/ Language: România / Genre:antique

α - O antologie a literaturii de anticipatie romanesti

( )


antique(-)α - O antologie a literaturii de anticipatie romanestiro(-)calibre 0.8.6118.9.20123999b1ad-47da-4d75-b79d-c1fc14a38ae41.0

 

 

 

 

 

α

O antologie a

literaturii de

anticipație românești

În memoria lui Mihail Ionescu,

luptător consecvent și cutezător

în țara Imaginației, dispărut sub

o avalanșă trădătoare a unui

aprilie promițător.

George Anania & Romulus Bărbulescu

Recviem după singurătate

„Oamenii nici nu trăiesc și nici nu mor în zadar.”

H. G. WELLS

– Uite, se luminează de ziuă! exclamă nerăbdător pilotul. Ne mai țineți mult?

Razele soarelui străin, pătrunzând prin hublouri, așternură pete albăstrii între fotolii.

– Răbdare! porunci pentru a zecea oară comandantul. Dacă-i grăbim, nu vom mai afla nimic.

– Ba nu, suntem gata! anunță șeful echipei de operatori. Acum poate vorbi și îl putem înțelege. Ascultați!

Astronauții se așezară mai comod, biruindu-și emoția, oboseala nopții de veghe, cu ochii țintă la trupul îmbătrânit, dezarticulat aproape, pe care slăbiciunea îl împiedica să se mai țină pe picioare; glasul era însă vibrant, al unui bărbat în putere, dezmințind, într-un chip bizar, decăderea siluetei întinse pe masă și înconjurate din trei părți de aparatura cibernetică.

– V-am așteptat. Toată viața n-am făcut decât să vă aștept, dar, nu știu de ce, v-ați hotărât greu și tare târziu ați mai venit. Firește, navele care circulă cu viteze supraluminice pierd contactul prin radio cu baza, iar noi zburam cu o asemenea navă – n-am avut cum vă spune în ce loc am decis să poposim și v-a fost foarte greu să ne descoperiți. Nu vă reproșez întârzierea. De vreme ce sunteți aici, restul nu mai contează. Dar se întâmplă uneori, după o prea îndelungată singurătate, să vrei mai mult decât... Să vrei imposibilul...

Iertați-mă! Nu despre asta se cade să vorbim. Înainte de a colinda planetoidul, vreau să vă raportez, foarte pe scurt, despre misiune.

De unde să încep? Planetoidul se cheamă „Aurel Vlaicu“ și a fost ales de noi fiindcă avea o structură potrivită și o poziție favorabilă pentru experiență: relativ izolat, nu prea departe de centrul galactic, cu subsolul bogat în minereuri metalifere. Câmpurile gravifice se interferează în zonă, iar norii de gaz stelar ionizat se scurg dinspre inima Galaxiei cu un debit constant; gravitația – sistem de legătură între toate corpurile cerești – constituie principiul de acțiune al instalației, gazul stelar furnizează energia necesară...

Nu, dacă încep așa, povestea amenință să fie lungă și plictisitoare. N-are rost să vă amintesc lucruri cunoscute, și, oricum, nu dispun de prea mult timp.

Timpul!... Poate la el ar trebui să mă opresc mai întâi, fiindcă a fost obstacolul cel mai greu de trecut și totodată aliatul cel mai prețios.

Am impresia că de la începerea experienței și până acum, când vă vorbesc, au trecut numai câteva zile. Nu țin minte durata și succesiunea evenimentelor, mi-au rămas toate mai degrabă în suflet decât în memorie: un lung șir de emoții, la fel de proaspete ca în prima clipă; o carte cu povești pe care o frunzăresc fără grabă și o pot citi fără greș de la oricare filă.

Când i-am cunoscut pe Mihai și pe Vlad – trebuie să fi fost după absolvirea institutului, după ce primisem distincțiile, și presa făcuse caz de persoana mea, cu titluri pe prima pagină: „Un tânăr geniu al ciberneticii” și superlativele obișnuite. Eram la mare cu Ioana, în cel dintâi concediu adevărat al meu și al ei și, bineînțeles, nu aveam ochi decât unul pentru altul. Știu că, străduindu-se mult până să mă descopere, Vlad și Mihai m-au sechestrat o zi întreagă pe plajă să-mi expună proiectul lor și să-mi ceară ajutorul. Mă plictisiseră de moarte, și puțin a lipsit să nu le râd în nas. Cerule! Băteau câmpii despre un aparat pentru cercetarea de la distanță a lumilor din Galaxie, iar mie îmi înțepenise gâtul privind spre dig, unde Ioana mă aștepta de atâtea ceasuri. Le-am refuzat propunerea de colaborare – în termeni politicoși, desigur! – ceea ce nu m-a ferit de un început de insolație. Mă iritaseră la culme cu debitul lor verbal, cu o acută predispoziție la ceartă, cu mania de a se contrazice din minut în minut.

Peste câteva zile aproape că uitasem întâmplarea. Peste alte câteva zile, soția mea, specialist în biologia marină, a participat la o incursiune subacvatică cu durata de patru ore. Și nu s-a mai întors.

Mi-a fost destul de greu să-i regăsesc pe cei doi. Și nu mă interesa nici aparatul lor, nici sprijinul pe care putea să-l ofer în calitate de cibernetician, ci doar perspectiva expediției cosmice de lungă durată, către centrul Căii Lactee; un prilej să fug de moartea Ioanei, să mă pedepsesc, desigur, că i-am supraviețuit, Vlad și Mihai n-au fost mirați de schimbarea atitudinii mele. Socoteau, poate, că proiectul mă interesează cu adevărat, ori aflaseră motivul real și au avut delicatețea să nu mi-o spună; n-am aflat niciodată, dar din clipa aceea am început să-i iubesc, în ciuda caracterului lor dificil. Sincer să fiu, în afara unor principii generale n-am cunoscut și nu cunosc nici acum mai nimic despre alcătuirea și modul de funcționare al grozavului lor aparat.

Mi se pare că mă îndepărtez de conținutul strict al raportului. Iertați-mi vorbăria, de mult n-am mai avut prilejul să mă adresez unor semeni de-ai mei.

Vă cer puțină imaginație. Închipuiți-vă planetoidul fără siluetele complexelor energetice, fără vilă și seră, fără marea uzină metalurgică din subsol – doar un pustiu dezolant, acoperit de gaze înghețate ca de o fină zăpadă verzuie. Așa arăta la venirea noastră aici. Eu unul nu prea credeam că numai noi, trei oameni și câteva sute de roboți specializați vom izbuti să ducem experiența la bun sfârșit. Prima grijă după debarcare a fost să construim un adăpost pentru navă – singura garanție a întoarcerii noastre pe Pământ. Am ales pentru asta craterul unui fost vulcan, într-o zonă puternic frământată de erupții. Abia după aceea am ridicat vila și am început să excavăm pentru fundațiile uzinei, în paralel cu instalarea centralei de extragere și reciclare a aerului și a apei.

Roboții lucrau repede și precis. Trecuseră câteva luni de la sosire, Mihai și Vlad erau veseli și încrezători, eu însumi suportam ceva mai bine pierderea Ioanei. Atunci s-a produs catastrofa.

Privind înapoi, aș fi tentat să afirm că n-am ajuns în situația de acum decât din pricina unor întâmplări. A unor întâmplări nefericite. Sau a fost ca și cum, pentru niște reușite existente într-un viitor vag și îndepărtat, trebuia să plătesc cu mult înainte uri preț deosebit, să-mi dau iubita, libertatea și prietenii exact atunci când aveam mai multă nevoie de fiecare. Dar nu poate fi adevărat, fiindcă pierderile sunt absurde, se datorează unor simple greșeli. Refuz să cred în destin, n-am crezut nici atunci, deși, poate în momentele acelea măcar, aș fi găsit în asta o consolare.

S-a întâmplat într-o seară. Vlad și Mihai jalonau terenul destinat viitoarei antene, eu supravegheam închiderea cupolei peste uzină. Automatul de siguranță din adăpostul astronavei a dat alarma. N-am înțeles ce se petrece, totul în jur era tăcut și nemișcat, ca în prima zi a șederii noastre aici. Vlad, cu vocea lui de bas, acum răgușită de emoție mă anunță: „Dani, la rachetă! Ia roboții de intervenție și vino!”

Au aruncat aparatele de măsură și au rupt-o amândoi la fugă spre adăpost. Le vedeam siluetele micșorându-se în depărtare cu salturi dizgrațioase din cauza gravitației scăzute. Am cerut calculatorului să-mi trimită roboții și am stat să-i aștept. Când au venit m-am urcat în transportorul pe care îl aduseseră cu ei.

Am reușit să-mi mai văd prietenii intrând sub pământ și, aproape în aceeași clipă, o limbă de foc țâșni cu violență din crater, însoțită de un .nor de gaze ca un fum dens, alburiu, care se împrăștia cu repeziciune. Flacăra a crescut până deasupra norului, s-a desfăcut la capăt într-un mănunchi de șerpi sângerii și dintre ei a ieșit o sferă enormă de materie incandescentă. Câtva timp aceasta pluti, susținută parcă de mâna de foc, apoi o nouă răbufnire, foarte puternică a gazelor a azvârlit-o spre înălțimi. Treizeci-patruzeci de secunde au trecut până ce mingea monstruoasă căzu înapoi. O ploaie de stropi sări în toate părțile. M-am apropiat cât mi-a permis căldura. Gazele înghețate pluteau ca o ninsoare feerică, așezându-se pe carcasa transportorului. Un crater concav se deschisese ca o rană în sol, clocotind din ce în ce mai încet.

Rămăsesem singur.

Am pornit spre vilă, m-am întors din drum, mânat de o speranță absurdă, am înconjurat craterul care începuse deja să se răcească și din nou am pornit spre vilă, din nou m-am întors, chinuindu-mă să înțeleg, silindu-mi conștiința să admită existența nenorocirii. Rămăsesem singur, prizonier al planetoidului, pentru totdeauna.

Amintirile zilelor următoare îmi sunt dominate doar de senzații: foame, sete, nevoie de somn. După apeluri insistente, roboții, lipsiți de program, își încetaseră activitatea. Nu-mi păsa de ei, cum nu-mi păsa nici de mine. M-am plimbat fără țel, am rătăcit privind, fără să le văd, grămezile de materiale și gropile de pe șantier, roboții inerți, câmpia verde, cerul nesfârșit și stelele fără strălucire: un decor de bal în care niciodată nu vor veni dansatorii. Unde greșisem? Mai târziu aveam să constat că erupțiile se manifestă periodic, mereu în același loc, într-o zonă unde atracția celor doi sori, nodurile gravifice din spațiul cosmic, ploile de radiații emanate de un pulsar învecinat se cumulau, într-o acțiune combinată de presiunea magmei din miezul incandescent al planetoidului. Am fi putut prevedea aceste complicate reacții? Nu știu. O vreme m-am gândit să construiesc o nouă astronavă – planurile, laolaltă cu proiectul aparatului și toată documentația referitoare la expediție se aflau în caseta blindată din vilă. Aveam nevoie de o speranță și un scop, dar îmi era limpede că nu voi reuși, cu toate cunoștințele mele de cibernetică și cu tot sprijinul oferit de roboți. Motorul gravific era imposibil de reconstituit cu mijloacele de care dispuneam, și, mai cu seamă, îmi lipsea combustibilul.

Trebuia să aștept expediția voastră de salvare. După un număr de ani, dacă nu ne-am fi întors, organizatorii urmau să trimită un echipaj pe urmele noastre. „În cel mult un deceniu aparatul va fi gata să intre în funcțiune!” îmi promisese odinioară Mihai, pe când încerca să mă atragă de partea planului lor grandios. „Ia lasă, îl contrazise Vlad ca de obicei, nu amăgi băiatul! Cam vreo 15-20 de ani o să ne ia aventura, plus timpul cheltuit pe drum. Și asta, bineînțeles, dacă roboții fabricați de el aici și mai ales acolo, pe planeta unde o să poposim, vor fi în stare să se descurce onorabil.”

Cât aveau să întârzie salvatorii? Două decenii, trei, cinci?

Mă învârteam ca o furnică printre șanțuri și grămezi de metal cărora, în ignoranța mea, nu le pricepusem rosturile niciodată. Pierdusem tot. Nu mă mai aveam decât pe mine. Și dacă aveam să trăiesc – și vream, eram dator să trăiesc până la capăt – trebuia să-mi iau viața de la început, să descopăr lucrul esențial, sau lucrurile fără care viața nu se poate concepe.

Am completat la întâmplare câteva fișe programatice pentru roboți și i-am pus să facă mișcări dintre cele mai absurde – să joace șotron, ori să se învârtă în mișcări de dans. Cu câtă patimă îi urmăream, încercând să descopăr o urmă de viață în gesticulația lor fără sens! Mi-a venit ideea să organizez un concurs de alergări. Am ales roboți de specializare diversă, pentru ca diferența de construcție și gabarit să încurce rezultatele. Și iată-mă arbitru și unic spectator al straniei competiții pe care a câștigat-o, ca în orice întrecere bine regizată, alergătorul ce părea cel mai puțin dotat: pirpiriul Riel-103, specialist în montarea microcentralelor. Mărind traseul la 5.000 de metri, am hotărât să particip și eu. Aveam ambiția să conduc plutonul, dar de la început mi-a luat-o înainte afurisitul KW-5, mai voluminos, dar mai rapid decât mine. Mi-a trebuit un efort supraomenesc să-l ajung și apoi să mă detașez de el. Am câștigat. Într-o stare euforică, plin de sudoare pe sub costumul etanș, am început să-mi îmbrățișez adversarii. Dar ei, aliniați la finiș, rămăseseră inerți.

M-am dezmeticit greu, și pe măsură ce reveneam la realitate mă cuprindea deznădejdea. Am plecat aproape furișându-mă, ca și cum ar fi fost cineva să mă vadă copleșit de ridicol. Ajuns la vilă, l-am găsit în prag pe Riel și l-am luat cu mine înăuntru.

Au trecut alte zile și săptămâni. Îl puneam pe Riel să construiască în fața mea tot felul de mașini electronice, niște mici jucării, altminteri nefolositoare. Îi aduceam materialele, îl ajutam la operațiile dificile. Se încurca uneori și îl mustram ca pe un copil. L-am învățat să vorbească, adică i-am fixat un vocabular limitat în blocul memoriei și apoi i-am dat comanda să se autoprogrameze în funcție de cunoștințele dobândite ulterior. Și așa a început să mă întrebe, să-mi ceară explicații despre orice cuvânt auzit prima dată, orice obiect pe care-l întâlnea, orice nouă întâmplare.

Ce cuminte și ce înțelept era în felul lui! De câte ori pleca de lângă mine îi duceam lipsa. Și totuși prezența sa și discuțiile nesfârșite care îmi umpleau tot mai mult timpul nu ajunseseră să mă mulțumească, simțeam la fel de acut ca și înainte că trebuie să descopăr un lucru esențial – dar ce anume încă nu-mi dădeam seama.

Într-o zi Riel a venit ducând în brațe un luminofor. „Bună dimineața, Dan! mă salută. Ia uite aici!” „Ce să văd? O sursă luminoasă, cu alimentare independentă.” „Da, numai că adineauri, în baie, ieșeau din el raze colorate.” „Din pricina aburilor. Era un curcubeu, cum apare și pe Pământ, după ploaie.” „Dar ce e ploaia?” „Apă care picură din nori“ „Pe planeta noastră nu e ploaie.” „Fiindcă nu e nici aer.“ „Dar ce e aerul?” „Ei, Riel, cu tine nu mai termin niciodată!” A plecat, ca ori de câte ori credea că mă supără. Am rămas pe gânduri. Ce-ar fi să încerc – Mihai luase cu el mai multe soiuri de semințe, centrala îmi furniza apă din belșug, iar luminoforul lui Riel putea înlocui soarele.

Așa a apărut sera. Și câtă vreme am lucrat la construirea și amenajarea ei am fost liniștit și sigur de mine; amintirile despre Pământ, despre Ioana și cei doi prieteni, deși la fel de vii, și tot adeseori evocate, nu mă mai făceau să mă simt copleșit de neputință și deznădejde, își ocupau locul cumva firesc într-o existență care dobândise alte rosturi. Am semănat flori și le-am așteptat cu surprinzătoare emoție încolțirea și maturizarea, m-am pregătit să le primesc venirea pe lume – mă rădeam în fiecare zi, îmi îngrijeam hainele, în timp ce Riel era tot mai contrariat că lui nu-i crește păr și că nu-i dau o pereche de pantaloni să-i îmbrace. Ca să-l împac, i-am lăsat în grijă întreținerea florilor, și el comanda ploaia la ore fixe, aprindea și stingea luminoforul după program, a fabricat un ventilator ca să avem și vânt.

În perioada aceea de liniște și receptivitate am redescoperit plăcerea lecturii, apoi și pe aceea a muzicii și a spectacolelor. De acum nu mai trăiam chiar la întâmplare, îmi pregăteam, cu zile și săptămâni înainte, liste de filme, de cărți și discuri, îmi rezervam orele de plimbare, vizitele în seră. Începusem, cred, să-l cam neglijez pe Riel, tovărășia lui nu mai însemna la fel de mult ca pe vremea crizei ce mă cuprinsese, îmi trebuia altceva, un scop, o direcție spre care să mă îndrept. Plăcerea contactului cu arta, a drumurilor pe afară, a ceasurilor petrecute în „colțul de natură” îmi era necesară și de neînlocuit, dar era în același timp un adaos, un factor secundar, era odihnă, însă nu te poți odihni la nesfârșit, și chiar noțiunea de repaos în sine presupune o complementară: munca. Mi-am amintit relaxarea adusă de construirea serei. Ideea plutea în aer, cum se zice, și mă speria, refuzam să o formulez, să o aduc astfel la nivelul conștiinței.

Apoi Riel a dispărut. Plecase într-o incursiune pe planetoid, cum se obișnuise de la o vreme, de când convorbirile noastre deveniseră tot mai puține și mai sărace. Setea de informații i-a fost fatală; l-am descoperit mai târziu, sfărâmat sub un morman de grinzi pe care încercase să le dea la o parte.

Nenorocul mă lovise din nou. Proverbialul ghinion îmi dusese la pieire și ultima ființă iubită – nu greșesc vorbind de Riel ca despre un copil drag, care mi-a fost tovarăș de joacă în perioada cea mai grea a propriei mele copilării repetate atât de nepotrivit, la vârsta maturității. Am suferit altfel decât până atunci, mai lucid poate. Am râs. Încasasem prea multe lovituri, de la destin, ori de la întâmplare și nu întorsesem nici una. Învățasem să rabd, să mă umilesc... Oare se poate învăța umilința cu adevărat?

Trebuia mai întâi să făuresc doi roboți. Cei mai buni doi roboți androizi din cariera mea de „tânăr geniu al ciberneticii”, un Mihai și un Vlad care să aibă nu numai trăsăturile de caracter ale modelelor lor umane, nu numai glasul acestora, înfățișarea și gesturile lor, ci mai cu seamă cunoștințele lor – și să nu mă părăsească niciodată. Mă bizuisem prea mult pe hazard, sau mai exact lăsasem descoperită o zonă prea mare a existenței mele, unde el se instalase cu aere de stăpân și îmi adusese numai necazuri. Acum aveam de gând să-mi recâștig printr-o viclenie teritoriile pierdute, să trag pe sfoară neșansa, învingând-o cu armele ei. Aș minți dacă aș pretinde că nu aveam emoții, că nu știam limpede în ce nebunească aventură mă hazardez. Dar ce puteam pierde? Iluziile? Nu-mi mai făceam iluzii de mult, important era să rezist până la apariția voastră, cu orice preț – și mă obișnuisem să plătesc prețuri mari.

Lucrul a durat mult, pentru că a fost nevoie să încep prin a ridica o mică uzină... Dar să nu vă plictisesc cu amănuntele. Aș vrea doar să vă mai spun că am folosit, în procesul de fabricație, o tehnică abia descoperită la plecarea noastră de pe Pământ, dar care pentru voi, desigur nu mai e o noutate: modelarea „personalității” roboților cu ajutorul impulsurilor cerebrale ale creierului meu... Săptămâni în șir am stat cu capul vârât în casca specială, amintindu-mi cât mai amănunțit întâmplările trăite alături de Mihai și de Vlad, fiecare discuție a lor, fiecare ceartă. Numai accidentul și moartea celor doi m-am ferit cu grijă să le evoc.

În seara când totul s-a terminat, când roboții, îmbrăcați în costumele oamenilor, ședeau pe două fotolii la intrarea în seră, ca și cum s-ar fi odihnit, țin minte că am întârziat mult în baie, m-am ras cu grijă, mi-am pus schimburi curate și m-am privit îndelung la oglindă. Aș fi fost un model ideal pentru El Greco! Palid, cu fața prelungă și slabă, cu ochii înfundați în orbite, revedeam chipul lui străin. Am deschis la sfârșit calendarul automat, al cărui ceas atomic marcase timpul terestru. De la erupția vulcanică trecuseră aproape trei ani... Trei ani, când eu socotisem că a fost cel puțin un deceniu!

Dimineața, foarte devreme, Vlad mă scutura să mă trezesc, în timp ce Mihai, care îmi și pregătise dejunul, răsfoia planurile aparatului, bombănind furios. „Scoală, șopti Vlad, scoală repede, că-i prăpăd! Prâslea e cu capsa pusă!” „Ce, strigă de dincolo Mihai (îl poreclisem Prâslea fiindcă era cel mai mic de ani, lui Vlad, din același motiv, îi ziceam Bătrânul, iar mie mi se spunea Mezinul). Ce, n-are curaj să facă ochi? Aruncă-l din pat, dacă-i place să trândăvească!” „Ce-a pățit?” l-am întrebat pe Bătrân, ca să-mi domin cumva emoția. „Las-o moartă, răspunse acesta, nu prea vesel. Trebuia să termini noua cupolă a uzinei metalurgice și n-ai mișcat un deget, mai faci și pe naivul?” „Ați fost la șantier?” „Nu mergem în fiecare dimineață?”

M-am îmbrăcat anevoie, chinuindu-mă să nimeresc mânecile și să trag fermoarele. Vlad a trecut în sufragerie. „Lasă-l întâi să mănânce!” l-am auzit șoptindu-i lui Mihai. „Să mănânce! pufni Prâslea nervos. Că altfel i se face greață marelui cibernetician. Ai idee în ce stadiu a rămas lucrarea?” „Păi da, acuma o să scoatem limba, să-ți dăm ție gata aparatul în zece ani, că așa te-ai lăudat la plecare!” „M-am lăudat? Am făcut un calcul realist, amice!” „Se și vede cât de realist!“ „De unde să știu că geniul în cibernetică mai mult ne încurcă decât ne ajută? Trebuia să închidă cupola uzinei? Trebuia să monteze agregatele pentru multiplicarea roboților? Să termine prospecțiile și să dea în exploatare mina? Să sape fundațiile pentru antenă?” „Ia uite! Nu ți se pare că îl încarci prea mult?” „Tu ai propus să recurgem la roboți. Altfel luam cu noi zece astronave cu câte o sută de oameni fiecare...” „Să imobilizăm aici o mie de lucrători pentru cel puțin două decenii, exclusiv drumul dus-întors, când putem obține un randament mult superior cu câteva sute de automate construite la fața locului” „Teoria o cunosc și eu. Cine a fost numit constructorul și șeful roboților – Dan. Păi să nu profite de ocazie că nu-l pot reclama și să-mi țină mie șantierul deschis un secol!“

Vorbea intenționat grosolan, cu voce plictisită și înceată, ca de bolnav, întocmai cum obișnuia la mânie adevăratul Mihai. Mi-am rezemat fruntea de perete, să mă liniștesc și să judec. Oare nu mă pândea o criză nouă? O nebunie din care să mă trezesc prea târziu – ori poate prea devreme, înainte să fi luat totul în serios? Și dacă luam prea în serios povestea asta nu însemna că în loc să înșel timpul mă voi înșela doar pe mine?

Când am intrat în camera de zi, eram mai mult speriat decât vesel. Aș fi putut, în clipa aceea încă aș fi putut, să dau înapoi. Dar când mă gândeam ce perspective îmi deschide renunțarea...

Dan făcu o pauză lungă, vrând parcă să-și aleagă cuvintele, sau numai odihnindu-se, deși povestise rar, cufundat în amintirile lui, urmând cu deliberare drumul sinuos al memoriei.

– Credeți că se simte rău? întrebă o fată din grupa de transmisioniști.

– N-a spus nimic de vreo boală! o contrazise cineva, tot pe șoptite, uitând că bărbatul nu are cum să-i audă. Decât la figurat, comparându-și traumele cu urmarea unei stări maladive.

Comandantul surâse. Toți subordonații erau tineri; poate nu înțeleseseră pe deplin, poate încercau să se detașeze, tocmai ca să înțeleagă.

– Eu am impresia că bravează! interveni pilotul. Oricum, istoria asta sentimentală nu prea seamănă a raport.

– Să fi fost tu în locul lui! protestă fata. De aici ți-e ușor să-l judeci.

– E numai bătrân! murmură comandantul, ca pentru sine. Câtă oboseală și ironie se ascund în istoria lui sentimentală! Ar fi bine să nu pricepeți niciodată...

– Apoi zilele au trecut egal, reluă Dan, egal, ca momente ale unei singure zile uriașe. N-a fost nimic aparte în curgerea lor. Noaptea nu însemna întuneric, ci somn, iar somnul îmi era programat, ca și mesele și orele de destindere. N-are rost să vă relatez ce etape a parcurs lucrarea. Există un jurnal unde sunt consemnate, după rapoartele lui Prâslea și ale Bătrânului. Eu, așa cum am mai spus, mi se pare, continuam să rămân un ignorant, țineam la asta, ca să nu mă sperie complexitatea aparatului. Ajunsesem la un soi de echilibru, la care nu mai puteam renunța. Lașitate? Nu sunt erou și nu vreau să vă impresionez.

– Ați văzut? zise, triumfătoare, fata.

– Lasă! răspunse pilotul. Sunt multe feluri de a brava.

– Așadar totul decurgea normal, până și compromisurile. Până când, într-o dimineață, m-am trezit cu senzația că se întâmplă ceva nefiresc. Primul gând mi-a fost la astronava de salvare. Mihai și Vlad nu erau lângă mine, pentru prima dată încălcaseră ritualul respectat atâția ani. M-am stăpânit să nu alerg afară, mi-am impus obișnuitul program de gimnastică și baia, mi-am pregătit dejunul, am mâncat. Pe urmă...

Pe urmă știu că stăteam lângă vilă, privind împrejur. Încotro să caut racheta? Ce schimbare intervenise în peisaj? Am pornit s-o descopăr, întâi abia pășind, apoi luând-o la fugă – bănuiesc că aveam de gând să alerg așa mii de kilometri, în speranța că voi da peste salvatori, fără să realizez cât sunt de ridicol.

Dar am obosit după primii pași. Genunchii îmi slăbiseră și mă dureau, m-au durut umerii, brațele agitate inutil. Bănuiam că e șocul emoției. Mi-am venit în fire pentru o clipă, m-am dus să caut un vehicul. Și, deodată, mi-am dat seama că sunt bătrân, că nu sunt decât un bătrân; mi-am văzut umbra târându-se cocoșată pe lângă mine, peste măsură de subțire, și lungă, și gârbovită.

De câți ani dura construcția colosalului aparat, atât de complex încât nu-l puteam cuprinde nici cu mintea? Sărbătorisem revelioane fără număr, le pierdusem de mult socoteala.

Din vârful marii antene aveam mai multe șanse să descopăr nava pământească și era firesc ca și salvatorii să coboare în perimetrul șantierului. Abia respirând, am ajuns să mă sui în vehicul și să pornesc motorul. Tot mai încercam să-mi aduc aminte când anume am poposit pe „Vlaicu“, poate de aceea n-am remarcat că pretutindeni luminile sunt stinse; drumurile de acces și clădirile principale erau străjuite de reflectoare – numai pentru folosul meu, fiindcă roboții se ghidau prin radar.

Cu un gest reflex am conectat farurile mașinii. Ici-colo zăceau în grupuri automate încremenite, care își părăsiseră posturile și se aliniaseră la marginea drumului, dar nici atitudinea lor, nici cauzele stingerii luminii nu mi-au ajuns la înțelegere decât târziu, când mă aflam pe platforma antenei, la capătul turnului înalt de zece kilometri. Atunci doar, văzând, sau mai exact nevăzând șantierul am avut revelația că munca luase sfârșit. Construcția aparatului se terminase.

Nu, nici o astronavă nu venea să mă salveze. Pur și simplu tăcerea coborâse din nou. Vibrațiile abia perceptibile ale solului excavat și lovit încetaseră, și absența lor lăsa din nou drum liber liniștii. Liniștii dense, parcă solide, care mă îngrozise în primii ani de singurătate și a cărei amintire conștiința mea o păstra vie și acum.

M-am rezemat de balustradă. În noaptea și neclintirea de sub mine îmi simțeam viața concretizată în metal, în plastic, în sticlă și piatră, în obiecte dure, colorate, lichide, străvezii, cele mai multe cu o formă nici măcar bănuită, pe care nu le știusem decât vag, după simbolul codului din planuri. Era ca o forță, încă în stare latentă, dar uriașă. Și, de fapt, în aparatul sau instalația aceasta – nu știu cum e mai bine să-i spun – uimitoare prin puterea și finețea, subtilitatea ei, nu era numai viața mea, numai cele ale lui Vlad și Mihai, inventatorii, ci milioane de alte vieți, ale tuturor strămoșilor noștri, și milenii întregi de gândire, de experiență și activitate creatoare.

Îmi spuneam asemenea lucruri și în același timp îmi treceau pe dinaintea ochilor serii de cifre și amintirile unor întâmplări, fiindcă în subconștient tot mai încercam să socotesc de câți ani am debarcat pe „Vlaicu“. Vedeam orizontul încețoșat de norii Galaxiei și mi-a părut – pentru a câta oară! – că, sub stelele neschimbate, nu trecuse decât o noapte din clipa când hotărâsem să încep construcția și până acum.

Dan se opri din nou, dar nici unul dintre astronauți nu mai încercă să-i comenteze spusele. Poate încercau să se închipuie pe ei înșiși în locul lui, cum sugerase fata mai devreme. Iar comandantul, care participase o dată la o misiune de salvare, iar altă dată descoperise în spațiu resturile unei astronave din altă lume, rătăcind de cine știe câte milenii, comandantul, cu înțelepciunea și împăcarea cu sine aduse de vârstă, se feri să le strice liniștea.

– Când vi le povestesc, toate astea parcă îmi sunt străine. Întâmplări dintr-un film văzut de atâtea ori, încât îl înveți pe dinafară și te plictisești doar amintindu-ți de titlul lui. De ce mă încăpățânam să număr anii vieții mele trecute, adică să fac lucrul cel mai puțin important în momentul acela, când poate de două decenii nu mai privisem calendarul automat, nu mai simțisem nevoia confruntării cu timpul?

M-au adus la realitate Vlad și Mihai. Se iviră plutind deasupra grilei parabolice a antenei, ca două bizare gâze argintii pe sub cupola neagră a cerului. „Uite-l ! strigă Vlad de departe. Ce-i cu tine, Mezinule? De ce nu răspunzi la apeluri?” Glasul cald, al prietenului mort, m-a făcut să tresar. Bucuria și frica m-au luat în stăpânire, fără să le fi dorit, și mi-am dat seama că tot calculul complicat și imprecis pe care îl sucisem în gând până atunci nu fusese decât un mijloc de apărare împotriva emoției.

Aveam să pot revedea Pământul. Peste zeci de mii de parseci, dincolo de noianul stelelor care mi-l ascunseseră atâta amar de vreme. Pământul – Ioana, Vlad și Mihai care trăiau și se bucurau lângă mine, Pământul – casa copilăriei, unde învățasem să râdem și să plângem omenește, cu glas de oameni și cu lacrimi de oameni adevărați, Pământul – speranță îngropată în fundul sufletului meu, Pământul – o țară care m-a purtat până dincolo de singurătate și moarte. Aveam să-l revăd, să mă mângâi în tihnă cu el, să-i povestesc cum mă veghea, ca o lumină, la capătul drumului peste măsură de lung și întortocheat...

Să-l revăd numai dacă funcționa aparatul. Dacă roboții memoraseră și transpuseseră corect datele proiectului și calculele suplimentare ale inventatorilor, dacă nu cumva impresionanta construcție era doar o biată machetă diformă, inaptă să recepționeze și să prelucreze pe înțeles atât de slabele fluxuri gravitaționale, ori care avea să sară în aer la primul contact.

Din păcate, sau din fericire, nu puteam discuta cu roboții despre toate astea.

„V-ați plictisit și ați ieșit la plimbare?” i-am întrebat.

„Ia uite la el! strigă Prâslea. Fac prinsoare că nici nu știe ce surpriză i-am pregătit pentru azi!” „Nu-ți mai da aere! îl repezi Vlad. Dacă n-ar fi știut, nu-l găseam aici. Mezinule, ți-am pus la frigider două sticle de șampanie sintetică...” „Doisprezece ani vechime, dar proaspătă, de o jumătate de ceas am fabricat-o“, îl întrerupse Mihai. „Credeți că merge?” am șoptit. „Cum? E prima oară când îți pregătim masa?” „N-ați înțeles, îmi e dor de acasă...” „Vorbești incoerent, Mezinule! Acasă te ducem și noi, te așteaptă mâncarea!” „Aranjată cu tot dichisul, am făcut rost și de lumânări. Ești tu nerăbdător să pornești aparatul, dar programul înainte de toate!” „N-ar fi bine să verificăm instalațiile?” „Dar noi ce-am făcut în noaptea asta? N-ai grijă, merg impecabil!”

Îndată ce am ajuns la vilă, am scos din depozit calendarul automat. Cincizeci și trei de ani tereștri se scurseseră de la coborârea noastră pe „Vlaicu”. După durata medie a vieții pământenilor, îmi mai rămăsese de trăit cam un deceniu.

Ziua întreagă, închis în seră, mi-am răsfoit cartea cu povești a amintirilor, parcă să previn posibila nereușită, să-mi iau cu anticipație revanșa pentru cazul când aparatul n-ar fi vrut să funcționeze. Eram singur, lipsit de pricepere și putere, la capătul unei aventuri nebunești, imposibil de repetat. Mă luasem la întrecere cu salvatorii, adică nu, mai întâi încercasem să alerg pe lângă ei, în același ritm, către un țel în bună măsură iluzoriu, apoi țelul acesta devenise tot mai important, începea să conteze mai mult decât alergarea însăși, și iată-mă ajuns la linia de sosire cu mult înaintea salvatorilor. Cum să mai pot supraviețui eșecului, dacă aparatul se dovedește un rateu? De unde altă speranță, de unde alt scop, pentru care să pot munci până în ultima zi a vieții?

Noaptea, după ce roboții s-au retras, urându-mi somn ușor, am simțit că nu mai suport singurătatea. Trebuia să termin în vreun fel, să aflu și să mă liniștesc. M-am îmbrăcat repede, am ieșit fără zgomot. Nu știu cum și când am ajuns din nou în vârful antenei, la postul de observație. M-am așezat pe marginea scaunului, am atins butoanele de pe tabloul de comandă. Indicatoarele s-au însuflețit: generatorul vuia, energia clocotea în transformatori, antena parabolică prinse să se rotească. Am programat computerele, dându-le coordonatele galactice ale Terrei. Îndată cupa metalică se răsturnă într-o parte și încremeni, în vreme ce antenele secundare, fixate în șase locuri pe marginile ei, se legănau domol, după unghiuri variabile, asigurând definiția imaginii. Rămânea numai să conectez ecranul, dar chiar atunci curajul mă părăsi din nou.

Am privit prin podeaua străvezie. Lumina stridentă a unui far cosmic cădea din plin pe aripile antenei. Jos, foarte departe se zărea, ca un abur verzui, suprafața planetoidului. În cabina cu pereți de sticlă eram parcă pe spatele unei păsări fantastice și zburam. Am zâmbit. Mâna mi s-a întins singură spre maneta de contact și a împins-o până la refuz.

În cincisprezece secunde, pe ecran s-a conturat imaginea Pământului.

Am lăsat lacrimile să-mi lunece pe obraji. După trecerea lor, ca după o ploaie, ochii mi-au devenit limpezi și cumva liniștiți. Pământul se rotea lent, luminat, așa cum îl vedeam eu, de sus și din stânga. Noaptea se retrăgea încet pe suprafața lui neregulată, dimineața plutea, proaspătă, peste ape și munți – parcă prima dimineață a lumii. Am apropiat emisfera nordică cât permitea limita de mărire a aparatului. Peisajul se așternea întins în profunzime, ca și cum aș fi zburat pe deasupra lui, la vreo cinci sute de metri altitudine. Am văzut cum se aprind în soare crestele Carpaților. Aveam impresia că nu razele coboară pe povârnișurile lor, ci ei se ridică din întuneric, ca niște insule, spre lumină, trăgând în sus, din oceanul nopții, întâi jnepenii lipsiți de pietre, apoi pădurile de brad neclintite și grele.

Mi-am regăsit casa singuratică, agățată pe o platformă de bazalt, deasupra unei ravine, casa în care m-am născut și am copilărit. Tata o ridicase aici fiindcă studia pe vremea aceea structura geologică a munților din zonă, dar, cu toate că studiul nu durase mai mult de doi ani, nici el nici mama n-au vrut să mai plece de acolo, atât de mult le plăceau împrejurimile. De pe acoperișul terasat urmăream zborul vulturilor în prăpastie, iar mama, mereu cu frică să nu cad, mă asigura că am să zbor și eu într-o zi, când voi fi mare și îmi vor crește aripi. Pe cosmodrom, când ne-am luat rămas bun, i-am amintit de asta. A surâs, ca să-mi facă despărțirea mai ușoară; amândoi știam că va muri înaintea întoarcerii mele.

Mi-au crescut aripi, într-adevăr, și m-au purtat departe, mai departe decât pe oricare vultur și pe oricare om.

Lângă casă, pe un soclu metalic se afla o pasăre de piatră, gata să pornească spre cer. Privea în sus, cu capul pe spate, și ochii, deschiși larg, oglindeau în pupile voluptatea zborului ce avea să vină...

Se auzi un trosnet ușor, apoi difuzoarele se înecară în valuri de paraziți. Pe carcasa automatelor de tradus clipiră lumini de avertizare: „Terminat mesajul”, „Terminat mesajul”. Silueta de pe masă începu să se miște. Se ridică în capul oaselor, privi la astronauții strânși în jur, gemu încet și-și lăsă picioarele să atârne peste marginea mesei.

– Asta a fost! oftă comandantul. Înțelegeți ce vreți!

– E tot ce am salvat din înregistrare, interveni șeful operatorilor, parcă scuzându-se. Adăpostul e devastat de explozie. Materialele existente în el, ca și cel de-al doilea robot au suferit degradări iremediabile. Reconstituirea nu a dat rezultate satisfăcătoare.

– Cauza exploziei?

– Sunt două cauze probabile. După moartea lui Dan, energia necesară funcționării aparatului, scăpată de sub control, s-a acumulat aruncând în aer instalațiile și dând naștere simultan unei erupții vulcanice de mari proporții. Sau erupțiile periodice, pe care și Dan le menționează în raportul său, și-au schimbat zona de manifestare și au pătruns în perimetrul construcțiilor, distrugându-le pe rând, inclusiv adăpostul.

– În orice caz, conchise pilotul, cert e că din miraculosul aparat n-a mai rămas nici o urmă, și asta pune sub semnul întrebării chiar existența lui.

– Vrei să pozezi în cinic – îl înfruntă fata.

– Încerc să fiu logic, stimată colegă.

– Cum te cheamă? se întoarse ea spre robot.

Mașina așteptă să i se traducă întrebarea și întârzie mult cu răspunsul.

– Eu... sunt Vlad! zise în sfârșit, cu voce dogită.

– Vă previn, interveni șeful-operator, că toate funcțiile cerebrale îi sunt afectate de avarie. Nu contați pe exactitatea răspunsurilor. Legăturile în blocul memoriei...

– Ascultă, Vlad! Ce s-a întâmplat cu aparatul? Și unde e Dan, prietenul vostru?

– A murit?

Robotul se încruntă și iar întârzie să răspundă. Făcea eforturi să-și amintească, să lege informațiile într-o ordine coerentă.

– A murit... Nu știu ce înseamnă „a murit”. Omul, spunea, rămâne nemișcat, ca noi, când ni se termină energia. Nu înțeleg... Nouă ne schimbă cineva sursa de alimentare, și atunci iar... Pe Dan nu l-am văzut nemișcat. Nu l-am mai văzut, s-a ascuns...

– Cum ați construit aparatul, Vlad?

– Aparatul... Erau niște planuri... Și Dan zicea – un turn, antena, eu am să stau acolo și am să mă uit... Dan zicea – trebuie să-l faceți; dar nu se poate, noi credem că nu se poate, zece kilometri, și gazul stelar ionizat e prea puternic... are să ardă, nu rezistă conductorii. Calcule noi...

– Auziți? triumfă pilotul. Visuri! Dan ne-a lăsat povestea unui vis.

– Crezi? îl opri comandantul, cu un gest autoritar.

– Urca singur în cabina de sticlă. Voi rămâneți afară, nu înțelegeți... Lasă-ne să intrăm doar puțin... Acolo, lumile Galaxiei...

– Se mințea, comandante! Nu era nimic de văzut pe ecranele lui. Aparatul n-a funcționat niciodată. Așa e, Vlad?

– Aparatul... Dacă se apropie o erupție, spunea, are să distrugă aparatul. Vă montez sub carcasă un dispozitiv de înregistrare. Să păstrați pentru salvatori ce vă spun... Șase zile a vorbit, a povestit. Se oprea să răsufle. Prea bătrân, n-am să mai apuc venirea lor... Nici asta n-am înțeles, dar n-a vrut să ne mai explice. Afară, automatele lucrau la un adăpost. Luați materialele din vilă, toate materialele despre expediție și duceți-le acolo, și închideți-vă și voi. Un far galactic, instalat deasupra, se va aprinde singur la sosirea navei, semnalizând. Predați înregistrarea raportului. Și răspundeți la întrebări... Acuma duceți-vă, e târziu... Am nevoie de somn... La întoarcere nu l-am mai găsit. După două luni de căutări... După două luni de căutări zadarnice... Îl strigăm – unde ești, unde te-ai ascuns? Plutim, colindăm cu vehiculul, nu e nicăieri. Fără odihnă, bateriile se descarcă. E timpul să intrăm în adăpost, altfel nu mai avem putere... Intrăm, alături ceasul-calendar... Lăsăm numai circuitele de veghe. Optzeci de ani. Mihai mă atinge pe umăr, ultimul gest... Cade, nu am cum să-l ajut. Privesc calendarul, privesc... Încă doisprezece ani, o săptămână, cinci zile. Pană de energie, întuneric, nu mai știu. Nu mai știu. Nu mai știu...

Robotul se aplecă înainte, gârbovit, cu ochi lipsiți de expresie.

– Asta a fost! repetă comandantul. Un vis? Omul a trăit până la capăt.

– Și planeta lui, Pământul? Oare unde se află? Comandantul se ridică și privi întinderea monotonă, pustie, a planetoidului. Nici un șanț, nici o ridicătură nu altera suprafața egală a zăpezii verzui. Doar lângă orizont, de sub crusta granulelor fine se ridica intermitent o geană de lumină lăptoasă: farul galactic își făcea datoria.

Un noroc? Un capriciu al întâmplării l-a făcut să rămână întreg deasupra adăpostului rupt de explozii? O ultimă, supremă lovitură dată destinului de către om, după moarte?

– Mi se pare, zise comandantul, întorcându-se către fată, mi se pare că asta nu mai are nici o importanță.

Mihu Antin

Dialog necunoscut

– Bill, cum merge?

– Merge pe dracu, Joe! Nu vezi indicatoarele?!  Am consumat combustibil sub limita minimă de securitate admisă.

– O.K.!

– Ai înnebunit, Joe?!

– Deloc, bătrâne! Ți-am repetat doar expresia preferată a tehnicienilor de la Centrul spațial: „O.K. boys”!

– Am pierdut legătura cu ei încă din prima coborâre în straturile profunde ale atmosferei și ție îți arde de glumă!

– Nu-i nimic, Bill, în schimb am reușit!

– Am reușit, pe dracu! Unde-s ceilalți băieți, ia spune?! Suntem la sol, dar în ce condiții?! Combustibil pentru întoarcere – aproape zero! Provizii avem, dar ce folos? Vom crăpa după trei luni, când se epuizează toate rezervele de hrană și oxigen! Vom crăpa, Joe! !

– Deocamdată trăim, old boy! Mai bine lasă dracului gândurile astea negre și privește în jur... nu ți se pare ceva curios? Uite, am coborât chiar pe țărmul unei mări sau al unui ocean, ce naiba e! La temperatura măsurată anterior, atât de riguros, cum se spune, marea asta...

– ...Trebuia să nu existe, Joe!

– Și totuși există, Bill! Toate „capetele de ou” din universitățile noastre își vor smulge părul de pe cap văzându-și răsturnate ipotezele și concluziile definitive, cică...

– Nu te avânta Joe, încă nu am conectat stațiile automate!

– Ei și? Dar fii atent, Bill!!!

– De ce urli în halul ăsta?

– Ecranul, privește ecranul videolocatorului! Să fiu al dracului dacă animalul ăsta care se bălăcește în mare lângă țărm nu e un om!

– Ai halucinații, Joe! Oameni aici?! Imposibil!

– Holbează-ți bine ochii, Bill! Ei, ai văzut? ...

– Pe Jupiter, așa e! Nemaipomenit Joe, nu-mi vine să cred! Reglează transfocatorul să-l vedem mai bine! Aha! Grozav. Dar tipul e amfibian, observi?!!

– Te cred, Bill! Are mâna cu patru gheare unite printr-o membrană, iar pe spate o creastă solzoasă, asta probabil îi ajută la înotul subacvatic! O să înnebunesc, old boy, oare-i adevărat tot ce văd?!!

– Am impresia că te-am molipsit de scepticism, Joe, dar mie mi-a trecut!

– Și mie, Bill, și mie. Fii atent, individul pare civilizat, e destul de îmbrăcat și în mâini ține un aparat!

– Joe, lângă el, ai văzut?!!

– Din mare iese un disc metalic, roșu, incandescent! Ne-a reperat, zboară spre noi!!

– O.K.!!!

* * *

„Centrul spațial de control comunică: în urma dispariției navei spațiale „Typhoon” 7, trimisă în căutarea expediției anterioare – „Typhoon” 6 – se interzic orice zboruri cu echipaje umane spre planeta Venus”.

Mihu Antin

Alt dialog necunoscut

MOTTO:

„–Joe, lângă el, ai văzut?!! Din mare iese un disc metalic roșu, incandescent! Ne-au reperat, zboară spre noi!!

– O.K.”

M.A. – „Dialog necunoscut”

– Nu mai pricep nimic, Joe! Nava asta a lor spațială, sau ce naiba e, ne dă târcoale de o jumătate de oră! Ce intenții or avea tipii?! Să ne lichideze?!

– Da de unde, Bill!... O făceau de mult dacă voiau!... Se pare însă că venusienii sunt mai înțelepți decât unii pământeni!...

– Fără aluzii, old boy! Observă totuși că individul de lângă țărm a dispărut, probabil avea misiunea să ne repereze! Și-a chemat frații, care s-ar putea să ne facă praf cu vreun super-dezintegrator! Mai bine să le-o luăm înainte, scoate carabinele-laser!

– Ai înnebunit, Bill?! Ce-i cu pornirile astea belicoase?! Pe Pământ s-au stins de mult orice focare de război și acum vrei tu să provoci niște ostilități interplanetare?!!

– Ești un laș, Joe! Te credeam mai bărbat! Dacă nu-i lichidăm pe venusienii ăștia perfizi, au să afle de unde venim și au să invadeze Pământul! Au să-l cucerească, old boy! Au să ne distrugă!...

– Fii serios, Bill!... Se vede că ești un pasionat al serialelor T.V., le-ai acordat prea mult timp și încredere! Eu spun că mai bine ar fi să luăm legătura cu venusienii prin radio!

– Imposibil, Joe!

– Și de ce, mă rog?

– Aparatul a fost scos din funcțiune încă din prima coborâre în straturile profunde ale atmosferei, ți-am spus-o doar, Joe!!

– Mda, ai dreptate!... Să încercăm atunci o semnalizare optică, Bill!

– O semnalizare cu laserul, de acord! Dă-mi carabina!!

– E o nebunie ce vrei să faci, Bill, e o crimă! Nu-ți dau nici o armă!!

– Am să te oblig, Joe! Nu uita de băieții din „Typhoon-6”, Ben Mathews și Sam Parker, ce s-a întâmplat cu ei acum luni?! Au fost uciși de venusieni, e limpede!

– Nu te cred, Bill, și nu am să-ți dau nici o armă!!

– Ah, așa va să zică, old boy?! Sus mâinile!!

– Lasă revolverul, Bill!

– „Hello, boys!! Ați împins cam departe gluma, încetați!”

– Funcționează radioul, Bill!! Asta e vocea lui Ben, comandantul lui „Typhoon-6”! Ben Mathews!! Trăiești, bătrâne pirat al spațiului?!

– „Precum auzi, Joe, sunt O.K.! Bill, ai aruncat păcătosu’ ăla de revolver?”

– E O.K., bătrâne! Da’ ia spune-mi, cum de nu v-au lichidat broscoii ăștia de venusieni?!

– „Vorbești despre prietenii noștri amfibii, Bill? Nu te exprimi prea frumos la adresa lor, păcat, sunt băieți buni! Ei ne-au salvat după ce ne prăbușisem cu nava în mare, dar, din păcate, pentru Sam au venit prea târziu, se înecase!...”

– Ne pare rău, Ben!... Speram să-l revedem și pe el!... Tu ești pe bordul „farfuriei” care ne ocolește?

– „Da, Joe, vă studiam poziția navei! E cam precar echilibrată pe faleză, dacă nu decolați imediat riscați să vă prăbușiți în ocean!”

– Nu vom reuși decolarea, Ben, am consumat aproape tot combustibilul! Bill poate să-ți confirme!...

– Așa e, Ben! Dar nu poți să ne iei pe bordul „farfuriei” tale?

– „Desigur, Bill! Cum o să-mi părăsesc eu camarazii aflați la ananghie?! Pregătiți-vă pentru transbordare, boys!!”

– O.K. Ben! Sper că după aceea o să putem discuta cu... mde! cum s-or fi numind ei, oficialii venusienilor, de exemplu!

– „Nici o grijă, Joe, mă ocup eu și de asta! După explorare ne vom reîntoarce pe Pământ cu o navă spațială venusiană, o să vedeți, boys, „farfuriile” lor sunt formidabile!”

– O.K.!!!

* * *

Laboratorul orbital „Skylab-95” transmite: în careul R-704-Z a fost detectat un Obiect Zburător Neidentificat care a pătruns în culoarul destinat navetelor spațiale terestre cu echipaj. Deoarece O.Z.N.-ul nu a răspuns la somațiile noastre repetate, conform instrucțiunilor NORAD – AIR FORCE l-am distrus cu o rachetă de interceptare. Nu s-au descoperit rămășițe și nici supraviețuitori.

31 septembrie a.c. ora 3 G.M.T.

Toni McHinit

 N.A.S.A.

Pentru conformitate M.A.

Horia Aramă

Catacombele

1

Procesiunea împlânta în orașul fără somn un paloș de foc. O pădure albă și zveltă, de ceară, înainta legănat, flăcările luminărilor cât un stat de om luptându-se, ca tot atâția fluturi, să se rupă de restul materiei. Un șir de crucifixuri tăiau cucernic fumul. Le purtau o mică armată de ființe drapate în negru, având capetele ascuțite nefiresc de cagule sinistre cu găuri în dreptul ochilor. În urmă, pe umeri avizi de osteneala dulce a zelului întru Domnul, veneau Fecioara cu Pruncul, crescând masiv din tronul mobil al unui paso fastuos. Chip fără expresie, dominat de o coroană, pentru care ar fi putut-o invidia destui regi ai tărâmului nostru, Mama purta straiul bogat al unei doamne de altădată, țesut cu fir și brodat migălos cu pietre scumpe. O mantie grea de brocart; cu flori de perle îi cădea de pe umeri. Dantele fine înconjurau mâinile cu care își susținea Fiul. El arbora un costum de prinț oriental stropit cu stele și adunat cu un brâu care îți lua ochii. Mulțimea privea în extaz sculele de aur masiv: semnele împărătești ale lui Isus, globul și sceptrul dominat de cruce, coroana Lui – o sardana de aripi bătând spre înalturi – lanțurile masive de metal prețios apăsând umerii Măriei, medaliile și pandantivele fulgerând la pieptul Ei, bijuterii grele de amintiri, martore fără vrere ale măririi și decăderii unor apuse familii aristocratice.

Fastul cortegiului se reflecta în ferestrele bulevardelor, în ochii grupurilor care asaltau balcoanele și umpleau strada sub ghirlandele de circumstanță. În frunte, fanfara deschidea pârtie în oceanul de oameni, făcând să vibreze aerul în ritmul imnurilor sacre.

Trotuarele debordau de lume. Străinii se remarcau de îndată. Chipurile lor exprimau stupefacție. Spectacolul procesiunii și modul singular de manifestare a evlaviei erau departe de ideile de acasă despre misticismul iberic. Pe măsură ce înainta, perechea divină era întâmpinată cu aplauze. Din când în când un glas ascuțit străpungea masa zgomotului formulându-și imperativ dezideratul:

– Sfântă Fecioară, ocrotește-ne!

Sau mai concret:

– Mario, fă-i dreptate lui Felipe al meu!

În această atmosferă de sărbătoare, anonim în straiul uniform al penitenților, efeminat, subțiratic, de o delicatețe care i se ghicea după mers, Fiul-nerecunoscător plângea în hohote. Singură, o femeie îl remarcă în larma festivă. Ascunsă ea însăși sub masca neagră a cagulei, schimbă locul cu un vecin de rând, apoi cu altul, până izbuti să se apropie de penitentul zguduit de suspine. Fără un cuvânt, îl luă de după umeri, chemându-l să plângă la pieptul ei. Băiatul se sperie, dar cedă blândeții care îi poruncea prin alba mână a necunoscutei.

Risipitoarea-de-iubire își simți degetele tremurând la întâia ușoară atingere a trupului feciorelnic prin țesătura simplă a straiului cernit. Fu gata să se retragă, dar nu o făcu. Era sfâșiată între părerile de rău pentru viața irosită, care formau rațiunea prezenței sale în cortegiu, și dorința de a fi pentru fragila siluetă de lângă ea soră, mamă și ocrotitoare.

Din spate doi ochi verzi fulgerară perechea nerușinată. Avarul începea să regrete slăbiciunea de a-și fi oprit un loc în șirul păcătoșilor.

– Față de aceștia, își spunea, eu am fost un sfânt. Mă acuză cu toții că aș fi lipsit de omenie. Însă numai eu dintre cei de față nu iau nimănui nimic. Apăr, e drept, ceea ce îmi aparține, dar primul care suferă de pe urma viciului meu sunt eu însumi. Familia și moștenitorii mei nu au decât să aștepte. Vor avea totul. Până atunci să se îngrijească de curățenia cugetului lor, în loc să se preocupe de mântuirea sufletului meu!

Dădu să iasă din rând, însă o mână subțire ca o trestie, albastră în lumina noptatică, îl opri:

– Rămâi!

Fata-care-citea-gândurile avea un glas firav, gata să se rupă.

– Vrei să treci dincolo? Să fii cu ei? spuse arătând ochii holbați care luceau pe trotuare. Aici e mai bine.

Avarul o ascultă, fără să poată spune dacă o face fiindcă a înțeles ori de dragul timbrului fermecător de gingaș. Încercă să ghicească înfățișarea fetei, să se aleagă cel puțin cu atât. Nu izbuti să-i deslușească nici măcar profilul. Își dădu seama că tinde să tragă folos de pe urma incidentului și atunci își plecă ochii, rușinat, impunându-și să nu mai caute spre ea.

În jur prindea glas căința. Penitenții clamau către cerul de smoală. Strigătele, fanfara, clopoțeii pajilor, chiuiturile ocazionale ale chefliilor se împleteau într-un zid sonor la adăpostul căruia păcătoșii se destăinuiau fără sfială.

– Maică Prea Sfântă, murmura febril Risipitoarea-de-iubire, fă-mă nesimțitoare, fă-mă urâtă în fața bărbaților care mă vor, fă-mă de oțel când mă ispitesc, îmbogățește-mă ca să nu mă mai cheme dragostea plătită ori sărăcește-mă până ce bunurile vieții nu-mi vor mai spune nimic. Naște-mă a doua oară în puritate și liniște sufletească ori ia-mă la tine spre a uita fața calpă a vieții!

– Vindecă-mă, suspina Falsificatorul, ia-mi dreapta cea păcătoasă, mâna care se ridică împotriva Ta încăpățânându-se în talentul ei necurat spre a mă pierde și a mă vinde judecătorilor pe lumea asta și diavolului pe lumea cealaltă! Retează-mi-o din umăr, Puternico, fă-mă ciung și cerșetor dacă singur nu am tăria să-mi înfrânez chemarea neistovită de-a egala Creația!

– Eliberează-mă, striga Bântuitul-de-duhuri, dă-mi iar, Fecioară Imaculată, surzenia și orbirea dintâi, dinaintea nașterii, dinaintea concepției, mântuiește-mă în părinții mei și în părinții părinților mei prin care vin spre mine umbrele care mă muncesc! Trage-mă spre lumina Ta ori împinge-mă în bezna necuratului, dar scapă-mă din cumpăna de a aparține la două lumi dintr-o data!

Adolescentul-obsedat-de-viziuni-lascive turba de furie văzându-se înghesuit între cagulele negre. De pe trotuar îl urmărea, ținând pasul cu procesiunea, oprindu-se când aceasta se oprea, un tată autoritar, în mâna dreaptă cu un baston solid, noduros și temut. În ținuta penitenților, băiatul se credea perfect anonim. Încercase așadar să evadeze în direcția trotuarului opus, dar, cu un fler sigur, tatăl ghicise manevra și traversase fără fasoane procesiunea ca să-l apuce de guler pe necredincios și să-l readucă pe calea cea bună. Lung, deșirat, Adolescentul blestema printre lacrimi și cu greu se stăpânea să nu lovească în dreapta și în stânga, ca un apucat.

Cea care îi ghici pornirea și încercă să-l mângâie fu Mama-denaturată. Cu un glas dulce, abia deslușit în vacarmul străzii, ea îl consolă, făcându-l să se resemneze a urma în arșița nopții de august itinerarul indicat de nebunia generală.

– Nu te întreb de păcatele tale închipuite sau reale. Îmi ajunge al meu. Vino cu mine, pentru mine, pentru iertarea celei care și-a părăsit copilul pe mâna vitregiei ca să urmeze chemarea iubirii nelegiuite! Nu întreba, nu mă consola, nu-mi promite clemența Cerului! Urmează-mă și atât!

Lacrimile bărbăției ultragiate se uscară. Atunci când, la o răscruce, înghesuiala, se prefăcu pentru o clipă în dezordine, Adolescentul apără femeia cu brațul său tremurător.

2

Străbătuseră jumătate din oraș. Atmosfera se destinsese. Coloana își regăsise ordinea și mărșăluia fără grabă, dar harnic, tăcut, concentrându-se asupra misiunii sale. Aerul de carnaval se risipise. Fanfara era departe și doar câțiva însoțitori ajunseseră până aici. Polițiștii căscau. Misiunea lor se apropia de sfârșit.

Coloana înconjură o piațetă, urmând perechea sfântă care indica direcția. Departe se ghicea, imensă, inima orașului, desenată în lumini și umbre. Purtând un hallo de ceață roșiatică, întindea brațele, primitor.

Procesiunea atinsese punctul cel mai îndepărtat al itinerarului tradițional. De acum înainte fiecare pas avea să-i apropie pe oamenii în negru de lumea din care porniseră în periplul purificator.

Pe neașteptate, cortegiul se opri, în dezordine. Confuz, o tensiune se făcea simțită. După câteva clipe, un număr de cagule ieșiră din rând, adunându-se cu sfială. Alți penitenți li se alăturară, cu pas șovăitor.

Un preot se îndreptă către grup.

– Iarăși – spuse cu blândețe. Oare în fiecare an trebuie să se întâmple? Să-și fi pierdut Sfânta Biserică autoritatea până într-atât încât o superstiție oarecare să vă poată smulge din sânul ei?

Dizidenții foiră. Din rândul acestora se auzi un glas.

– V-am urmat până aici cu sinceră căință. Nu știu de ce s-ar supăra Sfânta Fecioară dacă ne încercăm norocul în catacombele din Dealul Sfinților.

Era Bântuitul-de-duhuri. Paricidul i se alătură:

– Nu facem nici un rău nimănui. Nu vă cerem să veniți cu noi. Lăsați-ne în pace!

– Dar familiile voastre, care vor veni să vă ceară nouă? Soțiile pe care le părăsiți? Copiii pe care îi abandonați? Dar păcatul capital: sinuciderea? Căci sinucidere este ceea ce faceți. Și să nu-mi spuneți că viața vă aparține. Este opera Domnului și nu aveți dreptul să atentați la ea. După cum noi, oamenii, suntem prea mici spre a putea să urnim cârma destinului. Păcătoșilor, singura cale a mântuirii este căința!

– Te îndoiești de căința noastră – rosti Fata-care-citea-gândurile. Pentru a ne supune la încercarea aceasta, părinte, este nevoie de o căință în stare să urnească lumea din loc. Numai o sinceră părere de rău și o disperare adâncă pot să ofere curajul necesar pentru a accepta riscul cel mare. Lasă-ne în rătăcire. Lasă-ne să încercăm tăria sufletelor noastre în catacombele din Dealul Sfinților. Dacă ne vom fi înșelat, păcatul ne aparține. Iar dacă nu...

– Să mergem și noi! șopti Fiul-nerecunoscător.

Mama-denaturată nu se hotăra.

– E o copilărie. Credința...

– Vino, vino cu mine, să nu-ți fie teamă!

Înainte de a-și da seama ce face, femeia se trezi în grupul stingher. Alți penitenți o urmară. Preotul renunță să asiste cum sub ochii lui coloana se descompune. Binecuvântă grăbit ceata inconștienților și le dădu celorlalți semnal de pornire.

Părăsit, urmărit de departe de câțiva curioși, grupul își strânse rândurile.

– Unde mergem – întrebă Adolescentul-bântuit-de-viziuni-lascive, privind în jur cu teama de a vedea în orice clipă răsărind silueta părintelui său înarmat cu binecunoscutul baston.

– Fraților, spuse Falsificatorul, nu mă cunoașteți, nu vă cunosc. Știm însă cu toții că ceea ce încercăm este primejdios. În Dealul Sfinților, catacombele sunt foarte încâlcite. În fiecare an, unii ca noi au încercat să ajungă dincolo. Nu știm câți au reușit, dar toți au pierit fără urmă. Cine vrea să vină e binevenit. Copiii aceștia însă nu au ce căuta acolo.

– Cine are dreptul să ne spună asta? se sumeți Fiul-nerecunoscător.

– Nu din orgoliu venim, spuse Fata-care-citea gândurile, ci pentru că nu putem altfel.

– Ia-o înainte, omule, spuse Avarul. Cine vrea să te urmeze este liber s-o facă.

Rămaseră înapoi și cele din urmă case. Drumul antic urca nehotărât și pustiu. Din câmpia neagră năvălea uneori câte un pui de vânt care neliniștea făcliile, strecurând în suflete un fior.

Dealul Sfinților, sub care se deschideau catacombele, apăru brusc din întuneric. Cel din frunte făcu semn de oprire.

– Trebuie să ocolim. Intrarea e închisă. Există însă o trecere.

O luă înainte. Ceilalți îl urmară, tăcuți.

După un sfert de ceas, o mână fermă dădu la o parte ramurile unui tufiș descoperind o spărtură în stânca de calcar.

– Aici este. Putem intra numai câte unul, dar înăuntru e loc pentru o catedrală.

Se strecură prin gura de piatră și așteptă să treacă și ceilalți. După care porni purtând ca un făclier luminarea groasă de trei degete sub arcul fără măreție al cavernei.

3

Înainte-mergătorul ținea lumina sus, în beneficiul tuturor. Alte lumânări se înșirau, palide, în urmă, arzând cu flacără roșie în aerul neprimenit.

Mergeau de un sfert de oră când o cagulă se agăță de o unghie de piatră atârnând din tavan. Adulterina care se ascundea sub coiful de pânză umilă țipă. Luminile tremurară. Falsificatorul o apucă de umeri.

