/ Language: România / Genre:antique

Star Wars - Vol 21 James Khan

Intoarcerea Jedi


James Khan

Întoarcerea Cavalerului Jedi

PROLOG.

  Cu mult timp în urmă într-o galaxie foarte îndepărtată.

  Adâncimea însăşi a spaţiului. Iată lungimea, şi lăţimea, şi înălţimea, iar apoi aceste dimensiuni se arcuiau, pierind în unduirea beznei, măsurată doar de stelele pâlpâitoare ce se prăvăleau prin abis, absorbite de infinit.

  Aceste stele marcau momentele universului. Iată tăciunii portocalii pe cale să se stingă, piticii albaştri, gemenii uriaşi galbeni. Iată stelele neutronice dezagregându-se şi supernovele şuierând în neantul îngheţat. Iată stele de tot felul, ce se năşteau, respirau, pulsau şi mureau. Iată şi Steaua Morţii.

  Plana pe orbită staţionară, pe o muchie a galaxiei, deasupra lui Endor, luna verde – o lună a cărei planetă mamă pierise mai de mult într-un cataclism necunoscut, dispărând spre tărâmuri neştiute. Steaua Morţii era staţia de luptă a Imperiului, blindată şi aproape de două ori mai mare decât predecesoarea ei, pe care forţele rebele o distruseseră cu mulţi ani în urmă – de două ori mai mare, dar mult mai puternică. Era însă doar pe jumătate gata.

  O sferă de oţel, pe jumătate întunecată, atârna deasupra lumii verzi a lui Endor, întinzându-şi ca un păianjen ucigaş tentaculele suprastructurii sale puternice.

  Un distrugător imperial se apropie de staţia uriaşă cu viteză de croazieră. Era masiv – el însuşi o citadelă – dar se deplasa cu invizibilă graţie, ca un uriaş balaur al mărilor. În jurul lui, puzderie de bimotoare ionice – nave de vânătoare negre, asemeni unor insecte, care se deplasau iute încolo şi încoace pe perimetrul distrugătorului, cercetând, sondând, acostând, regrupându-se.

  Hangarul principal al navei se deschise fără zgomot. Un fulger scurt, în momentul în care o navetă imperială se înălţă, din bezna calei în bezna spaţiului, îndreptându-se cu viteză constantă spre Steaua Morţii.

  Căpitanul şi copilotul său, aflaţi în cabina navetei, urmăreau ultimele date, supravegheau pe monitoare coborârea. Secvenţe pe care le mai parcurseseră de mii de ori, de data aceasta însă, domnea o tensiune neobişnuită. Căpitanul împinse cu o mişcare scurtă comutatorul transmiţătorului şi vorbi în microfonul aflat lângă gura sa:

  — Către staţia de control, aici ST321. Cod Acces Albastru. Începem apropierea. Dezactivaţi scutul deflector de siguranţă.

  În receptor se auzi un fâşâit; apoi vocea controlorului de port:

  — Scutul deflector de siguranţă va fi dezactivat după ce primim confirmarea codului vostru de transmisie. Rămâneţi pe recepţie…

  Din nou se lăsă linişte în carlingă. Căpitanul navetei îşi muşca buzele, zâmbi nervos spre copilot şi murmură:

  — Te rog, repede – să nu dureze. Nu e el omul care să aştepte…

  Nu îndrăzneau să arunce vreo privire spre cabina pasagerilor din navetă, unde luminile fuseseră stinse pentru acostare. Sunetul inconfundabil al respiraţiei mecanice ce răzbătea din penumbra încăperii umplea aerul de o teribilă nerăbdare.

  În camera de control de pe Steaua Morţii, operatorii se mişcau de-a lungul peretelui de monitoare ce supravegheau întregul trafic din zonă, autorizând scheme de zbor, permiţând accesul anumitor vehicule în anumite zone. Operatorul de la scut urmărea alarmat monitorul. Pe ecran se vedea staţia lor în întregime, lumea Endor şi o reţea energetică – scutul deflector – pornind de la lumea verde şi înconjurând Steaua Morţii. Abia acum, reţeaua de siguranţă începu să se separe, să se retragă, lăsând liber un culoar – un culoar prin care naveta imperială zbura neabătut, spre masiva staţie spaţială. Neştiind cum să procedeze operatorul de la scut îl chemă repede pe ofiţerul său de control, să vadă şi el ecranul.

  — Ce-i? întrebă ofiţerul.

  — Naveta aia are prioritate de gradul întâi, îi răspunse controlorul.

  Încerca să-şi ascundă spaima din glas, vrând să pară neîncrezător. Ofiţerul aruncă o privire spre ecran şi realiză într-o clipă cine era în navetă.

  — Vader! exclamă el pentru sine.

  Trecu pe lângă vizorul dincolo de care naveta putea fi văzută apropiindu-se şi se îndreptă spre docul de acostare. Se întoarse spre controlor.

  — Informează-l pe comandant că a sosit naveta Lordului Vader.

  Naveta se aşeză uşor, devenind dintr-o dată mică în comparaţie cu întinderea hangarului. Sute de trupe se adunaseră în formaţie, flancând baza navei – trupe de atac imperiale în armuri albe, ofiţeri în uniforme cenuşii, şi elita, garda imperială, în robe roşii. Toţi luară poziţia de drepţi când îşi făcu apariţia Moff Jerjerrod.

  Jerjerrod – înalt, subţire, arogant – era comandantul staţiei. Trecu fără grabă de-a lungul şirurilor de soldaţi până la rampa navetei. Graba nu-i stătea în fire lui Jerjerrod, pentru că a fi grăbit însemna de fapt a dori să fii altundeva, ori el era omul care întotdeauna era exact acolo unde dorea să fie. Oamenii mari nu se grăbesc niciodată (îi plăcea lui să spună); oamenii mari îi fac pe ceilalţi să se grăbească.

  Dar Jerjerrod nu se lăsa orbit de ambiţie, iar o vizită a unui personaj atât de important precum marele Lord întunecat nu putea fi tratată superficial. Se opri, aşadar, la gura navetei, aşteptând – plin de respect, dar fără grabă.

  Dintr-o dată trapa de ieşire a navetei se deschise, şi un fior străbătu trupele aşezate în formaţie. La început nu se zări decât un licăr de întuneric; apoi răsunară paşi; apoi cunoscuta răsuflare electrică, precum respiraţia unei maşini; iar în final Darth Vader, Lordul din Sith, răsărind din spaţiul gol.

  Vader porni să coboare pe rampă, privind peste adunare. Se opri în dreptul lui Jerjerrod. Comandantul îşi plecă grumazul şi zâmbi:

  — Lord Vader, ce plăcere neaşteptată. Prezenţa dumneavoastră aici ne onorează.

  — Să lăsăm politeţurile, comandante, răsunară cuvintele lui Vader ca dintr-un puţ adânc. Împăratul este preocupat de felul cum progresează lucrurile. Sunt aici ca să vă amintesc de termenele pe care trebuia să le respectaţi!

  Jerjerrod păli. Nu se aşteptase la asemenea vorbe.

  — Vă pot asigura, Lord Vader, că oamenii mei muncesc din răsputeri.

  — Poate că sunt în măsură să-i încurajez să progreseze prin mijloace la care dumneavoastră nu v-aţi gândit, mormăi Vader.

  Avea el mijloacele lui, mai mult ca sigur; lucrul acesta era bine ştiut. Tot felul de mijloace. Jerjerrod vorbi mai departe pe un ton egal, deşi în lăuntrul său fantoma grabei începu să-i râcâie gâtlejul.

  — Nu va fi necesar, stăpâne. Vă spun cu siguranţă că această staţie va fi în stare de funcţionare conform planificării.

  — Din păcate, Împăratul nu împărtăşeşte optimismul vostru în legătură cu situaţia existentă.

  — Mă tem că cere imposibilul, îndrăzni comandantul să sugereze.

  — Poate că-i veţi explica asta chiar lui, atunci când va sosi.

  Chipul lui Vader rămase ascuns în spatele măştii negre ce-l proteja; dar maliţia răzbătea clar din vocea modificată electronic.

  Paloarea lui Jerjerrod se accentua.

  — Va sosi şi Împăratul aici?

  — Da, comandante. Şi va fi total nemulţumit dacă, la sosirea lui, nu veţi fi ajuns cu lucrările la zi.

  Vader rosti aceste cuvinte cu glas tare, împrăştiind ameninţarea asupra tuturor celor care îl puteau auzi.

  — Ne vom dubla eforturile, Lord Vader, răspunse comandantul.

  Şi vorbea serios. Căci până şi oamenii mari sunt nevoiţi să se grăbească atunci când timpurile o cer.

  Vader coborî din nou glasul.

  — Sper, comandante, spre binele dumitale. Împăratul nu va tolera nici o zi de întârziere până la distrugerea finală a Rebeliunii proscrişilor. Deţinem o informaţie secretă, – i se adresă el numai lui Jerjerrod cu acest detaliu confidenţial – flota rebelilor şi-a adunat toate forţele într-o singură armată uriaşă. A sosit clipa când putem să-i zdrobim, fără milă, dintr-o singură lovitură.

  Pentru o clipă, respiraţia lui Vader păru să se accelereze, apoi îşi reluă ritmul ei măsurat, asemenea unui vini care se înteţeşte şi apoi…

  I.

  Afară, în jurul colibei de chirpici, furtuna de nisip se tânguia ca o fiară în agonie, refuzând să moară. Înăuntru, sunetele se auzeau în surdină.

  Era mai multă răcoare în acest adăpost, mai multă linişte şi întuneric. În timp ce fiara de afară continua să urle, în acest loc de penumbră o arătare acoperită de văluri lucra.

  Mâini înnegrite, ţinând unelte secrete, răsăreau din mânecile unui veşmânt asemănător unui caftan. Arătarea se lăsase pe vine, în timp ce lucra. În faţa sa, se afla un dispozitiv discoidal de o concepţie bizara: de unul din capete atârnau sârme, iar pe suprafaţa sa plană erau gravate simboluri. Arătarea conectă capătul cu sârme la un mâner tubular moale, trase prin el un racord aparent de natură organică, îl puse la un loc cu altă unealtă. Făcu semn unei umbre din colţ: umbra porni spre el.

