/ Language: România / Genre:antique

Masca - Proză fantastică românească vol. II

( )


antique(-)Masca - Proză fantastică românească vol. IIro(-)calibre 0.8.6119.10.20120e536882-0b81-426b-9594-d64fcee0dd2d1.0

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Antologia

 

Masca

 

Proză fantastică românească

Vol. II

Vasile Beneș

Wilhelm Temerarul, Duce de Brabant

Dintre ducatele Brabantului numai al lui Wilhelm Temerarul nu putea ține pas cu vremea. Toate celelalte înfloreau. Fiecare își desfășura pe crenelurile foișorului ducal, în fiecare an, câte un nou stindard, semnul unei alte cuceriri sau biruințe. Doar al lui Wilhelm Temerarul tânjea. Nici nu pierdea din ce avea, dar nici nu sporea. Erau zadarnice trudele și în deșert zbuciumările.

Gânduri de alte cuceriri nici nu mai avea. Era cel mai întins ducat, cel mai bogat și cel mai dârz. Vitejia lui Wilhelm era vestită, mai ales în urma ultimelor lupte avute în țara Maasului. În timpul acestor aprige frământări, care ținură peste doi ani, Wilhelm cucerise toată provincia vecină din spre miazănoapte și-o supusese blândă și pașnică la rând cu celelalte. Întors victorios, avea să poarte pentru restul vieții o rană la genunchiul drept care-l făcea șchiop și gloria de temerar, ce avea s-o înscrie ca titlu de noblețe numelui său, în cartea de aur a biruințelor brabante.

Cetatea ducală se înghesuia, la prima privire prea strâmtă, pe culmile de la miazănoapte de Breda, pe dealurile sterpe care coborau lin spre golfurile mereu încețoșate ale mării. Era legată însă, spre inima țării, cu ducatele vecine, prin drumuri pietruite, până departe, chiar până spre țările neastâmpăraților principi germani.

Lui Wilhelm Temerarul nu-i era greu să-și stăpânească ducatul; nu era un om slab și  nici sentimental. De-un curaj și o loialitate cu care intra în istorie, nu se temea de nimeni, după cum nu se temuse de nici o oaste dușmană, înfrântă pe rând, fie în mlaștinile Sliedrechtului, fie la Mook sau chiar în celebra luptă de la Tolen. Altă durere îl rodea și alta era piedeca prosperității sale.

De vreo doi ani se încuibaseră în cetate, veniți de undeva sau născuți acolo, niște șobolani mari și roși, sprinteni și foarte sângeroși. La început nimeni nu-i luă în seamă. Care cetate n-avea șobolani! Dar încetul cu încetul se înmulțiră tot mai mult, încât îi puteai întâlni ziua pe stradă, noaptea în pat, și-n biserică chiar, plimbându-se nestânjeniți pe crucifixul înalt și drept. Lumea îi privea cu răbdare, dar când se împiedecă de ei peste tot, începu să cârtească. Și nu aceasta era vina cea mare ce li se aducea, că se plimbau peste tot, dar mâncau alimentele, subminau prin canaluri întortocheate grânarele, umpleau turnurile în care se păstra slănina, rodeau burdufurile cu brânză și nu rareori îi găseai în cazanele cu supă sau în hârdaiele cu lapte.

Wilhelm Temerarul primea tot mai multe plângeri. La început le luă în râs:

„Cum, tu van Looken, fiu de cavaler, erou de la Münsterland, să te temi de niște șobolani?” îi spunea într-o zi Ducele în batjocură Primarului cetății, venit să i se plângă.

Și discuția urmă pe același ton până în clipa în care, pe unul din picioarele pologului de la patul pe care se odihnea Ducele, începu să coboare în spirale iuți un șobolan roșu-gălbui, cu ochii verzi și cu o uitătură de te treceau fiori. Primarul se făcu pământiu la față, iar Ducele râzând își trase pumnalul din teacă și, cât ai clipi, îl înfipse în spinarea șobolanului. Animalul înțepenit ca-ntr-un proțap guița sinistru. Râsul Ducelui creștea însă tot mai vesel și se împletea cu guițatul șobolanului într-o simfonie de stridențe, spre spaima tot mai mare a primarului.

„Iată, Primare van Looken, dacă fiecare cetățean ar face treaba asta de câteva ori pe zi, într-o lună am stârpi această hoardă nepoftită!”

A doua zi ordinul fu dat. Fiecare cetățean era dator să omoare în fiecare zi cel puțin cinci șobolani. Se alese pe fiecare stradă câte un om încredințat cu numărarea victimelor. Cine vâna mai puțin, plătea amendă.

Prima săptămână recolta fu impresionantă, în fiecare colț de stradă, seara, erau arși pe rug mii de șobolani. Se păru că-n acea primă lună se împuținaseră. Lumea se bucura, iar Wilhelm Temerarul își recâștigă încrederea în el.

Bucuria nu ținu însă mult. Curând, peste câteva săptămâni doar, cetatea mișuna iarăși de șobolani. Și, parcă, cu o furie mai mare, stricau și infectau totul pe unde se furișau. Nu cunoșteau nici un fel de piedică, nici o sfială și nici o ezitare. Goneau în grupuri cu o iuțeală de nu vedeai decât șiruri roșii, iar nopțile, liniștea cetății era zgâriată cu nenumărate ronțăituri care păreau nesfârșite ferăstraie ce tăiau din temelii pământul. Oamenii intrară în panică. Groaza le-o vedeai pe față, în gesturi și-n vorbe. Iar femeile, cărora nu rare ori li se cățărau pe picioare șobolanii, umblau de spaimă cu fustele legate în jos de genunchi, încât cetatea părea un grotesc amestec de femei orientale cu bărbați din miazănoapte.

Comerțul stânjenit sărăcea pe negustori. Brânzeturile lui Wilhelm Temerarul erau ocolite. Negustorii străini, care nu știau prea adânc durerea acestora, îi batjocoreau și-i necăjeau:

,,Nu mâncăm noi cașcavalul amestecat cu mustăți de șobolan!”

Culmea fu ajunsă însă într-o seară cu ceață și ploaie, când o femeie, înnebunită de spaimă și durere, alerga pe străzi spre locuința Ducelui, purtând pe palmele întinse resturile încă sângerânde ale copilului mâncat de viu de către șobolani.

Chiar a doua zi Ducele strânse un sfat. Pericolul tot mai mare înspăimânta și pe cei mai liniștiți și chiar pe Wilhelm Temerarul. Sfatul fu însă agitat. Ținut sub panică, fiecare având în ochi resturile copilului mâncat de șobolani, fiecare privind mereu într-o parte și alta, parcă spre a se putea feri din vreme de șobolani, nu duse la un rezultat prea bun. Se făcură fel și chipuri de propuneri, care mai de care mai plină de” inedit și mai îndrăzneață. Nici una nu era însă do îndeplinit. Destul că, spre seară, când se-ncheie sfatul, fiecare plecând spre casă, ducea cu sine o nedumerire tot mai mare și-n suflet o teamă ce se îngroșa odată cu bezna nopții.

Încercară totuși, toți cetățenii, cu otrăvuri, puse în carne, în grâu, cu fum și cu altele. Mureau șobolani și astfel, dar numărul lor creștea zi de zi.

Într-una din aceste zile de panică și de teroare, un Consilier, înspăimântat că și-n pălărie găsise un șobolan, propuse Ducelui să părăsească cu toții cetatea și apoi să-i dea foc.

Wilhelm Temerarul îl privi lung și trist:

„Cum crezi tu, înalt Consilier Ducal, că eu, Wilhelm Temerarul, Duce de Brabant, voi capitula în fața acestui dușman? M-ai văzut pe mine vreodată ezitând? M-ai văzut înfrânt?” și după o pauză în timpul căreia asculta atent un ronțăit de șobolan: „Voi porni război împotriva acestor lighioane... și vom vedea cine-i mai tare!”

Și-ntr-adevăr, a doua zi vestea cea mare fu auzită. Toată lumea, de la copiii de șapte ani, până la bătrânii care nu erau țintuiți în pat, fură constrânși să se pregătească de război. Fiecare casă trebuia să aibă câte o ceată de stârpire care să lucreze cel puțin o jumătate de zi. Li se mai dădură sfaturi: scândurile să fie scoase, bârnele răscolite, cămările golite, podurile vânturate, străzile desfundate, găurile zidite, magaziile vechi arse, așa încât să nu mai rămână nici un loc în care s-ar putea ascunde vreun șobolan.

Lupta începu, ca și oricare alta, c-o sfântă slujbă religioasă. În frunte porni chiar Ducele, iar primul șobolan fu ucis tot de Duce. Înfrigurarea era atât de mare, încât în cele dinții zile se lucră până noaptea târziu. Curând o înjumătățiră însă. Nicicând noaptea nu venea ca o binefacere pentru trupurile istovite de atât aplecat, târât și alergat. Dacă cineva, vreun străin, ar fi putut vedea atunci cu ce se îndeletniceau cetățenii lui Wilhelm Temerarul și dacă ar fi văzut furia oarbă cu care căutau orice colț și orice urmă de șobolan, ar fi putut crede c-au înnebunit. Se puteau vedea în acest timp figurile cele mai grotești, expresiile cele mai macabre și gesturile cele mai brutale. Totul se agita între furie, desperare, neputință și extremele lor, pace desăvârșită, calm și izbândă. Dacă vreunuia ii scăpa vreun șobolan, gonit atât de mult încât să-l înfurie, era în stare să-și înfigă în propriul gât cuțitul cu care ar fi trebuit să spintece animalul.

Cam la două săptămâni după ce începuse stârpirea, se putea vedea cum într-adevăr numărul lor scăzuse simțitor. Aproape ceasuri întregi trebuia să alergi până să mai prinzi unul. Când Wilhelm Temerarul se convinse, nu ezită; un nou ordin fu dat. Toată lumea va lucra și mai mult, trei sferturi din zi, la stârpire. Unora li se păru ciudat ca tocmai acuma, când erau pe terminate să muncească mai mult. Curând înțeleseră însă. Trebuia să nu mai rămână nici unul, căci din acesta, de va rămâne, se vor naște iarăși mii.

Trei luni încheiate dură lupta. Trei luni de muncă aprigă, fără odihnă și fără bucurii. În acest timp nu fu nici o nuntă, nici un botez și nici o petrecere. Iar femeile care trebuiau să nască, o făceau în grabă, căci brațele lor erau așteptate pe după cotloanele cuptoarelor, locurile unde se ascundeau cu plăcere șobolanii. Atunci Ducele opri poporul, îi mulțumi și-l sfătui să mai pândească. Iar pentru ca să nu-i obișnuiască cu lenea puse preț, doi galbeni de fiecare cap de șobolan. Și cu toată răsplata, preț a cinci vedre cu vin, de-abia la săptămână o dată dacă se mai găsea cineva să mai aducă vreun șobolan mort.

O întâmplare însă, pe care unii o credeau poveste doar, putu fi auzită din gura paznicului de la poarta cea mare a cetății. El povestea, că-ntr-una din nopțile cu lună ale ultimei săptămâni de luptă, a văzut o ceată de câteva sute de șobolani fugind nebănuit de repede prin mijlocul drumului cel mare, ieșind pe sub poarta cetății, afară, și de acolo pierzându-se în cenușiul câmpului.

Zile senine răsăriră din nou pentru cetățenii lui Wilhelm Temerarul. Scăpați de urgia nemiloasă a șobolanilor, bucuria lor nu găsea margini. Munca era mai voioasa, petrecerea mai puternică. Comerțul începu din nou să se înfiripeze și-n curând ducatul fu iarăși în rândul celor dinții din Țara Brabantului.

Urmară zile de pace și de belșug, de plinătate și de voie bună, încât invidia ce fremăta la hotare îl făcu pe Wilhelm Temerarul să se gândească serios la o apărare și la o înarmare mai bună. Puse de se ridicară ziduri noi, puternice și înalte. Arme făurite din nou, zale puternice și coifuri tari se puteau vedea în atelierele cetății. Tinerii străjeri erau aleși dintre cei mai destoinici, dintre cei de frunte din cetate. Și, ca o încoronare a izbânzilor, o biserică nouă și semeață își înălță turlele gotice spre seninul cer al Brabantului. Cetatea lui Wilhelm Temerarul stăpânea acuma mările și drumurile, ducând peste tot gloria unui ducat fără teamă și fără prihană.

Într-o după-amiază de vară, cu legănat monoton do vânt și cu ciripit înfocat de păsărele, un paznic din turnul cel înalt al cetății se plimba agitat dintr-o parte a meterezului în cealaltă. Punea mâna streașină la ochi și-și tot lungea gâtul, când într-o parte, când într-alta. Părea foarte atent la ceva ce i se năzărește în depărtări. La început nu-l văzu nimeni, dar apoi rămăsese într-o așa curioasă poziție încât atrase atenția celor de jos; Sub turn, la o masă,.stăteau vreo zece halebardieri cu șeful lor și-și beau liniștiți vinul. Când văzură pe paznic atât de agitat, îi strigară mai mult în râs decât în serios:

„Hei, ce-i acolo?”

De sus porni un glas sugrumat de-o teamă mare parcă:

„Nu știu ce-o fi, dar de jur împrejur cetatea este înconjurată de nori de praf ce se ridică din iarbă, drumuri și păduri!”

Sub turn izbucniră râsete zgomotoase:

„Auzi tu, se sperie de praf! Ha, ha, ha...!”

Și-și văzură mai departe de joc și de băut.

Chiar în acea clipă sosi în cetate un călător gonind călare. Pe față avea întipărită spaimă, iar ochii mari deschiși păreau că văd încă cine știe ce lucru de groază. Descălecă din fuga calului și se opri la șeful gărzii:

„Vin... vin... șobolanii!” și se prăbuși pe o bancă suflând fără putere.

Cel din turn auzi. Când putu înțelege vestea, înmărmuri. Șeful postului lăsă totul și fugi la paznic. De acolo își îndreptă privirile spre cele patru colțuri ale lumii. De jur împrejurul cetății, la o fugă bună de cal, un zid viu de praf încercuia cetatea. Atunci luă buciumul și sună.

Porțile fură închise, podurile ridicate, clopotele trase și armata la ziduri.

Wilhelm Temerarul sosi în grabă în turn cu toți consilierii săi. Când ajunseră ei acolo, șobolanii se apropiaseră atât de cetate, încât se vedea, jos, sub un nor imens de praf, o dungă roșie care forfotea ca marea agitată. Nesfârșite, mii de șobolani năvăleau din toate părțile. Erau atât de deși, încât ce se vedea de praf părea un câmp înflorit cu mac. În turn era nedumerirea atât de mare, încât nici unul nu știa ce trebuie să facă. Nu cunoscuseră încă un astfel de dușman. Să te lupți cu el prinzându-l sub pat sau în dulap e altceva, dar să te atace cu grămada, ca o cavalerie războinică, li se părea ceva atâta de înspăimântător, încât toți își pierdură cumpătul. În acest timp, odată cu groaza creștea și liniștea în cetate. Și-n liniștea care se întindea ca un giulgiu începu să se audă un foșnet îndepărtat, ca de pădure, fremătată de vânt lin. Șobolanii se opriră la câteva sute de metri de zidurile cetății. Se puteau vedea cum își strâng rândurile, cum așteaptă pe cei din urmă și cum se pregătesc de atac. Praful se ridicase puțin, așa că apăru tot câmpul ca o enormă spinare pe care miile de șobolani se întindeau ca un covor exotic.

În turn înlemniseră cu toții. Se vedeau oameni plângând de disperare, alții schimonosiți de groază și alții într-un hal de parcă erau în pragul nebuniei. Și când disperarea era mai adâncă, glasul lui Wilhelm Temerarul tună:

„Ce, ați înnebunit? La metereze și sub porți. Toată lumea cu securi, om lângă om, nici o palmă de loc să nu fie fără apărare. Și acolo tocați-i, măcelăriți-i, oricât ar fi de mulți I”

Oamenii se dezmeticiră și rânduri dese urcară scări și lespezi, creneluri și metereze. Sub porți se așezară zeci de oameni cu săbii și topoare. Niciodată nu văzuse cetatea atâta om strâns cot la cot pe ziduri.

Șobolanii, ca la un semn, porniră năvala. Mulți cât firele de iarbă se mișcară lipiți unii de alții. Zidurile fură urcate într-o clipă și acolo, pe muchea lor, începu lupta. Soldații tocau c-o furie nebună. Dar omorau zece și alți zece le scăpau printre picioare, pe sub mâini și chiar pe sub secure, de câte ori o ridicau în sus. Rândul al doilea de tocători lupta și el, dar și acestuia îi scăpau șobolani, încât ajungeau și la al treilea rând de apărători. Cei scăpați și de acolo, erau scăpați în cetate.

O clipă doar se păru că năvala poate fi oprită. Dar șobolanii, care erau de-o ferocitate îngrozitoare, deveneau dușmani de neînvins. Se urcau pe luptători, pe spate, pe piept și pe mâini până la gât, unde mușcau adânc, încât soldații se prăbușeau neputincioși, urlând de durere și murind în chinuri de nedescris. Și, valuri-valuri împânzeau zidurile, încât, în curând, nici un apărător nu mai era în picioare. Și acum lupta începu pe străzi. Era în zadar să te aperi de șobolani: bieții soldați se frământau zadarnic cu săbiile și cu mâinile, atâta timp cât lighioanele, turbate parcă, li se cățărau pe picioare, până la gât. Cavalerii îmbrăcați în zale, eroii neînvinși nici în măcelul de la Müsterland, stăteau neputincioși. Și prin cutele zalelor, mușcături adânci făceau să se prăbușească și acești viteji, fără ca ei să fi putut ucide cel puțin un singur șobolan.

Goniți, neputincioși și-n stradă, lumea și soldații se refugiară în case. Dar nici acolo nu putură fi mult timp singuri. Prin găuri nebănuite de ei, prin crăpături ce păreau astupate, își făcură șobolanii apariția. Luptele erau și aici scurte, căci în întunericul ce cuprindea cetatea nici n-aveai timp să-i vezi cum te atacă; mulți mureau gâtuiți, tocmai când se credeau mai ascunși.

Wilhelm Temerarul rămăsese în turn cu garda lui personală. Cei o sută de cavaleri, neînfricați luptători pe toate câmpiile Brabantului, priveau neputincioși, împreună cu stăpânul lor, la masacrul ce se înșira tot atât de sângeros ca pe ziduri și-n stradă și-n case. Curând, întreaga cetate era roșie de șobolani. Mișunau peste tot, încât casele și zidurile, străzile și cadavrele oamenilor păreau că mișcă. Și valuri, nesfârșite șiruri treceau mereu peste ziduri. Iar orizontul de jur împrejur era tot mai roșu, ca un cerc viu de foc ce cotropea cetatea.

Deodată Wilhelm Temerarul ridică glasul:

„Viteji cavaleri ai gărzii, vom muri oare masacrați de aceste nimicuri în patru picioare!? Poate oare Wilhelm Temerarul pieri în acest fel?”

Zeci de voci strigară „nu” și zeci de jurăminte de credință se auziră de la oamenii din gardă.

Coborâră apoi cu toții în încăperile de piatră ale turnului și acolo, înconjurând într-un eroic avânt pe Ducele lor, așteptau nerăbdători dușmanul.

Nu trecu prea mult timp și din colțuri, de sub pietre, pe sub uși și pe la ferestre începură să se audă zgomote ciudate. Și aici se apropiau nemiloșii călăi. Și fără să mai aibă careva timpul să organizeze o apărare, șobolanii săriră ca săgețile prin câteva găuri făcute atunci și cu ochii injectați de plăcerea masacrului porniră lupta. Și aici fu scurtă: curând se puteau vedea doar leșuri cuprinse de moarte și înțepenite în zvârcolirile din urmă, în poziții grotești și macabre.

Nimeni nu văzu însă, cum în clipa când primul șobolan pătrunse-n chilie, Wilhelm Temerarul se strecură singur în gangul subteran și se închise acolo cu zăvoare puternice după uși grele de fier.

A doua zi de dimineață, soarele nu lumină decât o cetate moartă și prădată de hoardele roșii. Nu era nici un loc gol, nici un petec pe care să nu se frământe vreun șobolan. Din beciurile cele mai adânci și până în vârfurile crucilor de la biserici șobolanii se plimbau liberi și stăpâni. Nici leșurile cetățenilor n-avură pace. Cele mai multe din ele erau mâncate până la oase, încât apăreau în amestecul lor cu resturi de haine, ca un cimitir răscolit de cine știe ce putere drăcească. Totul părea un furnicar. Câmpul în jurul cetății cât și întreaga întăritură cu ziduri și bastioane fremăta de aceeași puzderie de lighioane iuți și scârboase. Nu era nici urmă de om viu. Se părea că-n cetatea lui Wilhelm Temerarul nu viețuiseră niciodată oameni, ci, că tot ceea ce străjuia încă drept, zid, casă și biserică, nu fusese din începutul începuturilor decât locaș liber poftelor unor șobolani lacomi și sângeroși. Iar în năvala ce nu mai contenea și în dezordinea care agita pe cotropitori se părea că a coborât, de cine știe unde, un blestem de neastâmpăr.

În acest timp, în sala tronului, șobolanii așezați în rânduri așteptau pe cineva. Simțeau și ei ceva din măreția acestei încăperi în care se încoronaseră câțiva duci și principi de Brabant. Fiecare era mai reținut și fiecare se arăta ca și când ar ști ce rol trebuie să joace. Și aceia care se cățăraseră pe perdele din stofe orientale și aceia de sus de pe candelabre, sau de pe ramele tablourilor își lăsau cozile în voie să atârne într-o așteptare plină de respect.

Se părea că-n această încăpere se strânseseră căpeteniile, acei șobolani pentru care nu era jaful cea mai mare desfătare. Și-ntr-adevăr, așteptarea lor era dintre cele mai nobile, căci își așteptau stăpânul spre a li se acorda întreaga lui grație pentru marea biruință ce-o înfăptuiseră.

Dinspre intrarea principală se auzi o rumoare. Capete întoarse spre ușă, cozi înghesuite și mustăți ridicate demn, arătau încordare și nerăbdare. Și, iată, că-n fruntea unui grup de câteva perechi de șobolani, apăru căpetenia tuturor, un șobolan mai frumos și mai sprinten, cu chip mai arătos și cu uitătură mai semeață. Întreg grupul se îndreptă în pas domol spre estrada ducală. Toți se cățărară, fiecare pe unde putu, pe scaunul ducal. Căpetenia se urcă până sus de tot, pe spătarul scaunului, făcându-se comod într-un ornament de aur al coroanei brabante. Ceilalți rămaseră pe scaun, acolo unde șezuseră atâtea generații de duci victorioși. O liniște ca de mormânt împânzi sala. Era ca-n preajma unei mari întâmplări. Și glasul căpeteniei răsună:

„Victoria a fost a noastră. Răzbunarea e împlinită. Nici o ființă nu mai este vie în această blestemată cetate în care n-am avut liniște. Vreau să știu un singur lucru, vrednici căpetenii, unde este bestia de Duce de Brabant, acel Wilhelm Temerarul?”

Se auziră glasuri răzlețe și timide, șoapte și iscodiri; când un șobolan din apropierea tronului izbucni:

„Stăpâne, Wilhelm Temerarul a fugit prin gangul secret și s-a ascuns în casa subterană a vrăjitoarei. Nu știu ce face acolo, dar de aseară se tot aud cum fierb cazanele și cum se agită baba-vrăjitoare”.

„De ce nu intrați? Lași ce sunteți?” tună într-un acces de furie stăpânul. Vă e teamă de-o babă scofâlcită și de un duce fricos?” completă într-un spasm de indignare, agitându-se grotesc prin ornamentele coroanei ducilor de Brabant.

„Nu se poate stăpâne, casa vrăjitoarei e adânc săpată sub pământ și are uși groase de fier. Trebuie timp... Vom încerca...!”

În această clipă, vorba șobolanului fu oprită de un tumult ce se auzea de afară. Toate capetele se întoarseră spre ușă și toate urechile se ciuliră atente într-acolo. Deodată năvăliră înăuntru câțiva șobolani înspăimântați și uitând de protocol și ordine, oprindu-se în fața tronului, vorbiră toți deodată:

„Stăpâne...!  Stăpâne...!  Vine Wilhelm Temerarul!”

„Cum... vine...?

„Nu vreau să-l văd!”...

„Omorâți-l!”...

„Mâncați-l de viu!”...

„Toți pe el!”...

„Nu m-auziți?... strigă zbârlit de furie șobolanul stăpân.

„Nu putem...!” răspunseră toți într-un glas.

„Nu putem să-l omorâm... căci s-a schimbat...!”

Și, chiar atunci, într-o liniște și-o înmărmurire ce cuprinse toată încăperea, se putu vedea intrând în sala tronului, singur și șchiopătând, un șobolan mare și roșu care semăna la chip leit cu Wilhelm Temerarul Duce de Brabant.

Victor Papilian

Lacrima

Doamnei Lia Busuioceanu

Doctorii o țin și azi întruna: c-am fost în delir. Doctorii! Ce neam de oameni drăguți, dar ce adunare de oameni comozi! La ei, totul e simplu, perfect și firesc. În realitate, ia niște străini de cetatea spiritului, niște rătăciți din cărarea adevărului. În afară de scoaterea apendicelui și deschiderea colecțiunilor supurate, toată virtutea lor lecuitoare se reduce la  morfină și... psihanaliză.

Delir? Fiindcă trăsnetul a căzut chiar asupra mea?

Delir? Fiindcă am avut cinstea să povestesc cronologic, cum fac și acum, toate întâmplările care au hotărât acea proiecțiune a făpturii mele din universul limitat al timpului și spațiului în universul adevărat al veșniciei și infinitului?

Delir? Fiindcă am avut curajul să susțin adevărul celor văzute în dramatica-mi peregrinare dintre două lumi?

Eu însă nu voi osteni să strig celor ce au urechi de auzit, că trăsnetul a răspuns la chemarea mea, că trăsnetul a fost opera mea... exclusiv opera mea, a sufletului meu în tot ce am eu mai firesc, mai logic, mai pământesc.

Dar mai trist decât toate e că și Mărgărita crede la fel cu ei – Mărgărita Damian – logodnica mea.

Un fapt de nimic a accentuat, brusc, puterea de mărire a sistemului meu optic – cristalin, lupă, microscop lunetă – și cu riscul de a comite o greșeală de gust, pot spune, fără nici o exagerare, că acest fapt de nimic a deschis ușa dintre laboratorul meu și laboratorul universului, dezlănțuind succesiunea de întâmplări despre care am pomenit mai sus. Deci un fapt de nimic: prezența unui atlas de istoria artelor în institutul meu de astrofizica. Aci trebuie să notez că sunt un ins nu devotat, ci robit științei. Lucrările mele, fără nici o laudă, fac gloria științei române. Eu am arătat ridicolul teoriei lui Eddington, a dematerializării materiei prin transformarea electronilor în fotoni și a rematerializării prin conversiunea fotonilor în electroni; dar tot eu am confirmat lucrările lui Hubble, ale universului în expansiune, dovedind că universul nostru și-a dublat întinderea în ultimele două miliarde de ani, prin fuga și depărtarea nebuloaselor spirale. Dar adevărata glorie mi se trage, fără îndoială, de la polemica mea celebră cu Planck și Heisenberg, asupra constantei „h”. Cred că principiile discontinuității și ale indeterminismului în structura și mecanica materiei, după explicațiile mele, au fost date la coș, împreună cu teoriile finaliste, conceptele teologice și ideile metafizice. A fost necesară această prezentare științifică, fiindcă atari lucrări, bazate toate pe cea mai riguroasă logică, nu pot fi opera unui om cu resorturile minții deranjate.

Ce a căutat acel atlas de istoria artelor, în laboratorul meu, printre balanțele de precizie, microscoape, aparatele de bombardat atomii? Explicația e simplă... Iubeam și iubesc și azi pe Mărgărita Damian.

De bună seamă că iubirea noastră urmează o linie de asemenea lentă, dar sigură. Deci, nici exaltare mistică, nici prăbușiri deznădăjduite, nici măcar oscilațiuni de gelozie, ci din capul locului multă prietenie într-o ținută apoliniană, plină de ponderație, seninătate și frumos, așa cum sade bine la doi cărturari. Căci Mărgărita Damian e și ea o savantă, studiază antropologia și acum își pregătea doctoratul. Ea a imaginat acel procedeu, după părerea mea, de geniu – potrivit căruia se pot calcula de pe fotografii și desenuri, ținându-se seama de anumiți coeficienți de stilizare, dimensiunile reale ale corpului, frunții, feței și deci ale indicelor care servesc la determinările antropologice.

Și când mă gândesc că procedeul a fost inspirat din dragostea ei pentru mine! E frumos ca o femeie să inspire pe un poet, dar e neasemuit mai frumos și chiar minunat ca un bărbat să inspire pe o femeie într-o viziune de largă perspectivă științifică.

Dar încă n-am spus ce căuta acel atlas pe biroul meu de lucru. Pregăteam o surpriză. Era acolo atâta material antropologic. Or, ce dovadă de iubire și de încredere mai mare, decât să prelucrez acel material pentru teza iubitei melc... fără ca ea să bănuiască ceva. Și în chipul ăsta îmi alinam dorul. Căci Mărgărita întârzia încă zece zile peste data proiectată a întoarcerii ei. Dar descoperise în Munții Apuseni, unde își continua ancheta antropologică, un cătun complet izolat, complet scăpat oricărei influențe străine, alcătuit din tipuri de români atât de neobișnuiți ca aspect – cu siguranță descendenți ai vechilor celți – încât se gândise să descrie o nouă rasă – rasa Munților Apuseni.

Trebuia să mă resemnez.

Și acum, în singurătatea laboratorului meu, trântit în fotoliu, răsfoiam alene atlasul, trecând în revistă chipurile celor mai frumoase femei ale veacurilor, așa cum le-au văzut marii maeștri. La toate aveam să aplic procedeul de corecțiune matematic,  ca să le  redau antropologiei.

Dar azi n-aveam chef de lucru. Ca distracție, imaginasem un joc: care din acele frumuseți semăna mai mult cu iubita mea Mărgărita. Joc pueril. Era acolo Ioana de Aragon sub penelul lui Leonardo Da Vinci, cu decolteul ei atât de pur și surâsul atât de enigmatic și Izabela de Portugalia, lenevoasă și absentă parcă de la orice omagiu, de la orice compliment, ca și cum totul i s-ar fi cuvenit. Apoi Portia da Rossi, celebra artistă sculptor, care a murit din prea multă iubire, și necunoscuta lui Boticelli, candidă și provocătoare, cu capul în pământ, dar cu ochii în tainică semnalizare. Și Julia, frumoasa fiică a lui Titus, cu peruca atât de frizată ca și cum ar fi făcută din rotocoale de fum, și zeița Ma a Egiptului, amestec de cărbune, de cobe și de curtezană, și cele mai strălucite frumuseți ale galeriilor, frumuseți prin ironie, frumuseți prin grație, frumuseți prin distincțiune, frumuseți prin senzualitate...

Dar jocul mă obosi mai repede decât aș fi crezut. O stare de inerție a trupului, aproape dureroasă, un dor necunoscut și deci nedefinit, o așteptare parcă nelămurită... Fumul greu al țigaretelor îmi apăsa respirația și îmi întuneca mintea. Un duh străin mă învăluise parcă. Era venit poate de la granițele visului, era venit parcă de mai departe. Senzații și imagini amestecate îmi torturau simțirea: stele înecate în mâl și pescuite din adânc ca perlele... O lebădă neagră pe lac de lună...

Aproape în neștire am întors pagina, când deodată simții că mă prăbușesc. Iute m-am dezmeticit; mă găseam tot în fotoliul meu de la biroul din laborator. Dar senzația a fost net cea de naufragiu. Așa trebuie să fie când te îneci. Te-ai oprit undeva, dar masa anonimă a oceanului trece în șuvoi nestăpânit, departe, peste tine...

În acea zi a trebuit să mă întreb cu groază dacă nu cumva un rău ascuns îmi bântuie fără știrea mea, mintea și sufletul. Am oroare de declamația romantică, o socotesc pur verbală și nesinceră, de aceea voi fi cât se poate de scurt și chiar arid în expunerea faptelor. Primul sentiment a fost de revoltă, de revoltă împotriva mea.

Cum? Eu? Eu să mă las influențat de o ficțiune? Doar aruncasem disprețuitor cartea, îmi zâmbisem cu o mustrătoare indulgență pentru farsa suferită, hotărât să nu mai îngădui atari slăbiciuni și apoi liniștit am plecat. Dar la poartă a trebuit să-mi opresc pașii. Parcă nu puteam respira, parcă Înaintea mea nu mai găseam aer de respirat, ci numai înapoi. Apoi o neliniște în tot sufletul, ca atunci când ți se pare c-ai uitat acasă gazul deschis sau lumina aprinsă...

– Prostii, făcui eu și încercai să fac un pas mai departe. Dar acum parcă drumul se ridicase în sus și îmi sta proptit în piept.

– Înainte, mă înfuriai.

Dar la porunca mea, pașii cârmiră într-o parte ca niște cai nărăvași și dintr-o dată se porniră pe fugă. M-am trezit în laborator, palid, tremurător, gâfâind. Ce voiam? Pentru ce alergasem ca neoamenii? Eram sănătos? Eram nebun? Deodată în mintea mea țâșni un răspuns salvator.

Trebuia să știu al cui era chipul care îmi produsese atâta turburare! Greșisem ca om de știință, nu era permis să las un fapt oricât de mic, fără o documentare completă și sufletul meu îmbibat de metoda științifică se răzvrătea, chiar dacă nu voiam, împotriva oricărei greșeli. Deschisei atlasul la pagina cunoscută și cu toată liniștea citi: Nefert-Iti, soția lui Amenomfis al IV-lea. Acum putui pleca în voie. Dar liniștea fu de scurtă durată. De fapt, chipul frumoasei regine nu-mi părăsi o clipă mintea. Ii vedeam linia de bijuterie a profilului, tiara din cap sub care bănuiam un păr mai negru decât nămolul Nilului și îi completam bustul firav și gâtul lung, cu un trup zvelt de adolescentă. Ajuns în Cișmigiu, sub nori ca de gresie, soarele îmi apărea șlefuit ca un disc rotund, iar lacul, proiecțiunea lui metalică. Parcă băusem o licoare magică. Pe alee, fiecare bob de nisip părea spălat ca griul, iar în pomi frunzele stau presate între foile de umbre.

O! Trebuia să scap neapărat de obsesie și de chinul ei. Lângă mine, la doi pași, se găsea Liceul Lazăr. Acolo puteam să convertesc ficțiunea în realitate, prin ajutorul nesmintit al științei. În câteva minute mă găsii în cancelaria școlii, față în față cu colegul meu de liceu, profesorul Pamfil Anastasiu, cunoscutul istoric.

– Spune-mi tot ce știi despre Amenomfis al IV-lea și despre soția lui, Nefert-Iti.

– Știu puțin... dar puținul ăsta e tot ce se știe.

Și atunci am aflat că Amenomfis al IV-lea, faraonul răzvrătit împotriva lui Amon și a preoților săi, a decretat ca singur și adevărat zeu pe Aton, adică gloria lui Aton.

Poet, Amenomfis a cântat pe Aton; războinic, el a prigonit pe credincioșii lui Amon. Vechea poveste a reformelor religioase: imn de laudă deoparte, luptă iconoclastă de cealaltă. Cât despre Nefert-Iti, ea n-a fost sânge din sângele solar al vechilor faraoni, ci o prințesă străină, ariană, fiica regelui Mitan Dushrata... A avut numai fete, șapte la număr, dintre care cea dintâi a fost soția vestitului Tutankamon, care a fost nevoit să restabilească vechiul cult al lui Amon...

Dar informațiile aflate n-au putut stăvili răul, ci dimpotrivă. Noaptea am visat doar grădini de palmieri și sicomori, lagune de apă azurată, deșertul întins, stăpânit de sfinxul cu trup de leu și privirea de înger. Nilul, când verde ca puroiul, când roșu ca sângele, strâns îmbuiestrat printre pereții stâncoși ai munților, sau revărsat, lac întins pe toată valea și toată minunăția asta sub stăpânirea discului solar, chipul lui Aton.

Dimineața am scris Mărgăritei: „Ieri te-am trădat. Dar n-avea nici o teamă. Rivala ta e o fotografie, iar vraja ei a dispărut de acum câteva mii de ani”.

Și de-abia acum m-am liniștit.

II

O! Acum eram sigur de mine! Scrisoarea către Mărgărita gonise, în lumea efemeră a visului, umbra, halucinația și stafia. Ambiția mea: mintea să-mi fie metronom și ochiul compas. Așa mă simțeam acum. „Gând lucid, reia-ți întâietatea în judecată”, mă îmboldeam și, odată la masa de lucru, îmi simțeam ochiul ager și mâna sigură. Nevasta laborantului îmi pregătise o cană mare de cafea turcească, iar eu mă asigurasem de o bună provizie de tutun tare.

Până la sosirea Mărgăritei, lucrarea să fie gata, măsurătorile făcute, coeficienții calculați, indicele determinate.

Lucram cu o ușurință de libelulă. Cafeaua și tutunul or fi ruinând sănătatea, dar exaltă geniul. „Caraghiosule, îmi ziceam, te-ai lăsat păcălit ca un ucenic de bărbier care trăiește în lumea filmelor... Privește chipurile pe care le ai în fața ta, sunt subiecți... se pot studia cu rigla și compasul.” Și lucram repede și precis ca și cum aș fi făcut o adunare, măsurăm cu compasul, calculam cu rigla, ca și cum acele femei – regine glorioase, zeițe pline de har, amante minunate – n-ar fi avut o viață proprie, n-ar fi suferit, n-ar fi plâns, nu s-ar fi bucurat, iar fața, gura și ochii lor n-ar fi fost decât niște elemente predestinate determinării omului fizic. Lucram chiar într-o ușoară exaltare nervoasă. Și totuși, undeva departe, departe de lumina ochilor, ascuns parcă în desișul creierului, pe lângă ținutul auzului, un murmur înăbușit continua să se audă. Oare ce? Freamăt de frunze în pădure? Foșnet de șopârle înamorate? Susur de mătăsuri fine?”Prostii”, făcui eu.

Dar întorcând pagina, inima mi se strânse deodată în piept ca o piele de arici. În fața mea, chipul reginei Nefert-Iti. O! Dar acum eram pregătit, nu mai mă lăsam „dus” ca un ucenic de bărbier. Ea nu era nimic altceva decât o adunare de reperuri și elemente anatomice, supuse, ca tot ce-i materie, exactei măsurători. Dar când să fixez compasul pe punctele oculare, mâna începu să-mi tremure, deveni moale ca la paralitici și slobozi compasul pe jos.

Mă oprii din lucru, să examinez, cu calm și obiectivitate, starea mea sufletească. Oare nu eram prada toxicelor? Nu! Căci mintea îmi era prea lucidă și simțurile prea în tensiune... cu toate că straniul murmur continua parcă să se apropie din adâncul creierului, către frunte și către ochi. Dar dacă eu mă găseam în faza prealabilă marilor descoperiri? S-ar fi putut. Toți marii autori au descris atari „transe”. .

„Atunci, încă o cafea.”

Ochii din fața mea începură să scânteieze ca apele safirului, chipul să se desprindă din desenul în care era prins...

„Încă o cafea!”

Cât fusesem de neghiob până atunci.

Raționamentul meu, celebrul meu raționament, fusese doar o infirmitate. Buzele reginei își căpătaseră căldura cărnii; gâtul, mișcarea; pieptul, respirația...

„Încă o. cafea!”

Mintea-mi devenise atât de lucidă, încât depășea puterea de cunoaștere obișnuită. Puteam vedea în mari depărtări, puteam urmări, în minte, succesiunea întâmplărilor care duc fatal și logic la acea concluzie numită de oameni de rând, hazard sau coincidență.

„Încă o cafea...”

Un parfum necunoscut, amestec de efluvii subtile de cometă și miros crud de aluviuni, îmi pătrundea trup și suflet. Atunci, încet, încet m-am simțit atras de o putere nestăpânită ca fluxul mării la chemarea razei de lună.

Încet, încet mi-am aplecat capul și dându-mi seama că nu sunt în vis, am apropiat buzele de buzele reginei. Cit a durat îmbrățișarea? Cât sclipirea unei luciole sau cât lumina unei stele moarte?

Când m-am ridicat, în fața mea sc găsea o femeie. Nu m-am mirat de fel. Era parcă în firea lucrurilor...

– Sunt Crăița Mitan.

N-am spus nimic. Mi s-a părut ciudat doar numele. Aș fi crezut că-mi spune: „Sunt regina Nefert-Iti”.

Se admite în mod obișnuit că elementul mitic, când nu e interesul, determină simpatia dintre oameni. La mine n-a fost așa. Crăița Mitan mi-a intrat în suflet, de-a dreptul, înainte să-i fi putut închipui un portret, înainte ca simțurile să-i fi speculat frumusețea. Era matematiciană și venise să repete în fața mea celebrele calcule prin care distrugeam concepția discontinuului și nedeterminismului lui Planck și Heisenberg.

Rezultatul a fost o mare surpriză. Greșisem profund! Raționamentul meu fusese defectuos și calculele, eronate! Și lucru ciudat! Această distrugere totală a lucrărilor, care pentru savant e cea mai grozavă jignire, care în alte împrejurări m-ar fi făcut neom, m-ar fi aruncat în arenă, să protestez, să vociferez, să polemizez, azi îmi produce un sentiment de mulțumire, pur, de adevăr descoperit, de frumusețe revelată. Păstrez și azi acele suluri de hârtie, pline de calcule și simboluri matematice, dispuse în coloane verticale, cu cifrele și literele mari, frumos deformate, pască stilizate, în total cu un aspect decorativ.

– Ciudat scris... Ea îmi zâmbi:

– N-ai observat?... Litera are un sens magic și unul estetic... magic pentru știință... estetic pentru adevăr...

Nu i-am înțeles răspunsul, fiindcă eram preocupat de vorba ei.

La ce mișcare sufletească răspundea acel ritm poetic, când nu înșira decât formule matematice? Ce gând traducea acea muzicalitate a glasului, când nu se rosteau decât sunete alfabetice și cifre?

Crăița calculând parcă povestea și în raționamentul ei trăia parcă o amintire!

Peste câteva zile m-a găsit lucrând pentru Mărgărita. Eram tot la chipul reginei Nefert-Iti. Mă încăpățânasem.

– Ce faci acolo?

– Măsor!

– Ce?

– Gura celebrei regine, făcui eu mândru. Dar atunci colțul ochiului tresări parcă în portret, ca și cum ar fi strivit o lacrimă.

– Și crezi?

Nu-i dădui răgaz să termine vorba.

– E un procedeu de geniu... e al logodnicei mele, Mărgărita Damian...

Și atunci simții exaltându-se acel orgoliu masculin, pe care-l credeam absent. Eram mai mândru de știința Mărgăritei ca de a mea!

– Crezi că se poate măsura?

Acum nu mai răspunsei. O priveam, dar în același timp priveam și portretul din cartea deschisă. Era o făptură de rasă cu tot trupul ei mic și fin și fața foarte brună, cu nuanțe cărămizii pe obraji. Ovalul chipului ei era în parte stânjenit de ridicarea pometelor, dar avea nasul drept, gura mică, cu buze care parcă niciodată n-au fost siluite de un sărut. Toată frumusețea o făcea însă, fără îndoială, ochii și gâtul, acei ochi scoborâți parcă într-o parte, alungiți și totuși mari, cu umbre în pleoape și umbre în pupile și gâtul lung, subțire, cu reliefuri musculare tari, arătând forța și viața sub un aspect plăpând.

– Cunoști trista poveste a reginei Nefert-Iti?

– Da! Câteva date istorice...

Și începui să debitez ceea ce aflasem de la colegul meu, istoricul. Dar vorbind, gândul meu era altul. Aș fi vrut să-i văd părul. De atâtea zile lucra în laboratorul meu și încă nu-l văzusem. Eram sigur că trebuie să fie mai negru decât mâlul Nilului, fiindcă dinții îi avea albi și tari, ca lucrați în silex și niște dinți atât de albi nu puteau răspunde decât unui păr foarte negru. Dar părul îi era ascuns într-o tocă mică, modernă, asemănătoare cu tiara egipteană.

– Știi puțin... A fost o iubire nefericită.

O! De data asta am prins cu siguranță o lacrimă. Zăpăcit, simții ochii rătăcind. Femeia din fața mea sta în profil. Nu știu dacă lacrimă a fost în ochiul ei sau în ochiul portretului, dar în clipa aceea mi-am dat seama că femeia din fața mea și cea din portret era una și aceeași.

Ajuns acasă, am găsit, scrisoarea Mărgăritei. Se întorcea cât de curând. Ce bine! Femeia asta îmi aducea sănătatea și siguranța, dar mai ales îmi aducea bunul simț, atât de smintit în timpul din urmă, și siguranța realului. Căci pe un hazard și o coincidență, asemănarea între cele două chipuri, eram în stare să întreprind o aventură, care pornită de la un caraghioslâc să mă ducă la nebunie! M-am hotărât: să nu revăd pe Crăița până la venirea logodnicei mele.

Dar n-a fost așa!

Chiar în seara aceea am întâlnit-o!

O! Dar după ce zbucium și după câtă încordare! Zadarnic a fost orice sfat de cumințenie; zadarnică, frica de ridicul; zadarnică, perspectiva nebuniei! Trebuia s-o întâlnesc, clocotea dorința-n mine. Trebuia să aflu chiar în noaptea aceea, taina reginei Nefertiti. N-am nici o altă explicație de dat! Trebuia s-o găsesc! Atât!

Poate starea asta e ceea ce se numește amor!

Am găsit-o pe marginea lacului Herăstrău, singură, parcă așteptându-mă.

M-au dus la ea, Carul mare pe cer și cărăbușii pe pământ. Căci nu știam unde locuiește. Și, ca s-o găsesc, am închis ochii minții și am alergat la călăuzele de la poarta norocului.

Era o noapte de mai... și cărăbușii m-au dus pe poteca de aur – aur din Carul mare – până la ea.

Sunt stări ale sufletului când mintea a devenit placă sensibilă de înregistrat. Înseamnă și arpegiile izvorului în pădure și nisipul Căii lactee pe cer și pulsul sângelui în vine.

O! Nu voi uita nicicând povestea ascunsă a reginei Nefert-Iti. A reginei Nefert-Iti sau a Crăiței Mitan?

– Ce frumos ai dovedit că nebuloasele spirale, în mișcarea de expansiune a universului, la un moment dat, ajung viteza luminii și atunci dispar în adâncul insondabil al genunei, fiindcă raza lor nu ne mai poate ajunge. Iată deci că stele moarte se arată, iar stele vii se ascund. Adânc simbol! Iluzie și adevăr! Dar preoții egipteni au cunoscut înaintea savanților noștri.

În templul lui Konsu de la Karnak, după ce treci pilonul și curtea cu portice, cea rezervată oamenilor de rând, dai în sala hipostil pe ușa căreia stă scris: „Cei ce intră aci, trebuie să fie puri”. Dincolo de ea e locuința zeului, sanctuarul înconjurat de chilii pentru cultul magiei și al frumosului. În chiliile magiei stăpânește lumina soarelui, în cea a frumosului, lumina de dincolo de fire, numită lumina lacrimei. Căci ce e magia? E lupta clipei împotriva eternității, e triumful măsurii împotriva nemăsuratului. La lumina soarelui s-au descoperit stelele ikemusek, mereu vizibile, iar la lumina lacrimei, stelele ikemuurz, care după mari peregrinări dispar în genună.

Răzvrătirea lui Amenomfis-Ikunaton a fost răzvrătirea magiei împotriva frumosului. Templul lui Aton e jalnic. O curte mare, cu un altar în ea. Nici monumentalul pilon ornat cu flori de lotus și papirus, nici maiestosul hipostil susținut de coloane cilindrice, cu capiteluri palmate, nici naosul de granit în care se găsește luntrea sfântă care duce frumusețea zeului. Ascultă, te rog, frumusețea zeului, căci zeul e puternic prin magie, dar frumos prin iubire.

Nu ți se pare curios că Amenomfis a avut șapte fete?

Au fost șapte avertismente a lui Amon, în favoarea frumosului, căci numai femeia e depozitarea frumosului, femeia când e de sânge regal.

Eu multe n-am să-ți vorbesc, căci vorba ne fixează prea mult în spațiu. Iți voi recita un poem, poemul ei, al Reginei Nefert-Iti, așa cum e scris pe stela votivă din Tel-Amarna. El spune tot, cu toată simplitatea de meșteșug a versului. Dar numai versul ne sustrage din prinsoarea spațiului. Ascultă:

„În Ikulaton, noua capitală a țării, la jumătate cale dintre Teba și Memfis, este lacul cel din afara firii, fiindcă învinge apele Nilului și înfruntă puterea soarelui – lacul lacrimă. Lac de iubire și de durere, el are albia pe temelia zeiței Neftis, dărâmat de prigoana lui Amenomfis, iubitul meu. Zadarnic s-a dat drumul apelor Nilului peste el, zadarnic soarele își îndreaptă împotriva-i țepii lui de spin.

Apa nici nu seacă, nici nu se turbură, fiindcă ochiul zeiței plinge întruna și lacrimile înving puterea râului și înmoaie săgețile astrului.

Pe acest lac mi-am așteptat iubitul. Pentru el am furat zeului Horus luntrea și am împodobit-o numai cu iriși și cu trandafiri albi.

Și iubitul a venit.

– Vino, iubitule, de-ți odihnește capul obosit de gânduri pe dulcele așternut al lacrimii...

Dar iubitul meu privea soarele în apus, roșu și strâns ca o gură de cuptor.

– Vino, iubitule, îți voi arăta, prin lumina lacrimii, cenușa stelelor ce te îngândurează...

– Arată-mi, dacă poți, inima lui Aton... Și nu-și întoarse la mine privirea.

– Vino, iubitule, lacrima mea va chema de dincolo de soare, stelele care au fugit de el și s-au ascuns de razele lui...

– Cheamă, dacă ești vrednică, mâinile lui Aton, să le văd și să le pipăi...

Atunci, în desperarea mea, am trădat taina încredințată mie de marele preot, întru câștigarea adevărului ultim, taină ce trebuie trecută din mamă-n fiică, până la cea de o mie. Și am strigat îngâmfatului:

Regele capătă puteri de zeu, când, mărturisind cinstit, își face sufletul cruce între lacrimă și soare.

Dar când trăsnetul a căzut, trăsnetul, semnul cuvântu-lui, el l-a prins în mână și l-a aruncat în lacrima mea. S-a temut ca lacrima să nu întunece gloria lui Aton. Și la lumina trăsnetului, el a văzut că Aton n-are inimă, dar are mii și mii de brațe omenești”.

Așa se încheie micul poem de iubire și de durere, veșnic pentru toate femeile care n-au altă podoabă decât frumusețea. Din parte-mi, trebuie să adaug că cei vechi cunoșteau arta de a stăpâni fulgerul. Sacerdoții etrusci, prin ajutorul trăsnetului, au apărat orașul Marnia împotriva lui Alaric, iar Numa Pompiliu, al doilea rege al Romei, folosea trăsnetul la vânătoare.

Și încă ceva. Lacrima din ochiul reginei Nefert-Iti n-a secat, fiindcă trăsnetul poate dărâma un templu, dar nu poate răpune o lacrimă...

III

Când cerul începu să se întunece, mi-am dat seama că rătăcisem drumul. Cu toate că de atâția ani locuiesc în București, am rămas totuși provincial în Capitală și din oraș nu cunosc decât cartierul meu și strada Mărgăritei. În rest nu mă aventurez decât în mașină. Dar azi toate mașinile erau rechiziționate la poliție. Și totuși voiam să fiu îa aerodrom. Logodnica mea sosea cu avionul și ce bucurie i-ar fi făcut să dea ochii cu mine, la coborârea din carlingă.

Dar timpul trecea, vehicule nu se găseau, iar trecătorii, parcă învoiți, îmi dădeau care mai de care mai proaste indicații. Erau și ei grăbiți, căci se pornise un vânt uscat și rece, plin de pulbere și gunoi, un vânt fără noimă, cu avalanșe aeriene din diferite părți, care se prăfuiau și se ciocneau înălțându-se în piramide aeriene, sau se învârteau în vârtejuri ce te prindeau răsucindu-te pe loc, parcă să te ridice pe sus. Cerul părea plin de stânci înfipte într-un nămol vânăt și bătute de valuri spumoase, iar către orizont, soarele umflat și acoperit de nori violacei, părea o bubă coaptă, gata să se spargă. Străzile se goliseră. Nici țipenie de om. Mă găseam la periferia orașului, după felul caselor, pe urmă am dat în câmp. Acum se pornise și ploaia. Picături tari și reci ca grăunțele, mă plesneau peste față și peste ochi. Mi-am tras pălăria pe frunte și am luat-o la goană. În depărtare se vedea o pădure. Trebuia să fi fost la Băneasa. M-am îndreptat într-acolo. Dar dintr-o dată pădurea se goli de toată umbra frunzișului până în pământ, printr-o lumină de foc, și deasupra mea, undeva, se prăbuși o parte din cerul stâncos. Trăsnise în pădure. Înnebunit de frică, am schimbat direcția. Eram acum în plin haos. Șirurile tari de apă se încrucișau în fața mea ca floretele. Cerul se cutremura de rostogoliri, în preajma mea simțeam trepidări de motor, iar depărtările sau adâncul mugeau ca oceanul în furtună. Nu știu adevărat să fie sau nu, dar acum mi s-a părut că trepidările veneau de aiurea. Da f Veneau de sus, din cer. Erau vibrațiunile avionului. Avionul cu Mărgărita. Se distingeau bine în afară de trăsnetele ploii, dincolo de cutremurul tunetelor. Și din nou m-am pornit pe fugă.

Fugeam, fugeam... când m-am simțit la pământ.

Am căzut... dar nu picioarele au șovăit și nici nu s-au împiedicat. A fost o cădere voluntară, parcă o îngenunchere. Și deodată partea din dreapta mea s-a luminat. De bună seamă a fost un capriciu al naturii; căci pe partea aceea mi s-a arătat lacul... lacul nu știu care, poate lacul lacrimă, căci apa era acolo limpede, azurul pur deasupra ei... și pe întinderea apei o singură luntre. Poate luntrea reginei Nefert-Iti.

Dar de cealaltă parte a apei, lumea era tot în nebunie, vânt, vijelie, trăsnete, și toată rătăcirea de deasupra mea dusă de motorul avionului. Fără să-mi. dau seama, am mai întors o dată privirea spre lacul fermecat. Trăsnetul mi-a luminat calea și jur că în ochii ei, în luntre se găsea Crăița, am văzut o lacrimă.

Zgomotul motorului se schimbase cu totul. Se subțiase până la vibrație și până la lumină. Poate dibuiam acum fuga spiralelor nebuloase sau jocul fantastic al atomilor. Devenisem din nou omul tare. Puteam cunoaște totul. Aveam talismanul puterilor supreme. „Regele capătă puteri de zeu, când mărturisind cinstit își face sufletul cruce între lacrimă și soare”. Acum ori niciodată rezolvam cu ochii mei problema nedeterminismului și a discontinuului. Și, înălțându-mă mândru, mi-am pus sufletul cruce între lacrimă și soare. Dar când trăsnetul a căzut, trăsnetul, semnul cuvântului, eu l-am înșfăcat cum fac indienii cu șerpii veninoși și l-am aruncat înspre lacul lacrimă. M-am temut ca nu cumva lacrima să vatăme determinismului nebuloaselor spirale și ale atomilor...

IV

Și iar m-am întrebat, la părăsirea spitalului, dacă totul n-a fost halucinație și delir. M-am întrebat înaintea doctorilor!... Dar vezi, sunt dovezile!

O dungă sângerie, urma trăsnetului, mi-a șters pe vecie, din palma dreapta, linia norocului.

Și-apoi...

Pe Crăița n-am mai văzut-o nicicând de atunci. Zadarnic m-am interesat la toate Universitățile din țară, zadarnic am consultat toate anuarele școlilor superioare și secundare, zadarnic am scris la toate laboratoarele de astro-fizică din străinătate... Dar posed acele suluri de hârtie cu calculele ei matematice, pline de cifre și de litere mari, negre, vecine de hieroglife.

Și încă ceva! În atlasul meu de istoria artelor s-a petrecut o minune! De ochiul reginei Nefert-Iti stă aninată, de atunci, o lacrimă, o lacrimă transparentă și pură ca un minuscul ghioc de cristal.

Într-o zi am găsit pe Mărgărita lucrând în laboratorul meu.

– Ce faci? am întrebat-o cu oarecare teamă...

– Uite, răspunse ea râzând, în ochiul acestei „cucoane” este o lacrimă... vreau s-o măsor...

– Nu!... te rog... pentru Dumnezeu, nu... Ea mă privi uimită...

– Și de ce nu?

– Sunt lucruri care nu se pot măsura...

– Care, de pildă?...

– Lacrima...1

1Acest manuscris mi-a fost dat ca dar de tatăl meu, profesorul Pompiliu Şerban, la a douăzecea aniversare a zilei mele de naştere, mie, fiica lui cea mai marc, cu obligaţia să-l transmit din mamă în fiică atâta timp cât va dura în ştiinţă teoria nedeterminismului şi a discontinuului. Izabela Şerban, doctor in matematici.

Laurențiu Fulga

Taina în care s-a pierdut Sonia Condrea

De ce, Tată, i-ai îngropat umbra la

temelia casei dacă știai cine este și

 mai ales, veninul ce vine către

sufletul meu?

1.

La oricâte chinuri m-ați supune, fizice sau morale, niciodată n-am s-o pot uita pe Sonia Condrea. Mi-e cu neputință să renunț la frenetica ei amintire, pentru că numai așa descopăr ce om de rară platitudine sunt și asta mă ordonează în sensul de rând al lumii. Când ființa unei femei ți-a rămas în trup ca un fel de dublu statornic al tău, ești condamnat să continui, odată cu viața ta, propriul său destin și nu te mai simți deloc singur. Nu cercetați insă cum te pedepsește o astfel de singurătate, stăpânită în cazul Soniei Condrea doar de remușcări și cutreierată, îndeosebi nopțile, doar de obsesia ei.

Adevărat că am, uneori, senzația devenirii mele în eternitate. Adică, fără memoria vreunei biografii personale și, cu atât mai mult, fără conștiința că mi-ar fi și mie dat un ceas viitor al morții. Dimineața, uneori, când mă trezesc după câte un somn ca de prunc nou născut, mă bântuie vag speranța că aș putea fi un altul, incomparabil cu cel din trecut. Dar nu-i decât dovada lașității mele peremptorii, frica de răspundere pentru o crimă de care, indirect, mă fac și eu vinovat. Fiindcă de-ar fi să mă sinucid chiar azi (prin absurd, firește, sau anume ca să-mi reușească demonstrația) și capabil în aceeași clipă să în-viez cu un alt suflet de om, e sigur că tot mi-aș aminti de hainele mele albastre de copil și că mi-am luat lumea în cap încă de la doisprezece ani, că pe Mama o chema Ca-terina și că Tata a semnat pact cu Diavolul pentru o simplă răzbunare, că m-am înfricoșat de moarte când am văzut pentru întâia oară stelele pe cer și că, mai presus de orice, Sonia Condrea a existat de-aievea și a fost a mea.

Trebuie să recunoașteți însă că-i cel puțin tulburător, dacă nu chiar inuman, să suporți în propria eternitate străfulgerări ale memoriei atât de teribil pământene. De-aceea și cred că numai o altă experiență m-ar putea reda mie însumi, care să copleșească esențial tot ce am trăit înainte, o altă iubire – și mai neverosimilă, devastatoare decât a Soniei Condrea, care să mă salveze.

Dar dacă (vă întreb) suntem osândiți să iubim o singură dată în viață, pasiunile ulterioare nefiind altceva decât căutarea oarbă, printr-un labirint de sentimente prefăcute a fantomei celei pierdute pentru totdeauna? Și dacă toată viața, după aceea, nu facem altceva decât să ardem și să tot ardem, cerebral și biologic, în numele unei iubiri care niciodată nu se va mai repeta cu egală intensitate? Și dacă acest fel de a muri, de nenumărate ori într-o singură viață, nu-i altceva decât măsura jertfei pe care numai iubirea dintâi o merita? Nu vă grăbiți să-mi răspundeți, o conștiință atât de controversată ca a mea și un duh atât de dilematic ca al Soniei Condrea nu se pot mulțumi cu răspunsuri de consolare gratuită. Știu că s-ar putea să nu am dreptate, e posibil să-mi acuzați rațiunea și inteligența de a fi subminate de cumplite eresuri. Dar asta-i altceva, și, tocmai fiindcă mă dau de bunăvoie în mâinile voastre, judecați-mă ca atare!

Sunt convins deci, oricât v-aș contraria, că fiecărui om îi este sortită o singură femeie egală cu el, singura în drept să-i aparțină. Femeia care, fără să aibă vreo reprezentare a ta, dar receptându-ți existența indiferent unde și la ce distanță de timp, știe că-i născută anume pentru tine. Doar ție cuvenindu-se după lege, doar tu fiind în stare s-o desăvârșești în propriul destin. Cred că această dualitate de superbe concepte vine de la începuturi, din însuși actul creației primordiale. Nu întâmplător deci, la începuturi, au fost numai Unul și numai Una, blestemați la aceeași revelație asupra fericirii umane. Chiar dacă dintre tenebrele paradisului sau din alt arbore demoniac s-ar fi născut o a doua femeie, cei doi de la începuturi tot nu s-ar fi despărțit. Nu pentru că s-ar fi înfricoșat de mulțimea de forme sub care avea să li se înfățișeze păcatul originar, ci pentru că amândoi fuseseră să nu fie altfel decât Unul pentru Altul. Unuia, prin urmare, născut aici îi corespunde altundeva nașterea iubitei promise. Cum clipele în eternitate au altă măsură, aceștia și după ani se pot recunoaște. Fiindcă este hotărât ca din clipa recunoașterii ființele lor să se afle pe același plan al sublimului, pornesc deopotrivă Unul către Altul să se identifice fizic și să refacă unitatea inițială. Iar acolo unde se înregistrează tragedii, așa se și explică tragedia – prin necontenita căutare zadarnică sau prin pierderea celuilalt și resemnarea obosită în fața unui străin oarecare.

Iată de ce, adesea, mă și întreb: „Ce s-ar fi petrecut cu mine, dacă nu s-ar fi născut Sonia Condrea? Ea însăși ce soartă ar fi avut, dacă nu m-aș fi născut eu?” Singurul în posesia adevărului absolut despre noi și dragostea noastră, pot să jur că istoria ar fi fost infinit mai săracă, spațiul de mișcare al spiritelor alese – mult mai limitat, eu sau ea – condamnați la rătăcire silnică printre nebuloasele de destine minore ale acestei lumi. Eu, fiindcă numai de mine e vorba acum, ca supraviețuitor al acestei tragice iubiri, credeți că mai descopăr vieții mele vreun rost și vreo semnificație, după ce am pierdut-o, cum am pierdut-o și din cauza cui, pe Sonia Condrea?

Desigur că există și destule femei banale, obișnuite, pentru care sincronizarea nocturnă sau jocul meschin al arginților se constituie ca literă de evanghelie a trecerii lor pe pământ. Acestora le acorzi exact atenția pe care o merită și le folosești ca pe simple bucate, ești satisfăcut și treci mai departe fără a suferi. Nici un paradox și nici o apoteoză, doar gustul amar și dezolarea pe care ți le lasă revelația din zori a vidului și a alterării biologice. Dacă asta le este vocația și la atâta fervoare se propun, mulțumesc, n-o să-mi fac din gloria lor pasageră o justificare a existenței. Memoria mea, pe acestea, nici la capitolul „accidente” nu le reține, m-am referit la ele numai ca să-mi flagelez conștiința până la sânge.

De ce aș nega totuși că a fost o vreme când astfel de femei mi-au îndestulat viața, pe oriunde m-a aruncat nemernica mea de viață, prin gări deprimante și prin porturi străine, pe bănci de grădini publice și pe dușumele de camere mizere, pe câmpuri înverzite și prin cimitire pustii, cu o foame demențială de mereu alte trupuri, amăgite cu vorba dulce sau plătite ca să renunțe la orice demnitate, fiindcă nici eu nu mai puneam vreun preț pe demnitatea mea? Și de ce aș nega totuși că, ajuns la acest punct de frontieră cu neantul, mă găsesc pe aceeași treaptă a desfrâului dezlănțuit, răzbunându-mă pe cine se nimerește și furios pe toate frumusețile de doi lei prin care sper să mă purific și care, la rându-le, dau buzna către mine cu speranța animalică, inconștientă că se pot înnobila prin mine?

Interludiul însă dintre aceste două ipostaze, ca într-o eflorescență de mistere și simboluri, îl ocupă în viața mea Sonia Condrea. Robit cum eram certei sau inventatei mele mitologii, știind așadar bine că într-o bună zi trebuia să-mi apară femeia promisă de zei, încă în clipa apariției Soniei Condrea, și-apoi de-atâtea ori supus îndoielii, de câte ori a fost să fugă și de câte ori a fost să revină, mereu m-am întrebat cu uimire: „Ea să fie, Doamne?! Spune-mi, pe Ea sunt fermecat s-o aștept?” Pentru că de fiece dată mi se dădeau semne ciudate, era în mine ca o răscolire telurică, și cugete și simțuri (aflându-se de față cu ea) erau cuprinse de extaz, dorul meu ancestral după ea înceta (la vederea ei) să mă mai doară. Și cât de omenește n-o visam, și cât de omenește ea însăși se dovedea a fi! Nici ea mai puțin uimită că eu exist și cerându-mi mereu dovezi că exist, iubindu-mă cu alt fel de iubire și dând tăcerilor dintre noi conținut de comunicări patetice, de fiece dată neasemeni cu cealaltă dinainte și mereu foarte atentă la crispările mele sufletești.

Fiindcă Sonia Condrea mi-a apărut întâia oară la un timp de cumpănă grea pentru mine, când sufletului meu tocmai i se pregătea celula de închisoare. Datorită ei mi-am recâștigat dreptul de a fi spirit liber, ea m-a pus în acord cu ordinea superioară a lumii. Evocarea a toate câte au fost între noi, de când ne-am recunoscut și până la moartea ei, mi-au impus credința că toate stau sub semnul unei cauzalități stranii. De altfel, pe toată durata aventurii noastre, Sonia Condrea a oscilat între fantastic și real cu o detașare de făptură de miracol și de aceea, în multe privințe, inaccesibilă oricui. Iată de ce gândul absurd .că n-a fost ea, așteptata, că m-am înșelat dăruindu-mă ei pe viață, gândul (mai ales) că mi-ar veni într-o zi altă femeie care s-o depășească și să-i ia locul, mi se pare groaznic.

Dar nu se poate, mi-e cu neputință să accept o astfel de variantă umilitoare pentru amândoi. Demiurgul a fost învins de propria lui operă, altă Sonia Condrea nu va mai fi în stare să creeze...

2.

Am întrebat-o odată pe Caterina, era într-una din vacanțele când mai treceam pe-acasă, mai mult ca s-o văd pe Caterina, mă apuca uneori jalea de singurătatea ei și hotărâm să-mi petrec vacanța împreună cu ea, Caterina se refugiase într-un colț al odăii, sub lumina lămpii, și-mi croșeta o flanelă, eu n-aveam nici un Dumnezeu pe lume și-mi făcea bine întunericul din celălalt colț al odăii, nu știu ce mi-a venit așa deodată, poate fiindcă tăcerea dintre noi se. făcuse de nesuportat, sau din motive inexplicabile, s-o întreb:

– Mamă, cine erau oamenii aceia doi, un bărbat și o femeie, care aproape că nu era an să nu se-abată pe la casa noastră, obișnuit vara și totdeauna când Tata nu se găsea acasă, veneau ca de la drum lung și arătau foarte obosiți, eu îi vedeam încă de la poartă și-i pândeam de după perdea, traversau grădina până la ușa principală, dar nu intrau, se așezau alături pe treptele casei și așteptau, și totdeauna părea că tu le presimțeai sosirea și prezența pe treptele casei, deși niciodată ei nu sunau, nu băteau, și tu le aduceai câte un blid cu de-ale mâncării, chiar și câte o cană cu vin le-aduceai, dar ei nici cu privirea nu te priveau și nici nu se atingeau de ofrandele tale, oricât tu îi îndemnai și-i rugai, ba să fie de sufletul morților tăi, ba să fie de sufletul morților Tatei, și ei stăteau ca de piatră pe treptele casei, și eu îi pândeam împietrit dinăuntru, și după un timp rosteau aceste cuvinte, mereu aceleași cuvinte: „Ești fericită, Caterina? Bărbatul tău e fericit?” și nu-ți lăsau timp să le răspunzi, poale că nici n-aveau nevoie de răspunsul tău, atât avuseseră de făcut, să vină de unde veneau și să rostească acele cuvinte: „Ești fericită Caterina? Bărbatul tău e fericit?”, după care se ridicau și porneau la fel de anevoie de-a lungul grădinii, deschideau poarta și trăgeau poarta după ei, piereau, vreau să spun că piereau dincolo de vederea mea, și eu nu-i mai zăream, țintuit locului și nu mă puteam urni din loc, cine erau, Mamă?

