/ / Language: România / Genre:sf / Series: Великое Кольцо

Nebuloasa din Andromeda

Ivan Efremov


Ivan Antonovici Efremov

Nebuloasa din Andromeda

Traducerea din limba rusă de Tatiana Berindei și Adrian Rogoz

CUPRINS

Personajele romanului

CUVÂNTUL AUTORULUI

Capitolul I. STEAUA DE FIER

Capitolul II. EPSILON TUCAN

Capitolul III. PRIZONIERI AI ÎNTUNERICULUI

Capitolul IV. FLUVIUL TIMPULUI

Capitolul V. CALUL DE PE FUNDUL MARII

Capitolul VI. LEGENDA SORILOR ALBASTRI

Capitolul VII. SIMFONIA ÎN FA MINOR, DE TONALITATE CROMATICA 0.475 MIU

Capitolul VIII. UNDELE ROȘII

Capitolul IX. O ȘCOALĂ DE CICLUL III

Capitolul X EXPERIENȚA DIN TIBET

Capitolul XI. INSULA UITĂRII

Capitolul XII. CONSILIUL ASTRONAUTIC

Capitolul XIII. ÎNGERII CERULUI

Capitolul XIV. POARTA DE OȚEL

Capitolul XV. NEBULOASA DIN ANDROMEDA

Personajele romanului:

ERG NOOR comandantul astronavei „Tantra”

NIZA KRIT tînără astronavigatoare de pe „Tantra”

PUR HISS astronomul expediției „Tantra”

EON TAL biologul expediției „Tantra”

LUMA LASWY medicul expediției „Tantra”

PEL LYN astronaut experimentat de pe „Tantra”

KEY BEER inginer electronist de pe „Tantra”

INGRID DITRA astronom de pe „Tantra”

IONE MAR profesoară de gimnastică ritmică de pe „Tantra”

BINA LED geolog al expediției „Tantra”

TARON mecanic de pe „Tantra”

DAR VETER directorul stațiunilor exterioare

MWEN MAS succesorul lui Dar Veter

VEDA KONG specialistă în istoria antică

EVDA NAL celebră psihiatră

IUNII ANT conduce serviciul mașinilor electronice de memorizat

ZAF FTET șeful informației externe de pe „Lebăda 61”

GRIM ȘAR șeful laboratorului de paralizie generală

AF NUT celebru chirurg

LEAO LAN renumit paleontolog

MIYIKO EIGORO istoric, principala asistenta a Vedei Kong

REN BOZ fizician și matematician de la Academia lărgirii limitelor cunoașterii

KART SAN pictor

CIARA NANDI biolog, modelul lui Kart San

FRIT DON șeful expediției navale

KOR YULL construise cu 170 de ani în urmă în apropierea observatorului din Tibet instalații pe care le va folosi Mwen Mas în vederea unei experiențe e pocale.

GROM ORM președintele Consiliului astronautic, constructorul bazei de pe sistemul planetar al Centaurului

DIS KEN fiul lui Grom Orm

ZIG ZOR compozitor

TOR AN fiul lui Zig Zor, prieten cu Dis Ken

MIR OM cel mai vîrstnic dintre cei patru secretari ai Consiliului astronautic

VLIHH OZ DDIZ ilustru cercetător cosmic de pe “Albirero II”, stea din constelația Lebăda

ONAR o fată dintr-un sat de pe Insula Uitării

CUVÂNTUL AUTORULUI

Încă nu apăruse complet în paginile unei reviste, când sputnicii au și pornit să gonească în jurul planetei noastre.

În fața acestui eveniment incontestabil, ideile esențiale ale romanului se dovedesc — spre bucuria autorului — ca fiind realizabile.

Avântul fanteziei creatoare în domeniul progresului tehnic, credința în necontenita perfecționare și în viitorul luminos al unei societăți umane rațional orânduite își găsesc o confirmare concretă, palpabilă în semnalele emise de micile luni făurite de om. Înfăptuirea miraculos de rapidă a uneia dintre anticipațiile mele m-a pus înaintea următoarei probleme: cât de just am prezentat în perspectiva istorică a viitorului? Încă pe când mai lucram la această carte, m-am decis să modific datele, apropiind de zilele noastre desfășurarea în timp a acțiunii. La început, mi se păruse că acele uriașe transformări din viața pământului și a omenirii n-ar putea fi realizate mai înainte de trei mii de ani. În aceste calcule, porneam de la istoria generală a omenirii, fără însă să țin seama de ritmul accelerat al progresului tehnic și, mai ales, de imensele posibilități, de puterea practic aproape nelimitată pe care o va da omului societatea comunistă.

Desăvârșindu-mi cartea, am redus termenul inițial, mai întâi cu un mileniu. Lansarea sateliților artificiali însă mă face să cred că evenimentele imaginate de mine ar putea avea loc chiar mai curând. De aceea toate datele pe care apucasem să le precizez le-am înlocuit cu altele de natură să lase cititorului grija de a stabili o a jtiologie după propria lui intuiție și capacitate de previziune a viitorului.

O particularitate a romanului — care poate că nu va fi sesizată imediat — o constituie abundența de informații și noțiuni științifice. Pricina acestui fapt n-a fost vreo scăpare din vedere și nici lipsa dorinței de a zapaci unele formulări mai complicate. Mi s-a părut ca fac aceasta ca pe singurul mijloc de ai evoca pe îndepartații noștri urmași de a lumina în culoarea viitorlui actele și cuvintele reprezentanților unei epoci în care stiinta va fi pătruns în mod necesar în toate noțiunile, in gandire si limbaj.

I.A. Efremov

Capitolul I. STEAUA DE FIER

La lumina opalescentă răsfrântă de plafon, cadranele aparatelor păreau o galerie de portrete: cele rotunde aveau un aer malițios, cele ovale, culcate pe lat, zâmbeau parca, sfidătoare și satisfăcute de ele însele; cele pătrate încremeniseră în siguranța lor obtuză. Luminițele viorii, albastre, portocalii și verzi care licăreau în interior accentuau această impresie.

În centrul mesei curbe de comandă se desprindea un cadran mare, roșu. În fața acestuia, o fată stătea aplecată, într-o poziție nu prea comodă. Uitase de fotoliul aflat alături și își apropiase capul de geamul cadranului. Reflexele roșii făceau chipu-i tânăr să pară mai matur și mai sever, descuind umbre aspre în jurul buzelor plinuțe și subțiindu-i puțin năsucul ușor ridicat. Sprâncenele groase, încruntate îi erau foarte negre, dând ochilor o expresie sumbră și dezolată.

Țîrâitul contoarelor fu întrerupt de un ușor zăngănit metalic. Tînăra fată tresări și-și îndreptă spatele trudit, cu mâinile prelungi împreunate după ceafă.

Îndărătul ei se auzi o ușă. O mare umbră apăru și se prefăcu într-un bărbat cu mișcări bruște și precise. O lumină aurie izbucni, aprinzând reflexe vii în părul roșcat și des al fetei. I se luminară și ochii, ațintiți cu neliniște și dragoste asupra noului venit.

— Cum, n-ai adormit? O sută de ore fără somn!…

— Crezi că-i un exemplu prost? întrebă vesel bărbatul, deși fără să zimbească. Glasul său avea inflexiuni metalice, înalte, care parcă-i nituiau cuvintele.

— Toți ceilalți dorm, rosti sfios fata, și… nu bănuiesc nimic, adăugă ea, coborând glasul.

— Poți vorbi fără teamă! Tovarășii noștri dorm. În clipa de față, în Cosmos nu veghem decât noi doi, iar până la Tăinuit slnt încă cincizeci de bilioane de kilometri, adică un parsec[1] și jumătate!

— Dar nu mai avem anamezoii[2] decât pentru o singură accelerare!

În glasul ei vibra spaimă, dar și o undă de exaltare.

Erg Noor, șeful celei de a 37-a expediții astrale, ajunse din doi pași lângă cadranul cel roșu.

— Sîntem la al cincilea tur!

— Da, am intrat în el. Și… nimic. Tînăra fată aruncă o privire grăitoare spre difuzorul aparatului de recepție automat.

— După cum vezi — continuă Erg Noor — nu-i chip de dormit. Trebuie să mă gândesc la toate variantele, la toate posibilitățile. Soluția trebuie găsită până la sfârșitul celui de al cincilea tur.

— Dar asta înseamnă încă o sută zece ore…

— Bine, atunci voi trage un pui de somn aici în fotoliu, când se va termina acțiunea sporaminei[3]; am luat o doză acum douăzeci și patru de ore.

Fata rămase un timp cufundată în reflecții. În sfârșit, se hotără:

— Ce-ar fi să reducem raza cercului? Poate că li s-a defectat emițătorul.

— Cu neputință! Dacă am reduce raza fără să micșorăm viteza, am distruge nava cât ai clipi. Să încetinim… să parcurgem apoi distanța de un parsec și jumătate fără anamezon, cu viteza celor mai primitive rachete selenare? Ar însenina să ne apropiem de sistemul nostru solar peste o sută de mii de ani…

— Înțeleg… Dar nu s-ar putea ca ei…

— Nu e cu putință. Timpurile când oamenii puteau să comită neglijențe sau să se înșele pe ei și pe alții au trecut de mult. Acum un asemenea lucru nu se mai poate întâmpla.

— N-am vrut să spun asta. În răspunsul repezit al fetei se simțea că fusese nițeluș jignită. Voiam să spun că poate „Algrab” s-a abătut din drumul său și ne caută și el.

— Nu se putea abate atât de mult. Fără nici o îndoială că a decolat la timpul fixat și calculat cu cea mai mare precizie. Dacă, prin imposibil, ambele lui emițătoare ar fi fost scoase din funcțiune, „Algrab” ar fi pornit să taie cercul pe diametru și atunci l-am fi detectat pe recepția planetară. O eroare nu este posibilă. Iată planeta convențională!

Și Erg Noor făcu un gest spre ecranele de cristal, instalate în firide adânci pe cele patru laturi ale postului de comandă. În bezna nețărmurita ardeau luminițele unei puzderii de stele. Pe cel clintii ecran din stinga trecu rapid în zbor un mic disc cenușiu, abia luminat de astrul său, foarte depărtat de sistemul B-7336-C + 87-A, unde se aflau ei în acel moment.

— Farurile-bombă[4] funcționează perfect, deși le-am lansat cu patru ani independenți[5] în urmă. Erg Noor arătă o dâră de lumină care se vedea clar pe peretele din stânga, de-a lungul unei benzi lungi de sticlă.

„Algrab” ar fi trebuit să ajungă aici acum trei luni… Aceasta înseamnă că — Noor șovăi, de parcă nu s-ar fi încumetat să rostească sentința — a pierit!

— Poate că n-a pierit cbiar, dacă a fost avariat de vreun meteorit și nu mai poate atinge viteza cerută…, replică fata cu părul roșu.

— Nu poate atinge viteza cerută! repetă Erg Noor. Nu este oare același lucru? Ce se întâmplă dacă între astronavă și destinația ei se aștern milenii de parcurs? Este și mai rău: moartea nu vine dintr-o dată, ci după ani și ani de deznădejde. Poale că vor chema… atunci o să aflăm; și noi… peste vreo șase ani… pe Pământ.

Cu o mișcare impetuoasă, șeful expediției trase un fotoliu pliant de sub pupitrul mașinii electronice de calculat de model mic MNU-11. Pînă acum, din cauza marii ei greutăți, a dimensiunilor și a fragilității sale, nu era cu putință să se instaleze pe astronave o mașină-creier electronică model I.T.U., care să îndeplinească operații multiple și căreia să i se poată încredința în întregime conducerea navei. Se impunea prezența navigatorului do serviciu în cabina de comandă, cu atât mai mult cu cil menținerea navei pe traseul stabilit nu se putea asigura în condiții de maximă precizie, pe distanțe atât do mari.

Mîinile lui Erg Noor se mișcau acum pe manetele și butoanele mașinii de calculat cu o viteză uimitoare, de pianist. Fața lui palidă cu trăsături aspre, parcă împietrite, fruntea înaltă, plecată îndârjit asupra mesei de comandă, părea să arunce o provocare puterilor vrăsmașe ale naturii care amenințau colțișorul de lume vie, furișat în adâncurile interzise ale spațiilor siderale.

Niza Krit, tânâra astronavigatoare, care pentru prima oară lua parte la o expediție cosmică, urmărea, ținându-și răsuflarea, mișcările lui Noor, care era cufundat în sine. Cît de calm, cât de energic și de inteligent era bărbatul acesta pe care-l îndrăgise! îl iubea de mult, de cinci ani, de când lucra alături de el.

Nu mai avea nici un rost să-și ascundă dragostea; de altfel, Erg Noor știa, probabil, acest lucru. Niza o simțea… Acum, că se intamplase această nenorocire, avea bucuria de a face de gardă în aceeași tură cu el. Trei luni petrecute în doi, în timp ce restul echipajului dormea cufundat în dulcele somn hipnotic! Mai aveau de vegheat împreună 13 zile. Apoi le venea și lor rândul să doarmă, pe o perioadă de șase luni, în care timp urma să se schimbe două echipe de serviciu, navigatori, astronomi și mecanici. Ceilalți — biologii, geologii — care n-aveau de lucru decât la locul destinației, puteau dormi și mai mult, în timp ce astronomii… Lor le revenea partea de muncă cea mai grea, cea mai încordată. Erg Noor se ridică și firul gandurilor Nizei se rupse.

— Mă duc în cabina harților siderale… Rîndul dumitale la odihnă vine… (se uită la cadranul unui ceas dependent[6]) peste nouă ore. Am tot timpul să dorm înainte de a te schimba.

— Nu sunt obosită, rămai în aici cât trebuie, important este să te odihnești dumneata!

Erg Noor se încruntă și voi să obiecteze ceva; dezarmat însă de duioșia din glasul și din ochii ei căprui, care-l priveau cu atâta încredere, zambi și ieși fără o vorbă.

Niza se așeză în fotoliu, își plimbă privirea peste aparatele atât de familiare pentru ea, și se lăsă furată de gânduri.

Deasupra ei se căscau, negre, ecranele reflectoare care transmiteau Ia postul central de comandă imaginea abisurilor ce înconjurau astronava. Luminițele multicolore ale stelelor păreau niște ace de lumină care străpungeau ochii omului.

Astronava întrecea tocmai o planetă, și forța de gravitație a acesteia o făcea să oscileze de-a lungul fâșiilor de intensitate variabilă a câmpului gravitațional[7]. Din cauza aceasta, stelele, mărețe și ostile, do pe ecranele reflectoare efectuau neașteptate salturi. Desenul constelațiilor se schimba cu o viteză nemaipomenită.

Planeta K2 — 2N — 88, depărtată de astrul său, rece și lipsită de viață, era cunoscută ca un loc comod de întâlnire pentru astronave… dar întâlnirea n-a mai avut loc. Al cincilea tur… Niza își închipui nava zburând cu viteza redusă într-un cerc fantastic cu o rază de un miliard de kilometri și întrecând neîncetat planeta care se târa ca un melc. Al cincilea tur va fi parcurs peste o sută zece ore… și apoi? Mintea ageră a lui Erg Noor își încordase adineaori toate forțele în căutarea soluției celei mai bune. Șeful expediției și comandantul navei nu se putea înșela — altfel astronava de prima clasă „Tantra” cu echipajul ei compus din cei mai eminenți savanți, nu se va mai întoarce niciodată din abisurile Cosmosului! Dar Erg Noor nu se va înșela…

Deodată Niza Krit simți o stare oribilă, apropiată de leșin, ceea ce însemna că astronava se abătuse de la traseul ei cu o fracțiune infimă de grad[8], admisibilă numai în condițiile vitezei micșorate, deoarece altminteri fragila ei încărcătură vie n-ar mai fi putut rămâne în viață. De îndată ce negura cenușie care împăienjenise ochii fetei se mai risipi, starea de leșin dispăru: nava se reintegrase în traseul ei. Hipersensibilele radiolocatoare dibuiseră în bezna din față un meteorit — cea mai mare primejdie pentru vehiculele astrale. Intr-o milionime de secundă, mașinile electronice care conduceau nava (căci numai ele puteau executa toate manevrele cu rapiditatea necesară, nervii omenești ne-corespunzând vitezelor cosmice) asiguraseră o deviere a „Tantrei”, iar după trecerea primejdiei, o făcuseră cu aceeași iuțeală să-și reia vechiul traseu.

„De ce, oare, aceleași mașini să nu fi fost în stare să-l salveze și pe „Algrab”? își zicea Niza, care, între timp, își venise în fire. Era aproape sigur că această navă căzuse victimă întâlnirii cu un meteorit. Erg Noor spunea că până acum fiecare a zecea astronavă pierea ciocnindu-se de meteoriți, în ciuda inventării unor locatoare atât de sensibile ca aparatul lui Voll Hod și ca dispozitivele energetice de protecție, care respingeau particulele mici. Pieirea lui „Algrab” îi punea și pe ei în primejdie, tocmai atunci, când totul părea atât de bine studiat și pus la punct. Niza începu să-și amintească de toate cele petrecute din clipa decolării.

A 37-a expediție siderală avea drept țintă să ajungă în sistemul planetar al unei stele apropiate din constelația Pohiuchus, a cărei unică planetă populată, Zirda, intrase de multă vreme în legătură cu Pământul și cu alte lumi prin Marele Cerc. Deodată însă amuțise și, timp de 70 de ani, nu s-a mai primit de acolo nici un fel de comunicare. Pământul, care, în sistemul Marelui Cerc, era planeta cea mai apropiată de Zirda, avea deci datoria să lămurească ce se întâmplase. Tocmai de aceea „Tantra” luase pe bord numeroase aparate și câțiva savanți eminenți, al căror sistem nervos se dovedise, după multiple încercări, capabil să îndure lungi ani de recluziune într-o astronavă. În ceea ce privește rezervele de carburant pentru motoare — anume anamezonul, o substanță cu legăturile mezonice intranucleare[9] distruse și cu viteza de jet egală cu aceea a luminii — acesta, fusese luat într-o cantitate strict limitată, și asta nu din cauza greutății anamezonului, ci din pricina volumului uriaș al rezervoarelor. Plănuiseră să se alimenteze cu anamezon o dată ajunși pe Zirda. Iar în cazul în care cu această planetă se va fi petrecut ceva grav, urma ca „Tantra” să se întâlnească cu astronava de clasa a doua „Algrab”, lângă orbita planetei K2 — 2N — 88.

Urechea exersată a Nizei prinse ușoara modificare a frecvenței sunetului pe care era acordat câmpul de gravitație artificială[10]. Discurile celor trei aparate așezate în dreapta începură să clipească inegal. La tribord se conecta automat o sondă electronică. Pe ecranul deodată luminat apăru o formă strălucitoare și colțuroasă, care înainta ca un proiectil drept spre „Tantra”; cu alte cuvinte, se afla departe. Era un fragment uriaș de substanță din cele care se întâlnesc extrem de rar în spațiul cosmic. De aceea, Niza se grăbi să-i determine volumul, greutatea, viteza și direcția. Nu-și reluă firul amintirilor decât în clipa când se auzi țăcănitul ușor al bobinei automate a jurnalului de bord.

…Cea mai impresionantă dintre toate era viziunea unui soare lugubru, roșu-sângeriu, care crescuse în câmpul vizual al ecranelor, în ultimele luni ale celui de-al patrulea an de călătorie. Al patrulea pentru pasagerii astronavei, care zbura cu o viteză de V6 din unitatea absolută: viteza luminii. Pe Pământ se scurseseră aproape șapte ani independenți.

Apărând ochiul omenesc, filtrele ecranelor modificau culoarea și intensitatea razelor oricărui astru, în așa fel încât acesta să apară ca văzut prin stratul gros al atmosferei terestre, cu păturilc-i proteguitoare formate din ozon și vapori de apă. Lumina violetă fantastică, de nedescris, a stelelor cu temperaturi înalte părea azurie ori albă, aștri mohorâți de un roz-cenușiu deveneau veseli, galben-aurii, aidoma Soarelui nostru. Aici însă, dimpotrivă, astrul care strălucea victorios cu razele lui de un roșu-aprins căpăta tonalitatea sumbră, sângeric, cu care un observator de pe pământ este obișnuit să vadă stelele din clasa spectrală[11] M5. Planeta se afla față de soarele ei mult mai aproape decât Pământul nostru față de al său. Pe măsura apropierii de Zirda, astrul acesteia devenea un uriaș disc stacojiu, care emitea mase de radiații calorice[12].

Încă cu două luni înainte de a se apropia de Zirda, „Tantra” încercase să comunice cu stațiunea exterioară a planetei aflată pe un mic satelit natural, lipsit de atmosferă și care era mai aproape de Zirda decât Luna de Pământ.

Astronava continua să lanseze apeluri chiar și atunci când până la planetă mai rămăseseră 30.000.000 de kilometri, iar viteza nemaipomenită a „Tantrei” scăzuse la 3.000 de kilometri pe secundă. De serviciu era Niza. Veghea însă și restul echipajului, strins în așteptare, în fața ecranelor, la postul central.

Niza lansa apeluri, mărind puterea emisiunii și aruneînd înainte semnale luminoase în formă de evantai.

În cele din urmă, zăriră un punct minuscul și strălucitor: era satelitul pe care se afla stațiunea exterioară. Astronava începu să evolueze în jurul planetei, apropiindu-se treptat de ea în spirală și potrivindu-și viteza după cea a satelitului. Curând, „Tantrau și satelitul erau ca legați cu un cablu nevăzut; astronava plana deasupra micii planete, care se mișca repede pe orbita ei. Stereotelescoapele[13] electronice ale navei sondau acum suprafața satelitului. Și, deodată, în fața echipajului „Tantrei” apăru o priveliște de neuitat.

O clădire uriașă, plată, de sticlă strălucea în reflexele sângerii ale soarelui. Chiar sub acoperiș se afla un fel de sală de conferințe sau un amfiteatru. Acolo se aflau, parcă încremeniți o mulțime de ființe, ce arătau altfel decât pământenii, dar, fără nici o îndoială, erau oameni și ei. Emoționat, astronomul Pur Hiss — un novice în materie de zboruri cosmice și care, chiar în ajunul pornirii expediției, luase locul unui savant cu multă experiență, puse mai bine la punct focalizarea lunetei. Rîndurile de oameni, care se zăreau neclar sub acoperișul de sticlă, își păstrau aceeași neclintire. Pur Hiss mări și mai mult imaginea. Văzură acum un fel de podium, înconjurat de aparate; în fața auditoriului, la o masă lungă, un om stătea cu picioarele încrucișate și cu ochii înspăimântători, pironiți în zare…

— Sînt morți, congelați! exclamă Erg Noor. Astronava continua să planeze deasupra satelitului Zirdei. 14 perechi de ochi urmăreau neclintit mormăntul acesta de sticlă, căci, într-adevăr, era un mormînt. De câți ani oare ședeau astfel aici aceste cadavre? Statia amuțise în urmă cu 70 de ani — dacă li se adaugă cei șase ani ai drumului parcurs de raze, făceau trei sferturi de veac…

Toate privirile se îndreptară spre șeful expediției. Palid la față, Erg Noor scruta negura gălbuie a atmosferei; prin ea abia dacă se ghiceau contururile neclare ale munților, slabele reflexe ale mărilor; nimic însă nu le putea da răspunsul pentru care veniseră aici.

— Stațiunea a fost distrusă, continuă șeful expediției, și n-a fost refăcută în acești șaptezeci și cinci de ani! Aceasta dovedește că pe planetă s-a petrecut o catastrofă. Trebuie să coborâm, să străbatem atmosfera, poate să și descindem. Fiindcă ne-am adunat aici cu toții, vă cer părerea…

Singurul care a avut ceva de obiectat fu astronomul Pur Hiss. Niza examina, plină de indignare, nasul său mare de pasăre de pradă și urechile-i urâte, plantate prea jos.

— Dacă pe planetă s-a petrecut o catastrofă, n-avem nici o șansă să găsim aici anamezon. Înconjurul planetei la mică altitudine, cu atât mai mult o descindere, ne-ar face să cheltuim aproape întreaga rezervă de carburant planetar[14] de care mai dispunem. Afară de asta, nu se știe încă ce s-a întâmplat. S-ar putea să existe radiații puternice, care să ne fie fatale.

Ceilalți membri ai expediției își susținură însă șeful.

— Nici un fel de radiații planetare nu amenință o navă prevăzută cu o cuirasă cosmică — se pronunță Erg Noor. Am fost trimiși aici tocmai ca să lămurim ce s-a întâmplat. Ce va răspunde Marelui Cerc Pământul? Să stabilim faptele este cu totul insuficient, trebuie să le și explicăm. Vă rog să-mi scuzați aceste truisme! mai spuse Erg Noor, și în glasu-i metalic străbătură note ironice. Nu cred că ne putem sustrage datoriei noastre directe…

— Temperatura straturilor superioare ale atmosferei este normală! strigă bucuroasă Niza.

Erg Noor zâmbi și începu să coboare, prudent, volută după volută, încetinind treptat avansarea în spirală a astronavei, care se apropia de suprafața planetei. Zirda avea dimensiuni ceva mai reduse decât Pământul, și un zbor la înălțime mică în jurul ei nu necesita viteze considerabile. Astronomii și geologul confruntau pe hartă caracteristicile planetei cu observațiile aparatelor optice de pe bordul „Tantra”. Continentele își păstrau întocmai vechile lor contururi, mările seînteiau liniștit în lumina roșie a soarelui. Nu-și schimbaseră forma nici crestele muntoase, pe care le cunoșteau din fotografiile mai vechi. Numai că planeta tăcea.

Timp de 35 de ore, membrii echipajului nu-și părăsiră posturile de observație.

Compoziția atmosferei, iradierea astrului roșu — totul coincidea cu vechile date ce le aveau despre Zirda. Erg Noor deschise un volum de tabele privitoare la această planetă și găsi coloana cu datele referitoare la stratosfera ei. Ionizarea se dovedi a fi mai ridicată decât cea normală. În mintea lui Noor începuse a miji o bănuială alarmantă.

La cea de a șasea volută a spiralei de coborâre, începură să se distingă contururile orașelor mari. Dar nici acum receptoarele astronavei nu înregistrară vreun semnal.

Niza Kril ieși din schimb ca să mănânce și ațipi. I se păru că n-a dormit decât câteva clipe. Astronava zbura pe deasupra părții umbrite a Zirdei cu o viteză care nu depășea pe aceea a unei obișnuite spironave[15] terestre. Aici, dedesubtul lor, trebuia să se întindă orașe, uzine, porturi. Dar oricât de mult ar fi scrutat întunericul, puternicele stereotelescoape, în bezna adâncă nu se zări nici măcar o licărire. Bubuitul de tunet al atmosferei spintecate de astronavă ar fi trebuit să se audă la distanțe de zeci de kilometri.

Trecu un ceas, dar nicăieri nu se aprinse vreo lumină. Așteptarea chinuitoare era acum de neîndurat. Noor conecta sirenele navei. Un urlet înspăimântător zbură deasupra abisului negru; oamenii Pământului sperau că, însoțit de bubuitul zborului, vuietul acela va fi auzit de locuitorii Zirdei, care nu dădeau nici un semn de viață.

O pală de lumină vie mătură tenebrele, și „Tantra” ieși pe partea luminată a planetei. Dar sub ca se așternea și acum un văl negru, catifelat. Fotografiile mărite rapid arătară un covor des de flori ce semănau cu macii negri de pe Pământ. Desișuri de maci negri se întindeau pe distanțe de mii de kilometri, înlocuind orice alta vegetație: pădurile, tufișurile, papura și ierburile. În mijlocul acestui covor negru, se zăreau străzile orașelor, asemenea coastelor unor schelete uriașe; construcțiile de fier ruginite arătau ca niște răni sân-gerânde. Nicăieri vreo suflare de viață, nici măcar un copăcel. Numai și numai maci negri și nimic altceva!

„Tantra” lansă o stație-bombă de observație, apoi se cufundă din nou în noapte. Peste șase ore, această stație robot prezentă un raport privind compoziția aerului, temperatura, presiunea și alte condiții de la suprafața solului. Totul era normal pentru această planetă, în afară de o radioactivitate sporită.

— Ce înspăimântătoare tragedie! murmură încet biologul Eon Tal, înregistrând ultimele date transmise de stație. S-au distrus pe ei și au distrus întreaga planetă!

— Adevărat? întrebă Niza, stăpânindu-și cu greu lacrimile. Ar fi groaznic! Dar gradul de ionizare nu este chiar atât de marc.

— Au trecut ani destui, răspunse posomorit tânărul biolog. Fața lui virilă, cu nas coroiat de caucazian, se întunecă. O asemenea dezagregare radioactivă, continuă el, este cu atât mai primejdioasă, cu cât se acumulează pe neobservate. În decurs de veacuri, radiațiile puteau spori cor cu cor[16], după cum numim noi biodozele[17], apoi deodată s-a petrecut un salt calitativ! O ereditate pe cale de destrămare, încetarea reproducției, la care se adaugă și epidemiile provocate de radiații… Nu este prima oară că se întâmplă așa ceva; Cercul cunoaște asemenea catastrofe…

— De pildă, așa numita „Planetă a soarelui violet”, se auzi din spatele lor glasul lui Erg Noor.

— Cel mai tragic lucru — adăugă sumbru Pur Hiss — îi constituie faptul că bizarul ei soare — din clasa spectrala A-zero și de șaptezeci și opt de ori mai luminos decât ai noștri — putea asigura populației o energetica foarte ridicată.

— Și unde se află această planetă? se interesă Eon Tal. N-o fi chiar aceea pe care Consiliul și-a propus s-o colonizeze?

— Ba da. În amintirea ei a și fost botezată „Algrab”, nava care a pierit.

— Steaua Algrab, numită și Delta Corbul! exclamă biologul. Dar pană la ea este foarte departe!

— Patruzeci și șase de parseci. Dar pe Pământ se construiesc acum astronave pentru curse din ce în ce mai depărtate…

Biologul dădu din cap, mormăind printre dinți că n-ar fi trebuit să i se dea astronavei numele unei planete dispărute.

— Dar planeta însăși n-a pierit. În mai puțin de un veac, o vom acoperi cu plante și-o vom repopula, afirmă convins Erg Noor.

Se hotărâse să recurgă la o manevră grea: să schimbe traseul orbital al astronavei de pe cercul de latitudine, pe cel de longitudine, adică să o situeze în planul axei de rotație a Zirdei. Se puteau depărta de planetă fără a fi lămurit definitiv dacă toți locuitorii ci au pierit sau nu? Poale că supraviețuitorii nu erau în stare să cheme în ajutor astronava din cauză că centralele energetice și aparatajul lor erau distruse.

Nu era prima oară când Niza îl vedea pe șeful ei la masa de comandă în timpul unei manevre pline de răspundere. Cu fața lui impenetrabilă și mișcările-i bruște, dar totdeauna precise, Erg Noor îi părea un erou legendar.

„Tantra” parcurgea din nou un drum decepționant în jurul Zirdei, de rândul acesta de la un pol la altul. Ici-colo, mai cu seamă pe la paralele mijlocii, apărură zone întinse de sol dezgolit. Acolo, în aer, plutea o ceață galbenă, prin care se ghiceau, ca niște valuri, crestele uriașe ale unor nisipuri roșii bătute de vuituri.

Mai departe se așterneau covoare din catifeaua cernită a macilor negri — singurele plante care reușiseră să reziste radioactivității sau să dea naștere sub influența ei unei mutații[18] viabile.

Totul era acum limpede. Ar fi fost nu numai inutil, ci și riscant să mai caute undeva, printre ruinele acestea neînsuflețite, rezervele de anamezon pregătite pentru oaspeții din alte lumi conform recomandării Marelui Cerc (Zirda nu poseda încă astronave, ci numai aparate de zbor interplanetare). Tantra 4 începu deci să-și lărgească încetul cu încetul spirala zborului în sens opus, depărtându-se de planetă. Accelerând cu ajutorul motoarelor trigger-ionice[19], folosite la zborurile interplanetare, nava ieși din câmpul de gravitație al planetei moarte și porni spre sistemul nelocuit, desemnat numai printr-un cifru convențional, unde fuseseră aruncate câteva faruri-bombă și unde ar fi trebuit să-i aștepte „Algrab”. Conectară motoarele cu anamezon.

Cu ajutorul lor, în 52 de ore astronava atinse viteza ei normală de 900 de milioane de kilometri pe oră. Mai aveau până la locul întâlnirii cincisprezece luni de drum, egale cu unsprezece luni calculate în timpul dependent al navei. Așadar, în afară de cei care rămâneau de gardă, întregul echipaj putea acum să se cufunde în somn. Dar discuțiile, calculele și pregătirea raportului ce trebuia să fie prezentat Consiliului mai luară încă o lună. Ghidurile privitoare la Zirda menționau experiențele riscante care fuseseră făcute acolo cu carburanți atomici cu dezintegrare parțială. Găsiră articole ale unor savanți de seamă care semnalaseră simptomele unor influențe dăunătoare vieții și stăruiseră sa se sisteze experiențele. Cu 118 ani în urmă, fusese trimisă prin Marele Cerc o scurtă avertizare, suficientă pentru niște oameni inteligenți, dar, precum se vede, neluată în seamă de guvernul Zirdei.

Nu mai exista nici un dubiu: planeta pierise din cauza unor radiații dăunătoare, acumulate în cursul a numeroase experiențe imprudente și încercări nesăbuite de a aplica în practică unele genuri primejdioase de energie nucleară, în loc de a se căuta altele mai puțin dăunătoare.

Enigma fusese dezlegată de mult. Echipajul astronavei trecuse până acum de două ori de la un somn de trei luni la o viață activă de aceeași durată. Și iată că trecuseră câteva zile de când „Tantra” descria cerc după cerc în jurul planetei cenușii, iar speranța de a se întâlni cu „Algrab” se micșora cu fiece oră. Presimțirea că se petrecuse o catastrofă devenea tot mai apăsătoare…

Erg Noor se opri în prag și se uită la Niza gânditoare, a cărei coamă semăna cu o invoaltă floare aurie… Un profil de ștrengar, niște ochi puțin pieziși și adesea mijiți de un râs abia stăpânit, iar acum larg deschiși, scrutând necunoscutul cu îngrijorare și curaj! Fetița aceasta nici nu-și dădea seama ce mare sprijin sufletesc găsea el în dragostea-i neprecupețită. Deși trecut prin ani și ani de încercări care-i oțeliseră voința, Erg Noor se simțea uneori obosit de rolul de șef care trebuie să fie gata în orice clipă să ia asupră-și întreaga răspundere pentru viața oamenilor, pentru astronavă și succesul expediției. Acolo, pe Pământ — de mult nu mai exista o răspundere atât de individuală, căci hotărârile erau totdeauna luate de un grup de oameni chemat să realizeze o anumită muncă. Iar dacă se întâmpla ceva neprevăzut, erai sigur că vei primi îndată sfatul cel mai competent, consultația cea mai amănunțită. Aici însă n-aveai de unde primi sfaturi, iar comandanții astronavelor se bucurau de drepturi speciale. Ar fi fost mai ușor ca o asemenea răspundere să dureze doar doi-trei ani, și nu zece-cincisprezece, cât reprezenta durata medie a unei expediții cosmice!

Erg Noor intră în cabina de comandă.

Niza se ridică repede și-i ieși în întâmpinare.

— Am adunat toate materialele și hărțile de care am nevoie, spuse ea. Să dăm de lucru mașinii!

Șeful expediției se lungi într-un fotoliu și acum răsfoia încet filele metalice, indicând cifrele coordonatelor, intensitatea câmpurilor magnetice, ale celor electrice și de gravitație, intensitatea curenților de particule cosmice, viteza și densitatea șuvoaielor de meteori. Plină de încordare, Niza apăsa butoanele și întorcea întrerupătoarele mașinii de calculat. Erg Noor căpătă o seamă de răspunsuri, se încruntă și râmase pe gânduri.

— În calea noastră se află un câmp de gravitație puternic — regiunea acumulării de substanță obscură din Scorpion, alături de Steaua 6555-ZR 4-11-PKU, începu el. Spre a evita consumarea carburantului, trebuie să ne abatem încoace, spre Șarpe[20]. Pe vremuri, în asemenea cazuri, se naviga fără motor, folosind campurile de gravitație în chip de accelerator și navigând în marginea lor…

— Nu s-ar putea să folosim și noi această metodă? întrebă Niza.

— Nu, căci astronavele noastre sunt mult mai rapide. O viteză de cinci șesimi din unitatea absolută sau, mai precis, două sute cincizeci de mii de kilometri pe secundă ar mări, în zona terestră de gravitație, greutatea noastră de douăsprezece mii de ori[21], așadar ar preface în praf și pulbere întreaga expediție. Nu putem zbura astfel decât în spațiul cosmic, departe de marile acumulări de materie. De îndată ce astronava pătrunde într-un câmp de gravitație, trebuie să micșorăm viteza cu atât mai mult, cu cât acest câmp este mai puternic.

— Cu alte cuvinte, avem aici o contradicție, și, cu un gest copilăros, Niza își sprijini capul în palmă. Cu cât câmpul de gravitație este mai puternic, cu atât mai încet trebuie să zburăm!

— Asta-i valabil numai pentru viteze uriașe, apropiate de aceea a luminii, când astronava, aidoma unei raze de lumină, nu se poate mișca decât în linie dreapta sau pe așa-numita curbă a intensităților egale[22].

— Dacă am înțeles bine, vrei să îndrepți „raza” noastră — „Tantra” — de-a dreptul spre sistemul solar.

— Tocmai aici e greutatea. Să îndrepți nava exact spre o stea ori alta, e practic cu neputință, deși noi ținem seama de toate corecțiunile făcute calculelor. Sîntem nevoiți să socotim necontenit eroarea care sporește mereu, să modificăm direcția, ceea ce nu ne permite să folosim la maximum conducerea automată. În momentul de față, suntem într-o situație dificilă. După ce am luat viteză, o oprire sau chiar și o simțitoare încetinire a zborului ar fi pentru noi egală cu moartea, întrucât n-am mai avea cu ce să ne mărim din nou viteza. Dar uite care-i primejdia principală: zona 3” + 2U este cu desăvârșire neexplorată. Nu cunoaștem aici nici stele, nici planete locuite, ci doar un câmp de gravitație, a cărui margine iat-o! Pentru a ne fixa definitiv, să așteptăm părerea astronomilor. După cel de-al cincilea tur, îi vom deștepta pe toți, deocamdată însă… Șeful expediției se frecă la tâmplă și căscă.

— Acțiunea sporaminei e pe terminate, spuse Niza. Te poți odihni!

— Bine. Mă instalez aici, în fotoliu… Cine știe, poate că se întâmplă vreo minune. Măcar un sunet.

O inflexiune fugară din glasul lui Erg Noor trezi în sufletul Nizei un sentiment de mare duioșie. Cum ar mai fi vrut să strângă la pieptul ei capul acesta îndărătnic, să mângâie pâru-i negru cu fire cărunte ivite prea timpuriu!

Niza se sculă, așeză cu grijă filele cu însemnări și stinse lampa, lăsând numai o slabă lumină verzuie de-a lungul panourilor cu aparate și ceasuri. Astronava zbura liniștit în vidul absolut, descriind uriașul ei cerc.

Astronavigatoarea cu părul roșcat își ocupă fără zgomot locul alături de „creierul” imensei nave. Aparatele cântau încetișor obișnuitul lor cântec, acordat pe o anumită melodie; orice tulburare, cât de mică, provoca îndată o notă falsă. Totul era în ordine, melodia lină se depăna în tonalitatea voită, acompaniată când și când de lovituri surde, ca de gong: ele marcau momentele de conectare a motorului planetar auxiliar, care îndrepta traiectoria „Tantrei” după o curbă anumită. Motoarele cu anamezon tăceau. Pacea nocturnă domnea pe cosmonava adormită, ca și cum primejdia ce plana deasupra expediției nici n-ar fi existat. Părea că încă puțin și din pâlnia aparatului de recepție se va auzi mult așteptatul indicativ de apel, iar cele două astronave, încetinindu-și impetuoasa cursă, se vor apropia pe căi paralele și, în sfârșit își vor egaliza vitezele, spre a-și urma drumul una lângă alta. O vastă galerie tabulară va uni cele două lumi întâlnite, iar „Tantra” își va recăpăta gigantica-i putere.

În adâncul inimii, Niza era liniștită: avea încredere în șeful ei. Cei cinci ani ai călătoriei nu i se păruseră nici lungi, nici chinuitori, mai cu seamă de când începuse a iubi… Dar chiar și înainte, observațiile pasionante, înregistrările electronice de cărți, de muzică și filme îi permiteau să-și îmbogățească neîncetat cunoștințele și să nu regrete frumosul Pământ, care se pierduse ca un firicel de nisip în abisurile nemărginitului întuneric. Tovarășii de drum, oameni de mare cultură, o interesau prin convorbirile lor, iar atunci când nervii oboseau de multitudinea impresiilor sau din pricina unei activități prea încordate, putea recurge la un somn prelungit, întreținut de oscilații hipnotice[23]. Astfel, frânturi mari de timp se prăbușeau în neființa, treceau într-o clipa. Alături de omul iubit, Niza era desigur fericită. N-o frâmânta decât gândul că ceilalți, mai cu seamă el, Erg Noor, o duc mai greu. De i-ar fi stat măcar în putință… Dar ce putea face ea, biată începătoare, alături de asemenea oameni! Poale că, totuși, aducea vreun folos prin duioșia-i nedezmințită, prin dorința-i fierbinte de a le ușura tovarășilor ci, clipă de clipă, această muncă istovitoare.

Șeful expediției se trezi și ridică fruntea îngreunată de somn. Melodia uniformă suna ca și până acum, întreruptă când și când de loviturile motorului planetar. Niza Krit se afla ca și mai înainte în fața aparatelor, ușor adusă de spate, cu umbre de oboseală pe fața-i tânără. Q privire spre ceasul dependent, și Erg Noor. cu o mișcare energică, se ridică din fotoliul adânc.

— Am dormit paisprezece ore în șir! Și dumneata nu m-ai deșteptat, Niza! Este incalificabil… Se opri vâzându-i zâmbetul radios. Imediat la culcare!

— Dacă-mi dai voie, aș dormi aici… ca și dumneata, se rugă fata. Apoi aduse repede de mâncare, se spălă și se instala în fotoliu.

Ochii ei căprui și strălucitori, parcă și mai mari din cauza cearcănelor adânci, se uitau pe furiș la Erg Noor, care, răcorit după un duș de unde, îi luă locul în fața aparatelor. După ce controla datele indicatoarelor pe P.L.E. — protecția legăturilor electronice —, se ridică și începu să măsoare cu pași iuți cabina de comandă.

— De ce nu dormi? o întrebă el sever pe astronavigatoare.

Niza își scutură buclele roșcate ce-ar mai fi trebuit să fie tunse nițel, deoarece, în expedițiile din afara Pământului femeile nu purtau de obicei păr lung.

— Mă gândesc…, începu ea șovăitor, iar acum, în pragul primejdiei, îmi vine să mă înclin în fața măreției și atotputerniciei omului, care a ajuns atât de departe în nemărginitele adâncuri ale spațiului! Pentru dumneata, multe lucruri sunt familiare aici, pe când eu mă aflu pentru prima oară în Cosmos! Ce minunat îmi pare totul: să iau parte la o călătorie atât de grandioasă, să mă îndrept printre stele, spre niște lumi noi!

Cu un zâmbet palid, Erg Noor își frecă fruntea:

— Sînt nevoit să te dezamăgesc sau, mai bine zis, să-ți arăt adevăratele proporții ale atotputerniciei noastre. Iată! Deschise proiectorul, și, pe peretele din spate al cabinei, apăru spirala luminoasă a Galaxiei[24]. Arătă o volută mărginașă, compusă din stele rare, abia perceptibila în întunericul înconjurător, asemenea unei pulberi spălăcite.

— Iată regiunea pustie a Galaxiei, unde se află sistemul nostru solar și unde suntem și noi în clipa de față; ea nu-i decât o periferie cu prea puțină lumină și viață. Dar până și acest braț al Galaxiei se întinde de la Lebădă la Carenă și, pe lângă faptul că e departe de zonele centrale, mai conține și un nor obscur, uite-l aici… Pentru a parcurge drumul de-a lungul acestei ramificații, „Tantra” noastră are nevoie de aproximativ patruzeci de mii de ani[25] independenți. Iar hăul întunecat ce desparte ramificația noastră de cea vecină l-am putea străbate în patru mii de ani. După cum vezi, zborurile noastre în infinit nu reprezintă deocamdată decât o învârtire pe un peticei cu diametrul de cincizeci de ani-lumină Cît de puțin am ști noi despre univers dacă n-ar exista marea putere a Cercului! Comunicările, imaginile, ideile trimise din spații inaccesibile omului în scurta lui viață ne parvin totuși mai devreme sau mai târziu, dându-ne de știre despre lumi din ce în ce mai depărtate. Cunoștințele noastre sporesc necontenit! Niza tăcea.

— Închipuiește-ți cele dintâi zboruri astrale… continuă Erg Noor visător. Mici nave încete și vulnerabile… De altfel, strămoșii noștri trăiau de două ori mai puțin decât noi… Iată când măreția omului era într-adevăr de admirat!

Niza înălță capul cu o mișcare îndărătnică, așa cum obișnuia s-o facă întotdeauna când voia să protesteze.

— Dar poate că mai târziu, când oamenii vor învăța să învingă altfel spațiile, nu înfruntându-le direct, ei vor spune, dându-te drept exemplu: Ce eroi! au cucerit Cosmosul cu mijloace atât de primitive!

Șeful expediției întinse tinerei fete mâna:

— Și despre dumneata, Niza, vor putea spune asta! Niza se aprinse la față:

— Sînt mândră că sunt aici, împreună cu dumneata! Și aș fi gata să dau orice ca să mă întorc din nou în Cosmos.

— Da, știu acest lucru, rosti ganditor Erg Noor, dar nu toată lumea gândește la fel…

Instinctul feminin îi ajută tinerei fele 'să în teleagă gândul șefului. Avea în cabina lui două magnifice ste-reoportrete colorate în violet și auriu.

Ambele înfățișau pe frumoasa Veda Kong, specialistă în istoria antică. In-tr-unul îi vedeai ochii limpezi și albaștri ca și cerul pământesc, privind de sub sprâncenele-i lungi, arcuite…

Bronzată de soare, cu zâmbetul ei minunat, cu mâinile ridicate spre părul ca fuiorul de in. Și iat-o altădată, surâzând voios, cocoțată pe un tun de corabie, monument al unei antichități imemoriale.

Erg Noor își pierdu vioiciunea. Se așeză încet în fața astronavigaloarei.

— De-ai ști, Niza, cit de brutal mi-a distrus soarta visul, acolo pe Zirda! spuse el deodată cu glas surd, atingând ușor maneta care punea în mișcare motoarele cu anamezon, de parcă ar fi vrut să accelereze și mai mult cursa amețitoare a astronavei.

— Dacă Zirda n-ar fi pierit și noi am fi putut să ne aprovizionăm cu carburant, continuă el, răspunzând întrebării mute a Nizei, aș fi condus expediția mai departe. Așa a și fost, de altfel convenit cu Consiliul. Zirda ar fi trimis Pământului mesajele primite de ea, iar „Tantrau ar fi plecat mai departe cu cei care ar fi dorit-o… Ceilalți s-ar fi îmbarcat pe „Algrab”, care, după îndeplinirea sarcinii sale aici, ar fi fost chemat de Zirda.

— Dar cine ar fi primit să rămână pe Zirda? exclamă indignată tânâra fată. Poate Pur Hiss? Este totuși un savant eminent. Oare dorința de a-și îmbogăți cunoștințele nu l-ar fi mânat și pe el mai departe?

— Dar dumneata, Niza, ai fi plecat mai departe?

— Eu? Desigur!

— Dar… unde? întrebă deodată Erg Noor, ferm. privind-o țintă pe Niza.

— Oriunde, fie și acolo… și cu o privire tot atât de fermă și cu buzele ușor întredeschise, fata arătă spre abisul negru dintre cele două brațe ale înstelatei spirale galactice.

— O, n-am fi mers chiar atât de departe! Știi, drăguța mea astronavigatoare, că, aproximativ cu optzeci și cinci de ani în urmă, a fost organizată cea de a treizeci și patra expediție cosmică, denumită „în releu”. Trei astronave, care se aprovizionau reciproc cu carburanți, se depărtau din ce în ce mai mult de Pământ, în direcția constelației Lira. Cele două care n-aveau pe ele un echipaj de exploratori, după ce și-au dat anamezonul celei de-a treia, s-au întors pe Pământ. Astfel își executau alpiniștii ascensiunile pe piscurile cele mai înalte. În sfârșit, cea de-a treia navă, numită „Vela”…

— Cea care nu s-a mai întors!… șopti Niza înfiorată.

— Da, „Vela” nu s-a mai întors! Și-a atins însă destinația și a pierit pe drumul înapoierii, după ce a apucat să trimită o comunicare. Ținta finală era marele sistem planetar al stelei albastre Vega sau cuin i se mai spune — Alfa Lira. Cîte perechi de ochi omenești, de nenumărate generații, au admirat această stea albastră și strălucitoare a cerului nordic! Vega se află la opt parseci sau treizeci și unu de ani independenți de Soarele nostru, distanță pe care până atunci oamenii n-o mai străbătuseră niciodată… În orice caz, „Vela” ajunsese la destinație… Motivul pieirii sale este necunoscut: un meteorit sau poate o avarie gravă… Totuși, n-ar fi exclus ca și acum nava să mai plutească în spațiu, iar eroii, pe care noi îi credem morți, să mai fie încă în viață…

— Ce îngrozitor!

— E destinul care pândește orice astronavă ce nu poate înainta cu o viteză apropiată de aceea a luminii. Între ea și planeta-i natală se interpun îndată milenii de parcurs.

— Și ce anume a comunicat „Vela”? întrebă repede tânăra fală.

— Foarte puțin. Comunicarea se întrerupea mereu, apoi a amuțit cu totul, acoperită, probabil, undeva de un cîmp de forță[26]. Mi-o amintesc și acum: „Vorbește „Vela”, vorbește „Vela”! Vin dinspre Vega… De douăzeci și șase de ani… ajunge… voi aștepta… Vega are patru planete… Nu există nimic mai frumos. Ce fericire…”

— Dar au chemat în ajutor, voiau să aștepte undeva?

— Firește că aveau nevoie de ajutor. Altminteri astronava n-ar fi cheltuit o energie uriașă pentru trimiterea comunicării. Dar ce era de făcut? Nu s-a mai primit de la „Vela nici un cuvânt.

— Douăzeci și șase de ani independenți parcurși pe drumul întoarcerii. Pînă la Soare mai rămăseseră aproape cinci ani. înseamnă că nava se afla undeva în zona noastră sau, poate, și mai aproape de Pământ.

— Nu prea cred… poale doar în cazul când a depășii viteza normală, navigând în apropiere de limita cuantică[27]. Dar aceasta este cât se poate de primejdios!

Erg Noor explică pe scurt principiul saltului distructiv ce amenință materia[28] când viteza ei de deplasare se apropie de aceea a luminii; băgă însă de seamă că fala îl asculta doar pe jumătate.

— Te-am înțeles! exclamă ea de îndată ce șeful expediției își încheie lămuririle. Și aș fi înțeles chiar de la început dacă pieirea astronavei nu m-ar fi tulburat într-atât. Este un lucru îngrozitor, cu care nu mă pot împăca!

— Acum ai priceput sensul principal al comunicării, spuse posomorit Erg Noor. Descoperiseră lumi de nemaivăzută frumusețe. Eu visez de mult să refac calea parcursa de „Vela”; cu perfecționările moderne, lucrul acesta a devenit cu putință chiar și cu o singură navă. Încă din tinerețe visez la Vega, acest soare albastru cu splendide planete!

— Ce minunat… rosti Niza, și glasul i se frânse. Dar ca să te întorci, ai nevoie de șaizeci de ani tereștri sau patruzeci de ani independenți… Aceasta înseamnă… o jumătate din viață.

— Da, realizările mari cer și jertfe mari. Dar pentru mine, aceasta n-ar reprezenta nici măcar un sacrificiu. Viața mea pe Pământ n-a fost decât scurte escale între călătorii cosmice. Eu sunt născut pe o astronavă!

— Cum așa? se minună tânăra fată.

— Cea de a treizeci și cincea expediție siderală era compusă din patru nave. Mama era astronom pe una dintre ele. Eu m-am născut pe drumul înspre steaua dublă MN19026 + 7AL, comițând astfel o dublă încălcare a legilor. Dublă, întrucât am crescut și am învățat alături de părinții mei, pe astronavă, în loc să fiu educat la școală. Ce era de făcut! Când expediția s-a întors pe Pământ, împlinisem optsprezece ani. Ca una dintre isprăvile lui Hercule a fost considerat faptul că am învățat să conduc astronava și că am devenit navigator cosmic.

— Nu înțeleg totuși… obiectă Niza.

— Cum de a avut maică-mea curajul? Ai să înțelegi când ai să fii mai în vârstă! Pe vremea aceea serul AT (Anti-Tia) nu se putea conserva un timp mai îndelungat, medicii nu știau acest lucru… Cînd eram mic, mă aduceau într-o cabină de comandă la fel cu aceasta și-mi holbam ochii de copil, urmărind pe ecrane astrele jucăușe. Zburam spre Theta[29] Lupul, unde se descoperise o stea dublă, aproape de Soare. Două pitice — una albastră și alta portocalie — camuflate de un nor obscur. Prima impresie conștientă pe care am avut-o a fost aceea a cerului unei planete pustii, lipsită de orice urmă de viață, un cer pe care-l vedeam de sub cupola de sticlă a stației provizorii. Planetele stelelor duble sunt de obicei lipsite de viață din pricina neregularitații orbitei lor.

Expediția a coborât pe planetă și a făcut timp de șapte luni prospectări de minereuri. Pe cât îmi amintesc, acolo s-au descoperit imense zăcăminte de platină, osmiu și iridiu. Cuburile de iridiu, extrem de grele, mi-au fost jucării. Și cerul acela, primul meu cer, era negru ca păcura, cu luminițele curate ale stelelor care nu clipeau și cu doi sori de o frumusețe uimitoare: unul — de un portocaliu viu, altul — albastru închis. Inii amintesc că uneori razele lor se întretăiau și atunci peste planeta noastră se revărsa o lumină verde[30], atât de vie și de veselă, încât țipam și cântam de bucurie!… Erg Noor încheie: Dar ajunge! M-ain lăsat furat de amintiri, iar dumneata trebuia să te fi dus de mult la odihnă.

— Te rog să continui, n-am auzit niciodată nimic mai interesant, îl rugă Niza, dar șeful râmase neînduplecat.

Aduse un mic pulsator hipnotic, și, fie din pricina căutăturii sale poruncitoare, fie din cauza aparatului somnifer, tânăra adormi atât de bine, încât nu se trezi decât în clipa când trebuiau să intre în cel de-al șaselea tur. O privire spre fața rece a șefului, și Niza pricepu îndată că „Algrab” tot nu fusese găsit.

— Te-ai trezit tocmai la timp! anunță Erg Noor când Niza se întoarse în cabina de comandă, după ce s-a răcorit cu o baie electrică și de unde și s-a mai aranjat puțin. Conectează muzica și lumina de deșteptare. Pentru toți!

Niza apăsă repede pe citeva butoane, și în toate cabinele astronavei, în care dormeau membrii expediției, începură să se aprindă și să se stingă lumini și răsună o muzică specială, din acorduri joase și vibratoare, care se intensificau tot mai mult. începu o trezire treptată și prudentă a sistemului nervos înfrânt, întoarcerea lui spre activitatea normală. După cinci ore, la postul central de comandă se adunaseră toți membrii expediției, treziți de-a binelea, înviorați cu ajutorul hranei și al stimulenților nervoși.

Reacțiile fiecăruia dintre ei la știrea pieirii astronavei auxiliare au fost diferite. După cum se și așteptase Erg Noor, expediția se arătă la înălțimea situației. Nici un cuvânt de deznădejde, nici o privire speriată. Pînă și Pur Hiss, care nu se arătase prea curajos pe Zirda, nici nu tresări măcar auzind comunicarea. Tînăra Luma Laswy, medicul expediției, păli ușor și-și trecu pe furiș vârful limbii peste buzele uscate.

— Să cinstim prin reculegere memoria tovarășilor care au pierit! spuse șeful, conectând ecranul de proiecție, pe care apăru,Algrabu, fotografiat înainte de pornirea,Tantrci”.

Se ridicară cu toții în picioare. Pe ecran trecură încet, una după alta. fotografiile celor șapte membri ai echipajului de pe,Algrabu, unii serioși, alții zâmbitori. Erg Noor îi numea pe rând, iar călătorii îi omagiau pentru cea din urmă oară. Era o tradiție a astronauților. Astronavele care plecau împreună aveau totdeauna seria completă de fotografii a tuturor membrilor expediției. Navele dispărute puteau rătăci mult timp în spațiul cosmic, echipajele lor puteau rămâne încă multă vreme în viață. Dar aceasta nu mai avea importanță, căci nava nu se mai întorcea niciodată. Să pornești în căutarea ei, să-i vii în ajutor era cu neputință. Mașinile de pe nave erau într-atâta de perfecționate, încât avarii mici aproape n-aveau loc, în orice caz puteau fi reparate cu ușurință. Niciodată însă până acum n-a putut fi remediată în Cosmos o defecțiune mai serioasă a mașinilor. Uneori navele mai apucau să trimită o ultimă comunicare, așa cum făcuse și,Vela”. De cele mai multe ori, însă, aceste comunicări nu-și atingeau ținta, din cauza dificultății de a le da o precisă orientare. În decursul mileniilor, fuseseră reperate direcțiile exacte necesare emisiunilor Marelui Cerc, care în plus puteau să fie și variate, făcându-se astfel transmisiuni de pe o planetă pe alta. De obicei însă. astronavele se aflau în regiuni necercetate, în care direcția emisiunilor nu putea fi nimerită decât din întâmplare.

Printre astronauți era răspâudită parerea că în Univers ar fi existând un fel de câmpuri neutre sau zone-zero, care absorbeau radiațiile sau mesajele. Dimpotrivă, astrofizicienii considerau aceste câmpuri zero ca fiind himere născute în imaginația prea înfierbîntată a unor exploratori ai Cosmosului.

După terminarea tristei ceremonii și a unei scurte consfătuiri, șeful expediției conecta motoarele cu anamezon. După 48 de ore, aceste motoare amuțiră, iar astronava începu să se apropie de planeta natală, cu 21 de miliarde de kilometri în 24 de ore. Pînă la Soare mai aveau aproximativ cale de șase ani tereștri. La postul central de comandă și la biblioteca-laborator se desfășura o muncă intensă: efectuau calcule și determinau direcția noului traseu.

Astronava urma să zboare timp de șase ani consumind anamezonul numai pentru a corecta direcția navei. Cu alte cuvinte, trebuiau să conducă astronava economisind la maximum accelerația. Erau cu toții îngrijorați la gindul regiunii necercetate 3” + 2U, aflată între Soare și „Tantm” și pe care n-o puteau ocoli în nici un chip: în această regiune până la Soare se întilneau zone de meteoriți liberi, și apoi. la fiecare cotitură, nava pierdea din accelerație…

Peste două luni, curba izotendoare[31] a zborului era gala.,Tantra” începu să descrie o cicloidă cu înclinare mică, do intensitate egală.

Minunata navă era în cea mai perfectă stare de funcționare. Viteza zborului se menținea în limitele calculate. Acum numai timpul — aproape patru ani dependenți — îi mai despărțea de planeta natală.

Erg Noor și Niza, care-și terminaseră schimbul și erau obosiți, se cufundară înlr-un somn îndelungat, împreună cu ei, se refugiară în vremelnica neființă doi astronomi, un geolog, un biolog, medicul și patru ingineri.

De gardă era acum un alt schimb: astronavigatorul experimentat Pel Lyn, care era la a doua lui expediție, astronoma Ingrid Ditra și inginerul electronist Key Beer — care li se alăturase de bună voie. Cu autorizația lui Pel Lyn, Ingrid șc retrăgea adesea în biblioteca de lângă postul de comandă. împreună cu vechiul său prieten Key Beer, ea scria o mare simfonic,Pieirea planetei”, inspirată de tragedia Zirdei. Obosit de cântecul aparatelor și de priveliștea negrelor abisuri cosmice, Pel Lyn, după ce o lăsă pe Ingrid la masa de comandă, se cufundă cu pasiune în descifrarea ciudatelor inscripții pe care le primiseră de pe o planetă — din sistemul celor mai apropiate stele ale Centaurului[32] — părăsită în chip misterios de populația ei. El credea în succesul temerarei lui încercări.

După încă două schimburi, astronava se apropiase de Pământ la o distanță de aproape zece trilioane de kilometri. Nu conectau motoarele cu anamezon decât pentru câteva ore.

Era către sfârșitul turei grupului lui Pel Lyn, care venise la rând pentru a patra oară de când „Tantra” părăsise locul în care ar fi trebuit să se întâlnească cu „Algrab”.

Terminându-și calculele, astronomul Ingrid Ditra se întoarse spre Pel Lyn, care urmărea cu o privire melancolică freamătul necontenit al acelor roșii de pe cadranele albăstrii ale tensiometrelor ce măsurau câmpurile gravitaționale. În cea de a doua jumătate a schimbului, se făcea simțită obișnuita încetinire a reacțiilor psihice, de care nu scăpau nici oamenii cei mai rezistenți. Luni și ani de-a rândul astronava înaintase pilotată automat pe traseul stabilit dinainte. Dacă ar fi intervenit un eveniment extraordinar, care să depășească facultățile automatului-pilot, catastrofa ar fi fost aproape inevitabilă, intervenția oamenilor fiind inutilă, deoarece mintea omenească, oricât de bine ar fi fost antrenată, n-ar fi putut reacționa cu suficientă rapiditate.

— După părerea mea, spuse astronavigatorul Ingrid, am pătruns de mult în regiunea necercetată 3” — F— 2U. Șeful voia să preia singur serviciul pe acest traseu.

Pel Lyn aruncă o privire pe contorul cronologic:

— Mai avem două zile și, oricum, vom fi înlocuiți. Deocamdată nu prevăd nimic care să merite atenția… Ce zici, ne ducem schimbul până la sfârșit?

Ingrid dădu aprobator din cap. Venind din încăperile de la pupă, Key Beer ocupă obișnui Iul său fotoliu de lângă panoul mecanismelor de echilibru. Pel Lyn se sculă căscând:

— Mă duc să dorm câteva ceasuri, spuse el adresandu-se Ingridei.

Aceasta trecu ascultătoare la pupitrul de comandă.

„Tantra” înainta în vidul absolut, fără să oscileze. Aparatele suprasensibile ale lui Woll Hod nu semnalau prezența nici unui meteorit, fie chiar îndepărtat. Acum, traseul astronavei se îndepărta puțin de direcția Soarelui: diferența echivala aproximativ un an și jumătate de zbor. Ecranele de vizibilitate de la proră oglindeau uimitoare hăuri negre; părea că astronava se îndreaptă spre însăși inima beznei. Numai prin telescoapele laterale o puzderie de stele străpungeau ecranele cu acele lor luminoase.

Nervii Ingridei fură deodată străbătuți de o bizară senzație de neliniște. Intorcându-se la mașinile și telescoapele ei, le controla din nou indicațiile și întocmi harta regiunii necunoscute. Totul era pe deplin calm, și totuși Ingrid nu-și putea lua ochii de la întunericul amenințător din fața navei. Key Beer remarcase neliniștea astronomului, și, la rândul său, scrută îndelung aparatele, ascultându-le bătaia.

— Nu găsesc nimic, spuse în cele din urmă. Ce te-a neliniștit?

— Nu știu nici eu. Mă alarmează bezna asta dinaintea noastră. Am impresia că nava se îndreaptă spre o nebuloasă obscură.

— E drept că aici trebuie să existe un nor obscur, confirmă Key Beer, dar noi nu-l vom atinge decât în treacăt. Cel puțin așa rezultă din calcule. Tensiunea câmpului de gravitație crește în mod egal, dar nu cu mult. Traversând această regiune, ne vom apropia neîndoios de un centru de gravitație. Ce ne pasă, de va fi unul întunecat ori luminos?

— Desigur, ai dreptate — spuse Ingrid, ceva mai liniștită,

— Atunci de ce să fii îngrijorată? Ne urmăm traseul chiar mai repede decât a fost stabilit. Dacă nu intervine nimic, vom ajunge la Triton în ciuda insuficientelor noastre provizii de carburant.

Chiar numai gândul la Triton, satelit al lui Neptun, o umplu pe Ingrid de bucurie. Acolo, fusese construită o statie astronautică limitrofă a sistemului solar. Să ajungă la Triton, însemna să ajungă acasă…

— Am crezut că vom putea lucra puțin la simfonia noastră, dar Lyn s-a dus la culcare. Are să doarmă vreo șase-șapte ore. Intre timp, mă voi gândi singur la orchestrarea finalului din partea a doua, știi tu, pasajul în care nu izbutim de loc să redăm apariția aproape nesimțită a primejdiei. În partea asta… și Key cântă câteva note.

— Di-i, di-i, da-ra-ra—, parcă-i răspunseră deodată pereții postului do comandă.

Ingrid tresări, se uită în jurul ei și, după o clipă, pricepu. Intensitatea câmpului de atracție crescuse, iar aparatele de gravitație artificială răspundeau printr-o schimbare a melodiei lor.

— Ce coincidență nostimă! zise râzând Ingrid, cu un sentiment ușor de vinovăție.

— Gravitația a sporit, cum și era de așteptat în prezența unui nor obscur. Acum poți fi cu desăvârșire liniștită. Așa că lasă-l pe Lyn să doarmă!

Spunând acestea, Key Beer trecu In biblioteca puternic luminată și se așeză la un mic pian-vioară electronic și se cufundă în lucru. Se scurseră astfel vreo câteva ceasuri. Deodată, ușa ermetică a bibliotecii se deschise larg și în prag apăru Ingrid.

— Key dragă, trezește-l pe Lyn!

— Ce s-a întâmplat?

— Intensitatea câmpului de gravitație crește mai mult decât a fost prevăzut în calculele noastre.

— Și ce se vede în față?

— Întuneric, ca și mai înainte. Și Ingrid dispăru. Key Beer îl trezi pe astronavigator. Acesta sări în picioare și se precipită la postul de comanda, la aparate.

— Nu văd nimic amenințător. Un singur lucru: de unde provine oare un asemenea câmp de gravitație? Pentru un nor obscur este cu mult prea puternic, iar in apropiere nu e nici o stea…

Lyn se gândi o clipă, apoi apăsă pe butonul de deșteptare de la cabina lui Erg Noor, se mai gindi un pic și conecta și cabina Nizei Krit.

— Dacă nu se întâmplă nimic, vor veni pur și simplu să ne schimbe, explică el, văzând-o pe Ingrid sculandu-se.

— Și dacă se întâmplă? Erg Noor nu-și poate reveni la normal decât după cinci ore. Ce-i de făcut?

— Trebuie să așteptăm, răspunse calm navigatorul. Ce s-ar putea întâmplă în decurs de cinci ore aici, atât de departe de orice sistem stelar?…

Tonalitatea aparatelor era din ce în ce mai joasă, amintind o modificare a condițiilor în care se desfășura zborul. Clipele treceau încet în această atmosferă de încordată așteptare. Două ore li se părură lungi cât un schimb întreg. Pel Lyn păstra o aparență de calm, dar nervozitatea Ingridei i se comunicase și lui Key Beer. Acesta, deși știa că deșteptarea din somnul prelungit era lentă, se întorcea mereu spre ușă, nerăbdător să-l vadă pe Erg Noor, apărând cu obsnuita-i impetuozitate.

O sonerie sună prelung, făcându-i pe toți să tresară. Ingrid se crampona de Key Beer.

— „Tantra” e în pericol! Intensitatea câmpului de gravitație depășește de două ori prevederile!

Astronavigatorul păli. Iată un factor neașteptat, care cerea o neîntârziată hotărâre! Soarta navei era în mâinile lui. Atracția crescîndă reclama o încetinire a mersului, nu numai din cauza greutății sporite a navei, ci și pentru ca devenise evident că în calea lor se afla o mare aglomerare de materie densă. Dar, după această încetinire, nu mai aveau cu ce să asigure o nouă accelerare. Pel Lyn strânse din fălci și întoarse maneta de conectare a motoarelor ionice planetare, ce serveau pentru frânare. In melodia aparatelor, se amestecară bubuituri care acoperiră sunetul de alarmă al aparatului ce calcula corelația dintre gravitație și viteză. Soneria se opri, și acele confirmară succesul: viteza și gravitația erau acum egale. Dar de îndată ce Pel Lyn deconecta dispozitivul de frânare, soneria răsună din nou. Această teribilă forjă de atracție silea nava să frâneze. Era acum evident că ea se precipita spre un puternic centru de gravitație.

Astronavigatorul nu se hotăra să schimbe traseul care fusese stabilit în urma unei munci mari și de cea mai înaltă precizie. Folosindu-se de motoarele planetare, frâna astronava, deși acum era vădită eroarea pe care o săvârșiseră, îndreptându-se mult prea aproape de masa unei materii necunoscute.

— Cîmpul de atracție este vast, remarcă Ingrid cu jumătate de glas. poate că…

— Ar mai trebui să încetinim mersul, spre a putea întoarce exclamă navigatorul, apoi să accelerăm apoi zborul, depărtându-ne pe tangentă[33]… În glasul său se simțea o șovăială funestă.

— Am și străbătut zona turbulentă de contact[34] cu cîmpul de gravitatie învecinat, răspunse Ingrid. Gravitația crește acum neîntrerupt și rapid.

Se auzira dese bubuituri: motoarele planetare intraseră automat în funcțiune, după ce mașina electronică care pilota astronava simțise în fața ei o acumulare uriașă de materie. „Tantra” începuse să se clatine. În ciuda încetinirii zborului oamenii de la postul de comandă începură să-și piardă cunoștința. Ingrid căzu în genunchi, iar Pel Lyn, alezat în fotoliul său, încerca să-și ridice capul, greu ca de plumb. Key Beer, cuprins de o absurdă frică animalică, se simțea neputincios ca un copil.

Din ce în ce mai frecvente, loviturile motoarelor se contopiră într-un tunet neîntrerupt. Creierul electronic al navei lupta acum în locul stăpânilor săi pe jumatate leșinați, puternic în felul său, dar limitat, întrucat nu era in stare să prevadă consecințele complexe, nici sa găsească o soluție în cazuri excepționale.

Legănarea Tantraei se domoli. Coloanele care indicau rezervele de încărcătură planetară ionică coborâră rapid. Trezindu-se, Pel Lyn înțelese că această creștere bizara a gravitației progresa atât de iute, încât se impunea luarea unor măsuri urgente pentru frânarea navei, iar apoi pentru o bruscă schimbare de direcție.

Pel Lyn mișcă maneta motoarelor cu anamezon. Vizibil, printr-o crăpătură speciala a panoului, se aprinseră înăuntru patru cilindri înalți din nitrură de bor. lumină o clipă, și în ei începu a se zbate fulgerul nebun al unei văpăi de un verde viu. șiroind și învârtejindu-se in patru spirale strânse. În partea din față a navei, un puternic câmp magnetic îmbrăcase duzele motoarelor, scapându-le de la o distrugere imediată.

Navigatorul mută maneta mai departe. Prin peretele verde, învolburat, se vedea acum raza directoare — un torent cenușiu de particule K[35]. Încă o mișcare, și de-a lungul razei cenușii trecu un fulger violet orbilor, semnalând începutul vertiginoasei scurgeri a ana-mezonului. Tot trupul astronavei răspunse printr-o vibrație de înaltă frecvență, greu de suportat, dar lizibilă.

Erg Noor absorbise rația necesară de hrană dar mai stătea culcat într-o stare de toropeală, sub acțiunea cât se poate de plăcută a mesajului electric, care-i refăcea sistemul nervos. Negura neființei, care-i mai învăluia creierul și trupul, se destrăma treptat. Melodia de deșteptare avea tonalități din ce în ce mai majore, ritmul tot mai frecvent.

Deodată, o impresie neplăcută năvăli din lumea exterioară, curmându-i bucuria revenirii la viață după un somn de nouăzeci de zile. Avu deodată conștiința faptului că el este șeful expediției și începu să lupte desperat, căutând să se întoarcă la starea normală. În cele din urmă, își dădu seama că astronava își pierde viteza și că fuseseră conectate motoarele cu anamezon, dovadă că s-a întâmplat ceva. Încercă să se scoale din pat. Dar trupul nu-l ascultă încă, picioarele i se tăiară și căzu pe podeaua cabinei, inert, ca un sac. După un timp, izbuti să se tarască până la ușă și s-o deschidă. Conștiința mijea în el prin negura somnului. Pe culoar, se ridică în patru labe și astfel trecu pragul postului central de comandă.

Oamenii, cu ochii pe ecrane și cadrane, se întoarseră speriați și se repeziră spre șef. Acesta, nereușind încă să se ridice în picioare, rosti cu greu:

— Reflectoarele cele din față… treceți pe infra-roșu… opriți… motoarele!

Cilindrii de borazon se stinseră, totodată încetară și vibrațiile navei. Pe primul ecran din dreapta se aprinse o stea uriașă râspândind o palidă lumină roșie-cafenie. Timp de o clipă, rămaseră cu toții nemișcați, fără să-și ia ochii de la discul enorm, răsărit din întuneric drept în fața navei.

— Prostul de mine! strigă cu amărăciune Pel Lyn. Eram convins că ne aflăm în apropierea unui nor obscur! Cînd colo, este…

— O stea de fier! strigă înspăimântală Ingrid Ditra.

Ținându-se de speteaza unui fotoliu, Erg Noor se ridică de jos. Fața lui, de obicei palidă, avea acum o nuanță albăstruie dar ochii îi ardeau, ca întotdeauna, cu nestinsă văpaie.

— Da, este o stea de fier, spuse el încet, și ochii tuturora se îndreptară spre el cu teamă, dar și cu speranță. Este groaza astronauților! Nimeni nu ar fi bănuit-o în zona aceasta.

— Nu m-am gândit decât la nor, rosti Pel Lyn încet și vinovat.

— Un nor obscur cu o asemenea forță de gravitație nu ar fi trebuit să conțină particule solide relativ volumnoase, astfel încât până acum „Tantra” ar fi fost distrusa. Fusese cu neputință să eviți o ciocnire într-un asemenea roi…

Dar bruștele variații ale intensității câmpului, vârtejurile acelea nu semnalau prezența unui nor?

— Sau că steaua are o planetă, ba poate chiar mai mult.

Pel Lyn își mușcă buza până la sânge. Șeful făcu din cap un semn de îmbărbătare și apăsă el însuși pe butoanele de trezire.

— Dați-mi mai repede rezumatul observațiilor! Să calculăm izogravele[36]!

Astronava se legănă din nou. Pe ecran trecu cu rapiditate colosală ceva extraordinar de mare, care dispăru într-o clipă.

— Iată și răspunsul… am depășit o planetă. Mai repede la lucru, grăbiți-vă! Privirea șefului se opri la indicatoarele de consum ale carburanților. Își încleșta mâna mai tare pe speteaza fotoliului, voi să spună ceva, dar tăcu.

Capitolul II. EPSILON TUCAN

Se auzi un clinchet ușor, ca de sticlă, și pe tablou se aprinseră luminițe portocalii și albastre. Pe peretele transparent începură a juca reflexe multicolore. Dar Veter, directorul stațiunilor exterioare ale Marelui Cerc, urmări mai departe lumina Căii Spirale. Arcul ei uriaș se boltea în înălțime, desenând în geana mării o dungă gălbuie mată. Fără să-și ia ochii de la ea, Dar Veter întinse mâna și mută maneta pe punctul R: raționamentul nu era încă terminat. Astăzi, în viața acestui om se producea o marc schimbare. Dimineața, din zona locuită a emisferei australe sosise succesorul său, Mwen Mas, ales de Consiliul Astronautic. împreună cu Mas, avea să facă ultima-i transmisiune pe Cerc, iar apoi… tocmai acest „apoi” nu fusese încă lămurit. Timp de șase ani executase munca lui, care cerea o nemaipomenită încordare și pentru care se alegeau oameni excepțional de înzestrați, posedând o memorie remarcabilă și cunoștințe vaste, enciclopedice. Cînd însă, cu o frecvență amenințătoare, au început să se repete accesele de indiferență totală față de viață — una dintre cele mai grele boli omenești — Evda Nal, o celebră psihiatră, l-a supus unui examen amănunțit. Vechiul remediu care dăduse până atunci rezultate atât de bune — tratamentul prin acorduri triste, în „camera visurilor albastre”, străbătută de unde calmante — nu i-a fost de nici un folos. Nu-i mai rămânea decât să schimbe felul de actitilato și să se trateze prin muncă fizică, într-un loc unde mușchii să-i fie puși la contribuție, zi de zi și oră do oră. Buna lui prietenă, Veda Kong, specialistă în istoric antică, îi propusese în ajun să lucreze la săpăturile ci. La aceste șantiere de săpături arheologice mașinile nu puteau efectua în întregime munca: etapa finală cerea brațe omenești. Nu duceau lipsă de voluntari, dar Veda îi promisese o călătorie îndelungată prin virogi care uneau stepele antice, unde urma să trăiască nemijlocit în sinul naturii…

Veda Kong… Veda însă iubea pe Erg Noor, membru iu Consiliul Astronautic, șeful celei de-a 37-a expediții astrale. Erg Noor trebuia să fi dat un semn de viață încă de pe planeta Zirda.

Dar dacă nu s-a primit nici o comunicare (iar calculele tuturor zborurilor siderale sunt excepțional de exacte), nu se cădea să se gândească la posibilitatea de a cuceri dragostea Vedei! Vectorul[37] prieteniei — iată ce-l putea lega de ea, în cazul cel mai bun. Și totuși, era hotărit să meargă să lucreze în echipa ei.

Dar Veter trase o manetă, apăsă un buton și camera fu inundată de lumină. O fereastră de cristal, ce alcătuia peretele, dezvăluia vastele clădiri înălțate deasupra pământului și a mării, dezvăluia vastele lor întinderi. Deplasând altă manetă, Dar Veter mută peretele deasupra lui. Acum încăperea se deschidea spre cerul înstelat, iar rama de metal o despărțea de luminile drumurilor, de clădirile și farurile litoralului.

Atenția lui Dar Veter fu atrasă de cadranul ceasului sideral, împărțit prin trei cercuri concentrice. Transmiterea informațiilor în Marele Orc se efectuau după timpul cosmic la fiecare a suta mia parte de secunda galactică sau, socotind după timpul terestru, o dată la opt zile, de patruzeci și cinci de ori pe an. O rotație a Galaxiei în jurul axei reprezenta douăzeci și patru de ore de timp galactic.

Emisiunea viitoare, cea din urmă pentru Dar Veter, trebuia să aibă loc la ora nouă dimineața, după ora Observatorului din Tibet, așadar la două noaptea aici, la Observatorul mediteranean al Consiliului. Mai avea deci ceva mai mult de două ore.

Aparatul de pe masă începu din nou să sune și să clipească. Prin perete se văzu un om în haine deschise, cu luciu mătăsos. Era adjunctul lui Dar Veter.

— Gata pentru emisie și recepție! spuse el scurt, fără vreo manifestare exterioară a respectului, deși în priviri îi puteai citi o mare admirație fată de șeful său.

Dar Veter tăcu un timp. Tăcu și adjunctul, păstrându-și atitudinea degajată și plină de demnitate.

— În sala cubică? întrebă în cele din urmă Dar Veter. Primind un răspuns afirmativ, se informă unde se află Mwen Mas.

— Lîngă aparatul împrospătării de dimineață. Se reface după oboseala drumului. De altfel, mi se pare cam emoționat…

— În locul lui aș fi și eu emoționat! — spuse gânditor Dar Veter. Așa eram și eu acum șase ani…

Deși se căznea să rămâuă nepăsător, adjunctul 6e îmbujora la față. Tînăr și înflăcărat, era plin de simpatie pentru șeful său, poate și pentru ca își dădea seama că, odată și odată, va trăi și el bucuriile și durerile unei munci importante și ale unei răspunderi mari. Directorul stațiunilor exterioare nu-și trăda prin nimic emoțiile: la vârsta lui, un asemenea lucru era socotit indecent.

— Cînd o veni Mwen Mas, să-l aduci îndată la mine.

Adjunctul plecă. Veter se apropie de colțul încăperii în care peretele translucid era înnegrit de sus până jos, și deschise cu un gest larg două canaturi placate cu lemn de culoare. Undeva, în fundul unui ecran ce semăna cu o oglindă, se aprinse o lumină.

Cu ajutorul unei borne speciale, directorul stațiilor exterioare conecta „vectorul prieteniei” ce stabilea nemijlocit contactul între oamenii legați printr-o adâncă afecțiune permițându-le să comunice în orice clipă. Vectorul prieteniei lega între ele câteva dintre punctele unde se afla în permanență omul — locuința lui, locul de muncă, colțul preferat de odihnă…

Ecranul se lumină și, în fundul său, se distinseră contururile cunoscute ale tablourilor înalte cu nenumăratele coloane de numiri ale filmelor electronice, scrise într-un cod special care înlocuiau arhaicele fotocopii ale cărților. De când întreaga omenire adoptase un alfabet unic — denumit linear din pricina faptului că nu cuprindea nici un semn grafic complex — filmarea câr-tilor, chiar și a celor vechi, devenise o operație și mai simplă, și mai accesibilă automatelor. Dungi albastre, verzi și roșii închipuiau semnele filmotecilor centrale, unde se păstrau rezultatele cercetărilor științifice care de multă vreme nu se mai editau decât în zece exemplare. Era suficient să formezi o serie de cifre convenționale, pentru ca filmoteca să transmită automat textul complet al cărții filmate. Ceea ce se vedea acum pe ecran era biblioteca personală a Vedei. Un țăcănit ușor, și imaginea se stinse, aprinzându-se din nou într-o altă odaie — pustie și aceasta. Un al doilea țăcănit mută imaginea într-o sală cu pupitre slab luminate. Femeia așezată în fața celui mai apropiat înălță capul, și Dar Veter recunoscu chipul cel drag, îngust, cu ochii mari, cenușii. Gura ei, cu contururi îndrăzneț desenate, zâmbea, descoperind un șir de dinți albi; obrajii rotunjiți de zâmbet, năsucul ușor ridicat, cu vârful cârnuț, ca la copii, îi făceau întreaga față mai dulce, mai prietenoasă în lumina acestui zâmbet…

— Veda, nu mai sunt decât două ore și mai trebuie să ne schimbăm hainele; dar aș dori să vii ceva mai devreme la observator.