– Liniștește-te, nu s-a întâmplat nimic.

Femeia respiră adânc și, îndepărtând mâinile bărbatului, își reluă înaintarea. Mama-denaturată îi oferi brațul.

O penitentă ușoară ca un lujer de floare se clătină, gata să cadă. Era Fata-care-citea-gândurile. O susținu Adolescentul, siluetă la fel de fragilă, elastică însă, cu brațe lungi și agere.

– Ce ai, soră? o întrebă cu glas răgușit.

– Lasă-mă, se scutură fata de ajutorul nedorit.

Brațele îi dădură drumul, întârziind în preajmă totuși, gata să intervină.

– Ce vini ispășești? întrebă fără minte prea tânărul bărbat cu ochi de un negru mai adânc decât al veșmântului său.

– Aud voci, mărturisi ea, deși ar fi putut să nu i-o spună.

– Ce minune! se miră băiatul. Dar este oare un păcat să le auzi? Ar trebui să mulțumești Cerului că-ți dă prilejul să le asculți. Eu, desigur, bântuit de viziunile mele, trebuie să mă purific, dar tu ești deasupra noastră a tuturora, ești o aleasă.

– Dar nu aud glasuri cerești, ci gândurile oamenilor, explică fata cu modestie.

– Cu atât mai mult meriți stima lor! Tu ești sora noastră, a tuturora. Îndreaptă-ți lumina și asupra mea!

Fata surâse hieratic:

– Eu sunt ca luna: nu am lumină proprie. O răsfrâng pe a celorlalți.

– Lângă tine mă simt un somnambul!

– Nu jongla cu vorbele. Cuvintele pot să rănească.

– Mă rog să fiu altfel. Să fiu ca tine.

– Să fii altfel e un păcat. Mă rog să fiu ca fiecare.

– Fugi ca de o cursă diavolească refuzând un dar ceresc de care sunt convins că ești demnă.

Fata-care-citea-gândurile roși.

– Nu ai cum să te convingi dacă merit să fiu diferită.

– O meriți, fără îndoială, se înflăcără tânărul, încercându-se întru elocință. Te zăresc, te aud, te ghicesc. Nu se poate să fii decât așa cum te văd eu. Și atunci meriți în fiecare zi o minune.

Se aplecară ferindu-și frunțile de o arcadă joasă. Trecură ținându-se de mână obstacolul unui fir de apă de câteva degete.

– La ora asta, cu chei potrivite, fiii mei îmi cercetează lăzile și cuferele, sertarele și hârtiile, se plângea bătrânul Avar la urechea vecinului său. Pe mine m-au trimis cu voi, să mă spăl de păcate. Ce-ar mai țopăi de fericire dacă mi-aș frânge gâtul pe aici!

– Nu se poate, se cruci Paricidul. Imposibil să existe asemenea copii. Ce fel de inși ai crescut, omule, dacă vezi în ei pe călăii tăi?

– Știu că e vina mea. Întotdeauna părinții sunt de vină. Recunosc și mă căiesc: odată cu sângele meu am transmis progeniturii mele și păcatele care mă torturează.

– Vina mea e cu mult mai gravă, recunoscu Paricidul. Nu ți-o împărtășesc pentru a nu adăuga poverii tale încă o lespede. Păcatul meu nu-l pot spăla toate procesiunile Spaniei. Totuși iată-mă aici, în afara oricărei rațiuni. Să fie credința cea care m-a împins? Ori teama? Oroarea de însingurare, speranța în regăsirea de sine? Iluzia iertării? Nu voi afla niciodată. De altfel, mă aflu aici numai cu picioarele mele care te însoțesc. Sunt neputincios: nu izbutesc să-mi regret fapta.

– Există păcate care înnobilează, care înalță sufletul, interveni Felonul. Poți ucide un zbir, eliberând o turmă de nevinovați. Poți înșela un înșelător salvând astfel viitoarele lui victime. Poți trăda încrederea fratelui tău; dacă e un ticălos, fapta ta e bine primită la Judecata de Apoi. Păcatul meu a ferit de chin și josnicie o familie numeroasă. Ea și-a serbat în pace înseninarea, dar pe mine m-a jertfit pe altarul părerilor de rău. Josnicia mea li se pare un preț prea scump, ar fi preferat să se bucure de avantajele situației fără să simtă apăsarea păcatului care stă scris pe fruntea mea sau cel puțin fără să prindă de veste. Să fii gâde plătit e cu mult mai ușor.

– Rușine! strigă Adulterina. Ce căutați aici dacă sufletul nu vă îndeamnă la pocăință? De ce umbriți reculegerea și căința noastră, de ce mânjiți îndreptarea și regăsirea noastră?

– N-au pic de simțire creștinească, îi veșteji Dijmuitorul-de-cutii-ale-milei. Nici un câine nu ar îndrăzni să pună semnul îndoielii asupra cuvioasei noastre coloane. Cinicii aceștia, păgâni și profani, alungă de la noi Duhul Sfânt al Izbăvirii!

4

Mergeau de ore lungi, de zile nesfârșite. Popasuri se succedaseră după popasuri, gustări frugale ieșiseră la iveală din rasele sobre. Împărtășiseră hrana, băutura după simpatii și la întâmplare. Nimănui nu îi era cu adevărat foame, iar oboseala își trăgea substanța mai ales din conștiința zădărniciei. Și din teamă. Cotiturile fără sens ale galeriilor subterane, întretăierile tunelurilor de o pustietate masivă, compactă, împietrită strecurau fire de gheață în inimile păcătoșilor. Nimeni nu putea să-și dea seama de direcția urmată. Punctele cardinale pieriseră și ele și nu îi ajutau să se orienteze mai mult decât soarele părăsit pe tărâmul celălalt. Singurul punct de referință era intrarea în subterane, de care se îndepărtau cu fiecare pas.

Însuflețirea dintâi cedase. Cedaseră și pantofii gingași ai Risipitoarei-de-iubire. Câteva cagule fuseseră scoase. În aerul stătut erau insuportabile. Un glas propusese încă de la început să se stingă o parte din lumânări, astfel încât lumina să le ajungă pentru multă vreme.

La o cotitură Mama-denaturată rămase în urmă. Fata-care-citea-gândurile se întoarse după ea, o luă de mână și o chemă înapoi. Femeia se smulse cu violență.

– Rămân aici! Tot n-am să ajung niciodată la capăt! strigă cu obidă.

– Trebuie să vii cu noi. Vom ajunge acolo unde ne-am propus. Nu e mai greu decât ți-a fost ție să faci ceea ce ai făcut.

Femeia izbucni în plâns și ajunse din urmă cortegiul. Aici se instaurase dezamăgirea.

– E un drum fără capăt, își spunea Sodomitul. Un labirint fără ieșire, ca viața. Nu e un purgatoriu, ci o execuție. O merităm.

– Eroare! vibră glasul plin de convingere al Fetei-care-citea-gândurile. Dacă sub mâzga păcatelor, sub crusta verde care s-a prins de sufletul meu ca scoicile de chila navei, dacă sub smârcul în care mă scufund, acolo, adânc, unde nu pătrunde nici o privire și nici gândul nu poate ajunge, dacă acolo a rămas, cât de mic și firav, cât de neînsemnat, un sâmbure alb, un bob de inocență, o gămălie de candoare, atunci mai există o speranță. Atunci, străbătând cu prețul jupuirii tălpilor, al istovirii și al disperării drumul ascuns în Dealul Sfinților, cel care mai poartă în sine un atom din puritatea sa inițială va răzbate, va ieși la lumină, va afla ieșirea, va vedea ițindu-se în fața lui o flamură de cer, va regăsi ziua și va poposi într-o lume curată, unde domnește o veșnică primăvară, unde nu există fiare dușmane omului, unde fiecare lujer de floare crește spre a-ți vindeca ochii, unde iarba e numai mângâiere când te tolănești în brațele ei, unde soarele nu vrea decât să te îmbăieze în prospețimea lui, iar vântul să te îmbrace în togile sale. O lume în care totul e la început, în care căile noastre nu au fost retezate, în care suntem copii, la capătul dintâi al vieții și, liberi, putem alege a doua oară, mai bine, mai înțelept. O lume cu păsări și fluturi, cu câini de credință și cai ascultători, cu pământ rodnic și supus pe care oricine își poate încerca râvna.

Fiul-nerecunoscător privea dincolo de piatra sură, vedea continentul acela cu ochii încrederii.

– Și ai crezut? spuse Adulterina. Crezi? Există oare Pământul Făgăduinței?

– Nu te îndoi, replică Falsificatorul. Totul e adevărat, dacă o vrei cu toată ființa ta!

– Prostii! răcni sărind ca apucat Bântuitul-de-duhuri. Povești de adormit copiii! Basme pentru debilii mintali! Ascultați-mă pe mine, că am părul alb! Eu îi cunosc mai bine Eu i-am ghicit! E un complot! Un complot uriaș, încâlcit, ramificat! Orașul vrea să scape de noi! Ne-au mințit cu toții! Și popii! Și părinții noștri! Și frații! Copiii ne-au mințit și ei ca să ne ia locul! Pentru păcatele noastre, în loc să ne certe, în loc să ne pedepsească, să ne supună la chinurile cele mai înfricoșătoare, ne-au condamnat la moarte! Mai mult: la neodihnă veșnică, la pieire fără mântuire! Vom putrezi în beznele acestea neștiuți, morți fără împărtășanie și fără morminte. Ne vor măcina de vii lighioanele nevăzute ale întunericului. Au vrut să curețe cetatea, să o cearnă, să elimine răul și crima. Și au ales calea cea mai dreaptă: ne sacrifică, ne trimit în arena cu lei, ne dau pradă fiarelor neființei. Iată-le! Auziți-le cum se apropie. Nu fac mai mult zgomot decât un fulg picând în apă, dar eu le aud ca și cum ar tropăi cu cizme de plumb! Adulmecați. Veți simți un iz de mlaștină, de baltă mocnită, de capcană înșelătoare. Vin târându-se și alergând cu sute de picioare șerpi și șopârle, viermi și coropișnițe, urechelnițe și miriapozi, gata să muște, să rupă, să roadă, să învenineze, – ba nu! Vin în zbor, vin plutind pe aripi neclintite, aripi țepene, de păsări împăiate, decolorate, putrede, pline de colb. Sunt ele, păsările care s-au rătăcit în păcura galeriilor, care au orbecăit în beznă, care s-au sfârșit izbindu-se de pereți, sfâșiindu-se cu ghearele și cu ciocul. Au rămas încrustate în aerul mort, în timpul încremenit, iar acum vin spre noi, atrase de lumina retinelor noastre, de fosforescența pupilelor noastre! Scoateți-vă ochii, oameni buni, smulgeți-i din lăcașurile lor și striviți-i sub tălpi, altfel sunteți pierduți!

Dijmuitorul-de-cutii-ale-milei îl înșfăcă de piept și îl scutură îndelung, violent, cu stânga, în vreme ce cu dreapta îi trăgea palme.

– Iată-i, ne ajung, ne atacă! striga Bântuitul-de-duhuri sfâșiindu-și rasa.

Nu se liniști până ce, scârbit, celălalt nu îl azvârli într-un colț, unde căzu gemând, orbit de lacrimi și de fantasme. Femeile nu îndrăzneau să se apropie. O făcu Avarul.

– Fii pe pace, îi spuse. Nu au ajuns la noi. Vino!

Îi   dădu mâna, îl obligă să se ridice.

– Trebuie să mergem înainte. Uită-te la copiii aceștia! Păcatele lor sunt imaginare. Nu merită să piară. Trebuie să-i scoatem la lumină. Vino! Pentru ei.

Istoviți, măcinați de îndoieli, decapitați de speranță, oamenii își reluară drumul, pierzându-se în apa neagră a întunericului.

Jefuitorul-de-cadavre privi cu atenție în jur, dădu la o parte ramurile tufișului și pătrunse pe gura îngustă a trecerii secrete spre catacombe. O dată înăuntru, scoase la iveală o lanternă puternică și un plan ferfenițit, același de care se slujise în anii precedenți. După ce se orientă, porni să cerceteze subteranele în mod sistematic. În ranița ușoară pe care o purta în spinare avea un sac gol, un pachet cu alimente și o sticlă de cazalla.

Umblă ore lungi până descoperi straiele negre presărate pe sol, împrăștiate fără nici o noimă, azvârlite la întâmplare. Cagulele zăceau și ele prin colțuri. Amestecate cu cernitele costume ale penitenților, se zăreau hainele pe care le purtaseră victimele în seara procesiunii.

Omul privi în jur, căutând o urmă a celor care le purtaseră. Nimic nu divulga ce deveniseră aceștia.

– Să fi aflat calea – se întrebă Jefuitorul-de-cadavre. Să fi trecut dincolo?

Rămase gânditor o clipă, încercând să-și imagineze lumea de dragul căreia necunoscuții părăsiseră toate bunurile pământești, lepădându-se de straie, ca să facă pasul dintâi liberi până și de cel mai neînsemnat vestigiu al destinului lor de până ieri. Apoi Jefuitorul-de-cadavre se lăsă în genunchi și începu să scotocească buzunarele. Strânse banii, bijuteriile și începu să cerceteze îmbrăcămintea. Nu era de lepădat. Adună lucrurile în raniță și în sacul încăpător, după care porni înapoi.

Dan Arcașu

Legenda despre cosmonaut

Cosmonautul se întorsese din călătoria dintre stele. A coborât din navă încet, cu pași nesiguri. Tălpile lui atingeau ușor pământul, așa cum mângâie palma unei ființe dragi părul, după o lungă despărțire. Era obosit. Își scoase cu greutate casca și combinezonul, apoi se așeză și el alături, pe un bolovan, cu fruntea sprijinită în palme.

Venise ca să-l întâmpine o mulțime de oameni, înconjurându-l cu un cerc larg, tăcut, de respect, curiozitate, nerăbdare.

Cosmonautul era același care plecase cu mulți ani în urmă în călătoria temerară. Avea brațele și picioarele zdravene, și ochii îi străluceau tot așa de viu ca înainte; cu toate că străbătuse deșerturi săgetate de razele înveninate ale unor sori străini, cu toate că trecuse prin acele locuri stranii, de unde mulți cutezători s-au întors fără o mână sau un picior, unde forțe misterioase, pe care nu le puteai ocoli decât cu multă voință și dibăcie, făceau ca o palmă, o ureche ori nasul sau limba să se umfle, luând proporții înspăimântătoare, chircind în schimb, până la dispariție, alte părți ale corpului.

Anii nu păreau să-și fi lăsat urma pe umerii săi. Doar în păr și în sprâncene îi amestecaseră fire de brumă. Străbătuse ani de-a rândul spațiile înspăimântător de goale, explorase singur planete pustii, pe care atmosfera înghețată se prefăcea în pulbere strălucitoare sub pașii săi. Acum îi era frig, îi era nespus de frig.

Roboții descărcară darurile pe care fiecare cosmonaut le aducea oamenilor: oasele unor animale necunoscute, lumina stelelor depărtate, algoritmi, frânturi de cântece și tot felul de jucării. Oamenii însă continuau să aștepte. Știau că acestea erau doar cadouri obișnuite, că darul cel mai important încă nu fusese scos la iveală.

Cosmonautul întinse atunci mâinile și mângâie pământul. De sub palma stângă izvorî acolo un fir de iarbă plăpând, care în câteva clipe crescu, prefăcându-se într-o floare de o frumusețe fără seamăn.

Chipurile oamenilor se destinseră. Prin rândurile lor trecu un freamăt. Culorile florii se întețiră și petalele sale păreau să cheme. Oamenii prinseră să zâmbească și zâmbetul lor se transformă în raze de lumină. Începu să adie un vânt cald. Cosmonautul se ridică. Pentru prima dată după ani nenumărați simțea din nou căldura Pământului. Ochii lui se întâlniră cu ochii sclipitori ai oamenilor. Vântul se înteți, deveni fierbinte. Cerul gurii i se uscă, apoi prinse să-l ardă. „M-am dezobișnuit de căldură – își zise. Mi-o fi cășunat, se vede, ceva, că am stat prea multă vreme în frig”. Apoi simți că privirile i se împăienjenesc și mâinile îi devin grele. Vru să strige, dar din gâtlejul uscat nu mai ieși nici un sunet. Căzu în genunchi și cu o ultimă sforțare lovi floarea, prefăcând-o în scrum.

Se lăsă liniștea. Vântul se răcori dintr-o dată. Văzu cum oamenii se îndepărtaseră câțiva pași, iar în privirile lor apăruseră reproșuri grele. I se făcu din nou frig. Un frig de o mie de ori mai cumplit ca înainte. Ar fi vrut să le vorbească, dar buzele îi rămaseră încleștate, ar fi vrut să plângă, dar lacrimile îi înghețaseră în pleoape. Întinse atunci din nou, cu greutate, mâinile. Dintre degetele stângii prinseră să sclipească lumini și culori, să sune clopoței și susur de izvor. Le închegă pe toate cu un bulgăr de țărână și într-o clipită din palma sa își luă zborul o pasăre măiastră.

Pe buzele oamenilor reapăru zâmbetul. Copiii râdeau cu ochii mijiți și săreau bătând din palme. Însuși cerul părea să se însenineze de bucuria lor. Dar nici unul nu băgase de seamă că pe fața cosmonautului fericirea dură doar câteva minute, după care trupul său se încovoie dureros, ferindu-se din nou de miile de priviri care-l ardeau. Întinse cu trudă spre înalt brațul drept, iar pasărea măiastră îi coborî în palmă. Îi smulse o pană, apoi încă una, și încă una, iar penele se transformară pe rând în formule matematice pe care le aruncă, una câte una, până ce în fața lui nu rămase decât un schelet înspăimântător de alb.

Oamenii culeseră de pe jos formulele, unii cu interes, alții în silă, dar privirile tuturor erau mustrătoare. Și din nou se lăsă tăcerea și acea stranie senzație a golului înghețat, pe care n-o cunosc decât cei care au pășit măcar o dată prin spațiile stelare.

Cosmonautul își adună încă o dată toate forțele și-și ridică palmele spre cer. Adună în ele fulgere și acorduri de orgă, freamătul pădurilor și clipocitul picăturilor de apă care cad în adâncul peșterilor, spaima cutremurelor și liniștea oglinzilor netulburate ale lacurilor de munte; adună unduirea luminii și a valurilor, măreția stâncilor și a cascadelor, zbuciumul vântului și al vârtejurilor solare; adună firele nevăzute care leagă între ele tot ce există și lumina unei oglinzi în oare prinse imaginea sa și a tuturor celorlalți. Puse toate astea la un loc și le încercă greutatea. Picioarele și brațele i se făcută atunci ca de ceară și căzu cu fața în țărână. O clipă crezu că va muri. Apoi, cu o sforțare uriașă, reuși să-și ridice din nou brațul stâng. Apăru în momentul acela, în fața lui și a oamenilor, mai întâi ca din ceață, apoi din ce în ce mai luminos, o mândră fecioară.

Oamenii o priveau uimiți, înmărmuriți de frumusețea ei, uitând o clipă de cosmonaut. Îi priviră ochii, și ochii ei căpătară adâncimi de vrajă; îi priviră brațele, și brațele ei deveniră incandescente. Simțiră cu toții dorința să-i fure freamătul tainic al sânilor și al inimii, și sângele ei se transformă în șuvoaie de foc.

Se apropie de cosmonaut. El o privea fermecat, uitând la rândul său tot ce îndurase. „Aceasta e clipa pentru care merită să-ți sacrifici întreaga viață” – își zicea. Fecioara îl privi cu atâta duioșie încât parcă și pământul se înmuie sub tălpile sale, înconjurându-i picioarele într-o îmbrățișare tăcută. Ea întinse ușor palma spre fruntea lui, să-l mângâie, să-i netezească ridurile, să-i șteargă sudoarea chinului îndurat. Dar nu apucă decât să-l atingă. Degetele ei ardeau ca fierul înroșit și cosmonautul se smulse în lături strigând. Ea îl privi mirată, iar oamenii nu înțelegeau nici ei ce se petrece. Fecioara încercă să mai facă un pas către el, dar cosmonautul o apucă brutal cu brațul drept și o opri în loc. Ea îl privi mâhnită. Cosmonautul se împletici. Flăcările privirilor ei îl mistuiau. Simțea că viața îl părăsește. Devenea cu fiecare clipă, tot mai palid, tot mai slab. Nu avu putere decât să întindă spre ea palma dreaptă în semn de apărare. Apăru atunci, timid și rece, o formulă matematică, apoi alta și alta. Cerul se albi și începu să ningă. Și fiecare fulg era o formulă. Fecioara îl privea, neîndrăznind să mai facă nici o mișcare, iar privirile ei erau tot mai străvezii, tot mai dureroase și nespus de triste.

Se porni viscolul și se făcu întuneric. Oamenii se strânseră unul în altul dârdâind de frig. Apoi, după o vreme, când viscolul încetă, îl văzură din nou pe cosmonaut. Era undeva sus, șezând pe un soclu izvorât din pământ, înghețat, prefăcut în stană de piatră.

Dan Arcașu

Până în zori

Strângând pachetul sub braț, trânti portiera care pocni sec. Trase un ultim fum din țigară, apoi o aruncă. Ce naiba! îi tremurau degetele... „Am băut prea multe cafele azi” – își zise. Făcu câțiva pași elastici, aproape alergând, până la intrarea în curte, apoi pe aleea pavată care ducea la ușa vilei. La un geam, sus, ardea o lumină. Inima-i bătea cu putere și constată cu o oarecare ciudă că gâfâia puțin. La repezeală nu știa dacă simptomele trebuie să le pună pe seama ieșirii din condiția fizică sau a emoției că o va întâlni.

Sună. Era gestul care devenise aproape stereotip, un gest asociat totdeauna unor amintiri și perspective care-i subjugau toate simțurile prin fascinația lor.

Helen era în mod cert o ființă ieșită din comun; din punctul lui de vedere era cucerirea ideală. Privită prin prisma calităților fizice, se situa probabil printre primele trei-patru din oraș la „Categoria” 25-30 de ani; ceea ce conta însă mai mult la ea era farmecul acela pe care niciodată nu l-ar fi putut delfini, faptul că era o desăvârșită „Lady”, o ființă care polariza atenția și interesele tuturor în societate și, nu în ultimul rând, o ființă a cărei prezență punea mai bine în evidență calitățile celui cu care se însoțea.

Helen mai avea o însușire proprie femeilor inteligente – reușea să înțeleagă faptul că un bărbat deosebit, așa cum era el, are nevoie de timp pentru a putea realiza, pas cu pas, toate acele obiective mărunte care te scot treptat din anonimat și te înregimentează în rândurile celebrităților. Ea știe desigur că această celebritate se va răsfrânge și asupra ei...

Mai sună o dată, convins că Helen n-a auzit. E drept că în ultima vreme a dat cam rar pe la ea. De fiecare dată a fost însă o sărbătoare care a compensat totul. Ar fi venit, desigur, mai des dacă n-ar fi fost afurisitul de proiect care îl țintuia în laborator zi și noapte, dificultățile acelea neașteptate și veșnicele șicane ale șefului, ca și redactarea lucrării pe care sperase că o va da la tipar când namila va începe să funcționeze, să gândească...

Mai sună și a treia oară, mai nervos. Nu se putea să nu fie acasă, doar lăsase vorbă prin telefon, dimineața, că a reușit să aranjeze un mic răgaz și că seara va veni la ora obișnuită. O fi în baie?

În sfârșit, se auzeau niște pași; ușa scârțâi și în cadru apăru o bătrână scundă, cu fața osoasă și o coafură caraghioasă.

– Bună seara, am venit la Helen! zise el dând să intre; bătrânica însă îi aținu calea.

– Domnișoara Helen a ieșit în oraș cu un domn. Parcă mai spusese ceva; nu-mi aduc aminte exact ce, am înțeles însă că nu va reveni decât târziu sau poate mâine...

Pe fața lui nu se oglindi nici o emoție; întinse cele două sticle de șampanie ambalate cu grijă pe care le ținuse sub braț căutând să răspundă pe cel mai natural ton cu putință.

– Dacă sunteți amabilă, să-i dați acest pachet din partea mea!

Se întoarse apoi, smucindu-și umărul cu un gest brusc, după ce mormăi o formulă aproximativă de salut. Băbuța parcă mai voise să spună ceva, dar el nu mai avea resurse nervoase să o asculte. De fapt cine era ființa asta? O rudă? Menajera? Își aminti că o mai văzuse în casă, dar i-ar fi fost peste puteri să spună dacă i s-a explicat vreodată sau nu cine e.

Ajunse la mașină, se aruncă pe scaun, trânti portiera cu dușmănie și demară apăsând cu sete, până în podea, pedala de accelerație. La primul colț viră fără să se asigure și imediat după aceea își aprinse o țigară.

Luminile străzii defilau în dreapta și în stânga într-o configurație rece și indiferentă. Nu avea nici o țintă, nu dorea să ajungă nicăieri; la intersecții acționa aproape inconștient, alegând o cale sau alta în voia hazardului. Peste câteva minute constată că reflexele sale l-au scos pe șoseaua întortocheată, care ducea din oraș spre clădirile Complexului de neuronică.

Era, hotărât lucru, o zi cu ghinion. Dimineața avusese cearta aceea cu șeful... Îi sunau în urechi vorbele grele pe care le spunea acesta: „Am investit două miliarde în ideea dumitale; au trecut atâtea termene că nici nu le mai țin socoteala; suntem ruinați. Dacă în câteva zile tot colosul ăsta nu se pune în funcțiune mă tem că va fi imperios necesar să-ți consulți avocatul...”

Acum un an cei de la concurență îl ispitiseră cu o sumă frumușică; nu a vrut să plece; lucrările erau începute, condițiile i se păreau excepționale. Acum, dacă le-ar telefona, i s-ar răspunde precis: „Oho, vrei să ne duci la sapă de lemn și pe noi...”

O mașină apărută brusc din față îl orbi cu farurile. Viră mai mult din obișnuință – doar cunoștea atât de bine drumul – și peste câteva clipe avu satisfacția să constate că urma geometric direcția șoselei. Viră din nou; prin geamul coborât intra parfumul pădurii de brazi.

Ajunse pe primul viaduct; aruncă mucul și aprinse o nouă țigară. Undeva, jos de tot, era o luminiță.

– Cine, dumnezeu, are plăcerea să stea în fundătura aceea de lume?...

Apoi se gândi că, poate, omul acela era mai fericit decât el; adică era, în mod sigur; probabil e un imbecil care se îngrijește de pădure sau de animale, un burghez care se plimbă ziua cu automobilul de teren, iar seara îl așteaptă acasă, pentru cină și programul de televiziune, nevasta și o droaie de copii. Nu era ca el, el care și-a croit un drum greu, dar unic...

Drumul său... Brusc realiză că acest drum s-a dovedit a fi o fundătură. Nu era nici o ieșire, nici o alternativă... Agregatul nu va putea funcționa... Cariera lui se terminase; irevocabil. Mizase toată viața sa pe o singură carte – proiectarea și construirea creierului artificial – un agregat care gândește, nu unul care macină date cu operații inumane, precum calculatorul electronic; a avut noroc – cineva s-a oferit să finanțeze această nebunie; cinci mii de panouri, fiecare de dimensiunile unui perete mare, fiecare conținând două milioane și jumătate de neuroni artificiali în șase straturi, plus cablurile de legătură, plus instalațiile de reglaj și cele auxiliare... S-au reprodus milioane de conexiuni obligatorii; practic, tot ce neurologia știa despre creierul omenesc, lăsând mii de miliarde de legături potențiale în masa ceramică, înglobând neuronii, legături din care doar o mică parte se vor realiza efectiv pe parcursul învățării, înăbușindu-le pe celelalte. S-au construit apoi analizori, efectori, un sistem emotivațional și câte altele... Numai că toate astea le are și un nou născut, ca și un om leșinat; or, nici unul dintre ei nu gândește. Toate astea le are și un dement care gândește aiurea. Unde e diferența? La început crezuse că va fi simplu; acum e limpede că obstacolul acesta nu va putea fi trecut decât, poate, peste ani de muncă, cu alte sute de milioane investite pe lingă celelalte, care vor zăcea fără să producă nimic...

Crengile brazilor zburau înapoi într-o sarabandă crispată. Avea peste o sută de mile la oră. La o cotitură, roțile din spate derapară și pentru o clipă văzu o bornă albă venind ca o fantomă spre botul mașinii. Evită ciocnirea cu un gest de ultim moment, nu încetini însă, dimpotrivă, se înscrise în următorul viraj cu și mai multă sete. Îi producea o voluptate deosebită ideea că în acest joc de risc repetabil ar putea pierde; doar o dată, desigur... dimineața l-ar pescui din prăpastie cu poliția și duba pentru morgă. Câte nu s-ar rezolva astfel...

Din nou un far îl orbi; trecu foarte aproape de mașina cealaltă, dar întâlnirea se consumă atât de rapid încât nu reținu nici măcar culoarea caroseriei.

S-ar rezolva totul. Numele lui ar intra în istoria științei ca un eșec. Ce tâmpenie și cu istoria asta... poți să ai parte sau nu de ceva doar atât timp cât trăiești, pe urmă prea puțin îți pasă de ceea ce lași în urmă; poate cel mult să le pese altora, dar în cazul lui n-avea nici grija asta – ar răsufla cu toții ușurați – până și șeful lui probabil că era asigurat pe bani grei pentru o eventualitate ca asta.

Iar monstrul... ei bine, el va fi desfăcut și vândut, piesă cu piesă: nimeni nu se va încumeta să continue... Păcat... Recapitulă mintal ultimele experiențe; făptura începuse să simtă și să reacționeze la nivel elementar, să gângurească, să facă mișcări stângace din terminale, cu inconștiența unui prunc... Acum, această unică și insolită progenitură a vieții sale era silită să se întoarcă înapoi în neant, înainte de a fi ajuns să înțeleagă ceva din lumea în care a prins consistență...

Se cunoștea destul de bine; știa că de fapt n-a iubit cu adevărat niciodată pe nimeni, în afară de sine însuși; acum însă avu strania revelație că, în cazul unui accident, singura ființă după care i-ar fi părut cu adevărat rău era creatura...

Iar exemplul său, încărcat de rușinea eșecului, va înfricoșa multă vreme pe ceilalți cercetători... vor trece ani înainte să se înțeleagă că drumul său n-a fost o fundătură. Gândul acesta îl umplu de revoltă.

Parapetul ultimului viaduct îl ademeni din depărtare cu sclipiri reflectorizante; apropierea lui halucinantă îl îmbătă pentru o clipă, în ultimul moment se eschivă însă, înscriindu-se cuminte pe drum.

Reflexele... reflexe involuntare... la concurență cu activitatea conștientă...

Dintr-o dată totul se lumină în mintea sa – mai există o soluție, o soluție sinistră, dar aproape sigură... trebuia să întreprindă o ultimă experiență, o experiență care merita orice risc...

Coti cu mână sigură la bifurcare, luând-o pe drumeagul lateral, alături de care un panou mare avertiza; „Șosea particulară, accesul vehiculelor străine interzise”. Când ajunse în curtea Centrului, parcă mașina cu grijă, apoi se îndreptă calm spre ușa principală.

Portarul nu-l opri, doar ridică un pic sprâncenele văzându-l, era obișnuit cu vizitele sale la orele cele mai neașteptate.

Firește, la ora asta nu mai era nimeni prin laboratoare. Coborî în sala transformatoarelor și conectă instalațiile la rețea, întreaga clădire, din subsoluri, până la etajul al zecelea, se umplu de zumzetul atât de familiar al zecilor de milioane de plăcuțe care alcătuiau panourile.

Urcă apoi în camera de comandă; era o încăpere de forma unui amfiteatru, concepută să poată găzdui până la două sute de persoane; în focarul privirilor era așezat uriașul panou cu receptori și efectori; un „ochi” din două sute de mii de microcelule, o „ureche” depășind în putere de rezoluție pe cea omenească și un cititor optic special pentru formule, litere și cifre. Tot aici urma să se manifeste „vocea” colosului printr-un șir de difuzoare. Într-un colț erau montate o imprimantă rapidă pentru texte și câteva mâini mecanice.

Își prepară o cafea și, în timp ce sorbea, măsură din ochi toate instalațiile, umblând de-a lungul și de-a latul încăperii de parcă vedea totul pentru prima dată. Făcu apoi rost de o foaie de hârtie și așternu câteva rânduri adresate subalternilor care vor veni mâine aici. Coborî până în atelier, alese câteva instrumente și, cu ele în brațe, se întoarse sus, în camera de comandă. Nu se simțea deloc obosit, părea că uitase de toate și, la un moment dat, descoperi că îi făcea o mare plăcere să lege mulțimea de piese într-o rețea de conexiuni, înțepându-și degetele cu capete de sârmă. Era o treabă simplă și către ora unu și jumătate totul era terminat.

Făcu la început o verificare de rutină, apoi ridică plăcuțele și le lipi pe rând, cu bandă adezivă, în diverse puncte ale craniului. Apasă prudent un contact. Nu se întâmplă însă nimic.

Înjură urât, apoi alcătui un plan complementar; mai aduse un mic transformator cu reostat, iar plăcuțele le înlocui cu ace. Își înfipse, scrâșnind din dinți, acele sub pielea capului, pe rând în locul unde fuseseră plăcuțele și le întări și pe acestea cu bandă adezivă. Privi involuntar ceasul; era două și zece minute, apoi se culcă cu multă grijă pe burtă și cu mâna început să manevreze prudent cursorul reostatului.

La început au fost doar câteva scăpărări în fața ochilor și sunete ciudate, nemaiauzite înainte, apoi îl fulgeră un gol imens ca o peșteră, o imensitate tăcută, tulburată doar de căderea picăturilor de apă. Mâinile și le simțea ca niște corpuri străine. Cuprins de o subită spaimă, împinse cursorul până la capăt. Corpul îi fu cuprins de spasme pe care nu și le mai putea controla; căuta din răsputeri să nu-și piardă cunoștința; acum îl înconjura un întreg haos de stimuli în care nu găsea nici un fir conducător, nici o noimă...

Urmă un coșmar nesfârșit; retrăi întâmplări penibile din copilărie, amintiri pe care le credea de mult uitate, urca scări ce păreau că nu se mai termină niciodată, scări întrerupte din loc în loc de săritori peste care trebuia să se cațere agățat deasupra abisului, rătăcea în mijlocul unor mlaștini cu mari luciuri de apă, căutând zadarnic o potecă. Se văzu apoi zăcând gol, fără mâini și picioare pe trotuarul unei străzi aglomerate; unii trecători îl îmbrânceau, alții treceau nepăsători; doar câțiva se opriră îngrijorați și compătimitori. Îi vorbeau, își dădeau seama cu spaimă că nu înțelege ce-i spun, încercă să răspundă, dar era mut; de fapt nu mai avea nici gură, nici limbă, nici urechi...

Înțelese într-un târziu că visează și aștepta să se trezească acasă, în patul său; coșmarul se înlănțuia însă implacabil în continuare. Uneori avea scurte momente de luciditate: își amintea cine este, își amintea vag de tot că lucrează la un proiect, apoi recădea în învălmășeala pe care nu o putea stăpâni, strivit de geometrii și stafii ale unor noțiuni îngrozitoare și fără nume.

Încercă să aprecieze, în clipele mai clare, timpul care se scurgea. La început numără ore, apoi zile, apoi săptămâni. Era, desigur, bolnav, bolnav de nervi, bolnav de epuizare în urma eșecurilor proiectului. Încet-încet însă, toate imaginile care îl chinuiau au început să se retragă, să se închisteze, să se dizolve. Visa drumuri nesfârșite, visa prietenii, părinții, iar la un moment dat pe Helen. Îi reproșa că nu a găsit-o acasă, iar ea îl lămurea că nu a fost nimic, a venit pe neașteptate un unchi pe care nu l-a mai văzut de mult, un unchi care, în aceeași seară, pleca mai departe. Și-i zâmbi strâmb...

Revăzu, în sfârșit, limpede, pentru prima dată după atâta timp, drumul său cu mașina până la Complexul de neuronică și, tot pentru prima dată, își aduse aminte că a dorit să facă o experiență în sala panoului central, dar nu putea să-și amintească ce anume. Toate acestea erau întâmplate foarte, foarte demult, încercă, nici el nu știa de ce, să-și reamintească amfiteatrul din camera de comandă, șirurile suprapuse de bănci, ceasul mare din spate, panourile secundare, ușa din stânga; încet dorința îi deveni obsesie, rememoră alte și alte amănunte și avu surpriza să constate că imaginea evocată nu îi fugea din minte, ci persista clară, cu detalii la care se adăugau mereu altele noi. La început crezu că vor reveni coșmarurile, dar constată că viziunea obsedantă a sălii nu numai că nu-l împiedica să gândească normal, ci îi dădea și un sentiment de calm și certitudine. Dar în partea din stânga jos a imaginii simțea că este ceva, o pată mare, neagră, care îi stârnea o mare neliniște...

Continua să nu-și simtă mâinile și picioarele; nu auzea și nu vedea nimic, în afara imaginii amfiteatrului pe care nu o putea nicicum alunga. Putea însă să judece. Se cramponă de acest unic mod de manifestare a existenței sale. Își recapitulă pe îndelete toate cunoștințele științifice, recapitulă formule și teoreme, constatând cu bucurie că știe pe dinafară demonstrații dificile; unde se poticnea încerca să improvizeze, în general cu succes. Zile în șir își inventarie apoi amintirile, discuțiile, aventurile, încercând să atașeze tuturora date calendaristice. Uneori se odihnea; constată însă că-i dispăruse somnul. Își aduse aminte de o nuvelă pe care o citise în copilărie, despre un deținut care juca, mintal, partide de șah pentru ca să nu se îndobitocească. El era acum într-o situație asemănătoare, doar că era prizonier în sine însuși. Nu fusese niciodată un bun șahist, dar acum era o șansă pentru ca să mai treacă timpul...

În tot acest timp, imaginea amfiteatrului persista în mintea lui, puțin ștearsă, dar cu suficient de multe detalii. Ultimul lucru pe care-l recunoscu a fost pata neagră din stânga. Plictisit, după un lung șir de partide de șah jucate cu sine însuși, avu brusc o revelație. Poate totul pornise de la ceasul care se încăpățâna să arate ora două și un sfert de când îi apăruse în fața ochilor minții. Atunci își dădu seama, fără groază, fără zbucium, doar cu un sentiment de gol, că pata aceea neagră era chiar el zăcând pe podeaua laboratorului.

Dintr-o dată se dădu la o parte și ultimul văl; își aduse aminte, în detaliu, planul pe care dorise să-l pună în aplicare. Se pare că reușise. Acum era aici și ceea ce „vedea” era imaginea reală a sălii trecută prin ochiul artificial. Era dincoace, fără nici o posibilitate de întoarcere, fără nici o șansă de evadare, devenit una cu mașina pe care o proiectase.

Îl mira întrucâtva lungul coșmar; doar nu s-au scurs din momentul în care dăduse drumul curentului decât cel mult câteva minute; reveni la jocurile sale mintale; nu mai „privi” ceasul decât după o vreme îndelungată; limbile rămâneau însă încremenite în aceeași poziție...

Era posibil ca arătătoarele să se fi oprit... Mai petrecu un timp încercând să învețe să pună în funcție terminalele. Cel mai mult îl pasionă să scrie la imprimantă; păcat că nu venea nimeni să-i confirme rezultatul eforturilor sale; cu ochiul său imperfect și de la distanța aceasta nu putea citi ceea ce scria; putea doar aprecia parțial corectitudinea gesturilor sale grație unor aparate de control pe care învățase să le „simtă”.

Apoi, într-un târziu, a sosit și momentul să înțeleagă de ce se oprise ceasul. Tocmai se gândea la performanțele noului „său” creier când își aduse aminte de niște cifre pe care nu putea să-și explice cum de le-a ignorat până acum.

Impulsul nervos de la un neuron la altul vecin în creierul omului face cam o miime de secundă; în monstrul pe care-l construise, impulsurile circulau practic cu viteza luminii; distanța dintre doi „neuroni” era străbătută într-o treime dintr-o nanosecundă, deci creierul artificial funcționa de trei milioane de ori mai repede decât cel omenesc, adică, subiectiv, timpul trecea pentru el de trei milioane de ori mai încet. Descoperirea nu-l înspăimântă deoarece nu prevăzuse posibilitatea ca mașina să aibă acest sentiment; era, întrucâtva doar, neliniștit. Un scurt calcul îi spunea implacabil că va trebui să-și organizeze foarte temeinic existența mintală de acum înainte – până în zori mai avea de așteptat un secol...

Voicu Bugariu

Coborâre în ape

Întâmplarea pe care vreau să v-o povestesc a început banal, ca un roman polițist scris de unul dintre autorii pentru care respectarea convențiilor nu este numai o regulă, ci și o voluptate. Voi spune, deci, că mă simțeam foarte uzat în acel început de vară. Mă strivea o oboseală rea, cum niciodată nu este cea dată de eforturile fizice. Scrisesem, în iarna și în primăvara care trecuseră, tot soiul de texte stupide, fără nici o legătură cu ceea ce mă interesa de fapt. Făcusem lungi plimbări, de unul singur, fiindcă, din cauza văicărelilor mele cu privire la propria-mi sănătate, prietenii începuseră să mă cam ocolească. Dar degeaba. Nu mă dusesem la nici un medic. Am oroare de medici, iată adevărul. Precizez însă că nu-mi plac doar atunci când îi văd în halate albe, în spitale sau în celelalte locuri unde își exercită profesia lor de sceptici care fac tot posibilul pentru a părea optimiști. Altfel sunt oameni simpatici. Câțiva îmi sunt prieteni. S-a nimerit să-l întâlnesc, pe stradă, pe unul dintre ei, psihiatru, tocmai când mă simțeam deosebit de rău. Am intrat împreună într-un bar aflat pe aproape. M-a întrebat dacă totul este în ordine, zicându-mi că nu arat prea bine. Bineînțeles că mi-am dat drumul pe dată, înșirându-i tot felul de simptome, ce culminau cu tremurul ființei, expresie foarte frumoasă, pe care am găsit-o într-o carte de specialitate și n-am mai uitat-o. În loc să mă scoată din sărite, ironiile lui m-au înveselit. Nu cred că ești bolnav, mi-a zis, ai doar prea multă imaginație, nimic altceva. Ți se pare atrăgător să îl joci pe marele neurastenic. În realitate nu ești mai obosit decât mine sau decât alții. Dacă nu poți să fii lucid în ceea ce te privește, atunci, pentru ca să nu spui că nu îți dau nici un sfat, îți zic, aici vocea lui redeveni serioasă, du-te la munte, stai acolo vreo două săptămâni. Fă plimbări în aer liber, cât mai multe. Nu citi și nu scrie, nu te uita la televizor. Nu conversa, fiindcă ai tendința de a vorbi prea mult.

M-am despărțit de el cu veselia prea puțin rațională ce mă cuprinde întotdeauna când găsesc un plan menit să îmi dinamiteze toate proiectele serioase pe care le am în minte. M-am îndreptat, pe loc, către cea mai apropiată agenție de turism. Am ajuns repede. M-am oprit în fața vitrinei și am privit afișele ingenioase ce îndrumau lumea spre munte. Cabane cu nume pitorești, aer ozonat, pâraie cu apă cristalină și așa mai departe. Am intrat fără ezitare și m-am îndreptat, singurul uluit eram eu însumi, către ghișeul unde se aranjau excursii și sejururi la mare. Nu era pentru prima oară când mă decideam în ultima clipă în favoarea unei variante simetric opusă față de cea pentru care optasem, în mod rațional, cu câteva clipe mai înainte. Cine știe ce idei mi s-or fi rostogolit fulgerător în minte. Poate că îmi spusesem că este derizoriu să mă recunosc bolnav de psihastenie. Dar astea sunt speculații nu prea interesante. Voi spune deci că la ghișeul respectiv lucra una dintre ființele suave, cu voci extrem de bine timbrate, despre care înclini să crezi nu numai că sunt intangibile, dar, mai mult, s-ar dezintegra în chiar clipa când le-ai atinge. Suavitatea coexista însă, într-un mod foarte picant, trebuie să recunosc, ou o cochetărie subtilă, hiper-rafinată, care sosea dinspre ea odată cu boarea unui parfum de mare stil. Bineînțeles, se putea, era foarte realizabilă intenția mea. Puteam să plec în chiar ziua următoare. Voiam un loc mai puțin populat? Da, și asta era posibil. Sezonul nu începuse încă, adică nu ajunsese la apogeul lui, care apogeu este destul de lung, de vreme ce durează două luni. De-ați știi cât vă invidiez, a zis la despărțire blonda ființă, zâmbindu-mi angelic. Nu eram, evident, nici primul și nici ultimul care auzeam de la ea bine găsitele cuvinte, dar, domnule, ce efect tonic au avut asupra mea! Am ieșit de acolo pășind cât mai elastic, cu capul sus, având pe buze urma unui zâmbet de triumf.

Desigur, locul unde am ajuns nu era chiar atât de ideal după cum îmi fusese descris. Construcțiile întinau cumva plaja, deși, în sine, erau foarte frumoase, zvelte, aeriene și așa mai departe. Încăperea unde urma să locuiesc era mai mult decât funcțională, dacă mă pot exprima astfel. Pereții ei erau, în mod straniu, placați cu faianță verde, fapt ce m-a făcut, din prima clipă, să mă gândesc la un acvariu. De altfel, tavanul și pardoseala erau de asemenea de un verde închis, marin. Baia, în schimb, era zugrăvită intr-un alb orbitor, de spital. De pe balcon vedeam marea, fără să-i pot însă auzi, din păcate, foșnetul. Nu aveam de ce să nu fiu mulțumit. Urma să înot, să joc până la epuizare jocuri mecanice, să cunosc, cine știe, vreo ființă la fel de neîncrezătoare ca și mine în resursele propriului ei prezent, cu care să discut, să conversez.

Am făcut o primă recunoaștere a plajei. Nimic nu se schimbase în anii de când nu mai fusesem la mare. Decât, poate, costumele de baie și, eventual, coafurile femeilor. Mi s-a părut că sunt extrem de multe roșcate pe plajă. În prima clipă am simțit o mică neliniște, perfect absurdă, nici vorbă, din această pricină. Lumina era la fel de puternică cum fusese cu ani în urmă, când, în chip de culturist triumfător, îmi plimbasem mușchii pe acolo, mirat în sinea mea de faptul că femeile nu mă privesc cu admirația pe care o scontasem, ci cu mici zâmbete în care mi se părea că văd un început de dispreț. Nu mă mai puteam teme de așa ceva. Aveam patruzeci de ani, vârsta cinismului, zic unii, vârsta iremediabilei blazări, zic eu. Mușchii se duseseră, lăsând totuși urme destul de onorabile. Se dusese și prospețimea senzațiilor pe care o avusesem cu certitudine cândva, dar care atunci mi se părea o poveste citită într-o carte, pe care mi-o aminteam tot mai greu. Oricum ar fi fost, nu era cazul să dramatizez. Pierdusem tinerețea, dar câștigasem, îmi plăcea să cred, un soi de înțelepciune a limitării, a ancorării definitive în propria existență, aflată dincolo de dorința juvenilă de a fi altcineva, mereu altcineva. Nu mai voiam, realmente, decât să fiu eu însumi. Trebuie însă să recunosc: starea de egalitate cu sine nu este din cale afară de veselă.

Dar să nu divaghez, să revin la istorisirea mea. Mă aflam deci pe plajă, fără să mă fi dezbrăcat. Un soi de nemulțumire surdă, ceva în genul celei provocate de un pantof care te jenează foarte puțin, mă încerca. Ce caut eu aici? Cine dracu’ m-o fi pus să-mi părăsesc îndeletnicirile mele pașnice de autor fără succes și să vin la marea asta, care este, fără îndoială, un dar făcut celor puternici? Aveam impresia prostească că toată lumea se uită la mine fără nici un pic de considerație, ba chiar cu milă. În realitate, bineînțeles, nimeni nu mă vedea. Nimeni nu avea timp pentru mine.

M-am întors în camera mea de la hotel. M-am așezat pe pat și am reflectat. Trebuia să plec de acolo, nici vorbă. Altceva nu-mi rămâne de făcut. O voce mică, a bunului simț, îmi sugera că ar trebui să stau liniștit pe loc și să fac ceea ce face toată lumea. Adică plajă, cunoștințe, somn și așa mai departe. Dar n-aveam încotro. Mă cunoșteam prea bine pentru a mai avea speranța că voi reuși să urmez glasul minim al bunului simț și nu mă voi lăsa în voia ultimului impuls. Să plec de acolo. Ideea m-a înviorat cel puțin la fel de mult ca aceea care mă adusese la mare. Viciu al schimbării, sau al fugii permanente de sine, spuneți cum vă place mai mult.

Am plecat. Dar numai pe jumătate. Cele mai multe dintre lucruri mi le-am lăsat la hotel. În fond, plătisem pentru două săptămâni. M-am îndreptat spre nordul litoralului, unde știam că se mai află niște mici sate de pescari. Nu știam prea bine cum se ajunge acolo, dar nici n-am întrebat pe nimeni. Am pornit-o pe jos, ca un disperat, ținându-mă aproape de malul mării. Vremea era perfectă, cu cer albastru deschis, fără un nor. Briza bătea pașnic. M-am descălțat și am mers în neștire, ținându-mi sandalele în mână, curățat de orice gând. Mersul pe jos era o activitate, oricum. Multe crize din viața mea fuseseră rezolvate la fel, prin marșuri interminabile, încheiate în locuri îndepărtate, necunoscute și reconfortante. Ziua era lungă. Dacă nu cumva mă înșel, era pe la mijlocul lui iunie. Nu îmi luasem nimic de mâncare cu mine. Dar nu am simțit foamea. Mă transformasem pe deplin într-un om care înaintează fără să se gândească la nimic. Parcă dormeam. Probabil că așa merg somnambulii.

După vreo șapte ore de mers, în care nu m-am oprit nici măcar un minut, pentru a admira întinderea mării, am ajuns. Era un sat mic, să tot fi avut treizeci de case. Era locuit de oameni blonzi, cu bărbi lungi și stufoase. Ochii lor albaștri exprimau blândețea, dacă nu cumva nepăsarea. Femeile, blonde și ele, când nu erau cărunte, purtau basmale violent colorate și vorbeau tărăgănat. Nu s-au mirat când le-am spus că am venit, pe jos. Era clar, mi-am dat seama din prima clipă, aveam de-a face cu oameni pe care nu prea ai cum să îi uimești. Cu atât mai bine, mi-am zis, mă vor găzdui. Așa s-a și întâmplat. Mi-am găsit o gazdă, într-o căsuță cum nu văzusem decât în filme, mică și prăvălită într-o parte, dar bine proptită cu niște pari. Avea două încăperi cât niște cutii, dar de la fereastră vedeam marea. Mă găzduia un moșneag, care mi-a spus cu un zâmbet frumos, nu îi lipsea nici un dinte, că are peste optzeci de ani. De când am făcut optzeci, mi-a spus, n-am mai ținut socoteala. Un bătrân arătos. Nu prea vorbea. Numai uneori, după ce beam împreună din rachiul lui cumplit de tare și fuma câte o țigară dintr-ale mele, ținând-o într-un fel ciudat, cu multe precauții, în mâna lui cu degete groase și deformate, de culoarea pământului, numai apoi, învăluiți în fumul aromat, pe care el se grăbea să îl strice, aprinzându-și pipa, îi venea chef de vorbă. Îmi povestea, invariabil, întâmplări de la pescuit, nimic altceva, de parcă n-ar fi avut un trecut, ca să zic așa, civil. Era destul de misterios. De câte ori nu l-am întrebat de ce eu eram singurul vizitator al satului! Nu voia să-mi spună. Schimba vorba. Sau zicea că lumea s-o fi săturat de satul lor, care nu are nici măcar apă caldă, de ciorbele lor, magistrale, adaug eu, de care nu văd cum s-ar putea sătura cineva vreodată. S-a întâmplat ceva pe aici – îl întrebam eu mieros, întinzându-i câte o țigară, scoasă de mine din pachet, fiindcă nu-i încăpeau degetele, pe care o lua cu mare atenție, ca nu cumva să o rupă și să-mi strice plăcerea, pentru că lui, era evident, nu îi spunea nimic tutunul meu înmuiat, bun pentru niște amărâți de intelectuali, ca mine. Nu s-a întâmplat nimic, zicea el, privindu-mă țintă, ca un copil inocent, care știe din instinct că atunci când minți este bine să privești drept în ochii celui cu care stai de vorbă. Ce să se întâmple? La noi nu se întâmplă niciodată nimic..

Mă preumblam adesea pe malul mării, întotdeauna singur, nimeni din sat nu cunoștea ce va să zică să te plimbi, iar tineri, pe care, eventual, aș fi putut să-i învăț eu acest obicei de orășean, nu mai existau, cine știe pe unde plecaseră să descopere avantajele lumii modeme și să aibă suprema fericire a apei calde, care curge din perete, la orice oră din zi și din noapte. Puteam să spun că mă simt bine. Da, per total, eram mulțumit. Dar ceva, totuși, nu era în ordine. De ce nu mai apărea nici un amator de liniște? Doar îi auzisem de nenumărate ori pe diverși cunoscuți vorbind despre satele de pescari, locuri ideale pentru cei sătui de zgomotele orașelor. De ce nu se arăta nimeni?

Ulterior aveam să aflu că în legătură cu satul în care mă aflam circula un fel de legendă. Cam în felul următor. Până cu câțiva ani înainte de apariția mea acolo, locul fusese bântuit în fiecare vară de o sumedenie de turiști. Într-o anumită vară s-a constatat însă că nici unul dintre vizitatori nu mai voia, pur și simplu, să plece. Ceva cu totul absurd, o să spuneți. Sunt de acord. În plus, femeile, bărbații, copiii aveau tendința de a rămâne pe plajă anormal de mult. Nu era patima obișnuită a bronzării, în care cad unii când ajung pe malul mării, ci cu totul altceva. Lumea rămânea pe plajă și noaptea, așa încât, presupun, spectacolul nu era dintre cele mai plăcute. Spun asta fiindcă oamenii stăteau nemișcați, fiecare în locul lui, într-o stare vecină cu letargia. Lucrurile se petreceau întotdeauna într-un fel gradat, fără salturi senzaționale. Mai întâi, oamenii se comportau cu totul normal. Pe măsură ce zilele treceau, însă, plăcerea lor de a sta pe plajă creștea tot mai mult. Pentru ca spre sfârșitul unui interval obișnuit, de două-trei săptămâni, să apară situația despre care vă spun. Deci nu era ca și cum ai apăsa un comutator. Nu, ci treptat, dar progresiv. Vă închipuiți ce s-a întâmplat până la urmă. Au sosit tot felul de rude și cei de pe plajă au fost luați. Au opus, se pare, doar niște împotriviri confuze, lipsite de convingere. Ar fi trebuit poate să fac o anchetă, fiindcă știrile pe care vi le-am spus le-am auzit doar în fragmente. Aș minți dacă nu aș spune că le-am mai ajustat și eu câte puțin. Se pare că ceva a fost totuși. Ar fi trebuit să fac o anchetă, veți spune. Adevărat, pentru un ziarist ar fi fost o mină de aur relatările celor care au trăit ciudatele întâmplări. Dar, mi-am zis, cu înțelepciunea dubioasă pe care o am uneori, ce rost ar avea să mă interesez despre lucrurile bizare ale trecutului? Pe de altă parte, după câte am auzit, nici unul dintre participanți și dintre martori nu era în măsură să spună ceva cât de cât interesant. Ziceau că nopțile erau calde și că li se pare normal să rămână pe plajă. Să fi uitat toți? Nu era exclus, fiindcă altfel, cum s-ar fi explicat faptul că bătrânul la care stăteam nu îmi spunea nici o vorbuliță? Și de ce nici unul dintre ceilalți locuitori ai satului nu părea să-și aducă aminte de ceva mai deosebit? Era o enigmă, dar nu sunt eu omul care să se pasioneze după lucruri senzaționale. Am cu totul alte gusturi. Banalitatea mi se pare cu mult mai pasionantă decât senzaționalul. Așa că atunci, în discuțiile cu localnicii, nu m-am prea silit să mă informez. Pe de altă parte, presa nu scrisese nimic. Sau poate că scrisese, dar eu, cuprins de ciudata indolență care mă apucă uneori, nu citisem și nu ascultasem nimic o perioadă mai lungă, tocmai atunci când ar fi trebuit. Lumea evoluează foarte repede în ziua de azi. Puține evenimente mai rețin atenția mai mult de câteva zile. Ba chiar, aș zice, chiar ideea de noutate mi se pare cam devalorizată. Dar asta este o altă poveste.

Să revin. Nu aveam nici habar despre ciudatele întâmplări care se petrecuseră pe plaja pe care o călcam de mai multe ori în fiecare zi, privind apele ce se mențineau foarte liniștite, scrutând orizontul pe care zăream câteodată silueta aproape fantomatică a câte unui vapor, ascultând țipetele guturale, uneori urâte, aproape indecente, alteori bizar de mângâietoare, ale pescărușilor. Îmi plăcea din ce în ce mai mult să stau pe plajă. După vreo săptămână sau poate după vreo zece zile am fost suficient de bronzat pentru a nu mă mai teme de soare. Astfel că am putut să stau tot mai mult. Între timp am trimis o scrisoare, în oare mi-am cerut scuze pentru întârziere, invocând motivul, incredibil pentru cine mă cunoștea mai bine, că am găsit o idee foarte bună și scriu de zor.

Îmi plăcuse întotdeauna marea, dar parcă o vedeam cu alți ochi. Mă tulbura mai mult decât în alte dăți. Poate că dacă aș fi avut un interlocutor mai bun, cuvintele m-ar fi ajutat mai bine să spun ceea ce simt. Așa însă trebuia să mă mulțumesc a-i spune moșului că marea este mai frumoasă decât în alți ani și să îl întreb dacă îmi dă dreptate. Zâmbea doar, lăudându-mă pentru vorbirea mea îngrijită. Vorbești ca din carte, îmi zicea. Nu știu de unde știa el cum se vorbește în cărți, fiindcă la el în casă nu exista așa ceva. Acum, față de voi, pot să spun tot ce îmi trece prin minte, nu îmi este frică că nu o să mă înțelegeți. Atunci însă, când senzațiile erau recente, n-am avut cu cine să vorbesc. Și nici nu mi-a dat prin minte să scriu cuiva, sau să îmi fac niște însemnări. N-am făcut nimic altceva decât să stau pe gânduri la marginea mării și să ascult, nu am alt cuvânt mai bun la îndemână, ce se petrecea în conștiința mea. Poate că dacă s-ar fi nimerit cineva dintre voi lângă mine atunci, aș fi fost în stare să îi descriu mai sugestiv ceea ce simțeam. Acum însă cuvintele îmi cam lipsesc și în minte îmi apare o singură comparație. Eram emoționat, prieteni, ca și cum aș fi ascultat muzică.

Cu trecerea timpului intram tot mai adânc într-o stare de emoție confuză. De la un timp au început să mă tulbure ciudate imagini subacvatice, pe care le vedeam de îndată ce închideam ochii. Adâncurile au început să mi se pară atrăgătoare, accesibile și familiare. Mă transformam din spectator în participant. Mi se întărea sentimentul că redescopăr o lume de oare stătusem departe doar dintr-o neînțelegere. Am intuit apoi că adevărata mea vocație este marea și că viața pe care o dusesem până atunci fusese o eroare. Dacă nu mă înșel, oarecum asemănător ar trebui să gândească un sinucigaș înainte de a se arunca în valuri, cu un bolovan legat de picioare.

Îmi cam lipsesc cuvintele, sau, mai precis, nu mai am în memorie decât umbra sentimentelor mele de atunci. Așa fiind, voi face un salt în timp, spunându-vă că a venit o dimineață când mi-am dat cu claritate seama că o etapă din viața mea a luat sfârșit și că marea schimbare, după care suspinasem întotdeauna, se află la îndemâna mea, mă așteaptă. Secvența următoare mi-o amintesc, în mod excepțional, perfect de bine. M-am ridicat de pe locul unde stătusem în reverie și am intrat în mare. Răceala apei m-a înfiorat vag. Întocmai ca ostașii unei legiuni romane, care s-au făcut celebri mărșăluind spre moarte prin ape, numai pentru a nu suferi dezonoarea de a fi făcuți prizonieri, am înaintat spre larg. Nu erau deloc valuri, bătea o briză ușoară. Am pătruns tot mai adânc, fără să încerc măcar o clipă să schițez mișcările înotului și fără să mă dezechilibrez. În curând, apa mi-a depășit statura. Am mers mai departe, fără dificultăți de respirație. Mâinile îmi schițau, parcă fără voia mea, mici mișcări de vâslire. Înaintam în salturi ușoare. Apa era străvezie și așa a rămas mult timp. Dormeam, nici vorbă, era o halucinație. Dar cât de precise erau senzațiile! Cu câtă claritate simțeam apa pe care o vâsleam cu mâinile! Am văzut pești de tot soiul, multe alte animale marine, plante, cărora, din păcate, nu le știam și nu le știu nici acum numele. Priveam totul cu ochii larg deschiși. Nimic nu mi se părea ciudat. Dacă a fost un vis, a fost visul cel mai precis pe care l-am avut în viața mea. Senzațiile, în mod ciudat, mi-au rămas în amintire. Simt parcă și acum algele care îmi atingeau ușor pielea, simt vibrațiile ușoare provocate de trecerea unor pești. Simțeam că, în fine, mi-am atins scopul către care am tins o viață întreagă. Mi-e jale pentru că nu sunt în stare să povestesc mai plastic. Doar un film ar putea să mă completeze. Un film interpretat de un mare mim, a cărui figură mobilă să exprime tot ceea ce simțeam eu atunci.

După un timp apa a devenit mai întunecată. Am mers în continuare pe fund, de parcă aș fi avut greutăți legate de picioare. Am zărit în depărtare o sursă incertă de lumină, spre care m-am îndreptat. Drumul a durat mult. Era o stâncă ce aducea cu un tors de femeie. Pe măsură ce m-am apropiat de ea am simțit, râdeți dacă vreți, cum sentimentul de satisfacție mi se mărește, ajungând în cele din urmă să se transforme în extaz. Am început să plâng în hohote. Un om care plânge pe fundul mării, ceva ridicol. Unde mai pui că nici nu respiră. Gândiți cum vreți. Am stat acolo, răstignit pe suprafața vag luminoasă și netedă a Stâncii mult timp, nu știu cât. Vă asigur, prieteni, am trăit cea mai intensă fericire din viața mea. E mult, e puțin, nu știu.

Apoi a urmat drumul de întoarcere. La fel de lent, la fel de fantomatic și de imposibil. În clipa în care capul mi-a ieșit din apă am văzut imaginea cea mai bizară cu putință. M-am zărit pe mine însumi, nici mai mult nici mai puțin, stând întins pe cearșaful care făcea un contrast plăcut cu galbenul nisipului. Alături se afla moș Iacob, gazda mea. Trăgea dus pe gânduri din pipa lui, ce părea făcută din scoarță de copac. Pe față îi plutea umbra unui surâs îngăduitor.

Doriți să știți finalul? Cum s-au terminat lucrurile? Nici eu nu știu prea bine. După cele pe care vi le-am relatat a urmat o secvență pe care nu mi-o mai amintesc. Cert este că, după câteva clipe neclare, m-am aflat, în modul cel mai normal cu putință, alături de moș Iacob. L-am întrebat surescitat dacă m-a văzut ieșind din mare. A dat aprobator din cap. Dar aici, pe plajă, m-ai văzut? l-am întrebat. A încuviințat din nou. I-am pus întrebarea dacă i se pare firesc ca un om să se afle în două locuri diferite dintr-o dată. N-a zis nimic. S-a mulțumit să facă un gest neașteptat. Mi-a luat o mână între palmele lui, ce aduceau cu niște crabi bătrâni și mi-a bătut-o încet, liniștitor. Ce sens are să-ți bați capul, părea să spună toată ființa lui. I-am dat dreptate. Nu erau pentru mine ipotezele științifice, sau cele mai puțin științifice. Pentru mine fuseseră trăirile, fantasticele, covârșitoarele trăiri. Le avusesem, puteam să fiu mulțumit. Alții, dacă au chef, mi-am zis, să facă ipoteze. Este ceea ce vă spun și vouă, acum.