  Temătoare, forma aceea obscură se apropie de arătarea mascată.

  — Vrrr-dit-duiit? întrebă timid micuţul robot R2 în timp ce se apropia, oprindu-se când ajunse la un pas de omul în giulgiu cu aparatul lui ciudat.

  Omul în giulgiu făcu un semn droidului să se apropie şi mai mult. R2-D2 parcurse restul distanţei emiţând semnale luminoase; cu mâinile ridicate spre capul său mic asemenea unei cupole.

  Nisipul fin era spulberat cu putere peste dunele din Tatooine. Vântul părea să vină de pretutindeni în acelaşi timp, abătându-se ca un taifun, ridicându-se în vârtejuri mai încolo, plutind în linişte dincolo, fără sens ori plan.

  Un drum străbătea şerpuind câmpia pustie. Configuraţia sa se schimba permanent, când acoperit cu pale de nisip ocru, când curăţat lună, ori deformat de pâlpâirea aerului fierbinte de deasupra.

  Un drum mai degrabă efemer decât practicabil; dar totuşi un drum pe care trebuia să-l urmezi. Fiindcă era singurul drum care ducea la palatul lui Jabba Huttezul.

  Jabba era cel mai rău gangster din galaxie. Era amestecat în toate: contrabandă, comerţ de sclavi, asasinate; protejaţii săi erau răspândiţi pe toate stelele. Jabba colecţiona şi inventa atrocităţi, iar curtea sa era un bârlog al decăderii fără egal. Unii spuneau că Jabba alesese Tatooine ca loc de reşedinţă fiindcă numai aici, pe această planetă aridă şi fierbinte ca un creuzet, putea spera să-şi salveze sufletul de la putreziciune – numai aici, soanele arzător putea să-i usuce umorile infestate.

  Era, în orice caz, un loc de care auziseră doar puţine spirite bune, de care însă niciunul nu se apropia. Era un loc al răului, unde şi cei mai curajoşi îşi simţeau puterile topindu-se sub privirea spurcată a depravării lui Jabba.

  — Puut-uiit bi Duu gung ubl Piip! comentă R2-D2.

  — Fireşte că sunt îngrijorat, se agită C-3PO. Şi tu ar trebui să fii la fel. Bietul Lando Calrissian nu s-a mai întors niciodată din aceste locuri. Îţi poţi imagina ce-a păţit?

  R2 fluieră timid.

  Droidul auriu păşi ţeapăn peste o movilă de nisip mişcător, apoi se opri brusc, când palatul lui Jabba se ivi, dintr-o dată, întunecat, în imediată apropiere. În ultima clipă, R2 alunecă pe o parte a drumului, ca să nu dea peste el.

  — Fii atent pe unde umbli, R2.

  C-3PO porni din nou la drum, dar de data asta mai încet, avându-l mereu alături pe micuţul său prieten. În timp ce mergeau, continuă să vorbească.

  — De ce oare n-a venit Chewbacca personal cu mesajul? Nu, ori de câte ori se iveşte o misiune importantă, apelează la noi. Nimănui nu-i pasă de droizi. Uneori stau şi mă întreb de ce oare ne băgăm în toate astea?

  Continuă să turuie vrute şi nevrute în timp ce străbăteau acea ultimă porţiune de drum pustiu până ce ajunseră la porţile palatului: uşi masive de fier – mai înalte decât puteau cuprinde cu privirea – făcând parte dintr-o serie de ziduri de fier şi piatră, ce alcătuiau câteva turnuri cilindrice uriaşe, înălţându-se parcă dintr-un munte de nisip întărit.

  Cei doi droizi se uitau speriaţi la porţile rău-prevestitoare, căutând un semn de viaţă, pe cineva care să-i întâmpine, vreun mecanism de semnalizare prin care să-şi facă cunoscută prezenţa. Nevăzând nimic din toate astea, C-3PO îşi cercetă capacitatea de decizie (funcţie ce îi fusese programată cu mult timp în urmă), ciocăni uşor de trei ori în poarta groasă de metal, apoi se întoarse repede şi-l anunţă pe R2:

  — Pare-se că nu-i nimeni prin preajmă. Hai să-i spunem stăpânului Luke.

  Pe neaşteptate, se deschise o trapă mică în mijlocul uşii. Un braţ mecanic fusiform ţâşni afară, având la capăt un glob ocular electronic care îi fixă netulburat pe cei doi droizi. Globul vorbi:

  — Tee ciula hhat yudd!

  3PO răspunse pe loc, cu capul sus, deşi circuitele sale vibrau uşor. Privi drept spre ochiul din faţa lui, arătă spre R2, iar apoi spre sine.

  — Er doi. De doi hua bo Ce trei pe o şa ey toota bdd mişca Jabba du Hutt.

  Ochiul trecu rapid de la un robot la celălalt, apoi se retrase prin ferestruică şi trânti oblonul în urma sa.

  — Buu-diip ga Noong, şopti R2 îngrijorat.

  3PO încuviinţă din cap.

  — Nu cred că o să ne lase să intrăm. Mai bine am pleca de aici.

  Se întoarse gata de plecare, când R2 piui de patru ori în semn de refuz.

  În acea clipă se auzi un scâncet ascuţit, de-a dreptul înspăimântător, iar uşa masivă începu să se ridice încet. Cei doi droizi priviră sceptic unul spre altul, iar apoi spre cavitatea neagră ce se căsca în faţa lor. Aşteptau, prea speriaţi să intre, prea speriaţi să se retragă.

  Din umbră răsună vocea ciudată a ochiului:

  — Nud ceaa!

  R2 piui şi rulă înainte în penumbră. 3PO şovăi, apoi se repezi dintr-un salt în urma tovarăşului său îndesat.

  — R2, aşteaptă-mă! – se opriră amândoi în pasajul întunecat, în timp ce 3PO continua să vocifereze. Ce, vrei să te rătăceşti!

  Uşa mare se trânti în urma lor cu un pocnet infernal, care răsună prin toată caverna aceea întunecată. Timp de o clipă cei doi roboţi speriaţi se opriră locului, apoi, ezitând, porniră mai departe.

  Deîndată li se alăturară trei gardieni gamorreeni – brute puternice, porcine, a căror ură rasială împotriva roboţilor era binecunoscută. Gardienii îi conduseră pe cei doi roboţi de-a lungul coridorului fără a da cel mai mic semn. Când ajunseră în primul vestibul cât de cât luminat, unul din ei grohăi un ordin. R2 trimise un semnal întrebător spre 3PO.

  — Nu-i treaba ta, răspunse cu aprehensiune droidul auriu. Fă bine şi transmite mesajul din partea stăpânului Luke şi apoi să ieşim cât mai iute de aici.

  Nu apucară să mai facă vreun pas când din întunericul unui coridor lateral se ivi Bib Fortuna, grosolanul majordom al degeneratei curţi a lui Jabba. Era o creatură înaltă, umanoidă, înveşmântată într-o robă largă. Ochii săi vedeau numai ceea ce era necesar, iar din spatele craniului său ieşeau doi apendici groşi, tentaculari, capabili să îndeplinească pe rând funcţii cognitive, senzitive, dar şi să apuce când era cazul. Îi purta drapaţi pe umeri, din motive decorative, ori îi lăsa în jos, ca pe nişte cozi gemene.

  Zâmbi subţire când se opri în faţa celor doi roboţi:

  — Die uanna uanga.

  — Die uanna uanaga, răspunse cât se poate de oficial 3PO. Am adus un mesaj stăpânului tău, Jabba Huttezul.

  R2 piui un post-scriptum, la care 3PO dădu din cap şi adăugă:

  — Şi un cadou. Apoi rămase pe gânduri o clipă, arboră o expresie cât se poate de uluită pentru un droid şi-i şopti destul de tare lui R2: Cadou, ce cadou?

  Bib dădu din cap cu emfază.

  — Nu Jabba bate capa, arata mi bunu, zise el şi întinse mâna spre R2.

  Micuţul droid încuviinţă umil, dar apoi protestă în deking.

  — bDUUU! NGrrr Op dbuuDiiop!

  — R2, dă-i-l! insistă 3PO.

  Uneori R2 putea fi atât de bizar.

  La care R2 deveni de-a dreptul sfidător, emiţând piuituri spre Fortuna şi 3PO, ca şi cum ambilor li s-ar fi şters programele.

  3PO încuviinţă în cele din urmă, destul de nemulţumit de răspunsul lui R2. Îi zâmbi, cerându-şi scuze lui Bib.

  — Spune că potrivit instrucţiunilor stăpânului nostru, trebuie să i-l înmânăm lui Jabba personal. Regret nespus, continuă el să explice în timp ce Bib rămase pe gânduri, din păcate e foarte încăpăţânat când este vorba de lucruri.

  Izbuti să strecoare o umbră de dispreţ afectuos în glasul său, în timp ce-şi înclina capul spre micuţul său asociat.

  Bib le făcu semn să-l urmeze.

  — Nud ceaa.

  O luă înapoi pe coridorul întunecat, urmat îndeaproape de droizi şi de cei trei paznici gamorreeni ce încheiau alaiul.

  În timp ce coborau în adâncurile întunecate, C-3PO îi murmură grav lui R2 care amuţise.

  — R2, să ştii că nu-i a bună.

  C-3PO şi R2-D2 stăteau la intrarea sălii tronului şi priveau înăuntru.

  — Suntem pierduţi, scânci 3PO, dorind mai mult ca oricând să poată închide şi el ochii.

  Încăperea era plină dintr-un perete într-altul de drojdia universului. Creaturi groteşti din sistemele planetare cele mai de jos, ameţite de licori condimentate sau de propriile lor exhalaţii fetide.

  Gamorreeni, fiinţe umane diforme, jawanezi – dedându-se unor plăceri josnice, întrecându-se în fapte mârşave. Iar în fruntea tuturor, pe o estradă de unde cuprindea cu privirea desfrâul din jur, Jabba Huttezul.