Femeia de pe ecran înălță mâinile spre părul ei des, de un blond platinat.

— Mă supun, dragă Veter, râse ea ușor. Plec acasă. Tonul ei vesel nu-l amăgi pe Dar Veter.

— Curajoasa mea Veda, liniștește-te! Orice om care a vorbit prin Marele Cerc a trebuit odată și odată să-și facă debutul…

— Nu te mai strădui să mă liniștești, răspunse Veda Kong, ridicîndu-și cu îndărătnicie fruntea. Vin curând.

Ecranul se stinse. Veter închise la loc cele două canaturi și se întoarse ca să-l întâmpine pe succesorul său. Mwen Mas intră în încăpere, călcând larg. Trăsăturile feței și culoarea cafeniu-închisă a pielei lui netede și lucioase îi dezvăluiau originea: se trăgea din strămoși negri. O pelerină albă cădea în falduri grele de pe umerii săi de atlet. Mwcn Mas strânse mâinile lui Dar Veter în ale sale, subțiri, dar puternice. Cei doi directori ai stațiunilor exterioare, fostul și viitorul, erau foarte înalți. Veter, care se trăgea din ruși, părea mai larg însă în umeri, mai masiv decât africanul zvelt.

— Am impresia că astăzi trebuie să se petreacă ceva important, începu Mwen Mas cu acea sinceritate caracteristică pentru oamenii Erei Marelui Cerc.

Dar Veter ridică din umeri.

— O să se petreacă ceva important pentru toți trei. Eu îmi voi preda serviciul, dumneata îl vei prelua, iar Veda Kong va vorbi pentru prima oară cu Universul.

— E într-adevăr frumoasă? spuse Mwen Mas, pe un ton în același timp întrebător și afirmativ.

— Ai să vezi singur. De altfel, transmisiunea de astăzi n-are nimic deosebit. Veda ține o conferință despre istoria noastră pentru KRZ 66”56 + BS 3252.

Mwen Mas făcu în minte un calcul uimitor de rapid:

— Constelația Monoceros, steaua Ross 614 — sistem planetar cunoscut din cele mai îndepărtate timpuri: nu s-au manifestat însă în nici un fel. îmi plac denumirile și cuvintele antice, adăugă el, și în glasul său se simți o umbră de scuză.

Veter își zise că Consiliul știe să-și aleagă oamenii. Spuse cu gals tare:

— În cazul acesta, o să te înțelegi bine cu Iuniu Ani, care are în grija lui mașinile mnemotehnice. Se intitulează director al lămpilor de memorizat. Expresia aceasta nu vine de la biata lampă din antichitate, ci de la primele aparate electronice, greoaie sub clopotele cu vid, asemănătoare becurilor electrice din acele timpuri.

Mwen Mas râse, atât de sincer și prietenos, încât Dar Veter simți crescând în el sentimentul de simpatie față de acest om.

— Lămpile de memorizat! Rețelele noastre de memorizat, coridoare de lungimi kilometrice alcătuite din miliarde de celule! Dar m-am lăsat prins de discuție, adăugă el, și încă n-am lămurit un lucru important. Cînd a vorbit pentru prima oară Ross 614?

— Acum cincizeci și doi de ani. De atunci au învățat limba Marelui Cerc. De noi nu-i despart decât patru parseci. Conferința Vedei o vor recepționa peste treisprezece ani.

— Ce urmează?

— După conferință, trecem pe recepție. Vom primi informații prin Cerc. de la vechii noștri prieteni.

— Din 61 Lebăda?

— Da, sigur. Sau poate și de la cei din 107 Ophiuchus, ca să folosesc terminologia din vechime, care-ți place atât de mult…

În încăpere intră un om îmbrăcat cu aceleași veșminte argintii ale membrilor Consiliului Astronautic, ca și adjunctul lui Dar Veter. Mic de statură, vioi, cu nasul coroiat, atrăgea simpatiile prin agerimea privirii ochilor săi negri ca murele. Noul venit își mângâie capul rotund și pleșuv.

— Numele meu este Iunii Ant, spuse cu un glas înalt și strident, adresându-se, probabil, lui Mwen Mas.

Africanul îl salută cu respect. Directorii mașinilor mnemotehnice întreceau pe oricine în erudiție. Ei erau cei ce hotărau care anume informație primită merita să fie imortalizată prin înregistrarea la mașinile de memorizat și care să fie dirijată pe linia informației generale sau spre palatele de creație.

— Încă unul dintre brevani, mormăi Iunii Ant strângând mâna lui Mwen Mas.

— Cum ați zis? întrebă acesta.

— E o născocire de a mea, în limba latină. Am botezat astfel pe toți cei care lucrează la stațiunile exterioare, pe piloții flotei siderale, pe tehnicienii uzinelor de motoare astronautice, oameni care n-au o viață prea lungă… Și noi tot din categoria lor facem parte. Nu vom trăi decât cel mult jumătate din durata normală a vieții. Ce să-i faci. În schimb, este atât de interesant! Dar unde-i Veda?

— Spunea că vine mai devreme…, începu Dar Veter, dar cuvintele lui fură acoperite de acord uri muzicale de alertă, care răsunară îndată după țăcănitul sonor al ceasului sideral.

— Apel general, transmis pentru întreg Pământul î Către toate centrele energetice, către toate uzinele, transporturile în rețea și stațiile de radio. Peste o jumătate de oră trebuie să se sisteze distribuirea energiei și să fie acumulată în condensatoare de mare capacitate, pentru a străpunge atmosfera printr-un canal de radiație dirijată. Emisiunea va absorbi 43 % din energia terestră. Recepția, numai pentru menținerea canalului, opt la sută, lămuri Dar Veter.

— Chiar așa mi-am și închipuit acest lucru, spuse Mwen Mas dând din cap.

Deodată, în ochii săi se citi o vie admirație. Veter se întoarse. Neobservată până acum, lângă o coloană luminiscentă și străvezie, stătea în picioare Veda Kong. îmbrăcase pentru conferință toaleta care împodobea cel mai bine o femeie, veșmânt creat în urmă cu mii de ani, în epoca culturii cretane.

Greul coc al părului ei platinat, strâns deasupra cefei, lăsa degajat gâtul robust și zvelt. Umerii netezi erau descoperiți, iar pieptul susținut de un corsaj foarte răscroit dintr-o țesătură azurie. Fusta larga și scurtă, brodată cu flori albastre, pe un fond argintiu, lăsa să sc vadă picioarele goale și bronzate, încălțate cu pantof iori vișinii. Pe gâtul gingaș, nestemate mari, de aceeași culoare — faanti de pe Venus — montate cu voită simplitate pe un lanț de aur, strălucea viu, asortându-se de minune cu obrajii și urechile ei împurpurate de emoție.

Mwen Mas, care o vedea pentru prima oară pe celebra istoriciană, o examina cu admirație fățișă.

Veda își înălță privirea îngrijorată spre Dar Veter.

— Ești bine, răspunse el la întrebarea mută a frumoasei sale prietene.

— Am vorbit de multe ori în public, dar nu în felul acesta, spuse Veda Kong.

— Consiliul, o încuraja Veter, urmează tradiția. Difuzarea informațiilor interplanetare este întotdeauna încredințată unor femei frumoase. Ele dau astfel o imagine despre simțul estetic al pământenilor.

— Consiliul nu s-a înșelat în alegerea lui! exclamă Mwen Mas.

Veda aruncă africanului o privire pătrunzătoare:

— Ești necăsătorit? întrebă ea încet și, primind răspunsul afirmativ al lui Mwen Mas, râse.

— Voiai să stăm de vorbă, se întoarse ea către Dar Veter.

Ieșiră pe o largă terasă circulară, iar Veda își întinse cu plăcere obrazul vântului răcoritor dinspre mare.

Directorul stațiunilor exterioare îi împărtăși intenția pe care o avea să participe la săpături, spunând totodată că șovăie în alegerea dintre a 38-a expediție astrală, exploatările submarine din Antartica și arheologie.

— Nu, doar la expediția astrală să nu te gândești! exclamă Veda, și Dar Veter simți că făcuse o gafă. Prins de propriile sale frământări, atinsese fără să vrea un punct sensibil din sufletul Vedei.

Melodia acordurilor avertizoare îi veni în ajutor:

N-a mai rămas decât o jumătate de oră până la conectarea cu Cercul! Să mergem.

O luă pe Veda Kong de mână. însoțiți de ceilalți, coborâră pe scara mobilă într-o subterană adâncă — o încăpere cubică, săpată în stâncă.

Pretutindeni se vedeau aparate. Panourile mate ale zidurilor negre, brăzdate de fâșii de cristal, păreau de catifea. Luminițe aurii, verzi, albastre și portocalii luminau slab scalele, semnele și cifrele. Vîrfurile ca de smarald ale acelor tremurau pe semicercurile întunecate, de parcă înșiși pereții aceștia largi fremătau într-o încordată așteptare.

Cîteva fotolii, o masă mare de abanos, iar deasupra acesteia un uriaș ecran emisferic, cu reflexe irizate, într-o ramă de aur masiv.

Veter făcu un semn, invitându-l pe Mwen Mas să vină lângă el, iar celorlalți le arătă înaltele fotolii negre. Africanul se apropie ținându-și respirația și călcând ușor, așa cum umblau odinioară strămoșii lui prin savanele pârjolite de soare, furișându-se spre fiarele feroce. De aici, din această inexpugnabilă grotă de piatră se va deschide îndată o fereastră spre întinderile nemărginite ale Cosmosului, și oamenii vor arunca o punte care să le îngăduie să schimbe cu frații lor din alte lumi gânduri și cunoștințe. În clipa de față, omenirea era reprezentată în fața Universului de micul lor grup formali din cinci inși. De mâine, cel căruia i se vor încredința pârghiile acestei legături, va fi el, Mwen Mas. Africanul simți că-l trec fiorii. Poate că abia în clipa aceasta înțelese ce uriașă răspundere luase asupră-i atunci când își dăduse Consiliului consimțământul. Și când îl văzu pe fostul director cum mînuia fără grabă comenzile, privirea lui exprimă un entuziasm asemănător aceluia care strălucea în ochii tânărului adjunct al lui Dar Veter.

Se auzi un dangăt puternic și amenințător, produs parcă de un bloc de aramă. Veter se întoarse repede și mută din loc o manetă lungă. Dangătul amuți, și Veda Kong văzu un panou îngust de pe peretele din dreapta luminându-se pe toată înălțimea încăperii. Peretele parcă ar fi dispărut în infinit, cedându-și locul contururilor fantomatice ale unui vârf de munte piramidal, încununat de un uriaș cerc de piatră. Mai jos de căciula aceasta colosală de lavă solidificată, se vedeau pe alocuri pete orbitoare de zăpadă.

Mwen Mas recunoscu muntele Kenia, al doilea ca înălțime din Africa.

Din nou un bubuit cu timbru de aramă zgudui încăperea subterană, făcându-i pe oamenii aflați acolo să-și încordeze atenția.

Veter luă mâna lui Mwen și o așeză pe o manetă rotundă, care strălucea ca un ochi de granat. Mwen Mas se supuse împingând-o până la refuz. Acum toată puterea Pământului, întreaga energie primită de la 1.760 de puternice electrocentrale fu proiectată spre ecuator, spre muntele acesta înalt de 5.000 de metri. Vîrful său fu încins de o aureolă multicoloră care se concentra și se avântă brusc în văzduh, ca o suliță în zbor vertical, străpungând adâncurile tăriei. Această aureolă avea deasupra ei o coloană subțire aidoma unei trombe și pe care un fel de negură albăstruie, de o intensă luminozitate, urca în spirală.

Radiația dirijată străpungea atmosfera pământului, formând pentru recepția și emisia stațiunilor exterioare un canal permanent ce ținea loc de fir. Acolo, la o înălțime de 36.000 de kilometri deasupra Pământului, era suspendat un satelit diurn[38], o mare stațiune ce se rotea în jurul planetei în decurs de o zi, în planul ecuatorial și astfel rămânea ca fixată deasupra muntelui Kenia din Africa Orientală, punctul ales pentru comunicarea permanentă cu stațiunile exterioare. Un alt satelit se rotea la o înălțime de 57.000 de kilometri, străbătând polii pe meridian și corn uni când cu Observatorul de emisie-recepție din Tibet.

Acolo existau mult mai bune condiții de formare a canalului de transmisiune; în schimb, lipsea posibilitatea unei legături permanente. Cei doi mari sateliți mai erau legați și de câteva stațiuni automate situate în jurul Pământului.

Panoul îngust din dreapta se stinse: canalul energetic ajunsese până la stația de recepție a satelitului. Ecranul irizat, încadrat în aur, se lumină și el. În centrul său, apăru o siluetă mărită în mod bizar. Deveni mai clară și zâmbi cu o gură enormă. Pe ecran crescu ca un uriaș din povești Gur Gan, unul dintre observatorii de pe satelitul diurn. Cu un semn voios din cap, întinse o mână. lungă de trei metri și conecta toată rețeaua stațiunilor exterioare ale planetei noastre. Unite cu ajutorul energiei trimise de Pământ, ele formau acum un singur circuit. Ochii sensibili ai aparatelor de recepție se îndreptau spre toate colțurile Universului. Steaua roșie și puțin luminoasă din constelația Monoceros, de pe ale cărei planete se auzise de curând un apel, putea fi mai bine fixată de pe satelitul „57”; de aceea, Gur Gan stabilise legătura cu acest satelit. Contactul invizibil dintre Pământ și un alt corp ceresc putea fi menținut doar trei sferturi de oră. Nu trebuia pierdută nici o clipă din acest timp atât de prețios.

La un semn al lui Dar Veter, Veda Kong păși pe un disc metalic din fața ecranului, care răspândea o lucire albastră. O cascadă puternică de raze nevăzute, căzând de sus, accentua și mai mult nuanțele tenului ei bronzat. Mașinile electronice care traduceau conferința Vedei în limba Marelui Cerc se puseră fără zgomot în funcțiune. Peste treisprezece ani aparatele de recepție de pe planeta stelei purpurii vor înregistra vibrațiile emise cu ajutorul unor simboluri cunoscute tuturora, iar mașinile electronice de tradus vor transforma acele simboluri în sunetele graiului viu, dacă un astfel de grai există acolo.

„Păcat numai — se gândi Dar Veter — că ființele acestea depărtate nu vor putea auzi glasul sonor și dulce al acestei pământene, nu vor putea prinde modulațiile lui. Cine știe cum or fi construite urechile lor! Multe feluri de auz sunt posibile! Numai văzul — slujit pretutindeni de acea parte a vibrațiilor electromagnetice ce străbat atmosfera — e aproape identic în întregul Univers, și de aceea dânșii o vor putea vedea pe Veda, atât de fermecătoare în emotia ei…”

Fără să-și ia ochii de la urechea micuță a Vedei, pe jumătate acoperită de o șuviță de păr, Dar Veter începu să-i asculte conferința.

În termeni laconici, limpezi și preciși, Veda Kong evocă principalele etape ale istoriei umane. Trecu foarte rapid peste vechile epoci în care omenirea fusese sfâșiată de antagonismele economice și ideologice și care erau grupate sub numele general de ELD: Era Lumii Dezunite. Pe oamenii din epoca Marelui Cerc însă nu-i preocupa acum enumerarea războaielor distrugătoare, a suferințelor cumplite și a unor așa ziși mari dregători, de care erau pline străvechile manuale de istorie rămase din Antichitate, din Secolele de întuneric sau din Era Capitalismului. Cu mult mai importantă era istoria plină de contradicții a dezvoltării forțelor de producție, o dată cu formarea ideilor, artelor, cunoștințelor și cu lupta spirituală pentru crearea Omului și a Umanității, urmărirea apariției noilor concepții despre lume și relații sociale, despre datoria, drepturile și fericirea omului, căci toate acestea au făcut să răsară și să înflorească peste întreaga planetă puternicul copac al societății comuniste.

În ultimul veac al E.L.D., veac numit al Sciziunii, oamenii și-au dat în sfârșit seama că toate nenorocirile li se trag din lipsa de organizare socială, dintr-o orânduire haotică, vestigiu al epocilor de sălbăticie; au înțeles că toată puterea omenirii, întreg viitorul ei este în muncă, în sforțările unite ale milioanelor de oameni izbăviți de asuprire, în știință și în reorganizarea științifică a vieții. Lumea pricepuse acum legile fundamentala ale dezvoltării societății, cursul dialectic contradictoriu al istoriei, ca și necesitatea unei discipline sociale mai severe, cu atât mai necesara cu cit populația planetei sporea necontenit.

Lupta dintre ideile cele vechi și cele noi s-a ascuțit mai cu seamă în secolul Sciziunii, când lumea întreagă s-a împărțit în două tabere: de o parte, statele cele vechi, capitaliste, de partea cealaltă, statele cele noi, socialiste, cu orânduiri economice deosebite. Tocmai atunci au fost descoperite și cele dintâi forme ale energiei atomice și îndărătnicia apărătorilor lumii celei vechi a fost cât pe aci să împingă omenirea întreagă pe calea celei mai cumplite catastrofe.

Dar orânduirea socială cea nouă nu putea să nu iasă victorioasă, deși această victorie a fost cu mult intârziată din cauza marii înapoieri în domeniul formării conștiinței sociale. Transformarea societății umane pe baza concepțiilor comuniste nu se putea înfăptui fără o modificare radicală a economiei, cu dispariția mizeriei, a foamei și a muncii grele, istovitoare. Dar această modificare a economiei cerea o conducere foarte complexă a producției și a repartiției bunurilor și era cu neputință fără o educare temeinică a conștiinței sociale a fiecărui om.

Comunismul nu s-a extins de îndată la toate popoarele și în toate țările. Smulgerea din rădăcină a vrajbei și, mai cu seamă, a minciunii acumulate prin propaganda dușmănoasă în cursul luptei ideologice, purtate în secolul Sciziunii, a necesitat sforțări uriașe. Pe calea dezvoltării noilor relații dintre oameni s-au săvârșit și destule greșeli. Ici-colo, aveau loc dezordini stârnite de adepții înapoiați ai vechiului, care, în ignoranța lor, încercau să găsească în trecut soluții ușoare pentru a rezolva marile dificultăți din calea omenirii.

Dar organizarea cea nouă a vieții s-a extins necontenit și inevitabil peste întregul pământ, și astfel popoarele și rasele cele mai diferite au format până la urmă o singură familie strâns unită și înțeleaptă.

Astfel a început E.U.M. — Era Unirii Mondiale, care cuprinde secolele Uniunii Țărilor, Graiurilor Diferite, Luptei pentru Energie și Graiului Comun.

Dezvoltarea socială se accelera acum tot mai mult. Orice epocă nouă se scurgea mai rapid față de cea precedenta. Puterea omului asupra naturii creștea cu pași gigantici.

Străvechii utopiști, visând la viitorul fericit al omenirii, năzuiau spre o treptată eliberare a ei de necesitatea muncii. Scriitorii precizau că printr-un efort zilnic de două-trei ore consacrat binelui obștesc, vor fi asigurate toate cele necesare vieții omului, care va putea astfel să-și petreacă restul timpului într-o dulce lenevie.

Aceste ficțiuni proveneau din dezgustul pentru truda penibilă și bazată pe constrangerea de odinioară.

Curând însă, oamenii au înțeles că munca le aduce fericirea, pe care o pot găsi și în neîncetata luptă cu natura, și în înfrângerea greutăților, și în rezolvarea problemelor ivite pe măsura dezvoltării științei și a economiei. O activitate după puterea deplină a fiecăruia, dar o activitate de creație, corespunzătoare capacităților și gusturilor înnăscute, o muncă multiformă care să se schimbe din timp în timp — iată de ce avea nevoie omul. Dezvoltarea ciberneticii — știința auto-reglajului, o vastă cultură și instrucțiune, o desăvârșită educație fizică a oricărui individ le-au permis oamenilor să-și schimbe profesiunile, să se perfecționeze în scurtă vreme în orice specialitate nouă și să-și varieze la infinit activitatea, găsind în ea satisfacții din ce în ce mai mari. Știința în plină dezvoltare a îmbrățișat întreaga viață umană și bucuria de a descoperi tainele naturii a devenit accesibilă unor imense mulțimi de oameni. Artei i-a revenit un rol extrem de important în opera de educare socială și de orânduire a vieții, și astfel a început E.M.G. — Era Muncii Generale, cea mai frumoasă din istoria omenirii cu secolele Simplificării Lucrurilor, ale Reorganizării, ale Primului Belșug și ale Cosmosului.

Descoperirea procedeului de condensare a energiei electrice, care a dus la realizarea unor acumulatori de capacitate imensă și a unor motoare mici dar foarte puternice, a constituit cea mai însemnată revoluție în domeniul tehnicii din timpurile noi. Și mai înainte oamenii ajunseseră să lege, cu ajutorul unor semiconductori, cele mai complexe rețele de curenți slabi și să construiască mașini cibernetice, autodirijate. Tehnica a devenit o înaltă măestrie, o artă rafinată de giuvaergiu, și, în același timp, și-a subordonat forțe de proporții cosmice.

Dar necesitatea de a se da fiecăruia totul, a impus o simțitoare simplificare a vieții de toate zilele. Omul a încetat să mai fie sclavul lucrurilor, iar elaborarea unor standarde amănunțite a permis crearea oricăror obiecte și mecanisme pornind de la un număr minim de elemente, după cum numeroasele specii de organisme vii sunt constituite din celule destul de puțin variate; celula din albumine, albuminele din proteine etc. În urma măsurilor luate pentru încetarea fantasticei risipe de alimente din timpurile de demult, miliarde de oameni și-au văzut hrana asigurată.

Toate energiile pe care societatea le irosise în antichitate pentru făurirea unor mașini de război, pentru întreținerea unor armate imense fără nici o muncă utilă de îndeplinit, pentru propaganda politică și strălucirea de paradă, au fost acum îndreptate spre organizarea vieții și dezvoltarea cunoștințelor științifice.

La un semn al Vedei Kong, Dar Veter apăsă pe un buton, și, alături de frumoasa specialistă în istorie, apăru un mare glob terestru.

— Am început, urmă Veda, prin a modifica în mod complet repartiția zonelor locuibile și a celor industriale ale planetei.

Dungile cafenii de pe glob, de-a lungul latitudinii 30° din emisferele boreală și australă, reprezintă un șir neîntrerupt de așezări urbane, concentrate pe litoralul mărilor calde, în zona climei dulci care nu cunoaște iarna. Omenirea nu mai cheltuiește cantități colosale de energie pentru încălzirea locuințelor în lunile de iarnă, pentru fabricarea hainelor călduroase și groase. Populația cea mai compactă s-a concentrat în jurul Mării Mediterane, leagănul culturii omenești. Zona subtropicală s-a lărgit de trei ori, după topirea artificială a ghețurilor polare.

Spre nord de zona aceasta locuită, se întinde o zonă uriașă de câmpii și stepe, în care pasc nesfârșite turme de animale domestice.

Spre sud (în emisfera boreală) și spre nord (în emisfera australă), unde în vechime se aflau zonele deserturilor uscate, dogoritoare, au înflorit adevărate grădini. Aici au fost construite odinioară uriașe termocentrale, acționate de energia Soarelui.

Producția alimentelor vegetale și a lemnului a fost concentrată în zona tropicelor, unde ea este de mii de ori mai avantajoasă decât îu regiunile reci. De multă vreme, în una descoperirii posibilității de a obține pe cale artificială hidrocarburi, zaharuri, din lumina soarelui și oxid de carbon, am încetat să mai cultivăm plante zaharifere. Deocamdată n-am reușit să obținem o producție industrială ieftină a albuminelor nutritive complete; de aceea cultivăm pe uscat plante și ciuperci bogate în albumine, iar în oceane alge pe suprafețe imense. Datorită informațiilor primite prin Marele Cerc, am aflat un mijloc simplu de a produce pe cale artificială grăsimi alimentare, iar vitaminele și hormonii de orice fel le scoatem în cantitate dorită din cărbune. Agricultura lumii noi a scăpat de necesitatea de a furniza toate produsele alimentare, cum era în vechime. Pentru noi, de fapt, nu mai există o limită în producția zaharurilor, a grăsimilor și a vitaminelor. Numai pentru producția albuminelor ne stau la dispoziție uriașe întinderi de uscat și de mare.

Omenirea s-a eliberat pentru totdeauna de teama foametei care bîntuise In lume timp de zeci de milenii.

Una dintre principalele bucurii ale omului o constituie dorul de ducă, dorința de a se deplasa dintr-un loc în altul, moștenită de la strămoșii noștri vânători care rătăceau în căutarea sărăcăcioasei lor hrane. Acum, în jurul întregii planete s-a încolăcit marele Drum Spiral, care unește continentele cu uriașe punți aruncate peste toate strâmtorile — aici Veda își plimbă degetul de-a lungul unui fir argintiu și roti globul. Pe Drumul Spiral circulă neîntrerupt trenuri electrice, iar sute de mii de oameni pot ușor și rapid să se transporte din zona locuită în zona de stepă, de câmpie ori de munte, unde nu există orașe permanente, ci numai tabere vremelnice ale maeștrilor zootehniei și ai recoltelor, ai industriei forestiere și miniere. Automatizarea deplină a tuturor uzinelor și centralelor energetice a înlăturat necesitatea de a se construi în apropierea lor orașe sau colonii mari, acolo ne mai aflându-se decât casele personalului de serviciu, puțin numeros, compus din observatori, mecanici și montatori.

Organizarea planificată a vieții a pus în sfârșit capăt ucigătoarei curse a vitezei, construcției mijloacelor de transport din ce în ce mai rapide. Pe Drumul Spiral trenurile circulă cu două sute de kilometri pe oră. Numai în caz de accident sunt folosite nave exprese, care străbat mii de kilometri pe oră.

Cu câteva sute de ani în urmă, am îmbunătățit considerabil aspectul planetei noastre. încă în secolul Sciziunii fusese descoperită energia intra a tonii că, iar oamenii au învățat să elibereze din ea o infimă părticică, spre a o transforma într-o explozie termică; ucigătoarele proprietăți ale acestei explozii au fost imediat folosite pentru fabricarea armelor militare. Fuseseră făcute mari stocuri de bombe îngrozitoare; mai târziu s-a încercat să se folosească în mod pașnic energia lor. Nu după mult timp însă s-a vădit marea primejdie pe care radiațiile le-ar putea avea asupra vieții, ceea ce a dus la o strictă limitare a vechii energetici nucleare. Aproape în același timp, studiind fizica unor aștri îndepărtați, astronomii au descoperit două căi noi de obținere a energiei intraatomice — Ku și F, cu mult mai eficace, mai puțin primejdioase, deoarece nu lăsau în urmă produse de dezintegrare.

Cele două mijloace sunt folosite și astăzi, dar pentru motoarele astronavelor este utilizată o altă formă a energiei nucleare — anamezonul, pe care l-am cunoscut cercetând marile stele ale Galaxiei, prin intermediul Marelui Cerc.

Toate vechile stocuri de materiale termonucleare — izotopi radioactivi ai uraniului, loriului, hidrogenului, cobaltului, litiului au fost distruse de îndată ce a fost găsit mijlocul de a expulza în afara atmosferei terestre produsele dezintegrării lor. În anii aceia, denumiți secolul Reorganizării, au fost creați sori artificiali, suspendați deasupra zonelor polare. Reducind mult câmpurile de gheață care s-au format la poli în epoca glaciațiunii cvaternare, am transformat clima întregii planete. Nivelul oceanelor s-a ridicat cu șapte metri, iar în circulația atmosferei s-au redus brusc fronturile polare și cercurile alizeelor, care aduceau secetă în pustiurile de la marginea tropicelor. Și uraganele s-au domolit aproape cu desăvârșire, că de altfel, toate celelalte tulburări violente ale vremii.

Stepele calde din sud și-au întins limitele până la paralela 60, iar câmpiile verzi și pădurile din zona temperată au trecut de 70° latitudine.

Continentul antarctic, degajat pe trei sferturi de veșmântul său de gheață, s-a dovedit a fi un adevărat tezaur minier al omenirii. Acolo s-au păstrat neatinse rezerve uriașe de bogății minerale care fuseseră sleite pe toate celelalte continente, în urma nesăbuitei risipe de metale în distrugătoarele războaie din trecut. De asemenea Drumul Spiral și-a putut desăvârși circuitul trecând peste Antarctida.

Chiar mai înainte de această radicală schimbare a climei, fuseseră săpate canale uriașe și străpunse masive muntoase, pentru a echilibra circulația maselor de aer și de apă. Pompele dielectrice cu acțiune permanentă au permis să se alimenteze cu apă până și deserturile alpine din Asia.

Posibilitățile de obținere a produselor alimentare au crescut de mai multe ori, pământurile noi au devenit proprii să fie populate. Mările calde interioare au început să fie folosite pentru cultivarea algelor bogate în albumine.

Vechile, primejdioasele și șubredele nave planetare au dat totuși posibilitatea de a atinge cele mai apropiate planete din sistemul nostru. Un brâu de sateliți artificiali a încins pământul, și de pe ei oamenii au reușit să cunoască îndeaproape Cosmosul. Și iată că, acum patru sute și opt ani, s-a petrecut un eveniment atât de important, încât a deschis în viața omenirii o eră nouă — E.M.C., Era Marelui Cerc.

Mintea omenească se frământase mult în căutarea unui mijloc de a transmite la mari distanțe imagini, sunete, energie. Sute de mii de savanți dintre cei mai talentați au activat într-o organizație specială, care și astăzi se mai numește Academia Radiațiilor Dirijate. Ei au ajuns până la urmă să găsească posibilitatea transmiterii dirijate a energiei la distanțe mari fără intermediul vreunui conductor. Aceasta a devenit cu putință când s-a aflat că poate fi ocolită legea conform căreia fluxul de energie este proporțional cu sinusul unghiului de dispersiune a razelor. Folosirea fascicolelor de radiații paralele a permis o continuă comunicație cu sateliții artificiali, așa dar și cu întregul Cosmos. Ecranul atmosferei ionizate, deși forma un strat de protecție pentru viață, reprezenta un necontenit obstacol în calea emisiunilor și a recepțiilor din spațiu. Pe la sfârșitul Erei Lumii Dezunite, savanții noștri stabiliseră că din Cosmos se revarsă pe pământ torente puternice de radiații radioactive. O dată cu radiația generală a constelațiilor și a galaxiilor inainte ajungeau până la noi, denaturate, pe jumătate absorbite de atmosferă, apeluri și transmisiuni ale Marelui Cerc. Nu le puteam pricepe,

Cu toate că foarte de demult învățasem să captăm aceste misterioase semnale, luându-le drept radiații ale unei materii moarte.

Savantul Kam Amat, indian de origine, a avut ideea să efectueze pe sateliții artificiali experiențe cu niște receptoare de imagini și, în decurs de zeci de ani, cu o nesfârșită răbdare, a studiat toate combinațiile noi cu putință ale gamelor de unde recepționate.

Kam Amat a recepționat o emisiune de pe sistemul planetar al unei stele duble, numită din vremuri îndepărtate Lebăda. Pe ecran a apărut un om care nu ne semăna, dar care, incontestabil, era și el om, și a arătat o inscripție făcută cu ajutorul simbolurilor Marelui Cerc. Această inscripție n-a putut fi descifrată decât peste nouăzeci de ani. Ea împodobește astăzi, transcrisă în limba noastră pământească, monumental lui Kam Amat: „Vă salutăm, frați care ați venit în familia noastră! Despărțiți prin spațiu și timp, iată-ne uniți prin rațiune în Cercul Marii Puteri”.

Limbajul Marelui Cerc, compus din simboluri, planuri și hărți, s-a dovedit a fi accesibil pentru nivelul de dezvoltare al omenirii. Peste două sute de ani, am putut să comunicăm prin intermediul mașinilor de tradus cu sistemele planetare ale celor mai apropiate stele, să recepționăm și să transmitem aspecte complete din viața atât de variată a diferitelor lumi. De curând, am primit răspuns de pe paisprezece planete ale lui Dencb, important centru de viață din Lebăda, o stea de dimensiuni colosale, cu o luminozitate de patru mii opt sute de sori, care se află la o distanță de o sută douăzeci și doi de parseci. Dezvoltarea gândirii celor de acolo a urmat o altă cale decât a noastră, dar și ea a atins un nivel ridicat.

Cît despre lumile străvechi — îngrămădirile globulare ale Galaxiei și vastul cuprins populat din jurul centrului ei — acestea ne trimit semne și priveliști stranii care, deocamdată, n-au fost descifrate. înregistrate de mașinile mnemotehnice, ele sunt transmise la Academia Limitelor Cunoașterii, cum se numește organizația ce lucrează la rezolvarea problemelor abia ridicate în fața științei noastre. Ne străduim să înțelegem o gândire care ne-a depășit cu milioane de ani și este, probabil, extrem de diferită de a noastră, datorită faptului că viața a urmat acolo cu totul alte căi de dezvoltare istorică, de la formele organice inferioare până la ființele superioare, înzestrate cu rațiune.

Veda Kong își mută privirea de pe ecranul spre care privea ca hipnotizată și se uită întrebător la Dar Veter. Acesta zâmbi și-i făcu din cap un semn aprobator. Veda fși înălță cu mândrie fruntea, întinse mâinile înainte și se adresă ființelor nevăzute și necunoscute, care aveau să recepționeze peste treisprezece ani cuvintele și imaginea ei:

— Acesta este istoricul nostru, drumul greu, complicat și lung pe care l-am parcurs spre culmile științei. Vă chemăm să vă contopiți cu noi în cuprinsul Marelui Cerc, pentru a duce în Universul infinit puterea rațiunii, care înfrânge materia inertă, moartă!

Glasul Vedei vibra triumfător, de parcă ar fi absorbit forța tuturor generațiilor de pământeni, care se ridicaseră atât de mult, încât până și Galaxia[39] devenise pentru ei neîncăpătoare și se adresau acum altor insule siderale ale Cosmosului.

Un sunet metalic prelung: Dar Veter a mutat maneta, deconectând curentul emițător. Ecranul se stinse. Pe panoul transparent din dreapta rămase coloana luminoasă a canalului purtător.

Obosită și tăcută, Veda se ghemui în fundul unui mare fotoliu, Veter îl instala la masa de comandă pe Mwen Mas și rămase în picioare în spatele lui. În liniștea adâncă nu se mai auzea decât, din când în când, țăcănitul scurt produs de fixatoarele manetelor. Deodată ecranul înrămat în aur dispăru, și în locul său se căscă o genune fără fund. Veda Kong, care vedea minunea aceasta pentru prima oară, oftă adânc. într-adevăr, chiar și pentru cei care cunoșteau bine secretul complexei interferențe a undelor luminoase, cu ajutorul căreia se putea realiza o asemenea adâncime și lărgime a câmpului vizual, priveliștea părea totdeauna uimitoare.

Crescând clipă de clipă, din depărtări se apropia suprafața întunecată a unei planete străine. Era un sistem extrem de rar al unei stele duble în care doi sori se echilibrau în așa fel încât orbita planetei lor era regulată, ceea ce îngăduia apariția vieții. Cei doi aștri — unul portocaliu și altul roșu — mai mici decât soarele nostru, luminau undele înghețate ale unei mări purpurii.

În marginea unor munți negri cu vârfurile retezate, pe care jucau misterioase reflexe violete, se înălța o clădire uriașă dar joasă, pe al cărei acoperiș se afla o platformă spațioasă. Raza vizuală se lăsa pe ea, străpungând-o parcă — și toată lumea văzu un om cu pielea cenușie și ochi rotunzi ca de cucuvaie, încercuiți cu puf argintiu. Era înalt, dar foarte subțire, cu lungi membre asemenea unor tentacule. Omul își mișcă grotesc capul, ca și când ar fi vrut să împungă. Era, probabil, un salut grăbit. Apoi, îndreptându-și spre ecran ochii impasibili, ca un obiectiv de aparat fotografic — deschise o gură fără buze, acoperită cu o clapă de piele moale, care aducea cu un nas. îndată răsună glasul melodic și dulce al mașinii de tradus.

— Vorbește Zaf Ftet, șeful serviciului de informație externă de pe 61 Lebăda. Transmitem un program pentru steaua galbenă STL 3388 + 04JF… Transmitem pentru…

Veter și Iunii Ant schimbară între ei o privire: Mwen Mas îl strânse pe Dar Veter de mânâ. Era indicativul de apel galactic al Pământului, mai bine zis al sistemului nostru planetar, considerat odinioară de observatorii celorlalte lumi, ca fiind un singur mare satelit care face înconjurul Soarelui în decurs de 59 de ani tereștri. În această perioadă are loc o singură dată opoziția lui Jupiter cu Saturn, care deplasează Soarele într-un chip vizibil pentru astronomii stelelor învecinate. Aceeași greșeală o comiteau și astronomii noștri în privința multor sisteme planetare a căror existență în jurul anumitor aștri fusese descoperită încă din antichitate.

Cu o grabă mai mare decât la începutul emisiunii, Iunii Ant verifică acordarea mașinii de memorizat și datele aparatelor OES care vegheau cu vigilență la buna funcționare a instalațiilor.

Vocea indiferenta a translatorului electronic urmă:

— Am recepționat o emisiune foarte bună din partea stelei… — din nou se auzi un rând de cifre și de sunete sacadate — am recepționat-o întâmplător în afara programului de emisiuni al Marelui Cerc. Cei de acolo n-au descifrat limbajul Cercului și-și cheltuiesc inutil energia emițând în orele de tăcere. Noi le-am răspuns în timpul propriilor lor emisiuni: rezultatele vor fi cunoscute aproximativ peste trei zecimi de secundă…

Vocea amuți. Aparatele semnalizatoare rămaseră mai departe aprinse, în afară de o singură luminiță verde care se stinse.

— Încă nu cunoaștem cauza acestor întreruperi în transmisie, îi explică Vedei Iunii Ant. Ele se datoresc poate trecerii prin faimosul câmp neutru al astronautilor, care ne desparte.

— Trei zecimi de secundă galactică… asta face cam șase sute de ani de așteptare, mormăi Dar Veter. Ce rost au pentru noi toate astea?

— După câte am înțeles, spuse Mwen Mas, steaua cu care am stabilit legătura este Epsilon-Tucan, o constelație a cerului austral. Această stea se află la o depărtare de nouăzeci de parseci, ceea ce ne apropie de limita legăturilor noastre permanente. N-am reușit încă să le împingem mai departe de Deneb.

— Nu recepționăm însă și emisiuni din centrul Galaxiei și de pe îngrămădirile globulare? întrebă Veda Kong.

— Dar în mod neregulat, pe recepție întâmplâtoare sau prin intermediul mașinilor mnemotehnice ale celorlalți membri ai Cercului, care se înlănțuie de-a lungul Galaxiei, răspunse Mwen Mas.

— Comunicatele trimise cu mii și poate cu zeci de mii de ani în urmă, adăugă Iunii Ant, nu se pierd în spațiu și, în cele din urmă, ajung până la noi.

Dar asta înseamnă că despre viața și cunoștințele oamenilor din lumile foarte depărtate judecăm cu o întârziere de douăzeci de mii de ani, cum ar fi, de pildă, pentru zona din centrul Galaxiei?

— Da, indiferent dacă informațiile sunt transmise de mașinile mnemotehnice ale lumilor mai apropiate sau sunt recepționate de stațiunile noastre, lumile îndepărtate ne apar așa cum au fost ele în timpuri foarte vechi. Vedem oameni care de mult au murit și au fost uitați pe planeta lor.

— Cum se poate ca noi, care am dobîndit o putere atât de mare asupra naturii, să rămânem neputincioși în această privință? spuse Veda cu o copilărească revoltă. Nu putem oare atinge lumile îndepărtate altfel decât prin intermediul unui fascicol de unde sau de fotoni[40].

— Ce bine te înțeleg, Veda! exclamă Mwen Mas.

— Cei de la Academia Limitelor Cunoașterii se ocupă actualmente de studiul învingerii spațiului, a timpului, a forței de gravitație, cercetând adâncimile temeliilor siderale, se amestecă în convorbire Dar Veter. N-au ajuns încă, ce-i drept, la stadiul experiențelor și n-au putut…

Deodată se aprinse lumina cea verde, și Veda simți din nou că amețește văzând ecranul care se adâncea în abisul spațiului.

Marginile imaginii, precis conturată, arătau, că aveau de-a face cu o înregistrare a mașinii de memorizat, și nu cu o emisiune recepționată direct.

Pe ecran apăru suprafața unei planete, așa cum a fost desigur văzută de pe stația-satelit exterioară. Un soare imens, de un violet deschis, fantomatic din cauza incandescenței fantastice, scălda în razele lui pătrunzătoare învelișul ultramarin, neguros al atmosferei sale.

— Da! Avem în fața noastră astrul planetei Epsilon-Tucan, o stea cu o temperatură înaltă din clasa C9, și cu o luminozitate de șaptezeci și opt de sori ai noștri, spuse în șoaptă Mwen Mas.

Veter și Iunii Ant dădură afirmativ din cap. Imaginea se schimbă, devenind parcă mai îngustă și coborând aproape de solul lumii aceleia necunoscute.

În față se înălțau cupolele rotunjite ale unor munți ce păreau turnați din aramă. Un minereu necunoscut ori un metal cu structură grunjoasă se învăpăia în razele luminii extraordinar de albe și strălucitoare, răspândită de un soare albastru. Chiar și așa, redată imperfect prin intermediul aparatelor de recepție, priveliștea era de o splendoare solemnă, triumfătoare.

Reflexele razelor înconjurau munții arămii cu o cunună de un trandafiriu argintat, care se oglindea ca o dâră largă în undele line ale mării violete. Apa de culoarea ametistului închis părea grea și luminată dinăuntru de licăriri roșii, aidoma mior roiuri de ochi mărunți și vii. Undele spălau piedestalul masiv al unei statui uriașe, așezate departe de mal, într-o semeață singurătate. Femeia sculptată în piatră sângerie avea capul lăsat pe spate și brațele întinse înainte, ca în extaz, spre adâncul învăpăiat al cerului. Putea să fie o fiică a Pământului; asemănarea-i cu oamenii noștri nu era mai puțin zguduitoare decât frumusețea statuii. În trupul și chipul dăltuit, asemenea unui vis întruchipat al sculptorilor pământeni, fiecare linie îngemăna puterea și spiritualitatea. Piatra lustruită părea să reverse din ca flacăra unei vieți necunoscute și tocmai de aceea misterioasă și fascinantă.

Cei cinci pământeni priveau tăcuți uimitoarea lume nouă. Din pieptul larg al Mwen Mas izbucni un lung suspin; chiar de la prima vedere aruncată asupra statuii, nervii săi se încordară într-o așteptare plină de bucurie.

Pe țărm, turnuri de argint dantelate marcau începutul unei scări largi și late, care se boltea liber pe deasupra unui desiș de copaci zvelți, cu frunziș, de peruzea.

— Parcă le-aud cum răsună! îi șopti Vedei la ureche Dar Veter, arătându-i turnurile. Ea încuviință, plecându-și fruntea.

Aparatul de emisiune al noii planete continua să desfășoare fără zgomot, mereu alte și alte priveliști.

O clipă, prin fața lor trecură ziduri albe cu ieșituri largi, în care se deschidea un portal din piatră albastră, apoi ecranul se deschise Intr-o încăpere înaltă, scăldată într-o lumină puternică. Culoarea mată, sidefie, a pereților, brăzdați de șănțulețe mărunte dădea o preciziune neobișnuită tuturor celor ce se aflau în această sală. Atenția pământenilor fu atrasă de un grup de ființe aflate în picioare în dreptul unui panou lustruit, care părea o fațetă a unui uriaș smarald…

Pielea lor roșu-învâpăiată avea nuanța statuii din largul mării, ceea ce pentru pământeni nu însemna un lucru neobișnuit; cromofotografiile păstrate din antichitate arătau că unele triburi de indieni din America Centrală avuseseră o carnație asemănătoare, poate ceva mai puțin intensă.

În sală erau două femei și doi bărbați, două perechi îmbrăcate diferit. Cei aflați mai aproape de panoul verde purtau o îmbrăcăminte scurtă și aurie, asemănătoare unor combinezoane elegante cu mai multe cheotori. Ceilalți doi erau înfășurați cu pelerine identice, de aceeași nuanță sidefie ca și pereții.

Cei dintâi se mișcau lin și ciupeau un șir de strune întinse pieziș, la marginea din stânga a panoului. Peretele din smarald șlefuit sau din sticlă devenea tot mai transparent. În ritmul mișcărilor descrise de ei treceau ca plutind prin cristal, una după alta, imagini clare. Apăreau și dispăreau atât de repede, încât până și niște observatori atât de bine antrenați ca Iunii Ant și Dar Veter reușeau cu greu să le prindă în întregime sensul.

În această alternanță de munți arămii, de oceane violete și de păduri ca peruzeaua, se ghicea istoricul planetei. Aidoma unor fantome ale trecutului, prin fața ochilor se perindau nenumărate animale și plante, uneori neînteles de monstruoase, alteori minunat de frumoase. Multe dintre ele păreau foarte asemănătoare cu acelea ale căror rămășițe au rămas păstrate în,cronica” formată de straturile scoarței terestre. Scara ascendentă a formelor de viață, a materiei vii în continuă desăvârșire se desfășură astfel mult timp. Calea infinita de lungă a dezvoltării le părea pământenilor și mai îndelungată și mai chinuitoare și mai grea decât propria lor genealogie.

În lumina de vis a aparatului, răsăreau tablouri noi: văpăile unor ruguri uriașe, blocuri mari de piatră grămădită pe câmpii, încăierări cu fiare sălbatice, ritualuri de înmormântare și ceremonii religioase. Mare cât întreg panoul, se ivi silueta unui bărbat, înveșmântat într-o piele tărcată de animal. Sprijinindu-se cu o mână într-o suliță, iar pe cealaltă ridicînd-o spre cer, cu un gest larg, strivea sub picior gâtul unui monstru răpus, cu o coamă aspră pe șira spinării și colți lungi rânjiți. În fund, un șir de femei și bărbați se țineau de mână doi câte doi și păreau să cânte ceva.

Viziunile dispărură și în locul lor, apăru suprafața întunecată a unei pietre lustruite.

Cele două făpturi în straie aurii se retraseră acum spre dreapta, și cealaltă pereche veni înainte. Cu o mișcare rapidă, își lepădară pelerinele, și, pe fondul irizat al pereților, se desprinseră trupurile lor arămii. Bărbatul întinse mâinile spre femeie și aceasta îi răspunse printr-un zâmbet plin de o bucurie atât de mândră și de strălucitoare, încât, fără să vrea, și pămintenii zâmbiră. Acolo, în sala sidefie a unei lumi depărtate, cei doi începură un dans lent. Probabil că nici nu era propriu zis un dans, ci mai curând un fel de atitudini ritmice, menite să înfățișeze perfecțiunea, frumusețea liniilor și mlădierea acelor trupuri. În alternanța ritmică a mișcărilor se ghicea însă o muzică, în același timp grandioasă și tristă, ca o amintire a imensei scări de jertfe anonime și fără de număr, plătite în cursul dezvoltării vieții, spre a ajunge la această minunată ființă gânditoare: omul.

Lui Mwen Mas i se păru că percepe o melodie, un mănunchi de note înalte și pure, susținute de ritmul sonor și sacadat al unor sunete grave. Veda Kong strânse mâna lui Dar Veter, care nici nu observă acest lucru. Iunii Ant privea nemișcat, ținându-și răsuflarea, în timp ce pe fruntea lui înaltă se iviră broboane de sudoare.

Oamenii de pe Tucan semănau atât de mult cu pământenii, încât încetul cu încetul pierdeai impresia că te afli în fața unei alte lumi. Ei dovedeau însă o deplină perfecțiune a trupului, care deocamdată trăia doar în visurile și în operele artiștilor de pe Pământ și nu-și găsise întruchiparea decât într-un număr foarte redus de inși, minunat de frumoși.

„Cu cât mai penibilă și mai lungă este calea oarbei evoluții animale până la ființa gânditoare, cu atât mai raționale, mai perfecte așadar mai frumoase sunt și formele superioare ale vieții” — reflecta Dar Veter. Pământenii au înțeles de mult că frumusețea este expresia unei instinctive structuri logice, a adaptării la un scop bine definit. Cu cât mai variată este destinația, cu atât mai frumoasă este și forma. Probabil că oamenii aceștia roșii sunt mai multilaterali și mai iscusiți decât noi. Poate că civilizația lor este mai curând rezultatul dezvoltării omului însuși, a puterii sale spirituale și fizice, mai puțin a tehnicii. La noi cultura și-a păstrat multă vreme un caracter cu precădere tehnic, și abia o dală cu instaurarea societății comuniste ca a pornit hotărât pe calea perfecționării omului Însuși, nu numai a mașinilor, a caselor, a mâncării și a distracțiilor lui”.

Dansul se sfarși. Tînăra femeie cu piele roșie trecu în mijlocul sălii și raza vizuală a aparatului se concentra numai și numai asupra ei. Ea își înălță spre plafonul sălii fața și brațele aruncate în lături.

Involuntar pământenii îi urmăriră privirea. Sala nu nu avea tavan, sau poate, datorită unei iluzii optice creată cu multă măiestrie, în locul său se vedea un simulacru de cer spuzit de stele mari și luminoase. Constelațiile observate erau dezordonate și străine, neevocând nici o asociație familiară. Fata își scutură mâna stângâ, și o bilă albastră apăru în vârful arătătorului ei. Din bilă izbucni o rază argintie, care părea să țină locul unei baghete. Micul rotocol de lumină de la extremitatea ei se oprea când pe o sica, când pe alta. Și îndată pe panoul de smarald se ivea o imagine imobilă de mari dimensiuni. Raza indicatoare se deplasa încet, și tot atât de încet apăreau pe panou priveliști de pe planete pustii sau populate, cu o viață necunoscută. Apăsătoare, sterpe străluceau întinderi pietroase ori nisipoase, scăldate în lumina unor sori roșii, albaștri, violeți și galbeni. Uneori, razele vreunui astru ciudat, plumburiu, trezeau la viață pe planetele lor cupole plate și spirale încărcate cu electricitate, Inotând ca niște meduze într-o atmosferă densă sau In-într-un ocean portocaliu. În lumea unui soare roșu, creșteau copaci de o înălțime neînchipuită, cu scoarță neagră și alunecoasă, care întindeau spre cer, ca Intr-o desperare fără margini, miliarde de ramuri strlmbe. Alte planete erau în întregime acoperite cu ape întunecate. Pretutindeni pluteau uriașe insule vii, cu animale ori plante, legănând peste oglinda lină nenumărate tentacule păroase…

— În apropierea lor nu există planete cu forme biologice, superioare, spuse deodată Iunii Ant, care nu-și lua ochii de pe harta acelui necunoscut firmament.

— Ba da, replica Dar Veter. Intr-o parte au un sistem stelar plan, una dintre formațiile mai recente ale Galaxiei. Or noi știm că sistemele plane și cele sferice, cele noi și cele vechi, alternează uneori. într-adevăr iată înspre Eridan un sistem populat de făpturi gânditoare și care face parte din Marele Cerc…

— VVR 4955 + MO 3529… și așa mai departe, se amestecă în vorbă Mwen Mas. Dar cum se poate ca ei să nu aibă cunoștință de existența acestui sistem?

— Sistemul acesta a intrat în Marele Cerc cu două-sute șaptezeci și cinci de ani în urmă, după ce a avut loc această emisiune, răspunse Dar Veter.

Cu o mișcare a degetului, fata cu pielea roșie din lumea aceea îndepărtată făcu să cadă bila cea albastră și se întoarse spre spectatori, cu brațele larg aruncate înlături, de parcă ar fi vrut să îmbrățișeze pe cineva invizibil, din fața ei. Cu capul ușor lăsat pe spate și umerii trași înapoi, părea o femeie de pe Pământ, într-un avânt pătimaș. Buzele ei întredeschise se mișcau repetând cuvinte neauzite. Rămase astfel neclintită, într-o atitudine de invocație, trimițând prin bezna înghețată a spațiilor siderale chemarea-i fierbinte, către frații ei, oamenii unor alte lumi.

Din nou frumusețea-i strălucitoare Ii înmărmuri pe observatorii de pe Pământ. Nu vedeau în ea nimic din trăsăturile severe și accentuate pe care le avuseseră pieile-roșii. Fața ei rotundă, nasul delicat, imenșii ochi albaștri, ca și gura-i mică aminteau mai curând de popoarele nordice terestre. Părul negru îi cădea In unde moi și bogate. Fiecare linie a feței, fiecare mlădiere a trupului mărturisea încrederea firească și voioasă, sentimentul unei mari forțe.

— Este oare cu putință ca ei să nu știe nimic despre Marele Cerc? gemu aproape Veda Kong, cucerita de farmecul risipit de minunata ei soră din Cosmos.

— Acum probabil că știu, răspunse Dar Veter, căci ceea ce vedem în clipa de față s-a petrecut cu trei sute de ani în urmă.

— Optzeci și opt de parseci, spuse Mwen Mas cu vocea lui profundă, de bariton. Optzeci și opt… Toți cei pe care i-am văzut acum au murit de mult.

Și, parcă spre a-i confirma spusele, viziunea prodigioasei lumi păli și se stinse; se stinse, de asemenea, și indicatorul verde de legătură. Emisiunea Marelui Cerc luase sfârșit.

O clipă rămaseră cu toții nemișcați. Cel dintâi se dezmetici Dar Veter. Mușcându-și înciudat buza, mută în grabă maneta de granat. Deconectarea coloanei de energie dirijată stârni un vuiet sonor, ca de aramă, care-i preveni pe inginerii centralelor energetice de necesitatea de a îndrepta din nou puternicul torent pe canalele obișnuite. Numai după ce termină cu toate operațiile necesare, directorul stațiunilor exterioare se întoarse spre tovarășii săi.

Iunii Ant, cu sprâncenele ridicate, răsfoia filele pline do însemnări.

— O parte a mnemogramei[41] cu harta stelelor de pe plafon, trebuie să fie imediat expediată Institutului Cerului Austral! spuse el, adresându-se tmărului adjunct al lui Dar Veter. Acesta îi aruncă o privire mirată, de parcă s-ar fi trezit abia acum dintr-un vis extraordinar.

Savantul cel sever își stăpâni un zâmbet. într-adevăr, viziunea de adineauri fusese un vis al unei lumi încân tătoare, lansat în spațiu cu trei veacuri în urmă… Un vis pe care-l vor vedea acum cu ochii lor miliarde de oameni pe Pământ, din orașele Lunei, ale lui Marte și ale lui Venus.

— Ai avut dreptate, Mwen Mas, rosti zâmbind Dar Veter, când preziceai că se va petrece un eveniment neobișnuit. Pentru prima oară în cei opt sute de ani de când există pentru noi Marele Cerc, am văzut ivindu-se din străfundurile universului o planetă locuită de oameni care ne sunt frați nu numai prin spirit, ci și prin trup. Sînt încă plin de bucuria acestei descoperiri! Ce început frumos pentru activitatea dumitale! Anticii ar fi socotit aceasta un fericit augur sau, cum ar spune psihologii noștri, un concurs favorabil de împrejurări pentru siguranța și elanul muncii viitoare.

Își dădu deodată seama că reacția nervoasă îl făcuse să devină prea vorbăreț. În epoca Marelui Cerc, excesele în vorbire erau considerate ca unul dintre defectele umane cele mai rușinoase și mai respingătoare. De aceea, directorul stațiunilor exterioare se opri la jumătatea frazei.

— Da, da! răspunse distrat Mwen Mas.

Iunii Ant prinse în glasul său un accent straniu și deveni atent. Veda Kong atinse ușor cu degetul mâna lui Dar Veter și făcu semn cu capul în direcția africanului.

„Poate că e prea impresionabil”, îi trecu prin gând lui Dar Veter. Se uită țintă la succesorul său.

Acesta, simțind nedumerirea celorlalți, își îndreptă spatele și redeveni specialistul atent și ager de mai înainte. Scara mobilă îi transportă sus, spre ferestrele cele largi, și cerul înstelat apăru din nou, la fel de îndepărtat ca în cele treizeci de milenii ale existenței omului, mai bine zis ale speciei lui numită Homo sapiens: Omul înțelept.

Mwen Mas și Dar Veter trebuiau să rămână la observator.

Veda Kong îi spuse în șoaptă lui Dar Veter că nu va uita niciodată această noapte.

— Mi-am dat seama cât de slab m-am prezentat! conchise ea zâmbind, în ciuda mâhnirii din cuvintele rostite.

Dar Veter pricepu la ce se gândește Veda și dădu negativ din cap:

— Sînt convins că dacă femeia cea roșie te-ar fi văzut pe dumneata, Veda, ar fi fost mândră de sora ei. Pe cuvânt. Pământul nostru nu-i mai prejos de lumea lor! adăugă el, cu fața luminată de iubire.

— Aceasta-i părerea dumitale, scumpe prietene, zâmbi Veda. În treabă-l mai bine pe Mwen Mas…

Își umbri glumeață ochii cu palma și dispăru după o cotitură a zidului.

Începuse să se crape de ziuă când, în sfârșit, Mwen Mas, fu lăsat singur. În văzduhul răcoros și neclintit, plutea o lumină cenușie, iar marea și cerul aveau acum aceeași străvezime de cristal: argintie spre ape, trandafirie spre văzduh.

Africanul râmase mult timp în picioare pe balconul observatorului, scrutând cu privirea contururile pe jumătate cunoscute ale clădirilor.

Pe un platou nu prea înalt, la o oarecare depărtare, se înălța un arc gigantic de aluminiu, brăzdat de nouă fâșii paralele, despărțite prin geamuri opal-gâlbui și alb-argintii din sticlă incaș abilă: era sediul Consiliului As trona utic. În fața lui, era monumentul ridicat celor dintâi oameni care se avântaseră în spațiile cosmice. O coastă abruptă, toată numai nori și vârtejuri era încununată de o astronavă de tip antic — o rachetă în formă de pește, ou botul ascuțit îndreptat spre înălțimile odinioară inaccesibile. Sprijinindu-se unii pe alții, depunând sforțări uriașe, un șir de oameni se cățărau sus, înlănțuind ca o spirală soclul monumentului. Erau aici piloți de rachete, fizicieni, astronomi, biologi, scriitori cu înaripată fantezie… Zorile învăluiau în lumina lor roșietică străvechea astronavă și contururile ușoare, dantelate ale clădirilor. Mwen Mas tot se mai plimba cu pași mari pe balcon. Pînă acum nu trecuse niciodată prin emoțiile pe care le trăise astăzi. Crescut după regulile generale ale Erei Marelui Cerc, își oțelise trupul prin aspre încercări și îndeplinise cu succes toate Isprăvile lui Hercule. Astfel se numeau, în amintirea frumoaselor mituri ale vechii Elade, grelele probe pe care orice tânăr era dator să le săvârșească la sfârșitul perioadei de educare. Acela care trecea cu succes aceste încercări, era socotit demn să urce treapta superioară a instrucțiunii.

Mwen Mas organizase alimentarea cu apă a unei mine din Tibetul apusean, replantase o pădure de araucari[42] pe platoul Nahept în America de Sud, participase la nimicirea rechinilor care apăruseră din nou lângă coastele Australiei. Experiența lui de viață și marile-i capacități îi îngăduiseră să se pregătească pentru o activitate grea și plină de răspundere. Astăzi, chiar de la prima oră a îndeplinirii noilor sale atribuții, avusese loc întâlnirea cu o lume apropiată Pământului și în sufletul lui Mwen Mas se trezi ceva nou. Simți neliniștit cum se căsca în el o prăpastie, pe marginea căreia umblase în toți anii vieții sale, fără a-i bănui existența. Dorința unei noi întâlniri cu planeta stelei epsilon-Tucan, parcă răsărită din cele mai frumoase basme ale omenirii pământene, trăia în el cu o intensitate excepțională. Niciodată nu va putea s-o mai uite pe fata cu pielea roșie, nici brațele ei întinse într-o aprigă chemare, nici gingașele ei buze întredeschise!

Faptul că de această lume minunată îl despărțea colosala distanță de două sute nouăzeci de ani-luminâ, inaccesibilă pentru posibilitățile tehnicii terestre, nu-l potolea de loc, ba, dimpotrivă, îi ațâța dorul fierbinte..

În sufletul lui Mwen Mas luase naștere ceva care trăia acum prin sine, fără a se supune controlului voinței și al rațiunii reci. Africanul nu iubise până acum niciodată: cufundat în studiul său aproape ca un anahoret, nu simțise până atunci nimic care să fi semănat cu dorul și nemaipomenita bucurie aprinsă în sufletul său de această întâlnire pe deasupra uriașelor depărtări ale spațiului și ale timpului.

Capitolul III. PRIZONIERI AI ÎNTUNERICULUI

Pe coloanele portocalii ale indicatoarelor de carburant anamezonic, marile ace negre se opriseră la zero. Nava nu izbutise să-și abată cursul de la steaua de fier și, cu o viteză ce nu scăzuse încă, se apropia inevitabil de astrul înspăimântător, nevăzut pentru ochiul omenesc.

Tremurând de încordare și de slăbiciune, Erg Noor se instala, cu ajutorul astronavigatorului, lângă mașina de calculat. Deconectate de pilotul robot, motoarele planetare amuțiră.

— Ingrid, ce este o stea de fier? întrebă Key Beer, care stătuse tot timpul nemișcat în spatele astronomului.

— O stea invizibilă din clasa spectrală T, stinsă, dar nu răcită definitiv sau care n-a fost încă din nou încălzită. împrăștie în jurul ei numai lumina de undă lungă a părții termice a spectrului, adică radiații infra-roșii, care ne apar negre. Această stea devine vizibilă doar prin invertorul electronic[43]. Bufnița, care percepe vizual razele termice infraroșii, ar putea s-o vadă.

— Dar de ce este de fier?

— Fiindcă în spectrul ei, ca și în spectrul tuturor aștrilor studiați din aceeași clasă, există mult fier, ceea ce înseamnă că probabil acest metal abundă și în compoziția stelei. De aceea, când astrul este marc, masa și câmpul său de gravitație sunt enorme… Mă tem că neam întâlnit tocmai cu un asemenea corp ceresc…

— Și atunci?

— Nu știu nici eu. Carburantul ne e pe sfârșite, iar noi ne îndreptăm mereu spre astru. Ar trebui să reducem viteza Tantrei până la a mia parte din unitatea absolută, spre a putea obține un unghi de deviere suficient de mare. Dacă nu ne ajunge nici carburantul planetar, nava noastră va continua să se apropie necontenit de steaua de fier, până se va prăbuși.

Ingrid tresări nervos. Beer îi netezi cu o mișcare duioasă brațul gol.

Șeful expediției trecu la masa de comandă, concentrându-se asupra aparatelor. Tăceau cu toții, ținându-și respirația; tăcea și Niza Krit, care se trezise între timp și pricepuse instinctiv gravitatea situației în care se aflau. Nu mai aveau carburant decât cel mult pentru încetinire, dar, pierzând viteza, astronava putea tot mai greu să se smulgă, fără ajutorul motoarelor, din câmpul de atracție al stelei de fier. Desigur, dacă „Tantra” nu s-ar fi apropiat chiar atât de mult și dacă Lyn și-ar fi dat seama la timp… Dar ce mângâiere se mai putea găsi acum în aceste zadarnice „dacă”?

După vreo trei ore, Erg Noor sc hotărâ. Ritmul viguros al motoarelor trigger zgudui nava. „Tantra” își încetini mersul. Trecu o oră, apoi două, trei, patru… Șeful expediției făcu o mișcare imperceptibilă. Simțiră cu toții o senzație groaznică, un fel de leșin. Inspăimântătorul astru cafeniu dispăru de pe ecranul din față, mutându-se pe cel deal doilea. Lanțurile invizibile ale atracției continuau să încătușeze nava și se manifestau în aparate. Erg Noor smuci manetele spre el și motoarele se opriră.

— Am scăpat! șopti ușurat Pel Lyn. Dar șeful expediției își întoarse încet spre el privirea.

— Nu! Mai avem doar rezerva intangibilă de carburanți, păstrată pentru rotirea orbitală și coborâre.

— Ce-i de făcut atunci?

— Să așteptăm. Am reușit să deviez puțin astronava. Totuși trecem mult prea aproape de stea. În clipa de față se desfășoară o luptă crâncenă între forța ei de atracție și viteza în descreștere a „Tantrei”. Aceasta înaintează acum cu viteza unei rachete selenare și, dacă va reuși să se depărteze, ne vom îndrepta spre Soare. Ce-i drept, durata călătoriei noastre se va mări simțitor. Peste vreo treizeci de ani vom lansa apelul nostru și după încă opt, ne va sosi ajutorul…

— Treizeci și opt de ani! șopti Beer, abia auzit, la urechea Ingridei. Aceasta îl trase de mânecă și-i înr toarse spatele.

Erg Noor se lăsă pe rezemătoarea fotoliului cu mâi-nile pe genunchi. Oamenii tăceau, aparatele cântau încet. În acordurile normale ale aparatelor de bord, se amesteca de astă dată o melodie stranie discordantă și care, tocmai de aceea, părea amenințătoare. Era chemarea stelei de fier, resimțită aproape fizic, puterea reală a masei sale negre, ce urmărea nava extenuată.

Obrajii Nizei Krit ardeau, inima îi bătea repede în piept. Așteptarea aceasta inactivă devenea insuportabilă pentru tânăra fată.

…Timpul abia se târa. La postul central de comandă, astronauții treziți din somn apăreau unul după altul; curând se adunară toți cei paisprezece membri ai expediției.

„Tantra” își încetinea zborul într-o progresie mult prea rapidă față de viteza de depărtare[44], pentru a putea scăpa de steaua de fier. Uitând de mâncare și de somn, rămaseră cu toții de veghe. Orele treceau într-o tăcere apăsătoare. Drumul „Tantrei” devenea din ce în ce mai curb. Cînd ea se angaja pe elipsa orbitei fatale, soarta astronavei deveni limpede tuturora.

Un urlet neașteptat îi făcură să tresară. Astronomul Pur Hiss sări de la locul său și începu să dea din mâini.

Fața lui schimonosita era de nerecunoscut; nu mai semăna cu un om din Era Marelui Cerc. Spaima, mila față de sine însuși și setea de răzbunare alungaseră de pe chipul savantului orice urmă de intelectualitate.

— El e de vină, el! zbieră Pur Hiss, arătându-l cu degetul pe Pel Lyn. Imbecilul, viermele ăsta fără creier!… Astronomul se opri, încercând să-și amintească înjurăturile străbunilor, de mult ieșite din uz.

Niza, care stătea lângă el, se trase cu scârbă la o parte. Erg Noor se ridică în picioare.

— Condamnarea unui tovarăș nu ne poate fi de nici un folos. Timpurile când greșelile puteau fi premeditate au trecut de mult. În cazul de față (Noor manipula mașina electronică de calculat), după cum vedeți, probabilitatea unei erori reprezintă treizeci la sută. Ținând seama și de depresiunea inevitabilă care survine spre sfârșitul orelor de gardă, ca și de zguduirea produsă în organism din pricina legănării navei, nu mă îndoiesc că și dumneata, Pur Hiss, ai fi comis aceeași greșeală!

— Dar dumneata? strigă astronomul ceva mai pu{in furios.

— Eu n-aș fi comis-o. Mi s-a mai întâmplat să văd destul de aproape un monstru asemănător în timpul celei de a 36-a expediții astrale… Cea mai mare vină o port eu: crezând că voi conduce personal astronava în regiunea nestudiată, n-am prevăzut chiar totul, limitân-du-mă la simple instrucțiuni!

— Dar cum puteai ști că, fără dumneata, vor nimeri tocmai în regiunea aceasta? interveni Niza.

— Trebuia să știu acest lucru, răspunse ferm Erg Noor. Dar despre aceasta ar avea sens să vorbim numai pe Pământ…

— Pe Pământ! țipă Pur Hiss și până și Pel Lyn se încruntă îngrijorat. Să vorbești astfel când totul este pierdut și nu te așteaptă decât pieirea!?

— Nu, nu pieirea, ci o luptă dârză, răspunse calm Erg Noor, așezându-se pe fotoliul din fața mesei. Luați loc. Avem tot timpul până ce „Tantra” va descrie o revoluție și jumătate…

Cei de față se supuseră în tăcere. Niza schimbă cu biologul uu zâmbet triumfător, în ciuda situației lor desperate.

— Steaua aceasta are incontestabil o planetă, poate chiar și două, dacă ar fi să judecăm după curbele izogravelor urmă Erg Noor, făcâud rapid o schemă remarcabilă prin precizia ei: Planetele astea trebuie să fie de dimensiuni mari și, în consecință, să aibă și atmosferă. N-avem însă deocamdată nevoie să coborâm, deoarece avem provizii mari de oxigen atomic[45] în stare solidă.

Erg Noor tăcu o clipă, adunându și gândurilc, apoi reluă:

— Ne vom roti în jurul planetei, în. felul unui satelit. Dacă atmosfera planetei se va dovedi respirabilă și ne vom fi cheltuit tot aerul, restul de carburant planetar[46] ne va permite să descindem și să trimitem un apel. Peste o jumătate de an vom fi calculat direcția. Atunci vom transmite rezultatele privitoare la Zirda, vom chema o astronavă de salvare și iată-ne scoși din încurcătură.

— Dacă vom reuși… se strâmbă Pur Hiss, căutând să-și stăpânească bucuria.

— Da, dacă vom reuși! repetă Erg Noor. Dar telul este clar, deci trebuie să ne concentrăm toate forțele ca să-l realizăm. Dumneata, Pur Hiss, împreună cu Ingrid veți avea sarcina să observați și să calculați dimensiunile planetelor; Beer și Niza vor calcula, în funcție de masa planetelor, viteza de depărtare, iar cu ajutorul ei — viteza orbitală și radiantul optim[47].

Cercetătorii începură să se pregătească șl pentru o eventuală descindere. Biologul, geologul și medicul puneau la punct pentru lansare o stație-pilot automată.

Mecanicii reglau radiolocatoarele și proiectoarele de coborâre, montau racheta-satelit pentru transmiterea comunicărilor pe Pământ.

După spaima și desperarea prin care trecuseră, lucrau acum cu un spor deosebit, întrerupându-se numai în timpul când astronava începea să se legene intrând în vârtejurile gravitației. Dar acum viteza „Tantrei” era simțitor micșorată, și oscilațiile ei nu mai erau atât de primejdioase pentru organismul uman.

Pur Hiss și Ingrid stabiliră prezența a două planete. Au fost nevoiți să renunțe la încercarea de a se apropia de cea exterioară: uriașă și rece, învăluită într-o atmosferă groasă, probabil otrăvitoare îi amenința cu pieirea. Și dacă era vorba să aleagă felul de moarte, parcă era preferabil să se prefacă în scrum lingă suprafața unei stele de fier decât să piară în bezna unei atmosfere amoniacale, înfiuidându-și nava în ghețuri groase de mii de kilometri. Sistemul solar are și el planete uriașe atât de înfricoșătoare: Jupiter, Saturn, Uranus, Neplun.

„Tantra” se apropia inevitabil de steaua de fier. După nouăsprezece zile dependente, astronauții reușiră să precizeze dimensiunile planetei interioare: era mai mare decât Pământul. Aflată la o distanță foarte mică de astrul ei, de fier, ea se învârtea în jurul lui cu o viteză nebună: anul era pentru ea cel mult de două sau trei luni terestre. Steaua invizibilă T o încălzea probabil suficient cu razele-i negre: în cazul în care avea o atmosferă, viața era posibilă pe suprafața ei, ceea ce ar fi făcut ca descinderea să fie deosebit de primejdioasă…

O viață străină, dezvoltată în condițiile altor planete, pe alte căi de evoluție, deși păstrând forma generală a corpurilor albuminoide, era extrem de dăunătoare pentru locuitorii pământului. Imunitatea organismelor pe care pământenii o elaboraseră in decurs de milioane de veacuri, luptând împotriva rezidurilor nocive și a bacteriilor patogene era ineficace în alte părți. Și, în aceeași măsură, viața de pe acele planete era primejduită în condițiile terestre.

Activitatea elementară a vieții animale — de a ucide și a devora — se manifestă cu o înfiorătoare cruzime în cazul când ființe din lumi diferite vin în contact. Cele dintâi cercetări întreprinse pe planete locuite, dar fără oameni, fuseseră însoțite de izbucniri de boli nemaipomenite, de epidemii fulgerătoare, de agenți vătămători care se înmulțeau cu o iuțeală monstruoasă. Insă și lumile locuite de ființe omenești gânditoare întreprindeau nenumărate experiențe și pregătiri prealabile înainte de a stabili o legătură interastrală directă. Pe Pământul nostru, depărtat de zonele centrale ale Galaxiei[48], unde abundă viața, n-au ajuns încă oaspeți de pe planetele altor stele, reprezentanți ai altor civilizații. Abia de curând, Consiliul Astronautic încheiase pregătirile pentru primirea prietenilor ce trebuiau să ne sosească de pe stelele mai apropiate fâcând parte din constelațiile Ophiuchus, Lebăda, Ursa Mare și Phoenix.

Îngrijorat de eventualitatea unei întâlniri cu organisme vii, necunoscute, Erg Noor dispuse să se scoată din depozite mijloacele de protecție biologică.

În cele din urmă, „Tantra” își echilibra viteza orbitală cu aceea a planetei interioare a stelei de fier și începu să se rotească în jurul ei. Suprafața tulbure, brună a globului, sau mai de grabă atmosfera lui luminată de reflexele sângerii ale uriașei stele nu era vizibilă decât prin intermediul invertorului electronic. Toți membrii expediției, fără excepție, erau ocupați lângă aparate.

— Temperatura suprafeței straturilor pe partea luminată: trei sute douăzeci de grade Kelvin![49].

— Rotația în jurul axei — aproximativ 20 de zile.

— Radiolocatoarele atesta prezența apei și a uscatului.

— Grosimea atmosferei — 1.700 de kilometri.

— Masa e de 43,2 ori mai mare decât aceea a Pământului.

Comunicările se succedau neîntrerupt, caracteristicile planetei devenind din ce în ce mai precise.

Erg Noor aduna cifrele obținute și datele necesare pentru calcularea regimului orbital. 43,2 mase terestre… planeta era deci mare. Forța de gravitație era capabilă să strivească nava de sol. Oamenii se vor transforma în niște biete insecte încleiate…

Șeful expediției își aduse aminte de relatările înspăi-mfntătoare. Jumătate de domeniul legendei, jumătate reale, cu privire la astronauții care au nimerit pe planete gigante. Navele interastrale de odinioară își găseau adesea pieirea din pricina vitezei lor reduse și a carburantului lor prea slab. își închipui urletul motoarelor și tremurul convulsiv al navei, care nemaiputându-se smulge, se lipea de suprafața planetei. Nava rămânea întreagă, frângându-se doar oasele oamenilor, care încercau să se târască în interiorul ei.

Groaza de nedescris a acestor catastrofe răzbea în strigătele întretăiate ale ultimelor mesaje, în transmisiunile de adio…

O asemenea primejdie nu amenința echipajul,Tantrei” cât timp aceasta urma să se rotească în jurul planetei. Dacă însă vor fi nevoiți să coboare pe suprafața ci, numai oamenii cei mai puternici vor izbuti să ducă povara propriului lor trup în viitorul lor adăpost, în care aveau să stea zeci de ani… Vor reuși oare să supraviețuiască în asemenea condiții, sub o greutate copleșitoare, în noaptea veșnică a soarelui infraroșu, în acea atmosferă compactă? Oricum ar fi, mai exista totuși speranța unei salvări. N-aveau altă alegere.

„Tantra” evolua aproape de marginea atmosferei. Astronauții nu puteau scăpa ocazia de a cerceta o planetă până atunci necunoscută, aflată la o depărtare relativ mică de Pământ. Latura luminată sau, mai bine zis, încălzită a planetei se deosebea de cea umbrită nu numai printr-o temperatură mult mai înaltă, dar și prin enorme acumulări de electricitate, care tulburau chiar și funcționarea puternicelor radiolocatoare, denaturându-le aproape complet indicațiile. Erg Noor hotărâ să întreprindă studierea planetei cu ajutorul stațiilor-bombă. Lansară o stație fizică[50], și automatul îi informă în curând despre existența uimitoare a oxigenului liber în straturile atmosferei neonoazotice[51], ca și despre prezența vaporilor de apă la o temperatură de douăsprezece grade deasupra lui zero. Condițiile acestea erau, în linii mari, asemănătoare cu acelea pământești. Numai presiunea atmosferică era superioară cu patru zecimi și atracția întrecea de peste 2,5 ori pe aceea a globului nostru.

— Aici se poate totuși trăi! — spuse cu un zâmbet palid biologul, transmițând șefului comunicările stației.

— Dacă putem trăi noi, pe această planetă sumbră, cu siguranță că vor fi existând acolo și alte ființe vii. probabil mărunte și dăunătoare.

Pentru cea de a 15-a tură a astronavei, pregătiră o stație bombă cu un puternic teleemițător. Dar cea de-a doua stațiune fizică, lansată în umbră după ce planeta se rotise cu 120°, dispăru mai înainte de a fi transmis vreun semnal.

— O fi nimerit într-un ocean, presupuse geologul Bina Led, mușcîndu-și de necaz buzele.

— Vom fi nevoiți să facem sondaje cu ajutorul radiolocatorului principal, mai înainte de a lansa televizorul robot. N-avem decât două.

Trimițând un fascicul de radiații dirijate, „Tantra” evolua în jurul planetei, sondând contururile continentelor și ale mărilor, neclare din cauza deformării. După un timp se precizară marginile unei câmpii uriașe, care înainta în mijlocul unui ocean sau despărțea două mări, aproape la ecuatorul planetei. Proiectorul navei mătură în zig-zag cu lumina lui o zonă lată de două sute de kilometri. Deodată, pe ecranul radiolocatorului se aprinse uu punct luminos. Un șuierat le biciui nervii încordați, confirmând că n-au în fața lor o halucinație.

— Metal! exclamă geologul. Zăcăminte deschise. Erg Noor clătină din cap:

— Deși n-a durat decât o clipă, am putut distinge contururi precise. Este fie o bucată mare de metal — un meteorit, fie…

— O navă! rostiră în același timp Niza și biologul.

— Închipuiri! mormăi Pur Hiss.

— Sau, poate, realitate, răspunse Erg Noor.

— În orice caz, discuția n-are nici un rost, nu voi sa dezarmeze Pur Hiss. Tot n-avem nici o posibilitate să controlăm. Doar n-o să coborâm…

— Vom verifica acest lucru peste trei ore, când vom ajunge din nou deasupra acestei câmpii. Vă atrag atenția că obiectul metalic se află pe un „teren” pe care și eu l-aș fi ales pentru descindere. Vom lansa postul nostru de televiziune tocmai acolo… Reglați fasciculul radiolocatorului la un avans de șase secunde!

Planul trasat de șeful expediției izbuti, și „Tantra” porni pentru a doua oară să înconjoare timp de trei ore planeta întunecată. Acum, apropiindu-se de câmpia continentală, nava fu întâmpinată de o comunicare a tele-robotului. Oamenii își ațintiră privirile avide asupra ecranului luminat. Raza vizuală se conecta cu un țăcănit ușor și începu să se deplaseze asemenea unui ochi omenesc, dibuind contururile obiectelor aflate în fundul abisului întunecat. Key Beer își închipui limpede cum se răsucește capul mobil al stației, asemenea unui far, ieșit de sub carapacea tare. În zona luminată de raza automatului, se perindau râpe scunde, dealuri, văi șerpuitoare și negre. Deodată, în timp ce raza smulgea din umbră marginile unui platou, pe ecran trecu viziunea unui contur scînteietor în formă de pește, apoi întunericul se așternu din nou.

— O astronavă! izbucni din mai multe piepturi. Niza îi aruncă lui Pur Hiss o privire triumfătoare.

Ecranul sc stinse, deoarece „Tantra” se depărtase iar de postul televizor. Dar biologul Eon Tal apucase să fixeze pelicula clișeului electronic. Cu degetele tremurând de nerăbdare, introduse filmul în proiectorul ecranului emisferic, ai cărui pereți interiori oglindiră o imagine mărită.

Iată botul fuzelat, cu profilul atât de familiar, partea dinapoi mai umflată, creasta înaltă a dispozitivului de echilibrare… Oricât de neverosimilă era această priveliște, oricât de neînchipuit ar fi părut o asemenea întâlnire pe o planetă cufundată în întuneric, era totuși, într-adevăr, o astronavă terestră! Stătea în poziție orizontală, ca la un aterizaj normal, sprijinită pe suporturi puternice, nevătămată, de parcă abia acum ar fi coborât pe planeta stelei de fier.

Descriindu-și cercurile, foarte rapide din cauza apropierii mari de planetă, „Tantra” trimitea semnale care rămâneau fără răspuns. Trecură câteva ore. La postul de comandă se adunaseră din nou toți cei paisprezece membri ai expediției. Erg Noor, care stătuse până acum pe gânduri, se ridică în picioare.

— Cred că va trebui să deschidem. Poate că frații noștri au nevoie de ajutor, poate că nava lor a fost deteriorată și nu mai poate să se întoarcă pe Pământ. În cazul acesta preluăm anamezonul lor, și iată-ne pe toți salvați. Să lansăm o rachetă de salvare n-are rost. Ea n-o să ne poată furniza carburant și va consuma atâta energie, încât n-o să mai avem cu ce trimite pe Pământ semnalul.

— Dar dacă și nava lor a ajuns aici tot din lipsă de anamezon? întrebă prudent Pel Lyn.

— Atunci trebuie să le fi rămas încărcăturile ionice planetare; nu puteau să fi consumat chiar totul. Uita-ți-vă: nava are o poziție normală, așadar au coborât cu ajutorul motoarelor planetare. Vom lua carburantul ionic, apoi vom decola din nou, și, trecând în poziție orbitală, vom chema și vom aștepta ajutor din partea Pământului. În caz de reușită, nu vor trece decât opt ani. Iar dacă vom reuși să ne procurăm anamezon, am câștigat bătălia.

— Dacă însă carburantul lor planetar nu este ionic, ci fotonic? — își exprimă îndoiala unul dintre ingineri.

— Vom putea folosi la motoarele principale, cu condiția de a adapta la ele cupele reflectoare ale motoarelor auxiliare.

— După câte văd, ai cântărit totul! se dădu bălul inginerul.

