/ Language: România / Genre:antique

Robyn Young

Cruciada 1


ROBYN YOUNG

CRUCIADA

Volumul 1

PARTEA ÎNTÂI

1

Cartierul veneţian, Acra,

Regatul Ierusalimului 28 septembrie 1274

Săbiile se arcuiră, apoi se repeziră şi se ciocniră. Oţelul se izbi de oţel, în mod repetat, cu un sunet ascuţit şi puternic. Fiecare lovitură era mai puternică decât precedenta, iar ciocnirile brutale aproape smulgeau armele din mâinile celor care le mânuiau. Soarele ardea pietrele roşii şi prăfuite din curte, izbindu-i cu razele sale drept în cap pe cei doi bărbaţi care atacau şi parau, învârtindu-se unul în jurul celuilalt.

  Bărbatul mai scund asuda din greu, cu părul alb lipit de ţeastă şi cu buzele răsfrânte din pricina concentrării. Cămaşa îmbibată de sudoare i se lipise de spate. Nici el, nici adversarul lui nu purtau armuri. Scundacul iniţia mai multe atacuri decât celălalt, ţâşnind în faţă după câte o serie de lovituri laterale ca să ţintească mortal pieptul celuilalt cu vârful armei. Cu trecerea timpului însă, loviturile deveneau tot mai haotice. Ca şi cum fiecare ar fi trebuit să fie şi ultima: precisă, puternică, descumpănindu-l pe scundac pentru că eşua şi, ca atare, era obligat să pregătească încă una. Nu mai putea susţine multă vreme un asemenea asalt. Era deja obosit, iar adversarul lui, mai înalt şi mai atletic, continua să pareze cu uşurinţă, imperturbabil, fiecare lovitură. Cu cât scundacul devenea mai frustrat şi mai agitat, cu atât rânjea mai tare adversarul său. Era genul de rânjet care, poate, se vedea pe botul unui rechin care îşi deschide fălcile pline de colţi pentru muşcătura fatală. Era un rânjet ciudat: mai degrabă nişte dinţi dezveliţi şi strânşi decât un zâmbet, dar era clar că Angelo Vitturi se distra copios.

  După alte câteva lovituri, pe care le respinse cu mişcări dure şi tăioase ale sabiei, Angelo începu să se plictisească. Era foarte cald afară şi el simţea o băşică formându-se în palmă, unde pielea i se frecase de mânerul îmbrăcat în piele al armei pe care era incrustată o piatră semipreţioasă translucidă. Când scundacul dădu un nou asalt, Angelo îl evită cu eleganţă, îl prinse de încheietura mâinii şi îi împinse cu putere braţul la o parte, ridicând vârful propriei sale arme la gâtul adversarului. Acesta scoase un ţipăt, în parte de frustrare, în parte din pricina durerii resimţite la încheietura mâinii.

  Ud din pricina transpiraţiei şi încremenit într-un rânjet copilăresc de plăcere, chipul lui Angelo deveni dur, exprimând dispreţul.

  ― Pleacă.

  Lăsă încheietura mâinii scundacului, îşi coborî lama sabiei şi sprijini arma de un zid scund care încercuia o zonă pătrată de iarbă.

  Bărbatul cu părul alb rămase pironit locului, gâfâind, cu sudoarea picurându-i de pe vârful nasului, în vreme ce Angelo se duse la un servitor ce aştepta ţeapăn ca statuile care decorau curtea interioară a palatului. Acesta îi dădu un pocal cu vin îndoit cu apă de pe tava de argint pe care o ţinea în mână. Angelo goli pocalul într-o clipă, apoi se întoarse către bărbatul care gâfâia.

  ― Ţi-am spus să pleci.

  Omul păru să-şi revină în fire.

  ― Şi banii mei, domnule?

  ― Banii?

  ― Pentru lecţia predată, domnule, rosti individul, incapabil să privească drept în ochii negri ai lui Angelo.

  Angelo izbucni în râs.

  ― Şi pentru ce să te plătesc? Ce m-ai învăţat nou astăzi? Ce mi-a oferit această lecţie care să merite măcar un ţechin? Ridică din sprâncene. Poate un pic de amuzament? Lăsă pocalul pe tava servitorului. Pleacă, înainte de a mă decide să închei duelul. Dacă o fac, vei pierde mai mult decât nişte bani.

  Angelo se întoarse cu spatele la instructor şi luă o haină neagră de catifea tivită cu blană, care fusese pusă pe zid şi pe care şi-o petrecu acum pe după umeri.

  Înfrânt, instructorul îşi luă şi el haina şi porni să traverseze curtea, roşu la faţă de furie.

  Angelo tocmai îşi încheia centura din zale argintii peste mijloc când pe una din uşile care duceau spre clădirea maiestuoasă din spatele lui se ivi o fată. Ca toate celelalte sclave de pe proprietate, tânăra purta o rochie albă subţire, prinsă în talie cu o centură aurie. O bonetă îi acoperea părul. Fata îl văzu pe Angelo şi se îndreptă spre el, cu privirea în pământ şi cu un chip lipsit de orice expresie.

  ― Stăpânul mi-a cerut să vă spun că-i sosesc oaspeţii. Cuvintele ei erau greu de înţeles, aşa cum le rostea chinuit, într-o limbă pe care nu o cunoştea prea bine şi care îi împleticea limba. Vă roagă să vă alăturaţi lor, domnule.

  Angelo îşi vârî sabia în teaca de la centură, cu un gest violent care o făcu pe fată să tresară. Fără să-i acorde tinerei nicio atenţie, porni spre palat. Sclava se dădu speriată din calea lui.

  Ajuns la douăzeci şi opt de ani, Angelo era fiul cel mare al lui Venerio Vitturi şi moştenitorul afacerii familiei, pornită dinainte de cea de-a treia cruciadă de către străbunicul lui, Vittorio. Angelo se ducea în mod regulat în piaţa de sclavi din Acra, unde vindea toate surplusurile pe care le deţinea tatăl său, înainte de a da o mână de ajutor la trimiterea încărcăturilor înapoi spre Veneţia. Când afacerile familiei fuseseră înfloritoare, în zilele în care veneţienii controlau comerţul din zona Mării Negre, familia Vitturi dominase pieţele de sclavi de la graniţele Imperiului Mongol, furnizând cele mai frumoase fete nobililor apuseni din Outremer şi Veneţia şi cei mai puternici băieţi armatei mameluce din Egipt. Treptat însă, Genova, al doilea din cele trei mari state comerciale italiene, reuşise să preia controlul asupra rutelor comerciale din jurul Mării Negre. Acum, familia Vitturi rămăsese una dintre puţinele familii veneţiene care continuau traficul de carne vie, dar pentru asta trebuia să se bazeze pe marfa provenită din comerţul care se desfăşura la nord de Marea Roşie.

  Fetele pe care tatăl lui Angelo le păstra pentru proprietatea sa erau întotdeauna crema cremelor. Cu vârste între unsprezece şi şaisprezece ani, ele erau în majoritate mongole minione cu ochii ovali şi păr negru des şi cercheze pe ale căror chipuri copilăreşti apăruseră deja indicii ale trăsăturilor puternice caracteristice rasei lor. Familia lui Venerio se mărise mult în ultimii zece ani, Angelo nutrind o repulsie profundă faţă de toate rudele minione şi cu pielea mai închisă la culoare care se iveau pe proprietate, căci niciuna dintre acestea nu semăna cu mama lui mică şi îndesată. Deşi fetele care purtau în pântece sămânţa tatălui lui Angelo rămâneau sclave, copiii lor erau crescuţi asemenea cetăţenilor liberi, erau botezaţi şi primeau educaţie. Angelo înţelegea faptul că tatăl lui nu putea rezista ispitelor unor asemenea femei tinere şi exotice; el însuşi gustase din astfel de ispite şi le găsise încântătoare. Însă nu putea pricepe cum era Venerio in stare să crească progeniturile acestor femei inferioare la fel cum îşi creştea propriii copii legitimi. Angelo hotărâse cu mult timp în urmă că lucrurile aveau să se schimbe atunci când el va prelua cârmele afacerii familiei. Asta dacă va mai avea vreo afacere de moştenit. După cum se scursese anul anterior, totul părea din ce în ce mai nesigur. Deocamdată refuza să ia în calcul o asemenea posibilitate. Iar dacă în acea zi totul avea să decurgă conform planului, nici nu va mai avea motive să-şi facă griji din acest punct de vedere.

  Angelo străbătu un pasaj larg, decorat cu mozaicuri albe şi albastre. Când deschise uşile duble din lemn închis la culoare, patru bărbaţi îşi ridicară privirea de pe scaunele pe care şedeau, în jurul unei mese mari, octogonale, poziţionate în centrul sălii spaţioase şi aerisite de recepţie. Apropiindu-se, Angelo se uită la ei. Se afla acolo armurierul, Renaud de Tours, un bărbat de vârstă mijlocie în plin proces de chelire, care îi aprovizionase pe regele Ludovic al IX-lea şi elita lui de cavaleri francezi în cursul ambelor cruciade sfârşite atât de tragic. Alături de Renaud, cu mâinile întinse ţeapăn pe masă, şedea Michael Pisani, un pisan tuciuriu şi subţiratic, specializat în exportul de săbii de Damasc, unele din cele mai bune arme din lumea cunoscută, de asemenea furnizor de echipamente de război pentru mulţi nobili ai Apusului. Era un om temut de competitori, ştiindu-se că îi forţa să renunţe la diverse afaceri prin folosirea de mercenari care să-i determine pe aceştia să cedeze lupta, el asigurându-şi astfel contractele. Al treilea bărbat, ars de soare şi cu părul de culoarea nisipului, era Conrad von Bremen, al cărui oraş de origine era afiliat la Liga Hanseatică, confederaţia puternică de oraşe germane care conducea zona Mării Baltice. Favorizată de un contract profitabil cu cavalerii teutoni, afacerea lui Conrad consta în creşterea şi furnizarea de cai de război. Ochii albaştri şi zâmbetul leneş al germanului ascundeau o fire potenţial sinistră, căci se zvonea că el ordonase asasinarea a doi dintre propriii săi fraţi ca să pună mâna pe afacerea familiei, deşi era posibil să nu fie decât o bârfă răuvoitoare lansată de competitorii lui ca să-l discrediteze. Nimeni nu ştia cu certitudine. Al patrulea bărbat, un individ corpolent, care asuda îmbrăcat cu o haină groasă de brocart în ciuda căldurii de afară, era Guido Soranzo, un constructor genovez de nave cu mare influenţă. Angelo îi cunoştea pe toţi – la fel ca majoritatea comercianţilor din Acra – căci erau patru dintre cei mai puternici negustori occidentali din Ţara Sfântă, dacă nu îl punea la socoteală şi pe propriul lui tată.

  După ce Angelo se aşeză, un al cincilea bărbat se ivi dintr-o cameră alăturată, însoţit de trei sclave tinere, care îl urmau precum coada unei comete. Fetele duceau tăvi de argint pe care se găseau carafe cu vin roze, pocale şi platouri încărcate cu struguri negri, smochine purpurii şi migdale pudrate cu zahăr.

  ― Fiule, salută Venerio când îl zări pe Angelo.

  Avea o voce profundă şi aspră. Deşi era solid, se deplasa cu o graţie dobândită în urma anilor îndelungaţi de folosire a sabiei. Făcut cavaler de dogele Veneţiei şi fost guvernator al republicii, Venerio era un nobil de a patra generaţie, care beneficiase de toată educaţia şi instrucţia militară presupuse de titlul său.

  ― Cum a fost lecţia? întrebă el, în vreme ce fetele se răspândiră în jurul lui, aşteptând ca el să se aşeze înainte de a pune tăvile cu bunătăţi pe masă.

  ― Am nevoie de un instructor nou.

  ― Deja? E al doilea pe care îl schimbi în tot atâtea zile. Poate că nu mai ai nevoie de antrenament.

  ― Nu cu neisprăviţii cu care m-am luptat săptămâna asta.

  ― În fine, rosti Venerio, zâmbind rece în chip de salut spre bărbaţii tăcuţi din jurul mesei, astea sunt chestiuni de lăsat pe altă dată. Astăzi avem de discutat lucruri mult mai importante.

  Angelo zâmbi pentru sine observând expresiile de pe chipurile celorlalţi. În spatele acelor poze studiate simţea confuzie, nerăbdare şi, cel puţin în cazul lui Guido Soranzo, mânie abia reprimată. Niciunul nu ştia de ce fuseseră cu toţii invitaţi acolo. Însă erau pe punctul de a afla.

  Ştergându-şi sprânceana cu o cârpă boţită de mătase pe care o smulsese din mâneca hainei de brocart, Guido se repezi primul.

  ― Şi care sunt aceste lucruri importante? Îl fixă pe Venerio cu o privire impacientată. De ce ne-ai chemat aici, Vitturi?

  ― În primul rând, să bem, replică Venerio, trecând cu uşurinţă la dialectul genovez.

  Două fete făcură un pas în faţă când el pocni din degete, după care începură să toarne vinul.

  Guido nu era însă dispus să joace după cum voia gazda sa să-i cânte. Fără să demonstreze măcar curtoazia de a vorbi în dialectul Venețian, continuă în genoveza lui natală.

  ― N-am niciun chef să beau vinul tău până ce nu aflu de ce am fost chemat. Întinse o mână cărnoasă înspre încăperea luxoasă. M-ai adus aici ca să te lauzi?

  ― Te asigur că nu-i vorba despre ceva atât de plăcut.

  Guido luă foc din pricina calmului lui Venerio.

  ― Stai într-un palat al conaţionalilor mei ca un barbar care poartă podoabele victimelor sale ca pe nişte trofee!

  ― Nu Veneţia a început războiul care a dus la expulzarea Genovei din Acra, Guido.

  ― Mănăstirea Sf. Sabas era a noastră de drept! Ne protejam proprietăţile!

  Bărbia lui Venerio tremură din pricina primului semn de iritare.

  ― Asta aţi făcut voi după ce aţi pus mâna pe mănăstire? Când aţi dat iama în cartierul nostru, aţi distrus case, aţi omorât bărbaţi şi femei şi aţi ars multe din navele noastre în port? Chipul i se linişti şi vocea îi reveni la normal. Tu ţi-ai păstrat palatul, nu? Ai tras foloase de pe urma războiului la fel de mult ca şi mine, Guido. Spre deosebire de majoritatea oamenilor tăi, tu ţi-ai menţinut afacerile din Acra. În plus, genovezilor li s-a permis acum să revină în cartierul lor.

  ― Cartierul nostru? Cel pe care ni l-au lăsat veneţienii e aproape o ruină!

  ― Camarazi, interveni Conrad într-o italiană greoaie, cu accent. Războiul Sf. Sabas s-a încheiat acum aproape paisprezece ani. Haideţi să lăsăm trecutul în urmă. Vinul tău îmi face cu ochiul, Venerio. Arătă înspre pocale, cu privirea aţintită asupra lui Guido. Oare chiar trebuie să ne certăm pentru bătălii vechi atunci când ne e sete şi suntem încă treji?

  ― Bine spus, zise Michael Pisani, ridicând pocalul lui şi bând.

  După câteva clipe, Guido se cufundă într-o tăcere beligerantă. Înșfăcă pocalul lui şi sorbi din vin.

  ― Domnilor, rosti Venerio, aplecându-se în faţă. Haina în stil arab, lungă, din mătase bleumarin, cu glugă, pe care o purtau majoritatea celor stabiliţi în Orient, i se întinse pe pieptul larg. Vă mulţumesc că aţi venit la această întrunire. Cred că invitaţia mea v-a luat prin surprindere. Nu suntem prieteni. Au fost multe momente în care am fost în tabere diferite în diverse conflicte. Acum însă, poate pentru prima dată, avem ceva în comun. Făcu o pauză şi îi privi pe fiecare. Afacerile noastre scad.

  Urmă o tăcere.

  Michael îşi desfăcu mâinile cu degete lungi, se lăsă pe spate, apoi se aplecă iarăşi în faţă. Conrad zâmbi, dar ochii lui albaştri rămaseră aţintiţi asupra lui Venerio.

  După câteva clipe, Renaud vorbi cu o voce cântată, care suna ca un clopoţel.

  ― Te înşeli, Venerio. Afacerea mea merge perfect. Se ridică în picioare. Îţi mulţumesc pentru ospitalitate, dar nu cred că mai avem ceva de discutat. Îşi înclină capul în direcţia celorlalţi. La revedere.

  ― Când ai făcut ultima dată armuri pentru regii Apusului, Renaud? întrebă Venerio, ridicându-se si dominându-l cu înălţimea lui pe micuţul francez. De când n-ai mai echipat vreo armată pentru bătălie? Şi tu, Conrad? Se întoarse spre german. Câţi cai au cumpărat teutonii de la tine anul acesta? Câtă vreme a trecut de când regii şi prinţii se băteau pentru a primi armăsarii tăi de război?

  ― Asta nu trebuie să te preocupe pe tine, murmură Conrad, dar zâmbetul lui păli.

  Venerio se întoarse către Guido, care îl privea cu o ostilitate nedisimulată.

  ― Sursele mele mi-au spus că şantierele tale navale zac nefolosite de luni întregi, şi aici, şi în cartierul genovez din Tyr.

  ― Nu-mi vine să cred că aud aşa ceva, mârâi Guido. Ţi-oi fi luat tu prin furt un palat genovez, Venerio, dar jur pe Dumnezeu că nu vei pune mâna pe afacerea mea. Nu ţi-aş vinde ţie nici dacă aş ajunge să locuiesc într-un canal, fără cămaşă pe mine!

  ― Dar nu vreau afacerile voastre. Pe niciuna, rosti Venerio, uitându-se la ceilalţi. Mă aflu în aceeaşi postură ca şi voi.

  Guido pufni dispreţuitor.

  ― Tata spune adevărul, interveni Angelo cu o figură severă şi uitându-se cu ochii lui negri la Guido. Dacă profiturile noastre continuă să scadă aşa cum au făcut-o în ultimii doi ani, nu ne vom mai putea permite să păstrăm acest palat. Am fost deja obligaţi să dăm afară patru servitori. În ultimele douăsprezece luni am văzut cum veniturile ne scad dramatic. În trecut, cele mai profitabile contracte ale companiei Vitturi erau cu mamelucii, dar de când sultanul Baybars şi-a început campaniile împotriva forţelor noastre din Palestina şi a mongolilor din Siria, a primit sclavi pe gratis cu nemiluita. Se spune că doar în urma atacului asupra Antiohiei a capturat peste patruzeci de mii. În condiţiile noului armistiţiu, asta înseamnă că el nu mai are nevoie de sclavi de la noi pentru armata lui.

  Venerio dădu din cap.

  ― În ultimul secol, afacerile noastre, înfiinţate de strămoşii şi taţii noştri, au ajuns să fie cinci din cele mai vechi şi mai redutabile companii din Orient. Acum văd cum negustorii de zahăr, haine şi mirodenii iau locul nostru – Venerio lovi masa cu degetul – şi profiturile noastre.

  Renaud se aşezase între timp, dar continua să pară gata de plecare.

  ― A fost un an greu pentru noi toţi, recunoscu Michael Pisani. Admit că afacerea mea nu merge foarte bine. Dar nu văd ce sens are să discutăm deschis despre asemenea treburi personale. Nu putem face nimic.

  ― Ba da, replică Venerio, aşezându-se la loc. Dacă lucrăm împreună, putem întoarce roata norocului. Apusul nu-şi mai doreşte o nouă cruciadă, iar în Orient mamelucii respectă armistiţiul. Aceasta este cauza scăderii afacerilor noastre: tratatul de pace semnat de Edward al Angliei şi sultanul Baybars acum doi ani. Venerio îşi petrecu o mână prin părul înspicat cu alb, tuns şi aranjat cu grijă, la fel ca restul fiinţei lui. Afacerile noastre profită de pe urma războiului, nu a păcii.

  Guido pufni iarăşi.

  ― Şi ce propui tu, Venerio? Să punem capăt păcii?

  ― Da. Exact asta propun.

  ― Dar e scandalos! exclamă Guido.

  Ceilalţi păreau uluiţi.

  ― Afacerile noastre au nevoie de război, Guido, răspunse Venerio cu calm. De-asta avem nevoie ca să supravieţuim.

  ― Avem nevoie de contracte, ripostă Guido.

  ― Noi ne ocupăm cu sânge şi cu bătălii. Fiecare dintre noi s-a îmbogăţit de pe urma conflictelor armate. Hai să nu ne mai ascundem după degete în privinţa asta.

  Guido vru să riposteze, dar îl întrerupse Michael.

  ― Aşteaptă, Guido, rosti el, privindu-l pe Venerio. Lasă-l să vorbească.

  ― Au existat şi înainte perioade când astfel de armistiţii au generat scăderi pe pieţele de care ne ocupăm noi, continuă Venerio. Cred însă că veţi fi de acord că anul ăsta a fost groaznic. În ultimii zece ani am pierdut multe rute comerciale şi avanposturi în favoarea mamelucilor. Iar acum, că singurele oraşe rămase în mâna noastră în urma campaniilor lui Baybars sunt Acra, Tyr şi Tripoli, competiţia comercială dintre noi şi firmele rivale mai tinere a devenit acerbă.

  Michael dădu din cap.

  ― Iar acum noului Mare Maestru al templierilor i s-a dat permisiunea să construiască o flotă care să deservească estul Mediteranei, iar prin asta competiţia va deveni şi mai dură.

  ― Flota va sluji intereselor militare, interveni Renaud. Asta s-a convenit la Conciliul de la Lyon în mai. Din câte am auzit, Marele Maestru vrea să blocheze ieşirea navelor comerciale din Egipt, ca să slăbească puterea de negoţ a sarazinilor. Dacă scopul ar fi fost unul comercial, papa nu ar fi aprobat moţiunea. Ordinele militare rămân singura speranţă a papalităţii pentru recucerirea Ierusalimului şi recâştigarea teritoriilor pierdute în faţa sarazinilor. Mă îndoiesc că Sfântul Părinte şi-ar dori ca templierii să irosească atâtea resurse valoroase doar ca să-şi umple propriile buzunare.

  ― Templul îşi umple de ani buni buzunarele, rosti Conrad, ridicând din umeri. Nu m-ar surprinde să folosească oportunitatea pentru a şi le îndesa şi mai tare.

  ― Asta nu e o problemă care să ne preocupe pe noi astăzi, îl întrerupse Venerio.

  ― Mă îndoiesc că va trebui să te preocupe vreodată chestia asta, rosti Guido cu amărăciune, terminându-şi vinul şi trântind pocalul pe masă. Veneţia şi Templul vor merge mână în mână, ca întotdeauna. Afacerea mea va avea mai mult de suferit decât a oricărui altuia de pe urma contractului Marelui Maestru.

  ― Cum e posibil aşa ceva, replică Venerio, când cavalerii Sfântului Ioan au intrat în această afacere alături de templieri? Din câte ştiu, nu ţi-ai pierdut contractele cu ei. Ba chiar mă aştept să văd afacerea ta înflorind în aceste condiţii.

  ― Ştim cu toţii cum lucrează măreţul Templu, ripostă Guido, turnându-şi vin în pocal şi vărsând o parte pe masă. Până la urmă, vor prelua întreaga afacere. Mă îndoiesc că ospitalierii vor ajunge să construiască măcar o vâslă!

  ― Dacă aşa stau lucrurile, atunci nu e de presupus că vei vrea să găseşti alte căi pentru a-ţi revigora şantierele navale între timp?

  Guido se uită la pocalul lui, dar nu mai zise nimic.

  Venerio privi în jurul mesei.

  ― Vreţi să vă vedeţi nevestele ajunse în stradă şi cerşind mâncare? tună el. Servitorii voştri duşi, casele şi lucrurile de valoare vândute? Priviţi dincolo de palatele voastre. Sunt nobili ca şi voi, care au pierdut totul. Îi găsiţi putrezind prin canalele de scurgere din Acra, alături de muşte, rahaţi şi leproşi. Aveţi idee câţi copii am cumpărat de la părinţi înfometaţi şi disperaţi că n-au ce să dea de mâncare nou-născuţilor? Vreţi ca propriii voştri copii să fie vânduţi ca sclavi vreunui emir bogat?

  ― Eşti lipsit de politeţe, Venerio, rosti Renaud, încruntându-se uşor. Evident că niciunul dintre noi nu vrea asta.

  ― Dacă nu întreprindem nimic, Renaud, cu aşa ceva ne-am putea confrunta. Ştim prea bine că singurul motiv pentru care sarazinii au respectat armistiţiul este pentru că au fost obligaţi să-şi concentreze eforturile împotriva mongolilor. Când vor termina cu asta, mamelucii se vor întoarce iarăşi împotriva noastră şi ne vor distruge. Am lucrat destul împreună cu ei ca să ştiu cât de mult ne urăsc şi cum ne vor plecaţi definitiv de aici. Iar până la venirea acelei zile, care vă asigur că va veni, noi stăm aici aşteptând dezastrul şi sărăcind cu fiecare zi care trece. Trebuie să facem ceva acum, impunându-ne condiţiile, înainte de a pierde totul.

  Conrad luă un ciorchine de strugure de pe o tavă şi îşi băgă o boabă în gură.

  ― Sunt siderat de propunerea ta, Venerio. Cum intenţionezi să încâlci un armistiţiu încheiat între forţele noastre şi sarazini? Culese sâmburii de strugure dintre dinţi. Trupele creştine sunt slabe şi divizate. Au apărut probleme în privinţa tronului din Acra. Şi, în afara cazului că organizăm o invazie pe scară largă împotriva Egiptului, nu văd ce i-ar putea determina pe sarazini să lanseze un asalt serios.

  ― Ce vreau eu să propun va genera conflict în Palestina, răspunse iute Venerio. N-am nicio îndoială în privinţa asta. Pentru musulmani va fi o declaraţie de război mai clară decât dacă le-am ataca oraşele. Se vor ridica împotriva forţelor noastre cu miile. Şi, da, vom avea nevoie de forţe militare ca să reuşim, dar nu de o armată întreagă, ci doar de un grup mic de soldaţi.

  ― Şi de unde îi vei lua, Venerio? interveni Guido.

  ― Plănuim să obţinem ajutorul Templului, răspunse Angelo. Noul Mare Maestru a spus de mai multe ori răspicat că trebuie să ne recuperăm teritoriile pierdute în mâinile sarazinilor. Din câte am fost informaţi, intenţionează să vină în Acra ca să-şi ocupe locul cuvenit peste un an. Credem că poate fi convins să ne ajute. Suntem încrezători că va vedea mai degrabă beneficiile decât riscurile.

  Guido gemu, dar îşi feri privirea de cea a lui Angelo.

  Michael se încruntase.

  ― Chiar dacă reuşim să pornim un război, n-avem nicio şansă să-l încheiem cu bine. Nu-i putem învinge pe sarazini în luptă. S-ar termina totul chiar înainte de a începe.

  ― Chiar dacă forţele noastre ar fi învinse de mameluci, noi nu am pierde nimic, Michael, contraatacă Venerio. Ba chiar am profita de pe urma expulzării forţelor Apusului de pe aceste ţărmuri. Dacă vor fi victorioşi, mamelucii îi vor alunga pe competitorii noştri, permiţându-ne mână liberă să dominăm comerţul dintre Orient şi patriile noastre. N-avem nevoie de o bază aici ca să facem bani de pe urma sarazinilor. După dispariţia forţelor noastre, sarazinii vor avea alte bătălii de purtat, de exemplu cu mongolii. Vor avea în continuare nevoie să fie echipaţi de război. Venerio făcu o pauză pentru ca vorbele lui să-şi facă efectul. Michael şi Conrad păreau căzuţi pe gânduri. În cele din urmă, nu contează cine câştigă, creştini sau sarazini. Oricum, profiturile noastre vor exploda.

  ― Dar ce anume vom face, mai exact, Venerio? întrebă Renaud. Care e propunerea ta?

  Venerio zâmbi. Avea acum întreaga lor atenţie şi auzea asta în vocile lor, aşa cum o vedea pe chipurile lor. Chiar şi Guido îl asculta. Luă pocalul în mână.

  ― Domnilor, vom schimba lumea.

  2

Cartierul genovez, Acra

13 ianuarie 1276

― Marco, spune-mi! Ce-o să faci?

  ― Lasă-mă în pace, Luca, rosti Marco cu voce coborâtă, încercând să dea la o parte mâinile băiatului de pe braţul lui.

  ― Sunt fratele tău! Spune-mi!

  Din camera alăturată se auzi o tuse înfundată şi o voce tremurândă pătrunse prin pânza destrămată care acoperea intrarea.

  ― Marco? Tu eşti?

  ― Da, mamă, rosti acesta, continuând să se lupte, cu cât mai puţin, cu fratele lui.

  ― Unde ai fost?

  ― La muncă, mamă.

  Se auzi un oftat de mulţumire.

  ― Eşti un om bun, Marco.

  Cuvintele tremurate se sfârşiră brusc într-un acces de tuse, un răpăit de şuierături violente care îi făcu pe cei doi fraţi să tresară.

  Măriţi de spaimă, ochii căprui ai lui Luca se întoarseră spre deschizătura dintre încăperi.

  ― Du-te, îi spuse Marco în şoaptă. Du-i nişte apă. Are nevoie de tine!

  Luca păru pe punctul de a ceda, dar auzi accesul de tuse transformându-se într-un şir de respiraţii şuierătoare. Stârnit, se uită fix la fratele lui.

  ― O să-i spun tatei.

  Marco îşi miji ochii. Îşi smulse braţul din strânsoarea lui Luca, făcându-l pe băiat să se împiedice.

  ― Spune-i ce vrei, şuieră el. Dar ştii şi tu că va fi prea beat ca să te asculte!

  Marco tăcu, cu privirea aţintită asupra obiectului disputei lor, prins strâns în pumnul lui. Vârful letal de ascuţit al pumnalului era îndreptat spre chipul fratelui său. Încet, Marco lăsă arma în jos. Încheietura mâinii lui se albise din pricina strânsorii.

  ― E vorba de Sclavo, nu-i aşa? rosti Luca cu o voce mică. Lucrezi iarăşi pentru el. Ai promis. Spuneai că n-o s-o mai faci. Ai promis.

  ― Şi ce altceva să fac? mormăi Marco. Suntem genovezi. Ştii ce înseamnă asta în oraşul nostru? Înseamnă că suntem nimic. Veneţienii, pisanii şi ceilalţi ne-au luat totul. Sclavo e singurul care îmi dă de lucru.

  ― Tata a spus că vom pleca în Tyr. O să lucreze din nou, iar noi îl vom ajuta, şi mama o să se facă bine.

  ― Spune asta de nu ştiu când, ripostă Marco. Nu se va întâmpla niciodată.

  ― Poate că se va întâmpla. Nu ai de unde să ştii.

  ― Nu-mi vine să cred că încă te mai încrezi în el. Marco îşi menţinea vocea coborâtă cu mare efort. Nu-i pasă de nimic de când şi-a pierdut afacerea.

  ― N-a fost vina lui. Cauza a fost războiul.

  ― Eşti prea mic ca să ştii ce vorbeşti, replică Marco, cu amărăciune. Eu aveam şase ani când s-a terminat războiul Sf. Sabas. Ţin minte. Tata putea lăsa baltă brutăria ca să plece în Tyr împreună cu ceilalţi, ca s-o ia de la capăt. Însă era prea mândru şi prea încăpăţânat ca să-i lase pe veneţieni să câştige, aşa că a rămas. Am văzut cum genovezii au părăsit cartierul şi familiile care ne cumpărau pâinea au dispărut. Ochii lui Marco străluceau. În cele din urmă, nu a mai avut fondurile necesare pentru strângerea recoltelor şi măcinarea grânelor.

  Luca îl urmărea tăcut pe Marco, iritat să-şi vadă fratele atât de nefericit.

  ― Poate că va fi mai bine, acum că genovezii încep să se întoarcă.

  ― Va dura mulţi ani ca ai noştri să reconstruiască ceea ce aveau aici, iar tatei nu-i mai pasă de afacere. Nu-i pasă de nimic în afară de băutură şi de curve!

  Luca îşi astupă urechile, dar Marco aruncă pumnalul pe jos şi îşi prinse fratele de încheieturi, dându-i palmele la o parte. Îl trase pe Luca spre fereastră, departe de deschizătura spre încăperea adiacentă, unde respiraţia mamei lor se calmase, transformându-se în şuierăturile uşoare pe care le scotea atunci când dormea profund.

  ― Unde crezi că se duc banii plătiţi de familia care locuieşte sub noi? întrebă Marco. Tata a închiriat casa ca să poată continua să se ducă la taverne! Când ai să deschizi ochii, Luca? Acum nu am mai rămas decât noi şi mama. Trebuie să avem singuri grijă de noi!

  ― Sclavo e un om rău, icni Luca. Te-ai întors plin de sânge. Am văzut sânge şi pe hainele tale. Şi am văzut cum se uită oamenii la tine, ca şi cum le-ar fi frică. Spun că faci lucruri rele.

  ― N-am de ales, Luca. Cine altcineva te-ar hrăni sau i-ar cumpăra mamei poţiunile de care are nevoie? Marco apucă bărbia fratelui său. Şterse apoi obrazul lui Luca. Promit că e ultima dată când fac ceva pentru Sclavo.

  ― Ai mai spus asta şi înainte.

  ― Acum e altceva. Sclavo îmi va da suficienţi bani ca să nu ne mai facem griji anul acesta. O să pot căuta şi altceva de lucru, poate pe la docuri sau să adun pământ pentru grădinile de legume, orice.

  Luca se uită la pumnalul care zăcea pe podea, cu lama lucind stins.

  ― O să faci rău cuiva, murmură el.

  Marco îşi încleştă fălcile.

  ― Dacă n-o fac, mama nu va trece peste iarna asta. Trebuie să mă laşi să mă duc, Luca. Şi nu-i poţi spune tatei nimic. Faci tu asta pentru mine? Văzând că Luca ezită, adăugă. Atunci pentru mama?

  Luca încuviinţă timid, şi atunci, Marco se forţă să zâmbească. Îi dădu drumul fratelui său şi se duse să ia pumnalul de jos. Apucă un sac care părea deja plin şi înghesui arma înăuntru, între o pătură şi un coltuc de pâine uscată.

  ― Cât vei lipsi? întrebă Luca, urmărindu-şi fratele cum leagă sacul la gură. Prin fereastra aflată în spatele lui pătrunse o adiere rece mirosind a ploaie, care îl făcu să se înfioare. Şi dacă mamei i se face şi mai rău?

  Marco se opri şi se uită la fratele lui.

  ― Mă duc până în port. Nu ştiu cât va trebui să aştept nava lui. Poate câteva zile, poate mai mult. Părea pentru prima dată nervos. Ştiu doar că ar trebui să ajungă aici în curând.

  ― Nava cui?

  ― Ştii unde e poţiunea mamei. Dacă i se face rău, i-o dai. Marco se duse la fratele lui. Spune-i că sunt la muncă. Şi tatei la fel, dacă întreabă.

  Îl îmbrăţişă scurt pe Luca, apoi porni spre ieşire, aruncându-şi sacul pe umăr.

  Luca se furişă în camera mamei lui. Era o încăpere dominată de salteaua de paie pe care ea dormea, fragilă ca o pasăre rănită, cu o pătură roasă trasă până sub bărbie. Se lăsă pe vine şi îi atinse fruntea cu mâna. Nici prea caldă, nici prea rece. O sărută pe obrazul ei moale ca un pergament fin, apoi ieşi din încăpere, închizând încet uşa în urma lui.

  ***

Templul, Acra

17 ianuarie 1276

Will Campbell îşi puse palmele pe pervaz şi privi afară prin fereastra îngustă. Priveliştea din faţa lui îl ameţea prin deschidere. Undeva departe, dedesubt, valurile mării se spărgeau de stâncile de la baza turnului trezoreriei, care se ivea drept din zidul de protecţie al preceptoriului. Will resimţi impactul valurilor în vibraţia zidului. Dinspre apele albastre ale Mediteranei sufla un vânt îngheţat, astfel că Will nu putea decât să se bucure de mantia groasă pe care o purta peste tunică şi cămaşă. Crucea roşie din dreptul inimii se vedea stacojie pe materialul alb al hainei. Îşi amintea de iernile din Scoţia, din Londra şi din Paris, acolo unde îşi petrecuse adolescenţa, ca fiind mai amarnice decât cele din Acra. Dar după opt ani petrecuţi în Ţara Sfântă se obişnuise cu clima mai caldă, aşa că acum era surprins de scăderea dramatică a temperaturii.

  Fusese o iarnă grea. Unii spuneau că era cea mai rece din ultimii patruzeci de ani. Vânturile dinspre nord suflau cu putere din direcţia mării şi şuierau prin labirintul de biserici, palate, magazine şi moschei din capitala cruciaţilor, răscolind gunoaiele, dând pe spate glugi, răsturnând acoperăminte de cap şi făcând oamenii să lăcrimeze. Gheaţa pentru care nobilimea bogată plătea ca să-i fie adusă vara de pe vârfurile muntelui Carmel se întindea acum gratis pe pervazurile ferestrelor şi în pragurile uşilor, astfel încât copiii de pe stradă se repezeau să o rupă în bucăţi şi să o sugă. În rada exterioară a portului, galerele se înălţau şi coborau odată cu valurile care treceau în forţă de pragul de intrare şi împroşcau pale de spumă în aer când se izbeau de Turnul Muştelor, fortul de pază poziţionat în extremitatea promontoriului estic al portului. De câteva săptămâni, nicio navă nu se aventurase în afara portului şi niciuna nu intrase. Cavalerii Templului făceau acum permanent de pază pe zidurile dinspre mare ale preceptoriului, scrutând orizontul întunecat de furtuni şi blestemând vremea în timp ce aşteptau să zărească nava care avea să-l aducă la ţărm pe Marele lor Maestru, pentru prima dată după alegerea lui cu doi ani în urmă. Sutele de cavaleri, preoţi, sergenţi şi servitori care ocupau preceptoriul erau nerăbdători.

  Uşa se deschise şi prin ea pătrunse un bărbat, care se alătură celorlalţi nouă din încăpere. Will întoarse privirea auzind o tuse familiară şi îl văzu pe Everard de Troyes târându-se către un scaun lăsat liber lângă căminul în care ardea focul. Pe fundalul sutanei negre, chipul zbârcit al bătrânului preot, cu cicatricea urâtă care îi brăzda obrazul de la buză până la sprânceană, părea îngrozitor de palid. O pereche de ochelari se odihneau pe vârful nasului, cu sticla lentilelor aproape lipită de ochii injectaţi de sânge. De sub gluga rasei ieşiseră câteva şuviţe de păr alb.

  ― Îmi cer scuze pentru întârziere, rosti el cu o voce care, deşi fragilă, atrase imediat atenţia tuturor. Drumul până aici aproape că m-a omorât. Se aşeză cu greutate pe scaun şi se încruntă la bărbatul cu părul negru ca pana corbului care şedea vizavi de el. Nu pricep de ce trebuie mereu să ne întâlnim în apartamentele tale, maestre seneşal. Poate că în tinereţea mea aş fi fost în stare să sar peste o sută de trepte ca o capră de munte, dar multe ierni au trecut de atunci.

  ― Frate Everard, răspunse seneşalul cu răceală, am convenit că aici e cel mai bine să aibă loc întrunirile Frăţiei. Cel puţin aşa putem susţine că ne strângem ca să discutăm treburile Templului. Mă îndoiesc că un astfel de pretext i-ar păcăli pe curioşi dacă ne-am întâlni în camerele tale. Suntem un grup de oameni prea mare ca să trecem neobservaţi. Trebuie să fim atenţi să nu stârnim suspiciuni.

  ― Cu excepţia mareşalului, dumneata eşti autoritatea templieră cu cel mai înalt rang din Outremer, maestre seneşal. Mă îndoiesc că cineva îţi va contesta acţiunile. Everard oftă văzând că seneşalul se încruntă. Dar sunt de acord, trebuie să fim prudenţi.

  ― Cu siguranţă că va trebui să fim după ce va sosi Marele Maestru, rosti seneşalul cu severitate. Atunci libertatea de care ne-am bucurat în aceşti ultimi doi ani ne va fi serios îngrădită. Îi privi pe ceilalţi bărbaţi aflaţi în încăpere. Unii dintre voi n-aţi purtat încă pe umeri povara pe care am purtat-o noi, ceilalţi: să trăim şi să muncim alături de un maestru căruia i-am jurat credinţă şi pe care trebuie să-l trădăm, ba chiar să lucrăm direct împotriva lui, în fiecare zi. Când v-aţi alăturat Frăţiei vi s-a cerut să depuneţi noi jurăminte, jurăminte care adesea le contrazic pe cele pe care le-aţi depus atunci când aţi fost primiţi în ordinul Templului. Când Marele Maestru va ajunge aici, veţi înţelege pe deplin dificultatea acestei sarcini. Însă veţi învăţa să vă descurcaţi, sublinie el, cuprinzându-i pe toţi cu privirea. Secretul Anima Templi trebuie păstrat indiferent de preţ. Cu şapte ani în urmă aproape că am fost descoperiţi de cei care, din ignoranţă sau din răutate, doreau să ne distrugă. Cea mai mică greşeală ne poate costa vieţile. Privi fără să vrea spre Everard, care se încruntă, ştiind că seneşalul se referea la Cartea Graalului. Să nu uitaţi niciodată, continuă el, prefăcându-se că nu remarcase iritarea lui Everard, că fiecare dintre voi credeţi că ţelurile noastre sunt lăudabile, dar Biserica ne-ar arde pe rug dacă ar descoperi în ce direcţie lucrăm. Şi, dacă ar şti la ce folosim noi fondurile Templului, oamenii din propriul nostru ordin, fraţii noştri de arme, ar fi primii care ar aprinde acel rug.

  Will se uită la bărbaţii care îl ascultau cu atenţie pe seneşal. Acesta era de două ori mai bătrân decât unii dintre ei şi de patru ori mai impozant. Tânărul preot portughez care se alăturase Frăţiei la câţiva ani după Will, cei trei cavaleri recent admişi şi sergentul, la douăzeci de ani cel mai tânăr membru, erau transpuşi. Chiar şi cei doi cavaleri mai vârstnici care lucrau de mulţi ani alături de seneşal păreau captivaţi. Poate că Everard era capul Anima Templi, dar seneşalul era coloana vertebrală.

  Era pentru prima dată de luni întregi când se întâlneau zece dintre ei. Lipseau doar doi membri ai grupului: era vorba despre cavalerii care se ocupau de interesele Frăţiei în Apus şi care se găseau în Paris şi în Londra. Împreună, precum cei doisprezece apostoli ai lui Iisus, formau Anima Templi: Sufletul Templului.

  Will nu se simţea foarte pătruns de discursul vibrant al seneşalului. Îi venea în continuare greu să se înţeleagă cu acel om care, dincolo de Frăţie, era responsabil cu administrarea generală a treburilor Templului în Orient, în special de procedurile judiciare din interiorul ordinului şi de pedepsirea cavalerilor. Seneşalul nu-l uitase pe Will pentru răzvrătirea lui din urmă cu cinci ani, declarând răspicat că încă era de părere că ar fi trebuit întemniţat pe viaţă pentru comportamentul lui de trădător. În sinea lui, Will recunoştea că faptele lui reprezentaseră o abatere gravă de la folosirea corectă a resurselor Anima Templi, abatere care dusese la moartea unui om şi distrusese aproape orice şansă de pace dintre creştini şi musulmani. Doar că tot el simţea că se pocăise suficient şi în anii scurşi de atunci îşi dovedise cu prisosinţă loialitatea faţă de cauza organizaţiei. Dacă ar fi putut întoarce timpul ca să anuleze contractul ilegal încheiat cu ordinul asasinilor pentru omorârea sultanului Baybars, o tentativă care eşuase şi care se soldase doar cu moartea unuia dintre ofiţerii de încredere ai sultanului, ar fi făcut-o bucuros. Însă, cum aşa ceva era imposibil, nu putea decât să spere că seneşalul şi ceilalţi membri ai Frăţiei aveau să uite totul într-o bună zi. N-avea de gând să continue tot restul vieţii să plătească pentru greşeala comisă.

  ― Şi acum să deschidem această întrunire, spuse seneşalul, uitându-se la Everard, care privea distrat înspre focul din cămin. Avem multe de discutat.

  ― Într-adevăr, rosti preotul, părând că se trezeşte la viaţă. Ochii lui se întoarseră spre Will. Cum fratele Campbell s-a întors în această dimineaţă cu veşti din Egipt, propun să înceapă el.

  Will se îndreptă de spate în vreme ce toată lumea îşi întoarse atenţia spre el. Îl privi fix pe seneşal, care îi susţinu căutătura cu o expresie clară de ostilitate întipărită pe chip.

  ― Cu câteva luni în urmă, fratele Everard m-a rugat să aranjez o întâlnire cu aliatul nostru mameluc, amir Kalawun, ca să aflăm planurile mamelucilor pentru anul care vine. Acum douăsprezece zile m-am întâlnit cu omul lui Kalawun la marginea deşertului Sinai.

  ― Iartă-mi întreruperea, frate Campbell, rosti, ezitând, unul dintre cavalerii mai tineri, după ce aruncase o privire spre seneşal. Te pot întreba de ce n-ai discutat direct cu aliatul nostru?

  ― Kalawun crede că e prea periculos să se întâlnească personal cu oricare dintre noi, rosti Everard, înainte ca Will să poată răspunde. Asta a fost condiţia pe care a pus-o ca să accepte să lucreze alături de noi după ce James Campbell i-a câştigat suportul. Preotul nu observă încordarea lui Will la menţionarea numelui tatălui său. Este o asigurare rezonabilă şi prudentă. În calitate de principal locotenent al lui Baybars, Kalawun este mult prea cunoscut ca să călătorească nestingherit, iar orice absenţă a lui este greu de explicat. Îl foloseşte pe acest servitor ca intermediar de când ne-a devenit aliat. Dacă ar fi fost să ne trădeze încrederea, cred că s-ar fi întâmplat până acum. Continuă, frate, îi zise el lui Will.

  ― Tabăra mamelucă a fost relativ liniştită de când sultanul Baybars a semnat armistiţiul pe zece ani cu regele Edward. În ultimele luni, mamelucii au fost ocupaţi în principal cu pregătirile pentru apropiata căsătorie a fiului lui Baybars cu fata lui Kalawun. O mutare, adăugă Will, uitându-se la membrii mai noi ai Frăţiei, despre care noi şi Kalawun sperăm să aibă darul de a-l aduce mai aproape de moştenitorul tronului, asupra căruia continuă să-şi exercite influenţa. Din câte mi s-a spus, Baybars nu intenţionează să ne atace în viitorul apropiat. Acum e preocupat de mongoli. Există informaţii că ei s-ar apropia de teritoriile nordice ale mamelucilor.

  Cavalerii mai tineri şi sergentul dădeau din cap, cu un aer mulţumit.

  ― Sunt veşti bune, fraţilor, zise Everard, uitându-se la ei, dar trebuie să ţinem seama de cât de fragil este actualul echilibru. De-a lungul anilor, între forţele noastre şi musulmani s-au încheiat multe armistiţii. Altele, la fel de multe, au fost încălcate. Poate părea o binecuvântare faptul că atenţia lui Baybars e îndreptată în altă parte, dar orice război este dăunător cauzei noastre, şi noi nu putem fi recunoscători că o altă rasă a intrat în colimatorul lui. Fraţilor, pacea este ţelul nostru, între toate naţiunile şi toate popoarele. Îi privi pe toţi cu o expresie dură. Ţineţi minte asta.

  ― Fratele Everard are dreptate, zise Velasco, preotul portughez, un omuleţ nervos care căpătase obiceiul de a-şi ridica sprâncenele de câte ori vorbea, ca şi cum ar fi fost permanent uluit de cuvintele care îi ieşeau pe gură. Şi nu doar asupra mamelucilor trebuie să ne concentrăm atenţia. Dacă vrem ca pacea la naşterea căreia am contribuit să dăinuie, şi propriile noastre forţe trebuie iluminate spiritual.

  Will se trezi că strâmbă din nas la auzul expresiei. Îl deranja. Credea cu toată tăria în ţelurile Anima Templi, dar conceptele idealiste, sau cel puţin limbajul asociat lor, îl iritau, ca o masă copioasă pe care el nu reuşea să o digere complet.

  Poate că asta se întâmpla din pricină că în cea mai mare parte a vieţii lui fusese educat să-i urască exact pe acei oameni cu care acum încheia alianţe, chiar dacă îi erau prieteni. Sarazinii şi evreii erau inamicii Domnului, erau unelte diavoleşti împotriva cărora trebuia să lupţi, sau cel puţin aşa îl învăţaseră Biserica şi ordinul. Will renunţase de mult la o asemenea doctrină, după cum nu-l mai interesa deloc problema recuceririi Ierusalimului sau a războiului împotriva necredincioşilor. Conştientizase ororile unui câmp de bătălie şi fusese martor la morţile lipsite de demnitate şi de logică ale soldaţilor din ambele tabere; îşi pierduse tatăl într-un astfel de conflict armat. Ştia prea bine că nu aşa se putea obţine o viaţă mai bună. La fel ca mulţi occidentali care se stabiliseră în Outremer, ţinutul de dincolo de mare. În Acra, în mijlocul unei aşezări atât de eterogene, unde atâtea rase umane trăiau şi munceau laolaltă, pacea nu reprezenta doar un ideal, ci o necesitate. Uneori Will avea sentimentul că lumea din jurul lor se mişca într-un asemenea acord cu ţelurile grupului lor, încât îi venea să se ridice în picioare şi să strige. Uneori ura din tot sufletul secretomania care îl înconjura. Ştia însă prea bine că doar aşa Frăţia putea supravieţui. Poate că lumea întreagă se mişca în aceeaşi direcţie, dar dacă se săpa un pic dincolo de crustă se puteau sesiza vechile ostilităţi şi uri, ca nişte valuri sub suprafaţa apei, chiar şi în Acra, oraşul păcatului, aşa cum îl caracterizase Papa de la Roma. Secretul Anima Templi constituia scutul său protector, pavăza de apărare contra tuturor acelor forţe aflate în conflict.

  Will ieşi din plasa propriilor gânduri, când îl observă pe Everard uitându-se la el. Expresia de pe chipul preotului era indescifrabilă. Will privi în altă parte, deranjat de intensitatea acelei căutături, simţind că Everard îi poate citi gândurile.

  ― Jumătate din bătălie a fost deja câştigată, rosti unul dintre cavalerii mai tineri ca răspuns la comentariile lui Velasco. Până ce nu va accepta nevoia de reformă şi nu va ataca problema corupţiei care macină întreaga sa structură, Bisericii îi va fi extrem de greu să convingă conducătorii Apusului, ca să nu mai vorbim despre oamenii simpli, că o cruciadă reprezintă o cale meritorie către mântuire. De prea mult timp a deturnat asemenea războaie în folosul propriu. Motivele acestei instituţii au devenit prea transparente. Popoarele din Occident nu mai au niciun chef să plece într-o călătorie periculoasă până aici, riscându-şi viaţa şi integritatea corporală, ca să scoată sabia şi să lupte, mai ales acum, când tuturor le e clar că aceia care îi îndeamnă să procedeze astfel nu o fac pentru slava lui Dumnezeu, ci pentru propriile buzunare.

  Unul dintre cavalerii mai vârstnici, un englez pe nume Thomas, clătină din cap în semn de dezacord cu discursul plin de pasiune al mai tânărului său confrate.

  ― Sunt mulţi creştini în Apus care, dacă ar avea ocazia, ar fi bucuroşi să smulgă Ierusalimul din mâinile musulmanilor. Aceşti oameni continuă să creadă că musulmanii şi evreii sunt blasfemiatori şi adoratori ai unor zei falşi, iar prezenţa lor poluează Oraşul Sfânt. Continuă să creadă că ei şi doar ei merg pe calea adevărului. Dorinţa de cruciadă n-a murit.

  ― Dar în cadrul Conciliului de la Lyon, ripostă cavalerul tânăr, niciunul dintre regii importanţi ai Apusului nu a răspuns la cererea papei de a se lua Crucea. Ba chiar au fost puţini cei care au participat la lucrări.

  ― Actualmente, conducătorii occidentali sunt prea angajaţi în propriile lupte ca să pornească într-o cruciadă, replică Thomas. Însă nu e nevoie decât de un lider puternic pentru a aduna o forţă hotărâtă, iar popoarele Apusului se vor năpusti încoace în speranţa eliberării Oraşului Sfânt. Membrii ordinului nostru vor asta. Fratele Everard are dreptate. Pacea din acest regat, la instituirea căreia am contribuit, este extrem de fragilă. O simplă tensiune în oricare dintre direcţii şi echilibrul se va rupe.

  ― Iar eu mă tem că Marele Maestru s-ar putea dovedi un astfel de conducător, rosti seneşalul, împreunându-şi mâinile sale mari. Nu a făcut un secret din faptul că intenţionează să recucerească prin mijloace militare teritoriile pe care noi le-am pierdut în favoarea lui Baybars. La Lyon a fost cel mai fervent susţinător al unei noi cruciade. Ar putea deveni una din cele mai mari ameninţări la adresa păcii cu care ne vom confrunta de la semnarea tratatului.

  Thomas şi celălalt cavaler veteran au încuviinţat cu gravitate.

  ― Atunci va trebui să facem tot ce putem ca să-l convingem să renunţe la planurile lui în acest sens, rosti Velasco, arcuindu-şi sprâncenele. Nu-i putem oferi lui Baybars niciun pretext ca să ne atace în vreme ce noi suntem atât de slăbiţi. Forţele lui ne-ar copleşi. Iar Acra – se uită un pic confuz la Everard – Camelotul nostru, ar dispărea, împreună cu toţi locuitorii dintre zidurile oraşului şi cu orice speranţă de împăcare între creştini, musulmani şi evrei, deziderat pentru care noi ne-am luptat, ca şi predecesorii noştri, de aproape un secol. Până la moartea lui Baybars şi la venirea unui nou sultan la cârma Egiptului şi a Siriei, cu care să avem încheiată o alianţă, nu vom fi în siguranţă.

  Everard schiţă un zâmbet auzind cuvântul Camelot, numele pe care el îl dăduse oraşului Acra, dar zâmbetul îi pieri repede de pe buzele lui.

  ― E posibil să ne aştepte vremuri grele, rosti el pe un ton sumbru, dar acest pericol ne va pândi mereu.

  Ne-am asumat o misiune grea, iar soluţiile sunt la fel de dificile. Nimic care să merite pe această lume nu se obţine uşor. Este un proces lent. Privirea lui alunecă spre Will. Dar înregistrăm progrese. În ciuda grijilor noastre, nu trebuie să pierdem asta din vedere. Acum dispunem de un aliat puternic în Egipt, un aliat care va avea influenţă asupra viitorului sultan, iar în Acra am încheiat înţelegeri cu cei care cred în cauza noastră. Noi suntem cei care, prin intermediul gardianului nostru, am adus pacea în Outremer. Iar câtă vreme domneşte pacea, câtă vreme toţi copiii Domnului trăiesc în armonie, noi vom triumfa.

  Will se sprijini de perete văzând cum oamenii sorbeau literalmente vorbele rostite de Everard. Văzu cum cuvintele preotului îi umpleau de speranţă şi convingere, şi se trezi surprins de cât de motivant se putea dovedi bătrânul. Îl cunoştea pe Everard de prea mult timp ca să mai fie copleşit de personalitatea lui; fusese biciuit, insultat, cocoloşit şi educat de preot; îl văzuse în toate ipostazele posibile. Din când în când însă, prindea ceva din zbor, o sclipire de geniu în tonul aspru al prelatului, şi brusc se trezea că are din nou nouăsprezece ani, că se află iarăşi în Templul din Paris, ascultându-l pe Everard cum îi povesteşte pentru prima dată despre Anima Templi.

  Îşi dădea seama că amintirile măriseră, probabil, intensitatea momentului, îl făcuseră mai grandios decât fusese în realitate. Însă îşi amintea la fel de bine, ca şi cum s-ar fi aflat în transă, de dezvăluirile preotului legate de înfiinţarea Frăţiei după un război cu musulmanii care dusese aproape la nimicirea forţelor creştine din Ţara Sfântă; un război stârnit de un fost Mare Maestru templier. Îşi aminti cu câtă atenţie îl ascultase pe Everard explicând faptul că mandatul iniţial al Frăţiei fusese acela de a proteja Templul şi vastele sale resurse militare şi economice de interesele personale sau politice ale conducătorilor săi. În timp, pe măsură ce alţi membri intrau în Frăţie, mulţi dintre ei având ranguri oficiale înalte sau fiind învăţaţi, adică oameni care veneau cu idei proprii, scopul grupului se extinsese la păstrarea păcii în Outremer şi între creştini, musulmani şi evrei.

  La vremea respectivă, Will protestase cu vehemenţă faţă de asemenea idei, spunând că religiile creştină, musulmană şi mozaică erau ireconciliabile; că fiecare dintre ele avea un singur Dumnezeu adevărat şi că niciunii nu aveau să se încline respectuos în faţa credinţei altora. Nici atunci când Everard îi explicase că Anima Templi nu-şi propunea să schimbe credinţele ca să se potrivească una cu alta, ci mai degrabă să ajungă la un armistiţiu de comun acord în cadrul căruia oamenii de toate religiile să poată coexista, Will nu crezuse că aşa ceva e posibil. Însă în anii scurşi de atunci, ajunsese să vadă cu propriii ochi cum oameni cu credinţe diferite puteau trăi împreună, beneficiind de pe urma comerţului şi a împărtăşirii de cunoştinţe şi experienţă.

  Ascultându-l acum pe Everard cum discută un tratat pe care el şi Velasco îl scriseseră pentru a sublinia similarităţile dintre cele trei credinţe, Will se întreba dacă el însuşi se putea dovedi vreodată atât de motivator pentru alţii. Putea el determina oamenii să-şi dea viaţa pentru o cauză pe care o susţinea, aşa cum preotul îl determinase pe tatăl lui şi chiar pe el? În minte i se insinuă întrebarea ce vor face ei după moartea lui Everard. Preotul se apropia de nouăzeci de ani şi era mai bătrân ca oricine altcineva cunoscut de Will. Adesea îşi spunea că doar hotărârea de a vedea ţelurile Anima Templi îndeplinite era cea care îl mai ţinea în viaţă pe bătrân; acolo unde carnea devenise de mult neputincioasă, rămăseseră doar voinţa şi înflăcărarea. Privirea lui Will se îndreptă asupra seneşalului, care vorbea despre modul de distribuire a tratatului. Cel mai probabil, seneşalul avea să fie ales şeful lor după moartea lui Everard. Iar Will ştia că în acea zi, locul lui din cadrul cercului la a cărui refacere contribuise, cercul pentru care se sacrificase tatăl lui, avea să fie în primejdie.

  Întrunirea continuă aşa încă o oră, înainte ca seneşalul să o declare închisă. Will observă că Everard devenea tot mai nerăbdător şi îl privea tot mai insistent. După ce membrii Frăţiei plecară unul câte unul, convenind să se întâlnească iarăşi după sosirea Marelui Maestru, preotul îl prinse pe Will singur pe scări.

  ― Trebuie să vorbesc cu tine, William.

  ― Despre ce?

  ― Nu aici, replică încet Everard. Vino în camera mea.

  3

Citadela, Cairo

17 ianuarie 1276

Bestia se plimba nervoasă, cu muşchii încordându-i-se pe sub piele. Din când în când, buzele i se răsfrângeau dând la iveală nişte colţi prelungi şi ascuţiţi, şi atunci animalul mârâia, cu un sunet gutural care părea venit din străfundurile pământului, ca şi cum s-ar fi ciocnit nişte stânci. Plini de puncte, ochii săi de un auriu lichid se uitau printre zăbrelele cuştii la mulţimile de oameni care sporovăiau în jurul închisorii sale. Fiinţa lui interioară urla cu toată puterea împotriva încarcerării, vrând să se năpustească înainte şi să atace.

  De cealaltă parte a sălii de recepţie, Kalawun al-Alfi, comandantul trupelor siriene, urmărea leul cum se agită. Era un exemplar superb. Întreaga fiinţă a fiarei emana forţă şi furie. Mai târziu aveau să ducă acea cuşcă în afara zidurilor oraşului în sunetul unei fanfare de trompete şi tobe, eliberând animalul. O vreme avea să fie frumos. După aceea leul avea să fie vânat. Astăzi însă, totul însemna doar spectacol. Mirele avea privilegiul să dea lovitura fatală bestiei, iar Kalawun ştia că prin asta emoţia obişnuită dată de vânătoare avea să fie redusă în intensitate. Lui, unuia, îi plăcea să-şi urmărească prada, să muncească din greu şi să se întreacă cu alţii pentru a o vâna. Ceea ce urma să se întâmple era prea facil. O moarte mai puţin nobilă.

  Kalawun sorbi un pic de şerbet dulce, plimbându-şi privirea peste mulţimea de oficialităţi, guvernatori şi militari care umpleau sala. Vocile lor estompau notele discrete ale ceterelor şi harpelor mânuite de muzicienii special angajaţi. Privirea lui se opri asupra celor doi fii ai săi, as-Salih Aii şi al-Ashraf Khalil, ambii făcuţi cu cea de-a doua nevastă şi ambii bruneţi, cu trăsături puternice, ca ale tatălui lor. La doisprezece ani cel mai mic copil al lui Kalawun, Khalil trăgea permanent de gulerul dur al hainei albastre cu care îl îmbrăcaseră servitorii, nu fără greutate, în acea dimineaţă. Kalawun zâmbi pentru el însuşi, apoi privi în altă parte, atras de un grup de tineri, parţial ascunşi vederii de unul din stâlpii de marmură albă şi neagră care flancau sala. Unul dintre acei tineri era Baraka Khan, moştenitor al tronului Egiptului şi, din acea zi, ginerele său. Oarecum intrigat de motivul atenţiei lor, Kalawun se îndreptă spre treptele podiumului din spatele lui, unde se găsea tronul sultanului, cu braţele împodobite cu două capete de leu sculptate din aur.

  Un sclav tânăr, ceva mai în vârstă decât grupul de băieţi care îl înconjurau, poate având în jur de şaisprezece ani, stătea cu spatele lipit de zid. Băiatul îşi ţinea capul ridicat şi privea undeva în depărtare. Chipul lui părea încremenit într-o expresie indescifrabilă şi doar poziţia lui nefirească şi rigidă îi trăda disconfortul. Baraka le povestea cu însufleţire ceva celorlalţi. Pe chipul încadrat de plete negre îi înflorise un zâmbet larg. Kalawun se încruntă şi îşi înălţă capul ca să vadă mai bine pe deasupra mulţimii.

  Îmbrăcat cu o haină galbenă de ceremonie, comandantul unuia din regimentele mameluce îl opri: ― Amir, a fost o ceremonie frumoasă. Trebuie să fii mulţumit.

  Kalawun dădu distrat din cap.

  ― Cât de mulţumit poate fi un tată, Mahmud.

  Mahmud se strecură în faţa lui Kalawun.

  ― Poate că acum, când festivităţile au luat sfârşit, vom începe să discutăm despre strategia noastră pentru anul care vine. Ai vorbit cu sultanul? Ai aflat ce planuri are?

  Kalawun observă privirea avidă a tânărului comandant.

  ― Nu, Mahmud. În ultima vreme – şi aici îşi întinse braţul ca şi cum ar fi vrut să cuprindă toată încăperea – gândurile mele s-au îndreptat în altă parte.

  ― Înţeleg, rosti comandantul, atingându-şi inima cu palma într-un gest fals de sinceritate. Acum însă, că astfel de preocupări te vor măcina mai puţin, mi-am zis că am putea vorbi cu sultanul, ca să aranjăm un consiliu pentru…

  ― Scuză-mă, i-o reteză Kalawun, coborând de pe podium şi trecând pe lângă Mahmud, care se uită urât în urma lui.

  Doi dintre tinerii din gaşca lui Baraka se dăduseră la o parte. Prin spaţiul astfel creat, Kalawun văzuse că Baraka apucase tunica sclavului. Începuse să o ridice, dezvăluind celorlalţi cicatricile rămase după castrarea băiatului. Câţiva tineri râdeau alături de fiul sultanului, iar restul priveau fascinaţi rezultatul desfigurării. Sclavul închise ochii.

  Pentru oameni precum Kalawun, termenul de războinic sclav nu era unul oarecare. Cu ani în urmă, precum alţi mulţi mameluci, printre care se număra şi Baybars, Kalawun fusese prins de negustorii de sclavi după invaziile mongole împotriva turcilor din regiunea Mării Negre. Fuseseră vânduţi în pieţele de sclavi ofiţerilor din armata egipteană şi duşi cu miile ca prizonieri la Cairo, unde fuseseră educaţi ca nişte musulmani devotaţi şi crescuţi să facă parte din grupări armate de elită de către foştii sultani ayyubizi ai Egiptului. Dinastia Ayyubizilor se sfârşise cu douăzeci şi şase de ani în urmă, când războinicii sclavi îşi dăduseră stăpânii jos de pe tron şi preluaseră controlul Egiptului.

  Băieţii îşi aminteau multă vreme de părinţii şi de rudele de care fuseseră despărţiţi cu brutalitate. Cu timpul însă, înăspriţi de antrenamentele dure şi consolaţi de spiritul de camaraderie din barăcile de instrucţie, tinerii începeau să uite. După ce erau eliberaţi şi deveneau soldaţi şi ofiţeri ai armatei mameluce, foarte puţini dezertau ca să se întoarcă la familiile lor. Kalawun avusese douăzeci de ani când fusese capturat, cam bătrân pentru un sclav. Nu uitase însă niciodată de soţia şi de copilul lui, pentru că amintirile se estompaseră încet. Chiar şi acum, la vârsta de cincizeci şi patru de ani, având trei soţii, trei copii şi un altul pe dram, Kalawun se întreba uneori dacă prima lui familie supravieţuise atacurilor mongolilor şi se afla cine ştie pe unde, fără să ştie că el trăia încă, fără să ştie că ajunsese unul dintre cei mai puternici oameni din Orient. Născut într-o lume în care războinicii sclavi erau conducători şi locuiau în palate somptuoase, pline de decoraţiuni de calitate, Baraka habar n-avea din ce lanţuri se smulsese stirpea lui.

  Generali şi ofiţeri treceau pe lângă grupul de torţionari tineri, dar nu spuneau nimic. Sclavii domestici care, spre deosebire de soldaţi, erau supuşi castrării pentru a proteja haremul casei şi pentru a rămâne supuşi se ridicau uneori din starea lor de umilinţă pentru a ocupa poziţii de autoritate sub conducerea stăpânilor lor, ajungând chiar să fie trimişi ca ambasadori în ţări străine sau să instruiască recruţi pentru armată. Cei mai mulţi însă, deşi adesea erau trataţi mai bine decât servitorii din gospodăriile apusene, ajungeau pur şi simplu să facă parte din mulţimea tăcută şi invizibilă care umplea încăperile şi coridoarele oricărei reşedinţe bogate din Cairo. Baraka era prinţ, iar acel eunuc sărman, doar un trup fără identitate. Kalawun însă nu era dispus să ignore o asemenea cruzime.

  Dând pocalul unui servitor, începu să-şi croiască drum prin mulţime. Nu făcuse decât câţiva paşi când fu întâmpinat de chipul familiar al lui Nasir, unul dintre ofiţerii propriului său regiment, Mansuriyya.

  Un sirian înalt, cu ten măsliniu, tânăr şi solemn, Nasir îşi înclină cu respect capul în vreme ce se apropia de comandant.

  ― Amir, a fost o ceremonie cu adevărat fru…

  ― O ceremonie frumoasă, i-o reteză Kalawun, străduindu-se să zâmbească. Ştiu.

  Nasir îl privi nedumerit, apoi îi întoarse zâmbetul, care lumina chipul, altfel destul de banal.

  ― Îmi cer scuze, amir, cred că sunt unul dintre cei mulţi care ţi s-au adresat astăzi fără să spună, de fapt, nimic.

  ― Aşa cum e tradiţia la nunţi, replică Kalawun, aruncând o privire spre grupul de tineri.

  În acea secundă, Baraka se îndepărtă de sclav şi îi prinse privirea. Pentru o clipă, pe chipul prinţului apăru o expresie de vinovăţie şi ruşine când îşi dădu seama la ce fusese martor Kalawun. Apoi, aproape la fel de repede precum apăruse, expresia dispăru, făcând loc uneia de sfidare. Baraka dădu scurt din cap în direcţia lui Kalawun şi plecă mai departe alături de prietenii lui, lăsând sclavul ghemuit lângă zid, aproape de cuşca în care se plimba nervos leul.

  ― Amir? întrebă Nasir, studiind chipul comandantului, încordat din pricina preocupărilor care îl chinuiau. Tânărul urmări privirea lui Kalawun şi îl văzu pe Baraka râzând înconjurat de un grup de băieţi. O să fie un fiu pe cinste, comentă el.

  ― Dar va fi şi un soţ pe cinste? murmură Kalawun. Îl privi pe Nasir în ochi. Un sultan pe cinste? Uneori am impresia că ignoră tot ce am încercat să-l învăţ.

  ― L-ai îndrumat bine, amir. Am văzut cu câtă răbdare l-ai instruit, ca şi cum ar fi fost fiul tău. Nasir îşi coborî vocea. I-ai dăruit mai multe decât i-a dăruit propriul tată.

  ― Sultanul Baybars nu a avut timp să-l instruiască, replică Kalawun.

  Amândoi ştiau însă că nu acesta era adevărul.

  Baybars îl ignorase pe băiat în cea mai mare parte a primilor lui ani de viaţă, spunând că aparţinea mamei lui, în harem, până ce avea să devină suficient de mare ca să fie educat ca războinic. Când în cele din urmă considerase că Baraka ajunsese la o vârstă potrivită pentru instruire, îl dăduse pe băiat pe mâna unui tutore şi, pentru o scurtă perioadă de timp, se interesase la modul real, ba chiar îi făcuse plăcere să se ocupe de fiul lui cel mare. Apoi însă fusese ucis Omar, cel mai apropiat prieten al sultanului, de cuţitul unui membru al sectei asasinilor, moment din care Baybars nu prea mai arătase interes pentru nimic.

  Nasir clătină din cap.

  ― Cu toate astea, mă uimeşte cât de mult te-ai dăruit faţă de acest băiat.

  ― Vreau să-şi conducă bine poporul.

  ― Şi o va face. Poate că astăzi a devenit bărbat, dar în sufletul lui e încă un băiat, iar băieţii de vârsta lui uneori cred că sunt mai buni decât maeştrii lor. Nasir se uită în ochii lui Kalawun. Cu toţii am crezut asta.

  Kalawun îşi puse o mână pe umărul lui.

  ― Ai dreptate. Doar că uneori am senzaţia că încerc să modelez o bucată de lut care deja a fost ars. Mă îngrijorează, Nasir, ca el să…

  Restul frazei rămase suspendată în aer când se auzi o voce de fată care îl strigă.

  ― Tată!

  Kalawun se întoarse şi o văzu pe Aisha, fiica lui de paisprezece ani, croindu-şi drum prin mulţime. Hijabul ei negru, înspicat cu auriu, era cât pe ce să-i alunece de pe cap şi să-i lase la vedere părul negru şi lucios. Pe umărul ei, cu ghearele strânse făcând mici gropi în materialul rochiei, stătea un pui de maimuţă cu ochi chihlimbarii. Animalul avea la gât o zgardă bătută cu nestemate, de care atârna un şnur de piele pe care Aisha şi-l înfăşurase în jurul unui deget. În cealaltă mână, fata ţinea un pumn de curmale.

  ― Uite, tată! rosti ea, aruncând în sus o fructă.

  Maimuţa sări şi o prinse din aer. Cu mici mişcări tresăltate, animalul începu să mestece, uitându-se neliniştit în jurul lui.

  ― Văd că ai antrenat-o, zise Kalawun, prinzând faţa fetei în palmele lui mari şi pline de bătături şi sărutând-o pe frunte. Strânse mai bine hijabul în jurul părului fetei, făcând-o pe aceasta să se încrunte. N-ai slăbit-o din priviri. Îi zâmbi lui Nasir. Dacă aş fi ştiut că un asemenea dar o poate preocupa aşa de mult, i l-aş fi dat cu mulţi ani în urmă.

  Aisha ignoră comentariul.

  ― Tot nu-mi vine în minte niciun nume.

  ― Credeam că ai botezat-o Fakir.

  Aisha îşi dădu ochii peste cap.

  ― Asta a fost săptămâna trecută. Ţi-am spus că nu-mi mai place numele ăsta.

  Kalawun atinse obrazul fetei lui.

  ― Cred că nu acum e momentul să-ţi faci griji în privinţa asta. A fost o zi lungă şi trebuie să te pregăteşti pentru noaptea care va veni.

  Zâmbetul lui se estompă când fata se îndepărtă de el, evident deranjată.

  Kalawun simţi un junghi în vintre la gândul că dăduse la schimb fericirea fetei lui ca să-şi asigure poziţia de influenţă pe lângă Baraka. Fata se simţea sacrificată. Kalawun presupunea că majoritatea taţilor care îşi căsătoreau astfel fetele simţeau ceva asemănător, dar ideea nu-l liniştea defel. Îi cumpărase fetei maimuţica pentru a-şi atenua sentimentul de vinovăţie. Gestul dăduse rezultate bune câteva zile, cât timp o urmărise cum se bucură de micuţa creatură. Dar după ce văzuse ce se întâmplase cu acel sclav, Kalawun se simţea iarăşi tulburat.

  ― Acum eşti femeie, Aisha, îi spuse el, încercând să pară ferm. Trebuie să fii modestă în apariţiile tale publice şi să te supui şi să-ţi sprijini soţul. Nu mai poţi alerga cum vrei prin camerele palatului şi nici să te joci cu servitorii sau să te bălăceşti prin iazul cu peşti. Nu ca femeie. Nu ca soţie. Înţelegi?

  ― Da, tată, murmură Aisha.

  ― Du-te acum ca să-ţi aştepţi soţul.

  Acea parte din Kalawun care nu era legată de datorii sau de obiceiuri, partea părintească din el, se bucură în secret când observă că lucirea de sfidare din ochii fetei nu dispăru odată cu plecarea ei de lângă taică-său.

  Kalawun auzi porţile mari deschizându-se şi se întoarse ca să vadă patru războinici în haine aurii din regimentul Bahri, garda regală, pătrunzând în sală. În spatele lor, cu câţiva centimetri mai înalt decât soldaţii, venea Baybars Bundukdari, Arbaleta, sultanul Egiptului şi al Siriei, cel printr-a cărui sabie sfârşise în sânge dinastia Ayyubizilor şi începuse domnia mamelucilor. Sultanul purta o haină grea din mătase aurie tivită cu blană şi brodată cu versete din Coran. Benzile de material negru cusut pe mâneci arătau gradul şi titlul său. Chipul lui bronzat părea împietrit, iar ochii, cu defectul în formă de stea din pupila stângă care transforma o simplă privire într-o uitătură sfredelitoare, erau albaştri şi profunzi ca apele Nilului. Alături de Baybars se găseau trei guvernatori militari, printre care şi Mahmud, şi un alt bărbat, îmbrăcat în hainele de culoare violet ale mesagerilor regali, unul dintre oamenii care administrau clădirile de mesagerie de unde mesajele erau transmise cu ajutorul mesagerilor călare pe cuprinsul întregului imperiu. Hainele mesagerului erau pline de praf, iar chipul lui părea obosit. Omul arăta ca şi cum era de ceva vreme pe drumuri. Baybars îi spuse ceva, după care omul se înclină şi se îndepărtă. Privirea sultanului mătură mulţimea şi se opri asupra lui Kalawun. Îi făcu un semn rapid. Părăsindu-l pe Nasir printr-o înclinare scurtă din cap, Kalawun îl urmă pe Baybars când acesta părăsi sala.