  Capul său era de trei ori mai mare decât capul unui om, poate chiar de patru ori. Ochii îi erau galbeni, ca ai unei reptile, iar pielea o avea tot ca de şopârlă, doar că era acoperită de un strat subţire de grăsime. Nu avea gât, ci doar câteva rânduri de guşi ce se terminau într-un trup mare şi umflat, îndopat până la refuz cu dumicaţi furaţi. Două braţe scurte, aproape inutile răsăreau din corpul lui, cu degetele lipicioase ale mâinii stângi încolăcite languros în jurul capătului fumegând al narghilelei sale. Nu avea păr – îi căzuse în urma unor boli. Nu avea picioare – trunchiul lui subţiindu-se şi terminându-se într-o coadă lungă şi groasă de şarpe care se întindea pe toată lungimea estradei ca un furtun plin cu aluat ce dospeşte. Gura, fără buze, era mare, ajungând aproape de la o ureche la alta, şi nu tăcea o clipă. Era cât se poate de dezgustător.

  Înlănţuită de el, înlănţuită cu un lanţ prins în jurul gâtului, se afla o mică dansatoare, drăgălaşă şi tristă, din specia lui Fortuna, cu două antene de o formă frumoasă ce-i răsăreau din cap şi pe care le lăsa în mod sugestiv să-i atârne în jos. Numele ei era Oola. Avea un aer disperat şi şedea cât mai departe cu putinţă de Jabba, tocmai la celălalt capăt al estradei.

  Aşezată în preajma burţii lui Jabba, se mai afla apoi o reptilă mică, semănând cu o maimuţă, pe nume Fărâma Obscenă, care prindea resturile care scăpau ori se prelingeau din mâinile şi gura lui Jabba şi le înghiţea scoţând sunete greţoase.

  Fascicule de lumină venind de sus se plimbau peste curtenii îmbătaţi, în timp ce Bib Fortuna traversă încăperea îndreptându-se spre tribună. Sala era compusă dintr-un şir nesfârşit de firide şi nişe, în aşa fel încât ceea ce se petrecea prin acele unghere se vedea doar ca nişte umbre mişcătoare. Când Fortuna ajunse la tron, se înclină cu graţie înainte şi şopti ceva în urechea tremurătoare a monstrului. Ochii lui Jabba se îngustară… apoi, cu un râs sardonic, făcu semn ca cei doi droizi să fie aduşi înăuntru.

  — Bo şuda, şuieră Hutt, cuprins de un acces de tuse.

  Deşi înţelegea câteva limbi, îşi făcea un punct de onoare din a vorbi doar limba hutteză. Era dealtfel singurul său punct de onoare.

  Clătinându-se, cei doi roboţi porniră grăbiţi spre estradă, pentru a se înfăţişa dinaintea celui mai respingător domnitor, care viola în mod grosolan coardele sensibilităţii lor adânc programate.

  — Mesajul, R2, nu uita mesajul, îl îndemnă 3PO.

  R2 fluieră o dată, şi proiectă o rază de lumină din capul său boltit, creând o hologramă a lui Luke Skywalker. Imaginea începu să crească rapid, ajunse mai înaltă de zece picioare, astfel încât tânărul războinic Jedi domina acum întreaga adunătură.

  În încăpere se lăsă liniştea.

  — Salutare, Prea Slăvite, i se adresă holograma lui Jabba. Permite-mi să mă prezint. Sunt Luke Skywalker, Cavaler al Ordinului Jedi şi prieten al căpitanului Solo. Aş dori să mă asculţi, Măria Ta, ca să putem cădea la învoială în legătură cu viaţa prietenului meu.

  La auzul acestor cuvinte, întreaga adunare izbucni în râs, dar imediat Jabba făcu un semn cu mâna, ordonându-le să tacă.

  Luke continuă:

  — Ştiu cât eşti de puternic, mărite Jabba, şi că supărarea ta împotriva lui Solo este pe măsura puterii tale. Dar sunt sigur că putem ajunge împreună la un acord, de interes reciproc. Drept semn al bunelor mele intenţii, îţi ofer un dar – pe aceşti droizi.

  3PO păşi înapoi ca ars.

  — Ce, ce-a zis?

  — Amândoi sunt lucrători destoinici, continuă Luke, şi o să te slujească bine.

  Cu aceasta, holograma dispăru. 3PO clătină din cap disperat.

  — O nu, nu se poate. R2 ai transmis cu siguranţă un mesaj greşit.

  Jabba râse, înşirând vrute şi nevrute.

  — Învoială şi nu luptă? Asta nu-i un Jedi, rosti Bib, în hutteză.

  Jabba dădu aprobator din cap. Rânjind în continuare, i se adresă cu voce răguşită lui 3PO.

  — Nu avem ce negocia. Nici prin gând nu-mi trece să renunţ la podoaba mea favorită.

  Înnecându-se de râs, întoarse privirea spre nişa luminată discret din apropierea tronului: acolo, proptită de perete, se afla forma împietrită a lui Han Solo, cu faţa şi mâinile răsărind din lespedea tare şi rece, asemeni unei statui ivite dintr-o mare de pietre.

  R2 şi 3PO înaintau abătuţi prin pasajul umed, împinşi de un paznic gamorreean. De-a lungul celor doi pereţi se înşirau celulele de închisoare. Strigătele înfricoşate ce răzbăteau din interior în timp ce droizii treceau pe acolo se pierdeau în nesfârşitele catacombe, reluate mereu şi mereu de pereţii de piatră. Din când în când, se ivea printre gratiile uşilor câte o mână, o gheară sau tentaculă întinzându-se după cei doi nefericiţi.

  R2 piuia plin de compasiune, 3PO clătina doar din cap.

  — Ce l-o fi apucat pe stăpânul Luke? Să fi făcut eu ceva? Nu s-a arătat niciodată nemulţumit de munca mea…

  Se apropiau de o uşă la capătul coridorului. Uşa se dădu automat la o parte şi gamorreeanul îi împinse înainte, înăuntru, auzul le fu asaltat de zgomotul asurzitor al unor maşini – roţi care scrâşneau, pistoane care băteau, berbece hidraulice, bâzâit de motoare – la care se adăuga o perdea de vapori mutându-se de colo-colo, care îngreuna vizibilitatea. Aceasta fie că era camera boilerului, fie infernul programat.

  Un ţipăt electronic sfâşietor, ca sunetul unui mecanism hârjâit le atrase atenţia, venind dintr-un colţ al încăperii. Din negură se ivi EV-9D9, un robot umanoid subţire, înzestrat cu nişte apetituri umane de-a dreptul jenante. În semiobscuritatea din spatele lui 9D9, 3P0 putea vedea cum i se smulgeau picioarele unui droid aflat pe masa de tortură, în timp ce unui alt droid, ce atârna cu capul în jos, i se aplicau bucăţi de fier încins pe picioare; el scosese acel ţipăt electronic pe care 3PO îl auzise cu câteva clipe în urmă: ţipase atunci când circuitele senzoriale din pielea sa de metal se topiseră în contact cu fierul încins. 3PO se strânse tot la auzul acelui sunet; sârmele îi pârâiau de electricitate statică.

  9D9 se opri în faţa lui 3PO, ridicându-şi în semn de bucurie mâinile ca nişte cleşti.

  — Iată, noi achiziţii, exclamă ea cu mare satisfacţie. Eu sunt Eva-9D9, şefa Operaţiunilor Ciborg. Iar tu eşt un droid de protocol, nu-i aşa?

  — Sunt C-3PO, Ciborg uman re…

  — Răspunzi cu da sau nu, interveni 9D9 pe un ton tăios.

  — Ei bine, da, răspunse 3P0.

  Robotul ăsta o să le dea de furcă, era clar – era unul din acei droizi care ţin cu tot dinadinsul să-ţi demonstreze că ei sunt mai droizi decât tine.

  — Câte limbi vorbeşti? continuă 9D9.

  „Ei bine, eu nu am de gând să intru în jocul ăsta”, îşi zise 3P0 şi puse în funcţiune banda de prezentare oficială.

  — Stăpânesc peste şase milioane de forme de comunicare şi pot…

  — Grozav! îl întrerupse 9D9 jubilând. Am rămas fără interpret de când stăpânul s-a supărat pe nişte lucruri spuse de ultimul nostru droid de protocol şi l-a dezintegrat.

  — L-a dezintegrat! gemu 3PO, lăsând deoparte orice protocol.

  9D9 se adresă unui paznic porc care tocmai apăruse.

  — Acesta de aici ne va fi foarte folositor. Pune-i un bolţ de prindere, iar apoi du-l înapoi în camera principală de audienţe.

  Paznicul grohăi şi-l împinse cu un brânci pe 3PO spre uşă.

  — R2, nu mă părăsi! strigă 3PO, dar paznicul îl apucă şi-l trase după el – şi dus a fost.

  R2 scoase un strigăt prelung, tânguitor, în timp ce 3PO era scos afară. Apoi se întoarse spre 9D9 şi piui cu furie, îndelung. 9D9 râse.

  — Eşti un mititel obraznic, dar o să te învăţ eu minte. Am nevoie de tine pe velierul stăpânului. În ultimul timp ne-au dispărut mai mulţi astrodroizi – furaţi probabil pentru piese de schimb. Aşa că tu îi vei înlocui.

  Droidul de pe masa de tortură scoase un sunet de jale, înalt, apoi aruncă nişte scântei şi amuţi.

  Curtea lui Jabba Huttezul petrecea în extaz dezmăţat. Oola, drăgălaşa creatură înlănţuită de Jabba, dansa la mijlocul estradei, în timp ce monştrii ameţiţi chiuiau şi o şicanau. 3PO adăsta abătut în spatele tronului, încercând să se facă cât mai mic cu putinţă. Din când în când, trebuia să se aplece ca să evite câte un fruct azvârlit în direcţia lui sau să păşească peste câte un trup ce se rostogolea. Cea mai mare parte a timpului stătea ascuns. Ce altceva ar fi putut să facă un droid de protocol într-un loc atât de lipsit de protocol?

  Jabba aruncă o privire pofticioasă prin fumul narghilelei şi-i făcu semn micuţei Oola să vină să stea lângă el. Ea se opri din dans, cu privirea speriată, şi se dădu înapoi, clătinând din cap. Se vede că altădată acceptase asemenea invitaţii.

