/ Language: English / Genre:antique

Jurnalul de la Paltinis

Gabriel Liiceanu


GABRIEL LIICEANU

JURNALUL DE  LA PĂLTINIŞ

UN MODEL PAIDEIC ÎN CULTURA UMANISTĂ

Ediţie revăzută şi adăugită

ÎN LOC DE PREFAŢĂ

Ce înseamnă a fi european în estul postbelic?{1}

„Orgoliul unui om născut într-o cultură mică este întotdeauna rănit.“ Cu aceste vorbe se deschide o carte faimoasă pe care Emil Cioran a scris-o în România antebelică, cu cîţiva ani înaintea aşezării sale definitive în Franţa. Dar cum arată oare atunci orgoliul unui om născut într-o cultură mică din estul postbelic? Nu va încerca oare acesta, umilit în toate datele fundamentale ale existenţei sale, să le arate celorlalţi, oamenilor din vest, că, în ciuda a tot ceea ce i s-a întîmplat, el a rămas un om asemenea lor, adică în chip esenţial un european? Aceasta este năzuinţa sa cea mai mare şi acesta este capitalul pe care nimeni nu i-l poate fura, chiar după ce i s-a luat totul. Un intelectual venit din estul postbelic şi trebuind să vorbească în faţa unui forum al culturilor vestice va aduce cu el nu numai obişnuitul orgoliu rănit al culturilor mici, ci şi mîndria esenţială de a fi rămas, dincolo de o istorie care îşi propusese să îl transforme în altă specie de om („omul nou“), un european. „Priviţi-mă, va spune acest intelectual, pot citi, uneori chiar vorbi, în trei-patru limbi moderne; am studiat singur latina şi greaca, pentru a avea acces în original la textele filozofiei antice. Pot discuta cu dumneavoastră despre Homer, Platon, Sf. Augustin, Shakespeare sau Goethe; sau despre Flaubert, Thomas Mann, Kafka, Yourcenar sau Umberto Eco. Sau despre Derrida.“ Acest intelectual din est vă va povesti cum pentru el cultura Europei nu a fost, ca pentru dumneavoastră, ritmul firesc al respiraţiei spiritului, ci un soi de oxigen furat, asimilat şi depozitat clandestin, o variantă a supravieţuirii într-un univers asfixiat de minciună, ideologie şi vulgaritate. El vă va vorbi despre valoarea soteriologică a culturii şi va întreţine cu spiritul Europei un raport de tandreţe pe care numai conştiinţa a ceea ce îi datorează acestuia îl poate genera.

Dar, pe de altă parte, el va cere acelei Europe istorice care l-a părăsit vreme de 45 de ani şi care îl redescoperă acum cu un soi de bunăvoinţă şi perplexitate să-i acorde dreptul nu la un răsfăţ tardiv, ci la asistenţa de care el are nevoie pentru a vindeca în ţara sa spiritele şi sufletele deteriorate ale celor care nu au avut prilejul de a rezista prin cultură.

Acest privilegiu de a rezista prin cultură dă seama, într-un fel, de toată drama ţărilor din est. El explică, pe de altă parte, ceea ce se întîmplă acum în aceste ţări sau, în orice caz, ceea ce se întîmplă în România.

În mod paradoxal, societăţile totalitare sînt societăţi depolitizate prin excelenţă. Politica, respectiv activitatea prin care participi la destinul unei colectivităţi şi decizi în privinţa lui,este, într-o societate totalitară, monopolul unei infime minorităţi (uneori al unui singur om) şi expresia unui dictat. Ceilalţi sînt total infantilizaţi: lor li se spune ce să gîndească, să spună şi să facă. În acest univers închis, în care spiritul este cel mai ameninţat, cultura devine o modalitate de transgresare şi, prin însuşi acest fapt, ea capătă o semnificaţie politică. Ea este nu numai un scenariu alternativ, ci rezistenţa abia perceptibilă la izolarea totală, la ruptură, la discontinuitate şi la masificare. Ea este memoria valorilor distruse şi posibilitate a reconstrucţiei lor viitoare. Cînd toate mijloacele de participare la destinul comunităţii sînt suprimate, cultura rămîne participare din umbră şi pregătire a unei regenerări. Ea este, din această pricină, în cel mai înalt grad, subversivă.

Vă spun toate acestea ca unul care am trăit în centrul acestei experienţe. Despre această experienţă am să vorbesc acum, cu gîndul că în felul acesta sîntem mai aproape de sensul întîlnirii noastre decît dacă v-aş prezenta un raport impersonal al situaţiei actuale a culturii române.

Am absolvit facultatea de filozofie (bineînţeles, marxistă) la Universitatea din Bucureşti în 1965. Bibliografia cursurilor şi seminarelor era alcătuită în principal din fragmente din operele lui Marx, Engels şi Lenin, urcînd uneori către sursele acestora, materialiştii francezi, Feuerbach, uneori chiar Hegel. Lucrările fundamentale ale filozofiei erau depozitate la un „fond special“, la care studenţii nu aveau acces decît cu un aviz special. În cei cinci ani cît dura facultatea, studenţii nu aveau sub ochi nici măcar o singură dată un text din Platon. Un student surprins la cămin citind Kant a fost exmatriculat din facultate. Literatura filozofică secundară se rezuma la traducerile existente din filozofii sovietici, mai cu seamă din revista „Voprosî filozofii“. Referirile la „filozofia burgheză“, în care intrau de-a valma cam toţi filozofii de la Platon la Schelling şi toată filozofia contemporană occidentală, nu se puteau face decît în mod critic şi, bineînţeles, numai din surse indirecte. Vă imaginaţi care putea fi orizontul cultural şi mental al absolventului unei asemenea facultăţi. Mînuitor perfect al limbii de lemn, el era pregătit să devină un „propagandist“, un funcţionar de partid.

În 1967, la doi ani după absolvirea acestei facultăţi, l-am cunoscut pe Constantin Noica. Prieten şi coleg de generaţie cu Eugène Ionesco, Mircea Eliade şi Emil Cioran, el a ales, spre deosebire de aceştia, să rămînă, după război, în ţară. Dacă, la rîndul lui, s-ar fi stabilit în Franţa, numele lui nu ar fi cerut, aşa cum nu cer ale celorlalţi, explicaţii suplimentare. A rămas, deci, în ţară, şi cînd drama postbelică s-a abătut asupra României avea 40 de ani. Cele şapte-opt volume pe care le scrisese şi puzderia de traduceri din Aristotel, Sf. Augustin, Descartes, Kant şi Hegel pe care le făcuse pînă atunci au fost trecute în fondurile secrete ale bibliotecilor. După zece ani de domiciliu forţat într-un orăşel de provincie şi după şase ani de închisoare executaţi dintr-o condamnare de 25 (pentru tentativa de a fi trimis spre publicare în Franţa o interpretare la Fenomenologia spiritului a lui Hegel) memoria lui ca om de cultură fusese ştearsă din mintea noilor generaţii.

A reapărut în spaţiul culturii publice, scurtă vreme după eliberarea sa (în 1964), o dată cu deschiderea care a însoţit primii ani ai domniei lui Ceauşescu. În 1967, cînd l-am cunoscut, era cercetător ştiinţific la Centrul de Logică din Bucureşti şi era în căutare de „tineri aleşi“, pentru a deveni, aşa cum mărturisise la ieşirea din închisoare, „antrenor cultural“. M-am nimerit, împreună cu doi-trei prieteni, în cercul pe care l-a alcătuit în acest scop şi am început din acel moment o aventură spirituală care mi-a marcat definitiv destinul. Ne adunam în fiecare săptămînă la el acasă şi, în primul an, ne-a făcut interpretarea paragraf cu paragraf a Fenomenologiei spiritului a lui Hegel, însufleţind textul acesta, cel mai dificil al filozofiei, cu o originalitate pe care nu am mai întîlnit-o la nici un alt comentator. Ne-a vorbit de la început despre instrumentele filozofiei şi a condiţionat întîlnirile noastre viitoare de însuşirea limbilor elină, latină şi germană. În anul următor mă înscriam, la îndemnul lui, la cea de-a doua facultate, facultatea de limbi clasice de la Universitatea din Bucureşti, pe care am absolvit-o cinci ani mai tîrziu, în 1973. Deja din al doilea an de studii am început traducerea unui comentator aristotelic din sec. V, David Armeanul, a cărui Introducere în filozofie am publicat-o cîţiva ani mai tîrziu la Editura Academiei. Pe un prieten înclinat către filozofie orientală l-a pus să studieze sanscrita şi tuturor ne-a făcut un program de lecturi filozofice pe cîţiva ani de zile, care presupunea parcurgerea lucrărilor fundamentale ale primelor 10–12 nume ale filozofiei europene. După cîţiva ani, am început seminare private pe marginea dialogurilor lui Platon cu textul original în faţă, iar cînd, în 1974, a iniţiat publicarea operelor complete ale lui Platon în româneşte, ne aflam cu toţii în echipa de traducători şi comentatori, alături de profesorii de elină de la Universitate.

În studiile şi cărţile pe care am început să le publicăm — Pitoresc şi melancolie a lui Andrei Pleşu (actualul ministru al culturii), în 1977, studiile de filozofia logicii şi eseurile lui Sorin Vieru, lucrarea mea, publicată în 1975, Tragicul. O fenomenologie a limitei şi depăşirii, studiile de iconologie şi filozofia artei ale lui Victor Stoichiţă (actualmente profesor universitar la Fribourg, în Elveţia) — nu mai exista nici o urmă din gîndirea standardizată a culturilor staliniste. Învăţaserăm să gîndim şi să scriem pe cont propriu şi deveneam din ce în ce mai conştienţi că reprezentăm generaţia menită să preia cultura română din perioada antebelică, deci din locul care precedase dezastrul. Pe de altă parte, cărţile pe care Constantin Noica le scrisese în anii domiciliului forţat, în condiţii de mizerie greu imaginabile şi fără speranţa de a le vedea publicate vreodată, precum şi cele scrise după eliberarea sa din închisoare au început să apară an de an, aducînd cu ele sunetul gîndirii originale şi fascinînd, printr-o calitate unică a stilului, o întreagă generaţie care se ridica în anii '70 la cultură.

Din punct de vedere al politicii culturale şansa noastră a fost că, în delirul său de megalomanie, Ceauşescu a ţinut să înlocuiască gîndirea lui Marx cu propria lui gîndire, în aşa fel încît terenul ocupat pînă atunci pentru filozofie a devenit pentru o bună bucată de timp relativ liber, permiţînd, o dată cu relaxarea grilei marxiste, publicarea unor lucrări originale neortodoxe şi a unui impresionant număr de traduceri din operele presocraticilor, ale lui Platon, Plotin, Hume, Berkeley, Kant, Schelling, Freud, Frege, Carnap, Heidegger.

În 1975, scurtă vreme după pensionarea sa, Constantin Noica a închiriat o cămăruţă mizeră de 8 m2 într-o cabană dintr-o staţiune de munte din preajma Sibiului, numită Păltiniş, situată la 1 400 m altitudine şi la 330 km de Bucureşti, şi s-a mutat acolo. Din acel moment a început partea cea mai spectaculoasă a aventurii noastre. De cum aveam cîteva zile libere, ne repezeam, cei trei–patru elevi ai lui, la Păltiniş şi, în izolarea totală a muntelui, „la 4 000 de picioare deasupra omenirii“, cum îi plăcea lui Noica să spună, în plimbări care durau ore şi, în orele serii, în cămăruţa încălzită cu lemne, aveau loc cele mai fascinante discuţii la care am luat parte vreodată, cele mai pasionante înfruntări de idei, se făceau cele mai subtile, aprige şi prieteneşti observaţii pe marginea textelor proprii, supuse judecăţii celorlalţi. Aceste cîteva zeci de întîlniri au avut loc vreme de cinci ani, între 1977 şi 1981, şi îmi făcusem un obicei din a le consemna, la capătul zilei, pe toate. Paginile strînse cu această ocazie şi pe care, cu o vagă speranţă a publicării, le-am lăsat unei edituri în preajma plecării mele în Germania, în 1982, unde urma să concurez pentru o bursă Humboldt, erau cam 350 la număr şi reprezentau povestirea exemplară a unei deveniri în spaţiul spiritului, a unui act pedagogic subtil care începea cu o constrîngere asumată de ambele părţi şi se încheia cu o răzvrătire eliberatoare. Cartea purta titlul Jurnalul de la Păltiniş, cu subtitlul Un model paideic în cultura umanistă. Ea a apărut în 1983 şi a marcat, pentru tînăra generaţie de intelectuali umanişti, o epocă. Într-un univers în care mizeria materială şi morală era aproape totală, în care izolarea României începuse (se vorbea tot mai des despre „albanizarea“ ei), în care programul televiziunii dura două ore, jumătate din el fiind consacrat familiei prezidenţiale, în care presa, teatrul şi filmul erau supuse celei mai teribile cenzuri, în care viaţa îşi pierduse idealul şi sensul, Jurnalul deschidea deodată o fereastră înlăuntrul unui univers care avea compactitatea unei monade oarbe. Orice infern devenea suportabil dacă paradisul culturii era cu putinţă. Şi paginile Jurnalului dovedeau că paradisul era cu putinţă; chiar şi în România lui Ceauşescu. Ele descriau drumul către acest paradis ca pe un drum al eliberării şi al libertăţii interioare. Lumea aceea de coşmar devenea dintr-o dată suportabilă; cu puţină greacă, cu puţină germană, cu lectura pioasă a cărţilor mari ale omenirii. Dar cultura nu era aici un simplu exerciţiu de şcoală, nu viza faptul de „a deveni cult“, ci reprezenta o formare şi o transformare din adînc, era Bildung, paideia, naştere a eului, a individualităţii, a gîndirii autonome, care se smulgea din lumea imbecilizării forţate şi planificate. Ceea ce şcolile şi universităţile nu putuseră face, făcuse de unul singur un om. Alături sau dincolo de opera lui Noica, Jurnalul de la Păltiniş crea o legendă. (Asta nu înseamnă că această experienţă epuizează tot orizontul culturii româneşti, care, sub diferitele ei expresii — literatură, pictură, muzică, film —, s-a străduit pri toate mijloacele să supravieţuiască şi de fiecare dată a reuşit.)

Şi legenda aceasta a început să funcţioneze, să pătrundă în viaţă. Mii de tineri pe an, din toate colţurile ţării, luau drumul Păltinişului pentru a găsi, cu ajutorul „antrenorului de spirite“, o soluţie de viaţă. Uneori, în camera sa (o schimbase între timp cu una de mărime normală) se aflau şi cîte zece persoane şi nimeni nu pleca nemarcat de pe urma acestei întîlniri. În orice caz, toţi aflau că există „un mod de a fi nespălat“ şi în ordinea spiritului, nu numai a trupului, şi că pentru un om cultura nu este o podoabă întîmplătoare, ci însuşi mediul său de existenţă, aşa cum este apa pentru peşti şi aerul pentru păsări. Avea o asemenea forţă de persuasiune cînd trebuia pledată cauza spiritului şi a culturii, încît a fost capabil să-i subordoneze ţelurilor sale pînă şi pe înalţii funcţionari de partid care răspundeau de cultură. Căci nu altfel a făcut să ia naştere, de pildă, ediţia operelor lui Platon. În ultimii ani ai vieţii (a murit în decembrie 1987), Constantin Noica devenise o adevărată instituţie naţională (ce-i drept vegheată îndeaproape de Securitate), avea în urma sa cîteva zeci de elevi pe care-i formase direct şi alte cîteva mii pe care-i formase prin spiritul cărţilor sale. „Şcoala de la Păltiniş“, creată prin lumea personajelor care alcătuiesc Jurnalul de la Păltiniş, a devenit între timp un concept care face parte din istoria culturii române contemporane. (Într-o carte scrisă recent pe această temă de către o cercetătoare americană, capitolul dedicat „şcolii de la Păltiniş“ este cel mai masiv, ocupînd 60 de pagini.) Jurnalul de la Păltiniş, care a descris scenariul acestei eliberări paradoxale de tipul simbolurilor Symplegades de care vorbeşte Mircea Eliade — evadarea din spaţii ermetic închise —, a fost tipărit în 8 000 de exemplare, copiile executate apoi prin mijloace xerox şi comercializate atingînd la scurtă vreme după apariţie preţul de 200 lei pe piaţa neagră, faţă de 9 lei, preţul oficial de vînzare al cărţii. (Ca amănunt picant, la scurtă vreme de la apariţie, în iarna lui 1983, cînd untul era o raritate în România, pe un exemplar din Jurnal se ofereau patru pachete de unt.) Desigur, nu despre carte ca atare este vorba aici şi nici despre autorul ei, ci despre experienţa pe care o relata şi care, prin ineditul ei, provoca un atît de viu interes.

Constantin Noica a lăsat în urma sa o operă impresionantă, de peste 10 000 de pagini (publicarea ei completă începe anul acesta la editura „Humanitas“), fiind pesemne ultimul metafizician mare al secolului şi ultimul autor al unui Tratat de ontologie, şi o alta, nu mai puţin importantă, de salvator al spiritelor într-un timp de restrişte ale cărui efecte nu pot fi nici măsurate şi nici bănuite.

România nu a avut o mişcare asemănătoare Cartei '77 şi nici una de tipul Solidarnost. Faptul că acest lucru nu a fost cu putinţă este poate meritul Securităţii române sau poate expresia slăbiciunii noastre. Dar fenomenul şi experienţa pe care vi le-am descris par să fie unice la nivelul ţărilor din est. (S-ar putea ca un fenomen oarecum asemănător să fi apărut în Cehoslovacia, legat de personalitatea lui Patocka.) El are, modelul acesta, incontestabil, măreţia şi neajunsurile lui. Pe de o parte, în condiţiile unei închideri spirituale şi ale unei izolări cum nu a cunoscut nici o altă ţară din est, el a împiedicat lichidarea sistematică şi totală a culturii umaniste, mizînd tot pe ideea că supravieţuirea unei ţări ameninţate istoric nu se face decît în spirit. Dar, pe de altă parte, tocmai în numele acestei idei, modelul acesta a întors spatele istoriei reale, „evenimenţiale“, socotită a fi „simplă meteorologie“ (cînd plouă, cînd e senin, cînd e furtună) şi ca atare nedemnă pentru o investire mai adîncă. Dialogul cu oamenii politici, cu reprezentanţii puterii — aceşti „lachei ai istoriei“ — îi apărea lui Noica drept un total nonsens, motiv pentru care îi desconsidera pe disidenţi ca victime ale unei iluzii, prinse într-o încleştare neesenţială. În acest fel fiinţa unei civilizaţii era apărată, dar puterea nu era ameninţată, în imediat, cu nimic. Modelul acesta crea profesionişti sau chiar virtuozi ai culturii, dar inhiba orice pornire nemijlocit contestatară. Din şcoala lui Noica nu a ieşit nici un Havel şi nici un elev al lui nu a devenit sfătuitorul unui Walesa român. Noica nu credea decît în Judecata de Apoi a culturii şi în certificatele cu care te puteai prezenta în faţa ei. Nu-l interesau decît „caii de curse“, şi nu „caii de circ“ care evoluau în arena istoriei.

Cu toate acestea, după evenimentele din decembrie 1989, mai toţi intelectualii umanişti români şi-au părăsit camerele de lucru şi s-au dus la întîlnirea pe care le-o dădea istoria. Pe 31 decembrie deja, toţi membrii şcolii de la Păltiniş se numărau, alături de cele mai răsunătoare nume ale disidenţei române, printre membrii fondatori ai Grupului pentru Dialog Social, creat ca instanţă reflexivă şi critică a societăţii, menit să promoveze valorile unei societăţi civile autentice şi să semnaleze cu promptitudine toate derapajele puterii, indiferent de cine ar fi urmat să o întrupeze. Revista „22“, hebdomadarul editat de Grupul pentru Dialog Social, devenea după numai două-trei luni de la apariţie cea mai prestigioasă publicaţie democratică a ţării, de o impecabilă ţinută intelectuală, care se străduia să realizeze dialogul păturilor sociale între ele, ale acestora cu puterea, ale majorităţii cu minorităţile.

Lungul drum către ignoranţa cultivată vreme de decenii prin izolare, minciună şi sofisme nu poate fi anulat peste noapte sau în răstimpul cîtorva luni. De această greşită apreciere a situaţiei se fac poate astăzi vinovaţi intelectualii români. Închişi ani la rînd în lumea cărţilor lor, ei nu şi-au dat seama cît de adînci sînt sechelele maladiilor spiritului colectiv. Ceea ce probează ei acum este neputinţa verbului direct, drama medicului ucis de pacienţi. În minţile noastre stă din nou la pîndă gîndul că istoria se face pe deasupra capetelor noastre. Din nou apare, neliniştitoare, întrebarea: ce-i de făcut?

Cei mai mulţi dintre noi, prinşi în caruselul evenimentelor sau deveniţi funcţionari culturali, n-au mai găsit timp, de opt luni de zile, să citească o carte. Şi poate că această demisie culturală este tot atît de vinovată pe cît de vinovată ar fi închiderea ochilor şi recăderea în tăcere. Poate că drumul către sufletele îmbolnăvite ale oamenilor este tot atît de lung pe cît de lungă a fost boala însăşi şi instalarea ei. Poate că asupra acestora faptele culturii şi forţa cuvîntului nu mai au nici un efect. Poate că mai important este să ne concentrăm asupra generaţiei tinere şi extraordinarelor ei inteligenţe (în fond acesta este capitalul cel mai de preţ al românilor), poate că mai profitabil este să edităm cărţi, să ne întoarcem în biblioteci şi printre studenţi. Poate că mai importante sînt bursele în străinătate, liceele şi institutele pe care le veţi deschide (să sperăm că le veţi putea deschide) în ţară la noi, poate că mai importanţi sînt profesorii care vor veni să predea în şcolile noastre, poate că mai importantă este această întîlnire în care-mi pun o mare speranţă. Adevărul este că nu ştim, după atîtea secole de istorie, cum pătrunde spiritul în lume.

Şi poate că, în ce ne priveşte, în vederea unei mîntuiri pe care astăzi nici măcar nu o întrezărim, ar trebui să reintrăm în scenariul Păltinişului, al unui Păltiniş deschis de astă dată spre istorie, gîndindu-ne la clipa cînd vom fi chemaţi la Judecata de Apoi a culturii universale. Să sperăm că Dumnezeul culturii ne va chema laolaltă cu celelalte ţări din Europa.

G. L.

JURNALUL DE LA PĂLTINIŞ

1977 – 1981

LĂMURIRE

Paginile ce urmează pot fi înţelese drept un model laic al tipului de căutare care se petrece pe baza unei prealabile găsiri. Însă pentru ca o asemenea căutare şi o asemenea găsire să poată avea loc este nevoie de un sistem de aşteptări. Aşteptarea de nimic determinat, aşteptarea ca simplă atitudine intenţională, alcătuită dintr-o mirare şi o dorinţă confuză, este de fapt prima formă a găsirii.

Ca o atare atitudine, aşteptarea este ipostaza adolescentului în faţa lumii. Fără să fie o împlinire, adolescenţa rămîne, totuşi, preambulul afectiv al oricărei împliniri viitoare. Aceasta este vîrsta cînd rumoarea nediferenţiată a dorinţelor şi aspiraţiilor năzuieşte către liniştea unei forme, singura care, prinzînd, mai tîrziu, contur, poate aduce cu sine acel grad de stabilitate de la care pornind se poate vorbi despre o lege proprie, deci despre o personalitate şi un destin.

Transpusă în spirit, aşteptarea aceasta îmbracă forma romantismului culturii. Altfel spus, romantismul culturii este expresia puberală a spiritului însuşi. Trezirea spiritului nu poate avea loc decît în spaţiul culturii; însă proiectată pe o anume învolburare a sufletului şi percepută prin intermediul unor mişcări violente şi contradictorii, în care predestinarea este resimţită cînd ca glorie, cînd ca eşec, ea va îmbrăca în mod fatal o formă romantică. Această formă, în care gîndurile nu se pot încă desprinde de pasiuni, pentru a se lăsa doar potenţate, nu şi stînjenite de ele, este deopotrivă fecundă şi periculoasă.

Face însă parte din miracolul adolescenţei de a deţine în codul aşteptărilor, şi deci al găsirilor ei, prezenţa viitoare a celui care, la rîndul lui, are înscris în destinul propriu capacitatea de a răspunde acelei chemări confuze şi de a o elibera înspre măsura ei. Din această pricină, cel care mai tîrziu — şi în mod cu totul întîmplător — s-a numit Noica a putut fi găsit cu mult înainte ca întîlnirea cu el să fi avut loc. Cînd s-a produs, ea a părut a fi o simplă recunoaştere şi a avut firescul pe care îl dă unei întîlniri orice îndelungă, grijulie şi pregătită aşteptare a ei.

Noica citind aceste pagini; va trebui să mă înţeleagă şi să mă ierte. Dacă le-aş publica fără să-i cer consimţămîntul, n-aş face decît unul din acele gesturi a căror cuminţenie este ascunsă de stratul intemperanţei de primă instanţă. Înţelepciunea operaţională şi conjuncturală este, invers, mediocritate dovedită într-un tîrziu. Această certitudine a unei raţiuni şi dreptăţi mai adînci pe care se întemeiază orice nebunie fecundă nu o poţi avea decît în condiţiile unei depline purităţi, deci atunci cînd mobilurile unor gesturi lasă în urmă persoana căreia îi aparţin şi migrează către o instanţă supraindividuală. Puritatea acestor imagini este revendicată aici în numele gîndului că atît eu, cît şi celelalte personaje ale Jurnalului nu sîntem decît agenţii întîmplători ai unei situaţii exemplare, ai unui scenariu de iniţiere culturală, deci ai uneia din variantele în care se propagă spiritul. În aceste condiţii, însăşi persoana lui Noica devine întîmplătoare, şi tot ce este aici episod, anecdotă, nume — într-un cuvînt „indiscreţie“ — poate fi scuzat în lumina „universalului concret“, deci a faptului că, pentru a acţiona, spiritul trebuie să se întrupeze.

21 martie – 24 martie 1977

Luni, 21 martie 1977

Proiectata călătorie cu Noica la Păltiniş a luat fiinţă. Luăm trenul de 945 către Sibiu. Pe drum, Noica îmi dă să răsfoiesc „Steaua“, „Luceafărul“, tăieturi din „Le Monde“. Pe peronul bucureştean părea impacientat că nu găseşte un ziar de astăzi. Îl descopăr mult mai ancorat în realităţi decît pare. Cutremurul, pe care nu l-a trăit în Bucureşti, îl preocupă în continuare. „Ar trebui mutată capitala la Tîrgovişte; ar fi vorba de un centru exclusiv universitar şi administrativ. Tinerii ar trage cu toţii într-acolo, iar pensionarii, care îndeobşte încurcă, ar rămîne în Bucureşti. Cutremurul a rupt coloana vertebrală a Bucureştiului. Uneori, iarna, cerbii se înfundă în zăpadă. Ţăranii îi vînează cu bîta; le dau una peste şira spinării şi apoi îi aşteaptă să moară.“

În tren, la fumat pe culoar, în dezbatere volumul III din ediţia Platon. Noica insistă să fac eu prefaţa la Euthydemos. „Mie, dialogul acesta nu-mi spune nimic pozitiv. Socrate trece aici pe lîngă problematica sofismelor, care e una platonică, fără să o preia. Totul e lăsat pradă disoluţiei. Gîndul socratic urmează alt drum şi, pentru o dată, Platon se dovedeşte a fi rău.“ Sper totuşi ca zilele astea să-l determin să scrie cîteva pagini. Îmi dă să-i citesc comunicarea despre habitate de la nu ştiu ce Congres de urbanistică de la Paris. Începutul e grav, oarecum originar-heideggerian. „Ce este casa? Din ce s-a născut? Din foame, frică, eros şi logos.“ Partea a doua e o graţioasă ironie romantică în stil noicist, jucîndu-se cu soluţii arhitecturale din perspectiva filozofiei. („Nu faceţi case mai înalte ca arborii.“) Acest stil i-a enervat întotdeauna pe specialişti.

La Sibiu ne aşteaptă pe peron Relu Cioran, fratele marelui înrăit. E un bărbat plăcut, cu vorba tărăgănată şi puţină, extrem de discret („Este Pilade“, îmi spusese Noica în tren). Un distins care trăieşte în umbra propriului destin şi a celui fratern. E pensionar, citeşte filozofie şi face excursii.

Un microbuz ciudat ne duce, pe Noica şi pe mine, la Păltiniş. „De ce nu a făcut oare Andrei Pleşu filozofie în Germania? O să se resimtă.“ Seara, la o ţuică fiartă cu prea mult piper, îmi spune că ar dori să merg pe linia istoriei filozofiei. „Fă-ţi cartea (Peratologia) plimbînd totul prin istoria filozofiei. În generaţia mea au ocolit toţi istoria filozofiei. Am simţit aproape ca o responsabilitate faptul de a mă ocupa de problematica istoric-filozofică. Cum e cu putinţă ceva nou este partea istorică a conceptelor deschise şi a problemei lui întru!“

Îl rog să-mi vorbească despre familia lui. „Boieri de rangul doi. Străbunicul înfiinţase Alexandria după pacea de la Adrianopol. Bunicul şi tata şi-au crescut moşia (3 500 de pogoane) prin moşii luate în arendă. Totul s-a petrecut cu noi ca în Forsyte Saga. Povestea unei familii (11 fraţi) în care totul se deschide pentru a se închide. Numele de Noica e acum spre stingere.“

Îmi povesteşte apoi cum, întors în 1939 din Germania, a ţinut la un cerc studenţesc prezidat de P.P. Negulescu un speech despre uneltele filozofiei. „Le-am vorbit doar ca un coleg mai mare, pentru că nu eram nici eu acoperit în ce le ceream: germana, greaca, latina, matematica. Matematici făcusem un an cu Ion Barbu, greaca o începusem nu demult.“ Terminăm ţuica şi merg să-i văd faimoasa cameră păltinişeană în care stă retras cam 9–10 luni pe an: camera 13 de la vila 23. Este o vilă săseacă aşezată pe o colină în dreapta hotelului, complet izolată. Jos e sufrageria, iar la etaj sînt trei camere, dintre care cea mai mică, o chichineaţă de 5–6 m2 (pesemne vechea cameră de serviciu), este camera lui Noica. Îmi spune că o simte ca pe adevărata lui casă. „Dorm cu capul dincoace (îmi arată opusul ferestrei). Scriu pe pat, rezemat de pernă. Cărţile mi le aşez pe măsuţă şi pat.“ Îi place să aibă subsoluri artizanale, ticuri de meseriaş în meseria asta fără unelte şi aparate a filozofiei.

Alegerea camerei mele la hotel este o încîntare. Sînt invitatul lui, de fapt al lui Goethe, îmi repetă întruna. (Mai are 5 000 de lei din Despărţirea de Goethe.) Camera cu un pat e întunecoasă. „Iei una cu două.“ Protestez. Cum o să „produc“ de 70 de lei camera? Urcăm să o vedem. Vedere imensă, terasă. Mă convinge în mod delicios. „Uite, vin la tine, bem o cafea. Tu poţi să stai aici, te uiţi pe geam, visezi şi scrii.“ O spune cu dragoste. Este tandreţe în purtarea lui şi mă simt fericit. Mi-a dispărut respectul paralizant de cu ani în urmă. Totul apare ca o relaţie consolidată. Sînt oarecum copilul lui răsfăţat. Mă sperie doar gîndul, mai puţin ca altădată, că îi pot dezminţi aşteptările. Nu prea mănînc jăratic, cum ar voi-o. Am să-l dezamăgesc oare? De cîte lucruri din mine sau din afara mea atîrnă acest lucru?

Marţi, 22 martie 1977

Ieri, trecînd prin Răşinari, satul Cioranilor, Noica îmi arată, spre ieşirea din sat, biserica în preajma căreia se află mormîntul cu cruce albă al preotului Cioran şi altul, cu anul naşterii gravat pe cruce, al lui Relu Cioran. „Relu vine aici în fiecare duminică, din Sibiu. El spune că vine la mormîntul părinţilor, dar eu îl suspectez că vine la mormîntul lui şi că are voluptatea secretă de a se plînge singur. Îl obligă propriul nume pus pe cruce.“ Îmi aduc aminte că în tren mi-a povestit despre prietenia lui cu Cioran, cîtă a fost. Facultatea de filozofie au făcut-o împreună, fără să se cunoască însă, pentru că Cioran avea complexul provincialului şi era un retras. Frecvenţa nu era obligatorie şi prilejurile de întîlnire sau lucru în comun la seminare erau rare. S-au cunoscut abia după licenţă, cu prilejul unei burse de două luni la Geneva, dată de Rădulescu-Pogoneanu, fiul elevului lui Maiorescu. Stătuseră în aceeaşi cameră, şi Noica, neştiind atunci bine decît Kant, s-a pomenit confruntat, prin Cioran, cu un univers de cultură mai cuprinzător. „La Geneva mi-am dat seama că ştia Calvin şi privea altfel oraşul, cu un ochi cultural care mie-mi lipsea. În filozofie o apucase altfel decît mine, cu comentatori germani plicticoşi de secol 19 şi cu filozofia culturii. Dezgustul de filozofie clasică de aici i-a venit.“ Mi-a povestit apoi cum a trăit toată viaţa în marginea societăţii („dacă a avut un an-doi de slujbe“), la început din burse prelungite pînă sub ocupaţia germană, apoi din ajutoarele mărunte ale cîte unui român cu slujbă (Eliade la Lisabona) etc. Îl amuza, în timpul războiului, să-i conducă „pe Siegfrizi“ la cabaretele franţuzeşti şi i se părea în felul acesta că încearcă voluptatea cununării a două lumi contrare.

Astăzi am intrat în programul care va ritma cele patru zile de aici. Ne întîlnim la masa de dimineaţă (830), după care Noica îşi face plimbarea de o oră şi jumătate. Lucrează apoi pînă la 130. După-masă urcă la mine şi ne bem cafeaua. Se odihneşte apoi o jumătate de oră. Lucrează iar, pînă la 6; între 6 şi 730 îşi face plimbarea de seară. După masa de seară facem cîţiva paşi, apoi urcăm la mine şi îmi povesteşte despre el şi lumea lui.

Astă-seară a fost vorba despre biografia lui. „Nu am biografie. Am numai cărţi. Licenţa la 23 de ani, apoi un an de matematici şi doi ani de bibliotecar la facultate. Am trăit în recluzie deliberată. Am refuzat orice împlinire în social, şi am făcut-o fără ipocrizie, cu voluptate. La 25 de ani am refuzat asistenţa lui Negulescu; m-am retras la Sinaia şi am tradus opt romane poliţiste la editura Herz. Sigur că era o formă de teribilism. Am trăit de atunci 30 de ani în margine, o viaţă pe care la început mi-am ales-o, apoi, după '48, am primit-o, impusă, ca pe o bucurie — şi tot ca pe o bucurie am simţit şi ultimii ani de închisoare. Cei zece ani de la Centrul de Logică, începînd din 1964, au constituit ieşirea mea în social, exact cît am avut nevoie. Orice împlinire, alta decît în cărţi — profesoratul, un mariaj reuşit, călătoria — m-ar fi pierdut poate. Cărţile sînt mărturia sănătăţii mele şi orice altceva aş fi făcut, orice împlinire aş fi avut m-ar fi făcut să regret viaţa în forma pe care deja am trăit-o.“

Trecem la biografia ideii. „Nu am avut profesori, nu m-a confiscat nimeni, nu m-a preluat nimeni cu gîndul lui, nici Nae Ionescu aici, care pendula între logică şi teologie, nici Brunschvicg în Franţa, cu care mi-aş fi putut face teza (Schiţă pentru istoria…), nici Hartmann sau Heidegger. Conştiinţa uneltelor o aveam singur şi am crescut, în gîndul meu, doar cu cei 10–12 mari din istoria filozofiei. Am debutat în istoria filozofiei sub auspiciile lui Descartes, Leibniz şi Kant (problematica lui Mathesis era venită din contactul cu ei, cu primul în special) şi am rămas multă vreme copleşit de istoria filozofiei. În De caelo şi Jurnal eram încă foarte timid. Între 1945 şi 1950 s-a petrecut lucrul care m-a făcut să ies deasupra istoriei filozofiei, să aleg şi să mă simt liber. Poate începusem chiar înainte, cu cele Două introduceri şi o trecere la idealism, dar decisiv am simţit schimbarea după ce l-am reluat pe Platon în original şi am văzut că-l pot «citi» altfel. De aici a ieşit interpretarea la Lysis. Dacă am avut o reuşită, în filozofie, singurul loc unde împlinirea e fără mutilare (dar şi fără un conţinut anume), este pentru că am avut norocul eşecului în punctele unde reuşita mutilează. Am fost mîntuit de mutilarea liricului pur (după două poezii publicate în «Vlăstarul», revista Liceului «Spiru Haret», Ion Barbu mi-a spus să renunţ), de mutilarea matematicii, a muzicii, a literaturii. Toate aceste eşecuri s-au vărsat în filozofie şi au contribuit, să spunem, la reuşită. Am avut deci norocul unei singure vocaţii, singura în care obţii împlinirea fără mutilare, senzaţia adevărului plin.“

Miercuri, 23 martie 1977

 Astăzi, discuţiile cu Noica au alunecat într-o risipire bună; simţeam deja oboseala după porţiile concentrate din cele două zile anterioare şi mă temeam de pedanteria şi artificialul care ar fi coborît între noi, confruntaţi din nou cu o programare abia mascată. La masa de dimineaţă mi-a vorbit cu afectată naivitate despre proiectul cecului în alb. Societatea îşi alege două sute dintre membrii ei, între 30 şi 35 de ani, şi le dă pentru restul vieţii un cec în alb. În fond, este vorba de un credit moral. Cei aleşi au avut deja timpul să arate că îl merită. Riscurile sînt calculate: 80% vor dezminţi speranţa pusă în ei, creditul acordat, îşi vor lua Jaguar, vor juca la ruletă, vor intra în criză erotică. Sau invers: vor merge cu clasa a doua, îşi vor lua cameră proastă la hotel, vor pune bani deoparte. Dar restul vor reuşi. „Cine sînt cei care aleg?“, l-am întrebat, „şi cum ştiu cum să-i descopere pe cei mai buni două sute? Cine sînt cei care-i aleg pe cei «cinci patriarhi» care aleg?“ — „Sînt oameni puri, nepătaţii recunoscuţi ca atare de toată lumea. Un Şora, de pildă. Şi cei două sute, aleşi din toate domeniile, sînt deja recunoscuţi de toţi ca meritînd.“ Renunţ la şicanări sociologice, la demontarea mecanismelor prin care societatea se apără de împlinirea idealului. „Gîndeşte-te“, îmi spune în continuare, „toate mamele vor dori pentru fiii lor, în locul unei partide reuşite, un loc printre cei două sute. Toţi vor dori să candideze. E un stimul constant de vrednicie. Şi cu timpul, numărul celor cu cecul în alb ar putea creşte oricît.“

Seara, la paharul de vin roşu, mă ceartă că nu ţin jurnal. Cred că nu am făcut-o din două motive: din lene şi apoi din teama de ridicol, din jena pe care aş resimţi-o în faţa maldărului de banalităţi adunate cu vremea.

La amiază, cînd m-am dus să-l iau la masă, mi-a spus că în Bucureşti trebuie să ne vedem mai mult, pentru că în orice prietenie bună lucrurile se desfac unele din altele şi se amplifică. Apoi îmi citeşte o însemnare făcută ieri în jurnalul său. „Se apropie vremea cînd G. se va despărţi de mine. Am să termin totul singur, aşa cum am început?“ Mă întreb cum arată o despărţire în lumea spiritului. De ce simt mereu nevoia să-i citesc opera sistematic şi să scriu o carte despre ea?

Îşi notase pe o fiţuică să-mi vorbească despre neînţelegerea gîndului altuia. „Ralea te înţelegea dintr-o dată şi nu te lăsa să-ţi termini gîndul; sfîrşea în fond prin a nu ţi-l înţelege. Alteori nu reuşim din vina noastră. În Jurnal, Eliade se plînge că aproape nimeni nu i-a înţeles La nuit de Saint Jean. E vina lui.“

Am ajuns astăzi cu lucrul la sofismul 16 din Euthydemos. Noica şi-a terminat de tradus în franceză comunicarea cu habitatele. De mîine, începe paginile introductive la Euthydemos. Sînt mîndru că i le-am „smuls“.

Joi, 24 martie 1977

La ceaiul de dimineaţă, cu unt şi brînză topită „Olanda“, îl întreb pe Noica cum de reuşeşte un permanent up to date, cum de are sunetul ultimelor lucruri, mărunte chiar; de unde capacitatea de a decoda oameni şi situaţii străine în fond de ticurile generaţiei lui. „Am atenţia ultimă, despre care vorbea Goethe, şi plierea necesară faţă de l'autre. Detaşarea bună nu e niciodată distanţă şi dispreţ.“ — „Pînă unde merge supunerea faţă de fiinţa altuia?“ — „Nu pînă la anularea ta. Mi-aduc aminte că Cioran, care era irascibil, într-o discuţie cu un prieten, Ştefan Teodorescu, a terminat prin a-i trage lui «Nenea» (aşa îi spuneam toţi) o palmă. Ce crezi că a făcut Nenea? I-a spus: «Eşti obiectiv.»“

În timp ce îmi vorbeşte îmi vine în minte imaginea lui de ieri, cînd l-am vizitat în chilia cu lemne şi lighean cu apă pe sobă; avea pe cap o băscuţă care-i dădea un aer de papă bonom. Nu este iezuit, cum sînt înclinaţi mulţi să creadă, judecîndu-l după micile aplecări cu care te întîmpină şi după tonul molcom-dulceag. Este un naiv eficace.

Ne despărţim, proiectînd o plimbare de-o oră înainte de prînz. Ne întîlnim deci la ora 1230. Îi place să-mi prezinte împrejurimile. Îmi arată un drum care trimite, „la 6 km de aici“, la Şanta, o aşezare cu cîteva vilişoare de lemn, unde într-o vară E.C. a scris Pe culmile disperării. „Să vorbim despre tine“, îmi spune. Îi cer să-mi explice de ce mă creditează. „N-ajunge să cînţi corect la un instrument. Trebuie să-i scoţi sunetul secund. Şi în filozofie există un sunet secund. Mi-aduc aminte de primele pagini din Nostos-ul tău, cînd mi le-ai adus în '68. Acolo am simţit mai întîi sunetul secund. Sau, am să-ţi explic altfel. Pînă acum, îmi plăcea să vorbesc despre linia de plutire; îmi spuneam că trebuie să vezi în celălalt, tînărul în speţă, dacă e «pe linia de plutire». Acum am altă imagine: a maşinii. Unul are un motor, altul cîteva piese, cîte o roată. Tu ai maşina. Uneori nu are benzină, alteori se mai strică, dar ai maşina care merge.“

Şi-a terminat de tradus în franceză un fragment din interpretarea la Cratylos pentru „Cahiers roumains“. După- masă, va începe să scrie „Interpretarea“ la Euthydemos. Vrea să ştie ce am scris despre dialog şi să ne punem de acord. Trece după masa de prînz să-i citesc. Ajungem la mine şi, după cafea, îmi cere să se odihnească o jumătate de oră. E puţin încurcat. Îmi expune un sistem prin care te poţi trezi cînd ai sforăit prima oară. „Totul e să ţii bărbia cît mai aproape de piept şi, deci, mîinile sub cap. Cum sforăi, te trezeşti.“ De unde le scoate? Are o capacitate de a mîntui amănuntele prin turnarea lor în sistem. „Somnul de după-masă trebuie să fie o scurtă catalepsie.“ A adormit. Stau la masă cu foile euthydemice în faţă, pe jumătate întors cu spatele la el. Sînt tentat să-l privesc, dar simt gestul ca pe un mic sacrilegiu, ca pe o lezare a spiritului surprins în impudic reflex. Şi totuşi, aş vrea să ştiu ce rămîne din el trecut în anonimatul unui act biologic. Ce rămîne din eleganţa ultimă cu care a încercat să intre în somn în prezenţa altuia, din excesul de conştiinţă prevenitoare cu care a vrut să compenseze momentul acesta de pierdere a ei. Sforăie încet şi găsesc în asta o scuză pentru a-l privi. Are gura întredeschisă şi buzele supte, dar fruntea, extrem de frumoasă, a rămas să preia în somn concentraţia aceasta de spirit pe care Andrei şi cu mine am botezat-o, cu caldă supunere a minţii, Bătrînul.

2 octombrie — 12 octombrie 1977

Duminică, 2 octombrie 1977

Sînt din nou la Păltiniş, cu Noica şi, de astă dată, şi cu Andrei. Acelaşi tren de 945, acelaşi Relu Cioran aducîndu-i lui Noica în gară la Sibiu bunda şi căciula, apoi trecerea cu autobuzul prin Răşinari către Păltiniş, cu aceleaşi lămuriri şi ghidaje, adresate de astă dată lui Andrei — îmi amintesc că pe acelaşi drum, acum cîteva luni, l-am invocat, întrebîndu-ne cum va arăta după Germania —, totul s-a repetat pentru a pregăti din timp reîntîlnirea cea bună cu un loc pe care încă de pe-acum îl simt aşezat definitiv în mine.

După cină, urcăm la cămăruţa lui Noica să facem focul. Eu eşuez, spre satisfacţia lui, care preia totul şi desfăşoară cu voluptate lecţia despre aprinderea „focului-stăpînului“. Are pe el paltonul şi căciula, patul pe care stă e în faţa sobei la un pas distanţă şi, aplecîndu-se, gura sobei îi cade sub mînă. Construieşte o stivă cubică, cu un grătar de surcele de brad şi, în timp ce o face, explică fiecare gest, ca şi cum ne-am afla în faţa unei demonstraţii esenţiale, din care nu trebuie pierdut nimic pentru a avea cheia reuşitei finale. Surîdem toţi, şi el surîde vorbind şi aprinde hîrtie după hîrtie strecurînd-o sub stivă şi agitînd-o necontenit pentru „a enerva“ focul. E un joc straniu, în care simţi că încearcă — ca în tot ce face — mîntuirea unui gest de proza profanului şi a nesemnificativului, pentru că „vedeţi? Simt că soba e aici pentru mîna mea, şi mîna mea e pe potriva gurii sobei.“ Lăsăm focul să ardă şi urcăm în camera mea să bem ceai. Andrei face o mică introducere, se bîlbîie puţin şi, în cele din urmă, îl întreabă pe Noica cum se raportează la Isus. „La Isus din Nazaret, cel căruia Renan i-a căutat urmele paşilor, refăcîndu-i itinerarul pentru a-l pierde în final pe Cristos — nicicum. Am să-ţi răspund însă indirect. De Platon m-am putut apropia, l-am putut anexa cultural, l-am putut clinti în fiinţa textului lui şi interpreta botezîndu-l cum am vrut, cu numele lui Lysis de pildă, aproape în răspăr cu tradiţia comentatorilor care, de cele mai multe ori, consideră dialogul acesta apocrif, subordonîndu-l oricum Banchetului, în timp ce eu deduc Banchetul din Lysis. Pe Augustin mi-am permis să-l botez, preferînd nu Confesiunile sau De civitate, ci De magistro. Cartea lui Isus, nu cel din Nazaret, cartea lui Isus Cristos n-am îndrăznit niciodată s-o anexez cultural şi simt că n-aş avea niciodată dreptul să fac din ea obiect al hermeneuticii; nu-i pot da numele meu.“

Luni, 3 octombrie 1977

Zi de debut proastă, indispus de ceea ce trebuie să lucrez — pagini de plan despre simbol, despre care am citit prea puţin şi care, deocamdată, îmi apare ca o temă străină. Ar trebui să aflu punctul de conexiune cu peratologicul, să fac deci din simbol un capitol de peratologie aplicată. Deocamdată mă văd obligat să-l povestesc neinspirat pe Cassirer. Am dormit prost şi, spre ziuă, am avut un vis pregnant din care m-am sculat tulburat. Andrei, îmbrăcat în negru — parcă în frac? — şi cu fular alb strălucitor (en magicien), mă anunţa că urmează să moară; era jenat pentru noi, fîstîcit, dar totuşi senin şi jovial, pierzîndu-şi teluricitatea şi desprinzîndu-se graţios şi lin. E opt fără un sfert cînd mă trezesc şi ziua începe greu.

Seara, după cină, îl întrebăm pe Noica, jumătate în glumă, jumătate în serios, cum să-i edităm opera. „Cînd o s-o faceţi — ne răspunde — o să semănaţi cu Goethe şi Hegel sfătuindu-se atent cum să-l editeze pe Hamann.“ Ne vorbeşte apoi despre Logica pe care urmează să o scrie — întru desăvîrşirea sistemului propriu — o logică născută nu în jurul individualului şi generalului, ci al elementului, al determinaţiilor. Ne despărţim.

Rămîn în cameră la Andrei, mult, pînă către ora 12, analizîndu-ne relaţia, rostindu-ne rezervele, încercînd să ne circumscriem zonele de fals şi nesiguranţă instalate între noi. Ne mărturisim o iniţială antipatie reciprocă (în urmă cu trei-patru ani?). Tot ce se întîmplă e terapeutic.

Joi, 6 octombrie 1977

Zi plină, cu Noica în vervă, venind după masa de prînz şi de seară cu două liste de punctaj pentru discuţie. Punctul 1 pe listă, impresia explozivă pe marginea Norilor lui Petru Creţia. Proiect de traducere în patru limbi (?!) Îl fascinează biografia cărţii, începută în 1952, desfăşurată pe zece ani şi lăsată apoi să zacă cincisprezece. Totul îi apare ca un semn al unei culturi vii şi frumoase, neintrate în artificiul creaţiei de serie specific Apusului. Discuţia se prelungeşte în posibilitatea spargerii graniţelor culturale româneşti în stilul generaţiei spaniole de la 1896, care intră spectaculos în circuit european. Există poate şi un Dumnezeu al culturii noastre şi de ce nu ar fi al nostru ceasul marii epifanii?

Seara bem ceai în camera lui Andrei. Acesta ne povesteşte ideea cărţii sale Elemente de filozofie a peisajului şi ne citeşte cîteva pagini remarcabile despre disjuncţia natură-peisaj în civilizaţia europeană. Noica îi dă ideea deschiderii cărţii către un peisaj al viitorului care nu mai este al Terrei şi despre rolul picturii abstracte în descrierea peisajelor din lumile posibile. Norii lui Petru ne trimit la ideea unui peisaj absolut, faţă de care natura terestră ar rămîne doar un caz particular şi relativ. „Nu nesocotiţi secolul 20; e un moment bun al culturii, care se întoarce cu egală grijă către trecut şi viitor.“ Noica ne vorbeşte apoi despre cele două cosmotizări survenite în cultura Europei: o dată, cu filozofia elină, care elimină haosul mitologiei; a doua oară cu creştinismul (tot ispravă greacă, prin Pavel — Antiohia, i se pare lui Noica). După haosul ştiinţei pe care-l trăim în epocă trebuie să vină din nou un agent cosmotic; ne trebuie iar un grec.

Vineri, 7 octombrie 1977

Plimbare de neuitat în trei după masa de dimineaţă, către locul de culă (al cîtelea oare?), ales de Noica în preajma Păltinişului (o jumătate de oră plimbare de la hotel), pe o pantă blîndă, invadată de soare, în dreapta şoselei, cu deschidere fără hotar într-o vale lungă, lin-coborîtoare, de partea cealaltă a drumului. Noica vrea să ne indice locul ales exact, perimetric, aşa că urcăm („n-o să fac scară“) cca 50 de metri dinspre şosea, pe o iarbă imens despletită, culcată în rotocoale pe pămînt, albă de roua care începe să se topească. În stînga, perdea compactă de brazi, în faţă priveliştea văii care alunecă pe o axă perfectă, şi soare, imens de mult soare, matinal şi tomnatic, izbindu-ne în faţă şi ameţindu-ne. Este 930. Ne întoarcem, şi pe drum facem mici bilanţuri, cîntărim proiecte. Mă plîng că nu-mi văd încă prima carte după Tragicul. „De unde obligaţia de a merge cu tramvaiul, din staţie în staţie, cum spunea Heidegger despre Hartmann? Există perioade de splendidă primenire; mie îmi place cînd văd anunţul « primim marfă». Către 1956 începusem să simt că am scris prea mult şi că nu mai am suflu; aproape mi-am dorit închisoarea. Gabi e acum în ceasul în care doar cantitatea contează, lectura adîncită a celor doisprezece mari din istoria filozofiei.“ Trece apoi să-l judece aspru pe V.Z. „Cum şi-a putut pierde trei-patru ani buni de tinereţe citind Freud, un lucru cu care nu ştie şi nu are ce face şi care te şi deformează pentru toată viaţa. I-am sugerat să se ocupe de problema lui Geist şi Seele în cultura germană; n-a făcut-o. I l-am sugerat pe Shaftesbury; nu l-a citit. Pe Kant l-a tradus sîrguincios, dar fără să citească în jur. Nu merge să traduci din Kant ca din Agatha Christie.“

Seara vorbim despre Sergiu Al-George, despre cum i-a trecut Noica (în 1948) toată biblioteca de sanscritologie pe care i-o lăsase Eliade în păstrare în 1943. Din nou discuţie aprinsă despre cultura Orient-Occident, despre deschiderile Orientului către relativitatea condiţiei terestrului raportate la viziunea creştinismului („Pămîntul acesta va trece, dar vorbele mele nu vor trece.“)

Sîmbătă, 8 octombrie 1977

A sosit Petru Creţia, pentru două zile, să-şi ia manuscrisul Norilor şi verdictul lui Noica. Este nevrozat de Bucureşti şi îmi mărturiseşte că trăieşte într-o permanentă stare de mînie, că în sinea lui se ceartă necontenit cu toată lumea care îl zădăreşte şi jigneşte (Muzeu, ediţia Eminescu etc.). Aerul lui de robot nevrotic şi politicos mă crispează şi mă scoate, cred că pentru două zile, din atmosfera calm-robustă a Păltinişului de pînă acum. Nu-l pot suporta pe Petru decît în seninătate şi inteligenţă.

Duminică, 9 octombrie 1977

Zi de excursie. Către ora 12 vine de la Sibiu Relu Cioran şi plecăm cu toţii spre Şanta (6 km), locul unde, la 20 de ani, Emil Cioran a scris, în vila unchiului lor, Pe culmile disperării, care împreună cu Nu a lui Ionesco şi Mathesis a lui Noica a luat Premiul Scriitorilor pentru debuturi în 1934. Şanta e o grupare de cinci-şase vile din lemn, iar cea a Cioranilor, care fusese aşezată chiar în buza pădurii, nu mai există. Ne aşezăm să mîncăm în jurul unui trunchi prăvălit, pe locul vechii ogrăzi. Noica e într-o dispoziţie de piţigoi încălzit de soarele obosit al după-amiezei şi toamnei, pitoresc la culme cu paltonul lui fără un nasture şi pălărie englezească sport, cadrilată. Ne recită poeziile lui Sighireanu („moment tantric“, ţine să precizeze, spre indignarea lui Andrei care îşi vede astfel Orientul împuţinat şi „vulgarizat“), schimbul său de epigrame cu Păstorel, anecdote din lumea culturală a Bucureştiului interbelic etc. După ce terminăm de mîncat — îmi ceruse întruna, ca un copil („mi-e foame, ce îmi mai dai?“),  fără să înceteze o clipă însă ciripitul — se întinde pe trunchi  în echilibru precar, cu faţa spre soare şi ochii închişi, şi continuă  să vorbească. Are un aer poznaş-infantil şi rîde ca un ştrengar cînd  mă vede speriat la gîndul că s-ar putea rostogoli de pe trunchi. Sîntem  toţi animaţi şi destinşi, şi totul are un aer aproape frivol raportat  la atmosfera dens-culturală pe care Noica o întreţine de obicei în  jurul său. Ticurile de conexiune culturală sînt însă permanente şi  chiar cînd spune „anecdote tantrice“, ambalajul este tot cultural.  „Pe un romanist englez — ne spune — îl fascinau numele  româneşti. «Ce frumos sună Ion şi Mărie!» îmi mărturisea  englezul.“ Apoi ne spune anecdota cu Ion şi Mărie pe care o auzise  şi i-o povestise englezul. Mărie iese noaptea afară. Se loveşte de  oiştea carului şi întreabă: „ Tu eşti, Ioane?“

Mi-e straniu să-l descopăr aşa, chicotitor şi incontinent verbal,  aproape „dezmăţat“ de soarele toamnei, de iubirea prietenilor  şi de tinereţea care urcă, anecdotic, în el. Mă gîndesc la atmosfera  „sacră“ din perioada „primului“ Păltiniş şi îmi spun  că în preajma spiritului histrionic al lui Andrei şi a iubirii cu  revers pe care Petru o are faţă de Noica intru, fără să vreau, într-un  sistem de distanţare care-mi suprimă tendinţa de excesivitate devotică.  E bine? E rău?

Mi-am notat schimbul de epigrame dintre Noica şi Păstorel Teodoreanu  care a avut loc la o masă de prînz, parcă prin 1938. Totul a fost  improvizat, schimbul fiind provocat de Noica, cu cîteva rînduri scrise  pe un bileţel, returnat apoi prompt de Păstorel, încă o dată de Noica  şi încheiat cu replica lui Păstorel.

D-lui P.T.

Există reguli generale

De unde nu te-abaţi defel;

Cînd vezi o turmă, caţi păstorul,

Un turmentat, pe Păstorel.

D-lui C.N.

Domnul Noica, autor,

M-a găsit pînă la urmă.

Eu l-am căutat, păstor,

Însă l'am pierdut în turmă.

D-lui P.T. care scrie „l-am“ cu apostrof în loc de liniuţă

Ai epigrame reuşite,

Gramatica ţi-e însă hop,

Căci nu-nţelegi, nefericite?

Nu-i strop de vin, e apostrop!

D-lui C.N.

Învăţai să beau cu doica

Şi mă-nvaţă scrisul Noica!

Memorabilă este povestea lui Harry Brauner, care, după ce a  ieşit din închisoare, s-a dus să revadă Drăguşul, satul în care lucrase  ani de-a rîndul ca folclorist. L-a întîlnit o ţărancă, l-a privit  speriată şi i-a spus: „Aoleu, domnu' Brauner! Noi am crezut că  muriseţi şi v-am făcut bocetu'.“ Harry Brauner şi-a cules astfel  propriul bocet:

Am aflat de prin vecini

C-ai murit în gard de spini,

Gard de spini, nu gard de flori,

C-ai murit în închisori.

Luni, 10 octombrie 1977

Plec cu Petru spre locul de culă, tot către ora 10, ca şi prima  dată, cu gîndul să regăsesc aceeaşi înclinare a soarelui şi aceeaşi  lumină. Stăm acolo o jumătate de oră şi sporovăim pe marginea minimei  condiţii ambientale a marilor fapte culturale. (Mi-aduc brusc aminte  că ieri, pe drumul spre Şanta, Noica mărturisea că „ar face ctitorii  culturale cu nemiluita“.) Ne-ar trebui o ieşire din vîltoarea  sterilă a Bucureştiului.

Petru pleacă cu maşina la 130 şi îl îmbrăţişează pe Noica în stilul  lui fals-entuziast. Îi promite, pus la punct, manuscrisul Norilor,  pentru 7 noiembrie. Noica urmează să-i dea pînă pe 15, cînd pleacă  în Anglia, manuscrisul spre publicare lui Marin Preda, la „Cartea  Românească“. Sperăm să apară în 1978.

Rămînem iarăşi în vechea formulă şi după masa de prînz urcăm la mine  să bem cafeaua. Noica are pe listă trei puncte: de ce nu putem fără  Aristotel; despre linia resentimentară — „filozofia esopică“  — din istoria filozofiei; în sfîrşit, despre nefilozofia celor  care au venit în filozofie din afara ei.