Vorbisem pe nerăsuflate și cu patimă dezlănțuită, de parcă numai așa aș fi reușit să mă eliberez de povara acelei amintiri. O, dacă aș fi bănuit ce șoc va produce întrebarea mea asupra Caterinei, cât de stranie va fi reacția ei la această întrebare! A scăpat lucrul din mână și s-a ridicat brusc În picioare, fața ei arăta ca o mască a durerii și în ochii ei am citit o uimire. Înfricoșată. A urmat o clipă de confruntare mută, părea că mă vede pentru întâia oară. Sau poate că tocmai de clipa asta de sincopă avea nevoie, ca să-și revină? Și-a revenit, într-adevăr, imediat, din starea inițială de confuzie și spaimă, vocea i-a sunat destul de rigidă:

– Mă tem că ești obosit, dragul Mamei, ar trebui să consultăm un doctor. Pentru vârsta ce o ai, imaginația ta lucrează prea febril și nu e bine. Desigur că-i foarte interesantă povestea ce mi-ai povestit, aș spune – de-a dreptul fascinantă. Dar nu te chinui să mă convingi de realitatea ei, recunoaște că-i pur și simplu o invenție de-a ta.

Am zâmbit cu oarecare compasiune față de grija Caterinei pentru nervii mei, pasămite tociți încă de la șaptesprezece ani, merita osteneala.

– Și totuși, Mamă, eu mi-amintesc bine de întâmplarea cu oamenii aceia doi.

– Nu poți să-ți amintești, a replicat însă dânsa cam brutal, întâmplări la care pretinzi că și eu am fost părtașă, fără, ca-n primul rând eu să-mi amintesc de ele!

– Aparent, da, e logic.

– În schimb, tu mă supui la un examen lipsit de orice logică.

– Dacă, nu cumva, memoria ta suferă de întunecări parțiale.

– Mulțumesc pentru dovada de respect filial.

– Sau, și mai grav, dacă anume nu vrei să-ți amintești întâmplarea la care mă refer.

Obrazul i s-a făcut, deodată, palid.

– Dragul meu, ce se petrece cu tine?

Am simțit, la rându-mi, că tot sângele mi se urcă la cap.

– Dar pricepe, Mamă, că amintirea asta durează în mine încă din copilărie. Îți închipui cât de mult mă va fi zguduit întâmplarea, dacă timpul n-a reușit s-o șteargă din memoria mea! Crezi că-i posibil, altfel, să fi purtat atâta vreme în mine o invenție și o absurditate?

Pare-se că aceasta ultimă declarație a cam răscolit-o pe Caterina, s-a apropiat de mine și mi-a cuprins mâinile într-ale sale. Nu-mi plăcea însă că mă tratează ca pe un neajutorat, era ceva fals în atitudinea ei. Atunci n-am avut cum descifra adevărul, mult mai târziu mi-a fost dat să-l descifrez.

– Bine, a zis apoi, să convenim că-i așa cum spui tu! Dar de ce nu m-ai întrebat cine au fost oamenii aceia doi imediat după consumarea întâmplării, sau a doua zi, a șaptea zi, fi abia azi, după atâția ani, te trezești să mă întrebi?

– Recunosc, nu știu! am răspuns.

– Nu era mai firesc ca atunci, imediat, să mă fi întrebat?

– Da, ai dreptate.

– Ceva deci nu-i în regulă, recunoști?

– Recunosc că tu urmezi altă rațiune decât a mea, și asta mă derutează cel mai mult. Mai degrabă cred că amintirea a zăcut undeva la fund, într-un fel de depozit secret al memoriei, așteptând ceasul prielnic să explodeze, și uite că a explodat! Științific se explică, de ce nu mă ajuți și cu explicația ta?

S-a rupt de mine oftând, înduioșător de nevolnică și tristă.

– Nu, dragul Mamei! a decis, ca pentru a încheia odată pentru totdeauna orice discuție. Niciodată pe la casa noastră nu s-au abătut oameni din toată lumea, cărora eu să le fi dat de pomană și care să mă fi întrebat ce pretinzi tu că m-au întrebat. Eu am fost fericită cu Tatăl tău, nu văd de unde acel bărbat și acea femeie pe care să-i fi interesat fericirea noastră. Du-te și te culcă!

Mi-era milă de Caterina, aveam conștiința tulbure că izbisem, fără să vreau, în porțile unei taine și, la fiecare izbitură a mea, Caterina urla de durere. Firește că n-am mai adus vorba despre asta, niciodată cât a durat vacanța, dar se întâmpla, uneori, ca privirea ei să cadă asupra mea încărcată cu multe reproșuri. Altfel nu înțeleg de ce, ca să se apere de mine și categoric împotriva mea, și l-a ales complice chiar pe Tata. E sigur că i s-a confesat și e limpede în ce chip, dacă și Tatei i-am devenit pe toată durata vacanței un fel de dușman. În afară de comunicările banale de fiecare zi, unul, o singură dată, n-a încercat să se mai apropie de mine. Abia la sfârșitul vacanței, conducându-mă la gară și urmând să ne luăm rămas bun (după ce Caterina mă îmbrățișase ca pe un obiect, indiferentă și străină), Tata și-a dezlegat sufletul:

– Mi-a spus Maică-ta că s-ar fi instalat nu știu ce demon în tine și că mintea ți-o ia razna, pe pustii. Apăi, băiete, dacă asta-i tot ce face amărâta aia de școală din tine atunci dă-o dracului de școală și întoarce-te acasă, întoarce-te acasă și apucă-te de plugărit, avem destul pământ ca să te hrănească pe tine și pe viitorii tăi copii. Mai știi?! Poate că numai așa o să-ți iasă gărgăunii din cap și n-o să mai vezi cai verzi pe pereți. Să auzim de bine, băiete!

Dar vă jur cî țu de-adevărat i-am văzut pe oamenii aceia doi, un bărbat și o femeie, care aproape că nu era an să nu se-abată pe la casa noastră, obișnuit vara și totdeauna când Tata nu se găsea acasă, veneau ca de la drum lung și arătau foarte obosiți, eu îi vedeam încă de la poartă și-i pândeam de după perdea, traversau grădina până la ușa principală, dar nu intrau, se așezau alături pe treptele casei și așteptau, și totdeauna părea că Mama le presimțea sosirea și prezența pe treptele casei, deși niciodată ei nu sunau, nu băteau, și Caterina le aducea câte un blid cu de-ale mâncării, chiar și câte o cană cu vin le aducea, dar ei nici cu privirea n-o priveau și nici nu se atingeau de ofrandele Caterinei, oricât dânsa îi îndemna și-i ruga, ba să fie de sufletul morților săi, ba să fie de sufletul morților Tatei, și ei stăteau ca de piatră pe treptele casei, și eu îi pândeam împietrit dinăuntru, și după un timp rosteau aceste cuvinte, mereu aceleași cuvinte: „Ești fericită, Caterina? Bărbatul tău e fericit?” și nu-i lăsau timp să le răspundă, poate că nici n-aveau nevoie de răspunsul Caterinei, atât avuseseră de făcut, să vină de unde veneau și să rostească acele cuvinte: „Ești fericită, Caterina? Bărbatul tău e fericit?”, după care se ridicau și porneau la fel de anevoie de-a lungul grădinii, deschideau poarta și trăgeau poarta după ei, piereau, vreau să spun că piereau dincolo de vederea mea și eu nu-i mai zăream, zadarnic aș fi încercat să le iau urma, ceva mă ținea țintuit locului și nu mă puteam urni din loc, cine să fi fost, oare?

Abia peste alți ani, după ce am cunoscut-o pe Sonia Condrea și Sonia Condrea s-a lăsat cunoscută în toate misterioasele sale existențe, avea să mi se confirme că amintirea asta nu-i deloc o simplă invenție și o absurditate, că-n realitate dura în mine dintr-un timp imemorial și că era indisolubil legată de destinul Soniei Condrea...

3.

Nu știu dacă vi s-a întâmplat vreodată, plecându-vă cineva sau despărțindu-vă de cineva, mai ales pentru totdeauna, să vă treziți asaltați de chipurile sale fictive și de glasurile sale ipotetice, fosta sa prezență vie continuându-se acum într-un fel de sugestie pură care vi s-a instalat definitiv sub frunte și căreia numai ochii minții de-i dau contur, numai auzul interior de receptează ce rostește, așa cum mi se întâmplă mie s-o simt, mereu nevăzută lângă mine, și s-o aud vorbindu-mi, fără ca nimeni altul s-o mai audă vorbind, pe inefabila Sonia Condrea.

„Iartă-mă pentru fapta mea, dar era singura soluție ca să ne salvăm unul pe altul!”

Cu singura deosebire că tu te-ai salvat în moarte, iar eu, iată, n-am curajul să te urmez. In’ asta și constă prăpastia de azi dintre noi doi, conștiința neagră de care mă voi bucura de-acum înainte. Fiindcă a trebuit să preiau cu mine și parte din conștiința Caterinei, cu atât mai mult întreaga conștiință a Tatei. Și, crede-mă, a și început să mă doară timpul pe care l-am fi putut trăi împreună, dar care ne-a fost interzis, mă doare și mă sufocă. După cum sufăr și de toată suferința cuvintelor ce nu mi s-a îngăduit să ți le mai spun, a iubirii de care am fost păgubiți deopotrivă.

„Binecuvântată fie totuși ora când te-am cunoscut, chiar și blestemul care ne-a unit!”

Vezi, nici în moarte nu te poți elibera de pacostea acestei tainice relații! Deși, fii sigură că blestemul și eu l-am binecuvântat adesea. Dar numai pentru cât a fost cauză și temei întâlnirii noastre, pe vremea când fericirea noastră era beată de inconștiență și n-o amenința nici o forță adversă. Caterinca însăși, un timp, a sperat că stă în noi puterea să ne împotrivim fatalității și s-o îngenunchem. L-a și înfruntat, o dată, pe Tata și i-a spus că nu-i omenește și cinstit să ne sacrifice pe noi de dragul unui trecut pe care oricum nu putea să-l învieze în favoarea lui. Fiindcă acesta-i adevărul: Caterina, totdeauna, a visat pentru mine o viață banală, în afara oricărei tragedii.

„Și eu, dragul meu, de-ai ști cât mi-am visat o viață cu tine comună și oarecare, să-ți fiu simplă femeie de casă, credincioasă și supusă ca o roabă!”

Acum e prea târziu, sorții au căzut! Cel puțin de-aș fi presimțit deznodământul ce-l vei alege, să fi determinat și eu, răzbunarea Tatei, răzbunarea mea și să nu te fi lăsat să alegi moartea. Și-așa, casa a rămas neterminată, eu mi-am luat din nou lumea în cap. Mi-a fost șl mi-este și acum o silă imensă de toate, n-am urât și nu voi urî vreodată pe nimeni cum îi urăsc pe Caterina și pe Tata. „Ucigașilor!” aș fi vrut să le svârlu în obraz la plecare, dar nu le-am adresat nici un cuvânt. S-au târât amândoi la picioarele mele și mi-au cerșit iertarea, nu i-am iertat și nu-i voi ierta niciodată. De ce te-ai întunecat, vrei să spui ceva?

„Absolvă-i totuși, în numele meu, de orice vină, pe toți! Te rog eu!”

Da, înțeleg! Fiindcă tu ai devenit cel de-al doilea „eu” al meu, glasurile ce-mi imaginez ca venind de la tine sunt de fapt, propriile mele martiraje. Perfect, Sonia Condrea, va fi cum vrei tu, dar nu înainte ca oamenii să afle de unde s-au pornit toate și-n ce constă vina alor mei...

4.

Trenul gonea cu o viteză dementă prin noapte, având ca stație finală, dacă nu cumva și ca finalitate a vieții, chiar orașul meu de naștere. Firesc ar fi fost să mă „sinucid încă înainte de a ajunge la capătul călătoriei, fiindcă nu eram decât un fel de deținut în stare provizorie de libertate și conștiința mea n-avea de ce să se împace cu o astfel de stare degradantă. Eu, care-mi făcusem din libertate condiția însăși a dreptului de a mă numi om, fusesem de astă dată încolțit și condamnat la domiciliu forțat.

Patru încercări de fugă înregistrasem până atunci din temnița ipotetică a existenței, fiecare la altă etapă de viață și toate încununate de eșec. Naivul bolnav încă din pruncie de iluzia depărtărilor și fugind pentru prima oară de-acasă chiar la doisprezece ani, ca să afle ce există dincolo de ele, dar pe care Tata îl aduce înapoi legat cu mâinile la spate și-l convinge (își închipuie că-l convinge) cu biciul că vocația lui este pământul, adică să se robească pământului și să nu scape legilor lui dure. Imberbul de mai târziu, care tot în ficțiuni continuă să creadă și care din nou fuge, de astădată până spre marginea de răsărit a țării, dar ca să nimerească într-o bastilie de opt ani încheiați. Revoltatul de după aceea împotriva oricărei mistificări de adevăr sau cenzuri de libertate, care caută și tot caută adevărul, libertatea, pentru ca, iarăși fugind, rătăcind prin labirintul universitar, să nu descopere decât calitatea de bursier al mizeriei fizice și constrângerea spiritului uman la destule servituți. Urmează a patra fugă, cea mai spectaculoasă dintre toate, ascuns pe fundul unui vapor având ca destinație înseși zările de necuprins cu mintea, dar în primul port de escală este scos la suprafață și restituit în cătușe țării, ca să-l judece.

M-ar fi judecat fără milă, câinește, legea era de partea lor și cum să nu judeci și să nu condamni fără milă, câinește, pe cineva care visează mai departe decât tine  dacă n-ar fi intervenit Tata, cu un aplomb și autoritate pe care nu i le bănuiam, să plătească el toate despăgubirile de rigoare, dar cerând, în schimb, să i se dea lui prada. Mesagerul trimis de el să mă asiste la judecată și să-i apere cauza, pe temeiul altor articole de lege, asta și pretinsese în final, asta și câștigase în consecință. Prada avea identitatea mea, cercul era fatal să se închidă sub aceeași zodie a nașterii.

Astfel că Tata, care niciodată nu și-a dorit un fiu, dar care totdeauna și-a arogat dreptul de viață și de moarte asupra acestui fiu, ca să aibă cine-i moșteni pământul și cine-i duce numele peste veacuri. Își vedea în sfârșit visul cu ochii. După cum și Caterina, care n-avea nici un motiv să-și iubească băiatul, știindu-l născut dintr-o simplă ambiție de a se răzbuna pe amintirile Tatei, dar care spera că numai prin acest băiat își va îmblânzi stăpânul și nu va fi nevoită să-l împartă cu altcineva, chiar și din amintire, își vedea și ea visul cu ochii. Fiecare cu visul său, dar la fel de egoiste și feroce vise amândouă, pentru că amândouă priveau soarta fiului risipitor, era singurul lor risc. Iar fiul risipitor era obligat prin sentință judecătorească să se întoarcă la locul de baștină, unde. lunar, trebuia să mă prezint la poliția orașului pentru a se constata că acceptasem să mă leg de pământul natal și că nu voi mai fugi niciodată de sub protecția părinților mei. La cea dintâi încălcare a acestui legământ scris, așa suna sentința, oriunde aș fi fost prins, ar fi urmat ani grei de temniță autentică și, oricum, desființarea mea morală. Fiindcă, de s-ar fi săvârșit și această alternativă, la ce mi-ar mai fi folosit o libertate iluzorie, oferită la adânci și putrede bătrâneți, încotro aș mai fi avut unde fugi decât spre raiul sau iadul lui Dumnezeu? Și-atunci, știind bine din câte soiuri de contradicții sunt plămădit, refractar până și la ideea de spațiu limitat între patru pereți de locuit, de ce n-aș fi preferat încă de pe-acum dulcea sau năprasnica moarte pe care singur să mi-o decid?

Acesta eram ca identitate umană zăvorită într-un simplu cazier de poliție, și acesta mi-era universul de trudnice convulsii sufletești, la ora la care trenul gonea cu o viteză dementă prin noapte, având ca stație finală, dacă nu cumva și cî finalitate a vieții, chiar orașul meu de naștere!

Ocupasem loc într-un compartiment de pe la mijlocul vagonului și eram singur, cred că eram singurul călător din acel vagon. De ceasuri întregi n-auzisem deschizându-se ori închizându-se vreo ușă, nu văzusem nici un alt pasager trecând într-o parte sau alta pe coridor, nici măcar controlorul de bilete nu-și făcuse apariția. De ceasuri întregi mă tot chinuiam să adorm, deși aveam cugetul și oasele zdrobite de nesomn, dar nu se prindea somnul de mine. Stinsesem lumina și mă lungisem pe canapea, implorând fruntea să îngroape în leșinul somnului toate umbrele care mă hăituiau. Zadarnic însă, pentru că insomnia îmi ardea creierii și-mi cuțita carnea, dușmănește, prinsesem deci din nou lumina și mă ghemuisem în colțul de la fereastră, cu privirea holbată asupra haosului de imagini ale trecutului meu de fugar fără odihnă. Erau, de fapt, propriile mele proiecții, de la felurite virste, într-o dezordine halucinantă și năpăstuite ca o tortură vie asupra nefericitului de prizonier ce devenisem. Adevărul e că pierdusem, toată viața mea era un eșec total, nu mai aveam ce aștepta de la viață.

Și totuși, prin bezna paradoxală care mă încercuia tot mai strâns, presimțeam deschiderea către mine a unei fisuri infinitezimale, prin care da să răzbată o biată rază de speranță. Era ca promisiunea unei iluzii greu de captat din prima clipă, dar certă și, tocmai de aceea, de care trebuia să mă agăț cu disperarea unui naufragiat. Ciudat e că și stăruința acelei iluzii se vădea foarte material, ca o chemare ce mi se adresa nemijlocit. Niciodată nu mai trăisem o astfel de senzație, când luciditatea cea mai acerbă cedează la tânguirea dinafară a cuiva necunoscut. Să fi fost duhul trecutului de care mă despărțeam definitiv, ori propriile mele proiecții în timp care nu concepeau să se rupă de mine? încă nu m-aș fi înfiorat atât, această bucurie de acum avea alt conținut. Fiindcă iluzia se chinuia să capete chip, și chipul ce mi se promitea prin deschiderea acelei fisuri era chip de femeie. Mă rugam dumnezeului meu personal, celuilalt eu al meu suprem: „Dacă socotești că mai merit ceva de la această viață, atunci creeaz-o imediat pe femeia aceea, dă-i consistență și nume, și hotărăște s-o cunosc!”

Pesemne că eram atât de dăruit acestei speculații mentale, încât nici nu mi-am dat seama de oprirea trenului în cine știe ce gară și de plecarea lui mai departe. Nimic din mișcarea discontinuă a trenului nu pătrunsese în conștiința mea, conștiința mi-a fost însă pe neașteptate solicitată de altă mișcare. Mai precis, de zgomotul ușii batante de la capătul vagonului, prin care sigur trecuse cineva, și de pașii sacadați, precipitați, cu doar mici ezitări prin dreptul compartimentelor, pe rând, ai acelei făpturi străine care venea și se apropia. Eram deci prevenit, așteptam cu atenția concentrată, și nici un fel de apariție, oricât de senzațională, n-ar fi trebuit să mă scoată din fire, mulțumeam celuilalt eu al meu suprem că se îndurase de suferința mea și-mi ascultase ruga, nimic deci n-ar fi trebuit să mă scoată din fire. Cu atât mai mult cu cât redevenisem stăpân pe mine, câmpul magic în care mă desfătasem până atunci, asaltat de iluzii și temeri, se spulberase...

5.

Dar când ușa compartimentului meu a fost trasă cu nervozitate într-o parte, iar ochilor mei li s-a înfățișat deodată imaginea unei ființe înspăimântate,. care din cauza roșului intens al rochiei arăta ca o vâlvătaie conturată pe un trup unduios de trestie, eșarfa de mătase verde care, prin contrast, punea și mai mult în valoare gâtul înalt ca de lebădă, frumusețe și mai neverosimilă cu cât era puternic marcată de spaime, chiar dacă fără explicație imediată pentru mine, privea căutând zadarnic vreun punct de sprijin în golul dinaintea ei, obrazul foarte palid și buzele tremurând convulsiv, tot trupul străbătut ca de spasmele unui fel de plâns interior care nu s-ar fi putut elibera decât prin țipete și hohote imposibile, am înțeles în clipa aceea că dumnezeul meu personal, dacă-mi ascultase cu adevărat invocarea, îmi oferea, în schimb, spre cunoaștere o mare enigmă.

– Pentru Dumnezeu, apără-mă, salvează-mă! a strigat. Du-te și vezi dacă nu vine cineva pe urmele mele, te rog! și s-a repezit de partea cealaltă a canapelei, drept în fața mea, ghemuită în colțul de lângă fereastră, cu mâinile între genunchi, oropsită și parcă a nimănui, cu privirea mereu întoarsă către ușa încă deschisă și cu auzul încordat spre tăcerea nopții. Te rog! a șoptit din nou, tot fără să se uite la mine. Vreau să mă asigur că i-am scăpat, în sfârșit!

De cine trebuia să fi scăpat numaidecât, nu pricepeam nimic. Era în mine o încremenire ca de gheață, nu mă dovedeam capabil de nici un gest.

– Dar vreau să înțeleg: de ce?! am spus, și-i căutam privirea să comunice cu mine. De unde vii, cine ești, pentru ce să te urmărească nu știu cine?

– Ah! s-a lamentat însă ea și. părăsindu-se zădărniciei, și-a ascuns fața între palmele amândouă. Du-te odată, omule, și lasă întrebările pentru mai târziu!

Era inutil să-i pun la îndoială deznădejdea, la fel de inutilă – insistenta mea. Am ieșit pe culoar, am cercetat îndelung de o parte și de alta. Doar trepidația ritmată a trenului, pustiul de liniște amplificat numai de confuzii și păreri absurde. Necunoscuta izbutise, cu starea ei de alarme extreme, să mă descumpănească și pe mine. De parcă m-aș fi așteptat, cu fiece clipă, să răsară dintr-un spațiu incert exact fabuloasa viețuitoare de care fusese Urmărită. Povestea mi se părea, firește, dintre cele mai grotești, iar șovăiala mea – lipsită de orice temei. Am deschis compartimentele pe rând și-n fiecare am aprins lumina, la fiecare capăt al vagonului am verificat până și oficiile de toaletă, scările dinafară și cuștile de legătură de peste tampoane, țipenie de om n-am descoperit sau alt semn că ne amenință vreo primejdie reală. Că pe ea o amenință, mai întâi, dar, întrucât o luasem sub ocrotirea mea, era de presupus că-n ceasul unei primejdii reale, de neînlăturat, voi avea și eu de pătimit.

M-am întors deci în compartiment, am închis ușa după mine și am rămas în picioare, cu mâinile la spate, încleștate pe minerul rotund al ușii. Mi-am pironit privirea asupra ei și încă o dată m-am minunat de marea ei frumusețe, părul de culoarea tutunului căzut în șuvițe dezordonate peste umeri, ochi de un albastru profund și gura dezvăluind lăcomie, linia dulce a sinilor pusă în valoare de contrastul cu eșarfa de mătase verde, întreaga ei ființă – fragedă ca de copil și foarte inocentă, dar cu atât mai tulburătoare întru toate ale sale, cum era înveșmântată în acel roșu incendiar și voluptuos, de sub care carnația trupului se bănuia la fel de capricioasă și arogantă, și toată mânia mea dintâi, convins la început că doar joacă un joc periculos s-a potolit deodată, abia am îngânat:

– Nu-i nimeni în tot vagonul, acum ești liniștită?

A oftat și s-a făcut și mai mică În colțul de lângă fereastră, a zâmbit:

– Îți mulțumesc, vino și șezi!

Eram din nou în fața ei, mi-am aprins o țigară. Aveam nevoie de această preocupare gratuită, ca să mă apropii de ea pe un plan absolut neutru. Totdeauna impun între mine și gândul care mă chinuie, sau întâmplarea care mă terorizează, un anume timp de așteptare goală, de abilă detașare, ca pentru a îmblânzi acel gând tiranic sau pentru a lăsa tainele întâmplării să se releve de la sine. Fusesem implicat într-o poveste mult prea tulbure, și prea mă descoperisem deodată răspunzător de toate consecințele eventuale, ca să nu lansez către ea punți de legătură și să aflu deci la ce mă oblig. Astfel că, un timp, tăcerea dintre noi s-a compus din apeluri mutuale, fiecare părând că-l tatonează pe celălalt cu foarte precaute antene invizibile. Numai după asta am îndrăznit s-o abordez, cu sentimentul că pactul de comunicare este perfectat.

– Și-acum: spune ce ai pe suflet!

A clătinat însă moale din cap, și zâmbetul i s-a făcut amar.

– Nu pot.

– E-atât de extraordinară taina pe care o deții?

– Distrugătoare!

– Și dacă i-am împărți povara amândoi?

Sigur că propunerea mea a surprins-o, linia dintre sprâncene i s-a adâncit și privirea ei a căpătat o lucire intensă, câteva clipe fără să clipească și uimită:

– Dar dumneata ești un străin pentru mine!

– La fel de străin ți-eram și când mi-ai cerut să te apăr.

– Asta nu schimbă cu nimic situația dintre noi doi.

– Până la proba contrarie, domnișoară!

– Și cum vei reuși să mă convingi?

– Simplu, domnișoară! Eu am obiceiul să mă interoghez asupra oamenilor care-mi intră în viață, de ce acesta și nu altul? E o selecție pe care nu totdeauna eu o determin, și-atunci am toate motivele să mă întreb cine o determină și pe ce rațiune? Până acum un sfert de oră dumneata nu existai pentru mine, pe când acum exiști! Și dacă nu întâmplător ți-ai căutat salvarea în trenul ăsta, înseamnă că nici întâlnirea noastră nu-i întâmplătoare.

– Mi-e teamă că te vei pierde într-un hățiș de sofisme.

– Așteaptă, n-am terminat. Eu n-am devenit niciodată victima hazardului, dar totdeauna am știut ce să-i cer hazardului când eram refuzat de peste tot. Sper să nu greșesc declarându-ți că, de astă dată, hazardul ne e favorabil la amândoi.

– Ce-ți trece prin minte?!

– Nimic altceva decât nevoia, foarte umană și justificată, de a cunoaște adevărul despre dumneata. Cine ești, cum te cheamă, de unde vii și ce taină tăinuiești? Am nevoie de acest adevăr tocmai pentru a mă clarifica pe mine, universul abstract în care simt că ai pătruns cu propriul dumitale univers. Mă va trișa sau nu, de astă dată, hazardul?

În locul altei replici însă, oricât de cinică sau brutală, am văzut-o deodată cum încremenește cu toată ființa la pândă și am auzit-o șoptind, sufocată de spaimă:

– Taci, ascultă!

Fereastra era închisă, ușa era închisă. Numai un zgomot care s-ar fi iscat din tine, dintr-o sursă cu neputință de controlat, ar fi avut puterea să acopere zgomotul real al goanei trenului, izbirea tampoanelor între ele, trecerea asurzitoare peste macazuri. Fiindcă simțurile mele, cel puțin, aproape gata să plesnească de-atâta violentare, nu receptau nimic suspect în afara acestei realități obiective. Și chiar doream să aud zgomotul unei uși smulse din țâțâni sau al unui geam explodând în țăndări, cineva de-adevărat să năvălească pe culoar și să cerceteze compartimentele în căutarea ei, să se termine odată.

Mi-au trebuit câteva minute grele, și acestea în panică la fel de paralizantă, până ce mi-am recăpătat cumpătul și m-am convins că totul se datorează unor presupuneți oarbe. Dar m-am jurat în clipa aceea să renunț la orice delicatețe și compasiune, altă soluție ca s-o calmez nu mai aveam decât duritatea.

– Chiar de va fi să te țin trează toată noaptea, i m-am adresat, și tot îți voi smulge adevărul de pe buze! Nu văd de ce să mă las, din cauza dumitale, torpilat de tot felul de enormități. Ești atât de inspâimântată, încât reușești să contaminezi cu spaima dumitale și pe cei din jur. Dacă n-aș fi destul de lucid, aș crede că mă găsesc în vis. Dacă nu cumva, și mai grav, că m-am trezit dintr-un fel de vis cu puterea fantastică de a fi preluat cu mine din acel vis și de a aduce în realitate, o realitate mai apăsătoare decât orice coșmar, exact ființa care mă va fi chinuit în somn. Adică, pe dumneata! Dar dumneata ești o certitudine, o ființă foarte concretă. O priveam drept în ochi, de parcă aș fi vrut s-o hipnotizez. Ai sau nu ai această conștiință despre dumneata?

A răspuns cu sfială, umilitor de docilă:

– O am, desigur!

– Accepți sau nu accepți, eu n-am de gând să te las singură în suferința dumitale. N-o fac cu intenții obscure, ci foarte deliberat de instinctul de conservare. Amândoi suntem prizonieri ai acestui tren, grozav aș vrea să știu cum vom putea să scăpăm de-aici. După cum suntem la fel de prizonieri ai amenințării pe care chiar dumneata ai anunțat-o”, fiindcă vrând-nevrând m-ai prins și pe mine în capcană. Ești sau nu conștientă de această situație?

– Sunt, desigur!

– Iată de ce nu pot rămâne indiferent față de soarta dumitale, cel puțin până la capătul călătoriei trebuie să te supui voinței mele. Dar dacă eu îmi asum răspunderea să mă bat pentru dumneata, asumă-ți și dumneata răspunderea unei minime loialități. Iți cer, cu alte cuvinte, să semnăm un pact în alb. Repet: până mâine dimineață, când vom redeveni străinii care am fost și fiecare se va duce în legea lui. Ți-este chiar atit de greu, dacă te și rog, să con-vii la o alianță atât de simplă?

– Nu, desigur!

– Deși, te avertizez, s-ar putea să regretăm și unul și altul că am redus doar la atât convenția noastră... Cum te cheamă?

– Sonia Condrea.

– Câți ani ai?

– Douăzeci.

– Și-acum: spune ce ai pe suflet

Eram convins că-i adusesem destule argumente, ca să nu mai fie de învins nici o opreliște. Chiar și timpul care a urmat, de gol și așteptare, eram convins că-i doar timpul necesar pentru a-și limpezi gândurile și a se decide să vorbească. Dar în aceeași clipă făptura i-a fost străbătută de un plâns tăcut, ochii i s-au umezit de lacrimi. Își mușca buzele până la sânge, robită aceleiași vechi derute. Am înțeles că ordinea ei interioară e prea subminată de dileme potrivnice, ca să mai sper într-un acord imediat. N-am intervenit deci cu nimic, am lăsat-o să se elibereze de tot plânsul.

– Bine, am reluat mai târziu, perfect! Renunț la întrebările esențiale, n-are nici o importanță de unde vii și ce ți s-a întâmplat. E limpede că ți s-a întâmplat ceva teribil dacă și-acum, după atâta vreme, tot nu ți-ai revenit. Recunoaște însă că-i la fel de teribil să împovărezi pe cineva cu toate necunoscutele dumitale, și-apoi să te lepezi de el ca de un lucru oarecare. Sau e posibil ca eu să nici nu exist pentru dumneata, spune-mi: mă vezi?

– Da, firește! s-a mirat ea.

– Poftim mâinile mele, cuprinde-le într-ale dumitale, mă simți?

– Da, ești foarte rece.

– Fiindcă, în schimb, dumneata ai febră. Mă crezi capabil să-ți pricinuiesc vreun rău?

– Nu știu.

– O, Dumnezeule, dar înțelege că și eu sunt la fel de hăituit ca și dumneata. De când mă știu, toată viața mi-a fost o fugă permanentă de sub amenințarea a ceva către altceva, nedefinit. Dacă mi-ai cere să-ți explic, ți-aș explica pe îndelete.

– Explică-mi!

– Dar nu despre asta e vorba acum, despre mine. Voiam doar să-ți pun în lumină faptul că s-ar putea să fim apropiați prin destin, și că doi oameni apropiați prin destin era obligatoriu să se întâlnească. De ce te uiți așa la mine?

– Vreau să te pătrund dincolo de aparențe.

– Nu-ți va fi prea ușor din prima clipă, fac parte din categoria acelor oameni care-și transformă aparența în platoșă protectoare contra oricărei priviri străine. Crezi că n-am și eu tainele mele, de ce le-aș împărți tocmai cu dumneata?

– Aș vrea totuși să te cunosc!

– Vezi că ne aflăm acum în fundătură? M-ai respins, te resping, ce va fi mai departe?

– Continuă, trebuie să fie un răspuns?

– Numai dacă nu voi dori să-ți plătesc cu măsură pentru măsură și să mă apăr de dumneata cu celebrele cuvinte: „Lăsați orice speranță, voi care intrați!”

– Ar fi și ăsta tot un mod de a fugi?

La orice m-aș fi așteptat în afară de această întrebare fățișă, dureroasă, venind tocmai din partea ei, care atât de străină se arătase la început și care cu atâta inteligență mi se refuzase cunoașterii. Am răspuns fără să șovăi, eu însumi zguduit:

– Nu, Sonia Condrea, ciudat e că de dumneata nu vreau să fug! De unde știu eu, și de ce n-ai crede și dumneata, că toată viața n-am făcut altceva decât să te caut, fuga mea dintr-un orizont în altul având permanent un obiectiv foarte precis – pe dumneata, și-acum iată-te, în sfârșit, de ce nu?

Am simțit-o răscolită, năucită de declarația mea, și atât de surprinzător a reacționat, încât abia după asta mi s-a relevat adevărata semnificație a reacției sale.’

– Doamne, fii atent cum te porți cu mine, e prea mult! Și părea că mă imploră mai degrabă să tac, decât să continui s-o amăgesc cu deșertăciuni colorate. N-aș fi vrut să tac însă, era dreptul meu să repet și să strig către toată lumea că sunt ani de când aștept să-mi vină femeia promisă, că n-am nici o îndoială asupra apariției acesteia, că mai ales ea, Sonia Condrea, trebuie să se convingă de acest miracol și adevăr.

Dar s-a petrecut atunci un lucru ciudat, care a avut darul să-mi întoarcă sufletul pe dos și să mă arunce într-un fel de beznă fără ieșire. Muncită cum era de tulburarea ce i-o cauzasem și neavând altceva la îndemână prin care să-și potolească nervii, se tot chinuia cu eșarfa de la gât, sucind-o și răsucind-o întruna. Și-a smuls în cele din urmă eșarfa de la gât, degajându-se parcă dintr-o sugrumare.

Atunci a ieșit la iveală un medalion de argint, de mărimea unei băncuțe, având ca efigie două profiluri umane: profilul unui bărbat, profilul unei femei! Atât de distincte în trăsăturile specifice și atât de precis prefigurând amândouă un destin egal, încât ceva din liniștea mea s-a surpat, ceva din memoria mea a fost despicată ca de un fulger.

– Ce reprezintă efigia de pe medalionul dumitale? am întrebat.

– Părinții mei, au murit amândoi deodată, înecați!

Desigur, părinții Soniei Condrea, dar de unde-i cunoșteam eu? Mai precis, de unde senzația că i-am mai văzut cândva, și de ce tot cu aerul ăsta de înecați?

Efigia de pe medalion mă fascina, întrebările pe care le declanșase mă dureau. Conștiința mea era ruptă în bucăți, luciditatea mea se afla în cel mai tragic impas. De parcă s-ar fi prăbușit deodată pământul meu de sprijin, și-n genunea căscată la picioarele mele n-aș fi fost osândit să mai zăresc decât fețele de pe efigie, de milioane de ori repetate, fața acelui bărbat, fața acelei femei, de ce totuși eu, pe ce temei toată vinovăția îndreptată contra mea?

Și astfel întâlnirea mea cu Sonia Condrea, care stătuse încă de la început sub pecetea spaimei, părea acum sortită să se termine tot în spaimă. Altă explicație nici nu găsesc la nebunia care brusc a pus stăpânire pe mine, la dorința păgână de a n-o pierde pe frumoasa, neasemuita Sonia Condrea.

M-am încleștat de mâinile ei, am privit-o drept în ochi:

– Ascultă, e rândul meu acum să-ți cer ajutor! N-am timp acum să-ți spun cine sunt, de unde vin, ce taine și eu tăinuiesc. Atât vreau să știi – că sunt foarte singur, devorat de un cumplit pustiu sufletesc. Am nevoie de cineva care să facă să crească o floare în pustiul ăsta, fii dumneata aceea! Fii dumneata împlinirea mea, după cum și eu îți jur să fiu împlinirea dumitale! Te gândesc cuprinsă în „viața cea mai elementară cu putință, am tot ce-mi trebuie pentru asta: casă, pământ, livadă, podgorie, vom îngriji pomii, vom ara pământul, ne vom crea singuri paradisul nostru 1 Ai mei m-așteaptă ca pe fiul risipitor, vor fi foarte fericiți să te aibă lângă ei... Știi că ești foarte frumoasă?

Răspunsul i-a fost de necrezut, s-a încolăcit de-gâtul meu și m-a sărutat sălbatic pe gură. Cred că din nou o podidise acel plâns lăuntric al ei, fără hohot, doar lacrimile care ne ajungeau pe buze la amândoi i le-am simțit, și eu însumi am sărutat-o de-a valma, răspunzând patimii sale nestăvilite cu o patimă și mai chinuită, de dor și așteptare. Apoi, s-a desprins ușor și m-a îndepărtat cu mâinile întinse, în ciuda gândului prea evident tulbure și lacom.

– Nu, nu! s-a împotrivit. E prea mult pentru mine, sunt obosită, vreau să dorm, restul hotărâm mâine dimineață, noapte-bună!... Și totuși, cum te cheamă?

Dar în zori, când m-am trezit din somn, Sonia Condrea nu mai era, de parcă nici n-ar fi fost vreodată...

6.

Acum, când lucrurile mi se prezintă în lumină foarte crudă și fiecare amănunt la alte dimensiuni, desfășurarea nopții de-atunci capătă semnificații nebănuite. Dacă întâlnirea mea cu Sonia Condrea s-ar fi limitat la doar câte v-am adus la cunoștință, fără să se fi continuat deci cum s-a continuat până la consecința cea mai tragică, n-aș acorda nici o importanță stării de interludiu în care am vegheat-o pe Sonia Condrea dormind și mai ales visului ce l-am visat, după ce eu însumi am alunecat în somn. Faptele din realitate, astfel, s-au înlănțuit cu faptele din vis într-un mod atât de straniu și înfricoșător, încât și acum, la atâta vreme după trecerea acelei nopți, nu pot scăpa de, cazna obsesiei lor.

A fost mai întâi ca o beție care-mi învăpăia ființa, imaginația mea lucra în mare efervescență. Barierele obiective dispăruseră dintre noi, rămăsese numai acea dulce și ocultă relație a iubirii prin care toate deveneau posibile. Gândul însă de a-mi petrece mâna pe deasupra obrazului ei, o miime de clipă să-i și mângâi obrazul, cel puțin așa să-i transmit în somn că sunt prezent lângă ea și că nu mai are de ce se teme, că voi iubi-o cum nici o altă femeie n-a fost iubită vreodată și că n-o să am alt Dumnezeu în afară de e.a, gândul acesta n-am fost în stare să-l împlinesq, Prea îi era lină respirația, și ea însăși prea dăruită părea unei euforii lăuntrice, n-am îndrăznit.

În schimb, am luat-o cu mine dincolo de materialitatea realității în care efectiv ne aflam, pentru a o introduce într-un univers de virtualități extraordinare. Fusese suficientă propria ei opțiune mută, din clipa în care ne-am urat noapte bună, subliniată însă de un surâs plin de ispite și făgăduinți, pentru ca să fac din ea femeia mea pe viață. Rătăceam cu ea de mână pe străzile orașului în care mă născusem, și era târziu după miezul nopții, sau era în amurg, și mâncam covrigi uscați, sau nu ne mai săturam îmbrățișându-ne, și era septembrie cum și era, sau o luam razna prin zăpezi, și eram fericit s-o arăt oamenilor ca pe un triumf personal. Apoi, s-a întâmplat de mi-a ieșit în întâmpinare chiar polițistul la care, trebuia să mă prezint pentru viză, și Caterina și Tata m-au întâmpinat, nu știu de ce tocmai ei încadrându-l pe polițist, mie mi-a fost totuna și le-am anunțat solemn: „Iată cu cine mă întorc din rătăcirea mea prin lume, dovada vie a hotărârii mele de a rămâne legat de pământul vostru și jurământul că nu voi mai fugi niciodată de-aici!” Dar nu i-am admis mai departe, să ne însoțească până la biserică și să participe la slujba cununiei noastre. Fiindcă nu în biserică urma să ne cununăm, creștinește, ci păgâni, în plină câmpie, printre ierburile crescute sălbatic, acolo unde știam că se adunaseră în vuiet, convocate desigur tot mental, toate amintirile mele din copilărie. Și singuri ne-am adresat întrebările de ritual, potrivit unui ritual pe care noi înșine îl inventasem, și Sonia Condrea a răspuns „Da!”, și eu am răspuns „Da!”, și femeia mea din Biblie se chema Sonia Condrea, eu eram soțul ei. Abia atunci ne-am lăsat pătrunși de marele mister al actului ce săvârșisem, stăteam unul în fața celuilalt înmărmuriți de fiorul așteptării. Și-abia atunci am îndrăznit să-mi petrec mâna peste obrazul ei, vreau să spun – asupra celei care dormea de-adevărat pe canapeaua alăturată, și Sonia Condrea a oftat ușor, ca eliberându-se de o povară nevăzută. Consideram treaz adevărurile echivoce dintre noi, îmi recunosc panica de care fusesem cuprins, o panică a simțurilor înnebunite de dor, grozav ce mi-ar fi plăcut cel puțin cu privirea dinlăuntru, să urmăresc scena de dincolo de noi, a nunții din imaginație, cum m-aș fi apropiat de ea ca de o taină și aș fi tremurat nestăpânit cu fiecare gest al meu sau al ei, desfoind-o alene de rochia ei roșie de și de tcate câte ea însăși m-ar fi ajutat să lepede, ca s-o cunosc în fascinanta ei nuditate, și nu mi-am putut-o închipui nicicum, oricât se învârtea pământul cu mine și oricât ne părăseam amândoi lăcomiei ierburilor, să ne cuprindă și să ne-acopere împotriva lunii de pe cer, lăcomia fiind la fel de tulbure și dureroasă, fiindcă n-am mai putut rezista acestei năuciri a simțurilor și a minții, oricât mi s-a părut că mai ales ea mă voia și mă implora, s-au întunecat toate și am adormit.

Dacă mi s-ar spune cel puțin la câte clipe după aceea a început visul, dacă visul acela teribil a fost numai o revanșă a rezidiurilor depozitate cine știe de când în subconștient! Dacă aș avea cum descoperi ce s-a petrecut în același timp cu Sonia Condrea, cu somnul ei adică, dacă și pe ea va fi mistuit-o același vis teribil, din care cauză, reușind mai repede decât mine să se smulgă torturii lui, s-a trezit și a fugit! Dar o fi oare cu putință ca dor oameni să aibă același vis, și cum s-ar putea explica asta decât printr-un blestem comun?!

Trenul era același, Sonia Condrea dormea tot pe canapeaua alăturată. Până și despre mine aveam conștiința că exist acolo, deopotrivă – observator și subiect observat. Această conștiință a dedublării dovedea că trecusem în starea de vis cu toată încărcătura de certitudini ale stării de veghe, dar fără a mai fi în stare să le controlez și să le determin alt destin. Asupra mea, dimpotrivă, acționa acum o paradoxală forță de constrângere, furia unei obscurități atavice de neîmblânzit.

Se făcea, astfel, că peisajul pe care-l străbăteam își diluează pe încetul consistența, pentru a se preschimba într-o materie translucidă, un fel de apă fără sfârșit, ivită de nicăieri și oprindu-se compactă chiar lângă fereastra compartimentului nostru. Greu de spus cum de reușea trenul să răzbată printr-o asemenea vastitate de apă crescută incredibil, mișcarea lui n-avea nici un sens. Mă zbăteam în somn să irump de pe locul meu și să dau alarma, s-o trezesc pe Sonia Condrea și să mă opun acelei ape care părea gata să năvălească peste noi. Dar aceeași paradoxală forță de constrângere mă ținea imobilizat lacului, eram condamnat să asist neputincios la grozăvia dinafară noastră. Atunci au apărut la suprafața apei, chiar în dreptul ferestrei compartimentului, două făpturi de înecați, un bărbat și o femeie. Zadarnic mă chinuiam să le deosebesc fețele, nu deosebeam decât două sfere confuze, cum pluteau la suprafața apei și cu privirile lor sticloase holbate necruțător asupra mea. Voi fi sperat desigur că se vor risipi în neant, goana halucinantă a trenului îi va lăsa în urmă și voi scăpa de stăruința cu care pe mine anume mă scrutau și mă cercetau. Din nou m-am zbătut să fug, s-o iau pe Sonia Condrea în brațe și să-mi caut refugiu oriunde nu m-ar fi descoperit ochii celor doi înecați. Dar gesturile mele erau bezmetice, haosul acelui vis continua să mă țină înlănțuit între legile lui absurde. Când, pe neașteptate, bezna de deasupra apei s-a despărțit în două, lăsând să răsară peste ape un al treilea personaj, nici acestuia nu-i deosebeam chipul, cum să aflu cine va fi fost? Era îmbrăcat în niște haine ponosite, și singurul amănunt pe care l-am văzut clar a fost o floare albă vestejită pe care o purta la butoniera hainei, ca și biciul cu care în clipa următoare a început să-i biciuiască pe înecați. Și toate acestea – mereu în dreptul ferestrei compartimentului nostru, imaginea mergea odată cu trenul și nu dispărea din dreptul ferestrei. Eram martor întâmplării, dar tot paralizat locului, și țipam de groază, dar fără ca strigătele mele să trezească pe cineva. Numai când înecații, nemaiîndurând pesemne biciuirea acelui ins cu floare la butonieră, s-au înălțat din densitatea apei și au început să bată în geam, cerându-ne ajutor, erau atât de aproape încât mi se părea că le simt răsuflările în obraz, nici acum nu le deosebeam fețele, și ei tot strigau să le deschid cu glasurile lor fără grai, ceva s-a rupt definitiv în mine și m-am trezit, și primul gând mi-a fost la Sonia Condrea, dar Sonia Condrea nu mai era, dacă venise și o luase cineva, sau singură de coborâse din tren, nu v-aș putea spune.

Atât vă pot spune – că la câteva zile după această întâmplare, încă stăpânit de împrejurările ciudate în care-mi apăruse Sonia Condrea, mai mult din nevoia de a mă sfâșia prin comparații cu momente similare ale altora, am întrebat-o pe Caterina:

– Mamă, ție cum ți-a apărut prima oară Tata? Caterina s-a înflorat deodată și a zâmbit, cu gândul dus în trecutul îndepărtat:

– Era imediat după război, tocmai sosise în gară un convoi de foști prizonieri. Mă dusesem și eu în gară, probabil din pură curiozitate. El a coborât ultimul din vagon, parcă-l văd și acum – șovăind un timp pe scara vagonului și căutând peste mulțime, în gol. Nu-l mai văzusem niciodată până atunci, dar am simțit că el este omul meu! Purta o floare veștedă la butonieră, m-am dus înaintea lui râzând și i-am schimbat floarea cu una proaspătă. Așa a fost!

Ce legătură ar fi trebuit să fac între efigia de pe medalionul Soniei Condrea, reprezentându-i pe părinții ei, și omul cu floare la butonieră din visul meu, care-i biciuia pe cei doi înecați? N-am făcut nici o legătură, m-am sfiit s-o întreb pe Caterina dacă numele de Condrea îi spune ceva. Continuam să-mi acuz subconștientul ca fiind o sursă de nefericiri, și mă durea cumplit faptul că n-aveam s-o mai revăd niciodată pe Sonia Condrea...

7.

M-am oprit pe scara vagonului, anume în cadrul ușii, ca să am spațiu de cuprindere cât mai larg. Vagonul se nimerise chiar în dreptul pasajului de legătură dintre peron și spatele gătii, toată mulțimea călătorilor îmi trecea pe sub priviri. Continuam să sper că Sonia Condrea se află printre călători, le pândeam trecerea cu sufletul la gură. Temându-mă de cine știe ce absurde metamorfoze în veșmintele și înfățișarea ei, ciudată cum o cunoșteam, o căutam cu atenția concentrată până și-n făpturile cele mai cenușii. Zadarnică însă orice speranță, acum devenea și mai limpede că Sonia Condrea dispăruse încă din timpul nopții. Din mister apăruse, va fi să rămână învăluită de mister! Iar eu voi fi osândit să apelez la ea mereu ca la o dulce, necruțătoare ficțiune.

În schimb, surprinzător cel puțin pentru întâia clipă, l-am văzut coborând din tren pe Tata. N-avea nici un bagaj cu el, părea foarte surescitat și grăbit să iasă din incinta gării. Greu de presupus de unde venea și ce semnificație va căpăta, mai târziu, coincidența de a fi călătorit în același tren cu mine și cu Sonia Condrea. Oricum, acolo și odată depășită prima clipă a surprizei, n-am acordat nici o importanță acestui amănunt. Aș fi putut să-l strig, desigur, și să ne consumăm acolo, pe un teritoriu neutru, biata emoție de a ne regăsi din nou alături după atâta amar de vreme. Dar la gândul că o viață întreagă, de-acum înainte, aveam să tot zac între lațurile lui, am hotărât că nu merită. Și-apoi, cum ar fi reușit el să mă vindece, prin ce altă revelație sau miracol, de pustiul pe care-l determinase în mine dispariția Soniei Condrea? L-am lăsat deci să se ducă în legea lui, mi-era suficientă oropsirea proprie.

Fiindcă taina Soniei Condrea m-a urmărit și după ce am pătruns în oraș, n-am fost capabil să ridic între mine și ea zidul inexpugnabil care să mă apere de obsesii. Recunosc cu umilință că, oricât m-am temut cândva de contrariul, orașul natal n-a produs asupra mea nici un fel de tulburare. Amintirile care firesc ar fi trebuit să mă asalteze de pretutindeni, ca aparținând prin excelență universului copilăriei, s-au dovedit mai moarte decât însăși ideea de moarte. Chiar aveam senzația că parcurg o imensă așezare de pietre funerare de felurite forme, reprezentând fiecare câte o imagine sau sentiment dintre cele pe care le voi fi înregistrat în copilărie. Matrice altfel generatoare de doruri și nostalgii, dar pentru mine, la acel ceas, golită de orice conținut. Și toate astea nu datorită silei cu care îmi acceptam pedeapsa, ci numai Soniei Condrea care țesea nevăzută, în jurul meu, o rețea de confuzie și imprevizibil.

Străbăteam străzile ca halucinat, fiece siluetă de femeie tânără îmi sugera posibila realitate concretă a Soniei Condrea. Ce să vă mai spun de neașteptatele apariții în roșu, roșul cel mai nevinovat și străin mă durea ca o rană deschisă. De parcă ființa ei s-ar fi putut reconstitui din tr-un fel de pulbere magică, la simpla mea dorință. Sau de parcă nici nu fusese vreodată o Sonia Condrea vie, ci numai iluzia despre ea, pe care o căutam desperat în femeile reale. Dar femeile toate erau comune și banale, goana mea – comandată de un fanatism orb.

Și-atunci m-am trezit în fața instituției cu numele cel mai odios din lume, față de care totdeauna am nutrit o repulsie aproape atavică, și a cărei autoritate, ca un blestem compensator, am simțit-o pe pielea mea de nu știu câte ori.

Șeful poliției s-a uitat la mine îndelung și încruntat, cu o severitate bine marcată în buzele strânse pungă. Nici n-a binevoit că citească hârtia pe care i-o înmânasem, a împins-o ușor înainte, pe birou. S-a așezat apoi și mai temeinic în fotoliul adânc de piele, cu spătar înalt, voievodal, și a clătinat alene din cap.

– Deci, dumneata ești! și părea teribil de mulțumit că mă avea, în sfârșit, în gheare, chiar dacă fără perspectiva de a da cu mine de pământ sau de a mă zvârli dincolo de gratiile unei celule. Te așteptam, a reluat, fusesem avertizat oficial. De altfel și Tatăl dumitale a trecut acum un ceas pe-aici, era intrigat că nu ți-ai făcut încă apariția. După cum vezi, viața, viitorul dumitale ne sunt scumpe la amândoi. Mie – în numele legii, Tatălui dumitale – în numele sfintei familii care te-a creat! Punea foarte multă solemnitate în cuvinte, se vede că n-avea în fiecare zi câte o pradă ca mine și mă respecta în consecință. După care iar a adăugat, cu maximă curiozitate: Deci, dumneata ești!

Grozav ce i-aș fi întors spatele, n-aveam nici un chef să fiu considerat ca o maimuță de bâlci. Trebuia să mă conving însă că asta ține de regula jocului, a se da micului tiran ce este al micului tiran! Și dacă totul s-ar fi limitat la atât, să mă îngenuncheze cu aroganța lui împuțită. Dimpotrivă, marea demonstrație abia începea și de-a dreptul uimitoare. A tras către sine un dosar burdușit cu hârtii, prinse în clame de metal, și a început să galopeze cu degetele mâinii stângi peste coperta cartonată, zâmbind:

– Știi ce cuprinde în liturghia asta, de la apostolii poliției citire? Fascinanta dumitale biografie, de la ora la care sugeai laptele Mamei și adusă până-n zilele noastre.

Cu amănunte destul de picante, cu altele cam pe muchie de cuțit. Sau nu te interesează să afli cât de metodici sunt oamenii noștri, când e vorba de un vântură-lume ca dumneata?

Și mai bine de un ceas, împietrit în picioare, am fost nevoit să-i suport elocința. Fiindcă nu s-a mulțumit doar să dea la iveală fapte și întâmplări pe care el le socotea crime și nemernicii de care eu însumi uitasem, ci a socotit necesar să le comenteze, cu un aer foarte afectat și pedant. De mulți profesori de morală am avut eu parte în această viață, din cauza cărora, ascultându-i, multe lacrimi am vărsat și la multe umiliri m-am lăsat supus, dar nici unul mai posedat de diavol ca șeful poliției din orașul meu natal.

– Dar ce-ți închipui dumneata că ești, mă stropșea cu vocea lui de tunet, cine-ți dă dumitale dreptul să sfidezi ordinea țării? Distrugător de idoli ce ești, pângăritorule și iconoclastule ce ești, chiar un nimic de vagabond ca dumneata să ne scuipe în obraz adevăruri care dezonorează specia umană? Și la urma-urmei, în ce fel de Dumnezeu al acestei lumi crezi dumneata, de umbli brambura prin lume ca un câine turbat?

Cineva dinafară lucrurilor și slab de înger, mai ales, ar fi ajuns la concluzia că sunt o adevărată putreziciune a societății și că nu merit decât să fiu pus zilnic la stâlpul infamiei și bătut la sânge, readus din morți și din nou bătut – până ce m-aș fi jurat pe sufletul Caterinei și pe sufletul Tatei că nu mi-aș mai fi luat lumea în cap niciodată.

Straniu personaj totuși, vă rog să credeți, fiindcă odată predica terminată și epuizat ca după o caznă de profet iluminat, șeful poliției s-a decis brusc să semneze hârtia și s-o ștampileze, glasul i s-a îmbunat și privirea i-a clipit omenește:

– Să nu uit, stimate domn, pe-ai dumitale îi găsești pe câmpul dintre vii. Poate că-ți mai amintești de pământul ce-l aveți acolo, adevărat paradis! Chiar azi se pune temelia casei în care o să locuiești, ăsta-i darul cu care părinții dumitale își întâmpină fiul risipitor. Cu toții ne exprimăm convingerea că vei prinde rădăcini în pământul acela, vei avea nevastă, vei avea copii... Și căutați un vin pe cinste, la sfeștanie voi fi și eu prezent!

Ei bine, dacă și-or fi închipuit că instalându-mă în afara orașului, ca pe un stigmatizat, mă obligau în felul acesta la ostracizare definitivă, egală cu o penitență și mai cumplită decât pușcăria adevărată, Caterina și Tata se înșelau. Tocmai o conviețuire cu el sub același acoperiș, nevoit să le suport zilnic prezența și dictatul, mi-ar fi dat sentimentul claustrării. Pe când așa, dimpotrivă, și mulțumeam zeilor că-i inspirase ca atare, eram fericit. Pâră voia lor, astfel, îmi ofereau posibilitatea să-mi creez un fel de Arcadie sui-generis, adică exact ce visasem toată viața. Voi trudi, firește, din greu la pământ, ca să-mi câștig pâinea cu sudoarea frunții, dar voi avea parte și de o mitologie care se va naște, zi de zi, sub ochii mei. Cunoșteam geografia locului, convenea de minune gândului meu predispus deodată la speculații fantaste. Nici o libertate nu m-ar fi pus în mai perfect acord cu mine însumi, decât aceasta prin care mă reintegram în spațiul general. Și dacă geniul bun al noii mele case va capta-o, în orice fel de mister s-ar afla ferecată, pe Sonia Condrea și mi-o va aduce să-mi fie femeie, n-aș mai avea de ce și către ce fugi.

Am urcat dinspre oraș pe drumeagul de țară, pieptiș, care ducea spre Dealul Viilor, unde am poposit. De acolo vedeam totul ca-n palmă, întreaga panoramă a pământu-lui peste care urma să devin stăpân. Pogoanele de fâneață pentru vite, livada și podgoria, toate desfășurate până-n malul apei învolburate, dincolo de care se profila întinsul de pădure sălbatică, vestiții codri de argint ai copilăriei mele. După câte mi-am dat seama, viitoarea casă trebuia să se constituie ca punct de sprijin central, perimetrul ei fusese desenat în chiar inima câmpiei. Săpăturile pentru temelie se terminaseră, imaginația mea și vedea ridicată casă, cu un turn de observație etajat, numai în ferestre deschise către toate punctele cardinale. Ideea mi-o sugera existența unui stâlp înfipt pe marginea săpăturii dinspre răsărit, de care fusese agățată o icoană de lemn și legat un ștergar colorat, semn că acolo se construiește casă de creștin.

De neînțeles însă mi s-a părut faptul că, deși în plină amiază a zilei, și era o zi de septembrie fără nor pe cer, destul de caldă și de prielnică pentru lucru în aer liber, lucrătorii nu munceau, stăteau toți în picioare, cu fețele întoarse către oraș, într-un fel de așteptare încordată. Și pe Caterina am zărit-o, ca de piatră, la câțiva metri detașată de ei, în aceeași stare de nervozitate paradoxală. Abia după un timp am înțeles că toți îl așteptau pe Tata, care pesemne că întârziase cu treburi în oraș, abia acum se vedea coborând. Dar nici de astă dată n-avea vreun bagaj cu el, ci doar la fel de surescitat părea, surescitarea pe care i-o remarcasem încă de dimineață, la coborârea din tren, și cu atât mai mult nu-mi explicam așteptarea în gol a celorlalți. Întâmplarea mi-a apărut și mai tulbure când și lucrătorii și Caterina, răsuflând parcă ușurați, s-au adunat deolaltă pe buza unei săpături de temelie, fiecare în mână cu câte o găleată plină cu mortar, foarte pătrunși de ritualul care se pregătea. Fiindcă scena, într-adevăr, avea ceva de ritual păgân, pentru mine absolut incredibil. Tata a scos din buzunarul hainei o sfoară, o simplă sfoară, da! iar Caterina i-a așezat la picioare o pânză albă, dreptunghiulară, în care Tata a înfășurat sfoara întinsă drept. Caterina, apoi a apucat de un capăt al pânzei, Tata – de celălalt, și au așezat pânza pe fundul săpăturii. De îndată ce s-au ridicat din groapă, lucrătorii au și început să verse mortarul deasupra, găleți peste găleți cu mortar, ciment și pietriș deasupra, cu o grabă aproape frenetică. Și așa au continuat să muncească sub ochii mei, în rând cu Tata și Caterina, reușind să recâștige timpul pierdut și până pe seară chiar înălțând, pe trei laturi, câteva palme bune de zidire.

Lucrătorii, când am apărut eu, s-au uitat la mine ca la un străin. În schimb Tata nici de atât nu s-a milostivit, și-a văzut de ale lui și doar a strigat către Mama:

– Hei, Caterina, vezi că ți s-a întors odorul! Taie vițelul cel mai gras și ospătează-l cum scrie la Biblie. Dă-i să îmbrace cămașă neîmbrăcată și amintește-i ce zice datina: că prima noapte e obligat să doarmă aici, cu așternutul pus chiar pe crucea casei!

Prea multe simboluri obscure, și toate prea în răstimpul de pe urmă, ca să nu doresc să rămân mai repede singur, numai pentru mine și pentru iluzia pierdutei care se chema Sonia Condrea...

8.

Am întrebat-o odată pe Caterina, în ajunul ultimei mele plecări în lume. Precizată în timp, asta a fost după ce descoperisem pe fundul unei lăzi, printre inutilități de tot felul, un porthart ofițeresc uzat și prăpădit. Iar într-unui din buzunarele acelui obiect evocator al războiului la care și Tata participase, o hartă militară împăturită în patru, care tăinuia, legată cu o panglică roșie, o bogată și încă mătăsoasă buclă de păr de femeie, de culoarea tutunului.

Aș putea spune că surpriza mi-a fost atât de mare și atât de puternică sugestia cu care bucla aceea de păr a acționat asupra mea, încât și peste ani mi s-a părut că-i simt parfumul de odinioară, că-i descifrez semnificația de legământ de credință al femeii față de omul plecat în război și de talisman care să-l apere pe om în război de toată nenorocirea. Și multe certitudini au început să se clatine în mine, și de multe neînțelesuri am fost străbătut – la acel ceas de întâlnire cu fatidicul extraordinar din biografia Tatei. N-am avut curajul să duc taina cu mine în lume și nici să discut cu Tata de la suflet la suflet, bărbătește, despre ea. Caterina avea părul negru ca spuma nopții și, oricum, Caterina îl cunoscuse pe Tata nu înainte de război. Mă temeam de ceea ce descoperisem, dar și ardeam de nerăbdare să aflu adevărul. Chiar dacă adevărul ce-l bănuiam ar fi rănit-o pe Caterina sau i s-ar fi împlântat ca un cuțit prin cine știe ce rană străveche, mi-era totuna, am întrebat-o deci pe Caterina:

– Spune-mi, te rog, Mamă: a mai existat în viața Tatei vreo altă femeie în afară de tine? Și, ca să nu aibă nici o îndoială asupra sursei revelatoare, am adăugat: O femeie cu părul de culoarea tutunului, nici acum părul ei nu și-a pierdut culoarea și parfumul, știi despre cine te întreb, nu-i așa? !

Recunosc că eram nesocotit și n-aveam nici o scuză pentru nesocotința mea, de ce tocmai pe Caterina o alesesem să-i biciui orgoliul și sensibilitatea. Zarurile fuseseră însă aruncate, și-apoi cu ce drept să mi se interzică micile secrete ale părinților? Caterina, dimpotrivă, mi s-a impus cu o demnitate rece și fără echivoc. A zâmbit doar, cu zâmbetul ei ușor ironic și dezarmant de totdeauna:

– Te voi dezamăgi, băiete: femeia aceea n-a însemnat nimic în viața Tatălui tău! De altfel, a știut să moară la timp ca să nu lase nici un regret în urma ei!

– A murit de-adevărat, sau așa cum se spune despre unii că mor, continuând să trăiască, după o iubire ratată?

– De-adevărat, băiete, deodată cu bărbatul ei, într-un accident.

Cred că mai mult n-ar fi fost în stare să spună și, ca să fiu sincer, nici eu n-am îndrăznit să-i cer. Oricât de cinică s-ar fi dovedit față de curiozitatea mea idioată și oricâte satisfacții i-ar fi oferit viața în comparație cu destinul celeilalte, cinstit era să las lespedea să cadă peste acel mormânt de tinerețe al Tatei și să nu mai cercetez nimic. Dar un lucru tot nu pricepeam, și cel puțin acest luciri îl voiam lămurit pe deplin. Și vă jur că tremuram de emoție  și sfială, când m-am adresat din nou Caterinei:

– Cum îți explici totuși că Tata, care este un dur și un impenetrabil, nerobit sentimentelor și incapabil de afecțiune, total lipsit de prejudecăți și superstiții de acest fel, se comportă în cazul ăsta ca un adolescent? Păstrează printre nimicurile lui sfinte o șuviță din părul unei femei, pe care sigur va fi iubit-o cândva nebunește, și sunt convins că-n anume ceasuri de taină stă în adorația acelei șuvițe de păr, de ce? Doar femeia aceea a murit și el n-o mai poate învia din morți, pe când tu exiști vie lângă el și tu știi ce religie cultivă el față de femeia aceea, cum îți explici asta?

De necrezut, Caterina mi-a întors spatele și mi-a închis gura cu această replică sunând a verdict:

– Asta îl privește numai pe Tatăl tău!

Și astfel încă odată, poate cu bună știință sau fără conștiința de rigoare, Caterina și Tata mi se dezvăluiau legați într-o complicitate ciudată, cu neputință de pătruns. Eram fericit că, luându-mi din nou lumea în cap, scăpăm sferei lor de influență și unor consecințe imprevizibile. Nici o clipă măcar, pe-acolo pe unde am rătăcit, nu m-a prins din urmă ecoul sau halucinarea trecutului nostru comun. Dar iată că exact în seara de septembrie a reîntoarcerii mele acasă, pe pragul casei mele în construcție, cea dinții amintire care mi-a fulgerat fruntea a fost amintirea întâmplării de-atunci și mi s-a părut ca o trădare față de Sonia Condrea. Senzația de <j clipă că părul Soniei Condrea, de aceeași culoare a tutunului și al ei, seamănă la culoare cu părul descoperit atunci în porthartul Tatei, am respins-o ca fiind absurdă și justificată numai de viziunea celei care continua să mă obsedeze. De unde și până unde Sonia Condrea amestecată, înainte de a se fi născut, în biografia de războinic a Tatei? Explicația trebuia căutată în altă parte...

9.

Nu erau semne de ploaie, și totuși Tata poruncise lucrătorilor, înainte de plecare, să acopere cu rogojini zidurile abia ridicate, stocul de cărămizi, groapa cu var și lemnăria. Un felinar orb fusese agățat de stâlpul de susținere a grinzilor acoperișului, un altul îmi fusese lăsat la îndemână. Mă ocroteau în felul acesta de oaspeți nedoriți, să se vadă de la cât mai mare depărtare că e cineva acolo de pază. La rândul ei, Caterina mă obligase să îmbrac după datină o cămașă nemaiîmbrăcată încă, de borangic, și, tot după datină, îmi așternuse culcușul (câteva brațe de fin proaspăt cosit și deasupra o pătură de dimie) pe acel loc denumit „crucea casei”, însemnat de cu vreme pe pământul gol dintre ziduri. Mă conformasem fără crâcnire acestor superstiții de sursă păgână, tocmai fiindcă nu credeam deloc în rațiunea lor, și cu un plictis care mă elibera de orice angajare a conștiinței. Noaptea se arăta foarte caldă și destul de ospitalieră pentru odihna mea în câmp, voiam să rămân cât mai repede singur cu ale mele. De altfel și ai mei s-au grăbit să plece, s-a constatat încă din timpul cinei că nu prea aveam ce ne spune. Pe ei nu-i interesa decât faptul că acceptasem să mă supun oricărei decizii a lor, eu abia așteptam să captez din necunoscut năluca Soniei Condrea și s-o convoc să reapară, pentru a ne petrece noaptea împreună.