  Jabba se înfurie. Arăta mereu cu degetul spre un loc lângă el pe estradă.

  — Da eitha! mârâi el.

  Oola dădu din cap şi mai tare, cu chipul desfigurat de spaimă.

  — Na ciuba negatorie. Na! Na! Natoota…

  Jabba deveni livid. Furios, îi făcu semn lui Oola:

  — Boscha!

  Apoi apăsă un buton, dând drumul lanţului de care era legată Oola. Înainte ca ea să apuce să fugă, se deschise în pardoseală o trapă cu grilaj, iar ea se prăbuşi în groapa de dedesubt. În urma ei, trapa se închise imediat la loc.

  O clipă de tăcere, urmată de un muget îndepărtat, urmat de un ţipăt înfricoşat, după care urmă din nou tăcere.

  Jabba râse până când se înecă. O duzină de cheflii se năpustiseră să privească printre gratii, să urmărească dispariţia nobilei dansatoare.

  3PO se făcu şi mai mic, căutând ajutor la forma împietrită a lui Han Solo, suspendată ca un basorelief deasupra pardoselii. Iată că exista acum o fiinţă umană fără simţul protocolului, îşi zise 3PO, aruncându-i o privire plină de regret.

  Fu întrerupt din visare de liniştea nefirească ce se lăsase dintr-o dată în sală. Îşi ridică privirea, percepându-l pe Bib Fortuna care îşi croia drum prin mulţime, însoţit de doi paznici gamorreeni şi urmat de un vânător de recompense, o arătare fioroasă, cu coif şi mantie, ce-şi târa în lesă captura: Chewbacca, maimuţa wookie.

  — O, nu! Chewbacca! icni 3PO uluit. Viitorul era într-adevăr sumbru.

  Bib murmură câteva cuvinte în urechea lui Jabba, arătând cu degetul spre vânătorul de recompense şi captura lui. Jabba îl ascultă atent. Vânătorul de recompense era un umanoid mic şi jigărit; purta o cartuşieră de-a curmezişul peste veston, iar fanta de vedere decupată în coiful cu mască îţi dădea impresia că poate vedea prin lucruri. Se înclină adânc, apoi vorbi într-o ubeză curgătoare.

  — Vă aducem salutul nostru, Maiestate. Eu sunt Boushh.

  Vorbea o limbă metalică, bine adaptată la atmosfera rarefiată a planetei de unde se trăgea această specie nomadă. Jabba răspunse în aceeaşi limba, deşi ubeza lui era stâlcită şi greoaie.

  — În fine, cineva mi l-a adus şi pe puternicul Chewbacca…

  Voia să continue, dar se împiedică, negăsind cuvântul pe care îl căuta. Cu un hohot de râs se întoarse spre 3PO:

  — Unde-i droidul meu vorbitor? întrebă el cu voce răsunătoare, făcându-i semn lui 3PO să se apropie.

  Politicos, robotul se supuse fără tragere de inimă. Jabba îi ordonă bine dispus:

  — Urează-i bun-venit prietenului nostru mercenar şi întreabă-l ce preţ cere pentru wookie.

  3PO îi traduse mesajul vânătorului de recompense. Boushh îl ascultă cu atenţie, studiind în acelaşi timp creaturile nedomesticite din jur, căutând posibile ieşiri, posibili ostateci, puncte vulnerabile. Îl observă în mod special pe Boba Fett – aflat lângă uşă – mercenarul cu mască de oţel care îl prinsese pe Han Solo.

  Boushh înregistră toate acestea într-o fracţiune de secundă, apoi îi vorbi calm lui 3PO în limba sa maternă.

  — Cer cincizeci de mii, nici mai mult nici mai puţin…

  3PO traduse liniştit pentru Jabba care, într-un arces subit de furie, îl mătură pe droidul auriu cu o lovitură de coadă de pe estrada unde trona. 3PO se ridică zăngănind de pe pardoseală şi rămase o clipă locului, neştiind ce prevedea protocolul în asemenea situaţii.

  Jabba se porni să vorbească într-o hutteză guturală. Boushh îşi mută arma mai la îndemână. 3PO oftă. Îşi croi drum înapoi spre tron, se reculese şi traduse pentru Boushh – aproximativ – ceea ce spunea Jabba.

  — Douăzeci şi cinci de mii este tot ce va plăti… Îl informă 3PO.

  Jabba le făcu semn gardienilor porci să-l ia pe Chewbacca, în timp ce doi jawa îl păzeau pe Boushh. Boba Fett îşi ridică şi el arma. Jabba adăugă – la traducerea lui 3PO:

  — Douăzeci şi cinci de mii plus viaţa lui.

  3PO traduse. În încăpere se lăsase liniştea. Încordarea, incertitudinea. În cele din urmă, Boushh îi vorbi, pe un ton blând, lui 3PO.

  — Spune-i lu' gunoiu' ăsta umflat să se gândească bine ce face, să nu-i împrăştii creierii pe toţi pereţii din camera asta. Anunţă-l că am în mână o grenadă termică.

  3PO localiza deodată micuţul obiect argintiu pe care Boushh îl ţinea pe jumătate ascuns în mâna sa stângă. Se auzea bâzâitul monoton, rău prevestitor. 3PO privi nervos spre Jabba, apoi înapoi spre Boushh.

  — Ei, zi! Ce-a spus? lătră Jabba la droid.

  3PO îşi drese glasul.

  — Măria Ta, ăă… A…

  — Hai, zi o dată droidule! răcni Jabba.

  — Vai de mine, se frământă 3PO.

  În sinea lui se pregăti de ce e mai rău, apoi i se adresă lui Jabba într-o hutteză fără greş:

  — Boushh vă atrage în mod respectuos atenţia că nu este de acord, înălţimea Voastră, şi vă roagă să mai luaţi o dată în considerare suma… altfel va fi nevoit să lanseze grenada termică pe care o ţine în mână.

  Imediat se auzi un mormăit neliniştit prin sală. Cu toţii făcură câţiva paşi înapoi, ca şi cum asta le-ar fi fost de vreun folos. Jabba se holba la ghiuleaua din mâna vânătorului de recompense. Începu să se înroşească. Un freamăt de nelinişte străbătu din nou adunarea.

  Timp de mai multe secunde, Jabba îl măsură cu răutate pe vânătorul de recompense. Apoi, încet, un rânjet satisfăcut se aşternu pe chipul lui mare şi urât. Din afundurile puturoase ale burţii sale se ridică un hohot de râs ca un gaz dintr-un smârc.

  — Vânătorul ăsta de recompense e ultima pleavă, aşa cum îmi place mie. Îndrăzneţ şi inventiv. Spune-i treizeci şi cinci, şi nimic mai mult – şi avertizează-l să nu se joace cu focul.

  3PO se simţi nespus de uşurat de această întorsătură a lucrurilor. Îi traduse lui Boushh. Cu toţii îl urmăreau pe vânător, să-i vadă reacţia; armele erau pregătite.

  Atunci Boushh întoarse un buton de pe grenada termică, şi aceasta se stinse.

  — Ziibuss, încuviinţă el.

  — E de acord, îi spuse 3PO lui Jabba.

  Mulţimea ovaţionă; Jabba se relaxă.

  — Haide, prietene, sărbătoreşte cu noi. Poate că am să găsesc şi altceva pentru tine.

  3PO traduse, iar zaiafetul se porni din nou.

  Chewbacca şuiera ameninţător în timp ce paznicii gamorreeni îl duceau spre ieşire. Îi venea să le crape capetele numai pentru că erau atât de urâţi, sau ca să le amintească tuturor celor de faţă de ce era în stare un wookie – dar iată că în apropierea uşii zări un chip cunoscut. Ascuns în spatele unei jumătăţi de mască cu colţi de fier era o fiinţă umană în uniforma paznicilor de schif – Lando Calrissian. Chewbacca nu dădu semn a-l recunoaşte şi nici nu opuse rezistenţă gărzii care acum îl scoase din încăpere.

  Lando izbutise să se infiltreze în acest cuib de viermi în urmă cu câteva luni, să vadă dacă este vreo posibilitate să-l elibereze pe Solo din captivitate. Făcuse aceasta din mai multe motive.

  În primul rând, fiindcă simţea (în mod corect) că Han ajunsese în această situaţie dificilă din vina lui, şi prin urmare dorea să-l scoată din ea – cu condiţia, fireşte, să nu aibă el însuşi de suferit.

  De altfel nu era o problemă pentru el să se amestece printre piraţii de aici – specula chiar situaţiile confuze.

  În al doilea rând, voia să-şi unească forţele cu oamenii lui Han Solo din vârful Alianţei Rebelilor. Erau puşi să se bată cu Imperiul, iar acesta era lucrul pe care el şi-l dorea acum cel mai mult şi mai mult, prea se amestecase ades poliţia imperială în ceea ce făcea el, pentru ca să nu le poarte pică. De altfel îi şi plăcea să facă parte dintre oamenii lui Solo, care păreau a fi vârful de atac al tuturor acţiunilor întreprinse împotriva Imperiului.

  În al treilea rând, îl rugase Prinţesa Leia s-o ajute, iar el nu putea, pur şi simplu, să refuze o prinţesă care cerea ajutor. De altfel, nu ştiai niciodată cum îţi va mulţumi într-o bună zi.

  Iar în cele din urmă, Lando era gata să parieze pe orice că Han nu putea fi salvat din locul acela – iar în ceea ce-l privea nu putea să renunţe niciodată la un pariu.

  Aşa că îşi petrecea timpul urmărmd o mulţime de lucruri. Urmărind şi calculând. Asta făcea şi acum, în timp ce Chewie era scos afară – urmări, iar apoi dispăru printre zidurile de piatră.

  Orchestra începu să cânte, condusă de un cântăreţ de jazz albastru, cu urechi clăpăuge, pe nume Max Rebo. Dansatorii se înghesuiră pe ring, curtenii vociferau ori cloceau câte ceva în minţile lor bolnave, Boushh stătea rezemat de o coloană, urmărind cu răceală scena. Privirea lui se plimba peste întreaga curte, luând în vizor, rând pe rând, dansatorii, gardienii, jucătorii de cărţi… până când se opri, întâlnind o privire la fel de fermă ce venea din cealaltă parte a camerei. Boba Fett îl urmărea.