„Pe Andrei îl mai pot aştepta, pe Gabi însă nu, cu Aristotel  al său. Trebuie să-l citeşti serios, pentru că peste problemele lui  nu poţi trece. Toţi cei mari au pornit de aici, indiferent unde au  ajuns apoi, şi asta v-o spun tocmai eu, care visam la un moment dat  să-mi scriu pe piatra de mormînt: «Aici zace cineva care nu l-a iubit  pe Aristotel».“ Urmează o splendidă incursiune în istoria semnificaţiei  lui Aristotel pentru destinul celor mari de la Renaştere pînă astăzi.

Punctul doi, filozofia esopică, filozofia celor care au filozofat  din resentiment, a bolnavilor şi malformaţilor din istoria filozofiei.  „Pînă şi Aristotel avea ulcer şi era mai firav, şi Platon, la  bătrîneţe, venea acasă plîngînd din pricina răutăţilor sale filozofice.  Marii esopici ai filozofiei sînt însă Malebranche, Kierkegaard, Schopenhauer,  Nietzsche, Sartre şi Jaspers, cred, din lectura  Autobiografiei  căruia mi-a şi venit ideea unui esopism existent în istoria filozofiei.

Tot de la cazul lui mi-a venit şi gîndul neşansei de a ajunge la  filozofie a celor care au pornit către ea dinspre ştiinţe. Aristotel  este primul exemplu, apoi Descartes şi Leibniz, care astăzi ar fi  făcut nu filozofie, ci fizică, matematică sau logică. În secolul nostru  nici un om de ştiinţă nu a dat filozofie mare şi cazul tipic este  poate al lui Heisenberg. Dar de ce se întîmplă aşa? Pentru că filozofia  înseamnă mania, nebunie, or nici un om de ştiinţă nu poate  avea mania. Aici nu e vorba decît de un divorţ unilateral,  pentru că filozofia poate anexa oricînd ştiinţa şi are oricînd de  făcut ceva cu ea. Dintr-un singur punct exterior filozofiei poţi ajunge  la filozofie: de la teologie.“

Înainte de a pleca, ne îndeamnă să ne plimbăm mai mult. „Nu poţi  lăsa timpul să-ţi joace feste. Trebuie să-l îmblînzeşti, dîndu-i  ce-i trebuie. Gîndiţi-vă ce fericire este cînd scapi de dinţi, treizeci  şi doi de duşmani ai omului. De dinţi poţi scăpa, dar trupul trebuie  îmblînzit plimbîndu-l. Toată medicina termină prin a-ţi recomanda  plimbarea. Ştiu un veterinar care, cînd se îmbolnăvea un cal, îl dădea  la coardă. Fratele-porc, trupul, trebuie dat la coardă, dacă vrei  să te lase în pace.“

La cină ne anunţă că a terminat ultimul capitol al Maladiilor…,  despre cele trei maladii ale spiritului românesc; la ceai, în  cameră la Andrei, din nou proiecte despre Institutul de orientalistică.

Rămîn cu Andrei şi facem un plan de lectură a primelor cincisprezece  momente mari din istoria filozofiei, timp de un an şi jumătate-doi.  Sărind peste Platon şi oprindu-ne în faţa secolului 20, vom citi strîns  presocraticii, Aristotel, postaristotelicii, Plotin, Augustin, Toma,  Spinoza, Descartes, Leibniz, Kant, Fichte, Schelling, Schopenhauer,  Nietzsche. Cu excepţia lui Aristotel, Kant şi Hegel, fiecărui moment  i se acordă o lună. Pentru cei trei — două luni fiecare. Nu-mi  pun problema nereuşitei; cred că am depăşit faza proiectelor goale.  La antici, vom merge pe terminologie greacă. După un an şi jumătate,  secolul 20 şi Orient. Mîine discutăm proiectul cu Noica.

Mă gîndesc cîtă nevoie am de gîndire orientală pentru o metodologică  dezvăţare de ticurile specifice intelectului analitic european, dihotomizant  pînă la exasperare. Două autocorecţii europene: „raţiunea“  din sistemul  lui Hegel şi hermeneutica recuperantă de originaritate  a lui Heidegger.

Marţi, 11 octombrie 1977

Am terminat capitolul despre Cassirer şi mîine plecăm din Păltiniş.  Dimineaţa îmi recitesc conspectele pentru celălalt capitol al lucrării,  Simbol lingvistic şi simbol artistic. Citesc apoi aplicarea  psiholingvistică a lui Victor Stoichiţă la pictura lui Kandinsky şi  Mondrian, treabă excelent făcută, dar tristă în demersurile ei metodologic-structuraliste.  Ce junglă terminologică într-un domeniu care aspiră la univocitate  şi pozitiv!

După masa de prînz, proiectăm seara despărţirii şi a bilanţului în  cămăruţa lui Noica. Andrei are ideea unui mic Abschiedsduett  vesperal şi îmi arată — o adevărată performanţă — opt strofe  în marginea triadei născute în aceste zece zile, o „baladă“  despre aventura spiritului petrecută în „locul Păltiniş“.  Eu am să citesc pagini din jurnalul zilelor de aici, pasajul focului  şi cel al locului de culă. Poezia lui Andrei sună aşa:

În Ardealul plin de dealuri,

Printre brazi crescuţi pieziş,

Între vremuri fără maluri,

Sus, la locul Păltiniş,

Ca o perlă prinsă-n scoica

Unui ceas întîmplător,

Îşi petrece domnul Noica

Umbletu-i netrecător.

Prins în gînduri şi surîsuri

Ca-ntr-un pîlc de cavaleri,

Aplecat peste abisuri

De cuvinte şi tăceri,

Parcă ne-a-ntrupat din sine

Pe noi doi cei fără zei,

Invocînd, cu gesturi line,

Taina numărului Trei.

Sub poveri speculative

Stă la dreapta Gabriel,

Sfîşiat de-alternative

Care nu depind de el.

Iar la stînga, cu temei,

Din cădere în cădere,

Urcă nebulos Andrei,

Cel nebun întru mistere.

Călători ca un colind

Printr-o iarnă-mpărătească,

Amîndoi se-ntrecuprind

În uitarea românească,

În Ardealul plin de dealuri,

Ca doi brazi crescuţi pieziş

Între vremuri fără maluri,

Între văi, la Păltiniş.

După cină, urcăm deci în cămăruţa lui Noica; în cameră miroase a coajă  de măr şi a tutun de pipă. Îi vorbim de surpriza pregătită, de „sărbătoarea  cu versuri şi proză“. Se aşază pe scaun, îşi aprinde pipa şi  ne roagă să-i citim. Îi citesc scena aprinderii focului din prima  seară şi, cum totul se petrecuse în acelaşi loc, cu zece zile în urmă,  am senzaţia că prind timpul de coadă. Este rîndul lui Andrei să-i  citească versurile; mă aşez pe pat, rezemat de perete, îl am pe Noica  în stînga şi, în timp ce Andrei citeşte, mă uit pieziş la chipul lui  Noica. Vreau să-l văd cum ascultă. Capul e puţin răsturnat pe spate,  fruntea s-a aşezat într-un plan oblic şi apare şi mai întinsă ca de  obicei, frumos-netedă şi încovoiată spre creştet, descriind o curbă  largă, simetrică cu aceea a nasului, nas de gargouille, cum  îi apăruse lui Păstorel Teodoreanu la prima lor întîlnire. Linia gurii  e împinsă, bătrîneşte, înlăuntru şi bărbia este puţin ridicată în  faţă, închizînd concav partea de jos a chipului.

Ne-a vorbit imens după ce am terminat micul nostru spectacol şi simt  că îmi vine greu să refac tot ce ne-a spus. Era întîi o temă a marilor  bulevarde în cultură, felul pe care şi l-a ales el de a trăi cultural,  digerînd esenţialul, spre deosebire de Cioran şi Mircea Vulcănescu,  care l-au complexat toată tinereţea cu lecturile totale ale secunzilor.  „Eu citeam Chateaubriand, şi Cioran îmi vorbea ore întregi despre  literatura cumnatului acestuia. Într-un restaurant francez, am stat  să-i ascult vorbind o seară întreagă despre Léon Bloy, din care eu  nu citisem un rînd. Încercam să ţin pasul cu ei, dar nu reuşeam; astăzi  încep să cred că nu am greşit alegînd bulevardele culturii. Cioran  a sfîrşit în aforistică, iar Mircea Vulcănescu, dacă ar fi trăit,  ar fi făcut pesemne operă de enciclopedist, nu de speculaţie. Există  un fel de a te pierde în cultura care nu se vertebrează ierarhic,  şi îi obligi mai tîrziu pe alţii să facă operă de scafandru pentru  a te recupera şi a te scoate la suprafaţă. Totuşi, din marii secunzi  am reţinut lucruri esenţiale, şi vorba pe care voiam să o pun pe frontispiciul  şcolii mele, «nu se ştie cine dă şi cine primeşte», o am din Un  mendiant ingrat a lui Léon Bloy.

Vouă nu vă lipseşte nimic ca să faceţi treabă. De istorie nu trebuie  să vă plîngeţi niciodată, chiar cînd este ingrată şi, vorba lui Hegel,  «face pipi pe tine». Orice lucru rău sfîrşeşte prin a fi bun, aşa  cum de pildă răul de a nu fi onorat, solicitat este pînă la urmă binele  de a-ţi putea vedea în linişte de treabă. Pe de altă parte, orice  bine sfîrşeşte prin a fi rău, aşa cum se întîmplă cu o masă prea bună,  o căsnicie prea bună, o carieră bună.

La voi, răul de a nu vă fi terminat cursa temeinică în istoria  filozofiei este binele de a o face acum cu o impuritate bună, pe care  eu nu o aveam la 18 ani, cînd îmi citisem Kant-ul, în gol însă, şi  în 1928, cînd m-am dus la cursul de estetică al lui Vianu, credeam  că o să ne vorbească despre estetica transcendentală, a spaţiului  şi timpului, din Kant. Celor care nu vă lasă în pace văzînd că zăboviţi  şi nu mai sînteţi spectaculoşi, trebuie să le explicaţi că nu mai  aveţi vanitate, ci orgoliu. Căsniciile nu trebuie să vă fie crispate.  Dacă aveţi neveste frumoase, este o barbarie să le confiscaţi total.  Frumuseţea trebuie să fie ca lumina, un bun care se distribuie fără  să se împartă. Dacă nu vă lasă ele în pace, anexaţi-le la treaba voastră,  daţi-le să traducă, de pildă. Nu depinde decît de voi ca să fiţi bine  aşezaţi în viaţă: în istorie, în familie, în cultură.“

Miercuri, 12 octombrie 1977

După masa de dimineaţă, înainte de plecare, urcăm la mine  să bem cafeaua. Noica vrea să-i înapoieze lui Andrei cîteva cărţi  şi mai are de citit un capitol conclusiv din Evola. „Nu e bine  să lăsaţi lucrurile să vă treacă prin mînă fără să luaţi din ele esenţialul.  Dacă nu ai citit o carte şi trebuie să o restitui, răsfoieşte-o măcar,  citeşte-i primele rînduri şi concluzia.“

A terminat Autobiografia lui Jaspers şi ne vorbeşte  despre spiritele iremediabil plate, de tipul lui Jaspers, care poate  scrie fără jenă : „Ce frumos e în Italia!“. „Un spirit  plat rămîne plat şi dacă-l trimiţi în paradis şi-l pui să stea de  vorbă cu bunul Dumnezeu. Tot platitudini îţi spune şi după excursia  în rai. Jaspers se miră că Heidegger nu îi răspundea uneori la întrebări,  întrebări la care nu ai ce răspunde cînd sună aşa: «Ce credeţi despre  Dumnezeu?»“

12 noiembrie — 19 noiembrie 1978

Duminică, 12 noiembrie 1978

„Nevoia unei maxime concentrări“ — acesta este pretextul  oficial al săptămînii pe care am obţinut-o pentru a o şterge iar la  Păltiniş. Perioadă de încheiere a „lucrării de plan“ (anul  acesta — Panofsky), cu pagini scrise, ca de obicei în astfel de  cazuri, prin adaptări fortuite la subiecte dictate de soartă; esenţialul  era însă repunerea în condiţia jurnalului meu noician. Supremă formă  de răsfăţ — am reuşit să mă conving că numai aici, unde spiritul  nicasian bîntuie pur şi unde eu mă simt apt să-l fixez, reuşesc să-mi  scriu rîndurile acestea, născute din ideea că în ele supravieţuieşte  ceva de preţ, fie şi în forma neîngrijită şi grăbită a unor note de  jurnal. Mă simt oricum vinovat — şi tot ce fac este o debilă şi  tîrzie formă de recuperare — că zeci şi zeci din întîlnirile mele  cu Noica, risipite de-a lungul a peste zece ani, s-au dus pentru totdeauna,  parte din lenea mea, parte dintr-o patologică rezistenţă în faţa şansei.

Şi am totuşi scuza aceasta: aici, şi nu în Bucureşti, este locul continuităţii,  al micilor sfinţenii şi rituri. Constat acum, la a treia revenire,  că Păltinişul a devenit o proiecţie plină a spiritului lui Noica.  Pînă şi oamenii de aici — îngrijitoarele, vînzătoarea de la alimentară,  băieţii de la teleschi, recepţionerul, meteorologul, miliţianul, fetele  de la cantină — şi-au primit prin el un legato, fiinţa lor pare  să atîrne de salutul lui, de căciula pe care şi-o scoate cu un gest  prelung şi încetinit, însoţit de zîmbetul lui smerit, prin care el,  cel foarte sus şi neştiut de ei, se ploconeşte în faţa precarităţilor  spiritului şi ale fiinţei, fără de care n-ar exista pathos, nici înălţare,  nici propria-i filozofie.

Dar Păltinişul este o proiecţie a spiritului nicasian  nu numai prin retragerea lui Noica aici, prin locurile pe care le  calcă zi de zi de-a lungul celor trei plimbări sau prin Tratatul  despre fiinţă care s-a născut în camera de doi pe trei, cu ligheanul  cu apă pus la încălzit pe soba unde se ritualizează zilnic aprinderea  focului; astăzi de dimineaţă, pe un soare dezmăţat, care scotea din  brazi şi cer culori lipsite de orice echivoc, Noica m-a dus la schitul  din preajmă să-mi arate locul pe care şi l-a ales să-i fie mormînt.  Ne-am adus amîndoi aminte că, la Pucioasa, în urmă cu zece ani, în  vîrful unui deal unde ne retrăseserăm să mă înveţe alfabetul grec  şi declinarea I, l-am întrebat ce gîndeşte despre moarte. „Ai  fost dezamăgit atunci cînd ţi-am răspuns că nu o iau în grav. Este  uluitor să vezi cum omenirea nu s-a împăcat cu un lucru care s-a petrecut  de atîtea ori. De la o vîrstă în sus nu are sens să mai insişti în  existenţă. Şi totuşi: acum trei ani eram convins că o dată cu Tratatul  am terminat tot ce aveam de spus. Pe urmă, în marginea lui s-au mai  născut două-trei cărţi, iar acum am înainte Falsul tratat de logică.“  (Văd în acest fel al lui de-a vorbi despre moarte, cît şi în felul  în care vorbeşte îndeobşte despre eros, aceeaşi proiecţie unică  a limfatismului său originar, anulat miraculos în scrisul său, în  filozofia sa arsă nebuneşte de un duh meridional.) Discuţia continuă  pe aceeaşi temă, mişcîndu-se între tonul frivol şi cel grav. „Deci  soluţia Păltiniş, pentru cazul cînd mi-o ia moartea înainte; soluţia  Empedocle e valabilă cînd apuci să termini tu primul. Ai văzut însă  că mai ai mereu ceva de făcut. Gîndeşte-te însă ce dramă poţi trăi  ca emigrant, în marginea acestei probleme. Închipuie-ţi cît trebuie  să coste un loc la Père-Lachaise!“

Aseară, la venire, cînd m-a condus la camera 203 unde am stat ultima  oară anul trecut, mi-a mărturisit că a ajuns la o formă de „delir“  eliberat de orice cenzură de autoritate. „Scriu despre fiinţă  fără să-mi pese cîtuşi de puţin ce-ar gîndi Heidegger dacă ar citi  paginile mele. În timp ce, în urmă cu 35 de ani, cînd am scris Două  introduceri…, unde mă refeream amplu la lucrarea lui despre  Kant şi problema metafizicii, eram obsedat de părerea pe care şi-ar  fi făcut-o despre lucrarea mea. Nu ar fi ridicol să mă întreb astăzi  ce crede Paul Ric´ur despre mine? În afară de problema în sine,  de problema fiinţei sau de cea a hermeneuticii, de pildă, nu-mi pasă  de nimic.“

După masa de prînz, îi propun să reluăm de a doua zi discuţiile privind  prezumtiva mea monografie noicistă. „De ce vrei, dragul meu, să  mă îngropi cu orice preţ? De ce nu îmi dai dreptul să mă desfăşor  pînă la capăt? Nici eu, nici tu n-am avea vreun folos de pe urma acesteia.  De ce nu vrei să dai seama de mine citind toţi autorii mei? Şi gîndeşte-te  că ar mai trebui să dai socoteală şi de strania mea întîlnire cu matematicile,  zidul pe care am vrut să-l trec toată viaţa şi de care m-am izbit  constant, dorind poate, în felul acesta, să refac ceea ce mi-a apărut  tot timpul ca ipostaza ideală a spiritului, formula sa dublă, de tip  pascalian. Or, cel puţin al său esprit de géometrie e sigur  că l-am ratat.“

I-am adus aseară zece exemplare din proaspăt apăruta Şase maladii…  Îl întreb ce senzaţie îi lasă cartea, tipărită cum e. „Am căutat  o pagină pe care s-o fi uitat sau pe care s-o ştiu mai puţin. N-am  găsit. Ăsta e dezavantajul cînd scrii cărţi mici. Lăsînd gluma deoparte,  m întreb dacă «bolile» mele le vor spune ceva psihiatrilor. Nu în  linie terapeutică, pentru că sînt boli constituţionale, sînt dezordini  fecunde, care fac să existe omul, istoria şi fiinţa însăşi. Şi totuşi,  «todetita» explică prin excelenţă isteria femeii, nevroza născută  în marginea crispării, fixării pe ceva de ordin individual («omul  meu», «căminul meu» etc.). «Catholita» explică situaţia celor care  vin să se plîngă de lipsa unui sens al vieţii. Şi aşa mai departe.“

Luni, 13 noiembrie 1978

Dimineaţă, la ceai, vine vorba despre Al. Paleologu, şi  Noica mi-l invocă drept exemplu de despărţire reuşită. „Avea mai  mult decît vîrsta ta, în urmă cu 25 de ani, cînd îl simţeam, la Cîmpulung,  stînd prea mult sub «influenţa» mea. Îmi făcea declaraţii de discipolat  care mă făceau să mă simt prost şi mi-aduc aminte că odată, cînd mi-a  spus că mă consideră genial, am simţit că lauda apăsată spusă în faţă  devine ocară. Îl văd acum rar şi mă bucur să observ cît este de sigur  pe el.“ Îmi vine în minte vorba aruncată de Paleologu lui Andrei  cum că Noica, dacă nu ar avea geniu, ar fi un prost. Nu mă pot abţine  să nu i-o reproduc. Preia ideea cu voluptate, dezvoltînd-o. „Are  dreptate să mă considere aşa. Am avut toată viaţa o obnubilaţie salvatoare,  un fel de optimism prostesc; în felul acesta am reuşit să trec prin  situaţii care, considerate cu toată mobilitatea şi prospeţimea minţii,  pesemne că m-ar fi strivit. Poate că am avut mereu o «concentrare  prostească», precum a ciobanului care păştea oile cu spatele la o  şură în flăcări şi care, întrebat cum de nu văzuse şura arzînd, răspunse  că el se uita la oi.“

Ziua de lucru a fost neplăcută, cu remestecarea şcolărească şi insipidă  a articolelor lui Panofsky despre teoria stilului la Wölfflin şi Kunstwollen-ul  lui Riegl. Seara am băut ceaiul la Noica în cameră. Îmi dă să citesc  o scrisoare care relatează cum Eliade a cucerit definitiv anul acesta  Parisul: apariţia volumului II din Histoire des idées…,  cu care prilej, cocktail la Payot; Legiunea de Onoare, drept  care cocktail, discursuri, interviuri: Entretiens cu  Rocquet (L'épreuve du labyrinthe), din care rezultă că totul  i-a mers în viaţă din plin. Toate răsfăţurile astea mondene păreau  să-l fi obosit foarte… Termin scrisoarea, mă uit în jur la camera  cu tavanul teşit, văd chiuveta cu robinetul stricat, pătura aspră  de pe pat, ziarul pe care l-am întins pe ea ca să ne bem ceaiul, îl  văd pe Noica rupînd ţigări Carpaţi şi îndesîndu-le tutunul în pipă,  mă uit la băscuţa lui de papă în exil, la pantalonii foarte lucioşi,  mă gîndesc la cărţile pe care şi le-a scris cuminte ca o cîrtiţă încăpăţînată,  nerăsfăţat de nimeni, nelaureat, ba pe deasupra injuriat de Ionesco  şi alţii ca „vîndut“ — şi îmi vine în minte vorba lui  Heraclit cum că „se află zei şi aici“, iar aceştia, care au  crescut în pragul camerei lui, sînt mai frumoşi şi mai adevăraţi decît  zeii care l-au asistat pe Eliade cînd acesta sorbea din foarte omeneasca  cupă a vanităţii.

Iau şi citesc vederea primită de Noica de la fiul său Răzvan („fratele  Rafail“): e trimisă de la capul Sunion. Am transcris cele cîteva  rînduri. Iată-le: „Dragă Tată, Cu mult drag îţi scriu din Ţara  pe care m'ai sfătuit să o vizitez — şi, în sfîrşit, iată-mă. Sunt  în drum spre Muntele Athos, unde sper să stau pînă la începutul lui  Decemvrie, şi îţi cer Binecuvîntarea părintească cu încrederea că  o şi am, încă de acum…“

Marţi, 14 noiembrie 1978

Curios să afle cîte ceva despre iconologie, Noica îmi ceruse  cu o zi înainte o carte a lui Panofsky. Îi dădusem Architecture  gothique et pensée scolastique (împreună cu L'abbé Suger)  — cca 200 de pagini: o primesc astăzi de dimineaţă înapoi, citită  pesemne aseară, după ce ne-am despărţit. A căzut atît de bine pe  esenţa lucrului, încît îmi propune să-l iconologizez pe Panofsky însuşi,  deci să-i găsesc habitus-ul prin care participă la secolul  20.

La şueta vesperală îmi spune că a modificat începutul vorbirii despre  „O poetă: limba română“, care ar fi urmat să apară în deschiderea  unei prezentări critice a 35 de poeţi. Îl rugasem, cu o seară înainte,  să-mi citească începutul şi lucrul nu prea era strălucit. Începea  cam aşa: „Poezia spune altceva şi altcum…“ „Mi-am  dat seama, citindu-ţi, că în fond nu spuneam nimic. Şi ştiinţa spune  altceva şi altcum. Am schimbat începutul spunînd că poezia vorbeşte  despre pre-cuvînt şi mută lucrurile în nemarginile lor. «Pre-cuvînt»  l-am împrumutat de la Şora, dar sînt împăcat, pentru că am şi eu termenul  de « pre-fiinţă».“

Îl întreb care latură a culturii i se pare a fi reuşit mai bine la  noi: literatura? critica literară? istoria? „Istoria şi filologia  în secolul 19: istoria, pentru că era momentul unei necesare luări  de conştiinţă, prelungite, după Kogălniceanu, prin Pârvan şi Iorga.  Generaţia mea în ei vedea conştiinţele culturale cele mai înalte.  În poezie cred mai puţin, mai mult în proza interbelică. Filozofia  a rămas sub semnul lui «era să fie». Critica literară mi se pare în  general a nu fi reprezentativă cultural. Ce înseamnă Sainte-Beuve  sau Gundolf pe lîngă creatorii mari? Călinescu ne apare mare prin  carenţele celorlalte domenii.“

Miercuri, 15 noiembrie 1978

Am terminat de citit ultimul volum de nuvele al lui Eliade,  În curte la Dionis, apărut anul trecut în „Caietele Inorogului“.  La ceaiul de dimineaţă, discuţia revine, cu acest prilej, la Eliade.  „Ce mă uimeşte la Eliade este capacitatea lui de a lua în serios  locurile comune ale religiilor, lucru pe care îl vezi cînd îi citeşti  literatura. Ştii cît de mult îmi place ideea lui că orice realitate  profană are în spatele ei o concentrare de sacru. E în lucrul acesta,  ca şi în Ideea lui Hegel, un fel de a te îndura de toate, de a le  înnobila şi mîntui. Dar există aici şi dezavantajul de a vedea în  orice mărunţiş o revelare a sacrului, riscînd în felul acesta să dezintegrezi  sacrul însuşi. Ai să vezi de pildă cum sfîrşeşte volumul II  din Hist. des idées… «L'autobus qui s'arrête à  Éléusis». Într-un autobuz care face cursa Atena-Corint şi care  are staţie la Eleusis, urcă o bătrînă. Nu are bani pentru bilet şi  şoferul o dă jos. Maşina nu mai porneşte. Ceilalţi călători se hotărăsc  să-i ia bilet: bătrîna se urcă, maşina porneşte, toată lumea e consternată,  baba îi moralizează şi dispare. Faptul cu maşina care s-a oprit şi  celelalte e real, a făcut vîlvă în 1940, a fost şi relatat în  ziarele din Atena. Or, simţi că Eliade, preluîndu-l, şi crede  în el. Ei bine, nu merge să vezi într-o poveste de-asta o revelare  a sacrului. Îl diluezi. Şi cu visele face la fel. Zece ani cît a fost  prieten cu Jung îşi tot povesteau vise.

În schimb, nuvela cu Ivan e teribilă. Eliade a fost întotdeauna aşa:  une boîte à surprises. Îţi spunea într-o zi banalităţi, pe  urmă venea a doua zi şi ne trîntea cîte-o idee prin care ne recîştiga  pe toţi. Am să-i scriu despre Ivan. Ţine mult la literatura  lui şi, într-un fel, cred că speră să se salveze pe calea asta, compensînd  aşa faptul că nu a mers spre filozofie. Bănuiesc că are o demonie  a scrisului, de vreme ce s-a oprit din Şamanism pentru La  forêt interdite, pe care şi-o consideră piesa de rezistenţă.

Însă vreau să-i mai scriu ceva. Vreau să-i spun că pentru trei lucruri  mi s-a întîmplat să mă agit în viaţă: pentru a-l impune pe Coridaleu  — şi n-am reuşit; pentru facsimilarea caietelor lui Eminescu —  şi n-am reuşit; în sfîrşit, pentru venirea lui Eliade o vreme în ţară,  legată de proiectul Institutului (cu revista internaţională „Zalmoxis“)  de orientalistică. Am tot încercat, mai era pesemne loc să o fac,  însă acum m-am răzgîndit şi am să-i scriu să nici nu mai vină, tocmai  ca să nu-mi iasă nici al treilea lucru.“

La plimbarea de după masa de prînz, mă întreabă cum merg lecturile  istorico-filozofice pe care le facem în trei, Pleşu, Stoichiţă şi  cu mine. Îi spun că am ajuns la Plotin şi aflu încîntat că ar fi dispus  „să ne însoţească“. („Trebuie să-l citiţi în întregime;  o să vedeţi că este inegal şi foarte plictisitor pe alocuri.“)  Facem proiectul pentru începutul lui decembrie, aici, la Păltiniş.  Seara, după cină, încă o surpriză; urcăm la mine şi-mi dictează  planul de lecturi „pe două serii“ (teologică şi filozofică)  pe care ni l-a făcut pentru anul următor. „În felul ăsta sînt  dispus să vă mai amîn puţin cu Goethe“ (ne-am oprit în faţa volumului  III din ediţia Propyläen; n-ar mai fi decît 43 de volume…). Ajungem  în cameră şi îmi dictează lista pe care şi-a notat-o (nu prea înţeleg  cum) pe o cutie de chibrituri. Iat-o (deci după Plotin): Seria  teologică: Noul Testament, cu apocrife + esenieni; Viaţa lui Apollonios  din Tyana (Philostrat); gnostici; Hermes Trismegistul; Augustin (Confessiones,  De Trinitate, De Civitate Dei, De Magistro); Origen; Clement; Pseudo-Dionis;  secolul mare (IV) al celor trei: sf. Ioan Chrisostomul, sf. Grigore  de Nisa şi sf. Vasile (liturghia ortodoxă); o istorie a conciliilor;  sf. Ioan Scărarul; Filocaliile (răsfoire). Seria filozofică:  Philon, Pseudo-Longin; Porfir; Boethius. Intrăm în evul mediu: Alcuin;  Abélard (+Scrisorile cu Héloïse); Anselm (Proslogion); Toma; Occam;  Duns Scott; Eckhart; Cusanus. În plus, două lecturi de  sinteză: Marrou (Augustin et la fin de la civil. antique) + Gilson  (Filoz. evului mediu).

Joi, 16 noiembrie 1978

La ora 11, Noica coboară în Sibiu, unde urmează să-şi întîlnească  traducătoarea la Despărţirea de Goethe; îi sugerez das  Bildnerische şi nu das Plastische pentru capitolul cu categoria  plasticului. Ne plimbăm un sfert de oră. „Nu-l mai  judecaţi —  tu şi Andrei — pe Eliade. Are un egoism cu deschidere — ştie  că, împlinindu-se el, profităm, indirect, cu toţii. De fapt nici nu  e vorba de un egoism, ci de un fel naiv de a se bucura de reuşitele  proprii. O să vezi asta în Entretiens, pe care ţi-o aduc diseară  de la Relu. E foarte copilăros de fapt: în tinereţe, se bucura că  are fruntea mare şi îi plăcea s-o spună. Îl cucereşti foarte uşor  lăudîndu-l şi din pricina asta nu mai discerne între oamenii cu şi  fără calitate.“

Mă apropii de sfîrşitul lucrării cu Panofsky. Cine şi-a ţinut  vreodată promisiunile metodologice?

Vineri, 17 noiembrie 1978

Am primit astăzi, după întoarcerea lui Noica de la Sibiu, promisele  Entretiens ale lui Eliade cu Claude-Henri Rocquet (L'épreuve  du labyrinthe). „Să nu te laşi dezamăgit de început, unde Eliade  declară că îşi iubeşte numele, coborînd pînă la copilăria de prost  gust că «Mircea Eliade» vine de la mir şi helios, sau  cînd declară — pesemne în competiţie cu Jung — că are amintiri  de cînd mergea în patru labe. Restul o să te prindă.“

Vine vorba despre Hist. des idées… şi îl întreb pe  Noica dacă, invocînd arhetipurile, Eliade nu s-a aşezat prea tare  în raza lui Jung. „Ştiu că l-a jenat mereu apropierea (la fel  şi povestea cu alchimia), şi la un moment dat mi-a scris chiar că  de fapt a voit să le numească «paradigme», ceea ce mie îmi spune altceva.  Vreau însă să-l liniştesc spunîndu-i că arhetipurile sale sînt clar  aşezate în ontologic, sînt deci mai profunde decît cele ale lui Jung,  de ordin clar psihologic (inconştientul). În Tratatul meu de ontologie  chiar ilustrez la un moment dat «elementul» cu arhetipul, precizînd  că e vorba de sensul pe care-l are la Eliade.“

Am terminat, în linii mari, povestea panofskiană. M-am repezit  pe L'épreuve… Mi-a plăcut să aflu că „Eliade“ e  numele luat de bunic (după modelul „Eliade Rădulescu“) în  locul lui „Ieremia“, paradigma folcloric-onomastică a lenei.  Secvenţa cu primele amintiri din viaţă pare placată pe modelul Erinnerungen  a lui Jung.

Sîmbătă, 18 noiembrie 1978

 A venit să-l vadă pe Noica dr. Mircea Lăzărescu din Timişoara.  Cazul interesant al unui psihiatru îndrăgostit de filozofie. Ce formă  finală poate lua această iubire?

Duminică, 19 noiembrie 1978

Ieri şi astăzi am fost în febra Convorbirilor lui Eliade.  Depăşind momentul începutului, sînt uluit să constat ce forţă capătă  — expuse aşa — ideile lui, risipite altminteri ş îngropate  în erudiţia cărţilor. Toată opera lui masivă de savant este alimentată  — constaţi aici — de cîteva idei de o extraordinară amploare  şi adîncime. Înşir ce mi-a rămas: 1) demonstrarea unei  unităţi paleolitice a omenirii pe baza vîrstei religioase  agricole; 2) mutaţia spirituală care survine o dată cu  trecerea de la vînătoare la agricultură: prin confruntarea cu viaţa  plantei (şi nu a animalului) are loc integrarea omului în ritmul cosmic,  apariţia conştiinţei unităţii vieţii şi-a morţii, a atitudinii existenţiale  care e rădăcina marilor religii şi care s-a născut din analogia  cu naşterea, creşterea, moartea şi reînvierea plantei; 3) contribuţia  tuturor oamenilor (culturilor) la istoria spiritului; 4) capacitatea  de semnificare şi simbolizare specifică comportamentului uman îşi  are adevărata (prima) rădăcină în atitudinea existenţială  religioasă; 5) sacrul e camuflat în profan aşa cum pentru  Marx şi Freud profanul era camuflat în sacru; sarcină: „a descifra  camuflajul sacrului în lumea desacralizată“. În sfîrşit, 6) cultura  drept condiţie specifică a umanului. Semnificaţia politică a  culturii: a răspunde pe alt plan unui moment istoric dificil.  Valoarea sacră şi soteriologică a cărţii astăzi, cînd învăţămîntul  oral şi folclorul au dispărut. Posibilitatea supravieţuirii prin  intermediul culturii (numai că Noica a făcut toate astea dinăuntru).

Seara, Noica urcă la mine pentru rămas-bun. Îi spun cît de mult mă  aflu sub febra lecturii lui Eliade. Se bucură imens şi-mi propune  să-i semnalez într-o scrisoare lui Eliade ideile care m-au frapat,  spunîndu-i că e păcat să le lase risipite sau îngropate într-o operă  de erudiţie. Cu alte cuvinte, să-i propun marea postfaţă la operă.  Dacă nu fac scrisoarea în două zile, nu am s-o fac pesemne deloc.

Îi spun că am avut senzaţia, citind convorbirile, confruntării cu  un monstru cultural. „Atît Eliade cît şi Cioran şi-au obţinut  ideile pînă la 30 de ani. Au avut un start mai bun decît mine. Eu  mi-am simţit începutul bun după 40 de ani. În orice caz, sper că te-ai  convins, cu ocazia asta, cine e omul şi cît de mare e. Nu ne mai compara:  avem alte destine. Gîndeşte-te ce-ar fi făcut, cu proiectele  lui, o dată rămas aici. Ce s-ar fi făcut fără biblioteci? Eu  m-am mulţumit cu clasicii mei.“

11 decembrie – 28 decembrie 1978

Luni, 11 decembrie 1978

Sînt din nou la Păltiniş, pentru patru zile. Vineri mă întorc  la Bucureşti pentru a-i lua cu maşina pe Andrei Pleşu şi Victor Stoichiţă.  Urmează ca Plotin-ul, din programul nostru istorico-filozofic, să-l  facem împreună cu Noica. Mi-am propus ca în zilele astea să încep  traducerea volumului Heidegger de la „Univers“ (despre originea  operei de artă, poezia lui Hölderlin şi altele), precum şi Platon  IV, Phaidros. Heidegger-ul îl încep cu piesa de mici proporţii  Die Kunst und der Raum. Sînt fericit să am în faţă cîteva luni  libere numai pentru lucruri de inimă. Şi totuşi, oricît de importantă  ar fi transpunerea românească a lui Heidegger şi Platon, nu încetez  să mă întreb dacă am voie să amîn în felul acesta proiectul tratatului  despre limită (Peratologia) şi lucrarea aplicativă şi anticipativă  despre simbol (după tragic, un fel de peratologie regională II). Simple  îndoieli retorice, pentru că angajamentele sînt deja făcute (interesant:  Vittorio Klostermann, înainte de a ceda editurii româneşti drepturile  pentru traducerea lui Heidegger, a cerut informaţii despre Ausbildung-ul  traducătorului). Tot pentru aceste zile am luat Oceanografia  lui Eliade în vederea volumului Eliade antebelic de la „Univers“.  În sfîrşit, pentru sugestii stilistice, paginile traduse de Vasi Zamfirescu  din Freud (despre literatură şi analiza procesului creativ), care  ar urma să apară tot la „Univers“, în 1979.

Miercuri, 13 decembrie 1978

Ieri şi astăzi am stat 12 ore traducînd, îngrozit, din mica  scriere a lui Heidegger, Die Kunst und der Raum. Senzaţia  continuă de text principial intraductibil, de hăţiş care se limpezeşte  uneori pentru a se încurca pe urmă mai rău. Disperare. Sînt  uluit să constat cum Beaufret şi Fédier, traducătorii francezi ai  scrierii, în placheta cu hîrtie de lux publicată la St. Gallen,  Erker, fac greşeli tipărite cu litere de-o şchioapă. Şocantă  e eroarea de la pagina 24: „Dans le verbe «leeren» (vider)  parle le «Lesen» (lire)…“, unde Lesen e substantiv  verbal de la „a culege“, şi nu „a citi“, care nu are  aici nici un sens. Iar momentele de dificultate maximă sînt rezolvate  prin simple transpuneri-calc, problema înţelesului fiind lăsată  complet deoparte. De pildă, pentru triunghiul semantic Raum  — Räumen — Einräumen, varianta franceză, exterior simetrică,  dar care în context nu spune practic nimic, este espace —  espacement emplacement. Astăzi am stat de la  8 seara la 12 noaptea cu Noica în faţa textului german şi a variantei  mele. Noica e de părere că traducerea lui Heidegger se rezolvă tot  prin binomul, la care ţine atît de mult în ultima vreme, adevăr-exactitate.  „Tot ce poţi face e să găseşti corespondentele prin care textul  în ansamblu să ţină. Trebuie găsită, cel puţin în cazul ăsta, o anecdotă  în care expresia abstractă să poată fi decodată de la un cap la altul.  Orice filozof, cred, Heidegger în orice caz, îşi scrie gîndul cu o  astfel de fabulă subiacentă în minte. Este deci de căutat o variantă  coerentă de ansamblu; dacă termenul ales este confirmat de fiecare  context în parte şi ansamblul «ţine» , atunci traducerea e adevărată,  chiar dacă nu este exactă. Altminteri faci ca francezul care pune  emplacement pentru Einräumen şi cu asta te speli pe  mîini. Ce rezolvi de pildă cu «înspaţiere» pentru Einräumen?  Eu aş pune «curăţirea spaţiului» şi aş vedea aici povestea primitivului  care vine şi se aşază într-un spaţiu «curăţindu-l» după ce înainte  şi l-a «croit» (räumen) prin hăţişuri. Odată curăţat, spaţiul  respectiv devine loc (Ort), şi anume loc cu o structură organizată  (Ortschaft), determinat de relaţia lucrurilor care-l populează  (pomi, grădină, animale domestice, coliba, prispa etc.). În orice  caz, gîndesc în limitele unei recuzite heideggeriene şi traducînd  aşa nu pot greşi, chiar dacă nu traduc «exact».“ Deşi filologic  vorbind sînt în continuare uimit, simt că Noica e singurul la ora  actuală care are puterea să domine, aici, un text heideggerian. Nu  poţi veni cu mîna goală în faţa lui Heidegger. Dar atunci înseamnă  că hermeneutica începe o dată cu actul traducerii.

La prînz, cînd ieşeam cu Noica de la cantină, în uşă ne salută un  zidar: „Vă tot văd pe aici de la o vreme, îi spune el lui Noica.  Pesemne că sînteţi frizerul staţiunii?“

Joi, 14 decembrie 1978

I-am lăsat aseară lui Noica textul lui Freud despre interpretarea  primei amintiri a lui Goethe în Poezie şi adevăr, cea cu aruncarea  farfuriilor pe geam. Aşteptam reacţia explozivă, fiind vorba, în două  sensuri diferite, de două patimi, Goethe şi Freud. Lucrul s-a petrecut  întocmai. Eroarea i s-a părut dublă: nu numai că ar fi vorba despre  o simplă explicaţie („asta şi numai asta este“), în  locul unei înţelegeri, dar în plus este vorba şi despre o explicaţie  proastă, forţată. Îl întreb care este prima lui amintire. „Este  legată de o eroare de limbă germană. Stăteam pe oliţă, vine guvernanta  şi mă întreabă ce fac. «Ich denke mich», i-am răspuns.“  Great! Prima amintire a lui Noica nu putea fi legată decît  de cogito şi de limba filozofiei!

Sîmbătă, 16 decembrie 1978

Sosim la Păltiniş — Andrei Pleşu, Victor Stoichiţă şi cu  mine — seara la ora 9. Stăm în camerele 11 şi 12 ale vilei 23,  deci alături de camera lui Noica, în vila săsească, aşezată pe un  mic platou înconjurat de brazi, pe care se ajunge urcînd un drum şerpuit.  Sîntem încărcaţi de sacoşe, alunecăm, rîdem şi ne grăbim să dăm ochii  cu Noica, excitaţi de pe drum de prefigurarea acestei întîlniri. Sîntem  întîmpinaţi în capul scărilor şi sărutaţi părinteşte pe frunte. Noica  se grăbeşte apoi să ne arate camerele calde, în care întreţinuse focul  toată ziua, mărturisindu-ne că s-a simţit ca un mare orchestrator  de focuri şi că toată ziua a dirijat cele trei sobe. Ne lasă să despachetăm  şi ne anunţă apoi, cu seriozitate ludic-ironică, în jurul unei ţuici  de Zalău, „trismeron“-ul, programul pe care, sub inspiraţia  onomastică a „decameronului“, ni l-a făcut pe următoarele  trei zile. Iată-l:

 Păltiniş, 17–20 dec.1978

TRISMERON

DUMINICĂ

               9 – 11        Program administrativ

              11 –  1        Fundamentele filozofice ale istoriei artei

               1 –  5          Dejun, repaus, lecturi

               5 – 7          Meditaţii păltinişene

               8 – 9 1/2        Discuţie liberă

LUNI

       11 –  1          Întregiri nefilozofice ale istoriei artelor (teologie, istorie, literatură,  ştiinţă, revoluţie tehnico-ştiinţifică)

               5 –  7   Meditaţii bucureştene

               8 – 9 1/2 Proiecte comune

              11 –  1   Plotin

MARŢI

              8 – 10   Proiecte proprii. „Cincinaluri“.

              5 – 7   Prezentări din ultimele  lucrări

                  Angajamente

Noica se retrage apoi să-şi citească imensa corespondenţă pe care  i-am adus-o din Bucureşti. Rămînem singuri, ca trei căţelandri mari  care s-au tăvălit puţin prin ograda spiritului. Am 36 de ani, ei 30,  sînt trecut de prima tinereţe, dar în preajma lui Noica mă simt, pesemne  ca şi Andrei şi Victor, un elev mare, fericit să zburde cu măsură  sub ochiul dirijist al Bătrînului. Uneori mi-e puţin ruşine de această  tutelă prelungită, mă gîndesc că e vîrsta la care cei mari îşi luaseră  zborul, dar în acelaşi timp simt că nu a venit momentul desprinderii;  îmi spun că în domeniul spiritului marile gesta vin tîrziu,  că în vremurile bune în filozofie se ucenicea peste 10 ani în preajma  unui maestru (Plotin 11 ani în preajma lui Ammonius, începînd de la  28 de ani), şi alte copilării consolatoare de felul ăsta. Mi-e de  fapt frică de propria mea mediocritate şi încerc să mă gîndesc că  în afară avem poate o maturitate pe care noi nu o percepem etc. Cum  vom arăta după ce el nu va mai fi, cînd răsfăţul puţin ridicol de  acum va trebui să dispară? Ce e oare tot acest tremur încordat, cu  cîntăriri şi evaluări de şanse şi proiecte, cu ambiţii şi orgolii  mărturisite sau nu? E cu adevărat o nevoie aici, e o formă de autenticitate?  E doar saltul în altă vîrstă şi retrăirea culturală a unui instinct  ludic originar? Sau e, grav vorbind, trăirea istorică a unei ipostaze  ontologice a spiritului, nevoia de a relua pe cont propriu problemele  unei generaţii care a încercat, patetic, să înfrîngă izolarea proprie  culturilor mici? Nu ştiu încă, dar în preajma acestor prieteni ai  mei şi a celui care ne antrenează întru spirit e bine şi e sărbătoare.

Seara, rămîn pînă tîrziu cu Andrei să confruntăm selecţiile fiecăruia  din Fragmentarium-ul lui Eliade, pentru volumul antologic  de cca 400 de pagini de la „Univers“ — Mircea Eliade,  Studii şi eseuri (1934–1943).

Duminică, 17 decembrie 1978

Astăzi este deci h proth hmera a trismeron-ului.  La ora 11 ne întîlnim cu toţii pentru a discuta „fundamentele  filozofice ale istoriei artei“. Tema este, destul de transparent,  o strategie a lui Noica de a-i atrage pe Andrei şi pe Victor în filozofie  sau „în idee“. Problema este deci: „cum puteţi ajunge  în filozofie cu specialitate cu tot?“ şi, ca punct de pornire,  „în ce măsură simţiţi că aţi ajuns în idee cu ceea ce deja aţi  scris?“ Discuţia e cam aporetică; se invocă tentativele clasice  de conjugare artă-filozofie sau de transcendere a istoriei artei în  filozofie, în speţă în filozofia culturii sau istoria culturii. Se  constată că, practic, dacă nu se abandonează „specialitatea“,  nu se poate trece dincolo de nivelul Burckhardt, Dvorják,  Warburg, Panofsky — ceea ce pentru Noica reprezintă un moment  complet nesatisfăcător. Victor mărturiseşte că, pentru el, Pontormo  a fost deja un exerciţiu la limită şi că pasul următor l-ar scoate  din „specialitate“. Concret, nimeni nu poate spune cum arată  o „ieşire către… laolaltă cu…“. Pesemne însă că nu  asta contează, ci doar insistenţa constantă „aspiraţi către idee“,  care urmează să dea într-o zi roade neştiute.

„Sînteţi obligaţi să trăiţi în marele orgoliu şi, uitîndu-vă la  cer, să spuneţi cu glas tare alături de cine sau în felul cui doriţi  să ajungeţi. Care sînt marile modele culturale pe care aţi vrea să  le egalaţi sau concuraţi?“

Victor pomeneşte de Huizinga, Noica dă din cap a îndoială şi e clar,  pentru a mia oară, că nu aprobă exerciţiul culturii decît sub semnul  filozofiei şi că în numele ei îi acceptă sau respinge pe alţii.

Dovadă, debutul „meditaţiilor păltinişene“ de după- amiază.  „Nu ştiu ce este filozofia, dar pot să vă spun, aşa cum am făcut-o  şi în Goethe, ce nu este ea. Hotărît este că nu faci filozofie  cînd nu eşti capabil să muţi o problemă din făgaşul ei obişnuit. Am  găsit o excelentă ilustrare la gîndul acesta într-o remarcă a lui  Eliade dintr-o discuţie cu Jung. E în «Secolul 20». Vă citesc fragmentul:  «La 77 de ani, profesorul Jung nu a pierdut nimic din extraordinara  sa vitalitate. El a publicat de curînd, una după alta, trei noi cărţi,  asupra simbolismului aion-ului, despre sincronicitate şi, în  sfîrşit, acest Răspuns lui Iov, care a provocat deja senzaţie,  mai ales printre teologi.

— M-am gîndit dintotdeauna la această carte, îmi mărturiseşte  profesorul Jung, într-o după-amiază, pe terasa de la Casa Eranos:  dar am aşteptat patruzeci de ani pînă să o scriu. Am fost puternic  zguduit cînd, copil încă, am citit pentru prima dată Cartea lui  Iov. Am descoperit că Iahve este nedrept, că el este chiar răufăcător.  El se lasă convins de diavol: acceptă să-l tortureze pe Iov, la sugestia  lui Satan. În atotputernicia sa, Iahve nu ia în seamă suferinţa umană.  De altfel, urme ale injustiţiei lui Iahve persistă şi în alte scrieri  ebraice…»

Şi acum vine răspunsul, cu totul extraordinar, al lui Eliade, unul  filozofic, care are superioritatea de a scoate problema din termenii  minor-psihologizanţi în care e pusă ea la Jung:

«— S-ar putea ca totul să fie o chestiune de limbaj. Poate că  ceea ce numiţi „nedreptatea“ şi „cruzimea“ lui Iahve  nu sînt decît formule aproximative, imperfecte, pentru a exprima transcendenţa  absolută a lui Dumnezeu. Iahve este „Cel ce este“, deci deasupra  Binelui şi Răului. El este cu neputinţă de cuprins, de înţeles, de  formulat; prin urmare el este în acelaşi timp „milostiv“ şi  „nedrept“: e un mod de a spune că nici o definiţie nu poate  să-l circumscrie, nici un atribut nu-l epuizează.»

Revenirea şi insistenţa lui Jung sînt lamentabile, nefilozofice, pentru  că trag din nou problema în jos, o coboară pe planul din care Eliade  o mutase:

«— Eu vorbesc ca psiholog, reia profesorul Jung, şi, mai cu seamă,  vorbesc de antropomorfismul lui Iahve şi nu de realitatea sa teologică.  În calitate de psiholog, constat că Iahve este contradictoriu şi cred,  de asemenea, că acestă contradicţie poate fi interpretată psihologic…»

De aici pornind, voiam să vă spun că ne-filozofia nu ştie să  facă două distincţii: între suflet şi spirit; între intelect şi raţiune  şi, în sfîrşit, că ea nu are acces la transcendental. Psihologia a  trăit întotdeauna în mizeria «sufletului» şi nu a avut niciodată acces  la lumea spiritului. Iar Goethe, chiar dacă avea cultură filozofică,  a rămas la nivelul intelectului, şi invers, fără instrucţie filozofică,  Brâncuşi avea acces la raţiune. O bună parte din istoria filozofiei  rămîne la intelect şi este, deci, nefilozofică, aşa cum am crezut  mereu despre Aristotel: că face o filozofie a intelectului şi că nu  are acces la raţiune. Kant, care face, istoriceşte vorbind,  această distincţie, este criticat de Hegel că rămîne de fapt,  cu toată filozofia lui, la intelect.

Voiam să vă vorbesc însă mai ales despre transcendental. Nu se poate  face filozofie fără transcendental, deci fără o tragere a lucrurilor  în «dincoacele» sinelui dătător de temei. De la Kant încoace,  filozofia nu mai merge către transcendent, ci progresează regresiv,  prin retragerea în orizonturile tot mai largi ale lui «dincoace».  Heidegger este cel mai bun exemplu, astăzi, de regresivitate bună,  şi este jalnic să vezi cum nu au înţeles nimic din el, în acest sens,  un Bochenski sau Stegmüller, care îl pun pe acelaşi plan cu existenţialismul  de speţă Sartre sau Kierkegaard. De la teama determinată (Furcht),  trecînd prin Angst pentru a ajunge pînă la Zeitlichkeit,  ca orizont al lui Sein, este un drum paradigmatic de «mergere  de-a-ndăratelea». Ontologia fundamentală a lui Heidegger este o astfel  de sondă transcendentală, care dă seama de destinele filozofiei moderne  de la Kant încoace. Freud, marxismul, structuralismul sînt şi ele  pînă la urmă expresii ale coborîrii în sine, ale acestei progresii  regresive.

Acum, pentru că tocmai am citit comentariul lui Freud la o amintire  din copilăria lui Goethe în Poezie şi adevăr şi pentru că sînt  indignat, vreau să vă spun că o interpretare nu trebuie să fixeze  niciodată faptul respectiv în exactitatea unei explicaţii, ci doar  să-l ridice la înţelegere. Hermeneutica proastă are ambiţia  explicaţiei, care ca explicaţie vrea să rămînă singura, ratînd adevărul  în favoarea exactităţii. Hermeneutica bună se mulţumeşte cu înţelegerea  şi lasă astfel faptul deschis unei interpretări care se multiplică  prin varietatea actelor înţelegerii. Coerenţa lecturii respective  contează, o lectură care nu limitează categoric, ci doar propune.  Dacă citesc de pildă Suplicantele lui Eschil interpretîndu-le  ca întrupare a variantei proaste, negative, a devenirii întru devenire  (refuzul feminităţii ca procreare, deci ca intrare în devenirea bună  întru devenire), simbolizată prin reiterarea nesfîrşită a gestului  de umplere a butoaielor fără fund — propun o interpretare-înţelegere,  care e doar o limitaţie care nu limitează. Freud vine în schimb şi  spune «asta (şi numai asta) este». Lui Vasi Zamfirescu, care a tradus  acest Freud fără să-i găsească nici o altă utilizare, fără să-l poată  aplica sau folosi în perspectiva unui gînd propriu şi care a refuzat  cu încăpăţînare să-şi anexeze problemele pe care i le-am propus, am  ţinut să-i scriu pe marginea dactilogramei: «Astfel de texte trebuie  să traducă acela care nu se cufundă în Kant, Schiller, Goethe sau  problema Seele-Geist».“

Seara, la ora de conversaţie liberă, Noica ne citeşte scrisoarea  lui Eliade (sfîrşitul lui noiembrie), în care acesta anunţă că a  terminat prefaţa pentru ediţia românească a lui Zalmoxis, precum  şi punerea pe roate a unui proiect de tratare a momentelor etnografice  şi folclorice româneşti în perspectiva unei istorii universale a  religiilor. În final, Eliade îl întreabă cu iresponsabilă candoare  pe Noica „de ce nu-şi pregăteşte o ediţie franceză a Sentimentului  românesc“, ca şi cum asta ar depinde de voinţa şi  dorinţa lui Noica.

Luni, 18 decembrie 1978

Dimineaţa la ora 11 ne strîngem pentru a discuta despre „întregirile  nefilozofice ale istoriei artei“ — teologia, istoria, literatura,  ştiinţa. Amănunţim şi punem la punct „seria teologică“ din  lista de lecturi întocmită de Noica cu puţină vreme în urmă. „Cred  că secolul 21 va fi unul al regăsirii spiritualităţii, după ce secolul  19 fusese unul al istorismului, iar al nostru, unul al ştiinţei.“  Cît despre istorie, Noica ne întreabă dacă se poate face istoria artei  fără istorie, de vreme ce filozofia istoriei fără istorie e limpede  că nu poate exista. Victor mărturiseşte că pentru el istoria se rezolvă  ca formă de documentare în imediatul unui subiect. „În schimb,  cu literatura — ne spune Noica —, lucrurile nu pot sta aşa.  Cu literatura trebuie să fii mereu în avans; ea trebuie să fie asemenea  unui prisos căruia să te adresezi de cîte ori ai nevoie. Autorii mari  se recitesc periodic; în rest, mă încred în recomandările prietenilor  şi obţin astfel o selecţie pe care singur nu aş avea răgazul şi energia  s-o fac. În privinţa ştiinţei, sînt încîntat să văd cîte concepte  fundamentale s-au născut în ea plecînd de la lumea foarte puţin  neutră a omului şi cum, apoi, ele se întorc, îmbogăţite, asupra spiritului.  Am început să-mi fac caiete cu astfel de cuvinte, căutînd prin dicţionarele  diverselor ştiinţe, şi mă tentează gîndul unei Rostiri filozofice  care s-ar putea scrie în marginea acestor expresii. Astăzi, un cuvînt  al ştiinţei spune, paradoxal, mai mult decît unul al filozofiei, ale  cărei concepte nu au rodit şi care, în general, ameninţă să se închidă  într-o terminologie tehnică, lipsită de iradiere. Cîte, de pildă,  din conceptele lui Heidegger au prins? Nici unul, cred. Mie unul îmi  spune mai mult expresia «limită de rupere» din fizică decît cea filozofică  de «situaţie limită».

În general însă, pentru că vorbim de comportamentul în faţa unui material  vast, singura soluţie de a nu te lăsa învins de el este să fii mereu  în atac, să nu fii pasiv, lăsîndu-te cotropit. Cultura, sub latura  informaţiei, te înghite dacă nu o ataci cu cîteva idei. Este ca şi  cu viaţa la bătrîneţe: te sclerozezi dacă te laşi năpădit de amintiri,  trăiri etc., de valul imens al trecutului, al vieţii întregi pe care  ai trăit-o. Singura soluţie de neîmbătrînire este să ataci tu viaţa,  să o supui unor iniţiative perpetue.“

Marţi, 19 decembrie 1978

Astăzi a fost zi de Plotin. Am vorbit pe rînd în marginea cîte  unei teme preferate din Enneade. Eu, despre Viaţa lui Plotin  compusă de Porfir şi apoi Despre frumos (I, 6), Victor  despre locuri plotiniene în arta bizantină, iar Andrei — cu patos  şi rigoare remarcabile — Despre Bine şi Unu (VI,  9).

În final, Noica ne-a vorbit Despre daimon (III, 4). „În  Apologie nu se vorbeşte despre daimon-ul  lui Socrate, ci despre «daimonicitate» (daimónion),  înţeleasă îndeobşte ca instanţă păzitoare inhibitivă («nu face  cutare lucru»). O a doua ipostază a daimoniei eline, una care apare  şi la Goethe, este cea din Symposion, în care daimonul este  forţa activă ce acoperă intervalul dintre oameni şi zei, deci o fiinţă  plasată în metaxy, în «interval». Cu Plotin apare o a treia  ipostază a daimoniei, sub forma unei neaşteptate întregiri. Daimonul  este acum o formă inedită (alta decît varianta primului motor aristotelic)  de ilustrare a paradoxului scoaterii mişcării din nemişcare. Căci  daimonul este legea impasibilă care prezidează legea sub care te  aşezi cu fapta şi alegerea ta şi, totuşi, el e cel care lucrează în  aceasta din urmă şi o face cu putinţă. «Ne alegem daimonul alegîndu-ne  viaţa», spune Plotin. Alegîndu-ţi viaţa îţi alegi deci şi instanţa  ei imediat superioară. Această instanţă e daimonul. Aşa încît, Dumnezeul  îndepărtat, dacă te apropii de el, devine daimonul tău. Din condiţia  daimoniei nu ieşi decît dacă intri în ordinea supremă. Despre această  a treia formă de daimonie am vrut să vă vorbesc ca fiind legată  de numele lui Plotin.

Acum, aş vrea să vă spun de ce nu m-am putut apropia niciodată prea  mult de filozofia lui. Două obiecţii am să îi fac. Prima: m-a enervat  întotdeauna la el caracterul de predică, de exhortaţie, de  constrîngere morală, care nu se potriveşte cu caracterul liber al  speculaţiei filozofice. Platon, de pildă, nu te obligă, aşa cum face,  căzînd în afara speculaţiei bune, predicatorul Xenophon. Plotin e  şi el erbaulich, «edificator-consolator», trădînd astfel speculaţia  ultimă. A doua obiecţie, legată de prima, este că închide speculaţia  într-o construcţie cu caracter hieratic. Totul la el este ancorat  în cer, orizonturile lui sînt închise şi ceea ce obţine în final este  o închisoare a gîndului, nu o speculaţie deschisă, ca la Platon şi  Hegel.

În general vorbind, se poate spune că aici, la Plotin, se închide  linia filozofiei eline, în care creşterea este clară: natura  ca obiect al speculaţiei la presocratici, omul — la Socrate,  în sfîrşit, Dumnezeu — la Plotin. La Plotin, lucrurile  trebuiau să se oprească; după el, filozofia era obligată să deschidă  un alt ciclu.“

Joi, 28 decembrie 1978 (Bucureşti)

Noica a venit pentru trei zile în Bucureşti. Îl văd, pe la orele  11, la el acasă. Mi-a adus de la Sibiu Istoria materialismului,  a lui Lange, din biblioteca lui Emil Cioran. Carte semnată şi subliniată,  pe care Cioran ar ţine-o pesemne cu emoţie în mînă, ca pe un fragment  de tinereţe resuscitată. Îi înapoiez lui Noica L'épreuve du labyrinthe  şi mă întreabă cum a reacţionat Stoichiţă la ea. Excelent, îi spun.  „Prea reacţionează Victor bine la toate! Încep să-i reproşez că  nu are huliganism. La 30 de ani trebuie să fii mai huligan în cultură.“  „Ca Andrei“, îi sugerez. „Da, ca Andrei.“ Îi povestesc  despre vitalitatea extraordinară a lui Andrei, care pe drumul de întoarcere  de la Păltiniş a cîntat, a povestit filme de groază, a recitat şi  a anecdotizat fără încetare timp de şase-şapte ore.