George Ceaușu

Infinipathia

1

Astăzi (cuvântul îmi sună ciudat în liniștea egală, zi și noapte, a navei), pentru un timp nedefinit, căderea a încetat brusc, căzusem în gol sau fusese vântul galactic, am privit prin hublou, îmi contemplam mormântul, era senin, universul parcă dormea, obosisem, din trupul meu, ceva pierdut, încercând să crească la loc, mă durea, pierdusem poate un simț al infinitului – exagerez, o sensibilitate specială, un punct de atingere – nu râdeți, voi sunteți prizonieri ai finitului, infinitul nu vă cade sub simțuri, cită vreme eu am convingerea că el poate fi atins, deși este riscant să te apropii de infinit fără o platoșă – te absoarbe adâncul, așa cum linia absoarbe un punct și universul o stea – infinitul rămâne egal cu sine însuși, el nu are de suferit ca un om, o galaxie, până și cu o parte infinită în plus ori în minus, eu tânjesc după un singur punct din ființa mea, pierdut, asta nu mă împiedică să fiu fericit, mi s-a îndeplinit o dorință din acelea făcute să te distrugă atunci când se îndeplinesc – dialectic, nu – mereu voi cădea, infinitul mă va copleși, înspre lumea voastră nu există întoarcere, dar aș vrea ca ecoul căderii, pornit înspre voi prin spațiul ca o rețea comunicantă între lumi, să ducă și o parte din existența mea, fie și la modul posibil, fiindcă va trebui să vă suspectați conștiința, în care infinitul s-ar putea strecura zidindu-vă, prin invazie progresivă, în inima lui, dacă el ar avea o inimă și dacă ar absorbi, ca o iubire unică, timpul și ființele; însă dintr-acolo vine un descântec păgân, de care trebuie să te ferești; rămâi de nerecunoscut de îndată ce îl auzi, apoi tu, punctul, devii căderea însăși, prăpastia întreruptă numai ca să poți rosti: astăzi.

2

Încremenisem, visam că ne cresc rădăcini, aerul interior ne încleșta de atâta vreme. Chiar și singurul pas pe care îl aveam de făcut până în Noul Babilon cerea un efort de voință. (Noul Babilon, spațiul – prolix, ca și epoca noastră, destinat timpului liber – era o încăpere a navei, în care se îngrămădeau obiecte din diferite timpuri istorice; tehnica a luat-o cu mult înaintea spiritului și această diferență de ritm este atenuată de om și prin păstrarea, în parte, și a obiectelor vechi, în preajma cărora sufletul se simte mai în largul lui, depășind un complex de inferioritate).

– De ce nu mi-ai spus?

Pentru moment, îmi înghițisem furia, dar abia mă stăpâneam, înciudat, că presimțirile mele se dovediseră întemeiate; nemișcarea fusese doar o mască; parcă vedeam neantul scoțându-și limba din spatele ei. Apăsasem ca din întâmplare pe o clapetă a monitorului de bord (indicator de viteză), apăruse pe cadran o cifră neverosimilă, patruzeci, viteza a patruzecea cosmică, spațiul se năruia, depășind orice închipuire, iar eu nu știusem nimic.

Întrebarea mea nu-l surprinse. Pesemne își avea de mult răspunsul pregătit.

– Iartă-mă! Plăcerea fructului oprit. Tu nu ți-ai fi permis asta, ești de o corectitudine aproape bolnăvicioasă.

Desfăcuse un circuit, recompunându-i structura cristalină, ca într-un joc.

– ... Te-ai fi mărginit la verificarea posibilităților navei, în limitele prudenței. Este însă o navă tahionică, și e normal să fii tentat de viteza maximă; interzisă, ca de obicei. Odată depășită viteza luminii, imaginația nemaiavând nici un rol, îți mai rămâne o cale de cunoaștere, atât. Riscul.

A tăcut. Am verificat dispozitivul pentru îndepărtarea efectului de contracție a spațiului. Funcționare normală. Am examinat orologiul biologic – timpul se scurge normal. Simpla prezență a omului de alături mă întărea în convingerea că riscul se cuvine ignorat.

În clipa următoare îmbătrânisem cu o sută de ani. Acul orologiului juca, rotindu-se rând într-un sens, când într-altul – vârstele noastre se succedau nebunește. Urcam, coboram prin timp sau eram simple proiecții dinainte de a fi sau după ce am fi fost pe lume. Nu simțeam nimic, lumina scăzuse, umbrele noastre creșteau de-a lungul peretelui, luând forme hidoase.

– Poate se menține inerția masei...

Prietenul meu prinsese glas.

– Numele de Sudarsham îți spune ceva? Există o teorie care ar trebui dezgropată, deși nu-mi dau seama ce înseamnă o masă imaginară.

Cuvintele îi fumegau într-o lumină roșie. Gândurile se împrăștiau în jur ca un mucegai. Am clipit din ochi și ei răsunau găunoși, amintind de niște coji de nucă. Fără îndoială, trupul îmi răsună a gol; formele lui au rămas goale, ca niște pahare de cristal. Gândurile au prins formă și contur. Treptat, mă ia în stăpânire o imagine dintr-o carte veche: o furtună de nisip în deșert; firele de nisip, miliarde, plutind, rostogolindu-se, angrenându-se, frecându-se unul de altul, scrâșnind – nisipul cântă.

3

Îmi codificasem în simboluri universale câteva repere din această rătăcire în infinit, încredințându-le unei memorii magnetice. Le-am introdus în decodorul audiovizual; atinsesem starea de contemplație.

Unui scafandru, urcând la suprafață, îi este necesară depresurizarea. Noi am revenit din adâncul infinitului fără platoșa de rigoare; neîndoielnic, ne vom prăbuși din nou – suntem o pradă ușoară. Trist, dar adevărat. Un pește mic devorat de un pește mare, devorat, la rândul său, fără să o știe, de un altul, și așa mai departe: subiect de caricatură. Oricât ne-ar înspăimânta cu lăcomia lui, infinitul acesta este hrană altuia.

E, totuși, o forță care ne apăsă; care ne poruncește să rămânem în același punct. O invazie virotică, pornind dintr-un punct al organismului, de o anumită sensibilitate? Inerția de trecere de la masa reală înspre cea imaginară?

Diagnosticianul de bord îmi catalogă simptomele, apoi amuți, semn că atribuțiile pentru care a fost programat erau depășite. Prietenul meu are obrazul cenușiu, cu pete roșietice. Pleoapele îi lunecă în jos. Mai am puterea să îi șterg sudoarea de pe frunte. Trăiesc aceleași senzații, poate mai diminuate (desigur, se vor accentua în curând): fruntea îmi e grea, din ce în ce mai grea, febră aproape de limită, o cădere a tensiunii, greață continuă; dar nu – e spaima de necunoscut, înfiorarea de surpriză a unei noi prăbușiri. Mi-am găsit refugiu doar în ochii lui, care rămăseseră întredeschiși, cad în gol, este o beție neputincioasă – umilitor cât de puține știu despre timp și infinit, noțiuni .necesare ca aerul și apa, câtă vreme știința și tehnologia au lunecat pe spirala logaritmică – privesc în ochii lui, lumina și genele se amestecă, un păianjen, cercurile plasei sunt strâmbe, infinitul poate fi atins, nu vă apropiați de el fără o platoșă... Simt cum îmi cade peste umeri, ca o mantie, tristețea – încet, ireversibil.

Carmen-Madeleine Cioroianu

Agonie albă...

În marea sală a Centrului spațial se află un tablou, o capodoperă a secolului XVIII. La prima vedere prezența acestui ulei într-un loc atât de nepotrivit trezește mirare. Într-un muzeu ar fi rămas o operă de artă și atât. Aici, tabloul drapat cu negru, păzit de doi gardieni și de încă un om, reprezintă acel ceva din viața Centrului Spațial de care oamenii se feresc să vorbească. Aceia care îi știu taina și trăiesc ar salva tabloul înainte de orice, pentru că existența au pierdut-o în timp.

* * *

Drumul era albicios de parcă totul ar fi fost înmuiat în făină. Copacii alburii, cu crengile îndreptate spre cerul de albastru ireal, ca o tipsie inexistentă, dar pe care ochii o vedeau mai mult din dorința schimbării de decor. Pământul acoperit de zăpada murdară a prafului din care se ridică aburi albi. Oh, unde este pământul, pământul adevărat, negru, reavăn, cu mirosul acela proaspăt și rece! Totul este atât de alb! ...

Până și coviltirul căruței care înaintează plictisită pe drumul ce nu se mai sfârșește, până și el a devenit albicios sub norul de praf. Din loc în loc se văd pete cenușii, de parcă celui care a pictat totul în alb i s-ar fi terminat vopseaua. Căruța merge încet, trasă de caii cu coama încărunțită de pulbere, insensibili la bicele și înjurăturile omului din căruță. Dar nici el nu mai poate continua. Oboseala aceasta albă îl cuprinde, încremenirea asta a drumului și zbaterea căruței ce încearcă s-o risipească, asemeni unei larve ce luptă pentru a depăși spațiul gol și lipsit de sens dintre viață și moarte. Omul își dă seama de primejdie și încearcă să se scuture din amorțeala cu gust fad de praf. Îndeamnă caii, ridică biciul, dar mâna cade lipsită de vlagă, și el se prăbușește înapoi în alb. Și spasmul reîncepe ca pulsațiile neregulate ale unei inimi ce-și așteaptă din clipă în clipă sfârșitul. El iubește pământul acesta, și cerul acesta, și drumul acesta. Își iubește și căruța, și caii. Doar sunt toate ale lui. Nu, nu chiar toate. Pământul, pământ n-are și cât ar mai vrea, oh, cât ar vrea măcar o fărâmă din pământul acesta imens să fie a lui. Dar de unde? De unde? O revoltă surdă îl cuprinse împotriva pământului. Și el, el de ce n-are dreptul la pământ, de ce?

Și cerul ăsta care a văzut atâtea și a rămas neschimbat! A văzut biciul sfârtecându-i pielea, a auzit sudălmile grele ale boierului și a tăcut, nu s-a prăbușit peste mâna aceea care lovea, lovea, lovea. Nu, a rămas la fel de albastru și de frumos. Oh, Doamne!

Strigătul sună nefiresc, spărgând liniștea albă, speriind caii ce tresar ca sculați dintr-un somn adânc. Omul, privi înspăimântat de puterea degajată de cuvinte. Aerul vibra cu o intensitate amenințătoare. Și el tăcu speriat recăzând în tăcere. Decorul surâse alb, încremenind apoi cu fiecare parte, conștient de forța lui. Căruța se scurse încet pe osiile ei albe până la cotitura drumului și apoi dispăru înghițită de hăul alb...

* * *

Același drum, de mii de ori. Atmosfera aceasta dezolantă! Și calul și omul care își duc viața pe o pânză. O viață de umbre și lumini. Iar eu, un punct material ce încearcă să tragă cortina secolelor trecute.

– Sunt agenta 225! Sunt agenta 225!

De patruzeci și opt de ore repet apelul disperat spre lumea mea. Această experiență este o nebunie! Sunt agenta 225 și am misiunea de a descifra trecutul unei planete ce a trăit în fragmente de timp, în perioade albe, în plecări și reveniri. O tablă de șah absurdă, pe care pătrățelele negre sunt mai numeroase decât cele albe. Proiectarea în spațiul și timpul acestui tablou, de fapt în gândirea materializată a pictorului! Ce prostie! Recapitularea misiunii nu mă poate liniști. Mă simt prinsă în urzeala unui păianjen monstruos ce așteaptă parcă clipa când nu voi mai avea nici o scăpare. Prostii! Și totuși nu reușesc, simt, nu reușesc să captez ideea, nu înțeleg. Oare aparatul va reuși să mă readucă în timpul și spațiul meu? Mi-e frică, mi-e frică! Sunt un cobai și atât. Aparatul n-a fost experimentat. Știu, și totuși mă mint. Oare drumul acesta nu se va termina niciodată pentru mine? E praf, e gol, și e frig. Omul și caii și eu ne-am întâlnit la mijlocul unui drum fără început și fără sfârșit, la mijlocul unui drum care nu există. Mi-e frică...

* * *

În marea sală a Centrului Spațial se află un tablou drapat în negru. Este o capodoperă a secolului XVIII. Păzit de doi gardieni și de încă un om. Un om cu ochii ațintiți undeva într-un punct al tabloului. Și nimeni n-a îndrăznit niciodată să întrebe de ce?

Carmen-Madeleine Cioroianu

Culoarea morții era albastră

Palmierii albaștri mă întâmpinară cu același freamăt vesel. Clădirea bazei se profilă în amurgul soarelui, care mai mult avea darul să ne înghețe sângele în vine, decât să-și trimită spre noi căldura și lumina. Albastru, peste tot albastru. Solul cenușiu cu reflexe albăstrii ce izbucnesc din grăunțele ce-l alcătuiesc. O vegetație de culoarea cernelii, un soare violaceu și, pe deasupra, umbra mea azurie. La dracu cu tot albastrul din lume: Costumul meu e alb, alb. M-aude cineva? Costumul meu e alb. Și nava mea e albă. Și Sen... Nu, el nu e alb. El este negru. Da, e negru, Și ce dacă? Eu n-am nimic împotriva lor. Sen este un bun pilot. De ce, dumnezeule, a trebuit să adormim amândoi? Drumul nostru era calculat cu minuțiozitate. Habar n-am cum de ne-am trezit pe planeta asta blestemată. O planetă albastră. Stația meteorologică e distrusă. Și doar îl prevenisem pe Sen. Acum, în orice clipă, putem fi atât de aproape de... Nu, nu vreau să rostesc acest cuvânt. Abisul care se deschide înainte, o cădere în gol, în care viața ți se concentrează într-o fracțiune de secundă. Viața. Nu vreau să mor. Ce stupid! Nu există nici-o speranță pentru noi și totuși ne încăpățânăm să luptăm, să luptăm cu disperare pentru, nu contează cât, un minut, o secundă de existență. O secundă, e adevărat, dar o secundă în plus. Nu vreau să mor pe planeta asta!

Of! în sfârșit, am ajuns. Ah! Eram sigur. Sen doarme. Dumnealui se odihnește! Azi-noapte a păzit stația meteorologică. Pot să fiu liniștit, nu? Furtuna aceea îngrozitoare nu va izbucni, sau chiar dacă o va face, noi vom ști din timp. Sigur. Simt că înnebunesc. Nu știu cum mă stăpânesc să nu-l lovesc, îmi vine să-l omor! Ce-ar fi? Rezerva de apă e pe sfârșite. Pentru unul singur ar ajunge mai mult timp. Dumnezeule! Secunda în plus, nu? Clipa mea de viață, de viață reală ar trebui să coincidă cu clipa adevărului. Unicul moment când suntem noi înșine. Așa spunea Nadina și ochii ei negri deveneau mai adânci, de nepătruns în strălucirea lor stelară. Nu, nu trebuie să mă gândesc la ea. Nu acum. Nu acum. Acum o să-l trezesc pe Sen.

– Sen, scoală. Scoală, n-auzi? Vino să vezi ce ispravă ai făcut. Sen?

Ce mai are și Sen ăsta – Parcă e un bolovan. N-are nici-o grijă. Se crede în vacanță.

– Sen, Sen? Sen! Sen, n-auzi? De ce nu răspunzi? Răspunde! Sen, te rog, te rog, nu glumi. Râzi, nu-i așa? N-am chef de joacă! Termină odată! Ce, ce vară mai e și asta? Nu se poate! îți bați joc, nu? îndrăznești să râzi de mine, negru murdar? Ai merita să... Fals, fals, fals. Totul s-a sfârșit. E mort! Mort! Trebuie să mă liniștesc. Ah! dacă aș avea niște scotch. Să beau, să beau ca să uit. Să uit. Am rămas singur. Trebuie sări îngrop. Unde o fi sapa mea? A, iat-o!

– Stai aici, Sen. Știu că nu-i frumos să te las singur în ziua morții tale. Îmi pare rău, dar nu pot altfel... N-o să stau mult. Unde o să găsesc un loc? Aici, aproape de bază. Da, cred că aici e bine. Ce greu intră sapa în solul ăsta! Dacă se poate numi sol... În sfârșit! Doamne, ce greu e trupul lui Sen! Ce, ce are în brațe? Ce-i asta? Apa!!!! Dumnezeule! Apa!!! Am rămas fără apă! A băut-o toată! Toată! N-a rămas nici o picătură. Ticălosul! A făcut-o înadins. Negru invidios și josnic! A vrut să mor. Nu, nu vreau să mor ca un câine. Vreau acasă! Pământul, Pământul nu poate fi departe. Fără apă n-am nici-o șansă. Nici una. Ce sete mi-e!

– Sen, de ce mă privești așa?

Te bucuri, nu? Nu te mai uita la mine! închide ochii, închide-i! Nu mă aude. Nu mă... Ce dracu? Am înnebunit de tot? Cum să mă audă? Doar e mort! Dar dacă se preface? Dacă a ascuns apa ca să trăiască el mai mult? Apa l-ar ajuta. Poate că o să vină o echipă de salvare. Iar eu, eu aș fi îngropat în locul lui. Da. Aș sta în groapă cu mâinile pe piept. Cu ochii închiși. Nu! Ce e cu mine? Ce se întâmplă? Nu, nu trebuie să gândesc astfel. Ce prostii îmi trec prin cap. Mi-e sete! Mi-e sete! Tot trupul îmi arde. Apă! Apă! O picătură. Numai o picătură. Bidonul e gol. Gol! Pistolul. Ce rece e! E bine așa. Acum, acum a început să ardă totul. Ce frumos e! A dispărut albastrul. Flăcări care dansează sălbatic. Ce cald e! De ce mă arde așa? Apă! Mi-e sete! Pistolul. Da, ar fi o soluție. O simplă apăsare și gata. Nu. Nu vreau! Poate că tocmai acum sosește o navă. Poate că o să scap. Trebuie! Vreau să mă întorc pe Pământ, s-o caut pe Nadina și să-i spun. Am atâtea să-i spun. Nadina. Doamne, cum mă arde! Centuri de foc mă strâng. Ochii. Mii de lănci arzânde îmi înțeapă ochii. De ce? Apa. Apa. Ochii. Nadina. Pământul. Apa!...

Carmen-Madeleine Cioroianu

Casa de pe colină

Când în seara zilei de 18 august 197... șeriful anunță la cârciumă că în oraș va veni un individ, de profesie doctor și pe nume Glenn, nimeni nu se miră. Era un fum să-l tai cu cuțitul și mi-amintesc că John Thursby a spus că noul doctor o să închidă localul fiindcă aerul e poluat. Toți au început să râdă, dar le-a pierit pofta când au aflat că tipul ăsta, Glenn, nu era un doctoraș oarecare venit în orașul nostru să se căpătuiască. De altfel nici nu venea pentru noi, ci pentru bieții bolnavi din Casa de pe Colină. Așa numeam noi ospiciul situat în afara orașului. Oamenii evitau să-l pomenească în discuțiile lor. Era un subiect pe care trebuia să-l ocolești. Nu de alta, dar imediat îți căuta cineva pricină. Cred că oamenilor le era rușine de vecinătatea asta neonorabilă. În ultimul timp ospiciul se afla sub conducerea sorei șefe, domnișoara Andrew, o scorpie afurisită. Pare ciudat, dar toți se temeau de Colină, iar cei care aveau de-a face într-un fel sau altul cu cei de-acolo, nu erau priviți cu ochi buni.

Eu, care mă bucuram de respectul oamenilor, de când îl bătusem zdravăn pe Billy Jack, le surprindeam uneori privirile suspicioase și asta numai pentru că lucram ca îngrijitor acolo.

Încet, oamenii s-au ridicat să plece. Eu am ieșit printre ultimii. Era o seară tare frumoasă. Drumul spre Colină era construit din pete de lumină și întuneric. Așa e și viața noastră. Ți se servește meniu-ul complet, dar nu știu cum se face că totdeauna părțile negre sunt mai mari. Tare-aș vrea să-l văd pe ăla care a zis că fericirea plictisește. Dar, până atunci, drumul părăsea șoseaua principală, dând într-o cărare îngustă. Trebuia să trec printr-o pădure, dar cu toată ora înaintată nu-mi era teamă. Făcusem drumul acesta de mii de ori. Luna era ca un condur de argint și, nu știu de ce, m-am simțit deodată eliberat. De ce anume eliberat n-aș putea să spun. Dar asta a fost senzația. Aveam impresia că văd pentru prima oară pădurea...

– Domnule comisar, sunt clipe în viață când te simți cel mai bun, cel mai frumos! Atunci am trăit un astfel de moment.

Poate a fost de vină vechea pădure, copacii argintați palid de lumina lunii, umbrele mlădioase ale ierbii. Am iubit totdeauna iarba. Eu m-am născut la țară și acolo am învățat să iubesc pământul și darurile lui. Am învățat mai ales să le văd, să le simt ca o parte din ființa mea. Cărarea urca și printre pomi se zărea clădirea albă a Casei. „Ca un far în noapte”, așa spunea doctorul Harvey și nu sunt sigur dacă tonul lui nu suna ironic.

Când am ajuns mi-am dat seama că în lipsa mea se petrecuse un eveniment deosebit. În holul mare erau așezate două valize mari de piele. Nu erau prea noi, dar bine întreținute, de culoare neagră. Păreau foarte grele. Tocmai mă întrebam cine o fi venit, când un glas spuse:

– Jo, nu te. mai holba atâta la valize. Pune mâna și du-le sus. A sosit doctorul Glenn.

Ei bine, să-mi fi spus cineva că la Bursă s-a anunțat falimentul societății Manfred & Comp. unde aveam și eu acțiuni și nu m-aș fi mirat mai tare. Dacă n-ar fi fost primele cuvinte aș fi jurat că nu domnișoara Andrew îmi vorbise. Unde era glasul care-ți dădea senzația tâmpită pe care o încerci pe scaunul dentistului? Vocea îi era aproape normală. Oare de ce o fi așa de tulburată? Am luat valizele și le-am dus în cameră.

– Bună seara, domnule doctor!

Deci ăsta era doctorul Glenn. Mă privi scurt și apoi îmi indică ou un gest la fel de scurt unde să pun bagajele.

– Mai aveți nevoie de ceva, domnule doctor?

– Nu, mulțumesc. Despachetează-mi, te rog, lucrurile!

Doamne! Acum înțeleg de ce era tulburată domnișoara Andrew. Era un om înalt, slab, de o slăbiciune uluitoare. Pielea îi era nefiresc de întinsă pe pomeți, de o culoare bătând în cenușiu-verzui. Un fel de încremenire a mușchilor. Nici o tresărire. Numai ochii erau de o mobilitate obositoare. Foarte negri. Când m-a privit am avut impresia penibilă că sunt măsurat și cântărit, am avut senzația groaznică că omul ăsta, dintr-o singură privire, știe totul despre mine, chiar și ceea ce eu nu știu.

Când mi-a întins cheile de la valize i-am văzut mâinile cu degete prelungi ca niște gheare, cu epiderma gălbuie ca a rațelor doamnei Johnson. Tot timpul cât am stat în camera lui m-a urmărit un sentiment ciudat. Deși părea că nu-mi dă atenție mă simțeam controlat. Am căutat să termin cât mai repede. Când am ieșit, aproape am alergat până în camera mea unde am băut un whisky dublu. Mi-am mai turnat unul, m-am așezat în fotoliu și abia după aceea m-am simțit mai bine. Biata domnișoară Andrew! O iertasem pentru toate șicanele pe care mi le făcuse.

În zilele care au urmat mi-am dat seama că totul s-a schimbat. Un fel de teroare se instalase în rândurile personalului. Aceeași senzație de repulsie, amestecată cu teamă, o citeam în ochii oamenilor, fără deosebire, doctori, surori, chiar bolnavi, atunci când apărea doctorul Glenn.

Era, totuși, un doctor bun. Cu subordonații săi se purta cu un fel de politețe rece, oarecum disprețuitoare. Nimeni și nimic nu putea să-l tulbure. Era exigent, iar atunci când făcea o observație ironia lui era zdrobitoare. După o săptămână, doctorul Helm a plecat. Totul a pornit de la un tratament greșit aplicat. Nu era o greșeală prea gravă, dar, după o admonestare publică, făcută în modul cel mai jignitor cu putință, doctorul Helm a părăsit spitalul. Apoi au început să plece unul după altul. Parcă doctorul Helm lăsase vorbă să-l urmeze cu toții. Nu mai rămăsese nici un doctor, iar din personalul de serviciu doar eu mai eram. Rămăsese și domnișoara Andrew. În locul celor plecați au venit niște oameni la fel de ciudați ca și doctorul Glenn. Aceeași înfățișare lipsită de trăsături omenești, aceiași fel de a fi. Parcă erau cu toții frați. Chiar și în modul cum au sosit. Adică n-au sosit, pur și simplu ne-am trezit cu ei prin spital. Zilele se scurgeau și apăruseră aparate noi ciudate. Le-am văzut într-o zi când am intrat în sala nr. 1 ca să fac curățenie. Am rămas încremenit de uimire. Când oare apăruseră toate mașinăriile astea! Am vrut să le cercetez mai de aproape, dar atunci a apărut doctorul Glenn.

– Ce cauți aici?

– Aăă... vreau ăăă... vreau să fac curățenie, domnule, doctor.

Mă simțeam ridicol, mă bâlbâiam de parcă cine știe ce aș fi vrut să fac. Doctorul m-a străpuns cu privirea și, pentru o clipă, am avut senzația că-mi stoarce cineva creierii.

– Nu-i nevoie. De acum înainte n-ai ce căuta aici. Treaba dumitale este să faci curat în hol și în saloanele bolnavilor.

– Am înțeles, domnule doctor!

A mea era vocea uscată și sugrumată? Mă simțeam sleit de puteri. M-am dus în camera mea și mi-am turnat un whisky dublu. În ultimul timp asta era singura metodă de a mă liniști. În oraș nu mai coborâsem de trei săptămâni. Doctorul Glenn nu permitea ieșirea din spital pe motiv că nu știe când are nevoie de noi. M-am hotărât să-i spun doctorului Glenn că vreau să plec. Nu mai puteam suporta...

– Domnule comisar, nu inventez, mi-era groază! Încă nu știam de ce. Dar totul era anormal. Oamenii aceia, credeți-mă! Felul cum se purtau cu bolnavii... Nu știu cum să vă explic. Nu-i maltratau, le îndeplineau toate dorințele, le alinau durerile și, totuși, era ceva ciudat în atitudinea lor. Nu zâmbeau, nu vorbeau, nu erau umani.

Am încercat să dorm dar n-am putut. În ultimul timp aveam insomnii, iar când reușeam să adorm, mă chinuiau coșmaruri groaznice. Am vrut să îmi mai torn un whisky, dar se terminase. Trebuia să cobor la parter să iau o sticlă. Coridorul era pustiu. Era liniște, însă nu acea liniște dintr-o casă în care oamenii dorm. Era o tăcere nefirească. Mi-am luat sticla și am ieșit afară. Și atunci, pur și simplu, am simțit că înnebunesc. Mi-a venit să urlu, să fug sus în camerele bolnavilor incurabili și să mă închid acolo.

Pe pajiște era un fel de avion, sau nu știu ce-o fi fost! Avea forma unei elipse foarte turtită, argintie. Părea o navă din filmele de aventuri. Dar nu era un film. Era realitatea, numai și numai realitatea. O mulțime de oameni se învârteau în jurul ei. Doctorul era și el acolo. Deodată am văzut un grup de bolnavi mânați din urmă către vehicul. Erau ca halucinați, în lumina lunii pielea le sclipea într-un mod ciudat. Atunci am înțeles de ce nu aveam voie într-o anumită aripă a spitalului.

Cine erau acești monștri răpitori? Cine erau și ce voiau? Bieții bolnavi trebuie salvați!

Deodată unul dintre ei m-a văzut. Am început să fug. Am alergat, am alergat. Îi simțeam mereu în urma mea. Pădurea părea ciudată înfricoșătoare. Aș fi vrut să fiu un copac, o frunză, aș fi vrut să fiu orice. Mi-era frică, o frică teribilă!

– Domnule comisar, ei, ei nu sunt oameni! Nu sunt oameni! Nu știu cum am ajuns aici. Trebuie să-i salvați pe oamenii aceia, pe bolnavi. Ființele acelea trebuiesc prinse și distruse! Distruse! Domnule comisar, credeți-mă, nu-i o poveste! Domnule comisar, eu...

– Liniștește-te, Jo! Liniștește-te! Mergem chiar acum. Mașina e pregătită. Mergi cu noi sau rămâi să te odihnești?

– Merg cu dumneavoastră, domnule comisar.

* * *

– Glad, trebuie să ne grăbim. Omul acela o să alarmeze întregul orășel. Dacă l-am fi prins, ar fi fost mai bine pentru toți. De ce a fugit? Doar a văzut că nu avem arme.

– Lasă, Dood. Nu te mai necăji. El nu era bolnav. Și apoi tot n-ar fi înțeles. Oamenii pun încă multe lucruri la îndoială. Chiar și aceștia, care peste un an se vor întoarce perfect sănătoși. Vor crede că priceperea doctorului lor i-a făcut bine. Și îi vor fi recunoscători.

Poate cândva, mai târziu, oamenii vor ști să ne spună un simplu „mulțumesc” din inimă.

* * *

– Domnule comisar, domnule comisar! Am căutat peste tot. Nici urmă de bolnavi. Spitalul este pustiu. Doar iarba de pe peluză este călcată. Altfel s-ar crede că aici n-a stat nimeni.

– Bine, sergent. Mulțumesc. Pregătește mașina!

– Domnule comisar, cum rămâne cu mine? Eu ce fac?

– Nimic, Jo. Absolut nimic. Voi raporta la Frisco, va veni o comisie. Se va face o anchetă mare. Altceva nu se poate face, îmi pare rău. Tu rămâi aici, să răspunzi la întrebări. La revedere, Jo.

– La revedere, domnule comisar.

Mașina porni repede, înghițind lacom cărarea. Casa se zărea din ce în ce mai puțin, ca un far în noapte.

Carmen-Madeleine Cioroianu

Crinii

Pe masa de lucru a lui Old-Crin se zăreau edițiile de seară ale marilor ziare. Bătrânul își scutură petalele albe, puțin îngălbenite de vreme și începu să parcurgă încă o dată articolele. Toate vorbeau despre suprapopularea planetei, despre necesitatea găsirii unei alte planete, care să ofere condiții de viață crinoizilor.

– Ușor de zis, ușor de zis. Dar unde să găsești o planetă cu mediu propice dezvoltării noastre? Ultimele cercetări vorbesc despre o planetă dintr-o galaxie îndepărtată. Ar fi o soluție. Și, totuși, ar fi periculos. Adaptarea rămâne o problemă deschisă. La întrunirea crinoizilor voi cere discutarea acestui lucru.

* * *

Drumul se oprea brusc, tăiat de linia neregulată a copacilor. Totuși, ultimele vile se mai zăreau încă. Pe fundalul cerului însângerat se proiectau amenințătoare coroanele copacilor. Șoaptele crengilor mă închid în învelișul sonic al îndemnului. Să merg, să merg. Gândurile se aliniază cuminți, apoi urmează explozia. Gânduri împrăștiate luptă sub teroarea sunetelor. Pașii mă poartă singuri. Unde? Nu are importanță. A!... Ochii mi se zbat în durere. Schimbarea decorului i-a lovit nemilos. Dansul șoaptelor continuă. Creierul meu lucrează înfrigurat. Intrarea strict oprită! Intrarea strict oprită! Intrarea... intrarea? Mâinile se întind albe, goale, să rupă unduirea materiei în spațiu. Să merg, să merg. Copacii întind un braț acuzator. Cerul se prelinge în lacrimi grele. Șerpii verzi ai pământului mi se agață de picioare. Să merg! Să merg! Alb, drumul se lățește în alb. Cad pe banda impersonală, străjuită de foșnete melodioase. Totul unduiește lin. Rămâi, rămâi, rămâi! Masa clipește stins. Îmi închide drumul. Cerul se zbate, prins în capcanele timpului. Lemnul tare mă cuprinde în brațele-i infinite, liniștitoare. Lacrimi albastre, lacrimi cenușii, lacrimi negre, lacrimi închise în clepsidra necunoscutului. Ramurile copacilor amenință tăcut. Cresc încet, dar sigur, umbrele cuprinzătoare, umbrele nopții, umbrele,

– Cine ești? Tăișul întrebării scutură copacii, clepsidra încremeni și clipa căderii se multiplică la infinit.

– Cine ești, cine ești, cine ești...

– Cine sunt? Doamne, cine sunt? Ochii negri ard. În focul lor se oglindesc propriile-i chinuri. Doamne, cum ard! Răspunsul, care este răspunsul?

– Sunt Cosimna.

– Sunt Cosimna, sunt Cosimna, repetă copacii la infinit. Sunt Cosimna șoptesc șerpii verzi. Focul se aprinde mai tare, crește. Ard. Simt că ard. Vreau să fug. Șoaptele, șoaptele susură încet. Rămâi, rămâi! Arde. Totul arde? Cerul, cerul arde? Nu, el plânge cu aceleași lacrimi cenușii și negre. O lacrimă cenușie, o lacrimă neagră.

– Numele tău e Maria.

Maria, Maria, ramurile copacilor biciuiesc aerul, tentacule nevăzute se apropie, le simt. Cuvântul, cuvântul mă ucide. Încerc să mă ascund sub vălul greu al părului. Ramurile mi-l răsfiră, descoperindu-mă.

– Eu sunt Omul.

Omul, Omul repetă înveseliți șerpii.

Cărbunii ard mocnit. Când oare vor străluci din nou? Omul întinde mâna lungă, puternică, transparentă.

– Vino, stai jos.

Ramurile tac. Și șerpii tac. Raze palide îmi strâng mâna în brățara imposibilului.

– Vino, Maria. Tu ai plecat de mult, de mult. Atât de demult, încât ei, te-au uitat. Vezi, numai câinii nu te-au uitat. Au adulmecat tăcuți parfumul tău. Ei nu uită niciodată.

Fulgere galbene izbucnesc scurt din grămada informă a crengilor. Alb. Din nou alb. Masa clipește din ochiul ei, acum îmbrăcat în alb. Nu, nu vreau să merg. Dar mâna mă trage nerăbdătoare. Cad din nou pe banca ce, deodată, mustește de personalitatea ce izvorăște din lemnul tare și sigur.

Ochii mei trăiesc independent de voința mea. Nu trebuie, nu trebuie să privesc acolo. Flori, flori cu petale moi se revarsă, se rotesc în căutarea unei victime. Florile vibrează, aerul se zbate prins în mrejele lor. Își schimbă culoarea neîncetat. Roșu sângeriu, apoi negru, un negru rău, aspru. Florile. Simt că mă-năbuș. Acum sunt albe, negrăit de albe, de pure, de luminoase. Dansează, uluite parcă de farmecul lor. Vor să cuprindă totul. Petalele șoptesc ceva. Nu vreau să ascult.

– Maria, Maria tu ești a noastră. Maria.

Nu! Țipătul sfâșie brațul florii. Din rana proaspătă se scurg picături mari, verzi. Omul mă trage într-o goană nebună. Ramurile se apleacă, biciuindu-mă crunt. Șerpii își înfig colții mici, bucurându-se. Florile cresc, cresc mereu. Glasul lor sună tainic, insistent, paralizant: Revino, revino, revino!

Drumul se deschide înaintea mea. Un pas numai și...

– Pleacă, Maria, pleacă! Nu mai veni. Or să mi te ia din nou. Du-te și nu mai reveni!

Un pas, încă un pas. Dar el? Cine?

– Pleacă, pleacă! Să nu te întorci niciodată aici!

Drumul se deschide larg. Copacii gem, sfâșiindu-i hainele verzi, risipindu-le printre șerpii ce se mușcă într-o luptă continuă. Pașii mă poartă înainte. Gândurile încep din nou să se alinieze cuminți.

– Ah! țipătul se opri la jumătate. Mă prăbușesc în gol. De ce durează atât de mult! Cad! cad! Opriți-mă, opriți-mă, opri...

* * *

A doua zi când poliția, chemată de la un telefon public, sosi la locuința actriței Cosimna Lack găsi o mulțime de oameni care comentau moartea cele mai bune actrițe a anului. Medicul legist constată decesul și scrise pe fișă: „Atac de cord”. Cadavrul a fost transportat de urgență la morgă. Încetul cu încetul lumea se risipi. Bătrâna menajeră a Cosimnei începu să facă ordine, lacrimi mari îi șiroiau pe față. Deodată, un șuier brăzda aerul.

Peste câteva ore, când inspectorul Keaton veni din nou pentru a lua un interogatoriu bătrânei avu neplăcuta surpriză de a găsi un nou cadavru în locuința artistei.

Medicul legist constată decesul și scrise pe fișe: „Atac de cord”.

Inspectorul rămase singur. Începu să se plimbe gânditor prin cameră. Se opri să admire tablourile. Era un bun cunoscător de artă. Nici nu auzi șuieratul prelung ca de șarpe... Tentaculul alb îl prinse. Începu o luptă pe viață și pe moarte...

În zori, poliția a fost chemată, pentru a treia oară la locuința actriței Cosimna Lack. Când pătrunseră înăuntru găsiră casa devastată, de parcă ar fi avut loc o bătălie îngrozitoare, într-un colț, inspectorul Keaton, mort, ținea strâns în mână un frumos exemplar de crin. Cel mai frumos crin din lume, pe care renumitul savant John Peterson ținuse să-l ofere actriței. Era primul exemplar dintr-o serie oare începuse deja să se vândă. Cadavrul inspectorului era oribil mutilat. Din frumosul crin curgeau picături mari, verzi.

Întreaga poliție se puse în mișcare pentru a prinde pe sadicul asasin al celor două femei și al inspectorului Keaton.

Când medicul legist se îndreptă spre casă era o seară minunată. Se simțea din nou tânăr. Vântul aducea mireasma crinilor ce invadaseră orașul. Toți cumpărau crini.

Se gândi că ar fi cel mai frumos lucru dacă i-ar duce și soției sale un buchet de crini. De când oare nu-i mai luase flori? Și, binedispus, grăbi pasul, după ce alesese, din coșul vânzătoarei, cele mai frumoase exemplare.

Daniel Cocoru

Manuscris găsit în depozitul WOW

I

Domnule,

Perspicacitatea dv. conjugată cu abilitatea OPERATORULUI meu au dat frumoase rezultate; am reușit să sustragem – nu fără greutăți – filele care vă interesează. Le vom expedia cu primul CURIER.

Primiți, etc.

J.P.L.

II

13 mai

O  mașină automată pentru colectarea deșeurilor menajere – întreprinderea de salubritate a orașului oferă un mare premiu pentru modelul cel mai reușit; mă tentează propunerea!

16 mai

Cred că formula cea mai potrivită e un biomecanism.

Pentru a nu fi stânjenit de aglomerația de pe străzi are nevoie de mare mobilitate: Va zbura!

2 iulie

Am terminat prototipul.

La partea inferioară, într-un sac de plastic negru, sunt depozitate deșeurile, aglomerate în cuburi.

3 iulie

Funcționează perfect.

S-ar putea să câștig premiul oferit de municipalitate.

Peste o săptămână, proba publică!

10 iulie

Victorie, am câștigat!

Mi s-au comandat 12 bucăți de... M-am hotărât: numele lor va fi: PRINALDE.

28 iulie

S-a terminat. A intervenit armata și a cumpărat totul.

Adaptate, PRINALDELE vor lupta în junglă împotriva partizanilor; după capturare, aceștia vor fi presați și depozitați în formă de cuburi la un centru de cercetări speciale.

30 august

Se aude că, la centru, cuburile, tratate în mod corespunzător, vor servi la fertilizarea regiunilor distruse de bombele chimice.

1 septembrie

Opoziția mea = 0. Toți se uită urât la mine; mi se reproșează că nu vreau ca acest război îngrozitor să se termine mai repede.

 

5 septembrie

Azi am fost arestat; sunt acuzat de colaborare cu dușmanul. Ce sfârșit idiot!

16 septembrie

Oroare! Ieri, spre seară, întregul lot experimental de PRINALDE adaptate a evadat.

Pe înserat, Străzile sunt pline de oameni ieșiți la plimbare – în câteva ore orășelul era aproape gol.

O fâlfâire, un foșnet, apoi nimic. Nu mai exiști! Ce grozăvie!

* * *

O zi

Cred că este ora prânzului. Tot ce mai era viu s-a înarmat și a plecat la vânătoare de prinalde.

S-a înserat. Nimeni nu s-a mai întors.

A treia zi?

Orașul e pustiu.

Singurele ființe vii suntem noi, pușcăriașii.

Liniște peste tot.

De două zile nu ni s-a mai adus mâncare.

Peste tot e liniște.

Din când în când urlăm a disperare.

Liniște.

Afară, PRINALDELE se rotesc în cercuri moi, adulmecându-ne.

Daniel Cocoru

Granule de întuneric

În uriașa cameră de spital sunt doar două paturi metalice așezate de o parte și de alta a ușii de lemn; monștrii aceștia patrupezi sunt albi, dar în unele locuri vopseaua a sărit lăsând să se vadă metalul negru, oxidat. Fiecare pat este acoperit cu câte o pătură cafenie pe care se întretaie, formând pătrate sau poate romburi, niște linii roșii ce pornesc de undeva de sub cearceaful ce acoperă marginile păturilor. Patul din stânga ușii este ocupat de peste șapte luni de A. Kbilno el așteaptă să poată pleca, sunt ultimele ore pe care le petrece în spital.

– Vă rog să priviți în stânga! Desigur, ați observat o pată roșie pe ocean – este vestita insulă coraliferă Morbipams, care împreună cu vecinele ei, Tonga și Toubouai, vor fi așa de vizibile peste câteva clipe...

– Nemaipomenit! Survolăm în aceste momente chiar mijlocul „triunghiului morții”!

– Și ce-i cu asta, Kbilno?!

– Cum, nu știi că în această groaznică zonă, delimitată de insulele Tonga, Toubouai și Morbipams, dispar fără să lase nici o urmă, în fiecare săptămână, circa 3.076 de avioane? Se volatilizează pur și simplu!

– Este normal, într-o regiune foarte circulată sunt și multe accidente...

– Mă scuzați că intervin! Domnul are dreptate, calculele efectuate de statisticieni arată că fenomenele din așa-numitul „triunghi al morții” se încadrează perfect în legile cunoscute.

– Bine, dar gândiți-vă că fără să...

I se povestise că a fost adus aici plin de răni și cu hainele aproape arse; îl adunaseră niște turiști de la marginea unei șosele mai mult mort decât viu. I-au înapoiat tot ce găsiseră asupra sa: o batistă, un blocnotes, un pieptene, un creion și un portofel – gol; cât despre acte, nici urmă de așa ceva.

– Doamnelor și domnilor, avionul va ajunge peste o oră la Santiago de Chile! Ce urmase acestei amintiri nu știa precis. Parcă a fost învăluit de întuneric și ceva asemănător unui lichid vâscos i se infiltra prin toți porii; era ca și cum, îmbrăcat într-un costum de scafandru, ar fi fost cufundat într-o cadă cu ulei și totul se auzea confuz de încet, enervant. Și peste tot plutea o beznă ce-l înfiora. După oare... se trezise în camera de spital, acoperit de pansamente și de tot felul de fire și tuburi care își aveau începutul, sau poate sfârșitul, sub pat.

Cum adică „cât despre acte, nici urmă de așa ceva”? Pașaportul și celelalte hârtii din haină le puteam „pierde”, dar servieta cu documente secrete? A fost legată de mine, cu o brățară specială, la încheietură o cicatrice roșie-alburie stătea acolo mărturie că acolo a fost cătușa de oțel. Cine, și mai ales cum, reușiseră s-o desfacă?

Furat de gânduri, se îndepărtase destul de mult de spital. Privi nedumerit în jurul său. În care parte este gara? Ar fi întrebat un trecător, dar strada era pustie. Va trebui să se descurce singur. Porni la întâmplare. Dădu colțul. Merse pe o stradă lungă și întunecoasă. O luă apoi la stânga și nimeri într-o piață puternic luminată de niște globuri suspendate. Avusese noroc, ajunsese într-o stație automată de electrobuze. Și aici – liniște, pustiu.

A găsit repede bucata de tablă vopsită în galben cu chenar albastru pe care erau trecute plecările. După indicațiile ceasului din stație mai avea doar câteva minute de așteptare. Intră în clădirea stației ca să-și cumpere un bilet. Îl luă.

În neant o cupă de lumină se vărsă și-l potopi cu albastrul ei orbitor. Un huruit funebru urca din subsoluri zguduind clădirea. Lumina din becuri se zbătea spasmodic. Discurile calendarului automat păreau înțepenite și numai scrâșnetul pe care-l scoteau le trăda goana pe loc. De undeva, undele tăcerii izbucniră învăluind totul. Din nou – liniște. Liniște. Amețit se smulse din liniște și alergă afară. La aer. Privi în urmă. Parcă nimic nu s-ar fi întâmplat. Calendarul automat funcționează normal. Era ora 21:12, ziua 11, luna iulie, anul 1991.

Se așeză pe banca metalică din față pe care-și lăsase pachețelul cu mâncare. Șuieratul sirenei ce vestea plecarea se rostogoli spre el. Sări în picioare și, luând pachetul și ziarul de alături, se îndreptă spre ghidajul nr. 0, de unde trebuia să plece electrobuzul. După ce se așeză comod într-un fotoliu și băgă cu un gest automat ziarul în buzunar, Kbilno, obosit de atâtea întâmplări, adormi.

Ajunse în orașul său spre dimineață. Orașul adormit, învăluit în ceață îi apăru tulbure, întocmai ca o imagine de cinema la care operatorul distrat a uitat să regleze claritatea. Străzile se încolăcesc în jurul caselor udate de lacrimile nopții, ale morții poate. În vârful unor stâlpi de fontă înflorată clipesc a somn globuri de sticlă albă; ele marchează drumul spre grădina publică. Insomniile stau pitite în burlanele de tablă nichelată, de unde în zori se prăvălesc pe asfaltul cenușiu al străzii. Din când în când se pot vedea bulgări de lemn sticlos, ce se rostogolesc afară din burlanele lucioase, până pe rigolă. Sub adierea razelor de soare se prefac în vise și se înalță, plutesc la întâmplare prin orașul obosit.

Își găsi strada; el locuia la nr. 212 bis; a cincea casă de la librărie, când mergi spre grădina publică. A, uite librăria. Numerele începură să se perinde prin fața ochilor: 218, 216, 214, 212, 210, 2... Hei, dar unde-i 212 bis? Se întoarse și privi: înainte de 212 era 214, iar după el 210; trei blocuri masive, bine înfipte în fundație. Se uită printre ele, nici urmă de 212 bis.

Uluit, o porni la plimbare pe străzi. Un soare galben-verzui lumina anemic bocănitul pașilor săi prin orașul pustiu, începu să creadă că totul a fost o nălucire. Sigur că da, blocul era tot acolo, la locul lui. Eu nu l-am văzut.

Se opri și vru să se întoarcă, dar rămase încremenit; în fața lui se înălța semeț 212 bis. Se repezi în interiorul blocului de parcă i-ar fi fost frică să nu dispară din nou. Deși liftul funcționa, urcă în fugă scările de piatră roșie, împodobite din loc în loc cu flori albe. Balustrada scării era formată dintr-un șir de balauri din fier forjat, încolăciți, așezați frumos unul în spatele celuilalt. Triști, privesc înainte cu ochii lor albicioși de cretă pe omul care nu așteaptă la rând și oare urcă scările, tropăind. Neputincioși, se lasă depășiți; ei niciodată nu vor reuși să avanseze nici un centimetru.

După șase etaje se opri epuizat. Ajunsese. În fața sa era chiar ușa apartamentului său. Se apropie de suprafața lăcuită în brun-închis și o mângâie cu duioșie. Era acasă. Ușa îi răspunse la mângâiere, deschizându-se ușor, ca o invitație. Trecu pragul, gândindu-se că peste câteva momente va...

O lovitură în cap îl făcu să leșine. Se trezi într-o cameră văruită în alb, legat fedeleș. În fața lui, la un birou, un polițist teribil de gras.

– Ai făcut ochi, puișorule – zise polițistul. Credeam că ne-ai părăsit pentru totdeauna. Și, după o scurtă pauză adăugă: Recunoști că ai ucis-o! Îi arătă un cadavru ce se afla în dreapta, sprijinit de unul din pereții laterali.

– Eu acum am ajuns aici...

– Gura! Nu mă interesează când ai ajuns. Deci nu vrei să mărturisești. Degeaba încerci să negi, avem probe împotriva ta!

Și îi arătă obiectele ce erau înșirate pe birou.

Îl lăsă pe grăsan să urle mai departe. Deci și ăsta ia parte la complotul îndreptat împotrivă-mi. Își fixă privirea asupra obiectelor de pe biroul din față.

– Scrie, urlă polițistul către o stenografă apărută ca din pământ. A ajuns în acest oraș cu gândul să se răzbune pe... un pieptene, un portofel, o batistă, un creion, un blocnotes... s-a întors deoarece uitase... un pachețel cu mâncare și un ziar... cu care a săvârșit oribila... este din 11 iulie 1951... profitând de neatenția... Bine, dar asta-i ziua când trebuia să ajung la Santiago de Chile... cu o cruzime de nedescris a... „o tragedie aeriană”... a fugit de la locul unde... „avionul ce zbura pe ruta Bagsville (Australia) – Santiago de Chile”... și-a pregătit cu multă atenție... „la bord pasagerii: ... nr. 11 A. Kbilno”... a fost capturat după o luptă... „cercetările au fost sistate din cauza”...

– Stai jos, unde te bagi! Semnează! Haide odată! Doar ți-ai recunoscut vinovăția!

În dubă era cald. Un miros înțepător de polițist nespălat, îi scormonea măruntaiele. Mașina huruia alergând spre secția de poliție sau spre locul de execuție. Și, dintr-o dată, se simți învăluit într-o beznă oribilă, prin care un lichid vâscos se infiltra, inhibându-i aproape toate simțurile. Se simțea ca și cum ar fi fost îmbrăcat într-un costum de scafandru și cufundat într-o cadă cu ulei, de unde totul se auzea confuz de încet, enervant. Și totul se petrecea în acea beznă care-i înfiora prin mirosul ei de hoit.

Vladimir Colin

Lnaga

Cum am dat cu ochii de ciuperca aia blestemată am știut că era veninoasă. Numai otrava își alege mantia violetă a unui episcop, se apucă s-o împodobească minuțios cu rețele de aur și o lasă apoi la vedere, sigură că nimeni n-are să se atingă de ea. Am văzut-o amândoi la piciorul de elefant al copacului (unul dintre monștrii vegetali care-și răspândesc crăcile ca niște triburi de șerpi umezi și lipicioși, nedeosebiți nici de lianele încolăcite în jurul lor, nici de șerpii în carne și oase, adevărați numai pentru că sunt ceva mai reci), lângă piciorul copacului, pe o ridicătură putredă, mustind de apă verzuie.

– Să mă ia dracu! a strigat Jim Vernon!

Nu mai aveam mult de mers până la ruinele pe care ni le semnalase Ngala, dar începuse să se întunece și nu țineam să dau ochii cu fiarele pe care le tot auzeam răcnind (deși Jim spunea că mi se pare). M-am prefăcut deci furat de gânduri și am pășit mai departe, dar m-a strigat din nou și a trebuit să mă opresc.

– Șchioapătă ceva, Jim?

– Șchioapătă mama elefantului alb! Fă-te-ncoa’; Vernon...

Brusc, am devenit prudent (când Jim pomenește de elefantul alb e bine să fii prudent). Am văzut cu mirare că rămăsese proțăpit în fața minciunii de violet și aur. Deși se însera, un fel de lumină spectrală stăruia în jurul ciupercii și, nu știu, poate mă pătrunsese umezeala, dar mi-am mișcat umerii sub cămașa impermeabilă, încercând să alung un fior neplăcut. Jim părea surescitat.

– Mi-aș pune mâna-n foc că e o lnaga! Ce zici, Vernon?

– Nu știam că te ocupi de ciuperci, am răspuns prudent. Eu am rămas la specialitatea mea...

– Prostii! Lnaga face parte din specialitatea ta și, dacă nici după trei luni de campanie n-ai auzit de ea, dă-mi voie să mă îndoiesc de cunoștințele tale...

„Așa, mi-am zis, nu-ți ajunge că mă ții de vorbă când ar fi trebuit să ne aflăm printre ruinele lui Ngala și nu la cheremul fiarelor. Acum mă și batjocorești...” Dar, pentru că amintise de elefantul alb, n-am spus cu glas tare decât:

– Nimeni nu mi-a pomenit vreodată de lnaga asta... Tot atât de bine aș fi putut să nu-mi răcesc gura de pomană, pentru că am avut impresia că nici nu auzise ce-i spuneam.

– Hm! ă mormăit. Ei, drăcie!

– Despre ce-i vorba, Jim?

M-a privit cu milă, de parcă aș fi fost un sugaci și ar fi șovăit, întrebându-se dacă merita să-și pună mintea eu mine. Apoi s-a hotărât, pesemne fiindcă a început să-mi explice cu răbdare, ca și cum am fi fost amândoi pe terasă la Fred și nu în mijlocul junglei, la căderea nopții.

– Uite ce-i, Vernon, o lnaga se întâlnește o dată în viață sau nici atunci. Mulți au căutat-o până la moarte, fără să dea de ea... Sunt dinaintea ta aici („cu nici măcar o lună”, mi-am spus, dar m-am ferit să-l întrerup) așa că știu. Trebuie să fii pur și simplu nebun pentru a trece indiferent pe lângă ea!

– De ce să treci indiferent? Ia-o, dacă ții cu tot dinadinsul, și hai odată...

Mi se pare că-mi pierdusem răbdarea, și-apoi și răcnetele se cam întețiseră. Jim a dat din cap a lehamite.

– Cine n-a auzit de lnaga ar face bine să nu emită sugestii stupide! Orice pui de negru știe că o lnaga nu se poate transporta; se fărâmă, se pulverizează, într-un cuvânt, se duce dracului la câteva minute după ce a fost ruptă...

L-am privit cât de suav eram în stare.

– Iartă-mă, Jim, și ce se face atunci cu o lnaga?

A tăcut o clipă – stăteam ca pe ace, în jurul nostru se întunecase de-a binelea – apoi a șoptit:

– Cred că n-avem altă soluție, Vernon...

Era în șoapta lui o blândețe, care nu prevestea nimic bun (nu uitați că-l cunoșteam pe Jim din copilărie).

– Ce-ai de gând, omule? am izbucnit.

– Lnaga se consumă pe loc, Vernon, mi-a răspuns cu un zâmbet batjocoritor. Nu ți-e foame?

Când am văzut că întinde într-adevăr mâna către excrescența violetă nu m-am mai putut stăpâni. I-am tras una peste braț și l-am împins cât colo. Presupun că nu mă mai țineau nervii. Jim, care nu se aștepta la o asemenea ieșire – fie și numai pentru că știam amândoi că era mult mai puternic decât mine – și-a pierdut echilibrul.

– Călca-te-ar elefantul alb! a mârâit rostogolindu-se pe iarba umedă, cât era de lung. Ți-ai ieșit din minți?

– Tu ți-ai ieșit din minți! am strigat fără a mai ține seama nici de elefantul alb, nici de faptul că-l trântisem. Cum poate să-ți treacă prin cap să vâri în gură o porcărie, care țipă de otrăvită ce e? Și nu vezi că ne prinde noaptea la cine știe ce depărtare de ruine?

Mă așteptam să se ridice și să-mi ardă vreo două (în starea în care mă adusese presupun că aș fi făcut față), dar l-am auzit cu neliniște vorbind potolit, ca și cum nimic nu se petrecuse.

– Nu fii prost, Vernon! E o ocazie unică. Nimeni n-a murit încă dintr-o lnaga (a tăcut pentru o imperceptibilă fracțiune de secundă), în schimb vom fi primii albi care vor ști...

– Ce? Ce are pentru tine atâta însemnătate, încât să merite să te otrăvești cu o blestemată de ciupercă aici, în inima junglei, cu singura consolare de a otrăvi apoi fiarele, care nu vor întârzia să te sfâșie?

A tăcut din nou, și din tăcerea lui, mai limpede decât m-ar fi pălmuit am înțeles cât mă disprețuiește. Când a vorbit apoi mi-am dat seama că hotărârea-i era irevocabilă. Bineînțeles, vorbea cu o blândețe de rău augur.

– Trebuia să rămâi acasă, Vernon, să umbli pe plantație și nu în junglă, să ai de-a face cu negrii care spun „Da, domnule” și nu cu Ngala, să-ți treci vremea cu câte un linșaj și nu cu dezgroparea culturii africane...

– La revedere, Jim, a fost tot ce i-am răspuns, apoi m-am depărtat repede.

Puteam găsi drumul și fără el și nu eram obligat să-mi las viața în junglă pentru că se țicnise deodată. Deodată... Am ridicat din umeri și, luminându-mi drumul cu lanterna, m-am afundat sub dezgustătorul acoperiș al pădurii. De fapt, știam mai bine decât oricine că Jim era țicnit, de când îl apucasem. Bietul Charlie Brown, taică-său, nu fusese degeaba cel mai sărac alb din Georgia, unul dintre amărâții care locuiesc împreună cu negrii, și sunt în stare să bea cu ei, să se însoare cu o negresă și să aducă pe lume o duzină de nenorociți, gata să-i blesteme, pe drept cuvânt, la primul lor pas în viață. E adevărat că Charlie nu se însurase cu o negresă, ci cu o Eudora oarecare, adusă naiba știe de unde, dar munceau amândoi pe plantație cot la cot cu negrii ca niște negri. Și dacă nu l-aș fi întâlnit întâmplător pe Jim...

Oricât aș fi vrut să merg repede, era cu neputință să înaintez ca lumea pe sub frunzișul compact, susținut de șerpii crăcilor, printre trunchiurile legate cu plasa lianelor și peste materia fără nume, pe care mă încăpățânam s-o botez pământ. Totul foșnea în jurul meu, se legăna ca și cum aș fi umblat printre pereții unei capcane gata să se abată pentru a mă pune față-n față cu una dintre fiarele pe care le simțeam furișându-se dincolo de pereții vegetali, adulmecându-mi urmele și lingându-se pe bot cu anticipație. Adăugați la toate astea faptul că se întunecase și că, pe undeva, mă îndoiam sincer de simțul meu de orientare, care ar fi trebuit să-mi poruncească încotro să mă îndrept pentru a ajunge odată la afurisitele ruine ale lui Ngala. Când mergi cu bănuiala că o iei razna – și asta noaptea – în junglă – nu prea mergi cu spor. Îl blestemam din tot sufletul pe Jim și trăgeam cu urechea, nădăjduind să-l aud, totuși, venind în urma mea. Dar știam că nici o legiune de draci n-are să-l urnească dacă nu-și schimbă gândul și, ce era mai păcătos, știam că nici armata dracilor, cu generali cu tot, nu putea schimbă un gând, o dată cuibărit în căpățâna lui afurisită!

...Cred că aveam vreo opt ani pe-atunci. Era vară și pornisem cu sufletul la gură către păduricea de salcâmi unde se ascundea negrul bătrân, care făcea whisky în cabana dărăpănată, ridicată pe vremuri de bunicul Stuart. Cu toții ne obișnuisem să spunem că bătrânul se ascunde acolo, dar era doar un fel de a vorbi, pentru că Iacob nu se ascundea deloc și până și Howard, șeriful, cumpăra de la el whisky, firește, prin Jo lunganul, că nu era să se ducă tocmai șeriful la Iacob. Vreau să spun că bătrânul locuia în cabană pe față și. mai mult ca sigur, îi plătea tatei și un fel de chirie, în bani sau whisky (presupun că în whisky). Mă cam temeam de Iacob care era veșnic beat, dar mă bucuram ori de câte ori îl puteam vedea pe după trunchiurile salcâmilor rostogolind un butoiaș, sau cărând apă din râulețul ce trecea prin spatele șandramalei. Până și azi îmi amintesc cu câtă patimă îl priveam, ținându-mi răsuflarea, pentru că un asemenea om, cum să spun, nu exista. Cred că o auzisem pe mama plângându-se predicatorului negru și blestemându-l că „nenorocește bărbații, care și așa sunt cu toții niște nenorociți”, iar în închipuirea mea de copil, bătrânul devenise un fel de diavol, purtând ca un sacrilegiu suplimentar numele patriarhului Iacob. Numai că diavolul ăsta mă atrăgea mai degrabă decât sfinții pastorului și, când îl vedeam clătinându-se pe sub coroanele verzi, negru ca un drac, sub pletele lui albe de patriarh, mi se părea că asist la săvârșirea unei taine, în sfârșit, ceva ca un fel de slujbă nelegiuită.

Ceea ce dădea îndeletnicirilor lui absolut profane caracterul de slujbă era faptul că mormăia într-una frânturi de spirituals așa că toate sfintele personaje ale bibliei se aflau în permanență pe buzele lui groase și vinete. Cu mintea mea de azi socot că bătrânul era, într-adevăr, atât de simplu și naiv religios, încât nu vedea nici-o incompatibilitate între preceptele biblice și prepararea clandestină a alcoolului, dar atunci mi se părea că oficiază un rit întunecat, bătându-și joc de tot ce trebuia socotit sfânt. Înțelegeți poate acum de ce-l priveam cu spaima aceea, în care intra curiozitate și repulsie.

Abia trecusem podul de lemn arcuit peste râu și mă ascunsesem pe după trunchiurile salcâmilor, când un glas a răsunat deasupra mea, din cer.

– Hei, albule, ce cauți aici?

O clipă am fost încredințat că un înger îmi cere socoteală pentru nelegiuitul interes pe care i-l purtam bătrânului. M-am făcut lac de apă și au început să-mi tremure genunchii, dar .ridicând cu teamă privirile am văzut, cocoțat în copac, un băiat de vârsta mea. Luat prin surprindere, am bâiguit prostește;

– În salcâm... și acele?

– Asta-i dud, prostule...

Prea trecusem repede de la spaimă la ușurare pentru a mă mai opri la greutatea unui cuvânt.

– De ce-mi spui albule? am întrebat. Și tu ești alb... Nu știu cum a putut sări din copac, ca o pisică. Era desculț, cu părul vâlvoi, purta niște pantaloni ca vai de lume și o cămașă peticită. Ceea ce m-a surprins cel mai mult a fost peticul roșu cusut strâmb în dreptul inimii.

– Sunt alb, dar elefant, a proclamat ca un fapt bine cunoscut. Tu ce cauți aici?

Nici nu-mi trecea prin minte că i-aș fi putut întoarce întrebarea și, cum nu voiam să-i răspund, am preferat să schimb vorba.

– Și ce-i peticul ăsta roșu? am întrebat, arătând spre pieptul lui.

– Am fost rănit, a spus cu o blândețe pe care nu o înțelegeam și, în clipa aceea, s-a și năpustit.

Ne-am rostogolit pe iarbă. Am crezut că era vorba de o obișnuită hârjoană băiețească, dar imprevizibilul meu adversar s-a însărcinat să-mi demonstreze că mă înșelam. M-a bătut pur și simplu, m-a bătut măr până am început să țip, și până ce bătrânul diavol cu plete colilii a ieșit din colibă. Mi s-a părut atât de ciudat că eram salvat tocmai de Iacob, încât, pe loc, am uitat să mai plâng. Pentru întâia dată îl vedeam de aproape. Era beat, ca de obicei, dar numai cât să se clatine pe picioare și să vorbească împleticit, pentru că a fost totuși în stare să ne apuce pe amândoi cu câte o mână, ca pe niște pisoi, și să ne așeze apoi la dreapta și la stânga lui, mormăind blajin;

– Oile domnului, berbecuți... bee-beee...

Jim și cu mine am început să râdem și bătrânul a râs și el, săltându-și pântecul de Silene. Dar, în raporturile mele cu Jim, elefantul alb a rămas un semnal, vestind primejdii...

Cred că pierdusem drumul. M-am oprit și am plimbat în cerc lumina lanternei, deși peste tot întâlneam aceleași trunchiuri a căror verde indiferență mă sfida. Am început să mă întreb dacă nu era preferabil să mă întorc la Jim, căruia speram că-i venise mintea la cap. De fapt, mă amăgeam cu bună știință (în adâncul sufletului nu mă îndoiam de inutilitatea înapoierii lângă el), dar mă simțeam mai pierdut decât un cățelandru care n-a făcut ochi. Pentru orice eventualitate l-am strigat de câteva ori, fără prea mare convingere, pe Ngala. Prefer să nu știu nici în ziua de azi al cărei fiare a fost glasul care mi-a răspuns. Urletul a răsunat atât de aproape, încât, fără să mă mai gândesc, am pornit ca din pușcă, sărind peste un trunchi prăbușit, am dat cu capul în niște liane ude și, clătinându-mă, m-am oprit într-o mocirlă. Apa nu trecea de carâmbii cizmelor, dar n-aveam curajul să înaintez pentru că nu știam dacă mergând mai departe am să dau de pământ. Cu toate că lumina lanternei îmi arăta aceeași întindere verzuie pe care o străbătusem până atunci. Se făcuse deodată liniște, ca și cum jungla și-ar fi oprit răsuflarea.