— Mai rămâne totuși riscul coborârii pe solul unei planete grele, precum și acela de a râmâne acolo, bombăni Pur Hiss. Această lume a beznei te îngrozește chiar numai închipuindu-ți-o.

— Riscul rămâne, de bună seamă. Dar în situația noastră oricum, el există, și nu prea cred că l-am mări cu ceva. De fapt, planeta pe care s-a așezat astronava nu este chiar atât de rea! Numai de ne-am putea-o salva pe „Tantra”!

Erg Noor se uită pe cadranul egalizatorului de viteze și se apropie repede de tabloul de comandă. O clipă, șeful expediției rămase în fața manetelor și a vernierelor de conducere. Degetele mâinilor lui mari se mișcau, căutând parcă acorduri pe un instrument muzical: spatele i se încovoie tot mai mult, iar fața îi împietri.

Niza Krit se apropie de șeful ei, îi luă cu îndrăzneală mâna dreaptă și-și lipi obrazul neted, fierbinte de emoție, de palma acestei mâini prietene. Erg Noor o privi cu recunoștință, mângâie părul bogat al fetei și se îndreptă din mijloc.

— Pornim spre straturile inferioare ale atmosferei! — spuse el tare conectând semnalul.

Chemarea răsună în toată nava; membrii echipajului se îndreptară în grabă la locurile lor și se legară de scaune, prevăzute cu puternice amortizoare hidraulice.

Erg Noor se lăsă în brațele moi ale fotoliului de coborâre ieșit dintr-o trapă din fața mesei de comandă. Se auzi bubuitul motoarelor planetare, și astronava, vuind puternic, porni în picaj în întâmpinarea stâncilor și a oceanelor planetei necunoscute.

Radiolocatoarele și reflectoarele infraroșii sondau întunericul de sub ei. Pe altimetru, lângă cifra fixată (cincisprezece mii de metri), ardeau lumini roșii. Munți mai înalți de zece kilometri nu erau de așteptat pe o planetă unde atât apa, cât și căldura emanată de soarele negru, lucrau la nivelarea suprafeței, întocmai ca și pe Pământ.

Chiar de la primul zbor de cercetare reușiră să descopere, pe cea mai mare parte a planetei, în loc de munți, doar înălțimi de mică importanță, abia ceva mai mari decât pe Marte. Părea că orogeneza[52] încetase de tot, ori se întrerupsese.

Erg Noor mută limitatorul de altitudine la două mii de metri și conecta puternice proiectoare. Sub astronavă se întindea un uriaș ocean, o adevărată mare a groazei. Talazuri negre ca păcura se înălțau deasupra unor a dineuri misterioase.

Ștergindu-și fruntea asudată de eforturile făcute, biologul căută să prindă reflexul luminos al apei, cu ajutorul unui aparat foarte sensibil care determina albedoul[53] pentru a cunoaște salinitatea sau mineralizarea acestui ocean al tenebrelor.

Luciul negru al apelor făcu loc unei întunecimi mate: începea uscatul. Razele încrucișate ale reflectoarelor croiau un drum îngust printre pereții de beznă. Pe acest drum apăreau pe neașteptate culori, petele gălbui ale nisipului ori suprafața unor grinduri stâncoase de un verde-cenușiu.

Ascultând de mâna experimentată a șefului expediției, „Tantra” zbura deasupra continentului.

În cele din urmă, Erg Noor descoperi câmpia cu pricina. Din cauza micii sale altitudini, nu putea fi numită un platou. Era totuși evident că eventualele fluxuri și furtuni ale oceanului întunecat nu puteau ajunge la nivelul acestei câmpii, înălțată deasupra zonelor mai joase ale uscatului aproximativ cu o sută de metri.

Radiolocatorul din față de Ia babord scoase un șuierat. „Tantra” își îndreptă razele proiectoarelor spre direcția indicată. Acum se vedea deslușit că era vorba de o astronavă de prima clasă. Blindajul care-i acoperea partea din față, executat din iridiu anizotrop[54] strălucea Ia lumină ca nou. În apropiere nu se zărea nici un fel de construcție provizorie, nu ardea nici o lumină; astronava stătea nemișcată, întunecoasă, ne-reacționând în nici un fel la apropierea „Tantrei”. Razele proiectoarelor alergară mai departe și scăpărară brusc, reflectate de un imens disc albastru cu muluri în spirală, și împlântat pieziș pe o muche în solul negru. Timp de o clipă, observatorilor li se păru că dincolo de disc se zăresc niște stânci, iar mai departe un întuneric și mai adânc. Probabil că acolo era o râpă sau o coborâre ducând undeva, în vale…

Un urlet asurzitor zgudui întregul corp al „Tantrei”. Erg Noor voia să coboare cât mai aproape de astronava descoperită, și prevenea echipajul ei, care s-ar fi putut afla în zona primejdioasă, pe o rază de aproximativ o mie de metri de la locul descinderii. Bubuitul cumplit al motoarelor planetare răzbătea până în interiorul navei; pe ecrane apăru un nor format din particule incandescente ale solului. Podeaua începu să se ridice, luând o poziție verticala. Articulațiile hidraulice întoarseră însă lin și fără zgomot fotoliile, spre a le menține paralel la orizont.

Din pântecele navei se desprinseră uriași suporți articulați, care trebuiau să amortizeze șocul produs de contactul cu solul lumii străine. O izbitură, o zguduitură, încă una! „Tantra” își legănă botul, apoi, în clipa în care i se opriră motoarele, rămase și ea nemișcată. Erg Noor ridică mâna spre tabloul de comandă, aflat acum deasupra capului său, și trase de maneta care deconecta suporții. Astronava începu să-și lase botul în jos, încet, prin smucituri scurte și, în cele din urmă, își reluă poziția orizontală. Descinderea fusese terminată. Ca totdeauna în asemenea împrejurări, organismul omenesc fusese supus unei zguduiri atât de puternice, încât toți membrii echipajului, pe jumătate culcați în fotoliile lor, au avut nevoie de oarecare timp ca să-și vină în fire.

Se simțeau striviți de o greutate enormă. Abia dacă puteau să se ridice, ca după o boală grea. Cu toate acestea, neastâmpăratul biolog apucase să ia o probă a aerului.

— E respirabil! îi înștiința el pe ceilalți. Voi face îndată analiza microscopică.

— Inutil! răspunse Erg Noor, desfăcând ambalajul fotoliului de coborâre. Nu putem în nici un caz părăsi nava fără scafandri. S-ar putea să existe aici bacterii și virusuri extrem de primejdioase.

În cabina de ecluzare, lângă ieșire, fuseseră pregătiți din vreme scafandri biologici și „scheletele săltătoare”[55] care trebuiau trase peste scafandri.

După ce rătăciseră timp de șase ani prin genunile interastraie ocupanții navei erau cu toții nerăbdători să simtă odată sub picioare solul, fie el și unul străin. Key Beer, Pur Hiss, Ingrid, doctorul Luma și doi ingineri mecanici trebuiau să rămână în interiorul navei, de gardă la radio, la proiectoare și aparate.

Niza se ținea deoparte, cu casca în mână.

— Ai rămas pe gânduri, Niza? o întrebă șeful expediției, care verifica stația de radio din casca lui. Să vizităm astronava!?

— Cred…, tanăra fată șovăi. Am impresia că este moartă, că se află aici de multă vreme. încă o catastrofă, încă o jertfă a neinduratului Cosmos. înțeleg, e ceva inevitabil, dar nu e totuși mai puțin dureros… mai cu seamă, după cele întimplate pe Zirda, după „Algrab”…

— Poate că pieirea acestei astronave ne va salva viața, remarcă Pur Hiss, îndreptând o lunetă cu focarul scurt spre nava cufundată în întuneric.

Cei opt exploratori pătrunseră în camera de trecere și se opriră în așteptare.

— Introduceți aer! comandă Erg Noor celor rămași în interiorul navei, despărțiți acum de un perete de nepătruns.

Numai după ce presiunea din cameră ajunse la 10 atmosfere, fiind astfel superioară celeia din exterior, vinciurile hidraulice deschiseră ușa etanșă. Presiunea aerului îi aruncă pe oameni afară, fără să permită vreunui element dăunător din lumea cea străină să pătrundă în interiorul acestui fragment al Pământului. Ușa se închise la loc cu o viteză vertiginoasă. Raza proiectorului așternu un drum puternic luminat, pe care exploratorii porniră șonticăind pe picioarele lor cu arcuri, abia târându-și trupurile grele. La capătul căii luminoase se înălța o navă enormă. Un kilometru și jumătate de drum li s-a părut o distanță extraordinar de lungă, atât din cauza nerăbdării lor, cât și din pricina zdruncinăturilor puternice produse de salturile greoaie pe solul inegal, presărat cu pietre mărunte și puternic încălzite de soarele cel negru.

Prin atmosfera densă, saturată de umiditate, stelele se zăreau ca niște pete palide cu contururi nelămurite. În locul strălucitoarei splendori a Cosmosului, cerul de aici nu oferea decât schițări de constelații, ale căror slabe, roșiatice luciri nu puteau înfrunta bezna de la suprafața planetei.

Pe tenebrele înconjurătoare, astronava se desprindea puternic reliefată. Stratul gros de borazon-zirconiu cu care îi eră acoperit blindajul. Se uzase pe alocuri: probabil că ea călătorise mult timp prin Cosmos.

Eon Tal scoase o exclamare care răsună în receptoarele tuturor radiourilor din căști — Arătă cu mâna ușa larg deschisă, căscată ca o pată neagră, și un lift mic lăsat în jos. Pe solul de lângă acest lift și dedesubtul navei creșteau, fără doar și poate, niște plante. Lujerii lor groși susțineau cam la un metru înălțime corole negre, frunze sau flori de formă parabolică și zimțate pe margini. îngrămădirea aceea de roți dințate negre și nemișcate avea un aspect sinistru dar și mai mult te punea pe ginduri ușa larg deschisă și mută. Plantele neatinse și o ușă deschisă — aceasta însemna că oamenii n-au mai folosit de mult aceasta cala, nu mai apără mica lor lume terestră de asaltul lumii străine.

Erg Noor, Eon și Niza pătrunseră în ascensor. Șeful expediției răsuci maneta de pornire. Mecanismul se puse în funcțiune cu un scrâșnet ușor Și-i sui, docil, pe cei trei cercetători în camera de treccre, cu ușa larg deschisă. După ei se urcară și ceilalti Erg Noor transmise „Tantrei” rugămintea să stingă proiectorul. Intr-o clipă, cei câțiva oameni se pierdură în abisul de beznă. Lumea soarelui de fier îi împresura acum de aproape, ca și cum ar fi vrut să soarbă sâmburele acesta plăpând de viață pământească lipit de solul uriașei și noptatecii planete.

Aprinseră felinarele rotative fixate pe căști, ușa interioară era închisă, dar nu încuiată, și cedă lesne. Exploratorii pătrunseră în culoarul din mijloc, orien-tându-se ușor în întuneric. Construcția astronavei se deosebea de a „Tantrei” doar prin detalii de puțină importanță.

— A fost construită cu câtcva zeci de ani în urmă — spuse Erg Noor, apropiindu-se de Niza. Ea se întoarse. Prin silicolul[56] căștii, fața pe jumătate luminată a șefului părea enigmatică: Nu-mi vine a crede, urmă el, dar dacă este…

— „Vela”! exclamă Niza, uitând de microfon, și văzu că toată lumea se întoarse spre ea.

Grupul de recunoaștere pătrunse în încăperea principală a navei în bibiioteca-laborator, apoi In cabina centrală de comandă. Mișcându-se greoi în scheletul său săltător, clâtinându-se și lovindu-se de pereți, șeful expediției ajunse în fața tabloului principal de distribuție. Rețeaua de iluminat era conectată, dar n-avea curent. În întuneric străluceau doar indicatoarele și semnele fosforescente. Erg Noor găsi maneta iluminatului de siguranță și deodată, spre uimirea tuturor, se răspândi o lumină slabă, care lor însă li se păru orbitoare. Probabil că se aprinse și în apropierea ascensorului, deoarece în radiourile din căști se auzi glasul lui Pur Hiss, care se interesă de mersul cercetărilor.

Răspunsul i l-a dat Bina Led, geologul. Șeful rămase nemișcat în pragul cabinei de comandă. Niza îl urmări cu privirea și văzu sus, între ecranele din față, o inscripție dublă — în limba terestră și în codul Marelui Cerc: „Vela”. Ceva mai jos, sub o linie, urmau indicativele galactice ale Pământului și coordonatele sistemului solar.

Astronava dispărută cu optzeci de ani în urmă era descoperită astfel pe o planetă din sistemul unei stele negre, necunoscut mai înainte și socotit mult timp doar un nor obscur…

Cercetarea încăperilor n-a putut lămuri unde dispăruseră oamenii. Rezervoarele de oxigen nu fuseseră epuizate, rezervele de apă și de alimente le-ar fi putut ajunge pentru câțiva ani. Și totuși nicăieri nu se vedea nici o urmă, nici o rămășiță a echipajului „Velei”.

Pe alocuri, pe culoare, în cabina de comandă și în bibliotecă se vedeau pe pereți ciudate pete negre. Pe podeaua bibliotecii era de asemenea o pată, pe care se formase o coajă groasă, ca și cum sar fi uscat aici un lichid vărsat, In sala mașinilor, în fața ușii deschise, ce ducea Ia ultimul compartiment, atirnau fire rupte, iar suporții masivi ai dispozitivelor de răcire, făcuți din bronz fosforos, erau mult îndoiți. Intrucât în restul navei totul era în perfectă stare, aceste deteriorări, care necesitaseră o lovitură foarte puternică, rămâneau de neînțeles. Exploratorii căutară îndelung, dar nu reușiră să găsească nimic care să le poată explica dispariția și incontestabila pieire a echipajului „Velei”.

Intre timp făcură o descoperire extrem de importantă: rezervele de anamezon și de încărcături ionice planetare, găsite pe navă, asigurau „Tantrei” decolarea de pe planeta cea grea și drumul până la Pământ.

Comunicarea, transmisă imediat „Tantrei”, împrăștie spaima ce cuprinsese echipajul de când astronava devenise prizoniera stelei de fier. Necesitatea unor lucrări îndelungate în vederea transmiterii unui mesaj pe Pământ era înlăturată. În schimb îi mai aștepta o muncă intensă, legată de transportul rezervoarelor de anamezon. Sarcina aceasta, complicată în orice condiții, se transforma aici — pe o planetă cu o greutate aproape triplă față de aceea a Pământului — într-o problemă care cerea o mare inventivitate tehnică, un mare efort de gândire. Dar oamenii din epoca Marelui Cerc erau bucuroși să rezolve asemenea probleme.

Dintr-un magnetofon aflat la postul de comandă, biologul scoase banda neterminată a jurnalului de bord. Erg Noor și Eon Tal reușiră să deschidă safe-ul ermetic închis, care conținea documentele expediției. Trebuiau să transporte o povară foarte mare: o mulțime de benzi de filme fotomagnetice, jurnale, observații și calcule astronomice. Dar oamenii de pe „Tantra” ei înșiși exploratori nu puteau părăsi descoperirea prețioasă.

Frânți de oboseală, se întâlniră în biblioteca “Tantrei” cu tovarășii lor, care ardeau de nerăbdare să afle amănunte. Aici în atmosfera familiară, așezați la o masă comodă, puternic luminată, bezna lugubră a lumii din afară ca și astronava moartă, păreau doar o închipuire, un coșmar. Rămăsese numai forța de gravitație a acestei planete înspăimântătoare, o forță permanentă care-i apăsa pe toți în așa măsură, încât orice mișcare le smulgea o strâmbătură de durere. Din lipsă de obișnuință, le era cât se poate de greu să-și coordoneze mișcările cu acelea ale „scheletului” de oțel. Această nepotrivire le provoca zguduiri și șocuri violente. Deși nu făcuseră decât o scurtă incursiune, erau frânți de oboseală. Bina Led suferise, pe cât se pare, o ușoară comoție cerebrală; dar până și ea, rezemată de masă, apăsându-și tâmplele cu mâna, refuză să plece mai înainte de a fi ascultat cea din urmă bandă a jurnalului de bord. Niza se aștepta să afle lucruri cutremurătoare din înregistrarea aceasta, păstrată timp de opt decenii într-o navă moartă, pe suprafața înfiorătoarei planete, își închipuise glasuri răgușite cerând ajutor, țipete de suferință, cuvinte tragice de adio. Tresări auzind din aparat un glas sonor și rece. Pînă și Erg Noor, acest mare specialist în materie de zboruri interastrale, nu cunoștea pe nimeni din echipajul „Velei”. Compus exclusiv din tineri, grupul pornise în expediția-i temerară spre Vega fără a fi trimis Consiliului Astronautic obișnuitele clișee ale membrilor săi.

Clasul necunoscut expunea evenimentele petrecute la șapte luni după transmiterea celui din urmă mesaj către Pământ. Cu un sfert de veac înainte, pe când străbăteau centura de ghețuri cosmice de la hotarul sistemului Vega, „Vela” fusese avariată. Reușiseră să repare spărtura produsă în partea dindărăt a navei și să-și urmeze drumul; accidentul deteriorase însă reglajul de înaltă precizie al câmpului de protecție magnetică al motoarelor. După douăzeci de ani de luptă fură nevoiți să le oprească. Timp de alți cinci ani „Vela” a zburat în virtutea inerției, până când fireasca imprecizie a traiectoriei i-a deviat mersul. Atunci au trimis prima lor comunicare. Se pregăteau s-o trimită pe a doua, când astronava lor a nimerit în câmpul de gravitație al stelei de fier. Pe urmă a pățit același lucru ca și „Tantra”, cu singura diferență că nemaiputând folosi motoarele principale după ce frână, „Vela” nu mai era în stare să-și continuie zborul. Nu reuși să devină satelit al planetei, întrucât și motoarele planetare de accelerație îi fuseseră scoase din funcțiune ca și cele cu anamezon. „Vela” izbuti să coboare cu bine pe un podiș aflat în apropierea unei mări. Echipajul s-a apucat să îndeplinească cele trei sarcini care se ridicau în fața lui: să încerce să repare motoarele, să trimită un apel Pământului și să studieze planeta necunoscută. N-au apucat însă nici să monteze turela de lansat rachete, când oamenii au început să dispară într-un chip misterios. Cei trimiși în căutarea lor nu se mai întorceau nici ei. Au sistat deci cercetările; nici pentru construirea turelei nu mai părăseau nava decât cu toții împreună, iar în pauzele dintre orele de muncă îngrozitor de obositoare, din cauza marii forțe de gravitație, se odihneau îndelung în corabia lor astrală ermetic închisă. Grăbiți sa lanseze racheta, nici n-au întreprins măcar studierea unei cosmonave străine aflată în apropiere de „Vela” și — probabil — eșuată acolo de foarte mult timp…

„Discul acela!” îi trecu prin minte Nizei. Intâlni privirea lui Erg Noor, care, ghicindu-i gândul, dădu afirmativ din cap.

Din cei paisprezece membri ai echipajului de pe „Vela” mai rămăseseră în viață opt. Brusc, jurnalul de bord se întrerupse timp de trei zile, după care comunicările au fost reluate, de rândul acesta de o voce înaltă de femeie tânără:

„Astăzi, în ziua a douăsprezecea din luna a șaptea, anul trei sute douăzeci și trei din Era Marelui Cerc, noi, toți cei rămași în viață, am terminat pregătirea rachetei-emițător. Mîine, la ora aceasta…”

Key Beer aruncă instinctiv o privire pe gradația în ore de pe panglica desfășurată în fața lor — era ora cinci dimineața după timpul „Velei” — cine știe cât după cel al planetei…

„Vom lansa pe o traiectorie bine calculată… — glasul se frânse, apoi se auzi din nou, de rândul acesta mai asurzit, mai slab, ca și cum femeia care vorbea și-ar fi intors capul de la emițător. Stabilesc contactul. Încă o dată…”

Aparatul tăcu, deși panglica continua să se desfășoare. Ascultătorii schimbau între ei priviri emoționate.

— S-a întâmplat ceva! făcu Ingrid Ditra.

Din magnetofon se auziră cuvinte, precipitate, rostite de un glas înăbușit: „Au scăpat doi… Laik n-a reușit să sară până… Ascensorul… N-au putut să închidă ușa, numai a doua! Mecanicul Sah Kton s-a târât spre motoare… Vom lovi cu planetarele… Ei sunt… doar furie și groază…”

Banda s-a mai desfășurat un timp fără zgomot, apoi aceeași voce a urmat:

„Mi se pare că Kton n-a mai apucat… Ara rămas singură, dar știu ce să fac. Înainte de a începe”… glasul ei suna acum mai puternic și mai convingător: „Fraților, dacă găsiți „Vela” vă previn: să nu părăsiți nava niciodată!

Femeia care vorbea a oftat adânc, apoi a mai spus, încet, parcă și-ar fi vorbit singură: „Trebuie să aflu ce este cu Kton, când mă întorc, o să explic mai bine…”

Un zgomot ușor, apoi banda a continuat să se desfășoare încă timp de douăzeci de minute până la terminarea bobinei. În zadar însă mai așteptară continuarea: necunoscuta nu mai explică nimic, întrucât, de sigur, nu s-a mai întors…

Erg Noor opri aparatul și se adresă tovarășilor săi:

— Surorile și frații noștri care au murit în aceste locuri vin să ne salveze! Nu simțiți oare mâna omului puternic al Pământului? Am găsit pe nava lor anamezon, iar adineauri am fost avertizați de primejdia de moarte care ne paște aici. Nu știu despre ce-i vorba, dar probabil este o viață străină de noi. Dacă ar fi fost la mijloc niște forțe cosmice neînsuflețite, ele nu numai că ar fi ucis oamenii, dar ar fi deteriorat nava! O dată preveniți, acum ar fi rușinos dacă nu ne-am descurca. Datoria noastră este să ducem Pământului descoperirile făcute de „Vela” și de noi, pentru ca strădaniile celor răpuși în lunga lor luptă cu Cosmosul să nu fi fost zadarnice…

— Cum crezi că am putea să ne aprovizionăm cu carburant fără să părăsim nava? întrebă Key Beer.

— De ce fără a părăsi nava? Știi doar că asta-i cu neputință și că vom fi nevoiți să ieșim și să lucrăm afară. Sîntem, însă, preveniți și vom lua măsurile necesare…

— Bănuiesc — spuse biologul Eon Tal… Un baraj în jurul locului de muncă.

— Nu numai acolo, ci și pe întregul parcurs dintre cele două nave! adăugă Pur Hiss.

— Desigur! Din moment ce nu știm încă ce primejdie ne pândește, vom stabili un baraj dublu, cu radiații și curent electric. Vom întinde fire, vom crea de-a lungul întregului drum un culoar de lumină. îndărătul „Velei” se află racheta abandonată, a cărei energie ne va ajunge pentru toată durata lucrărilor.

Capul Binei Led se lovi cu zgomot de masă. Infrângându-și greutatea copleșitoare, medicul și astronomul secund se traseră mai aproape de tovarășa lor leșinată.

— Nu-i nimic! — spuse doctorița Luma Laswy. Are numai o ușoară comoție și este surmenată. Ajutați-mă s-o transport până la un pat.

Pînă și operația aceasta, în aparență simplă, n-ar fi putut să fie executată destul de repede dacă mecanicul Taron n-ar fi avut ideea să se servească de un cărucior electric automat. Cu ajutorul lui fură transportați toți cei opt cercetași; era timpul să se odihnească, altminteri surmenajul organismului neadaptat la condițiile noi de viață s-ar fi transformat în boală. În aceste momente critice, fiecare membru al expediției era de neînlocuit.

Curând, două vehicule automate cuplate, folosite pentru transport și diferite lucrări rutiere, începură să niveleze calea dintre cele două corăbii astrale. De o parte și de alta a drumului fură întinse cabluri groase. Lîngă cosmonave se înâlțară mici turnuri de observație, înzestrate cu groase cupole din silicobor[57]; în ele stăteau observatori care din când în când trimiteau câte un fascicul de radiații dure, ucigătoare, din camerele de pulsație instalate acolo. În timpul lucrărilor, lumina puternică a reflectoarelor nu se stingea o clipă. Deschiseră trapa principală din carena „Velei”, demontară pereții despărțitori și pregătiră pentru a fi coborâte pe cărucioare electrice patru containere cu anamezon și treizeci de cilindri cu încărcături ionice. Problema încărcării lor pe „Tantra” era cu mult mai complicată. Nu puteau deschide această astronavă în același fel, lăsând să pătrundă în ea viață străină, de sigur ucigătoare. De aceea au pregătit trapa și, îndepărtând pereții interiori au adus de pe,Vela” tuburile de rezervă cu aer lichefiat. Conform planului stabilit, din clipa deschiderii trapei și până la terminarea încărcării containerelor, casa ascensorului urma să fie necontenit măturată de un puternic jet de aer comprimat. Pe lângă aceasta, nava trebuia să fie protejată de o radiație în cascadă.

Oamenii se obișnuiau treptat să muncească îmbrăcați în „scheletele” lor de oțel, după cum s-au mai învățat și cu forța de gravitație aproape triplă: durerile intolerabile pe care le simțiseră în toate mădularele la început se mai atenuau.

Trecură câteva zile terestre. Misteriosul „nimeni” nu mai apărea. Temperatura aerului înconjurător începuse să scadă brusc. Se stârni un vânt uraganic, care se întarea cu fiecare oră. Erau urmările faptului că soarele cel negru era pe cale să apună; rotația planetei ducea pe emisfera „nocturnă” continentul pe care se aflau astronavele. Curenții de convecție[58], restituirea căldurii de către ocean și grosul înveliș atmosferic frânau răcirea temperaturii; totuși pe la mijlocul „nopții” planetare, gerul deveni intens. Lucrările continuară cu ajutorul încălzitoarelor din scafandri. Reușiseră tocmai să coboare de pe „Vela” și să aducă până la „Tantra” primul container, când, fără de veste, în zori se stârni un nou uragan, cu mult mai puternic decât cel dinainte! Temperatura se urcă repede peste zero, palele dense de vânt cărau imense mase de precipitații, fulgere fără de număr brăzdau cerul, suflarea monstruoasă a vântului zguduia astronava. Oamenii își intensificară eforturile, căutând să fixeze containerul sub carena „Tantrei”. Urletele înfiorătoare ale uraganului sporeau mereu, pe podiș se învolburau vârtejuri primejdioase în formă de coloană, asemenea unor tornade[59] terestre. În fâșia de lumină crescu deodată o trombă uriașă de zăpadă și pulbere, cu creștetul în formă de pâlnie, izbindu-se de cerul greu, sumbru, mâncat de pecingine. Sub asaltul acelei trombe, firele de înaltă tensiune se rupseseră, iar la capetele lor răsucite scăpărau fulgerele albastre ale scurt-circuitelor; raza gălbuie a proiectorului de lângă „Vela” se stinse ca suflată de vânt.

Erg Noor dădu dispoziții ca toată lumea să sisteze lucrările și să se adăpostească în interiorul navei.

— Dar acolo a rămas observatorul! — strigă geologul Bina Led, indicând luminița abia vizibilă a turnului de silicobor.

— Știu. A rămas Niza. Mă duc și eu îndată acolo — răspunse șeful expediției.

— Curentul e însă întrerupt, așa că „necunoscutul” are acum câmp liber de acțiune, obiectă grav Bina.

— Dacă uraganul ne încurcă pe noi, fără doar și poate că-l stânjenește în mișcări și pe „necunoscut”. Sînt convins că nu există nici o primejdie atât timp cât furtuna e dezlănțuită.

Cît despre mine, cu greutatea pe care o am acum, nici vântul nu mă poate lua, dacă am să mă tarăsc lipit de sol. De altfel, de mult am poftă să surprind pe acel „necunoscut”.

— Îmi dai voie să te însoțesc? sări biologul.

— Bine, vino, dar numai dumneata, căci cred că te va interesa.

Cei doi oameni sau tarât mult timp de-a bușilea, agățându-se de proeminențele solului și de crăpăturile din stâncă, căutând să nu nimerească tocmai In calea virtejurilor. Uraganul se căznea să-i smulgă, să-i răstoarne și să-i rostogolească. Nu reuși acest lucru decât o singură dată, dar atunci Erg Noor îl prinse pe Eon dus de-a dura, se trânti pe el și se agăță cu mâinile-i îmbrăcate în mănuși cu gheare, de marginea unui pietroi.

Niza deschise trapa turnulețului și cei doi se strecurară pe rând prin ea. înăuntru era căldură și liniște; turnulețul fusese trainic construit și bine întărit, deoarece prevăzuseră eventualitatea furtunilor.

Tînăra astronavigatoare cu părul de aramă era în același timp și bucuroasă și supărată de venirea tovarășilor săi. Mărturisi cinstit că perspectiva de a rămânea singură o zi și o noapte față în față cu taifunul pe o planetă străină nu-i surâdea de loc.

Erg Noor transmise pe „Tantra” că au ajuns cu bine, și proiectorul navei se stinse. Acum, hăul de beznă nu mai era străpuns decât de luminița din interiorul turnulețului. Solul era zguduit din temelii de amenințătoarele trăsnete, trombe și rafale ale furtunii. Niza stătea așezată pe un scaun turnant, sprijinită cu spatele de un reostat[60]. Șeful expediției și biologul se așezară la picioarele ei, pe ieșitura circulară de la baza turnului. Voluminoși în scafandrii lor, ocupau aproape tot locul disponibil.

— Propun să dormim, se auzi în căști glasul lui Erg Noor. Pînă la răsăritul negru mai sunt cel puțin douăsprezece ore. Abia atunci uraganul se va potoli și are să fie mai cald.

Ceilalți doi încuviințară. Striviți de întreita lor greutate, ghemuiți în scafandrii ale căror carcase rigide le comprimau trupul, oamenii dormeau în turnulețul cel strimt, cutremurat de furtună. Căci mare este puterea de adaptare a organismului omenesc și mari sunt forțele și rezistența pe care le ascunde!

Din când în când, Niza se trezea, transmitea tovarășului de serviciu de pe,Tantra” informații liniștitoare și adormea din nou. Uraganul scăzuse simțitor, solul nu se mai zguduia ca mai înainte. Acum putea să apară acel „necunoscut”. Observatorii din turn luară PA — pilulele atenției, ca să-și mai remonteze puțin sistemul nervos obosit.

— Enigma astronavei străine mă preocupă mereu, mărturisi Niza. Aș vrea să știu atât de mult cine erau „ei”, de unde veneau și cum de au nimerit aici…

— Și eu sunt curios, răspunse Erg Noor. încă de mult s-au transmis prin Marele Cerc relatări despre stele de fier și despre planetele lor niște adevărate capcane. În cele mai populate regiuni ale Galaxiei, unde zborurile interstelare au fost săvârșite de milenii, există planete care sunt adevărate cimitire de cosmonave. Cîte corăbii astrale, mai ales dintre acelea străvechi, n-au pierit fiind atrase de asemenea corpuri cerești, câte istorii zguduitoare n-au circulat despre soarta lor! Toate acestea țin astăzi aproape de domeniul legendei țesută despre apriga cucerire a Cosmosului. S-ar putea să existe aici astronave și mai vechi, deși, în zona noastră puțin populată, chiar întâlnirea a trei nave ar constitui un eveniment cu totul excepțional. În vecinătatea Soarelui, însă, nu se cunoștea până acum existența unui asemenea astru. Acesta este cel dintâi.

— Intenționezi să întreprinzi o cercetare a astronavei-disc? — întrebă Eon Tal.

— Negreșit! Un savant nu și-ar putea ierta pierderea unui asemenea prilej. Astronavele discoidale nu sunt cunoscute în regiunile populate, vecine cu noi. Așadar aceasta trebuie să fi venit de departe, trebuie să fi rătăcit poate prin Galaxie câteva mii de ani după pieirea echipajului ei sau după ce suferise o avarie ce n-a putut fi reparată. Poate că multe dintre transmisiunile Marelui Cerc vor fi mai pe înțelesul nostru după primirea materialelor pe care le vom găsi pe această corabie siderală. De fapt, nu este un simplu disc, ci o spirală discoidală, căci pe suprafața ei nervurile sunt foarte proeminente. îndată ce vom fi terminat cu transporturile de pe „Vela”, ne vom ocupa de astronava străină. Deocamdată, însă, nu putem detașa în acest scop nici un om.

— Dar am studiat „Vela” doar în câteva ceasuri…

— Am examinat discul prin stereo telescop. Este închis și nicăieri nu se vede vreun orificiu. Nu-i lucru ușor să pătrunzi în interiorul unei nave cosmice, apărată împotriva unor forțe cu mult mai puternice decât toate stihiile Pământului. încearcă numai să te introduci în „Tantra” închisă, să-i străpungi blindajul de metal cu structura cristalină modificată sau învelișul ei de borazon! E o sarcină mai grea decât asedierea unei cetăți. Dar această întreprindere extrem de dificila se complică atunci când e vorba de o navă cu desăvârșire străină și construită pe principii cu totul necunoscute. Desigur însă că vom încerca să-i dezlegăm enigma…

— Dar când vom studia cele găsite pe „Vela”? — întrebă Niza. Cred că trebuie să conțină informații extrem de interesante despre minunatele lumi pomenite în mesaj.

Prin telefon se auzi râsul blând al lui Erg Noor: — Eu, care din copilărie visez Vega, slnt mai nerăbdător decât toți. Vom avea însă timp destul pe drumul întoarcerii. Mai întâi trebuie să scăpăm din aceste tenebre, din acest iad, cum se spunea pe vremuri. Astronauții „Velei” n-au mai descins în alte părți, altminteri am fi găsit în colecțiile navei o mulțime de obiecte de pe acele planete. Iți amintești: deși am căutat cu grijă, n-am găsit decât măsurători, înregistrări și filme, probe de aere și baloane cu pulbere explozivă…

Erg Noor tăcu și ascultă atent. Nici microfoanele sensibile nu mai prindeau zgomotul viatului: furtuna

Încetase, dar de afara, prin sol, se auzea un foșnet ciudat.

Șeful expedifiei făcu un semn cu mîna, și Niza, ințelegându-l fără cuvinte, stinse lumina. În turnul încălzit de radiațiile infraroșii, întunericul părea să aibă densitatea unui lichid negru, ca și cum această întocmire ieșită din mâinile omului ar fi fost așezată pe fundul unui ocean. Prin cupola străvezie de silicobor, se văzură aprinzându-se luminițe cafenii. Se aprindeau, formând o clipă câte o steluță mică cu razele de un roșu închis sau verde, se stingeau, apoi apăreau din nou. Steluțele se înșirau în lanțuri, care se îndoiau, se răsuceau în inele și opturi, alunecau fără zgomot pe suprafața clopotului, netedă și dură ca diamantul. Oamenii din turn simțiră înțepături ciudate în ochi și o durere acută, care-i fulgeră de-a lungul nervilor principali ai trupului, de parcă razele scurte ale steluțelor cafenii s-ar fi înfipt ca niște ace în centrii lor nervoși.

— Niza — spuse în șoaptă Erg Noor, mută regulatorul la maximum de incandescență apoi aprinde lumina diutr-o dată.

Turnul fu intens luminat de o fulgerare albastră. Oamenii orbiți nu văzură nimic sau, mai bine zis, aproape nimic. Niza și Eon apucară să observe — sau poate că li s-a părut numai că întunericul din partea dreaptă a turnului nu dispăruse dintr-o dată, ci mai zăbovise o clipă, ca un fel de cheag lățit, cu numeroase tentacule. Dar totul nu durase decât o clipă. Acel ceva pe care au crezut că-l văd își adună cu o iuțeală vertiginoasă tentaculele și sări înapoi, o dată cu peretele de întuneric, alungat de lumină. Erg Noor nu văzu nimic, dar n-avea motiv să nu se încreadă în reflexele rapide ale tinerilor săi prieteni.

Niza emise o presupunere:

— Să fi fost un miraj? Cheaguri de întuneric condensate în jurul unor acumulări de energie, ceva analog fulgerelor noastre sferoidale? și nicidecum niște forme de viață? Din moment ce aici totul este negru, fulgerele s-ar putea să fie și ele la fel…

— Ipoteza dumitale este poetică, dar nu cred să fie justă — obiectă Erg Noor. În primul rtnd, acel „ceva” necunoscut ne-a atacat, umbla după carnea noastră vie. E foarte probabil că echipajul „Velei” a fost nimicit de această făptură ori de altele asemenea ei. Iar dacă avem de-a face cu o ființă organizată și stabilă, care poate să se miște după voie, să acumuleze și să degaje energie, atunci, desigur, nu poate fi vorba de miraj. Trebuie să fie un produs al materiei vii, care încearcă să ne devoreze!

Biologul se arătă de acord cu argumentele șefului:

— Această planetă ni se pare întunecată deoarece ochii noștri sunt insensibili la razele infraroșii din zona termică a spectrului. În schimb, cred, celelalte raze, cele galbene și albastre, au o acțiune foarte puternică asupra viețuitoarelor de aici. într-adevăr, trebuie să reacționeze cu o iuțeală atât de vertiginoasă, încât tovarășii dispăruți de pe „Vela” n-au putut observa nimic atunci când luminau locul din care se producea atacul… Iar atunci când observau, era prea târziu, și muribunzii nu mai puteau povesti nimic…

— Vom repeta îndată experiența, oricât de neplăcută ne-ar fi apropierea acestei ființe.

Niza stinse lumina, și cei trei observatori rămaseră din nou în bezna adâncă, așteptând venirea acelei făpturi a tenebrelor.

— Cu ce-o fi înarmat? De ce apropierea Iui se simte prin clopot și prin scafandru? — se întreba biologul. O fi vreo formă specială de energie?

— Există foarte puține forme ale energiei, și, în orice caz, aceasta trebuie să fie una electromagnetică. Dar, desigur, există o mulțime de aspecte sub care se manifestă această energie. Ființa de aici are o armă care impresionează sistemul nostru nervos. Vă puteți închipui ce trebuie să însemne pentru un corp neapărat contactul cu un asemenea tentacul.

Erg Noor tăcu înfiorat, iar Niza Krit se cutremura toată zărind șiragurile de luminițe cafenii care se apropiau repede de ei, din trei părți.

— Ființa asta nu-i singură — spuse încet Eon, cred că n-ar trebui să le lăsăm să se atingă de cupola turelei.

— Ai dreptate. Să ne întoarcem toți cu spatele la lumină și să ne uităm numai în direcția aleasă de fiecare. Niza, aprinde!

De rândul acesta, fiecare dintre cei trei exploratori reușiră să prindă câte un amănunt precis și astfel să-și formeze o imagine generală despre aceste viețuitoare care semănau cu niște gigantice meduze turtite; pluteau la o mică înălțime deasupra solului, pe care-l măturau cu niște franjuri dese și mișcătoare. Unele tentacule erau mai scurte în comparație cu dimensiunile monstrului, atingând cel mult un metru lungime. În colțurile ascuțite ale trupului romboidal șerpuiau câte două membre mult mai lungi. La rădăcina lor, biologul observă mari bășici fosforescente, care păreau că împrăștie de-a lungul întregului braț sclipiri stelare.

— Observatori, de ce aprindeți și stingeți lumina? se auzi deodată în căști glasul limpede al Ingridei. Aveți nevoie de ajutor? Furtuna s-a terminat și acum începem lucrul. Venim îndată la voi.

— În nici un caz! — o întrerupse sever șeful. Ne amenință o mare primejdie. Chemați-i pe toți!

Erg Noor comunică celorlalți observațiile făcute din turn. După un scurt sfat, astronauții hotărâră să scoată pe un cărucior partea mobilă a unuia dintre motoarele planetare. Șuvoaiele de foc lungi de câte trei sute de metri porniră să măture câmpia pietroasă, înlăturând toate cele văzute și nevăzute din calea lor. În mai puțin de o jumătate de oră, oamenii putură să întindă netulburat cablurile rupte. Sistemul de apărare era restabilit. Era evident că încărcarea anamezonului trebuia efectuată mai înainte de a se începe noaptea planetară. Reușiră să facă acest lucru cu prețul unor sforțări supraomenești. Istoviți de această inuucă, închiseră toate trapele și se adăpostiră Îndărătul blindajului de nestrăpuns al astronavei. Prin microfoane le parveneau din afară urletele uraganului; dar tocmai din cauza aceasta, lumea lor mica, luminată puternic și inaccesibilă forțelor întunericului, părea și mai confortabilă.

Ingrid și Luina lărgiră ecranul stereoscopic. Filmul fusese bine ales. În bibliotecă, la picioarele spectatorilor adunați acolo, clipociră strălucitoarele unde azurii ale Oceanului Indian. În fața lor, se desfășurau Jocurile lui Poseidon, întreceri mondiale la toate probele sporturilor nautice. În epoca Marelui Cerc, marea le era dragă si accesibilă tuturora, nu ca pe vremuri, când nu puteau profita de ea decât unele popoare, din țările de pe litoral. Sărituri, înot, plonjoane de pe platforme cu motor VI plute eoliene. Mii de trupuri tinere, frumoase, bronzate. Cîntece voioase, chiote și muzica solemnă a întrecerilor finale…

Niza se aplecă spre biologul așezat alături de ea: dus pe gânduri, el se și vedea transportat în depărtări, pe scumpa lor planetă natală, cu natura ei îmblânzită de oameni.

— Ai luat vreodată parte la asemenea întreceri, Eon?

Biologul se uită la ea, de parcă n-ar fi priceput întrebarea.

— Întreceri? Nu, niciodată. Mă gândeam la ceva și nu te-am înțeles imediat.

— Te gândeai, probabil, la asta, nu-i așa? și tânăra fată arătă ecranul. Cît de îucântătoare pare lumea noastră, mai ales după bezna, furtuna și meduzele electrice de-aici!

— Da! De aceea și doresc să pun mâna pe o asemenea jivină. Și tocmai îmi băteam capul să rezolv această problemă.

Niza Krit se întoarse cu spatele la biolog, care râdea mulțumit, și întâlni privirea zâmbitoare a lui Erg Noor.

— Și dumneata tot la asta te gândeai, cum să capturăm oroarea aceasta neagră? — întrebă ea ironic.

— Nu, mă gândeam la posibilitatea de studiere a discului-navă.

Licăririle șirete din ochii șefului aproape că o supărară pe Niza.

— Înțeleg acum de ce în vechime barbarii se îndeletniceau cu războaiele! Credeam că e numai un fel de a se grozăvi al sexului tare, cum era el numit în societatea rău organizată…

— Nu pot spune că ai întru totul dreptate, deși în parte ai priceput vechea noastră psihologie. Eu însă am părerile mele: cu cât mai admirabilă este planeta noastră natală, cu atât mai mult doresc să-mi pun viața în slujba ei. Să plantez grădini, să scot din pământ metale, să produc energie, hrană, să creez muzică, așa încât să pot lăsa în urmă-mi ceva aevea, făurit de mâinile mele, de mintea mea. Eu unul nu cunosc decât Cosmosul, arta astronavigației și doar pe calea aceasta pot servi draga-mi omenire. Dar scopul nu-l reprezintă însuși zborul, ci îmbogățirea științei, descoperirea unor lumi noi pe care o dată și o dată le vom preschimba în planete tot atât de minunate ca și Pământul nostru. Dar dumneata, Niza, de dragul cărui ideal muncești? De ce și pe dumneata te atrage atât de mult misterul astronavei-disc? Crezi că este o simplă curiozitate?

Printr-o sforțare a voinței, tânăra fată învinse greutatea mâinilor ei obosite și le întinse șefului. Acesta le luă în mâinile lui mari și le mângâie cu drag. Obrajii Nizei se îmbujorară, trupu-i obosit se simți plin de forțe noi. Ca și atunci, înainte de coborârea lor primejdioasă, își lipi obrazul de niîna lui Erg Noor, iertându-i și lui, și biologului aparenta lor trădare față de Pământ. Și, ca să le dovedească pe deplin amândurora că este alături de ei, le propuse să pună în aplicare o idee ce-i venise în minte: să adapteze la unul dintre rezervoarele lor de apă un capac cu închidere automată, iar înăuntru să vâre o nadă, o bucată de carne crudă, trufanda care reprezenta hrana conservată a astronauților. Cînd făptura neagră va pătrunde înăuntru și va fi închisă în rezervor, acesta să fie umplut prin robinete pregătite dinainte, cu un gaz terestru inert, iar apoi marginile capacului să fie sudate.

Eon era entuziasmat de inventivitatea „fetișcanei cu parul roșu”.

Cît despre Erg Noor, acesta era absorbit de problema punerii la punct a robotului antropoform și de pregătirea unor puternice foarfeci electrohidraulice, pentru străpungerea spiralodiscului venit de pe cine știe re astru îndepărtat.

Astronauții se mai obișnuiseră cu întunericul înconjurător. Furtunile se potoliseră, locul gerului îl luase caIdura: venise „ziua”, care dura cât nouă zile pâmântești. Mai aveau de lucru pentru patru zile terestre, ca sa desăvârșească transportarea pe „Tantra” a încărcăturilor ionice, a proviziilor și a instrumentelor atât de prețioase. Pe lângă aceasta, Erg Noor socoti necesar sa ia și oarecare obiecte personale care aparținuseră membrilor echipajului dispărut, spre a le aduce, după o riguroasă dezinfectare — familiilor celor defuncți. În Era Marelui Cerc, oamenii nu obișnuiau să se încarce eu prea multe lucruri, astfel încât transferarea lor pe Tantra” n-a prezentat greutăți. În cea de-a cincea zi, curentul a fost întrerupt, și biologul, împreună cu doi voluntari, Key Beer și Ingrid, a închis în turnul de observație de lângă „Vela”. Ființele cele negre au apărut aproape îndată. Biologul își aranjase un ecran infraroșu și putea urmări acum mișcările „meduzelor” ucigătoare. Iată că una dintre ele se apropie de rezervorul-capcană, își strânse tentaculele și, facandu-se ghem, începu să se strecoare înăuntru. Deodată, lângă orificiul deschis al rezervorului, apăru încă un romb negru. Cel care venise primul și-a desfăcut tentaculele: luminițele în formă de stea începură să se prindă și să se stingă cu o viteză uimitoare, transformindu-se în vibratoare dungi de lumină purpurie, care, pe ecranul pentru raze invizibile, se arătau ca niște fulgere verzi. Primul monstru se dădu la o parte; al doilea se strânse într-o clipă și căzu pe fundul rezervorului. Biologul întinse mâna spre buton, dar Key Beer îl reținu. Acum, în rezervor se aflau două meduze înspăimântăloare. Era de mirare cum de reușiseră să-și reducă într-atât volumul lor aparent. O apăsare pe buton, și capacul se închise. îndată cinci sau șase monștri negri se lipiră jur împrejur pe recipientul cel mare, îmbrăcat în exterior cu zirconiu. Biologul aprinse lumina și transmise „Tantrei” rugămintea să fie conectat dispozitivul de apărare. Ca de obicei, arătările cele negre se topiră într-o clipă; două dintre ele rămaseră însă prizoniere sub capacul ermetic închis al rezervorului.

Biologul se apropie de rezervor și puse mâna pe capac. Simți îndată o durere atât de sfâșietoarc, încât scoase un țipăt. Brațul stâng îi a Urna inert, paralizat.

Mecanicul Taron îmbrăcă un scafandru de protecție rezistent Ia temperaturi înalte, pentru a putea curăța rezervorul cu un curent de azot terestru pur și a suda capacul. Tot prin sudură fură închise robinetele; recipientul fu acoperit cu un blindaj și transportat în camera colecțiilor. Victoria îi costase scump: brațul biologului rămăsese paralizat cu toate sforțările medicului. Eon Tal suferea cumplit, dar nici ghind să renunțe la ideea de a participa la expediția spre discul-spirală. Erg Noor, care înțelegea foarte bine curiozitatea lui științifică într-adevăr mistuitoare, nu s-a îndurat să-l lase pe „Tantra”.

Spiralodiscul — oaspe venit din lumi îndepărtate — se afla la o distanță cu mult mai mare de,Vela” decât crezuseră la început. În lumina reflectoarelor — difuză în depărtare nu putuseră inițial să-i aprecieze bine dimensiunile. Eră o construcție cu adevărat colosală, având un diametru aproximativ de 350 de metri. Ca să întindă până la el sistemul de protecție, au fost nevoiți să demonteze de pe „Vela” cablurile. Astronava misterioasă se înălța deasupra oamenilor ca un zid aproape vertical, care se pierdea departe, în apele întunecate ale cerului.Nori ca de smoală învăluiau marginea superioară a discului uriaș. întreaga lui suprafață era acoperită cu o masă de un verde de malachit și care — după cum arătau adâncile crăpături ce-l brăzdau — atingea aproape un metru grosime. Sub stratul acesta se zărea strălucind un metal de un albastru viu. Partea discului întoarsă spre „Vela” era prevăzută cu o creastă în formă de val, răsucită în spirală, având cincisprezece metri în diametru și aproape zece metri în înălțime. Cealaltă parte, cufundată în beznă, părea să fie mai bombată, constituind o calotă sferică lipită de discul gros de douăzeci de metri. Și aici se vedea șerpuind un val înalt de parcă la suprafața navei ar fi ieșit o parte a unei țevi în spirală.

Discul acela colosal se înfundase adânc cu o margine în sol. La poalele zidului metalic vertical, oamenii văzură stânca topită, care cursese înlături ca o smoală groasă.

Exploratorii pierdură mai multe ore căutând o trapă sau vreun orificiu oarecare. Intrarea era însă camuflată sub stratul de malachit ori de metal oxidat, sau, poate, fusese închisă cu atâta măiestrie, încât nu se putea desluși nici cel mai mic indiciu al existenței sale. Nu găsiră nici găuri de-ale aparatelor optice, nici robinete ale sistemului de purjare. Stânca de metal părea turnată dintr-o bucată. Erg Noor, care prevăzuse acest lucru, hotărâ să pătrundă înăuntrul navei cu ajutorul dispozitivului de tăiere electrohidraulic, care biruia orice blindaj al astronavelor terestre. După o scurtă consfătuire, căzură cu toții de acord să deschidă creasta spiralei. Acolo trebuia negreșit să se afle un gol oarecare, fie o conductă, fie o comunicație circulară, prin care puteau ajunge până la încăperile dinăuntru fără riscul de a da peste o serie de despărțituri.

O studiere temeinică a spiralodiscului necesita o expediție specială. Mai înainte însă ca aceasta să pornească spre o planetă atât de primejdioasă, trebuia să se demonstreze că în interiorul navei s-au păstrat neatinse aparatele și materialele, ca și obiectele de uz curent ale celor care străbătuseră depărtări atât de fantastice, încât, pe lângă ele, traiectoriile astronavelor terestre păreau doar timide excursii.

De partea cealaltă, spirala ajungea până la sol. Deplasară până acolo un proiector și traseră fire de înaltă tensiune. Lumina albăstruie reflectată de disc se răspândi ca o pâclă peste câmpie, ajungând până la niște obiecte întunecoase și foarte înalte, cu contururi nedefinite, probabil stânci, printre care se căscau porțile largi ale unui întuneric fără fund. Nici reflexele cețoaselor pete stelare, nici razele proiectorului nu permiteau să ghicești, dincolo de aceste porți negre, existența unui sol. Probabil că tocmai acolo se afla coborâșul spre câmpia cea joasă pe care o întrezăriseră în răstimpul descinderii.

Căruciorul automat se apropie cu un uruit surd și descarcă singurul robot universal de care dispunea „Tantra”. Fără să-i pese de întreita-i greutate, acesta se îndreptă în grabă spre disc și se opri în fa fa lui; părea o namilă cu picioarele scurte, cu trunchiul prelung, și capul enorm, înclinat amenințător înainte.

Ascultând de comenzile lui Erg Noor, robotul luă cu cele patru brațe ale sale masivul dispozitiv de tăiere și rămase în așteptare, înfipt pe picioarele-i crăcănate, gata să treacă la execuția primejdioasei acțiuni.

— Robotul va fi condus doar de Key Beer și de mine, spuse la telefon șeful expediției. Scafandrii noștri sunt mai bine protejați. Ceilalți, care au scafandrii biologici, să se îndepărteze…

Deodată, șeful se opri. Prin conștiința lui trecu fulgerător ceva ce-i stârni în inimă o teamă de neînțeles: simți că i se taie picioarele. În locul nobilei lui voințe umane, fără de veste apăru supunerea oarbă a unui animal sleit de puteri. Scăldat în sudoare, Erg Noor înainta fără să vrea spre poarta cea neagră. Strigătul Nizei, râsunînd în telefonul său, îl dezmetici pentru o clipă.

Se opri în loc, dar puterea întunecată care-i stăpinea psihicul îl mână din nou înainte.

Aflați la marginea cercului de lumină, Key Beer și Eon Tal porniră împreună cu șeful expediției, oprindu-se ca și el în drum și luptind din greu împotriva lor înșiși. Acolo, la poarta întunericului, învăluită de neguri, se stârni o mișcare, o formă de neconceput pentru mintea omenească și cu atât mai înspăimântătoare. De rândul acesta, nu mai era cunoscuta făptură cu chip de meduză; in penumbra cenușie se mișca o cruce neagră, cu bratele largi și o umflătură eliptică în centru. Pe trei extremități ale crucii se vedeau lentile care străluceau în lumina proiectorului, estompată de ceață. Baza crucii se pierdea în bezna unei văgăuni.

Erg Noor, care mergea mai repede decât ceilalți, ajunse cam la o sută de pași de obiectul acesta neînțeles, și căzu. Chiar mai înainte ca oamenii încremeniți de spaimă să-și fi putut da seama că în joc este însăși viața șefului lor, crucea neagră se înălță deasupra cablurilor electrice. Se aplecă înainte ca un lujer de plantă, cu intenția vădită să-și ajungă victima peste câmpul de protecție.

Cu un efort suprem, Niza Krit sări spre robot și întoarse manetele de comandă pe care acesta le avea la ceafă. Automatul ridică dispozitivul de tăiere încet și parcă nesigur. Văzând cu deznădejde că nu poate conduce cum trebuie acest mecanism complex, Niza se repezi înainte pentru a-l acoperi cu trupul său pe Erg Noor. Din cele trei extremități ale crucii țâșniră fulgere șerpuitoare. Tînăra fată căzu peste Erg Noor cu brațele aruncate înlături. Din fericire, robotul apucase să întoarcă dispozitivul de tăiere drept spre centrul crucii celei negre. Aceasta se îndoi convulsiv, ca și cum ar fi căzut pe spate, și dispăru în bezna de nepătruns dintre stânci. Erg Noor și cei doi tovarăși ai lui își veniră îndată în fire, ridicînd-o pe Niza; se retraseră dincolo de marginea discului-spirală. Însoțitorii lor, care se dezmeticiră între timp, împingeau spre ei un tun improvizat dintr-un motor planetar. Cu o ferocitate pe care nu și-o cunoscuse până acum, Erg Noor îndreptă șuvoiul distrugător al radiațiilor spre stâncile care formau poarta Întunericului și mătură câmpia cu cea mai mare grijă, căutând să nu scape nici un metru pătrat al solului. Eon Tal, îngenuncheat în fața Nizei, îi vorbea încet, prin telefon, căutând să-i distingă fața, prin silicolul căștii. Tînăra fată ținea ochii închiși și nu se mișca de loc. Nici prin telefon, nici prin scafandru, biologul nu reuși să prindă vreo urmă de respirație.

— Monstrul a omorât-o pe Niza! — strigă cu durere Eon Tal zărindu-l pe Erg Noor care se apropia. Prin viziera îngustă a căștii nu putea vedea ochii șefului.

— Transportați-o imediat pe „Tantra”, în îngrijirea Lumei! porunci el, și glasul îi suna acum mai metalic decât oricînd. Ajută-i și dumneata să elucideze natura afecțiunii. Rămânem aici șase inși pentru desăvârșirea cercetărilor. Geologul să meargă cu voi și să adune toate mostrele de roci întâlnite pe drum. Nu putem zăbovi mai mult pe această planetă. Pentru cercetări am avea nevoie de tancuri cu o protecție superioară; fără ele, primejduim echipajul în mod inutil. Luați al treilea cărucior și grăbiți-vă!

Erg Noor se întoarse și, fără să mai arunce vreo privire îndărăt, se îndreptă spre astronava-disc. „Tunul” fu împins înainte. Inginerul mecanic, care se postă lângă el, aruncă șuvoiul de foc din zece în zece minute, măturând tot semicercul până la marginea discului. Robotul trase dispozitivul de tăiere lângă creasta celei de a doua volute exterioare a spiralei, care îi ajungea la înălțimea pieptului.

Un vuiet puternic străbătu chiar și prin grosimea scafandrilor de înaltă protecție. Pe porțiunea pe care o aleseseră pe stratul de malachit, începură să șerpuiască crăpături mărunte. Bucăți din această masă dură zburau înlături, lovindu-se cu zgomot de trupul metalic al automatului. Deplasându-se lateral, dispozitivul de tăiere desprinse din stratul protector o lespede întreagă si descoperi o suprafață grunjoasă de un albastru plăcut chiar și In lumina proiectorului. După ce robotul decapă[61] un pătrat destul de larg pentru trecerea unui scafandrier, Key îl făcu să practice în metalul albastru o tăietură profundă care totuși nu străpunse întreaga lui grosime. Automatul trase o a doua linie, perpendiculară pe cea dintâi, și începu să miște tăișul înainte și înapoi, mărind tensiunea. Crestătura se adinci cu mai bine de un metru. Cînd și cea de a treia latură a pătratului fusese trasată, tăieturile începură să se caște, lărgindu-se înspre afară.

— Atențiune! înapoi, jos! strigă prin microfon Erg Noor, deconectând robotul și trăgându-se îndărăt.

O bucată groasă de metal se răsfrlnse deodată ca tinicheaua unei cutii de conserve: din orificiul deschis tîșni pe o tangentă la spirală o flacără orbitoare, irizată. Această deviere a văpăii, ca și topirea metalului albastru, care reînchise într-o clipă gura, Ii salvă pe exploratori. Din puternicul robot nu mai rămăsese decât o masă informă, din care ieșeau jalnic două picioare scurte. Erg Noor și Key Beer scăpaseră numai datorită scafandrilor lor. Explozia îi aruncă departe de astronava aceea ciudată, îi împrăștie pe ceilalți, răsturnă,tunul” și rupse cablurile de înaltă tensiune.

Venindu-și în fire după șocul suferit, Ințeleseseră cu toții că au rămas fără apărare. Din fericire, se aflau în câmpul luminat de proiector. Nimeni nu era rănit. Erg Noor hotărâ totuși că le ajunge. Părăsind instrumentele, cablurile și proiectorul devenite inutile, cercetătorii se urcară pe căruciorul care nu suferise deteriorări și se retraseră în grabă spre „Tantra”.

Fericitul concurs de împrejurări carc-l scăpase în clipa deschiderii imprudente a astronavei străine nu fusese nicidecum determinat de spiritul de prevedere al șefului. O a doua încercare s-ar fi putut solda cu rezultate mult mai tragice… iar Niza, astronavigatoarea lui dragă, ce-o fi cu ea?… Erg Noor trăgea nădejd scafandrul ei mai atenuase puțin puterea ucigăto crucii negre. La urma urmei, nici biologul nu fusese omorât de atingerea monstruoasei meduze. Dar putea ca ei, departe de perfecționatele institute medicale de Pământ, să combată acțiunea unei arme necunoscute.

În camera de trecere, Key Beer se apropie de șeful expediției, arătându-i partea din spate a umărului stâng. Erg Noor se întoarse spre oglinzile — mobil indispensabil al cabinelor intermediare — ce serve unui control atent la întoarcerea de pe o planetă străin O pojghiță subțire de pe umărarul făcut din zirconiu titanic se desfăcuse; din ruptură se vedea un fragme de metal azuriu, care pătrunsese dublura izolatoare făra a fi străpuns stratul interior al scafandrului. Abia reușiră să scoată schija aceasta. Cu prețul atâtor primejdii și de fapt cu totul întâmplător, puteau acum să aducă pe Pământ o mostră din enigmaticul metal al spiralodiscului. În sfârșit, eliberat de scafandru, Erg Noor reuși să intre sau mai bine zis să se târască sulb apăsarea îngrozitoare a teribilei planete, înăuntrul navei lui.

Membrii expediției îl așteptau cu o mare nerăbdare. Prin stereovizofoanele lor, urmăriseră desfășurarea catastrofei, așa încât nu mai aveau nevoie să pună întrebări.

Capitolul IV. FLUVIUL TIMPULUI

Veda Kong și Dar Veter stăteau pe mica platformă a elicoplanului care plutea încet deasupra nemărginitelor stepe. O dulce adiere făcea să unduiască ierburile dese, smălțuite de flori. În depărtare, spre taiga, se zărea o turmă de vite bălțate alb și negru, o specie nouă de animale, obținută prin încrucișarea vacilor cu iacii și bivolii.

Dealurile scunde și liniștitele râuri cu văi largi, totul respira pacea vastelor întinderi ale acestei regiuni terestre, care o dată se chemase Depresiunea vest-siberiană.

Dar Veter contempla gânditor acest tărâm, odinioară acoperit de mlaștini mohorâte și de crânguri firave ale nordului siberian, și în minte-i răsărea tabloul unui maestru străvechi care îi lăsase din copilărie o impresie adâncă, de neșters.

…Pe un promontoriu împrejmuit de cotul unui mare fluviu, se ridica o bisericuță de lemn, înegrită de ani, pierdută în imensitatea ogoarelor și a pășunilor. Crucea subțire din vârful turlei se profila pe norii cei groși. În micul cimitir din spatele bisericii, un pâlc de mesteceni și sălcii își plecau In bătaia vântului coamele despletite. Ramurile lor aproape că atingeau crucile pe jumătate putrezite, prăbușite sub vremi și furtuni în iarba umedă și crudă. De partea cealaltă a fluviului, goneau amenințător deasupra câmpiei nori vineți plumburii, în-grămădindu-și stâncăriile. În curgerea ei, apa aruncalumini reci, de oțel. Același luciu rece stăruia pretutindeni. Pământul era muiat de ploaia îndărătnică pe care o cunoșteau toamnele acelor vitrege ținuturi septentrionale. Și toată gama posomoritelor tonuri albastre — cenușii — verzi ale acestui tablou evoca vastele tărâmuri sărace, unde omul viețuia în nevoi, suferind de foame și frig, copleșit de singurătatea lui, atât de caracteristică îndepărtatelor timpuri ale nechibzuinței.

Lui Dar Veter, această piesă de muzeu, renovată și luminată de raze invizibile, îndărătul unei transparente plăci de protecție, îi părea o fereastră deschisă spre vechime.

Se întoarse tăcut spre Veda. Tînăra femeie își pusese mâna pe balustrada platformei. Cu capul plecat, stătea pe gânduri, privind înaltele ierburi unduite de vânt. Negară argintie se tălăzuia molatec, în timp ce elicoplanul plutea fără grabă deasupra stepei. Cînd și când, mici virtejuri fierbinți se năpusteau asupra călătorilor, răvășind părul Vedei, jucindu-se cu rochia ei, suflând șăgalnic în ochii lui Dar Veter. Dar nivelatorul automat funcționa mai iute ca gândul, așa că rotunda platformă zburătoare abia dacă se legăna sau tresărea.

Dar Veter se aplecă peste indicatorul de itinerar. Harta geografică se mișca repede, reflectând propria lor deplasare; se abătuseră cam prea mult spre nord. Trecuseră demult de paralela 60, depășiseră locul de confluență al fluviilor Irtlș și Obi și se apropiau acum de un șir de înălțimi denumite Povârnișurile siberiene.

Cei doi călători care timp de patru luni lucraseră la săpături în regiunea vechilor curgane[62] scitice din stepele dogoritoare de la poalele munților Altai, erau obișnuiți cu întinderi vaste. Cercetările arheologice îi cufundaseră în vremile de demult în care prin stepele sudului nu treceau decât pilcuri rare de călăreți înarmați.

Veda se întoarse tăcută și arătă spațiul din fața lor. Acolo, în vibrarea văzduhului încins, părea că pluteste ruptă de pămint, o insuliță întunecată. Peste clteva clipe elicoplanul se apropie de delușor, probabil halda unei mine părăsite. Din vechile clădiri ale exploatării nu rămăsese nimic — doar o gâlmă pe care creșteau ierburi.

Platforma zburătoare se aplecă brusc.

Dar Veter o prinse mașinal pe Veda de mijloc și se apleca spre marginea ridicată a platformei. Elicoplanul redresă o clipă, pentru ca apoi să se prăbușească la poalele dealului. Amortizoarele intrară în funcțiune: Verda și Dar Veter fură proiectați pe coasta movilei, direct într-un tufiș. După o clipă de tăcere răsună râsul melodios al Vedei. Veter își închipui cum trebuie să-i fie propria față uimită și zgâriată. Dezmeticindu-se, la rândul său izbucni în râs, arătândui-se fericit că o vede pe Veda teafără și nevătămată și că accidentul n-avusese urmari grave.

— Nu degeaba li se interzice elicoplanelor să zboare la înălțime mai mare de opt metri, spuse gâfâind Veda Kong. Acum înțeleg și eu…

— La orice pană, aparatul se prăbușește și singura speranță sunt doar amortizoarele. N-avem ce-i face; e neajunsul faptului că aceste aparate au dimensiuni atât de mici și o greutate atât de redusă. Ba mă tem că vom mai avea de plătit pentru zborurile noastre reușite, făcu Dar Veter.

— Ce vrei să spui? — întrebă Veda, redevenind serioasă.

— Funcționarea ireproșabilă a aparatelor de stabilirile presupune o mare complexitate a mecanismelor. Mă tem că o să-mi ia o groază de timp ca să mă descurc cu ele. Va trebui să ieșim de aici după metoda celor mai neajutorați strămoși ai noștri.

În ochii Vedei jucau lumini șăgalnice. Ii întinse o nuia, și Dar Veter o ridică ușor din mijlocul tufelor, pornira spre elicoplanul căzut, își unseră zgârieturile cu o soluție cicatrizantă și-și lipiră hainele rupte. Dar Veter pregăti pentru Veda un culcuș la umbra unui tufiș, apoi se apucă să studieze cauzele avariei. După cum bănuia, se defectase ceva la nivelatorul automat, iar dispozitivul de blocare al acestuia deconectase motorul. De cum a deschis carterul, și-a dat seama de imposibilitatea reparației: ar fi trebuit să zăbovească prea mult asupra unor extrem de complexe probleme electronice. Cu un oftat de mâhnire își îndreptă spatele obosit și aruncă o privire spre tufișul unde Veda Kong ațipise, într-o atitudine de calină încredere. În stepa dogoritoare nu se vedea până hăt în zare țipenie de om. Deasupra stratului de aer care vibra de căldură, planau două mari păsări de pradă.

Aparatul, până acum atât de docil, nu mai era decât un disc inert care zacea pe pământul uscat. Veter fu cuprins de o ciudată senzație de singurătate, de parcă ar fi fost rupt de restul lumii.

Și totuși, nu se temea de nimic. Cînd se va inopta, vizibilitatea va fi mai bună, vor zări fără îndoială lumini și se vor îndrepta înspre ele. Plecaseră fără bagaje, fără radiotelefon, fără lanterne sau mâncare.

„Pe timpuri, dacă nu luai cu tine în stepă provizii de hrană și apă, puteai muri de foame… și de sete”, gândea fostul director al stațiunilor exterioare, ferindu-și ochii de lumina orbitoare a soarelui. își alese un locșor sub vișinul care o umbrea pe Vedea și se întinse pe iarba ale cărei fire uscate îl înțepau prin stofa subțire a hainelor. Foșnetul vântului și căldura zilei îl toropeau; firul gândurilor era lin, prin minte i se perindau imagini din timpuri străvechi, popoare, triburi și oameni izolați treceau într-o lungă procesiune… Părea că din genunile trecutului, curgea un mare fluviu de întâmplâri, personaje și veșminte mereu schimbătoare.

— Veter! — îl smulse din somnolență chemarea glasului iubit. Se ridică în capul oaselor.

Discul roșu al soarelui atingea acum marginea întunecată a orizontului. În văzduh nu se simțea nici cea mai mică adiere.

— Veter, stăpânul meu, glumi Veda, înclinându-se în fata lui, așa cum făceau în vechime femeile Asiei, binevoiește a te trezi și a-ți aminti de mine.

După câteva exerciții de gimnastică, Dar Veter alungă definitiv orice urmă de somn. Veda încuviință proiectul său de a aștepta înnoptarea. întunericul îi găsi discutând cu însuflețire despre munca lor din trecut. Deodată el își dădu seama că Veda tremură. Mîinile tinerei femei erau reci; desigur, hainele ei ușoare nu reușeau s-o apere de răcoarea nopții septentrionale.

La paralela 60, nopțile de vară sunt luminoase; reușiră să adune o grămadă mare de vreascuri.

Se auzi o descărcare electrică: Dar Veter scoase o scînteie din puternicul acumulator al elicoplanului și curând, un mare foc alungă întunericul și dărui oamenilor căldura lui binefăcătoare.

Veda părea că se deschide iar ca o floare în lumina soarelui, și amândoi se lăsară furați de visare. În cele o sută de milenii în care focul fusese refugiul și salvarea omului, se depusese în străfundul sufletului său un indestructibil sentiment de apărare și tihnă, care renâștea înaintea focului ori de câte ori frigul și întunericul se înstăpâneau…

— Spune-mi, Veda, ce te frământă? — se neliniști Dar Veter, prinzând o umbră de tristețe pe fața tovarășei lui.

— Mi-am adus aminte de fata aceea… cu basma… — răspunse încet Veda, fără a-și lua ochii de la tăciunii aurii.

Veter înțelese. În ajunul zborului lor, tocmai terminaseră săpăturile la un mare mormânt scitic din stepa Altaiului. În interiorul unei construcții din bîrne, bine păstrată, găsiseră scheletul unui bătrân șef de trib, înconjurat de oseminte de cai și de sclavi, îngropate sub taluzul curganului. Bătrânul fusese înmormântat cu paloșul, scutul și platoșa sa, iar la picioarele lui se afla ghemuit scheletul unei femei foarte tinere; o maramă de mătasă, odinioară petrecută în jurul feței, se lipise de craniu, in ciuda tuturor precauțiunilor luate, nu izbutiră să conserve această basma; totuși înainte să se fi pulverizat, reușiseră să reproducă întocmai trăsăturile frumosului chip ce se întipărise pe mătase, cu milenii în urmă. Năframa dezvăluise un amănunt groaznic: ochii ieșiți din orbite ai femeii, desigur sugrumată cu această basma și aruncată-n groapa soțului spre al însoți pe neștiutele căi de dincolo de mormânt. Ea nu părea să fi avut mai mult de nouăsprezece ani, în vreme ce el trecuse de șaptezeci, o vârstă venerabilă pentru acea epocă.

Veter își aminti de viile discuții stârnite printre tinerii colaboratori ai expediției arheologice conduse de Veda în legătură cu această descoperire. Femeia își urmase bărbatul de bună voie ori prin constrângere? Și de ce? In numele cărui ideal? Dacă era dintr-o mare iubire plină de abnegație, cum de au avut inimă s-o ucidă în loc s-o păstreze ca pe cea mai frumoasă amintire a defunctului în lumea celor vii?

Atunci a luat cuvântul Veda Kong. își ațintea ochii arzători asupra gorganului, străduindu-se a străbate cu gândul straturile vremilor apuse:

— Încercați să-i înțelegeți pe acei oameni! întinderile stepelor străvechi erau cu adevărat nemărginite pentru mijloacele de locomoție ale acelei epoci; cai, cămile, boi. Pe această imensitate trăiau triburi nomade de crescători de vite, care nu numai că erau dezuniți, dar se și vrăjmășeau cumplit. Ura și dorul de răzbunare creșteau din generație în generație. Orice străin era socotit un dușman, orice alt trib — o pradă bogată de vite și sclavi, adică în oameni care munceau, ca animalele, sub amenințarea biciului. O asemenea orânduire socială prilejuia, pe de o parte, o mare libertate, necunoscută uouă, care îngăduia individului să-și satisfacă măruntele pasiuni și dorințe, iar pe de altă parte o nemaipomenită rezervă în raporturile dintre oameni. În cazul când o seminție sau un trib se compunea dintr-un număr restrâns de inși în stare să-și asigure hrana prin vânătoare ori prin culesul roadelor, tocmi aceștia liberi trăiau în necontenită spaimă că vor fi atacați și luați în robie sau nimiciți de războinicii lor vecini. Dacă însă țara era izolată și avea o populatie numeroasă capabilă să alcătuiască o mare forță militară oamenii plăteau faptul de a fi apărați împotriva năvălirilor cu prețul scump al libertății lor, căci in aceste state puternice se dezvoltau întotdeauna despotismul și tirania. Așa s-a întâmplat în Egiptul antic, în Asiria și în Babilon.

Femeile, mai cu seamă cele frumoase, reprezentau o pradă și o jucărie a celor puternici. Nu puteau trăi fără un stăpân și un apărător.

Dorurile și voința femeii însemnau atât de puțin… atit de puțin, încât In fața unei asemenea vieți… cine știe, poate că moartea le părea mai ușoară…

Răspunzând acum gândurilor lui Veter, Veda se trase mai aproape de el, răscolind crengile aprinse, cu ochii la flăcăruile albăstrii ce jucau pe tăciuni.

— Cît curaj îți trebuia pe atunci ca să râmâi tu însuți și să te ridici în viață în loc să decazi… murmură ea.

— Părerea mea — replică Dar Veter — este că exagerezi. Pe lingă faptul că oamenii se obișnuiseră cu această existență, dezorganizarea ei înmulțea întâmplările neprevăzute, după cum ies scîntei din scăpărările cremenei.

— Și eu sunt uimită de faptul că strămoșii noștri nu înțelegeau această lege simplă care spune că destinul unei orânduiri e determinat de oamenii înșiși, că o societate corespunde dezvoltării morale și ideologice a membrilor ei, dezvoltare determinată de factorul economic…

— …Și că forma perfectă a unei științifice organizări sociale — urmă Dar Veter — nu reprezintă o simplă acumulare cantitativă a forțelor de producție, ci o nouă treaptă calitativă. E doar atât de simplu! Interdependența dialectică, datorită căreia noile relații sociale sunt tot atât de imposibile fără oameni noi, ca și-aceștia fără o economie nouă, a făcut umanitatea să acorde cea mai mare atenție educației fizice și morale a omului. Cînd s-a ajuns în sfârșit la aceasta?

— În E.L.D., spre finele secolului Sciziunii.

— A fost la timp! Tehnica distrugătoare a războiului…

Dar Veter tăcu și se întoarse spre umbra dintre focul lor și povârnișul movilei. Un tropot greu și o răsuflare aprigă, întretăiată, îi făcură pe cei doi călători să sară în picioare.

În fața focului, răsări un taur negru, enorm. Flăcările aruncau reflexe sângerii în ochii lui holbați și furioși. Sforâind sălbatic și scurmând cu copitele pământul uscat, dihania se pregătea să atace. În lumina slabă a focului părea de proporții uriașe; capul său lăsat în jos semăna cu un mare bolovan de granit, iar grumazul înalt cu mușchi puternic dezvoltați se arcuia ca un munte. Pînă acum nici Veda, nici Dar Veter nu mai avusese prilejul să înfrunte forța destructivă a unei fiare, cu creierul inaccesibil oricărei influențe a rațiunii.

Tînăra femeie stătea nemișcată, cu mâinile încrucișate pe piept, ca hipnotizată de cumplita arătare țâșnită din beznă. Sub impulsul unui puternic instinct, Dar Veter se puse între taur și Veda, cum o făcuseră de mii și mii de ori strămoșii lui. Dar omul erei noi era dezarmat.

— Veda, sări în dreapta… abia avu el timpul să spună, că animalul se și năpusti asupra lor.

Trupurile bine antrenate ale celor doi călători se puteau însă întrece în viteză chiar și cu agerimea primitivă a taurului. Namila trecu valvârtej pe lângă ei și se afundă cu mare zgomot în desișul tufelor. Veda și Dar Veter rămaseră în întuneric la cativa pași de elicoplan. Aici, mai departe de foc, noaptea nu era chiar atât de neagră și rochia de culoare deschisă a Vedei se vedea, fără îndoială, de departe. Taurul ieși dintre tufe. Dar Veter o ridică pe tovarășa lui, iar aceasta, dintr-un singur salt, ajunse pe platforma aparatului. În timp ce animalul se întorcea, scurmind pământul, Dar Veter se piti și el alături de Veda. Schimbă cu ea o privire rapida: ochii prietenei lui exprimau doar o sinceră îngrijorare. Capota motorului fusese scoasă încă din timpul cind Dar Veter încercase să descifreze tainele complicatului mecanism. Incordându-și toți mușchii, Dar Veter smulse acum din parapetul platformei cablul de nivelare, vârâ capătul său dezvelit sub conul principal al transformatorului și o dădu binișor pe Veda la o parte. În aceeași clipă, taurul agăță cu cornul parapetul și elicoplanul se cutremură de puteriica lovitură. Dar Veter atinse cu capătul cablului boiul animalului. Un fulger gălbui, o bubuitură surdă și fioroasa jivină se prăbuși grămadă.

— L-ai ucis! — strigă indignată Veda.

— Nu prea cred, căci pământul e uscat — zâmbi el multurnit de șiretenia lui.

Drept confirmare a cuvintelor sale, taurul mugi slab, ridică și se depărta în trap nesigur, fără să se mai uite înapoi, de parcă s-ar fi rușinat de înfrângerea suferita. Cei doi călători se întoarseră la foc. Un braț de vreascuri învioră flacăra pe cale să se stingă.

— M-am încălzit — spuse Veda. Să ne urcăm pe delușor.

Vîrful movilei ascundea focul; stelele palide ale cerului nordic se pierdeau la orizont, ca niște luminițe in negură.

Spre apus nu se vedea nimic; la nord abia dacă puteau discerne niște șiraguri de licăriri; la sud, tot atit de departe, strălucea, ca o stea luminoasă, un turn de observație al crescătorilor de vite.

— Stăm cam prost. Va trebui să umblăm toată noaptea… — mormăi Dar Veter.

— Ba nu, privește! și Veda arătă spre răsărit, unde se aprinseră deodată patru lumini așezate în pătrat. Pînă acolo mai aveau doar câțiva kilometri. Stabilind cu ajutorul stelelor direcția, ei coborâră. Veda Kong zăbovi câteva clipe lângă jarul care ardea mocnit; părea că încearcă să-și aducă aminte de ceva.

— Rămâi cu bine, căminul nostru, spuse ea gânditor. De bună seamă că nomazii au avut totdeauna asemenea locuri de popas vremelnice și nesigure. Astăzi am fost și eu o femeie din acele vremi.

Se întoarse spre Dar Veter și-i puse, încrezătoare, mâna pe grumaz.

— Am simțit atât de viu nevoia să fiu ocrotită! Nu din teamă, nicidecum, dar dintr-un fel de fascinantă supunere în fața destinului. Cel puțin, așa mi s-a părut.

Impreunându-și mâinile la ceafă, se întinse înaintea focului, mlădioasă ca întotdeauna. În clipa următoare, ochii ei își recăpătară strălucirea șăgalnică.

— Hai, du-mă… eroule! Și vocea ei joasă sună misterios și în același timp mângâietor.

Noaptea limpede, îmbălsămată de miresmele ierburilor, era însuflețită de glasul gângănilor și de țipetele păsărilor. Veda și Dar Veter înaintau cu băgare de seamă, temându-se să nu calce în vreo vizuină ascunsă sau într-o crăpătură din pământul uscat. Măturicele negre le lunecau înșelător pe lângă glezne. Veter scruta întunericul ori de câte ori din el se iveau contururile vreunei tufe.

Veda râse încet.

— N-ar fi trebuit să luăm cu noi acumulatorul și cablul?

— Ești neserioasă, Veda, răspunse blând Dar Veter. Mai neserioasă decât m-aș fi așteptat!

Tînăra femeie deveni deodată gravă.

— Am simțit mult prea viu protecția dumitale…

Și Veda începu să vorbească sau, mai bine zis, să-și depene cu glas tare gândurile, privind activitatea viitoare a expediției sale. Prima etapă a săpăturilor din gorganele stepei se încheiase și colaboratorii ei se întorceau acum la vechile lor îndeletniciri sau își căutau altele noi. Dar Veter, însă, care încă nu-și alesese altă ocupatie era liber s-o urmeze pe aleasa inimii lui. Jude-cind după informațiile primite, activitatea lui Mwen Mas se desfășura în condiții bune. Dar chiar și altminteri, Consiliul nu l-ar fi readus pe Dar Veter atât de repede în vechiul său post. În epoca Marelui Cerc nu era considerat util să muncești prea multă vreme în același domeniu, spre a nu ți se ofili darul cel mai de pret al omului — inspirația creatoare — și nu-ți puteai relua vechea îndeletnicire decât după o întrerupere mai îndelungată.

— Nu ți s-a părut meschină și monotonă munca noastră, după cei șase ani de contact nemijlocit cu cosmosul?

Privirea limpede și atentă a Vedei îi căuta ochii.

— Nicidecum — protestă Dar Veter — dar ea nu-mi oferă acea încordare a puterilor cu care am fost obișnuit. Fără aceasta risc să devin mult prea liniștit, de parcă aș urma un tratament cu vise albastre!

— Vise albastre!? repetă Veda. Și pentru Dar Veter răsuflarea ei oprită o clipă fu mai grăitoare decât roșeața-i din obraji, de altfel invizibilă în întuneric.

— Îmi voi continua cercetările spre miază-zi, urmă Veda. Dar nu înainte să fi adunat o nouă echipă de cercetători voluntari. Pînă atunci, voi da unor tovarăși, care m-au chemat de mult, ajutor la niște săpături submarine.

Veter pricepu și inima îi bătu de bucurie. Dar se grăbi să-și stăpânească emoția și veni în ajutorul Vedei, întrebînd-o calm:

— E vorba de orașul scufundat în sudul Siciliei? Am văzut în Palatul Atlantidei lucruri minunate aduse de acolo.

— Nu, acum explorăm litoralul răsăritean al Mediteranei, Marea Roșie și coastele Indiei. Am întreprins acolo cercetări în legătură cu vestigiile istorice conservate sub apă, din vremea culturii indo-cretane și până la începutul Veacurilor de întuneric.

— Ceea ce înainte era ascuns sau pur și simplu aruncat în mare, în clipele când micile oaze de civilizație se nărui sub presiunea forțelor proaspete, ba chiar și nepăsătoare: îmi închipui acest lucru, rosti gânditor Dar Veter, scrutând mereu câmpia alburie. Inteleg de asemenea prăbușirea culturii antice, când statele cele vechi, puternice datorită legăturii lor cu natură, n-au fost în stare să schimbe nimic în lume, să lichideze sclavagismul din ce în ce mai odios și aristocrația parazitară…

— Și atunci locul anticului sclavagism l-a luat feudalismul — urmă Veda — bezna religioasă a Evului Mediu. Dar ce anume ți se pare de neînțeles?