Și Sonia Condrea n-a întârziat să vină, vreau să spun – ficțiunea ei! Mă aflam în afara zidurilor casei și scrutam înfiorat zarea, de jur împrejur. Uneori mi se părea că vine dinspre pădurea de peste apă, alteori dinspre oraș, pe același drum pe care coborâsem și eu. Era înveșmântată în aceeași rochie roșie, care o definea foarte distinct printre elementele cenușii ale peisajului, părul de culoarea, tutunului îi cădea tot în valuri dezordonate pe umeri, ca o aură învolburată de lumină. Eu o întâmpinam sufocat de emoție și nu mă mai săturam privind-o, într-atât o credeam ființându-se mie de-aievea. Și pe obraz nu mai avea întipărite semnele de spaimă ale nopții trecute, zâmbea, dimpotrivă, și venea către mine beată de fericire. V-aș putea spune că-n asemenea măsură mi-era de plină mintea cu chipurile ei, încât, oriunde m-aș fi întors, de peste tot se reconstituia făptura ei și asemeni de pătimaș dăruită acestei regăsiri. Zadarnic însă m-aș fi chinuit să-i vorbesc, mă temeam să nu tulbur cu vorbele mele reale închipuirea ei și s-o risipesc în vânt. O adoram deci în tăcere și-mi plăcea să concep, în numele ei, că șl ea nutrește pentru mine o adorație egală. Iar dacă am simțit că doar starea asta nu ne poate fi de-ajuns, gândul dorind-o altfel și voind să nu mai fie nici o distanță între noi, întinzând prin urmare brațele către ea și s-o cuprind, mă izbeam ca de un fel de zid adevărat care mi-o interzicea și pe care nu-l puteam înlătura dintre noi. Așa m-am torturat îndelung cu presupusa ei existență acolo și pesemne că, numai după ce această dulce tortură ă început să mă doară fizic, m-am convins că n-am altă salvare decât somnul, care să-mi fie anestezic și uitare.

De cum însă m-am întins pe așternutul de fân și m-am răsucit pe o parte, cu palmele amândouă adunate lângă obrazul stâng, cum mi-era obiceiul, am auzit deodată un plâns de fată în adâncul pământului. Semăna cu tânguirea de jale și deznădejde a cuiva rătăcit printre beznele de sub pământ, print-un labirint fără ieșire. Nu bocet de moarte și nici hohot desperat, ci doar o simplă tânguire letargică și tristă – ca expresie a unei conștiințe care zadarnic mai speră să vadă vreodată lumina zilei. Dintru început n-am putut crede acestui teribil adevăr, eram convins că vinovată este numai insomnia mea bântuită de halucinări. M-am întors atunci cu fața în sus și mi-am impus o judecată lucidă a stării de fapt, apoi m-am răsucit pe partea cealaltă și m-am blestemat să adorm mai repede, și iar m-am svârcolit neputincios pe jarul acelui așternut de pe o parte pe alta, apelând la toate mijloacele posibile de biciuire a cărnii și a nervilor, ca să se milostivească somnul de mine și să mă doboare în inconștiență, dar continuam să rămân treaz și fata de sub pământ continua să plângă. Mi-am spus atunci că vinovată, mai degrabă, ar putea fi crucea casei, unde-mi așternuse Caterina culcușul, din cine știe ce cauze oculte pe care n-aveam acum timp să le pătrund, și m-am chircit la adăpostul unuia dintre ziduri, pe pământul gol, până și de cămașa neîmbrăcată de altcineva m-am lepădat, considerând-o la fel de vrăjmașă somnului meu, doar de-mi voi găsi undeva liniștea și voi reuși să adorm. Dar și acolo m-a ajuns tânguirea fetei, cu aceeași stăruință pârdalnică, de parcă odată cu mine se mișca și ea pe sub pământ, oriunde m-aș fi prăbușit eu de somn s-o aud și pe ea plângând. Sau totul, oare, ar fi trebuit să se explice, dimpotrivă, prin nervozitatea mea excesivă, prin dezacordul fatal și definitiv dintre mine și lumea exterioară, care nu se putea răzbuna pe mine altfel decât cu pedepse atât de paradoxale? Inutil să vă mai spun că nu era vorba doar de câteva punct* nevralgice, am cercetat pământul dintre zidurile casei pe îndelete și concentrat, cu urechea lipită de pământ în nenumărate alte puncte, și de pretutindeni și din fiecare por de pământ, de câte ori m-naș fi culcat să dorm, plânsul acela de fată răzbătea la suprafață fără contenire. Așa s-a iscat în mine spaima de nevăzut și spaima de taina zăvorită sub pământ, am început a striga: „Cine ești? De ce plângi?” – dar nu mi-a răspuns nimeni, și am constatat că, de stam în picioare, n-auzeam decât foșnetele nopții, dar noaptea mi se părea cutreierată de mișcări ciudate, și numai din cauza asta am pornit, cu felinarul în mână, să controlez teritoriul de dincolo de zidurile casei, tot întrebând bezmetic și înfricoșat: „Cine ești? De ce plângi?”, dar n-am descoperit decât faptul inexplicabil că în pământul dinafară casei tânguirea fetei nu se auzea, și am revenit și am verificat, și-atunci am căpătat deodată conștiința că mă aflu ca la hotarul dintre doua tărâmuri, unul de paradis, celălalt de infern, amândouă determinate de voință omenească, dar dintr-a cui voință se delimitaseră în acest chip, și cine era fata condamnată să plângă veșnic sub pământul casei mele, și de ce tocmai eu fusesem condamnat s-o aud mereu plângând?

Evident, a doua zi, n-am spus nimănui. Mi-a fost rușine să fac publică o devastare sufletească foarte proprie și suficient de derutantă, prin abisul în care se localiza și abisul care o declanșase, ca să nu fiu privit cel puțin cu indulgență și compasiune. Cine ar fi dat crezare unei întâmplări atât de fantaste, de necuprins chiar și cu imaginația cea mai fabuloasă? Hotărât că le-aș fi devenit tuturor obiect de batjocură, și-ar fi râs de mine ca de un om cu mintea bolnavă. Pe de altă parte, de unde știam eu că toată noaptea nu fusese altceva decât manifestarea unei crize trecătoare, fără semnificație deosebită și fără consecințe? Doar mi-era plină biografia de astfel de accidente scandaloase, care mi-au marcat, firește, conștiința cu destule peceți de foc, dar fără să aibă vreun conținut obscur și fără să mă fi dus vreodată la pierzanie. Amintiți-vă, de exemplu, de noaptea în care, copil fiind și trimis de ai mei tot prin zona asta cu caii la păscut, s-a dezlănțuit o asemenea ploaie de meteoriți, încât m-am înfricoșat de moarte și am luat-o la goană peste câmpuri, urlând că vin stelele după mine, fiindcă așa și era, pe măsură ce înghițeam spațiul gonind – și spațiul cosmic își modifica permanent constelațiile, și ai mei m-au găsit abia la capătul zilei următoare, tot hohotind și urlând să mă apere de stele! De ce, atunci, n-ar fi fost mai bine să-mi fi potolit ecoul plânsului fetei în auz și să fi așteptat cu prefăcută indiferență a doua noapte, ca să se lămurească odată: va mai plânge fata aceea de sub pământ, sau totul n-a fost decât minciună?

Pentru care m-am aruncat în muncă atât de nestăpânit și cu atâta fervoare, încât și lucrătorii și părinții mei și-or fi închipuit că s-a trezit în mine cel mai feroce dintre proprietari. Adevărul e că mă mistuia o lăcomie sălbatică de a înfuleca timpul, pentru a intra mai repede în noapte, și era în mine o nevoie silnică de a mă istovi până la sânge, pentru ca să-mi fie somnul ca o decapitare și să nu mai aud nimic. Tata jubila de satisfacție, nu-l dezamăgeam, iar Caterina mă urmărea neîncetat cu o privire surprinzător de afectuoasă, puiul ei de om se integra docil în ordinea lumii lor. Dar mie mi-era sufletul tot la fata de sub pământ, îi observam pământului așezarea de deasupra. Pământul nu prezenta nici o ondulație mai pronunțată, nici un semn că-n pântecele lui ar fi fost îngropat, cândva, cineva. Și ca să aflu cum se comportă fata la lumina zilei, dacă și ziua plânge, mi-am lipit într-o doară urechea de pământ, la diverse ore ale zilei, în diferite puncte ale perimetrului casei, și am ascultat îndelung, plânsul nu se auzea. Mi-am îndulcit astfel sufletul cu această speranță și m-am rugat de idolii mei personali ca speranța să dureze și pe timpul nopții, adică să mi se confirme că totul n-a fost decât o simplă minciună.

Se făcuse deci noapte mare, cerul se întunecase pe neașteptate a ploaie, putea să vină și potopul, mie puțin îmi păsa, cert e că n-aș fi fugit, încercarea trebuia dusă până la capăt, deși eu tot șovăiam să pătrund pe teritoriul casei. Frica de plânsul fetei de sub pământ și frica de adevărul pe care-l tăinuia mă ardeau încă înainte de a lua legătura cu ea, și-atunci m-am lăsat jos lângă zidul exterior, cu spatele sprijinit de zid, și n-a mai trebuit nici măcar să-mi lipesc urechea de zid, plânsul din adâncuri mi-a inundat în aceeași clipă ființa, parcă și mai năucitor decât în noaptea precedentă, vaiet și țipăt deolaltă, impersonal însă, cu neputință de identificat. Și cum stam cu fața către dealul pe care poposisem în ajun, de unde și urmărisem ce s-a petrecut după sosirea Tatei, am constatat mental că punctul de incidență dintre aceste două planuri se situează chiar pe locul în care mă găseam eu, în temelia acestei porțiuni de zid se aflau îngropate toate legările și dezlegările tainei.

M-am întrebat, firește, dacă merită vreo osteneală această coincidență, să nu mă las pradă unor speculații primejdioase, absurde, și cred că multă vreme mi-aș fi bombardat mintea cu întrebări, și întrebările ar fi explodat în mine la nesfârșit, dacă, deodată, nu s-ar fi făcut în mine o lumină orbitoare, și-atunci mi-am amintit de acel ritual păgân de început, la care fără voia mea îmi fusese dat să asist, când Tata și Caterina înfășuraseră, ca pe o făptură de om, o sfoară în veșmântul ca de lințoliu al unei pânze albe, și coborâseră acea părere de om în săpătura de temelie a casei, și cum lucrătorii s-au repezit să răstoarne peste ea găleți pline cu ciment, mortar și pietriș, până ce temelia a devenit ca de beton armat, și mi-am amintit ce-mi povestea odată bunica despre obiceiul ăsta transmis până la noi din timpuri întunecate, și-atunci s-a pornit ploaia.

Vă imaginați că primul gând mi-a fost să-mi lipesc urechea de zid, și-apoi am trecut de la un zid la altul cu aceeași nerăbdare, consultându-i pe dinafară, pe dinăuntru, și m-am lungit pe pământul gol ascultându-l concentrat, și de pretutindeni răzbeau vaiete în flux continuu, ploaia nu le îneca nicicum. Zadarnic eu însumi aș fi vrut să nu fie adevărat, adevărul mă încolțea din toate părțile cu o violență atroce. Și tot nu m-am mulțumit cu atât, aveam nevoie de cât mai multe dovezi. Ploaia a durat și a doua zi, a treia, a patra, mohorâtă și rece, cu o solemnitate de cernere suferindă și tăcută, n-a venit nimeni la lucru. În schimb, eu m-am dăruit cercetării pe care mi-a inspirat-o povestea de odinioară a bunicii. Treceam pe la casa din oraș într-o doară, să constate ai mei că n-am pierit încă și, recunosc, pentru a mă uita uneori destul de ciudat în ochii lor, dar fără să le adresez întrebările esențiale. Ce și-or fi zis ei despre aceste jocuri viclene ale mele și-n ce măsură voi fi reușit să le clatin cât de puțin echilibrul casnic,_nu m-a interesat. Fiindcă eu îmi urmam neabătut gândul, și gândul meu era să aflu, cercetând opuri străvechi și interogându-i pe înțelepții orașului, în ce măsură povestea bunicii ținea de mitologie sau de eres. Noaptea reveneam în câmpie – hămesit și istovit, pentru nimic în lume n-aș fi conceput să lipsesc de la întâlnirea de fiece noapte cu fata care continua să plângă, aș fi socotit sacrilegiu de neiertat s-o fi lăsat singură cu stihiile de sub pământ.

Ploaia a încetat să cadă într-a patra noapte, mie mi-au devenit clare toate și-atunci am înțeles, în perfectă stare de luciditate și înfiorat de groază, că la temelia casei mele fusese îngropată umbra unei tinere fete...

10

Caterina a venit de cu zori, să le gătească lucrătorilor mâncarea de dimineață. Nu și-a dat seama de adevărul de la fața locului decât în clipa în care, după ce a coborât dealul printre vii, s-a trezit pe neașteptate dinaintea zidurilor casei. M-a găsit sprijinit în muchea târnăcopului cu care lucrasem până atunci, cred că a citit dintr-o dată pe obrazul meu toată oroarea și mânia care mă consumaseră pe timpul nopții.

Dumnezeule, ce-ai făcut?! a exclamat, și a rămas locului încremenită. Coșul cu merinde i-a scăpat din mână și ceva s-a spart înăuntrul, sticla cu ulei sau vreuna din sticlele de băutură. Ai căpiat, a adăugat, ce-i cu tine?!

Toată noaptea mă chinuisem să dărâm, din zidul de răsărit al casei, exact porțiunea la a cărei temelie mi-aminteam că fusese îngropată măsura umbrei acelei nefericite fete. Oricât de trudnic și epuizant mi-a fost lucrul, cărămizile, până la urmă, tot cedaseră la loviturile mele. Se căscase astfel în zid, până la ora sosirii Caterinei, un gol destul de lugubru, care mă înfiora chiar și pe mine, autorul lui. Dar când a fost să ajung la mormântul propriu-zis al umbrei, temelia mi s-a arătat potrivnică și teribilă. Nu doar fiindcă, de câte ori izbeam cu târnăcopul în piatră, aveam senzația că izbesc fără milă în trup de fată vie și trupul nevăzut părea că geme de durere, ci fiindcă structura de beton armat a temeliei nu se lăsa învinsă. Pe drept cuvânt semăna cu o lespede grea de mormânt, pe care nu știu ce burghiu de foc ar fi reușit s-o străpungă. De la sine înțeles deci holbarea Caterinei din clipa descoperirii acestei priveliști, cu ce înfățișare sălbatică eu însumi i-am apărut.

– De ce, băiete?! continua ea să se lamenteze, cu icnete sacadate de plâns. Căzuse pe un butuc de lemn, alături, și-și tot frângea mâinile a jale și a uluire neputincioasă. De ce, dragul meu?!

M-am uitat la ea lung, extenuat și doborât de tristețe. – Te rog să-mi spui a cui umbră ați îngropat la temelia casei!

A tresărit ca pălmuită și o paloare de moarte i-a inundat obrazul, la orice s-ar fi așteptat numai la această întrebare – nu, și-o fi închipuit probabil că opera mea de dărâmare a zidului se datorează nebuniei sau refuzului de a mă lăsa legat de pământul lor, nu-i venea să creadă că eram perfect lucid și nu întâmplător o rugasem ce o rugasem, a izbucnit:

– Nu-i adevărat, cine ți-a vârât în cap nerozia asta? I-am zâmbit silnic, mi-era milă de mica ei lașitate.

– Zadarnic vei încerca să negi, v-am urmărit de pe deal tot ritualul. Chiar în ziua în care m-am întors acasă, m-am oprit pe deal să mă bucur de casa pe care mi-o făceați cadou. L-am văzut pe Tata cum a scos din buzunar o sfoară, și pe tine te-am văzut întinzându-i la picioare lințoliul de pânză albă. Cum ați coborât amândoi acea părere de făptură omenească în săpătura pentru temelie, cum v-ați năpustit, apoi, cu toții, să răsturnați ciment peste ea. Ori am inventat eu tot teatrul ăsta barbar, desfășurat cu martori și la lumina zilei, mai ai curajul să negi și acum?

Ciudat ce repede și-a recăpătat calmul, deși la fel de încruntată sufletește.

– Asta nu dovedește nimic, dragul meu!

– Te rugasem totuși ceva, de ce eviți să mă lămurești?

– E vorba de o simplă datină la care Tatăl tău a ținut foarte mult, eu eram obligată să i-o respect. N-am socotit necesar să-ți cerem și ție încuviințarea, Tatăl tău cunoaște mai bine legile de la străbuni. Orice casă nouă are nevoie de umbră de om zidită la temelie, ca să reziste cât lumea și cei care o stăpânesc să fie fericiți. Ce găsești rău în asta?

– Mulțumesc pentru informație, numai că eu altceva te-am rugat.

– Dar de unde și până unde, Isuse, că am fi zidit umbra unei fete la temelia casei?

– Am auzit-o, patru nopți la rând, cum plânge sub pământ. Pe sub tot pământul dintre ziduri, pe toată suprafața casei. Și numai noaptea plânge, de îndată ce mă lungesc în așternut să dorm. Oricât ar fi de ridicat culcușul de la pământ, am verificat în fel și chip, chiar și pe ploaie, o aud mereu plângând.

Sigur că la această mărturisire nu se aștepta, se uita la mine derutată. A schițat o clipă intenția să se ridice și să vină către mine, să se convingă singură. Să pipăie, adică, pământul și să-și lipească și ea urechea de pământ, să se facă deodată (de-ar fi fost cu putință) prin miracol noapte și să se convingă singură. Dar eu stăteam în golul dintre ziduri ca un paznic de magie neagră și s-a temut, ceva nu se potrivea cu socotelile lor anterioare. Și am simțit-o cum se abate să iasă din labirintul atâtor eresuri, se tot uita înapoi spre Dealul Viilor, doar de-o veni Tata mai repede, să-și asume el răspunderea.

– Poate fiindcă ți-o fi fost sufletul prea încărcat de câte ai adunat prin lume, a încercat ea să se eschiveze, și cineva din trecutul tău se răzbună acum pe tine!

– Perfect! am acceptat, pentru o clipă, logica ei. Dar de ce tocmai în acest perimetru de casă, și niciodată în altă parte! Imediat ce mă așez în afara casei, totul se desfășoară firesc. Nu plânge nimeni, iar eu dorm somn de plumb. Și totuși casa pentru asta e făcută în primul rând, ca omul Bă doarmă între pereții și sub acoperișul ei. Cum vă imaginați însă voi că aș rezista să locuiesc toată viața într-o casă de sub podeaua căreia aș auzi, noapte de noapte, o fată plângând! Ce fel de somn mi-ar fi somnul și cum mi-aș indura blestemul ăsta, toată viața? Acum înțelegi de ce m-am chinuit să dărâm zidul și am vrut, cu orice preț, să eliberez umbra fetei de sub temelia casei? A cui umbră ați îngropat aici, mamă?

S-a micșorat în ea însăși, nevolnică, și a gemut:

– Nu știu!

– Chiar nu știi, sau ți s-a interzis să spui adevărul?

– Cine să-mi interzică?

– Bărbatul tău, cel care a adus măsura umbrei.

– Tot ce știu e că l-am rugat, ca pe Dumnezeu, să nu-și aleagă victima din orașul nostru. De oriunde, dintr-aiurea, numai din orașul nostru – nu! Mi-ar fi fost amarnic să trec pe străzile orașului și să nu mai am puterea să mă uit în ochii oamenilor, de teamă că unul sau altul își va fi avut umbra îngropată la temelia casei tale și că, din cauza Tatălui tău, ar fi urmat să moară.

– Așa spune legea?

– Da.

– Chiar dacă ar fi să distrugeți temelia și să-i scoateți umbra afară?

– Osânda e dată pentru totdeauna.

– Cu ce liniște vorbești!

– Parcă mai are vreo importanță cum vorbesc?

– Adevărat, nu are... Și de unde v-ați ales victima?

– Tatăl tău mi-a precizat că nici nu era nevoie să-i pun condiția cu orașul, că va ști el unde să se ducă.

– Avea deci în gând pe cineva anume! Afirmasem, mai degrabă, decât interogasem. Și astfel se pare că-i atinsesem zona cea mai nevralgică a memoriei, a strigat ca sub o tăietură în carne vie:

– Ajunge, m-ai sfâșiat destul!

Dar eu nu m-am îndurat de suferința ei, am încheiat procesul foarte simplu:

– Iată dovada că știi mai mult decât vrei, sau ți-este îngăduit, să-mi spui! Mulțumesc, Mamă, vă mulțumesc pentru toate!

Aș fi plecat oricum, chiar dacă judecata ar fi rămas neterminată și adevărul numai în posesia lor. Și-a făcut însă apariția unul dintre lucrători, de o seamă cu mine, care ne-a anunțat că pe Dealul Viilor stă o fată, parcă e oarbă, parcă n-are grai, parcă e din altă lume și parcă e împlântată acolo de când veacul, stă și se tot holbează la casa mea. Întâmplarea îl cam descumpănise pe lucrător, n-avea el puterea să pătrundă sensurile istoriei la care însuși participase, a și adăugat cu o naivitate de copil. „Te pomenești că-i fata cu umbra, și-o fi căutând umbra!”, și nefericitul nici nu bănuia ce este în sufletul meu.

Decizia fusese luată, m-am adresat Caterinei:

– Vei merge cu mine acolo, cineva trebuie să plătească pentru asta!

Dar când am ajuns pe coama dealului (atât gândeam s-o oblig pe Caterina să îngenuncheze dinaintea fetei și să-l ceară iertare), fata dispăruse. Dintâi mi-am zis că poate nici nu fusese văzută, se va fi înșelat lucrătorul. Cum se știa părtaș la crimă și ros de remușcări, poate că ajunsese să vadă peste tot numai închipuirea celei căreia i se furase umbra. Sau poate că nu fusese decât o fată oarecare, străină, câte fete nu se întâmplă să urce sau să coboare Dealul Viilor cu treburi! Și totuși, indiferent cine ar fi fost, unde oare pierise, ce alt pământ o înghițise de tot? Fantoma cui s-o inventez acum pentru confruntare, și de unde altă fată fără umbră?! I-am și surprins Caterinei un zâmbet pe buze și o lucire în ochi, de ironie și de satisfacție crudă:

– Vezi că nu e nimeni? Ați înnebunit cu toții!

Dar cercetând și mai în panică depărtările, de jur împrejur, am zărit deodată spre marginea orașului, cum gonea peste câmpuri foarte clare în strălimpezimea dimineții și în contrast evident cu verdele ierbii, silueta ca de flacără roșie a unei fete și părul ei de culoarea tutunului zbătându-se în vânt....

11.

Și-atunci o nouă iluminare a avut loc în mine, orbitoare, și mi-am amintit că-n același tren cu care mă întorceam eu acasă călătorise și Tata, venind cine știe de unde cu măsura umbrei în buzunar, își respectase promisiunea făcută Caterinei de a nu-și alege victima dintre locuitorii orașului, deci știuse bine unde să și-o caute, asta înseamnă că de multă vreme victima se afla în atenția lui, doar prilejul urma să i se ofere pentru a se duce acolo și a-i măsura umbra, dar asta suna a răzbunare premeditată, ce suflet vândut Diavolului avea el dacă nu-și pierduse răbdarea așteptând să-i bată ceasul răzbunării? Și o coincidență bizară ne aduce pe amândoi acasă în același tren, eu întorcându-mă spășit ca fiul risipitor, el revenind bucuros că are în sfârșit umbra victimei în buzunar, și i-am făcut cunoscut Caterinei această nefericită coincidență!

Și mi-am amintit că-n compartimentul în care mă aflam eu a năvălit la un moment dat o fată urmărită de spaime, cine știe de unde venind și spaimele ei cauzate de cine știe, cum aveam să pricep eu în noaptea aceea rațiunea spaimelor fetei, dacă fata s-a încăpățânat să nu spună nimic?! și cine și-ar fi imaginat așa ceva, oricât de netrebnică i-ar fi fost imaginația, că ore și ore cineva te pândește, cineva îți vine pe urme, un străin, un om pe care nu l-ai mai văzut niciodată, căruia nu i-ai pricinuit nici un rău (sau îl va mai fi văzut vreodată, îi va fi pricinuit totuși vreun rău, altfel cum să se explice ura lui, sentința lui?), și fata să presimtă ce vrea străinul, că vrea să-i măsoare umbra și s-o ia cu el, dar va fi știut ori va fi bănuit fata ce gândește să facă străinul cu umbra ei, s-o îngroape adică la temelia unei case, ceea ce e totuna cu o condamnare la moarte? și fata fuge, fata încearcă să scape urmăritorului, deși până la urmă s-a dovedit că nu i-a scăpat, și i-am pomenit Caterinei de această fată îmbrăcată în roșu, cu părul de culoarea tutunului, neverosimil de frumoasă, pe care destinul avea s-o aducă chiar în compartimentul meu și pe care, apoi, mi-am visat-o chiar soție!

Și mi-am amintit că fata purta la gât un medalion, cu efigia în argint a părinților ei care muriseră cândva înecați, și de cum mi s-a spus pe cine reprezintă cele două profiluri, altfel foarte sugestive pentru moartea de care avuseseră parte, eu am știut că-i mai văzusem cândva, undeva, pe oamenii aceia, și tot cu aerul acela de înecați, da! cum veneau de nicăieri și se abăteau pe la casa noastră, îndeosebi vara și totdeauna când Tata lipsea de-acasă, părea că toate le sunt cunoscute, ceva se va fi petrecut între părinții fetei și părinții mei, ceva tulbure și amar, doar nu întâmplător o întrebau pe Caterina: „Ești fericită, Caterina? Bărbatul tău e fericit?” de ce de fiecare dată numai aceste două întrebări? să fi fost ele replica la amenințarea unuia dintre ai mei, poate chiar la o răzbunare săvârșită? sigur că una din vizitele lor de odinioară îmi rămăsese proiectată ca o pecete de foc în memorie, poate voi fost și martor la vreuna din discuțiile lor cu Caterina, sau poate că, și mai grav, memoria lor mi-o transmiseseră ereditar Tata, Caterina, să n-am nici eu liniște cât voi trăi? dar o fi, oare posibil așa ceva? și i-am adus Caterinei la cunoștință și acest lucru!

Și mi-am amintit de visul ce l-am avut, în timp ce fata dormea de-a lungul celeilalte canapele, tot în noaptea de-atunci, în trenul cu care călătoream spre casă, vis cu doi înecați care-mi cerșeau să le dau drumul înăuntru, dar pe care-i biciuia un om cu floare albă la butonieră, fața nici unuia n-o deosebeam, nici ale înecaților, nici a călăului lor, și a venit un timp când Caterina mi-a mărturisit cum l-a cunoscut pe Tata, la întoarcerea din prizonierat, în gară, schimbându-i floarea veștedă ce o avea la butonieră cu una proaspătă, albă, perfect! Așa a fost, dar faptul aparține biografiei lor, cum de a străbătut în subconștiința mea, sau dintre ce reziduuri ale altei memorii l-am preluat și a izbucnit în visul meu cu înecații? și ce motive teribile va fi avut Tata să-i biciuiască până și-n visul meu pe înecați, de unde mereu și mereu Tata împletindu-și soarta cu soarta părinților fetei, în realitate, în irealitate? și i-am povestit Caterinei și despre acest vis!

Și mi-am amintit că la plecarea în război Tata primise de la o fată, ca semn de credință și talisman, o buclă de păr care-l și apărase de moarte și pe care Tata o păstra și-acum cu sfințenie în porthartul lui ofițeresc, păr de culoarea tutunului, încă și peste timp își păstrase culoarea, parfumul, și grozav ce va fi iubit-o Tata pe fata aceea dinainte de război dacă, și peste timp, îi păstra cu sfințenie semnul de credință și talisman, dar (vă întreb) numai ca să-și ardă sufletul de câte ori va fi scos-o la iveală și va fi stat în adorația ei? sau și pentru altceva o păstrase? ca pe o sursă inepuizabilă, să zicem, a urii și a răzbunării, dacă reținem ce pretindea Caterina – că fata aceea luase de bărbat alt bărbat decât pe Tata și chiar murise deodată cu acel bărbat al ei într-un accident? dar fusese oare accident, sau ce altceva fusese? și dacă această împlinire a destinului a avut loc, ființa ispășind cum a ispășit, împotriva cui avea să mai acționeze ura Tatei, gândul lui de răzbunare? și să fie oare întâmplător că și fata cu care călătorisem eu în tren avea părul tot de culoarea tutunului, să fi devenit ea obiectul urii și răzbunării Tatei, până într-atât de inuman să fi fost conceput pactul cu Diavolul? și i-am împărtășit Caterinei toate întrebările, cumplitele îndoieli care mă împovărau, indirect, cu și mai grea vinovăție!

Și m-am întors atunci către Caterina, și m-am apropiat până la un pas de ea, și i-am căutat privirea, și am întrebat-o cu blândețe:

– Te rog, Mamă, numele de Condrea îți spune ceva? Ai auzit vreodată de o fată care se cheamă Sonia Condrea?

Ei bine, chiar și atunci, desperat cum eram și înnebunit de dorul celei pierdute, care-mi fusese atât de certă în gând și care acum devenise inefabilă ca visul, am sperat că Mama nu va confirma nimic sau că va avea inspirația să mă mintă. Caterina însă n-a avut curajul să mă mintă, intuiția mea s-a confirmat. Iar la ceasul la care a apărut și Tata, nu atât dezastrul de la fața locului l-a scos din minți și l-a umilit, cât teroarea pe care o aplicasem asupra Caterinei ca să descopăr de ce și-a vândut el sufletul – Diavolului și cum, dintre toate umbrele de oameni ale pământului, nu găsise alta să îngroape la temelia casei mele decât umbra Soniei Condrea.

M-am adresat Caterinei, înghețat:

– Spune-i acestui om că eu plec din nou în lume, de azi mă puteți socoti ca și mort. Și să vă ierte Cerul pentru toate, eu n-am să vă iert niciodată...

12.

Sonia Condrea s-a stins în brațele mele, și a fost exact la un an, era un septembrie la fel de fastuos ca și acela în care ne cunoscusem, doar că ora a fost alta, exact ora la care i se zidise la temelia casei umbra...

Cella Delavrancea

Semnul

Domnului dr. Liviu Cîmpeanu

Trenul ajungea la cinci. De mult timp doream să mă întorc iar la München, orașul unde te poți liniști de grijile vieții. Fusesem de trei ori în capitala Bavariei. Cadența de discreție franțuzească și elanul romantic italienesc se îmbină armonios în arhitectura lui, și aerul de munte risipește orice lâncezeală în această cetate a muzicii. În mintea mea se amestecau impresiile trăite în diferiți ani. Toate aveau aceeași culoare albastră. Și tramvaiele erau albastre în München. Alunecau lin pe șine, se opreau la stații cu precizie de cronometru. O zguduire rupse firul evocărilor. Intrasem în gară. Case înalte umbreau compartimentul. Cineva mi-a dat jos geamantanele. Apoi m-am suit într-o mașină și am pornit spre „Vierjahreszeiten-Hotel”. Cu plăcere copilărească regăseam lucrurile la locul lor.

Într-un oraș în care nimic nu s-a schimbat de-a lungul anilor ți se pare că nimic nu s-a schimbat nicăieri, nici în tine. Redevii nou, proaspăt, pe pragul vieții, cu inima deschisă surprizelor.

Cascada din Piața Maximilian plesnea pietrele de la fântâni cu același zgomot neobosit, halucinant noaptea, dacă locuiești într-unui din hotelurile care dau pe esplanada unde se înșiră librăriile de artă și prăvăliile de mobilă veche.

Toamna își scutura aurul prin pomii așezați în dreptunghi. Terasele cafenelelor erau ticsite de oameni. În bulevardul cel mare, perspectiva era neclintită, palatul din fund oprind orizontul, cu fațada lui panoramică. La „Vierjahreszeiten-Hotel” n-am recunoscut personalul. Dar mirosul holului era același, un amestec de ceai, țigarete și parfum încălzit. Scrisesem dinainte să mi se rezerve o odaie pe strada lăturalnică, la etajul unde acum câțiva ani petrecusem săptămâni de reculegere muzicală. Odaia semăna cu amintirea mea. Mi s-a părut însă mai mică. Patul purta un baldachin. Somnul părea gata să mă învăluie. Dar m-am scoborât îndată în sufragerie, să-mi beau ceaiul. Un covor înăbușea pașii. O tăcere de submarin domnea în sala cu tavan jos, lucrat în stuc alb. Măsuțele erau cochet împodobite cu flori. Regăseam atmosfera gânditoare a vechiului hotel și învârtind încet lingurița în ceașcă îmi analizam plăcerea de a-mi fi realizat o dorință. Era plăcere? Da și nu.

În așteptare, te hrănești cu închipuirea, modificată după fantezia momentului. Îi modelezi tu forma, iar multiplicarea ei în imaginație te îmbogățește fără a-i știrbi din posibilități. Însă proiectarea unei stări de spirit netrăite n-are perspectivă în suflet, rămâne pe un plan pur vizual, și instabilitatea ei, fără volum, împiedică întruparea mulțumirii.

Acum atinsesem ceea ce doream. Trebuia să încep să mă bucur. Dar bucuria, când ești singur, e un fel de meditație. Adică rezultanta unor stări retrospective. Și bucuria nu se poate resimți decât în prezentul ei. Prin urmare, chiar substanța bucuriei lipsea din acest popas mult dorit. Totuși, din liniștea și tăcerea care mă înconjurau se ridica o blândă stare de spirit, de care păreau cuprinși toți cei ce, ca mine, învârteau lingurița în aburul unei cești de ceai.

De departe recunoscui pe o celebră cântăreață. Aveam s-o aplaud a doua zi în Donna Ana. Fața ei era ca o mască de tragedie greacă, cu orbitele larg înfundate în frunte, și gura vastă, bine dilatată, ca să dea drumul glasului torențial. Era singură, dar părea că așteaptă pe cineva. Pregătea, pentru altă persoană prăjiturele și pesmeți pe o farfurie. Mai aproape de mine, grupurile obișnuite ale vilegiaturiștilor. Englezoaice prea slabe, nemți prea groși, câteva bătrâne ce-si purtau naționalitatea în ticuri, câte un bărbat bolnăvicios și distins a cărui poveste ai vrea s-o cunoști.

Un curent rece trecu brusc prin sufragerie. Întorsei capul spre ferestrele largi. Erau închise. Nu departe de masa mea, se așezase o doamnă îmbrăcată în rochie cenușie. Nu văzusem când intrase. Părul era roșcat, și ceea ce zăream din figură, foarte palid. La degete-i ardeau câteva rubine. O melancolie mă cuprinse, ca un fel de stinghereală față de mine însămi. De ce crezusem că voi fi veselă și mulțumită pentru c-am sosit la München? E drept că aveam un program de o săptămână de muzică, de vizite prin muzee, dar eram singură, și gânduri vechi, uitate reapăreau, păstrate intacte parcă, în atmosfera bătrânească a vechiului hotel. Ce puternică devine nostalgia fericirii când o regăsești aceeași ca acum douăzeci și cinci de ani, tot atât de fermecătoare, tot atât de nerealizată!

M-am ridicat de la masă și am pornit pe străzile înguste unde recunoșteam fiece prăvălie. Afară era cald – căldura de miere a sfârșitului de august. Apoi, când s-au luminat vitrinele, m-am întors ca să fac din odaia anonimă, cu geamantane închise, un colț sufletesc al meu.

Dimineața am citit în gazetă că lotusul din Grădina botanică înflorise. Această veste mare era tipărită cu caractere majuscule în prima pagină. Tramvaiul care ducea la capătul orașului era plin. Acolo se întindea un parc înveselit de toate spețele de flori și trandafiri, un adevărat bal al florilor. Serele tropicale din grădină sunt înalte și conțin o bogată varietate de arbori tropicali, ficuși, palmieri și varietăți nesfârșite de ferigi. În diferite încăperi, la o temperatură de baie de aburi, se cățărau pe tulpine delicate orhideele, mai minuțios lucrate decât bijuteriile, fluturi vegetali în nuanțe de pastel,  capriciu minunat al naturii.

Într-una din sere, pe talgere de frunză de grosimea pielii de vițel, și așa de mare încât un copil de cinci ani ar fi putut ușor să stea pe ele, pluteau lotușii, suveranii nuferilor din lumea întreagă. Cu petalele strânse și ridicate spre cer, într-un gest de slăvire, cupa lor avea transparența roză a porțelanului chinezesc și o catifelare de nor. Unul singur era însă „lotusul regesc” despre care scriau gazetele. De un albastru de lapislazuli, părea o apoteoză a Maicii Preciste. Floarea colosală era ireală în perfecția ei. Un an întreg se trudise planta în bazinul de apă caldă să producă această fenomenală înflorire. Și după douăzeci și patru de ore, frumusețea se ofilea, culoarea pălea și se stingea viața într-însa.

Am privit-o mult timp, cu toate că aerul umed era irespirabil. Efemera ei existență îmi aducea aminte de geniile care mor în plină tinerețe, fiindcă și-au împlinit misiunea, au descoperit o nouă formulă a frumuseții, au sădit în spiritul omenesc credința într-o armonie supraomenească.

M-am întors la hotel cu viziunea florii minunate, și aș fi vrut să trimit pe toți necunoscuții care mă înconjurau acum în sala de mâncare, la Grădina botanică, să se încânte de azurul vegetal al lotusului regesc. Lângă masa mea se așezase doamna în rochie cenușie. Iar nu observasem când intrase. De data asta i-am văzut fața. Era într-adevăr extraordinar de palidă. Sau părea astfel, pentru că nu era fardată. Vârsta nu se ghicea pe trăsăturile ei fine. Privirea era ciudată. Ochii rotunzi, mari și negri parcă n-ar fi înregistrat nimic. O distincție rece o înstrăina de toată lumea. Nu i-am auzit glasul când și-a comandat prânzul.

Când ești singur într-un oraș străin, te legi de una din ființele necunoscute întâlnite din întâmplare și dai drumul imaginației să-și toarcă fuiorul. Doamna în rochie cenușie era desigur un subiect interesant. Nu părea atentă la vecini și puteam s-ro examinez cu de-amănuntul. Era slabă și probabil înaltă, cu mâini lungi și subțiri. Expresia ei rămânea așa de neschimbată, încât dădea întregii persoane o pietrificare stranie. Cu greu mi-am desprins privirea de la ea. Obosisem făcând și desfăcând presupunerile. Aparținea desigur unei aristocrații bogate. Rubinele de la degetele ei fine erau o mărturie. Dar nu-i ghiceam naționalitatea. Disprețul care-i trăgea în jos buzele subțiri interzicea parcă orice afirmare. Ciugulea din farfurie așa de încet, încât n-am mai zăbovit în sufragerie. Vinul fusese cam tare. Îmi simțeam capul greu și deodată o lipsă de bună dispoziție care mă făcu să amân pe a doua zi vizitarea muzeului de pictură veche. Seara mă duceam la operă și voiam să mă bucur, odihnită, de spectacol.

M-am întins pe pat și am ațipit. M-am trezit speriată. Visasem urât, fără să-mi aduc aminte de vis. Îmi rămânea numai senzația de cenușă în tot trupul. M-am îmbrăcat pentru teatru, dar mi-era frig. Se vede că odaia mea dădea spre nord și n-avea soare. Am ieșit. Amurgul lăsase o dâră galbenă pe cer. O stea clipea în depărtare. Pe măsură ce mă apropiam de operă, mă cuprindea o veselie lăuntrică care-mi topi oboseala.

Așteptarea unei bucurii artistice este cea mai cinstită dintre bucurii. Nu te va dijmui niciodată. Iți toarnă în suflet un entuziasm din care se plămădește emoția artistică. Aceea este un imperativ. Te cuprinde, te năpădește, pătrunde în toate ramificațiile nervoase ale trupului, te reînnoiește, te botează. Ești altul, după ce ai primit șocul artistic.

În opera lui Mozart, Don Juan, pe care o ascultasem de atâtea ori, același caracter evident de genialitate mă izbi iarăși – simplificarea mijloacelor de expresie-și siguranța lor. Numai în arta plastică din China veche am găsit atâta intensitate în sobrietatea liniilor, cu un potențial de emoție așa de mare. Cu tot romantismul libretului, nici o frază muzicală nu este împovărată de accesorii inutile. Cu primul strigăt al Dorinei Ana pășești în dramă, direct, puternic. Fiecare personaj este precis caracterizat psihologicește, prin ritmul ce i se cuvine, melodiile se confruntă și se leagă în dialogul muzical, cu o claritate de cuvinte. Mijloacele tehnice par simple și, de fapt, sunt.

Mozart nu se rătăcește. Geniul său lăuntric îi destăinuie proporția formei și intervalele sonore prin care va izbuti să creeze drama. Iar cel ce ascultă are și el revelația participării la dramă. Este tras în ea, trăiește ficțiunea. Se ciocnesc două elemente puternice în această operă. Timpul, întrupat de Don Juan, cu toată eleganța și superficialitatea secolului al XVIII-lea, și veșnicia, adică conștiința omului, care mustră și pedepsește, în personajul Comandorului. Legătura o face Donna Ana, întreținând prin vehemența ei un paroxism liric, stăvilit numai de flăcările ultimei scene.

Reprezentația era desăvârșită. După actul I, am privit în sală. Decorarea ei rococo, de un stil foarte pur în curbele sale aurii, înlănțuia impresia muzicală și o păstra încă vie. Lojile suprapuse în acoladă erau ticsite de public. Căutai pe doamna în cenușiu. N-o văzui. Fermecătoarea muzică îmi șterse apoi iar preocupările și noțiunea timpului. Eram cucerită din nou, purtată în spațiul perfecțiunii artistice. Acum Donna Ana și Donna Elvira cântau împreună. Vocile lor, fluide ca apa, depănau melodiile, înaripau virtuozitățile vocale. Dintr-o dată, Donna Ana duse mâna la gât, deschise gura, o închise, o deschise iar, ridică brațele și pe fața ei se fixă o expresie de groază. Șeful de orchestră încercă să împlinească golul întreruperii, Donna Elvira făcu semne agitate spre culise și Donna Ana fugi de pe scenă. Perdeaua se lăsă, spectatorii se ridicară, unii cuprinși de panică.

În murmurul crescând, zării în primul rând al fotoliilor de orchestră pe doamna cu rochia cenușie. Lumina mare din sală reliefa silueta ei înaltă și uscățivă. Purta în păr o diademă de rubine, buzele i se întindeau într-un fel de surâs răutăcios. Alunecă printre fotolii și dispăru. Șeful de orchestră apăru la rampă și anunță că reprezentația va continua. Donna Ana avusese un inexplicabil acces de astm, din fericire trecător.

M-am așezat din nou în fotoliu. Un parfum greu plutea în sală. Mi-aducea aminte de mireasma unei dature care mă împiedicase să dorm într-o noapte, la moșia unui prieten. Grădina era mărginită cu Mureșul întins, panglică pe iarbă, iar mirosul ridicat ca un tavan deasupra tufișurilor apăsa, tulbure, mă îneca. Dacă Donna Ana a respirat acest parfum, nu e surprinzător că a fost cuprinsă de sufocație. Trebuie să fi fost parfumul aproape de scenă, ca să sufere într-atât, încât să nu mai poată cânta. În umbră, zării în primul rând locul gol al doamnei cu rochia cenușie. Ea era. Sigur că ea era de vină. Publicul ovaționă reintrarea în scenă a cântăreței și, cu toate că glasul nu răsuna cu siguranța lui obișnuită, avu câteva accente duioase.

Epilogul se apropia. Statuia Comandorului îi poruncea lui Don Juan să deschidă ușa. Basul vibra lugubru în tonul minor, octavele purtau osânda păcătosului. Când apăru, palid și uscat la față, cu orbitele rotunde și înfundate, înțepenit în platoșa lui argintie, mi se păru că seamănă cu doamna în rochie cenușie și un fel de neliniște mă cuprinse. Ca întotdeauna, finalul din Don Juan mă agita, și astă-seară eram mai sensibilă.

Am plecat spre hotel într-un grup care, firește, vorbea numai de incidentul de la operă. În holul hotelului, același parfum înecăcios ne făcu să protestăm. Portarul ne informă că doamna cu rochie cenușie răspândește această esență tare. La întrebarea mea, îmi răspunse că se numește Frau Moeller și că locuiește în Hamburg. Mai mulți dintre noi am hotărât să o sărbătorim pe Donna Ana. În hotel era o florărie. I s-a pregătit la repezeală un buchet. I s-a împodobit masa cu trandafiri roșii și am așteptat-o. A sosit curând, înfofolită în blană și cu un turban pe cap. Era însoțită de șeful de orchestră, un bărbat de tip spaniol accentuat. Se șoptea că este fiul unui arhiduce cu o dansatoare. Era un meșter mare al orchestrei, cu temperament mediteranean și disciplină nordică. Se căsătorise nu demult cu cântăreața și locuiau la „Vierjahreszeiten”.

Donna Ana fu mișcată de manifestația de simpatie și primi bucuros să ia masa cu noi. Imediat, ne povesti ce i se întâmplase. Ghicisem. Fusese victima parfumului de datura, dar ne mărturisi că de mai multe minute o enervase privirea unei doamne din primul rând de fotolii, care parcă-i sorbea toată vlaga. Încerca să întoarcă capul, dar o atrăgea o forță ciudată spre punctul unde luceau doi ochi mari, rotunzi.

– Parc-ar fi vrut să mă adoarmă și mă zbăteam în luptă cu ea, până ce mă izbi un miros atât de tare și înecăcios, încât mi s-a uscat gâtul și am simțit o gheară ce-mi strângea pieptul. A fost o senzație oribilă de asfixie. Așa ceva nu mi s-a mai întâmplat niciodată.

Timbrul glasului ei era frumos și când vorbea. Avea mâini de statuie, cam mari, dar modelate expresiv, cu palma trandafirie și lungă. Făcea gesturi lente și mâna i se deschidea molatec. El o privea printre gene și o poftea la mân-care cu o grijă afectuoasă. În ușă apăru doamna cu rochie cenușie, Frau Moeller. Ramura de rubine din păr lucea ca jăratecul. Un violent parfum se răspândi în sala de mâncare. Pe Donna Ana o scutură un fior.

– Asta e persoana, uite-o.

Toți am întors capul spre dânsa. O clipă se păru că ezită, apoi fusta lungă de catifea cenușie undui ca un val și Frau Moeller dispăru din sufragerie.

– Cine este doamna? întrebă șeful de orchestră. Îi dădui informația culeasă de la portar.

– Are un aer ciudat, spuse el.

– Ciudat? izbucni cântăreața, e oribilă, e o personificare a nenorocului, dragul meu. Ara observat-o bine de pe scenă. În întuneric, ochii ei luceau diavolește. Sunt sigură că e piază-rea. De-altminteri, ați văzut ce mi s-a întâmplat. Ar trebui să plece de aici, să n-o mai vedem...

Împinse farfuria, și paharul de vin se răsturnă, pătând cu roșu fața de masă.

– Nu te enerva, scumpa mea, nu uita că mâine cânți iarăși.

Dirijorul se întoarse spre mine.

– E drept că ar trebui să se interzică parfumurile tari în primele trei rânduri de fotolii. Și eu am fost tulburat de acest miros exotic.

O italiancă începu să vorbească despre malocchio, și ilustră cu exemple ce ni se părură din domeniul fanteziei o superstiție națională. Un scoțian povesti, cu multă seriozitate, despre existența fantomelor, și conversația devie pe muchea misterelor necuprinse, cu exemple de premoniții, apariții și dedublări. O cucoană bătrână observă că este aproape douăsprezece – ora fatală – și că ar fi sănătos să încetăm povestirile care ne vor tulbura somnul. Cântăreața tăcea și asculta, cu o față din ce în ce mai obosită. Eu mă gândeam cu oareșicare grijă că sunt singură și nu cunosc pe nimeni la etajul meu. Spre marea mea satisfacție, am constatat că cei doi muzicanți locuiau pe același palier cu mine. Ne-am despărțit prietenește. O emoție împărtășită în comun dărâmă prejudecățile și mistuie densitatea timpului. Ne întâlnisem pe planul esteticei muzicale într-același plan. Era suficient ca să dorim să ne revedem.

În odaie, lucrurile mele dădeau încăperii o liniște posesivă. Am stins iute lumina. Jucau pe dinaintea pleoapelor apariția cadaverică a statuii din Don Juan și ochii ficși ai doamnei Moeller. Într-un târziu, adormii, și somnul mă aruncă în fundul fără imagini al odihnei grele.

Era soare pe bulevard când m-am trezit, și umbra se lungea pieziș și transparentă în strada mea. M-am îmbrăcat iute ca să mă duc la muzeu. Drumul îl făcusem de atâtea ori, încât îmi regăseam crâmpeie de gânduri înviate de pasul meu. Există un ritm interior de care este legat tot impulsul unei ființe. E destul să se pună în mișcare, ca să tresară și să se redeștepte ceea ce compune personalitatea unui om, propriul său acord cu veșnicia. Acela păstrează întotdeauna același ton, în ciuda experiențelor cu care ne îngreunează timpul. Eu culegeam acum, după mulți ani, impresiile nedeslușite, tulburătoarele întrebări rămase în spațiu, și, aparținându-mi, prezentul de atunci, pe care-l retrăiam acum, ca și când nu și-ar fi epuizat încă vibrațiile. Dar era schimonosit de singurătatea mea actuală, și năvălirea trecutului altera substanța nouă a zilei de azi. Mă feream în zadar de reminiscențe. Îmi săreau înainte pe măsură ce treceam pe străzile ce mă duceau la muzeu.

Necruțătoare e memoria omului. Ce-ai crezut uitat îți apare la suprafața impresionabilității cu preciziunea detaliată a unui trompe l’oeil într-un tablou. Ocupă locul cuvenit unor noi cunoștințe, îți impune, povara unei existențe moarte. Te poticnești în desăvârșirea lucrurilor trăite și nu mai poți feri de tulburare apa vie a veseliei.

Am urcat treptele muzeului cu o senzație de tristețe. Dar în fața pânzelor favorite am fost iar purificată de orice amintire. Trăiam clipa – nu în timp, ci în eternitate. Poate că așa va fi după moarte. O nemăsurabilă clipă a unei armonii fără mișcare. Dacă ne vom fi meritat moartea, bineînțeles! Altminteri, clipa va fi smulsă și aruncată în timp, de unde se va rostogoli iar în viață.

Un clopoțel m-a trezit din contemplație. Se închidea muzeul. Era ora mesei. Piața Maximilian, cu fântânele jucăușe, era însorită. Pe jos, tremurau pete de umbră și lumină, după frunzele pomilor care împodobeau grădina din mijlocul pieței. De după o vitrină, la un anticar, un înger sculptat în lemn își răsfira, ca un vultur, aripa aurită. Surâsul sienez – amestec de ironie și naivitate – înveselea delicioasa figură. Am strâns în suflet noul dar al dimineții și mi-a șters toate imaginile trecutului.

În sufrageria hotelului am salutat de departe pe noii mei prieteni și am constatat cu plăcere că Frau Moeller lipsea. Menu-ul era pe placul meu. Ziua de azi era ruptă din rai. Sunt momente de liniște biologică pe care inteligența le înregistrează cu un fel de satisfacție rece. Toată frământarea căutării unei soluții de adaptare la imperfecție, atât de chinuitoare pentru spirit, e topită în starea de perfectă înțelegere dintre elementele vitale ale trupului, stare care cere armonizarea atâtor tendințe obscure, încât nu depinde de voință. Inteligența liberată în fine de trup poate să se preocupe numai de dânsa, să-și asculte dorințele, să-și realizeze menirea. I se potolește simțirea trupului, se desfată într-o dezinteresare care o lămurește față de ea însăși, în fine liberată, bucuroasă de unicitatea ei.

Eram într-această stare de euforie a gândului și, uitându-mă vag în fața mea, prelungeam nemișcarea, de teamă să nu rup fecunda mulțumire interioară. N-am văzut când a intrat Frau Moeller în sala de mâncare. Cum a zărit-o, cântăreața s-a ridicat brusc de la masă și a părăsit ostentativ sufrageria. Masa de lângă mine era liberă. Necunoscuta a ocupat-o. Era îmbrăcată tot în cenușiu – se vede că era legată de un jurământ. Pe corsajul de lână fină, cu mâneci lungi și largi, strălucea, pe partea stingă, o bijuterie originală – două crăcuțe de răsură în rubine. M-am ferit s-o privesc, dar îi simțeam ochii care sfredeleau aerul împrejurul meu. Mi se părea că eram în vecinătatea unui frigorifer. M-m sculat să plec. Echilibrul trupesc și mulțumirea mea cerebrală dispăruseră.

Când am ajuns la ușă, am simțit că necunoscuta era în spatele meu. Deodată m-a apucat frica – o frică fără rost, cu atât mai mare cu cât n-aș fi putut spune de ce mi-era teamă. În fața coridorului era ascensorul. Băiatul de la lift a deschis ușa. Am vrut să intru. Ceva rece m-a oprit, un fel de zvârcolire care mi-a strâns coșul pieptului. Un tânăr cu o față grosolană mi-a trecut înainte. Băiatul de la lift a rămas jos. Ascensorul s-a ridicat în cușca lui. Am auzit glasul doamnei Moeller, un glas spart, șuierat:

– Mai bine pe scară.

Atunci a izbucnit un muget de bou străpuns. Bărbații s-au repezit pe scară. Câteva cucoane s-au făcut palide. Am încremenit. Frau Moeller nu mai era lângă mine. Cineva strigă după un doctor. Din incoerența inerentă neprevăzutului, am deslușit că tânărul își prinsese un picior în ascensorul care se oprise înainte de a ajunge la etaj, și pornise iar, Înainte de a fi fost închisă ușa. Am părăsit zgomotul și reflecțiile întretăiate fără sens, dar nu mai m-am urcat în odaie. Deodată nu mai puteam suferi hotelul. Mi-era frig și tremuram.

Afară, strada se scălda în soare. Uitasem, se vede, că la „Vierjahreszeiten” era întotdeauna răcoare. Am încercat să mă distrez cu nimicuri, umblând prin străduțele lăturalnice care dau în piața primăriei, citind la librării titlurile cărților, dar gândul meu se întorcea la același punct: doamna în gri, Frau Moeller. Cine era? Ce putere emana din ființa asta silabă? Era o forță distrugătoare? Eu fusesem împiedicată să mă urc în ascensor. De cine? Voința ei, sau instinctul meu de conservare? Fraza ei dovedea că știa ce avea să se întâmple. Pe mine voise să mă apere – de ce? Am umblat mult cu pas grăbit. Scandam în mers cuvântul: în-car-na-re, fără să-l leg de vreun gând. Am obosit mergând așa, fără scop.

Când m-am întors la hotel, doi domni care păreau a fi directorii au înaintat ap re mine și m-au rugat să povestesc ce știam despre accident. Nu am mărturisit groaza puerilă care mă mânase spre ascensor. Au încercat să afle impresia ce mi-o făcea doamna Moeller. Am evitat să răspund. Nu știu ce mă oprea de a spune adevărul. Poate sentimentul că se urzea o cabală împotriva unei ființe probabil nevinovată. Poate pentru că fusesem apărată chiar de această ființă. Holul se umpluse cu lume nemulțumită. Mai toți se plângeau de frig, de curente de aer rece, de zăpăceala serviciului. Directorul invoca sezonul încă văratec și afirma că nu s-a dat drumul caloriferelor nicăieri în München. Povestea ascensorului se reluă în discuție. Tânărul, grav rănit, era la sanatoriu. Ascensorul fusese controlat și funcționa bine. Directorul părea foarte plictisit. O voce ascuțită protestă într-o germană stricată că ar trebui verificate pașapoartele călătorilor. Un hotel de clasa întâi nu primește pe orișicine.

Persoana care protesta era lângă ușa de ieșire. Dădu din umeri brusc, își agăță geanta de colierul de perle lung și rupse firul. Perlele săriră pe trepte și apoi în stradă. În fundul holului, Frau Moeller privea, nemișcată. Avea pe cap o pălărie cu două aripi cenușii, puse ca două antene pe frunte. Trecu ușor prin hol și ieși. Atunci am observat că purta fustă lungă și ziua. Am ajutat la căutarea boabelor de mărgăritar. Două n-au putut fi găsite. Posesoarea șiragului a cerut să i se facă socoteala. Va pleca din această casă, unde se întâmplă lucruri stranii. Striga cu lacrimi în ochi. Mărgăritarele în mâna ei grasă mi-au adus aminte de basmul cu prințese și căpcăuni. Era, evident, ceva neobișnuit în aer anul acesta. Nici eu nu regăsisem atmosfera pașnică în care-mi plăcuse să stau aci acum câțiva ani.

M-am urcat în odaie numaidecât după masă. Nu mă duceam la teatru în seara asta. M-am vârât în pat și am luat o carte. Voiam să mă desprind de ziua neliniștită, s-o dau afară din realitate, s-o înlocuiesc cu altceva. Dar eram tulburată și-mi stăruiau în gând întrebări copilărești. De ce doamna Moeller poartă fustă lungă? Elegantă este – atunci de ce cu tot dinadinsul își ascunde gleznele? Citeam, și îmi revenea în fața ochilor mersul doamnei Moeller. Parc-ar fi lunecat pe apă o barcă. Nu se vedea bine înaintarea genunchiului, nici linia coapsei. Fusta era creață, ea foarte slabă. Mă frământam în jurul unei întrebări puțin interesante, cu toate că romanul englezesc era bine scris și plin de viață.

Însă nu puteam citi cu șir. Mă întorceam iar la doamna Moeller. Literele se încâlceau sub ochii mei. Îi auzeam glasul spart „Mai bine pe scară”. Vrusese să mă ocrotească. Cine o fi – ce o fi femeia asta? Am ridicat ochii. Între pat și dulap era un loc mare, gol. Urât mi se păru golul, urât și nestăpânit. Dac-ar fi cineva în odaie, ar umple golul. Cineva îmbrăcat în gri?

Am sărit din pat ca o pisică, cu toți mușchii încordați de frică. Ușa mea rămăsese descuiată. Am întors cheia de două ori și am început să umblu prin odaie, ca să nu mai măsor vidul. Din cadența pasului meu răsări iar cuvântul: în-car-na-re. Mi se părea rotund și liber, nelegat de propoziție, amenințător de autonom.. M-am vârât iar în pat. Am pus mâna pe carte. Mâna-mi tremura. Descripția lui Jennifer așteptându-și iubitul era subtilă, cu observații pătrunzătoare. Jennifer era blondă, veșnic în mișcare. Semăna cu o flacără. Ce nume ciudate poartă englezoaicele... Jennifer! Am lăsat cartea pe plapumă. Iar m-am uitat prin odaie.

Ceva lent se târa tăcut în mine. De jos în sus. A prins picioarele de le-a zgârcit, a apăsat cu greutate pe mijloc și mi-a răcit dintr-o dată inima, furnicându-mi în toată șira spinării. Frica mă invada ca o inundație. Creștea în mine și peste mine. Așteptam ceva grozav, care n-avea formă încă, dar avea să aibă în curând. În nebulosul tremur al tăcerii, așteptam să se desprindă forma fricii mele. Urechile începură să audă prea bine, vântul înăbușit al ascensorului ajuns la etajul meu, foșnete mătăsoase în coridor, un pas lent, oprit aproape.

Am cătat cu privirea la ușă. Nemișcarea din dosul ei era și ea un zgomot. Bătea o inimă. A cui? A mea firește. Am stat mult timp ascultându-i ritmul egal, dar din ce în ce mai tare, cu ochii pironiți asupra ușii. Nu mai știam dacă o încuiasem. Eram sigură că în pânda mea se oglindea pânda altcuiva. Sau eram eu dedublată? Mi se părea că mă văd, așezată în pat, crispată, cu mâna înțepenită pe carte.

Deodată, clanța s-a scuturat imperceptibil. Am vrut să clipesc, ca să-mi asigur vederea. N-am putut. Pleoapele mi-au rămas ridicate. Clanța s-a coborât ușor. A rămas jos. O mână o apăsa în jos, de partea cealaltă a odăii. Cineva, în coridor, voia să intre. Nu se putuse înșela. N-ar fi încercat ușa atât de încet, cu atâtea precauții. Am rămas cu ochii încremeniți pe clanță. În toată ființa mea groaza își întindea tentacule de caracatiță. Aș fi strigat. Gâtul parcă mi se subțiase și nu îndrăzneam. Strigătul meu ar fi mișcat ceva și trebuia să nu se miște nimic. Căutam s-aud un zgomot familiar, zăngănitul tramvaiului, sau ascensorul, iar. Să mai vină cineva în coridor. Dar nu auzeam decât inima mea, care da să-mi sară din piept.

Toate poveștile cu strigoi îmi roiau în cap. Între clanță și mine mi se părea că se țese o pânză de păianjen, lărgindu-și mereu cercurile. Când vor fi ajuns la pat, voi fi strânsă în plasă, un cerc îmi va trece peste gură, altul peste ochi. Pleoapele mi s-au dat jos. Am înghițit adânc.

Când am deschis ochii, clanța se ridicase. Am întors capul. Am pipăit cartea. Lucrurile erau la locul lor, liniștite. Ușa ascensorului s-a pocnit tare. Am auzit o voce de bărbat mormăind. M-am repezit la ușă și am deschis-o. Trei persoane se îndepărtau în partea stângă a coridorului, iar în fund, la dreapta, am zărit fusta de catifea gri a doamnei Moeller, dispărând. O răceală de beci mă cutremură. Am controlat ușa mea, încuind-o de mai multe ori. Am tras zăvorul. În odaie era călduț. Lampa cu abat-jour de mătase galbenă răspândea o lumină de binecuvântare în toată încăperea. Am luat un somnifer și în fine am adormit, cu senzația unei pietre de moară apăsând asupra trupului.

Mi se fereca un lanț la mâna stângă. La fiece bătaie de ciocan mă înfundam puțin în pământ. M-am zbătut. M-am deșteptat. Bătea cineva la ușă. Am auzit glasul cameristei.

– E târziu? am întrebat-o, descuind ușa.

– Da, v-am și adus cafeaua, dac-am văzut că nu mai sunați. Mi-a fost teamă...

Potrivea tava pe masă. Am tresărit.

– Teamă? De ce?

S-a uitat la mine și a întins cutele șorțului alb.

– V-a fost bine astă-noapte? Mi s-a înnodat respirația.

– Da... de ce întrebi?

– Vedeți, la etajul meu toată lumea a fost bolnavă. Se pare că au mâncat niște ciuperci aseară. N-ați auzit liftul? Cât s-au trântit ușile? Doctorul a fost trezit din somn. O domnișoară tânără e foarte rău. Ceilalți au să scape. Vă spun drept că nu știu ce să mai cred. Și frigul ăsta, numai la etajul nostru...

– Cum asta? am întrebat, ascunzându-mi neliniștea printr-un aer indiferent.

– Să vă spun drept, doamnă, dar să nu râdeți. E frig de când a sosit o călătoare, acum două săptămâni. Să mergeți numai după dumneaei pe scară. Parcă v-ar duce într-o pivniță. Și nu mă lasă să intru în odaie când este acolo. Dimineața, crapă ușa, ca să ia tava cu cafea. Altminteri, e grozavă. Găsesc în fiecare zi un bacșiș pe masă. Și ce bacșiș, bani mulți! Mi-a spus când a sosit că-mi va plăti în fiecare zi, dacă sunt discretă și o servesc bine. Discretă? Cum să nu fiu? Toate ale dumneaei sunt încuiate. Ara o cutie de piele roșie prinsă cu un lanț de un geamantan mare. Acolo-și ține bijuteriile. Numai rubine. De toate mărimile. În fiecare zi, schimbă rochia. Dar se îmbracă numai în gri. Tot ce poartă miroase a un parfum necunoscut de mine. Știți, eu sunt specialistă în parfumuri... Cu atâtea cliente din lumea întreagă... De când a venit aici, totul merge prost. Se întâmplă lucruri ciudate. Nici mie nu-mi mai tihnește. M-aș lipsi și de bacșiș. Bine ar fi să plece!

– Ce-are a face dânsa cu ce se poate întâmplă, intoxicații sau...

Mă întrerupse:

– Nu, nu mai spuneți nimic, doamnă, văd că gândiți ca mine. Sunteți așa de trasă la față azi! Cred că nu v-ați odihnit bine. Am întâlnit-o de mai multe ori pe Frau Moeller, pe coridor astă-noapte. Nu știu ce făcea. Umbla încet, de parc-ar fi fost o somnambulă. Așa e cum vă spun eu. Ar fi bine să plece de aici!

Îmi luase rochia și pardesiul pe braț.

– Să întrebați pe băiatul care-o servește, la masă. De două săptămâni, în fiecare zi pe la patru, îl apucă durerea de cap. A slăbit, săracul. Noi vrem cu toții să ne ducem la direcție astăzi...

În ochii ei albaștri se încrucișară bănuiala și hotărârea. La ușă, adăugă:

– Să ieșiți devreme azi, doamnă. E așa frumos afară!  Să nu vă întoarceți, să luați masa aiurea. Mai scăpați de atmosfera de la noi.

– Dar tocmai atmosfera hotelului mă atrăsese aici, i-am răspuns. O cunoșteam de câțiva ani.

– Era aceeași și acum câteva săptămâni, dar de câteva zile...

A dat din cap și a plecat cu haina mea.

I-am urmat sfatul, nu m-am întors acasă peste zi. Am petrecut dimineața la muzeul etnografic, de unde am ieșit cu iluzia de a fi făcut ocolul lumii, și am luat prânzul într-un restaurant unde serveau numai fete tinere, îmbrăcate în haine țărănești din regiune. Storuri de dantelă estompau lumina și dădeau un caracter confidențial odăii. Mesele erau joase. Fotolii, în loc de scaune, transformau plăcerea de a mânca în plăcerea de a degusta. La fereastră stăruia un platan cu frunza lată, deschisă ca o mină. Trunchiul palid se cojea. Părea atât de viu în transformarea aceasta vizibilă, încât mi s-ar fi părut natural să se fi mișcat din loc. Ar fi alunecat ca o barcă, fără zgomot. Aș fi văzut ceva înalt și cenușiu, care se îndepărtează... Frau Moeller?

Iar îmi apăruse în minte. Am încercat să pun ordine în imaginație. Logica împiedică fantezia nervoasă de a deraia. Altminteri, aluneci în obsesie. Ce făcuse femeia aceea? Nimic. Nu era pe placul unora. Purta fustă lungă, când moda impunea dezvelirea pulpelor. Ieșea din comun pentru că era distinsă. Prea parfumată? Da – asta era o pricină supărătoare pentru alții, dar fusta lungă, nu. Cel mult, obediența feminină la dictatura modei s-ar fi clătinat față de disprețul uneia pentru legea promulgată la Paris. Făceam în gând reflecții de bun-simț și, paralel cu ele, se agitau în mine crâmpeie de propuneri absurde, și clopoțeii spaimei zdrăngăneau în răsuflarea mea. Era mai natural să cred în coincidențe, în întâmplări, anume întâlniri la un moment semnificativ, decât să mă gândesc că o ființă omenească poate orândui fatalitatea și porni forțele nenorocirilor.

Da – dar ce era natural n-avea căutare în atmosfera doamnei Moeller. Silueta ei bizară justifica orice presupunere fantastică. În liniștea elegantă a restaurantului, primeam fără tulburare discuția dintre creier și nervi. Cifrele problemei se împreunau când logic, când nebunește. Dezlegarea, însă, n-o găseam.

Am ieșit în stradă. Soarele era ascuns după un nor imens și razele săgetau cerul ca într-o apoteoză. Mă întorceam la hotel. La o întretăiere de străzi, multă lume adunată gesticula. Când s-a mișcat grupul, am zărit un automobil lung pe trotuar, cu botul într-o vitrină. Altă mașină, mai încolo, turtită ca o armonică. Sângele împroșcase zidul casei. Lângă automobilul cel mare, Frau Moeller. Privea cu multă atenție la ceva zăcând pe jos, acoperit cu o pătură. Am fugit fără să mai întreb ce se întâmplase. Știam.