  Guvernatorii şi sultanul lor se îndreptară împreună spre etajul doi al palatului, mult mai liniştit, lăsând muzica şi larma mulţimii în urma lor. Ajunşi acolo, gărzile regale deschiseră două uşi mari din lemn, care dădeau spre o terasă imensă. Gărzile rămaseră de pază la uşi, în vreme ce Baybars şi guvernatorii ieşiră în lumina soarelui. Era o zi răcoroasă, marcată de o briză puternică, ce ridica pulpanele hainelor tuturor. Cerul de după-amiază era de un albastru profund, fără vreo urmă de nor pe el. În depărtare, la sud-vest de oraş, se vedeau Marile Piramide ridicându-se din deşert. Construită de Saladin, citadela se găsea în partea cea mai înălţată a oraşului, chiar la poalele dealurilor Muqattam, aşa că priveliştea de pe terasă era de-a dreptul spectaculoasă.

  Sub ei se întindea Cairo, oraşul al cărui nume arab, al-Qahira, însemna Cuceritorul. Minaretele se înălţau spre cer peste domurile moscheilor şi palatelor împodobite cu sticlă, sclipind în lumina soarelui. Printre aceste edificii maiestuoase se întindea o ţesătură de case şi prăvălii care formau un complex de străzi şi alei înguste, cu locuri atât de întunecoase şi de lipsite de aer încât dădeau impresia unor peşteri.

  Pieţe de cai şi de cămile, şcoli coranice şi mausolee se luptau pentru spaţiu în această arenă aglomerată, în care cartierele grecilor, negrilor, turcilor şi ale altora se înghesuiau în jurul cartierelor mai noi ale oraşului dinspre nord, construite de fosta dinastie fatimidă. Aici se înălţa, de mai bine de trei secole, moscheea al-Azhar, cu universitatea de lângă ea, ajunsă acum cel mai înalt for de educaţie din lumea musulmană. O parte a clădirii era încă acoperită de schele din pricina renovărilor comandate de Baybars şi care începuseră cu câţiva ani înainte. Calcarul neted şi alb care acoperea partea renovată fusese luat de la piramide şi de la numeroasele castele ale cruciaţilor din Palestina demolate de sultan în timpul celor şaisprezece ani de domnie. Zona veche din Cairo, Fustat Misr, se găsea la sud de Citadelă, faţă în faţă cu o insulă de pe Nil. Pe insulă se afla un palat ridicat de fostul stăpân Ayyubid al mamelucilor, ale cărui turnuri erau acum folosite, din ordinul lui Baybars, ca barăci militare de către Kalawun şi regimentul Mansuriyya. Între oraşul lovit de rafalele de nisip şi imensitatea ostilă a deşertului curgea fără încetare marele fluviu, Nilul.

  Baybars se întoarse spre Kalawun cu un zâmbet, care nu se regăsea însă şi în ochii lui reci.

  ― Suntem camarazi de mai bine de o jumătate de viaţă, fratele meu, rosti el, sărutându-l pe comandant pe obraji. Acum am devenit şi rude.

  ― Este o onoare pe care o apreciez enorm, Luminăţia Ta, replică Kalawun.

  ― Însă acum, că s-a terminat nunta copiilor noştri, trebuie să ne concentrăm atenţia asupra problemelor din afara ţării. Baybars trecu imediat la chestiuni serioase. A venit un mesager cu veşti din teritoriile nordice. Ilhanul a strâns o armată. Mongolii s-au pus în mişcare.

  ― Ce efective au? întrebă Kalawun.

  Vorbele sultanului îi neliniştiseră, aşa cum se întâmpla mereu când apăreau veşti care ameninţau pacea, căci războiul şi moartea puteau să-şi scoată capetele după orice colţ.

  ― Treizeci de mii, alcătuită din mongoli din garnizoana anatoliană a ilhanului şi din soldaţi seliuci sub comanda şefului lor.

  ― Ştim încotro se îndreaptă? întrebă Kalawun, surprins că şeful seliucilor îşi conducea oamenii la luptă alături de mongoli.

  Se zvonea că acest şef, care acţiona ca regent pentru sultanul-copil al ţinutului seliuc din Anatolia, nu era deloc fericit cu ocupaţia mongolă a pământurilor lui. Tot aşa, se spunea că relaţia dintre el şi stăpânul lui, Abaga, ilhanul Persiei şi stră-strănepotul lui Gingis Han, era foarte tensionată.

  ― Una dintre patrulele noastre de la frontiera Eufratului a prins o iscoadă mongolă. Au reuşit să stoarcă informaţii de la aceasta. Mongolii intenţionează să atace al-Bira.

  Aruncând o privire spre celelalte feţe oficiale, Kalawun îşi dădu seama că aceştia aflaseră deja vestea.

  ― Ştim şi când, stăpâne?

  ― Curând. Asta-i tot ce au putut afla. Dar garnizoana noastră din al-Bira a primit această informaţie acum aproape cinci săptămâni. E posibil ca atacul să fi avut deja loc. Mesajul a trecut prin Alep. Guvernatorul meu de acolo trimitea şapte mii de oameni ca să ajute la fortificarea oraşului. Totodată, intenţiona să ridice la luptă beduinii. Cu toţii ştim însă cât de imprevizibili se pot dovedi mercenarii, adăugă Baybars.

  ― Atunci trebuie să ne grăbim.

  Baybars făcu un semn unuia dintre guvernatori, un bărbat cu piele închisă la culoare, de vârsta sultanului şi a lui Kalawun.

  ― Amir Ishandiyar îşi va conduce regimentul spre al-Bira, împreună cu alţi doi comandanţi. Pleacă mâine. Dacă mongolii nu au atacat încă, forţele noastre vor rămâne acolo ca să întărească oraşul. Dacă au atacat… Baybars făcu o pauză. Atunci Ishandiyar se va ocupa de ei.

  ― Dacă ne deplasăm repede, putem ajunge în Alep în treizeci şi şase de zile, rosti Ishandiyar. Acolo putem face rost de provizii proaspete şi putem strânge toate forţele locale disponibile, după care ne vom continua drumul spre al-Bira. De acolo e un marş de doar două zile.

  ― Trebuie să sperăm că vom avea timp suficient, zise Kalawun. Oraşul nu poate susţine la infinit o forţă de apărare. Mongolii au mai reuşit să-l cucerească şi înainte.

  Ceilalţi guvernatori încuviinţară. Oraşul al-Bira era prima linie de apărare de pe graniţa Eufratului. Dacă mongolii îl cucereau, îl puteau folosi drept bază de lansare a altor atacuri asupra teritoriilor mameluce din Siria. Cu cinci ani în urmă, sub comanda lui Abaga, mongolii traversaseră Eufratul şi efectuaseră un raid de cucerire până înspre Alep, dar reuşiseră să provoace doar pagube minime. Mamelucii avuseseră noroc. Mongolii ar fi făcut prăpăd dacă ar fi dispus de o forţă de atac mai puternică. Iar mărturie pentru acest lucru stăteau osemintele a optzeci de mii de musulmani îngropate în pământul prăfos al Bagdadului.

  Baybars se uită la Ishandiyar.

  ― Contez pe tine.

  ― Nu te voi dezamăgi, stăpâne.

  ― Asigură-te de asta. Nu vreau ca mongolii să deţină vreo poziţie care să îmi ameninţe spatele în vreme ce eu îmi continui campania spre nord. Abaga nu e prost. E conştient că raidul meu din Cilicia de anul trecut a fost un preludiu al invaziei Anatoliei. Ştie că vreau să-mi extind imperiul. Iar poziţia lui s-a şubrezit din pricina agitaţiei seliucilor aflaţi sub stăpânirea lui. Ştiam că mai devreme sau mai târziu are să-şi arate muşchii. Dar dacă pune mâna pe al-Bira, planurile mele de expansiune în Anatolia vor suferi o gravă lovitură.

  ― Luminăţia Ta, interveni repede Mahmud. Încă nu ai discutat aceste planuri cu noi. Înainte ca solul să vină aici cu astfel de veşti, voiam să întreb dacă am putea discuta acum despre strategia ta pentru anul care vine. Aşa cum trebuie să ştii deja, există unele dispute legate de care dintre duşmanii noştri ar trebui să se bucure primul de atenţia ta.

  ― Da, amir Mahmud, sunt perfect conştient de ceea ce se petrece la Curtea mea. Baybars schiţă un zâmbet lipsit de umor. Dar poate că vrei să îmi spui mai multe?

  Se duse spre marginea terasei şi se sprijini de ea.

  ― Stăpâne, dintre toţi sultanii Egiptului care au dus războaie cu francii, tu ai adus cele mai multe victorii poporului nostru, răspunse Mahmud, netulburat. Din imperiul lor odinioară măreţ, creştinii apuseni au rămas doar cu câteva oraşe împrăştiate pe coasta Palestinei. Ai distrus castelele cavalerilor lor, ai alungat baronii graşi din oraşele pe vremuri locuite de musulmani, ne-ai dat înapoi moschei care fuseseră transformate în biserici, ai măcelărit mii de necredincioşi.

  Vocea lui Mahmud devenea tot mai înflăcărată.

  Baybars nu păru impresionat.

  ― Şi care e ideea ta?

  ― În cadrul Curţii sunt unii care cred că ar trebui să termini ce ai început atunci când ai proclamat jihadul împotriva creştinilor, acum şaisprezece ani. Ei cred că a sosit vremea să-i scoatem pe franci din Acra şi Tripoli şi din celelalte fortăreţe pe care le mai posedă, că a sosit vremea să-i alungăm o dată pentru totdeauna de pe pământurile noastre.

  ― Ei? întrebă Baybars pe un ton sec.

  ― Recunosc, stăpâne, că e vorba de o speranţă de-a mea. Dar la fel speră mulţi de aici.

  Ce-al de-al patrulea guvernator, un mameluc veteran pe nume Yusuf, care până atunci păstrase tăcerea, dădea din cap la cuvintele lui Mahmud. Ishandiyar părea căzut pe gânduri.

  ― Sunteţi de acord cu cele spuse? îi întrebă Baybars.

  ― Armistiţiul semnat cu francii a fost, aşa cum ai zis chiar tu, stăpâne, doar temporar, rosti Yusuf cu o voce aspră, de bătrân. Rapoartele primite de la iscoadele noastre din Acra spun că papa a ţinut un conciliu cu conducătorii din Apus ca să discute despre o altă cruciadă. De ce să le dăm timp ca să lanseze un nou atac? Eu aş spune să-i terminăm acum.

  ― Eu aş îndemna la prudenţă, rosti încet Ishandiyar. Haideţi mai întâi să ne ocupăm de mongoli la al-Bira înainte de a elabora planuri ferme. E posibil să fie nevoie de toate resursele noastre acolo.

  ― De acord, rosti repede Mahmud, văzându-l pe Baybars că încuviinţează. Evident că trebuie să ne salvăm oraşul. Dar dacă o să fim victorioşi, atunci haideţi măcar să discutăm despre intenţiile noastre legate de franci înainte de lansarea vreunei campanii împotriva mongolilor din Anatolia.

  ― Tu ce spui, amir Kalawun? întrebă Ishandiyar.

  ― I-am împărtăşit deja sultanului ce gândesc, replică Kalawun.

  Se făcu că nu vede iritarea de pe chipul lui Mahmud.

  ― Şi ne poţi spune şi nouă? Cârâi Yusuf, uitându-se spre Baybars, care îi făcu semn lui Kalawun că poate să vorbească.

  ― La fel ca şi Ishandiyar, cred că ar trebui să ne concentrăm pe întărirea graniţelor noastre nordice împotriva altor atacuri din partea mongolilor. Kalawun se uită la Yusuf. Doar câţiva conducători apuseni au participat la conciliul pomenit de tine. Eu nu văd cum s-ar putea lansa vreo mare forţă din Apus împotriva noastră în viitorul imediat. Din câte am auzit, occidentalii sunt prea ocupaţi să se lupte între ei. Mongolii însă reprezintă o ameninţare reală. În acest moment, francii nu ne pot face niciun rău.

  Mahmud clătina din cap şi privea fix înspre oraş, cu dinţii încleştaţi.

  Baybars tăcu o vreme, studiindu-i pe fiecare dintre cei prezenţi.

  ― Khadir mi-a spus că semnele sunt favorabile pentru un război împotriva creştinilor. Niciunul dintre cei prezenţi nu păru încântat la menţionarea numelui ghicitorului sultanului. Eu însă înclin să mă ocup mai întâi de mongoli. Oricum, continuă el, uitându-se la Mahmud, nu voi lua nicio decizie fermă înainte de a fi vorbit cu ceilalţi guvernatori. Voi ţine un consiliu.

  ― Stăpâne, rosti Mahmud, când Baybars porni să se întoarcă în palat. Cu tot respectul, nu-i face pe guvernatori să aştepte prea mult. Unii dintre ei devin agitaţi. Începu să ezite sub privirea dură a sultanului, dar continuă: În cei patru ani scurşi de la semnarea armistiţiului, stăpâne, ai destrămat două conspiraţii care voiau să te dea jos şi ai supravieţuit unei tentative de asasinat din partea unui comandant de-al nostru. Această… ― se încruntă – … pace cu necredincioşii nu mai e dorită de oamenii tăi.

  ― Pace, amir Mahmud? rosti Baybars, pe un ton coborât. Asta crezi tu că vreau de la porcii apuseni? Asta crezi tu că am căutat când le-am distrus oraşele, le-am făcut fortăreţele praf şi pulbere şi le-am zdrobit oasele soldaţilor lor sub călcâiul meu? Pace?

  ― Stăpâne, eu doar…

  ― Da, i-am demascat pe insurgenţi şi pe asasini. Dar niciunul dintre ei nu a vrut să mă distrugă pentru că ar fi dorit să continue războiul meu nobil împotriva francilor. S-au răsculat contra mea pentru că îmi invidiau poziţia. Cei care mă cunosc bine, Mahmud, cei care îmi sunt loiali, ştiu, fără îndoială, că nimeni din Orient nu îi dispreţuieşte pe creştini mai mult ca mine. Însă eu nu vreau să mă arunc orbeşte asupra lor şi să-mi pun imperiul în primejdie doar de dragul câtorva tineri impetuoşi, cu sângele fierbinte. Când voi fi pregătit, îi voi distruge. Dar asta doar când voi fi pregătit.

  ― Pe cine să distrugi, tată?

  Baraka Khan stătea în cadrul uşilor, protejându-şi cu palma ochii de strălucirea soarelui.

  ― Ce vrei? îl întrebă Baybars.

  ― Este clar că discuţi chestiuni importante. Aş vrea să particip şi eu.

  ― Nu ai nimic valoros de adăugat la discuţia noastră, ripostă scurt sultanul. Iar eu nu dispun nici de timp şi nici de chef ca să-ţi ascult dorinţele. Când o să vreau să te implic în treburile mele, o să te chem, Baraka.

  În tonul sultanului nu se citea răutate, dar duritatea cuvintelor lui îl făcu pe prinţ să roşească puternic.

  Tânărul păru gata să riposteze, dar se răzgândi, se întoarse pe călcâie şi fugi de pe terasă.

  ― Vom discuta din nou în cadrul unui consiliu extins, rosti Baybars înspre guvernatori, ca şi cum nu se întâmplase nimic. Sunteţi liberi.

  Guvernatorii se înclinară şi ieşiră de pe terasă. Mahmud părea iritat peste măsură şi înţepat, iar Ishandiyar grăbit să-şi adune oamenii pentru marşul către al-Bira. Kalawun rămase în urma lor.

  ― Ai ceva de spus? întrebă Baybars.

  ― Chiar e cazul să îl ţii pe Baraka departe de discuţiile noastre, stăpâne? Dacă vrea să înveţe, ar trebui să ia parte la astfel de întruniri.

  ― Tutorii lui îl învaţă destul de multe şi ştiu că mă pot baza pe tine ca să continui instruirea lui în chestiuni militare.

  ― Lipsa ta de afecţiune îl deranjează. Crede că nu îl socoteşti demn de a fi fiul tău.

  ― A fost răsfăţat de mama lui, Kalawun, rosti Baybars cu asprime. Timpul pe care l-a petrecut în harem l-a înmuiat. Trebuie să fiu dur cu el acum, altfel nu va apuca să ajungă pe tron, darămite să fie un conducător destoinic pentru poporul nostru.

  Şi cu asta, Baybars plecă de acolo.

  Kalawun privi înspre oraş. Dintr-unul din turnurile Citadelei se înălţă un stol de porumbei călători folosiţi de mameluci pentru a duce mesaje între trupe, întrunirea improvizată nu-i lăsase lui Kalawun timp ca să-şi pregătească argumentaţia şi acum se vedea confruntat cu un consiliu de război. Încetul cu încetul, pacea dintre poporul lui şi franci, la care contribuise şi el, părea să se destrame. Nu ştia cât avea să mai poată opri leul să nu se arunce asupra creştinilor.

  4

Templul, Acra

17 ianuarie 1276

Nedumerit, Will îl urmă pe Everard afară din turn, în curtea plină de nisipul suflat de vânt dinspre plajă. În Apus, preceptoriile ordinului semănau mai degrabă cu nişte reşedinţe de vază şi de obicei nu erau fortificate, dar în Acra sediul Templului devenise o fortăreaţă inexpugnabilă. Înconjurat din toate părţile de ziduri înalte, pe alocuri groase de zece metri, Templul se ridica precum un uriaş de piatră deasupra mării pe latura de vest, dinspre mare, a portului. În colţuri se găseau turnuri masive. Cel mai impunător dintre ele se afla pe latura dinspre oraş. Străjuia poarta principală şi era împodobit cu patru turle, fiecare dintre ele decorată cu o statuie de leu în mărime naturală, confecţionată din aur. Turnul trezoreriei, care constituia cea mai veche parte a preceptoriului, fusese construit de Saladin, sultanul egiptean, cu un secol înainte.

  Interiorul complexului era un oraş în miniatură, cu grădini şi livezi în apropiere de dormitoarele servitorilor, cu zone de locuit pentru cavaleri şi sergenţi, cu o sală de ceremonii, ateliere de lucru, infirmerie, teren de instrucţie, grajduri, o biserică elegantă şi un palat pentru Marele Maestru şi personalul său. Spre deosebire de multe alte preceptorii, Templul din Acra beneficia şi de toalete conectate la sistemul complex de canalizare al oraşului, care se scurgea în mare. Făcând parte din acest labirint subteran de canale de apă, un tunel ducea direct de la preceptoriu, pe sub oraş, până în port, permiţându-le cavalerilor să transporte mărfuri direct de pe nave şi, în acelaşi timp, putea fi folosit pentru evacuare în caz de primejdie.

  Pentru Will, acea fortăreaţă însemna acasă: îi era familiară şi lipsită de extravaganţă. Însă, de fiecare dată când din Apus soseau cavaleri sau sergenţi care vedeau locurile pentru prima dată, expresia de uluială de pe chipurile lor îi amintea lui Will de măreţia acelui preceptoriu.

  Când Everard începu să se lupte cu uşa grea de acces spre dormitoarele cavalerilor, Will sări să-l ajute. Preotul îl dădu însă iritat la o parte şi reuşi în cele din urmă să deschidă singur uşa. Will îl urmă până în camera lui de la etajul doi. Efortul îl făcu pe Everard să gâfâie.

  ― Ar trebui să-i ceri seneşalului să te mute în altă cameră, sugeră Will când intrară în cameră.

  ― Îmi place priveliştea, replică Everard.

  Will ridică din umeri.

  ― Despre ce vrei să vorbeşti cu mine? întrebă el, dând jos un teanc de cărţi legate în piele de pe un scaun aflat lângă masa de lucru a preotului şi aşezându-se pe el.

  Pe masă, unde preotul lucra la traducerile lui, se găsea o carte mare, pe ale cărei pagini se înşira un scris arab delicat. Alături de ea se afla un pergament, netezit şi înmuiat cu piatră vulcanică, pe care Everard îl utiliza ca să scrie traducerea în latină a textului din arabă. Mulţi oameni din Outremer foloseau acum hârtie, mai ieftină de produs, dar Everard continua să prefere pergamentele din piei de animal şi insista să aibă un stoc de astfel de produse confecţionate special pentru el şi livrate de un furnizor local.

  Fără a răspunde la întrebarea lui Will, preotul se apucă să-şi toarne vin într-o cupă. Mâna lui cu probleme, de la care îşi pierduse două degete cu treizeci de ani înainte, când forţele musulmane recuceriseră Ierusalimul, tremura puternic. În ultima vreme preotul bea atât de mult, încât unii cavaleri începuseră să glumească pe seama lui, spunând că prin vene îi curgea vin de Burgundia în loc de sânge. Will aşteptă ca bătrânul să ia câteva înghiţituri înainte de a repeta întrebarea.

  ― Voiam să discut cu tine dis-de-dimineaţă, când te-ai întors, răspunse Everard. Dar am aşteptat să se termine întrunirea. Îndoindu-și degetele de la mâna bună în jurul piciorului cupei, preotul se aşeză pe scaunul de la fereastră. În ultimii trei ani, de când s-a întors în Anglia şi a fost încoronat rege, Edward mi-a scris de trei ori ca să ceară bani din cuferele noastre. A spus că are nevoie de ei pentru a-şi întări poziţia de gardian al nostru; ca să plătească emisari care să se ducă la mongoli şi la alte naţii în speranţa încheierii unor noi alianţe în viitor; ca să plătească diverse contacte care să-l ţină la curent cu evenimentele din lume care ne-ar putea afecta direct. Prima dată am dat curs cererii lui. Suma nu mi s-a părut extravagantă şi n-aveam niciun motiv să mă îndoiesc de intenţiile lui. Anul trecut însă, Matthew, fratele nostru din Londra, mi-a spus, după ce i-a făcut o vizită lui Edward, că acesta a avut o întrevedere cu papa pentru a discuta posibilitatea unei noi cruciade, după conciliul de la Lyon.

  Will dădu din cap.

  ― Am auzit şi eu asta. Papa s-a arătat foarte hotărât. Mă bucur că atât de puţini conducători au participat la acel conciliu, altfel erau deja afundaţi până la genunchi în sânge.

  ― Nu suveranul pontif a aranjat întrunirea, rosti Everard cu seriozitate. Edward a făcut-o.

  Will se încruntă nedumerit, dar aşteptă ca preotul să continue.

  ― Se pare că a vrut să-şi ceară scuze pentru că a lipsit de la conciliu şi a vrut ca papa să ştie că îşi asumă ca misiune personală conducerea unei cruciade în Orient. A spus că, atunci când îşi va fi asigurat propriul regat, are să se îmbarce sub stindardul Crucii.

  ― Dar n-are sens. Edward a fost cel care a semnat tratatul cu Baybars. De ce să-şi încalce propriul armistiţiu?

  ― Poate pentru că n-a avut niciodată intenţia de a-l respecta.

  Everard îşi termină vinul şi vru să-şi mai toarne.

  Will sări şi îi luă cupa din mână. O umplu cu vin şi i-o dădu înapoi preotului.

  ― Recunosc că nu m-am simţit niciodată liniştit cu Edward ca gardian al nostru, dar nu-mi vine să cred că-şi poate încălca în acest fel angajamentele asumate.

  ― Nu te-ai simţit niciodată liniştit? Rosti, surprins, Everard. Nu mi-ai spus niciodată aşa ceva.

  Will nu răspunse imediat.

  ― N-a fost ceva prea uşor de exprimat în cuvinte. Pur şi simplu n-am avut încredere în el, deşi nu mi-a dat niciodată vreun motiv serios pentru asta. Oare să se fi înşelat fratele Matthew?

  ― Când a plecat spre Anglia, i-am cerut să cerceteze chestiunea. I-am spus şi despre a doua cerere de bani venită din partea lui Edward şi i-am cerut să verifice dacă regele a trimis la lucru astfel de emisari, înainte de a primi vreo veste de la fratele Matthew, Edward mi-a cerut a treia oară bani, întrebând de ce nu am dat curs solicitării sale anterioare. De această dată a cerut o sumă mult mai mare.

  ― I-ai dat?

  ― Nu. Uite o scrisoare primită de la fratele Matthew la scurt timp după aceea.

  Everard îi dădu lui Will un pergament. Era crăpat şi boţit, ca şi cum fusese parcurs de mai multe ori.

  După ce termină de citit, Will îşi ridică privirea.

  ― Ce-au spus ceilalţi când le-ai arătat asta?

  ― Tu eşti singurul care ai văzut scrisoarea.

  Will aruncă o privire pergamentului.

  ― O ai de ceva vreme?

  ― De câteva luni.

  ― De ce nu ai spus nimănui? întrebă Will. Se lupta să-şi menţină tonul vocii coborât. Asta e o dovadă că regele Angliei, gardianul nostru, lucrează împotriva noastră! Cred că subiectul e mult mai important de pus în discuţie la o întrunire decât un ştiu ce tratat scris de tine şi de Velasco!

  ― Nu e o dovadă, rosti Everard. Aşa cum spune chiar Matthew, nu poate dovedi nimic. Este o pură speculaţie.

  Will citi iarăşi scrisoarea.

  ― Spune că a aflat de faptul că Edward planifică un atac împotriva Ţării Galilor, că el crede că regele vrea să folosească banii ceruţi ca să finanţeze primele etape ale campaniei sale militare. Îşi ridică privirea. Mie mi se pare că sună a lucru cert.

  ― E sigur în privinţa atacului, da, dar nu şi asupra faptului că noi îl vom finanţa.

  ― Chiar contează la ce va folosi banii? ripostă Will, clătinând din cap. Edward vrea să atace altă ţară. Omul pe care tu l-ai făcut… Will se opri o clipă. Gardianul unui grup al cărui singur ţel este pacea a ajuns pe punctul de a porni un război, şi nu doar în propriul regat, din câte se pare. Matthew zice că englezii îi spun „Regele cruciat”. Ei cred că el va fi cel care va elibera Ierusalimul.

  ― E imposibil să aibă planuri imediate legate de acest lucru, zise Everard. Mai ales dacă intenţionează să atace Ţara Galilor.

  ― Dar dacă s-a întâlnit deja cu papa ca să discute, mie mi se pare clar că aceasta este intenţia lui pentru viitor. Will rulă pergamentul şi îl băgă în teaca de protecţie. În mare parte, nu mă surprinde.

  Everard ţuguie dispreţuitor din buze.

  ― Ei bine, mă bucur că ţi-ai dat seama dinainte. Poate că ar fi fost frumos să ai graţia de a ne înştiinţa şi pe noi, muritorii de rând, asupra cunoştinţelor tale de natură divină?

  ― Ce a făcut individul în anii de când l-ai numit, Everard? De când a semnat armistiţiul cu Baybars, ce a făcut Edward ca gardian? Din câte ştiu, n-a întreprins nimic ca să ne ajute să menţinem pacea, la reconcilierea credinţelor sau la deschiderea de rute de comerţ şi de comunicare între Răsărit şi Apus.

  ― Nu astea sunt îndatoririle lui, îl corectă Everard. Când fondatorul nostru, Marele Maestru Robert de Sable, l-a ales pe Richard Inimă-de-Leu ca primul nostru gardian, a făcut-o pentru că avea nevoie de un om de încredere din afara Templului care să medieze disputele din Frăţie şi să ofere sfaturi sau ajutor financiar şi militar.

  ― Oricare ar fi îndatoririle lui, nu cred că acestea presupun să fure bani de la noi pentru un război, replică Will.

  Everard îşi pironi privirea pe cupa cu vin.

  ― Fratele Thomas a spus că e nevoie de un singur conducător puternic care să reunească în jurul lui o forţă pentru o nouă cruciadă. E posibil ca regele Edward să fie acest om. E tânăr, puternic şi se bucură de popularitate. Ştie cum să conducă şi să motiveze oamenii. Preotul clătină din cap. Şi eu am fost impresionat de aceste calităţi ale lui. Mi-am zis că autoritatea lui reprezintă un plus. Richard Inimă-de-Leu a fost străbunicul lui, pentru numele lui Dumnezeu! Cum de am lăsat un lup să pătrundă în stâna de oi? murmură el uitându-se la lichidul rubiniu. Cum de am fost atât de nesăbuit? Atât de lacom?

  ― De ce nu le-ai spus şi celorlalţi? Măcar seneşalului?

  Punând întrebarea, Will resimţi un mic fior de izbândă la ideea că Everard se încrezuse în el şi nu în seneşal.

  ― Din vina mea era să fim distruşi acum şapte ani. Nu suport ideea de a le spune că tot din cauza mea e posibil să ne confruntăm acum cu o ameninţare şi mai mare.

  ― Ce s-a petrecut cu Cartea Graalului nu a fost din vina ta.

  ― La moartea Marelui Maestru Armand de Perigord ar fi trebuit să ard blestemăţia aia, nu s-o las să zacă pe undeva ca s-o fure cavalerii Sfântului Ioan. Bineînţeles că e vina mea. Dacă n-ai fi recuperat cartea pentru mine, Anima Templi, şi poate chiar Templul, ar fi fost distrusă. Iar ei ştiu cu toţii asta. L-am observat pe maestrul seneşal aruncându-mi privirea aia în cursul întrunirii.

  ― Şi de ce îmi spui mie asta?

  Everard ridică o sprânceană.

  ― Şi tu ai comis erori, William. Credeam că ai putea să înţelegi. În definitiv, când ai folosit banii Anima Templi ca să încerci să-l asasinezi pe sultanul Baybars aproape că ai declanşat un război.

  Obrajii lui Will se colorară imediat de mânie şi ruşine. Se ridică în picioare.

  ― Am plătit pentru acea eroare, Everard, şi încă însutit. Ştii ce de i-am angajat pe asasini şi de ce îl voiam pe Baybars mort. Nu, chestia aia nu mi-a adus tatăl înapoi şi, da, a fost o neghiobie şi o greşeală. Dar câte penitenţe trebuie să mai fac înainte ca tu să mă ierţi? Mi-e greaţă să mi se tot amintească de asta.

  Everard dădu din mână.

  ― Îmi cer scuze. Ia loc, te rog. Am încredere în tine, William. De-asta am venit la tine înaintea celorlalţi.

  Will nu-l mai auzise pe Everard spunând aşa ceva până atunci. Voia să i se acorde încredere. După moartea tatălui său, Everard fusese singurul capabil să-i ofere mândria de sine la care el tânjise de când era băieţel şi de când provocase moartea surorii lui, Mary. Fusese un accident, dar durerea care urmase îi destrămase familia şi săpase o prăpastie între el şi tatăl lui. Fusese motivul pentru care James se alăturase Templului în calitate de cavaler, chiar dacă pentru aceasta le exilase pe mama şi pe celelalte trei surori ale lui Will la o mănăstire de lângă Edinburgh.

  ― Ce putem face? murmură Will, aşezându-se la loc pe scaun.

  ― Trebuie să acţionăm cu mare prudenţă. Papa Grigorie e prieten bun cu Edward. Dacă îl mâniem pe rege riscăm să ne compromitem. Edward l-ar putea informa pe suveranul pontif în legătură cu ţelurile noastre şi nu cred că mai e nevoie să-ţi spun ce ar însemna asta.

  Will nu replică. Ştia foarte bine care sunt consecinţele dezvăluirii ţelurilor Frăţiei. Totul se rezuma la cât de bine reuşea acel rege să le păstreze secretele şi să suporte lipsa lor de reacţie.

  Întreaga societate apuseană era fundamentată pe stânca reprezentată de Biserică. Orice ameninţare la adresa acelui edificiu putea duce la dărâmarea întregii structuri, motiv pentru care Biserica trata erezia cu foarte mare seriozitate. Will ştia prea bine că nu doar musulmanii şi evreii resimţiseră forţa devastatoare a Bisericii sub forma cruciadelor. Everard îi povestise despre catari, bărbaţii şi femeile din sudul Franţei măcelăriţi cu miile de soldaţii Bisericii din pricină că se opuseseră doctrinei ortodoxe şi propovăduiau idealuri complet diferite de cele ale creştinismului de sorginte romană. Ceea ce propunea Anima Templi prin reconcilierea credinţelor însemna anatema, o imensă erezie. Dacă ţelurile lor erau descoperite, Biserica îi putea distruge şi era posibil să distrugă chiar şi Templul dacă se ajungea la concluzia că o astfel de erezie era larg răspândită în structurile ordinului. Nu era doar o chestiune de religie, ci şi de geografie. La fel ca mulţi oameni din Apus, Biserica voia să elibereze Ierusalimul de cei consideraţi necredincioşi, o dorinţă care îl determinase pe papa Urban al II-lea să îndemne la prima cruciadă, cu două sute de ani în urmă. Dacă musulmanii şi evreii deveneau aliaţi, creştinătatea avea să fie obligată să renunţe la dorinţa de a stăpâni Ţara Sfântă. Şi, aşa cum spusese odată Everard, în Ţara Sfântă era loc pentru o singură credinţă până în vremurile în care tot mai mulţi oameni aveau să îmbrăţişeze idealurile Frăţiei.

  Everard se aplecă înainte, părând brusc epuizat.

  ― Nu-mi vine să cred că abia am terminat de refăcut Anima Templi după schisma care ne-a despărţit doar ca să fiu confruntat cu o nouă ameninţare. Mi se pare că în cadrul fiecărei generaţii apare o nouă ameninţare: Armand de Perigord, cavalerii Sfântului Ioan şi acum posibil propriul nostru gardian.

  ― Poate că destinul nostru este să ne confruntăm cu astfel de ameninţări, replică Will, după o scurtă pauză. Anima Templi s-a născut din ură şi vărsare de sânge. De aceea a creat-o Robert de Sable. Încercă să-şi amintească vorbele lui Everard. Când lăcomia Marelui Maestru Gerard de Ridefort a declanşat bătălia de la Hattin, de Sable şi-a dat seama că Templul devenise prea puternic. Ca ordin, noi trecusem dincolo de legile civile, făceam şi detronam regi, răspundeam doar în faţa papei şi orice ne irita devenea o ofensă care se pedepsea prin excomunicare. Făceam negoţ în Răsărit şi în Apus, construiam castele şi flote, cumpăram proprietăţi, ba chiar oraşe întregi. Aşa cum ai spus tu odată, Templul este sabia Cerurilor, iar Marele Maestru este braţul care o mânuieşte. De Sable a creat Anima Templi ca să protejeze acea putere, să ţină acea sabie sub control. Poate că, la fiecare generaţie nouă, Dumnezeu ne testează ca să se asigure că nu suntem slabi şi incapabili să mânuim sabia.

  Everard chicoti uşor, fără răutate.

  ― Nu te-am auzit prea des vorbind atât de poetic, William.

  Will zâmbi la rândul lui, apoi oftă.

  ― Ascultă, nu-i da bani lui Edward până când nu aflăm cu siguranţă că vrea să pornească o nouă cruciadă, pe care evident că nu vrem să o finanţăm. Scrie-i şi spune-i că momentan nu dispui de fonduri. Până când ajunge scrisoarea la el şi ne va răspunde, poate că vom primi mai multe informaţii.

  ― Cum să aflăm mai multe când el e în Anglia? Everard ridică obosit din umeri. Presupun că fratele Matthew va reuşi cumva să se apropie de el.

  ― De ce să-l folosim pe Matthew, când avem deja un aliat printre oamenii lui Edward?

  Everard se încruntă.

  ― La cine te…? Pe chip îi apăru o expresie de consternare când înţelese. Nu, protestă el cu vehemenţă. N-o să-l implic în povestea asta pe… trădătorul ăla.

  ― Garin şi-a ispăşit pedeapsa în celulele noastre timp de patru ani, Everard. În plus, n-a trădat niciodată din proprie voinţă. Rook l-a obligat să fure Cartea Graalului. N-a fost vina lui.

  ― Mă uluieşte faptul că îl poţi ierta pe nemernic pentru ceea ce a făcut. Everard îl fixă pe Will cu o privire provocatoare. N-a trecut aşa de mult timp de când voiai să-l vezi spânzurat.

  Will încercă să nu muşte momeala, dar, auzind comentariul, în minte îi reveniră amintirile pe care încercase să le îngroape. Everard avea dreptate; nu trecuse aşa de mult timp de când îşi dorise ca fostul lui bun prieten să fi murit.

  La vârsta de unsprezece ani, când Will se alăturase Templului, Garin de Lyon fusese desemnat ca partenerul lui de instrucţie. Timp de doi ani, fuseseră de nedespărţit, împărtăşind aceleaşi bucurii şi necazuri. Will se lupta să facă faţă plecării tatălui său în Ţara Sfântă, Garin suferea din pricina durităţii unchiului său. După aceea totul se schimbase, cu ocazia unei misiuni de escortare a bijuteriilor Coroanei Angliei până în Franţa. Compania lor fusese atacată de mercenari, iar maestrul lui Will şi unchiul lui Garin îşi pierduseră viaţa. După ce Will fusese dat ca ucenic lui Everard la Paris, iar Garin se întorsese singur în Londra, prietenia lor se răcise. Câţiva ani mai târziu, după ce se reîntâlniseră, se treziseră în tabere potrivnice când Garin fusese implicat într-un complot prin care se urmărea furtul Cărţii Graalului. În cele din urmă, Garin fusese întemniţat. Deşi plătise pentru crimele comise împotriva Frăţiei, trădarea faţă de Will lăsase urme mult mai adânci, iar pentru aşa ceva nu fusese niciodată condamnat.

  Will îşi spuse însă că aceste fapte aparţineau trecutului. Îl iertase pe Garin pentru cele petrecute în Paris. N-ar fi trebuit să se mai gândească la toate astea. Ignorând expresia de viclenie de pe chipul lui Everard, spuse: ― Garin ştie de existenţa Frăţiei şi ştie că Edward e gardianul nostru. Ne poate ajuta. Nu ca să-şi dovedească utilitatea i-ai dat drumul?

  ― Dacă regele Angliei nu a întreprins nimic ca să ajute Anima Templi, atunci nu văd care e utilitatea lui de Lyon, mârâi preotul.

  ― Atunci ar fi bine să înceapă să şi-o dovedească. O să-i scriu ca să-l întreb despre Edward. Nu e nevoie să-l pun la curent cu bănuielile noastre. Doar ca să aflu ce se mai întâmplă pe acolo.

  În vreme ce Everard medita la o decizie, se auzi un clopot bătând. Preotul se încruntă.

  ― Doar nu a venit ora vecerniei, nu?

  ― Nu e chemarea la slujbă, replică Will, ridicându-se în picioare.

  Auzi voci şi zgomot de paşi pe coridorul de afară, aşa că deschise uşa şi văzu câţiva cavaleri îndreptându-se grăbiţi spre ieşire. Alţii deschideau uşile dormitoarelor, privind nedumeriţi pe coridor.

  ― Ce se petrece? îl întrebă Will pe unul dintre cavaleri.

  ― Nava Marelui Maestru a fost văzută în port, răspunse acesta, cu ochii strălucind. În sfârşit, a venit!

  ***

Citadela, Cairo

17 ianuarie 1276

Baraka Khan se sprijini de zidul răcoros, placat cu marmură, al coridorului şi îşi şterse nasul cu mâneca hainei de nuntă. Auzea muzica şi râsetele care continuau în sala de ceremonii fără el, ca şi cum absenţa lui nici măcar n-ar fi fost observată. Ştia că Aisha avea să se ducă în curând în camera lui, care fusese pregătită pentru noaptea nunţii. Însă gândul că trebuia să se ducă şi el acolo îi provoca greaţă. Deşi căsătoria fusese aranjată cu cinci ani înainte, Baraka reuşise să se obişnuiască cu ideea sau cu fata. Când fuseseră mai mici ea îl tachinase, iar la începutul adolescenţei îl ignorase. Aisha îl stingherea pe Baraka prin iuţeala, prin comportamentul de fetiţă şi chicotele şi privirile chiorâşe. În preajma fetei, Baraka se simţea cu limba legată şi stingherit şi, în ciuda bravadei pe care o afişa faţă de prietenii lui, gândul de a petrece o noapte împreună cu ea îl îngrozea.

  În minte îi răsunau cuvintele tatălui său, deformate din pricina cruzimii care nu existase la momentul rostirii lor, dar care acum i se părea copleşitoare lui Baraka. Se simţise întreaga zi extrem de puternic. Atenţia tuturor fusese îndreptată asupra lui şi el se lăsase copleşit de laude. Pentru prima dată în viaţă se simţise ca fiul unui suveran, ca un bărbat. Prin câteva vorbe însă, tatăl lui reuşise să şteargă totul, făcându-l ca acum să se simtă doar ca un şcolar pedepsit.

  Prinţul se depărtă de zid şi porni de-a lungul coridorului, uitându-se urât la un servitor care trecu pe lângă el cu o tavă cu fructe descojite. Ar fi vrut să dea cu pumnul în zid, dar se temea să nu se rănească, aşa că se mulţumi să lovească în el tare cu palma.

  ― Ce s-a întâmplat, prinţul meu?

  Baraka se întoarse ca un şarpe la auzul vocii şoptite. În faţa lui se găsea un bătrân gârbovit. Părul era atât de slinos că se transformase în şuviţe care curgeau ca nişte viermi graşi pe spate. Pielea crăpată şi uscată era neagră din pricina soarelui şi a murdăriei, iar ochii, albiţi de cataractă, păreau aproape lipsiţi de pupile. Omul purta o haină arăbească cenuşie şi ponosită, iar picioarele goale îi erau pline de praf.

  ― Unde ai fost? întrebă Baraka. Spuneai că ai să participi la ceremonie. Îşi încrucişă braţele peste piept. Tata nu e mulţumit, Khadir. Voia să faci o prezicere favorabilă căsniciei.

  Khadir zâmbi, dezvelind cele două cioturi galben-maronii rămase în gura ştirbă. Scoase la iveală o păpuşă din cârpe bine prinsă în pumnul lui.

  ― Uite! sâsâi el. I-am dat o inimă.

  Baraka se uită tot mai dezgustat cum Khadir desface spatele păpuşii murdare, care fusese tăiat, apoi cusut grosolan la loc. Imediat se simţi un miros fetid şi Baraka zări o bucată mică de carne băgată înăuntru şi înghesuită de cârpe. Bucata părea alunecoasă şi era de culoarea ficatului, posibil provenind de la inima unui iepure sau a altei vietăţi mici. Prinţul se trase înapoi, oripilat.

  Khadir chicoti şi puse spatele păpuşii la loc.

  ― Dacă e să simtă ceva, îi trebuie o inimă, spuse el cu o voce cântată. Simte. Simte.

  ― De ce păstrezi porcăria asta? întrebă Baraka, făcând o grimasă. O ai de când am cucerit Antiohia.

  ― A fost un dar de la tatăl tău, răspunse Khadir, încruntându-se şi punându-şi păpuşa la centura de piele strânsă în jurul mijlocului său scheletic, de care mai atârna un pumnal cu mâner de aur şi cu plăselele ornate cu un rubin mare. Tu ai arunca lucrurile pe care ţi le face el cadou?

  ― Mie tata nu-mi dă nimic, replică, arţăgos, Baraka.

  ― Asta se va schimba, zise Khadir, acordându-i băiatului întreaga atenţie după ce îşi pusese păpuşa la adăpost.

  ― Nu, nu se va schimba. Am încercat să mă alătur uneia din discuţiile lui, aşa cum mi-ai spus să procedez, zise Baraka, coborându-şi vocea atunci când doi curteni trecură pe lângă ei. Dar… Simţi cum îi ia faţa foc. M-a concediat ca şi cum eram un nimic! Ca şi cum aş fi fost un copil prostuţ. Îşi lovi pieptul cu pumnul. Am cincisprezece ani, Khadir. Am o nevastă. Nu sunt un copil!

  ― Nu, nu, nu eşti, se grăbi ghicitorul să-l liniştească.

  ― Nu-mi va acorda niciodată încrederea lui.

  Khadir rânji cu toată gura.

  ― Ce e atât de amuzant? Se repezi Baraka.

  Rânjetul pieri de pe chipul bătrânului. Ochii lui se îngustară ca două fante. Ca şi cum fusese stinsă o lumânare.

  ― Schimbarea e aproape. O văd la orizont, aşa cum se adună norii de furtună. Războiul va veni din nou.

  Baraka clătină din cap, neluând în seamă fiorul pe care schimbarea de dispoziţie a bătrânului i-l trimisese pe şira spinării.

  ― Şi cum mă va ajuta asta?

  Khadir chicoti ca un băieţel şi aerul lui de solemnitate dispăru.

  ― Pentru că tu îl vei porni.

  ― Ce tot spui acolo?

  Baraka avea un ton dispreţuitor, dar prezicerea îl intriga.

  ― Tatăl tău încă nu a împlinit destinul, acel destin despre care i-am spus că-i aparţine înainte de a-l fi omorât pe sultanul Kutuz şi de a se fi urcat pe tron. Popoarele vor dispărea, regii vor pieri. Iar el se va ridica deasupra tuturor pe un pod de cranii care străjuieşte un fluviu de sânge. Soarta tatălui tău e să-i alunge pe creştini de pe aceste pământuri. Asta trebuie să facă. Dar mă tem că la Curtea lui sunt unii care îl vor convinge de altceva. În ochii lui Khadir apăru o lucire de mânie reţinută. De la moartea lui Omar şi-a pierdut cărarea vieţii. Trebuie să-l aducem înapoi pe calea cea adevărată. Bătrânul se apropie şi atinse braţul lui Baraka. Îl vom ajuta, împreună. Iar când îşi va da seama ce ai făcut pentru el, te va vedea aşa cum eşti: un bărbat şi viitorul sultan. Mângâie cu afecţiune braţul prinţului. Atunci te vei aşeza în dreapta lui până ce vei urca pe tron, iar Khadir îşi va folosi puterea ca să vadă pentru tine.

  ― Nu pricep, replică Baraka, clătinând din cap.

  ― O să pricepi.

  5

Portul din Acra

17 ianuarie 1276

― Îl vedeţi? L-a văzut cineva?

  Pe măsură ce galera se apropia de doc, oamenii din spatele companiei de peste o sută de cavaleri îşi întindeau tot mai mult gâturile în încercarea de a-l zări peste capetele tovarăşilor lor pe importantul pasager al navei.

  Robert de Paris se uită la Will, care zâmbi. Robert se aplecă spre cavalerul care pusese întrebările.

  ― O să-l vezi în curând, frate Albert, rosti el în şoaptă. Deşi ar fi cel mai bine să speri ca el să nu te vadă pe tine.

  ― Cum adică? se miră Albert, încruntându-se la cavalerul cu păr bălai.

  Rânjetul obişnuit şi privirea zâmbitoare a ochilor cenuşii ai lui Robert erau acum ascunse sub o mască de solemnitate.

  ― Tunica ta, frate, rosti el în şoaptă.

  Albert privi, perplex, în jos, apoi plescăi din buze când zări câteva pete maronii pe haina albă.

  ― Urme de la cina din seara trecută? întrebă Robert cu nevinovăţie.

  ― N-am observat, zise Albert, lingându-şi degetul mare şi apucându-se să frece cu putere petele. Mulţumesc, frate. Mulţumesc.

  Robert se îndreptă în şa, în vreme ce Albert suduia şi se agita. Will clătină din cap, încercând să rămână serios.

  ― După cum se comportă toată lumea, ai zice că pe nava aia se află însuşi Dumnezeu, rosti Robert batjocoritor, dar menţinându-şi vocea joasă.

  ― Au trecut mai bine de doi ani de când am avut un Mare Maestru aici, replică Will. Nu poţi nega că această idee a ridicat moralul tuturor.

  ― Dar chiar trebuie să se agite atâta? Mereu îmbrăcat curat şi elegant, Robert se uită chiorâş la tovarăşii lui. Ai crede că Marele Maestru n-a văzut niciodată murdărie. Adică, uită-te la tine. Făcu un gest înspre Will. Tu nu ţi-ai pieptănat părul de săptămâni întregi, iar mantia ta e mai neagră decât cerul gurii unui lup, dar lui chiar are să-i pese de asta câtă vreme eşti un soldat bun?

  Will se privi, în vreme ce Robert se uită în altă parte.

  Înalt şi mai degrabă deşirat ca băiat, Will se împlinise în cursul tinereţii, până ce ajunsese ca acum, la douăzeci şi nouă de ani, să aibă pieptul larg, braţele şi umerii musculoşi, fapt care îl făcea să se mişte cu uşurinţă şi încredere în sine, ca şi cum ar fi intrat în sfârşit în pielea lui adevărată. La fel ca în cazul tuturor cavalerilor templieri, Will n-avea voie să-şi radă barba, deşi el o purta cât de scurt tunsă se putea. După o lună petrecută pe drumuri însă, barba ajunsese un pic prea stufoasă. Părul îi cădea puţin în neorânduială, cu şuviţe negre intrându-i în ochi şi curbându-se neglijent în jurul urechilor. Iar Robert avea dreptate: mantia lui era cu adevărat murdară. Will vru să îndepărteze o pată de noroi, dar se opri când zări rânjetul prietenului său. Se mulţumi să-şi încrucişeze braţele la piept şi se apucă să inspecteze portul cu privirea.

  Zona era aglomerată, ca de obicei, deşi nu semăna cu furnicarul din zilele de Paşte, când navele care se adăposteau în porturile de pe coastele Mării Mediterane, ale Mării Adriatice şi ale Oceanului Atlantic ridicau pânzele înspre Orient, încărcate cu pelerini, soldaţi, vin şi lână. Cavalerii aşteptau în formaţie ordonată pe chei, în faţa unei platforme de piatră ce intra în apă şi unde navele mai mici îşi puteau descărca încărcătura şi pasagerii. Portul interior din Acra era protejat de un lanţ greu din fier, care putea fi ridicat pentru a împiedica apropierea navelor inamice şi care era suspendat deasupra apei între turnul din capătul vestic al cheiului şi Curtea Lanţului din port. Acest port interior era mereu plin de vase ale negustorilor locali şi ale pescarilor. Navele mai mari erau obligate să acosteze în portul exterior, în raza promontoriului estic. În depărtare, aproape de Turnul Muştelor, care se ridica în capătul cheiului, nava de război templieră de unde galera preluase pasagerii se ridica şi cobora pe valuri. Pânza mare, albă cu cruce roşie, fusese coborâtă, dar de catargul principal flutura steagul templier negru cu alb.

  Peter de Sevrey, mareşal şi şeful militar al Templului, aflat la conducerea treburilor ordinului în lipsa Marelui Maestru, aştepta în faţa companiei de cavaleri. Discuta cu unul dintre ofiţerii de la vamă şi cu Theobald Gaudin, marele comandant al Templului. Şi seneşalul se afla acolo. Will îi zări silueta dreaptă şi ţeapănă. În spatele clădirii vămii, care domina docul, zidurile se întindeau în stânga şi în dreapta, iar masivele porţi de fier care duceau în interiorul oraşului erau deschise înspre aglomerata piaţă din cartierul pisanilor. Dinspre piaţă se făcea simţit un amalgam de sunete şi mirosuri, care se îngemăna cu strigătele pescarilor ce scoteau la mal năvoade pline cu peşte şi cu mirosul greu de smoală provenind de la un atelier de reparare a vaselor. O mulţime de gură-cască se adunaseră deja în dreptul porţilor oraşului, datorită navei templiere din larg şi a formaţiei de cavaleri care aştepta în ordine.

  În timp ce Will îşi plimba privirea peste mulţimea de curioşi, atenţia îi fu atrasă de o fetiţă. Complet dezinteresată de nava care se apropia, se juca liniştită cu o minge, aruncând-o în sus şi apoi prinzând-o. Se apropia încet de cavaleri. Will îşi înăbuşi o exclamaţie. Se întoarse iute în altă parte.

  ― Ce s-a întâmplat? întrebă Robert.

  ― Nimic.

  Will aruncă o privire peste umăr ca să vadă unde ajunsese fata. Inima i se opri în loc. Aceasta se uita drept spre el.

  Ochii fetei se făcură mari şi pe chip îi înflori un zâmbet imens.

  ― Weel!

  Fata porni în fugă spre el, cu tivul rochiei galbene măturând pietrele umede de pe jos, argintii din pricina solzilor de peşte.

  ― Cine naiba mai e şi aia? murmură Robert.

  ― Acoperă-mă, îi şopti Will, ieşind din formaţie în întâmpinarea fetei.

  ― Probabil că s-a pierdut, rosti Robert înspre cavalerii curioşi. Nu vă faceţi griji, Will o s-o ajute să-şi găsească părinţii. Mereu bunul samaritean, Will al nostru.

  Fata veni sărind de bucurie spre el, cu părul intrându-i în ochi. Îşi aranjă părul cu un gest al capului şi zâmbi.

  ― Unde fost tu? Nu te văd de săptămâni!

  Accentul ei italian cântat făcea din engleză o limbă complet străină.

  ― Ce cauţi aici, Catarina? întrebă Will, îndepărtând-o cu blândeţe de cavaleri.

  Se uită îngrijorat la mareşal şi la marele comandant, dar aceştia continuau să discute cu vameşul şi nu observaseră ieşirea lui din formaţie. Will o conduse pe Catarina în spatele unei stive de lăzi care erau încărcate pe o navă comercială. Echipajul ambarcaţiunii cobora şi urca zgomotos pasarela de acces la bord.

  ― Eşti singură aici?

  Will repetă întrebarea, vorbind rar, după ce o văzu pe fată încruntându-se.

  ― Sora mea, răspunse Catarina după câteva clipe. Eu aici cu Elisabetta.

  Chicoti, apoi izbucni într-un şuvoi de italiană, din care Will nu înţelese nicio boabă.

  ― Ar trebui să te duci la Elisabetta, o sfătui Will. Eu trebuie să mă întorc.

  Arătă înspre cavaleri.

  Catarina îşi ţuguie buzele şi aruncă mingea în aer, după care o prinse cu o mişcare expertă.

  ― Nu nu vii la casa mea? Elwen nu munceşte astăzi.

  Will clătină din cap.

  ― Nu pot. Nu acum. Se aplecă până la nivelul ochilor fetei. Mâine Elwen o să fie acasă?

  După o mică pauză, Catarina dădu din cap.

  ― Noaptea. Schiţă un zâmbet. Tu săuţi ea? Se încruntă. Săruţi.

  Will râse mânzeşte.

  ― Elwen te-a învăţat un cuvânt nou, nu? Nu contează, continuă el, văzând-o pe fetiţă că pare nedumerită. Spune-i lui Elwen că trec pe la ea mâine după vecernie. Înţelegi? După vecernie.

  ― Eu spun ei, replică fata, cu seriozitate. Eu plec acum.

  Arătă cu mâna în direcţia zidului oraşului.

  Will zări o tânără zveltă, cu părul negru, stând în picioare chiar în cadrul porţilor şi discutând cu altă femeie. O recunoscu pe Elisabetta, fata mai mare a negustorului veneţian de mătase Andreas di Paolo.

  ― Nu-i spune surorii tale, îi aminti el Catarinei. Nici tatălui tău.

  O urmări pe fată cum pleacă în fugă.

  ― Mă iertaţi, domnule.

  Un marinar de pe navă voia să ajungă la una din lăzi. Dădu din cap cu un amestec de respect şi teamă atunci când zări crucea roşie de pe mantia lui Will.

  ― Îmi cer scuze, replică acesta, dându-se la o parte.

  Marinarul păru surprins de cuvintele lui. Apucă o ladă din grămadă, o aruncă pe umăr şi se apucă să urce pasarela de acces pe navă.

  Will era mereu surprins sau deranjat de atenţia specială pe care o genera statutul său. Pe dinăuntru era doar el însuşi, persoana care fusese dintotdeauna. Uneori uita că pentru restul lumii el făcea parte din elită, un războinic al lui Hristos care trăia mai presus de legile seculare şi dorinţele vremelnice, păzind comorile regilor şi răspunzând doar în faţa papei. Însă lumea habar n-avea că, în spatele acestei măşti neprihănite, întruchipată de mantia albă, Will era un om la fel de slab şi de incorect ca şi restul semenilor săi atunci când era vorba de anumite chestiuni. Privirea lui Will rămase aţintită asupra Catarinei până ce fata dispăru dincolo de porţi. Cum ar fi chestiunile care ţineau de inimă, de pildă.

  Vru să reintre în formaţie, dar observă că mareşalul se întorsese în direcţia lui. Will se ascunse în spatele lăzilor, înjurând printre dinţi. Între el şi cavaleri se găseau câţiva pescari, marinarii care încărcau nava comercială şi un tânăr care urmărea apropierea galerei. Niciunul dintre aceştia nu-i putea furniza o acoperire substanţială, căci în uniforma lui albă era vizibil de la o depărtare de un kilometru şi jumătate. Will încercă să se gândească la o scuză plauzibilă pe care să o ofere pentru ieşirea din rând. Privi înspre Robert, care îi făcu un semn disperat să se întoarcă. Galera ajunsese la chei.

  Doi vâslaşi săriră imediat pe mal ca să stabilizeze nava, în vreme ce un alt bărbat, care părea să se apropie de patruzeci de ani, sări şi el cu agilitate, refuzând mâinile întinse de vâslaşi pentru sprijin. Sub mantia albă, omul purta o tunică secţionată de o centură de care atârna o sabie cu lama lată într-o teacă ornamentată. Bărbatul avea părul negru şi lung, strâns în coadă, şi o barbă neagră şi deasă i se întindea pe tot maxilarul inferior. Will se găsea prea departe ca să-i vadă chipul ca lumea, dar crucea de pe mantie, cu margini aurii, îi sublinia în mod clar statutul înalt. Omul era Guillaume de Beaujeu, Marele Maestru al Templului.

  Înrudit prin origini cu casa regală a Franţei, Guillaume era membru al ordinului de la vârsta de treisprezece ani. În ultimii zece ani, fusese maestru al Regatului Siciliei, unde vărul lui, Carol de Anjou, fratele răposatului monarh francez Ludovic al IX-lea, era rege. Membrii conducerii oraşului Acra aşteptaseră sosirea lui Guillaume cu sentimente amestecate căci, deşi Marele Maestru se bucura de reputaţia unui strateg militar viclean şi a unui conducător dinamic, era în acelaşi timp unul dintre susţinătorii cei mai înflăcăraţi ai lui Carol. Iar ultimul lucru de care avea nevoie oraşul, divizat de războaiele fratricide din trecut, era o presiune suplimentară exercitată de ambiţiosul rege sicilian, a cărui dorinţă clar exprimată de a ocupa tronul Ierusalimului deschidea deja răni vechi.

  Will îl pierdu din vedere pe Marele Maestru atunci când tânărul care aştepta pe doc intră în raza lui vizuală. Patru cavaleri descărcau cufere din galeră. Sesizând că se apropie cineva de el, Will privi în jur. Un băieţel stătea la câţiva paşi în dreapta lui, părând transpus la vederea Marelui Maestru. Hotărând că poate să se mişte acum, că atenţia tuturor era îndreptată asupra lui Guillaume de Beaujeu, Will vru să se întoarcă la ai lui, dar în aceeaşi clipă observă chipul băiatului. Era o mască a terorii. Tenul era cenuşiu, iar ochii mari şi ficşi. Braţele îi erau lipite de trup, cu pumnii strânşi, iar corpul îi tremura ca o frunză în vânt. Will încremeni locului. Se uită în direcţia privirii băiatului, întrebându-se ce naiba îl putuse înspăimânta în asemenea hal. Însă acolo se găsea doar Marele Maestru, care acum urca pontonul înspre Peter de Sevrey, înspre cei câţiva pescari şi înspre tânăr.

  Atunci văzu.

  Braţul drept al tânărului era ţinut lipit strâns de corp, într-o postură asemănătoare cu a băiatului, iar palma era acoperită cu mâneca unei mantii ponosite. La marginea mânecii se vedea vârful a ceva dur şi argintiu.

  Will simţi un val de adrenalină şi instinctul preluă comanda acţiunilor sale. Poziţia tânărului, în apropiere de punctul unde pontonul se întâlnea cu zidul portului, între cavalerii care aşteptau şi Marele Maestru care se apropia; privirea; obiectul ascuns în palmă; groaza băiatului; toate acestea semnalau ceva cumplit. Într-o fracţiune de secundă, Will cântări posibilităţile, după care ieşi din spatele lăzilor şi strigă la mareşal. Cuvintele lui fură acoperite de strigătele echipajului de pe nava comercială. Începu să alerge în vreme ce palma tânărului se ivi de sub mâneca mantiei, dând la iveală un pumnal. Marele Maestru aproape că ajunsese la zid.

  Will ştia că n-avea să reuşească. În afară de Robert, care se uita uluit la Will cum aleargă, strigând, de-a lungul docului, toţi ochii erau îndreptaţi spre Guillaume de Beaujeu. Smulgându-şi sabia scurtă din teacă, Will făcu singurul lucru care îi veni în minte. Se opri scurt ca să ţintească, apoi aruncă cu sabia înspre tânărul care iuţise pasul. Auzi un ţipăt undeva în spatele lui când sabia îi zbură din mână doi, trei, apoi cinci metri.

  Arma se izbi cu un pocnet sec de zid şi căzu la câţiva paşi în urma tânărului. Will ratase. Braţul tânărului se ridicase, cu pumnalul ca o lamă argintie care spinteca aerul. Însă zgomotul sabiei izbite de zid atrase atenţia cavalerilor, iar acum cu toţii îşi dădură seama de pericol. Chipul Marelui Maestru se schimbă subit când îl zări pe tânărul care se repezea spre el. Întinse mâna după armă.

  Două secunde mai târziu, la câţiva paşi de Marele Maestru, tânărul fu secerat de mareşal, care sări înainte, lovind puternic cu sabia. Combinată cu impulsul tânărului, forţa loviturii aproape că îl spintecă pe individ în două.

  Cavalerii începură să strige, să-şi agite săbiile şi să cerceteze docul în căutarea altor atacatori. Mareşalul îşi scoase sabia din corpul tânărului, care se prăbuşi pe doc ca o păpuşă dezarticulată. Se auziră ţipete dinspre privitorii de pe zidul portului, care îl văzură prăbuşindu-se într-o baltă de sânge şi de intestine ieşite prin gaura imensă din stomac. Gărzile Marelui Maestru lăsaseră jos cuferele şi acum alergau să-l înconjoare, iar marele comandant începu să latre diverse ordine. În timp ce viaţa se scurgea din trupul tânărului, Marele Maestru era împins de-a lungul portului către intrarea în tunelul subteran de acces spre sediul ordinului.

  ― Vreau ca martorii să fie interogaţi! strigă Peter de Sevrey, aplecându-se ca să caute prin mantia ponosită a mortului, strânsă în jurul trupului acestuia şi îmbibată cu sânge.

  În câteva clipe, docul fu cuprins de haos. Cavalerii porniră spre mulţime ca să înceapă interogatoriile. Unii oameni încercară să plece, nevrând să fie implicaţi. Alţii au vrut să se apropie de cadavru. Imediat se produse o busculadă la porţile oraşului. Echipajul navei comerciale se oprise din lucru şi urmărea acum scena, iar vameşii ieşiseră în fugă din clădirea lor.

  Will se întoarse spre băiatul de lângă lăzi. Privirea lui continua să fie fixată asupra mortului, dar expresia de pe chip se schimbase. Pe obraji îi curgeau lacrimi, lăsând dâre prin stratul de murdărie de pe faţă. Băiatul ridică privirea şi tresări văzându-l pe cavaler cum îl fixează cu privirea, apoi o luă la fugă. Strigând după el să se oprească, Will porni în urmărirea lui, dar băiatul se făcu nevăzut în mulţimea cuprinsă de emoţie. Will se duse după el, croindu-şi drum cu forţa înspre porţi, unde vestea despre un atac asupra Marelui Maestru şi un mort pe chei agitase deja mulţimea. Încercă să ajungă până în piaţă, dar, deşi mantia lui în mod obişnuit ar fi fost suficientă ca să-i elibereze calea, zona era atât de aglomerată încât oamenii nu aveau cum să-i facă loc, chiar dacă ar fi vrut. Când Will reuşi să treacă de mulţime, băiatul se făcuse nevăzut.

  6

Templul, Acra

17 ianuarie 1276

Se apropia asfinţitul când Will se întoarse la preceptorul. Vântul generase găuri mari în stratul de nori, lăsând să se vadă cerul, de un albastru palid înspre est şi de culoarea bronzului înspre vest. Will trecu printre porţi şi pătrunse în curtea principală, unde descoperi oamenii agitaţi din pricina zvonurilor legate de atacul de mai devreme. Cavalerii se strânseseră în faţa clădirii oficialilor Templului, în spatele căreia se înălţau turnurile albe ale palatului Marelui Maestru. Oamenii vorbeau cu aprindere, chiar dacă pe tonuri coborâte, iar cei care fuseseră în port le povesteau celorlalţi ce se petrecuse. Sergenţii, mai ales cei tineri, erau strânşi într-un grup agitat în faţa Sălii Mari, discutând cu voce ridicată. În vreme ce Will traversa curtea, un cavaler se duse la ei şi le ordonă să-şi vadă de treburi. Cu câteva comenzi răstite, grupul se destrămă şi sergenţii porniră în grabă să se ocupe de cai sau să ajute la pregătirea cinei la bucătărie, ori să aprindă lumânările din capelă pentru slujba de seară.

  Will zări părul argintiu şi silueta impozantă a lui Theobald Gaudin în grupul strâns în faţa clădirii oficialilor, aşa că porni spre el. După ce se întorsese pe chei ca să-şi recupereze sabia, Will văzuse că mareşalul şi marele comandant plecaseră, aşa că nu putuse să informeze pe nimeni în privinţa băiatului. Acum, înainte de a ajunge la Theobald, văzu cum se apropie în fugă Simon Tanner, cu statura lui masivă.

  Faţa lată a lui Simon, cu nasul uşor bombat şi obrajii roşii, exprima îngrijorare.

  ― Will? pufni el. Eşti bine? Ce s-a întâmplat?

  ― Sunt bine. Will se uită înspre marele comandant care tocmai intra în clădirea oficialilor. Simon, trebuie să…

  ― Toţi vorbesc despre tine, i-o reteză Simon.

  ― Zău? făcu Will, surprins.

  Simon îşi petrecu o mână prin părul lui şaten. Mişcarea făcu să cadă pe jos mai multe paie prinse în părul lui.

  ― Am crezut că ai fost rănit încercând să-l protejezi pe Marele Maestru. Relatările erau confuze.

  ― Ar trebui să ştii că nu e cazul să asculţi bârfele de grajd.

  ― Nu m-am putut abţine. Eram îngrijorat.

  ― Nu era nevoie, replică Will, un pic prea dur.

  Simon fusese unul dintre cei mai apropiaţi prieteni ai lui din vremea când erau doar nişte băieţei în preceptoriul din Londra, dar chiar şi după ce trecuseră optsprezece ani, grija aproape maternă a grăjdarului îl deranja pe Will. Nu prea ştia de ce simţea asta. Poate pentru că îi amintea de modul în care se îngrijora câteodată Elwen – iar prin asta îl făcea să semene mai degrabă cu o femeie decât cu un bărbat zdravăn de treizeci şi patru de ani. Doar că Simon era un grăjdar şi nu un războinic. Nu fusese întărit de instrucţie şi nici nu fusese educat să-şi controleze emoţiile pentru realitatea dură a bătăliei.

  ― Păi, ştii că sunt grijuliu ca o cloşcă.

  Simon ridică din umeri, apoi zâmbi şi imediat păru că revine la cel care era dintotdeauna.

  ― Mai grijuliu ca o cloşcă, replică Will, întorcându-i zâmbetul.

  ― Frate Campbell, se auzi o voce din spatele lor.

  Era Peter de Sevrey.

  ― Domnule mareşal, îl salută Will, înclinându-şi capul.

  Simon salută şi el.

  ― Abia te-ai întors, Campbell?

  ― Da, domnule. Tocmai veneam să vorbesc cu marele comandant Gaudin ca să raportez ce am văzut în port.

  ― Poţi raporta Marelui Maestru, replică mareşalul. Te aşteaptă în apartamentele lui.

  ― Acum, domnule?

  De Sevrey, un bărbat cu buze subţiri şi o faţă lungă ca de ceară, ce rămânea albă chiar şi în lunile toride de vară, schiţă acum un zâmbet extrem de rar.

  ― I-ai salvat viaţa, frate. Cred că vrea să-şi arate recunoştinţa.

  Plecând împreună cu mareşalul, Will îl salută scurt din cap pe Simon.

  Acesta înţelese şi porni spre grajduri, ştiind că ei doi aveau să-şi termine discuţia mai târziu.

  Palatul Marelui Maestru era cea mai înaltă clădire din preceptoriu. Turnurile lui se luau la întrecere cu turla elegantă a bisericii, pe care o întreceau cu câţiva metri. Will nu fusese niciodată înăuntru, deşi trecea zilnic pe lângă intrare, în drum dinspre dormitoarele cavalerilor spre Sala Mare.

  Veranda dădea, printr-o poartă din fier forjat, într-un coridor răcoros de piatră. Nu existau ferestre, şi întunericul ar fi fost deplin chiar şi în timpul zilei dacă nu ar fi existat torţele fixate la intervale regulate pe zid. Flăcările aruncau o lumină caldă peste pietre. Mareşalul se apropie de nişte trepte înguste care urcau în spirală. Will îl urmă. Ieşiră amândoi într-o zonă aglomerată, unde lucrau oficialii Templului, unii discutând încet cu colegii lor, alţii intrând şi ieşind din încăperile aliniate de-a lungul coridorului. Uşile duble din capăt erau mai mari decât celelalte şi erau deschise. Urmându-l pe mareşal înspre ele, Will auzi vocea unui bărbat venind dinăuntru. Era o voce profundă, rezonantă, exprimând încredere şi tărie.

  ― Apreciez îngrijorarea ta, dar te asigur că persoana mea este perfect sănătoasă. N-am nevoie nici de pilulele şi nici de grija ta.

  ― Dar, stăpâne, se auzi o voce mai subţire şi mai discretă, aţi trecut printr-un şoc. Cel puţin lăsaţi-mă să cer unui servitor să vă aducă o cupă cu vin. Un vin roşu bun vă va readuce culoarea în obraji.

  ― Am trecut prin mai multe bătălii decât veri pe care le-am trăit, am fost capturat şi întemniţat de sarazini, am supravieţuit torturii şi bolii. Dacă lama atacatorului meu mi-ar fi străpuns carnea, atunci poate că aş fi avut nevoie de serviciile tale, dar e nevoie de mai mult decât vederea unui cuţit de bucătărie în mâna unui tânăr furios ca să mă indispună, maestre infirmier.

  Will ajunse la uşi alături de mareşal şi îl văzu pe Guillaume de Beaujeu stând în mijlocul unei săli spaţioase şi bine dotate. Sub pervazul ferestrei înguste şi ascuţite care dădea înspre curtea unde se lăsa întunericul se aflau un birou şi un scaun tapiţat. Un covor de mătase era aşezat în faţa unui cămin masiv, unde un foc jucăuş arunca flăcări prelungi înspre coşul înnegrit de cenuşă şi de unde se auzeau din când în când vuiete din pricina rafalelor de vânt de afară, ce pătrundeau prin coş. De ambele părţi ale căminului se găseau divane tapiţate, iar pereţii erau plini de tapiserii care înfăţişau drumul lui Iisus din sala de judecată până la locul crucificării. În faţa Marelui Maestru stătea un omuleţ cu părul alb, şeful infirmierilor Templului.

  Guillaume de Beaujeu întoarse privirea când mareşalul ciocăni în uşa deschisă.

  ― Ah, mareşalul de Sevrey, rosti el. Intră. Iar el, presupun, este omul căruia trebuie să-i mulţumesc pentru că exist în continuare?

  Will se înclină şi făcu un pas înainte. Guillaume întinse mâna. Când Will o întinse pe a lui, Marele Maestru i-o strânse în maniera unui războinic: o strângere fermă, pe care Will o găsea, în mod ciudat, întotdeauna mai intimă decât o scuturare a mâinii. De aproape, Marele Maestru părea mai tânăr decât crezuse Will la început. Părea a avea treizeci şi ceva de ani, deşi auzise un cavaler afirmând că omul avea pe puţin patruzeci. În ciuda insistenţelor infirmierului, obrajii săi nu erau deloc lipsiţi de culoare. Omul părea să plesnească de sănătate. Bronzat şi solid, Marele Maestru avea un chip puternic, colţuros, înmuiat de umbra unui zâmbet. Will realiză imediat că ei doi semănau foarte mult, lucru conştientizat în acelaşi timp, cu la fel de mare surprindere, şi de Marele Maestru.

  ― Am putea fi fraţi, nu-i aşa? rosti Guillaume râzând scurt şi dându-se înapoi. Şi mi s-a mai spus şi că avem acelaşi nume de botez. Dădu din cap înspre mareşal. Poţi să pleci. În vreme ce de Sevrey îşi înclina capul, Marele Maestru se întoarse spre infirmier. Voi bea vin la cină dacă asta te linişteşte.

  Infirmierul înţelese concedierea din tonul Marelui Maestru.

  ― Cum doriţi, domnul meu, zise el, urmându-l pe mareşal afară din încăpere.

  ― Ai crede că ar trebui să fie recunoscători că am supravieţuit atacului, rosti Guillaume înspre Will.

  Însă n-am mai văzut până acum atâta solemnitate pe chipuri.

  ― Sunt doar îngrijoraţi, domnul meu, replică Will, neştiind ce altceva să spună.

  Marele Maestru emana o energie de o intensitate aparte sub aspectul exterior de calm, care îl descumpănea pe Will.

  ― Ei bine, eu unul sunt extrem de recunoscător pentru ce ai făcut. Îţi rămân dator, William Campbell.

  ― Pentru nimic, domnul meu.

  ― Prostii. Dacă nu ai fi fost tu, probabil că azi aş fi murit. Guillaume îl studie pe Will. Însă mă întreb, continuă el, ducându-se spre masă, de care se sprijini cu spatele, încrucişându-şi braţele la piept, cum se face că, dintr-o sută şi douăzeci de cavaleri, doar tu ai văzut pericolul?

  Will îi evită privirea. Cu toate emoţiile momentului, uitase că îşi părăsise colegii fără permisiune şi mai ales de motivul pentru care făcuse asta. Căută un răspuns, dar în minte îi apăru doar chipul Catarinei. Decise că unul apropiat de adevăr e mai bun decât o minciună sfruntată.

  ― Ajutam o fetiţă. Îşi pierduse părinţii în mulţime şi era supărată. I-am găsit eu şi tocmai mă întorceam când l-am zărit pe cel care v-a atacat. Făcu o pauză, îmi cer scuze că am ieşit din formaţie.

  ― Înţeleg, zise Marele Maestru, cu o expresie indescifrabilă pe chip. Şi ce ţi-a atras atenţia la acest om? Ce a făcut ca să te alerteze?

  ― Nimic, la început. Un băieţel m-a avertizat de pericol.

  ― Cum aşa?

  Will relată ce văzuse şi cum îl urmărise pe băiat, fără rezultat.

  Marele Maestru păru să cadă pe gânduri.

  ― Ce crezi tu despre asta? Cine crezi că era acel copil?

  ― Poate vreo rudă? Erau de vârste prea diferite ca să fie camarazi. Aproape cu siguranţă îl cunoştea pe atacator şi aş spune că ştia ce avea să se petreacă. Aşa cum am spus, era îngrozit.

  ― L-ai recunoaşte dacă l-ai vedea din nou?

  ― Da.

  ― Bine, rosti Guillaume. Trase adânc aer în piept, îşi desfăcu braţele şi se aşeză pe marginea mesei, cu mantia înfăşurată în jurul lui. Povesteşte-mi care e atmosfera pe aici, William.

  Will fu luat prin surprindere de schimbarea subiectului discuţiei.

  ― Poftim?

  ― Trebuie să înţeleg acest loc mai bine dacă e să îl comand. Mi-am petrecut jumătate din viaţă în acest preceptoriu, dar ce se vede de sus, de aici, e oarecum diferit de ceea ce cunosc eu şi, în plus, am fost departe de Ţara Sfântă destulă vreme. Marele comandant Gaudin şi mareşalul de Sevrey mi-au trimis rapoarte în Franţa şi Sicilia în timpul absenţei mele, dar şi ei văd lucrurile de sus. Pentru o privire mai cuprinzătoare trebuie să vorbesc cu soldaţii din barăci, soldaţii din prima linie. Vreau să aflu ce simt ei. Guillaume îşi înclină capul. Ce simţi tu, William.

  Will tăcu, neştiind ce trebuia să spună. Cunoştea răspunsul, dar nu era deloc sigur că voia să-l rostească.

  ― Evident, începu el încet, suntem încântaţi să vă avem aici. Ne-a marcat absenţa dumneavoastră. Dar dispoziţia este în general bună. Pacea se menţine.