Îi pomenesc despre cîteva reacţii excelente la cartea lui cu maladiile.  „Ieri, Alecu Paleologu m-a provocat să-i spun gîndul din tratatul  meu despre fiinţă. Am constatat ceva ciudat: că lucrurile noastre  se nasc din spirit de contradicţie, ca în vorba lui Hegel (e  în Eckermann) care, întrebat de Goethe «ce este, pînă la urmă,  dialectica dumitale?», a răspuns: «Spiritul de contradicţie al omului  trecut asupra naturii.» În Maladii, pentru că îndeobşte se  pleacă de jos, am simţit nevoia să plec de sus, înnobilînd maladia,  făcînd-o să descindă din cer. În Tratat, pentru că fiinţa e  în general sacralizată şi solemnizată, am plecat, dimpotrivă, de jos,  de la fiinţa umilă şi precară.“

Îmi dă să citesc o scrisoare a lui Cioran, cea cu „sentimentul  paraguaian al fiinţei“, plină de nerv şi ironie nimicitoare.  Noica ar sta la Păltiniş, aşezat la patru mii de picioare deasupra  „lor“, şi pesemne că, aspirat pe cîte un sezon întreg, aerul  Păltinişului îi provoacă un soi de delir. Frumos Sentimentul românesc,  dar sfatul lui, al lui Cioran, este ca Noica să se ocupe de logică,  unde se poate delira şi mai în voie.

17 februarie — 25 februarie 1979

Sîmbătă, 17 februarie 1979

 Repriză Păltiniş, îndelung pregătită, împreună cu Andrei,  care speră să obţină printr-o izolare de şapte-opt zile încheierea  volumului despre filozofia peisajului (Pitoresc şi melancolie).  Eu am venit cu Phaidros şi cu o doză masivă de lecturi Kierkegaard,  din care trebuie să recoltez un articol şi o microantologie pentru  numărul din „Secolul 20“ centrat pe Danemarca. Sosim seara  la 10 cu maşina, lăsînd în urmă un Bucureşti isterizant, care ne hărţuie  şi ne macină timpul cu false probleme. În Păltiniş este furtună seacă,  fără zăpadă, copaci frînţi şi beznă desăvîrşită. Sîntem obosiţi,  la recepţia hotelului nu e nimeni şi situaţia începe să devină puţin  dramatică. Locul pare devastat şi părăsit. Urc cu Andrei colina către  vila lui Noica, ţinîndu-ne de mînă, cu mîinile libere întinse în  faţă, pentru a nu ne izbi de copaci. Sîntem precari şi ridicoli.  Noica era îngrijorat (ne aştepta de la 3 după-amiaza). Preia rapid  situaţia şi, în timp ce îşi pune hotărît paltonul şi îşi ia lanterna,  mormăie adagial, parcă pentru a forţa reuşita: „De altminteri,  am o mie de soluţii!“ Trăieşte un moment de limfatism febril.  Ne lăsăm în mîna lui, ca nişte copii obosiţi. Peste o jumătate de  oră avem la hotel două camere calde. Lumea din care veneam ne-a cedat  după un scurt protest; trecerea „dincoace“ s-a făcut convulsiv.

Duminică, 18 februarie 1979

 La ora 12 urcăm în cămăruţa lui Noica. Ne trece în revistă  corespondenţa primită, în primul rînd scrisoarea lui E.C. din 30 ianuarie  1979, care pune capăt unei bosumflări de cîteva luni şi ameninţării  de a întrerupe suita celor mai strălucite pagini epistolare, poate,  din cultura noastră. Aici e vorba de cîteva consideraţii în marginea  Maladiilor. („C'est un excellent ouvrage qui,  à mon sens, reflète mieux ta forme d'esprit que le précédent“  — i.e. Sentimentul românesc.)

Noica îşi preia apoi funcţia de antrenor cultural şi se interesează  de intenţiile noastre pentru zilele care urmează. Aflînd că Andrei  trebuie să-şi termine cartea, îi urcă porţia la 50 de pagini pentru  toată săptămîna („Pippidi se plîngea că nu scrie decît şapte pagini  pe zi şi tu vrei să scrii doar patru?“). Găseşte apoi rapid un  artificiu de stimulare: „Vin în fiecare seară la voi o jumătate  de oră şi Andrei, după ce ne citeşte ce a scris în ziua respectivă,  ne povesteşte ce urmează să scrie a doua zi.“

Dintre scrisorile primite de Noica şi care ni s-au perindat  prin faţă, îmi amintesc de aceea a chitaristului din Oradea, Florian  Chelu. La Noica se peregrinează. În séjour-ul păltinişean anterior,  Noica m-a chemat într-o zi în camera lui şi mi-a prezentat un tînăr  de vreo douăzeci şi cinci de ani, cu figură cristică, slab, înalt,  cu orbitele adîncite şi plete blonde. Avea în ochi un mic tremur  de au-delà şi luase drumul pînă la Păltiniş pentru a-l cunoaşte  pe Noica. Îi ştia cărţile pe de rost, citea Platon şi căuta poate  gestul din afară care să dea un sens micilor sfinţenii răsărite  în el. A băut un ceai cu Noica, au vorbit vreo oră şi a plecat apoi  la Oradea. Astăzi am în faţă scrisoarea lui cu gust de tămîie şi de  edificatio şi mă izbeşte un citat care se află aci, din Simeon  Evlaviosul. Mă recunosc în el cu acea deliberată şi metodologică livrare  de mine în mîna lui Noica, de cu ani în urmă, pe care am resimţit-o  ca pe o nevoie adîncă cu mult înainte de a-l cunoaşte şi care,  o dată satisfăcută, am înţeles-o ca pe o mare bucurie şi ca explicaţie  şi condiţie a reuşitei în lumea spiritului, unde emanciparea, cînd  e, e cu atît mai puternică cu cît mai smerită a fost slujirea obedientă  la curţile altuia. Această voită orbire am găsit-o în citatul din  scrisoarea chitaristului Chelu: „În fiecare zi să vădeşti părintelui  tău duhovnicesc tot gîndul tău, şi ceea ce-ţi va spune el să primeşti  ca din gură dumnezeiască, cu toată încredinţarea, şi să nu le spui  acestea altcuiva, zicînd: întrebînd pe părintele asta, mi-a spus asta  şi asta; şi să descoşi cu acela dacă a spus bine sau dacă n-a spus  bine, întrebîndu-te: ce trebuie să fac ca să-mi ajut? Căci aceste  cuvinte sînt pline de necredinţă faţă de părintele tău şi vătămătoare  de suflet. De obicei aceasta se întîmplă începătorilor.“

Din acest punct de vedere, cred că nu am greşit. Din supunerea mea  necondiţionată, dintr-o deliberată suspendare temporară a instanţelor  critice, mi-au ieşit germana, greaca, lectura la surse, o anumită  atitudine în faţa culturii, toate cîte nu le-aş fi avut pesemne niciodată,  dacă aş fi venit în faţa lui Noica, la cei 25 de ani pe care-i aveam,  cu vanitatea unei false maturităţi. Şi în acest punct cred că a intervenit  eroarea lui Andrei. Cu dotarea lui de excepţie, el a simţit nevoia  să se confirme opunîndu-se. Întîlnirea lui cu Noica a căzut în raza  acestui refuz de principiu, a unei înclinaţii dizolvante care, într-o  măsură, e semnul oricărei personalităţi precoce. Deşi a teoretizat  de timpuriu şi într-o manieră aproape romantică, necesitatea  întîlnirii cu autoritatea gurului, spiritul negaţiei care-l domină  i-a refuzat din capul locului condiţia unui discipolat pacient. De  aceea, tot ce a primit de la Noica, Andrei nu a primit „ca din  gură dumnezeiască“; şi de aceea a primit mai puţin. Însă Andrei  avea deja în el ceea ce eu urma să primesc din altă parte sau ceea  ce trebuia să mă resemnez că nu voi avea niciodată.

Către seară, Noica a urcat la noi, la hotel. Ne povesteşte cum, cu  o oră înainte, se despărţise de un inginer care, căutîndu-l la Bucureşti,  fusese îndrumat către Păltiniş. (A lua drumul pînă la Păltiniş —  tren + autobuz — este un ordaliţiu, asemănător în alt plan „probei  celor 10 ore de greacă“, la care trebuia să se supună orice tînăr  doritor să rămînă în preajma lui Noica. Mai toţi au renunţat; principiu  cultural de selecţie.) Inginerul — om de vreo 35 – 40 de  ani — scrisese o lucrare intitulată Despre echitatea întocmirii  lumii, pe care i-a adus-o lui Noica, rugîndu-l să-i spună gîndul  lui despre ea. Sosise de la Bucureşti la 5 fără un sfert, şi la 5  şi jumătate pleca înapoi, urmînd să ajungă acasă pe la 2 noaptea.  Lucrarea inginerului Z. este însoţită de două-trei pagini adresate  lui Noica. Ele încep astfel: „Domnule, Ştiu că timpul dumneavoastră  este preţios. Cred că sînteţi un gînditor cu un rol important în marea  confruntare care se desfăşoară în lume între viaţă şi moarte. Şi eu  mă consider un modest luptător pentru viaţă, cu lumina pe care o am,  atît cît este ea. În fiecare om este îndreptăţită tendinţa de a se  apropia de izvorul vieţii sale. Sper de aceea, domnule, că întorcîndu-vă  puţin către eforturile începătoare ale gîndirii mele, materializate  în lucrarea pe care v-o trimit, nu îmi veţi refuza îndrumarea dumneavoastră.“  Lucrarea, pe care am răsfoit-o, este o suită de microdialoguri de  tip socratic purtate în uzină, prin care se încearcă —  ce senzaţie stranie! — o anamnetică scoatere la suprafaţă a iubirii  ascunse în străfundurile fiinţei umane în configuraţia ei de aici  („faptul prezenţei iubirii în oameni şi legătura lui cu viaţa“).  Paginile, fatal diletante (dar asta contează?), sînt pline de reconfort,  cu atît mai mult cu cît vin de la un ne-cultural. Cîtă vreme „un  producător de bunuri materiale“ îşi mai pune problema sensului  vieţii, lumea mai are o şansă de eternitate. („A gîndi semnificaţia  iubirii — scrie undeva inginerul Z. — înseamnă a lumina legile  păstrării şi sporirii vieţii.“)

Noica ne povesteşte apoi micul turneu timişorean de cu o săptămînă  în urmă, provocat de invitaţia doctorului Lăzărescu. „Am vorbit  în faţa a vreo zece-cincisprezece psihiatri şi am încercat să le  spun, folosindu-mă de exemplul lui Jaspers, că nu poţi ajunge la filozofie  printr-o urcare continuă — psihiatrie, psihologie şi de  aici, prin încă un pas, la filozofie. Filozofia, în strania ei  nebunie, presupune o răsturnare, o periagogé, presupune un  Damasc. Nu ajunge să ai acces la un anumit grad de generalitate,  să ai idei generale, pentru a face filozofie. Filozofia nu se face  în marginea cîte unei ştiinţe, ca simplă prelungire a acesteia într-un  gînd mai înalt. Filozofia nu se face cu psihologie, se face cu filozofie,  deci cu o prealabilă orbire, cu acel Damasc care presupune conversia,  ruptura, trecerea într-un alt limbaj, pe care Hegel l-a  determinat ca limbaj al raţiunii, deosebindu-l de cel al  intelectului. Cînd intri în filozofie îţi schimbi numele, nu te mai  poate chema Saul sau Kepha; îţi spui Pavel sau Petru. Sigur că nu  e uşor să explici ce înseamnă să ai organ filozofic. Poţi  spune că Platon, Hegel şi Heidegger au sigur, cum tot sigur este că  un Descartes sau un Leibniz nu au. N-am încetat să mă întreb toată  viaţa dacă Aristotel a avut sau nu organul acesta şi înclin să cred  mai degrabă că nu, deşi recunosc că peste problemele lui nu poţi trece.  În orice caz, este limpede că foarte adesea i se pun filozofiei întrebări  în limbajul nefilozofiei, aşa cum făceau pesemne consilierii de curte  de pe vremea lui Hegel sau cîte o cucoană cultă care voia să afle  unde anume ancorează Spiritul hegelian în istorie. Şi rău a făcut  Hegel cînd a acceptat să răspundă la o întrebare pusă în limbajul  nefilozofiei şi a ajuns să vorbească despre statul prusac cînd, de  fapt, este clar că în limbajul filozofiei nici întrebarea respectivă,  nici răspunsul nu-şi au rostul. Şi bine face Eliade cînd nu cade în  plasa limbajului nefilozofiei şi refuză să spună, de la înălţimea  spiritului tuturor religiilor, în ce anume crede el.“

Astă-seară, Andrei s-a apucat să citească paginile de pînă acum ale  jurnalului meu. Gîndindu-mă că le va judeca stilistic, am avut trac.  Dacă se petrece ceva aici — şi numai dacă se petrece —  atunci e vorba de ceva de dincolo de „stil“; e încercarea,  poate nevoiaşă, de a sugera o lume închisă, epifenomenală, greu de  înţeles din afară, o existenţă compusă din evenimente imponderabile,  un soi de aventură exemplară a spiritului, o „epică“ protreptică  şi propedeutică. După lectura paginilor am stat de vorbă cu Andrei  pînă către 2 noaptea. Discuţie dizolvantă, aporetică, un inventar  al handicapurilor noastre culturale — un liceu prost, lipsa lecturilor  fundamentale făcute la vremea lor, lipsa deprinderilor de lucru sistematic  şi mecanic, capabile să înfrîngă humoralitatea dereglantă a fiecărei  zile. Îmi aduc aminte de o vorbă a lui C. cum că generaţia noastră  (dar mai există astăzi o generaţie?), ca să-i poată ajunge, ar trebui  să meargă tot atît de departe în reuşită pe cît au mers ei în eşec.  Ne gîndim că Cioran şi Noica sînt doi poli teoretici între care —  atitudinal — s-a mişcat cultura noastră: luciditatea pesimistă  şi optimismul im Trotz. „Nu crezi, îmi spune Andrei,  că pînă la urmă în optimiştii de tipul lui Noica se realizează splendoarea  umanităţii? Ei sînt marii benefici, naturile bune care ne mînă  sau ne trag înainte.“ Îmi vine iar în minte îndemnul lui Noica  din scrisoarea pe care mi-a scris-o în 1967, la şase luni după ce  îl cunoscusem: „Sînt atîtea de făcut în lumea aceasta! Dăruieşte-te,  Rafail, dăruieşte-te!“

Dar pedagogia lui Noica nu s-a rezumat niciodată la patetismul unui  simplu îndemn. Fiind un antrenor extraordinar, el a ştiut să ne ia  din punctul în care ne aflam şi să ne propună idealurile performanţei  culturale fără să ne strivească sub ele, dar şi fără să ne lase  iluzia că le-am putea atinge trişînd. Noica reprezintă de aceea şansa  noastră culturală. Prin el ni s-a oferit contactul viu cu  un model cultural foarte înalt, care ne-a dispensat de pseudoconfruntări  cu un mediu cultural ignobil şi care ne-a învăţat să privim faptele  culturii de la înălţimea modelului pe care el însuşi l-a configurat  şi l-a atins.

Luni, 19 februarie 1979

Ieri i-am dat lui Noica cele două cărţi, relativ recent apărute,  ale lui Foucault — Surveiller et punir (1975) şi La  volonté de savoir (1976, vol. I din Hist. de la sexualité)  — pe care i le-a trimis Victor Stoichiţă. Astăzi îmi înapoiază  Hist. de la sexualité. „Cîtă tristeţe să vezi cum moare  un spirit! După Les mots et les choses am aşteptat de la Foucault  ceva teribil, şi constaţi că omul se apropie de sfîrşit fără să  aibă o problemă. E şi cazul lui Sartre, care e clar că nu ştie  ce vrea, de vreme ce îşi sfîrşeşte viaţa scriind un Flaubert.  Foucault urmează în principiu îndemnul lui Dilthey, de a merge la  marii secunzi, la olandezi de pildă. Dar Dilthey nu spusese să rămîi  acolo, ci să vii cu ei în cultura mare a Europei. Or, Foucault, il  y reste. Rămîne în documente prăfuite de epocă şi într-un spectaculos  artificial. De fapt, doar într-o problematică. Sigur că problema sexualităţii  este a noastră, a tuturora, pînă la urmă a întregii naturi, şi Linné  însuşi o dovedeşte cînd face clasificarea plantelor pornind în fond  de la sexualitatea lor. Dar problema asta poate deveni şi a nimănui  dacă nu o ataci cu o idee. El rămîne în istoria problemei şi în inteligenţa  goală. De altminteri este ciudat să constat o dată mai mult că Apusul  începe să trăiască cultural în marginalitate, de unde pînă  acum ne obişnuise cu clasicitatea. Pînă şi cîte o nebunie  ca fauvismul sau suprarealismul erau trecute în clasicitate. Or,  constat acum, cultura apuseană nu mai are forţa asta. Nebuniile unui  Déleuze, de pildă, sau performanţele de acribie ale lui Foucault din  cîte o carte ca La volonté de savoir (primul din şase volume  anunţate!) sînt simple proliferări ale «scriiturii» care rămîn în  marginalitate.“

Marţi, 20 februarie 1979

 Venind să ne ia la masa de prînz, Noica ne propune ca în  fiecare seară, după cină, să ne întîlnim cîte o oră pentru a ne povesti  ziua de lucru. În felul acesta, din „gelatinoasă“, ziua capătă  un contur şi se vertebrează.

Astă-seară, Noica ne-a prezentat cartea lui Weisgerber, lingvist  de şcoală humboldtiană, Die geschichtliche Kraft der deutschen  Sprache (1949). Nu am reţinut nimic interesant (decît că poporul  german nu s-a născut pe baza unei unităţi politice sau geografice,  ci a uneia de limbă). Andrei ne-a citit apoi cele şase pagini  scrise în cursul zilei, despre călătoriile în Italia şi peisajul  ideal. Excelent ca întotdeauna. Însă problema în sine îmi pare să  aibă un plafon teoretic fatal.

Noica îmi sugerează să răsfoiesc (el tocmai a făcut-o) recent apărutul  Şăineanu (Basmele române), pentru problema peratologicului  (inexistenţa limitei în spaţiu şi timp; circulaţia rapidă de pe un  „tărîm“ pe altul). Am să mă uit mîine la capitolele de descensio  ad Inferos şi de ascensiuni aeriene. Am uitat să iau cu mine, cum  îmi propusesem, Maestrul şi Margareta (Bulgakov). Zborul fantastic  este acolo mijlocul de a compensa existenţa unui univers real,  garnisit de limite insurmontabile. Margareta trece în regnul vrăjitoresc,  îşi depăşeşte deci condiţia umană, pentru că ieşirea din sistemul  de limite istoric indus nu se mai poate face decît pe o cale şamanică.  Interesant însă că aici depăşirea condiţiei umane este declanşată  dintr-o iniţială nevoie de a recupera condiţia umană pierdută. Debutul  peratologic este astfel subliminal. Saltul în fantastic acoperă dintr-o  dată depăşirea a două garnituri de limite: a unei sub-limite induse  istoric şi a limitei generice constitutive. Tensiunea  peratologică este astfel dublă.

În Şăineanu, Noica a căutat confirmarea intuiţiei sale că formula  „dacă nu ar fi nu s-ar povesti“ (deci afirmarea iniţială  a faptului că povestea respectivă este adevărată) nu apare  decît în basmele româneşti. „Iniţial, mi-am închipuit că e vorba  de o simplă formulă stereotipă invocată din motive de rimă. Pe urmă,  am simţit nevoia s-o pun în legătură cu modulaţiile lui «a fi» din  limba română, care nu se limitează doar la «este» sau «nu este», ci  are şi forme ca «va fi fiind», «era să fie» şi celelalte. «Dacă nu  ar fi nu s-ar povesti» este o ipotetică universal negativă, care  ca atare poate fi convertită într-o universal afirmativă: «tot ce  se povesteşte este». Or, «tot ce se povesteşte este» nu poate avea  sens decît în spaţiul unui logos care se modulează pe registrele  sentimentului românesc al fiinţei, unde «este» nu are forţa indicativă  din alte limbi (care de altfel nici nu l-au suportat şi nu l-au creat  pe «dacă nu ar fi nu s-ar povesti»), ci toată gama mlădierilor care-l  plimbă pe «a fi» de la posibilul neîmplinit la realitatea suspendată  a lui «stă să se petreacă». Deci: «tot ce se povesteşte a fost să  fie, era să fie sau va fi fiind».“

Miercuri, 21 februarie 1979

Dimineaţa, la micul dejun, îi reproduc lui Noica obiecţia pe  care S. P. o face felului în care sînt numite primele trei maladii  (todetită, horetită, catholită) în Maladiile spiritului. În  medicină, sufixul „-ită“ presupune un exces }n funcţionarea  unui organ, o disfuncţie prin exacerbare, în timp ce la Noica maladiile  formate analogic cu sufixul „-ită“ răsfrîng, dimpotrivă,  lipsa unuia din termenii fiinţei, carenţa de individual, de  determinaţie sau de general. „Aparent, îi poţi da dreptate. Totuşi,  mi se pare că este obiecţia unui pozitivist, a fizicianului din el.  Golul, în cazul spiritului, este pozitiv, este echivalent cu prezenţa  lui exacerbată. Catholita, de pildă, nu e lipsa generalului în general,  ci a unui general anumit. Napoleon caută generalul istoriei în zona  generalului, totuşi. Catholita e deci o exacerbare în regiunea  generalului. Trebuie să denunţ în S.P. pe cel care caută exactitatea  în pofida adevărului.“

Seara, după cină, cînd ne-am retras să facem bilanţul zilei („Ce  păcat e să laşi  neculeasă mierea fiecărei zile!“), Noica ne-a  vorbit mult, reluînd problemele celor trei cărţi pe care ni le-a prezentat  astăzi şi spunîndu-şi gîndul propriu în marginea lor. Mai întîi Plato  Christianus (1964) a lui Endre v. Ivánka, despre preluarea şi reformularea  platonismului la Părinţii Bisericii. „Îi reproşez autorului  un singur lucru: că, prezentîndu-l pe Platon în primul capitol, îl  înţelege tocmai în sensul în care a fost transformat mai tîrziu de  Părinţii Bisericii: pe linia acelui chorismós, a liniei ferme  de demarcaţie între ideal şi real care în Platon nu există şi pe care  doar Aristotel o introduce în înţelegerea platonismului. Ideile lui  Platon nu existau la Platon în zona lui ekei, a unui «acolo»  rupt de realitatea lui «aici». Augustin, cu vorba «e în noi ceva mai  adînc decît noi înşine», l-a tradus autentic, în transcendental, în  deschiderea sinelui. Existăm în orizontul Ideii, întru Idee, şi fiecare  Idee e sporită de orice nou individual care apare şi există întru  ea. Platon nu era ceea ce a devenit, şi vulgaritatea de a vorbi despre  o cezură care ar rupe realitatea de «raiul Ideilor» este efectul derivat  al adaptării lui Platon la imperativele teologiei care-l preia. Istoria  preluării este însă remarcabilă şi este articulată pe următoarele  capitole: Origene, Grigore de Nisa, Augustin, Pseudo-Dionis, Maxim  Mărturisitorul, hesychasm şi palamism. O să aveţi nevoie de carte  la orele voastre din seria teologică.

Acum, am să mă răfuiesc din nou cu Foucault. Vă vorbesc mai întîi  de Surveiller et punir, care e şi mai proastă ca cealaltă,  şi apoi vreau să reiau problema din Volonté de savoir. Dacă  erosul, care formează obiectul lui V. de savoir, rămîne oricum  o problemă a spiritului, în schimb cazarma sau închisoarea, de istoria  cărora se ocupă Foucault în S. et p., nu este una a spiritului.  Cartea este emanaţia unei obsesii în care trăieşte acum Apusul —  obsesia de a denunţa tot ce e represiune. Însă grandoarea cu care  pune Marx în discuţie Statul nu se compară cu felul meschin şi resentimentar  în care îl pune Foucault, ca o formă de captatio benevolentiae,  aproape în pas cu o modă protestatară de tip studenţesc şi tiers  état.

Revin acum la problematica din Volonté de savoir, cea a sexualităţii.  Las deoparte sensul mare din trecut al problemei erosului, la Platon,  Augustin sau Pascal. Problema erosului ca eros sexual — de ce  este astăzi atît de invocată? Pentru că, spun eu, îşi riscă pieirea.  Pentru că îşi atinge un prag şi îşi vede moartea cu ochii; cum şi-o  vede şi natura, cum şi-o vede femeia, cum şi-o vede tînărul. Natura:  dacă obţinem sinteza clorofiliană, şi se pare că va fi obţinută, în  mare vorbind ne dispensăm de natură. Femeia: procreaţia ameninţă să  fie rezolvată artificial, în eprubetă, astfel încît în curînd femeia  se poate vedea înlăturată de la o participare directă la perpetuarea  speciei. Tînărul: înainte era braţul şi vitejia cetăţii. Era deci  tratat ca erou prezumtiv. Astăzi, conştiinţa brută a tînărului sau  forţa lui nu mai are cotă la bursă. El trebuie instruit, pentru a  sta în faţa maşinii care i-a luat locul. Să ne întoarcem la problema  sexului; soluţionarea ei a fost legată mereu de procreaţie, şi Foucault  o leagă şi el. Ce se întîmplă însă astăzi, cînd problema sexualităţii  s-a desprins de procreaţie? Astăzi, ea poate fi abandonată; sau poate  fi valorificată altfel. Dar pentru că, pusă în termenii tradiţionali,  problema sexualităţii îşi vede moartea cu ochii, ea creează dificultăţi  şi este pusă în discuţie. În contactul sexual în care finalitatea  nu mai este procreaţia, omul poate face din celălalt, din tovarăşul  de plăcere, prilejul pentru a obţine prima treaptă către sinele lărgit.  Cuplul poate trimite oricînd la sensul înalt al Erosului şi  la o deschidere către Idee. Iarăşi, sexualitatea fără procreaţie  poate rămîne oricînd rezervorul hormonal al poeziei etc. În schimb,  vorbind despre sex, Freud, Reich sau Foucault sînt purtătorii de cuvînt  ai unei crize de creştere a umanităţii: soluţiile lor sînt fie ale  exactităţii (Freud), fie ale istoriei problemei neexplorate în idee  (Foucault). Pentru că e limpede că Foucault nu-şi priveşte problema  din afară.“

Eu am prezentat Point de vue explicatif de mon oeuvre, a lui  Kierkegaard, pe care am terminat-o astăzi. Cartea, scrisă în 1848,  cu şase ani înaintea morţii, şi apărută postum (1859), reprezintă  gestul final al ridicării măştii, justificarea tîrzie a unei producţii  pseudonime. Kierkegaard, considerîndu-se un autor eminamente religios,  a folosit toată viaţa „deghizarea estetică“. A intra în categoriile  esteticului — ale vîrstei tinere, ale senzualului şi frumosului  sensibil — înseamnă a te aşeza în punctul în care se află îndeobşte  interlocutorul tău. Această plasare strategică }n categoriile  mentale ale publicului este singura care îţi dă o şansă de a te face  ascultat, singura care îţi oferă prilejul ca, pe baza acestei captaţii  iniţiale, să poţi avansa, pe parcursul deghizării, punctul tău  de vedere. Ceea ce poţi obţine astfel nu este răsturnarea unei convingeri,  ci faptul de a-l obliga pe celălalt să fie atent. Iar a-l face  atent înseamnă a-l determina să judece propria-ţi cauză, alta  decît a lui, una de natură spirituală. A trezi atenţia pentru problema  ta printr-un prealabil act de umilitate, de pliere pe l'autre,  constituie esenţa maieuticii kierkegaardiene (de precedenţă socratică),  esenţa duplicităţii, a măştii, a dialecticii, a înşelătoriei deliberate  puse în slujba adevărului („«să vorbim estetic»; înşelătoria constă  în a vorbi astfel, tocmai pentru a putea ajunge la spiritual“).  Toată opera estetică a lui K. devine astfel o metafizică a incognito-ului  (Socrate este precedentul păgîn al incognito-ului cristic,  teoria măştii confirmată ulterior de practica deghizării umane a divinului).

Andrei ne-a citit paginile scrise cu o vervă demonică (retorică baroc-păgînă)  despre natura ideală. Geografia Arcadiei, în preajma căreia s-a produs  idealizarea naturii, era — paradoxal — sumară pînă la austeritate.  Însă în realitatea geografică a Arcadiei, spune A., în această  austeritate, sîntem cu mult mai aproape de esenţa naturii decît în  Arcadia bucolizată şi idealizată de peisajul european. Iar peisajul  olandez, singurul care, în Europa, nu a recurs la „tropicalizarea“  naturii, este şi singurul „adevărat“, în măsura în care a  rămas în adecvare cu sărăcia ei originară.

La plecare, Noica ne-a spus că ar fi bine să „decameronizăm“  aşa toată viaţa şi că ar fi gata să ne luăm o casă împreună, „la  Brădet de pildă, mai întîi pentru că are un nume frumos, apoi —  esenţial — este în Ardeal, între Făgăraş şi Braşov, la 30 km  de Braşov (deci uşor accesibil) şi pentru că, în sfîrşit, este întins  pe dealuri. Eu aş fi paznicul casei, iar voi aţi veni cît de des aţi  putea. Nu vă ascund că, intrînd pe panta coborîtoare, eu o să fiu  cel care o să am nevoie de voi, de prospeţimea voastră, de noutăţile  pe care o să mi le aduceţi, de cărţile pe care o să le citiţi. Eu  încep să mă închid, în timp ce voi vă deschideţi.“

Joi, 22 februarie 1979

Zi începută prost. Am fost scoşi din hotel (au venit propagandiştii  din judeţ pentru o „reciclare“ de două-trei zile) şi ne-am  pierdut toată dimineaţa cu obţinerea unor camere la vilele din preajmă;  apoi mutatul, apoi reacomodarea în noile camere.

Seara, Noica a revenit la cartea lui Ivánka, incitat de observaţia  pe care o făcusem în seara dinainte că, în fond, felul „vulgar“  al lui Ivánka de a-l înţelege pe Platon — prin separarea Ideilor  de lumea reală — este şi cel mai răspîndit; şi că atunci cînd  nu este înţeles aşa, vulgaritatea respectivă este înlocuită prin  alta, prin traducerea lui psihologistă sau logic-„realistă“  (Ideile sînt concepte logice sau abstracţii psihologice, detaşate  din analitica procesului gîndirii — rădăcina profană a „raiului  platonic“ etc.).

„Dacă îl înţelegi pe Platon în sensul unei transcendenţe a Ideilor,  atunci o interpretare atît de grosolană nu ar putea să explice răsunetul  milenar al platonismului. Dar nu numai atît: o asemenea înţelegere  mi se pare absolut aberantă. În Platon, Ideile sînt de fapt  valori. Or, cum poţi spune despre curaj de pildă, în Laches,  că are o subzistenţă transcendentă? Sau «prietenia»: în fiecare prieten  este o Philia pe care o adeverim cu fiecare din noi şi în orizontul  căreia trăim. Sigur că orice valoare de acest tip este un tópos  noetós, dar eu îl înţeleg ca pe o realitate ontologică pe care  o definesc prin element — aşa cum e viaţa, raţionalitatea, logosul  limbilor, relaţiile de producţie dacă vreţi —, în care trăieşte  fiecare. Elementul, cu ajutorul căruia înţeleg şi Ideea, este realitatea  care se distribuie fără să se împartă, ca lumina soarelui, ca un cîntec,  ca o valoare. Prietenia, deşi o consumăm cu toţii, nu o regăsim oricînd  intactă? Ideile sînt deci realităţi mai puternice decît noi, care  au o subzistenţă fără consistenţă. Nu au un contur care să poată  fi perceput prin analizatorii obişnuiţi. Nu «vezi» relaţiile de producţie,  dar nici nu poţi spune că nu există şi nici nu poţi spune că realitatea  ta de individ e mai puternică decît viaţa, limba sau raţionalitatea.  Cu alte cuvinte, eşti «întru ceva» care e mai puternic decît tine,  dar care se adevereşte prin tine, prin fiecare caz individual.

Cum să putem vorbi atunci atît de uşor despre consistenţa obiectivă  a Ideilor? În fond, Platon se întreabă: poate cineva dintre noi pretinde  că e omul adevărat, prietenul adevărat etc. ? Pot eu, ca fiinţă aproximativă,  să exist, în timp ce omul adevărat nu există? Pot eu să nu trăiesc  în ceva mai adînc şi mai adevărat decît mine? Ideea e uşor de înţeles  prin Fundamentalontologie; e un tópos noetós, care nu  e însă altundeva şi care nu se acoperă totuşi cu nivelul prim  de existenţă.

Trebuie deci să te plimbi delicat prin Platon: Ideile sînt detectabile  într-o fiinţă de-a doua instanţă şi cu un limbaj de-a doua instanţă,  la care Aristotel nu avea acces, de vreme ce se întreba prosteşte  de ce e nevoie să dublezi realităţile cu Idei (entia non sunt  multiplicanda), lăsînd să se înţeleagă că platonismul e o complicaţie  inutilă, cam în genul celei în care vrînd să numeri oile dintr-o turmă,  numeri picioarele şi împarţi la patru. Ideile nu sînt aşa decît dacă  le înţelegi în transcendent, dar încetează să fie astfel dacă le înţelegi  ca realităţi care se distribuie fără să se împartă. Cu excepţia lui  Augustin, toţi ceilalţi Părinţi l-au înţeles pe Platon prost, ca ontolog  al separaţiei, lucru într-un fel firesc. Nefiresc este însă ca şi  Ivánka, în secolul 20, să înţeleagă platonismul, care e un concept  deschis, în închistarea lui istorică, molipsindu-se deci la rîndu-i  şi preluînd o înţelegere care, filozofic vorbind, e vulgară.“

Vineri, 23 februarie 1979

După micul dejun, Noica a urcat la noi să-şi aleagă cîteva cărţi  pentru dimineţile următoare. (Ne spune că preferă să scrie după-masa,  pentru că dimineaţa are în el o curiozitate şi o aviditate culturală  care îl îndeamnă la citit şi răsfoit.) A ales La gnose a lui  Leisegang şi Norm and Form a lui Gombrich, Le Bouddhisme  (îmi scapă numele autorului).

În cursul dimineţii mi-am notat cîteva idei din partea a doua  a lui Point explicatif… Anticiparea cîtorva teme din fenomenologia  lui das Man din Sein und Zeit: proliferarea mass-media  (presa) şi efectul ei asupra configuraţiei conştiinţei: anonimatul,  impersonalul, degajarea de responsabilitate, hipertrofierea abstracţiei  în pofida individualului, mutarea interesului de pe mesager pe mesaj,  reificarea conştiinţei, apologia obiectivului, a caracterului public  — şi toate celelalte din cîte se hrăneşte bună parte din filozofia  secolului 20. Apoi: rădăcinile biografice ale teoriei măştii: exacta  corespondenţă între o melancolie incurabilă şi virtuozitatea de a  o ascunde; conştiinţa „misiunii“ sale de melancolic: „gîndul  că fiecare generaţie cunoaşte doi-trei oameni sacrificaţi pentru ceilalţi  şi destinaţi să descopere în teribila lor suferinţă acea realitate  din care ceilalţi vor avea de cîştigat („astfel mă înţelegeam  în melancolia mea şi pentru acest rol mă vedeam ales“). K. —  „spion în slujba divinului“. Deformarea pe care o aduce cu  sine reflexivitatea: lipsa de acces la imediat, deci la vîrsta copilăriei  şi a tinereţii, la timpul simţit în instantaneitatea lui. În schimb,  reflexivitatea are avantajul de a fi o propedeutică la eternitate,  pentru că spiritul pe care-l trezeşte nu se recunoaşte în elementul  timp ca în propriul său mediu („fericirea mea creşte cu  fiecare zi cu care îmbătrînesc…, căci temporalitatea nu  este şi nu va fi niciodată elementul spiritului, ci, într-un  sens, al suferinţei sale“). Interesant de văzut că în cultura  europeană abolirea timpului e opera reflexivităţii şi că spiritul  este determinat esenţial ca reflexivitate.

După-amiază am discutat cu Andrei în marginea lui K. despre  raportul dintre speculaţie şi edificare (vezi Prefaţa la Traité  du désespoir, practic împotriva vorbei lui Hegel „die  Philosophie darf nicht erbaulich werden“). Ne-am  propus să-l întrebăm pe Noica de ce consideră incompatibile filozofia  (speculativul) şi dimensiunea practicului, a edificării, a căii terapeutice.  În fond, opera lui are cel puţin forma (limbajul) unei edificări,  iar pentru public ea recuperează ceva din vechea conotaţie de „înţelepciune“  acordată filozofiei. Iar în ce ne priveşte, nu sîntem noi expresia  cea mai limpede a unei edificatio înfăptuite de el?

Seara debutează astfel cu această întrebare. „Rău este,  ne răspunde Noica, să-ţi propui să edifici. În orice speculaţie  reuşită, etosul se naşte de la sine, ca efect secundar. Nu trebuie  deci să-l vezi direct, să moralizezi, să predici. Cînd îl practici  ca virtuozitate goală, eticul se răzbună, şi de trei ori în  viaţă cînd am făcut această greşeală, am plătit. Prima oară am făcut-o  în liceu. Aveam 17 ani, mergeam la petreceri, dar în acelaşi timp  citeam Schuré, Bergson… Brusc, mi s-a părut, pe temeiuri culturale,  că e cazul să ascetizez, să suprim orice formă de mondenitate. M-am  tuns aproape complet, am apărut aşa la şcoală, am lăsat să se înţeleagă  că practic o formă de virtuozitate şi rezultatul a fost că am făcut  o bronhopneumonie, care atunci nu era puţin lucru şi care m-a ţinut  două luni la pat. E drept că aşa am citit cele şase volume ale lui  Ferrero, Istoria Imperiului Roman. A doua oară cînd am practicat  eticul prosteşte, în sine, a fost după terminarea facultăţii. Mi s-a  oferit asistenţia la Negulescu, plecarea în străinătate. Eu am ales,  tot epatînd, recluziunea patru ani la Sinaia. Am refuzat bani de  la părinţi şi am tradus — teribilism — opt romane poliţiste  pentru bani la editura Herz. Stînd însă la Sinaia schiam, eram neglijent  îmbrăcat şi, căzînd, îmi intra zăpadă sub haine. Am făcut o  tuberculoză la rinichi şi la 25 de ani m-am pomenit fără un rinichi.  A treia oară am greşit cînd am intrat, pentru două luni, în politică,  în urma unei vorbe aruncate într-o discuţie şi care mai tîrziu mi  s-a părut că mă angajează şi că, fiind vorba mea, trebuie să o respect.  M-am impurificat dintr-un exces de puritate, din eticul practicat  ca virtuozitate, ca pariu, şi din nou am plătit. Nu am să vă spun  mai mult despre acest capitol din viaţa mea. Restul e treaba biografului.  Revenind deci: filozoful nu e un medic, cum vrea Nietzsche sau cum  spune budismul — că Legea e terapeutică. În ce vă priveşte pe  voi, mă consider un simplu îmblînzitor. Încerc să vă mai domolesc  animalitatea, răsfăţul, nemulţumirea, încerc să vă fac să  treceţi de la sinele individual la cel lărgit. Vă edific în măsura  în care vă învăţ că a trăi în spirit înseamnă a intra în sinele lărgit,  care înseamnă a-l integra pe altul, fie el şi celălalt, adversarul.  Spiritul e punctul unde se sting diferenţele eului simplu. Nu poţi  trăi în cultură rămînînd în puţinătatea eului. Trebuie să uităm într-o  măsură de noi, să ne desprindem cu discreţie, să dansăm, cum spune  Nietzsche, nu să călcăm cu pas apăsat. Nu vă dau însă o prescripţie  sau o dogmă. Edificarea trimite la dogmă, se blochează într-un răspuns.  Or, adevărul spiritului, în raza căruia se mişcă speculaţia, este  că orice răspuns trimite la o întrebare, la o întrebare trezită din  răspuns. Vom Wesen des Grundes: fiecare temei trimite la altul,  pînă la urmă la acel Un-Grund al lui Schelling.

Acum am să revin, pentru a treia oară, la povestea cu  Ideile lui Platon. Ce să mă fac dacă nici voi nu mă înţelegeţi? Spuneam  ieri că Ideile nu sînt în afara noastră, «dincolo». La care Andrei  îmi spune: «Atunci sînt în noi!» Ei bine, nu sînt în noi. «Atunci  unde sînt?» o să întrebaţi. Vă răspund: Ideile lui Platon nu sînt  nicăieri; sînt acolo unde le găseşti. Iar acolo unde le găseşti, le  găseşti mereu cu un rest.“

I-am propus astăzi lui Noica să citească Jurnalul. A  refuzat. „Să rămînem în rîu, dragul meu. De ce vrei să mă trimiţi  pe mal?“

Sîmbătă, 24 februarie 1979

 Noica ne-a anunţat că mîine scrie ultimele rînduri din Tratatul  de ontologie. Va veni şi R.C. din Sibiu şi vom sărbători evenimentul.  Doamne, cît de umile şi tăcute păşesc în lume faptele spiritului!  Păltinişul se va umple mîine de zarva lumii, noi ne vom mînca triunghiul  de brînză şi ceaiul şi vom şti, în fibra secretă a conştiinţei, că  cea mai înaltă luptă cu gîndul, purtată în acest colţ de lume, s-a  încheiat. Bateţi, clopote!

Duminică, 25 februarie 1979

 Astăzi, între 3 şi 5 fără un sfert, Noica ne-a povestit Tratatul  despre fiinţă şi ne-a citit ultimele trei pagini, scrise în dimineaţa  aceleiaşi zile, care rotunjesc un efort de trei ani — şi de-o  viaţă. (Tot în acest răstimp i-au ieşit, ca produse laterale,  Sentimentul românesc, Şase maladii, Interpretările la şapte dialoguri  din Platon — dintre care numai cea la Cratylos are 130  de pagini.) Îmi vine greu să comentez ce am simţit, poate „un  tremur şi-o spaimă“. Dar toată această comoţie nu e semnul nici  unei exaltări. Este spaima pe care am avut-o intuind condiţia  filozofiei „needificatoare“, a speculaţiei ultime. Insuportabilă  senzaţia de iniţiere condensată şi integrală, de ezoterism profan,  de glorie a spiritului asistată de Dumnezeul culturii. După spectacolul  acestui scrîşnet suprem al minţii s-a aşezat în mine, nu ştiu de  ce, o tristeţe mare. Şi după ce Noica a plecat, ca la un semn, am  început, Andrei şi cu mine, să mîncăm. Am mîncat amîndoi imens, mai  mult tăcînd.

27 septembrie – 5 octombrie 1979

Joi, 27 septembrie 1979

Sînt de două zile la Păltiniş şi nu am avut încă puterea să-mi  reiau jurnalul. Nu ştiu ce anume mă împiedică să regăsesc atmosfera  magică a zilelor de aici. Mă urnesc greu, şi paginile peratologice,  pe care în Bucureşti le-am început cu emoţie, se leagă aici căznit.

Şi Noica mi-a apărut mai stins zilele astea. A trecut pragul celor  70 de ani, şi discreţia care a însoţit evenimentul ne poate face să  roşim pe oricare dintre contemporanii lui. „Am reintrat pe poarta  din spate, era firesc ca totul să se petreacă aşa.“ Ieri mi-a  mărturisit că după Tratat a început pentru el o aşteptare  bună. „Tot aştept să mă viziteze Ideea, şi văzînd că am trecut  de 70 de ani şi tot nu o am, îmi spun ca în vorba lui Creangă: «Se  vede că a şi venit, de vreme ce nu a mai venit».“

I-am adus cîteva scrieri heideggeriene în vederea prefeţei la volumul  pe care îl traduc pentru „Univers“. A citit deja Was heißt  Denken şi la prînz, cînd a venit în camera mea, mi-a spus că Heidegger  rămîne pentru el o reuşită mare; un singur lucru nu îi poate ierta:  că i-a acordat atît de mult lui Nietzsche, un moralist, un psiholog,  un filozof al aforismului. „Deşi de fiecare dată scoate din el  mai mult şi îl salvează. În Was heißt Denken, acea Rache  a lui Nietzsche, «răzbunarea», este înţeleasă de Heidegger  ca atitudine a conştiinţei faţă de trecutul care i-a scăpat de sub  putere. Rache devine răfuiala neputincioasă, un «lasă că îţi  arăt eu ţie» cu care conştiinţa vindicativă se adresează trecutului  pe care nu l-a putut configura după gustul ei. Aşa înţeleasă, vindicaţia  capătă un sens mai înalt decît avea la resentimentarul Nietzsche.“

Aseară am început să facem verificarea traducerii la Scrisoarea  despre „umanism“, pe care o terminasem prin 1973, purtat  de valul de entuziasm gratuit care m-a ţinut vreo doi ani după întoarcerea  din Germania. Constat că nu aveam rigoarea ultimă. Pe Noica, proiectul  Heidegger îl prinde („am crezut multă vreme că e intraductibil“)  şi l-a angrenat şi pe Mihai Şora în treabă, rugîndu-l să-mi verifice  traducerea la Die Kunst und der Raum pe care o pritocisem deja  cu el astă-iarnă.

I-am arătat fotografiile făcute atunci, în faţa vilei lui, şi rîde  încîntat privind-o pe cea în care Andrei îşi ia notiţe, în timp ce  Noica perorează interiorizat şi inteligent. I se pare că e toată ironia  şcolii aici, a şcolii în care se predau cunoştinţe, şi nu acele stări  de spirit pe care în  Jurnalul filozofic le visa ca făcînd  obiectul şcolii sale de înţelepciune.

De ce nu regăsesc bucuria de a povesti zilele Păltinişului, făcute  totuşi din altă substanţă a timpului? Încep cu o umoare proastă.

Vineri, 28 septembrie 1979

Astăzi de dimineaţă m-am plîns lui Noica de blocajul prin care  trec. „Cînd nu poţi să continui o idee — mi-a spus — trebuie  să urci un deal. Piedica interioară se învinge creîndu-ţi o piedică  exterioară.“ Mi-a reproşat din nou că nu mă plimb şi m-a ameninţat  că după-masă, spre ora 6, trece să mă scoată. Mi-a cerut şi paginile  scrise pînă acum, vreo douăzeci, cu gîndul să mă tragă din impas.  Paginile pe care i le-am dat conţin, în mare, o analiză a complexului  semantic per, o justificare a „peratologiei“ ca aură  metafizică a acestui complex semantic, o localizare a teoriei din  Tragicul în cadrul peratologiei, o redefinire a libertăţii  în raport cu limitele postulate („voinţa de limitare“ —  forma) şi limitele date sau impuse („voinţa de depăşire“ —  problema peisajului şi problematica lui „dincolo“), în sfîrşit,  o ilustrare la voinţa de limitare pe mitul Genezei şi pe sculptură.  La ora 6, cînd ne-am întîlnit şi am început turul Păltinişului („durează  o oră şi cinci minute“), citise lucrul şi mi-a propus ca a doua  zi să discutăm pe text, pentru că îşi scosese două pagini de note.  În timpul plimbării s-a limitat la un comentariu de ansamblu, pe care  vreau să-l consemnez, pentru că este un model de înţelegere a celuilalt,  de pedagogie subtilă şi echilibrată. „Ai obţinut în primul rînd  — mi-a spus — o acreditare a termenului «peratologie». «E  o fandoseală», ţi s-ar fi putut replica pînă acum. De ce nu, în fond,  «limitologie»? Or, analiza semantismelor tale vine să arate că nu  e vorba de o fantezie doar, că «peratologia», aşa cum creşte de pe  solul viu al unei limbi, există, ascunde o problemă majoră şi deschide  către un sistem. Şi aici este ceva — nu fac o ironie, poţi înţelege  exact ce vreau să spun — care la Heidegger, cînd invocă vocabularul  grec, nu există. Heidegger, cu un cuvînt grec, luminează în mod esenţial  cîte o problemă pe care apoi o părăseşte. Invocarea cuvîntului grec  a devenit aproape o metodă în sine, care uneori frizează maniacalul.  Oricum, ceea ce obţine prin asemenea bruşte luminări semantice este  un arhipelag de probleme, pe cînd tu ameninţi să obţii un continent.  Al doilea lucru important este că ai reuşit să te ridici deasupra  primei cărţi integrînd-o. Exista pericolul să baţi pasul pe  loc în marginea tragicului sau să sari la ceva care n-ar mai fi avut  nici o legătură cu el. E greu să faci ca lucrurile să urce şi să  se lege dintr-o singură idee. Andrei, pe care îl invoci mereu, va  scrie poate multe cărţi frumoase, dar se va face vinovat de politeism  în cultură. Nu ştiu de pildă dacă şi cum va prinde mai departe, în  hora unei unice idei, Peisajul său.

Două obiecţii am să-ţi fac. Prima, că închizi peratologia în antropologic,  cînd de fapt ea poate fi lărgită în metafizic şi ontologie. Rişti  să păţeşti — ca să păstrăm exemplul — ce a păţit Heidegger,  căruia un Weizsäcker, de pildă, vine să îi arate că ontologia lui  fundamentală funcţionează în fizică. Rişti deci să vină un biolog,  un fizician, un matematician şi să-ţi arate că peratologia merge dincolo  de antropologic. Nu-ţi cer ţie să arăţi cum anume, deşi măcar în biologie  ar merita să încerci, dar îţi cer să nu îi închizi tu singur orizontul:  peratologia este ontologie, pentru că acoperă totul, de la  mineral, organic şi pînă la om.

Şi am să-ţi mai spun ceva. S-ar putea ca peste cinci-zece ani,  cînd lucrul tău va fi prins contur, conţinutul să aibă impact asupra  numelui ca atare şi să renunţi la cuvîntul «peratologie», de care  acum te agăţi ca de o garanţie a problemei. Cînd problema va sta singură  în picioare, îşi va elimina în chip spontan numele.

Însă principalul este că ţi-ai obţinut problema. În filozofie,  ideea este calea pe care ajungi să te întîlneşti cu ceilalţi: «limita»  ta este Aufheben-ul lui Hegel, Bedingen al lui Schelling,  întru al meu. Toţi filozofii spun acelaşi lucru. Dar dacă spun  acelaşi lucru, de ce-l mai spun? Pentru că fiecare îl spune altfel,  şi-atunci el devine altceva. Poarta pe care intri contează.“

Sîmbătă, 29 septembrie 1979

Astăzi la 12, cînd m-am dus să-l iau pe Noica la plimbare, mi-a  arătat zece pagini îndesate cu observaţiile pe care Alexandru Dragomir  (ex-elev al lui Heidegger) i le-a făcut la Tratat şi care l-au  determinat apoi pe Noica să treacă la o a doua variantă de redactare.  „M-au ajutat imens obiecţiile lui, poate tocmai pentru că are  un alt mod, streng, de a concepe filozofia. Omul ştie bine  filozofie greacă şi germană, dar uneori obiecţiile lui sînt brutale,  trădînd aproape lipsa organului filozofic. Totuşi, şi în aceste cazuri,  m-a forţat să-mi precizez sau să-mi nuanţez ideea. A rîs de pildă  de «închiderea care se deschide», pe care m-am amuzat să o botez filozofic  die sich erschließende Einschließung. «Ce-i asta? O prostie!  Închizi uşa, rămîne închisă. O deschizi, se deschide!» Îi răspund  însă că nu este aşa. Primitivul, intrînd în colibă, nu mai iese niciodată  din ea. Dar coliba lui se deschide; se deschide într-un sat, satul  într-o cetate şi cetatea se deschide către fiinţa istorică a omului.  E o închidere care se deschide.“

În timpul plimbării, Noica îmi sugerează să mă uit — pentru aplicarea  în plastic a peratologiei — peste caietele lui Leonardo şi, de  asemenea, să îi am în vedere pe Brâncuşi şi pe Blake. Îi povestesc  cîte ceva despre Caspar David Friedrich, pictorul romantic german,  şi îi explic cum vreau să arăt, pe exemplul lui Friedrich, care este  eşecul plasticului cînd încearcă să reprezinte infinitul sub forma  lui „dincolo“, în speţă a acelui „departe“ din pictura  de peisaj. „Mă gîndesc, spune Noica, dacă nu cumva transcendentul  începe să fie căutat în peisaj din clipa în care pictura pierde subiectul  religios. Prin subiectul religios, transcendentul intra în spaţiul  familiar, rămînînd totuşi transcendent. În orice caz, el nu mai trebuia  căutat în «depărtare». În pictura laică, infinitul nu mai poate fi  obţinut decît prin cîteva reuşite extraordinare, la un Van Gogh,  de pildă, sau în cîte un portret al lui Rembrandt. Gîndeşte-te însă  şi filozofic de cînd începe plasarea infinitului în «dincolo», în  «acolo»: o dată cu proasta înţelegere a lui Platon de către Plotin.  El vorbeşte primul de transcendenţă ca epékeina — dincolo,  acolo.“

Vorbim iarăşi despre cei 70 de ani ai săi şi despre ce vede înainte.  „Mă întrebai ieri de ce nu încep să huzuresc, de vreme ce mi-am  terminat Tratatul. De ce, de pildă, nu citesc Gogol de la biblioteca  comunală din Păltiniş. Sau cum vezi lucrurile? Oricum, mi-am spus  că nu-mi eşti bun prieten dacă mă îndemni să trîndăvesc, în loc să  mă pregătesc de Judecata de Apoi. La Judecata de Apoi trebuie să  spui ce ai făcut, dar nu arătînd cîte cărţi ai scris, ci ce ai scris  în ele. Numai că la Judecata de Apoi trebuie să te exprimi eterat.  De-asta am nevoie să-mi scriu Logica. În orice Logică  îţi povesteşti cărţile pentru Judecata de Apoi. Aici, gîndul din  metafizică, din ontologie, trebuie scris cu graţie, exprimat în structuri,  fără balast. Ştiu că nu îţi place logica, nici mie nu mi-a plăcut,  dar ai să vezi că vei ajunge la ea, ca logică a ta, cînd o  să trebuiască, la sfîrşit, să scrii autobiografia unei idei. Hai să  ne întoarcem însă la tine. Acum, fiindcă te-am ridicat în rang, fiindcă  ţi-ai obţinut pe întru al tău, pot să te şi cert. Şi-am să  te cert tocmai în numele obligaţiilor pe care le ai faţă de ideea  ta. Trei lucruri am să-ţi reproşez: primul — că nu eşti destins.  Mă rog, aici nu ştiu ce este de făcut. E, poate, o crispare care ţine  de genele tale. Al doilea — că nu ai program. Dacă te laşi sunat  la telefon la 9 dimineaţa, înseamnă că nu ai program. Pînă la ora  12 nu trebuie să vorbeşti cu nimeni. Al treilea — că nu lucrezi  destul la cantitate. Peratologia este vastă. Nu zic să faci ca Iorga,  care trecea prin 30 de cărţi pe zi, dar trebuie să laşi în spate măcar  cîte o carte zilnic.“

Duminică, 30 septembrie 1979

De dimineaţă m-am dus în cămăruţa lui Noica pentru notele pe  care le-a făcut în marginea textului meu. „M-a întrebat de curînd  cineva — mă întîmpină el — de ce, făcînd filozofie, am orgoliul  gîndului propriu. De ce nu îmi e de ajuns Platon; sau Hegel. Vreau  să-ţi spun şi ţie ce i-am răspuns. În general, orice om trăieşte  prin delegaţie: social, delegi un preşedinte să se ocupe de fiinţa  ta colectivă. Sau îl delegi pe Heisenberg să-ţi spună cum stau lucrurile  în fizică. Dar totodată, fiecare om îşi păstrează dreptul ca  într-o zi a vieţii sale să nu trăiască prin delegaţie. De pildă,  la copilul tău nu te raportezi prin delegaţie. Nu-ţi trăieşti absolutul  privat prin delegaţie. Or, dacă fac filozofie, nu vreau s-o fac prin  delegaţie. Nu vreau să-l deleg pe Hegel să-mi spună cum stau lucrurile  în filozofie. Dacă nu ajungi la asta, nu poţi pretinde că faci filozofie.“

Ieşim să ne facem plimbarea. În maşină, pe drumul de la Bucureşti  la Păltiniş, îi povestisem lui Noica despre „utopia Floreşti“.  Floreşti este un sat aşezat cam la 30 km de Bucureşti, pe un drum  care se desface spre dreapta din şoseaua spre Piteşti. Undeva în mijlocul  satului, generos împrejmuit şi splendid izolat, se află un mic palat  postbrîncovenesc aşezat cu spatele către pustiul cîmpului. E un muzeu  etnografic acolo, cu scoarţe şi porturi de prin partea locului. Dacă  se abat, duminicile, cîţiva bucureşteni să le vadă. Un splendid loc  mort. Visam un Princeton românesc, sub coordonarea lui Noica, aşezat  statornic acolo şi avînd dreptul să facă în fiecare lună combinaţii  de cîte zece persoane şi să le întrunească într-un fel de cantonament  spiritual. Începîndu-ne plimbarea, îşi aduce aminte de utopia mea  şi îmi spune că din '65 încoace a rîvnit mereu la funcţia de „secretar  cultural“, de „personaj care secretă cultură“. „În  orice cultură este nevoie să existe ceva între Universitate şi cafenea.  Însă proiectul tău, deşi e atît de simplu şi în ordinea posibilului,  nu e, desigur, realizabil. M-am gîndit, în altă ordine de idei, la  întrebarea ta de ieri: «Ce propune Heidegger, dincolo de „zgîlţîirea“  viziunii Occidentului?» Cred că lui Heidegger i-ar fi prins bine o  apropiere mai strînsă de Vede şi Upanişade. Heidegger  are ceva din latura bună a înţeleptului oriental, e în el, pe lîngă  pustiire, un fel de «vino să stai lîngă mine» («Upanişade» asta înseamnă),  «vino să stai lîngă mine şi să taci», «upanişezi», îmi place  să spun. Heidegger însă a susţinut că noi trebuie să obţinem  Orientul prin greci, pentru că grecii sînt poarta prin care el a pătruns  în Europa. Or, observaţia lui Beaufret, că de 300 de ani ne ocupăm  de greci şi totuşi Orientul continuă să ni se refuze — este întemeiată.“

Ne întîlnim o oră, după cină. Îi spun că am început să-l peratologizez  pe Caspar David Friedrich şi că, în faza asta, peratologia mea este  o simplă bîjbîială. Simt că lucrul nu o să se consolideze decît atunci  cînd am să-mi caut ideea în istoria filozofiei, cînd am să o documentez  şi am să o atest istoric. În felul acesta am să obţin şi o sistematică  a ei. „Ai să ai atunci cîţiva autori preferaţi, cei care te vor  sluji mai bine. Numai că atunci ai să-i slujeşti şi tu pe ei. Cînd  fructifici un text nu îl storci, nu îl laşi în urma ta vidat de substanţă.  Un text bine utilizat este un text pe care îl restitui culturii ca  al tău. Asta mi se pare că am reuşit prima oară cu Lysis, al  lui Platon. Sau basmul Tinereţe fără bătrîneţe; nu mi l-am  însuşit doar, ci l-am restituit culturii dîndu-i înţelesul meu, uneori  poate chiar exagerînd, îmbătat să-mi văd gîndul peste tot. (Cineva  îmi reproşa, pe bună dreptate, că e poate prea mult să văd în cele  trei fete întrupări ale modelului ontologic «individual — determinaţii  — general».) În orice caz, cînd o să ajungi la astfel de restituiri,  ideea ta n-o să mai fie «în», ci «întru».“

Luni, 1 octombrie 1979

Mi-am terminat capitolul cu paradigma sculpturii ca simbol specializat  pentru limita benefică. Sculptura este cea mai netragică dintre arte,  pentru că aici limita este celebrată, nu contestată. Primul pas peratologic  este acceptarea limitei în pozitivul ei. Lucrurile nu îşi trăiesc,  prin limită, doar tristeţea mărginirii, ci şi satisfacţia împlinirii  lor. Oul lui Brâncuşi este o implozie de fericire. Sculptura apare  astfel ca o bucurie a finitului.