  Boushh îşi schimbă poziţia, aranjându-şi arma pe care o ţinea ca pe un copil în braţe. Boba Fett rămase nemişcat, cu un rânjet arogant aproape vizibil în spatele măştii sale ameninţătoare.

  Gardienii porci îl conduseră pe Chewbacca prin coridorul neluminat al puşcăriei. Un tentacul se ivi descolăcindu-se prin una din uşi, încercând să-l apuce.

  — Rrrrraahh! urlă el, iar tentaculul se retrase cu repeziciune înapoi în celulă.

  Următoarea uşă era deschisă. Înainte ca Chewie să-şi dea pe deplin seama ce se întâmplă cu el, fu azvârlit cu forţa în celulă, iar uşa se închise huruind în urma lui, lăsându-l în întuneric.

  Îşi înălţă capul şi scoase un urlet lung şi tânguitor, ce străbătu tot muntele acela de fier şi nisip, până la cerul nesfârşit.

  Sala tronului era liniştită, întunecată şi goală; noaptea se lăsa peste ungherele pline de murdărie. Pardoseala era plină de pete de sânge, vin, salivă; zdrenţe de haine rămăseseră agăţate în cuie, trupuri inconştiente se târau pe sub mobilierul sfărâmat. Petrecerea se terminase.

  O figură întunecată se mişca fără zgomot printre umbre, oprindu-se când în spatele unei coloane, când al unei statui.

  Bătu sala în lung şi în lat, călcând la un moment dat peste un chip de iac adormit. Nu făcea nici cel mai mic zgomot. Acesfa era Boushh, vânătorul de recompense.

  Ajunse la nişa cu perdea, în spatele căreia se afla, suspendată într-un câmp de forţă, forma împietrită a lui Han Solo. Boushh privi iute în jur, apoi manevră un buton de lângă sicriul de carbonit. Bâzâitul emis de câmpul de forţă încetă şi impunătorul monolit se lăsă încet în jos.

  Boushh urcă cele câteva trepte şi examină chipul împietrit al piratului spaţiului. Atinse obrazul lui Han, curios, ca şi cum ar fi fost vorba de o piatră preţioasă rară. Era rece şi dur ca diamantul.

  Timp de câteva secunde examină comenzile de pe panoul de alături, apoi acţionă câteva comutatoare, iar în cele din urmă, după o ultimă privire şovăitoare spre statuia vie din faţa sa, împinse levierul de decarbonizare în sus.

  Carcasa începu să emită un sunet înalt. Nerăbdător, Boushh privi în jur, asigurându-se că nu era nimeni prin apropiere. Încetul cu încetul, masca dură care acoperea contururile feţei lui Solo începu să se topească. Curând dispăru întregul înveliş de pe partea din faţă a lui Han, eliberându-i mâinile întinse înainte – mâini ce stătuseră atâta timp ridicate în acel gest de protest îngheţat şi care căzură fără vlagă într-o parte şi alta a trupului. Chipul său se relaxă, transformându-se într-o mască mortuară.

  Boushh extrase corpul fără viaţă din carcasă şi îl puse cu atenţie jos.

  Îşi apropie coiful înspăimântător de faţa lui Solo, încercând să prindă un semn de viaţă. Nu avea nici respiraţie, nici puls. Dintr-o dată Han deschise ochii şi începu să tuşească. Boushh îl îmbărbătă, încercând în acelaşi timp să-l grăbească – prin apropiere se aflau totuşi paznici care ar fi putut să audă.

  — Psst! şopti el. Ia-o uşor.

  Han privi clipind spre silueta neclară de deasupra lui.

  — Nu pot să văd… Ce se-ntâmplă?

  Era, fireşte, dezorientat după cele şase luni petrecute pe această planetă pustie în chip de basorelief suspendat – o perioadă pe care el nu o putuse nicicum măsura. Senzaţia era cumplită – ca şi cum timp de o eternitate ar fi încercat să-şi tragă suflarea, să se mişte, să strige, fiecare clipă petrecută în dureroasă şi cumplită asfixiere – iar acum se trezea cufundat într-o groapă zgomotoasă, neagră şi rece.

  Era asaltat de senzaţii. Aerul îi înţepea pielea cu o mie de ace îngheţate; opacitatea văzului era impenetrabilă, în jurul său părea să bată un uragan, nu realiză unde e sus şi jos; nenumăratele mirosuri ce-i invadau nasul îi făceau greaţă, nu se putea opri din salivat, toate oasele îl dureau – iar apoi se năpustiră vedeniile.

  Vedeniile din copilăria sa, de la ultimul mic dejun, din cele douăzeci şi şapte de aventuri piratereşti… ca şi cum toate imaginile şi amintirile vieţii sale s-ar fi aflat înghesuite într-un balon care, spărgându-se, le-a dat drumul la toate, deodată, într-un haos de nedescris. Era prea mult, era o suprasolicitare a simţurilor sau, mai bine zis, a memoriei.

  Mulţi oameni înnebuneau în aceste prime minute ce urmau revenirii la viaţă – înnebuneau de-a binelea, fără speranţă, fără putinţa de a mai reorganiza vreodată miliardele de imagini individuale, din care era constituită viaţa lor, într-vin sistem coerent, selectiv.

  Solo nu era într-atât de impresionabil. Se ţinu pe coama vâltorii de impresii până ce aceasta se domoli, transformându-se într-o apă înspumată care acoperi cea mai mare parte a amintirilor sale, lăsând să plutească la suprafaţă doar cele mai recente întâmplări: trădarea lui Lando Calrissian, pe care îl considerase prietenul său; nava lui aflată în suferinţă; ultima privire aruncată spre Leia; capturarea lui de către Boba Fett, vânătorul de recompense cu mască de fier care…

  Unde era acum? Ce se întâmplase? Ultima sa imagine era legată de Bob Fett care îl urmărea în timp ce se transforma în stană de piatră. Revenise acum Fett să-l dezgheţe pentru a-l folosi la altceva? Aerul şuiera în urechile sale, îşi simţea respiraţia neregulată, nefirească. Îşi dădu cu mâna prin faţa ochilor.

  Boushh încercă să-l liniştească.

  — Ai scăpat cu bine, iar acum suferi de boala hibernării. Vederea îţi va reveni în timp. Haide, trebuie să ne grăbim, dacă vrem să scăpăm din locul ăsta.

  Din reflex Han întinse mâna după vânătorul de recompense, îi pipăi masca cu gratii, apoi se retrase.

  — Nu mă duc nicăieri – nici măcar nu ştiu unde sunt! Începu să transpire din abundenţă în timp ce inima se porni să pompeze sângele, iar creierul căuta răspuns la noile întrebări. La urma urmei, cine eşti? întrebă el neîncrezător.

  Poate că era într-adevăr Fett.

  Vânătorul de recompense îşi ridică mâna şi îşi trase coiful de pe cap; de sub el ieşi la iveală chipul frumos al Prinţesei Leia.

  — Cineva care te iubeşte, şopti ea, luându-i cu delicateţe faţa în mâinile înmănuşate şi sărutându-l îndelung pe buze.

  II.

  Han se străduia din răsputeri să vadă, deşi percepea lumea cu ochii unui nou-născut.

  — Leia! Unde suntem?

  — În palatul lui Jabba. Trebuie să ieşim cât mai repede de aici.

  — Totul e confuz…, spuse el ridicându-se cu greu în capul oaselor, nu cred că o să-ţi pot fi de mare folos…

  Timp de mai multe secunde rămase cu privirea aţintită asupra lui – dragostea ei orbită – călătorise ani lumină ca să-l găsească, îşi riscase viaţa, irosise timp preţios, atât de necesar Rebeliunii, timp pe care, de fapt, nu-şi putea permite să-l folosească pentru problemele ei personale, pentru dorinţele ei intime… ea însă îl iubea. Ochii i se umplură de lacrimi.

  — O să reuşim noi într-un fel, şopti ea.

  Emoţionată îl îmbrăţişă şi îl sărută din nou. Han se simţi dintr-o dată asaltat de emoţii – se întorsese la viaţă, frumoasa prinţesă era în braţele lui, smulgându-l din ghearele neantului. Era într-adevăr copleşit. O strânse la piept, incapabil să facă vreo mişcare, cu ochii închişi în faţa realităţilor crude ce aveau să se năpustească mult prea repede asupra lor.

  Ba chiar mai repede decât s-au aşteptat. Din spatele lor se făcu tot mai limpede auzit un foşcăit şi plescăit respingător. Han deschise ochii, dar tot nu vedea nimic. Leia privi în sus spre nişa de deasupra, iar în ochii ei se ivi o expresie de groază. Perdeaua fusese trasă deoparte şi întreaga suprafaţă, de la podea la tavan, era ticsită cu cele mai dezgustătoare creaturi ale curţii lui Jabba – fiinţe nătânge, şuierând, salivând, foşnind.

  Leia îşi duse mâna la gură.

  — Ce e? voi să ştie Han.

  Era clar că ceva nu era în regulă. Dar în faţa ochilor nu vedea decât beznă. Un chicotit obscen se înălţă din cealaltă parte a nişei. Un chicotit huttez.

  Han îşi prinse capul în mâini, închise ochii, ca şi cum ar fi vrut să amâne, măcar pentru o clipă, inevitabilul.

  — Râsul ăsta mi-e cunoscut.

  Perdeaua de pe latura îndepărtată fu trasă într-o parte pe neaşteptate. În spatele ei se aflau Jabba, Ishi Tib, Bib, Boba şi mai mulţi paznici. Râdeau cu toţii, râdeau necontenit, râdeau ca să pedepsească.

  — Vai, vai, ce privelişte înduioşătoare, toarse Jabba. Han, băiete, trebuie să recunosc că ai tot mai mult gust în ceea ce priveşte femeile, chiar dacă norocul nu-ţi surâde.

  Deşi orb, Solo era oricând capabil să se aştearnă la vorbă:

  — Ascultă, Jabba, să ştii că tocmai mă pregăteam să-ţi plătesc datoria când am fost pus pe linie moartă. Sunt conştient că între noi au existat neînţelegeri, dar sunt sigur că toate astea pot fi rezolvate…

  De data aceasta, Jabba se-necă de-adevăratelea.