  ― A, da, zise Guillaume, pacea. Îl fixă pe Will cu o privire vicleană. Ce interesant, raportul tău este cumva mai senin decât cele primite anterior. Schiţă un zâmbet vag. Nu trebuie să-ţi faci griji că îmi spui adevărul. Sunt conştient de disperarea oamenilor. Ca să văd asta a fost nevoie doar să mă uit în ochii lor când am intrat aici. Sunt descurajaţi tocmai din pricina păcii. Will vru să intervină, dar Marele Maestru continuă: Câte din proprietăţile noastre au ajuns în ultimele decenii în mâinile sarazinilor? Aproape treizeci. Câţi oameni? Ei bine, încheie el încet, sunt nenumăraţi.

  ― E adevărat, fu Will de acord. Cu toţii am suferit în timpul războaielor, dar…

  ― Şi tu, William? Ai pierdut pe cineva drag? Camarazi? Maeştri?

  Will ezită. Însă Marele Maestru îl fixa cu privirea.

  ― Mi-am pierdut tatăl.

  ― Cum?

  ― La Safed.

  Pe chipul Marelui Maestru apăru o expresie de simpatie.

  ― Eram în Acra când s-a petrecut masacrul. M-a impresionat profund curajul dovedit de oamenii noştri, care au ales să moară decât să treacă la credinţa sarazinilor. Am auzit şi despre brutalitatea lui Baybars şi despre decapitări. Mi s-a făcut rău. Tu, însă, trebuie să trăieşti şi acum cu această rană vie. Cât de mult trebuie să-i dispreţuieşti pe cei care ţi-au omorât tatăl.

  Will simţi un junghi şi îşi dădu seama că îşi încleştase pumnii aşa de tare încât unghiile i se înfipseseră în carne.

  ― I-am dispreţuit odinioară, rosti el, luptându-se să nu-şi piardă controlul vocii. Dar acum nu. L-am iertat pe sultan atunci când mi-a permis să-mi îngrop tatăl.

  Cuvintele rostite treziră amintiri vii în mintea lui Will.

  În Cesareea, după ce înmânase tratatul prinţului Edward lui Baybars, Will plecase la Safed escortat de doi războinici Bahri numiţi de sultan. Imensa fortăreaţă care odinioară domina Galileea, stând de pază pe malul râului Iordan, ajunsese o ruină, cu zidurile rănite de urmele bolovanilor aruncaţi asupra lor de maşinile de asalt, înnegrite de foc şi pătate de dâre de petrol. Garnizoana era acum păzită de un escadron de mameluci ai lui Baybars. Găini şi capre trăiau în incinta exterioară, acolo unde înainte copiii şi soţiile soldaţilor locuiau şi se jucau în praf. În ciuda faptului că era locuită, garnizoana părea un loc pustiu. Prea mare ca să fie umplută de doar aproximativ o sută de oameni, întreaga construcţie răsuna a pustiu de-a lungul coridoarelor şi încăperilor mari dinăuntru. Will simţise din plin tristeţea care domina locul şi care măcina totul precum apa care lasă în urmă pete.

  Tristeţea se regăsea în curţile pustii şi în interiorul devastat al capelei, unde o statuie a Sfântului Gheorghe, patronul Templului, fusese smulsă din piedestal şi făcută bucăţi cu o armă ascuţită. Pe un zid, în apropiere de turnul de la intrare, Will descoperise câteva cuvinte latine scrijelite cu o substanţă închisă la culoare, semănând cu smoala.

  Non nobis, Domine, non nobis, sed nomini tuo da gloriam. Gloria nu este a noastră, O, Doamne, nu este a noastră, ci a numelui Tău.

  Era psalmul rostit de cavaleri înainte de a pleca la luptă. Will îşi plimbase degetele peste literele negre, întrebându-se cine le scrisese. Să fi fost chiar înainte ca oamenii să părăsească garnizoana în urma promisiunilor lui Baybars, chiar înainte să fie conduşi ca o turmă către asasinii lor? Sau era mai veche? Văzuseră oamenii inscripţia în vreme ce ieşeau pe poartă şi fuseseră liniştiţi de cuvintele familiare?

  Când coborâse panta stâncoasă către baza dealului Safed, vederea celor aproximativ optzeci de ţeste înfipte în ţepe îl şocase cumplit. Căzuse în genunchi şi rămăsese acolo, holbându-se la acele resturi umane o vreme, înainte de a putea să se ridice iar în picioare ca să facă ce trebuia. După şase ani de expunere la acţiunea elementelor naturii, ţestele ajunseseră în mare parte doar nişte oase pe care nu mai rămăsese carne sau indicii legate de cui anume aparţinuseră ori cum arătaseră ele când aparţineau unor oameni vii. Câteva ţeste căzuseră de pe pari sau alunecaseră în josul lemnului, astfel că vârfurile metalice se iveau acum repulsiv de hidoase prin găvanele goale ale ochilor. Două capete lipseau. Will aflase cu stupoare că trupurile cavalerilor fuseseră arse imediat după execuţie şi că doar capetele lor rămăseseră intacte. Cu toate acestea, continuase să simtă că dacă putea îngropa măcar o bucăţică din ceea ce fusese tatăl lui în pământ, atunci şi el şi tatăl lui îşi puteau regăsi liniştea.

  În ciuda strădaniilor sale, Will nu reuşise să identifice craniul tatălui său, aşa că, după ce parcursese de două ori tot şirul de capete, renunţase. În cele din urmă, se întorsese la fortăreaţă şi luase o lopată dintr-un şopron pentru animale, în vreme ce războinicii Bahri îl urmăreau în tăcere. Fără să fie deranjat de cineva, mai ales că avea permisiunea sultanului să se afle acolo, se luptase cu dogoarea amiezii ca să sape un mormânt pentru toate craniile, până ce sudoarea, setea şi durerea din braţe îl făcuseră să intre într-o stare de delir. Într-un târziu, în vreme ce soarele apunea în spatele vârfurilor muntoase din depărtare, aruncând câmpia şi râul într-o umbră ceţoasă, încărcat de aroma ierbii calde în care mişunau roiuri de ţânţari, Will aruncase ultima lopată de pământ peste mormânt. După aceea se aşezase greoi alături de locul de veci, prea obosit ca să mai găsească şi o rugăciune de spus.

  Will îşi ridică privirea spre Marele Maestru.

  ― Ura faţă de cei care mi-au ucis tatăl aproape că m-a măcinat. Dacă aş fi lăsat-o să-şi termine opera aş fi căzut pradă întunericului. Trebuia să iert.

  ― Înţeleg, rosti Guillaume. Dar asta nu schimbă faptul că această pace ne dăunează. Baybars şi oamenii lui ne vor plecaţi de aici. Pacea nu va dura. Sunt sigur de asta aşa cum sunt sigur că soarele va răsări mâine pe cer. Trebuie să ne salvăm din faţa primejdiei propriei noastre pieiri. Avea o voce calmă, sinceră. Dacă n-o facem, înseamnă că vom fi martorii sfârşitului Ţării Sfinte creştine. Iar tatăl tău şi toţi acei oameni curajoşi dinaintea lui vor fi murit în zadar. Ştiu că nu-ţi doreşti aşa ceva.

  ― Nu, domnul meu, murmură Will.

  Ce altceva putea spune? Marele Maestru se aştepta ca el să-i urască pe sarazini, se aştepta ca el să lupte pentru posesiunile Templului şi pentru visul creştinătăţii. Până la urmă, asta era viziunea celor mai mulţi buni creştini, a tuturor cavalerilor de nădejde.

  Timp de două secole, cei pe care musulmanii îi numeau al-Firinjah, francii, veniseră acolo. După ce invadaseră marile cetăţi ale Antiohiei, Tripoli şi Ierusalimului, smulgându-le cu preţul sângelui din mâinile musulmanilor, evreilor şi băştinaşilor creştini, primii cruciaţi îşi ridicaseră garnizoanele, fondând patru state latine. Dăduseră naştere acolo unor generaţii de oameni care n-aveau să cunoască niciodată dealurile unduitoare ale Angliei sau codrii verzi ai Franţei şi Germaniei şi ale căror vieţi aveau să se scurgă doar printre deserturile nemărginite şi veşnice ale Siriei şi Palestinei.

  Dinspre Apus urmaseră cruciadă după cruciadă, valuri de bărbaţi şi femei în căutarea bogăţiilor Orientului şi a iertării păcatelor lor. Cu timpul însă, numărul celor care veneau se diminuase. Slăbiţi, francii obosiseră să se bată permanent pentru apărarea Ierusalimului de necredincioşi. Oraşul care atrăsese atâţia cu mirajul lui de sirenă doar ca să-i nimicească în lupte pe zidurile sale reintrase în stăpânirea musulmanilor de treizeci şi doi de ani. Din cele patru state latine înfiinţate de primii cruciaţi, în mâinile creştinilor se mai găseau doar Comitatul Tripoli şi Regatul Ierusalimului, a căror capitală era acum Acra. Comitatul Edessa pierise, iar din fostul Principat al Antiohiei rămăsese doar un port. Navele care intrau în portul Acra erau în cea mai mare parte pe jumătate goale, ducând la bordul lor mercenari şi pelerini, oameni care fugeau de sărăcie şi de crimele comise în alte părţi sau care îşi doreau o viaţă nouă.

  Will ştia că Marele Maestru avea dreptate. Mulţi dintre oameni erau descurajaţi, plini de resentimente faţă de ceea ce pierduseră în bătăliile contra lui Baybars. În ciuda eforturilor de pace depuse de Anima Templi, templierii şi ceilalţi oameni continuau să scruteze orizontul pentru a zări acele nave impunătoare care să vină cu noi cruciaţi pentru a recuceri Ierusalimul. Căci francii erau împinşi tot mai mult către mare cu fiecare an care trecea, aşezările lor erau distruse de mameluci şi nimeni nu ştia cât mai pot rezista aşa, slăbiţi, pe coasta verde-albăstruie a Mediteranei.

  În vreme ce Marele Maestru începu să vorbească despre intenţiile lui de recucerire a poziţiilor pierdute din Ţara Sfântă, în mintea lui Will se făcură auzite cuvintele pline de gravitate ale seneşalului: S-ar putea ca el să devină una din cele mai mari ameninţări la adresa păcii cu care ne vom confrunta de la semnarea tratatului încoace.

  ― Trebuie să începem munca de unificare a teritoriilor pe care ni le-a lăsat Baybars. Suntem divizaţi, slăbiţi, nu vrem să renunţăm la resurse. Acra este… Guillaume căută o expresie cât mai potrivită… un vierme gras care se zbate într-un cârlig. Privirea lui se concentră asupra lui Will, care începuse să aibă sentimentul că nu se mai află în încăpere; Marele Maestru părea să se adreseze unei audienţe mari, invizibile. Cei mai mulţi dintre noi suntem prea preocupaţi de convulsiile noastre interne ca să mai observăm prădătorul care pândeşte în apă în spatele nostru, aşteptând să-şi deschidă fălcile şi să înşface – Guillaume îşi plesni palma cu pumnul – ce a mai rămas. Se ridică în picioare şi luă o lumânare cu care se îndreptă spre foc. Trebuie să lucrăm împreună dacă vrem să supravieţuim primejdiei care se va ivi inevitabil iarăşi în calea noastră.

  Aplecându-se, apropie lumânarea de foc. Întronarea vărului meu ar trebui să ne vină în ajutor. Cu timpul, sunt convins că ne va ajuta să ne unim.

  Când Marele Maestru aprinse lumânarea, Will îşi dădu seama că se făcuse întuneric de când începuse discuţia lor. În scurt timp clopotele aveau să sune chemarea la slujba de seară.

  ― Asta se va întâmpla cu siguranţă, domnul meu? întrebă Will, prudent. Carol de Anjou va urca pe tron?

  ― Asta e speranţa mea, da. La conciliul de la Lyon, papa Grigorie a aranjat ca Maria de Antiohia să-şi vândă drepturile de coroană asupra Ierusalimului către Carol.

  După încheierea acestui angajament, pe care îl aştept să se definitiveze în mai puţin de un an, el îşi va putea face cunoscute pretenţiile împotriva regelui Hugh. Iar noi vom fi guvernaţi din nou de un conducător capabil.

  Lui Will nu-i scăpă dispreţul din tonul lui Guillaume. Auzise multe bârfe legate de aceste chestiuni de când în Acra se aflase despre evenimentele de la Lyon. Actualul rege al Ierusalimului era Hugh al III-lea, deopotrivă suveran al Ciprului. După ce Ierusalimul căzuse în mâinile musulmanilor, tronul nu mai avea nicio importanţă, dar titlul se păstrase şi îi conferea purtătorului autoritate asupra oraşului Acra şi asupra a ceea ce mai rămăsese din pământurile francilor dintre Outremer. În loc să stea în Cipru şi să lase un locţiitor să conducă Acra, aşa cum procedaseră mulţi din predecesorii săi, Hugh decisese să-şi exercite autoritatea. Will auzise un număr tot mai mare de plângeri legate de amestecul tânărului rege; guvernul din Acra, compus din maeştri ai cavalerilor, nobili, negustori, oficialităţi ale Înaltei Curţi, rezistase zeci de ani cu succes conducerii regale şi se obişnuise cu autonomia. O altă persoană care se opunea domniei lui Hugh era verişoara lui, Maria, prinţesă a dispărutei cetăţi a Antiohiei, care era convinsă că are dreptul la tron. Astfel de conflicte divizaseră Outremerul şi înainte, iar legiuitorii din Acra, conştienţi de pericolul indus de schismă, decretaseră că Hugh este cel îndreptăţit să poarte coroana. Will le înţelegea decizia: tânărul rege al Ciprului era un candidat mult mai sigur decât o prinţesă bătrână, nemăritată, dar veştile primite spuneau că Maria venise la conciliul de la Lyon ca să se plângă şi papa o convinsese să-şi vândă drepturile lui Carol de Anjou.

  Will îl auzise pe seneşal spunând că papa Grigorie nu era deloc impresionat de Hugh şi căuta siguranţa unui conducător mai puternic. Însă nu-şi putea da seama cum putea fi Carol, puternicul rege al Siciliei, un unificator. Hugh nu părea dispus să cedeze tronul fără luptă, iar alianţa dintre Marele Maestru şi de Anjou avea să repună pe tapet vechile tabere: Templul şi veneţienii luptând împreună sub conducerea lui Carol, ospitalierii şi genovezii sub cea a lui Hugh. Will era convins că, dacă lucrurile evoluau aşa cum spera Marele Maestru, situaţia avea să se deterioreze rapid înainte de a se îmbunătăţi.

  ― Cu toate astea, rosti brusc Guillaume, părând să-şi dea seama că vorbise mai mult decât ar fi trebuit, astfel de chestiuni ar trebui discutate şi cu alţii. Se ridică în picioare. Te-am chemat aici ca să-ţi mulţumesc, şi în loc de asta te-am ameţit cu vorbăria mea. Îşi desfăcu braţele în gest de scuze şi îi oferi lui Will un zâmbet fermecător. A fost o călătorie lungă. Sunt singur cu gândurile mele de ceva vreme. Trebuie să mă ierţi.

  ― Nu e nimic de iertat, domnule.

  ― Un ultim lucru. Marele Maestru îşi lipi palmele la spate. Aş vrea să afli cine mă vrea mort. Atacatorul meu nu era un asasin experimentat, sunt sigur de asta, şi, cum nu cunosc niciun motiv pentru care vreun ţăran tânăr să-mi dorească răul, este foarte posibil ca el să fi acţionat la ordinele altcuiva. După ce a cercetat cadavrul, mareşalul de Sevrey crede că era italian. Chestia asta şi băiatul urmărit de tine sunt singurele piste pe care le văd de urmat. Dar vreau să arunci o privire.

  ― Poate că, începu Will, mareşalul sau marele comandant s-ar putea ocupa mai bine de o astfel de sarcină?

  ― Eşti singurul care a intuit atacul şi singurul care l-a văzut pe băiat. Nu-mi vine în minte altcineva care să fie mai potrivit.

  Un dangăt sec de afară îi anunţă că sosise vremea slujbei. Marele Maestru nu-şi dezlipi privirea de la Will.

  Will simţi că i se face rău. Avea destule lucruri de făcut pentru Anima Templi. Dar Marele Maestru aştepta un răspuns.

  ― Da, domnule, desigur.

  ***

Mai târziu în acea seară, Guillaume şedea la birou în camera lui. În faţă îşi pusese o carte de rugăciuni, legată în coperte de piele şi închisă cu o balama ornată din aur. Tocmai o scosese din cufărul lui de călătorie.

  N-o deschise imediat, ci îşi plimbă degetele pe copertă, simţind crăpăturile pielii. Era obosit şi îl durea capul. Rareori se simţea rău, aşa că durerea îl deranja. Ţinuse un discurs în capelă după slujba de seară, care fusese primit cu căldură de oamenii nerăbdători să-i ureze bun venit. După aceea, stătuse la masă cu ei în Sala Mare, însă ar fi vrut să discute cu oficialităţile înainte de a se duce la culcare, dar durerea de cap îl împiedicase. Şi totuşi, era doar prima lui zi acolo. Discuţiile puteau aştepta până mâine. Desfăcu balamaua cărţii şi deschise la o pagină.

Tatăl nostru, carele eşti în Ceruri, binecuvântat fie numele Tău. Vie împărăţia ta. Precum în Ceruri, aşa şi pre Pământ. Dă-ne tu nouă pâinea noastră cea de toate zilele. Şi iartă-ne de păcate, aşa cum şi noi îi iertăm pe cei care au păcătuit faţă de noi. Şi nu ne duce întru ispită, ci izbăveşte-ne…

Se auzi un ciocănit în uşă. Aceasta se deschise şi una dintre gărzile personale ale lui Guillaume, un sicilian cu păr cărunt tuns scurt, care îi întuneca şi mai mult chipul bronzat, intră.

  ― Ce e, Zaccaria?

  ― Îmi cer scuze că vă deranjez, domnule, dar la poartă este un om care vrea să vă vorbească. Jură că vă cunoaşte.

  ― Ţi-a dat şi un nume?

  ― Angelo.

  Chipul lui Guillaume se schimbă uşor, suficient însă ca Zaccaria, care îl slujise timp de cinci ani în Sicilia, să-şi dea seama că ceva era în neregulă.

  ― Domnule?

  Guillaume îi făcu un semn cavalerului.

  ― Adu-l încoace.

  După plecarea lui Zaccaria, Marele Maestru îşi termină rugăciunea, apoi închise cartea de rugăciuni. Tocmai o aşeza înapoi în cufăr când se auzi iarăşi un ciocănit în uşă. De această dată, Zaccaria era însoţit de un bărbat. La un gest din cap făcut de Guillaume, cavalerul închise uşa, lăsându-i pe cei doi singuri în încăpere.

  ― Domnule, salută Angelo Vitturi. Pe chipul lui întunecat şi arătos se citea o expresie de aroganţă. Nu eram sigur că veţi primi vizitatori după incidentul nefericit de la docuri.

  ― Am uitat cât de repede circulă veştile în oraşul ăsta, replică sec Guillaume.

  ― E bine că se întâmplă aşa, pentru că am fost alertaţi de venirea dumneavoastră.

  ― Sunt convins că discuţia noastră putea aştepta o zi sau două, zise Guillaume, îndreptându-se către o masă pe care un servitor pusese un urcior cu vin.

  ― De fapt, nu putea. Plec spre Egipt. Angelo clătină din cap când Guillaume îi oferi o cupă cu vin. Mă întâlnesc cu omul de legătură de care v-am spus când am discutat în Franţa.

  ― Deci e de acord să te ajute? întrebă Guillaume, sorbind din vin. Mărturisesc că sunt surprins. Nu credeam că-l vei putea convinge atât de uşor pe vreunul dintre ei.

  ― Nu-i prea pasă de situaţia în care se găseşte. N-a fost chiar atât de greu.

  ― Ce cauţi aici, Vitturi?

  Angelo se încruntă auzind asprimea din glasul Marelui Maestru.

  ― Am vrut să ne asigurăm că sunteţi hotărât şi că nu s-a schimbat nimic. Ridică uşor din umeri. Poate că v-aţi răzgândit?

  Guillaume zâmbi, găsind jocul amuzant.

  ― Eu aş fi mai prudent când aş pune la îndoială cuvântul dat de mine. Este un lucru preţios. Nu îl trata cu uşurinţă.

  Angelo observă pericolul mascat de acel zâmbet, dar asta nu-l deranjă.

  ― Tatăl meu şi cu mine suntem doar preocupaţi ca totul să decurgă cât mai lin posibil. Avem o singură şansă. V-aţi gândit pe cine veţi folosi ca să realizeze furtul?

  ― Nu pot face asta până când poziţia mea de aici nu este stabilită clar şi nu îmi formez relaţii cu oameni în care să am încredere. Din ce mi-ai spus, am presupus că am suficient timp la dispoziţie. S-a schimbat ceva?

  ― Furtul în sine va avea loc mai încolo. Aveţi destul timp la dispoziţie.

  Guillaume se uită în ochii veneţianului, negri şi răi ca ai unui rechin. Îşi duse mâna la sprânceană. Durerea de cap îi înceţoşa gândurile.

  ― Atunci am terminat deocamdată ce aveam de discutat. Îmi voi respecta partea mea de înţelegere, Vitturi, dacă şi voi v-o respectaţi pe a voastră.

  Angelo se înclină rigid şi părăsi încăperea, fiind escortat până la poartă de Zaccaria.

  Guillaume se duse la fereastră. Îi displăcuse tânărul de la prima lor întâlnire şi nici a doua nu-i schimbase impresia. Nu-i plăcea că trebuia să lucreze cu aceşti negustori. Mândria lui se revolta contra unei asemenea alianţe. Ştia că era folosit pentru resursele pe care le avea la dispoziţie. Credea că planul lor avea şanse de reuşită, dar era un joc periculos şi, nu pentru prima dată, Guillaume resimţi greutatea îndoielii apăsându-l pe suflet. Respinse totul cu un gest. Avea aliaţi puternici: regele Edward, regele Carol, papa Grigorie. Aceştia n-aveau să abandoneze Ţara Sfântă. Când va sosi vremea, vor ridica Apusul la luptă. Era convins de asta.

  Guillaume privi înspre curtea de dincolo de ziduri, către licărul torţelor care luminau oraşul adormit asemenea unor stele căzute din Rai. Dacă totul decurgea conform planului, curând aveau să intre în război împotriva musulmanilor.

  ― Facem ce trebuie, rosti el încet. Apoi, şi mai încet: Dumnezeu să mă ierte!

  7

Al-Bira, nordul Siriei

26 februarie 1276

Un urlet se înălţă în văzduh, spulberând liniştea zorilor. Mulţimi de păsări se avântară spre cer din tufişurile de pe malurile râului. Şaptezeci de catapulte se aliniară în formaţie în jurul al-Bira, după care traseră în succesiune. Bolovani uriaşi îşi luară zborul din maşinile de asalt ca să se transforme în praf şi moloz după ce se ciocniră de zidurile cetăţii. Imediat ce încărcătura era trasă, unul dintre inginerii chinezi care manevrau catapultele trăgea în jos imensul trăgaci, suspendat de un braţ lung care pivota pe cadrul de lemn al maşinii de asalt. După aceea, camarazii lui plasau un alt bolovan în cuibul din piei. Din când în când, cerul se aprindea atunci când inginerii înlocuiau bolovanii cu butoaie cu combustibil aprins, care lăsau dâre de fum negru în urma lor înainte de a exploda la contactul cu fortificaţiile.

  La adăpostul bombardamentului continuu, trei turnuri monstruoase înaintau încet, pe roţi, către cetate. În interiorul imenselor structuri de lemn, fixate pe platforme cu roţi, se găseau patru paliere la care se ajungea prin intermediul unor scări interioare. Pe acestea stăteau, ghemuiţi în spatele unor deschizături, arcaşi cu arcurile gata pregătite de tragere. Câte zece războinici mongoli aşteptau pe fiecare nivel superior al turnurilor, înghesuiţi în spatele unor chepenguri masive de lemn. Luptătorii erau îmbrăcaţi cu armuri din zale şi erau înarmaţi cu buzdugane şi săbii. În spatele turnurilor de asalt mărşăluia infanteria, în formaţie, cărând cu ea scări lungi de asalt. Infanteriştii purtau o armură mai uşoară, confecţionată din piei argăsite, cu întărituri de protecţie în dreptul umerilor. La şolduri le atârnau săbii. Hainele, care cu trei săptămâni înainte li se potriviseră de minune, acum aproape că le cădeau de pe trupurile împuţinate. Întreaga armată fusese răvăşită în ultimele zile de o epidemie care se manifestase prin vomismente şi diaree. Câteva sute de oameni muriseră deja. Însă soldaţii continuau să atace, cu îndârjire, într-o mare pestriţă de culori, în care hainele şi turbanele colorate ale selgiucizilor şi irakienilor se amestecau cu armurile maro din piele ale mongolilor.

  La scurt timp după atacurile iniţiale cu bolovani şi butoaie, de pe zidurile cetăţii se auziră primele urlete, atunci când soldaţii mameluci care le apărau fură răniţi de aşchiile de piatră sau zdrobiţi de bolovani. Arcaşii mameluci ripostară cu săgeţi care se împrăştiară ca nişte evantaie, întunecând cerul înainte de a se arcui în mod letal către trupele în marş, izbindu-se de apărători, noroiul de pe jos şi carnea oamenilor. În interiorul cetăţii, locuitorii se strânseră agitaţi în moschei. Bărbaţii începură să se roage, mamele încercară să liniştească bebeluşii care urlau din pricina zgomotelor înspăimântătoare ale bătăliei şi a groazei pe care o simţeau instinctiv cuprinzându-le părinţii.

  După ce se confruntase cu un atac al mongolilor cu unsprezece ani în urmă, garnizoana mamelucă înfiinţată de Baybars la al-Bira învăţase ce înseamnă un asediu. Sultanul smulsese cetatea din mâinile invadatorilor mongoli la scurt timp după ce se urcase pe tron, iar de atunci mamelucii erau în război permanent cu aceştia pentru posesia cetăţii. Acum însă lucrurile stăteau altfel. Mongolii cunoşteau punctele slabe şi îşi concentrau toate eforturile asupra acestora. În ciuda întăririlor venite de la cetatea Alep cu două săptămâni în urmă, asediul începea să-şi arate roadele.

  Soldaţii mameluci manevrau catapulte uşoare şi ’arradas, maşini de asediu, montate pe platforme-turn care împânzeau zidurile cetăţii, aruncând bolovani şi proiectile în trupele de atac. Un astfel de proiectil, lung de peste un metru, zbură şuierând dintr-o ’arrada într-un şir de mongoli care cărau o scară de asalt. Omul din fruntea şirului nici măcar nu văzu proiectilul venind spre el. Acesta trecu fără probleme prin armură şi-l străpunse ca şi cum ar fi fost făcut din apă, nu din carne şi oase. Impactul îl proiectă pe soldat pe spate, iar proiectilul îşi continuă traiectoria mortală înfigându-se în alţi trei oameni, înşirându-i ca într-o ţeapă lungă. Patru alţi soldaţi ţâşniră imediat din rândurile infanteriei care aştepta în afara razei de acţiune a săgeţilor, apucară scara căzută şi continuară marşul oamenilor morţi. Pe măsură ce unii mureau, alţii se repezeau să le ia locul, lăsând pământul din spatele lor să se umple de cadavre.

  Bolovanii aruncaţi de catapultele mamelucilor, lansaţi înspre turnurile de asalt, avură un efect mai slab decât proiectilele, căci fiecare structură masivă de lemn era protejată cu un scut amortizor din material textil, fân şi pânză. Singurul lucru pe care reuşeau să-l facă imensele bucăţi de piatră era să zguduie ameninţător turnurile şi să le clatine. O ploaie torenţială transformase câmpia într-o întindere de mâzgă, îngreunând şi mai mult sarcina celor care trăgeau de frânghii pentru a deplasa turnurile. Alunecând, cu picioarele înfipte adânc în noroiul cenuşiu, cu dinţii strânşi din pricina efortului, oamenii trăgeau cât puteau de tare de turnuri, conducându-le lent, dar constant, către al-Bira.

  ***

Ishandiyar se afla la mai puţin de patru sute de metri depărtare când primul turn de asalt ajunse la ziduri. Printre norii de praf şi moloz care adăstau ca un giulgiu în partea din faţă a cetăţii, reuşi să zărească cum chepengul turnului se lasă în jos pe zid. Mai multe siluete umane ţâşniră dinăuntru spre soldaţii mameluci care aşteptau pe metereze. Câteva clipe mai târziu, de zid fură prinse două capete de scări. Din punctul unde se găsea, pe o pantă uşoară de pe malul Eufratului, Ishandiyar văzu cum războinicii mongoli încep să urce pe zid. Un proiectil incendiar zbură dintr-o catapultă şi se zdrobi în flăcări de un turn de colţ. Oamenii din turn se aprinseră ca nişte torţe şi căzură de sus, cu hainele şi părul în flăcări. Urletele lor ajunseră până la el, apoi un val de fum îi obtură vederea.

  Ishandiyar se întoarse spre cei doi comandanţi militari de lângă el.

  ― Pregătiţi oamenii.

  ― Să ne dezvăluim poziţiile atât de repede? rosti unul dintre ei, neîncrezător.

  ― Nu mai putem sta multă vreme ascunşi.

  Ishandiyar arătă cu mâna în lungul râului. Pe o lungime de câţiva kilometri, malurile late şi înalte ascundeau trupele mameluce. Ishandiyar trimisese înainte soldaţi ca să descopere şi să ucidă toate iscoadele mongole din zonă, pentru ca inamicul să nu fie avertizat de apropierea lor. În faţă, însă, malul se nivela, astfel că la doar o sută şi ceva de metri mai încolo, armata mongolă avea să-i vadă. Ishandiyar privi spre panta din spatele lui, la trupele care se întindeau până în depărtare. Era ca şi cum o pădure intens colorată se ivise brusc din inima deşertului, strălucind din pricina sclipirilor soarelui în fierul lăncilor şi arcurilor. Oamenii aşteptau, liniştind caii, bând apă din ploştile lor de piele, strângându-şi mai bine armurile pe trupuri. Pe lângă regimentul lui Ishandiyar, de patru mii de oameni, se mai găseau acolo regimentele comandate de cei doi emiri şi forţele auxiliare strânse din Alep.

  În total erau douăzeci de mii de oameni. Asta reprezenta însă doar două treimi din forţa mongolilor.

  ― Dacă ne mişcăm acum, în vreme ce ei se concentrează asupra zidurilor, e posibil să le oferim o surpriză neplăcută. Oricum ar fi, nu mai putem aştepta.

  ― De acord, rosti al doilea comandant.

  ― Eu voi conduce un atac împotriva trupelor de la ziduri. Voi şi oamenii voştri vă veţi concentra asupra soldaţilor din spatele liniilor de asediu şi de la maşinile de asalt. Ishandiyar îi salută din cap. Allah să fie cu voi.

  Emirii îşi întoarseră caii. Stârnind praful cu copitele animalelor, porniră în galop de-a lungul malului şi al liniei de soldaţi în aşteptare, trecând de infanterie, cavalerie, beduini şi oamenii care cărau vase cu amestec de combustibil. În goana lor lătrară ordine către trupe, în vreme ce hainele le fluturau, lăsând să se vadă cămăşile de zale de dedesubt. Ishandiyar îşi conduse calul spre ofiţerii din regimentul lui. După câteva ordine scurte, oamenii se pregătiră. De-a lungul întregii linii, luptătorii luară poziţie, infanteria făcând loc cavaleriei, în vreme ce bubuiturile şi urletele îndepărtate din oraş continuau să se audă.

  Ishandiyar îşi ridică sabia.

  ― Allahu akbar!

Ofiţerii răspunseră la strigătul lui de luptă. Ca un singur om, primul corp de cavalerie al elitei forţelor mameluce urcă în goană malurile abrupte şi nisipoase ale râului, ca un val revărsându-se peste un ţărm.

  La câteva secunde de la apariţia mamelucilor se auziră goarnele de alarmă dinspre tabăra mongolă, întinsă de-a lungul câmpului dintre oraş şi râu. Urmărind bătălia din spatele primelor linii, cavaleriştii mongoli se repeziră la cai, înşfăcând pe drum lănci şi căşti de protecţie, în vreme ce norul de praf stârnit de asaltul mamelucilor se mărea.

  Celelalte turnuri de asalt ajunseseră şi ele la ziduri. Războinicii se avântau de pe platformele de sus, învârtind săbii şi buzdugane. Şase scări de asalt fuseseră întinse pe ziduri, cu arcaşii selgiucizi din interiorul turnurilor de asalt strigând la mamelucii de pe ziduri care încercau să îi doboare. Alţi războinici mongoli urcau prin interiorul turnurilor de asalt ca să se alăture camarazilor lor ce luptau cu înverşunare pe metereze, încercând să străpungă liniile de apărare mameluce. Oamenii se opinteau, mârâiau şi scuipau în vreme ce se luptau unii cu alţii în spaţiul strâmt, cu ochii arzându-le de praf şi sudoare, cu picioarele alunecând pe cadavre sau pe bucăţi de moloz.

  Beduinii din trupele lui Ishandiyar ajunseră primii la tabăra mongolă. Cu hainele şi turbanele fluturând ca nişte umbre ale morţii în jurul lor, năvăliră în tabără sub comanda şeicilor lor, ca un roi de viespi. Arcurile, praştiile şi mâinile lor aruncară săgeţi, pietre şi cuţite. Câteva catapulte de asalt tăcură brusc atunci când inginerii chinezi care le manevrau fură ucişi. Ishandiyar îşi făcuse griji din pricina beduinilor; îi cunoscuse în deşert în lupte în care ei se alăturaseră taberei duşmane, oferindu-şi sprijinul în schimbul unei părţi din pradă. Privind acum raidul lor fulgerător, se bucura că se găseau de partea lui. Erau războinici pricepuţi, maeştri pe caii lor uşori. Deocamdată, mongolii resimţeau forţa deplină a măiestriei acestor beduini. Răniţii şi bolnavii n-aveau parte de nicio milă, căci beduinii aruncau cu săgeţi aprinse în corturile de campanie, aprinzându-le ca pe nişte bucăţi de hârtie. În tabăra mongolă bolile îşi făcuseră bine simţită prezenţa, astfel că oamenii erau pur şi simplu prea slăbiţi ca să mai lupte. În ciuda strigătelor comandanţilor lor, unii mongoli o luară la fugă.

  Ishandiyar zări un corp de cavalerie grea apropiindu-se din dreapta lui. Strigând la oamenii lui ca să-l urmeze, se năpusti asupra soldaţilor de la baza zidurilor, în vreme ce flancul drept al regimentului său se întoarse spre cavaleria duşmană. Inamicul deveni tot mai compact pe măsură ce distanţa se micşora. Ishandiyar zări scuturile şi lăncile ridicate pentru apărare. Una din scările de asalt căzu de pe zid, împinsă de mamelucii de pe metereze. Oamenii se agăţară de lemne, urlând în vreme ce scara se prăbuşea la pământ. Alţii săriră, doar ca să fie zdrobiţi câteva clipe mai târziu de camarazii lor rămaşi agăţaţi de scara prăbuşită.

  Ishandiyar se lansă în şarjă, atacând cu sabia într-un arc larg, apoi lovind în spate, la întâmplare, pe toţi duşmanii din jurul lui. Cineva sări la el, prinzând grumazul calului. Sub dârele de praf şi noroi, chipul omului era urâţit din pricina furiei date de luptă. Dezvelindu-şi dinţii, individul se repezi spre comandant cu un pumnal. Ishandiyar lovi cu piciorul şi prinse bărbia bărbatului, iar impactul loviturii dădu capul inamicului pe spate. Îşi răsuci calul pe loc cu mişcări experte din genunchi. Bine instruit, animalul dădu omul la o parte şi îl trimise pe burtă la pământ, după care se ridică pe picioarele din spate şi izbi cu copitele din faţă, zdrobind ţeasta celui căzut.

  În primele secunde, cavaleria mamelucă făcu prăpăd în mulţimea care viermuia la baza zidurilor, ca o seceră imensă care culcă la pământ un lan de grâu. Însă spaţiul îngust deveni repede extrem de periculos. Solul alunecos, plin de pietre şi cadavre, făcea caii şi oamenii să se împiedice şi să cadă. Câţiva mameluci fură traşi de pe cai şi măcelăriţi de războinicii mongoli, alţii căzură seceraţi de săgeţile selgiucide înfipte în gât sau fură aruncaţi din şei când caii lor căzură pradă săbiilor. Sângele vărsat colora deja pământul în roşu, în vreme ce oamenii continuau să taie în stânga şi în dreapta şi să se lovească unii pe alţii.

  Ishandiyar reuşi să rămână înfipt în şa, parând fără încetare lovituri şi livrând cu sete alte lovituri la rândul lui. Concentrat la maximum, gemea din pricina efortului, în vreme ce înainta tot mai greu din pricina mulţimii de duşmani. Ucise unul, apoi se întoarse către altul. Alte două scări fuseseră aruncate de pe ziduri, iar canonada cu bolovani traşi de catapulte încetase. Pe câmpul de bătălie însă domnea haosul. Ishandiyar habar n-avea ce se petrecea în restul oraşului.

  Din tabăra mongolă se ridica un fum gros, dar inamicul se regrupase şi acum venea valuri-valuri în ajutorul celor atacaţi. Soldaţii lui Ishandiyar începură să primească lovituri grele. Îi auzea scoţând urlete de moarte în jurul lui. În suflet i se ivi un fior de panică. Se luptă să-l alunge. Bătălia sufletească generă o nouă putere în el, astfel că se năpusti şi mai aprig asupra mongolilor. Dacă era să moară în acea zi, aşa să fie. Avea să se confrunte cu ea ca un războinic şi ca un musulman, alături de oamenii lui.

  Prins în focul luptei, Ishandiyar nu auzi de la început goarnele. Când în sfârşit le auzi, nu-şi dădu seama de unde venea acel sunet. Apoi îl văzu pe unul dintre ofiţerii lui ridicând sabia spre cer, cu chipul luminat de o expresie de satisfacţie. Îşi întoarse calul şi văzu o armată de mameluci înaintând pe câmpie cu miile. Pentru o secundă crezu că e vorba de trupele lui, dar îşi dădu seama imediat că oamenii nu erau îmbrăcaţi cu haine în culorile vreunuia din regimentele pe care el le condusese în atac. Purtau uniformele regimentului emirului din Alep. Se deschiseseră porţile cetăţii al-Bira. Garnizoana din interior venea acum în ajutorul lor.

  În câteva minute, soarta bătăliei se întoarse.

  Zărind întăririle ieşind şuvoi din cetate, mongolii care asediau oraşul începură să fugă. Tabăra lor era în flăcări, iar forţele divizate. Câţiva oameni, prinşi în focul bătăliei sau prea răniţi ca să mai scape, deciseră să lupte până la moarte. Cei mai mulţi însă o rupseră la fugă, alergând spre râu, pe care îl traversară înot, prin norul de săgeţi lansate în urma lor de mamelucii care se luaseră după ei. Alţii îşi îmboldiră caii obosiţi către vadul cel mai apropiat. După un asediu care durase aproape două săptămâni, ajunşi atât de aproape de victorie, mongolii şi aliaţii lor selgiucizi erau acum împinşi înapoi către Eufrat, lăsând în urma lor numeroşi camarazi ucişi sau răniţi.

  După ce bătălia luă sfârşit şi ultimele grupuri de rezistenţă fură zdrobite, Ishandiyar se întâlni cu unul dintre ofiţerii lui. Rana produsă de o armă duşmană în picior fusese în grabă pansată de unul dintre infirmieri, dar îl ardea cumplit. Sorbi o gură de apă dintr-o ploscă de piele, plimbă lichidul în gură, apoi scuipă apa, amestecată cu praf şi sânge, în nisip.

  ― Du asta la Alep, rosti el, dând ofiţerului un pergament. Dă-l emirului de acolo şi cere-i să-l trimită mai departe cu ştafeta călare sultanului Baybars. Cairo abia aşteaptă să afle despre victoria noastră.

  Ofiţerul se înclină şi plecă.

  Ishandiyar se strâmbă de durere când puse piciorul în pământ. Porni şchiopătând spre porţile oraşului, pe unde răniţii de pe câmpul de bătălie erau căraţi înăuntru. Triumfaseră. Îi înfrânseseră pe mongoli. Acum însă venise vremea să-şi numere morţii.

  ***

Citadela, Cairo

1 martie 1276

În urechile lui Baybars, zgomotul vocilor guvernatorilor care stăteau cu picioarele încrucişate pe covoare şi perne în faţa estradei răsuna ca un zumzet surd. Rezistând nevoii de a căsca, se îndreptă pe tron, simţind soliditatea metalului şi răceala lui sub palme.

  ― Destul, Mahmud. Cred că de-acum cunoaştem cu toţii poziţia ta în această chestiune.

  Mahmud se înclină, dar pe faţa lui se citea clar neplăcerea admonestării primite.

  ― Amir Kalawun, rosti Baybars. Ai fost foarte tăcut. Ce ai de spus?

  Kalawun simţi imediat cum atenţia celor cincisprezece oameni din încăpere se îndreaptă asupra lui. Luă o gură de lichid din pocalul pe care îl ţinea în mână, ca şi cum ar fi vrut să se gândească bine înainte de a răspunde. Oamenii mai tineri de acolo, precum Mahmud, se agitară nerăbdători. Consiliul de război fusese tensionat şi însufleţit de când începuse. Timp de o oră, argumentele şi contraargumentele se bătuseră cap în cap, fără a se putea ajunge la o concluzie. Când se simţi pregătit, Kalawun aşeză pocalul pe una din măsuţele joase aranjate special pe covoare şi se uită direct la Baybars.

  ― Aşa cum am spus şi până acum, stăpâne, nu văd utilitatea risipirii de resurse preţioase ca să atacăm un popor care în prezent nu reprezintă o ameninţare pentru noi.

  ― Nu reprezintă o ameninţare? se auzi vocea unui tânăr, prieten apropiat cu Mahmud. Asta până când nu lansează o nouă cruciadă. Fiecare zi de pace cu ei le permite să devină mai puternici şi le îngăduie conducătorilor lor din Apus să construiască nave şi să adune forţe cu care să ne atace. Nu le putem da o asemenea ocazie!

  ― Economia noastră înfloreşte prin intermediul comerţului cu francii, afirmă Kalawun. În plus, nu există dovezi care să indice că va urma vreo cruciadă în viitorul apropiat. Mai mult, iscoadele noastre indică o lipsă de entuziasm faţă de continuarea războiului.

  ― Negustorii vor continua să vină, chiar dacă distrugem bazele francilor de aici. Se bazează pe noi. Nu trebuie să ne ocupe pământurile ca să facem bani cu ei. De ce să ne lăsăm expuşi unor atacuri, indiferent că vor veni săptămâna viitoare sau peste zece ani? Tânărul guvernator privi în jur, căutând susţinere. Câţiva îi aprobară cuvintele. Fiecare zi petrecută de franci pe aceste pământuri este o insultă pentru noi.

  ― Doar neghiobul porneşte un război din cauza unei insulte, spuse Kalawun cu calm.

  Guvernatorul scoase un hohot scurt de râs, afectat de comentariul acid.

  ― Oi părea musulman pe dinafară, amir Kalawun, dar cred că pe dinăuntru începi să semeni mai degrabă cu un creştin!

  În încăpere izbucni un vulcan de voci mânioase.

  ― Tăcere! tună Baybars. Ochii lui scânteiau de mânie. Îţi vei cere scuze faţă de amir Kalawun, îi ordonă el guvernatorului. Este un general plin de onoare şi un musulman la fel de devotat ca şi mine. Dacă îl insulţi pe el, mă insulţi pe mine.

  ― Iartă-mă, amir, murmură guvernatorul în direcţia lui Kalawun. A vorbit limba fără mine.

  ― Orice angajament de război trebuie concentrat asupra unui singur inamic la un moment dat, rosti un mameluc mai în vârstă, venind în apărarea lui Kalawun. Mongolii sunt agresivi faţă de noi. Ca atare, sunt de acord cu amir Kalawun. Următoarea noastră mutare este evidentă.

  ― Avem de-a face cu situaţia de la al-Bira, zise Mahmud, incapabil să se abţină. Nu e prima dată când mongolii ne atacă o fortăreaţă şi mă îndoiesc că va fi ultima. Prinse curaj văzând că Baybars tace. Să lăsăm forţele noastre din Siria să-i ţină pe mongoli dincolo de Eufrat, în vreme ce forţele de aici se vor concentra asupra francilor. Apoi, după ce vom cuceri Palestina şi vom distruge ultimele bastioane ale puterii necredincioşilor, putem mărşălui cu o singură armată, imensă şi invincibilă, asupra Anatoliei. Dacă suntem uniţi, îi putem înfrânge pe mongoli, fără teama unei invazii sau a unui atac din spate al francilor. Nu-i putem înfrânge dacă suntem divizaţi. Omul vorbea cu pasiune şi Kalawun îşi spuse că tânărul guvernator putea fi un orator charismatic. Să ne îndreptăm întreaga atenţie asupra mongolilor atunci când ne vom permite. Mai întâi să îi alungăm pe franci şi să redăm Palestina dreptcredincioşilor. Mongolii sunt o diversiune de care nu ne putem permite să ne ocupăm acum.

  ― O diversiune? se miră Kalawun. Aşa numeşti tu o forţă care a distrus naţiuni şi a şters triburi întregi de pe faţa pământului? Care acum deţine jumătate din lume şi controlează drumurile de aprovizionare înspre şi dinspre Orient? Câţiva guvernatori aprobară încet, dar alţii erau încruntaţi. Chipul lui Kalawun se înăspri când îi observă. Acum zece ani nu mi-am condus regimentul în Cilicia prin deșerturi şi trecători montane şi nu ne-am bătut cu săbiile armenilor pentru ca astăzi să le lăsăm mongolilor acele teritorii cucerite cu trudă. Am cucerit Cilicia ca să putem cuceri Anatolia. Nu putem renunţa acum. Poate că ei ne atacă un oraş, dar dacă le cedăm fie şi o palmă de teritoriu, mongolii se vor năpusti asupra noastră cu toată forţa lor şi tot ce am întreprins şi construit noi de la Ayn Jalut încoace va fi fost în zadar.

  Baybars se foi pe tron auzind de acea bătălie.

  Fusese prima înfrângere a unei forţe mongole de care aflase lumea întreagă. Şi fusese izbânda lui. În acea zi simţise dulceaţa ameţitoare a triumfului. Ca răzbunare pentru atacul mongolilor asupra tribului său, acea zi însemnase sfârşitul unei vieţi, începute în lanţuri, şi debutul ascensiunii sale către putere. Amintirea îl întinerea. Simţi cum îi curge din nou adrenalina în sânge, cum devine tot mai încrezător în sine. De prea multă vreme francii îi produceau un gust amar. Încă nu avea dispoziţia necesară să-i lichideze, nu când o forţă armată care îi făcea inima să tresalte de bucuria bătăliei se găsea undeva acolo, în ţara lui. Francii stăteau închişi în oraşe fortificate. Mongolii aşteptau la graniţele imperiului, provocându-l la confruntare. Voia să simtă iarăşi sabia în mână, să simtă iarăşi adierea uscată a deşertului pe faţa lui.

  ― Am luat o decizie, rosti el, retezând murmurele celor din încăpere.

  Guvernatorii tăcură. Pe chipul lui Kalawun se aşternu o mască de impasibilitate, deşi inima îi bătea cu putere.

  ― Vom ataca Anatolia.

  Mahmud şi câţiva tovarăşi mai tineri de-ai lui păreau furioşi, dar avură grijă să nu dea glas sentimentelor lor. Kalawun simţi un fior de uşurare, dar imediat după aceea resimţi un gol în stomac. Hotărârea sultanului însemna tot război. Înainte de a muri şi de a-i da regatul fiului său, Baybars voia să dezlănţuie o nouă furtună. Iar Kalawun nu putea face nimic în privinţa asta. Chiar dacă ar fi putut, nu ar fi făcut-o. El voia pacea, dar mongolii n-o doreau. Ca atare, Kalawun trebuia să-şi protejeze poporul.

  ― Voi folosi armistiţiul cu francii ca să mă concentrez asupra mongolilor, zise Baybars. Nu cred că vor rupe înţelegerea. Se tem prea tare să nu piardă şi ultimele lor teritorii ca să se angajeze într-o bătălie pe care nu pot spera să o câştige. După ce vom cuceri Anatolia şi-i vom alunga pe mongoli de acolo, mă voi ocupa şi de franci. Se ridică de pe tron. După ce voi primi veste ce s-a întâmplat la al-Bira, vă voi convoca pentru a discuta strategia noastră de atac.

  Când guvernatorii începuseră să plece, discutând cu voci joase, Kalawun se strecură pe lângă ei ca să nu fie oprit de sultan. Îndurase destule discuţii pentru o zi întreagă. Parcurse un coridor boltit, în care adierea vântului care pătrundea prin arcade mişca frunzele plantelor ornamentale şi vestea vara ce avea să vină. Aproape că ajunsese la capătul lui când în cale i se ivi o siluetă îmbrăcată în haine cenuşii. Kalawun se încruntă. În faţa lui, Khadir îi zâmbea.

  ― Amir Kalawun, îl salută ghicitorul, oferindu-i o plecăciune exagerată.

  ― Ce vrei?

  ― Rezultatul consiliului de război, rosti Khadir. Care a fost?

  ― Întreabă-ți stăpânul, replică Kalawun, continuându-şi drumul.

  Khadir îşi miji ochii albi. Se luă după Kalawun, străduindu-se să ţină pasul cu acesta.

  ― Cum se face, Kalawun, că tu îmi agiţi stăpânul?

  ― Îl agit?

  Khadir se postă în calea lui. Când Kalawun vru să-l ocolească, bătrânul se mişcă iute pentru a-l opri. Chicoti.

  ― Vezi cum dansăm? făcu o piruetă graţioasă. Aşa cum ai dansat tu în consiliu? Ai dansat în jurul stăpânului meu până când l-ai ameţit cu vocea ta şi nu a mai ştiut încotro să o ia.

  ― Iarăşi ai spionat? Văzându-l pe Khadir că zâmbeşte, Kalawun îşi aminti că decisese mai demult să blocheze cu un zid coridorul paralel cu sala tronului.

  Îl mai văzuse pe ghicitor furişându-se şi înainte pe acolo. Dacă ştii deja rezultatul întâlnirii, atunci nu mai e nevoie să mă întrebi pe mine.

  Khadir sări din calea lui Kalawun când acesta vru să-şi continue drumul.

  ― Vreau să înţeleg de ce ţii să-i întorci privirea de la creştini, amir.

  ― Este decizia sultanului tău să-i atace pe mongoli.

  ― Nu! ripostă Khadir, părând brusc înfuriat. Nu e a lui. Îi şopteşti la ureche de multe luni. Nu te bate cu francii! Nu te bate cu francii!

  ― Nu sunt obligat să-ţi explic motivele mele.

  ― Armistiţiile pot fi încălcate, amir. În Apus sunt oameni care ne ameninţă: regele Siciliei şi Edward al Angliei. Templierii au un nou maestru, unul puternic. Dacă vreunul dintre aceştia se ridică împotriva noastră, armatele îl vor urma. Ştim amândoi cum s-a schimbat stăpânul nostru după moartea lui Omar. Lovi aerul cu pumnul. S-a dus! Pur şi simplu. Iar cu asta s-a dus şi destinul stăpânului nostru. Am văzut-o, Kalawun. Am văzut cum vom pierde aceste pământuri.

  Kalawun se opri. Bătrânul făcuse ochii mari, de nebun.

  ― Da, murmură Khadir, observând cum expresia de pe chipul iui Kalawun se schimbă uşor. Tu şi cu mine trebuie să salvăm totul.

  ― Nu mă voi răzgândi, Khadir, zise Kalawun, clătinând uşor din cap. Nu-l voi convinge pe Baybars să-i atace pe franci când eu nu cred într-un asemenea demers.

  ― Nu asta, izbucni, iritat, Khadir. Nu asta.

  ― Atunci ce-mi ceri să fac?

  ― Ca stăpânul nostru să revină la gloria de odinioară, trebuie să se răzbune pe cei care l-au abătut de la calea lui. Chipul lui Khadir se contorsionă de furie.

  Asasinii au plătit. Dădu cu putere din cap. Da, au plătit. Dar nu şi cei care i-au angajat. În vreme ce vorbea despre asasini şi ordinul din care el fusese exilat, începu absent să mângâie pumnalul cu mâner de aur care-i atârna la cingătoare. Sursele noastre cred că francii au pus la cale asasinatul. Sâsâi ca un şarpe observând expresia de surpriză de pe faţa lui Kalawun. Trebuie să-i găsim pe francii care au vrut moartea stăpânului nostru! Abia când răzbunarea va fi împlinită el se va putea întoarce la adevărata cale ca să-i învingă pe creştini.

  Kalawun clătină din cap.

  ― Trecutul e mort, Khadir. Să-l lăsăm aşa. Ce sugerezi tu e o neghiobie. Ar putea dura luni întregi ca să descoperim cine i-a angajat pe asasini. Ba chiar s-ar putea să nu-i găsim niciodată.

  ― Guvernatorii noştri controlează acum fortăreţele asasinilor, zise Khadir. Va fi uşor să-i interogăm pe oameni. Trimite-l pe Nasir. E sirian. Cunoaşte regiunile unde îşi au ei sălaşurile.

  ― Nu, rosti Kalawun, plecând de acolo.

  ― Să ştii că observ ce faci tu cu Baraka, strigă Khadir în spatele lui.

  Kalawun se întoarse, atent să nu îşi dezvăluie grija stârnită de cuvintele celuilalt.

  ― Ce vrei să spui?

  ― Influenţa ta asupra băiatului creşte cu fiecare zi. L-ai însurat cu fiica ta! Doar un orb sau un naiv nu şi-ar da seama că încerci să-i câştigi încrederea cu un scop. Khadir se apropie de Kalawun. Ştiu că nu-ţi place băiatul. Şi cu toate astea îţi petreci zilele instruindu-l şi antrenându-l. Are tutori pentru aşa ceva.

  ― Şi e o greşeală să mă intereseze propriul ginere?

  Chipul ghicitorului se strâmbă dispreţuitor.

  ― Pe naiba! Te străduieşti mai presus de îndatoririle unui tată sau ale unui prieten. Vrei puterea tronului, Kalawun. Şi pe asta o văd.

  Kalawun izbucni în râs.

  ― Bineînţeles că vreau aşa ceva.

  Khadir se uită surprins şi suspicios la el.

  ― Orice om apropiat de tron caută să se bucure de lumina acestuia, explică Kalawun. Nu resping acuzaţia ta, dar să ştii că n-ar respinge o asemenea acuzaţie niciun guvernator, soţie de sultan sau consilier dacă ar fi să răspundă cinstit. Nu caut tronul pentru mine însumi; caut să asigur o poziţie pentru stăpânii mei, din care ei, la rândul lor, să mă favorizeze. Chipul lui Kalawun se înăspri. Înainte de a mai juca diverse jocuri cu mine, Khadir, ţi-aş sugera să îţi întrevezi propriul viitor, căci acesta nu va fi nici lung şi nici fericit dacă îmi mai pui răbdarea la încercare.

  Plecă în sfârşit de acolo, simţind privirea bătrânului ca un pumnal înfipt în spate.

  ***

În Cairo se lăsa seara. Întunericul începea să învăluie clădirile colorate în portocaliu de soarele la asfinţit. Angelo îşi croia drum pe străzile înguste către locul de întâlnire. Pomii din livada de la baza zidului Citadelei se unduiau hipnotic sub adierea unei brize care aducea cu ea mirosuri de fum, dejecţii de animale şi mâncare din oraşul aglomerat pe pantele dealului, sub el. Dincolo de zid, Nilul sclipea negru pe fundalul umbrelor deşertului. Pentru că îşi lăsase calul în locul unde găsise adăpost, Angelo îşi înfăşură acum mai bine haina în jurul trupului.

  De-a lungul anilor, venise în Cairo de mai multe ori ca să facă afaceri cu mamelucii, aducându-le cuşti pline de sclavi băieţi pentru armata lor, în schimbul unor saci doldora de aur sarazin strălucitor. Afacerea de acum era însă mai delicată şi Angelo avusese grijă să rămână ascuns în camera lui până la venirea momentului oportun. Când îşi informase omul de legătură despre sosirea în oraş, plătind un băiat de pe stradă ca să transmită un mesaj, i se spusese că întâlnirea va avea loc în Citadelă.

  Angelo se opri. În capătul livezii se vedea un bazin vechi pentru apă, cu marginile crăpate. Iar acolo, în umbrele aruncate de pomi, îl aştepta o siluetă.

  ― O ai? întrebă Angelo în arabă, în vreme ce se apropia.

  Silueta era îmbrăcată cu o haină lungă, neagră şi o acoperitoare pentru cap şi faţă. I se vedeau doar ochii. Omul se ridică de pe marginea bazinului, unde aştepta, îşi băgă mâna în haină şi scoase o teacă de pergamente argintie, ornată cu modele de flori de lotus.

  Angelo luă obiectul. Deschise partea de sus şi extrase un pergament dinăuntru, pe care îl desfăşură. Aruncă o privire pe pagină, apoi se uită la omul care i-l livrase.

  ― Spune exact ce am cerut eu?

  ― Da.

  ― Presupun că doar Kaysan va putea să-l citească, zise Angelo, băgând teaca de pergamente în punga mare care îi atârna de cingătoare. Ar fi rău pentru noi toţi dacă ar cădea în mâini nepotrivite.

  ― Tu îl poţi citi? întrebă scurt omul.

  Angelo îi ignoră tonul întrebării.

  ― Şi fratele tău va face aşa cum îi ceri? Va duce oamenii noştri la Mecca atunci când va sosi clipa?

  ― Da.

  Angelo îl privi cu duritate.

  ― Ţine minte ce e în joc. Dacă mă trădezi, dacă în scrisoarea asta e ceva care să dăuneze în vreun fel planurilor mele, o să am grijă ca tu şi fratele tău să plătiţi pentru asta. Îmi eşti dator. Nu uita asta.

  ― Cum aş putea? murmură individul. Când Angelo vru să plece, îl opri. Îmi vei da ce am cerut?

  Angelo se uită la el.

  ― După ce Piatra va fi luată, vei avea tot ce ţi-ai dorit.

  Omul se uită lung după Angelo.

  ― Am aşteptat multă vreme clipa asta, şopti el.

  8

Cartierul veneţian, Acra

12 martie 1276

Uşa se întredeschise cu un scârţâit mult prea zgomotos. Will aruncă o privire în galerie spre vestibulul pustiu de la intrare. Auzea voci slabe dinspre bucătărie. În acea clipă Elwen intră în încăpere şi îl trase mai bine înăuntru.

  Lumina soarelui poleia camera în galben. Pereţii albi şi cele câteva oglinzi ovale din argint reflectau lumina în fiecare colţ al încăperii. În camera principală se găseau o masă şi o banchetă, în apropiere de un cămin. Masa era plină cu hârtii, iar de un dulap pentru haine de lângă ea atârnau o rochie albastră de mătase şi un acoperământ de cap. Zărind rochia, Will crezu pe moment că acolo se găseşte cineva, iar stomacul, şi aşa tensionat, i se strânse şi mai tare.

  O uşă conducea spre o altă încăpere, dominată de un pat imens. Aşternutul era confecţionat dintr-un material extravagant şi avea un design exotic: damasc de culoarea prunelor cu inserţii aurii. Materialele folosite în rest erau la fel de somptuoase şi se vedeau în draperiile de la ferestre, în tapiţeria canapelei, în tapiţeria fixată deasupra căminului. Toate acestea confereau un aer maiestuos şi senzual unor încăperi care altfel ar fi fost sărace şi sordide. Will simţi un miros delicat de flori. Observă o glastră plină cu petale uscate pe o masă de lângă canapea. Fără îndoială că fuseseră puse acolo de soţia lui Andreas. Dincolo de dezordinea de pe masă, încăperile reflectau spiritul de ordine al unei femei, mult mai puţin auster decât ordinea militară cu care el era obişnuit. În ciuda neliniştii interioare, Will găsea totul relaxant. Îşi amintea de mama lui aranjând flori în bucătăria casei în care a copilărit din Scoţia, cu sora lui mai mică, Ysenda, agăţată de poala rochiei.

  Elwen se duse la scaunul de la fereastră. Privi înapoi când observă că Will nu o urmează.

  ― Ce e?

  ― Am putea să nu mergem în camera ta?

  ― Doar dacă nu vrei s-o împarţi cu vreo cameristă bolnavă.

  Scoţându-şi boneta albă care îi acoperea părul, Elwen îşi eliberă frumoasele ei bucle arămiu-aurii. Când se aşeză ca să-şi scoată pantofii, cămaşa ei albă de in se adânci în formă de „v“ în dreptul gâtului, oferindu-i lui Will o privelişte incitantă a pielii dintre sâni. Bronzată de soare şi plină de pistrui în lunile de vară, pielea ei era iarna albă ca marmura.

  ― Nu-ţi face griji, îl asigură ea pe Will cu un zâmbet, ridicându-şi picioarele lungi sub ea.

  ― Andreas e la depozit?

  Elwen îşi dădu ochii peste cap şi bătu uşor cu palma canapeaua de lângă ea.

  ― Iar Besina şi fetele sunt la piaţă?

  ― Ştii că da. Elwen îl privi întrebător. De ce eşti brusc atât de îngrijorat? E vorba de cameră? Privi în jurul ei. Ai mai fost aici.

  ― Şi am fost la fel de îngrijorat şi atunci, răspunse Will.

  Ducându-se către ea, îşi desfăcu mantia neagră, care ascundea tunica albă pe care o purta dedesubt. Puse mantia pe spătarul scaunului şi se aşeză alături de Elwen, observând cât de transparentă devenise rochia ei în lumina soarelui.

  ― E riscant.

  ― E riscant de când aveam şaisprezece ani, Will. Elwen se încruntă. Ce s-a întâmplat?

  ― Nimic. Sincer, adăugă el, în vreme ce ea continua să-l privească încruntată.

  Ochii ei verzi începeau să se încreţească uşor pe la colţuri. Ar fi vrut să întindă mâna şi să netezească acele riduri cu degetul. În ele constata trecerea timpului.

  ― Doar că de la venirea Marelui Maestru facem cu toţii totul ca la carte. Toată lumea vrea să-l impresioneze. Will zâmbi. Ar trebui să vezi ce cine prepară bucătarii. Porc mistreţ cu mere, orez cu şofran, dulciuri făcute din zahăr şi miere.

  ― Mi-am zis eu că te-ai mai îngrăşat, răspunse Elwen cu ironie. Îi zâmbi. Deci îţi dă mult de lucru?

  ― Foarte mult. De aceea nici n-am mai trecut pe aici de atâta vreme. N-am avut timp.

  ― Ca să fiu sinceră, nici eu, zise Elwen, netezindu-şi rochia în jos cu un gest pe jumătate conştient. Am fost promovată.

  ― Promovată?

  ― De când dogele Veneţiei a devenit unul dintre patronii lui Andreas, cererea de mătase a crescut şi Tusco trebuie să-şi petreacă cea mai mare parte a timpului în Veneţia, la depozit sau cu organizarea transporturilor. Andreas îl instruieşte pe Niccolo ca să preia transporturile.

  Will nu-i cunoscuse pe băieţii lui Andreas şi nici pe ceilalţi din familia despre care auzise atâtea, cu excepţia Catarinei, pe care o întâlnise accidental. Ştia însă că Niccolo era interesat de Elwen. Odată ea îi povestise, râzând, că tânărul veneţian venise în camera ei în secret, cu flori şi cu o propunere pentru ea. Will ştia de ce îi povestise asta: ca să-i amintească faptul că era o femeie atrăgătoare, pe care el n-o reclamase pentru sine încă. Tactica funcţionase. De câte ori ea menţiona numele Niccolo, el resimţea un uşor junghi de gelozie, care uneori dura multă vreme după ce şocul iniţial se stingea.

  ― Asta înseamnă că Andreas va dispune de mai puţine ajutoare la depozit, spuse Elwen. Are nevoie de cineva care să-l ajute cu cifrele, iar Elisabetta şi Donata nu sunt interesate de treaba asta. Oricum, el deja are în minte un peţitor pentru Elisabetta, iar Donata se apropie cu paşi repezi de paisprezece ani. Elwen zâmbi. Spune că se gândeşte la mine ca la un membru al familiei. În plus, fac deja atât de multe pentru afacere, încât eram alegerea firească.

  ― Mă bucur pentru tine.

  Will ştia cât de mult muncea ea pentru veneţian.

  În Paris, în vremea cât fusese doamnă de companie a reginei Franţei, Elwen nu fusese obligată să-şi facă griji în privinţa locului ei în lume în calitate de femeie nemăritată: avea unde să locuiască şi era plătită bine. Acum, că acea plasă de siguranţă dispăruse de sub picioarele ei şi ea ducea o viaţă independentă, pericolele care o pândeau erau mari. Foarte puţini oameni aprobau implicarea directă a femeilor, cei mai mulţi dintre aceştia lucrând în confecţionarea de haine, industria alcoolului şi alte domenii mai sordide precum spălatul rufelor şi curăţenia. Ca atare, promovarea în noul post însemna că ea începea să devină indispensabilă pentru Andreas şi pentru afacerea lui, iar asta îi reclădea o parte din plasa de siguranţă. Fără Andreas, existenţa ei în Acra n-ar mai fi fost atât de confortabilă. Nu constituia o surpriză faptul că dintre toate femeile care veniseră în Orient ca să caute libertatea şi independenţa faţă de capcanele căsătoriilor forţate, o mare parte ajunseseră prostituate, astfel că acum, în oraş, la fiecare cinci bărbaţi se găsea câte o curvă.

  ― Mulţumesc, rosti Elwen, răsucind boneta în poală. Asta va însemna însă că va trebui să muncesc şi mai mult. Aruncă o privire spre Will. Că ne vom vedea şi mai rar.

  ― Nu-mi pasă, câtă vreme tu eşti fericită.

  Încruntătura ei se adânci. Elwen privi în altă parte.

  Will îşi muşcă buza, întrebându-se ce greşeală făcuse. Inspiră adânc.

  ― Ei bine, şi eu am avut parte de o promovare de când ne-am văzut ultima dată. Marele Maestru m-a făcut comandant.

  Elwen se holbă la el.

  ― Comandant?

  ― Şi pentru mine a fost o surpriză. Acum două săptămâni am fost chemat ca să-i dau raportul în legătură cu ce am aflat despre atacul împotriva lui. După aceea, mi-a spus noutatea.

  ― Probabil că a fost un raport bun, rosti Elwen, uşor sarcastică. Ai aflat cine l-a vrut mort?

  ― Nu încă. Ştim doar că atacatorul era italian, aşa că tot ce am putut face a fost să discut cu consulii din Veneţia, Pisa şi Genova şi să le cer să întreprindă propriile lor anchete. Consulul veneţian a fost de mai mare ajutor decât ceilalţi, dar nici el nu a aflat nimic despre mort. Will ridică greoi din umeri. Necazul e că sunt cu toţii extrem de suspicioşi faţă de orice străin de cartierul lor. Om trăi noi în acelaşi oraş, dar cu zidurile ridicate între noi e ca şi cum am trăi în ţări diferite. I-am spus Marelui Maestru să ofere o recompensă pentru orice informaţie care ne-ar duce la descoperirea celui care a vrut să-l omoare. A fost de acord. Am trimis curieri cu anunţul în întregul oraş.

  ― L-am auzit pe Niccolo spunând ceva în sensul ăsta alaltăieri.

  ― Bine, zise uşurat Will. Cel puţin s-a aflat. Îşi frecă barba; era un obicei căpătat de curând, atunci când îl preocupa ceva. Sper doar să apară cineva cât mai repede. Nu mai am nicio altă idee, şi nu vreau ca Marele Maestru să creadă că a făcut o greşeală promovându-mă.

  Elwen întinse mâna şi luă mâna lui de pe bărbie.

  ― O să te freci până cheleşti, rosti ea încet. Ai făcut tot ce ai putut şi el te-a recompensat. Clătină din cap. Mereu faci asta, Will. Imediat ce se petrece ceva bun, te întrebi când va urma răul. În vreme ce Will se uita la ea, Elwen ghici la ce se gândea el. În ziua în care devenise cavaler, îşi pierduse şi tatăl, şi iubita. Înjurându-se în sinea ei, Elwen continuă. Nu poţi face totul perfect tot timpul. Încerci să mulţumeşti pe toată lumea, şi aşa ceva este de apreciat, dar trebuie să înveţi şi când să te retragi.

  ― Ascultă, rosti obosit Will, mângâindu-i mâna. Am venit aici ca să te văd, nu ca să discut despre frustrările mele. Îşi strecură degetele printre ale ei, până ce mâinile li se îngemănară, cu palmele lipite. Putem să o luăm de la capăt?

  Elwen se apropie.

  ― Hai să nu luăm nimic de la capăt.

  Will închise ochii în vreme ce ea se aplecă spre el ca să-l sărute. Îi simţi buzele atingându-i-le pe ale lui, cu atâta moliciune încât aproape că îl durea inima.

  Apoi gurile li se lipiră. Will întinse mâna, o prinse de mijloc pe Elwen şi o trase spre el până ce ea ajunse în braţele lui, cu rochia albă ridicată suficient de mult ca să-i dezgolească coapsele. Doamne, ce mult trecuse de când ei doi fuseseră împreună. Se dezlipiră şi Elwen se uită fix în ochii iui, cu degetele mângâindu-i părul, apoi gâtul pe care pulsa o venă albastră.

  ― Mi-a fost dor de tine, şopti ea, după care îl sărută din nou ca să-şi mascheze strălucirea din ochi.

  Will îşi plimbă palmele pe exteriorul coapselor ei, apoi peste faldurile rochiei ca s-o cuprindă iarăşi de mijloc. Elwen îi luă una din mâini, o duse înapoi de-a lungul coapsei şi o strecură sub faldurile materialului. Amândoi simţiră cum li se înteţesc bătăile inimilor. Will o apăsă cu palma de ceafă, iar ea se aplecă să-l sărute pe gât. Elwen avea pielea atât de fierbinte. Ameţit de plăcere, el întredeschise ochii. Peste umărul lui Elwen zări o siluetă în cadrul uşii, urmărindu-i. Avu senzaţia că cineva îi aruncase o găleată de apă rece în cap.

  ― Iisuse!

  ― Ce e? întrebă Elwen, îndreptându-se brusc.

  Se uită în direcţia privirii lui şi o văzu pe Catarina în dreptul uşii.

  Elwen sări de pe Will, îşi trase rochia în jos şi se duse la fată. Rosti ceva în italiană, o propoziţie pe care Will n-o înţelese, apoi o goni din încăpere. Will se ridicase şi el în picioare, apucându-se să-şi rearanjeze tunica boţită. O auzi pe Catarina chicotind şi auzi cuvântul sărut.

  Elwen reapăru o clipă mai târziu.

  ― Ce faci? întrebă ea, uitându-se cum el îşi ia mantia.

  ― Plec din dormitorul stăpânului tău înainte ca nevastă-sa să mă găsească aici, ca tu să-ţi pierzi slujba şi eu să-mi pierd mantia, mormăi el, aruncându-şi mantia peste umeri.

  ― Will, calmează-te, rosti Elwen, apropiindu-se de el. Besina nu se întoarce. Catarina nu s-a dus azi cu ei la piaţă. I-am spus să se joace sus, dar probabil că te-a văzut venind încoace.

  ― Şi dacă îi povesteşte tatălui ei? replică Will, nevrând să se lase amăgit de tonul ei asigurător. A fost bine până la descoperirea ei. Dar acum? Dacă află cineva din Templu despre asta, o să…

  ― N-o să afle, i-o reteză Elwen. Şi oricum sunt oameni acolo care ştiu de noi.

  ― Da, Robert şi Simon, răspunse Will. Dar ei ştiu de mult timp şi niciunul nu o să mă trădeze.

  ― Şi Everard.

  ― Everard n-ar observa nimic nici dacă te-ai duce la preceptoriu şi te-ai plimba goală prin curte. Îi pasă doar de munca lui.

  Elwen se îmbujoră din pricina imaginii sugerate.

  ― Pun pariu că ar observa.

  ― Elwen, chestia asta e serioasă. Cu Catarina pe urmele noastre nu mai avem parte de niciun fel de intimitate.

  ― Dacă am fi fost căsătoriţi şi am fi trăit în casa noastră, am fi avut intimitate, ripostă ea. N-ar fi trebuit să ne întâlnim în zile stabilite, când toată lumea e plecată. N-ar fi trebuit să momesc cameristele cu cadouri în schimbul tăcerii lor şi să las o cârpă atârnată de fereastră ca să te avertizez dacă e cineva înăuntru, sau să mă întreb ce s-a întâmplat dacă tu nu apari.

  Will oftă.

  ― Ştii că aşa ceva nu se poate.

  Se priviră în tăcere câteva clipe.

  Elwen strânse din buze, apoi clătină din cap.

  ― Nu aşa mi-am imaginat ziua de astăzi. Will o urmări cum se duce la masă şi deschide unul din sertare. Scoase de acolo o pungă de piele. Desfă palma!

  ― Elwen…

  ― Fă-o! insistă ea.

  Will se conformă. Elwen scutură punga deasupra palmei lui. Din ea ieşi uri lănţişor subţire din argint, pe care era prins un mic disc. Will răsturnă discul cu vârful degetului. Pe el era gravată imaginea unui bărbat al cărui picior zdrobea un şarpe.

  ― E Sfântul Gheorghe, zise Elwen, în vreme ce Will ridica obiectul spre lumină ca să îl vadă mai bine.

  ― E minunat. Will se uită la Elwen. Ce am făcut ca să merit aşa ceva?

  ― L-am văzut şi am vrut să ţi-l dăruiesc. Ridică din umeri. Ca să sărbătoresc promovarea mea.

  ― Eu n-am nimic să-ţi dăruiesc.

  ― Nu ăsta e scopul unui cadou.

  Elwen luă lanţul şi îi desfăcu încuietoarea.

  Will rămase nemişcat în vreme ce ea i-l aşeză în jurul gâtului şi se ridică pe vârfuri ca să îl prindă. Simţea discul de metal rece pe piept.

  ― Ca să-ţi amintească de faptul că este încă prezent, ca să te protejeze. E un fleac.

  Pentru Will, drăgălăşenia gestului se împletea cu amărăciunea. Nu era un simplu fleac. Elwen cunoştea prea bine semnificaţia cadoului. El îi povestise cum descoperise statuia sfântului patron al Templului făcută bucăţi în capela din Safed şi cum acel lucru ajunsese să simbolizeze înmormântarea tatălui său: ceva rupt, terminat. Ar fi vrut să-i ofere şi el un cadou în schimb, ceva mai mult decât acele momente sălbatice de dragoste consumate de câte ori aveau ocazia. Se temea însă că orice i-ar fi oferit ar fi fost considerat un fel de plată.

  ― Mulţumesc, murmură el.

  Ea îl sărută pe gură cu gingăşie. Pasiunea fusese acum înlocuită de tandreţe.

  Will o îmbrăţişă tare şi scurt.

  ― Data viitoare va fi mai bine, zise el, dându-i drumul. Îţi promit.

  După ce o părăsi pe Elwen, Will porni de-a lungul străzii Vinarilor, care ducea spre porţile de acces în cartier. Plină cu negustori şi bărbaţi care mânau măgari sau trăgeau de cărucioare cu butoaie şi alimente, strada abia îi mai permitea lui Will să o străbată. Femei ştirbe şi copii cu feţe murdare întindeau mâinile spre şirul necontenit de trecători şi oameni adunaţi în pragurile magazinelor ca să discute despre mărfuri, afaceri şi preţuri. Rufele atârnau pe frânghiile din cânepă întinse de-a curmezişul străzii, între case, ca nişte steaguri la o ceremonie, în vreme ce porcii scurmau prin gunoaiele şi excrementele care umpleau strada ceva mai încolo. Mirosul de pâine proaspăt coaptă într-o brutărie comunală se împletea cu izul înecăcios al haşişului şi cu aromele tari ale vinurilor. Will avea senzaţia că străpunge un zid de sunete şi mirosuri care atrăgeau, intoxicau şi respingeau în acelaşi timp.