— Nu-mi pot închipui prea bine cultura indo-cretană.

— Nu cunoști cercetările cele mai recente. Dezvoltarea acestei culturi a fost urmărită pe un vast teritoriu, care se întinde din America până în India de Nord și China Vestică, înglobînd și sudul Asiei Mijlocii și insula Creta.

— Nu bănuiam că în timpuri atât de îndepărtate au putut exista ascunzători pentru comori artistice, de felul celor descoperite la Cartagina, în Grecia sau la Roma.

— Vino cu mine și vei vedea, îi spuse Veda încet. Dar Veter mergea tăcut alături de ea. Terenul urca lin. Ajungând pe culme, Dar Veter se opri brusc.

— Îți mulțumesc, am să vin…

Veda întoarse capul spre el, privindu-l cu o ușoară neîncredere. În umbra nopții nordice ochii tovarășului ei de drum erau întunecați și de nepătruns.

Povârnișul trecut, luminile se arătară aproape de tot. Prevăzute cu clopote polarizante, ele nu împrăștiau razele și de aceea păreau mai depărtate decât în realitate. Această iluminație era o dovadă că se lucrează noaptea. Vuietul unui curent de înaltă tensiune devenea tot mai puternic. Contururile argintii ale unor grinzi străluceau în bătaia înaltelor lămpi albastre. Un urlet de avertizare îi făcu să se oprească: robotul din baraj intrase în funcțiune.

— Atențiune, primejdie! Mergeți pe slânga! Nu vă apropiati de stâlpi! îi preveni un amplificator invizibil.

Se îndreptară ascultător spre un grup de căsuțe.

— Nu priviți în direcția câmpului, stărui automatul. Ușile a două căsuțe se deschiseră simultan și două Iuminite se intersectară pe drumul întunecat. O mână de oameni, bărbați și femei, făcură celor din calatori o primire prietenoasă, exprimându-și mirarea cu privire la felul de locomoție ales de ei, atât de primitiv și nepotrivit, mai ales pe timp de noapte.

O mare desfătare le oferi o cabină strâmtă, unde se încrucișau înmiresmate șuvițe de apă, saturate de gaze fire de electricitate și unde pielea era ciupită plăcut de descarcări.

Împrospătați, drumeții se întâlniră la masă.

— Dragă Veter, am nimerit la tovarăși de meserie — spuse Veda, turnând în pahare subțiri o băutură atât de rece, încât sticla se aburi îndată.

— „Zece tonusuri”, iată ce avem noi aici, și Dar își întinse mâna spre paharul său.

— Învingător al taurului, ai început să te sălbăticești în stepa asta, protestă Veda. Iți comunic noutăți interesante, iar dumneata numai la mâncare te gândești!

— Se fac și aici săpături? se îndoi Dar Veter.

— Da, însă nu arheologice, ci paleontologice. Sînt, studiate fosilele din perioada permiană, de acum două Mii de milioane de ani. Cînd mă gândesc că toată istoria noastră numără doar câteva biete milenii…

— Aceste resturi sunt studiate pe loc, fără să fie dezgropate? Cum așa?

— Da, pe loc, dar încă n-am aflat cum procedează. În convorbirea lor se amestecă unul dintre comeseni, un ins slab, cu fața galbenă.

— Echipa noastră urmează să preia schimbul. Tocmai am terminat operațiile preliminare și vom începe radiografia…

— Cu raze dure, ghici Dar Veter.

— Dacă nu sunteți prea obosiți, v-aș sfătui să mergeți să vă uitați. Mîine vom deplasa platforma mai departe, ceea ce nu prezintă pentru dumneavoastră nici un interes.

Veda și Dar Veter primiră bucuroși invitația. Gazdele lor primitoare se ridicară de la masă și-i conduseră într-o casă învecinată. Acolo, găsiră haine de protecție, atârnate în nișe, deasupra cărora se aflau cadrane indicatoare.

— Ionizarea produsă de tuburile noastre e foarte puternică, explică, parcă scuzându-se, o femeie înaltă, ușor adusă de spate, în timp ce-o ajuta pe Veda să îmbrace o salopetă dintr-o țesătură deasă, să-și tragă po cap o cască transparentă și să-și fixeze în spate gentile cu acumulatoare.

În lumina polarizată, cel mai mic dâmb se detașa pe terenul accidentat al stepei cu o precizie nefirească. Un vuiet surd ca un oftat răsună deasupra unui câmp pătrat, delimitat cu niște șipci subțiri. Pământul se umflă, se brazdă de crăpături și se surpă, formând o pâlnie în centrul căreia apăru un cilindru strălucitor, cu vârful ascuțit. O creastă elicoidală se împletea în jurul suprafeței lustruite a cilindrului; la extremitatea lui se învârtea o complicată freză electrică dintr-un metal albăstrui. Cilindrul basculă peste marginea pâlniei, se întoarse descoperindu-și paletele dindărăt, vânturate de o mișcare rapidă și prinse din nou a se înfunda la câțiva metri mai departe, cu botul înfipt în sol aproape vertical.

Dar Veter observă un cuplu de cabluri — unul izolat, celălalt lipsit de protecție — care urmau cilindrul. Trăgându-l de mânecă, Veda îi arătă însoțitorului ei un punct aflat dincolo de stinghiile de magneziu. Un alt cilindru, similar celui dintâi, se ivi din sol, se răsturnă și dispăru din nou, scufundându-se în pământ.

Omul cu fața galbenă le făcu semn să se grăbească.

— L-am recunoscut — spuse în șoaptă Veda, căutind să prindă din urmă echipa ce se depărtase puțin. Este Liao Lan, paleontologul care a descifrat enigma popularii continentului asiatic în era paleozoică.

— E chinez de origină? întreba Dar Veter, gândindn-se la ochii negri și pieziși ai savantului. Spre rușinea mea, trebuie să mărturisesc că nu-i cunosc lucrările.

— Constat că nu prea ești tare în palentologia terestră, observă Veda. Cred că mai bine o cunoști pe cea a unor lumi astrale.

Prin mintea lui Dar Veter se perindară într-o clipă nenumăratele forme ale vieții: milioanele de schelete ciudate, închise în raclele diferitelor planete, vestigii ale trecutului, ascunse în stratificările fiecărei lumi locuite, mărturii înregistrate chiar de natură, păstrate de ea, până la apariția unei ființe, gânditoare, capabilă să rețină ba chiar să reconstituie cele uitate…

Ajunseră pe o mică platformă, fixată în vârful unui semicerc ajurat. În centrul planșeului se afla un mare ecran mat. Cei opt oameni se așezară în tăcere pe băncuțe joase, în jurul ecranului.

— Cîrtițele vor termina îndată, spuse Liao Lan. După cum ați și ghicit, ele străbat rocile, trăgând după ele un cablu neizolat și formând o rețea de linii paralele și perpendiculare. Scheletele fosile se află îngropate in gresia afânată, la o adâncime de paisprezece metri. Mai jos, la șaptesprezece metri, terenul este căptușit cu o rețea metalică, conectata la puternici inductori. Se creează astfel un câmp reflector, care proiectează razele pe ecranul unde apare imaginea oaselor petrificate.

Două mari globuri de metal se rotiră pe soclurile lor masive. Se aprinseră proiectoarele, urletele unei sirene vestiră primejdia. Curentul continuu de un milion de volți degajă o proaspătă adiere ozonată și imprimă bornelor izolatorilor și suspensiunilor o fosforescență albăstrie.

Liao Lan mânuia butoanele pupitrului de comandă cu ușurință. Ecranul cel mare se lumina din ce în ce mai puternic. În adâncul lui pluteau siluete vagi, răspândite ici colo în câmpul vizual. Dar iată că mișcarea se opri și contururile nebuloase ale unei pete mari umplură aproape tot ecranul, devenind din ce în ce mai precise.

Cîteva manipulări încă, și în fața observatorilor se ivi, într-o aureolă cețoasă, scheletul unei făpturi necunoscute. Labele mari, cu gheare se zgârceau sub trupul fiarei, o coadă lungă forma un cerc. Izbitor era mai ales volumul oaselor, cu extremitățile late și răsucite, cu apofize pentru inserția mușchilor uriași. Craniul cu fălcile încleștate, își rânjea incisivii puternici. Văzut de sus, monstrul părea un bolovan de oase cu suprafața măcinată. Liao Lan modifică distanța focală și mări imaginea: acum tot ecranul era ocupat de capul reptilei care se târâse cu două sute de milioane de ani în urmă, pe malurile unui străvechi curs de apă.

Pereții cutiei craniene măsurau cel puțin douăzeci de centimetri. Excrescențe osoase se arcuiau peste orbite, peste cavitățile temporale și peste protuberantele parietalelor. La occiput, în dreptul unui con se căsca gaura unui ochi imens. Lui Liao Lan îi scăpă un oftat admirativ.

Veter nu-și mai lua ochii de la scheletul greoi al acelei ființe de neamuri demult apuse. Mărirea forței musculare provocase îngroșarea oaselor supuse la o povară mai mare, iar greutatea crescândă a scheletului cerea o nouă întărire a mușchilor. Această dependență directă, proprie organismelor primitive, conducea adesea dezvoltarea animalelor la impasuri fără ieșire, până când vreo perfecționare fiziologică importantă le îngăduia să înlăture contradicțiile existente și să se ridice pe o nouă treaptă de evoluție. Părea de necrezut că asemenea făpturi au putut figura printre strămoșii omului, cu trupul său minunat, uluitor de ager și de precis in mișcări.

Veter contempla arcadele groase de deasupra sprâncenelor, ce exprimau ferocitatea stupidă a reptilei perniicue și le compara cu mlădioasa Veda ai cărei ochi limpezi ii luminau chipul sensibil și inteligent… Ce monstruoasă prăpastie în organizarea materiei vii! Trase involuntar cu coada ochiului, cătând să-i distingă Videi trăsăturile, sub casca de protecție. Cînd își întoarse din nou privirile spre ecran, viziunea se schimbase. Observă acum un craniu parabolic și plat al unui batracian, al vreunei salamandre, sortită să zacă o viață întreagă în apa caldă și întunecată a mlaștinii permiene, pindind apropierea prăzii. Un salt, botul enorm hăpăia… și din nou acea zăcere pătrunsă de o răbdare infinită, golită de orice gând. Aceste imagini care sugerau nesfirșit de lunga și de cruda evoluție a vieții îl deprimau pe Dar Veter, îl iritau. își îndreptă spinarea și Liao Lan, ghicindu-i starea de spirit, îi propuse să se intoarcă spre a se odihni în casă. Veda cu nedomolita-i curiozitate, plecă de acolo cu părere de rău, deoarece vazu că savanții conectaseră mașinile electronice pentru, fotografiere și înregistrare sonoră, ca să nu cheltuiască degeaba curentul de mare putere.

În curând, Veda se întinse pe un larg divan din camera de oaspeți ai căsuței destinate femeilor. Dar Veter se mai plimbă un timp pe terasă, evocând impresiile zilei.

Dimineața nordică spălase cu roua ei ierburile prăfuite. Terminându-și schimbul, imperturbabilul Liao Lan Ie propuse vizitatorilor să-i trimită la aerodrom cu un „elf” — un mic automobil cu acumulatoare. Terenul de aterizare al avioanelor „săltătoare” cu reacție se afla la o sută de kilometri spre sud-est, pe cursul inferior al râului Trora-Iugan. Veda dori să cheme prin radio ehipa ei, dar la săpături nu exista un post de emisiune suficient de puternic. De când strămoșii noștri pricepuseră cât de dăunătoare sunt emanațiile radioactive și instituiseră un regim strict, emisiunile dirijate ne dau instalații cu mult mai complexe, cu deosebire pentru convorbiri la distanțe mari. Pe lângă aceasta, se redusese simțitor și numărul stațiunilor. Liao Lan hotărâ așadar să se stabilească o legătură cu cel mai apropiat turn de observație al crescătorilor de vite. Aceste turnuri comunicau între ele cu ajutorul emisiunilor dirijate și puteau transmite orice la postul central din raionul lor. Tînăra practicantă care trebuia să readucă „elful” la tabăra paleontologilor, îi sfătui pe călători să se oprească în drum la un asemenea turn, de unde puteau vorbi ei înșiși prin televiziofon[63]. Veda și Dar Veter primiră bucuroși această propunere. Vîntul puternic ridica în trâmbe praful ușor și răvășea părul tuns scurt al fetei de la volan. Stăteau înghesuiți pe scaunul mașinii, căci trupul masiv al fostului director al stațiunilor exterioare le cam înghesuise pe cele două tovarășe de drum ale lui. Pe cerul albastru și senin abia se zărea silueta zveltă a turnului de observație. Curând „elful” se opri la picioarele lui. Contraforturi metalice mult depărtate sprijineau un acoperiș din material plastic, sub care staționa un alt „elf”. Din centrul acoperișului pornea casa unui ascensor. O cabină minusculă îi transportă pe toți, unul câte unul, deasupra etajului cu locuințe, în vârful turnului, unde fură salutați de un tânăr ars de soare și aproape gol. Tulburarea care o cuprinse deodată pe însoțitoarea lor o făcu pe Veda să-și dea seama că istețimea fetei avea rădăcini mai adânci…

Mica încăpere rotundă cu pereții de cristal oscila sensibil, turnul ușor răsuna ca o coardă întinsă. Plafonul și planșeul erau zugrăvite într-o culoare închisă. De-a lungul ferestrelor se înșiruiau mese înguste încărcate cu binocluri, cu mașini de calculat și caiete de însemnări. De la această înălțime de nouăzeci de metri, îmbrățișa o mare suprafață a stepei, până Ia tintele de vizibilitate ale celorlalte turnuri. Ele îngăduiau o continuă supraveghere a turnurilor și ținerea în observare a rezervelor de furaje. Labirinturile de strungi, pe la care de două ori pe zi erau trecute turmele vitelor mulgătoare, își desenau în stepă cercurile verzi concentrice. Laptele care, ca și cel al antilopelor africane, nu se acrea niciodată, era colectat și congelat pe loc, în rezervoare subterane putând fi conservat foarte multă vreme. Turmele erau mânate cu ajutorul „elfurilor” de care dispunea fiecare turn. Observatorii aveau posibilitatea să studieze în timpul serviciului lor; de aceea cei mai mulți dintre ei urmau cursurile școlilor.

Tînărul îi cazase pe Veda și pe Dar Veter la etajul cu locuințe, suspendat câțiva metri mai jos, între grinzi încrucișate. Incaperile de aici aveau pereți izolanți, care opreau orice sunet, astfel încât drumeții noștri se pomeniră cufundați într-o tăcere perfectă. Numai legănarea neîncetată mai amintea că odaia se afla la o înălțime primejdioasă.

Un alt tânăr lucra la postul de emisie. Coafura complicată și rochia de culori vii a interlocutoarei Iui de pe ecran arătau că stabilise legătura cu stațiunea centrală, căci oamenii stepei purtau combinezoane scurte si ușoare. Fata de pe ecran intră în comunicație cu statiunea de centură și curând, în televiziofonul turnului apăru figura tristă și silueta mărunțică a principalei ajutoare a Vedei Kong — Miyiko Eigoro. Ochii ei negri și oblici, ca ai lui Liao Lan, exprimară o bucuroasă surpriză, gurița ei se întredeschise de uimire. O clipă mai târziu, însă, pe chipu-i devenit impasibil, nu mai puteau citi decât o atenție profesională. Urcând în vârful turnului, Dar Veter o găsi pe tânăra paleontologă intr-o discuție animată cu primul băiat și ieși pe platforma circulară care încingea camera de cristal. Locul umedei prospețimi matinale îl luase de mult arșița amiezii, care estompase coloritul viu și asperitățile terenului. Stepa se întindea vastă, până-n zări, sub un cer senin si dogorator. Din nou il cuprinse pe Dar Vet un dor nelămurit de tinutul nordic al strămoșilor săi. Rezemat de balustrada platformei mișcătoare, fostul director al stațiunilor exterioare avu, mai tare dect oricind, sentimentul că visurile celor din vechime s-a înfăptuit. Clima cea vitregă a fost împinsă de mina omului departe spre nord, iar căldura dătătoare de viața a sudului s-a revărsat pe aceste plaiuri, odinioară înfrigurate sub acoperamantul norilor reci.

Veda Kong intră in odaia de cristal și anunță că radistul s-a obligat să-i conducă mai departe. Fata cu părul scurt îi mulțumi cu o lungă privire. Prin peretele străveziu se vedeau umerii lați ai lui Dar Veter, încremenit în contemplație.

— Visezi… auzi el din spate. La ce visezi? Te pomenești ca la mine!?

— Nu, Veda, ma gândeam la acest principiu al vechii filosofii indiene: lumea n-a fost creată pentru om care devine cu adevărat mare doar când pricepe valoarea și frumusețea altei vieți, a naturii…

— Dar nu înțeleg: e incomplet…

— Incomplet? Poate… Aș adăuga că numai omului îi este dat să înțeleagă atât frumusețea, cât și defectele vieții. Și numai el poate să dorească și să creeze o viață mai bună!

— De data asta sunt de acord — spuse încet Veda, iar după o tăcere mai îndelungată continuă: Te-ai schimbat, Veter…

— Desigur. După ce-am muncit patru luni de zile cu o simplă cazma, urnind pietroaiele și bîrnele putrede ale gorganelor voastre, am început, vrând-nevrând, să privesc viața mai simplu și să îndrăgesc bucuriile-i obișnuite…

— Nu glumi, Veter, se încruntă Veda, vorbesc serios. Cînd te-am cunoscut pe dumneata, stăpâneai întreaga putere a Pământului, vorbeai cu lumile cele îndepărtate… Acolo, la observatoarele voastre, păreai o ființă supranaturală, un zeu! cum spuneau cei din antichitate. În vreme ce aici, la munca noastră, modestă… Ea tăcu.

— Ce s-a întâmplat cu mine? — se interesă el manios. Mi-am pierdut măreția? Ce-ai fi spus atunci de ma vedeai cum eram mai înainte de-a fi intrat la Institutul de Astrofizica: mașinist al Căii Spirale? E mai putin ilustru, nu-i așa? Ori ca mecanic la mașinile de recoltat fructe în zonele tropicale? Veda izbucni în râs:

— Să-ți dezvălui taina unui suflet de fată. Cînd eram la școala de ciclul trei, eram îndrăgostită de nu mecanic al Căii Spirale. Nu-mi puteam închipui unul mai puternic decât el… Dar uite că vino radistul! Sa plecăm, Veter!

Mai înainte de a-i introduce pe Veda și Dar Veter in cabină, pilotul îi mai întrebă o dată dacă sănătatea le îngăduie să suporte brusca accelerație a avionului saltător. El se ținea cu strictețe de regulament. Primind pentru a doua oară un răspuns afirmativ, pilotul îi instala în fotolii adânci, la botul transparent al avionului, care semăna cu o uriașă picătură de apă. Veda se simțea cât se poate de incomod; din cauza fuselajului ridicat, fotoliile se răsturnaseră pe spate. Un semnal de gong, apoi un resort puternic proiecta avionul aproape vertical. Trupul Vedei se cufundă încet în fotoliu ca într-un lichid dens. Dar Veter își întoarse anevoie capul ca s-o încurajeze cu un zâmbet. Pilotul porni motorul. Un vuiet, o senzație de greutate copleșitoare în tot corpul, și avionul în formă de picătură zbură, descriind un arc, la o înălțime de douăzeci și trei de mii de metri. Părea că trecuseră doar câteva minute, dar călătorii și coborau, cu genunchii tremurători, în fața căsuțelor lor din stepa altaică, în timp ce aviatorul le făcea semn să se depărteze. Veter înțelese că în lipsa unei catapulte, motorul trebuia pus în funcțiune chiar pe sol. Porni deci în goană, trăgând pe Veda după sine, spre Miyiko Eigoro, care venea alergând în întâmpinarea lor. Cele două femei se îmbrățișară ca după o lungă despărțire.

Capitolul V. CALUL DE PE FUNDUL MARII

Marea caldă și transparentă își legăna leneș scânteietoarele unde albastru-verzui. Veter intră încet în apă până la gât și, aruncându-și brațele înlături, caută să se țină în picioare pe fundul povârnit. Privind pe deasupra undelor line zările pline de lumină, simțea din nou că se dizolvă în marca aceasta nemărginită, că devine el însuși o părticică din necuprinsul naturii. Adusese cu el, la mare, o durere veche, cu greu stăpânită. Era durerea despărțirii de măreția Cosmosului, de nemărginitul ocean de gândire și știință, de aspra concentrare în care își trăise fiecare zi din viață. Existența lui de acum era într-un contrast pronunțat cu trecutul și numai dragostea-i mereu crescândă pentru Veda îi mai înfrumuseța zilele de muncă neobișnuită pentru el și-i făcea mai puțin împovărător melancolicul răgaz pe care îl avea acum creierul său atât de bine antrenat la reflexiune. Se cufundase cu entuziasmul unui neofit în cercetările istorice. Fluviul timpului, oglindit în cugetul său, îi ajuta să se împace cu schimbarea ce-i intervenise în viață. Ii era recunoscător Vedei Kong, care cu un tact demn de ea, organizase călătoria cu elicopterul într-o țară transfigurată de munca omului. Ca și în fața imensității mării, necazurile-i personale se pierdeau înaintea grandioaselor lucrări terestre și-l făceau să se împace cu ireparabilul, cu care de obicei omul se împacă cel mai greu…

O voce dulce, aproape de copil, îl strigă pe nume. O recunoscu pe Miiko. Cu o mișcare largă sări în apă si veni lingă dânsul. De pe părul ei aspru, negru ca pana corbului, se rostogoleau picături mari, iar trupu-i micut, gălbui, părea verde sub stratul subțire de apă.

Înotara alături, în întâmpinarea soarelui, spre o insulita singuratică și pustie, ce se înălța ca un dâmb negru la un kilometru de țărm. Toți copiii Erei Marelui Cerc locuiau pe malul mării ca niște înotători de clasă; cât despre Veter, avea în această materie un talent deosebit. La început, pornise în înot fără grabă, temându-se să nu obosească pe Miiko, dar fata luneca pe lângă el fără pic de efort, încât Veter începu să-și mărească ritmul, oarecum uimit de măiestria ei. Dar chiar și atunci când înota din răsputeri, Miiko nu rămânea în uema, deși chipu-i drăgălaș și imobil păstra și mai departe aceeași expresie calmă. Dinspre insulă se auzi sunetul surd al valurilor care se spărgeau de mal. Veter se lasă pe spate, iar fata, care-și luase tocmai avânt, descrise un cerc și se întoarse spre el.

— Miiko, înoți minunat! strigă, plin de admiratie, Dar Veter și umplându-și pieptul cu aer, își ținu rasuflarea.

— Înot mai prost decât mă cufund, mărturisi fata și Dar Veter se miră din nou.

— Strămoșii mei erau japonezi, urmă Miiko. Pe timpuri existase un trib întreg în care toate femeile erau specializate în înotul sub apă: pescuiau perle, adunau alge comestibile. Această îndeletnicire, transmisă din generație în generate, deveni în decursul unui mileniu o artă desăvârșitâ, care s-a manifestat acum din intâmplare în persoana mea.

— N-aș fi bănuit niciodată…

— …Că un vlăstar al cufundătoarelor de odinioară ar putea deveni un istoric? In familia noastră a existat o legendă. A fost o dată, cu mai bine de o mie de ani în urmă, un pictor japonez cu numele de Yanaghihara Eigoro…

— Eigoro? Numele dumitale?…

— Este un caz rar in zilele noastre, când îti iei numele care-ți place, care-ti pare că-ți suna mai bine. altfel, fiecare se straduie să aleagă consonante, si cuvinte din graiul poporului din care se trage, Numele dumitale, dacă nu mă-nșel, e format din rădăcini rusești?

— Exact! Numai că nu este vorba de rădăcini, ci de cuvinte întregi. Primul înseamnă, dar, prinos; cel de al doilea — vânt, vijelie…

— Înțelesul numelui meu îmi este necunoscut. Dar pictorul a existat; un străbunic de-al meu a găsit într-un muzeu unul dintre tablourile acestui artist. Este o pânză mare, pe care o poți vedea la mine. Te asigur că prezintă interes pentru un istoric… Este o vie evocare a vieții aspre și curajoase, a sărăciei și a modestiei unui popor de demult… Mergem mai departe?

— O clipă, Miiko! Parcă mai voiai să spui ceva despre scufundătoare…

— Pictorul s-a îndrăgostit de una dintre acestea, și a rămas în tribul ei. Fiicele lui au fost și ele scufundătoare și toata viața și-au petrecut-o muncind în apă… Ia privește, ce insulă bizară! Parcă ar fi un rezervor rotund sau un turn jos, din acelea folosite la fabricarea zahărului.

— Nici pomeneală! pufni fără voie Dar Veter. În copilărie, aceste insule pustii mă fascinau. Singuratice, împresurate de mare, câte ciudățenii n-ascund ele prin cringurile sau falezele lor! Acolo poți întâlni orice năzdrăvănie.

Miiko îl răsplăti cu râsul ei argintiu. De obicei tăcută, niteluș cam tristă, tânăra fată era acum de nerecunoscut. Avântată cutezător înainte, spre valurile agitate, râmânea totuși pentru Dar Veter o ușă închisă, spre deosebire de transparenta Veda, al cărei curaj reprezenta mai curând o splendidă încredere decât o adevărată dârzenie.

Langa stîncile mari de lîngă mal, marea formase galerii, străbătute de soare. Căptușite cu modele întunecate ale bureților și încadrate cu ciucurii algelor, galeriile acestea submarine duceau spre partea răsăriteană a insulei, mărginită de margini aspre și negre. Veter regreta acum că nu luase de la Veda o hartă amănunțită a litoralului. Plutele expeditiei marine străluceau la soare lingă promontoriul vestic la cativa kilometri de insulă. Pe partea cealaltă era o plaja minunată, pe care se afla Veda împreună cu toti tovarăși ai lor. În acea zi se preschimbau acumulatoarele mașinilor, și întreaga expediție profita de liber, odihnindu-se pe plajă. Numai Dar Veter nu putuse rezista patimei sale din copilărie pentru cercetarea insulelor nelocuite.

Deasupra înotătorilor atârna o sinistră faleză de andezit[64]. De curând, un cutremur dărâmase partea mai curba a malului și blocurile de piatră mai purtau urmele proaspete ale cataclismului. Dinspre larg trăgea un curent puternic. Miiko și Dar Veter înotară mult timp prin apa întunecată de lângă malul răsăritean; în sfarșit găsiră o lespede de piatră, pe care Dar Veter o împinse pe Miiko.

În văzduh, se zbuciumau pescărușii înspăimântați; izbiturile valurilor cutremurau blocurile de andezit. Nu ne zărea nimic, In afară de stânci golașe și aspre tufișuri, nici urmă de oameni sau de alte viețuitoare.

Cei doi înotători suiră până în vârful insulei și după re priviră de sus zbaterea valurilor, se întoarseră. Tufele ce ieșeau din crăpăturile stâncilor răspândeau un miros acru. Veter se întinse pe o piatră caldă, privind alene talazurile.

Miiko se lăsă pe vine chiar la marginea stâncii și se căznea să distingă ceva de pe fundul apei. În partea aceasta a insulei nu existau nici bancuri de nisip, nici obișnuitul pietriș. Faleza se înălța de-a dreptul din apa întunecată, uleioasă. Soarele îi tivea creasta cu o geană orbitoare. Acolo unde lumina, retezată de stânca, patrundea vertical în apa limpede, abia se ghicea scânteierea aurie a nisipului de pe fund.

— Ce vezi acolo, Miiko?

— Nimic. Pe dumneata te atrag insulele pustii, mine fundul mării. Mi se pare și mie că acolo poți găsi oricând ceva interesant, poți face o descoperire.

— Atunci de ce lucrezi în stepă?

— E greu de răspuns. Pentru mine marea reprezintă prilejul unei bucurii atât de puternice, încât n-aș putea trăi tot timpul alături de ea, după cum nu poți asculta într-una muzica preferată. Cu atât mai prețioase sunt întâlnirile noastre…

Dar Veter dădu înțelegător din cap:

— Vrei să ne scufundăm acolo? — întrebă el, arătând nisipul luminos din adâncime. Sprâncenele fetei, ridicate ușor spre tâmplă, se înălțară și mai mult:

— Ai să poți? Aici sunt cel puțin douăzeci și cinci de metri lucru de care nu-i în stare decât un scufundător cu multă experiență…

— Am să încerc… Dar dumneata?

În loc de răspuns, Miiko se ridică, căută în jurul ei și alese o piatră mare, pe care o aduse Ia marginea stâncii.

— Dă-mi voie să fac întâi o încercare cu o piatră. Este cam împotriva regulilor mele, mă tem însă să nu dăm de oarecare curenți: prea este curat fundul…

Fata ridică mâinile, se aplecă înainte, apoi se îndreptă, lăsându-se pe spate. Veter îi urmărea mișcările respiratorii cu gândul s-o imite. Miiko nu mai rosti nici un cuvânt. După câteva exerciții, apucă piatra și se azvârli în neagra adâncime, ca într-o prăpastie.

Trecuse mai bine de un minut, dar nu se vedea nici urmă din curajoasa fată. Veter simți o vagă neliniște, începu și el să caute o piatră pentru lest, făcându-și socoteala că lui îi trebuia una cu mult mai mare. Ridicase tocmai o bucată de andezit de vreo patruzeci de kilograme când la suprafața mării apăru Miiko. Răsufla igreoi și părea foarte obosită.

— Acolo este… un cal! reuși ea cu greu să rosteasca.

— Ce spui? Ce cal?

— Statuia unui cal imens… acolo, într-o firidă naturala. O să mă uit îndată mai bine.

— E prea greu, Miiko. Așteaptă puțin, ne ducem înapoi și luăm niște scafandri și o barcă.

Nu vreau să mă duc așa cum sunt! Și chiar acum! și fata își aruncă brațele înlături. Va fi izbînda mea proprie, nu a aparatelor. Pe ceilalți îi chemăm mai tirziu.

— Bine, numai să viu și eu cu dumneata! Veter puse mâna pe piatra lui. Miiko zâmbi:

— Ia una mai mică, uite ca asta. Dar cu respirația ce faci? Veter repetă docil exercițiile preliminare și se aruncă în mare cu piatra în brațe. Apa îl izbi puternic in obraz, îl întoarse cu spatele spre Miiko, îi strivi pieptul, stârnind o durere vie în urechi. Luptă împotriva ei, încordându-și toți mușchii trupului, strângând din fălci. Dedesubt, penumbra rece și cenușie devenea mult mai deasă, lumina vie a zilei se întuneca rapid. Puterea dușmănoasă a adâncimilor își punea pe ei stăpinirea; simțea amețeală, ochii îl dureau. Deodată mina fermă a lui Miiko îl atinse pe umăr și Dar Veter simți sub picioare nisipul solid cu slabe luciri argintii. Inlorcându-și cu greu capul în direcția indicată de Miiko tresări de uimire, scăpând piatra din mânâ. Indată apa il împinse în sus. Nu-și mai amintea cum a ajuns la suprafață. Nu vedea nimic în ceața roșiatică ce-l înconjura; inspira și expira convulsiv aerul… După un timp când urmările presiunii submarine se mai atenuară puțin lăsându-i creierul liber, în memorie îi înviară cele văzute. In puținele clipe petrecute pe fund, ochii și creierul său reușiseră să înregistreze o mulțime de amănunte.

Stincile întunecate formau în partea lor superioară o ogivă uriașă, sub care se afla statuia unui cal gigantic. Pe suprafața ei lustruită nu se prinseseră nici alge, nici scoici. Sculptorul necunoscut urmărise, în primul rând, să exprime vigoarea. Mărise partea din față a trupului, lărgise pieptul imens al calului, trăsese mult în sus gâtul puternic arcuit. Piciorul stâng din față era ridicat, înaintând spre spectator încheietura rotunjită a genunchiului, iar copita uriașă îi atingea aproape pieptul. Celelalte picioare păreau a se smulge de la pământ într-un efort neînchipuit, astfel incit uriașul animal atârna deasupra privitorului, parcă strivindu-l cu puterea lui fantastică. Pe gâtul arcuit, coama se ghicea ca un pieptene zimțat, botul aproape că se proptea în piept, iar ochii priveau de sub fruntea aplecată cu o cumplită răutate, care se oglindea și în urechile mici, culcate pe spate, ale colosului de piatră.

Liniștindu-se în ceea ce privește starea lui Dar Veter și lăsându-l întins pe stânca netedă, Miiko sări din nou în apă. În sfârșit, obosită de aceste scufundări la adâncime și săturată de priveliștea descoperirii sale, tânăra fată se întoarse și se așeză alături de Veter, așteptând în tăcere ca respirația acestuia să revină la normal.

— Ar fi interesant de știut ce vechime are această sculptură? se întrebă ea, îngândurata.

Veter ridică din umeri, amintindu-și amănuntul care-l mirase cel mai mult.

— Cum se face că statuia calului n-a fost de loc acoperită de alge, nici de scoici?

Miiko se răsuci spre el dintr-o mișcare:

— Da, cunosc asemenea descoperiri. S-a văzut că au fost acoperite de o compoziție specială, care nu permite fixarea pe ele a organismelor vii. Asta ar însemna că statuia datează de la sfârșitul ultimului secol al E.L.D.

Pe mare, între litoral și insulă, apăru un înotător. Apropiindu-se, se ridică din apă și-i salută dând din mâini. Veter recunoscu umerii largi și pielea neagră și strălucitoare a lui Mwen Mas. Curând, acesta se cațără pe stânci. Un zâmbet plin de bunătate strălucea pe fața noului director al stațiunilor exterioare. Se înclină în fața micuței Miiko și-l salută pe Dar Veter cu nu gest larg.

— Sînt însoțit de Ren Boz. Am venit aci pentru o zi, ca să-ți cerem un sfat.

— Cine-i Ren Boz?

— Un fizician de la Academia Limitelor Cunoașterii…

— Parcă-l știu. Se ocupă de problemele corelațiilor spațiu-câmp[65]. Unde l-ai lăsat?

— Pe mal. Nu înoată… ca dumneata în orice caz… Un clipocit ușor întrerupse cuvintele lui Mwen Mas.

— Mă duc la Veda, strigă din apă Miiko. Veter zâmbi tinerei fete.

— N-o mai rabdă inima să povestească cât mai curând despre calul din adâncuri, făcu el și-l încunoștiință pe Mas despre descoperirea lor.

Africanul îl ascultă fără nici un interes. Degetele lungi i se mișcau nervos, pipăindu-i mecanic bărbia. În privirea îndreptată asupra lui, Dar Veter citi neliniște și speranță.

— Văd că te frământă ceva grav. Atunci să nu mai zăbovim!

Mwen Mas nu se lăsă rugat de două ori. Așezat pe marginea stâncii, deasupra abisului ce ascundea enigmatica statuie, își mărturisi îndoielile care-l chinuiau. Intâlnirea cu Ren Boz nu era întâmplătoare. Viziunea minunatei lumi de pe Epsilon-Tucan nu-l mai părăsise din momentul întrunirii lor. Atunci încolțise în sufletul său un vis minunat: să se apropie, fie și pentru o singură clipă, de lumea aceea, înfrângând pe orice cale spațiul monstruos care-l despărțea de ea. Dorea ca între trimiterea și recepționarea unei comunicări, a unui semnal sau a unei imagini să nu mai existe un interval de șase sute de ani, inaccesibil unei existente omenești. Să simtă aproape pulsul minunatei vieți înrudite cu a noastră, să poată, prin cumplitele spații ale Cosmosului, să întindă o mână de ajutor oamenilor-frați. Mwen Mas își concentrase de atunci toate eforturile asupra studierii problemelor nerezolvate și a experiențelor neterminate, întreprinse de mii de ani în direcția înțelegerii spațiului ca o funcție a materiei. Era aceeași problemă a cărei rezolvare o visase și Veda Kong în noaptea când vorbise pentru prima oară în cadrul emisiunii pentru Marele Cerc…

La Academia Limitelor Cunoașterii cercetările de această natură le conducea Ren Boz, un tânăr fizician și matematician. Intâlnirea lui cu Mwen Mas și prietenia care s-a legat apoi între ei au fost determinate de comunitatea năzuințelor lor.

Ren Boz considera că problema fusese îndeajuns studiată pentru a se trece la experimentare. Aceasta, ca orice cercetare pe scară cosmică, nu putea fi efectuată în laborator. Proporțiile uriașe ale problemei cereau și o experiență tot atât de uriașă. Ren Boz ajunsese la concluzia că este necesar să se ceară efectuarea acestei experiențe prin stațiunile exterioare, cu cheltuirea întregii energii de forțe terestre, inclusiv a stațiunii de rezerve energetice Q de pe Antarctida.

Intuiția unei mari primejdii îl alarmă pe Dar Veter In timp ce scruta ochii arzători și nările fremătătoare alo lui Mwen Mas.

— Ai vrea să știi ce-aș face eu într-un asemenea caz? puse el calm întrebarea hotărâtoare.

Mwen Mas dădu afirmativ din cap și-și trecu vârful limbii peste buzele arse.

— Eu unul n-aș face experiența, spuse răspicat Dar Veter, fără să ia seama la grimasa de durere care trecu într-o clipă pe fața africanului și dispăru tot atât de repede, încât un interlocutor mai puțin atent n-ar fi remarcat-o.

— Eram sigur! îi scăpă lui Mwen Mas.

— Atunci de ce-ai atribuit o importanță atât de mare sfatului meu?

— Credeam că o să te putem convinge.

— Ei bine, încearcă! Dar să mergem la ceilalți! Sînt, desigur, pe cale să pregătească scafandrii pentru a studia calul din mare.

Veda cânta și două voci necunoscute de femeie o acompaniau.

Vâzând pe cei doi cercetători venind înot spre mal, începu să le facă semne copilărești, îndoindu-și degetele mâinilor deschise. Cîntecul amuți. Una dintre femei era Evda Nal. Veter o vedea pentru prima oară fără îmbrăcămintea-i albă de medic și remarcă silueta-i frumoasă, înaltă și mlădioasă, care n-avusese încă timpul să se bronzeze; renumita psihiatră fusese probabil foarte ocupată în ultima vreme. Părul foarte negru al Evdei, pieptănat cu cărare la mijloc, era ridicat la tâmple. Pomeții proeminenți, deasupra obrajilor ușor trași, subliniau tăietura prelungă a ochilor negri pătrunzători. Obrazul ei avea o imperceptibilă asemănare cu străvechiul sfinx egiptean, cel care din depărtata antichitate veghea în marginea deșertului mormintele piramidale ale regilor celui mai vechi stat de pe pământ. Trecuseră douăzeci de veacuri de când deșertul dispăruse, în mijlocul nisipurilor foșneau acum crânguri de pomi roditori, iar sfinxul era acoperit cu un clopot de sticlă, care nu ascundea nici cea mai mică scobitură de pe obrazul lui mâncat de vechime.

Amintindu-și că Evda Nal era de origine peruviană sau chiliana, Dar Veter o salută după ritul străvechi al adoratorilor soarelui din America de Sud.

— Ți-a priit faptul că ai muncit cu istoricii, spuse Evda. Pentru asta trebuie să mulțumești Vedei…

Veter se întoarse spre prietena lui, dar Veda îl apucă de mână și-l conduse spre o femeie pe care n-o cunoștea de loc.

— Aceasta este Ciara Nandi! Slntem aici cu toții oaspeții ei și ai pictorului Kart San. Ei locuiesc pe acest litoral de o lună de zile. Studioul lor mobil se află la capătul golfului.

Veter întinse tinerei mâna; ea ridică spre dânsul niște ochi albaștri imenși. O clipă i se tăie respirația; femeia aceasta avea în ea ceva ce-o deosebea de toate celelalte. Stătea în picioare între Veda Kong și Evda Nal, minunate amândouă, de o frumusețe spiritualizată, de o inteligență vie și de disciplina unei îndelungate activități științifice. Și totuși frumusețea lor pălea In fața strălucirii radiate de întreaga făptură a necunoscutei.

— Numele dumitale se aseamănă puțin cu al meu, spuse Dar Veter.

Colturile delicatei guri tresăriră schițând un zâmbet stăpânit:

— După cum și dumneata semeni oarecum cu mine. Veter aruncă o privire peste bogata-i coamă neagră și lucioasă și-i zâmbi larg Vedei.

— Veter, nu te pricepi de loc să faci complimente femeilor, îl necăji malițios aceasta, plecându-și ușor capul pe umăr.

— Crezi că mai e nevoie de ele în epoca noastră izbăvită de înșelăciune?

— Este! interveni Evda Nal. Și va fi nevoie oricând!

— Ți-aș fi recunoscător dacă mi-ai explica, făcu Dar Veter, Incruntându-și ușor sprâncenele.

— Peste o lună voi ține la Academia Necazurilor și a Bucuriilor conferința mea de toamnă; voi vorbi atunci pe larg despre însemnătatea emoțiilor directe. Deocamdată — Evda se întrerupse și-l salută din cap pe Mwen Mas, care se apropia de ei.

Africanul umbla, ca de obicei, cu pași măsurați și ușori. Veter observă că Ciara avu o ușoară tresărire; obrajii ei bronzați se îmbujorară de parcă soarele, pătrunzându-i în toate fibrele și celulele corpului, ar fi strălucit deodată prin pielea ei brună. Mwen Mas se înclină nepăsător.

— Mă duc să-i aduc pe Ren Boz. A râmas dincolo, pe o piatră.

— Să mergem la el, propuse Veda, și In întâmpinarea lui Miiko, care s-a dus după aparate. Ciara Nandi, ne insoțești?

Tînăra fată dădu negativ din cap.

— Vine domnul și stăpânul meu. Soarele a apus și in curând începem lucrul.

— Trebuie să fie foarte greu să pozezi — spuse Veda. Cere un adevărat eroism. Eu una n-aș putea.

— Și eu am crezut tot așa, că n-am să pot. Dar dacă ajungi să te pasionezi de ideea pictorului, începi sa participi și tu la creația lui. Cauți întruparea imaginii in propriul tău trup… În orice mișcare. În orice mlădiere a lui există mii de nuanțe! Să le prinzi întocmai ca pe niște acorduri muzicale care plutesc In aer.

— Ciara, ești o comoară pentru un pictor!

— Da, într-adevăr o comoară! o întrerupse pe Veda o puternică voce de bas. O comoară descoperită într-un mod extraordinar!

Pictorul Kart San Ii salută cu mina ridicată. Pârul său galben ca paiul era răvășit, obrazul asprit de vint, se îmbujorase.

— Dacă ai timp, condu-ne puțin și povestește-ne, se rugă de el Veda.

— Sînt un povestitor cam prost. Totuși este foarte interesant. Mă pasionează reconstituirile. Pe calea aceasta pictez diferite tipuri umane, care au existat până la Era Lumii Dezunite. După marele succes al picturii mele „Fiica Gondvanei”, am simțit o dorință arzătoare să creez altă întruchipare etnografică. Frumusețea trupească este cea mai perfectă expresie a unei rase de-a lungul mai multor generații de viață sănătoasa și curata. Fiecare rasă poseda pe vremuri o anumită cizelare a ei, o anumită concepție a frumosului, elaborate incă din vremurile sălbăticiei. Aceasta este concepția noastră, a pictorilor, socotiți ca fiind mai înapoiați… Aceasta părere trebuie să fi luat naștere probabil încă din paleolitic, de pe vremea troglodiților. Dar m-am îndepărtat de subiect… Am conceput așadar, tabloul „Fiica lui Thetis”, adică a Mării Mediterane. Am fost frapat de faptul că în Grecia antică, în Creta, în Mesopotamia, în America, în Polinezia, zeii ieșeau din mare. Ce poate fi mai frumos decât mitul elin al Afroditei, zeița frumuseții și a iubirii! însuși numele ei e minunat: Afrodită Anadiomena, cea născută din spumă, ieșită din mare. O zeiță ivită din spuma fecundată de lumina stelelor deasupra mării nocturne! Care alt popor a fost în stare să găsească o imagine mai poetică?…

— Din lumina stelelor și spuma mării, auzi Veda Kong șoapta Ciarei. Se uită cu coada ochiului la tânăra fată.

Profilul dur, parcă sculptat în lemn sau în piatră, al Ciarei amintea de popoarele antice. Nasul mic și drept, ușor rotunjit la vârf, fruntea puțin aplecată înapoi, bărbia puternică, dar mai cu seamă marea distanță de la nas la ureche — trăsături caracteristice pentru popoarele antichității mediteraneene — se regăseau în figura Ciarei.

Veda o examina pe furiș, din creștet pân-n tălpi, și găsi că totul era nițel exagerat în această tânără fată. Un ten prea neted, o talie prea subțire, șoldurile mult prea largi. Se și ținea exagerat de drept, din care cauză sânii ei pietrosi ieșeau prea mult în relief. Dar te pomenești că un pictor avea nevoie tocmai de asemenea elemente, puternic conturate.

Un grind de piatră le tăie calea. Veda își schimbă părerea formată adineauri, văzând cu câtă ușurință și grație Ciara Nandi sărea din piatră în piatră, de parcă ar fi dansat.

,In vinele ei curge, fără doar și poate, sânge indian, își zise Veda. Am s-o întreb mai târziu…”

— Ca să creez tabloul meu „Fiica lui Thetis”, urmă pictorul, trebuia să mă apropii de mare, să mă înrudesc cu ea, deoarece cretana mea trebuia să iasă din ape întocmai ca Afrodita, dar într-un chip care să fie pe înțelesul tuturora. Pe când mă pregăteam să pictez „Fiica Gondvanei”, am lucrat trei ani In Africa Ecuatorială, la o stațiune silvică. Terminându-mi tabloul, m-am angajat ca mecanic pe un glisor poștal și, timp de doi ani, am împărțit corespondență la exploatările piscicole și la fabricile de albumină și sare, de pe uriașele platforme metalice care plutesc pe apele Atlanticului. Intr-o seară străbăteam cu mașina mea oceanul la vest de Azore, unde contra-curentul întâlnește curentul septentrional. Acolo sunt totdeauna valuri mari și agitate. Glisorul meu când se avânta spre norii joși, când cădea vertiginos In văile dintre valuri. Elicea vuia din greu: eu stăteam în picioare sus, pe punte, alături de timonier. Și deodată… N-am să uit niciodată clipa aceea!

Închipuiți-vă un talaz mai înalt decât toate celelalte venind în goană spre noi. Și pe creasta acestui perete de apă, sub denșii nori de sidef, stătea o fată cu pielea bronzată… Valul se rostogolea tăcut, iar fata zbura, neînchipuit de mândră în singurătatea ei, împresurată de nețărmuritul ocean. Glisorul meu săltă și trecurăm pe dinaintea fetei, care ne făcea semne prietenoase cu mâna… Atunci am văzut că se ținea dreaptă pe una dintre acele „plăci” cu motor pe care le conduci cu picioarele…

— Știu — răspunse Dar Veter, pentru plimbări pe valuri.

— Ceea ce m-a impresionat cel mai mult a fost faptul că în jurul fetei nu mai exista nimic… Inchipuiți-vă norii ce atârnau jos, deasupra oceanului pustiu, pe distanță de sute de mile, lumina amurgului și fata care zbura pe valul uriaș. Era…

— Bineînțeles, Ciara Nandi! spuse Evda Nal. Dar de unde venea?

— În orice caz, nu din spuma mării și nici din lumina stelelor! Ciara izbucni într-un râs neașteptat de înalt și sonor. Veneam de pe platforma unei fabrici de albumine. Staționam atunci la marginea sargaselor[66], unde se cultivă chlorella[67] și unde lucram ca biolog.

— Fie și așa, consimți împăciuitor Kart Sau. Dar din clipa aceea ai devenit pentru mine fiica Mării Mediterane, născută din spuma ei, modelul predestinat pentru tabloul meu viitor. Am așteptat un an de zile.

— Aș putea să vin la dumneata să-l văd? — întrebă Veda Kong.

— Cum să nu, numai să nu fie la o oră de lucru, mai bine seara. Lucrez foarte încet și nu suport prezența nimănui în acest timp.

— Pictezi în culori?

— Felul nostru de a lucra s-a schimbat prea puțin în miile de ani de când există pictura. Este și firesc: doar legile optice și ochiul omului au rămas tot aceleași! S-a sensibilizat intuirea unor nuanțe, s-au inventat oarecare vopsele noi crom-catoptrice[68] precum și noi metode de armonizare a culorilor. Dar, în genere, putem spune că pictorii din cea mai îndepărtată antichitate lucrau întocmai ca și mine, acum. Chiar și mai bine în unele privințe… Nu mai avem nici încredere, nici răbdare: suntem prea năvalnici, iar pe de altă parte nu destul de siguri de noi înșine. Or, în artă, e de preferat uneori să fii mai simplu… Dar mam abătut din nou de la subiect! Ar fi timpul să plecăm… Să mergem, Ciara!

Ceilalți îi pe trecură cu privirea.

— Știu acum cine este el, rosti Veda. Am văzut tabloul său,Fiica Gondvaneiu.

— Și eu, răspunseră într-un glas Evda Nal și Mwen Mas.

— Dc la ce provine acest cuvânt — Gondvana? de la țara gonzilor din India? întrebă Dar Veter.

— Nu. Vine de la denumirea generică a continentelor din sud. De fapt, este țara vechii rase negre,

— Și cum arată această „fiică a negrilor”?

— Tabloul este simplu. În fața unui platou de stepă, în marginea unei sălbatice păduri tropicale, o fată neagră înaintează în orbitoarea lumină solară.

Jumătate din fața ei și din trupul dur, elastic, ca turnat din metal, este viu luminată de razele dogoritoare: jumătatea cealaltă se află în umbră străvezie și totuși densă. La gâtu-i prelung poartă un colier din dinți albi de animale, părul scurt îi este legat în vârful capului și împodobit cu o cununiță de flori, roșii ca focul. Cu mâna dreaptă ridicata deasupra capului dă la o parte din cale o ultimă ramură de copac, cu stânga împinge din dreptul genunchiului un lujer plin de ghimpi. În întreaga mișcare a trupului, în respirația ei liberă și în gestul puternic al mâinii este exprimată o viață tânără și fără grijă, care se contopește cu natura într-un singur tot, veșnic schimbător ca un torent. Această contopire rezultă dintr-o cunoaștere intuitivă, intimă, a lumii… În ochii negri ai fetei, îndreptați pe deasupra mării de ierburi albăstrii, spre contururile estompate ale munților, simți limpede o frământare, așteptarea unor încercări mari, într-o lume nouă, care abia i s-a deschis!

Evda Nal tăcu. — Dar cum a izbutit Kart San să redea aceasta? se întrebă Veda. Poate prin intermediul sprâncenelor înguste și încruntate… Cu ajutorul gâtului aplecat înainte și al cefei descoperite, fără de apărare… Prin acei ochi uimitori, plini de întunecata înțelepciune a naturii primordiale… Și lucrul cel mai surprinzător — prin impresia simultană a unei forțe lipsite de griji, dănțuitoare și a unei neliniștite cunoașteri.

— Îmi pare rău că n-am văzut și eu acest tablou! oftă Dar Veter. O să fiu nevoit să mă duc la Palatul Istoriei. Îmi dau seama de culorile picturii, dar nu-mi pot închipui atitudinea fetei. Evda Nal se opri:

— Atitudinea?… Uite așa stă „Fiica Gondvanei”… și, aruncându-și de pe umeri prosopul, își îndoi brațul drept ridicat deasupra capului și se lăsă lin pe spate, cu profilul spre Dar Veter. Piciorul ei lung se întinse ușor, schițând un pas mic, și înmărmuri, abia atingând cu degetele pământul. îndată trupu-i mlădios parcă ar fi înflorit.

Se opriră cu toții, plini de admirație.

— Evda, nu mi-aș fi putut închipui niciodată! strigă Dar Veter. Ești de temut ca lama unui pumnal tras pe jumătate din teacă.

— Iarăși un compliment neizbutit, Veter! râse Veda. De ce numai „pe jumătate” și nu „de tot”?

— Are dreptate, zâmbi Evda Nal, reluându-și vechea înfățișare. „Pe jumătate” e cuvântul potrivit. În schimb, noua noastră cunoștință, fermecătoarea Ciara Nandi, este un pumnal strălucitor, tras cu totul din teacă, pentru a folosi limbajul epic al lui Dar Veter.

— Nu-mi vine a crede că ai mai putea fi asemuită cu cineva! se auzi deodată de după o stâncă un glas răgușit.

Evda Nal zări un cap roșcovan, cu părul tuns ca o perie și niște ochi de un albastru pal ce-o fixau cu o extaziere pe care ea n-o mai văzuse nicicând pe chipul vreunui om.

— Sînt Ren Boz — se prezentă timid, omul, când făptura lui mărunțică, cu umeri înguști, apăru de-a binelea de după stâncă.

— Pe dumneata te căutam, i se adresă Veda, apucându-l pe fizician de mână. Ți-l prezint pe Dar Veter.

Ren Boz roși, și pistruii care-i acopereau din belșug obrazul și chiar gâtul deveniră și mai vizibili.

— Am zăbovit acolo sus — și Ren Boz, arătă cu mâna povârnișul pietros — în preajma unui mormânt străvechi.

— E al uniri poet celebru, care a trăit In antichitate, spuse Veda.

— Am găsit o inscripție săpată-n piatră. Iat-o. Fizicianul despături o foiță metalică, trecu peste ea o riglă scurtă și patru rânduri de caractere albastre se iviră pe suprafața mată.

— Sînt litere europene, semne grafice folosite înaintea adoptării alfabetului linear universal! Aspectul lor bizar derivă din pictograme[69] încă și mai vechi… Cunosc totuși această limbă.

— Atunci citește, Veda!

— Cîteva clipe de tăcere! porunci ea, și toată lumea se așeză pe pietre.

Și Veda Kong citi:

 „Gînduri, și fapte, corăbii și visuri
Trec și se mistuie-n zbor ne-ncetat…
Eu duc cu mine spre negre abisuri
Darul Pământului cel mai curat…”

— Splendid! murmură Evda Nal, așezâudu-se în genunchi. Un poet modern n-ar fi exprimat mai bine marea putere a timpului…Care este însă acest dar al Pământului, socotit ca fiind cel mai frumos și păstrat de eî în gând până la moarte?

În depărtare apăru o bărcuță dintr-un material plastic, transparent și în care erau doi oameni.

— Iat-o și pe Miiko, împreună cu Șerlis, un mecanic de pe-aici. Ba nu, este însuși Frit Don, șeful expediției navale. Pînă deseară, Veter, rămâneți numai în trei. Pe Evda o iau cu mine!

Cele două femei alergară spre marea ușor vălurită și porniră în înot spre insulă. Barca coti spre ele, dar Veda îi făcu semn cu mâna să meargă înainte. Ren Boz rămase nemișcat, urmărind din ochi pe cele două înotătoare.

— Trezește-te, Ren, să ne apucam de treaba! îi strigă Mwen Mas, iar fizicianul zlmbi blând și stingherit.

O porțiune de nisip compact dintre două rânduri de pietre fu prefăcuta într-o sală de cursuri. Înarmat cu o bucată de scoică, Ren Boz scria și desena pe nisip, apoi, în plină înflăcărare a demonstrației, ștergea cu propriul său trup cele scrise și desena din nou. Mwen Mas își exprima aprobarea și-l încuraja prin exclamații scurte. Proptit cu coatele pe genunchi, Dar Veter asculta, ștergându-și când și când nădușeala de pe frunte; îl obosea urmărirea expunerii. În cele din urmă, fizicianul cel roșcat tăcu și se așeză pe nisip, gâfâind.

— Da, Ren Boz, rosti Dar Veter, după o tăcere îndelungată, ai făcut o descoperire remarcabilă!

— Nu sunt singurul… Cu mai bine de zece veacuri în urmă matematicianul Heisenberg a enunțat principiul nedetenninării, adică al imposibilității de a defini precis locul particulelor infime. Or, imposibilul a devenit posibil când s-a ținut seamă de tranzițiile reciproce dintr-o stare în alta, adică mulțumită calculului repagular[70]. Cam în aceeași epocă a fost descoperit și norul inelar mezonic al nucleului atomic, precum și starea de trecere dintre nucleon[71] și acest inel, cu alte cuvinte, s-a ajuns în pragul noțiunii de antigra-vitație.

— Fie și așa! Nu sunt un cunoscător al matematicii bipolare[72], cu atât mai putin mă pricep la un domeniu al ei de felul calculului repagular, la cercetarea limitelor tranziției. Dar ceea ce ai realizat dumneata în materie de funcții ale umbrei, este nou ca principiu, deși încă greu de înțeles pentru noi, oamenii de rând, lipsiți de o viziune matematică clară,imi dau totuși seama de însemnătatea acestei descoperiri. Un singur lucru…

Veter se opri.

— De ce șovăi? întrebă îngrijorat Mwen Mas.

— Cum să experimentăm o idee de amploarea acesteia? Nu-mi vine să cred că vom fi în stare să obținem un astfel de câmp de forțe electromagnetice…

— Încât, îi tăie vorba Ren Boz, să egalăm cu ajutorul lor forța câmpului gravitațional și să ajungem intr-o stare de tranziție?!

— Întocmai — răspunse Dar Veter. Căci dacă nu reușim aceasta, spațiul cosmic pe care vrem să-l cercetăm va rămâne ca și până acum în afara influenței noastre.

— S-ar părea că ai dreptate. Dar nu uita că din punct de vedere dialectic, problema nu poate fi rezolvată decât cu condiția existenței termenului contrar celui în cauză. Ce-ar fi dacă am căuta să obținem umbra antigravitațională nu discret, ci vectorial?…

— Aha! Dar cum?

Ren Boz desenă în grabă trei linii drepte și un sector îngust, tăiate de un arc de cerc cu raza suficient de mare.

— Lucrul acesta era cunoscut încă mai înainte de crearea matematicii bipolare. Cu aproximativ o mie de ani în urmă aceasta se numea problema celor patru dimensiuni. Pe vremea aceea mai erau încă răspândite noțiunile de dimensiuni multiple ale spațiului, căci oamenii, necunoscând încă însușirile de umbră ale gravitației, încercau să le asimileze câmpurilor magnetice și credeau că punctele singulare[73] însemnează dispariția materiei sau transformarea ei în ceva inexplicabil. Cum puteau ei să-și reprezinte spațiul cu o asemenea cunoaștere a naturii fenomenelor? Și totuși strămoșii noștri au bănuit adevărul: iată, ei au înțeles că, dacă distanța, să zicem de la o stea A și până la centrul Pământului, urmând această linie OA, este de douăzeci de cvintilioane de kilometri, atunci distanța pină la aceeași stea, urmând vectorul OB, va fi egală cu zero… Mai exact, nu cu zero, ci cu o mărime care tinde către zero… Spuneau de aceea că timpul se transformă în zero, în cazul când viteza mișcării este egală cu viteza luminii… Or, trebuie să nu uităm că și calculul cohlear[74] a fost descoperit abia de curând!

— Dar mișcarea în spirală era cunoscută cu mii de ani în urmă, se amestecă prudent în vorbă Mwen Mas.

Ren Boz făcu un gest de dispreț:

— Mișcarea aparentă da, era cunoscută: dar nu și legile ei fizice! Știi bine că forțele gravifice și cele electromagnetice sunt două aspecte ale aceleiași proprietăți a materiei. Dacă forțele gravifice constituie funcția spațiului, cele electromagnetice alcătuiesc funcția antispațiului. O tranziție între spațiu și antispațiu ne dă funcția de umbră — denumită și vectorială — a spațiului zero. În vorbirea curentă, aceasta înseamnă că s-a atins viteza limită — viteza luminii. Eu consider cu putință să obținem spațiul zero în orice direcție. Mas vrea să ajungă pe Epsilon Tucan, iar pe mine mă interesează doar efectuarea experienței. Doar experiența! repetă fizicianul, lăsându-și obosit în jos genele scurte și albicioase.

— Pentru această experiență aveți nevoie nu numai de stațiunile exterioare și de energia Păinântului după cum spunea Mwen, ci și de o instalație specială. Credeți că sunt chiar atât de simple și ușor de realizat?

— În privința aceasta am avut puțin noroc. Putem folosi instalațiile lui Kor Yull, aflate în apropierea Observatorului din Tibet. Acum o sută șaptezeci de ani s-au făcut acolo niște experiențe pentru cercetarea spațiului. N-am avea nevoie decât de transformări neînsemnate în utilaj. Cît despre voluntari care să ne dea ajutor, găsesc oricând cinci, zece, douăzeci de mii de oameni. Numai să-i chem, și-și iau imediat concediile respective.

— Într-adevăr, ati prevăzut totul. Nu mai rămâne decât un singur lucru, dar și cel mai serios: primejdia pe care o prezintă această experiență. Rezultatele ar putea fi dintre cele mai neașteptate, căci legile numerelor mari[75] nu se verifică la experiențele făcute pe scară redusă. Ești silit să treci dintr-o dată la o scară extraterestră…

— Care-i savantul ce se teme de risc? dădu din umeri Ren Boz.

— Nu vorbesc de riscul personal! Știu că mii de oameni sunt gata să se prezinte pentru încercarea oricărei acțiuni primejdioase. Dar în experiența aceasta se includ stațiunile exterioare și observatoarele, tot aparatajul care a costat omenirea o muncă gigantică, și a deschis o fereastră spre Cosmos, dându-ne posibilitatea să ne împărtășim din viață, activitatea creatoare și știință, altor lumi locuite. Fereastra aceasta este cea mai măreață realizare a oamenilor și mă întreb dacă dumneata, eu, un individ izolat sau vreun grup de oameni avea dreptul de a risca s-o închidem, fie și numai pentru un timp. Aș vrea să știu dacă dumneata te simți în drept să preiei un asemenea risc și pe ce anume se bazează o asemenea convingere?

— Eu mă simt în drept, se ridică Mwen Mas, și acest drept se bazează pe… Ai participat la săpături… Oare miliardele de oseminte ale mormintelor anonime n-au ridicat spre noi strigătul lor, n-au cerut dreptate, n-au mustrat? Văd în gând miliarde de vieți omenești cărora tinerețea, frumusețea și bucuria vieții le-a curs printre degete într-o clipă, ca nisipul. Viețile acestea cer imperios să fie dezlegată marea enigmă a timpului; să ne angajăm în luptă cu el! Victoria asupra spațiului este tocmai înfrângerea timpului. Iată de ce sunt convins că cele ce am pus la cale sunt mărețe și justificate!

— Eu am un alt sentiment — spuse Ren Boz. Dar acesta nu-i decât un alt aspect al unuia și aceluiași lucru. Spațiul este, ca și mai înainte, de nebiruit în Cosmos; el desparte lumile, nu ne permite să găsim planetele cu o populație înrudită cu noi și să devenim o singură familie infinit de bogată în bucurii și putere. Ar fi cea mai grandioasă revoluție după Era Unirii Mondiale, de când omenirea Pământului a pus în sfârșit capăt absurdei existențe izolate a popoarelor sale, pentru a se uni și a se ridica astfel, dintr-un salt, pe o nouă treaptă de stăpânire a naturii. Orice pas făcut pe această cale nouă e cu mult mai important decât toate celelalte cercetări și cunoștințe.

Ren Boz tăcu. Acum vorbi din nou Mwen Mas:

— Mai am apoi un motiv personal. În tinerețe, am dat o dată peste o veche culegere de romane istorice. Intr-unul era vorba despre strămoșii dumitale, Dar Veter. Fuseseră cotropiți de un cuceritor celebru, de un fioros nimicitor de oameni, unul dintre aceia care abundau în istoria omenirii în epoca formelor inferioare ale societății. Eroul era un tânăr viteaz care iubea din tot sufletul o fată. Iubita Iui fusese făcută prizonieră și smulsă din locurile ei; așa se făcea pe atunci. Inchipuiți-vă bărbați și femei legați și minați ca vitele în țara cotropitorilor. Pe vremea aceea, nimeni nu cunoștea geografia, singurele mijloace de transport erau animalele de călărie și de povară. Planeta noastră era mai enigmatică și mai vastă, mai periculoasă și mai greu de străbătut, decât sunt pentru noi astăzi spațiile cosmice. Tînărul erou porni în urmărirea visului său, rătăcind ani de zile pe drumuri pline de primejdii, până când reuși să-și găsească iubita în inima munților Asiei. Este dificil să-ți exprimi impresiile adolescenței, dar continui să cred că și eu aș fi în stare să pornesc în urmărirea unui țel, înfrângând toate piedicile Cosmosului!

Dar Veter avu un zâmbet palid.

— Îți înțeleg sentimentele, dar nu văd temeiul rațional care leagă romanul acesta rusesc de năzuințele dumitale de a străbate Cosmosul. Il înțeleg mai curând pe Ren Boz. De altfel, ne-ai și prevenit că este vorba de ceva personal…

Și Dar Veter se închise într-o tăcere atât de îndelungată, încât Mwen Mas începu să se frământe, cuprins de neliniște.

— Înțeleg acum, începu din nou fostul director al stațiunilor exterioare, de ce pe vremuri oamenii fumau, se îmbătau, se stimulau cu diferite narcotice In orele lor de șovăială, slăbiciune și singurătate. În clipa de față mă simt și eu tot atât de singur și nesigur. Ce aș putea deci să vă spun? Cine sunt eu ca să mă pun în calea realizării măreței voastre experiențe? Dar am oare puterea s-o îngădui? Trebuie să vă adresați Consiliului și atunci…

— Nu, nu vrem asta! Mwen Mas se ridică în picioare, și marele său trup se încorda ca în fața unei primejdii de moarte. Răspunde-ne: dumneata ai face această experiență? In calitate de director al stațiunilor exterioare. Nu ca Ren Boz… Cu el e altceva!

— N-aș face-o — răspunse ferm Dar Veter. Aș mai aștepta.

— Ce anume?

— Construirea unei instalații experimentale pe Lună.

— Dar energia necesară?

— Cîmpul de gravitație al Lunei este mai mic, deci mai mică ar fi și scara experienței. Ar putea ajunge doar câteva stațiuni Q.

— Este același lucru. Doar pentru aceasta va fi nevoie de o sută de ani, și atunci eu n-aș mai vedea niciodată nimic.

— Acest amănunt este important pentru dumneata, nu și pentru omenire. Ce înseamnă pentru ea dacă se face acum sau după încă o generație?

— Dar pentru mine înseamnă sfârșitul, sfârșitul oricărui vis! Cît despre Ren…

— Pentru mine ar însemna imposibilitatea să verific teoria prin experiență, deci și imposibilitatea să-mi corectez, să-mi continui opera începută!

— V-am spus că părerea mea nu contează. Adresați-vă Consiliului!

— Consiliul a și hotărât, prin gândurile și cuvintele dumitale. Nu mai avem ce aștepta de la el, rosti încet Mwen Mas.

— Ai dreptate. Consiliul va refuza și el.

— Nu te mai întreb nimic. Mă simt vinovat în fața dumitale: Ren și cu mine ți-am pus în spinare sarcina grea a hotărârii.

— Datoria mea în calitate de om cu o experiența mai mare era să vă ajut. Dacă problema s-a dovedit a nu fi tocmai simplă, nici ușor de rezolvat, voi n-aveți în aceasta nici o vină. Îmi pare rău…

Ren Boz propuse cel dintâi să se întoarcă la tabăra expediției. Cei trei oameni porniră abătuți pe nisip, fiecare resimțind în felul său amărăciunea produsă de renunțarea la acea tentativă de o nemaipomenită anvergură! Dar Veter își privea pe furiș tovarășii de drum și se g în dea că tot lui îi vine cel mai greu. În firea lui exista o temeritate extraordinară, o pornire irațională pe care fusese nevoit s-o combată întreaga-i viață. Semăna puțin cu haiducii de odinioară: de ce simțise el atâta bucurie în lupta curajoasă cu taurul? Și sufletul său se răzvrătea împotriva hotărârii luate, o hotărâre, desigur, înțeleaptă, dar lipsită de îndrăzneală.

Capitolul VI. LEGENDA SORILOR ALBAȘTRI

Din cabina-spital ieșiră doctorița Luma Laswy si biologul Eon Tal. Erg Noor se grăbi spre ei.

— Ce face Niza?

— Mai trăiește încă, dar…

— Nu cumva-i pe moarte?

— Deocamdată nu, dar este paralizată. Sînt prinse toate fasciculele măduvei vertebrale, sistemul parasimpatic[76], centrii asociativi și cei senzoriali. Respirația ii e extrem de încetinită dar uniformă; inima-i funcționează, dar foarte lent: o bătaie la o sută de secunde. Aceasta nu înseamnă desigur moartea biologică; e în orice caz un colaps[77] complet, care poate dura un timp nedefinit.

— Revenirea conștiinței și suferința sunt excluse?

— Da.

— Absolut? Căutătura șefului era tăioasă, stăruitoare, dar doctorița o înfruntă netulburată.

— Absolut!

Erg Noor aruncă o privire întrebătoare biologului. Acesta dădu afirmativ din cap.

— Ce măsuri intenționați să luați?

— O menținem în repaus absolut, la temperatură egală și lumină slabă. Dacă colapsul nu va deveni progresiv, atunci… Parcă nu este tot una dacă doare sau?… Să rămână astfel măcar până la sosirea pe Pâmint. Atunci o vom transporta la Institutul de curenți nervoși. Socul a fost produs de un curent puternic. Scafandrul a fost perforat în trei locuri. Din fericire, ea abia respira!

— Am observat la timp orificiile și le-am astupat cu plasturele pe care-l aveam la mine, spuse biologul.

Erg Noor îi mulțumi, strângându-i în tăcere brațul mai sus de cot.

— Numai că… — interveni Luma — ar fi bine să părăsim cit mai curând câmpul gravitației sporite… Dar cea mai mare primejdie o reprezintă nu atât accelerarea zborului, cât întoarcerea la o gravitație normală.

— Înțeleg: te temi ca pulsul să nu-i încetinească și mai mult. Doar n-avem de-a face aici cu un pendul care-și accelerează oscilațiile în câmpul unei gravitații crescute?

— Ritmul impulsurilor organice este, în genere, supus acelorași legi. Dacă pulsul s-ar încetini de două ori, inima ajungând să bată la intervale de două sute de secunde, alimentarea creierului cu sânge ar deveni insuficientă și…

Erg Noor se cufundase atât de adânc în meditațiile sale, încât părea să fi uitat de cei de lângă el. După câteva clipe, se dezmetici însă și suspină adânc. Colaboratorii săi așteptau răbdători.

— Nu s-ar putea să supunem organismul unei presiuni mai înalte, într-o atmosferă cu un conținut de oxigen mai bogat? întrebă prudent Erg Noor și, după zâmbetele mulțumite ale Lumei Laswy și ale lui Eon Tal, își dădu seama că ideea era bună.

— Minunat! Să saturăm sângele cu oxigen la o mai mare presiune parțială[78]. Bineînțeles, vom lua măsurile necesare împotriva trombozei[79] și atunci chiar o bătaie de inimă la două sute de secunde — nu va mai prezenta nici o primejdie. Totul se va normaliza ulterior… Kou Tal zlmbi, arâtând un șirag de dinți albi sub mustăcioara lui neagră; fața-i severă deveni deodată toarte tânăra și voioasă.

— Organismul va rămâne în viață, deși în stare de inconștiență, spuse ușurată Luma. Ne ducem să pregătim camera. Aș vrea să folosesc vitrina cea mare de silicol destinată colecțiilor Zirdei. În ea are să încapă cit se poate de bine un mare fotoliu hidraulic, pe care il vom transforma într-un pat pentru momentul decolării. După ce accelerarea va fi redusă, o vom instala pe Niza definitiv.

— Să-mi comunicați la postul de comandă de îndată ce veți fi gata! Nu mai zăbovim aici nici o clipă. Sînt sătul de această copleșitoare lume a beznei!

Cu toții se grăbiră spre diferitele compartimente ale navei, luptând fiecare după puterile lui cu groaznica apăsare a întunecatei planete.

Semnalele decolării le detunară în urechi ca o melodie victorioasă.

Cu un sentiment de imensă ușurare se cufundară in brațele moi ale fotoliilor hidraulice. Decolarea unei nave de pe o planetă cu o forță de gravitație atât de mare era și anevoioasă, și plină de pericole. Marea accelerare de care aveau nevoie se afla la limitele rezistenței umane, astfel încât cea mai mică greșeală a pilotului putea duce la catastrofă.

Șeful expediției conducea cu măiestrie astronava pe o curbă tangentă la orizont. Motoarele planetare vuiau asurzitor; pârghiile amortizoarelor hidraulice se înfundau tot mai mult sub greutatea creseîndă care apăsa asupra oamenilor. Dacă va merge așa, până la refuz, accelerația va sfărâma, ca sub o presă, fragilele oase umane. Mîinile lui Erg Noor, așezate pe butoanele aparatelor, îi. deveniseră grele, parcă de plumb. Dar degetele lui puternice, continuau să lucreze, și „Tantra”, descriind un uriaș arc de cerc, se smulgea tot mai mult din bezna opacă spre negrul transparent al infinitului.

Erg Noor nu-și mai lua ochii de la dunga roșie a egalizatorului orizontal, care oscila într-un echilibru instabil, indicând că nava este gata să recoboare, urmând traiectoria căderii… Planeta cea grea nu-i eliberase încă de tot din captivitate. Erg Noor hotărâ să conecteze motoarele cu anamezon, capabile să-i smulgă de pe orice planetă. Vibrația lor sonoră cutremura astronava. Linia roșie se ridică deasupra lui zero cu vreo zece milimetri, încă puțin și…

Prin periscopul superior, șeful expediției văzu că „Tantra” se învăluie cu un strat subțire de flăcări albăstrii care se scurg încet spre partea dindărăt a navei. Străbăteau atmosfera planetei, și, conform legii supra-conductibilității[80], curenții rezultați se scurgeau de pe fuselaj de-a dreptul în vidul cosmic.

Stelele se vedeau din nou ascuțite ca niște ace, iar „Tantra” eliberată se depărta tot mai mult de înspăimântătoarea planetă. Atracția descreștea clipă de clipă. Trupul devenea tot mai ușor. Aparatul de gravitație artificială își intona melodia și tensiunea lui familiară, pământească, li se păru oamenilor extrem de mică, după nesfârșitele zile de viață sub apăsarea planetei întunecate. Săriră cu toții de pe fotoliile lor. Ingrid, Luma și Eon începură să execute cele mai grele figuri ale unui dans frenetic. Dar curând veni și inevitabila reacție, și majoritatea echipajului se cufundă în somnul scurt al odihnei temporare. Nu mai vegheau decât Erg Noor, Pel Lyn, Pur Hiss și Luma Laswy. Trebuiau să calculeze itinerarul provizoriu al astronavei, pentru ca, descriind o vastă curbă perpendiculară pe planul de rotație al sistemului stelei T, să treacă de centura ei glaciala și meteoritică. Abia apoi puteau aduce nava la o viteză normală, apropiată de aceea a luminii, și sa treacă la îndelungatul studiu al adevăratei traiectorii.

Doctorița supraveghiase starea Nizei după decolare si după revenirea la forța de gravitație normală pentru un pământean. Curând comunică echipajului vestea îmbucurătoare că pulsul, deși încetinit, devenise constant: o bătaie la 110 secunde. În condițiile unui regim de oxigen sporit, catastrofa era evitată. Luma Liswy intenționa să recurgă la agregatul tiratronic[81] si la stimulenții organici[82].

Pereții navei vuiră 55 de ore de-a rândul sub acțiunea vibrațiilor motoarelor cu anamezon, până când indicatoarele de bord ajunseră să arate viteza de 970.000.000 de kilometri pe oră, apropiată de limita securității. În decurs de 24 de ore, socotite în timpul pământenilor, distanța dintre navă și steaua de fier se mărise cu mai bine de 20 miliarde de kilometri. Ușurarea resimțită de cei treisprezece călători după toate crâncenele încercări prin care trecuseră — descoperirea planetei moarte, pieirea lui „Algrab” și, în sfârșit, contactul cu înspăimantătorul soare negru — era greu de redat. Dar bucuria eliberării nu era deplină: cel de-al paisprezecelea membru al echipajului, tânăra Niza Krit, zăcea inertă, cuprinsă de un somn vecin cu moartea, într-o firidă a cabinei-spital…

Cele cinci femei aflate pe navă: Ingrid, Luma, inginerul electronist, secund, geologul și profesoara de gimnastică ritmică, Ione Mar, care îndeplinea și funcțiile de distribuitor al hranei, operator aerian și colector de materiale științifice, se adunaseră ca pentru o ceremonie funebră din antichitate. Trupul Nizei, eliberat de orice veșminte și spălat cu soluții speciale

T.M. și A.S. fu culcat pe un covor gros, cusutra din cei mai moi bureți ai Mediteranei. Așezat pe o saltea pneumatică, covorul acesta fu introdus sub o cupolă rotundă din silicol trandafiriu. Un termobaroostat[83] de mare precizie putea să mențină ani de-a rând temperatura, regimul aerului și presiunea care erau ne sare în interiorul acestui clopot gros. Niște proeminente moi de cauciuc o mențineau pe Niza în aceeași poziție, mare primejdie însă reprezentau escarele[84], posibile condițiile imobilității absolute. Tocmai de aceea, Luma Laswy, renunțând pentru primii doi ani drumului cei aștepta, la terapia somnului de lungă durată, hotărâ să stabilească un control permanent asupra Nizei, a cărei poziție își propunea s-o schimbe o data pe lună. Starea cataleptică a bolnavei persista. Singurul lucru pe care reușise să-l obțină Luma era accelerare pulsului până la o bătaie pe minut. O asemenea realizare, oricât de neînsemnată era, îngăduia totuși să se înlăture saturarea cu oxigen, dăunătoare plămânilor.

Trecură astfel patru luni. Astronava își urma de mult drumul adevărat — calculat cu mare precizie — care ocolea regiunea meteoriților liberi. Istoviți de munca lor supraomenească și de numeroasele aventuri prin care trecuseră, memorii echipajului se cufundaseră într-un somn de peste șapte luni. De rândul acesta vegheau nu trei, ci patru oameni: medicul Luma Laswy și biologul Eon Tal și ei alăturară lui Erg Noor și lui Pur Hiss, râmași de gardă.

Conducătorul expediției, care ieșise învingător din cea mai dificilă situație în care au nimerit vreodată astronavele terestre, se simțea cât se poate de singur. Pentru prima oară în viața lui, cei patru ani ai călătoriei spre Pământ i s-au părut nesfârșiți. Și știa prea bine de ce anume: pentru că numai acolo, pe Pământ, putea s-o salveze pe Niza atât de dragă inimii lui.

Amânase mult timp operația pe care în alte condiții ar fi indeplinit-o chiar a doua zi după decolare: vizionarea stereofilmelor electronice luate de pe „Vela”. Ar fi vrut atât de mult ca Niza să poată vedea și auzi, împreună cu el, cele dintâi vești de pe planetele nespus de frumoase ale stelei albastre, ce luminează nopțile verilor terestre. Ar fi dorit ca Niza să fie alături de el sa vada cum se înfăptuiau cele mai îndrăznețe și cele mai romantice visuri ale trecutului și ale prezentului: descoperirea unor noi lumi astrale, viitoare insule îndepărtate ale omenirii, primele, luate la opt parseci distanță de Soare, cu 80 de ani în urmă și rămase de-atunci în nava de pe planeta întunecată a stelei T, se păstraseră admirabil. Siereoecranul emisferic îi transportă pe cei patru telespectatori de pe „Tantra” în spațiile unde, deasupra lor, lucea Vega cea albastră.

Imaginile alternau rapid. Pe ecran apărea când astrul orbitor de albastru, când aspecte de o importanță secundară, instantanee din viața navei. Tînărul conducator al expediției, în vârstă abia de 28 de ani, lucra la o mașină de calculat: astronomii, și mai tineri decât el, își făceau observațiile. Iată și sportul și dansurile zilnice obligatorii pe care membrii echipajului le ridicaseră la o perfecțiune acrobatică. Un glas ironic de comentator menționa că în decursul întregului drum intâietatea îi revenea biologului. într-adevăr, fata aceea cu părul scurt și bălai își mlădia în cele mai dificile exerciții superbu-i corp de gimnastă antrenată.

Privind pe ecranul emisferic imaginile atât de vii și de reale, care își păstraseră prospețimea coloritului nu-ți venea să crezi că astronauții aceștia atât de tineri și de energici fuseseră de mult înghițiți de monștrii dezgustători de pe steaua de fier.

Scurta cronică ce relata viața expediției trecu repede prin fața celor de pe „Tantra”. Amplificatoarele aparatului de proiecție începură să bîzâie: lumina astrului violet era atât de puternică, încât până și reflectarea palidă pe ecran îi sili pe oameni să-și pună ochelari d protecție. Steaua aceea avea o masă colosal de mare și o formă foarte turtită, întrecea în diametru Soarele aproape de trei ori și se rotea cu o viteză turbată care la ecuator atingea 300 km. pe secundă. Părea o sferă alcătuită din gaze orbitor de incandescente și a căror temperatură ajungea la suprafață până la 11.000 °C. Pe distanță de milioane de kilometri, Vega întindea aripi de foc trandafirii cu reflexe de sidef. Razele ei păreau imense lănci care se avântau în spațiu distrugând tot ce le ieșea în cale. În profunzimea strălucirii lor, se ascundea planeta cea mai apropiată de steaua albastră. Acolo însă, în acel ocean de flăcări, nu putea pătrunde nici o navă a Pământului sau a vecinilor săi din sistemul Marelui Cerc. După proiecție urmă un raport vorbit despre observațiile efectuate: pe ecran apărură liniile vagi ale unor desene stereoinetrice, care arătau dispoziția primei și a celei de a doua planete ale stelei. „Vela” nu se putuse apropia nici măcar de această a doua planetă aflată la 100.000.000 de kilometri de Vega.