Am discutat astăzi cu Noica, în timpul plimbării, raportul  dintre peratologie şi Hegel. „Ţi-am găsit o imagine plastică  pentru diferenţa dintre hegelianism şi peratologie. Nu e totuna să  fugi mereu şi să te opreşti din cînd în cînd — hegelianism, cu  a sta pe loc şi a te destinde ritmic în salturi — peratologie.“  Într-adevăr, la Hegel precumpăneşte tăvălugul Aufheben-ului,  al suprimării. Există un dezechilibru marcat între piedică şi suprimarea  ei, fapt care anulează posibilitatea peratologiei, unde totul se  bazează pe o reală experimentare a limitei, şi nu pe spulberarea  ei în cîte trei timpi reiteraţi la nesfîrşit. Hegel nu ia niciodată  în serios finitudinea (fapt vizibil şi din felul în care se rezolvă  tragicul la el), care, ca orice limită, apare — în faţa marşului  triumfal al Spiritului — ca derizorie şi relativă. Hegel nu mizează  pe limită; în cazul lui, trebuie să-ţi pui problema cum să dai şi  să menţii un statut limitei, nu cum să depăşeşti (Aufheben-ul  este aproape un autómaton). Dincoace, problema este cum să  depăşeşti o limită insurmontabilă, deci cum să dai un statut real  depăşirii. La Hegel, „refuzul peratologic“ provine din debilitarea  antropologiei, care trebuie să-şi afle consolarea într-un „adevăr  mai înalt“, unul însă care nu mai este al omului. Pe cînd în peratologie,  care este eminamente antropologică, năzuinţa către un statut mai pur  nu trimite la ieşirea din sistemul de referinţă al conştiinţei.  „Migraţia peratologică“ este o depăşire a condiţiei umanului  fără sacrificarea umanului. Peratologia este kierkegaardiană, nu hegeliană.

Seara, „în replică“, Noica îmi expune cele opt puncte  în care ontologia lui se deosebeşte prin raport cu Logica lui  Hegel. Mi le-am notat, aşa încît le transcriu:

1. Hegel începe şi îşi pune problema începutului cu  riscurile ei. Dincoace, se porneşte la drum din lumea dată.

2. Începutul („nu e nimic şi trebuie să devină ceva“)  nu-l dau fiinţa şi nimicul, ci golul ca deschidere;  începutul nu trebuie să aibă conjuncţie („şi“).

3. Logica urmăreşte prea mult generalul, care e spectrul  fiinţei, nu fiinţa — şi de la care pleacă. Dimpotrivă, generalul  e un simplu termen în structura metafizică.

4. Hegel are fiinţăesenţă concept;  dincoace, fiinţa are de la bun început conceptul în ea şi totul e  înfăşurat, nu desfăşurat.

5. Hegel împleteşte metafizicul cu logicul, aşa încît pierde logicul,  neajungînd la altă logică, decît fie la cea aristotelică, fie la  cea transcendentală, a lui Kant, care de fapt nu e logică, ci e categorială.  Dincoace, se ajunge la o logică nouă, care nu mai e metafizică deghizată.

6. Hegel dă un sens impropriu devenirii ca simplă mişcare, pe cînd  dincoace, devenirea e un moment ontologic elaborat şi tardiv. Lumea  nu începe cu devenirea, ajunge la devenire.

7. Nu tot ce e real e raţional, după cum nu tot ce e real are idee.  Există precarităţi, eşecuri, aproximaţii.

8. În versiunea Tratatului de ontologie, fiinţa ca devenire  întru fiinţă poate dispărea, ca şi viaţa, ca şi raţiunea, ca orice  element. „Dumnezeu a murit“ are sens. Dar Dumnezeu n-a murit  încă.

Marţi, 3 octombrie 1979

După masa de prînz, ne-am oprit la barul de lîngă teleschi să  bem o vodcă. „Am citit azi dimineaţă o sută de pagini din Heidegger  şi mă doare puţin capul. M-am şi culcat la ora 1, oarecum din cauza  ta, pentru că am vrut să te provoc să nu-ţi laşi ideea aşa cum ai  găsit-o pe stradă. O idee trebuie să fie un gînd reflectat,  altminteri rămîne un simplu gînd. Ei bine, şi ca să începi s-o modulezi,  te provoc cu o listă în care am pus pe o coloană exemple de limită  şi pe cealaltă exemple de limitaţie, din limitaţia (ce limitează  sau nu) cu care operez în Tratatul de ontologie. Ai să-ţi dai  seama cît de altceva e limita din peratologia ta faţă de limitaţia  mea. În primul rînd, limita ta joacă doar în planul spiritului subiectiv,  e mereu legată de voinţă şi face deci parte dintr-o ordine dinamică;  limitaţia mea ţine de spiritul obiectiv şi este oarecum leneşă, ca  să nu-ţi mai spun că, ontologică fiind, o găsesc peste tot, de la  anorganic la om. Altă deosebire: limita e fixă sau mişcătoare, dar  de depăşit, pe cînd în cazul limitaţiei nu încape depăşire;  lărgirea se face cu limitaţie cu tot. În sfîrşit, limita poate rămîne  în urmă, limitaţia te însoţeşte permanent, chiar şi în nelimitaţie.  Dar să-ţi dau cîteva exemple: Bucureşti este o limită, Păltiniş  — o limitaţie; cercul — o limită, orizontul —  o limitaţie; religia (religo) — o limită, credinţa  — o limitaţie; celălalt («l'enfer c'est l'autre»)  — o limită, altul — o limitaţie; casta — o limită, clasa  — o limitaţie, substantivul — o limită, substantivul verbal  — o limitaţie; starea — o limită, situaţia — o limitaţie;  adevărul ca exactitate — o limită, adevărul cu exactitate  — o limitaţie; «a fi în» — o limită, «a fi întru» — o  limitaţie; apartamentul — o limită, casa — o limitaţie; donjuanismul  — o limită, dragostea adevărată pentru un om — o limitaţie.  Şi altele.“

Seara la 8, discuţie pe marginea observaţiilor pe care Dragomir i  le-a făcut lui Noica la Tratatul de ontologie. „Nu am rescris  Tratatul nemijlocit din cauza observaţiilor lui. Dar neînţelegerile  lui m-au făcut să cred că am neclarităţi şi am revenit cu eliminări,  cu reformulări, cu suprimarea punctajelor dinăuntrul fiecărei teze,  care mai mult îngreunau decît ajutau. În general însă, observaţiile  lui mi-au fost extrem de utile. Îi reproşez în mare doar două lucruri.  Primul: că mă mută din plan ontologic în logic. Îmi reproşează că  individualul şi generalul (din modelul meu ontologic) sînt termeni  logici cu care eu însă operez în ontologic. Dar pînă şi la Aristotel  categoriile toate au substrat ontologic, sînt atribute ale substanţei  prime, mai înainte de a fi predicate. Pe urmă, pe Hegel sau pe Heidegger  nu-i întreabă «ce este individualul» sau altele de felul ăsta. Există  o «cultură a întrebării» despre care vorbea Hegel; nu poţi întreba  orice sau oricum. Întrebarea cea mai grea este aceea privitoare la  început, la temei. Hegel însuşi, în Logică, începe cu justificarea  începutului. Mie mi se pare că nici nu am nevoie de această justificare  din moment ce plec de foarte jos, de la acel «upanişezi»: te iau de  mînă şi te invit să întrebăm copacul dacă el este fiinţa. «Neti»,  răspunde el. «Nu sînt eu.» Şi toate lucrurile întrebate răspund «neti».  De la acest gol de fiinţă plec, care e cu totul altceva decît grandiosul  das Nichts al lui Hegel, nimicul pur în care se converteşte  fiinţa lipsită de determinaţii. De la acest umil gol de fiinţă al  fiecărui lucru poţi pleca firesc.“

Trecem să flecărim. Îi vorbesc despre un proiect mai vechi,  abandonat, de a lucra împreună cu Petru la un Lexicon al filozofiei  eline, care ar urma să fie făcut prin despuierea tuturor textelor  de la presocratici la Plotin, nerealizat încă nicăieri în lume. „Idee  excelentă. Ar trebui să-l faceţi direct în franceză şi să-l publicaţi  la Editura Academiei. Mă gîndeam tocmai că renunţi prea curînd la  traduceri, dacă spui că după Republica vrei cu adevărat să  abandonezi. Însă Lexiconul vostru ar suplini splendid exerciţiul  pe care-l menţii prin traducere. Iar ca realizare nu mai discut.  Am să vorbesc şi eu cu Petru. Mă gîndesc iar la Andrei, cu cîtă uşurinţă  a renunţat la greacă. Şi asta după ce, învăţînd germana, se întreba  cum de putuse să lucreze pînă atunci fără ea. Cum de nu-şi pune şi  acum aceeaşi întrebare? În istoria artelor nu se recunoaşte, în Germania  nu a vrut să facă filozofie, Orientul, pe care-l iubeşte, fără sanscrită  nu-l poate obţine. O să se afle mereu în metaxy, în interval.  Victor, cel puţin, are liniştea specialităţii pe care şi-a asumat-o.  Poate pe Andrei să-l salveze profesoratul.“

Cînd am intrat, Noica tocmai îi scria fiului său Răzvan (avem aceeaşi  vîrstă), călugăr la o mînăstire ortodoxă în Anglia. Îl întreb dacă  nu se întîmplă să-l dorească, dacă nu se simte vinovat că nu i-a dat  mai mult sau că l-a lipsit de asistenţă paternă etc. „Îţi mărturisesc  că a fost o uşurare cînd s-a desfăcut de mine. Aici, în condiţia pe  care mi-am asumat-o, nu-i puteam oferi nimic. În plus, nu eram în  adecvaţie cu el, nu avea vocaţie culturală, deşi are o minte excelentă  şi o uşurinţă teribilă pentru limbi. Pe lîngă română, pe care a  păstrat-o şi în care citeşte şi azi cu plăcere texte vechi, mai ştie  engleza, franceza, germana, rusa şi greaca nouă. Mînăstirea lor este  întemeiată şi subvenţionată de ciprioţi, majoritatea confraţilor sînt  greci. Pentru el, decisivă a fost întîlnirea cu părintele Sofronie,  ortodox rus, pe care l-a întîlnit la Paris, cînd era în primul an  la Teologie. Mînăstirea tocmai se construia, şi Răzvan a părăsit facultatea  şi s-a dus să ajute la ridicarea mînăstirii, unde a şi rămas, călugărindu-se  sub numele de Rafail. Sofronie i-a fost părinte spiritual. Acum este  pe moarte şi Răzvan trece printr-o clipă de descumpănire — îmi  spune mama lui. Îi scriu cu gîndul să-l îndemn la un an de pribegie  prin lume. Ştie cîteva meserii, se poate descurca oriunde, şi vreau  să-i spun aşa: dacă se duce, şi anul de rătăcire în lume este o reuşită,  se va întoarce în comunitate împlinit. Dacă nu este o reuşită, cu  atît mai mult va regăsi comunitatea ca pe o binecuvîntare. O să-l  îndemn să-şi reia şi teologia, deşi ştiu că studiul organizat nu-i  place. La mînăstire a cunoscut un învăţămînt oral, dublat de o libertate  a preocupărilor, deci de lipsa oricărui sistem. Ştie să repare maşini,  zidăreşte, pictează, are un prieten electrician excelent dotat  cultural, cu care discută mult cultură orientală. Totul făcut cu  gratuitate.“ Îl întreb dacă Răzvan îi cunoaşte cărţile. „Nu  cred.“

Joi, 4 octombrie 1979

Plec mîine, aşa încît întrevederea de astă-seară a avut un aer  de mic bilanţ şi perspective. Îi citesc lui Noica ultimele pagini  pe care le-am scris, o interpretare foarte liberă şi trăsnită la  faimosul „Stînci de cretă pe insula Rügen“, al lui Friedrich,  pe care am s-o citesc pesemne într-o sesiune a Institutului de Arte.  „Pentru că am tot vorbit zilele astea de peratologia ta, am să-ţi  spun cum îi văd eu desfăşurarea: în trei cărţi. Prima ai început-o  acum şi e o căutare a ideii, o aproximare a ei în semantismele radicalului  per, în mitul Genezei, în cîte un Friedrich sau în romanul  lui Bulgakov. Este firesc ca la început să o cauţi aşa, în suprafaţa  culturii, difuz. În a doua carte ai s-o cauţi în istoria filozofiei,  şi abia în a treia ai s-o obţii sistematic şi, poate, cum îţi spuneam,  rebotezînd-o, aşa cum şi eu mi-am rebotezat «conceptul deschis» şi  am ajuns la «întru».

Mi-am notat cîteva lucruri să-ţi spun despre Lexiconul filozofiei  eline. Nu e vorba numai de o treabă valabilă în sine, ci şi de  faptul că ea este semnificativă pentru secolul 20. În timp ce secolul  19 a crezut în istorie, secolul 20 crede în structuri. Chiar şi cînd  face istorie, secolul 20 o face «structural». Or, un astfel de dicţionar  nu este doar o simplă colecţie de termeni filozofici elini; este implicit  o istorie a filozofiei făcută pe concepte; e o istorie a rostirii  filozofice făcută structural, obţinută prin asamblarea unor structuri  semantice. Istoria este înlăuntrul fiecărui termen, în timp ce ansamblul  rămîne dominat de tipologia proprie oricărui dicţionar. Este deci  «istoria fără istorie», tipică pentru secolul 20. În acest sens nu  este vorba de un simplu dicţionar, ci de o treabă semnificativă.“

I-am adus cîteva cărţi de orientalistică de la Andrei, pe care  mi le înapoiază. „Golden Flower este o compilaţie tîrzie,  de secol 18, în care se varsă mai multe direcţii ale gîndirii chineze.  «Gîndire» este însă mult spus, pentru că, aşa cum declară şi Jung  în Prefaţă, este vorba de psihologie. Îmi place să spun despre  chinezi că sînt ein Volk ohne Metaphysik. Pentru Jung, tratatul  acesta a fost esenţial; în tinereţe, avînd teoria elaborată —  inconştientul colectiv — a găsit pentru prima oară o confirmare  a ei pornind tocmai de la această carte: mai mulţi pacienţi i-au făcut  desene care erau aidoma mandalelor chinezeşti existente şi  comentate în Golden Flower.

Am recitit şi prefaţa la Şamanismul lui Eliade. Este  totuşi straniu să vezi cum ridică la religie orice credinţă sau practică  fachirică. Ştii cum spuneam, că se îndură, ca şi Hegel, de tot. Numai  că, în ontologia mea, nu tot ce există şi este. Nu tot ce e  real e raţional. Poţi să te înduri de totul, dar nu înseamnă, prin  aceasta, că îl şi validezi, că îi dai statut de fiinţă. Nu poţi face  religie din credinţe sau practici precare, de tipul celor care sînt  proprii turco-mongolilor.“

Din Bucureşti, Noica şi-a adus o servietă plină cu vreo treizeci  de caiete de lecturi (deci conspecte şi note) care s-au adunat din  tinereţe şi din care vrea să-şi scoată ce e de scos şi apoi să le  arunce. Îl rog să mă lase să i le păstrez. „Nu sînt semnificative  decît pentru a vedea ce citea generaţia noastră. Or, titlurile de  lucrări am să ţi le scot. Altminteri, nu merită. Majoritatea sînt  neutre, şcolăreşti, alteori simple extrase cu gîndul la o lucrare  anumită.“ Îl întreb cum sună toate argumentele astea în gura cuiva  care a pledat pentru facsimilarea integrală a caietelor lui  Eminescu. „Eminescu a devenit spirit obiectiv“, îmi răspunde  Noica.

Vineri, 5 octombrie 1979

Plec astăzi după-amiază cu trenul, şi Noica mă însoţeşte pînă  la Sibiu. Aşteptăm cursa. E una din dimineţile acelea lipsite de echivoc  ale Păltinişului, în care mersul ascendent al soarelui intră în conjuncţie  cu zvonul unor mari fapte. Şi poate că tocmai estomparea acestor ritmuri  paralele, istovirea minţii în evenimentele nesemnificative ale zilei  — şi nu în curba soarelui pe un cer care te însoţeşte la orice  ridicare a ochilor — este cheia mizeriei bucureştene.

Sub soarele acesta teribil de franc, Noica începe să-mi vorbească  despre preludiul morţii, despre bătrîneţea ca neputinţă. „Mi-am  spus că dacă ajungi să nu mai trăieşti adevărul acesta— astăzi  pot face mai bine ceva decît puteam face ieri— nu mai merită să  trăieşti. Cît despre moarte, aş putea spune că mă aflu cu ea într-o  relaţie de cordială duşmănie. De cîteva ori m-a ocolit ea pe mine,  de cîteva ori am ocolit eu problema morţii. Altminteri, cred că moartea  nu e o chestiune a noastră, ci mai degrabă este o treabă de prinţi  care, cunoscînd toată puterea lumii acesteia, descoperă moartea ca  pe o limitare a ei.“

21 ianuarie — 26 ianuarie 1980

Luni, 21 ianuarie 1980

Sînt la Păltiniş de ieri-seară, împreună cu Andrei. Avem în  faţă o săptămînă, în care Andrei şi-a propus 30 de pagini pentru albumul  Francesco Guardi, la „Meridiane“, iar eu traducerea  a 15 pagini din Phaidros, pentru volumul IV al operelor lui  Platon. Am adus cu mine dactilograma textului Despărţirea de Noica  (67 pagini), pe care Alecu Paleologu tocmai l-a încheiat şi pe care  urmează să i-l dăm lui Noica după ce îl vom citi. Nu pot să-mi dau  seama ce a generat paginile acestea. Paleologu a stat în preajma lui  Noica vreme de cinci ani, în recluzia comună de la Cîmpulung. Mai  mic cu zece ani decît Noica, a făcut parte într-un fel din primul  val de învăţăcei ai acestuia. Noica l-a pus să înveţe germană, ceva  grecă şi filozofie şi, culturalmente, a mizat mult pe el. Paleologu  îi promisese că va lua cîndva drumul Heidelbergului şi că îşi va face  acolo o a doua studenţie. Bun cunoscător al culturii franceze, pe  care a dublat-o apoi cu cea germană şi cu accesul la filozofie, promitea,  în ochii lui Noica, să pătrundă în altă zonă decît în cea a literaturii  române. Prins mai întîi de ideea „abisalului Caragiale“, apoi  de Sadoveanu şi de critica curentă şi eseu, debutînd epatant la 50  de ani şi devenind rapid un reper în sfera criticii literare, Paleologu  trebuia să iasă în mod fatal din cercul de interese al lui Noica.  Nereuşind să-l confişte definitiv pentru „idee“ şi „cultura  mare“ şi punîndu-i pesemne toată activitatea sub specia „frivolităţii“,  Noica se despărţea în chip firesc de el. Pentru unul, anii aceia  deveneau un simplu episod neîmplinit, dintr-un lung scenariu didactic  urmărit în chipuri variate de-a lungul întregii vieţi, pentru celălalt,  ei reprezentau o moştenire grea care, nerezolvîndu-se într-o operă,  trebuia asimilată şi consemnată doar exterior, la nivelul unui act  public. Dezminţiţi într-un fel prin toată activitatea culturală a  lui Paleologu, aceşti ani, care cădeau în afara traiectoriei sale  vizibile, nu puteau fi recuperaţi decît fie la nivelul unor pagini  memorialistice, fie sub forma unui episod critic centrat pe opera  lui Noica. Paleologu a ales această ultimă cale. Acum, după ce am  citit paginile lui, pot crede, riscînd să fiu urît în cugetul meu,  dar deopotrivă să cad pe adevărul — în fond nesemnificativ —  al mobilului acestor pagini, că ele nu s-au născut din puritatea nevoii  de a „mărturisi“ — în sensul înalt al mărturisirii augustiniene,  care ridică la conştiinţă şi proiectează în eternitate timpul unei  trăiri spirituale de excepţie —, ci din nevoia de a consemna vecinătatea  cu un spirit înalt, declarată — printr-un act de transmutaţie  subiectivă şi frivolă — „amiciţie“ (Noica este numit  aici în permanenţă „amicul meu“, „marele meu amic“  etc.), precum şi din neputinţa specifică spiritului critic care,  neavînd să opună o operă, se opune pe sine, în absenţa ideii proprii  şi în numele bunului- simţ, ca spirit critic gol. Tot ce este emis  aici în pozitiv se rezumă la vidul epitetului laudativ („marele  gînditor“ etc.), iar tot restul este o contestaţie constantă şi  oarecum haotică la nivelul tencuielii unui edificiu pe care,  de altfel — lipsindu-i lectura tratatului inedit de ontologie  — Paleologu nu îl cunoaşte în integralitatea lui. Scrise cu vervă  de bună calitate, dar cu un colocvialism supărător („aici te-am  prins, dragă Dinule!“), paginile acestea au meritul de a  fi — în raport cu o maculatură de circumstanţă care s-a adunat  deja în jurul scrierilor lui Noica — primele care îl comentează  pe Noica, dacă nu la nivelul „Ideii“ operei sale, cel puţin  la nivelul unui limbaj cultural de la care discuţia poate începe.

Ieri-seară i-am citit lui Noica cîteva pasaje semnificative. „Ştiu,  în mare, care sînt obiecţiile lui, şi ce mă deranjează aici nu sînt  nici obiecţiile ca atare, nici faptul că se bate pe burtă cu mine  în public, uitînd de fapt că e mereu vorba de un al treilea, de publicul  însuşi. Ştiu de pe acum ce am să-i scriu. Am să-i scriu că în cazul  meu a fost vorba de o luptă cu zeii, de o luptă cu Ideea care m-a  însoţit de la Mathesis şi pînă astăzi, Idee care poate uneori  a ajuns să spună: «Pe mîinile cui m-ai dat, Doamne?» Dar chiar dacă  în această luptă am fost înfrînt de Ideea mea, lupta aceasta însăşi  nu poate fi trecută cu vederea. Or, ea nu este încă încheiată. Aştept  mai degrabă să mi se spună ceva cu sens după anul 1990.

Voiam însă să vă povestesc ce mi s-a mai întîmplat între timp, de  cînd am plecat din Bucureşti. Vă spuneam de conferinţa despre Eminescu,  pe care urma să o ţin pe 15 ianuarie la Sibiu. Ei bine, am ţinut-o,  evident pe tema caietelor. Am donat bibliotecii «Astra» din Sibiu  xerogramele la cele 15 caiete eminesciene fotocopiate, pe care le-am  făcut acum vreo trei ani şi pe care i le dădusem în păstrare lui Relu  Cioran. Le-am donat însă cu o condiţie: cu condiţia ca biblioteca  să se oblige să transforme în fotocopii microfilmele existente la  Biblioteca Academiei ale celorlalte caiete. Şi cu condiţia ca ele  să fie expuse pentru a fi răsfoite, şi nu doar scoase la cerere.  Iar la conferinţă le-am spus că dacă am avea ţeasta lui Eminescu  aşa cum au vecinii noştri ţeasta lui Lenin, este neîndoielnic că milioane  de oameni s-ar perinda să o vadă. Dar noi nu avem ţeasta lui  Eminescu. Noi avem, cu caietele lui Eminescu, ceea ce se afla  în ţeasta aceasta. Şi credeţi că nu există cîteva mii de oameni care  să fie curioşi să vadă ce se afla în ea? Le-am spus apoi că  le dau  termen un an să transforme microfilmele de la Biblioteca Academiei  în fotocopii mărite la scara caietelor. Şi dacă nu o vor face într-un  an, am să le iau înapoi xerogramele şi am să le duc la Constanţa,  unde Eminescu nu a fost niciodată, deşi a cîntat marea aşa cum a cîntat-o.  Şi cum în fiecare vară vin acolo zeci de mii de tineri să-şi prăjească  trupul la soare, se vor găsi poate cîţiva dornici să-şi prăjească  şi creierul, uitîndu-se la caietele lui Eminescu.

După conferinţă, a venit la mine o profesoară de română, care m-a  rugat să-i dau un autograf pentru fetele Liceului «Gh. Lazăr» din  Sibiu. Şi pentru că a fost vorba despre Eminescu, am să vă spun ce  i-am scris. Deci: «Către fetele liceului Gh. Lazăr din Sibiu:

„Nu stă lumea într-un drăguţ“, zice înţelepciunea satului.  „Ba stă“, zice fata. Şi fata are dreptate. Căci stă  cîteodată lumea într-un drăguţ, aşa cum stă lumea noastră în drăguţul  de Eminescu.»

Aş mai vrea să vă spun şi ce am făcut acum două săptămîni, la comemorarea  lui Moisil, din amfiteatrul «Spiru Haret» al Facultăţii de Matematică.  Le-am vorbit matematicienilor despre Moisil pornind de la cîteva vorbe  ale lui. Mi-a plăcut să comentez în special una dintre ele. Unui doctorand  care îi cerea sfatul, Moisil i-a spus: «Ai de făcut mai întîi trei  lucruri: să dormi, apoi să dormi, pe urmă iar să dormi». O să  înţelegeţi cît de adîncă este vorba asta — le-am spus —  cînd o să auziţi o poveste din Upanişade. Un tînăr vine la  un înţelept şi îl întreabă: «Cine sînt eu?» «Eşti cel care eşti, atunci  cînd eşti treaz», i-a răspuns învăţatul. «Nu mă mulţumeşte răspunsul  tău», a spus tînărul. «Vino atunci peste 32 de ani şi am să-ţi pot  da altul». După 32 de ani omul a venit iar la înţelept şi l-a întrebat:  «Cine sînt eu?» «Eşti cel care eşti în somnul cu vise». (Ştiţi în  ce măsură un Jung, de pildă, a lărgit înţelesul eului, trimiţîndu-l  la eul vast şi colectiv al omenirii, care se manifestă în vise.) Omul  nu a fost nici de data asta mulţumit cu răspunsul înţeleptului, şi  atunci acesta i-a cerut să vină peste alţi 32 de ani, pentru a primi  alt răspuns. «Cine sînt eu?», a întrebat din nou omul, cînd cei 32  de ani au trecut. «Eşti cel care eşti în somnul fără vise», i-a răspuns  înţeleptul. Somnul fără vise este la indieni spiritul universal, Atman,  cel în care eul individual s-a topit sau s-a ridicat la gradul său  de supremă împlinire. Spiritul universal este pentru noi astăzi spiritul  matematicilor. Sînteţi fii ai nopţii — le-am spus —, şi cînd  Moisil l-a îndemnat pe tînărul doctorand să doarmă, nu i-a dat, desigur,  un simplu sfat igienic, ci s-a gîndit poate că el trebuie să dobîndească  acea stare a spiritului de unde începe matematica. Şi am încheiat  spunînd: «Noapte bună, Moisil».“

Marţi, 22 ianuarie 1980

Ieri a fost o zi de stabilizare (ne-am mutat la hotelul „Cindrelul“),  de plimbare şi somn. Am eliminat deci toxinele Bucureştiului şi,  într-o clipă de entuziasm păltinişean, Andrei a aruncat o vorbă: „Ce-ar  fi să ne strămutăm toţi trei (id est cu Victor) la Sibiu?“  Împărtăşit, gîndul acesta a făcut explozie în mintea lui Noica, şi  seara ne citea scrisoarea către Mircea Tomuş, redactorul-şef al revistei  „Transilvania“, prin care îi cerea acestuia să-l însoţească  la forurile de conducere ale judeţului Sibiu, pentru a pleda acolo  transformarea Sibiului într-o „Jena a României“. Asistăm  uluiţi la această irepresibilă vitalitate, la spectacolul acestui  potenţial inepuizabil de utopie, care construieşte de fiecare dată  mai crîncen, alegînd locul în inima ultimului eşec. Ediţia Coridaleu,  facsimilarea caietelor Eminescu, Institutul de orientalistică sub  conducerea lui Mircea Eliade — toate, eşecuri glorioase —,  iar acum, transformarea Sibiului în capitala culturală a României…  „Am să le spun că în afara Parisului, nici o altă capitală nu  a fost adevăratul centru de cultură al unei ţări. Gîndiţi-vă la englezi,  la germani, la americani astăzi cu Princeton-ul lor. Cîte capitale  culturale nu a avut Italia?“ Ce-o mai ieşi, Doamne, şi din nebunia  asta? Îmi vine mereu în minte vorba spusă de  Noica acum cîţiva ani,  la plimbarea aceea spre Şanta: „Aş face ctitorii cu nemiluita!“

Am reluat traducerea lui Phaidros. Cred că nu există bucurie  mai aspră…

Seara de astăzi a fost magnifică. Noica ne-a aşteptat la el cu o listă  pentru discuţii, cerîndu-ne să venim şi noi în fiecare seară cu una.  Îi dădusem cu o zi înainte dactilograma volumului pe care l-am propus  „Cărţii Româneşti“ sub titlul Micrologii. Îmi strînsesem  aici lucrări mai mici sau mai întinse (prefeţe, studii etc.), risipite  de-a lungul a 13 ani, şi volumul îmi părea nesigur şi dispers. Seara  noastră a debutat deci cu discutarea paginilor acestora:

„Am să-ţi propun mai întîi un alt titlu, pentru că titlul tău  nu dă seama de unitatea volumului, una care există, dar pe care tu  nu o vezi. Eşti ca Parsifal, nu ştii că ştii. Este vorba peste tot  aici de polytropia culturii europene şi a omului modern, de  feţele lor multiple. Cu fiecare studiu din cartea aceasta ataci cîte  o altă faţă a umanului. Ai mai întîi modelul omului helladic, apoi  om şi animalitate, om şi joc, om şi simbol, om şi tradiţie, în sfîrşit,  omul între exactitate şi adevăr şi apoi, în partea a doua, tot atîtea  ipostaze ale umanului dezvăluite din perspectiva cîte unui gînditor.  Drept care ţi-aş propune titlul Încercări în polytropia omului  şi culturii. Poţi pune sub semnul polytropiei omul odiseic, omul  acesta cu multe feţe, care a devenit paradigma omului modern şi a  culturii modernităţii, prin raport cu simplitatea omului ahileic,  model mai degrabă pentru antichitate şi culturile primare, mult mai  unitare şi nesofisticate. Iar astfel justificată şi gîndită, cartea  ta intră în silogism — căci acesta e al doilea lucru despre  care mi-am propus să vă vorbesc — şi cu Tragicul, şi cu  Simbolismul limitei. Ştiţi că, în logică, gîndirea este privită  la trei niveluri: concept, judecată, raţionament. Ei bine, şi cultura  stă sub aceleaşi trei modalităţi, numai că aici ordinea lor crescătoare  e alta: judecată, raţionament, concept. Cel mai greu, în cultură,  este să ajungi la concept, şi doar opera cîtorva mari a atins, în  istoria culturii, treapta conceptului. Judecata, în schimb, este la  îndemîna oricui. În cultură, ea dă tot ce e critic şi critică.  Uneori, judecata poate atinge formele cele mai înalte, poate atinge  de pildă nivelul Călinescu, dar tot judecată rămîne. În filozofie,  moraliştii francezi, Nietzsche, Cioran rămîn toţi la nivelul judecăţii,  chiar dacă e vorba de o judecată grandioasă. Or, în cultură, totul  e să nu rămîi la nivelul judecăţii, ci să faci saltul în syn-logismos,  în judecata înlănţuită, discursivă şi constructivă. În formele ei  reuşite, cultura este silogism, raţionament, şi în cele mai reuşite,  silogism ridicat la idee unică, concept. Heidegger, de pildă,  nu a ajuns la concept, dar ce splendid silogism este în el! Şi vă  spun toate acestea şi cu gîndul la paginile pe care mi le-aţi  adus, ale lui Alecu Paleologu. Nu mă interesează judecata care rămîne  la nivelul judecăţii, şi tocmai de-asta mă despart de Alecu. El se  aşază, cînd vorbeşte despre mine, în orizontul judecăţii. Şi nu avea  dreptul să o facă măcar pentru faptul că era singurul care mi-a cunoscut  cartea despre Goethe în întregul ei, deci şi capitolul despre goethitate  (das Goethetum), în care arătam că Goethe a teoretizat devenirea  întru devenire, dar de trăit, a trăit devenirea întru fiinţă. Era  deci tocmai capitolul prin care Goethe a obţinut silogismul şi mă  despărţeam astfel de el nu judecîndu-l, ci mîntuindu-l cultural, deci  creîndu-i un destin; pentru că orice destin adevărat este un silogism  cultural. Or, Alecu nu a fost în stare, discutîndu-mi cartea despre  Goethe, s-o mîntuie într-un silogism. El nu este în stare să-mi vadă  destinul, pentru că el însuşi a rămas în orizontul judecăţii  culturale. Şi cu voi problema este mereu aceeaşi. Mai ales lui Andrei  îi cer să-mi spună care e „silogismul“ lui. Pentru că lucrarea  despre peisaj poate rămîne o splendidă judecată, dacă din ea nu se  deschide o altă carte.“

Miercuri, 23 ianuarie 1980

Astăzi de dimineaţă a sosit şi Victor, bucurîndu-ne pe toţi.  „Ce frumoşi sînteţi laolaltă, ne-a spus Noica, întîlnindu-ne la  plimbarea dinaintea prînzului. Să rămîneţi mereu aşa, nedezbinaţi  de nimic, pentru că tot ce e faptă mare începe cu treimea — matematicile  eline ca şi sfinţenia.“

Noica primise o scrisoare de la fiul său, de la care nu mai avea de  mult o veste. „M-am temut că trece printr-o criză. Ultima oară  cînd l-am văzut mi-a mărturisit că, uneori, viaţa lui i se pare  un eşec. «Dar este splendid!», i-am răspuns. «Eşecul e locul de unde  te ridici pentru a merge mai departe.» Or, acum îmi scrie că se simte  minunat şi, lucrul cel mai extraordinar, îmi spune că îl intrig. Rareori  se întîmplă ca un tată să îşi intrige copilul şi cu atît mai mult  cînd copilul e în condiţia credinţei. Mi s-a părut ceva înalt aici:  sfînta Filozofie intrigă sfînta Credinţă!“

Seara, provocat de discuţia de ieri, Andrei a redeschis problema judecăţii,  raţionamentului şi conceptului. „O reiau — ne-a spus el —  pentru că mă priveşte direct; este tot cazul meu aici. Am să încep  cu cîteva observaţii generale, apoi am să trec la cazul meu.

Mai întîi, ce facultăţi corespund celor trei trepte? Cred că judecăţii  îi corespunde intelectul, raţionamentului (sau silogismului)  — raţiunea, iar conceptului — revelaţia. Însă  în timp ce trecerea de la intelect la raţiune este o chestiune de  grad, trecerea de la raţiune la revelaţie se face printr-o ruptură  de nivel. În acest sens, poţi fi vinovat că n-ai obţinut raţionamentul,  rămînînd în orizontul judecăţii, dar nu poţi fi răspunzător pentru  faptul că n-ai obţinut conceptul. Responsabil nu eşti decît la nivelul  judecăţii şi raţionamentului. Mai ales treapta judecăţii este a celor  care se bizuie pe ei înşişi, care au încredere în forţele şi discernămîntul  propriu. În schimb, treapta conceptului e a celor care se lasă preluaţi  de o instanţă supra-individuală, de o «dihanie», cum ar spune dl Noica.  Judecata o afirmi, de concept te laşi străbătut; te afirmă el.

Există apoi vîrste, temperamente, profesiuni, epoci ale judecăţii  şi tot aşa — vîrste, epoci, profesiuni etc. ale conceptului. Eticismul,  esteticismul, criticismul ţin în mod fatal de judecată. Prin chiar  condiţia lor, ele nu pot evolua către silogism. Sau privitor la profesiune:  cum poate ieşi un istoric de artă sau un critic de artă din condiţia  judecăţii? O vîrstă a judecăţii este tinereţea, aşa cum Franţa şi  Anglia sînt, stilistic vorbind, ţări ale judecăţii.

Cît priveşte cazul meu: mărturisesc că nu m-a preocupat un legato  al operei, un silogism al cărţilor. Obsesia mea a fost — şi este  încă — să obţin un legato al operei cu viaţa proprie. Altminteri,  mi se pare că rişti un monstruos al reuşitei: poţi obţine raţionamentul,  ba chiar conceptul la nivelul operei, în vreme ce în plan existenţial  te afli încă sub nivelul judecăţii. Problema nu este deci de «a-ţi  gîndi gîndul», ci de a-ţi trăi gîndul. Într-un fel, asta a  fost «tema» primei mele cărţi. Marea cezură eu nu o văd între cultura  judecăţii şi cea a conceptului, ci între existenţă şi cultură. Mă  preocupă să văd că, indiferent de drumul şi reuşitele noastre culturale,  sîntem , atît eu cît şi Gabriel, în pur analfabetism existenţial.  Nu avem o bună igienă sufletească, nu ne stăpînim bine instinctele,  dependenţa noastră de «condiţiile bune» merge pînă la tabiet şi maniacalism.  Eu trebuie să mă lupt cu gurmandiza mea, cu excesul de volubilitate,  cu histrionismul, impulsivitatea. Această ruptură de planuri, această  dizarmonie pentru dumneavoastră nu există. Şi nu există pentru că  în natura dumneavoastră nimic nu s-a opus experienţei conceptului;  sau, în orice caz, nu s-a opus în chip decisiv. Lui Gabriel i-aţi  mărturisit că nici nu aveţi biografie, dat fiind că existenţa dumneavoastră  se confundă cu cărţile dumneavoastră. Or, noi trebuie să obţinem  totul împotriva noastră înşine; împotriva eredităţii noastre,  a metabolismului nostru etc. Toate funcţiile dumneavoastră vitale  întreţin gîndirea, la noi, ele o inhibă. Noi nu avem decît o şansă:  eroismul.

Revenind deci la problema silogismului creaţiei, recunosc că nu l-am  obţinut. Gîndurile mele nu fac serie în ele însele, nu sînt o construcţie.  Dar, după cum aţi văzut, nu asta mă preocupă. Mă preocupă ca ele să  reflecte corect problema mea, tribulaţiile mele, să fie deci expresia  treptei pe care mă aflu. Pentru că nu există doar neantul gîndului  care nu se construieşte pe sine. Există şi neantul construcţiei care  nu-şi exprimă constructorul, ba care îl exprimă chiar în chip fals.  Problema mea s-ar putea deci rezuma astfel: nu înţeleg să obţin  conceptul (sau măcar raţionamentul) cu orice preţ.“

Noica a primit zilele trecute o scrisoare de la E.C. Am citit-o azi.  Ce splendid „silogismul“ acesta al disperării care îmbrăţişează  cu un singur gest viaţa şi cărţile sale! „…je suis fatigué  (la fatigue est la specialité de ma famille!) et de toute façon  j'ai perdu le goût de me manifester, de «produire». Une vieillesse  frivole et désespérée; ma jeunesse du moins ne fut pas frivole.

Îmi amintesc de un alt ţipăt tîrziu, trimis pe o carte poştală fratelui  său: „A quoi bon avoir quitté Coasta Boacii?“ E cercul  geografic al conştiinţei nefericite cel care se închide peste  împrejurimile Răşinariului natal, peste „Coasta Boacii“,  după ce a străbătut harta Europei şi Parisul.

Astă-seară, în camera lui Noica, a fost „judecat“ Andrei.  Ne-am aşezat toţi trei pe pat, rezemaţi de perete. Noica stă pe un  scaun în faţa noastră. Primim cîte o portocală, ne povestim ziua,  apoi judecata începe.

„Pornesc de la o distincţie logică. Disting universalul de general.  Universalul este extensiv, priveşte totalitatea cazurilor, în timp  ce generalul este de ordinul speciei: în vreme ce generalul îi vizează  pe toţi în acelaşi timp şi are o subzistenţă fără consistenţă,  ca limba sau ca spiritul obiectiv, univesalul nu are întotdeauna generalul  în el, rămînînd să-i vizeze nu pe toţi odată, ci pe toţi gîndiţi ca  fiecare în parte şi într-un moment determinat. Moartea, de pildă,  este un universal, este a fiecăruia şi nu a tuturor în acelaşi timp.  Imaginea morţii cu coasa în mînă este falsă, spun eu. Moartea trebuie  imaginată mai degrabă purtînd un pumnal, e moartea din basmul Tinereţe  fără bătrîneţe, care îl aşteaptă pe Făt-Frumos ca moarte a  lui şi care, trăind întîrzierea celuilalt, ameninţă să moară ea.

La fel ca moartea, susţin eu, înţelepciunea e şi ea a fiecăruia:  nu e nici ea o realitate de ordinul generalului. Şi tocmai de aceea,  ea nu poate fi predată, ci doar trezită. Iată de pildă cele patru  virtuţi pe care le enumeră Platon în Republica: curajul (andreia),  înţelepciunea practică (sophrosyne), înţelepciunea teoretică  (sophia) şi spiritul de dreptate (dikaiosyne). Poate  fi curajul predat? În schimb poate fi trezit. Singur Orientul a încercat,  prin închiderea în cîte o şcoală de înţelepciune, să predea înţelepciunea.  Occidentul în schimb încearcă să o trezească. Şi o trezeşte prin  cultură. Cultura, cu discreţia şi nedeterminarea ei, trezeşte,  nu predă. Or, acum vin şi-i spun lui Andrei: cu problema ta de ieri,  te afli mai întîi într-o dezordine de principiu. El vrea ca  înţelepciunea să-i fie predată. Am început odată, cu el şi cu Gabi,  Logica lui Hegel. Şi după o şedinţă de Hegel, Andrei mi-a spus:  «Nici cu Hegel nu am ce face». Andrei caută soteria, mîntuirea, într-un  chip obsesiv, cu încrîncenare. «Cultura nu mă rezolvă», spune el.  Vă amintesc însă vorba lui Neagoe: «Cine n-are îndîrjire, acela îl  vede pe Dumnezeu». Andrei însă are îndîrjire. El umblă pe la curţile  culturii şi întreabă ca un precupeţ: «N-aveţi ceva pentru mine? Ce-mi  puteţi da să mă pot mîntui?» Există de aceea la Andrei în primul rînd  o dezordine a întrebării şi încrîncenarea de a cere şi de a primi  direct.

A doua dezordine a lui Andrei este de ordin practic; ea provine  din prea marele respect pentru «fratele porc», pentru eul lui:  «eu, eu Andrei în trupul şi sufletul meu, vreau să fiu mîntuit». Există  însă în viaţa spiritului o primejdie a voinţei determinate. Voinţa  nu e bună dacă e voinţă de ceva nedeterminat, aşa cum la Heidegger  nu există frica faţă de ceva anume, ci frica de nimic determinat  (Angst). La Andrei, e îngrijorătoare tocmai îngrijorarea asta  pentru eul lui. Voinţa lui de urgentă mîntuire, nerăbdarea vindecării  sînt vinovate. Şi sînt vinovate pentru că ţin de amintirea proastă,  de amintirea privind sinele individual cu care operează medicii  analişti, amintirea care vindecă persoana. Psihanaliza lărgeşte  cîmpul amintirii, rămînînd în graniţele eului, împinge eul — ştiţi  cum se spune în Franţa — pînă la «maman, papa, caca». La  antici, dintre cele nouă muze, Mnemosyne, Memoria, era cea mai importantă.  Dar spre deosebire de Memoria psihanaliştilor, Memoria anticilor  îţi aminteşte de lucruri pe care nu le-ai ştiut niciodată. Mnemosyne  este cultura însăşi, şi ea te vindecă tocmai pentru că îţi dă uitarea  bună, uitarea eului individual şi amintirea sinelui lărgit. Ea  singură te pune în ordine, pentru că funcţionează soteriologic fără  soteriologie. Cultura nu te vîră în «Oastea Domnului», şi în varianta  lui reuşită chiar creştinismul a ştiut să nu cadă în ispita tehnicii  imediate a salvării. El nu a avut orgoliul rezolvării imediate şi  tehnica reţetei. Îl invit de aceea pe Andrei să nu mai aibă îndîrjirea  nerăbdării: nimeni nu poate şti exact ce-i trebuie. Numai uitarea  bună, a culturii, îl poate vindeca, după ce el însuşi va înceta să-şi  pună problema vindecării. Iar un lucru, cînd ştii să îl aştepţi, vine  chiar şi atunci cînd n-ai observat că a venit. Ştiţi vorba: «Pesemne  c-a şi venit, de vreme ce n-a mai venit».“

Vineri, 25 ianuarie 1980

Astă-seară, cînd am ajuns la Noica, nu l-am găsit în cameră.  A sosit curînd. Întîrziase pentru că şeful cantinei, aflînd de la  radio că Noica luase premiul de onoare al Uniunii („am auzit că  sînteţi scriitor mare“), îl oprise să mănînce şuncă şi gem. „Am  întîrziat, dragii mei, din pricina «efemerindelor», vorba lui Frunzetti.  Nu ştiţi ce sînt «efemerindele»? Prin '50 şi ceva am fugit o zi în  Bucureşti. La Cîmpulung, unde aveam domiciliu obligatoriu, nu o duceam  prea grozav. De vreo două ori pe săptămînă venea Lulu Lambrino în  poartă, pe la 5 dimineaţa, şi striga: «Băieţi, se dă gaz la Vişoi!»  Luam repede bidonul şi plecam după gaz . Trăiam din meditaţii cu 5  lei ora. Am predat de toate, pînă şi săritura în lungime. Era o fată  care vroia să dea la I.C.F. Nu-i ieşea bătaia cînd sărea. Am mers  pe malul apei şi i-am explicat, descompusă, săritura în lungime. Am  primit 2 kg de lapte. Deci mă întîlnesc cu Frunzetti, în tramvai,  la Bucureşti. Dobîndise de curînd o poziţie bună. «Ce mai faci?»,  îl întreb. «Ce să fac? Efemerinde». Aşa şi eu. Cum am ajuns o celebritate  a Păltinişului, văd că am început cu «efemerindele». V-am povestit  de Cîmpulung şi mi-am adus iar aminte de Alecu Paleologu. Am trăit  atunci, cu el şi cu Mihai Rădulescu, cinci ani de delir cultural.  Mă gîndeam astăzi să vă spun că omul e ceea ce rămîne din el după  ce lumea din jur îl desfiinţează. Ei bine, noi eram atunci în situaţia  asta. Iar ceea ce rămăsese atunci din mine era cartea despre Goethe.  Am să-i scriu lui Paleologu şi-am să-l întreb cum poate vorbi din  afară despre cartea aceasta, de vreme ce Goethe era ce rămăsese  din mine cînd totul mă desfiinţa? Scriind astăzi despre Goethe,  se cuvenea să fie un mărturisitor. Şi îmi pare rău pentru  el să spun că nu este unul.

Însă astăzi îmi propusesem să vă vorbesc despre altceva, despre faptul  că orice filozofie mare sfîrşeşte într-o platitudine. Platon,  de pildă, sfîrşeşte în platitudinea «adevăr — bine — frumos».  Kant sfîrşeşte cu platitudinea facultăţilor vieţii sufleteşti:  «inteligenţă — voinţă — sentiment». Pe fiecare dintre acestea  se centrează cîte una dintre Critici: pe inteligenţă, Critica  raţiunii pure; pe voinţă, Critica raţiunii practice; pe  sentiment, Critica facultăţii de judecare. Hegel sfîrşeşte  cu platitudinea «Dumnezeu — natură — om». M-am întrebat  cu ce platitudine sfîrşesc eu. Şi sfîrşesc cu o platitudine teribilă.  La capătul Ontologiei vorbesc despre «trup — suflet —  spirit». Trupul este fiinţa în versiunea reală; sufletul este   fiinţa  în versiunea «dihăniilor», a elementelor; spiritul este versiunea  fiinţei ca fiinţă. Mi s-a făcut ruşine de platitudinea mea şi am  încercat să o justific. Am făcut-o cu vorba, interpretată speculativ,  «omul este după chipul şi asemănarea Domnului», lucru care, pe plan  speculativ, înseamnă că fiinţa are trei angajări: întrupare  a realului, animare a realului, transcendere a realului.“

Sîmbătă, 26 ianuarie 1980

„Am să vă spun astă-seară povestea pe care am intitulat-o  «Uite Koch! Uite Koch!». Aveam 26 de ani cînd am trecut prin operaţia  în urma căreia am rămas fără un rinichi. Ţin minte că la cistoscopia  pe care mi-a făcut-o, Burghele a exclamat la un moment dat: «Uite  Koch! Uite Koch!» Era în glasul lui bucurie, şi am avut o clipă senzaţia  că îl vede pe Koch în persoană, coborînd tacticos, cu mîinile  la spate, de-a lungul uretrei mele. Am primit vestea operaţiei  aproape testamentar, şi exclamaţia lui Burghele, în care distinsesem  bucuria, mi s-a părut, retrospectiv, cruzimea însăşi. Astăzi o înţeleg  altfel: este strigătul, pentru o clipă victorios, al culturii de cîte  ori are senzaţia că a înhăţat un adevăr. Este strigătul oricui a  plecat în căutarea Ideii, a Ideii care îţi scapă mereu şi pe care,  din cînd în cînd, ţi se pare că ai prins-o: «Uite Ideea! Uite Ideea!»,  strigi atunci. De cîteva ori în viaţă am strigat «Uite Ideea!». «Uite  Ideea!» am spus după Cum e cu putinţă ceva nou: «Uite  Ideea!» sub forma «devenirii întru Fiinţă»; «Uite Ideea!» am  strigat şi am numit-o «închiderea ce se deschide». Cu Platon, lucrurile  sînt şi mai limpezi: fiecare dialog al său este o tentativă de prindere  a Ideii; şi cu fiecare dialog, Socrate o scapă. «Parcă am fi plecat  la vînătoare de prepeliţe», spune el în Euthydemos. Dar de  ce ne scapă Ideea mereu? Pentru că numai aşa putem fi în condiţia  înţelepciunii, a căutării, a lui tao. Dacă Platon ar fi găsit  undeva Ideea, totul ar fi îngheţat. Fluiditatea, sensul acesta al  lui tao, al căii, e totul. Această «ad-urmecare» este cultura  însăşi. Altminteri, nici un răspuns nu e bun, dacă închide problema.  Totul e ca Ideea să se afle mereu în faţa ta. Dacă rămîne în urma  ta, obţinem doar o tehnică în numele unei idei. Însă tot ce e bun  în viaţă poartă în sine infinitul.“

23 martie – 25 martie 1980

Duminică, 23 martie 1980

Am sosit la Păltiniş joi seară, şi cu toate că de atunci serile  cu Noica au decurs ca de obicei, nu am avut pînă acum puterea  să le trec în jurnalul meu. Sînt puţin apăsat de ce mi-am  propus să fac — cîte o pagină Oxford (din ultimele 30 la Phaidros)  şi revizuirea traducerii la submediocra carte despre hermeneutică  a lui Hufnagel. Ţinîndu-mă de porţia zilnică, nu am găsit răgazul  notelor jurnaliere. Încerc să refac cele două zile care au trecut.

În prima seară l-am pus pe Noica la curent cu întîmplările bucureştene  legate de lumea noastră. În primul rînd, paginile I de la cartea sa  despre Fenomenologia spiritului a lui Hegel. Nu-i vine să creadă  că va avea un tiraj de 30 000 de exemplare. De necrezut, cînd te gîndeşti  că pentru cartea asta, acum 20 de ani, sînt oameni care au fost bătuţi  şi au făcut închisoare. Îi povestesc apoi că ne agităm în jurul expoziţiei  lui Sorin Dumitrescu — intitulată, nefericit, „Hipersemne“  — care s-a închis zilele trecute la Dalles. În urmă cu trei săptămîni  îl dusesem pe Noica să vadă expoziţia: erau acolo şi Alecu Paleologu  şi Andrei, şi toţi am fost dezamăgiţi să constatăm că Noica a trecut  prin ea ca şi cum s-ar fi aflat într-o hală de peşte. Îi relatez toate  acestea, precum şi micile tribulaţii legate de articolul privind  expoziţia, pe care încercasem să-l public la „România literară“.  Este „filozofie caldă — mi-a spus G.I. — care exorcizează  cititorul. Trebuie să mă înţelegi, «România» e mereu vizată, după  articolul din «Scînteia» cu rezerve la expoziţie, risc prea mult,  în perioada asta îmi fac bine logoreele vide ale unora etţetera, ştiu,  ai să spui că sînt grobian — şi sînt — dar ăsta e climatul  cultural în care ne mişcăm, eu te respect, dar te rog încă o dată  să mă înţelegi, uite, merg pînă acolo încît te rog chiar pe dumneata  să mă ajuţi să nu te public — dacă poţi, cere-mi să nu-ţi  public articolul —, dacă începem să tăiem, nu mai rămîne nimic,  eu nu pot să fac ca alţii într-o revistă lunară sau, mă rog, etţetera,  unde lucrurile nu se prea observă, la mine se vede totul, lumea ar  citi articolul cu binoclul, poate vrei să scrii altceva, despre cîte  o carte de filozofie, de ce adică T. şi R.F. pot şi dumneata nu poţi,  ai să-mi spui poate tocmai de-aia, şi ai dreptate într-un fel, ce  mai, te rog să mă înţelegi, am îmbătrînit etţetera.“

Noica ascultă amuzat povestea: îl interesează mai mult să ştie de  ce ne agităm în jurul expoziţiei şi se întreabă dacă nu cumva pictura  lui Sorin păcătuieşte printr-un exces de inteligenţă. „Înainte  se spunea «il est bête comme un peintre» şi se poate să fie  o condiţie a artei să rămînă la nivelul «animalităţii spiritului».  Mă întreb dacă prinsă între propria ei inteligenţă şi cea pe care  i-o infuzaţi voi din afară, arta lui Sorin nu ameninţă să fie strivită  de prea multă luciditate. Îmi reproşezi că nu am ştiut să văd  «transcendentalul» în expoziţia lui. Nu am niciodată un bun contact  de la prima întîlnire cu un artist: şi la Brâncuşi, şi la Ţuculescu,  am reacţionat în a doua instanţă. Spune-i lui Sorin că dacă între  timp nu-l desfiinţaţi cu ceea ce puneţi în el, peste patru-cinci ani  poate am să fiu în stare să intru în vibraţie. De fapt, am să-ţi dau  cîteva rînduri pentru el, în care am să-i spun toate astea. Nu are  sens să poluăm atmosfera psihică, dimpotrivă, sîntem obligaţi să creăm  bună dispoziţie în jur: artiştii au oricum nevoie de ea. Cît despre  textul tău, înţeleg că e o formă de Témoignages sur… şi,  deci, nu e unul pentru «România literară». Mai bine îl pui alături  de cel al lui Andrei şi Hăulică şi scoateţi ceva separat. Dar tot  nu mi-ai spus ce înseamnă febra care v-a cuprins pe toţi în marginea  expoziţiei lui.“ În ce mă priveşte, am reacţionat în faţa ei poate  deformat: pe lîngă bucuria plastică, pe care nu ştiu şi nu îmi place  să o comentez, am privit-o ca pe un splendid debuşeu pentru idee,  şi nici Andrei nu cred să fie departe de acest tip de incitaţie. Este  ciudat cum Noica, deşi a mers pe linia facilitării accesului la idei  prin traducerea lor într-o lume a imaginii, refuză colaborarea cu  plasticul (excepţie — Brâncuşi). I se pare că tot ce coboară sub  verb este ocolit de spirit (dar şi ceea ce trece dincolo de el —  muzica).

A doua zi, pentru că aveam o copie la mine, Noica mi-a citit articolul.  L-am întrebat dacă îl supără adierile care vin din filozofia lui,  problema „sinelui“, apoi însuşi faptul de a reacţiona la „transcendental“  ca o eminenţă a lui „dincoace“, a „sinelui lărgit“  etc. „Cîtuşi de puţin: mă ierţi dacă îţi spun că le simt ca pe  nişte locuri comune şi că eu însumi nu am aici consistenţa unei prezenţe  vii: sînt o simplă umbră, şi e bine aşa. Însă altceva mă încîntă să  observ. Scrieţi, şi tu şi Andrei, mai bine decît scriam noi. La vîrsta  voastră, noi păcătuiam fie printr-o învolburare a ideii, care nu mai  era stăpînită stilistic — cazul lui Eliade, nu mai vorbesc de  Comarnescu —, fie de o excesivă ţinere în frîu a ideii, care lua  forma unei simplităţi afectate — cazul meu. La voi există o splendidă  dominare a gîndului, un control care strînge totul atît de bine laolaltă,  încît nimic nu mai poate fi clintit. Poate e o acumulare de celule  de la o generaţie la alta, poate am contribuit şi noi cu ceva la asta.“

Seara următoare, Noica se plînge că de mai multe zile nu îi iese prefaţa  la o antologie Lupaşcu, ce ar urma să apară la Editura Politică.  „Şi totuşi am ideea: am să arăt că totul, de la Kant încoace,  a mers în filozofie pe distrugerea mitului identităţii, pe validarea  contradicţiei ca fecundă. Gloria raţiunii e tocmai antinomia. Kant  a vorbit de patru antinomii ale raţiunii, iar Hegel a venit să spună  că nu sînt patru, ci o infinitate, şi că ele nu sînt neajunsul raţiunii,  ci însăşi forţa ei. În secolul nostru, ştiinţa a pus în discuţie principiul  logic al terţului, dar nu a avut curajul să îl atace şi pe cel al  noncontradicţiei. Filozofia, în schimb, a făcut-o: a făcut-o fie integrînd  iraţionalul, inconştientul, intuiţia, fie, ca Lupaşcu, făcînd din  identitatea însăşi un moment al polarităţii. Eu însumi mă simt în  spiritul veacului cu contradicţia mea unilaterală. Şi îţi propun să  te gîndeşti dacă cu problema limitei nu intri în aceeaşi clătinare  a statutului pe care l-a avut identitatea atîtea veacuri la rînd în  filozofie.“

Trecem la altceva: îi povestesc că înainte de a pleca spre Păltiniş,  un prieten nefilozof îmi ceruse să-i spun „ce vrea Noica“,  în ce constă filozofia lui. Şi am fost uimit să constat că nu ştiu  să-i reproduc un gînd unic, ci o suită de cinci idei, între care nu  am putut face legătura: sinele şi sinea, devenirea întru devenire  şi devenirea întru fiinţă, limitaţia care limitează şi limitaţia care  nu limitează, a fi în şi a fi întru, în sfîrşit, modelul ontologic  din ultimul Tratat. „Mă interesează imens problema pe  care mi-o pui, una vitală, pot spune, şi sînt de-a dreptul uimit că  eu însumi nu mi-am pus-o pînă acum. Ai să înţelegi încă o dată de  ce spun mereu că nu se ştie cine dă şi cine primeşte. Lasă-mă pînă  mîine să îţi răspund şi, oricum, dacă n-o să ne placă răspunsul,  o să găsim poate, ca în Upanişade, peste 32 de ani altul.“

Ieri seară, Noica mă aştepta nerăbdător să reluăm discuţia din ajun.  „M-ai silit ieri să mă întorc asupra mea şi să mă întreb dacă  nu cumva nu sînt în stare să spun ce am exprimat de-a lungul întregii  vieţi cu «pentagonul» meu de idei sau cu «hexagonul», dacă pun la  socoteală şi contradicţia unilaterală. Să fie totul doar o jerbă de  idei care nu e în stare să îşi indice obîrşia? Într-adevăr, ce am  vrut de-a lungul vieţii? Şi am să răspund: am vrut ce a vrut oricine  şi nu am făcut decît să spun ce vrem cu toţii, poate fără să ştim.  Am vrut să îmbrăţişez pe cel care mă îmbrăţişează, să cuprind cuprinderea  ce mă cuprinde. Cînd m-ai întrebat odată de ce nu acord mai mult  morţii, nu am ştiut de fapt ce să-ţi spun, deşi în fond simţeam despre  ce e vorba. Moartea nu este decît una din limitele, din mutilările  în care e prins orice individ. Conştient sau nu, suferim cu toţii  de a nu putea să fim totul şi moartea nu ne dă decît unul  din prilejurile acestei suferinţe. O asemenea aspiraţie către totalitate  se manifestă ca tendinţă de a îngloba mediul, de a-l absorbi în tine:  eu o numesc trecerea mediului extern în mediu intern. Ea este  proprie întregului real, dar numai la om, şi nici aici întotdeauna,  ea reuşeşte cu adevărat. La nivelul organicului, ea îmbracă forma  inferioară a «cuceririlor» mediului, a devorării lui, a unei instaurări  despotice asupra lui. De altfel, în orice despot există această invaliditate,  această neputinţă de a transforma fiinţa comunităţii care-l cuprinde  în mediul său intern, o neputinţă de a fi pînă la urmă. E,  în despotism, zbaterea şi ridicolul unei boabe de spumă care vrea  să se înstăpînească asupra mării într-un chip exterior: despotul nu  absoarbe în el comunitatea care l-a făcut cu putinţă, ci o îmbrăţişează  silnic.