  Mergând, Will se gândea la lucrurile pe care le mai avea de făcut în acea după-amiază. Dintr-un punct de vedere fusese o binecuvântare faptul că întâlnirea cu Elwen fusese mai scurtă decât de obicei. Trebuia să verifice, înainte de slujba de seară, dacă oamenii trimişi să anunţe recompensa oferită ajunseseră în toate cartierele oraşului. Apoi trebuia să întocmească un raport pentru mareşal şi marele comandant, şi mai trebuia să încerce să se întâlnească cu Everard. Nu vorbise de câteva zile cu preotul din pricină că fusese reţinut cu treburi de Marele Maestru. Când se văzuseră ultima dată, Everard era preocupat în legătură cu regele Edward. Will nu reuşise să-l liniştească prea mult. Îl asigurase însă pe preot că îi scrisese lui Garin. Altceva nu prea aveau ce face. Aveau să treacă destule luni până ca scrisoarea să ajungă în Anglia.

  Will aproape că ajunsese în capătul străzii când simţi ceva trăgându-l de mantie. Se întoarse brusc, crezând că era un hoţ de buzunare, şi prinse un băiat care venea în spatele lui. Băiatul scoase un ţipăt când Will îl prinse de tunică şi aproape că îl ridică în aer.

  Will vru să-i dea drumul când îşi dădu seama, tresărind, că îl cunoştea.

  ― Tu ai fost pe docuri, exclamă el, continuând să-l ţină bine pe copil. În ziua în care a fost atacat Marele Maestru.

  Will ignoră vociferările şi mormăielile mulţimii de oameni care erau obligaţi acum să-l ocolească. Cineva îi spuse să-l lase pe băiat în pace, dar individul în cauză îşi continuă anonim drumul, presat de valul de oameni.

  ― Lasă-mă jos, ţipă băiatul într-o latină stricată. Mă doare!

  ― Nicio şansă. O să fugi din nou.

  ― Nu! Vreau să vorbesc cu tine. Te urmăresc de ore întregi.

  Will se holbă la el, apoi îl apucă de braţ pe băiat şi îl conduse prin mulţime. Înainte de a ajunge la porţi, coti pe o alee îngustă şi pustie. Dincolo de intrarea în alee, mulţimea continua să curgă şuvoi.

  ― Ce căutai în acea zi la docuri? întrebă Will, întorcând băiatul cu faţa spre el.

  Copilul îşi lăsă capul în piept.

  Will îl privi cu atenţie. Era o piticanie, cu vânătăi sub ochi. Părea pe jumătate mort de foame, iar hainele abia se mai ţineau pe el: o simplă pală de vânt şi aveau să dispară.

  ― Cum te cheamă? întrebă Will, cu ceva mai multă blândeţe.

  ― Luca, răspunse băiatul, oftând şi ştergându-şi nasul.

  ― Şi de ce mă urmăreşti, Luca?

  ― Am stat la poarta Templului de dimineaţă. Voiam să intru, dar te-am văzut, aşa că te-am urmărit. Când ai intrat în casa aia, am aşteptat. Eu… Luca ezită, apoi continuă cu repeziciune: Voiam să-ţi spun ceva.

  ― Despre cel care a încercat să-l omoare pe Marele Maestru?

  Luca îşi înălţă privirea.

  ― N-a fost vina lui. N-a avut de ales.

  Ochii i se umplură de lacrimi.

  ― Cine?

  ― Fratele meu, Marco. Voia să aibă grijă de mine şi de mama. Dar acum el e mort şi Sclavo n-a plătit, şi mama e mai rău ca înainte. Ei i-am zis că a plecat să caute de lucru. Nu-i pot spune că e mort.

  ― Cine e Sclavo?

  ― E un om rău. Luca suspină. Mi-aş dori să fi murit şi el pentru că l-a obligat pe Marco să facă aşa ceva.

  ― Acest Sclavo l-a plătit pe fratele tău ca să-l atace pe Marele Maestru?

  Luca încuviinţă.

  ― Şi de ce te-ai decis să vii acum la preceptoriu ca să ne spui? întrebă Will, ghicind deja răspunsul.

  ― Am auzit de recompensă, rosti cu voce joasă Luca. În ciuda lacrimilor, pe chip avea întipărită o expresie de sfidare. Trebuie să cumpăr leacuri pentru mama.

  ― Înţeleg. Will făcu o pauză, în timp ce îl studia pe băiat. Cum se face că ştii latina? întrebă el, încă neştiind ce trebuia să facă.

  ― M-a învăţat Marco. Zicea că ar trebui să învăţ ca să găsesc ceva mai bun de lucru, poate să devin funcţionar sau cineva important.

  Will schiţă un zâmbet, apoi dădu din cap.

  ― Îţi dau recompensa dacă îmi spui unde pot să-l găsesc pe Sclavo.

  ― Oh, exclamă Luca, surprins. Nu-şi imaginase că va fi aşa de uşor. E în partea veche a cartierului genovez. Are o tavernă acolo. Toată lumea îi spune Sarazinul.

  9

Citadela, Cairo

12 martie 1276

Baraka se caţără peste bucăţile de zidărie căzută şi pătrunse în camera inferioară a turnului, simţind cum începe să-l mănânce nasul de la praful care umplea aerul. În ziua precedentă, un cutremur de pământ provocase prăbuşirea părţii de sus a turnului de colţ, o porţiune de construcţie deja declarată nesigură de zidari. Molozul căzuse pe scară de la nivelurile superioare şi, acum, bloca deschiderea spre cealaltă parte a turnului. Cutremurul pricinuise doar pagube minore în Citadelă, dar câteva case din Fustat Misr se dărâmaseră, omorând cel puţin cincizeci de oameni. Zidarii aveau să vină ceva mai târziu în cursul acelei zile ca să evalueze stricăciunile şi să înceapă reparaţiile. Baraka cercetă din ochi încăperea pustie, apoi aruncă o privire înapoi spre arcada parţial blocată prin care intrase. Aceasta ducea spre un coridor îngust care străbătea zidurile exterioare, punctate ici şi colo de deschizături pentru arcaşi. Coridorul se pierdea într-un întuneric de nepătruns pentru privirea lui Baraka. Auzind strigăte, se duse cu băgare de seamă spre intrarea în turn şi se zgâi afară, clipind din pricina luminii soarelui.

  În apropiere de turnul din colţul opus al zidului, dincolo de o lizieră de copaci, două gărzi mameluce târau un om. Individul ţipa, încercând să scape din strânsoare. Unul dintre soldaţi îl răsplăti cu un pumn în coaste. După asta, omul se lăsă moale în braţele gărzilor, care îl duceau spre o poartă mare de lemn care acoperea o gaură în pământ. Acolo se găseau alte două gărzi mameluce, care se aplecară şi traseră de un lanţ de fier prins de poartă. Poarta se ridică precum o pavăză, dezvăluind un dreptunghi întunecat sub ea. Prizonierul se agită zărind temniţa şi strigă cu disperare înspre gărzi, cu capul dat pe spate.

  ― Nevinovat! Sunt nevinovat!

  Cei doi soldaţi care îl ţineau îl aruncară fără milă în gaură. Omul dispăru ţipând, iar strigătele lui se auziră tot mai puţin, ca un ecou care se stinge. Mamelucii care ţineau de lanţ îi dădură drumul, astfel încât poarta de lemn căzu cu zgomot la loc, ferecând temniţa.

  În umbra răcoroasă a turnului, Baraka începu să tremure. De multe ori avusese coşmaruri gândindu-se la temniţa Citadelei. În vis vedea poarta deschizându-se şi îşi zărise picioarele, incapabile să se oprească, cum se apropie tot mai mult de gaură, până ce pământul îi dispărea de sub ele şi el începea să cadă, tot mai jos, la nesfârşit. După ce aflase de coşmar, unul dintre prietenii lui începuse să-i povestească despre condiţiile din temniţă, o groapă nenorocită săpată în stâncă, în care se mergea până la zece metri sub nivelul solului. Era un loc cumplit, plin de nebuni şi ucigaşi, hoţi şi violatori. Criminalii pândeau în întunericul de acolo, aruncându-se asupra tinerilor sau a celor slăbiţi, care zăceau ghemuiţi în propriile dejecţii, în noroi şi murdărie, în vreme ce liliecii stăteau atârnaţi în pâlcuri de tavanul gropii. Prietenul lui Baraka îi povestise despre un băiat, aruncat în temniţă pentru că furase o pâine, care fusese mâncat de viu de câţiva dintre deţinuţii înfometaţi.

  Prinţul fu trezit brusc din neplăcuta aducere-aminte de un zgomot din spatele lui. Khadir pătrundea în încăpere, păşind cu uşurinţă peste zidăria căzută. Baraka îşi încrucişă braţele la piept. Tunica lui în nuanţe de smarald şi antracit, asortată la culorile turbanului, se întinse pe piept.

  ― Nu credeam că ai să mai vii.

  ― Te rog să mă ierţi, prinţul meu, rosti Khadir. Picioarele mele nu sunt la fel de sprintene ca ale tale.

  ― Aştept de multă vreme.

  ― Dar sunt doar câteva minute de când am vorbit şi am aranjat să ne vedem aici.

  ― Nu mă refer la asta, ripostă Baraka. Aştept de multă vreme ca să îmi dezvălui planul tău. Au trecut aproape două luni. Spuneai că planul va face ca tata să mă ia în considerare. Că voi porni un război.

  ― A, da, zise Khadir, dând cu vigoare din cap. Dar mai întâi trebuie să aşteptăm pe altcineva.

  Baraka se încruntă, în vreme ce Khadir rânji conspirativ. Începu să se plimbe nervos şi înjură când se împiedică de un bolovan. Câteva clipe mai târziu, în cadrul arcadei se ivi un bărbat. Baraka se uită speriat la el. Simţi cum roşeşte la gândul că avea să i se ceară explicaţii legate de prezenţa lui în turnul părăsit în compania ghicitorului.

  ― Amir Mahmud, îl salută el încet pe tânărul guvernator care intra în încăpere.

  ― Acum putem începe, se auzi vocea lui Khadir.

  Baraka îşi dădu seama că Mahmud era persoana aşteptată de bătrân.

  ― Nu pot sta mult, zise Mahmud, aruncând o privire afară ca să verifice curtea.

  ― Ce se întâmplă? întrebă prinţul, cuprins de nervozitate în prezenţa puternicului guvernator militar.

  Mahmud se uită la Khadir.

  ― Nu i-ai spus?

  Khadir era cu aproape o jumătate de metru mai scund decât guvernatorul, dar cu toate astea Mahmud se dădu înapoi când bătrânul ghicitor făcu un pas spre el.

  ― Am vrut să mă asigur de sprijinul tău înainte de a mă adresa băiatului.

  Baraka se simţea iritat că se vorbea despre el ca şi când n-ar fi fost acolo, dar păstră tăcerea, nerăbdător să afle despre ce discutau până la urmă cei doi bărbaţi.

  ― Amir Mahmud a fost de acord să ne ajute, rosti Khadir, întorcându-se spre prinţ. Şi el consideră că stăpânul nostru şi-a pierdut busola.

  ― Vă voi ajuta, îi spuse Mahmud lui Baraka, dar rolul meu în povestea asta trebuie păstrat secret. Înţelegi?

  ― Bineînţeles că înţelege, sâsâi Khadir. Doar nu mai e un copil. Într-o bună zi va deveni sultanul tău!

  Baraka simţi cum îi iau din nou foc obrajii, de această dată de mândrie. Încurajat de senzaţie, îl privi pe Mahmud drept în ochi.

  ― Cred că Khadir vrea să spună că merit ceva mai mult respect, amir.

  ― Scuzele mele sincere, prinţul meu, murmură Mahmud, aruncându-i o privire dură bătrânului.

  ― Imprudenţa ta este iertată, rosti Baraka, înfiorat brusc de plăcerea autorităţii.

  Ar fi vrut să spună mai multe, poate chiar să-l facă pe guvernator să îngenuncheze, dar Khadir se grăbi să intervină: ― În Palestina, în apropiere de oraşul Acra, se află un sat, prinţul meu. Acolo locuiesc spioni ai francilor. Ne urmăresc soldaţii şi-i înştiinţează pe conducătorii necredincioşilor din Acra despre mişcările lor.

  Baraka dădu nepăsător din umeri.

  ― E ceva obişnuit. Şi noi avem spioni şi emisari în Acra, care ne raportează despre mişcările creştinilor, nu?

  ― Da, avem, confirmă imediat Khadir.

  ― Tatălui tău i s-a înmânat un raport în această privinţă, rosti Mahmud, întrerupându-l pe ghicitor, însă el refuză să se ocupe de problemă, spunând că vrea să se concentreze asupra planurilor în privinţa Anatoliei înainte de a face vreo mişcare împotriva creştinilor. Conform tratatului de pace, am convenit să-i lăsăm pe franci să păstreze proprietăţile rămase. Iar acest sat este protejat de tratat. Atacarea lui ar însemna un act de război. Chipul lui Mahmud tresări de neplăcere din pricina indiferenţei afişate de Baraka. Dacă satul ar fi distrus, francii ar fi obligaţi să riposteze.

  ― Nu doar distrus, îl corectă Khadir. Atacul trebuie să stârnească furia creştinilor. Trebuie să fie un masacru. Rosti ultimul cuvânt cu afecţiune, de parcă ar fi fost numele cuiva pe care îl iubea. Bărbaţii lor trebuie măcelăriţi, femeile lor violate, iar copiii luaţi ca sclavi. Trebuie să-i provocăm.

  În acea clipă Baraka înţelese totul. Clătină din cap.

  ― Creştinii nu ne vor ataca orice le-am face. Nu pot s-o facă. Forţa lor militară nu se compară cu a noastră. Chiar dacă l-aţi determina pe tata să măcelărească un sat, acest lucru nu va declanşa un război.

  ― Deştept băiat, zise Khadir, zâmbindu-i. Ai dreptate. Dar noi nu aşteptăm să fim atacaţi de creştini. Ne aşteptăm să reacţioneze pe măsură. Ochi pentru ochi. Chicoti. Asta vor face ei.

  ― Cel mai probabil se vor răzbuna pe emisarii noştri din Acra, explică Mahmud. În spatele zidurilor lor, acolo unde noi nu putem pătrunde. Vor cere o compensaţie oarecare de la Baybars, probabil eliberarea prizonierilor creştini, poate chiar retrocedare de teritorii, şi îi vor folosi pe oamenii noştri ca ostatici pentru cererile lor. Sultanul va refuza şi atunci creştinii, în aroganţa şi furia lor, probabil că-i vor omorî pe oamenii noştri.

  ― Cum poţi fi sigur că tata va refuza?

  ― În trecut rareori a dat curs vreuneia dintre pretenţiile lor, răspunse Mahmud înaintea lui Khadir. Şi va fi şi mai puţin dispus la asta acum, dacă atacul asupra satului nu s-a produs din ordinul lui. Căci nu el va fi cel care va ordona atacul. A spus deja răspicat că nu va face aşa ceva. Trebuie să aranjăm noi asta în locul lui.

  ― Dar doar tata sau unul dintre comandanţii lui pot… Baraka se încruntă în direcţia lui Mahmud. Tu vei ordona atacul?

  ― Nu, răspunse repede comandantul. Aşa cum am spus, rolul meu trebuie menţinut secret.

  ― Soldaţii noştri vor crede că stăpânul nostru a ordonat atacul, interveni Khadir. Va fi trimis un mesaj în numele lui Baybars, cu sigiliul lui pus pe el. Ochii lui albiţi de cataractă se opriră asupra lui Mahmud. Te vei asigura de asta?

  ― Se va face la noapte.

  Khadir bătu vesel din palme.

  ― Vom face Arbaleta să zboare! Se uită la Baraka. Iar tu vei conduce săgeata la ţintă.

  ― Cum adică?

  ― Când sultanul va afla că a fost trimis un ordin în numele lui, cu sigiliul lui personal, va cere o anchetă, rosti Mahmud, cu calm. Implicarea mea sau a lui Khadir nu are voie să fie dezvăluită. Cel mai probabil am fi întemniţaţi sau executaţi.

  ― Trebuie să-i spui că tu ai făcut-o, rosti Khadir, dând din cap înspre Baraka.

  Prinţul se simţi copleşit de frică.

  ― Imposibil! Ar fi extrem de furios!

  ― Îi vei explica motivele, rosti Khadir cu voce înceată, insinuantă, li vei spune cât de multe ai învăţat şi ai aflat despre victoriile lui asupra francilor. Îi vei povesti că ai auzit rapoarte de la spioni şi ai vrut să-l ajuţi. Vei zice că ştiai că el e prea împovărat de alte chestiuni şi că ai vrut să-l ajuţi, că ai vrut să-i arăţi că nu mai eşti doar un băieţel.

  ― Nu se poate, repetă Baraka. Privirea lui se mută înspre intrarea în turn, dincolo de liziera de copaci, către grilajul care ducea în jos spre temniţă. Nu pot s-o fac.

  ― Atunci el nu te va lua niciodată în considerare! ripostă Khadir, făcându-l pe Baraka să tresară. Tonul se înmuie imediat. Am văzut asta. Dacă n-o faci, nu va avea niciodată încredere în tine, iar când vei ajunge sultan nimeni nu te va respecta sau urma.

  Prinţul înghiţi în sec auzind vorbele atât de asemănătoare cu propriile gânduri care îl munceau de atâta amar de vreme.

  ― Eu…

  ― Tu eşti moştenitorul lui, rosti Mahmud cu fermitate. Doar tu poţi rezista furiei lui fără să păţeşti nimic. Este singura cale. Când creştinii vor riposta, după ce Baybars le refuză cererile, sultanul va fi obligat să acţioneze împotriva lor. Eu şi alţi guvernatori ne vom asigura de asta. Câtă vreme francii nu ne ameninţă, tatăl tău îi poate lăsa în pace, dar când situaţia se va schimba, el şi alţii din conducere nu vor mai putea folosi scuza că francii nu reprezintă un pericol ca să ne facă pe noi ceilalţi să închidem gura. Cu siguranţă că îţi dai seama că asta e calea cea mai bună. Mahmud vorbea pe un ton hotărât. Khadir mi-a spus că înţelegi nevoia de a-i alunga pe necredincioşi de pe pământurile noastre.

  Baraka se uită fix la cei doi. Două perechi de ochi, unii albi, ceilalţi negri, scrutându-i sufletul. Simţea cum devine mai mic sub privirile lor necruţătoare. Simţea cum i se diminuează senzaţia nou-dobândită de putere. „Ştim că n-ai curajul să faci asta”, se putea citi pe feţele lor. „Până la urmă eşti doar un copil.”

  ― Înţeleg, le răspunse el, căutând cu disperare să se agaţe de ultima urmă de autoritate şi dornic să le intre în graţii. O s-o fac.

  Mahmud îl privi, apoi dădu satisfăcut din cap. Se întoarse spre Khadir.

  ― Voi întocmi ordinul de atac.

  ― Când voi şti că e momentul potrivit?

  ― Când vom intra în război cu creştinii, răspunse Khadir cu un chicotit. Imediat redeveni solemn. Te voi îndruma. Deocamdată, vom aştepta să vedem ce fructe dau toţi copăceii noştri. Zâmbi văzând expresia de nedumerire de pe chipul lui Baraka şi îşi duse un deget la buze. Toate la timpul lor.

  ***

Aisha se prelingea ca o umbră pe coridoare. Îşi înclină capul până ce bărbia aproape atinse rochia atunci când trecu pe lângă gărzile mameluce îmbrăcate în hainele lor strălucitoare, apoi pe lângă oficialităţi, guvernatori şi chiar sclavi. Strângea bine în mână un coş de lemn, punându-şi repede palma deasupra obiectului ori de câte ori cârpele dinăuntru începeau să se agite. Câteva gărzi se uitară după ea, dar nimeni n-o strigă ca s-o întrebe ce căuta acolo, aşa că Aisha reuşi să se strecoare nestingherită către zonele mai tăcute ale Citadelei.

  Singurătatea de acolo însemna un adevărat balsam după zgomotele permanente din harem. Traversând coridoare care străpungeau zidurile exterioare intersectate de turnuri, Aisha ajunse la un mic popas, un loc despre care crezuse prima dată când îl descoperise că fusese, pe vremuri, o gheretă de pază sau o magazie de alimente abandonată. Ghemuindu-se în penumbra rece, lăsă coşuleţul jos şi desfăcu cu mare atenţie legătura de cârpă. Dinăuntru se ivi o faţă micuţă, maronie şi încreţită, cu ochi care o priveau acuzator.

  ― Îmi cer scuze, şopti Aisha, lăsând maimuţica să se caţere pe braţ, până la umăr, unde se ghemui şi începu să geamă uşor până ce fata îi dădu o curmală.

  Stând cu spatele la zid, Aisha simţea cum se linişteşte în vreme ce o privea pe maimuţică mâncând. Nici acum nu reuşise să-i dea un nume. Chestiunea o preocupase o vreme, ca şi cum asta ar fi însemnat că, fără un nume, animalul nu-i aparţinea sau între ei doi nu exista nicio legătură. Acum însă, Aisha era încântată că maimuţa nu avea nume. Asta însemna autonomie. Animalul era stăpân pe destinul său şi nu avea nevoie de o emblemă de proprietate. Micul animal scoase un sunet şi Aisha îl mângâie pe cap. Cutremurul o speriase. Spre marea dezaprobare a soacrei ei, Nizam, Aisha dormise în noaptea precedentă cu maimuţica în pat.

  ― Tu împărţi patul cu fiul meu, se răţoise Nizam atunci când zărise maimuţa strecurându-se de sub cuvertură în acea dimineaţă. Nu cu porcăria aia!

  La scurt timp după căsătoria cu Baraka, după ce se mutase în haremul regal, părăsindu-şi mama şi haremul liniştit al tatălui ei, Aisha nutrise un sentiment de recunoştinţă pentru Nizam. O femeie statuară şi impozantă, cu păr negru ca pana corbului şi ochi aprigi, mama lui Baraka era conducătoarea haremului şi o luase pe Aisha sub aripa ei ocrotitoare în cadrul palatului, locul unde mai bine de o sută de femei trăiau împreună, unele ca neveste şi concubine, cele mai multe însă ca sclave. Locul mustea de zvonuri şi intrigi răuvoitoare şi era împărţit în diverse bisericuţe.

  Din bârfele fetelor mai tinere, Aisha descoperise că nici crimele nu reprezentau o raritate într-un asemenea loc. Cele patru soţii ale sultanului dispuneau de degustători personali de mâncare pentru a se asigura că nu vor fi otrăvite. Baybars nu era un sultan din cale afară de iubăreţ, aşa că multe dintre fete, ajunse acolo ca daruri din partea diverşilor prinţi sau guvernatori care doreau să-şi impresioneze sau să-şi mulţumească stăpânul, nu ajunseseră niciodată în patul lui. Ca atare, exista o competiţie extrem de aprigă între soţii şi femeile care doreau să acceadă la poziţii mai înalte, poate chiar să devină amante favorite sau chiar neveste atunci când moartea vreuneia dintre soţiile legale elibera un loc.

  La început, Aisha, aflată în înalta poziţie de soţie a viitorului sultan, prea tânăr ca să dispună de un harem propriu, generase resentimente din partea femeilor mai tinere. Conform ordinelor date de Nizam, ea purta cele mai frumoase rochii croite de sclavi. I se dăduseră doi eunuci negri care erau responsabili de aducerea la îndeplinire a nevoilor ei zilnice. Cei doi o însoţeau la băile comunale, îi aduceau de mâncare, de băut şi dulciuri oricând le cerea. Aisha era zilnic îmbăiată şi masată de sclave, conform aceloraşi ordine ale lui Nizam. Sclavele îi îndepărtau dureros, cu pensetele, firele de păr care începuseră să-i apară pe corp şi care o făcuseră pe Aisha să se ruşineze. Tot ele îi masau pielea cu uleiuri până ce aceasta strălucea. La început, atenţia care i se acorda o făcuse pe fată să se simtă ciudat. Chicotea în timpul masajelor şi protesta cu voce tare faţă de durerea provocată de şedinţele de epilare. În cele din urmă însă, situaţia devenise ceva obişnuit, adică încă o povară pe care trebuia să o suporte.

  Nizam îşi asumase rolul de a supraveghea creşterea ei, spunându-le sclavelor să folosească mai mult săpun, care-i provoca usturimi fetei, şi să îi perie părul până ce scalpul i se înroşea de atâta frecat. Din ziua nunţii, Aisha trecuse o singură dată prin patul lui Baraka şi era perfect conştientă de faptul că Nizam o considera pe ea vinovată că mult iubitul ei odor nu o mai chemase niciodată. Singura consolare consta în faptul că, de vreme ce nu mai era favorita lui Nizam, câteva dintre celelalte fete se apropiaseră de ea. Astfel de prietenii în dezvoltare, maimuţica ei şi unele din lecţiile primite, în special poezia şi dansul – Aisha ura orele de broderie – erau singurele care o ţineau departe de disperare. În plus, mai existau şi plimbările pe care le făcea atunci când Nizam era ocupată, după ce reuşea să evadeze printr-un grilaj prost montat într-una din camerele de baie.

  Uneori avea impresia că s-ar fi putut aventura şi mai departe: să părăsească Citadela, să coboare în oraş. Nu îndrăznise să o facă deoarece ar fi avut mari necazuri şi ar fi adus dizgraţia asupra tatălui ei. În acelaşi timp, era îngrozită de şeful eunucilor, un uriaş nubian cu piele de culoarea mahonului, responsabil cu pedepsirea fetelor prin biciuire sau executare, în funcţie de gravitatea faptei. Cei mai mulţi sclavi bărbaţi erau proşti şi înceţi; după castrare vocile le erau piţigăiate, obrajii le erau lipsiţi de păr, iar trupurile nu mai aveau vigoare şi muşchi. Aisha îi socotea deopotrivă interesanţi ca şi curiozitate intelectuală şi respingători. Nu erau nici bărbaţi, nici femei. Din anumite puncte de vedere, nu erau nici măcar oameni, ci doar lucruri care fuseseră confecţionate din unt sau săpun, ori din altceva moale şi maleabil, şi care făceau ce li se spunea. Cu şeful eunucilor lucrurile stăteau cu totul altfel. Poate că poziţia lui îi furniza ocazii mai bune de a-şi exercita puterea minţii sau poate castrarea lui fusese făcută altfel. Cert era că individul era rapid şi periculos ca un şarpe, şi-i purta ranchiună oricărei fete care îl mânia sau insulta.

  Aisha îşi odihni capul de zid, bucurându-se de senzaţia de libertate pe care i-o conferea liniştea. La început fusese recunoscătoare pentru că Baraka nu o mai chemase în patul conjugal, dar în ultima vreme începuse să se întrebe de ce se întâmpla asta. În sinea ei recunoştea că noaptea nunţii fusese un supliciu prin care probabil că niciunul dintre ei nu voia să mai treacă, dar Aisha nu credea că fusese vina ei.

  Se dusese la el îmbrăcată într-o rochie de mătase, cu chipul pictat, cu gâtul şi încheieturile mâinilor pline de bijuterii şi aur, lăsând o dâră de parfum în urma ei. Nizam şi celelalte femei o instruiseră ce să facă. Încercase să le urmeze sfaturile, deşi îşi simţise inima bătându-i nebuneşte şi mâinile tremurând neîndemânatice. După intrarea ei în iatac, Baraka rămăsese nemişcat multă vreme, fără să scoată vreo vorbă, îmbufnat şi palid. Se aşezaseră unul lângă celălalt la picioarele patului plin cu petale de flori, într-o tăcere atât de insuportabilă, încât Aisha se răsucise în cele din urmă spre el ca să-l sărute, disperată. Dinţii li se ciocniseră atunci când îşi deschiseseră gurile, făcând-o pe Aisha să se lupte cu imboldul de a izbucni în râs. Avusese o senzaţie ciudată să simtă limba lui în gură, ca un peşte umed, agitat, alunecos şi neplăcut. El se agitase scurt şi stângace, până ce, frustrată din pricina stingherelii lui, Aisha se lăsase pe spate şi îl trăsese deasupra ei. Baraka rămăsese inert peste ea timp de câteva minute lungi, după care se dăduse jos şi se năpustise afară din încăpere, trântind uşa în urma lui.

  Aisha oftă şi deschise ochii, întrebându-se dacă era cazul să-i trimită un mesaj lui Baraka. Puteau să stea de vorbă. Nizam n-avea de unde să afle, însă ar fi fost mulţumită şi ar fi încetat să o persecute. Poate că Baraka îşi dorea mai degrabă o prietenă decât o soţie? Aisha s-ar fi putut căzni să-l placă, dacă asta ar fi însemnat să poată evada în mod regulat din harem fără teama de a fi prinsă. Încremeni auzind sunet de paşi care se apropiau de ea. Strângând tare de lesa maimuţei, se ascunse mai bine în umbră, lipindu-şi genunchii de piept. Paşii se auziră mai tare. Aisha îngheţă, dorindu-şi să se fi putut face una cu întunericul. O siluetă înaltă trecu pe lângă ea. Purta o uniformă de comandant. Aisha recunoscu silueta din ziua nunţii ei. Când zgomotul de paşi se mai atenuă, slăbi strânsoarea asupra lesei animalului. Vru să plece de acolo, dar auzi un alt zgomot, de această dată mai moale. Abia avu timp să se ascundă din nou când pe lângă ea trecu un alt bărbat. Pe acesta îl cunoştea după nume şi reputaţie. Simţi un nod în gât când Khadir străbătu pasajul, cu ochii lucind în lumina albăstriu-cenuşie care pătrundea printr-o deschizătură pentru arcaşi din josul zidului.

  Aşteptă câteva clipe, apoi se ridică în picioare şi luă coşul. Coridorul acela fusese întotdeauna pustiu, aşa că Aisha habar n-avea de ce cei doi bărbaţi se iviseră acolo, dar în mod clar nu putea risca să mai rămână. Tocmai voia să se furişeze afară când auzi alt zgomot de paşi, de această dată unii grei, ca nişte bocănituri. Se lipi tare de zidul coridorului, dar din greşeală prinse coada maimuţei. Animalul scoase un ţipăt. Paşii se opriră. Aisha încremeni. Apucă strâns lesa, în vreme ce maimuţa începu să o zgârie furioasă pe umăr. Paşii se apropiară de ea, înaintând mai rar. Aisha ar fi vrut să fugă, dar era prea înfricoşată ca să se mişte. Se ivi şi proprietarul acelor paşi. După ce se aşteptase să apară şeful eunucilor, Baybars sau Nizam, Aisha scoase un mic scâncet de uşurare când îl văzu pe Baraka. Prinţul părea însă chiar mai speriat decât ea. Făcuse ochii mari sub pletele lui mari şi cârlionţate. Câteva secunde se holbară unul la celălalt.

  În cele din urmă, Aisha reuşi să încropească un zâmbet.

  ― Bună.

  Ochii lui Baraka se îngustară din pricina suspiciunii.

  ― Ce cauţi aici?

  ― Am ieşit la o plimbare. Mama ta ştie că sunt aici, adăugă ea, blestemându-se aproape imediat pentru prostie.

  El putea să o întrebe simplu pe Nizam ca să afle că Aisha spusese o minciună. Baraka păru şi mai suspicios. Aisha simţi cum creşte iritarea înăuntrul ei când se uită mai bine la chipul lui încordat.

  ― Dar tu ce cauţi aici? i-o întoarse ea.

  ― Nu te priveşte.

  Aisha sesiză o undă de teamă în vocea lui.

  ― Ai fost cu Khadir? întrebă ea, intrigată de motivul îngrijorării lui.

  ― De ce? Ce ai auzit? ceru el să afle, venind spre ea.

  ― Cum…?

  Baraka o prinse de braţ.

  ― Ce ai auzit?

  ― Dă-mi drumul!

  Aisha se luptă să se elibereze din strânsoarea lui dureroasă. Maimuţa se zbătu şi fugi de pe umărul ei. Lesa animalului îi scăpă Aishei printre degete.

  ― N-am auzit nimic! ţipă ea la Baraka, în vreme ce maimuţa se furişă afară de sub arcadă şi porni alergând de-a lungul coridorului. Dă-mi drumul!

  Baraka o mai ţinu aşa câteva secunde, cu degetele înfipte adânc în carnea ei. Apoi îi dădu drumul şi se răsuci pe călcâie.

  Aisha se uită urât în urma lui, frecându-şi braţul, care mai mult ca sigur avea să fie vânăt a doua zi.

  ― Nebunule, rosti ea printre dinţi.

  Prinţul se întoarse şi o plesni peste faţă, cu toată puterea de care era capabil.

  Aisha se trezi lovindu-se de zid din pricina forţei loviturii. Rămase pironită acolo, neputând decât să-şi prindă obrazul cu mâna şi să se holbeze, fără să-şi poată opri lacrimile care îi ţâşniseră fără voie. Rânjetul care înflori în colţurile gurii lui Baraka la vederea lacrimilor ei o îndureră pe Aisha mai mult decât palma primită, ca un cuţit care i se răsucea în pântece. Baraka ieşi de sub arcadă, lăsând-o singură.

  Kalawun străbătea coridoarele palatului, răsfoind hârtiile pe care le ţinea în mână.

  ― Amir Kamal, salută el un om pe lângă care trecu. L-ai văzut pe sultan în după-amiaza aceasta?

  ― S-a dus să viziteze moscheea al-Azhar, răspunse guvernatorul. Se temea că a avut de suferit de pe urma cutremurului de ieri.

  ― Atunci o să dau de el la întoarcere. Mulţumesc.

  Kalawun se opri din mers, în vreme ce guvernatorul trecu mai departe, şi studie documentele din mână. Iscoadele din Cilicia trimiseseră un nou raport pe care Kalawun era nerăbdător să îl discute cu Baybars. Informaţiile de la graniţe erau bune. După furtunosul consiliu de război, echilibrul de forţe de la Curtea sultanului era încă instabil. Cu cât campania împotriva Anatoliei debuta mai devreme, cu atât mai repede guvernatorii rebeli aveau să fie obligaţi să se cuminţească. Însă dacă plecase la moschee, Baybars ar fi putut rămâne acolo câteva ore.

  De ceva vreme, sultanul părea să fi devenit obsedat de restaurări şi reparaţii. Kalawun credea că înţelege de ce. Reconstruirea unei moschei reprezenta ceva simplu. Clădirea se înălţa, cărămidă după cărămidă, până ce se transforma într-o structură completă. Constituirea unor teritorii nu era ceva tangibil. Totul se rezuma la puncte pe hartă, graniţe care se mutau şi se schimbau. Moscheea însemna ceva care creştea. Reprezenta un lucru la care Baybars se putea uita în fiecare dimineaţă, ştiind că ajutase la crearea lui. Vizitele lui frecvente acolo atrăseseră însă o atenţie nedorită. Cu doar o săptămână în urmă, sultanul fusese atacat de un musulman şiit, un duşman al majorităţii sunnite. Individul aruncase cu pietre, strigând numele profetului Aii, după care dispăruse în mulţime. Baybars nu fusese rănit, iar şiitul fusese prins în scurtă vreme şi executat. Însă atacul îl neliniştise pe sultan, încercase să ascundă acest fapt, dar Kalawun îl cunoştea de prea mult timp ca să nu-şi dea seama. Fusese doar unul din numeroasele atacuri la persoana şi poziţia sultanului din ultimele luni, şi, mai mult ca sigur, nu şi ultimul.

  Kalawun vru să pornească spre zona încăperilor oficiale când o formă cenuşie se ivi alergând pe coridor. Icni de surpriză când Aisha se repezi în braţele lui. Fata tremura şi întreg trupul i se cutremura din pricina suspinelor. Surpriza lui se transformă imediat în nelinişte. O prinse pe fată de umeri şi o îndepărtă de el ca s-o poată vedea mai bine. Aisha avea ochii roşii şi umflaţi. Şuviţe de păr îi ieşiseră pe sub acoperământul de cap şi acum i se lipiseră de obrajii udaţi de lacrimi. Kalawun se încruntă şi îi îndepărtă părul de pe obraji. Observă o pată stacojie pe unul dintre ei.

  ― Ce e asta? O întrebă. Aisha? Vorbeşte cu mine. Ce s-a întâmplat?

  Duritatea tonului păru să o determine pe fată.

  ― Am pierdut-o, t… tată, îngăimă ea.

  ― Pe cine?

  ― Maimuţa. A fugit.

  ― Nizam ştie că ai ieşit din harem?

  Aisha nu se putu uita în ochii lui.

  Kalawun oftă scurt.

  ― N-ar trebui să pleci de acolo fără permisiunea ei, Aisha. De câte ori să-ţi spun asta?

  O escortă printr-o uşă care ducea într-o cameră pustie. Acolo Kalawun se întoarse cu faţa spre fată, dar expresia de pe chip i se înmuie când zări o altă lacrimă prelingându-se pe obrazul ei. Atinse urma roşie rămasă acolo.

  ― Ce s-a întâmplat?

  ― Baraka, rosti ea cu glas aspru. M-a lovit!

  ― Ce-a făcut? rosti Kalawun, simţind cum îl săgetează ceva, ca un fier rece şi ascuţit care îi împietri întreg trupul.

  ― Era pe unul din coridoarele de lângă zidurile din extremitatea nordică. Cele de lângă turnul prăbuşit.

  ― Şi eraţi împreună?

  Aisha clătină din cap.

  ― Cred că era acolo cu Khadir. Mai era şi un comandant. Credeam că e pustiu. Îşi ridică spre el privirea îndurerată. M-am dus acolo doar ca să mă joc.

  Kalawun nu replică. Parcurse în minte motivele posibile pentru care Khadir putea fi împreună cu Baraka. Din câte ştia el, cei doi abia dacă îşi vorbeau. În minte îi reveniră însă ameninţările şi insinuările ghicitorului din zilele precedente, aşa că se simţi brusc îngrijorat.

  ― Comandantul acesta… Ştii cine era?

  ― Purta o haină galbenă. L-am văzut când discutai cu el la nuntă, înainte de a veni să vorbesc cu tine.

  ― Mahmud, rosti el imediat, încruntându-se şi mai mult. Haide. Te duc înapoi la harem, unde îi vei cere scuze lui Nizam. Kalawun continuă înainte ca Aisha să poată protesta. După care o să pun câţiva oameni să-l găsească pe Fakir pentru tine.

  În privirea ei se citi recunoştinţa.

  ― Mulţumesc, tată, rosti ea, fără a se mai obosi să-i amintească faptul că maimuţa nu se mai numea Fakir.

  Se dovedi însă că nu era nevoie de nicio poteră de găsire a animalului, căci, la întoarcerea în harem, Aisha şi Kalawun descoperiră maimuţa stând pe patul Aishei, spre nemulţumirea lui Nizam.

  Părăsindu-şi fiica, Kalawun porni înapoi spre clădirea principală, cu gândurile pline de imaginea urmei de palmă de pe faţa fetei. Străduindu-se să se concentreze, parcurse rapid în minte motivele pentru care Baraka, Khadir şi Mahmud le-ar fi putut invoca pentru a se găsi într-un loc pustiu din palat, împreună sau singuri. Nu descoperi niciun răspuns, şi asta îi dădu o senzaţie de nelinişte care nu îl mulţumea deloc.

  ― Amir Kalawun.

  Kalawun îl zări pe Baybars traversând curtea, urmat de doi soldaţi Bahri. Pentru o clipă se gândi să-i dezvăluie totul sultanului, dar ceva dinăuntrul lui îl opri. Încă nu avea ce să discute cu Baybars.

  ― Mărite sultan, te căutam. Am primit veşti din Cilicia că ar trebui să mergem într-acolo.

  Baybars încuviinţă.

  ― Putem face asta acum. Sultanul îşi scoase mănuşile de călărie. Mai întâi însă trebuie rezolvat ceva, Kalawun. Am vrut să vorbesc cu tine despre asta ieri, dar cutremurul mi-a abătut atenţia. Discutam cu Khadir şi el mi-a sugerat să trimit pe cineva să-i ancheteze pe asasini, acum că au ajuns sub controlul meu, pentru a descoperi cine i-a angajat ca să mă omoare.

  ― Stăpâne, rosti Kalawun, furios că Khadir trecuse peste capul lui cu această poveste, oare să fie bine? Cu siguranţă că avem destule lucruri asupra cărora să ne concentrăm, fără să irosim oameni sau resurse pe ceea ce s-ar putea dovedi o căutare sterilă?

  ― Khadir crede că Nasir e foarte potrivit pentru o asemenea sarcină, replică Baybars, cu un ton definitiv pe care Kalawun îl sesiză imediat. Să înţeleg că te poţi dispensa de el?

  ― Stăpâne, răspunse Kalawun pe un ton jos, dând din cap.

  Baybars îl studie câteva clipe.

  ― Nu ţi-aş cere să faci asta dacă nu aş crede că e nevoie. Ezită şi privi în altă parte. Moartea lui Omar a fost mereu prea crudă pentru mine ca s-o uit. M-am răzbunat preluând controlul asupra asasinilor şi cucerindu-le teritoriile. Credeam că va fi suficient. Privirea lui reveni asupra lui Kalawun. În ochii lui albaştri se citea aceeaşi neînduplecare. Însă cuvintele lui Khadir au trezit în mine o dorinţă pe care o nutream de ceva vreme. Vreau să ştiu cine e responsabil, Kalawun. Vreau să ştiu cine l-a omorât pe Omar. Spune-i lui Nasir să găsească numele lor. Zâmbi cu răceală. Şi acum să discutăm despre rapoartele alea.

  Kalawun porni în tăcere alături de Baybars, cu mintea plină de gânduri învolburate de mânie. Khadir se dovedea o viperă mai periculoasă decât crezuse el. Oricum nu avusese niciodată încredere în ghicitor, însă bătrânul se băga tot mai mult în treburile altora. În plus, ce interes nutrea Khadir în legătură cu Baraka?

  ***

Mai târziu în cursul serii, Kalawun părăsi Citadela şi se întoarse în al-Rawda, insula de pe Nil unde locuia împreună cu familia şi regimentul lui. În cursul întâlnirii cu Baybars, mintea lui fusese prea ocupată cu detalii legate de campania militară ca să se mai gândească la altceva. Pe drumul spre insulă însă, gândurile lui reveniseră la imaginea obrazului tumefiat al fiicei sale şi la zâmbetul viclean al lui Khadir.

  Traversă podul de peste fluviu, cu apa curgând leneşă şi neagră sub el. Ajungând pe mal, mână calul de-a lungul cărării străjuite de copaci care urca înspre palat. Imensa structură se profila întunecată pe fundalul cerului purpuriu. Turnurile, unde erau încartiruiţi soldaţii, se înălţau ca două coarne ieşind dintr-un cap de piatră. Zărindu-l că se apropie, gărzile de la poartă luară poziţia de drepţi. Ajuns în curte, Kalawun sări din şa. Un servitor se ivi imediat ca să ducă animalul la grajd.

  Kalawun auzi sunet de fier lovindu-se înainte de a ajunge în curtea interioară. Zgomotul provenea dinspre coridorul arcuit. Undeva în curte, doi tineri se luptau. În jurul lor, alţi băieţi, cu vârste între nouă şi şaisprezece ani, formaseră un cerc. Cu toţii purtau veste de piele peste tunicile scurte din lână, iar capetele le erau acoperite de turbane rotunde şi netede. Chipurile lor aveau cele mai diverse culori, dar cei mai mulţi erau turci cu piele arămie. În mijlocul lor se ridica silueta înaltă şi zveltă a lui Nasir. Nasir era îmbrăcat cu haina din mătase albastră a regimentului Mansuriyya. Benzile de material de pe braţe dezvăluiau identitatea şi rangul lui. Băieţii mai tineri din jurul lui erau cei mai noi sclavi pe care Nasir îi achiziţionase pentru regiment, deşi chiar şi aceştia aveau deja la activ doi ani de antrenamente. După distrugerea atâtor fortăreţe creştine, mamelucii se treziseră cu un surplus de sclavi, iar pacea care urmase făcuse ca aceşti noi recruţi să rămână în viaţă. Cu cât sclavii erau luaţi mai de tineri, cu atât mai bine. Băieţii erau mai uşor de instruit decât bărbaţii separaţi de familiile lor după un asediu. Erau uşor de impresionat, se supuneau mai repede regimului militar strict şi se converteau pe deplin la islam. Erau mai lesne de transformat în braţe de oţel.

  Curtea era dominată de răcoare la umbra zidurilor care o înconjurau. Ferestrele şi arcadele de intrare în castel păreau sute de ochi întunecaţi care priveau cercul de băieţi din mijlocul curţii. Se auzi un pocnet surd atunci când unul dintre cei doi tineri care se luptau lovi scutul de lemn al celuilalt, un scut mare şi rotund de infanterist.

  ― Opriţi. Cei doi tineri se despărţiră, iar Nasir făcu un pas înainte. Ai parat bine, Shiban, îi spuse el tânărului care se apărase şi al cărui scut avea o dungă nouă pe centru.

  Nasir privi de jur împrejur şi îl văzu pe Kalawun apropiindu-se. Se înclină în faţa comandantului şi lătră un ordin în direcţia tinerilor, care se executară imediat şi îşi plecară capetele. Nasir arătă înspre doi dintre ei.

  ― Începeţi exerciţiile.

  Porni spre Kalawun, care se oprise la mică distanţă.

  ― Amir.

  Kalawun se forţă să zâmbească.

  ― Merge bine antrenamentul? Par mai puternici.

  Nasir privi înspre băieţi.

  ― Cei mai tineri se descurcă. Îşi coborî vocea. Însă unii dintre cei mai vârstnici devin agitaţi. Unul are aproape şaptesprezece ani. Cred că ar fi bine să intre în regiment. Cred că e pregătit.

  Kalawun încuviinţă.

  ― Desigur. Am să aranjez totul. Se opri, iar tăcerea care urmă fu întreruptă doar de zgomotele tinerilor care se pregăteau de luptă. Am nevoie să faci ceva pentru mine, Nasir.

  Îi explică celuilalt porunca lui Baybars.

  Nasir rămase tăcut câteva clipe după aceea.

  ― Pot să întreb de ce am fost eu ales pentru sarcină, amir? Clătină din cap, încruntându-se. De ce nu un Bahri?

  ― Baybars te-a cerut special pe tine. Cunoşti zona unde trăiesc asasinii.

  Nasir se uită în altă parte. În privirea lui se zărea o duritate pe care Kalawun n-o mai observase de multă vreme.

  ― Cum rămâne cu ei, amir? întrebă Nasir, arătând înspre băieţi. Eu i-am cumpărat şi antrenat. Sunt obişnuiţi cu mine şi cu metodele mele.

  ― Un alt ofiţer va continua munca ta câtă vreme vei fi plecat, răspunse Kalawun. Îmi pare rău, Nasir. Dacă aş putea, aş trimite pe altcineva. Ştiu că ţi-e greu să te duci din nou acolo.

  Nasir întoarse privirea spre Kalawun.

  ― Asta aparţine trecutului, amir. Schiţă un zâmbet, dar privirea îi rămase dură. Îmi voi face datoria.

  Kalawun îşi lăsă mâna pe umărul ofiţerului.

  ― Ştiu că o vei face, prietene.

  10

Cartierul genovez, Acra

12 martie 1276

Când Will ajunse călare pe străzile aglomerate din cartierul genovez, soarele începea să coboare la asfinţit. Steagurile cu San Marco, sfântul patron al Veneţiei, continuau să fluture deasupra câtorva palate, depozite şi magazine. Se părea că spiritul veneţian nu se dădea bătut chiar aşa de uşor în acele locuri, în ciuda întoarcerii genovezilor în cartierul lor răvăşit de război. Alături de Will călărea Robert, iar în spatele celor doi veneau alţi patru templieri. Era prima misiune a lui Will în calitate de conducător al altor cavaleri, aşa că el se simţea oarecum ciudat ordonându-le să-l urmeze prin oraş.

  ― Presupun că te aştepţi să-ţi spun „domnule”, se plânse Robert, zâmbind după ce Will murmurase ceva inteligibil în barbă. Poate că obţii o nouă promovare dacă se dovedeşte că acest Sclavo este cel care a ordonat atacul? Până anul viitor vei ajunge Mare Maestru dacă o ţii tot aşa.

  Ceilalţi, cavaleri cu state vechi de serviciu, alături de care Will se antrenase de ani buni, acceptaseră autoritatea lui fără crâcnire, aşa că atunci când pătrunseră în vechiul cartier Will se simţea deja mai sigur pe sine.

  ― Cum vom găsi taverna? Locul ăsta e un dezastru.

  Will îi aruncă o privire lui Robert.

  ― Băiatul a spus că e în spatele săpunarului.

  ― Sarazinul, rosti gânditor Robert. Ar trebui să fie o glumă?

  Will nu răspunse. Se uita încruntat la străzile din faţă, încercând să se orienteze. Trecuse arareori prin acest cartier, ale cărui străduţe şerpuitoare provocau confuzie. Orientându-se după turla bisericii San Lorenzo, care se ridica semeaţă deasupra hăţişului de acoperişuri, Will arătă înspre o alee îngustă care pornea din strada principală în mijlocul unui şir de dughene.

  ― Cred că asta ne va duce la biserică. De acolo ar trebui să putem găsi piaţa. Săpunarul e chiar în spatele ei.

  Cu cât înaintau, cu atât străduţa devenea mai îngustă. O mare parte din drum Will auzise oamenii vorbind dialectul veneţian. Accentul începu să se schimbe însă imediat ce trecură de o clădire mare care pe vremuri fusese o prosperă fabrică genoveză de săpun, între timp abandonată. În partea veche a cartierului, o zonă dezolantă ca aspect, genovezii care nu reuşiseră să fugă împreună cu conaţionalii lor în exodul către Tyr rămăseseră acolo. Copiii erau desculţi şi pe jumătate goi. Mânjite de dejecţiile nopţii aruncate direct de la ferestre, străduţele erau pline de şobolani şi gemeau sufocate de grămezile de gunoaie în putrefacţie peste care roiau muştele. Chipuri dubioase se uitau din pragurile uşilor la cavalerii care înaintau. Familii întregi locuiau laolaltă în camere în care ar fi trebuit să stea doar două persoane. Era un loc al disperării. Will se simţi uşurat atunci când, după ce aproape se rătăciseră, ajunseră în sfârşit în faţa tavernei.

  Sarazinul se găsea în capătul unui drum mai lat din apropiere de zidurile oraşului, ca o structură mare de piatră care bara strada, părând mai degrabă un depozit decât un local. Deasupra uşii nu se vedea nicio firmă. Hanul putea fi efectiv descoperit doar întrebând oamenii din zonă.

  Will îi îndruma pe cavaleri înapoi spre o străduţă mai sus de local.

  ― N-ar trebui să ieşim în evidenţă, rosti el, dând hăţurile calului său unuia dintre ei. Aşteptaţi-mă aici.

  Scoase de sub şa mantia neagră pe care o purta când se ducea la Elwen şi o îmbrăcă peste cea de cavaler. Era lungă şi îi acoperea uniforma şi arma de la şold, însă chiar şi aşa Will arăta total deplasat în acel loc prin comparaţie cu amărâţii care populau zona.

  ― Te duci singur? rosti încet Robert, prinzându-l de braţ.

  Will se lăsă pe spate.

  ― Lasă-mă să arunc mai întâi o privire. Probabil că şansele să-l găsim pe Sclavo sunt mai mari dacă intru singur decât dacă ne năpustim cu toţii, cu săbiile scoase din teacă. Dacă îl găsesc mă întorc şi apoi ne ducem ca să-l arestăm.

  Porni în josul străzii, lăsându-şi tovarăşii cavaleri să se înghesuie pe alee împreună cu caii lor. Peste oraş se lăsase asfinţitul, învăluind clădirile într-o lumină palidă. Aproape că ajunsese la tavernă când auzi nişte strigăte de bucurie de undeva din spatele clădirii. Will îşi ridică privirea, dar se trezi în faţa unui perete de piatră neagră, fără niciun indiciu legat de semnificaţia acelor sunete.

  Uşa tavernei înţepenise în rosturile ei, aşa că Will se văzu nevoit să o forţeze cu umărul. Se deschise pe jumătate, apoi înţepeni. Înspre Will năvăli un val de aer cald şi plin de mirosuri. Interiorul era fierbinte şi întunecat, îmbâcsit de fumul emanat de un foc aproape stins. Ceva mare se frecă de piciorul cavalerului şi Will abia apucă să vadă un ogar imens ţâşnind spre partea din spate a încăperii. Camera era lungă şi joasă, cu bârnele putrezite ieşind din tavan ca nişte coaste. Mese şi bănci erau aşezate pe două rânduri în centru. Parcurgând coridorul dintre ele, Will zări siluete încovrigate în jurul luminilor ceţoase emanate de lămpile cu ulei. Podeaua era alunecoasă, iar izul de bere trezită domina întreg spaţiul. Dinspre uşile aflate în spatele camerei se auzeau sunete înfundate. Când Will ajunse în dreptul lor, acestea se deschiseră, lăsând lumina şi zgomotul din spatele lor să-l învăluie pe cavaler.

  Doi bărbaţi trecură în grabă pe lângă el, ţinând strâns în mâini halbe de bere. Will mai făcu un pas şi se trezi în faţa unui zid uman.

  Taverna se deschidea în spate către o curte largă, înconjurată de clădiri părăginite, un şopron imens şi zidul care separa cartierul genovez de perimetrul sediului cavalerilor Sfântului Ioan. De jur împrejurul curţii fuseseră aprinse torţe, care acum îşi aruncau luminile asupra butoaielor, lăzilor şi a feţelor mulţimii ce forma un cerc, lăsând un spaţiu mare in mijloc. Câţiva oameni se uitară la Will când acesta închise uşa tavernei şi se strecură pe lângă ei, strângându-şi mantia, însă majoritatea celor de acolo urmăreau cu atenţie spaţiul pustiu din mijloc, un spaţiu care, aşa cum observă imediat Will, nu era, de fapt, deloc pustiu.

  În centru se găseau doi bărbaţi. După aspect, ambii erau arabi, deşi niciunul nu era îmbrăcat cu hainele şi turbanele tipice poporului lor, ci cu tunicile scurte, aspre, şi cu iţarii purtaţi de ţăranii apuseni. Ambii aveau capetele descoperite şi părul ciufulit. Unul era mai înalt şi mai masiv decât celălalt, cu chipul sumbru în lumina torţelor. Individul ţinea în mâna stângă o sabie care părea tocită de atâta folosinţă, în timp ce mâna dreaptă îi atârna moale de-a lungul trupului. În vreme ce se agita în mijlocul cercului, Will zări o cicatrice groaznică pe trupul omului, pornind de la cot în josul antebraţului până la mână. Carnea era un amestec de roz şi alb acolo unde se vindecase, iar braţul era diform şi inert. Individul se agita cu un pas măsurat, ţinând lejer arma în mâna stângă. Oponentul lui, scundacul, părea mult mai nervos. Ţinea sabia rigid în faţa lui, cu corpul aproape înţepenit din pricina tensiunii. Când omul cu cicatrice înaintă, scundacul se dădu înapoi. Sudoarea strălucea pe faţa lui în lumină. Will, care auzise de oameni care se luptau din raţiuni sportive, tocmai se întreba de ce acel arab înspăimântat se găsea în mijlocul cercului de oameni când, brusc, scundacul se repezi spre zidul de privitori. Aceştia căzură ca un lan secerat, dar imediat se iviră doi bărbaţi puternici, cu bâte şi săbii, care, cu armele ridicate, îl obligară pe arab să revină în cerc, în mijlocul unui cor de chiote scos de mulţimea agitată. Will îşi dădu imediat seama la ce asista, şi în acea clipă numele tavernei căpătă un înţeles cumplit.

  Scundacul strigă ceva în arabă, probabil o rugăciune scurtă, apoi se aruncă asupra adversarului care aştepta, cu sabia în faţă ca o lance. Îngrozit, Will îşi dădu seama ce avea să urmeze. Arabul masiv pară lejer atacul stângace şi descrise un arc cu arma iui. Lama izbi ceafa scundacului cu un zgomot sinistru. Apoi lama fu smulsă din ceafa victimei, în mijlocul unui cor ceva mai slab de chiote, după care nefericitul se prăbuşi.

  Revoltat de cele văzute, Will se uită cum trei oameni înarmaţi, italieni după aspect, ies din mulţime. Unul dintre ei făcu un semn arabului rămas în picioare să lase arma jos. Arabul se conformă cu gesturile supuse ale unui sclav. Cei trei îl escortară pe arab spre şopron, în vreme ce alţi doi oameni luară cadavrul de pe jos, lăsând în urma lor o dâră de sânge în praf.

  Oamenii din curte începură să schimbe banii de la pariuri între ei. Will se folosi de ocazie ca să înainteze prin mulţime. Lângă şopronul unde fusese dus arabul se găseau alţi patru bărbaţi înarmaţi. În ceea ce pe vremuri poate fusese un grajd, acum închis cu porţi masive de lemn, Will zări o grămadă de trupuri umane care puteau fi socotite doar ca aparţinând unor deţinuţi. Se vedeau arabi, mongoli şi alţi câţiva, poate cerchezi. Paznicii deschiseră una dintre porţi şi scoaseră dinăuntru un tânăr subţire care nu putea avea mai mult de şaisprezece ani. Will văzuse destul.

  Se răsuci spre un om de lângă el, care ţinea o halbă de bere într-o mână şi o pungă de bani în cealaltă. După croiala hainelor părea un negustor, dar nu unul înstărit.

  ― Îl cunoaşteţi pe Sclavo? întrebă Will în latină.

  Omul se concentră cu dificultate asupra lui Will, apoi arătă cu halba în direcţia şopronului.

  ― Acolo, bolborosi el.

  Urmărind gestul nesigur al negustorului, Will desluşi câţiva bărbaţi aşezaţi pe bănci, la o oarecare distanţă de mulţime. Unul dintre ei, care stătea în centru, era mai bine îmbrăcat decât ceilalţi, într-o haină de mătase verde care i se potrivea perfect pe trupul firav. Omul avea părul deschis la culoare şi rărit, o barbă la fel de rară, şi o faţă plină de cicatrice rămase în urma vreunei boli. La picioarele lui se găseau doi câini imenşi. Când unul dintre indivizii înarmaţi se apropie de el şi îi spuse ceva, ogarii îşi ridicară capetele imense şi mârâiră fioros.

  Will se adresă iarăşi individului ameţit de băutură.

  ― Cel în verde?

  Negustorul încuviinţă şi se clătină pe picioare.

  ― Ăla e.

  Will îşi croi drum înapoi prin mulţime, în vreme ce tinerelul subţire era adus în curte, mânat de la spate de săbiile oamenilor lui Sclavo.

  ― Ce fac? se miră Robert când Will ajunse iarăşi pe străduţă şi le povesti cavalerilor cele văzute. Nasul lui se strâmbă a dezgust. Ce animale!

  Un alt cavaler, un bărbat stoic de vârstă mijlocie pe nume Paul, ridică din umeri.

  ― Nu este treaba noastră. Omul se uită la Will. Dacă vrei părerea mea, comandante, cred că ar trebui să ne concentrăm asupra a ceea ce vrem.

  ― De acord, răspunse Will. Continuă imediat, observând că Robert vrea să protesteze: Sunt peste o sută de oameni acolo şi cel puţin nouă paznici înarmaţi. Am avea nevoie de o forţă mult mai puternică pentru a ne ocupa de ceea ce se petrece aici în seara asta. Şi, oricât mi-aş dori să intervenim, nu este treaba noastră. După ce punem mâna pe Sclavo, raportăm întreaga poveste consulului genovez. El trebuie să închidă şandramaua asta.

  ― Asta dacă va face ceva, rosti un alt cavaler, pe nume Laurent. Dacă Sclavo i-a cumpărat pe toţi, atunci sunt cu toţii sclavii lui şi fac doar ce vrea el. Nu se mai poate face nimic în privinţa asta.

  ― Ba se poate, dacă Templul începe să exercite presiuni asupra consulului, ripostă Will cu fermitate. Se uită la Robert. Iar eu o să mă asigur că aşa se va întâmpla.

  Dacă Baybars ar afla despre această porcărie, ar cere răzbunare. Şi aşa pacea este atât de fragilă, fără nişte bestii ca Sclavo.

  Robert acceptă după o mică ezitare.

  ― Cum vom proceda?

  ― Din câte mi-am dat seama, singura ieşire evidentă din curte, în afară de cea prin tavernă, este pe o alee îngustă care se află între zid şi şopronul dintr-o latură a curţii. Robert, tu şi Laurent veţi păzi acea alee în caz că Sclavo încearcă să fugă.

  Will îl descrise pe proprietar.

  ― Haină verde, faţă ciupită, rosti Robert, dând din cap. Sunt convins că îl vom recunoaşte.

  ― Eu îi voi conduce pe ceilalţi prin tavernă.

  ― Mergem deghizaţi?

  Will îşi scoase mantia neagră şi o înghesui în sacul de la oblâncul şeii.

  ― Nu. Vreau să vadă toţi cine suntem.

  Robert rânji şmechereşte.

  ― Asta ar trebui să le bage frica de Dumnezeu în oase,

  ― Exact. Cei mai mulţi sunt negustori mărunţi şi muncitori. Mă îndoiesc că ne vor provoca necazuri.

  ― Şi paznicii? întrebă Paul.

  ― Arată ca nişte bandiţi, nu ca nişte războinici, iar armele lor sunt destul de rudimentare. Oricine răneşte un templier este executat. Ştiu asta la fel de bine ca noi. Cred că putem face faţă.

  Odată stabilit planul, Will îi lăsă pe Robert şi pe Laurent să plece primii ca să ajungă la alee, după care îi conduse pe ceilalţi trei cavaleri spre tavernă. Îşi făcea griji în privinţa cailor lăsaţi nesupravegheaţi, dar avea nevoie să aibă oameni cu el. Conta doar să pună mâna pe Sclavo.

  Împinse uşa tavernei şi pătrunse în penumbra intensă a încăperii, auzind din nou chiotele din spate.

  ― Are câini, îi avertiză el pe cavaleri.

  Paul dădu din cap şi întinse mâna după sabie.

  Cei câţiva muşterii din încăpere erau fie prea beţi, fie prea şocaţi ca să reacţioneze la trecerea templierilor printre ei şi la deschiderea uşilor dinspre curte.

  Timp de câteva secunde, indivizii din curte nu observară ce se petrece, deoarece atenţia le era îndreptată asupra luptei. Pe măsură ce Will şi ceilalţi începeau să-şi croiască drum prin mulţime, oamenii începură să-şi dea seama că era ceva în neregulă. Apariţia cavalerilor avu efectul unei unde de şoc. Cei aflaţi în apropierea uşilor îi văzură primii. Priviri care fuseseră aţintite cu aviditate asupra terenului de luptă se întorceau acum, surprinse. Oameni care scoteau chiote şi ţipete tăcură, devenind temători, pe măsură ce templierii înaintau, cu armele scoase. Cei de lângă cercul central continuau să ţipe în vreme ce erau împinşi tot mai adânc în spaţiul curţii, unde tinerelul subţire pe care Will îl văzuse mai devreme mânat cu armele de la spate era acum angajat într-o luptă disperată cu un mongol. Un strigăt se ridică deasupra celorlalte. Templieri! Oamenii începură să se împingă reciproc pentru a se da la o parte, unii pornind deja spre uşi şi căutând să evite cu orice preţ să se intersecteze cu cavalerii. Lupta din centru continua, dar paznicii înarmaţi începeau să se mişte ca să vadă mai bine ce provocase agitaţia mulţimii.

  ― Hei! lătră unul, croindu-şi drum printre oameni. Ce se petrece aici? Paznicul se opri când îl zări pe Will ieşind din mulţime, urmat de Paul şi de ceilalţi. Ce vreţi?

  Cuvintele îi fură curmate brusc de cotul pe care Paul i-l aplică omului în plină figură. Ceilalţi paznici făcură un pas înapoi când îşi văzură tovarăşul clătinându-se pe picioare, cu sângele ţâşnind din nasul spart.

  Incidentul îi atrăsese atenţia lui Sclavo, şi acum acesta traversa curtea însoţit de alţi paznici şi de cei doi ogari, care se zbăteau în lese şi mârâiau fioros. Lupta se oprise, iar tinerii se despărţiseră, aruncând în jur priviri temătoare şi confuze.

  ― Ce înseamnă asta? tună Sclavo. Avea o voce spartă şi aspră, ca nisipul frecat de hârtie. Se uită la cavaleri pus pe harţă, încercând să pară ferm pe poziţie. Cinci paznici îl înconjurară imediat, formând un cerc protector. Aici este o casă particulară. Templul n-are jurisdicţie aici.

  ― În seara asta avem, Sclavo, răspunse Will cu răceală. Am venit să te arestăm.

  Alţi oameni începură să dispară ca prin farmec din curte, strecurându-se pe aleea de lângă şopron.

  Privirea lui Will se mută asupra oamenilor care îl înconjurau pe proprietar.

  ― Voi ar trebui să vă daţi deoparte. Sau poate vreţi să vă bateţi cu noi?

  În vocea lui se simţea în mod firesc puterea, însă cuvintele căpătară şi mai multă forţă venind de la un om îmbrăcat cu mantie albă. Doi paznici îşi coborâră armele şi începură să se dea înapoi.

  Sclavo se întoarse spre ei.

  ― Staţi pe loc, şobolanilor! Scuipă el. Privirea i se întoarse asupra lui Will. Pentru ce să mă arestaţi? Ce acuzaţie îmi aduceţi? Câinii trăgeau ca nebunii acum de lese şi Will începu să se întrebe cât mai putea acel om să-i ţină pe loc. Aici e proprietatea mea, continuă Sclavo. Tot ce e aici îmi aparţine. Dădu din cap înspre tinerii care se luptaseră. Şi ei îmi aparţin.

  ― Proprietatea dumitale nu ne interesează, răspunse Will. Am venit să te arestăm pentru tentativa de asasinare a Marelui Maestru al Templului. Asta e acuzaţia.

  Sclavo făcu ochii mari. Dădu instantaneu drumul leselor câinilor şi fugi. Acesta păru semnalul pentru restul celor aflaţi acolo că sosise momentul să plece, aşa că se produse busculadă. Will lovi cu sabia lui unul dintre ogarii care săriseră la el. Lama tăie adânc în carnea animalului, care se prăbuşi scâncind pe sol.

  ― Puneţi mâna pe Sclavo! strigă Will înspre doi cavaleri în vreme ce mulţimea se bulucea.

  Trei dintre paznicii care îl protejaseră pe Sclavo dispăruseră, dar doi rămăseseră pe loc. Paul înaintă spre unul dintre ei, care, după câteva clipe, aruncă bâta şi fugi. Will înaintă spre celălalt, un italian masiv înarmat cu o sabie ce părea periculoasă, aşteptându-se ca omul să o ia şi el la sănătoasa. Fu destul de surprins când văzu că individul îl atacă.

  Will adoptă poziţia de luptă, dar abia avu timp să se înfigă bine pe picioare, că italianul sări spre el. Urmă o lovitură puternică. Omul fusese bine instruit şi, în ciuda masivităţii, era rapid şi se deplasa uşor. Will era el însuşi un luptător agil, dar era îmbrăcat cu cămaşă de zale, iar greutatea suplimentară îl stânjenea. Italianul purta doar tunică de piele şi iţari de lână. Curajul individului era de-a dreptul deconcertant. În definitiv, nu avea nevoie să se bată. Însă poate că nu nevoia îl însufleţea. Într-adevăr, după pofta din priviri, părea chiar că îşi doreşte asta. Will se concentră asupra adversarului, făcând abstracţie de orice altceva. Se simţea un pic ieşit din formă. Pierduse atâta amar de vreme încercând să-i găsească pe cei din spatele atacului împotriva Marelui Maestru că-şi neglijase parţial antrenamentul zilnic. Însă în scurt timp sabia din mâna lui îşi recăpătă vigoarea obişnuită, astfel că Will redeveni imediat cel dintotdeauna, atacând şi parând cu uşurinţă de-a lungul şi de-a latul curţii mânjite de sânge.

  Cei doi tineri dispăruseră, fugind odată cu spectatorii, iar prizonierii rămaşi în şopron se agitau cumplit acum, zgâlţâind cuştile în care erau ţinuţi şi strigând în diverse graiuri la cavaleri ca aceştia să-i elibereze. Will alunecă pe stratul de praf şi italianul se repezi să-i înfigă arma în piept. Cămaşa de zale opri lovitura, astfel că lama reuşi doar să taie tunica lui Will. Cu toate astea, atacul fu şocant, astfel că Will, îmboldit de teamă, îşi înteţi asalturile. Expresia de pe chipul adversarului se schimbă uşor, dezvăluind neliniştea.

  Săbiile lor se ciocneau, se despărţeau, se ciocneau din nou. Will îl împinse continuu pe italian înspre o stivă de lăzi ca să-i micşoreze raza de acţiune. Individul încercă să evite mişcarea, dar nu reuşi. Acum, pe chip se citea clar frica. Sabia lui Will dansa nebuneşte. Cavalerul începu să zâmbească, cu ochii verzi scânteind în lumina torţelor, cu inima bătându-i tare în piept.

  ― Pax! ţipă brusc italianul. Pax! Omul se feri de sabia lui Will şi îşi aruncă propria armă pe jos, după care ridică mâinile. Pax!

  Will se opri cu sabia la câţiva centimetri de coastele individului. Răsufla greu, cu fruntea plină de sudoare.

  ― Will!

  Will întoarse privirea şi îi zări pe Robert şi pe Laurent traversând curtea împreună cu Paul şi cu ceilalţi.

  Îl târau între ei pe Sclavo, care avea faţa plină de sânge. Chipul lui Robert era plin de vânătăi, cavalerul având o privire ucigaşă. Vru să strige ceva, dar imediat pe faţă îi apăru o expresie de alarmă.

  În aceeaşi clipă, Will sesiză mişcare în spatele lui. Se întoarse fulgerător şi îl zări pe italian apucând sabia căzută şi repezindu-se la el. Reuşi să pareze oarecum cu sabia lui scurtă, astfel încât lamele se ciocniră. Dând arma italianului la o parte şi în jos cu o mişcare care îl lăsă pe adversar fără apărare, Will reveni cu sabia într-un arc ucigaş care îl lovi pe individ în umărul expus. Lama tăie carnea şi ajunse până la os. Italianul urlă de durere, iar arma îi căzu din mâna devenită inutilă după ce îi fuseseră retezaţi nervii. Will împinse arma cu piciorul şi se dădu înapoi, în vreme ce camarazii lui alergau spre el.

  ― Doamne, rosti Robert, privindu-l pe individul care urla de durere. Ţi-am distras atenţia.

  ― Mi-e bine, icni Will, uitându-se la Sclavo, care se holba cu gura căscată la zvârcolirile gărzii lui de corp. Mă bucur că l-aţi prins.

  ― S-a luptat, să ştii, replică Robert cu o mină sumbră. Îşi împinse cu limba obrazul tumefiat. Cred că nemernicul mi-a rupt un dinte.

  Sclavo se uită la Will.

  ― Aţi prins pe cine nu trebuia, şuieră el.

  ― Asta se va decide la Templu. Will îi făcu semn lui Paul. Deschide cuştile alea. Spune-le prizonierilor că sunt liberi să plece. Robert, Laurent şi cu mine îl vom duce pe Sclavo la Templu. Vreau ca voi, ceilalţi, să vă duceţi la consulul genovez şi să-i spuneţi ce s-a întâmplat aici. O să discut eu însumi cu Marele Maestru, ca să vedem dacă nu putem dărâma locul ăsta până dimineaţă.

  ― N-ar trebui să fie prea greu, rosti Robert, uitându-se la Sclavo.

  ― L-am angajat pe omul care v-a atacat Marele Maestru pentru altcineva, mârâi Sclavo. Dacă îmi acordaţi clemenţă, vă spun pentru cine.

  ― Să-l ducem înapoi, îi spuse Will lui Robert.

  ― Este singura mea ofertă, ţipă Sclavo. Pe chipul lui se citea frica, dar vocea îi era fermă. Acum şi aici vă spun cine îl voia mort, dacă mă lăsaţi să trăiesc.

  Will ezită. Nu putea să ia o asemenea decizie, numai Marele Maestru sau seneşalul putea să o facă. Dar el trebuia să afle cine voia capul Marelui Maestru, iar dacă acela nu era Sclavo, atunci nu-şi îndeplinise misiunea.

  ― Cine e? întrebă el în cele din urmă.

  ― Jură că îmi vei cruţa viaţa, îi ceru Sclavo.

  ― Jur, rosti Will. Spune.

  ― Un negustor genovez, răspunse imediat Sclavo. Unul pe nume Guido Soranzo.

  ***

Templul, Acra

12 martie 1276

Angelo reuşi cu greu să-şi mascheze animozitatea când uşa dinspre solar se deschise, dezvăluind impozanta statură a lui Guillaume de Beaujeu. Ca fiul cel mai mare, favorizat de tată, Angelo se găsise rareori în postura de a se supune cuiva, aşa că acum nu se simţea deloc confortabil, mai ales că era furios. Cu toate astea, se forţă să se încline în faţa Marelui Maestru.

  ― Mulţumesc, Zaccaria, rosti Guillaume, ignorându-l pe Angelo şi făcându-i semn din cap sicilianului.

  Zaccaria înclină capul, apoi plecă şi se postă ceva mai încolo pe coridor.

  Lăsând uşa deschisă, Guillaume se întoarse în încăpere.

  Strângând din dinţi, Angelo intră.

  ― Domnul meu, rosti el, împingând uşa în spatele lui. Sunt oarecum surprins de chemarea dumneavoastră, având în vedere acordul nostru strict conform căruia eu sunt cel care vă contactează, şi doar atunci când e absolută nevoie. Îl urmă pe Guillaume în solar, unde era înăbuşitor de cald, luminat de flăcările din cămin şi de pâlpâirile lumânărilor. Intenţionam să vă vizitez ceva mai încolo în cursul săptămânii. Am mesajul de la Cairo pe care cavalerii dumneavoastră trebuie să-l expedieze. Vocea îi deveni mai dură, pierzându-şi din curtoazia impusă. Însă omul dumneavoastră nu mi-a permis să îl aduc, insistând, la ordinele dumneavoastră, să vin direct aici. Va trebui să revin mai târziu cu pergamentul, iar fiecare întâlnire a noastră creşte riscul deconspirării. Domnul meu? rosti el mai tare, uitându-se la Marele Maestru cu ochii lui negri, care aruncau fulgere, cum acesta îşi toarnă vin într-o cupă. Nu vă preocupă o asemenea problemă?

  ― De ce m-ar vrea mort Guido Soranzo? întrebă Guillaume cu calm, întorcându-se, cu cupa în mână, spre Angelo.

  Angelo se holbă la Marele Maestru.

  ― De unde aţi auzit aşa ceva?

  ― De aici, cu o oră în urmă, de la omul pe care Guido l-a angajat ca să găsească pe cineva dispus să mă asasineze. Guillaume luă o gură de vin. Unul dintre cavalerii mei l-a arestat pe acest individ ceva mai devreme în cursul serii. De atunci l-am interogat eu însumi şi e limpede că spune adevărul. Marele Maestru îl fixă cu privirea pe Angelo. Să înţeleg că n-ai habar de povestea asta?

  Angelo simţi pentru prima dată o undă de îngrijorare.

  ― Nu, domnul meu, rosti el repede. Nu ştiu de ce ar face Soranzo aşa ceva. Clătină din cap, gândind cu repeziciune. A lăsat clar să se înţeleagă că nu era mulţumit să lucreze alături de noi atunci când tatăl meu i-a dezvăluit intenţiile noastre, dar de atunci ne ajută de bunăvoie. Din strategia asta, afacerea lui câştigă la fel de mult ca şi a noastră. Angelo întinse o mână înspre Guillaume. Nu văd de ce ar distruge cea mai bună şansă a noastră de a ne atinge obiectivele.

  ― Afacerea lui? Ezitările lui Guillaume dispărură imediat ce auzi acele vorbe. Nu fac asta ca să ajut vreuna din afacerile voastre, Vitturi. Ţine minte.

  Îşi termină vinul şi se îndepărtă de veneţian.