Din adâncurile unui ocean de transparente flăcări violete care învăluiau astrul apăreau protuberanțe[85] monstruoase, întinse în spațiu ca niște brațe atotmistuitoare. Energia Vegăi era atât de intensă, încât ea iradia o lumină reprezentând cele mai puternice cuante[86] pe acelea ale sectorului violet și invizibil din spectrul solar. Aceasta crea, chiar și pentru un ochi omenesc apărat de un triplu filtru, o teribilă impresie ireală, fantomatică, a unui necunoscut purtător de mortale primejdii… În jur, infrângând puterea de gravitație a stelei, bîntuiau vârtejuri fotonice. Ecourile lor depărtate legănau și săltau periculos „Vela”. Contoarele pentru raze cosmice și alte radiații dure nu mai funcționau. Pînă și în interiorul navei, cu toată cuirasa ei, ionizarea creștea înir-un mod amenințător, semnalizând prezența unei frenetice radiații care irosea în eter un monstruos puhoi de cvintilioane de kilowați.

Conducătorul „Velei” își apropiase astronava cu multă prudentă de o a treia planetă, voluminoasă, dar învăluită doar de o atmosferă subțire și transparentă. Probabil că suflarea de foc a stelei albastre alungase învelișul de gaze ușoare, care se întindea ca o lungă trenă luminiscentă, pe partea umbrită a planetei. Nu rămăseseră decât emanațiile corosive ale fluorului, otrava oxidului de carbon, densitatea gazelor inerte, care făceau această atmosferă irespirabilă pentru orice ființă pământească.

Din străfundurile planetei ieșeau la suprafață piscuri și creste ascuțite, pereți verticali, zimțați, roșii, ca niște răni proaspete, sau negri ca abisurile. Pe platourile vulcanice, bătute de vânturi turbate, se vedeau crăpături și prăpăstii din care se revărsa o magmă incandescentă asemenea unor vine de foc sângeriu.

Nori groși de cenușă, orbitor de albaștri pe partea lor luminată și negri ca smoala pe cea umbrită, se înălțau sus de tot. Fulgere uriașe de mii de kilometri lungime scînteiau în toate direcțiile, dovedind saturația electrică din acea atmosferă fără viață.

Un soare violet și amenințător, uriaș și spectral, un cer negru pe jumătate acoperit de cununa scînteietoare a luminii sidefii, iar dedesubt, pe planetă, umbre roșii cu contraste puternice pe haotica îngrămădire a stâncilor, dâre, cercuri și linii șerpuitoare, de foc, neîntrerupte sclipiri de fulgere verzi — toate acestea, redate de stereotelescoape, fuseseră înregistrate cu o preciziune impasibilă, supraomenească, de către filmele electronice.

Dar îndărătul aparatelor, exista rațiunea astronautilor care protesta împotriva oarbelor forje distrugătoare, împotriva îngrămădirii materiei inerte, exista conștiința pe care o avea despre ostilitatea acelei lumi a focului cosmic dezlănțuit.

Hipnotizați de acest spectacol, cei patru astronauți schimbară între ei priviri aprobative când auziră glasul care vestea că „Vela” se îndreaptă spre cea de a patra planetă.

Peste câteva clipe, sub telescoapele de la carena „Velei”, apăru ultima planetă a Vegăi, cea mai din margine, și ale cărei dimensiuni erau asemănătoare cu ale Pământului. Cosmonava cobora tot mai mult. Pesemne, exploratorii hotârâseră să cerceteze cu orice preț această ultimă planetă — cea din urmă speranță a lor de a descoperi o lume, chiar dacă nu prea frumoasă, cel puțin accesibilă vieții.

Erg Noor se surprinse că pronunța în gând aceste cuvinte concesive: „cel puțin”. Probabil că la fel au gândit și cei care o conduseseră pe „Vela”, pe când cercetau prin telescoape suprafața planetei.

„Cel puțin”… Aceste două cuvinte însemnau un adio spus visului că vor descoperi în jurul Vegăi lumi minunate, că vor afla în fundul oceanului sideral planetele-mărgăritare, de dragul cărora acceptaseră de bună voie să se claustreze 45 de ani într-o astronavă, părăsindu-și planeta natală pentru mai bine de 60 de ani.

Captivat de priveliștea din fața lui, Erg Noor nu se gândi însă îndată la acest lucru. Prin adâncurile ecranului emisferic el zbura acum împreună cu „Vela” deasupra îndepărtatei planete. Din nefericire, atât pentru exploratorii care pieriseră, cât și pentru cei care se aflau pe bordul „Tantrei”, și cea de-a patra planetă s-a dovedit a fi asemenea lui Marte, cel mai apropiat vecin al Terrei, cunoscutul copilăriei noastre. Același înveliș subțire și străveziu de gaze, cu un cer verde-negricios, pururea senin, aceeași suprafață netedă de deșert cu crestele unor munți sfărâmați. Existau însă și deosebiri. Pe Marte domnește gerul aspru al nopții și schimbarea bruscă a temperaturii din timpul zilei; acolo există mări de mică adâncime, asemenea unor lacuri liniștite, care evaporându-se, lasă pe suprafața planetei doar niște pete umede și mlăștinoase; acolo cade când și când, câte o ploicică, promoroacă ori zăpadă, există viața meschină a unor plante amorțite și a unor animale bizare, lipsite de vlagă, subterane.

Aici, în schimb, flăcările victorioase ale soarelui albastru încălzeau atât de puternic planeta, încât aceasta răspândea arșița celor mai fierbinți deserturi ale Pământului. Aburii de apă se înălțau spre straturile superioare ale învelișului de aer în cantități minime, iar câmpiile întinse nu le întunecau decât vârtej urile curenților de căldură care tulburau continuu atmosfera. Planeta se rotea tot atât de repede ca și celelalte trei. Răcirea din timpul nopții măcina rocile, transformându-le într-o mare de nisip, un nisip portocaliu, violet, verde, albăstrui sau orbitor de alb, ce forma pete uriașe, care de departe păreau mări sau desișuri de plante născocite de închipuirea omenească. O crustă strălucitoare, neagră ori cafenie, acoperea lanțurile de munți erodați, mai înalți decât pe Marte, dar tot atât de lipsiți de viață. Soarele albastru și arzător, cu radiațiile lui puternice ultraviolete, distrugea mineralele, volatilizând elementele mai ușoare.

Cîmpiile de nisip păreau să emane flăcări. Erg Noor își aminti că, în vechime, pe când învățații nu formau încă majoritatea populației Pământului, ci doar un grup extrem de mic, se răspândise printre scriitori și artiști ideea despre existența unor oameni din alte lumi, adaptați la temperaturi ridicate. Gîndiți-vă numai: făpturi trăind în răsuflarea fierbinte a planetelor din sistemul sorilor albaștri să-și întâmpine confrații lor pământeni… Visul acesta era frumos și poetic, sporind credința în atotputernicia naturii omenești… Erg Noor, ca și atâția alții, fusese impresionat de un tablou expus la muzeul centrului răsăritean al zonei de sud: o câmpie de nisip roșu, dogoritor în pâcla depărtărilor, un cer cenușiu incandescent, iar sub el, forme omenești în scafandri termici, care aruncau într-un contrast violent umbre negru-albastrc. În atitudini pline de dinamism, acele făpturi se opriseră pline de uimire lingă colțul unei construcții metalice, încinsă aproape la alb. Alături de această masă metalică stătea o femeie goală, cu părul roșu, revărsat pe umeri. În lumina orbitoare, pielea-i albă strălucea și mai viu decât nisipul; umbrele violete și purpurii îi accentuau fiecare linie a siluetei mlădioase, înălțate ca un steag al biruinței repurtate de viață asupra puterilor Cosmosului. Era un vis îndrăzneț, dar cu totul ireal, contrazicând toate legile dezvoltării biologice, care sunt cu mult mai bine studiate astăzi, în epoca Marelui Cerc decât în vremurile acelei picturi.

Erg Noor tresări: suprafața planetei oglindită pe ecran porni vertiginos în întâmpinarea lui. Necunoscutul pilot al „Velei” începuse să coboare. Aproape de tot, trecură conuri nisipoase, stânci negre, strălucitoare zăcăminte de cristale verzi. Astronava descria metodic o spirală, înconjurând planeta la nivelul polilor ei. Nici urmă de apă sau cel puțin de viață vegetală, fie ea oricât de primitivă. Iarăși „cel puțin”!…

I se păru că e cuprins de un val de singurătate, avu senzația izolării în spațiile cele moarte din sfera 6tăpânirii stelei albastre și arzătoare… Simți de asemenea nădejdile zadarnice ale celor care turnaseră filmul cercetând planeta în căutarea unei vieți, fie ea chiar și trecută. Cei care mai vizitaseră planete moarte și pustii, fără apă și atmosferă, cunoșteau prea bine aceste neli niștite căutări ale unor presupuse ruine, vestigii de orașe și construcții, în contururile întâmplătoare ale crăpăturilor și ale rocilor din povârnișurile munților lipsiți de viață!

Pe ecran gonea pământul unei lumi depărtate, calcinat, bîntuit de vânturi năpraznice, fără pic de umbră. Ajungând treptat la conștiința unui străvechi vis spulberat, Erg Noor se căznea acum să-și imagineze cum de a putut să se nască o imagine atât de inexactă despre dogoritoarele lumi din sistemul stelei albastre.

— Frații noștri pământeni vor fi dezamăgiți aflând acest lucru, spuse încet biologul, care se apropiase între timp de șeful expediției. Milioane de locuitori ai Pământului și-au îndreptat privirile spre Vega timp de milenii. În nopțile de vară, în nord, toți îndrăgostiții, toți visătorii contemplau cerul. Vega, luminoasă și albastră, se află vara aproape la zenit. Cum poți să n-o admiri? Chiar și cu mii de ani în urmă oamenii știau destul de multe despre stele. Dar, din cauza unei ciudate orientări a gândirii, ei nici nu bănuiau că majoritatea stelelor cu rotație lentă și câmp magnetic puternic au planete, după cum majoritatea planetelor au sateliți. Nu cunoșteau această lege, dar visau să se întâlnească cu confrații lor din alte lumi, în primul rând de pe Vega, soarele cel albastru. îmi amintesc că am citit traduse dintr-o limbă străveche versuri frumoase consacrate unor semizei de pe o planetă albastră.

— După comunicarea primită de pe „Vela” am trăit mereu cu Vega în gând, dorind realizarea visului meu, spuse șeful expediției, întorcându-se spre Eon Tal. Acum însă am înțeles că multimilenarul dor de lumi depărtate și frumoase m-a orbit ca pe atâția oameni înțelepți și serioși…

— Și cum ai descifra dumneata astăzi comunicarea „Veiei”?

— Foarte simplu. „Cele patru planete ale Vegăi sunt cu desăvârșire lipsite de viață. Nu există nimic mai frumos decât Pământul nostru. Cît de fericiți vom fi să ne întoarcem!”

— Ai dreptate! făcu biologul. Cum de nu s-a gândit până acum nimeni la acest lucru?

— Poate că s-a și gândit cineva, în orice caz nu noi, astronauții. Și cred că nici cei din Consiliu. Părerea mea este însă că faptul acesta ne face cinste: în viață învinge visul cel îndrăzneț și nu dezamăgirea sceptică.

Pe ecran, înconjurul planetei se terminase. Urmară înregistrările stației-robot, lansată pentru a face o analiză a condițiilor de pe suprafața planetei. Apoi se auzi o bubuitură puternică. Era bomba geologică[87] aruncată de pe „Vela”. Un nor uriaș de particule minerale azvârlite în sus ajunse până la astronavă. Pompele au început să urle, culegând particulele în filtrele canalelor absorbante laterale. Cîteva probe dintr-o pulbere minerală extrem de fină, provenită din nisipurile și munții acelei planete calcinate, umplură eprubetele de silicol; aerul preluat din straturile superioare ale atmosferei a fost captat în baloane de cuarț. „Vela” porni îndărăt pe calea-i ce urma să țină 30 de ani și pe care nu i-a fost dat s-o mai străbată până la capăt. Acum o altă navă terestră aducea oamenilor datele pe care cei dispăruți le culeseseră cu atâta trudă, răbdare și curaj.

Celelalte înregistrări — șase bobine de observații — urmau să fie studiate cu amănunțime pe Pământ de astronomi, iar esențialul să fie transmis prin Marele Cerc.

Nimeni n-a mai vrut să vizioneze filmele privitoare la soarta „Velei”, la lupta înverșunată cu avaria și steaua T, și mai ales la tragicul deznodământ: propriile emoții ale echipajului erau încă prea recente. Hotărâră deci să amâne proiecția generală până la trezirea tuturora. Deocamdată cei ce fuseseră de gardă, copleșiți de impresii, plecară să se odihnească, lăsând la postul central doar pe șeful expediției.

Erg Noor nu se mai gândea la visul său năruit. Căuta să analizeze acele amare fărâme de cunoștințe pe care cele două expediții, a lor și a „Velei”, aveau să le aducă omenirii cu prețul unor sforțări și jertfe atât de mari. Oare întotdeauna marile realizări trebuie să fie însoțite de gustul amar al dezamăgirilor?

Și pentru întâia oară se gândi la frumoasa lui planetă ca la o nesecată comoară de suflete omenești evoluate, pline de setea cunoașterii, descătușate de grijile și primejdiile naturii sau ale societății primitive. Desigur, și acum, în epoca Marelui Cerc, mai dâinuiau vechi suferințe, căutări și eșecuri, greșeli și decepții, dar transpuse într-un plan superior de creație, în domeniile științei, construcției sau artei. Numai datorită cunoașterii și muncii creatoare, Pământul fusese eliberat de grozăviile foametei, ale suprapopulatei, ale bolilor molipsitoare și ale animalelor dăunătoare; oamenii fuseseră salvați de primejdia secării combustibilului, a insuficienței elementelor chimice utile, a morții premature și a slăbiciunii umane. Iar aceste fărâme de cunoștințe pe care „Tantra” le va aduce cu sine reprezentau, la rândul lor, un aport la puternica avalanșă a gândirii ce progresa cu fiecare deceniu, în organizarea societății și cunoașterea naturii!

Erg Noor descinse micul safe în care se păstra jurnalul de bord al „Tantrei” și scoase de acolo cutia ce conținea fragmentul metalic din carcasa astronavei spirale de pe planeta întunecată. Schija aceea grea, de un albastru viu ca al cerului, se cuibări în palma lui. Erg Noor știa prea bine că nici pe planeta lui natală, nici pe cele învecinate din sistemul ei solar, nici pe stelele cele mai apropiate nu exista un asemenea metal. Iată încă o informație esențială, poate cea mai importantă pe care urmau s-o ducă Pământului și Marelui Cerc, în afara știrii despre pieirea Zirdei.

Steaua de fier fiind foarte apropiată de Pământ, cercetarea planetei celei întunecate de către o expediție special pregătită n-avea să mai fie acum, după experiențele făcute de „Vela” și de „Tantra”, tot atât de primejdioasă ca înainte, oricâte cruci negre și meduze ar fi existat în acele veșnice tenebre. încercarea de a deschide astronava spirală se soldase cu un eșec. Dar dacă ei ar fi avut timpul să se gândească mai bine la cele ce-aveau de făcut, ar fi priceput încă atunci că uriașa țeava în spirală făcea parte din sistemul motrice al astronavei.

Erg Noor evoca din nou evenimentele din ultima și fatala zi: o revăzu pe Niza, apărându-l ca o pavăză când el căzuse fără putere în fața monstrului. Cît de scurta fusese înflorirea tinerei ei iubiri, care întrunea devotamentul eroic al femeilor din antichitatea Pământului și curajul inteligent, avântat al epocii contemporane!…

În spatele șefului expediției răsări fără zgomot Pur Hiss, venit să preia garda. Erg Noor trecu în biblioteca-laborator, dar nu-și îndreptă pașii spre culoarul care ducea, prin compartimentul central, către dormitoare, ci deschise ușa grea a cabinei-spital.

O lumină difuză, imitând-o pe aceea a zilei pământești, lucea blând pe dulapurile de silicol, cu medicamente și instrumente, și se oglindea în metalul aparatatului de radiologie și în acela al inimilor și plămânilor artificiali. Erg Noor dădu la o parte perdeaua groasă care ajungea până la tavan și pătrunse tonuri și mai calde în transparența aurie a silicolului. Doi stimulatori triatronici, branșați în vederea unui eventual colaps, ajutau cu un imperceptibil țăcănit să bată inima bolnavei, întinsă în lumina rozalbă de sub clopot, Niza părea cufundată într-un somn liniștit și ferice. O sută de generații de strămoși care au trăit o viață sănătoasă, curată și îmbelșugată ajunseseră să cizeleze până la o înaltă perfecțiune artistică liniile mlădioase și puternice ale acestui trup de femeie, care acuma lui Erg îi părea că aparține celei mai frumoase făpturi născute când va pe Pământ. Oamenii știau de mult că planeta de care au avut ei parte era extrem de bogată în apă. Apa stimula viața vegetală îmbelșugată, care, la rândul ei, a permis să se creeze rezerve uriașe de oxigen în stare liberă. Atunci viața animală s-a revărsat ca un torent năvalnic — o viață care s-a perfecționat treptat în decurs de multe sute de milioane de ani, până să apară omul, ființa cugetătoare. Uriașa experiența istorică în domeniul dezvoltării vieții pe sistemele planetare ale nenumăratelor lumi dovedise acest adevăr: cu cât mai greu și mai lung este drumul orb, evolutiv al selecției, cu atât mai frumoase sunt formele ființelor cugetătoare superioare obținute pe această cale, cu atât mai amănunțit elaborată este logica adaptării lor la condițiile înconjurătoare și la cerințele vieții, logica aceea caro reprezintă însăși frumusețea.

Tot ce există, se mișcă și se dezvoltă în spirală. Și Erg Noor își închipuia această imensă spirală a ascensiunii universale aplicate la viața și societatea oamenilor, înțelegea acum, pentru prima oară, cu o limpezime uimitoare, că, cu cât mai dificile sunt condițiile de viață și de funcționare a organismelor ca mașini biologice, cu cât este mai anevoios drumul construirii societății, cu atât mai mult este răsucită și spirala dezvoltării, iar volutele ei mai apropiate una de alta, așadar cu atât mai lentă este și ascensiunea, cu atât sunt mai asemănătoare între ele și formele ce apar.

N-avea dreptate când gonea cu îndărătnicie după minunatele planete ale sorilor albaștri și o îndrumase greșit și pe Niza. Zborul către lumile cele noi nu se făcea de dragul descoperirii unor planete nelocuite care se organizaseră întâmplător; el reprezenta mersul conștient al omenirii, înaintarea ei pas cu pas de-a lungul brațului Galaxiei, marșul victorios al științei și al frumuseții vieții, al unei frumuseți aidoma Nizei…

Copleșit de durere, Erg Noor îngenunche în fața sarcofagului de silicol în care era culcată tânăra astronavigaloare. Respirația Nizei nu se simțea; pleoapele îi erau lăsate; genele îi aruncau umbre viorii pe obraji; printre buzele întredeschise străluceau dinții ei albi. Pe umărul sting, pe braț mai sus de cot și pe gât se vedeau palide pete viorii — semne lăsate de curentul ucigător.

— Spune-mi, vezi tu ceva, îți amintești de ceva în somnul tău atât de adânc? întreba chinuit Erg Noor, simțind că voința-i de fier se înmoaie ca o ceară la flacăra marii lui dureri, iar în gât i se suie un nod, împiedicîndu-i răsuflarea.

În străduința de a-i transmite Nizei gândurile lui, chemarea-i arzătoare la viață și fericire, își strânse cu atâta putere degetele împletite, încât le învineți. Dar fata cu părul roșu rămase nemișcată ca o statuie din marmoră trandafirie.

În odaia de spital intră încet doctorița Luina Laswy. Simți îndată, în tăcerea încăperii, o prezență străină. Dînd binișor la o parte perdeaua, îl văzu pe șeful ei îngenunchiat, imobil, ca un monument înălțat milioanelor de bărbați cărora le-a fost dat să-și plângă iubita. Nu era prima oară că-l găsea aici pe Erg Noor, și un val de compătimire îi cuprinse inima. Erg Noor se ridică mohorât. Luma se apropie repede de el și-i șopti emoționată:

— Trebuie să-ți spun ceva!

Cu un semn al capului, Erg Noor trecu în anticamera spitalului. Nu se așeză pe scaunul oferit de Luma, ci rămase in picioare, rezemat de suportul unui iradiator, în formă de ciupercă. Doctorița, care era micuță, se înălță cât putu, spre a da vorbelor ei o mai mare autoritate. Privirea șefului însă nu-i dădu răgazul să-și să-și ducă până la capăt intenția.

— Știi și dumneata, începu ea șovăitor, că neurologia modernă a descifrat procesul nașterii emoțiilor la treapta conștientă și subconștientă. Subconștientul poate fi influențat de acțiunea pe care medicamentele inhi-bitive o exercită prin zonele vechi ale creierului, asupra reglării chimice a organismului, inclusiv asupra sistemului nervos, iar, in bună parte, și a activității nervoase superioare.

Erg Noor ridică din sprâncene. Luma Laswy simți că vorbește prea mult, dând explicații prea amănunțite.

— Aș vrea să spun că medicina dispune de posibilitatea influențării centrelor din creier care dirijează emoțiile puternice. Aș putea…

În ochii lui Erg Noor se aprinse o licărire de înțelegere: pe buzele lui jucă un zâmbet fugar:

— Îmi propui să acționez asupra dragostei mele, scutindu-mi în acest fel suferințele?

Medicul își plecă fruntea.

Erg Noor îi întinse recunoscător mâna, clătinând negativ din cap:

— Oricât aș suferi, nu renunț la bogăția sentimentelor mele. Suferințele, dacă nu întrec puterile omenești, duc la înțelegere, iar înțelegerea duce la dragoste și astfel cercul se închide. Ești foarte drăguță, Luma, dar n-am nevoie de asta!

Și, impetuos ca totdeauna, șeful dispăru îndărătul ușii.

Grăbiți ca în timpul unei avarii, cei doi ingineri electroniști și mecanicii instalau din nou acum, după 13 ani, în postul central de comandă și la bibliotecă, un ecran T.V.F. pentru transmisiuni terestre. Astronava pătrunsese în zona în care devenea posibilă captarea undelor de radio emise de rețeaua universală a Pământului și difuzate de atmosferă.

Glasurile, sunetele, formele și culorile recepționate de pe scumpa lor planetă naturală îi îmbărbătau pe exploratori, sporindu-le în același timp și nerăbdarea: durata zborului cosmic le părea interminabilă.

Astronava chema satelitul artificial 57, pe unda obișnuită a expedițiilor interstelare depărtate, așteptând din oră în oră răspunsul acestei puternice stațiuni ce asigura legătura dintre Pământ și Cosmos.

În cele din urmă, apelul atinse Pământul.

Tot echipajul astronavei veghea acum în fața aparatelor de recepție. întorși la viață după 13 ani tereștri și 9 ani dependenți, în timpul cărora fuseseră lipsiți de orice legătură cu patria lor, oamenii sorbeau acum cu nesaț orice comunicare de pe Pământ, dezbăteau problemele importante pe care, ca de obicei, oricine le putea ridica pe rețeaua mondială.

Astfel, o propunere a savantului pedolog Heb Ur, recepționată din întâmplare, a fost urmată, timp de șase săptămâni, de vii discuții și calcule complexe.

„Discutați propunerea lui Heb Ur! îi invita glasul de pe Pământ. Toți cei care ați meditat asupra acestei chestiuni și aveți idei asemănătoare sau concluzii negative, pronunțați-vă!” Formula tradițională a discuțiilor publice îi umplea de bucurie pe călătorii noștri. Heb Ur propunea Consiliului Astronautic să studieze sistematic planetele accesibile ale stelelor albastre și verzi.

După părerea lui, acestea erau lumi deosebite, ale căror radiații energetice puteau pe cale chimică să stimuleze Iu lupta împotriva entropiei[88] compoziții minerale, inerte în condiții terestre, cu alte cuvinte să le cheme la viață. Forme speciale de viață pornind de la elemente minerale cu greutate atomică mai mare decât a multor gaze[89] ar deveni active la temperaturile înalte și la iradierile fantastice ale stelelor din clasele spectrale superioare. Heb Ur considera ca fiind normal eșecul exploratorilor care nu descoperiseră nici o urmă de viață pe Sirius, această stea cu rotație rapidă fiind dublă și lipsita de un câmp magnetic puternic. Toți erau de acord că stelele duble nu puteau fi considerate ca generatoare ale unor sisteme planetare: dar în esența ei, propunerea lui Heb Ur stârni o vie opoziție din partea echipajului „Tantrei”.

Astronomii expediției, în frunte cu Erg Noor, redactară o comunicare, care a și fost transmisă ca opinia celor dintâi oameni care observaseră Vega, în filmul turnat de „Vela”. Și pământenii ascultară emoționați glasul care le vorbea de pe astronava aflată în drum spre ei.

„Tantra” se pronunță împotriva trimiterii unei expediții după propunerile lui Heb Ur. Este adevărat că stelele albastre generează pe planetele lor o energetică suficient de puternică, pentru crearea vieții din combinații de elemente grele. Dar orice organism viu este nu filtru și un baraj al energiei generale, care, luptind eu cea de a doua lege a termodinamicii[90] ori cu entropia, acționează creind o structură, complicând extrem de mult moleculele minerale și gazoase simple. Această complicare e posibilă doar în decursul unei foarte lungi dezvoltări istorice, ca atare în condiții fizice de o îndelungată constanță. Or, tocmai această permanență a condițiilor nu există pe planetele stelelor cu temperaturi înalte, care distrug rapid compozițiile complexe în vârtejurile și vâltorile puternicelor radiații. Acolo nu există nimic care să dăinuiască mult, și nici nu poate exista, deși mineralele capătă o extrem de rezistentă structură cristalină, cu o rețea atomică cubică.

După părerea colectivului „Tantrei”, Heb Ur relua concepția unilaterală a astronomilor antichității, care nu pricepuseră dinamica dezvoltării planetelor. De fapt, orice planetă își pierde elementele ușoare, care zboară în spațiu și se risipesc. Fenomenul se intensifică la formidabila căldură a sorilor albaștri și la presiunea radiațiilor pe care ei le emit.

„Tantra” aducea apoi un șir întreg de exemple, încheind cu afirmația că procesul „îngreunării”, planetelor stelelor albastre nu permite apariția formelor de viață.

Satelitul 57 transmise obiecțiile savanților de pe astronavă direct la observatorul Consiliului.

În cele din urmă, sosi și clipa pe care o așteptaseră cu atâta nerăbdare Ingrid Ditra, Key Beer, ca, de altfel, toți membrii expediției. „Tantra” își încetinise zborul, depășise centura glacială a sistemului solar și se apropia de stația cosmonautică de pe Triton. Acum nu mai era necesară o viteză apropiată de aceea a luminii: zburând de pe Triton, satelitul lui Neptun, cu o viteză de 900.000.000 km pe oră[91], „Tantra” ar fi putut ajunge pe Pământ în mai puțin de cinci ore, dar luarea elanului, ar fi durat atâta timp, încât ar fi făcut-o să treacă dincolo de Soare la o distanță uriașă.

Pentru a nu irosi prețiosul anamezon și pentru ca navele să nu fie îngreunate cu utilaje prea voluminos, oamenii zburau în interiorul sistemului planetar, cu planetonave ionice. Viteza lor nu întrecea 800.000 km. pe oră pentru planetele mai apropiate de Soare și 2.500.000 km. pe oră pentru cele mai depărtate. În felul acesta, o călătorie de la Neptun la Pământ le lua între două și trei luni.

Triton, aproape la fel de mare ca uriașii sateliți 3 și 4 ai lui Jupiter — Ganimed și Callisto — sau ca planeta Mercur, posedă o atmosferă rară, formată mai cu seamă din azot și bioxid de carbon.

Erg Noor, conduse astronava să coboare pe locul ce-i fusese indicat lângă marile cupole ale cosmodromului polar al satelitului. Pe o treaptă a platoului, la marginea unei faleze brăzdată de subterane, străluceau ferestrele sanatoriului de carantină. Exploratorii urmau să rămână acolo timp de cinci sâptămani, complet izolați de ceilalți oameni. În acest răstimp, medici iscusiți urmau să le verifice cu grijă trupurile în care ar fi putut să se cuibărească agenții necunoscuți ai unei boli infecțioase. Primejdia era mult prea mare ca să fie ignorată! De aceea, toți cei care ajungeau pe alte planete, chiar și pe cele nelocuite, erau supuși inevitabil acestei proceduri, oricât de mult ar fi durat timpul petrecut de ei pe astronavă. Interiorul acesteia era și el cercetat de savanții sanatoriului, mai înainte ca stațiunea să elibereze autorizația de decolare in direcția Pământului. Numai pe planetele pe care omenirea își asigurase de mult accesul, ca Venus, Marte și câțiva asteroizi, carantina se făcea chiar în stațiunile locale înainte de decolare.

Claustrarea în sanatoriu era mult mai ușor de Indurat decât în astronavă. Aici aveau la dispoziția lor laboratoare pentru studii, săli de concert, minunate băi combinate din electricitate, muzică, apă și vibrații, plimbări zilnice pe munți și prin împrejurimile sanatoriului în scafandre ușoare, aveau în sfârșit comunicația cu planeta lor natală, ce-i drept, nu totdeauna regulată, dar destul de rapidă: pentru a transmite de aici o comunicare pe Pământ nu aveau nevoie decât de cinci ore.

Sarcofagul de silicol în care se afla Niza fusese transportat cu toate precauțiile necesare la sanatoriu. Erg Noor și biologul Eon Tal părăsiră „Tantra” cei din urmă. Pășeau ușor, în ciuda dispozitivelor de îngreunare pe care le îmbrăca seră, spre a nu face salturi neașteptate din cauza forței de gravitație redusă pe această planetă mică.

Puternicele lumini de balizaj din jurul cosmodromului se stinseră. Triton ieșea acum pe partea însorită a lui Neptun. În ciuda slabei lumini cenușii răsfrântă de această planetă, distanța de numai 350.000 km. care o despărțea de „Triton” făcea ca uriașa-i oglindă să împrăștie întunericul și să domnească în jur un crepuscul clar, asemenea amurgurilor de primăvară din latitudinile înalte ale Pământului. Triton făcea înconjurul lui Neptun în sensul invers de rotație a planetei, de la est la vest, aproape în 6 zile-nopți terestre; perioadele lui „diurne” durau astfel aproximativ 70 de ore. Intre timp Neptun se învârtea de patru ori în jurul axei sale, iar acum se vedea limpede umbra satelitului lunecând pe discul său cețos.

Șeful expediției și biologul văzură aproape în aceeași clipă o mică navă oprită destul de departe de marginea platoului. Nu avea partea dindărăt umflată și crestele de echilibru mari ca la astronave. Judecând după botul extrem de ascuțit și după fuselajul îngust, trebuia să fie o navă planetară; se deosebea însă și de linia cunoscută a acestora, căci la pupă avea un inel gros, iar în partea superioară o construcție lungă, în formă de fus.

— Încă o navă aici în carantină? întrebă Eon. Să-și fi schimbat oare Consiliul obiceiurile…

— De a nu trimite noi expediții astrale înainte de întoarcerea precedentelor? îi întregi gândul Erg Noor. E adevărat că absența noastră nu s-a prelungit prea mult, totuși mesajul pe care trebuia să-l trimitem de pe Zirda a întârziat cu doi ani.

— Poate că este expediția trimisă pe Neptun? încercă să ghicească biologul.

Străbătură cei doi kilometri care-i despărțeau de sanatoriu; suiră pe o vastă terasă, pardosită cu bazalt roșu. Pe cerul negru, cea mai strălucitoare stea era minusculul disc al Soarelui, foarte vizibil, din regiunile polare ale acestui satelit fix. Prin scafandrul cu autoîncălzire, cumplitul ger de — 170° se percepea ca frigul obișnuit al unei ierni polare terestre. Fulgi mari de amoniac sau bioxid de carbon congelați se cerneau prin atmosfera nemișcată, creind impresia liniștitoare a unei ninsori pământene.

Erg Noor și Eon Tal priveau ca hipnotizați căderea fulgilor, întocmai așa cum o făcuseră odată strămoșii lor care locuiau în zona temperată a Pământului, și pentru care ninsoarea însemna întotdeauna sfârșitul ostenelilor plugarului. Zăpada aceasta neobișnuită le vestea și lor sfârșitul ostenelilor și călătoriei lor lungi.

Sub impulsul acestor sentimente subconștiente, biologul întinse șefului expediției mâna.

— Peregrinările noastre au luat sfârșit, și, mulțumită dumitale, am scăpat cu viață!

Erg Noor protestă cu un gest violent.

— Parcă a scăpat toată lumea? Dar eu, datorită cui am scăpat cu viață?

Eon Tal nu-și pierdu cumpătul.

— Sînt convins că Niza va fi salvată! Medicii de aici vor să înceapă numaidecit tratamentul. Au primit instrucțiuni din partea lui Grim Sar în persoană, directorul laboratorului de paralizie generală.

— Se știe ce are?

— Deocamdată nu. Este clar însă că Niza a fost lovită de un fel de curent care modifică compoziția chimică a ganglionilor sistemelor autonome. A înțelege cum poate fi anihilată acțiunea inexplicabil de persistentă a acestui curent înseamnă a o vindeca pe bolnava noastră. Azi noi știm cum funcționează complexul mecanism al paraliziilor psihice rezistente, care atâtea veacuri fuseseră considerate incurabile. De data aceasta, avem de-a face cu ceva similar, provocat însă de un agent extern. După ce prizonierii vor mai fi fost supuși experiențelor de rigoare, indiferent de faptul dacă mai sunt sau nu în viață, atunci și brațul meu va putea din nou să se miște!

Un sentiment viu de rușine îl făcu pe șeful expediției să se încrunte. În durerea lui uitase de marele devotament al biologului, fața de care se purtase intr-un fel indecent pentru un om în toată firea! Strânse mana biologului. În gestul acesta străvechi de solidaritate virilă își găsi expresia simpatia reciprocă a celor doi savanți.

— Crezi că organele ucigătoare sunt de același fel la meduzele cele negre ca la oroarea aceea în formă do cruce? întrebă Erg Noor.

— Nu mă îndoiesc. Dovadă este brațul meu, răspunse Eon Tal. Acumularea și modificarea energiei electrice rezumă adaptarea la viață a făpturilor negre care locuiesc pe. o planetă saturată de electricitate. Sînt, fără doar și poate, niște ființe rapace. Cine sunt victimele lor, aceasta deocamdată n-o știm.

— Dar îți mai amintești ce am pățit cu toții în clipa când Niza…

— E o altă problemă. Ma-m gândit mult la acest lucru. O dată cu apariția înspăimântătoarei cruci, cred că a fost emis un șuvoi de infrasunete de o putere neverosimilă, care ne-a frânt voința. În lumea aceea de tenebre până și sunetele sunt întunecate, inauzibile. După ce ne-a zăpăcit cu infrasunetul, monstrul încercă asupra noastră un fel de hipnotism, mai teribil decât acela al marilor noștri șerpi dispăruți, de soiul anacondei. Iată ce ne-ar fi ucis, desigur, pe toți de n-ar fi fost Niza…

Erg Noor își îndreptă privirile spre îndepărtatul Soare care lumina în acel moment Pământul. Soarele, veșnica speranță a omului, chiar și în anii jalnicei sale vieți din epoca preistorică, împresurat de o natură necruțătoare! Soarele, întruchiparea puterii luminoase a rațiunii care împrăștie tenebrele și vedeniile monstruoase ale nopții! Și în sufletul lui Erg Noor se aprinse scînteia vie a speranței…

Directorul stațiunii de pe Triton veni la sanatoriu să-l caute pe Erg Noor. Pământul îl chema pe șeful expediției, iar apariția directorului în încăperile interzise ale carantinei însemna sfârșitul izolării lor și posibilitatea ca „Tantra” să-și încheie călătoria, care durase 13 ani. Șeful expediției se întoarse curând și mai grav declt de obicei.

— Plecăm chiar azi. Am fost rugat să iau cu mine șase oameni din echipajul planetonavei „Amat”, care ramâne aici ca să valorifice pe Pluton noi zăcăminte de minereu. Vom îmbarca materialele pe care le-au adunat.

Acești șase oameni au modificat și au reutilat o navă planetară obișnuită și au săvârșit o faptă extraordinară. S-au scufundat în fundul genunilor, străbă-tind atmosfera densă neonometanică din jurul lui Pluton. Au zburat în mijlocul viforelor de zăpadă amoniacală, riscând clipă de clipă să se zdrobească în beznă de colosalele ace ale blindajului de gheață, tare ca oțelul. Au știut să găsească un loc unde stratul glacial era străpuns de munți. Enigma lui Pluton este în sfârșit dezlegată: această planetă nu aparține sistemului nostru solar. Ea a fost capturată în drumul Soarelui prin Galaxie. Iată de ce densitatea lui Pluton este cu mult mai mare decât a oricărei alte planete depărtate. Cercetătorii au descoperit acolo minerale ciudate, făcând parte dintr-o lume cu totul străină. Dar ceea ce este și mai important, pe una dintre crestele muntoase au fost descoperite urmele unor clădiri distruse aproape în întregime — vestigii ale unei civilizații de neînchipuită vechime. Datele adunate de exploratori trebuie, desigur, supuse verificării. Mai trebuie dovedit că materialele de construcție au fost prelucrate de ființe gânditoare… Oricum însă isprava lor este cu adevărat temerară. Sînt mlndru că astronava noastră îi va duce pe acești eroi pe Pământ și ard de nerăbdare să le-aud relatările. Carantina lor s-a terminat acum trei zile.

Erg Noor tăcu, ostenit de atâta vorbă.

— Dar aici există o gravă contradicție! exclamă Pur Hiss.

— Contradicția este mama adevărului — îi răspunse calm astronomului Erg Noor, recurgând la un vechi proverb. Dar e timpul să pregătim,Tantra”.

Curând, mult încercata astronavă decola ușor de pe Triton și porni în goană, descriind un arc gigantic perpendicular pe planul eclipticei. Un drum în linie dreaptă către Pământ era cu neputință: orice navă ar fi mers la pieire sigură în zona largă a meteoriților și a asteroizilor, fragmente ale planetei Faeton, care existase când va între Marte și Jupiter, dar a fost destrămată de forța de gravitație a giganticului astru din sistemul nostru solar.

Erg Noor mărea viteza “Tantrei”. În loc să-i ducă pe eroicii săi pasageri pe Pământ în cuvenitele 72 de zile, hotărâse, folosind puterea uriașă a astronavei, să ajungă în 50 de ore, doar cu un consum minim de anamezon.

Emisiunea de pe Pământ străbătea spațiul până la astronavă: planeta saluta victoria repurtată asupra stelei de fier și a întunericului de pe înghețatul Pluton. Compozitorii executau simfonii și cântece compuse special în cinstea “Tantrei” și a lui,Amatu”.

Cosmosul răsuna de melodii triumfătoare. Stațiunile de pe Marte, Venus și asteroizi chemau nava, unindu-și acordurile cu corul general care îi glorifica pe eroi.

— „Tantra”, „Tantra”! răsună în sfârșit un glas de la postul de emisiune al Consiliului. Vă dăm indicația să aterizați pe El Homra.

Era cosmoportul central, situat undeva în fostul deșert din Africa de Nord. Astronava se îndreptă într-acolo prin atmosfera Pământului, străbătută de razele soarelui.

Capitolul VII. SIMFONIA ÎN FA MINOR, DE TONALITATE CROMATICA 0.475 MIU

Veranda spațioasa, îndreptată spre sud, către mare, avea drept pereți plăci de masă plastică transparentă. Lumina palidă și difuză a plafonului nu contrasta cu strălucirea lunei, ci, dimpotrivă, o întregea armonios, îndulcind contururile umbrelor. Pe verandă se adunaseră aproape toți membrii expediției maritime. Numai cei mai tineri se zbenguiau voios în apele mării argintate, de razele selenare. Venise și pictorul Kart San, împreună cu frumosul său model. Șeful expediției, Frit Don, scuturându-și pletele aurii, le comunică rezultatele studierii calului descoperit de Miiko în fundul apei. Încercarea de a defini materialul din care fusese făcută această statuie — pentru stabilirea greutății sale ascensionale — dusese la rezultate cu totul neprevăzute. Sub un strat dintr-un aliaj oarecare ce acoperea suprafața sculpturii, se afla aur curat. Dacă acest cal era într-adevăr turnat, însemna că are o greutate de cel puțin 400 de tone, chiar și ținându-se seama de volumul apei dislocuite. Pentru a ridica la suprafață o asemenea matahală, trebuia să se recurgă la vase mari și să se construiască dispozitive speciale.

La întrebarea: de ce s-a dat acestui metal prețios o folosire atât de absurdă, unul dintre vârstnicii veterani ai expediției povesti o legendă pe care o găsise cândva în arhivele istorice. Era vorba de dispariția unei rezerve de aur ale unei țări întregi; pe vremea aceea, aurul servea drept echivalent al valorii muncii. Niște guvernanti criminali, fâcindu-se vinovați de despotism și de jaf, înainte de a dispărea refugiindu-se într-o altă țară (pe vremea aceea mai existau între popoare bariere denumite granițe), au adunat întreaga rezervă de aur a statului și au turnat o statuie, pe care au ridicat-o în cea mai frecventă piață a capitalei. Nimeni n-a putut găsi aurul. Istoricul presupunea că nimeni nici n-a banuit pe atunci prezența aurului ascuns sub stratul exterior de aliaj ieftin.

Povestirea stîrni un viu interes. Aflarea unei cantități atât de importante de aur reprezenta un minunat dar făcut omenirii. Cu toate că metalul acesta galben și greu încetase de mult de a mai fi simbolul supremei valori, era încă și acum cât se poate de necesar pentru fabricarea unor aparate electrice, a anumitor preparate medicale și, mai cu seamă, pentru producerea aname-zonului.

La colțul exterior al verandei, șe strânseseră într-un mic cerc Veda Kong, Dar Veter, pictorul, Ciara Nandi și Evda Nal. Alături de ei se așeză timid Ren Boz, care renunțase a-l mai căuta zadarnic pe Mwen Mas, dispărut nu se știe unde.

— Ai avut dreptate când ai spus că pictura, sau mai exact, arta în genere, rămâne totdeauna și inevitabil în urma avintului vertiginos al științei și al tehnicii, spuse Dar Veter.

— Nu m-ai înțeles, obiectă Kart San, arta și-a și îndreptat greșelile și a devenit conștientă de datoria ei față de omenire. A încetat să mai creeze forme monumentale deprimante, nu mai înfățișează fastul și splendoarea, ireale întrucât reprezintă doar exteriorul lucrurilor. Rolul artei este să dezvăluie latura lăuntrică, emoțională a omului. Numai ea are puterea să dispună și să pregătească psihicul uman pentru sesizarea celor mai complexe impresii. Cine nu cunoaște minunata ușurință cu care poți percepe ceva prin intermediul muzicii, al culorilor, al formei?… Și cât de inaccesibil este sufletul când vrei să pătrunzi în el în mod brutal. Dumneavoastră, istoricii, știți mai bine decât oricine câte nefericiri au îndurat oamenii fiindcă n-au înțeles necesitatea de a dezvolta și a educa latura emoțională a psihicului.

— A existat în timpuri străvechi o perioadă când arta a tins spre forme abstracte, făcu Veda Kong.

— Ea voia să imite rațiunea, care dobîndise o vădită întâietate asupra tuturor celorlalte facultăți ale omului. Dar în afara muzicii, ce ocupă un loc aparte și este, în felul ei, cât se poate de concretă, arta nu poate fi exprimată în mod abstract. A fost o cale greșită.

— Și care crezi că este calea cea bună?

— După părerea mea, arta este oglindirea luptei și a frământărilor lumii în sentimentele omenești; ea servește uneori și ca o ilustrare a vieții, aflată însă sub controlul logicii. Și tocmai această logică este frumusețea, fără de care nu-mi pot închipui nici fericirea, nici rostul vieții. Fără ea, arta degenerează rapid în artificii pretențioase, mai ales când viața și istoria sunt insuficient cunoscute…

— Eu, interveni Dar Veter, aș dori ca arta să-și ia drept țel victoria asupra lumii și transformarea ei, în loc să se mulțumească doar s-o înțeleagă.

— De acord! făcu Kart San. Cu o singură precizare: să fie o victorie nu numai asupra vieții exterioare, ci mai cu seamă asupra lumii lăuntrice a omului, asupra emoțiilor lui. Cu alte cuvinte, să-l educe ținând scama de toate contradicțiile…

Evda Nal își puse mâna-i fermă și caldă pe brațul lui Dar Veter.

— La ce vis ai renunțat astăzi?

— La unul foarte frumos…

— Oricare dintre noi — urmă pictorul — care a văzut opere antice de artă populară: filme cinematografice, înregistrări de reprezentații teatrale, expoziții de pictură, apreciază prin comparație, desăvârșirea, distincția, sobrietatea spectacolelor, dansurilor și tablourilor moderne… Fără să mai vorbesc despre epocile de decadență!

— Este inteligent, dar prolix, șușoti Veda Kong.

— Unui pictor îi vine greu să exprime prin cuvinte sau formule fenomenele pe care le vede și le alege din preajmă, spuse Ciara Nandi. Evda Nal aprobă din cap.

— Iată idealul meu, continuă Kart San: să adun și să concentrez într-o singură imagine grăunțele pure ale minunatei autenticități de sentimente, forme și culori, risipite în oameni izolați; să descopăr expresia cea mai înaltă a fiecăreia dintre rasele străvechi al căror amestec a format omenirea contemporană. Astfel „Fiica Gondvanei” reprezintă marea înfrățire a omului cu natura, cunoașterea subconștientă a legăturii ce există între obiecte și fenomene, o complexitate de sentimente și senzații, stăpânită încă de instincte… Cît despre „Fiica lui Thetis”[92], ea întruchipează sentimente extrem de dezvoltate, de intense și infinit de variate. Contopirea cu natura c făcută aici la o treaptă diferită, pe calea emoțiilor, nu pe cea a instinctelor: este puterea lui Eros[93] — iată cum apare în ochii mei acest tablou. Marile civilizații ale antichității mediteraneene — cretană, etruscă, elenă, protoindiană — l-au crescut pe omul care numai el a fost în stare să creeze această cultură ieșită din matriarhat. Ce mare noroc s-o întâlnesc pe Ciara: în ea s-au unit din întâmplare trăsăturile caracteristice străvechilor eleno-cretani și ale popoarelor de mai târziu din India centrală.

Veda zâmbi, bucuroasă că presupunerea ci se dovedise a fi adevărată. Veter îi șopti că și el socotea că un model mai bun pentru realizarea acelei idei s-ar fi găsit cu greu.

— Dacă voi reuși să realizez „Fiica Mediteranei”, mă voi strădui să duc la bun sfârșit și partea a treia a proiectelor mele: o femeie nordică cu păr auriu sau bălai, cu ochi limpezi și calmi. Înaltă, domoală în mișcări, cu privirea atentă, ea le seamănă vechilor femei ale rușilor, scandinavilor și englezilor. Abia după aceea, voi putea trece la sinteză, creînd imaginea femeii contemporane, care a luat de la cele trei străbune ale ei tot ce aveau mai bun, pentru a deveni ceea ce este astăzi.

— Dar de ce te ocupi numai de „fiice”, și nu de „fii”? zâmbi enigmatic Veda.

— Este oare necesar să explic că frumusețea este totdeauna mai desăvârșită în chipul femeii? se încruntă ușor pictorul. Mai cizelată de legile fiziologiei?…

— Cînd vei picta al treilea tablou al dumitale, să te uiți la Veda Kong, începu Evda Nal. Nu cred să…

Pictorul se ridică nerăbdător:

— Crezi că nu văd? Lupt împotriva mea însumi, căutând să nu mă las cucerit de această imagine, acum când sunt încă plin de cealaltă. Dar Veda…

— Ea moare de dorul muzicii, spuse aceasta, roșind ușor. Ce păcat că n-avem aici decât un pian solar, care este mut în timpul nopții!

— Funcționează prin intermediul semiconductorilor alimentați de lumina Soarelui? — întrebă Ren Boz, plecându-se peste brațul fotoliului. Aș putea să-l adaptez la curenții aparatului de recepție.

— Ar dura mult? făcu bucuroasă Veda.

— Vreo oră de lucru.

— Nu merită. Peste o oră începe transmiterea veștilor pe rețeaua mondială. Am fost atât de pasionați de munca noastră, încât de două zile nimeni n-a mai deschis aparatul.

— Atunci cântă-ne ceva, Veda, o rugă Dar Veter. Kart San posedă un instrument cu coarde din veacurile întunecate ale societății feudale.

— O ghitară, îi suflă Ciara Nandi.

— Și cine are să mă acompanieze? Adică, aș putea s-o fac eu însumi.

— Eu știu să cânt la ghitară. Și Ciara propuse să dea o fugă până la atelier, spre a lua instrumentul.

— Să mergem împreună, se oferi Frit Don.

Ciara își scutură șăgalnic neagra-i coamă. Șerlis întoarse o manetă și deplasă peretele lateral al verandei, descoperind privirii litoralul răsăritean al golfului. Frit Don înainta în salturi mari, iar Ciara îl urma alergând cu capul lăsat pe spate. La început, ea rămăsese In urmă, dar la atelier ajunseră în același timp, dispărură în intrarea lui întunecată și, peste o clipă, goneau din nou în bătaia lunei, de-a lungul mării, întreclndu-se în iufeală. Frit Don ajunse cel dintâi pe verandă, dar Ciara sări prin deschizătură și se află înaintea lui înăuntru.

Veda făcu un gest de admirație.

— Frit Don a învins în decatlonul de primăvară!

— Iar Ciara Nandi a absolvit școala superioară de coregrafie, ambele cicluri: de dansuri antice și moderne, răspunse Kart San.

— Am urmat și noi, Veda și cu mine, școala de coregrafie, dar numai cursul inferior, spuse cu un oftat Evda Nal.

— Ca aproape toată lumea, o necăji pictorul.

Cu bărbia-i mică și îndărătnică, ținută în sus, Ciara ciupea încet strunele. Vocea înaltă a tinerei femei răsuna nostalgică, fascinantă. Intona o arie nouă adusă de curând din zona de sud, despre un vis neîmplinit. Veda porni s-o acompanieze, iar vocea-i gravă deveni urzeala pe care se țesu fremătătoare melodia Ciarei. Contrastul dintre cele două cântărețe se armoniza minunat. Veter își muta privirile de la una la alta, neștiind pe care dintre ele cântarea o făcea mai frumoasă: pe Veda, rezemată de pupitrul postului de radio, cu fruntea plecată de povara părului ei blond argintat de lună, sau pe Ciara, înclinată înainte, ținându-și ghitara pe genunchii rotunzi și goi și cu fața atât de bronzată, încât pe ea albul dinților și al ochilor părea nemaipomenit de strălucitor.

Romanța se terminase. Ciara atingea acum șovăitoare corzile. Și iată-l pe Dar Veter încleștându-și fălcile: auzea tocmai cântecul care-l depărtase odinioară de Veda și care acum era pentru ea chinuitor.

Acordurile se perindau în sacade, se fugăreau și se stingeau înainte de a se fi putut contopi. Melodia se desfășură sincopat, de parcă niște valuri, năvălind pe o plajă, s-ar fi râspândit o clipă peste nisip, pentru a se mistui îndată unul după altul în marea întunecată, fără fund. Ciara nu bănuia nimic. Glasu-i sonor, evoca iubirea avântată în hăurile glaciale ale spațiilor, de la o stea la alta, încercând să afle, să ghicească unde este el, eroul pornit să exploreze Cosmosul… El nu se mai întoarce. Fie! Dar măcar de l-ar regăsi o clipă, în infinit, spre a-i veni în ajutor cu o vorbă, cu un gând bun, cu o salutare afectuoasă!

Veda tăcea. Neliniștită, Ciara se întrerupse, sări de pe locul ei, aruncă pictorului ghitara și cu un aer stânjenit se apropie de tânăra cea blondă, care stătea nemișcată.

Veda zâmbi:

— Dansează pentru mine, Ciara!

Aceasta dădu ascultător din cap, dar Frit Don protestă:

— Să lăsăm pe mai târziu dansurile, începe emisiunea!

Pe acoperișul casei apăru un telescop cu două suprafețe metalice care se întretăiau și opt emisfere pe un cerc metalic, încununând întreaga construcție. În încăpere răsunară sunete puternice.

Emisiunea începu cu prezentarea unuia dintre orașele noi, în spirală, din zona locuită de nord. În urbanistică predominau actualmente două tendințe arhitectonice: orașele în formă de piramidă și acelea de tipul spiralei. Situate în mod obligator pe litoralul unei mări sau pe malul unui lac, orașele erau construite în regiunile cele mai prielnice vieții omului, unde se concentrau uzinele automate, ale căror șiraguri, alternate cu brâie de crânguri și de lunci, împrejmuiau așezările.

Acestea erau durate pe înălțimi, pentru ca nici o fațadă a edificiilor, dispuse în terase, să nu rămână lipsită de aer, soare, cer și stele. În partea din fund a clădirilor existau încăperi afectate mașinilor, depozitelor, camerelor de distribuție, atelierelor și bucătăriilor, adâncite mult In pământ. Orașele-piramidă erau lăudate pentru faptul că, deși aveau o înălțime relativ mică, asigurau o considerabilă capacitate de locuire, în timp ce orașele-spirală ajungeau până la o înălțime de peste un kilometru.

În fața membrilor expediției maritime apăru acum, strălucind în lumina soarelui, o spirală strânsă, cu pereți opalescenți din mase plastice, cu muchiile ca de porțelan ale carcaselor din piatră topită, cu armături din metal polisat. Volutele acestei spirale se ridicau de la periferie spre centru. Grupurile de edificii erau despărțite între ele prin adinci firide verticale. Punți ușoare, balcoane și grădini erau suspendate la înălțimi amețitoare. Coloanele seînteietoare ale contraforturilor coborau spre temelie, unde, printre mii de arcade, se întindeau scări cu trepte largi, ducând spre parcuri în terasă, care pornea radial spre prima centură de crânguri umbroase. Străzile erau și ele arcuite, urmând linia spiralei; acelea situate îu exterior erau suspendate, iar cele interioare erau protejate de planșee de cristal. Pe străzi nu vedeai nici un fel de vehicule: neîntreruptele benzi transportoare erau camuflate în firide longitudinale.

Pretutindeni forfoteau oameni veseli ori gravi; unii se plimbau pe sub arcade, alții se retrăgeau printre colonade, în pasajele scărilor, în grădinile suspendate de pe acoperișurile teraselor…

Imaginea acestui mare oraș nu dură însă mult: curând începu emisiunea vorbită.

— Continuăm discutarea proiectului prezentat de Academia radiațiilor dirijate în legătură cu înlocuirea alfabetului linear cu înregistrări electronice, spuse un om care apăruse pe ecran. Proiectul n-a fost întâmpinat cu o aprobare unanimă. Principala obiecție o constituie complexitatea aparatelor de citire. Cartea va înceta de a mai fi pentru om prietenul care-l însoțește. Probabil că, în ciuda avantajelor sale aparente, proiectul va fi respins!

— Dezbaterile au durat mult, observa Ren Boz.

— Contradicția e flagrantă, declară Dar Veter. Pe de o parte simplitatea ademenitoare a înregistrării, pe de altă parte, dificultatea citirii.

Omul de pe ecran urmă:

— Se confirmă informația primită ieri: a 37-a expediție astrală a trimis comunicări. Sînt pe cale de a se întoarce…

Dar Veter încremeni, buimăcit de violența conflictului său interior. Cu coada ochiului o văzu pe Veda Kong, cu ochii mari deschiși, sculându-se încet în picioare. Auzul dintr-o dată atent al lui Dar Veter prinse respirația ei întretăiată.

— …dinspre pătratul 401. Nava a ieșit adineauri din câmpul minus[94], la o sutime de parsec de orbita lui Neptun. întoarcerea expediției a întârziat din cauza întâlnirii lor cu un astru negru. N-au avut pierderi de oameni. Viteza navei, încheie crainicul, este aproximativ de 5/6 din unitatea absolută. Expediția este așteptată peste 11 zile la stațiunea Triton! Vom da mai târziu un comunicat în legătură cu importantele lor descoperiri!

Transmisiunea continuă. Nimeni însă nu mai asculta celelalte știri. O înconjurară cu toții pe Veda, felicitând-o călduros.

Ea zâmbea cu obrajii aprinși și cu o neliniște grea în fundul ochilor. Veter se apropie și el. Veda simți strângerea fermă a mâinii lui, atât de scumpă și de necesară acum, îi intâlni privirea deschisă. N-o mai privise demult astfel; cunoștea nuanța de bărbătească tristețe din vechea-i atitudine față de ea. Și știa prea bine că pe fața ei Dar Veter citește și altceva, nu numai bucurie…

Veter îi dădu încet drumul mâinii, îi zâmbi în felul său inimitabil de senin, și se depărta. Ceilalți discutau cu însuflețire informația primită. Veda râmase în mijlocul lor, urmârindu-l pe furiș pe Dar Veter. Văzu pe Evda Nal apropiindu-se de el. Peste o clipă, li se alătură și Ren Boz.

— Trebuie să-l căutăm pe Mwen Mas. Nu știe Încă nimic, strigă deodată Dar Veter. Vino cu mine, Evda! Vii și dumneata, Ren?

— Vă însoțesc și eu, făcu apropiindu-se de ei Ciara Nandi. Mă primiți?

Porniră în direcția din care venea clipocitul lin al undelor. Veter se opri o clipă, oferindu-și fruntea adierii răcoroase și suspină adânc. Se întoarse și prinse privirea cercetătoare a Evdei Nai.

— Plec fără să mă mai întorc în casă, răspunse el la întrebarea ei fără cuvinte.

Evda îl luă de braț. Un timp umblară cu toții în tăcere.

— M-am întrebat dacă este bine să procedezi astfel, spuse în șoaptă Evda, dar probabil că ai dreptate. Dacă Veda…

Evda tăcu. Dar Veter îi strânse mâna cu un gest de înțelegere și o lipi de obrazul său. În urma lor venea Ren Boz. Acesta căuta să păstreze o distanță respectuoasă de Ciara, care unduia alături și avea în ochi scântei ironice. Evda râse încet și deodată îi întinse fizicianului mâna ei liberă. Ren Boz o prinse cu un gest. sălbatic ce părea comic la omul acesta atât de sfios.

— Unde să-l căutăm pe prietenul dumitale? întrebă Ciara, oprindu-se chiar la marginea apei. Uitându-se atent în jurul său, Dar Veter distinse în lumina vie a lunei urmele precise ale unor picioare pe fâșia de nisip umed. Erau atât de regulat spațiate și de simetrice, încât păreau imprimate cu o mașină.

— S-a îndreptat într-acolo, spuse Dar Veter arâtând în direcția unor stânci mari.

— Da, sunt urmele lui, confirmă Evda.

— De unde știți? întrebă Ciara neîncrezătoare.

— Observă, te rog, regularitatea pasului. Astfel umblau vânătorii primitivi, sau îndepărtații lor urmași. Și mi se pare că, oricât ar fi de savant, Mwen este mai aproape de natură decât noi… Poate și dumneata,

Ciara? se Întoarse Evda spre tlnăra fată. rămasă pe gânduri.

— Eu? A, nu! Și deodată strigă, întinzându-și brațul: Iată-l!

Pe un bolovan din apropiere apăru silueta uriașă a lui Mwen Mas; trupul său strălucea In razele lunei ca o statuie de marmură neagră. Gesticula energic, de parcă ar fi amenințat pe cineva. Mușchii vin joși i se umflau sub pielea lucitoare.

— Seamănă cu un geniu al nopții din basmele pentru copii! șopti emoționată Ciara.

Zărindu-i, africanul sări jos de pe stânca și peste câteva clipe apăru în fața lor, îmbrăcat. Dar Veter îi povesti pe scurt cele Intâmplate și Mwen Mas își exprimă dorința s-o vadă neîntârziat pe Veda Kong.

— Du-te acolo împreună cu Ciara, spuse Evda. Noi mai rămânem puțin aici…

Veter făcu un gest de bun rămas și pe fața africanului se oglindi o adâncă înțelegere. Un impuls subit îl făcu să murmure cuvinte de adio de mult uitate. Mișcat și gânditor, Dar Veter se îndepărtă însoțit de Evda, care tăcea și ea. Ren Boz avu o clipă de șovăire, apoi se luă după Mwen Mas și Ciara Nandi.

Dar Veter și Evda ajunseră la promontoriul care despărțea golful de largul mării. De aici se vedeau deslușit luminile de balizaj care încadrau marile plute circulare ale expediției maritime.

Veter împinse de pe nisipul plajei o barcă străvezie și rămase o clipă în picioare la marginea apei în fața Evdei, și mai masiv, mai puternic decât Mwen Mas. Evda se ridică pe vârfuri și-și sărută prietenul.

— O să fiu alături de Veda. Veter, îi făgădui ea, parcă răspunzând gândului său. Ne întoarcem împreună în zona noastră și așteptăm acolo sosirea lor. Să ne dai de știre după ce te vei fi instalat. Voi fi bucuroasă oricând să-ți fiu de folos… Evda petrecu îndelung cu privirea luntrea ce luneca pe apa argintată…

Veter ajunse cu barca la pluta a doua, unde mai lucrau încă mecanicii grăbiți să termine instalarea celor din urmă acumulatoare. La rugămintea lui Dar Veter aprinseră în triunghi trei lumini verzi.

Peste un ceas și jumătate cea dintâi spironavă care trecu pe acolo se opri deasupra plutei. Dar Veter intra în ascensorul coborât, se arătă o clipă sub pântecul luminat al navei și dispăru prin trapă. A doua zi dimneața ajunse la locuința lui permanentă, pe care înca n-apucase s-o schimbe, nu departe de Observatorul Cornsiliului. Deschise robinetele de purjare ale celor doua odăi și după clteva clipe, tot praful adunat aici disparu cu desăvârșire. Scoțându-și din perete patul și acordând încăperea pe miresmele și clipocitul mării cu care se învâtase în ultima vreme, adormi adânc.

La deșteptare avu senzația unei mari pierderi. Veda era departe și va rămâne departe de el, până când… dar el trebuia să-i vina în ajutor, nu să complice și mai mult lucrurile!

O coloană rotitoare de apă răcoroasă, electrizată se prăbuși deasupra lui în baie. Rămase sub ea până simțj că e aproape să înghețe. Răcorit se apropie de T.V.F, deschise ușițele lui de cristal și chemă cea mai apropiata stațiune de distribuire a muncii. Pe ecran apăru fața unui tânăr. Acesta îl recunoscu pe Dar Veter și-l saluta cu o umbră de respect, semn de rafinată politețe.

— Aș vrea să mi se dea o ocupație dificilă și lungă durată, spuse Dar Veter. Ceva care cere o munca fizică: să zicem la exploatările miniere antarctice.

— Acolo toate posturile sînt ocupate. (In glasul celui care vorbea se simțea regretul). Aceeași situație și la exploatările miniere de pe Venus, Marte, chiar ș| pe Mercur. Știți și dumneavoastră că tineretul se îndreaptă mai cu seamă acolo unde este mai greu.

— Da, dar nu mă mai pot lăuda că fac parte din această categorie… Ce aveți acum disponibil? îmi trebuie o ocupație acum, îndată.

— Avem ceva la minele de diamante din Siberia Centrală, spuse încet omul de pe ecran, uitându-se pe un tabel pe care Dar Veter nu-l vedea. Aceasta, în cazul ca vă interesează exploatările miniere. Mai avem cateva posturi și pe uzinele plutitoare de alimente din mijlocul oceanelor, la stațiunea de pompare solară din Tibet, dar asta-i ceva ușor. Mai avem și alte posturi, însă nici unul nu-i prea greu.

Dar Veter mulțumi informatorului și-l rugă să-i lase un timp de gândire, rezervându-i deocamdată minele de diamante.

Debranșând stațiunea de distribuire a muncii, stabili legătura cu Casa Siberiei, un mare centru de informație geografică pentru acest ținut. Stereoteleviziofonul său fu conectat cu o mașină de memorizat pentru înregistrări recente și, prin fața lui Dar Veter începură să treacă încet nemărginite păduri. Străvechea taiga cu foioasele ei, rărită și mlăștinoasă, cu solul ei veșnic înghețat dispăruse, cedând locul giganților pădurii: cedrului siberian și sequoiei americane, a căror specie fusese odinioară amenințată cu dispariția. Uriașele trunchiuri roșii se înălțau ca o splendidă împrejmuire circulară în jurul unor dealuri cu căciuli de beton. De sub acestea se tlrau afară țevi de oțel cu un diametru de 10 m. ducind peste cumpene de apă spre cele mai apropiate râuri, pe care le absorbeau pe de-antregul prin gurile larg căscate ale sorburilor. Pompele electrice vuiau surd, cu o fantastică putere. Sute de mii de metri cubi de apă curgeau spre adâncurile craterelor pe care le săpa-seră și în care se aflau zăcăminte de diamante. Invârtejindu-se cu vuiet, spălau rocile fărămițându-le, și se revărsau din nou, lăsând tone de diamante în cascadele camerelor de spălare. In încăperi lungi scăldate în lumină, în fața cadranelor mișcătoare ale mașinilor de sortat, ședeau mai mulți oameni. Nestematele strălucitoare se scurgeau în torente de grăunțe mărunte prin orificiile calibrate ale lăzilor de recepție. Operatorii stațiunilor de pompare erau tot timpul cu ochii pe indicatoarele mașinilor care calculau necontenit rezistența variabilă a rocilor, presiunea și debitul apei, adâncirea abatajului și debleierea particulelor solide. Veter își zise că peisajul voios al pădurilor scăldate în soare nu se potrivea cu starea lui de spirit. întrerupse deci legat cu Casa Siberiei. De îndată se auzi semnalul de chemare și pe ecran apăru din nou figura informatorului de la postul de distribuire a muncii.

— Voiam să revin cu o precizare. Chiar adineauri am primit o cerere: s-a eliberat un post la exploatările submarine de titan pe litoralul de vest al Americii de Sud. Este postul cel mai greu din câte avem la dispoziție astăzi… Dar trebuie să vă prezentați acolo cât mai urgent.

Dar Veter se alarmă:

— N-o să am timpul să trec probele psihofizice la cea mai apropiată stațiune APM[95].

— N-a veți nevoie de ele; probele anuale pe care le-ați trecut în vechea dumneavoastră muncă sunt îndestulătoare.

— Trimiteți comunicarea și dați-mi coordonatele! răspunse Dar Veter fără să mai stea pe gânduri.

— Ramura vestică a Căii Spirale, a 17-a ramificație sudică, stațiunea 6 L. punctul KM 40. Îi previn îndată.

Figura cea gravă de pe ecran dispăru. Veter adună toate obiectele mărunte ce-i aparțineau personal, așeză într-o casetă filmele cu imaginile și glasurile celor ce-i erau dragi și cu cele mai însemnate înregistrări ale propriilor sale gânduri. Scoase din perete o reproducere cromatoreflexă[96] a unui vechi tablou rusesc, apoi luă de pe masă o statuetă de bronz a actriței Bello Cal, care semăna oarecum cu Veda Kong. Toate acestea împreună cu câtcva obiecte de îmbrăcăminte încăpură ușor într-o lădiță de aluminiu, pe al cărei capac se vedea o combinație de cifre și semne lineare în relief. Veter compuse din aceste simboluri coordonatele ce i-au fost comunicate, deschise o trapă din perete și împinse înăuntru lădița. Aceasta dispăru într-o clipă, dusă de o bandă fără sfârșit. Dar Veter își inspecta apoi încăperile. De mai multe veacuri, pe planeta noastră nu mai existau oameni însărcinați în mod special cu întreținerea locuințelor. Aceste funcții erau îndeplinite de locatarii înșiși, ceea ce pretindea din partea lor o grijă și o disciplină desăvârșită, precum și o judicioasă amenajare a imobilelor și localurilor, automatizarea ventilației și a curățirii.

Inspecția o dată terminată, Dar Veter întoarse în jos maneta din fața ușii, semnalând astfel stațiunii de repartiție a spațiului locativ că încăperile ocupate până acum de el au devenit vacante. Ieși în stradă. Galeria exterioară cu geamuri albe mate se încălzise la soare, dar pe acoperișul plat bătea ca întotdeauna o briză marină răcoroasă. Punți ușoare de pietoni, legtnd între ele la mare înălțime clădirile grilajate, păreau că plutesc în văzduh, îmbiindute la plimbare. Veter însă știa că nu-și mai aparține. Cu ajutorul tubului de coborâre automată, ajunse la calea ferată electromagnetică subterană, de unde un mic vagon îl duse spre stația Căii Spirale. Veter nu se îndreptă spre nord, spre Strâmtoarea Bering, pe unde trecea trenul de joncțiune cu Ramura vestică. Pe acest itinerar, călătoria dura aproximativ 4 zile și 4 nopți — mai ales când era vorba să ajungă atât de departe în sud — până la ramificația a 17-a. În zonele locuite de nord și de sud circulau mari spironave de marfă care făceau ocolul planetei, traversând oceanele și uneau pe drumul cel mai scurt diferitele ramuri ale Căii Spirale. Dar Veter porni pe Ramura centrală până Ia zona locuită de sud, cu nădejdea să-l convingă pe șeful transporturilor aeriene că reprezintă „un colet expres”. În afara faptului că își scurta drumul până la o durată de treizeci de ore. Dar Veter putea astfel și să se întâlnească cu fiul lui Grom Orm, președintele Consiliului astronautic, care-l alesese drept mentor.

Băiatul creștea și anul viitor urma să pășească la îndeplinirea celor 12 isprăvi ale lui Hercule. Intre timp lucra la Serviciul de supraveghere prin mlaștinile Africii.

Cine dintre tineri n-ar vrea să facă parte din Serviciul de supraveghere, să urmărească apariția balenelor in ocean, a insectelor dăunătoare, a vampirilor și a reptilelor in mlaștinile tropicale, a microbilor purtători de boli in zonele locuite, a epizootiilor și a incendiilor în zonele de stepă și de pădure, dezvăluind și nimicind rămășițele impure și nefaste ale trecutului, ce apăreau în chip misterios, când și când, In locurile mai izolate ale planetei? Lupta cu formele nocive ale vieții nu înceta niciodată. Diferitelor mijloace de nimicire, microorganismele, insectele și miceliile le răspundea cu ivirea unor noi forme și specii rezistente la cele mai temute preparate chimice. Numai după Era Lumii Dezunite oamenii au învățat să folosească judicios puternicele antibiotice.

„Dacă Dis Ken a fost numit în serviciul de supraveghere din mlaștini, își zise Dar Veter, înseamnă că de tânăr devine un muncitor de nădejde”.

Ca toți copiii din Era Marelui Cerc, fiul lui Grom Orm fusese educat departe de casa părintească, la un colegiu de pe malul mării în zona nordică. Tot acolo și-a trecut și primele probe la stațiunea Academiei de psihofiziologie a muncii.

Incredințându-se tinerilor o muncă, se ținea întotdeauna seama de particularitățile psihologice ale vârstei: exaltarea, puternicul sentiment al răspunderii, egocentrismul juvenil.

Vagonul uriaș înainta în goană, dar lin și fără zgomot. Veter se sui la etajul de sus, cu acoperiș străveziu. Departe, în jos și pe marginile drumului, zburau clădiri, canaluri, păduri și piscuri muntoase. În soare străluciră orbitor cupolele transparente de sticlă selenară ale uzinelor automate, înșirate ca o cingătoare îngustă de la hotarul dintre zona agricolă și cea pâduroasă. Prin pereții clădirilor de cristal se vedeau deslușit contururile precise și sobre ale unor mașini colosale.

Trecură prin fața monumentului lui Djinn Kad, care a elaborat o metodă de fabricație ieftină a zahărului artificial, apoi arcul drumului începu să străbată pădurile zonei agricole tropicale. Perdele de copaci cu nuanțe felurite de frunziș ori scoarță, de forme și Înălțimi diferite, se pierdeau în zări depărtate. Pe drumurile înguste și netede ce despărțeau uriașele masive de verdeață, se târau încet mașinile de recoltat, de polenizat și de control; nenumărate fire se încrucișau într-o rețea scânteietoare. Odinioară, simbolul belșugului era holda aurie de grâu. Dar, începând cu Era Unirii Mondiale, oamenii și-au dat seama de dezavantajul economic al culturilor anuale; deplasarea întregii agriculturi în zona tropicală scuti umanitatea să semene și să îngrijească în fiecare an, cu prețul atâtor eforturi, plantele ierboase și arbuști delicați. Cu sute de ani înainte de Era Marelui Cerc, copacii — vegetale vivace care epuizau mai puțin solul și erau mai rezistente la intemperii — deveniseră principalele plante agricole.

Se cultivau astfel arbori de pâine, cu tot felul de fructe, bace și nuci, cu mii de soiuri de roade bogate în albumine, dând câte un chintal de masă nutritivă de tulpină. Imense livezi de pomi fructiferi, a căror suprafață măsura sute de milioane de hectare, încingeau planeta cu două brâie — o adevărată cingătoare a lui Ceres, mitologica zeiță a fecundității. În interior se găsea zona ecuatorială păduroasă, ocean de păduri umede, care furnizau planetei lemn alb, negru, violet, roz, auriu, cenușiu cu reflexe mătăsoase, dur ca fildeșul sau moale ca miezul mărului, greu ca piatra sau ușor ca pluta. Se obțineau aici zeci de varietăți de rășini, mai ieftine decât cele sintetice și posedând prețioase însușiri tehnice sau medicinale.

Vîrfurile uriașelor păduri ajungeau până la nivelul Căii Spirale; de o parte și de alta se auzea foșnind un ocean verde. În adâncurile lui întunecate se ascundeau case pe stâlpi metalici înalți, așezate în mijlocul unor poieni plăcute, ca și mașini monstruoase amintind ca formă niște păianjeni, în stare să transforme această junglă, din trunchiuri înalte de 80 de metri, de o grosime și o tărie de necrezut, în stive ascultătoare de bîrne și scînduri.

In stingă se arătară cupolele celebrilor munți de ecuator. Pe Kenia, unul dintre ei, se afla o instala de legătură a Marelui Cerc. Marea de păduri se retrase mai departe, spre răsărit, făcând loc unui podiș pietros. De o parte și de cealaltă a drumului se înălțau albastre clădiri cubice.

Trenul se opri și Dar Veter coborâ la gara Ecuator al cărei vast peron era pavat cu sticlă verde. Alături de pasarela care părea că se avântă în zbor pe deasupra coroanelor cenușii și turtite ale cedrilor din Atlas, se înălța o piramidă din aplit[97] alb ca porțelanul, adus de pe malurile râului Lualaba. Pe vârful ei trunchiat era așezată o statuie ce înfățișa un om în salopetă de lucru din Era Lumii Divizate. În mâna dreaptă ținea un ciocan, cu stânga ridica deasupra capului, spre cerul palid al zonei ecuatoriale, un glob strălucitor cu patru antene emițătoare. Era monumentul durat în cinstea constructorilor celor dintâi sateliți artificiali ai Pământului, care înfăptuiseră minuni de ingeniozitate, muncă și îndrăzneală, întreaga atitudine a omului, ușor lăsat pe spate și proiectând parcă spre cer sfera din mână, exprima sforțarea înaripată. Această putere părea să-i vină de la grupul oamenilor ciudat învesmântați care înconjurau soclul.

Veter privea întotdeauna cu o vie emoție chipurile dăltuite pe acest monument, știa că oamenii ce făuriseră primii sateliți artificiali și se avânlaseră în spațiile siderale fuseseră ruși, adică fii ai aceluiași admirabil popor din care se trăgea el însuși și care făcuse primii pași atât în edificarea noii societăți, cât și în cucerirea Cosmosului…

Și de această dată el se îndreptă spre monument pentru ca privind chipurile eroilor de odinioară să-i compare cu contemporanii săi. Din umbra ramurilor argintii și stufoase ale leucodendronilor[98] ce încadrau această piramidă, căreia razele răsfrântc ale soarelui îi dădeau o strălucire orbitoare, se arătară două siluete zvelte. Se opriră o clipă în loc, apoi unul dintre tineri se repezi spre Veter. Acesta cuprinse cu o mână umerii lui musculoși și cercetă pe furiș familiarele trăsături ale chipului său energic: nasul mare, bărbia lată, conturul buzelor neașteptat de vesel și atât de nepotrivit cu expresia severă a ochilor de oțel de sub sprâncenele îmbinate.

Veter privi mulțumit pe fiul celebrului Grora Orm, constructorul bazei de pe sistemul planetar al Centaurului și șeful Consiliului Astronautic, ales pentru a cincea oară în această funcție. Grom Orm avea pe puțin o sută treizeci de ani, de trei ori mai mult decât Dar Veter.

Dis Ken își chemă tovarășul, un tânăr brun.

— Prietenul meu cel mai bun, Tor An, fiul compozitorului Zig Zor. Lucrăm împreună în mlaștini, urmă Dis. Vrem să ne trecem împreună probele și apoi să lucrăm tot laolaltă.

— Te mai pasionează și acum cibernetica eredității[99]? întrebă Dar Veter.

— Sigur că da! Tor m-a făcut să mă pasionez și mai mult de această problemă. Este muzicant, ca și tatăl său. El și prietena lui visează să lucreze în domeniul în care muzica contribuie la înțelegerea dezvoltării biologice, adică să studieze simfonia structurii organice.

— Vorbești cam neclar, remarcă Dar Veter, încruntându-se.

— Nu știu încă să vă explic, bîigui încurcat Dis, poate că Tor va ști să exprime mai bine acest lucru.

Tînărul celălalt roși, însă nu-și plecă ochii sub privirea cercetătoare a lui Dar Veter.

— Dis vorbește despre cibernetica ritmurilor ereditare[100]. Se știe că un organism ieșit din celula maternă capătă o suprastructură din acorduri de legături moleculare. Spirala geamăna originară se dezvoltă într-plan analog desfășurării unei simfonii muzicale. Cu alte cuvinte, construirea unui organism din celule vii se desfășoară după un program muzical.

— Ia te uită! se miră exagerat Veter. Dar atunci veți reduce întreaga evoluție a materiei organice și anorganice la un soi de simfonie gigantică?

— Al cărei plan și ritm lăuntric sunt determinate de legile fizice fundamentale. Trebuie doar să lămurim, să înțelegem cum este întocmit programul și de unde provine informarea acestui mecanism cibernetico-muzical, întări Tor An cu siguranța de neclintit a tinereții.

— Cine spune asta?

— Tatăl meu, Zig Zor. Și-a publicat de curând cea de a 13-a simfonie cosmică în fa minor, de tonalitate cromatică, 0.475 μ.

— Am s-o ascult neapărat! îmi place culoarea albastră. Dar deocamdată să ne gândim la ceea ce vă așteaptă în viitorul cel mai apropiat, la isprăvile lui Hercule, pe care urmează să le îndepliniți. Cunoașteți subiectele?

— Numai primele șase.

— Bineînțeles, celelalte șase sunt fixate după îndeplinirea precedentelor, își aminti Dar Veter. Și care sunt aceste șase probe?

— Să curățăm și să facem accesibil pentru vizitatori nivelul inferior al peșterii Koni-Gut din Asia Mijlocie, începu Tor An.

— Să construim un drum spre lacul Mental, străbâtând creasta ascuțită a lanțului de munți, urmă Dis Ken, să, refacem o veche și întinsă livadă de arbori de pâine din Argentina, să lămurim cauzele apariției unor caracatițe uriașe în regiunea recentei ridicări de teren de lângă Trinidad…

— Și să le nimicim!

— Toate aceste fac cinci. Și care-i a șasea probă? Cei doi tineri se fâstâciră.

— S-a descoperit că avem amândoi oarecare aptitudini muzicale, spuse roșind Dis Ken, și am fost însărcinați să ne documentăm cu privire la străvechile dansuri de pe insula Bali, spre a le reconstitui muzica și coregrafia.

— Cu alte cuvinte să alegeți dansatoare și să creați un ansamblu? preciza Dar Veter râzând.

— Da, recunoscu Tor An, cu ochii-n pământ.

— Nu-i rău! Dar proba aceasta constituie o acțiune colectivă, ca de altfel construirea drumului spre lac, nu-i așa?

— O, avem o echipă excelentă. Numai că și ei ar dori să le fiți mentor. Ar fi grozav!

Veter se îndoi de aptitudinile lui în ceea ce privește cea de a șasea probă. Dar băieții îl asigurară, bucuroși și entuziaști, că Zig Zor „în persoană” le făgăduise să-i îndrumeze în această direcție.

— Peste un an și patru luni o să-mi găsesc o ocupație în Asia Mijlocie — spuse Dar Veter, privind cu plăcere figurile lor tinerești luminate de bucurie.

— Ce bine că nu mai sunteți directorul stațiunilor! exclamă fiul lui Grom Orm. Nici n-am visat vreodată să am un asemenea mentor! Și deodată roși atât de tare, încât fruntea i se broboni de sudoare. Tor clătină din cap a mustrare.

Dar Veter se grăbi să-i vină în ajutor lui Dis Ken. rușinat de scăparea sa.

— Aveți la dispoziție mult timp?

— O, nu! Ne-au dat liber numai trei ore. Am adus aici un bolnav de friguri de la stațiunea noastră din mlaștini.

— Frigurile n-au fost încă lichidate?! Și eu care credeam…

— Cazurile sunt foarte rare și apar numai în mlaștini, se grăbi să-l liniștească Dis. Tocmai asta supraveghem și noi.

— Mai avem la dispoziție două ceasuri. Mergem în oraș? Probabil că vreți să vedeți Casa Noului?

— Nu! Am prefera… să ne răspundeți la unele întrebări. Ne-am pregătit și este atât de important pentru alegerea drumului pe care vom merge…

Dar Veter consimți și tustrei se îndreptară spre încăpere a Casei de Oaspeți, cu aerul împrospătat o adiere marină artificială.

Două ore mai târziu, un alt vagon îl purtă mai dl jiarte pe Dar Veter, care ațipise, obosit, pe canape Nu se trezi decât în clipa opririi în Orășelul Chimiștilor. Deasupra unei mine de cărbune se înălța o imensă clădire din sticlă în forma unei stele cu zece colțuri. Că bunele extras acolo era prelucrat, transformat în medicamente, vitamine, hormoni, mătase și blănuri artificiale, pin deșeuri se fabrica zahăr. Intr-una dintre ramurile stelei, din cărbune se extrăgeau metale rare: germaniu și vanadiu. Cîte comori nu erau închise în acest minereu negru!

Un vechi coleg al lui Dar Veter, care lucra acolo în calitate de chimist, veni să-l vadă la gară. Au fost o dată la o stațiune indoneziana de mașini pentru recoltat fructe tropicale trei mecanici tineri și veseli… Astăzi, unul dintre ei era chimist și conducea un mare laborator de uzină, al doilea a rămas pomicultor și a inventat o metodă ingenioasă de polenizare; al treilea — era el, Veter — revenea la Pământ, în însăși măruntaiele lui. Cei doi prieteni abia dacă au stat împreună vreo zece minute, dar acest contact direct era oricum cu mult mai plăcut decât întâlnirile pe ecranul televiziofonului.