În clipa următoare am auzit un zgomot și Jim a apărut în lumina pe care o îndreptasem spre el. Am simțit, pe loc, că ceva se întâmplase.

– Nu fi prost, Vernon, a spus.

– Cred că am pierdut drumul.

Stătea de cealaltă parte a trunchiului prăbușit.

– Ruinele sunt încolo, și a arătat spre dreapta.

Mai clipoceam cu cizmele prin apă. E curios cum numai prezența lui mă liniștise și puteam vorbi acum detașat despre ruine, ca despre o problemă abstractă.

– De unde știi?

Nu mi-a răspuns, dar a întins brațul ca să mă ajute să trec peste trunchiul care despărțea așa-zisul pământ, de mocirlă. Când i-am apucat mâna, m-am simțit tras deodată și răsucit. Peste o clipă eram imobilizat la pieptul lui și am simțit că-mi vâră ceva în gură. Era o materie gelatinoasă, piperată și cu miros de floare.

– Nu sunt egoist, a spus. Ți-am păstrat o bucată...

Își pusese palma peste buzele mele. Afurisita aia de ciupercă îmi ardea limba și cerul gurii și nu puteam s-o scuip. Atunci mi-a tras una peste ceafă. Am zvâcnit din tot trupul și, fără să vreau, am înghițit porcăria pe care mi-o înfundase în gură. Jim a făcut un pas îndărăt și mi-a dat drumul.

– Nu fi prost, Vernon, a spus din nou. Fără lnaga ne lăsăm oasele aici. Nici o fiară nu se atinge de omul care a înghițit o lnaga...

– Te cred, i-am răspuns. Fiarele astea au mai mult cap decât unii diplomați de la Harvard...

Fusesem otrăvit și știam că nu mai era nimic de făcut, înțelegeți? Vorbeam resemnat, dar tremuram tot.

– Stinge lanterna, diplomatule!

– Și mai ce?

– Și fii mai puțin deștept!

Acum mi-era totuna. Am stins lanterna.

– Ei?

Am ridicat din umeri.

– Otrava își face efectul. Simt niște furnicături în jurul buzelor.

– Tu ai avut întotdeauna idei puține, dar fixe, a spus Jim. Chiar ții atât la pielea ta?

Furnicăturile se răspândeau cu repeziciune, urcau pe obraji, coborau spre bărbie. Apoi le-am simțit în jurul ochilor, pe pleoape, pe gât. Jim aștepta.

Și, de unde întunericul fusese total, ca în fundul unui dulap închis, mi-am dat seama că încep să văd. Nu mi se obișnuiseră ochii. Deslușeam copacii, solul, și-l vedeam pe Jim. De fapt era tot atât de întuneric, dar acum recunoșteam ceea ce intra în raza privirilor.

– Ai început să vezi? m-a întrebat.

Abia atunci mi-am amintit că venise către mine fără lanternă. Aveam amândoi o singură lanternă și o luasem cu mine când îl părăsisem, dar n-am mai avut răgazul să simt rușinea,

– Da, i-am răspuns. Văd.

– Bine. O luăm din loc.

Într-adevăr, vedeam tot mai limpede, deși întunericul rămăsese la fel de compact. Jim o apucase cu pași mari în direcția pe care mi-o arătase și am început să mă țin după el.

– Auzi și tu muzica? l-am întrebat.

De la o vreme auzeam un sunet continuu, ca un acord de orgă. Era un sunet grav, plin, peste care începuseră să se suprapună alte sunete, un fel de acorduri fluide, ca și cum niște degete ar fi atins o harfă.

– Stai pe loc, a spus Jim.

M-am oprit și n-am mai auzit decât orga.

– Asta-i verdele junglei...

N-am găsit nimic ciudat în vorbele lui, deoarece am înțeles imediat că verdele devenise un sunet. Ciudată era liniștea cu care primeam amintirea faptului că fusesem otrăvit, în genere, nici nu mă gândeam la asta, dar dacă-mi mai trecea prin minte că înghițisem o bucată din ciuperca violetă era doar o constatare, așa cum înregistram prezența unei ridicături de pământ și înălțăm piciorul ca să nu mă împiedic. Ciuperca, da, știam... Dar faptul nu mai avea importanța pe care i-o> dădusem abia adineaori.

– Acum, pornește, a spus Jim.

Din nou acordurile de harfă, și n-a mai fost nevoie să-mi spună că auzeam culoarea cizmelor, spre care priveam fără să vreau în timp ce mergeam.

– Ei?

– Da, am răspuns, cizmele...

– Faci progrese, Vernon. Dar ruinele?

– Ce-i cu ruinele?

A tăcut, pășind mai departe înaintea mea. Când mi-am ridicat privirile, și le-am îndreptat spre capul lui, către masa vegetală din care țâșnea amplu și dens, acordul de orgă, am văzut uriașele planuri de pământ, suprafețe cu marginile superioare neregulat zimțate de vrăjmășia ploii, a vântului, a omului, poate. Și am auzit îndată sunetul ruinelor roșcate.

– Jim! am strigat.

– Ajungem acum...

Într-adevăr n-am mai avut mult de mers. Copacii s-au chircit, au aruncat cât puteau de departe serpentinele lianelor, și, în cele din urmă, s-au topit în pământul sănătos, tare, un adevărat pământ pe care-ți făcea plăcere să pui piciorul. Jim a chiuit odată;

– Hei, Ngala!

Abia acum am văzut luna acoperită tot timpul de acoperișul verde al pădurii. Era o lună plină, mare și roșie, cum numai în Africa poți vedea, o lună oare pare făcută din pământul roșu al Africii, dar dintr-unul, cum să spun, incandescent, iradiind toate focurile acumulate peste zi. Lumina roșie bătea zidurile de pământ ce înconjurau până la înălțimi surprinzătoare ruinele și-n urechi îmi răsuna acum echivalentul muzical al culorii roșii, ca un sfâșietor geamăt de saxofon. Acordul de orgă al junglei încetase.

Prin arcul de triumf al porții, contemplam de afară ruinele și auzeam, peste saxofonul tragic, ecourile glasului lui Jim, repercutat din perete în perete, ca zborul unui liliac.

– Ngala... gala... ala...

Brusc, n-am mai auzit saxofonul. În schimb vedeam niște explozii, colorate, fantastice pete izbucnind din cer, pe zidurile de pământ, pe tot ce puneam privirile. Ca niște focuri de artificii explodau și se desfăceau în șuvițe, în râuri de culoare care-și amestecau nuanțele ca-n jocul din copilărie, când presam două coli pe care le acoperisem cu vopsele și, desfăcându-le, urmăream încântați felul cum se pătrundeau culorile pe hârtia udă.

– Jim, am strigat, Jim!

Dar exploziile cromatice au izbucnit cu atâta putere, scăpărător de luminoase, încât orbit, am strâns din pleoape.

– Nu urla, a spus Jim și îndată, fluvii de mătase au început să curgă ca niște curcubeie cu ape mișcătoare.

– Văd sunetele, am șoptit, urmărind lina contopire a culorilor.

Erau irizări neînchipuit de gingașe, tonuri de verde, de albastru cu nuanțe sidefii, printre care un trident de vopsea trandafirie își desfăcea leneș delta fluidă. Mi se oprea inima de năvala frumuseții și, pentru a o stimula, am început să cânt cu jumătate de gură. Voaluri colorate fâlfâiau, se prefăceau în suprafețe dense, moarate, pe care o stranie putere interioară le răsucea, le topea de parc-ar fi fost de ceară, silindu-le să se prelingă în neașteptate unduiri de o lentă și inimitabilă grație.

Volute fluide țâșneau, descompunându-se uluitor. Fumegau armonios în insesizabile game de culoare, orgile de forme și nuanțe din care se alcătuiau la nesfârșit caleidoscopuri lipsite de sens, dar fascinante. Mi se părea că fusesem transportat într-un inefabil paradis a cărui lege era subtilitatea. Tot ce putea fi grosolan, se afâna în feericul laminor al lipsei de pondere, al fluidei cursivități. Despovărat de oase și mușchi, senzualitate pură. mă destrăbălam vizual în spații ireale.

– Aici, Ngala! Așteptat, Ngala...

În pragul morții, cercuri rotitoare, carusele de volume și culori.

– Îmi pare bine că te-am găsit, Ngala!

Glasul lui Jim crea arteziene uriașe. Cu un efort dureros, crispare de voință, galvanizând un trup inert, mi-am îndreptat privirile către statuia de abanos, poleită de lună. Fața lui Ngala era cenușie, așa cum arată fețele negrilor când pălesc sub imperiul emoției. A deschis gura, dar buzele au tremurat fără a putea articula un sunet și ochii i s-au holbat până-ntr-atât încât albul le-a invadat obrajii și a depășit parcă streașina sprâncenelor.

– Lnaga, a gemut, în cele din urmă, trăgându-se îndărăt, lnaga.

Uimit, m-am uitat la Jim. Pentru întâia oară de când ne aflam lângă zidul adăpostind lumea moartă a ruinelor, pentru întâia oară de când luna își trimitea spre noi fluxul sângeriu, i-am văzut fața. Șocul a fost atât de puternic, încât am simțit deodată ce înseamnă să ai gura uscată. Ochii cenușii ai lui Jim fuseseră cotropiți de violetul bătător la ochi al ciupercii, erau violeți, până și albul lor devenise violet. Paiete de aur jucau în apa violetă, ca niște minuscule făpturi dotate cu o stranie independență. Fața trebuie să-mi fi oglindit o stupoare imbecilă, pentru că Jim mi s-a adresat repede, pe tonul obișnuit;

– Nu fi prost, Vernon! Ochii celor ce consumă lnaga devin lnaga... Cum crezi că și-a dat seama Ngala?

Suprafețele colorate urmau să se contorsioneze, îmbinându-și valențele plastice în mereu alte compoziții, care ar fi dat gata un pictor abstract.

– Și ochii mei?... am întrebat cu un glas sugrumat, pe care nu mi-l recunoșteam.

– Închipuie-ți, a spus Jim. Până și ochii tăi...

Ngala nu cuteza să se apropie și ne privea cu un respect superstițios.

– Om lnaga puternic... om lnaga nu mai ești om...

Mi-am dat seama că, treptat, sunetele nu mai erau în stare să deștepte aceeași magie a culorilor. Le vedeam acum mai palid, mai inconsistente, și mă întrebam dacă efectul toxinei scade; dar mi-am amintit că sunetele transformate în culori nu făcuseră decât să ia locul culorilor echivalente prin sunete.

– Ce ne mai rezervă lnaga? am întrebat de aceea, cu o stupidă dezinvoltură.

– N-o lua atât de ușor, Vernon...

Cum Jim ingurgitase otrava înaintea mea era firesc să resimtă mai devreme și urmările, așa că felul cum îmi vorbise mă făcea să aștept cu neliniște cele ce aveau să urmeze.

Am devenit atent.

– Om lnaga, bolborosea Ngala. Și luna... luna mare...

Cuvintele lui nu mai urneau caruselul culorilor. Zidurile de pământ sigure se ridicau înaintea mea, bătute de Lună și, abia când jocul formelor dezlănțuite nu m-a mai solicitat, am început să fiu sensibil la neobișnuita lor frumusețe. Ceea ce aveam în față era o cetate, o așezare împrejmuită de ziduri. Trecusem de poarta care părea un primitiv arc de triumf și acum clădiri cu pereți de pământ își înălțau etajele, privind cu spărturile ferestrelor. Acoperișurile se prăbușiseră, iar acolo unde se rezemau cândva de pereți, pământul arăta zdrențuit, ca mâncat de invizibila lepră a timpului. Apele cerului își săpaseră drum prin masa roșcată, risipind suprafețele și târând cu ele ornamentele de lemn și ceramică. O mască galbenă rămăsese încrustată într-un perete, acolo unde mâini topite de pământ o fixaseră. Toate clădirile păreau niște imense trunchiuri de con, o stranie colecție de turnuri ale lui Babei transplantate de pe „pământul dintre ape”, iar noi – trei oameni rătăciți într-un peisaj lunar.

– Trebuie să încercăm, Ngala! a spus Jim.

Negrul își mai venise în fire. Era un vlăjgan pe care bunicul Stuart l-ar fi cumpărat cu ochii închiși, vreau să spun că bunicul ar fi fost omul cel mai nimerit să aprecieze mușchii nobili și statura atletică a lui Ngala. Firește, vremurile se schimbaseră și nu ne aflam la noi, în Georgia, ci pe misteriosul pământ al Africii, unde Ngala era la el acasă, visând să studieze istoria.

Era pricina pentru care apăruse în tabără, oferindu-se să ne ajute la cercetări. În ce mă privește, am presupus aproape din prima clipă că trebuie să fie afiliat la una dintre organizațiile secrete care împânziseră regiunea, militând pentru independență. Îi cunosc pe negri, am trăit în mijlocul lor și am, pentru descifrarea sufletului lor negru, o intuiție remarcabilă, probabil moștenită. Demnitatea calmă a lui Ngala nu putea proveni decât dintr-o religiozitate exagerată sau proaspătă conștiință a puterii, și înclinam mai degrabă către ultima ipoteză. Numai împrejurarea neașteptată că devenisem lnaga fusese în stare să-l tulbure, descătușând din străfundurile ființei lui o atavică spaimă, sau, poate, numai un profund respect.

– Primejdie mare, a răspuns șovăitor la enigmatica propunere a lui Jim.

– Despre ce-i vorba? am întrebat.

Dar Jim nu m-a învrednicit măcar cu o privire.

– Ai încredere în mine, Ngala?

– Încredere, a rostit negrul, adăugind îndată, ca o dovadă, Om alb aici...

Într-adevăr, nu pricepeam de ce se hotărâse Ngala să ne destăinuie locul așezării părăsite, pe oare nici un alb n-o cunoștea. Dar, fără să vrea, Jim m-a făcut să înțeleg.

– Vrei să știi, nu? Vrei să afli cum a sfârșit cetatea... Fără cunoașterea rădăcinilor ești mai puțin decât o frunză dusă de vânt...

Vorbea cu o patimă nefirească și nu se mai întreba dacă Ngala îl poate urmări. Mai degrabă decât bietul negru, cred că eu înțelegeam acum pricina pentru care Jim stăruise să studieze vechea cultură africană și mă târâse și pe mine către preocupările lui, în ciuda nedumeririi și disprețului cu oare ai mei îmi primiseră hotărârea. Am avut nevoie de sprijinul unchiului Henry, senatorul care a intuit câștigul politic care-l reprezenta pentru partidul republican, posibilitatea de a jongla în prezența alegătorilor negri cu numele de Vernon L. Warren, „distinsul africanist crescut din nobilul nostru pământ al Sudului”...

Atunci, în fața lui Ngala care ezita și a insistențelor lui Jim, singur deodată cu mine însumi, m-am întrebat pentru întâia oară de ce îl urmasem pe fostul băiat cu cămașă peticită, de ce stăruisem ca tata să-l ajute să studieze, de ce mă aflam acum la picioarele coloșilor de pământ și sub Luna tot atât de roșie ca și ei, pe pământul unui continent situat la antipodul a tot ce avea pentru mine farmec și preț. Ce fascinație absurdă exercita Jim asupra mea de-i răbdam toanele, atunci când raporturile dintre noi ar fi trebuit să fie inversate, că numai datorită mie se ridicase peste lamentabila condiție a părinților săi – înclin să cred că neobișnuita luciditate de care dădeam dovadă era tot timpul unul dintre efectele otrăvii. Enervat, am privit către Jim.

Atunci, i-am întâlnit privirile mâncate de veninul violet și am simțit, copleșitoare, puterea curiozității și a repulsiei. Fulgerător mi-am amintit de bătrânul Iacob. Jim mă captivase prin același amestec de încântare și oroare, exercitase asupra mea aceeași atracție morbidă, care mă imobiliza ceasuri întregi în fața colibei din pădurea de salcâmi a copilăriei. Se petrecuse un transfer, o simplă deplasare de complex. Curiozitatea și repulsia, deșteptate de un negru beat, trecuseră asupra albului sărac și pitoresc, obsedat de înfrățirea cu negrii, printre care trăise. Sângele aristocratic al sudului se răzvrătea tardiv în mine, recunoscând abia acum fascinația vinovată, împletită cu una la fel de veche. În drama ancestrală, care punea în scenă protagoniști albi și negri, jucasem rolul albului nedemn, incapabil să-și depășească povara complexelor, pe care albul normal le lepăda sub craca de care atârna Jim Crow.

– Repede, a spus atunci Jim, și mi-am dat seama că, pierdut în revelația pe care o trăiam, scăpasem o parte a dialogului dintre el și Ngala.

Luciditatea dăruită de toxina ciupercii și care mă redase mie însumi întărise probabil tot ce era autentic și în comportarea lui Jim, îi potențase voința, puterea de convingere. Am dedus că-l hotărâse pe Ngala, căci amândoi se îndreptau acum spre inima ruinelor.

– Hai, Vernon!

Jim azvârlise cuvintele peste umăr, ca și cum s-ar fi adresat unui câine. Am simțit dorința de a-l pălmui, umilindu-l în fața negrului, dar m-am pomenit urmându-i, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Treceam prin stări contradictorii (nu uitați că mă aflam tot timpul sub blestemata influență a ciupercii) și certitudinile de adineaori începeau să se estompeze înainte de a-mi fi putut da seama.

Absent, treceam printre pereții roșcați. Cetatea nu fusese construită după un plan și ulițele, spațiile dintre clădiri, alcătuiau un labirint printre coturile căruia ne strecuram, suind ades mormane de pământ prăbușit. Într-un loc, în mijlocul drumului, am dat peste o placă de fildeș pe care se înfruntau doi elefanți. Era liniște și Luna se ivea sau pierea pe cer, după cum ne-o arătau sau ascundeau masivele roșcate, emanând misterul unor vieți risipite. Totul părea atât de definitiv mort încât n-am tresărit nici când am intrat, literalmente în culcușul leilor.

Leoaica dormea pe o rână, ca și cei doi pui imobilizați cu boturile în dreptul țâțelor ei, și cred că doar mirosul fiarelor a trezit în mine amintirea unei spaime străvechi. Altminteri, înregistrasem priveliștea cu același calm pe care l-am simțit plimbându-mi privirile peste monotona succesiune a pereților. Dar Ngala, pășind între mine și Jim, ne-a apucat pe amândoi de braț. Îl simțeam crispat, abia stăpânindu-și panica dezlegată în sacul negru al trupului și incapabil până și să urle. Jim i-a dat mâna în lături și s-a apropiat de fiara care ne simțise. Sărise în picioare, smulgându-și țâțele din boturile puilor, și o clipă am văzut dâra albă a laptelui, spre care-și întindeau comic limbile trandafirii. Dar momentul nu era comic.

Ghemuită, leoaica se pregătea să sară. Jim a înaintat atunci cu o liniște nefirească și am văzut fiara tupilându-se cu coada între picioare. Își dezvelea colții și scuipa, în timp ce blana-i galbenă zvâcnea, ondulând scurt pe spate și pe coaste. Sigur de el, calm, Jim a întins mâna și a scărpinat leoaica sub bot, de parcă ar fi avut în față o pisică, iar colosul înfricoșător s-a muiat tot și, închizând ochii, a început să toarcă.

Pentru a putea înțelege într-adevăr ce se petrecea acolo, în vechea cetate părăsită, trebuie să fi văzut măcar o dată un leu, altfel decât dincolo de gratiile cuștii, și să știți ce înseamnă ferocitatea unei femele surprinsă în vizuină, alături de pui. Stupefiat, ascultam torsul puternic ca sforăitul unui bărbat și nu-mi puteam lua privirile de la scena luminată straniu.

Și azi îl mai văd pe Jim, aplecat și scărpinând leoaica răsturnată voluptos, în vreme ce puii sug, frământând țâțele cu labele lor groase cât încheietura brațului meu.

Mâna lui Ngala și-a accentuat presiunea și negrul mi-a făcut un semn din cap. Cu pași furișați ne-am îndepărtat pe uliță întorcându-ne mereu către Jim, care ne privea. Luna îi lumina zâmbetul ciudat întipărit pe față și am avut impresia că lumina spectrală ce jucase în jurul ciupercii, atunci când o văzusem la piciorul copacului, plutea acum peste umerii lui, rămași în întuneric. Nu știu cum a putut părăsi fiara îmblânzită, dar a venit după noi peste câteva clipe și Ngala a pornit repede luând-o înainte. N-am schimbat nici o vorbă. Mă întrebam dacă otrava ciupercii îmi dăruise și mie, care înghițisem probabil o cantitate mai mică, puterea de care Jim dădea dovadă.

Treceam, pe ulițe desfundate, către un loc cunoscut, pare-se lui Ngala. Strămoșii lui ridicaseră cândva cetatea de pământ și amintirea li se perpetuase în legende, pe care venisem să le supunem confruntării cu materialul recoltat din săpături. Era scopul misiunii noastre, dar n-aș pune mâna în foc că Jim nu urmărea și niște țeluri numai de el știute. V-am spus că-l bănuiam pe Ngala de apartenență la mișcarea politică a cărei activitate subterană sărea în ochi, iar încrederea lui în Jim, mi se părea suspectă. Mă întrebam ce-i propusese Jim, de fusese nevoit să insiste atât și de ce se arătase Ngala reticent.

– Unde mergem? am întrebat.

– Acum ajuns, a răspuns Ngala.

Ulița se lățise într-o piață invadată de tufișuri. Vedeam o clădire mare, de formă elipsoidală, pe tocul ușii căreia, păstrat intact, alerga un ornament zigzagat, de o albeață strălucitoare. Urmărindu-l cu privirile, mi s-a părut că se mișcă.

– Așteptat, a șoptit Ngala.

Alături de Jim l-am văzut intrând în clădire, de unde s-a întors curând cu un tam-tam roșu. I-am identificat de la întâia privire ornamentele. Era o piesă de muzeu, un obiect de cel puțin trei, patru sute de ani. Ochiul însângerat al Lunii se afla chiar deasupra noastră, imensă replică cerească, a vechiului instrument.

– Om lnaga, a rostit negrul cu o neașteptată solemnitate, uiți drept în ochi la Ngala...

Și a izbit cu palmele, trezind glasul amuțit al tam-tam-ului. Ținea capul ridicat și în ochiul lui, deschis peste măsură, m-am văzut deodată întreg. Am avut o clipă de ezitare, ca și cum ceva m-ar fi avertizat să nu mă dăruiesc orbește, apoi curiozitatea a fost mai puternică și mi-am privit țintă mărunta imagine răsărită pe luciul întunecat al ochiului. Presupun că Jim a făcut la fel.

Palmele lui Ngala izbeau ritmic tam-tam-ul, dar bătaia nu era aceeași. De unde începuseră lent, ca și cum le-ar fi fost greu să urnească sunetele închise în străvechea cutie, ritmul se precipita pe nesimțite, fără ca succesiunea să decurgă monoton.

Aveam de fiecare dată surpriza sunetului născut în arhaica tobă, pentru că nu mi-aș fi putut închipui că, dintr-un instrument primitiv, se poate scoate o asemenea bogăție sonoră. Deși familiarizat cu performanțele toboșarilor unor vestite orchestre de jaz, m-am pomenit suspendat de bubuitul ritmic produs de Ngala, de parcă fiecare sunet ar fi fost o treaptă pe care o urmam fără voie, urcând sau coborând (nu-mi dădeam seama), de parcă ultima bătaie ar fi răsunat în cea mai tainică poartă a ființei mele. Dar o nouă percuție mă repezea de fiecare dată către noi trepte, și poarta adevărată părea să se afle mult mai departe. Niciodată încă nu trăisem o atât de bizară sondare a alcătuirii lăuntrice. Concomitent, imaginea mea de pe ochiul dilatat al lui Ngala se încețoșa și redevenea netă ca și cum aș fi oscilat într-un alt spațiu decât cel între coordonatele căruia mă aflam, sau. ca și cum realitatea ființei mele ar fi fost asaltată, minată, ca și cum o ciudată forță ar fi izbutit să se desprindă temporar din mijlocul pieții năpădită de tufișuri și eu aș fi revenit totuși, cu o încăpățânată voință, pe care succesiunea bătăilor de tobă o anihila treptat. Tot mai maleabil, eram desprins din contingențe elementare. Mă simțeam smuls și răsucit într-un vârtej unde numele și individualitatea mea se întunecau până a nu mai fi, unde obscuritatea era propice confuziei. Luna trecea încet pe deasupra capetelor noastre, trecuse, iar umbrele se concentrau, împrumutând ruinelor de pământ o insuportabilă putere. Nu cred că Ngala se așezase în așa fel întâmplător, încât razele lunii căzând pieziș, să-i lumineze ochii. Deși nu-mi dezlipeam privirile de ochiul lui, îmi dădeam seama că mă cufund (acum nu mă mai îndoiam de lenta, dar continua mișcare cu care coboram treptele sonore), îmi dădeam seama că pătrund tot mai adânc într-o zonă de întuneric, fundamental diferită de întunericul familiar. Bătăile tobei răsunau dramatic, erau strigăte și sunete seci, uimitor de asemănătoare cu niște împușcături. Erau împușcături.

Atunci ochiul lui Ngala a crescut în bezna tot mai densă, a devenit un straniu ecran pe care umbre fugitive au început a se mișca și deodată, imaginea mea (care jucase încețoșat) s-a precizat. M-am recunoscut fără greutate, deși purtam veșmintele unei epoci revolute. Eram mânjit de funingine, cămașa-mi fâlfâia sfâșiată, țineam în mâna dreaptă un pistol a cărui țeava fumega și răcneam, către niște oameni nevăzuți. Împușcăturile răsunau și mi se părea ciudat că le aud, fără să-mi pot auzi glasul. Am văzut flăcările unor mari incendii luminând vânzoleala unor trupuri negre, apoi cei către care strigam au năvălit, urlând și slobozind focuri de armă. Le vedeam gurile deschise, dar nu auzeam nimic deși distingeam totul, fețele convulsionate, mișcările, și până și șuvițele de fum. Acoperind scena de apocalips, o namilă dreaptă s-a ivit deodată înaintea mea, ridicându-și amenințător sulița, și am tras în pieptul lat pe care jucau coliere de colți. Ca la o peliculă filmată cu încetinitorul am văzut fața războinicului schimonosită de tentaculele morții, deformată de urletul crescut în carnea zdrobită, dar n-am apucat să-l zăresc înăbușindu-se pentru că m-am repezit înainte. Oamenii mei înconjuraseră așezarea (știam c-o înconjuraseră) și acum începeau să strângă cercul.

Am recunoscut clădirea elipsoidală în fața căreia mă oprisem și o panică josnică m-a covârșit, ca o apă imundă.

Panica asta a alungat stupoarea și m-a îmboldit să rup filmul atroce desfășurat pe neașteptate, zvârlindu-mă în demente încercări de a mă desprinde din lanțul imaginilor. Nu eram victima unei absurde nopți de groază, a unui coșmar, ci mă aflam întradevăr de două ori în același loc, în două epoci, căci înțelesesem că cel pe care-l vedeam distrugând cetatea în care Ngala ne adusese era căpitanul de fregată și negustorul de sclavi Noah Warren, tatăl bunicului Stuart.

Iar totul se petrecea aievea în jurul meu, simțeam mirosul fumului și mi se părea că dacă aș întinde mâna, aș putea atinge pielea neagră a fetei pe care Sam o trântise la picioarele mele. Sam? Dar era Jim, Jim... Îl recunoșteam pe cel mai tânăr membru al echipajului, maică-sa mi-l încredințase cu lacrimi în ochi înainte de plecare, după ce-i desenase pe frunte, cu degetele împreunate, o cruce. Mă luptam să mă eliberez, să redevin eu, care n-aveam nici-un amestec în tot ce se înfăptuia acolo, și mă vedeam râzând și bătându-l peste umeri pe Jim, care era Sam. Aș fi vrut să strig (către Noah, către Ngala?) „Destul, oprește! și nu-mi auzeam glasul, așa cum nu-l auzeam nici pe cel cu care rosteam gluma ce părea să-l înveselească pe Sam. Iar tot mai mulți negri erau aduși în piață. Unii cărau colți de fildeș. Sam dispăruse pentru a se întoarce cu doi drugi de aur și deodată l-am văzut împiedicându-se. A scăpat drugii și s-a prăbușit ou fața în jos, în vreme ce alții dintre oamenii mei smulgeau brățările din sârmă de aur încolăcite pe brațele și picioarele celor ce așteptau să fie legați pentru a lua drumul (fregatei.

Nu mai puteam, oh, nu mai puteam să văd! Am făcut un efort deznădăjduit pentru a-mi muta privirile și o durere câinească m-a sfâșiat, din creieri până-n măduva oaselor. Imaginile cumplite s-au clătinat în jurul meu și, pentru o fracțiune de secundă mi s-a păruit că regăsesc pământul sub picioare. Apoi am auzit un bubuit înfundat ca ecoul prelung al unui înspăimântător seism, dar nu erau decât pașii convoiului, pe care ai mei îl mânau acum încadrând jalnica turmă. Știam că tălpile goale nu puteau produce un asemenea zgomot și m-am îndârjit, luptând pentru cucerirea eului meu în ciuda spaimei cu care pândeam repetarea cumplitei dureri de adineaori, în ciuda faptului că mă simțeam stors de ultimii stropi de sânge. Încordarea a fost neînchipuit de sălbatică, mi-am mușcat buzele auzind sunetul propriului meu geamăt, și, fără să vreau, am închis ochii.

Întunericul pur m-a despărțit de coșmarul viziunilor, ca și cum aș fi fost transportat brusc într-o regiune a neființei, într-un imaculat tărâm al liniștei, necunoscând omul și patimile care-l macină. Am trăit o neasemuită clipă de relaxare (poate că n-a fost doar o clipă, dar după tensiunea dinainte simțeam nevoia unei absențe totale și liniștea mi s-a părut de prea scurtă durată), apoi am auzit din nou pașii convoiului și, când am deschis îngrozit ochii, m-am văzut numai pe mine în ochiul negru al lui Ngala. Palmele lui smulgeau din cutia tam-tam-ului uruitul înfundat, din ce în ce mai slab, ca agonia unui ecou. „Știe?”

Întrebarea s-a zvârcolit în mine, răscolind straturile abia sedimentate ale neliniștii și ale rușinii. Degetele-mi zvâcneau ca degetele unui sugrumător. Dar a fost de ajuns să-l privesc pentru a înțelege că nu participase la strania incursiune în istoria strămoșilor săi. Începea să se lumineze de, zi și, în vaga rumeneală vestind răsăritul, pielea lui neagră strălucea, de parcă Ngala abia ieșise din baie. O imensă oboseală îi surpase obrajii, numai oboseala... Bătuse fără încetare în străvechiul tam-tam și cu ultimele puteri menținuse fragila punte sonoră, pe care coborâsem în infern. Dar nu trecuse de porțile infernului, pentru că nu era lnaga.

Sunt sigur că un zâmbet chinuit mi-a întins buzele uscate.

Încă năucit, Ngala mi-a întors absent zâmbetul și furtul surâsului, în clipa aceea, mi-a dat un izbăvitor sentiment de ușurare. Poate să vi se pară curios, dar tocmai atunci, abia atunci mi-am amintit de Jim. Toate spaimele, toată rușinea iluzoriu alungată îmi ardeau obrajii, când m-am întors către el. Dar nu fusese oare cu mine acolo?

Ca o mare păpușă dezarticulată, zăcea cu fața la pământ.

– Jim! am strigat, cu o speranță încă nelămurită.

Ngala abia își revenea din epuizarea și năuceala pricinuită de atâtea ceasuri de efort, așa că am ajuns înaintea lui lângă Jim, pe care l-am întors cu fața în sus. Ca ars m-am dat cu un pas îndărăt, căci ochii lui, redeveniți cenușii, mă fixau cu o duritate insuportabilă, strigau o imprescriptibilă condamnare.

– Nu eu...

Dar n-am sfârșit fraza. Înainte chiar de a rosti cele două cuvinte, pe care teroarea mi le smulsese, am înțeles că numai ochii unui mort puteau avea o asemenea fixitate sticloasă. Am întors capul către Ngala, care se apropia, și am spus:

– Închide-i ochii...     .

Pentru nimic în lume n-aș fi vrut să le mai întâlnesc o dată acuzarea. Buzele lui Ngala tremurau. Dar negrul i-a închis ochii și a șoptit cu o durere ce nu putea sparge pacea din inima mea:

– Și spus, spus...

Totul își recăpătase înfățișarea obișnuită. Mi-am amintit că Jim mâncase mai mult decât mine din blestemata ciupercă și am fost sigur că imaginile căpătaseră pentru el o tărie și mai zguduitoare, că auzise poate și cuvintele rostite, glumele și rugămințile, de perceperea cărora fusesem scutit. Poate că nu trăise și el salvatoarea slăbiciune a clipei când închisesem ochii, rupându-mă de lumea atroce renăscută pentru chinul nostru – îl cunoșteam destul și-i cunoșteam prea bine convingerile spre a nu înțelege ce însemnase pentru el, oricum, retrăirea distrugerii cetății și, mai ales, descoperirea faptului că cineva din neamul lui contribuise la ea. Recunoscuse și neplăcuta mea asemănare cu principalul erou al acțiunii și-l identificase – legendele despre străbunicul Noah făceau parte din folclorul Georgiei și duritatea privirilor înțepenite ale lui Jim... Mă acuza și de moartea lui Sam? Se poate muri, probabil, de durere și ură.

– Ce văzut, alb bun? pe tânguia Ngala. Ce gonit viața, om lnaga?

Ochii lui Jim erau pentru totdeauna acoperiți de pleoapele grele.

– Nimic, am spus repede. N-a văzut, ca și mine, decât niște umbre... Dar avea inima slabă... bietul Jim!

Am adăugat ultimele cuvinte întâlnind privirile înlăcrimate ale negrului, pentru că o indiferență marcată l-ar fi mirat. Dar de mulți, de foarte mulți ani nu mă mai simțisem atât de liber. Era cald și mi se făcuse foame.

Ovid S. Crohmălniceanu

Un capitol de istorie literară

Curând, după ce s-a început construcția în serie a mașinilor de scris literatură și ele au pornit să lucreze cu randamentul lor maxim, s-a observat că dispar, pe zi ce trece, criticii. Fenomenul avea o cauză imediată ușor observabilă: meseria de critic literar devenise, practic, imposibilă. Nici un om nu mai era în stare să citească măcar o mică parte din cărțile care apăreau. După unele estimări aproximative (istoria acestui moment a fost reconstituită târziu și datele ei concrete au rămas nebuloase, pentru că se bazează încă pe izvoare indirecte), o mașină reușea să compună o poezie în mai puțin de două secunde. Un roman sub trei sute de pagini necesita optsprezece minute. Timpul pe care îl cerea o piesă de teatru se ridica însă, în mod inexplicabil, la aproape o oră. Mașinile lucrau fără întrerupere cam nouăzeci de zile, având nevoie apoi de o pauză pentru revizuire. În felul acesta, numai la Lima ieșeau peste 1012 volume pe an, iar profiturile concernelor editoriale creșteau vertiginos. Primii care renunțară la misiunea lor fură istoricii literari. Fără examinarea marii majorități a cărților apărute obiectul muncii lor devenea o absurditate. Dar ori câte eforturi ar fi depus, ei nu reușeau să citească nici măcar 0,0001% din producția literară. Nu mult după aceea depuseră armele și criticii foiletoniști. Chiar dacă renunțaseră deliberat la ambiția de a face o selecție după importanță a cărților apărute (nu se putea ști în nici un fel dacă printre nenumăratele volume necitite n-au fost lăsate la o parte lucrări capitale), o dificultate de ordin principial li se relevase ca insurmontabilă. Executând riguros tipul de operă pentru care fuseseră programate, mașinile excludeau orice obiecție critică. Comentatorul era chemat să examineze, înainte de toate, în ce măsură intenția artistică a fost realizată. Or, mașinile nu se îndepărtau nici măcar cu o iotă de la programul lor, și, practic, creau numai capodopere, așa că aprecierea devenea „ab initio” superfluă. Până și gusturile absolut extravagante fuseseră prevăzute în calculul statistic inițial, prin urmare mu puteau constitui nici o surpriză.

Întrucât demobilizarea criticii amenința să răpească vieții literare pigmentul esențial, cineva avu ideea să fie programate și un număr de cărți slabe, altfel capodoperele n-aveau cum ieși în relief prin comparație. Trecându-se la îndeplinirea proiectului se constată că cercul vicios nu putea fi rupt. Mașinile construite spre a scrie cărți neizbutite își realizau la rândul lor, fără greș, sarcina. Textele, pe care le produceau, erau în mediocritate sau stupizenie, desăvârșite, încărcându-se astfel automat cu o valoare estetică inestimabilă. Atunci unul dintre cei mai reputați filozofi ai vremii formulă teza că într-adevăr critica e sortită să dispară, pentru că mașina nu poate crea decât lucruri perfecte în raport cu țelurile pe care și le propune. Demonstrația era cam încurcată și se pierdea în cețuri metafizice, dar concluzia se impunea intuitiv cu o mare forță și câștigă repede o adeziune aproape unanimă. Ultimul critic muri într-o dimineață de mai dintr-o aprindere a creierilor în biblioteca lui, îngropat efectiv sub un morman de cărți (citise fără întrerupere, cu o viteză de trei pagini pe ceas, douăzeci și șase de ore în șir.)

Totuși o literatură lipsită de comentariul critic nu era imaginabilă. Acesta fu momentul în care se socoti necesară construirea mașinilor de judecat cărțile. Constructorii se izbiră de la început de o mare greutate. Ce program să le dea? Firește că, întâi, se cerea rezolvată problema informării elementare. Criticii mașini trebuiau să parcurgă toată producția scriitorilor-mașini și să o clasifice, pe genuri, specii, teme, subiecte, formule artistice, publicând deocamdată niște buletine rezumative pentru orientarea cititorilor. Creierii electronici însărcinați cu această operație fură realizați repede și intrară în funcție. Branșați la mașinile de scris literatură reușiră după foarte scurt timp să urmărească producția beletristică în mod sistematic. Rezultatele se dovediră însă derizorii, pentru că buletinele obținute pe această cale rămâneau inutilizabile. Volumul lor ajungea atât de mare încât nimeni nu izbutea să se descurce în ele. Alte mașini ar fi fost necesare să citească toate aceste liste și să le supună unei noi selecții. Dar pe ce criterii? Se reveni, după lungi dezbateri, la critica de exegeză. Constructorii de mașini .avură enorme bătăi de cap spre a alcătui programele acestor noi tipuri de mașini. Sistemele critice practicate în epoca de artizanat literar (așa fusese denumită perioada când cărțile erau scrise de oameni) duceau, pe rând, la efecte neprevăzute. Critica existențialistă, sub formă electronică, se lovea de paradoxul literaturii pe care o produceau mașinile. Era ea documentul unei trăiri? Da, și nu, pentru că operele pe care pornea să le discute exprimau efectiv o experiență de viață (în programele lor intrau atâtea posibilități încât rezultatele ajungeau efectiv imprevizibile și repetau întocmai palpitul inefabil al existenței), dar mașinile rămâneau niște enorme îngrămădiri de filamente, pârghii și rețele, care la o apăsare de buton intrau într-o stare de inerție absolută. Critica psihanalitică stârni ca întotdeauna scandal, mai ales că-și prelungea deducțiile în subconștientul proiectanților, ba chiar și în cel al directorilor diferitelor întreprinderi industriale, furnizoare de creieri electronici destinați să producă diferite lucrări literare. Ziarele vremii înregistrează chiar câteva procese de răsunet: conducătorul unui mare grup financiar se trezi acuzat de porniri incestuoase, prezente în a douăsprezecea mia șase sute patra „Antigonă”, pe care o concepuse o mașină construită de o firmă subordonată băncii sale. Reclamantul susținea că nu cunoștea nici măcar piesa inițială, dar argumentul întâmpină serioase obiecții teoretice.

Un timp avu oarecare succes programarea mașinilor pe o bază teologică. Acestea erau asimilate cu ființele omenești de altădată, cărora constructorul-dumnezeu le insuflă harul creației. Biserica protestă însă și analogia fu socotită demoniacă. Singurul sistem oare se dovedi mai fructuos reveni la ideea veche a actului critic, înțeles ca o refacere prescurtată a creației în elementele ei esențiale cu indicarea virtualităților neexploatate de autor. Opera literară trebuia să rămână astfel pentru exeget un excitant spiritual care să-i solicite infinite ipoteze poetice noi. Mașinile de criticat se apucară în consecință să extrapoleze intențiile artistice. Dintr-un roman scoteau alte câteva mii. Dintr-o poezie, cicluri întregi. Dintr-o piesă, milioane de variante superioare. Producția literară cunoscu o înflorire fără precedent. Toată lumea păru mulțumită, dar peste numai câțiva ani se observă că mașinile-scriitori dădeau semne de enervare. Efecte disonante apăreau la capătul operelor: parcă înadins. Se ivi și o maladie a „auto-anulării” sau cum au numit-o unii istorici, a „sinuciderii estetice”. De la un moment dat romanul, piesa sau poemul se dezvoltau simetric contrar, cu o egală desăvârșire, astfel încât rezultatul să fie o neantizare integrală a efectelor artistice inițiale.

Se constată de asemenea că, practic, lucrări de critică din nou nu mai apăreau de loc, fiindcă mașinile însărcinate cu scrierea lor produceau tot romane, nuvele, poezii și piese de teatru, în timp ce agențiile de publicitate, nemaiizbutind să insereze în ziare măcar o recenzie, se vedeau amenințate să dea faliment. Atunci cineva avu o idee revoluționară, care rezolvă definitiv problema. Cele două tipuri de mașini fură branșate într-un circuit închis. Creierele electronice de scriitori și de critici erau obligate astfel să-și consume reciproc producția: primele porniră cu frenezie să emită judecăți asupra operelor produse de ultimele. Rezultatul fu o uluitoare inversiune. Dacă mașinile-critici își relevaseră vocații secrete de scriitori, mașinile-scriitori își trădară pasiuni nemărturisite de a face critică. Cum totul, cu o violență devorantă, se desfășura, grație ideii amintite, în cerc închis, oamenii își putură vedea liniștiți de treabă.

Constantin Cubleșan

Ritmul ascuns al inimii

Stelele cădeau de pe cer, una câte una, în noaptea aceea albastră. Se desprindeau de sus, din mijlocul bolții ori de undeva de aiurea și despicau cerul ou arderea lor de o clipită.

Niciodată nu văzuse atâtea stele arzătoare. Când era copil se așeza vara în iarbă și, cât erau serile de lungi, privea cerul.

I se părea că Stelele tremură, că apar și dispar într-un joc de licurici pe care nu-l putea înțelege. Nu-i plăceau nopțile cu Lună. Atunci nu se vedeau stelele, iar Luna era prea albă, de var. Lumina ei palidă cădea peste tot în jur ca o apă moartă. Nu putea suferi nopțile cu Lună.

Din locul în care se afla, cerul îi părea elipsoidal, luând forma geamului etanș al cabinei. Stelele cădeau mereu, dar el nu reușea, nici acum, nici altădată, să vadă locul unde se desprindeau, prăbușindu-se în gol. Le vedea numai trecerea vertiginoasă, ca un țipăt luminos și încerca să le reconstituie traiectoria. Câteodată parcă veneau din Lebăda, alteori din Scorpion, uneori din Vărsătorul ori din Gemenii, din oricare altă constelație, niciodată însă din Ursa Mică. Poate era numai o iluzie, ori era o lege ascunsă ca nici o stea să nu treacă pe acolo și el se minuna ca atunci, în copilărie, când aștepta să cadă măcar una, vreodată, pe Pământ.

– Ciudat, prin Ursa Mică nu trece nici o stea căzătoare, spuse. Oare de ce? Nu-mi aduc aminte să existe o asemenea lege. N-am dreptate?

Romulus îl privi mirat. Vasăzică Nic nu-l ascultase. Nu auzise nimic din tot ce-i spusese până atunci. Vorbise atâta vreme degeaba. Dar nu era supărat. Cadranul pulsiotronului electronic îi indica ritmul normal al inimii și starea mult ameliorată a sistemului nervos și acesta era cel mai important lucru.

Chiar dacă nu-l ascultase, Nic rămăsese treaz, ba, mai mult, se gindise la ceva, la ceva anume și acesta era un semn în plus că putea să-și învingă boala.

De peste trei ore Nic stătea, fără să se miște, întins în patul destinat intervențiilor medicale. Arterele îi fuseseră conectate la ventuzele aparatelor de neutralizare a radiațiilor și de aceea își simțea corpul întreg parcă strâns în chingi. Era toropit, îl copleșea somnul, dar Romulus îl tot ținea de vorbă. Nu-i lăsa o clipă răgazul să-și închidă pleoapele. Ce-i drept, nu-l prea asculta. Știa că nu are voie să doarmă pe toată durata intervenției, dar niciodată nu se interesase de ce anume. Nu crezuse că va ajunge cândva într-o asemenea situație. Nici acum nu i s-ar fi întâmplat nimic, dacă nu ar fi fost explozia aceea. Lucrase atâta vreme în cariera de uraniu și nu avusese accidente până acum, când, așa, deodată, nici nu-și dădea seama prea bine cum, s-a produs explozia. Era adevărat că pe planetă erau foarte frecvente furtunile magnetice, dar acestea nu-i împiedicau să lucreze. Costumele de protecție erau excelente neutralizatoare. De data aceasta însă... Încă nu-și putea da seama cum se petrecuseră lucrurile. În starea în care se afla acum, nu se putea concentra. Era prea obosit, prea slăbit... Dacă nu ar fi fost atât de aproape, scăpa teafăr. Așa, costumul fusese perforat în mai multe locuri, și el inhalase o mare doză de radiații, își pierduse cunoștința și numai după reanimare se deșteptase de-a binelea.

Era deja pregătit pentru intervenție, când își revenise în fire, iar aparatele bârâiau monoton și subțire. Rând pe rând plecaseră din încăpere cu toții. Plecase și medicul, care în noaptea aceea avea legătura cu Pământul pentru a comunica rezultatele din ultimele treizeci de zile ale cercetărilor pe planetă. Rămăsese cu el în încăpere doar Romulus. Se așezase lângă pat pe un scaun flexibil și începuse să-i vorbească despre furtuna din ajun. Dar Nic nu se putea concentra deloc și nu înțelegea nimic din tot ce-i explica omul acela atât de locvace. Poate de aceea îl și lăsaseră pe el acolo, și nu rămăsese medicul, pentru că vorbea întotdeauna mult.

Ținea minte numai că doctorul îi spusese la plecare: „Să nu care cumva să te lași furat de somn, mă auzi?”

Îi făcuse semn din pleoape că auzise. Apoi, pe un ton sever, doctorul i se adresase lui Romulus; „Nu-l lași să doarmă. Îl ții de vorbă până mă întorc. Acum să te văd, istoricule! Poți să-i înșiri verzi și uscate, toată evoluția de la pitecantropi încoace, numai să nu-l slăbești o clipă. Ne-am înțeles, cred? Eu mă întorc îndată ce termin comunicarea”.

Cuvintele doctorului îi rămăseseră în auz, poate pentru că fuseseră rostite cu prea multă gravitate. La drept vorbind, lui nu i se păreau lucrurile chiar atât de grave. Trebuia să reziste vreo douăsprezece ore fără să doarmă. Nu era cine știe ce, doar mai stătuse el și altă dată fără somn, numai că acum sc simțea moleșit și nu putea să se gândească mai mult timp la ceva anume. Îi veneau în minte tot soiul de idei, de gânduri, sărea de la unul la altul fără vreo logică și își simțea pleoapele grele. Într-adevăr, îi era somn. Privind însă cerul i se părea că se liniștește. Dar prea cădeau multe stele în noaptea aceea.

– M-ai auzit, Romulus? întrebă din nou. De ce cad atât de multe stele?

Romulus se uită la cer. Era într-adevăr senin, dar nu cădeau stele. Desigur, numai lui Nic ii se părea. Totuși nu-l contrazise.

– Probabil e o ploaie de meteoriți.

– Nu, nu cred.

Nic vorbea greu. Abia rostea cuvintele. Unui alt bolnav i s-ar fi interzis orice efort, mai ales să vorbească. Lui însă, i se cerea tocmai acest lucru, să converseze cu Romulus.

– De ce nu crezi?

– Pentru că prin Ursa Mică nu trece nici una. Cum e posibil?

– Păi, încercă istoricul să-i dea un răspuns satisfăcător, Ursa Mică e aproape de punctul cel mai înalt al bolții.

– Când privești de pe Pământ, dar nu de aici, îi atrase atenția Nic.

Romulus privi iar cerul prin geam elipsoidal. Nu văzu însă nicăieri Ursa Mică. Era în altă parte a bolții și din încăperea aceea nu putea fi văzută. Ce să-i răspundă?

– Ascultă, Romulus, tu de ce trebuie să mă ții pe mine de vorbă? trecu Nic la o altă întrebare și Romulus se simți ușurat.

– Așa a spus doctorul.

– Asta știu, dar de ce?

Romulus zâmbi, pus, evident, din nou în încurcătură. Habar n-avea. Nu-l interesase niciodată medicina, în orice caz nu într-o așa măsură ca să aibă habar de tratamentul adecvat în cutare sau cutare maladie. Avea, în general, noțiuni foarte vagi, iar la cursurile de pregătire antiradiantă nu prea fusese atent. Aparatajul și costumele ce intrau în dotarea personală erau atât de perfecționate, încât pericolul radiațiilor i se părea perimat, iar cursurile îl enervaseră, socotind că se țineau în virtutea unor tradiții foarte vechi, inutile acum. Și, totuși, un accident ca acesta îi dovedea acum contrariul.

– Cum să-ți explic? începu el. Mi se pare că n-ai fost prea atent la cursurile de pregătire, altfel ai fi știut, încercă el o eschivă de la întrebare.

– Ai dreptate, îl aprobă Nic. Dar tu ești pus aici ca să vorbești cu mine, așa că n-ai decât să-mi explici pe îndelete. Sunt dispus să te ascult.

– Atunci, începu Romulus zâmbind, s-o luăm de departe și cât mai simplu. Căuta astfel să câștige timp.

– Radiația se aseamănă întrucâtva cu descărcarea electrică a trăsnetului. Cu foarte mulți ani în urmă, dacă un om era trăsnit, și dacă nu murea pe loc, îl îngropau în pământ pentru ca să se scurgă din el toată electricitatea. În acest timp el nu ar fi avut voie să doarmă pentru că ar fi murit imediat. Inima ar fi slăbit ritmul și... Mă înțelegi, nu?

Romulus era încântat că îi venise în minte ideea cu trăsnetul. De aceea continuă imediat cu însuflețire;

– În vechime oamenii aveau o mulțime de...

– Știi ceva? îl întrerupse Nic. Doctorul a spus să o iei de la pitecantropi, nu de la oameni. Așa că, te rog...

Nic era, de felul său, un om vesel, spiritual. Romulus îl cunoștea foarte bine și-i plăcea felul de a fi al acestuia. Îi plăcea să lucreze împreună cu el, chiar dacă Nic îl tachina mereu, ca și acum. „Cel puțin te tachinează un om inteligent”, replica el, când ceilalți observau că fusese luat peste picior. Dacă nici acum Nic nu-și pierduse buna dispoziție, însemna că totul decurgea normal.

Indicatorul pulsiotronului oscila regulat între liniile ce marcau pe cadran ritmul normal al inimii.

Nic rezista minunat intervenției.

– Ascultă, Romulus, tu chiar crezi că s-ar putea să mor din asta?

– Ce prostii îți mai trec prin cap?!

– Doar tu spuneai că dacă adorm, s-a zis cu mine.

– Ei, desigur, nu trebuie să dormi. Trebuie să fii tare.

– Bine, bine. Hai, spune mai departe. Cum era cu pitecantropii? Parcă despre asta vorbeai. Ba nu. Despre stelele căzătoare. De ce nu trece nici una prin Ursa Mică?

Romulus începu din nou să vorbească pentru a-i reține atenția lui Nic. Inventa tot soiul de teorii, își aducea aminte de legile fizicii cosmice, pe care le expunea într-o formă aproximativă, dar făcea ce făcea și iar ajungea la istorie. Nic însă nu-l asculta. Trecuse câtva timp, câteva ore și se simțea mai bine, deși corpul îi amorțise stând nemișcat. Își simțea însă mintea limpede. Doar pe cer tot mai vedea căzând stelele. Își aduse aminte că Romulus îi povestise o dată despre niște credințe populare foarte vechi, după care, se spunea, fiecare om își avea steaua lui. Când murea omul, se stingea și steaua lui. Îi plăcuse această corespondență a oamenilor cu universul. Era un mit frumos, dar trist. Un fior rece îi trecu prin corp, gândindu-se la moarte. Nu se temea, dar prea o știa aproape. În minte îi veni iarăși explozia. Acum își amintea parcă mai bine cum se întâmplase totul. Imaginile îi reveneau mai clare din memorie. Se întâmplase în cariera de uraniu, printre stâncile abrupte ale munților vulcanici. Nu mai înaintase niciodată atât de mult prin defileul acela ce se deschidea de la marginea lacului cu apă roșiatică, unde își instalaseră agregatele de prelucrare a minereului...

Se reîntorceau cinci oameni dintr-o lungă expediție spre centrul Galaxiei. Aveau o misiune specială, deosebită. Trebuiau să cerceteze o mulțime de planete, să le prospecteze cu atenție în vederea unei transbordări a populației terestre de pe vechea planetă, care începea să se răcească din ce în ce mai mult, neoferind condiții din cele mai optime vieții umane; trebuiau să propună o nouă planetă pentru a fi populată. Căutau, cu alte cuvinte, o nouă patrie planetară în Cosmos. Expediția lor făcea parte dintr-o serie de cercetări ample în acest sens. Misiunea lor era îndeplinită și se îndreptau spre bătrânul Pământ. Combustibilul era pe sfârșite și acum trebuiau să se abată din drum, să facă o scurtă escală pe una din planetele cele mai apropiate pentru a-și procura cantitatea de combustibil necesară întoarcerii pe Pământ. Detectoarele indicaseră această planetă ca fiind cea mai nimerită unui asemenea popas.

Aterizarea se făcuse în bune condițiuni. După câteva zile își dădură seama că planeta era bântuită de furtuni magnetice, care le îngreunau activitatea. Cercetaseră împrejurimile și se instalaseră în apropierea acestor munți vulcanici, foarte bogați în minereu de uraniu. După calculele probabile, ar fi avut nevoie de vreo șaptezeci de zile pentru a se aproviziona în mod corespunzător.

În timp ce instalațiile micii lor uzine începuseră să prelucreze minereul, astronauții cercetau planeta. Nici unuia dintre ei nu le-a venit însă ideea să pătrundă prin defileul atât de apropiat, care deschidea parcă o poartă spre inima munților vulcanici.

În ziua aceea însă, Nic a pornit singur spre defileu. Blocurile de stâncă aveau o formă bizară, răsucite spre înălțimi, iar pe fundul văii se prelingea un fir subțire de apă roșie. După o bucată de drum, defileul începu să se deschidă, dar, spre tristețea lui Nic, pe nesimțite, se dezlănțui o nouă furtună. Hotărî totuși să-și continue drumul. Nu peste mult, ajunse la marginea unui platou imens, tăiat în piatră, în mijlocul căruia se înălța argintie o navă cosmică, nu mult deosebită de a lor. Încercă imediat să ia legătura cu baza, dar nu-i răspunse nimeni. Lăsă aparatul deschis, pentru a face neîntrerupt apel, și grăbi pasul spre navă. Era mult mai mare decât a lor și, evident, de o altă construcție decât cea terestră. O bucurie nespusă îl cuprinse. Însemna că pe planetă mai făcuse escală și altcineva. Ce minunată întâlnire! Oamenii unor lumi îndepărtate, care se bănuiau de atâta vreme, care se căutau în infinit, puteau să se întâlnească dintr-o întâmplare, pe o planetă lipsită de viață, pe care se abătuseră pentru a-și procura combustibil. O întâlnire frățească într-un impas. Dar oare de ce nu se arătaseră până atunci? Era absolut sigur că venirea pe planetă a acestora se efectuase înainte de coborârea lor, căci altfel ar fi înregistrat-o. De ce, atunci, nu dăduseră nici un semn de viață? Nu-și putea imagina ca ei să nu le fi cunoscut mișcările, din moment ce se aflau atât de aproape unii de alții. Și totuși... Toate acestea îi trecură prin minte într-o fracțiune de secundă.

Chemă insistent baza, dar nici de data aceasta nu-i răspunse nimeni. Abia când declanșă semnalul de alarmă, îi răspunse însuși comandantul expediției. Cu sufletul la gură, Nic povesti totul și-i chemă numaidecât. De prisos această chemare. Toți patru erau îmbarcați în micro-racheta de intervenție, pentru a veni la fața locului.

Deși îi ceruseră lui Nic să nu întreprindă nimic de unul, singur, acesta nu-și putu stăpâni entuziasmul. Se apropie mult de rachetă și numai atunci observă că în jurul ei era instalat, pe o rază destul de largă, un câmp de fire metalice, care se răsfira în toate părțile ca spițele unei roți. O clipă ezită să intre în această plasă, apoi însă începu să pășească cu grijă printre fire, luând aminte la împletitură, până spre mijlocul acelei pânze, al cărei rost nu-l putea înțelege încă. Platoul foarte larg, înconjurat cu pereți abrupți de stâncă netedă, era bântuit de curenți puternici de aer. O rafală de vânt însoțită de descărcări magnetice, îl făcu să-și piardă pentru o clipă echilibrul și, ne- putând evita căderea, se prăbuși peste firele metalice subțiri din preajmă-i. Se bucură când își dădu seama că nu se întâmplase nimic la atingerea lor. Astfel căpătă și mai mult curaj. Vântul se întețea însă și atunci se prinse cu nădejde de firele acelea, pentru a nu fi smuls de curent. Dar plasa, forțată prea mult, cedă și, la o mișcare mai violentă a lui Nic, la o adevărată smucitură a lui, firele se rupseră, iar în clipa următoare, o explozie puternică îl făcu să-și piardă cunoștința. Mai mult nu-și amintea.

* * *

În încăpere era liniște. Numai aparatele zbârnâiau monoton și Romulus vorbea într-una, fără să se oprească.

Nic îi zâmbi recunoscător. Era însă tulburat. Își amintise cele trăite în ajun și acum voia neapărat să afle ce se întâmplase cu racheta. Unde erau oamenii aceia veniți de aiurea, din univers, pe această planetă blestemată?

Îl privi pe Romulus, iscoditor. Desigur, el știa. De ce nu-i spusese nimic despre aceasta? Se întâmplase o catastrofă și nu voia să-i comunice nimic, până când nu se va însănătoși? Dar erau nedrepți. El trebuia să afle totul și încă numaidecât.

– Romulus, îl întrebă el, de ce nu mi-ai spus nimic despre racheta aceea din munți?

Istoriograful tăcu. Poate pentru prima dată de când se afla lângă Nic, întârzia să-i răspundă. Se ridică de pe scaun și schiță câțiva pași în cabină, apoi se opri în dreptul ferestrei, privind cerul.

– Ce-ai fi vrut să-ți spun? Nici eu nu știu mare lucru.

– Ce s-a întâmplat după aceea?

Romulus făcu iar câțiva pași de-a lungul cabinei, apoi se așeză din nou pe scaunul de lângă pat. Privi cadranul pulsiotronului. Normal.

– Ce s-a întâmplat după aceea? repetă Nic întrebarea.

– Racheta a explodat, îi răspunse scurt Romulus. Tocmai intrasem pe platou, continuă după o pauză în care cei doi se priviră insistent, când s-a produs explozia. Ea ți-a provocat iradiația. Am vrut să te oprim, te vedeam tăvălit jos, la baza rachetei, dar a fost prea târziu.

– Și oamenii?

– Oamenii...

– Da, oamenii. Ce s-a întâmplat cu oamenii?!

– Nu știu.

– Cum, nu știi? Doar nu tu ai leșinat, ci eu. Trebuie să-mi spui adevărul, Romulus.

– Asta este adevărul.

– Au murit?!

– Dacă au murit...?

– Da, oamenii mai sunt în viață? Au murit? Mai trăiesc? Ce s-a întâmplat cu ei?

– Care oameni? îl privi bănuitor Romulus.

– Cei din rachetă.

– Au fost oameni în rachetă? întrebă din ce în ce mai mirat istoriograful.

– Desigur. Adică, nu știu. De unde vrei să știu eu? Tu trebuie să știi.

– A, este o presupunere...

– Și ce are a face? Vreau să știu adevărul: ce s-a întâmplat cu oamenii?!

– Nu știu, răspunse calm Romulus. Nu știu ce s-a întâmplat cu oamenii. Au plecat comandantul și astrofizicianul să efectueze cercetările necesare. Aici am rămas doar noi și doctorul. El trebuie să vină numaidecât. În zori vor reveni poate și ceilalți. Atunci vom ști totul, Nic. Abia atunci vom ști adevărul. Cel puțin, așa cred.

Nic îl privi bănuitor. Câteva clipe în încăpere se făcu liniște. Romulus evită să-i întâlnească privirea și Nic înțelese că îi ascunde ceva. Asta îl tulbură. Nu mai insistă însă cu întrebări, dându-și seama că istoriograful tot nu-i va spune nimic mai mult. Poate nu-i îngăduiseră să-i spună nimic ori, poate, într-adevăr nu știa mai mult.

Închise pleoapele și încercă să refacă el o logică a întâmplărilor. Imaginile i se întretăiau însă fragmentare și o apă înfrigurată îi ștergea orice închipuire, până când, de undeva, din depărtări siderale, văzu venind în zbor o nălucă, o rachetă strălucitoare, de formă stranie, și totuși asemănătoare cu cele de construcție terestră. O privi atent, până când se apropie mult, foarte mult. Se învârti în jurul planetei cutremurată de furtuni magnetice, căutând parcă un loc potrivit pentru coborâre, până când ajunse deasupra platoului din Munții Vulcanici.. Coborî lin, neverosimil de lin, încât atingerea cu scoarța planetei nici nu fu simțită. Abia atunci Nic recunoscu racheta aceea pe care el o întâlnise dincolo de defileul cu apă roșiatică, în ajun.

– „Nu știu ce s-a întâmplat cu oamenii”...

...Astronauții erau trei. Cel mai scund părea să fie conducătorul navei. Se îmbarcară într-o mică rachetă atomică și porniră să cerceteze meticulos împrejurimile, planeta.

Veneau dinspre marginea galaxiei. Expediția lor dura de mulți ani și toți trei erau nerăbdători să ajungă la țintă, la finalul acelui enorm drum prin vastele spații ale cerului, când, dintr-o dată, aparatele de bord se agitară nepermis. O singură „privire” în „jur” și cei trei astronauți își dădură seama că intraseră în zonele de interferență ale unui sistem planetar în care, nu mai încăpea nici un dubiu, exista viață umană; mai mult, în spațiul cosmic alunecau nave de o uimitoare repeziciune. Determinară cu precizie poziția lor în spațiu (ce surpriză, era tocmai sistemul în care se așteptau cel mai puțin să găsească ființe vii, necum oameni), apoi determinară planeta care înlesnise aceste condiții de existență a materiei în formele sale de organizare superioară.

– „Au plecat comandantul și astrofizicianul să efectueze cercetările necesare...”.

... Hotărâră să abandoneze pentru scurt timp linia itinerariului lor și să facă o escală pe planetă. Înainte însă de a pregăti nava pentru coborâre, își dădură seama că planeta este foarte puțin populată, aproape deloc, în ciuda faptului că pe cele câteva cosmodromuri concepute exista o mare mișcare: nave uriașe coborau la intervale destul de mici, aducând cu ele oameni, care se răspândeau apoi pe suprafața Planetei în comuniuni aparte. În același timp, navele, odată eliberate de prețioasa încărcătură, umană, se întorceau în spațiu.

– „Aici am rămas doar noi și doctorul”...

...Nu le fu greu să înțeleagă situația. Popoarele unei alte planete, de undeva, din necuprinsul spațiu astral se mutau în această nouă „patrie”. Condițiile pe care le oferea noul lor sistem nu le mai puteau asigura existența și, atunci, întreprinderi temerare au determinat poziția și condițiile favorabile ale acestei planete dintr-un sistem solar îndepărtat, unde se transbordau acum pentru cine știe câte miliarde de ani.