  — E mult prea târziu pentru asta, Solo. Ai fost tu cel mai bun contrabandist, dar acum eşti un nimic, bun de aruncat la bantha! Zâmbetul îi pieri de pe chip şi făcu un semn paznicilor. Luaţi-l!

  Paznicii îi apucară pe Han şi Leia. Îl traseră pe piratul corellian afară, în timp ce Leia se zbătea în mâinile lor:

  — Am să hotărăsc mai târziu în ce fel îl voi ucide, mormăi Jabba.

  — Am să-ţi plătesc întreit, strigă Solo. Jabba nu da cu piciorul la o asemenea avere. Nu fi prost.

  Cu aceste cuvinte dispăru.

  Din şirul paznicilor se desprinse iute Lando, o apucă pe Leia de braţ, încercând s-o scoată afară. Fu însă oprit de Jabba:

  — Stai! Ad-o încoace.

  Cei doi se opriră la jumătatea drumului. Lando era nervos, neştiind încotro s-o apuce. Nu sosise încă momentul să facă mişcarea decisivă. Sorţii, nu le erau pe de-a întregul prielnici. Ştia că el era asul din mânecă, dar ca să câştigi trebuie să scoţi asul doar la momentul potrivit.

  — Las' că mă descurc eu, şopti Leia.

  — Nu ştiu ce să zic, răspunse el.

  Dar momentul trecuse; nu le mai rămânea nimic de făcut. El şi Ishi Tib, şopârla-pasăre, o duseră cu forţa pe tânăra prinţesă în faţa lui Jabba.

  3PO, care urmărise totul de la locul său din spatele lui Jabba, nu mai rezistă la spectacol. Îşi întoarse capul îngrozit.

  Leia pe de altă parte, stătea dreaptă în faţa acestui despot vrednic de dispreţ. Era furioasă la culme. Galaxia întreagă era în război, iar ea se vedea reţinută pe amărâta asta de planetă prăfuită, de un traficant nenorocit – era mai mult decât putea răbda. Cu toate acestea, vorbi pe un ton calm, căci, la urma urmei, ea era Prinţesa.

  — Avem prieteni puternici, Jabba. Curând vei regreta toate acestea…

  — Desigur, desigur, hârâi înveselit bătrânul gangster, între timp însă am să mă bucur de compania ta.

  O trase lacom spre el, până ce feţele lor se apropiară cât pe-aci să se atingă, iar trupul ei stătea lipit de pielea lui unsuroasă de şarpe. Se gândi să-l omoare atunci, pe loc. Dar se înfrână, deoarece toţi paraziţii aceia din jur ar fi putut s-o prindă înainte ca ea să poată fugi împreună cu Han. Cu siguranţă că mai târziu avea să se ivească o conjunctură favorabilă. Îşi înghiţi deci mânia, hotărând ca, pe moment, să se descurce cum putea mai bine cu unsurosul din faţa ei.

  3PO îşi săltă capul pentru o clipă, dar şi-l retrase cu repeziciune.

  — O, nu, nu pot să mă uit.

  Ca un animal scârbos ce era, Jabba îşi scoase limba băloasă spre Prinţesă şi îi lipi un sărut ca o ventuză de-a dreptul pe gură.

  Han fu aruncat fără milă într-o celulă a puşcăriei; uşa se trânti cu zgomot în urma lui. Căzu pe jos în întuneric, se ridică apoi în capul oaselor şi se rezemă de perete. Timp de câteva secunde bătu cu pumnul în pardoseală, dar se linişti şi începu să-şi organizeze gândurile.

  Întuneric. Ei bine, fir' ar să fie, asta-nseamnă să fii orb. La ce bun să visezi la stropi de rouă pe un meteorit. Numai că, de neputinţă, îţi venea să urli, nu alta, să scapi din starea aceea de îngheţ profund, salvat de singura persoană care…

  Leia! Inima căpitanului se strânse la gândul suferinţelor ei. Dacă măcar ar şti unde se află. Ciocăni cu titlu de încercare în peretele din spatele lui. Era de stâncă.

  Ce-ar putea să facă? Să se târguiască poate. Dar ce avea el ca să se poată târgui? Ce întrebare stupidă, îşi zise el – când am avut eu ceva înainte de a mă târgui.

  Şi totuşi, ce-ar avea de oferit, ce? Bani? Jabba avea mai mulţi decât putea număra. Plăceri? Nimic nu i-ar putea face mai multă plăcere lui Jabba decât s-o târască în mocirlă pe Prinţesă şi să-l ucidă pe Solo. Nu, lucrurile stăteau rău – de fapt, nici nu vedea cum s-ar mai fi putut înrăutăţi.

  Atunci auzi mârâitul. Sunetul acela ameninţător ce răzbătea din bezna adâncă dinspre celălalt colţ al încăperii, mârâit de animal mare şi supărat ce-şi arăta colţii.

  Lui Solo i se făcu părul măciucă. Se ridică repede în picioare, cu spatele lipit de perete.

  — Se vede că nu sunt singur, bâigui el.

  — Grrrr!

  Animalul scoase un urlet demenţial şi se repezi direct la Solo, strângându-l cu sălbăticie în braţe şi ridicându-l de câteva ori în sus, până ce scoase sufletul din el.

  Timp de câteva lungi clipe, Han rămase complet nemişcat – nu-i venea să-şi creadă urechilor.

  — Chewie, tu eşti?

  Uriaşul wookie lătră de bucurie.

  Pentru a doua oară în acel ceas, Solo fu copleşit de fericire, de data aceasta însă era cu totul altceva.

  — Bine, bine, stai o clipă, o să mă zdrobeşti.

  Chewbacca îşi puse prietenul jos. Han ridică mâna şi-l scarpină pe ţeastă; Chewie scânci ca un căţeluş.

  — O. K., mai bine spune-mi şi mie ce se-ntâmplă pe aici? îşi reveni Han deîndată.

  „Pe aici” însemna un nesperat noroc – „pe aici” însemna cineva cu care putea să facă un plan de bătaie. Şi nu era cineva oarecare, ci cel mai devotat prieten al său din toată galaxia.

  Chewie îi dădu pe îndelete detalii.

  — Arh arhaghh şpahrgh rohr auro vrrrah rah grop raph rah.

  — Planul lui Lando? Da' ce caută el aici?

  Chewie lătră îndelung. Han clătină din cap.

  — Ce l-a apucat pe Luke, a-nnebunit? De ce l-ai ascultat? Puştiul ăsta abia îşi poate purta lui însuşi de grijă, cum să mai şi salveze pe cineva.

  — Roar ahrgh auf chearauu rauh rohngr grgrff rf rf.

  — Cavaler Jedi? Hai las-o baltă. Am lipsit şi eu un timp şi toată lumea suferă de halucinaţii…

  Chewbacca mormăi insistent. În întuneric Han dădu neîncrezător din cap.

  — O să cred când o să văd cu ochii mei, comentă el luând-o hotărât spre perete… Dacă pot să spun aşa.

  Poarta principală de fier a palatului lui Jabba se deschise scârţâind, unsă doar de nisip şi vreme. În uraganul de nisip de afară, cu ochii ţintă spre gura întunecată a intrării, stătea Luke Skywalker.

  Era înveşmântat în roba Cavalerilor Jedi – un fel de sutană, de fapt – şi nu avea asupra lui nici o armă, nici sabie de lumină. Stătea degajat, fără a brava, examinând împrejurimile înainte de a păşi înăuntru. Devenise bărbat. Mai înţelept ca un bărbat – mai bătrân, nu datorită anilor pe care îi adunase, ci a pierderilor pe care le suferise. Pierderea iluziilor, pierderea dependenţei. Pierderea prietenilor din pricina războiului. Pierderea somnului din pricina stressului. Pierderea râsului. Pierderea mâinii.

  Dar dintre toate pierderile, cea mai grea era cea pricinuită de cunoaştere; în sinea sa era nevoit să accepte faptul că nicicând nu va mai putea să necunoască ceea ce cunoştea. Existau atâtea lucruri pe care ar fi preferat să nu le ştie. Îmbătrânise pe măsură ce acumulase ştiinţă.

  Cunoaşterea are şi părţile ei bune, fireşte. Era mai puţin impulsiv acum. A fi bărbat însemna să vezi lucrurile în perspectivă, să fii capabil să plasezi evenimentele vieţii într-un cadru, într-un fel de grilă, pe ale cărei coordonate spaţiale şi temporale era cuprinsă întreaga sa existenţă, de la cele mai timpurii amintiri până la sutele de alternative ale viitorului. O grilă cu profunzimi, cu şarade, cu interstiţii, prin care Luke putea să privească la orice moment din viaţa sa, să-l urmărească în perspectivă. O grilă de umbre şi unghere, derulându-se înapoi până ce piereau dincolo de linia de orizont a minţii lui Luke. Şi toate aceste acumulări de umbre care confereau perspectivă lucrurilor… ei bine, această grilă dădea vieţii sale o anumită întunecime.

  Nimic serios, desigur – de altfel se şi găseau mulţi care să spună că aceste umbre îi conturau mai bine personalitatea, acolo unde înainte fusese subţire, fără adâncime – deşi asemenea sugestii veneau cer mai probabil de la nişte critici istoviţi, ce exprimau opiniile unor epoci sleite.

  Oricum, exista o anumită întunecime.

  Existau însă celelalte avantaje ale cunoaşterii: raţiune, eficienţă, opţiuni. Dintre toate, opţiunile reprezentau în primul rând o sabie cu două tăişuri; dar nici acesta nu era lucrul cel mai rău.

  Apoi câştigase de-acum iscusinţa Cavalerilor Jedi în locul precocităţii dinainte.

  Era mult mai conştient acum.

  Toate acestea reprezentau, fireşte, însuşiri demne de laudă, iar Luke ştia foarte bine că în viaţă lucrurile trebuie să evolueze. Cu toate acestea, exista şi o anume tristeţe. O umbră de regret. Dar cine şi-ar fi putut permite să rămână un băieţandru când timpurile erau aşa cum erau?

  Luke păşi hotărât pe sub bolţile intrării.