Trecerea mediului extern în mediu intern este, s-ar părea, însăşi  intrarea în condiţia lui «a fi». În fond, am vrut deci să dau un sens  plin lui a fi. În ordine biologică, o primă încercare de a  intra în condiţia lui «a fi» este foamea: ea este însă una  ratată, pentru că trecerea mediului extern în mediu intern ia forma  simplei asimilări. Apoi respiraţia, pe care Evola o glorifică  ca pe un mod indian de acces la fiinţă, rămîne tot la nivelul asimilării.  În ordine biologică, erosul pare singura ilustrare a lui «a fi», pentru  că în momentul realizării sale supreme, erosul este sîngele pe  care îl preiei sau îl predai, deci însăşi specia — mediul extern  — devenită interioritate. E aici, ca în orice reuşită de «a fi»,  un mod de a-ţi îmbrăţişa transcendenţa. Căci sîngele, ca şi orice  mediu intern, e mai mult decît purtătorul său. Mediul intern  e dincolo de purtător, el rămîne transcendent în imanenţa lui.

Această trecere, care este o împlinire în sfera lui «a fi», este însuşi  miracolul omului şi al culturii. Nu poţi să fii poet fără să vrei  să fii poezia însăşi; nu poţi să fii filozof fără să vrei, ca Hegel,  să fii filozofia însăşi. E, peste tot în cultura mare (şi nu în simpla  dorinţă de a face cultură, de a fi în ea), un mod de a obţine  întregirea, ca în povestea cu băiatul meu Răzvan, care cînd era mic  credea că a cere restul înseamnă ca tu să ai bănuţul tău, iar ceilalţi  să vină să pună restul care îţi lipseşte pentru a împlini o sumă.  Asta am vrut în fond. Să vin cu bănuţul meu, cu ideea mea, şi să îmbrăţişez  cu ea tot ce mă îmbrăţişează: natura, comunitatea, limba, cultura  însăşi. Am vrut deci ce vrem cu toţii: o dezmutilare, o ieşire din  cotitura singurătăţii în care te simţi îmbrăţişat şi limitat fără  să îmbrăţişezi şi să cuprinzi la rîndul tău. Şi cred că această transformare  a mediului extern în mediu intern e sensul bun al infinitului, al  infinitului în finit. De ce i se spune lui Isus «fiul Omului» şi nu  «fiul Domnului»? Tocmai pentru că el a făcut din umanitate, din întreaga  umanitate, mediul său intern. Iar divinitatea e sensul acestei totalităţi,  devenită dimensiune interioară.

Iată deci «ce am vrut»: şi cred că cele cinci idei pe care i le-ai  împărtăşit prietenului tău n-au fost decît aproximările succesive  ale acestei dorinţe de a fi, de a nu rămîne mutilat în singurătatea  mea, de a îmbrăţişa mai cuprinzător ce m-a îmbrăţişat. «Asta e tot  ce ai vrut?», poate să întrebe o doamnă care ar asista la discuţia  noastră. «Mai bine mă duc să-mi mîngîi căţelul.» Şi-ar trebui atunci  s-o rog să vină peste 32 de ani, pentru a-i da un alt răspuns.“

Luni, 24 martie 1980

Astăzi, înaintea prînzului, am făcut plimbarea împreună. „M-am  gîndit să-ţi vorbesc diseară despre eudaimonia fiecăruia dintre  noi. Dacă nu setea de succes, dacă nu ambiţia de a fi autor ne împinge  să facem ce facem — atunci despre ce anume să fie vorba? Succesul  trebuie să-l cunoşti cît eşti tînăr, ca să scapi repede de gustul  lui şi ca să-ţi dai seama că nu este niciodată unul adevărat, ci doar  o «gloriolă», ceva superficial, pînă la urmă o exclamaţie de identificare  — «deci aşa arătaţi!» etc. Îţi dai seama repede că pe oameni nu-i  interesează decît suprafaţa ta, că uneori nu fac decît să te aproximeze  într-un chip ridicol. Într-o zi, cineva mi-a spus că i-a plăcut teribil  de mult interpretarea pe care am făcut-o la basmul Harap Alb!  Sau am comis odată imprudenţa să-l întreb pe un admirator care dintre  cărţile mele i-a căzut în mînă: omul a început să se bîlbîie. Lui  Eliade, cînd era tînăr, cineva i-a spus: «Vai, ce mult mă bucur să  vă cunosc, domnule Mircea Eliade Rădulescu!» Îţi mărturisesc că dacă  al XVI-lea Congres de filozofie s-ar face pe tema sistemului meu,  lucrul m-ar plictisi îngrozitor: ar trebui să dau explicaţii, să aprob,  să dezmint. Ce mă face atunci să stau aici aşa cum stau şi să mă  simt bine? Care este eudaimonia mea? Am să încerc să-ţi răspund  diseară.

Tocmai am ajuns cu corecturile la Hegel într-un loc care-l  priveşte pe Sorin Dumitrescu şi am să te rog să i-l dai să-l citească:  este capitolul cu «Animalitatea spiritului şi înşelăciunea». În jurul  unei opere noi, ceilalţi se strîng ca muştele pe laptele proaspăt,  spune Hegel. Şi începe apoi un întreg balet. Pe de o parte, artistul  se ascunde în operă, se identifică cu ea şi declară că ea spune totul;  pe urmă simte totuşi nevoia să explice, să vorbească şi declară că  opera nu spune totul, că ea nu îi epuizează idealul. Pe de altă parte,  criticul vine şi aşază opera lui peste opera artistului, declarînd  însă că explică opera artistului. «Înşelăciunea» aceasta este pentru  Hegel eşecul spiritului întrupat în artă, unul de care Hegel are  nevoie pentru a trece mai departe, la religie şi la filozofie.“

Astă-seară mă simt obosit: nu sînt în stare să spun povestea  eudaimoniei lui Noica, născută prin eliminări treptate dar rapide  ale tuturor formelor de satisfacţii neculturale: un fel de „nu-mi  place nimic altceva“. A fi doar posedatul unor idei, a fi manevrat  de ele etc.

Marţi, 25 martie 1980

Plecăm mîine, eu spre Bucureşti, Noica spre Timişoara. A fost,  ca întotdeauna înaintea despărţirilor, o seară de bilanţ. Ne apropiem  de sfîrşitul vol. IV din Platon. Mă mai aşteaptă comentariile la Phaidon  şi Phaidros, pe Noica interpretarea la Phaidon  (unde iarăşi crede că nu are ce spune), în sfîrşit, ne gîndim  să împingem traducerea comentariului lui Hermeias la Phaidros  (care va apărea şi el în volum) pînă la a cuprinde şi cel de al doilea  discurs al lui Socrate. Sînt mulţumit de sunetul traducerii mele,  sînt mulţumit că l-am stîrnit pe Noica — citindu-i din traducerea  mea partea „delirului socratic“, în faţa căruia interpretarea  lui se oprea („ nu poţi interpreta un delir“) — să  împingă comentariul lui pînă la capăt, în sfîrşit, sînt mulţumit că  tinerii Cornea şi Bercea, la care m-am gîndit pentru traducerea lui  Hermeias, sînt preluabili în echipă şi promiţători pentru rest. (Adusesem  cu mine o mostră din traducerea lor, şi Noica — citind-o împreună  într-una din seri — s-a arătat încîntat.)

„Dacă ne punem problema unui elitism cultural, fără de care nu  poţi face ispravă culturală, cred că ar trebui să avem un impact cu  elevii din ultimele clase. Acolo e de aruncat sămînţa, nu la cei  care tocmai au ieşit din facultate şi pe care în felul acesta îi pierzi  pentru cei mai buni ani. Au venit astăzi să mă caute doi studenţi  din anul IV de la Teologie, din Sibiu. Unul dintre ei avea teza de  licenţă cu problema virtuţii la Platon. Nu avea şi nici nu văzuse  vreodată un text grec din Platon. Le-am vorbit mai întîi despre ce  au în mînă — sau despre ce ar putea avea — dacă ajung să înţeleagă  ce înseamnă teologia. O mie cinci sute de ani, le-am spus, cultura  Europei a însemnat cultură religioasă, iar trei sute de ani, ştiinţă.  Poate că veacul al XXI-lea va fi unul al teologiei, înţeleasă însă  ca o problematică a spiritualităţii care va fi asimilat deja veacurile  de cultură ştiinţifică. Gîndiţi-vă ce avantaj avem faţă de indieni,  care au intrat dintr-o dată în înţelepciune şi care, obţinînd  starea de meditaţie, tehnica intrării în această stare, nu au ştiut  ce conţinut să-i dea. Spiritul care n-a avut în urmă această dublă  experienţă culturală, prin care Europa a trecut cu prisosinţă, nu  poate obţine decît hebetudinea goală, o somnolenţă, o îngheţare.  Secolul XXI va fi deci poate secolul celor două Niluri care vor crea  o Deltă a spiritului, şi aceasta pare să fie chiar teologia voastră,  de vreme ce astăzi oamenii de ştiinţă înşişi se deschid către o spiritualitate  în termenii căreia sînt dispuşi să prindă pînă şi comportamentul atomului.  Vedeţi, aveţi aur în mîini: nu sînteţi arestaţi în închiderea lingvistului  sau a chimistului, sau a istoricului chiar. Puteţi merge cu teologia  voastră către arta bizantină, către literatura noastră veche, către  filozofie. Puteţi face din ea un splendid instrument cultural. Dar  el însuşi trebuie instrumentat: cu greacă, cu slavonă, cu filozofie.  Ce ar fi Stăniloae sau Elian fără limba greacă? — Le-am făcut  apoi teoria celor trei categorii de cai. Caii sînt de trei feluri,  le-am spus: cai de tracţiune, cai de circ şi cai de curse. 99% din  oameni rămîn cai de tracţiune. Din rest, unii ajung cai de circ, ca  Nadia Comăneci sau ca Brigitte Bardot. Ei bine, pe mine nu mă interesează  decît caii de curse. Dacă vreţi să vă preoţiţi, asta e o chestiune  duhovnicească, în faţa căreia rolul meu se încheie. Dar, dacă  vreţi să ajungeţi cai de curse, puteţi să mă căutaţi mai departe.  Să nu-mi spuneţi însă că lumea în care trăiţi ar fi vinovată pentru  nereuşita voastră. Dacă există, mizeria există în primul rînd în  voi, în limitele voastre interioare. S-au citit cărţi şi la lumina  felinarului.“

19 noiembrie – 22 noiembrie 1980

Miercuri, 19 noiembrie 1980

Am sosit ieri-seară cu Andrei la Păltiniş, după un drum extenuant,  de 12 ore, cu maşina. Pene de motor repetate: către Dealul Negru  am vrut să ne întoarcem în Bucureşti. Mai fiecare drum către Păltiniş  a fost însoţit de peripeţii şi de piedici, cărora Andrei se grăbeşte  să le găsească o semnificaţie iniţiatică: conjuraţia realului şi a  precarităţilor sale împotriva oricărei ascensio spiritualis.

Păltinişul l-am descoperit şi de astă dată ca pe un „celălalt  tărîm“: este o senzaţie unică, de intimitate în spirit,  aceea pe care o am ori de cîte ori la sosire apuc drumul către cămăruţa  mansardată a vilei 23. Pe Noica îl descopăr de fiecare dată treptat,  mai întîi prin fereastra luminată, îngropată în acoperişul de şindrilă,  prin merele din geam sau prin cheia lăsată pe dinafară în uşă. În  cameră este întotdeauna cald şi miroase a tutun de pipă. Ne prinde  mîna în mîinile lui, bătîndu-ne încetişor dosul palmei, întru regăsire  tandră şi pact reînnoit de statornică prietenie. „Mă pot lipsi  de o călătorie mereu amînată în Grecia, mă pot lipsi de Bucureşti,  dar de voi văd că nu mă pot lipsi. Aţi venit într-un moment bun: Scrisorile  despre logică şi Cartea arheilor lîncezesc deocamdată, aşa  că sînt gata să vă slujesc pe voi. Tocmai mă gîndeam că noiembrie  e cea mai frumoasă lună a anului, e «timpul pur», singurul pe care  omul nu l-a poluat cu sărbătorile şi însemnele lui: e un timp suspendat  între anotimpuri, cînd nu începe şi nu se sfîrşeşte nimic, cînd nu  e nici «sărbătoarea recoltei», nici început de an universitar, nici  o mare sărbătoare sfîntă. E timpul nemarcat în vreun fel, singurul  care te cheamă să trăieşti în nedeterminat. Am găsit deci o scuză  pentru sterilitatea mea, citesc şi aştept, asemeni sfintei Tereza,  să mi se întîmple ceva în cea de a şaptea lună, după ce mă voi fi  rugat zadarnic şase.“

Ne povestim, ca de obicei, răstimpurile.

Andrei îi relatează săptămîna petrecută în Germania, în urmă cu două-trei  luni, la un oarecare simpozion. Interesant a fost să descopere că  germanii înşişi încep să nu-şi mai afle satisfacţiile doar în bunăstarea  lor. Se simt coborîţi la rangul de simplă anexă a planului Marshall,  care i-a pus pe linia unui Wiederaufbau, a unei reconstrucţii  doar în plan material. Crima lui Hitler ar fi fost aceea de a fi distrus  în război toată intelectualitatea Germaniei — îi mărturisea un  interlocutor. „Americanismul“ a venit să se aşeze tocmai în  acest loc pustiit de catastrofa războiului.

„Este teribil de interesant ce-mi spui. Mă bucur să aud că ei  înşişi încep să-şi dea seama de propria lor precaritate. În 1948,  Adenauer ar fi putut să-i întrebe: «Vreţi unt sau cultură?» Şi îmi  place să cred că ar fi ales cultura. Dar el nu le-a propus decît bunăstarea.  Astăzi au unt din belşug şi sînt prost aşezaţi în cultură. Şi asta  se întîmplă cu o ţară care debutează în secolul XIX ca republică a  geniilor. Cînd, în 1808, la doi ani după Jena, toată cultura germană  se regrupa la Berlin, rectorul Universităţii era von Humboldt, catedra  de filozofie o avea Fichte, pe cea de teologie Schleiermacher, iar  pe cea de drept von Ihering. Vă puteţi imagina cum arăta o asemenea  universitate? În a doua jumătate a secolului XIX, cînd nu mai au  genii de calibrul acestora, germanii continuă să uimească Europa,  pe un Renan sau pe un Taine, cu o şcoală teribilă de istorici, lingvişti  sau filologi. Astăzi, de cîte ori întîlnesc un intelectual neamţ de  la noi care vrea să plece în Germania, îl întreb: «În ce Germanie  vrei să pleci? În Germania untului sau în Germania culturii?» Iar  dacă îmi răspunde că în aceea a culturii, îi spun că, paradoxal, o  poate găsi mai lesne aici.“

Ne întreabă apoi de Bucureşti, de planurile cu care am venit aici  şi de cărţile pe care le-am adus cu noi. Pentru noi, Bucureştiul continuă  să stea, de o lungă bucată de vreme, sub semnul ofensivei „protocronismului“,  simptom cultural al unui reînnoit complex de inferioritate care, atunci  cînd capătă virulenţa unui moment ca acesta, sfîrşeşte mai întotdeauna  prin „refuzul Europei“ şi exaltarea valorilor estice şi autohtone.  Protocronismul mută lucrurile din antinomia, sterilă pentru gîndire,  a raportului universal-particular şi Occident-Orient, şi ajunge la  excese care scot cultura din condiţia de minimă puritate de care spiritul  are mereu nevoie pentru a se dezvolta nestingherit. Şi aici se întîmplă  ceva ciudat. Cu ani în urmă, cînd Noica a izbucnit în cultura noastră,  el a venit în întîmpinarea nevoilor noastre de puritate morală şi  de universalism al culturii. Cultura trebuia făcută în numele unui  ideal tautologic, era o practică spirituală săvîrşită cu gîndul la  un „Dumnezeu al culturii“ şi care îşi trăgea forţa tocmai  dintr-o conştiinţă exacerbată a logicii ei imanente, din păstrarea  marelui alfabet cultural al spiritului european şi universal. În  numele acestui ideal, Noica ne-a trimis către „marile  texte“ şi instrumente ale culturii, care erau surse în chip  absolut, surse pentru un spirit care nu se închide în frustrări  şi orgolii regionale. El a reprezentat, pentru generaţia noastră,  o garanţie a spiritului în varianta lui culturală, o purificatio  spiritualis care trebuia menţinută şi propagată tocmai prin accesul  la sursele verificate ale acestei purificări. Fiind vasul ce aştepta  să fie umplut şi care, prin prezenţa lui, putea da sens şi adresă  unui efort care altminteri s-ar fi risipit şi dispersat în nimic,  noi am însemnat pentru Noica cel puţin la fel de mult cît el pentru  noi. „Noi sîntem, a spus într-o zi un coleg de generaţie,  valul pe creasta căruia s-a înălţat Noica în urmă cu 10 – 15  ani. Şi, într-un fel, ar trebui să ne  simţim astăzi trădaţi de el.“  Trădaţi de ce? Trădaţi pentru că el s-a grăbit să întrupeze în regional  un efort de universalizare (europenizare) culturală care la noi nu  a fost niciodată dus pînă la capăt, ci doar reluat, ca un blestem,  mereu de la început. Noi eram încă aşezaţi pe această orbită cînd  am fost surprinşi de ceea ce ni se părea a fi un paşoptism anacronic.  Cînd nu puteam afla ce e cu noi decît făcînd pînă la capăt ocolul  prin cultura bimilenară a Europei, Noica a început să vorbească  despre „sentimentul românesc al fiinţei“ şi despre „spiritul  românesc în cumpătul vremii“, după ce, prin Eminescu sau Goethe,  propusese oricărui tînăr cultural un model de universalitate şi de  meditaţie în absolut. În mod paradoxal, tocmai el, care ne-a certat  pentru superficialitate şi ne-trebnicie, a generat teme la îndemîna  oricui şi, în mod obiectiv, s-a plasat în situaţia de a putea  fi invocat de toţi aceia care flecăreau apăsînd pe o coardă facilă  şi cu sunet bine verificat. Această revendicare a lui Noica,  din două direcţii diferite, a dat naştere unei situaţii confuze  pe care Noica însuşi a alimentat-o şi în care, Dumnezeu ştie de ce,  s-a complăcut cu o iresponsabilă graţie. Pentru cei care vin după  noi, pentru cei care ridică astăzi capul în cultură, această situaţie  confuză nu poate avea decît efecte nefaste. Cîţi vor regăsi filonul  cultural autentic, oferit nouă în stare pură, în această mică bătălie  culturală în care unii îl invocă de pe poziţii culturaliste, alţii  de pe poziţii autohtoniste, iar alţii, exasperaţi de primii şi ultimii  deopotrivă, îl combat şi detestă de pe încă alte poziţii?

Îi spun lui Noica toate acestea. „Dacă există vreun punct de contact  între mine şi «autohtonişti», am să vă rog să nu-l căutaţi în latura  de ridicol a problemei. Cînd m-am aplecat asupra românescului, am  făcut-o, cred, exasperat de zeflemeaua lui Caragiale. Nu poţi să iei  totul în zeflemea. Românescul nu se rezolvă numai în balcanism şi  în degringoladă parlamentară. Există momente ale seriozităţii peste  care nu poţi trece uşor numai pentru că au sfîrşit lamentabil în  demagogia urmaşilor. Nu îmi este ruşine să spun că mi-a plăcut la  Paul Anghel efortul de a circumscrie, prin episodul '77, un moment  al seriozităţii.“

Lăsăm lucrul să cadă. Îi vorbesc despre ce am de gînd să fac în zilele  de aici. I-am adus, definitivată, traducerea la Ursprung des  Kunstwerkes (80 de pagini) pe care am făcut-o, împreună cu  Thomas Kleininger, pentru volumul Heidegger care urmează să apară  în '81 la „Univers“. Vreau să discutăm, în zilele următoare,  despre problemele pe care le ridică traducerea lui Heidegger în limba  română. Scrisoarea despre „umanism“ este şi ea încheiată,  urmînd să apară în ianuarie în „Secolul 20“. Trebuie să pregătesc,  zilele acestea, un mic studiu introductiv, de 10 – 15 pagini,  şi am un trac teribil, fiind vorba despre o primă întîlnire a culturii  noastre cu o scriere heideggeriană de amploare. Nu ştiu deloc de  unde să apuc lucrul. Simt intens nevoia de a mă sfătui cu Noica. „Mă  întreb mereu — îmi spune Noica — dacă nu te-ai grăbit cu Heidegger,  dacă nu ai ajuns la el înainte de a fi trecut temeinic prin idealismul  clasic german. Şi mai am o rezervă în ce îl priveşte. Îl consider  un pustiitor, din specia lui Nietzsche, din specia celor care te dezvaţă  fără să te înveţe ceva. El însuşi a mărturisit că nu a ajuns nicăieri.  Şi te întreb atunci: ai oare dreptul să dai aurul din Platon —  de vreme ce vrei să te retragi din ediţia Platon — pentru zgura  din Heidegger? E metal autentic şi în el, dar şi multa zgură a oricărei  pustiiri.“

E, poate, nedrept să îl judece astfel, măcar pentru faptul că îi datorează  imens: de la Heidegger a învăţat Noica să lase limba să vorbească  şi să asculte filozofia ascunsă în ea; de la el, să mute orice  problemă din făgaşul în care ea se află îndeobşte; de la el, faptul  că în filozofie te afli neîncetat pe drumul către o idee sau  în căutarea acestui drum; de la el, că orice răspuns adevărat deschide  către o nouă întrebare; şi de la el, în sfîrşit, că demnitatea filozofiei  vine din obligaţia şi puterea ei de a gîndi Fiinţa.

Astăzi de dimineaţă, în timpul plimbării, Noica ne-a vorbit despre  condiţia culturii umaniste. „În cultură, dragii mei, trebuie să  poţi face dovada rangului pe care îl deţii. În cultură nu te naşti  niciodată în condiţia de prinţ; trebuie să obţii recunoaşterea ei.  Eşti deci mereu în condiţia fiilor nelegitimi ai lui Ştefan, care  trebuiau să facă dovada că sînt os domnesc. Dar o dată ce sîngele  regesc ţi-a fost recunoscut, nu te mai poţi purta oricum. Comportarea  ta trebuie să se aşeze la nivelul a ceea ce ai dovedit că eşti. Voi  aţi obţinut deja condiţia de prinţi şi, ca atare, trebuie să vă comportaţi  princiar în cultură; trebuie să vă onoraţi rangul şi să daţi ceea  ce se aşteaptă de la voi. De fapt aţi ajuns în situaţia cînd nu mai  puteţi pierde partida decît într-un singur fel: nejucînd-o. Dar ce  înseamnă a o juca? Înseamnă a respecta imperativul cantităţii,  care în ştiinţele umaniste este decisiv. Toţi cei care au făcut o  ispravă în umanistică ştiau o carte teribilă. Nu poţi veni în cultură  doar cu natura spiritului, cu înzestrarea lui animală.“ Andrei  îi invocă pe grecii secolelor V–IV. „Era oare gîndul lor îngreunat,  precum este al nostru, de întreg balastul alexandrin al culturii?  Ce trebuia să ştie Platon în fond? Matematica lui se afla la nivelul  cunoştinţelor unui elev de clasa a opta. Pentru el, filozofia nu avea  decît două secole de istorie, nu douăzeci, cîte numără pentru noi.  Cum se putea gîndi atunci fără cantitate?“

„Pînă la urmă, observă Noica, este vorba mereu de educaţie.  Ceea ce vreau în fond să vă spun este că în cultură spiritul nu se  comportă natural, ci cultural. Cele două secole de filozofie  pe care le avea Platon în spate nu arătau de fapt aşa cum ne apar  nouă astăzi. Cînd deschizi Diogene Laertios, vezi că era vorba de  autori şi scrieri care nu au ajuns pînă la noi, dar care atunci dădeau  conţinutul unei educaţii. Listele unor lucrări care s-au pierdut între  timp sînt de ordinul sutelor. Pe de altă parte, noi nu ştim nici ce  reprezenta cultura Egiptului pentru un grec. Dar prin Egipt se trecea,  aşa cum au trecut Pitagora sau Platon, exact cum se trece astăzi prin  Oxford, Sorbona sau Berkeley. Arabii, cînd au ajuns să însemne ce  au însemnat pentru cultura Europei, nu au făcut decît să-şi cultive  spiritul. Se făcea carte chiar sub cîte un copac, cum au făcut ei,  sau grecii chiar, de vreme ce pe timpul stoicilor se spunea că pînă  şi ciorile din Atena discutau implicaţia de tip condiţional.“

Dimineaţa îi dădusem lui Noica traducerea la Ursprung des Kunstwerkes  şi seara ne întîlnim pentru a discuta pe marginea primelor cinci  pagini, confruntate de Noica pe rînd. „Nu îţi ascund că am avut  dorinţa de a fi rău, singurul fel în care poţi sluji cînd e vorba  de verificarea unei traduceri. Şi mai ales am avut ambiţia de a vă  prinde, pe Kleininger şi pe tine, măcar cu o greşeală de germană.“

Problema traducerii lui Heidegger are istoria ei, şi deoarece ea a  însemnat mult pentru mine, simt nevoia să o povestesc pe larg.

În 1971, în Germania, am fost prima oară tentat să traduc ceva din  Heidegger, cu gîndul, cred, de a-mi verifica germana. Acum îmi dau  seama cîtă inconştienţă era în proiectul meu. Nu numai despre germană,  dar şi despre Heidegger însuşi ştiam prea puţin pentru a putea bănui  ce se ascunde sub cîte un cuvînt al lui. Am ales deci, cu deplină  seninătate, Scrisoarea despre „umanism“, în care se  reunesc toate temele gîndirii heideggeriene de dinainte şi de după  Kehre, expuse în cel mai pur jargon heideggerian şi într-un  efort de totalizatoare justificare a întregii sale gîndiri. Bîjbîiam  într-un mod jalnic şi rezultatul a fost un semieşec. După şase-şapte  ani, ambiţia mi s-a retrezit, de astă dată cu conştiinţa că nu mai  e vorba de un simplu exerciţiu personal, ci de confruntarea posibilităţilor  limbii noastre cu una dintre cele mai fascinante aventuri ale spiritului  filozofic. Era vorba, pentru limba filozofiei, de o încercare în absolut.  De astă dată am proiectat un volum cu studiile despre poezie  şi artă, în care piesa de rezistenţă era Ursprung des Kunstwerkes.  Pesemne că aş fi obţinut un rezultat discutabil şi într-un timp lung  — începusem deja să traduc — cînd a avut loc o întîlnire pe  care o consider „destinală“ pentru soarta Heideggerului românesc:  l-am cunoscut pe Thomas Kleininger.

Aşezat în plină „ahoretie“, în maladia lipsei de determinaţii,  cum lui singur îi plăcea să creadă după ce citise Şase maladii  ale spiritului, Thomas preda, cînd l-am cunoscut, o germană specializată  pe profil, la Institutul de petrol şi gaze, şi îmi amintesc că era  foarte încîntat de cursul tehnic litografiat care tocmai îi apăruse.  În rest, colabora cu editura „Univers“, făcînd confruntări,  referate, cronici în limba germană la „Cahiers roumains“ şi  traduceri din română în germană. Îmi făcuse, la cererea editurii,  confruntarea la Psihologia literaturii a lui Groeben şi, cu  această ocazie, lucrînd împreună două zile, am descoperit în el o  disciplină şi o putere de muncă extraordinare, dublate, de asemenea,  de o inteligenţă teutonă, rece şi exactă. Toate aceste calităţi  nu îşi găsiseră investirea cea bună şi se afla în situaţia mai rar  întîlnită la noi (unde lucrurile stau mai degrabă invers), de a poseda  înzestrări şi instrumente simultan cu absenţa proiectelor. N-am făcut,  cunoscîndu-l şi simţind cît de eficace ar putea deveni, decît să-i  trec lecţia pe care, la rîndul meu, o învăţasem de la Noica. Am început  să fac cu el (şi împreună cu Andrei) greaca şi l-am tentat cu „lista  filozofilor“, care pentru el începea cu începutul — presocraticii  —, dar şi cu Spinoza, unde ajunseseră între timp lecturile şi  discuţiile noastre săptămînale.

Însă cel mai mult m-a atras ideea de a lucra împreună Heidegger,  lucru pe care, după ultima verificare a traducerii la Scrisoarea  despre „umanism“, l-am simţit ca inevitabil. Pentru traducerea  lui Heidegger era nevoie de un creier complex, ştiutor de filozofie,  de ceva greacă, dar mai ales de română şi germană în egală măsură.  Era vorba deci de a realiza bilingvismul. După ce, lucrînd  împreună, am lăsat Ursprung-ul în spate, am înţeles că dincolo  de uniunea germanei cu româna obţinuserăm, prin hermeneutica textului,  o sondă a gîndului pe care nu o poate realiza decît concernul a două  minţi bine acordate. Am revizuit traducerea la Ursprung, într-un  interval de numai cîteva luni, de trei-patru ori, şi sînt pagini (ca  aceea faimoasă cu Riss şi cu Gestell) pe care am stat  zile întregi. Ceea ce am realizat deci cu Thomas nu a fost numai un  creier optim pentru traducerea lui Heidegger, ci, prin Heidegger şi  dincolo de el, senzaţia de muncă sălbatică, de dezlănţuire în spirit,  pe care numai duelul a două minţi care-şi dispută ceva ce nu le aparţine  ţi-o poate lăsa. Dar toate acestea nu pot fi povestite, şi micul  nostru eroism, dobîndit într-o bătălie lipsită de fast, trebuie să  rămînă un secret al nostru, la care nu vor ajunge decît cei ce vor  mai coborî, asumîndu-şi o sărăcie esenţială, într-o pagină din Heidegger.

Joi, 20 noiembrie 1980

 „Două întrebări proaste mi-a pus Gabi, de cînd îl cunosc:  ce cred despre moarte şi de ce trebuie în fond să scriem cărţi. La  prima i-am răspuns în mai multe rînduri, dar vreau astăzi să revin  asupra ei. Mi se pare de neînţeles felul în care de 7 000 de ani omenirea  cultă se lamentează în marginea morţii. Cum de n-am reuşit în 7 000  de ani să vedem moartea în lumina ei bună? Limba, care este întotdeauna  mai înţeleaptă decît noi, ştie să spună: «s-a săvîrşit din viaţă»,  care est un fel de «s-a desăvîrşit vieţuind», «s-a împlinit». Orice  moarte bună este forma unei desăvîrşiri, a unei isprăvi cu cap şi  coadă. A întreba ce crezi despre moarte sună ca şi cum ai întreba  despre tăcerea care se aşterne după o simfonie. Nu poţi să crezi  nimic despre ea: crezi numai despre împlinirea care a fost simfonia.  Eu aş acorda eternitatea tocmai celor care nu au făcut nimic în viaţă  şi care nu au cum să se retragă din ea, de vreme ce nu au început  şi nu au încheiat încă nimic. «Merită să trăieşti, spunea un prieten  răposat, ca să poţi citi în fiecare zi „Universul“.» Acestor  simpli spectatori la spectacolul fără sfîrşit al lumii, cititorilor  de ziare şi privitorilor la televizor, lor le trebuie acordată veşnicia,  ca despăgubire pentru că n-au putut să desăvîrşească nimic şi, deci,  să se săvîrşească.

Iar acum, dacă admitem că moartea este un sfîrşit adevărat,  şi unul bun, atunci eternitatea bună şi adevărată e aceea în care  poţi comunica cu departele tău. A scrie cărţi înseamnă a comunica  cu departele tău şi a deveni conştiinţa lui mai bună. Ce sînt cărţile  omenirii dacă nu conştiinţa noastră mai bună? Ce este Eminescu dacă  nu conştiinţa mai bună a românilor? Şi ce altceva îmi pot dori dacă  nu să devin conştiinţa mai bună a celor care-mi urmează, a departelui  meu în timp?“

Astă-seară, Noica ne-a citit o Selbstdarstellung, o „autoprezentare“,  înfăţişîndu-ne drumul său în idee de la Mathesis la Scrisorile  despre logică. „Sînt bucuros să constat că am lucrat întreaga  viaţă — ştiut sau neştiut — la găsirea unei scientia  universalis, care nu este nici o ştiinţă a ştiinţelor, nici o cunoaştere  suspendată în eterul filozofiei. «Hexagonul» despre care îi vorbeam  lui Gabi în urmă cu cîteva luni nu este «sistemul» meu, ci o structură  înţelegătoare (modelul meu ontologic) laolaltă cu operatorii ei, cu  instrumentele de decodare ale relaţiilor de orice ordin — etic,  istoric, artistic, filozofic etc. — şi care, toate împreună, dau  conţinutul acestei scientia universalis. Deci, pe de o parte  modelul ontologic «individual — determinaţii — general» (IDG),  care traduce structura ideală a fiinţei şi, prin nesaturările lui,  precarităţile ei, pe de altă parte, polarităţi pe care le regăsesc  operînd peste tot şi care dau acestei «ştiinţe» un caracter funcţional  — sinele şi sinea, devenirea întru devenire şi devenirea întru  fiinţă, a fi «în» şi a fi «întru», limitaţia ce limitează şi limitaţia  ce nu limitează, în sfîrşit, contradicţia unilaterală. Toate acestea  le pot plimba peste întreaga realitate, făcînd-o pe aceasta inteligibilă  la nivelul unei «ştiinţe» care este una a concretului şi a vieţii,  nu una a abstractului, cum obţinea Descartes cu «ştiinţa proporţiilor»  sau Leibniz cu al său «limbaj universal», sau cum încearcă astăzi  să obţină matematicile şi logica. Important în această scientia  este că am piciorul mereu pus în individual, că îl salvez şi îl validez,  spre deosebire de orice altă mathesis care, vizînd universalul,  sfîrşeşte prin a desconsidera sau a pierde individualul. Acest individual  de la care «ştiinţa» mea pleacă fără să-l piardă nu este deci nici  sacrificat prin urcarea la general (nu este elementul înghiţit de  mulţime sau partea de întreg), dar nu este nici individualul romantic  al secolului XIX, care nu poartă în el generalul sau investitura lui.  Această mathesis universalis, pe care o proclamam într-o manieră  lirică în tinereţe, o regăsesc acum, la sfîrşitul drumului, articulată  şi împlinită, prin modelul ontologic şi cele cinci idei-operatori.“

Vineri, 21 noiembrie 1980

Înainte de prînz, Noica m-a chemat să-i sparg lemne, drept pedeapsă  că nu am vrut să fac plimbarea de dimineaţă. Mă aştepta împreună cu  un tînăr de 20 de ani, student la Teologie în anul I (o proaspătă  descoperire din Sibiu), pe care voia să-l cunosc ca eventuală achiziţie  pentru ediţia Platon. Pentru Noica era decisiv faptul că băiatul avea  instrumentele puse la punct — greacă, latină, ceva ebraică, apoi  germana, engleza şi franceza. Ne despărţim de el şi ne îndreptăm  — ni se alăturase între timp şi Andrei — spre cantină. „Vă  mărturisesc, dragii mei, că încep să-i judec pe viitorii cărturari  şi după fizionomie. Aţi văzut: băiatul poartă ochelari, e blond limfatic  şi pare să aibă Sitzfleisch. Un corp nesportiv, greoi sau,  dimpotrivă, uscat, e o primă garanţie de asceză de tip intelectual.  Fizic vorbind, poate fi declarat «bun pentru carte». Vedeţi că am  vocaţie de neguţător de cai în cultură. Nu mai vorbesc de şansa pe  care o are din capul locului cu un tată profesor de dogmatică şi deci  cu o bibliotecă de toată frumuseţea chiar acasă. Îl interesează patristica  şi, în felul acesta, vreau să-l prind pentru filozofie, trimiţîndu-l  la sursele platoniciene şi aristotelice ale patristicii.

Mă apropii de sfîrşitul Originii operei de artă. Lucru remarcabil  făcut, dar vă mărturisesc că mi se rupe inima gîndindu-mă cît timp  şi cîtă energie au putut pierde Gabi şi prietenul lui pe altarul  lui Heidegger. Şi vreau să-i pun lui Gabi, cu toată brutalitatea,  o întrebare: cine este în fond Heidegger? Ce respect poţi avea pentru  un om care desfiinţează totul şi care, pînă la urmă, te îndeamnă  să-i citeşti doar pe el şi pe presocratici? Şi încă ceva; este în  Heidegger un lucru teribil de suspect: nu poate fi povestit. Ştiţi  cum îmi place să mă joc cu vorba «dacă n-ar fi nu s-ar povesti»;  de vreme ce se povesteşte, este. Orice fiinţă, şi mai ales  fiinţa unui gînd sau a unei cărţi care are un început şi un sfîrşit,  poartă în ea epicul, «se povesteşte». Vin acum şi spun, răsturnînd:  dacă nu se povesteşte, nu este. În acest sens, Heidegger nu este.  Gîndul adevărat are o desfăşurare, îşi poartă în el propria lui baladă,  acel «staţi să vă povestesc ceva». Or, la Heidegger, totul rămîne  în înfăşurare, în cerc. Heidegger nu are baladă. L-am ascultat în  două rînduri vorbind, o dată în 1941, a doua oară în 1943, cînd am  avut senzaţia că ascult aceeaşi conferinţă de cu doi ani în urmă.  Îi acord un singur lucru: are hermeneutică, obţine interpretarea individualului. Dar nici aici lucrurile nu sînt în ordine. A face  hermeneutică înseamnă a avea acces la forma individualului;  fiecare individual îşi poartă în el propria lui formă şi această  formă este necesitatea lui. Schiller a spus ceva extraordinar cînd  a afirmat că necesitatea unui lucru este forma lui. Heidegger are  intuiţia acestei forme ascunse pe care o poartă cu sine orice individual,  dar fără să aibă şi o teorie a formei individuale. Nu are,  cu alte cuvinte, elaborată o logică ca teorie a formei individuale.  Şi — daţi-mi voie să mă laud — hermeneutica mea îi este superioară  măcar din acest punct de vedere; ea se bazează pe o logică proprie  ştiinţelor de tip hermeneutic, ştiinţelor spiritului, deci acelor  ştiinţe care nu au pierdut individualul şi forma lui. Logica aceasta,  care îmi validează hermeneutica, este tocmai teoria formei individuale,  «logica lui Hermes», cum am numit-o, o logică ce nu a pierdut concretul  şi care tocmai de aceea nu mai poate fi preluată de matematici şi  de către maşini.“

Observ comportamentul despotic al lui Noica faţă de Heidegger, pe  care îl închide în propria lui raportare la filozofia  acestuia, cînd de fapt s-ar cuveni să acorzi fiecăruia dreptul de  a se întîlni cu gîndul altuia pe o cale proprie. Pentru mine,  Kierkegaard e valabil în peratologie, pentru Noica, el trebuie respins  pe linia modelului ontologic I-D-G (nu posedă treapta intermediară,  a determinaţiilor, ci doar individualul şi generalul, care, neputînd  fi unite decît prin salt, oferă un model ontologic nesaturat sau,  în plan subiectiv, generează drama). Invers, pentru Noica, Hegel e  valabil potrivit modelului — realizează G-D-I —, dar pentru  mine este nepreluabil peratologic (limita ca atare nu are nici o consistenţă;  totul e flux). La Noica, e tot mai mult vorba de o intransigenţă prin  blocaj în propriul gînd. Ce se întîmplă aici cu faimoasa „închidere  care se deschide“?

Astă-seară a fost rîndul lui Andrei de a ne povesti etapa în care  se află. „O să-mi vorbiţi, astăzi Andrei, mîine Gabi, despre cartea  pe care o aveţi în faţă“, ne spune Noica în timpul plimbării.

Cartea pe care şi-o vede Andrei după Pitoresc şi melancolie  este una despre tipul de gîndire artistică, ca distinctă de gîndirea  discursivă de tip speculativ sau ştiinţific. „Cel mai bine îi  simt titlul în germană: Das bildnerische Denken. Mărturisesc  că în mai tot ce am scris am plecat de la experienţe nemijlocite,  nu de la idei sau cărţi. La mine este vorba mereu despre un bovarism  pe dos: nu aplic cărţile în viaţă, ci invers, un fapt de viaţă mă  trimite la cărţi. Îmi amintesc, de pildă, că, îndrăgostindu-mă prima  oară, m-am dus să caut în Larousse la cuvîntul «iubire». În  prima carte este vorba mai peste tot despre o ulterioară rezolvare  livrescă a unor probleme care fuseseră mai întîi de ordinul experienţei:  fericirea, lenea, fapta etc. Gîndul cărţii despre care-mi cereţi să  vorbesc s-a născut şi el tot dintr-o experienţă, din contactul cu  artiştii, din nevoia de a-mi pune în termeni limpezi problema dialogului  meu cu ei. Pentru că există o reală dificultate a dialogului cu artiştii;  felul cum se naşte şi cum e formulată ideea la ei este complet diferit  în raport cu gîndirea speculativă. Ar fi însă greşit să expediezi  problema acestui tip de gîndire, declarînd-o haotică, numai pentru  că înfrînge regulile logicii discursive. De fapt, mulţi dintre artişti  au sonde şi intuiţii neînchipuite, pe care nu le poţi obţine pe calea  raţiunii obişnuite. Deci de la nevoia de a face posibil acest dialog  ajung să caut o rezolvare în plan cultural, livresc. Sigur că nu îmi  propun să fac tot istoricul problemei, ci voi alege cîteva  tipuri paradigmatice, de la care pornind, sper să obţin o caracterizare  tipologică a gîndirii de tip artistic. Şi m-am gîndit să mă opresc  asupra a trei momente: Goethe, care mă serveşte cel mai bine, apoi  Leonardo şi, din secolul nostru, Klee. Cu toţi aceştia intru, vrînd-nevrînd,  în problema cunoaşterii inspirate, ca tip distinct faţă de  cunoaşterea discursivă. Intru apoi într-o cunoaştere care se realizează  în act: a afla făcînd, nu meditînd. În faptul de a  face se instalează un raport misterios cu adevărul însuşi: explicaţia  este înlocuită aici cu expresia.

În faza actuală, care nu e decît o simplă bîjbîială, am în minte trei  caracteristici ale discursului artistic: 1. cosmogonicul, ca  variantă artistică a ontologicului. Este vorba aici de o ontologie  care se rezolvă în natură, deci de ontologicul pe care filozofia l-a  pierdut după presocratici, pentru a-l regăsi apoi cu romanticii, cu  Schelling, Passavant, Goerres, Oken sau Carus; 2. caracteristica profeticului  şi oracularului, care dă gîndirii artistice o alură dogmatică,  iar în planul expresiei, aforisticul. Mă gîndesc aici şi la o sensibilitate  specială pe care artistul o probează în faţa viitorului, detectabilă  în orice mişcare de avangardă, la avangarda rusă de pildă, la un  Tatlin, Gabo, Pevsner sau Malevici; 3. în sfîrşit, globalismul,  aplecarea către ansambluri, raporturi, aşezări laolaltă. Propensiunea  către monumental, către «privitul în mare», către viziunea generoasă.

Dincolo de aceste trei caracteristici, gîndirea artistică pune în  mod unic problema raportării la materie. Artiştii îmi apar  a fi cei mai competenţi gînditori ai materiei. Nu e vorba deci de  o simplă tehnică, ci de o competenţă care merge pînă la deţinerea  capacităţii de răsturnare a materiei, de depăşire a precarităţii ei.  Există astfel în gîndirea artistică o componentă alchimică  pe care o poţi studia pornind de jos, de la problema atelierului,  a reţetarului etc.

Partea finală a cărţii o văd ca o raportare tipologică a gîndirii  artistice la aceea de tip speculativ şi, de asemenea, ca examinare  a beneficiilor pe care spiritualitatea contemporană le poate obţine  de pe urma gîndirii artistice: recuperarea individului, a purităţii,  a naturii, a materiei. În felul acesta realizez şi legătura cu cartea  anterioară: în Pitoresc şi melancolie, problema naturii apărea  în negativul ei, în timp ce aici natura ar apărea în pozitivul  şi în magia ei.“

„Am să mă opresc mai întîi, începe Noica, asupra artiştilor pe  care i-ai ales drept paradigmă pentru acest tip de cunoaştere. Într-adevăr,  Goethe te slujeşte cu toate cele trei caracteristici pe care le distingi  tu în gîndirea artistică. Dar pe linia globalismului trebuie să întîlneşti  şi panteismul, asupra căruia o să revin cînd am să mă opresc  asupra fiecărei caracteristici în parte. În ce-l priveşte pe Leonardo,  eu văd în el mai ales splendoarea mecanicismului, una pe care ştiinţele  au pierdut-o: la Leonardo este vorba deci de o splendoare a mecanicismului  de dinaintea ştiinţelor. Am rezerve, în schimb, asupra lui  Klee. Nu ţi se pare mai interesant van Gogh? La Klee e prea mult experiment,  pe cînd la van Gogh totul este adevăr.

Mă opresc acum asupra treptelor tale: cosmogonicul, profeticul  şi globalismul. În problema cosmogonicului mă declar voit  inocent. Am anulat deliberat problema, deoarece mi se pare că înăbuşă  şi îngroapă tot ce e spirit. În cosmogonic spiritul este, laolaltă  cu omul, un element între elemente şi, coborît la această treaptă,  el devine neglijabil. Ontologia îmi este oricum suficientă, de vreme  ce implică cosmogonicul ca un caz particular. Mult mai mult îmi spune,  pe linia plasticii, profeticul.

Aş dori ca ancora pe care artistul o are în viitor să fie aruncată  de plasticieni, şi nu de naturile muzicale. Ştiţi că obsesia mea este  de a reabilita individualul, dar nu ca individual stingher, ci ca  individual investit de puterea generalului. Părăsesc deci cerurile  (generalul), pentru a le vedea oglindite în apele noastre. Dacă ajung  să triumfe, naturile muzicale vor reabilita pe cale artistică generalul,  angelicul, şi nu individualul de tip omenesc. Plastica în schimb,  cu aplecarea ei către individual, poate contracara, şi o face constant,  obsesia de a căuta legi, de a urmări doar realităţi de ordin general.  De altminteri, cei mari rămîn în slujba individualului, chiar şi atunci  cînd caută legi. Ce voia pînă la urmă Aristotel să prindă cu cele  zece categorii ale sale, dacă nu individualul, dacă nu fiinţa lui  ti, a lui «ceva anumit»? Chiar şi matematismul neokantianului  Cohen termină prin a pune kantianismul în slujba experienţei, a unui  concret determinat; la el, calculul infinitezimal este un mod de a  împlînta infinitul în finit. Iar astăzi, ştiinţele spiritului au  ajuns în situaţia de a vrea să le domine ele pe cele ale naturii,  regăsind idiomaticul, individualul, «clipa cea repede».

Şi atunci, te întreb: ai organ, cu artistul plastic, pentru concretul  de mîine? Pentru că muzica, dacă ne lasă să simţim un viitor, o face  dematerializînd. Iar trupul, individualul, nu e totuşi doar «fratele-porc»,  ci e cel care ajută sufletul, ca în legenda aceea românească unde  la moarte, sufletul, ieşind din trup, se întoarce asupra lui şi îl  sărută de sus pînă jos, mulţumindu-i că l-a ajutat.

În sfîrşit, globalismul. Am să vă spun ce cred despre el şi  despre panteism totodată, pornind tot de la individual şi idiomatic.  Eu nu cred că între epistemologie sau logică, pe de o parte, şi hermeneutică,  pe de alta, este o ruptură. Idiomaticul devine transmisibil cînd îi  revelezi forma. Orice lucru se află în forma lui şi poate nu preţuim  niciodată îndeajuns travaliul criticii şi al hermeneuticii care  se chinuie să facă transmisibilă această formă a individualului.  Există deci şi jos — cu hermeneutica — o republică  a formelor, aşa cum există una sus, cu logica. Iar dacă însumezi  şi înglobezi treptat formele de la care pleacă hermeneutica, obţii,  la limită, o teorie care lasă în urmă forma ca formă individuală şi  termină prin a elibera generalul. E o lentă trecere de la hermeneutică  la logică şi, invers, o procesiune în ambele direcţii. Totul, în  spirit, e drum de jos în sus şi de sus în jos, şi nu doar o scară  a lui Iacob.

Spun toate astea ca să înţelegi de ce mă tem de al treilea capitol,  cel cu globalismul. Globalismul înfrînge această dublă procesiune  din viziunea mea: îngeri care coboară şi devin licurici, oameni urcători  care devin îngeri. Globalismul care e, în fond, panteismul pierde  şi descinderea, şi ascensiunea: totul e în tot, ordinea e dată, nu  căutată, iar căutarea rămîne doar de ordin poetic.

Partea este înnobilată de întreg, dar nu se poate ridica la nivelul  întregului. Mizeria panteismului este că înnobilează şi totodată  degradează partea. Ajungi atunci la viziunea monstruoasă a lui Goethe,  că doar totalitatea oamenilor înseamnă omul? Ce rost ar mai fi avut  atunci Isus? Mă tem deci să nu cazi în panteism cu globalismul tău.

Însă dincolo de toate acestea, mă bucur că în cartea ta, deşi spui  că pleci mereu de la o experienţă care îţi aparţine, nu te mai ocupi  de tine: te-ai desprins de soterie, de omuleţul din tine. Spui că  şi aici este o problemă a ta, dar de astă dată este problema mirării  tale, a lui tháumazein, de unde pleacă orice operă adevărată.  Ai deci tăria să te purifici uitînd de tine. Căci tocmai aceasta este  purificarea: puterea de a te spăla de murdăria sinelui tău îngust.  Şi o faci cuminte, neostentativ, cu o mirare în imediat care te poate  duce la o cunoaştere esenţială a omului european sau, poate, chiar  a celui de mîine.“

Sîmbătă, 22 noiembrie 1980

Au trecut trei zile şi prefaţa la Scrisoarea despre „umanism“  trenează. Tot scenariul Scrisorii se învîrte în jurul a  trei termeni: Sein, Seiendes, Dasein. Sarcina oribilă de a-i  face inteligibili pentru oricine. Noica îmi propune să explic fiinţa,  Sein-ul, pornind de la dubla accepţie pe care ea o are în istoria  filozofiei, şi pe care Heidegger o menţionează, aceea de „esenţă“  şi „existenţă“, arătînd că Heidegger a preluat „esenţa“,  deci latura pe care filozofia tradiţională a părăsit-o în favoarea  „existenţei“. În fond, la Heidegger ar fi vorba despre un  platonism mascat, de vreme ce nu se mai caută ein Wahres, „ceva  adevărat“, ci die Wahrheit, adevărul însuşi, exact cum  Socrate nu întreba ce este o fată frumoasă, ci ce este frumosul. Ideea  nu mă satisface. Îmi trebuie ceva spectaculos, mai puţin rece şi tehnic,  ceva simplu, limpede; „Secolul 20“ nu este o revistă de filozofie.  Mă gîndesc mai degrabă la o categorie stilistică, la încadrarea lui  Heidegger în specia titanismului modern al gîndirii, la asumarea unei  sarcini extraordinare, care vine în răspăr cu toată tradiţia  consfinţită a filozofiei, deci la o răsturnare de proporţii,  aşa cum au visat şi Kierkegaard, Marx sau Nietzsche. Toţi aceştia,  Heidegger inclusiv, şi-au propus să mute omenirea din cîte o  lungă habitudine, fie recuperînd o origine, fie proclamînd un  timp viitor. Kierkegaard a atacat habitudinea credinţei instituţionalizate,  care a pierdut nervul originii ei neotestamentare; Marx a atacat habitudinea  istoriei trăite ca o mare experienţă a servituţii; Nietzsche,  pe aceea a unei pseudo-specii umane, de care va trebui  să ne despărţim cîndva „printr-o activă uitare“; iar Heidegger,  habitudinea pseudo-gîndirii, de vreme ce gîndirea Occidentului  a ajuns să gîndească, în locul fiinţei, doar un simulacru al ei, o  fiinţă devenită debuşeu al tehnicii şi practicii. Toţi aceştia au  certat omenirea pentru locul unde a ajuns şi au încercat să o repună  pe un făgaş pierdut sau negăsit încă. Toţi au ceva titanic, eroic,  romantic, dar şi utopic, quijotesc, nebunesc; toţi sînt singuri în  faţa a cîte douăzeci de secole de istorie. Şi toţi sînt marii îngrijoraţi  moderni ai omenirii.

Noica a terminat între timp lectura traducerii la Originea operei  de artă. În timpul plimbării de dimineaţă îmi spune că este remarcabilă  ca performanţă. „Es ist eine Leistung, aber nicht eine Schöpfung.  Nu mai poţi întîrzia în performanţe, oricît de spectaculoase ar fi  ele. Ai demonstrat, sau ţi-ai demonstrat, că poţi merge pe sîrmă;  acum e cazul să te opreşti şi să-ţi reiei cantitatea, lecturile, dar  mai ales să-ţi scrii Simbolismul limitei. Despre asta o să  vorbim diseară. Acum aş vrea să vă spun altceva. Recitind Originea…,  cu problema «pămîntului», a lui Erde, şi reamintindu-mi  şi de interviul dat de Heidegger în «Spiegel», cu vorba pe care  o citează şi Gabi în studiul său introductiv la Ursprung, cum  că văzînd imagini transmise de pe Lună Heidegger s-ar fi înspăimîntat,  m-am gîndit ce lamentabil pot sfîrşi unii la capătul unei vieţi de  gîndire. N-ai voie să cazi, cînd te cheamă Heidegger sau Cioran, în  văicăreală, în lamentouri şi spaime de ţăran sicilian. Cum poţi să  exclami, ca Cioran, «à quoi bon avoir quitté Coasta Boacii»?  Sau cum poţi să te sperii cînd vezi oameni pe Lună? Îmi imaginez  că aşa s-a întîmplat şi cînd a fost descoperit focul. Cine ştie ce  bătrîn prăpăstios s-o fi trezit să spună: «Nu vă daţi seama ce nenorocire  ne aşteaptă? Cade focul pe mîna vreunui copil, o să ardă pădurea;  vai, vai, ce ne facem!» Mă indispun toate viziunile astea catastrofiste;  sincer să fiu, nu cred deloc în Marea Catastrofă şi am şi argumente  pentru asta. Omenirea, acest mare animal, acest mare individ colectiv,  ar trebui să simtă dacă este în pragul sfîrşitului sau dacă îl trăieşte  deja. Cînd te îneci ai un moment de supremă recapitulare a vieţii  tale, o iluminare pe care ţi-o dă ultima clipă. Dacă am fi în plin  înec, aşa cum cred atîţia, dacă ar fi adevărat că «numai un zeu ne  mai poate salva», aşa cum declară Heidegger, ar fi imposibil să nu  simţim, să nu avem convulsia dinaintea sfîrşitului, să nu ne recapitulăm  istoria. Dar pot s-o iau şi altfel. Să zicem că ne apropiem, cu anul  2000, de pragul sfîrşitului. Dacă e aşa, tot ar trebui să ne bucurăm.  Este oare puţin lucru să fii ultima generaţie a omenirii?“

octombrie – decembrie 1980

3 octombrie 1980

Meditez mereu, de cîte ori îmi vine în minte cazul lui Petru,  la destinele neîmplinite din cultura noastră. De cîte elemente ţine  o asemenea neîmplinire? Dacă lăsăm deoparte problema condiţiilor,  a marilor factori inhibitivi externi, şi ţinem seama numai de natura  interioară a individului confruntat cu o sarcină culturală — pe  care el şi-o asumă şi şi-o impune printr-o justă scrutare a traiectoriilor  culturii din care face parte —, atunci apar două tipuri distincte  de ratare: una, care este totuşi glorioasă şi nu cea mai frecventă  la noi, ţine de însăşi exacerbarea conştiinţei destinului propriu.  Ea apare sub forma urît constructivă a voinţei de operă sau,  în filozofie, a voinţei de sistem. La nemţi, cazul tipic este  cel al lui Hartmann (vezi vorba lui Heidegger despre el, cu mersul  din staţie în staţie, ca tramvaiul), iar la noi, cazul lui Blaga,  cu monumentalitatea lui artificială (opera văzută ca „templu“  al persoanei, construcţie de dragul construcţiei). La această categorie  — „glorioasă“ — a neîmplinirii, destinul este gîndit  în prea mare măsură ca realizare de sine a eului, opera devenind o  faptă cantitativ calculată în raport cu „împlinirea vieţii“.  Trilogia valorilor de pildă, operă obosită, apare ca realizare  exterioară, ca un fel de pariu cu sine dus pînă la capăt, în timp  ce Trilogia cunoaşterii pare singura scrisă cu verva ideii  spontane. În acest prim caz, autorul nu îşi realizează condiţia de  simplu mediu traversat de idee, ci se resimte excesiv pe sine ca ins,  mutînd accentul de pe operă pe realizatorul ei.

Cealaltă formă de neîmplinire — şi care la noi dă regula —  vine din absenţa unei conştiinţe ferme a destinului propriu, adică  din incapacitatea de a gîndi fiecare gest cultural ca element al unei  coerenţe de ansamblu. Viciul este aici tocmai lipsa de „construit“;  viaţa ta devine o scenă a întîmplării şi a prilejului. Te laşi dirijat  din afară, fără să selectezi oferta în raport cu unica articulaţie  a proiectelor proprii. Această pierdere în fapte mărunte şi ocazionale  (cronici, articolaşe, emisiuni la radio, prefeţe, traduceri care îţi  sînt propuse — toate, forme de anexare la „întîmplările“  climatului cultural) reprezintă calea curentă a neîmplinirilor  noastre.

Mă uit fascinat la tabloul risipirii de-o viaţă a lui P., omul tuturor  putinţelor şi tuturor nevrozelor în sfera culturii umaniste; zeci  de poteci, părăsite de îndată ce au fost încercate, cel mai adesea  deschise de cîte o mică comandă socială sau de către un impetus necontrolat.  În condiţii de forţă interioară, tentaţia unei asemenea risipiri ar  fi dat naştere la o poikilie de tip renascentist. Şi apoi, toată  drama pe care o trăieşti în marginea acestei pulverizări, cînd ai  trecut dincolo de prima maturitate! Atunci, căile tentate se multiplică,  sporind efectul de haos; încerci mereu „o lovitură decisivă“  prin care să răstorni o imagine consfinţită. Aşa s-a întîmplat cu  ultima lui carte; mi-l amintesc pe P. venind în urmă cu doi ani la  Păltiniş, nevrozat de trac, să îi asculte părerea lui Noica, una la  care ţinea fără să simtă şi nevoia de a ţine cont de ea — şi îl  văd parcă şi acum adunîndu-se din spaima neîmplinirilor lui, din  ceaţa tuturor nesiguranţelor şi orgoliilor lui refulate, ridicîndu-se  înaintea noastră şi înfruntîndu-ne cu această Faptă a sa, cu acest  Ersatz de destin.