Restul călătoriei a durat puțin. Șeful liniei aeriene latitudinale, manifestând acea bunăvoință caracteristică oamenilor din Era Marelui Cerc, se lăsă îndată convins. Dar Veter străbătu în zbor oceanul și ajunse pe Ramura vestică a Căii Spirale, la sud de a 17-a ramificație, la capătul căreia se îmbarcă pe un glisor, ce-l aduse la exploatarea de titan, aflată pe litoral.

Povârnișurile unor munți înalți coborau de-a dreptul pe mal. La poalele lor veneau în trepte terase din piatră albă, susținând stratul de sol cu rânduri de pini sudici și vidringtonii[101], care alternau în alei paralele, uni cu cetina lor când arămie, când de un verde albăstrui Mai sus, stânci golașe, aride, căscau defileuri întunecate pe fundul cărora se prăvăleau mici cascade, risipindu-le imediat in pulbere de apă. Pe terase, se înșirau rare căsuțe portocalii sau orbitor de galbene, cu acoperișuri albastre-cenușii.

De la liziera unui povârniș continental, prăbușit situate la o adincime de 1 km., pornea adânc spre larg nu banc artificial de nisip. La capătul acestuia se afla nu turn alb, de care se spărgeau valurile turbate. De Hilbturn, cobora perpendicular, o uriașă galerie de mină, ca un tub foarte gros de ciment, ce putea să reziste presiunii adâncurilor. Tubul acesta se afunda intr-un munte submarin, compus din rutil — oxid de titan — aproape pur. Toate procesele de prelucrare a minereului se desfășurau acolo jos, sub apă și munți. La suprafață nu se ridicau decât lingourile mari de titan pur și un puhoi de apă saturată de reziduri minerale, care se revărsau departe în jurul turnului. Valurile acestea galbene și tulburi legănară glisorul în fața cheiului din partea de sud a turnului. Prinzând un moment prielnic, Dar Veter sări pe platforma udă de stropi și sui pe o galerie împrejmuită, unde cei câțiva oameni care nu erau de serviciu se adunaseră ca să-l întâmpine pe noul lor tovarăș de lucru. Cei care activau la această exploatare, socotită de Veter cu totul izolată de restul lumii, erau departe de a fi pustnicii mohorâți pe care el se așteptase să-i întâlnească aici, influențat fiind de propria-i stare sufletească. Dimpotrivă, în jurul său, văzu figuri vesele, doar puțin cam obosite din cauza muncii încordate. Cinci bărbați și trei femei; aici exista și personal feminin…

Trecură zece zile până când Dar Veter reuși a se deprinde cu noua sa activitate.

Exploatarea avea o rețea energetică proprie: în vechile mine de pe continent se ascundeau generatoare de energie nucleară de tip F — sau, cum era numit odinioară de al doilea tip — care nu produceau radiații reziduale dure și erau deci mai adecvate pentru instalațiile locale.

Un sistem foarte complex de mașini se deplasa măruntaiele muntelui submarin, scobind roca fărâmicioasă de culoare cafenie-roșcată. Sectorul cel mai dificil era la etajul de jos al agregatului, unde extracția și sfărâmarea rocii se făcea automat. Acolo venea semnalele postului central, situat sus, și care asigur supravegherea generala a dispozitivelor de tăiere și a, concasoarelor, controlul variațiilor de duritate și de plasticitate a minereului, verificarea instalațiilor de flotație. Viteza extracției și a sfărâmării depindea de conținutul de metal al minereului. Or, din pricina faptului că spațiul protejat împotriva mării era prea strâmt, complexa muncă de reglare nu putea fi încredințată în întregime mașinilor cibernetice.

Veter se oferi să lucreze ca mecanic la supravegherea, controlul și acordarea agregatului de jos. începură gărzile zilnice în încăperi semiobscure, ticsite de cadrane, în care pompele instalației de condiționare nu reușeau să biruie căldura apăsătoare, sporită încă de presiunea înaltă datorită inevitabilei infiltrații de aer comprimat.

Dar Veter și tânărul său ajutor, ieșind la suprafață, rămineau un timp lingă balustradă, respirând aerul proaspăt, apoi se duceau să facă baie, mlncau și se retrăgeau fiecare în odaia sa, într-una din căsuțele de sus. Veter încerca să-și reia studiile în domeniul nou al matematicii cohleare. I se părea că uitase de vechiul său contact cu Cosmosul. Ca toți ceilalți care lucrau la mina de titan, petrecea cu satisfacție fiecare plută nouă cu lingourile de titan frumos așezate pe ea. După reducerea fronturilor polare, furtunile de pe planetă se domoliseră considerabil, astfel încât o mare parte a traficului maritim era efectuat cu ajutorul unor plute remorcate sau autopropulsate. La un moment dat, efectivul de colaboratori ai explotării fu schimbat; Veter însă, ca și alți doi entuziaști ai extracției miniere, își prelungi termenul de muncă.

Totuși nimic nu este veșnic în această lume schimbatoare. Și iată că lucrările au fost oprite pentru repararea agregatului de extracție și sfărâmare. Pentru prima oară, Dar Veter pătrunse în abataj dincolo de scutul de protecție, unde doar un scafandru special îi îngăduia să înfrunte căldura, presiunea ridicată și gazele toxice care țâșneau pe neașteptate din crăpături. La lumina orbitoare, pereții bruni de rutil aveau străluciri de diamant, și aruncau reflexe roșii asemenea unor ochi cu scînteieri furibunde, pitiți în rocă. În abataj domnea o liniște uimitoare. Intâia dată după luni și luni de muncă, perforatorul electro-hidraulic și enormele discuri emițătoare de unde ultrascurte înțepeniseră. Dedesubtul lor, geofizicienii care tocmai sosiseră se agitau, instalându-și aparatele: trebuiau să se folosească de acest prilej spre a controla contururile zăcămintelor.

Sus, la suprafața Pământului, era o toamnă meridională, caldă și liniștită. Veter se duse în munți și simți cu o deosebită ascuțime măreția neînsuflețitelor mase de piatră, înălțate aici de mii de ani, între mare și cer. Ierburile uscate foșneau, de jos abia dacă se mai auzea clipocitul valurilor. Trupul trudit cerea odihnă. Mintea înregistra însă cu aviditate impresiile lumii, care părea nouă și proaspătă după această lungă și anevoioasă muncă în subteran.

Fostul director al stațiunilor exterioare trase în piept mireasma stâncilor încălzite și a ierburilor de pustiu, și în suflet îi crescu certitudinea că înainte i se deschideau perspective cu atât mai largi cu cât el însuși va fi mai bun și mai puternic.

Își aminti de o veche zicală:

„Cine seamănă-o faptă, culege-un obicei. Cine seamănă un obicei, culege o fire, cine seamănă o fire, culege-un destin.”

Da, lupta cea mai mare și cea mai grea pe care o are de dat omul este lupta împotriva egoismului! Și trebuie să lupte împotriva lui nu cu ajutorul unor maxime sentimentale și al unei morale frumoase, dar neputincioase, ci prin înțelegerea dialectică a faptului ca egoismul nu este un produs al forțelor răului, ci ese instinctul de autoconservare al omului primitiv, care a jucat un mare rol în viața lui sălbatică. Iată de ce; egoismul este mai pronunțat și mai greu de învins la personalități mai puternice. Dar victoria asupra lui este o necesitate, poate chiar necesitatea cea mai imperioasă a societății contemporane. Tocmai de aceea se și acordă atâtea eforturi și atâta timp educației omului, se studiază cu atâta grijă structura eredității fiecărui om. Din marele amestec de rase și popoare care a creat familia unită a omenirii de pe planetă, apar deodată, de undeva din străfundurile eredității, anumite trăsături de caracter aparținând strămoșilor depărtați. Uneori psihicul suferă devieri uimitoare ca pe vremurile pline de mari calamități din Era Lumii Dezunite, când oamenii, nepricepându-se să folosească cu prudență radiațiile, provocau nefaste schimbări eredității a numeroși semeni…

Veter avea și el o lungă genealogie, devenită acum inutilă. Studiul strămoșilor fusese înlocuit prin analiza directă a structurii mecanismului ereditar, analiză particular de importantă de când viața umană fusese prelungită. Incepând din Era Muncii Generale, oamenii trăiau până la o sută șaptezeci de ani, iar acum se adeverise că nici trei sute mi constituiau o limită…

Un hârșâit de pietre îl făcu să se rupă din meditația lui. De sus, prin vâlcea, coborau doi inși. Veter recunoscu pe operatoarea secției de topitorie electrică, o femeie timidă și tăcută, și pe inginerul serviciului exterior, mărunțel și vioi. Îmbujorați de umbletul rapid, cei doi îl salutară și voiră să treacă înainte. Veter îi opri însă:

— Voiam să te rog demult — îi spuse el operatoarei, să-mi cânți simfonia a 13-a cosmică în fa minor albastru. Ne-ai cântat dumneata multe lucruri, dar această simfonie niciodată.

— Simfonia cosmică a lui Zig Zor? Întrebă tânăra femeie și râse încetișor, văzând gestul de confirmare al lui Dar Veter.

— Pe toată planeta noastră există doar câțiva oameni care ar putea executa această operă… Planul solar cu claviatură triplă este prea sărac pentru aceasta, iar o transpunere nu avem deocamdată… și nu cred că vom avea vreodată. Dar de ce nu ceri o înregistrare de la Casa de muzică superioară? Să ți-o pună ei. Aparatul nostru de recepție este universal și destul de puternic!

— Nu știu cum se procedează în asemenea cazuri, hâigui Dar Veter, n-126 am mai avut prilejul…

— O să chem eu deseară Casa de muzică, îi făgădui muziciana și, întinzând mâna tovarășului ei de drum, își continuă coborâșul.

Tot restul zilei Dar Veter nu se putu dezbăra de presimțirea unui eveniment extrem de însemnat. Aștepta cu o nerăbdare ciudată să se facă 11 seara, ora fixată de Casa de muzică superioară pentru transmiterea simfoniei.

Operatoarea electro-topitoriei își asumase la această audiție rolul de organizator. Ii instalase pe Dar Veter și pe ceilalți amatori de muzică în sala de concerte, înaintea grilajului argintiu al difuzorului așezat în focarul unui ecran emisferic. Făcu întuneric, explicând că lumina ar împiedica să se aprecieze coloritul acestei simfonii, care, neputind fi executată decât într-o sală cu amenajare specială, se găsea aici, de nevoie, limitată la dimensiunile ecranului.

În întuneric licărea doar slab ecranul luminat. Din afară abia dacă se auzea zgomotul neîncetat al mării. Deodată, de foarte departe, luă naștere un sunet grav și atât de plin, încât părea palpabil. Sunetul acesta crescu, cutremurând odaia și inimile ascultătorilor, iar apoi se prăbuși, din ce în ce mai subțire, parcă sfărâmându-se și risipindu-se în milioane de cioburi de cristal. Prin întuneric scăpărară minuscule scîntei portocalii. Părea lovitura trăsnetului primitiv care, prin descărcarea sa legase pe Pământ, cu milioane de veacuri în urmă, mai simple hidrocarburi în molecule mai complicate, aveau să devină temeiul materiei organice și al vie In sală năvăli un torent de tonuri frământate discordante, un cor de mii de glasuri exprimând vointa dar și deznădejde și pe care-l completau, aprinzându și stingându-se alternativ, vagi scânteieri de purpură porfiră.

În succesiunea de note scurte și stridente se înfiri o mișcare rotitoare și, în înălțimi, pomi să se învolbureze o diafană spirală de flăcări cenușii. Corul, care pornise și el într-un vârtej, fu brusc străbătut de nota lungi, semețe și sonore, pline de impetuozitate.

Contururile de foc ale spațiului fură spintecate de liniile precise ale unor săgeți albastre, care zburau spre genunea fără fund, dincolo de marginea spiralei, pierzându-se în bezna de tăcere și spaimă.

Tenebre și tăcere — așa fu sfârșitul primei părți a simfoniei.

Ascultătorii, puțin cam năuciți, nu apucară să rostească nici o vorbă. Sunete puternice, însoțite de jocurile unor scânteieri multicolore, sc revărsau în cataracte, tot mai grave, tot mai pierdute, iar văpăile vii se stingeau în ritmul unei melodii melancolice. Și din nou fire fremătătoare prinseră a se zbate în cascade, iar albastrele focuri își reluară cadențată ascensiune.

Adânc zguduit, Dar Veter desluși în aceste sunete albastre năzuința spre stadii mai complexe ale ritmurilor și ale formelor, și-și spuse în gând că anevoie s-ar fi putut zugrăvi mai bine încăierarea primitivă a vieții cu entropia… Praguri, mici baraje și filtre ce rețineau cascadele de energie în cădere spre nivelurile inferioare… Iată-le deci, așa erau acele prime zvâcniri ale atât de complexei organizări a materiei!

Săgețile albastre formară un lanț de figuri geometrice, forme cristaline și rețele, devenite tot mai complicate în raport cu îmbinarea armoniilor minore, care o împrăștiau, se adunau din nou, pentru ca să se împrăștie dintr-o dată într-o penumbră cenușie.

Partea a treia a simfoniei începu cu marșul notelor ginve. În ritmul cărora se aprindeau și se stingeau lămpi albastre ce piereau în abisul infinitului și al minti. Fluxul bașilor, în mersul lor amenințător se amplifica, ritmul se accelera tot mai mult, transfomindu-se într-o melodie sacadată și lugubră. Luminile albastre păreau flori ce se pleacă pe lujeri subțiri; își lăsau trist capetele în jos sub năvala tunătoarelor acorduri ale bașilor și se stingeau în depărtare. Iar rindurile de luminițe deveneau din ce în ce mai dese, lujerii lor tot mai groși. Două dâre de foc croiră in întunericul nemărginit un făgaș, și către necuprin-zand zări ale universului își luară zborul glasurile aurii, limpezi ale vieții, însuflețind cu minunata lor alinare, indiferența mohorâtă a materiei în mișcare. Drumul cel întunecat devenea un puhoi de flăcări albastre in rare fluturi multicolori desenau arabescuri din ce în re mai capricioase.

Subtilele combinații de curbe armonioase și de suprafețe sferice nu erau mai puțin frumoase decât,acordurile în trepte a căror succesiune făcea să crească vertiginos complexitatea unei melodii care răsuna tot mai puternic, tot mai departe în vuietul grav al timpului…

Veter simți că amețește. Nu mai putea urmări toate nuanțele muzicii și ale luminii; acum prindea doar în linii mari grandioasa idee a compozitorului. Iar oceanul cel albastru de note își legăna talazurile cristaline, strălimpezi, de o rară intensitate a culorii, aducătoare de bucurii. Sunetele acestea deveniră tot mai înalte, iar melodia însăși se transformă într-o spirală ascendentă, ce se răsucea vertiginos, și se frânse, în cele din urmă, din avântul ei spre tării, într-o orbitoare izbucnire de flăcări…

Simfonia se terminase. Dar Veter înțelegea în sfârșit ce anume îi lipsise în lungile luni de până atunci. Simțea din nou necesitatea de a lucra mai aproape de Cosmos, de spirala năzuinței omenești. Din sala de concert trecu dea dreptul în camera de convorbiri și chemă stațiunea centrală de distribuire a muncii din zona locuită din nord. Țînărul informator care-l îndrumase pe Dar Veter aici, la exploatările de titan, îl recunoscu și se arăt foarte bucuros.

— Chiar azi dimineață ați fost chemat de Consiliul Astronautic, dar n-am putut obține legătura. Va dau îndată Consiliul.

Ecranul se stinse, apoi se lumină din nou și pe el apăru Mir Om, cel mai în vârstă dintre cei patru secretari ai Consiliului. Părea foarte grav, chiar trist.

— S-a întâmplat o mare nenorocire! Satelitul 57 nu mai există. Consiliul te cheamă pentru efectuarea unei munci dintre cele mai grele. Trimit după dumneata o navă planetară ionică. Să fii gata!

Dar Veter rămase nemișcat în fața ecranului, mut de uimire.

Capitolul VIII. UNDELE ROȘII

Pe balconul larg al observatorului, vintul bătea în voie. Aducea de peste mare, din Africa, miresme de flori tropicale, ce trezeau în tainițele sufletului dorințe neliniștite. Mwen Mas nu-și putea recăpăta seninătatea și hotărârea dinainte, de care avea nevoie în preajma unei mari încercări. Ren Boz îi comunicase din Tibet că transformarea instalațiilor lui Kor Yull fusese terminată. Patru observatori de la satelitul 57 consimtiseră de bunăvoie să-și riște viața spre a participa la această experiență de proporții nemaipomenite.

Și totuși ea fusese pusă la cale fără autorizația Consiliului, fără o dezbatere în prealabil și pe larg a tuturor posibilităților. Aceasta conferea întregii operații un caracter de mister și de teamă, atât de nepotrivite Erei Marelui Cerc.

Mărețul țel pe care îl urmăreau părea să justifice aceste măsuri, dar… s-ar fi cuvenit să aibă cugetul cu desăvârșire împăcat! Apărea din nou străvechiul conflict uman dintre scop și mijlocul de realizare. Experiența a mii de generații ne învață că trebuie să fii în stare să stabilești precis limitele de trecere, așa cum o face în problemele abstracte ale matematicii calculul repagular. Cum se putea însă ajunge la o asemenea apreciere, în domeniul intuiției și al moralei?…

Amintirea celor întâmplate cu Bet Lon nu-i dădea pace lui Mwen Mas. Cu treizeci și doi de ani în urmă, Bet Lon, celebru matematician al Pământului, susținuse că anumite manifestări ale deplasării în interacții câmpurilor de forjă puternice pot fi explicate prin tenta unor dimensiuni paralele. Efectuase o serie experiențe curioase în legătură cu dispariția obiectelor. Academia Limitelor Cunoașterii remarcă însă o eroare în formulele lui și dădu o explicație principial diferita fenomenelor în discuție. Bet Lon avea o inteligent viguroasă, hipertrofiată în dauna dezvoltării principiilor morale și a inhibiției imboldurilor. Energic și egoist el se îndărătnici să experimenteze în aceeași direcție. Spre a obține dovezi hotărâtoare, atrăsese o seamă de tineri voluntari îndrăzneți și devotați științei. Supuși experiențelor lui Bet Lon, oamenii dispăreau fără urmă ca și obiectele, și nici unul nu mai dădea vreun semn „de dincolo”, din acea dimensiune necunoscută, cum ar fi sperat neomenosul matematician. După ce Bet Lon trimisese în „neființă” — sau, mai bine zis, a nimicit — în acest fel un grup de doisprezece inși, a fost deferit judecății. El a susținut cu toată tăria că dispăruții continuau să trăiască în limitele unei alte dimensiuni și a afirmat că acționase numai cu consimțământul victimelor lui. Condamnat la exil, a petrecut zece ani pe Mercur, apoi s-a retras pe Insula Uitării. După părerea lui Mwen Mas, această istorie semăna cu a sa. Și în cazul său era vorba despre o experiență secretă, interzisă, bazată pe principii respinse de știință, iar această asemănare îi displăcea profund directorului stațiunilor exterioare.

Peste două zile urma să aibă loc viitoarea transmisie prin Marele Cerc, iar după aceea Mwen Mas avea la dispoziție opt zile libere pentru efectuarea experienței!

Cu capul pe spate privi cerul. Stelele îi păreau astăzi mai luminoase și mai apropiate ca oricînd. Multe îi erau cunoscute după vechiul lor nume ca buni prieteni. Nu erau oare ele tovarășe de totdeauna ale omului, inspiratoarele, călăuzitoarele lui?

Steluța aceea cu lucire mai stinsă care s-a lăsat apre orizontul nordic era Steaua Polară[102] sau gama-Cefeu. În Era Lumii Dezunite, Steaua Polară făcuse parte din constelația Ursei Mici, dar curbura pe care o formează partea marginală a Galaxiei laolaltă cu sistemul solar se îndreaptă în direcția lui Cefeu. Lebăda cea cu aripile întinse pe Calea Lactee — una dintre cele mai interesante constelații ale emisferei nordice, isi aplecase gâtul lung spre miazăzi. În mijlocul ei pindea frumoasa stea dublă pe care vechii arabi o botezaseră Albireo. În realitate erau acolo trei stele: Albireo I — o stea dublă — și Albireo II — uriașă stea îndepărtată, albastră, cu un vast sistem planetar. Se afla față de noi la o depărtare aproape tot atât de mare ca și Deneb — situat în coada Lebedei — gigantic astru alb, cu o luminozitate de 4.800 de sori ai noștri. În timpul transmisiunii trecute, bunul nostru prieten M-Lebăda prinsese o comunicare de pe Albireo II. Era un avertisment, extrem de interesant, deși fusese recepționat cu patru sute de ani după data emisiunii. Un ilustru explorator cosmic de pe Albireo II, al cărui nume redat în sonorități pământene era Vlihh oz Ddiz, pierise în regiunea constelației Lira, într-o intâlnire cu cea mai cumplită primejdie a Cosmosului — steaua Ookr. Savanții de pe Pământ considerau această stea ca aparținând clasei E, denumită astfel în cinstea celui mai ilustru fizician din vechime — Einstein — care prevăzuse cel dintâi existența unor asemenea corpuri cerești, cu toate că ulterior faptul a fost îndelung contestat, stabilindu-se chiar o limită a masei stelare, cunoscută sub denumirea de,limita Ciandrase-Chartt”. Dar acest astrofizician al antichității își baza calculele doar pe mecanica gravitațională elementară și pe termodinamica generală, neținând de loc seama de complexa structură electromagnetică a stelelor gigante și supergigante. Or, tocmai acești factori condiționau existența stelelor din clasa E. Prin dimensiunile lor, acești aștri rivalizau cu gigantele roșii din clasa M. de felul lui Antares sau Betelgeuza, diferind însă printr-o densitate mai mare, echivalentă aproximativ cu densitatea Soarelui. Formidabila lor putere de atracție oprea orice iradiere și astfel împiedica lumina să părăsească steaua, pentru a se răspândi în spațiu. Asemenea imense și misterioase mase stelare existau în univers din timpuri imemoriale, absorbind în oceanul lor inert orice putea fi ajuns de tentaculele irezistibile ale atracției pe care o aveau. Mitologia hindusă dădea numele de „Nopți ale lui Brahma” perioadele de inacțiune a divinității supreme, cărora le succedau „zilele” sau perioadele de creație. Aceasta semăna, într-adevăr, cu o îndelungă acumulare de materie, care culmina cu încălzirea suprafeței stelelor până la clasa O-zero, adică 100.000 de grade, ceea ce, firește, n-avea nici o legătură cu voința divină. În cele din urmă se producea o deflagrație colosală care împrăștia în spațiu stele noi cu șiragul lor de planele. Aceasta a fost și cazul Nebuloasei Crabuli, al cărei diametru măsoară acum 50 de bilioane de kilometri; explozia ei echivala ca putere pe aceea a unui cvadrilion de bombe hidrogenice din Era Lumii Dezunite.

Stelele din clasa E, cu desăvârșire obscure, puteau fi ghicite în spațiu doar după forța lor de gravitație, astfel încât pieirea unei astronave, care s-ar fi apropiat imprudent de acest monstru era inevitabilă. Stelele infraroșii invizibile ce făceau parte din clasa spectrală T prezentau și ele o primejdie în calea navelor, ca și norii obscuri compuși din particule mari sau corpurile cu desăvârșire răcite din clasa TT.

Mwen Mas își zise în gând că întemeierea Marelui Cerc, care a legat între ele lumile locuite de ființe cugetătoare, a reprezentat pentru Pământ, deci și pentru orice altă planetă locuită, cea mai marc revoluție posibilă. Era, în primul rând, o victorie repurtată asupra timpului, asupra scurtimii vieții, care nu le permitea nici pământenilor, nici celorlalți frați ai lor întru gândire să pătrundă în adâncurile îndepărtate ale spațiului. Trimiterea oricărui mesaj prin Cerc era o emisiune spre viitor, întrucât sub această formă gândul omului urma să străbată spațiul până la cele mai depărtate regiuni ale lui. Posibilitatea de a explora stelele foarte îndepărtate devenise o realitate, nu mai era decât o chestiune de timp. Primisem doar și noi o comunicare de la imensul astru numit Gama-Lebăda. Intre noi se afla o distanță de 2.800 de parseci și mesajul călătorise mai bine de nouă mii de ani, dar el putu fi înțeles de pământeni, membri ai Marelui Cerc, al căror mod de gândire se înrudea cu acela al expeditorilor, și astfel izbutiseră să-l descifreze. Cu totul altceva era dacă comunicarea venea de la sistemele stelare sferice și de la îngrămădirile cu mult mai vechi decât sistemele noastre plane.

Același lucru se petrecea și cu nucleul Căii Lactee. În jurul norului său axial de stele, există o vastă zonă de viață, unde milioane de planete nu cunosc întunericul nopții, fiind luminate de radiațiile din centrul Galaxiei! De acolo primim mesaje misterioase, imagini de o structură complexă, inexprimabilă prin noțiunile noastre. De 800 de ani Academia Limitelor Cunoașterii se străduiește să priceapă ceva din aceste enigmatice comunicări și nu izbutește. Dar poate că… — Mwen Mas simți că i se taie respirația la gândul ce-l străfulgerase — poate că sistemele planetare apropiate, membre ale Cercului, trimit informații despre viața interioară a fiecărei planete locuite (știință, tehnică, artă) în timp ce străvechile și îndepărtatele lumi ale Galaxiei redau mișcarea exterioară, cosmică, a științei și a vieții lor, ne arată cum sunt reorganizate voit sistemele planetare. „Măturându-se” spațiul năpădit de meteoriții care stânjenesc circulația astronavelor, aceste corpuri meteorice ca și planetele exterioare reci, improprii vieții, sunt aruncate în astrul central, pentru a i se prelungi radiațiile sau pentru a i se ridica temperatura de încălzire a sorilor din acele lumi. Iar dacă nici aceasta nu-i suficient, sunt restructurate sistemele astrale învecinate, creîndu-se acolo cele mai favorabile condiții pentru dezvoltarea unor gigantice civilizații.

Mwen Mas stabili legătura cu depozitul de înregistrări mnemonice ale Marelui Cerc și compuse cifrul unuia dintre mesajele îndepărtate. Pe ecran porniră să plutească imagini stranii, recepționate pe Pământ da îngrămădirea stelară globulară Omega-Centaurul: a doua îngrămădire mai apropiată de sistemul solar, de care era despărțită doar de 6.800 de parseci. Strălucirea stelelor ei traversase vreme de douăzeci și două de milenii spațiul cosmic, pentru ca să ajungă până la ochii omului terestru.

O ceață densă, albăstrie se așternea în straturi egale, străpunse de negri cilindri verticali, care se roteau destul de rapid. Cînd și când ei se comprimau abia perceptibil, luând forma unor conuri unite la bază. Atunci cețurile albăstrii se sfâșiau, și se preschimbau în seceri de foc prinse-n vârtej nebun în jurul axei conurilor, întunericul dispărea, descoperind coloane uriașe orbitor de albe, iar îndărătul lor țâșneau pieziș verzi tăișuri în fațete.

Mwen Mas își freca fruntea, încercând să pătrundă înțelesul acestei enigme.

Pe ecran, tăișurile verzi se răsuciră în spirală In jurul albilor pilaștri și deodată se risipiră într-un torent de bule scânteietoare, care se orânduiră până la urmă într-un mare inel. Acesta începu să crească în lărgime și în înălțime.

Mwen Mas zâmbi și întrerupse legătura, revenind la meditațiile sale.

„Din lipsa unor lumi populate sau, mai exact, a legăturii cu latitudinile superioare ale Galaxiei, noi, pământenii nu putem încă ieși din întunericul zonei galactice ecuatoriale, nu putem încă răzbate prin pulberea cosmică în care este cufundat astrul nostru — Soarele și stelele învecinate. Tocmai de aceea pentru noi cunoașterea Universului este mult mai anevoioasă decât pentru alții…”

Mwen Mas își aținti privirea asupra orizontului, acolo unde, mai jos de Carul Mare, sub Clinii de Vînă-toare, se întindea constelația Părul Berenicei. Era polul „nord” al Căii Lactee, spre care se deschidea o mare perspectivă a spațiului extra-galactic, ca și în punctul opus al cerului, în constelația Sculptorul, nu departe de vestita stea Fomalhaut, unde se află polul sud al sistemului. În regiunea marginală în care e situat Soarele nostru, ramurile discului spiral al Galaxiei au o grosime doar de 600 de parseci. Pentru a se ridica deasupra nivelului acestei gigantice roți stelare, trebuiau străbătute perpendicular pe planul ecuatorului galactic 300–400 de parseci. Acest traiect, inaccesibil unei astronave, n-ar fi însemnat o piedică pentru transmisiunile Marelui Cerc. Dar deocamdată nici o planetă a stelelor situate în acele regiuni nu aderase la această rețea de comunicație.

Nesfârșite enigme și extrem de dificile probleme ar fi rezolvate dacă s-ar putea înfăptui încă o revoluție științifică, cea mai mare dintre toate: dacă s-ar repurta o victorie asupra timpului, dacă oamenii ar învăța să înfrângă orice distanță în orice interval de timp, să pătrundă ca stăpâni atotputernici în spațiile nemărginite ale Cosmosului. Atunci nu numai Galaxia noastră, dar și celelalte insule stelare ale Galaxiei ar deveni pentru noi tot atât de apropiate ca și măruntele insulițe din Marea Mediterană, care clipocea acum, acolo jos, în bezna nopții. Tocmai aceasta justifica temerarul proiect conceput de Ren Boz și pe care el, Mwen Mas, directorul stațiunilor exterioare ale Pământului, era pe cale să-l înfăptuiască. Numai de le-ar fi cu putință să justifice această experiență, să aducă în sprijinul ei argumente atât de puternice, încât să obțină autorizația Consiliului…

Luminile înșirate de-a lungul Căii Spirale își schimbară culoarea din portocalie în albă. Era ora două de noapte — când circulația se intensifică. Mwen Mas își aminti că a doua zi avea loc serbarea Cupelor de foc, la care Ciara Nandi îl poftise să participe. Direoctorul stațiunilor exterioare nu putea uita clipa când pe, litoralul mării cunoscuse pe această fată bronzată de soare și cu mișcări atât de grațioase. Era asemenea unei flori a sincerității și a elanurilor puternice, rară într-o epocă a sentimentelor disciplinate.

Mwen Mas se întoarse în camera lui de lucru, intră în legătură cu Institutul metagalactic, care lucra totdeauna în timpul nopții, și ceru să i se trimită pentru noaptea viitoare stereotelefilmele mai multor galaxii. Primind un răspuns afirmativ, se urcă pe acoperiș. Acolo se afla aparatul său pentru sărituri la depărtare. Lui Mwen Mas îi plăcea sportul acesta puțin popular, în care atinsese un grad de înaltă măiestrie. Fixînd în jurul corpului său curelele balonului cu heliu, africanul se înălță în văzduh cu o săritură elastică, conec-tând pentru o clipă elicea de tracțiune, pusă în funcțiune de un acumulator ușor. Descrise în aer un arc de cerc lung aproape de 600 de metri, ateriza pe o ieșitură a Casei alimentare și sări din nou. În cinci salturi ajunse până la o mică grădină de la poalele unui munte calcaros. își lăsă aparatul în vârful unui turn de aluminiu și alunecă de-a lungul unei prăjini pe pământ, alături de patul său tare, așezat de-a dreptul sub un mare platan. Curând adormi legănat de foșnetul frunzelor acestui arbore umbros.

Serbarea Cupelor de foc își împrumutase denumirea de la vestitul poem al poetului istoriograf Zan Sen; acesta descrisese străvechiul rit indian de a alege cele mai frumoase femei spre a le oferi eroilor ce porneau la îndeplinirea unor isprăvi mărețe spade de luptă și cupe în care ardeau rășini aromate. Deși atât spadele cât și cupele căzuseră de mult în desuetudine, rămăseseră totuși un simbol al eroismului. Or, faptele de acest fel se înmulțiseră peste măsură în rândurile cutezătoarei și energicei populații terestre. Uriașa putere de muncă cunoscută în trecut numai la oamenii particular de rezistenți, denumiți pe atunci „genii”, depindea fn întregime de vigoarea fizică, de abundența hormonilor stimulatori. În decurs de milenii, grija de sănătale transformase pe orice om de rând într-o ființă asemenea eroilor antichității, setoși de încercări mărețe, de iubire și de cunoștințe.

În fiecare an, în a patra lună după solstițiul de iarnă (denumită in vechime aprilie), cele mai frumoase femei de pe Pământ își arătau în public talentele de dansatoare, de cintărcțe și de gimnaste. Cele mai fine nuanțe de frumusețe ale diferitelor rase, acum amestecate în populația întregii planete, străluceau aici într-o varietate infinită, aidoma nestematelor, și prilejuiau infinite desfătări spectatorilor, de la învățații și inginerii obosiți de munca lor stăruitoare și până la artiștii inspirați sau tinerii și tinerele încă fără experiență de viață.

Nu mai puțin magnifică era și serbarea de toamnă a bărbaților, serbarea lui Hercule, celebrată în cea de a noua lună a anului. Tinerii ce treceau pragul maturității raportau aici despre isprăvile herculeene pe care le săvârșiseră. Mai târziu s-a instaurat obiceiul ca în aceste zile să se treacă în revistă toate faptele și realizările remarcabile de peste an. Serbarea, devenită comună pentru bărbați și pentru femei, a fost Împărțită In zilele Minunatei utilități, ale Artei supreme, ale îndrăznelii științifice și ale Fanteziei. Intr-un timp, și Mwen Mas fusese recunoscut drept erou. al primei și al celei dea treia zi…

Veda Kong tocmai cânta cind Mwen Mas apăru în uriașa Sală solară a stadionului din Tirena. Găsind sectorul 9 din raionul 4, unde se instalaseră Evda Nal și Ciara Nandi, el se opri în tăcere în umbra unei arcade și ascultă vocea gravă a tinerei femei. Îmbrăcată în alb, cu privirile îndreptate spre galeriile de sus ale sălii, Veda cea blondă cânta o arie plină de voioșie; îi păru africanului întruchiparea primăverii.

La sfârșitul fiecărei producții spectatorul putea apăsa pe unul dintre cele patru butoane pe care le avea in față. Luminile aurii, albastre, verzi ori roșii ce aprindeau pe tavanul sălii arătau artistului felul In care fusese apreciat, înlocuind zgomotoasele aplauze de pe vremuri.

Isprăvindu-și cântecul, Veda fu răsplătită printr-o mulțime de luminii aurii și albastre printre care se zăreau doar câteva verzi. îmbujorată de emoție, se alătură prietenelor ei. Tocmai atunci se apropie și Mwen Mas, pe care-l întâmpinară cu salutări prietenești.

Directorul stațiunilor exterioare se uită în jurul său, căutându-și maestrul și predecesoruL Dar nicăieri nu-l vedea pe Veter.

— Unde l-ați ascuns pe Dar Veter? li se adresă în glumă celor trei femei Mwen Mas.

— Dar dumneata unde ni l-ai ascuns pe Ren Boz? răspunse printr-o întrebare Evda Nal, și africanul se grăbi să scape de privirile ei pătrunzătoare.

— Veter scormonește la dineurile în America de Sud, la exploatările de titan, se îndură de el Veda Kong și pe fața ei tresări ceva.

Cu un gest protector, Ciara Nandi o atrase spre sine și-și lipi obrazul de al ei. Pe chipurile celor două femei, atât de diferite, se citea aceeași duioșie care le apropia.

Armonizându-se cu ochii-i migdalați, sprâncenele Ciarei tăiate drept, sub fruntea înaltă, păreau aripile întinse ale unei păsări plutitoare. Sprâncenele Vedei se avântau spre Umple.

„Pasărea a bătut din aripi”… gândi africanul.

Coama neagră i se revărsa Ciarei pe grumaji și pe umeri, formând un contrast cu pieptănătura sobră, linsă și pornită în sus a blondei Veda.

Aruncând o privire pe ceasul încastrat în cupola sălii, Ciara se ridică.

Îmbrăcămintea ei îl miră pe Mwen Mas. Pe umerii-i netezi purta un colan de platină, care-i lăsa descoperit gâtul, iar în față se încheia cu o sclipitoare turmalină roșie.

Sinii tari, ce semănau cu niște cupe întoarse, dăltuite cu o admirabilă precizie, erau aproape dezveliți. O bandă de stlnjenie trecea Intre ei, de la cheotoarea de turmalină la cingătoare. Benzi de același fel, petrecute peste mijlocul sinilor, erau întinse de un lănțișor care se încheia pe spatele gol. Mijlocul fin al tinerei fete era încins cu un cordon alb, presărat cu stele negre și prins cu o copcă de platină de forma unei lunule. În spate, cordonul ținea un soi de fustă lungă, dintr-o mătase albă, grea, împodobită și ea cu stele negre. Dansatoarea nu purta nici un fel de bijuterie, In afară de agrafe strălucitoare pe pantofiorii ei negri.

— Încă puțin și-mi vine rândul! spuse fără să se tulbure Ciara, îndreptându-se spre arcada de trecere. Ii aruncă o privire lui Mwen Mas, apoi dispăru, petrecută de Întrebări rostite în șoaptă și de mii de priviri.

Pe scenă apăru o tânără gimnastă admirabil făcută, în vlrstă de cel mult 18 ani. Scăldată într-o lumină de aur, ea executa o vertiginoasă cascadă de salturi, avântâri în aer și întoarceri, înmărmurind într-un echilibru neverosimil, la pasajele lente ale melodiei. Spectatorii li lăudară dansul prin o puzderie de lumini aurii, și Mwen Mas se gândi că, după un asemenea succes, îi va fi cam greu Ciarei Nandi să se distingă. Ușor alarmat, își plimbă privirile peste mulțimea spectatorilor din fata lui, și deodată zări în sectorul al 3-lea pe pictorul Kart San. Acesta îl salută cu o dezinvoltură care africanului i se păru nelalocul ei: cum de nu era emoționat acest om pentru care Ciara pozase în „Fiica Mediteranei”?

Nici n-apucă bine să-și spună că, după ce-și va fi isprăvit experiența, se va duce negreșit s-o vadă pe „Fiica Mediteranei”, că lucirile de sus se și stinseră. Planșeul străveziu din sticlă organică[103] fu cuprins de o văpaie zmeurie ca a fontei incandescente. De sub rampa scenei porniră să curgă șuvoaiele de lumina roșie.

Se rostogoleau valuri, valuri, îmbinându-se cu ritmul răspicat al melodiei, cu glasul pătrunzător al viorilor și sunetul puternic și grav al strunelor de aramă. Oarecum buimăcit de puterea și cadența năvalnică a muzicii, Mwen Mas nu-și dădu seama din prima clipă că In centrul estradei cuprinse de flăcări apăruse Ciara.

Își începu dansul într-un ritm atât de rapid, încât spectatorilor li se tăia răsuflarea. Mwen Mas se întrebă cu spaimă ce se va întâmplă dacă muzica va cere o accelerare și mai mare. Dansau nu numai picioarele, nu numai bratele; tot trupul fetei răspundea muzicii înflăcărate printr-o suflare a vieții tot atât de fierbinte. Și africanul își spuse în gând că, dacă femeile din vechea Indie fuseseră ca și Ciara, poetul care le comparase cu Cupele de foc și de la care se trăgea denumirea serbării femeii, avusese deplină dreptate.

În reflexele scenei și ale planșeului tenul ars de soare al Ciarei avea acum o strălucitoare nuanță de aramă, și inima lui Mwen Mas începu să bată cu putere. Această carnație o mai văzuse la oamenii minunatei planete epsilon-Tucan. Atunci aflase că trupul poate ajunge la o asemenea spiritualizare, încât prin subtile modificări ale frumoaselor lui forme, să poată exprima cele mai adânci ecouri ale sufletului, toate modulațiile fanteziei, așteptările pătimașe, setea de fericire…

Și, de unde până atunci toate gândurile i se îndreptaseră către depărtări de neatins, aflate la mai bine de 90 de parseci, Mwen Mas pricepu că, în nemărginita bogăție a frumuseții din lumea noastră omenească, se pot afla flori tot atât de admirabile ca și viziunea minunată din adâncul firmamentului. Dar dorul pe carp de atâta vreme îl aprinsese In sufletul său un vis irealizabil nu se putea stinge chiar atât de lesne. Luind înfățișarea fetei cu pielea roșie de pe Epsilon-Tucan, Ciara nu făcu decât să întărească în inima directorului stațiunilor exterioare hotârârea luată mai demult.

Evda Nal și Veda Kong, ele însele excelente dansatoare și care vedeau pentru întâia oară arta Ciarei, erau fermecate. Veda, în care se trezise antropologul și istoricul raselor antice, reflectă că femeile din Gondvana — adică din țările calde — fuseseră întotdeauna mai numeroase decât bărbații decimați în luptă cu mulțimea fiarelor sălbatice. Mai târziu, când, în țările meridionale foarte populate, s-au format statele despotice ale antichității, bărbații continuau să se nimicească In războaie stârnite de fanatismul religios și de capriciile tiranilor. Fiicele sudului duceau așadar o viață grea care le cizela desăvârșirca. În schimb, în nord, unde populația era mai rară, iar natura mai puțin generoasă, n-a existat despotismul de stat al Veacurilor de întuneric. Bărbații erau mai numeroși, iar femeile, mai apreciate, duceau o viață mult mai demnă.

Veda urmărea fiecare gest al Ciarei, gândindu-se că în mișcările ei există o stranie dualitate: erau In același timp gingașe și violente. Gingășia Ie venea din grația mișcărilor, din uimitoarea flexibilitate a trupului, pe când impresia de violență se degaja din bruș-tele schimbări de atitudine, din neașteptatele șerpuiri și opriri săvârșite cu iuțeala sălbăticiunilor. Brunele fiice ale Gondvanei dobîndiseră această felină înmlădiere de-a lungul a multor milenii de aprigă luptă pentru existentă. Dar cât de armonios se îmbina această suplețe cu delicateța egeeană a chipului Ciarei! Intr-un languros adagio se împletiră sonoritățile discordante, tot mai frecvente, ale unor instrumente de percuție. Ritmul impetuos, avânturile și prăbușirile sentimentelor omenești cu o imobilitate statuară. Trezirea sentimentelor adormite, violenta lor explozie, apoi căderea ființei vlăguite, moartea… și din nou viața — o viață tumultoasă și necunoscută, înlănțuita și în același timp luptând cu mersul implacabil al vremii, cu neîndurătoarea determinare a datoriei și a soartei. Evda Nal simți că tema psihologică a. dansului îi este extrem de familiară; obrajii i se îmbujorară, respirația i se acceleră…

Mwen Mas nu știa că suita aceasta de balet fusese scrisă de compozitor pentru Ciara Nandi; nu se mai temea însă de ritmul îndrăcit, fiindcă văzuse cât de ușor i se adaptează tânăra fată. Undele de lumină roșie îi îmbrățișau trupul de aramă, revărslnd flăcări peste picioarele ei puternice, pierzându-se în șerpuirile întunecate ale catifelei, aprinzând zori trandafirii pe mâtasa albă. Brațele ei îndoite spre spate, înmărmureau deasupra capului. Și deodată, fără nici un fel de final, tumultul de note ascendente se curmă; roșiile văpăi se stinseră. Cupola înaltă a sălii era acum scăldată de lumina obișnuită. Obosită, tânăra își plecă fruntea, și părul ei bogat îi acoperi fața. Sub cupolă se aprinseră mii de focuri aurii, apoi izbucni un vuiet sur: spectatorii îi aduceau Ciarei cel mai înalt omagiu care putea fi adus unui artist, îi mulțumeau ridicați în picioare, întinzând spre scenă mâinile împreunate. Și Ciara, atât de calmă înainte de a ieși în scenă, se tulbură fără de veste, își îndepărtă dintr-o mișcare părul de pe obraz și fugi din scenă, cu ochii la galeriile de sus ale sălii.

Organizatorii serbării anunțară o pauză. Mwen Mas porni în căutarea Ciarei, iar Veda Kong și Evda Nal ieșiră pe scara Iată de un kilometru, din sticlă albastră, mată, care cobora de la stadion drept în mare. Amurgul străveziu și răcoros le îmbia să facă o baie după pilda altor mii de spectatori veniți la serbare.

— Nu mă mai mir acum că ea ne-a atras de la început atenția, spuse Evda Nal. Este o artistă excepțional de talentată. Am văzut astăzi un dans care reprezintă însăși puterea vieții! Probabil că aceasta și întruchipa anticul Eros.

— Îl înțeleg acum pe Kart San, care afirma că frumusețea e ceva mult mai important decât s-ar crede. Ea este fericirea și sensul vieții, a spus-o prea bine deunăzi! Iar definiția dumitale și ea este justă — consimți Veda — scoțându-și pantofii și cufundându-și picioarele în apa călduță care clipocea pe trepte.

— Este justă, cu condiția ca vigoarea psihică să izvorească dintr-un corp sănătos și plin de energie, o corectă Evda Nal, lepădându-și rochia și aruncându-se în unda străvezie.

Veda o ajunse din urmă, și cele două femei mo tară alături spre o uriașă insulă de cauciuc, care se zărea, argintie, la un kilometru și jumătate de cheiul stadionului. La nivelul apei, suprafața netedă a insulei era mărginită de un fel de adăposturi din materie plastică sidefie în formă de scoici, suficient de mari pentru a feri de razele Soarelui și de vânt trei-patru oameni, izolându-i complet de vecinii lor.

Se întinseră amândouă pe podeaua moale și mișcătoare a uneia dintre scoici, trâgând în piept aerul curat al mării.

— Te-ai inegrit foarte tare de când ne-am văzut ultima oară pe litoral, spuse Veda privindu-și prietena. Ai fost la mare sau ai luat pilule pentru pigmentare?

— Pilule ZP, mărturisi Evda. N-am fost la soare decât ieri și azi.

— Nu știi într-adevăr unde-i Ren Boz? întrebă Veda.

— Știu cu aproximație, și aceasta îmi ajunge să fiu liniștită, răspunse încet Evda Nal.

— Vrei într-adevăr?… Veda se opri fără să-și fi sfârșit fraza și Evda își ridică pleoapele obosite și o privi drept în ochi.

— Ren Boz îmi pare un bâiețandru încă necopt și fără putere, urmă nehotărât Veda, iar dumneata ești atât de întreagă, ai o rațiune puternică, nu mai prejos de a unui bărbat. Se simte că ai o voință de fier.

— Asta mi-a spus-o și Ren Boz. în ceea ce privește însă părerea dumitale despre el, n-ai dreptate decât parțial. Este un om înzestrat cu o minte îndrăzneață, cu o putere de muncă atât de uriașă, încât nici chiar în zilele noastre n-ai să găsești pe întreaga planetă mulți care să-i poată ține pasul. În comparație cu aceste Însușiri, celelalte par insuficient de dezvoltate; au rămas într-un stadiu infantil, după cum se întâmplă majorității oamenilor, și poate într-un fel și mai pronunțat. N-ai greșit spunând că este un bâiețandru. Dar, în același timp, este și un erou în adevăratul înțeles al acestui cuvânt. Și Dar Veter are în el ceva copilăros dar la el este un rezultat al surplusului de forțe fizice, pe când la Ren avem dimpotrivă o insuficiență a lor.

— Dar ce părere ai despre Mwen, se interesă Veda, acum că-l cunoști mai bine?

— Mwen Mas reprezintă o îmbinare a rațiunii reci cu frenezia arhaică a dorințelor.

Veda Kong izbucni în râs:

— As vrea să am și eu perspicacitatea dumitale.

— Psihologia e specialitatea mea— răspunse Evda, dând din umeri. Dar îngăduie-mi acum și mie să-ți pun o întrebare: știi că Dar Veter îmi place mult?…

— Ți-e teamă de jumătățile de măsură? spuse Veda, îmbujorânduse toată la față. Nu, aici nu poate fi vorba nici de echivocuri, nici de reticențe. Totul este limpede, limpede ca și cristalul… Și, sub privirea scrutătoare a psihiatrei, Veda urmă liniștită: Erg Noor și cu mine… căile noastre s-au despărțit de mult. Nu m-am putut hotări totuși să cedez unei afecțiuni noi atâta vreme cât el se mai afla în Cosmos, nu-l puteam părăsi pe Erg slăbind prin aceasta puterea speranței, a credinței că se va întoarce. Acum acestea au devenit din nou calcule exacte, certitudine. Erg Noor știe tot, dar își urmează calea.

Evda Nal puse mâna ei subțire pe umărul Vedei.

— Cu alte cuvinte, este Dar Veter?

— Da! răspunse ferm Veda.

— Dar el știe?

— Nu. Am să-i spun mai târziu, după ce „Tantra” va fi revenit… Nu crezi că ar fi timpul să ne întoarcem? întrebă Veda.

— Trebuie să părăsesc serbarea, spuse Evda Nal, concediul meu este pe sfârșite. Mă așteaptă o nouă lucrare de mari proporții la Academia de Bucurii și Necazuri, iar mai înainte trebuie să-mi văd fata.

— Ai o fetiță mare?

— De 17 ani. Băiatul este cu mult mai vârstnic. Mi-am îndeplinit datoria oricărei femei sănătoase cu ereditate normală: cel puțin doi copii. Acum vreau să am un al treilea, dar să fie de la început mare!

Evda Nal zimbi. Fața ei se lumină deodată și un zâmbet de duioșie îi întredeschise buzele arcuite.

— Îmi închipui un băiețaș drăguț, cu ochii mari… cu o guriță tot atât de mirată și de drăgăstoasă ca a dumitale… dar cu pistrui și cu un năsuc cârn, spuse malițios Veda, privind drept în fata ei.

Prietena ei tăcu un timp, apoi întrebă:

— N-ai deocamdată nici o ocupație, Veda?

— Nu. Aștept sosirea „Tantrei”. Pe urmă am să plec într-o lungă expediție.

— Vino cu mine să-mi vezi fetița! îi propuse Evda și Veda acceptă cu plăcere.

Pe toată lățimea peretului din observator se întindea un ecran emisferic de șapte metri pentru vizionarea fotografiilor și a filmelor luate cu ajutorul unor telescoape puternice. Mwen Mas conecta fotografia panoramică a unui sector de cer de lângă polul nord al Galaxiei, cuprinzând zona meridională a constelațiilor, de la Carul Mare până la Corb și Centaur. Aici, între Cîinii de Vînătoare, Părul Berenicei și Fecioara, se vedeau foarte bine numeroase alte galaxii, alte insule stelare al Universului în formă de discuri ori roți. Cele mai multe fuseseră descoperite în Părul Berenicei, izolate, de o formă regulată sau nu, văzute sub diferite unghiuri și proiecții, uneori neînchipuit de depărtate, la distante de miliarde de parseci, formând pe alocuri adevărați „nori” compuși din zeci de mii de galaxii. Galaxiile cele mai mari ating în diametru între 25–50.000 de parseci, cum ar fi de pildă insula noastră stelară sau de asemenea galaxia NN 89105+SB23, care odinioară se numea M-31 sau Nebuloasa din Andromeda. Ea putea fi văzută și de pe Pământ cu ochiul liber, sub forma unui nouraș care împrăștie o slabă lumiuescențâ. Oamenii îi dezlegaseră de mult misterul. Nebuloasa se dovedise a fi un uriaș sistem stelar în formă de roată și ale cărui dimensiuni întreceau cu jumătate pe acelea ale imensei noastre Căi Lactee. Cercetarea Nebuloasei din Andromeda, în ciuda depărtării de patru sute cincizeci de mii de parseci ce-o despărțea de observatorii de pe pământ, a contribuit foarte mult la cunoașterea propriei noastre Galaxii.

Mwen Mas își mai aducea aminte de minunatele fotografii pe care le văzuse în copilărie și care reprezentau diferite galaxii; aceste fotografii erau obținute prin inversiunea electronică a imaginilor optice sau cu ajutorul unor radiotelescoape puternice, care pătrundeau și mai adânc în Cosmos, ca, de pildă, telescoapele din Pamir și din Patagonia, fiecare având un diametru de 400 de km. Galaxiile, aceste colosale îngrămădiri de sute de miliarde de corpi cerești, despărțite prin milioane de parseci, au trezit totdeauna într-însul nedomolita dorință să cunoască legile după care sunt alcătuite, istoria apariției lor și soarta lor viitoare. Ceea ce preocupa acum în primul rând pe oricare dintre locuitorii Pământului era problema vieții pe nenumăratele sisteme planetare ale acestor insule ale Universului, problema gândirii și a științei care înfloreau pe ele și a civilizațiilor omenești în infinitele spații siderale.

Pe ecran au apărut trei stele pe care vechii arabi le denumiseră Sirrhah, Mirrhah și Almah — alfa — beta — și gama — Andromeda, dispuse pe o treaptă ascendentă. În dreapta și în stânga acestei linii erau situate două galaxii apropiate: gigantica Nebuloasă din Andromeda și frumoasa spirală M-33 din constelația Triunghiul. Mwen Mas nu ținea să le revadă cunoscutul contur luminos; schimbă deci banda metalică.

Iată galaxia de mult observată ce poartă denumirea antică de NGC 5194[104] sau M-51, din constelația Câinii de Vânătoare. Ea se află la o depărtare de milioane de parseci și este una dintre puținele galaxii văzută de la noi în plan orizontal, perpendicular pe ecuatorul lor. De Ia un nucleu compact și foarte luminos, format din milioane de aștri, pornesc două bra(e răsucite în spirală. Mai departe, ele devin tot mai slabe și mai nebuloase, până ce se pierd în întunericul spațiilor, intinzându-se în părți opuse pe distanțe de zeci de mii de parseci. Intre aceste brațe sau ramuri principale, alternând cu „abisuri” negre — nori de materie obscură — se întind dârele mai scurte ale îngrămădirilor stelare și nori de gaze luminoase, îndoite Întocmai ca paletele unei turbine.

Iată și uriașa galaxie NGC 4565 din constelația Părul Berenicei. E nespus de frumoasă. De la o distanță de șapte milioane de parseci este văzută pe muche. Aplecată ca o pasăre ce plutește în zbor, această galaxie își întinde larg discul subțire compus, probabil, din ramuri răsucite în spirală; iar în centrul ei arde globul puternic turtit al nucleului, care pare o strălucitoare masă compactă. Se vede clar cât de plane sunt insulele stelare: o galaxie poate fi comparată cu roata subțire a unui mecanism de ceasornic. Marginile acestei roți sunt difuze, părind să se dizolve In bezna fără fund a spațiului. Intr-o asemenea margine a Galaxiei noastre se află Soarele și, ca un firicel de praf minuscul, Pământul, care, legat prin puterea științei cu o mulțime de lumi locuite, întinde aripile gândirii omenești deasupra eternității Cosmosului.

Mwen Mas trecu pe o galaxie care-l interesa mai mult: NGC 4595 din constelația Fecioara. Și aceasta se vedea tot în plan orizontal. Această galaxie, aflată la o depărtare de zece milioane de parseci, aducea cu o lentilă incandescentă, învăluită de un strat de gaze luminoase. De-a lungul ecuatorului, ea era străbătută de o groasă bandă neagră, o îngrămădire de materie obscură. Galaxia părea o misterioasă lanternă, lumi-nând din fundul unei genuni.

Ce lumi se ascundeau acolo în iradierea ei, mai vie decât la alte galaxii și care atingea în medie clasa spectrală F? Există oare acolo locuitori ai unor planete importante, pulsează oare și acolo ca și la noi, gândirea ce triumfă asupra tainelor naturii?

Faptul că de pe aceste vaste insule stelare nu venea nici un răspuns tl făcea pe Mwen Mas să-și strângă pumnii de ciudă. își dădea seama că distanțele sunt cu adevărat monstruoase: până la această galaxie lumina avea de parcurs o cale de treizeci și două de milioane de ani! Pentru un schimb de mesaje era nevoie de șaizeci și patru de milioane de ani!

Mwen Mas manipula bobinele, și pe ecran apăru o mare pată de lumină vie, în mijlocul unor stele rare și palide. O bandă neagră, neregulată tăia în două pata cea rotundă, accentuându-i prin contrast strălucirea; extremitățile lățite ale bandei eclipsau vastul câmp de gaze arzătoare ce aureola pata luminoasă. Așa arăta, obținut prin mijloace extrem de ingenioase, clișeul ciocnirii a două galaxii din constelația Lebăda. Această coliziune a unor galaxii la fel de uriașe ca a noastră sau Nebuloasa din Andromeda, era cunoscută de mult ca o sursă de radioactivitate, cea mai puternică, probabil, din partea accesibilă a Cosmosului. Țîșnitul de gaze animate de o mișcare rapidă dădeau naștere unor formidabile câmpuri electromagnetice care difuzau în Univers vestea nemaipomenitei catastrofe… însăși materia trimitea acest zguduitor semnal de alarmă, printr-un emițător de o mie de cvintilioane de kilowați. Distanța până la acele galaxii era însă atât de mare, încât imaginea proiectată pe ecran arăta situația cu milioane de ani în urmă. Cît privește aspectul actual al galaxiilor care s-au întrepătruns, el va deveni vizibil abia după un număr de ani, atât de colosal, încât nici nu se poate ști dacă omenirea va mai dăinui până atunci.

Mwen Mas sări în picioare și se rezemă cu mâinile de masa masivă cu o violență care făcu să-i trosnească mădularele.

Aceste termene de milioane de ani erau inaccesibile pentru zeci de mii de generații și însemnau ucigătorul „niciodată” chiar și pentru cea mai îndepărtata posteritate. Dar aceste termene puteau fi suprimate ca la un semn de baghetă magică. Și această baghetă magică era descoperirea lui Ren Boz și experiența pe care tocmai o făceau împreună.

Datorită lor, cele mai îndepărtate puncte ale Universului vor deveni apropiate, de să le atingi cu mâna!

Astronomii din vechime presupuneau că galaxiile se împrăștie în toate părțile. Ei observau că lumina — care, plecând de pe îndepărtatele insule stelare, parvenea la telescoapele terestre — era modificată: oscilațiile de lumină se alungeau transformându-se în unde roșii[105].

La prima vedere, această „deplasare spre roșu” a luminii părea să ateste că galaxiile se îndepărtau de observator. Cei vechi erau însă obișnuiți să interpreteze fenomenele într-un mod rigid și unilateral; de aceea au și ajuns la ipoteza unui univers care se împrăștie sau explodează, fără să priceapă că din marele proces al distrugerii și al creației nu văd decât un singur aspect. Doar dispersarea și distrugerea — adică trecerea energiei la niveluri inferioare, în conformitate cu cea de a doua lege a termodinamicii — erau percepute de simțurile noastre și de aparatele construite pentru a le amplifica. Celălalt aspect al acumulării, al concentrării, al creației — le scăpa oamenilor, căci însăși viața își trăgea puterea din energia împrăștiată de aștri, ceea ce condiționa și perceperea noastră a lumii înconjurătoare. Și totuși viguroasa inteligență umană a izbutit să pătrundă și în aceste enigmatice procese de formare a lumilor în Univers. În acele timpuri străvechi însă se presupunea că cu cât era mai îndepărtată galaxia, cu atât viteza ei de îndepărtare era mai considerabilă. Pe măsura adâncirii în Cosmos, unii au crezut că observă la galaxii viteze apropiate de aceea a luminii, și au existat savanți care să declare că limita Universului vizibil era distanța de unde galaxiile păreau să fi atins iuțeala luminii: într-adevăr, ne mai primind de la ele nici o rază, n-am mai putea să le vedem niciodată. Acum însă cunoaștem cauzele înroșirii luminii răspândite de galaxiile îndepărtate. Cauzele fenomenului sunt multiple. De la insulele stelare depărtate ajunge la noi numai lumina iradiată de centrele lor strălucitoare. Aceste colosale mase de materie sunt înconjurate de câmpuri electromagnetice inelare, care acționează asupra razelor de lumină atât prin puterea cât și prin întinderea lor; aceste câmpuri încetinesc oscilațiile luminii, ale cărei unde se alungesc și devin roșii. Din antichitate, astronomii au știut că lumina stelelor cu densitate foarte mare se înroșește: liniile spectrului se deplasează spre capătul cel roșu, și steaua pare că se depărtează, așa cum se întâmplă, de exemplu, cu componența stelei duble Sirius: pitica albă Sirius B. Cu cât galaxia este mai departe, cu atât mai mult se centralizează radiația ce ajunge până la noi și cu atât mai sensibilă este deplasarea spre capătul roșu al spectrului.

Pe de altă parte, undele luminoase care străbat genunile siderale sunt supuse „balansării”, iar cuantele de lumină își pierd o parte a energiei lor de mișcare[106].

Fenomenul acesta a fost acum studiat temeinic: undele roșii pot fi și „vechi” unde de lumină obișnuită (albă), dar „obosită”. Chiar și undele luminoase omnipenetrante „îmbătrânesc, traversind înspăimântătoarele spații. Cum ar mai putea spera deci omul să le înfrângă, dacă n-ar ataca forța de gravitație cu ajutorul contrariului ei, urmând calculele lui Ren Boz?…

Nu, acum toată această frământare sa potolit! Și de aceea Mwen Mas se simțea îndrituit să întreprindă această experiența fără precedent.

Ca de obicei, directorul stațiunilor exterioare ieși In balconul observatorului și începu să se plimbe cu pași repezi dintr-un capăt într-altul. În ochii săi osteniți mai licăreau galaxiile îndepărtate ce-și trimiteau spre Pământ undele roșii ca niște apeluri de ajutor adresat atotputernicei gândiri umane. Deodată râse încet. Nu se îndoia că într-un viitor apropiat, undele roșii vor deveni supuse mâinii omului, întocmai ca acelea ce scăldaseră trupul Ciarei Nandi la serbarea Cupelor de foc, al Ciarei care-i apăruse în ipostaza fetei arămii de pe steaua epsilon-Tucan, obiectul visurilor sale.

Da, el va îndrepta vectorul lui Ren Boz tocmai spre Epsilon-Tucan, nu numai spre a vedea această lume splendidă, ci și în cinstea fetei ce-o reprezintă pe Pământ!

Capitolul IX. O ȘCOALĂ DE CICLUL III

Școala nr. 410, de ciclul trei, se afla iu sudul Irlandei. campii întinse, vii și pilcuri de stejari coborau de pe dealuri verzi până la malul mării. Veda Kong și Evda Nal sosiseră la o oră de curs. Înaintau incet pe culoarul circular care înconjura clasele așezate pe perimetrul clădirii rotunde. Era o zi înnorată, cu ploaie cernută, și lecțiile se țineau înăuntru, nu ca de obicei afară sub copaci, în poiene.

Veda Kong se simțea ca o școlăriță: se furișa de la o clasă la alta și asculta pe la intrările care, ca la majoritatea școlilor, erau amenajate ca niște culise. Amândouă strecurau câte o privire prudentă în clase, căutând s-o găsească pe fata Evdei și să rămână totuși neobservate.

În prima încăpere, pe un întreg perete, văzură un vector desenat cu cretă albastră și înfășurat de o spirală. Două sectoare ale spiralei erau înconjurate de elipse transversale, în care era înscris un sistem de coordonate dreptunghiulare.

— Matematică bipolară!? spuse cu spaimă glumeață Veda.

— Ba cred că-i ceva mai mult, făcu Evda. Să așteptăm o clipă!

— Acum, că am făcut cunoștință cu funcțiunile de umbră ale mișcării eohlcare, adică ale mișcării ascendente spirale, care se nasc pe direcția unui vector, spuse bătrânul profesor cu ochi arzători, înfundați în orbite, ne apropiem de noțiunea de „calcul repagular”. Această denumire provine de la vechiul cuvânt latinesc „repagulum” care înseamnă „barieră, obstacol”, mai exact, trecerea de la o calitate la alta, privită sub aspectul ei biunivoc111. Profesorul arătă o elipsă largă, de-a curmezișul spiralei, și urmă: Cu alte cuvinte, studiul matematic al fenomenelor de trecere dintr-o stare în-tr-alta…

Veda Kong se ascunse după o ieșitură a zidului, trăgând pe prietena ei de mânecă:

— Este ceva cu totul nou! Face parte din domeniul de care nea vorbit Ren Boz al dumitale atunci, pe malul mării.

— Școala prezintă întotdeauna elevilor tot ce este mai nou și înlătură necontenit ce s-a învechit. Cum am putea de altfel să asigurăm un progres rapid, dacă tânăra genera (ie ar repeta idei perimate? Chiar și așa, pentru a le transmite copiilor cunoștințele se pierde destul timp. Zeci de ani trec până ce copilul ajunge să fie destul de instruit ca să înfăptuiască opere grandioase. Această pulsație a generațiilor — faci un pas înainte pentru a da imediat înapoi cu nouă zecimi, până ce ți-a crescut schimbul — reprezintă cea mai penibilă dintre toate legile biologice — legea morții și a renașterii. Multe dintre cele învățate de noi în domeniul matematicii, al fizicii și al biologiei s-au și învechit. Cu istoria dumitale se petrece altfel, îmbâtrânește mai încet, fiind In sine foarte bătrânâ.

Se uitară într-o altă clasă. Profesoara, întoarsă cu spatele la ele, și elevii absorbiți de cele auzite nu observară nimic. Vedeau aici fete și băieți înalți, de 17 ani. Aveau obrajii îmbujorați, senin că lecția îi pasiona.

— Omenirea a trecut prin cele mai aspre încercări, spuse profesoara, și glasul ei trăda emoția. Tocmai de aceea, până în zilele noastre, principalul în istoria pe care o facem la școală a rămas studierea marilor erori umane și a consecințelor lor. Am trecut printr-o excesivă complicare a vieții și a obiectelor de uz curent, ca să ajungem la simplificarea lor maximă. Complicarea traiului ducea uneori la o sărăcire a culturii spirituale. Nu-i nevoie ca omul să se împiedice In lucruri inutile, căci și sentimentele și percepțiile lui sunt cu mult mai subtile și mai complexe In condițiile unei vieți simple. Acum, cele mai luminate minți studiază tot ce este cit de cit legat de satisfacerea trebuințelor zilnice, In aceeași măsură ca și problemele științifice capitale. Au urmat calea de evoluție generală a lumii animale, care tinde să elibereze atenția, automatizând mișcările, dezvoltlnd reflexele In activitatea sistemului nervos. Automatizarea forțelor de producție ale societății a creat un sistem de conducere reflector analogic In economie, și a dat la nenumărate persoane posibilitatea să se consacre sarcinii fundamentale a omului: cercetărilor științifice. Natura ne-a înzestrat cu un mare creier investigator, ale cărui funcțiuni se limitau odinioară la câu «tarea hranei și la cercetarea coraestibilității ei…

— Frumos! spuse în șoaptă Evda Nal și In aceeași clipă își zări fiica.

Fără a bănui prezența mamei, aceasta privea gân-ditoare suprafața ondulată a geamului, care ascundea priveliștea de afară.

Veda Kong o cercetă, comparând-o cu mama ei. Același păr negru și lung, legat cu o panglică albastră și strâns în două mari cozi. Același oval al feței care se îngustează în partea de jos, aceeași frunte lată și pomeți mari, care-i dădeau o expresie copilăroasă. O bluză scurtă, strălucitor de albă, din lină artificială, sublinia paloarea tenului ei oacheș și negrul intens al ochilor, al genelor și sprâncenelor. Singura ei podoabă era un colier din mărgean roșu, care sublinia fizicul original al fetei.

Ca toți ceilalți elevi, fiica Evdei purta un șorț larg cu franjuri roșii la cusături.

— E un ornament indian — spuse în șoaptă Evda Nal, răspunzând zâmbetului interogativ al prietenei sale.

Se retraseră repede pe sală: profesoara părăsea clasa. În urma ei veneau câțiva elevi, printre care și fiica Evdei. Dînd cu ochii de maică-sa, de care era nespus de mândră și pe care se străduia mereu s-o imite, fata Încremeni. Evda nici nu știa că avea la școală un cerc de admiratori, care hotărâseră să-și aleagă în viață aceeași cale ca și celebra Evda Nal.

— Mamă! rosti în șoaptă fata și, arunclnd o privire sfioasă tinerei femei ce-i însoțea mama, se lipi de Evda.

Profesoara se opri și se apropie de ele.

— Trebuie să înștiințez consiliul școlar, spuse ea fără a lua seama la gestul de protest al Evdei. Vom trage oarecare foloase din vizita dumitale.

— Mai bine profitați de venirea prietenei mele, și Evda o prezentă pe Veda Kong.

Profesoara de istorie se roși toată, arătind acum foarte tânără.

— Foarte bine, făcu ea, căutând să-și păstreze tonul grav, ne pregătim tocmai de o nouă promoție din grupele mari. Pentru tinerii noștri elevi va fi o mare fericire să primească sfaturile Evdei Nai și în același timp, să treacă în revistă, împreună cu Veda Kong vechile culturi și rase. Nu-i așa, Rhea?

Fata Evdei bătu din palme, iar profesoara porni cu pas ușor de gimnastă spre încăperile de serviciu aflate într-o anexă lungă și dreaptă.

— Rhea, vrei să lipsești de la o oră de muncă și să te plimbi cu noi în grădină? îi propuse Evda. N-o să mai am timp să vin la tine până la alegerea probelor pe care trebuie să le dai. Rîndul trecut nani hotârât nimic definitiv…

Fără să răspundă, Rhea o luă de braț pe mama ei. În programul oricărui ciclu studiile teoretice alternau cu lucrările practice. În momentul acela, se ținea tocmai una dintre lecțiile preferate ale Rheei — șlefuirea lentilelor optice. Dar ce putea fi mai interesant și mai important decât vizita mamei?

Ca să le lase singure, Veda se îndreptă spre un mic observator astronomic care se zărea tn depărtare.

Agățata ca un copil de brațul puternic al mamei, Rhea mergea dusă pe gânduri.

— Unde este micul tău Kay? se interesă Evda. Fetița se întrista. Kay era elevul ei: cei mari vizitau școlile de ciclul I și II din apropiere, pentru a se ocupa de „prichindeii” pe care și-i aleseseră. Acest ajutor dat profesorilor era necesitat de grija pusă în educarea copiilor.

— Kay a trecut în ciclul II și a plecat departe, îmi pare nespus de rău… De ce oare ne-or fi mutând din patru în patru ani, de la un ciclu la altul?

— Știi doar și tu că psihicul se obosește și devine mai puțin receptiv când impresiile sunt prea monotone.

— Nu înțeleg totuși un lucru: de ce primul dintre cele patru cicluri de patru ani se numește „ciclul O”? Doar și-n răstimpul său are loc un important proces de instruire și educare a copiilor, de la unu la patru ani?

— Este o denumire veche și improprie. Dar în afara cazurilor absolut necesare, ne străduim să păstrăm terminologia încetățenită. Altminteri s-ar produce o irosire de energie umană. Și cu toții fără excepție, avem datoria să scutim omenirea de asemenea risipe.

— Dar împărțirea pe cicluri, care sunt net separate și periodicele deplasări de la un ciclu la altul nu sunt și ele irosiri de forțe, ba chiar destul de mari?

— O asemenea cheltuire de energie este pe deplin compensată prin ascuțirea percepției, prin randamentul sporit în învățătură, care altminteri ar scădea cu fiecare an. Voi, oamenii cei mici, pe măsură ce creșteți, sunteți educați, deveniți ființe cu calități diferite. Viața în comun a copiilor de vârste diferite stânjenește educația și enervează chiar pe elevi. Noi am redus aceste diferențe la minimum, repartizând copiii în patru cicluri, după etate; totuși nici această împărțire nu este perfectă… Dar să vedem care ți-s proiectele și preocupările! Vă voi ține o conferință și poate că astfel voi răspunde și problemelor tale.

Rhea își deschise sufletul cu încrederea spontană a copiilor din Era Marelui Cerc, care n-au cunoscut nici ironia jignitoare, nici neînțelegerea. Era o întruchipare a tinereței care nu cunoaște încă viata dar este plină de visuri și așteptare. împlinind 17 ani fata urma să absolve școala și să treacă la îndeplinirea Isprăvilor lui Hercule, care durau trei ani și se desfășurau în mijlocul adulților. În cursul acestor probe se precizau definitiv înclinațiile și capacitățile ei. Urmau apoi doi ani de studii superioare, după terminarea cărora căpăta dreptul de a lucra de sine stătător in specialitatea aleasă. În răstimpul lungii sale vieți omul reușea să dobîndească o asemenea calificare în câte cinci sau șase specialități, schimbîndu-și din când în când munca; totuși alegerea primei și a celei mai dificile activități — a isprăvilor lui Hercule — era cât se poate de importantă. Tocmai de aceea, această alegere cerca o meditație prealabilă aprofundată, sub îndrumarea obligatorie a unui sfătuitor mai în vârstâ.

— Ați trecut probele psihologice de absolvență? întrebă Evda încruntîndu-și sprâncenele.

— Le-am trecut. Eu am 20–24 Ia primele opt grupe, 18 și 19 la grupa a zecea și a treisprezecea și 17 la grupa a șaptesprezecea! se lăudă Rhea.

— Minunat! se bucură Evda. Ai toate căile deschise. Nu ți-ai schimbat alegerea celei dintâi isprăvi?

— Nu! Voi fi infirmieră pe Insula Uitării, iar pe urmă tot cercul nostru — al discipolilor tăi — va lucra la Spitalul de psihologie din Islanda.

Evda glumi fără răutate pe seama acestor tineri și zeloși psihologi, dar Rhea o rugă să devină mentor al membrilor cercului, care trebuiau și ei să-și aleagă probele.

— Voi fi nevoită să rămân aici până la sfârșitul concediului meu, râse Evda. Și ce va face în acest timp Veda Kong?

Fetița își aduse aminte de însoțitoarea mamei.

— Este foarte bună, spuse ea grav, și aproape tot atât de frumoasă ca și tine!

— Cu mult mai frumoasă!

— Nu, nu… și nicidecum pentru că ești mama mea, stărui fata. Poate că, la prima vedere, ea să pară mai frumoasă, dar tu porți tn tine forțe lăuntrice pe care Veda Kong nu le are. Nu vreau să spun că nu le va avea cândva. Clnd o să le aibă atunci…

— O va eclipsa pe maică-ta, așa cum luna eclipsează o stea!?…

Rhea clătină energic din cap:

— Dar parcă tu ai să rămîi pe loc? Vei ajunge și mai departe ca ea!

Evda îi mângâie părul neted, privindu-i chipul ridicat spre dlnsa:

— Ajunge cu atâtea laude, fetița mea! Trebuie să ne grăbim!

Veda Kong umbla încet pe alee, afundindu-se tot mai mult în păduricea de arțari cu frunza lată, care cu un foșnet dulce, își mișcau frunzișul greu și umed. Primele năluci ale negurii de seară dădeau să se ridice din lunca din apropiere, dar vântul le alunga îndată. Veda Kong se gândea la repausul mobil al naturii și la faptul că amplasamentul școlilor se alege de obicei cât se poate de potrivit. Esențialul în educație îl constituie dezvoltarea gustului de natură, a capacității de a percepe cu acuitate contactul intim cu ea. Omul care se dezinteresează de natură, nu poate evolua, căci dezobișnuindu-se a observa, pierde facultatea generalizării. Veda se gindea la arta pedagogică — atât de prețioasă într-o epocă în care oamenii pricepuseră în sfârșit că învățământul constă de fapt în educație, și că doar ea îl putea pregăti pe copil pentru anevoioasa cale a unui om adevărat. Firește, baza caracterului o formau însușirile înnăscute, dar acestea n-aveau nici o valoare fără iscusita modelare a sufletului omenesc, săvârșită de profesor.

Eminenta istoriciană se întoarse cu ghidul spre îndepărtatele zile când și ea fusese o tânără ființă din ciclul III, toată numai contradicții: plină de dorința arzătoare de a se jertfi, dar și judecind lumea numai din punctul ci de vedere, cu egocentrismul unei tinereți sănătoase. „Cit de mult au făcut atunci pentru mine profesorii! într-adevăr, in lumea noastră nu exista îndeletnicire mai nobilă!”

În mâinile învățătorului se află viitorul omenirii. Căci numai prin sforțările lui omul se ridică tot mai sus și devine tot mai puternic, îndeplinind sarcina cea mai grea: aceea de a se învinge pe sine însuși, de a infrânge pornirile de aviditate egoistă și nestăpânitele pofte ale firii.

Veda Kong o luă spre un golf mic, înconjurat de pini, din direcția căruia venea zvonul unor glasuri de copii. Curând dădu peste un grup de zece băiețandri cu șorțuri din masă plastică. Ei meștereau de zor la o blrnă lungă de stejar, cu niște topoare, aceste unelte inventate încă în peșterile epocii de piatră. Tinerii constructori o salutară politicos și îi explicară că, luând exemplul de la eroii din trecut, vor să construiască un vas fără ajutorul ferăstraielor automate și al mașinilor de asamblare. Pe această corabie aveau să călătorească spre ruinele Cartaginei, în timpul vacanțelor, împreună cu profesorii lor de istorie, geografie și lucru manual.

Veda le ură spor la muncă și voi să-și continue plimbarea. Din grupul copiilor înainta un băiat înalt și subțire, cu pârul galben.

— Ați venit cu Evda Nal? Aș putea să vă pun câteva întrebări?

Veda consimți.

— Evda Nal lucrează la Academia de Bucurii și Necazuri. Noi am studiat orânduirea socială a planetei noastre și a altor câteva lumi; nu ni s-a vorbit însă de însemnătatea acestei Academii…

Și Veda le vorbi despre vastele studii întocmite de Academie în domeniul existenței sociale, despre statistica suferințelor și a fericirii din viața fiecărui om în parte și despre clasificarea necazurilor în conformitate cu diferitele vârste. Etapa următoare o constituia stabilirea modificărilor ce se produc în domeniul bucuriilor și al necazurilor în raport cu evoluția istorică a umanității. Oricât de mare ar fi varietatea în ceea ce priveste calitatea acestor stări sufletești — rezultatele unui bilanț general, prelucrate cu ajutorul metodelor stohasticei, adică ale cifrelor mari, permit să se descopere anumite legi importante. Consilii cu sarcina de a conduce dezvoltarea societății se străduiau din răsputeri să obțină indici cât mai buni. Și doar creșterea volumului de bucurii sau echilibrul dintre acestea și necazuri puteau asigura progresul social.

— Cu alte cuvinte, Academia de Bucurii și Necazuri este cea mai importantă dintre toate, spuse un alt băiețaș cu priviri îndrăznețe și pline de istețime.

Ceilalți râseră și primul interlocutor al Vedei Kong lămuri:

— 01 caută în toate întâietatea. Nu visează decât la conducătorii de odinioară.

— Este o cale primejdioasă, zâmbi Veda. În calitatea mea de istoric, pot să vă spun că acești mari conducători au fost în realitate oamenii cei mai dependenți și cei mai încătușați.

— Încătușați prin condiționarea acțiunilor lor? întrebă băiatul cu părul ca paiul.

— Chiar așa. Dar aceasta se întâmpla într-o societate care se dezvolta inegal și spontan — cum era de pildă — vechea societate din E.L.D. și încă mai înainte. Acum, nu mai există întâietate: nici un consiliu nu poate să acționeze fără consensul tuturor celorlate.

— Dar Consiliul Economic? Fără el nimeni nu poate să întreprindă nimic important, obiectă cu prudență 01, puțintel rușinat, totuși fără să-și piardă cumpătul.

— Din cauză că economia formează singura bază reală a existenței noastre. Dar am impresia că ai o concepție oarecum greșită despre întâietate… Ați studiat citoarhitectonica[107] creierului uman?

Băieții răspunseră afirmativ.

Veda le ceru un băț și le desenă pe nisip cercurile care reprezentau cele mai importante instituții mondiale.

— Uite, în centru este Consiliul Economic. Să ducem de la el legături directe înspre organele lui consultative; A.B.N. (Academia de Bucurii și Necazuri), A.F.P. (Academia Forțelor de Producție), A.S.P. (Academia de Stohastică și de Previziune), A.P.M. (Academia de Psihofiziologie a Muncii). Legătura aceasta laterală duce spre un organ cu activitate de sine stătătoare: Consiliul Astronautic, legat nemijlocit de Academia Radiațiilor Dirijate și de Stațiunile Exterioare ale Marelui Cerc. Mai departe…

După ce desenă pe nisip o schemă complicată, le spuse:

— Toate acestea nu vă amintesc oare creierul omenesc? Centrele de cercetări și statistică reprezintă centrele senzoriale. Consiliile sunt centre asociative. Știți și voi că întreaga viață este compusă din atracție și reacție, din ritmul de explozii și de acumulări, din excitare și frânare. Centrul principal de frânare îl formează Consiliul Economic, care transpune orice pe tărâmul posibilităților reale ale organismului social și ai legilor lui obiective. Această interacțiune a forțelor contrarii, transformată într-o activitate annonioasă, se manifestă atât în funcțiunea creierului nostru, cât și în aceea a societății noastre: și una și cealaltă își continuă necontenit progresul. Odinioară cibernetica sau știința de a dirija a reușit să reducă cele mai complexe interacțiuni și transformări la operații relativ simple efectuate de mașini. Pe măsură însă ce cunoașterea se dezvolta, fenomenele și legile termodinamicii, ale biologiei, ale economiei apăreau tot mai complicate, făcând să dispară o dală pentru totdeauna concepțiile simpliste despre natură sau despre procesele dezvoltării sociale.

Băieții o ascultau pe Veda cu cea mai dcsăvârșită atenție.

— Și ce anume este mai important într-o asemenea orinduire a societății? se adresă dânsa amatorului de conducători. Acesta tăcu încurcat. Primul băiat îi veni insă în ajutor.

— Progresul! declară el cu Îndrăzneală, stârnind admirația Vedei.

— Pentru acest răspuns meriți un premiu! exclamă ea și, cercetându-și îmbrăcămintea, scoase de pe umărul sting o broșa emailată, ce reprezenta un albatros zburând deasupra mării albastre. O întinse pe palma deschisă băiatului. Acesta nu se putea hotărâ s-o ia.

— Ia-o ca amintire a convorbirii noastre de azi și a progresului! stărui Veda, și băiatul luă agrafa.