  Imediat se iviră doi gamorreeni, încercând să-i taie calea. Unul din ei rosti pe un ton ce nu suferea nici o discuţie:

  — No tşuba!

  Luke îşi ridică mâna, îndreptând-o spre paznici. Niciunul din ei nu apucă să scoată arma; îşi duseră mâinile la gât, înnecându-se, suflând din greu. Amândoi căzură în genunchi.

  Luke lăsă mâna jos şi îşi văzu de drum. Paznicii, recăpătându-şi dintr-o dată suflarea, se prăbuşiră pe scările de nisip lustruit. Niciunul din ei nu-l urmă.

  La următorul colţ îi ieşi în cale Bib Fortuna. Fortuna începu să vorbească în timp ce se apropia de tânărul Jedi, dar Luke nici măcar nu-şi încetini paşii, încât Bib fu nevoit să se întoarcă în mijlocul vorbei şi s-o ia pe urma lui Skywalker pentru a continua discuţia.

  — Pesemne că eşti cel ce-şi zice Skywalker. Excelenta Sa nu doreşte să te vadă.

  — Am să vorbesc cu Jabba acum, rosti Luke pe un ton egal, văzându-şi în continuare de drum. Trecură pe lângă paznicii postaţi la următoarea întretăiere de coridoare, care căzură cu toţii la pământ în urma lor.

  — Marele Jabba doarme, explică Bib. Mi-a indicat să-ţi spun că nu va negocia.

  Luke se opri dintr-o dată, uitându-se ţintă la Bib. Îşi încrucişa privirile cu majordomul, ridică uşor mâna, se concentră asupra propriei sale persoane.

  — Mă vei duce chiar acum la Jabba.

  Bib rămase locului, îşi înclină capul o fracţiune. Oare ce indicaţii primise? O, da, acum îşi amintea.

  — Te voi duce chiar acum la Jabba.

  Se întoarse pe călcâie şi porni în jos pe coridorul şerpuit, îndreptându-se spre sala tronului. Luke îl urmă prin semiobscuritate.

  — Îţi slujeşti cum trebuie stăpânul, şopti el în urma lui Bib.

  — Îmi slujesc cum trebuie stăpânul, repetă Bib convins.

  — Cu siguranţă că vei fi răsplătit, adăugă Luke.

  Bib zâmbi cu îngâmfare.

  — Cu siguranţă că voi fi răsplătit.

  Când Luke intră cu Bib în sala tronului, tumultul se potoli brusc, ca şi cum prezenţa lui Luke ar fi avut un efect paralizant. Fiecare simţi schimbarea.

  Locotenentul şi Cavalerul Jedi se apropiară de tron. Luke o văzu pe Leia şezând acolo, aproape de pântecele lui Jabba. Era prinsă cu un lanţ de gât şi îmbrăcată sumar, într-un costum de dansatoare. Îi simţi îndată durerea – dar nu spuse nimic, nu mai privi spre ea, scoţându-şi complet din minte suferinţa ei. Fiindcă el trebuia să-şi concentreze toată atenţia asupra lui Jabba.

  Leia, la rândul ei, înţelese îndată cum stau lucrurile. Îşi opri gândurile îndreptate spre Luke, ca să nu-i distragă atenţia, dar în acelaşi timp rămase cu mintea deschisă, pregătită să recepţioneze orice informaţie de care avea nevoie pentru a acţiona. Întrevedea o sumedenie de posibilităţi.

  3PO răsări din spatele tronului, în timp ce Bib înainta spre estradă. Pentru prima oară după multe zile trecu în revistă programul speranţei: Aha! În sfârşit, stăpânul Luke a venit să mă ia de aici! străluci el de bucurie.

  Bib se postă plin de mândrie în faţa lui Jabba.

  — Stăpâne, ţi-l prezint pe Luke Skywalker, Cavalerul Jedi.

  — Ţi-am spus să nu-l laşi să intre, răcni căpetenia gangsterilor în hutteză.

  — Trebuie să mă laşi să vorbesc, rosti calm Luke, iar cuvintele sale răsunară în toată sala.

  — Trebuie să-l laşi să vorbească, îl susţinu prompt Bib.

  Furios, Jabba îl plesni pe Bib peste faţă, trimiţându-l la podea.

  — Nebun fără minte ce eşti! Nu-ţi dai seama că foloseşte o veche şmecherie a Cavalerilor Jedi ca să-ţi sucească minţile?

  Luke se concentra, făcând să dispară în străfundurile conştiinţei sale tot restul acelei hoarde bălţate, lăsându-şi loc în minte numai şi numai pentru Jabba.

  — O să mi-i aduci aici pe căpitanul Solo şi pe uriaşul wookie.

  Jabba zâmbi strâmb.

  — Puterea minţii tale nu are efect asupra mea, băiete. Modelul vostru de gândire umană nu mă atinge! şi adăugă după o pauză: Eu ucideam de alde voi pe vremea când a fi Jedi mai însemna ceva.

  Luke îşi schimbă întrucâtva atitudinea, pe dinafară şi pe dinăuntru.

  — Cu toate astea, ara să-i iau cu mine pe căpitanul Solo. şi prietenii lui. Poţi să tragi foloase de pe urma acestui lucru… ori să fii distrus. De tine depinde, dar te avertizez să nu-mi subestimezi puterile. Vorbi pe limba sa, pe care Jabba o înţelegea prea bine.

  Jabba râse cu râsul unui leu ameninţat de un şoarece.

  3PO, care urmărise acest interludiu cu multă atenţie, se aplecă înainte, şoptindu-i lui Luke:

  — Stăpâne, stai pe…

  Un paznic se repezi la îngrijoratul droid şi-l trase înapoi la locul său. Jabba se opri din râs, încruntându-se.

  — Nu vom negocia nimic, tinere Jedi. O să-mi facă multă plăcere să te văd murind.

  Luke ridică mâna. Un pistol ieşi din teaca unui paznic aflat în apropiere şi ateriza uşor în palma cavalerului Luke îndreptă arma spre Jabba.

  — Boşca, scuipă Jabba.

  Trapa din podea se deschise brusc, trimiţându-l pe Luke şi pe paznic în groapa adâncă de dedesubt. Trapa sa închise imediat în urma lor. Creaturile curţii se repeziră toate la grilajul din podea şi priviră în jos.

  — Luke, ţipă Leia. Avea senzaţia că o parte din ea se rupsese, prăbuşindu-se o dată cu el în groapă. Se repezi înainte, dar fu oprită de laţul din jurul gâtului. Râsete vulgare se abătură din toate părţile asupra ei, punându-i răbdarea la grea încercare. Cumpăni dacă să evadeze sau nu.

  Un paznic îi atinse umărul. Privi spre el. Era Lando. Clătină imperceptibil din cap. Nu. Muşchii ei se relaxară imperceptibil. Nu, nu era momentul potrivit, dar era mâna potrivită. Cărţile erau acum toate laolaltă – Luke, Han, Leia, Chewbacca… şi imprevizibilul Lando. Care nu voia ca Leia să dea pe faţă cărţile până ce nu ieşeau şi ceilalţi cu ceva. Miza era mult prea mare.

  În groapa de dedesubt, Luke se adună de pe podea. Se găsea într-o închisoare mare, ca o peşteră, cu pereţi bolovănoşi şi povârniţi, plini de crăpături întunecate. Pe jos zăceau risipite oase pe jumătate roase, împrăştiind duhoarea cărnii putrezite şi a spaimei. Deasupra capului său, la douăzeci şi cinci de picioare, vedea trapa cu grilaj prin care se holbau la el curtenii respingători ai lui Jabba.

  Paznicul de lângă el începu să ţipe ca scos din minţi în momentul în care o uşă de pe o latură a peşterii se deschise încet. Cu nesfârşit calm, Luke cercetă împrejurimile, în timp ce-şi scotea roba lungă pentru a rămâne în tunica de Jedi, care-i oferea mai multă libertate de mişcare. Se retrase iute cu spatele spre perete, aşezându-se la pândă.

  Din coridorul lateral îşi făcu apariţia uriaşul Rancor. De mărimea unui elefant, avea ceva de reptilă, ceva la fel de nedefinit ca un coşmar. Gura imensă, din care ieşea un sunet strident, era aşezată asimetric pe chip, ghearele şi cleştii erau cu totul disproporţionaţi. Era limpede că era vorba de un mutant, sălbatic ca lipsa de raţiune însăşi.

  Paznicul ridică pistolul din mizeria unde căzuse şi se porni să lanseze fascicule laser înspre monstru, incitând în acest fel şi mai mult fiara care se prăvăli asupra lui.

  Paznicul continua să tragă. Ignorând fasciculele laser, bestia îl apucă pe paznicul isterizat, îl puse între fălcile sale atotdevoratoare şi-l înghiţi într-o clipă. Publicul de deasupra lor izbucni în urale şi râsete şi azvârli monezi în groapă.

  Apoi monstrul se întoarse şi se îndreptă spre Luke. Dar tânărul cavaler sări la o înălţime de opt metri, apucându-se de grilajul de deasupra capului său. Mulţimea începu să-l huiduie. Înaintă, ţinându-se cu mâinile, de la o bară la alta de-a curmezişul grilajului spre un colţ al peşterii, luptându-se să se menţină acolo sus în timp ce spectatorii îşi băteau joc de eforturile sale. O mână îi alunecă pe bara unsuroasă şi iată-l bălăbănindu-se în mod periculos deasupra mutantului care îl urmărea lătrând.

  Doi jawa alergau peste grilaj, zdrobindu-i degetele cu paturile puştilor: mulţimea îşi manifestă o dată în plus entuziasmul.

  Rancor întinse laba spre Luke, dar cavalerul se afla mai sus decât putea el ajunge. Dintr-o dată, Luke dădu drumul barei şi căzu direct pe ochiul monstrului, care se porni să urle, iar apoi sări jos.

  Rancor urla de durere şi se împleticea, pocnindu-se peste faţă ca să-şi alunge chinul. Alergă de câteva ori în cerc, apoi îl localiză din nou pe Luke şi se duse spre el. Luke se aplecă să ridice un os lung al unei victime de mai de mult. Îl agită prin faţa monstrului. Galeria de deasupra se amuza copios, considerând acest gest ridicol.