– „În zori vor reveni, poate, și ceilalți...”.

...Cei trei astronauți hotărâră să coboare, totuși, nu atât pentru a urmări această operație, cât mai ales din curiozitatea de a cunoaște oamenii unei lumi pe care o visau atât. Nu mică lena fost mirarea când, apropiindu-se mult de planetă, și-au dat seama că sunt înconjurați de mărunte aparate de zbor astral, care le urmăresc fiecare mișcare. Aterizarea nu le-a pus nici un fel de probleme, dar, abia ieșiți din navă, s-au văzut înconjurați de mai mulți indivizi, care nu manifestau nici măcar o urmă de bucurie pentru această întâlnire și conduși în încăperile vaste ale unei instituții-laborator. Aici au fost cercetați cu mare luare aminte, li s-au înregistrat cuvintele și, în curând, nepoftiții oaspeți își dădură seama că gazdele reușiseră să descifreze limbajul lor, căci unul dintre ei li se adresă vorbind aceeași limbă. Erau suspectați de intenții dușmănoase, bănuiți că veniseră să ocupe și ei această planetă pentru seminția lor și li se cerea să renunțe, ori, dacă nu... Li se cerea, de asemenea, să dea amănunte despre stadiul în care se află pregătirea lor de transbordare. La toate aceste întrebări cei trei rămăseseră muți. Zadarnice au rămas încercările lor de a-i convinge pe necunoscuții stăpâni ai acelei lumi că nici una din toate supozițiile și temerile lor nu erau întemeiate.

– „El trebuie să vină numaidecât. Atunci vom ști totul...”

...Urmară zile grele. Cei trei astronauți erau supuși unui adevărat regim de detențiune și singura idee căreia îi rămăseseră credincioși era aceea a evadării. Nu ușor le-a fost însă să-și aplice planul. Și, odată desprinși de sol, au constatat că alte două nave spațiale pornesc pe urma lor. Goana, cu viteză maximă, era halucinantă. Urmăritorii se țineau destul de aproape, dar aparatele lor nu aveau capacitatea navei fugarilor. De acest lucru se convinseseră destul de curând și erau liniștiți că își vor pierde cu încetul urma în necunoscut, când aparatele semnalizară scăderea combustibilului sub limita minimă. Se impunea neîntârziat o escală pe cel mai apropiat corp ceresc, pe orice planetă, pentru împrospătarea combustibilului. Astfel ajunseră să coboare pe această planetă a furtunilor magnetice. Dar se știau urmăriți și grăbeau din răsputeri prelucrarea minereului. Deodată însă pe planetă își făcu apariția o nouă navă. Desigur, cei trei preferaseră să se țină la distanță, pe cât posibil să rămână neobservați, până când își vor termina operațiunea de împrospătare a combustibilului și atunci își vor lua zborul.

Dar iată, într-una din zile fură descoperiți. Cineva se apropia de ei, de nava lor, cu pași rari, dar hotărâți. Plasa de apărare era instalată în jurul navei, așa că acel cineva nu putea ajunge până la ei. În plus, se stârnise și o puternică furtună magnetică ce împiedica înaintarea nepoftitului.

Descărcări uriașe de energie făceau să vibreze totul în jur când, deodată, omul ce se apropia de navă se prăbuși. Firele protectoare cedară și o explozie extraordinară cutremură întregul platou. Apoi, urmă o liniște nefiresc de adâncă...

* * *

Când intră medicul, îi găsi pe cei doi stând unul lângă celălalt, tăcuți, fără să se privească. Verifică imediat aparatele, controlă indicatoarele și nu se liniști decât atunci când constată că totul era în ordine. Nic se simțea mult mai bine. Acum era în afara oricărui pericol Organismul suportase ușor întreaga intervenție. Încă puțin și totul avea să se termine cu bine.

Nic deschise pleoapele și se încruntă. Privi ceasul de pe peretele lateral și își dădu seama că nu trecuseră decât câteva minute. Înțelese că totul nu fusese decât un vite al său, rodul unei imaginații încă supusă febrei, și regretă sincer că visul se terminase.

În încăpere era cald, liniște și plăcut. Doctorul spuse că furtuna se potolise în timpul nopții, dar că acum, spre dimineață, se pregătea o alta. Apoi vorbiră despre stelele căzătoare, despre întoarcerea pe Pământ, și timpul trecu pe neobservate.

* * *

Cele douăsprezece ore se terminaseră și Nic fu scos din ventuzele aparatelor de neutralizare. Făcu mișcări pentru a-și dezmorți mâinile și picioarele, corpul întreg, dar refuză să se culce. Voia să aștepte, împreună cu ceilalți, întoarcerea comandantului și veștile atât de emoționante în legătură cu nava de pe platoul din Munții Vulcanici.

Nu așteptară prea mult. Se făcuse lumină diurnă când cei doi urcară scările până în salonul central. Toți cei cinci astronauți se aflau acum împreună. Comandantul vorbi despre cercetările efectuate în noaptea aceea. Tonul său reținut nu prevestea nimic bun.

Înconjuraseră munții, făcând sondaje; în diferitele părți mai greu accesibile, acționaseră cu ajutorul radarelor electronice. Înaintaseră mii de kilometri pe întinderea planetei, fără să găsească însă nimic deosebit. Pe versantul opus al defileului descoperiseră doar rămășițele unei instalații de prelucrare a uraniului, fărâmițate de descărcările furtunilor magnetice. Cercetările mai amănunțite, atât ale acelor instalații cât și ale datelor caracteristice planetei, culese în timpul șederii lor aici, confirmau presupunerile.

– Cu ani în urmă, spunea comandantul poate cu zeci sau chiar cu mai multe zeci de ani în urmă, o rachetă interastrală a aterizat pe această planetă pentru a-și reface (după cum dovedesc rămășițele instalațiilor descoperite), rezervele de combustibil. Din motive necunoscute, navigatorii au trebuit să zăbovească mai mult timp aici, sau poate pur și simplu, n-au mai putut decola. Oricum însă, șederea prelungită le-a fost fatală. Planeta are o perioadă de câteva sute de zile în care furtunile magnetice se intensifică mereu până la exploziile în lanț, când nici o ființă vie nu le-ar mai putea sta împotrivă. Oamenii aceștia nu și-au dat seama ori nu au mai avut nimic de făcut. Nici un document concludent nu există în acest sens. Un singur lucru este cert: n-au supraviețuit. Nava și-au ancorat-o în acea plasă care, o dată ruptă, declanșa o explozie în afara navei. Era o măsură de protecție împotriva eventualelor surpări din pereții laterali ai platoului, a unor blocuri de piatră care s-ar fi putut rostogoli duse de furtună până la navă, producând deteriorări. Rupând însă firele plasei, explozia locală produsă prefăcea uriașul bolovan în pulbere. O defecțiune, pe care probabil o determinaseră timpul și prea multe furtuni magnetice, a făcut ca la sistemul de explozii să se conecteze întreaga navă. Așa se explică faptul că, la ruperea firelor de către Nic, nava a sărit în aer, nemairămânând din ea decât rămășițe, din care nu se poate reconstitui nimic deosebit. Se pare că planeta aceasta ascunde taine pe care noi, din păcate, nu le vom putea dezlega deocamdată. Timpul nu ne permite să dezlegăm mistere...

În ce ne privește, continuă comandantul, mai putem zăbovi cel mult cincisprezece zile pe planetă. Orice întârziere ar fi primejdioasă. Planeta se apropie de perioada furtunilor cu explozie în lanț. Va trebui să grăbim prelucrarea minereului. Între timp, vom efectua și alte cercetări. S-ar putea să avem surprize, să descoperim lucruri extraordinare... Deocamdată însă trebuie să ne odihnim câteva ore. Am avut cu toții o noapte lungă, neobișnuit de lungă și de grea.

* * *

Nic stătea întins în așternut și privea cerul. Prin fereastra elipsoidală a cabinei privea norii negri, încărcați, prevestind furtuna. Undeva, dincolo de ei, vedea stelele căzând mereu, prăbușindu-se în văzduh ca un țipăt strident de lumină.

„Fiecare om își are steaua lui, își spuse. Ce frumos neadevăr: când moare un om, se stinge o stea...”.

Se gândea la oamenii aceia veniți din cine știe ce colț al universului pentru ca să rămână legați pe veci aici, de această planetă ciudată. Oamenii unei alte lumi... Întâlnirea lor trecea prin moarte și rămăsese neîmplinită...

Dar în piept își simțea inima bătând un ritm nou, nemaicunoscut până atunci, reînviată din moartea de o clipită ce o cuprinsese pe acea planetă zguduită de furtuni necruțătoare. Un ritm nou, de dincolo de moarte.

Dan Culcer

Obeliscul

„lângă zidurile nepieritoare ale speranței”

HESIOD

Orașul meu e mic. Nu are decât o singură piață, cinci străzi care se îndepărtează radial din centru, o biserică, două școli, cinci cârciumi, cinci cafenele, un magazin de mobilă, o consignație, o baie publică și un râu care trece pe la marginea lui. În mijloc se înalță un obelisc despre care se spune că a fost construit acum cinci secole din pietrele cetății dărâmate de cuceritori. De câtva timp se construiesc aici case înalte, câteva la marginea orașului, pentru că primarul este un om înțelept și vrea să rămână în istorie. Locuiesc și eu într-una din ele, într-o garsonieră destul de bună, și, spre norocul meu, am nervii tari, aș putea spune că sunt chiar inert, de aceea nu mă sinchisesc de. zgomotul multiplu, fecund și derivat al clădirii din beton armat. În timpul meu liber mă ocup cu creșterea viermilor de mătase. Cred că este o ocupație agreabilă și onorabilă, pentru că im om serios trebuie să facă ceva în afara orelor de serviciu si plăcerea pe care mi-o dă foșnetul viermilor între frunzele de dud, târându-se lacomi pe foile mari de hârtie, cred că este o plăcere cinstită și care nu dăunează nimănui. Și, mai ales, nu produce zgomot. Aerul curat al ultimului etaj pare să le priască viermilor mei. Cresc repede, alimentați cu sârguință și pasiune de mâinile iubitoare care știu să le creeze condiții prielnice de trai, curățind la intervale bine stabilite foile de hârtie de resturile frunzelor roase. Iau uneori, seara, în palmă câte un vierme grăsuț și alburiu împreună cu o frunză de dud și trăiesc clipe de dulce reverie simțind cum, în căușul palmei mele, viermele se simte liniștit și continuă să ronțăie frunza, mângâindu-mă cu afecțiunea aceea statornică ce nu poate fi găsită decât la animale, la câinele care linge mâna stăpânului său, la pisica înfoiată și amețită care se rotește pe lângă piciorul omului.

De câtva timp viermii au devenit tot mai numeroși, nu mai pierd nici unul, cresc mari, din ce în ce mai mari, mi-e greu să-i mai aprovizionez și eu am slăbit tot alergând încoace și încolo ca să depistez prin curți sau pe marginea străzilor duzi. Urcând, cățărându-mă pentru ca să le strâng frunzele, alergând apoi spre casă pentru a curăța rafturile și a depune hrana proaspătă. Dar bucuria mea, satisfacția pe care mi-o oferă această ocupație nobilă îmi dă compensația necesară eforturilor. Am pus acum rafturi în toată camera, lăsând două culoare strimte prin care mă strecor ca să reînnoiesc aprovizionarea. Patul mi l-am mutat în bucătărie și mi-am cumpărat un ceas deșteptător, pe care îl pun să sune din trei în trei ore, căci frunzele sunt consumate repede și mă tem să nu-mi moară viermii. Abia aștept să înceapă amorțeala aceea prevestitoare, când viermii sătui și maturi vor începe să se încolăcească în propriul lor fir, cu mișcări lente, rotunde, devenind gălbui coconi de mătase. Atunci viața lor, de acum înainte, va fi, sacrificată și. după o scurtă fierbere în apă clocotită, cineva va derula firul prețios. Dar, până atunci, mai sunt câteva zile și viermii mei devoratori de frunze sunt încă vioi și pretențioși.

Aseară ceasul m-a uitat. Nu știu, să se fi stricat, să-l fi blocat eu fără să-mi dau seama, oricum, din motive care nu-mi sunt cunoscute, el n-a sunat la timp și când, parcă reflex, m-am trezit ceva mai târziu de ora unu, liniștea nefirească care domnea în locuință m-a făcut să sar din pat și să cercetez cu iuțeală rafturile și nu m-am putut opri să nu le cercetez pe toate, speram să se fi refugiat toți în cele de jos, deși în mod firesc drumul lor merge în sus. M-am așezat pe marginea patului, încercând să reflectez puțin asupra evenimentelor. Dispariția lor era împotriva legilor biologice și de aceea mi s-a părut supărătoare, ușuratică și trădătoare. Oricum, eram îngrijorat de soarta lor așa că am ieșit în balcon și am încercat să văd ceva prin întunericul difuz al miezului de noapte. Mi s-a părut că văd corpurile lor albe mișcându-se încet, la o distanță de câteva sute de metri de bloc, în lumina albastră a lămpilor de neon. Era un cortegiu lung, al cărui capăt pornea de la baza blocului și se pierdea în întuneric. M-am gândit atunci la cele câteva sute de grame de sămânță ușoară, pe care Ie cumpărasem ultima dată de ocazie. Vânzătorul, un tânăr, părea străin de oraș. M-a oprit lângă bloc întrebându-mă dacă nu am nevoie de semințe. Mă cunoștea, totuși. El are un stoc ce-i prisosește – spunea – și ar dori să-l valorifice. Ne-am înțeles asupra prețului și am preluat marfa care era de foarte bună calitate și îngrijit ambalată în trei cutii metalice, cizelate, cu încrustații fine, niște simboluri al căror înțeles îmi scăpa. De ce m-a ales?

Erau mii de viermi, poate sute de mii și, ceea ce părea ciudat, trupurile lor văzute de la înălțimea ultimului etaj mi se păreau tot atât de mari acum ca și cum le-aș fi văzut pe rafturi. Am coborât imediat cu ascensorul și am alergat spre capul șirului alb. Eram obosit când am ajuns, dincolo de marginea parcului, cam la o jumătate de kilometru de casă. Prin praful ușor al unei stradele, piciorușele lor mișunau ridicând un nor pâlpâind în lumină. Se târau tăcuți, doar plăcuțele de siliciu ale prafului scârțâiau frecându-se una de alta. Era cald, plăcut, puțin umed, aeriul mă cuprindea îmbrățișându-mă si îmi foșnea pe piele ca bulele unei ape gazoase. M-am așezat în calea primului târâtor, încercând să-l opresc cu piciorul. Și-a ridicat doar capul lui cu ochi negri și, ocolindu-mi genunchiul, s-a târât mai departe, parcă dojenindu-mă cu tăcerea lui binevoitoare. De ce ne-ai lăsat înfometați? părea că îmi spune, și trebuie să recunosc că mi-a fost rușine. Ceilalți l-au imitat pentru că eu nu eram în stare să mă mișc din loc și simțeam trupul lor moale apăsându-mă, discret, dar cu putere totuși, pe laba piciorului, spre gleznă în sus și peste rotulă. Era cortegiul lor ca un șarpe alb de adâncuri, orb, neveninos dar puternic. Și atunci am început să merg la pas, alături de ei, încercând să le vorbesc, să-i conving că trebuie să se întoarcă acasă, că pădurea e departe și de acum mă voi strădui să nu mai adorm, să-i hrănesc la timp și să-i îngrijesc cu mai multă răbdare. Dar glasul meu suna straniu în tăcerea caldă și, după câteva fraze, am tăcut pășind împăcat pe lângă ei, ca un paznic pe lingă trupa sa de ierbivore duse la păscut. Am străbătut astfel orașul pustiu, pe lângă obeliscul de piatră și pe lângă biserică, spre strada care duce în pădure. Când am ajuns la lizieră ei s-au răspândit cuminte și organizat, preluând fiecare câte un copac. Erau câțiva duzi și aici, chiar la margine, apoi urmau stejari, mulți stejari, o pădure mare, care ținea până la marginea râului. Ca la un semn a început ascensiunea și frunzele au prins să foșnească, vibrând parcă de teamă. Am stat trei zile alături de ei până când pădurea a devenit o jalnică adunătură de schelete. Apoi, la marginea râului, ei s-au oprit neîncrezători și, atingând cu frunțile bombate suprafața apei, au întors capetele spre oraș. Drumul acesta a fost cel mai nemaipomenit spectacol pe care l-am văzut vreodată, Sătui, dar amenințători, se îndreptau, parcă în salturi, spre primele case ale orașului. Trupurile uriașe ale turmei lor se zvârcoleau, biciuind aerul cu mișcări spasmodice și o ridicare a jumătății anterioare era urmată imediat de un lung salt înainte. Pământul bubuia sub bușiturile căderilor și apoi saltul era reluat iar și iar. Nemaipomenitul asalt și zgomotul insuportabil al repetatelor șl multiplicatelor lovituri devenise asemănător unui tam-tam războinic din îndepărtate păduri. Alergam pe lângă șirul de zvârcoliri, înfierbântat și răsuflând greoi, până ce primul s-a aruncat ca un berbece, cu jumătatea dinainte a trupului, peste gardul unei grădini. Rupt sub greutate, acesta s-a prăbușit trosnind și peste sfărâmăturile lui au trecut ca niște șenile trupurile lor albe și moi, pe care nimic nu le putea răni. Bușitura s-a repetat în fața zidului casei, care a crăpat și, când, asemeni unei armate, viermii au repetat loviturile, casa s-a dărâmat cu un zgomot scrâșnit, în ruperi de grinzi și țipete de oameni treziți din somn. Era dimineața devreme, în jurul orei cinci, și oamenii au crezut probabil că e un cutremur. Cu gurile lor acaparatoare viermii au atins trupurile celor pe jumătate adormiți, înghițind capete smulse de pe trup ca un lob de frunză, au mistuit copii și, În zbateri uriașe, au trecut distrugători și lacomi, pe jumătate întărâtați de gustul nou al cărnii, prăbușindu-se peste porți, ca o turmă înnebunită de elefanți dezlănțuiți de foame. Nu pot să descriu această teribilă teroare care a izbucnit în oraș, fuga disperată a oamenilor, șubreda lor rezistență, pustiirea și dezolarea cetății pârjolite și cutremurate de scârbă, nici dezmățul vorace al atacatorilor. Peste câteva ore orașul era distrus. Rămăsesem singurul om între ruine, respectat și ignorat de ei, privind cum se înlănțuie în enorme mase de materie flască și albă, târându-se unii peste alții în căutarea unor resturi comestibile. Numai în centrul orașului se înălța încă obeliscul construit din pietrele cetății vechi, înalt și alb ca și viermii. Am înaintat printre grinzi și cărămizi, peste acoperișuri de tablă răsucită ca de furtună, spre el și aici am văzut neașteptatul destin al asaltului. Lângă piatra albă zăcea greoi și rotindu-se un vierme alb cu ochii negri, parcă amorțit, într-o stare de transă, lăsând să-i curgă din gură firul alb și gros ca un odgon de corabie al secreției sale. Un altul tocmai se întindea către obelisc și, ridicându-și trupul, se pregătea să dea lovitura ultimă a distrugerii. Dar atingând cu fruntea lui lucioasă și boltită piatra obeliscului, care părea că se cutremură și se destramă deja, trupul său înțepeni și, lăsându-se uriaș, greoi și moale, la poalele pietrei, el începu să-și rotească capul și să saliveze alb și îngroșat.

Dorin Davideanu

Zece secunde

Sosit la destinație. Mesagerul se materializează și se pregătește să-și înceapă misiunea.

Totul îi apare confuz, încețoșat. Destul de repede, însă, își dă seama că se află într-o încăpere vastă, unde se găsesc mulți oameni.

Oameni! I-a recunoscut imediat. A fost pregătit pentru asta. Misiunea lui e să îi observe; să observe – de fapt – cât mai multe lucruri.

Privește atent în jur. Încăperea pare să fie locul de desfășurare a unei experiențe științifice. Înseamnă că a nimerit cum nu se poate mai bine. Încearcă să rețină cât mai multe amănunte. Un perete întreg e ocupat de etajere cu flacoane și recipiente etichetate. Ceva mai departe, mai mulți bărbați stau așezați la câteva mese, studiind preocupați niște fișe. Totul în jur îi pare nemișcat.

Sesizează, în schimb, sunetele. Aerul încăperii vibrează, e plin de sunete; sunete prelungi, unele ușor modulate, cele mai multe uniforme. Plutesc persistent, insistent.

Mesagerul își întrerupe firul gândurilor pentru a privi atent o ființă de o frumusețe deosebită, o fată aflată la câțiva pași de el. O vede dintr-o parte, are un profil fin și liniștit, de o nespusă delicatețe. Ochii îi sunt mari, iar genele prelungi.

Iată, frumusețea – gândește Mesagerul – frumusețea e aceeași pretutindeni, dacă eu, venit dintr-o altă lume, o pot percepe și înțelege.

Se concentrează din nou asupra sunetelor ce umplu încăperea. Le analizează atent și, curând, distinge un sunet deosebindu-se prin timbru de celelalte și dominându-le prin claritate. Îi urmărește vibrația plină, până când sunetul e înlocuit de un altul, mai ascuțit.

Privește în jur și reușește să descopere sursa acestor sunete deosebite. Provin de la un aparat de dimensiuni medii, aflat în imediata lui apropiere. În fața tabloului de comandă e așezat un bărbat vârstnic, preocupat cu totul de manevrarea aparatului.

Dar și el e nemișcat. În toată încăperea, nimeni nu se mișcă!

De ce?! se întreabă Mesagerul, îngrijorat. Poate se află într-un muzeu... iar toți oamenii pe care-i vede sunt manechine! Sau statui! Mesagerul privește spre fata cu ochi mari, așteptând parcă de la ea infirmarea presupunerilor sale.

Fata are acum pleoapele pe jumătate coborâte și această schimbare abia perceptibilă îl asigură pe Mesager că se află în mijlocul unor ființe vii.

Într-unul din colțurile încăperii, pe jumătate cufundat în întuneric, zărește câțiva bărbați plasați în jurul unei mese mari, pe care sunt așezate corpuri sferice, închipuind un sistem stelar sau, poate, o neobișnuită structură moleculară.

Liniștit, Mesagerul observă acum că, de fapt, toți cei prezenți se mișcă, dar cu o deosebită încetineală.

Poate nu vor să-mi atragă atenția într-o direcție greșită – gândește Mesagerul. Dar, atunci, încotro trebuie să-și îndrepte atenția? Ce încearcă oamenii aceia să-i spună, iar el nu e în stare să înțeleagă?

Fata cu genele prelungi are pleoapele cu totul coborâte acum. Poate e obosită.

Sunetele, trebuie să asculte sunetele, să le priceapă mesajul... Privește o clipă spre aparatul care emite în continuare sunete pline, prelungi, și spre bărbatul așezat în fața acestuia. Urmărește cu mare atenție sunetele. Observă că au durate egale, iar în succesiunea tonurilor de înălțimi deosebite există o anumită ordine. Se prea poate să alcătuiască un limbaj. Timpul pe care îl are la dispoziție este însă mult prea scurt pentru a încerca să-l descifreze. O vor face alții, altădată, mai târziu.

O caută cu privirea pe fata cea frumoasă și aceasta are ochii mari deschiși, luminându-i misterios chipul.

Mesagerul privește apoi spre ceilalți oameni aflați în jurul lui și are impresia că toți îl privesc acum pe el, urmărindu-l concentrați.

Auzul îi este lovit de un zgomot mult mai puternic decât toate celelalte, izbucnit dintr-o dată, prelungindu-se apoi și scăzând treptat în intensitate. Încearcă să identifice sursa acestui zgomot și se miră că abia acum îl observă pe bărbatul puternic, blond, care s-a desprins dintre ceilalți. În mâna dreaptă ține un instrument ciudat, îndreptat spre el și în jurul căruia plutește o ceață ușoară. Un aparat de emisie, poate. Dar Mesagerul nu reușește să înțeleagă nimic.

Privește distrat o insectă mică, de culoare roșiatică, lucind stins în lumina slabă, care zboară chiar în direcția lui. Apoi se uită în treacăt spre fata cu gene lungi și nu se mai miră văzând că are iarăși pleoapele coborâte.

Majoritatea celorlalți, însă, îl privesc nemișcați, insistent, și nu știe cum să considere privirile lor intense.

Timpul pe care îl are la dispoziție e pe sfârșite. Mesagerul se întreabă dacă l-a folosit cum se cuvine. Desigur, totul va fi interpretat; dar e sigur că îi scapă ceva. Există un obstacol care îl împiedică să înțeleagă ce se întâmplă acolo, în fața lui.

Fata s-a întors și ea spre Mesager și îl privește cu ochii ei mari. I se pare că pe chipul ei citește mirarea, surpriza. Poate se înșeală.

Mutându-și privirea, Mesagerul observă din nou mica insectă arămie. Acum e mai aproape și continuă să se apropie, rectiliniu. Brusc, Mesagerul își dă seama că nu e vorba despre o ființă vie. Insecta e un obiect, de formă cilindro-conică, și se apropie de el rotindu-se în jurul axei longitudinale.

Un mesaj! Poate îi trimit un mesaj! Trebuie să analizeze obiectul acela, care acum e foarte aproape.

În acest moment însă, Mesagerul aude chemarea Centrului și părăsește instantaneu încăperea vastă, plină de oameni.

În „Saloon”-ul înecat de fum, rumoarea e în creștere. Glasuri speriate încă se întretaie:

– Ați văzut cu toții! O stafie!!!

– Ba bine că nu! A apărut așa, deodată, la doi pași înaintea noastră!

– O fi fost vreun duh rău! Am auzit că în munții ăștia...

– Dar și Tommy!... Asta zic și eu bărbat! Nu s-a temut să scoată Coltul și să tragă!...

– A izgonit-o cât ai clipi!

Cel numit Tommy e un tânăr înalt și spătos, cu plete blonde. În mâna dreaptă strânge Coltul din a cărui țeavă se ridică o șuviță subțire de fum.

– Nu este om în tot ținutul, de care să mă tem! zice. Credeați că o să mă sperii de-o stafie?! Învârtește arma pe deget și o vâră la locul ei în tocul de la centură.

Liza, o fată drăguță, îl privește admirativ și, după obiceiul ei, clipește repede, coborând peste ochii mari pleoapele cu gene lungi.

Stăpânul „Saloon”-ului și-a părăsit locul lui din spatele tejghelei și se pregătește să ceară socoteală tânărului curajos, întrucât glontele s-a oprit tocmai în rafturile ce acoperă un perete întreg al încăperii, distrugând câteva sticle cu whisky de cea mai bună calitate.

Scena e urmărită de bărbații de la mese, care au uitat pentru câteva momente de veșnica lor preocupare: jocul de cărți.

Ceva mai departe, cei câțiva pasionați de biliard au întrerupt partida și comentează recentul eveniment. Bilele, uitate pe postavul verde, par a alcătui o ciudată structură chimică, sau, poate, macheta unui sistem planetar îndepărtat.

Un singur om a rămas impasibil: bărbatul în vârstă, aflat în mijlocul încăperii. Așezat cu spatele, nu a observat apariția stafiei și, fiind obișnuit cu împușcăturile, continuă să-și plimbe nepăsător degetele pe claviatura vechiului său pian.

Dorel Dorian

Teama

Lui Giancarlo Zefirelli, scientolog inspirat această confesiune tardivă...

Cine sunt eu, mai întâi... Nimeni! Aproape nimeni... Mi-am înscris numele pe vreo trei-patru,cărți, care zac nevândute, am 40 de ani și ceva, aproape 49, iar într-un chestionar biografic recent, trimis de Ernest Key, pentru un „Who is who” care se cheamă altfel, „Men of Achievement”, am notat în dreptul profesiei mele aceea de istoric al științei! Profesie splendidă, între noi fie vorba, pe care o doresc tuturor dușmanilor mei, fiind foarte nimerită prin natura sa spirituală pentru un paralitic, un impotent sexual și un tip căzut în cap, care nu are șansa să devină atracție de circ. Plus că o fac pe gratis...

Altceva însă, deschid o paranteză: Ce m-a apucat, dintr-o dată, să vă înșir toată istoria asta... Ei bine, nu pentru ceea ce vă închipuiți dumneavoastră. Proză nu fac, nu sunt un literat... Adică nu-s deloc maniacul acelor jurnale tâmpite, să nu spun insolente, pe care le pregătesc câte unii pentru posteritate. Eu am scris până azi doar „Contribuții la nu știu ce dispozitive dințate care au impulsionat mersul umanității”, ori „Contribuții la explicarea unor îndepărtate „black-holes”, care atrag tot înspre ele și nu lasă în afară nimic, nici măcar o speranță”... Vreau să zic că m-am băgat în foarte multe lucruri pe care ar fi fost mai normal, recunosc, să le las îngropate... Inclusiv viața lui Zefirelli sau Emerson... Dar, de unde până mai ieri eram un nimeni-nimeni, venit de nicăieri, tur-retur, și puteam să urlu la lună ce cred eu de cuviință despre marii savanți, cunoscuți și răscunoscuți, care au făcut și au dres... acuma, dintr-o dată, se schimbă calimera! Mi se pun întrebări, sunt vizitat – cântărit... măsurat! Așa că, scurt pe doi. Înșir toată istoria asta – pun pe hârtie tot! – fiindcă mi se întâmplă mult prea multe lucruri ciudate... Nu vreau să spun că îmi clănțăne dinții de teamă, dar nici s-ascund că încerc o îngrijorare... Colegii vor să știe: „ce mai lucrez? „ „cum avansez?”; „dacă n-aș fi dispus să ieșim într-o seară...” Medicul institutului se interesează și el, sistematic: „Cum vă simțiți, vă rog...”; „Tot mort, tot mort, asta e foarte bine...!” Ba ieri m-am pomenit și cu un dromader de reporter, să-mi ia un interviu... Cu ce prilej? întreb, și poftim ce aud? „Sunteți un istoric al științei... Peste câteva luni, mi se pare – peste o veșnicie, replic! – veți sărbători jubileul celor 50 de ani... Ce aveți pe șantier? Este adevărat că pregătiți un studiu despre un cvasianonim italian, Giancarlo Zefirelli? Cum ați ajuns la ideea, atât de originală, a ambiguității valorii? Ierarhia marilor creatori vi se pare, într-adevăr, arbitrară? Nu, domnișoară dragă, nu-s chiar atât de fraier! Și nu ierarhia marilor valori o condamn, ci ierarhia falselor valori... Iar cât privește numitul Zefirelli, aflați c-a fost un tip de-a dreptul formidabil! A uluit o lume! Lumea lui, se înțelege, de-acum un trilion de ani și ceva, când nu erai născută, a uluit, ascultă-mă pe mine, medici și filozofi! Mai puțin somitățile mari, oficiale, pentru care stimabilul Giancarlo nu era decât un alcoolic dement, puțin descreierat, iar teoria lui o excelentă premisă pentru ca medicii toți să se sinucidă în masă. Dar ce spunea Zefirelli, la bani mărunți, mă rog? Că absolut toate maladiile grave – cardiopatii, cancere, schizofrenii, dermatite – sunt preludiate la scara biologicului de o stare de îngrijorare, de insecuritate, de teamă! Strălucită idee! Splendidă! Și întemeiată perfect, pentru că îngrijorările mari, cumulate, și aerul fără speranță, climatul de black-hole obturează coronarienele existenței umane, dezorganizează virtuțile celulei, malignizează tot ce e viu în om! Până și dischineziile biliare – susține Zefirelli – fierea care coace în noi, ca și stopul cardiac sunt consecința nefastă a unui abandon volitiv. Dacă el făcea experiențe? Făcea! Dacă adunase dovezi? Bineînțeles, atâtea cât a putut să adune până la 24 de ani, când a dispărut fără urmă.... Fiindcă a dispărut! Nu a murit, cum se moare... A plecat de acasă, era îngrijorat... Și nicăieri – nici o urmă! A dis-pă-rut!

Închid paranteza acum și am să deschid o alta. Cum se face – obiecție tot atât de neroadă! – că nu s-a auzit niciodată, nimic, despre acest Zefirelli? Ca și cum despre Emerson sau Urbanski, despre tibetanul Ne-Rin sau irlandezul O’Hara ați auzit ceva? Despre Graham Bell s-au scris 34 de cărți și cu a mea 35. Despre Joshua Gray, cu merite egale, nu s-a suflat o vorbă. Și mai am în rezervă o mie de exemple! Valori reale, uitate... Uitate și de mine, contemporanul lor! Iar deshumări se fac pe sponci, nu rentează. Sau se fac abia după sute de ani. Li se spune restituiri... Pe la 1800 n-am fi știut cine-i Shakespeare! Și, în general, suntem prinși cu un milion de treburi. În afara profesiei mele nu citesc mai nimic. Și să ne mai mire atunci că Zefirelli este un anonim? Sau c-a dispărut fără urmă, acum vreo cinci sau șase decenii? Vecinul dumneavoastră de apartament, cu care v-ați salutat timp de 30 de ani, dispare într-o zi. Peste vreo lună, vă amintiți, și întrebați de el. Portarul sau liftierul au auzit, se pare, c-ar fi plecat în provincie... C-a fost călcat de o mașină... Sau, pur și simplu, că n-a mai dat pe acasă... Un nenorocit de curvar! Că familia lui ar fi trebuit să reclame? „Il marechallo”, șeful poliției din Regio Calabria, mi-a declarat personal că predecesorul său, care a fost și el marechallo, i-ar fi povestit despre o oarecare Renata Zefirelli care – cazul a făcut vâlvă în anii respectivi – s-ar fi declarat văduvă... Renata presupunea că soțul ei ar fi plecat în America, cu un vapor care n-a mai ajuns niciodată... Resturile vaporului? Dar resturile acelui avion cu care a dispărut un gigant, descoperitor de spiritualitate și sens, Antoine de Saint- Exupery?

Rămăsesem, însă, la doctorul care mă vizitează. „Muncesc prea mult – insinuează el – am intrat în contact cu marii dispăruți și nu-i departe ziua când voi fi onorat cu marele premiu Adamski”. În rest, ca un nespecialist, îmi recomandă să-i las pe soclurile lor pe Faraday și pe Herz: „Orice demitizări sunt cu două tăișuri... Sau încercați orgoliul de a crea mituri noi?... Ca Zefirelli, cel tânăr... Sau Emerson Joy!” „Dar nu-i adevărat – m-am pomenit urlând – este o calomnie!” Eu am condamnat atenția excesivă pe care o acordă Institutul de istorie a științei unor lucrări și oameni – cu merite reale! – dar care închid un drum: fixează doar o bornă, asfaltează un traseu pe care se circulă mult și care, în ultimă instanță, storc până la capăt lămâia! Indivizi care epuizează uimirea, transferă genialitatea în pilule, ne recomandă să le luăm câte una, dimineața și seara, și ne asigură că, perseverând, vom fi geniali și noi... Și asta azi, când omul are nevoie, mai mult decât oricând, de miracol! Nu, nu în sens mistic, vă rog! Nu apăr misticismul! Eu susțin altceva: să căutăm inși teribili, în stare să ne releve un fantastic încă nedigerat; să ne deschidă noi drumuri, să ne uimească, poftim, prin îndrăzneala lor... Și prin demența lor, dacă Emerson-Joy a avut – și a avut, admit! – clipa lui de demență, când sărea câte 10 trepte deodată și făcea exerciții de zbor pe acoperișul casei.

Dar să vă spun, mai întâi, cine a fost Emerson-Joy. Un ornitolog aiurit, o arhivă de specii și încrengături, deosebindu-le – toate! – după o mie de semne care nu sunt trecute în dispărut fără urmă dacă diferiți Emerson-Joy n-ar fi corespondat zi de zi cu întreg mapamondul. Dar Emerson-Joy, fost pilot, avea și o păsărică în cap. El voia să înțeleagă ce mecanism invizibil ar putea să explice mișcarea ascensională a unei păsări în zbor? Ce mecanism secret echivalează, deci, efectul de rotire al elicei sau propulsarea prin jet invers a unui reactor? Și cum izbutesc, la capătul unui zbor prelungit, în viteză, o frânare practic instantanee? Calculele întreprinse de Emerson sunt ultra-complicate – n-am spus corecte, nu le-am verificat. Important, însă, nu era calculul său matematic, ci ipoteza de lucru. Emerson intuia existența la păsări a unui câmp biologic care compensa, în anumite condiții, atracția terestră. „Ne întoarcem la levitație” – îl acuzau detractorii. De ce nu învățați să zburați? Și Emerson – teoreticianul câmpului compensator biologic – n-a înțeles că există o distanță de netrecut pentru el, între arena marilor intenții, unde putea excela, și arena confruntării concrete, în care puricele face un salt, la proporții umane, de câteva sute de metri, iar geniul rămâne nedezlipit de sol... Și chiar în ziua în care – absolut incredibil – a fost văzut zburând, există declarații, fotografii și martori, Emerson-Joy a dispărut fără urmă... Nu, nu s-a prăbușit nicăieri! A dispărut, pur și simplu din câmpul vizual al celor aflați pe traseu.

Sigur, medicul meu, de câte ori vorbesc își potrivește ceasul. Ca și cum eu n-aș cunoaște performanțele miniaturizării moderne, care încorporează o bandă de magnetofon în corpul unui ceas. Mă înregistrează, mă ascultă apoi, mă studiază... Stabilește în ce măsură sunt sau nu coerent... Și așteaptă să mă plâng de ceva, să protestez vehement sau, pur și simplu, să urlu, ca să-mi demonstreze cine știe ce inconsecvență, un tic verbal, un exces logoreic și un patetism exacerbat de spaime și de insatisfacții...

Să fim serioși! iată ce vă răspund. Îngrijorarea mea, starea de îngrijorare ține, mai ales, de faptul, că am 49 de ani, că am idei care se cer încorporate în lucrări, mă și simt într-un moment de vârf, dar n-am contract cu destinul să trăiesc încă o sută de ani sau cincizeci! Sau încă 49! Iar îngrijorarea care, în opinia curentă, implică perspectiva unor desfășurări neplăcute... Ce mi se poate întâmpla? Ce aș putea să pierd? Ce dispoziții legale sau norme am încălcat vreodată? Și o vinovăție, dacă e nevoie de ea, nu-mi poate fi, oricum, aruncată în spate?!

Acum vreo câțiva ani, eram în străinătate, m-am dus să mă întâlnesc cu Urbanski, teoreticianul returului sangvin, accelerat, ca factor genetic moderator. Sosesc la institut, mi se face un bon, mi se indică un culoar și, în sfârșit, pătrund pe ușa unui laborator fără să mă întreb nici o clipă dacă intrarea persoanelor străine de acel laborator era sau nu interzisă. Dar pe Urbanski – așa cum bănuisem, încă din prima clipă – nu aveam să-l găsesc... Nu mai era de mult, dispăruse și el... Venirea mea, acolo, pierduse, deci, orice sens rațional. Locțiitorul lui era un tip inert, fără nici o fereastră spre exterior. Din unghiul meu de vedere, sosisem prea târziu, iar dintr-al lui intrasem ilegal. Fiindcă pe fața exterioară a ușii, după cum aveam să observ la plecare, exista într-adevăr nefericitul aviz: „intrarea persoanelor străine, strict nu știu ce, nu știu cum...” avizul fusese însă fixat înainte sau după ce intrasem? Dacă voiau să mă acuze eram la mâna lor. Din fericire, însă, noul Urbanski – își luase același nume – era interesat mai curând de eventualele afinități care ar fi existat între mine și adevăratul Urbanski, dintâi!

Afinități? – nu i-am răspuns nimic. Urbanski cercetase sistemul circulator sangvin timp de vreo trei decenii. Ce-l obseda? Un fleac... Ce forță, ce organ – ce dispozitiv uimitor, pneumatic – conduce sângele, în sens opus, dinspre capilare spre ventriculul sting sau cel drept, receptor? Mai există în organism încă o inimă? Unde este plasată? Și, dacă nu, cine execută returul.? Gravitația? Cum? Ideea lui era simplă: cunoscând secretul returului sangvin, reglându-l, într-un sens sau în altul, am fi putut controla, întregul metabolism. Deci și îmbătrânirea! Întârziind-o și, în cele din urmă, prelungind vârsta activă spre o sută de ani. Sau două sute! Nu are importantă... Urbanski descoperise ceva – știu de la fiica lui, care, bineînțeles, de la un timp, susține că nu m-a văzut niciodată. Urbanski însă, și asta ar fi drama, a dispărut. Dar cum a dispărut? A fost călcat de un camion, într-o primă versiune și lichidat de nu știu ce grup terorist... – versiunea Nr. 2. Drept pentru care, încă în aceeași zi, am trimis la toate marile ziare și reviste de știință un articol în care arătam că nu-i suficient să-i protejăm, în fel și chip, pe magistrați și bancheri, pe deputați și soțiile lor, mai mult sau mai puțin oficiale, și să-i lăsăm vulnerabili, în schimb, pe oamenii de știință. N-ați înțeles nimic din accidentul acela stupid – parcă așa s-a spus – care l-a lichidat pe strălucitul savant Pierre Curie, cândva, dacă aceleași practici sau altele l-au lichidat pe Urbanski!

Articolul mi-a fost restituit, strict din lipsă de spațiu, iar cu același plic – o glumă idioată! – mi-a fost trimis, în copie, discursul de adio, rostit de Arlington, de nu știu ce general, la înhumarea celui ce a fost controversatul Adamski. Cu o întrebare în coadă: „Nu vreți să-l includeți și pe defunctul Adamski printre marii dumneavoastră deschizători de cărări și poteci prin jungla științei moderne? „

Da, mă hotărăsc să-l includ! Încă n-am argumente. Dar sunt, prin temperament, un frondeur! Mă învinuiești că sunt hoț? Îți voi dovedi imediat că sunt și ticălos! Te pregătești să bagi cuțitu’ în mine? Te tai anticipat!... Dar nu voi scrie nimic despre extratereștrii cu care domnul Adamski ar fi comunicat! E un teren minat... Iar detractorii mei asta și vor, să-mi ofere o pistă absolut păguboasă, bine unsă cu lac. Deci, ce a văzut Adamski, ce a înțeles, nu știu... Întrevăd însă clipa în care bietul om, anulat prin ridicol – și contestat de tartorii care vor să pipăie tot – află, spre stupefacția lui, că ar fi fost înscris pe lista celor subvenționați din bugetul și cămările științei. Practic, i se oferise o bursă, mii de dolari pe lună... Sigur, avea motive să fie îngrijorat. Ca să nu spun că îngrijorarea avea să se transforme în groază, atunci când cineva îi deconspiră brusc că până și discursul funebru îi este pregătit, plus loc de veci, absolut onorabil, lângă John Kennedy, sus! La Arlington? Exact... În obligația lui Adamski rămânând, eventual, un mic infarct, un cancer galopant, ceea ce nici nu era foarte greu, dacă admiți ipoteza anxietății maligne lansată de calabrezul meu – Giancarlo Zefirelli. De unde și expresia, cred: „N-ai nimic de pierdut, dulcele meu copil... Cel mult premiul Adamski!

Nu, hotărât, băieții nu se joacă! Mă învăluie mereu... Obsesiv, insidios sau – după o formulă recentă – sistemic! Să mă înfunde vor, nici nu-s originali, – mama lor de fasciști – într-un hățiș de spaime! Dar eu, timp de aproape trei ani, ăsta-i norocul meu, l-am studiat pe Bahtarai Zulficar. Or, după Bahtarai, pericolul – analizat și consemnat la rece – capătă dimensiunea reală, iar tema de pericol își pierde vectorul-inhibitor... Un motiv, sau încă un motiv ca să aștern pe hârtie, meticulos, exact, ca un expert contabil senil, tot ce mi se întâmplă. Iraționalul, după Bahtarai, poate fi anihilat printr-o argumentare ofensivă inversă. Iar Bahtarai nu era un stilist. Era un fizician care a cercetat principiul anihilării, înțelegând – târziu – că nu-i o simplă reducție, ci o interferență de o factură aparte... Dar unde-i Bahtarai? Ce s-a ales din el?

Pe coperta studiului despre anihilare, numele lui era într-un chenar... Nu fiindcă ar fi murit! își terminase treaba. Să fi fost același Bahtarai, care acum câțiva ani s-a alăturat unui grup de alpiniști, în Pamir? Nu cred... Și care ar fi rațiunea acelei scrisori aberante prin care Bahtarai solicita editura să modifice titlul lucrării din „studiu teoretic despre anihilare” în „studiu introductiv”? Dar de ce să mă mir? Câte nu retractăm din prudență, prostie, din „înțelegeri majore”, forțați de împrejurări? Și, de câte ori, disperați, cu sentimentul ratării, nu căutăm un Max Brod, căruia să-i pretindem, sub jurământ și blestem, că o să ardă tot ce am lăsat în urmă? ... Kafka – cum a murit?

Sigur, în cei 30 de ani care măsoară cariera mea de istoric, nu am stat de pomană. În derâdere, mi s-a zis „arhivar”, „șoarece de hârtii”, „nas de carton”, și, mai ales, „nisiparul”, cel care mai cerne încă o dată nisipul, cernut de zece ori! Da, am citit, admit! Am dormit printre rafturi de cărți! Am răscolit biblioteci... Ca și tibetanul Ne-Rin, care n-a văzut cerul, n-a mirosit o floare, n-a iubit o femeie și s-a închis ca un schimnic între patru pereți, o jumătate din viață. Dar ce am vrut să spun? Că eu am ajuns la 49 de ani, gâfâind, cu o burtă imensă, cât trei, cu un creier tocit, în timp ce tibetanul Ne-Rin, spre deosebire de mine, a ieșit din închisoarea unor lecturi fără cărți, la fel de tânăr pe cât era la 20 de ani! N-a vrut să îmbătrânească! Și-a interzis uzura! Printr-un uimitor exercițiu, a învățat să-și controleze pulsul, suflul sistolic – pe care-l definim, dar nu știm ce e – tonusul muscular, hormonii și biologia celulei. Nu s-a îmbolnăvit niciodată, nu a dormit, n-a visat și a ieșit din închisoarea lui cu o singură carte, bine înscrisă pentru eternitate, în cap, și cu puterea neomenească sau supraomenească de a rezista oricărei agresiuni, ciumei și focului, exploziei de ură și sărăciei negre, ofensei și tăcerii.

Dar degeaba l-am studiat pe Ne-Rin, trecând prin renunțări și chinuindu-mi trupul. Voința mea, o știu, nu poate paraliza mâna trăgătorului care-și îndreaptă arma, arma lui cu lunetă, spre ferestrele casei în care locuiesc. Oponenții mei spirituali, veți spune dumneavoastră, nu vor recurge la arme și nu s-ar coborî niciodată până la a apăsa pe trăgaci. Nu sunt foarte convins... Eu am văzut destui câini care latră, și mușcă, contrazicând o experiență de veacuri! Ca să nu spun că, într-o bună zi, unui găgăuță mofluz, i se poate substitui un profesionist asemănător ca figură și campion de tir. Vom putea ști, vă întreb, dacă Lee Oswald, cel care a fost lichidat în închisoarea din Dallas, de un oarecare Ruby, era același Oswald care se vânturase încolo și încoace prin lume? Nu s-a descoperit, abia după 15 ani și mai bine, de la prima lui autopsie – și asta întâmplător – că acest Oswald, al doilea, era simțitor diferit de cel care făcuse armata la Dallas prin anii ‘48? O să-l învie această descoperire pe John Fitzgerald Kennedy?

Și cu asta mă apropii, în sfârșit, de motivul real, ultimul dintre toate, al confesiunii mele. Nu-i numai teama... Toată lumea se teme și toți suntem uciși. Pe lângă teamă, există și un orgoliu!

Am tras 30 de ani pe brânci și am ajuns la anumite concluzii! Acum am o idee în cap! Nu-i normal s-o expun, s-o dezvolt? Cât să mă mai încânt cu valențele seducătoare ale unei mari idei care se stinge în fașă? Și cine, vă întreb, l-a studiat în premieră absolută, mondială, pe Zefirelli, Urbanski, Emerson, Bahtarai și Ne-Rin? Da, am orgoliul acestor priorități! Așa cum am orgoliul de a fi ajuns, după ani de efort, să descifrez manuscrisul codificat al irlandezului Mac W. O’Hara, privind teleghidarea aproape halucinantă a unor mari valori spirituale de către alte valori. Nu, nu era un escroc acest roșcat ursuz: nu era paranoic! O știau cât se poate de bine și cei care l-au închis în ospiciu! Parapsihologia, pe scurt, încă nu-și găsise adepți, nu devenise știință, iar irlandezul nostru, O’Hara, devansase cu mult tot ceea ce se știa despre telepatie etc.: Materia gânditoare, noesică – cine să-l înțeleagă? – intra în rezonanță cu emisia enisică, enigmatică, a unor spiritualități de excepție... Când l-am citit prima oară, n-am înțeles nimic, parcă mă înjura! Și n-am chef să-l explic, nici nu pot într-o singură frază. Altceva vă întreb: dacă irlandezul O’Hara a fost dus la ospiciu, fapt confirmat – pentru că l-au însoțit până acolo doi frați mai mari și o soră – cum de n-a fost înscris în registrele acestei instituții serioase? Și cât de ușor acceptăm dispariții bizare ale unor minți strălucite, mistuite febril de viziuni care nu încap în puținul cunoștințelor noastre! Nu mai există O’Hara? Ne resemnăm... A fost și nu mai e! „N-au dispărut, la fel, în plină tinerețe, atâția mari poeți 7”

Nu mai răspund nimic. N-am ce! Mă simt în plin absurd! Și, ca pe o consolare, mi se aruncă în față – ați auzit? – „c-au dispărut și alții! „ Ba și imenși poeți! Byron și Lermontov... sau Edgar Allan Poe. Deci, ce mai vreți, de fapt? Vreau să afirm că toți acești anonimi sau cvasianonimi, dispăruți prematur ar fi putut să însemne o șansă, pentru umanitate! N-au fost profeți „ obligați prin nu știu ce mister biologic să trăiască doar 33 de ani... Zefirelli a dispărut când avea 24; Emerson-Roy – la 45; Urbanski – în jur de 53; Zulfikar Bahtarai – la 33. fără o zi... Ne-Rin și-ar fi început inițierea la 16 și ar fi întrerupt-o spre 164! Iar Mac O’Hara, nu știm, nu figurează nici în registrul de nașteri... Dar a murit, Supă declarația unui oarecare Ray March, autopsier de profesie, spre 29 de ani.

Ce-aș mai fi dorit să vă spun... Cercetând dispariția lor – deși am o părere formată, a mea, despre cum se dispare – n-am exclus nici o clipă din calcul ipotezele care țin de istorie, conflagrații, ideologie și, într-un anume sens – prezumptiv – pretind a fi consemnate și aici, fie și lapidar.

Am în vedere, deci:

1.      Prezumpția de lichidare fizică, premeditată, din ordinul direct al unor forțe conservatoare, tip inchiziție. Retrograzii sunt anormali, iar anormalitatea acceptă, declanșează sau glorifică – poetizează – crima. Procese publice – cu și fără abjurări – se mai pot practica; arderi pe rug, însă, nu... Nici nu sunt necesare; nu reprezintă soluții și nu sunt eficiente. Accidentele de avion, un infarct, sinuciderea chiar, sau actul terorist simplifică problema. Beneficiarii crimei și victima nu se mai întâlnesc. Din aceleași fonduri cu care au fost plătiți ucigașii, se plătesc jerbele și ferparele. În cazuri speciale, celor uciși li se înalță statui.

2.      Prezumpția de racolare, cu acordul persoanei sau fără acest acord, în vederea efectuării, în laboratoare speciale, a unor cercetări de natură secretă. Obiectivul e clar; demascarea nu influențează procesul. Legile care interzic racolarea – furtul de creiere – nu servesc la nimic. În caz de reușite speciale – vezi prezumpția I – se înalță același tip de statui.

Mai sunt încă 6 prezumpții: oameni de știință care se sinucid din consecvență morală; Caz ipotetic, firește! Oameni de știință care, debusolați, se ratează; alții care studiază și aplică așa-numitul „management” etc. etc. Dar prezumpțiile date nu mă încântă deloc, și nu explică nimic. Acoperă doar faptul cu haina aceluiași fapt, confirmând că adevărul banal este o banalitate. Îngăduiți-mi, deci, să fantazez puțin, ca să confer o șansă și unui alt real.

Giancarlo Zefirelli era convins profund de teoria pe care o lansase, a preludierii prin teamă a oricărei atrofieri biologice, de unde și maladiile grave care apar imediat pe acest suport, fără recul vital. Să asociem acum – nu mai e un secret – diversele presiuni, fizice și morale, la care a fost supus. „Din cauza dumitale – i se striga mereu – conștienți de pericol, oamenii mor din ce în ce mai mult și infinit mai rapid”. Deci nu starea de teamă trebuie acuzată, pusă la zid – pac! pac! – ci doar conștiința stării de teamă. Nu noi, ci tu, Giancarlo, ești primul ucigaș... Adică, vreau să spun că, din acel moment, Giancarlo Zefirelli trăia în cea mai teribilă groază! Spaimei i se urcase în cârcă reproșul! Sigur că organismul nu i-a mai rezistat. Cred că ajunsese să aibă toate bolile grave, atât de multe – toate – încât s-a descompus, printr-un fel de explozie, în atomi, în nuclee... Care s-au risipit, circulă, sunt undeva în aer! De aceea nici nu mai e nevoie să-l citim pe bietul Zefirelli... Eu cred că-l respirăm!

Despre Emerson Joy. După opinia mea a izbutit să obțină, într-adevăr, un câmp invers atracției terestre. A fost văzut zburând... Dar cred că acest câmp pe care îl crease, era mult prea puternic, iar Emerson Joy, pur și simplu, nu știa să-l regleze. Adică, ce spun eu? Emerson Joy a fost catapultat ca un fel de rachetă și expediat spre aștri... Dacă i-am cunoaște viteza, am putea stabili unde se află acum. N-o spusese și el, când mai era poet și creștea canari: „Eu n-am să mor, plec în Casiopeea? Scrieți-mi, neapărat!”

Cu Urbanski, treaba e mai complexă. Dacă a izbutit să creeze, într-adevăr, un moderator geriatrie, de ce nu am admite – mi se pare firesc – că s-a supus el însuși unei întineriri. Băiețelul acela, de vreo 3-4 ani, care se juca cu biluțe în fostul său cabinet, nu era chiar Urbanski? Sau adolescentul care se săruta cu o puștoaică splendidă pe una din alei? Dar glumesc, se înțelege... Pe toate baricadele, însă, unde tinerii luptă și riscă tot, chiar viața, se poate afla și el. Urbanski, mă auzi? .Urbanski, unde ești?

Bahtarai Zulfikar sau, într-o altă versiune, Brahmàrai, interpretul anihilării, al transmutației fruste de substanță în câmp, și invers, și al interacțiunii rapide dintre orice particulă A și antiparticula ei, de regulă tot A – formulare confuză și foarte încifrată, eu nu sunt fizician – Bahtarai, spuneam, era și un filozof. În studiul său predictiv la teoria anihilării, admitea – ca idee – că în replică normală la Bahtarai Zulfikar ar trebui să existe și un anti-Bahtarai. „Întâlnindu-l, glumea, n-aș putea să-l distrug. Nici n-aș dori să o fac. Doar să-l anihilez... După care, fără toate corecturile la experiența trăită, eliberat de obligații, m-aș cățăra pe munți”. Iată de ce, dacă plecați în Pamir, nu m-ar mira deloc – chiar de nu-l întâlniți – să-i descoperiți pe undeva urmele lăsate în zăpadă, pe când urca spre o culme de neatins nicicând...

În ce-l privește pe Ne-Rin, cred c-ați intuit adevărul încă din prima clipă. Printr-o voință excelent exersată, ar fi putut să reziste, spuneam, ciumei și focului, exploziei de ură și sărăciei negre, ofensei și tăcerii. Dar într-o lume în care poți trăi solitar, în principiu, a trăi real, efectiv și cu sens, înseamnă altceva. „T”-ul, din solitar, nu știu cine a ghicit, (dar a ghicit parțial) indică o eroare. Literară întâi... Dar și direcțională! Pentru că a trăi înseamnă, în esență, a fi nu solitar, ci solidar cu propria ta eroare funciară, esențială, aceea de a nu înceta să speri! ... Acesta-i umanismul! Când nu e de paradă... Ne-Rin, în izolarea lui, pierduse acest sens. În stare să reziste la orice agresiune, nu știa să reziste și nici să recunoască o eroare, care era în fapt coloana sa vertebrală. Dacă Ne-Rin trăiește? Nu știu, nu cred, nu mă interesează!

Să trecem la O’Hara. Refuzând să vorbească cu gardienii lui, indiferent la orice brutalizare, incapabil să urle, O’Hara a fost închis, din prudență, la demenții furioși. Exploziile care se închid în tăceri, vezi bunul Machiavelli, sunt cele mai cumplite. Dar O’Hara știa că, fiind închis printre demenți reali, va fi ucis la propriu. Precizare ilară, în măsura în care O’Hara se temuse, până în clipa aceea, doar de moartea morală... Și ce-i mai rămânea, în fața exterminării concrete, decât să lanseze puternic, intr-un eter noesic, convingerea sa, disperată, că rămâne în puterea umană de a comunica, prin timp și peste timp, prin spiritualitate. Încep să cred că nu, s-a înșelat... Altfel de unde aș fi știut, fără să-l fi citit pe O’Hara, că a descoperit aceasta „teleghidare”, repet, complet halucinantă? Și nu sunt singurul care a receptat mesajul! Nevoia de miracol, pentru care pledez, nu mi-a sugerat-o tot el? Ca și îndrăzneala, cred, de a lansa în eter acest cuvânt despre 6 dispariții ciudate și despre dubele albe care aleargă pe străzi, ca să .prindă nebuni...

Vreau să mai spun ceva, domnule editor: mai am în pregătire și un manuscris de proporții, circa 600 de pagini, pe care vi-l pot trimite rapid, dacă există șansa vreunei publicări. Textul de față nu are copie, n-aș dori să se piardă. Bibliograf ie nu anexez, din prudență, ca să evit retragerea din biblioteci a acelor lucrări care confirmă existența acestor mari dispăruți și teoriile lor.

În rest, sunt conștient de dificultățile pe care va trebui să le înfrunt, odată cu apariția acestor însemnări, confesiuni, cine știe ce sunt... Voi fi acuzat, presupun, că am inventat aceste 6 valori, pretinse permanente, în dorința de a provoca scandal. Deci și notorietate. Nu exclud nici faptul că starea mea de anxietate mă va îmbolnăvi foarte grav. Nu resping nici o anihilare tip Zulfikar Bahtarai. Nu contest nici varianta unor acțiuni mai complexe pe care le-aș întreprinde, probabil, „teleghidat” de radiația remanentă a unor alte valori.

Ceea ce vă solicit dumneavoastră – și în special dumneavoastră – ca editor redutabil al unor lucrări de așa-zisă anticipare și a unor ipoteze, al căror element de fantastic sugerează un alt real, interzis încă percepției, dar nu și imaginației – ar fi doar tipărirea, într-un tiraj modest, a confesiunii de față. Propun ca titlu, „Teama” și ca subtitlu „Contribuție psihoanalitică la înțelegerea exactă a stării mele de sănătate" Ceea ce ar îngădui denigratorilor și delatorilor mei să jubileze, probabil, și i-ar îndemna să nu vă submineze acțiunea editorială. Textul, evident, ar trebui semnat cu inițialele celor fi: Zefirelli, Emerson, Ne-Rin, O’Hara, Bahtarai, Urbanski, plus prima literă a cuvântului „Restituiri”. Deci, autor: „Zenobur-VI” (prefer șase roman). Nu mi-ar displace nici o postfață scurtă, din partea Editurii.

* * *

Postfață: Textul pe care-l publicăm în antologia noastră S. F. sub semnătura „Zenobur-VI-l979” nu s-a bucurat de o primire prea caldă din partea recenzenților de specialitate. Dorind să tratăm unele modificări, ne-am lovit de o altă dificultate: autorul nu și-a dezvăluit numele și nici adresa reală. Indicațiile existente în lucrare, privind persoana sa – locul de muncă, în special – nu ne-au servit nici ele prea mult. La Institutul de istorie a științei, singurul cercetător în vârstă de 49 de ani, un pasionat schior, a fost surprins de o avalanșă în Pamir. Un alt istoric serios care a investigat, acum vreo câțiva ani, arhivele din Reggio-Calabria, a suferit și el, la puțin timp, un atac grav de cord. Nu mai este în viață. Un al treilea cercetător, aflat în legătură cu scientologii irlandezi, pare că s-a retras din orice activitate. Nu se știe de ce. Situații similare – închise și fără de speranță – și în cazul unor colaboratori din afară care au cercetat, citez – „sistemul ascensional la păsările mari, așa cum a descris în lucrările de pură specialitate” și „Controverse fecunde – citez al doilea titlu – în teoria sistemului sangvin”. Lucrările, deși în fază avansată, nu au mai fost aduse la Institut pentru expertiză și referire. Ambii autori, practic, sunt dispăruți. Și un ultim amănunt. Pe plicul în care a fost trimis manuscrisul, în dreptul expeditorului se indică doar „Terra-Nova”. Am suspectat, evident, că-i o vorbă de duh... Ștampilele însă au confirmat expedierea din Terra-Nova, orașul Zenobur. Care, bineînțeles, nu este indicat pe nici o hartă din lume...

Din partea Editurii, pentru conformitate, consultant S.F., numele indescifrabil. În paranteză: D.D.

Titus Filipaș

Greața

Povestea mea are patru personaje de pe Vapakometa, asteroid din sistemul unei stele duble situată în același braț galactic al Orionului ca și Soarele nostru.

Vor fi prezenți, mai întâi, doi Lucrători Mecanici. Apoi „Confesorul”, computerul central de pe Vapakometa însărcinat, printre altele, și cu controlul „sănătății mintale” a roboților auxiliari; este un caracter cenușiu cu intervenții episodice, dar decisive în existența primilor doi.

Și, în fine, Omul.

La vremea aceea, viața pe Vapakometa se scurgea într-un ritm nealarmant, chiar potolit, iar unele evenimente erau de-a dreptul satisfăcătoare. Destul de înțelept, Luc recunoștea toate acestea în fața lui Mec, în timp ce puneau la punct aparatura exterioară a stațiunii de pe asteroid. De fapt, cred că nu există nici un cuvânt mai potrivit pentru a defini grosul muncii pe care o făceau cei doi atunci și acolo decât acela de măturător. Deoarece un asteroid mare, și Vapakometa este cu siguranță un asteroid mare, manifestă în permanență tendința de a se prăfui. Forma sa lungăreață de castravete, veșted gri se deplasează cu câteva zeci de kilometri pe secundă în spațiul din jurul aștrilor centrali, ciocnind o grămadă de particule de cele mai diverse dimensiuni, de la simple molecule și până la grăunțe de praf cosmic nu mai mari decât un vârf de ac. În cea mai mare parte a cazurilor, toată pulberea asta e strânsă de suprafața frontală a asteroidului ca pe un făraș. E drept că, în funcție de unghiul de incidență și de câteva alte circumstanțe mecanice, unele dintre particule ricoșează ca un glonț, reîntorcându-se în spațiul cosmic., Dar probabilitatea asta e mult prea mică pentru a ușura în vreun fel munca roboților auxiliari, ce trebuie să mențină în perfectă stare de curățenie pistele în formă de Y ale astrodromului vapakometian. Spre cinstea lor, să recunoaștem că munca asta era efectuată cu cea mai desăvârșită migală. Nu aceasta îi stresa, nu. Stresul era cauzat de proaspăt dobândita conștiință a existenței unei periodice degradări, a cărei amenințare sosea din nou, ineluctabilă precum mersul aștrilor.

– Doi ori zece la minus cinci, ripostă Mec printr-o cifră argumentelor călduța vânturate de Luc. Lubrifiantul ăsta uleios mă face să tremur de greață, urmă el contorsionându-și articulațiile delicate, indiciu sigur al unei tulburări profunde.

Nu-și duse mai departe explicațiile, dar Luc înțelese. Era o greață existențială, un fel de „nausee” robotico-sartriană, dacă se poate imagina așa ceva. Cu toate acestea, lansă hârâitor:

– Preferi un coeficient de vâscozitate de ordinul lui zece la minus șase?

Ironia era evidentă. În clasa acestor valori se situează saramura și apa distilată, fluide pe care un robot nu le agreează prin construcție, ca să nu zicem prin constituție. Mec recepționase aluzia. Se-ndreptă cât era de lung, potolindu-și agitația; rămase încremenit într-o poză hieratică, un simbol al automatizării în cercetarea spațială.