Ținându-și cu mâna umărul bluzei ce cădea, Veda porni îndărăt spre parc. Broșa era un dar al lui Erg Noor și faptul că o dăruise la rându-i însemna foarte mult — între altele și dorința ciudată de a se lepăda cât mai repede de trecut, de ceea ce a fost și nu mai este…

În rotonda din mijlocul edificiului se adunase toată populația acelei cetăți școlare. Evda Nal, îmbrăcată într-o rochie neagră, se urcă pe estrada aflată în centru și luminată de sus, și-și plimbă calm privirile peste rândurile de bănci în amfiteatru. Toți ascultau în tăcere glasul limpede și domol. Amplificatoarele zgomotoase nu mai erau folosite decât în tehnica securității, iar marile săli publice deveniseră inutile datorită dezvoltării stereofoanelor-televizoare T.V.F.

— 17 ani reprezintă o cotitură în viață. În curând veți rosti în adunarea circumscripției irlandeze cuvintele tradiționale: „Voi cei mari, care m-ați chemat pe calea muncii, primiți dorința și priceperea mea, primiți-mi strădania și învățați-mă zi și noapte. Dați-mi o mână de ajutor, căci calea este anevoioasă și vă voi urma”. În această formulă străveche, printre rândurile ei, sunt cuprinse foarte multe lucruri, iar azi vă voi vorbi despre ele.

Din fragedă copilărie vi se predă filozofia dialectică, denumită pe vremuri, în cărțile secrete ale antichității: „Taina dublului”. Pe atunci se credea că n-o pot stâpâni decât cei „inițiați”, oameni dotați cu o mare forță intelectuală și morală. Astăzi puteți pricepe lumea din cea mai fragedă tinerețe cu ajutorul legilor dialecticii, și marea ei putere este la Indemlna oricui. Ați venit pe lume într-o societate bine orânduită, creată de generații de miliarde de muncitori anonimi care au luptat pentru o viață mai bună. De la înfiriparea celor dinții societăți bazate pe diviziunea muncii s-au perindat pe Pământ cinci sute de generații. În acest răstimp, rasele și popoarele s-au amestecat. Oricare dintre voi poartă în sine picături de sânge, cum se spunea pe vremuri, sau mecanisme ereditare, cum zicem noi acum, moștenite de la câte un alt popor. S-a depus o muncă uriașă pentru a epura ereditarea de urmările folosirii imprudente a radiațiilor și de bolile răspândite mai înainte, care au pătruns în aceste mecanisme.

Educarea omului nou reprezintă o îndeletnicire de mare finețe, impliclnd analiza individuală și o excesivă prudență. A trecut demult timpul când societatea se mulțumea cu inși crescuți la întâmplare, scuzându-le defectele prin natura înăscută a omului. Acum orice om rău-crescut reprezintă o dojana vie adusă întregii societăți, o tristă eroare de care răspunde un întreg colectiv.

Voi, care n-ați scăpat încă de egocentrismul propriu tinereții și de o supraapreciere a „Eului”, trebuie să vă dați cât mai limpede seama ce mult depinde de voi, în ce măsură vă puteți înșivă crea libertatea și rostul vieții voastre. Vaste posibilități de a vă alege calea vă stau înainte, dar aceasta implică totodată și o deplină răspundere a alegerii. Visurile omului necivilizat doritor să se întoarcă în sânul sălbaticei naturi și la libertatea comunităților și a relațiilor primitive au dispărut de mult. Umanitatea care a știut să unească mase colosale de indivizi s-a găsit în rața alternativei să piară sau să accepte disciplina socială și să se supună unui îndelungat proces de educație și instruire; căci nu există alt mijloc de a trăi pe planeta noastră, oricât de generoasă ar fi ea. Acei filozofi absurzi care visau o întoarcere la natură n-o înțelegeau și nici n-o iubeau cu adevărat; altminteri ar fi cunoscut marea-i cruzime și inevitabila distrugere a tot ce nu se supune legilor ei.

Omul noii societăți se găsește In fața necesității imperioase de a se supune unei disciplinări a dorințelor, a voinței și a glndirii. Această educare a minții și a voinței este acum tot atât de obligatorie pentru oricare dintre noi, ca și educarea trupului. Studierea legilor naturii, ale societății și ale economiei au transformat dorința individuală in știință rațională. Cînd spunem „vreau” subînțelegem: „știu că este posibil”.

Cu mii de ani în urmă, vechii greci spuneau: „metronariston” adică: „măsura este mai presus de toate”; iar noi afirmăm și astăzi că la temelia civilizației se află înțelegerea măsurii în toate.

Paralel cu ridicarea nivelului cultural, a scăzut satisfacția brutală a proprietății, care tindea să-și sporească mereu avuția, dar care se topea ușor, lăsând în urmă-i doar o surdă nemulțumire.

Noi ne-am străduit să vă deprindem a căuta o fericire cu mult mai mare: fericirea abnegației pe care ți-o procură ajutorul dat celorlalți, bucuria cea adevărată a muncii care încălzește sufletul. V-am ajutat să vă dezbărați de tirania măruntelor dorințe și preocupări, strămutându-vă năzuințele într-o regiune mai Înaltă, în domeniul creației.

O educație fizică îngrijită, o viață curată și frumoasă dusă de zeci de generații v-au scăpat de cel de-al treilea dușman înspăimântător al psihicului omenesc: indiferența, nepăsarea unui suflet pustiu și leneș. Porniți în'lume, la muncă, plini de energie, cu un psihic echilibrat, sănătos, purtând în sufletul vostru — datorită unei corelații firești între emoții — mai multă bunătate decât răutate. Cu cât veți fi mai buni, cu atât mai bună va fi întreaga omenire, deoarece între ea și fiecare dintre noi există o deplină interdependență. Creînd în preajma noastră un mediu spiritual înalt, societatea vă va ridica la rândul ei pe o treaptă superioară. În zilele noastre, omul este educat și instruit întreaga-i Viață, iar societatea progresează rapid.

Evda Nal se opri și-și netezi părul cum și-l netezea și Rhea, care o urmărea atentă din bancă.

— A fost un timp, urmă ea, când oamenii numeau visuri năzuința de a cunoaște realitatea. Voi veți visa astfel o viață întreagă și veți fi fericiți, căci fericirea o dă cunoașterea — mișcarea, lupta și munca. Să nu luați în seamă prăbușirile care urmează momentele de înălțare sufletească: sunt întorsăturile firești, legice în spirala mișcării, comună întregii materii. Realitatea libertății este aspră, dar ați fost pregătiți pentru ea prin disciplina educației și prin studiile voastre: tocmai de aceea, vouă, celor care vă cunoașteți răspunderea, vă este permis să vă schimbați după dorință felul activității, ceea ce constituie fericirea personală. Visurile despre o dulce inactivitate paradisiacă au fost dezmințite de istorie, căci sunt în contradicție cu însăși natura omului luptător. Orice epocă a avut și mai are încă dificultățile ei; dar pentru întreaga omenire idealul îl constituie continua și rapida ascensiune spre culmi tot mai înalte ale cunoașterii și ale sentimentelor, ale științei și ale artei.

Terminându-și conferința, Evda Nal veni în rândurile din față, unde Veda Kong o salută cu același gest cu care o Intâmpinase pe Ciara Nandi la serbarea Cupelor de foc. Iar ceilalți se ridicară la rândul lor în picioare, manifestându-și în același fel entuziasmul.

Capitolul X. EXPERIENȚA DIN TIBET

Instalațiile lui Kor Yull se aflau pe culmea unui munte turtit, la un kilometru depărtare de Observatorul din Tibet al Consiliului Astronautic. Acolo, la altitudinea de 4.000 m., nu mai creșteau alți copaci în afara celor aduși din Marte, negri-verzui, fără frunze, cu crengile îndoite înăuntru, spre vârf. În vale, iarba, scurtă și gălbuie unduia în bălaia vântului, în timp ce acești reprezentanți robuști ai unei lumi străine păstrau o imobilitate desăvârșită. Pe povârnișurile munților se revărsau grohotișuri, aidoma unor fluvii de piatră. Ici colo, vedeai sticlind imaculate straturi de zăpadă.

În spatele unor ziduri din diorit[108] crăpat — vestigii ale unei mănăstiri, clădită cu o uimitoare îndrăzneală la această înălțime — se vedea un turn de oțel tubular, care susținea două arcuri ajurate. Deasupra acestora, înclinată în unghi și deschizându-se în parabolă spre cer, scînteia o uriașă spirală din bronz berilic, presărată cu strălucitoarele puncte albe ale contactelor de reniu[109].

O altă spirală, cu deschiderea către sol, era aproape lipită de cea dintâi. Sub ea se aflau opt conuri mari dintr-un aliaj verzui de zirconiu[110], cu ramificațiile unor tuburi de șase metri în diametru, care transportau energia. De-a lungul văii se înșiruiau stâlpi cu inele de ghidaj, formând un branșament provizoriu pe artera principală a observatorului care primea în timpul funcționării lui energia tuturor stațiunilor de pe planetă. Trecându-și mâna prin păru-i răvășit, Ren Boz examina satisfăcut completările aduse vechilor instalații, pe care voluntarii le montaseră într-un termen nemaipomenit de scurt. Cel mai greu le-a fost să sape în stâncă tranșee deschise și foarte adânci fără ajutorul marilor perforatoare; dar și această dificultate a fost învinsă. Voluntarii, care drept recompensă pentru eforturile lor voiau, firește, să asiste la desfășurarea grandioasei experiențe, fuseseră trimiși ceva mai departe de instalații și își aleseseră pentru corturi povârnișul lin de la nordul observatorului.

Mwen Mas, care ținea în mâinile lui toate legăturile cu Cosmosul, stătea zgribulit pe o piatră rece în fața fizicianului și îi povestea ultimele noutăți transmise prin Cerc. În timpul din urmă, satelitul 57 fusese folosit exclusiv pentru menținerea legăturii cu navele astrale și planetare și nu mai lucra pentru Cerc. Mwen Mas îi comunică lui Ren Boz că Vlihh Oz Ddiz pierise lingă steaua E. Deși obosit, fizicianul se însufleți:

— Crescându-i la maximum gravitația, steaua E ajunge la o nouă și uriașă încălzire. Se formează astfel o supergigantă violetă, în care colosala forță de gravitație de dinainte se atenuează treptat. Această supergigantă nu mai emite radiații roșii: în pofida puterii cimpului gravitațional, undele razelor luminoase nu se mai alungesc, ci se scurtează.

— Undele luminoase devin violete extreme și ultraviolete, întări Mwen Mas.

— Nu numai asta. Procesul se dezvoltă mai departe. Cuantele devin tot mai energice, este înfrântă tranziția timpului zero și apare o zonă de anti-spațiu — un al doilea aspect al mișcării materiei, necunoscut la noi pe Pamânt din cauza scalei de lucru extrem de reduse de care dispunem. Aici n-am putea să realizăm nimic asemănător, chiar dacă am arde tot hidrogenul oceanelor noastre.

Mwen Mas făcu in minte un calcul vertiginos.

— Cincisprezece mii de trilioane de tone de apă, transformate în energia ciclului de hidrogen conform principiului relativității masă-energie, reprezintă grosso-modo un trilion de tone de energie. Soarele generează pe minut două sute patruzeci de milioane de tone; avem deci radiația soarelui abia pe zece ani.

Ren Boz zâmbi satisfăcut.

— Dar cit ar putea da o supergigantă albastră?

— Cam greu de calculat. Judecă însă și dumneata. În Marele Nor al lui Magellan există îngrămădirea NGC 1910, în preajma Nebuloasei din Tarantula… Scuză-mă, dar m-am deprins să mă folosesc de vechile denumiri și indici ai stelelor!

— N-are nici o importanță. Nebuloasa din Tarantula este atât de strălucitoare, încât, dacă s-ar apropia de noi, să spunem la distanța la care se găsește Nebuloasa bine cunoscută din Orion lumina ei ar fi egală cu aceea a Lunei pline. În îngrămădirea stelară 1910, cu un diametru doar de 70 de parseci, se numără pe puțin o sută de stele supergigante: Acolo se află supergigantă albastră dublă ES din Dorado, care are in spectru dungi luminoase de hidrogen și dungi întunecate, lângă marginea violetă. Steaua aceasta este mai mare decât orbita Pământului, și are o luminozitate de o jumătate de milion de sori de-ai noștri! La o asemenea stea anume te-ai gândit? In aceeași îngrămădire există și stele mai mari, cu un diametru cât orbita lui Jupiter, dar ele nu-s decât pe cale de încălzire după starea E.

— Să lăsăm deoparte supergigantele. Timp de milenii, oamenii au privit nebuloasele inelare din Vărsătorul, din Ursa Mare și Lira, fără să știe că au de-a face cu câmpuri neutre de gravitație-zero, care, conform legii repagulumului116, reprezintă tranziția dintre gravitație și antigravitație. Tocmai acolo se și află enigma spațiului zero.

Ren Boz sări In picioare de pe pragul blindajului de comandă durat din mari blocuri de piatră, acoperite cu silicat.

— M-am odihnit. Putem începe!

Lui Mwen Mas inima îi bătea să-i spargă pieptul, de emoție i se pusese un nod în gât. Oftă din fundul rărunchilor. Ren Boz era în aparență calm; doar strălucirea febrilă a ochilor lui trăda concentrarea de gândire și voință a unui om care avea să întreprindă o experiență primejdioasă.

Mwen Mas întinse mâna-i mare și strânse mâna mică, dar fermă, a fizicianului. O înclinare a capului, și silueta africanului se și arătă pe drumul ce cobora spre observator. Vîntul rece urla lugubru, rostogolindu-se de pe uriașii munți înghețați ce se înălțau de o parte și de alta a văii. Mwen Mas simți un fior de gheață. Grăbi pasul, deși n-avea nici un rost să se zorească. Experiența trebuia să înceapă după apusul soarelui.

Izbuti să stabilească legătura cu satelitul 57 pe lungimea de undă corespunzătoare stațiunii de pe Lună. Reflectoarele și ghidajele instalate acolo îl fixară pe Epsilon-Tucan pentru cele câteva minute în care satelitul 57, rotindu-se de la latitudinea nordică 33 până la Polul Sud, putea să observe steaua de pe orbita lui.

Mwen Mas se așeză la tabloul de comandă din încăperea subterană care semăna mult cu aceea de la Observatorul mediteranean.

Revâzând a mia oară datele privitoare la planeta stelei Epsilon-Tucan, Mwen Mas verifică metodic calculul orbitei sale și stabili din nou legătura cu satelitul 57. Căzură de acord că, in clipa conectării câmpului, observatorii de pe satelit vor modifica cu multă prudență și foarte încet direcția, urmînd un arc de cerc de patru ori mai mare decât paralaxa stelei.

Timpul se scurgea încet. Mwen Mas era obsedat de amintirea lui Bet Lon, matematicianul criminal. Dar iată că pe ecranul TVF apăru Ren Boz, în fața tabloului de comanda. Părul lui aspru era mai zbîrlit ca niciodată.

Dispecerii stațiunilor energetice, preveniți mai înainte, comunicară că sunt gata. Mwen Mas puse mâna pe manetele de comandă, dar o mișcare a lui Ken Boz, de pe ecran, îl făcu să se oprească.

— Ar trebui să prevenim stațiunea Q de rezervă din Antarctida. Poate că nu ne ajunge energia de care dispunem.

— Am și făcut-o. Stațiunea este gata. Fizicianul se mai gândi câteva clipe.

— În peninsula Ciukotka și în Labrador există posturi de energie F. Ar trebui să ne înțelegem cu ei să se conecteze pe rețea în momentul inversiunii câmpului: mă tem că aparatul nu este chiar atât de perfect…

— Am făcut și asta.

Ren Boz se însenină la față și făcu un semn cu mâna.

Formidabila coloană de energie ajunse până la satelitul 57. Pe ecranul emisferic al observatorului apărură fețele tinere și surescitate ale observatorilor.

Directorul Stațiunilor exterioare îi salută pe oamenii aceștia îndrăzneți, verifică concordanța coloanei de energie și gradul în care aceasta urmărea satelitul. Canaliza apoi curentul spre instalația lui Ren Boz. Imaginea fizicianului dispăru de pe ecran.

Indicatorii de putere își mișcau acele spre dreapta, arătând continua creștere a tensiunii. Semnalele ardeau tot mai intens, cu o lumină din ce în ce mai albă. Indicatorii de încărcare scădeau însă în salturi, apropiin-du-se de linia zero, în măsura în care Ren Boz conecta alte și alte radiante de câmp. Un vuiet puternic venind dinspre instalația experimentală îl făcu pe Mwen Mas să tresară. Dar africanul știa ce are de făcut. O mișcare a manetei, și torentul de energie de la stațiunea Q năvăli spre ochii magici ai aparatelor pe cale de a se stinge, înviorând acele lor care coborau. De îndată ce Ren Boz branșă invertorul general, acele săriră totuși la zero. Fulgerător, aproape instinctiv, Mwen Mas conecta simultan cele două stațiuni F.

Avu impresia că toate aparatele se sting. Întreaga încăpere se umplu de o lumină palidă, ciudată. Orice sunet amuți. Încă o clipă, și umbra morții pluti peste conștiința africanului amorțindu-i senzațiile. Cu mâinile crispate de marginea mesei de comandă, gemând din cauza sforțărilor și a unei îngrozitoare dureri în șira spinării, el luptă cu amețeala și greața. Intr-o parte a incăperii subterane lumina cea palidă deveni mai intensă. Mwen Mas nu-și putu da seama ori uitase de unde venea. Poate că dinspre ecran sau din partea instalației lui Ren Boz…

Deodată, parcă s-ar fi sfâșiat o cortină tremurătoare, și Mwen Mas auzi deslușit clipocitul valurilor. În miros subtil și indefinibil pătrunse în nările-i dila-tate. Cortina se trase spre stânga, în timp ce o ceață cenușie continua să unduiască spre colțul opus. Munți înalți, arămii, încinși de copaci albaștri răsăreau extraordinar de reali, și talazurile unei mări violete se zbăteau di iar la picioarele africanului. Cortina se dădu și mai mult deoparte, iar Mwen Mas văzu întruparea visului său: o femeie cu pielea de aramă stătea așezată pe palierul de sus al unei scări, la o masă de piatră albă, cu coatele pe suprafața ei lustruită, privind undeva peste apele oceanului. În ochii ei distanțați citi deodată uimirea și extazul: îl observase. Femeia se ridică în picioare, îndreptându-și mijlocul cu o grație infinită și-și întinse mâna spre african. Pieptul îi bătea agitat de o respirație adâncă, și în această clipă halucinantă el își aminti de Ciara Nandi.

— Offa alli kor! spuse femeia, și glasul ei melodios și sonor îi merse lui Mwen Mas drept Ia inimă. Deschise gura ca să-i răspundă, dar în locul minunatei viziuni izbucni o flacără verde, un șuierat zguduitor străbătu încăperea. Pierzându-și cunoștința, africanul simți cum o putere totodată irezistibilă și dulce îl înșfacă, îl încovoaie, îl învârtește ca rotorul unei turbine cu turație mare și, în sfârșit, îl turtește de ceva tare… Ultimul său gând a fost: ce se întâmplă cu stațiunea și cu Ren Boz?…

Colaboratorii observatorului și constructorii, aflați. pe coasta muntelui la oarecare depărtare, nu văzură mare lucru. Pe cerul adânc al Tibetului trecu ceva care eclipsă strălucirea stelelor. O forță nevăzută se prăbuși peste înălțimea pe care se afla instalația experimentală și ridică in vârtej o imensă masă de pământ și de pietre. O trimbă neagră ca păcura și largă de un kilometru țlșni spre clădirea observatorului, de parcă ar fi fost proiectată dintr-un uriaș tun hidraulic, se avântă In sus, se frânse in două și din nou izbi instalațiile, prefăcându-le in țăndări și împrăștiindu-le în toate părțile. Totul n-a durat decât o clipă, apoi s-a făcut iar liniște. În aerul plin de praf rămăsese doar un miros de piatră încinsă și de incendiu, amestecat cu o mireasmă stranie, ce amintea țărmurile înflorite ale mărilor tropicale.

Oamenii adunați în grabă la locul catastrofei văzură că de-a lungul văii dintre munți și clădiri se întinde un șanț adânc cu marginile topite, iar povârnișul îndreptat spre observator fusese in întregime smuls.. Clădirea observatorului rămăsese întreagă. Șanțul ajunsese până la peretele de sud-est, distrusese sălile de transformatori și se proptise în cupola sălii subpământene, acoperită cu un strat de bazalt topit, gros de patru metri. Bazaltul fusese retezat ca și cum l-ar fi luat cineva cu un gigant polizor: o parte se menținuse totuși nevătămată, ceea ce a salvat de la o distrugere totală instalațiile subterane ale stațiunii exterioare, in care se afla Mwen Mas.

Intr-o scobitură din sol se închegase un râu de argint revărsat: se topiseră siguranțele stațiunii energetice de recepție.

Curând cablurile rețelei de rezervă au fost restabilite. La lumina aruncată de reflectorul farului de pe calea de acces, oamenii văzură o priveliște uimitoare: metalul construcțiilor experimentale fusese întins ca un strat subțire pe tot șanțul, care strălucea de parc-ar fi fost cromat. În malul abrupt al povârnișului, retezat ca de un cuțit uriaș, se încrustase o bucată dintr-o spirală de bronz. Piatra se topise și cursese, formând un strat sticlos, întocmai ca o ceara roșie sub o pecete încinsă. Cîteva roșiatice volute metalice cu zimții albi ai contactelor de reniu, înfundate In această piatră topită, strălucea în lumina electrică aidoma unei flori încrustate în email. La vederea acestei bijuterii de două sute de metri în diametru îți trezea în suflet un sentiment de spaimă in fața necunoscutei puteri, care cu puțin înainte bîntuise aici.

După ce coborârea spre camera subterană a fost degajată de dârâmâturi, îl găsiră pe Mwen Mas in genunchi, cu fruntea lipită de piatra ultimei trepte. Directorul stațiunilor exterioare încercase, probabil, să scape de acolo în clipele când își regăsise cunoștința. Printre voluntari erau și medici. Organismul viguros al africanului, ajutat de medicamente tot atât de puternice, reuși să biruie șocul suferit. Sprijinit de amândouă părțile, Mwen se ridică clătinându-se în picioare.

— Ren Boz? Ce-i cu el?

Oamenii din jurul savantului se întunecară la față. Directorul observatorului răspunse cu un glas răgușit:

— Ren Boz a fost crunt mutilat. Nu se știe dacă va scăpa cu viață…

— Unde este?

— A fost găsit de partea cealaltă a muntelui, pe versantul estic. Probabil că fusese aruncat afară din clădirea instalației. Pe culme nu mai există nimic… Pînă și ruinele sunt complet măturate!

— Și Ren Boz a râmas acolo?

— Nu poate fi deplasat. Are oasele zdrobite, coastele rupte…

— Cum ați spus?

— Abdomenul îi e spintecat, intestinele ieșite…

Mwen Mas simți cum i se moaie picioarele și-și încleșta convulsiv mâinile de umerii acelora care-l sprijineau. Voința și rațiunea îi funcționau însă fără greș.

— Ren Boz trebuie salvat cu orice preț! Este un mare savant…

— Știm acest lucru. Cinci medici se ocupă de el. Deasupră-i a fost ridicat un cort steril, pentru intervenția chirurgicală. Doi donatori voluntari sunt gata pentru transfuzie. Tiratronul, inima și ficatul artificiale au și început să funcționeze.

— Atunci, vă rog, să mă duceți în camera de convorbiri. Stabiliți legătura cu rețeaua mondială și chemați centrul de informații al zonei nordice. Ce face satelitul 57?

— Am încercat să-l chemăm, dar nu răspunde.

— Telescoapele sunt intacte?

— Da, toate.

— Căutații la telescop și studiații, mâniindu-l cu ajutorul invertorului electronic…

Colaboratorul de gardă al Centrului nordic de informații văzu apărând pe ecran o față murdară de sânge și praf, cu ochii strălucind febril. În prima clipă nu-și dădu seama că este directorul stațiunilor exterioare, o personalitate binecunoscută pe planetă.

— Trebuie să vorbesc cu Grom Orm, președintele Consiliului Astronautic, și cu psihiatra Evda Nal.

Colaboratorul de serviciu dădu afirmativ din cap și începu să manevreze butoanele și vernierele mașinii de memorizat. Răspunsul veni peste un minut.

— Grom Orm pregătește materiale pentru Consiliu și de aceea de o săptămână locuiește acolo, la Casa de oaspeți. Doriți să-l chem?

— Chemați-l! Dar Evda Nal?

— Se află la școala 410, în Irlanda. Dacă aveți nevoie de ea, colaboratorul aruncă o privire pe schemă, voi încerca s-o chem la punctul de convorbiri 5654 SP.

— Desigur că avem nevoie! E o chestiune de viață și de moarte.

Colaboratorul ridică ochii de pe schemele lui.

— S-a întâmplat o nenorocire?

— O mare nenorocire!

— Trec ajutorului meu garda, ca să mă pot ocupa exclusiv de treburile dumneavoastră. Așteptați!

Mwen Mas se lăsă în fotoliul ce i-a fost oferit, câu-târid să-și adune puterile și gândurile. În odaie năvăli directorul observatorului.

— Am fixat adineauri punctul satelitului 57. Nu mai există!

Mwen Mas se ridică în picioare, uitând de trupul său stâlcit.

— N-a mai rămas decât o bucată mai mare din peretele din față — astroportul, urmă tragica relatare. Acum zboară pe aceeași orbită. Probabil că mai există și unele fragmente mai mici, care n-au fost încă descoperite…

— În cazul acesta, observatorii…

— Au pierit fără doar și poate!

Mwen Mas își încleșta pumnii și-și reluă locul din fotoliu. Se așternu o chinuitoare tăcere. În sfârșit, ecra-tiul se aprinse din nou.

— Grom Orm este la aparatul Casei Consiliilor, spuse colaboratorul de serviciu și întoarse o manetă.

Pe ecranul care reflecta o vastă sală slab luminată, apăru capul atât de caracteristic și binecunoscut tuturora al președintelui Consiliului Astronautic: o față îngustă părând că spintecă spațiul, cu un nas mare, coroiat, ochii adânciți sub sprâncene colțuroase de sceptic, curbura întrebătoare a buzelor ferme.

Intâlnind privirea lui Grom Orm, Mwen Mas își plecă fruntea ca un copil care a făcut o poznă:

— Adineauri a pierit satelitul 57! se grăbi să mărturisească totul dintr-odată, cu senzația că plonjează într-o apă întunecată.

Grom Orm tresări, figura lui păru că se ascute și mai mult.

— Cum de s-a putut întâmplă una ca asta?

Mwen Mas povesti totul pe scurt și cu multă precizie, fără să ascundă faptul că experiența era interzisă și fără să se cruțe. Președintele își încruntă sprâncenele, în jurul gurii i se desenară cute adânci. Privirea-i rămase însă calmă.

— Așteaptă puțin, am să mă interesez de ajutorul necesar lui Ren Boz. Crezi că Af Nut?…

— O, dacă ar putea Af Nut!

Ecranul se întunecă. Așteptarea începu iar, lungă, interminabilă. Mwen Mas reușea să se stăpânească numai cu prețul unor sforțări uriașe. Nu-i nimic, nu mai e mult… Iată-l și pe Crom Orm!

— L-am găsit pe Af Nut și i-am pus la dispoziție o navă planetară. Pentru a-și pregăti aparătajul și asistenții, are nevoie cel puțin de o oră. Peste două ore va sosi la observatorul vostru. Acum să vorbim de dumneata. Experiența a izbutit?

Întrebarea iI găsi pe Mwen Mas nepregătit. Avusese, desigur, viziunea lui Epsilon-Tucan. Fusese îusă aceasta o reală luare de contact cu lumea aceea nespus de depărtată? Sau poate numai o halucinație produsă de emoțiile trăite, de dorința lui fierbinte! Putea el declara sus și tare lumii întregi că experiența reușise, că pentru repetarea ei este nevoie de noi sforțări, investiții și jertfe? Că Ren Boz și cu el au ales o cale mai bună decât precedesorii lor? Nevrând să expună riscului pe nimeni altul, lucraseră la această experiență singuri, numai ei doi. Ce nebunie! Și ce a văzut Ren Boz? Ce va putea povesti el? Asta presupunând că văzuse ceva… și că va fi în stare să vorbească…

Mwen Mas mărturisi de-a dreptul:

— N-am nici o dovadă că experiența a reușit. Nu știu ce a putut observa Ren Boz…

Pe fața lui Grom Orm se zugrăvi cea mai sinceră mâhnire. Pînă atunci nu fusese decât atent, acuma însă deveni sever.

— Și ce ai de gând să faci?

— Vă rog să-mi dați voie să predau imediat lui Iuniu Aut stațiunile exterioare. Nu mai sunt demn să le conduc. Pe urmă rămân cu Ren Boz până la sfârșit… Africanul se opri o clipă, apoi continuă: până la sfârșitul operației… După aceea, mă retrag pe Insula Uitării, așteptând judecata… M-am și condamnat singur!

— Poate că ai dreptate. Totuși, mai multe împrejurări îmi sunt neclare și mă abțin să mă pronunț. Fapta dumitale va fi analizată la prima ședință a Consiliului. Cine crezi că ar fi cel mai indicat să te înlocuiască — în primul rând pentru refacerea satelitului?

— Nu cunosc candidat mai bun decât Dar Veter. Grom Orm dădu afirmativ din cap; privi lung Ia african, de parc-ar fi vrut să mai adauge ceva, dar se mul(umi să facă doar un gest de adio. Ecranul se stinse tocmai la timp, pentru că Mwen Mas simți că-și pierde cunoștința.

— Comunicați Evdei Nai tot ce s-a intimplat, mai șopti el către directorul observatorului, apoi se prăbuși pe podea, se zbătu zadarnic să se ridice și râmase nemișcat.

Venirea unui om scund, cu fața galbenă, luminată de un zâmbet vesel, atrase atenția tuturora. În gesturile și vorbele lui avea ceva extraordinar de autoritar. Asistenții sosiți o dată cu el i se supuneau cu acea bucurie cu care, probabil, odinioară, ostașii îi urmau pe marii conducători de armate. Dar prestigiul maestrului nu părea să înăbușe propria lor inițiativă. Era un grup unit al unor oameni puternici, vrednici de a se război cu cel mai de temut dușman al omului — moartea.

Aflând că genealogia lui Ren Boz nu fusese încă primită, Af Nut izbucni în imprecații furioase. Se liniști însă tot atât de repede aflând că Evda Nal este aceea care întocmește informația cerută și că o va aduce în persoană.

Directorul observatorului se informă prudent pentru ce anume era nevoie de arborele genealogic și în ce măsură îi puteau ajuta lui Ren Boz îndepărtații săi strămoși. Af Nut clipi viclean cu un aer tainic:

— Cunoașterea exacta a ascendentei fiecărui om servește nu numai la înțelegerea structurii sale psihice și a pronosticurilor ce se pot face în această direcție. Tot atât de importante sunt și datele privind particularitățile lui neuro-fiziologice, rezistența organismului, imunologia, sensibilitatea electivă față de traumatisme și alergia față de medicamente. Alegerea tratamentului nu poate fi cu desăvârșire exactă fără înțelegerea structurii ereditare și a condițiilor în care au trăit strămoșii.

Directorul voi să mai întrebe ceva, dar Af Nut îl opri:

— Am dat un răspuns care-ți permite să reflectezi asupra lui. N-am timp de mai mult!

Directorul bîigui niște scuze pe care chirurgul nu mai stătu să le asculte.

Pe o platformă pregătită la poalele muntelui era construită în grabă sala de operație, la care se aducea apa, curentul electric și aerul comprimat. Mulțimea muncitorilor adunați acolo își oferea care mai de care serviciile, astfel încât clădirea fu montată în trei ore. Dintre medicii prezenți printre voluntari, ajutoarele lui Af Nut aleseră cincisprezece oameni pentru a deservi clinica chirurgicală ridicată atât de iute. Il transportară pe Ren Boz sub o boltă transparentă din materie plastică, sterilizată în întregime și ventilata cu aer pur, furnizat de filtre speciale. Af Nut și patru dintre asistenții săi intrară în prima secție a sălii de operație și rămaseră acolo timp de câteva ceasuri pentru a se dezinfecta cu unde bactericide și cu un gaz saturat de emanații antiseptice până eînd chiar și respirația lor deveni sterilă. Intre timp, corpul lui Ren Boz fu supus unei puternice acțiuni refrigerente. Atunci începu o activitate rapidă și sigură.

În timp ce oasele sfărâmate și vinele rupte ale fizicianului erau sudate cu ajutorul unor agrafe și cusături din tantal[111] care nu produceau iritații în țesuturile organice, Af Nut se ocupă de viscerele vătămate. Degajate din țesuturile moarte, stomacul și intestinele rănite au fost cusute și cufundate într-un recipient cu o soluție BZ14, un cicatrizant rapid care corespundea particularităților somatice ale organismului. După aceasta, Af Nut trecu la operația cea mai dificilă. Fu scos de sub coaste ficatul înnegrit, străpuns de fragmente de oase, și, în timp ce asistenții îl țineau în mână, Af Nut îl desprinse cu o siguranță uimitoare și îl degajă de firicelele subțiri ale nervilor autonomi a părtinind sistemului simpatic și aceluia parasimpatic.

Cea mai neînsemnată atingere adusă unei infime ramificații putea duce la leziuni grave și ireparabile. Cu o mișcare rapidă, chirurgul tăie vena portă și fixă la capetele ei vine artificiale. Același lucru fu apoi făcut și cu arterele, după care Af Nut puse ficatul într-un recipient special cu soluția BZ. După cinci ore de operație, toate organele vătămate ale lui Ren Boz se aflau fiecare într-un alt vas, iar prin corpul său circula sângele artificial pompat de propria-i inimă, ajutată de un cord automat. Acum se putea aștepta vindecarea organelor extrase. Af Nut n-ar fi putut înlocui pur și simplu ficatul bolnav cu un altul, conservat în fondul chirurgical al planetei, întrucât aceasta ar fi pretins cercetări suplimentare, iar starea bolnavului nu permitea să se piardă nici măcar un singur minut. Alături de trupul său nemișcat, întins ca un cadavru în sala de disecție, rămase de gardă unui dintre chirurgi până când următorul schimb de medici își va fi terminat sterilizarea.

Ușile împrejmuirii de protecție, ridicate în jurul sălii de operație, se deschiseră cu zgomot și Af Nut apăru, înconjurat de asistenții săi mânjiți de sânge. Mijindu-și ochii, el se întinse ca o sălbăticiune deșteptată din somn. Evda Nal, obosită și palidă, îi veni în întâmpinare și-i dădu schema genealogică a lui Ren Boz. Af Nut o luă cu nerăbdare, o parcurse și răsuflă ușurat:

— Sper că totul va decurge în cele mai bune condiții. Să mergem să ne odihnim!…

— Dar… dacă se trezește?

— Vino fără teamă! Nu se poate trezi. Ne-am luat toate precauțiunile.

— Cît timp va trebui să așteptăm?

— Patru-cinci zile. Dacă analizele biologice sunt exacte și calculele corecte, vom putea opera din nou, punând organele la loc. Apoi îl vom face să-și recapete cunoștința…

— Cît timp veți putea rămâne aici?

— Vreo zece zile. Din fericire, catastrofa a survenit tocmai într-o perioadă de întrerupere în activitatea noastră. Profit de ocazie să vizitez Tibetul: n-am mai fost aici. Prin forța lucrurilor sunt nevoit să trăiesc acolo unde se află cei mai mulți oameni, adică în zona populată!

Evda Nal ii aruncă chirurgului o privire plină de admirație. Af Nut încruntă din sprâncene și zlmbi.

— Te uiți la mine așa cum, probabil, lumea se uita înainte la cite un idol. Nu șade bine pentru cea mai înțeleaptă dintre elevele mele!

— Într-adevăr, vă văd într-o lumină nouă. Pentru prima oară, viața unui om ce-mi este drag se află In mâinile unui chirurg. Acum înțeleg și eu emoția oamenilor care au avut de a face cu măiestria dumneavoastră… O măiestrie neasemuită, îmbinată cu imense cunoștințe!

— Prea bine! Dacă-ți face plăcere, n-ai decât să te extaziezi. Iar între timp eu îi voi face fizicianului dumitale nu numai a doua ci și a treia operație…

— Care a treia? se miră Evda Nal, dar Af Nut, făcându-i ștrengărește cu ochiul, arătă înspre cărăruia ce urca de la observator. Cu capul lăsat în piept, venea încet către el Mwen Mas.

— Iată încă unul dintre admiratorii mei… fără voie. Dacă nu poți dormi, stai de vorbă cu el. Eu unul am absolută nevoie de odihnă…

Chirurgul dispăru după o ieșitură a dealului unde fuseseră repartizați temporar medicii sosiți cu planetonava. Evda Nal văzu de departe cât de tare se trăsese la față, cit de îmbătrânit părea directorul stațiunilor exterioare… adică fostul director. Ii povesti tot ce aflase de la Af Nut, și africanul oftă ușurat.

— Atunci plec și eu peste zece zile!

— Crezi că-i bine ce faci, Mwen? Sînt încă mult prea buimăcită de cele întâmplate ca să pot judeca obiectiv. Mi se pare însă că pentru vina dumitale nu meriți o condamnare atât de categorică.

Chipul lui Mwen Mas se crispa dureros:

— M-am lăsat antrenat de teoria strălucită a lui Ren Boz, dar n-aveam dreptul să folosesc de la prima Încercare întreaga energie a Pământului.

— Ren Boz arătase insă că experiența ar fi inutilă cu o energie mai mică, obiectă Evda.

— Ai dreptate. Trebuia totuși să fi făcut oarecari experimente prealabile. Am fost nerăbdător ca un copil și n-am vrut să aștept ani și ani. Nu te mai osteni să mă convingi. Consiliul îmi va confirma hotârârea, iar Controlul Cinstei și al Dreptății n-o va revoca.

— Sînt și eu un membru al Controlului!

— Dar în afară de dumneata mai fac parte din el încă zece oameni. Și întrucât cazul meu privește întreaga planetă, va trebui să hotărâți cu forțele unite ale Controlului din Sud și din Nord, așadar 21 de oameni în afară de dumneata…

Evda Nal își puse mâna pe umărul africanului:

— Să stăm jos, Mwen! Nu te ții încă prea bine pe picioare. Știi că primii medici care l-au consultat pe Ren au vrut să facă un consult al morții?

— Știu. Lipseau însă doi oameni. Medicii sunt cam rutinari, iar conform vechilor reguli, pe care n-au ajuns încă să le abroge, moartea ușoară a unui bolnav nu poate fi hotârâtă decât de 22 de oameni.

— Nu-i mult de când consultul morții se compunea din 60 de medici!

— Era o rămășiță a temerilor de abuz, din pricina cărora odinioară medicii îi osândeau pe bolnavi la chinuri prelungite și inutile, iar pe rudele și prietenii lor la cumplite suferințe morale atunci când nu mai exista nici o salvare și moartea ar fi putut fi ușoară și rapidă. Dar de data aceasta, vezi cât de folositoare a fost tradiția? Au lipsit doi medici, iar eu am reușit să-l aduc pe Af Nut… Mulțumită lui Grom Orm.

— Tocmai asta am și vrut să-ți reamintesc. Consultul care a hotărât moartea dumitale socială este deocamdată compus dintr-un singur om.

Mwen Mas luă mâna Evdei și-și lipi buzele de ea. Tînăra femeie îi îngădui gestul acesta care exprima o prietenie puternică și caldă. În acel moment, ea era singurul sprijin al acestui om energic dar atât de greu încercat. Singurul… dar dacă în locul ei ar fi fost Ciara? Nu, pentru a o întâlni acum, i-ar fi trebuit un avânt al sufletului de care încă nu era în stare. Fie să meargă totul deocamdată așa, până la vindecarea lui Ren Boz și întrunirea Consiliului Astronautic!

— Nu știi care este cea de-a treia operație la care va fi supus Ren? schimbă ea subiectul.

Mwen Mas sc gândi o clipă, apoi își aduse aminte de cele ce-i spusese Af Nut:

— Chirurgul vrea să profite de prilej ca să-i curețe organismul de entropia acumulată. Ceea ce de obicei se face cu mult mai încet și mai dificil prin fizio-hemoterapie, va putea fi efectuat mult mai rapid și mai temeinic cu ajutorul chirurgiei.

Evda Nal își aminti despre cele învățate cu privire la bazele longevității: despre curățirea organismului de entropie. Strămoșii depărtați ai omului — peștii, șopârlele — au lăsat în organismul său stratificări de structuri fiziologice contradictorii, fiecare dintre ele având particularitățile ei în formarea rezidurilor entropice ale activității vitale. Studiate în decurs de milenii, aceste ancestrale regiuni ale acumulărilor de entropie, odinioară focare ale îmbătrânirii și ale bolilor, au început să fie supuse unei curățiri energetice: spălări chimice și radioactive ale organismului, însoțite de o stimulare prin unde.

În natură, eliminarea entropiei din corpurile vii se face prin încrucișarea specimenelor de diferite linii ereditare. Această amestecare a eredității în luptă cu entropia și sorbirea noilor forțe din mediul ambiant constituie cea mai complexă problemă științifică, pe care de milenii biologii, fizicienii, paleontologii și matematicienii se străduiesc s-o dezlege. Merită însă osteneala: viața a putut fi prelungită aproape până la două sute de ani și — ceea ce e mai important — a dispărut cu desăvârșire bătrânețea, istovitoarea dezagregare treptată a organismului.

Mwen Mas ghici gândul psihiatrei.

— Mă gândeam la o nouă și mare contradicție din viata noastră, spuse el încet. Pe de o parte avem o medicină biologică bine înarmată, care dăruiește organismului forțe noi, iar pe de altă parte, activitatea creatoare a creierului, care se intensifică mereu și ne consumă rapid. Cît de complicate sunt legile lumii noastre!

— Ai dreptate și tocmai de aceea întârziem deocamdată dezvoltarea celui de-al treilea sistem de semnalizare al omului, consimți Evda Nal. Descifrarea gândurilor altora ușurează mult comunicarea dintre indivizi, dar cere o mare cheltuială de forțe și slăbește centrele de inhibiție, ceea ce constituie lucrul cel mai primejdios…

— Și totuși majoritatea oamenilor, adevărații muncitori, nu trăiesc decât jumătate din vârsta posibilă din cauza puternicei tensiuni nervoase. Pe cât am înțeles, medicina nu poate lupta împotriva acestui neajuns. Doar dacă ar interzice munca. Dar care dintre noi și-ar lăsa munca de dragul câtorva ani de viață în plus?

— Nici unul. Căci teama de moarte îi face să se agate de viață numai pe aceia care au trăit închiși în sine, așteptând zadarnic bucurii neîncercate, rosti gânditoare Evda Nal, spunându-și fără să vrea că poate pe Insula Uitării oamenii trăiesc mai mult ca oriunde.

Mwen Mas îi ghici din nou gândul și-i propuse, cu o nuanță de asprime în glas, să se întoarcă la observator pentru a se odihni. Și Evda se supuse.

…După două luni, Evda Nal o găsi pe Ciara Nandi în sala de sus a Palatului Informațiilor, care, prin zveltele-i coloane, semăna cu o catedrală gotică. Razele piezișe ale soarelui veneau dinspre plafon, creînd în partea superioară a sălii o pânză de lumină, sub care domnea o dulce penumbră.

Tînăra fată stătea sprijinită de un pilastru, cu mâinile la spate și picioarele ușor încrucișate. Evda Nal îi admiră ca întotdeauna eleganta simplitate a rochiei scurte, cenușiu-albastră, cu corsajul decoltat.

Arunctnd prietenei sale o privire peste umăr, Ciara se învioră și în ochii-i triști licări bucuria.

— Ce cauți aici, Ciara? Credeam că ne pregătești vreun nou dans fermecător; când colo văd că te pasionează geografia!

— Vremea dansurilor a trecut, răspunse grav Ciara. îmi aleg acum o ocupație în sfera activității pe care o cunosc. Există un post la o uzină de piei artificiale în mările interioare ale Celebesului și un altul în fostul deșert Atakama, la o stațiune de cultură a plantelor perene. Mi-a plăcut să muncesc în Oceanul Atlantic! Cîtă seninătate și bucurie în contopirea cu vigoarea mării, în hârjoana și în trânta cu valurile-i puternice, mereu aproape, de îndată ce se termina ziua de lucru…

— Și eu, ori de câte ori mă cuprinde melancolia, îmi amintesc de munca mea la sanatoriul de boli mintale din Noua Zeelandă, unde mi-am făcut ucenicia ca tânără infirmieră. Cu Ren Boz e la fel: acum, după groaznicu-i accident, spune că niciodată n-a fost mai fericit ca atunci când dirija zborul elicoplanelor. Dar știi și dumneata, Ciara, că aceasta-i un semn de slăbiciune! Ești obosită de efortul cheltuit spre a te menține la altitudinea creatoare pe care a-i atins-o în arta dumitale. Această istovire se va agrava când trupul își va fi pierdut minunata-i încărcătură de energie vitală. Cîtă vreme ești însă în putere, continuă să ne desfeți cu talentul și frumusețea dumitale.

— N-ai idee, Evda, ce se petrece In sufletul meu! Pregătirea fiecărui dans înseamnă pentru mine o delicioasă căutare, îmi dau seama că le pot da oamenilor o nouă frumusețe, că-i pot bucura și le pot răscoli cele mai adânci sentimente… și aceasta mă susține. Dar iată că vine și clipa realizării. Și atunci mă dăruiesc toată avântului pătimaș, flăcării care mă cuprinde…

Această stare se transmite desigur și spectatorilor, și poate de aceea dansul are un răsunet atât de puternic. Mă dăruiesc toată vouă, tuturora…

— Și pe urmă? Vine depresiunea, nu?

— Da! Mă simt ca un cântec care s-a risipit in văzduh. Nu creez nimic care să rămână întipărit în gând…

— În schimb, faci mai mult: lași o urmă în sufletele oamenilor.

— Este prea imaterial și efemer; mă gândesc la mine însămi!

— N-ai fost încă îndrăgostită, Ciara? Tînăra fată își coborâ genele.

— Se vede deci? răspunse ea tot printr-o întrebare.

Evda Nal dădu din cap.

— Vorbesc de un sentiment foarte puternic, de care nu-i în stare oricine, dar în sufletul dumitale ar putea înflori…

— Pricep: în lipsa unei intense vieți intelectuale, îmi rămâne bogăția vieții emotive.

— Fondul ideii este just. Cred însă că emoțional ești atât de înzestrată, încât restul personalității dumitale nu trebuie să fie în mod obligator sărac, deși desigur este mai slab dezvoltat, în virtutea legii contradicțiilor. Discutăm însă în abstract, iar eu vreau să-ți vorbesc despre o problemă urgentă, care se referă direct la subiect. Mwen Mas…

Tînăra fată tresări.

Evda Nal o luă de braț și o duse într-o absidă laterală, al cărei lambriu de lemn închis forma o sobră armonie cu vitraliile albastre și aurii ale ferestrelor largi, arca te.

— Draga mea Ciara, ești asemenea unei flori terestre, îndrăgostită de lumină și transplantată pe planeta unei stele duble. Doi sori — unul albastru, celalalt roșu — strălucesc pe cer, iar floarea nu știe către care dintre ei să-și întoarcă privirea. De vreme ce ești o fiică a soarelui roșu, de ce te-ai întoarce spre cel albastru?

Cu un gest ferm și tandru, o atrase pe Ciara, care se lipi deodată de umărul ei. încercata psihiatră mângâie cu un gest matern părul bogat și nițeluș aspru, g îmi in du-se că mileniile de educație înlocuiseră măruntele, egoistele plăceri ale omului, cu marile bucurii comune. Totuși cât de departe mai erau de triumful asupra singurătății sufletului, mai cu seamă a unuia hrănit de un temperament arzător!… Spuse cu glas tare:

— Știi ce i s-a întâmplat lui Mwen Mas!?

— Desigur, întreaga planetă vorbește despre nefericita-i experiență!

— Dar dumneata ce părere ai?

— Că el are dreptate!

— Așa cred și eu. Tocmai de aceea trebuie să-l scoatem din Insula Uitării. Peste o lună se ține sesiunea anuală a Consiliului Astronautic. Greșala săvâr-șită va fi supusă dezbaterii, iar sentința va fi înaintată spre sancționare Controlului Cinstei și al Dreptății, care veghează asupra destinului oricărui pământean. Am toate motivele să sper că verdictul va fi blând, dar trebuie ca Mwen Mas să fie aici. Nu e bine ca un om cu o atât de intensă simțire să rămână prea mult timp pe Insula Uitării, mai cu seamă în singurătate.

— Crezi că semăn chiar atât de mult cu femeile din vechime încât să-mi leg planurile de viitor de intențiile unui bărbat… fie el și acela ce mi-e drag?

— Ciara, fetița mea, lasă astea! V-am văzut împreună și știu ce însemnezi pentru el… ce însemnează el pentru dumneata. Să nu-l condamni pentru faptul că n-a mai căutat să te revadă, că a fugit de dumneata, înțelege cât de greu trebuie să-i fie unui om atât de mândru să vină înaintea ființei iubite — da, Ciara, așa este! sub aspectul unui biet învins chemat la judecată și amenințat cu exilul? Cum ar fi apărut înaintea dumitale care ești o podoabă a Lumii celei Mari?

— Nu-i vorba de asta, Evda. Mai are el nevoie de mine, așa cum este acum, ostenit și frlnt?… Mi-e teama să nu-i lipsească energia unui mare avânt, de data aceasta nu al inteligenței, ci al sentimentului… pentru iubirea activă de care cred că suntem capabili amândoi… Aceasta ar însemna pentru el o nouă dezamăgire, și-ar pierde orice încredere în sine și n-ar putea trăi în dezacord cu viața! De aceea m-am gândit că în clipa de față cel mai bine ar fi să mă aflu în deșertul Atakama!

— Ai dreptate, Ciara, dar numai dintr-un punct de vedere. Mai există însă și singurătatea, și excesul de scrupule al unui om mare și pasionat, care o dată plecat din lumea noastră, a rămas fără nici un sprijin. M-aș fi dus eu la el, dar îl am pe Ren Boz, care încă mai este într-o stare gravă, așa că trebuie să-i dau precădere. Veter a fost chemat să construiască un nou satelit: e felul său de al ajuta pe Mwen Mas. De aceea cred că nu greșesc cerându-ți să te duci la el fără să-i pretinzi nimic: nici planuri de viitor, nici dragoste, nici măcar o privire duioasă. Intinde-i pur și simplu o mână de ajutor, fă-l să-și dea seama că n-are dreptate, și readu-l în lumea noastră. Ești în stare, Ciara, s-o faci! Te duci?

Cu respirația întretăiată, Ciara își lipi fruntea de umărul Evdei și-și ridică spre ea ochii înlăcrimați, dar plini de o copilărească încredere:

— Chiar astăzi!

Evda Nal o sărută cu dragoste:

— Ai dreptate, trebuie să ne grăbim. Pe Calea Spirală ajungem împreună până în Asia Mică. Ren Boz se află pe Insula Rodos, într-un sanatoriu de chirurgie; eu rămân la el, iar pe dumneata te voi trimite la Deirez Zor, la baza spironavelor sanitare, care fac curse în Australia și Noua Zeelandă. Prevăd plăcerea pe care o va avea pilotul s-o transporte la destinație pe Ciara dansatoarea și, vai, nu pe biologa…

Evda Nal și însoțitoarea ei fură invitate de șeful trenului la postul central de comandă. Un coridor din silicol trecea peste acoperișurile imenselor vagoane. Impiegații de serviciu circulau pe acolo, de la un capăt la celălalt al trenului și supravegheau aparatele O.E.S. Cele două femei urcară o scară în spirală, strâbâtind culoarul de sus și dădură într-o mare cabină ieșită deasupra vagonului din față. În acest elipsoid de cristal, la șapte metri deasupra terasamentului, stăteau în fotolii doi mecanici, despărțiți de înaltul clopot piramidal al conducă torului-robot electronic. Paraboloidalele ecrane de televiziune permiteau să se vadă tot ce se întâmpla în dreapta, în stânga și în spatele trenului. Antenele vibratoare ale avertizorului semnalau apariția unui obstacol de la o distanță de cincizeci de kilometri, deși un asemenea caz nu se putea produce decât în împrejurări cu totul extraordinare.

Evda și Ciara se instalară pe o canapea lângă peretele din spate al cabinei, cu o jumătate de metru mai sus de fotoliile mecanicilor și se lăsară furate de farmecul drumului care gonea în întâmpinarea lor. Această cale uriașă străbătea masivele muntoase, trecea în zbor peste câmpii, pe rambleuri colosale, traversa strâmtorile și golfurile pe niște stacade scunde, cu baza cufundată în adâncurile apelor. Viteza de două sute de kilometri pe oră preschimba arborii plantați pe taluz într-un neîntrerupt covor roșietic, de culoarea malahitului sau de un verde sumbru, după esențe: pini, măslini sau eucalipți. Marea calmă a Arhipelagului, care se întindea de cele două părți ale estacadei, se vălurea la suflul aerului spintecat de vagoanele late de zece metri. Valuri mari se împrăștiau în evantai, întunecând albastra străvezime a apei.

Cele două femei priveau în jurul lor în tăcere, gânditoare, preocupate. Astfel se scurseră patru ore. Mai petrecură alte patru ore în fotoliile moi ale salonului de la etaj, printre alți pasageri, apoi se despărțiră într-o gară situată nu departe de litoralul apusean al Asiei Mici. Evda se sui într-un electrobuz care avea s-o ducă până la portul cel mai apropiat, iar Ciara își urmă drumul până la stația Taurus-Est, de unde pornea prima ramificație meridională. Două ceasuri mai târziu ajunse într-o câmpie secetoasă, al cărei aer uscat tremura de căldură. Aici, la marginea fostului deșert sirian, se afla Deirez Zor, aeroportul de spironave, care reprezentau o primejdie pentru zonele locuite.

Niciodată nu va uita Ciara Nandi chinuitoarele ore petrecute la Deirez Zor în așteptarea spironavei. Medita necontenit asupra actelor și vorbelor ei, închipuindu-și întâlnirea cu Mwen Mas; își făcea planuri privitoare la cercetările pe care trebuia să le întreprindă pe Insula Uitării, unde totul se pierde în succesiunea monotonă a zilelor…

În sfârșit, văzu apărând jos, în deserturile Nefud și Rub el Chali, vastele câmpuri de celule termoelectrice, formidabile centrale care transformau căldura soarelui în electricitate. Erau aliniate în șiruri drepte, așezate pe dune consolidate și nivelate, pe podișuri oblice, orientate spre sud, pe labirinturi de râpe astupate: monumente amintind titanica luptă a omenirii pentru energie. Valorificarea unor noi genuri de energie nucleară — P. Q și F — pusese de mult capăt vremii de economii stricte. Păduri de motoare eoliene — altă rezervă energetică a zonei locuite de nord — se ridicau imobile de-a lungul coastei meridionale a Peninsulei Arabică. Spironava străbătu într-o clipă marginea estompată a continentului și iat-o zburând deasupra Oceanului Indian. Pentru un aparat atât de rapid, cinci mii de kilometri nu însemnau o distanță prea mare. Curând, petrecută de urări de grabnică înapoiere, Ciara Nandi coborâ din spironava, cu picioarele amorțite.

Directorul stației de aterizaj îi încredința fiicei lui un mic glisor plan[112], ca s-o conducă pe Ciara în Insula Uitării. Cele două fete erau încântate de vertiginoasa cursă a unicului vas care săgeta uriașele valuri din larg. Ambțrcația se îndrepta spre malul răsăritean a Insulei Uitarii, anume spre un mare golf, unde se afl unul dintre centrele medicale ale Lumii celei Mari.

Cocotieri înalți salutară sosirea Ciarei, plecându-și frunzele infoiate spre plaja înspumată de valuri. La stațiune nu era nimeni: tot personalul plecase în interiorul insulei ca să extermineze căpușele descoperite pe niște rofitoare din pădure.

În apropierea acelui centru medical existau grajduri. Caii erau crescuți pentru munca în regiunile asemănătoare Insulei Uitării sau în sanatorii, unde folosirea elicoptereior era interzisă din cauza zgomotului iar electrotrenurile nu puteau circula din lipsă de drumuri. După ce se odihni puțin și-și schimbă hainele, Ciara se duse sa vada aceste animale superbe și rare. Acolo, dădu peste o femeie care conducea cu multă îndemânare mașinile de distribuit furajele și de curățat grajdurile. Ciara îi dădu o mînă de ajutor și intră în vorbă cu ea, Tînăra fată întrebă cum l-ar fi putut mai lesne regăsi pe un cunoscut aflat pe insulă. Femeia o sfătui să se alăture uneia dintre caravanele sanitare care străbăteau in lung și-n lat acele locuri și le cunoșteau astfel mai bine chiar decât localnicii. Ciara socoti că sfatul acesta e bun.

Capitolul XI. INSULA UITĂRII

Glisorul traversa strâmtoarea Palk, sărind peste talazuri lungi. Din față bătea un vânt puternic. Cu două mii de ani în urmă aci se aflau bancuri de nisip și recife de coral, care formau o barieră numită pe alunci Puntea lui Adam. Procese biologice recente o inlocuiseră cu o mare scufundătură, iar acum apele întunecate clipoceau deasupra genunei ce despărțea omenirea avintată spre viitor de amatorii de liniște.

Stând lângă balustradă, Mwen Mas contempla Insula uitării, a cărei siluetă creștea treptat la orizont. Această insulă imensă, înconjurată de apele unui ocean raid era un adevărat paradis terestru. În concepția primitivă, religioasă a omului, paradisul reprezenta un delicios refugiu postum unde nu exista nici trudă, nici griji. Tot astfel Insula Uitării era un refugiu pentru cei pe care nu-i mai atrăgea activitatea intensă a Lumii celei Mari și munca alături de ceilalți oameni.

Ghemuiți la sânul naturii, duceau aici o viață liniștită, consacrindu-se muncii simple și monotone a străvechiului plugar, pescar ori crescător de vite.

Cu toate că omenirea dăruise confraților ei mai slabi un tărâm întins și roditor, economia primitivă din acel ostrov nu putea totuși asigura populației lui o via|ă îmbelșugată, mai cu seamă in anii cu recolte proaste sau din pricina altor perturbări proprii forțelor de producție puțin dezvoltate.

De aceea Lumea cea Mare ceda mereu celor din Insula Uitării o parte din rezervele ei.

În cele trei porturi, situate la nord-vest, la sud și pe litoralul de est al insulei, erau aduse alimente conservate pentru un mare număr de ani, medicamente, mijloace de apărare biologică și alte obiecte de primă necesitate. Cei trei administratori principali ai insulei locuiau și ei în nord, în sud și în răsărit și purtau titlul de șefi ai crescătorilor de vite, ai agricultorilor și ai pescarilor.

Privind munții viorii profilați în zare, Mwen Mas se întrebă deodată cu amărăciune dacă nu cumva face și el parte din categoria „taurilor” care pricinuiau mari greutăți omenirii. „Taurii” erau oameni înzestrați cu putere și energie, dar lipsiți total de compasiune față de suferințele și frământările altora, urmărind doar satisfacerea nevoilor proprii. În trecutul îndepărtat al umanității, suferințele, dușmăniile și nenorocirile erau totdeauna agravate de indivizii de această teapă, care proclamau în fel și chip că numai ei cunosc adevărul, socotindu-se în drept să înăbușe orice opinie străină și să înlăture orice mod de gândire și de viață diferit de al lor. De atunci omenirea a ajuns să se ferească până și de urma manifestărilor de absolutism în materie de păreri, dorințe și gusturi; temându-se strașnic de acești „tauri” care trăiau de azi pe mâine, fără să respecte inviolabilele legi economice, fără să se gândească la viitor. Războaiele și economia neorganizată din Era Lumii Dezunite au dus la o jefuire sălbatică a planetei. Mai înainte ca omenirea să fi construit societatea comunistă, pădurile fuseseră tăiate fără milă, rezervele de cărbune și de petrol, strânse în decurs de sute de milioane de ani, fuseseră arse, aerul a fost infectat de bioxidul de carbon și de rezid urile fetide ale uzinelor râu amenajate, iar frumoase și inofensive animale — girafe, zebre, elefanți — au fost decimate. Solul era înțesat de tot felul de gunoaie; râurile și țărmurile mărilor au fost spurcate de scursori de țiței și deșeuri chimice. Numai după o curățire radicală a apelor, a aerului și a pământului, omenirea a dat planetei aspectul ei actual, când puteai umbla pretutindeni desculț, fără să-ți rănești picioarele.

Dar și el, Mwen Mas, numit cu mai puțin de doi ani In urmă Intr-un post de mare răspundere, distrusese un satelit artificial, făurit prin sforțările a mii de oameni și printr-o extraordinară măiestrie tehnică. Tot el provocase pieirea a patru savanți de seamă, care, fiecare, ar fi putut deveni asemenea lui Ren Boz… Iar Ren Boz el însuși fusese la un pas de moarte. Și chipul lui Bet Lon, care se ascundea undeva In munții și tn văile Insulei Uitării, Ii reapăru în față, sfâșietor. înainte de plecare, Mwen Mas văzuse niște fotografii ale matematicianului și reținuse pentru totdeauna figura lui voluntară, cu maxilarul masiv, cu ochii pătrunzători, apropiați și înfundați în orbite, întreaga-i siluetă atletică…

Mecanicul de pe glisor se apropie de african.

— Resaca[113] e violentă. Nu cred că vom reuși să acostăm, valurile trec peste dig. Vom fi nevoiți să ancorăm în portul de sud.

— Nu-i nevoie. Aveți plute de salvare? îmi voi vârâ hainele înăuntru și voi ajunge singur la țărm.

Mecanicul și timonierul se uitară cu respect la Mwen Mas. Talazurile albicioase, tulburi se înălțau pe banc, revărsându-se în cascade grele și tunătoare. Mai aproape de coastă, vălmășagul valurilor învârteja nisipul și spuma, rostogolindu-se până hăt-departe de plaja întinsă. Norii, care atârnau jos de tot, deasupra apei, lăsau să se cearnă o ploaie măruntă și caldă. Prin perdeaua ei neguroasă abia dacă se zăreau pe mal siluetele cenușii ale unor oameni.

Cei doi marinari se uitară unul la altul, în timp ce Mwen Mas se dezbrăca și-și împăturea hainele. Cei care se îndreptau spre Insula Uitării ieșeau de sub tut societății, în care orice om răspundea pentru ceilalți. Dar Mwen Mas inspira simpatie tuturora, și timonierul se simți dator să-l prevină despre marile primejdii ce-l așteptau. Africanul făcu un semn de nepăsare. Mecanicul îi aduse un mic pachet, închis ermetic.

— Luații! Aveți aici rezerve de hrană concentrată pentru o lună de zile.

După o clipă de gândire, Mwen Mas luă proviziile și le puse împreună cu hainele lui în despărțitura impermeabilă a plutei. După ce o închise ermetic, luă sub braț mica ambarcație și trecu peste balustradă:

— Întoarceți! comandă el.

Glisorul se aplecă pe-o rână, luând un viraj scurt. Proiectat lateral, Mwen Mas începu să lupte cu valurile. Marinarii îl văzură săltat pe creasta talazurilor furioase, prăbușindu-se în golurile dintre ele și apârlnd din nou.

— Se descurcă el! spuse mecanicul răsuflând ușurat. Derivăm, trebuie s-o luăm din loc.

Elicea glisorului scoase un uruit puternic și micul vas se repezi înainte, săltat de un val. Pe țărm silueta întunecată a lui Mwen Mas apăru o clipă, apoi fu mistuită în negura ploii.

În întâmpinarea lui, pe nisipul bătut de ape, venea un pâlc de oameni goi, purtând doar o legătură peste șolduri. Trăgeau triumfător după ei un pește mare ce se zbătea din răsputeri. Văzându-l pe Mwen Mas; oamenii se opriră, și-l salutară prietenos.

— Un nou venit din lumea cealaltă, spuse zâmbind unul dintre pescari, și ce bine înoată! Vino să stai cu noi!

Mwen Mas îi măsură cu o privire deschisă și prietenoasă, apoi clătină din cap:

— Mi-ar veni greu să locuiesc aici, pe malul mării și să-i privesc necuprinsele întinderi, visând la minunata lume pe care am pierdut-o.

Unul dintre pescari, cu multe fire argintii în barba-i deasă, considerată, pe semne, aici drept o podoabă, puse mâna pe umărul umed al lui Mwen Mas.

— Te-au trimis împotriva voinței dumitale?

Cu un zâmbet trist pe buze, Mwen Mas încercă să-i explice motivele refugierii lui.

Pescarul îl privi mâhnit și compătimitor.

— Nu ne putem înțelege. Du-te acolo, urmă el arătind cu mâna către sud-est, unde printr-o spărtură a norilor se vedeau treptele albăstrui ale munților îndepărtați. Calea-i însă lungă și aici n-ai alt mijloc de locomoție decât… și insularul se plesni cu palma peste coapsa-i vânjoasă.

Mwen Mas nu mai lungi vorba și o întinse cu pași mari de-a lungul șerpuitoarei cărări care suia spre niște dealuri line.

Pînă în zona centrală a insulei avea de parcurs mai bine de două sute de kilometri; și totuși, nu se grăbea. Ce rost ar fi avut graba? Fără o activitate utilă, zilele abia se târau. La început, cât timp nu se refâcuse de pe urma catastrofei prin care trecuse, trupul lui obosit tânjea după odihnă, cerea mângâierea inimii. Și de n-ar fi simțit arzătoarele regrete, l-ar fi desfatat, desigur, marea liniște a podișurilor pustii și baile de vânturi, întunericul adânc și tăcerea primordială a nopților tropicale.

Dar zilele treceau, și africanul, care rătăcea prin jur în căutarea unei ocupații pe pofta inimii, începu sa ducă dorul Lumii celei Mari. Nu se mai bucura privind văile pașnice cu livezi cultivate manual, nu se mai lasa furat de murmurul toropitor al limpezilor râuri, pe malul cărora, în amiezile cu arșiță ori in noptilecu lună, putea petrece ore nenumărate.

Nenumărate… într-adevăr, de ce-ar mai fi numărat zilele. De ce-ar mai fi măsurat timpul în care nu avea loc? În oceanul infinit al vremii, timpul său, dupa existenta lui individuală însemna atât de puțin… o picătură, o clipă scurtă, sortită uitării!

Abia acum înțelegea Mwen Mas cât de bine își merita insula numele. Insula Uitării — anonimatul de nepătruns al vieții străvechi, al faptelor și al sentimentelor egoiste ale omului primitiv! Fapte uitate de urmași pentru că ținteau doar la satisfacerea nevoilor personale ale individului, în loc să slujească umanitatea, făcând viața mai ușoară, mai bună, și împodobind-o cu avântul unei arte creatoare.

Cele mai uimitoare fapte de acest fel au fost mistuite de neant.

…Primit în obștea crescătorilor de vite din centrul insulei, Mwen Mas ducea la păscut, de două luni, o turma uriașă de gaurobivoli[114], la poalele unui masiv muntos, căruia străvechii localnici îi dăduseră un nume interminabil.

Se hrănea acum cu un păsat negricios, pe care și-l fierbea îndelung pe jăratec, într-un căzănel afumat. Cu o lună înainte de a ajunge în obștea crescătorilor de vite fusese nevoit să-și procure hrana în junglă căutând fructe și luându-se la întrecere cu maimuțele lacome care aruncau în el cu resturi de mâncare. Ajunsese la această situație deoarece, chiar în prima vale întâlnită, își dăduse proviziile unor bătrâni amărâți, procedând după principiul Lumii Cercului, unde cea mai mare fericire a omului era să aducă bucurie celorlalți. Pricepuse atunci ce înseamnă să-ți cauți hrana pe meleaguri nelocuite. Ce neînchipuită pierdere de timp!

Mwen se sculă de pe piatra pe care stătuse și privi în jurul său. Soarele apunea în stânga, la marginea podișului; în spatele lui se înălța un munte păduros, cu vârful rotunjit.

Jos, scânteia în amurg un râu cu ape repezi ce curgeau printre desișuri de bainbuși înalți. Acolo, la o distanță de o jumătate de zi de mers cu piciorul, se aflau milenarele ruini năpădite de vegetație sălbatică, ale fostei capitale a insulei. Mai existau în împrejurimi și alte orașe mai mari și mai bine păstrate, dar și ele pustii. Deocamdată însă aceste vestigii ale trecutului nu-l interesau pe Mwen Mas.

Vitele se culcaseră în iarbă, ca niște mogâldețe negre. Noaptea cobora cu repeziciune. Pe cerul întunecat se aprinseră mii de stele. Bezna atât de bine cunoscută unui ochi de astronom, liniile familiare ale constelațiilor, făcliile luminoase ale marilor aștri. Din acest colț al Pământului izbutea să deslușească fatalul Epsilon-Tucan… Dar cât de neputincioși erau ochii lui omenești, neînarmați cu nimic! Nu va mai vedea niciodată mărețele priveliști ale Cosmosului, spiralele galaxiilor gigante, enigmaticele planete și sorii albaștri. Pentru toate acestea nu mai erau decât niște luminițe, infinit de îndepărtate. Stele ori opaițe fixate pe o sferă de cristal, cum credeau cei vechi, pentru ochii lui era acum tot una!

Sări în picioare și începu să adune grămadă vreascurile pregătite. Iată încă un obiect devenit indispensabil: o mică brichetă. Poate că, urmând pilda unor localnici, are să înceapă în curând să aspire și el bunul narcotic pentru a-și scurta nesfârșitul timp ce se tărăgăna atât de chinuitor.

Limbi voioase de foc își începură dansul, împrăștiind întunericul și stingând stelele. Alături răsuflau calm vitele cele mari.

Privind gânditor vâlvătăile, Mwen Mas se întreba dacă luminoasa-i planetă nu devenise pentru el un adăpost întunecat.

Nu! Trufașa-i autorenunțare nu era decât o mult prea mare încredere în sine, rezultat al necunoașterii. Nu-și cunoscuse propriul suflet, subapreciase măreția mintii creatoare de care avusese parte și nici măcar nu-și dăduse seama de forța dragostei lui pentru Ciara. Mai bine să-și jertfească viața într-un singur ceas pentru măreața cauză a Lumii celei Mari decât să trăiască aici încă o viață întreagă!

Pe Insula Uitării existau aproximativ două sute de stațiuni sanitare, unde medici voluntari veniți din Lumea cea Mare puneau la dispoziția localnicilor întreaga putere a medicinii moderne. De asemenea foarte mulți tineri veneau să lucreze în detașamentele de nimicire, pentru ca insula să nu devină un focar de boli străvechi sau de animale vătămătoare. Mwen Mas evita intenționat orice întâlnire cu acești oameni: nu voia să se simtă alungat din lumea lor de frumusețe și știință.

În zori Mwen Mas fu schimbat de un alt păstor. Având în fața lui două zile libere, hotărâ să se ducă până la un orășel învecinat, ca să-și facă rost de o pelerină, căci în munți nopțile deveniseră reci.

Era o zi călduroasă și calmă. Africanul coborâse de pe podișul său și acum străbătea un șes întins, smălțuit cu flori violete și aurii; deasupra lor zburau insecte de toate culorile. Adieri ușoare de vânt legănau plantele, ale căror gingașe corole atingeau în treacăt genunchii goi ai lui Mwen. Ajungând pe la mijlocul câmpiei, el se opri, îmbătat de frumusețea înconjurătoare și de miresmele acestei imense grădini sălbatice. Se aplecă, îngândurat, ca să mângâie unduioasele petale și se simți ca într-un minunat vis copilăresc.

Auzi un foșnet ușor de pași. Ridicând capul, văzu o fată care înainta grăbit, cufundată în flori până la brâu. Ea coti și Mwen îi admiră silueta mlădioasă. Un viu regret îi săgeta inima: ar fi putut să fie Ciara… dacă lucrurile ar fi luat o altă întorsătură!

Spiritul său de observație dezvoltat îi îngădui să-și dea seama că necunoscuta era neliniștită. Arunca mereu în preajmă priviri furișe și-și zorea pasul de parcă ar fi fost urmărită. Africanul își schimbă direcția și porni iute spre tânăra fată, îndreptându-și statura de uriaș.

Necunoscuta se opri. Mijlocul Ii era încins de un șal încrucișat peste piept, genunchii îi erau bătuți de fusta roșie umezită de rouă. Brâțările fine de pe brațele-i goale zornăiră mai tare, când își zvâcni capul spre ași arunca pe spate parul negru, răvășit de vânt. Ochii ri îl priveau grav și trist pe sub zulufii risipiți pe frunte și pe obraji. Gîfâia, desigur ostenită de-un drum lung. Fața ei frumoasă și oacheșă era brobonită de sudoare. Porni apoi cu pași șovăitori spre Mwen Mas.

— Cine ești și unde te grăbești? întrebă africanul. Ai nevoie de ajutor?

Tînăra se uită la el cercetător și-i răspunse precipitat:

— Mă cheamă Onar. Vin din colonia a cincea. N-am nevoie de nimic!

— Văd, dimpotrivă, că ești istovită și speriată. Ce te amenință, ce te frâmintă? De ce nu vrei să-mi primești ajutorul?

Necunoscuta ridică spre el privirea și In ochii ei «c aprinse o lumină adincă și pură, ca la femeile din Lumea cea Mare.

— Știu cine ești! Un om venit de-acolo, și arătă in direcția Africii. Ești bun și încrezător.

— Fii și dumneata la fel! Te prigonește cineva?

— Da! strigă ea deznădăjduită. Este pe urmele mele…

— Și cine-i acela care cutează să te înfricoșeze, si te urmărească?

Fată se Îmbujora toată și-și lăsă ochii In jos.

— Un om. Vrea să fiu a lui…

— Dar nu ești liberă să răspunzi sau nu la alegerea lui? Cum poți sili pe cineva să te iubească? Să vină aici și am să-i spun…

— În nici un caz! Și el a venit din Lumea cea Mare, dar mai demult… Este puternic și el, dar altfel decit dumneata… stârnește spaima!

Mwen Mas râse nepăsător.

— Unde te duci?

— În colonia a cincea. Am fost la oraș și m-am întâlnit cu el…

Cu un semn prietenos al capului Mwen Mas luă mîna fetei; ea și-o lăsă ascultătoare într-a lui și amindoi porniră spre sat pe o potecă lăturalnică.

În drum, aruncând îndărăt priviri speriate, Onar Ii mărturisi că omul acela o urmărește pretutindeni.

Teama ei de a vorbi deschis îl indigna pe Mwen Mas. Nu se putea împăca cu gândul asupririi, oricât de întâmplătoare ar fi fost ea acum pe Pământul organizat!

— De ce nu iau măsuri oamenii voștri? întrebă el. De ce n-a fost sesizat Controlul Cinstei și al Dreptății? Oare în școlile voastre nu se învață istoria? Nu știți unde duce orice focar de violență, chiar și cel mai mărunt?

— Se învață… se știe…, răspunse mașinal Onar cu ochii ațintiți înainte.

Cîmpia înflorită se terminase. Poteca se pierdea în tufișuri, cotind brusc. De după întorsură aparu un om înalt, cu înfățișare mohorită apăru, punânduli-se în cale. Era dezbrăcat până la brâu; mușchi de atlet jucau sub părul cărunt care-i acoperea pieptul. Onar își smulse mâna dintr-a lui Mwen, spunându-i in șoaptă:

— Mie frică să nu pățești ceva… Pleacă, om diu Lumea cea Mare!…

— Stai pe loc! tună o voce poruncitoare,

Acest ton brutal era neobișnuit în Era Marelui Cerc. Mwen Mas se așeză instinctiv In fața tinerei fete, apărind-o cu trupul său.

Omul cel înalt se apropie de el și încercă să-l dea la o parte. Dar Mwen Mas stătea neclintit ca o stânca.

Cu o iuțeală fulgerătoare, străinul îi repezi un pumn în față. Mwen Mas se clătină. Niciodată până atunci nu mai primise o asemenea lovitură necruțător calculată spre a umili și a răni adversarul.

Buimăcit, auzi ca prin vis țipătul jalnic al fetei. Se repezi în întâmpinarea dușmanului, vrând să-l doboare. Alte două lovituri puternice îl trântiră însă la pământ. Onar se aruncă în genunchi, acoperindu-l cu trupul. Străinul o prinse in brațe cu un strigăt de triumf ii suci mlinile la spate, făcând-o să se încovoaie de durere și să izbucnească in plins, roșie de mânie.

Dar africanul își regăsi stâplnirea de sine. În tinerețe, când infăptuise isprăvile lui Hercule, avusese parte de încăierări mai serioase cu vrăjmași nestăpiniți de legile omenești. În minte îi reveni acum tot ce învățase pentru lupta corp la corp cu fiarele primejdioase.

Se ridică încet, și-și privi dușmanul, a cărui față era schimonosită de furie, căutând să aleagă bine locul in care avea să-i repeadă nâpraznica lovitură; dar deodată se îndreptă din șale și se dădu cu un pas înapoi. Recunoscuse figura atât de caracteristică, a cărei amintire îl obsedase în timpul penibilelor lui frământări legate de experiența din Tibet.

— Bet Lon!

Acesta dădu drumul fetei și râmase nemișcat, scrutând pe necunoscutul cu pielea întunecată și care în clipa aceea își pierduse orice urmă a expresiei lui binevoitoare.

— Bet Lon, îi strigă Mwen Mas, m-am gândit adesea la posibilitatea întâlnirii noastre, căci te socoteam tovarăș de nenorocire. Niciodată însă nu mi-am închipuit că ne vom vedea in asemenea împrejurări.

— Cemprejurări? replică pe un ton provocator Bet Lon, abia reținându-și ura ce-i sticlea în priviri.

Mwen Mas făcu un gest de protest:

— La ce bun să recurgem la vorbe goale? In lumea cealaltă nu le rosteai, iar acțiunile dumitale, deși criminale, pretindeai că-s făcute în numele unei mari idei. Acum însă de dragul cărui scop te porți astfel?

— De dragul meu și numai al meu! șuieră disprețuitor Bet Lon printre dinți. Destul am ținut seama de alții, de binele obștesc! Dar m-am convins: toate astea n-au pentru om nici o importanță. O știau, dealtfel, și înțelepții din antichitate…

— Nu te-ai gândit niciodată la alții, Bet Lon, îl întrerupse africanul. Și acum, cedind întru totul pornirilor dumitale, iată ce-ai devenit: o brută, aproape-o fiară!

Matematicianul păru gata să se repeadă la Mwen Mas, dar se stăpâni la vreme.

— De-ajuns, vorbești prea mult!

— Văd că ai decăzut prea tare și vreau…

— Iar eu nu vreau! La o parte!…

Mwen Mas nu se clinti. Cu capul înclinat dârz, îl înfruntă pe Bet Lon simțind cum tresare lângă spatele său umărul tinerei fete. Și tremurul acesta îi sporea înverșunarea cu mult mai mult decât loviturile primite.

Matematicianul stătea nemișcat și privea flacăra de mânie din ochii africanului.

— Pleacă! mârâi el în sfârșit, dindu-se la o parte de pe cărare.

Mwen Mas o luă din nou de mână pe Onar și porni, împreună cu ea printre tufișuri, urmărit de căutăturile înveninate ale lui Bet Lon. La un cot al potecii, se opri atât de brusc, încât Onar dâdu peste el.

— Bet Lon, hai să ne întoarcem împreună în Lumea cea Mare!

Matematicianul răspunse cu râsu-i nepăsător, dar urechea sensibilă a lui Mwen Mas prinse în sfidarea lui o nuanță de amărăciune.

— Cine ești ca să-mi propui asta? Știi că…

— Da, știu. Și eu am întreprins o experiență interzisă, pricinuind moartea câtorva inși care s-au încrezut în mine. Căile cercetărilor noastre erau învecinate, iar dumneata, eu și alții ne găsim aproape de victorie! Umanitatea are nevoie de dumneata, dar nu de omul care ești acum…

Cu ochii-n pământ, matematicianul făcu un pas spre Mwen Mas apoi se intoarse brusc, și peste umăr își strigă brutal refuzul. Africanul o porni pe cărare, fără să mai spună nimic.

Pînă la colonia a cincea mai avea vreo zece kilometri. Aflând că tlnâra fată era singură pe lume, Mwen o sfătui să se mute într-o localitate maritimă de pe litoralul estic, ca să nu se mai intâlnească cu prigonitorul ei. Fostul savant devenise un tiran pentru liniștiții locuitori izolați in acele mici așezări de munte. Spre a preveni orice consecințe supărătoare, Mwen Mas hotărâ să se ducă imediat in colonia unde locuia Onar, spre a cere ca Bet Lon să fie ținut sub supraveghere. La intrarea în colonie, își luă rămas bun de la Onar. Ea îi spuse că de curând, în pădurile muntelui înălțat ca o cupolă, ar fi apărut niște tigri scăpați dintr-o rezervație, sau care supraviețuiscră în desișurile de nepătruns care înconjurau cel mai înalt vârf din insulă. Ținându-l strâns de mână, îl rugă să fie prudent și să nu care cumva să străbată munții în miez de noapte. Mwen Mas făcu grăbit calea întoarsă. Reflectând la cele petrecute, se simțea obsedat de ultima privire a fetei: o privire pătrunsă de grijă și devotament. Și pentru prima oară în viață, se gindi la eroii trecutului îndepărtat, Ia acei oameni care, chiar când erau pradă înjosirilor, vrăjmășiilor și suferințelor fizice, iar mediul înconjurător era prielnic dezvoltării egoismului animalic, au izbutit să fie buni și viteji, să rămână totuși oameni adevărați.

Încă din vechime dialectica vieții îl pusese pe om în fața contradicțiilor ei. Iar puterea dragostei, duioșia și abnegația, deși se aflau pe atunci împresurate de primejdii și de adversități, cu toate că erau umilite și brutalizate, înfloreau până și pe marginea prăpastiei. Capriciile forței brute supuneau toate, făcândudc efemere și nesigure. În orice clipă, soarta fiecărui om putea fi năprasnic schimbată, planurile îi puteau fi zădărnicite, ideile și nădejdile spulberate; și aceasta pentru că In societatea antică atât de rău orânduită prea multe depindeau de indivizii întâlniți întâmplâtor. Și totuși această vremelnicie a speranțelor, a iubirii și a fericirii nu numai că nu slăbea sentimentele, dar chiar le intensifica.

Iată de ce, cu toate vicisitudinile Veacurilor de intuneric sau ale Erei Lumii Dezunite, n-a pierit din sufletul omului ceea ce avea el mai bun într-insul.