5 octombrie 1980

Condiţia „coruptă“ a geniului în comunităţile  moderne mici (temă obsesivă în Jurnalul lui Kierkegaard),  deci într-un socius care nu are uzanţa întîlnirii cu ne-obişnuitul,  decît cel mult în forma puterii şi în aceea, şi mai degradată, a evenimentului.  În aceste condiţii, ne-obişnuitul cel mai greu de suportat, şi de  aceea reprimat, este geniul, pentru că lui îi lipseşte atît imunitatea  de care se bucură puterea, cît şi aerul de firesc pe care acesteia  i-l conferă tradiţia.

De îndată ce există o tradiţie a geniului, aşa cum exista în Germania  lui Goethe sau în cîte o cetate elină („alte popoare au avut sfinţi  sau înţelepţi, grecii au avut genii“, spunea Nietzsche), geniul  devine şi el „ne-obişnuitul firesc“, de care contemporanii  au nevoie ca mijlocind între ei şi o ordine superioară. A avea „cultura  geniului“ înseamnă să poţi recunoaşte cu bucurie ceea ce îţi este  intangibil superior şi să accepţi această apariţie ca un prilej de  ridicare mijlocită deasupra ta, deci nu cu insatisfacţia că altul  se află acolo, ci cu bucuria că, laolaltă cu el, poţi ajunge şi tu.  Cînd această cultură a geniului există, deci cînd geniul trăieşte  nu martirizînd, ci jubilînd, asemenea unui zeu domesticit, contemporanii  lui cunosc o paşnică depăşire de sine. Ce poate fi atunci, în acest  sens exact, mai „înălţător“ decît prezenţa în cortegiul condus  de Empedocle sau la cina aceea imaginată de Mann în Lotte la Weimar,  cînd Goethe povesteşte despre fiinţa unui mineral?

Extraordinara poveste a lui Márquez cu îngerul înaripat (simbolul  ne-obişnuitului) care cade, într-o zi de furtună, în curtea unui ţăran,  este mai întîi adorat de întregul sat, devine apoi obiect de curiozitate  (stăpînul ogrăzii percepe taxă de vizitare) şi sfîrşeşte, vidat  de orice conţinut, în curtea găinilor, unde mintea ţăranului  îl repartizase pe temeiuri ornitologice.

9 octombrie 1980

Orice jurnal încearcă să anuleze caracterul oarecum clandestin  al faptelor de viaţă şi, tinzînd să le introducă într-o conştiinţă  şi memorie colectivă, el are năzuinţa secretă de a le mîntui de însemnele  lor fatal subiective, trecătoare şi, pentru ceilalţi, neinteresante.  Pentru ca relaţia mea cu Noica să devină mai mult decît un fapt de  viaţă, este nevoie, în primul rînd, ca ea să avanseze în zona exemplară  şi obiectivă a spiritului, deci să intre în spaţiul privilegiat al  relaţiei dintre piesă şi spectator.

Paradoxul constă însă în faptul că exemplaritatea nu poate  fi obţinută decît prin excepţie, pentru că, în lumea spiritului,  orice regulă viitoare are la origine excepţia. Nici un mister nu ar  putea fi reprezentat dacă s-ar consuma în spaţiul categoriilor  obişnuite ale umanului: tocmai extra-ordinarul lui produce  în ceilalţi nevoia şi năzuinţa de a-l imita.

În al doilea rînd, este nevoie ca acest fapt de viaţă, care  poartă în el germenele exemplarităţii, să fie transformat într-un  document al spiritului, deci să fie consemnat şi înregistrat.  Însă pentru aceasta ar fi suficiente o permanentă trezie a minţii  şi simpla tenacitate — capacitatea primordială a oricărui evanghelist,  a biografului lui Ignaţiu sau a lui Eckermann, care, ea singură, a  fost de ajuns pentru a izola o experienţă unică şi a o sustrage indistincţiei  fundamentale care stăruie asupra actelor vieţii.

Nu e totuşi cu putinţă mai mult? În jurnalul lui Eckermann  nemulţumeşte tocmai faptul că autorul lui nu e decît un documentarist,  un partener fără destin la o aventură la care nu ştie să asiste decît  decent; un personaj fără ambiţii, care nu se caută şi nu se găseşte,  simplu subiect al unei admiraţii care nu-i lasă decît libertatea consemnării.

În schimb, în paginile acestea există o dublă mişcare: pietatea,  care este o formă a supunerii fără condiţii şi care deplasează accentele  de pe tine pe celălalt, se retrage treptat, făcînd loc unei căutări  care reorientează întregul scenariu şi transformă imitaţia şi admiraţia  într-o diversiune menită să ducă la instaurarea unui nou eu.  Acest orgoliu, păgîn şi modern deopotrivă, generează un tip de mister  în care eul primitor nu se livrează decît în vederea găsirii sale.

A apărut astăzi vorbirea pe care am făcut-o la ultima carte a lui  Andrei. Forma în care a fost publicată este rezultatul unor tăieturi  combinate, parte acceptate, parte survenite după ce am văzut şpaltul,  deci operate fără voia mea. Fac inventarul pasajelor suprimate de  George Ivaşcu şi văd în fiecare opţiune a sa cîte un fragment ilustrativ  la ceea ce ar putea deveni cu timpul o ramură de sine stătătoare a  sociologiei culturii: patologia culturii.

Ce rol poate juca în această morfo-patologie culturală redactorul  unei reviste? Dacă funcţionează coerent în acest univers, atunci o  analiză atentă a intervenţiilor sale are să circumscrie întocmai un  simptom de boală sau maladia însăşi. De pildă: din propoziţia „Au  urmat şase ani în care autorul însuşi a învăţat să tacă…“,  G.I. a eliminat „în care autorul însuşi a învăţat să tacă“.  Ce fenomen de patologie culturală a evidenţiat aici suprimarea?

În lumea spiritului, tăcerea poate avea cel puţin următoarele semnificaţii:

1. Dialogul, ca formă de mişcare a spiritului, este  o alternare a vorbirii cu tăcerea. A nu şti să taci înseamnă, în aceste  condiţii, a ţine spiritul pe loc, a monologa prosteşte, a te  învîrti în cercul finit al propriului tău spirit. Deci, hemoragie  verbală, logoree.

2. Tăcerea este, în alt sens, un principiu autodidactic, e  etapă necesară în orice Bildung, paidee. Este acea perioadă  de „primim marfă“, de regenerare spirituală, de reîncărcare  a bateriilor etc. În orice biografie culturală trebuie să existe  momente cînd nu produci, ci doar consumi cultură, cînd trebuie deci  să taci. A nu tăcea înseamnă acum a tautologiza, a bate pasul pe loc,  a muri în neprimenirea propriei tale substanţe.

3. Tăcerea mai poate apărea fie ca o formă de recunoaştere  a neputinţei în faţa sarcinii de a rosti esenţialul, fie ca recunoaştere  a faptului că nu ai nimic esenţial de spus. Heidegger scrie: „Omul  trebuie, înainte de a vorbi, să asculte din nou glasul Fiinţei, cu  riscul ca sub semnul acestei chemări exigente să aibă puţin sau rar  ceva de spus. Numai astfel i se restituie cuvîntului caracterul nepreţuit  al esenţei sale, iar omului lăcaşul pentru a locui în adevărul fiinţei.“  Deci a nu tăcea înseamnă acum a rămîne în superficiile lucrurilor,  a superfluiza, a introduce inflaţia în spaţiul verbal.

4. Tăcerea poate fi o formă de demnitate a spiritului, o formă  de protest. Intri în tăcere atunci cînd în jurul tău se vorbeşte prea  mult şi indemn. A nu tăcea înseamnă acum a participa la conjuraţia  imoralităţii cuvîntului.

5. În sfîrşit, „a învăţa să taci“ poate fi înţeles  ca un corectiv comportamental bazat pe experienţa negativă a efectelor  vorbirii. Tăcerea devine astfel expresia înţelepciunii dobîndite traduse  ca prudenţă.

În condiţii de patologie culturală, tot ce este context polisemic  este preventiv suprimat. Instanţa „supervizoare“ nu mai face  efortul fixării sensului; de îndată ce discursul prezintă cele mai  vagi urme polisemice, el este suprimat avîndu-se în vedere  posibilitatea, cît de mică, de manifestare în mintea cititorului  doar a sensului (fie şi vag) „subversiv“. Tot evantaiul de  sensuri este sacrificat întru prevenirea apariţiei acelui unic sens  vinovat. Nu se mai pune problema să fii înţeles: căutarea intenţiei,  deci fixarea sensului, este întotdeauna o operaţie incertă şi riscantă.  („De unde ştim noi în fond că asta a gîndit?“) Precaut, cert,  eficace este să elimini sursa ambiguităţii. De pildă, în cazul de  mai sus, contextul articolului arăta clar că este vorba de sensul  „2“, de tăcerea cu valenţe didactice, tăcerea acumulativă,  regeneratoare. Însă atîta vreme cît există şi sensurile „4“  şi „5“, în chip preventiv enunţul polisemic este suprimat.

În condiţii de patologie culturală, un bun redactor trebuie deci să  cultive în chip profesionist suspiciunea. El trebuie să fie  în permanentă stare de alarmă şi să vadă în orice autor un mic diavol  care încearcă la tot pasul să-l păcălească cu ajutorul cuvintelor.  Ridicolul este în aceste condiţii asumat; orice pîndă îşi creează  propriile ei fantasme, şi acest biet bolnav începe să semene teribil  cu personajele acelea care ţin mereu un ochi închis — paradoxalul  ochi al pîndei — într-o lume de suspecţi instituită de propriul  lui delir.

Fenomenele de îmbolnăvire ale unei culturi trebuie explicate  în principal prin anularea relativei autonomii de care are nevoie  orice cultură pentru a fi sănătoasă. Patologia culturii este un caz  particular de heteronomie; o societate ajunge să se raporteze  la cultură exact cum se raportează oamenii în general la natură: prin  intervenţii care dereglează definitiv sistemele autonome de feed-back.  Pentru orice formă de existenţă care funcţionează pe modele organice,  autoreglarea este un principiu suveran: intervenţiile din exterior  sînt fatale.

O cultură îşi pierde calitatea organicului atunci cînd nu-şi  poate dirija dezvoltarea pe baza „selecţiei naturale“, ceea  ce aici înseamnă în primul rînd recunoaşterea spontană a valorilor  culturale în imanenţa lor. Aşa cum natura devine bolnavă atunci cînd  nu mai e capabilă să-şi evacueze stîrvurile, tot astfel, în lumea  culturii, patologia se declanşează prin inhibarea din exterior a  funcţiei de eliminare sau devorare a „stîrvurilor“ culturale,  a nonvalorilor. Cultura respectivă devine un soi de organism pestilenţial,  în care ceea ce este bolnav şi putred elimină tot ce este valoare  autentică. Inhibarea selecţiei naturale pătrunde în universul culturii  din clipa în care este afectat actul prin care acest univers se constituie:  „selecţia cadrelor“. Este un fel de boală a naşterii, care  are drept rezultat un simulacru de viaţă culturală. Cînd, la un moment  dat, de pildă, s-a simţit nevoia epurării schemei de cercetare —  lucru care din punctul de vedere al imanenţei valorilor era absolut  necesar — selecţia s-a făcut, aproape fără excepţie, exact împotriva  principiului imanenţei, heteronomic. În felul acesta, un mediu patogen  este consfinţit ca mediu cultural. Tot ce emană de la el va purta  deci stigmatul bolii: cărţile sale, revistele sale etc. sînt produse  bolnave. De aici apare o patologie a industriei culturale; aşa-numitului  Kulturbetrieb i se cere să fie rentabil în condiţiile în care  produsele sale sînt indigeste, deci invandabile. Critica, acea conştiinţă  de sine a oricărei culturi, forma ei supremă de feed-back,  este atinsă la rîndul ei de boală şi devine înregistrabilă —  în rubricile acestei metafore prelungite — la capitolul „bolile  sistemului nervos“: schizofrenizînd, ea laudă ceea ce trebuie  să critice, şi invers.

Desigur, toată această imagine este împinsă la limită, oarecum „idealizată“,  pentru că dacă toate aceste relee culturale ar fi integral şi definitiv  atinse, răul ar obţine puritatea de cristal a lumii basmelor. Ceea  ce este încă viaţă, sănătate, valoare se instituie însă mereu agonic,  firav, uneori aleatoriu, alteori prin fente şi manevre excesive sau,  pur şi simplu, frizînd nebunia — nebunia firescului.

10 octombrie 1980

 Orice carte, o dată născută, ascunde în ea propria ei reţetă.  Poţi deveni autor de îndată ce ai aflat acest lucru; poţi deveni adică  un harnic multiplicator al propriei tale scheme mentale pe care o  muţi, mai mult sau mai puţin arbitrar, de pe un material pe altul.  Am fost tentat de pildă, urmînd această exterioritate, ca imediat  după Tragicul să scriu o carte pe tema simbolului. Cărţile  s-ar fi putut aduna astfel ca mărgelele pe aţă şi aş fi putut chiar  trăi cu senzaţia că sînt harnic. Mi s-a părut însă mai interesant  să scormonesc la rădăcina unui început de gînd şi să dau astfel îndeletnicirilor  mele un sens de necesitate. Această action de puiser  schöpfen — cu cît devine mai maniacală, cu atît este mai purificatoare  şi mai fecundă. Cei mai mulţi autori nu coboară niciodată în noaptea  unei idei.

Există întotdeauna în cultură un mister al începutului, care  se manifestă prin aceea că orice început este întîmplător. Poţi  începe de oriunde şi chiar începi de oriunde. Această libertate a  începutului se cere însă anulată în caracterul constrîngător al felului  în care continui. Istoricii literari sau cei de artă nu continuă de  fapt niciodată; ei încep mereu, acceptînd astfel să trăiască oarecum  la voia întîmplării.

„Gîndeşte-te, cînd scrii, la cititorul tău ideal sau la  omul pe care îl respecţi cel mai mult.“ La cine se gîndeşte oare  Noica atunci cînd cade în metafizica ciobănaşului şi a „arcului  carpatic“, care, Doamne, dincolo de geschmacklos-ul ei,  nu ar fi cu nimic vinovată, de nu s-ar recunoaşte acolo, ca într-o  pocită oglindire, minţile înfierbîntate sau cinice ale zbierătorilor  de profesie? Ce stranie şi, pentru el, compromiţătoare întîlnire.  Dar pentru noi, Noica va trebui să rămînă mereu altceva: îndemnul  şi ştiinţa de a face un simplu şi tăcut pas în lumină.

17 octombrie 1980

 Sînt tentat cîteodată să consemnez, acum cînd toate şi-au  primit obşteasca lor semnificaţie, acele „poveşti cu corbi  albi“ al căror martor şi, uneori, fals erou am fost: adunările  groteşti în care urmau să se facă şi desfacă destine, cu uri sălbatice  care izbucneau de sub zîmbete poleite, cu lungi execuţii pregătite  din umbră — toată adunătura aceea de profesionişti ai răului,  uniţi prin legătura inferioară a frustrării şi imposturii, aduşi  de valul strîmb al vieţii în situaţia dramatică de a opta între onesta  umilitate care-i şade bine neşcolirii şi împroşcarea a tot ce îţi  este superior, ca soluţie colectivă şi deznădăjduită de supravieţuire.  Sînt deci tentat uneori să circumscriu această expectoraţie azvîrlită,  prin jocul urii şi al întîmplării, pe obrazul oricărei fapte care  nu are de partea ei decît „forţele plăpînde ale veşniciei“.  Însă aş greşi făcînd astfel.

Cînd Odiseu coboară în Infern, umbrele morţilor se îmbulzesc în preajmă-i  să primească sînge pentru a învia o clipă, pentru a reveni o clipă  la cuvînt. Toate aceste sanguine luări de cuvînt sînt false înfiinţări;  fiecare umbră bea sîngele, vorbeşte şi apoi pleacă de unde a apărut,  din nicăieri.

Orice jurnal adevărat trebuie să fie zgîrcit cu sîngele lui, trebuie  să se ferească de a atinge cu spirit, numindu-i, pe cei care nu au  de partea lor decît fiinţa prezumtivă a răului. Trebuie deci să mă  feresc să trag după mine tot acel sinistru moloz uman pe care l-am  cunoscut atunci şi să mă tem, travesat de un fior magic, că simpla  lui invocare ar putea institui, o dată mai mult, răul şi moartea.  („În viaţă încă — spunea despre ei I.T. — sînt morţi fără  să o ştie; le mai cresc doar unghiile şi părul.“)

La pagina 222 din De l'inconvénient d'être né, portretul pe  care Cioran i-l face lui Noica: „D. este incapabil să asimileze  Răul. El îi constată existenţa, însă nu-l poate încorpora gîndirii  sale. Şi din Infern de-ar fi să iasă, nimeni n-ar şti-o, atît de sus  rămîne, în spusele sale, deasupra a tot ce-l lezează.

În ideile sale ai căuta în zadar cea mai mică urmă a încercărilor  prin care a trecut. Din cînd în cînd are reflexe, reflexe doar, de  om rănit. Opac în faţa negativului, el nu îşi dă seama că tot ceea  ce posedăm nu este decît un capital de ne-fiinţă. Şi totuşi, bună  parte din gesturile sale dezvăluie un spirit demonic. Demonic fără  să o ştie. Este un destructor obnubilat şi sterilizat de Bine.“

Privit însă mai îndeaproape, demonismul său îmbracă forma unui fanatism  cultural. Noica crede în cultură fără rest. Cu alte cuvinte,  el nu poate accepta că aici nu este vorba pînă la urmă decît  de crearea unei diversiuni menite să ne ascundă pateticul situaţiei  de a ne afla singuri în  faţa absenţei lui Dumnezeu. Suferind de un  exces de sănătate, el termină prin a fi un mutilat pe dos. Prin natura  lui chiar, Noica este incapabil să gîndească spiritul în tensiunea  pe care o comportă inserţia acestuia în finit şi să-l coboare  astfel la proporţia pămîntească a fiinţelor conştiente finite. El  se comportă asemenea cuiva care, în entuziasmul mersului, uită că  terenul pe care pasul era cu putinţă a luat sfîrşit. Impermeabil la  realitatea prăpastiei, nu ar avea nici măcar surpriza căderii sau,  confruntat cu iminenţa ei, ar fi, oricum, capabil să producă sofismul  necesar pentru a transforma prăbuşirea într-o formă exotică a deambulaţiei.

Refuzul gîndirii lui C. şi felul în care ne contestă nouă dreptul  de a avea conştiinţa dimensiunii relative şi iluzorii a culturii  merg la el mînă în mînă. Autoritatea lui Noica este reală cînd opune  culturalismul diferitelor variante de neşlefuire a spiritului, făcînd  din cultură forma supremă de igienă a minţii. Ea devine însă demonică,  tiranică şi negativă, atunci cînd, în locul unei lucidităţi îngrijorate,  pune seninătatea de nimic tulburată a unui spirit care jubilează  fără mobiluri ultime.

10 decembrie 1980

Există oameni cultivaţi şi inteligenţi, care pot spune oricînd  ceva plin de spirit cu privire la orice subiect şi în orice împrejurare.  Ei pot fi străluciţi, fermecători, rafinaţi pînă la refuz, dar totul,  în acest caz, nu este decît jerba unei minţi rutinate cultural, care  nu a ajuns să aibă un punct de vedere asupra lumii şi să îl  desfăşoare unitar, suveran şi coerent asupra oricărui detaliu al ei.  Aceasta este poate deosebirea dintre gîndirea speculativă şi „simpla“  cultură de rasă a oricărui intelectual rafinat.

Traducerea, cînd e umilitate asumată, patetică intrare în tăcere prin  supunerea la cuvîntul altuia, seamănă cu muncile eroilor la grajduri  de regi.

„Se spun atîtea nerozii pe seama mîndriei — iar creştinismul  ne-a făcut să o resimţim chiar ca pe un păcat. De fapt: cine  pretinde şi obţine de la sine ceva măreţ trebuie să se simtă  foarte departe de cei care nu o fac — această distanţă este interpretată  de către ceilalţi ca o «excelentă părere despre sine»; însă acela  nu cunoaşte distanţa decît ca muncă neîncetată, luptă şi izbîndă,  de zi şi noapte: din toate acestea ceilalţi nu ştiu nimic.“ (Nietzsche)

22 decembrie 1980

A treia zi de la operaţie. Sînt singur în salon şi, deşi aproape  ţintuit de sonde, am o paradoxală stare de bine. Simt cum îmi renasc  apetiturile culturale. Deschid la întîmplare Vorträge und Aufsätze  a lui Heidegger şi cad, în chip uimitor, pe această pagină din  Wer ist Nietzsches Zarathustra? :

„Către sfîrşitul celei de a treia părţi din Aşa grăit-a Zarathustra,  un fragment este intitulat «Convalescentul» (Der Genesende).  Convalescentul este Zarathustra. Genesen, «a vindeca», este  unul şi acelaşi cuvînt cu grecescul  neomai, nostoV. Înţelesul  este: «a se întoarce la sine» (…). «Convalescentul» este cel care  se reculege în vederea întoarcerii, pentru întoarcerea în propriu-i  destin. Convalescentul se află pe drum către el însuşi, în aşa fel  încît el poate spune despre sine că este.“

Rîndurile acestea îmi par cu atît mai mult a-mi fi „adresate“,  cu cît regăsesc aici nostos-ul, pe care, în urmă cu zece ani,  îl consideram un motiv metafizic fundamental, sperînd să realizez  în jurul lui o întreagă „metafizică a întoarcerilor“. Acum,  cînd mă simt atît de binefăcător aşezat sub forţa acestei „întoarceri  destinale“, regret că nu am dus lucrul pînă la capăt.

În boală sau suferinţă trupul ni se transformă dintr-o dată din prieten  în duşmanul cel mai opac al singurului principiu de continuitate  existent în noi: spiritul. De-abia atunci, în această arvună a morţii,  simţi cîtă imperfecţiune este ascunsă în tainiţele unei specii  pe care o lăudăm căţăraţi în permanenţă pe superficiile ei. Problema  gravă este că în asemenea împrejurări nu mai e vorba de bietul sine  îngust, de care nu mai conteneşte Noica să-şi bată  joc, ci de un  atom de spiritualitate, de un principiu al persistenţei de care  sîntem  deposedaţi de pe poziţiile unei formaţiuni perisabile.

19 ianuarie — 25 ianuarie 1981

Luni, 19 ianuarie 1981

Simt cum jurnalul meu începe să cadă într-o anumită monotonie  a scenariului. Îl pîndeşte repetiţia exteriorului, acel „sînt  din nou la Păltiniş cu Andrei…“. De astă dată însă nu sînt  cu Andrei, ci cu Sorin Vieru, de care mă leagă, de aproape 15 ani,  o prietenie ce se consumă capricios, în doze imprevizibile, o prietenie  făcută din admiraţie şi tristeţe şi din nu ştiu ce senzaţie stranie  de porţelanuri rănite.

Sorin Vieru a fost prima „victimă“ pe care a făcut-o Noica  după ce, în 1965, a intrat la Centrul de Logică. Dintre tinerii de  acolo, Noica s-a oprit asupra lui; l-a învăţat greacă, deschizînd  pur şi simplu împreună Categoriile lui Aristotel şi făcînd  gramatică „pe viu“, în ritmul în care textul o cerea. Formula  i s-a potrivit lui Sorin şi, mai tîrziu, cînd a fost inaugurată ediţia Platon, era singurul din echipa volumului I care nu trecuse prin facultatea  de clasice. Lucrul acesta nu l-a împiedicat să aibă, cu Alcibiade  I, una dintre cele mai bune traduceri ale acelui începător volum  tatonant. Noica a sperat să-l îndepărteze cu vremea de logica făcută  ca pur exerciţiu în sine sau, mai degrabă, să-l facă s-o reîntîlnească  după ce ar fi executat un vast ocol prin metafizică. Aşa a început  acel extraordinar curs privat despre Fenomenologia spiritului  a lui Hegel (1967?), în care Noica m-a prins şi pe mine, după ce mă  cunoscuse în treacăt, la Wald acasă (în vestibul), unde eu venisem  pentru o clipă să iau o carte, iar Noica tocmai îşi punea cu sfioşenie  galoşii, pregătindu-se să plece. S-a bucurat pesemne că vedea „un  tînăr adevărat“ (nu depăşisem 25 de ani, vîrsta pînă la care considera  el că antrenamentul cultural poate da roade optime) şi peste cîteva  zile îmi trimitea vorbă prin Sorin, invitîndu-ne să venim săptămînal  la el acasă (pe atunci stătea în Berceni) pentru cursul hegelian.

Sorin rămîne astfel legat în memoria mea de relaţia pe care am început-o  atunci cu Noica şi nu am să simt decît părere de rău că una dintre  cele mai rafinate minţi speculative — în discuţiile noastre avea  o strălucire care ne punea în umbră pe noi ceilalţi, poate şi pe Andrei,  mai tîrziu, cînd am făcut în trei un seminar cu Meditaţiile metafizice  a lui Descartes — ne-a părăsit cu vremea, închizîndu-se în logica  lui, în care trăieşte de fapt inconfortabil, suferind că nu are mai  mult de zece auditori şi încercînd uneori evadări disperate în poezie,  în eseu sau în cîte un dialog din Platon. În persoana lui, Noica s-a  izbit mereu de un mare şovăitor, în fond de acea pacoste care bîntuie  adesea cultura noastră, a celor care refuză „să atace“, lăsînd  viaţa să vină peste ei şi să-i manevreze după bunul ei plac. Sorin  este de fapt un astenic, bîntuit de o înzestrare pe care morbida lui  neîncredere în sine a boicotat-o, aproape a reprimat-o, făcînd  astfel totul pentru a se aşeza în tabăra celor care-şi trăiesc înfrîngerea  într-o manieră fictivă şi proiectivă, înainte de a fi dat vreo bătălie,  deci înainte de a fi cunoscut fiorul încleştării cu materia rezistentă  a ceva din afara sa. Speriat de tot ceea ce ar trebui să întreprindă,  uşor valetudinar şi făcînd din propria lui risipire şi inerţie carcasa  în care se refugiază pentru a se ascunde şi suferi, a terminat prin  a declara că face parte din specia „consumatorilor culturali“  şi nu a „producătorilor“; şi că, mai mult decît scrisul, îl  atrage ideea de a acumula pentru propria lui plăcere, că se simte  un veşnic student şi că îl bîntuie gîndul de a-şi relua latina şi  de a se apuca să înveţe ebraica. A acceptat cu greu să înceapă traducerea  dialogurilor logice din Platon, pentru volumul VI al ediţiei, şi acum,  cînd scriu toate acestea, îl aud răsfoind o ediţie greco-latină a  lui Parmenide şi scoţînd cuvinte. Trăieşte de pe acum tracul  serii de mîine (aşa cum l-a trăit intens pe cel al venirii aici),  cînd Noica l-a „programat“ să ne povestească destinul său  cultural şi să ne spună ce anume îşi vede în faţă şi din ce vor fi  alcătuite „operele lui complete“. Mă uimeşte îndîrjirea lui  Noica, aproape inadecvarea lui faţă de Sorin, pe care, după 15 ani,  continuă să-l confrunte cu regula eficacităţii, cînd celălalt s-a  aşezat sub semnul mai leneş al Orientului, al meditaţiei care nu trebuie  să se convertească cu orice preţ în faptă şi „ispravă culturală“.  În orice caz, din întîlnirea lor aştept lucruri spectaculoase, pentru  că Noica este în plină aventură logică, cu acele Scrisori din  care a publicat deja două în „Viaţa românească“.

Jocurile noastre vesperale au fost inaugurate de Noica. „Mi-am  propus să vă vorbesc astăzi despre etapa în care am ajuns după Tratatul  de ontologie. Pericolul cel mare era de a intra în entropie, în  «moarte termică». Ţin minte de altfel că după ce am terminat Tratatul  Gabi m-a întrebat ce îmi mai rămîne de făcut de acum înainte, invitîndu-mă,  cred, să mă pregătesc pentru o lungă vacanţă.Or, mă bucur să văd că  în entropie nu am intrat decît pe planul prieteniilor, al relaţiilor  afective (nu mă mai simt capabil de noi prietenii), dar nu şi pe plan  cultural. Am încă bucuria noutăţii, pot încă să citesc ce apare prin  lume, simt că mai am cîte ceva de spus, pot încă să învăţ cuvinte  la germană — nu ştiu dacă v-am spus că m-am apucat să scot cuvintele  necunoscute din dicţionarul lui Schroff şi că am ajuns la litera S.

Două lucruri m-au făcut să continui şi să-mi găsesc o nouă  ciclicitate şi ordine. Mai întîi este prost, spun eu, să-ţi termini  viaţa cu o împlinire, şi nu cu un rest. Sfîrşitul nu trebuie să te  prindă în îngheţul unui lucru isprăvit. Nu trebuie să pui mîinile  pe piept şi să provoci sfîrşitul, aşteptîndu-l. Firesc este să  nu ştii de el şi să fii surprins în plin gest. Ca şi orice problemă  care este adevărată numai dacă, rezolvată fiind, lasă un rest, la  fel şi orice viaţă adevărată trebuie să lase un rest, nu doar o împlinire.  În al doilea rînd, speram ca după terminarea Tratatului să-l  oblig pe un Carnap să spună: «Nu am ce face; metafizica are sens».  Or, nu cred că am reuşit acest lucru. Acum aştept de la Scrisorile  despre logică consolidarea poziţiei mele metafizice. Iată deci  două motive care mă fac să rezist şi care îmi dau dreptul de a nu  mă lăsa tîrît în entropie. Şi mi-am obţinut, cred, o anume ciclicitate:  la două luni o dată îmi iese un capitol din Logică, unul din  Cartea arheilor şi un fragment din Jurnalul de idei.

Dar poate că Sorel o să mă întrebe cum de am curajul să cobor  în arena în care s-au exersat Aristotel şi Russell? Am să vă mărturisesc  că fac lucrul cu umilinţă, dar fără sfială. La vîrsta mea nu  mai poţi avea sfială. Cobor deci umil în arena unde Aristotel  şi Russell au făcut isprăvile pe care le-au făcut, dar cobor  cu gîndul că ei au lăsat totuşi probleme deschise, că au lăsat deci  destul loc în care să mă pot înscrie şi eu pentru a-mi prezenta micul  meu exerciţiu.

Însă tot în această etapă se mai întîmplă şi altceva. Simt  tot mai mult nevoia de a face prospecţii în zonele spiritului, ale  minţilor tinere; simt nevoia să regăsesc flacăra vieţii într-un ceas  cînd începe extincţiunea. Poate îmi caut astfel, indirect, posteritatea?  Nu ştiu, dar tentaţia prospecţiunilor, înclinaţia de a găsi zăcăminte  spirituale, se trezeşte periodic în mine. De astă dată am fost provocat  de o întîmplare din afară. Mi s-a cerut în mai multe rînduri să-l  conving pe Eliade să facă o vizită în ţară. Mi-a venit atunci următoarea  idee: să le spun celor care îmi cer asta că nu avem nevoie să-l aducem  pe Eliade în ţară, pentru că, de fapt, îl avem în ţară, şi nu o dată,  ci de douăzeci şi două de ori. Dacă sînt astăzi în România 22 de milioane  de locuitori, atunci un tînăr dintr-un milion are, probabil, geniu.  Dar pentru aceste 22 de genii avem nevoie de antrenori. Am adus să  vă citesc cele două-trei pagini pe care le-am intitulat Cei douăzeci  şi doi sau despre cultura de performanţă. Dacă vi se pare că paginile  ţin şi mă lăsaţi să le public, am să i le trimit lui Marin Sorescu  la «Ramuri».

«Un tînăr poet francez trimite lui Paul Valéry un manuscris cu versuri.  Valéry îl citeşte şi răspunde: „Domnule, nu ai talent. Poate ai  geniu, dar la aşa ceva nu mă pricep.“

Numai că tocmai la aşa ceva ar trebui să se priceapă măcar cîţiva,  în sînul unei culturi naţionale. Căci dacă există sport de performanţă,  care ne încîntă ca spectacol şi atîta tot, cu atît mai mult există  cultură de performanţă, care, fie că ne încîntă ori nu, mută din loc  bolovanii, cu noi cu tot. Iar în măsura în care performanţele culturii  — fie că este vorba de mari invenţii, de mari idei, forme de organizare  şi manifestare socială sau mari creaţii — hotărăsc afirmarea şi  supravieţuirea popoarelor, este bine să reflectăm puţin asupra felului  cum se produc ele.

Unele performanţe ale culturii se obţin neştiut. Limba română,  între alte cîteva, este prin ea însăşi o performanţă culturală. Anumite  forme de organizare şi manifestare ale vieţii satului au reprezentat,  în trecut, o performanţă. Folclorul este una la nivelul ultim al  creaţiei, cîteodată. Dacă trebuie să credem că performanţele culturii  ţin de genialitatea inventivă şi creatoare, atunci în cazul lor a  fost activă o genialitate difuză.

Dar genialitatea este concentrată în persoane, atunci cînd performanţele  nu sînt anonime, ca în ceasul nostru istoric. Cum s-o descoperi şi  cum s-o valorifici? În speţă, în ce fel să pregăteşti şi să faci rodnice  creierele tinere, aşa cum valorificăm păcura, gazele, papura, pînă  şi deşeurile?

Este probabil că în sînul celor 22 de milioane de români din ceasul  de faţă se află douăzeci şi doi de tineri — adică unul la un milion  — cu o înzestrare absolut excepţională. Nu e nevoie de mai mult,  într-o ţară unde inteligenţa şi desigur rîvna nu lipsesc spre a împlini  toate nevoile materiale şi spirituale ale ceasului. Dar întrebarea  este nu numai cum să-i găseşti pe cei 22, ci mai ales cum să faci  ca virtualitatea din ei să devină act. Ar fi simplu de încercat ca  la armată. „Să iasă din rînd cei care cred că sînt excepţionali.“  Ne-am trezi însă cu prea mulţi candidaţi, astfel că totul ar fi de  luat de la început. Iar dacă Paul Valéry are dreptate şi nimeni nu  se pricepe în materie de geniu, atunci n-am putea alege nici dintre  cei mulţi, nici dintre cei puţini.

Din fericire, vorba lui Valéry nu e concludentă (poate el însuşi nu  avea decît talent, nu şi geniu), iar alţi mari performeri culturali  ne-au spus lucruri mai încurajatoare pentru detectarea şi valorificarea  tinerilor de excepţie. Un Edison, dacă nu ne înşelăm, a spus: geniu  înseamnă 1% inspiraţie şi 99% transpiraţie. Totul se schimbă dintr-o  dată. Atunci intervenţia din afară nu numai că e posibilă, dar devine  ca şi obligatorie: apare antrenorul. Căci totul în cultura de performanţă,  poate, se întîmplă ca în sportul de performanţă, sub acţiunea unui  antrenor.

Acesta, într-adevăr, ştie să facă pe cineva să transpire. Cineva povestea  că, la un mare hotel din Elveţia, a trebuit să-l reclame direcţiei  pe vecinul său de cameră, care cînta cam mult la pian şi nici măcar  nu cînta ceva ca lumea, că făcea mai mult game. „Este Rubinstein“,  a explicat directorul hotelului. La peste 70 de ani, Rubinstein continua  să facă game, aşadar să transpire.

Îţi este milă de cîte o fetiţă ori de cîte un tînăr atlet că trebuie  să petreacă o bună parte din «anii cei frumoşi» (chiar aşa de frumoşi,  fără modelarea pentru restul vieţii, cum sînt adesea?) ca sub rigorile  unui ordin medieval. Şi poate că ne-ar cuprinde mila, în faţa unui  tînăr înzestrat, să-l vedem osîndit pe viaţă la rigorile culturii,  mai ales că nu poţi fi niciodată sigur de rezultat şi trebuie să antrenezi  nu 22, ci cîteva sute. Dar tocmai aceasta deosebeşte vorba lui Valéry  de a lui Edison; căci unul ar vrea să ştie dintr-o dată cine este  genial, pe cînd Edison spune: abia la urmă, după ce omul a transpirat  îndelung, se poate ivi miracolul care contribuie să trimită înainte  popoarele şi istoria.

Iar pentru aceasta trebuie antrenori. Profesorii predau regula, nu  excepţia, şi de altfel ei nu se pot devota unui singur ucenic. Nu-l  pot urmări ceas de ceas, pînă şi în somnul lui. Altcineva, chiar incomparabila  instituţie a familiei, ce competenţă şi ce cutezanţă are? „Nu  încerca prea mult“, spune tînărului familia, „stai lîngă  mal, dacă vrei să-ţi fie bine“. Dar antrenorul este din alt  aluat; îndrăgind şi el, ca un părinte, pe tînăr, îi spune: „Aruncă-te  în larg, n-ai să te îneci.“

Atunci, unde ne sînt antrenorii? Dar ei sînt de pe acum prezenţi şi  cu siguranţă sînt mai mulţi decît cei de antrenat, în cultură. Românul  are vocaţie de antrenor. A stat destul pe margine de-a lungul istoriei  şi a văzut cum se îneacă alţii. Şi, oricum, este mai uşor să ştii  cum trebuie făcut un lucru, decît să-l faci. Antrenori buni, de altfel,  pot fi de-a dreptul cei care au obţinut ei înşişi o performanţă.  Profesorul medic Palade, cel cu Premiul Nobel, a antrenat, pare-se,  echipa Institutului de Biologie nou înfiinţat în aşa fel încît ne  facem iluzia că am putea lua un nou Premiu Nobel, într-o bună zi.  Sau Mircea Eliade ar putea oricînd pune pe lume mari orientalişti,  dacă ne-am convinge că ţara noastră — singura din Europa deschisă  cultural atît către Orient cît şi către Occident — ar fi datoare  să dea lumii de mîine o excepţională echipă de interpreţi; căci reclamă  şi mijlocirea spirituală puţină genialitate.

Dar nu ne gîndim atît la antrenorii de excepţie, pentru tinerii  de excepţie, cît la acei mari antrenori umili, care să urmărească  zi de zi cum creşte firul de grîu. I-am numit cîndva: ploaia aceea  de toamnă, care nu ştie nimic despre culesuri. De-am putea găsi sămînţa  cea bună! Douăzeci şi două de boabe, numai!»“

Ascult textul acesta, în ideile căruia am crescut de 15 ani  încoace, pe care le-am asimilat şi le-am transformat în stil de viaţă  — şi nu ştiu ce duh mă îndeamnă să mă răzvrătesc, asemenea lui  Alcibiade doritor să se desfacă de sub vraja eiron-ului Socrate.  Se ridică din mine un glas pe care nu îl cunosc şi mă aud spunînd:

— Avem noi căderea să retragem dreptul la fiinţă  celor care nu trăiesc cultural? Afirmaţi că restul omenirii pur şi  simplu nu este.

— Nu eu le retrag dreptul acesta; ei şi-l refuză. Ei se  complac să trăiască în statistică şi în sub-uman. Şi statistica nu  mă interesează, îmi răspunde Noica.

— Dar nu îl puteţi reduce pe a fi la a trăi  cultural! Înseamnă să suprimaţi varietatea umanului în numele  unui model ontologic şi al saturaţiei lui ideale. Există un „a  fi“ pe care îl dă eticul, există un eroism al onestităţii, nu  numai un eroism al culturii, care poate sfîrşi monstruos în ignorarea  obligaţiei de a te deschide către altul şi de a-ţi asuma analogic  întreaga sferă a umanului. Într-un moment cînd se pune problema salvării  omenirii ca omenire, nu puteţi lăsa lucrurile în sfera culturii  doar. După Tratat aveaţi de scris nu o Logicăci o Etică. E nevoie de a crea o nouă stare morală  a omenirii, şi nu de a salva spiritul în forma meschină a conservării  celor 0,1 procente trăitoare cultural.

— Îmi propui, înţeleg, o doctrină a lui Seele, şi nu una  a lui Geist.

— Nu înţeleg de ce Geist-ul nu-l poate încorpora pe Seele.  Şi de ce die schöne Seele trebuie decretat a fi simplu „sufleţel“  şi expediat în zona nefiinţei.

— Îmi vorbeşti cum îmi vorbea Pierre Emmanuel. Cînd i-am spus  ceva asemănător, m-a întrebat indignat: „Mais qu'est ce que  nous faisons avec l'épicier?“ Or, daţi-mi voie să vă răspund  că nu facem nimic cu l'épicier, pentru că băcanul nu este,  şi nu este pentru că nu vrea să fie, pentru că nu a făcut nimic  ca să fie. Ajungi atunci să-ţi pui problema cu ridicolul teologiei  care la un moment dat s-a simţit datoare să se gîndească la mîntuirea  omenirii de dinaintea lui Isus? În numele acestei false bunătăţi care  acordă în chip universal dreptul de a fi, omenirea va muri sufocată  în propriul ei ritm de creştere. Ce bunătate e aceea care precipită  lumea către propriul ei sfîrşit?

— Şi ce soluţie e aceea care propune prezervarea omenirii prin  reprezentanţii ei geniali? Nu ne mai rămîne atunci decît să socotim  că ciuma şi războaiele — şi, dacă se poate, unele care ar şti  să aleagă — sînt o binefacere, pentru că rezolvă problema lui  a fi pe o cale „naturală“.

— Nu, nu propun asta, ci propun ca noţiunea de bunătate să  fie redefinită, pentru că aşa cum o cunoaştem noi, ea a devenit  neoperantă. Iar pentru a redefini bunătatea şi a obţine „o nouă  stare morală a omenirii“ am nevoie de „cei douăzeci şi doi“,  dintre care unul va şti poate să o redefinească. Nu poţi deci să te  dedici problemei supravieţuirii băcanului, pentru simplul motiv că  el se exclude singur, din capul locului, din vieţuire şi fiinţă. După  ce nu ai făcut nimic pentru a fi, ce drept ai să le  ceri celorlalţi să te asculte şi să-şi plece urechea la păsul tău?  L'épicier trebuie lăsat în seama lui, aşa cum trebuie lăsat  şi Pierre Emmanuel în seama lui, cînd se simte preocupat de problema  lui épicier.

— Nu e vorba de problema băcanului; eu nu voiam să vă spun decît  atît: că există un interval uman care nu cade nici în precaritatea  sub-umanului, nici în excelenţa geniului. Şi că acest interval este  mult prea mare şi important pentru a-l expedia în statistic şi ne-fiinţă.  Şi mai e ceva: în sfera pură a lui Geist, în care vă mişcaţi  dumneavoastră, nu este loc nici pentru a gîndi suferinţa şi, paradoxal,  nici pentru a gîndi moartea, care rămîne totuşi constant un scandal  la adresa principiului de continuitate, deci a spiritului însuşi.  Seninătatea şi optimismul gîndirii dumneavoastră ameninţă să eludeze  probleme care fac parte de asemenea decisiv din lotul omenirii. În  fond, dumneavoastră trăiţi cultura natural: la dumneavoastră,  Geist-ul a fost dintotdeauna natură, el nu e rezultatul  antrenamentului pe care îl cereţi celorlalţi. Şi poate tocmai pentru  că nu aţi străbătut calea de la suflet la spirit — de vreme  ce v-aţi găsit dintr-o dată în spirit — nu puteţi face din suflet  o problemă a spiritului şi nu puteţi nici să-i acceptaţi — nu  demnitatea — ci pur şi simplu imperativele.

— Dragul meu, poate nu-ţi dai seama unde ajungi cu bunătăţile  tale. Am să-ţi arăt ce a păţit Albert Schweitzer, tocmai pentru că  nu a fost în stare să redefinească bunătatea. Nu s-a oprit la bunătatea  faţă de oameni, ci a ajuns să ţină seama de tot, pînă şi de fiinţa  şarpelui sau a insectei. Era vegetarian pesemne, dar tocmai de aici  contradicţia în care intră bunătatea astfel înţeleasă. Cînd se va  ajunge la realizarea fotosintezei pe cale artificială, vom fi priviţi  aşa cum îi privim noi astăzi pe canibali. Vom fi judecaţi nu numai  pentru barbaria de a-l fi crescut pe fratele bou sau porc pentru a-l  mînca, dar şi pentru barbaria de a-l fi mîncat pe fratele grîu. Dacă  nu găsim o cale pentru a redefini bunătatea, intrăm în aporiile bunătăţii  care se încurcă în propria ei atotcuprindere. Dar această redefinire  nu se poate face decît de pe poziţiile spiritului şi ale culturii.  Şi nu mă pot împiedica să-i spun oricărui tînăr vorba nu ştiu  cărui latin: Vita sine cultura, quasi imago mortis est.

Marţi, 20 ianuarie 1981

Ora de plimbare matinală. „Le spuneam data trecută, dragă  Sorel, lui Andrei şi lui Gabi, că de nemurire au nevoie oamenii care  nu au nimic de făcut. Aceştia merită să trăiască pe cîte o pajişte  a «tinereţii fără bătrîneţe» şi să vîneze iepuri, ca acolo, în basm.  În schimb, cine are ceva de făcut şi a apucat să facă trebuie să moară  împăcat. Vreau să vă spun că la fel se întîmplă şi cu cîteva din popoarele  mari ale lumii şi, aducînd în discuţie problema limitei, disting trei  condiţii: condiţia poporului chinez, aceea a poporului lui Israel  şi condiţia popoarelor europene.

Poporul chinez a trăit voit sub o limită care limitează. Şi-a  ridicat un zid dincolo de care nu voia să treacă. Zidul acesta nu  este o limită de care se loveşte, pentru că este un zid asumat. Este  un zid care este. Dar dacă faci un zid pe care-l investeşti  cu fiinţă şi te piteşti îndărătul lui, ajungi să nu fii. Rămîi  în veşnicie acolo, dar nu eşti. Poporul chinez a trăit eternitatea  în forma ei proastă.

Poporul lui Israel are un zid pe care nu-l voieşte, fără însă  ca să facă ceva pentru a trece dincolo de el. Zidul poporului lui  Israel e un zid care limitează ne-voit, e un zid al plîngerii care  se află de fapt peste tot, la Cracovia ca şi la Ierusalim. Poporul  lui Israel nu vrea să-şi mute fiinţa din loc, cu zid cu tot. Zidul  acesta, resimţit în negativul lui, ca zid al plîngerii, nu este tentat  în sensul depăşirii lui.

În sfîrşit, există condiţia lumii europene care a avut o vreme  sensul limitei elastice, al limitei care nu limitează; dar lumea aceasta  a terminat prin a se anglo-saxoniza. «Anglo-saxonizarea» înseamnă  lipsa totală de limită. Anglo-saxonii nu cunosc limita, sînt «punctuali»,  reduc totul la libertatea lor de inşi. Ei nu au zid, şi de aceea nu  cunosc nici sensul bun al libertăţii — care e unul cu limită cu  tot —, nici pe acela al eternităţii.“

Am luat ieri de la Noica  Autobiografia lui Ignaţiu  de Loyola. Un destin provocat: în 1521, tînărul de Loyola (avea  26 de ani) se află în fortăreaţa de la Pamplona, asediată de francezi.  Deşi pentru spanioli situaţia era fără ieşire, viitorul sfînt îi  convinge să nu se predea. În timpul unui duel de artilerie, o bombardă  îi sfărîmă un picior. Suportă cîteva operaţii mutilante. Omul de  lume este scos din joc. Se produce o reorientare a energiei vitale.  În timpul convalescenţei citeşte vieţile sfinţilor. Nemaiputînd  să-i imite pe oameni şi să se întreacă cu ei, Ignaţiu îşi pune în  gînd să-i imite pe sfinţi. Va trăi toată viaţa în această competiţie  sacră. Impresionantă este prima ieşire în lume după această Umwertung  care se petrecuse în el: noul ideal de viaţă este trăit la început  în pattern-ul vechiului ideal cavaleresc. Călare pe un catîr,  Ignaţiu se îndreaptă către Montserrat. Îl ajunge din urmă un maur,  căruia Ignaţiu încearcă să-i treacă sensul imaculatei concepţiuni.  Maurul acceptă că lucrul e cu putinţă în privinţa conceperii propriu-zise,  dar nu şi a naşterii. Se despart. Ignaţiu, care se raportează la Fecioară  precum cavalerul la doamna pe care a ales să o slujească, este cuprins  de remuşcări pentru că nu a ştiut să apere cauza Fecioarei. Vrea să  îl ajungă din urmă pe maur şi să-l ucidă cu lovituri de pumnal. Neştiind  însă dacă noul ideal de viaţă suportă sau nu această rezolvare, îl  lasă pe Dumnezeu să-şi manifeste voinţa prin instinctul catîrului:  la prima răscruce, catîrul apucă alt drum decît cel care era al maurului.  Prima veghe a sfîntului — la altarul Fecioarei din Montserrat  — se petrece tot în manieră cavalerească: o noapte fără a sta  jos sau a te întinde, o noapte petrecută cînd în picioare, cînd în  genunchi.

Vine vorba despre Autobiografie. „E o dramă a omului, spune  Noica, să vezi cum între cele trei facultăţi ale spiritului —  sentiment, inteligenţă, voinţă — voinţa e cea impură. De  îndată ce ia întîietate voinţa, omul se dezechilibrează. Or,  la Loyola, tocmai voinţa e agentul principal. Orice mare afirmare  a spiritului trebuie să fie neîntinată de voinţă. Nu spun că voinţa  trebuie să lipsească, ci că o bună exersare a ei presupune a o ţine  sub control. Voinţa, ca şi eticul în general, trebuie să fie discretă;  existenţa ei nu trebuie să se simtă decît atunci cînd ea lipseşte.  Iată de ce îl detest pe Nietzsche: în vidul conştiinţei lui filozofice  nu putea apărea decît voinţa, voinţa în forma ei cea mai proastă,  ca voinţă de putere. La fel, eticul în genere nu trebuie să ajungă  la virtuozitate, ci doar la consistenţa lăuntrică a ceea ce  faci. Îmi place teribil vorba lui Kant că eticul e acea comportare  care trebuie săvîrşită în singurătate ca şi cum ar fi săvîrşită în  comunitate. Îmi displace comportamentul care vrea să se instituie  ca «etică pentru alţii». De altminteri, nu văd cum eticul ar putea  să nu revină condiţiei creatoare autentice. Iar cînd se întîmplă să  nu-i revină, această carenţă trebuie întîmpinată cu milă, şi nu judecată.  Mila nu este simpla îngăduinţă care transpare din zîmbetul catolic  aruncat peste lume, ci o răsturnare a reacţiei de primă instanţă şi  un fel de a nu te lăsa prins în jocul faptei condamnabile. De fapt,  judecata te coboară, pentru că îţi dă o superioritate pe care ţi-o  acorzi singur. Pitié pour les forts, spun eu; trebuie să ai  milă pentru cei puternici, să-i înţelegi în sfîşierea lor lăuntrică  şi în felul acesta, printr-un al doilea pas, să-i depăşeşti.“

Seara, Noica ne aduce cîte ceva din corespondenţa ultimelor zile:  articolul unui tînăr din Sighişoara, o scrisoare de la Emil Cioran  etc. Ne citeşte articolul. „Cînd scrii o carte trebuie să ai o  idee, însă cînd scrii un articol trebuie să ai mai multe idei.“

Reţin din scrisoarea lui Cioran din 22 dec. 1980: „Le six  septembre tu m'écrivais: «J'ai l'espoir secret qu'on réinventera  l'Europe…» De loin, cette perspective est concevable; non de  près. Dans mes accès d'optimisme, je mise sur une dégringolade générale.  Il faut bien s'accrocher à quelque chose. Vu d'ici, Păltinişul  paraît la dernière survivance du Paradis. Je suis bien puni  d'avoir voulu a tout prix m'en éloigner.

„N-am nici o îndoială că omenirea va şti să se redreseze,  chiar dacă nu va reuşi în secolul XXI. Grav este că oamenii nu au  încredere în propriul lor viitor şi că trăiesc în infinitatea proastă:  în infinitul inventivităţii, în cel al bunătăţii — cum vă spuneam  ieri —, în infinitul consumului. Mă amuzam azi-dimineaţă, venind  spre cantină, să completez vorba lui Hobbes cu homo homini lupus.  Într-o discuţie cu Herder, care îi făcea proiectul unei societăţi  ideale, Goethe a răspuns: «S-ar putea să fie aşa, dar atunci înseamnă  că fiecare dintre noi va fi infirmierul celuilalt»; deci homo  homini curator. N-am ajuns încă acolo, dar dacă îmi acceptaţi licenţa,  pot spune că sîntem în faza lui homo homini «corruptor», a  omului care trăieşte infinitul prost al consumului. Totul ne corupe  astăzi, bunurile ca şi ideile. Pînă şi voi mă corupeţi cu cărţile  pe care le-aţi adus aici. În schimb nu mă îndoiesc că secolul XXII  va fi unul bun pentru omenire, după ce secolul XXI va fi unul  de purgatoriu, de redresare prin curăţirea de spaime.“

Îi dau lui Noica Introducere în logica autorităţii a lui Bochenski,  pe care am introdus-o în setul de debut al „colecţiei “.  Thomas a tradus-o în două săptămîni (practic în şase zile, traducînd  cîte douăzeci de pagini dactilo pe zi!), iar Sorel, pe lîngă Parmenide  al lui Platon, lucrează zilele astea la cîteva pagini de prefaţă.  Ni le va citi la sfîrşit.

Miercuri, 21 ianuarie 1981

Mă apropii de sfîrşitul Lămuririlor preliminare la  Phaidros; am terminat de scris paragrafele privitoare la „autenticitate“,  la „perioada compunerii dialogului“ şi la „personaje“.  Îmi rămîn doar notele la text. Literatură imensă, din care nu am la  dispoziţie decît o mică parte. Tot ce pot face este să încerc sistematizări  ale materialului existent. De fapt, „a muta cartofii dintr-o ladă  în alta“, cum spune Noica, auzind de note la Platon. Fiecare volum  din Platon se naşte tot mai chinuit; nu există de fapt o echipă. Nici  unul dintre noi nu lucrează doar la Platon şi nimeni nu e dispus să-i  dedice zece ani din viaţă, renunţînd la cărţile şi proiectele proprii.  Mi-am propus să pun capăt traducerilor, drept care privesc acest dialog,  ca şi volumul heideggerian, ca restanţe; simt nevoia să lichidez totul,  pentru a intra odată în peratologie.

„Filologizînd“ în marginea lui Platon, mi-am dat seama cum  se poate ajunge la „tehnicizarea“ ştiinţelor umaniste, la  ruptura dintre îndeletnicirea cu valorile şi amuţirea funcţiei lor  formative. De neînţeles rămîne însă cum poate trăi autorul, creatorul  în genere,  în disjuncţie cu portanţa etic-estetică a operei sale.  Cum se poate spune că umbra pe care el o aruncă asupra operei este  indiferentă? Poate fi calitatea umbrei indiferentă? Sau altfel  spus: cum poţi face umanistică fără feed-back? Pînă şi meseria  tăietorului de lemne are o funcţie formativă. Socrate şi Platon ştiau  foarte bine ce înseamnă acest acord suprem. Mă tentează o parafrază  platoniciană: „Dar spune-mi, Criton, ne putem închipui un înţelept  din vechime sau vreun mare tragedian învăţîndu-i pe oameni ce este  drept, frumos şi bun, iar el purtîndu-se asemeni unui scrib de rînd,  care dispreţuieşte şi înjoseşte prin fiecare zi a vieţii sale tot  ce a spus şi a scris sau, dacă e pictor sau artist în piatră, tot  ce a stîrnit de preţ în noi prin zugrăveli şi cioplitură?“

Astăzi a fost seara lui Sorin. „Sorel — spune Noica rupînd  cîteva ţigări «Carpaţi» şi umplîndu-şi pipa — o să ne dea un raport,  dar nu unul de activitate, ci «un raport de aşezare»: unde eşti şi  încotro mergi?“

— Sînt în stadiul cantităţii, deci nu sînt, de fapt, nicăieri.  Trăiesc doar o tinereţe întîrziată, o petrecere de idei: am încercat  multe şi mai mult m-am plimbat. Ce am realizat totuşi pînă acum? Am  stăruit asupra silogisticii, care mi-a dat satisfacţii. Pot spune  că printre logicienii de aici mi s-a omologat mica mea contribuţie  silogistică. De altfel, silogistica mi se potriveşte: este un lucru  cu graniţe perfect definite, adaptat întru totul la modestele mele  puteri matematice. De dat, silogistica nu poate da ceva mare, dar  este very nice. Dacă aş fi rămas la silogistică, aş fi fost  asemenea unui ceasornicar care face ceasornice într-un mic atelier  într-o epocă a ceasurilor electronice. Am apucat însă să mă plimb  şi prin logica modală şi deontică, din care am prezentat ceva şi în  Germania, la Menne şi Kutschera. Din păcate, la Regensburg, una dintre  comunicările de logică modală a picat în gol, pentru că lucrul se  făcuse deja fără ca eu să fi ştiut. M-am simţit provincial, lacunar  documentat, dar mai ales mi-a fost ciudă că m-am chinuit cu o problemă  care fusese deja rezolvată. În logica modală am scris un articol de  popularizare care, am observat, este foarte citat printre lingvişti.

Logica deontică îmi deschide cîmpul către raţiunea practică, către  normă şi acţiune. Pentru istoricul logicii deontice, important este  că sistemele de norme conţin nepotriviri, contradicţii între formalism  şi interpretare. Or, acest lucru constituie o provocare pentru cel  care poposeşte astăzi în logica deontică. Există astfel din plin  posibilitatea construirii unor proiecte de sisteme adecvate, consistente  şi neparadoxale. Pe de altă parte, un cîmp de acţiune pentru logician  se deschide aici prin faptul că autoritatea normativă se poate contrazice,  iar din punct de vedere logic această contrazicere este foarte interesantă.  Se poate încerca fie soluţionarea acestor contradicţii, fie studierea  situaţiei în care se află subiectul supus unor norme contradictorii.

Ce pot să spun însă, în concluzie, este că am mers pe calea uşoară  a logicii. Calea grea este legată de noile aparate matematice: teoria  categoriilor, topoi, latici, spaţii vectoriale — toate acestea  năvălind astfel în logică ca instrumente. Aparatul logicii se reînnoieşte  cam o dată la treizeci de ani şi acum ne aflăm într-un astfel de moment.  Această situaţie mă aşază şi pe mine la un moment de răscruce: să  mă aventurez sau nu pe acest drum? Ar dura cîţiva ani şi nu ştiu dacă  lucrul ar fi pe măsura puterii mele. M-aţi întrebat unde sînt aşezat.  Sînt aşezat în faţa acestei probleme. Iar în logică sînt aşezat într-un  loc care în nici un caz nu e ocupat de avangarda logicii: în logica  de astăzi sînt în pregătire aventuri mult mai extraordinare, la care  însă, cu aşezarea mea de acum, n-am cum să particip. În schimb, nu  trebuie să înţelegeţi de aici că în logica modală, sau chiar în silogistică,  nu se funcţionează din plin. Dar acestea sînt domenii deja formate,  nu teorii nou-descoperite. Ambiţiile mari în acestea din urmă îşi  află debuşeul.

— Ce trebuie să înţelegem din tot ce spui?, întreabă Noica.  Că eşti făcut din bucăţele? Sau că logica te integrează şi te unifică?  Te pun, cu această întrebare, în faţa destinului tău cărturăresc.  De ce să treci către matematică în vederea logicii, în loc de a te  muta cu logica în filozofia culturii? Eşti singurul de la noi care  ar putea face o asemenea ispravă. A merge pe linia filozofiei culturii  făcute cu mijloacele formalismului modern ar fi, cred, singurul mod  de a mîntui şi logica, şi pe tine. Orice logician, cînd apucă pe drumul  fără întoarcere al logicii, devine un Pierrot: o fiinţă pe jumătate  albă, pe jumătate neagră. Făcută fără deschidere culturală, logica  te fisurează. Menne se răscumpără ca  om ducîndu-se cu regularitate  la biserică; Bochenski se salvează încercînd să anexeze logica la  catolicism. Tu faci poezie, fără să te recunoşti nici în ea pînă la  capăt. De ce să te porţi ca şi cum ai fi făcut din bucăţele, cînd  cu apetiturile tale culturale vaste pot să te unifici în fiinţa ta?  Observaţi că orice disciplină, astăzi, dar mai cu seamă una filozofică,  vrea să acopere tot. Este un miracol că din lumea ştiinţei se ridică  astăzi conştiinţe de cultură care vor să dea socoteală de tot. Tu  de ce nu o faci cu logica? De ce să te complaci în situaţia de însoţitor?  De ce să fii Pilade, cînd poţi fi Oreste?