Dacă s-ar putea înregistra potențialul electric în trupul omenesc, s-ar constata că această femeie răspândește unde electrice care distrug viața, repezind-o spre sfârșitul ei. Alți oameni probabil că emană o forță binefăcătoare. Îmi răsăriră în minte ochii strălucitori ai unui chirurg celebru. Prezența lui vitaliza orice istovit. Mâinile lui mici și vioaie, atingând trupul bolnavului, îl potoleau și-l întăreau.

Îndreptându-mă către hotel, mă întrebam dacă doamna Moeller este conștientă de această forță și dacă-și alege anume victimele, sau dacă șocul depinde de cuantumul de electricitate cu care e încărcat cel care-i iese în cale.

Norii se adunaseră și înaintau dinspre orizont către oraș, niște nori mânioși, scoborând parcă cu tot dinadinsul deasupra hotelului „Vierjahreszeiten”. În hol erau adunați mulți călători. Se vorbea tare de plecare.

Un domn istorisea accidentul. Auzii pronunțându-se numele lui Frau Moeller. Din biroul administrației ieșiră cântăreața cu șeful de orchestră, urmați de un grup de mai multe persoane. Prinsei un sfârșit de frază: „Chiar acum veți putea constata”. La ușa restaurantului se îngrămădise personalul. Zării și pe femeia de la etajul meu. În ochii ei juca veselia.

Ușa ascensorului a scârțâit. Doamna Moeller a apărut în hol. A trecut lent, foarte lent, în murmurul de ostilitate care-i întovărășea plecarea. Fusta cenușie, lungă îi ascundea picioarele. A salutat cu o înclinare de bărbie pe director, făcând un semn de refuz cu mâna. Un rubin de o mărime excepțională părea o rană pe degetul ei palid.

Afară se întunecase. Venea furtuna. Fulgere lungi brăzdau cu furie cerul scoborât peste acoperișuri. Când a ieșit în stradă Frau Moeller, cu toții ne-am luat după dânsa. Un automobil luxos o aștepta, încărcat cu valize cenușii. Frau Moeller s-a aplecat și, intrând în mașină, a ridicat puțin fusta. Pulpele erau scheletice. O clipă i-am zărit picioarele.

Erau boante amândouă, iar pantofii cenușii păreau a înveli două copite. În același moment s-a spart aerul cu asurzitoare și verde lumină. Ne-am cutremurat cu toții. Trăsnetul căzuse foarte aproape. Mirosea a ozon. Țăndări de geamuri au umplut trotuarul. Ploaia cădea cu lungime de lancie. Picăturile săreau de pe jos, speriate de propria lor tărie. Ne-am refugiat în hol. Ochii tuturora exprimau îngrijorare. Nimeni nu mai grăia.

Toți văzuseră picioarele doamnei Moeller.

Două nopți și două zile a plouat așa de tare, încât nici un călător n-a mai ieșit din casă. În hotel era cald. Cutele perdelelor, în sala de lectură, ascundeau potopul de afară și compuneau liniște tăcerii care mă învăluia.

Cine era, ce era Frau Moeller nu voi ști niciodată. În jocul fantastic al naturii, întâmplările se repetă, precum se întoarce același nouă, de atâtea ori în șir, la bacara.

Figura stranie a călătoarei de la Hamburg întovărășise accidentele obișnuite într-un oraș mare. Din vrerea cui? Era victima naturii, care din plictiseală mișcase tot același pion, sau?...

În gândul meu, un ritm  diavolesc scanda cuvântul: În-car-na-re.

Emil Ivănescu

Metempsihoză

„o întâmplare de o oroare insoliți”’

E.A. Poe

Ceea ce îmi pare cu adevărat surprinzător în aventura aceasta este miracolul împlinirii dintr-o dată și pe neașteptate a gândurilor care mă frământaseră ca niște rafinate suplicii inchizitoriale, persistent și dureros, timp îndelungat. Cum totul fusese prestabilit în laborioase și complicat de minuțioase soliloquii, cele ce au urmat s-au manifestat de la sine parcă, înmărmurindu-mă prin automatismul lor precis, stupefiindu-mă prin siguranța desfășurării lor, care căpătase ceva din imuabilitatea marilor legi cosmice. Nu voi cunoaște niciodată secretul momentului unic și sublim în puterea lui de a tăia în două spațiul banal și aproape absurd al comunului, transpunându-mă deodată în lumea feeric iluminată a împlinirii ascunselor dorinți, după cum iarăși nu voi putea exprima nicicând sentimentul de terifiantă măreție pe care l-am încercat crâncen în clipa în care m-am văzut încâlcind cu pasul argonautului temerar drumul sidefat de strălucitor, care începea să se contureze acum euforic în umbrele materiale ale concretului. Reacțiunea mea interioară a luat la început forma pasivă a spectatorului halucinat, care urmărește cu emotivitate extremă și constantă, ca din fundul unei săli de spectacol, aventura sufletească în proporții de dezastru, perindându-se înaintea-i pe ecranul sporit acum, până la dimensiuni dramatice, al conștientului, în imposibilitate de a interveni să-i determine și să-i canalizeze voluntar cursul și totuși neputându-și dezlipi ochii de la imaginea fascinantă și strălucitoare. Târziu, când uzul personalității mi-a revenit, am renunțat de a da vreo interpretare celor întâmplate, căci orice încercare de a intui vreo perspectivă critică asupra faptelor la care participasem se mistuia dureros în migrena cu perceptibile deficite nervoase a gândurilor devenite deodată extravagante, îmi amintesc cum cândva un prieten a afirmat că ar fi logic ca creierul nostru să refuze organicește să infereze vreo judecată asupra propriei sale structuri sau funcțiuni; în cazul meu acest aparent paradox se afirma integral, rezolvând definitiv o problemă ale cărei date, de rândul acesta, erau necunoscute.

Ciudata mea aventură, concepută mai întâi cu armele subtile ale psihicului și realizată apoi surprinzător de apropiat în lumea materială a tonurilor grosolane, căpătase încă din faza ei pregătitoare, din cauza pedantei mele ordine în idei, eticheta suplimentară de „marea plecare”. Sub această denominație quasi-dinamică mă străduiam să explic mai mult aspectul pictural al prestigioasei idei: era vorba de o deplasare între valori, în scopul de a răscumpăra preferința îndelungată pentru un sistem de viață, neglijând pe celelalte, printr-un act de supunere grăbit și fără de rezerve în fața unei mari ordini interioare, cu alt punct polar de convergență al ideilor despre viață și moarte. Calea de împlinire reală a acestor turburătoare planuri constituia mereu marele semn de întrebare al vieții mele. Și deodată totul se împlinise brusc și meticulos, ca sub imperiul unei porunci ineluctabile care vibrase sonor în dedalul încâlcit al sufletului meu ascuns, ca o chemare cunoscută și definitivă a Zilei-de-Apoi.

Am lăsat în urmă fără nici un fel de gând comentativ, toată organizația mea de viață de până atunci, luând itinerariul cel mai neașteptat, pe care eu însumi l-aș fi putut presupune sau aștepta. Cred că am lucrat ca un halucinat, căci gesturile mele se articulau de la sine într-o logică convențională, deși eu nu aveam cunoștință de eventuala lor imediată desfășurare. Sfârșitul acelei zile nu avea nimic deosebit; îmi dădui însă seama îndată, cu acea ultra-sensibilizare specială pe care o capeți în momentele hotărâtoare ale vieții, că deslușea pentru mine semne tainice și ascunse. Am pus deci tocul deoparte, am închis manuscrisele și fișele cu gestul obișnuit în sertar și am redat bibliotecii dicționarele și volumele ajutătoare aflate pe masa de lucru. Am făcut toate acestea fără grabă și am avut chiar puterea să mă opresc pentru o clipă în fața ferestrei și să privesc peisajul binecunoscut de afară cu liniștea omului care nu plănuiește nimic deosebit. Poate făceam toate acestea pentru a mă înșela pe mine însumi; – jumătate din mine o știa deja, cealaltă jumătate o bănuia numai, nerostindu-se. Mi-am spălat mâinile, mi-am pregătit calm mica valiză de călătorie, am stins luminile apartamentului și, învârtind cheia yale-ului, am coborât în stradă. Amurgirea înserării cădea asupră-mi, violetă cu irișii de Volga, odată cu umbrele alungite ale clădirilor citadine, mohorâte și silențioase, imprimându-mi în același timp cu aroma sa delicioasă de tăcută compasiune, o austeritate bizară ce-mi aureola capul dezgolit, purificându-mi imaginea mintală despre mine însumi ca într-o încrinată icoană bizantină. Ajuns la gară, mă informai cu calmul omului pregătit psihanalitic pentru o dureroasă autovisecație, de primul tren ce urma să plece, îmi cumpărai biletul preventiv malițios până la capătul liniei și mă instalai în compartimentul gol până la venirea mea, în chiar clipa în care trenul părăsea clădirea zgomotoasă a gării. Câteva minute după aceasta, îmi așezai cu grijă bagajul în plasă, coborâi geamul dinspre afară și instalându-mă tăcut, contemplai cu vădită absență, peisajul campestru perindându-se mecanic în afară. Marea noapte ce trebuia să vină, se pregătea să acopere cu tonurile sale mortuare, tristețea de aquarium a spațiului, dezgolit prin brutalitatea luminii tânjinde de adevărata și profunda sa mistică a disperării. Toate accidentele reliefului bolnav se conturau tremurând emotiv ca niște imense gelatine, în orizontul ce încătușa despotic orice gândire mai avântată, supunând-o cu spasmul sec și icnit al asasinului terorizat de zgomotul, haotic pentru el, al oricărei încercări de eliberare a victimei. O tristețe de început de iubire deznădăjduită diafaniza în tonuri disperante de ceramică pompeiană gândurile mele acum vlăguite și scurse de realitate, în care firul logic rătăcea pierdut, fără puterea de a tremoliza o cât de vagă melodie mintală. Îmi amintii atunci, absurd și fără vreo legătură sesizabilă de pornirea mea neînvinsă de a asocia muzical întâmplările de amănunt ale vieții cu destinul de fatalitate shakespeariană al marilor eroi ai literaturii. În ritmul obsedant al trenului, urechea mea fină percepu atentă un ritm ascuns, susceptibil de a dezvolta pe metrica lui periodică, un crâmpei descurajant de uman din Vasul fantomă. Tentațiilor de solemnizare a momentului cu eminesciene reminiscențe, un gând ascuns le opuse maelstromul de deznădăjduite pasiuni din conturul de mândră întrebare hamletică. Totul trepida în mine după împlinirea unei mărețe izbucniri arpegiate de-a lungul nelimitatei claviaturi sufletești, pe care mi-o simțeam în clipa aceea gata să răspundă cu melodii divine, celei dintâi atingeri a unei mâini măiestre. În răstimpul acesta de meditare peripatetică, noaptea căzuse melifluă și candidă, asimilându-se stării mele sufletești ale cărei umbre delicate și patetice începură să pipăie cu delicate antene cadrul în care aveau să-și reverse înainte de venirea zorilor toată plenitudinea lor sugrumată atâta timp de grosolane împrejurări. Fumând țigări lungi, cântării cu extremă atenție situația și la cea dintâi oprire coborâi cu desăvârșită liniște, în gara mică, fără lumină și parcă nelocuită, căci nimeni nu se interesă de mine. Trebuia să fi călătorit câteva ceasuri bune în starea aceea de desăvârșită reverie, căci îmi dădui seama că era aproape miezul nopții. Coborâi cele câteva trepte din spatele gării, mă îndreptai fără nici o grabă pe unul din largile drumuri străjuite de brazi, în direcția contrară adunăturii de case și de vile, pe care o ghiceam înainte în noapte. Deasupra-mi se revărsa desființator potopul de minuscule străluciri stelare, ce se depărtau și se strângeau legănându-se către centrul bolții, ca într-o respirație profundă a unei uriașe maree cerești, zăgăzuind în mintea mea jocul de perspective neschimbate ale sentimentelor abisale ce mă stăpâneau, făcându-mă să confund aproape supralumea incantației mele cu uraganatica dezlănțuire a nesfârșitelor continente de constelații. De jur împrejur și până departe în zare, masele gigantice ale munților cristalizau prin puterea prezenței lor nesimțite sentimentul de mare amploare care emana – chinuindu-mă – din mine și din toată lumea. În momentul acesta de supremă delectare, prin întretăierea oglinzilor mele sufletești cu cele cosmice, am dedus prezența Ei alături de mine. Am văzut-o de departe și m-am apropiat de ea? Drumurile noastre s-au întâlnit pe aceeași potecă? În lumea de insuflări fascinante care începea să se contureze, detaliile nu puteau avea vreo însemnătate. În lumina slabă a stelelor umbrită încă de masivul fantastic al munților și de colocviile de sinod ale brazilor, ochiul meu suprasensibilizat recunoscu îndată în trăsăturile fine și ale profilului, curbele grațioase și calme ale sborului suav al flamingilor împurpurați, încrustați de o mână de artist pe o desuetă orfevrerie perugină. Din trupul înalt, cu forme alungite, din mersul de zeiță, din felul de a-și arunca mândră capul pe spate, printr-o exaltată dar nimerită asociație, sufletul meu desluși materializarea însăși a divinității homerice a Nausicaei. Palidă și nubilă, cu mâinile picturale, amintea grațios ceva din nostalgia peisagiilor flamande din vechile gravuri ale secolului de asupritoare cuprindere iberică. În momentul acela mă simții aproape de ea încă din zorile începutului; noaptea de acum era o miraculoasă regăsire a unui eveniment care trebuia să se în-tâmple de-abia peste un timp nedefinit. Un val de irațiii telepatomagnetice parcă mă învăluiră și deși schimbul de cuvinte era inutil, căci ne simțeam gândurile nemijlocit, rostii cu calmă înfiorare:

– Imaginile mele și ale tale, deșteaptă în fiecare din noi nesfârșite ecouri ale multiplelor existențe metafizice, pe care le-am mai trăit de-a lungul umbritelor veacuri dinainte, așa cum mireasma și culoarea ferigelor și coniferelor din jur amintesc, prin același joc de minunate trăiri panteistice, mireasma și culoarea giganticelor gymnosperme din îndepărtata eră secundară a biologiei planetei. Regăsirea noastră trebuia să se facă de-abia când fiecare din noi ar fi ajuns, asemeni pelerinului gjellerupian, la perfecțiune; întâlnindu-ne în timpul acestei existențe încă imperfecte, am călcat legea evoluției spiritului din materie sub sancțiunea cufundării în neantul negândirii. Răspunde-mi, de ce?

Ea continua să pășească sprinten alături de mine, fără să mă privească, fără să-mi răspundă. În lături toate încremeniseră. Bolta cerului se mutase ceva mai în adânc și aurul stelelor se topea disperant în propria lui neliniște. Reluai:

– Acum când îți vorbesc sunt încă sub protecția ideii, dar după ce ne vom despărți ce se va întâmplă? Vom fi eternii naufragiați ai navei noastre de trup pe mările dezolate ale unei eretice nirvanatice neființe. O lină euritmie a timpului ne va palidifica în imun și disperare, căci vom păstra în forma noastră de atunci ultimul gând de neputință pe care-l vom fi avut acum. Răspunde-mi, de ce?

Noaptea se scurgea nevăzută spre Apus și în lumina palidă a zorilor văzui că ajunsesem la capătul drumului nostru ce sfârșea pe o stâncă înaltă, deasupra unei prăpăstii, în fundul căreia vibrau ca niște pregătiri mefistofelice, apele de ceață grea ale lacului de munte. Ea privea halucinată apele și o boare de vânt îi îndepărtă buclele, dezgolindu-i o clipă gâtul alb și linia sculpturală a umerilor.

– Dar răspunde-mi odată, îi strigai înciudat. Zorile sunt aproape; totul se destramă în îndoială și dezamăgire. E timpul să cunosc cuvântul tău!

Atunci se petrecu îngrozitoarea ciudățenie. Vrând să-i văd fața, îi apucai amândouă mâinile și... văzui o clipă o străină cu ochii reci ca două sofisme, care dispăru îndată, căci eu mă prăbușii leșinat în adâncime, de unde fui găsit și readus la viață abia în ziua următoare.

27.VI.41

Oscar Lemnaru

Omul care și-a vândut tristețea

Domnul Ulrich, în vârstă de aproape șaizeci de ani, se găsea la sfârșitul unei cariere destul de grele; își alesese una dintre acele meserii care, în loc de a da unui om cea mai măruntă satisfacție, îi asigură o viață fără grija veșnică a zilei de mâine. Mai bine de treizeci de ani s-a trezit în fiecare dimineață, în afară de duminica și sărbătorile, sau în zilele de concediu, la aceeași oră, a făcut vreme de un sfert de ceas cam aceleași mișcări și, după un „Bună dimineața, Zenaida!”, pleca ținând în mâna stângă sau atârnat de brațul drept un baston delicat de abanos care se termina cu un căpșor de câine adâncit în argint, cu doi ochi acoperiți de două pietricele verzi. Când trecea prin curte, amenința prietenos cu degetul un dulău mare, negru, care îmbătrânise păzindu-i casa, și ieșea pe poartă cu piciorul drept, dând curs în acest fel singurei superstiții pe care o viață prea ordonat încheiată ar fi avut răgaz s-o cultive. Făcea doar câțiva pași, până ce dădea într-un loc viran, un fel de maidan pe care se jucau copiii, iarna lunecând pe sănii din susul povârnișurilor anume făcute, vara bătând mingile, conducând cercurile și punând la cale tot felul de comedii care, uneori, provocau neliniștea întregului cartier. Ulrich, de treizeci și cinci de ani slujbaș la un minister, străbătea în fiecare zi drept maidanul, strecurându-se printre jocurile copiilor, nevrând să ocolească drumul oricât de puțin ar fi fost. Văzuse, astfel, crescând aproape sub ochii lui toate progeniturile mahalalei și el însuși se tocise, cum îi plăcea uneori să gândească despre sine, trecând mereu și mereu prin aceleași locuri, văzând aceleași case, privind aceiași copaci. Cu vremea, e drept, ajunsese subdirector la ministerul său, dar calea asta în urcuș, parcursă cu trudă câteva decenii, acoperise bucuria pe care poate că ar fi avut-o omul dacă s-ar fi trezit într-un frumos crepuscul al dimineții, deodată, cu acest grad; așa, Ulrich primise avansările succesive tot astfel cum își primea leafa; știa că i se cuvine și o privea fără nici o surpriză. Nici în căsnicia lui nu prea avusese noroc. Doamna Zenaida era o femeie de treabă care se scula cu noaptea în cap și deretica mai mult decât era ziulica de lungă, așa încât femeile din împrejurimi îi botezaseră casa farmacie, înlocuind astfel invidia cu o nuanță de batjocură... De femeia lui nu avea a se plânge Ulrich, dar din această căsătorie se născuse o fată în existența căreia, prin poarta precocității, nu i se văzuse decât urâțenia... Cu toate că avea o gură strâmbă și, prin urmare, articula cu dificultate vorbele, care din pricina aceasta erau puține la număr, spun, cu toate acestea nu se găsise nimeni care să se însoare cu ea; ba mai mult, nimeni nu-i căuta tovărășia, iar cât despre băieții acelei străzi, o ocoleau foarte vădit. Această întâmplare și poate și altele din viața conjugală a lui Ulrich, asupra cărora nu e util să stăruiesc, deveniră marea sa tristețe. Domnișoara Marga era în a treizeci și șasea toamnă a vieții sale și, dacă nu s-ar fi întâmplat o minune ale cărei detalii le voi da mai jos, ar fi intrat într-o iarnă polară. Subdirectorul era din ce în ce mai amărât, mai posac, mai trist. Viața nu-i oferise nici o consolare pentru că, în afară de treaba pe care o îndeplinea în fiecare zi, nu știa să mai facă nimic. Nu se rugase în biserică în viața lui și asta nu din pricină că n-ar fi crezut în Dumnezeu, ci pentru că pentru el lumea era împărțită în compartimente foarte hotărâte; așa cum el era slujbaș, altul vânător, grădinar sau croitor, tot așa numai unora, după părerea sa, le aparține știința înțelegerii lui Dumnezeu. Din această pricină, într-o noapte, pe când se întorcea de la birou și era încărcat cu fel de fel de registre, mape, fișe. pe care le luase acasă pentru a le pune în ordine, și pe când cugeta la amara tristețe a vieții sale, ieșindu-i în cale Satana, Ulrich se dădu câțiva pași înapoi, mută bastonul de pe brațul drept în mâna stingă, scoase din cap pălăria tare și se înclină respectuos cu vorbele:

– Scuzați! Eu nu am de-a face decât cu statul; sunt destui vrăjitori în orașul ăsta, duceți-vă la ei!

Și cu o mișcare a cărei grație consta într-o extremă corectitudine, se dădu la o parte și ar fi plecat încredințat ci a avut o întâlnire de gravitatea aceleia prin care cineva te întreabă, fie chiar în miez de noapte, de o stradă sau de adresa unui cunoscut, dacă dracul nu l-ar fi oprit cu o săritură a cărei suplețe cei dintâi i-o recunosc reprezentanții bisericii. Era îmbrăcat așa cum am fost obișnuiți totdeauna să-l vedem, dar asta nu din pricină că garderoba sa n-ar fi fost îndeajuns de bogată, dar pentru că, altfel decât în îmbrăcămintea lui clasică, l-ar fi speriat pe bietul Ulrich și l-ar fi jenat pe el, omul deprins să se supună legilor și moravurilor în vigoare. Pentru că slujbașul ținea în colțul buzelor o țigară și se scotocea zadarnic prin buzunare pentru a găsi un chibrit, diavolul învârti o mână în aer și, din fântâna beznei, smulse o flacără care dănțui galant în palma sa oferită lui Ulrich în chip de tavă. Flăcăruia era un drăcușor mic, vesel, roșu, care în hohotirile lui pitice scotea în noapte limbi albastre. După ce Ulrich își aprinse țigara, mai făcu câteva grațioase sărituri în palma patronului său, mai scoase o dată limba albastră și se lăsă înghițit de haos.

– Acum să stăm de vorbă! începu Satana.

– Nu am nimic de discutat cu domnia voastră.

– Nu, nu! Ulrich, fii mai calm și mai chibzuit; nu da cu piciorul norocului, chiar când acesta ia forma unui drac; stai, că vreau să-ți propun un târg!

– Nu încheiem nici un târg, pentru că până acum, din câte știu, pe toți i-ai păcălit!

– Cam i-am păcălit pe toți? Judecă drept, domnule subdirector Ulrich. Gândește-te numai că Goethe își datorează geniul proverbialei mele bunătăți. Cum adică? Pentru că a fost prim-ministru în patria sa, și-a luat îngăduința să monopolizeze în așa fel orice autoritate încât dintr-un pact pe care eroul său îl încheie cu mine, el să facă o melodramă? Unde s-a mai pomenit ca dragostea să absolve pe om de păcatul pecetluit de diavol? A fost în Faust un truc de prestidigitator, un truc pe care în nemuritoarea mea seninătate nu l-am denunțat; se putea altfel? După ce i-am acordat acelui netrebnic savant tinerețea, după ce i-am dăruit viața, după ce i-am născocit o Margaretă neverosimilă, după ce l-am acoperit de dragoste, de fericire și de aur, puteam eu să pedepsesc așa cum se cuvenea ingratitudinea autorului? După ce s-a purtat așa cum știți cu toții, eu am închis ochii editorului, ai publicului și ai tuturor cronicarilor vremii așa fel, încât nimeni n-a văzut monstruozitatea întâmplării Pe urmă, ai văzut ce frumos m-am purtat cu un oarecare Chamisso. Unde s-a mai pomenit ca cineva să cumpere o umbră? Ați învățat cu toții, într-un capitol al fizicii numit optică, imaterialitatea absolută a umbrei. Umbra nu e doar decât „absența” luminii. De ce și-or fi închipuind oamenii că Belzebut e mai prost decât ei? Un mediocru cum e Peter Schlemihl m-a păcălit pe mine? El mi-a dat un fleac de umbră și eu i-am dăruit bani cu nemiluita? M-am lăsat tot eu păcălit și de astă dată și nu m-am supărat, pentru că însuși Chamisso nu era vrednic să facă umbră pământului, darmite eroul său... Asta e tâlcul, iubite domnule subdirector, dar dacă voi ați înțeles altceva, eu v-am lăsat în pace!

– Bine, bine! Dar ce vrei de la mine? Eu nu-ți pot oferi nimic și nu cer în schimb nimic!

– Vă înșelați, domnule Ulrich, reluă Satana din ce în ce mal insinuant, mai fermecător, cu gesturi șlefuite de milenara utilizare a diavolului în toate scenele omenești. V-am desprins din adâncurile reședinței mele șoapta de jale și v-am auzit de la multe mii de leghe vaietul care vă întovărășea tristețea acum câteva minute când veneați trudit acasă... Vă ofer fericirea, bucuria, în schimbul tristeții!

– Și ce vă pot da eu?

– V-am spus: tristețea! Vreau să vă cumpăr tristețea. M-am plictisit în veșnica mea bucurie... În imperiul meu, așa întunecat cum îl socotiți voi, domnește râsul și veselia covârșitor mai mult decât în zilele luminoase care se întind deasupra pământului... Am nevoie de multă tristețe și de grea amărăciune ca să vopsesc un fundal pentru bucuria iadului meu și cum știam că sunteți omul cel mai trist din oraș, m-am adresat domniei voastre.

Ochii diavolului clipiră ca fosforul ademenirii în noaptea tânguitoare care-l învăluise pe Ulrich toată viața. Degetele Satanei se subțiară într-o acoladă reverențioasă, genunchii i se îndoiră într-o plecăciune copleșită de curtenire, iar glasul său, dăruit cu inflexiuni care furaseră o savoare vrăjită, se prelingea mieros în urechile lui Ulrich, care începu a tuși tare și a săvârși mișcări violente ca să se trezească din vis. Demonul, însă, cu știința tuturor lucrurilor și cu sentimentul tuturor bănuielilor omenești, îi puse mâna pe umăr și, scuturându-l prietenește, îi spuse:

– Adineaori voiați să vă lepădați de mine pe motiv că nu aveți relații decât cu statul și acum voiți să mă alungați nădăjduind că toată această, pe cât de fericită, pe atât de reală întâmplare e scufundată în uriașul vis al somnului. Domnule Ulrich! Un diavol nu are nevoie să patineze pe sticla visului atunci când creațiunea i-a asigurat realitatea vieții adevărate... Numai sfinții și mântuitorii apar În vis.

Și zicând acestea, luă toate registrele lui Ulrich și i le aruncă într-o băltoacă din apropiere, atingând pentru o clipă chipul lunii oglindit în ea. Și cum subdirectorul se repezi ca să le scoată, dracul îl pironi cu privirea adăugind:

– Nu mai aveți nevoie de aceste registre blestemate dacă vreți să cădem la o învoială, iar de nu, toate registrele din lume, ordonate ca prin farmec, nu vor izbuti să vă acopere tristețea.

Ulrich rămase ca trăsnit câteva secunde, apoi, cu hotărârea care-l caracteriza de câte ori în urma unei îndoieli își dădea seama de adevăr, avansă spre interlocutorul său cu vorbele:

– Excelență drăcească! Îmi dau seama că nu e vis, că e adevărat, că sunteți binefăcătorul meu. Spuneți și primesc!

Mephisto se răsuci în loc, deschise larg aprigele-i arcuri ale sprâncenelor, se înțepeni pe picioare, descrise cu mâna de abanos niște cercuri pe tabla întunecată a cerului de noapte și, ca și cum ar fi stins nevăzutele becuri ale întunericului, lumina năvăli din cealaltă parte a lumii. Din acest moment, firește, începe viața de aventuri a lui Ulrich; a ajuns acasă când s-a crăpat de ziuă și asta pentru prima dată în viața lui de om căsătorit. Doamna Zenaida dormea, astfel încât nu fu nevoit nici măcar să-i dea socoteală unde și cum de a zăbovit atât. Nu pentru că nu ar fi avut încredere în seriozitatea acelei discuții nocturne și în învoiala lui cu Satana s-a trezit Ulrich ca de obicei, s-a îmbrăcat și a plecat la birou, ci pentru că se tema ca stând acasă să nu trezească bănuielile soției sale și, astfel, nevoit să spună ceva, să nu strice puterea vrajei. Când a străbătut maidanul, a văzut toate registrele sale în băltoaca în care săriseră în noaptea precedentă. Le ridică unul câte unul, cumpără apoi de la debitul din colț un jurnal cu foi multe în care le înveli și, odată ajuns la minister, le încuie într-un sertar, temându-se că altfel, încurcând afacerile statului, acesta să nu impieteze asupra legământului său cu diavolul. Toată ziua, Ulrich se prefăcu a scrie, simulă o muncă încordată ca să acopere cu nepăsarea celorlalți comoara descoperită de el. La prânz, trimise vorbă acasă printr-un servitor că nu poate veni, numai ca să rămână cât mai singur și să mângâie cât mai nestingherit blana generoasă a acelui animal care se numește nădejdea. Când veni înserarea, un fior zgudui trupul lui Ulrich; se ridică brusc de pe scaunul reveriei sale de o zi întreagă, scoase din sertar pachetul cu registre, își luă bastonul și pălăria tare și plecă cu pasul hotărât al omului care nu trebuie să se lase așteptat prea mult la o întâlnire fixată. Când ajunse în dreptul maidanului, coincidența sau fatalitatea vrură ca Ulrich să fie din nou în căutarea unei gămălii de fosfor ca să-și aprindă țigara. Dar printre firele de burniță ale înserării se ivit zvelt, grațios, dănțuind ca pe cleștar trupșorul de cobalt înflăcărat. De astă dată, drăcușorul sosi fără tavă, întinse brațele-i diafane și prinse țigara lui Ulrich cum ar fi prins un fluier pe care începu să cânte mut, da convingător, neauzit, dar arzător, aria flăcărilor. Strânsoarea dură o secundă, până când capătului de tub al tutunului i se comunică jăraticul; apoi, spiridușul dispăru, topindu-se într-o reverență. Pe aripile negre ale întunericului, însuși Satana își făcu apariția. În locul unde sta diavolul, fundalul nopții deveni întâi palid, până când lumina făcu o roată în chip de halo sau de aură, pentru a încununa cu un cerc străveziu un cap nu cu mult mai încântător decât acela care ne este prezentat în toate cărțile de specialitate... Buzele roșii ca scânteia se desfă-cură și excelența sa articulă:

– Bună-seara, Ulrich!

Și când slujbașul de la minister, într-o pornire cu totul firească, întinse mâna spre Satana, acesta, scoțându-și de pe degete niște mănuși negre, i le dădu, urmând:

– Ține, în semnul unei amiciții care ne va lega de-a pururi, aceste mănuși care au virtutea de a sili pe oricine să-ți întindă mâna; oameni politici, neguțători mari, profesori și cărturari cu faimă, artiști neîntrecuți, prinți, regi, împărați, sihaștri sau oameni de bine se vor bucura să dea mâna cu domnul Ulrich.

Omul cu registre luă mănușile cu un gest de așa fel, încât insinuă diavolului ideea că acest mic dar i se cuvenea, apoi adause:

– Bună seara, alteță satanică; am venit să vă caut, cum de altfel, sper, că ați înțeles, pentru a perfecta acordul care, principial, a avut loc între noi, înainte cu douăzeci și patru de ceasuri!

– Exact! clipi diavolul. Pentru curajul pe care-l ai de a înfrunta poveștile omenești, pentru îndrăzneala pe care o ai de a te răzvrăti împotriva acestui tată care-ți poartă de grijă de treizeci de ani și care se numește statul, pentru stropul de originalitate care ți-a îngăduit ca la această vârstă să accepți un reviriment în cunoștințele despre univers, despre lume, despre morală și să primești o revoluție în cariera dumitale, pentru toate acestea te voi răsplăti nebănuit!

Și zicând acestea, de sub pulpana întunecată a nopții, zeul compromis scoase un sul alb; acolo unde se desfășură sulul se desfășură și ziua, și arătătorul dracului arătă lui Ulrich, într-o lumină naturală, câteva rânduri cu litere latine de tipar și în care erau cuprinse condițiile clare ale pactului umano-satanic. Ambele personaje tăceau, dar caracterele drăcești prinseră glas și, în albia nopții, se prelinseră următoarele vorbe: „În schimbul veseliei, umorului, râsului și a bucuriei, pe care i le dau eu, Satana, imperatorul întunericului, Ulrich îmi dă mie pentru totdeauna uriașa sa tristețe. Recunoaștem prin acest act că ne despărțim conștienți de bunurile noastre, pe care anumite necesități ne silesc să le schimbăm. Semnat astăzi, 13 sept. 19..., în dublu exemplar”. Deodată, pergamentul se tăie singur pe muchie și, ca prin farmec, apăru geamănul său cu aceleași litere, cu aceleași vorbe. Ulrich scoase stiloul și, tremurător, semnă cele două contracte, apoi, când veni rândul diavolului, acesta muie gheara degetului său mic în călimara văzduhului, făcu unul dintre semnele sale distinctive, recunoscute încă din antichitate și despre care pomenesc Eliphas Levy, Christian și alții, scoase dintr-o geantă nevăzută două plicuri, puse în fiecare câte un pergament, îl rugă pe Ulrich să întindă guma de pe margine cu propria să limbă, le lipi și, când șuieră: pfit! drăcușorul reapăru. După ce Satana scuipă pe cele două plicuri cu ceară roșie, degetele mâinii sale drepte apucară capul spiridușului, care luă deodată forma unei peceți. Flăcăruia făcu câteva atroce contorsiuni și, după un vaiet prelung, dar delicat, își dădu duhul cel rău jertfindu-se pe amprenta tatălui său. Slujbașul luă plicul și, cu grijă, îl adânci în buzunarul de la piept al hainei, în timp ce Mephisto îl aruncă pe al său așa cum unii aruncă discurile; numai că din nepăsarea gestului său se înțelegea bine că locul în care căzuse plicul era desigur biroul sau masa de lucru a Satanei. Apoi, printr-o curtenire pe care de altfel i-o acordă și muritorii, și sfinții, dracul îl luă pe Ulrich de braț și, așa ca doi prieteni vechi, începură a se plimba prin ceață. Îngerul căzut ținea brațul lui Ulrich într-un chip foarte curtenitor, mergând lângă dânsul cu un pas suplu și elegant. Împreună aveau aerul unei perechi ce străbătea sala unui bal. După câteva clipe de tăcere, dracul spuse:

– Domnule Ulrich, nu pot decât să te felicit pentru norocul care a dat peste dumneata; mă bucur că am putut face fericit pe un muritor de care nici Dumnezeu, nici zeii nu aveau grijă!

Slujbașul, care căpătase deja simțul umorului și din sufletul căruia fugise tristețea, replică:

– Excelență, și eu la rândul meu nu pot decât să vă felicit pentru rara bucurie și satisfacția pe care le încercați făcând fericit pe un om!

Acestea spuse, diavolul se dezlipi de Ulrich, îi dădu mâna și adause:

– Acum ne despărțim; nădăjduiesc că nu va interveni nici o defecțiune în pactul care reprezintă angajamentele noastre; dacă totuși se ivește ceva, comunică-mi prin prima flăcăruie pe care o vei întâlni, deoarece focul, adică cel puțin unul dintre elementele lumii, îmi aparține; ferește-te, însă, de surogatele focului, cum este, de pildă, electricitatea, care nu este decât focul trucat. Aceasta este o născocire a lui Dumnezeu, care a pizmuit prea mult și prea neputincios strălucirea, flacăra și jăratecul meu!

Diavolul se răsuci ca un șurub, dar vertiginos, și dispăru în inima pământului. Ulrich își continuă aproape liniștit drumul spre casă. Noaptea de toamnă cobora tot mai adânc pe treptele întunericului și luna, ca o lanternă uriașă, îi arăta drumul... Gândurile slujbașului de la minister alunecau când sprinten și grațios, când grav și tulburător pe pojghița lucioasă a acestei unice întâmplări din viața sa nestrăbătută cândva de o surpriză. Când ajunse acasă, ochii câinelui străluceau ca fosforul, de parcă ar fi pecetluit cu bucuria lor certitudinea lui Ulrich. Doamna Zenaida îl aștepta trează. Când îl văzu intrând, spuse:

– Dar bine, omule! Ai început să vii prea târziu. Când mai dormi, când te mai odihnești? Mâine dimineață pleci doar iar la slujbă.

– Ba nu mai plec deloc, Zenaido!

Atunci, femeia ridică vertical jumătatea superioară a trupului, își potrivi astfel perna care fusese la căpătâi, încât să-și sprijine spatele la tăblia patului, răsuci discul vederii pe osiile orbitelor și, într-o singură răsuflare, exclamă:

– Cum? Te-au dat afară după treizeci de ani? Ce ai făcut, Ulrich, ce ne facem?

Și mâinile soției se încleștară, gata să se frângă în gestul clasic al disperării. Dar fluturele zâmbetului de liniște și superioritate, vizitând pentru prima dată într-o prea încercată existență omenească buzele lui Ulrich, își fâlfâi aripile din ce în ce mai stăruitor. Slujbașul își scoase haina și vesta, desfăcu nodul de la cravată, aruncând toate cu o nepăsare vecină cu aiureala. Ulrich făcu un gest liniștitor, nădăjduind că în acest chip va reuși s-o facă pe soția sa să aștepte încă puțin pentru ca, întins fără nici o grijă în pat, să-i lămurească taina. Doamna Zenaida, însă, întorcea capul cu atâta iuțeală într-o parte și-ntr-alta, încât imprecațiile ei țâșniră în cele patru puncte cardinale ale lumii. Dar omul care-și părăsise slujba își scoase ghetele, ciorapii și numai când fu până la gât sub plapomă începu:

– Ascultă, Zenaido! Suntem luați de atâta vreme și cred că niciodată n-ai putut să te plângi de cumințenia mea; o viață întreagă ți-am fost credincios ție și serviciului meu; nu v-am părăsit decât pe unul pentru celălalt; a venit, însă, timpul ca să rămân numai cu tine!

Spunând acestea, Ulrich luă de pe noptieră, unde îl pusese înainte de a-și scoate haina, plicul cu sigiliul Satanei și, înmânându-l tovarășei lui de viață, adăugă:

– În plicul acesta se află legământul norocului nosstru! Desfă și citește!

Degetele tremurătoare de furie și de așteptare rupseră plicul și scoaseră pergamentul. Dar când doamna Zenaida vru să citească, își dădu seama că așa-zis scrisul, legământ al fericirii, era un pergament imaculat! Și tocmai când femeia vru să-l arunce cu plic cu tot în obrazul bărbatului ei, acesta aprinzând un chibrit pentru țigara pe care se pregătea s-o fumeze cu o tihnă pe care doar gloria o poate da, ochii soției sale începură să distingă literele care, la lumina becului electric, potrivit avertismentului drăcesc, nici nu vrură să se arate. Doamna Zenaida apucă să citească doar cuvintele: „În schimbul veseliei, umorului, râsului și al bucuriei, pe care i le dau eu, Satana, imperatorul întunericului...”, când flacăra stingându-se, Satana, care se declara imperator al întunericului, se ținu de acest ultim cuvânt, căci slovele celelalte se ascunseră din nou. Atunci, Ulrich, amintindu-și de ultima recomandare a diavolului, reaprinse un chibrit. De astă dată, flăcăruia, printr-o bizară inițiativă, se desprinse de pe gămălia de fosfor, de ca și cum infima-i făptură s-ar fi speriat de explozia prin care se născuse și, căpătând forme din ce în ce mai suple, se culcă orizontal pe apele negre ale odăii care se scufundă în întuneric și așa, de pe trupul ei subtil, se desfăcură două brațe diafane care săvârșeau mișcările unui înotător. Atunci, cei doi soți văzură flăcăruia înotând până la capătul celălalt al încăperii, aterizând pe firul străbătător al unei lumânări ce se găsea pe pervazul ferestrei. Spiridușul înflăcărat se învârti într-o spirituală piruetă, retranșându-se fad într-o cumințenie clasică pe mucul lumânării... Numai atunci atmosfera se lumină din nou și soția slujbașului de la minister izbuti, cu gândul patinând pe învelișul de spaimă al admirației, să continue: „...Ulrich îmi dă mie uriașa sa tristețe; recunoaștem prin acest act că ne despărțim conștienți de bunurile noastre, pe care anumite necesități ne silesc să le schimbăm. Semnat astăzi, 13 sept. 19..., în dublu exemplar”. Nevasta lui Ulrich nu credea în draci, dar, în fața acestor manifestări vădite, se pomeni vorbind de ca și cum toată viața ar fi fost încredințată că existența Satanei este faptul cel mai neîndoielnic:

– Bine, Ulrich, toate bune! Dar veselia și umorul cum sunt cu putință dacă n-ai bani?

– Tocmai aici, Zenaido dragă, trebuie să admiri șiretenia mea; pasă-mi-te, diavolul și-a luat angajamentul ca să mă facă fericit, vesel și bucuros; dacă, prin urmare, bucuria mea e legată de aur, prin aceasta el se angajează să-mi dea aur!

– Bagă numai de seamă, replică plină de avânt soția sa, nu cumva diavolul, prin iscoadele sale, să te facă bucuros și fără bani; nu te lăsa încântat, Ulrich; păstrează tristețea până când o să fii bogat.

Fostul slujbaș rămase o clipă pe gânduri, apoi, văzând lumina lumânării, îi veniră în minte cuvintele lui Mephisto, care-i spusese la despărțire că dacă se iscă vreo neînțelegere să-l încunoștințeze prin omulețul său de încredere, care acum era ocupat cu sorbirea lichidului fierbinte de ceară. Ulrich se adresă lumânării, spre marea stupefacție a doamnei Zenaida:

– Iubite ambasador! Comunicați împăratului că fără bani nu devin bucuros!

Și, spunând acestea, frecă degetul arătător al mâinii drepte de platoul celui gros, făcând astfel, printr-un cunoscut argou al înțelesurilor, semnul nevoii de bani. Atunci, deodată, între degetele sale care se frecau ironic și destul de ireverențios către flăcăruie, apăru o monedă rotundă, strălucitoare, galbenă, de aur! Ulrich, aproape încremenit, dădu doamnei Zenaida banul și, când frecă a doua oară degetele, apăru un altul, apoi încă unul și așa mai departe. Cei doi soți înțeleseră farmecul și, de teama ca să nu fie văzuți cine știe cum dintr-o odaie alăturată sau din stradă, se grăbiră amândoi să sufle în lumânare. Dar flăcăruia nu vru să se clintească; se stingea cât ar dura un fulger, dar se reaprindea ca o pasăre Phoenix, scotea limba, dănțuia, sărea într-un picior, în două, făcea tumbe cu căpșorul pe vârful șiretului de scrum, întindea brațele, le strângea; Ulrich mai suflă o dată, de două ori, de șapte ori, dar totul fu zadarnic. Atunci, soții se hotărâră să o lase să ardă până când lumânarea va fi pe de-a-ntregul mistuită. Drăcușorul, satisfăcut, își întinse limbile în aer, plescăindu-le de găoacea lumânării ca de cerul gurii, lingând întruna ceara de parcă ar fi refăcut tainic fagurele de miere. După aproape o jumătate de oră, tubul lumânării ajunse la grosimea unui nasture. Spiridușul pătimaș hohotea încă în beția acestei băuturi, care este pe semne licoarea vrăjită și extatică a flăcărilor, mai plescăi o ultimă dată, apoi, biruitor, se lungi pe spate și, cu mișcări dezordonate, înfășurat într-o beatitudine nespusă alunecă, din nou pe valurile de întuneric în care căzuse încăperea de când a dispărut ceara și așa, înotând în avalanșa beznei, despică printr-un tăiș abstract și neverosimil atomii geamurilor și dispăru în noapte ca să-i dea raport de cele întâmplate lui Scaraoțchi.

Să lăsăm pe Ulrich și pe Zenaida să înnebunească de bucurie frecând degetele născocitoare de aur, de galbeni strălucitori, și să urmărim pe spiriduș prin toate meleagurile pe care le străbate, prin toate întunecimile și luminișurile lumii, pentru a ajunge în fața stăpânului său, spiritul negru și atotputernic ce-i încredințase o misiune.

Geamul de la fereastra casei lui Ulrich crăpă din pricina flăcării cobaltului care, îndată ce ajunse afară, lăsă să i se întunece culoarea, după ce degetele-i diafane apăsară cu o nespusă sprinteneală pe toată uluitoarea claviatură a unui curcubeu pe care zarea străbătută de ploaie și de soare nu l-a văzut niciodată. Acum era galben-roșiatic întocmai ca flacăra, acum curgeau în aripile-i imateriale stropi de aramă; drăcușorul înotă în apele văzduhului ca o cometă în miniatură și de-abia îl vedeai violet când, pe nesimțite și totuși deodată, își muia coada într-un verde care-i înfiora întregu-i trupșor ce se zbătea în țipete colorate. Dar mai era ceva ce nu se putea vedea, cred, decât arareori pe lume; un simțământ de fermecată admirație te copleșea la vederea unei stranii armonii dintre grațioasele mișcări și culorile în care se scălda drăcușorul; mișcările și culorile păreau unul și același lucru, născându-se unele dintr-altele, într-un chip și într-o ordine drăcească, dar pe care nici zeii nu le-ar fi putut răsturna. Când arămiul se prelingea de la cap spre coadă, trupul micului ambasador tresărea și, către fiecare încheietură, îi năvălea sângele roșu care, pe măsură ce devenea albăstrui, picura balsam peste rănile acestui trup zguduit ce prindea să dănțuiască în mișcări nobile și liniștite. Când se infiltra violetul care-și trecea stropii printr-o sită portocalie, atunci mlădierea spiridușului se întovărășea cu un fel de profunzime, în perspectiva căreia nunțiul dracului biruia proporțiile-i neverosimile, devenind mare peste tot întinsul cosmosului adâncit în noapte. Atunci, întreaga-i făptură, străpunsă parcă de șuieratul veșniciei, acoperea cu o mantie nemaivăzută lumea care zăcea jos, nesimțitoare la grandioasa scenă a nălucilor de dincolo de ea.

O grotă se deschide după ce, în urma unei fâlfâiri a beznei, cortina lumii se dete la o parte. Întunecarea acestui decor este altceva decât negrul de cărbune pe care-l poți vedea acoperind pânzele atâtor maeștri. Bezna care țâșnea din această înfricoșată genune a lumii nu are nici o asemănare cu vopseaua neagră născocită de oameni sau găsită de ei în natură. Bietul nostru negru, lipit pe această satanică pardoseală, ar sclipi ca o aură care încercuiește capul unui sfânt. De unde să fur vorbele care să tălmăcească ceea ce se petrece la această margine a lumii? Cum să potrivesc cuvintele ca măcar prin încheieturile lor tainice să se strecoare pulberea dătătoare de înțelesuri? Auziți? Era un dezmăț al întunericului, o beție îndrăcită a unor abisuri de păcură, o dănțuire fantastică a prăbușirilor cerești, prin care străbătea rânjetul negru al unui corb fulgerat. Aici, la această poartă a lumii, culorile vibrează ca sunetele, străbat ca țipetele deznădăjduite, iar haosul se umple de spaimele lor așa cum se înfricoșează pădurile de freamătul copacilor și de urletul fiarelor.

Coardele beznei plesniră, cum plesnește biciul trăsnetului și Ialdabaoth căzu cu o așa stranie repeziciune, încât deopotrivă ai fi putut crede că a venit de jos în sus. Fiara întunericului își descleștă dinții de pe trupul Satanei, care-și făcu apariția într-o mantie strălucitoare, în vreme ce cobaltul prichindel adăsta într-o poziție de prosternare. După ce, cu pârghia gândirii sale diavolești, căpetenia îngerilor căzuți ridică pe piticul spiriduș, acesta începu:

– Stăpâne! Vin din lumea lui dumnezeu (după rânjet se înțelegea că drăcușorul pronunța fără majusculă numele Domnului...). Pe Ulrich și pe Zenaida i-am lăsat orbiți de strălucirea aurului tău. Zenaida l-a povățuit pe bărbatul său ca nu cumva să-ți dea tristețea fără bani, iar în clipa în care galbenii începură a curge cu nemiluita, oamenii noștri s-au înveselit neînchipuit de mult.

În privirea lui Lucifer apărură sclipirile satisfacției, în vreme ce șarpele perfidiei, ca o curelușă nevăzută, îi tivea marginile buzelor, din care, ca un șuierat, țâșniră cuvintele:

– Ascultă-mă, fiule! De acum înainte, tu îl vei însoți mereu pe Ulrich, fostul subdirector din minister; vei interveni în viața lui pământească făcându-i-o plăcută și vei îngrămădi atâta bucurie în zilele lui, încât să-i gonești, spre meleagurile mele, tristețea și amărăciunea de care știi câtă nevoie am. Cred că nu este necesar să-ți atrag luarea-aminte asupra faptului că această tristețe, de care toți muritorii vor să se lepede, este tot ce e mai de preț în viața lor. Aici stă întreaga superioritate a oamenilor asupra tuturor celorlalte viețuitoare, ba chiar și asupra zeilor. Plantele, animalele și înșiși zeii nemuritori au dureri, dar această suferință filtrată, amărăciunea infinită, melancolia nespusă sunt aurul sufletului omenesc; ele singure sunt miracolul creațiunii omenești. Filozofii și înțelepții sunt preoții religiei mele, cu care eu țin pe oameni în obscurantism. Numai filozofii și înțelepții le vorbesc oamenilor despre fericire, bucurie, liniște și claritate, îi incintă cu toate acestea și, alungându-le tristețea, o culeg eu. Și unde mai pui că toți acești așa-ziși deschizători de drumuri, acești gânditori sunt exemplarele de rasă ale umanității, adică aceia care, prin propriile lor învățături șoptite de mine la urechea vanității lor, se leapădă de cea mai mare, mai intensă, mai fierbinte, mai amețitoare tristețe. Ei îmi dau mie melancolia, iar eu le ofer în schimb idei, argumente, sisteme și chiar revoluții în cunoștințele lor despre lume. Nu mai ții minte ce am făcut mai deunăzi cu bietul profesor de la Königsberg? (Un veac și jumătate pentru Satana însemna doar parcursul a două-trei zile.) Kant era un omuleț scund, străbătut, de un suflet uriaș; când s-a pomenit pe lume așa pitic, urât și ocolit de femei, și-ar fi pus capăt zilelor dacă eu nu i-aș fi strecurat la ureche cântecul de sirenă al faimei și ar fi murit de zece ori dacă nu l-aș fi atras în mrejele acelui formidabil orgoliu prin a cărui gigantică pâlnie a strigat drumeților de la răscrucea veacurilor. Astfel, Critica rațiunii pure este reversul neînchipuitei sale tristeți cedată mie. L-am cățărat pe marele Immanuel pe caraghioasele picioroange ale vanității, ca să mai uite de micimea trupului și, în vreme ce el se veselea prinzând pe oameni în lanțurile antinomiilor ca un cowboy călărind pe un cal metafizic, eu îi culegeam deznădejdea gonită de falsa lui bucurie.

– Bine, stăpâne! Dar atunci nu înțeleg ce vom face noi cu prostul ăsta de Ulrich, de vreme ce spui că tristețea cea mai fină aparține oamenilor superiori. Să căutăm mai bine un filozof de geniu.

Amarul surâs al lui Belzebut iscă în mintea piticului următoarea replică, rostită neauzit pe surda claviatură a înțelegerii:

– Ar fi minunat, dar e teribil de greu, chiar pentru puterea mea. Oamenii de geniu au orgoliu, mândrie și încredere, dar certitudinile lor sunt scurte ca un fulger pe cerul cenușiu al îndoielii. Or, îndoiala este tristețe, o tristețe mare, adâncă, iluminată când și când de bucurii vremelnice. Tristețea asta e nedezlipită de înțelept, ca o umbră de trup, și nu pot lua din ea decât atunci când o pulverizează lovitura violentă a ideii sigure. Filozofia sceptică a unui Sextus Empiricus, de pildă, este o uriașă tentativă de evadare din carcera bucuriei. Această descoperire a lui Empiricus a fost pentru Ialdabaoth o licitație pierdută în favoarea unei divinități a ipotezei... Ulrich, în schimb, este un om ca toți oamenii. Nu e chiar atât de prost, dacă s-a lăsat ademenit de mine. Oamenii proști nu pot fi păcăliți. Inteligența este simțul mirosului care împinge peștele spre rima din undiță. Fără acest fler care se zbate nevăzut sub solzii prostiei, pescarul s-ar întoarce cu mâna goală... Momeala își găsește un sprijin chiar în însușirile vietății păcălite...

– Maiestate, făcu spiridușul zvârcolindu-se, vorbele astea depășesc înțelegerea mea!

– Să te deprinzi cu ele. Paradoxul este o bășică pe limba lui Dumnezeu, pe câtă vreme în Infern el este de multă vreme o instituție de stat.

Micul ambasador făcu o ciudată reverență, se dădu câțiva pași înapoi, ferindu-se parcă de dogoarea înțelegerii satanice, apoi vorbi:

– Să căutăm, dară, un mare artist, înălțimea Ta, și să-i luăm tristețea.

– E mai greu! răspunse întunecatul suveran. Artiștilor adevărați le-am luat claritatea, fără de care deznădejdea însăși e palidă. Numai înțelegerea limpede degajează tristețea, atunci când își asigură ei bucuria. Ceea ce-ți destăinuiesc acuma este una dintre cele mai fundamentale legi ale chimiei interioare. Artistul nu e o făptură liberă; arta lui exprimă un imperativ, o poruncă sau, ceea ce e tot una, o vocație. Un legământ vechi cât lumea mă silește să-mi caut satisfacțiile acolo unde sălășluiește hazardul.

– Atunci să urmărim un sinucigaș! sugeră pipernicita arătare.

– Nu! Nu! se împotrivi însuflețit stăpânul. Sinucigașii fug atât de tare de tristețe, încât pe curbura universului o ajung din urmă. Cel ce-și ia zilele se împotmolește în disperare ca o muscă într-un borcan cu miere. Sinucigașii mor în extaz! De câte ori cineva își pune capăt zilelor, eu simt fiorul pierderii ireparabile. O detunătură de armă a unui amant părăsit, un ștreang răsucit în jurul unui gâtlej de însăși mâna victimei, un strop de otravă înghițit cu bună știință sunt pete albe, de rușine pe tăblia de păcură a iadului. Sinuciderea este triumful tristeții și nicidecum abandonarea ei.

– Prin urmare, dacă tristețea are cel mai mare preț, Plotin din neștiință susținea că sinucigașii pierd prorogativul nemuririi, de vreme ce nemurirea e legată de o moarte firească.

– Nu! Plotin era un veritabil inițiat, care pretindea că cel ce-și smulge viața cu violență din trup pierde privilegiul eternității. Sinucigașul, însă, nu comite nici o violență; el se deprinde cu ideea acestui fel de dispariție. Moartea celui ce singur își ia zilele crește ca o plantă udată de ploaia gândurilor negre. Când am văzut că acest gândi-tor deosebit de profund dibuiește însuși rostul lucrurilor, l-am orbit, astfel încât a trebuit ca elevul său Porphiros să-i redacteze învățătura. Pe acesta, l-am păcălit eu șoptindu-i o interpretare originală, astfel încât Eneadele reprezintă cugetarea lui Plotin alterată de judecata unui ucenic căruia la timp i-am strecurat o eroare sub formă de comentar.

Drăcușorul începu să sară de bucurie, așa cum va fi sărit odinioară Arhimede, când o intuiție extraordinară i-a dăruit principiul în ziua în care se scălda ca să se pregătească de moarte și când apa caldă îi dezghețase, pesemne, inteligența.

– Evrica! șuieră ștafeta diavolească. Să poposim într-un balamuc, adică acolo unde nebunii râd, disprețuind tristețea, care ne va reveni nouă!

– Ești naiv, copilule. Nebunii sunt veseli din prefăcătorie. Ei râd ca să-și ascundă tristețea. N-ai văzut că, atunci când stau singuri, oamenii aceștia anapoda sunt foarte serioși? În genere, oamenii sunt proști și au înțelegerea mărginită; cum să fie, dară, nebuni cei ieșiți din minți? Ascultă, băiete I Renunță să fii sfetnicul meu. Ne apucă ziua cu flecăreala asta. Trebuie să ne retragem... Coboară pe pământ și înveselește pe Ulrich și familia sa așa cum ți-am poruncit. De rest, am eu grijă.

Colții soarelui începură să muște uriașa dihanie a nopții care, după puțină vreme, fugi, lăsând pe cer o dâră sânge-roasă. Peste Infern s-a așternut varul dimineții și asta ne face să înțelegem că regatul Satanei nu se întinde în spațiu, ci în timp.

Iată-ne, prin urmare, pe pământ, într-o zi în care făptura calendarului, rușinată parcă de platitudinea unei săptămâni întregi, roșește, putând în sfârșit să strige că e duminică.

Ulrich și Zenaida au degetele rănite și, dacă jos pe podea n-ar sta săculeții cu aur, ar crede mai curând că duhuri necurate i-au torturat în somn, zgâriindu-i ca pe Eleonora Zugun, fata maltratată de diavol, decât că, în urma unui legământ tainic, s-au trezit cu mâinile însângerate. Odaia e plină de reflexe aurii iar rânjetul galben al metalului nobil li se pare surâsul făgăduielii. Galbenii aveau chipul celui mai mare geniu militar al popoarelor moderne, ale cărui cuceriri aveau să dureze, ce e drept, puțin mai mult decât frumoasa aventură a fostului subdirector de minister care, împreună cu Zenaida, își oblojea rănile, făurind totodată fantastice planuri de viitor. Toată povestea vieții lor, din seara ciudatei întâlniri, pare un fir desfăcut de pe un ghem, fără nici o ruptură, fără vreun nod, continuu cum numai fatalitatea poate fi.

Figurile celor doi soți se răsfrângeau în strălucirea aurului iar Ulrich, gândind că se oglindește în metalul prețios, începu a surâde, trimițând astfel, prin undele văzduhului, primele probe de tristețe Satanei. De la o vreme, obosiră să mai fabrice bani, hotărând să se odihnească. Se lungiră în pat și așa, în poziție orizontală, următorul gând lunecă spre capul domnului subdirector: „Oare nu suntem noi falsificatori de bani?” Dar Zenaida, care începu să-și înțeleagă soțul printr-o intuiție ce ieșise la iveală în această zi minunată, spuse, ca și cum ar fi răspuns nedumeririi sale:

– Ascultă, Ulrich! Greu se câștigă aurul; uite, mi s-au jupuit degetele.

Atunci, apăru spiridușul, cu o înclinare a cărei perfidie nu putea să fie vizibilă în vecinătatea sclipirii de aur, și, ca pentru a readuce întreaga întâmplare mai aproape de pământ, picură următoarea replică:

– Dar nu e nevoie, oameni buni, să vă însângerați degetele. Noblețea aurului frige pielea omului care nu se simte aristocrat, așa încât, până să vă obișnuiți cu noua situație, folosiți mănușile!

Ulrich surise.

– Ești dat dracului, băiete!

– Atât de grozav, întări ambasadorul în miniatură, încât voi da înapoi toate arătătoarele ceasornicelor din oraș, voi întoarce timpul din drum, ca să mai găsiți magazinele deschise, să faceți târguieli cum nu s-au mai făcut în casa asta, să invitați lume multă pentru a serba pământește, dar cum se cuvine, legământul dumneavoastră cu veșnicul meu stăpân.

Și, zicând acestea, drăcușorul dispăru, ca și cum ar fi fost aspirat de un tub din care s-ar fi scos aerul. Deodată, fulgii de zăpadă ai duratei începură să se ridice unul câte unul spre cerul timpului. Când Ulrich își scoase din buzunarul vestei ceasornicul care treizeci de ani îi simbolizase imuabila fizionomie a preciziei, văzu pe cadran un asemenea balamuc în mișcare, încât izbucni în râs. Minusculul aparat de buzunar i se păru o persoană oficială în frac și cilindru, luată la bătaie de copiii gazdei și dată afară pe scări în pumni și palme. Se auzi un vâjâit ca un vuiet de durere; acele se învârteau înapoi cuprinse de panică, roțile uruiau zvârcolindu-se; arcurile plesniră, sărind din cutie ca mațele din pântece, în vreme ce ceasornicul căpătase ceva din grația unui dine turbat a cărui limbă era scoasă de un cot, însetată de timp. Și în aceste momente, mulți oameni subtili și bântuiți de ciudățenii, întinși pe pat în camerele lor de dormit sau fumând într-o atmosferă liniștită, au trăit strania senzație a lui „deja vu”... Se face tăcere... Pânza stărilor lăuntrice se destramă și ți se pare că te-ai scufundat în vid; o frunză se desprinde din uriașul copac al extazului și această cădere de fulgi de zăpadă ce lunecă spre pământul simțurilor antrenează o lume de aduceri aminte. Timpul, ca o manta întoarsă pe dos, a rămas cu căptușeala amintirilor pe dinafară. În realitate, da, în realitate! – ștafeta diavolului a produs răsturnarea, înșfăcând de coadă fugara șopârlă a duratei, din care s-au desprins doar câteva momente.

Mosorul vieții lui Ulrich, însă, cu toate că fâșiile secundelor încremeniseră pe loc, se desfăcu violent, așa ca în tulburătoarea poveste a copilului cuprins de nostalgia unui viitor care întârzie prea mult prin meleaguri mai îndepărtate. Domnul subdirector dădu sfoară în oraș că i-a revenit o moștenire extraordinară din partea unui unchi pe care valurile sorții l-au dus în Texas și care a binevoit să moartă oportun, adică înainte de a putea cheltui ceea ce doar norocul lui Ulrich l-a făcut să agonisească. Pasă-mi-te, asociatul lui Belzebut a renunțat la adevăr ca și la tristețe, cu atât mai mult cu cât începuse să simtă că marile bucurii sunt fluturi firavi, prinși în plasa de păianjen a iluziei. Dar nu are însemnătate decât faptul că lumea l-a crezut, pentru că e dat în firea noastră ca să primim mai curând o minciună verosimilă, decât un adevăr neverosimil...

Am spus că era duminică pe tot parcursul lumii, iar fostul slujbaș, îndemnat de pitica văpaie, a trimis invitații pe la rude, prieteni și cunoscuți, lămurind că „cu prilejul retragerii din viața publică” ține să dea un banchet de adio. Ca să poată deveni vesel, strategia Satanei îl puse în situații ridicole. Era către sfârșitul iernii; din când în când, parcă în amintirea viscolului, vântul își mai umfla pieptul, dar se cunoștea că își pierduse autoritatea. Mai sufla deasupra caselor, printre ulițe și, mai ales, la marginea orașului, adică acolo unde slabele sale puteri nu prea găseau zăgazuri.

Ulrich deschise ferestrele dormitorului și privi, aplecat pe pervaz, strada pustie. Zenaida nu-l slăbea din ochi, ca pe o pradă; lăcomia de bani o făcea să-l urmărească așa ca pe o victimă, deși ea îl iubea foarte sincer. Deodată, fostul subdirector izbucni într-un râs grozav.

– Ce ai omule? făcu Zenaida.

– Eu? Nimic!

– Dar atunci cine a râs?

– Vezi! Chestiunea asta mă lasă absolut indiferent! Zenaida, a cărei fantezie era chiar mai măruntă decât viața pe care o dusese până acum, nu pricepu nimic din atitudinea bărbatului ei, pe care șfichiul de bici al legământului diavolesc îl și atinsese în treacăt.

– Ascultă, Zenaido, lasă asta; la urma urmelor, am devenit și eu mai vesel de când am bani.

– Nu, îi curmă vorba soția. Nu ești încă destul de bogat pentru bucuria care te-a cuprins. Întâi să-ți faci câteva zeci de palate, să ne îmbrăcăm în straie regești, să avem servitori, valeți și lachei, așa cum am citit în Contele de Monte Cristo, să o mărităm pe Marga și pe urmă n-ai decât să zâmbești dacă vrei, pentru că, să vezi, dacă diavolul își dă seama că ai alungat toată tristețea numai în schimbul câtorva săculeți cu aur, atunci ne strică fabrica.

– Asta așa e! făcu Ulrich, rămas o clipă pe gânduri, reluând apoi fraza care-i fusese întreruptă și uitând cu totul observațiile neveste-si. Tocmai la fată mă gândesc; ia-o în târg. Îmbrăcați-vă amândouă cu lucrurile cele mai scumpe. Croitoresele să se puie pe lucru. Astăzi ce e? Duminică! Ei bine, să se facă joi, dar joia trecută, nu joia viitoare, că nu vreau să-mi fur căciula și să trăiesc mai puțin.

Și se făcu, așa cum spune la Biblie, precum grăise. Domnul Ulrich crezu o clipă că a părăsit ministerul pentru a deveni subdirectorul lumii. Fără a face semn șoferului, o mașină care străbătea ulița se opri chiar în fața casei. Mama, tatăl și fiica ieșiră grăbiți, urcându-se în automobil.

– La „Vulturul de mare”, urlă doamna.

– La peștele dracului, strigă Ulrich.

Femeia îi aruncă o privire piezișă, care voia să spună că asemenea glume ar putea trezi bănuiala șoferului și că acesta, limbut ca toți oamenii de meseria lui, oameni care duc indivizi suspecți, se va apuca să împărtășească întregii mahalale taina lor. Grija de a-ți păstra fericirea te face adeseori să-ți iei măsuri de precauție pe care temerea cea mai mare nu le sugerează. În centru, fostul slujbaș opri mașina din care coborî singur, ca să se ducă la un croitor, unde ceru să-i facă o jachetă. Meșterul îl privi neîncrezător:

– Domnule! În tinerețea mea am purtat și am și lucrat multe jachete, dar astăzi cine le mai poartă?

– Astăzi – răspunse Ulrich, sugerând fără îndoială la prefacerea zilei de duminică în joi – este totuna cu ieri, cu alaltăieri și chiar cu răsalaltăieri.

Croitorul îngheță:

– Bine! Cum vreți, decât ce să vă spun, nu am model pentru așa ceva.

– Model? Mie, domnule, să-mi faci o jachetă ca a capelmaistrului Thompson!

– Dar cine era ăsta?

– Șeful de orchestră care a dirijat muzica pe vaporul „Titanic” cu câteva clipe înainte de scufundare. Îl găsești în ținuta de rigoare în revista Uber Land und Meer; dacă vrei, ți-o aduc eu.

– Da... făcu maistorul, așa ar fi mai bine...

– Așa! Trimiți un ucenic la mine și-i dau jurnalul. Acum ia-mi măsura.

Degetele croitorului desfăcură șarpele de mușama și, când îl atinseră pe Ulrich sub braț și pe la genunchi, mușteriul, dintr-o săritură, ajunse pe tejghea.

– Domnule! Mie să-mi iei măsura fără să mă gâdili, pentru că eu am o boală a dracului. Uite! Sunt vesel necontenit și mă prăpădesc de râs. Ha, ha! Ha-ha-ha...

Calfele se pitiră, vârând nasul în cusătură.

– Domnule, făcu meșterul, da’ până astăzi nu vi s-a mai luat măsura niciodată?

– Ba da, însă eu, să vezi dumneata, nu eram sensibil și nu-mi venea să râd așa cu una, cu două. Boala asta e recentă...

– Atunci mergeți întâi la doctor și pe urmă la croitor!

– Tocmai de aceea am vrut să fiu bine îmbrăcat, clipi spiritual Ulrich: doctorul tratează într-un fel pe cei săraci și într-altfel pe cei bogați.

– Și eu – adause croitorul, umblând după Ulrich cu metrul în mână – tratez într-un fel pe clientul căruia îi pot lua măsura și cu totul altfel pe cel ce nu mă lasă să-l ating.

Galbenii fostului subdirector își făcură efectul pentru că, după aproape două ore de caznă și de alergătură prin atelier, prin curte și pe stradă, clientul fu imobilizat de ucenici, în vreme ce meșterul însemna cifrele potrivite ca și cum i-ar fi luat măsura pentru o cămașă de forță.

La prânz, Ulrich fu acasă; intră într-o cămară și, scotocind fundul unui cufăr enorm, găsi revista pe care o căuta, Peste mări și țări, și deschise acolo unde se găsea fotografia șefului de orchestră care condusese muzica în vreme ce vasul, izbit de un ghețar, se scufundase în ocean și în valurile propriei sale legende.