– Luc, știu prea bine că nici ție nu-ți place!, izbucni el, încercând să reînvie un sentiment comun, forjat cu prilejul lecturii scrierilor lui Kirkegaard, Sartre și ale altora din aceeași linie de gândire.

Celălalt coborî în jos ochii săi de bufniță; pentru câteva momente conteni chiar și zumzetul subconștient din bobinele sistemelor de retardare ce creau, artificiul, o profunzime a gândurilor în creierul unui robot.

– Este adevărat... suspină acesta într-un târziu, în spasmul unei descărcări periodice a condensatoarelor lui. Dar nu avem nici o alternativă la această situație, revizia tehnică și folosirea lubrifianților sunt necesități obiective pe care dorințele personale și subiective ale unui robot nu le-ar putea modifica...

În acea clipă, eterul prinse să răsune. Albastra stea centrală ieșea din obturarea satelitului ei portocaliu și lumina celor doi sori, amestecată într-o paletă orbitoare, se revarsă pe suprafețele zgrunțuroase de ceramică protectoare ale roboților, făcându-i să semene cu bizarele figurine de lut smălțuit ce pot fi cumpărate la orice bâlci de pe planeta Pământ. Zgomotul radio parazitar al stelei împiedica discuția prin antene. Lucrul avea totuși partea lui bună, întrucât convorbirea nu mai putea fi captată nici de „Confesori”.

Mec alesese, poate intenționat, momentul acesta pentru a urzi planuri secrete. Își puse brațul metalic pe creștetul celuilalt, realizând contactul direct între creierele lor electronice.

– De rândul acesta vom întreprinde ceva!

– Nu avem ce face, observă stoic Luc. Oamenii acționează după programele lor. Mai știi că un program odată declanșat este ca mersul Galaxiei, nu poate fi oprit...

– Tratamentul acesta înjositor va fi oprit tot printr-un program! interveni Mec violent, iar tensiunea din circulația cablată îi crescu brusc.

Luc se-nspăimântă de gândurile născute de inteligența de siliciu a celuilalt.

– Îl voi informa pe „Confesor”, spuse el fără convingere. „Confesorul”, omniscient și static, era spaima lor, situat într-o elementară axiologie robotică la același nivel cu Omul ori, poate, chiar mai sus. Fiindcă, în ochii roboților, fixitatea unui sistem ratiocinator era virtutea supremă, ideal imposibil de atins de ei, mereu puși pe treabă, mereu în mișcare, bieți Lucrători Mecanici...

Însă aproape imediat, Luc reluă propoziția anterioară negată, contrazicându-se singur. Mec îi sesiză gândurile printr-un banal fenomen de rezonanță.

– E un fapt pe care, după ce-l vom fi realizat, îl vom șterge din memoriile noastre, îi liniști el temerile. Nu are sens să nu încercăm, continuă Mec după o pauză în care intensitățile electrice din circuitele celuilalt descrescuseră de la valori maxime.

– Ce?

– Schimbarea programului Omului.

– Dar Oamenii sunt diferiți de noi, ei posedă un element irațional prin care discern adevărul și pe care-l numesc intuiție. Oamenii nu pot fi programați de roboți, ăsta-i un adevăr absolut, rezonă categoric Luc, cuprins de fiorul unor tensiuni alternative.

– Și tot un adevăr este că pot fi programați!

– Cum? țâșni curentul întrebării.

– Am descoperit asta citind cărți numite romane unde nu este scrisă nici o formulă. Cert este că, uneori, lui Mec îi plăcea să ia totul de la alfa: doar le citiseră împreună. Există, știu acum, o cheie de limbaj ce determină ca tot ce-i urmează să fie dus la îndeplinire... Ai înțeles?

– Nu! răspunse Luc, încordat de atenție, simțind cum în condensatoare i se acumulează sarcini electrostatice enorme.

Mec vorbi rapid, dintr-o bucată:

– Orice frază, pronunțată de Om, ce are la început cuvântul JUR devine automat instrucțiune și program!

Pe Luc ideea îl surprinse și sarcinile excedentare i se descărcară de emoție. Prin nenumărate reflexii undele electromagnetice generate cu această ocazie reverberară în cele două mase metalice. Trebuie spus că buchetul de moduri îl măguli nespus pe Mec. Acesta reluă abia când ultimul lor ecou se stinse.

– Mâine va fi revizia tehnică, după prezentarea tahigramelor zilnice. Tu ești acela care i le duci Omului. Printre ele ii vei strecura una falsă, confecționată de mine, începând cu „Jur”, continuat cu un text în care se anulează operația de revizie și ungere.

Rămâne și acum un mister pentru mine cum a reușit „Confesorul” să depisteze ițele intrigii. Poate pentru că făcea controalele de rutină ale memoriilor cu o fervoare de zbir. Firește, a anulat imediat realizarea și a șters orice informație despre ea din creierul roboților. Rămâne să sper că le-a interzis și accesul la fondul de beletristică al bibliotecii. Altfel, există riscul ca ei să dea peste povestirea asta și tot ciclul problemelor lor ar putea reîncepe.

Sandu Florea

Lara

Ei da, era demult, primul meu start, cu flori, cunoscuți, rude și prieteni, un zbor de probă pentru definitivarea mea ca astronaut, douăzeci de ani, dacă nu mai mult, oare când a trecut atâta vreme, de când m-am închis în mine însumi; spunea cineva că e un avantaj, a nu avea suflet, în meseria noastră, cu primejdii, sori și lumi stranii, situații .limită, cu multă stăpânire de sine dar câteodată, nu se întâmpla prea des, dar totuși, vai ce slăbiciune, mă cuprindea îndoiala, o dată, sau de mai multe ori, nu știu, ce-a rămas din mine, fac oare parte din neamul omenesc, am devenit oare circuit integrat, metal gânditor sau robot ultraperfecționat, despre fabricarea cărora știam totul, plin la refuz, dar teama era înlocuită imediat de un zâmbet ironic, ha, ha, ce stupid pot fi, apoi ca o constatare, astea sunt gânduri de om slab, am râs apoi mai tare, ha, ha, ha, prostii, nu e numai important ba chiar esențial, din cauza lor, a miilor de primejdii, capcane magnetice sau nu, numai eu știu prin câte am trecut, în mijlociii unor lumi ostile, să nu arăți că el există, sufletul, niciodată, nici durerea, nici bucuria, să fii de piatră asta e important, deviza tuturor astronauților, așa e scris în regulament, ha, ha, cred că e clar pentru toți, de ce vă mai mirați, da, da, piatra, piatra în dosul zâmbetului amabil schițat în orice împrejurare.

Am auzit semnalul de avertizare, cineva voia să intre în navă, tocmai îmi îmbrăcam combinezonul, abia aterizasem pe acest asteroid îndepărtat, la o bază de cercetări, o misiune de rutină, și-mi era tot una cine mă vizitează, poate chiar plictisit, de aceea nici măcar nu m-am uitat prin videofon să văd cine-o fi, am zis, două secunde, vă rog, îmi trăgeam tacticos fermoarul și fredonam un cântec, și de data asta totul o să fie bine, o să le dau o lecție nepricepuților ăștia, nici-un aparat nu e prea rezistent pentru ei, o să verific instalațiile, le știu pe de rost, siguranța asta în tot ceea ce faci îți dă o liniște interioară nemaipomenită, fluieram, știam tot ce se poate ști despre roboții ultraperfecționați și am trecut încet în sasul de ieșire, când colo, era Lara, albă, străvezie, aproape ireală, doamne, frumoasă, și pe mine mă tulburau ochii ei, negri, înecați în lumină, puteam să văd monștrii de pe Sirius, sau centaurul din Centura Galactică dar nu pe Lara, atât eram de surprins. Tu, atât am putut spune și am simțit cum învelișul de gheață care mă înconjura începe să se topească, ce trebuie să însemne toate astea, mă revoltam, căldura din piept, nu, nu pot renunța atât de ușor la siguranța din ultimii ani, intră, am spus cu voce seacă, de ce sunt mișcat, n-am înțeles, i-am ajutat să-și scoată costumul de protecție, mâinile singure, nu eu, au îmbrățișat-o, au ridicat-o în aer, fața ei fierbinte s-a lipit de a mea, am știut că ești aici, că vei veni, vorbea liniștită, încă înainte de-a ști tu, poate tot așa, împreună cu roboții tăi, important este că te văd, că te ating, n-o mai speram, văd că ești tot așa, neînduplecat, și-i simțeam mâinile ca niște aripi de fluture în jurul gâtului, cum mă atingeau palmele acelea moi, ești aici, am auzit vocea ei de copil și am simțit cum un râu infernal de cald trece prin venele mele, o, Lara, am crezut că ai dispărut pentru totdeauna din viața mea, de atunci de pe Ercx, nici atunci n-am putut să înțeleg nimic, nici acum, de ce ai venit iarăși, așa mă gândeam, mă gândeam la viața mea de până acum, ce o să mă fac oare, dar am spus, așează-te te rog pe fotoliul acela, să te servesc cu ceva, voiam să câștig timp, simțeam și mai acut răceala metalică a pereților navei, nu-mi trebuie Lara, de ce a venit, nu-mi trebuie sufletul nimănui, acum, după douăzeci de ani.

Lara a fost întotdeauna departe, departe de viața mea nomadă, din galaxie în galaxie, din planetă în planetă, de pe un asteroid pe altul, am întâlnit-o pe stația aceea, Ercx, într-o situație, ah, nici nu-mi vine să cred, centura de radiații bloca trecerea și nimeni n-o putea salva, așa zicea în regulament, nimeni nu trebuia să încerce în situații din astea, câți oameni pot muri așa oare, din cauza regulamentului, nici nu știu cum i-am comandat pilotului automat să încerce totuși, toți se uitau la mine ca la un nebun, și acum mă văd înfofolit în cele cinci costume de protecție pe care le-am îmbrăcat, și de irizările acelea albăstrui de pe carcasa navei nici nu mai vorbesc, cert este că am avut noroc, am găsit-o culcată în cabina-ei, tot așa, frumoasă ca acum, oare cum de nu s-a schimbat de loc, s-a trezit mirată și m-a întrebat ce caut acolo, nici nu știa din ce-a scăpat, de-abia apoi ochii i s-au dilatat de un licăr de spaimă, asta a fost tot, mă pregăteam s-o uit, dar Lara a apărut pe neașteptate la bază, am vrut să te mai văd odată, a zis ea pur și simplu, și nu mi-a fost de astă dată totuna întâlnirea cu ochii aceia, voi sta cu tine câteva zile, până vei pleca în Alfa-Centauri, acolo pleci, nu, eu n-am putut să înțeleg ce legătură au toate astea cu mine, cu misiunile mele, cu roboții mei ultraperfecționați, cu interioarele reci, metalice, ale astronavelor de cursă lungă, clipele seci, de singurătate, să mă cufund în această precizie, fără iluzii, fără vise, nu există, a zis, nu există nici-o legătură cu roboții tăi, și s-a ghemuit lângă mine, și au trecut doi ani, poate trei, mi-e destul de greu să-mi amintesc lucruri de genul ăsta, odată am auzit de ea într-una din rarele mele escale pe Pământ, avea a expoziție, îi plăcea pictura și picta stelele, la fața locului, și asta a fost tot, deși uneori, închis între pereții astronavelor, licărul negru al ochilor ei mă privea din spatele hublourilor, dar timpul a șters și asta.

Ce zici de-o plimbare, simțeam că mă sufoc, vom vedea instalațiile asteroidului, apropos, dar tu ce cauți aici, în pustietatea asta, o ajutam să-și îmbrace costumul, ah, da, ce prost sunt, pictoriță, cum de uit mereu, am ieșit în noaptea veșnică, pașii noștri nu scoteau nici un sunet pe luciul de sticlă al solului, nu scoteam nici un cuvânt, într-adevăr ea tăcea, îi explicam ceva despre instalațiile ce se. vedeau pretutindeni, ea mă ținea de braț, lipită de mine, o insulă a tăcerii, ne puteam plimba așa o veșnicie, am ajuns la ultima clădire, argintie, dincolo hăul negru, cu puzderia de constelații clipind molcom, abia perceptibil, Lara zice, îmi plac stelele pentru că niciodată nu știi când or să cadă, și râse, încetișor, eu mă miram de ce doresc să dureze această plimbare nebună, mă strânse de braț și ochii ei negri străluceau, șopti, hai înapoi, și umbrele noastre se pierdură în spatele astronavei.

Mă simțeam bine, capul Larei se odihnea pe umărul meu, să n-o trezesc, trebuie să plec, pe asteroidul vecin s-a defectat o instalație, chiar acum am fost anunțat, ce mă fac cu tine? Lara, deschide ochii, taci, nu spune nimic, te iubesc, da, te iubesc, am uitat că există cuvântul ăsta, trebuie să plec, simțeam că-mi pierd capul, de ce am mimat viața până acum, îi spusesem, unde-i stăpânirea de sine, roboții ultraperfecționați, ea stă culcată, ghemuită lângă mine, mă privește, de ce nu spui nimic, a rămas la locul ei în timp ce mă îmbrăcam încet, ne vom vedea peste două zile, mai dormi și te iubesc, și am sărutat-o, și eu pe tine, spun ochii ei, mâine totul o să fie clar, mă gândesc ieșind din astronavă, poate e mai bine să n-o mai văd niciodată, am stat douăzeci de ani așa, poți și fără ea, judecam ca un robot ultraperfecționat, mă liniștisem, reparam avaria, cunoșteam pe dinafară toate aparatele, și după aceea nu m-am dus la navă, decât mai târziu, dar n-am mai găsit-o, a plecat, de ce a plecat, unde a plecat, și dispecerul instalațiilor de pe asteroid a confirmat, a plecat și m-a rugat să vă dau tabloul ăsta, o stea strălucitoare cădea, am fost tulburat doar o clipă, am zâmbit, mulțumesc frumos, i-am spus dispecerului, am pus tabloul într-un dulăpior, și totul a fost din nou O.K.

George Gănescu

Darne și Charis

Darne îmi surâse trist. Interviul nu se desfășurase așa cum aș fi dorit; era într-adevăr celebritatea cea mai dificilă pe care o întâlnisem. Părul aproape alb; ochii albaștrii ou sclipiri întunecate; bărbia proeminentă, distonând oarecum cu expresia melancolică. Un taciturn greu de scos din izolarea sa. Un om cu seisme interioare dificil de analizat. Crețurile mărunte și unghiurile feței îi dădeau un aer care nu promitea bunăvoință. Când zâmbea însă...

Era instructor șef la un Centru de lansări galactice, Planul galactic D, și auzisem prea multe povestindu-se despre el pentru a nu mă simți ispitită să-l întâlnesc. Știam că evită publicitatea, dar nu-mi închipuiam să fie atât de inabordabil. Am reușit să-l prind, totuși, în pauza unor verificări și l-am rugat să salveze o proaspătă reporteră.

– Să salvez?! Păi, asta-i specialitatea mea! ... Și, pentru că nu dădusem vreun semn că aș pricepe despre ce-i vorba, m-a invitat să iau loc. Am să mă justific, a rostit el c-o ironie detașată. Am să relatez un caz de salvare... Poate ar fi cazul să merg mai în trecut, nu? Ești încă tânără, n-ai de unde să știi anumite lucruri...

În treacăt fie spus, știam destule, dar n-am făcut imprudența să-l fac atent. Mi-am compus o fizionomie naivă și l-am ascultat.

– Plecasem în cea de a treia Expediție. Cred că eram într-o stare sufletească cât se poate de amestecată: fericit și îngrijorat. Charis, prima mea soție, originară de pe planeta Eryx (după numele muntelui mitologic) suportase tocmai operația de adaptare la condițiile pământene. Asistasem personal la dificilele operații-laser, la modificarea unor caractere ereditare, a funcțiunilor care se pretau la asemenea schimbări. N-aș putea să-ți explic în detaliu prin ce-am trecut eu, prin ce-a trecut ea, – mai ales ea! E suficient să-ți amintesc că numele Charis, se potrivea cum nu se poate mai bine. Era, într-adevăr, o zeiță a grației și frumuseții, o făptură pe care orice pământean ar fi adorat-o. Nu mai vorbesc de mine! Mă amețise atâta fericire. Până a pleca cu a treia Expediție am fost ca un om drogat cu pilule de beatitudine. Devenisem altul și, dacă n-ai fost până acum îndrăgostită, nu prea văd cum ți-ai putea imagina starea mea de atunci. Exista însă o problemă: „Cordonul vital”, cum îl numesc specialiștii. Operația se putuse efectua numai cu acest preț. Forța bioplasmatică a scoarței cerebrale, indicii ei psihici erau în strânsă dependență de ai mei, trăia oarecum prin mine, dacă vrei o comparație mai directă. Pentru o perioadă de timp aceasta urma să fie o condiție absolut obligatorie și nu ezitasem să-i ofer din zestrea mea „pranică”. Bineînțeles, fuseseră necesare tot felul de teste, de intervenții chirurgicale – și la mine – dar câte nu se fac în ziua de azi! Pe vremea aceea eu fusesem o premieră terestră, nimeni nu se mai încumetase la așa ceva.

În cazul plecării mele intervenea însă o complicație. Cordonul acesta al vieții duble, comune, cum era și normal, avea să se subțieze. Ca atunci când te desparți de o persoană dragă; imaginea se șterge din ce în ce mai mult, se pierde, chiar dacă legăturile sufletești sunt aceleași.

Cam asta era situația la noi, curentul meu nervos care se scurgea către ea, pe nevăzutele canale de iubire, era supus în cazul plecării mele unei pierderi pe traseul atât de lung al cosmosului.

Totuși, trebuia să plec! N-aveam încotro, făceam parte dintr-o echipă care nu putea fi descompletată, nu puteam refuza. Mai ales că nu consideram pericolul prea mare. Dar... Doi într-unul înseamnă multă fericire, e adevărat, însă și prea multă nefericire, uneori. Mi-am dat seama de asta prea târziu.

Și am plecat. Cu cât mă depărtam, cu atât se subția cordonul prin care transmisiunea fluidică întreținea viața acelei făpturi încă plăpânde. Îmi închipuiam ochii ei adumbriți, mi-o imaginam acolo, în salonul astronomic, cu mâini palide regăsite în aer, cu privirea trecută dincolo de tavanul transparent, înspre hăul încrustat cu milioane de ochi gânditori, statorniciți parcă de eternitate. O statuie de ceară modelată lângă un foc prea violent, unde se subțiază și dispare în adierea molcom-sonoră a brizei artificiale. Câteodată, în timp ce astronava înghițea distanțele, o vedeam aievea, stând nemișcată sub cerul care continua să-și deschidă potecile prin infinite luminițe pâlpâitoare, acei licurici izolați pe fondul de păcură, inaccesibil celor mulți.

Nemișcată și concretă. Ca un suflu oprit brusc pe-o suprafață de sensibilitate rațională. Și simțeam cum acel suflu cald mă îmbărbătează, mă susține. Aveam într-adevăr nevoie de așa ceva, nu numai eu, ci toți, eram cu toții prizonieri. Știi câte ceva despre Planeta Verde, de asta ai auzit, sunt sigur. Am să mă opresc numai la situația disperată în care ne-am aflat la un moment dat, la eforturile colective și, mai ales, la ceea ce m-a costat pe mine; la consecințele acestor eforturi.

Saut reușise în a zecea zi a captivității noastre să-mi arunce câteva vorbe care-mi lămuriseră puțin rostul lungilor zile petrecute în subteranele Planetei Verzi. „Vor să ne oblige la o supunere totală”, șoptise Saut și mă bizuiam pe perspicacitatea sa în astfel de situații. Din păcate, despre ceilalți supraviețuitori ai navei „MOUX”, nu aflase nici el nimic. Am căutat atunci să fac o scurtă reconstituire a situației în care ne aflam de la doborârea noastră de către razele trimise în întâmpinarea navei. Din doisprezece membri, câți număra echipajul, patru muriseră imediat, doi erau aproape paralizați, ceilalți șase se aflau izolați unul de altul, excepție făcând Saut care, dispunând de-o forță mentală deosebită, făcea pe translatorul între noi și războinicii verzini. Doctorul Ionic fusese adus o dată cu mine. Nu ne putuserăm spune mare lucru. Apoi nu-l mai văzusem. Nici pe el, nici pe Rina, nici pe Ursi, nici pe Falcis, șeful Expediției și specialist al zborurilor cosmice din planul D.

Curios în această nenorocire era tratamentul verzinilor care nu ne făceau nici bine, nici rău; pur și simplu așteptau – ce anume nu știam încă; poate să crăpăm din propria noastră inițiativă. Numai că nu eram prea dispuși la aceasta. Mă gândeam în primul rând la Charis. Știam ce pericol o aștepta. Putea muri la orice consum exagerat, la orice pierdere de forță nervoasă depășind limita admisibilului. Măsurăm cu pași mărunți încăperea goală cu atmosferă verzuie, așa cum erau de fapt toate lucrurile, toate vietățile de pe această planetă luxuriantă în vegetație, cu clădirile aidoma fuselor, fără nici un fel de colțuri, cu verzini lipsiți de orice căldură, veșnic încruntați, cu fețele triunghiulare, aproape fără buze, în care ochii verzi-gălbui ne priveau constant cu aceeași căutătură, cu părul ca lișița, căzut în plete bogate pe umerii firavi și aplecați în față – ceea ce le dădea aspectul unor gheboși răutăcioși și dizgrațioși.

Prima astfel de față mă aruncase într-o uimire amestecată cu silă. Verzinii rostogoleau sunetele prin gura lor largă și subțire dând impresia unui scârțâit de ușă neunsă. Deși atmosfera era respirabilă simțeam cum venele de la tâmple îmi zvâcnesc ca niște explozii ritmice în sânge, în creier. Mă prăvălisem atunci în iarba ascuțită, țepoasă. O căldură mă pătrunsese deodată, cerul gurii mi se umpluse de flăcări uscate, atunci o văzusem în fața mea pe Charis, chipul ei răvășit și, chinuit; cu un efort de voință m-am rupt din imobilizarea care mi se strecura în tot corpul și acoperea treptat fiecare părticică din mine. Trebuia să mă mișc, trebuia să supraviețuiesc. Așa gândeam, așa îmi impuneam mai înainte de a fi imobilizat de verzini cu căngile lor dirijate de la distanță – niște căngi cu laturi oare se modelau după mărimea costumelor noastre. Apoi ne-au pus în față niște lanterne cu o lumină groasă, apoasă, ușor de suportat de ochi, dar nu și de creier. Falcis căzuse ca o frunză vestejită brusc și planată câteva clipe încoace și încolo. Apoi îmi venise și mie rândul. După ce ieșisem din cercul de amețeli, de, sub greutatea care-mi învăluise până atunci fruntea și ceafa, mă gândisem din nou la Charis, nu știam dacă rezistase șocului. Când mi-a apărut în gând, mi-am dat seama că a supraviețuit. Asta mi-a dat încredere, m-a ajutat să trăiesc, să vreau să trăiesc.

Aparent, ideea a venit din senin. Probabil însă că a fost mult timp rumegată de subconștientul meu; și când dormeam și când eram supuși măsurătorilor – verzinii făceau fel și fel de teste cu noi. Înghițeam mâncarea cu o îndârjire pornită dintr-un adânc parcă mai profund decât instinctul de conservare. Mă mișcăm în limitele îngrădirii trasate de razele albicioase și dense, căutând mijlocul, posibilitatea, care a izbucnit brusc, nerăbdătoare să se materializeze. Au început exercițiile, focalizarea intensă de gânduri din diverse puncte, pe diferite canale. Legătura cu Saut am făcut-o aproape imediat. Recepționa ușor și-mi transmitea gândurile lui cu o claritate extraordinară. La început mi-a fost chiar teamă să nu fie vorba de-o amăgire, să nu iau cumva drept gânduri recepționate, propriile mele speranțe. Dar nu, m-am convins curând că nu era vorba de-o părere. Comunicam între noi aproape ca și cum ne-am fi aflat față în față. În loc de sunete, de vorbe, vehiculam gândurile.

„Știi că vor să ne transforme în verzini?”

„În verzini?”

„De ce nu?”

Când Saut făcea asemenea aprecieri – deplasate după părerea mea – imaginea lui se tulbura, nu-i mai puteam păstra în minte imaginea, gândurile se tulburau și ele.

„Trebuie să luăm legătura cu ceilalți” îl întrerupeam eu.

„Să încercăm cu cei paralizați. Voi încerca mai întâi să-i vindec; îmi trebuie însă ajutorul tău. Ne vom uni gândurile și forța mentală va fi astfel mai puternică”.

Apoi a urmat salvarea expediției, însă consumasem și forța necesară Charisei; propria ei energie era insuficientă. Corpul ei în curs de adaptare necesita un consum mare. M-am frământat zile întregi, știam că este aproape o crimă ce urmează să fac; apoi am întrebat-o, nu știu dacă m-a auzit, dacă mi-a prins apelul... Și i-am luat din viața ei pentru a-mi salva semenii, pentru a salva Expediția, Și am salvat-o, am anihilat forțele razelor, le-am ecranat printr-un zid masiv de gânduri combinate, razele verzinilor nu erau altceva decât biocurenți; verzinii își canalizau propria lor voință spre noi prin intermediul unor aparate de directivitate – în același timp și amplificatoare. Nici un înveliș, nici un sistem de protecție nu poate rezista voinței gândurilor care pot pătrunde peste tot. Ceea ce vedeam ca lumină groasă și albicioasă era doar sistemul de orientare, care aducea pe culoar, pe un „cablu cu pierderi minime, voința verzinilor. Dar le-am distrus-o folosind propria lor armă și pentru că nu ne puteam compara cu cantitatea lor de voință, iar nici nu aveam aparatajul necesar de canalizare și amplificare, am folosit surpriza, tactica unor vechi luptători, care nu atacau decât prin surprindere forțe dispersate. Apoi am pus mâna pe „lanternele”, pe „reflectoarele” lor și situația s-a schimbat. Din anumite puncte de vedere eram mai evoluați decât ei. Dispuneau de multe cunoștințe, mai ales de distrugere și anihilare a materiei prin forța psihică însă erau lipsiți de imaginație, de darul combinațiilor, se repetau, învățau bine un lucru și pe acela îl făceau la nesfârșit, din ce în ce mai bine, mai puternic. O fisură în această organizare perfectă a lor îi punea în fața unui fenomen pe oare nu-l puteau înțelege decât cu greutate, de cele mai multe ori tardiv.

După eliberarea noastră, prima mea grijă a fost să-i transmit Charisei cât mai multă energie vitală. Prea târziu. Nu, nu murise. Numai că nu putuse suporta dintr-o dată niște vibrații, niște unde așa puternice, eu nu avusesem posibilitatea să apreciez prea bine distanța aceea enormă, nici să dozez viața pe care i-o trimiteam; apoi propriile mele gânduri suferiseră o ciudată schimbare – prea multe influențe, apoi, aerul în care mă aflasem, poate și adaptarea mea la mediul de acolo...

Când m-am reîntors, Charisa era o față verzuie, triunghiulară, cu părul lățos de culoarea și consistența lintiței; cu ochi gălbui și pielea de un verde murdar întrerupt ici și colo de înțepături albe. Era de-o hidoșenie pe care nici verzinii nu o puteau atinge. Era produsul mai multor influențe planetare, o hibridare nefericită și respingătoare. Când am văzut-o, deși fusesem prevenit, am crezut că mă fărâmițez în mii de scântei de furie, milă, durere, toate amestecate, învălmășite în toate ungherele corpului și sufletului meu. Au fost cele mai cumplite momente prin care am trecut. Îmi vedeam propriul meu ideal de frumusețe, iubire, transformat. Într-o arătare bizară și respingătoare. Când m-a privit, când am văzut în ochii pe care-i iubisem atâta, deveniți acum pete gălbui, chinuite, când am văzut, zic, luminițele acelea de dragoste și dorință, care emanau și se târau spre mine cu rugă umilă, am vrut să fug, să urlu, să intru în pământul pe care mi-l dorisem atâta! N-am făcut nimic din toate astea. Poate că m-am gândit la sacrificiul ei, sacrificiu pe oare îl făcuse numai pentru mine, pentru a deveni pământeană.

Mi-am impus buzelor să nu se strâmbe, brațelor să n-o respingă, ochilor să nu o străpungă, picioarelor să nu ia la goană. Și-a apropiat fața punctată de a mea, pielea de iarbă colorată, gura subțire, întreaga ei făptură care primise noi tipare date de Planeta Verde și trimise de mine, inconștient, către ea... Da, cred că era mai bine de o mie de ori să moară, sau să mor eu înainte de-a o revedea așa cum arăta. Și-ar fi cruțat atâtea umilințe, atâtea frământări, sforțări, pierderi inutile de timp și energie. Curând, n-a mai avut nevoie de acel cordon care ne legase, era suficient de puternică pentru a nu mai fi legați unul de altul. Când, în cele din urmă, a înțeles clar că o revenire nu-i posibilă, că totul trebuie distrus, a plecat, lăsând în urmă doar amintirea ei tragică întovărășindu-mă prin toate peregrinările mele astrale...

Darne rămase îngândurat. Părea că urmărește o prezență reală. Charis fusese reînviată și readusă lângă el, nașterea ei continua să-l țină legat cu un cordon care nu putea fi încă dezlegat. Cu un cordon invizibil prin care viața, o viață ciudată, continua să circule în ambele sensuri: Charis și Dame, Darne și Charis...

Mihail Grămescu

Marlin cel rău

Copilul murdar și jerpelit stă în penumbră, lângă zidul ruinat, acoperit de algele bărboase. Fetița a ațipit, cu părul umed intrându-i în ochi și în gură. Zdrențele de pe ea lasă pe alocuri dezgolite porțiuni din pântecele vânăt de frig. Băiatul dă drumul la casetofonul ca o pietricică neagră și continuă înregistrarea începută cu o zi înainte. Din când în când se oprește, tresărind, și pândește zgomotele mărunte câteva clipe. De două ori se apropie de fetiță și o sărută pe pielea creață a pântecelui albăstriu. Ea îl împinge la o parte, înjurând prin somn. Băiatul se întoarce de fiecare dată la înregistrare, lăsând arma proptită de zid. Vorbește întretăiat, cu pauze, confuz, neobișnuit.

– ...batalioanele au fost spulberate... nu puteți înțelege ce înseamnă asta. Era ca o victorie. Și lotușii se oglindeau în piscina secretă. Eu și sora mea vindeam grifonii înaripați pe oare îi dresasem și aveam acces în castel. Pe vremea aceea castelul era strălucitor și exista un diamant cioplit în așa fel, încât privit în ultraviolet, X, în fine, reproducea istoria ilustrată în mișcare a planetei. Șarpele cu pene, săgeata de foc...

Iar bate vântul și înregistrarea o să conțină paraziți. Știți ce se ascunde în spatele acestei întâmplări? Acum, când totul s-a terminat am să vă pot spune. Dar să vă povestesc întâi întâmplările.

Știți ce suntem noi? Dinții Balaurului. Crezuseră că te poți juca fără să pățești nimic. Au semănat dinții, după ce l-au ucis. Se simțeau în siguranță, învingători. Ne simțeam. Dar din dinții semănați au răsărit armatele. Povestea cu capetele. „Și unde tăia Făt-Frumos unu răsăreau două”. Treceam pe străzile cetății și ne întrebam nedumeriți de unde or fi venind toți acești dinți pe care nu-i văzuse nimeni mai înainte. „De unde or fi răsărit? De prin alte țări? Din alte galaxii? „ și nu înțelegeam că sunt dinții balaurului care au dat rod.

Acum am 18 ani, sunt bătrân. Sora mea este bătrână și ea. Nici copiii noștri nu mai sunt tineri, deja capabili să poarte o armă în mână; răzlețiți pe Planetă, cine știe câți or mai fi trăind.

Numai noaptea, fiindcă ziua nu se zărește nimic, poate fiindcă ne ferim prin coclaurii violenți, poate fiindcă, cine știe, s-ar putea să nu mai fie nimeni. NIMENI, mă înțelegeți?! Singuri pe această planetă pustie. Din când în când, pe undeva mai sună un telefon. Mă reped să răspund dar sună altul, și altul, și altul și noi nu mai avem timp decât să răspundem „Alo!” și să fugim la altul: „Alo!” și iar „Alo!” Dar răspunsurile nu mai avem timp să le primim.

Noaptea însă, pe locurile mai ridicate se văd focurile. Dar nu știm dacă sunt semeni, sau dinții balaurului.

De altfel, și noi suntem dinții balaurului...

Se întrebau de unde au apărut toți acești ...nu știu cum să le spun. Dinții, vreau să zic. Întâi câțiva. Rari, dar se simțea ceva în ei. Un fel de siguranță, de prestanță, de agresivitate. Apoi erau tot mai mulți. Circulau pe autostrăzi, invadaseră castelul, și a fost nevoie să li se dea drepturi și legi speciale.

Pe atunci eram tânăr, chiar foarte tânăr: nu aveam nici zece ani. Sora mea era virgină.

Citeam cărți, cărțile sunt balauri albi cu dinții negri. Voi n-o să cunoașteți niciodată ce înseamnă o carte. În ele erau povești, explicații, semne. Dinții cărților erau un fel de semne, în spatele lor se ascundea ceva.

Nu am găsit însă nici în ele, în nici una din ele, niciodată, răspunsuri la problemele mele. Erau ca niște irizații în petrol, pe suprafața apei, după o ploaie mare. Unele erau fade, unele interesante, altele chiar frumoase. Dar nici una nu răspundea la întrebări, la probleme. Unele dădeau sfaturi, dar inutile. Cum să trăiești, ce să faci. Dar, în realitate, metodele și practicile erau inutilizabile. Se credea că sunt scrise de semenii noștri însă... totul era o impresie, o iluzie.. Fleacuri!

La început semenii considerau Dinții Balaurului înfiorători. Se temeau de ei, le era scârbă de ei. Treptat însă m-am obișnuit cu prezența lor, sau a trebuit să ne obișnuim. Să ne obișnuim?! ... O! ce am zis! „

La strigătul băiatului, fata tresare din somn.

– Taci, zice ea. Ce faci acolo?

Apoi tace scrutând pânditor liniștea nopții. Ce se aude? întreabă.

– Ce se aude? întreabă.

– St, taci! zice băiatul.

– Vin.! zice ea speriată și intră în panică. Își frânge mâinile.

Băiatul a luat arma și pândește.

După o vreme se liniștesc. Fata vine să se cuibărească la pieptul lui. El o sărută.

– Ce vrei să faci? întreabă ea. Și dacă vin?

– Dă-i dracului! N-au decât să vină. De altfel nu mai aud nimic.

– Eu mai aud.

– Nu mai auzi nimic. Ți se pare. Avem și focul aprins...

– Și ce dacă?

– Focul ne apără.

– De unde știi?

– Nu ai văzut? Și pe celelalte culmi sunt focuri aprinse.

– Asta nu înseamnă nimic. Pot fi ale lor.

– M-am gândit mult la ceva. Ia uită-te la mine.

– De ce?

– Uită-te la mine!

– Nu vreau. Mi-e frică.

– Uită-te!

– Nu!

– Ești proastă.

Cei doi copii se îmbrățișează, în timp ce banda casetofonului continuă să se deruleze până ajunge la capăt, ca și în celelalte seri. Burnițează mărunt peste ruine.

Mihai Grămescu

Δ

Adesea îmi propusesem să merg pe râulețul care trecea prin fața porții, să văd unde duce. Era un fel de scursură de zoaie. Dar, cum nu l-am văzut niciodată secat, mi-am zis că trebuia să ducă undeva. Nimeni din sat nu a fost în stare să-mi spună unde se varsă și, cum nu am găsit în nici o hartă, oricât de detaliată, nici o indicație cu privire la el, m-am hotărât în vacanța de vară să iau elevii și să facem o excursie de explorare.

Știam că nu pot fi mai mult de cinci kilometri până la satul celălalt și bănuiam că râulețul va trece prin pădure ca mai apoi să ajungă pe undeva pe aproape de Horodinți.

Era încă răcoare și copiii au strâns buchete de flori sau papornițe cu zmeură și mure. Câțiva, de la cercul de zoologie, alergând după fluturi, au intrat într-un vad secat plin cu urzici. Când au ieșit de acolo, mai râdeau încă de ei, s-a produs însă un fapt care a influențat cugetul nostru, ca să zic așa, într-un mod cu totul special, dând o turnură captivantă și plină de neprevăzut excursiei. Roșii pe picioare și pe mâini de la urzicătură, nici unul din ei nu părea însă. preocupat de asta.

– Știți ce specie este fluturele capturat? m-a întrebat un puști arătându-mi trofeul purtat cu mare grijă de urzicații iubitori ai naturii.

– Nu, am recunoscut, privind la fluturele ale cărui aripi palpitau irizând în tente de alb și negru catifelat Nu am mai văzut niciodată vreunul care să-i semene, am precizat, admirând aripile cât frunza de castan toamna.

– Nici noi. Dar Titel spune că ar fi un fluture cap-de-mort.

Am zâmbit înduioșat de naivitatea și entuziasmul presupunerii și le-am explicat că specia respectivă nu poate fi găsită decât în America de Sud și că este deci imposibil ca vreun reprezentant să ajungă în Europa.

– De altfel, purtători ai unei boli virale cumplite, le-arm spus, sunt socotiți foarte primejdioși.

Dar se vede că excursia noastră era menită să se desfășoare sub semnul unei ciudate stele. Râulețul, cu cât înaintam, se lărgea fără a primi nici un afluent vizibil.

– Este vorba, probabil, de izvoare subterane care îl alimentează, am încercat să dau eu o explicație rațională unei realități iraționale. Dar șubrezenia ipotezei era evidentă. Eram complet derutat. De altfel, râulețul era acum un fluviu larg, cu malurile colcăind de o vegetație luxuriantă.

– Iată, liane! nu se mai putu stăpâni unul dintre copii.

– Într-adevăr, am zis. Și din momentul acela mi-am dat seama că s-a ales praful de tot prestigiul meu profesoral.

– Iată și niște sequoia!

– Și sicomori!

Mi se părea că visez urât. O floră burlescă invadase pădurea Toplingeni și malurile râulețului, de fapt „Marelui Fluviu” (nici nu știam că există un asemenea fluviu trecând pe lângă sătucul nostru nenorocit, ba chiar, nici nu auzisem de un asemenea fluviu în Europa.. Mă gândeam că ar fi trebuit să i se acorde o mult mai mare importanță locului de unde izvora, satelor pe unde trecea, ba chiar și țării care avea un asemenea fluviu).

– Oare se varsă direct în mare? m-a întrebat unul dintre copii și mi-am dat seama că îmi este cu neputință să îi răspund.

Am găsit o plută din arbori de cauciuc și ne-am urcat pe ea. Intrasem într-un joc nebunesc, dar mă gândeam că totul se va sfârși în satul de alături, când vom reveni la realitate și ne vom trezi din delirul acesta colectiv. În fond, nu pot fi prea mult cinci kilometri.

Începuse să se lase seara și copiii se plângeau că le este foame. Ne-am apropiat de un țărm și am debarcat.

Cu greu am reușit să răzbim prin jungla deasă, dar am ajuns brusc la un templu megalitic, într-un luminiș cu iarbă înaltă.

Copiii s-au risipit pe lângă copacii cu fructe mari și, începând să strig ca să-i opresc, mi-am dat seama că în spațiul acela gigantic vocea nu are ecou. Era ceva ca și cum aș fi urlat într-un calup de vată de sticlă.

Am luat-o la fugă după ei, pe aleea pietruită de lângă templu. Era o oale a cărei vastitate mi se trăda treptat în fața ochilor.

După un timp am ajuns în dreptul unor uriașe edificii. Și am răsuflat ușurat văzând în depărtare un pâlc de femei și bărbați.

„Îi voi întreba încotro au luat-o ștrengarii”, îmi ziceam.

Dar, ajungând în dreptul lor, am constatat o stranie încremenire. Figurile chipeșe și tinere păreau să ilustreze o dureroasă scufundare, un neant total.

Am întrebat ceva, dar vocea îmi era fără rezonanță și nimeni nu a observat nimic. Rămăsesem țintuit; asemeni o apăsare grea mă strivea.

Și, după un timp, o tânără cu chipul sfâșietor de trist întoarse ochii către mine, încet de tot, și mi-a trebuit mult până să înțeleg că, de fapt, nici nu mă vede.

Într-un târziu mi-am amintit de fluviu, de plută, de oameni.

Moleșit de acea atmosferă viciată, fiecare pas era un efort de nedescris. Întâlnind o santinelă înarmată am strigat către ea:

– Unde sunt? dar vocea mi se pierdu în ceață.

Santinela nu mi-a răspuns și am plecat mai departe clătinându-mă. Presiuni de mii de thori apăsau peste mine și întreagă această lume grandioasă și minunată îmi părea un munte de aur prăvălit peste piept să mă înăbușe. Doar undeva departe, deasupra, corbii negrii se roteau croncănind, ca deasupra unei prăpăstii pe fundul căreia zace un cal cu picioarele rupte.

Și ajungând pe malul apei (mă gândisem să sar în ea și să mă las purtat la vale) am constatat că râul, și dintr-o parte și din alta, curgea într-aici. Și-am dedus că ajunsesem la marea unde se varsă fluviul, și că nu mai aveam unde mă duce nicăieri.

Mihail Grămescu

Programul

– Nu am reușit niciodată să înțeleg cum fac ceilalți de gândesc și trăiesc normal, uniform, fără probleme. Eu sunt probabil altfel. La mine totul este dezechilibru. Nu am avut niciodată un drum precis, nu am știut niciodată care este țelul meu, scopul către care pluteam prin acest labirint de fapte, vorbe, persoane.

Vocea îmi răsună cu un ușor ecou în spațiul gol al sălii.

– Cine este Wanda? întreabă glasul de sub bolți.

– Wanda, rostesc fără să mă pot stăpâni, cu toate că îmi dau toată silința. Wanda este o femeie frumoasă. Când am cunoscut-o îmi părea că ascunde un secret. Mai târziu, deși senzația că ascunde ceva persista, am întors-o pe toate părțile și nu am găsit nimic ascuns, interesant, obscen măcar, la ea. Este cea mai anostă și goală formă imaginabilă.

– Bine, suficient pentru astăzi, îmi zice vocea de sub bolți, și simt că sunt iar liber.

Mă scol din fotoliul plușat și îmi cuprind fruntea în mâini. După interogatoriile astea, de fapt nu sunt atât interogatorii cât un fel de introspecții la care nu mă pot opune în nici un fel, deci, după ele, mă simt răvășit, nu mai sunt stăpân pe propriile mele idei. Voința m-a părăsit. Sunt găunos și fad. Și gândurile se prăbușesc unele după altele în Neant. Primesc mâncare și mă culc, deși nu îmi este niciodată somn.

De dimineață mă trezesc și mă întâlnesc cu ceilalți în fața unei clădiri de formă perfect paralelipipedică. Ieșim din ea. Dar nu știm ce am făcut acolo. Nimeni nu știe asta. Poate că după fiecare somn, sau ceea ce credem noi că este somn, murim de fapt, și ne naștem din nou, trecând prin somn ca printr-un gang, ca printr-un intermundiu, ca să ajungem de fiecare dată în altă parte, născându-ne de fiecare dată în altă lume semănând identic celorlalte, dar alta, între ele existând discontinuități funcționale ușor de sesizat, atât împrejurul cât și în comportamentul nostru, și din afară, și din interior. Și atunci, dimineața, când ieșim din clădirea aceea misterioasă ca să ne răspândim pe la treburile noastre, atunci știm din nou ce vrem, cine suntem și ce trebuie să facem. Adică, mai precis, ceilalți știu, fiindcă eu tot nu știu nici atunci, și rătăcesc toată ziua de colo-colo privind la cei care cară resturile umane ambalate în lăzi dreptunghiulare, sau mă preocup toată ziua ajutându-i pe cei de la maternitate să își trăiască viața în mod complet și activ, să devină utili. Iau atunci un copil și îl scot în curte. Acolo îl las pe o bancă la soare. Copilul urlă și cei dinăuntru se strâng de fiecare dată minunându-se cum de a ajuns acolo, se agită împrejur până îl recunosc și îl duc înapoi de unde îl luasem. Sunt în stare să facă treaba asta de nenumărate ori în aceeași zi fără să le intre în reflex, și am ajuns la concluzia că sunt călăuziți de instincte primare automate, neavând nici chiar cea mai elementară rațiune, căci definiția acestui fel de comportamente iraționale o găsisem într-o carte de biologie. Acolo era dat de exemplu comportamentul viespii la intrarea în vizuină. Viespea lasă prada în fața pragului, dar nu ca să aibă mandibulele libere spre a răspunde eventualelor atacuri, ci din instinct. Inspectează viesparul, apoi își ia hrana și intră. Dar dacă îi furi hrana, mutând-o cu un centimetru mai departe, ea nu se miră, nu se impacientează și nu pare deloc derutată. Pleacă, o găsește, o aduce, o lasă la ușă, intră, iese, nu o găsește iar și tot așa la infinit, de unde se poate deduce că totul nu este altceva decât un instinct. Să fie oare acest instinct un semnal că instinctele au fost cândva logică? Savanții spun că nu. Să fie vorba oare la semenii mei, care se miră de fiecare dată de copilul pe care îl las pe bancă, de logică? Nu, nu ar avea nici un motiv. Dar nevoia mea de a înțelege atunci când concep și fac asemenea experiențe, nevoia mea de a înțelege este o dovadă de logică? Nu cred să existe nici un argument solid în sprijinul acestei idei. Dar vocea, întrebările ei, scopul cu care mi le pune, acolo, sub boite, oare vădește rațiune? Sau întrebările sunt tot un instinct? Poate că o mașină gigantică, absolut mecanică și fără sens face totul, dar cel care o fi construit-o? Nu, nici aici logica nu este sine qua non să o construiască. Poate că este vorba de un animal al cărui instinct este pur și simplu acela de a construi o mașină care să facă introspecții.

După-amiaza, în fiecare zi, urmează secvența cu Wanda. De fiecare dată când o regăsesc ea este îmbufnată și se plânge că am întârziat. Eu nu știu niciodată când și unde o voi întâlni. Dacă mi-aș aminti de ea înainte nici nu aș ști unde să o caut. Dar nu îmi amintesc de ea decât când o regăsesc. Și de fiecare dată lucrurile îmi par programate dinainte. Dar nu sunt sigur. S-ar putea ca regăsirile să se producă instinctiv, să fie vorba de un instinct al speciei: femelele și masculii, despărțiți chiar unii la un pol și ceilalți la antipol, la o anumită oră pe zi se întâlnesc, chiar dacă pentru asta ar fi nevoie de o convergență a antipozilor, sfidând legile fizicii și logica. Este doar cunoscut de toată lumea că instinctul este mai puternic decât rațiunea ori voința.

Apoi introspecția în galeria pustie. Sunt descusut ce sunt, cine sunt, ce am făcut, ce am simțit, ce am crezut.

Apoi vidul. Somnul.

– Și toată existența mea, și toate gândurile, cunoașterea însăși, se închid în cercuri. Nici un drum, nici o investigație nu duce nicăieri. Oriunde m-aș ascunde, la ora fixată din zi apar Wanda, galeria, vocea, somnul, intermundiul, dimineața, speranța, noul program venit din Neant și noua zi. Singurul lucru care îi deranjează este faptul că îmi dau seama de asta. Mai sunt contrariați și că, în loc să fiu reprogramat, și vechea reprogramare să se șteargă fără reminiscențe esențiale de impedanță, la mine ciclul Histerezis este larg, nepermițând ștergerea vechilor programe, cele noi suprapunându-se unele peste altele. De fapt de aici a început totul. De la conștiința libertății. Ceilalți sunt convinși că acțiunile lor sunt o mișcare browniană necontrolată și necontrolabilă. La mine, proasta reprogramare, proasta ștergere și reînregistrare, mă împing la ideea că mișcarea noastră este doar o copie, dar a cui? Și mișcarea aceea care ne programează, nu este cu adevărat browniană, a noastră fiind doar coordonată de legi browniene? Și totul a început pentru mine în ziua când am gândit asta. M-am trezit în sala goală, și vocea de sub bolți m-a întrebat pentru prima dată:

– Ei, ce părere ai?

– Nu cred nimic. Deocamdată doar nu înțeleg. Doar n-am dormit.

– Ba ai dormit!

– De ce țin morțiș să mă convingă că am dormit? am întrebat-o pe Wanda, însă ea nu a realizat subtilitatea. Dacă ei țin cu tot dinadinsul să mă convingă că sunt pe o pistă falsă, înseamnă că sunt pe o pistă care îi deranjează, care mă duce la un punct pare nu le convine lor să-l aflu. Care? Deocamdată nu știu nimic și nici nu am cum să aflu atâta timp cât nu am nici o informație nouă care să deschidă oul rațiunii în care m-am închis. Oul propriilor mele limite de rațiune.

– Păi, deja ai ajuns dincolo, a zis Wanda și mi-a dat ideea salvatoare. Dar nu pot face pasul atâta timp cât sunt programat. Dacă nu reușesc să intru în sala goală treaz, și asta este imposibil, cum să fiu treaz în somn? Dacă aș putea să le spun că știu, că am făcut pasul pe care ei vor să mă împiedice să-l fac, voi ști în funcție de reacția lor oare era pasul și îl voi face cu adevărat. Dar, atâta timp cât dorm, nu am făcut nimic. Eu dorm, vocea mă întreabă, și eu nu pot să mă prefac, să mint, să păcălesc mașina de introspectat.

Tot glasul a fost însă cel care mi-a dat ieșirea din impas. Important nu era să-i răspund treaz, ci să-i răspund. Să visez că sunt treaz.

Wanda se ștergea treptat în camera care își distorsiona spațiul strâmt către coridoarele acelea cu construcție confuză. Și mi-am zis:

„Nu atunci dorm! Acum mai dorm încă și sunt pe cale să mă trezesc” așa încât când vocea m-a întrebat, eu am răspuns:

– Cred că sunt treaz. Cred că m-am trezit.

Și vocea nu mi-a mai spus că sunt liber să mă duc să mă culc.

– Ce știi? m-a întrebat.

– Totul, am răspuns, fiindcă într-adevăr știam tot ce se putea ști din informațiile pe care le aveam. Nu era un impas de înțelegere, ci unul de cunoaștere.

– Cine ești?

– Nimeni. Nici unul dintre ei.

Spațiul s-a deschis, și am constatat pentru prima dată că: 1) sala nu era pustie așa cum crezusem; 2) sala nu era închisă, nu era o sală, ci un labirint de culoare care se pierd în noapte și neant.

Nu percepția era cea care mă împiedicase să îmi dau seama până atunci, dar așa cum existase un timp în care nu aveam acces nici măcar în această anticameră, și nu pentru că ar fi fost inaccesibilă simțurilor, ci pentru că era nevoie de un salt pe verticală, și nu de oricâte evoluții pe orizontală, era nevoie de o revoluție psihică, de un salt calitativ, tot așa și de astă dată nu simțurile erau vinovate de îndelungata mea orbire, ci prehensiunea, capacitatea. Nimic nu mă închidea în nici o direcție. Limitele mele erau singura mea închisoare. Și mă gândeam că trucul ca să faci acest pas era să simulezi doar că l-ai făcut. Și mă mai gândeam că acum sunt liber, că am intrat în spațiul acela nelimitat în mod conștient, independent de mișcările mele, nemaifiind supus nici unei programări, de care în realitate nu era vinovată nici o voce, ei eu, eu însumi: o mașină cu autoprogram; reușisem să depășesc programul, să văd realitatea așa cum era de fapt, dar că pentru acest lucru fusese necesar să-mi păcălesc propriul meu program de autoprogramare prin acest truc, era nevoie să mă confund cu programul meu de autoprogramare.

Privind împrejur am perceput cortegiul celor dormind, prefăcându-se că dorm sau prefăcându-se că sunt treji deși dormeau, și am constatat că mergeau cu toții pe o direcție unică, deși împrejur erau nenumărate porți, deschideri, căi. Erau conduși probabil de un instinct al materiei. Predeterminați de propria lor predeterminare.

Mă hotărâsem tocmai să o apuc în alt sens pentru a investiga spațiul acela nou prin tatonări consecutive de „da” și „nu”, de „herror” și „over”, conform principiului șoarecelui în labirint, dar, privind la gloata îmbulzindu-se, am zărit-o pe Wanda și am remarcat că era totuși excelentă, o femeie de prima pagină a revistelor de modă, și am strigat-o peste capetele mulțimii:

– Hei, Wanda!

Wanda a întors spre mine ochii până atunci imobili, ca de om în tranșă, și mi-a făcut semn cu mâna strigând:

– Ce faci acolo, belfere?

– Nimic, am strigat. Nimic. Nu știu ce să fac și încotro să o apuc.

– Hai pe aici, mi-a strigat ea.

„Doarme. Este în cea mai perfectă stare de autohipnoză posibilă” mi-am zis. „Și totuși, ceea ce este cel mai interesant este că reușește să mimeze perfect o discuție rațională. Acesta este probabil motivul pentru care în urma trezirii nici eu nu-mi mai aminteam nimic. Tot ce făceam în această stare nu se deosebea cu nimic de uzual, de banal. Gesturi stereotipe, făcute de milioane de ori, așa că nu aveam pur și simplu ce să-mi amintesc. Dar de ce cheia de boltă este afirmația că nu trezirea este trezire, ci această stare de suspendare psihică?”

Mi-am dat seama că nu mă gândisem încă deloc să investighez lucid către unde se îndreaptă convoiul în transă. Inițial presupusesem că iese pur și simplu afară pe o ieșire oarecare din labirint, dar acum înțelegeam că acesta este un raționament schematic, din cauza căruia puteam ajunge în alt automatism de gândire, care să mă ducă, orb, cine știe în care alt impas impreventibil. Trebuia să fac întâi o inspecție generală a acestui traseu urmat de ceilalți. Marele secret poate că stătea tocmai în acest traseu. Logica urmează uneori aceleași căi pe care merge și instinctul, deosebirea neprovenind din cantitate ci din calitate.

Mergând alături de Wanda am început să pălăvrăgim verzi și uscate. Studiam între timp galeriile cu pereți netezi. Dar era o construcție deosebit de interesantă. La prima vedere ai fi zis că este o mină părăsită. Dar nu era. Mi-a trecut prin cap: „un adăpost”. Da, un adăpost! Instinctul primar de a construi adăposturi! Antiaeriene, antiatomice, antifrig. ANTIREALITATE. Un gest spontan de apărare împotriva traumelor mișcării, vieții, realității.

Traseul urmat părea stabilit apriori. O selecție de mii de ani crease instinctul acestei rute. Dar ce se întâmplase cu ceilalți, care nu îl urmaseră? Era posibil ca galeriile astea, de la un punct anume, să se umple de oasele celor rătăciți, care au murit de foame sau care au fost pândiți de cine știe ce primejdii noctambule. Dar dacă și aceste drumuri neutilizate duc undeva? (în fond trebuie să ducă!) Unde? Poate că acest drum, pe care a luat-o încă de la început marea majoritate, este greșit...

Un murmur confuz venea din față și am dedus că drumul se apropia de sfârșit. Coloana noastră a irupt într-o sală enormă. Pe un perete care bara drumul apăreau imagini pâlpâitoare ca ale unui film. Și am rămas surprins să constat că figura mea era proiectată pe acel ecran și lua contur din rocă tot mai clar, mai material.

„Ce sens pot să aibă toate astea?” m-am întrebat. „E oare dovada că am recăzut în transă?”

Cei dimprejur nu păreau să mă remarce în nici un fel. Nici măcar Wanda. Toți priveau fascinați ecranul.

Ai fi zis că personajul de pe ecran ține un show, un spectacol regizat dinainte, în care se exhiba într-o anumită ordine dată privitorilor. Mă simțeam destul de stânjenit. Personajul își arătă mușchii, făcu o serie de grimase tip, care îmi aparțineau de fapt, și continuă apoi cu niște gesturi și mai stupide și penibile: se strâmbă, se scobi în nas și în urechi, se scărpină sau se căută de purici, ostentativ, de parcă ar fi demonstrat: „Uite cât sunt de reușit! Așa trebuie să procedați și voi”, iar toată adunătura de suflete privea cu interes și luare aminte, de parcă nu ar fi fost niște gesturi banale, penibile chiar, ci un cod, un cifru pe care, din toți, numai eu nu îl înțelegeam.

Cel de pe ecran respira acum obosit și strigă către asistență, scuturându-și transpirația din sprâncene: „Hai odată! Haide! Haide!”

Și atunci întreagă masa aceea de oameni a început să îl imite. Era ca un dans caraghios, și priveam îngrozit la adunătura compactă care se zbuciuma și se maimuțărea în fel și chip imitând ecranul. Și, brusc, am înțeles ce fenomen diabolic se petrece sub ochii mei. Toți, dar absolut toți, se modificau în una și aceeași persoană. O forță irezistibilă îi reprograma pe aceeași lungime de undă. Cei oare terminau metempsihoză, treceau mai departe prin ecran ca printr-o poartă a cărei cheie era asemănătoare cu aschimodia, strâmbându-se, cu mine însumi, în ultimă instanță.

Am înșfăcat-o pe Wanda, care încetase a mai fi ea însăși și era acum aproape eu, am tras-o și am încercat să o împing înapoi în labirintul de galerii. Dar ea s-a zbătut să scape. Și în timp ce noi ne luptam, peretele-ecran dispăru complet, lăsând să se vadă în spatele lui lumina.

– Vreau să ies! strigă Wanda și se smulse din mâinile mele.

– Oprește-te! am strigat, dar un suflu irezistibil m-a supt înspre afară, înspre realitate. Nu vreau, nu se poate așa, vreau să rămân aici! Cum o să pot trăi într-o lume populată doar cu mine însumi?! strigam, dar pata albă a realității creștea inevitabil. Acum se zăreau deja clădirile, apoi se putură distinge și carcerele gestapoului, strâmbe ca niște cuști de cobai prin care mișunau prototipurile. Și înțelegeam că următorul pas va fi trezirea, trezirea noastră a tuturor, care am fost programați astăzi, pentru o zi sau pentru eternitate, asta era încă un secret, să fim astfel.

Forma paralelipipedică a lagărului părăsit prinde contur în fața mea ca pe vremuri și îmi dau seama că întunericul și necunoașterea ce învăluiau clădirea crematoriului în care sufletele omenești erau topite și retopite, conturate și reconturate, seamănă, și eu abia acum observam asta după ani și ani de zile, seamănă înfiorător de bine cu un imens sicriu de plumb, fără nici o deschidere prin care morții să fie introduși sau scoși, căci azi nu mai e nevoie să fie introdus nimeni, și de ieșit, cu atât: mai mult nu mai are sens să fie concepută vreo ieșire.

Ion Hobana

Cea mai bună dintre lumi

Întins pe masa de operație, pilotul părea mai înalt decât și-l amintea profesorul din ziare, din filme, de la televizor. Mai înalt și de o frumusețe mai impunătoare. Hipotermia îndelungată dăduse trupului său răceala și duritatea marmurei. De marmură părea și fața golită de sânge, cu umbrele viorii ale cearcănelor săpate sub ochii închiși.

„Ce culoare au ochii lui?... Albaștri, verzi...?”

Profesorul opri dușul ultrasonic, își strecură sub pleoape lentilele măritoare și se îndreptă spre trupul inert. Îndoiala care-l învăluise până atunci cu păienjenișul ei paralizant se destrămă brusc. În fața lui se afla un caz nemaiîntâlnit în practica medicală, un om decedat prematur. Un om care trebuia redat vieții.

Asistentul întoarse comutatorul și lumina începu să scadă treptat. Masa se roti în jurul axei până aproape de verticală. Pilotul părea acum gata să se desprindă din chingile magnetice și să facă un pas pe podeaua translucidă.

– Contact!

Un roi de scântei verzi porni să se învârtească pe ecran, prinzând până Ia urmă contururile unui creier ciuntit. Prin lentilele măritoare, detaliile căpătau, pe rând, proporțiile unui întreg. Profesorul schimbă de câteva ori unghiul de observație și trebui să recunoască temeinicia concluziilor cibernosticului „Salvării”; o porțiune tangentă la centrii memoriei era iremediabil distrusă.

Masa celulară de schimb aștepta în recipientul străveziu al circuitului artificial. Fusese creată după modelul celulelor încă vii ale creierului pilotului. Prima încercare de a reproduce un fragment din cea mai înaltă formă de organizare a materiei.

Profesorul îi aruncă o privire piezișă. Nu mai încercase asemenea transplantări decât la animale și rezultatele nu fuseseră totdeauna strălucite. I-ar mai fi trebuit câteva luni de experiențe. Câteva luni...

În penumbra verzuie, chipul pilotului își pierduse rigiditatea. Părea cufundat într-un somn adânc, odihnitor. Dar inima nu mai trimitea în artere fluxul vieții. Hipotermia menținuse un echilibru precar pe marginea abisului. Foarte curând moartea clinică avea să se preschimbe într-un proces ireversibil.

Profesorul își trase pe degete mănușile complexului bioelectronic și se concentră asupra imaginii de pe ecran. Bisturiele radiante, pensele, aparatele de sutură se apropiară de craniul zdrobit. Păreau însuflețite de o voință proprie, amenințătoare, dar nu puteau decât Să tălmăcească, în mișcări de o precizie inumană, fiecare nuanță a gândului omenesc. Și gândul le poruncise; „Încet, înainte!”

Convalescența dura mai mult decât ar fi fost firesc. Grefa izbutise peste orice așteptări, inima măsura din nou fără greș scurgerea timpului, dar pacientul nu dădea semne că ar vrea să se vindece. După ce se întremase puțin, ceruse un dictafon, stilou, hârtie. Toate acestea zăceau acum părăsite într-un colț. Nu se știa la ce slujiseră. Pilotul stătea zile întregi tăcut, nemișcat, cu storurile trase. Mânca puțin și fără poftă, refuza tonicele și se împotrivea oricăror tratamente speciale.

După două săptămâni, profesorul îi făcu o vizită, în afara orelor de program. Se așeză pe fotoliul de lângă pat și începu bătălia fără hărțuieli de avangardă;

– Am venit să te cert!...

– Dreptul dumitale, mormăi pilotul continuând să privească în tavan. A doua viață... Recunoștință eternă... etcetera, etcetera. Profesorul se instală mai bine în fotoliu;

– N-ai să reușești să mă enervezi.

Celălalt se ridică în coate, cu o mișcare bruscă;

– Puțin îmi pasă de nervii dumitale!... Și de dumneata în general!...

Așteptă încordat riposta și, văzând că întârzie, se trânti pe spate, încercând zadarnic să brutalizeze moliciunea elastică a somierei de xilen. „Copil mare” zâmbi profesorul – un zâmbet pierdut în hățișul cutelor fine de la colțurile buzelor. Apoi spuse încet, pe tonul celei mai banale previziuni meteorologice:

– Mie, în schimb, îmi pasă de dumneata.

– Știu; pilotul care a descoperit cinci planete.

– Și asta. Dar și omul care nu vrea să trăiască... Asistentul meu e convins că apatia dumitale se datorește unei leziuni nedescoperite. Eu cred însă...

– Mi s-a făcut somn, declară pilotul.

„Am apucat-o pe un drum greșit” – își zise profesorul. Și schimbă tactica;

– Bine. Renunț la ceartă.. Gazetarii ne-au obosit destul ca să nu mă mai pot război și cu...

– Le-ai împărtășit ipoteza dumitale?... Au acceptat-o?... Vor fi titluri clare sau aluzii strecurate în text?

Profesorul scotoci alene în buzunarul drept, apoi în cel stâng și scoase la iveală câteva ziare de seară;

– Dacă te interesează...

Nici un răspuns. Se ridică atunci din fotoliul care îi îmbrățișase trupul masiv.

– Mai am de făcut o vizită. Te părăsesc pentru câteva minute.

Și, intuind reacția celuilalt;

– Numai pentru câteva minute!

* * *

Părăsite ca din întâmplare pe marginea patului, ziarele păreau a fi rămas neatinse. Ochiul atent al profesorului descoperi însă mărturiile unei răsfoiri grăbite; ordinea schimbată, cutele inexistente mai înainte... Reîmpăturit în ultima clipă „Solul Cosmosului” lăsă să se vadă titlul unui articol publicat în pagina a doua; „Pilotul merge spre vindecare”. Iar dedesubt, cu aldine; „După cum ne-a declarat medicul-șef, viața pilotului e în afară de orice primejdie. În curând, eroul Cosmosului va putea să-și reia...”

– E ora ploii de seară, anunță profesorul cu melancolie.