  ― Bineînţeles, domnul meu, bineînţeles, rosti Angelo mimând seriozitatea şi recâştigându-şi o parte din autoritate, în vreme ce Marele Maestru simţea că i se clatină poziţia. Încercam doar să descopăr posibilele lui motive. Îl urmări pe Guillaume cum se plimbă nervos prin încăpere. Acum cel mai important lucru este să descoperim cât de mare e răul comis. Trebuie să ştim dacă Soranzo ne-a trădat pe toţi. Dacă a dezvăluit planul nostru.

  ― Şi ce propui?

  ― Mă duc imediat acasă la el ca să-i vorbesc.

  Guillaume se opri. Îl privi ironic pe Angelo, revenindu-şi oarecum la postura de dinainte.

  ― Şi te aştepţi ca el să-ţi ofere informaţia pe tavă? Nu, nu cred. În plus, are gărzi personale, nu? Dacă el e cel aflat în spatele atacului, ştie că pedeapsa pentru fapta sa e moartea. Mă îndoiesc că l-ai putea întreba ceva cu o sabie înfiptă în gât.

  Angelo se îndreptă de spate.

  ― Atunci daţi-mi o companie de cavaleri templieri şi îl voi aresta.

  ― Un negustor care să conducă o companie de templieri? Guillaume se duse spre uşă. Îi trimit eu însumi.

  ― Îl cunosc pe Guido, domnul meu, rosti Angelo în spatele Marelui Maestru. Nu va vorbi cu cavalerii dumneavoastră. Nu suntem la fel ca voi. Noi ne ocupăm de bani, mărfuri, nu de săbii şi de linii de atac. Îl înţeleg. Îl pot face să vorbească. Guillaume se opri la uşă. Nu sunteţi singurul afectat de această trădare, continuă Angelo. Intr-adevăr, dacă am fost expuşi, dintre noi toţi, dumneavoastră pierdeţi cel mai puţin. Noi am venit cu acest plan, tatăl meu şi cu mine. Lăsaţi-mă să mă ocup de Soranzo în felul meu.

  ― Niciun templier nu se va lăsa vreodată condus de tine, zise Guillaume, întorcându-se spre veneţian.

  ― O s-o facă dacă le-aţi cere asta, ripostă Angelo. Spuneţi-le că sunt un fost asociat al lui Soranzo, adus de dumneavoastră ca să-l interogheze pe Soranzo. Puneţi-vă unul dintre oameni la conducere, dar lăsaţi-mă pe mine să vorbesc cu el. Ştiţi că am dreptate, adăugă el.

  Zărind mânia din ochii lui Guillaume, Angelo îşi zise că mersese prea departe. Tocmai căuta o cale de a-şi retrage cuvintele, când Marele Maestru deschise uşa.

  ― Domnul meu? rosti Angelo, îngrijorat.

  ― Zaccaria.

  Imediat se auziră paşi apropiindu-se.

  ― Da, domnule?

  ― Adună-i pe ceilalţi. Guillaume făcu o pauză. Şi găseşte-l pe comandantul Campbell. Îl va escorta pe Angelo Vitturi la casa lui Soranzo.

  Angelo simţi un fior de izbândă. O clipă mai târziu, fiorul se transformă în furie. Mult timp fusese obligat să suporte comentariile răutăcioase şi temperamentul nenorocit al lui Guido Soranzo, ca acum să se întrevadă posibilitatea ca în tot acest timp individul să fi complotat împotriva lor. Habar n-avea cât de mari erau daunele aduse planurilor lor de război şi de salvare a afacerii Vitturi. Însă era convins că Guido avea să plătească pentru asta. Cu vârf şi îndesat.

  11

Cartierul genovez, Acra

12 martie 1276

― Asiguraţi porţile. Nu lăsaţi pe nimeni înăuntru.

  ― Da, domnule.

  Guido Soranzo urmări cum paznicul străbate coridorul, cu sabia în mână, dar nu se simţi deloc asigurat. Tresări când o mână îl atinse pe umăr. Soţia lui venise lângă el. Pe chip i se citeau nedumerirea şi grija. Femeia purta o mantie brodată peste o cămaşă de noapte din mătase albă, ce se umfla în jurul mijlocului ei amplu.

  ― Ce se petrece, Guido? Tocmai m-a trezit camerista ca să-mi spună că vrei să plecăm.

  Negustorul o strânse de mână, făcând-o să icnească de durere.

  ― Trebuie să scoli copiii şi să împachetezi cât de multe lucruri poţi. Ia doar ce putem căra până în port. Privi de jur împrejurul coridorului spaţios la tapiseriile şi statuile în mărime naturală. Suprafeţele din marmură reflectau lumina torţelor. Va trebui să renunţăm la restul.

  ― Guido, mă sperii.

  ― Ai încredere în mine?

  Femeia dădu din cap, cu oarecare ezitare.

  ― Atunci fă ce-ţi cer. Îţi voi explica totul mai târziu, dar acum trebuie să ajungem urgent la o corabie. Vreau să ridicăm pânzele către Genova în noaptea asta.

  Şocată, dar supusă, femeia îl lăsă pe Guido să o împingă în direcţia dormitoarelor copiilor.

  După plecarea ei, negustorul se grăbi spre biroul lui. În aerul rece îşi simţea mirosul propriei transpiraţii. Intră în încăpere şi se duse glonţ la un cufăr. Se opri înainte de a ajunge la el, cu privirea atrasă de o minge de piele de pe podea. Pentru câteva clipe se simţi iritat; de câte ori îi spusese fiului său să nu se mai joace acolo? Apoi gândurile îi reveniră la realitate şi Guido îşi reprimă cu greu un suspin. Îi pusese pe toţi în primejdie. Şi pentru ce? Pentru mai mult aur? „Nu“, îşi spuse el imediat, „nu pentru aur“. O făcuse pentru că trebuia să o facă. Marele Maestru şi ceilalţi trebuiau opriţi: aveau să distrugă tot. Undeva în străfundurile fiinţei lui însă, o voce interioară protesta.

  Se găsea la slujba de seară în biserica San Lorenzo când auzise de raidul de la tavernă. Oamenii spuneau că templierii îl arestaseră pe patron şi eliberaseră sclavii musulmani. Neputând să discearnă o informaţie clară din şoaptele lor, Guido se strecurase afară din biserică. Cu mintea răvăşită, se grăbise spre tavernă, mergând grăbit de-a lungul străzilor murdare, fără a ţine cont de faptul că hainele de catifea i se umpleau de noroi şi excremente. Era urmat de o gaşcă de copii sărmani care la început îi ceruseră bani, apoi se ţinuseră după el doar din amuzament, râzând de omul care gâfâia şi asuda. Când ajunsese la tavernă, Guido era lac de sudoare şi icnea după aer. Zărise un templier ieşind din local însoţit de mai mulţi oameni îmbrăcaţi în hainele gărzilor genoveze, aşa că hotărâse să nu se apropie mai mult. Nu-i luase mult timp ca să dea peste cineva dispus să-i povestească cele întâmplate: întreg cartierul vuia din pricina evenimentelor. Pentru câteva monede, mai mulţi informatori se grăbiseră să-i spună cum îl arestaseră templierii pe Sclavo pentru tentativa de asasinare a Marelui Maestru.

  Auzind astfel de vorbe, Guido se întorsese acasă în viteză, de parcă ar fi fost mânat de la spate de diavolul însuşi. Se apropiase de clădire însă cu mare precauţie, îngrozit de gândul că templierii se găseau deja în curtea lui. Iniţial, frica pentru propria sa viaţă depăşise grija pentru familie, aşa că, preţ de câteva clipe, se gândise să o ia la fugă spre docuri. După aceea, îngreţoşat de propria slăbiciune şi îmboldit de sentimentul de vinovăţie, fusese cuprins de dorinţa de a-şi apăra familia şi păşise hotărât în curtea casei, gata să se bată cu oricine ar fi fost acolo.

  Deschizând acum cufărul ca să scoată la iveală un pumnal ornat cu argint, Guido îşi dădu seama cât de tare tremura. Nu era însă mai bine să simtă o armă în mână decât să fie copleşit de sentimentul de neajutorare? De afară se auzi tropot de copite apropiindu-se, spărgând liniştea nopţii. Guido prinse bine mânerul pumnalului în palmă. Auzi strigăte dinspre paznici, apoi un ţipăt agonizant. Porţile palatului zăngăniră cu putere, apoi se deschiseră cu violenţă.

  ***

Templul, Acra

12 martie 1276

Regele Hugh al III-lea al Ciprului stătea lejer în şa, cu capul sus, îndemnându-şi iapa de-a lungul străzii St Anne, dincolo de mănăstirea cu acelaşi nume, al cărei turn-clopotniţă dispăru în întuneric. Zona era liniştită acum, după ce majoritatea cetăţenilor se duseseră la culcare. Hugh şi însoţitorii lui, gărzi regale şi consilierul lui personal, Guy, călăreau la lumina torţelor purtate de trei dintre gărzi. Luminile altor torţe licăreau pe zidurile exterioare ale Templului care se înălţa în dreapta lor. Târâtoare cu picioare verzi şi mici, şopârle negre se furişau pe pietre când erau surprinse de lumină. După alţi câţiva metri parcurşi, zăriră turnul masiv care străjuia porţile Templului. Cei patru lei de aur ce împodobeau foişoarele acestuia erau nişte petice strălucitoare undeva sus. Porţile erau închise.

  Hugh îşi surprinse consilierul privindu-l.

  ― Ce e, Guy?

  Bărbatul păru să ezite, însă în cele din urmă vorbi:

  ― Sunteţi sigur că vreţi să faceţi asta acum, maiestate? N-ar fi mai bine să aşteptaţi până dimineaţă?

  ― Dacă aştept până dimineaţă, îl voi găsi în capelă, mâncând, ţinând o întrunire a capitulului sau făcând altceva care din nefericire nu poate fi întrerupt. Hugh adoptase un ton caustic. La o astfel de oră de noapte n-are cum să se ascundă după astfel de pretexte.

  Guy dădu din cap, fără să pară convins.

  ― Voi intra singur.

  ― Maiestate…

  Hugh ridică o mână înmănuşată.

  ― Vreau să vorbesc cu el între patru ochi, ca de la bărbat la bărbat. Poate că aşa îmi va arăta respectul care mi se cuvine.

  Grupul ajunse la porţi şi Hugh se dădu jos cu uşurinţă din şa. Îşi îndreptă mantia aurie care i se potrivea perfect pe silueta zveltă. Una dintre gărzi luă hăţurile iepei, iar o alta descălecă şi se apropie de uşa decupată în masivele porţi de lemn fortificate cu bare de fier în cruce. Omul bătu în uşă cu pumnul. Hugh îşi scoase mănuşile şi îşi petrecu o mână prin părul negru şi cârlionţat. Pe chipul lui măsliniu se putea citi nerăbdarea.

  Se auzi un ivăr tras de cealaltă parte a uşii. Apăru lumina unei torţe şi se ivi un bărbat îmbrăcat cu tunica neagră a sergenţilor templieri. Omul purta cască şi avea prinsă o sabie scurtă de şold.

  ― Da?

  ― Maiestatea Sa, Hugh al III-lea, rege al Ciprului şi Ierusalimului, cere o întrevedere cu Marele Maestru de Beaujeu.

  Garda regală rosti cuvintele tare şi limpede, ca şi cum s-ar fi adresat unui public mult mai numeros.

  Sergentul păru surprins.

  ― Mă tem că Marele Maestru de Beaujeu nu primeşte vizitatori.

  ― Atunci să-mi confirme asta el însuşi, rosti Hugh, păşind înainte, ca să fie văzut de paznic.

  ― Maiestatea Voastră. Părând tulburat, paznicul se înclină respectuos. Mi s-au dat instrucţiuni stricte să nu…

  ― Sunt rege, rosti Hugh cu calm, ca şi cum celălalt nici n-ar fi vorbit. Ba chiar regele acestei regiuni. Îi arătă bărbatului inelul regal. Am privilegiul de a merge oriunde vreau, omule. Marele tău Maestru ştie foarte bine că vreau să-i vorbesc. Şi o ştie de ceva vreme. Calmul începu să-l părăsească. L-am invitat de trei ori în audienţă şi tot de trei ori m-a refuzat. Îmi vei da drumul sau jur că Maestrul de Beaujeu va şti ce înseamnă mânia mea!

  Hugh rosti ultimele cuvinte cu o asemenea vehemenţă, că sergentul se dădu cu un pas înapoi.

  ― Îi voi spune, Maiestatea Voastră, dar nu pot garanta un răspuns favorabil. Sergentul deschise poarta. Aduceţi-vă oamenii înăuntru. Puteţi aştepta în camera gărzilor dacă doriţi. Avem şi un foc aprins acolo.

  Hugh se mai linişti un pic auzind cuvintele.

  ― Mulţumesc, rosti el cordial.

  Trecu de poartă, urmat de oamenii săi, care îşi duceau unul câte unul caii de căpăstru.

  Sergentul se adresă iute colegilor săi din gardă, apoi porni în grabă să traverseze curtea către palatul Marelui Maestru. Însoţitorii regelui se înghesuiră cu greu în cămăruţa mică de la baza turnului porţii, urmăriţi cu privirile de sergenţii templieri. Hugh rămase în cadrul uşii, încruntat, şi se apucă să cerceteze curtea vastă, mărginită de clădiri impresionante. Ura zidurile înalte ale preceptoriului, care izolau complexul de lumea din jur. Ura faptul că templierii erau de neatins în interiorul acelor ziduri, închişi în propriul lor spaţiu sacru. Restul oraşului părea la fel din pricina cartierelor sale, dar cel puţin acolo Hugh simţise întotdeauna că deţine autoritatea. Acolo oamenii îl ascultau şi îl tratau ca pe un rege. Aici se simţea stingher, ca şi cum ar fi trebuit să îşi ceară scuze că deranjează. Iar el ura o astfel de senzaţie. Ridicând din umeri, se propti mai bine pe picioare. Nu-i păsa cine credeau acei cavaleri că sunt sau cât de favorizaţi sunt de către Papa de la Roma. Poate că el, Hugh, nu-i putea atinge cu nimic aici, dar în Cipru proprietăţile lor nu erau nici pe departe nişte fortăreţe precum cea de aici. În Cipru cavalerii erau vulnerabili. Acolo avea putere asupra lor. Iar dacă îi forţau prea tare mâna, atunci el avea să folosească acea putere. Gândul îi generă o încredere sporită în el însuşi. Când se întoarse sergentul cu vestea că Marele Maestru avea să-i acorde o scurtă întrevedere, Hugh se simţea aproape sigur pe sine.

  Cinci minute mai târziu intra în apartamentele Marelui Maestru. Guillaume se întoarse cu faţa de la fereastră când îl auzi pe sergent închizând uşa. Chipul lui rămase pe jumătate ascuns în umbră, cu o expresie indescifrabilă. Cei doi bărbaţi se studiară cu atenţie din colţurile încăperii. Hugh era mai scund, zvelt mai degrabă decât musculos. La douăzeci şi unu de ani, era cu paisprezece ani mai tânăr decât Guillaume, se ţinea drept ca un băţ în prezenţa Marelui Maestru. Urmă un lung moment de tăcere, căci niciunul dintre cei doi nu făcu nicio mişcare, fiecare aşteptându-l pe celălalt să încline capul în semn de salut.

  Într-un târziu, Hugh îşi duse mâinile la spate.

  ― Mă bucur că aţi catadicsit să mă primiţi, Maestre de Beaujeu.

  ― Se pare că n-aveam de ales, răspunse Guillaume. E târziu, maiestate. Ce poate fi aşa de important încât să doriţi să mă vedeţi la o asemenea oră?

  ― Încă nu e ora de culcare, ripostă Hugh, iritat de răspunsul lui Guillaume. În plus, mi-am zis că ăsta e cel mai bun moment ca să vă văd de vreme ce v-am chemat la alte ore ale zilei şi mi s-a spus că sunteţi ocupat. Îl fixă pe Marele Maestru cu o privire mânioasă. Aş vrea să ştiu exact ce treburi v-au împiedicat să veniţi în audienţă de când aţi păşit pe pământurile mele. Se obişnuieşte ca demnitarii să îşi prezinte omagiile regelui lor. Sau nu cunoaşteţi eticheta?

  Ochii lui Guillaume se îngustară, dar tonul vocii îi rămase calm şi jos.

  ― Mi-am prezentat omagiile regelui meu. În Sicilia.

  Hugh simţi că explodează auzind comentariul, dar cu un efort supraomenesc reuşi să îşi înăbuşe furia. În minte îi răsună sfatul lui Guy de mai devreme. „Trebuie să îl atrageţi pe Marele Maestru de partea dumneavoastră. Mă tem că e cea mai bună ocazie de a-l ţine pe Carol de Anjou departe de tron.“

  ― Carol o fi regele dumitale în Sicilia, Maestre de Beaujeu, replică Hugh, rostind vorbele printre dinţii încleştaţi. În Outremer însă, eu sunt suveran. Înalta Curte a decretat asta. Eu am drepturi mai mari la tron. Conform legii, eu, şi nu Maria, am dreptul la coroana Ierusalimului. Aşa s-a hotărât.

  ― Nu şi din punctul de vedere al papei. Şi nu şi din punctul meu de vedere.

  ― De ce îmi conteşti drepturile? tună Hugh. Pentru că vărul dumitale e Carol? Te credeam mai presus de nepotisme.

  ― N-are nimic de-a face cu rudenia, ci doar cu puterea, ripostă Guillaume. Carol deţine puterea de a ridica armate şi de a conduce o cruciadă. Are puterea de a schimba situaţia care ameninţă să ne distrugă. Dumneata nu ai şi nici nu ai arătat vreo dorinţă de a recupera teritoriile noastre pierdute. Ba chiar ai preferat să cedezi în faţa pretenţiilor lui Baybars în Beirut în loc să rişti să îţi şubrezeşti poziţia. Mi s-a spus că acum chiar îi plăteşti tribut. Douăzeci de mii de dinari pe an? Înainte ca Hugh să poată răspunde, Guillaume continuă: papa ştie asta, motiv pentru care a sfătuit-o pe Maria să îşi vândă drepturile lui Carol. În tonul lui Guillaume se citea mai degrabă o sentinţă decât maliţiozitate. Ar trebui să abdici, Hugh, şi să îl laşi pe Carol să facă pentru noi ceea ce tu nu vei face.

  ― Eşti nebun! izbucni Hugh. Tu ai renunţa la poziţie dacă ţi-aş cere aşa ceva?

  ― Da, dacă ar fi în interesul Outremerului, răspunse imediat Guillaume. Tonul i se precipită. Aş face orice ca să recuceresc pământurile Domnului.

  Hugh clătină din cap.

  ― Crezi că lui Carol îi pasă de ce se petrece aici? Şi-a trimis propriul frate la moarte când l-a sfătuit să invadeze Tunisul în loc să vină în Palestina, unde era nevoie de el.

  ― Regele Ludovic a murit de febră.

  ― Carol nu şi-a murdărit niciodată mâinile. E mai interesat să adauge Bizanţul la imperiul lui decât să recucerească teritorii din Outremer. Dacă te bazezi pe el, vei rămâne pe cont propriu. Hugh îşi duse mâna la piept. Voi lupta alături de tine dacă îmi juri loialitate. Vocea i se înmuie. Vino alături de mine, Guillaume, şi vom recuceri Ţara Sfântă împreună. Vorbeşte cu papa, ajută-mă să anulez această vânzare de drepturi şi lasă-l pe Carol să ne ajute acolo unde va vrea. Hugh întinse mâna lui plină de bijuterii pentru ca Marele Maestru să o sărute. Haide.

  Guillaume se uită lung la rege.

  ― Pe tine te preocupă doar coroana, rosti el într-un târziu. Nu Ţara Sfântă.

  Mâna întinsă a lui Hugh tremură puţin, apoi căzu. De această dată, regele nu îşi mai putu stăpâni furia.

  ― Cum îndrăzneşti? tună el. Eşti nebun, de Beaujeu. Un nebun care se crede sfânt! Îmi voi păstra tronul cu sau fără ajutorul tău, iar când Carol va fi obligat să se întoarcă în Sicilia cu coada între picioare, nu vei avea de ce să cauţi ajutor sau prietenie de la mine. Îşi ridică iarăşi mâna, de această dată cu degetul întins spre Guillaume. Tu şi cu mine suntem de acum duşmani.

  Odată ajuns la porţi, Hugh nu se mai obosi să-şi ia calul în primire, ci trecu precum o vijelie pe lângă suita care îl aştepta şi ieşi din preceptoriu înainte ca sergenţii să-i poată deschide uşa.

  Guy se grăbi să-l urmeze după ce le ordonă oamenilor din suită să vină cu caii.

  ― Maiestate!

  Hugh se opri brusc şi se răsuci pe călcâie.

  Guy fu şocat de furia pe care o citea în ochii regelui.

  ― Maiestate? repetă el, ezitând.

  ― Vreau să-i scrii regelui Edward al Angliei.

  ― Am făcut-o deja, cu ceva timp în urmă.

  Tonul lui Guy exprima îngrijorarea.

  ― Arunci scrie-i din nou, ripostă Hugh. De ce n-a răspuns, pentru numele lui Dumnezeu?

  ― Să înţeleg că întrevederea nu a decurs bine?

  ― Regele Edward este nepotul lui Carol de Anjou şi prieten apropiat cu papa, rosti Hugh, ignorând întrebarea. Poate vom avea mai mult noroc cu el. Vru să se întoarcă, apoi se răzgândi, cu pumnii încleştaţi. Trebuie să facem ceva, Guy. Nu îmi voi pierde tronul în favoarea nemernicului ăluia şi a marionetelor lui de cavaleri!

  ***

Cartierul genovez, Acra

12 martie 1276

Will prinse braţul lui Angelo în vreme ce paznicul se prăbuşi la pământ în faţa porţilor, strângându-şi pieptul cu mâinile.

  ― Ce naiba faci? Am venit să-l arestăm pe Soranzo, nu să-i ucidem oamenii!

  Angelo îşi smulse braţul din strânsoarea lui Will. Ceilalţi patru cavaleri sicilieni, conduşi de Zaccaria, îi înconjurară pe ceilalţi trei paznici.

  ― M-a atacat cu o sabie, replică el cu răceală. Ce ar fi trebuit să fac? Cavalere? adăugă el, după o scurtă pauză batjocoritoare.

  Will inspectă rana paznicului. Era superficială, şi probabil era mai mult dureroasă decât periculoasă.

  ― O să se facă bine, rosti el în direcţia celorlalţi paznici. Îndreptându-se în şa, arătă spre unul dintre ei. Ajutaţi-l.

  Dezarmaţi de către Zaccaria, oamenii veniră şi îl ridicară pe paznicul rănit.

  Angelo porni spre casa care se înălţa în faţa lor. Luminile torţelor licăreau în ferestrele de la etaj. Will zări o umbră trecând repede prin faţa unui geam.

  ― Mă duc eu primul.

  Angelo ezită, apoi arătă înspre casă cu un rânjet dispreţuitor.

  ― Te rog.

  Apropiindu-se de uşă, Will auzi un copil plângând în camerele de sus. Nu-i plăcea deloc asta. Paznicii păreau să-i fi aşteptat. Porţile palatului fuseseră ferecate, iar oamenii îi întâmpinaseră cu armele scoase.

  După ce se întorsese la preceptoriu cu Sclavo, Marele Maestru se dovedise ciudat de ezitant, vrând mai degrabă să aştepte decât să-l trimită pe Will să-l aresteze imediat pe Soranzo. După ce îl interogase pe Sclavo, îl concediase pe Will, care, în timp ce părăsea camera de interogare, îl întrebase pe de Beaujeu despre recompensă, evitând să menţioneze că Luca era fratele celui care îl atacase pe Marele Maestru. Acesta răspunsese distrat că banii aveau să fie eliberaţi până a doua zi de dimineaţă. Intenţionând să-l trimită pe Simon cu banii la Luca, Will se retrăsese în camera lui şi tocmai citea o traducere pe care Everard îl rugase cu câteva săptămâni înainte să o treacă în revistă când fusese convocat în curte. Acolo dăduse de cele patru gărzi personale ale lui de Beaujeu şi de un bărbat cam de vârsta lui, aşteptând cu toţii caii de drum. Zaccaria îl prezentase pe străin, explicând că Will fusese însărcinat cu escortarea lui spre palatul genovez, unde veneţianul avea să-l interogheze pe Guido Soranzo, un fost asociat de afaceri. Will fusese nedumerit de explicaţie. Ca să procedeze în acest fel, Marele Maestru trebuia să-l fi cunoscut pe genovez mai întâi, fapt despre care nu lăsase să se vadă nimic atunci când Will îi dăduse raportul.

  De atunci, nedumerirea se transformase în nelinişte. Nu pricepea de ce Marele Maestru trimitea un negustor să-l interogheze pe Soranzo, oricare ar fi fost relaţia dintre ei în trecut, când ar fi putut foarte bine să apeleze la ajutorul lui Angelo după ce genovezul avea să fie dus într-o celulă a preceptoriului. Will nu avea deloc încredere în veneţian. Misiunea primită avea o tentă de răzbunare personală. Exista în ea ceva ascuns pentru Will. Acum, în vreme ce deschidea uşile palatului, Will nutri un sentiment tot mai intens de pericol, venind nu doar dinspre casa întunecată din faţa lui, ci şi dinspre veneţianul îmbrăcat în negru din spatele lui, individul care reuşise să-l taie pe paznic înainte ca Will să poată să-şi scoată propria sabie.

  Dincolo de uşă, un coridor se întindea în umbră, luminat doar de licărul vag provenit de la un set de trepte de piatră dinspre dreapta. Strângând bine sabia în mână, Will intră, cizmele sale răsunând pe dalele de pe jos. Îşi ridică privirea când auzi pârâit de duşumele deasupra şi se îndreptă spre scară.

  ― Comandante Campbell.

  Will se răsuci auzind vocea şoptită şi îl văzu pe Zaccaria.

  Ochii sicilianului sclipeau în lumina slabă.

  ― Ce vreţi să faceţi cu paznicii?

  Will aruncă o privire înapoi, unde Francesco şi Alessandro, doi dintre cavalerii sicilieni, stăteau în cadrul uşii, cu săbiile aţintite asupra paznicilor palatului. Cel care fusese rănit apăsa o cârpă plină de sânge peste rana de la piept. Will îşi dădu seama că ar fi fost o neghiobie să-i aducă înăuntru, căci îi puteau alerta pe locatarii clădirii. Se înjură că ignorase acest amănunt şi se simţi stânjenit sub privirea calmă a lui Zaccaria. Cu cel puţin zece ani mai tânăr ca el, sicilianul îi era subordonat, dar era mult mai apropiat de Marele Maestru şi fără îndoială avea să-i furnizeze şefului un raport complet despre acţiunile comandantului său. Will era obişnuit să gândească doar pentru sine. Nu îşi dăduse seama cât de complicate puteau deveni lucrurile atunci când trebuia să organizeze şi alţi oameni. Arătă înspre Alessandro şi Francesco.

  ― Rămâneţi aici cu paznicii, şopti el. Staţi de pază în caz că Soranzo încearcă să fugă.

  Cei doi cavaleri îşi ocupară poziţiile, iar Will începu să urce scara, urmat îndeaproape de Zaccaria, Angelo şi Carlo, cel de-al patrulea cavaler sicilian.

  În capul scării se afla un coridor lung, luminat de torţe tremurânde. Pe partea dreaptă se vedeau trei uşi, iar pe stânga o a patra. O ultimă uşă se găsea la capătul coridorului. Toate uşile erau închise. Will se duse încet la prima, unde se opri, auzind iarăşi plânsetul de copil. Era un plânset înfundat, dar venea de undeva de mai jos, posibil din spatele celei de-a doua uşi de pe dreapta. Will se întoarse spre Zaccaria şi îi făcu semn. Sicilianul încuviinţă. Cei doi se apropiară de uşă, cu armele pregătite. Când Will împinse uşa, dinăuntru se auziră ţipete. Mai bine de doisprezece oameni stăteau înghesuiţi în spatele a doi paznici îngroziţi. Se găseau acolo trei bărbaţi care arătau a servitori, patru femei, şase copii şi un bebeluş, prins bine în braţele unei femei îndesate. Cei doi paznici aveau săbiile scoase din teacă, dar nu făcură nicio mişcare.

  ― E-n regulă, le spuse Will. N-am venit să vă facem rău.

  ― Ce vreţi? ceru să afle femeia îndesată, cu vocea stridentă din pricina spaimei.

  ― Trebuie să vorbim cu Guido Soranzo, răspunse Will, lăsându-şi sabia în jos, dar continuând să-i privească pe cei doi paznici înfricoşaţi.

  ― Nu e aici, rosti grăbită femeia, fără să se uite la Will, motiv pentru care acesta îşi dădu seama că minte.

  Cavalerul vru s-o întrebe din nou, dar în acea clipă vocea lui Angelo se auzi din spatele lui: ― Unde e Guido? Spune înainte de a intra acolo şi de a-ţi smulge limba.

  Femeia se strâmbă şi unul dintre copii o prinse de rochie şi începu să plângă. Will vru să-i ordone lui Angelo să se dea înapoi când auzi un zgomot puternic şi un strigăt din capătul coridorului. Angelo se repezi spre ultima uşă.

  ― Păziţi-i! îi ordonă Will lui Zaccaria, luând-o la fugă după veneţian.

  ― Ajutor! se auzi un strigăt înăbuşit din cameră.

  ― Deschide uşa, Guido, lătră Angelo.

  Înjurând, se dădu înapoi şi lovi uşa cu forţă. Broasca se frânse şi uşa se deschise larg. Angelo intră, izbind aerul din faţa lui cu sabia lungă.

  Când ajunse acolo, Will avu impresia că intră într-o încăpere goală, un dormitor. Fu surprins să audă un nou strigăt şi îşi dădu seama că ţipătul venea dinspre fereastră. Sub pervaz se vedea o cutie care se spărsese, lăsând să se reverse din ea câteva obiecte lucitoare. Pe pervaz se zăreau două palme cărnoase de om, care se agăţau disperate de piatra netedă. Aruncându-şi sabia, Will alergă la fereastră şi reuşi să prindă una din mâini exact când acestea începeau să alunece de pe marginea pervazului.

  ― Doamne, Dumnezeule, salvaţi-mă! se auzi un glas jeluit de dedesubt.

  ― Ajută-mă, icni Will înspre Angelo, în vreme ce palma năduşită a omului îi aluneca dintre mâini.

  După ce se oprise scurt ca să-şi bage propria armă în teacă, Angelo veni la fereastră. Împreună, cei doi reuşiră să ridice un bărbat asudat, care se prăbuşi ca o grămadă informă de carne peste pervaz, la picioarele lor.

  Angelo privi dispreţuitor peste pervazul ferestrei la curtea pavată cu piatră de dedesubt.

  ― Ţi-a venit brusc ideea că ai putea zbura, Guido? rosti el, lovindu-l cu piciorul pe celălalt negustor. Ridică-te.

  ― Te rog, Angelo, îl imploră Guido, ridicând braţele şi uitându-se fix la tânărul veneţian. Te rog să nu îi faci rău familiei mele.

  ― Nimeni nu va păţi nimic dacă ne spui ce vrem să aflăm, rosti Will, ridicându-şi sabia.

  Angelo se întoarse spre Will.

  ― De aici preiau eu, comandant Campbell.

  ― Eu conduc această misiune, ripostă Will, din ce în ce mai iritat de veneţianul arogant.

  ― Marele tău Maestru te-a însărcinat să mă escortezi aici ca să-l interoghez pe acest om, replică hotărât Angelo. Ţi-ai îndeplinit misiunea. Acum o să mi-o îndeplinesc şi eu pe a mea.

  Will auzi o tuse politicoasă dinspre uşă şi îl văzu pe Zaccaria stând în cadrul acesteia.

  ― Pot să vă spun ceva, comandante?

  Sicilianul trase uşa după el când Will ieşi din cameră.

  ― Marele Maestru ne-a spus că Vitturi deţine autoritate deplină în interiorul acestei case, comandante. Ordinele lui trebuie respectate întocmai.

  Will nu sesiză niciun fel de critică în vocea sicilianului, ci doar sinceritate.

  ― Este un om labil.

  Vocea lui Angelo se auzi tare prin lemnul uşii:

  ― Răspunde, nenorocitule!

  Zaccaria aruncă o privire spre uşă.

  ― E posibil. Dar nu noi trebuie să ne punem întrebări sau să judecăm. Trebuie doar să ne supunem. Nu-i aşa, domnule?

  Will încuviinţă după o scurtă ezitare.

  ― Familia e în siguranţă?

  Îl vedea pe Carlo stând în faţa camerei unde se găseau femeile şi copiii.

  ― Am dezarmat paznicii şi i-am calmat pe toţi cât am putut.

  ― Du-te şi aşteaptă-mă acolo, îi ceru Will.

  Zaccaria păru că vrea să mai spună ceva, după care se răzgândi şi îşi înclină capul.

  ― Da, comandante.

  Will rămase lângă dormitor şi aşteptă. Minutele se scurgeau încet, iar tăcerea nopţii era întreruptă doar de plânsetele bebeluşului şi de vocea lui Angelo de dincolo de uşă. Veneţianul vorbea pe ton coborât, aşa că Will auzea doar frânturi de conversaţie.

  ― Ai spus cuiva?

  Întrebarea fu repetată de câteva ori.

  Will auzi şi vocea lui Guido:

  ― Contractul! Jur! Am vrut contractul de transport! Asta-i tot!

  Urmă un soi de şuierat în loc de răspuns.

  Will vru să se apropie mai mult, dar Zaccaria îl urmărea şi, chiar dacă Will era superiorul lui, ştia că orice amestec în treburile care se petreceau acum i-ar fi fost raportat Marelui Maestru. Nu-i plăcea deloc ideea de a fi degradat la atât de puţin timp după ce fusese numit comandant. Auzi iarăşi strigăte, apoi un ţipăt abrupt, urmat de un urlet.

  Uşa se deschise cu violenţă şi Angelo apăru în cadrul ei, ţinând o mână la obraz, pe care apăruse o dungă roşie. Pe lama sabiei sale se vedea sânge. În spatele lui, Will îl zări pe Guido pe podea, ţinându-se de mână, cu chipul schimonosit de durere.

  ― Nemernicul avea un pumnal, rosti Angelo, trecând în grabă pe lângă Will şi repezindu-se în camera unde aştepta familia lui Guido. Se auzi un geamăt şi Angelo reapăru trăgând după el un băieţel.

  ― Ce faci? îl întrebă Will, în vreme ce Angelo îl trăgea pe copilul care urla de-a lungul coridorului.

  ― I-am explicat care vor fi consecinţele dacă nu vorbeşte.

  ― Nu, se opuse Will, postându-se în faţa veneţianului. Nu-ţi voi permite să faci rău unui copil ca să-l determini pe Soranzo să vorbească. Nu-mi pasă ce a ordonat Marele Maestru.

  ― Dă-te la o parte, comandante, mârâi Angelo, ţinându-l bine de mână pe băiat.

  Chiar în acea clipă, din camera unde se găsea restul familiei ţâşniră cei doi paznici dezarmaţi. Câţiva servitori ieşiră şi ei în fugă ca să-i ajute, iar Zaccaria strigă la Will. Înjurând, Will se repezi în ajutorul oamenilor lui, lăsându-l pe Angelo să-l târască pe băiat în camera unde Guido continua să zacă pe podea. Will se strecură pe lângă Zaccaria, care îl doborâse pe unul dintre paznici, şi îl înşfăcă pe celălalt. Împreună cu Carlo, îl ţintui pe individ de podea. Dinspre coridor se auzi un urlet. Will se repezi înapoi, la timp ca să-l vadă pe Angelo înjunghiindu-l pe Guido cu sabia.

  ― Nu! strigă el, repezindu-se spre dormitor.

  Urletul continua să se audă, un sunet strident ca de trompetă dând alarma. Will crezu că vine dinspre Guido, până ce intră în încăpere şi văzu că băiatul fusese azvârlit la podea şi acum se holba la tatăl lui, cu buzele răsfrânte. El ţipase.

  Angelo se răsuci spre Will.

  ― S-a terminat. Am obţinut ce am vrut. Will vru să treacă pe lângă el, dar Angelo îl prinse de braţ. Am spus că s-a terminat, comandante.

  Zaccaria strigă iarăşi. Auzind urletul, nevasta lui Guido se aruncase asupra sicilianului. Era o femeie masivă, şi cavalerul, care continua să-l ţintuiască locului pe paznic, nu o putu opri.

  Will îşi smulse braţul din strânsoarea lui Angelo şi se duse la Guido, în vreme ce nevasta lui străbătea în fugă coridorul.

  ― Soţul meu! ţipa ea. Doamne, ce aţi făcut!

  Femeia se azvârli asupra lui Angelo, care o prinse de încheieturi şi o răsuci pe loc cu pricepere, strângându-i acesteia mâinile fără milă la spate.

  Will se ghemui alături de Guido. În pieptul lui se vedea o gaură sângerândă. Cavalerul vru să se ridice, dar zări ochii negustorului deschizându-se. Omul scuipă sânge pe gură. Gemea, cu ochii ieşiţi din orbite. Will îşi dădu seama că, de fapt, nu gemea. Guido se chinuia să spună ceva. Ţipetele soţiei lui şi înjurăturile lui Angelo răsunau în încăpere, ameţindu-l pe Will, îşi apropie capul de muribund.

  ― Tu şi Marele tău Maestru veţi arde, auzi el printre buzele lui Guido. Piatra Neagră va însemna căderea, nu salvarea voastră. O jur. O jur!

  Inspiră şuierător, apoi se înmuie şi rămase nemişcat.

  Will se lăsă pe vine, în vreme ce soţia lui Guido încetă să se mai zbată în strânsoarea lui Angelo şi începu să plângă. Angelo îi dădu drumul şi femeia alunecă la podea.

  Veneţianul se întoarse spre Will.

  ― Escortează-mă înapoi spre Marele tău Maestru, comandante Campbell. Am obţinut informaţia de care avea el nevoie. Am terminat aici.

  Ignorându-l pe veneţian, Will se duse la soţia lui Guido şi o ajută să se ridice în picioare. Chipul femeii se schimonosi când îşi văzu soţul mort.

  ― Îmi pare rău, îi spuse Will în şoaptă. Nu trebuia să se întâmple aşa ceva.

  Femeia îşi făcu gura pungă şi îl scuipă în faţă. Se repezi la soţul ei şi îi luă capul în mâini.

  Will îşi şterse obrazul. Văzu privirea ochilor negri ai lui Angelo Vitturi. Veneţianul se uită fix la el câteva clipe, după care ieşi din cameră. Will îl lăsă să plece, apoi îl urmă, lăsând familia Soranzo cu trupul neînsufleţit şi cu durerea lor. În vreme ce ieşea şocat în aerul nopţii, ultimele cuvinte ale lui Guido îi răsunară în minte.

  Piatra Neagră va însemna căderea nu salvarea voastră.

  12

Cartierul veneţian, Acra

16 martie 1276

Depozitul de pe strada Mătăsii era întunecat şi răcoros, ca întotdeauna, chiar şi în toiul verii. Jaluzelele erau trase ca să protejeze ţesăturile de lumina puternică de afară şi de decolorare. Elwen adulmecă mirosul cunoscut al locului. Depozitul emana un soi de aromă bogată, aproape dulce. Sute de rulouri de materiale erau aliniate pe rafturi, gata să fie transportate către Veneţia şi, de acolo, mai departe, către oraşele Apusului. Elwen se plimbă printre rânduri, numărând rulourile, o ultimă verificare înainte de încărcarea pe nave. Îşi plimbă palma peste un rulou de mătase întreţesută cu aur, unul din materialele favorite ale fostei ei stăpâne, regina Franţei, cea care de ani buni era unul dintre cei mai fideli clienţi ai patronului ei.

  Elwen întoarse privirea auzindu-l pe Andreas mormăind ceva. Omul răsfoia un teanc de hârtii pe bancul de lucru pe care Elwen îl curăţase mai devreme.

  ― Unde e registrul de stocuri?

  Elwen se duse la raftul din spatele bancului de lucru, se înălţă pe vârfuri şi luă de acolo o cărţulie groasă, legată în piele.

  Andreas zâmbi când ea îi dădu registrul. Era un bărbat masiv, fără a fi gras, cu umeri largi, mâini mari şi o faţă prelungă, încadrată de bucle de culoarea metalului oxidat.

  ― Nu ştiu cum m-am descurcat înainte de venirea ta, rosti el, începând să răsfoiască registrul.

  Primele pagini erau umplute cu scrisul lui neglijent, iar cele care urmau cu rânduri de cifre ordonate scrise de mâna lui Elwen. Andreas parcurse lista de cifre cu degetul până la ultima pagină.

  ― Ai verificat ca fiecare rulou să fie înregistrat?

  ― De două ori.

  Andreas dădu mulţumit din cap.

  ― O să i-l duc lui Niccolo ca să poată supraveghea încărcarea de mâine. Închise registrul. Ar trebui să meargă bine transportul ăsta.

  Elwen zâmbi pentru sine. Bărbatul băgă registrul într-o traistă şi începu să fredoneze o melodie. Lui Elwen îi plăcea să-l vadă fericit şi se bucura că lucrurile mergeau bine pentru el şi familia lui.

  Andreas era un negustor de primă generaţie, care îşi începuse afacerea cu douăzeci şi cinci de ani în urmă. Vorbise adesea despre greutăţile întâmpinate la lansare, din pricina luptei contra familiilor veneţiene, deja puternice şi bine implantate în acel loc. Tatăl lui îl învăţase contabilitate, aşteptându-se să-i calce pe urme, dar, ca un copil rebel, Andreas fusese captivat de poveştile despre tărâmurile îndepărtate spuse de negustorii ale căror registre erau ţinute de părintele lui. Îi ascultase uluit vorbind despre sclavi care se scufundau după perle în largul coastelor Arabiei şi ridicându-se din apele albastre incandescente cu pumnii plini de scoici, încercând astfel să-şi cumpere libertatea. Înregistrase fiecare cuvânt despre animale exotice şi munţi albaştri, despre luna roşie ridicându-se deasupra deşertului, despre femei parfumate de culoarea abanosului. Ascultându-l pe Andreas vorbind despre acea parte a vieţii lui, Elwen resimţise şi ea acea forţă mistică de atracţie.

  Ani întregi ea îşi dorise să călătorească. Nu-şi găsise locul nicăieri, indiferent că fusese vorba de cocioaba cu două camere din Powys, unde trăise alături de mama ei tăcută, sau de încăperile somptuoase şi cenuşii ale palatului regal din Paris. Odată, îl întrebase pe Andreas dacă realitatea se ridică la nivelul viselor.

  ― E chiar mai bună, replicase el. Căci în vise nu aveam o soţie şi nişte copii atât de minunaţi.

  Elwen dăduse din cap, dar se mulţumise să tacă. Realitatea ei era întru câtva complet diferită de ceea ce îşi imaginase.

  Andreas puse punga pe masă.

  ― Ştiu că în ultima vreme a fost cam aglomeraţie şi că nu ţi-am arătat cum să ţii registrele, aşa cum am promis. Ridică o mână imediat ce Elwen vru să riposteze. Dar vreau să faci ceva pentru mine. E vorba de târgul de primăvară de la Kabul. Vreau să te duci în locul meu. Niccolo pleacă la Veneţia, curând va veni Paștele şi, cum Besina mai are puţin şi naşte, nu o pot părăsi, nici măcar pentru o zi. Zâmbi zărind expresia de pe chipul lui Elwen. Eşti surprinsă?

  ― N-am mai făcut niciodată achiziţii.

  ― Ba da.

  ― Cu tine, replică ea.

  Andreas clătină din cap.

  ― Nu-ţi cunoşti propriile talente, Elwen. Te-am urmărit. Văd cât eşti de pricepută.

  O privi cum se încruntă gânditoare, evaluând situaţia. Andreas nu luase o asemenea decizie cu uşurinţă, şi nici ea nu avea s-o accepte cu una, cu două.

  Elwen avea o minte ascuţită şi dorinţa de a învăţa, dar nu aşa ceva îmbogăţea un negustor. Era nevoie de priceperea de a încânta, de a negocia, de a vinde, iar din acest punct de vedere, Elwen părea a dispune de talente native. Furnizorii locali de pe piaţa din Acra o iubeau. Când o dusese acolo pentru prima dată ca să-i arate cum să aprecieze calitatea ţesăturilor, Andreas fusese uluit să vadă preţurile scăzând imediat ce ea se străduia, cu un zâmbet dulce şi uşor stingherit, să-i întrebe pe negustori ceva în puţinele cuvinte arabe pe care le cunoştea. Ulterior, când Elwen mărturisise că fusese adesea trimisă în pieţele din Paris ca să cumpere diverse articole de lux pentru regină, Andreas întrevăzuse oportunitatea.

  ― Sunt sigure? întrebă Elwen acum. Drumurile?

  ― Nu te-aş fi trimis dacă n-ar fi fost, răspunse Andreas. Tratatul semnat cu sultanul Baybars ne asigură tuturor liberă trecere pe drumurile de pelerinaj din Palestina. Kabul se găseşte la mai puţin de o zi de mers călare de aici şi te vor însoţi Giorgio şi Taqsu.

  Oamenii erau escortele lui Andreas, cei care conduceau căruţa atunci când Andreas se ducea la furnizori ca să cumpere mătase. Giorgio era un fost soldat veneţian, pe vremuri membru al gărzilor oraşului, în vreme ce Tasqu era un fost sclav beduin pe care Andreas îl cumpărase din piaţa din Acra cu cincisprezece ani în urmă. A doua zi îl eliberase pe tânăr şi îi propusese să-i plătească salariu. Din acel moment, Tasqu rămăsese alături de negustor şi lucra ca ghid şi interpret. Elwen îi cunoştea pe amândoi şi îi plăcea de ei.

  ― Poţi s-o iei pe Catarina, adăugă Andreas, observând că ea era pe cale să accepte. Besina are nevoie de odihnă. În plus, o duc acolo în fiecare an şi va fi dezamăgită dacă nu-i dau voie acum.

  ― Bine, rosti Elwen, zâmbind. Mulţumesc. Arătă înspre rafturi. Totul e pregătit. Mai vrei să fac şi altceva?

  ― Am terminat cu munca pe ziua de azi. Dar trebuie să mai vorbesc cu tine despre un lucru. Andreas se sprijini de bancul de lucru. Bărbatul ăsta cu care te vezi, Elwen. Cine e?

  Cuvintele o şocară de parcă Andreas ar fi lovit-o. Nu putea să-şi ascundă vinovăţia sau teama: se vedeau limpede pe chipul ei prin obrajii îmbujoraţi şi gura căscată, ca şi în ochii ei verzi.

  ― Caterina mi-a spus, continuă el.

  Elwen îşi plecă capul.

  ― Andreas, îmi pare rău. Eu…

  ― Nu e nicio problemă. Ba chiar sunt mulţumit.

  ― Mulţumit?

  ― Eşti o femeie frumoasă, Elwen. Aproape ai ajuns la treizeci de ani. Eşti singură de prea multă vreme. Besina s-a măritat cu mine când avea paisprezece ani şi mi-a adus cea mai mare bucurie în viaţă. Andreas clătină din cap. Cel puţin acum înţeleg de ce ai refuzat avansurile lui Niccolo.

  Elwen roşi şi mai tare.

  ― Nu pentru că… Se opri, căutând cuvintele în italiană. Uneori propoziţiile îi ieşeau ca unse, alteori, mai ales când era stingherită, se poticneau şi refuzau să se lege. Am fost flatată. Doar că…

  ― Nu trebuie să-mi dai explicaţii. Dar trebuie să ştiu: când te vei mărita vei mai lucra pentru mine? Îţi va îngădui soţul una ca asta?

  Elwen îşi plecă privirea.

  ― Este cavaler al Templului, Andreas.

  Andreas păru şocat.

  ― Templier? Caterina nu mi-a spus aşa ceva. Scoase un uşor şuierat printre buze. Acum nu mai sunt atât de mulţumit pentru tine. Asta nu e viaţă. Să trăieşti în păcat, în secret? Vrei să-ţi pierzi orice şansă de a avea copii? O familie? Vocea i se mai înmuie. Mă gândesc la tine ca la o fiică, Elwen. Vreau să fii fericită.

  Dacă acest bărbat nu-ţi poate oferi fericirea, atunci te implor să găseşti pe altcineva care o va face.

  ― Nu-mi pot împiedica sentimentele, replică Elwen, cu o privire strălucitoare şi dură. Aş vrea să fi putut, dar îl iubesc de când eram copii. Am crescut împreună în Franţa. Am fost logodiţi odată.

  ― Înainte de a deveni cavaler?

  ― M-a cerut în căsătorie în ziua în care a depus jurământul. Ştiu, adăugă ea cu tristeţe văzându-i expresia. Voiam să o facem în secret.

  ― Şi ce s-a întâmplat?

  Elwen oftă adânc.

  ― E o poveste lungă. Ajunge să spun că a fost trădat de un prieten şi a făcut ceva care m-a rănit profund. N-a fost vina lui, dar în acea zi am terminat relaţia, iar el a venit aici, în Acra, în vreme ce eu am rămas în Paris.

  ― Şi acum ai revenit de unde ai plecat?

  Elwen râse fără pic de veselie în glas.

  ― Doar că acum am ceva mai multe riduri pe faţă.

  ― Nu va părăsi ordinul pentru tine?

  Elwen făcu o pauză.

  ― Nu, rosti ea în cele din urmă. O vreme am crezut că ar putea să o facă, dar acum nu mai cred asta. Acum e comandant. A aşteptat enorm de mult ca să devină cavaler. Asta a vrut dintotdeauna. Cred… Se încruntă. Cred că dacă i-ai lua mantia i-ai lua şi o parte din fiinţa lui. Dacă n-ar mai fi cavaler, n-ar mai fi Will. Ridică din umeri. Iar dacă îl iubesc, doar nu pot să-l iubesc parţial, nu? Ar trebui să vreau fericirea lui, nu-i aşa?

  ― Dar tu unde intri în acest joc?

  Elwen îşi scoase boneta şi îşi plimbă o mână prin păr, ciufulindu-l.

  Andreas căzu pe gânduri.

  ― Am auzit de bărbaţi care se alătură Templului împreună cu nevestele lor.

  ― Doar dacă sunt deja însuraţi, îl corectă Elwen. Se pot alătura ordinului, dar nu pot purta mantia albă, iar dacă depun jurământul de castitate nu mai pot împărţi patul cu soţiile lor. Dacă vreunul dintre maeştri ar şti că Will se întâlneşte cu mine, l-ar dezbrăca imediat de mantie şi l-a da afară. Şi, oricum, adăugă ea cu hotărâre, eu nu vreau să mă alătur Templului. Viaţa ca maică în mănăstire nu înseamnă viaţă pentru mine.

  ― Iar o viaţă civilă nu i se potriveşte lui. Şi atunci ce vei face?

  Elwen răsuci absentă boneta în jurul degetului.

  ― Nu ştiu, Andreas. Închise ochii. Chiar nu ştiu.

  ***

Templul, Acra

16 martie 1276

― Ai mai văzut-o pe Elwen în ultima vreme?

  ― Vorbeşte mai încet, şopti Will, sărind de pe banca pe care stătea.

  Capul lui Simon se ivi de după calul pe care îl ţesăla.

  ― Scuze. Omul reveni la perierea animalului. Să ştii că nu ne aude nimeni.

  Will privi în lungul boxelor. Cele de aici erau construite pentru cai masivi de atac călăriţi de cavaleri şi blindaţi cu platoşe, la fel ca şi stăpânii lor. Caii mai uşori de transport şi cei folosiţi de sergenţi şi pentru instruire erau adăpostiţi într-un grajd învecinat.

  ― Oricum, rosti el, întorcându-şi privirea spre Simon. Aş prefera să nu vorbesc despre asta. Schiţă un zâmbet. Am venit să te văd. Nu prea am avut timp de prieteni de ceva vreme. Acum, că am câteva minute libere, nu vreau să le irosesc vorbind despre mine.

  Simon se strâmbă.

  ― Mi-aş fi dorit să o fi făcut. Nu prea am ce să-ţi spun, aşa cum sunt ocupat cu treburile în fiecare zi. Se îndreptă de spate şi îşi şterse fruntea cu braţul, mânjindu-se pe sprâncene cu noroi. Deşi am vorbit cu Everard ieri.

  ― Da?

  ― Părea iritat. Mai mult decât de obicei.

  ― Ce a spus?

  ― Mai nimic, m-a întrebat dacă am mai vorbit cu tine. Voia să ştie unde eşti.

  Will se încruntă.

  ― N-a venit să mă vadă.

  ― Ştii cum este Everard. Cred că voia doar ca eu să-ţi spun ţie, ca să nu fie nevoit să te cheme el însuşi. Voia să te duci tu la el.

  Will îşi frecă absent bărbia. Barba îi zgârie buricele degetelor.

  ― N-am avut timp să-l văd, cel puţin de când am dat de atacatorul Marelui Maestru.

  ― Nu? făcu Simon, înclinându-şi capul. Şi cu toate astea pierzi timpul pe aici, fără să vrei să discuţi ceva anume?

  Will nu răspunse. Era adevărat; îl evitase pe preot. Everard l-ar fi întrebat ce se întâmplase în casa lui Guido Soranzo. Probabil că auzise zvonurile, iar prin intermediul seneşalului aflase chiar că un om pe nume Sclavo era întemniţat în legătură cu atacul asupra Marelui Maestru. Will nu reuşise niciodată să îl păcălească pe preot. Everard şi-ar fi dat seama că ascunde ceva.

  De când se întorsese de la locuinţa lui Guido, Will se gândise de câteva ori să se ducă la preot şi să-i povestească totul despre Sclavo, despre decizia Marelui Maestru de a trimite pe cineva din afara ordinului pentru a interoga suspectul, despre ultimele cuvinte ale negustorului. Îl oprise grija pentru sănătatea bătrânului. Everard era foarte slăbit, nu se simţea deloc bine şi părea deja copleşit de grijile legate de posibilitatea ca gardianul lor să lucreze, de fapt, împotriva lor. Perspectiva ca Marele Maestru să fie amestecat în ceva necurat l-ar fi putut destabiliza complet. Şi pentru ce? Will nu avea decât cuvintele misterioase ale unui muribund. Voia să afle mai multe înainte de a da ochii cu Everard.

  Cercetase în minte toate înţelesurile posibile din spatele vorbelor lui Guido, dar nu găsise nimic. Nu auzise niciodată de vreo piatră neagră şi nici nu înţelegea de ce ar fi ars în iad Marele Maestru din această cauză. În afară de Everard, exista o singură persoană la care s-ar fi putut gândi să apeleze: Elias, un rabin bătrân care deţinea o librărie în cartierul evreiesc. El şi Everard erau prieteni de mulţi ani. Elias ştia de existenţa Anima Templi şi îi ajutase la găsirea unor tratate rare pentru a fi traduse, folosindu-şi uneori librăria ca să disemineze cunoştinţele pe care Frăţia le dorea răspândite. Omul se ocupa cu cărţi despre orice, de la istorie la medicină, de la astrologie la practicile magice stranii ale oamenilor tatuaţi ai deşertului. Părea să ştie câte ceva aproape despre orice. Will trebuia doar să găsească o cale de a-l întreba fără ca preotul să afle.

  ― Sunt sigur că o să-l văd pe Everard la cină, îi spuse el lui Simon, care ridică din umeri.

  ― Comandante Campbell.

  Will întoarse privirea şi îl zări pe Zaccaria la intrarea în grajd.

  Sicilianul dădu din cap.

  ― Marele Maestru de Beaujeu doreşte să vă vadă în apartamentul lui.

  ***

Când intră în apartamentul Marelui Maestru, Will îl văzu pe Guillaume aşezat la birou. Razele de soare aruncau un dreptunghi de lumină peste hârtiile împrăştiate în faţa lui. Marele Maestru ţinea o pană de scris în mână.

  ― Comandante, salută el, fără să-şi ridice privirea, închide uşa în urma ta.

  Înmuie pana într-o călimară şi continuă să scrie, oftând din pricina petelor de cerneală făcute pe hârtie.

  ― Aţi vrut să mă vedeţi, Domnia Voastră?

  După ce scrise încă trei rânduri, Guillaume lăsă pana jos.

  ― Te-ai descurcat bine alaltăieri noapte, rosti el, lăsându-se pe spate. N-am avut ocazia să discut cu tine după ce mi-ai dat raportul. Îţi rămân din nou recunoscător. Datorită ţie, s-a făcut dreptate în cazul omului care mă dorea mort.

  Will nu răspunse imediat, dar simţi că nu mai putea suporta.

  ― Aş fi preferat să văd că dreptatea cu Guido Soranzo se face în temniţele noastre, Domnia Voastră, în loc de podeaua casei lui, în faţa copiilor.

  Marele Maestru îl privi cu atenţie pe Will, fără să lase să se vadă ceva din gândurile care îl animau.

  ― Cu siguranţă că procesul nu a fost unul obişnuit. Dar Angelo Vitturi m-a informat că n-a avut de ales. Soranzo l-a atacat. L-a omorât ca să se apere.

  ― Sunt convins că am fi putut preveni asta dacă l-am fi arestat pe Soranzo şi l-am fi adus aici pentru interogatoriu, Domnia Voastră.

  ― Dacă am fi procedat aşa, negustorul ar fi avut timp să-şi pregătească un răspuns. Cel mai bun moment pentru ca Vitturi să obţină răspunsuri de la el era când Soranzo era vulnerabil.

  Marele Maestru vorbea cu calm, dar în tonul lui se ghicea ceva care îi sugera lui Will că se află pe un teren nesigur.

  ― Şi aţi găsit răspunsurile, Domnia Voastră?

  Will ştia că îşi forţează norocul, dar nu se putea abţine. Îşi dădu seama că era furios pe Marele Maestru. Furios că Guillaume îl trimisese într-o misiune alături de imprevizibilul Angelo, fără nicio explicaţie rezonabilă. Furios că acum nutrea un asemenea sentiment mizerabil de neîncredere.

  Guillaume se lăsă mai mult pe spate. Atitudinea i se schimbă şi deveni mai senină.

  ― Se pare că Soranzo voia să mă ofere pe mine în schimbul unui contract naval.

  ― Un contract naval?

  ― La conciliul de la Lyon, papa mi-a dat acordul de a construi o flotă care să opereze în estul Mediteranei. Lucrul a început deja în Franţa. Soranzo era un antreprenor naval a cărui afacere era în declin, iar dacă eu aş fi murit, construirea flotei ar fi fost încredinţată cavalerilor Sfântului Ioan, cu care el avea contract.

  ― Aha, rosti Will, încruntându-se.

  Guillaume râse. Chipul lui întineri brusc şi de pe el dispărură ridurile.

  ― Pari aproape dezamăgit. Aşteptai un motiv mai elevat pentru acţiunile acestui om, William? Ceva mai grandios? Mai nobil?

  ― Nu, răspunse repede Will.

  ― Ca să fiu sincer, am fost şi eu dezamăgit, rosti Marele Maestru. Zâmbetul i se estompă. Cât de mult se poate coborî un om ca să obţină profit de pe urma morţii unui semen de-ai lui.

  Will nu răspunse. Să se fi înşelat? Oare Marele Maestru chiar nu ştia mai mult? Părea atât de sincer. Gândindu-se la asta, Will îşi dori brusc ca totul să fie adevărat. Voia să aibă încredere în Guillaume. În privinţa Marelui Maestru existau o anume francheţe, o anume robusteţe, care generau satisfacţie şi dependenţă.

  ― Iar acum, zise Guillaume, ridicându-se şi ducându-se la un dulap ornamentat, totul s-a terminat şi poate că e timpul să revenim la treburile noastre. Deschise dulapul, băgă o mână înăuntru şi scoase de acolo un tub subţire. Când reveni la birou, Will văzu că era vorba de un tub de pergamente, filigranat cu delicateţe în argint. Am o nouă misiune pentru tine.

  Will luă tubul din mâna Marelui Maestru.

  ― Trebuie să dai acest obiect unui om pe nume Kaysan. E unul dintre spionii noştri. Pergamentul dinăuntru conţine informaţii sensibile despre duşmanii noştri sarazini, pe care el trebuie să le verifice. Guillaume se întoarse la scaunul lui. Kaysan aparţine unui grup de mercenari şiiţi care operează pe drumurile de pelerinaj dinspre Siria şi Irak spre Arabia. Sunt plătiţi ca să-i protejeze pe negustori şi pe cei care călătoresc spre Mecca de triburile deşertului care jefuiesc caravane şi pretind taxe ilegale de la pelerini. Kaysan trăieşte într-un sat pe nume Ula, la distanţă de trei zile spre nord de Medina, locul sfânt al sarazinilor unde sunt păstrate rămăşiţele pământeşti ale profetului lor. Te trimit împreună cu Zaccaria, Carlo şi Alessandro.

  Francesco e bolnav. Cum îl cheamă pe camaradul tău? Cel care te-a ajutat la prinderea lui Sclavo?

  ― Robert de Paris?

  Guillaume dădu din cap.

  ― Ia-l şi pe el. Aşa cum am spus, Kaysan operează pe rutele pelerinilor. E mereu în mişcare, aşa că s-ar putea să aştepţi o vreme până când se întoarce în satul lui. Pe aceste rute fac comerţ sirienii creştini, vânzând provizii pelerinilor, aşa că veţi merge acolo ca negustori. Vă va îndruma unul dintre ghizii Templului. Ula este ultimul sat din Arabia în care poate pătrunde vreun creştin. Dincolo de el, doar sarazinii au acces pe drumurile către Mecca şi Medina. Când ajungi, întreabă de Kaysan. Oamenii de acolo îl cunosc. Pleci mâine.

  Will simţi cum tubul de argint devine fierbinte în mâna lui.

  ― Informaţii sensibile, Domnia Voastră?

  ― Foarte sensibile, sublinie Guillaume. Fii cu ochii în patru, William. Drumurile astea sunt pline de pericole. Asigură-te că nu veţi păţi nimic.

  ― Da, Domnia Voastră.

  Guillaume îşi luă pana de scris. Se încruntă văzând că Will nu se mişcă din loc.

  ― Mai e ceva?

  Will clătină din cap. Nu avea deloc impresia că acolo ar fi găsit răspunsuri la întrebările care îl chinuiau.

  ― Nu, Domnia Voastră.

  13

Docurile din Acra

15 aprilie 1276

Păsările se agitau şi ţipau. Siluetele lor se vedeau negre pe fundalul zorilor. Dinspre est izbucniseră primele raze de soare, pictând turlele, acoperişurile şi turnurile din interiorul zidurilor cetăţii într-un auriu blând. Garin de Lyon îşi protejă ochii în vreme ce stătea în partea laterală a galerei, simţind cum lumina îi atinge faţa.

  Acra.

  Îşi petrecuse aproape cinci ani din viaţă în oraş şi, cu toate astea, i se părea la fel de nefamiliar ca orice alt oraş străin. Nu îl surprindea deloc acest fapt. Când ajunsese pentru prima dată în Ţara Sfântă, fusese încartiruit în Jaffa şi Antiohia. După ce ambele cetăţi căzuseră în mâinile lui Baybars se întorsese în Acra, unde stătuse doar două săptămâni înainte de a fi întemniţat în celulele Templului timp de patru ani. Amintirile sale legate de oraş constau în mirosurile şi sunetele fantomatice de dincolo de îngrădirile temniţei: vibraţia transmisă de valuri, mirosul de sare şi igrasie, ţipetele păsărilor. De când urcase la bordul galerei în Londra, cu şase luni în urmă, aşteptase apariţia cetăţii Acra la orizont cu ostilitatea unui om care ştia că avea să revadă un vechi duşman. Îl surprindea acum sentimentul de emoţie care îl încerca pe măsură ce vedea oraşul profilându-se în zare. Poate că asta se datora faptului că stătuse atâta amar de vreme pe mare şi acum era mulţumit să vadă pământ sau poate că era vorba de perspectiva de libertate oferită de acel oraş. Oricum, îşi dădu seama că devenea tot mai nerăbdător pe măsură ce se apropiau de zidurile portului.

  Îşi luă bagajul din colţul punţii care îi fusese cămin pe perioada voiajului. Alţi mesageri regali purtau haine corespunzătoare rangului şi se îmbarcau pe nave oficiale, însă regele Edward îi spusese că trebuia ca el să călătorească incognito pentru misiunea pe care o avea, aşa că Garin nu purta haine de catifea, ci doar o cămaşă de bumbac, iţari şi o mantie de lână care îi provoca mâncărimi. Nava care îl adusese acolo era un vas care transporta lână plin cu londonezi de cea mai joasă speţă. La început, Garin fusese oripilat. Când ocoleau însă coastele Franţei, descoperise că locul în care se afla îi putea oferi unele plăceri în care el se putea lăsa antrenat ca să mai treacă timpul, cum ar fi fost băutura şi jocurile de noroc.

  Imediat ce pasarelele fură coborâte, echipajul navei începu să descarce marfa. Căpitanul părăsi vasul şi se îndreptă spre vamă. Garin aruncă o privire spre membrii echipajului, dar aceştia erau ocupaţi cu lăzile, şi oricum el nu avea nimic să le spună. Cu soarele în ochi şi cu strigătele pescarilor umplându-i auzul, coborî, străbătu pasarela şi sări pe uscat. Fu surprins să simtă soliditatea pietrelor sub tălpi după atâta vreme petrecută pe mare. Se clătină din cauza unei senzaţii bruşte de ameţeală. După câţiva paşi ezitanţi descoperi că poate menţine o linie suficient de dreaptă dacă îşi concentra privirea asupra unui obiect static. Uitându-se la imensele porţi din fier ale oraşului din faţa lui, Garin îşi aruncă bagajul peste umăr şi trecu de zidul portului.

  După ce depăşi turnurile rotunde ale fabricilor de zahăr şi şirurile de depozite şi taverne care se aliniau de-a lungul docurilor, intră în oraşul propriu-zis. Negustorii îşi aşezau deja mărfurile în piaţa pisană, acoperită de un imens baldachin de pânză groasă vopsită în verde şi albastru, menită să protejeze capetele negustorilor de soarele fierbinte. Garin îşi auzi stomacul protestând de foame când văzu un bărbat cu piele maronie golind un coş cu rodii pe o tarabă alături de grămezi de alte fructe verzi-gălbui, despre care îşi aminti că erau numite „merele Paradisului”. Garin îşi deschise bagajul şi scoase o punguţă de piele, plină cu monede. Se apropie de negustor şi arătă spre rodii, ridicând două degete.

  Omul zâmbi, etalându-şi dinţii înnegriţi, şi luă două fructe din grămadă.

  ― Tu abia ai venit? întrebă el într-o franceză cu accent, arătând din cap înspre docuri.

  Garin încuviinţă şi îi dădu banii.

  ― Bun venit în Paradis, rosti omul cu un chicotit, întinzându-i fructele.

  Plecând de acolo, Garin băgă punguţa şi o rodie în traistă. Scoase un pumnal subţire din teaca de la brâu şi despică fructul, dând la iveală carnea de culoare închisă şi plină de seminţe. Cât timp mâncă, privi în jurul lui, încercând să se orienteze. Ştia că Templul se găsea la stânga lui; vedea zidurile în depărtare, dar încă nu avea să se ducă acolo. Avea alte treburi mai întâi.

  Garin nu avusese niciodată ocazia să exploreze oraşul, dar în mare ştia în ce direcţie trebuie să se îndrepte. Luând-o spre nord, părăsi piaţa şi intră pe o alee. Mergea de puţin timp când îşi auzi numele strigat. În spatele lui veneau doi bărbaţi, îndesaţi şi musculoşi. Unul era chel, cu chelia arsă de soare; celălalt avea un păr sârmos care îi acoperea toată ţeasta şi o mare parte a feţei.

  ― Ai luat ceva ce nu-ţi aparţine, de Lyon, rosti chelul, cu voce morocănoasă.

  Omul asuda şi gâfâia, ca şi cum ar fi fugit până atunci.

  Garin oftă.

  ― Am câştigat totul cinstit, Walter.

  ― Ne-ai înşelat, spuse bărbatul, arătând cu degetul spre Garin. Luni întregi ai pierdut. Apoi, în ultima noastră noapte la bord, ai câştigat totul înapoi? Ai plănuit asta tot timpul.

  ― A fost un joc interesant, replică Garin, pe acelaşi ton obosit, deşi se descotorosise de rodie şi îşi dusese un deget la brâu, lângă pumnal.

  ― Vrem totul înapoi, piticanie, mârâi tovarăşul lui Walter. Totul.

  Uşoara îmbujorare a obrajilor lui Garin dezvăluia primele semne de mânie.

  ― Piticanie? râse, fără niciun pic de veselie în glas. Crezi că mă intimidezi cu insulte, John? Redeveni serios. Îşi puse traista pe jos şi se apropie de cei doi. A existat o vreme în care aş fi putut să vă spânzur, cu maţele scoase şi membrele tăiate, doar pentru că mi-aţi fi vorbit aşa. De atunci lucrurile s-au schimbat, căci eu nu mai port mantia. Însă n-am uitat ce am învăţat atunci.

  Walter îl împinse pe John în spate.

  ― E al meu.

  Garin continuă să înainteze prudent, aproape târându-se. Walter se repezi la el, cu pumnii ridicaţi. Când marinarul îndesat dădu prima lovitură, Garin se feri cu graţie şi izbi cu cotul chiar sub falca lui Walter. Marinarul se trezi cu capul dat pe spate. Se împletici înapoi cu un ţipăt de durere şi cu sângele curgându-i din gură întrucât îşi muşcase limba.

  ― Nemernicule, şuieră el, reluându-şi atacul.

  Garin pară încă o dată spre stânga şi reuşi să străpungă apărarea lui Walter. De această dată îl lovi pe marinar în ochi şi simţi forţa impactului în încheietura pumnului. Walter se dădu iarăşi înapoi, ţinându-se de faţă. Imediat, John se aruncă pe el. Garin îşi ridică pumnii, dar neaşteptându-se la un asemenea atac furibund de la un om îndesat, se trezi dat înapoi în încercarea de a para şi a evita o serie de lovituri rapide. Un pumn îl nimeri direct în nas. Simţi sânge în gură, gros şi amărui. Ochii i se umplură de lacrimi din cauza durerii. Scuipând sângele, Garin se echilibră şi se repezi furios înainte. Ignorând loviturile care se abăteau asupra lui, reuşi să-l prindă pe John de păr şi trase de capul marinarului în jos, în acelaşi timp ridicându-şi genunchiul. Lovitura îi sparse nasul adversarului său şi îi despică buza inferioară. Garin îl împinse pe John cu brutalitate înapoi şi marinarul căzu pe spate, lovindu-se cu capul de pământ. Nu se mai ridică de acolo. Ştergându-şi sângele de pe faţă, Garin păşi peste John şi se duse spre Walter, care îşi privea năuc camaradul căzut. Acesta se dădu înapoi văzând că Garin îşi scoate pumnalul, apoi se răsuci pe călcâie şi o luă la fugă.

  Garin îl urmări cum dispare, apoi îşi băgă pumnalul la loc în teacă şi se aplecă peste John ca să-i caute în haine. Descoperi o punguţă de piele la centură, alături de o ploscă. Le smulse, apoi transferă monedele în propria lui pungă cu bani şi luă o înghiţitură de lichid din ploscă. Se strâmbă simţind vinul prost arzându-i cerul gurii. Plimbă lichidul prin gură ca să scape de gustul de sânge, apoi aruncă plosca goală peste marinarul inconştient.

  Oamenii ca ei n-aveau nici cea mai vagă idee. Când se uitau la Garin, vedeau un bărbat tăcut de aproape treizeci de ani, fără un statut sau o meserie anume, un molatic de care îşi puteau bate joc sau pe care îl puteau jumuli de ceva bani; poate că era un soi de cărturar cu capul în nori. Nu era un om din pricina căruia să îţi faci griji, care să trişeze la zaruri sau să îţi fure femeia ori care să îţi taie gâtul la miezul nopţii. Nu-i observaseră cicatricele, atent mascate de claia de păr auriu şi de barba de un blond-închis care îi încadra bărbia. Nu observaseră felul în care se deplasa, cu mişcări fluide, graţioase, ca unul care fusese instruit să folosească sabia sau faptul că nu dormise niciodată cu spatele întors spre vreunul dintre ei, aşa cum ar fi procedat un om care nu s-ar fi aşteptat la un atac mişelesc. Nu. N-aveau nici cea mai vagă idee.

  Aruncându-şi traista peste umăr, Garin părăsi aleea şi intră pe strada Trei Magi, îndreptându-se spre palatul regal din Acra.

  ***

Kabul, Regatul Ierusalimului

15 aprilie 1276

Elwen răsuci materialul în mâini, verificând ţesătura.

  ― E de calitate, rosti ea, aruncând o privire spre vânzător.

  ― Şi îţi ofer un preţ bun, rosti arabul, zâmbind.

  Un bărbat între două vârste de lângă Elwen arătă spre un alt material sclipitor, întrebând cât costă, aşa că vânzătorul se duse spre el. Elwen simţi pe cineva dându-i un ghiont. Când întoarse privirea văzu o femeie care zâmbea în chip de scuze în vreme ce încerca să-şi croiască drum. Chiar dacă negoţul începuse din zorii zilei, piaţa continua să fie aglomerată. Oamenii se împingeau, vânzătorii anunţând preţurile, iar cumpărătorii trecând prin faţa mărfurilor expuse pe tarabe, în căutarea celor mai bune afaceri. Vânzătorii de textile ocupau cea mai mare parte a pieţei din Kabul, deşi alţi câţiva negustori vindeau mirodenii, vopsele şi tămâie. Mirosul de carne condimentată şi fumul focurilor aprinse umpleau aerul cald, iar sunetul incredibil de frumos al unei lire acoperea larma mulţimii. La umbra unei biserici de piatră, cea mai mare clădire din sat, cântăreţul din liră atrăsese o mulţime de spectatori şi cânta într-o limbă pe care Elwen nu reuşea să o desluşească.

  ― Ăsta e ultimul, domnişoară?

  Elwen se întoarse şi îl văzu pe Giorgio. Chipul omului era stacojiu din pricina soarelui ajuns sus pe cer.

  ― Taqsu aproape că a terminat de încărcat căruţa.

  ― Aş putea cumpăra ceva de aici, îi spuse Elwen, mângâind ţesătura. Cred că lui Andreas i-ar plăcea. Îi arătă materialul veneţianului. Ce crezi?

  Giorgio ridică mâinile.

  ― Tot ce ştiu eu despre materiale, domnişoară, ar putea fi scris pe vârful unui ac. Nu pot să spun decât că Andreas a avut suficientă încredere în dumneavoastră ca să vă lase să veniţi aici în locul lui, aşa că eu cred că trebuie să faceţi ce consideraţi că e mai bine.

  Elwen îi întoarse zâmbetul.

  ― Ai dreptate.

  Privi peste capetele oamenilor care se deplasau încet prin piaţă, către zona unde staţionau căruţele şi cărucioare trase de mână. Valeţi şi vizitii de toate neamurile încărcau mărfuri în saci din piele, o parte dintre aceştia fiind legaţi de cămile. Erau acolo negustori din Damasc, Mosul, ba chiar şi din Arabia. Războiul de doisprezece ani al lui Baybars împotriva francilor măturase de pe faţa pământului practic toate aşezările creştine din Palestina şi Siria, lăsând intacte doar câteva oraşe pe coastă şi o adunătură de sate în regiunea Galileei, cele mai multe locuite de creştini băştinaşi. Negustorii locali dispuneau acum de mai puţine ocazii de a-şi vinde bunurile comercianţilor apuseni. Drept urmare, târguri de genul celui din Kabul şi pieţele din Acra, Tripoli şi Tyr deveneau tot mai aglomerate în fiecare an. Acum se găseau mulţi occidentali în Kabul, la fel de mulţi ca şi arabii.

  ― Catarina e cu Taqsu? îl întrebă Elwen pe Giorgio.

  ― Da, îl ajută să încarce ultimele materiale.

  ― Lasă-mă să termin aici şi vin şi eu acolo. După ce Giorgio se îndepărtă, Elwen se întoarse spre vânzător şi îi dădu înapoi mostra de material. Cât costă metrul?