– Bine, băiete, spuse Ulrich ucenicului, dă-o meșterului ca să-mi facă jacheta după modelul ăsta.

Și, trecând prin bucătărie unde ardea focul, se adresă flăcării:

– Băgați de seamă, domnule ambasador, supravegheați croiala – și, pentru că văpaia făcu o strâmbătură, asociatul diavolului izbucni: Mie să nu-mi faci de-astea, că te sting de nu te vezi!

Și luând oala cu supă, o vărsă peste foc. Ucenicul o luă la fugă, înțelegând că mușteriul e nebun de-a binelea. Se întâmplă adeseori să judeci lucrurile greșit, când nu cunoști pricinile acțiunilor omenești...

Zenaida și Marga se întoarseră acasă, unde îl găsiră pe Ulrich aprinzând chibrituri, ca să se certe cu flacăra care sfârâia ironic și se stingea îndată, ca și cum i-ar fi întors spatele sau i-ar fi trântit ușa în nas.

– Vai de mine, tăticule, voi să bâlbâie fata.

Taică-su se întoarse și, când văzu obrazul urât al odraslei, cuprins de o obiectivitate pe care numai necuratul ți-o poate strecura, începu să tremure din încheieturi și se înveseli grozav, până ce un râs sălbatic îl prăbuși pe scaun.

Zenaida se sperie, începând parcă să ghicească urmele nefaste ale legământului cu Satana.

– Vino-ți în fire, omule, ești prea darnic cu dracul. Ulrich n-o mai auzea, era în leșin, într-un leșin care constituia cloroformul Satanei; în aceste clipe, din arterele sufletului fostului subdirector, printr-o operație de transfuzie, sângele tristeții alerga grăbit spre rezervoarele iadului.

Zenaida îi smulse haina, îi desfăcu gulerul și cămașa, udându-l pe față cu apă, cu oțet, cu spirt, cu tot ce avea la îndemână. Ulrich sta nemișcat, păstrând pe buze un suria diafan, asemănător zâmbetului vrăjit pe care-l tăinuiește masca fecioarei înecate în Sena...

La urma urmelor, se trezi, spunând că a avut un vis tare frumos. Se făcea că toată păcura necazurilor omenești se scurgea într-o vale adâncă, în vreme ce el sta fericit pe culmea bucuriei.

– Ascultă, Ulrich, făcu Zenaida, nu mai râde în felul ăsta, stăpânește-te; nici atâta bucurie nu e bună...

– N-are nimic, femeie – și, rotind privirea în toate părțile și mai ales spre mașina de gătit, ca să se asigure că nu există vreo flacără șopti: Nu știi ce bine mă simt, diavolul a înnebunit; mi-a dat și bani, și bucurie.

– Dar nu cumva ți-a luat sănătatea? clipi tovarășa de viață a slujbașului de odinioară.

– La ce mai e bună sănătatea, când omul e bucuros? îmi merge din ce în ce mai bine. Chiar dacă aș pierde toți banii, încă m-aș simți fericit.

– Ferească Dumnezeu să te simți fericit și sărac, pentru că atunci lași dracului portița deschisă și el își împlinește angajamentul ruinându-ne pe noi.

În clipa aceasta, înflăcărată cometă în miniatură apăru în odaie și cei doi soți deslușiră vorbele:

– Atâta vreme cât va dura angajamentul nostru, feriți-vă să pronunțați altfel decât în derâdere numele domnului...

– Bine, replică Ulrich, dar noi ne-am înțeles ca să fim fericiți și poate credința mă fericește.

– Ia seama, domnule subdirector, dumneata vorbești acum despre beatitudine, în vreme ce pactul ne obligă să-ți dăm doar bucuria.

Drăcușorul se strecură prin mașina de gătit în burlane și dispăru.

Zilele de vineri și sâmbătă se scurseră fără evenimente importante. Duminica reapăru uscată și ștearsă, ca o mână scoasă din ghips după multă vreme. Casa era lungă, podelele acoperite cu covoare care călătoriseră grăbit din Persia până-n Balcani, curtea s-a prefăcut în grădină, până ce și câinele cel negru a căpătat, la bătrânețe, o hăinuța de piele ca o șa de ponei.

Zenaida avea o rochie cu trenă, de care atârnau parcă amintirile întunecate de altădată. Figura-i era neliniștită, privirea prevestitoare. Începuse să nu-i mai placă veselia lui Ulrich. Marga sta parcă într-o ramă a cărei splendoare îi scotea în evidență obrazul dezagreabil. Numai cel ce făcuse un contract cu necuratul se plimba entuziast de la un capăt până la celălalt al curții, răsucind între deget bastonașul terminat cu căpșorul de câine, ai cărui ochi căutau, poate din pricină că au fost șterși, și ei, mai sticloși spre stăpânul casei, căci numai ochii de sticlă sunt cu atât mai lucioși, cu cât sunt mai șterși...

Încet, încet, se lăsa seara. Primele stele păreau niște nituri care fixau bolta cerului de construcția lumii. Ulrich începu să cugete la toate problemele pe care le părăsise din tinerețe, din pricina nevoilor vieții. Se gândea la imensitatea spațiului, la numărul extraordinar al aștrilor, întrebându-se cum se face că în atâtea lumi câte cuprinde nesfârșitul univers, tocmai pe pământ a căutat diavolul făptura asupra căreia să-și reverse generozitatea. Nu-și putu duce ideea până la capăt, pentru că se auzi un zgomot. Poarta scârțâi prelung. Își făcură apariția doamna și domnul Mustață care arătară gazdei multă deferență. Doamna avea o gușă despărțită în trei săculețe ce începură a sălta de bucurie la vederea beneficiarului uriașei moșteniri din Texas. Soțul doamnei fusese, până mai în urmă cu câteva zile, șeful ierarhic al lui Ulrich. Conu’ Mustață, cum i se spunea la minister, aruncă o privire tare oacheșă asupra lucrurilor din juru-i; căutătura îi era piezișă, ageră și ridicolă în același timp. Părea a spune necontenit: „Aida de! Pe mine nu mă păcăliți voi!” Avea și mustăți și Ulrich, într-o clipă de tăcere, rămase nedumerit: numele îi venea de la mustăți sau dimpotrivă? Intrară în casă, când poarta se auzi din nou. De astă dată, sosi căpitanul Carabin, șeful pompierilor din oraș. Aducea cu sine o fată de optsprezece ani, al cărei foc, spunea mahalaua, nu-l putuse stinge.

– Domnul căpitan Carabin, doamna Mustață, domnul Mustață, doamna căpitan Carabin și viceversa, dacă mai vreți! recomanda fericitul Satanei.

Oaspeții, izbiți în morgă ca într-o coajă de nucă, își clătinară o clipă miezul demnității și rămaseră pironiți ca pentru a lăsa timp ca rana ținutei sociale să se cicatrizeze, apoi se prezentară în cruciș, și în curmeziș, așezându-se la masa pe care Zenaida o lungise trăgându-i tăbliile pe șine. Familia Carabin și Mustață au fost vedetele oaspeților, prea mulți la număr și prea mărunți la situație ca să-i mai notăm, cu atât mai mult cu cât, evenimentele precipitându-se, nu ne putem îngădui să stăruim în amănunte. Zenaida nu-și dezlipea privirile de la Ulrich care, în jacheta stil Thompson, sta cufundat într-o nepăsare totală. Nu știa sigur la ce se gândea, dar înfășură toată situația cu o privire sceptică, neîncrezătoare. Se așeza, în sfârșit, și el, emoționat, bucuros, dar mai ales înciudat, străbătut de un presentiment care i se răsucea în cap ca un șarpe. Domnișoara Marga, umplu paharele, iar comesenii începură să le ciocnească pentru sănătatea și fericirea moștenitorului și a moștenitoarei, când Ulrich, urmărit de privirea iscoditoare a Zenaidei, ca un dirijabil prins între luminile reflectoarelor, vru să se abată din drumul ei și-și întoarse capul, dând cu ochii de domnul Mustață, care prinsese mișcarea în capcana propriei sale priviri viclene. Bărbații se uitară față în față câteva secunde, până ce fostul subaltern, aducându-și aminte, poate din cauza prieteniei, de o veche pismă împotriva directorului său, făcu din două degete ale mâinii drepte o pensetă care smulse fulgerător un fir din mustața musafirului, care voia să pară amuzat, înfățișând asistenței un râs verde, și în același timp, ca să nu coboare cu o treaptă pe scara socială, făcu gazdei niște mustrări, în care gluma și seriozitatea se încheiau aproape perfect în copcile ipocriziei. Ulrich, însă, nu se lăsă:

– Lasă, dragă, nu te supăra, ai cuvântul meu de onoare că intenția mea este ca să-ți smulg firele din nume, și nu din mustață – și, zicând acestea, îi mai smulse doi, trei peri, adică tocmai atâția câți putu să apuce.

Usturimea, depășită de sentimentul demnității lovite, îl făcu pe domnul director să sară de pe scaun. Doamna Zenaida sări și ea, în vreme ce căpitanul Carabin făcea mare haz de toată întâmplarea. Ulrich deșertă un pahar cu vin, după care deschise ochii, mai bine-zis îi holbă ca și cum ar fi făcut o descoperire senzațională. Cu chiu, cu vai, i se lămuri domnului Mustață că nu trebuie să se supere pentru atâta lucru.

– Nici nu se cunoaște de unde au fost scoase firele... argumenta Zenaida, în vreme ce bărbatul ei învârtea haotic manivela unui gramofon din vremea lui Edison.

Aparatul avea o pâlnie mare prin care se scurgea parcă lătratul unui câine, al unui câine care, de-altminteri, prezenta marca fabricii: Fostul subdirector chiui o dată și duse o mână după cap, agitând-o pe cealaltă în aer, executând cu picioarele dantela unui dans complicat, repede și ciudat, combinat pe loc de o fantezie în care diavolul își vârâse coada. Zenaida nu-l mai văzuse niciodată pe Ulrich într-o asemenea situație, în care începea să se deslușească, numai cu privirile bănuielii, destinul acestei mari întâmplări, pe care ea o socotise drept cea mai norocoasă din viața lor. Așa, din săritura dansului, Ulrich fu dintr-o dată în fața doamnei Mustață, pe care o apucă – altminteri cu destulă finețe – de bărbie, o trase apoi cu violență, silind-o să joace cu el. Domnul director, dintr-un pas, îi și ajunse pe cei doi și tustrei încinseră un fel de horă al cărei ritm te lăsa să vezi că gazda devenise un magnet care comunica propria lui pandalie oricărui om pe care-l atingea. Ulrich râdea, dădea capul pe spate, hohotea, plescăia, chiuia, lătra, mieuna, se văita și exclama în toate limbile pământului unica bucurie a iadului. Soții Mustață, obosiți se așezară pe scaun, dar făptura lui Ulrich căpătă virtuțile unei sfârleze pe care o plesnește biciul nevăzut al lui Belzebut. Oaspeții înțeleseră că se petrecea ceva nemaipomenit, vrură să-l oprească, încercară să-l convingă, să-l țină, să i se împotrivească. Bucuria, însă, era irezistibilă și valurile ei prăbușiră digurile, înlăturară obstacolele și creștea și se umfla ca o apă adâncă chemată de puterea unui flux uriaș.

Veselia și bucuria nu pot lămuri mare lucru, iar fostul subdirector Ulrich era sfâșiat de ghearele unei exuberanțe care nu încape în trupul unui singur om. Zenaida vru să se împotrivească acestei gigantice cascade, chemă ajutor, rugă, imploră și, deodată, crezu că a descoperit o_idee grozavă.

– Ulrich! strigă ea. Ai pierdut toți banii, ești sărac, sărac lipit, mai sărac decât totdeauna!

– Ei, și? răspunse omul cu sufletul bântuit de diavol. Redevin colegul domnului Mustață, ba nu, chiar și mai caraghios, subalternul domniei sale!

Vorbele acestea au fost mai mult răcnite, ca să acopere vacarmul petrecerii, al cărei deznodământ începuse să se vestească. Ulrich căscase ochii cât prunele, dar în licărirea lor se vedea păienjenișul extazului. Râsul, un râs nestăvilit, clătina întreaga-i ființă, îi schimonosea obrazul, îi sfârteca respirația, din ce în ce mai precipitată, mai violentă și care, până la urmă, s-a prefăcut într-un horcăit, într-un geamăt. Fulgerat parcă, omul care își vânduse tristețea căzu la pământ; membrele-i mai tresăreau în strânsoarea unui spasm reflex, în vreme ce pe figura-i, ca pe un ecran-al vieții lăuntrice, slovele, trăsăturile lor exprimau o bucurie fără margini, o văpaie a simțurilor satisfăcute, o fericire aproape dureroasă...

Căpitanul Carabin ieși în stradă, șuieră grozav și, adunându-se mulțimea, el strigă că vecinul lor e cuprins de nebunie. În câteva minute apăru un doctor care, cunoscând pesemne foarte bine gramatica sorții, începu prin a-și declina competența:

– Aduceți mai bine un preot!

Zenaida și Marga își frângeau mâinile, în vreme ce oaspeții arătau o tristețe în care, cu ușurință, se putea descifra satisfacția că fericirea nu a poposit cu adevărat în casa prietenului lor. Părintele Balaban intră cu un pas senin, ca omul care de multe ori a asistat la neînduplecata sentință a Domnului. Se apropie de Ulrich, în vreme ce musafirii se deteră la o parte, poate cu sentimentul că prezența preotului ar putea atrage încă Cine știe ce minune, aprinse o lumânare și vru să-l împărtășească. Care, însă, nu-i fu mirarea să vadă pe unul care trage să moară, dar e prea bucuros ca să mai poată suporta o slujbă destinată ultimului tablou, înainte de căderea celei mai grele cortine.

De îndată ce se aprinse lumânarea, în odaie se răspândi o lumină atât de violentă, încât slovele cărții bisericești începură să joace ciudat, să se rostogolească haotic în fața ochilor părintelui Balaban, sortit de Dumnezeu să citească dezlegarea de viață în fața spiridușului care, de astă dată, jubila într-o fantastică incandescență pe fitilul ce străbătea tubul de ceară. Dumnezeu și dracul se găseau, poate pentru prima dată acum, față în față și asistau amândoi la căpătâiul unui muribund al cărui suflet aparținea irevocabil iadului.

Ulrich ridică pleoapele pentru a mai găzdui încă o dată în încăperea ochilor imaginea lumii pe care o părăsea, își aduse aminte de toate amărăciunile și bucuriile vieții și, în vreme ce privirea-i aluneca nespus de melancolic spre Zenaida și Marga, cutele feței se contopiră într-o expresie de halucinantă bucurie. Flăcăruia se scălda în baia fierbinte de ceară, mișcându-se într-o arcuire suprapământească. Se înălța și se făcea pitică și, de câte ori preotul, citea numele Domnului, se ghemuia pe vârful de șiret, pentru a se ridica, o clipă mai târziu, maiestuoasă și solemnă ca o legendară mireasă a focului.

Când Ulrich își dădu duhul, învăpăiatul ambasador dispăru o clipă, izgonit din pământeasca-i reședință de ceară, se lungi pe spate și pluti pe deasupra valurilor de semiobscuritate în care se adâncise încăperea, apoi ieși mai ușor decât un fulg, absorbit de depărtarea fără margini a spațiului.

A doua zi, gura mahalalei spunea că subdirectorul Ulrich a murit înnebunit de o moștenire enormă, deși el însuși crezuse că bucuria și aurul le-a căpătat de la diavol în schimbul tristeții. Dar cine poate fi sigur dacă adevărat este ceea ce văd alții destul de obiectiv sau ceea ce, fără nici o obiectivitate, vezi și simți tu însuți.

Mircea Eliade

La țigănci

În tramvai căldura era încinsă, năbușitoare. Traversând grăbit coridorul, își spuse: „Ești un om cu noroc, Gavrilescule!” Zărise un loc liber, lângă o fereastră deschisă, la celălalt capăt al vagonului. După ce se așeză, își scoase batista și-și șterse îndelung fruntea și obrajii. Apoi înfășură batista pe sub guler, în jurul gâtului, și începu să-și facă vânt cu pălăria de paie. Bătrânul din fața lui îl privise tot timpul concentrat, parcă s-ar fi trudit să-și aducă aminte unde îl mai văzuse. Pe genunchi ținea cu mare grijă o cutie de tablă.

– E teribil de cald! spuse el deodată. Nu s-au mai pomenit așa călduri din 1905!...

Gavrilescu clătină din cap, continuând să-și facă vânt cu pălăria:

– E cald într-adevăr, spuse. Dar când este omul cult, le suportă mai ușor pe toate. Colonelul Lawrence, bunăoară. Știți ceva de colonelul Lawrence?

– Nu.

– Păcat. Nici eu nu prea știu mare lucru. Dacă s-ar fi urcat în tramvaiul ăsta, l-aș fi întrebat. Îmi place să intru în vorbă cu oameni culți. Tinerii aceștia, domnul meu, erau, desigur, studenți. Studenți eminenți. Așteptam cu ei în stație și i-am ascultat. Vorbeau despre un anume colonel Lawrence și de aventurile lui în Arabia. Și ce memorie! Recitau pe dinafară pagini întregi din cartea colonelului. Era o frază care mi-a plăcut, o frază foarte frumoasă, despre arșița care l-a întâmpinat pe el, pe colonel, undeva în Arabia, și care l-a lovit în creștet, l-a lovit ca o sabie... Păcat că nu pot să mi-o aduc aminte cuvânt cu cuvânt. Arșița aceea teribilă a Arabiei l-a lovit ca o sabie. L-a lovit în creștet ca o sabie, amuțindu-l.

Taxatorul îl ascultase zâmbind, apoi îi întinse biletul. Gavrilescu își puse pălăria pe cap și începu să se caute în buzunare.

– Îmi cer iertare, șopti el după câteva clipe, neizbutind să găsească portmoneul. Niciodată nu știu unde-l pun.

– Nu face nimic, spuse taxatorul cu o neașteptată voie bună. Avem timp. Că n-am ajuns încă la țigănci...

Și întorcându-se spre bătrân, îi făcu semn cu ochiul. Bătrânul roși și strânse, nervos cu amândouă mâinile, cutia de tablă. Gavrilescu întinse o bancnotă și taxatorul începu să numere mărunțișul, zâmbind.

– E o rușine! șopti bătrânul câteva clipe în urmă. E nepermis!

– Toată lumea vorbește... spuse Gavrilescu, reîncepând să-și facă vânt cu pălăria. E drept, pare o casă frumoasă, și ce grădină!... Ce grădină repetă el clătinând din cap cu admirație. Uitați-vă, că începe să se zărească, adăugă aplecându-se puțin, ca să vadă mai bine.

Câțiva bărbați apropiară ca din întâmplare frunțile de ferestre .

– E o rușine! repetă bătrânul, privind sever înaintea lui. Ar trebui interzis.

– Sunt nuci bătrâni, continuă Gavrilescu, de aceea e atâta umbră și răcoare. Am auzit că nucul începe să dea umbră abia după treizeci, patruzeci de ani. O fi adevărat?

Dar bătrânul se prefăcu că nu aude. Gavrilescu se întoarse către unul din vecini care privise îngândurat pe fereastră:

– Sunt nuci bătrâni de cel puțin cincizeci de ani, începu el. De aceea e atâta umbră. Pe o arșiță ca asta, e o plăcere. Ferice de ei...

– De ele, spuse vecinul fără să-și ridice ochii. Sunt țigănci...

– Așa am auzit și eu, continuă Gavrilescu. Umblu cu tramvaiul ăsta de trei ori pe săptămână. Și, vă dau cuvântul meu de onoare, nu s-a întâmplat o singură dată să nu aud vorbindu-se de ele, de țigănci. Le cunoaște cineva? Mă întreb: de unde au venit?

– Au venit demult, spuse vecinul.

– Sunt aici de douăzeci, și unu de ani, îl întrerupse cineva. Când am venit eu întâi și întâi în București, țigăncile astea erau tot aici. Dar grădina era mult mai mare. Nu se clădise încă liceul...

– Eu, cum vă spuneam, reîncepu Gavrilescu, trec regulat cu tramvaiul ăsta de trei ori pe săptămână. Pentru păcatele mele, sunt profesor de pian. Zic pentru păcatele mele, adăugă încercând să zâmbească, pentru că n-am fost făcut pentru asta. Eu am o fire de artist...

– Atunci vă cunosc, spuse deodată bătrânul, întorcând capul. Sunteți domnul Gavrilescu, profesor de pian. Am o nepoțică și i-ați dat lecții acum cinci-șase ani. Mă tot întrebam de unde mi-e cunoscută figura dumneavoastră...

– Da, eu sunt, reluă Gavrilescu. Dau lecții de pian, umblu mult cu tramvaiul. Primăvara, când nu e prea cald și adie vântul, e o plăcere. Stai la o fereastră, ca asta și din fuga tramvaiului vezi tot grădini înflorite. Cum vă spuneam, pe linia asta umblu de trei ori pe săptămână. Și aud mereu vorbindu-se de țigănci. De multe ori mi-am pus întrebarea: „Gavrilescule, mi-am spus, să presupunem că sunt țigănci, mă rog, de unde au ele atâția bani? O casă ca asta, un adevărat palat, cu grădini, cu nuci bătrâni, asta reprezintă milioane.”

– E o rușine! exclamă din nou bătrânul, întorcând capul cu dezgust.

– Și mi-am mai pus și o altă întrebare, continuă Gavrilescu. Judecând după cât câștig eu, o sută de lei lecția, ar trebui zece mii de lecții să facă un milion. Dar vedeți că lucrurile nu sunt atât de simple. Să presupunem că aș avea douăzeci de ore pe săptămână, tot mi-ar trebui cinci sute de săptămâni, adică aproape zece ani, și mi-ar trebui douăzeci de eleve cu douăzeci de piane. Dar problema vacanțelor de vară, când îmi rămân două-trei eleve? Dar vacanțele de Crăciun și de Paști? Toate orele astea pierdute sunt pierdute și pentru milion. Așa că n-ar fi vorba de cinci sute de săptămâni cu douăzeci de ore, și douăzeci de eleve cu douăzeci de piane pe săptămână, ci mult mai mult, mult mai mult!

– E adevărat, spuse unul din vecini. În zilele noastre nu se mai învață la pian.

– Ah! exclamă deodată Gavrilescu, lovindu-se cu pălăria pe frunte. Simțeam că-mi lipsește ceva, și nu-mi dădeam seama ce. Servieta? Am uitat servieta cu partituri. M-am luat de vorbă cu madame Voitinovici, mătușa Otiliei, și-am uitat servieta... Ce ghinion!... adăugă scoțându-și batista de sub guler și băgând-o în buzunar. Pe arșița asta, ia-o, Gavrilescule, înapoi cu tramvaiul până în strada Preoteselor... Privi deznădăjduit în jurul lui, parcă ar fi așteptat să-l oprească cineva. Apoi se ridică brusc: îmi pare bine de cunoștință, spuse, scoțându-și pălăria și înclinându-se ușor de mijloc.

Apoi ieși repede pe platformă, chiar în clipa când se oprea tramvaiul. Coborând, Gavrilescu regăsi arșița și mirosul de asfalt topit. Traversă cu greutate strada ca să aștepte tramvaiul spre direcția opusă. „Gavrilescu, șopti, atenție! că parcă-parcă ai începe să îmbătrânești. Te ramolești, îți pierzi memoria. Repet: atenție! Că n-ai dreptul. La patruzeci și nouă de ani bărbatul este în floarea vârstei”... Dar se simțea obosit, istovit și se lăsă să cadă pe bancă, în plin soare. Își scoase batista și începu să se șteargă pe față. „Asta parcă îmi aduce aminte de ceva, își spuse, ca să-și dea curaj. Un mic efort, Gavrilescule, un mic efort de memorie. Undeva, pe o bancă, fără un ban în buzunar. Nu era așa de cald, dar era tot vară”... Privi în jurul lui strada pustie, casele cu obloanele trase, cu storurile lăsate, parcă ar fi fost părăsite. „Pleacă lumea la băi, își spuse, mâine-poimâine pleacă și Otilia.” Și atunci își aminti: era la Charlottenburg; se afla, tot ca acum, pe o bancă, în soare dar atunci era nemâncat, fără un ban în buzunar. „Când ești tânăr și ești artist, le suporți pe toate mai ușor”, își spuse. Se ridică și făcu câțiva pași în stradă, să vadă dacă se zărește tramvaiul. Umblând, parcă arșița își pierdea din văpaie. Se întoarse și, lipindu-se de zidul unei case, își scoase pălăria și începu să-și facă vânt.

La vreo sută de metri în susul străzii era parcă o oază de umbră. Dintr-o grădină se revărsau, înalte, deasupra trotuarului, ramuri stufoase, compacte, de tei. Gavrilescu le privea fascinat, șovăind. Întoarse încă o dată capul în direcția tramvaiului, apoi porni hotărât, cu pași mari, ținându-se pe lângă ziduri. Când ajunse, umbra i se păru mai puțin deasă. Dar se simțea totuși răcoarea grădinii, și Gavrilescu începu să respire adânc, dându-și puțin capul pe spate. „Ce trebuie să fi fost acum o lună de zile, cu teii în floare”, își spuse visător. Se apropie de poarta cu grilaj și cercetă grădina. Pietrișul fusese udat de curând și se vedeau rondurile cu flori, iar în fund un bazin înconjurat cu pitici. Auzi în acea clipă tramvaiul trecând cu un uruit uscat pe lângă el și întoarse capul. „Prea târziu! exclamă, zâmbind. Zu-spät!” adăugă și, înălțând brațul, îi făcu semn cu pălăria multă vreme, ca în Gara de Nord, când, pe timpuri, Elsa pleca să petreacă o lună la familia ei, într-un sat de lângă München.

Apoi, cuminte, fără grabă, începu să înainteze. Ajuns la stația următoare, își scoase haina și se pregăti să aștepte, când îl lovi deodată mirosul amărui al frunzelor de nuc strivite între degete. Întoarse capul și privi în jurul lui. Era singur. Cât putea vedea cu ochii, trotuarul era pustiu. Nu îndrăznea să privească cerul, dar simțea deasupra capului aceeași lumină albă, incandescentă, orbitoare, și simțea văpaia fierbinte a străzii lovindu-l peste gură, peste obraji. Porni atunci la drum, resemnat, cu haina sub braț, cu pălăria trasă apăsat pe frunte. Când zări de departe umbra deasă a nucilor, simți cum începe să i se bată inima și grăbi ușor pasul. Aproape ajunsese, când auzi tramvaiul gemând metalic în urma lui. Se opri și-1 salută lung cu pălăria. „Prea târziu! exclamă. Prea târziu...”

La umbra nucilor îl întâmpină o neașteptată, nefirească răcoare, și Gavrilescu rămase o clipă derutat, zâmbind. Parcă s-ar fi aflat dintr-o dată într-o pădure, la munte. Începu să privească uluit, aproape cu respect, arborii înalți, zidul de piatră acoperit cu iederă și, pe nesimțite, îl cuprinse o infinită tristețe. Atâția ani trecuse cu tramvaiul prin fața acestei grădini, fără să aibă o singură dată curiozitatea să se coboare și s-o privească îndeaproape. Înainta încet, cu capul lăsat ușor pe spate, privind creștetele înalte ale arborilor. Și deodată se trezi în fața porții, și acolo, parcă ascunsă de mult, pândindu-l, îi ieși în față o fată tânără, frumoasă și foarte oacheșă, cu salbă și cercei mari de aur.

Apucându-l de braț, îl întrebă în șoaptă:

– Poftiți la țigănci?

Îi zâmbi cu toată gura, și cu ochii, și văzându-l că șovăie, îl trase ușor de braț în curte. Gavrilescu o urma fascinat: dar după câțiva pași se opri, parcă ar fi vrut să spună ceva.

– Nu vreți la țigănci? îl întrebă din nou fata, coborând și mai mult glasul.

Îl privi scurt, adânc, în ochi, apoi îi luă mâna și-l conduse repede către o căsuță veche, pe care anevoie ar fi putut-o bănui acolo, ascunsă între tufe mari de liliac și boz. Deschise ușa și-l împinse ușor înainte. Gavrilescu pătrunse într-o penumbră curioasă, parcă ferestrele ar fi avut geamuri albastre și verzi. Auzi, depărtat, apropiindu-se tramvaiul, și uruitul metalic i se păru atât de insuportabil, încât își duse mâna la frunte. Când zgomotul se pierdu, descoperi lângă el, așezată la o masă cu picioarele scurte, cu o ceașcă cu cafea înainte, o bătrână care-l privea curios, așteptând parcă să se trezească.

– Ce-ți dorește inima pe ziua de azi? îl întrebă ea. O țigancă, o grecoaică, o nemțoaică...

– Nu, o întrerupse Gavrilescu ridicând brațul. Nu nemțoaică.

– Atunci, o țigancă, o grecoaică, o ovreică, reluă bătrână. Trei sute de lei, adaugă.

Gavrilescu zâmbi cu gravitate.

– Trei lecții de pian! exclamă el începând să se caute în buzunare. Fără să mai socotim tramvaiul dus și întors.

Bătrâna sorbi din cafea și rămase pe gânduri.

– Ești muzicant? îl întrebă ea deodată. Atunci are să-ți placă.

– Sunt artist, spuse Gavrilescu scoțând pe rând mai multe batiste umede dintr-un buzunar al pantalonilor și trecându-le metodic, una câte una, în celălalt buzunar. Pentru păcatele mele am ajuns profesor de pian, dar idealul meu a fost, de totdeauna, arta pură. Trăiesc pentru suflet... Vă cer iertare, adăugă stânjenit, așezându-și pălăria pe măsuță și începând să depună în ea obiectele pe care le scotea din buzunare. Niciodată nu găsesc portmoneul când trebuie...

– Nu e grabă, spuse bătrâna. Avem timp. Nu e nici trei...

– Vă cer iertare dacă vă contrazic, o întrerupse Gavrilescu, dar cred că vă înșelați. Trebuie să fie aproape patru. La trei am terminat eu lecția cu Otilia.

– Atunci să știi că iar a stat ceasul, șopti bătrâna căzând din nou pe gânduri.

– Ah, în sfârșit! exclamă Gavrilescu, arătându-i triumfător portmoneul. Era acolo unde trebuia să fie...

Numără bancnotele și i le întinse.

– Să-l duci la bordei, spuse bătrâna ridicând privirile. Gavrilescu se simți apucat de mână și, întorcând speriat capul, regăsi lângă el fata care-l ispitise în poartă. O urmă intimidat, purtând sub braț pălăria încărcată de obiecte.

– Să le ții bine minte, îi spuse fata. Să nu le încurci: o țigancă, o grecoaică, o ovreică...

Traversară grădina, trecând prin fața clădirii înalte cu coperișul de olane roșii, pe care o zărise Gavrilescu din stradă.

Se opri și, privindu-l o clipă, adânc, în ochi, izbucni într-un râs scurt, tăcut. Gavrilescu tocmai începuse să-și transporte diferitele obiecte din pălărie în buzunare.

– Ah! făcu el. Eu sunt artist. Dacă ar fi fost după mine, eu aș fi rămas aici, în boschetele astea, și arătă cu pălăria spre copaci. Îmi place natura. Și pe o arșiță ca asta, să poți respira aer curat, în răcoarea asta, ca la munte... Dar unde mergem? întrebă văzând că fata se apropie de un gard de lemn și deschide portița.

– La bordei... Așa a spus baba...

Îl apucă din nou de braț și-l trase după ea. Intrară într-o grădină neîngrijită, cu trandafiri și crini pierduți printre bălării și tufe de măceș. Căldura începea să se simtă din nou, și Gavrilescu șovăi, dezamăgit.

– Îmi făcusem iluzii, spuse. Venisem pentru răcoare, pentru natură...

– Așteaptă până oi intra în bordei, îl întrerupse fata, arătându-i cu brațul o căsuță veche, părând pe jumătate părăginită, care se deslușea în fundul grădinii.

Gavrilescu își puse pălăria pe cap și o urmă posomorit. Dar când ajunse în tindă, simți că inima începe să-i bată din ce în ce mai puternic și se opri.

– Sunt emoționat, spuse, nu-mi dau seama de ce...

– Să nu bei prea multă cafea, șopti fata deschizând ușa și împingându-l înăuntru.

Era o încăpere ale cărei margini nu le putea vedea, căci perdelele erau trase și în semiîntuneric paravanele se confundau cu pereții. Începu să înainteze, călcând pe covoare din ce în ce mai groase și mai moi, ca și cum ar fi călcat pe saltele, și cu fiecare pas bătaia inimii i se accelera, până ce îi fu frică să mai înainteze și se opri. În acea clipă se simți deodată fericit, parcă ar fi fost din nou tânăr, și toată lumea ar fi fost a lui, și Hildegard ar fi fost de asemenea a lui.

– Hildegard! exclamă el adresându-se fetei. Nu m-am mai gândit la ea de douăzeci de ani. A fost marea mea dragoste. A fost femeia vieții mele!...

Dar, întorcând capul, își dădu seama că fata plecase. Simți atunci în nări un parfum sfios și exotic, și odată auzi bătând din palme și odaia începu să se lumineze într-un chip misterios, ca și cum perdelele ar fi fost trase încet, foarte încet, una după alta, lăsând să pătrundă treptat lumina după-amiezii de vară. Dar Gavrilescu avu timp să observe că nici o perdea nu se mișcase înainte de a da cu ochii de trei fete tinere care se aflau la câțiva metri în fața lui, bătând ușor din palme și râzând.

– Așa ne-ai ales, spuse una din ele. O țigancă, o grecoaică, o evreică...

– Dar să vedem dacă ai să ne ghicești, spuse a doua.

– Să vedem dacă ai să știi care-i țiganca, adăugă a treia.

Gavrilescu lăsase să-i cadă pălăria de paie și le privea fix, împietrit, ca și cum nu le-ar fi văzut, ca și cum ar fi privit altceva, dincolo de ele, dincolo de paravane.

– Mi-e sete! șopti el deodată și-și duse. mâna la gât.

– Ți-a trimis baba cafea, spuse una din fete.

Dispăru după un paravan și se întoarse cu o tavă rotundă de lemn, pe care se aflau o ceașcă cu cafea și un ibric. Gavrilescu apucă ceașca și o dădu peste cap, apoi i-o întinse zâmbind.

– Mi-e teribil de sete, șopti.

– Asta o să fie fierbinte, că e din ibric, spuse fata umplându-i ceașca. S-o bei încet...

Gavrilescu încercă să soarbă, dar cafeaua era atât de fierbinte, încât își fripse buzele, și atunci așeză descurajat ceașca pe tavă.

– Mi-e sete! repetă el. Dacă aș putea să beau puțină apă.

Celelalte două fete dispărură după paravan și se întoarseră repede cu două tăvi pline.

– Ți-a trimis baba dulceață, spuse una din ele.

– Dulceață de trandafiri și șerbet, adăugă cealaltă. Dar Gavrilescu zări cana plină cu apă și, deși văzuse alături paharul gros de sticlă verde, brumată, apucă, cu amândouă mâinile, cana și o duse la gură. Bău îndelung, gâlgâind, dându-și capul pe spate. Apoi oftă, așeză cana pe tavă și scoase din buzunar una din batiste.

– Domnișoarelor, strigă el începând să se șteargă pe frunte, tare mi-a fost sete! Auzisem de unul, colonelul Lawrence...

Fetele se priviră între ele cu înțeles, apoi izbucniră toate în râs. Râdeau de astă dată din toată inima și din ce în ce mai tare. La început Gavrilescu le privi mirat, apoi fața i se lumină de un mare zâmbet, și în cele din urmă începu și el să râdă. Se șterse îndelung cu batista.

– Dacă-mi dați voie să pun și eu o întrebare, vorbi el târziu: aș fi curios să știu ce v-a apucat.

– Râdeam că ne-ai spus domnișoare, vorbi una din ele. Și aici suntem la țigănci...

– Nu e adevărat! o întrerupse alta. Nu te lua după ea, că vrea să te păcălească. Râdeam că te-ai încurcat și-ai băut din cană în loc să bei din pahar. Dacă ai fi băut din pahar...

– N-o asculta! o întrerupse a treia. Vrea să te păcălească. Să-ți spun eu care e adevărul; râdem că ți-a fost frică.

– Nu e adevărat! Nu e adevărat! izbucniră celelalte două. Vrea să te încerce, să vadă dacă ți-a fost frică...

– I-a fost frică! I-a fost frică! repetă a treia. Gavrilescu făcu un pas înainte și înălță solemn brațul:

– Domnișoarelor! strigă el jignit. Văd că nu știți cu cine aveți de-a face. Eu nu sunt un oarecine. Eu sunt Gavrilescu, artist. Și înainte de a fi ajuns, pentru păcatele mele, un biet profesor de pian, eu am trăit un vis de poet. Domnișoarelor, exclamă patetic, după o pauză, la douăzeci de ani eu am cunoscut, m-am îndrăgostit și am iubit pe Hildegard!

Una din fete îi apropie un fotoliu, și Gavrilescu se așeză suspinând adânc.

– Ah! începu el după o lungă tăcere. De ce mi-ați adus aminte de tragedia vieții mele? Pentru că, ați înțeles, Hildegard n-a devenit niciodată soția mea. S-a întâmplat ceva, s-a întâmplat ceva teribil...

Fata îi întinse ceașca cu cafea, și Gavrilescu începu să soarbă gânditor.

– S-a întâmplat ceva teribil, reluă el târziu. Dar ce? Ce s-a putut întâmplă? E curios că nu-mi aduc aminte. E adevărat, nu m-am mai gândit la Hildegard de foarte mulți ani. Mă învățasem cu ideea. Îmi spuneam: „Gavrilescu, ce-a fost, a fost!” Așa sunt artiștii, fără noroc. Și deodată, adineauri, intrând aici la voi, mi-am adus aminte că am cunoscut și eu o pasiune nobilă, mi-am adus aminte că am iubit-o pe Hildegard!...

Fetele se priviră între ele și începură să bată din palme.

– Tot eu am avut dreptate, spuse a treia fată. I-a fost frică.

– Da, încuviințară celelalte. Ai avut dreptate: i-a fost frică...

Gavrilescu ridică ochii și le privi lung, melancolic.

– Nu înțeleg ce vreți să spuneți...

– Ți-e frică, rosti provocator una din fete, făcând un pas spre el. Ți-a fost frică de cum ai intrat...

– De aceea ți-a fost atât de sete, vorbi a doua.

– Și de atunci, schimbi mereu vorba, adăugă cealaltă. Tu ne-ai ales, dar ți-e frică să ne ghicești.

– Tot nu înțeleg, încercă Gavrilescu să se apere.

– Trebuia să ne ghicești de la început, continuă a treia fată. Să ghicești care-i țiganca, care-i grecoaica, care-i ovreica...

– Încearcă acum, dacă zici că nu ți-e frică, reluă cea dintâi. Ghicește. Care-i țiganca?

– Care-i țiganca? Care-i țiganca? auzi Gavrilescu, ca un ecou, vocile celorlalte.

Zâmbi și le măsură din nou cu privirile.

– Asta-mi place, începu el, simțindu-se deodată bine dispus. Va să zică, dacă ați aflat că sunt artist, voi credeți că trăiesc în nori, că habar n-am cum arată o țigancă...

– Nu schimba iar vorba, îl întrerupse una din fete. Ghicește-ne!

– Va să zică, reluă Gavrilescu cu încăpățânare, voi credeți că n-am nici atâta imaginație, încât să ghicesc cum arată o țigancă, mai ales când e tânără, frumoasă și goală...

Căci, firește, le ghicise de cum dăduse cu ochii de ele. Cea care făcuse un pas spre el, pe de-a-ntregul goală, foarte neagră, cu părul și ochii negri, era fără îndoială țigancă. A doua, și ea goală, dar acoperită cu un voal verde-pal, avea un trup nefiresc de alb și strălucitor ca sideful, iar în picioare purta papuci aurii. Asta nu putea fi decât grecoaica. A treia, fără îndoială, era ovreica: avea o fustă lungă de catifea vișinie, care-i strângea trupul până la mijloc, lăsându-i pieptul și umerii goi, iar părul bogat, roșu-aprins, era adunat și împletit savant în creștetul capului.

– Ghicește-ne! Care-i țiganca? Care-i țiganca? strigară toate trei.

Gavrilescu se ridică din fotoliu și, întinzând brațul spre fata goală și tuciurie din fața lui, rosti solemn:

– Pentru că sunt artist, primesc să fiu pus la încercare, chiar la această încercare copilărească, și răspund: Tu ești țiganca!

În clipa următoare, se simți prins de mâini, și fetele începură să-l învârtească în cerc, strigând și șuierând, și parcă vocile veneau de foarte departe.

– N-ai ghicit! N-ai ghicit! auzi el ca prin vis. Încercă să se oprească, să se smulgă din mâinile acelea care-l învârteau în iureș, ca într-o horă de iele, dar îi fu peste putință să se desprindă. Simțea în nări dogoarea trupurilor tinere și parfumul acela exotic, depărtat, și auzea în el, dar și în afara lui, pe covor, picioarele fetelor dănțuind. Simțea de asemenea că hora îl poartă ușor printre fotolii și paravane, către fundul încăperii, dar după câtva timp renunță să se mai împotrivească și nu-și mai dădu seama de nimic.

Trezindu-se, dădu cu ochii de fata oacheșă și goală îngenuncheată pe covor, în fața divanului, și se ridică în capul oaselor.

– Am dormit mult? o întrebă.

– Nici n-ai apucat să dormi, îl liniști fata. Doar ce-ai ațipit.

– Dar ce Dumnezeu mi-ați făcut? întrebă el ducându-și mâna la frunte. Mă simt cam amețit.

Privi cu mirare în jurul lui. Parcă nu mai era aceeași încăpere, și totuși recunoștea, așezate asimetric printre fotolii, divane sau oglinzi, paravanele care-l impresionaseră de cum intrase. Nu-și putea da socoteala cum erau alcătuite. Unele foarte înalte, aproape atingând tavanul, s-ar fi confundat cu pereții dacă, pe alocuri, nu s-ar fi întins, prin unghiuri ascuțite, până la mijlocul odăii. Altele, misterios luminate, păreau a fi ferestre, pe jumătate acoperite cu perdele, deschizându-se spre coridoare interioare. Alte paravane, multicolor și curios pictate, sau acoperite cu șaluri, și broderii care cădeau în falduri pe covoare, confundându-se cu ele, alcătuiau, s-ar fi spus, prin felul cum erau așezate, alcovuri de diferite forme și mărimi. Dar i-a fost de ajuns să-și oprească doar câteva clipe privirile asupra unui asemenea alcov, ca să înțeleagă că era o iluzie, că de fapt ceea ce vedea el erau două sau trei paravane separate care-și împreunau imaginile într-o mare oglindă cu ape verzi-aurii. În clipa când își dădu seama de iluzie, Gavrilescu simți că odaia începe să se învârtească în jurul lui și-și duse din nou mâna la frunte.

– Ce Dumnezeu mi-ați făcut? repetă el.

– Nu m-ai ghicit, șopti fata cu un zâmbet întristat. Și totuși ți-am făcut semn cu ochiul că nu eu sunt țiganca. Eu sunt grecoaica.

– Grecia! exclamă Gavrilescu, ridicându-se brusc în picioare. Grecia eternă!...

Parcă oboseala i-ar fi pierit ca prin farmec. Își auzea bătăile inimii accelerându-i-se, o nemaipomenită beatitudine i se risipi ca un fior cald în tot trupul.

– Când eram în dragoste cu Hildegard, continuă exaltat, nu visam decât la asta, să facem împreună o călătorie în Grecia.

– Ai fost un prost, îl întrerupse fata. Nu trebuia să visezi, trebuia s-o iubești...

– Aveam douăzeci de ani și ea nu împlinise încă optsprezece. Era frumoasă. Eram amândoi frumoși, adăugă.

În acea clipă își dădu seama că era îmbrăcat într-un costum ciudat: avea pantaloni largi, asemenea șalvarilor, și o tunică scurtă de mătase galben-aurie. Se privi mirat în oglindă, parcă i-ar fi fost greu să se recunoască.

– Visasem să mergem în Grecia, reluă el târziu cu un glas mai potolit. Nu, era mai mult decât un vis, era ceva care începuse să fie real, căci hotărâsem să plecăm în Grecia foarte curând după nuntă. Și atunci s-a întâmplat ceva. Dar ce Dumnezeu s-a întâmplat? Se întrebă după o pauză, ducându-și mâinile la tâmple. Era tot așa, o zi caldă ca asta, o zi teribilă de vară. Am văzut o bancă și m-am îndreptat spre ea, și atunci am simțit arșița lovindu-mă în creștet, lovindu-mă ca o sabie în creștetul capului... Nu, asta e povestea colonelului Lawrence, asta am aflat-o azi de la studenți, așteptând tramvaiul. Ah! dacă aș avea un pian, exclamă el deznădăjduit.

Fata se înălță sprintenă de pe covor și, apucându-l de mâna, îi șopti:

– Haide cu mine!...

Îl trase repede după ea printre paravane și oglinzi și, după câtva timp, grăbi într-atât pasul, încât Gavrilescu simți curând că aleargă și vru să se oprească o clipă, să-și tragă răsuflarea, dar fata nu-l lăsă.

– E târziu, șopti ea din fugă, și iarăși i se păru că vocea e ca un șuierat care îl ajunge de foarte departe.

Dar de data asta nu ameți, deși trebui să ocolească, în fugă, nenumărate divane și perne moi și cufere, și lădițe acoperite cu covoare, și oglinzi mari și mărunte, tăiate uneori în forme ciudate, care apăreau din senin în fața lor, parcă atunci ar fi fost așezate pe covor. Pe neașteptate, ieșind dintr-un fel de coridor alcătuit din două rânduri de paravane, pătrunseră într-o încăpere largă și însorită. Acolo, rezemate de pian, îl așteptau celelalte două fete.

– Ce-ați întârziat atât? îi întrebă cea cu părul roșu. S-a răcit cafeaua.

Gavrilescu își trase răsuflarea și, făcând un pas spre ea, ridică amândouă brațele în sus, ca și cum ar fi vrut să se apere:

– Ah, nu, spuse, eu nu mai beau! Am băut destulă cafea. Eu, domnișoarelor, deși fire de artist, duc o viață regulată. Nu-mi place să-mi pierd timpul prin cafenele.

Dar ca și cum nu l-ar fi auzit, fata se întoarse spre grecoaică:

– De ce-ați întârziat atât? întrebă ea din nou.

– Și-a adus aminte de Hildegard.

– Nu trebuia să-l lași, vorbi a treia fată.

– Pardon, dați-mi voie, interveni Gavrilescu apropiindu-se de pian. Aceasta e o chestiune strict personală. Nu mă poate nimeni împiedica. A fost tragedia vieții mele.

– Acum iar o să întârzie, spuse fata cu părul roșu. S-a încurcat din nou.

– Dați-mi voie! izbucni Gavrilescu. Nu m-am încurcat deloc. A fost tragedia vieții mele. Mi-am adus aminte de ea cum am intrat aici. Ascultați! exclamă apropiindu-se de pian. O să vă cânt ceva și o să înțelegeți.

– Nu trebuia să-l lași, auzi el pe cele două fete șoptind. Acum n-o să ne mai ghicească niciodată...

Gavrilescu rămase câteva clipe concentrat, apoi își plecă umerii deasupra clapelor și-și pregăti mâinile, ca și cum ar fi fost gata să atace cu brio.

– Mi-am adus aminte! exclamă el deodată. Știu ce s-a întâmplat!

Se ridică nervos de pe scaun și începu să se plimbe cu privirile plecate în covor.

– Acum știu, repetă el de mai multe ori, în șoaptă. Era tot așa ca acum, într-o vară. Hildegard plecase cu familia ei la Königsberg. Era teribil de cald. Locuiam în Charlottenburg și ieșisem să mă plimb pe sub arbori. Erau arbori înalți, bătrâni, cu umbră deasă. Și era pustiu. Era prea cald. Nu îndrăznea nimeni să iasă din casă. Și acolo, sub arbori, am zărit o fată tânără, care plângea cu hohote, plângea cu obrazul ascuns în mâini. Și m-a mirat mult, căci își scosese pantofii și-și rezema picioarele pe o mică valiză, așezată înaintea ei, pe pietriș... „Gavrilescule, mi-am spus, iată o ființă nefericită.” De unde să bănuiesc eu... Se opri din mers și se întoarse brusc către fete: Domnișoarelor, exclamă patetic, eram tânăr, eram frumos și aveam un suflet de artist! O fată abandonată îmi rupea inima. Am stat cu ea de vorbă, am încercat s-o consolez. Așa a început tragedia vieții mele.

– Și acum ce-i de făcut? întrebă fata cu părul roșu, adresându-se celorlalte.

– Să mai așteptăm, să vedem ce ne spune baba, vorbi grecoaica.

– Dacă mai așteptăm, n-are să ne ghicească niciodată, spuse a treia fată.

– Da, tragedia vieții mele... continuă Gavrilescu. O chema Elsa... Dar m-am resemnat. Mi-am spus: „Gavrilescule, așa a fost să fie. Ceasul rău! Așa sunt artiștii, fără noroc”...

– Vedeți? vorbi din nou fata cu părul roșu. Acum iar se încurcă, și n-o să mai știe cum să iasă.

– Ah, destinul! exclamă Gavrilescu, ridicând amândouă brațele în aer și întorcându-se spre grecoaică.

Fata îl privea zâmbind, cu brațele împreunate la spate.

– Grecia eternă! exclamă el. N-am mai apucat să te văd.

– Lasă asta! Lasă asta! strigară celelalte două fete apropiindu-se de el. Adu-ți aminte cum ne-ai ales!...

– O țigancă, o grecoaică, o ovreică, spuse grecoaica privindu-l cu înțeles, adânc, în ochi. Așa ai vrut, așa ne-ai ales...

– Ghicește-ne, strigă fata cu părul roșu, și ai să vezi cât are să fie de frumos!

– Care-i țiganca? Care-i țiganca? întrebară toate trei deodată, înconjurându-l.

Gavrilescu se retrase repede și se rezemă de pian.

– Va să zică, începu el după o pauză, așa-i povestea aici pe la voi. Artist sau muritor de rând, voi o țineți una și bună: să vă ghicesc țiganca. Și de ce mă rog? Cine a dat ordin?

– Asta-i jocul nostru, aici la țigănci, spuse grecoaica, încearcă și ghicește. N-are să-ți pară rău.

– Dar mie nu mi-e capul la joc, continuă Gavrilescu cu fervoare. Eu mi-am adus aminte de tragedia vieții mele. Căci, vedeți, acum înțeleg foarte bine: dacă în seara aceea, la Charlottenburg, n-aș fi intrat cu Elsa într-o berărie... Sau, chiar dacă aș fi intrat, dar dacă aș fi avut bani cu mine și aș fi putut plăti eu consumația, viața mea ar fi fost alta. Dar s-a întâmplat că n-aveam bani, și a plătit Elsa. Și a doua zi am umblat peste tot, să caut câteva mărci să-mi plătesc datoria. Dar n-am găsit. Toți prietenii, toate cunoștințele erau plecate în vacanță. Era vară, era teribil de cald...

– Iar îi e frică, șopti fata cu părul roșu, plecându-și privirile în covor.

– Ascultați, că nu v-am spus tot! strigă patetic Gavrilescu. Trei zile n-am găsit bani, și mă duceam în fiecare seară s-o văd pe Elsa, la gazda ei: să mă scuz că nu găsisem bani. Și pe urmă mergeam amândoi la berărie. Dacă măcar m-aș fi ținut tare și n-aș fi primit să merg cu ea la berărie! Dar, ce vreți? Mi-era foame. Eram tânăr, eram frumos, Hildegard era plecată la băi, și mi-era foame. Vă spun drept, erau zile când mă culcam nemâncat. Viață de artist...

– Și acum ce-i de făcut? îl întrebară fetele. Căci trece timpul, trece timpul.

– Acum? exclamă Gavrilescu ridicând din nou brațele. Acum e bine și cald, și-mi place la voi, că sunteți tinere și frumoase, și stați aici, în fața mea, gata să mă serviți cu dulceață și cafea. Dar nu mai mi-e se”te. Acum mă simt bine, mă simt perfect. Și-mi spun: Gavrilescule, fetele astea așteaptă ceva de la tine. Fă-le plăcerea. Dacă vor să le ghicești, ghicește-le. Dar atenție! Atenție, Gavrilescule, că dacă iar greșești, te prind în hora lor șl nu te mai deștepți până la ziuă”...

Ocoli zâmbind pianul în așa fel încât să-l aibă pavăză între el și fete.

– Va să zică, voi vreți să vă spun care-i țiganca. Ei bine, am să vă spun...

Fetele se aliniară emoționate, fără să scoată un cuvânt, privindu-l în ochi.

– Am să vă spun, reluă el după o pauză.

Apoi întinse brusc, melodramatic brațul către fata acoperită cu voalul verde-pal și așteptă. Fetele împietriră, ca și cum nu le-ar fi venit să creadă.

– Ce are? întrebă târziu cea cu părul roșu. De ce nu poate să ghicească?

– I s-a întâmplat ceva, spuse grecoaica. Și-a adus aminte de ceva și s-a pierdut, s-a rătăcit în trecut.

Fata pe care el o socotise țigancă înaintă câțiva pași, luă tava cu cafele și, trecând prin fața pianului, șopti, zâmbind întristată:

– Eu sunt ovreica...

Apoi dispăru tăcută după un paravan.

– Ah! exclamă Gavrilescu lovindu-se cu palma pe frunte. Ar fi trebuit să înțeleg. Avea ceva în ochi care venea de foarte departe. Și avea un voal prin care se întrezărea tot, dar exista totuși un voal. Era ca în Vechiul Testament...

Brusc, fata cu părul roșu izbucni în râs.

– Nu ne-a ghicit boierul! strigă. N-a ghicit care-i țiganca...

Își trecu mâna prin păr și, scuturându-se de câteva ori, pletele îi căzură roșii, aprinse pe umeri. Începu să dănțuiască învârtindu-se încet, în cerc, bătând din palme și cântând.

– Spune, grecoaico, cum ar fi fost? strigă ea scuturându-și pletele.

– Dacă ai fi ghicit-o, ar fi fost foarte frumos, șopti grecoaica. Ți-am fi cântat și ți-am fi dănțuit și te-am fi plimbat prin toate odăile. Ar fi fost foarte frumos.

– Ar fi fost foarte frumos, repetă Gavrilescu cu un zâmbet trist.

– Spune-i, grecoaico! strigă țiganca oprindu-se în fața lor, dar continuând să bată ritmic din palme și lovind tot mai puternic cu piciorul gol pe covor.

Grecoaica se furișă aproape de el și începu să-i spună. Vorbea repede, în șoaptă, clătinând uneori din cap sau trecându-și degetele peste gură, dar Gavrilescu nu izbutea s-o Înțeleagă. O asculta zâmbind, cu privirile pierdute, șoptind la răstimpuri: „Ar fi fost frumos!”... Auzea tot mai puternic piciorul țigăncii lovind în covor cu un sunet surd, subpământean, până ce ritmul acela necunoscut și sălbatic i se păru peste putință de suportat, și atunci, cu un efort, se repezi la pian și începu să cânte.

– Acum spune-i și tu, țiganco! strigă grecoaica.

O auzi cum se apropie, ca și cum ar fi dănțuit pe o tobă uriașă de bronz, și câteva clipe în urmă îi simți în spate respirația fierbinte. Gavrilescu se plecă mai mult asupra pianului și-și repezi mâinile cu toată puterea, aproape cu furie, parcă ar fi vrut să răscolească clapele, să le smulgă și să-și facă loc, cu unghiile, în pântecul pianului și apoi mai departe, mai adânc.

Nu se mai gândea la nimic, furat de melodiile noi, necunoscute pe care le asculta parcă pentru întâia oară, deși îi veneau una după alta în minte, ca și cum și le-ar fi amintit după foarte multă vreme. Târziu se opri, și atunci își dădu seama să rămăsese singur și că în odaie se făcuse aproape întuneric.

– Unde sunteți? strigă el, ridicându-se speriat de pe scaun.

Șovăi câteva clipe, apoi se îndreptă spre paravanul după care dispăruse ovreica.

– Unde v-ați ascuns? strigă din nou.

Încet, călcând în vârful picioarelor, ca și cum ar fi vrut să le surprindă, se furișă după paravan. Aici s-ar fi spus că începe o altă odaie care părea că se prelungește într-un coridor întortocheat. Era o odaie curios alcătuită, cu tavanul scund și neregulat, cu pereții ușor ondulați dispărând și reapărând din întuneric. Gavrilescu făcu câțiva pași la întâmplare, apoi se opri să asculte. I se păru că, chiar în acea clipă, auzise foșnete și pași repezi trecând foarte aproape de el, pe covor.

– Unde sunteți? strigă.

Își ascultă ecoul, încercând să pătrundă cu privirile prin întuneric. I se păru că le zărește pe toate trei pitite într-un unghi al coridorului și porni într-acolo, cu brațele întinse înaintea lui, bâjbâind. Dar după câtva timp își dădu seama că apucase într-o direcție greșită, căci descoperi coridorul cotind departe, la câțiva metri pe mâna stângă, și se opri din nou.

– Degeaba v-ascundeți, că tot am să vă găsesc! strigă el. Mai bine arătați-vă de bunăvoie!...

Apoi ascultă încordat, cu ochii țintă asupra coridorului. Nu se mai auzea nimic. Dar parcă aici începea să se simtă căldura, și hotărî să se întoarcă să le aștepte cântând la pian. Își aducea foarte bine aminte direcția din care venise și știa că nu făcuse mai mult de douăzeci-treizeci de pași. Întinse brațele și înaintă încet, cu prudență. Dar după câțiva pași dădu cu mâinile de un paravan și se trase îndărăt speriat. Știa bine că, puține clipe în urmă, paravanul nu fusese acolo.

– Ce v-a apucat? strigă. Dați-mi drumul!, ..

I se păru că aude iarăși râsete înăbușite și foșnete, și atunci prinse curaj.

– Poate credeți că mi-e frică, începu el după o scurtă pauză, silindu-se să pară cât mai bine dispus. Dați-mi voie, dați-mi voie!... adăugă grăbit, ca și cum s-ar fi așteptat să fie întrerupt. Dacă am acceptat să mă joc cu voi de-a v-ați ascunselea, am făcu t-o pentru că mi-a fost milă de voi. Asta e adevărul: mi-a fost milă de voi. V-am văzut de la început, copile nevinovate, închise aici, într-un bordei, la țigănci, și mi-am spus: „Gavrilescule, fetele astea vor să-ți facă o farsă. Prefă-te că te lași păcălit. Lasă-le să creadă că nu știi să ghicești care-i țiganca. Așa e jocul”... Așa e jocul! strigă el cât putu mai tare. Și-acum, că ne-am jucat destul, ieșiți la lumină.

Ascultă, zâmbind, cu mâna dreaptă rezemându-se de paravan. În acea clipă auzi pași fugărindu-se în întunerec, foarte aproape de el. Se întoarse brusc și întinse brațele înaintea lui.

– Să vedem care ești? spuse. Să vedem pe cine am pus mâna. Oare am pus mâna pe țigancă?

Dar după ce-și roti așa, multă vreme, brațele în neștire, se opri să asculte, și de data aceasta nu mai ajungea la el, de nicăieri, nici cel mai mic zgomot.

– Nu-i nimic, spuse ca și cum ar fi știut că fetele se găsesc la câțiva pași de el, ascunse în întuneric. Mai așteptăm. Văd că nu știți încă cu cine aveți de-a face. Mai târziu o să vă pară rău. Aș fi putut să vă învăț să cântați la pian. V-ați fi îmbogățit cultura muzicală. V-aș fi explicat Liedurile lui Schumann. Ce frumusețe! exclamă el cu fervoare. Ce muzică divină!

Simți din nou căldura, parcă mai puternică ca niciodată, și începu să se șteargă pe obraz cu mâneca tunicii. Apoi, descurajat, porni spre stânga, pipăind necontenit paravanul. Se oprea la răstimpuri și asculta, apoi pornea iar, grăbind pasul.

– Cine m-a pus să-mi pun mintea cu niște copile? izbucni deodată, cuprins brusc de furie. Pardon! Am spus copile din gentilețe. Voi sunteți altceva. Știți voi bine ce sunteți. Sunteți țigănci. Fără nici o cultură. Analfabete. Care din voi știe unde se află Arabia? Care din voi a auzit de colonelul Lawrence?

Paravanul părea că nu se mai sfârșește, și cu cât înainta, cu atât căldura devenea mai insuportabilă. Își scoase tunica și, după ce-și șterse furios fața și grumazul, o puse pe umărul gol, ca un prosop, și bâjbâi din nou, cu brațul să regăsească paravanul. Dar de data aceasta întâlni un perete neted și răcoros și se lipi de el, întinzând amândouă brațele. Rămase multă vreme lipit de perete, respirând adâhc. Apoi începu să se miște încet, fără să se dezlipească de perete, târându-se de-a lungul lui. Câtva timp în urmă descoperi că-și pierduse tunica, și pentru că transpira mereu, se opri, își scoase șalvarii și începu să se șteargă pe față și pe tot corpul. În acea clipă i se păru că-l atinge ceva pe umăr; cu un țipăt scurt, sări speriat în lături.

– Dați-mi drumul! strigă. V-am spus să-mi dați drumul!...

Din nou cineva, ceva, o ființă sau un obiect cu neputință de precizat, îl atinse pe față, pe umeri, și atunci începu să se apere învârtind orbește șalvarii deasupra ca-pulului. Îi era din ce în ce mai cald, simțea broboanele de sudoare prelingându-i-se pe obraji, și gâfâia. Într-o răsucitură prea bruscă, șalvarii îi scăpară din mână și dispărură undeva, departe, în întuneric. Gavrilescu rămase o clipă cu brațul ridicat, strângându-și spasmodic pumnul, ca și cum ar fi sperat să descopere, de la o clipă la alta, că se înșelase, că șalvarii erau încă în puterea lui. Se simți deodată gol și se făcu mic, lăsându-se pe vine, proptindu-și mâinile pe covor și plecându-și fruntea, parcă ar fi fost gata s-o ia la goană.

Începu să înainteze pipăind cu palmele covorul în jurul lui, tot sperând că și-ar putea găsi șalvarii. Descoperea la răstimpuri obiecte pe care îi era greu să le identifice, unele semănau la început cu o lădiță, dar se dovedeau a fi, pipăite, mai bine, dovleci uriași înveliți în broboade, altele care păreau la început perne sau suluri de divan, deveneau, corect pipăite, mingii, umbrele vechi umplute cu tărâțe, coșuri de rufe pline cu jurnale, dar nu apuca să hotărască ce-ar fi putut fi, pentru că descoperea necontenit alte obiecte în fața lui și începea să le pipăie. Uneori îi ieșeau în față mobile mari, și Gavrilescu le ocolea prudent, căci nu le cunoștea formele și-i era teamă să nu le răstoarne.

Nu-și dădea seama de când umbla așa, în genunchi sau târându-se pe pântec în întuneric. Renunțase la speranța că și-ar mai putea găsi șalvarii. Ceea ce îl supăra tot mai mult era căldura. Parcă ar fi umblat în podul unei case acoperite cu tablă, într-o după-amiază de mare arșiță. Simțea în nări aerul încins și obiectele deveneau parcă tot mai calde. Trupul tot îi era leoarcă și trebuia să se oprească la răstimpuri ca să se odihnească. Se întindea atunci cât putea mai mult, depărtându-și picioarele și mâinile în cruce, lipindu-și obrazul de covor, respirând adânc și agitat, gâfâind.

Odată i se păru că ațipise și-l trezi o adiere neașteptată, ca și cum s-ar fi deschis undeva o fereastră, lăsând să pătrundă răcoarea nopții. Dar înțelese repede că era altceva, ceva care nu semăna cu nimic cunoscut, și o clipă rămase încremenit, simțind cum i se răcește sudoarea pe spate. Nu-și putea aduce aminte ce s-a întâmplat după aceea. S-a speriat de strigătul pe care-l scosese și s-a trezit alergând nebunește în întuneric, lovindu-se de paravan, răsturnând, oglinzi și tot felul de obiecte mărunte așezate curios pe covor, alunecând adesea și căzând, dar ridicându-se repede și pornind-o din nou la fugă. Se surprinse sărind peste lădițe și ocolind oglinzile și paravanele, și atunci își dădu seama că pătrunsese într-o zonă de semiîntuneric, în care începeau să se distingă contururile. În fundul coridorului, neobișnuit de sus în perete, părea că se deschide o fereastră, prin care se revărsa lumina amurgului de vară. Când intră în coridor, căldura ajunse insuportabilă. Trebui să se oprească, să-și poată trage răsuflarea, și cu dosul palmei își culegea sudoarea de pe frunte, de pe obraji. își auzea inima bătându-i-se să se spargă.

Înainte de a ajunge în dreptul ferestrei, se opri din nou, speriat. Ajungeau până la el voci, și râsete, și zgomot de scaune trase pe parchet, parcă un întreg grup s-ar fi ridicat de la masă și s-ar fi îndreptat spre el. În acea clipă se văzu gol, mai slab decât se știa, cu oasele ieșindu-i prin piele, și totuși cu pântecul umflat și căzut, așa cum nu se mai văzuse vreodată. Nu mai avea timp să fugă înapoi. Apucă la întâmplare o draperie și începu să tragă. Simți că draperia e gata să cedeze și, proptindu-se cu picioarele în perete, se lăsă cu toată greutatea pe spate. Dar atunci se întâmplă ceva neașteptat. Începu să simtă că draperia îl trage, cu o putere crescândă, spre ea, astfel că puține clipe în urmă se trezi lipit de perete, și deși încercă să se desprindă lăsând draperia din mâini, nu reuși, și foarte curând se simți înfășurat, strâns din toate părțile ca și cum ar fi fost legat și împins într-un sac. Era din nou întuneric și foarte cald, și Gavrilescu înțelese că nu va putea rezista mult, se va sufoca. Încercă să țipe, dar gâtlejul îi era uscat, lemnos, și sunetele păreau înecate în pâslă.

Auzi un glas care i se păru cunoscut.

– Ia spune, boierule, ia mai spune.

– Ce să vă mai spun? șopti el. V-am spus tot. Asta a fost tot. Am venit cu Elsa la București. Eram săraci amândoi. Am început să dau lecții de pian...

Ridică puțin capul de pe pernă și dădu cu ochii de babă. Ședea la măsuță cu ibricul de cafea în mână, gata să umple din nou ceștile.

– Nu, mulțumesc, eu nu mai beau! spuse ridicând brațul. Am băut destulă cafea. Mi-e teamă că n-am să mai dorm la noapte.

Baba își umplu ceașca, apoi puse ibricul pe un colț al măsuței.

– Ia mai spune, stărui ea. Ce-ai mai făcut? Ce s-a mai întâmplat.

Gavrilescu rămase multă vreme pe gânduri, făcându-și vânt cu pălăria.

– Apoi am început să ne jucăm de-a v-ați ascunselea, vorbi deodată cu un glas puțin schimbat, puțin sever. Firește, ele nu știau cu cine au de-a face. Eu sunt un om serios, sunt artist, profesor de pian. Eu venisem aici din simplă curiozitate. Mă interesează lucrurile noi, necunoscute. Mi-am spus: „Gavrilescule, iată o ocazie să-ți îmbogățești cunoștințele”. N-am știut că e vorba de jocuri naive, copilărești. Vă închipuiți m-am văzut deodată gol, și auzeam voci, eram sigur că dintr-un moment în altul... Înțelegi ce vreau să spun...

Baba clătină din cap și sorbi pe îndelete din cafea.

– Ce ți-am mai căutat pălăria, vorbi ea. Au răscolit fetele tot bordeiul până au dat de ea.

– Da, recunosc, a fost vina mea, continuă Gavrilescu. Nu știam că dacă nu le ghicesc la lumina zilei, va trebui să le caut, să le prind și să le ghicesc pe întuneric. Nu-mi spusese nimeni nimic. Și, repet, când m-am văzut gol și am simțit draperia strângându-se în jurul meu, ca un giulgiu, vă dau cuvântul meu de onoare că era ca un giulgiu...

– Ce-am mai pătimit până te-am îmbrăcat, spuse baba. Că nu voiai deloc să te lași îmbrăcat...