Ploaia mi-a inspirat primele versuri și reumatismul, de care distinșii mei colegi n-au reușit încă să mă lecuiască. De fapt, e vina mea. Acum cincizeci de ani, într-o excursie pe Venus...

– Vrei să mă faci să cred că n-ai altă treabă decât să-mi ții de urât?

– Vreau să te fac să-nțelegi că vindecarea dumitale nu e doar o chestiune personală!

– Înțeleg, râse pilotul fără nici o urmă de veselie. Grija creatorului pentru permanența operei sale...

Profesorul tresări, dar rămase la fereastră, privind norii pe care avioanele serviciului meteorologic îi pregăteau pentru ploaia de seară. Într-un târziu începu, aparent fără nici o legătură cu discuția anterioară:

– În Era Diviziunii a existat o perioadă numită evul mediu...

– În aceeași ordine de idei, îl întrerupse pilotul, tatăl meu avea o splendidă colecție de scoici de pe „Alfa Centauri”.

– Atunci au apărut creatorii de monștri, urmă netulburat profesorul. Nu, nu e vorba de teratologie, de cercetări științifice. Schilodeau copii și-i puneau să cerșească... sau îi purtau prin bâlciuri, prezentându-i drept curiozități ale naturii.

Era o meserie bănoasă... Și creatorii aveau nevoie de permanența operei lor...

Norii închipuiau acum calota imobilă a unei gigantice meduze. Avioanele dispăruseră. Antena centrului meteorologic se învăpăie o clipă, lansând în văzduh un strident orbitor. Lovită în plin meduza își desfăcu miriadele de tentacule argintii.

– N-am vrut să te jignesc, spuse încet pilotul. Complexul meu de inutilitate...

– Inutilitate?

* * *

– M-am născut pe bordul unei cosmonave pornite să exploreze sistemul stelei-proiectil a lui Barnard. O cosmonavă din epoca eroică; decolare de pe rampa terestră, forme aerodinamice, propulsie nucleară – și o viteză care astăzi ni se pare ridiculă. Drumul dus-întors a durat aproape două decenii. Două decenii de cădere liberă, cu un scurt popas pe o planetă inospitalieră, care n-avea nimic comun cu Pământul, în afara mișcării de revoluție săvârșite în același timp. Două decenii de imponderabilitate...

M-am adaptat ușor, neavând săpată în fiecare fibră amintirea unei experiențe gravitaționale. Ceilalți erau la a nu știu câta expediție și se obișnuiseră. Căpătasem, toți, un nou simț al echilibrului, mai apropiat de cel al păsărilor și al făpturilor acvatice.

Epoca eroică... Dușmanul cel mai cumplit al cosmonauților nu erau meteoriții sau razele cosmice, ci timpul. Oamenii mâncau, dormeau, controlau bunul mers al aparatelor și apoi... Cred că atunci s-a născut expresia „a-ți omorî timpul”, cu toate că lingviștii îi atribuie o vechime impresionantă.

Cosmonava avea o microfilmotecă, o sală de jocuri și o sală de sport, în care se doborau zilnic recordurile terestre la sărituri și aruncări. Mai mult mă atrăgeau însă ceasurile de taifas.

Cărțile îi prezintă uneori pe veteranii zborului cosmic drept niște uriași taciturni, cu chip și sentimente de piatră. Prostii!... I-am văzut apărându-și fiecare, cu îndârjire, „steaua lui”, „planeta lui”! După duelul verbal, urma confruntarea peliculelor magnetice. Mă luau drept arbitru și stăteam ore întregi în fața ecranului, devorând imaginile tridimensionale, sunetele, culorile și miresmele unor lumi de o stranie frumusețe. Auzeam comentariile; „O pădure de cristale purpurii – singura formă de viață de pe planeta stelei duble 61 Lebăda... Aici am pierdut trei oameni; plantele carnivore s-au aplecat asupra lor și... Bila asta e de șaisprezece ori mai mare ca Jupiter. Abia am izbutit să decolăm!”

Vorbeau despre Pământ, cu o nostalgie care mi s-a părut întotdeauna „de rigoare”. Ce poate oferi Pământul unor oameni însemnați de fiorul necunoscutului? ...

Știu ce vrei să-mi răspunzi; leagănul omenirii,, patria unică, receptaculul civilizației solare... De acord, dar eu nu sunt făcut pentru o existență în care zborul pe Uranus înseamnă o adevărată aventură!... De ce-ți spun asta? Ai să înțelegi.

Membrii expediției erau, firește, specialiști în cele mai diferite domenii. Sub supravegherea lor învățam cosmografie și astrobotanică, teoria mișcării subluminice și biofizica stelară – tot ceea ce avea să-mi fie necesar pentru obținerea brevetului de pilot galactic. Învățam și așteptam întâlnirea cu Pământul, ca o escală obligatorie în drumul spre stele.

Un roi de meteoriți, ivit pe neașteptate între Jupiter și Saturn, ne-a făcut să cheltuim rezerve prețioase de carburant. Drept urmare, lupta cu gravitația terestră a fost mai scurtă și mai brutală. Mama n-a suportat decelerația...

M-am târât o vreme prin sălile Institutului de Cosmonautică strivit de greutatea propriului meu trup, mi-am dat examenele și am fost numit stagiar pe o astronavă care pleca spre „Beta Centauri”. Tata era medicul expediției. Am părăsit Pământul fără strângere de inimă...

Nu mă întreba nimic!... Dacă mă opresc, n-am să mai am curajul să continui.

Zeci de ani am străbătut Cosmosul, explorând zeci de sisteme stelare. Am descoperit cinci planete și fenomenul interferenței câmpurilor de atracție poartă numele meu. Compensatorul efectului Doppler, la care lucram de multă vreme, a fost brevetat și introdus pe bordul astronavelor fotonice. Aveam câteva proiecte privind crearea condițiilor de viață terestre pe alte corpuri cerești...

Toate acestea îmi par astăzi titlurile încă vii ale unor cărți de mult uitate. Nu-mi mai amintesc nimic. Caracteristicile celor cinci planete, calcului interferenței, principiul cosmonavigației mi-au devenit străine. M-am chinuit ore întregi să dictez o formulare coerentă a unei legi de mecanică astrală. Am înnegrit zadarnic sute de pagini.

Bănuiesc ce s-a întâmplat. Accidentul. Au fost atinși centrii memoriei... Și nu pot s-o iau de la capăt! înțelegi, profesore? Nu mai am timp!... Știu ce vrei să spui; să-mi găsesc un rost aici, pe Pământ. Aș fi primit oriunde cu brațele deschise... După șase luni aș fi în stare să îngrijesc o seră cu plante venusiene. După un an...

Nu, profesore, perspectiva asta nu mă încântă. Gândește-te că ai uita dintr-o dată tot ceea ce ține de meseria dumitale, că n-ai mai putea să vindeci și să cauți căi noi de vindecare a oamenilor... Și încă nu-i același lucru. Dumneata ai un cămin, o familie. Dumneata ești un fiu al Pământului, iar eu...

Asta-i tot. Acum poți să mă cerți.

* * *

Clădirea Centrului de explorări galactice (C.E.G.) strălucea orbitor, revărsând razele solare absorbite în timpul zilei. Ca un imens fluture negru atras de lumină, graviplanul coborî pe terasa superioară.

Profesorul ieși din cabină și se îndreptă grăbit spre biroul directorului.

– Sunteți așteptat. Puteți intra.

Străbătând anticamera, profesorul notă amuzat inflexiunile de contraltă ale vocii secretarei-robot.

„Pesemne că directorul e meloman”.

Directorul era, în orice caz, un om teribil de ocupat. Urmărea pe ecran decolarea unei cosmonave de pe Marte, dicta un răspuns Consiliului solar și frunzărea în același timp un teanc de rapoarte cu antetul fosforescent C.E.G. „Atenție distributivă... Exemplul clasic era un oarecare general din Era Diviziunii, care făcea și el mai multe lucruri deodată. Cum naiba îl chema?...”

Profesorul era într-adevăr așteptat. Directorul închise televizorul și dictafonul, lăsă rapoartele pe birou și porunci contraltei să înregistreze toate comunicările. Apoi se întoarse către vizitatorul său și îl întrebă cu sinceră îngrijorare:

– Cum îi merge?

Ascultă relatarea profesorului, înnegurându-se treptat, și izbucni:

– Trebuie să facem ceva pentru el!... Vă stau la dispoziție cu toate resursele Centrului! Noi, și întreaga Uniune solară, îi datorăm prea mult ca să...

Profesorul clătină din cap;

– Nu pot să-i redau memoria.

– Să căutăm totuși o soluție!

* * *

Peste un ceas, directorul ceru secretarei să-l cheme pe unul dintre colaboratorii Centrului.

Era un tânăr scund și timid, pe oare faima interlocutorului său îl făcuse să gângăvească în timp ce-și formula stupefianta propunere. Acum aștepta răspunsul, urmărind parcă înfricoșat necontenitul dute-vino al pilotului prin încăpere și ascultându-i monologul întretăiat:

– Viteză supraluminică!... Asta-nseamnă... o colosală extindere a razei de cercetare... Cele mai îndepărtate sisteme ale Căii Lactee. Chiar metagalaxia!...

Se opri brusc în fața fotoliului:

– Dacă experiența dumitale reușește, vei rămâne în istoria cosmonauticii... Îți mulțumesc că te-ai gândit la mine. Din păcate, starea sănătății...

– Profesorul spunea... începu tânărul, roșind.

– Profesorul nu ți-a spus tot! îl întrerupse pilotul, dar desluși pe chipul celuilalt ceva care-l făcu să adauge: sau poate.

Luă tăcerea drept încuviințare.

– Atunci înțelegi de ce nu pot accepta. Dumneata ai nevoie de un colaborator, nu de un lest inutil. Nu mai sunt în stare nici să interpretez indicațiile aparatele...

– Am pornit la realizarea proiectului, după ce am citit lucrarea dumneavoastră despre interferența câmpurilor de atracție. Nu voi decola decât cu dumneavoastră la bord!... Experiențele preliminare au decurs satisfăcător. Urmează saltul cel mare. Și profesorul spunea...

Ezită o clipă. Ochii pilotului ardeau ca două flăcări albastre, poruncindu-i să continue.

– Există o șansă ca viteza supraluminică să vă dea un șoc mnemonic.

* * *

Pe ecranul semicircular pulsa o neverosimilă auroră boreală. Albastru, roșu, verde... Culorile unduiau, se topeau una-ntr-alta, înfloreau în jerbe scânteietoare...

Pilotul își umplea ochii de văpaia aceasta pe care n-o mai întâlnise, nu putea s-o întâlnească în zborurile lui cu viteze subluminice.

– Ne îndreptăm spre Lalande 21183, anunță tânărul, aplecat asupra cărții galactice. Planeta se afla la o distanță medie de 0,132 unități astrale față de stea. Masă relativă 0,06. Perioadă de revoluție cca paisprezece ani...

Pilotul privea aurora boreală a Cosmosului.

* * *

Rezultatul analizei era favorabil; atmosfera nu conținea elemente nocive. Cosmonauții abandonaseră scafandrii spațiali, îmbrăcând costumele de melen – ușoare, ignifuge, mai rezistente ca oțelul.

Planeta se caracteriza printr-o adevărată frenezie vegetală. Ierburile creșteau nemăsurat, lianele își legănau pretutindeni trupurile elastice, iar arborii își împleteau coroanele într-un ocean de frunziș.

Pilotul și însoțitorul său își croiau drum spre fluviul zărit de la înălțime. Era cald – o căldură umedă, care le încetinea mișcările și gândurile. Totul împrejur fremăta de o viață ascunsă ghicită doar de tremurul ierburilor și foșnetul frunzelor.

Fluviul!... O pânză cenușie, lunecând spre o țintă necunoscută...

Căutând să suprapună imaginea aceasta pe o amintire neclară, pilotul se apropie de țărm. Un pas, încă unul...

Tânărul îl opri în ultima clipă. La picioarele lor, arcuirea largă a ierbii nu mai acoperea decât pânza cenușie.

– Crezi că e vreo primejdie?

– Paragraful 37 al Regulamentului expedițiilor galactice: „Este interzis contactul cu orice substanțe lichide înaintea expertizei obligatorii”. De altfel...

Un ciot uscat descrise o traiectorie alungită spre fluviu, încă înainte de a atinge apa, o formă nelămurită țâșni din adânc și-l hăpăi cu un clămpănit sinistru.

Cosmonava sparse în mii de cioburi oglinda calmă a oceanului unic.

* * *

– Sistemul Ross 614, anunțase tânărul cu câteva ceasuri mai înainte. Planeta gravitează în jurul centrului comun în decurs de cincisprezece ani. E acoperită în întregime de apă.

– Ross 614, repetase pilotul, și fruntea i se încrețise într-un efort dureros de biruire a infirmității lui psihice.

– Ați trecut pe aici acum treizeci de ani. Ați notat în jurnalul de bord; „Cosmonavele de cercetare ar trebui să poată evolua în cele mai diferite medii. Sunt nevoit să părăsesc această lume acvatică, fără să știu ce se ascunde în adâncul ei.”

Pilotul îl privise lung. Nu-i venea să creadă că frazele rostite de el cu atâta timp în urmă trăiesc în memoria tânărului pe care abia-l cunoscuse...

Umbre stranii evoluau pe ecranul radiațiilor ultraviolete. Ar fi vrut să le cerceteze mai de aproape, dar indicatoarele senarului începură să vibreze. Cosmonava își încetini cufundarea și încremeni în văzduhul lichid.

– Un obstacol?

Fără să răspundă, tânărul conectă periscopul la marele ecran semicircular. Pilotul își stăpâni cu greu un strigăt; jetul de lumină al laserului smulgea din întuneric contururile unui fantastic oraș submarin. Cuburi, cilindri și sfere translucide crescuseră parcă din solul hrănit cu rămășițele viețuitoarelor care se cerneau din straturile superioare ale oceanului.

– O civilizație acvatică?

– Nu. A treia expediție C.E.G. a descoperit aici mari zăcăminte de uraniu.

Laserul lumina acum forfota excavatoarelor și forezelor, vibrația șerpuită a conductelor care transportau mineralul până la uriașele magazii translucide.

Pilotul încercă, într-o măsură nemaiîntâlnită la el, mândria firească a celui îndreptățit să spună: „Iată ce pot face semenii mei!” Și-și dori să fie acolo, pe solul submarin, să trimită uzinelor și cosmonavelor Pământului energia care dormea în bulgări informi de minereu.

– Betelgeuse, primul corp ceresc din constelația Alfa Orion. O stea de milioane de ori mai mare ca Soarele nostru...

Tânărul tăcuse, simțind ațintită asupra lui privirea pilotului. O privire ciudată, care-l urmărise și mai târziu, în timp ce se târau prin deșert în căutarea unor ipotetice forme de viață.

– Masă relativă 0,1 – o forță de gravitație, considerabilă spusese tânărul. Atmosferă de metan și amoniac. Irespirabilă.

Se târau prin deșert, încovoiați sub povara scafandrilor spațiali. De jur-împrejur valuri de nisip violet încremenite în asaltul unui țărm iluzoriu. Soarele nu apusese încă, dar trei Luni de ametist se și zoriseră să-i ia locul.

– Să ne odihnim o clipă, spuse pilotul.

Ajunseseră lângă un pâlc de copaci cu ciufuri de frunze violete. Se rezemaseră de trunchiurile aspre, care aruncau umbre lungi pe nisip.

– Amurgul, murmură pilotul, și vocea lui, ușor deformată de radioemițătorul scafandrului, părea încărcată de o emoție nouă, copleșitoare.

O cascadă de lumină își revărsa valurile cromatice de la zenit spre orizontul învăpăiat. Toate nuanțele de violet se topeau în prăbușirea aceasta ireală.

Tânărul oftă fără voie și se grăbi să justifice ceea ce socotea el o abatere de la luciditate;

– Trebuie să ne întoarcem. Temperatura scade brusc după apusul Soarelui.

Nici un răspuns. Întoarse capul spre tovarășul său și-l văzu fără cască, pierdut într-o contemplație care-i dădea un aer de neașteptată tinerețe. În ochii lui se răsfrângeau parcă imaginile pătrunse de aspra, tumultoasa și fermecătoarea poezie a unei planete descoperite în amurgul unei vieți de neistovite căutări. Cu un sentiment amestecat – ușurare, jenă, bucurie – tânărul își scoase și el casca, trăgând în piept mireasma palmierilor Saharei. „Oare a înțeles încă din jungla Amazoanelor?... Sau abia în adâncul Pacificului?...”

Eliberat de vraja sumbră pe care i-o dăruise filtrul violet, Soarele se mistuia dincolo de cascada luminoasă, cu un ultim suspin auriu. Luna și cei doi sateliți artificiali își sporiseră strălucirea. Pe boltă începeau să se ivească pâlpâirile îndepărtate ale stelelor. Pilotul își lăsă o clipă privirea să rătăcească asupra lor apoi și-o întoarse spre Pământul care-l îmbia cu neasemuita lui căldură și frumusețe.

Radu Honga

Lecție de literatură pentru semenii noștri

(sau: Cum se scrie o povestire științifico-fantastică pe o temă dată)

Profesorul de literatură intră în clasă tăcut și, după culoarea cenușie a feței de plastic, elevii din anul IV al C.S.L.[1] își dădură seama că este foarte supărat. Pentru prima oară vedeau un robot care nu este în apele lui și câțiva mai îndrăzneți îl fotografiară și filmară din toate unghiurile, pentru a-l avea în albumele și filmotecile de amintiri. Nu știu însă și pauza acestui fapt neobișnuit. Ce se întâmplase? În recreație, după ce ieșise de la clasa anului II, se îndreptase, ca de obicei, spre cancelarie, așa cum fac toți profesorii care simt că nu mai au baterii. Pe drum însă, cineva – și acel cineva nu putea fi decât un elev – îi blocase, prin cine știe ce mijloace, toate sistemele de alarmă și îi subtilizase patruzeci și cinci de volume din rafturile bibliotecii pe care, după cum știm, profesorii de literatură o cară după ei precum melcul casa. Bineînțeles, el nu simțise nimic, dar, ajuns în cancelarie, se cântărise, așa cum se obișnuiește, și robotul de serviciu observase imediat lipsa cărților. Cu toate investigațiile făcute, făptașul nu a fost găsit și, în cele din urmă, profesorul păgubaș a fost trimis să-și continue programul, pentru a nu da peste cap orarul școlii. Enervat, și cu toate sistemele aproape dereglate, robotul deschise ușa clasei, uită să dea bună ziua și intră direct în subiect.

– Tema orei de astăzi este: Cum se scrie o povestire S.F. „Să presupunem că fiecare dintre voi a ajuns scriitor și vrea să încerce și acest gen mai deosebit. Mai întâi de toate trebuie să aveți la dispoziție hârtie, stilou și, eventual, imaginație. Un scriitor care se respectă nu creează noaptea, nu fumează și nu bea cafele, ca pe timpuri și, mai ales, nu dictează la magnetofon, în al doilea rând, un autor de anticipație nu trebuie să știe prea multe subiecte scrise de alții. Numai redactorii editurilor și criticii sunt obligați să cunoască tot ce a apărut până acum. Redactorii, pentru a putea refuza cât mai multe volume atunci când sunt prea aglomerați, pe motiv că au mai apărut cărți cu un subiect asemănător acum o sută și ceva de ani, iar criticii ca să poată desființa mai ușor pe tinerii autori ce vor să se afirme. Cred că știți cine sunt redactorii și criticii?

În clasă se făcu o liniște de mormânt.

– Nu știți? întrebă profesorul mirat. Sunt oameni ca și voi, („era să spun oameni ca și noi”, gândi robotul în pauza dintre cuvinte), care, nefiind talentați și neplăcându-le studiul literaturii, n-au avut de ales și au acceptat aceste posturi. Rolul primilor este acela de a le corecta din punct de vedere gramatical povestirile și romanele autorilor, iar al criticilor de a le arăta cum ar fi scris ei dacă ar fi fost în stare. Dar să trecem mai departe, lecția de critică literară o vom face săptămâna viitoare. Deci, spuneam că un autor nu trebuie să știe prea multe subiecte și să vă explic și de ce: vi s-ar putea întâmpla și vouă ce a pățit un autor clasic, pe nume Gerald Klein, care după ce a citit o nuvelă scrisă de un anume Stanislaw Lem, și plăcându-i, a scris și el una asemănătoare și pe același subiect, schimbând numai numele planetei pe care ajunge eroul, caracteristicile fizice ale ființelor întâlnite acolo și sfârșitul povestirii, în care eroul nu se mai întoarce pe Pământ ci rămâne pe planeta respectivă. Un alt autor, Philip K. Dick a citit povestirea lui Klein, i-a plăcut și a scris și el una în care a schimbat doar câteva date și apoi a început scandalul deoarece povestirea lui Dick corespundea întru totul cu povestirea lui Lem.

– Și acum să trecem la tema orei noastre de astăzi; să presupunem că avem următorul subiect: un cosmonaut pleacă spre o planetă necunoscută. Având subiectul, să vedem acum de ce elemente avem nevoie pentru a scrie povestirea. În primul rând luăm un cosmonaut pe care îl îmbrăcăm într-un costum. Culoarea costumului o las la alegerea fiecăruia. Încă de la început avem două variante: 1) dacă îl îmbrăcăm în costum după urcarea sa în navă, atunci, înainte de plecare, el va putea să își ia rămas bun de la rudele și prietenii veniți să-l vadă. Când veți scrie povestirea să nu vă apucați să înșirați o listă de vreo sută de persoane oare să-l sărute și să-l îmbrățișeze pe cosmonaut, asta au plictisi pe cititori. Alegeți și voi două-trei persoane mai atrăgătoare care să-l sărute pe cel mult o jumătate de pagină, să zicem bunica, soacra și un mecanic de la cosmodrom...

– Într-adevăr, așa persoane încântătoare mai zic și eu, mormăi Dino, un elev din penultima bancă, către colegul său. Alf. Eu, dacă eram în locul lui, sărutam și nava.

– Să vezi ce ne dă ăsta ca temă pentru acasă, zise Alf făcând o mutră amărâtă.

...după care, eroul nostru se va urca în navă și își va îmbrăca costumul. 2) Dacă își va îmbrăca costumul înainte, atunci prietenii și rudele îl vor îmbrățișa strângând în brațe furtunurile de oxigen, îi vor săruta casca și, eventual, îi vor da câte o palmă prietenește, oricât de tare, fiindcă tot nu o simte. Apoi, el va urca treptele ce duc spre intrarea în navă. Dacă vreți ca povestirea să fie mai lungă puteți să băgați și un moment de suspans, în care cosmonautul, neatent, se va împiedica de una din trepte și va cădea.

– Și atunci își rupe un picior sau își sparge capul, prietenii îl duc la spital și uite așa se poate termina o povestire care încă nu a început, râse Mac, întorcându-se către Alf. Care o fi idiotul care a scris o asemenea povestire? mai întrebă el.

– Cred că noi vom fi aceia care o vom scrie pentru mâine, zise Alf cu jale în glas.

– Dar eroul nostru, continuă robotul, neauzind dialogul celor din spate, se va ridica victorios, va face semne prietenești către cei rămași pe Pământ și va intra în navă, pregătindu-se de decolare. Aici, un autor cu imaginație ar putea introduce un alt moment de suspans, de exemplu, cosmonautul va apăsa pe o manetă greșită și nava în loc să se înalțe, va intra în pământ.

Un elev ridică mâna și profesorul sesiză imediat diferența de nivel.

– Eu vreau să vă întreb, zise acesta ridicându-se, de ce îl mai trimit pe cosmonautul acesta care face numai greșeli? Nu aveau altul mai bun? Sau în toate povestirile scrise pe această temă cosmonauții trebuie să fie mai proști decât în realitate?

Întrebarea îi arse două lămpi profesorului, dar nimeni nu sesiză incidentul, deoarece până la sfârșitul orei robotul le folosi pe cele de rezervă.

– ...Atunci, nava pleacă spre planeta X – puteți să-i dați orice nume – și să presupunem că ea se va defecta. Și în acest caz avem mai multe variante. Știți câte?

Elevii tăceau. Tocmai începuse un meci internațional la televizor și toți îl urmăreau cu căștile în urechi. „Sunt emoționați”, gândi (dacă putem spune așa ceva despre un robot) profesorul. Să spună Alex care crede el că sunt aceste variante? Hai, curaj, că azi nu dau note!

„Are ceva cu mine”, își zise Alex, abia ridicându-se. Cele două sunt de fapt una singură: racheta se va face praf!

– Cum poți să spui așa ceva? se supără robotul, clipind repede din beculețele ce-i țineau, loc de ochi. Uite, eu am și găsit 38 de soluții!

– Și eu dacă aș avea capul plin de circuite... mormăi Alex. Nu mai știu alta, zise el apoi, cu glas tare.

– Te ajut; cosmonautul o repară și pleacă mai departe pentru a-și duce misiunea la bun sfârșit.

– Pot să pun o întrebare?

– Sigur că da!

– Dacă se strică așa de repede, de ce au mai trimis-o? Nu puteau să o mai țină la sol și să o verifice?

Circuitul nr. 10 imită o tuse de om pus în încurcătură.

– Mda, spuse robotul după o scurtă pauză, să trecem mai departe; deci, o repară. Scriitorul îl poate pune pe eroul său să facă acest lucru pe două-trei pagini, nu prea mult, că se plictisește cititorul. Spre finalul povestirii, eroul ajunge în sfârșit pe planeta X. Un autor inspirat ar putea scrie că va găsi ființe raționale, dar, după părerea mea, este mai complicat, trebuie să descrie cum arată acele ființe, ce fac ele, dacă mănâncă sau nu și dacă mănâncă, ce? În cazul în care el nu dă peste viață rațională, povestirea ar fi lipsită de acțiune. Deci, este obligatoriu să găsească, dacă nu viață, atunci cel puțin urmele unei civilizații anterioare. Ia să vedem cam ce-ar putea găsi temerarul nostru astronaut acolo. Să ne spună Dana!

– Ce viață! zise Dana, oftând și lăsând la o parte puloverul la care tocmai terminase spatele. Ascunse în bancă minimașina de tricotat, pe care profesorul nu o putea detecta deoarece era făcută din plastic și se ridică.

– N-ai fost prea atentă, observă robotul. Îți repet întrebarea: Ce urme de viață ar găsi eroul pe planetă?

– Urme de pantofi!

– De pantofi? Circuitul șase imită râsul unui om care a auzit o glumă bună. Să-mi arăți și mie o ființă extraterestră încălțată în pantofi! Ha, ha, ha!

– Arătați-mi și mie o ființă extraterestră desculță, replică Dana, enervată de râsul profesorului.

Răspunsul neașteptat al elevei îl surprinse nepregătit și îi arse și circuitul cu răspunsuri de rezervă.

– Iar nu are replica la el, gândi Dana, bucuroasă că a reușit să-l pună în încurcătură. Cu întrebarea asta blocam tot colectivul de cadre didactice mecanizate al liceului, mai zise ea, încet, să nu fie auzită, apoi cu glas tare:

– Ce-ar putea găsi astronautul pe o planetă pustie? Cutii goale de conserve, hârtii.

– Nu înțeleg, spuse robotul, care își revenise între timp.

– E simplu; asta ar sugera cititorului că pe acolo a mai trecut un alt cosmonaut care a mâncat și, fiindcă nu a găsit viață, a plecat mai departe. Așa va face și el, va mânca și apoi va pleca în căutarea extratereștrilor. Că doar n-o să rămână singur până la sfârșitul povestirii!

Robotul nu mai răspunse. În cap începuse să-i sune un clopoțel oare îl anunța că nu mai sunt decât cinci minute până la terminarea orei.

– Aveți ceva întrebări? zise el, după ce clopoțelul încetă să mai sune. Cred că v-ați dat seama ce aveți pentru mâine de făcut ca temă; fiecare va scrie câte o povestire de cel mult zece pagini având subiectul pe care l-am dat la începutul orei.. Aveți nelămuriri?

– Da, zise Bingo, un băiat slăbuț, ce stătea în prima bancă. Eu aș vrea să fie în loc de un bărbat, o femeie. Am voie?

– Nu, zise categoric robotul. Până în prezent s-au scris aproximativ opt sute de mii de romane, nuvele și schițe cu subiect științifico-fantastic și în nici una din aceste opere nu a apărut ca personaj o femeie care pleacă singură în cosmos. S-au făcut teste cu autorii și s-a ajuns la concluzia că o femeie nu poate pleca de una singură deoarece nu are cu cine să stea de vorbă de-a lungul drumului și, în toate cazurile, s-ar întoarce imediat. Iar despre un bărbat care pleacă în misiune împreună cu o femeie sunteți prea mici ca să scrieți. Alte întrebări? Deci toată lumea a înțeles ce are de făcut? Bine, atunci pe mâine!

A doua zi, la ora de literatură, din douăzeci și doi de elevi, nu erau prezenți decât patrusprezece. Cinci dintre cei absenți aveau certificate medicale deoarece își fracturaseră mâna dreaptă încercând să-și scrie tema, iar ceilalți trei leșinaseră, slăbiți de efortul făcut în timp ce scriau prima pagină. După ce intră în clasă, robotul detectă imediat cele opt locuri goale, dar nu spuse nimic; certificatele celor absenți, ce îi fuseseră trimise în pauză, erau absolut autentice. Strânse lucrările și începu să le citească, fără să dea note. Când termină, bilanțul era tragic: patru elevi scriseseră: „Mie nu-mi place să scriu povestiri S.F.” Trei se consultaseră acasă și au scris la fel: „Tocmai când să plece, nava s-a defectat și a rămas la sol pentru reparații capitale, unde se află și astăzi!”. Altul: „Racheta era pregătită de decolare. Deodată, pe cosmodrom a apărut mama cosmonautului, care nu l-a mai lăsat să plece, spunând că este periculos”.

Alex scrisese: „Eu nu am timp să mă ocup de această temă minoră, fiindcă la ora actuală sunt preocupat de teoria sferelor în vid, despre care scriu un tratat. Poate altădată...” Bingo înregistrase tot ce spusese robotul cu o zi înainte și apoi transcrisese povestirea așa cum reieșea din cele spuse de robot, fără variantele respective. Eroul povestirii ei, Dan, ajunsese încă din prima pagină pe planeta UUUU – acesta era numele dat de ea – nu găsise ființe raționale și plecase mai departe în căutarea lor. În încheiere, Dana spunea: „...și după ce o să găsească viață, o să scriu și eu mai departe”. Alf fusese mai sincer: „Eu nu pot să scriu o povestire de anticipație deoarece tata e plecat în misiune, mama este în deplasare în alt oraș, iar robotul care răspunde de ordinea în familie este defect și, în concluzie, nu are cine să mă ajute să-mi fac lecțiile. Vă promit că voi face această temă după întoarcerea părinților”. Adi, șeful clasei încercase să facă o piesă de teatru. În primul act, nava decola. Într-al doilea, eroul său își dă seama că ceva nu este în regulă, dar nu știe ce. Într-al treilea, peste zgomotul făcut de motoare, se suprapune un altul, dintr-o sursă imposibil de detectat de către cosmonaut. În actul patru, nu se mai aud motoarele, se aude doar zgomotul acela. În ultimul act, racheta sare în aer din motive necunoscute. Ultima lucrare nu avea decât două rânduri: „Nu m-am hotărât încă ce culoare să aibă costumul purtat de eroul povestirii mele. Mă mai gândesc. Semnat: Mac”.

În clasă se făcuse o liniște care nu prevestea inimic bun. Elevii așteptau rezultatul, în timp ce profesorul „gândea”: la sfârșitul anului școlar, din această clasă specială trebuiau să iasă opt prozatori, dintre care cel puțin doi premiați de Uniunea Scriitorilor, patru poeți, patru dramaturgi, un eseist, trei istorici literari și doi critici. După acest test, voi propune în consiliu să mi se aprobe doar un dramaturg (robotul se gândea la Adi, șeful clasei), opt redactori de carte (cei care lipsiseră intenționat) și treisprezece critici literari, fiindcă, oricum, niciunul nu se pricepe la literatură. Ieși din clasă, cu un mers de om obosit, în timp ce elevii răsuflau ușurați. Scăpaseră și de ora aceasta.

[1] C.S.L. – Clasă Specială de Literatură, (n.a.).

Radu Honga

Câteva zile din viața lui Theodore

I

La oraș

După o călătorie care durase opt ani și unsprezece luni, Theodore reveni pe planeta natală, mai bătrân cu tot atâția ani și mai obosit ca niciodată. Zecile de aventuri prin care trecuse pe diferite planete, mai mult sau mai puțin primitoare, lăsaseră urme adânci pe chipul său. Acum, întors pentru totdeauna pe Pământ, nu dorea decât să se odihnească, să-și cumpere o casă și să-și scrie memoriile. Pe Terra trecuseră însă aproape șaptezeci de ani de la plecarea sa în ultima misiune și bineînțeles că societatea nu stătuse pe loc să-l aștepte pe el. La cosmodrom îl primise noul șef al agenției pe care o reprezentase pe planetele învecinate și câțiva indivizi, urmași ai foștilor funcționari care, între timp, muriseră. De acolo plecară spre birourile agenției unde, într-un cadru festiv, i se amintiră toate meritele, îl felicitară pe rând toți funcționarii, îi dădură un pumn de medalii, apoi îi înmânară un cec în valoare de zece mii de taloane și actul de pensionare, amintindu-i astfel că este prea bătrân pentru a mai pleca spre alte planete. După această ceremonie îl trimiseră la un hotel de lux, unde îi rezervaseră un apartament cu două camere, urmând ca a doua zi de dimineață să-i găsească o locuință pentru totdeauna.

Theodore se sculă foarte prost dispus. Toată noaptea visase că o voce necunoscută îl întreba într-una dacă a plătit chiria și, dacă nu, de ce stă acolo, că arcurile patului îl înțepau întrebându-l în același timp de ce doarme când știe că nu a reparat niciodată patul și că de fiecare dată când călca pe covor, acesta se rula fugindu-i de sub picioare spunându-i că nu l-a curățit niciodată. În această stare de spirit se trezi Theodore, se bărbieri, tăindu-și obrajii cam în toate locurile posibile, se îmbrăcă și coborî scările pentru a face o mică plimbare pe străzile orașului. În fața hotelului se afla o bancă pe care se așeză să-și tragă puțin sufletul. Deodată sări ca ars. Se uită în spate și văzu pe locul unde stătuse un nod de lemn ieșit aproape zece centimetri în sus. Imediat auzi o voce care nu putea veni decât de la bancă:

– De ce stai pe mine? Tu m-ai pus aici?

Theodore, uimit de acest incident privi în jur, dădu ocol băncii, se uită sub ea, dar nu văzu pe nimeni care să-i fi vorbit. Și totuși cineva îl întrebase și el trebuia să răspundă.

– Nu te-am pus eu aici, recunosc, dar asta nu înseamnă că nu am voie să stau jos. Ei, știi că asta-i culmea! O amărâtă de bancă de lemn să nu-mi dea voie să stau pe ea. Ei drăcie!

– Ca să stai pe mine trebuie mai întâi să introduci în spate fișa personală cu toate semnalmentele, două fotografii 2/4 și amprentele digitale și numai în cazul în care locuiești într-unul din blocurile din raza mea și computerul te recunoaște după mers și voce, ai dreptul să stai jos. Ia, fă câțiva pași! Nu pe iarbă, prin fața mea, așa, mai repede! Da, acum cântă ceva!

Theodore încercă să lălăie un refren pe care-l știa de la grădiniță, curios să vadă ce se întâmplă până la urmă.

– E clar! se auzi vocea, nu ești de pe aici. Să nu te mai prind că vrei să stai că...

Supărat, Theodore plecă printre blocuri, murmurând: , ,Ce tehnică, domnule! O bucată de lemn să mă facă de râs. Nemaipomenit! N-apucă să facă decât câțiva pași pe trotuar și își aduse aminte că pachetul de țigări din buzunar este gol. Îl scoase și îl aruncă în primul coș de gunoi întâlnit în cale. Dar hârtia fu aruncată pe loc la picioarele lui. Theodore o ridică și o aruncă din nou, dar figura se repetă. O voce venită din coș, îi explică:

– Eu sunt coșul familiilor al căror nume încep cu O și P, Dumneata nu ai coș?

– N-am, zise Theodore, eu abia ieri am venit dintr-o misiune de pe altă planetă. Și cu hârtia ce fac?

– Dacă n-ai coș, o ții în buzunar!

– Asta îmi mai lipsea, să merg cu coșul după mine prin oraș. Traversă strada și văzu un chioșc de ziare. Ne-având ce face se rezemă de el. Imediat o voce tot atât de plăcută ca și celelalte, îl întrebă:

– Aștepți să vină ziarele?

– Nu, răspunse Theodore, nemaimirându-se că de data asta are onoarea de a vorbi cu un chioșc.

– Dar ești abonat la vreo revistă sau la vreun ziar care se vând aici?

– Nu. Nu sunt abonat, n-am avut când să fac acest lucru. Eu abia ieri am venit în oraș.

– Atunci, dă-te la o parte că-mi iei vopseaua. Ce nerușinat!

Theodore nu mai zise nimic. Se plimbă pe străzile supraaglomerate ale orașului și văzu tot felul de reclame ce lăudau diferite planete, parcă făcute anume pentru ca oamenii să-și petreacă concediul de odihnă acolo. El însă era sătul de cele văzute în lungile sale peregrinări prin Univers și nu-i mai trebuia nimic, în afară de o locuință confortabilă, în care să simtă și el că este din nou acasă. Cum se plimba el liniștit, observă la capătul unei alei aflată aproape pe un părculeț, o vilă foarte frumoasă, îmbrăcată toată în iederă. „Iată ce-mi trebuie mie!”, își zise Theodore, ce-ar fi să intru și să întreb dacă nu cumva este de vânzare. Așa ceva mi-ar place!

Poarta era deschisă. Intră în curte, privi în jur și, nevăzând pe nimeni, înaintă cu gândul să sune la ușa. În acel moment simți o mână grea lăsându-i-se pe umărul drept. Theodore privi și înlemni; un câine care, așa cum stătea pe labele din spate, îl depășea cu un cap, îl luase protector și îl privea blând.

– Știi să citești? îl întrebă acesta.

– Știu, îngăimă Theodore. Dar de ce mă întrebați?

– N-ai văzut tăblița de-afară?

– Vă rog să mă scuzați, dar n-am fost prea atent!

– Hai atunci să o citim împreună!

Theodore nu știa ce să facă; să rămână sub laba protectoare a dulăului sau să o ia la fugă. Până la urmă, după ce întâlni ochii „înțelegători” ai câinelui, optă pentru prima variantă. La poartă repetă de douăzeci de ori textul cu „Nu intrați, că regretați!”, își recunoscu greșeala, promise solemn și pe cuvânt de onoare că în viața lui nu va mai trece pe-acolo și abia atunci avu voie să plece, nu înainte de a i se mai atrage odată atenția:

– De data asta ți-am dat drumul fiindcă ești la prima abatere, dar a doua oară...

– Dracu o mai trece pe-aici, zise Theodore, când se văzu iarăși în stradă. Traversă și intră în părculeț, hotărât să stea și să se odihnească. „Prea multe pentru o singură zi! Bănci care nu te lasă să stai jos, coșuri care aruncă cu hârtii în tine, câini-roboți și chioșcuri care au abonații lor, n-am mai pomenit așa ceva. Pe timpul meu, eeh, altă viață! Se așeză pe prima bancă întâlnită în cale, dar nu apucă să-și tragă răsuflarea că auzi o voce care îi atrase atenția:

– Asta este o bancă pe care nu stau decât bătrânii de la optzeci de ani în sus. Sculați-vă!

– Ce spui? Uite că nu mă scol! zise Theodore, stând mai departe. Ce-o să-mi faci? Spune! Poate îți dau un picior!

Vocea nu-i mai dădu răspunsul, în schimb se auzi un foșnet în spate. Se întoarse și Theodore se făcu galben la față: vorbise cu un reprezentant al ordinii publice care, acum, îi făcea procesul verbal de amendă.

– Pentru nerespectarea regulilor din grădinile publice, zece taloane amendă, iar pentru jignirea mea, o sută. Altă dată să te uiți, cu cine stai de vorbă!

Cu chitanța în mână, Theodore plecă și de acolo. „Sunt prea bătrân pentru un asemenea ritm de viață”, oftă el, pornind agale pe străzi. „Nu-i locul meu aici. Poate numai la țară să-mi găsesc o căsuță în care să stau liniștit și să-mi aștept sfârșitul vieții. La oraș nu-i de mine!” Se făcuse destul de târziu. Mâncă la restaurantul hotelului și apoi se duse la culcare, urmând ca a doua zi să meargă la agenție.

Când ajunse la agenție, se scuză pentru ziua pe care o pierduse umblând de unul singur prin oraș, apoi se prezentă la psihiatru și îi spuse dorința sa. Acesta încercă în zadar să-i explice inutilitatea refugierii în mijlocul naturii; Theodore rămase ferm pe poziție. Nu dorea decât o căsuță la țară. Până la urmă, văzând că nu are cu cine discuta, medicul îi dădu o trimitere către o agenție care se ocupa cu cumpărarea unei astfel de locuințe pentru clienții săi.

„Încep o viață nouă”, își spunea el, îndreptându-se spre birourile societății „de plasare a nonconformiștilor”, cum se putea citi pe firmă. Cu cecul de zece mii de taloane în buzunar și cererea în mână se așeză la un rând de câteva .zeci de persoane. „Cozile astea sunt un rău necesar de care nu vom putea scăpa niciodată”, filozofa Theodore. Stând aici, ai timp să-ți faci ordine în idei, să asculți ultimele noutăți fără să întrebi nimic și uneori renunți să mai stai, spre marea satisfacție a celui din urma ta, care abia așteaptă să-ți ia locul”.

Când intră în biroul funcționarului și îi spuse ce vrea, acesta îl privi ca pe un obiect de studiu, apoi tuși semnificativ și-l întrebă:

– Serios, sunteți hotărât să vă cumpărați o casă la țară?

– Da, răspunse Theodore, m-am săturat de colindat prin univers, iar la oraș nu-mi place. Eu vreau să mă odihnesc, să ascult ciripitul păsărelelor, să cresc animale...

– Câini sau pisici?

– Cum o să cresc pisici? Râzi de mine? se supără Theodore. Animale domestice, porci, vaci... Auzi, pisici!

– De ce nu vă angajați paznic la grădina zoologică? Acolo au și animalele acestea de care spuneți!

„Dacă nu e sănătos, de ce nu-l internează într-o clinică?” se întrebă Theodore, privindu-l cu compasiune pe funcționar.

– Poate că totuși nu v-ați exprimat corect, continuă tânărul, citind încă o dată cererea, poate doriți un apartament într-un bloc situat la marginea orașului și cu mai puține etaje, să zicem, doar cu cincizeci, nu?

Theodore simțea că fierbe.

– Cred că m-am exprimat destul de corect, doar dacă n-am făcut cumva greșeli gramaticale, îi zise el. Vreau să trăiesc la țară și atâta tot. În definitiv, fac ce vreau cu banii mei!

– Vă urmărește cineva?

– Cine să mă urmărească? se miră Theodore.

– Eu de unde să știu? întrebă la rândul său funcționarul. Poate că ați făcut ceva nepermis și acum vreți să vă ascundeți. Vă rog să nu vă enervați, mai zise el, văzându-l pe Theodore că își scoate cravata și mușcă din ea. Discutăm ca oamenii, trebuie să știm sigur ce motive aveți ca să faceți una ca asta. Casă la țară, hm, în sfârșit, treaba dumitale, noi nu vă putem opri. Dar știți că societățile de asigurare care, aici, în oraș vă pot garanta viața timp de o sută de ani, nu mai au dreptul să facă nimic pentru dumneavoastră din momentul în care părăsiți perimetrul orașelor?

– Nici nu mă interesează, îi tăie vorba Theodore. Doar nu mă amenință nici o primejdie.

– Ce spuneți? Dar praful, microbii de la animale, ploile? La țară mai plouă câteodată, puteți răci. Și accidentele? Dacă vă cade un... cum îi spune domnule, extraordinar ce lapsus am și doar am văzut și într-un film o scenă asemănătoare, a, mi-am adus aminte, dacă vă cade un pepene în cap, ce ziceți? Poate fi o lovitură mortală!

– Unde ai văzut dumneata pepeni crescând în copaci?

– Sau o cireașă? Eu n-am fost niciodată la țară, așa că n-am de unde să știu care fructe cresc în copaci și care nu, voiam doar să vă avertizez de pericolele la care sunteți expus. Dacă insistați...

– Sigur că insist, se răsti Theodore, nemaiputându-se abține, vreau să plec la țară!

– ...atunci noi vă promitem că vă facem rost de o casă acolo, dar până atunci trebuie să faceți timp de o săptămână acomodarea cu mediul, practica, cum îi spunem noi, la o fermă model și dacă și după acest interval de timp mai sunteți hotărât să vă retrageți din mijlocul oamenilor, n-aveți decât. Mâine dimineață helicopterul agenției noastre vă va lăsa la marginea orașului, acolo unde încep terenurile fermei respective și, după o săptămână, va veni să vă ia înapoi. Drum bun, îi ură funcționarul lui Theodore, dându-i de înțeles că nu mai au ce discuta.

Când ieși din Clădire, Theodore era complet zăpăcit. „Atâta birocrație pentru o casă”, își zise el, îndreptându-se spre hotel. „Dacă ceream o rachetă, erau în stare să mi-o aducă la scară sau să mi-o bage în cameră, demontată piesă cu piesă!”

II

La țară

A doua zi, ras proaspăt, îmbrăcat într-un costum sport și mult mai bine dispus după o noapte liniștită, Theodore se urcă în helicopterul agenției luând cu el strictul necesar pentru o săptămână. Abia aștepta să ajungă la ferma mult visată. Pilotul nu era prea vorbăreț din fire și astfel, timp de o oră cât dură drumul, avu prilejul să admire peisajul (din jurul orașului. După ce coborî în dreptul unui indicator pe care se putea citi: „Ferma Strauss. Fluieratul interzis! Se ofilesc florile.”, pilotul îi mormăi ceva din care Theodore nu auzi decât: „...să te aibă în pază!” și plecă imediat, de parcă ar fi aterizat pe un sol radioactiv. Nu apucă să facă decât câțiva pași pe poteca ce se îndrepta spre o casă aflată la câteva sute de metri depărtare, că fâșia aceea de pământ înconjurată de o parte și de alta de iarbă începu să ruleze singură spre poarta fermei. La un moment dat văzu un măr foarte aproape de drum și sări din potecă cu gându-l să-l observe mai de aproape. Dar mare-i fu dezamăgirea când, apropiindu-se, își dădu seama că în pom nu era decât un singur fruct și în dreptul lui o tăbliță pe care scria: „Ia mâna! Nu vezi că nu este decât unul singur?”. Peste tot, în jur, iarbă de toate culorile, în afară de verde. În fața porții se afla un rond de flori galbene, al căror parfum îl simți de departe. În mijlocul lor, altă tăbliță: „Nu încercați să le rupeți. 380 volți!”. Vru să sune ca să i se deschidă, dar poarta se dădu la o parte singură. „Celule fotoelectrice”, gândi Theodore, înaintând spre femeia care-l aștepta în curte, surâzând. Îi sărută mâna cu o politețe puțin exagerată și ăi spuse de ce a venit.

– Am fost anunțați dinainte, îi răspunse ea, invitându-l în casă. Vreți să vă odihniți?

– A, nu, zise el, lăsându-și bagajul lingă ușă. Sunt curios să văd cum arată această fermă. Locuiți singură?

– Cu soțul și cei doi copii, dar din păcate niciunul nu este acasă. Soțul a plecat la pescuit și nu vă pot spune precis când se întoarce.

– Aveți și heleșteu? se bucură Theodore. Începe să-mi placă aici, la dumneavoastră. Aș sorbi cu plăcere o ciorbă de pește.

Doamna Strauss începu să râdă.

– Avem heleșteu, îi explică ea, dar nu este decât un singur pește în el și soțul meu încearcă de o lună de zile să-l prindă. De asta vă spuneam că nu știu când se întoarce. Era destul de bătrân, poate a și murit!

– Vai, doamnă, se sperie Theodore. Cine să moară? Soțul?

– Nu, peștele, de el era vorba.

– Da, da, înțeleg, zise Theodore mai liniștit. Și copiii?

– Cel mare s-a dus să pună capcane pentru găini și...

– Capcane pentru găini? Lui Theodore i se păru că n-a auzit bine.

– Ce vă mirați? Pe aici nu sunt decât găini sălbatice și nu le putem prinde altfel. Iar cel mic este în spatele casei, construiește o apărătoare pentru o cireașă care tocmai s-a copt.

Un câine se apropie de ei, dând din coadă.

– Aveți și câine?

– Dacă ați ști cât ne-a costat, oftă doamna Strauss. Cei de la grădina zoologică nu au vrut să-l vândă decât pentru o mie de taloane! Și nici măcar în rate!

– Dar văd că este foarte cuminte, nu latră de loc la străini. Mușcă?

– Cine, ăsta? Da’ de unde! I-am făcut o operație ca să nu ne tulbure somnul cu lătratul, iar de mușcat nici nu poate fi vorba; colții sunt prevăzuți cu un dispozitiv de vaccinat. Vreți să vă arăt crescătoria de iepuri mecanici? Sunt o grozăvie!

– Lăsați, zise Theodore, îi văd mai târziu. Vacă bună de lapte nu aveți? Mie, dimineața, îmi place să beau o cană de lapte fierbinte.

– Vacă nu, dar avem lapte, zise doamna Strauss.

– A, înțeleg, vine lăptarul.

– Nu, domnule, ce să caute lăptarul pe aici, avem o pompă în curte!

– O... pompă?

– Exact. Nu trebuie să vă mire acest fapt. Este racordată la conducta de lapte de pe șoseaua nr. 8. Când îi dăm drumul să curgă, are un mecanism care face: „Muuu, muuu!”

– Pompa? Face ca vaca? I-auzi Theodore, își zise, și își trase o palmă.

– Haideți s-o vedeți. E mult mai simplu așa. Ce să facem cu vaca? Trebuie s-o mulgem în fiecare zi, mai dă cu piciorul, îți mai dă câte o palmă...

– Eu, să vă spun drept, o întrerupse Theodore, nu am văzut în viața mea o vacă dând palme! Și vă rog să mă credeți că am fost prin multe locuri. Poate cu coarnele...

– Cu palma, cu coamele, are vreo importanță? Așa, dacă e cumva defectă, îi mai dăm noi câte un picior.

– Vacii?

– Nu, domnule, pompei.

În timp ce se îndreptau spre „Vaca stilizată”, instalată în spatele unui garaj, Theodore auzi câteva păsărele ciripind.

– Ce sunt, întrebă el, canari sau pițigoi?

– Vorbiți de păsărelele care cântă?

– Da.

– Nu știu ce sunt, că nu le-am văzut niciodată. Le-a adus soțul meu acum o săptămână, de la oraș, și le-a agățat într-un copac.

Într-adevăr, într-un pom de lângă gard, Theodore văzu câteva păsărele; una sta întinsă pe burtă pe-o creangă, alta cu capul în jos.

– Și cântă în poziția asta? se miră Theodore.

– Ei, cum o să cânte, nu vedeți că sunt împăiate? Avem un casetofon în scorbură.

– „O frumusețe de fermă!”, își spuse Theodore.

– Ce spuneți, vă place la noi?

– Da, răspunse el, mirându-se singur de ceea ce spune.

Doamna Strauss îl privi uimită.

– Și sunteți hotărât, în continuare, să vă cumpărați o casă la țară?

– De ce nu? Decât în oraș... Dar de ce mă întrebați?

– Sunteți foarte curajos. Până acum au venit zece inși și tot atâția au plecat a doua zi, renunțând. Înțelegeți?

– Înțeleg, răspunse Theodore. Nu cumva ferma dumneavoastră este un fel de fermă-sperietoare?

Doamna Strauss nu răspunse, dar lăsă capul în jos rușinată.

– Noi nu suntem decât simpli angajați ai agenției. Rolul nostru este de a vă arăta dezavantajele vieții la țară. Pentru asta suntem plătiți.

La sfârșitul săptămânii de acomodare, Theodore își luă rămas bun de la familia Strauss și se urcă vesel în helicopterul ce-l aștepta pe pajiștea din fața curții. Era bine dispus și plin de planuri de viitor. „O casă la țară, ah, ce poate fi mai frumos decât o casă la țară?” se întreba el, zâmbind.

III

Ultima misiune

Era o zi caldă de iulie și Theodore încerca de la șase dimineața – acum era ora șase după-amiază – să-și repare pompa de lapte instalată în curte. Pompa avea forma unei vaci (bineînțeles, stilizată) și, ori de câte ori trăgea de manetă, vaca (sau pompa, cum vreți să-i spuneți) scotea un muget, atât de puternic încât se mișca și gardul ce înconjura ferma și imediat se declanșa un mecanism interior oare dădea drumul la o sută de grame de lapte, nici o picătură mai mult. Și asta de trei ori pe zi, în rest pompa rămânea surdă la toate rugămințile lui Theodore, mare consumator al acestui produs. Odată, fusese în stare să stea o zi și o noapte culcat lingă ea, doar-doar i-o da un supliment. Nimic. Iar acum se defectase. Conducta pe care venea laptele de la oraș la fermă era lipită de cea de apă și undeva, de-a lungul drumului, se spărsese; dar curioasă spărtură, acum cele două conducte comunicau între ele și când dădea drumul să-i vină laptele, paharul se umplea cu apă, iar când se spăla dimineața la chiuvetă obținea o curioasă combinație între pasta de dinți și lapte, sau jumătate apă, jumătate lapte. Așa că acum stătea rezemat de, ,vacă”, neștiind ce să facă. Și cum se gândea el dacă trebuie să sape de-a lungul conductei pentru a găsi spărtura, văzu un om venind pe aleea ce trecea prin fața casei. Fiind primul om ce trecea pe acolo de când își cumpărase această fermă, Theodore se hotărî să-i iasă în întâmpinare. Se apropie de poartă și, când văzu cine este noul venit, își trase o palmă să-și revină și rămase cu gura căscată. Acesta nu era altul decât fostul șef, care-l trimisese în toate misiunile sale de cosmonaut-misionar. Domnul Arthur venea foarte liniștit, purtat de poteca rulantă ce șerpuia printre florile artificiale și mușca, vădit cu poftă, dintr-un măr de toată frumusețea, mare și roșu. „De unde o avea mere?”, se întrebă Theodore mirat. „După câte știu eu, pe o rază de 15 km nu este decât un singur pom, în care nu există decât un singur fruct; pe care eu personal îl pândesc de opt luni să se coacă. O bănuială îi trecu prin minte. „Să știi că ăsta e mărul meu!”

Între timp Arthur deschise poarta, după ce se curentă puțin, deoarece Theodore, preocupat de investigații, uitase să decupleze sistemul de alarmă și intră în curte.

– Șefule, zise Theodore în loc de salut, de unde ai mărul?

– Mărul ăsta? Era pe-aici, prin apropriere. E minunat!

– Vrei să mi-l dai și mie puțin?

Arthur i-l dădu. Pe cotor era o tăbliță pe care scria: „unu”. „Ăsta e”, își spuse Theodore, de-a dreptul enervat de obrăznicia fostului său șef.

– Dumneata n-ai văzut afișul pe care scria că nu ai voie să-l rupi din pom?

– Nu, dar de ce mă întrebi?

– Fiindcă ai stricat echilibrul naturii, îi răspunse Theodore.

– Lasă că nu-i nici o pagubă, zise Arthur, privind curios în jur. Frumoasă fermă, observă el. Îmi place aici la tine. Te descurci?

– Cu ce?

– Așa, în general. Asta ce este? Arătase către pompă.

– O vacă mecanică. Atunci când vrea, dă și lapte.

– Ia să vedem. Adu-mi un pahar.

Theodore îi aduse și apoi trase de manetă. Se auzi un muget și paharul se umplu cu lapte. Theodore se încruntă. „Ia te uită, la mine oare de ce nu merge?” Arthur îl bău pe nerăsuflate.

– Tu nu-ți pui unul?

Theodore repetă operația cu maneta și paharul se umplu. Cu apă. O vărsă și înghiți în sec.

– Ghinion, zise Arthur. Văd că ai și pepeni, mai spuse el, arătând spre doi bostani verzi, ce se aflau în colțul opus al grădinii.

– Sunt din cauciuc, îi explică Theodore. Doar ce i-am umflat ieri. Am avut trei, dar unul mi-a explodat. Mi-au sărit toate semințele în ochi!

Arthur mai făcu câțiva pași prin curte, apoi se întoarse spre Theodore.

– Să trecem la afaceri, propuse el.

– Era și timpul, observă Theodore, chiar mă întrebam cu ce ocazie pe aici. Poate doar ca să-mi mănânci mărul și să-mi bei laptele!

– Vreau să te trimit pe Epsilon. Prețul dublu decât până acum. Ce zici?

– Sunt la pensie.

– Sper că nu mă consideri sclerozat, doar eu personal ți-am semnat ieșirea la pensie. Am nevoie de tine.

– Iar vreo reclamă tâmpită pentru creaturile din Univers? Sunt la pensie!

– Nu mă enerva, se răsti Arthur. Este vorba de ceva mai delicat. Am trimis trei misionari pe planeta asta și nu s-a mai întors niciunul. Tu ai fost acum doi ani acolo și, după câte mi-ai povestit, s-ar părea că acolo este paradisul mult visat. Nu?

– Cam așa, răspunse Theodore. Cel puțin așa a fost atunci, poate s-au mai schimbat lucrurile între timp.

– Tocmai de asta vreau să te duci tu. Mai gândește-te și nu uita, prețul dublu! Zece mii de taloane nu le găsești pe toate drumurile!

– Mă mai gândesc, zise Theodore.

Analizase situația și, după câteva zile, acceptase. Mai avea aproape o oră și ajungea pe Epsilon. Văzu cerul albastru al planetei, fără nici un nor și semnaliză celor de la sol să-i pregătească terenul de coborâre. Indivizii de aici nu arătau ca oamenii, dar nici prea urâți nu erau, iar tehnica o aveau foarte dezvoltată. În urmă cu doi ani, când vizitase pentru prima oară planeta, îl întrebaseră dacă vrea să rămână acolo, obligându-se să-i asigure toate condițiile de pe Pământ. Theodore refuzase. Era pământean și morala sa nu-i permitea să facă asemenea gesturi ce puteau fi interpretate ca trădare față de planeta natală, față de omenire în general.

La oficiul vamal îl întrebară ce caută și, după ce-l recunoscură, îi amintiră de propunerea făcută cu ani în urmă. Spuneam că îl recunoscură deoarece un pământean este imediat remarcat datorită fizicului oarecum curios față de extratereștri și, mai ales, datorită inteligenței sale (pe Theodore îl recunoscură numai datorită fizicului).

Nici el nu știa de ce le promise că va sta o săptămână terestră și apoi le va da răspunsul. Practic nu știa sigur dacă totul a fost premeditat sau planeta era într-adevăr un adevărat paradis pentru om. Cert este faptul că Theodore se simți excelent. Îi dăduseră o casă în care nu lipsea nimic din cele pământene, băutura era la discreție, fructele și dulciurile umpleau vasele din camere și în fiecare zi i se aducea altă femeie. Și nu orice. Pur și simplu Theodore nu știa ce să creadă. De la o vreme începuse să uite pentru ce venise. Abia în a patra zi se duse la centrul de informații al planetei și la cosmodrom să se intereseze de soarta celor trei misionari dispăruți. „Da, îi răspunseră autoritățile, cei trei au trecut pe aici, s-au simțit minunat și au plecat. Unde? Nu știau, dar cataloagele de zbor menționau plecarea pământenilor. Amețit de toate ispitele ce-l înconjurau, Theodore nu se mai gândi la ei. Dacă plecaseră, să fie sănătoși, misiunea lui era încheiată, nu-l interesa unde s-au dus.

Una dintre femei, cea din a șasea zi, se îndrăgosti atât de mult de el, încât îl rugă cu lacrimi în ochi s-o ia cu el pe Pământ. Dacă nu, viața nu mai avea nici un sens pentru ea. Toată noaptea Theodore făcu de veghe. Se întoarse pe toate părțile, se învârti prin cameră și, până la urmă, tocmai când se iveau zorii și se anunța o zi excepțională, ajunse la concluzia că ar fi mult mai nimerit să rămână el aici decât să vină femeia cu el. Logic, aici erau condiții de-a dreptul fantastice, totul era gratis, nimeni nu-i cerea să facă ceva. Ce-i drept, nici pe Pământ nu-l punea nimeni la treabă, dar parcă i se făcuse lehamite de ferma sa de la țară, în comparație cu ceea ce i se oferea pe Epsilon. În concluzie, dacă pleca înapoi era un prost și jumătate! În a șaptea zi, dis-de-dimineață, se duse direct la cei care-i propuseseră să rămână aici și le dădu răspunsul. O zi întreagă completă formulare, primi aprobări, făcu analize, nu cumva să fie bolnav, îi făcură contract pentru casă, se însură cu femeia care-l făcuse fericit în cea de-a șasea zi și, seara, când ajunse acasă, se culcă frânt de oboseală și visă că se află pe Pământ și trage la pompă, paharul i se umple cu noroi, pepenii îi explodează în față, florile îl curentează și Arthur îi mănâncă mărul. Dimineața, când se trezi din coșmar și își dădu seama unde se află, zâmbi mulțumit și se plimbă prin grădină. „Asta viață”, își spuse Theodore, da domnule, ce casă la țară, ce iepuri: mecanici, ce curse de prins găini, aici e de mine!

Timp de două săptămâni terestre se simți în al nouălea cer, poate chiar mai sus. Din păcate totul se sfârși cum nici nu se poate mai rău. Într-o noapte se auziră de afară zgomote ciudate, care se amplificau. Cerul se întunecase parcă și mai mult, tuna și printre fulgere se vedeau norii grei aruncându-se asupra planetei, în timp ce valuri uriașe de apă se repezeau asupra caselor ce începură să intre în sol. Theodore crezu la început că se scufundă în mâlul acela urât mirositor, dar casa se lăsa în pământ cu ajutorul unor scripeți și, în momentul în care din dreptul ferestrelor dispăru coșmarul de afară, ușile dormitorului se deschiseră brusc și trei creaturi hidoase, înarmate și însoțite de fosta sa soție, care acum arăta ca o adevărată locuitoare a planetei Epsilon, îi porunciră să se îmbrace. Neînțelegând nimic din cele ce se întâmplă, Theodore se execută automat. Apoi îl târâră de-a lungul a multor coridoare, îl băgară într-un convoi, în care recunoscu ființe din multe planete și îl îmbrânciră să meargă alături de ele. După o oră se afla în fața unei roți uriașe și unul dintre paznici îl puse s-o învârtească. Theodore încă nu știa ce să creadă, dacă visează sau este adevărat ce se petrece cu el. După un timp, încercă să intre în vorbă cu arătarea ce-l păzea. Văzându-l atât de dezorientat,, aceasta îi mormăi într-un târziu:

– S-a terminat pauza. Gata cu desfrâul! La muncă!

– Care pauză? întrebă Theodore, încă nedumerit. Ce pauză?

Abia după ce află de la Theodore că este venit doar de câteva săptămâni, paznicul îi dădu câteva explicații.

– Planeta asta este foarte curioasă. Într-un an, care aici are 500 de zile, o sută arată așa cum ai văzut-o până acum, iar patru sute de zile așa cum ai văzut azi-noapte. Noi trăim sub pământ și de aici ne luăm strictul necesar, numai că, în ultimul timp, numărul celor care muncesc pentru noi a scăzut considerabil și stăpânilor noștri le-a venit o idee foarte practică: în cele o sută de zile frumoase ne folosim de toate mijloacele posibile pentru a mări numărul sclavilor. Majoritatea celor ce trec pe la noi stau câteva zile, apoi cer să rămână definitiv, crezând că aici este paradisul. Și noi îi primim. Acum ai înțeles?

Theodore rămase interzis. „Ia te uită, să-mi las eu casa de la țară și tot ce aveam acolo pentru... chiar, pentru ce? Nemaipomenit!

– Și eu ce fac? Trebuie să plec pe Pământ, mai făcu el o încercare.

– Să pleci? Asta-i bună! Ai uitat că ai semnat un contract cu noi? N-ai scris acolo că vrei să rămâi pe Epsilon de bună voie? Hai, lasă vorba și treci la treabă! Leneșule!

Și Theodore, după o vacanță de neuitat, începu să învârtească roata aceea uriașă, care cine știe ce rost avea.