Am să vă spun acum cu ce cred eu că păcătuieşte logica de astăzi.  Formalismul trece indiferenţa lumii în indiferenţa conştiinţei. Şi  nu secătuieşte el totul, atunci cînd nu ştie să regăsească conştiinţa?  Ştiţi imaginile lui Escher în care scările nu duc nicăieri. „Dar,  priviţi-le, sînt scări, nu?“ — spun logicienii. Însă o scară  care nu duce nicăieri nu este scară.

Îmi place să înţeleg istoria lumii nu hegelian, ci prin tabloul categoriilor  kantiene: necesar, real, posibil. Pînă la greci a domnit necesarul:  lumea prehelenă a stat sub natură, sub zei şi, cu tiranul, sub oameni  chiar. Grecii au intrat în real, într-un real istoric pe care-l înţeleg  ca intrare în adecvaţie: a omului cu natura, a omului cu istoria,  a omului cu omul. Iar noi trăim astăzi în posibil, într-un  nou tip de inadecvaţie, trăită de astă dată dinăuntru, nu din afară,  ca în vîrsta istorică a necesarului. Există însă pe lîngă posibilul  real, pozitiv — posibilul lui „va fi fiind“ — o formă  proastă a posibilului, şi tocmai din acest posibil îşi trage substanţa  logica de astăzi. E posibilul de care vorbea Bachelard, posibilul  lui pourquoi pas, „de ce nu şi aşa?“. De ce nu şi sistemul  X? Logica nu mai poate avea cale de întoarcere, nu mai poate ieşi  din sfînta indiferenţă cîtă vreme gîndeşte posibilul sub forma lui  „de ce nu?“. Or, în cultură, lucrurile mari nu sînt decît  cele care ne privesc. Logica a ajuns să nu ne mai privească. Matematica  este singura care şi-a luat dreptul să vorbească despre nimic  şi a ajuns pînă la urmă să vorbească despre totul. Toţi aşteaptă astăzi  ca logica să se întoarcă asupra lucrurilor şi să dea socoteală de  ele. „Fizica, spune Weizsäcker, este o logică.“ Biologia,  cu codurile ei genetice, se vrea o logică,una a viului. Istoria  însăşi visează la logică. Şi în tot acest timp, cînd toţi o aşteaptă,  logicienii îşi văd de treabă jucîndu-se graţios în sfera lui „de  ce nu“.

— Este mult adevăr în ce spuneţi, dar şi mai mult loc pentru  nuanţări sau chiar, uneori, pentru respingeri. În primul rînd, logica  matematică a crescut din lumea de astăzi, este integrată în ansamblul  culturii acestui secol. Chiar cu posibilul ei, prost sau bun, logica  răspunde posibilismului sub care stă lumea de astăzi. În al doilea  rînd, este drept că logica ascunde în ea o latură alienantă, pe care  teama de rebarbativul formulelor nu face decît să o exalte. Însă pericolul  acestei alienări poate fi depăşit prin manifestarea unei iniţiale  bunăvoinţe faţă de logică. Trebuie să te raportezi la logică acordîndu-i  din capul locului un credit.

Să luăm, de pildă, însuşi formalismul şi formulele. Credeţi oare că  există un lucru care prin funcţionarea lui intensă să rămînă în indiferenţă  pură? Chiar şi formulele termină prin a-şi pierde artificialul, prin  a se „naturaliza“. Aşa cum o navă de oţel, scufundată în apă  şi pusă să funcţioneze, termină prin a prinde muşchi şi a se integra  mediului acvatic, la fel şi limbajele artificiale sînt prinse pînă  la urmă în ritmurile fireşti de respiraţie ale unei culturi. Ce era  la început matematica, fie şi sub forma socotitului? Era apanajul  unei caste, era o doctrină secretă. Limbajul matematic a intrat însă  treptat în firesc şi astăzi orice elev ştie să extragă un radical,  lucru care pînă la un moment dat cădea în sfera artificialului ezoteric.  Numeralul însuşi nu este oare o formă de naturalizare a matematicului?  Orice formulă, orice fiinţă artificială poate prinde corp — prin  familiarizare şi rodare — în universul culturii. Pentru copiii  de astăzi, automobilul are firescul pe care îl are o vacă, ba mai  mult, pentru majoritatea lor are chiar o doză sporită de firesc. Sau  putem noi spune că formulele rămîn în indiferenţă cînd termină prin  a se încarna în maşini?

— Tocmai asta e mai grav: că se incarnează numai în maşini;  maşina bate pasul pe loc, e tautologică, nu poartă infinitul în ea.  Motorul, spune Heidegger, este expresia mecanică a eternei reîntoarceri  la acelaşi. Maşina e incarnarea artificialului în artificial.

— În orice caz, judecaţi prea aspru posibilul în care se complace  logica de astăzi. În posibilul acela gol trebuie să vedem risipa care  precede orice incarnare. Chimistul, pentru a face un produs reuşit,  nu „se joacă“ încercînd sute de produse sintetice inutile?  Formulele sînt, ce-i drept, frumoasele fără corp, dar ele termină  prin a prinde unul. Şi numerele imaginare au fost privite ca simple  ficţiuni, şi totuşi s-a găsit pînă la urmă o modalitate de a le justifica  şi a le face intuitive. Ce vreau să spun? Că există legături misterioase  şi imprevizibile între această lume a umbrelor, care este logica,  şi lumea reală.

— Îţi acord că atîta vreme cît logica este în mişcare trebuie  lăsată în pace, pentru că nu ştiu ce va da în viitor. Pe de altă parte,  este în ea un model de exactitate pe care oricine îl poate  invidia dacă îşi propune să obţină nu adevăruri goale, ci adevăruri  cu exactitate cu tot. Şi tocmai aici e drama mea: că nu am obţinut  şi exactitatea. De asta nu mă poate lua Carnap în serios: pentru  că am adevăruri fără exactitate. La rîndul meu însă, îi cer logicii  tocmai faptul de a nu rămîne la exactitatea goală; îi cer să se deschidă  către propriul ei adevăr, să se reintegreze ca fapt de cultură.

Dar mai am o nedumerire la adresa voastră: cum puteţi accepta ca logica  de astăzi să funcţioneze pe baza a cel puţin trei absurdităţi. Prima  este legea non-contradicţiei. Cum puteţi refuza contradicţia,  cînd contradicţia există şi e fecundă, e chiar „logică“ şi  reală? A doua absurditate este implicaţia materială: „orice  adevăr implică orice adevăr“, cu exemplul faimos „dacă 2  X 2 = 4,  atunci New York-ul e un oraş mare“; sau „falsul implică orice,  inclusiv adevărul“. De pildă: „dacă 2 X 2 = 5,  atunci New York-ul e un oraş mare“. Şi a treia absurditate: problema  echivalenţei: „orice propoziţie adevărată este echivalentă  cu orice propoziţie adevărată“. De pildă: „Afară ninge.“  este echivalentă cu „Trenul de Sibiu ajunge în Bucureşti la ora  3.“

— Da; din punctul de vedere al valorii de adevăr, aceste  două propoziţii sînt echivalente. Cel mai uşor este să combaţi logica  la nivelul exemplelor. Cînd şi-au bătut joc de ea, scriitorii (Molière  sau Ionesco) aşa au procedat. Dar dacă nu o cobori la nivelul exemplelor,  logica nu mai apare într-o lumină ridicolă. Maşinile, de pildă, funcţionează  perfect cu implicaţia materială.

— Bine; am să-ţi propun o altă cale. Formele sînt abstracţii  şi, ca atare, sînt abstrase. Vin şi te întreb: sînt abstrase  din lucruri sau sînt abstrase de lucruri? Eu spun „din“,  voi spuneţi „de“: voi faceţi abstracţie de lucruri. Contraziceţi  de fapt însuşi cuvîntul „abstract“, care este o „desprindere  din“ şi nu o „despărţire de“.Voi rămîneţi în nefelologie,  cu formele voastre suspendate. Dar forma, forma este lucrul însuşi  în împlinirea lui, lucrul care îşi dă sufletul şi care abia  astfel ajunge la formă. Totul e să-ţi livrezi sufletul. Noi înşine  nu sîntem „în formă“ decît dacă trăim astfel încît fiecare  clipă să fie o moarte, o livrare de suflet. Aici e vorba de  formă, nu în formele voastre suspendate.

Pentru că fac abstracţie de lucruri, formele logicii de astăzi  trăiesc într-o deplină evaziune; ele nu ştiu să se mai întoarcă asupra  lucrurilor decît pentru a le in-forma. Forma care in-formează,  forma care nu mai este emanaţie a lucrului, „sufletul“ lui,  termină în statistic, în clasificare, nu mai are greutatea sensului.  Voi pierdeţi orientarea pe care o dă sensul şi cădeţi în interşanjabilul  statisticului.  Între „Socrate e muritor“ şi „Elpenor e muritor“,  voi nu faceţi nici o deosebire, deşi numai primul şi-a asumat şi a  trăit întreaga viaţă condiţia de muritor, deci s-a pregătit pentru  moarte dînd vieţii un sens plin, pe cînd celălalt nu trăieşte condiţia  de muritor decît în măsura în care e mîntuit de experienţa lui Socrate.  Deci, nu tot ce moare statistic moare în sensul omului. Grecii nu  aplicau cuvîntul de brotoi, de „muritori“, decît la  oameni, şi în sens plin numai unora dintre ei. Nu au spus niciodată  despre cal că este muritor. Aşa cum o înţeleg eu, forma are greutatea  sensului; pentru voi, ea nu o are decît pe aceea a simbolului care  nu mai deosebeşte, a simbolului care devine statistică şi clasificare.

Joi, 22 ianuarie 1981

„În timpul plimbării de ieri, Gabi mi-a pus iarăşi două  întrebări nepotrivite. Prima: care este eficacitatea filozofiei?  Filozoful pune lumea în ordine, spunea el, aşa cum face Hegel sau  (şi aici bănuiesc că era maliţios) cum am încercat eu în Ontologie,  dar lumea nu se sinchiseşte de ordinea lui. A doua, poate şi mai nepotrivită  şi legată într-un fel de prima, o numea «problema Atlantidelor»: dacă  lumea aceasta va trece, unde se duc strădaniile noastre? «Unde va  mai fi „departele“ pentru care vreţi să deveniţi conştiinţă  mai bună, cînd conştiinţa nu va mai fi?» Ce s-a întîmplat cu Platon-ul  şi cu Shakespeare-ul tuturor Atlantidelor? Dacă întregul pămînt poate  deveni o Atlantidă, nu capătă dintr-o dată sens tema lui vanitas?  Dacă Cerul lui Platon nu există, pentru a ne prelua într-o adevărată  eternitate, atunci, spunea el, omenirea nu are sens.

Deşi întrebările nu-mi plac, am să încerc totuşi să răspund. «Cum  intră filozofia în lume?», mă întreabă Gabi. Intră într-un mod miraculos,  spun eu, aşa cum într-un mod miraculos intră spiritul în general în  lume. Pentru a intra în lume, spiritul nu se distribuie dintr-o dată  în ea, deci nu se distribuie dintr-o dată în multiplu, ci mai întîi  în Unu, care la rîndul lui se distribuie şi devine multiplu: Dumnezeu  Unul se distribuie în Fiul Unic, şi abia acesta se distribuie în toţi.  Totul e să ai Fiu. Miracolul ultim al filozofiei este miracolul  ultim al spiritului însuşi, care ca Unu nu se difuzează în mulţi,  ci tot în unu, rămînînd ca abia în a doua instanţă să se multiplice  cu adevărat. Ca să înţelegeţi mai bine, gîndiţi-vă la seria lui Fibonacci,  care se creează prin adunarea fiecărui număr cu precedentul său. Însă  această regulă de formare nu e posibilă decît începînd cu cifra «2».  Pentru «1» trebuie acceptată excepţia. Pot spune de pildă: 2+1 (precedentul  lui 2) = 3; 3+2 = 5; 4+3 = 7; 5+4 = 9 etc.  În cazul lui «1» trebuie în schimb să faci excepţie: 1 trebuie adunat  cu 1 (şi nu cu zero), pentru ca seria să intre în mişcare şi să apară  multiplicarea. Este deci, şi aici, nevoie de un «1» prim şi de un  «1» secund: Tatăl şi Fiul. Dumnezeu nu ne-a făcut pe toţi fii.

Ei bine, în acest fel intră şi filozofia în lume. «Cum a intrat Hegel  în lume?», întreabă Gabi. «Nu rămîne filozofia închisă în universităţi?»  Nu, pentru că Hegel s-a distribuit în Marx, iar Marx în toată lumea.  Să vă dau un exemplu mai umil: Daniil Sihastrul. El nu a pus în ordine  răzeş cu răzeş, ci a pus în ordine un singur om. Georges Sorel, cu  a sa Réflexion sur la violence, a intrat în lume prin Lenin.  Kant însuşi a pătruns în lume prin preşedintele Wilson, care în 1918  a declarat că nu se poate ca Prusia Orientală să nu fie a germanilor  de vreme ce s-a născut Kant în ea. Şi iată cum Kant a ajuns să influenţeze  geografia politică a Europei şi, pornind de aici, mai tîrziu, istoria  ei. Deci filozoful fecundează pe unul singur, care fecundează apoi  restul lumii.

Cît priveşte a doua întrebare: care ne este eternitatea? Noi abuzăm  de cuvîntul acesta, spune Gabi, cînd îl aplicăm de pe poziţiile finitudinii  unei stări ameninţate de finitudine (valorile create în cîte o Atlantidă).  Însă tipul acesta de a pune problema este hibrid, pentru că leagă  temporalitatea de valorile absolute. Ea a dat naştere unui topos  (timpul care devorează totul), care continuă să dizolve gîndirea şi  experienţa spirituală. Şi indiferent de rafinările pe care le-a atins  felul de a pune problema timpului, la Augustin sau la Heidegger, noi  continuăm să rămînem la imaginea timpului liniar al lui Cronos  care face indigestie înghiţindu-şi copiii. Timpul are astfel,  la propriu, o obîrşie proastă, una pe care nu şi-o poate pierde, indiferent  de încercările care s-au făcut pentru a-l înnobila. Obsesia timpului  a rămas în filozofie o obsesie proastă. M-am întrebat de altfel de  ce au grecii un zeu pentru timp şi nu au unul pentru spaţiu. Lucrul  acesta este interesant; cînd descoperi cu adevărat spaţiul, aşa cum  am făcut-o noi în secolul acesta, timpul este înghiţit de spaţiu,  devine cea de-a patra dimensiune a lui, ca la Einstein. Este clar  că noi am anexat timpul spaţiului, propunînd timpuri diferite pentru  galaxii diferite. Spaţiul este o cucerire a modernităţii. Matematicile  de astăzi sînt ale spaţiului; cu problema topoilor, a laticilor  etc., ele nu fac decît să geometrizeze, să facă topologie la  propriu. Aşa încît cei care, ca Bergson sau Heidegger, rămîn astăzi  anexaţi problemei timpului îmi apar întîrziaţi. Trebuie să ieşim  din problema timpului şi să facem din spaţiu un zeu, unul bun,  nu destrămător ca zeul Cronos; pentru că spaţiul e bildend,  e formativ.“

Vineri, 23 ianuarie 1981

Turul Păltinişului, făcut după micul dejun, începe în frig şi  ceaţă deasă. Noica vorbeşte cu fularul la gură, către sfîrşitul plimbării  va gesticula inspirat, cu fularul în mînă şi paltonul fluturînd; a  fost cea mai splendidă peroraţie peripatetică a zilelor acestora.  S-a încălzit treptat, asemeni unui angrenaj care-şi atinge prin urniri  succesive punctul de forţă maximă, dar care o dată ajuns aici se  dezlănţuie în certitudinea propriului său ritm.

„Trăiesc un miracol pe care vreau să vi-l împărtăşesc. De altfel  este miracolul cu care am început, miracolul lui «cum e cu putinţă  ceva nou». Acum regret că în vremea cînd am scris cartea aceasta nu  am ştiut să o atac metafizic. Dacă l-aş fi cunoscut pe Wittgenstein  cu tautologia lui, pesemne că m-ar fi stîrnit să-mi spun gîndul în  pur, şi nu coborînd în istoria lui. Acum nu mai simt nevoia s-o fac,  în schimb mă bucur să văd că am trăit această idee, că viaţa  mea s-a desfăşurat sub semnul lui«cum e cu putinţă ceva nou». Totul  este să fii atent şi să distingi în monotonia aparentă a zilelor cum  apare noul. Poate că în această simplă atenţie se dezleagă şi misterul  ivirii noului în ceasurile tîrzii ale vieţii. Cum mai e cu putinţă,  pentru mine, ceva nou după Tratat? E cu putinţă tocmai pe  baza noului pe care-l aduce cu sine fiece zi. Fiţi deci atenţi la  noul fiecărei zile şi veţi vedea cum se naşte miracolul.

Am terminat de citit cartea lui Bochenski Introducere în logica  autorităţii; m-a cucerit, cu toate că trădează spiritul unui anglo-saxon  lipsit de «fior metafizic», cum de altfel cu onestitate declară din  capul locului. Nu m-am putut însă împiedica să nu mă gîndesc la ce  ar fi făcut Heidegger din problema autorităţii. Ar fi mers fără îndoială  îndărăt, aşa cum obişnuieşte să facă. Şi bine ar fi făcut,  pentru că tendinţa firească a culturii de astăzi este să progreseze  prin regresie, aşa cum iniţial promitea şi logica matematică, care  şi-a propus să meargă «îndărătul matematicii», dar care, în practica  de astăzi, a sfîrşit prin a merge orbeşte înainte, în spaţiul fără  repere al lui «de ce nu şi aşa?». Heidegger ar fi mers deci îndărăt  şi ar fi spus că auctoritas vine de la augeo, de la  «a spori». Orice autoritate adevărată aduce cu sine un spor care-l  obligă pe celălalt să se supună. Nu te supui cu adevărat decît atunci  cînd te simţi sporit. Aşadar, Heidegger ar fi început prin a căuta  rădăcinile autorităţii, şi nu funcţiile ei, cum face Bochenski,  iar atunci cînd o trimiţi îndărăt, la rădăcini, autoritatea ajunge  la investire: cine te investeşte şi cum te investeşte. Mă  bucur însă să văd că şi Andrei şi Gabi au vibrat în faţa unei lucrări  de filozofie analitică.“

„Andrei şi Gabi, intervine Sorel, care pesemne că nu au citit  multe lucruri în genul ăsta, erau în faţa lui Bochenski ca doi băieţi  care au căzut în mrejele primei Verführerin. Nu e de mirare  că sînt atît de entuziaşti.“

„Chestia cu Verführerin îmi aduce aminte de ce a putut  să-mi spună o doamnă tare drăguţă, după ce a apărut cartea mea cu  Hegel, Povestiri despre om. Eu îi tot explicam că nu sînt faţă  de Hegel decît un fel de apostol Pavel, care merge cu toiagul în mînă  şi propovăduieşte ideea altuia. «Ba eşti o cocotă de lux, mi-a şoptit  ea la ureche, care ademeneşte trecătorii în bordelul lui Hegel.» Ce  ziceţi de treaba asta? Dar spunîndu-vă povestea cu Hegel şi cocota  de lux, mi-am adus aminte că am o surpriză pentru Sorel. I-am scris  acum trei zile lui Geo Bogza, şi în post-scriptum am adăugat: «L-am  pus pe prietenul tău Sorel, cu care ai traversat Techirghiolul, să-mi  taie lemne.» Azi de dimineaţă primesc o telegramă: «Nu-l lăsaţi pe  Sorel să plece pînă nu taie toată pădurea.» Mă gîndesc dacă Sorel  e de acord să îi răspundem: « Se poate opri la Făgăraş?»

Însă pentru că vorbim de condiţia fizică, pentru că Gabi a primit  un avertisment de la destin, iar Andrei trăieşte mereu unul  pe care nu vrea să-l ia în seamă, vreau să le spun că nu cred  să mă respecte prea mult, dacă n-au vrut să înveţe de la mine singurul  lucru bun pe care-l au de învăţat: să-şi asigure finişul. Cînd vrei  să faci performanţă culturală, trebuie să ajungi la 70 de ani, şi  ca să ajungi la 70 de ani trebuie să înveţi să te plimbi zilnic. Plimbarea  este însăşi askesis, exersarea prin excelenţă, iar toate sporturile  nu sînt decît o suită de varietăţi pe tema deambulaţiei. Aveţi în  faţă o cursă de aşteptare, nu una de sprint. Trebuie deci să vă faceţi  din trup un aliat, iar dacă animalitatea omului este mobilitatea lui,  atunci sînteţi obligaţi să vă respectaţi fiinţa mişcătoare.“

Sîmbătă, 24 ianuarie 1981

„Aţi văzut că seara de ieri nu ne-a ieşit pentru că ne-am  dispensat de constrîngerea programului. De aceea, astăzi vă propun  un punctaj al serii. Am să reiau problema autorităţii pentru a mă  răfui cu Bochenski (mi-am făcut cu ocazia asta cîteva pagini pentru  Jurnalul de idei), am să-i răspund apoi lui Gabi ce cred despre  «cultura română şi scena lumii» şi, în sfîrşit, mi-am găsit deviza  şi vreau să v-o comunic.

Vă spuneam ieri că Heidegger ar fi atacat problema autorităţii pornind  de la verbul augeo, «a spori». «Tot ce mă sporeşte este adevărat»,  spune Goethe. Autoritate are cel care mă sporeşte. Autoritate are  de pildă ştiutorul asupra celuilalt, pentru că îl sporeşte. Aceasta  este o autoritate de tip exterior. Dar mai există şi o autoritate  interioară, de care Bochenski nu pomeneşte: de pildă autoritatea  sufletului asupra trupului, spune Platon. De vreme ce păzeşte trupul  de excese şi de pofte care îl destramă, sufletul ajunge să sporească  trupul. Dar atunci nu pot fi de acord că nu există, cum afirmă Bochenski,  o «autoritate reflexivă». Nu e reflexivă autoritatea la stoici? Dar  la Kant?

Obţin astfel esenţa şi cuprinderea autorităţii numai cu augeo,  fără să am nevoie de tot aparatul lui Bochenski pentru a spune ceva  adevărat. Pe linia lui augeo pot scoate tot ce scoate şi el,  dar în plus unificînd totul. Pentru că aici stă neajunsul tratării  lui Bochenski: se opreşte la autorităţi şi pierde autoritatea. Găseşte  deci arheii, aş spune eu, dar nu se poate ridica la eidos-ul  autorităţii, la principiul autorităţii, care este, indiferent  cît de plat ar suna, raţiunea. Desigur, o să-mi spuneţi că  de vreme ce vreau conceptul de autoritate, unul care se distribuie  fără să se împartă, reduc autoritatea la acea formă de unitate care  poate fi apoi lesne invocată de cîte un deţinător absolut. E limpede  că în numele eidos-ului oamenii pot face impostură, dar asta  nu mă împiedică să caut şi să văd eidos-ul. Bochenski rămîne  însă prins la nivelul intelectului care separă şi care apoi nu mai  este capabil să unifice părţile; el rămîne la autoritatea epistemică  şi la cea deontică, şi nu vede că sursa comună amîndurora, sursa  care le investeşte ca autoritate este raţiunea. Îi reproşez  deci lui Bochenski că vorbeşte nu de autoritate, ci de autorităţi,  aşa cum europenii vorbesc de libertăţi şi nu de libertate, iar  cărţii în ansamblul ei îi reproşez că ne lasă acolo unde deja ne  aflam. Căci dacă la capătul întregului discurs tot ce aflăm  este că nu trebuie să acceptăm nici o autoritate fără spirit  critic, atunci cartea ne lasă unde eram. Cine nu mută o problemă,  cine nu are forţa dislocantă pentru materia pe care o analizează şi  pentru cel  pentru care o analizează, acela nu are «raţiune», ba nici  îndreptăţirea de a vorbi şi de a scrie. Acestea cu privire la Bochenski.

Cît priveşte întrebarea de ieri a lui Gabi, «de ce nu putem ieşi pe  scena culturii europene cu isprava noastră»: Gabi ar vrea, spun eu,  «un cîntec încăpător cît lumea»; iar eu nu vreau decît un cîntec încăpător.  Iar un asemenea cîntec este o cucerire de fiecare zi. Ca şi libertatea  despre care vorbea Goethe, bucuria trebuie cucerită zilnic. Şi iată  şi ce deviză mi-am ales: Nulla dies sine laetitia. Laetitia  înseamnă: disciplină, muncă, trudă, suferinţă, îndoială, invenţie,  bucurie. Dar bucurie adevărată nu e decît în cultură; restul  e desfătare. Însă bucuria, dacă e bucurie adevărată, ajunge să răzbată.  «Poemul, focul şi dragostea» nu pot fi ascunse. Nici bucuria culturii  nu poate. Ce ai fi vrut? Ca seara noastră să se fi petrecut la televiziunea  franceză? Upanişadele, cu discreţia acelui «vino şi stai  lîngă mine», nu s-au petrecut la televiziunea franceză — şi uite  că au răzbit.“

Duminică, 25 ianuarie 1981

Mîine după-amiază plecăm cu toţii spre Bucureşti, după ce, către  prînz, vom trece să-l salutăm pe R.C. în Sibiu. Astă-seară am băut  ceaiul în cameră şi am făcut bilanţul săptămînii. Tocmai citisem  în „Revue de Métaphysique“ articolul unui maghiar despre filozofie  şi problema durerii, Sorel îmi semnalase apoi o vorbă a lui Simmel  — „cum se face că în istoria filozofiei e atît de puţin loc  pentru suferinţa umană?“ — aşa că, văzîndu-l pe Noica, îi  citez întrebarea lui Simmel.

„Suferinţa nu interesează filozofia, îmi răspunde Noica, pentru  simplul motiv că, asemenea bunătăţii, ea există în ordinea sufletului,  nu a spiritului. Filozofia poate cel mult să înregistreze suferinţa  şi să-l cheme apoi pe omul religios sau pe cel politic să o rezolve.  Nu trebuie să înţelegeţi o asemenea atitudine ca o formă de nepăsare,  cruzime etc. «Aroganţa» filozofiei nu este de ordin elitar, ci metaforic.  Filozofia nu se ocupă de tot ce există, ci numai de ceea ce este  cu adevărat, de ceea ce poartă în sine saturaţie ontologică. Ce nu  este materia signata, pentru filozofie pur şi simplu nu  e. Filozofia îşi ia dreptul să ofenseze lumea şi să spună «nu  mă interesezi». Cînd ajunge să coboare la materie şi individual, filozofia  se opreşte la ele numai în măsura în care sînt signata. Ea  selecţionează. Dacă vin cu binefăcătorism, termin prin a nu mai salva  individualul. Merg chiar mai departe şi spun: indiferenţa mîntuirii  generale e de fapt un imens dispreţ; ea ofensează umanitatea lăsînd-o  în colcăitul ei nediferenţiat. Religia care se ocupă de oricine  şi Pierre Emmanuel care e îngrijorat de soarta băcanului nu vor  arăta niciodată cine este şi cine nu este om. Filozofia, arătînd cine  este om, dă o şansă celor ce nu sînt de a deveni.

Iar pentru a reveni la suferinţă: cînd suprimi suferinţa, aşa cum  face medicul de pildă, readuci la gradul zero, pui pe linia de plutire,  nu faci însă să plutească. Spiritul în schimb suflă în pînzele omului.  Îmi plăcea să rîd de Burghele, spunîndu-i că meseria lor e de tipul  «pun coadă la topor»; se rupe coada toporului şi o pun la loc. Ai  făcut o piatră la rinichi? Te operez şi te repun pe linia de plutire.

Un asemenea tip de suferinţă nu intră în zonele spiritului. Cînd însă  ajunge să intre, ca la indieni, unde totul e înţeles ca suferinţă,  sau ca în cazul lui Isus, nu mai am de-a face cu biata suferinţă care  ne scoate de pe linia de plutire.

Am să vă dau un exemplu de ce înseamnă a trece din spirit în suflet  cu cele două variante ale Tinereţii fără bătrîneţe: cea românească  şi cea siciliană. Ştiţi cum se termină basmul românesc: învoit de  zînele de pe tărîmul Fiinţei să se întoarcă pe pămînt, Făt-Frumos  îşi regăseşte casa părintească, deschide thronos-ul părintesc  şi, într-o chichiţă, se află moartea, moartea lui, care îi  spune «bine că te-ai întors, că de mai stăteai mult mă sfîrşeam eu».

Varianta siciliană, singura s-ar părea, despre care vorbeşte Şăineanu,  se termină astfel: întors pe pămînt, Făt-Frumos are voie să întîrzie  aici o zi (sau o oră?). După ce îşi vede casa părintească, se pregăteşte  să plece pe tărîmul tinereţii veşnice. Dar pe drum vede un car împotmolit,  se apucă să dea ajutor, pierde termenul întoarcerii şi rămîne pe pămînt.  Legenda siciliană a trecut lucrurile din spirit în suflet; a intrat  în joc bunătatea proastă. Binefăcătorul sfîrşeşte cu scoaterea carului  din noroi şi cu ratarea Fiinţei.

Era însă vorba de bilanţul săptămînii: Sorel a făcut deci prefaţa  la Logica autorităţii a lui Bochenski şi a tradus din Parmenide.  Gabi a scris Lămuririle preliminare la Phaidros, iar  eu am terminat Interpretarea la Phaidon.

Am pornit, cu Phaidon, de la această idee: în timp ce  presocraticii au toţi un perì physeos, Platon obţine,  primul, un perì psychés: o ridicare a lui anima la animus,  spun eu, a spiritului individual la Spirit. Aceasta este tema  dialogului. Iar ea se realizează în două trepte; prima: care este  accesul la spirit? (problema paideică), răspunsul fiind: prin «moartea»  în viaţă, ca autoritate a sufletului asupra trupului etc.; a doua:  ce e spiritul în el însuşi? — răspunsul fiind: Ideile înseşi.  Nemurirea este deci trecerea spiritului individual în Spirit.

Rămîne însă o a treia problemă, pe care Platon o pune, dar  la care nu poate răspunde direct, drept care va trece totul în mit:  în Spirit, mai e vorba de tine ca individ? Socrate mai este Socrate  în lumea lui Hades? În faţa acestei întrebări, Platon depune armele  şi trece pe registrul unei geografii fictive a raiului.

La această întrebare, creştinismul va răspunde: «Pămîntul  acesta va trece, dar vorbele mele nu vor trece.» Aici revenim  la problema pusă zilele trecute de Gabi: există o persistenţă a spiritului  ca spirit? Dacă înţelegem «vorbele mele» ca logos, atunci logosul  este oricînd prezent sub forma legilor naturii, de pildă. Dar logosul  ca identitate individuală? La această întrebare Platon nu a răspuns,  în timp ce creştinismul promite că vom fi chemaţi fiecare după numele  nostru, şi afirmaţia sună aproape electoral.

Poate fi însă vorba cu aceste culturi ale timpului, în care  trăim noi, de eternitate (sau mai degrabă de aeviternitate)?

Ştiţi că ceea ce am urmărit prin Tratat şi, acum, prin  Logică este să dau un statut ontologic individualului,  în condiţiile în care filozofia ancorată într-un general (în «cer»)  rupt de individual termină prin a-l condamna. Totul, în cultură, a  avut tendinţa neglijării individualului şi a evaziunii din real. Şi  ştiinţele, şi teoria generalului plutesc în cer, în timp ce filozofia  readuce totul la real, la lucrurile înseşi. Filozofia spune: «M-a  trimis cerul să vă vestesc că nu este. Împliniţi-vă! Coborîţi pe pămînt!»  Desigur că pămîntul pe care se mişcă filozofia nu trebuie confundat  cu realul pe care-l instituie televiziunea, categoriile vieţii sau  maşina. Ceea ce declar mereu este că nu interesează decît individualul  şi realul care pot căpăta pecetea lui a fi, plinătatea fiinţei.

Însă ce se întîmplă atunci cu problema timpului? Condiţia individualului  prins în modelul ontologic reprezintă deja o ex-temporalizare. Am  ieşit din condiţia lui Cronos, de vreme ce am un model ontologic care  îl înfrînge pe cel al timpului devorator. Şi, într-adevăr, toate formele  de afirmare umană sînt revolta lui Zeus împotriva lui Cronos. În fiecare  dintre noi se află un Zeus care vrea să-l înlănţuie pe Cronos. «În  fiecare om un Zeus îşi face încercarea.» Frumuseţea mitului în general  este că el e mai actual acum decît in illo tempore;  Zeus e mai Zeus acum decît «atunci», pentru că timpul nostru a găsit,  cu spaţialitatea, ac pentru cojocul lui Cronos. În secolul  XXII vom face din Cronos un aliat, părăsindu-l galactic, cu Sicilie  cu tot. Civilizaţia europeană e antiegipteană prin excelenţă. Piramida  înfruntă timpul grosolan, greoi, ea este, spune Hegel, forma cea  mai stabilă a materiei. În schimb, noi înfruntăm timpul cu forma cea  mai graţioasă a spaţialităţii, pe care ne-o pune la îndemînă topologia  matematicilor.

Ceea ce reabilitează deci individualul este tocmai faptul că  individualul e Christo-phor («purtător de Christ»), theo-phor  («purtător de zeu»), ba chiar Dii-phor («purtător de Zeus»),  că reeditează aşadar lupta dintre Zeus şi Cronos.

Sigur că acest fel de a gîndi lucrurile nu rezolvă problema eternităţii  ca eternitate şi că el lasă să subziste «problema Atlantidelor». Dar  în probleme insolubile, de tipul acesteia, trebuie să vii de asemenea  cu graţie. Nu trebuie să te porţi precum copilul din poveste care  strigă «regele e gol!». Toată lumea ştie că regele e gol, dar regula  jocului trebuie respectată. De ce trebuie să strigi în gura mare că  există «neajunsul de a te fi născut»? Şi este chiar un neajuns cînd  depinde numai de tine să porţi în tine un zeu?“

7 mai — 11 mai 1981

Joi, 7 mai 1981

Am sosit, împreună cu Sorel, aseară la 10, în Păltiniş. A plouat  tot drumul. După Răşinari, cînd începuserăm urcuşul, am găsit şoseaua  blocată de stînci şi de bolovani desprinşi de atîta ploaie. Erau  urîţi, în întunericul nopţii, ca o colecţie de semne ale imprevizibilului,  şi ne-am strecurat printre ei cu inima strînsă.

Astăzi de dimineaţă, Noica a urcat în camera noastră. Tocmai citise  „Secolul 20“, în care apăruse Scrisoarea despre „umanism“  a lui Heidegger, şi discuţia se opreşte asupra prefeţei lui Noica.  Îi relatez recenta discuţie cu un prieten care judeca preocuparea  pentru editarea lui Platon sau Heidegger ca o formă de evaziune, de  „neangajare“. Dacă e vorba de traduceri, îmi spunea el, urgenţă  are Adorno, nu Heidegger, care poate genera mici mode sau triste pastişe,  şi nicidecum un instrument teoretic pentru înţelegerea unei situaţii  reale. Ceea ce se impune este descrierea Situaţiei în cuvinte care  nu au devenit simpli termeni într-o reţea lingvistică vidată de sensuri.  E nevoie de un limbaj ale cărui resurse critice nu au fost epuizate.  Or, Adorno, îmi spunea amicul, este cel care dă nume lucrurilor, cel  care dă un model pentru felul în care o situaţie trebuie descrisă  şi ridicată la conştiinţă.

„Sînt uimit ori de cîte ori aud asemenea lucruri, începe Noica.  Istoria adevărată nu se naşte întotdeauna ca istorie a evenimentelor.  Nu are sens să descrii o situaţie care nu mai poartă conceptul în  ea. Cînd priveşti retrospectiv istoria la scara cîte unei vieţi sau  a faptei istorice imediate, îţi vine adesea să surîzi. Iar dacă te  gîndeşti la «angajările» marilor personalităţi ale culturii, îţi  dai seama cît ridicol pot purta în ele vieţile individuale judecate  în micul lor context. Imaginaţi-vă cum arăta Leibniz obsedat o viaţă  întreagă de ideea unei cruciade! În timp ce statele mari ale Europei  ştiau, cu mult înaintea păcii de la Adrianopol, că Imperiul Otoman  e sfîrşit — «marele bolnav» i se spunea în Europa —, Leibniz  visa cruciade! Gîndiţi-vă şi la Goethe, cu bîlbîielile lui lamentabile,  care după ce îl admirase ani de zile pe Napoleon, făcînd în  fond figură de trădător, scrie în 1813 Epimenides Erwachen,  declarînd deci că s-a trezit, pasămite, într-un tîrziu, dintr-un «somn  epimenidic»! Dar ce ne facem dacă îl judecăm pe Platon într-un context  istoric, pe Platon pe care îl vedem într-o Atenă învinsă de Sparta  lăudînd Sparta? «Un turcit», am spune noi astăzi. Dar Aristotel,  cu simpatiile lui macedonene? Dar Eminescu, cu obsesiile lui paseist-voievodale,  într-o epocă în care România avea nevoie de sincronizare?

Am ajuns să înţeleg tîrziu vorba lui Julien Benda din La trahison  des clercs — vorba aceea care, pe cînd eram tineri, ne indignase  pe toţi:  «C'est une trahison de pactiser avec le siècle.»  Or, sărmanul Julien Benda avea dreptate: pentru că nu tot ce se întîmplă  în secol este istorie. De fapt, asta am şi vrut să arăt în ultima  vreme; am vrut să restitui lucrurile pe trei planuri: ceea ce joacă  în istorie, în ontologie şi în logică sînt situaţiile  privilegiate. Deci: nu tot ce se întîmplă este istorie; nu tot  ce există este investit cu fiinţă; şi nu tot ce se formulează priveşte  logica.

Îl întreb pe amicul tău: cum vine să-mi vorbească de Adorno şi de  angajare — angajare care poate cădea în ridicolul nesemnificativului  şi contingentului (să te baţi cu un Imperiu Otoman sfîrşit!) —,  deci cum vine să-mi vorbească de un Adorno care te vîră în  contingent, opunîndu-i-l lui Heidegger, care de unul singur  a mutat istoria din loc, salvînd cuvîntul de condiţia lui degradată?  Ce înseamnă limbajul lui Adorno pe lîngă recuperarea limbii  la Heidegger, o recuperare care priveşte nu un fragment sau un altul  al fiinţei noastre, ci fiinţa noastră în întregul ei? Într-o lume  în care primează cunoştinţele, Heidegger aduce gîndirea şi  înţelesul, aduce răspunderea înţelesului, singura care  mai este astăzi capabilă să reabiliteze metafizica. Într-o lume care  e doar a comunicării, Heidegger continuă să vadă în cuvînt «cuminecarea»  şi comuniunea.

Gîndiţi-vă ce înseamnă un asemenea lucru într-o lume bîntuită nu numai  de degradarea curentă a cuvîntului, ci şi de asceza pe care o aduce  cu sine filozofia analitică anglo-saxonă. Am terminat de curînd cartea  lui Hintikka, pe care mi-a împrumutat-o Sorel: Knowledge and Belief.  Să vedeţi ce carte ştie Hintikka; să vedeţi cît de bine îl stăpîneşte  pe Aristotel! Dar să vedeţi totodată ce înseamnă să treci prin cultura  mare şi să o părăseşti pentru asceza analiticului şi logicului. Oamenii  ăştia îşi refuză sinteza! Asceza logicii, la fel ca cea religioasă,devine  religiozitate fără religie: intrare în puritatea unui gînd fără obiect.  Dar să vedeţi unde ajunge cartea lui Hintikka, unde ajunge Hintikka  cu problema lui „ştiu că ştiu“. Ajunge la bietul Schopenhauer,  pentru care problema lui «ştiu că ştiu» se reduce pînă la urmă tot  la faptul simplu de a şti: lui Schopenhauer îi scapă în felul acesta  tocmai miracolul filozofiei, care este reflexivitatea. Dar dacă aici  ajungi după ce întreprinzi pe două sute de pagini «analiza logică  a două noţiuni» — cum îşi subintitulează Hintikka lucrarea —,  dacă ajungi tot la prostia lui Schopenhauer de acum un secol (ce-i  drept, demonstrată cu mijloace formale), dă-mi voie atunci să-ţi spun  că nu faci decît să mă blochezi, că nu mă muţi din loc, că mă laşi  acolo unde eram. Şi atunci afirm, chit că Sorel o să se supere pe  mine, că Hintikka nu mai e nici măcar un alexandrin: e un mandarin.  Şi e pecinginea mandarinismului — maniera în locul substanţei  — cea care se întinde astăzi peste cultură cu spiritul acesta  anglo-saxon, cu formalismul logic care în America a devenit aproape  o materie teologală şi a cărui singură graţie este de a fi generat  paradoxul gratuităţii în mijlocul spiritului pragmatic. Pe lîngă toţi  Hintikka de astăzi, Wittgenstein îmi pare a fi un zeu: el a atacat  toate problemele mari şi a făcut-o cu un simţ al răspunderii  pe care cei de azi nu îl mai au. Wittgenstein este o culme de presocratism  într-o lume care alexandrinizează şi mandarinizează. E o lume teribilă  lumea de astăzi; şi poate că numai cei care au ştiut să păstreze monoteismul  în condiţia diasporei o mai pot salva. Numai ei mai pot contracara  cultura pustiitoare a anglo-saxonilor, reconvertind cultura la bunul  monoteism al spiritului.“

Vineri, 8 mai 1981

 I-am adus lui Noica dactilograma articolului pe care Andrei  l-a scris pentru nr.10 - 11 - 12 al „Secolului 20“: Rigorile  ideii naţionale şi legitimitatea universalului. Citindu-l, Hăulică  a fost entuziasmat. Este în el patosul agonal al conştiinţei care  şi-a păstrat reflexele în faţa realului şi care, în locul unei melancolice  retrageri înspre eternitatea uneori fadă a marilor gesturi culturale,  a ales sublimul hărţuielii în clipă.

„Dragii mei, am citit articolul lui Andrei şi vreau să spun cît  de mult m-a neliniştit. Andrei este un îndîrjit, dar unul care nu  cunoaşte riscurile îndîrjirii. O să judecaţi singuri, şi Andrei,  pentru că vă rog să-i spuneţi, o să judece şi el la rîndul lui dacă  merită să-ţi asumi aceste riscuri. Nu contest că articolul lui este  frumos în atitudinea lui şi în conştiinţa pe care o pune în joc. Nu  contest că am simţit cu toţii în tinereţe nevoia de a fi frumoşi în  felul acesta. Însă cînd faci astfel de gesturi frumoase, problema  este să nu cazi pe unul care să te blocheze. Cînd ai natură de luptător,  şi Andrei are una, rişti la un moment dat să rămîi omul unui unic  gest. «Ştiţi, eu sînt cel care…» Eu, de pildă, puteam ajunge să  spun: «Ştiţi? Eu sînt cel care am votat contra constituţiei lui  Carol!» Pentru că în 1938 (eram la Sinaia), am votat într-adevăr  împotriva constituţiei lui Carol. Am fost întrebat de ce am făcut-o  şi am ajuns să răspund în scris. De ce? Ca să-mi cîştig dreptul de  a vota şi contra constituţiei legionare, am răspuns. Voiam în felul  acesta să-mi afirm independenţa, pe care însă am pierdut-o pe urmă  prosteşte. Nu spun că Andrei riscă prin acest articol să producă  gestul care să îl blocheze. Dar natura lui de îndîrjit ascunde în  ea oricînd un asemenea pericol: pericolul de a-ţi rata traiectoria  de dragul unui gest sublim.

Dar vă propun acum să judecăm care este natura unor asemenea  gesturi. În primul rînd, este ascuns în ele un dram de impuritate:  impuritatea spectacolului. Aceasta este drama eticului în general:  nu faci un gest numai pentru tine, îl faci şi pentru ceilalţi şi dintr-o  dată el devine impur. De cele mai multe ori, eticul nu este o împlinire  dinăuntru în afară, ci o monumentalizare a eului venită din afară.  Iar cînd cultura apucă drumul eticului prin asemenea «luări de atitudine»,  ea intră în minoratul «culturii de estradă».

Însă lucrurile nu se opresc aici cînd e vorba de asemenea gesturi.  Tot ce facem nu-i priveşte pe alţii doar ca spectacol; ceea ce facem  îi poate şi distruge. Gesturile noastre nu sînt numai ale noastre;  îi privesc şi pe ceilalţi, măcar în măsura în care ne-au asistat şi  aprobat, ca să nu mai spun că ne-au imitat. Iată de ce nu te poţi  juca cu o etică proprie; în fapt, ea poartă şi asupra altora. Rezumînd,  aş spune: gesturi de felul acesta se fac cu sentimentul unei răspunderi,  care pe de o parte poate fi falsă şi care, în plus, poate face ravagii  în jur. Cu eticul gol, sfîrşeşti prin a fi mai vinovat decît  fără etic. Iar dacă pornesc de la un primat al culturii, pot să întreb:  ce preferi? Un destin cultural împlinit? Sau unul care se frînge în  sublimul unei demonstraţii de o clipă?

Spun toate acestea dintr-o dragoste îngrijorată pentru Andrei: e un  fel de pro salute Andrei. Vreau să-l ajutăm cu apelul nostru  frăţesc şi părintesc. Să-i spunem: «Fie-ţi milă de tine şi de noi:  tu nu eşti tu, tu eşti comunitate. Îndură-te faţă de tine şi de ceilalţi.»

Ceea ce ne propune Andrei printr-un asemenea gest este o formă de  trezie proastă contra unui somnambulism fecund. Iar pentru salvarea  lui, am să îi spun trei lucruri. Primul e chiar acesta: cum accepţi  să te trezeşti din somnambulismul tău? Cum ne împingi să ne trezim  din somnambulismul nostru? Somnambulismul nostru nu e dătător de măsură  pentru unul sau altul dintre noi, ci pentru obşte. Eu nu mai sînt  eu, tu nu mai eşti tu. Iau ca o umilinţă că sînt cine sînt, dar şi  ca o răspundere. Andrei mă vede mergînd pe sîrmă şi îmi spune: «Vezi  că e o ceartă la vecini. Dă-te jos şi desparte-i!» «Lasă-l puţin pe  Heidegger, îi spune el lui Gabi, lasă-ţi o clipă peratologia, du-te  şi bate-te cu X în „Flacăra“!» Dar la capătul acestor treburi,  care nu te privesc doar pe tine, care nu sînt doar ale tale, nu poţi  ajunge dacă te trezeşti mereu.

Al doilea lucru: nu te baţi cu oricine. Trebuie să îţi alegi duşmanul.  Cu cine te baţi? Cu un profesor ieşit la pensie, care nu a făcut nimic  toată viaţa? Cu nişte amatori? Dacă te baţi, bate-te cu zeii, nu cu  valeţii. Nu poţi fi sclavul propriului tău bouillonnement,  pentru că rişti să te aşezi nediferenţiat pe tot soiul de cîmpuri  de luptă.

Şi al treilea lucru: sîntem într-o lume în care trebuie să faci în  aşa fel încît, păstrîndu-ţi demnitatea, să nu trebuiască totuşi să  ajungi la propria invalidare. Nu-ţi invalida harul care te poartă  dincolo de tine, într-o răspundere mai vastă, pentru chestiuni care  pînă la urmă se pot dovedi secundare. A existat în generaţia noastră  un om care ne domina pe toţi: prin lecturile lui, prin fantezie,  prin graţia intelectului, prin conştiinţa morală. Se numea Mircea  Vulcănescu. A murit în închisoare în 1950. Fusese condamnat la cinci  ani şi, dacă nu ar fi înţeles să facă ce a făcut, ar fi supravieţuit  condamnării şi ar fi intrat în răspunderea mai vastă pe care o avea  faţă de toţi ceilalţi. Judecaţi singuri dacă am sau nu dreptate în  ceea ce susţin.

Am aflat acum un an de ce a murit. Pe atunci nu era permis să vorbeşti  în celulă. În fapt însă, cei închişi împreună instituiau mici «universităţi  culturale»: învăţau limbi, făceau istorie, filozofie, îşi povesteau  romane… Într-o zi, gardianul îi aude vorbind şi intră în celulă:  «Cine a vorbit?» Toţi vorbiseră. Dacă ar fi tăcut toţi, dacă nu şi-ar  fi asumat nimeni vina, ar fi primit o pedeapsă colectivă: de pildă,  să stea cîteva ore în picioare. Însă Vulcănescu, văzînd că nimeni  nu zice nimic, a preluat el totul şi s-a denunţat singur. Ce a urmat  de aici? A fost scos din celulă şi dus la «izolator». Era iarnă, în  izolator se turnase apă pe jos şi se făcuse gheaţă. În prima zi de  izolator nu primeai nimic de mîncare şi erai ţinut dezbrăcat. A fost  deci dezbrăcat şi dus la izolator. Înăuntru mai erau patru-cinci deţinuţi.  Dădeau cu toţii din mîini şi săreau, cu gîndul de a rezista pînă seara.  La un moment dat un tînăr de vreo 20 de ani a leşinat. Vulcănescu  avea 50 de ani şi s-a gîndit că e mai important să trăiască tînărul.  S-a întins atunci pe podea, cu coatele sub burtă, şi le-a cerut celorlalţi  să-l pună pe tînăr peste el. Gestul este sublim. Tînărul a scăpat,  Vulcănescu a făcut pneumonie şi a murit. Vă întreb: avea dreptul să  facă ce a făcut? Nu era mai adînc etic să se gîndească la ce le datora  celorlalţi, la tot ce avea bun de făcut pentru întreaga obşte după  ce ar fi ieşit? Să se gîndească deci la toţi cîţi s-ar fi putut  împărtăşi din spiritul lui extraordinar? Ceea ce predic nu este nici  laşitate, nici urîţenie morală în genere, ci eticul pus în slujba  a ceva, nu a eticului în sine. Pentru că primul lui gest, cînd a preluat  vina tuturora declarînd că el a vorbit, reprezenta eticul gol, pe  care practicîndu-l s-a făcut vinovat, uitînd de o răspundere mai largă:  Vulcănescu purta cu sine un spirit mai vast, faţă de care avea obligaţii  mai adînci. Se pot păstra simultan demnitatea şi conştiinţa  acelei răspunderi mai largi.

Viaţa publică este plină de capcanele pe care ţi le întinde eticul  pur; este în ea pericolul de a cădea în beţia «gestului frumos»,  a gesticulaţiei etice, aşa cum în orice femeie frumoasă există o seducţie  care îţi stîrneşte o falsă nevoie de dragoste. În altă lume, Andrei  ar fi sfîrşit poate în seducţia vieţii publice, s-ar fi lăsat confiscat  de gloria parlamentarului, de pildă. Pentru că şi articolul lui, dacă  e să îl judec — şi sînt tentat ca mîine să-l reluăm paragraf cu  paragraf spre a-i vedea consistenţa —, deci şi articolul lui nu  este decît un frumos discurs parlamentar. Or, dacă tot faci gestul,  fă-l şi pentru substanţă, nu numai pentru că e frumos. E un gest mai  mult de demnitate cărturărească, nu şi un act cărturăresc.  Însă de la Andrei pot pretinde şi conţinut de gîndire, nu numai atitudine.  Cu ce rămîn în pozitiv din articolul lui? Cu un «cunoaşte-te pe tine  însuţi» aplicat indecisului «suflet naţional»? Nu rămîn decît cu polemica.  Dacă cîştigă, Andrei cîştigă, cum se întîmplă uneori la tenis, pe  greşeala adversarului, şi nu pe lovitura proprie. În articolul acesta  se vorbeşte splendid «contra» şi «despre», dar nici o clipă nu se  vorbeşte «în». Şi ar fi putut s-o facă dacă ar fi pornit de la citatul  din Maiorescu, şi nu dacă ar fi încheiat cu el fără să-l valorifice.  Pentru că dacă în lupta dintre adevăr şi o naţiune rezistentă piere  în cele din urmă naţiunea şi niciodată adevărul, atunci nu era de  spus decît atît: «Au murit hitiţii şi au murit popoarele toate care  nu s-au ridicat la cultură. Cine face cultură falsă riscă să  piară. Nu te joci cu focul.»  Atît era de spus. Andrei nu a atacat  viciul în substanţa lui: i-a atacat doar pe «zbierători». Or, cu zbierătorii  nu merită să te baţi şi nu e timp să te baţi.“

Sîmbătă, 9 mai 1981

Turul Păltinişului, între 10 şi 11. Ne ajung din urmă sportivi  în cantonament, care îşi fac conştiincios încălzirea. „Este trist  să vezi, comentează Noica, cîtă precaritate există în toate cîte  nu sînt atinse de spirit. Sportivii şi femeile frumoase îmi fac  pur şi simplu milă. Îi vezi cum se chinuie să trăiască în clipa favorabilă,  în kairós, în prilejul favorabil, să-şi trăiască «forma optimă»;  terorizaţi mereu de un «încă» şi de spaima declinului, de vidul care  te pîndeşte cînd mizezi totul pe asta. În timp ce în spirit totul  este creştere neîncetată; fiecare zi nouă este un profit, şi nu o  pierdere, şi cu fiecare ceas te simţi tot mai aproape de «forma» ta.  Prilejul nu este aici punctual, ci este viaţa în întregul ei. Ca să  nu mai spun că în spirit nu există niciodată «prea mult», nu apare  saţietatea care însoţeşte orice altă formă a plăcerii sau a consumului.“

A apărut la începutul anului la Orléans Hommage à Duiliu Sfintesco  (cu ocazia împlinirii vîrstei de 70 de ani), în care, la capitolul  Témoignages, Noica scrie despre un tip de intelectual specific  secolului XX: homo planetarius, cel care are patria peste tot  şi creează pentru toţi. „De ce nu aţi ales şi dumneavoastră condiţia  de homo planetarius?“ îl întreabă Sorel pe Noica. „Cum  credeţi că se poate obţine universalul direct prin universal, aşa  cum lăsaţi să se înţeleagă că îl obţin aceşti homines planetarii,  marii trăitori în exil ai secolului XX?“

„Eu stau pe «poziţia veche», a obţinerii universalului prin idiomatic,  prin naţional. Mă raportez la universal prin «întru», nu prin «în».  A atinge universalul de pe poziţiile idiomaticului este însuşi principiul  spiritului. Însă secolul XX, fără să-l anuleze, a adus acestui principiu  un corectiv: a adus cu sine nevoia de universalitate la propriu; o  universalitate prin generic, nu prin specific. Secolul XX poartă cu  sine versiunea universalului generic: «proletari din toate ţările,  uniţi-vă»; dar şi capitalişti, esperantişti, intelectuali — uniţi-vă.  E un secol al internaţionalelor secolul acesta, al unora care, fireşte,  nu au reuşit pînă la capăt, tocmai pentru ca principiul spiritului  — universalul prin idiomatic — să nu fie lovit prea adînc.  Şi tocmai pentru ca principiul să se confirme, «internaţionalismul»  a trebuit să îşi vadă şi să îşi recunoască limitele. Însă în chiar  limitele acestei reuşite s-a născut tipul de homo planetarius,  solidar cu mass media, cu posibilitatea mişcării pe glob, solidar  cu reţeaua planetară însăşi. Tipul acesta uman nu s-a născut întîmplător  acum; el este un factor de unificare al Terrei, în clipa în care Terra  se pregăteşte să intre în apoikía, }n roirea galactică, cînd  se pregăteşte  pentru întîlnirea cu un tip de raţiune extraterestră.

În condiţia universalului generic se aşază deci toţi cei care dau  seama de problemele planetei în totalitatea ei. Eliade este un homo  planetarius, un «semădău», cel care dă seama de tot ce e spirit  pe Terra. Un homo planetarius este şi Cioran, de vreme ce dă  seama de toate deznădejdile lumii. În tinereţe nu era decît  în condiţia jalei româneşti, deci a unei singure forme a deznădejdii.  Dacă ar fi continuat să foreze în jalea românească, pînă la a-i găsi  acel «întru» al ei, în care să se poată recunoaşte pînă şi japonezul,  atunci ar fi obţinut universalul în varianta lui clasică, prin idiomatic.

Recunosc că, vorbind astfel, îi privesc cu condescendenţă  pe cei aflaţi în condiţia vagabondajului planetar, condiţie care  ţine de aspectul de civilizaţie, şi nu de cel de cultură  al spiritului. Dar de ce nu există o cultură planetară? Pentru  că ne aflăm în condiţie robinsoniană: raţiunea nu a întîlnit altă  formă de raţiune. Atîta vreme cît nu ne vom întîlni cu o altă raţiune,  atîta vreme cît nu se va produce «confruntarea cu altul», atîta vreme  cît Ghilgameş nu îşi va întîlni Enkidu-ul extraterestru, cultura  planetară ne va fi refuzată.

Problema acestei «alte raţiuni» ne obligă să fim prudenţi atunci cînd  vorbim în lumea modernă de «subiectivitate» şi «antropologie». Trebuie  să recunoaştem buna măsură a subiectivităţii şi să nu o reducem la  eul psihologic şi nici măcar la om. Niciodată în filozofia  mare, nici la Kant şi nici la Heidegger de pildă, nu a fost în discuţie  omul, cum crede Foucault, ci doar paradigma umană a raţiunii.  Şi Kant, şi Heidegger au obţinut în fond întîlnirea cu altă raţiune.  Ei nu au făcut «antropologie», de vreme ce au simţit limitările de  pe Terra. Ei au vorbit despre om ca despre un singular generic, ca  despre un hápax legómenon. Drama noastră, cînd vorbim despre  raţiune, este că avem de-a face cu un simplet, nu cu un multiplet.  Însă atît la Kant, cît şi la Heidegger, omul este un «holomer»: e  partea care poartă în ea întregul, fără să-l confişte, fără să-l deţină  în exclusivitate. Sigur că dacă vrei să fii răutăcios cu Heidegger,  îl poţi pune sub «Attends que je t'explique!». Ştiţi povestea:  bărbatul vine acasă şi îşi găseşte soţia în pat cu amantul. «Attends  que je t'explique!», îi spune ea. Ca şi cum ar mai fi ceva de  explicat în situaţia asta. Deci dacă vreau să fiu răutăcios  cu Heidegger, pot să-i spun, aşa cum face Derrida: «Dacă Dasein  nu e omul, el nu e totuşi altceva decît omul.» «Attends que je  t'explique!», spune Heidegger. Ce să-mi mai explici cînd spui că  limba e lăcaşul Fiinţei şi că în ea locuieşte omul? Şi totuşi nu avem  voie să fim răutăcioşi cu Heidegger. Pentru că Dasein nu este  pur şi simplu omul. E poate spiritul limbii în ipostaza privilegiată  a Terrei.“

Duminică, 10 mai 1981

Plimbare către Şanta. Plănuim pentru a doua zi o excursie cu  maşina pînă la Gura Rîului (satul în care îşi petrecea Blaga verile),  apoi la Cisnădie şi Cisnădioara, locul de descălecare al cavalerilor  teutoni în secolul XIII.