– Vă spun, draperia aceea era ca un giulgiu, mă strângea din toate părțile, mă înfășurase și mă strângea de nu mai puteam respira. Și era o căldură! exclamă, făcându-și mai tare vânt cu pălăria. Mă mir că nu m-am sufocat!...

– Da, a fost foarte cald, spuse baba.

În acea clipă se auzi, depărtat, huruitul metalic al tramvaiului. Gavrilescu își duse mâna la frunte.

– Ah! exclamă, ridicându-se anevoie de pe sofa. Cum trece timpul. M-am luat cu vorba și, din una în alta, am uitat că trebuie să mă duc până în stradă Preoteselor. Închipuiți-vă că mi-am uitat servieta cu partituri. Îmi spuneam azi după-amiază: „Gavrilescule, atenție, că parcă, parcă”... Da, îmi spuneam ceva cam în felul acesta, dar nu-mi aduc bine aminte ce...

Făcu câțiva pași spre ușă, apoi se întoarse, plecă puțin din umeri și spuse, salutând cu pălăria:

– Mi-a părut bine de cunoștință.

În curte rămase neplăcut surprins. Deși soarele apusese, era mai cald decât fusese în plină după-amiază. Gavrilescu își scoase haina, și o puse pe umăr și, continuând să-și facă vânt cu pălăria, traversă curtea și ieși. Depărtându-se de zidul adumbrit, de arbori, regăsi căldura încinsă a caldarâmului și mirosul de praf și asfalt topit. Umbla abătut, cu umerii căzuți, cu privirile risipite înaintea lui. În stație nu mai aștepta nimeni. Când auzi tramvaiul apropiindu-se, înălță brațul și-i făcu semn cu mâna.

Vagonul era aproape gol și avea toate ferestrele deschise. Se așeză în fața unui tânăr în cămașă, și pentru că văzu taxatorul apropiindu-se, începu să-și caute portofelul. Îl găsi mai repede decât s-ar fi așteptat.

– E ceva nemaipomenit! exclamă. Vă dau cuvântul meu de onoare că e mai rău ca în Arabia. Dacă ați auzit cumva de colonelul Lawrence...

Tânărul zâmbi, distrat, apoi întoarse capul spre fereastră.

– Cam cât să fie ceasul? întrebă Gavrilescu pe taxator.

– Opt și cinci.

– Ce ghinion! Am să le găsesc la masă. Au să creadă că tocmai de-aia am venit atât de târziu, ca să le găsesc la masă. Înțelegeți, nu-mi convine să creadă că... Înțelegeți ce vreau să spun. Pe de altă parte, dacă le spun unde am fost, Madame Voitinovici e o persoană curioasă, are să mă țină până la miezul nopții ca să-i povestesc.

Taxatorul îl privise zâmbind și făcu semn cu ochiul tânărului.

– Spuneți-i c-ați fost la țigănci, și o să vedeți, n-o să vă mai întrebe nimic...

– Ah, nu, imposibil. O cunosc bine. E o femeie curioasă. Mai bine nu spun nimic.

La stația următoare se urcară câteva perechi tinere, și Gavrilescu se mută aproape de ei ca să poată asculta mai bine conversația. Când socoti că poate intra în vorbă, ridică ușor brațul:

– Dacă-mi dați voie, am să vă contrazic. Eu, pentru păcatele mele, sunt profesor de pian, dar n-am fost făcut pentru asta...

– Strada Preoteselor, auzi el taxatorul, și sculându-se brusc, salută și traversă grăbit coridorul.

Porni agale, făcându-și vânt cu pălăria. În dreptul numărului 18 se opri, își aranjă cravata, își trecu mâna prin păr și intră. Urcă încet scările până la etajul I, apoi sună apăsat. Câteva clipe în urmă îl ajunse tânărul din tramvai.

– Ce coincidență, exclamă Gavrilescu, văzându-l că se oprește lângă el.

Ușa se deschise brusc și în prag apăru o femeie încă tânără, dar cu obrazul palid și veștejit. Avea un șorț de bucătărie și în mâna stângă ținea un borcan de muștar. Dând cu ochii de Gavrilescu, se încruntă.

– Ce poftiți? întrebă.

– Mi-am uitat servieta, începu Gavrilescu intimidat. M-am luat cu vorba și am uitat-o. Am avut treburi prin oraș și n-am putut veni mai devreme.

– Nu înțeleg. Ce fel de servietă?

– Dacă s-a așezat la masă, n-o deranjați, continuă pripit Gavrilescu. Știu unde am lăsat-o. E lângă pian.

Și dădu să intre, dar femeia nu se clinti din prag.

– Pe cine căutați, dumneavoastră, domnule?

– Pe doamna Voitinovici. Eu sunt Gavrilescu, profesorul de pian al Otiliei. N-am avut plăcerea să vă întâlnesc, adăugă politicos.

– Ați greșit adresa, spuse femeia. Aici e numărul 18.

– Dați-mi voie, începu din nou Gavrilescu zâmbind. Cunosc apartamentul acesta de cinci ani. Pot spune că fac parte din familie. Vin aici de trei ori pe săptămână...

Tânărul ascultase conversația rezemat de perete.

– Cum spuneți că o cheamă? îl întrebă.

– Doamna Voitinovici. E mătușa Otiliei, Otilia Pandele...

– Nu stă aci, îl întrerupse tânărul. Aici locuim noi, familia Georgescu. Dânsa, doamna de față, e soția tatălui meu. E născută Petrescu...

– Te rog să fii politicos, spune femeia. Și să nu-mi vii acasă cu tot felul de persoane...

Apoi întoarse spatele și dispăru în coridor.

– Vă cer scuze pentru această scenă, spuse tânărul, încercând să zâmbească. E a treia soție a tatălui meu. Poartă pe umerii ei toate erorile căsătoriilor anterioare. Cinci băieți și-o fată.

Gavrilescu îl asculta turburat, făcându-și vânt cu pălăria.

– Regret, începu el, regret foarte sincer. N-am voit s-o supăr. E drept, e ora cam nepotrivită. E ora mesei. Dar, vedeți, mâine dimineață am o lecție în Dealul Spirii. Am nevoie de servietă. Am Czerny II și III acolo. Sunt partiturile mele cu interpretările mele personale însemnate pe margini. De aceea le port totdeauna cu mine.

Tânărul îl privea, continuând să zâmbească.

– Nu cred că m-am făcut înțeles, îl întrerupse el. Ceea ce vreau să vă spun e că aici locuim noi, familia Georgescu. Locuim de patru ani.

– Imposibil! exclamă Gavrilescu. Am fost aici acum câteva ceasuri, am avut lecția cu Otilia de la nouă la trei. Apoi m-am luat cu vorba cu doamna Voitinovici.

– În strada Preoteselor 18, etajul I? se miră tânărul, zâmbind amuzat.

– Exact. Cunosc foarte bine casa. Vă spun unde e pianul. Vă duc acolo cu ochii închiși. E în salon, lângă fereastră.

– Noi n-avem pian, spuse tânărul. Încercați la alt etaj. Deși vă asigur că n-o să găsiți nici la etajul II. Acolo locuiește familia căpitan Zamfir. Încercați la etajul III. Îmi pare rău, adăugă văzând că Gavrilescu îl asculta speriat, făcându-și tot mai agitat vânt cu pălăria. Mi-ar fi plăcut să existe și o Otilie în casa asta...

Gavrilescu șovăi, privindu-l adânc în ochi.

– Vă mulțumesc, spuse el târziu. Să încerc și la etajul III. Deși, vă dau cuvântul meu de onoare că pe la trei și un sfert eram aici, și întinse brațul cu fermitate, arătând spre coridor.

Începu să urce, răsuflând greu. La etajul III își șterse îndelung fața cu una din batiste, apoi sună. Auzi pași mărunți, și curând deschise ușa un băiețel de vreo 5-8 ani.

– Ah, exclamă Gavrilescu, mi-e teamă că am confundat etajele. Căutam pe doamna Voitinovici...

Atunci apăru în ușă o femeie tânără, care-i zâmbi:

– Doamna Voitinovici locuia la etajul I, spuse, dar s-a mutat, a plecat în provincie.

– A plecat de mult?

– Oh, da, de mult. La toamnă se împlinesc opt ani. A plecat îndată ce s-a căsătorit Otilia.

Gavrilescu își duse mâna la frunte și începu să se frece. Apoi căută privirile femeii și zâmbi cât putu mai blajin.

– Cred că faceți o confuzie, începu el. Eu vă vorbesc de Otilia Pândele, din clasa a VI-a de liceu, nepoata doamnei Voitinovici.

– Le-am cunoscut bine pe amândouă, vorbi femeia. Când ne-am mutat noi aici, Otilia tocmai se logodise, știți, a fost la început încurcătura aceea cu maiorul. Doamna Voitinovici nu voia să-și dea consimțământul, și avea dreptate, era prea mare diferența de vârstă. Otilia era un copil, nu împlinise încă 19 ani. Din fericire l-a întâlnit pe Frâncu, pe inginerul Frâncu, nu se poate să nu fi auzit dumneavoastră de el.

– Inginerul Frâncu? repetă Gavrilescu... Frâncu?

– Da, inventatorul. Au scris și jurnalele...

– Inventatorul Frâncu, repetă Gavrilescu visător. Curios...

Apoi întinse mâna, mângâie băiatul pe cap și, plecându-se scurt de mijloc, salută:

– Vă rog să mă iertați. Cred că am confundat etajele. Tânărul îl aștepta fumând, rezemat de ușă.

– Ați aflat ceva? îl întrebă.

– Doamna de sus pretinde că s-a măritat, dar vă asigur că e vorba de o confuzie. Otilia n-are nici 17 ani, e în clasa a VI-a de liceu. Am stat de vorbă cu doamna Voitinovici, am vorbit de o sumă de lucruri, nu mi-a spus nimic.

– E curios...

– E chiar foarte curios, spuse Gavrilescu, prinzând curaj. De aceea, vă spun, nu cred nimic. Vă dau cuvântul meu de onoare. Dar, în sfârșit, ce să mai insist. E o confuzie la mijloc... Am să vin din nou mâine dimineață...

Și după ce salută, începu să coboare hotărât scările.

„Gavrilescule, șopti îndată ce ajunse în stradă, atenție, că începi să te ramolești. Începi să-ți pierzi memoria. Confunzi adresele” ...Zări tramvaiul apropiindu-se și grăbi pasul. De-abia când se așeză în fereastra deschisă începu să simtă o ușoară adiere.

– În sfârșit! exclamă el adresându-se doamnei din fața lui. Parcă, parcă... Dar se trezi că nu știe cum să termine fraza și zâmbi încurcat: Da, reluă după o scurtă pauză. Spuneam adineaori unui prieten, parcă, parcă am fi fost în Arabia. Colonelul Lawrence, dacă ați auzit de el...

Doamna continuă să privească pe fereastră...

– Acum, într-un ceas, două, reîncepe Gavrilescu, are să vină și noaptea. Întunericul, vreau să spun. Răcoarea nopții. În sfârșit... O să putem respira.

Taxatorul se oprise în fața lui, așteptând, și Gavrilescu începu să se caute prin buzunare.

– După miezul nopții, o să putem respira, se adresă el taxatorului. Ce zi lungă! adăugă el puțin nervos, nereușind să-și găsească portmoneul. Câte peripeții!... Ah! În sfârșit, exclamă el și deschise portmoneul.

– Asta nu mai merge, spuse taxatorul înapoindu-i bancnota. O schimbați la bancă...

– Dar ce are? întrebă Gavrilescu, învârtind mirat bancnota între degete.

– S-au scos din circulație acum un an. O schimbați la bancă.

– Curios! făcu Gavrilescu privind bancnota cu mare atenție. Azi-dimineață era bună. Și la țigănci le primește. Am avut încă trei ca astea, și la țigănci le-a primit pe toate...

Doamna păli ușor și ridicându-se ostentativ, trecu la celălalt capăt al tramvaiului.

– Nu trebuia să vorbiți de țigănci în fața unei doamne, îl mustră taxatorul.

– Toată lumea vorbește! se apără Gavrilescu. Trec de trei ori pe săptămână cu tramvaiul ăsta, și vă dau cuvântul meu de onoare...

– Da, e adevărat, interveni un pasager. Vorbim toți, dar nu în fața doamnelor. E o chestie de bună-cuviință. Mai ales acum, că au să-și facă și iluminații. Da, da, și-a dat și municipalitatea consimțământul: au să facă iluminații în grădină. Eu, pot să spun, sunt un om fără prejudecăți, dar iluminațiile la țigănci le consider o provocare...

– Curios, făcu Gavrilescu. N-am auzit nimic.

– Scrie în toate jurnalele, interveni un alt pasager. E o rușine! exclamă, ridicând glasul. E nepermis!...

Câțiva întoarseră capetele, și sub privirile lor mustrătoare, Gavrilescu își plecă ochii.

– Mai căutați, poate mai aveți și alți bani, spuse taxatorul. Dacă nu, coborâți la prima stație.

Îmbujorat, neîndrăznind să-și ridice privirile, Gavrilescu reîncepu să se caute prin buzunare. Din fericire, portofelul cu mărunțiș era chiar deasupra, între batiste. Gavrilescu numără câteva monede și i le întinse.

– Mi-ați dat numai cinci lei, spuse taxatorul arătându-i în palmă.

– Da, până la Vama Poștei.

– Nu importă până unde este, dar biletul costă zece lei. Pe ce lume trăiți dumneavoastră? adăugă taxatorul cu un glas sever.

– Trăiesc la București, spuse Gavrilescu, ridicând cu mândrie privirile, și umblu cu tramvaiul de trei-patru ori pe zi și fac asta de ani de zile, și întotdeauna am plătit cinci lei...

Aproape tot vagonul asculta acum cu interes conversația. Câțiva pasageri se apropiaseră și se așezară pe scaunele alăturate. Taxatorul săltă de mai multe ori monezile în palmă, apoi spuse:

– Dacă nu vreți să-mi dați și restul, coborâți la stația următoare.

– Tramvaiul s-a scumpit de vreo trei-patru ani, vorbi cineva.

– De cinci ani, preciză taxatorul.

– Vă dau cuvântul meu de onoare... începu patetic Gavrilescu.

– Atunci coborâți la prima stație, îl întrerupse taxatorul.

– Mai bine plătiți diferența, îl sfătui cineva, că până la Vama Poștei aveți o bucată bună de mers.

Gavrilescu căută în portofel și întinse încă cinci lei.

– Se petrec lucruri curioase în țara asta, șopti el după ce se depărtă taxatorul. Se iau hotărâri peste noapte, la 24 de ceasuri. Mai exact, în șase. Vă dau cuvântul meu de onoare... Dar, în sfârșit, ce să mai insist? A fost o zi teribilă. Și ce e mai grav, e că nu putem trăi fără tramvai. Eu, cel puțin, sunt silit să umblu de trei-patru ori pe zi cu tramvaiul. Și totuși o lecție de pian e o sută de lei. O bancnotă ca asta. Și acum, nici bancnota asta nu mai e bună. Trebuie să mă duc s-o schimb la bancă...

– Dați-mi-o mie, spuse un domn mai în vârstă. O schimb mâine la birou...

Scoase din portmoneu o bancnotă și i-o întinse. Gavrilescu o apucă cu mare grijă și o privi cu atenție.

– E frumoasă, spuse. S-au pus de mult în circulație? Câțiva pasageri se priviră între ei zâmbind.

– De vreo trei ani, spuse unul.

– E curios că n-am văzut-o până acum. E drept, sunt cam distrat. Am fire de artist...

Așeză bancnota în portmoneu, apoi își lăsă privirile pe fereastră.

– S-a făcut noapte, spuse. În sfârșit!

Se simți deodată obosit, istovit și, rezemându-și capul în palmă, închise ochii. Rămase așa până la Vama Poștei.

Încercase zadarnic să deschidă ușa cu cheia, apoi apăsase îndelung pe butonul soneriei, și după ce bătuse de mai multe ori, când mai puternic, când mai încet în ferestrele sufrageriei, se reîntoarse în fața ușii de la intrare și începu să bată cu pumnul. Curând la fereastra deschisă a unei case vecine apăru, din întuneric, un bărbat în cămașă de noapte și strigă răgușit:

– Ce e scandalul ăsta, domnule?... Ce te-a apucat?

– Scuzați, făcu Gavrilescu. Nu știu ce s-a întâmplat cu nevastă-mea. Nu răspunde. Și s-a stricat și cheia, nu pot să intru în casă.

– Dar de ce să intri? Cine ești dumneata? Gavrilescu se îndreptă spre fereastră și salută:

– Deși suntem vecini, începu el, nu cred că am avut plăcerea să vă cunosc. Numele meu e Gavrilescu și locuiesc aici cu soția mea, Elsa...

– Atunci ați greșit adresa. Aici locuiește domnul Stănescu. Și nu e acasă, e plecat la băi.

– Dați-mi voie, îl întrerupse Gavrilescu. Îmi pare rău că trebuie să vă contrazic, dar cred că faceți o confuzie. Aici, la numărul 101, locuim noi, Elsa și cu mine. Locuim de patru ani.

– Dar încetați, domnilor, odată, că nu putem dormi! strigă cineva. Ce Dumnezeu?

– Pretinde că locuiește în casa domnului Stănescu...

– Nu pretind! protestă Gavrilescu. Aici e casa, mea, și nu permit nimănui. Și înainte de toate vreau să știu unde este Elsa, ce s-a întâmplat cu ea...

– Întrebați la comisariat, vorbi cineva de la etaj. Gavrilescu ridică speriat capul:

– De ce la comisariat? Ce s-a întâmplat! strigă el emoționat. Știți ceva?

– Nu știu nimic, dar vreau să dorm. Și dacă dumneavoastră o să stați toată noaptea de vorbă...

– Îmi dați voie, făcu Gavrilescu. Și mie mi-e somn, sunt, pot spune, foarte obosit... Am avut o zi teribilă. Călduri ca în Arabia... Dar nu înțeleg ce s-a întâmplat cu Elsa. De ce nu răspunde? Poate i s-o fi făcut rău și-o fi leșinat.

Și, reîntorcându-se în fața ușii de la numărul 101, începu din nou să bată cu pumnul, tot mai puternic.

– Nu ți-am spus, domnule, că nu e acasă? Că domnul Stănescu a plecat la băi?

– Chemați poliția! se auzi o voce ascuțită de femeie. Chemați imediat poliția!

Gavrilescu se opri brusc §i se rezemă de ușă, respirând greu. Se simți deodată foarte obosit și se așeză pe o treaptă, își prinse fruntea în palme. „Gavrilescu, șopti, atenție, că s-a întâmplat ceva foarte serios și nu vor să-ți spună. Ține-te bine, fă un efort de memorie”...

– Madame Trandafir! exclamă el. Trebuia să mă gândesc de la început. Madame Trandafir! strigă, ridicându-se și îndreptându-se spre casa din față. Madame Trandafir!...

Cineva care rămăsese la fereastră spuse cu un glas mai potolit:

– Lăsați-o să doarmă, săraca...

– E urgent!

– Lăsați-o să doarmă. Dumnezeu s-o ierte, c-a murit de mult.

– Imposibil! făcu Gavrilescu. Am vorbit cu ea azi-dimineață.

– O confundați poate cu soră-sa, Ecaterina: Madame Trandafir a murit acum cinci ani.

Gavrilescu rămase o clipă împietrit, apoi băgă mâinile în buzunare și scoase câteva batiste.

– Curios, șopti el târziu.

Se întoarse agale și, urcând cele trei trepte de la numărul 101, își luă pălăria și și-o puse pe cap. Mai încercă o dată clanța, apoi coborî și se depărtă șovăitor. Umbla încet, fără gânduri, ștergându-se în neștire cu batista. Cârciuma din colț era încă deschisă, și după ce-i dădu târcoale, se hotărî să intre.

– Nu mai servim decât la pahar, spuse băiatul. Închidem la două.

– La două? se miră Gavrilescu. Dar cât e ceasul acum?

– E două. E chiar două trecute...

– E teribil de târziu, șopti Gavrilescu, mai mult pentru sine.

Apropiindu-se de tejghea, i se păru că recunoaște figura cârciumarului, și inima începu să-i bată.

– Nu sunteți dumneavoastră domnul Costică? întrebă.

– Eu sunt, spuse cârciumarul, privindu-l lung. Parcă v-aș cunoaște, adăugă după o pauză.

– Parcă, parcă... începu Gavrilescu, apoi își pierdu firul și tăcu, zâmbind încurcat. Am fost pe aici de mult, reluă el, aveam niște prieteni. Madame Trandafir.

– Da, Dumnezeu s-o ierte.

– Madame Gavrilescu Elsa...

– Ah, ce-a mai fost și cu dânsa, îl întrerupse cârciumarul, nici până în ziua de azi nu se știe ce s-a întâmplat. L-a căutat poliția câteva luni și n-a putut să dea de el, nici viu, nici mort... Parcă ar fi intrat în pământ... Biata madame Elsa, l-a așteptat ce l-a așteptat, și pe urmă a plecat la familia ei în Germania. Și-a vândut lucrurile și a plecat. N-aveau cine știe ce, erau săraci. Mă bătea gândul să cumpăr eu pianul.

– Va să zică a plecat în Germania, spuse Gavrilescu visător. A plecat de mult?

– De mult, de mult. La câteva luni după ce a dispărut Gavrilescu. La toamnă se împlinesc 12 ani. A scris și în ziare...

– Curios, șopti Gavrilescu, începând să-și facă vânt cu pălăria. Și eu dacă ți-aș spune dumitale, dacă ți-aș spune că azi-dimineață și-ți dau cuvântul meu de onoare că nu exagerez, azi-dimineață am stat cu ea de vorbă... Ceva mai mult. La prânz am mâncat împreună. Pot să-ți spun și ce-am mâncat...

– S-o fi întors, vorbi cârciumarul, privindu-l nedumerit.

– Nu, nu s-a întors. N-a plecat deloc. E la mijloc o confuzie. Acum sunt cam obosit, dar mâine dimineață am să-i dau eu de rost...

Se înclină ușor și ieși.

Înainta agale, cu pălăria într-o mână și batista în cealaltă, oprindu-se îndelung pe fiecare bancă, să se odihnească. Era o noapte clară, fără lună, și pe străzi începea să se reverse răcoarea grădinilor. Târziu îl ajunse din urmă o trăsură cu un cal.

– Încotro, boierule? întrebă birjarul.

– La țigănci, răspunse Gavrilescu.

– Atunci urcați, că vă duc pe doi poli, spuse birjarul oprind trăsura.

– Îmi pare rău, dar nu prea am bani. Mi-a mai rămas o sută de lei și ceva mărunțiș. Și suta îmi trebuie ca să pot intra la țigănci.

– E mai mult, vorbi birjarul, începând să râdă. Nu v-ajunge o sută de lei,

– Eu atâta am plătit azi după-amiază. Noapte bună, adăugă el, pornind din nou.

Dar trăsura se ținea după el la pas.

– Asta-i regina-nopții, spuse birjarul aspirând adânc. Asta-i din grădina domnului general. D-aia îmi place să trec pe aici, noaptea. Am mușterii, n-am mușterii, eu trec pe-aici în fiecare noapte. Grozav ce-mi plac florile!

– Ai fire de artist, spuse Gavrilescu zâmbind.

Apoi se așeză pe o bancă și-l salută cu mâna. Dar birjarul opri brusc trăsura și o aduse lângă el, în dreptul băncii. Își scoase tabachera și începu să-și răsucească o țigară.

– Îmi plac florile, spuse. Caii și florile. În tinerețe am fost dricar. Ce frumusețe! Șase cai, îmbrăcați în negru și înmuiați în aur, și flori, flori, sumedenie de flori! Ei, a trecut tinerețea, s-au dus toate. Am îmbătrânit, am ajuns birjar de noapte, cu un singur cal.

Își aprinse țigara și trase un fum pe îndelete.

– Va să zică, la țigănci, începu el târziu.

– Da, e o chestie personală, se grăbi Gavrilescu să explice. Am fost azi după-masă pe-acolo, și a ieșit o sumă de încurcături.

– Ah, țigăncile... făcu birjarul cu tristețe. Dacă n-ar fi țigăncile, adăugă el coborând glasul. Dacă n-ar fi...

– Da, spuse Gavrilescu, toată lumea vorbește. În tramvai, vreau să spun. Când trece tramvaiul prin fața grădinii, toată lumea vorbește de țigănci...

Se ridică de pe bancă și porni din nou la drum, cu trăsura ținându-se la pas după el.

– S-o luăm pe aici, spuse birjarul arătând cu biciul o străduță, că tăiem drumul... Și pe-aici trecem pe la biserică. A înflorit și-acolo regina-nopții. E drept, nu e ca la general, dar o să vedeți, n-o să vă pară rău...

– Ai fire de artist, spuse Gavrilescu visător.

În dreptul bisericii se opriră amândoi să respire parfumul florilor.

– Parcă ar mai fi și altceva decât regina-nopții, spuse Gavrilescu.

– Ah, sunt fel de fel de flori. Dacă a fost vreo înmormântare astăzi, au rămas flori multe. Și acum, spre dimineață, toate florile astea încep din nou să miroasă... Veneam des pe aici, cu dricul. Era o frumusețe!...

Își fluieră scurt calul și porni odată cu Gavrilescu.

– Acum nu mai avem mult, spuse. De ce nu urcați?

– Îmi pare rău, dar n-am bani...

– Îmi dați din mărunțiș. Urcați...

Gavrilescu șovăi câteva clipe, apoi, cu un efort, urcă. Dar îndată ce se urni trăsura, își lăsă capul pe perna trăsurii și adormi.

– Era frumos, începu birjarul. Era biserică bogată, și tot lume bună... Tinerețe...

Întoarse capul, și văzându-l că doarme, începu să fluiere ușor, și calul își învioră pasul.

– Am ajuns! strigă el, dându-se jos de pe capră. Dar sunt porțile închise...

Începu să-l scuture, și Gavrilescu se deșteptă tresărind.

– Sunt porțile închise, repetă birjarul. Trebuie să sunați...

Gavrilescu își luă pălăria, își aranjă cravata și coborî. Apoi începu să-și caute portofelul cu mărunțiș.

– Nu mai căutați, spuse birjarul. Îmi dați altă dată. Eu tot am să aștept aici, adăugă. La ora asta, dacă mai pică vreun mușteriu, tot pe aici îl găsesc.

Gavrilescu îl salută cu pălăria, apoi se apropie de poartă, căută soneria și apăsă pe buton. Chiar în acea clipă poarta se deschise, și intrând în curte, Gavrilescu se îndreptă spre boschet. Se mai zărea la fereastră o lumină plăpândă. Bătu sfios la ușă, și, văzând că nu-i răspunde nimeni, puse mâna pe clanță și intră. Baba adormise cu capul pe măsuță.

– Sunt eu, Gavrilescu, spuse, bătând-o ușor pe umăr. Mi-ați făcut o groază de încurcături, adăugă, văzând-o că se deșteaptă și începe să caște.

– E târziu, spuse baba, frecându-se la ochi. Nu mai e nimeni.

Dar privindu-l lung îl recunoscu.

– Ah, tot dumneata ești, muzicantul. Mai e doar nemțoaica. Ea nu doarme niciodată...

Gavrilescu își simți din nou inima bătându-i și începu ușor să tremure.

– Nemțoaica? repetă el.

– O sută de lei, spuse baba.

Gavrilescu începu să-și caute portmoneul, dar mâinile îi tremurau tot mai tare, și când îl găsi, între batiste, portmoneul îi alunecă pe covor.

– Vă cer iertare, spuse plecându-se cu greutate să-l ridice. Sunt cam obosit. A fost o zi teribilă...

Baba luă bancnota, se ridică de pe scăunaș și, din prag, îi arătă cu brațul casa cea mare:

– Vezi să nu te rătăcești, îi spuse. Să te ții drept pe coridor și să numeri șapte uși. Și când oi ajunge la a șaptea, să bați de trei ori și să spui: „Eu sunt, m-a trimis baba”.

Apoi își opri un căscat, bătându-și gura cu palma, și închise ușa. Respirând anevoie, Gavrilescu se îndreptă încet spre clădirea care strălucea argintie sub stele. Urcă treptele de marmoră, deschise ușa și rămase o clipă nehotărât. În fața lui se întindea un coridor slab luminat, și Gavrilescu simți din nou cum inima începe să i se zbată, parcă ar fi stat să se spargă. Începu să înainteze, emoționat, numărând cu glas tare ușile pe lângă care trecea. Curând se trezi că numără: treisprezece, paisprezece... și se opri dezorientat. „Gavrilescule, șopti, atenție, că iar ai făcut o încurcătură. Nu treisprezece, nu paisprezece, ci șapte. Așa a spus baba, să numeri șapte uși”...

Voi să se întoarcă și să numere din nou, dar după câțiva pași se simți sleit de puteri și, oprindu-se în fața primei uși la îndemână, bătu de trei ori și intră. Era un salon mare și simplu, aproape sărăcăcios mobilat, iar în dreptul ferestrei, privind spre grădină, se profila umbra unei femei tinere.

– Scuzați, începu Gavrilescu cu greutate. Am numărat greșit.

Umbra se dezlipi de la fereastră și se îndreptă spre el, cu pași moi, și un parfum uitat îi reveni deodată în amintire.

– Hildegard! exclamă, lăsând să-i cadă pălăria din mână.

– De când te-aștept, spuse fata apropiindu-se. Te-am căutat peste tot...

– Am fost la berărie, șopti Gavrilescu. Dacă n-aș fi fost cu ea la berărie, nu s-ar fi întâmplat nimic. Sau dacă aș fi avut ceva bani la mine... Dar așa, a plătit ea, Elsa, și, înțelegi, m-am simțit obligat... și acum e târziu, nu e așa? E foarte târziu...

– Ce importanță poate să aibă, spuse fata. Hai să mergem...

– Dar nu mai am nici casă, nu mai am nimic. A fost o zi teribilă... M-am luat cu vorba cu madame Voitinovici și-am uitat servieta cu partituri...

– Întotdeauna ai fost distrat, îl întrerupse. Să mergem...

– Dar unde? Unde? încercă Gavrilescu să strige. În casa mea s-a mutat cineva, i-am uitat numele, dar e cineva pe care nu-l cunosc... Și nici măcar nu e acasă, ca să-i putem explica. E plecat la băi...

– Vino cu mine, spuse fata apucându-l de mână și trăgându-l ușor în coridor.

– Dar n-am nici bani, continuă Gavrilescu în șoaptă. Tocmai acum când s-au schimbat banii și s-a scumpit tramvaiul...

– Ai rămas același, spuse fata, începând să râdă. Ți-e frică...

– Dintre cunoscuți n-a mai rămas nimeni, continuă Gavrilescu, în șoaptă. Toată lumea e la băi. Și madame Voitinovici, de la care m-aș fi putut împrumuta, lumea spune că ar fi plecat în provincie... Ah, pălăria, exclamă, și voi să se întoarcă.

– Las-o, răspunse fata. N-o să mai ai nevoie de ea acum.

– Nu se știe, nu se știe, stărui Gavrilescu să-și desprindă mâna din mâna fetei. E o pălărie foarte bună, e aproape nouă.

– E adevărat? se miră fata. Tu încă nu înțelegi? Nu înțelegi ce ți s-a întâmplat, acum de curând, de foarte curând? E adevărat că nu înțelegi?

Gavrilescu o privi adânc în ochi și oftă.

– Sunt cam obosit, spuse, iartă-mă. A fost o zi teribilă... Dar acum parcă încep să mă simt mai bine...

Fata îl trase ușor după ea. Traversară curtea și ieșiră fără să mai deschidă poarta. Birjarul îi aștepta moțăind, și fata îl trase tot atât de ușor după ea în trăsură.

– Dar îți jur, începu Gavrilescu, în șoaptă, îți dau cuvântul meu de onoare că nu mai am nici un ban...

– Încotro, domnișoară? întrebă birjarul. Și cum vă duc? La pas sau mai repejor?

– Ia-o spre pădure, pe drumul ăla mai lung, spuse fata. Și mână încet. Nu ne grăbim...

– Hei, tinerețe!... făcu birjarul fluierând ușor calul.

Îi ținea mâna prinsă în mâinile ei, dar se rezemase cu capul pe pernă, cu ochii pe cer. Gavrilescu o privea adânc, concentrat.

– Hildegard, începu el târziu. Se întâmplă ceva cu mine, și nu știu bine ce. Dacă nu te-aș fi auzit vorbind cu birjarul, aș crede că visez...

Fata întoarse capul spre el și-i zâmbi.

– Toți visăm, spuse. Așa începe. Ca într-un vis...

Paris, iunie 1959

V. Voiculescu

Ultimul berevoi

Plouase mult cu sânge și vremile veneau roșii și-nvolburate. În tulbureala prefacerilor, marii vânători, ahotnici de primejdiile fără folos, urcători să prigonească fiarele până-n rărunchii munților, pieriseră. Moșierilor, îndatorați oarecum să-și apere codrii și plaiurile de jivine, li se stârpise până și sămânța. Băștinașilor li se ridicase și cea din urmă țeava de pușcă, orice gioarsă de pistol. Și în vălmășeala începutului de leat, bestiile se înmulțiseră nestingherite.

Munții mișunau de sălbăticiuni. Lupi bezmetici bântuiau stânele, urșii dau buzna peste cirezi. Treceau prin ciomegele boierilor, umflau juncanii și plecau fără măcar o bună ziua.

În lipsa armelor, de sub troianul leaturilor, practici străvechi, meșteșuguri primitive de apărare începeau să scoată capul.

Mai ales că se adăugau și alte grozăvii. Prin cețurile piscurilor se arătau vedenii fantastice. Umbre de uriași călcau pe babilonii de nori puhavi. Din negurile oarbe, năboind noianuri pe văi, se desfăceau deodată pale ce cotropeau turmele, amețeau ciobanii, și, urcând înapoi, luau cu ele, pradă, două-trei vite rătăcite.

Până la urmă, duhurile trebuiau chemate în ajutor și puterile oculte puse în mișcare.

Șapte sate de sub brâul Sturului se sfătuiau îngrijorate, vânturându-și amintirile.

De sus, de la vărat, veneau necontenit vești tot mai rele. Nu trecea o săptămână să nu se fure o j unice, să nu fie sfârtecat un bou. Se alesese îndeosebi o bală de urs jăcman, dedulcit la carne, care băgase în boale pe cirezari. Asta era cu adevărat Necuratul. Mirosea cursele, ocolea capcanele, se strecura nevăzut și țâșnea, parcă da cu bobii, tocmai când nimeni nu se aștepta. Îi brodea pe toți ori pe ceață, ori la masă, ori la somn. El înșfăca tacticos vita și pleca cu ea pe coclauri, sub nasul ciobanilor prostiți, urmărit cu alai de hăieli și lătrături neputincioase.

Dinspre partea ăstuia ar fi avut de furcă chiar boierii de la București, darmite un păstor, cât de neînfricat, cu bâta goală.

Trebuia altfel și altceva. Ca la o mare cumpănă, se scormoniră straturile de oameni vechi, se prefirară bordeiele cu moșnegi, până ce într-un corji de cătun uitat s-a scornit un unchiaș fără ani, fără nume, în mințile căruia stăruiau bătrânele solomonii. Nu mai avea de-a face aproape cu nimeni. Hărțuit de popi, prigonit de învățători, târât de doftori pe la judecăți, ajuns de hula tineretului, ca să scape, se-ngropase de viu în hobaia asta, unde, lepădându-și numele, trăia sihăstrit, cu câteva oi, o vacă și-un cârd de găini la un loc. Își tăinuia cu mare grijă meșteșugul.

Puținii cari-l mai cunoșteau îi ziceau moșul cu căciulă-mpletită.

Atâta știau despre el, că, vară-iarnă, poartă un fel de scufă țuguiată, împletită gros din fire de lână, ca un ciorap lucrat în iglițe.

– Am moștenit-o din moși-strămoși, răspundea el cui îl poreclea Căciulă-mpletită. Altădată, când m-am pomenit eu, numai oamenii de seamă purtau așa ceva. Acum am rămas singur cu cinstea asta.

Și își îndesa cușma năzdrăvană ca o za mlădioasă, fără să știe că la obârșia ei sta căciula sacră peste care preoții păgâni, străvechii magi, își așezau ca peste o căptușeală mitrele și regii coroanele. Era vestită cușma a căciulaților, semnul oamenilor liberi și de neam, din care se alegeau cârmuitorii noroadelor de rând.

Solia îl află trebăluind și-l înconjură umilită.

Bătrânul, încredințat că s-a întors roata și i-a venit vremea, a ascultat plângerile și ieși din găoacea cumințeniei.

Vechea trufie că știe și poate îl umplu iar. Și, fără să mai cugete cât și cum, se făgădui pe loc să curețe muntele de spurcăciuni. Vrăjitoria îi era ca o înaltă boierie plină de îndatoriri. Închinarea smeritei gloate, căzută cu rugăciuni s-o ajute și s-o scape, îl învestea c-o autoritate de mult mocnită în el.

Și, dintrro dată, în locul lui se ivi alt om. Schimbarea se petrecu pe neașteptate, în văzul oamenilor, ca o transfigurare. Ochii spălăciți întineriră, albastrul lor sleit bătu iar în oțeliu întunecat. Obrajii se rumeniră, chipul i se netezi. Scutură cușma, și pletele cărunte i se revărsară pe grumaz. Trupul gubav i se îndreptă și un piept voinic ieși înainte, ca un ceardac deasupra brâului.

Puteri adânc tescuite îi izbucniră în priviri, în gesturi, în glas. Și din uscățivul unchiaș năpârli un stăpân tare pe poruncile lui cerând supunere și ascultare.

În fața lui oamenii uimiți începură să clipească și fără să vrea să-și ferească ochii. Însuflețirea îl aprinsese într-atât, că parcă dogorea din el ceva fierbinte.

Înfățișarea asta nu ținu mult. Se potoli și se stinse.

Sătenii, sfioși, îl ispitiră ce le-ar pretinde, temători să nu le ceară sufletele.

– Nimic, răspunse el. A întrebat numai câți văcari sunt la cirezi.

– Șapte.

– Bine, a mormăit. Îi mai trebuie. Dar are să-și aleagă el ajutoarele.

– Muieri sunt acolo?

– Nici una.

– Și asta e bine. Nici să nu cuteze vreuna să suie cât o fi el acolo.

Ca un stăpân apoi a dat drumul oamenilor, care îl părăsiseră îndoielnici: dacă nu ia bani, nu face lucru de ispravă. El s-a apucat să-și vază de treburi. A cotrobăit în bordei, și-a aninat de umăr o traistă înțesată cu meremeturile lui, și-a înfipt la brâu fluierul, a trecut la spate ca o dăsagă cimpoiul cu două țevi. Și a pornit.

S-a abătut doar la niște case răzlețe, a strigat, a vorbit cu câte cineva prin gard. Apoi și-a văzut de drum.

La un ceas în urma lui, o făptură înfofolită să n-o cunoască nimeni a ieșit tiptil și, ferită, a apucat calea muntelui. La alt ceas, s-a furișat o alta, luând alte cărări. Cum le orânduise unchiașul, ca să nu știe una de alta și să nu se întâlnească. Fiecare primise osebite porunci pentru locurile de așteptare, unde să se găsească când i-o căuta.

Sosirea vraciului a scos tamazlâcul din amorțeală.

Întâia treabă a fost să stingă focul târlei, foc nou, aprins cu amnar ori chibrit.

A ațâțat vechiul foc, focul viu, singurul care are trecere la duhuri. Scânteia, care-l zămislește ca pe un copil, trebuie să țâșnească, sămânță vie, dintr-o sfârlează de lemn tare, frecată într-o găurică scobită în alt lemn mai slab.

După asta s-a îngrijit să adune toate lucrurile și uneltele de fier sau orice soi de metal din gospodăria târlei, topoare, cuțite, căldări. Până și pirostriile le-a ridicat. Laptele se înfierbânta acum pe vetre cu cotloane de piatră și numai în ciubăre de lemn. A scos tălăncile de la gâtul vitelor. Le-a lăsat acioaiele: în plămada lor intră argintul îndeletnic vrăjitor. A despoiat oamenii de bricege și amnare, le-a scos chimirele cu capse de alamă, inelele din degete. Unuia aproape i-a sfâșiat sfârcul urechii ca să-i tragă cercelul înțepenit acolo de maică-sa când îl născuse, ca să-i trăiască. Pe toate le-a dosit departe, într-o văgăună, sub un morman de bolovani năruiți.

Lumea muntelui se-ntorcea înapoi la era lemnului și la vârsta pietrei.

Pe urmă s-a luat de păstori. Niște măgădăi, răi și leneși, ca mai toată lumea de acum.

Ziua întreagă ar fi mâncat și ar fi dormit, cu gândurile numai la muierile din sat, pentru care uneori își părăseau slujba. Nerușinați și nesupuși, învrăjbiți între ei, cu mare caznă unchiașul i-a putut aduce la ascultare ca să-și înjghebeze vrăjile cu ei.

La început au primit în glumă să intre în planurile moșului ca un prilej de petrecere și joc, fără să crează și fără să se pătrunză de însemnătatea lucrului. Până la urmă, puterile vrăjitorului i-a înfrânt și i-a înmuiat cât să alcătuiască un singur trup și un singur suflet, supuși ca un stog de oaste la poruncile lui. După ce i-a lăiat, i-a ghilit și le-a dat primeneli, a început un soi de inițiere cu fiecare ins în parte. Omul a fost dăscălit în taină ce să facă, cum să se poarte.

Trebuia să se păstreze curat, să nu ocărască, să nu pomenească de diavol, să nu se atingă de rachiu și de tutun, să nu se pângărească cumva vreo vită. Și, mai presus de toate, să rămâie mut. Orice s-ar întâmplă, să nu scoată o vorbă tot timpul cât intră în trâmba vrăjitorilor.

În răstimpuri culegea buruieni și rădăcini de pe coclauri, iarbă cu smei, brâncă de urs, turta lupului. Din el plămădi băutura vrăjită care dă virtute și chezășuiește biruința. Și-o strânse într-o cadă pitită după ușa salonului.

Când a fost gata, i-a întrulocat pe toți și a făcut câteva probe, închipuind cum avea să se desfășoare rânduiala solomoniei.

Dar parcă era un făcut: niciodată ursul nu pricinuise atâtea stricăciuni ca în vremea cât moșul s-a îndeletnicit cu punerile lui la cale. S-ar fi crezut că fiara știa ce o așteaptă și își lua rămas bun de la cirezi.

Într-o noapte fără lună prielnică ursului, unchiașul a dat drumul tainelor. A intrat pe întuneric în slonul de vălătuci, unde nimeni nu avusese îngăduință să mai calce. Ciobanii mâncau și dormeau pe-afară. Acolo a ațâțat focul mocnit pe vatră în stânga. Lipită pe peretele din fund al odăii, alcătuise pe ascuns o iesle acoperită cu o piele de vită albă sub care mișca ceva. Bătrânul se abătu de ticlui mai bine pielea peste lada ieslei și o potrivi cu coarnele în afară.

Apoi ieși să aducă pe rând, câte unul-unul, pe cei șapte boari, care i se supuneau tăcuți. Ei se rânduiră muți, trei de o parte și trei de alta a ușii, ca două aripi în laturile celui de al șaptelea, vătaful, rămas în mijlocul lor.

La un semn, flăcăii se răsuciră pe călcâie și își înfipseră ciomegele drepte de-a lungul pereților. Apoi se-ntoarseră pe loc și se culcară, fiecare în dreptul bâtei din spatele lui. Lungiți la pământ, făceau acum o jumătate de cerc, cu deschiderea spre ieslea din fund, strejuiți ca de niște sulițe de cele șapte ciomege.

Din țarc pătrundeau sforăituri de vite neliniștite. Un clopot de la grumazul unei vaci dete ca o alarmă. Fiorul sunetului căzut în umbra albă a cirezilor le cutreieră în cercuri de clinchete tot mai largi. Și toate acioaiele scuturate răsunară afară în noapte.

Înăuntru focul ațipise. Ciobanii se prefăceau că dorm greu, cu gemete și sforăituri. Solomonarul cu căciula împletită în cap descânta în picioare. Pe ușa deschisă spre stelele ce clipoceau în gura ei se strecură în patru labe, cu răgazuri și luări aminte, o matahală neagră. Călca parcă pe tălpi nesimțite de pâslă. Ocoli spre dreapta, se prelinse tiptil pe lângă arcul de oameni culcați și se furișă spre iesle. Acolo, sculată, întinse labele și se aruncă hrăpăreață. Deodată, de sub pielea zvârcolită ieșiră mugete spăimântate. Văcarii, treziți, se ridicară întâi în șezut și se frecară buimaci la ochi. Focul se înteți. Vraciul turnă peste el o amestecătură care-l făcu să sară în vâlvătăi sperioase. Odată cu el săriră și păstorii în picioare. Dihania, descoperită, cercă să se tragă înapoi. Se cunoștea că e un om îmbrăcat într-o blană de urs, ca într-o manta trasă pe mâneci. Căpățâna fiarei i .se sprijinea cu colții rânjiți în creștet. Obrazul, în jos, îi era acoperit de-o mască neagră.

Unchiașul trase fluierul din brâu și începu un cântec. Boarii se strânseră horă în jurul jivinei. Lăsaseră ciomegele neatinse. Țineau în mâini numai câte o trestie. Și porniră într-un joc săltat. Învârtiți toți în jurul ursului, lărgeau ori strâmtau roata după ritmul fluierului. Înaintau îndrăzneți spre fiară și numaidecât se dau speriați înapoi. Sălbăticiunea, la mijloc, se repezea pe rând la fiecare. Păstorul atacat o lovea cu trestia, care se rupea. Jocul magic era ca ursul să nu fie încă biruit de om. Și fiara aprigă nu numai că se apăra, dar trecea prin bățul fraged, se da la ciobani și izbutea chiar să apuce pe câte unul cu ghearele labelor în care-și vârâse mâinile. Ursul avea voie să sfâșie cu adevărat, ceea ce și făcea. Pe când păstorii trebuiau doar să se ferească. Trestiile lor neputincioase închipuiau bâtele încă nedescântate. Din pulpa unuia începu să curgă sânge. În brațul altuia musti o zgârietură adâncă. Din pricina asta, omul ascuns în blana ursului trebuia să rămâie necunoscut. Altfel, l-ar fi urmărit răzbunările jos în sat.

Sângele fu semnul pentru sfârșitul jocului. Capul cu căciulă împletită se ridică de pe fluier. Hora se sparse. Boarii, trași spre ușă, o luară la fugă, lăsând ciomegele la locul lor. Lupta cu oamenii nedescântați se isprăvise. Ursul biruitor privi trufaș în toate părțile, mugi fioros, mirosi urmele fugarilor și ieși afară după ei.

Vraciul aruncă pe foc o altă plămadă, de unt cu mirodenii, grămădind pe jar, maldăre, coji uscate de mesteacăn și cetină, care pârâiră luminoase și zbucniră ca focurile de artificii în vâlvătăi.

Împresurat de scântei, unchiașul chemă în ajutor duhul marelui taur al muntelui, bătrânul arhitaur, străbunul celor de azi, care să dea tăria lui urmașilor.

În acest timp matahala neagră intră din nou în odaie. Ridică trufașă capul, se scutură, porni de-a bușilea, se apropie cu îndrăzneală de iesle și puse gheara. De sub pielea tainică zbucniră iar mugetele spăimântate. La auzul lor, năvăliră de-afară șapte dihănii încornorate, înfășurate în uriașe piei de vită.

Șase purtau smocuri de iarbă la cingători și copitele le bălăngăneau pe laturi. La orice mișcare, cozile băteau văzduhul. Celui de al șaptelea, cel mai voinic, îi atârna sub pântece mădularul de taur, un drug de lemn vopsit roșu. Două gheme negre jucau aninate de el.

La intrare se adăpară ca niște vite, sorbind pe rând din găleata cu fiertura magică, trei de-o parte, trei de alta, cu buhaiul în fruntea lor, gata de luptă.

Moșul zvârlise în flăcări smocuri de pâr de urs și lup, care vindecă spaimele și dă inimă bărbată. Sfârși descântecul, duse la gură gâtlejurile cimpoiului, și o gâlgâitură sălbatecă țâșni ca la îndemnul unui alt Orfeu. Fiarele, încremenite până atunci, se mișcară, și dansul magic se desfăcu. Taurul înainta scurmând și boncăluind. Celelalte dihănii se țineau pe laturile lui. Ursul, ca și întâia dată, vru să se tragă spre ușă. Dar cioporul vitelor magice, îl atacară vârtos. Ciurda furioasă îl încolți ritmic, din toate părțile, și îl vârî în mijlocul ei. Roata, când lărgită, când sugrumată, îl hărțuia cu mugete sincopate, după cum o cârmuia unchiașul din gușile cimpoiului umflat și dezumflat pe rând.

Ursul răcnea, împuns de coarne, lovit de copite, azvârlit în toate colțurile, hăituit de cercul monstruos sculat asupra lui.

Când cimpoiul tăcu, taurul înfipse coarnele în șalele fiarei și ursul se trânti la pământ. De sub blană, omul măscuit ieși pe brânci și, într-o clipă se mistui pe ușă. Rămase în mijloc pielea uriașă, inertă, cu labele răscăcărate, baltă neagră în lumina schimbătoare a flăcărilor neadormite.

Împrejurul trofeului se încinse acum alt joc, sărbătoresc. Vitele închipuite călcau în pas de dans hoitul jivinei, se-ntorceau îndărăt peste ea, defilau în fața ei, schimbau locurile și o împungeau ritmic, plecând capul, ca într-o adâncă metanie, cu coarnele până-n pământ... Se deșirară apoi să alerge zăpăind în jurul odăii, ca iar să se-ntoarcă și să se strângă pe fiară, s-o piseze cu tălpile, în mugete și orăcăieli biruitoare.

În cele din urmă, taurul ridică în coarne blana și o zvârli la picioarele vrăjitorului.

Oamenii gâfâiau, amețiți de învârtituri, de salturi și de băutura vrăjită.

Moșul îi opri. Supuși, ei se rânduiră din nou. Cei șase, în cerc, dar de data asta întorși cu spatele spre iesle. Al șaptelea, taurul care dusese lupta și răpusese ursul, rămase între ei, cu fața către ieslea misterioasă.

Moșul le dete un scurt răgaz, în care culese măciucele de pe lângă pereți, le făcu mănunchi și le rezemă de ușă. Apoi începu alt cântec, o chemare duioasă.

Taurul se desprinse dintre soții nemișcați, adulmecă văzduhul și mugi lung. Din iesle îi răspunseră alte mugete lâncede. Fânul se zvârcoli, și din el țâșni o închipuire de junică albă, o femeie învăluită în vâlnice și marame, cu chipul ascuns de un horbot de mireasă. În spate îi fâlfâia pielea de vită sub care așteptase nevăzută. Două cornițe ca luna nouă îi luceau pe cap.

În odaie se lăsase un fum amețitor, cu miros greu de păr ars, amestecat cu iz sălbatec de piei crude, de sânge și de sexualitate, cum se strânge în internate, în cazărmi sau în chiliile unor călugări.

Vrăjitorul schimbă repede doina într-un cântec de nuntă, și cimpoiul țurlui bucuros. Taurul și junicea înaintară, se opriră unul în fața celuilalt, întinseră grumazele, se alăturară. El o alintă, o linse pe gât cu dezmierdare.

Focul se stinse brusc. Junicea, sperioasă, ieși în goană prin știrbitura lăsată în cerc de taurul care se luă mugind după ea și pieriră în noaptea de afară. În fugă, el culese în brațe mănunchiul de bâte sprijinite de ușă și le luă cu el.

Rânduiala era ca taurul biruitor să se împreune cu juncana mântuită, undeva pe coclauri, unde unchiașul le pregătise patul. Împerecherea se făcea tot mutește și tainic. După care se despărțeau îndată și pentru totdeauna. Nu era îngăduit nici unuia dintre ei să-și lapede pielea de vită, nici masca sub care se ascunsese. Femeia rămânea necunoscută, ca și bărbatul care fusese urs. Moartea aștepta pe cel ce-ar fi căutat să le descopere taina.

În culcușul de nuntă, taurul așeză cele șapte bâte ale păstorilor, ele să se învârtoșeze ca mădularul taurului gonitor. Pruncul zămislit avea să fie mare ucigător de fiare, ursit să nu-l atingă colț și gheară.

Cei șase, istoviți, își deshămară pieile, desfăcură capetele din chingile coarnelor și ațipiră, neștiutori de pricina pentru care-i părăsise vătaful și de rolul ce împlinește mai departe taurul. Fiecare nu cunoștea decât ceea ce-l privea și cât îi învățase moșul, care pierise de lângă ei odată cu perechea și-i încuiase în slon.

Când murgul zorilor bătea la ușă și în țarc vacile mugeau chemând mulsoarea, vraciul se ivi însoțit de vătaful ciobanilor cu brațul încărcat de măciucile descântate.

În strigătele lor, cei șase se deșteptară cu greu.

– Hai sus, grăi unchiașul, dându-le dezlegare să vorbească; numai diavolii și boierii se scoală târziu. Oamenii buni se scoală, ca îngerii, de dimineață, să pornească la treburi.

Cel din urmă act al ceremonialului se săvârși apoi afară, la lumina zilei, în chiote de bucurie.

Văcarii își primiră din mâna vraciului bâtele descântate frecate cu unsoare magică. Fiecare și-o înălța pe rând în pâlpâirile dimineții, care se răsfrângeau în lemnul lucios ca-ntr-o făclie. Apoi o zbuciuma în brațul întins spre cele patru zări, închina cu ea muntele, amenința negurile și tăbăra să o pocnească în blana ursului, întinsă pe pământ.

Rămânea acum ca duhul și tăria taurului să fie trecute aievea într-un buhai adevărat. Văcarii intrară între vite. Unii ridicau bârnele țarcului, alții le mânară cu strigăte. Ele se alegeau singure. Puhoiul boilor și sterpelor se răspândi în pășune. Mulgătoarele se rânduiau în altă parte.

După arătările unchiașului, taurul cel mai voinic fu scos cu mare anevoie din cireadă și răznit de lături împreună cu o ciurdă de șase vaci albe, despărțite de viței și cu ugerele nemulse, doldora de lapte. Cârdul, alungat cu hăieli și ciomege, fu abătut spre o vale gâtuită și împins în albia ce urca drept în munte, unde se înfunda într-un circ larg împrejmuit cu pereți de stânci. Acolo – nici apă, nici iarbă. Numai bolovani rostogoliți într-o matcă seacă repezită spre cer.

Cele șapte vite, nedumerite, hăituite din toate părțile, intrară furioase în capcană și se înfundară. Întoarse cu capetele spre oamenii care le prigoneau, ele mugiră spre grosul turmei din care se rășluiseră.

Îndată, la sugrumătura de jos a văii, unde albia măsura abia câțiva pași lărgime, moșul. Înfipse la iuțeală un par, pe care înfășurase mai dinainte blana de urs, cu coiful căpățânei în vârful țepei și labele lăbărțate pe două crăcane întinse amenințător spre pilcul vitelor încremenite.

Ca să treacă jos, la adăpat, la mâncare, ele trebuiau să înfrunte ursul care le zăgăzuia drumul spre târlă. Boarii urcați pe stânci le priveau de pe laturile crestelor.

Vitele surghiunite se domoliră. Stătură multă vreme în picioare, nemișcate.

Apoi vacile se culcară, cu ugerele înfierbântate pe pietrele umede răcorite de rouă. De departe, păreau niște stane albe care ar rumega singurătățile. Ședeau tihnite ca-ntr-un alt țarc și așteptau să fie scoase după rânduiala de toate zilele la mulsoare.

Numai buhaiul rămăsese drept și căuta neliniștit în josul văii, pândind primejdia. Nu se mai vedeau oamenii. Rămăsese momâia singură. Se-ntoarse năbădăios și răcni de câteva ori spre fundul cu ziduri de seninări ca sticla. Ecouri întărâtate îi răspunseră. Ocoli domol aria temniței, mirosi pufnind steiurile lunecoase, trase pe nări văzduhul înălțimii, flutură spre azur ca spre un dușman coarnele. Apoi bolovăni ochii, cu rămurele sângeroase în albuș, la un vultur ce se roti îndelung deasupra, în cercuri din ce în ce mai coborâte, să se încredințeze dacă nu sunt stârvuri.

Vremea trecea.

Sau vântul nu sufla să ducă iz de urs sub nasul buhaiului, ori blana prea veche își istovise miroasele.

Un boar merse pe creastă până în spatele văii și dete vânt unor bolovani, care se rostogoliră detunând pe pereți și săltară până-n spinarea dobitoacelor, doar le-or urni.

Aromite, ele nu se mișcară. Nu pricepeau ce se-ntâmplă. Ciobanul conteni. Dacă ar fi urmat înainte, pietrele ce răbufneau sărind departe puteau să le strivească.

Unchiașul alergă la alte șiretlicul: jos, în gura văii, începură să răsune mugete provocatoare. Vraciul ținea între genunchi o putinică astupată cu o piele întinsă peste gură, în care sta înfipt un moț de coadă de cal. Când omul trecea degetele unse peste smocul lunecos, putinică scotea muget tânguios de vițel flămând sau răget bătăios de buhai, după cum o mânuia mâna meșteră.

Vacile, ciulite, se sculară. Taurul înaintă puțin, întinse grumazul, ascultă cu ochii la momâia neclintită și se întoarse la loc. Pricepuse amăgeala. Nu se prindea de el gluma.

După prânz, ciobanii, adunați la gura văii, cu toate cirezile întrulocate, se porniră pe hăieli, cu chiote, chemări, pocnete de bice, așa cum fac când strâng ciurdele de pe coclauri. Huietele se ciocneau și se încrucișau de pereții tuturor văilor, care clocoteau înnebunite ca la o mare bătălie.

Asta făcu doar ca pâlcul încăpățânat să se tragă și mai în fund.

Dar bătrânul avea răbdare. Știa că foamea și setea biruie orice. La amiază, ciurda întemnițată se mișcă de la sine. Al doilea timp al mulsorii venea să amintească vacilor mâna mângâioasă a cirezarilor care le ușura ugerele dureroase. Jos se auzeau clopotele cirezilor și mugete line de viței chemându-și mamele. Taurii slobozi răgeau spre tovarășul lipsă. Cioporul se urni încet, în cumpăt, spre strunga unde dihania le zăvora ieșirea. Coborâșul îl începură întâi vacile, întețite de foame. Taurul rămas înapoi răgea năbădăios, cu văpăi în ochi, spre boarul rămas de caraulă pe creastă.

Vacile ajunseră până-n mijlocul albiei, se opriră o clipă, țintiră matahala, apoi, fără șovăire, se năpustiră îndărăt, înconjurară buhaiul ocrotitor, arătând parcă, întoarse cu ochii holbați, încotro este primejdia. Îndemnat de spaima soațelor, el porni falnic, coborî un petec spre ursul nemișcat, scoase un răcnet din fundul bojocilor, trase sforăitor pe nări, scurmă cu copita, boncălui provocător, fluturându-și gușa atârnată sub bărbie ca un drapel, înălță grumazul și privi la vrăjmaș. Acesta nu primea provocarea. Sta ca un trunchi mort. Buhaiul scoase iar răcnetul de luptă, își spori furiile râcâind pietre, își zburli coama, clătină coarnele, își zvârli pe spinare coada mânioasă. Momâia rămânea, înainte, țeapănă. Așa de câteva ori.

Taurul, nedumerit, se întoarse la vacile lui și se puse de-a curmezișul lor, la veghe. Nimic nu-l mai clinti. Sta numai gata să apere soațele de sub paza lui. Să vie vrăjmașul la el.

Trebuiau încercate alte mijloace.

O vacă gonitoare, în călduri, mânată până în spatele ursului, mugi dornică de buhai. Miresmele ei gâdilară nările taurilor din cirezi, care-i răspunseră.

Cel de sus rămase nepăsător la momeli. Zbârcea doar pielea umedă a botului cu nări umflate și refeca buza de sus, scoțând afară dinții lați într-un rânjet sinistru.

Vrednicia lui se cerea de-acum stârnită de băutura des-cântată din care se adăpaseră noaptea taurul războinic cu luptătorii lui.

Unchiașul, îndrăzneț, își îndesă căciula-mpletită, se strecură printre stânci, urcă mai sus de urs cu găleata plină și o lăsă pe neașteptate în văzul taurului. Până ce acesta, încremenit de furie, să-și vină în fire, din două salturi moșul pierise.

Buhaiul însetat și răgușit de-atâta zbieret trebuia, după socoteala vrăjitorului, să bea apa vrăjită, care să-i deștepte vitejia, să-i spulbere prudența și să-l hotărască la atac.

Dacă se năpustea peste momâie și o dărâma călcând-o în picioare, taurul nu avea să mai dea niciodată îndărăt, ori de câte ori ursul adevărat îi va ieși în cale. Se va năpusti în el fără teamă. E legea neclintită a vrăjii.

Și unchiașul cu paznicii așteptau de la băutura desculțată ceea ce nu izbutiseră cu nici una din celelalte încercări.

Taurul înaintă cu pași cumpătați până lângă vas. Îl cercetă bănuitor, îl pufui zgomotos, apoi povârni gâtul vânjos, ca și cum ar bea, și cu colțul unui corn îl azvârli, dintr-o smucitură, de stânci. Doagele, puzderii zburară ca oiște fulgi în toate părțile, și zeama ploua din văzduh în picături mari peste pietrele arse, unde se zvântă într-o clipă. Râmase numai mirosul greu, ațâțător.

Și taurul îndărătnic se întoarse și mai încruntat la vaci.

Se apropia seara. Toate tertipurile fuseseră sleite. Nu mai era nimic de făcut. Ciobanii priveau descumpăniți pe vrăjitor și așteptau îngrijorați.

El se posomorise. Ținu câtăva vreme ochii în pământ. Apoi, cătând sprijin. Îi ridică spre piscuri.

Aspru, muntele îl privea cu neîndurare din toate tăișurile, în limpezimea lui crudă vrăjitorul desluși o poruncă, parcă o mustrare.

Greșise ceva? Porni să se cerceteze. Subțiindu-se ca o luminiță pe găurica unei chei, pătrunse până în cele mai ascunse ale lui. Meșteșugul îl moștenise din neam în neam, odată cu pizma și ura lumii, ursite tuturor câți ridică măcar un creștet deasupra ei. Uitase ceva? Coborî la taică-su, Berevoi cel Tânăr, vestit vraci și descântător, care pentru multele-i pâre grămădite asupră-i, că leagă ploile, ia mana vitelor și pune cuțit dușmanilor, fusese nevoit să pribegească în Ardeal, unde se și prăpădise.

Sărise o datină? Ajunse la bunică-su, Berevoi cel Mare, meșter zodier și cetitor în stele, căruia îi slujeau spiriduși închiși în sticlă, ucis de vodă fiindcă prorocise domnia unui boier, ceea ce mai târziu s-a și izbândit.

Călcase vreo rânduială? Alunecă mai departe. Pe dâra lăsată de arderile vechiului duh se afundă în adâncul pomenirilor și sosi pe funia neamului la moși-strămoși.

Se abătuse de la vreo îndatorire? Și în apriga-i pornire, clătină din somn străbunii cu căciuli așijderi împletite, din care odinioară cei mai viteji se aruncau singuri, cu piepturile goale, în sulițe, să ducă de vii veste la zei despre năpastele căzute asupra neamului. Ce uitase? Ce nu împlinise?

Dar Berevoii din veac, toți mucenici ai vrăjitoriei, trecură triști, fără să-i răspunză. Și durerea lor îi spintecă sufletul.

Atunci, ca niște porți, neguri lăuntrice se dădură într-o parte. Și deodată se arătă marele taur de odinioară: Nu amăgit de o momâie, ci cu coarnele roșite de sânge. I se înfățișă apoi ursul tragic de odinioară, care murea împuns, lăsându-i taina: Magia se istovise în om. Puterile ei se strămutaseră în fier și în oțel. Muntele aștepta vânători cu arme înfricoșate, nu un unchiaș întârziat în coada veacului. Și toți îl chemau acolo, la ei.

Negurile lăuntrice se alcătuiră la loc.

Se trezi. Acum știa. Taurul magic vrea bărbăție adevărată, potrivnic viu, nu o sperietoare. Se uită împrejur. Ciurdarii îl părăseau. Ciracului care întrupase pe urs îi dăduse drumul. Rămânea el.

Pravila vrăjitoriei îl oprea să se amestece între fiare. El trebuia numai ca un stăpân, de sus, să le cârmuiască soarta. Dar acum nu-l mai putea nimic împiedica. Se hotărâse. Se simțea liber ca și cum i-ar fi căzut zeci de lanțuri de la mâini și picioare, pe care le târâse până atunci.

Înseninat, ieși din nou de după stânci. Se măsură cu muntele și păși hotărât, de-a dreptul la simulacru. Scoase repede blana ursului din par, o îmbrăcă pe mâneci și cu mare îndrăzneală se ivi deasupra strâmtorii, în văzul văii, unde se opri. Taurul îl zărise. Se-ntoarse numai în loc, se arcui pe toate încheieturile, îndoi ușor genunchii de dinainte, își cocoșă spinarea, încovoie grumazul și, nemișcat, puse ochii lui răi, de diavol, țintă în dihanie.

Se scurseră așa câteva minute. Unchiașul urma să stea neclintit. Taurul scutură capul, ca și cum ar fi alungat o părere, și iar își înmuie mâniile sinistre în priviri. Doar coada îi bătea ca un șarpe coapsele până la șolduri. Și arcurile genunchilor stau mereu încordate.

Moșul, nemulțumit, înaintă încă un pas în patru labe. Apoi îndârjit de moliciunea vitei, se săltă de câteva ori întreg, răcni ca ursul, fâlfâi labele întinse. Taurul, fremătător, se ghemui și mai mult în el însuși, gata să izbucnească. Vraciul coborî de-a-ndăratelea cei câțiva pași, ajunse la par și se rezemă cu spatele de el: urs liniștit, sculat să privească fagurul uriaș al muntelui din care se prelingea lumina ca o miere de piatră.

Și așteptă.

Omul se frământă puțin în blana grea, își întrebă duhul adâncurilor și se hotărî. Muntele de data asta îi zâmbea cu îndemn și încuviințare. Potolit, începu să dezbrace pielea fără să părăsească din ochi taurul, o lepădă la picioare și rămase așa, cu mâinile în lături, răstignit de spetezele lemnului.

Ciobanii din dosul steiurilor încremeniseră. Numai ochii le jucau de la om la taur și îndărăt. Groaza le înghețase strigătele în gâtlejuri. Ce așteaptă? Ce vrea moșul? Vraciul visa cu gândurile sus. Și zăbovea. Era oare adevărat că magia murise? Și în om, și în fiare? Poate. Dar cu orice chip vraja de acum, cea din urmă, se cerea împlinită. Taurul trebuia să biruie cu orice preț. Apoi va pieri și el, vraci de prisos, cu magia odată.

Își încordă puterile, își aținti vrerea și porni alt des-cântec. Nu cu fum, nici cu glas... ci cu mintea, înfiptă de-a dreptul între coarnele buhaiului, fără mijlocitor între ei.

Și iar se aprinse în el ceva, care dogorî în afară. Aproape lucea. Taurul gemu ușor. Vraciul se stinse. Și unchiașul din el porni din nou să se depene. Era vina lui că nu izbutea?

Iată, stă gata să dea seama și să plătească ceea ce i se cere. Va duce însă, de viu, acolo unde trebuie, solie despre toate câte nu se măi ajung, câte lipsesc, câte s-au pierdut, jălbar al celor părăsiți aci, jos pe lume.

Și, luând blana, o făcu mototol și o zvârli cu putere în taur, ale cărui coarne îl ispiteau ca două vârfuri de lănci.

Fiara nu mai răbdă.

Scăpară ca un fulger peste cei câțiva stânjeni, spulberă blana în picioare, ajunse omul, îl prinse și, orăcăind îngrozitor, îl ridică în sulițele coarnelor și începu să se coboare cu el vijelios.

Ciurda furioasă și-a dezlănțuit puhoiul după el.

Într-o clipă, alaiul a ieșit buluc din matca văii, duduind nebunește pe padină. Acolo unchiașul s-a desprins din înaltul coarnelor și a căzut în pășune. Peste el a trecut cu tropote zăporul cirezilor stârnite la omor, alergând după fruntaș.