IV

Întoarcerea

Domnul Theodore s-a întors pe Terra datorită norocului. După șase luni de muncă (timp în care a învârtit la roata de care vă povesteam), armata unei planete vecine căreia îi dispăruseră de curând doi cosmonauți de seamă, debarcă pe Epsilon. După două zile de lupte, armata de pe Epsilon fu înfrântă și miile de sclavi ce munceau din greu în subsolul ei, descoperiți în subterane și eliberați. Abia acum Theodore reuși să-i găsească pe ceilalți misionari de pe Terra, în căutarea cărora plecase.

Plecară toți spre Pământ. Cum nimeni n-o mai spera, întoarcerea celor trei misionari și a lui Theodore a pricinuit o bucurie planetară greu de descris. Pot să vă spun că însuși Arthur, care ieșise între timp la pensie, a venit special să-i mulțumească lui Theodore pentru eroismul de care dăduse dovadă. Cine știa că Theodore muncise ca necalificat alături de creaturi de toate speciile și că nici prin cap nu-i dăduse să-i caute pe ceilalți?

În consecință, oficialii îi decorară (lui Theodore îi dădură o medalie în plus și banii pe care îi promiseseră la plecare), apoi îi lăsară pe mâna medicilor.

Într-adevăr, toți aveau mare nevoie de tratament. Pe Theodore îl puseră la o cură de îngrășare, deoarece arăta ca o fantomă bolnavă, iar ceilalți au încăput pe mâna psihiatrilor.

Din punct de vedere fizic arătau bine, munca le priise, dar erau nițel cam ciudați. Încă de la sosire ceruseră insistent să fie angajați ca săpători în subteran. Nu voiau orice fel de săpături – dacă stau să mă gândesc, orice grădinar își sapă grădina – ci săpături din cele mai grele. Oficialii îi îmbrățișau, iar ei cereau să li se aducă neîntârziat sape și lopeți; timpul nu așteaptă. „Cine nu sapă, nu mănâncă”, ziceau ei. Calmantele cu care s-au hrănit timp de două săptămâni i-au mai liniștit, dar nu atât cât sperau medicii. După ieșirea din carantină, doi dintre ei s-au angajat imediat la o mină care, în cazuri mai dificile, folosea încă oameni în locul utilajelor grele, iar al treilea, care nu era însurat, plecă la țară împreună cu Theodore. Ideea de a-l însoți fusese a lui Theodore. Se simțea prea bătrân și prea obosit ca să se mai poată ocupa singur de întreținerea fermei, și, în acest caz, prezența lui George era binevenită. Și mai ales pofta de muncă a acestuia.

Cum ajunseră la fermă, Theodore avu un șoc. Nu mai cunoștea nimic din ceea ce lăsase acolo. Casa arăta de parcă fusese părăsită de un secol, gardul căzuse, iepurilor li se rupseseră arcurile și stăteau înțepeniți, pompa de lapte ruginise.

Când plecase, Theodore lăsase ferma în grija agenției de la care o închiriase, dar funcționarii, auzind că nu se va mai întoarce, o lăsaseră în paragină. Cine mai cumpără astăzi vile la țară?

Așa că Theodore, în loc să se odihnească, fu nevoit să se pună pe lucru. Mai întâi strânse toți iepurașii și încercă să-i repare. George îl urmărea cu atenție cum desface arcurile ruginite și rupte.

– Șefule, îi spuse într-un târziu, mă lași pe mine?

Theodore se gândi că e bine să vadă de ce-i în stare.

– Bine, George, repară-i tu, și mă ocup eu de pompă.

George își frecă bucuros mâinile, apoi, privi în jur de parcă ar fi căutat ceva.

– Un târnăcop nu ai?

Theodore îl privi mirat.

– Ce să faci cu el?

– Ha? Cum ce să fac? Să repar iepurașii!

– Cu târnăcopul? Nu cred că-i cea mai potrivită unealtă pentru o treabă ca asta!

– Atunci o sapă, ceva... Mi-e teamă că-mi prind degetele în arcurile astea. Nu mă pricep așa bine.

– Văd, zise Theodore. Lasă-i că-i strici mai rău! Du-te și îndreaptă gardul.

După vreo zece minute George se întoarse.

– Șefule, cred că gardul nu mai e bun. Am o idee. Ce-ar fi să-l înlocuim?

– N-ar fi rău, da’ trebuie să facem comandă la oraș pentru .alte plăci de plastic, și e tare complicat.

– Așa spuneam și eu, se repezi George. Îl înlocuim cu un șanț plin cu apă. Îl sap eu. În două zile îl fac de patru metri lățime și patru sute lungime. Și de nu ți-o place...

Theodore își aduse aminte de ideea fixă cu care veniseră cei trei – săpători de anvergură universală – și-l apucă tremuratul, când se gândi ce-ar fi fost în stare să-i facă din fermă.

– Nu, nu, lasă în cazul ăsta mai bine îl oprim pe cel vechi.

George mai făcu o încercare. Se simțea inutil.

– Și eu ce să fac? Dumneata repari și eu să mă uit? Lasă-mă să fac un canal, un tranșeu, o groapă cât de mică.

– Nu faci nimic, se enervă Theodore. Ce, vrei să-mi distrugi gradina? Asta e fermă, nu poligon!

George se uită dezamăgit în jur. Observă un răzor pe care nu creștea nimic.

– Mormântul ăsta al cui e? Cine-i îngropat acolo? Theodore lăsă pompa și privi în direcția în care arătase George.

– Acela este un răzor pe care ar trebui să crească ceva. Ia te uită! îmi faci grădina cimitir? Du-te și lasă-mă să lucrez. Vezi dacă mai sunt păsărele în spatele casei.

După puțin timp, Theodore se auzi strigat.

– Șefule, sunt moarte toate! Eu propun să le îngropăm. Sap eu o groapă de șase metri adâncime și patru lă...

– Atât îți trebuie! – urlă Theodore. Te trimit imediat la oraș. Tu știi cât costă astăzi o pasăre împăiată? Și într-o groapă așa cum ai spus tu, intrăm și noi. Nemaipomenit! Pentru cinci păsărele să sapi șase metri! Ia stai așa, că tot ești pornit să sapi!

Își adusese aminte că nu mai funcționa vaca.

– Vino încoace! Sapi de aici și până aici, spuse, arătându-i o porțiune cam de trei sau patru metri, de la pompă spre gard. Când ajungi la conductă, mă anunți.

George puse mâna pe târnăcopul uriaș pe care-l aduse Theodore din magazie și se puse vesel pe treabă.

Theodore intră în casă să pregătească ceva de mâncare. După vreo două ore ieși să-l cheme pe George la masă. Când văzu cum arată curtea, își duse mâna la inimă și se rezemă sfârșit de tocul ușii.

George trecuse de mult de gard (pe sub el) și acum săpa câmpul din fața casei. Urletul de dinozaur flămând plecat la vânătoare, pe care-l scoase Theodore, îl trezi din starea de beatitudine pe care i-o dădea săpatul. O luă la fugă.

Cu greu reuși Theodore să-l facă să se întoarcă, promițându-i solemn, pe cuvântul său de astronaut, că n-o să-i facă nimic.

– Voiam să văd unde duce conducta... se scuză el.

„E clar, dacă-i mai dădeam timp, ajungea în oraș” mormăi Theodore. Așa-mi trebuie. De ajutoare aveam nevoie, ajutor am găsit!

George făcuse totuși o treabă bună, deoarece conducta era spartă departe, afară, pe câmp, acolo unde tocmai se oprise din săpat. Vrând-nevrând, Theodore îl iertă.

O săptămână încheiată au muncit de dimineața până seara târziu, dar în final, munca le-a fost pe deplin răsplătită.

În a opta zi de la întoarcerea de pe Epsilon, Theodore își inspectă toată ferma și se declară mulțumit. Toate erau puse la punct.

Iepurașii țopăiau vioi pe arcurile bine unse, care nu mai scârțâiau, mierla împăiată de pe ramul numărul doi tocmai începuse să ciripească o arie de privighetoare, iar zefirul artificial aducea miros reavăn de pământ proaspăt săpat, de la gropile pe care le făcuse George.

Theodore trase de manetă și vaca îi umplu paharul cu lapte, scoțând în același timp un muget înduioșător.

Bău delicioasa licoare alb-albăstruie cu 2% grăsimi (așa îi recomandase medicul, din cauza vârstei) și, cu mâna pe pompă, se jură să nu mai părăsească Pământul, orice-ar fi.

Radu Honga

Trafic

(pagini dintr-un jurnal găsit în autoturismul 345, 12-OX-11 ½)

21.04 Din întâmplare am câteva foi de hârtie la mine. Prefer să le mâzgălesc decât să mai privesc la nebunia din jur. Demență!

Nu mă împac cu gândul că nu am ascultat-o pe Clara azi-dimineață, când mi-a spus să nu iau mașina. Parcă a presimțit că se va întâmpla ceva rău. Femeia-i tot femeie! Și acum stau aici, blocat între mii și mii de mașini de tot felul, de la autoturisme sport și autobuze, până la camioane de mare tonaj. Au trecut deja opt ore – doamne, cum trece timpul! – de când traficul a fost întrerupt și nimeni nu este în stare să găsească o soluție salvatoare. De aici, de unde mă aflu, pe banda a opta, nu pot face nici o mișcare. Sunt chiar pe mijlocul șoselei. Clara unde-o fi? Simt că nervii mă vor lăsa în curând. Oare ea știe ce s-a întâmplat? Mi-e foame. Dacă stau și mă gândesc bine, setea este cea care mă chinuie cel mai mult. Și poate că nu setea, ci mai ales ideea că nu am apă mă înnebunește. Iar au început să claxoneze, înseamnă că mai înaintăm. Da, îți vine să-ți iei câmpii; am pornit motorul ca să merg patru metri. Patru metri!!! În ritmul ăsta nici în două săptămâni nu-ieșim de-aici. Curioșii stau pe margine și ne privesc, dau sfaturi, dar, de fapt, nimeni nu mișcă un deget. Autoritățile strigă prin megafoane să ne păstrăm calmul și să fim atenți la comenzile pe care ni le dau. Dar care comenzi?!

23.04 Este seară. Ieri a venit Clara și mi-a adus câteva sandviciuri. Două ore m-a căutat printre toate mașinile blocate din dreptul blocului în care locuim și până aici, aproape doi kilometri. Spunea că nu mai durează mult. Cei de pe benzile laterale și-au părăsit automobilele și au plecat, abandonându-le, lucru pe care noi ceilalți nu-l putem face. Suntem atât de apropiați unul de altul încât nu pot nici măcar să deschid portierele. Clara mi-a dat mâncarea prin geamul din stânga, după ce cu mare greutate, a reușit să se strecoare printre celelalte mașini. De ceilalți, vai de ei; sunt alimentați cu ajutorul helicopterelor. Au fost lăsate scări și polițiștii împart apă, alimente și cele necesare. Îmi vine să urlu, să dau în cineva. Nu mai înțeleg, oamenii ăștia ce fac, ce au de gând? Iar claxoanele... Am mai înaintat douăzeci de centimetri!

25.04 Cel din dreapta mea a murit. Ieri, spre seară, m-a întrebat dacă am ceva pentru inimă, era cardiac. N-aveam. Când i-au adus mâncarea, l-a rugat pe omul de pe scara helicopterului să-i aducă repede un medicament. Astăzi la prânz, n-a mai venit același cu care vorbise, dar i-a adus totuși. Pentru stomac. După două ore a făcut infarct. Nu pot să privesc spre el, mă cuprinde groaza... Clara ajunge din ce în ce mai greu la mine, mașinile sunt una lângă alta și este foarte periculos. Nici nu ști când se dă semnalul de plecare și oricând este expusă morții. Și eu nu vreau ca ea să moară. I-am spus să nu mai vină, n-are rost, dar nu vrea să m-asculte. În față am o doamnă care azi a făcut o criză de nervi. Cine o cunoaște în toată aglomerarea aceasta de carcase și roți? Dar pe mine?

28.04 Din o sută în o sută de metri au instalat panouri uriașe pe care putem vedea zilnic și la orice oră situația. Clara îmi spune că nu este adevărat ce ni se arată acolo, minciuni pentru calmat spiritele, li cred în stare de așa ceva. S-ar părea că sunt blocate toate arterele principale și alimentarea devine o problemă foarte serioasă. Două helicoptere s-au ciocnit azi la prânz și s-au prăbușit peste mașini, la nici măcar două sute de metri de mine. Au ars șase persoane, iar alte câteva zeci sunt grav rănite și nu li se poate de ajutor. Dacă aș avea pistol, aș termina odată cu toată porcăria. Clara mi-a spus că băiatul este acasă, nu știe ce se întâmplă cu mine. Mai bine. În opt zile am parcurs patruzeci de metri. Un adevărat record! I-am cerut soției să-mi facă rost de o armă. A zis că sunt nebun. Încă nu sunt, dar nu-i doresc să fie aici, în locul meu. Vecinul din dreapta, cel care a murit, are geamul de la portiera dinspre mine deschis și cadavrul a început să miroase. N-am văzut în nici un film un cimitir de mașini și de oameni, nimănui nu i-a venit o asemenea idee. Pe trotuare nu sunt decât polițiștii care îi împiedică pe cei de pe benzile laterale să-și părăsească mașinile. Toate cele care au fost abandonate au încurcat și mai mult operațiunile de degajare a șoselelor.

Cei din spate le-au împins, deviindu-le de pe banda pe care erau și acum nu mai pot înainta nici ei. Toți așteptăm.

30.04 Nu-mi vine să cred. A murit Clara când mi-a adus pachetul cu mâncare. Era între mașini când s-a dat semnalul de pornire și n-a mai avut timp să iasă dintre ele. Este la câțiva metri de mine, cu picioarele retezate și nu pot face nimic. Nimeni nu are curaj să o scoată de acolo, nici măcar omul care împarte alimente. Aș vrea să mor, să scap de toate. E absurd, mă mușc de mână să mă trezesc din acest coșmar și îmi dau seama că, de fapt, totul este real, incredibil de real, iar eu sunt un tâmpit care mai speră în imposibil. Nu voi putea uita ultimele priviri ale soției, strigătul de durere, și trupul prins între roți. Nu pot să-mi scot din minte imaginea mașinii repezindu-se lacomă înainte, spre ea, ca o fiară înfometată. Sunt sigur că șoferul dormea în momentul plecării de pe loc și singura explicație este aceea că mașina a fost împinsă din spate.

02.05 Ne pândește moartea. De azi nu mai primim decât biscuiți și apă. Aprovizionarea orașului se face greu, ou ajutorul avioanelor și trenurilor. Aflăm că s-a întrerupt circulația în unsprezece state. Oamenii părăsesc continentul. Aș propune autorităților să schimbe numele, din „Statele Unite ale Americii” în „Statele Moarte ale Americii”. Ar fi mai corect așa. Spre seară a plouat. Am deschis geamul și m-am răcorit. Parcă aerul nu mai este așa de îmbâcsit de mirosuri. Aștept să se stingă luminile ca să-mi pot face nevoile. Ni s-au dat, din primele zile, pungi de plastic în acest scop. Oribil. Trebuie să-mi păstrez calmul și să aștept. Trebuie, dacă vreau să trăiesc. Și vreau.

05.05 Peste ani și ani, profesorii de istorie își vor începe lecția despre continentul american astfel: „Dragi elevi, trebuie să vă spun că acest continent a fost locuit. În Statele Părăsite ale Americii, care când va se numeau Statele Unite ale Americii au trăit oameni, dar, într-o dimineață, pe una din străzile principale ale New-York-ului, circulația automobilelor a fost întreruptă din cauza unui accident petrecut la o intersecție. Un incident banal am putea spune, dar din acea zi totul s-a schimbat... Mi-e scârbă să scriu mai departe. Vreau să mor. Nu ni se mai dau țigări. Nu se mai poate respira. De două zile n-am mai înaintat nici un centimetru. Văd moartea venind.

* * *

Y se apropie de mine.

– Echipajul doi ne anunță că a găsit ființe raționale pe continentul de peste ocean. Șeful spune că trebuie să mergem și noi acolo, aici n-avem ce face. Unde ai găsit textele astea?

– Într-o cutie dintr-asta metalică. Era lângă un schelet.

– Crezi că-ți folosesc la ceva?

– Eu știu? Le iau cu mine, poate reușim să le descifrăm. Trebuie să aflăm ce s-a întâmplat aici. Ceva nu înțeleg, care este rolul acestor benzi ce traversează orașele și ce sunt carcasele astea care stau una lângă alta.

– O să știm când ajungem dincolo, unde au găsit viață. Hai să ne grăbim, șefului nu-i place să aștepte!

Mihail Ionescu

URA!

 

Mulțimea aplaudă, aclamă, răsună urale. O mână îmi întinde un microfon. Pretutindeni culori, uniforme, zâmbete, flori, ochi strălucitori, femei, copii... Festivitate de primire. Dar în spatele ei ce se ascunde? Ce monstru își cască oare fălcile?

„Suntem bucuroși că te-ai întors!”

Din nou. Ca o sentință. Ca un blestem.

Tresar. Sub tălpi, prin peretele străveziu, sclipește Casiopeea.

Atunci se vedea la fel. Ca un M cu picioarele obscen desfăcute. Iar el, lipit cu tălpile magnetice de blindajul navei, se clătina. Amețit de Spațiu. Strivit de Stele. Atâtea vise de lumină. Atâta beznă. Ceilalți doi se îndreptau spre porțiunea fisurată. Nu le ardea de stele. Nu aveau vise. Fantezia lor era strict limitată la sarcinile profesionale. La ordinele primite. Se grăbeau. Greșeala lor a fost că se grăbeau.

Știți ce este o Black-Hole? Sigur că știți. Dar nu știți ce poate face. Ce poate face dintr-un om. Din doi. E ca un glonte. Ca raza laser a unui aparat de sudură cosmică.

Când s-a întors, singur, comandantul i-a spus: „Suntem bucuroși că te-ai întors!” Așa era regulamentar să-i spună. Apoi l-a trecut în registrul de bord ca: „...avansat la gradul”. Pentru eroism. Iar ceilalți? La fel de eroi. Post-mortem. Citați în ordinul de zi de către comandant. Ordin de zi. O lacrimă velină în amintirea unor dispăruți. Comandantul. Cel care părăsește ultimul corabia. Întotdeauna va exista un comandant. Un comandant care va ordona. Iar tu, cel obligat să execuți. Dar dacă ai rămâne ultimul pe navă?

Aveam în nări mirosul morții. Moartea miroase a carne arsă.

Dinspre cel cu discursul de primire vine un iz dulceag. Grețos.

Acolo, în zare, miroase a câmpie înrourată. Foșnesc păduri. Mă clatin, alunec spre prezent, sunt cât pe aci să fiu atent și să mă emoționez. Să uit. Să iert. Mă redresez la timp. Amintește-ți!

Nici clipele de fericire nu ni le amintim. O sărutare, un moment de triumf, liniștea unei seri, toropeala unei amiezi... Uneori nici nu știm că suntem fericiți și ne dăm seama după. Mult prea târziu.

Pentru a afla când ai fost fericit trebuie să alături niște momente, pe cât posibil, diferite. Umilință și măreție. Individ și societate. Fericirea se obține prin comparație:

Zăcea pe patul din celulă. Fusese prins după ce pătrunsese prin efracție în biroul „Destine Personale”. Știa ce îl așteaptă. Când societatea e în criză de eroi și infractorii sunt folositori. „Curiozitatea, deși e semn de inteligență, sau poate tocmai de aceea, se plătește. Scump. Toți suntem nevinovați”, i-a spus cel de care depindea atunci totul, „dar unii sunt mai nevinovați decât alții. Depinde din ce punct de vedere privești situația. Cumpăna Justiției se înclină sub apăsarea brațului de fier al Necesității”, recitase el melodramatic. Un slujbaș oarecare, ce-și permitea luxul de a face filozofie. Din unghiul lui. Obtuz. Și de a-i decide soarta. Pe baza instrucțiunilor, bineînțeles. De sus. Confidențiale. Pe tavanul celulei alunecase umbre ca niște amintiri. Nu reușise să facă nimic în viață. Nimic din ceea ce dorise. Poate acum... Întins pe spate făcea calm inventarul a ceea ce lăsa în urmă. Vise. Proiecte nerealizate. Iluzia unei iubiri. O mamă bolnavă, bătrână și singură. Pentru ea se simțea trist. Mai poate fi cineva vreodată fericit după astfel de clipe?

– „...umanitatea are nevoie de voi. De eroismul vostru. Vă vom fi alături cu gândurile noastre”. Așa le-au spus la despărțire. Jos, în fața tribunei, unii plângeau. Era entuziasmat. Suprema speranță a planetei! Solul Omenirii! Jurase. În gând și cu glas tare. Și toți membrii echipajului jurau alături de el. Vocile lor se ridicau aspre în văzduh, făcând să foșnească moale mătasea drapelelor. Și alungind cântecele păsărilor. Inima îi era o flacără. O torță ce se jertfea în numele Omului. O trâmbiță sunând atacul. Victorioasă. Totul pentru oameni! Îi venea să plângă. Era fericit prin măreția jertfei sale.

Deci, o comparație între umilința unei celule și măreția unei tribune. Între o bucată de gresie și un balon de săpun. O clipă falsă și un moment adevărat. De ce alegem adevărul? De ce tristețea? Toate festivitățile sunt false. Fiindcă sunt înscenate. Pregătite din vreme. Și entuziasmele. Învățate pe de rost ca niște roluri Și pasiunile. Sentimentele sunt injectate sau se iau pe cale bucală sub formă de pastile. Cu puțină apă. Nu multa, ca să nu se dilueze sentimentul. A se evita consumul băuturilor alcoolice. Pot produce mixturi periculoase. Fiecare cui din lemnul tribunei scrâșnește înverșunarea tâmplarului. Fiecare adjectiv plânge servilismul reporterului. Fiecare zâmbet mușcă. Fiecare aclamație înjură.

Și, chiar dacă și-ar aminti toate clipele fericite, toate suspinele, toate îmbrățișările și mângâierile, mai rămân atâtea altele pe care niciodată nu și le va aminti. Și atâtea pe care ar dori să le uite. Clipe de îndoială, de nehotărâre..

Jur-împrejur era pustiu. Doar urmele întipărite în nisip, un nisip negricios ca praful de pușcă. Și urmele parcă strigau. Îl rugau să mai stea. Trecuseră două zile. Și instrucțiunile spuneau dur: nu depăși o zi! Iar Baza îl soma: Întoarce-te! Întoarce-te! A declanșat plecarea. Apoi, de sus, de la cincizeci de metri, de la o sută, dincolo de norii de praf învolburați de jetul propulsor, l-a văzut. Venea fugind. Gesticula. Poate țipa. S-a împiedicat și a căzut. Plângea. Nu se putea face nimic. Privea în jos, punctul acela care fusese om, un bun tovarăș, și care devenea o amintire. Tristă. Cele mai multe dintre amintiri sunt triste. De ce nu s-a întors? De ce nu s-a catapultat? De ce n-a izolat circuitul de securitate și nu a distrus indicatorul acela blestemat care parcă striga: combustibilul e pe sfârșite, fugi grăbește-te, încă cincisprezece la sută, încă unsprezece, opt... Să fi rămas amândoi. Ce repede cedează camaraderia în fața instinctului de conservare. Întoarcerea însemna un adio spus vieții. Vieții pline de neajunsuri și de nefericire. De ce să nu renunți? E vina naturii? Ar mai fi trăit câteva zile, poate câteva luni. Și-ar fi mâncat alături ultimele provizii privind răsăritul, apoi apusul, gândindu-se la ce a fost, la ce va fi... Nu! La ce va fi nu s-ar fi gândit nici unul. Chiar și libertatea de gândire are limite. Doar trecutul ar mai fi existat în ei. Și ar fi rămas acolo, în praful cenușiu, ca două puncte. Două amintiri.

L-au primit din nou cu tristul „suntem bucuroși că te-ai întors”. Și registrul de bord s-a îmbogățit din nou cu „avansat la gradul...” Pentru hotărâre.

„Principalul este să nu te schimbi. Să rămâi tu însuți”. Așa îi spusese la despărțire prietenul său cel mai bun. Și fața lui îi părea acum străină, undeva, înaintea tribunei, pierdută în mulțimea de fețe a celor veniți să-i petreacă. Prieten! Cât de puțin îl cunoștea acel prieten – cel-mai-bun. Nici nu sesiza că între el, cel de acum, și el, cel din urmă cu o zi, un ceas, o Clipă, era o diferență de genune. „Și, mai ales, nu te gândi la ei. Gândește-te la tine. Prin tine îi salvezi pe ei. Deci tu, în primul rând, ești necesar. Și mă gândisem că prin „ei” se subînțelegea întreaga lume în afara lui și a mea. Ce strâmbă judecată! Sau, poate, chiar și el se excludea. Se sacrifica. Mă sfătuia să fiu egoist și să-l jertfesc. Atunci era sublim. Ce aproape este strâmbul de sublim.

Plecând muream. O dată cu „ei”. O dată cu planeta din ora aceea. Nici un lucru și nici un om nu sunt asemenea cu lucrul și cu omul din clipa următoare. S-a schimbat ceva. O miime de grad a temperaturii, o nuanță a cerului, o celulă a organismului. Am mai uitat ceva. Simțim în alt fel. Ceea ce ieri ne îngrozea azi ne amuză. Și ce ne plictisea ne entuziasmează. De câte ori auzeam înainte cuvintele: umanitate, jertfă, eroism, îmi venea să casc sau să înjur. Apoi, în preajma plecării și imediat după, mă emoționau, simțeam ceva fierbinte-fierbinte în inimă și îmi venea să plâng. Dar a trecut un timp,i m-am obișnuit. Apoi am început să văd clipele trecând una după alta. La o temperatură constantă, fără nuanțe ale cerului, printr-un organism condamnat la nemurire. Nu este uman să fie pedepsit cu repetarea aceleiași clipe, oricât ar fi ea de măreață. Nici chiar în numele Umanității. E plictisitor. Agasează. Am ajuns să urăsc pereții cromolitografiați ai cabinei, lumina mereu aceeași, zâmbetele forțate ale celorlalți, încremeniți în dăruirea lor perpetuă. Mi-am amintit de codri și de munți, de cei care nu au fost obligați să plece, de cei ce se bucurau de întunericul nopții calde și de parfumul florilor, de cei care ne-au trimis să ne riscăm viețile în alte lumi, pentru ca ei să poată mângâia intarsia unui birou sculptat în lemn venusian sau o clepsidră cu nisip marțian, să urmărească un film cu pionierii spațiului, să acorde onoruri celor morți și să se bucure de onorurile celor vii. Ei. Blestemații care m-au închis de viu într-un coșciug cu beculețe colorate.

„Voi sunteți solii Omenirii!” Minciuni! Pe toți i-au luat cu forța. Nimeni nu voia să se înroleze în Nobilele Expediții. Cavalerii rătăcitori nu mai sunt la modă. I-a ucis râsul unui Cervantes. Și trebuia să fii nebun să pleci. Oricât de rău ai fi trăit, aveai certitudinea zilei de mâine. Și speranța unei îmbunătățiri.

Exilul nu e o soluție. Nu cei ce fug înving. Poate că unii dintre noi au vrut să fugă de ei înșiși. Iar societatea îi preaslăvește ca eroi. Și îi ucide. Îi ucide dăruindu-le nemurirea. Nu are nevoie de astfel de eroi vii. Sunt folositori doar sub formă de mituri, de legende. Trebuie să ne oprim. Să mă întorc. Nu vreau să fiu un mit. Nu un martir. De ce să fug? Eram printre ai mei care, mai de milă, mai de silă, mi-ar fi dat o coajă de pâine la nevoie. Eram un membru al societății cu toate drepturile. Dreptul de a nu fi sfârtecat de o Black-Hole, de a nu fi părăsit pe o planetă neprielnică vieții, de a nu muri asfixiat de gazele ce năvălesc din sala motoarelor. Și marele, imensul drept de a nu fi singur și „avansat la gradul...!”

De la pista de betonoplasat până la tribună se întinde, roșu, un covor larg. Acoperă stelele. Ca un covor de sânge.

Sângele celor care zăceau zdrobiți de suflul exploziei sau de obiecte prăbușite. Al celor asfixiați. Când a văzut că toți sunt morți și-a dat seama că nu-l va mai întâmpina nimeni cu jalnicul „suntem bucuroși că te-ai întors”. Că el e ultimul pe corabie. E comandantul. Un comandant ce trebuie să comande. Reparați avaria! Schimbați panourile scurtcircuitate! Verificați circuitele! în fiecare cabină. Pe fiecare coridor. În spatele fiecărui panou. Dar atunci când comandantul este singur, trebuie el însuși să-și suflece mânecile. Trebuie să-și dea exemplu sie însuși. Și astfel a reparat, a înlocuit, a verificat. Iar în fiecare cabină, pe fiecare coridor, în spatele fiecărui panou a descoperit câte un ochi minuscul și discret, mascat cu grijă. Un videoemițător. Și atunci a înțeles. Totul fusese o înscenare. Un joc gratuit. O simulare a lansării. O simulare a unui zbor. Descinderi pe planete false. O viață falsă petrecută în dosul unor ferestre pe care rulează filmul marelui zbor. De ce nu filmul Marii Vieți? Totul fusese imitat la perfecție. Totul, în afară de lipsurile lor, de vise, de suferințe, de uzaj, de moarte. Oamenii muriseră cu încredere, cu trup și suflet. Pentru o experiență. Sângele lor era și acum pe tălpile lui. Oamenii nu pot fi imitați. Și nici nu este economic. Doar există atâta materie primă la dispoziție.

Privesc acel covor de trupuri vii din fața mea. Venite să mă întâmpine. Venite? Mai corect spus ar fi „trimise”. Trimise de stăpânii lor, stăpânii aceia metalici, logici și coordonatori, cei ce reglează clima și dorințele, producția de bunuri materiale și de vise, cei ce întocmesc statistici și stabilesc ce trebuie și ce nu, ce e voie și ce este interzis, câți oameni să fie într-un loc și câți în altul, cât să mănânce fiecare, ce să viseze, pe cine să iubească, între ce parametri să râdă. Stăpânii care decid ca oamenii să plece în expediții cosmice, să fie eroi, să aplaude eroi...

Mașini. Pretutindeni mașini. Feriți cetățeni! Trece Măria-Sa Mașina!

Poate și voi, cei din jurul meu sunteți... De ce nu? Roboți coloidali! Ca să găsești oamenii, ucide roboții. Cei ce se împotrivesc morții sunt oameni. Dar și roboții; au instinct de conservare. Dar ei nu ucid. Crima este singura caracteristică ce-l diferențiază pe om de robot. Doar cel ce mă va ucide poate fi considerat om. Și totuși... Atunci când un robot va ucide un om, va dovedi că se poate autodepăși. Crima va fi semnătura ce va parafa actul de independență. Doar și oamenii și-au ucis zeii. Oamenii sunt roboți? Nu pot fi sigur de nimic. Unde s-au ascuns oamenii? Eu, cel de azi, sunt același cu cel de ieri? Voi fi EU cel de mâine?

Înainte de a pleca, înainte de a fi „propus”, mai înainte să am ideea blestemată de a scotoci prin seiful cu dosare personale pentru a afla ce mă așteaptă în viață, știam că nu mă pot încrede în nimeni și nu pot fi sigur de nimic. Disperat, căutam o certitudine. Eu însumi mă înșelasem pe mine însumi de nenumărate ori, și în fel și fel de situații. Uitasem când trebuia să țin minte, invidiasem când trebuia să admir, iubisem când trebuia să disprețuiesc. Adormisem când trebuia să stau treaz și fusesem naiv când trebuia să fiu viclean. Un astfel de om are dreptul să judece? Un astfel de om are dreptul să condamne?

Priviți-vă în ochi! Există vreunul care nu a uitat? Există cineva care n-a greșit? Care nu a invidiat? Sau care n-a urât? Cu, ce drept, atunci, ucideți? Cu ce drept judecați și condamnați? Sunteți Orbi? Acolo, în boxa acuzaților, sunteți voi! Voi sunteți cei exilați! Voi, cei din fața plutonului de execuție. Atenție, drepți! încărcați! Degetele pe trăgaci! Pe trăgaciul mașinilor de ucis. De ucis oameni. Un bun exemplu pentru roboți. Atenție roboți! Cine mișcă acolo în pluton? Cine strică alinierea? Cine îndrăznește să gândească? Trageți piedica. Ochiți! Drept în inimă! Plutooon... Stați! Opriți execuția! Condamnații sunt grațiați prin august-Umana mea bunăvoință. Doar și eu sunt om. Și eu greșesc. Și eu am ucis fără să-mi dau seama. Prin indiferență. Prin ignoranță. Și poate chiar din prea multă iubire. Și eu sunt condamnat.

Când mi s-a prins pe uniformă medalia, mulțimea a izbucnit în urale.

„Bine ai venit, scumpul nostru astronaut!”

Tresar. Sub tălpi, prin peretele străveziu al cilindrului ce adăpostește colonia, strălucește Orion. Ca o cruce de diamante într-un sicriu căptușit cu catifea neagră.

Mulțimea aplaudă, aclamă. Și undeva, niște mașini înregistrează rezultate: atâția ani, atâtea vieți, indicele de uzură al motoarelor, indicele de uzură al omului... Dar în spatele lor, în spatele mașinilor, ce monstru inuman își cască botul?

Mulțimea. Aplaudă. Aclamă. Răsună urale.

Undeva, departe, poate în spațiu, poate în timp, un prieten plânge.

Dar asta a fost demult. Înainte de a începe să vorbesc.

Îmi dau seama că în mână țin un microfon. Că mulțimea tace. Nimeni nu mai aplaudă. Nimeni nu mai aclamă. Ce le-am spus oare până acum? Unii se uită la mine cu milă. Fata aceea blondă, care seamănă cu Ea, plânge. Continuă să țină florile și, fără să-și dea seama de asta, se șterge la ochi cu dosul mâinii. Apoi privește buchetul. Îi dă drumul jos. Pe furiș. Iar eu simt că o urăsc. O urăsc pentru că îi este milă de mine. Și fiindcă o iubesc. Iar ea niciodată nu mă va iubi. O fată ca Ea. E prea târziu. E Niciodată. Unde sunt oamenii? Ucide...

„Prezentul comunicat se adresează programatorilor și dispecerilor planetari și are caracter secret. Difuzarea strict interzisă. Vinovații vor fi aspru sancționați.

Astronava Robur, care a simulat un zbor de probă cu un echipaj format din roboți coloidali, și-a încheiat misiunea. Ultimul supraviețuitor din echipaj, la sfârșitul festivității de premiere care a avut loc în colonia Ganimede, s-a sinucis. Comisia de anchetă a stabilit că i se administrase o doză prea mare de prudență care s-a transformat în neîncredere. Cercetările continuă.

Difuzarea strict interzisă. Vinovații vor fi aspru sancționați”.

Ion Ilie Iosif

Răzbunarea lui Pierrot

– „...și dacă te mai prind pe-aici îți dublez porția î...”

Vocea bubui năprasnic pe urma traiectoriei descrisă de corpul lui Pierrot, de parcă suflul ei l-ar fi proiectat pe caldarâmul străzii și nu șutul expert de pe urmă căruia, partea: aceea semisferică, pe care acum și-o masa grijuliu, îi dădea, categoric, o senzație dezagreabilă.

„Bestiile!” mormăi Pierrot, așezându-și cu grijă dosul pe bordura din fața „Marelui concern de rechizite electronice pentru toate gusturile și pentru toate pungile”, din incinta căruia tocmai fusese poftit în aer liber.

„Bestiile! recapitulă el. În definitiv, ce mare lucru am făcut? Burtosul dracului! N-are simțul umorului nici de doi bani!”

Indiscutabil că dacă Pierrot ar fi cunoscut mai profund viața – și lucrul acesta ar fi fost posibil cu condiția să numere ceva mai mult decât cei șaisprezece ani pe care-i avea – n-ar fi ajuns în această situație, hai să-i zicem, incomodă. Dar n-avea decât șaisprezece! ...

Pe de altă parte, e la fel de adevărat că vădea o precocitate puțin obișnuită, ba chiar necuviincioasă pentru un copil pripășit de la zece ani pe lângă inginerii concernului, cărora încerca – și reușea – să le fure meseria! Îndemânarea și aplicația diabolică pentru cibernetică îi aduseseră primul conflict cu domnul Jourdain la numai paisprezece ani, când construise primul său robot, un papagal capabil de orice imitație verbală! Domnul Jourdain, care-l lăudase inițial, se văzuse constrâns, foarte curând, să-și cenzureze entuziasmul. Cauza o constituise impertinența papagalului care, în loc de un politicos „bună dimineața” i-a azvârlit într-o bună zi – instigat de Pierrot, considerase domnul Jourdain – o triplă blasfemie, asurzindu-l cu o apreciere denigratoare: „Domnul Jourdain e prost, prost, prost!”. Urmase, desigur, o corecție moderată, pe care însă Pierrot n-o putuse uita. După îndelungi căutări reușise, și lucrul se întâmplase chiar în această zi, să îmbunătățească substanțial mecanismul ceasului cu cuc electronic în așa fel încât, la ora prânzului, în plenul ședinței Consiliului de administrație, patruzeci de urechi fuseseră informate de cucul inconștient că: „domnul Jourdain e un încornorat!” De douăsprezece ori!... Povestea era de fapt un secret al lui Polichinele, care nu mai deranja pe nimeni, atâta doar că domnul Jourdain ținea la aparențele în numele cărora Pierrot fusese premiat după cum s-a văzut la început.

Pe seară, în subsolul Marelui concern, în timp ce-și împacheta zestrea sub privirile lui papa Tournesol – laborantul, prietenul și admiratorul lui – Pierrot își făurea cu glas tare noi planuri de răzbunare.

– La ce dracu mai cari după tine pocitaniile alea? se înfioră papa Tournesol. Epitetul se referea la un sul gros de pânze pictate în manieră superimpresionistă, pe care Pierrot le strângea cu pietate la piept. Erau, zicea el, singura moștenire de la un străbunic scuturat în tinerețe de frisonul artei!”Ar putea ține cu succes loc de bau-bau!” își exprimase când va papa Tournesol părerea.

Fapt este că pentru Pierrot ele aveau o valoare pur afectivă și, ca atare, nici nu se gândea să le comercializeze în chip de „picturi marțiene”, cum îl sfătuise prietenul său.

– Hai, dom’ Reubidon, să mergem. O să mă ajuți să car (bagajul.

– Eu nu car, se auzi o voce scârțâitoare. Eu sunt critic de artă, pictor...

Din colțul camerei ieși la iveală posesorul vocii: un robot humanoid cu o înfățișare destul de ramolită, însă suficient de veridică. Pierrot devenise proprietarul lui datorită faptului că domnul Jourdain îl considerase, atunci când îi fusese prezentat spre avizarea unei producții de serie, drept un rebut, calificativ ce-i azvârlise automat în curtea deșeurilor. Îl culesese de acolo – și-l folosise pentru a învăța de la el critică și istorie de artă. Singurele neajunsuri le avusese în legătură cu înlăturarea pretențiilor lui Reubidon de a folosi culorile și pânzele străbunicului – „Pictură de alienat!”, le catalogase el – în scopuri personale.

– Ai văzut? se plânse Pierrot laborantului. L-am jignit și p-ăsta! Ce zi cu ghinion!

Pierrot își roti pentru ultima oară privirile prin cameră. Fără a fi prea confortabilă, camera de la subsol însemnase pentru el primul adăpost demn de acest nume. Așa se explica ușoara undă de regret pe care o simțea acum.

– Te las cu bine, papa Tournesol și, te rog, nu-ți face griji. Totul are să se aranjeze. Cât despre domnul Jourdain... i-o plătesc eu, vei vedea! ...

Un ceas mai târziu, în mansarda unui bloc străvechi, unde-și mutase domiciliul, Pierrot constata cu satisfacție:

– Ei, dom’ Reubidon, am avansat, nu? De la subsol la cucurigu! ... E ceva! Și acum, să ne gândim cum să-i dăm și noi un șut încornoratului ăluia, spuse el manifestând o lăudabilă consecvență în hotărâri. E o chestiune în care cred că poți și vrei să mă ajuți, încercă el să-și întărite colocatarul, uitând cu cine avea de-a face. În definitiv și pe tine te-a jignit! Te-a aruncat ca pe un lucru netrebnic, temându-și reputația de mare specialist în artă. Știi că are o colecție serioasă de tablouri și că se consideră un mare cunoscător...

– E un mare idiot! îl întrerupse Reubidon. Dar colecția sa este demnă de luat în seamă. Rubens, van Gogh, Tizian, Gainsborough... enumeră el.

– Splendid! îl întrerupse Pierrot. Maestre Reubidon ești un geniu. Mi-ai dat o idee strălucită. Presimt că onoarea noastră se află în curs de spălare! Află, maestre, că din acest moment te declar pictor...

– Dar sunt pictor, protestă Reubidon.

– Ești mai mult decât atât! Vei fi Rubens, van Gogh, Tizian, Rembrandt și așa mai departe la un loc!

– Sunt mai bun decât toți la un loc! emise calm Reubidon.

„S-a îmbolnăvit de grandomanie, săracu’, îl compătimi Pierrot. Oricum ar fi însă, nu eu voi fi cel ce i-o va scoate din cap!”

* * *

Peste reședința patronului Marelui concern noaptea așternuse vălul de taină și liniște... Paznici nu se vedeau pe nicăieri și Pierrot știa foarte bine că în privința asta poate fi liniștit. Domnul Jourdain socotea că ține de prestigiul firmei să-și ocrotească larii exclusiv prin folosirea aparaturii de prevenire, semnalizare și imobilizare a spărgătorilor, produsă de concernul său. Din nefericire pentru el, Pierrot luase parte la montarea întregului sistem așa că, la ora aceasta, știa că un simplu scurt circuit la caseta centrală de control a instalației transforma casa într-un Capitoliu fără gâște!

Strecurându-se fără zgomot, Pierrot, urmat la doi pași de Reubidon, ajunse în spatele locuinței patronului unde se afla mascată, sub dalele de granit, ușa de evacuare în caz de incendiu a galeriei subterane. Aici își tezauriza domnul Jourdain banii, metamorfozați în tablouri ale marilor maeștri.

Locul în care pătrunseră cei doi semăna cu un adăpost anti-atomic. Pereții masivi din beton, protejați cu plăci de plumb erau lipsiți de orice deschidere; aerul era însă proaspăt și uscat datorită instalației de condiționare automată, care nu permitea nici cea mai mică variație de temperatură.

De la ultima vizită a lui Pierrot în subterană, petrecută în condiții legale atunci, interiorul nu se schimbase decât foarte puțin. Un puțin năucitor însă! În lumina clară a ultravioletelor, se înșirau de-a lungul pereților chintesența câtorva veacuri de pictură. Se întâlniseră peste ani câteva zeci de capodopere italiene, flamande, franceze... claustrate aici la dispoziția unui singur om!

– Ei drăcie! ... murmură Pierrot, revenindu-și treptat din starea de contemplație prelungită în care căzuse. Ce părere ai, dom’ Reubidon?

Reubidon nu-i răspunse, preocupat să-și așeze șevaletul în fața „Băiatului în albastru”.

– E un fleac, comentă el în loc de răspuns. Într-o oră îl fac mai bine decât e acum.

– Hei, se alarmă Pierrot, ne-am înțeles să copiezi totul cu exactitate. Dacă adaugi sau omiți ceva... aleluia! Planul meu se duce de râpă. Când vom termina treaba, ți-am promis, îți dau culori și pânze pentru o mie de capodopere personale!

– Mă rog, dacă le accepți în halul ăsta... n-ai decât, cedă scârbit Reubidon, obligat să-și înfrâneze personalitatea. Dă-mi analizatorul chimic. Trebuie să stabilesc exact compoziția și dozajul culorilor.

– Poftim, îi oferi Pierrot aparatul cu ajutorul căruia Marele concern își câștigase celebritatea la începuturile sale. Cu el se determinase, printre altele, compoziția lacului viorilor Stradivarius, așa încât se împlineau zece ani de când începătorii scoteau din viorile chinuite tonalități cremoneze, ceea ce, oricum, se accepta mai ușor de către vecini.

– E în regulă, scârțâi Reubidon. Aș putea scoate din paleta mea game cromatice cu mult mai complicate decât astea!

– Minunat, se bucură Pierrot. Mai rămâne problema pânzei...

– Merge, declară Reubidon după câteva minute de cercetare. Textura este aceeași. Va trebui doar s-o îmbătrânesc cu câteva zeci de ani, dar lucrul ăsta îl pot face și după ce termin de copiat.

– Bravo, maestre, dă-i drumul, răsuflă ușurat Pierrot. Pentru noaptea asta rezolvăm două Gainsborough, două Rubens, și un Tizian, iar dacă totul merge bine în cinci zile terminăm.

Și treaba a mers ca pe roate! În fiecare noapte cei doi asociați pătrundeau în galerie, unde Pierrot alegea ca un nabab. iar maestrul Reubidon copia. („Adevărată muncă de ocnaș!” se lamenta el.)

În final, douăzeci de copii identice, dar absolut identice, înlocuiau tot atâtea capodopere subtilizate de Pierrot și depozitate provizoriu în noua sa locuință. Urma acum partea „distractivă”, cum o numea el, încântat că, până aici, lucrurile se desfășuraseră perfect.

Distracția aceasta era însă cât pe-aci să devină funebră, dat fiind faptul că Pierrot omisese din calculele sale efectele ce le-ar fi putut avea o emoție neașteptată asupra inimii domnului D’Artesson, directorul „Galeriilor naționale franceze de artă”.

* * *

Curierul de servici depuse pe biroul domnului D’Artesson un pachet voluminos, însoțit de o scrisoare cu antetul Marelui Concern. „Vă rog să primiți, domnule director, se spunea în scrisoare, modesta donație alăturată, ca o dovadă a stimei ce port Instituției Dvs. Totodată, vă rog să nu faceți public numele subsemnatului în legătură cu această donație întrucât, după cum prea bine cunoașteți, detest osanalele publicitare. Cu deosebită considerație etc. etc. J. B. Jourdain”, se încheia generoasa scrisoare.

Auzi, rechinul naibii, l-a apucat subit modestia! Cine știe ce ciurucuri îmi trimite știind că sunt obligat să le primesc, ba. mai mult, să-i trec și numele în Cartea de Onoare! ...”

Reflecțiile, deloc binevoitoare, își dădură duhul în fața conținutului pachetului. Înainte de a cădea, distrus moralmente, pe fotoliul salvator, domnul D’Artesson reuși să articuleze: „Apă”. Exclamația mărturisea atâta jale, atâta neajutorare, încât instalația de securitate generală, analizând pe loc situația, decretă: „Foc”. Celula antiincendiu declanșă vacarmul sirenelor, iar în biroul domnului D’Artesson țâșniră șuvoaie de spumă, transformându-l pe bietul director într-o statuie de clăbuc. Echipa de pază alertată, a năvălit în birou tocmai la timp pentru a-l salva de la moartea prin sufocare. După ce zarva luă sfârșit, domnul D’Artesson își convocă adjunctul, uluit și el de întâmplare.

– Nu există decât o singură explicație, opină domnul D’Artesson. Sau a înnebunit, sau era nebun mai de mult și noi n-am știut!

– Oricum ar fi, pe noi nu poate decât să ne bucure.

Privirea mustrătoare a domnului D’Artesson invita la mai multă considerație.

– Mă refer, bineînțeles, la donație, se corectă adjunctul.

– Și acum ce facem?

– Ce să facem? Îi expediem o scrisoare de mulțumire și cu asta basta! Vedeți doar că nici el nu vrea mai mult.

– Tocmai asta nu pricep, oftă domnul D’Artesson. Nu înțeleg ce urmărește?

O ridicare din umeri fiind singurul răspuns posibil, scrisoarea, în care cel mai palid epitet alipit numelui domnului Jourdain era: „Mecena al artelor”, a fost întocmită și expediată.

Era sortit, se vede treaba, ca ziua aceea să însemne pentru domnul D’Artesson summum de emoții trăite de-a lungul unei vieți liniștite.

„Ați înnebunit? Mă credeți nebun? Vă țineți de farse?” În încăpere pătrunsese domnul Jourdain. Domnul D’Artesson rămăsese cu gura căscată și acum încerca să-și înghită elogiile ce-i năvăliseră pe buze.

„Ce dracu i-am făcut? se chinuia el să-și amintească. Pe cât e de tâmpit o fi crezut că MECENA înseamnă o înjurătură!”.

Dar nu era vorba de așa ceva, nici pe departe. Pur și simplu domnul Jourdain pretindea a nu fi făcut donații în viața lui!

„Credeau cumva că e capabil să arunce în vânt milioane de franci?”

Nu, domnul D’Artesson nu-l credea capabil!

„Voiau să-și bată joc de el?”

Interlocutorul se lepăda ca de Satana de o asemenea intenție.

„Atunci?”

În loc de răspuns, domnul D’Artesson prezentă scrisoarea cu autograful domnului Jourdain.

„Plastografie!” țipă domnul Jourdain.

„Și asta?” gestul domnului D’Artesson indica pânzele cu pricina etalate pe masa de lucru.

„Sunt false, copii! Originalele n-au ieșit niciodată din colecția mea!”

– Sunt originalele, nu încape nici un dubiu. Tocmai terminasem verificarea, spuse domnul D’Artesson recăpătându-și în sfârșit graiul. Țin să vă exprim încă o dată recunoștința noastră pentru...

Hotărât lucru, bătrânul muzeograf nu pricepea deloc situația. Ferocitatea privirilor domnului Jourdain dictă totuși instinctului său de conservare să se replieze în spatele biroului.

A fost o dovadă de prudență! Pumnul musafirului sfărâma în clipa următoare mulajul de ghips al lui Apollo. O secundă mai devreme, pe direcția respectivă s-ar fi aflat nasul venerabilului director!

Cu mâna bandajată, domnul Jourdain s-a dovedit un partener de discuții suportabil. Dar, pentru că o ținea una și bună: „N-am donat nimic”, iar domnul D’Artesson îi amintea zicala din copilărie: „Mortu’ de la groapă nu se mai întoarce” s-a hotărât rezolvarea neînțelegerii la fața locului.

Aerojetul Galeriilor își luă zborul purtând, în afara părților în litigiu, prețioasele pânze și testerele izotopice de autentificare.

* * *

Pierrot era îngrijorat. Reubidon plecase în oraș să-și cumpere culori și pânză fericit că, iată, venise clipa descătușării! Putea acum să-și picteze capodoperele în voie, îi spusese Pierrot, după ce desăvârșise o răzbunare magnifică, unică după părerea lui.

Sentimentul reușitei era, din nefericire, umbrit de întârzierea inexplicabilă a lui Reubidon. O zi și o noapte reprezentau cam prea mult pentru procurarea materialelor. În așteptare, patrula nerăbdător prin mansardă, promițându-și să administreze dezertorului o carceră de două săptămâni cel puțin.

„Dar dacă...” Pierrot nu-și rostise gândul până la capăt, când picioarele îl și scoseseră în stradă.

„Cretinul, îl desființez, îi tai autoalimentarea dacă-l găsesc acolo... Sfinte Sisoe, ajută-mă!”... gâfâia el, escaladând gardul locuinței domnului Jourdain.

În câteva clipe anulă sistemul de alarmă și pătrunse, aproape rostogolindu-se, în galeria de tablouri. Concomitent, pe intrarea principală își făceau apariția domnul Jourdain – abia respirând sub povara celor douăzeci de pânze, având pentru prima oară ocazia să constate că arta e un lucru greu – și domnul D’Artesson înarmat cu testerele izotopice.

– Ho... hoții!... se bâlbâi domnul Jourdain, nevenindu-i să-și creadă ochilor.

– Mamăă, fluieră Pierrot a pagubă, pregătindu-se sufletește pentru o nouă jignire.

Domnul D’Artesson nu scoase o vorbă, și asta nu fiindcă n-ar fi avut nimic de spus. Era însă pe de-a-ntregul captivat de activitatea unui individ care, absent din realitate, își vedea liniștit de treabă! Individul era Reubidon, iar treaba pe care o făcea ținea, indiscutabil, de pictură.

Așa cum bănuise, prea târziu din păcate, Pierrot, maestrul își statornicise atelierul în galeria domnului Jourdain și, în răstimp, făcuse treabă nu glumă. Mărturie depuneau pereții ornați cu peste cincizeci de picturi a căror manieră te copleșea. Pânza la care punea ultimele tușe, o ariadnică încâlceală de pete de culoare purta titlul „Venus Taurida” și, bineînțeles, semnătura maestrului Reubidon.

Pe lângă pereți, proaspătul reformator al nobilei arte așezase cu grijă întreaga colecție a domnului Jourdain. Mai mult, mânat de o pornire altruistă, găsise de cuviință să facă fiecărui tablou o copie, așa cum descoperi, puțin mai târziu, muzeograful.

Domnul Jourdain era un tip violent, iar punctul său de vedere s-a concretizat și de această dată ca atare. Vârful pantofului său, lansat în plin, atinse spatele lui Reubidon – un spate blindat, fără discuție. Piciorul domnului Jourdain nu beneficia de acest avantaj, iar rezultatul ciocnirii a făcut să vibreze pereții galeriei cel puțin cinci minute! ...

Nu cred că discuția ce a urmat poate fi redată cu ușurință, în orice caz, a fost o convorbire instructivă, plină de vioiciune, mai ales la început, când fostul patron l-a alergat pe Pierrot cam patru ture în lungul galeriei, ținând cu orice preț să-i dea „porție dublă”!

Când, epuizat, domnul Jourdain hotărî să cheme poliția, domnul D’Artesson, fire înclinată spre pacifism, îi demonstră că așa nu rezolva nimic. Mai mult, lumea ar fi aflat că posedă câte două tablouri pentru un original, fiindcă, îl asigura el, testerele izotopice nu puteau deosebi copia de original!

– Domnul ne-ar putea lămuri, eventual? se adresă el lui Pierrot.

– Asupra celor expediate Galeriilor, da – răsuflă ușurat Pierrot constatând că, pe moment, primejdia se îndepărtase. Am trimis acolo originalele.

– Slavă ție, doamne, și pentru atât, oftă domnul Jourdain. Tot e ceva!

– E pe naiba, se impacientă domnul D’Artesson și începu să cotrobăie nervos printre teancurile de pânze. Cu astea e și mai rău! Le-am amestecat cu celelalte două copii de aici vrând să le verific....

Domnul Jourdain icni scurt, ca un boxer lovit sub centură.

– Poate, cumva, dumneavoastră? ... se întoarse întrebător muzeograful către Reubidon.

– Maestrul Reubidon... se prezentă autorul inconștient al dezastrului. Desigur, dacă aveți răbdare... Vopselele și pânza cu care am lucrat sunt tratate în așa fel încât, peste aproximativ șaptezeci de ani culoarea dispare și, deci...

Era picătura în paharul plin! Domnul Jourdain leșină... Nici cele mai optimiste calcule nu-i permiteau să creadă că va atinge vârsta de o sută treizeci de ani!

Când s-a trezit, într-un acces de furie melancolică, patronul Marelui Concern a semnat donarea întregii colecții către Galeriile Naționale, cerând în schimb discreție totală asupra celor întâmplate.

„Las’ să admire, dobitocii, se consola el. Mai mult ca sigur, n-au să reușească să expună originalele... Eu, cel puțin, voi intra în istorie! ...

Eduard Jurist

Congresul Backster

Congresul urma să se țină chiar în Grădina Botanică. Se aflau acolo peste patru mii de delegați din toate țările, de pe toate continentele. Deschiderea oficială a fost însă amânată de trei ori pentru că, în ciuda tuturor măsurilor adoptate – dezbaterile fiind secrete – s-a constatat, de fiecare dată, prezența nedorită a unor ziariști. (Unul a avut ingenioasa idee să se ascundă în boilerul care încălzește sera, dar a fost cât pe aici să se înece, iar altul n-a pregetat să se ascundă într-o ladă cu îngrășăminte naturale lăsată din neglijență într-un colț) în cele din urmă, când n-a mai fost detectată nici o prezență străină, lucrările au fost deschise în mod solemn. Marea majoritate a delegațiilor se găsea în ampla și moderna seră, dar lucrările erau urmărite și din parc ca și din pavilioanele anexe. Deși fiecare delegat avea prins, cum se obișnuiește, un ecuson cu numele și regiunea geografică de unde venea, se conveni ca în actele Congresului, el să fie numit cu numărul de ordine sub care era înregistrat. Cu toate că participanții afișau o reținere deplină, un ochi atent ar fi putut observa că în atmosferă domnea o anumită tensiune. Așa cum s-a aflat mai târziu, delegații nu știau că pretutindeni fuseseră amplasate microfoane și senzori invizibili de mare sensibilitate, ce înregistrau cele mai fine reacții, comunicându-le Computerului Alfa Sigma 52, cea mai recentă realizare în domeniu. Terminalul calculatorului era instalat într-o cazemată subterană, fiind urmărit zi și noapte de o echipă de specialiști. Se pare chiar că unul dintre aceștia (din motive ce nu au fost clarificate) a transmis presei stenograma Congresului, din care reproducem și noi câteva fragmente.

Congresul, după cum se vede, a folosit o metodologie oarecum diferită de altele. S-a lucrat fără prezidiu și fără președinte. Delegații luau cuvântul de la locurile lor, completându-se reciproc. Alte precizări le vom face pe parcurs.

Delegatul MN2005

Stimați colegi, se împlinesc 20 de ani de când un polițist ingenios, Mr. Backster, a întrevăzut posibilitatea folosirii detectorului de minciuni în lumea plantelor. A fost o simplă întâmplare dar ea a caracterizat cât se poate de semnificativ relațiile dintre specia umană și lumea vie înconjurătoare. Dacă urmările aplicării numitului efect Backster nu au fost întotdeauna dintre cele mai fericite, el a pus totuși în evidență faptul că lumea plantelor este situată pe o cu totul altă scară a dezvoltării decât se crezuse până atunci. S-a înțeles din acel moment că plantele sunt guvernate nu numai de procese fiziologice ci și de un complex de factori care nici azi nu a fost deplin elucidat. E vorba de comunicare, de transmitere a informației, ba chiar de ceea ce s-ar numi, dacă vreți, atitudine comportamentală. De aceea, ideea domnului Cleve Backster poate fi socotită o adevărată piatră de hotar și propun ca Forumul nostru să primească numele de Congresul Backster! Pe terminalul calculatorului se succed o serie de cercuri concentrice colorate. Convertizorul sonor explică: aplauze. Pe ecran se pot observa și câteva zone negre – abținerile.

Delegatul F 790543:

– Într-adevăr, au trecut douăzeci de ani de atunci. Din păcate, douăzeci de ani care n-au adus la viață Sahelul cu secetele sale catastrofale, în timp ce sub calotele polilor continuă să-și târască existența abia câteva specii de licheni. În zonele cu climă mai blândă, în schimb, au fost organizate complexe agro-industriale care au intensificat la maximum exploatarea lumii vegetale. Când marea concurență de pe terenul hidrocarburilor a luat sfârșit, s-a dezlănțuit o concurență fără precedent în sfera spațiului alimentar. Mai acerbă, mai irațională decât cele de până acum. Au apărut și forme de concurență paradoxale, necunoscute până mai ieri. Dacă țările producătoare de petrol îl vindeau țărilor care nu-l aveau, faptul era cât se poate de explicabil (ele achiziționând în schimb tehnologie avansată), vinderea produselor agro-alimentare către țările bogate nu s-a justificat întru totul...

Delegatul UX 278:

– Stimate coleg, trăim într-o lume a interdependențelor., înseamnă să dovedim că nu cunoaștem concepțiile actuale privind cultura. Nici agrotehnica nu mai poate fi aplicată cu mijloace depășite. E nevoie de utilaje moderne ce nu pot fi achiziționate decât pe baza așa numiților dolari verzi.

Un delegat din sală:

– Dolarii totdeauna au fost verzi...

Cercuri colorate pe ecranul terminalului: animație.

– Ar fi foarte simplu dacă și dolarii verzi ar putea fi cultivați în grădină. Deocamdată nu s-a găsit soluția și, așa cum și în natură se stabilesc anumite echilibre, tot așa și în societatea umană sunt necesare anumite echilibre economice. Așa numitului dialog (de multe ori al surzilor) dintre Nord și Sud, i s-a adăugat cel dintre sătui și flămânzi. Curios e faptul că nu totdeauna bogații sunt sătui și flămânzii săraci!

Pe ecran: pătrate roșii și verzi: aprobări unanime...

În continuare delegații abordează o largă serie de probleme privind economia agricolă. Următorul vorbitor este întâmpinat cu rețele albastre pe ecran, dovedind larga lui notorietate în rândul celor prezenți.

Delegatul SG 54:

– Vă rog să-mi permiteți să mă ocup nu atât de aspectele legate de practica nemijlocită, ci de ansamblul unor concepții care prezidează relațiile dintre om și natură. Este cunoscut faptul că în stadiile primare ale dezvoltării civilizației, și omul făcea parte din natură. Poate nu întâmplător unele mituri au socotit acele vremuri paradiziace. Pe urmă...

Voce din sală:

– A fost o mare greșeală că individul umanoid a fost lăsat să coboare din copaci. Dacă ar fi găsit acolo suficientă hrană, Terra ar mai fi fost și astăzi o planetă fericită...

Ecranul se întunecă. Apar puncte și linii verzi – proteste vehemente.

 

Din nou delegatul SG 54:

 

Văd că ideile de așa zisă umanizare a mediului sunt împărtășite de numeroși delegați. Tocmai aici e nodul numeroaselor confuzii. Spuneam deci că de la etapa inițială când omul făcea parte din natură, prin activitatea sa de homo faber, el s-a desprins din mediul ambiant și și-a propus să-l supună, să-l subjuge, să devină stăpânul absolut al naturii, săvârșind aceleași crime împotriva naturii ca și cele săvârșite în cealaltă colonizare. Sigur, astăzi suntem într-un alt moment al civilizației, dar putem constata că și astăzi se practică o exploatare mult mai subtilă, mai periculoasă...

Intervenție din sală:

– Cu totul de acord cu teza stimatului SG. Mai mult, pe plan social, unii teoreticieni fac mare caz de escaladarea violenței. Se pare că așa e. Dar este total ignorată, sau escamotată, violența practicată împotriva naturii. Un individ uman în stare să taie cu securea un brad, e în stare să omoare și un pui de focă și să comită o agresiune antiumană. În esență e același lucru. Diferă motivațiile raportate la morala umană. Trebuie de aceea să luptăm pentru o nouă morală, o morală superioară, imorala ecologică.

– Mulțumesc pentru completare. Total de acord. Ceea ce trebuie să înțeleagă specia umană, la urma urmei, în propriul ei folos, este că natura nu este numai un sistem de scări ale nivelelor evoluției ci, și aici este esențialul, un ansamblu de interdependențe în care biounitățile depind vital unele de altele și, din acest punct de vedere, omul nu este superior copacului, copacul nu este superior păsărilor, păsările nu sunt superioare insectelor, ci toate depind unele de altele...

Voce din sală:

– Nimeni nu mă va împiedica să cred că omul este departe de a fi ființa superioară care se crede. Specimenul care socotește că se poate eterniza, gravându-și numele pe trupul unui arbore sau care folosește natura ca simplu decor pentru pretențiile sale estetice, n-are nici o șansă să-și dovedească superioritatea...

Discuțiile continuă cu înverșunare. Se propune înființarea unei Ligi pentru protecția plantelor, mai precis de autoprotecție.

– Stop! Mă opun cu toată hotărârea.! Congresul nostru este un congres strict științific. Chiar dacă au fost și unele intervenții care implicau zona socialului, lucrul era normal căci s-a înțeles în cele din urmă că nu se poate vorbi de un social abstract, ci de unul condiționat geoclimatic. Dar de aici și până a face politică! Știți bine că încă în urmă cu 15-20 de ani au apărut tot felul de partide zise ecologice. De fapt, ce erau aceste partide? Credeți că le păsa lor de natură? Nicidecum! Doreau ca, folosind această nouă demagogie, să pună mâna pe putere. Vă asigur că orice fel de organizare va fi în cele din urmă manipulată! Eu cred că speciile de plante sunt în măsură să se apere singure – de altfel au dovedit-o prea bine de-a lungul mileniilor...

* * *

În elegantul său birou de la sediul Interpolului, șeful departamentului „Mișcarea ideilor subversive”, citea plictisit ziarul. Apoi își convocă colaboratorii:

– Să-mi aflați în timpul cel mai scurt cine sunt cei ce se ascund sub indicativele astea...

– Au toți num