Și Mwen Mas își spuse că viața de odinioară, care contemporanilor lui le părea atât de cumplită, a cunoscut și ea fericirea și speranța și creația, uneori chiar mai intens decât acum, în mândra epocă a Marelui Cerc.

Ii evocă aproape cu indignare pe teoreticienii științei vechi; sprijinindu-se pe ideea prost înțeleasă a încetinelii cu care speciile se transformau în natură, aceștia preziceau că umanitatea nu va fi mai bună nici într-un milion de ani.

Dacă ei ar fi iubit mai mult oameni ii și ar fi cunoscut dialectica dezvoltării, o asemenea inepție n-ar fi putut niciodată să le treacă prin minte!

Asfințitul umplea de culori norii de după umărul rotund al muntelui uriaș. Mwen Mas se aruncă în râu.

Răcorit și pe deplin calmat, se așeză pe o piatră ca să se usuce și să se odihnească. Nereușiud să ajungă in orășel până la căderea nopții, hotărâ să treacă dealul la lumina lunei. In timp ce privea îngândurat apa ce se rostogolea în clocot peste pietre, simți deodată uitătura unor ochi îndreptați spre el, dar nu văzu pe nimeni. Neplăcuta senzație că este urmărit stărui pe când traversă râul și începu să urce dealul.

Mwen Mas umbla cu pași repezi pe calea bătătorita de care, de-a lungul unui podiș înalt de 1800 m. Ca să ajungă la oraș pe drumul cel mai scurt, trebuia să străbată o coastă pâduroasă. Secera îngustă a lunei noi nu putea să-i lumineze calea mai mult de o oră și jumătate. De aceea Mwen Mas se grăbea, dându-și seama că-i va fi foarte greu să urce pieptiș pe o cărăruie povârnită de munte, într-o noapte fără lună. Copacii rari și scunzi brăzdau cu umbrele lor lungi și negre solul uscat, cenușiu. Africanul umbla gânditor, cu ochii în jos ca să nu se poticnească de nenumăratele rădăcini mărunte.

În dreapta, în depărtare, acolo unde coasta suia lin și se pierdea în umbră adâncă, un mârâit amenințător, prelung, cutremură văzduhul. Un răcnet gros îi răspunse din pădure, unde luna zugrăvea pe pământ pete și dungi de lumină. În strigătele acestea era o putere care pătrundea până în străfundul sufletului, trezind în el mult uitatele sentimente de frică și de resemnare în fața unei fiare de neînvins. Ca o reacție la această spaimă primitivă, In inima africanului se aprinse patima tot atât de ancestrală a luptei moștenite de la nenumăratele generații de eroi anonimi care afirmaseră dreptul speciei umane la viață In mijlocul mamuților, al leilor, al urșilor uriași, al zimbrilor turbați și al nemiloaselor haite de lupi, în istovitoarele zile de vânătoare și în nopțile de groază când trebuiau să se apere.

Mwen Mas rămase locului o clipă, privind în jur cu răsuflarea tăiată. În liniștea nopții nu se mișca nimic; dar de îndată ce făcu pe cărare câțiva pași, simți deslușit că este urmărit îndeaproajic. Tigrii? ce-i spusese Onar era oare adevărat?

O luă la fugă, încercînd totodată să-și facă un plan de acțiune, în cazul când fiarele — păreau să fie două — l-ar ataca.

Să caute scăpare în copacii aceștia înalți, în care ligrul se urcă mai bine decât omul? N-avea nici un koiis. Să se apere? Cu ce? In jur nu erau decât pietre. Nu putea nici măcar să-și rupă o ghioagă din ramurile acestea tari ca fierul. Auzind răcnetele fiarelor aproape de tot, în spatele său, înțelese că este pierdut. Crengile arborilor ce se bolteau deasupra cărării colbăite îl apăsau; In aceste clipe de restriște, ar fi vrut să caute îmbărbătare în adierile veșnice ale cerului spuzit de stele, spre cercetarea cărora își închinase întreaga viață. începu să alerge în salturi mari. soarta ii părea favorabilă: ieși într-o poiană lungă. În mijlocul ei zări o grămadă de pietroaie. își alese unul colțuros, de vreo 20 de kilograme, și se întoarse. Văzu acum niște năluci mișcătoare, dungate, care se ițeau printre zăbrelele de umbră ale pădurii. Luna atingea acum cu un colț vârfurile copacilor. Umbre lungi se așterneau în curmezișul poienii. Urmându-le ca pe niște drumuri negre, două feline uriașe se târau spre Mwen Mas. Ca și atunci, în încăperea subterană a Observatorului din Tibet, africanul simți apropierea morții. De astă dată o vedea arzând ca o văpaie verde în ochii fosforescenți ai fiarelor.

Trase In piept adierea răcoroasa adusa de o pala de vint, se uita In sus; spre slăvile scânteietoare ale Cosmosului și, îndreptindu-se din spate, ridică deasupra capului pietroiul.

— Sînt aici, tovarășe!

Din întunericul povârnișului o umbra înaltă se avintă In mijlocul poienii, răsucind amenințător deasupra capului o cracă noduroasă. Recunoscându-l uluit pe matematician, Mwen Mas uită o clipă de tigri. Gîfâind, de goana-i nebunească, Bet Lon se așeză alături de african și hăpăi aerul cu gura deschisă. Cele două uriașe animale care dăduseră o clipă înapoi se apropiau din nou, implacabil. Tigrul din stânga era acum doar la vreo treizeci de pași. Iată-l cum se lasă pe labele dindărăt și se încordează gata să țâșneasca la atac.

— Mai repede! răsună în poiana un strigăt puternic. În spatele lui Mwen Mas, scăpârară din trei părți flăcările palide zvârlite de țevile unor aruncătoare de grenade. Surprins, Mwen Mas scăpă din mână piatra. Tigrul cel mai apropiat se ridică în două labe, dar grenadele paralizante explodară cu un pocnet înăbușit, ca o bătaie de tobă, și fiara se rostogoli pe spate. A doua făcu un salt în direcția pădurii. De acolo, se arătară alte trei siluete de oameni călări. O grenadă de sticla cu o puternică încărcătură electrica se sparse în capul tigrului, care se prăbuși cu botu-i greu în iarba uscată.

Unul dintre călăreți se avintă înainte. Niciodată până atunci nu i-au părut lui Mwen Mas atât de frumoase hainele de lucru ale oamenilor din Lumea cea Mare, pantalonii mai scurți de genunchi și cămașa larg deschisă la guler, cu două buzunare la piept, din pânză groasă de in sintetic de culoare albastră.

— Mwen Mas am simțit că ești în primejdie!…

Cum să nu recunoască glasul melodios care în momentul acela părea atât de îngrijorat! Ciara Nandi!…

Uitând să răspundă, africanul rămase încremenit până când fata sări jos din șa, și alergă spre el. În urmă-i veneau cei cinci însoțitori. Mwen Mas nici n-apucă să-i vadă bine, că secera îngustă a lunei se și ascunse Îndărătul pădurii, vlntul se domoli, iar Întunericul înăbușitor al nopții toride învălui împrejurimile. Mîna Ciarei căută brațul lui Mwen. Acesta îi apucă Încheietura subțire și lipi palma fetei de inima lui care zvâcnea tare. Cu vârful degetelor, Ciara îi mângâie lin pieptul vânjos și această ușoară atingere așternu asupra lui Mwen Mas o liniște încă necunoscută.

— Ciara, acesta-i Bet Lon, un nou prieten… Mwen Mas se întoarse spre el; dar matematicianul dispăruse. Atunci strigă în noapte, din răsputeri:

— Bet Lon, nu pleca!

— Mă întorc! răsună din depărtare vocea-i puternică, ce-și pierduse accentul sarcastic.

Unul dintre însoțitorii Ciarei, după toate aparențele conducătorul cetei, scoase de la oblâncul șeii o lanternă de semnalizare. O palidă lumină, însoțită de o radiație invizibilă, se îndreptă spre cer. Mwen Mas își dădu seama că noii veniți așteaptă un aparat de zbor. Toți cinci erau băieți tineri, colaboratori ai unui detașament de nimicire, care-și aleseseră ca ispravă a lui Hercule lupta cu animalele vătămătoare din Insula Uitării. Ciara Nandi li se alăturase, spre a-l găsi pe Mwen Mas.

— Te înșeli dacă ne crezi chiar atât de perspicace, spuse conducătorul grupului după ce se instalară cu toții în jurul focului, iar Mwen Mas începu să le pună inevitabilele întrebări. Am fost ajutați de o fată cu un nume împrumutat din antichitatea greacă.

— Onar! făcu Mwen Mas.

— Da, Onar. Detașamentul nostru tocmai se apropia dinspre sud de colonia a cincea, când veni în goană o fală, abia trăgându-și sufletul. Ea ne confirmă zvonurile despre tigri și ne convinse să pornim îndată pe urmele dumitale, de teamă să nu fii atacat de fiare pe când ie vei întoarce prin munți. După cura vezi, am sosit la timp.

Curând trebuie să treacă pe aici un elicopter de marfă și cu el vom expedia într-o rezervație pe dușmanii dumitale, temporar paralizați. Dacă se va dovedi că sunt mâncători de oameni, vor fi nimiciți. Nu este însă îngăduit să distrugi animale atât de rare, fără un prealabil examen.

— Ce fel de examen? Băiatul ridică din sprâncene.

— Aceasta depășește competența noastră. Probabil că, în primul rând, vor fi calmați… Li se va injecta un moderator al energiei vitale. Devenind pentru un timp mai slabi, tigrii vor învăța multe lucruri.

Un vuiet puternic, trepidant îl întrerupse pe tânăr. De sus cobora încet un aparat masiv și negru. O lumină orbitoare se revărsă asupra poienii. Dungatele feline fură închise în niște containere capitonate, pentru încărcături fragile, apoi aeronava, abia vizibilă în întuneric, dispăru, lăsând din nou luminișul scăldat în lumina blinda a stelelor. împreună cu tigrii plecă și unul dintre cei cinci tineri; roibul acestuia îi rămase lui Mwen Mas.

Africanul și Ciara călăreau acum alături. Drumul cobora spre valea râului Caile, la vărsarea căruia, pe litoral, se afla o stațiune medicală și baza detașamentului de nimicire.

— E prima oară de când sunt pe insulă că mă îndrept spre mare, spuse Mwen Mas rupând tăcerea. Pînă acum mi se părea că pentru mine marea este o barieră care mă desparte pe vecie de lumea mea.

— Insula a reprezentat pentru dumneata o școală nouă!? spuse Ciara și în glasul ei era și întrebare, și bucurie.

— Da. Intr-un scurt răstimp, prin multe am trecut aici și la mai multe am reflectat. Aceste gânduri mă frământau de mult…

Și Mwen Mas îi împărtăși vechile sale temeri. Avea impresia că omenirea — repetând greșelile antichității, de sigur într-o formă mult mai puțin hidoasă — atribuia o prea mare însemnătate intelectului și laturii tehnice. I se părea că pe planeta lui Epsilon-Tucan o umanitate asemenea nouă și tot atât de frumoasă, avusese mai multă grijă de perfecționarea laturii emoționale a psihicului.

— Am suferit mult simțindu-mă în dezacord cu viata, răspunse Ciara Nandi după o clipă de tăcere. Eu personal visam la o epocă plină de forțe și sentimente proaspete, elementare, adunate prin selecție încă în evul Krosului, care înflorise odinioară pe tărâmurile mediteraneene. De aceea m-am străduit întotdeauna să trezesc in spectatorii mei adevărați puterea sentimentelor. Dar mi se pare că până la urmă nu m-a înțeles decât Evda Nal!

— Și Mwen Mas! adăugă grav africanul, care-i povesti cum Ii apăruse ea în ipostaza fetei arămii din Trican.

Ciara își ridică spre el fața și, în lumina sfioasă a zorilor care începeau să mijească, Mwen Mas văzu niște ochi atât de mari și de adânci, încât simți că amețește. Se depărta puțin și izbucni în râs:

— În romanele lor de anticipație, strămoșii noștri ne prezentau ca pe niște ființe firave, rahitice, cu craniul hipertrofiat. În ciuda milioanelor de animale schingiuite și ucise, oamenii aceștia n-au izbutit să se apropie de adevărata înțelegere a mașinii cerebrale omenești, pentru că mânuiau cuțitul acolo unde era nevoie de cele mai sensibile instrumente de măsură la scara moleculelor și a atomilor. Noi cei de astăzi, știm că o activitate intensă a intelectului cere un trup viguros, plin de energie vitala, dar că acest trup generează, la rândul său, emoții puternice.

— Și totuși, trăim ca și mai înainte, înlănțuiți de rațiune, adăugă Ciara Nandi.

— S-au făcut multe pentru o îndreptare a situației, dar intelectul a luat-o totuși, la noi, cu mult înaintea laturii emoționale… Ea merită întreaga noastră atenție, și ar trebui să facem ca nu ea să fie încătușată de rațiune, ci, dimpotrivă, rațiunea să fie din când în când înlănțuită de sentimente. Aceasta-mi pare acum atât de important încât mă și gândesc să scriu pe tema asta o carte.

— Așa e! strigă Ciara înflăcărându-se, apoi, tulburată de pornirea ei, urmă: Prea puțini savanți de seamă s-au consacrat studierii legilor frumosului și a plenitudinii sentimentelor… Nu vorbesc de psihologie.

— Te înțeleg perfect, răspunse africanul, admirând-o fără să vrea pe frumoasa fată, al cărei cap ridicat cu semeție spre soarele răsărit, căpăta în razele-i trandafirii nuanțe de aramă.

Ușoară și ageră, Ciara călărea pe murgul ei înalt, în pas cu roibul lui Mwen.

— Am rămas în urmă! strigă ea dând frâu liber calului, care se avântă îndată înainte.

Africanul o prinse din urmă, și amândoi porniră în galop. Ajungându-i pe tinerii lor tovarăși de drum, își struniră caii. Ciara se întoarse spre Mwen Mas!

— Dar fata aceasta, Onar?…

— Ar fi bine să vină în Lumea cea Mare. Mi-ai spus doar că a rămas pe insulă din dragoste pentru mama ei care venise aici și a murit de curând. Ar trebui să lucreze la săpăturile Vedei Kong; acolo se cer mâini sensibile și delicate de femeie. De altminteri, îi stau la dispoziție o mie de activități. Iar Bet Lon, devenit un alt om, o va întâmpina în lumea noastră într-un fel nou!…

Ciara își încruntă sprâncenele și-l privi pe Mwen Mas:

— Dar dumneata n-ai să-ți părăsești stelele?

— Îmi voi urma chemarea, oricare ar fi hotărârea Consiliului. Dar întâi trebuie să scriu o carte, o carte despre…

— Stelele sufletelor omenești?

— Exact, Ciara! Infinita lor varietate îți taie răsuflarea… Mwen Mas tăcu prinzând privirea fetei care-i zâmbea cu drag. Nu ești de părerea mea?

— Sigur că sunt! Mă gândeam la experiența pe care ai făcut-o, din ardoarea de a le dărui oamenilor lumea în toată plinătatea ei. Și aici ești mai curând artist decât savant.

— Dar Ren Boz?

— Pentru el, experiența aceasta n-a reprezentat decât încă un pas pe drumul cercetărilor lui.

— Îmi dai dar dreptate, Ciara!?

— Pe deplin! Și sunt convinsă că la fel ar proceda foarte mulți oameni, majoritatea!

Mwen Mas mută dârlogii în mâna stingă, iar dreapta i o întinse Ciarei. Astfel, mână în mână, intrară în mirul orășel al stațiunii.

Valurile Oceanului Indian se spărgeau de faleză. In vuietul lor ritmic, Mwen Mas părea că distinge cadența bașilor din simfonia lui Zig Zor închinată vieții rare se avântă în Cosmos. Și nota dominantă, nota esentială a naturii pământene: un fa albastru, răsuna deasupra mării, fâcând să vibreze în sufletul aceluia rare o asculta corzile cele mai profunde și îngăduindu-i sa se contopească cu natura care l-a zămislit.

Marea se întindea transparentă și strălucitoare, curățită de toate rezidurile trecutului — rechini feroci, pești otrăvitori, moluște, meduze periculoase — după cum și viața omului contemporan fusese purificată de răutățile și temerile veacurilor apuse. Și totuși, în imensitățile oceanice, mai existau unghere ascunse în care sămânța conservată a vieții dăunătoare continua să germineze și numai vigilența detașamentelor de nimicire putea asigura securitatea și puritatea apelor.

Nu se întâmplă oare același lucru când într-un suflet tânăr și neîntinat răsar deodată îndărătnicia răutăcioasă, irufia neroadă sau egoismul animalic? Cînd omul cedează ambițiilor întâmplătoare și patimilor, în loc să se supună înțeleptei autorități a societății, curajul se transformă în ferocitate, talentul în crudă viclenie, iar devotamentul devine un scut al despotismului, al crâncenei exploatări și al samavolniciei… Și cât de subțire este pojghița disciplinei și a culturii! Pentru ca s-o sfâșii e de ajuns o generație două de viață rea. Mwen Mas întrevăzuse chipul acestei fiare aici, pe Insula Uitării. Dîndu-i frâu liber, riști să vezi renăscând monstruoasa tiranie care timp de veacuri a împilat cu nerușinare omenirea.

Lucrul cel mai uimitor în istoria Pământului a fost apariția urii implacabile pe care ticăloșii ignoranți au avut-o pentru știință și frumos. Această neîncredere, această frică și această repulsie persistă în toate societățile omenești, de la teama de magicieni și vrăjitoare și până la uciderea gânditorilor înaintași din Era Lumii Dezunite. La fel, se întâmplă și în alte planete cu civilizații foarte dezvoltate, dar incapabile încă să-și ferească orânduirea socială de samavolnicia unei minorități, a unei oligarhii, care se ivea perfid, pe neașteptate, sub cele mai variate forme… Mwen Mas își aminti de comunicările Marelui Cerc despre unele lumi locuite, unde cele mai înalte realizări ale științei erau folosite spre intimidarea, torturarea și pedepsirea oamenilor, pentru a le citi gândurile, spre transformarea maselor în brute docile, gata să execute cele mai smintite porunci. Un strigăt de ajutor de pe o asemenea planetă izbucnise o dată prin Cerc și continuase a străbate spațiile timp de secole, după ce aceia care trimiseseră apelul și cruzii lor impilatori muriseră cu toții.

Lumea noastră a atins un stadiu de dezvoltare care exclude pentru totdeauna asemenea orori. Totuși, evoluția spirituală a omului nu era încă suficientă, deficiență pe care Evda Nal și alți savanți neobosiți ca ea se străduiau s-o înlăture.

Mwen Mas auzi venind dindărăt glasul Ciarei:

— Pictorul Kart San spune că înțelepciunea este o îmbinare a științei cu sentimentul. Să fim deci înțelepți!

Și trecând în goană prin fața africanului, Ciara se aruncă de pe faleză în adâncurile clocotitoare ale mării.

Mwen Mas o văzu dându-se lin peste cap, cu brațele aruncate înlături, ca o pasăre în zbor, și dispărând apoi în valuri. Tinerii din detașamentul de nimicire ce se-m-băiau pe mal încremeniră. Mwen simți fiori de admirație, aproape de spaimă. Nu mai sărise niciodată de la o asemenea înălțime amețitoare. Acum, însă, dezbrăcându-și hainele, păși fără frică pe marginea prăpastiei. își aminti mai târziu că, în străfulgerări de gând, Ciara i se păruse atunci o atotputernică zeiță din antichitate, si ceea ce putea să facă ea, trebuia să fie în stare și el!

Deasupra vuitoarelor talazuri se ridică strigătul de avertizare al Ciarei, dar Mwen Mas nu-l mai auzi. Zborul dură minunat de mult. Iscusit în arta săriturilor, Mwen Mas plonja impecabil, afundându-se la o mare adâncime. Marea era atât de transparentă, încât fundul îi păru africanului primejdios de aproape. își arcui trupul și, în aceiași clipă, fu buimăcit de șocul produs din pricina inerției. Proiectat la suprafața apei ca o rachetă, se răsturnă pe spate legănându-se pe valuri. Dezmeticindu-se, o văzu pe Ciara Nandi, care înota spre el. Spaima îi pălise pentru prima oară bronzul arămiu al feței. În ochii ei citi totodată mustrare și admirație.

— De ce ai făcut asta? întrebă ca în șoaptă, cu răsuflarea tăiată.

— Ca să fac ca dumneata. Te voi urma oriunde!… Ca să construim un Epsilon-Tucan pe Pământul nostru!

— Și te vei înapoia cu mine In Lumea cea Mare?

— Da!

Mwen Mas se întoarse cu fata în jos ca să înoate mai departe și scoase un strigăt de uimire. Claritatea extraordinară a apei ce-i jucase adineauri o farsă neplăcută era și mai mare aici, departe de mal. Ciara și el parcau că plutesc la o înălțime amețitoare deasupra fundului pe care îl vedeau în cele mai mici amănunte în undele la fel de străvezii ca văzduhul. Sentimentul de biruitoare îndrăzneală al oamenilor care izbuteau să depășească limitele atracției terestre îl pătrunse pe Mwen Mas. Aceeași senzație de nemărginit curaj și de triumf o dădeau și zborurile peste ocean în plină furtună, și salturile în genunea neagră a Cosmosului de pe sateliții artificiali. Dintr-o mișcare, africanul se apropie de Ciara, șoptindu-i numele și citind în ochii ei cutezători și puri răspuns ui fierbinte. Mîinile și buzele lor se împreunară deasupra abisului de cleștar.

Capitolul XII. CONSILIUL ASTRONAUTIC

Asemenea Consiliului Economic, care reprezenta creierul central al planetei, Consiliul Astronautic dispunea de mult de o clădire proprie pentru sesiuni științifice. La construirea ei se ținuse seama de faptul că amenajarea și împodobirea unui asemenea edificiu trebuie să orienteze întreaga asistență spre problemele Cosmosului și să favorizeze transpunerea rapidă de la preocupările terestre la cele astrale.

Ciara Nandi nu pătrunsese încă niciodată în sala cea mare a Consiliului. însoțită de Evda Nal, intră emoționată în ciudatul amfiteatru ovoid, cu tavanul boltit paraboloidal și cu rândurile de bănci dispuse In eclipsă. Lumina, vie și diafană, părea emisă de un astru mai strălucitor decât Soarele. Toate liniile pereților, ale plafonului și ale băncilor se adunau într-un capăt al uriașei săli, ca în punctul lor firesc de convergență. Acolo, pe o estradă înaltă, se aflau ecranele de demonstrație, tribuna și fotoliile membrilor Consiliului care conduceau ședința.

Panourile de aur mat ale pereților aveau pe ele hărți planetare în relief. În dreapta se aflau hărțile planetelor din sistemul solar, în stânga ale planetelor celor mai apropiate stele pe care le studiaseră expedițiile inițiate de Consiliu. Mai sus, sub plafonul auriu se vedeau desenate în culori luminiscente schemele sistemelor stelare locuite și pe care le trimiseseră, prin Marele Cerc, savanții constelațiilor învecinate.

Atenția Ciarei fu atrasă de un tablou vechi, înnegrit și, probabil, restaurat de mai multe ori, fixat deasupra tribunei.

Un cer vânăt închis ocupa toată partea de sus a uriașei pânze. Mica seceră a unei Lune stranii cernea, o lumină lividă peste cârma unei astronave antice, ridicată neputincios și profilată pe zarea sângerie a crepusculului, într-acolo porneau șiruri de planete albastre urâte și atât de uscate și tari încât păreau metalice. In-fundându-se la fiecare pas în nisip, înainta cu greu un om îmbrăcat într-un scafandru ușor. Se uita înapoi la nava sfârâmată și la trupurile neînsuflețite ale tovarășilor săi. Ochelarii măștii lui nu oglindeau decât vâpâile roșiatice ale apusului, și totuși, folosind un procedeu inedit, pictorul reușise să exprime prin jocul acestor reflexe nemărginita deznădejde a omului rămas singur într-o lume străină. Pe o movilită din dreapta, pe nisip, sc târa o făptură informă și dezgustătoare. Dedesubt, era o inscripție laconică, dar grăitoare: „Singur”.

Captivată de tablou, Ciara nu-și dădu seama din prima clipă de ingeniozitatea arhitecților care dispuse-seră gradenurile sălii în evantai, așa încât sc putea ajunge separat la fiecare loc, prin galerii ascunse sub amfiteatru. Astfel, fiecare rând era izolat de cel vecin, de cel de sus sau de jos. După ce se așeză lingă Evda, Ciara observă că fotoliile și pupitrele erau executate dintr-un lemn african cenușiu, sidefat. Aceste lucruri erau și ele amintiri ale trecutului. Acum nimeni n-ar mai fi cheltuit atâta muncă pentru obiecte care puteau fi turnate și șlefuite în câteva minute. Poate, din respectul tradițional pentru vestigiile timpurilor apuse, Ciara găsi lemnul mai intim și mai viu decât masa plastică; ea mângâie cu duioșie brațul curbat al fotoliului, continuând să studieze sala.

Ca întotdeauna, se adunase multă lume, cu toate că transmițătoare puternice urmau să transmită pe cuprinsul întregii planete imaginea exactă a tot ce avea să se întîmple aici. Secretarul Consiliului, Mir Om, făcea de obicei scurte comunicări cu privire la problemele și informațiile cele mai importante intervenite în intervalul scurs de la ultima reuniune. Printre sutele de ascultători nu vedeai nici unul cu figură distrată, căci una dintre caracteristicile oamenilor din Era Marelui Cerc o forma tocmai o mare și neistovită atenție. Tot examinând sala și citind aforismele unor Învățați celebri înscrise sub hărțile planetelor, Ciara scăpă prima comunicare. Cel mai mult îi plăcură cele însemnate dedesubtul hărții lui Jupiter, prin care oamenii erau invitați să scruteze fenomenele naturii. „Priviți! De pretutindeni ne înconjoară fapte neînțelese; ele ne sar în ochi, ne strigă în urechi, dar noi nu vedem, nici mi auzim ce mari descoperiri se ascund în formele lor neclare”. O altă inscripție grăia: „Nu putem ridica lesne cortina necunoscutului; abia în urma unei munci stăruitoare, a unor rătăciri penibile, începem să prindem sensul cel adevărat și în fata noastră se deschid perspective necuprinse și noi. De aceea nu vă feriți de ceea ce vi se parc la început nefolositor, neînțeles, inexplicabil”.

Deodată, la tribună se observă o animație, iar lumina din sală se întunecă. Vocea puternică și calmă a lui Mir Om tremură de emoție:

— Veti vedea îndată un lucru care, cu puțin înainte, ar fi părut cu neputință: o fotografie a Galaxiei noastre luată din afara ei. Acum un minut și jumătate după timpul galactic[115], adică cu peste o sută cincizeci de milenii în urmă, locuitorii sistemului planetar… (Ciara scăpă un șir de cifre care nu-i spuneau nimic)… din Constelația Centaurul au trimis In acest scop un mesaj către Marele Nor al lui Magellan[116], singurul sistem stelar extragalactic apropiat de noi, în care știm că există lumi cugetătoare, fa stare să comunice prin Marele Cerc cu Calea Lactee[117]. încă n-am putut stabili punctul exact în care se află acest sistem planetar magellanian, dar am primit și noi fotografia Galaxiei transmisă de-acolo. Iată această fotografie!

Pe un ecran uriaș apăru o largă îngrămădire stelară, ce se îngusta înspre capele și din depărtări împrăștia o lumină argintie. Bezna adâncă a spatiului cosmic năpădea marginile ecranului; tot atât de întunecate erau și golurile dintre ramurile spirale, destrămate la extremități. Inelul de îngrămădiri globulare, cele mai vechi sisteme astrale din Universul nostru, era înconjurat de o aureolă pală. Cîmpuri stelare plane alternau cu nori și dâre de materie neagră, răcită. Fotografia fusese luată dintr-un unghi dezavantajos: Galaxia era văzută foarte pieziș și de sus, astfel încât nucleul central abia dacă mai apărea, ca o masă incandescentă în relief, în mijlocul unei lentile înguste. Probabil că, pentru a ne putea forma o noțiune completă despre sistemul nostru stelar ar fi trebuit să cerem fotografii din partea unor galaxii mai îndepărtate[118], situate și mai sus pe latitudinea galactică. Dar până acum de când există Marele Cerc, nici o altă galaxie în afară de Marele Nor al lui Magellan n-a dat vreun semn de existență a unei vieți ginditoare.

Pământenii nu-și mai puteau lua ochii de pe ecran. Pentru prima oară, omul avea prilejul să contemple propriul său univers stelar din exterior, de la depărtări colosale.

Ciarei i se părea că întreaga planetă își privește cu răsuflarea tăiată Galaxia reprodusă pe milioane de ecrane din cele șase continente și de pe toate oceanele, orișiunde existau insulițe ale vieții și muncii umane…

— Am terminat cu noutățile primite prin Cerc de observatorul nostru și care n-au fost încă transmise în cadrul informațiilor mondiale, spuse din nou secretarul. Să trecem acum la proiectele care urmează să fie dezbătute pe larg.

Propunerea Iutei Gay de a se crea în jurul lui Marte o atmosferă respirabila, cxtrăgându-se din minereuri gaze ușoare, cu ajutorul unor dispozitive automate, a fost recunoscuta ca interesantă, fiind bazată pe calcule serioase. Se va obține un aer suficient de bun pentru a asigura respirația și termoizolafia așezărilor noastre, îngăduindu-le să se lipsească de sere. Cu ani în urmă, după ce pe Venus au fost descoperite oceane de țiței și munți de hidrocarburi în stare solidă, au fost puse în funcțiune instalații automate pentru crearea unei atmosfere artificiale sub uriașe clopote din masă plastică transparentă. Aceste aparate au îngăduit să se aclimatizeze acolo plante, și să se construiască uzine pentru aprovizionarea omenirii cu tot felul de produse ale chimiei organice, în cantități colosale.

Secretarul puse deoparte fila de metal și zîmbi prietenos. Pe rândul de scaune cel mai apropiat de tribună apăru Mwen Mas în haine roșii închise, mohorât, solemn și calm. Ridică deasupra capului mâinile împreunate în semn de respect față de adunare și se așeză.

Secretarul coborâ de la tribună, cedându-și locul unei tinere femei blonde, cu părul scurt și ochii verzi, parcă mirați. Președintele consiliului, Grom Orm, veni alături de ea.

— De obicei anunțăm noi înșine propunerile primite. De data aceasta, veți asculta un studiu aproape terminat care ne deschide vaste perspective. Autoarea, Iva Djan, va supune meditației dumneavoastră datele principale ale lucrării ei.

Cu glasul înăbușit de emoție, Iva Djan începu să vorbească. Aminti faptul de mult cunoscut că vegetația continentelor sudice se deosebește prin nuanța albăstruie a frunzișului ei. Această culoare e specifică vechilor forme ale planetelor terestre. După cum au dovedit cercetările întreprinse asupra vegetației altor planete, frunzișul albastru este caracteristic fie pentru atmosferele mai străvezii decât aceea terestră, fie în condițiile unor radiații ultraviolete mai dure decât ale Soarelui nostru.

— Se știe că radiațiile roșii ale Soarelui sunt stabile, spre deosebire de cele albastre și ultraviolete. Radiațiile solare violete au suferit acum vreo două milioane de ani o bruscă transformare ce a durat foarte mult. Atunci au devenit albastre plantele, atunci au prins o culoare neagră de protecție păsările și animalele din spațiile descoperite, iar ouăle zburătoarelor ce nu-și ascund cuibul în locuri ferite s-au înnegrit și ele. În cursul acestei perioade, schimbarea regimului electromagnetic al sistemului nostru solar a făcut instabilă axa de rotație a Pământului. De-a lungul veacurilor, astronomii s-au bazat exclusiv pe mecanismul gravitației, fără să țină seama de rolul echilibrului electromagnetic, cu mult mai labil.

De mult au apărut proiecte cu privire la abaterea mărilor în depresiunile continentale, pentru ruperea echilibrului actual și modificarea poziției globului în raport cu axa lui. Dacă, pentru rezolvarea problemei, se recurge nu la mecanica elementară, ci la forțele electromagnetice ale sistemului, totul devine mult mai simplu, mai eficace și mai ieftin. Să ne amintim fie și numai faptul că, la începuturile astronavigației, crearea unei gravitații artificiale necesita o atât de enormă cheltuire de energie, încât era practic irealizabilă. Acum însă, după descoperirea dezintegrării forțelor mezonice, navele noastre au fost înzestrate cu aparate de gravitație artificială simple și sigure. De asemenea, experiența lui Ren Boz indică o cale ocolită pentru obținerea unei rapide și eficace schimbări a regimului rotației terestre…

Iva Djan tăcu. Un grup de șase oameni așezați în centrul sălii — eroii expediției pe Pluton — o salutara ridicindu-se și întinzând înainte mâinile împreunate. Obrajii tinerii femei se împurpurară; în clipa următoare se reaprinse ecranul barat de schițe stereo-metrice, cu contururi bizare.

— Îmi dau seama că extinzând această problemă ne putem gândi chiar să modificăm orbitele planetelor, în primul rând, să-l apropiem de Soare pe Pluton, spre a reînvia acest corp ceresc care o dată fusese locuit. Deocamdată însă avem în vedere doar deplasarea axei terestre, pentru a îmbunătăți climatele emisferei continentale.

Experiența lui Ren Boz a demonstrat posibilitatea inversiunii câmpului gravitațional în cel de-al doilea aspect al său, de câmp electromagnetic, căreia îi succede o polarizare[119] vectorială în direcțiile acestea…

Figurile de pe ecran se alungeau și se roteau. Referenta urmă:

— În asemenea condiții rotația Pământului, pierzâudu-și stabilitatea, poate fi mult încetinită, iar axa terestră întoarsă în poziția dorită, pentru ca razele solare să ilumineze continentele cât mai favorabil și mai prelungit.

Pe o fâșie de sticlă de sub ecran treceau acum șiruri de parametri calculați cu ajutorul mașinilor. Și aceia care erau în stare să descifreze aceste simboluri se convingeau de temeinicia proiectului prezentat de Iva Djan.

Referenta opri mișcarea desenelor și a simbolurilor, își înclină ușor capul și coborâ de la tribună. Ascultătorii schimbau între ei priviri pline de interes și discutau în șoaptă. După un schimb discret de semne cu Grom Orm, la tribună urcă tânărui conducător al expediției pe Pluton.

— Experiența lui Ren Boz, începu el, va duce incontestabil, la o cascadă de descoperiri capitale. Prevăd că ea va deschide orizonturi până acum inaccesibile științei. Așa s-a petrecut și cu teoria cuantelor, cel dinții pas spre a înțelege repagulumul sau tranziția reciprocă, iar apoi spre descoperirea antiparticulelor și a anticâmpurilor. Ulterior, a devenit posibilă crearea calculului repagular, care a însemnat o victorie asupra principiului nedeterminării, postulat de cunoscutul matematician din antichitate Heisenberg. În sfârșit, Ren Boz a făcut și pasul următor spre analiza sistemului „spațiu-câmp”, ajungând la înțelegerea antigravitației și a antispațiului sau, conform legii repagulumu-lui, la spațiul zero. Toate teoriile inițial necunoscute au fost în cele din urmă puse la temelia științei! În numele grupului de exploratori ai lui Pluton propun ca problema aceasta să fie transmisă in cadrul informației mondiale spre a fi dezbătută. O deplasare a axei terestre ar economisi energia pe care o risipim de mii de ani pentru încălzirea regiunilor polare, ar egaliza și mai mult fronturile polare și ar îmbogăți cu apă continentele.

— Sînteți de părere ca problema să fie pusă la vot? intrebă Grom Orm.

Drept răspuns se aprinseră nenumărate luminițe verzi.

— Atunci să începem! spuse președintele vârându-și mâna sub pupitrul său.

Acolo se aflau cele trei butoane de semnalizare pentru mașina de calculat. Cel din dreapta însemna „da”, cel din mijloc „nu”, iar cel din stingă abținere. Fiecare membru al Consiliului făcu același lucru, trimițând un semnal pe care ceilalți nu-l puteau vedea. Evda și Ciara apâsară și ele pe butoanele lor. O mașină specială numără părerile ascultătorilor, pentru a controla temeinicia hotărârii Consiliului.

Peste câteva clipe, pe ecranele de demonstrație se.aprinseră mari semne luminoase. Se hotârâse ca problema sa fie discutată pe întreaga planetă.

La tribună urcă însuși Grom Orm:

— Din motive pe care vă rog să-mi permiteți a vi le tăinui deocamdată, trebuie să examinăm mai întâi fapta lui Mwen Mas, fostul director al stațiunilor exterioare, și abia pe urmă să rezolvăm problema celei de-a treizeci și opta expediții astrale. Aș vrea să știu dacă Consiliul este de acord.

Răspunsul unanim fu dat prin aprinderea luminilor verzi.

— Știe toată lumea în amănunt ceea ce s-a întâmplat?

Urmă o nouă cascadă de lumini verzi.

— Aceasta ne permite să accelerăm discuția. Rog pe Mwen Mas fostul director al stațiunilor exterioare ale Consiliului, să expună motivele ce l-au îndemnat să comită o faptă ale cărei urmări au fost atât de funeste. Fizicianul Ren Boz, care fusese grav rănit, încă nu s-a vindecat pe deplin astfel încât nu l-am chemat ca martor. Nu este supus răspunderii.

Grom Orm observă lumina roșie aprinsă la locul Evdei Nai:

— Supun in atenția Consiliului! Evda Nal dorește sa adauge ceva la comunicarea ce-l privește pe Ren Boz.

— Aș dori să vorbesc în locul său.

— Motivul?

— Îl iubesc!

— Vă dau cuvântul după Mwen Mas. Evda Nal stinse semnalul roșu și se așeză.

La tribună urcă Mwen Mas. Calm, fără să se cruțe, africanul relată rezultatele la care se așteptase din partea experienței și ceea ce se produsese în realitate: o viziune abia întrezărită și de care el însuși se îndoia. Graba stupidă în care au săvârșit acțiunea, din pricina caracterului ei tăinuit și ilegal, ia împiedicat să pregătească înregistratoare speciale, în locul obișnuitelor mașini mnemotehnice, ale căror receptoare fuseseră distruse din prima clipă. Din aceleași motive a fost organizată greșit și experiența de pe satelitul 57, căruia ar fi trebuit să i se atașeze o veche navă planetară, pe care să fie instalate aparatele necesare orientării vectorului. întreaga răspundere pentru aceste greșeli o poartă el, fostul director al stațiunilor exterioare, întrucât efectuarea experienței în Cosmos cădea în competența sa, pe câtă vreme Ren Boz se ocupa numai de instalații.

Ciara își strânse tare pumnii: argumentele autoacuzatoare ale lui Mwen Mas îi păreau convingătoare și puternice.

— Dar observatorii de pe satelitul distrus au știut că se putea produce o catastrofă? întrebă Grom Orm.

— Da, fuseseră preveniți și primiseră cu bucurie.

— Nici nu mă miră, replică Grom Orm încruntându-se; mii de tineri iau parte la primejdioasele experiențe întreprinse zilnic pe planeta noastră, iar unii Își pierd viața… În locul lor se ridică alții, tot atât de curajoși, gata să se ia la trântă cu necunoscutul… Dar dumneavoastră i-ați prevenit pe acești tineri tocmai fiindcă bănuiați că există o primejdie. Și totuși ați riscat să faceți experiența…

Mwen Mas își plecă în tăcere fruntea.

Simțind mâna Evdei pe umărul ei, Ciara, Care nu-și lua ochii de la african, își stăpâni un oftat.

— Expune, te rog, motivele care te-au îndemnat să procedezi astfel! urmă după o pauză președintele Consiliului.

Africanul vorbi din nou, de rândul acesta pătimaș, emoționat. Spuse că, încă din anii tinereții sale, milioanele de morminte anonime ale oamenilor înfrânți de necruțătorul timp înălțau spre dânsul muta lor chemare mustrătoare. Nu se putuse îndura să nu încerce, pentru prima oară în istoria omenirii și a numeroase lumi învecinate, acest pas spre victoria asupra spațiului și a timpului, să nu pună primul jalon pe drumul măreț pe care s-ar fi avântat de îndată sute de mii de minți viguroase. Nu se considera în drept să amâne, poate pentru un veac întreg, această experiență numai și numai spre a nu expune riscurilor o mână de oameni și a evita el însuși orice răspundere.

Cuvintele sale făcură să bată inima Ciarei, mândră de alesul ei. Acum vina acestuia nu îi mai părea chiar atât de gravă:

Mwen Mas se întoarse la locul său, așteptindu-și verdictul în văzul tuturora.

Evda Nal transmise declarația lui Ren Boz, înregistrată pe bandă de magnetofon. Amplificat de difuzoare, glasu-i slab și întretăiat se auzi în toată sala. Fizicianul lua apărarea lui Mwen Mas. Directorul stațiunilor exterioare, necunoscând complexitatea problemei, nu putea decât să se încreadă pe deplin în Ren Boz, care-l convinsese și-i făgăduise un succes sigur. Dar fizicianul nu se considera vinovat nici el. Spunea că în fiecare an sunt efectuate experiențe de o importanță cu mult mai mică și care au uneori un sfârșit tragic, că știința, fiind o luptă pentru fericirea omenirii, cere și ea jertfe ca oricare altă luptă. Fricoșii care tremură prea mult pentru propria lor piele nu se bucură niciodată de plenitudinea vieții, iar savanții prea timizi uu pot realiza mari progrese…

Ren Boz își încheie cuvântarea printr-o scurtă analiză a greșelilor comise, exprimându-și certitudinea în succesul experienței viitoare. înregistrarea se sfârși.

— Ren Boz nu pomenește nimic de rezultatul observațiilor lui din timpul experienței, spuse Grom Orm ridicându-și capul și adresânduse Evdei Nai. Voiai dumneata să vorbești în locul lui?

— Am prevăzut această întrebare și tocmai de aceea am cerut cuvântul, răspunse Evda. Ren Boz și-a pierdut cunoștința la câteva clipe după ce au fost conectate stațiunile F, așa că n-a putut urmări experiența. Totuși, mai înainte de a leșina, a reușit să observe și să rețină indicațiile aparatelor, care adevereau apariția spațiului zero. Iată ce a putut nota din memorie.

Pe ecran apărură câteva cifre pe care mulți dintre cei de față le copiară imediat.

— Dați-mi voie să mai adaug ceva din partea Academiei de Bucurii și Necazuri, urmă Evda. Statistica părerilor exprimate de opinia publică după catastrofă ne dă următoarele…

Pe ecran se perindară șiruri de numere cu opt cifre, împărțite pe coloane care exprimau fie condamnarea sau justificarea experienței, fie criticarea temeiului ei științific sau dezaprobarea grabei cu care fusese întreprinsă. Totuși bilanțul general era neîndoielnic în favoarea lui Mwen Mas și a lui Ren Boz, și chipurile participanților la ședință se înseninară.

În cealaltă parte a sălii se aprinse un semnal roșu, și Grom Orm dădu cuvântul lui Pur Hiss, astronomul celei de-a 37-a expediții astrale. Acesta începu să peroreze cu glas puternic, gesticulând stângaci și Iungindu-și gâtul slab cu omușorul ascuțit.

— Eu și un grup de colegi de-ai mei, astronomi, îl condamnăm pe Mwen Mas. Săvârșirea acestei experiențe fără consimțâmântul Consiliului ne face să bănuim că Mwen Mas n-a fost chiar atât de dezinteresat cum au încercat să demonstreze cei care au luat cuvântul.

De indignare, Ciara se îmbujora toată la față, și numai privirea rece și poruncitoare a Evdei Nai reuși s-o țină locului.

Pur Hiss tăcu.

— Acuzațiile aduse de dumneata sunt grave, dar neîntemeiate, răspunse africanul la încuviințarea președintelui. Te rog să precizezi ce înțelegi prin interesul care m-ar fi minat să întreprind experiența.

— Socoteai că succesul ei ți-ar fi adus o glorie nemuritoare: iată care ți-a fost interesul. Iar lașitatea constă în aceea că te-ai temut că ți se va refuza autorizația să efectuezi experiența și de aceea ai procedat pe ascuns și în grabă.

Mwen Mas zâmbi larg și se așeză în tăcere cu un gest oarecum copilăresc de neputință. întreaga făptură a lui Pur Hiss exprima o bucurie răutăcioasă. Evda Nal ceru a doua oară cuvintul.

— Judecata lui Pur Hiss este prea pripită și părtinitoare pentru a fi luată în considerație într-o problemă atât de serioasă. Opiniile sale privind motivele ascunse ale faptelor ne amintesc de Veacurile întunecate. Doar oamenii acelor vremuri puteau să aibă despre glorie și nemurire asemenea idei. Nemulțumiți de viață, izolați de colectivitatea activă, ei se temeau de moarte și se cramponau de orice le dădea iluzia eternizării. Savantul astronom Pur Hiss nu înțelege un lucru: umanitatea nu. păstrează decât amintirea acelora ale căror idei, voință și opere rămân vii, și îi uită de cum încetează acțiunea lor. Ei renasc totuși adesea din neființă, cum li s-a întâmplat atâtor savanți ori artiști din antichitate, atunci când creațiile lor devin din nou necesare și reîncep să trăiască în conștiința umanității… aceasta cu atât mai mult astăzi când ea cuprinde miliarde și miliarde de inși! De mult nu mi s-a mai întâmplat să întilnesc la cineva o concepție atât de primitivă despre imortalitate și glorie și mărturisesc cit sânt uimită văzând că asemenea păreri pot exista la un navigator cosmic.

Înaltă și dreaptă, Evda Nal se întoarse spre Pur Hiss, care se făcuse mic în fotoliul său, luminat de o mulțime de semnale roșii.

— Să lăsăm deoparte stupiditățile, urmă Evda, și să analizăm fapta lui Mwen Mas și Ren Boz luând drept criteriu fericirea omenirii. Odinioară se întâmpla adesea ca omul să nu-și poată aprecia just fapta în raport cu reversul ei dăunător, inerent oricărei acțiuni. De această deficiență ne-am dezbărat demult; în ochii contemporanilor noștri faptele au însemnătatea lor reală. Totuși acum, ca și în trecut, noile drumuri sunt încercate de indivizi izolați, întrucât doar o anumită dispoziție cerebrală, dobîndită prin îndelungi pregătiri, poate duce la găsirea unei noi direcții, ascunsă în vălmășagul întâmplărilor contradictorii. După ce însă o cale ne mai bătută de nimeni a fost deschisă, zeci de mii de oameni se apucă s-o desțelenească și o avalanșă de descoperiri pornește spre infinit, crescând neîncetat ca un bulgăre de zăpadă. Ren Boz și Mwen Mas au pornit și ei pe o cale care n-a fost de loc bătătorită. Fără să fiu competentă în materie, îmi dau perfect scama că experiența lor a fost prematură. Tocmai într-aceasta stă vina și răspunderea lor pentru imensele daune materiale și pentru pieirea a patru vieți omenești. După legile Pământului, este o crimă, dar nefiind săvârșită în scopuri personale, nu merită pedeapsa cea mai grea.

Evda Nal se întoarse la locul ei. Grom Orm nu mai găsi pe alții doritori să ia cuvântul. Membrii Consiliu lui îi cerură președintelui să tragă concluziile. Silueta subțire, dar vânjoasă a lui Grom Orm se aplecă înainte, și privirea lui ascuțită pătrunse până în fundul sălii.

— Circumstanțele care permit aprecierea definitivă nu sunt prea complicate. Exclud în orice caz răspunderea lui Ren Boz. Care savant n-ar profita de posibilitățile ce i s-au oferit, mai cu seamă când este sigur de succes? Eșecul catastrofal al experienței să ne servească drept lecție. Și totuși utilitatea încercării este incontestabilă. Ea compensează în parte pierderile materiale, întrucât această experiență va contribui la rezolvarea unei serii de probleme de care abia începea să se ocupe Academia Limitelor Cunoașterii. Lichidând tendințele conformiste și utilitariste ale vechii economii, am ajuns să rezolvăm pe scară mare problemele legate de folosirea forțelor de producție. Totuși, chiar și acum, oamenii nu sesizează uneori momentul potrivit, pentru că uită de caractend imuabil al legilor dezvoltării. Ei își închipuie că o structură trebuie să progreseze necontenit. înțelepciunea unui conducător constă însă în capacitatea de a recunoaște la timp care este limita unei anumite etape, de a se opri și aștepta sau de a schimba calea. Mwen Mas n-a izbutit să se dovedească la înălțimea înaltei lui misiuni. Consiliul a greșit în alegerea lui. De aceea el împarte răspunderea cu acela pe care l-a ales. Cel mai vinovat sunt eu însumi, căci i-am susținut candidatura pusă de doi membri ai Consiliului. Propun Consiliului să-l achite pe Mwen Mas în ceea ce privește mobilul personal al faptei sale, dar să-l îndepărteze din organizațiile conducătoare ale planetei. Eu de asemenea trebuie să fiu revocat din postul meu de președinte al Consiliului; să fiu trimis la construcția satelitului, spre a repara consecințele imprudentei mele alegeri.

Grom Orm își plimbă privirea prin sală și citi pe numeroase fețe un sincer regret. Dar nimeni nu protestă, căci oamenii din Era Marelui Cerc își respectau reciproc hotărârile și aveau încredere unii în ceilalți.

Mir Om se sfătui cu membrii Consiliului și mașina de calculat comunică rezultatul votului. Concluziile lui Grom Orm erau primite fără obiecții, cu condiția ca el să prezideze până la capăt lucrările adunării.

Grom Orm se înclină, dar pe fața-i stâpânită de o voință puternică nu se oglindi nimic din sentimentele lui.

— Trebuie acum să explic de ce am propus să amânăm discuția asupra expediției astrale, urmă liniștit președintele. O rezolvare favorabilă a cazului lui Mwen Mas era pentru mine evidentă și cred că Controlul Cinstei și al Dreptății va fi de acord cu noi. Acum însă pot să-l rog pe Mwen Mas să participe la dezbaterea importantelor hotărâri pe care le vom lua cu privire la expediția astrală. Cunoștințele lui ne sunt cu atât mai necesare cu cât Erg Noor, membru al Consiliului, nu poate asista Ia adunarea de azi.

Petrecut de luminile verzi ale bunăvoinței, aprinse în toată sala, africanul porni spre fotoliile Consiliului.

Hărțile planetelor se deplasară fără zgomot, făcând loc unor table negre, pe care luminile multicolore ale stelelor erau legate prin firul albastru al itinerariilor proiectate pe un veac înainte. Președintele Consiliului era transfigurat, obișnuita-i impasibilitate dispăruse cu totul, obrajii săi palizi se îmbujoraseră, iar ochii de oțel se făcură mai întunecoși. Sui la tribună:

— Fiecare expediție astrală, spuse el, este pentru noi un vis scump, îndelung râvnit, o nădejde vegheată cu grijă ani și ani, o treaptă nouă pe scara marii ascensiuni. Pe de altă parte reprezintă o muncă depusă de milioane de oameni și care trebuie negreșit să dea roade, să aibă asupra științei și economiei efectul necesar progresului nostru în cucerirea sistematică a naturii. Tocmai de aceea discutăm, ne gândim și calculăm atât de temeinic înainte de a trimite o nouă navă în spațiile siderale. Datoria ne-a făcut să cedăm Marelui Cerc cea de a 37-a expediție. Cu atât mai amănunțit am studiat planul expediției a 38-a! In anul din urmă, însă, s-au produs evenimente care au schimbat situația și ne obligă să revizuim itinerarul și sarcinile expediției aprobate de Consiliile precedente, în urma discuțiilor pe întreaga planetă. Descoperirea unor metode de tratare a aliajelor, sub înaltă presiune la temperatura de zero absolut, a mărit rezistența carcasei astronavelor.

Perfecționarea motoarelor cu anamezou, devenite mai economice, permite unei nave izolate să parcurgă un drum mai lung. Astronavele „Aella” și „Tintagel”, care inițial fuseseră destinate celei de-a 38-a expediții, s-au învechit în comparație cu „Lebăda”, a cărei construcție a fost terminată recent și care e o navă circulară de tip vertical, cu patru derive de stabilitate. Sîntem acum în măsură să întreprindem zboruri la depărtări mai mari.

Erg Noor, întors pe bordul „Tantrei” din expediția a 37-a, ne-a informat despre descoperirea unei stele negre din clasa T, pe a cărei planetă există o astronavă de construcție nemaivăzută. Incercând să pătrundă înăuntrul acelui aparat, exploratorii au fost la un pas de moarte; totuși au izbutit să-și procure un fragment din cuirasa metalică. E vorba de-o substanță necunoscută nouă, deși asemănătoare cu cel de-al paisprezecelea izotop al argintului, care a fost descoperit pe planetele unei stele extrem de fierbinți din Clasa 08, denumită în vechime Zeta-Carena. Forma acestei nave — un disc biconvex, cu suprafața spirală — a fost discutată de Academia Limitelor Cunoașterii. Iunii Ant a revăzut toate înregistrările mnemonice ale informațiilor primite prin Marele Cerc în decursul celor patru sute de ani de când am aderat la sistemul său. Tipul de construcție al navei pomenite este irealizabil în condițiile științei terestre. De altfel e necunoscut și în acele lunii ale Galaxiei cu care am reușit să stabilim un schimb de mesaje. O astronavă-disc atât de uriașă a venit, fără îndoială, de pe planete nespus de depărtate, poate chiar din lumi extragalactice; ea a putut rătăci de-a lungul spațiilor milioane de ani, înainte de a fi coborât definitiv pe planeta stelei de fier, In regiunea pustie de la hotarele Căii Lactee. Importanța studierii acestei nave cu ajutorul unei expediții speciale pe steaua T este indiscutabilă.

Grom Orm conecta ecranul emisferic, și sala dispăru. În fața spectatorilor începură să plutească încet înregistrările mașinilor de memorizat.

— Iată o comunicare primită recent de pe planeta ZR519 (omit specificarea coordonatelor spre a nu lungi expunerea). Veți vedea acum imagini luate de o expediție întreprinsă de locuitorii planetei ZR519 în sistemul stelei Ahernar.

Dispoziția aștrilor părea stranie și nici chiar ochiul cel mai experimentat n-ar fi putut recunoaște un spațiu ceresc familiar. Se observau palide pete de gaze, nori obscuri și, în sfârșit, mari planete răcite, reflectând lumina unei stele extraordinar de strălucitoare.

Se apropiaseră de Ahernar, un astru albastru din clasa spectrală B5 cu un diametru doar de trei ori și jumătate mai mare decât al Soarelui nostru, dar de două sute optzeci de ori mai luminos. Astronava s-a îndepărtat după ce a luat această imagine. Decenii de drum au trecut probabil între timp. Pe ecran apăru o altă stea, verde și luminoasă, din clasa S. Creștea în dimensiuni, iar luminozitatea i se intensifica pe măsură ce astronava străină se apropia de ea. Mwen Mas gândi că lumina ei, minunat de verde, ar fi fost probabil și mai frumoasă văzută printr-o atmosferă. Răspunzând parcă dorinței sale, se ivi suprafața unei noi planete, înregistrările fuseseră luate la oarecari intervale de timp, de aceea ecranul nu dezvălui apropierea treptată de planetă. înaintea spectatorilor răsări, fără de veste, un tărâm cu munți înalți, pe care jucau toate nuanțele luminii verzi. Umbre de un verde întunecat acopereau defileurile adânci și povârnișurile abrupte, văluri verzi-viorii și verzi-azurii adiau peste văi și stânci, zăpezi de peruzea acopereau podișurile și piscurile, iar nuanțe verzi-gălbui însemnau zonele pârjolițe de astrul fierbinte. Torente smărăldii curgeau către lacuri și mări nevăzute, tăinuite de lanțuri de munți.

Mai departe o câmpie marginită de dealuri se întindea până la țărmul oceanului, care din depărtare părea o strălucitoare tablă coclită. Copaci albaștri purtau pe ramuri un frunziș Îmbelșugat, poieni de purpură erau înverzite de tufișuri și ierburi necunoscute. Peste această vegetație luxuriantă se revărsau din străfundurile unui cer de a metis t raze ca de miere. Oamenii Pământului încremeniră. Mwen Mas recurse la vasta-i memorie ca să definească precis poziția astrului cel verde:

„Ahernar, Alfa-Eridan îi trecu prin minte — se află pe cerul austral, alături de Tucan, la o depărtare de 21 de parseci… înapoierea unei astronave cu unul și același echipaj e cu neputință.”

Deodată ecranul se stinse, și aspectul sălii închise, amenajate pentru consfătuirile pământenilor, le păru tuturora cât se poate de bizar. Președintele reluă firul expunerii:

— Steaua cea verde cu dimensiuni puțin mai mari decât acelea ale Soarelui nostru vădește în liniile ei spectrale importante cantități de zirconiu.

Și președintele dădu coordonatele astrului de zirconiu.

— În sistemul său, urmă Grom Orm, există două planete îngemănate; ele gravitează în sens invers una față de alta, iar distanța până la astrul lor le face să primească o cantitate de energie egală celeia pe care Pământul o primește de la Soare. Grosimea și compoziția atmosferei, cantitatea de apă existentă corespunde condițiilor de pe Pământ. Iată datele preliminare obținute de expediția pornită de pe ZR519. Aceste comunicări menționează de asemenea că pe cele două planete nu există o viață superior organizată. O viață superioară a unor ființe gânditoare transformă într-atât natura, încât acest lucru devine evident, chiar în treacăt, de pe bordul unei astronave ce zboară la mare altitudine. Pe cele două planete așadar o asemenea viață nu s-a putut dezvolta sau vremea ei încă n-a venit. Aceasta reprezintă pentru noi un noroc extraordinar, întrucât în caz contrar, lumea astrului cel verde ne-ar fi fost închisă. Cu mai bine de trei veacuri in urmă, mai precis în anul 72 al Erei Cercului, savanții au dezbătut problema popularii planetelor înzestrate cu o viață cugetătoare superioară, chiar dacă nu de nivelul atins de civilizația terestră. Concluzia la care s-a ajuns atunci a fost că orice intruziune pe astfel de planete ar duce, din cauza neînțelegerii, la inevitabile acte de violența. Știm acum cât de mare este varietatea lumilor din Galaxia noastră. Există stele albastre, verzi, galbene, albe, roșii, portocalii, cuprinzând toate hidrogen și heliu, dar deosebindu-se prin natura nucleielor și a învelișurilor — de carbon, de cianogen, de titan, de zirconiu — prin caracterul radiațiilor, al temperaturilor. Există planete care diferă atât prin volumul și densitatea lor, cât și prin compoziția și grosimea hidro și atmosferei lor, prin distanța până la astrul respectiv, prin condițiile de rotație. Dar mai știm și altceva: faptul că planeta noastră — datorită apei îndestulătoare pe care o are (70 % din suprafața ei) și apropierii de Soare, de la care primește o puternică rezervă de energie — este baza temei vieți intense, cu care nu întâlnești decât rar în Cosmos, a unei vieți bogate în masă biologică și supusă unor necontenite transformări. De aceea la noi viața s-a dezvoltat mai repede decât acolo unde ea a fost împiedicată fie de lipsa apei sau a energiei solare, fie de micimea uscatului. Mai repede chiar decât pe planetele cu excesivă umiditate. Din comunicările Cercului am văzut că pe târâmurile inundate viața evoluează anevoie, cățărându-se cu desperare în sus, pe trunchiurile plantelor ce răsar din nesfârșitele ape. De altfel chiar și pe Pământul nostru, atât de îmbelșugat în mări, suprafața continentelor este relativ redusă pentru colectarea energiei Soarelui prin intermediul plantelor alimentare, al lemnului sau, pur și simplu, cu ajutorul instalațiilor termoelectrice. În perioadele foarte vechi ale istoriei Pământului, viața s-a dezvoltat mai încet în mlaștinile continentelor joase din paleozoic decât pe înălțimile neozoicului, unde și apa nu numai hrana era disputată. Astăzi mai știm că pentru o viață abundentă și viguroasă e necesar un raport determinant între uscat și apă, și că planeta noastră se apropie de limita maximă a acestui coeficient favorabil. Asemenea corpuri cerești sunt destul de rare în Cosmos și fiecare dintre ele reprezintă pentru umanitate o comoară, întrucât întruchipează noi soluri locuibile, noi posibilități de perfecționare. Omenirea nu se mai teme demult de suprapopulați a care-i înspăimânta pe strămoșii noștri îndepărtați; noi tindem totuși mereu să pătrundem în Univers, extinzând necontenit zona locuită de oameni, căci și aceasta e o manifestare a progresului, o lege ineluctabilă a dezvoltării. Valorificarea și popularea planetelor care, prin condițiile lor fizice se deosebesc prea mult de Pământ s-au dovedit atât de dificile încât, pentru stabilirea oamenilor în spațiile siderale, au fost proiectate vaste construcții de felul unor foarte mari sateliți artificiali. O astfel de insulă a fost realizată în ajunul Erei Cercului; e vorba de „Nadir”, situat la o distanță de 18 milioane de kilometri de Pământ. Acolo mai trăiește o colonie nu prea mare… Dar imperfecțiunea acestor,bîrloguri”, prea strimte pentru viața omenească, îndrăzneață și îndreptată spre spațiile întinse, era atât de evidentă, încât nu ne rămâne decât să ne mirăm de orbirea strămoșilor noștri, oricât de temerar le-ar fi fost proiectul din punct de vedere tehnic.

Planetele gemene ale stelei verzi de zirconiu seamănă foarte mult cu Pământul. Pentru descoperitorii lor, plăpânzii locuitori ai planetei ZR519, ele sunt ori improprii, ori greu valorificabile, fapt pentru care ei s-au grăbit sa ne comunice aceste informații, după cum și noi le vom comunica descoperirile noastre.

De steaua cea verde ne desparte o distanță enormă pe care până acum n-a acoperit-o nici o astronavă terestră. Atingând planetele ei, vom înainta mult în Cosmos, și nu în lumea restrânsă a unei construcții artificiale ci pe baza solidă a unor mari planete, unde putem organiza o viață confortabilă și o industrie puternică.

Iată de ce mi-am îngăduit să vă rețin atenția prezentindu-vă atât de amănunțit planetele astrului verde. Acestea par să fie excepționale obiective de cercetări. Șaptezeci de ani-lumină putând fi străbătuți de o astronavă de lipul „Lebedei”, e poate indicat să îndreptăm spre Aliernar cea de-a 38-a expediție astrală!

Încheindu-și cuvântarea, Grom Orm trecu la locul sau și răsuci o mică manetă de pe pupitrul tribunei.

În locul președintelui, în fața spectatorilor se ridică nu mic ecran pe care apăru până la brâu silueta masivă a lui Dar Veter, cunoscută multora dintre ei. Fostul director al stațiunilor exterioare zâmbi, întâmpinat de salutul mut al luminilor verzi.

— Dar Veter, explică Grom Orm, se află acum în deșertul radioactiv din Arizona, de unde se expediază, la o înălțime de 57.000 de kilometri, escadre de rachete pentru construirea satelitului. Și-a exprimat dorința să vă comunice părerea sa în calitate de membru al Consiliului.

— Propun să se ia cea mai simplă hotărâre, se auzi un glas voios, căruia emițătorul portativ îi dădea o sonoritate metalică. Propun să se trimită nu una, ci trei expediții!

Membrii Consiliului și spectatorii înmărmuriră. Dar Veter, care nu era un orator iscusit, nu căută să profite de pauza aceasta plină de efect. Urmă:

— Planul inițial prevedea trimiterea celor două astronave ale expediției a 38-a spre steaua triplă EE7723…

Într-o clipă, Mwen Mas își închipui steaua numită odinioară Omicron 2-Eridan. Acest sistem, și la mai puțin de cinci parseci de Soare, era compus dintr-o stea galbenă, una albastră și una roșie, care avea două planete lipsite de viață. Dar nu aceasta trezea interesul exploratorilor. Steaua albastră a sistemului era o pitică albă[120]. Deși avea dimensiunile unei plan mari, masa îi ajungea până la jumătate din cea a Soarelui. Greutatea specifică medie a substanței sale era două mii cinci sute de ori mai mare decât densitatea celui mai greu metal terestru — iridiul. Caracteristic acestui astru — gravitația, câmpurile electromagnetice, procesele de creare a elementelor grele — aveau o covârșitoare însemnătate științifică; ele meritau să studiate din apropiere, cu atât mai mult, cu cât a 2-a expediție astrală, trimisă odinioară în Sirius, semnalase primejdia înainte de a pieri. Vecin al Soarelui, Sirius — astrul dublu albastru — avea și el o pitică alba mai mare și mai puțin fierbinte decât Omicron 2-Eridan și de douăzeci și cinci de mii de ori mai densă decât Soarele. Deși aflat în apropiere, Sirius s-a dovedit a fi inaccesibil din pricina torentelor de meteoriți care se încrucișa atât de haotic în jurul stelei, încât nu li se putea determina zona de răspundere. Atunci cu 315 ani în urma a fost proiectată o expediție pe Omicron2-Eridan.

— …Acest plan prezintă acum, după experiența Iui Mwen Mas și Ren Boz, continuă Dar Veter, o prea mare însemnătate ca să mai putem renunța la el. Pe de altă parte, studierea astronavei străine, găsită de expediția a 37-a, poate să ducă la descoperiri care să întreacă foarte mult rezultatul primelor cercetări. Cred că pot fi neglijate precauțiunile tradiționale și să separăm astronavele. S-o trimitem pe,Aella” spre Omicron2-Eridan, iar pe „Tintagel” spre steaua T. Am 3 nave sunt de clasa I, ca și „Tantra”, care singură a făcut față unor nemaipomenite dificultăți.

— Ce romantism! strigă disprețuitor Pur Hiss. intrunind însă unanima dezaprobare, se potoli îndată.

— Da, firește, este cel mai pur romantism! spuse taios Dar Veter. Romantismul este un lux al naturii, iar el e necesar într-o societate bine orânduită! Plinătatea forței fizice și psihice trezește în oameni setea de nou, năzuința spre schimbare. Astfel ajung să privească intr-un fel aparte fenomenele vieții: ei caută să observe mai mult decât mersul obișnuit al cotidianului, pretindzand o doză superioară de încercări și de impresii.

— O văd în sală pe Evda Nal, urmă Dar Veter. Ea va confirma că romantismul nu e numai psihologie, ci și fiziologie! Dar revin la subiectul nostru. Trebuie s-a trimitem „Lebăda” spre Ahernar, steaua cea verde, numai că rezultatele acestei expediții nu ne vor parveni decât peste o sută șaptezeci de ani. Grom Orm are deplină dreptate spunând că explorarea planetelor asemănătoare Pământului și crearea unei baze pentru deplasarea în Cosmos constituie datoria noastră față de posteritate.

— N-avem, deocamdată anamezon decât pentru două nave, obiectă Mir Om, secretarul. Va fi nevoie de zece ani ca să pregătim încă un zbor, fără a ne perturba economia. Amintesc că, în momentul de față, refacerea anamezonului absoarbe multe forțe de producție.

— Am prevăzut aceasta, răspunse Dar Veter, și propun, dacă Consiliul Economic este de acord, să ne adresam populației terestre. Toată lumea să-și amâne timp de un an călătoriile și excursiile de agrement, să demonteze televizoarele acvariilor noastre din fundul oceanului, să nu se mai aducă pietre prețioase și plante de pe Venus și Marte, iar uzinele de îmbrăcăminte de lux și de podoabe să-și sisteze activitatea. Consiliul economic este mai în măsură decât mine să hotărască ce anume trebuie să fie oprit un timp spre a se folosi energiile economiste pentru producția anamezonului. Cine dintre noi ar refuza să-și reducă necesitățile pentru un singur an, ca să le putem face copiilor noștri acest dar măreț: două planete noi, scăldate de raze dătătoare de viață ale unui soare verde, plăcut ochiilor noștri de pământeni!

Dar Veter își întinse mâinile într-un apel adresat întregului Pământ, miliardelor de oameni care îl urmărea pe ecranele televizoarelor. Apoi salută din cap și dispăru, lăsând în urmă o scînteiere albăstruie. Acolo, în deșertul Arizonei, bubuituri puternice cutremurau solul la intervale regulate, semn că o nouă rachetă a izbucnit cu încărcătura ei în a dineurile bolții cerești. În sala Consiliului, toți cei de față se sculară în picioare, cu mâna stingă ridicată drept mărturie că sunt de acord cu cele spuse de vorbitor.

Președintele Consiliului se adresă Evdei Nai:

— Scumpe oaspe venit din partea Academiei de Bucurii și Necazuri, cum vezi dumneata această problemă din punct de vedere al fericirii umane?

Evda Nal mai sui o dată la tribună.

— Psihicul omului nu este capabil de o excitare prelungită sau prea des repetată. Este un fel de prevenire a uzării prea rapide a sistemului nervos. Strămoșii noștri îndepărtați au fost cât p-aci să distrugă umanitatea, nesocotind că, fiziologicește, omul are nevoie de frecvente intervale de odihnă. Noi în schimb, speriați de această primejdie, am menajat prea mult psihicul, fără să pricepem că mijlocul cel mai bun de a ne relaxa de pe urma belșugului de impresii îl constituie munca. Și e necesar nu numai să ne variem ocupațiile, ci să și alternăm în mod regulat perioadele de lucru cu cele de repaus. Dacă odihna este cu atât mai prelungită cu cât efortul e mai istovitor, dificultățile vor reuși doar să ne învioreze, iar activitatea ne va absorbi pe deplin. Putem spune că fericirea este o continuă alternanță de muncă și repaos, de dificultăți și plăceri. Longevitatea a lărgit orizontul omului, îngăduindu-i să se avânte in Cosmos. Lupta pentru nou — iată fericirea cea adevarată! Așadar, trimiterea unei astronave pe Ahernar ar produce omenirii mai multă bucurie decât celelalte două expediții, deoarece planetele soarelui verde vor oferi simțurilor noastre o lume nouă, în timp ce studiul fenomenelor fizice ale Cosmosului, cu toată importanța lor, se adresează deocamdată numai rațiunii. Luptând pentru creșterea fericirii, Academia de Bucurii și Necazuri ar opta desigur pentru expediția spre Ahernar, dar dacă toate trei sunt realizabile, va fi cu atât mai bine!

Auditoriul entuziasmat o răsplăti pe Evda Nal cu o avalanșă de lumini verzi.

Grom Orm se ridică în picioare:

— Atât problema în sine cât și hotărârea Consiliului au fost elucidate și cred că intervenția mea va fi cea din urmă. Ne vom adresa omenirii cu rugămintea să-și reducă parțial necesitățile în anul 409 al Erei Cercului. Dar Veter n-a spus nimic despre calul de aur din Era Lumii Dezunite, descoperit de arheologi. Aceste sute de tone de aur curat pot fi folosite pentru producerea anamezonului și astfel vom izbuti să procurăm in scurt timp rezervele necesare zborului. Este pentru prima oară în istoria Pământului că vom trimite simultan expediții spre trei sisteme stelare pentru atingerea unor lumi situate la o depărtare de șaptezeci de ani-lumină!

Președintele declară ședința închisă, dar îi rugă pe membrii Consiliului să mai rămână: trebuia să adreseze de urgență cereri de avizare Consiliului Economic și Academici de Stohastică și Previziune, pentru preintâmpinarea eventualelor primejdii și greutăți survenite pe lungul drum spre Ahernar.

Foarte obosită, Ciara porni încet în urma Evdei, ai cărei obraji palizi își păstraseră obișnuita prospețime. Tînăra fată dorea să rămână cât mai repede singură, ca să se bucure în liniște de reabilitarea lui Mwen Mas. Ce zi memorabilă! E drept că africanul nu fusese încununat ca un erou, după cum nădăjduise Ciara în interiorul ei. I se luase pe mult timp dreptul să ocupe posturi de conducere, poate chiar pentru totdeauna. Dar oare n-a rămas în sânul societății? Nu le era acum deschis drumul cel larg și greu al iubirii, al cercetărilor și al muncii în doi?

Evda Nal o luă cu sine la cea mai apropiata Casă de Alimentație. Aici Ciara zăbovi atât de mult asupra meniului, încât Evda hotărâ să ia inițiativa. Spuse deci prin receptorul portavoce al automatului indicativul mesei și cifrele bucatelor alese. Abia se așezaseră la o masă ovală de două persoane, că în centrul ei se și deschise o trapă prin care apăru un mic container de argint cu felurile comandate. Evda Nal îi întinse Ciarei o cupă de „Liou”, un vin întăritor, cu reflexe opalescente, ea însăși mulțumindu-se cu un pahar cu apă rece și o budincă de castane, nuci și banane cu frișca. După ce mâncă un fel gătit din carne de rapt (pasăre care a înlocuit găina și vânatul), dată la răzătoare, Ciara plecă, Evda Nal se uită lung în urma tinerei fete, care, cu o grație surprinzătoare chiar și în Era Cercului, cobora în fugă scara străjuită de statui din metal negru și de felinare cu forme ciudate.

Capitolul XIII. ÎNGERII CERULUI

Cu răsuflarea tăiată, Erg Noor urmărea mișcările iscusiților laboranți. Mulțimea de aparate amintea postul de comandă a unei astronave; dar vastitatea spațioasei săli, cu largi ferestre sinelii, te făcea să înlături uitată orice asemănare cu o navă cosmică.

În centrul încăperii, pe o masă metalică, se afla o cameră construită din plăci groase de rufolucit, un material prin care puteau pătrunde atât razele infra-roșii, cât și cele vizibile. Un păienjeniș de țevi și fire învăluia smalțul cafeniu al rezervorului de apă, în care se găseau cele două meduze negre capturate pe planeta stelei de fier.

Stând în picioare, drept și neclintit, cu brațul rănit prins încă în eșarfă, Eon Tal observa de departe cum se rotea încet tamburul înregistratorului. Deasupra sprâncenelor groase și negre, fruntea i se brobonise de sudoare.

Erg Noor își trecu vârful limbii peste buzele uscate:

— Nimic. În cei cinci ani de drum n-a mai rămas acolo decât praf și pulbere, făcu astronautul cu o voce răgușită.

— Ar fi cât se poate de trist… pentru Niza și pentru mine, răspunse biologul. Va fi nevoie, probabil, de ani și ani de cercetări pe dibuite, până să se determine natura leziunii.

— Mai crezi că organele ucigătoare ale „meduzelor” și ale „crucii” sunt identice?

— Nu sunt singurul de această părere: și Grim Sar și ceilalți. La început, făceam înca cele mai surprinzătoare presupuneri. îmi închipuisem o vreme că arătarea cea neagră în formă de cruce nu avea origina pe acea planetă.

— Dacă-ți mai amintești, și eu spuneam acela lucru. Mi se părea că această făptură provenea de astronava discoidală și că o păzea. Totuși, la drept vorbind, de ce ar fi apărată din afară o cetate inexpugnabilă? încercarea noastră de a pătrunde în spiralodisc a dovedit absurditatea unei astfel de presupuneri.

— Am crezut că această cruce este un automat pus de gardă lingă astronavă.

— Așa e! Dar acum, firește, am renunțat la această ipoteză. Jivina cea neagră este o ființă vie, generată de acea lume a beznei. Acești monștri locuiesc fără îndoială în cuprinsul văii. Dușmanul nostru a venit dinspre „poarta” aflată între stânci. Meduzele, mai ușoare și mai mobile, populează platoul pe care am coborât. Legătura dintre cruce și spiralodisc este cu totul întâmplătoare: dispozitivele noastre de protecție atinseseră pur și simplu acest sector depărtat al câmpiei care rămăsese mereu în umbra uriașului disc.

— Și dumneata crezi că există o asemănare între organele ucigătoare ale crucii și ale meduzelor?

— Da! Aceste animale care trăiesc în condiții identice trebuie să aibă organe similare. Steaua de fier este un astru termoelectric. Pătura groasă a atmosferei lui este saturată de electricitate. Grim Sar crede că aceste viețuitoare culeg energia atmosferei și creează acumulări ce se aseamănă cu fulgerele noastre sferoidale. Amintește-ți de steluțele cafenii care scăpărau pe tentaculele meduzelor.

— Crucea avea și ea tentacule, n-avea însă…

— Nimeni n-a avut timpul să observe. Dar caracterul leziunii — traumatismul nervilor principali, cu paralizia centrului corespunzător — este identic la Niza și la mine; asupra acestui lucru toată lumea-i de acord!

De altfel aceasta constituie dovada esențială și suprema noastră nădejde!

— Există o nădejde? se învioră deodată Erg Noor.

— Desigur. Privește-aici! și biologul arătă linia dreaptă trasată de înregistrator. Electrozii sensibili, introduși în capcana cu meduze nu arată nimic. Și totuși monștrii au intrat acolo, cu încărcătura plină a energiei lor care n-avea cum să dispară după sudarea rezervorului. Stratul protector al recipientelor alimentare folosite în expediții cosmice este fără îndoială de nepătruns: nu se compară cu ușoarele noastre scafandre biologice. Adu-ți aminte că aceeași cruce care pe Niza a paralizat-o, dumitale nu ți-a făcut nici un rău. Ultrasunetul jivinei ți-a străbătut scafandrul de înaltă protecție, ți-a biruit voința, dar descarcările-i ucigătoare au rămas fără rezultat. În schimb au străpuns scafandrul Nizei, după cum meduzele l-au străpuns pe al meu.

— Așadar, încărcătura de fulgere sferoidale sau de ceva asemănător ar trebui să se mai afle și acum în rezervor. Totuși aparatele nu marchează nimic…

— Tocmai aceasta mă și face să sper. Meduzele nu s-au descompus, s-au…

— Am înțeles. S-au închis într-un fel de coconi.

— Da. O asemenea adaptare este răspândită printre organismele vii, nevoite să suporte periodic fenomene neprielnice existenței lor, cum ar fi lungile nopți glaciale de pe planeta cea neagră și înspăimântătoarele-i uragane de „dimineață” sau de „seară”. Cum însă aceste perioade alternează destul de rapid, sunt convins că meduzele se pot închista foarte iute și tot atât de iute pot ieși din această stare. În acest caz, le vom putea face lesne să-și recapete facultățile ucigătoare.

— Reconstituind temperatura, atmosfera, lumina și celelalte condiții ale planetei întunecate?

— Da. Totul a fost calculat și pregătit. În curând va veni și Grim Sar. Vom introduce în rezervor un amestec de neon, oxigen și azot la o presiune de trei atmosfere. Dar mai întâi să ne convingem…

Eon Tal ținu o scurtă consfătuire cu cei doi asistenți. O instalație se apropie încet de rezervorul cafeniu. Placa de rufolucit din față se deplasă, dând acces spre primejdioasa capcană.

Electrozilor din interiorul recipientului le luară locul microoglinzi cu lămpi cilindrice. Unul dintre asistenți trecu la postul de telecomandă. Pe ecran apăru o suprafață concavă, acoperită cu un depozit grunjos, care reflecta slab razele lămpii: era peretele rezervorului. Oglinda se învârtea lin. Eon Tal rupse tăcerea:

— Nu se prea vede mare lucru cu ajutorul razelor X: izolația este prea puternică. Va trebui să recurgem la un sistem mai complex.

Rotindu-se mereu, oglinda reflectă fundul recipientului, unde se găseau două mogâldețe cu suprafața fibroasă și poroasă și cu un diametru de șaptezeci de centimetri. Ar fi spus că sunt marile fructe ale unui arbore de pâine, recent obținut de selecționatori.

— Branșați televiziofonul pe vectorul lui Grim Sar! spuse unui asistent biologul.

De îndată ce se convinse că presupunerile celorlalți erau întemeiate, savantul veni în grabă la laborator. Cu ochii mijiți, nu din miopie, ci din simplă deprindere, examina aparatele pregătite. N-avea aspectul impunător și nici atitudinea autoritară a unui corifeu al științei. Erg Noor își aminti de Ren Boz, a cărui înfățișare de băiețaș timid contrasta cu sclipitoarea-i inteligență.

— Tăiați sudura capacului! comandă Grim Sar.

O mână mecanică desprinse stratul dur de emaliu, fără să deplaseze capacul cel greu. La supape fură adaptate tuburi cu un amestec de gaze. Un puternic proiector de raze infraroșii înlocuia steaua de fier.

— Temperatura… gravitația… presiunea… saturația electrică…, citea asistentul indicațiile aparatelor,

După o jumătate de oră, Grim Sar se întoarse spre astronauți.

— Să trecem în sala de odihnă. Nu putem prevedea momentul în care aceste capsule vor reveni la viață. Dacă Eon are dreptate, se va întâmplă în curând. Asistenții ne vor anunța.

Institutul de Curenți Nervoși fusese construit departe de zona locuită, la marginea unei stepe declarată rezervație. În acest sfârșit de vară, pământul era uscat, iar vântul gonea cu un foșnet ciudat, pătrunzând prin ferestrele larg deschise o dată cu aroma suavă a ierburilor arse de soare.

Instalați în fotolii comode, cei trei cercetători tăceau, privind pe fereastră, peste vârfurile copacilor rămuroși, aerul încins care tremura în zare. Din când în când, ochii li se închideau de oboseală; dar așteptarea era cu mult prea încordată pentru ca vreunul să poată ațipi. De rândul acesta, soarta nu le-a încercat prea mult răbdarea. După mai puțin de trei ore, ecranul de legătură directă se lumină. Asistentul de serviciu își stăpânea cu greu emoția:

— Capacul se mișcă!

Intr-o clipă, tustrei au și fost în laborator.

— Închideți ermetic camera de rufolucit și verificați etanșeitatea! porunci Grim Sar. Transpuneți acum în cameră condițiile planetei.

Se auzi șuierul ușor al pompelor și țiuitul nivelatorilor de presiune; în cușca transparentă fusese creată atmosfera acelei lumi a beznelor.

— Măriți umiditatea și saturația electrică, urmă Grim Sar.

În laborator se râspândi un miros tare de ozon.

Așteptarea lor fu zadarnică. Savantul se încruntă și examina aparatele, străduindu-se să-și dea seama ce anume le scăpase din vedere.

— Este nevoie de întuneric! se auzi deodată vocea clară a lui Erg Noor.

Eon Tal tresări:

— Cum de-am putut uita! Dumneata, Grim Sar, n-ai fost pe steaua de fier. Eu însă…

— Jaluzelele polarizatoare! rosti savantul, în loc de răspuns.

Lumina se stinse. Laboratorul nu mai era luminat decât de lămpile aparatelor. Asistenții traseră perdelele înaintea mesei de comandă, și totul se cufundă în întuneric. Doar ici colo, abia se mai zăreau, sclipind, punctele luminoase ale indicatoarelor.

Un suflu de pe planeta cea neagră răbufni în