Talazurile vălmășagului s-au oprit din iureș departe, abia la marginile prăpastiei.

Acolo taurul a fâlfâit într-un corn căciula împletită smulsă din capul vrăjitorului, arătând-o cu fală muntelui, ca să se știe că de acum înainte nimeni nu-i mai putea sta împotrivă.

Și, măreț, buciuma din beregata-i de oțel în tuspatru zări, că el. taurul Sturului, a răpus fiara cea mai grozavă, pe omul-urs, cel din urmă apărător al vitelor, pe ultimul Berevoi.

A. E. Baconsky

Fuga pietrarului

„Siento el dolor mas, no veo la mano,

Ni puedo huir, ni me es dado escudarme.’’

Fray Luis de Leon: A Nuestra Senora

I

Zi și noapte, orașul părea adormit. Numai ochii stăteau totdeauna larg deschiși, umbriți, înecați în ceață, și îndeosebi iarna aveau culoarea galbenă-cenușie a sticleților din crângul pierdut pe țărm. Poate din cauza ulițelor largi, mult prea largi, fără cruci, fără arbori, fără pietre. Nicăieri n-am mai văzut asemenea ulițe goale, mărginite de case înfricoșate, ghemuite una într-alta, pe care nu izbuteai să le ții minte, și în fiecare dimineață privindu-le, aveai impresia că peste noapte a mai dispărut una din ele; și nu ți-o puteai închipui niciodată plecând pe mare ca o arcă veche și putredă, ci mai curând răpită de o tiranică prezență, ce părea că pândește orașul de către stepa de la miazănoapte.

Oamenii erau puțini și risipiți ca după o invazie sau o epidemie necunoscută. Și eu eram unul dintre ei. Singurul meu rost în acea așezare îndepărtată era să aștept iarna și să cioplesc troițe pentru mormintele care se înmulțeau mereu în cimitirul mare și agresiv, aflat în mijlocul orașului.

N-aș putea spune că eram cunoscut – și cei ce veneau să mă caute nu-mi vorbeau niciodată. Un gest, o privire îmi erau de ajuns, mai cu seamă că, după obiceiul nostru cel vechi/toata ziua băteau clopotele celor șapte biserici ori de câte ori murea cineva, și noaptea se auzeau bocitoarele tânguindu-se ca viscolul la ferestrele cu obloane închise.

Troițele semănau una cu alta, și le ciopleam în neștire, fiind adeseori cu gândul cine știe unde și tresărind doar când corbii strigau prin văzduh, coborând pe acoperișuri, sau dimpotrivă, stoluri de pescăruși, gălăgioase, năvăleau dinspre mare.

Ciopleam piatra aproape fără să mă uit. Mâinile învățaseră forma celor trei brațe, iar dalta nu mai avea nevoie de mine. Odată cu venirea primăverii, îmi spuneam mereu că voi pleca pentru totdeauna din acel oraș, că mă voi duce aiurea. Dar zilele treceau la fel, și în pragul iernii simțeam iarăși o ciudată dorință de a rămânea. Marea, zăpezile, vântul și clopotele mă înlănțuiau din nou și mă purtau printr-o lume în care visam că se petrece, departe undeva, adevărata mea existență.

II

În oraș, toate își urmau cursul în aceeași albie monotonă. Nu pleca și nu venea nimenea, iar locuitorii erau – rând pe rând – veseli, posomoriți, îngrijorați, plini de speranță, nepăsători sau vag melancolici, și tot rând pe rând se împrieteneau unii cu alții, se dușmăneau ori își arătau o atenție plină de gingășie. Câtăva vreme am încercat și eu să-i urmez, dar întotdeauna sfârșesm prin a-i îndepărta de mine fără să-mi dau seama. Abia după aceea înțelegeam că-mi manifestasem speranța când ei erau cuprinși de îngrijorare sau că mă copleșise tristețea în timp ce toți ceilalți își surâdeau încrezători unul altuia.

O singură femeie a simțit nevoia să se apropie de mine.

Era într-o seară târzie de noiembrie și ne-am plimbat împreună pe țărm până spre miezul nopții. Cred că, vorbind amândoi, ne-am spus multe, ne-am destăinuit și ne-am făcut promisiuni. Obrajii ei fără culoare, talia zveltă, părul aproape alb, ochii plini de reflexe tulburi, trădând o convulsivă isterie, au venit după mine în somn, ținându-mi tovărășie noapte de noapte. Umbra și isteria ei mi-au rămas credincioase, și numai iarna se așternea între noi o tăcere hieratică.

Se mai legase și-un câine de casa mea. Uneori părea mic, jalnic, adunat în sine și toropit ca de o febră ascunsă; alteori, dimpotrivă, se îndrepta, creștea, își schimba înfățișarea, și blana lui căpăta o culoare mai întunecată, mai roșie, mai nocturnă. Îl recunoșteam întotdeauna, în ciuda nestatorniciei lui și a obiceiului ce-l avea de a nu semăna niciodată cu sine. Era un câine fără tristețe și fără nostalgii în privire, o vietate cu ochii pustii ca stelele moarte ale sfârșitului de toamnă. Îmi place să-l văd umblând prin curte și mai ales să-l știu că doarme încolăcit la ușa mea toată noaptea, lătrând din când în când, făcă sens, sau adulmecând marea și scoțând un urlet prelung și stins, chemare sau plângere în gol pentru duhul neodihnit al corăbierilor și al vântului.

Erau și câțiva șoareci, mai mult bănuiți, ca și păianjenii pe care nu-i vedeam niciodată; le zăream doar pânzele țesute prin colțuri sau la ușă – țesute și părăsite la voia întâmplării, legănându-se ca niște scări de mătase coborâte de la fereastra unui castel nelocuit. Vor fi fost desigur și altele multe dintre acelea ce stau neștiute în preajma fiecăruia. Dar acestea nu mă supărau cu nimic.

Ceea ce mă supăra peste măsură era insolita apariție a unui cerșetor dubios, care începuse să mă neliniștească din ce în ce mai mult cu insistența lui. Prima oară când, într-o dimineață, l-am văzut la ușă am avut un sentiment neplăcut, în care o presimțire incertă se îngâna cu repulsia. L-am lăsat să aștepte mai mult decât era firesc, și într-un târziu, deschizând fereastra, îi aruncai o monedă, pe care o prinse din zbor cu un gest obscen. Îi arătasem foarte limpede neplăcerea de a-l vedea și antipatia, mai mult instinctivă, ce mi-o provocase și eram convins că nu se va mai ivi, dar mă înșelasem, căci a doua zi, la aceeași oră matinală, când, stăpânit de o vagă bănuială, privii afară, l-am văzut iarăși postat în fața ușii. M-am hotărât să-l ignorez și, întorcându-mă la ale mele, l-am lăsat să aștepte zadarnic. Nu știu cât va fi stat. Spre ceasurile prânzului, nu mai era; în sfârșit, eram bucuros că scăpasem de el.

Prea statornică nu mi-a fost bucuria. În seara aceleiași zile începuse o ploaie măruntă, amestecată cu vânt. Întunericul aiura, și puținele lumini ce mai rămăseseră undeva pe ulițele încremenite se clătinau galbene, căutând un reazim pentru sufletele lor chinuite. Încercam să citesc o carte dintr-un secol uitat, dar mă surprindeam din timp în timp cu gândul evadat din paginile ei. Deodată aud pași pe acoperișul de tablă al casei, și peste câteva clipe, câinele de la ușa din curte a schițat un scâncet melodios. M-am grăbit să ies, și prin bezna umedă desluși făptura aceluiași blestemat cerșetor; casa mea fiind lipită de cea vecină și mult mai joasă, am înțeles că venise urcându-se pe gardul despărțitor, ce era aproape de înălțimea acoperișului meu.

De atunci, seară de seară, era nelipsit de la ușa mea din curte. Mă resemnasem să-i aud de fiecare dată pașii sunând pe tabla acoperișului, ca un memento al neputinței și apăsării;

III

De la o vreme, oamenii orașului începură, pe nesimțite, să-și schimbe atitudinea față de mine. Mutismul lor deveni insinuant, gesticulația căpătă o expresivitate stranie și sarcastică. În fiecare dimineață găseam lipite pe geamuri etichete decolorate, cu inscripții stupide și jignitoare, caligrafiate foarte stângaci, iar peste zi mi se aruncau în curte fel de fel de obiecte, fără să-l pot surprinde vreodată pe cel ce-o făcea: când ieșeam în stradă nu se vedea nimenea, și casele din preajmă păreau mai toropite, mai moarte, mai pustii ca oricând.

Mă gândeam că toate acestea nu trebuie să mă îngrijoreze și-mi spuneam mereu, îmi recitam pe dinafară pasaje din cele câteva cărți de căpătâi cu ajutorul cărora încercam să-mi fortific, tot mai în van, cugetul. Silabele zburau în jurul meu ca traiectorii de fulgi sau de fluturi. Eram copil, ascultam povestiri cu sfârșit fericit, îmi proiectam imagini mirifice și porneam, mereu mai obosit, în închipuite și palide călătorii fără țintă. Mă străduiam să închid ochii și să privesc înlăuntrul meu. Dar încetul cu încetul, toate cele din jurul meu mă invadară. Nu-mi rămase decât să le accept.

Ceea ce îmi dădea sentimentul cel mai apăsător era complicitatea tacită a celor apropiați mie, cu toate adversitățile subterane ce mă înconjurau. Femeia isterică nu numai că încetase să se mai preocupe de spălatul geamurilor, așa cum făcuse la început, ci într-o dimineață am surprins-o cum lipea ea însăși o mică etichetă, pe care scrisese câteva reproșuri laconice. Altă dată, pe când mă întorceam de la mare, am văzut-o întreținându-se cu patru indivizi, care la apropierea mea se întoarseră, plecând fără să-mi arunce o singură privire.

Până și câinele își luase obiceiul de a nu mai dormi la ușă; când ieșeam dimineața din casă, îl vedeam venind dintr-un colț al curții unde-mi țineam blocurile de piatră pentru troițe. Ajunsesem din ce în ce mai singur, mai ferecat în solitudinea mea desperată, căreia numai iarna, marea și vintul îi aduceau aceeași alinare zadarnică.

De aceea când îmi isprăveam lucrul, când dălțile îmi cădeau din mâinile obosite și sângerate, porneam spre mare, treceam de crângul de sălcii și odată ajuns pe plaja pustie mi se făcea iarnă, pescărușii îmi risipeau gândurile în văzduh, vântul îmi răspundea la întrebările cavernoase ale unui glas pe care nu mi-l recunoșteam, și până târziu hălăduiam într-o lume fantastică, populată de ființe înalte și generoase, măști ale unor idealuri din ce în ce mai încețoșate.

IV

Apoi, într-o zi, cerșetorul, ivit la ușă ca întotdeauna la ceasurile când se întuneca, mi-a părut a fi altul. Statura, costumul, mersul, umbra, toate erau altminteri decât le știusem până atunci, și chiar zgomotul pașilor pe acoperiș nu mai avea rezonanța ce-mi devenise familiară. Cine să mi-l fi schimbat? Semnul putea fi grav, dar, cum nu izbutii să-i aflu tâlcul, am continuat să observ chipul și comportarea lui, cu gândul de a descifra sensul substituirii.

Femeia însă îl primi ca și cum l-ar fi cunoscut de mult. Poate că ei i se va fi părut același sau – așa cum crezusem atunci – poate ci ca însăși nu era cu totul străină de cercul ce se strângea tot mai mult în jurul meu. La plecare îl zării pe geam cum risipea prin colțurile curții și la poartă o cenușă albă, ce lumina vag în întunericul compact.

Noaptea care a urmat mi-a fost plină de o spaimă nedeslușită; mă deșteptam, mi se părea că văd fețe necunoscute la fereastră, sau simțeam pe pleoape cenușa albă aruncată de cerșetor, iar când adormeam din nou, mă urmăreau glasuri ce-și șopteau unul altuia felurite îndemnuri absconse. Era o noapte de la sfârșitul lui martie, o noapte bătrână, răvășită, obscură. Undeva se auzeau răbufnirile unor ghețuri plutitoare, izbite de poduri metalice, deși nici un fluviu nu trecea prin oraș. Se auzeau din timp în timp chemări venind din câmpul mare și gol, ce pornea de la nord, pierzându-se prin orizonturi încremenite.

Spre sud, marea se liniștise, și deasupra ei umbla o adiere de moarte, o adiere tremurată ca undele clopotelor scufundate odinioară, care pătrund venind de departe spre noi, mângâindu-ne și aducându-ne în memorie întâmplări din viața necunoscuților.

Chiar de a doua zi, oamenii începură să nu-și mai ducă troițele pe care le ciopleam pentru ei. Mi le plăteau doar, și le lăsau în curtea casei mele, unde se adunară din ce în ce mai multe, una lângă alta, ca într-un cimitir părăsit. Surori pietrificate, stane tăcute și amenințătoare, mumii trismegiste, troițele mă sufocau, îmi torturau zilele și nopțile, când le visam căzându-mi pe piept, îmbrățișându-mă cu brațele lor poroase și reci, sugrumându-mă pe întuneric, asemenea unor călăi muți ai cine știe cărui tiran bizantin.

Primăvara veni repede. Crizele femeii se înmulțiră, iar câinele avea în jurul ochilor cercuri roșii. Am uitat iarna, am uitat viscolele de pe țărmul pustiu, aripile lor albastre și albe, stelele lor. Numai gândul pieziș al plecării, numai fuga mă obseda. De undeva, cine știe din ce deltă ascunsă, se întoarse un singur cocor; obosit și bolnav, l-am văzut într-o dimineață căzând mort peste acoperișurile îngrămădite ale orașului. Și în prima noapte care a urmat am ieșit pe nesimțite din casă, pornind la un drum al desperării și-al groazei.

V

Multă vreme simții pe urmele mele o umbră care dispărea îndată ce mă întorceam încercând zadarnic s-o surprind. Putea fi om, câine sau pasăre moartă. Putea fi gândul meu, care nu mai era cu mine, sau o parte din propria-mi viață, rămasă în orașul acela. Când anii se scutură de umbrele lor, se face un gol în suflet și ți se pare mereu că te urmează cineva.

Apoi, toate au pierit, s-au limpezit orizonturile și mi-au ieșit în cale zile și nopți feerice. Poate și luni, poate și ani, întorși dintr-o altă viață. Am întâlnit ținuturi fermecate, unde mi-ar fi plăcut să mă opresc și să rămân prins în rețeaua de raze a unei lumini generoase și dătătoare de vlagă. Dar nu mi se părea că m-am îndepărtat îndeajuns de răspântia pustie de care fugeam, și întotdeauna îmi spuneam că vor veni alte și alte balsamuri să mă întâmpine.

Foarte târziu, când m-a cuprins o oboseală din ce în ce mai puternică, am început a mă gândi la un popas, și într-o noapte, după amurgul lunii, intrai într-un oraș încețoșat, scufundat în brumele dense ale lui noiembrie. Nu aveam putere să-mi continui drumul și nu m-am uitat cu prea multă luare-aminte la casa ce mi-a deschis ușile în crucea miezului de noapte zăbrelit de beznă și ceață. Înainte de a adormi am văzut câteva poligoane fosforescente cum se desenau ca niște solii ale distanțelor străbătute fără odihnă și amintire.

Însă în cele din urmă, dat nu mi-a fost să adorm.

Ochii nu izbuteau să mi se închidă, gândurile nu le puteam alunga. La ferestre se iveau capete îngrămădite, privind în întunericul încăperii mele; oameni, fiecare cu brațele sprijinite pe umerii celuilalt, se aglomerau la ferestrele mele, și profilul unui grifon se ghicea pe ziduri, dilatându-se și strângându-se iar, pierzându-și aripile și tremurând în tăcerea spectrală. Noaptea părea că se întoarce înapoi către seară. Un zgomot se-nfiripa vag și creștea, venind ca un tunet îndepărtat, până când m-am trezit numărând: unu, doi, trei, patru... Erau pași, ce sunau tot mai clar pe acoperișul casei. Bezna de afară se dilua mereu, și oamenii de la geamuri începură să-și arate în lumină brațele și capetele de piatră.

Olga Caba

Istoria celor cincizeci de coți de pânză

Tare mai era ciudată vechea casă de la O. de pe strada pe unde-mi era drumul când umblam la școala primară. Mă întreb dacă o mai fi existând azi. Acum câțiva ani, aflându-mă cu treburi în orașul acela, am trecut pe lângă ea de mai multe ori, dar n-am văzut pe nimeni intrând sau ieșind pe portița înnegrită de ploi. Să intru mi-era frică, mă temeam că nu voi mai găsi pe nimeni din vechii locuitori, oameni ciudați și ei și pe care amintirea mea nu-i poate nicicum despărți de zidurile vechi mâncate de igrasie și îndoite spre vârf, gata parcă să se surpe în partea aceea sub greutatea acoperișului foarte înalt de șindrilă crescută cu mușchi și ierburi.

Acum aproape jumătate de secol, acolo locuia bătrânul preot Dietz cu nevasta lui și două fete. Era foarte sărac. Îmi părea grozav de slab și deșirat în reverenda lui lustruită de atâta frecuș și înverzită de vreme, purtată și acasă în chip de halat, poate numai peste lenjerie, și fața lui era verde și ea, luminată de o ardere lentă ca lemnul fosforescent din pivnițe.

Omul acela era o enigmă pentru mintea mea de copil. Nu pricepeam de ce părea așa de oropsit de soartă. Pe strada unde locuiam noi, se afla o biserică greco-catolică cu un seminar, vedeam mereu trecând preoți pe acolo, dar aceia erau grași și joviali. De Bobotează când veneau la noi să mănânce șuncă și fursecuri, îi vedeam râzând larg cu capul dat la spate, mă uitam la ei cum mâncau și beau și împăcarea dintre cer și pământ ce-o întruchipau îmi părea un deznodământ miraculos de vulgar, căci erau zgomotoși, vorbeau în același dialect ca și lăptarul nostru și glumele lor erau nesărate și țărănoase, deși decente. Îmi trezeau un sentiment nedeslușit împotriva lui Dumnezeu pentru că avea asemenea slujitori. Se aflau printre ei și oameni foarte bravi, dar eu nu aveam de unde s-o știu pe atunci.

Bătrânul Dietz era cu totul altfel, el avea distincți unea sărăciei. Parohia lui era cea mai slabă din oraș, avea numai o mână de credincioși în mica biserică ruteană în miniatură, bătută în bârne, pitită într-o grădiniță neîngrijită numai urzici și spini, așezată între două case destul de joase, abia răsărind printre ele cu turnișorul ei cu căciulă de tinichea. Duminecile când Dietz își punea reverenda de sărbătoare ponosită, și ea destul, și se ducea la slujbă urmat de bătrânul Clementis, paracliserul și mai jerpelit și mai flămând decât el, ei doi împreună erau ca o paradă a mizeriei.

În biserică îi ascultau doar șapte-opt ruteni aciuiți nu se știe cum în orașul străin unde își câștigau pâinea cum puteau, mai mult rău decât bine. Nu erau ei din turma credincioșilor care apar pe neașteptate în ușa bucătăriei parohiale să înveselească preoteasa cu o bucată de unt învelit în foaia de varză, ori cu vreo pereche de pui grași în mână. Ca să-l mai ajute, autoritățile l-au numit profesor de religie la școala noastră.

Nu ne-a vorbit niciodată despre nimic. Ne dădea lecții din carte, separat pentru fiecare, venea și se așeza lângă noi în bancă, atunci ne asculta și ne punea să turuim pe dinafară tot paragraful respectiv, apoi săpa cu unghia o cruce în hârtie la capătul paragrafului următor ceea ce însemna că pentru ora viitoare trebuia să învățăm până acolo. Nu avea nici măcar un creion. Unghiile lui erau totdeauna încunjurate de un chenar de doliu, degetele-i erau subțiri și îngălbenite de tutun. Se purta nebărbierit și astfel figura lui părea și mai slabă, păru-i aspru și negru îi năpădea toate ridurile. Gândindu-mă acum la el, înțeleg că avea o față frumoasă și nu lipsită de distincție, cu nasul lui drept și ochii triști ca ai unui sfânt nemâncat din oficiu, dar dacă nepăsarea sau lipsa de duh era cea care îl împiedeca să stea de vorbă cu noi, n-am s-o mai aflu niciodată.

Eram oarecum vecini, grădina noastră dădea spre curtea lor și îmi plăcea foarte mult să trec gardul ca să mă duc la ei. Curios lucru; ceea ce mă atrăgea cel mai mult era întunerecul din casa lor. Dintr-o verandă cu trepte de lemn dădeai într-o hardughie de odaie cufundată-n umbră care nu căpăta un pic de soare decât din veranda mohorâtă și ea pentru că avea un măr uriaș în fața geamului. În odaia aceea nu puteai citi nici la amiază. Mirosea a sărăcie acră și a mucegai; dulapurile neaerisite erau ticsite de haine vechi roase de șoareci, paturile lipite de pereți se deslușeau greu și ele, acoperite cu fețe de ștofă verde-închis. Desenul acelor ștofe cu flori de catifea aplicate a rămas o taină pentru toți musafirii și până și cei din casă îl uitaseră; electricitatea nici n-a fost introdusă la ei și amănuntul ăsta era pentru mine o atracție în plus. Lămpi mari de faianță atârnau de grinzile tavanului, susținute de tufe planturoase de fier aurit.

Familia nu stătea aici de obicei, ci într-o mică bucătărie scăldată în mai multă lumină prin două geamuri cu gratii așezate la înălțime și dând spre curte. Niciodată n-am văzut acolo gătindu-se o masă bună în franchețea voioasă a oalelor clocotinde în abur de carne și zarzavat proaspăt; n-am văzut cozonaci dolofani ieșind din cuptor victorioși, n-am adulmecat în aer parfum cald de prăjituri cu unt și mirodenii. Pe plita de fier se sleia vreo zeamă cenușie ori ceva cir de legume scăzute cu miros acru, terci sau fasole stătută, mâncăruri care nu trezeau pofta nimănui. Codri de pâine rece stăteau uitați pe marginea ferestrei ori pe etajeră, printre vase de tuci cu resturi de mâncare pe care nimeni nu se-ndura să le arunce, cu peșteri scobite în aluatul înăcrit de către o mână flămândă, dar mai demult; acum erau însemnate de flori de mucegai de un albastru-verzui nu lipsite de o frumusețe tristă. Preoteasa se ținea aici, mereu în haine negre, și zâmbea.

Nu demult, fusese încă frumoasă. Zâmbetul ei știrb mai fermeca printr-o blândă răutate, rancuna neputincioasă a unei ființe oropsite care pândește întruna prilejul de a se bucura de necazul cuiva. Fiicele ei au moștenit același zâmbet bănuitor ca să le țină loc de inteligență. Cine îi bănuiește pe toți, are dreptate mai adesea decât analistul subtil și lipsit de prejudecăți.

Adevărate fiice ale mucegaiului, crescute cu cirul sleit de pe plită, erau palide, slabe, mereu înfricoșate. Cea mai mică, Vali, de vreo opt ani, era chiar frumușică cu părul ei auriu și ochii albaștri, cu nasul drept, dar tenul ei subțire ca hârtia era de o culoare bolnăvicioasă și zâmbetul ei se spărgea în riduri în jurul gurii încă de pe acum. Nici un învățător nu era în stare s-o învețe să citească decât literele mari; cât despre tabla înmulțirii, nu-i înțelese tâlcul toată viața. Ițu, cea de doisprezece ani, era la liceu, învăța geometrie și franceză, dar era veșnic repetentă. Avea dinți mari, pătrați și negri și fața ei era de un verde foarte închis. Totuși, nici ea nu era urâtă; avea ochi căprui sclipind de o malițiozitate perpetuă și necondiționată. Dacă atâta răutate râzătoare ar fi întâlnit numai o licărire de inteligență în drumul ei spre lumină, Ițu ar fi fost ironică, dar așa cum era, râsul ei rămânea numai răutăcios și prostesc.

Copiii ăștia doi aveau foarte adesea râie, dar era ceva firesc la ele. Și pereții casei erau măcinate de râia lor proprie și petele roșii dintre degetele lor aveau desigur o legătură cu boala pereților mustind de umezeală.

Părintele avea o mare pasiune. Nu puteai intra în bucătărie să nu-l găsești cu un firez micuț în mână făcând „traforaj”. Pe vremea aceea, multă lume își pierdea vremea cu acea îndeletnicire și se vede că părintele avea o groază de vreme de pierdut. Nu avea nici un prieten, doar bătrânul Clementis îi mai venea în casă, și între ei doi se desfășura toată politica parohiei. Clementis aducea adesea vestea că enoriașul lor principal, Krasnianek, iarăși și-a bătut nevasta; atunci amândoi râdeau încet multă vreme și nici unul nu găsea că ar fi fost treaba lui să se amestece. Dumineca după-masa făceau socoteala banilor strânși la liturghie: Dietz lua două treimi, Clementis rămânea cu restul, de-ajuns cel mult să-și cumpere pâinea pe o zi. Clementis îl văzuse odată pe Ivan Krasnianek punând cinci lei pe talgerul de chetă la slujbă; pe urmă îl salută mereu cu mare plecăciune, dar gestul mărinimos nu se mai repetă. „Nici la Buda n-a fost târg de câini decât o dată” – zise Dietz și proverbul unguresc îi făcu să râdă în felul lor liniștit și se întorceau la el de mai multe ori râzând de fiecare dată. Câteodată Dietz tușea, se uita în lături și zicea că ar trebui făcut curățenie în biserică, atunci Clementis ofta, se uita și el în altă parte și zicea că ar fi bine să cumpere o mătură nouă ori că-i prea frig să spele acum geamurile, de altfel s-a și spart unul că niște blăstămați de băieți din vecini l-au nimerit cu mingea că și ăia de ce nu se duc să se joace în altă parte. De aici pe nesimțite aducea vorba de propriii lui copii cum nu au de nici unele, nici ghete măcar să se poată duce la școală, dar Dietz nu găsea niciodată ceva de spus la asta. La Paști și la Crăciun îi turna un păhărel de vin oțetit și preoteasa îi împacheta un rest de cozonac pentru copii lui. El primea darul cu plecăciune, astea erau momentele mari ale vieții lui, de aceea osul de la gât i se mișca-n sus și-n jos, bărbia slabă îi tremura și trebuia să se străduiască să nu plângă. El era singura ființă căruia părintele Dietz îi părea un om de seamă și preoteasa o doamnă măreață și supunerea lui credincioasă era mult apreciată de ei doi, căci nimeni altul nu le dădea atenție. Cam la atâta se rezumau legăturile părintelui cu lumea din afară, căci la școala unde i s-a îngăduit să predea religia nu se așeza niciodată la taifas în cancelarie cu învățătorii fiindu-i rușine de hainele lui vechi, se sfia și de învățătoarele guralive și de învățătorii cu casă proprie și porc în ogradă și nu înțelegea nimic din veșnicele dispute politice. Predici rostea numai în cele trei mari sărbători ale anului și la înmormântări, dacă la șapte-opt ani o dată dădea Dumnezeu să mai moară careva. Spunea mereu același lucru: oamenii să nu se-mbete, să nu-njure și să fie cu credință la Cel-de-Sus. Astea le repeta și la înmormântări, dar nimănui nu i s-a părut vreodată că rostea cuvântări nepotrivite cu ocazia. Încolo, rutina liturghiei nu-l costa nici un gând și, neavând altceva de făcu, mai ales în lungile după-mese de vară, când preoteasa nu-l punea să taie lemne, își alunga urâtul, cum spuneam, cu traforajul. Stătea tot timpul în bucătărie și cu un firez mititel tăia fel de fel de figuri în placa de lemn, flori, frunze, arabescuri, iar din plăcile astfel disciplinate întocmea apoi cutii, etajere mici și alte obiecte decorative. Preoteasa admira mult operele bărbatului său, totuși, odată s-a încumetat să-i spună că ar fi bine să știe face și scaune că toate cele din casă scârțâie și șchiopătează. Dietz îi luă vorbele tare la inimă și nu mai scoase un cuvânt vreo trei zile la rând, așa că preoteasa își dădu seama că mersese prea departe și din ziua aceea nu-și mai permise să cârtească.

Părintele mai avea o slăbiciune: era un mare fumător. Nu-și cumpăra țigări niciodată. De grinzile bucătăriei atârnau mereu foi galbene de tutun la uscat, Clementis le aducea de undeva, poate că le fura de pe câmp. Le punea pe fete să-i taie foile pe masa din bucătărie și le ținea apoi între ziare în dulap ca să ucidă moliile, de acolo își umplea tabachera de tablă cu chipul lui Franz Iosif, de trei ori pe zi. În felul ăsta numai foițele îl costau câte un leu pachetul de o sută, ridicându-se la zece lei pe lună, singura lui cheltuială pentru a-și satisface o dorință personală. Până și preoteasa înțelese că un bărbat trebuie să fumeze, și nu spunea nimic. Doamne ferește de mai rău!

Așadar, Dietz stătea cât era ziua de lungă la geamul bucătăriei, scârțâia din firez și fuma. Toată casa era plină de operele lui. Nu este exclus că ar fi putut chiar vinde din ele, dar nu i-a trecut niciodată prin minte că s-ar putea vinde ceva, să mai câștige un ban. De aceea principalele podoabe ale casei lui rămăseseră obiecte de traforaj.

În afară de încăperile descrise, casa mai avea două odăi spre stradă, întunecoase și ele, primind ziua din spre miazănoapte. Una din aceste odăi primea un surplus de lumină și dinspre verandă și era locuită de o pereche de oameni vârstnici, soții Messer. Acolo nu intram niciodată pentru că nu erau oameni primitori de felul lor. Se spunea că el ar fi fost foarte avut și trăia în mizerie numai din zgârcenie. Se ocupa cu specula de animale și era veșnic pe drum, ducându-se pe la toate târgurile de țară după cai. Rămasă singură, nevasta lui se baricada în odăița ce-i servea și de bucătărie și nu avea legături cu preoteasa pe care o disprețuia. La fiecare întâi ale lunei îi număra în palmă cei cincizeci de lei de chirie și mai încolo, relațiile lor se rezumau la salutul zilnic.

Cealaltă odaie se numea salon și avea fotolii îmbrăcate în pluș roșu rărit prin care își scotea țepile agresivul păr de cal. Masa rotundă avea un coșuleț de rafie la mijloc adăpostind un teanc de cărți poștale ilustrate îngălbenite de vreme; fetele le știau demult pe dinafară; pe cea cu iepurele de Paști ca și pe cea cu pomul de Crăciun, cu salutări de la Biharkeresztes și martiriul Sfântului Sebastian dar mai mult decât toate le preocupa gravura cea mare din perete, înrămată în aur, unde un tânăr și o tânără în costum bulgăresc se țineau de mână și el îi șoptea ceva la ureche, ori cine știe, poate o săruta. Dedesubt scrie: Logodnicii. Vali susținea că băiatul îi vorbește fetei, dar Ițu îi spunea că e proastă și că el o sărută. Râdeau prostește când se opreau să se uite la ei. Lângă logodnici ceasornicul cu greutăți de fier nu mai umbla de mult. A murit și ceasornicarul care îi suflase viață pe timpuri, ăștia din oraș nu se mai pricepeau la ornicuri de teapa lui, totuși nu-i venea nimănui ideea să-l arunce, căci avea o față de porțelan frumos pictată cu flori.

Peste pereții de culoarea mușchiului ofilit se întindeau mari pete de umezeală. Sobița de fier aprinsă poate de trei ori pe an și geamul cu lumina lui sură de miazănoapte nu se puteau lupta cu ele și se lățeau tot mai tare, dar nimeni din casă nu le dădea atenție. În peretele din dreapta geamurilor se fălea o cutie măreață dintre cele făcute de părinte, un adevărat dulăpior din dantelă de lemn, înăuntru cu polițe pentru cărțile de rugăciune ale preotesei, legate în pluș roșu. Din peretele de vizavi îi răspundea o etajeră în miniatură de aceeași lucrătură, plină cu porțelanuri de bilei. Era vitrina familiei. Se găseau acolo un cățel negru de lut ars pe lângă statueta Fecioarei din Măria Radna, Sfântul Antoniu cu Pruncul, o scrumieră cu o găină și un cocoș de culoarea ciocolatei, vechi cutii de cremă de față din imitație de alabastru și vase micuțe de lemn pictate cu flori, scoici văpsite, lumânări de ceară, și altele multe. Fetele nu aveau voie să umble acolo, să nu spargă ceva. Soră-sa, de câte ori o prindea pe Vali cotrobăind printre căței și sfinți, o pocnea peste degete, dar ea însăși își permitea totuși această plăcere. Covorul verde cu trandafiri roșii nu mai era covor decât cu numele, căci florile lui s-au ofilit demult, iar dulapul – (căci se găsea și un dulap în salon, și chiar un pat de-a lungul peretelui), data de pe vremea mobilelor biedermeyer cu care însă nu semăna deloc, era văduvit de placaj și de ce se cheamă stil. Dulapul era tivit sus cu un chenar de mere și de gutui, de aceea în odaia aceea nu mirosea niciodată neplăcut. Se mai vedeau și trei sticle de dulceață pe dulap, dar ele nu erau menite pentru consum ci simbolizau rosturile unei lumi superioare. Pe masă, alături de coșul cu cărțile poștale, se afla și un album cu multe fotografii vechi de familie. Soldați foarte mustăcioși și înholbați ca niște viței sub chipiul înalt al bătrânului împărat, dame cu pleureuze de struț și degetul arătător pus pe bărbie, copii nesofisticați și mirați cu ciorapi în dungi, apoi o scoică mare, roz, cu inscripția în tuș: Amintire din Abbazia, și, bineînțeles o cutie în traforaj legată în diagonală cu o panglică albastră de satin veșted.

Se afla pe altă planetă odaia asta decât tot restul lumii de dincolo de geamuri. Nu umbla nimeni aici, nici fetele nu veneau decât împreună, pentru că le era frică. Frică de ce?

Deasupra patului era o veche fotografie mărită, în ramă. Reprezenta o doamnă cu expresia leșinată și ochii apoși. Mie nu mi se părea nicidecum, dar fetele vorbeau de ea în șoaptă și se sfiau s-o numească. Am înțeles totuși că înfățișa pe o mătușă demult trecută în lumea de apoi, care aveau obiceiul să „vorbească”. Vali se jura pe orice că a auzit-o vorbind ziua în amiaza mare și nimeni din casă nu găsea într-asta ceva curios. Ițu și cu maică-sa îi dădeau deplină crezare, iar Dietz nu se amesteca; tot ce era de domeniul stafiilor le privea pe femei, asta a fost întotdeauna așa. Nu pentru că arătări de astea n-ar fi apărut niciodată în fața bărbaților; bunicul în satul lor din Carpații de miazănoapte văzuse într-un rând un priculici, dar orișicum, unui bărbat nu-i șade bine să discute despre treburi de astea. Femeile sunt altceva, ele plâng și țipă pentru nimic, se sperie de umbra lor, așa le e felul.

Bătrânul Dietz nu era turmentat de cele supranaturale, asta nu. Dumnezeul pe care îl slujea el și care îi răsplătea așa de subțirel pe el și pe Clementis pentru truda lor, exista desigur undeva și el, dar la ce bun să te tot întrebi ce-o fi și cum o fi, dacă tot nu poți afla niciodată nimic. Nu era el omul să ardă în focul iubirii cerești, dar lui Dumnezeu îi trebuiesc și oameni de felul lui, cine știe, poate ține mai mult la ăștia adormiți decât la cei ce asaltează cerul ziua și noaptea turmentându-l cu zbuciumul iubirii lor nesăbuite.

Așadar părintele Dietz fuma și fireza înainte și își ținea firea. Când preoteasa cu fetele ei și cu doamna Clementis începură să-i tăinuiască ceva, se făcu că nu vede și nu aude.

Doamna Clementis avea un fiu plecat să muncească în America cu mulți ani în urmă; nu mai primise vești de la el de ani de zile, și voia să afle ceva cu orice preț. Să se intereseze la consulul general din București, așa ceva nu i-ar fi dat prin gând, s-a dus în schimb la o ghicitoare și aceea i-a spus cu opt lei că fiul ei trăiește și-i merge bine, și dacă vrea să afle amănunte, să întrebe spiritele. A și învățat-o cum să intre cu ele în legătură, dar ea, nepricepută la asemenea treburi înalte, a rugat-o pe preoteasa s-o ajute. Preoteasa s-a gândit la Vali și la vocile auzite de ea în salon de la fotografie și se hotărî să cedeze rugăminților doamnei Clementis, mai ales pentru că femeia o ajuta la spălat și nu-i cerea nimic în schimb mulțumindu-se cu resturi de mâncare și cele câteva bucăți de mămăligă rece cu care pleca în traistă. Totuși inima ei de mamă o învăță la oarecare vicleșuguri în ultima vreme, astfel începu să se vaiete de șale mai mult decât s-ar fi cuvenit, ca să obțină ceva în plus pentru ostenelile ei și doamna Dietz socoti că-i vine mai ușor s-o răsplătească cu o ședință-două de spiritism decât cu o bucată de pâine mai mult, căci pâinea era o problemă și pentru ea. De atunci în fiecare sâmbătă seara cele două femei și cu fetele se retrăgeau, în salon desfășurând pe masă un cerc de carton cu alfabetul scris pe el, la flacăra unei lumânări de seu.

Pe vremea aceea se petrecură lucruri curioase în casă. Multe obiecte pierdute se regăsiră la locul indicat și mai urmară și alte treburi ciudate. Fetița cea firavă și cu mintea întunecată dezlănțui o turmă întreagă de puteri ascunse. Scaune și farfurii căpătară grai și începură să șușotească, lămpi se legănau fără să se fi atins cineva de ele, perne se umflau singure pe sub pături. De cum se însera, mobilele începeau să trosnească, parcă se întindeau din încheieturile roase de carii. Perdelele de ștofă cernită oftau și Vali le văzu fâlfâind nu o dată. Nu mai era chip să trimeți copiii afară după ce se lăsa întunericul să aducă un lemn sau pâinea din cămară. Ba nici chiar preoteasa nu ieșea seara bucuros și-l ruga pe bărbatul ei să aducă apă și să închidă găinile. Dietz se făcea că nu știe despre ce e vorba, căci era din fire sfios și comod și nu-i plăcea să aibă observații de făcut. Pipa și dădea înainte cu firezul, căci tocmai avea în cap un plan grandios. Voia să facă etajere pentru peretele din curte să-și țină mușcatele pe ele. Toată ziua măsura pereții și scândurile lui, ca lungimea suporturilor să se potrivească cu intervalele dintre geamuri. Totuși, într-o bună zi trebui să se trezească și el.

Tocmai stăteau la masă, era într-o duminică seara și preoteasa gătise cartofi cu slănină și se bucurau toți de ei, vorbeau mult și repede și râdeau, ca întotdeauna când aveau ceva bun de mâncare. Deodată preoteasa își puse jos furculița.

– Ia ascultați, zise.

Se opriră toți din mestecat, dar numai Dietz pricepu despre ce era vorba.

– Doar n-o fi pornit ceasul, zise cu voce schimbată. Preoteasa își făcu cruce.

– Doamne ferește, zise.

Din salon se auziră bătăile ceasului vechi cu greutăți de fier, ale ceasului care nu mai umblase de peste douăzeci de ani.

– Nu te duce, Sergiu, zise preoteasa când îl văzu că se ridică și ia sfeșnicul de pe etajeră.

– Nu te duce, tătucule, plângeau fetele, acățându-i-se de poalele hainei. Îl petrecură scâncind până la ușa salonului. După ce examină ceasul și căută cu lumânarea sub pat, pe sub masă și în dosul perdelelor se întoarse cu sfeșnicul în mână. Și spuse solemn:

– Ceasul merge.

Toate trei se cutremurară până în măduva oaselor, până și Vali care nu știa că nici ceasul bun nu pornește singur, dar’mi-te unul cu roțile mâncate de rugină și înțepenite de un sfert de veac.

– Să nu vă mai prind cu prostiile voastre, fetelor, zise Dietz când ajunseră îndărăt în bucătărie, că vă rup urechile. Le vorbi numai lor, dar așa ca să înțeleagă și preoteasa. Și mai spuse că va face sfeștanie în ziua următoare.

A doua zi se urcă în pod și luă de acolo niște cărți prăfuite, scrise cu litere chirilice, și căută în ele multă vreme, întorcând foile groase încolo și încoace. Se lămuri cum trebuie să procedeze cu sfeștania ca să iasă bine, înspre seară aduse apoi cădelnița din biserică și umplu casa cu fum de tămâie, având grije să ajungă din el și pe sub paturi și în fiecare ungher și între timp cânta pe nas silabe de neînțeles. Preoteasa și fetele ei umblau ici și colo în vârful picioarelor, electrizate, vorbindu-și în șoapte, fericite că la ele în casă aveau loc evenimente de seamă. În timpul sfeștaniei ceasul din salon se opri și nimeni nu-l mai putu sili după aceea să pornească din nou.

După ce părintele le interzise să mai facă spiritism, femeile se simțiră ca bețivii lipsiți de tainul lor de spirt. Mai ales pentru Vali vremurile fură grele; de mai multe ori pe zi fu apucată de crize de plâns și niște crampe rele; mamă-sa îi făcea descântece cu cărbuni și o frecă pe tâmple cu oțet. Forțele trezite în ființa ei se luptau din greu cu opreliștea sfeștaniei, dar în zadar, că nu mai putea face scaunele să trosnească nici podelele să scârțâie și nici perdelele să mai fluture pe geamuri. Puteri latente atârnau în aer, interzise, zăceau ferecate în ciorchinile de umbră prin unghere, tânjeau în fundul oglinzii. Nimeni nu-și mai oferea ființa ca ele să poată arde în vâlvătaia ei ca hârtia.

Spiritele erau bolnave și nu se mai puteau mișca.

Într-o seară se întâmplă ceva ce-i făcu să uite de sfeștanie ca și de spirite, întrecându-le în groază pe toate.

Într-o joie, puțin înainte de miezul nopții – era în luna lui aprilie – niște oameni străini îl aduseră acasă pe Messer, mort. Targa era acoperită cu o pânză de sac și nu i-au dat voie decât nevestei sale să-l vadă, și mai târziu, lui Dietz, chemat și el să-l identifice. Omul fusese înjunghiat în coaste și găsit în apropierea grajdului de la marginea orașului unde își ținea caii. Odaia mică se umplu de lume.

Prin gaura cheii, fetele care își dădeau coate nerăbdătoare, fiecare împingând-o pe cealaltă să ajungă la rând, o văzură pe doamna Messer albă la față și fără grai. Fusese trezită din somn și se găsea în etapa când își dădea seama că s-a întâmplat ceva groaznic, dar ca bărbatul ei să fi fost ucis, de așa ceva bineînțeles nu putea fi vorba, era o greșeală sau un vis. Neînduplecați, ceilalți se purtau ca și când el ar fi murit aevea și ea avea de luptat cu toți ăștia acum. Nevăzută după ușă, Ițu o privea fix, fără urmă de compătimire, încremenită, fascinată, cu un zâmbet rău pe gură, de care nu știa. Din cadavru nu se vedea mare lucru, și ce n-ar fi dat să-i vadă fața! Din când în când Vali scâncea emoționată: „Uite-i picioarele!” – când apăreau cizmele lui grele de noroi, dar până și cizmele se jucau cu ele de-a ascunselea. Ba se zăreau, ba nu; iar capul nu se vedea niciodată din pricina străinilor gesticulând în jurul lui și vorbind toți deodată. Preoteasa stătea în ușa camerei lor din spre verandă și fetele fugeau mereu la ea să-i spună ce-au văzut sau când li se părea că cineva din odaia aceea se apropie de ușă.

A fost o întâmplare de mare răsunet. Căsuța lor până atunci nebăgată în seamă deveni dintr-o dată centru de pelerinaj .Veneau valuri de oameni, vecini și necunoscuți deopotrivă, unii în uniformă, să întrebe ce-a fost, cum a fost. Veneau și mulți copii. Copii bogați de creștini și chiar de evrei, pentru care Ițu și Vali nici nu existaseră înainte, se înființau la ei și le ofereau biscuiți și mere ca să-i lase în curte și să le arate geamul lui Messer și vorbeau cu ele ca și când ar fi fost de o seamă. Fetele roșeau de plăcere și căpătară grai; le descriau figura mortului cu amănunte înfiorătoare: „I-au tăiat gura de două părți până la urechi și i-au spart dinții cu ciocanul”.

– Tu l-ai văzut?

– Sigur că l-am văzut.

– Zi zău.

– Zău.

Vali dădea și ea din cap a aprobare și amândouă credeau că exact așa a fost. Gustau pentru prima oară nectarul îmbătător al succesului social și li se cam sui la cap. Aveau și ele acum o aureolă ca și Hedi, fetița cârnă a notarului public care purta pelerină și se ducea la lecție de pian. Când treceau pe stradă, auzeau copii șoptind în urma lor:

– La astea în casă stătea Messer acela pe care l-au ucis.

Gloria n-a durat însă prea mult căci peste vreo două săptămâni nu le mai întreba nimeni de nimic. Copiii cu vază ale cartierului treceau din nou pe lângă ele pe bicicletele lor fără să le vadă, ca și când în casa lor n-ar fi fost omorât nimeni.

Doamna Messer își împachetase lucrurile și plecase la țară să stea la sora ei și odaia fu închisă cu un drug de fier cu lacăt.

În casă iarăși se încuibă groaza. Spre seară, dacă aveau treburi prin curte, preoteasa își lua și fetele cu ea, nu se mai aventura singură. La lumina lămpiței de petrol din bucătărie, când alegeau fasolea, își șopteau în mare taină, să nu le audă părintele, că din camera zăvorită se aud oftate și ciocănituri. Într-o dimineață au găsit-o pe Fecioara din Radna căzută de pe etajeră și spartă în cioburi și de atunci, groaza lor nu mai cunoscu margini.

Într-o duminică, părintele se întoarse foarte voios de la biserică: găsise în cutia lui Sf. Anton cinci sute de lei. După-masa se sfătuiră îndelung cu Clementis, luând de mai multe ori la rând numele celor care fuseseră la slujbă: pedelul de la școala primară, o spălătoreasă cu cei doi copii ai ei, bătrâna Radivoi cu nepotul său cizmarul și Ivan Krasnianek. Care din toți ăștia să aibă cinci sute de lei de dat, dacă nu Krasnianek? El era vizitiul prefecturii și mândria comunității lor, cu dolmanul lui înstelat cu bumbi de aramă cât pumnul, când mâna caii prefectului, iar cu hainele lui cele negre de postav scump, când venea la slujbă dumineca, arăta măreț de-ți creștea inima uitându-te la el. Avea leafă cât un profesor, pe deasupra mai căpăta și câte o cinste în bani de la domnii cei mari de la județ când îi ducea undeva, că de, boierilor le șade bine să-și mai deschidă portofelul. Krasnianek trăia în altă lume, acolo unde se învârtesc banii, curge vinul și se aruncă zarul – el mânca sarmale în bucătăria cu faianță a doamnei prefect, bea vin și în zile de lucru; domnii ăi de sus vorbeau cu el și știa multe taine pe care enoriașii bisericii rutene din strada Ștefan cel Mare n-aveau de unde să le bănuiască. Nevoiașii care făceau cerc în jurul preotului după slujbă în grădinița cu buruieni din fața bisericii, se dădeau în lături cu respect când Krasnianek se înfățișa și el printre ei cu lanțu-i gros de argint de la ceasornic întins ca o ghirlandă strălucită peste burta lui rotunjită de traiul bun. Li se părea mai de seamă decât Dietz însuși și nici chiar preotul nu se-ndoia că așa era, căci îi spunea „domnule Krasnianek” și îi vorbea cu deferență.

– Se vede că l-a adus Domnul pe calea cea bună, își ziceau unul altuia cu Clementis după uluitoarea descoperire, numărând banii de mai multe ori. Îi și împărțiră imediat după aceea: atât pentru reparatul geamului spart, atât pentru mătură, pentru lanțurile lipsă de la gard, pentru vinul de împărtășanie; la urmă mai rămăseseră vreo două sute de lei.

– Ia dumneata optzeci, Clementis, spuse Dietz și pune tălpi la ghetele copiilor să poată merge la școală.

Ajunse până acolo cu generozitatea încât îi oferi chiar o pereche din încălțămintele lui vechi spre purtare, deși nu mai aveau, zău, ce oferi cu ele, că te temeai să nu se destrame numai când vorbeai de ele. Mai mult cu numele erau ghete decât prin alte atribute, închipuind doar ideea de gheată, așa cum spunea Cervantes despre Rosinante, că era doar ideea unui cal. Nu face nimic, căci osul de la gâtul lui Clementis tot începu să muncească exact ca și când ar fi fost vorba de perechea aceea de pantofi de antilopă pe care îi admirase odată în vitrina lui Papay Jutka pe strada principală, întrebându-se că oare ce fel de oameni poartă asemenea minuni în picioare și cum nu le este milă să calce pe ele.

Toate astea se întâmplaseră înainte de Paști. În sâmbăta mare, preoteasa se pomeni cu nevasta lui Krasnianek că-i aduce o frumusețe de cozonac cu stafide, crescută cât toate zilele.

– Dar stai, doamnă Krasnianek, îi zise, ștergându-și mâinile ude în șorț, vino și șezi în salon să iei ceva.

– Nu, nu, lăsați, doamnă preoteasă, nu pot să stau, că mai am și eu de lucru acasă. Am venit numai pentru că m-am gândit să aveți cozonacul ăsta de înviere.

Era o femeie slabă și plânsă, cu pleoapele roșii, uscată și cu fața lungă ca o icoană din cele slute.

– Ce se mai aude cu odaia? întrebă doamna Clementis în șoaptă în ziua de Paști, când se încumetă să-l petreacă și ea pe Clementis să-i felicite pe Dietz și pe doamna de sărbători, cum făceau de obicei.

– Se aude, dădu din cap preoteasa, cătând cu teamă către părinte, se aud tot felul de zgomote înăuntru. Ia fugiți de aici, fetelor! – căci fetele se traseră mai aproape mirosind că se tăinuiește ceva de seamă de cele două femei.

– Mai servește-te, Mărie, cozonacul ăsta e de la doamna Krasnianek, zise cu părere de rău preoteasa, uitându-se la aluatul pufos și auriu pe lângă care sărmanul ei colac cu maci părea cenușiu și slinos.

– Zice că Krasnianek își face casă cu trei odăi și verandă, zise doamna Clementis, întinzându-și mâna foarte rușinată și cu mari trepidații interioare după o altă bucată de cozonac.

– Poate să-și facă, zise preoteasa cu gura pungă, că are de unde.

– Ăla are, aprobă doamna Clementis dând din cap și imitându-i strâmbătura. La plecare se opri pe veranda în dreptul ușii ferecate și își lipi urechea de scândură.

– Mi-ar fi și frică să trec singură seara pe aici. Doamnă preoteasă, dumneavoastră nu vă e frică?

– Noi cam umblăm cu fetele toate laolaltă de cum se întunecă, răspunse aceasta cu râsul ei gol, greoi.

De multe ori trecea ziua în fața ușii fără s-o bage de seamă, în ceasurile luminii ușa își pierdea însemnătatea și Messer era foarte departe. Se furișa însă împreună cu amurgul iar în apropierea casei și se strecura înăuntru prin gaura cheii în odaia ferecată. Vali spunea că îl aude umblând.

– Dar totuși, cum de nu se știe cine l-a omorât? întrebă într-o zi doamna Clementis când limpezeau rufe cu preoteasa în curte.

– Mai știe Dumnezeu, răspunse aceasta înciudată. Acăță pe frânghie, bucată cu bucată, toată lenjeria familiei.

Cămăși și izmene de pânză grosolană, înverzite de eterna albăstreală, cu petec peste petec, cearșafuri, albituri de corp, toate se duceau, nu și-a mai făcut nimic de douăzeci și șase de ani de când se măritase, cearșafurile s-au prefăcut unul după altul în cămăși și au rămas foarte puține la număr, de aceea le și spăla cu grijă, fără sodă, ca să mai țină duhul în ele. De câte ori le spăla și le vedea în ce hal sunt, o apuca jalea. Ce-o să se facă atunci când s-o destrăma toate și nu le-o mai putea cârpi. Din ajutorul primit de la stat nu-și putea permite să-și facă nimic nou, o rochie de stambă vara pentru fete îi încurca toate socotelile. Mătușa cu portretul grăitor îi lăsase cu cincisprezece ani în urmă o grămadă de haine vechi, de atunci tot de acolo aveau haine de ștofă și paltoane fetele și ea, la urmă le purta Vali până se făceau ferfeniță. Măcar de și-ar putea închiria odaia încuiată, dar se feresc toți de ea ca de ciumă. Săptămână trecută un voiajor comercial o văzuse și promisese că se va întoarce peste două zile să se mute-n ea, dar nu s-a mai arătat, pesemne i-o fi spus cineva povestea vechiului chiriaș.

– Măcar de-aș putea închiria odaia, zise tare, uitând că n-au discutat cu doamna Clementis nimic în legătură cu asta. Ia pune jos mâța aia, Vali, că iar iei râie.

– A murit de două luni și tot nu se știe, zise doamna Clementis.

– Ce nu se știe?

– Că cine l-a răpus. Așteaptă puțin, apoi adăugă în șoaptă: Ar trebui întrebate spiritele.

– Taci să nu te audă părintele.

– Zău așa, doamnă preoteasă, spiritele v-au spus unde vi-s foarfecele când le-ați pierdut. Nu le-ați găsit sub canapea, cum v-au spus ele? De ce să nu poată spune cine l-a ucis pe Messer?

Ochii preotesei scăpărară.

– Nu acum, zise, așteaptă până sâmbătă seara când pleacă părintele la nunta aia de la Ioșia. Da’ apoi să taci să nu sufli acasă nimic, că părintele-i tare supărat când aude de alea.

Cât era de proastă Vali, o înțelese totuși și fugi la soru-sa.

– Auzi, Ițu că sâmbăta facem spiritism.

– De unde știi?

– A vorbit mama cu tușa Mărie.

Așteptară ziua de sâmbătă ca evreii pe Mesia, dar spiritele nu voiră să spună mai mult decât că ucigașul fusese stângaci.

Trecu vremea și cei ai casei începură să dea uitării cele întâmplate. Odaia ferecată își găsi chiriaș, se mută acolo un gropar, spunând că lui nu-i este frică de stafii, că și-a petrecut toată viața între morți și s-a dedat cu purtările lor.

În vacanță, când erau acasă, distracția zilei pentru fete era să se uite la Krasnianek cum îl duce acasă pe domnul prefect de la birou. În fiecare zi, la douăsprezece punct, prefectul se scula de la masa lui de lucru, își punea pălăria și cobora treptele prefecturii. Vizitiul îl aștepta la scară. Vali îl văzuse de sute de ori, totuși, evenimentul nu-și pierdea nici o fărâmă din fascinația ei pentru ea.

– Uite-l, mamă, pe Krasnianek, strigă și în ziua aceea luminoasă de iunie. Pentru ea, Krasnianek era eroul spectacolului și nu prefectul, și avea dreptate, pentru că acesta din urmă nu era decât un civil pirpiriu, retras în fundul trăsurii, pe când Krasnianek, cu șapca lui galonată și surtucu-i albastru nou-nouț de croială militărească, ei bine, Krasnianek era cu totul altceva.

Prin poarta larg deschisă îl zări și preoteasa și fugi în stradă așa cum era, cu șorțul peticit și mâinile pline de ouă. Se vede că ceva i s-a părut curios, căci rămase pe gânduri uitându-se după trăsură chiar și după ce coti spre farmacia lui Păcală. A doua zi se înființă din vreme la geamul salonului, așteptând să treacă trăsura; a treia zi tot așa. Atunci nu mai avea nici o îndoială.

– Ia te uită, își zise cu surâsul ei blând și rău. Krasnianek ține biciul cu mâna stângă. Doamna Clementis era tocmai la ei în ziua aceea și o întâmpină în curte.

– L-ați văzut pe Krasnianek? o întrebă.

– Nu, minți preoteasa și o privi cu strânsoare la inimă. De ce?

– Era băut, făcu doamna Clementis cu ochiul, roșu la față și umflat la gât să plesnească. Mă mir de domnul prefect că nu-i e frică să se lase pe mâna lui într-o zi o să-l răstoarne.

– De, oftă preoteasa ușurată, dacă bea, apoi are de unde.

– Ăia are, întări și doamna Clementis, alții n-au nici de pâne.

– De, zise preoteasa.

În zilele ce urmară, preoteasa trebăluia prin casă tare tăcută și nu voia să fie deranjată în gândurile ei. Dietz, care adoptase demult obiceiul de a nu se sinchisi de nimic ce nu-i sărea chiar în ochi, nici el nu putu să observe că se petrece ceva curios cu nevasta lui.

Curios lucru era într-adevăr, și tare neobișnuit, ca preoteasa să se gândească, bărbatul ei însă nu-și dădea seama că se gândește, pentru că n-o văzuse niciodată în această ipostază. O întrebă dacă n-o doare splina sau ficatul, ea spuse că nu, n-o doare. Și continua să umble tăcută prin casă, prin curte, nu le mai vorbea nici găinilor. Ii veneau în minte tot felul de treburi.

Își aminti, de pildă, că Ițu îi povestise în noaptea când l-au adus acasă pe Messer că o auzise pe doamna Messer spunându-i comisarului că bărbatul ei vânduse în ziua aceea patruzeci de cai armatei și trebuia să aibă la el cincizeci de mii de lei, și poliția a căutat pe urmă în buzunarele mortului și nu i-au găsit portofelul. Va să zică, cel care l-a ucis l-a și jefuit. Își mai aminti că odată, mai demult, l-a văzut pe Krasnianek intrând la Messer să vorbească cu el chiar atunci când iapa prefectului a început să șchiopăteze, îl știa deci pe geambaș, iar cine zice geambaș, zice om cu parale. Îl știa de om care umblă la el cu parale multe, o fi aflat și de târgul cu armata și seara l-a pândit. Dar de ce lângă grajd? Ce-a căutat Messer lângă grajd în seara aceea? Păi cum să nu – i se lumină dintr-o dată – grajdul lui se afla la doi pași de cazărmi. Krasnianek l-a pândit când a ieșit din cazarmă și a tăbărât pe el în întuneric. Știa că fusese să-și încaseze banii. Apoi de acolo casă nouă cu verandă și grădină, că de, cât a câștigat el înainte cam atât a și băut că banii nu prea făceau rugină la dânsul. Casa și-o făcea acum din banii lui Messer, era sigur ca moartea. Cei cinci sute de lei dăruiți bisericii deveniră pentru ea o altă și hotărâtoare dovadă de vinovăție. Cine altul poate vârî așa tam-nesam cinci sute de lei în cutia bisericii, dacă nu un mare păcătos care vrea să obțină iertarea lui Dumnezeu? Și încă un mare păcătos cu parale multe.

Trecu și vara și nu se întâmplă nimic; fetele își petrecură vara la un unchi, preot și el într-un sat pe Târnave și se întoarseră acasă în septemvrie cu obrajii îmbujorați; preoteasa trebui să le lărgească fustele și șorțul de școală. De, unchiul avea vaci și livadă de mere, ea nu le putea da ca el de mâncare. Deprinse cu năravul de a mânca mult, de unde înainte n-aveau poftă de nimic, simțeau acum că li se lungesc urechile de foame, mai ales încolo pe la cinci după-masă, când se înființau dintr-o dată în fața mamii:

– Mamă, ni-e foame.

– Mâncați lictar. Altă delicatețe nu avea de oferit.

– Mmmm! gemeau fetele cu desgust și disperare. Nu vrem lictar.

– N-am ce să vă fac atunci.

Într-o după-masă de octomvrie – părintele era plecat cu Clementis la vecernie – cine altul apare în ușa bucătăriei decât Krasnianek.

– Sărut mâna, doamnă preoteasă.

Picioarele ei tresăriră sub șorțul umplut cu boabe de porumb.

– Dumneata ești, domnule Krasnianek? Ce vânt te aduce pe la noi? Se ridică și își scutură porumbul din șorț într-un blid.

– Iaca v-am adus o leacă de struguri că ieri am cules, zise Ivan Krasnianek ca pentru a se apăra, m-am gândit să mai mânce copiii.

– Apăi mulțămim, domnule Krasnianek. Anu’ ăsta o fost recoltă frumoasă.

– O fost, slavă Domnului! E acasă domnul părinte? întrebă după o pauză.

– Nu, nu-i acasă.

– Rău îmi pare, că tare-aș fi vrut să vorbesc cu dumnealui.

– Dar șezi, domnule Krasnianek. Șezi și așteaptă. Trebuie să vie amu.

Omul își puse coșul jos și se așeză greoi. Neștiind unde să-și pună pălăria, începu s-o învârtească între mâinile lui umflate și roșii.

– Cu mâinile astea l-a înjunghiat pe Messer, își zise femeia privindu-i fascinată degetele groase, de culoarea cărnii tocate. Curioasă, Vali intră și se opri în ușă, privindu-l pe musafir cu râsu-i prostesc.

– Ai spus bună ziua? întrebă mamă-sa.

– Bună ziua, Krasnianek baci, zise Vali cu același zâmbet, dar nu se apropie.

– Ia, domnișorică, ți-am adus struguri, îi spuse omul și se aplecă greoi peste burta-i strânsă în haina de postav cu bumbi. Descoperi coșul și strugurii se iviră cu o mie de ochi luminoși și aurii.

– Na, mâncă. Degetele-i de cârnați ridicară ademenitori un ciorchine.

Vali se apropie codindu-se, dar subjugată.

– Ia-l, Vali, îi spuse mama cu zâmbetul ei gol, și zi „mulțămesc”.

– Mulțămesc, Krasnianek baci.

– Acum du-te și te joacă.

Când plecă fata, se lăsă o tăcere stânjenită.

– Și ce mai zici, domnule Krasnianek? Doamna e sănătoasă? N-am văzut-o demult.

– Ea e bine, zise omul cu vocea de lemn, bea’, mâncă. Nici capul n-o doare.

Preoteasa îi aruncă o căutătură rapidă. Luă de pe etajeră un blid mare de pământ zmălțuit.

– Fii bun, pune coșul aici pe masă să scot strugurii afară, îi spuse.

Omul ridică coșul cu mâna stângă. Preoteasa ocoli așa ca să aibă masa între ei.

– Ce-ai avut cu Messer? întrebă ea.

Omul tresări, depuse coșul și-și descheie bumbul de la gât.

– Ce? Cum? Cu care Messer? întrebă gâtuit. Cu care Messer?

– Știi foarte bine ce te-am întrebat. Preoteasa vorbi luptându-se să pară liniștită. Dacă face un pas, am să răstorn masa peste el și am să strig după ajutor, gândi. Răspunde!

Krasnianek își plimbă ochii peste odaie și nu mai văzu nimic. Desigur, plita de fier, geamurile cu zăbrele, patul de lemn al părintelui, erau toate aceleași ca înainte, dar nu mai aveau sens. Renăscut din zbucium, se trezi orbit în lume nouă, ciudat de străină și dușmănoasă. Lumea toată se răcise și îl încunjura cu o armată de cuțite. De ce dracu mai era acolo? Și femeia asta palidă cu zâmbetul rău în gura veștedă<cu doi dinți lipsă și sprinceana ascuțită, și nasul ascuțit ca turnul bisericii, femeia asta a părintelui sluta asta, sărăntoaca asta, grămada asta de zdrențe, ce vrea? Dacă ar strânge-o de gât? Nu, nu se poate, îi veni gândul ca de departe, parcă de la altul, nu se poate, l-au văzut copiii când a intrat aici.

– Mai știe cineva? întrebă tot celălalt care îi luase locul și începuse să gândească pentru el. În liniștea care urmă, auzi dangătul greu al unui clopot de aramă.

– Nu, zise ea, numai eu o știu.

– Dar părintele?

– El nu știe nimic, dar dacă mai ții biciul cu stânga, ar putea s-o bănuiască și alții..

– Cum? I se părea că femeia aiurează.

– Dumneata ții biciul cu mâna stângă. Ține-l de acum înainte cu dreapta și nu ți-o avea nimeni grija. Krasnianek înghiți în sec.

– Dar eu-s stângaci, zise.

– Știu. Tocmai de aceea.

– Și... dumneata nu-mi vrei răul?

– Nu, zise preoteasa, eu nu vreau răul nimănui. Am eu destule necazuri și așa, n-am nevoie să mi le iau pe cap și pe ale altora. Numai treabă și iar treabă, și pe copiii ăștia nu-i mai pot sătura nicicum. Azi-mâine n-oi mai avea nici cu ce să-i îmbrac.

Krasnianek se așeză și își șterse fruntea. Rămase așa o vreme, învârtindu-și pălăria între mâini.

– Dumneata nu-mi vrei răul, doamnă preoteasă, zise într-un târziu, cu vorbe care ieșeau muncite din gâtlej. Între ele, suflarea chinuită șuiera ca vânturi între stânci colțuroase.

– Dumneata ești o doamnă bună. Nici eu nu-ți vreau răul, vreau numai binele dumitale și a părintelui și să-ți păzească Dumnezeu copiii, să-i vezi mari și sănătoși... eu vreau numai binele bisericii și... Își despătură batista mare cu careuri albastre și se șterse pe frunte. Gulerul îl strângea cumplit, trebui să-l descheie. Mâinile îi tremurau și degetelor nesigure și butucănoase le venea greu să găsească nasturele mic.

– Cu mâna asta l-a ucis pe Messer, își zise iarăși preoteasa și simți masa ca pe o fortăreață între ei doi.

– Poate că Domnul s-o întoarce, reluă omul, Dumneata ce crezi, doamnă preoteasă, se întoarce oare Domnul dacă m-oi căi și-oi face numai fapte bune? Părintele zice că da.

– I-ai spus ceva părintelui?

– Da, dar nu chiar despre... asta.

– Dumneata numai’ să stai liniștit și să nu vorbești cu nime despre nimic, dacă vrei să-ți meargă bine.

Krasnianek căzu în genunchi.

– Doamnă preoteasă, dumneata ești ca Maica Domnului, gemu și-i sărută poalele rochiei.

Peste o secundă, Vali fu în curte și-i povesti gâfâind sorii sale că baci Krasnianek se roagă la mama în genunchi și l-a văzut sărutându-i poalele rochiei. Ițu își azvârli sandalele din picioare.

– Desculță-te și tu îi porunci și se repeziră amândouă la ușa bucătăriei, desculțe. Prin gaura cheii îl văzură pe musafirul cum se ridica gemând și începea să scotocească prin buzunare.

– De aceea m-am gândit, zise cu vocea sugrumată, neîndrăznind s-o privească, m-am gândit să ajut sfânta biserică să se ridice și ea că tare-i nevoiașă...

– Demult ar fi voit părintele să tocmească un zugrav să împodobească biserica, dar nu i-a dat mâna, pentru că costă prea mulți bani.

– Noa, că doar n-or fi chiar așa mulți.

– Zugravul o zis șase mii cu vopseaua lui.

Degetele groase scoaseră la iveală un portmoneu umflat, și, tremurătoare, numărară zece mii de lei acolo pe masă.

– Cu ce e deasupra, să spună părintele și alte slujbe pentru pacea sufletului meu. Numai să fie bine.

– O să am eu grijă, nu te teme. Preoteasa avea și ea acum vocea gâtuită. Las’ că-i spun ce cred eu că-i bine. Dumneata numai’ du-te acasă liniștit că toate or fi bune. Și nu uita biciul.

Până ea scotea strugurii din coș, el stătea stingher, cu pălăria-n mână, lăsându-și greutatea când pe un picior când pe celălalt și în liniștea ce se lăsase între ei nu se auzea decât scârțâitul cizmelor sale.

„Patru mii de lei, se gândi ea aproape aiurită de norocul ce dăduse peste ea, patru mii de lei îmi rămân mie. Clementis nu trebuie să știe nimic. Am să cumpăr numai pânză de patru mii de lei. Optzeci de lei costă metrul de jolj, prima de Olandă. Cincizeci de metri de pânză îmi iau de cearșafuri și cămăși pentru Sergiu și pentru fete. Mi-oi face și eu două. Albiturile vechi am să le dau Măriei lu’ Clementis, să se aleagă și ea cu ceva. Lui Sergiu am să-i spun numai de cei șase mii dăruiți pentru biserică. El n-are să observe nimic, lui îi poți mânca din farfurie, că nu bagă de seamă.