  Era nervoasă când ajunsese acolo, chiar înainte de ivirea zorilor, după ce călătorise toată noaptea, nesigură pe sine însăşi şi copleşită de încrederea pe care i-o acordase Andreas. Dar, după prima achiziţie, devenise mai încrezătoare şi, din când în când, se folosise de serviciile de interpret ale lui Taqsu pentru a negocia. Acum descoperea că îi place să se tocmească cu vânzătorul. Era gata să stabilească preţul final, când se simţi trasă de mânecă. Catarina venise lângă ea, părând înfierbântată şi agitată, cu părul negru fluturându-i în ochi.

  ― Credeam că îl ajuţi pe Taqsu, rosti Elwen, dând la o parte şuviţele de păr negru de pe faţa copilei.

  ― M-am plictisit, răspunse Catarina, cu un oftat deliberat. Când plecăm?

  ― Curând. Aproape că am terminat. De ce nu aştepţi la căruţă?

  ― Pot să mă duc să-l ascult pe omul cu muzica?

  Elwen privi spre cântăreţul cu lira. Era ceva distanţă până la biserică şi era foarte multă lume în jur.

  ― Cred că ar trebui să stai cu mine.

  ― Aveţi bani? întrebă vânzătorul.

  ― Tata m-ar fi lăsat, rosti Catarina, bosumflându-se.

  ― Bine, rosti, distrată, Elwen, deschizând punga cu bani. Dar stai lângă biserică, pentru a te putea vedea.

  Catarina zâmbi şi fugi.

  ― Fata ta foarte frumoasă, rosti vânzătorul.

  Elwen râse.

  ― Oh, nu e a mea.

  Zâmbetul îi dispăru imediat. Vânzătorul luă banii şi începu să împăturească materialul. Elwen simţi o emoţie neobişnuită după rostirea cuvintelor şi se trezi aproape izbucnind în lacrimi. Refuză să le dea drumul să curgă, iritată pe sine însăşi.

  De câteva săptămâni era încercată de un sentiment de tristeţe. Începuse chiar să se gândească la mama şi la tatăl ei, nişte fantome care rareori se iveau în amintiri. Tatăl ei murise la scurt timp după naşterea lui Elwen, iar de foarte mulţi ani maică-sa se îndepărtase complet de ea. Îi scrisese în fiecare anotimp cât stătuse în Paris, dar nu primise niciodată răspuns. Nici măcar nu mai ştia dacă maică-sa trăieşte. Resimţea durere la acest gând, dar nu pentru pierdere în sine, ci pentru o noţiune pe care ea n-o cunoscuse niciodată aşa cum trebuia: familia. Discuţia cu Andreas stârnise furtuna. Acum, că relaţia ei cu Will fusese dezvăluită, Andreas deschidea subiectul în vreme ce munceau, spunându-i că ar trebui să-şi găsească un soţ care să aibă cum se cuvine grijă de ea. Elwen ştia că el îi voia doar binele, dar aducerea constantă în memorie a lipsurilor din viaţa ei o epuiza.

  Vânzătorul îi întinse sulul gros de material.

  ― Mulţumesc, rosti Elwen.

  În aceeaşi clipă, simţi o mişcare uşoară a pământului de sub picioare. Tremurul crescu în intensitate. Vânzătorul începu să privească în jurul lui, iar alţi oameni îşi ridicau privirile, oprindu-se în mijlocul discuţiilor. Elwen auzi un francez întrebând: ― E un cutremur?

  Nimeni nu-i răspunse. Taraba din faţa lui Elwen începu şi ea să se mişte. Un vas de porţelan pe care negustorul îl umpluse cu ceai aromat se răsturnă, împrăştiind pe jos lichidul negru.

  ― Catarina! strigă Elwen, uitându-se înspre biserică, unde muzicantul se oprise din cântat.

  Elwen zări părul negru al fetei, apoi se auzi un strigăt sfâşietor. O femeie veni alergând în piaţă ţipând din toate puterile. Elwen nu înţelegea ce spune, dar îi văzu expresia îngrozită şi îi simţi teroarea în voce. Strigătul femeii fu preluat de alţi oameni. Brusc, haosul cuprinse piaţa. Oamenii o luară la fugă, ciocnindu-se unii de alţii şi izbindu-se de tarabe.

  ― Catarina! ţipă Elwen, făcându-i pe cei din jur să întoarcă privirile, cu ochii măriţi de spaimă. Elwen se ridică pe vârfuri ca să vadă ceva peste capetele oamenilor, dar fu izbită de un bărbat masiv şi se lovi de tarabă, rănindu-şi şoldul. Vânzătorul îşi împacheta în grabă marfa, luând pe apucate suluri cu materiale în braţe. Catarina!

  Intre ea şi biserică se găsea o mare de oameni, cu toţii alergând spre cai şi căruţe, ţinând strâns pungi cu bani, trăgând copii după ei. O femeie mai în vârstă căzu şi dispăru sub valul imens de picioare alergând. Vibraţiile se înteţiră.

  ― Ce se petrece? strigă un bărbat în latină.

  Elwen lăsă din mână sulul şi se luptă să-şi croiască drum cu forţa prin mulţime, dar îşi simţi braţul apucat cu putere. Giorgio se afla în spatele ei.

  ― Mameluci, rosti el, peste zgomotul mulţimii. Trebuie să plecăm. Acum.

  Elwen făcu ochii mari. Auzise cuvintele, dar încă refuza să le accepte înţelesul.

  ― Taqsu e la căruţă. Haide!

  În vreme ce Giorgio trăgea de ea, Elwen simţi realitatea învăluind-o.

  ― Trebuie să o iau pe Catarina! strigă ea, încercând să se smulgă din strânsoare.

  Auzea tot mai multe ţipete. Oamenii veneau în fugă de pe strada mare care trecea pe lângă biserică, revărsându-se în piaţă. În urma lor erau soldaţi călare. Elwen încremeni când îi văzu. Unii aveau săbii în mâini, alţii arcuri. Lamele de oţel şi capetele săgeţilor semănau cu nişte puncte de foc în lumina soarelui. Călăreţii strigau înfiorător pe măsură ce avansau, atacându-i pe cei care rămâneau în urmă cu lovituri năprasnice de sabie, dezvelindu-şi dinţii de satisfacţie. Elwen auzi două cuvinte, Allahu akbar! Simţi tensiunea acumulată eliberându-se ca prin farmec printr-un urlet atunci când sabia unui mameluc tăie dintr-o mişcare capul unui om care fugea, dând naştere unui izvor de sânge care-i mânji pe toţi cei ce alergau în jurul nefericitului. Un băiat căzu răpus, dând neajutorat din braţe. Apoi simţi cum Giorgio o trage cu putere şi se trezi alergând.

  În vreme ce veneţianul o trăgea prin mulţimea de chipuri, fiecare dintre acestea o mască a groazei, Elwen strigă numele Catarinei până ce simţi cum o arde gâtul. Spera din tot sufletul că fata avea să o audă şi să-şi dea seama că trebuie să fugă spre ea. Mulţimea îi îndepărta de căruţe, unde, incapabili să determine caii să o ia la galop prin mulţime, vizitiii începuseră să abandoneze atelajele şi să o ia la sănătoasa. Undeva în faţă se înălţa un zid din case de chirpici şi un şopron.

  Oamenii fugeau printre construcţii. Elwen auzi pe cineva din spate scoţând un urlet inuman, apoi simţi cum cade odată cu Giorgio, care o trase după el. Cineva trecu peste picioarele ei, pe jumătate căzând peste ea, după care se îndepărtă. Elwen rămase fără suflare câteva clipe, apoi se ridică în mâini.

  ― Giorgio!

  Îl prinse pe Giorgio de braţ, apoi văzu ceva ivindu-se din spatele lui. Săgeata era adânc înfiptă şi din rană aproape că nu ieşea niciun pic de sânge. Scoase un ţipăt când ceva trecu razant prin faţa ei. Se auzi o bufnitură când o altă săgeată se înfipse în partea laterală a şopronului, la câţiva centimetri de capul ei. Elwen se aruncă pe coate şi genunchi, zgâriindu-şi pielea şi rupându-şi o unghie, fără să observe nimic. Gemea de frică şi întregul trup i se încordase din pricina aşteptării săgeţii care avea să i se înfigă în spate. Se târî cum putu în şopron, stârnind praful şi paiele, până ce se trezi în întuneric. Văzu o scară în faţa ei.

  Icnind, se apucă de marginile ei şi începu să urce. Îşi pierdu un pantof, îşi rupse rochia, dar continuă să urce. Ajunse sus şi se prăbuşi în grămezile calde şi puternic mirositoare de paie. Auzi un strigăt dedesubt, urmat de zgomot de copite. Rămase întinsă pe spate în vreme ce în şopron pătrunse un tânăr, urmat de un călăreţ mameluc. Băiatul căzu cu un urlet când soldatul îl străpunse în spate cu sabia. Elwen închise şi strânse bine ochii, împingându-se mai adânc în paiele care o adăposteau.

  Habar n-avea cât stătuse acolo, cu ochii închişi şi cu auzul răsunând de ţipetele de afară. După o vreme, urletele se răriră, până ce zgomotul predominant deveni cel al copitelor şi al chemărilor mamelucilor, care strigau unul la altul în arabă. La un moment dat, vocile se apropiară mult de Elwen. Auzi pe cineva mişcându-se dedesubt, dar, oricine ar fi fost, plecă imediat.

  Într-un târziu, Elwen deschise ochii şi îşi ridică încet capul. Era incredibil de obosită şi îşi simţea trupul încordat şi slăbit. Pielea îi era fierbinte şi umedă, dar cu toate astea îi era frig şi tremura. Se ridică în braţe şi se uită în jos peste baloturile de paie. Se dădu repede înapoi când îl zări pe tânărul mort la intrare. Trupul îi zăcea într-un lac de sânge, care începuse să miroasă în căldura zilei. Cineva strigă afară. Elwen se ghemui la loc, cu inima bătându-i nebuneşte, dar nu apăru nimeni în şopron. Se târî până la margine şi începu să coboare scara. Îşi simţea mâinile atât de slăbite, încât abia se putea ţine. Pe la jumătatea drumului alunecă şi pur şi simplu se lăsă să atârne în gol câteva zeci de secunde înainte de a-şi aduna forţele pentru a merge mai departe.

  În cele din urmă, ajunse jos şi se deplasă de-a lungul peretelui şopronului. Când ajunse la intrare, se ghemui, astfel încât să nu fie văzută. Auzi bâzâitul muştelor în jurul cadavrului şi simţi un gust amar. Închise ochii şi inspiră adânc, reuşind să-şi alunge senzaţia de vomă. Mai multe urlete sfâşiară aerul. Elwen deschise ochii. Furişă o privire afară şi văzu două femei şi un băiat scoşi cu forţa dintr-o casă de chirpici de trei mameluci. Unul dintre soldaţi apucă băiatul şi îl împinse pe stradă către piaţă, timp în care ceilalţi doi traseră femeile după ei. Înălțându-și capul, Elwen abia desluşi piaţa dincolo de un şir de căruţe, unele dintre ele răsturnate. Caii de la atelaje zăceau acum morţi alături de căruţe. Zări oameni, în cea mai mare parte femei şi copii, şezând pe sol. Deasupra lor tronau soldaţii mameluci. Alţi soldaţi se deplasau călare. Dintr-acolo răzbăteau cele mai multe urlete. Supravieţuitorii erau încercuiţi. Elwen îşi dădu seama, cu groază, că toţi erau luaţi prizonieri.

  Se auzi un ţipăt de fată şi Elwen se trase înapoi când un soldat trecu prin apropiere, trăgând după el un rănit, pe care Elwen îl recunoscu a fi cântăreţul la liră. Nefericitul se zbătu, dar imediat apăru un al doilea soldat, care îl lovi cu bestialitate peste cap. Cântăreţul se prăbuşi şi fu târât mai încolo, cu picioarele trasând şanţuri în praf. Ţipătul de fată se auzi din nou şi Elwen văzu un alt mameluc ţinând o tânără care lovea cu picioarele şi ţipa. Elwen încremeni când fata îşi dădu capul pe spate şi părul i se dădu la o parte. Era Catarina. De pe buzele lui Elwen ţâşni un icnet de spaimă când Catarina îi strigă numele. După câteva clipe îşi dădu însă seama că fata nu o văzuse; pur şi simplu striga după ajutor. În acea secundă, Elwen simţi cum groaza este înlocuită de responsabilitate. Mintea se limpezi şi privirea i se concentra asupra unei săgeţi care zăcea în afara şopronului, lângă trupul inert al lui Giorgio. Cu inima bătându-i tare în piept, începu să se târască spre săgeată.

  ***

Ula, Arabia

15 aprilie 1276

Will alungă cu mâna un bondar care bâzâia în jurul capului său în vreme ce intra în pâlcul de palmieri. Printre ramuri străluceau razele soarelui, ca nişte suliţe care se înfigeau în sol. Will se afundă mai departe, auzind frunzişul mort cum pârâie sub paşii lui, până ce lăsă complet în urmă zgomotele satului. Le spusese celorlalţi că se duce să aducă apă. Era parţial adevărat, căci cel puţin cumpărase ploşti de piele în acest scop, dar în mintea lui apa constituia ultima dintre preocupări acum. Pe spatele lui Will, fixat de centură şi ascuns de cămaşă, stătea lipit tubul de argint în care se afla pergamentul, pe care i-l dăduse Guillaume. Simţise tubul ca pe o arsură continuă de când părăsiseră Acra, iar senzaţia devenise şi mai acută acum. Kaysan putea să se întoarcă oricând în sat sau cel puţin aşa li se spusese.

  Descoperind un bolovan acoperit de iarbă între doi palmieri, Will lăsă ploştile jos şi scoase tubul din teaca de protecţie. Simţea metalul cald dm pricina locului unde stătuse, lipit de piele. Aşezându-se pe piatră, îl răsuci în mâini. Marele Maestru nu-i zisese lui Will să nu-l deschidă. Nu trebuia, căci aşa ceva era de la sine înţeles. I se dăduse sarcina de a livra pergamentul, iar conţinutul acestuia nu îl privea. Dacă l-ar fi citit şi Guillaume ar fi aflat asta, risca să fie expulzat din ordin, ba chiar să fie întemniţat.

  Deasupra lui, palmierii foşneau, cu marginile ramurilor ascuţite ca nişte lame de pumnal. Totul în acea ţară era aspru: deserturile pietroase de nisip şi pustiurile imense de unde apa trebuia extrasă cu mare greutate de la adâncime; soarele sălbatic, orbitor şi arzător în miezul zilei; nopţile friguroase, când stelele de pe cer străluceau ca nişte cioburi de diamant. Timp de douăzeci şi şase de zile, Will călătorise şi, prin comparaţie cu ceea ce văzuse, câmpiile prăfuite ale Palestinei păreau nişte oaze de verdeaţă. Când lăsaseră ultimul oraş din Siria în urma lor, ghidul, un arab tăcut care era de nouăsprezece ani în slujba Templului, le spusese că musulmanii nutreau convingerea că atunci când cineva pătrundea în Hijaz se pierdea, iar când pleca de acolo renăştea. Will înţelegea de ce. Regiunea era cea mai dezolantă dintre cele văzute de el, iar traversarea ei îl obosise peste măsură, ca şi pe camarazii lui. Conversaţiile dintre ei secătuiseră la fel cum li se uscase pielea de pe trupuri, până ce ajunseseră să călătorească ziua într-o tăcere mormântală.

  Din Acra, merseseră prin Galileea, trecând dureros de aproape de Safed, apoi traversaseră Iordanul pe la vadul lui Jacob. De acolo intraseră în districtul Hauran şi apucaseră pe calea pelerinilor, care ducea de la Damasc în Arabia. Drumul era plin de călători, încă nu venise luna Hajj, luna marelui pelerinaj anual la Mecca, dar mulţi musulmani, aşa cum îi spusese ghidul lui Will, făceau ceea ce se numea Umra: un pelerinaj mai personal, care putea avea loc oricând. La fel ca şi pelerinii, dintre care mulţi călătoreau împreună în caravane de cămile care duceau cu ele provizii şi apă, Will şi tovarăşii lui se deghizaseră în negustori care duceau fructe şi lapte dreptcredincioşilor. Guillaume avusese dreptate: Will şi cavalerii nu ieşeau deloc în evidenţă, îmbrăcaţi în haine simple de neguţători şi cu armele ascunse în bagaje. Pe acele drumuri se găseau însă şi alţi călători, mai puţin paşnici. Regiunea era răvăşită de bandiţi călare aparţinând unor triburi rivale, atraşi ca nişte viespi la miere de promisiunea prăzii reprezentate de caravanele de pelerini. În scurt timp devenise limpede de ce erau plătiţi oameni precum Kaysan pentru protecţie. Will şi tovarăşii săi fuseseră opriţi de nu mai puţin de cinci ori pe drumul lor spre sud de bande de oameni înarmaţi cu arcuri sau cuţite, care le ceruseră taxe de liberă trecere. Indivizii, care atacau pe oricine, indiferent că era vorba de şiiţi, sunniţi sau creştini, dăduseră înapoi doar la vederea săbiilor cavalerilor. Chiar şi aşa, veghea permanentă se dovedise epuizantă în vreme ce călăreau încet prin trecători stâncoase, fără să ştie dacă stâncile din jurul lor ascundeau arcaşi care ar fi putut să tragă fără avertisment şi care ar fi putut ucide doar din simplă plăcere.

  în cele din urmă, după un drum de aproape o mie trei sute de kilometri, ajunseseră la Ula, iar sătucul verde, cu izvoarele lui răcoroase şi pâlcurile de palmieri îi întâmpinase ca un colţ de rai. Casele de acolo erau construite din piatră şi pământ, iar în sat se găseau hanuri pentru drumeţi. Will şi ceilalţi cavaleri trăseseră la cel mai mare dintre ele. Proprietarul păruse circumspect atunci când Will îl întrebase de Kaysan. Vrusese să ştie de ce nu-i mai văzuse până atunci dacă, aşa cum susţineau cavalerii, se ocupau cu vânzarea de bunuri pe acele drumuri de pelerinaj. În cele din urmă le spusese însă că Kaysan urma să se întoarcă în câteva zile.

  ― Nu va lucra pentru voi, adăugase hangiul după ce Will îi mulţumise pentru informaţii. Kaysan lucrează doar pentru şiiţi. Nu pentru sunniţi. Nu pentru albi. Nu pentru creştini.

  Apoi îi condusese către un adăpost încropit pe acoperişul plat al hanului din ramuri uscate şi întreţesute de palmieri, cu rogojini din frunze aşezate pe jos sub formă de paturi. Asta se întâmplase cu patru zile în urmă.

  Acum degetele lui Will pipăiră tubul cu pergament, trecând peste tiparele incrustate în argint. Nimic nu-l împiedica să se uite înăuntru; Marele Maestru n-avea să afle niciodată. Cu toate astea, ezita. Îşi spunea cuvântul vechiul spirit de supunere. În timpul călătoriei, îl întrebase pe Robert dacă nu credea că era o misiune neobişnuită. Cavalerul îl privise perplex, aşteptând să afle la ce se referea Will. Niciunul dintre ceilalţi cavaleri nu pusese misiunea la îndoială. De ce ar fi făcut-o? Marele Maestru poruncea şi ei se supuneau. Dacă nu li s-ar fi întipărit în minte ultimele cuvinte ale lui Guido Soranzo, probabil că n-ar fi avut motive să se îndoiască de misiune. Will se hotărî şi băgă mâna în tub, scoţând pergamentul. Îl desfăcu în lumina puternică a soarelui. Scoase un oftat de iritare când privirea lui parcurse textul negru. Nu era scris în nicio limbă cunoscută: nici în latină, nici în franceză, nici în greacă. Semăna puţin cu araba, dar Will îşi dădu repede seama că nu era vorba nici de aşa ceva. Se holbă la pergament alte câteva secunde bune, apoi îl rulă la loc şi îl băgă înapoi în tub.

  Tocmai îşi croia drum înapoi printre copaci când auzi strigăte. Peste câteva clipe recunoscu vocea lui Robert. Cavalerul părea alarmat. Băgă tubul înapoi în teaca lui şi începu să alerge. Când ajunse la marginea lizierei de copaci se opri. Îi vedea pe Robert, Zaccaria şi pe ceilalţi. Erau scoşi din han, împreună cu ghidul care părea îngrozit, de doisprezece bărbaţi îmbrăcaţi în negru, acoperămintele de cap mascându-le feţele. Opt dintre ei aveau arbaletele îndreptate spre cavaleri. În spatele lor păşea proprietarul, care părea încântat. Will se ghemui printre tufişuri ca să nu fie văzut.

  ― Sunt spioni apuseni, rosti proprietarul în arabă către una din siluetele îmbrăcate în negru, un bărbat înalt şi zvelt care purta o manşetă de cârpă stacojie pe unul din braţe. M-am uitat prin bagajele lor în timp ce dormeau. Nu au bunuri de vândut, ci doar săbii. Nu sunt negustori. Nu ştiu ce vor de la tine. Dar mi-am zis că vrei să fii avertizat.

  ― Ai avut dreptate, rosti silueta în negru. Omul avea o voce plată şi rece. Luaţi-i, rosti el în direcţia tovarăşilor săi.

  Robert încercă să protesteze când unul dintre oameni îl împinse, dar se potoli imediat când simţi o sabie în coaste. Will urmări cum tovarăşii lui erau duşi de acolo. Auzi pârâit de frunze uscate în spatele lui. Întorcându-se, se trezi uitându-se la vârful lucitor al unei arbalete. Omul care ţinea arma era îmbrăcat în negru, asemenea celorlalţi. Will îi văzu doar ochii căprui în vreme ce omul îi făcu un semn din cap să se ridice în picioare

  14

Kabul, Regatul Ierusalimului

15 aprilie 1276

Elwen strânse bine săgeata în palmă. După întunericul din şopron, soarele o orbea şi o deranja cumplit. În faţa ei, dar stând cu spatele, mamelucul se lupta cu Catarina. Cei doi soldaţi care-l săltaseră pe cântăreţul din liră trecuseră de şirul de căruţe şi intrau în piaţa propriu-zisă. În stânga şi în dreapta ei, strada era liberă. Elwen rămase ghemuită în praf, strângând bine în pumn coada săgeţii. Era o săgeată de circa şaptezeci de centimetri lungime, cu pene albe şi gri în capăt pentru reglarea zborului, probabil provenite de la un vultur. Vârful era întărit. Sentimentul de groază îi accelerase bătăile inimii. Nu se putea mişca din loc. Instinctul o îndemna să se întoarcă în şopron şi să se ascundă în întunericul de acolo. Încremeni când mamelucul strigă ceva. Catarina îl muşcase. Individul îşi trase mâna plină de sânge. Înjurând printre dinţi, o plesni pe fată cu dosul palmei peste faţă. Văzând-o pe Catarina prăbuşindu-se, Elwen o luă la fugă.

  Scoase fără să vrea un mic ţipăt când înfipse săgeata în gâtul omului, împingând cât putea de tare. Era un ţipăt de groază, de furie şi de revoltă. Vârful metalic se înfipse în pielea moale, apoi în muşchii mai puternici de dedesubt. Sângele ţâşni instantaneu. Soldatul urlă de surpriză şi durere. Se întoarse spre Elwen, întinse mâna şi o apucă de gât. Elwen icni şi încercă să-l împingă. Simţi cum o cuprinde panica, întunecându-i raţiunea şi paralizând-o, la fel ca mâinile individului. Soldatul continuă să strângă. Apoi tuşi violent. Sângele îi ieşi pe gură şi începu să răsufle greu. Când strânsoarea lui o slăbi, Elwen simţi cum i se limpezesc gândurile. Îl lovi pe individ cu genunchiul în pântece. Soldatul se prăbuşi la pământ şi se făcu covrig, cu săgeata înfiptă în gât. Elwen întinse mâna după Catarina şi o ridică în picioare. Trăgând de fată, o luă la fugă în josul străzii. Parcurseseră doar câţiva metri când auziră zgomot de copite apropiindu-se de ele dinspre un grup de clădiri de chirpici. Elwen se năpusti în umbra unui intrând jos, trăgând-o pe Catarina după ea, în vreme ce doi soldaţi se iveau galopând pe stradă.

  În întunericul adăpostului predomina mirosul sumbru şi metalic al sângelui. Elwen o strânse bine pe Catarina la piept. Buzele fetiţei erau pătate cu roşu acolo unde îl muşcase pe mameluc. Rochia i se udase la spate şi Elwen îşi dădu seama că făcuse pe ea de spaimă. Intră cu prudenţă în casă. În spatele unei mese, pe podea, zăcea un bărbat întins pe burtă. Gâtul omului fusese tăiat. Elwen îşi puse cu blândeţe mâna pe ceafa Catarinei, ca să se asigure că fata nu se întoarce, şi se duse la o fereastră, unde o bucată de cârpă flutura în bătaia vântului. Auzea plânsete întretăiate, scâncete, strigăte furioase, ordine răstite. Îşi încetini ritmul respiraţiei. Având acum un subiect asupra căruia să se concentreze în afara propriei spaime, Elwen se simţea ciudat de calmă. Era responsabilă pentru Catarina. Fata avea nevoie de ea. Dădu uşor la o parte cârpa care slujea drept draperie şi simţi braţele Catarinei strângându-se în jurul gâtului ei, când de afară răsună un ţipăt de durere.

  Ferestruica dădea spre piaţa din Kabul unde se părea că fuseseră strânşi toţi oamenii rămaşi în viaţă după atac. Unii şedeau pe jos, alţii îngenuncheaţi, răniţii fiind întinşi pe pământ. Preţ de câteva clipe, Elwen zări doar femei adunate acolo. Se întrebă ce se întâmplase cu bărbaţii. Apoi, când privirea i se mută spre biserică, văzu că bărbaţii fuseseră strânşi într-un grup separat, de circa o sută de oameni, şi erau aliniaţi în genunchi, cu spatele la femei. Unii erau apuseni care fuseseră la piaţă, alţii negustori, şi câţiva erau localnici. De jur împrejurul pieţei, pe jos sau călare, mamelucii aşteptau, cu săbiile şi arcurile îndreptate spre mulţime. Se auzi un nou urlet. Elwen văzu cum doi soldaţi scot un băiat din grupul de femei. Nu avea mai mult de zece ani. O femeie, probabil mama lui, urla în vreme ce mamelucii încercau să smulgă băiatul din braţele ei. Elwen îşi mută privirea în altă parte când unul dintre soldaţi o lovi pe femeie drept în faţă cu mânerul sabiei. Când se uită înapoi, băiatul fusese smuls de lângă mamă şi era dus de acolo. Femeia se prăbuşi la pământ.

  Elwen cercetă cu privirea grupul de bărbaţi, dar nu-l zări pe Taqsu. În jurul pieţei se găseau însă multe cadavre, căci destui oameni muriseră în primele minute ale atacului. Poate că Taqsu era mort sau poate că fugise. Oricum, Elwen nu se putea gândi la el acum. Un mameluc călare aflat în apropiere de biserică îşi ridică mâna şi o parte dintre soldaţi se apropiară de bărbaţii îngenuncheaţi. Mamelucul călare părea mai bine îmbrăcat decât ceilalţi. Pe sub mantia lui de mătase de culoarea jadului sclipea o cămaşă lungă de zale, iar din vârful coifului care îi acoperea faţa, cu deschizături pentru ochi şi gură, fluturau pene aurii. Câteva clipe domni tăcerea, întreruptă doar de suspine şi de scâncete, apoi primul mameluc ajunse în dreptul bărbaţilor. Înainte ca să-şi dea seama cineva ce se petrece, un mameluc prinse de păr un tânăr din faţa lui, îi dădu capul pe spate şi îşi petrecu tăişul sabiei peste gâtul nefericitului. Elwen tresări de oroare şi dădu drumul cârpei-perdea. Pânza îi obtură vederea, dar din piaţă se auzi un val de urlete şi ţipete, începuse măcelul.

  ― Ce se întâmplă?

  Elwen privi în jos spre Catarina, care şoptise întrebarea în dreptul urechii ei.

  ― Trebuie să plecăm, răspunse ea încet, depărtându-se de fereastră şi păşind peste cadavrul bărbatului din încăpere. O puse pe Catarina jos lângă uşă. Trebuie să stai aici câtă vreme eu caut de mâncare.

  Catarina se uită la ea cu ochi sticloşi.

  ― Nu mi-e foame.

  ― S-ar putea să-ţi fie mai târziu. Poţi să fii cuminte şi să faci ce îţi cer? şopti Elwen.

  După o secundă, Catarina încuviinţă şi o lăsă pe Elwen să o întoarcă cu blândeţe cu faţa spre perete şi cu spatele la cadavru.

  Elwen privi prin încăpere, încercând să facă abstracţie de ţipetele de afară care îi asaltau mintea şi îi încordau toate simţurile. Luă un coltuc de pâine de pe masă şi patru portocale aproape uscate dintr-un vas. Nu văzu niciun pic de apă, dar Acra nu se găsea la mai mult de o zi sau două de mers pe jos, aşa că era posibil ca fructele să le potolească setea. Vru să revină la Catarina când îşi dădu seama că rămăsese cu un singur pantof. Pe celălalt îl pierduse în şopron. Îmbărbătându-se, scoase pantofii din picioarele mortului. Erau prea mari pentru ea, aşa că rupse câteva fâşii de material din poala rochiei şi le îndesă în pantofi ca să îi poată purta. Mâinile începuseră din nou să-i tremure. Rupse o altă bucată de rochie, înveli pâinea şi portocalele în ea, după care se apropie de Catarina. Fata o lăsă pe Elwen să o ducă spre uşă, dar acolo se opri.

  ― Haide, o îndemnă Elwen.

  Catarina clătină din cap.

  ― Trebuie să plecăm, Catarina, câtă vreme soldaţii sunt… Elwen înghiţi în sec. Câtă vreme sunt ocupaţi.

  Cu Catarina agăţându-se aproape inertă de mâna ei, Elwen ieşi din casă. Mergând pe lângă case, se strecurară nevăzute către drumul care ieşea din sat. În spatele lor, zgomotele măcelului şi ţipetele de groază se înălţau în văzduh ca nişte păsări agitate, înfigându-le o spaimă de moarte în fiecare părticică a trupului lor.

  ***

În vreme ce mamelucii se ocupau de execuţii, comandantul lor, un bărbat de vârstă mijlocie pe nume Usamah, urmărea ce se întâmplă, cu privirea îndreptată într-o singură direcţie de deschizăturile din vizonii coifului. Era o muncă a naibii de sângeroasă. Unii bărbaţi încercau să fugă, dar erau imediat tăiaţi sau omorâţi cu săgeţi. Nu puteau fugi nicăieri de moarte. Moartea era inevitabilă pentru toţi bărbaţii şi băieţii. Dându-şi seama de acest fapt, unii pur şi simplu îngenuncheau tăcuţi, alţii se rugau în vreme ce săbiile mamelucilor se ridicau şi cădeau, retezând gâtlejuri ca nişte topoare pădurea. Femeile încercau să-şi ajute soţii şi fiii, aruncându-se în săbiile soldaţilor. Însă mamelucii le ţineau pe loc.

  În spatele coifului, chipul lui Usamah era crispat. Patrula regiunea respectivă de şase ani şi niciodată nu i se ceruse să facă aşa ceva. Văzuse multe bătălii ca războinic sclav, dar trimiterea oamenilor în luptă pentru ţara lor împotriva unor soldaţi inamici era cu totul altceva decât trimiterea lor împotriva unor bărbaţi, femei şi copii neînarmaţi. Văzuse deja cum unul dintre soldaţii lui, un proaspăt recrut, se îndepărtase de măcel ca să vomite. Alţii aveau chipuri imobile, luptându-se cu emoţiile în vreme ce-i îndeplineau ordinele.

  Cu două săptămâni în urmă, când primise ordinul de la Cairo, Usamah fusese surprins. Kabul fusese cedat francilor odată cu semnarea tratatului de pace şi se găsea sub protecţia acelei înţelegeri. Usamah ştia că se vorbea despre spionii din sat, dar, chiar şi aşa, ordinul de la Cairo fusese extrem de agresiv, specificând să nu lase niciun bărbat sau băiat în viaţă. Totodată, i se ceruse să execute atacul în timpul târgului de primăvară, probabil pentru a maximiza efectele. Usamah bănuia că era vorba de oferirea unui exemplu. Nu-i plăcuse, dar nu putuse să ignore ordinul care venea direct de la sultanul Baybars. Nu stătea în puterea lui să facă aşa ceva.

  ***

Ula, Arabia

15 aprilie 1276

― Kaysan nu era de partea noastră? întrebă Robert cu voce coborâtă, apropiindu-se de uşa închisorii lor ca să testeze rezistenţa barelor de lemn întreţesute astfel încât să formeze o cuşcă.

  Barele se clătinară, dar nu dădură niciun semn de rupere.

  Will îşi înălţă privirea de pe grămada de paie pe care stătea de ore bune, de când individul în haine negre îl aruncase în cuşcă, un soi de coteţ pentru animale. Cuşca puţea a excremente şi paie mucegăite.

  ― E unul dintre spionii noştri. Nu înseamnă neapărat că e şi prietenul nostru.

  ― Dar nu ar fi trebuit să ne aştepte, sau cel puţin că nu va fi atât de surprins că un grup de apuseni îşi face apariţia întrebând de el?

  Will aruncă o privire spre Zaccaria, care stătea în spatele cuştii alături de Alessandro, Carlo şi de ghidul lor extrem de nervos. Zaccaria părea la fel de calm ca întotdeauna. Văzu privirea întrebătoare a lui Will.

  ― Nu pot oferi niciun sfat. N-am avut niciodată de-a face cu acest om sau cu vreun alt spion din regiune.

  După tonul sicilianului, Will se întrebă dacă asta însemna că Zaccaria considera misiunea ca neobişnuită. Însă auzi voci în curte înainte de a găsi o modalitate neutră de a reformula întrebarea. Vocile păreau furioase.

  Robert se îndepărtă de intrare când o siluetă apăru în prag. Era omul cu banderolă stacojie pe braţ. Îşi scosese acoperământul de cap, astfel că acum i se vedea chipul. Era un bărbat de patruzeci şi ceva de ani, bronzat, cu barbă neagră şi ochi negri, care privea cu o intensitate aparte. O cicatrice veche îi brăzda obrazul ca o linie albă.

  ― De unde ai asta? întrebă el în arabă, uitându-se la Will.

  Ridică tubul cu pergamentul înăuntru.

  Will înţelese întrebarea individului, dar ceva îl opri să răspundă. Din ce spusese hangiul presupusese că omul era Kaysan, dar voia să fie sigur de asta înainte de a dezvălui ceva despre el. Se ridică în picioare şi se duse spre uşă.

  ― Am venit aici în căutarea lui Kaysan, rosti el încet, în latină. Arătă spre tub. Ala e pentru el.

  Ochii celuilalt bărbat se îngustară în timp ce îl studiau pe Will.

  ― Aşa mi s-a şi spus, replică el după câteva secunde, într-o latină ezitantă. Eu sunt Kaysan. Ridică iarăşi tubul. De unde ai asta?

  Vorbea pe un ton aspru.

  ― De la Marele Maestru al ordinului Templului. Ni s-a spus să ţi-l dăm.

  ― Templieri? întrebă Kaysan, făcând un gest înspre Will, care încuviinţă din cap. Întoarse privirea când din afara cuştii se ivi un alt bărbat. Ce e? se interesă el, revenind la limba lui natală.

  ― Ceilalţi sunt îngrijoraţi, Kaysan. Vor să ştie cine sunt aceşti oameni. Şi ce spune pergamentul.

  ― Îi interoghez chiar acum, replică gutural Kaysan. Sunt templieri.

  ― Atunci prietenul nostru de la han avea dreptate, zise celălalt individ, întorcându-şi privirea spre Will, care se încruntase pentru a masca faptul că înţelegea perfect conversaţia celor doi. Spioni apuseni.

  ― Nu.

  ― Cum poţi fi aşa de sigur?

  ― Din pricina asta. Kaysan arătă tubul. Ştiu cine l-a scris.

  Îi aruncă o privire lui Will, apoi se îndepărtă de cuşcă în curtea luminată de soare. Tovarăşul lui îl urmă. Cei doi începură să discute pe un ton coborât. Will se întoarse cu spatele spre ei, dar se apropie de uşa cuştii, încercând să audă ce spuneau.

  Robert veni spre el.

  ― Ce se petrece? Nu-i înţelegi?

  Will dădu încet din cap. Cavalerul păru nedumerit, apoi parcă pricepu. În vreme ce Robert se îndepărta, Will îl auzi pe tovarăşul lui Kaysan scoţând două cuvinte în arabă pe un ton de imensă surprindere. Două cuvinte care ajunseră până la cuşcă.

  ― Al-Hajar al-Answad?

  Will privi repede în jur, uitând să mai mascheze faptul că înţelegea limba. Însă Kaysan şi camaradul lui erau atât de absorbiţi de conversaţia lor, încât nu observară. Vocile le redeveniră încete şi animate. Will se chinui să le audă.

  ― Sunt nebuni, rosti camaradul lui Kaysan.

  Continuă într-un iureş rapid de cuvinte, din care

  Will prinse doar câteva: moarte, iad, distrugere.

  Kaysan răspunse ceva legat de o recompensă, apoi se uită la Will. Expresia de pe chipul lui se schimbă de la una de răceală intensă la una de speranţă, sau cel puţin aşa crezu cavalerul. După câteva clipe, se îndepărtă, urmat de tovarăşul lui.

  ― Şi acum? întrebă Robert. Ce spuneau?

  ― Nu ştiu. Am prins doar câteva cuvinte, fără sens.

  Robert se încruntă în direcţia ghidului lor.

  ― Şi tu? Ai înţeles ceva?

  ― Îmi cer scuze, domnule. Bărbatul se ridică în picioare. Eram prea departe.

  Se aşeză la loc, în vreme ce Robert înjură.

  ― Probabil că am putea sparge uşa dacă punem cu toţii umărul, comandante Campbell.

  Vorbise Alessandro.

  Will observă, iritat, că omul se uită parţial la Zaccaria în vreme ce vorbea, ca şi cum întrebarea era de fapt adresată sicilianului.

  ― Nu, îi răspunse Will cavalerului. Nu cred că au intenţia de a ne face rău.

  ― Dar nu are sens. Ni s-a spus că pergamentul conţine informaţii pe care Kaysan trebuie să le verifice. De ce nu se apucă de asta ca să ne lase pe noi în pace?

  ― Marele Maestru ştia ce face când ne-a trimis aici, replică Will. Aşteptăm până la îndeplinirea misiunii.

  ― Sau până ce devenim hrană pentru cămile, mormăi Alessandro.

  Zaccaria se foi, uitându-se la cavaler cu ochii lui albaştri.

  ― Comandantul nostru are dreptate, frate. Ar trebui să aşteptăm.

  Vorbi cu un ton potolit, dar implacabil.

  Alessandro îşi coborî capul, învins.

  Cavalerii se puseră pe aşteptat. Minutele deveniră ore, timp în care soarele se rotea pe cer. Erau cu toţii obosiţi, însetaţi şi neliniştiţi. În fine, după aproape trei ore, Kaysan se întoarse. Îl însoţeau cinci camarazi în haine negre, toţi cu arbalete în mâini. Cavalerii se ridicară în picioare, cu chipurile încordate.

  Kaysan ridică ivărul de lemn şi deschise uşa.

  ― Afară, rosti el.

  Cavalerii ieşiră din cuşcă, urmaţi de ghidul lor. Arbaletele oamenilor lui Kaysan continuau să fie îndreptate înspre ei.

  Kaysan veni la Will şi scoase la iveală tubul de argint.

  ― Pentru Marele tău Maestru.

  Păziţi de oamenii îmbrăcaţi în negru, cavalerii fură conduşi în cealaltă parte a curţii. În faţa casei din chirpici, unde nişte copilaşi sfrijiţi se jucau în praf, îşi găsiră caii pregătiţi de drum. Soarele ajunsese roşu, aproape de linia orizontului, iar în aer se auzea un zumzet din pricina insectelor. Will băgă tubul în sacul de la oblâncul şeii şi se urcă pe cal.

  Kaysan le arătă o cărare mărginită de palmieri.

  ― Plecaţi pe acolo.

  Cu un îndemn scurt din hăţuri, Will ieşi din curte, urmat de ceilalţi. Soarele începea să dispară în spatele dealurilor stâncoase din stânga lor, aruncând umbre prelungi peste câmpia deşertică şi peste drumul din faţa lor. Will intră în ritmul calului. La căderea nopţii, când aveau să se oprească pentru odihnă, avea să deschidă pergamentul. Acum, în vreme ce călărea, încerca să pună cap la cap fragmentele de conversaţie dintre Kaysan şi tovarăşul lui. În cea mai mare parte părea un nonsens, aşa cum erau scoase din context, dar acele două cuvinte scoase cu surprindere de camaradul lui Kaysan i se întipăriseră profund în minte.

  ― Al-Hajar al-Aswad.

  Piatra Neagră.

  ***

Palatul regal, Acra

15 aprilie 1276

În cameră domnea un miros apăsător şi plăcut, învăluitor şi copleşitor, acesta îi amintea lui Garin de mama lui. Când era mic şi ea era cuprinsă de una din rarele stări de bună dispoziţie, juca uneori un joc cu el, în care Garin trebuia să ghicească numele mirodeniilor pe care ea le păstra încuiate într-o cutie. Închise ochii şi inspiră adânc mirosul.

  ― Santal, murmură el, apoi deschise ochii când auzi un ivăr ridicându-se de cealaltă parte a uşii.

  Un servitor îmbrăcat cu o tunică brodată îşi făcu apariţia. Omul se uită dispreţuitor şi superior la Garin, îmbrăcat tot în hainele lui ponosite şi cu cămaşa pătată de sânge.

  ― Maiestatea Sa regală, nepreţuitul regele al Ierusalimului şi Ciprului, vă îngăduie o audienţă.

  ― Era şi timpul, rosti Garin cu o voce care răsună brusc nazal din pricina loviturilor primite în timpul luptei cu marinarii. Aştept de nouă ore.

  Servitorul nu-i răspunse, ci se mulţumi să-l îndemne să iasă pe coridor. Străduindu-se să-şi ţină sub control iritarea, Garin îl urmă.

  Văzuse prea puţin din palat când trecuse de porţile bine păzite în acea dimineaţă. Scrisoarea cu sigiliul regelui Edward îi asigurase libera trecere. Din exterior, palatul semăna cu oricare alt castel apusean: ziduri înalte cu turnuri de flanc şi de colţ, precum şi cu o construcţie centrală impunătoare. Înăuntru însă, lucrurile stăteau cu totul altfel. Garin îşi amintea că Templul din Acra era măreţ, dar sărăcăcios, şi asta pentru că disciplina militară şi fortificaţiile erau mai importante pentru cavaleri decât confortul lumesc. Palatul regal, prin contrast, prelungea măreţia orientală a dimensiunilor în interior. Coridoarele arcuite erau împodobite cu mozaicuri sofisticate, multe ferestre aveau sticlă, iar pe pereţii zugrăviţi şi bine întreţinuţi se aliniau motive ornamentale bogate. Împrejurimile erau uluitor de diferite de camera lui Garin din Turnul Londrei, o încăpere întunecoasă, înghesuită, întotdeauna răcoroasă, dotată doar cu o scândură drept pat şi cu o ferestruică îngustă care dădea spre Tamisa şi spre locul unde se scurgea canalizarea Turnului.

  Edward se ţinuse parţial de cuvânt şi îi dăduse lui Garin o proprietate pentru mama lui. Evident că nu era vorba de ceva mai mare decât fosta casă a lui Lady Cecilia din Rochester, dar era mai aproape de Londra şi ceva mai puţin igrasioasă. Celelalte promisiuni făcute în cursul primilor ani de serviciu în slujba lui – titlul nobiliar, aurul, o reşedinţă corespunzătoare rangului – fuseseră cu discreţie ignorate, regele amintindu-i mereu lui Garin că el era cel care îl eliberase din închisoare. Iar asta după ce Garin îl trădase, ucigându-l pe Rook, asasinul personal al suveranului, şi abandonase Cartea Graalului, care aparţinea Anima Templi, pe care Edward o dorise ca să o poată folosi ca armă de şantaj în schimbul banilor necesari pentru extinderea regatului său.

  La scurt timp după întoarcerea în Anglia, Garin îşi dăduse seama că doar schimbase o închisoare cu alta. Nu mai era vorba de zăvoare de fier, de ziduri sau de gratii care să-l ţină încuiat. Edward era prea deştept pentru aşa ceva. În graba lui de a-şi mulţumi mama bolnavă şi plină de venin împotriva lumii, Garin nu se gândise deloc la poziţia de vulnerabilitate extremă în care se aflau atât el, cât şi maică-sa atunci când Garin îi îngăduise regelui să o adăpostească pe o proprietate deţinută de Coroană. Ca atare, Edward putea acum doar să ameninţe cu evacuarea maică-si şi Garin era obligat să se supună dorinţelor regelui. Sarcinile lui Garin erau simple. Era ochii şi pumnul de fier al lui Edward. Şantaja baronii recalcitranţi ca să se supună legilor nepopulare pe care regele le voia trecute prin parlament, scotea bani de la magnaţi, transmitea informaţii sensibile în întreg regatul şi spiona în diverse chestiuni care priveau regalitatea. Când îl ucisese pe Rook, Garin preluase sarcinile fostului asasin al regelui şi, prin asta, devenise chiar omul pe care înainte îl dispreţuise. Uneori, în orele cenuşii şi fantomatice dinaintea zorilor, după ce băuse suficient ca să cadă într-un somn agitat, dispreţul de sine se ridica în fiinţa lui, lăsându-l cenuşiu la faţă şi tremurând, cu transpiraţia ieşindu-i din tot corpul şi înmuind cearşafurile de sub el.

  Garin îl urmă pe servitor într-o sală spaţioasă, unde tavanul era susţinut de coloane maiestuoase de marmură. În capăt, câteva trepte acoperite cu covoare duceau spre un tron ridicat, cu braţe curbate care se terminau cu gheare sculptate. Prin ferestre, încăperea era inundată de lumina arămie a apusului de soare. Pe tron şedea un tânăr cam de vârsta lui Garin, îmbrăcat cu haine de mătase aurie şi având o expresie de nelinişte pe chip. Alături de el se găsea un om mai în vârstă, cu părul alb tuns scurt şi un chip solemn. În părţile laterale ale sălii, sclavii aşteptau drepţi orice ordine.

  ― Garin de Lyon, înălţimea Voastră, anunţă servitorul, înclinându-se.

  Garin se apropie de tron.

  ― Înălţimea Voastră Hugh, rosti el, înclinându-şi capul, stăpânul meu, regele Edward al Angliei, vă transmite salutările sale.

  Hugh îl cercetă atent pe Garin, cu un cot pe braţul tronului şi cu cealaltă mână, plină de bijuterii, proptită în bărbie.

  ― Salutările sunt bine primite, însă eu speram ceva un pic mai folositor. Regele îşi ridică mâna liberă şi în ea Garin văzu scrisoarea pe care o dăduse gărzilor, cea cu sigiliul lui Edward pe ea. Poate îmi explici ce vrea stăpânul tău cu asta, căci, în afară de câteva amabilităţi, nu spune nimic altceva. Nu face nicio menţiune despre ajutorul pe care l-am cerut. Absolut nicio menţiune despre ajutorul pe care mi-l poate oferi în legătură cu poziţia în care mă aflu. Şi, cu toate astea, te trimite pe tine, omul lui, taman până aici cu o bucată de pergament? Hugh lăsă scrisoarea să-i cadă în poală. Mărturisesc că sunt nedumerit.

  ― Stăpânul meu, Edward, a dorit ca eu să vă transmit direct termenii lui, în loc să vi-i comunice într-o manieră impersonală.

  ― Termenii lui? sări Hugh, cu privirea sfredelindu-l pe Garin.

  ― Stăpânul meu îşi exprimă cel mai profund regret pentru poziţia dumneavoastră actuală şi crede că vă poate fi de ajutor. Aşa cum ştiţi, este prietenul apropiat şi confidentul papei Grigorie, precum şi nepotul regelui Siciliei, Carol de Anjou.

  ― Bineînţeles că ştiu, ripostă Hugh. De-asta i-am şi cerut ajutorul! I-am cerut să se ducă la papă şi să anuleze acea vânzare ridicolă a drepturilor verişoarei mele Maria către de Anjou.

  ― Stă în puterile lui să facă asta, răspunse Garin cu prudenţă. Deşi şi stăpânul meu întâmpină actualmente nişte dificultăţi, obligat cum este să se confrunte cu rebelii de la graniţele regatului său. Pentru ca el să acţioneze rapid în sprijinul cererii dumneavoastră, trebuie să primească în schimb anumite favoruri.

  ― Ce favoruri?

  Intervenise omul cu părul alb care stătea alături de Hugh.

  Hugh se uită la el.

  ― Calm, Guy. Privirea i se întoarse la Garin. Sunt sigur că îl putem onora pe regele Edward dacă ajutorul lui ne întăreşte domnia. Ce doreşte, mai exact?

  ― O donaţie în bani şi o asigurare de la dumneavoastră, maiestate, că i se va permite să folosească Ciprul ca bază de lansare a unei noi cruciade.

  ― Edward intenţionează să ridice din nou Crucea?

  ― Cu timpul.

  Hugh se lăsă pe spate pe tron.

  ― Despre ce fel de donaţie este vorba?

  ― Voi discuta cu siguranţă acest aspect cu dumneavoastră, maiestate. Mai întâi însă aş aprecia enorm o masă bună şi o încăpere unde să mă pot spăla.

  ― Chiar aşa, rosti Hugh, uşor dispreţuitor. Pari a fi purtat o bătălie.

  ― O simplă neînţelegere.

  Hugh se uită la Guy, apoi înapoi la Garin.

  ― Şi dacă sunt de acord cu donaţia, Edward va avea grijă de cererea mea?

  ― Am şi alte treburi prin oraş. După ce le termin şi ajungem la o înţelegere, mă voi întoarce la regele Edward cât voi putea de repede, iar el va face tot ce a promis să facă pentru dumneavoastră. Între timp, Maiestatea Voastră, presupun că pot apela la dumneavoastră pentru găzduire cât timp stau aici.

  ― Presupui multe, ripostă Hugh. Dădu iritat din mână când Garin vru să replice. Da, da, poţi lua o încăpere. Dar vom relua discuţia mâine-dimineaţă, la prima oră. Hugh plesni din degete şi servitorul care îl adusese pe Garin în sala tronului se apropie. Condu-l pe oaspetele nostru în camera lui.

  Guy aşteptă ca servitorul şi Garin să iasă din sală.

  ― Nu mă bucură deloc această situaţie, înălţimea Voastră.

  Hugh îşi masă cu blândeţe sprâncenele.

  ― Avem sute de camere, Guy. Nu e nicio problemă să-l găzduim aici.

  ― Nu găzduirea lui mă nelinişteşte, Domnia Voastră, ci aceste pretenţii pe care regele Edward pare să le aibă chiar înainte să accepte să vă ajute sau să dovedească de ce e în stare. Guy arătă cu mâna spre uşi. Şi trimite pe cineva cu puţin mai sus de un om de rând să trateze cu regele Ierusalimului? Este o insultă, sire.

  Hugh clătină din cap, cu privirea aţintită asupra uşilor închise.

  ― Oricine ar fi, nu e un om de rând. Vorbeşte ca unul care a primit educaţie şi are maniere de nobil. Cu excepţia cazului în care pretenţiile lui Edward sunt inacceptabile, sunt înclinat să le satisfac. Este singura mea speranţă de a-mi păzi tronul de corbul ăla, de Anjou. Nimeni altcineva nu poate interveni în această afacere.

  ― Există cineva, murmură Guy.

  ― Nu, ripostă hotărât Hugh.

  ― Ar trebui să luăm în calcul şi o asemenea posibilitate, înălţimea Voastră.

  ― Nu voi cere ajutorul sarazinilor, răspunse Hugh. Pur şi simplu nu o voi face!

  ― Au mai intervenit şi înainte în treburi ale creştinilor şi în chestiuni de stat.

  ― Sunt conştient de asta, Guy, replică Hugh, ridicându-se de pe tron. Dacă Baybars nu s-ar fi amestecat în treburile mele, acum Beirutul ar fi fost al meu!

  Hugh îşi împreună mâinile la spate şi se uită afară pe ferestrele mari, prin care se vedea cerul zugrăvit în auriu şi purpuriu.

  O, îşi amintea prea bine de amestecul lui Baybars. Cu trei ani în urmă, dominionul Beirutului fusese moştenit de fata văduvă a fostului stăpân. Femeia se recăsătorise, oferindu-se pe sine şi dominionul, care după legea feudală îi aparţinea de drept lui Hugh, unui nobil englez, care la un an după aceea murise. Ştiind că îl pândeşte moartea şi temându-se că Hugh va prelua controlul asupra teritoriului nevestei sale, nobilul îşi pusese soţia şi Beirutul sub protecţia lui Baybars. Când Hugh trimisese oameni care să o aducă cu forţa pe văduvă în Cipru, ca să poată fi măritată cu unul dintre vasalii săi, sultanul intervenise. În conformitate cu înalta Curte din Acra, contractul nobilului cu Baybars era legal şi, fără sprijinul legii, Hugh nu mai putuse face altceva decât să o trimită pe văduvă înapoi la Beirut. Acum ea şi teritoriul erau pierdute, fiind sub protecţia mamelucilor lui Baybars. Poate că sarazinii erau duşmanii lui Dumnezeu, dar Hugh avea impresia că unele contracte încheiate de avocaţii creştini erau mai puternice chiar decât voinţa Lui în anumite chestiuni.

  Hugh se întoarse spre Guy.

  ― Nu am încredere şi nu îmi place Baybars, la fel cum nu am încredere şi nu îmi place Carol de Anjou. Refuz să merg în genunchi la el cerând ajutor.

  ― Dar e în termeni cordiali cu de Anjou, sire. În trecut au purtat negocieri. Tratatul dintre Edward şi Baybars a fost trimis prin de Anjou. Baybars poate să exercite presiune asupra lui ca să renunţe la drepturile asupra tronului. Plătiţi sultanului un tribut. Mă îndoiesc că va vrea să piardă aşa ceva.

  Hugh îşi încordă bărbia.

  ― Să nu mai vorbim despre asta, Guy. Am obosit. Vom vedea mâine ce spune omul lui Edward. Sper să nu trebuiască să căutăm ajutor în altă parte.

  ***

Garin nu se putu abţine să nu zâmbească intrând în încăpere în urma servitorului. O fereastră mare îi îngăduia o privelişte amplă asupra cetăţii. Un fotoliu imens, tapiţat, se odihnea în faţa ferestrei. Lângă peretele din spate al camerei se găsea cel mai mare şi mai somptuos pat pe care îl văzuse Garin vreodată. Perdele eterice erau suspendate de un cadru care înconjura o saltea groasă, ţinute laolaltă de patru stâlpi de lemn sculptaţi. Aproape sigur salteaua era umplută cu pene şi nu cu paie, iar pe pat se vedeau perne de mătase, umflate şi moi ca nişte norişori. În încăpere se mai găseau şi alte piese elegante de mobilier, draperii din damasc, un covor peste dalele de pe podea şi două sobiţe pline cu cărbuni.

  ― Vă puteţi spăla aici, rosti servitorul, arătând spre un lighean de porţelan şi un urcior. Baia va fi disponibilă pentru dumneavoastră mâine, dacă veţi avea nevoie. Vă voi trimite de mâncare în cel mai scurt timp.

  ― Aşteaptă, rosti Garin înspre omul care se pregătea deja să plece. Adu-mi mai întâi nişte vin.

  Servitorul, care părea să fie unul dintre valeţii personali ai lui Hugh, păru iritat de ordinul primit. Cu toate astea, reuşi să se încline.

  ― Bineînţeles.

  După ce bărbatul închise uşa, Garin îşi aruncă traista pe pat şi se duse la fereastră. Clătină din cap şi zâmbi în vreme ce privea oraşul. Se găsea la mii de kilometri depărtare de stăpânul lui, de nopţile reci, de camerele igrasioase şi de miasma de bere stătută. Avea două treburi simple de îndeplinit, niciuna dintre ele nesolicitându-i prea mult timp, şi dispunea de un întreg oraş de explorat, un oraş ale cărui plăceri nu avusese niciodată ocazia să le guste. Aia nu era cetatea Acra pe care o urâse atâţia ani. Camera de acum, priveliştea, sentimentul de libertate şi emoţia care începea să pună stăpânire pe el, toate acestea reprezentau lucrurile pe care le aşteptase atâta vreme.

  15

Piaţa veneţiană, Acra

14 mai 1276

― Ar fi trebuit să fiu acolo.

  Elwen îl privi pe Will şi văzu durerea de pe chipul lui. În sinea ei, în ciuda greutăţii de pe suflet, resimţea o anumită satisfacţie; Will îşi dădea seama cât de aproape fusese să o piardă şi ştia acum cât de mult ţinea la ea. Senzaţia dură însă doar o secundă. Şi aşa Will se simţea suficient de vinovat. Elwen n-avea chef să-l mai încarce cu sentimentul de vinovăţie pentru ea.

  ― Pot avea singură grijă de mine, îl asigură ea. Asta am şi făcut. Ridică din umeri ca pentru a minimaliza problema. S-a întâmplat acum o lună. O să uit în curând totul.

  Will o urmări cum se întoarce să cerceteze şirurile de pâini expuse pe tarabă în faţa lor. N-avea cum să-l păcălească. Era palidă şi trasă la faţă, şi arăta ca şi cum n-ar fi dormit sau mâncat ca lumea de săptămâni întregi. În jurul lor, piaţa veneţiană fremăta de viaţă, cu negustorii lăudându-şi mărfurile şi cu banii schimbându-şi posesorii la numeroasele tarabe unde produsele de patiserie, bijuteriile, pumnalele şi traistele erau expuse, ferite de soarele orbitor de imensa pânză întinsă deasupra tuturor. În iureşul atâtor glasuri era imposibil să vorbeşti cu cineva. În ciuda hainei negre pe care o purta peste uniformă, Will era destul de încordat din pricină că putea fi zărit de cineva de la Templu împreună cu Elwen. Împletindu-și degetele cu ale ei, o luă pe Elwen din faţa brutarului.

  ― Will, protestă ea, rezistând. Trebuie să cumpăr pâine şi…

  ― Şi o vei face, i-o reteză el.

  Croindu-şi drum prin mulţime, o conduse pe Elwen către o străduţă ascunsă din spatele pieţei, unde un petic de verdeaţă se întindea între şirurile de case cu două etaje. Pomii fructiferi din grădinile pieţarilor erau pline de flori roz şi maronii, ale căror petale zburau în jurul celor doi ca o pătură de nea colorată în vreme ce mergeau. Găsiră o bucăţică de iarbă unde grădinarii nu-i puteau vedea şi se aşezară.

  Elwen îşi trase picioarele la piept. Rochia ei verde, de culoarea smaraldului, strânsă în talie de o centură aurie răsucită, se aşeză în falduri mari în jurul ei. Elwen îşi îmbrăţişă genunchii cu braţele şi scoase un oftat lung.

  ― Ca să fiu sinceră, mă bucur doar că am ieşit din casă. Îşi odihni capul pe braţe şi îl privi pieziş pe Will. Totul a fost atât de tensionat. Andreas se consideră vinovat, Catarina nu mai doarme, iar când o face are coşmaruri şi ne trezeşte pe toţi cu ţipetele ei, iar Besina stă trează mereu din pricina bebeluşului. Pur şi simplu nimeni nu mai are o clipă de pace. Iar eu nu contenesc să cred că e vina mea.

  ― Nu se poate să gândeşti aşa. Cum ai fi putut împiedica atacul? Bineînţeles că n-a fost vina ta.

  Will îşi mută privirea, mijind ochii din pricina soarelui şi uitându-se înspre grădini. Dacă fusese vina cuiva pentru atacul din Kabul, atunci el era de vină. Nu auzise nimic despre eveniment înainte de a se petrece. Poate că dacă s-ar fi concentrat mai mult asupra datoriilor sale de la Anima Templi şi mai puţin pe găsirea atacatorului Marelui Maestru ar fi aflat ceva. Poate că ar fi ajuns ceva informaţii la el, astfel ca să fi putut preveni tragedia; ar fi avertizat sătenii sau i-ar fi trimis vorbă lui Kalawun să oprească atacul. Ar fi făcut ceva. Cum revenise în cetate doar cu o zi în urmă, era încă şocat de vestea despre atacul-surpriză. Îi mulţumea Domnului că Elwen avusese un noroc aşa de mare. Putea să zacă moartă acum într-o groapă comună sau putea fi închisă în cine ştie ce închisoare ori harem din Egipt. Will închise ochii şi încercă să nu se mai gândească la toate astea.

  ― Nu e vina ta! repetă el.

  ― Poate că dacă aş fi ţinut-o pe Catarina lângă mine…? Elwen se încruntă. Trebuie să fi fost de-a dreptul îngrozită.

  ― Ai salvat-o. Ţine minte asta.

  ― Aş fi vrut să salvez mai mulţi oameni. Toate fetele alea tinere smulse de lângă familiile lor. Luate ca sclave. Nu ştiu cum aş putea pricepe aşa ceva. Mă gândesc la asta şi imediat mă cutremur. Mă simt aşa de…

  Căută cuvintele potrivite.

  ― Vinovată, rosti el încet.

  Elwen îi aruncă repede o privire.

  ― De ce spui asta? Ezită. Dar ai dreptate. Exact aşa mă simt.

  ― Şi eu m-am simţit la fel, explică Will. După Antiohia. Mii de oameni au murit în timpul asediului şi alţi zeci de mii au fost luaţi prizonieri. Luni întregi m-am întrebat de ce eu am fost salvat şi ei nu. Am simţit că nu merit să fiu liber şi viu, că am păcălit în vreun fel moartea şi că toţi ceilalţi şi-au acceptat soarta, aşa cum ar fi trebuit să o facă. Numai că ei n-au acceptat nimic. Pur şi simplu n-au avut la fel de mult noroc ca mine.

  ― Doar şapte oameni au scăpat din Kabul, incluzându-ne pe mine şi pe Catarina. Trebuie să fi fost sute de oameni acolo.

  O lacrimă se prelinse pe obrazul lui Elwen.

  Will îşi puse mâna peste a ei.

  ― O să te simţi mai bine, promit.

  Ea îşi şterse obrazul.

  ― Cel mai rău m-am simţit când am povestit totul în faţa înaltei Curţi după ce m-am întors. Am fost obligată să retrăiesc întreaga grozăvie în faţa atâtor avocaţi şi nobili, cărora părea să le pese doar de faptul că nepreţuitul lor tratat a fost încălcat şi nu de vieţile pierdute şi de familiile distruse. Măcar Andreas a venit cu mine. Dacă n-ar fi fost acolo, nu cred că aş fi putut merge până la capăt.

  ― Şi ce a decis să facă înalta Curte? întrebă Will, încercând ca întrebarea să sune ca şi cum nu ar fi avut importanţă.

  Numai că situaţia era extrem de serioasă. Dacă guvernul din Acra ar fi vrut sânge pentru sânge, aşa cum era foarte posibil după un asemenea atac neprovocat, ar fi fost nevoie de măsuri pentru a împiedica scăparea lucrurilor de sub control.

  ― Au trimis cavaleri la Kabul care să caute supravieţuitori şi să îngroape morţii. Din câte am auzit, erau hotărâţi să măture Acra în căutarea de musulmani care să poată desluşi cele întâmplate, să interogheze spioni. Andreas crede că îl vor contacta pe Baybars pentru a cere compensaţii. Elwen privi înspre grădinari. A aflat despre noi.

  Cufundat în gândurile despre reacţia înaltei Curţi, Will nu pricepu imediat ce îi spusese ea.

  ― Andreas, rosti Elwen, observând expresia lui de perplexitate. Ştie despre noi. I-a spus Catarina.

  ― Doamne, reacţionă Will, îndreptându-se de spate.

  ― Nu te speria, nu va informa Templul.

  ― Nu la asta m-am referit. Mă gândeam la tine… la poziţia ta?

  ― Lui Andreas nu-i pasă. I-ar plăcea să fiu măritată, câtă vreme continui să lucrez pentru el.

  ― Măritată?

  ― Da, Will, ripostă Elwen, fără să-i scape neliniştea din vocea lui. Măritată. Asta fac oamenii normali care se iubesc. Se protejează reciproc, întemeiază familii, asta fac.

  ― Nu şi cavalerii, răspunse încet Will.

  ― De ce să n-o facem în secret? îl întrebă ea, urându-se pentru tonul rugător care i se strecurase în voce, dar incapabilă să se stăpânească. Odată m-ai cerut de soţie şi am acceptat.

  Will simţi cum îl cuprinde un sentiment de frustrare. Da, o rugase să-i fie soţie. Însă asta parcă se petrecuse într-o altă viaţă, cu ei doi stând împreună în acel coridor îngust şi rece din castelul regal francez şi cu el ţinându-se de ea ca şi cum ar fi fost pe punctul de a se îneca. În urmă cu câteva ore, el aflase despre executarea tatălui său în Safed. Era copleşit de durere, îşi simţea trupul şi mintea cuprinse de febră, iar cuvintele îi ieşiseră pe buze pur şi simplu, fără să se gândească prea mult. În acea seară însă se schimbase totul, într-un bordel parizian, şi se petrecuseră lucruri care nu mai puteau fi refăcute sau uitate. Iubirea de atunci fusese înlocuită de o nevoie arzătoare de răzbunare şi toate planurile lui, ca şi ale ei, fuseseră mistuite de acea văpaie. Cum s-ar fi putut întoarce în acel moment? După acea unică propunere, rostită din inimă, atâtea lucruri merseseră prost încât el nu mai îndrăznea să repete greşeala. Totul se petrecuse prea brusc. Dacă ar mai fi fost să o ceară în căsătorie, trebuia să o facă la momentul potrivit şi pentru motivele corecte. Din pricina incertitudinii legate de integritatea Marelui Maestru, cum i s-ar fi putut el dedica în întregime ei? Depusese un jurământ faţă de Anima Templi ca să muncească pentru pace în lume şi să păzească Templul de inamicii din interior şi din exterior. Dacă oricare din acestea se găseau în pericol, el nu putea, cu bună ştiinţă, să îşi asume alte promisiuni. Deocamdată, angajamentul faţă de datorie era pe primul plan, înainte de nevoile personale ale lui sau ale ei.

  Will se întoarse spre Elwen şi îi vorbi cu blândeţe şi determinare, fără să vrea s-o rănească, dar având nevoie ca ea să asculte: ― Căsătoria noastră nu ar schimba nimic în fapt.

  ― Este un legământ, Will, răspunse Elwen, simţind că e pe cale să izbucnească în lacrimi. Este o dovadă că mă iubeşti la fel de mult ca pe mantia pe care o porţi. Îşi întoarse privirea. Şi poate că aşa nu m-aş simţi aşa de pustiită de fiecare dată când pleci din patul meu, ca şi cum aş fi la fel ca oricare altă femeie cu care te-ai putea culca, la fel ca orice…

  Nu continuă.

  ― Tu nu eşti ca oricare altă femeie, răspunse Will, cu vocea îngroşată de emoţie. Ştii bine asta. Trebuie să ştii asta. N-am fost cu nimeni altcineva în afara ta.

  Punându-şi palmele pe iarbă, Elwen se împinse în pământ şi se ridică.

  ― Ei bine, asta nu e chiar adevărat, nu-i aşa?

  Will se ridică şi el, cuprins de mânie.

  ― Ce s-a petrecut în Paris nu a fost din vina mea. Oftă adânc când ea îi întoarse spatele. Elwen, te iubesc. Dar sunt nişte lucruri pe care trebuie să le fac în Templu. Lucruri importante. Everard acceptă relaţia noastră pentru că ştie că îmi pot îndeplini datoria, dar nu mă pot angaja faţă de tine mai mult decât am făcut-o deja. Nu acum, nu încă.

  ― Poate că aş înţelege dacă mi-ai explica aceste lucruri aşa de importante. Dar n-o faci niciodată. Nu ai încredere în mine?

  ― Nu e vorba de asta.

  ― Ştiu că pentru Everard faci lucruri mai presus de datoriile tale faţă de Templu. Elwen ridică o sprânceană văzând că pe chipul lui apare o undă de îngrijorare. Uiţi că eu am fost cea care am furat Cartea Graalului pentru Everard? Nu ştiu de ce o dorea, căci nu mi-a explicat niciodată. Dar era clar că era vorba de ceva neobişnuit. Din ce alt motiv să ceară un preot al Templului unei femei să fure o carte cu erezii de sub nasurile inchizitorilor? Tu eşti mereu ocupat cu îndeplinirea unei sarcini şi nu îmi povesteşti niciodată. Vocea ei se gâtui. Habar n-ai cum e să nu ştii timp de săptămâni întregi unde se află persoana cea mai apropiată de tine, să nu ştii dacă are necazuri sau e rănită.

  ― Nu-ţi pot dezvălui ce fac.

  ― Ştiu să păstrez un secret.

  Will îşi ridică privirea spre cer.

  ― Nu e secretul meu.

  Urmă o pauză lungă, în cursul căreia amândoi se luptară cu emoţiile proprii, chinuindu-se să nu dea drumul torentului de iubire, furie, frustrare şi teamă.

  Într-un târziu, Elwen dădu din cap, ca şi cum aşa răspundea unei întrebări.

  ― Trebuie să plec, rosti ea cu greutate în glas.

  ― Te conduc.

  ― Nu-i nevoie.

  Will o prinse de braţ când ea se mişcă din loc.

  ― Vreau să o fac.

  Elwen îl privi drept în ochi.

  ― Bine.

  Plecară împreună, îndepărtându-se de grădini şi de pomii ale căror flori îşi răspândeau petalele ca un covor colorat pe iarba de pe jos.

  Când ajunseră acasă la Andreas, îl găsiră pe Simon privind agitat în partea de sus a casei. Avea faţa plină de pete şi părul lipit de frunte. În pumn ţinea ceva ce semăna cu o grămadă de pietricele. Când Elwen şi Will se apropiară, Simon îşi dădu braţul în spate, ca şi cum ar fi vrut să lanseze pietricelele. Privirea continua să-i fie fixată pe ferestrele de la etajul superior.

  ― Simon? zise tare Will.

  ― Slavă Domnului, rosti grăjdarul, aruncând pietricelele din mână şi venind spre ei.

  ― De ce eşti aici? ceru Will să afle. Ţi-am spus să nu apari dacă nu e vorba de ceva urgent.

  ― Păi, este urgent, replică Simon. Trebuie să vii la preceptoriu. Acum.

  ― Ce s-a întâmplat? întrebă Elwen, uitându-se nedumerită la Simon.

  Grăjdarul dădu uşor din cap, gest la care ea răspunse cu un zâmbet abia schiţat. Chiar dacă stătea între ei, Will nu avea cum să nu îşi dea seama că schimbul de politeţuri ascundea un nivel profund şi vechi de empatie şi rivalitate între cei doi.

  ― E vorba de Everard, îi spuse Simon lui Will.

  ― Ce-i cu el?

  Simon inspiră adânc.

  ― E pe moarte.

  ― Du-te, rosti Elwen, când Will se întoarse spre ea.

  Will nu avea nevoie de vreun alt îndemn. Cu Simon gâfâind pe urmele lui în încercarea de a ţine pasul, Will iuţi ritmul. Îşi scoase haina neagră când intră iarăşi în piaţă, ca să arate oamenilor cine e, astfel încât aceştia să se dea la o parte din calea lui. Chiar şi aşa, mulţimea îl împiedica să meargă mai repede. Folosindu-se de braţe ca să-şi croiască drum printre oameni şi ignorând mormăielile celor înghiontiţi pe parcurs, Will aproape ajunse de cealaltă parte a pieţei când în faţa lui apăru un bărbat cu părul auriu.

  ― William Campbell? rosti omul, izbucnind în râs.

  Will îşi concentră privirea asupra lui. Îl recunoscu cu un şoc.

  ― Garin?

  Garin întinse mâna şi strânse cu forţă mâna lui Will. Simon se apropie gâfâind din spate.

  ― Ce mai faci, omule?

  ― Sunt… Will clătină din cap. Ce cauţi în Acra? Ai primit scrisoarea mea?

  ― Ce scrisoare?

  ― De Lyon.

  Garin privi peste umărul lui Will înspre vocea morocănoasă care se auzise şi îl văzu pe Simon stând locului şi uitându-se urât la el.

  ― A, Simon Tanner, rosti el schiţând un zâmbet. Cât mă bucur să te revăd.

  ― Bucuria nu e reciprocă.

  Zâmbetul muri pe buzele lui Garin, care îşi întoarse privirea spre Will.

  ― N-am primit nicio scrisoare. Când ai trimis-o?

  ― Cu câteva luni în urmă. Ascultă, eu…

  ― Păi, atunci se explică. Plecasem deja din Londra. Ce spunea?

  ― Trebuie să vorbesc cu tine. Vreau să o fac, adăugă Will, forţându-se să zâmbească. Acum însă trebuie să ajung la preceptoriu.

  ― Şi eu trebuie să vorbesc cu tine. E unul din motivele pentru care am venit.

  ― Poţi vorbi cu comandantul Campbell abia după ce va fi terminat cu treburi mult mai importante, mârâi Simon, apropiindu-se de Garin.

  ― Comandant? murmură Garin, uitându-se cu ochii lui albaştri la Will.

  Pentru o fracţiune de secundă, pe trăsăturile lui frumoase apăru o undă de amarnică invidie. Totul dispăru însă extrem de rapid. Will, care se întorsese să-i adreseze o privire de avertisment lui Simon, nici măcar nu o observase.

  ― Unde stai? îl întrebă Will.

  ― La palatul regal. Am venit cu treburi pentru regele Edward.

  ― Atunci îţi trimit vorbă de îndată ce mă eliberez.

  Garin îl prinse pe Will de umăr.

  ― Mă bucur să te revăd, Campbell.

  Will ezită câteva secunde, apoi dădu din cap.

  ― Şi eu.

  În vreme ce Will şi Simon îşi reluau fuga prin mulţime, Garin rămase locului şi se uită în urma lor. Prima întâlnire nu decursese chiar aşa cum o planificase el, dar cel puţin stabilise contactul cu Will.

  După ce descoperise prin intermediul unui servitor al Templului că Will era plecat pentru a îndeplini o misiune pentru noul Mare Maestru, Garin bătuse pasul pe loc timp de aproape o lună. Hugh şi consilierul lui supărător deveniseră tot mai nerăbdători, chiar dacă Hugh refuza să accepte cererea lui Edward, protestând că donaţia era mult mai mare decât îşi putea permite. Cu toate astea, îi lăsase pe Garin să rămână la palat, probabil nevrând să dea cu piciorul la unica lui şansă reală de a-şi asigura tronul. Respectându-şi promisiunea, servitorul Templului venise la palat târziu în seara precedentă ca să-l anunţe pe Garin de întoarcerea lui Will. După ce îşi petrecuse întreaga dimineaţă într-o tavernă vizavi de porţile Templului, Garin se simţise recompensat pentru aşteptare puţin după slujba de prânz, când îl zărise pe Will ieşind. După ce crezuse că va trebui să aştepte mult mai mult plecarea lui Will, Garin fusese mulţumit. Constată repede care fusese motivul real pentru care Will ieşise din fortăreaţă atât de repede după revenire atunci când cavalerul ajunsese la o casă din cartierul veneţian, a cărei uşă fusese deschisă de Elwen.

  Garin îi urmărise pe cei doi de la distanţă, ieşind din piaţă spre zona grădinilor. Resimţise un soi de satisfacţie perversă în vreme ce îi spiona cum stau pe iarbă şi discută, ca şi cum faptul că el ştia ceva în plus faţă de cei doi îi conferea o oarecare superioritate. Însă în vreme ce era martor la vechea afecţiune dintre cei doi, îngâmfarea i se transformase în scurt timp într-o senzaţie de detaşare de restul lumii.

  Aşadar Will era comandant? Ei bine, atunci cavalerului avea să-i fie mult mai uşor să-l strecoare pe Garin în interiorul Templului din care fusese expulzat. Ajuns acolo, Garin trebuia doar să meargă la Everard, să stoarcă ceva bani de la bătrân şi misiunea lui în Acra avea să ia sfârşit. Acra începea să îşi piardă farmecul.