Pe drum, în prelungirea articolului lui Andrei, Noica ne vorbeşte  despre discuţia purtată în generaţia lor privitor la opoziţia Eliade  Rădulescu — Maiorescu. „Ne-am întrebat cine are dreptate:  Eliade Rădulescu, cu «Scrieţi, băieţi, scrieţi!», sau Maiorescu  cu circumspecţia critică şi cumpătarea pe care le punea în joc teoria  formelor fără fond. Şi am recunoscut cu toţii că formele au propriul  lor dinamism şi că sînt capabile să-şi dea, prin simplă funcţionare,  un conţinut. Însă Maiorescu nu a greşit numai atunci cînd a criticat  formele fără fond, ci a mai greşit încă o dată, cînd le-a instituit  în singurul loc în care ele nu ţineau: în filozofie. Mizeria  lui Maiorescu, care era logician, a fost aceea de a pune pe lume forma  goală acolo unde ea nu-şi poate da singură conţinutul. Dar de ce se  întîmplă aşa? De ce forma fără fond se face vinovată numai şi numai  în filozofie? Pentru că, între toate angajările şi comportamentele  eului social, filozofia este singura care cere întîlnirea cu originarul.  În filozofie nu te poţi aşeza într-o lume a cunoştinţelor, care  prin natura lor sînt derivate, ci într-una a înţelesurilor, care  nu pot fi decît originare. Într-o cultură alexandrină poţi  face orice, dar nu filozofie. Se poate face cultură derivată  în ştiinţe, se poate face în medicină de pildă, cu un Davila, care  în două decenii a dat ţării o generaţie de medici capabili să acopere  nevoile războiului din 1877. Un institut de biologie poate deci crea  biologi, unul de informatică, informaticieni. Toate formele valabile  ale unei culturi sînt derivate. Dar nu se poate face cultură derivată  în filozofie, unde trebuie să întîlneşti spiritul în varianta lui  originară. Şi în loc să înţeleagă lecţia ascunsă în refuzul lui Eminescu,  care la 25 de ani îşi declină competenţa de a ocupa o catedră de filozofie,  spunînd că nu ştie destulă sanscrită şi greacă (germana nu era în  discuţie) — deci că nu are mijloacele de a se apropia de originar  —, Maiorescu, în care vorbeşte acum logicianul, practicantul formei  goale, se grăbeşte să creeze catedre de filozofie fără oameni pregătiţi,  chemîndu-l pe Negulescu la Iaşi, după doar şase luni de studii la  Paris, şi încurajează în locul travaliului pe textul original, prelegerea,  deci tocmai forma de învăţămînt care nu merge pînă la străfundul lucrului.  Aşadar, dacă Maiorescu a fost confirmat, a fost o singură dată şi  tocmai în specialitatea lui: în filozofie, în singurul loc unde nu  se poate conta pe dinamismul formelor.

Două redresări pare să fi avut filozofia la noi, după ce Maiorescu  a pus-o pe un făgaş greşit: una s-a petrecut înainte de război, în  generaţia mea. A venit apoi generaţia lui Alecu, a cercului de la  Sibiu şi a celorlalţi, unde nu e vorba propriu-zis de filozofie, cît  mai degrabă de un gust pentru cultură şi de o cultură a suprafeţelor.  În schimb, cu cîţiva dintre voi pare să se petreacă o nouă redresare,  adică o nouă recuperare a temeiului.“

Seara, în camera lui Noica, este în discuţie studiul lui Sorel despre  Faptul istoric în perspectiva logicii. Aproape patruzeci de  pagini dense, nu foarte la îndemîna cuiva nefamiliarizat cu lucrările  de logică. Noica le citise în două ore, mişcîndu-se în ele cu uşurinţa  şi graţia pe care le are cînd hermeneutizează un basm sau un dialog  din Platon. Are în mînă patru pagini de note cu un scris mărunt şi  înghesuit. Ceea ce se întîmplă este fascinant. Acest studiu de logică  aplicată este trecut într-un registru epic şi dramatic. Timp de două  ore, Noica reface itinerarul lui Sorel, marcînd fiecare pas, recapitulînd  periodic, creînd suspansuri, întreţinînd tensiunea şi stîrnind curiozitatea,  producînd spectaculoase „răsturnări de situaţii“, făcînd din  autorul logician un cavaler rătăcitor care îi întîlneşte în drumul  lui pe Frege, Wittgenstein şi von Wright, li se alătură o vreme, despărţindu-se  de ei în final pentru a-şi găsi drumul către un nou Land, în  care logica este pusă să însoţească istoria într-o lume a posibilului,  a lui „ceea ce putea fi“ şi „va fi fiind“. Noica îl  citeşte pe Sorel întocmai cum a făcut-o cu Hegel, „povestindu-l“  şi repovestindu-l, cu o uimitoare capacitate daimonică de a  se contopi, vremelnic, cu fiinţa celuilalt, şi de a se ridica totuşi  în final, cu această nouă pradă, la sine. Este suprema reverenţă  pe care ţi-o poate face cineva: în locul salutului distant şi grăbit,  popasul prietenesc în ograda ta. De emoţie, chipul lui Sorel a încremenit  în inexpresiv, asemeni „albastrei sălbăticiuni“ a lui Trakl.  Plutim amîndoi într-un pios étourdissement. „Vedeţi, dragii  mei, ne spune Noica la despărţire, pesemne că acum, în Franţa, se  cunoaşte deja rezultatul alegerilor. Dar eu cred că adevărata istorie  nu s-a petrecut acolo, ci mai degrabă în cămăruţa noastră de mansardă,  unde l-am judecat pe Sorel, unde am arătat că limitele lui sînt limitele  instrumentelor lui şi unde ne-am rugat pentru mîntuirea «sufletului  lui logic».“

Luni, 11 mai 1981

Astăzi de dimineaţă, excursie spre Cisnădie şi Cisnădioara.  Coborîm pe un drum forestier spre Gura Rîului, unde urmează să facem  o haltă la vila doamnei Viorica Manta, bună prietenă a lui Blaga,  a lui Relu Cioran şi a lui Noica. Cu excepţia a două luni din vară,  cînd domneşte ca o regină-mamă la vila din Gura Rîului, doamna Manta  stă la Sibiu şi de cîte ori coboară să o vadă, Noica se întoarce răsfăţat,  cu saleuri şi prăjituri de casă aşezate savant şi rafinat, în cutii  de cafea sau bomboane, care îmi amintesc de peisajul cămărilor copilăriei.  În vila de aici şi-a petrecut Blaga aproape douăzeci de veri şi,  cu gîndul la locul acesta şi la nu ştiu ce iubire trăită la Gura Rîului,  a scris poezia Bocca-del-Rio („Bocca-del-Rio, / rană în  spaţiu“). Coborîm, cu Cibinul în dreapta noastră; locurile sînt  pustii şi otrăvitor de frumoase. Pretutindeni e dezmăţ de primăvară  şi sînt tentat să mă opresc la tot pasul. „De ce aici şi nu dincolo?“,  mă sîcîie Noica. „Nu eşti în stare să alegi decît locuri generice,  pe cînd eu te duc într-un loc anume.“ Trecem pe lîngă o casă azvîrlită  la un cot al drumului, pe care într-o excursie anterioară, făcută  cu Şora şi Dragomir, Noica o botezase „casa lui Wittgenstein“.

Ajungem, după o oră de drum cu maşina, în Gura Rîului şi mergem mai  întîi să-l căutăm pe „domnu' Pătru“, îngrijitorul vilei.  Casele se ţin lanţ, lipite una de alta şi ferecate cu mari porţi.  Uliţele sînt, astfel, încadrate de lungi faţade continue şi, în afara  pămîntului pe care calci, a zidurilor şi a arcadelor sufocate de lemnul  porţilor, nu vezi nimic. Mă întreb unde să încapă atîta frumuseţe  promisă într-un loc atît de mediocru la prima vedere. Ajungem la  vilă, cu nevasta lui „domnu' Pătru“ drept călăuză şi purtătoare  a cheilor. După ce poarta este descuiată, ne întîmpină, nebănuit,  un spaţiu modelat după alte legi. Vila albă, cu olane cărămizii şi  acoperişul rotunjit în cele patru colţuri, are eleganţa plăcută a  caselor de dinainte de război. Se desprinde, cu luxul ei tihnit şi  cu un aer de vacanţă eternă, din marginea unei pajişti căreia nu-i  zăresc capătul. În prim plan, în stînga, se ridică o salcie uriaş  despletită, care rimează teribil cu mica senzaţie de părăsire a locului,  cu voleurile trase şi cu şezlongurile pliate şi rezemate de zidul  verandei. Ocolim casa, însoţiţi de umbra zdrenţuită a unor mesteceni,  şi pătrundem înăuntru prin intrarea din spate. Casa are patru încăperi  mari, mobilate cu piese de epocă. În camera în care stătea Blaga,  pe lîngă un pat obişnuit, se mai află o comodă de acaju, o masă mică  de lucru stil Régence şi o vitrină cu cîteva poze ale lui Blaga şi  ediţii ale poeziilor lui.

Improvizăm un mic dejun, undeva departe, în spatele casei, pe o masă  lungă, peste care cad ramurile a doi brazi imenşi. Noica ne povesteşte  că a descoperit Păltinişul (în 1975?) pe cînd stătea, într-o vară,  în vila doamnei Manta, care îl invitase de altminteri să-şi stabilească  reşedinţa aici. A preferat însă Păltinişul, pentru că nu îi crea obligaţii;  şi apoi, avea acolo totul rezolvat: cantină, telefon, poştă şi mai  ales un loc ideal de plimbare, „turul Păltinişului“, care  durează o oră de drum drept, asfaltat. I se retrezesc dintr-o dată  instinctele de antrenor; mă ceartă că nu fac „game“, că nu  am o oră în fiecare dimineaţă în care să-mi exersez, de pildă, latina.  „Am să-ţi dau o Patrologie din care să citeşti zilnic cîteva  pagini din Roscelinus sau Abélard.“ Îl întreb cum crede că vor  fi arătînd cărţile noastre peste 50 - 100 de ani. „Ca nişte  produse stranii, neaşteptate in einer so dürftigen Zeit. Vor  stîrni mirare, pesemne, prin rafinamentul şi eleganţa lor. Poate că  sîntem toţi, în calofilismul nostru, efigiile unui timp alexandrin,  care continuă să secrete cultură cu disperare, ca o formă de supravieţuire.“

Mă desprind greu din paradisul de la Bocca-del-Rio. Plecăm spre Cisnădie  şi Cisnădioara, unde Noica vrea să ne arate „un model de descălecare“.  În Cisnădie ne oprim la mînăstirea din centru , ridicată în secolul  XIII. Zidurile de bază sînt încă ale variantei romanice, timpurii;  restul e gotic. Cisnădioara, sat pe de-a-ntregul săsesc, este punctul  zero al descălecării teutonice. „Îmi place să văd aici devenirea  în spaţiu“, ne spune Noica, şi ne cere să ne imaginăm cum vor  fi arătat cele cîteva sute de cavaleri ai ordinului în această strămutare  la peste 2 000 de km, cum şi-au ales locul acesta pe o înălţime apărată  din două părţi, în plină natură sălbatică, departe de orice drumuri  şi orice năvăliri. Vor fi venit, pe urmele lor, alţii (dar ce îi îndemna  s-o facă?), cu femei, cu copii, cu care, cu vite. Ne imaginăm apoi  cum au prospectat locurile din jur, cum şi-au ales direcţia de expansiune  către Cisnădie, apoi punctul terminus pe platoul unde vor înălţa  Sibiul. „Totul s-a petrecut în numai cîteva zeci de ani şi cu  o extraordinară eficacitate; la sfîrşitul secolului XIII, Sibiul  era un oraş perfect închegat, de vreme ce — v-am arătat cîndva  — avea şi «casă de bătrîni», care, potrivit inscripţiei, a funcţionat  fără întrerupere din 1292. Însă este de neînţeles cum o comunitate  atît de prosperă, deschisă către restul Europei, nu a obţinut, vreme  de opt secole, nici o formă de cultură mare.“

Închidem bucla excursiei noastre, ieşind din Cisnădioara pe şoseaua  care taie pădurea şi dă spre Răşinari; un drum de vreo 5 km, pe care,  înainte de război, îl făceau şi sibienii pe timp de vară, întorcîndu-se  acasă cu caleştile, după o zi petrecută la faimosul ştrand din Cisnădioara.

Intrăm pe şoseaua spre Răşinari, şi drumul acesta îmi pare, de fiecare  dată cînd îl străbat, calea de acces către o realitate altfel  aşezată, o realitate din care se întîmplă uneori să fac parte,  dar pe care cel mai adesea simt că o deţin magic, de la distanţă,  prin puterea bietelor mele pagini care încearcă s-o povestească. Această  lentă migraţie către altceva începe din clipa în care trec prin dreptul  cimitirului din Răşinari şi apuc să zăresc, din goana maşinii, leii  de piatră care străjuiesc cavoul mitropolitului Şaguna şi, cu litere  mari, încrustat pe frontonul cavoului, numele Preasfinţiei Sale.  Mi-am dat seama într-un tîrziu, poate la al treilea drum făcut spre  Păltiniş, ce arc ciudat de timp deschidea în mintea mea imaginea aceasta.  Cînd eram mic şi răsfoiam în neştire cărţile mai arătoase aflate în  casă, pierzîndu-mă în cîte un amănunt nesemnificativ — număram  de pildă fulgii de păpădie de pe coperta Larousse-ului, stîrniţi  de suflarea suavă a unui profil feminin —, mă întorceam mereu  la coperta somptuoasă, cu reflexe gri-albăstrui, a unei cărţi pe care  scria cu litere ondulate de aur „Andrei Şaguna, Mitropolitul Ardealului“.  Nu ştiam, desigur, cine este Şaguna, nu ştiam prea bine nici ce este  un mitropolit şi nici despre Ardeal nu aveam reprezentări prea limpezi.  Cartea aceea, cu literele ei de aur care mă fascinau şi cu făptura  Mitropolitului fastuos înveşmîntat, a dispărut cu timpul din casă,  iar imaginea ei a căzut undeva într-o fundătură a memoriei mele.  Nu mi-am mai adus aminte de ea niciodată, poate nici numele Mitropolitului  nu l-am mai auzit pomenit de atunci. Mi-a răsărit în minte pe neaşteptate,  cînd literele încrustate în frontonul cavoului au făcut să se trezească  literele celelalte, de pe copertă, adormite în mine vreme de treizeci  de ani. Aceste imagini suprapuse mi-au creat senzaţia că de fapt locul  acela, pe care îl văzusem abia în urmă cu cinci ani pentru prima oară,  îmi era îndelung cunoscut sau că, atunci cînd răsfoiam fără sens cartea  despre Mitropolit, îmi pregăteam o treaptă esenţială, pe care urma  să păşesc în întîmpinarea propriului meu viitor. Toate aceste senzaţii,  pe care încerc să le desluşesc acum, se stîrnesc cu fiecare trecere  a mea prin faţa cimitirului din Răşinari şi ţin loc, în nevăzutul  lor, de hotarul care trebuie oricum să despartă „tărîmul Păltiniş“  de restul lumii. Cînd trec de locul acesta pesemne că pulsul fiinţei  mele este altul şi că totul, absolut totul rămîne în urmă, eu nemaifiind  decît un punct absorbit vertiginos de o concentraţie de forţă situată  undeva în vîrf.

I-am adus lui Noica, împrumutat din biblioteca lui Tertulian, Heidegger,  Gesamtausgabe, vol. 55, care cuprinde prelegerile privitoare  la Heraclit şi problema logos-ului. Ne restituim cărţile schimbate  în acest răstimp şi, în vreme ce caută volumul heideggerian, Noica  ne spune: „Mai aveam o urmă de regret că nu am făcut profesorat.  Însă prelegerile lui Heidegger, cu diluţia lor, m-au liniştit. E straniu  să vezi de cîtă limbuţie este capabil cel care a certat omenirea pentru  lipsă de măsură în folosirea limbii. Mă sperie apoi să văd cu cîtă  pietate şi-a păstrat prelegerile. Ne-am fi aşteptat ca din sertarele  lui să iasă la iveală partea a doua a lui Sein und Zeit, de  pildă, despre care lăsase să se înţeleagă că nu a tipărit-o pentru  a pedepsi publicul că, după prima parte a lucrării, se arătase necopt  şi nereceptiv. Dar dacă două treimi din această Gesamtausgabe  cuprind prelegerile ţinute de-a lungul unei vieţi de profesorat, atunci  dezamăgirea e mare. În volumul acesta, de pildă, Heidegger se întreabă  pe zeci de pagini dacă logica este a lucrurilor sau a gîndului, fără  să se sfiască de banalitatea problemei şi fără să se sfiască de a  propune în final, în locul logicii, logos-ul lui Heraclit.

Însă m-am întrebat, văzînd unde te poate duce profesoratul,  dacă vreunul din marii filozofi a rezistat deopotrivă ca profesor  de filozofie. Şi a trebuit să recunosc că, în afara lui Hegel, nimeni  nu poate fi invocat în acest sens. Fie că lucrurile se petrec ca în  cazul lui Kant, care nu-şi amesteca sistemul de gîndire în prelegerile  universitare, dar care în schimb rămînea în platitudine (cursul de  logică îl făcea, urmînd tripartiţia tradiţională — noţiune, judecată,  raţionament —, după lucrarea lui Tetens, un profesor de epocă,  a cărui carte o ţinea pe noptieră); fie că e vorba de cursuri în care  se preda sistemul de gîndire original, ca în cazul lui Fichte sau  Schelling — profesoratul sfîrşea deopotrivă cu un eşec. În primul  caz, gînditorul original dispărea în spatele etalării unor cunoştinţe  impersonale; în cel de al doilea, era vorba de «închideri care se  închid», de sisteme rigide, de un sistem, dacă îl avem în vedere  pe Fichte, şi de cinci, în cazul lui Schelling. La noi, lucrurile  s-au petrecut aşa cu Blaga, cu care nu puteai discuta decît înăuntrul  orizontului propriu. Însă cînd sistemul în care te închizi e unul  care se deschide, atunci ajungi să îi înţelegi şi pe ceilalţi gînditori  şi să faci profesorat la nivel înalt. Or, acest lucru nu i-a reuşit  decît lui Hegel, singurul gînditor modern al cărui sistem este o  închidere ce se deschide. Dacă s-a ajuns să se rîdă de filozofii  cu sisteme, lucrul se explică tocmai prin aceea că aici e vorba de  închideri care se închid. Nu poţi face hermeneutică cu un asemenea  sistem şi, neputînd face, nu ai cum să intri în gîndul altuia.

Există deci în profesorat un teribil risc: ori îl faci înainte  de a-ţi fi obţinut ideea, şi atunci trebuie să te accepţi ca simplu  manipulator de cunoştinţe, ori îl faci după ce ţi-ai obţinut-o, şi  atunci e puţin probabil să mai poţi ajunge la gîndul altora: rămîi  în închiderea ta sau, precum Kant, accepţi divorţul dintre fiinţa  gînditorului şi cea a profesorului. Alt risc e semireuşita: ajungi  la un filtru propriu, cuceritor, variat, dar nu în numele unei idei,  ci al unor idei.

Spunînd toate astea, nu înţeleg să neg utilitatea profesoratului.  Problema este cum o împaci şi dacă poţi să o împaci cu aceea a creativităţii.  Există destine clar aşezate în condiţia profesoratului: ţii cursuri,  apoi le prelucrezi şi le publici, aşa cum a făcut Eliade cu Histoire  des idées et des croyances religieuses. Există, în profesoratul  reuşit, devenirea întru devenire bună a culturii, aşa cum există  o devenire întru devenire bună a speciei, de pildă aceea pe  care, cu hybris-ul fecioriei, Danaidele au refuzat-o, fiind  pedepsite să trăiască devenirea întru devenire proastă, simbolizată  de umplerea butoaielor fără fund. Ceea ce voiam deci să vă spun, referindu-mă  la Heidegger, este că în filozofie, dacă nu ajungi la situaţia lui  Hegel, nu are sens să trăieşti simultan în condiţia creativităţii,  deci a devenirii întru fiinţă pe plan spiritual, şi în aceea a profesoratului,  deci a devenirii întru devenire. Şi tocmai pentru că profesoratul  nu poate ajunge decît rareori la devenirea întru fiinţă, s-a spus  că el este incompatibil cu filozofia.“

iulie 1981

Am plecat cu Thomas la Păltiniş pentru trei zile, cu gîndul  că vom aduce ultimele modificări la volumul Heidegger, în urma  observaţiilor lui Noica. L-am găsit însă pe Noica într-o stare  de teribilă surescitare. Era de nerecunoscut. În locul desfăşurării  bine controlate a fiecărei zile, ne-a copleşit, în tot acest răstimp,  de la 9 dimineaţa pînă către miezul nopţii, cu vorbiri dezlănţuite,  cu reacţii imprevizibile, cu accese de tiranie, cu volubilităţi neaşteptate,  cu irepresibile izbucniri în plîns, care îl făceau să se ruşineze  şi să căineze amarnic ceasul bătrîneţii. Avusese, cu o săptămînă  înainte, un salt de tensiune (ameţeli, urechi înfundate) şi  coborîse la Sibiu pentru un control medical amănunţit. Analizele  spuneau că totul este bine, dar pesemne că o spaimă a sfîrşitului  începuse să crească undeva în sufletul lui. Ne-a spus în repetate  rînduri că trebuie să fii în permanent atac, pentru a nu te lăsa cuprins  de moleşeala care prevesteşte sfîrşitul. Şi într-adevăr, Dumnezeule,  vorbea fără încetare, parcă temîndu-se de orice clipă de tăcere.  În prima dimineaţă am făcut „turul Păltinişului“, dar fără  ritmul pe care ştia să-l imprime de obicei acestei plimbări pregătitoare;  a ţinut să ne arate încă o dată locul de lîngă Schit, unde vroia să-şi  aibă mormîntul, şi mai ales a vorbit, a vorbit nespus de mult, coborînd  pentru prima oară, poate, cu atîta voluptate şi disperare în trecutul  său. L-am auzit acum, pentru întîia oară, povestind amintiri din recluziune  şi simţind clar nevoia de a-şi trece viaţa în revistă. Voia neapărat  să reîntîlnească în Bucureşti cîteva cunoştinţe pe care nu le văzuse  de ani de zile, dar care acum i se păreau a fi importante pentru că  „ştiau anecdote“, anecdote din vremea lui. La casa Mitropoliei,  de lîngă Schit, se afla un clujean, dl Hossu, pe care l-a rugat să  ne însoţească şi să ne povestească „viaţa amoroasă a lui Blaga  şi Roşca“. „Habar nu aveţi cîte anecdote ştie omul ăsta“,  repeta întruna, în timp ce urca spre casa de lîngă Schit, pentru  a-l întîlni pe dl Hossu. Pe el, care făcuse apologia bătrîneţii  ca fiind punctul absolut de acumulare al vieţii, din care este  firesc să se răsfrîngă sensurile ei cele mai adînci, pe el care se  mirase cum de nu a învăţat omenirea cultă, de şapte mii de ani încoace,  să moară, pe el care mă uimise prin neomenescul sau supraomenescul  lui, prin tot ceea ce făcea sau simţea altfel decît se face  sau se simte îndeobşte, l-am descoperit tremurînd, pălăvrăgind, chicotind,  ameninţînd şi plîngînd — bătrîneşte şi omeneşte deopotrivă.

Şi se mai ridica acum în el o finală nevoie de a pune lumea în ordine.  Omul acesta care-şi închinase viaţa „culturii române“, care  alesese să rămînă în ţară, care nu avusese în fond o familie, care-şi  uitase copiii (bucurîndu-se că se desprinseseră de el, pentru a-l  lăsa să-şi desfăşoare nestingherit destinul), care-şi petrecuse vîrsta  maturităţii în domiciliu obligatoriu şi în închisoare (scriind, în  tot acest răstimp, fără încetare, cu gîndul, poate, că nu-şi va vedea  niciodată vreun rînd publicat), omul acesta care ar fi făcut altminteri  „ctitorii cu nemiluita“ şi care, ieşind din recluziune, ceruse  permisiunea de a deveni antrenorul cultural al celor tineri, omul  acesta care ajunsese, la peste 70 de ani, un reper cultural al ţării  şi care polarizase în juru-i iubirile şi urile cărturarilor noştri,  devenind astfel, cum singur îi plăcea să spună, „o instituţie“,  omul acesta voia — acum, în final, după ce se purtase o viaţă  somnambulic şi „ahoretic“, îndemnîndu-i şi pe ceilalţi  să facă la fel spre a nu se invalida — să pună, dacă nu lumea  în întregul ei, cel puţin lumea culturii, în ordine. „Am să vă  arăt eu vouă!“, ne ameninţa mereu, noi înţelegînd că vorbele acestea  ne traversează şi ne depăşesc, preluîndu-ne într-un torent mai vast,  care tindea să cuprindă lumea toată şi s-o zgîlţîie din inerţia aceea  „a netrebniciei româneşti“, pe care în 1973 o înjurase la  propriu, încheindu-şi astfel scrisorile către directorii editurilor  ce tărăgănau să facsimileze în întregime caietele lui Eminescu:  „…mama ei de ne-trebnicie românească! Cu stimă, Constantin  Noica.“

După articolul din „Ramuri“ cu Cei douăzeci şi doi şi  cultura de performanţă, începuse o campanie dezlănţuită de „recoltare  a geniilor viitoare“. Colindase Clujul, Sighişoara, Timişoara  şi avea în vedere Craiova şi Iaşul, pentru a trece în revistă „tinerii  de viitor“ între 25 şi 28 de ani. Alcătuise dosare pe oraşe,  în care se afla, trecută pe fişe, situaţia fiecărui tînăr cărturar,  prinsă pe două rubrici: „Ce ştie“ — „Ce-i trebuie“.  Bătea apoi la uşa autorităţilor locale, cerîndu-le ca tinerii aceştia  să fie angajaţi o vreme, după modelul sportivilor, pe posturi fictive  şi lăsaţi să facă performanţă culturală. Cum va fi arătat în aceste  turnee, atins de aceeaşi sfîntă nebunie care-l cuprinsese şi atunci  cînd ceruse aprig, cu opt ani în urmă, facsimilarea caietelor lui  Eminescu? Ne-a povestit că la Timişoara a plîns, făcînd-o să plîngă  şi pe funcţionara de resort de la Comitetul judeţean de cultură. („Cum  e cu putinţă — le spuneam — cum e cu putinţă să plătiţi timp  de o viaţă cinci mii de fotbalişti care dau sau nu randament vreme  de zece ani, rămînînd ca restul vieţii să-l petreacă în şpriţuri,  iar cinci-şase oameni pe care-i aveţi în judeţ, înzestraţi excepţional  spiritualiceşte, nu pot beneficia cîţiva ani de un cantonament cultural,  cu gîndul că dintre ei se va alege cel care ne va aduce cîndva Nobel-ul  în ţară? Cum e cu putinţă? Şi am izbucnit în plîns.“)

În lumea aceasta, atinsă de regula scepticismului, Noica a coborît  de cîteva ori, în chipul cel mai nefilozofic, cu gîndul de a o modela.  De cîteva ori, ieşirile lui în arena Faptei i-au conferit alura unui  om care a acumulat supărarea în tăcere şi care izbucneşte din te miri  ce, cu o furie şi un patetism aparent disproporţionate. Supărările  acestea violente, forme de manifestare ale unei iubiri care se hrăneşte  din defectele obiectului îndrăgit, se iscau adesea, cînd nu puteau  viza situaţia însăşi, în preajma unui simplu simptom. Aşa se  întîmplase şi acum, cînd l-am găsit, pe lîngă toate celelalte, răvăşit  de un articol al lui I. Gr. din „Luceafărul“, în care se cerea  mutarea „cu cîţiva metri“ a Bisericii Eroilor din Tg. Jiu,  pentru ca în felul acesta Coloana Infinitului să poată fi văzută nestînjenit  de către privitorul aflat în Poarta Sărutului. Pamfletul lui Noica,  devastator (urmînd a fi dat spre publicare cu „dreptul la replică“  tot revistei „Luceafărul“), îl numea pe I. Gr. „membru  al brigăzilor roşii contemporane“, care mutilează opere de artă  celebre; îi cerea acestuia să părăsească ţara, a cărei formă de a  trăi infinitul îi rămăsese străină, în sfîrşit, îi cerea oricum să  părăsească Uniunea Scriitorilor (altminteri urmînd s-o părăsească  Noica) şi se încheia cu aceste cuvinte:

„Astfel că m-am sfătuit la o Masă a Tăcerii cu bătrînii mei şi  am hotărît altceva: să vă cerem, omeneşte şi româneşte, pocăinţă.  Să vă îndemnăm să tăceţi un an sau doi, punîndu-vă cenuşă pe cap şi,  eventual, să faceţi ca poetul Péguy, care întreprindea în fiecare  an un pelerinaj pe jos de la Paris la Chartres. M-am hotărît, aş îndrăzni  să spun ne-am hotărît să vă îndemnăm a merge pe jos de la Bucureşti  la Tg. Jiu, să îngenuncheaţi în Biserica Eroilor şi să vă rugaţi —  nu pentru sufletul şi mîntuirea dumneavoastră în eternitate, ci pentru  mîntuirea dumneavoastră în veacul românesc şi în vecii lui, care  au poate mai mulţi sorţi să dureze, cu măsura lor, decît nemăsuratul  american.

Să vă ierte aşadar Brâncuşi, să vă ierte bătrînii şi copiii de la  Tg. Jiu şi să vă ierte arheul românesc, în numele căruia v-am scris.“

Cum rimau toate acestea cu lecţia pe care i-o dăduse lui Andrei  în marginea articolului despre patriotism din „Secolul 20“?  Cum, cu rugămintea apăsată, pe care mi-o adresase cu cîteva luni în  urmă, de a nu denunţa plagiatul şi impostura lui Tudor Ghideanu, şef  de catedră (?) la Facultatea de Filozofie din Iaşi, în marginea  lui Heidegger şi a filozofiei contemporane în genere, ca fiind —  gestul acesta care mie îmi părea purificator şi moral — un act  nedemn în raport cu orbita culturală pe care mă aflam? De ce îşi lăsase  Scrisorile despre logică pentru a se hărţui cu un I. Gr.?

Dacă este adevărat că, într-o lume în care totul a devenit  „acţiune“ şi „practică“, scrisul şi cărţile au păstrat,  ele singure, un sens soteriologic autentic, atunci, făcînd toate acestea,  însemna că Noica trădase „somnambulismul fecund“ care viza  nu intervenţia precară în contexte, ci în destine şi comunităţi.  Dar pînă la urmă, toţi marii gînditori muşcaseră din momeala Faptei,  de la Platon pînă la Kierkegaard şi Heidegger. În ce-l priveşte pe  Noica, este neîndoielnic că, dacă împrejurările nu l-ar fi ţinut  în frîu, ar fi rămas foarte departe de modelul gîndirii pure care  acţionează doar în măsura în care gîndeşte. „Şcoala lui de înţelepciune“,  la care visase încă din tinereţe, era în fond o instituţie în toată  regula, care nu avea decît să-şi elaboreze metodele pentru a pune  în mişcare şi a dirija destine cărturăreşti şi, prin ele, liniile  de forţă ale unei întregi societăţi. Rămîne încă de văzut dacă lucrul  nu i-a reuşit, pînă la urmă. În setea lui de „a înfiinţa“,  a cunoscut şi influenţat oameni din cele mai felurite domenii ale  culturii şi poate că într-o zi, cînd toţi aceştia vor şti unii de  alţii ca revendicîndu-se din aceeaşi sursă, vor fi uimiţi să  descopere cît de mare fusese numărul celor care se perindaseră  prin acea „şcoală“, niciunde de găsit pe o hartă a instrucţiunii  publice din România acestor decenii. Deşi a avut la îndemînă mijloace  infinit mai modeste, influenţa pe care Noica a avut-o asupra spiritualităţii  româneşti nu poate fi comparată decît cu aceea a lui Maiorescu. Nu  a fost ministrul Culturii, nu a putut înfiinţa catedre şi cenacluri,  şi nici nu a putut trimite tineri la studii pe cheltuiala statului;  a înlocuit însă toate acestea prin forţa extraordinară de formativitate  a operei sale. După „momentul Maiorescu“ şi cel interbelic,  istoria culturii noastre va înregistra neîndoielnic şi un „moment  Noica“, a cărui pondere şi semnificaţie nu pot fi măsurate deocamdată  în toată amploarea lor.

A trăit idealul culturii cu o asemenea intensitate, încît tot ce cădea  în afara relaţiilor culturale rămînea, pentru el, în nefiinţă. În  numele primatului culturii, a sacrificat adesea îndatoriri omeneşti  curente, reformulînd eticul în perspectiva comandamentelor culturale.  Prin 1973 ţinea la Snagov nişte extraordinare „lecţii de engleză  pentru ospătari“, o fantastică demonstraţie, care îl prinsese  teribil, a faptului că filozofia poate începe de oriunde.  Tocmai se pregătea să plece de acasă pentru o asemenea lecţie, cînd  soţia sa, simţindu-se rău, l-a rugat să nu o lase singură. Punîndu-şi  galoşii, i-a răspuns: „De la cultura mare şi pînă la lecţiile  de engleză pentru ospătari, îndatoririle mele sînt aceleaşi.“  Şi a plecat. Mie mi-a mărturisit că mă iubea mai mult decît pe fiul  său, care trăia în „desăvîrşirea fără săvîrşire“ (se călugărise),  pe cînd de la mine mai putea spera „o ispravă culturală“.  Iar în preajma unei operaţii, dîndu-i telefon de la spital, m-a întrebat  dacă aveam liniştea interioară ca să pot, pînă una-alta, lucra. Toate  aceste gesturi, care pot fi judecate desigur ca monstruoase, îşi aveau  însă întemeierea într-o atitudine care viza, în primul rînd, propria  lui persoană. A cunoscut, o bună parte din viaţă, mizeria, pe care  nu o trăia însă nici cu voluptate, nici cu disperare, ci pur şi simplu  o ignora, tocmai pentru că se ignora pe sine ca ins. („Eu nu mă  iubesc“, mi-a mărturisit odată. „Am descoperit într-o zi  că cineva mi-e antipatic: semăna cu mine. Nu-mi iubesc numele; nu-mi  iubesc natura flegmatică. Aş fi vrut să fiu Fiul risipitor şi de fapt  am fost Fratele. Însă neiubindu-mă, am scăpat de mine. Am scăpat de  condiţia somatică, fără să mai trebuiască să o transform în spirit.  Ahoreticii — şi eu sînt unul dintre ei — pot intra uşor în  asceză.“) La Cîmpulung a fost găsit în cameră, îmbrăcat în palton,  cu şoşoni şi cu căciulă, citind Augustin; apa din ligheanul care se  afla în mijlocul camerei îngheţase. „Dumnezeul culturii“,  singurul în care credea şi la judecata căruia era încredinţat că  va fi chemat, laolaltă cu toţi trebnicii şi netrebnicii acestei culturi,  îl orbise, desigur, făcînd din el nu un om, ci un mediu, care dobîndise  dreptul — asemenea tuturor celor ce şi-au intrigat contemporanii,  împingînd o comunitate înainte — de a fi măsurat cu o altă măsură.

Am avut mereu senzaţia, în zilele acestea, că pripa lui neobişnuită  se trăgea din dorinţa de a lăsa totul în ordine în jurul său. Într-una  dintre dimineţi, după ce revăzuserăm în trei, de mîntuială, cîteva  pagini din Heidegger — nu se putea concentra şi nerăbdarea lui  era în creştere — Thomas coborîse înaintea noastră şi, rămînînd  singuri, mi-a spus cu un ton aproape testamentar: „Dragul meu,  te conjur să îţi iei destinul în serios. Lasă-l pe Heidegger; este  o Sackgasse, o fundătură. Ca să-ţi poţi face cu adevărat treaba,  trebuie să ai într-un buzunar miracolul grec, iar în celălalat pe  cel german. Să zicem că îl ai pe primul, deşi un Aristotel temeinic  făcut îţi lipseşte încă. În schimb, este die höchste Zeit pentru  a-ţi  începe incursiunea profundă în idealismul german. Vei lăsa deci totul  deoparte şi iată ceea ce îţi voi cere să faci. Ştiu pe cineva care  are faimoasa ediţie Kant, în unsprezece volume, a lui Bruno Cassirer.  O vei cumpăra şi timp de doi ani o vei citi din scoarţă în scoarţă.“  Am făcut imprudenţa să-l întreb — era o simplă curiozitate —  cît costă. Faptul acesta l-a iritat teribil. „Cît costă? Ai să  vezi imediat cît costă! Însă mai întîi am să-ţi spun cui i-a aparţinut  ediţia: lui Mircea Vulcănescu. Ai să te duci şi ai să o cumperi —  dar numai pentru doi ani — cu cinci mii de lei. Ai aflat acum  cît costă? Cinci mii de lei ca să le poţi citi şi avea vreme de doi  ani. Cînd Pitagora şi-a creat teorema, a jertfit, ştii bine, o sută  de boi. Dacă nu vei da cei cinci mii de lei ca să citeşti această  ediţie, Kant nu va intra în capul tău şi tu nu-ţi vei face niciodată  peratologia. Îţi cer să faci un sacrificiu cu valoare simbolică. Aici  e vorba de un transfer între generaţii, de un act aproape iniţiatic.  Trebuia să înţelegi asta şi nu să mă dezamăgeşti, punîndu-mi întrebarea  vulgară «cît costă?». Şi am să-ţi mai spun ceva. Dacă ai de gînd să-mi  răspunzi că intrînd vreme de cinci sau zece ani în tăcere rişti să  pierzi pasul cu colegii tăi de generaţie, dacă îmi vei răspunde deci  că te sperie hărniciile sterpe ale altora, am să-ţi spun că mă dezamăgeşti  a doua oară. Fiindcă dacă scrii pentru cei din jurul tău şi pentru  cei din timpul tău, scrii degeaba. Ajută-mă deci, ajută-mă să pun  pe lume ceva. Cu cărţile mele n-am obţinut decît o simplă înlănţuire,  un syn-logismos. Poate că tu vei obţine conceptul. Crede-mă  că nu ştim niciodată cu adevărat ce putem deveni. Pentru mine, tu  eşti deja ceea ce poţi deveni. Să nu mă dezamăgeşti!“ Glasul a  început să-i tremure, apoi a izbucnit în plîns şi a ieşit. Am rămas  de partea cealaltă a uşii, neştiind ce să fac, simţindu-mă tare neînsemnat,  neputincios şi, mai ales, speriat.

Constantin Noica se poate considera — şi se consideră, cred  — un om fericit. Un om fericit este acela care descoperă în toate  etapele şi actele vieţii sale un acord subtil între întîmplările  acestei vieţi şi sensul pe care el i l-a conferit.

Însă un asemenea acord se poate realiza cel puţin în două chipuri.  Există naturi fericite, capabile să descopere peste tot, chiar  şi acolo unde ea nu e de găsit, armonia aceea între conţinuturile  vieţii şi sensurile ei. Fericirea devine în acest caz o secreţie a  subiectivităţii, care este aptă să interpreteze fiecare eveniment  drept o confirmare a propriului său Proiect şi să facă pînă şi din  prezenţa negativului o strategie mai complicată în economia reuşitei  finale. Noica este o asemenea natură fericită. El a cunoscut fericirea  aproape ca pe elementul unei înzestrări biologice şi a ştiut să  o plimbe peste viaţă şi lume cu graţia iresponsabilă şi inconştientă  pe care nu o au decît sfinţii şi înţelepţii. A dus de fapt, o lungă  vreme, începînd cu anul 1948, o viaţă de mizerie: zece ani de domiciliu  obligatoriu la Cîmpulung, apoi şase ani de închisoare dintr-o iniţială  condamnare de douăzeci şi cinci. În timpul domiciliului obligatoriu  a trăit dînd meditaţii de matematică sau limbi străine cu cinci lei  ora. A declarat însă că această perioadă a fost benefică în viaţa  sa, că închisoarea a fost „o încîntare“, o perioadă de primenire  spirituală şi un prilej de meditaţie. Orice lucru rău a sfîrşit pentru  el prin a fi bun, aşa cum răul de a nu fi făcut profesorat universitar,  de a nu fi fost onorat şi solicitat l-a înţeles drept binele de a-şi  putea vedea în linişte de treabă.

Există însă şi o întemeiere obiectivă a fericirii, cînd acordul  despre care vorbeam este real, cînd întîmplările vieţii cuiva  vin de la sine în întîmpinarea sensului instituit şi a scopului urmărit.  Noica a cunoscut fericirea şi în acest al doilea sens al ei, singurul  adevărat şi real, de fapt: în ultima  parte a vieţii, istoria a trecut  de partea lui, l-a ajutat şi favorizat. Izbucnirea lui Noica în cultura  română s-a petrecut începînd cu anul 1968, deci cu anul în preajma  căruia avuseseră loc în România două fenomene distincte şi paralele:  pe de o parte, o liberalizare a gîndirii, o acceptare tacită a faptului  că se poate gîndi şi crea cultural, dincolo de dogme; pe de altă parte,  punerea mai presus, din punctul de vedere al politicii oficiale, a  diferenţelor naţionale faţă de ideologiile integratoare supranaţionale.  Or, întreaga gîndire a lui Noica se întîlnea, prin cele două direcţii  ale sale — construcţia de sistem, de viziune originală şi hermeneutică  personală, apoi prin obsesia de a defini un profil spiritual naţional  — cu aceste două fenomene distincte. Mai mult; ea răspundea unei  duble nevoi, obiectiv apărute: nevoii de a redobîndi originaritatea  gîndirii, după ani de monotonie mentală aduşi de un materialism dialectic  şi istoric coborît la rang de manual şi de instrument catehic; nevoii  de autodefinire, de redobîndire a unei conştiinţe naţionale. De aici  succesul şi influenţa pe care, începînd cu anul 1968, l-a avut în  România opera lui Noica asupra tinerelor generaţii de intelectuali.  El a avut fericirea de a găsi un debuşeu masiv, în chiar întîmplările  istorice, pentru obsesiile, sensurile şi scopurile vieţii sale.

O tensiune nerezolvată: idiomatic şi universal

Dar această situaţie, pe care opera lui Noica o reflecta în  întregime, ascundea în sine posibilitatea unei teribile contradicţii:  ieşirea din asfixia dogmatismului presupunea regăsirea marilor surse  ale culturii, deschiderea către valorile ei universale şi occidentale.  Definirea unui profil spiritual naţional presupunea, în schimb, regăsirea  tradiţiei, a autohtonului şi, la limită, pericolul de exaltare a  specificului naţional şi eliminarea, ca „străine şi impure“,  a influenţelor culturale de tip vestic.

Noica a încercat să evite această tensiune, afirmînd că important  este să lucrezi în şi pentru cultura română cu mijloacele şi  valorile culturii universale. Nu este însă mai puţin adevărat că  cele două laturi au rămas în opera sa într-o stranie exterioritate,  lucrările care o alcătuiesc rînduindu-se în două orizonturi  distincte şi autonome: pe de o parte lucrări de istoria filozofiei  europene, de metafizică, hermeneutică şi logică, ce vădesc un adevărat  cult pentru filozofia elină şi filozofia clasică germană (comentarii  la dialogurile platoniciene, Concepte deschise la Descartes,  Leibniz şi Kant, comentarii la Fenomenologia spiritului a  lui Hegel, Despărţirea de Goethe, Şase maladii ale spiritului  contemporan, Tratat despre fiinţă, Fals tratat de logică); pe  de altă parte, lucrări ancorate în exclusivitate în fenomenul autohton  şi avînd toate în titlu cuvîntul „românesc“: Rostirea  filozofică românească, Creaţie şi frumos în rostirea românească,  Sentimentul românesc al fiinţei, Spiritul românesc în cumpătul  vremii, Eminescu sau omul deplin al culturii româneşti.

Ridicolul de primă instanţă la care se expune o asemenea abordare  este limpede. Poate oare filozofia — care de la greci şi pînă  astăzi a rămas un exerciţiu în marginea universalului şi care, în  momentele ei foarte mari, se fereşte pînă şi de antropologie, preferînd  să vorbească nu în numele unei raţiuni umane, ci al uneia în general  (das Bewußtsein überhaupt, spune Kant), valabilă deopotrivă  pentru oameni, îngeri şi zei — să coboare pînă într-atît în regional,  încît să vorbească de la nivelul şi în numele spiritului unei naţii?  Ne putem întreba, în chip analogic, dacă se poate vorbi de un sentiment  englez, francez sau italian al fiinţei şi, la fel, de o rostire filozofică  engleză, franceză sau italiană. Şi dacă nu, înseamnă că acest lucru  este cu putinţă în cazul culturii române datorită unui anume patriarhalism,  pe care ea l-a păstrat şi care, dintr-o dată, în loc să treacă drept  handicap, poate fi invocat, exaltat şi transformat în argument de  superioritate? Calea către un naţionalism uşor ridicol era astfel  deschisă şi nu e de mirare că Cioran, cu urechea lui avizată şi obosită  de toate naţionalismele veacului, se grăbeşte să-l felicite pe Noica,  la scurtă vreme după apariţia Sentimentului românesc al fiinţei,  pentru al său „Sentiment paraguaian al fiinţei“.

Angajîndu-se pe această cale, Noica pornea de la ideea unei  excelenţe a substanţei spirituale româneşti, detectabilă în  primul rînd în limbă, a unui soi de zăcămînt spiritual natural,  care ar favoriza în chip aparte creaţia la nivelul meditaţiei filozofice,  aşa cum au favorizat-o de pildă limba elină şi cea germană. Noica  spune „românesc“ aşa cum ar spune „elin“ sau „german“  şi compune cu acest adjectiv, avînd în minte justificarea unui „sentiment  elin al fiinţei“ sau a unei „rostiri filozofice germane“.  Şi de vreme ce s-au făcut filozofii întregi în jurul cîte unui cuvînt  — ca eidos, la greci, sau ca Dasein, ba chiar ca  umilul Gestell la Heidegger — de ce nu s-ar putea face  şi în jurul unui cuvînt românesc, la fel de apt ca acestea să susţină  un întreg sistem de filozofie? Prepoziţia românească întru,  pe care nu o traduce satisfăcător nici zu-ul german, nici  }n engleză into, devine la Noica un operator ontologic fundamental,  cu ajutorul căruia el construieşte în mod spectaculos un întreg tratat  de ontologie, găsind, prin această prepoziţie doar, termenul de legătură  între devenire şi fiinţă.

Culturalismul ca acces la o istorie mai adevărată

 Însă pentru generaţia care făcea primii paşi pe scena publică  a culturii către anii 1968–1970, Noica a însemnat şi înseamnă  altceva.

Cînd, după douăzeci de ani de tăcere, Noica a reapărut în cultura  română, el a venit în întîmpinarea unor nevoi de puritate morală şi  de universalism al culturii. Cultura trebuia făcută în numele unui  ideal tautologic, era o practică spirituală săvîrşită cu gîndul la  un  „Dumnezeu al culturii“ şi care îşi trăgea forţa tocmai  dintr-o conştiinţă exacerbată a logicii ei imanente, din păstrarea  marelui alfabet cultural al spiritului european şi universal. În numele  acestui ideal, Noica ne-a trimis către marile texte şi instrumente  ale culturii, care erau surse în chip absolut, surse pentru  un spirit care nu se închide în frustrări şi orgolii regionale. El  a reprezentat, pentru generaţia noastră, o garanţie a spiritului în  varianta lui culturală, o purificatio spiritualis care trebuia  menţinută şi propagată tocmai prin accesul la sursele verificate ale  acestei purificări. Poate că niciodată în România cultura nu  a dobîndit o asemenea valoare soteriologică. A-ţi însuşi greaca,  latina şi germana, a traduce şi edita — într-o lume rănită de  moarte de douăzeci de ani de dogmatism — Platon şi Plotin, Kant,  Kierkegaard, Nietzsche, Freud sau Heidegger, a scrie cărţi erudite  şi rafinate — toate acestea erau momente ale unui ritual de eliberare  în spirit, într-o lume în care totul era cîntărit şi validat după  criteriile „acţiunii“ şi „practicii“. Această eliberare  laterală, discretă şi nespectaculoasă, vinovată, poate, în egoismul  ei intelectual, a fost şi este încă forma de supravieţuire a tot  ce e mai bun în spiritualitatea română de astăzi.

Dar nu însemna oare această „eliberare“ o fugă de istorie?  Nu spusese chiar Noica undeva că românul are vocaţie în a zăbovi pe  malul istoriei pentru a vedea cum se îneacă alţii?

Dacă prin istorie se înţelege suita evenimentelor care se petrec  cu noi, dar şi fără noi şi dincolo de noi, atunci, pentru Noica, cultura  echivala, desigur, cu o retragere din istorie. Dacă însă cultura şi  spiritul reprezintă însuşi mediul natural de existenţă al omului,  aşa cum este apa pentru peşti şi aerul pentru păsări, atunci a trăi  în cultură înseamnă de fapt a intra, acum abia, în istoria mai adevărată  şi esenţială a omului. Şi la acest tip de istorie oricine poate  să participe, dacă nu cumva, prin însăşi esenţa sa de om, este chiar  obligat să o facă. Voinţa de cultură este cea care decide asupra  împlinirii sau ratării unui destin uman, şi nu angajarea, niciodată  liberă (şi întotdeauna vinovată), într-o faptă sau alta. Iar  pentru neîmplinirea acestui destin, nimeni nu cunoaşte scuze; de  vreme ce „s-au citit cărţi şi la lumina felinarului“  înseamnă că nici un argument sociologic nu poate fi invocat  pentru a-i scuza pe cei ce nu au intrat în cultură sau care s-au ratat,  rămînînd în ea. Cultura ridicată la rangul unei entităţi metafizice  şi transformată în unitate de măsură a „istoriei adevărate“  este ceea ce s-ar putea numi culturalismul lui Noica.

În mod consecvent, această „viziune culturalistă“ este extinsă  şi asupra marilor comunităţi istorice. Cu adevărat, destinul popoarelor  trece, după Noica, prin cultură, iar popoarele care nu au creat cultură  mare — precum hitiţii sau etruscii — au dispărut din istorie.  Capitalul de cultură şi producţia culturală sînt certitudinile de  supravieţuire ale unui popor, şi nu gradul lui de participare la evenimentele  lumii; dovadă turcii care, după ce au zguduit istoria Europei vreme  de secole, au terminat prin a agoniza, astăzi, în propriul lor vid  cultural.

Istoria unui popor este, deci, istoria culturii sale. Noica  a făcut din această propoziţie o propoziţie existenţială; şi-a asumat-o,  adică, pînă într-atît, încît a mărturisit pentru ea prin ordinea interioară  şi exterioară a vieţii sale. A ales să slujească cultura română cu  o patimă care dovedea că se află în joc nu cultura pur şi simplu,  în sensul acela puţin superficial în care o invocăm în mod obişnuit,  ci însăşi fiinţa unei comunităţi căreia numai cultura îi dădea adîncime  şi gradul de certitudine al unei esenţe. Altminteri nu am putea înţelege  tenta de misionarism care stăruie asupra principalelor momente ale  vieţii sale şi asupra operei înseşi. O anumită febrilitate a ctitoririi  (proiecte de institute, ediţii şi „şcoli de înţelepciune“),  precum şi strădania, oarecum disperată, de a crea „o cultură adevărată“  — în locul uneia ameninţate cînd de lăutărism şi facilitate, cînd  de erudiţie şi sterilitate, vin la el din teama că la „Judecata  de Apoi a istoriei universale“ nu vom avea documentele necesare  pentru a ne justifica dreptul la existenţă şi că vom rămîne „un  simplu sat pierdut în istorie“.

Dimensiunea paideică. În căutarea geniilor viitoare

Se putea însă realiza o asemenea „cultură adevărată“  doar prin edificarea propriei opere? Există creatori care se mulţumesc  să-şi înfăptuiască opera în supremul şi egoistul lor orgoliu creator.  Dar atunci cînd „a crea“ implică destinul unei comunităţi,  devenind astfel ipostaza esenţială a fiinţei istorice, trebuie să  apară creatori care să-i înveţe şi pe alţii să creeze. „A învăţa“  înseamnă în acest caz a trezi în oameni fiinţa lor culturală uitată.  Acest lucru îl implică dimensiunea paideică a personalităţii  lui Noica. Şi ea trimite, în mod coerent şi fatal, la „ontologia“  lui culturalistă: la ideea că există un „paradis al culturii“,  o tablă de fapt neschimbată a valorilor, o „cultură clasică“,  în care esenţa omului se regăseşte şi se desfăşoară.

Dar cum se poate realiza sarcina aceasta socratică de a trezi în oameni  amintirea lucrurilor pe care nu le-au ştiut niciodată? Noica nu a  avut acces la instituţiile tradiţionale ale învăţămîntului public  şi dacă ar fi fost vreodată chemat să predea, pesemne că ar fi refuzat  să o facă: pentru că a visat, toată viaţa, nu un învăţămînt organizat,  unde se predau conţinuturi de gîndire, ci o „şcoală de înţelepciune“,  unde se gîndeşte doar. „Întoarcerea la cultură“ era întoarcerea  la o cultură adamică, ce ar premerge căderii în păcatul unei culturi  oficializate şi instituţionalizate.

Însă pentru a realiza acest lucru, trebuie să ştii să-ţi  cauţi şi să îţi alegi elevii, aşa cum şi-i căuta şi alegea Socrate  printre tinerii cu spirit frumos ai cetăţii. Socratismul trebuia  deci reinventat şi făcut să trăiască încă o dată, poate mai pur, mai  stingher şi mai vinovat, într-o altă cetate a lumii. Noica i-a detectat  deci pe tineri în agora, din zvon public, şi a instituit cu  ei o relaţie în care esenţial era contactul diferenţiat cu spiritul  fiecărui elev. Se refăcea astfel un pattern paideic de tip  mai mult oriental şi patriarhal, ca într-o lume a Upanişadelor,  dominată de atmosfera molcomă a acelui „stai lîngă mine şi ascultă“.  Paideia devenea astfel o relaţie ludică, un joc superior între un  antrenor şi cel antrenat, o iniţiere în ezoterismul culturii, avînd  drept punct final creaţia culturală ca formă stranie a sacralităţii  moderne. Căci oare cultura, această variantă modernă a spiritului  obiectiv, nu aducea cu sine „uitarea cea bună“ a eului îngust  şi accesul paşnic la un sine lărgit?

Începută modest, aproape cu discreţie prevăzătoare, aventura  paideică a lui Noica a sfîrşit în sublimul donchijotesc al celui care  are nevoie să transforme întreaga lume în scenă a faptei sale. Dacă  România are douăzeci şi două de milioane de locuitori, oare nu există  printre ei douăzeci şi doi — deci unul la un milion — cu o  înzestrare excepţională? Noica a început, de unul singur, o campanie  dezlănţuită de „recoltare a geniilor viitoare“. A colindat  mai toate oraşele mari ale ţării, pentru a trece în revistă „tinerii  de viitor“ între 25 şi 28 de ani. Alcătuise dosare pe oraşe, în  care se afla, trecută pe fişe, situaţia fiecărui tînăr cărturar, prinsă  pe două rubrici: „Ce ştie“ — „Ce-i trebuie“.  Bătea apoi la uşa autorităţilor locale, cerîndu-le ca tinerii aceştia  să fie angajaţi o vreme, după modelul sportivilor, pe posturi fictive  şi lăsaţi să facă performanţă culturală…

Unei lumi care nu cunoaşte răsfăţul bunăstării, sau care nu-l  poate cunoaşte decît cu preţul renunţării la propria-i fiinţă morală,  îi rămîne şansa de a trăi mai autentic, adică mai aproape de esenţa  umană, într-un confort al spiritului. Şi tocmai acest lucru i-a apărut  lui Noica a fi „binecuvîntarea României“. Orice coborîre în  infern poate fi suportată, dacă paradisul culturii e cu putinţă.  Şi în mod paradoxal, paradisul culturii putea fi găsit mai lesne aici.

„Aici“ nu înseamnă nici o clipă credinţa naivă în superioritatea  esticului sau a românescului faţă de cultura bimilenară a vestului  european, ci doar o stare de foame culturală, pe care Germania, de  pildă, a cunoscut-o imediat după război, dar pe care a pierdut-o  de îndată ce s-a transformat în „Germanie a untului“. „Aici“  înseamnă, de pildă, ţara în care în 1981 apărea Devenirea întru  fiinţă a lui Noica, în timp ce la Paris se citeau cu înfrigurare  prezicerile lui Nostradamus despre sfîrşitul lumii la capătul celui  de-al doilea mileniu.

Se petrece deci ceva în România, şi se petrece mai ales în catacombele  spiritului, acolo unde s-au născut şi Upanişadele, care nu  au avut nevoie, pentru a răzbate, de televiziunea franceză şi de locurile  unde se fac şi se desfac astăzi miturile de o zi ale omenirii. Şi  poate că dacă ar exista competiţii culturale neîngrădite de graniţele  dintre limbi, aşa cum există campionate internaţionale de gimnastică,  România ar apărea cu o echipă care ar lăsa o urmă mai adîncă şi  mai esenţială decît poate lăsa, în memoria scurtă a lumii, o gimnastă  sau un tenisman.

POST-SCRIPTUM

Recitesc aceste pagini; ele par să descrie un posibil model  paideic în lumea culturii umaniste. Ca un asemenea model să poată  lua naştere este nevoie, desigur, de un spirit rector şi de altul  care a simţit nevoia şi a vrut{2} să fie modelat, vegheat şi sporit pînă într-atît, încît  să se poată apoi desprinde, îndepărta, ba chiar întoarce împotriva  celui care l-a însoţit şi îndrumat o vreme. E lucru ştiut că, fără  o asemenea trădare fecundă, nici un model paideic nu este cu adevărat  saturat şi că în orice discipolat prelungit el nu face decît să-şi  trăiască eşecul şi pieirea. Problema este, cu orice model paideic,  de a risca — încercînd să ajungi Platon — să nu devii nimic,  cînd puteai fi oricînd un „mic socratic“.

Dar cînd e vorba de gîndire, e cu putinţă să nu vrei să rişti  acest lucru? Morala acestor pagini — şi ea aparţine spiritului  rector — este că gîndirea reprezintă un act originar al fiinţei  umane, care nu poate fi trăit prin delegaţie, trebuind de aceea să  fie dobîndit prin „crimă“. În lumea spiritului, „crima“  — dorită de ambele părţi şi prevăzută ca act obligatoriu în orice  scenariu paideic — devine cea mai înaltă formă a afirmaţiei, conferind  victimei un moment de supremă beatitudine şi acordîndu-i, prin această  nouă întrupare, prilejul unei alte vieţi. Neputinţa înfăptuirii acestei  „crime“ sau şovăiala o vor face, dimpotrivă, să sufere, şi  ea îşi va da sufletul cu un oftat de uşurare cînd lovitura care părea  să întîrzie se va face în cele din urmă simţită. Ea o va transforma  în ceea ce îşi dorise din capul locului să fie: o victimă  fericită.

CUPRINS

ÎN LOC DE PREFAŢĂ       5

JURNALUL DE LA PĂLTINIŞ       17

LĂMURIRE       19

21 martie – 24 martie 1977       21

2 octombrie – 12 octombrie 1977       33

12 noiembrie – 19 noiembrie 1978       51

11 decembrie – 28 decembrie 1978       65

17 februarie – 25 februarie 1979       81

27 septembrie – 5 octombrie 1979       105

21 ianuarie – 26 ianuarie 1980       125

23 martie – 25 martie 1980       143

19 noiembrie – 22 noiembrie 1980       155

octombrie – decembrie 1980       179

19 ianuarie – 25 ianuarie 1981       195

7 mai – 11 mai 1981       231

iulie 1981       255

POST-SCRIPTUM       277

Format carte 16/54X84. Coli de tipar 17,5.

Apărut 1991

Culegere şi paginare pe calculator:

ADISAN S.R.L., str. Arh. Ion Mincu nr. 11, Bucureşti

Imprimat la ROMCART S.A.

Bucureşti — România

Conversie în format Winword 2.0 IBM-PC:

Ioan-Lucian MUNTEAN (muntean@physics.pub.ro).

{1}       Conferinţă ţinută la cea de-a doua sesiune a Colegiului european de cooperare culturală, Luxemburg, 4-7 septembrie 1990.

{2}       Voin¡a modelării, adică nervul oricărui  scenariu paideic, este un merit care se împarte între modelator ¿i  cel modelat.