– Ia-ți coșul, domnule Krasnianek, zise întinzându-i-l. Apăi mulțămim de struguri, iar cu chestia aialaltă, își coborî vocea-n șoaptă, să fii pe pace, că toate-or merge cum trebuie. Îi întinse mâna și omul i-o sărută. Îl petrecu până la ușa verandei.

Fetele de-abia avură vremea să dea buzna afară în curte.

Preoteasa rămase în ușa odăii dinspre verandă și se gândea că găinile s-au culcat flămânde, că nimeni nu le-a dat de mâncare. Fetele sigur n-au avut grijă. Ieși pe verandă și văzu sub ușa groparului o dâră de lumină. S-o fi întors? Deunăzi a fost plecat la Seleuș la fiica lui pentru cules.

– Domnule Muraru, zise, bătându-i în ușă. Te-ai întors, domnule Muraru? Am vrut numai să știu dacă te-ai întors, adăugă în chip de scuză, când îl auzi venind.

– Da, m-am întors, îi răspunse și ieși în ușă.

Dar nu era Muraru, ci era Messer. În lumina ce venea din cameră prin ușa rămasă deschisă, îl văzu foarte bine. Era el, Messer, omul pe care l-a iubit toată viața în taină, care fusese ucis și pe care ea îl vânduse cu cincizeci de coți de pânză.

– Domnule Messer, nu! strigă, ridicându-și brațul ca pentru a se apăra de o lovitură, iartă-mă, domnule Messer, ai văzut cât suntem de nenorociți!

El continuă doar s-o privească. Era numai în pantaloni și cămașă, și cămașa lui era plină de sânge. De altfel, era ca întotdeauna, cu mâinile în buzunar, fumând din pipa lui scurtă, cu părul înfoiat, puțin zburlit și se uita la ea zâmbind.

Doctorul spuse că a avut o sincopă. Și-a pus și ochelarii, când a constatat faptul că înțelepciunea lui părea profundă.

Dar în definitiv, când constați moartea cuiva, nu spui despre el chiar nimic.

Ștefan Bănulescu

Dropia

– Iarba ne ajunge la umeri. S-a umplut pământul de prepelițe. Roua ține până spre amiază. Când s-o face ziuă, dacă ți-e cald, intri în iarbă să te scalzi. Așa fac fetele lui Arșunel, fug dimineața din așternut, aleargă pe câmp și intră unde e iarba mai mare. Le zboară prepelițele pe la subțiori și le cântă prigoriile cu gușă roșie pe la ascuțișurile pieptului.

– Fântâni nu sunt pe câmp?

– Nu sunt. Pentru că nimeni n-a săpat vreuna. Ar fi săpat-o degeaba. Abia la vreo treizeci de metri sub pământ dai de apă. Și când dai, fuge mai la adânc. Asta în câmp. Acolo unde mergem acum nu știu ce e, n-am fost niciodată. Ce folos că în satul pe care l-am lăsat în urmă sunt fântâni și au avut apă, și acum n-au decât cirloi cu nisip? Le-a supt seceta cum a supt și ugerul vacilor. A fost o secetă că și luna se înnegrise de-i mai rămăsese într-o parte, așa, ca un bănuț de ou.

– Era oul începutului și sfârșitului, zice mormăind unul care mergea într-o margine a convoiului, dar în rând cu cei doi călăreți din față.

– Eu nu știu cum se numea oul, răspunde răstit, după o vreme, cel care începuse vorba despre fetele lui Arșunel și despre secetă. Am spus așa să înțeleagă omul mai repede, că-i noapte și nu mă vede la față. La ziuă am să-i vorbesc altfel. După câte știu, e și străin de locuri, și poate n-a lucrat niciodată pământul și nu s-a uitat prea des la cer cu praf în ochi. Eu atâta știu, a fost o secetă care a ținut din săptămână Floriilor până acum, spre toamnă. Și pe urmă a venit o ploaie de cincisprezece zile și a crescut iarba asta mare prin care călcăm acuma cu caii. Sunt acuma, adică, lunile aprilie, mai, iunie, iulie și august – toate în septembrie. S-a luat timpul de la început, să-și petreacă zilele netrăite. E cald ca-n iulie, înfloresc salcâmii ca-n aprilie și se coc strugurii de toamnă. O gloabă de moș începuse zilele trecute să se țină după fete tinere și le făcea în dar basmale galbene. Au roit albinele în septembrie și și-au făcut stupi în crăpăturile despicate de secetă de la stâlpii porților. Ferice de ăi tineri. Se-mbie noaptea cu faguri pe la porți, iar dimineața le e lehamite de miere. Tot în timpul ăsta se zice că s-ar fi ivit și Fuierea pe cal, nu se mai arătase din toiul secetei. Lui Fuierea îi fugise nevasta de foame și de sete. Nu se știa cu cine. El zicea că o luase un vârtej alb, într-o zi la amiază. Fuierea a plecat s-o caute cu calul, dar venea înapoi în fiecare noapte, să vadă dacă nu cumva i s-a întors nevasta în lipsa lui. Făcuse cărare tot alergând cu calul dintr-o parte într-alta. Pe la noi, așa de mult doar Ivăncel a alergat ca să i se dea răsplata făgăduită pentru brațul pe care și l-a pierdut acum zece ani la Mărășești. În toiul secetei, Fuierea n-a mai venit să vadă dacă i s-a întors nevasta. Iar pe locul unde bătuse mereu calea, s-a surpat pământul. Așa spuneau niște văduve cu dragostea netrăită, eu n-am prea luat seama la cărare. Unii ziceau că l-au mai auzit în câte-o noapte pe Fuierea, mergând cu calul pe sub pământul cărării și-și căuta mai departe nevasta. Eu nu l-am auzit, în fiecare seară aveam oasele frânte de lucru și adormeam repede. Macii, însă, i-am văzut. Cu macii e adevărat. Când s-a terminat seceta, după ce a plouat cât a plouat, am ieșit și eu la marginea satului înspre locul unde rămăsese casa părăsită a lui Fuierea. În curte, el avea un plop înalt, plin de pământ până sus, că-l bătea tot anul praful adus de crivăț. După secetă, zic, când nu mai era nici Fuierea, nici nevasta lui, am văzut cu toții la încheieturile crengilor de sus maci roșii, înfloriți. Se vedeau de departe, înalți ca niște tufe, printre crengile plopului. Iar plopul era uscat de sus până jos. Cam asta-i. Dacă vrei să mai știi ceva, întreabă-mă, până nu se scoală ăștia, zice, și arată înapoi cu mâna peste umăr.

Un timp s-a auzit numai iarba ștergând burțile cailor. Nici dinspre convoiul lung de călăreți și căruțe care-i urma pe vorbăreții din față nu se auzeau alte zgomote mai’„pline și mai continue decât acelea ale ierbii, ca și cum oamenii care străbăteau noaptea câmpul ar fi mers dormind. Treji se arătau cel care vorbise despre secetă, apoi străinul care călărea alături de el și-i asculta spusele, precum și cel dintr-o margine a grupului din față, adică acela care pomenise de oul începutului și sfârșitului.

Deasupra ierbii, se ivi din convoiul din spate o umbră înaltă care-și mâna calul când înainte, când înapoi.

– Asta e Corbu, zise cel ce povestise întruna, aplecându-se spre străinul care călărea alături, pe Corbu îl cunoști și noaptea, că e lung, și-a ridicat umbra de seară în picioare și s-a învelit cu ea. Nici el, nici părinții lui n-au avut plapomă. Corbu ăsta are un beteșug: mintea îi umblă cu basme, și când să scoată basmele pe gură, îi ies în formă de cântec. Vorbele nu le cântă, pentru că nu-l ajută glasul, spune cântecele ca și cum ar vorbi. Nu mai ai somn, Corbule?

– Nu văd prea departe, răspunde Corbu. Și alerg cu calul să prind ce nu apuc cu vederea, Miroane.

– Ferește-ți înțelepciunea de potriveli, îi strigă Miron, adică cel ce vorbise mai înainte despre secetă.

– M-ai chemat din răsărit, și-ți răspund din asfințit. Am plecat de acasă, cu soarele asfințit în cămașă.

– Lung mai ești și câmpul nu-ți ajunge, îi strigă iar Miron, râzând, mai mult pentru că, vorbind cu Corbu, simțea că și vorbele lui sună a cântec.

– Câmpul e mic, îi răspunde Corbu. Îmi întind mâna-napoi și dau de noapte în toi. Întind mâna înainte, și lovesc în soare un dinte, care tocmai răsărea. Ai grijă, Miroane, când s-o ridica soarele să nu scape Dănilă prin iarbă și să-ți ia porumbul, și tu să rămâi cu ochii la soare.

Cu vorbele astea, Corbu tăcu, umbra nu i se mai vedea, plecase. Iarba venea din față din ce în ce mai mare. Miron îl strigă pe Corbu de câteva ori, dar nu-i răspunde nimeni.

– S-o fi culcat, zice Miron către străin, are un cal întins și cu spate lat, se lungește pe el și doarme, cum e cam netuns, părul i se amestecă cu coada calului, iar picioarele și le sprijină în inelele de la dârlogi, după ce și-a trecut frâul pe după gât. Cum se lungește, și adoarme, că-i suflă calul în tălpi cu nările.

– Și Corbu merge la dropie? întreabă străinul. N-a mai rămas nimeni în sat? Toți au plecat în noaptea asta la dropie?

– După cum ai să vezi la ziuă. Aproape toți. De-ai fi întrebat oamenii din sat cu câteva zile în urmă dacă au să plece în noaptea asta la dropie, jumătate ar fi tăcut, un sfert ar fi dat din umeri, iar alt sfert ar fi zis nu. Sfertul care ar fi zis că nu merge ar fi fost neamul lui Dănilă și s-ar fi pregătit pe ascuns, cum s-a și pregătit, să ajungă înaintea tuturor la dropie.

– Mi se pare că se trag dintr-un basm cuvintele astea: neamul lui Dănilă, zice străinul, cam în dunga gurii, simțindu-l pe Miron că măsoară lucrurile cu basmul ca să poată umple noaptea și iarba mai pe potrivă.

– Din nici un basm. Este în sat neamul lui Dănilă. Să zic așa, în sat sunt de, toate patru-cinci neamuri. Cel mai vechi, neamul lui Pepene. Neam ostenit, cu meri bătrâni în curte și cu femei iubețe. Se spune că neamul ăsta ar fi dat și câțiva cărturari. Nu știu, n-am aflat de soarta lor. Or fi fost și ei osteniți dacă nu li s-a auzit glasul în lume. Apoi vine neamul lui Poienaru-Păcuraru, cel mai rămuros. Pe urmă, neamul scurt și cu talpă lată al lui Dordoacă – și neamul bătut de vânt al lui Sălcău. De aici se încurcă lucrurile și încep furturile de fată mare. Vine, adică, un neam cam neștiut și nou amestecat din toate astea, care nu prea se ține de amintirea a ce-a fost. Cam astea ar fi. Într-o parte de tot stă neamul lui Dănilă, care-și ia neveste neștiute de nimeni, din sate străine. Neamul ăsta se puiește mult, ca să aibă în curte slugi fără plată. Să te uiți când s-o face ziuă, toate neamurile or să se amestece, numai neamul lui Dănilă o să se țină într-o latură, dar nu tot neamul la un loc. Ci familie ruptă de altă familie. A fost unul mai adineauri pe aici care vorbea de oul începutului și sfârșitului și care s-a făcut nevăzut în spatele convoiului; e din neamul lui Dănilă; ăsta a rămas neînsurat, ca să nu dea la nimeni să mănânce degeaba. Are caii cei mai mărunți din sat și cei mai scurți în burtă.

I se mai spune spionul Măriei Tereza. Biata femeie, ea o fi moartă demult, și oamenii zic că i-a rămas spionul. De ce l-au poreclit așa, n-am priceput mult timp. Din cât își aduc aminte oamenii fără dinți în gură, pe aici prin Bărăgan n-au trecut decât turcii, și ăia în goană. Și ăstuia-i zic spionul Măriei Tereza. Ce-o fi căutând el pe lume așa de târziu, și într-un loc așa nepotrivit, greu de închipuit. Pe la noi porecla e sarea omului, dar pe a ăstuia nu i-am înțeles-o. Până la urmă, tot unul din osteniții lui Pepene mi-a deslușit-o: l-au poreclit cu un lucru care nu poate să fie pe aici și n-a fost niciodată, ca să nu intre nici măcar în cuvintele îngăduitoare ale Eclesiastului: ce este a mai fost, ce a mai fost va fi. Eu nu le știu bine cuvintele, cei din neamul lui Pepene însă, care au mintea sucită, spun bine vorbele din orice parte le-ar lua. Ia să tăcem puțin. Parcă se aude ceva peste câmp. Se auzea iarba ca mai înainte.

– Mi s-a părut. O să-ți spun eu mai târziu ce mi s-a părut. Că tot o să se-ntâmple până la urmă. Până atunci mai ascultă-mă puțin, ca să fii pregătit și să înțelegi ce-o să se întâmple. Dar pentru asta, n-am ce face, trebuie să-ți vorbesc despre mine. Se cheamă că eu sunt încuscrit cu neamul lui Dănilă. Și să vezi cum: de felul meu sunt din alt sat, vecin cu satul ăsta în care-am venit mai târziu, numai la pământuri, adică destul de departe. În satul din care am fost, era o fată pe care când o strigam seara la poartă îi ziceam, de ochii lumii, verișoară. Neam cu mine nu era decât printr-o rudenie de margine, adică deloc. Fata era de-o vârstă cu mine, și dacă am fi vrut să ne înrudim cu adevărat ar fi trebuit să luăm amândoi lumea de la început și să ne cunoaștem toate încheieturile. Trebuia. Dar a venit în satul nostru un Dănilă, tomnatic bine, a pețit-o, n-a zis nimeni nu. Eu eram tot plecat prin alte locuri, să aflu cum cântă cucu. Și cum fata a tăcut și era socotită cam de pripas pe la noi, iar cum Dănilă cu pricina ca s-o poată lua și s-o facă slugă n-a cerut zestre, a dus-o în satul lui fără să se mai uite în urmă. După câțiva ani – să fi fost șase, să fi fost opt – un unchi al meu, Matei, își aduce aminte la o cumetrie de fata plecată. I-a venit în cap lucrul ăsta spre dimineață, avea paharul gol dinainte și se uita la mine: „Miroane, unde ți-e fata?” Și a strigat spre Nicu al Brăilei, care dormea pe vioară: „Scoală și cântă-i lui Miron: Parc-au fost vise de noapte, așa le-am uitat pe toate”. Și au început oamenii de la cumetrie să se întrebe: „Adevărat, ce-o fi cu fata, n-a mai dat un semn de atâția ani. Ia vezi tu, Miroane”. Matei s-a uitat din nou la mine și mi-a zis: „Cum crezi”. Am plecat să văd ce-i cu nevasta lui Paminode Dănilă, că Paminode-l chema pe Dănilă care o pețise. N-aveam cunoscuți prin partea locului decât pe Petre Uraru, pândar pe mai multe hotare. Uraru se trăgea din neamul lui Dordoacă, iar nevastă-sa, Victoria, din neamul lui Pepene. Dar să mai tăcem puțin. Mi se pare că iar sună ceva anapoda pe câmp. Au ascultat amândoi. Iarba suna altfel.

– Da, sună ceva ascuns, zice străinul.

Miron a râs cu hohote, dându-se pe spate și oprindu-și calul. A întins mâna, a prins frâul de la calul străinului și i l-a oprit și pe al lui.

– Ai zis bine, sună ceva ascuns. Trece pe furiș la dropie neamul lui Dănilă.

Miron s-a ridicat în picioare pe cal, și-a pus palmele pâlnie la gură și a strigat:

– Ascultați, neam ascuns al lui Dănilă! Întoarceți-vă caii și mergeți omenește prin iarba pe care o călcăm cu toții!

Curgerea egală a convoiului s-a așezat din nou prin iarbă. Lui Miron nu-i răspunsese nimeni. Un râs gros s-a auzit întârziat, dar nu din marginea câmpului, unde zgomotele surde tăcuseră rupte de vocea lui Miron, ci dinapoia convoiului.

– Asta-i râsul lui Corbu. Are obiceiul de râde în somn. Înseamnă că s-a întors pe partea cealaltă. Am trecut de miezul nopții, îi spune Miron străinului, suntem prin dreptul Movilelor de la Valea Mieilor. Acolo ne paștem primăvara mieii. Prin surpăturile de la marginile Movilelor a încercat mai adineaori neamul lui Dănilă să treacă. Dar acolo sună pământul, mai ales noaptea și pe senin. Pe la Movile oamenii nu trec decât rar cu căruțele și numai la nevoie. Numai copitele mieilor nu răsună pe golul de sub Movile. În Movile sunt niște morminte vechi, unde a fost pusă de turci o oștire a lor dintr-un război pe care nu-l mai știe nimeni. Amărâți morți! Neamul ăsta ascuns al lui Dănilă a făcut să sune oasele – și mi-am adus aminte de miei. Îmi pășteam odată mieii acolo, trecuse câțiva ani de când încercasem s-o văd pe fata pe care o pețise Dănilă și mă gândeam cum de s-a făcut că nu puteam ști sigur dacă am văzut-o sau nu atunci când am pornit de la cumetria unchiului Matei. Azi sunt nouă ani, dacă nu mai mult, de când am făcut încercarea s-o văd, și tot nu pot spune cum mi s-a întâmplat cu adevărat. Poate pentru că eram prea tânăr și mintea mea punea prea multe deasupra întâmplărilor și sfărâma ce era de înțeles. Dar n-a fost asta. N-am trecut, când am ajuns în sat, pe la Petre Uraru și pe la nevastă-sa, Victoria. M-am dus de-a dreptul acasă la Paminode Dănilă. Dar stai puțin, că se apropie iar spionul Măriei Tereza. L-am mai simțit de câteva ori, dar nu ți-am spus.

Pe un cal mărunt și scurt apare lângă cei doi din fața convoiului omul numit.

– Ce-i cu tine, îl întreabă Miron, ai pierdut vreun cui?

Cel întrebat și-a sucit calul și a dispărut în spatele convoiului.

– M-am dus de-a dreptul acasă la Paminode, începe iar Miron. N-avea casă în rândul oamenilor, ci peste un islaz. Am trecut islazul, șanțurile de unde începeau hotarele dintre câmpuri, și după o perdea de salcâmi era casa lui Paminode. Am dat roată curții să-i găsesc poarta, n-am găsit-o, avea un zaplaz înalt până la streșini. Era prea liniște ca să-i bat omului la amiază în zaplaz. Se auzea dincolo de gard numai un hârșâit încoace și încolo și mi-am zis că o fi vreun câine care-și poartă lanțul pe sârmă de la un capăt la altul al ogrăzii. Dar cum de nu latră, mi-am zis, că de simțit mă simțise, se mișca tot mai des și mai repede, după puțină vreme a început chiar să se zbată, și zăngănea lanțul, și zbârnâia sârma, de-ncepuse până și pe mine să mă doară junghetura gâtului. După o vreme, o bufnitură ca și cum cineva ar fi lovit un câine. Și s-a făcut liniște ca la început. O pasăre a trecut sus, cu aripile întinse, și abia după ce a lăsat casa în urmă a început să fâlfâie. Nu puteam nici zări ceva în curte, scândurile înalte ale zaplazului erau prinse una lângă alta cu fâșii late de tablă. Am mai așteptat să aud din nou sârma și lanțul, că mă simțeam prea uitat acolo, cu soarele amiezii care mă bătea în creștet. Dar nu s-a auzit nimic. Mi-a venit în gând să plec peste câmp, să mă întorc noaptea și să încerc să sar zaplazul. Măcar dinele să i-l văd. Dar am plecat la Petre Uraru și i-am spus ce vreau și ce mi s-a întâmplat. M-a dus în casă și mi-a zis: „S-o chemăm pe Victoria, să vedem, ea ce zice, că e din neamul lui Pepene”. Eu mă înțelegeam bine cu Victoria. Lumea zicea că am fi fost nimeriți unul pentru altul, dar nu ne-am știut la timp firea, ca să ne luăm și să facem casă împreună. Petre a chemat-o: „Dă-ne niște prune uscate și câte-o cană de apă rece. Pe urmă eu plec la pogoanele de la ceair, am de alergat vreo patru-cinci zile”. Victoria a adus prunele și apa, și după o vreme m-a întrebat: „După atâția ani? Cauți o fată care s-a măritat, care nu te-a chemat și nu ți-a dat nici un semn?” Apoi, către Petre: „Fata pe care o caută omul ăsta crezi că este? Și Paminode care stă cu casa peste islaz, cu streșinile prinse în cuie de vârful gardului, crezi că e chiar Paminode? Dacă nici Paminode, nici ea nu sunt?” „Cum adică, Victorio?” a zis Petre uitându-se la ea cu ochi mari și dând pe gât o cană de apă. Apoi Petre a încercat să râdă: „Ha, ha, legende. Nu-l mai zăpăci de cap pe omul ăsta, cu mintea ta zburătoare din neamul lui Pepene”. Victoria nu s-a supărat: „Bei apă, Petre, și prună n-ai luat. O să te ia cu frig, că-i apa rece. Să zicem că și Paminode este, și fata este. E loc pentru toți. Dar ia ascultați ce mi-a spus vătășelul Dudulină. Se pornise furtună mare într-o sâmbătă la amiază, ploua de sus cu spice de secară și cu flori de soc. Furtuna l-a prins pe Dudulină pe islaz și el a fugit de frică să ceară adăpost la Paminode. Dudulină avea o funie la el. Vaca pe care o păștea rupsese funia și alerga numai pe picioarele dinapoi și se uita pe cer, la florile de soc. Omul a ajuns la casa lui Paminode, știa că n-are să-i deschidă, a făcut un ochi la funie, l-a aruncat deasupra zaplazului, s-a suit și s-a uitat în curte, să găsească un loc potrivit unde să sară ca să nu-și rupă ceva. N-a mai sărit: văzuse lanțul, zăngănea singur pe sârmă, îl bătea vântul de la un capăt la altul al curții. Paminode nu are nici măcar un câine mut, cum se zicea! Un capăt al lanțului era tras pe sub o fereastră a casei. Înseamnă că cineva nevăzut trage capătul din casă al lanțului și-l face să zăngăne în zilele când nu bate vântul! Și dacă a văzut asta, lui Dudulină nu i-a mai fost frică de furtună și a plecat liniștit să-și caute vaca.” Petre a luat o prună, s-a uitat la ea și a pus-o la loc în strachină. „Petre, ție ți-e frică.” „Legende, a zis Petre ștergându-și palmele pe genunchii pantalonilor, i-o fi fost omului milă de câine pe așa furtună și l-o fi băgat în casă. Mai adă niște apă.” „Aduc.” Și Victoria a adus o găleată plină. „Sunt oameni, a zis Petre, după ce și-a cufundat cana de două-trei ori în găleată și a băut cu sorbituri, sunt oameni care-și țin și câinii în casă, greu de crezut, dar am auzit.” „Bine, Petre. Să spunem că sunt lucruri fără să fie. Și am să-ți arăt că se poate și asta: Paminode Dărulă, știut este, s-a însurat cu fata cu pricina de vreo șase ani și ceva. Să zicem că a făcut – anul, și copilul. Ar fi trebuit să aibă cel mult cinci copii, să zicem opt, dacă punem că ar fi făcut câteodată și gemeni. Lucru cam rar, dar să zicem, cum i s-a-ntâmplat și lui Bucățică de la marginea satului dinspre miazănoapte, i-a făcut nevasta de trei ori gemeni – și numai fete. Dar vorbeam de Paminode. Să zicem că are opt copii. Cel mai mare copil al lui Paminode înseamnă că ar avea cinci ani, aproape șase, dacă i l-a născut nevastă-sa la șapte luni. Atunci, cum rămâne cu întâmplarea din ajunul nopții de Anul nou?” „O legendă, a zis Petre spre mine, despre ajunul nopții ăsteia se spun multe legende, doar știi, le scornesc fetele de măritat ca să le treacă de urât până la pețeală.” „Petre, nu-ți râde de poveștile oamenilor tineri, că poveștile astea nu albesc cu iama și nu trec odată cu anii. Vorbe cu ziua și cu ceasul, destule, tot să auzi cum le mestecă atâtea perechi de oameni însurați.” „He”, a zis Petre, și a spart un sâmbure de prună între dinții din față. „Frumoși dinți mai ai, Petre, pentru dinții ăștia te-am luat”, a zis Victoria, și a povestit mai departe către mine: „Că o fată de măritat a spus întâmplarea pe care ai s-o afli acum, e adevărat. O fată de măritat și altele din neamul lui Sălcău. Se adunaseră toate, noaptea, într-o odaie, în ajunul Anului nou, să pună orz pe vatră. Au lăsat perdelele, au stins lampa și au tras cărbunii aprinși pe vatră. Stăteau în picioare, la lumina jarului, în cămăși albe până la pământ, închise la gât și fără nici o podoabă, și aruncau orz pe vatră, să vadă încotro or să sară boabele și de unde au să le vină petitorii. Când au început să sară boabele în toate părțile, fetele cu basmale galbene în mână au început să cânte, cum am cântat și eu, cântecul de cămașă albă. Cântec de tinerețe, care nu se învață. Crește pe neștiute. Nu-l zic lăutarii, că nu-i pentru uliță, iar mintea pricepută a lui Corbu nu l-a păscut. Petre, auzi-l.” Și Victoria s-a ridicat veselă în picioare, n-o credeam așa înaltă, s-a rezemat de canatul ușii, mi se uita în ochi, avea obrajii roșii și spunea: „Bobul meu de soartă bună să cadă în humă, între soare și lună. Să-i priască și vânt, și ploaie și brumă. Boabe rele, boabele, jarule, tu soarbe-le. Boabe bune, boabele, jarule, aruncă-mi-le. Printre ele, bob de aur, faur, taur, iute ca un graur, ban de aur, om de aur. Aur, faur, om de aur, în casă te-aduc. Cât clipești din ochii negri și arunci din ei scântei, să-mi pui la urechi cercei...”. Victoria și-a potrivit cocul, care era de femeie măritată, și a stat puțin să-și aducă aminte despre ce era vorba. Cum nici eu nu știam unde rămăsese ea cu întâmplarea, m-am uitat prin odaie, și am dat cu ochii de perna de pe pat. De sub pernă ieșeau frunze dințate de pelin brumat. În casă mirosea a salcie înflorită, de la crengile puse de Victoria pe masă, pe laviță și la tocul ferestrei. Avea un carton cu îngeri galbeni deasupra patului și mi-au rămas ochii la florile roșii prinse pe după ramă. Nu le văzusem la venire. Gura florilor atingea paharul candelei și li se vedea umbra roșie în oglinda untdelemnului. Victoria se uita și la untdelemn și vorbea spre mine: „După ce au sărit boabele, fetele au stins jarul cu bucăți de gheață. S-au îmbrăcat, au aprins lampa, au ridicat perdelele și au deschis ușa, să intre flăcăii care așteptau în uliță. Trebuia să vină zece, câte erau și ele. Dar nu s-a arătat nici unul. Fetele s-au uitat atunci la streșini și au numărat țurțurii de gheață. Erau țurțuri mari, cu vârfuri până spre prispă. I-au numărat, erau mai mult de zece. Însemna că nu-i ajunsese blestemul pe flăcăi, nu se uitaseră adică pe fereastră când au cântat ele cântecul de cămașă albă, și așa că nu picuraseră țurțurii peste ei ca să-i înghețe și să-i prindă de streșini. Zece țurțuri mari, țurțuri de tâlhari, nu se făcuseră adică flăcăii. Și însemna că ei trebuia să fie tot în uliță și așteaptă acolo. I-au strigat, dar n-au venit. Atunci, fetele au ieșit în uliță să-i caute. Lună era, dar umbra lor nu le-au văzut-o, iau căutat degeaba. Fetele s-au întors în curte, și când să intre în casă, i-au văzut pe flăcăi: stăteau cu toții înșirați pe prispă, rupeau țurțurii de la streșini și-i ronțăiau. «Ce faceți, mă, aici?» i-a întrebat o fată. «Mâncăm și noi ceva, ca să mai prindem putere», au zis ei. Pe urmă au intrat cu toții în casă, și la lumina lămpii fetele au văzut că erau cu doi flăcăi mai mult. Le-au pus la toți dinainte o tingire prăfuită cu sare, plină cu boabe de porumb fiert, ca să mănânce cum e obiceiul și să le stea pețitorii. Ei s-au așezat și luau boabe din tingire. Fetele au rămas în picioare, nu s-au atins de porumb, ca să le fie gura curată. Și ele se uitau la cei doi străini care erau peste număr: unul să fi avut șaptesprezece ani, celălalt nouăsprezece. Erau băieții lui Paminode Dănilă și ieșiseră și ei pentru întâia oară să vadă fete.” Petre și-a șters fruntea cu palma, s-a ridicat, a împins strachina cu prune uscate mai încolo și a zis: „Victorio, eu plec cu omul ăsta prin sat, să mai răsuflăm puțin”. Victoria nu s-a mișcat de la canatul ușii, și Petre n-a îndrăznit să pornească și a tăcut, și a dat din mâini să treacă timpul. „Petre, omul ăsta a venit să prindă vremea din urmă, și tu vrei să-l duci de căpăstru pe ulițe.” Apoi spre mine: „Ești în stare s-o vezi cum mai este ea acum?” „O iau și măritată”, am zis, și mi-a trecut o amărală prin gură. Victoria s-a uitat peste creștetul meu și i-a spus lui bărbatu-său: „Petre, când îi vine rândul lui Paminode Dănilă să fure fân din lunca de la Pădurea Pietroiului?” „Dă-mi lemnul să văd”, a zis Petre, și s-a frecat la ochi. „Vezi că lemnul e după sobă”, i-a răspuns Victoria. Stătea dreaptă și rezemată de canatul ușii, cu mâinile sub cap. Avea pielea neagră de soare de la vârful degetelor până la subțiori. Fața o avea albă, parcă și-ar fi ținut-o numai la lună. Victoria a făcut un semn cu palma să-mi îndepărteze ochii și l-a întrebat pe Petre: „Ai găsit lemnul?” „Da, a zis Petre potrivind inelele peste crestăturile lemnului de corn, lui Paminode Dănilă îi vine rândul să fure din Pădurea Pietroiului de joi în două săptămâni. Asta e pe lemnul meu de pândar, dar el a mai furat de două ori peste rând. Așa că lemnul meu e prea scurt ca să știu în ce zi peste doi ani mai are dreptul o dată.” „Dacă a furat peste rând, o să vină și în joia cu crestătură, care i se cuvine”, i-a întors vorba Victoria. „Ar însemna să-mi dea trei părți din patru, socoti Petre cu inelele de alamă, și anul viitor o să fie pentru el tot un an necrestat, și o să fure și mai mult fără rânduială.” „N-are decât să nu-ți dea nimic și să-i rămână anii necrestați. Numai omul ăsta să poată vedea dropia”, a zis Victoria, și-a desfăcut cocul, și-a lăsat părul negru să-i stea o vreme despletit și pe urmă a început să și-l împletească, cu capul aplecat pe un umăr. I se dezvelise gâtul înalt în partea stângă dinspre mine și i se bătea inima sub o alună neagră, așezată la vârful cercelului alb cu țepi verzi. „Care dropie?” a deschis gura mare Petre, a scăpat inelele de alamă pe cârligul de la capătul lemnului cu ani crestați și a rămas prostit pe picioarele lui scurte. Victoria și-a aruncat părul împletit spre ceafă și l-a prins în față, la umărul drept, să-l mai împletească o dată. Își arata gâtul pe partea cealaltă. Inima îi trecuse sub aluna din dreapta și bătea lângă spinii cercelului. A zis: „Petre, tu n-ai văzut niciodată dropie”. Petre nici n-a încercat să miște, că nu mai știa. „Petre, a început iar Victoria, dropia e greu și de văzut, nu numai de prins. Omul ăsta de-i zicem Miron vrea să prindă dropia. Nu vrea să-i treacă anii care-i mai are fără s-o vadă măcar. Dropia nu se poate prinde nici vara, nici toamna, e greu și de zărit, stă la capăt de miriște, în soare. Și în soare nu te poți uita. Numai iarna pe polei o poți atinge, când are aripile îngreuiate și nu poate zbura și seamănă la mers cu o găină. Greu și atunci. Rar cineva care să prindă clipa potrivită. De multe ori, când e polei nu-i dropie, și când e dropie nu cade polei. Pune-l o dată, Petre, pe Corbu să-ți zică gros cântecul dropiei.” Petre a mai stat o vreme nedeslușit, apoi a zis „Hă!” și a început să râdă cu scuturături. Se săltau și inelele de alamă pe lemnul cu ani crestați. Și Petre râdea și mai tare, vesel că a priceput. I se vedeau dinții albi și curați până la măseaua de minte. M-a bătut cu palma pe umăr: „Așa rămâne, vino de joi în două, la Pădurea Pietroiului. Ai să vezi dropia vara, noaptea și pe lună. Când e vorba de fân pe degeaba, Paminode își scoate din ascunziș și nevasta”. Își privi lemnul cu inele, îl răsuci și zise mirat: „Uită-te, chiar, zău, de joi în două, când fură fân Paminode, e lună plină”. M-am uitat în dreptul crestăturii, unde-și ținea Petre degetul mare cu unghie despicată, și am văzut un bob alb prins în carnea lemnului. Petre și-a trecut marginea unghiei crăpate în jurul bobului alb și mi-a zis: „Parninode începe cositul în toiul nopții. Când fânul nu e nici moale de rouă, nici atins de căldură. Noi o să ajungem la Pădurea Pietroiului mai târziu, când familia lui Paminode o să se răsfire toată printre sălcii și o să-i dea zor să nu-i apuce ziua. La ceasul ăla, Paminode îi trece pe toți la coasă, și pe nevastă-sa, pe care n-o știe nimeni.” Petre vorbea otova, parcă spunea lucruri învățate pe de rost de la Victoria, dar fără miez, numai cu coajă. „Ajunge”, a strigat la el Victoria, care stătea nemișcată la canatul ușii, unde o știam. Era, altfel, îmbrăcată într-o rochie roșie lungă, cu cercei roșii, cu părul împletit rotund în jurul tâmplelor, iar în mână ținea un bici din fâșii de curele unse cu catran. Petre se uita la mine a întrebare și mi-o arăta pe Victoria, o vreme chiar și-a trecut palma peste haina mea, să vadă dacă eu mai eram la fel – eram – și-a mutat ochii și mai mari spre Victoria, în timp ce mă bătea pe neștiute pe umăr: „Așa rămâne, de joi în două”. Victoria i-a întins biciul: „Ia-ți biciul. Trebuia să fii de mult la pogoanele de la ceair”. „Mai dă-mi niște prune”, a mai apucat să spună Petre. „Ia din cufăr. Vezi, când pleci să nu sperii gâștele”. După o vreme l-am auzit pe Petre cum trece călare din curte pe uliță. Fluiera și izbea cu biciul de curele în praful de pe drum.

– Când s-a lăsat noaptea, împreună cu Victoria am aflat de-aproape mirosul de pelin de sub pernă. Dimineața m-am trezit singur. În casă rămăsese scândura goală. Am umblat prin odăi, goale erau toate, pe pereți, pe paturi, la ferestre. M-am întors în odaia în care visasem că am fost cu Victoria, să văd dacă mai e ceva din ce crezusem că a fost. M-am uitat după sobă: lemnul cu inele al lui Petre era acolo, cu bobul alb înspre mine. Am ridicat capacul de la cufăr: înăuntru – prune uscate. Bătea vântul și m-am dus spre fereastră s-o închid. Pe pervaz, o rochie răsucită de vânt se strânsese într-un colț al geamului. Am ieșit în curte, ploua, o femeie arunca iarbă peste niște ostrețe la un cârd de gâște. M-am apropiat și i-am spus în spatele urechii: „Plec și mă-ntorc de joi în două, așteaptă-mă, pe urmă merg să văd dropia la Pădurea Pietroiului”. Femeia s-a întors cu fața spre mine; avea părul veșted, nasul ascuțit și gura pungă. Nu era ea. Și-a dus palmele la urechi, și-a acoperit niște cercei roșii și m-a întrebat răstit: „Cine ești?” Am plecat în sat la mine.

Miron s-a uitat peste câmp, simțise iar ceva, și după o vreme a întrebat:

– Ce-i, Corbule?

– Mi-a adormit calul și trebuie să-l trag lângă lume, ca să mai poată merge și să țină pasul, a răspuns vocea groasă a lui Corbu din locul unde se afla. Se-apropie ziua și vreau să fiu și eu în lumină.

– E adevărat că știi un cântec despre dropie? întreabă străinul, văzând că Miron tace, se apleacă, smulge iarbă în pasul calului, o duce la nări și o aruncă.

– Odată știam cântecul, zice Corbul. Nu l-am mai spus demult și au crescut peste el vorbe străine. Mi-ar fi trebuit acum cântecul și nu știu pe unde i-a adormit fântâna. Mergem la dropie, cine o fi numit așa, nu știu, locurile astea, spre care ne-am rupt satul ca să scăpăm de sărăcie și să luăm în dijmă culesul porumbului. Aș fi cântărit cu cântecul,. culesul și alesul. La dropie, pământul întreg e galben de atâta porumb. Când apune soarele, rămâne ziuă, că e porumbul.

– Am auzit, zice străinul, că i-ai spus odată cântecul despre dropie lui Petre Uraru.

– Petre nu cerea cântece, răspunde Corbu. Poate vrei să spui Victoria, nevastă-sa. Ea nu mai e demult. Oale și ulcele. Nu-mi spune de Petre. El prețăluia paiele cu răboj de aur. Zodiile lumii le mutase pe un băț din ogradă. Neamul lui Dănilă era însemnat între soare și lună. Victoria nu era trecută în crestăturile anilor. Nici Corbu pe care-l vezi. Miron, e drept, a venit mai târziu în sat la noi. Dar când a venit, și de când e la noi, n-avea crestătură, pentru că n-a avut paie. Mi se pare că fac un păcat când e vorba de mine. Petre mi-a trecut o dată pe răboj calul. Se băligase pe niște fân proaspăt. I-a făcut calului o crestătură în dreptul spionului Mariei-Tereza, că fânul era al lui, și nu mai vroia să-l ia.

Corbu își trece calul mai aproape.

– Asta-i cântecul lui Petre. Și ai să te miri că altul era al Victoriei. Numai de-am lua cântecul ei de la urmă, și tot nu răspundea cu al lui. Victoria simțea că n-o să mai fie, și doar era mai tânără decât multe fete. Plecase de la Petre de câțiva ani, și cum voiam s-o iau de nevastă, i-am spus care mi-e gândul. „Corbule, a zis Victoria, nu-mi vorbi de asta, mie mi se apropie ziua cu lună. Măritată am fost, mi-am strâns într-o dimineață lucrurile și am așteptat încă o dată pețitorii, asta a fost demult. Dar am rămas cu lucrurile strânse. Acum le-am desfăcut și le dau singură de pomană la fete, că vremea a trecut străină pe lângă mine. Bun la suflet ești, Corbule, tu să-mi porți pe umăr lada cu ce-a mai rămas din zestrea pământului, pe care nici proștii, nici deștepții nu mi-au văzut-o cum trebuie.” Așa a fost. Racla eu i-am dus-o. l-am cântat la urmă ce-mi spusese să-i cânt: Nu mai e Gălav Laliu, țambalagiu, nu mai e de-un an și-o lună, și țambalul tot mai sună. Cântă-n grâu și-n iarbă verde, de văzut nu se mai vede.

– Mai e puțin până la ziuă, Corbule, schimbă-ți cântecele și vorbește și tu ca oamenii, i-a strigat Miron. Când o fi soare și o să ajungem la dropie, să ai mintea trează, ai grijă, ca să poți vedea porumbul.

– Știu un Laliu, tot țambalagiu, care dă roată prin satele de la Dunăre și caută să se așeze pe acolo, vâră și străinul o vorbă, ca să-l aducă pe Corbu mai spre ziuă.

– Are nume furat. I se opresc cântecele în cutia țambalului. Apoi, către Miron: Uită-te și tu bine, Miroane, când s-o face ziuă și s-o vedea porumbul sau soarele, că mie mi-e foame și nu le mai deosebesc.

Când Corbu a plecat, Miron și-a mânat calul mai în față, apoi s-a întors și și-a luat locul lângă străin:

– Mai avem puțin, și ne odihnim caii. Am mers singur atunci, în noaptea de joi în două, la Pădurea Pietroiului. Coseau toți, printre sălcii, erau mulți, în cap cu Paminode, chiar un copil de vreo șase ani avea o coasă mică pe măsura lui și ciopârțea iarba. Printre femeile țepene, care-și mișcau coasele printre sălcii, n-am deslușit-o pe fata pe care o știam. M-am uitat bine, că era lună plină. La Dunăre, unde am plecat pe urmă și m-ai întâlnit câțiva ani în șir, când lucram la gardurile de pescărie, am stat împreună cu o ceată de oameni din neamul lui Păcuraru. Din traiul cu ziua m-am ales însurat cu o fată din neamul lor. Cum era o fată veselă, nu m-am mai în tors în satul meu, să n-o desprind de locuri și să nu se amărască. De două ori nu știusem pe lângă ce trec. Așa am venit din nou în satul ăsta al lor. Nu mai avem mult, și odihnim caii. La ziuă, caută să stai tot pe lângă mine.

Cocoșii din căruțele convoiului au început pe rând să cânte.

Calul lui Miron mergea cu gâtul întins înainte prin iarbă și își ștergea dinții cu rouă. În față începea să crească o dungă galbenă. Porumbul sau soarele.

Vladimir Colin

O perdea de glicină

– Și asta? întrebă Ieronim.

Dincolo de sulițele metalice ale gardului, în mijlocul căruia poarta desena o dublă liră, fațada ascunsă sub valuri de glicină îl privea cu ferestre mari, întunecate. Era o vilă cu etaj, lipsită de stil dar nu de farmec, și se pomeni în-cercând să ghicească numărul și destinația încăperilor dindărătul perdelei vegetale.

– Vezi și tu cu cât iese din noua aliniere, spuse fără chef Mitu arătând spre blocul de la capătul străzii, imaculat, cu șiruri de balcoane înguste și puzderia ferestrelor încă mânjite cu var.

– Păcat. Are ceva...

Se opri din vorbă. Ce dracu voia să spună?

– Ți-ar fi plăcut să locuiești aici, sugeră Mitu. Dacă n-ai fi plecat.

Și Ieronim tresări, îi citise gândul înainte de a și-l fi putut formula și-l rostise cu simplitate, ca pe o evidență.

Neplăcut surprins, se simți totuși imediat ușurat de parcă Mitu ar fi rezolvat în locul lui o problemă dificilă, cu toate că nimic nu era dificil. Mitu îl cunoștea ca nimeni altul sau mai bine zis îl cunoscuse, dar nu, când după atâția ani îi sunase în dimineața asta la ușă nu se reîntâlniseră ca doi străini și firul se înnodase din prima clipă, ba Mitu păruse chiar puțin stânjenit cu întârziere, dând impresia că are nevoie de timp pentru a realiza într-adevăr că vechiul prieten era din nou acolo, un timp în care evalua tot ce nu mai știau unul despre celalalt și abia apoi, reacționând așa cum ar fi fost de așteptat s-o facă din capul locului de vreme ce se pomenise cu el fără să fi fost înștiințat, ca după o despărțire în seara dinainte, arătă cumva încurcat, poate nedumerit, oricum nu în apele lui. Dar se regăsi curând, Mitu se schimbase uimitor de puțin și vorbea cu aceeași băgare de seamă, ca și cum inventa chiar atunci cuvinte pe care nimeni nu le mai rostise. Nici peste mine anii să nu fi trecut cu prea mare asprime? se întrebă Ieronim. La observația lui Mitu răspunse cu întârziere, poate, și revăzu în minte apartamentul din București aranjat de Sorana cu gustul pe care prietenii i-l invidiau.

În cele patru încăperi totul era funcțional, mobilele își proclamau destinația cu o modernă lipsă de complexe etalând bare nichelate și plăci de lemn plastificat de culoarea untului, gama coloristică a pereților zugrăviți unitar în tonuri studiate se asorta sau contrasta voit nu doar cu gravurile colorate, nonfigurative, prinse între sticle fixate cu lucitoare colțare metalice, dar și cu mochetele comandate anume, lămpile aveau tije reglabile și abajure de metal eloxat, vasele pentru flori și scrumierele de sticlă masivă, cu forme neobișnuite, expuneau surprinzătoare bule de aer captate în materia lor transparentă. Joase, cu perne groase de plastic, fotoliile de living-room erau în-cântător de comode. Vitrina semănând cu severul dulăpior pentru instrumente al unui dentist adăpostea o extraordinară colecție de scoici exotice adunate de Sorana sau dăruite de colegi din Ministerul Comerțului Exterior, la întoarcerea din numeroasele lor călătorii.

Acum, prezențe familiare, bătrânii platani tăceau de ambele laturi ale străzii pavată cu piatră de râu. Când se gândea la târgușorul din care plecase, de fapt, de ce am plecat, se întrebă Ieronim fără să-și amintească răspunsul, i se înfățișau numai răspunsuri, adică pretexte, revedea asemenea, vechi străduțe în pantă, cu ierburi crescute printre pietrele rotunjite de apă, de vreme, de tălpi și roți și copite, revedea praful depus în rigolele trotuarelor înalte și demodate ca niște gulere tari, praful devenit pământ sub ocrotirea bolții alcătuită de coroanele unite ale platanilor, umbra străpunsă de ochiurile mișcătoare ale luminii. Dar se gândea rar la orășelul părăsit, în câte o oră de insomnie sau când îi întâlnea numele în ziar. Uneori, fără să știe, îl regăsea în vis.

– De când n-ai mai dat tu pe aici? întrebă Mitu și felul lui lent de a rotunji cuvintele acorda întrebării anodine o disproporționată gravitate.

– De când am plecat, răspunse Ieronim surprinzându-se că vorbește în șoaptă.

– Mai bine de douăzeci de ani! Mitu părea neîncrezător, ca și cum n-ar fi putut concepe o atât, de lungă despărțire de tot ce-i înconjura. Apoi, scuturând din cap: Apuci să le mai vezi pe toate cum le știi, adăugă. O zi-două să fi întârziat...

Dar Ieronim aflase că noul plan de sistematizare fusese aprobat și simțise că pelerinajul la sursă, cu ideea căruia se amăgise atâta vreme, nu mai putea fi amânat. Ar fi vrut s-o ia cu el și pe Sorana, dar ce să caut eu acolo, se împotrivise, înțeleg, ai amintirile tale, pe mine totuși să mă scutești, de altfel Aslan s-a întors din Filipine și-mi aduce o scoică nemaipomenită culeasă cu mâna lui pe o plajă de acolo și nu vreau și nu pot să-l amân. Știi că depind de el.

– Te-ai întristat, constată Mitu.

Avusese întotdeauna darul de a citi în el. Ieronim ridică din umeri.

– Pare pustie...

Nu încetase să privească vila cu fațada inundată de glicina triumfând în ciorchinii florilor violete. Un rond de nu-mă-uita în fața intrării, ca un mare preș despărțind casa de curtea modestă. De o parte și de alta a clădirii, tufe înalte de liliac. În fund o fi vreo grădină? Și deodată văzu limpede chioșcul de lemn vopsit în verde, cu acoperiș țuguiat, și văzu cele două trepte de piatră și ușoara scobitură făcută de tălpi pe suprafața lor,, parcă muiată de căldură.

– E părăsită? întrebă din nou, mirat că Mitu nu răspunde, apoi întoarse capul spre el.

Mitu nu-l privea.

– Nu știu, spuse cam în silă. Parcă stătea aici... o pereche... oameni retrași. S-ar fi mutat. Mâine-poimâine, oricum...

– Vrei să spui că nu știi cine stătea aici?

Neîncrezător, Ieronim îl măsură din cap până în picioare.

– Oameni retrași, repetă Mitu cu o încăpăținare greoaie. Netezea cu talpa trotuarul și urmărea mișcarea pantofului ca și cum ar fi fost al altcuiva. Ce te miri? izbucni deodată ridicând privirile și, descumpănit, Ieronim se dădu cu un pas îndărăt.

– Iartă-mă, eu...

Era limpede că Mitu știa cine locuia sau locuise acolo, dar relațiile într-un orășel în care, vrând-nevrând, oamenii ajung să se cunoască mai bine decât ar dori presupun probabil complicații pe care nu mi le mai pot închipui, își spuse Ieronim, cine știe unde și cum s-au ciocnit, raporturile dintre ei trebuie să fie mai rigide pentru că legile nescrise ale conveniențelor funcționează aici după norme desuete, de ridicolul cărora puțini își dau seama și, când le înfrâng, se pomenesc izolați, devin simpli oameni retrași.

– Mda, mormăi Mitu și tuși copilărește adăugind cu o vioiciune la fel de copilărească, ei, hai s-o luăm din loc, vreau să-ți mai arăt fosta casă a lui Emilian și pe urmă gata, Viorica ne așteaptă cu masa, nu uita că noi nu mâncăm la patru, ca voi.

În grădina casei lui Emilian fusese explorată jungla Amazonului, acolo se desfășuraseră cruciadele și inamicul public nr. 1 fusese constrâns să se predea eliberând-o pe Anda, Smaranda, Dumnezeule, au trecut peste douăzeci de ani și, amețit de năvala amintirilor răscolite de simpla evocare a grădinii de demult, Ieronim strânse din pleoape. Zâmbea, dar simți o strângere de inimă la gândul că totul dispăruse, până și locurile urmau să dispară.

Oftând, deschise ochii. Mitu se pusese în mișcare și, aruncând o ultimă privire vilei năpădită de glicină, Ieronim grăbi să-l ajungă. Îndată însă îl apucă de braț.

– Mitule... nu știa ce voia să spună, simțea doar că e ceva foarte important și pentru o clipă se chinui să priceapă, apoi cuvintele curseră firesc și-și dădu seama că dorința se deșteptase în el de la început, încă înaintea oricărei rațiuni de a fi, poate chiar de pe când începuseră să urce panta străzii atât de asemănătoare celor din amintirile lui, vreau să văd casa asta, Mitule. La a lui Emilian mergem mâine, dacă n-ai nimic împotrivă. Dar acum, că tot sunt aici...

Tăcut, Mitu își mozolea buza de jos. Într-un târziu strigă:

– Uite ce-i, făcu o pauză și continuă cu un alt glas, neutru, să nu întârzii la masă. Ca străin, ești totuși un străin acum, poți face ce vrei, eu nu mă văd dând buzna peste niște oameni care... și pe urmă s-ar putea să se fi mutat, casa să fie încuiată.

– Hai să vedem, se însufleți Ieronim. Așteptă puțin în stradă. Dacă mă vezi intrând, ne întâlnim la prânz. Dacă nu deschide nimeni, o pornim spre casa lui Emilian.

– Când îți intră ceva în cap...

Mitu rămase în fața porții închipuind o dublă Ură, iar Ieronim o deschise bucuros de sunetul melodios și grav, nu era scârțâitul unei porți banale ci acordul unei mari orchestre ale cărei instrumente de coarde indicau intrarea solistului. Pășind pe aleea cu prundiș mărunt ajunse în dreptul rondului de nu-mă-uita pe care-l ocoli și se opri în fața intrării. Nu văzu soneria, dar un miner prins de o tijă ce dispărea în frunzișul glicinei atârna lângă tocul din dreapta. Cu inima bătând deodată mai repede și pradă unei emoții amestecate, așteptare, teamă, inexplicabilă bucurie, trase de miner.

Dincolo de ușa împodobită în partea de sus cu un evantai de sticle colorate, opace și îngrijit șlefuite, clopoțelul se zbătu într-un clinchet cristalin, nebănuit de pur. Nebănuit? întorcând capul îl zări pe Mitu, nemișcat dincolo de sulițele gardului și-i făcu un semn liniștitor. Ușa se deschise. Mai întoarse o dată capul spre Mitu care apucase doi drugi de fontă și-și apropiase fața privind prin spațiul dintre ei ca un prizonier scrutând de după gratii o fascinantă imagine a libertății, apoi își flutură mâna în chip de salut și intră.

Îl izbi un miros de levănțică și ceară de parchet, dar în vestiarul lat și îngust, despărțit printr-un glasswand de holul spre care suiau trei trepte de marmoră albă, nu se afla nimeni. Sau tocmai plecase cineva, casa nu părea părăsită. Imitând culoarea și formele lemnului, candelabrul de metal din hol avea mai multe brațe cu becuri mascate de globuri mate, ușor alungite și cu fațete hexagonale, dar nici un bec nu ardea. Ieronim înregistră mecanic prezența unei biblioteci pe peretele din stânga și i se păru că recunoaște respectabilul stil vienez, în fața ei zări o masă rotundă și două fotolii mari, de piele, dar îi atrase atenția faptul că unul dintre fotolii era ușor deplasat și că în dreptul lui, pe masa acoperită cu un cristal gros, fusese lăsat un ziar desfăcut. În scrumiera de metal fumega un muc de țigară.

– Am venit, anunță caraghios rotindu-se în căutarea unui interlocutor, își dădu seama cât de nepotrivit răsunaseră cuvintele și se simți stânjenit de parcă ar fi fost surprins în pielea goală.

Dar nu-i răspunse nimeni. Scara de lemn ducând la etaj pornea din fundul încăperii și el se îndreptă într-acolo, răzgândindu-se în ultima clipă pentru a deschide ușa aflată în dreapta. Atunci, încremenit în pragul unei sufragerii, se văzu șezând la o masă lângă o femeie care i se păru cunoscută, știu cine e, își spuse, dar numele avea de străbătut barierele atâtor ani.

– Mulțumesc, destul, se împotrivi Ieronim de la masă acoperind cu mâinile farfuria pentru a o apăra de polonicul pe care femeia îl apropia, iar Ieronim din pragul ușii recunoscu gestul care o scotea din fire pe Sorana și de care, cu timpul, se dezbărase. Anda, știi ce mi-a spus Mitu ieri?

Șocul declanșă un vuiet în urechile lui și nu mai auzi cuvintele schimbate de cei doi, Anda, bineînțeles, și se simți umilit că n-o recunoscuse pe singura și adevărata prințesă îndepărtată, în ambele înțelesuri îndepărtată, dar nu de asta era vorba. Anda cu fața îndulcită de cele două decenii cât n-o văzuse, o nouă Anda în care se ascundea fetișcana cu cozi negre și studenta pășind cu grația plină de precauții a purtătoarei unei invizibile trene, Anda încă frumoasă, altfel frumoasă în calma și tandra aplecare a capului, în neștiuta succesiune a mișcărilor comandate de ritualul mesei.

Fascinat, Ieronim privea. Umilința se estompase și nu mai simțea acum decât o duioasă melancolie nealterată de mirare, nu se mira că se găsise acolo, nici că Anda era lângă el, o dată recunoscută prezența ei i se păru firească și, pe măsură ce o privea, amintirile identificau gesturi uitate, felul cum își ducea mâna la frunte ca și cum ar fi îndepărtat un voal, s-ar zice că porți întruna o rochie de mireasă și că nu te poți obișnui cu voalul, fetele se îngroapă cu rochii de mireasă, poate că am murit. Îmi, numai ea mi-a spus așa, își aminti Ieronim sprijinit de tocul ușii deschise, cât de tineri și de împiedicați eram, Doamne, și cât de frumoși, adăugă, iar vuietul din urechile lui încetă îngăduindu-i s-o audă întrebând auzi tu, îmi, nu, Anda, ar fi vrut să strige, dar îi vorbise celui de la masă și larma talazurilor le acoperi din nou cuvintele.

Perechea nu-l vedea, nu percepuse nici zgomotul ușii, când o deschisese, nu-și dăduse măcar seama că era deschisă. Timpul lui Ieronim era o țesătură aproape destrămată. Într-un fel de plutire, deși se afla în pragul sufrageriei, cu tălpile pe vechile lamele ale parchetului care trosneau strâns când își muta greutatea trupului de pe un picior pe celălalt, privi mobilele de nuc masiv și simți nevoia să le mângâie, dar nu se clinti. Afară, glicina își legăna ciorchinii în dreptul ferestrei. Totul era și el ar fi vrut să rămână pentru totdeauna acolo, ocolit de gânduri, împăcat cu încăperea și cu spectacolul pe care și-l oferea în toropeala blândă a nesperatei regăsiri.

De la o vreme desluși zgomotele întâmplătoare ale tacâmurilor atingând farfuriile, gâlgâitul vinului în pahare, scârțâitul scaunelor când unul dintre cei doi își schimba poziția, apoi începu să înregistreze și cuvintele și se înfioră în așteptarea unei revelații. Numele lui Mitu revenea des, singur sau însoțit de al Viorichii, auzi nume care nu-i spuneau nimic și aluzii la o viață străină. Totul era surprinzător de obișnuit, până într-atât încât se întrebă dacă revelația nu consta în faptul că Ieronim de la masă avea copii, Anda iubea copiii, dar nimic din câte spuneau nu-l lămuri și întrebarea nu primi răspuns.

– Ei bine, spuse atunci Ieronim care era îmi, mai am o oră până la ședință.

– Te întinzi nițel? întrebă Anda.

– Aș vrea. Ședința nu se anunță veselă.

Se ridicară de la masă. Ieronim-Imi își trecu brațul pe după umerii ei și amândoi se îndreptară spre ușa de tocul căreia Ieronim stătea rezemat. Când trecură pe Lângă el întinse brațul și mângâie obrazul Andei, îl simți real, cald, dar perechea păși netulburată în hol și se apropie de scara ce ducea la etaj. Ieronim auzi scârțâitul treptelor de lemn, o ușă se deschise și se închise.

Mai zăbovi o clipă ascultând răsuflarea casei, era însă propria lui răsuflare. Atunci, ferindu-se inutil să facă zgomot, merse până la poarta încununată de evantaiul sticlelor colorate, ieși în dreptul rondului de nu-mă-uita. Poarta gardului repetă sunetul în care i se păruse că recunoaște somptuosul acord al unei mari orchestre, dar se înșelase probabil, acum nu auzi decât un geamăt.

Curând cobora panta străzii pipăind trotuarul cu tălpile. Atingând gardurile și pereții pe lângă care trecea i se păru că totul era mai real decât de obicei. Platanii tăceau. Ar fi vrut să se gândească la perechea pe care o lăsa în urmă, îl distrăgeau însă culorile prea violente, glasurile trecătorilor răsunau asurzitor și nu se putea sustrage mirosurilor. Amețit, ajunse la Mitu aproape la timp.

– Plec cu primul tren, spuse rar, cu un fel de neîncredere, totuși.

Mitu și Viorica nu-i puseră întrebări și nu stăruiră să-l rețină, vorbiră de una, de alta, iar pendula bătrânească număra cu indiferență clipele unui timp iremediabil străin.

Și abia pe peron, atunci când Ieronim dădea să urce în vagon, Mitu îl privi în ochi.

– Mai locuia cineva... acolo?

– Nimeni, răspunse Ieronim.

– Bănuiam, spuse Mitu.

Dar după ce trenul se puse în mișcare Ieronim se uită pe fereastră și-l văzu multă vreme, din ce în ce mai mic pe peronul pustiu, și-și spuse că nici pentru Mitu, probabil, nimic nu mai putea fi ca înainte.

Dominic Stanca

Profeția lui Vasion

Vasion, învățătorul care-și pierduse mintea în cărți, și acum, din prea multă învățătură, nu mai era decât un smintit pe care-l arăta orașul cu mâna, țopăia pe maidanul Pârlitei și striga în gura mare; „Aleluia! Nu va mai fi nici Țara Moldovei, nici Țara Valahă!”...

Cei câțiva calici, adunați pe maidan, se hlizeau întrebându-l: „Vine prăpădul? Se mântuie  lumea?”... Nu, răspundea Vasion, abia acum începe să fie...”

Privit de aproape, Vasion semăna c-un Mesia; un Mesia din a cărui târsoagă de barbă se revărsa în lume o nouă credință. Privit de departe, semăna cu. un corb; cu un corb fantastic, dănțuind în zăpadă, aducând lumii semn sau blestem...

Vardistul de rond îi strigase să plece, spunându-i că glasul nebunului în zadar se tocește, dar popa Sion – parohul Pârlitei – care tocmai ieșise din mica biserică, spuse oarecum șuguind:

– Cel-de-Sus ne vorbește adesea prin graiul nebunilor...

Pe vardist îl descumpăniră vorbele popii – dacă sfinția-sa presupune astfel, mai știi ce-o să fie! – și-l lăsă pe nebun în plata Celui-de-Sus. Vasion dănțui mai departe și strigă ce strigase mereu. Nici unul din cei adunați pe maidan nu putea bănui că omul, strigând ce striga, păcătuiește față de Țara Moldovei; dar când trecu pe-acolo Alecu, feciorul agăi Răzvan, flecăreala lui Vasion n-a mai fost flecăreală, ci vorbă cu tâlc.

– Ce strigă nebunul? opri Alecu târlia. Vardistul zâmbi îmbunat:

– Ia, strigă și el, să nu tacă.

– Și tu te uiți în gura lui daurită? Alungă-l de-aici! Atunci Vasion încetă sa mai joace și veni lângă drum:

– Alexandre-băiete, chiar tu mă alungi?... Cine oare ți-a pus condeiul în mână?! Și buchiile cine te-a-nvățat să le știi? Nu dascălul tău, Vasion? M-ai uitat?

– Nicidecum, răspunse cuconul. Și bazaconia asta c-o singură țară tot de la mata am auzit-o întâi. Când vorbeai de Ștefan cel Bun, pomeneai și de Țepeș cel Rău; când aminteai de vodă Vasile, aminteai și de vodă Matei. „Decât să se bată-ntre dânșii, ziceai, mai bine-ar fi cătat să se-mpace, văzând ei că țările lor sunt o singură țară...” Și dacă vorbeai de frații Movilă, îl pomeneai negreșit pe Mihai cel Viteaz. „Mihai stăpâni ambe țările, care de-o limbă sunt și de-o lege”, așa ne spuneai și lăcrămai că țările s-au desfăcut de sub el. Păcat că n-ai fost și matale pe-atunci: poate vegheai să nu se desfacă... Vezi dar că nu te-am uitat, mon vieux. Dar să știi de la mine că ziua pe care-o vestești e departe: țara de care tot spui n-o să fie, câtă vreme mai sunt în Moldova oameni cu scaun la cap.

Vasion se miră:

– Alexandre-copile, dacă taică-tu se mai poartă cu poale și cu ditamai comănacul grecesc, tu, fiule, care-ai lepădat anteriul, socotit-am că petrecând prin Apus ăi fi venit de-acolo cu alte păreri. Altminteri ce folos de Paris, dac-ai deprins acolo numai moda și numai graiul frâncesc?...

– Treaba mea ce-am deprins! se răsti domnișorul. Nicidecum neghiobia pe care o macini mata și alții, zevzeci ca matale.

– Eu sunt cum ai zis, întări Vasion, dar alții nu sunt; și totuși gândesc și ei ca și mine. Păcat, Alexandre: vițel ai plecat la Paris, și bou te-ai întors.

Calicii, la astfel de vorbe, să crape de râs. Alecu gândi să nu mai lungească taifasul c-un om de nimic, în auzul prostimii. Dar nici rușinea n-o putea lăsa nespălată. Strigă:

– Urzești împotriva Moldovei? Dacă vreau, te bag la pârnaie!... Și plesnind telegarii, zbură cu târlia din loc.

Vasion făcu o reverență adâncă pe urma târliei și adăugă o vorbă de duh, în grai franțuzesc:

– Vous etès très aimable avec un pauvre diable... Calicii făcură haz și mai mare de vorba-i străină și de schimonoseala în care Vasion încremeni câtva timp. Dar apoi, din gârboveala-i strâmbată săltă ca un arc dezdoit și țopăi din nou prin zăpadă și din nou strigi ce-a strigat. Vardistul însă nu-i mai îngădui să rămână:

– Taci, conule dascăl! Sfârșește odată! Cine seamănă vânt, culege furtună...

Dar Vasion nu sfârși; strigă și mai mult.

A doua zi, învățătorul nu mai veni pe maidan. Cei care se obișnuiseră să-l știe acolo, să-l vadă jucând sau să-l audă strigând, scorniră – unii că agia l-a trimes la Galați, alții c-a fost dus la Stambul. Dar n-a fost așa.

Într-o zi – era zi de duminică – se lăsă pe maidanul Pârlitei un corb, croncănind... Ieșenii văzuseră corbi de când lumea, dar corbul acela – parcă mai mare, bizar în mișcări și straniu în glas – atrase luarea-aminte celor care tocmai atunci ieșeau din mica biserică.

Țopăind prin omăt, cu aripile larg desfăcute și croncănind răstit spre oraș, corbul, privit de departe, semăna cu un corb, dar privit de aproape, semăna cu un om. De-altminteri calicii strigaseră de cum l-au văzut: „Iată-l pe dascăl! A venit Vasion!”... Și se puseseră strașnic pe râs, ca-n zilele când se afla între ei într-adevăr Vasion. Nici unul din cei adunați pe maidan n-ar fi putut bănui că pasărea neagră, cârâind pe limba ei păsărească, păcătuia față de Țara Moldovei; dar când feciorul agăi Răzvan, trecând în târlie, se opri ca s-o vadă și ascultă ce-i ziceau gură-cască, strigătul ei n-a mai fost croncănit, ci vorbă cu tâlc.

– Ce-ndrugă nerozii? îl întrebă pe vardist. Vardistul zâmbi:

– Îndrugă și ei, să nu tacă.

– Anume, ce zic?

– Cică pasărea asta ar fi Vasion, conu’ dascăl.

– Vasion... Îngăimă domnișorul. Și tu ce păzești? se răsti la vardist. Îi lași să facă răzmiriță ziua-n amiaz?!... Împușcă pasărea și alungă buntașii!

Vardistul ar fi făcut neîndoielnic așa, dar popa Sion – parohul Pârlitei – care tocmai ieșise din mica biserică, spuse oarecum șuguind:

– Ades Cel-de-Sus ne trimete semne prin păsări... Alecu plecase și pe vardist îl descumpăniră vorbele popii. Dacă sfinția-sa presupune astfel, mai știi ce-o să fie?... Lăsă flinta pe umăr, n-o duse la ochi; dar după ce plecă și părintele, socoti vrând-nevrând, ca un om al legii ce e, să-și facă cât de cât datoria. Încercă însă cu duhul blândeții:

– Hâșșș, conule dascăl! Sfârșește odată! Cine seamănă vânt, culege furtună...

Dar corbul nu încetă; cârâi mai amarnic; și nici nu zbură: avea o aripă ruptă.

Văzându-l așa, mai gândindu-se poate și la vorbele popii, vardistul alungă numai gloata, iar pasărea o lăsă, ca-nainte, în plata Celui-de-Sus... Și corbul săltă mai departe și croncăni, croncăni... Rămase acolo, pe maidanul Pârlitei, mereu țopăind prin zăpadă, croncănind, croncănind...

Vestea se răspândi în oraș. Unii au râs, alții chiar înclinară să creadă că Vasion s-a preschimbat într-un corb.

În zilele care-au urmat mai apoi, corbul obosi să mai sară, stătea cufundat în omăt – și rar, uneori, se răstea croncănind spre oraș.

Și când, într-o zi anumită, în târg se strânsese mulțime de oameni jucând laolaltă hora unirii, când forfota străzii, jocul, fanfara ajungeau ca un zvon îngeresc pe maidanul Pârlitei, un calic i-a strigat:

– Ți s-a-mplinit profeția, bătrâne! Acum suntem toți o singură țară!

Dar corbul păru că nu știe nimic; și nici nu știa. Era corb: nu era Vasion, și nici sfântul Duh. Cârâia absent și privea fulgii mari, mătăsoși ce se lăsau atunci peste Iași.

Cuconul Răzvan ocolise mulțimea. Se prefăcea că nu știe sau că nu vrea să știe. Își luase arma din cui și plecase, chipurile, la vânătoare de ciori. Și după ce trecu de Pârlita, corbul zăcea pe maidan împușcat.

Și ningea, ningea peste Iași.