  ***

Templul, Acra

14 mai 1276

Will intră în fugă în camera slab luminată, fără să se mai deranjeze să bată la uşă. Îl ardeau plămânii din cauza efortului şi abia dacă mai putea vorbi. După ce ochii i se obişnuiră cu întunericul, îl văzu pe Everard aplecat deasupra mesei lui de lucru. Will era surprins de faptul că nimeni altcineva nu se mai găsea în încăpere: se aşteptase să vadă felceri, poate chiar şi un al doilea preot. Se duse la Everard.

  ― Ce s-a întâmplat?

  Everard avea chipul palid şi plin de riduri. Pielea se lăsase pe obraji, săpând găuri în loc de pomeţi şi scoţând şi mai mult în evidenţă cumplita cicatrice de pe partea laterală a feţei preotului. Bătrânul părea extrem de slăbit, fără îndoială, dar nu mai mult ca până atunci. Preotul ţinea o pană de scris în mâna bună, care adăsta deasupra paginilor unei cărţi mari, bine întreţinută, pe care Will o recunoscu a fi cronica pe care Everard începuse să o scrie cu un an în urmă.

  ― Simt că trebuie să înregistrez dovezi despre viaţa mea, îi spusese el lui Will la momentul respectiv, înainte de a trece în neant. Alţii au copii. Eu am doar cuvintele.

  Acum Will se uită fix la el.

  ― Ce e?

  ― Ce anume? replică Everard cu vocea lui aspră.

  Will aşteptă să îşi revină puţin după efort.

  ― Simon mi-a spus că eşti pe moarte.

  ― Cu toţii murim, replică Everard, lăsându-şi jos pana şi ridicându-se cu greutate. Murim puţin câte puţin în fiecare zi.

  Will îl urmări pe preot târându-se până la un dulap, în care îşi aşeză cartea cu multă atenţie.

  ― L-ai minţit pe Simon, mormăi el. M-ai păcălit şi pe mine.

  Everard se întoarse la masă. Pe drum îi aruncă o privire.

  ― Cel puţin ai venit repede. Se aşeză strâmbându-se de durere. Acum ştiu că încă îţi mai pot atrage atenţia, poate chiar îngrijorarea.

  ― Cum ai putut face asta? ceru Will să afle. De ce ai făcut asta?

  ― Voi muri în curând, William, răspunse direct preotul. Oare eşti pregătit pentru asta? Trebuie să mărturisesc că de luni bune nu mai sunt sigur în privinţa asta. Moştenirea lui Robert de Sable trebuie transmisă mai departe. Este de datoria întregii Frăţii să se asigure de asta. Iar la ultima numărătoare a membrilor, continuai să faci parte din ea.

  ― Şi voi continua. Asta dacă mă lasă seneşalul.

  Everard îşi miji ochii.

  ― Problema succesorului meu nu a fost încă decisă. Nu mai face presupuneri aşa de repede.

  ― Ce vrei, Everard? N-am timp de aşa ceva.

  ― A, chiar aşa! izbucni Everard. Aşa se şi pare! Acum nu prea mai ai timp de nimic. Fie eşti plecat cu treburi pentru Marele Maestru, fie eşti… Vocea preotului deveni mai dură… cu ea.

  Will ignoră acuzaţiile.

  ― Poate că am depus un jurământ faţă de Anima Templi, Everard, dar asta nu înseamnă că nu mă supun în continuare regulilor Templului. Dacă Marele Maestru îmi ordonă să fac ceva, nu am cum să-l refuz.

  ― Supunerea faţă de ordine nu înseamnă şi acceptarea lor cu slugărnicie. Acum, că eşti comandantul lui de Beaujeu, se pare că nu-ţi mai pasă de celelalte angajamente. Eviţi Frăţia chiar şi când eşti aici. Seneşalul crede că iarăşi devii un om în care nu se poate avea încredere. Iar alţii îl aprobă.

  ― Aţi vorbit despre mine în absenţă?

  ― Nu poţi învinui pe nimeni pentru neîncredere. Ne-ai mai trădat o dată şi înainte.

  Will se uită fix la preot, apoi îşi întoarse privirea.

  ― N-am să-mi ispăşesc niciodată greşeala aia, nu-i aşa? De câte ori trebuie să îmi cer iertare? Am încercat să îl asasinez pe Baybars, aşa e. Dar am avut şi motive. Îşi întoarse privirea spre Everard. După cum ştii prea bine, căci tu l-ai trimis pe tata aici, ca să moară!

  Everard se ridică şi întinse un deget spre Will.

  ― Tatăl tău a murit în serviciul credincios al Anima Templi. Dacă vrei să-i continui munca, aşa cum mi-ai spus mereu, ar trebui să-i urmezi exemplul.

  ― Vrei viaţa mea, Everard? Sângele meu? Câte sacrificii îţi mai trebuie ca să-ţi găseşti liniştea? Hasan şi tatăl meu nu ţi-au ajuns?

  Cuvintele lui Will răsunară ca un rechizitoriu în tăcerea din încăpere.

  ― Liniştea mea? întrebă Everard într-un târziu.

  ― Nu la asta m-am referit, murmură Will. Căută cu privirea un scaun şi se aşeză în faţă preotului. Îţi sunt loial, Everard. Ştiu că aş fi putut să aloc mai mult timp ca să te văd şi îmi pare rău că nu am făcut-o, dar nu cred că ştii cât de ocupat mă ţine Marele Maestru de Beaujeu.

  ― Şi Elwen? Doar pentru că îţi permit o oarecare libertate, mai multă decât ţi-ar permite Templul însuşi, nu înseamnă că poţi socoti îngăduinţa mea ca fiind acordată de la sine. Ar fi trebuit să vii la mine imediat după întoarcerea din Arabia. Accept că ai fost nevoit să-l vezi mai întâi pe Marele Maestru, dar mi se pare absolut inacceptabil că te-ai dus la Elwen înainte de a fi avut decenţa să mă anunţi de întoarcerea ta.

  ― A fost la Kabul, rosti încet Will.

  Everard tăcu pentru câteva clipe.

  ― N-am ştiut asta. E bine?

  Will dădu din cap, recunoscător şi oarecum surprins că Everard pusese întrebarea.

  ― Frăţia are de gând să intervină? Din ce mi-a spus ea, se pare că Înalta Curte vrea compensaţii.

  ― Frăţia a discutat despre cea mai bună modalitate de a interveni, răspunse Everard. Inspiră adânc. Înainte de a vorbi cu tine despre asta, trebuie să ştiu că eşti de partea mea, William, de partea noastră, şi că participi la tot efortul nostru cu inima. Pentru că, dacă nu…

  Everard nu încheie fraza.

  ― Ba da. Cu totul.

  Will zări pe chipul zbârcit al preotului dorinţa de a crede, dar în ochi i se citea în continuare lipsa de încredere. Ezită o clipă, apoi băgă mâna în punga de piele care îi atârna la centură, alături de sabie, şi scoase o bucată de hârtie.

  ― Uite.

  Everard luă hârtia.

  ― Ce e?

  ― Nu sunt sigur.

  Will copiase pergamentul pe care i-l dăduse Kaysan, după ce îl deschisese în deşert doar ca să descopere că nu poate să-l citească. Cu o zi în urmă, când se întorsese, îi dăduse originalul lui de Beaujeu. Păstrase textul copiat în punga de piele când se dusese la întâlnirea cu Elwen, intenţionând să-i dea textul lui Elias, rabinul, ca să vadă dacă bătrânul ştia în ce limbă e scris.

  Everard desfăcu hârtia împăturită şi îşi ridică ochelarii pe nas ca să citească textul.

  ― Ai idee ce spune acolo? întrebă Will, aplecându-se peste umărul preotului.

  ― Despre ce e vorba?

  ― E un mister pe care tot încerc să îl rezolv, însă fără succes până acum. Crezi că îl poţi descifra?

  Everard îşi întoarse atenţia spre text.

  ― Poate. Dar…

  ― Ai încredere în mine? i-o reteză Will. Cu adevărat?

  Everard expiră încet.

  ― Mă termini, William, şi cu fiecare zi mă bagi mai repede în mormânt. Clătină din cap. Da, am încredere în tine. Dar uneori îţi pun judecata la îndoială.

  ― Atunci ajută-mă să descifrez chestia asta şi poate că amândoi vom găsi răspunsuri la întrebările noastre.

  16

Citadela, Cairo

25 mai 1276

Aisha se scufundă la loc în apă, simţind-o cum alunecă peste pielea capului. Buricele degetelor i se încreţiseră şi deveniseră moi, precum coaja unui fruct prea pârguit. După ce fusese aurie în lumina după-amiezii care se revărsa prin ferestrele înalte, sala de baie devenise umbroasă şi răcoroasă. Cele mai multe femei plecaseră, şi acum doar câteva stăteau pe marginile bazinului, ştergându-se cu prosoape de in parfumat.

  ― O să pierzi rugăciunea dacă mai stai mult acolo, o avertiză o femeie, uitându-se la ea.

  Aisha zâmbi cu nonşalanţă.

  ― Mai e o oră până atunci. Am destul timp.

  Câteva minute mai târziu, celelalte femei plecară, lăsând-o pe Aisha singură în sala de baie cu cele două sclave ale ei.

  ― Lăsaţi-mă singură, le ordonă Aisha.

  Le urmări cum pleacă, apoi ieşi pe marginea bazinului şi luă un prosop. Trebuia să se grăbească, altfel avea să-l rateze.

  Sala de baie era ciudat de tăcută. În lumina care pălea, apa devenise de un albastru-închis, tulburându-se uneori atunci când din tavan cădea câte o picătură. Aerul era încărcat de fum şi de parfumuri, păstrând amintirea bârfelor rostite acolo, dar şi resturile fructelor consumate. După ce se şterse bine, Aisha îşi îmbrăcă rochia, îşi pieptănă părul cu un pieptene de fildeş şi îşi trase acoperământul auriu de cap peste faţă. Deplasându-se cu uşurinţă, trase o canapea joasă până la fereastră. Canapeaua era grea, din lemn masiv, iar picioarele ei scoteau un scârţâit sinistru. Aisha se opri ca să-şi tragă răsuflarea, lăsând tăcerea să o înconjoare ca un văl dens, apoi se urcă pe spătarul canapelei şi se prinse de pervazul ferestrei ca să nu-şi piardă echilibrul.

  Grilajul de fier ar fi trebuit să fie bine fixat în zid, dar Aisha descoperise odată, în vreme ce dăduse drumul maimuţei pe acolo, că scoabele de prindere erau ruginite şi ieşite din lăcaşurile lor. Se întrebă dacă mai ştia cineva de povestea asta; dacă vreo altă femeie mai părăsea haremul pe furiş ca ea, ca să exploreze lumea de afară.

  Cu aproape două luni în urmă stătuse ghemuită pe pervazul ferestrei, chiar înainte de rugăciunea de seară, şi îl văzuse pe Baraka trecând prin grădina din spatele complexului care adăpostea haremul. Mergea repede, ţinându-se aproape de arbuştii de hibiscus şi de palmierii care mărgineau aleile, pe unde şanţuri înguste cu apă duceau către un iaz întunecat din inima grădinii. Aisha fusese uluită să îl vadă acolo. Ca băiat, Baraka locuise în complex împreună cu mama lui. Acum însă era un bărbat căruia îi era interzis să intre neanunţat în complex. De un astfel de privilegiu se bucurau doar Baybars şi eunucii. Dacă Baraka voia să o vadă pe Aisha sau pe mama lui, trebuia să vină la intrarea principală a palatului şi să le cheme de acolo. Aisha îl urmărise cu privirea până ce Baraka se făcuse nevăzut, dispărând în spatele pomilor fructiferi care duceau spre grădina bucătăriei.

  De când îl văzuse în acel coridor pierdut, Aisha se gândise de mai multe ori la Baraka. Când îi spusese tatălui ei că soţul său, Mahmud şi Khadir se întâlniseră în acea parte nelocuită a palatului, reacţia acestuia o intrigase. Se dovedise preocupat, mai mult decât ar fi fost normal pentru un asemenea incident, iar acest lucru se adăugase fricii evidente de pe chipul lui Baraka atunci când dăduse peste ea acolo. Aisha îi trimisese câteva mesaje soţului ei, spunându-i că trebuie să discute cu el. Nizam fusese iniţial mulţumită de efortul ei, dar lipsa oricărui răspuns din partea lui Baraka atrăsese şi mai mult venin din partea femeii, ca şi cum lipsa lui de reacţie era din pricina Aishei.

  Următoarele câteva săptămâni petrecute în harem fuseseră cu adevărat mizerabile. Apoi, cam la o lună după aceea, Aisha îl spionase din nou pe Baraka. Intrigată de prezenţa lui în acel loc interzis, dorise să afle ce făcea el, mai ales când îşi dăduse seama că Baraka venea acolo în aceeaşi zi a săptămânii, la aceeaşi oră, chiar înainte de rugăciune. În cursul săptămânii care urmase, supraveghease locul de la fereastra sălii de baie. Ca un metronom, şapte zile mai târziu, în vreme ce soarele apunea dincolo de zidurile Citadelei, Baraka apăruse furişându-se prin grădină.

  Acum Aisha era pregătită pentru el.

  Lucrând repede cu degetele şi ciulind urechile ca să audă orice zgomot dinspre uşa sălii de baie, Aisha trase de scoabele lungi de prindere din găurile lor de la baza grilajului. Le ridică cu atenţie pe cele două de jos, dar nu le scoase complet, astfel încât grilajul putea fi tras înăuntru. Urma partea cea mai grea. O femeie mai solidă nu ar fi reuşit, dar Aisha era zveltă şi suplă. Aşezându-se mai bine pe pervaz, până ce ajunse să stea paralel cu el, şi ţinându-şi genunchii la piept, trase de grilaj spre ea. Barele de fier erau grele, iar muşchii braţelor i se încordară din pricina efortului. Îşi strecură picioarele prin spărtura creată. Partea de jos a grilajului ajunse să se odihnească pe coapsele ei, în vreme ce picioarele goale îi atârnau deasupra tufişului de hibiscus de sub fereastră. Deplasându-se uşor înainte, se răsuci cu mare atenţie şi se strecură pe sub grilaj, până ce capul ajunse în afara încăperii şi ea îşi putu da drumul în tufiş, lăsând grilajul să cadă singur la loc în spatele ei. Broboane de sudoare îi apăruseră pe frunte şi pe buza de sus. Se ascunse în tufiş. Simţea noroiul rece sub tălpi, iar mirosul florilor îi umplea nările.

  Ajunsese la timp. Grădinile erau mărginite pe o latură de un zid înalt acoperit cu verdeaţă, iar pe cealaltă latură de clădirea sălii de baie. Nu se putea ajunge acolo decât prin grădina bucătăriei sau printr-o uşă din clădirea principală a haremului, o uşă mereu păzită. Aisha îşi dădu seama cum intra Baraka acolo câteva minute mai târziu, când îl zări coborând zidul ajutându-se de crengile unui palmier înalt. Îl urmări din ascunziş cum trece pe lângă ea. După aceea, având grijă să stea ferită, se luă după el pe una din aleile din partea opusă sălii de baie. Când ajunse la pomii fructiferi care mărgineau grădina bucătăriei, se lăsă în jos. Baraka se îndrepta spre uşa de la bucătărie. Aisha se făcu şi mai mică şi privi în jurul ei. Prinţul ciocăni în uşă cu două bătăi în succesiune rapidă. Uşa se deschise şi în cadrul ei apăru un eunuc cu pielea mai întunecată decât umbrele din preajmă. Baraka rosti ceva, fără ca Aisha să poată auzi ce anume, apoi băgă mâna în tunica lui de mătase. Între cei doi avu loc un schimb de obiecte, apoi eunucul dispăru, închizând uşa. Prinţul se întoarse şi aruncă o privire în grădină. Uitându-se la el prin frunzişul des, Aisha avu impresia că pare nervos, dar sfidător. Trecură aşa mai multe secunde, până când uşa se deschise din nou. De această dată, eunucul era însoţit de o fată. Aisha o recunoscu: era una dintre sclavele din harem, o fată slăbuţă, de circa nouăsprezece ani, care fusese capturată după un raid asupra unui sat de creştini. Fata avea pielea albă, părul blond-deschis şi o expresie de supunere pe chip. După ce uşa bucătăriei se închise, Baraka îi făcu un gest imperios şi fata începu să meargă înaintea lui, îndepărtându-se de grădină.

  Cu inima bătându-i tare în piept, Aisha îi urmări pe cei doi de la distanţă, până când aceştia ajunseră la magazia de fructe din spatele grădinii. Baraka deschise uşa, însă fata opuse rezistenţă. Atunci el o luă de braţ şi o împinse înăuntru, închizând uşa în urma lor. Atrasă de un impuls bolnăvicios, Aisha se furişă spre magazie. Trebuia să vadă ce se petrece înăuntru, deşi acum era speriată. Pereţii magaziei erau străpunşi de deschizături mici, pătrăţoase. Acestea erau prea înalte pentru ca Aisha să poată privi direct prin ele, dar, strecurându-se în spatele clădirii, ea găsi o ladă de lemn. Aşeză lada cu fundul în sus, se urcă pe ea şi se zgâi înăuntru. Spaţiul interior era plin de pânze de păianjen şi umbrit. Auzi vocea lui Baraka. Ridicându-se pe vârfuri şi aţintindu-şi privirea în direcţia sunetelor, Aisha desluşi silueta soţului ei. Fata stătea în faţa lui.

  Îi auzi iarăşi vocea.

  ― Fă-o.

  Se auzi un oftat uşor şi Aisha îşi dădu seama că fata plângea.

  ― Fă-o! repetă Baraka cu voce autoritară. Altfel vei fi pedepsită.

  Vocea lui tremura, poate din pricina nervozităţii sau a excitării.

  Cu mişcări încete, fata îngenunche în faţa lui. Umerii îi tresăreau spasmodic, ca şi cum încerca să-şi stăpânească lacrimile. Baraka îşi puse palmele pe un raft din spatele lui, în vreme ce fata întinse mâna şi îi ridică tunica. Umerii şi capul ei blocau vederea Aishei, dar era clar ce urma să facă sclava, când ea se apropie mai mult de Baraka. Acesta închise ochii şi pe chip îi apăru o expresie de încordare.

  Aisha simţi că îi cedează picioarele. Pe jumătate sări, pe jumătate se împiedică în momentul când păşi de pe ladă pe pietrele calde. Cu tot corpul tremurând de dezgust şi de furie, se întoarse şi o luă la fugă.

  ***

Citadela, Cairo

26 mai 1276

Sângele se scurgea gros din botul leului în vreme ce bestia sălta încoace şi încolo, legată de stâlp, cu picioarele încrucişate peste bârnă şi cu capul bălăngănind. Atrase de rana sângerândă, muştele bâzâiau ca un nor agitat. Servitorii le alungau cât puteau de des, dar insectele continuau să revină în cercuri leneşe, la fel de multe.

  Kalawun se relaxa în şa, ţinând hăţurile cu o singură mână. Simţea muşchii calului încordându-se în vreme ce animalul urca încet cărarea plină de praf către Citadelă. În spatele lui venea o companie de curteni, inclusiv fiii lui, Ali şi Khalil, iar în urma lor veneau valeţii şi servitorii care cărau leul.

  ― Ai fost tăcut de când am plecat de pe câmpie, rosti Kalawun, aruncându-i o privire lui Baraka. Prinţul călărea alături de el pe o şa de culoarea antracitului. S-a întâmplat ceva?

  ― Nu, murmură Baraka, privind drept înainte.

  ― A fost o vânătoare bună.

  Prinţul îşi miji ochii.

  ― Nu, n-a fost. Ai fost primul acolo. Prada era a ta. În loc de asta, m-ai lăsat pe mine să o iau. N-am nevoie de ajutorul tău. Mă descurc şi singur.

  Kalawun tăcu câteva clipe.

  ― Îmi pare rău, prinţe. Ai dreptate, bineînţeles.

  Cei doi se cufundară în tăcere, tăcere punctată de conversaţiile curtenilor din spate. Un hohot de râs izbucni dinspre Ali când fratele lui mai mic, Khalil, îi zise ceva amuzant. Zâmbetul lui Kalawun se estompă. Gata cu mica plăcere pe care o găsise în vânătoare. În încercarea de a-l mulţumi pe Baraka, reuşise doar să-l înfurie şi mai tare. Lucrurile nu mergeau aşa cum intenţionase el.

  În ultimele două luni fusese ocupat cu organizarea plănuitei campanii anatoliene, mai ales că Baybars lipsise câteva săptămâni din cauză că plecase la Karak, o fortăreaţă din deşertul Sinai de unde se primiseră informaţii că garnizoana mamelucă se revoltase. Sultanul se întorsese cu câteva zile în urmă, cu caii ofiţerilor din regimentul Bahri de gardă trăgând în urma lor leşurile mutilate ale capilor nemulţumiţilor. Ceilalţi răsculaţi fuseseră exilaţi din regat şi în locul lor fusese instalată o nouă companie de soldaţi. Baybars era turbat de furie. Singura veste bună după mai bine de o lună era victoria repurtată de Ishandiyar la al-Bira. Baybars decretase o seară de ospăţ şi un turneu de polo ca modalitate de celebrare a victoriei împotriva ilhanului şi a mongolilor lui. Ascultându-l pe Ishandiyar vorbind despre aventura lui siriană, Kalawun se întrebase cum se descurcă Nasir cu vânătoarea lui de la asasini. Se obişnuise cu prezenţa ofiţerului şi îi lipsea compania acestuia.

  Cum Aisha îi dezvăluise că era posibil ca Baraka să se fi întâlnit cu Khadir şi Mahmud, Kalawun se simţea sfâşiat între preocuparea lui legată de propria fată, care părea să devină tot mai retrasă şi mai puţin prezentă, şi incapacitatea de a întreprinde ceva pentru a îndrepta situaţia. Vânătoarea din acea dimineaţă însemnase prima oportunitate reală de a discuta cu prinţul, dar Baraka se dovedise îmbufnat şi morocănos, iar toate eforturile lui Kalawun de a-l scoate din această stare se dovediseră inutile.

  În faţa lor, un şarpe mare şi negru ieşi din tufişuri. Trupul lui gros licărea în vreme ce se furişa de-a latul cărării, generând un model sinuos în praf. Calul lui Kalawun fornăi neliniştit. Kalawun încetini animalul cu o strânsoare a genunchilor, aşteptând până ce şarpele se făcu nevăzut.

  ― Ai mai văzut-o pe Aisha în ultima vreme? îl întrebă el pe Baraka, ca din întâmplare, în vreme ce îşi continuară urcuşul.

  Ajunseseră la drumul principal spre Citadelă. Kalawun observă că acesta era plin de urme de copite şi de roţi de căruţe.

  Baraka îi aruncă o privire.

  ― Nu vreau să vorbesc despre ea.

  ― Fata mea nu te mulţumeşte, Baraka?

  Prinţul mormăi ceva ininteligibil.

  ― Cu toţii avem datorii faţă de soţii, continuă Kalawun cu blândeţe. Faţă de posturile noastre. Când vei ajunge sultan, vei avea nevoie de un moştenitor. Ştiu că pe mama ta o preocupă acest lucru. Vrei să discuţi despre ceva anume?

  ― Am spus că nu.

  ― Foarte bine. Vreau doar să ştii că sunt aici. Mi-ar plăcea să cred că vei veni la mine dacă ai vreo problemă. Deşi, evident, ai prietenii tăi, precum şi pe tatăl tău, şi pe Khadir.

  Baraka ridică brusc capul. În privirea lui apăru o scânteie de suspiciune.

  ― Khadir? Este însoţitorul tatălui meu. De ce crezi că aş vorbi cu el?

  ― Ştiu că ţine la tine, răspunse cu prudenţă Kalawun.

  Baraka continuă să îl privească fix, după care îşi întoarse atenţia spre drum. Pe chip i se citea tulburarea. În faţă se înălţau zidurile Citadelei, albe pe fondul turcoaz al cerului. Copiii care se jucau pe margine o luară la fugă pe lângă procesiunea de demnitari, ţipând. Baraka îi ignoră, dar Kalawun băgă mâna în punga de la centură şi scoase un pumn de monede de argint, pe care le azvârli copiilor. Aceştia se aruncară asupra lor cu strigăte de bucurie.

  ― De ce ai făcut asta? îl întrebă Baraka, ţâfnos, după ce-i lăsară pe ţânci în urmă.

  ― Sunt săraci, iar eu sunt bogat. De ce nu procedezi la fel cu supuşii tăi?

  ― Nu sunt supuşii mei.

  ― Într-o zi vor fi. E posibil ca acei copii să fi ajuns deja adulţi când te vei urca pe tron. N-ar fi bine ca ei să-şi amintească de bunăvoinţa şi mila ta?

  ― Tata nu aruncă monede ţăranilor, şi cu toate astea îl admiră şi se tem de el. Oamenii respectă forţa, nu mila.

  ― Tu nu eşti tatăl tău, Baraka.

  ― Nu, rosti prinţul cu voce joasă. Nu sunt.

  ― În plus, continuă Kalawun, nevrând să întrerupă discuţia, sultanul Baybars îşi ajută oamenii în alte moduri. Le construieşte şcoli şi spitale, locuri măreţe de rugăciune, bazine pentru apă…

  Se opri când auzi ţipete. După ce trecură de un cot al drumului, în faţa lor apăru al-Mudarraj, poarta Citadelei. Imensul grilaj era ridicat, lăsând să treacă pe sub el o caravană de căruţe, cai şi oameni. Când Kalawun şi Baraka se apropiară, îşi dădură seama că acea caravană se oprise la mijlocul drumului, pe jumătate blocată încă în afara porţilor. Strigătele se auzeau mai tare, însoţite de plânsete de copii. Kalawun se încruntă din sprâncene când zări şiruri de femei şi fete tinere printre căruţe. Oamenii erau într-o stare deplorabilă, cu feţele supte de epuizare şi de şoc. Nefericiţii erau păziţi de soldaţi mameluci călare şi pe jos. Ţipetele proveneau de undeva din interiorul Citadelei.

  ― Ce e, tată?

  Kalawun întoarse privirea şi îi văzu pe Ali şi pe Khalil întinzându-şi gâturile ca să vadă mai bine. Îşi ridică palma, cerându-le copiilor săi să se întoarcă la restul grupului.

  ― Aşteaptă aici, prinţe, îi spuse el lui Baraka.

  Mamelucii care păzeau femeile şi copiii se dădură la o parte când Kalawun trecu printre ei. Intrând în curtea imensă, Kalawun îl văzu pe Baybars. Sultanul stătea ameninţător deasupra unui soldat mameluc îmbrăcat cu haine de culoarea jadului, care ţinea un coif sub braţ. Pe chipul lui Baybars se citea uşor furia. Se răsuci pe călcâie când îl zări pe Kalawun şi se repezi spre el, lăsându-l în urmă pe soldatul uluit, pe care Kalawun îl recunoscu a fi un comandant pe nume Usamah.

  ― Ai habar de povestea asta? tună Baybars.

  Kalawun îşi petrecu un picior peste oblâncul şeii şi sări de pe cal.

  ― Ce poveste, mărite sultan?

  Baybars se plimba ca un leu furios în cuşcă, plin de mânie şi de suspiciune.

  Kalawun se uită la Usamah, care înaintă cu prudenţă când Baybars nu răspunse.

  ― Amir Kalawun, ne-am întors din Palestina, după atacul nostru din Kabul, ca să aducem prizonierii luaţi în cursul raidului.

  ― Un atac? întrebă Kalawun. Executat la ordinele cui?

  Baybars se întoarse spre Usamah.

  ― Dacă mai spui o singură dată că ordinul a venit de la mine, amir, te tai pe loc.

  Usamah pălise, dar continuă să vorbească.

  ― Se pare că ordinul primit de noi nu a venit de la stăpânul Baybars, îi explică el lui Kalawun. Purta însă sigiliul lui.

  Omul băgă mâna în haină şi scoase un pergament.

  Kalawun îl cercetă.

  ― Are dreptate, zise el, uitându-se spre Baybars.

  ― Eu nu am dat un asemenea ordin, Kalawun, replică Baybars pe un ton de oţel.

  Kalawun aruncă o privire spre prizonierii înspăimântaţi. Se îndoia că vreunul dintre ei înţelegea ceva din ce vorbeau ei. Probabil că, din câte îşi închipuiau, Baybars şi Usamah se certau asupra celui mai bun mod de a-i ucide.

  ― Atunci se pare că altcineva v-a folosit numele ca să îşi îndeplinească un scop propriu, stăpâne.

  ― Eu am fost.

  Kalawun, Baybars şi Usamah se răsuciră instantaneu pe călcâie.

  Baraka îşi făcuse apariţia în curte. Se dăduse jos de pe cal.

  ― Ce ai spus? şopti Baybars.

  Baraka încercă să vorbească din nou, dar îl trădă vocea. Îşi drese glasul, apoi se îndreptă de spate şi îşi privi părintele în ochi.

  ― Am vrut să te ajut, tată. Am primit informaţii despre spionii din acel sat şi ştiam că tu eşti prea ocupat cu organizarea campaniei ca să te ocupi de ei, aşa că am acţionat din proprie iniţiativă. Am trimis ordinul în numele tău.

  Usamah părea o stană de piatră. Chipul lui Kalawun era imobil, deşi părea căzut pe gânduri. Baybars se îndepărtă de fiul lui.

  ― Credeam că vei fi mulţumit, continuă Baraka, apropiindu-se cu un pas de sultan. Am vrut să te ajut. Vocea îi devenea tot mai slabă şi mai rugătoare. Am făcut-o pentru tine, tată.

  Baybars se repezi la el. Din pricina furiei, agăţă materialul propriei tunici cu pumnul pe care îl ridică spre Baraka. Îl plesni cu brutalitate pe tânăr peste faţă cu dosul pumnului. Prinzându-l bine cu cealaltă mână, îl lovi din nou. Baraka ţipă de durere, încercând să se apere de lovituri şi zbătându-se să scape de strânsoarea tatălui său. Din nas începu să-i curgă sânge atunci când un al treilea pumn îl lovi deasupra ochiului şi unul din inelele dure de pe degetele sultanului rupse pielea sensibilă de deasupra arcadei.

  ― Stăpâne!

  Kalawun reuşi să prindă braţul lui Baybars exact atunci când sultanul se pregătea să lovească din nou.

  ― Dă-mi drumul! şuieră Baybars în faţa lui Kalawun, cu ochii lui albaştri arzând de furie.

  ― Nu cred că a fost în întregime vina fiului vostru, rosti repede Kalawun.

  Baraka atârna ca o cârpă în strânsoarea sultanului.

  ― Cred că a fost ademenit în povestea asta, spuse Kalawun, continuând să-l ţină pe Baybars de braţ. Se uită la Baraka, a cărui faţă se umpluse de sânge. Nu-i aşa?

  Prinţul gemu şi închise ochii.

  ― Răspunde, nemernicule, lătră Baybars, sau jur pe Allah că te termin!

  ― Stăpâne!

O formă cenuşie apăru printr-una din uşile care duceau în palat. Era Khadir. Bătrânul căzu la picioarele lui Baybars, privind scârbit la tabloul uman din curte.

  ― E fiul tău, stăpâne! exclamă ghicitorul. Moştenitorul tău!

  ― Nu te băga, îl avertiză Baybars.

  Kalawun urmări cum privirea lui Baraka se îndreaptă, rugătoare, către Khadir. Privirea aceea îi dezvălui totul.

  ― Tu ai fost, nu-i aşa?

  Ignorându-l pe Kalawun, Khadir întinse degetele şi mângâie cizma lui Baybars cu o mână scheletică, plină de pete de vârstă.

  ― Dă drumul fiului tău, stăpâne, imploră el. Ce a putut face ca să te nemulţumească atât de tare?

  Baybars nu asculta.

  ― Ce ai spus, Kalawun? întrebă el pe un ton ameninţător.

  ― Tu ai plănuit asta, nu-i aşa, Khadir? rosti Kalawun, uitându-se în jos la ghicitorul ghemuit. Şi l-ai pus pe Baraka să te ajute.

  Khadir şuieră ameninţător înspre el.

  Baybars îl trase pe Baraka cu faţa spre el.

  ― E adevărat?

  Baraka mormăi ceva de neînţeles.

  ― Este?

― Da! gemu prinţul. N-a fost vina mea! începu să ţipe, cu o voce ciudat de spartă în tăcerea care se lăsase peste întreaga suflare din curte. Khadir a fost, tată! Khadir şi Mahmud! Ei m-au obligat să o fac! M-au obligat!

  Baybars îi dădu iute drumul fiului său din strânsoare, ca şi cum şi-ar fi dat seama că a pus mâna pe ceva dezgustător. Baraka se prăbuşi plângând la pământ, lăsând sângele să cadă pe jos. Îşi ridică privirea spre tatăl lui, apoi se uită la soldaţii mameluci care priveau încremeniţi. Se ridică anevoie în picioare şi fugi.

  Se auzi un zgomot de oţel frecat pe piele când Baybars scoase unul din iataganele sale de la centură. Khadir începu să ţipe şi se aruncă la picioarele sultanului când Baybars îndreptă arma spre el.

  ― Nu lovi mesagerul lui Allah!

  Ţipătul lui opri mâna lui Baybars.

  ― Dacă mă ucizi, stăpâne, te omori şi pe tine, icni Khadir. Soarta ta şi a mea sunt legate.

  Sultanul rămase locului, gâfâind, apoi îl lovi cu piciorul pe ghicitor.

  ― Dispari din ochii mei. Mă ocup eu de tine mai târziu. În vreme ce Khadir se făcea covrig în nisip, sultanul porunci înspre cei doi soldaţi Bahri cel mai apropiaţi de el: Aduceţi-l pe amir Mahmud. Se întoarse către oamenii care aşteptau la căruţe. Mai vrea cineva să mă trădeze? Vocea i se auzea ca un tunet. Ei bine?

  Soldaţii se eschivară cum putură din faţa furiei lui.

  Brusc, Baybars cedă nervos, şi arma îi căzu în lateral.

  ― S-au unit toţi împotriva mea, Kalawun. Toţi.

  ― Nu, stăpâne, rosti Kalawun, apropiindu-se de el. Sunt doar câteva mere stricate care fac rău livezii.

  Baybars îl privi.

  ― Ce să fac? Tratatul a fost încălcat. Francii vor cere răzbunare pentru această acţiune împotriva lor. Îşi ridică privirea spre cer. Toate planurile mele legate de Anatolia vor fi distruse dacă voi fi forţat să mă ocup de ei. E posibil să nu mai am o altă ocazie. Ilhanul Abaga se va năpusti asupra mea. Trebuie să fiu pregătit, Kalawun. Trebuie!

  ― Şi vei fi, rosti Kalawun cu calm. Nu e totul pierdut. Trimite-le creştinilor scuze. Trimite mesajul azi, împreună cu o explicaţie despre cele petrecute. Spune-le că ai fost trădat, dar i-ai tratat pe trădători cu asprime. Trimite-le compensaţii. Un dinar pentru fiecare cetăţean omorât în Kabul. Eliberează douăzeci de creştini din temniţe şi trimite-i înapoi în Acra, împreună cu femeile şi copiii de aici. Kalawun făcu semn înspre prizonieri. Poate că reuşim să dregem situaţia înainte de a se înrăutăţi.

  După câteva clipe, Baybars încuviinţă.

  ― Asigură-te că se va face aşa, rosti el, cu buzele strânse.

  În vreme ce Kalawun pornea spre căruţe, ordonând oamenilor să aducă apă şi fructe prizonierilor, Khadir se ghemui mai mult şi îl urmări cu o privire încărcată de ură mocnită în ochii lui albiţi de cataractă.

  ***

Baraka parcurse în fugă coridoarele palatului, lăsând o dâră de sânge în urma lui. Îşi simţea faţa ciudat de amorţită, deşi unele înţepături ale pielii îl avertizau că avea să urmeze şi durerea. În scurt timp, totul avea să fie un dezastru. La început intenţionase să se ducă la mama lui, dar se răzgândise brusc la gândul că gărzile haremului aveau să-l vadă aşa. Plângând de umilinţă, cotise pe coridorul care ducea spre camerele lui. În minte îi rămăseseră imagini cu soldaţii, cu Kalawun şi cu tatăl lui uitându-se fix la el, bătut măr şi încovrigat.

  Ajunsese în zona camerelor sale şi tocmai întindea mâna spre uşă când lângă el apăru o siluetă îmbrăcată cu văl şi rochie neagră. Baraka se opri locului când Aisha îşi ridică vălul de pe chip. Fata i se adresă cu o voce de gheaţă: ― Te-am văzut.

  Baraka abia dacă îi auzi vorbele.

  ― Tu i-ai spus tatălui tău că m-ai văzut atunci în turnul dărâmat, nu? Vocea lui tremura, părând înfundată din pricina gurii şi a nasului umflate. De-asta m-a tot întrebat. Aşa a aflat despre Khadir.

  ― Da, te-am văzut! ţipă Aisha, făcându-l pe Baraka să tresară. Te-am văzut cu sclava aia! Noaptea trecută!

  Baraka se uită oripilat la ea, apoi puse mâna pe uşă, căutând clanţa.

  Aisha se repezi la el, cu degetele transformate în gheare.

  ― O să le spun tuturor! O să le spun cum nici măcar nu eşti în stare să te culci cu soţia ta! Cum ai nevoie să furi una dintre sclavele tatălui tău ca să o faci! Îl plesni peste faţă. Ai lăsat-o pe maică-ta să creadă că nu sunt suficient de bună pentru tine! Baraka ţipă de durere când ea îl prinse de buza umflată cu unghiile. Tu eşti cel care nu eşti bun! Tu!

  Baraka reuşi să o împingă, apoi deschise uşa şi o trânti în urma lui. O auzea pe Aisha de cealaltă parte, ocărându-l. Se prăbuşi pe podea.

  17

Cartierul pisan, Acra

26 mai 1276

În tavernă, aerul era încins şi umed. Muştele dădeau neobosite târcoale meselor lipicioase în jurul cărora muncitorii se adăposteau de arşiţa miezului zilei. Doi dintre ei se ridicară să plece. Când deschiseră uşa, aerul fierbinte de afară năvăli înăuntru, determinându-l pe Will să se lase pe spate. În fiecare an, Will uita cât de neplăcute puteau deveni verile în Acra. Iar amintirea permanentă a acestui fapt nu-i producea deloc plăcere. Îl dezgustau miasma dejecţiilor umane şi animale care plutea în aerul stătut al miezului zilei, felul în care cea mai diafană ţesătură părea o pătură groasă de lână pe piele, dar şi izul oribil de sudoare, mâncare stricată şi animale din pieţele aglomerate.

  ― Uite, rosti Garin, punând o cană ciobită cu vin în faţa lui Will.

  Se aşeză, luând o gură din propria cană, strâmbându-se. Părul i se deschisese la culoare din pricina soarelui, iar pielea i se bronzase. Părea întruchiparea sănătăţii, cu excepţia cearcănelor de sub ochi. Will îl invidia pentru cămaşa lejeră de bumbac pe care o purta. Părea minunat de răcoroasă şi de subţire prin comparaţie cu cămaşa, tunica şi mantia pe care el era obligat să le îmbrace. Se întrebă dacă lui Garin îi lipsea faptul că nu era cavaler, apoi îşi îndreptă privirea în altă parte. Fostul lui prieten se uită la el. Vinul era acru.

  ― E bine, rosti Garin schiţând un zâmbet, iată că în sfârşit ne-am întâlnit.

  ― Îmi pare rău că nu ne-am putut vedea mai devreme.

  ― Presupun că eşti extrem de ocupat, acum că ai ajuns comandant.

  Will dădu din cap, neinteresat de vorbăria fără rost. Când îl văzuse prima dată pe Garin, în piaţă, o parte a lui se bucurase să revadă un vechi camarad. Se revăzuse cu ochii minţii refăcând legătura dintre ei, vorbind despre vremurile trecute şi despre bătrânii maeştri din Templul londonez. Acum însă, în vreme ce şedea vizavi de el în taverna puturoasă, Will îşi dădu seama că ei doi nu mai aveau nimic de împărţit cu excepţia reticenţelor legate de resentimentele demult înăbuşite.

  Situaţia fusese diferită atunci când Garin suferise întemniţat în celulele Templului, depinzând de Will pentru mici alinări ale suferinţei şi pentru veşti despre lumea de dincolo de zidurile temniţei. Will se simţise capabil să îl ierte pe Garin, pentru că, de fiecare dată când îl vedea, zărea dovada faptului că acesta plătea pentru trădarea lui. Acum însă, avându-l în faţa ochilor pe Garin bronzat, sănătos şi încrezător în sine, Will resimţea vechea mânie revenind. În minte i se înfiripă imaginea unei alte taverne, dintr-un alt timp. Atunci el fusese legat de un pat, bătut măr şi plin de vânătăi. Garin stătea deasupra lui, ţinându-i gura deschisă şi forţându-l să înghită un lichid gros şi greţos. Câteva clipe mai târziu, o altă amintire reveni la viaţă: o fată cu bucle aurii mişcându-se deasupra lui; o saltea murdară; şocul resimţit la auzul vocii lui Elwen.

  ― Deci, rosti Garin, întrerupând şirul amintirilor lui Will, ce mai face Elwen? Să înţeleg că e încă aici, cu tine?

  Will strânse din dinţi şi se uită drept în ochii lui Garin.

  ― E bine. Ce mai e prin Anglia? Ce face mama ta?

  Garin păru surprins la modul plăcut de întrebare.

  ― E un pic mai slăbită. Dar are limba la fel de ascuţită ca întotdeauna. Culese un pic de murdărie de pe cană. N-o văd atât de des pe cât ar trebui. Regele Edward mă ţine ocupat.

  ― Ce faci pentru el?

  Garin îşi ridică privirea auzind nota de interes din tonul lui Will.

  ― În cea mai mare parte îndeplinesc diverse comisioane. Trimit mesaje. Ridică din umeri. Nimic interesant. În fine, încă nu mi-ai spus nimic despre scrisoarea aia. Despre ce era vorba?

  ― Everard îşi făcea griji în legătură cu cererile de finanţare trimise de Edward. Speram să aflu părerea ta în această privinţă.

  Garin se aplecă în faţă.

  ― Bun. Despre asta voiam şi eu să vorbesc cu tine.

  Întinse o mană către Will. Spune tu primul.

  ― Fondurile astea. Everard trebuie să ştie sigur că sunt folosite la ceea ce regele susţine că le va folosi. A auzit că Edward plănuieşte un război contra Ţării Galilor şi ar putea folosi resursele Anima Templi pentru extinderea propriului său regat.

  Garin era surprins.

  ― Eşti bine informat. Foarte puţini oameni au habar de planurile astea.

  ― Avem aliaţi la Londra.

  Garin nu răspunse imediat. Când o făcu, vorbi rar, pe un ton măsurat.

  ― Ai dreptate.

  Will se îndreptă de spate şi pe chip îi apăru o expresie de triumf.

  ― Edward plănuieşte să înceapă o campanie militară în Ţara Galilor. Dar nu intenţionează să folosească banii Anima Templi pentru asta. Nu are nevoie. Dispune de o mulţime de alte resurse la care să apeleze. În parte de-asta am venit aici, ca să-i fac o vizită regelui Hugh.

  ― Şi atunci pentru ce vrea banii?

  ― Pentru o nouă misiune de pace la Abaga, ilhanul Persiei. Vrea să trimită emisari ca să reînnoade relaţia cu mongolii din garnizoana ilhanului din Anatolia şi să se asigure că alianţa încheiată cu ei acum patru ani este încă în vigoare. Edward crede că dacă fiecare parte este la fel de puternică, respectiv noi împreună cu mongolii faţă de mameluci, atunci nicio parte nu o va ataca pe cealaltă: un soi de remiză. El crede că ăsta e cel mai bun mod de a continua să asigure pacea semnată cu Baybars.

  ― Dar intenţionează să atace Ţara Galilor?

  ― I s-a forţat mâna. Llewelyn, prinţul teritoriului nordic Gwynedd, se dovedeşte de ceva vreme un spin în coasta englezilor. De mulţi ani oamenii lui atacă teritorii engleze, furând animale, răpind copii, violând femei, iar Llewelyn nu face nimic ca să-i oprească. Ba chiar i-a încurajat în mod activ. Edward s-a săturat. Trebuie să termine o dată pentru totdeauna cu barbarii ăştia.

  Will ascultă în tăcere. Garin vorbea ca un purtător de cuvânt al lui Edward. Tonul era sincer, dar în ochi nu i se citea nicio emoţie şi Will îşi dădea seama că vorbele lui erau doar simple vorbe. Asta îi ceruse regele să spună. Relaţia dintre acele cuvinte şi adevăr era cu totul altceva. Din anii petrecuţi în Ţara Sfântă, Will ştia bine că atunci când un conducător voia să invadeze un alt regat pentru putere sau teritorii noi, lansa o campanie de propagandă care să-i justifice acţiunile. Dacă naţiunea care urma să fie invadată era socotită ca reprezentând o ameninţare, prin propagandă populaţia devenea mai maleabilă faţă de decizia de atac. Totul făcea parte din vechiul mod de a purta războaie, un mod diplomatic la fel de necesar şi de banal precum armele prin care se ducea efectiv acel război.

  ― Cum rămâne cu întâlnirea dintre el şi papa Grigorie? întrebă Will. Everard a auzit că regele intenţionează să lanseze o cruciadă.

  De această dată, Garin nu lăsă să i se vadă nimic pe chip, chiar dacă fusese surprins.

  ― Bineînţeles, Edward trebuie să îl facă pe papă să creadă că e gata să ridice Crucea. Grigorie e prieten cu el şi un susţinător asiduu al unei noi cruciade. Sfântul părinte a fost extrem de nemulţumit pentru că Edward nu a participat la conciliul de la Lyon şi l-a chemat la ordine ca să-i explice motivele absenţei sale. Regele îl ţinea pur şi simplu în şah.

  Will nu era convins, dar văzând că nu poate obţine informaţii utile de la Garin, schimbă subiectul.

  ― Despre ce voiai să-mi vorbeşti? întrebă el, ştiind deja răspunsul.

  ― Edward vrea ca eu să fac apel personal la Everard în privinţa fondurilor cerute. Dacă va porni această misiune către ilhan, va avea nevoie de bani cât se poate de repede. Este evident că tu şi ceilalţi membri ai Frăţiei nu puteţi părăsi cu uşurinţă Templul pentru o asemenea misiune, iar regele a stabilit deja o relaţie cu Abaga. Garin ridică uşor din umeri. El spune că acesta e, la urma urmei, unul din motivele pentru care voi l-aţi numit: ca să ajute la menţinerea păcii.

  Totul părea extrem de rezonabil, însă Will nu putea să-şi alunge neîncrederea.

  ― O să discut cu Everard, dar nu-ţi pot promite că va fi de acord cu cererea lui Edward. Anima Templi are multe planuri. Nu le putem finanţa pe toate o dată. Primim donaţii limitate şi trebuie să fim atenţi cu aurul scos din cuferele Templului.

  ― Înţeleg, replică Garin, dând din cap. Dar aş aprecia dacă aş putea vorbi personal cu Everard sau măcar să primesc un răspuns cât se poate de repede. Nu mai pot rămâne prea mult pe aici. Ospitalitatea gazdei mele regale are limitele ei.

  ― Voi vorbi cu Everard diseară şi mă voi întâlni cu tine aici mâine la aceeaşi oră, indiferent de răspunsul pe care îl voi primi. Will se ridică în picioare, lăsându-şi vinul aproape neatins. Mă tem că trebuie să plec. Am nişte treburi de rezolvat.

  ― Pe mâine atunci.

  Garin îl urmări pe Will plecând. Câţiva muncitori ridicară privirile la trecerea cavalerului. În ochii lor se citea respectul. Pe vremuri, oamenii se uitaseră la fel şi la Garin. Acum el era doar un alt nimeni din mulţime. Întinse mâna după cana lui Will şi bău vinul acru, apoi ieşi în dogoarea albă a după-amiezii.

  Fu imediat înconjurat de zidurile prăfuite ale magazinelor, caselor şi bisericilor în vreme ce străbătea străduţele înguste către piaţă, trecând printre mulţimile de negustori, animale şi cărucioare. După ce străbătu piaţa, intră pe strada acoperită: un simplu pasaj cu deschideri arcuite pe întreaga lungime, unde negustorii îşi etalau mărfurile. Deschiderile conduceau spre magazine înghesuite, în care se vindea orice, de la porţelanuri la otrăvuri. Garin îşi ţinu mâna pe punga cu bani, aproape de pumnal, şi merse mai departe, trecând de câţiva bărbaţi care beau ceai aromat şi jucau şah, şi de o femeie care se înclină la trecerea lui, o simplă umbră în spatele unei draperii de mătase care ducea spre un interior afumat şi întunecos ce mirosea a păcat şi scorţişoară.

  Garin era fascinat de repeziciunea cu care necunoscutul îi devenise familiar. Intrase pe acea stradă acoperită pentru prima dată doar cu două săptămâni în urmă şi revenise acolo deja de cinci ori. Aceiaşi bărbaţi jucau şah, aceeaşi femeie îl saluta ceremonios. Acelaşi miros de portocale şi lămâi îl întâmpină când trecu de un vânzător de fructe ca să ajungă la magazinul unde arabul care stătea afară îl văzu şi îi zâmbi.

  Garin dădu din cap, fără să zâmbească.

  ― Qannob.

  Însă arabul dispăruse deja în magazin, ştiind ce voia Garin. Reapăru prin draperia de la intrare şi îi dădu un pacheţel de frunze de un verde-închis, legate cu viţă.

  ― Acum dormi bine? întrebă el, luând monedele întinse de Garin.

  ― Mai bine.

  ― Te văd iarăşi curând, replică arabul, în vreme ce Garin îi întorcea deja spatele.

  Când ajunse la palatul regal, Garin se duse drept în camera lui. Draperiile erau trase, pentru ca în încăpere să nu pătrundă arşiţa de afară, aşa încât înăuntru era răcoare. Le ceruse servitorilor să nu intre, astfel încât patul nu era făcut. Cearşafurile din mătase erau umede după încă o noapte cu somn agitat. Pernele zăceau aruncate pe podea în faţa unei mese joase pe care tronau o pereche de cleşti de fier şi o cădelniţă din lut, cu vasul interior înnegrit. Căni de piatră, acum goale, dar odinioară pline cu vin, zăceau împrăştiate sub pat.

  Garin închise uşa şi trase zăvorul. Îşi trase cizmele şi se duse în picioarele goale la masă, unde scoase pacheţelul din buzunar. Luă cleştele şi îl băgă în soba de încălzit, împrăştiind cenuşa albă de pe cărbunii stinşi de deasupra. Sub ei, apăru un licăr chihlimbariu. Cu atenţie, Garin prinse unul din tăciunii încă aprinşi în fălcile cleştelui. Puse tăciunele în vasul cădelniţei, se aşeză cu picioarele încrucişate pe pernele de pe jos şi desfăcu pacheţelul. Mirosul lipicios şi aspru îl umplu imediat de un fior de anticipaţie. Luă o cantitate mică de frunze şi muguri verde-deschis, amestecate cu seminţe de un maroniu-închis, şi frecă totul între degetul mare şi arătător, apoi îşi puse mâna deasupra cădelniţei, se aplecă în faţă şi lăsă amestecul să cadă înăuntru.

  Cultivată pentru tulpina ei, cânepa era folosită atât în Orient, cât şi în Occident pentru fabricarea de sfori, hârtie şi ţesături pentru haine. Frunzele, răşina şi florile erau însă utilizate în cu totul alte scopuri: ca medicamente, ca arome şi ca droguri. Cu mulţi ani în urmă, în vreme ce se afla la Paris, Garin petrecuse câteva luni în compania matroanei unui bordel din Cartierul Latin. Adela era vraci şi îi povestise de oameni care mâncau frunzele de cânepă şi care după aceea visau extraordinar de frumos şi aveau viziuni fabuloase, de faptul că planta făcea bărbaţii mai virili, de modul în care prin consumul ei şi cele mai agitate suflete erau calmate şi liniştite. Garin încercase planta pentru prima dată abia cu şaptesprezece zile în urmă, când se apucase să caute în piaţă o poţiune care să-l ajute să doarmă în cursul nopţilor fierbinţi. Atunci fusese îndrumat spre magazinul arabului. Sultanul Baybars le interzisese musulmanilor consumul plantei, deşi misticii sufişti continuau să o ingereze în cursul ceremoniilor lor religioase. Acum, oamenii care cultivau cânepă erau obligaţi să o vândă apusenilor şi altor necredincioşi.

  În prima zi, lui Garin i se dăduse să mănânce câteva bucăţi rotunde de amestec cafeniu, care miroseau delicios a miere, nuci şi a ceva necunoscut. Mâncase o parte din amestec şi aşteptase să fie cuprins de senzaţia mult aşteptată de somn. Văzând că nu se întâmplă nimic, le consumase, dezamăgit, pe toate. O oră mai târziu zăcea cu faţa în jos pe carpeta din camera lui, zguduit de accese incontrolabile de râs, atât de violente încât abia dacă mai putea respira. Zăcuse acolo, crezând că va muri. Timp de circa o jumătate de oră găsise totul extrem de amuzant, după care se prăbuşise într-un somn profund, cum nu mai cunoscuse înainte. Patru zile mai târziu, revenise la magazin. Îi spusese arabului că găsise bucăţile de amestec prea puternice şi ceruse o doză mai slabă, care să-i inducă doar starea de somn de care avea atâta nevoie. Atunci arabul îi vânduse cădelniţa şi amestecul de frunze şi flori uscate, şi îi spusese ce avea de făcut.

  Amestecul atinse tăciunele şi arse instantaneu. În aer se înălţă un fum albăstrui. Garin se aplecă peste masă, ca un preot la altar, şi aspiră fumul în gură, apoi în plămâni. Primele dăţi tuşise oribil, dar se obişnuise rapid şi învăţase cât de mult să inspire. Inhală adânc pe măsură ce camera se umplu cu aroma plantei. Vederea i se înceţoşă. Cu doar o fărâmă de amestec putea atinge acea stare de calm la care nu ar fi ajuns niciodată bând un urcior cu vin. Parcă era mângâiat de ceva. Încă puţin şi avea să adoarmă.

  În vreme ce ultimele resturi de amestec se transformau în cenuşă, Garin se lăsă pe perne, cu ochii pe jumătate închişi. Rămăsese fără qannob cu două zile în urmă şi fără plantă dormise prost. Întâlnirea cu Will îl secătuise de puteri. Atitudinea moralistă şi arogantă a cavalerului îl făcuse pe Garin să vrea să sară peste masă şi să-i dea un pumn în faţă. Făcuse un efort enorm ca să-şi păstreze zâmbetul plăcut şi amabil pe chip în vreme ce îndurase şirul de întrebări ca la un interogatoriu.

  Garin şi-l aminti pe Will ca băiatul cu mucii la nas din Templul Nou, plângând din pricină că tatăl lui îl învinuia pentru moartea surorii sale. Imaginea îi provocă o oarecare satisfacţie. Will fusese un spadasin bun, dar un sergent prost, încălcând regulile aproape zilnic şi totuşi reuşind să scape nepedepsit. Adesea, când Will făcea câte o boacănă, el, Garin, trebuia să îşi asume vina şi să suporte pedeapsa, iar situaţia se perpetuase şi atunci când reuşise să salveze Cartea Graalului, comoara lui Everard, iar pentru asta i se dăduseră patru ani de temniţă. Pe de altă parte, Will, care trădase Frăţia atunci când pusese la cale asasinarea lui Baybars, fusese iertat. Sentimentul de satisfacţie deveni treptat unul de autocompătimire. Acum Will avea un loc bine definit în cadrul Frăţiei secrete din care Garin ar fi trebuit să facă parte. În plus, era şi comandant. Indiferent ce făcea acest om, reuşea să iasă mereu în faţă. Însă pe Garin îl ardea cel mai tare faptul că, dincolo de aparenţe, Will nu era decât un om de rând, la câteva generaţii depărtare de barbarii care vânau pe dealuri, oricum ar fi fost el acum îmbrăcat ca să mascheze acest fapt. Poate că tatăl lui fusese templier, dar maică-sa nu fusese decât o ţărancă, iar bunică-său negustor de vin! Garin simţea că îl apucă pandaliile doar gândindu-se la asta. El era un de Lyon, ultimul dintr-o linie de nobili care mergea înapoi în timp până în vremurile glorioase ale împăratului Charlemagne. Tatăl şi fraţii lui muriseră luptând pentru regele Ludovic, iar unchiul lui făcuse parte din Frăţie. Iar acum el, Garin, era un nimeni. Nu, mai rău, era un soi de câinele tuturor, pe care Edward, Will, Everard şi toţi ceilalţi credeau că îl pot manevra după pofta lor.

  Cu toţii păreau să fi trecut cu vederea faptul că el era omul care stătea între Anima Templi şi gardianul lor: era cel care cunoştea secretele şi slăbiciunile ambelor tabere. Iar acest lucru însemna putere. Trebuia doar să îşi dea mai bine seama cum să folosească acest avantaj. Cel puţin Will părea să creadă ceea ce îi spusese el. Ce prost. Garin închise ochii. Mâna îi căzu inertă în poală.

  Îl trezi zgomotul făcut de cineva care bătea cu insistenţă în uşă. Se deşteptă tresărind, apoi se ridică înţepenit. Dădu zăvorul la o parte şi deschise uşa. Se trezi, uimit, cu regele Hugh uitându-se urât la el.

  ― Maiestatea Voastră, rosti Garin, aranjându-şi ţinuta şi mascându-şi surpriza.

  Hugh năvăli în încăpere, obligându-l pe Garin să se dea la o parte. Regele inspectă furios camera încă plină de fum.

  ― Am văzut porci care trăiesc mai decent, remarcă el, păşind peste cizmele lui Garin. Spune-mi, regele Edward te lasă să-i onorezi castelul în acest mod? Nu aşteptă răspunsul şi continuă: Trebuia să vii să mă vezi în această după-amiază, de Lyon. De ce ai nesocotit înţelegerea noastră?

  ― Îmi cer scuze, maiestate. Am adormit.

  ― Poate pentru că ai băut prea mult vin, mormăi Hugh, uitându-se dispreţuitor la urcioarele de piatră care se iţeau de sub pat. Adulmecă aerul. Presupun că ai ars tămâia aia ca să acoperi putoarea de aici. Servitorii o simt de pe hol.

  Adulmecă din nou.

  ― Pentru ce doreaţi să mă vedeţi, maiestate? întrebă repede Garin. Dacă îmi acordaţi câteva clipe ca să mă îmbrac, vă voi urma în sala tronului, care cu siguranţă este mai potrivită pentru a discuta chestiuni oficiale.

  ― Decid singur unde e mai potrivit să discut chestiuni oficiale, replică Hugh, întorcându-se spre Garin.

  Vom vorbi aici. Sunt nerăbdător şi nu mai pot aştepta. Ai spus că îţi termini celelalte treburi de aici şi te întorci repede în Anglia. Edward trebuie să intervină înainte ca de Anjou să cumpere drepturile la tronul meu de la stafidita aia de verişoară a mea, Marie. Altfel îmi pierd coroana!

  ― Celelalte treburi ale mele sunt aproape terminate, maiestate, răspunse Garin. Însă, înainte de a pleca, am nevoie de acordul vostru. Aţi semnat documentul?

  ― Nu, ripostă Hugh. Ti-am spus, Edward cere prea mult. Poate folosi pământurile mele din Cipru ca bază pentru o nouă cruciadă, dar nu îi voi plăti suma cerută. Doar pentru ca el să vorbească cu papa? Hugh clătină din cap. Este o insultă. De unde ştiu eu măcar că Edward va reuşi?

  ― Dacă el nu poate, maiestate, atunci nimeni nu poate. Dar eu cred că regele va reuşi să vă ajute în această chestiune.

  ― Nu, rosti iarăşi Hugh, clătinând din cap. Nu, e prea mult.

  Garin dădu din cap.

  ― Atunci voi pleca chiar azi.

  ― Cum adică? Nu vei vorbi cu Edward?

  ― Dimpotrivă, îi voi relata ce mi-aţi spus, dar, aşa cum v-am explicat, regele are şi el probleme. Ca să-şi aloce timp pentru a vă ajuta cu problemele dumneavoastră, trebuie recompensat corespunzător.

  Hugh se întoarse cu spatele. Întreg corpul îi era încordat.

  ― Aş plăti dacă aş şti că merge.

  Garin ridică din umeri.

  ― Există un risc. Dar ce altceva puteţi face, maiestate? Cât valorează tronul pentru dumneavoastră? Până unde sunteţi dispus să mergeţi ca să îl păziţi de duşmani?

  Hugh se uită la el cu o privire dură. O vreme nu răspunse. În cele din urmă, vorbi pe un ton scăzut, printre dinţi: ― Voi semna documentul. Moştenitorii mei, fiii mei, vor domni peste Outremer, nu cei ai lui de Anjou. Îi voi da lui Edward ce vrea.

  ― Atunci treaba mea aici aproape s-a terminat, rosti Garin, cu un zâmbet pierdut în fumul din încăpere.

  ***

Cartierul evreiesc

Acra, 26 mai 1276

Clopoţeii aurii care atârnau de un cârlig pe spatele uşii se agitară uşor când Will intră în librărie. Interiorul igrasios oferea o relaxare bine-venită faţă de arşiţa de afară. De la drumul pisan până în cartierul evreiesc era ceva de mers pe jos, aşa că sudoarea curgea din belşug pe spatele lui Will şi pe sub hainele lui groase.

  Auzind clopoţeii, un bărbat se ivi dinspre uşa aflată în spatele magazinului înghesuit, pe pereţii căruia se înşirau cărţi. Pe rafturi se vedeau volume de toate dimensiunile. Cărţile acopereau tejgheaua şi se ridicau în teancuri înalte, ca nişte turnuri în miniatură, de pe dalele podelei. Bărbatul era cu mult trecut de şaizeci de ani, scund şi dotat cu o claie de păr negru înspicat şi o barbă sârmoasă. Avea pielea maronie şi ridată. Privirea lui îl studie curioasă pe Will.

  ― Comandante William. Mă întrebam când vei reveni.

  ― Ce mai faci, Elias?

  Evreul chicoti şi dădu din mână.

  ― Amabilităţile sunt pentru tinerei, William, şi pentru cei care au timp de irosit. Ştiu pentru ce ai venit, înainte ca Will să poată răspunde, omul se duse la tejghea şi se aplecă. Se ridică strâmbându-se de durere, ţinându-se de spate, şi scoase la iveală o carte subţire, îmbrăcată în piele roşie. Uite!

  Will luă cartea. Părea veche, iar legăturile erau şubrede. Deschizând-o, descoperi că majoritatea paginilor erau umplute cu un scris latin estompat.

  ― A scris-o un călător din Roma cu mulţi ani în urmă, zise Elias, zgâindu-se peste umărul lui Will. Nu e cine ştie ce operă, ci mai degrabă un tratat banal despre obiceiurile sirienilor. Dar aici ai să găseşti ce ai tu nevoie. Întinse mana. Se poate?

  Will înapoie cartea, urmărindu-l pe Elias cum răsfoieşte paginile, cu sprâncenele împreunate din pricina efortului de a citi textul în lumina slabă.

  ― A, am ajuns. Asta ar trebui să te ajute.

  Pe pagina indicată de Elias se vedeau două coloane de text, câte una pe fiecare parte. Una era în latină, iar cealaltă într-o limbă ce semăna cu araba, dar nu era arabă. Will recunoscu scrisul. Era limba folosită în pergament.

  ― Asta e, zise el cu o notă de emoţie în voce.

  Elias dădu din cap.

  ― Everard a fost aproape de adevăr. Este siriană, deşi mai degrabă e în forma jacobită decât în cea nestoriană. Sunt asemănătoare şi se pot confunda uşor.

  ― Limba creştinilor sirieni, rosti Will, privindu-l pe Elias.

  ― Da, deşi derivă din aramaică, vechea limbă a poporului meu. Dialectul s-a împărţit în două când a intervenit schisma din interiorul Bisericii Creştine de Orient, ceea ce a dus la formarea a două secte, sub conducerile lui Nestorius din Persia şi a lui Jacob din Edessa.

  Will dădu din cap.

  ― De aici şi numele.

  ― Mi-a luat ceva vreme ca să dau peste cartea asta, dar, după cum vezi, autorul a tradus scrierea jacobită a unui simplu poem în latină. Elias se apropie şi întoarse pagina în locul lui Will. Tot el notează literele alfabetului jacobit şi literele corespunzătoare din latină, acolo unde e posibil. În limba siriană nu există numerale, aşa că în pergamentul tău numeralele apar ca litere, fiecare dintre ele având o valoare numerică proprie.

  Will îşi ridică privirea din pagini.

  ― Mulţumesc.

  Elias zâmbi.

  ― O, da, rosti el brusc, repezindu-se înapoi la tejghea şi scoţând o bucată de hârtie de sub un teanc de cărţi. Cred că vrei asta înapoi.

  Hârtia conţinea câteva rânduri de text de pe copia pergamentului pe care Will i-o dăduse lui Elias ca să verifice, după ce Everard ghicise în ce limbă fusese scris textul.

  ― De ce sunteţi aşa de emoţionaţi tu şi Everard? întrebă Elias, uitându-se la Will cum strecoară hârtia în interiorul cărţii ca să marcheze pagina cu pricina.

  Will ezită.

  Elias râse şi clătină din cap.

  ― Poate ar fi mai bine să nu întreb, nu? Astfel tu nu vei trăda nimic, iar eu mai mult ca sigur voi dormi mai bine la noapte. Zâmbi. Spune-i diavolului ăluia bătrân să mă viziteze cât de curând. Am o mulţime de cărţi noi de care sunt sigur că e interesat şi care pot ajuta cauza voastră. Făcu o pauză, apoi adăugă, cu sinceritate: Cauza noastră. William, spune-i că mi-a mai rămas o picătură de Gascony în pivniţă şi am nevoie de o companie bună ca s-o termin.

  Cavalerul schiţă un zâmbet.

  ― Aşa o să fac.

  ***

Templul, Acra

26 mai 1276

― Gata?

  Everard nu-şi ridică privirea, ci se încruntă şi îşi împinse ochelarii pe nas.

  ― Va fi gata dacă nu mă mai întrerupi. Repetă ce a spus de Lyon, murmură el, copiind un alt rând de text şi verificând poemul şi alfabetul, chinuindu-se să traducă totul în latină.

  ― Am făcut-o deja, rosti Will, nerăbdător.

  Se simţea incredibil de tensionat, incapabil să stea jos sau în picioare. Everard habar n-avea de unde provenea pergamentul şi Will nu era deloc sigur cum avea să explice conţinutul lui, odată descifrat, indiferent care ar fi fost acesta.

  ― Spune-mi încă o dată.

  Will îşi impuse să se stăpânească şi se aşeză pe marginea patului lui Everard. În câteva fraze, reluă ce spusese Garin.

  ― Şi tu nu-l crezi?

  ― Nu-l cred pe Edward. Nu sunt deloc sigur dacă Garin credea că spune adevărul sau minţea cu bună ştiinţă.

  Everard oftă din rărunchi.

  ― Atunci ne-am întors de unde am plecat. Îi aruncă o privire lui Will. În afara cazului că Garin spune adevărul şi bănuielile noastre nu au nicio bază reală.

  Will ridică din umeri.

  ― E posibil, bineînţeles, dar nu sunt deloc convins de asta.

  ― De ce i-ai spus lui de Lyon că îi vei da răspunsul aşa de repede? întrebă iritat preotul. Trebuie să mă gândesc serios la această chestiune înainte de a acţiona.

  Will nu-i mărturisi că voia să vadă treaba cu Garin terminată cât mai rapid.

  ― Ca să fiu sincer, am presupus că răspunsul e ştiut deja. Momentan nu ne putem permite să-i trimitem aceste fonduri lui Edward. E tot ce trebuie să spunem.

  ― Şi dacă el se răzbună şi se duce la papa Grigorie ca să îi dezvăluie secretele noastre? Ce se va întâmpla atunci?

  ― Nu poate face asta fără să se auto-incrimineze. E gardianul nostru. Poate fi la fel de bine acuzat de erezie ca şi noi.

  Everard dădu din cap.

  ― Edward ar putea susţine că s-a alăturat organizaţiei noastre doar ca să ne spioneze şi să ne afle secretele, tocmai ca să fie de ajutor în distrugerea noastră.

  Will expiră cu putere.

  ― Ei bine, atunci nu va vedea niciun ban. Nu poţi ceda în faţa lui, Everard. Se ridică în picioare. Dacă o faci, am putea sfârşi prin a-i finanţa toate războaiele în următorii zece ani.

  După o pauză, Everard încuviinţă.

  ― Ştiu că ai dreptate. Mi-aş dori să nu ne fi pus niciodată într-o asemenea postură. Spune-i lui de Lyon să îi transmită lui Edward că, din nefericire, nu îl putem ajuta acum, dar că vom reanaliza situaţia cu proxima ocazie. Se lăsă pe spatele scaunului, ridicând pergamentul plin de cerneală. Textul tău n-are sens, William.

  ― Cum? Will se duse la preot. Apucă pergamentul cu mare băgare de seamă, ca să nu-i provoace stricăciuni, şi cercetă textul în latină. Everard avea dreptate. Textul era doar un şir de litere şi cuvinte amestecate care păreau fără sens. Elias spunea că alfabetul sirian nu conţine numere. Poate că ai pus litere în locurile unde ar fi trebuit să se găsească numere.

  Everard clătină din cap.

  ― Chiar dacă aş fi făcut-o, restul cuvintelor ar fi trebuit să aibă sens. Eu nu văd niciun model, nici numeric, nici altfel. Recunosc că sunt locuri unde pergamentul este greu de descifrat şi unele cuvinte nu pot fi traduse exact în latină. Însă chiar şi aşa, ar trebui să avem măcar o idee. Singurul lucru care îmi trece prin minte e că mesajul este codificat.

  ― Ce fel de cod?

  ― Fără alte informaţii legate de pergament, cum ar fi de unde provine, nu am cum să ghicesc.

  Will se uită în ochii preotului.

  ― Bine, rosti el încet.

  Se aşeză şi începu să vorbească, povestindu-i lui Everard totul despre decizia Marelui Maestru de a-l trimite pe Angelo să-l interogheze pe Soranzo şi despre modul în care veneţianul îl asasinase pe negustorul genovez. Îi relată şi despre ultimele cuvinte rostite de Soranzo.

  ― Piatra Neagră? rosti brusc Everard.

  ― Asta a spus. Piatra Neagră va fi căderea, nu salvarea voastră.

  ― Zi mai departe, îl presă Everard. Spune-mi şi restul.

  Când termină de povestit despre Kaysan şi mercenarii şiiţi din Arabia, Will constată că preotul devenise sumbru. Everard nu spuse nimic, ci se mulţumi să revină la pergament, înşfăcând pana de scris. Pornind din nou din jumătatea lui inferioară, începu să scrie alte rânduri de text.

  ― Ce faci?

  ― Am mai văzut aşa ceva şi înainte. O dată sau de două ori. Un mesaj într-o limbă este scris folosind alfabetul altei limbi pentru deghizare. Oricine s-ar uita la mesaj ar crede că este în siriană, dar în realitate e în altă limbă.

  ― Care? întrebă Will, urmărindu-l pe Everard cum scrie.

  ― Dacă acest Kaysan e şiit, alegerea evidentă ar fi araba. Everard dădu din cap când termină primul rând, folosind alfabetul sirian din cartea lui Elias şi cunoştinţele proprii despre alfabetul arab ca să înlocuiască literele. Da, rosti el cu emoţie. Uite aici. Prietenul nostru şiit a folosit scrierea jacobită ca să codifice un mesaj în arabă. Pentru fiecare literă în arabă a folosit litera corespondentă în siriană. Tradus cuvânt cu cuvânt, n-are niciun sens, dar transcrie înapoi fiecare literă în arabă şi ai un mesaj.

  ― Pare destul de uşor, rosti Will, uitându-se cum începe să curgă textul arab de la dreapta la stânga pe latul paginii.

  Everard făcea ca totul să pară uşor.

  ― Nu, nu, replică preotul, părând mulţumit de sine în ciuda neliniştii interioare. Criptarea e inteligentă. Poţi sparge codul doar dacă ştii cine l-a trimis şi cine trebuie să-l primească, sau în ce limbă ar vorbi cei doi. Dacă scrisoarea ar cădea în mâinile altcuiva, de unde ar şti respectivul în ce limbă să transcrie literele pentru ca mesajul să capete sens? Oricum, era de presupus că trimiterea unor astfel de informaţii sensibile, după cum spui că le-a numit Marele nostru Maestru, prin intermediul unei companii de analfabeţi nu reprezintă cine ştie ce pericol. În definitiv, sunteţi o minoritate. Cei mai mulţi oameni din acest preceptoriu nu ştiu nici măcar să-şi scrie numele. Mă aştept ca Marele Maestru să nu fi crezut că va îndrăzni cineva să citească textul sau că va fi tentat să o facă. Mintea ta bănuitoare face toţi banii, William. Să nu permiţi nimănui să susţină contrariul. Everard reveni la scris. Şi-acum, din nou, unele litere din aceste alfabete nu se potrivesc exact, dar ar trebui să putem obţine un mesaj relevant.

  Will se duse la fereastră şi privi înspre curtea aglomerată, luminată de soare, încercând să-şi stăpânească nerăbdarea, în vreme ce Everard continuă să scrie, cu pana de scris scrijelind furioasă pergamentul. După un timp, zgomotul încetă.

  ― Doamne Dumnezeule.

  Will se întoarse.

  ― Ce este, Everard?

  Văzând că preotul nu răspunde, Will înşfăcă pergamentul şi începu să citească, traducând încet din arabă. Aşa cum spusese Everard, unele litere se pierduseră prin traducere, dar mesajul era acum descifrabil. Mintea lui umplu repede spaţiile lipsă.

A trecut atâta vreme de când n-am mai auzit despre tine, fratele meu. Începusem să mă tem că poate ai plecat din această lume. Sinaiul care ne desparte pare să se întindă până la capătul lumii, căci eşti aşa de aproape şi totuşi aşa de departe de mine, prins în capcana Babilonului lor. Vederea cuvintelor aduse mie mi-a stârnit mare bucurie în suflet şi a uşurat inima mea temătoare. Dar să nu mai vorbesc despre asta acum. Oamenii mei sunt neliniştiţi. Unii dintre ei nu sunt de acord cu acest plan, iar eu trebuie să trimit cavalerii care au adus mesajul înapoi cu toată viteza. Sunt oamenii mei şi mă vor urma, dar le cer multe; într-adevăr, fratele meu, ceri mult de la mine. Cu adevărat mă tem. Dar voi face asta, ca să poţi evada din închisoarea ta şi să te întorci la mine.

Anul viitor, în săptămâna de dinainte deprima zi Muharram, vom aştepta cavalerii apuseni la Ula. Spune-le să vină la moschee şi să rostească numele meu. Vom duce creştinii pe drumul interzis către Cetatea Sfântă. Îi vom ajuta să pătrundă în locul sfânt. Însă niciunul dintre noi nu va atinge Piatra. Nici măcar eu. Cavalerii apuseni trebuie să facă singuri asta.

Sper, frate, ca recompensa să fie aşa de mare precum spui, căci după ce vom săvârşi asta, toţi semenii noştri, fie ei dreptcredincioşi sau duşmani, ne vor afurisi pe vecie. Iar pentru noi nu va mai exista casă pe aceste pământuri. Mă rog doar ca Domnul să ne ierte, ştiind că în inimile noastre nu există niciun pic de loc de rău pentru Templul Lui şi că facem asta doar din dragoste.

Will se uită la Everard.

  ― Nu înţeleg nimic.

  ― Intenţionează să fure Piatra Neagră.

  Când Will nu răspunse, preotul oftă adânc.

  ― Este o bucată de piatră. Îşi desfăcu mâinile. Are cam treizeci de centimetri. Se spune că a fost adusă din rai de către îngerul Gabriel. Ai auzit de Ka’ba?

  ― Cripta sacră a musulmanilor de la Mecca?

  Everard încuviinţă.

  ― Ka’ba, cubul, este un templu, despre care musulmanii cred că a fost construit de Avraam cu ajutorul fiului său, Ismail. L-au ridicat cărămidă cu cărămidă şi l-au dedicat Domnului. Alţii cred că a fost un loc de rugăciune pentru triburile arabe de dinainte de naşterea Islamului. Unii susţin că atunci când Mahomed a venit ca să unească triburile sub un singur Dumnezeu, a distrus idolii pe care triburile îi aşezaseră în Ka’ba şi a dedicat templul lui Allah. Singurul obiect pe care profetul nu l-a distrus a fost Piatra Neagră, despre care se crede că e o relicvă de la Avraam. Se spune că Mahomed a sărutat-o şi a aşezat-o între zidurile Ka’ba, unde a fost ancorată cu o bandă de argint şi a ajuns să simbolizeze întregul şi unitatea Islamului. Profetul a decretat că pelerinajul la Mecca, Hajj-ul, este una din cele mai importante îndatoriri ale musulmanilor şi că în cursul acestei călătorii Piatra Neagră trebuie adulată. Acum, în fiecare an, şiiţii şi sunniţii se unesc şi străbat drumul lung până la Mecca, unde, mergând pe urmele profetului, înconjoară Ka’ba şi sărută Piatra. Unii spun că Piatra a fost odinioară albă ca zăpada, dar a devenit neagră din pricina păcatelor omenirii şi că în Ziua Judecăţii va depune mărturie înaintea lui Allah în favoarea credincioşilor care au sărutat-o. Everard îl fixă cu ochii lui injectaţi pe Will. Este cea mai importantă relicvă a musulmanilor. Necredincioşilor le este interzis fie şi măcar să se apropie de oraşul sfânt. A intra în Mecca şi a fura Piatra din locul ei sacru ar însemna insulta supremă.

  Will asculta cu încordare, devenind tot mai sumbru cu fiecare cuvânt rostit de preot.

  ― Ce vrei să spui?

  ― Spun că dacă treaba asta va fi înfăptuită de cavalerii apuseni, aşa cum se spune în mesaj, atunci fiecare musulman din lume se va ridica împotriva noastră. Ar însemna război la o dimensiune cum nu s-a mai văzut din vremea primei cruciade. Poate chiar mai mare.

  ― Dar cu siguranţă Kaysan nu poate accepta aşa ceva. E musulman.

  ― Aşa cum e, după tonul mesajului, şi acest frate căruia i se adresează. Dar o astfel de situaţie nu e fără precedent. S-a scris o poveste despre un grup de musulmani şiiţi din secta ismailiţilor care au făcut acelaşi lucru cu secole în urmă. Au jefuit Mecca şi au luat Piatra de acolo. Piatra a rămas în posesia lor, ca trofeu, timp de douăzeci de ani. După ce au înapoiat-o în cele din urmă, au început să câştige de pe urma pelerinilor care au revenit la Mecca. De atunci, şi alţi conducători musulmani au preluat controlul asupra oraşului, uneori prin forţă, pentru propriul lor interes. Everard se ridică şi se duse la o masă pe care se găseau un urcior şi o cupă. Îşi turnă o cantitate generoasă de vin. Chiar propriii noştri oameni au încercat ceva similar. Un cavaler francez, al cărui atac asupra unei caravane de musulmani care mergeau spre Mecca a declanşat bătălia de la Hattin, intenţiona să fure Piatra. S-a întâmplat înainte de înfiinţarea Anima Templi. Voia să întreprindă un raid în Arabia, cu intenţia de a distruge mormântul lui Mahomed de la Medina şi de a jefui Mecca, vrând în acelaşi timp să ardă Ka’ba până în temelii. Trei sute de creştini l-au urmat în această aventură, iar alături de ei au mers un număr similar de nelegiuiţi musulmani. Nu au reuşit să intre în niciun loc sfânt, dar au nimicit multe caravane, inclusiv una în cadrul căreia călătorea mătuşa lui Saladin. Pentru crimele lui abominabile, cavalerul a plătit cu viaţa. Everard luă o gură mare de vin. Însă se pare, continuă el încet, că lecţiile trecutului au fost uitate. Trebuie să mă gândesc la asta. La ce înseamnă. La ce se poate face. Trebuie să convocăm o adunare a Frăţiei.

  ― De ce ar fi implicat în poveste Marele Maestru de Beaujeu? întrebă Will, uitându-se la Everard cum ia loc, cu chipul exprimând teamă şi oboseală. Nu are sens. De ce ar vrea să pornească un asemenea război?

  ― Nu ştiu. Şi eu am multe întrebări. Cine e acest frate menţionat de Kaysan? Este rudă de sânge sau doar un membru al vreunui ordin? Mesajul nu pare să fie adresat Marelui Maestru, căci Kaysan şi fratele lui sunt separaţi clar de cavalerii apuseni. Atunci cum se face că de Beaujeu a trimis primul mesaj? Şi cum a aflat Soranzo de plan? Everard luă pergamentul şi îl citi din nou. Sinai, murmură el. Închis în Babilonul lor.

  Îşi ridică privirea spre Will. Cel puţin ştim unde se află acest frate al lui. Fortul Babilon este numele antic pentru Cairo, în vremea când acolo trăiau romanii.

  ― De ce Babilonul lor? întrebă Will.

  ― Sunniţii controlează Cairo. Kaysan este şiit, ceea ce înseamnă probabil că şi fratele lui este. Kaysan vorbeşte despre luna Muharram, un moment important al anului pentru şiiţi. Everard se încruntă, dus pe gânduri. Va trebui să fac nişte calcule lunare precise, dar cred că Muharram va cădea anul viitor în aprilie.

  ― Deci Marele Maestru lucrează împreună cu cineva din Cairo?

  Everard inspiră adânc.

  ― Nu putem fi siguri de nimic, căci dispunem de prea puţine informaţii. Însă putem fi siguri că orice şansă de pace între noi şi musulmani ar fi iremediabil distrusă dacă s-ar petrece un asemenea act abominabil. Armistiţiul s-ar rupe definitiv, iar orice prezenţă creştină în Ţara Sfântă ar dispărea. Acra ar fi arsă până la temelii, iar cu ea s-ar duce şi toate visurile noastre. Nu se poate întâmpla aşa ceva, William, rosti preotul, cu o voce care devenise de oţel. Pur şi simplu nu se poate.

  18

Citadela, Cairo

26 mai 1276

Chipul lui Mahmud rămase imobil în vreme ce era dus prin palat de patru războinici Bahri. Îşi simţea turbanul umed din pricina băii făcute şi uşor răsturnat acolo unde şi-l potrivise în grabă peste păr. Soldaţii refuzaseră să-i răspundă la întrebări sau să-i spună unde îl duc. În sufletul lui însă, Mahmud ştia. În sufletul lui, era îngrozit.

  Când ieşi în lumina neiertătoare a după-amiezii, Mahmud îl zări pe Baybars stând în centrul incintei de nord. Două iatagane îi atârnau pe şolduri, prinse de centura lui ornată în negru şi argintiu. Alături de el se găseau doi războinici Bahri şi cincisprezece guvernatori mameluci, cu toţii comandanţi de regimente. Ishandiyar era acolo, ca şi Yusuf şi Kalawun, precum şi câţiva tovarăşi de-ai lui Mahmud. Doar câţiva dintre ei se uitară la el, printre aceştia numărându-se şi Kalawun. Pe chipul lui Baybars se aşternuse o mască. Singurii care îi trădau emoţiile erau ochii lui albaştri. Intensitatea furiei care emana din acei ochi era copleşitoare, iar steaua albă de pe pupila ochiului stâng părea să concentreze toată acea furie într-un singur punct de o strălucire supraomenească.

  Privirea lui Mahmud fu atrasă de o bucată de granit care se ridica precum o piatră funerară din praf, lângă sultan. Ştia că, privită de aproape, stânca avea pete maronii de la gâturile care fuseseră retezate pe ea. Frica îl copleşi şi i se ridică până în gât, făcându-i întreg trupul să se contracte. Vru să vorbească, să-şi mascheze teama prin indignare şi nedumerire mimată. Preţ de câteva clipe, nu reuşi nimic. Apoi, când războinicii de lângă el dispărură, lăsându-l singur înaintea lui Baybars şi a grupului tăcut de guvernatori, Mahmud îşi redescoperi vocea.

  ― Stăpâne sultan?

  ― Nu-mi spune aşa, replică Baybars cu o voce şfichiuitoare. Eu nu sunt el.

  Mahmud ezită.

  ― Stăpâne?

  ― Nu pot fi el. Omul faţă de care ai jurat supunere în faţa Domnului. Pentru tine nu sunt stăpân sau sultan. Pentru tine sunt… ce? Un simplu neghiob? Un copil? Cineva pe care îl poţi păcăli, cineva fără curaj şi fără minte?

  ― Nu, mărite, eu…

  ― De ce m-ai trădat, Mahmud? Am auzit-o din gura fiului meu. Acum vreau să aud din gura ta. De ce ai trimis ordinul de a se ataca Kabulul în numele meu? De ce mi-ai corupt fiul?

  ― Nu înţeleg, repetă Mahmud, ezitând.

  Baybars făcu repede semn înspre doi Bahri.

  ― Aduceţi-l, tună el.

  Mahmud strigă atunci când războinicii îi prinseră braţele şi îl împinseră înspre piatră. Ţipă iarăşi când fu forţat să se aşeze în genunchi şi se trezi cu capul lipit de granitul rece.

  ― Nu sunt singurul dintre oamenii tăi care vrea să te vadă îndreptându-te mai întâi împotriva creştinilor! Au fost şi alţii care au vorbit împotriva ta, care în faţă ţi-au zâmbit şi au fost de acord cu planurile tale contra mongolilor, şi care în particular ţi-au pus judecata la îndoială.

  Guvernatorii se agitară neliniştiţi şi îşi plecară privirile când Baybars se uită fioros la ei.

  ― Dar eu nu mi-am ascuns niciodată gândurile faţă de tine! se grăbi Mahmud să continue. Ai ştiut mereu ce gândesc. Încercă să îşi ridice privirea spre Baybars. Unul dintre războinici continua să-i ţină palma lipită cu putere de cap, forţându-l să stea cu obrazul pe piatră. Cu siguranţă că aşa ceva merită un pic de îndurare, nu, stăpâne?

  ― Eu văd un şarpe, murmură Baybars. Un şarpe care s-a strecurat în casa mea, înfăşurându-şi inelele în jurul celor apropiaţi mie, al celor mai puţin vicleni ca el.

  ― N-a fost deloc aşa!

  Baybars continuă, ca şi cum Mahmud nici n-ar fi vorbit:

  ― Văd o creatură a cărei otravă mi-a infectat familia şi a cărei limbă perversă rosteşte minciuni. Îl văd pe trădătorul meu. Şi, la fel ca şi şarpele care eşti, Mahmud, din această zi te vei târî pe burtă.

  Baybars rosti o comandă către războinicul Bahri care ţinea capul lui Mahmud. Acesta dădu drumul capului şi îl prinse pe Mahmud de umeri, trăgându-i înapoi. Celălalt războinic îl luă de braţ şi forţă mâna lui Mahmud, cu palma în jos, să se lipească de stâncă.

  ― Doamne! Te implor! ţipă Mahmud când se ivi un al treilea Bahri.

  Soldatul îmbrăcat în haine aurii ţinea un topor.

  ― Aşteaptă, tună Baybars înspre războinicul care se apropia de piatră.

  Mahmud îl privi implorator pe sultan. Apoi îşi pierdu orice speranţă când Baybars luă arma şi îşi întoarse privirea lui albastră şi lipsită de milă spre el.

  ― Eu mă voi ocupa de asta.

  Mahmud urlă când Baybars ridică toporul şi îl coborî cu o mişcare furioasă de arc. Lama ascuţită pătrunse în încheietură, ajunse la carne şi os, apoi răsună cu un pocnet sec pe piatra de dedesubt. Mahmud urlă din nou, de această dată ieşit din minţi de durere. Se împinse în soldaţii care îl ţineau. Sângele îi împroşcă haina galbenă şi praful din jurul lui. Mâna retezată rămase pe piatră, palidă şi obscenă, ca un păianjen umflat.

  Însă chinul lui Mahmud era abia la început.

  Aproape că intră în delir când Baybars îi separă şi cealaltă mână de trup.

  ― Şi acum picioarele, rosti sultanul cu o expresie sumbră.

  încheieturile mâinilor lui pătate de sânge deveniseră albe din pricina forţei cu care strângea arma. Cei doi Bahri îl lăsară pe Mahmud să se prăbuşească pe sol şi îi puseră unui din picioare pe piatră, ţinând bine de gleznă. Baybars se uită la guvernatori. Cei mai mulţi priveau în altă parte, în pământ, la cer, oriunde, numai la amărâtul însângerat care se zvârcolea de durere şi care fusese un om şi un camarad de-ai lor, nu.

  ― Uitaţi-vă aici! Le porunci Baybars. De prea multă vreme oamenii mei conspiră în secret împotriva mea, împotriva domniei şi a deciziilor mele. Veţi vedea cu ochii voştri care e preţul unei asemenea trădări. Aşteptă ca toţi să se uite la el, apoi ridică toporul. Gâfâia şi sprâncenele i se umpluseră de broboane de sudoare. Revolta se va opri acum, sau jur pe Allah că veţi avea cu toţii aceeaşi soartă!

  Toporul căzu din nou.

  ***

Baraka şedea prăbuşit şi lipit de spatele uşii când auzi urletele. Veneau de departe, însă erau atât de sfâşietoare încât îl smulseră din starea de prostraţie. Se luptă să se ridice şi se duse la fereastră. Ţipetele păreau să vină de undeva din apropiere de incinta de nord. Se întrebă cine urla şi îl apucă tremuratul amintindu-şi de furia ucigaşă a tatălui său. Faţa îl durea, îşi simţea pielea întinsă peste ochi şi lipicioasă din pricina sângelui. Se uită în oglinda de pe masă şi îşi văzu imaginea distorsionată. Chipul din oglindă cu greu semăna cu al lui. Pumnii lui Baybars îi remodelaseră faţa. Nu mai eşti fiul lui.

  Baraka se duse orbeşte spre ligheanul cu apă aflat lângă oglindă, apoi se opri. Era ceva înălţător în a-şi lăsa rănile neîngrijite, ceva sfidător şi acuzator. Însă faţa continua să-l ardă de durere, iar asta îl incita. După ce ascultă câteva clipe la uşă, o deschise. Aisha nu se mai vedea nicăieri. Cuvintele ei îi răsunară iarăşi în minte. Îşi atinse cu blândeţe buza, acolo unde unghiile ei îi sfâşiaseră pielea. Chiar dacă zgârieturile îl usturau, simţi cum teama care i se încolăcise în pântece se transformă în mânie, precum ceara topită care se întăreşte într-un jet de aer rece. Cum îndrăznise ea să-l spioneze? Să-l ameninţe! Era nevasta lui! Ar fi trebuit să i se supună. În loc de asta, îl pârâse lui taică-său, spunându-i lui Kalawun că îl văzuse cu Mahmud şi Khadir în acea zi; căci de unde altundeva să fi ştiut Kalawun despre implicarea ghicitorului? Oricum, nu mai conta pentru el: îşi recunoscuse greşeala faţă de tatăl lui, aşa cum fusese planul, şi oricum ar fi fost bătut. Cele povestite de Aisha tatălui ei contau doar pentru Khadir şi pentru Mahmud. Însă îl înfuria faptul că ea îl trădase. Asta şi ameninţările ei legate de sclavă. Cât de mult ura faptul că Aisha îl urmărise în cel mai intim moment al lui. Cât de tare îl frigea acum ruşinea acelui secret, dezvăluit ca o rană deschisă.

  Luni întregi maică-sa îl implorase să se ducă la Aisha, să treacă cu vederea defectele fetei de dragul poziţiei lui. Îi spusese că are nevoie de un moştenitor. Însă el nu se putuse aduna suficient de bine ca să o facă. Aisha îl speria. Întotdeauna îl speriase. Noaptea căsătoriei lor pur şi simplu intensificase acea frică. Îl făcuse să se simtă ca un ratat. Însă după acel eveniment el rămăsese curios. Parfumat şi cu pielea netedă, trupul Aishei i se dezvăluise în acea unică noapte şi îi marcase de atunci gândurile, chiar dacă Aisha în întregul ei îl respinsese. Cunoştea câţiva dintre eunucii haremului din palat încă de când era copil, aşa că nu-i fusese deloc greu să-l mituiască pe unul dintre ei. Cu sclava el deţinuse controlul, puterea, iar impotenţa îi dispăruse odată cu groaza fetei. Acum însă, acel sentiment de control dispăruse. Aisha ştiuse ce face el. Şi dacă sultanul afla că el îi pângărise haremul? Prin comparaţie, vânătăile de acum ar fi semănat cu nişte sărutări tandre.

  Închizând uşa în urma lui, Baraka străbătu coridoarele de marmură, îndreptându-se spre nivelurile inferioare, unde aerul era cald de la bucătării, iar încăperile, cele mai multe dormitoare ale servitorilor şi cămări, deveneau mai strâmte şi mai întunecoase. Nimeni nu îl opri sau nu îl întrebă unde se duce. Nimeni nu îndrăznea. El era moştenitorul tronului Egiptului şi Siriei, mai presus de toţi ca statut şi rang. Baraka uitase de prea multe ori acest fapt, încovoiat sub vorbele dure şi disciplina strictă impuse de tatăl lui. De prea mult timp se lăsase frânt încetul cu încetul.

  În scurt timp, Baraka ajunse la o cămară plină cu pânze de păianjen, de lângă bucătării, unde îl găsi pe Khadir, în spatele câtorva saci cu porumb puşi unul peste altul. Bătrânul îşi făcuse culcuş într-un spaţiu îngust între saci şi perete. Erau acolo câteva pături soioase, mai multe pocale murdare, o găleată plină cu o materie scârboasă şi un şir de obiecte bizare aşezate de-a lungul unei bârne din lemn putrezit. O grămadă de papură uscată fusese transformată într-un soi de pat lângă o colecţie de mici cranii. Se vedeau acolo mai multe pietre netede şi rotunde găurite, câteva borcane cu substanţe colorate – roşu, maro, negru şi auriu – care păreau mirodenii, mai multe monede: ţechini, florini şi bizanţi, câteva pergamente mototolite şi pielea unui şarpe. Într-un colţ, o lampă de ulei fumega, oferind un licăr palid de lumină, mai mult umbră, iar peste tot puţea a sudoare şi a şobolani.

  Khadir şedea cu picioarele încrucişate peste pături. Roba sa cenuşie i se ridicase până la nivelul genunchilor, lăsând vederii picioarele descărnate, pline de pete roşii zemuinde, posibil de la muşcături de insecte sau cine ştie ce boală misterioasă. Bătrânul se legăna înainte şi înapoi, privind în gol cu ochii săi albiţi de cataractă. Părea mai degrabă un copil înspăimântat decât un fost asasin temut.

  ― Khadir, rosti Baraka, văzând că ghicitorul nu-i remarcase prezenţa.

  Îşi croi drum prin mormanul de saci. Deşi Baybars îi dăruise lui Khadir cu ani în urmă o proprietate luxoasă, bătrânul o folosea extrem de rar şi cel mai adesea era de găsit în cuibul lui călduţ de sub sala tronului.

  ― Khadir?

  Ghicitorul îşi întoarse ochii înspre Baraka. Continuă să se legene.

  Prinţul se ghemui în faţa lui. Se simţea ciudat de matur când îl vedea pe bătrân într-o asemenea stare.

  ― Ce e? Ai auzit urletele? murmură Khadir.

  Baraka se încruntă.

  ― Urlete? Pricepu despre ce vorbea câteva clipe mai târziu şi dădu din cap. Am auzit ceva mai devreme.

  ― Tatăl tău se răzbună personal. Mahmud s-a dus. A fost tăiat bucăţi ca un fruct şi aruncat în temniţă. Cred că până acum s-a scurs tot sângele din el în întunecimea de acolo.

  Baraka păli când vizualiză scena. Nu avea niciun sentiment pentru Mahmud, dar îl îngreţoşa gândul că şi el ar fi putut avea o astfel de soartă dacă n-ar fi intervenit Kalawun.

  ― E vina ta.

  ― Cum? Baraka se ridică văzând că bătrânul se uită drept spre el. Cum să fie vina mea?

  ― Khadir a fost, tată! Khadir şi Mahmud! Ei m-au obligat să o fac! M-au obligat!

Prinţul se strâmbă când auzi sinistra imitare a propriei sale voci.

  ― Oricum ştiau, ripostă el repede, fără să înfrunte însă privirea acuzatoare a ghicitorului. Aisha i-a spus totul tatălui ei.

  Khadir se încruntă. Se ridică într-o fracţiune de secundă în picioare.

  ― Şi cum a aflat ea? tună el, înfigând un deget osos sub bărbia lui Baraka. I-ai spus tu? Ei?

  Baraka respinse mâna lui Khadir.

  ― Nu, răspunse el cu tărie, surprinzându-l pe bătrân cu tonul lui sfidător. Ne-a văzut când plecam din turn în ziua în care ne-am întâlnit ca să discutăm planul nostru. Aşa a aflat Kalawun de implicarea ta. Dacă n-ar fi ştiut, aş fi păstrat tăcerea. Aş fi încasat eu totul. Însă aşa era inutil să neg. Kalawun ştia.

  Ghicitorul se îndepărtă.

  ― Kalawun, rosti el dispreţuitor. Cu ce viclenie îşi ţese pânza păianjenul ăla. L-am subestimat şi am subestimat forţa cu care îl ţine prizonier pe stăpânul nostru. Planul meu ar fi trebuit să funcţioneze! Se prăbuşi pe pături şi îşi duse picioarele la piept. Toate semnele erau potrivite, murmură el. Ar fi trebuit să funcţioneze. Acum nu am mai rămas cu nimic în afară de neîncrederea stăpânului nostru. Îşi duse mâinile jegoase la ochi. Îmi cer scuze, stăpâne. Servitorul tău îşi cere scuze.

  Dezgustat, Baraka prinse braţul lui Khadir şi îi trase mâna de pe faţă cu asemenea forţă, că bătrânul ţipă de durere.

  ― Khadir, uiţi că tatăl meu nu e singurul sultan. Sunt moştenitorul lui şi îi voi lua locul după moarte. Am multă autoritate sau voi avea în curând. Atunci locul tău va fi alături de mine, aşa cum ai spus şi înainte. Ochii mari ai lui Khadir se fixară pe chipul plin de vânătăi al tânărului. În curând, continuă Baraka, tatăl meu va fi uitat de furie. Nu trebuie decât să ne ferim din calea lui. Apoi lucrurile vor fi la fel ca înainte.

  Khadir întinse mâna şi atinse obrazul lui Baraka.

  ― Eşti rănit, prinţul meu.

  ― De-asta am venit la tine. Am nevoie de o poţiune.

  ― Voi avea nevoie de cârpe şi de apă caldă.

  ― Pun servitorii să-ţi aducă tot, rosti Baraka, în vreme ce Khadir se răsuci spre rafturile lui şi începu să caute printre borcanele înşirate acolo.

  Baraka îşi simţi gura uscată şi o arsură în capul pieptului. Vru să continue, dar cuvintele refuzară să-i iasă pe gură. Îşi linse buzele umflate, gustă sângele de pe ele şi încercă din nou.

  ― Am venit aici şi pentru că vreau să mai faci ceva.

  îl urmări pe Khadir cum pune borcanele pe podea.

  ― Ce anume, prinţul meu? mormăi, distrat, ghicitorul.

  ― Vreau să faci o otravă pentru Aisha.

  Khadir îşi întoarse privirea.

  ― Cum?

  Baraka continuă cu voce joasă, dar mai fermă. Nu fusese chiar aşa de rău să rostească acele vorbe. De fapt, fusese chiar uşor.

  ― Din vina ei Kalawun a aflat despre tine şi Mahmud. Nu vrei să plătească pentru asta?

  ― E soţia ta.

  ― Doar cu numele. Nu simt nimic pentru ea.

  ― Dar ce a făcut ea, Baraka, pentru a primi o asemenea pedeapsă? Cu siguranţă că nu vrei să moară doar din pricina necazurilor provocate mie sau lui Mahmud? Faptul că i-a povestit ce i-a povestit lui Kalawun nu te-a afectat pe tine. În plus, nu e ea cea care să merite ura noastră, ci nemernicul ăla băgăreţ de tată al ei. Khadir strânse din pumni. El e cel care ar trebui să moară!

  ― Şi nu crezi că va muri, sufleteşte cel puţin, dacă moare fata lui? Baraka clătină din cap. Nu e nevoie să-mi cunoşti motivele şi nici eu nu trebuie să ţi le spun. Am doar nevoie de ajutorul tău, de acel ajutor pe care un servitor credincios îl acordă de bunăvoie stăpânului său.

  Khadir se lăsă pe spate la auzul vorbelor lui Baraka, cu o expresie ciudată pe chipul lui zbârcit, aproape ca un zâmbet. După câteva clipe, îşi băgă mâna printre pături şi scoase păpuşa zdrenţuită pe care i-o arătase pe vremuri lui Baraka, păpuşa pe care Baybars i-o dăduse după cucerirea Antiohiei. O ţinu aproape de el, mângâindu-i chipul murdar.

  ― M-ai auzit? tună Baraka, cuprins de nerăbdare. Care e răspunsul tău?

  Khadir duse imediat un deget la buzele tânărului şi scoase un sâsâit care cerea tăcere. Baraka se trase înapoi, dar Khadir se îndepărtă şi se aşeză. Cu atenţie, ridică rochia ruptă a păpuşii, dezvelindu-i burta cenuşie şi umflată. Ca şi în cazul spatelui obiectului, în care pe vremuri Khadir băgase o inimă de animal, partea din faţă fusese tăiată şi cusută la loc. Păpuşa emana un miros oribil de carne putrezită şi mirodenii. Aşezând-o cu afecţiune pe un genunchi, Khadir apucă marginile cusăturii de mătase şi începu să le desfacă, deschizând burta păpuşii. Cu vârfurile degetelor căută ceva înăuntru. În gaura din corpul obiectului se ascundea o fiolă neagră din sticlă.

  ― Ce e? murmură Baraka, încruntându-se.

  Khadir scoase la lumină fiola. Privirea lui se fixă asupra lui Baraka.

  ― Cât de repede puiul devine leu, şopti el.

  ― Şi asta ce mai înseamnă? întrebă Baraka, bănuind o insultă.

  Khadir îi dădu fiola şi, la lumina slabă a lămpii, Baraka văzu că era plină cu lichid.

  ― Înseamnă că ai dreptate, rosti ghicitorul.

  ***

Se făcuse după-amiază târziu, cu puţin înainte de rugăciune, când unul dintre eunucii din bucătăria haremului veni în camera Aishei cu o tavă cu mâncare şi un urcior cu ceai negru, fierbinte. Fata se răsuci cu faţa spre perete în vreme ce eunucul intră şi puse tava pe podea. Bănuia că Fatima ordonase să i se aducă totul. Ceva mai devreme, se scuzase, plângându-se că nu se simţea bine. Fatima, a doua soţie a lui Baybars, ar fi vrut ca felcerii să o consulte pe Aisha, dar fata o convinsese că nu era vorba de ceva serios, voia doar să doarmă şi să fie lăsată în pace.

  După confruntarea cu Baraka, Aisha se tot gândise ce avea de făcut. O parte din ea ar fi vrut să se ducă la Nizam şi să-i povestească tot ce văzuse în seara aceea între Baraka şi sclavă, însă Nizam şi-ar fi protejat fiul. Aisha bănuia că ar fi fost cel mai bine să-i spună totul tatălui ei, dar o îngrozea gândul de a repeta în faţa unui bărbat ceea ce văzuse. Acum îşi dorea doar să uite totul. Cel puţin dacă Baraka se ducea la sclave, ea nu mai era obligată să împartă patul cu el. Îl dispreţuia aşa de mult, încât chiar şi ura lui Nizam părea suportabilă prin comparaţie cu alternativa. Nu. Avea să lase lucrurile să se rezolve de la sine.

  Când paşii eunucului nu se mai auziră şi uşa camerei se închise în urma lui, Aisha se rostogoli la loc şi se aşeză pe marginea patului. Maimuţa ieşi de sub cuvertura ei, după ce dormise bine. Mâncarea mirosea grozav. Dându-se jos din pat, Aisha se aşeză pe podea şi luă o mână de orez galben, întărit cu mirodenii şi amestecat cu caise şi stafide. Stomacul ei se arătă recunoscător. Zâmbi când maimuţa i se căţără pe umăr, cu coada mângâindu-i obrazul. Dădu animalului câteva boabe de orez, pe care maimuţa le mestecă gânditoare. Aisha mai mâncă puţin, apoi întinse mâna după urcior. Orezul era sărat şi îi făcea sete. Luă o gură de ceai, apoi încă una. Ceaiul era foarte închis la culoare şi bine amestecat cu mirodenii. Avea un gust uşor acrişor, dar era bun.

  După circa un minut, Aisha lăsă urciorul jos şi se sprijini de pat. Începu să mângâie spatele maimuţei. O cuprinsese o stare de somnolenţă. După o vreme îşi simţi pleoapele grele, la fel ca şi braţul. Abia dacă mai reuşea să-şi mişte degetele. Şi le întinse, dar descoperi că erau rigide şi imobile, ca nişte bucăţi de lemn. Îşi lăsă braţul să cadă. Membrele păreau de plumb. Simţi o strânsoare în gât. Camera începu să arate ciudat, sau mai degrabă privirea ei o luase razna. Încercând să se ridice, descoperi că picioarele şi braţele nu o mai ascultau. Se chinui să ajungă în genunchi, răsturnând urciorul, care se rostogoli cu zgomot pe dalele podelei. Brusc, i se făcu frică. Maimuţa apucase o mână de orez şi se ghemuise pe pat, uitându-se la Aisha cu ochii ei micuţi şi chihlimbarii. Fata simţi că gâtul i se strânge şi mai tare, amuţindu-i ţipătul pe care îl scoase când se prăbuşi în faţă pe mâinile rigide. Aisha începu să icnească după aer, de spaimă şi din pricina senzaţiei de sufocare ce îi cuprindea tot mai strâns gâtul. În corpul ei se răspândea o amorţeală ciudat de rece. Uşa camerei părea situată la o sută de kilometri depărtare.

  19

Fortăreaţa asasinilor, nordul Siriei

26 mai 1276

Nasir se ghemui, cu spatele la stâncă. Îşi scoase plosca de apă de la centură şi plesni cu palma un ţânţar care i se aşezase pe nas. Aerul de munte era minunat de răcoros în comparaţie cu arşiţa sălbatică din câmpie, dar urcuşurile erau pline de insecte. În spatele stâncii, o cărare şerpuia de-a lungul pantei muntoase, cotind spre dreapta, în jos, apoi în sus şi în stânga către fortăreaţa situată la înălţime, ale cărei ziduri păreau crăpate şi părăginite.

  Nasir luă o gură de apă din ploscă. Printre ramurile copacilor care acopereau pantele se vedea câmpia întinzându-se dedesubt, ca o mare gălbuie şi pustie cu valuri de pământ pe care nu creştea nimic, frumoasă în ciuda lipsei de viaţă, un ţinut ţintuit locului sub nemărginirea cerului peste care umbrele norilor se alergau pe distanţe de kilometri întregi. Locul acela părea desprins de timp. Arăta la fel ca atunci când el era mic şi locuia într-unul din satele împrăştiate la bazele dealurilor. Cu cât se apropiase de munţii Jabal Bahra, în căutarea asasinilor care fuseseră implicaţi în tentativa de asasinare a lui Baybars, cu atât amintirile lui deveniseră mai vii, iar acum îl învăluiau ca un giulgiu gros cu fiecare pantă stâncoasă şi cu fiecare pală de vânt care mirosea a flori sălbatice şi a căldură. Traversase regiunea de multe ori de când o părăsise, dar mereu în cadrul unor campanii militare, iar marşul cadenţat al soldaţilor îl împiedicase de fiecare dată să îşi amintească ceva. Acum însă, înconjurat de tăcere, trebuia doar să închidă ochii ca să audă clinchetul săbiilor şi să simtă fumul, pe măsură ce în străfundurile minţii sale pătrundeau bărbaţi cu ochi scoşi din orbite şi rânjete nebune, cu feţe roşii în lumina agitată a torţelor pe care le ţineau în mâini. Femeile ţipau, iar satul lui ardea.

  Nasir deschise ochii simţind mişcare într-un tufiş, întinse mâna după sabie, dar se linişti când zări un chip cunoscut. Era unul dintre cei patru soldaţi din regimentul Mansurriya pe care Kalawun îi trimisese cu el din Cairo. Soldatul mergea ghemuit în spatele şirului de bolovani şi de tufişuri care mărgineau cărarea.

  ― Coboară nişte călăreţi, domnule, rosti omul când ajunse la Nasir. Sunt trei.

  Ofiţerul se încruntă.

  ― Arată-mi.

  Soldatul îl conduse pe cărare până într-un loc unde pantele de deasupra se afundau sub forma unei semiluni, oferind o privelişte mai bună asupra fortăreţei. După câteva clipe, Nasir zări trei călăreţi aflaţi pe o culme înaltă, mergând în şir indian.

  ― Credeţi că el e? întrebă soldatul.

  ― N-avem de unde să ştim, răspunse Nasir. Ceilalţi sunt la posturi?

  ― Da. Dar ce vom face? Sunt trei.

  ― După ce verific identitatea omului nostru, vă dau un semnal şi procedăm aşa cum am stabilit.

  ― Şi ceilalţi doi?

  ― Va trebui să-i omorâm, rosti Nasir cu o expresie sumbră pe chip. Nu-i putem duce pe toţi trei.

  Soldatul părea îngrijorat. De secole, asasinii sirieni îi înspăimântaseră pe oameni, indiferent că era vorba de creştini, sunniţi sau mongoli. Adepţi fanatici ai ramurii ismailite a credinţei şiite, asasinii erau nişte ucigaşi tăcuţi ale căror talente şi curaj deveniseră legendare. Mulţi conducători care li se opuseseră sau se împotriviseră credinţei lor se treziseră cu cuţitul unuia dintre ei străpungându-le coastele. Până nu de mult, cam cu cinci ani în urmă, asasinii controlaseră întreaga regiune prin intermediul unei reţele de fortăreţe construite în vremea lui Saladin de cel mai renumit conducător al lor, Sinan, Bătrânul Muntelui. Chiar şi acum, deşi mulţi membri ai acestei Frăţii, cunoscuţi sub numele de fideli, deveniseră doar nişte ucigaşi mercenari aflaţi sub comanda lui Baybars, numele lor continua să evoce groaza.

  ― Deţinem avantajul surprizei, rosti Nasir, intuind neliniştea soldatului.

  ― Se spune că nu pot fi omorâţi prin mijloace obişnuite, mormăi soldatul.

  ― Ba se poate dacă sunt făcuţi din carne şi oase. Dă-le de ştire şi celorlalţi. Aşteptaţi semnalul meu.

  Cu asta, Nasir reveni la poziţia lui din spatele stâncii, unde se puse pe aşteptat, cu privirea aţintită asupra cărării. Călăreţii ieşiseră din raza lui vizuală, dar, după ţipătul de avertisment al unui vultur şi după zgomotul câtorva pietricele căzând pe pante undeva deasupra lui, îşi dădu seama că oamenii se apropiau. Strânse bine mânerul sabiei. Ar fi vrut să o scoată, dar rezistă tentaţiei. Trebuia să pară că venise cu gânduri paşnice.

  Fortăreaţa de deasupra lui era ultima aflată sub controlul asasinilor. La fel ca toate celelalte, şi aceasta intrase în stăpânirea lui Baybars cu cinci ani în urmă, după ce sultanul fusese atacat de doi membri ai ordinului lor. În fortăreţe fuseseră instalaţi ofiţeri şi soldaţi mameluci, care să-i ţină pe fideli bine în frâu. Însă asasinii din acel loc se răsculaseră cu o iarnă în urmă şi îşi omorâseră noii stăpâni, recucerindu-şi fortăreaţa. La Qadamus, ultima fortăreaţă a asasinilor pe care o vizitase, Nasir aflase că mamelucii încercaseră să recâştige fortăreaţa pierdută de câteva ori, iar acum aşteptau întăriri din garnizoana lui Baybars încartiruită în Alep înainte de a mai face o tentativă. Tot la Qadamus, Nasir aflase şi un nume: Idris al-Rashid. Interogase câţiva dintre fideli în căutarea celor implicaţi în atacul asupra lui Baybars, dar aceştia refuzaseră să dea informaţii despre fraţii lor şi, ca atare, fuseseră executaţi de stăpânii lor mameluci: lipsa de loialitate faţă de noul regim nu putea fi tolerată. Un fidel se dovedise însă mai cooperant şi dăduse numele lui Idris precum şi locul unde probabil se găsea acesta, în fortăreaţa rebelă.

  Nasir se ghemui mai tare. Auzea zgomotul de copite tot mai puternic. Se uită la copacii de pe cealaltă parte a cărării. O mişcare uşoară în tufişuri îi spuse că oamenii lui se găseau la posturi. Câteva clipe mai târziu, cei trei călăreţi apărură de după o cotitură a drumului. Păreau circumspecţi. Doi ţineau arcuri în mâini. Omul din faţă avea piele măslinie, la fel ca şi camarazii lui, dar era mai în vârstă şi mai îndesat. După ce trecură de el, Nasir ieşi din ascunzătoare.

  ― Idris, rosti el tare.

  Cei trei călăreţi îşi întoarseră instantaneu caii. Cel mai apropiat de Nasir lăsă hăţurile jos, smulse un arc din teaca de la spate şi îşi potrivi o săgeată în câteva fracţiuni de secundă.

  Nasir ridică mâinile în faţa armei aţintite spre el.

  ― Am venit să-l văd pe Idris. Nu vreau să vă fac rău.

  Bărbatul mai vârstnic sări de pe cal şi se apropie de Nasir.

  ― Eu sunt Idris, rosti el cu calm.

  ― Ţi-am trimis mesaj, replică Nasir. Deţin informaţii despre următorul atac plănuit asupra voastră de mamelucii din Qadamus.

  ― Tu eşti dezertorul?

  Nasir aruncă o privire spre tovarăşii lui mai tineri, care îşi ţineau arcurile îndreptate spre el.

  ― Ţi-am cerut să vii singur.

  ― Şi tu ai spus că vrei să mă vezi în sat, ripostă Idris, pe acelaşi ton calm. Deci ne-am încălcat amândoi cuvântul.

  ― Satul e un loc prea deschis. Nu vreau să mă vadă nimeni vorbind cu tine. Nu pot risca să fiu descoperit de mameluci. Îi răstignesc pe dezertori. Vreau doar bani, după care dispar. De-asta am venit la tine.

  ― Cine ţi-a dat numele meu?

  ― Un prieten.

  ― Eu nu am prieteni.

  Nasir nu răspunse. Îşi ridică mana. Două săgeţi trase dintre copacii de pe cealaltă parte a cărării se înfipseră în oamenii călare. Unul încasă săgeata în gât, celălalt în spate. Ambii slăbiră strânsoarea asupra arcurilor. Unul căzu din şa, al doilea se prăbuşi în faţă. Calul lui Idris se ridică în două picioare de spaimă şi porni în galop în josul cărării, urmat imediat de ceilalţi doi cai, dintre care unul îl trăgea pe asasinul căzut, al cărui picior se prinsese în chingă, iar celălalt îşi căra în şa călăreţul prăbuşit. În câteva clipe de la şuierul primei săgeţi, Idris reuşi să scoată un pumnal cu mâner auriu de la centură, dar şi Nasir îşi scosese sabia, iar cei doi soldaţi mameluci se iviră din tufişuri. Idris reuşi să-l înjunghie pe unul dintre ei în coapsă înainte ca o glugă să fie aruncată peste capul lui. Cei trei mameluci îl doborâră la pământ. Apoi Nasir îl pocni în ceafă cu mânerul sabiei, iar asasinul se lăsă moale în mâinile lor.

  ― Eşti bine? îl întrebă Nasir pe soldatul rănit.

  Bărbatul respira cu dificultate printre dinţii încleştaţi, iar sângele îi pătase deja hainele albastre, dar dădu din cap.

  ― Da, domnule.

  Nasir le făcu semn celorlalţi soldaţi care ieşiseră din tufişuri cu arcurile în mâini.

  ― Găsiţi caii şi cadavrele şi aduceţi totul la peşteră. Trebuie să ne descotorosim de ele. Repede.

  Soldaţii plecară, având grijă să meargă la adăpostul tufişurilor.

  ― Ajutaţi-mă cu ăsta, rosti Nasir înspre cei rămaşi, prinzându-l pe Idris de subsuori.

  Împreună îl cărară pe asasinul inconştient departe de cărare, în josul unui povârniş mărginit de copaci. Povârnişul era abrupt, iar ei fură forţaţi să ocolească bolovanii şi gropile care se iveau de o parte şi de alta a pantei. În cele din urmă, ajunseră la peşteră, unde îşi făcuseră tabăra cu patru zile în urmă. Acolo se găseau cei doi paji care veniseră cu ei din Cairo, împreună cu toţi caii lor.

  ― Daţi-mi frânghie, icni Nasir, trăgându-l pe Idris în peşteră.

  Pajii se executară imediat. În scurt timp, Idris fu legat de gât şi de stomac de o stâncă şi proptit de aceasta. Îi legară mâinile la spate şi gleznele una de cealaltă. Nasir scoase gluga de pe capul omului. Materialul era pătat de sânge. Nasir verifică rana făcută de mânerul sabiei sale şi constată că era superficială. Idris gemu, ameţit. Nasir îşi luă plosca de la centură, turnă puţină apă în palmă şi o aruncă peste faţa asasinului. După câteva clipe, privirea lui Idris se limpezi. Nasir se postă în faţa lui.

  ― Am fost trimis de sultanul Baybars ca să-i găsesc pe cei care au fost tocmiţi pentru a-l asasina acum cinci ani.

  ― Oamenii aceia au murit. Ţi-ai irosit timpul de pomană.

  ― Doar doi au murit atunci. Din câte mi s-a spus, au fost şi alţii implicaţi în complot. Am auzit că tu ai ordonat omorul. Vreau să aflu cine ţi-a oferit contractul. Sultanul Baybars crede că au fost francii. Vrea să cunoască numele celor care te-au plătit pentru serviciul tău.

  ― Nu vei obţine informaţia asta de la mine. Spun din nou că ţi-ai irosit timpul. Idris se uită în ochii lui Nasir. Ar trebui să mă omori. Nu-mi voi trăda jurământul faţă de ordin şi nici nu voi dezonora înţelegeri particulare.

  ― Există lucruri mai rele decât moartea, Idris, rosti Nasir. Se ridică în picioare. Am trăit în apropiere de acest loc când eram mic, până când satul meu a fost atacat şi eu am fost obligat să fug. Opt ani mai târziu, mă aflam în Bagdad când mongolii au năvălit în oraş. Am scăpat de măcel, dar am fost vândut ca sclav. Am fost cumpărat de mameluci. Primul lucru pe care l-am învăţat de la ei a fost cum să devin un bun musulman.

  Idris scuipă pe jos.

  ― Te-au educat să fii sunnit. Nu e acelaşi lucru.

  ― Al doilea lucru pe care l-am învăţat de la ei a fost să ucid, continuă Nasir. Iar al treilea lucru… Se ghemui din nou în faţa lui Idris… Când am devenit ofiţer, al treilea lucru pe care l-am învăţat a fost să provoc durere. Cum să ţin un om în viaţă săptămâni întregi, chiar şi în agonie. Care răni dor şi care ucid. Sunt sigur că eşti foarte puternic, Idris, şi mândru de credinţa ta. Dar voi obţine ce vreau de la tine.

  ***

Biserica San Marco, Cartierul veneţian, Acra

26 mai 1276

Vocile întregii congregaţii cântau la unison în vreme ce preotul închidea cartea, iar corul dădea tonul ultimului imn al slujbei de seară. Besina îşi legănă pruncul în braţe, încercând să liniştească bebeluşul care se trezise din pricina vocilor şi începuse să plângă. Lângă ea, Andreas o înconjură cu braţul pe Catarina, pe care o apucase căscatul. Negustorul se aplecă spre Elwen când ultimii oameni începură să iasă din biserică la sfârşitul imnului.

  ― Uite, îi zise el, dându-i o mică pungă. Pentru cutia milei. Eu le iau pe fete.

  Elwen luă punga şi aşteptă ca oamenii de lângă ea să iasă de pe rând înainte de a-şi croi drum pe coridorul aglomerat către locul unde preotul discuta cu câţiva membri ai congregaţiei. Unul dintre diaconii lui ţinea o cutie de lemn cu o gaură în partea de sus.

  Omul dădea tăcut din cap în semn de mulţumire faţă de cei care se opreau ca să bage câteva monede înăuntru ca donaţii pentru săraci. Elwen scutură din pungă trei monede de aur în palmă. Aprecie generozitatea lui Andreas.

  Ochii diaconului se făcură mari la vederea banilor.

  ― Mulţumesc, rosti el cu voce tare.

  ― Sunt de la stăpânul meu, Andreas di Paolo.

  ― Va fi amintit în rugăciunile noastre.

  Elwen se duse spre unul din coridoarele laterale, unde nu era atât de multă lume. Se opri în spatele unui grup când ultimii membri ai congregaţiei porniră spre ieşire. Cineva o prinse de braţ. Uimită, Elwen se întoarse şi se trezi în faţă cu Will. Cavalerul avea gluga mantiei sale negre trasă peste cap şi îşi ţinea faţa în umbră.

  ― Ce cauţi aici? şopti ea.

  ― Trebuia să te văd.

  Pe chip i se citea încordarea.

  ― Ce e? Ce s-a întâmplat? Everard?

  Will îşi aduse aminte că ultimul lucru de care ştia Elwen era acela că preotul intrase în agonie. Nu o mai văzuse pe Elwen din acea zi în piaţă, cu aproape două săptămâni în urmă.

  ― Everard e bine. A minţit în legătură cu boala. Clătină nerăbdător din cap văzând că ea îşi arcuieşte sprâncenele de curiozitate. Îţi explic altă dată. Acum nu asta e important. Ascultă, Elwen, trebuie să plec din Acra pentru o vreme.

  ― Unde te duci?

  ― Nu contează. Trebuia doar să te anunţ.

  Elwen îl privi fix câteva secunde, apoi îşi trase braţul din strânsoarea lui.

  ― Nu, Will, nu ajunge. Nu poţi veni aşa aici, ca să-mi spui că pleci şi să te aştepţi ca eu să dau din cap, să zâmbesc şi să îţi urez drum bun fără să mi se spună nimic despre locul în care te duci sau motivul plecării, ori măcar cât vei sta acolo.

  ― Nu ştiu asta.

  ― Nu ştii unde te duci? întrebă ea cu amărăciune în glas.

  ― Pentru cât timp. Nu ştiu cât voi fi plecat. Poate câteva săptămâni, poate mai mult.

  ― Nu, repetă ea, mai tare. Un diacon o privi cu reproş şi porni în direcţia lor. N-o să continui să mai procedezi aşa!

  ― Elwen, şuieră Will când ea se smulse de lângă el şi porni spre uşi.

  Încercă să o prindă, dar Elwen plecase deja. Croindu-şi drum printre ultimii participanţi la slujbă, Will o urmă afară în aerul cald şi coborî treptele bisericii până în stradă.

  ― Elwen!

  Ea se întoarse spre el, oprindu-l pe loc cu mânia care i se citea în ochii verzi.

  ― Nu mai pot face asta, Will. Nu mai pot.

  Oamenii începuseră să le arunce priviri curioase.

  ― Elwen.

  Se întoarseră amândoi la auzul vocii şi îl văzură pe Andreas alături de familie. Catarina îi făcu semn cu mâna lui Will, în vreme ce acesta evită să se uite direct în ochii acuzatori ai negustorului veneţian.

  ― Andreas, rosti Elwen, cu glas ezitant.

  ― Ne vedem acasă, îi spuse acesta, luându-şi nevasta de braţ.

  După ce se încruntase în direcţia lui Elwen, Besina îşi privi curioasă soţul, dar se lăsă dusă de acolo.

  Elwen îi urmări plecând. Îşi simţea obrajii în flăcări. Furia păru să o părăsească. Umerii îi căzură uşor.

  ― De ce îmi faci asta? întrebă ea, obosită, uitându-se la Will.

  Văzându-i durerea întipărită pe chip, Will nu şi-ar fi dorit altceva decât să o prindă în braţe şi să o ţină acolo până ce suferinţa ei avea să treacă. Însă refuză să-şi îngăduie aşa ceva. Trebuia să fie de piatră şi de oţel. Se dedicase Anima Templi şi muncii începute de tatăl lui. Nu putea întoarce spatele îndatoririlor sale, mai ales nu când ştia prea bine care e miza. El descoperise adevărul despre Piatră. El avea să împiedice ca aceasta să fie furată.

  ― N-am vrut să plec fără să-ţi spun. N-am vrut să te întrebi unde sunt. Dar am nevoie să înţelegi că nu-ţi pot dezvălui mai mult decât atât.

  ― Iar eu am nevoie să înţelegi că nu accept aşa ceva. Elwen inspiră rapid, apoi expiră încet. Te părăsesc, Will.

  Cavalerul rămase locului, şocat, urmărind-o cu privirea cum se îndepărtează.

  Apoi picioarele îi reacţionară singure şi se trezi alergând spre ea, fără să-i pese că mantia i se deschisese, lăsând să se vadă albul pe dedesubt.

  ― Fac asta pentru tine! Ea continuă să meargă, dar el o prinse şi o întoarse cu forţa spre el. Fac asta ca să mai avem un viitor. Dacă n-o fac… îşi coborî glasul. Dacă n-o fac, atunci nimeni nu va mai trăi. Acra e în pericol, Elwen. În mare pericol. Trebuie să plec de dragul nostru, al tuturor.

  Elwen îl privi cu atenţie căutând minciuna, dar nu găsi decât sinceritate de o intensitate maximă.

  ― Ce pericol? Şi de ce tu? ceru ea să afle. De ce nu altcineva? Am nevoie de un motiv ca să rămân aici. Până acum nu ai reuşit decât să mă sperii. Sprâncenele continuau să-i fie încruntate. Spune-mi.

  Will o privi disperat, apoi strânse din fălci şi o conduse pe o alee din apropiere.

  ― Nu poţi discuta despre asta cu nimeni. Vorbesc serios. Dacă o faci, poţi pune totul în pericol.

  ― Îţi dau cuvântul meu.

  Elwen păstră tăcerea câtă vreme Will îi povesti că anumiţi oameni, printre care se pare că şi Marele Maestru, plănuiau să fure Piatra Neagră de la Ka’ba, un plan care, dacă reuşea, avea să-i arunce pe toţi în cel mai sângeros război cunoscut vreodată. Îi povesti cum descoperise totul, ajutat de Everard şi, fără să-i menţioneze ceva despre Anima Templi sau despre Kalawun, îi explică felul în care stabilise o relaţie cu un mameluc de rang înalt din armata egipteană, pe care trebuia să-l avertizeze.

  După ce el termină, pe faţa lui Elwen se citea doar îngrijorarea.

  ― Pleci la Cairo? murmură ea. Singur?

  ― La noapte. Oamenii ăştia trebuie opriţi. Nu li se poate îngădui să facă aşa ceva. Ar însemna sfârşitul tuturor dacă reuşesc.

  Elwen constată şocată că resimţea o vagă speranţă pentru reuşita unui asemenea plan. Dacă mamelucii veneau să cucerească Acra, creştinii nu aveau nici cea mai mică şansă să reziste. Aveau să fie cu toţii obligaţi să se întoarcă în Apus, şi atunci cavalerii, adică Will, nu mai aveau pentru ce să lupte. Totul s-ar fi terminat. Totul. Respinse însă repede o asemenea speranţă nesăbuită, ştiind că lucrurile nu s-ar fi petrecut aşa. Creştinii nu aveau să renunţe la Acra fără luptă, ci s-ar fi luptat cu dinţii şi cu ghearele până la moarte pentru oraş. Ar fi murit cu miile.

  ― Nu vreau să pleci, şopti ea.

  Will o trase în braţele lui. Ea se încordă o secundă, rezistând, apoi se înmuie. Ridicându-şi capul, găsi buzele lui cu buzele ei. Se sărutară, la început cu blândeţe, apoi cu tot mai multă pasiune. Deschizându-şi gura pentru gura lui şi căutând limba lui cu a ei, Elwen dădu pe spate gluga de la mantia lui Will, până ce ajunse la baza gâtului lui, unde părul lui negru se ondula, umezit de căldură. Când se agăţă de el, cu unghiile înfipte în pielea lui, auzi un sunet ciudat, aproape animalic, ieşind din gâtul lui. Ridicând-o în braţe, Will o lipi de zidul aleii. Mantia căzu de pe umerii lui ca un cerc negru la picioare. Elwen îşi ridică picioarele în jurul mijlocului lui. Fusta i se ridică. Se lipi mai tare de el.

  ― Mă iubeşti? şopti ea cu furie în glas.

  El îi scoase boneta.

  ― Da.

  În vreme ce clopotele bisericii anunţau ora, Will şi Elwen făcură cu disperare dragoste pe aleea unde şobolanii căutau de mâncare prin grămezile de gunoaie, iar umbrele oraşului se închideau peste ei ca un văl.

  ***

Citadela, Cairo

26 mai 1276

― Unde e? Unde?

  Kalawun împinse gărzile care îl escortaseră în palatul haremului şi fugi pe coridor, gonind din calea lui servitorii. Văzu un grup de oameni adunaţi în faţa unei camere a cărei uşă era deschisă. Se năpusti printre ei. Nizam şi Fatima, nevestele lui Baybars, stăteau lângă un pat, alături de medicii palatului. Nizam se întoarse la apariţia lui Kalawun, cu o expresie de duritate pe chip.

  ― Amir, începu ea.

  Kalawun o ignoră. Se repezi la patul pe care zăcea un trup. Privi chipul fetei lui şi şocul îi cuprinse cu braţe de gheaţă inima. Ochii căprui ai Aishei erau mari şi deschişi. Pielea ei părea de ceară în lumina lămpilor cu ulei, marcată de o tentă albăstruie. Privirea lui îi măsură trupul, observând rigiditatea membrelor şi pumnii strânşi. Apoi reveni la chipul ei răvăşit, la gura deschisă, la limba ieşită, vânătă şi umflată. După primul moment de şoc, primul lui gând coerent fu acela că Aisha fusese strangulată. Însă pe gâtul ei nu se vedeau semne. Întinse mâna spre ea, apoi se trase înapoi cu o tresărire când vârful degetelor îi atinseră pielea. Era rece.

  ― Aţi rostit Shahada? şopti el, fără să privească în jur.

  ― Am găsit-o doar cu puţin timp în urmă, răspunse Nizam.

  Medicul făcu un pas înainte.

  ― Amir Kalawun, aş estima că e moartă de ceva vreme, poate de circa patru ore. Se pare că fiica dumneavoastră s-a înecat cu mâncare.

  Kalawun nu-i acordă omului nicio atenţie, ci se aplecă în faţă şi se apucă să şoptească nişte cuvinte la urechea fetei lui.

  ― Ashadu an la ilaha illa-llah. Wa ashadu anna Muham-madan rasul-Ullah.

― Unde e fiul meu? ceru Nizam să afle de la cineva din spatele lui Kalawun. Servitorii nu l-au găsit încă? Baraka ar trebui să fie aici.

  Mai presus de vocile femeilor de acolo, Kalawun auzea ţipete, însă mintea lui era prea amorţită, cuprinsă de furie, aşa că nu-i păsa de unde vin acele ţipete. Ridică în braţe trupul lipsit de viaţă al fiicei sale. Gemetele lui păreau smulse din străfundurile propriei fiinţe, fiecare dintre ele răsunând de durerea pierderii. Lacrimile îi inundară obrajii. Începu să se legene cu Aisha în braţe. Ţipetele continuau. Ca prin ceaţă, auzi vocea ascuţită a lui Nizam.

  ― Îndepărtați-o! Striga ea. Scoateţi chestia aia de aici!

  Prin ceaţa lacrimilor, Kalawun zări o formă mică şi maronie atârnată de pervazul ferestrei din cameră. Maimuţa tremura din tot corpul, cu ochii larg deschişi şi cuprinşi de groază. Animalul ţipa de spaimă. Un eunuc se apropie de ea şi încercă să o prindă, dar maimuţa sări înapoi şi se cocoţă pe grilaj, de care se agăţă cu disperare. Kalawun îşi roti privirea şi zări un platou cu mâncare şi un urcior pe o tavă, aproape de capul patului. Obiectele păreau date în grabă la o parte, urciorul fiind răsturnat pe ceea ce mai rămăsese din orez. Eunucul continua să încerce să prindă animalul. Un gând se înfiripă în mintea lui Kalawun, la început ca o fantomă. Dar se materializă şi treptat îi întunecă minţile. O lăsă brusc pe Aisha pe pat şi se îndreptă de spate.

  ― Cine i-a adus mâncarea?

  Avea vocea slabă. La început nu reuşi să treacă peste nivelul ţipetelor maimuţei şi al ordinelor răcnite de Nizam.

  ― Cine? repetă el mai ferm când nimeni nu-i răspunse. Cine i-a adus tava asta?

  ― Un servitor, replică Nizam. Înainte de rugăciune. Ceruse să fie lăsată singură. Una dintre fete a venit să ia tava şi a găsit-o pe jos.

  ― S-a dus devreme la culcare, adăugă Fatima, incapabilă să privească în ochii arzători ai lui Kalawun. Spunea că nu se simte bine.

  ― Înainte de a mânca sau după aceea?

  Nizam se încruntă.

  ― Nu pricep ce…

  ― Spune! tună Kalawun, făcând-o să tresară şi să se dea cu un pas înapoi. A spus că nu se simte bine înainte sau după ce a mâncat?

  ― Înainte, răspunse Fatima.

  Kalawun ezită. Clătină din cap.

  ― Găsiţi-l pe eunucul care i-a adus mâncarea. Vreau să-l anchetez. Se întoarse spre medic. Tu vei verifica dacă hrana nu a fost otrăvită.

  ― Otrăvită? se miră medicul.

  ― Nu se poate, rosti Nizam cu fermitate, revenindu-şi. Când am intrat, am găsit creatura aia mâncând. Arătă înspre maimuţă, pe care eunucul renunţase să o mai prindă. Dacă mâncarea ar fi fost otrăvită, animalul ar fi fost deja mort.

  ― Dar băutura? Kalawun se opri şi ridică urciorul gol. Mirosi, apoi i-l dădu medicului. Vreau să fie verificată. Acum!

  ― Amir, cu tot respectul, fără prezenţa vreunui lichid înăuntru, niciun test nu va da rezultate corecte.

  Însă Kalawun ieşea deja ca o furtună din încăpere. Femeile speriate care stăteau în cadrul uşii se dădură înfricoşate înapoi. Chipul lui Kalawun exprima dorinţa de a ucide. Îşi croi drum afară din harem. Traversă curtea înspre principalele clădiri ale palatului. Bănuiala i se transformase în certitudine, iar durerea din suflet abia mai reuşea să zăgăzuiască talazurile furiei turbate care îl cuprinsese. Merse cu repeziciune şi coborî scara în fugă înspre nivelurile inferioare. Îl găsi pe Khadir încovrigat pe o pătură mizerabilă în culcuşul lui, sforăind. Îl trezi pe ghicitor cu un şut în coaste. Khadir sări în picioare şi ţipă când Kalawun îl lipi cu furie de perete.

  ― Ce i-ai făcut?

Khadir scânci, cu ochii lui albi măriţi de groază. Dădu cu disperare din braţele lui scheletice, încercând în van să se opună trupului vânjos al comandantului. Auzind agitaţia dinăuntru, un servitor de pe coridor îşi vârî capul în încăpere. Văzându-l pe Kalawun cum îl atacă pe ghicitor, omul se grăbi să o ia din loc. Privirea lui Kalawun căzu pe raftul pe care se aliniau obiecte ciudate şi borcane cu substanţe de diverse culori. Îl împinse cu brutalitate pe Khadir la podea, se lăsă în jos şi începu să tragă borcanele de la locul lor, scoţându-le acoperămintele din material textil. Khadir gemu în semn de protest când Kalawun le duse pe toate la nas înainte de a le arunca cât colo, împrăştiind praf de culoare aurie sau ruginie peste podea şi peste pături. Borcanele se sparseră unul câte unul în vreme ce Kalawun arunca pe jos scorţişoară, ghimbir şi prafuri din alte plante. După aceea, Kalawun se năpusti asupra celorlalte obiecte de pe rafturi şi le aruncă şi pe acestea cât colo, sfărâmând cranii şi distrugând tot ce era din sticlă. Khadir se aruncă asupra lui, dar Kalawun îl respinse şi îl ţintui pe pături, cuprinzând gâtul scârnav al bătrânului cu mâinile lui vânjoase.

  Kalawun nu auzi strigătele din coridorul de afară şi nici paşii care se apropiau în fugă. Îl auzea doar pe Khadir cum se îneacă încercând în van să respire. Mâini străine îi prinseră braţele. Simţi cum e tras înapoi.

  ― Nu! urlă el, continuând să strângă gâtul lui Khadir.

  Faţa ghicitorului devenise vineţie, iar ochii îi ieşiseră din orbite. Kalawun simţi un braţ puternic încercuindu-i propriul gât şi strângându-l, oprindu-i respiraţia. Din instinct, îi dădu drumul lui Khadir, care se prăbuşi în pături, icnind cu disperare după aer. Kalawun prinse braţul care îl strângea şi întoarse capul doar atât cât să vadă că acel braţ îi aparţinea lui Baybars.

  ― Ajunge, Kalawun, rosti sultanul.

  ― El a omorât-o, icni comandantul, cu ochii aruncând văpăi. Fata mea e moartă şi el a ucis-o!

  ― Am ajuns în palatul haremului la câteva clipe după plecarea ta, rosti Baybars. Nizam mi-a spus că fiica ta s-a înecat cu mâncare.

  Kalawun clătină din cap.

  ― El a fost. L-am descoperit pe Baraka şi l-am făcut pe fiul tău să recunoască cine l-a ajutat. L-am descoperit pe acest trădător. Khadir a fost un asasin, Baybars. Ştie cum să se folosească de otravă. El a fost.

  Khadir se rostogolea peste pături, înecându-se şi vomitând.

  ― Şi va fi pedepsit pentru rolul lui din acel plan, rosti Baybars cu fermitate, dar nu şi pentru ceva ce n-a făcut.

  ― Vreau ca mâncarea să fie verificată. Toate resturile. Vreau să fie verificată.

  ― Va fi. Dar chiar dacă se descoperă otravă, deşi eu nu cred asta, va trebui să fi provenit din interiorul haremului. Aisha era prima soţie a fiului meu, nevasta moştenitorului regatului. Din experienţa mea, femeile pot fi la fel de însetate de putere ca şi bărbaţii, iar uneori pot fi mai lipsite de scrupule în dobândirea ei. N-ar fi prima crimă petrecută în interiorul acestor ziduri. Kalawun începu să tremure. Gemetele i se adunau în fundul gâtului. Baybars îşi puse celălalt braţ în jurul comandantului şi îl ţinu strâns. Îmi pare rău, prietene, murmură el. Sincer. Azi am pierdut amândoi o fiică. Regatul o va plânge.

  Auzindu-i ultimele cuvinte, barajul din sufletul lui Kalawun se sparse. Durerea îl cuprinse ca un şuvoi de nestăvilit. Khadir se târî până la perete, unde se ghemui, savurând cu voluptate fiecare din gemetele sfâşietoare ale comandantului.

  ***

Baraka Khan mergea nesigur pe el în aerul nopţii. Trecu ameţit pe lângă gărzile haremului. Vântul prinsese putere şi acum sufla fierbinte, încărcat de praf, uscându-i sudoarea de pe faţă. În mintea lui apăru imaginea Aishei zăcând ţeapănă pe pat, cu chipul palid şi contorsionat, cu limba ivindu-se hidoasă dintre dinţi. Baraka se opri lângă un palmier care mărginea curtea, îşi lipi palmele de lemnul tare. Simţi că i se face rău. Se aplecă de mijloc şi vomită. Ochii i se umplură de lacrimi când vomită din nou. Apoi, încet, se îndreptă de spate şi merse mai departe. Acum, că se curăţase de rău, se simţea mai bine.

  20

Strada St Anne, Acra

27 mai 1276

― Atunci găseşte pe cineva care să ştie unde e. Nu-ţi dau bani de pomană.

  Garin scrâşni din dinţi în vreme ce tânărul servitor traversă în fugă strada şi intră pe poarta preceptoriului.

  Se sprijini de zidul magazinului din spatele lui şi încercă să îşi stăpânească furia. Trecuseră mai bine de două ore de la momentul întâlnirii stabilite cu Will la tavernă. Regele Hugh semnase documentul prin care promitea să îl lase pe Edward să folosească insula Cipru ca bază de lansare a unui război sfânt şi, totodată, să-i livreze o sumă substanţială de bani – jumătate imediat, jumătate după ce regele avea să discute cu papa –, iar Garin era acum aproape gata să se întoarcă în Anglia. Mai avea nevoie doar să obţină aurul necesar de la Everard, după care treburile lui aici vor fi luat sfârşit.

  Îşi ridică privirea când uşa din poarta masivă a preceptoriului se deschise din nou şi pufni iritat când văzu o siluetă cunoscută, cu pieptul cât un butoi, traversând strada spre el. Servitorul nu se zărea nicăieri.

  Pe chipul lătăreţ al lui Simon se citea uşor mânia.

  ― Ce vrei?

  Cu un efort imens, Garin reuşi să schiţeze un zâmbet.

  ― Simon.

  ― Scuteşte-mă de tâmpenii. N-am venit să fac conversaţie cu tine. Lasă servitorii în pace. Nu sunt sub comanda ta şi nu au voie să accepte mită. Băiatul ăla ar fi fost bătut dacă l-ai fi plătit şi s-ar fi aflat de asta.

  ― Îmi cer scuze, rosti Garin. Am uitat. Păi, atunci, poate mă ajuţi tu. Will trebuia să se întâlnească cu mine în această după-amiază, dar nu a venit şi ştia bine cât de importantă este întâlnirea noastră. Presupun doar că s-a întâmplat ceva serios. Poate îmi spui tu unde îl pot găsi.

  Simon se apropie de Garin.

  ― Poate că Will a uitat ce i-ai făcut în Paris, dar eu nu. Eşti un câine nenorocit şi dacă ar fi fost după mine ai fi fost omorât cu mulţi ani în urmă. N-ai nimic bun în tine, iar zâmbetele tale parşive nu mă păcălesc. Te citesc ca în palmă. Orice ai vrea de la Will nu vei obţine. O să mă asigur personal de asta.

  Zâmbetul lui Garin dispăru.

  ― Crezi că asta depinde de Will, nu? murmură el. Nu eşti îngrijitoarea, Tanner, şi nici comandantul lui. Eşti un amărât de grăjdar. Ar trebui să laşi deciziile importante în seama oamenilor de rang înalt şi să te ocupi de ce ştii tu cel mai bine. De rahat şi de paie.

  ― Eu mă ocup de ale mele dacă şi tu te ocupi de ale tale. Ultima dată parcă era vorba de băutură şi curve.

  Răsucindu-se pe călcâie, Simon porni să traverseze strada înapoi.

  ― Nu eşti singurul om din Templu, strigă Garin, pornind după el. O să plătesc zece servitori dacă va fi nevoie. Nu plec până ce nu îl văd pe Will.

  ― Atunci va trebui să aştepţi mult şi bine, ripostă Simon, aruncând o privire în urma lui înainte de a ajunge la poartă. Comandantul Campbell a plecat cu treburi. Şi va fi plecat săptămâni întregi, poate chiar luni. Se opri înainte de a deschide uşa. Orice treabă ai avea cu el, poţi să uiţi de ea. Will s-a dus. Întoarce-te în Anglia. Aici nu eşti dorit.

  Cu asta, Simon intră în preceptoriu şi închise uşa în urma lui.

  Garin rămase locului pe stradă, tremurând de furie. Când se răsuci pe călcâie, o tânără care ţinea un coş plin cu fructe îi ieşi în cale. Garin o împinse cu brutalitate. Femeia se împiedică cu un ţipăt, scăpând coşul din mână şi împrăştiind fructele pe jos. Un bărbat strigă la Garin şi se repezi să o ajute pe femeie, dar Garin plecase deja. Merse aşa câteva minute, după care coti brusc pe o alee îngustă între două brutării. Cu un geamăt de frustrare, trase un pumn zidului din apropiere.

  Îşi zdreli pielea de la încheietură. Durerea îl săgetă, dar Garin lovi şi a doua oară, ca să se elibereze de furie. Îşi lipi palmele deschise de zid şi îşi odihni capul pe ele. După câteva secunde, se îndreptă de spate. Dacă Simon nu voia să vorbească cu el, atunci mai exista cineva care ar fi putut să o facă.

  ***

Templul, Acra

27 mai 1276

― Intră, rosti obosit Everard când auzi bătaia din uşă.

  Îşi lăsă pana jos pe cronica pe care o scria. Memoria lui nu mai era la fel de bună ca înainte, aşa că ajunsese să se teamă că, dacă nu scrie lucrurile atunci când şi le amintea, avea să ajungă să le uite. N-avea să-i lase pe alţii să-i pună la îndoială judecata. Şi aşa comisese destule greşeli.

  În încăpere intră seneşalul.

  ― Ce ai făcut, Everard?

  Preotul se uită mirat la el.

  ― Fratele Thomas tocmai mi-a povestit totul, seneşalul era încruntat. De ce nu m-ai aşteptat şi pe mine? Ar fi trebuit să fiu implicat în asta.

  ― Nu erai aici, prietene, răspunse Everard cu calm. Trebuia să iau o decizie. N-aveam timp de pierdut.

  ― Şi atunci l-ai trimis pe Campbell la Cairo pe cont propriu? În gura leului, unde doar Dumnezeu ştie ce pericole îl aşteaptă? Uiţi, Everard, că ne-a mai trădat o dată? N-aş fi aprobat niciodată o asemenea acţiune dacă aş fi fost aici.

  ― Campbell a mai avut de-a face cu Kalawun în trecut. Cei doi s-au întâlnit când tratatul de pace i-a fost dat lui Baybars. De Beaujeu a fost informat că Will duce un tratat valoros în Siria în beneficiul Templului, aşa că absenţa lui nu va stârni bănuieli. Dacă n-ar fi fost el, frate, n-am fi avut habar ce se petrece.

  ― Din câte mi-a spus fratele Thomas, Campbell nu ne-ar fi dezvăluit nimic dacă nu i-ar fi fost imposibil să descifreze mesajul şi nu ar fi avut nevoie de noi pentru asta.

  ― Dar, ne-a spus, iar acum ştim, replică Everard. Trebuie să lăsăm deoparte certurile dintre noi. Problema asta este mai importantă decât orice altceva. Nu trebuie să încercăm decât să înlăturăm primejdia.

  Seneşalul tăcu pentru câteva clipe, apoi trase un scaun şi luă loc.

  ― Sclavo a murit, rosti el, morocănos. S-a întâmplat la scurt timp după ce a fost adus aici.

  ― Cum? De ce n-a aflat niciunul dintre noi despre asta?

  ― Nu era nimic de raportat. În acel moment atenţia tuturor era concentrată pe Soranzo şi nimănui nu-i păsa de un criminal mărunt.

  ― Cum a murit?

  ― Nu se ştie. S-a prăbuşit într-o dimineaţă după o zi de post. Felcerul spune că i-a cedat inima.

  ― Otrăvit? întrebă repede Everard.

  ― Pe atunci nu am considerat că moartea lui ridică suspiciuni, dar din câte mi-a spus fratele Thomas, se pare că a existat un motiv al decesului. Poate că cineva nu a vrut ca el să vorbească. Oricum, de ce voiai să discuţi cu el?

  ― A avut de-a face cu Soranzo, care ştia că Marele Maestru e implicat în furtul Pietrei Negre. E posibil ca şi el să fi ştiut mai multe despre complot. Sperasem să îl interoghez personal.

  ― Cred că ar trebui să ne concentrăm asupra Marelui Maestru, replică seneşalul după o scurtă pauză. În mod cert el e în centrul întregii poveşti.

  ― Nu ştim cu certitudine că de Beaujeu cunoaşte acest plan, frate. Mesajul de la Kaysan nu pare să-i fie adresat lui.

  ― Soranzo i-a spus lui Campbell că Marele Maestru va arde din pricina Pietrei, de Beaujeu i-a dat lui Campbell pergamentul şi i-a spus să se întâlnească cu acest Kaysan, iar acest pergament pare să se refere la cavaleri apuseni care vor pătrunde în Mecca împreună cu aceşti şiiţi ca să fure Piatra. Mărturisesc că aş fi extrem de surprins dacă Marele Maestru n-ar şti nimic despre toate astea.

  ― De acord, dar trebuie să avem mai multe dovezi înainte de a acţiona.

  ― Ce e cu omul ăsta, Angelo Vitturi? Să fi fost şi el implicat? Faptul că Marele Maestru a trimis un negustor ca să-l ancheteze pe Soranzo este cel puţin neobişnuit. Poate că ar trebui să-l cercetăm mai îndeaproape.

  Să vedem ce afaceri are el aici, în oraş, şi care este relaţia lui cu de Beaujeu.

  ― Nu încă. Trebuie să ştim mai multe. Dacă e implicat, atunci nu vreau să ştie că am aflat unele lucruri, ca să-l alarmăm. Deocamdată, trebuie să lăsăm impresia că timpul e de partea noastră. Din ce scrie în pergament, jaful nu va avea loc decât în luna Musharram, ceea ce înseamnă cândva în aprilie anul viitor. Preotul îşi împreună palmele deasupra mesei. Sunt convins că vom avea destul timp ca să acţionăm.

  Seneşalul clătină din cap.

  ― Să sperăm, Everard. Altfel Dumnezeu să aibă grijă de noi toţi.

  ***

Piaţa veneţiană, Acra

27 mai 1276

Elwen închise uşa albastră în urma ei şi ieşi cu mişcări lejere pe stradă. Ducea o sacoşă de piele peste umăr, în care se găseau registrele pe care Andreas o rugase să i le aducă la depozit. Un tânăr şi o tânără trecură pe lângă ea, ţinându-se de mână. Bărbatul se aplecă şi şopti ceva, iar femeia râse. Tânăra se uită spre ea, dar Elwen îi evită privirea, dându-şi seama că se holba la cei doi. Îşi continuă drumul, cu capul plecat.

  Efemera stare de euforie pe care o simţise cu o noapte în urmă alături de Will trecuse rapid. Tiparul se repeta. Făceau dragoste, apoi el pleca. Nu existau momente de calm, de gingăşie, nu existau tăceri complice sau râsete împărtăşite, ci doar o pasiune dezlănţuită, epuizată rapid, şi un sentiment de pustietate care dura multă vreme după ce Will ieşea din trupul ei. De această dată, el fusese sincer; îi împărtăşise pentru prima dată din secretele vieţii lui, iar asta însemna ceva, dar, chiar şi aşa, nimic nu se schimbase cu adevărat. Elwen se simţea ca şi cum ar fi fost păcălită.

  Şirul gândurilor ei fu întrerupt de cineva care o striga pe nume. Pentru o clipă crezu că e Will şi se răsuci pe călcâie, plină de speranţă şi brusc mai veselă. Nu-l văzu însă: era doar un bărbat înalt, blond, care îi zâmbea în vreme ce se apropia de ea.

  ― Elwen, rosti el din nou.

  Tânăra femeie se holbă la individ, apoi îl recunoscu.

  ― Garin, murmură ea.

  ― Ce mai faci? A trecut… cât anume?

  La Elwen, şocul iniţial se transformă imediat în ostilitate.

  ― Ce cauţi aici?

  Garin păru surprins.

  ― Will nu ţi-a spus că mă aflu în Acra?

  ― Nu. Ce vrei?

  ― De fapt, voiam să te văd.

  Elwen privi în jurul ei.

  ― De unde ştiai unde să mă găseşti?