  Monstrul îl apucă pe Luke şi îl duse spre gura sa băloasă. În ultima clipă, Luke vârî osul adânc între fălcile uriaşului şi sări jos, în timp ce fiara încerca să-şi închidă botul rămas căscat. Rancor mugea şi se agita, intră cu capul de-a dreptul în zid, dislocând stâncile, care se porniră să cadă în avalanşă, cât pe aci să-l îngroape pe Luke. Acesta se ghemui într-o crăpătură din apropierea pardoselii. Mulţimea aplauda la unison.

  Luke încercă să-şi limpezească gândurile. Frica e ca un nor mare, obişnuia să spună Ben. Frigul e mai rece şi întunericul mai întunecat atunci când îţi este frică, dar las-o să se ridice şi se va topi de la sine. Aşa că Luke o lăsă să se ridice, dincolo de larma ce o făcea fiara de deasupra lui, şi cumpăni pe ce căi să întoarcă agitaţia nefericitei creaturi împotriva ei înşişi.

  Nu era un animal cu adevărat rău, lucrul acesta era limpede. Dacă ar fi fost pur şi simplu rău, răutatea sa ar fi putut fi lesne întoarsă împotriva sa – deoarece răul pur era întotdeauna autodistructiv, după cum spunea Ben. Dar monstrul acesta nu era rău – doar prost şi înrăit. Înfometat şi chinuit, se repezea la orice îi ieşea în cale. A vedea în el răul însemna să proiectezi asupra lui propriile tale laturi negative – iar lucrul acesta ar fi fost greşit şi nu l-ar fi ajutat pe Luke să iasă din situaţia în care se afla.

  Nu, trebuia să aibă mintea limpede – asta era tot – şi să-l ducă de nas pe uriaşul aţâţat, ca să-l scoată din propria sa nenorocire.

  Cel mai bine ar fi fost dacă i-ar fi putut da drumul asupra curţii lui Jabba, dar lucrul acesta era puţin probabil. Se gândi apoi să-i ofere creaturii mijloacele de a-şi pune singur capăt chinurilor. Din păcate, creatura era mult prea furioasă ca să înţeleagă alinarea ce o putea afla autoanihilându-se. În cele din urmă, Luke începu să cerceteze atent relieful peşterii, pentru a-şi face un plan pe măsura condiţiilor.

  Rancor izbutise între timp să scuipe osul din gură şi, furios la culme, îşi croia drum printre pietroaiele căzute, căutându-l pe Luke. Luke vedea acum dincolo de monstru – deşi priveliştea îi era parţial obturată de grămada după care se adăpostea – o nişă ascunsă şi, dincolo de ea, o uşă. Dacă ar fi putut ajunge până acolo!

  Rancor dădu la o parte un bolovan şi-l zări pe Luke ghemuit în crăpătura peretelui. Întinse laba cu lăcomie spre băiat. Luke însă apucă o piatră mare şi o trânti cât putu de tare peste degetele fiarei. Când Rancor sări în sus de durere, urlând, Luke o luă la goană spre nişa ascunsă.

  Ajunse într-un suflet la coridorul de intrare şi pătrunse prin el în nişă. În faţa lui, blocându-i trecerea, se afla o poartă cu gratii groase. În spatele porţii şedeau cei doi îngrijitori ai uriaşului Rarncor şi îşi luau masa. Ridicară ochii când Luke îşi făcu apariţia, apoi se sculară în picioare şi porniră spre poartă.

  Luke făcu stânga împrejur ca să-l vadă pe monstru venind furios în urma lui. Apoi se întoarse din nou spre poartă, încercând s-o deschidă. Îngrijitorii îl împungeau printre gratii cu suliţele lor cu doi dinţi, îl izbeau râzând şi mestecându-şi mâncarea în timp ce uriaşul se apropia tot mai mult.

  Luke se lipi de un perete lateral, în timp ce uriaşul Rancor întinse laba în încăpere după el. Dintr-o dată văzu, la jumătatea celuilalt perete, panoul de comandă al uşii de intrare în nişă. Rancor începuse să-şi croiască drum spre nişă, adulmecându-şi prada, când Luke luă un craniu de pe jos şi îl azvârli în panou.

  Panoul explodă într-o cascadă de scântei, iar uriaşa uşă metalică coborî cu forţă peste capul lui Rancor, zdrobindu-l ca un satâr care pătrunde într-un pepene copt.

  Spectatorii de deasupra scoaseră un strigăt de uimire, apoi amuţiră. Erau realmente uluiţi de această întorsătură neaşteptată a evenimentelor. Cu toţii priveau spre Jabba care scrâşnea de furie. Nicicând nu se adunase în el atâta supărare. Leia încercă să-şi ascundă bucuria, dar nu-şi putu stăpâni un zâmbet, ceea ce spori şi mai mult furia lui Jabba. Le porunci scurt paznicilor:

  — Scoateţi-l de acolo. Aduceţi-mi-i pe Solo şi pe uriaşul wookie. O să plătească cu toţii pentru această neobrăzare.

  În groapa de dedesubt, Luke rămase liniştit, în timp ce mai mulţi dintre acoliţii lui Jabba pătrunseră la el, îl puseră în cătuşe şi îl scoaseră afară.

  Îngrijitorul lui Rancor izbucni în hohote de plâns şi se aruncă peste trupul favoritului său. De acum înainte, pentru el viaţa nu mai avea nici un rost.

  Han şi Chewie fură conduşi înaintea lui Jabba, care fierbea de mânie. Han vedea încă neclar şi se împiedica la tot pasul. 3PO stătea în spatele Huttezului şi era îngrozitor de speriat. Jabba o ţinea pe Leia în lanţ, foarte aproape şi-i mângâia părul încercând să se calmeze astfel. Un murmur neîntrerupt umplea camera, gloata fiind preocupată să speculeze ce şi cum se va întâmpla.

  Mai mulţi paznici – printre care era şi Lando Calrissian – îl aduseră pe Luke în mare grabă, târându-l de-a curmezişul sălii. Ca să le facă loc, curtenii se împărţeau ca apele unei mări. Când Luke ajunse şi el în faţa tronului, îl salută pe Solo, înclinând capul şi zâmbind:

  — Mă bucur că te văd, bătrâne.

  Faţa lui Solo se lumină. Se vede că prietenii veniseră cu toţii:

  — Luke! Te-ai vârât acum şi tu în încurcătura asta?

  — Nu puteam să ratez ocazia, zâmbi Skywalker. Pentru o clipă se simţi din nou ca un băieţandru.

  — Bun, şi ce facem acum? ridică Han din sprâncene.

  — Ceea ce facem întotdeauna, spuse Luke.

  — Oho, răspunse Solo cu răsuflarea tăiată. Se simţea sută la sută relaxat. Ca pe vremuri – dar o clipă mai târziu, îl trecură răcorile la gândul că Leia… Unde-i Leia?

  Ochii ei nu se mai dezlipiseră de pe el din momentul în care intrase în încăpere – ocrotindu-i spiritul. Când el îi rosti numele ea răspunse pe loc, chemându-l de la locul ei de pe tronul lui Jabba.

  — Eu sunt bine, dar nu ştiu cât timp o să-l mai pot ţine la distanţă pe prietenul vostru cel bălos. Adoptase intenţionat un ton degajat, ca să-l liniştească pe Solo. În plus, apariţia tuturor prietenilor ei acolo, dintr-o dată, o făcea să se simtă aproape invincibilă. Han, Luke, Chewie, Lando, chiar şi 3PO furişându-se pe undeva prin spate, încercând să se facă uitat – mai-mai să izbucnească în râs, îi venea să-i dea un pumn în nas lui Jabba, abia se putea abţine. Ar fi vrut să-i mângâie pe toţi.

  Dintr-o dată Jabba răcni şi întreaga încăpere amuţi.

  — Droidul-interpret!

  Timid, 3PO făcu un pas înainte şi, cu un gest de stânjeneală, ca şi cum ar fi preferat să se facă nevăzut, se adresă prizonierilor.

  — Înălţimea Sa, Marele Jabba Huttezul, a hotărât că urmează să fiţi lichidaţi pe loc.

  Solo reacţionă cu voce tare.

  — Prea bine, tot nu-mi place mie să aştept prea mult…

  — Ofensa ce i-aţi adus-o Maiestăţii Sale, continuă 3PO, impune cea mai chinuitoare formă de moarte.

  — Nici n-are rost să facem lucrurile pe jumătate, cârâi Solo.

  Jabba putea fi atât de bombastic uneori, iar acum şi gălbiorul ăsta care le ţinea un discurs… 3PO însă ura pur şi simplu să fie întrerupt. Se reculese şi continuă:

  — Veţi fi conduşi la Marea cu Dune unde veţi fi azvârliţi în Groapa Mare din Carkoon.

  Han ridică din umeri şi se întoarse spre Leia.

  — Nu sună rău.

  3PO se făcu că nu observă întreruperea:

  —.locul de odihnă al atotputernicului Sarlacc. În pântecele său veţi afla o nouă dimensiune a durerii şi suferinţei, în timp ce veţi fi digeraţi lent, timp de o mie de ani.

  — Dacă stau să mă gândesc bine, am putea trece peste asta, îşi revizui Solo părerile.

  O mie de ani era cam mult.

  Chewie lătră din toată inima, în semn de aprobare. Luke se mulţumi sa zâmbească.

  — Ar fi trebuit să negociezi, Jabba, spuse el. Aceasta este ultima greşeală pe care o vei mai face vreodată.

  Luke era incapabil să-şi ascundă satisfacţia din glas. În ochii lui, Jabba era o creatură abjectă, o căpuşă care sugea viaţa din ceea ce atingea. Luke dorea să-l nimicească pe nemernic, încât era, de fapt, mulţumit că Jabba refuzase să cadă la învoială – fiindcă acum Luke putea să-şi îndeplinească dorinţa. Fireşte, obiectivul său principal era să-şi elibereze prietenii, la care ţinea din toată inima; aceasta era prima lui grijă, mai presus de orice. Dar perspectiva de a elibera totodată universul de ciuma aceasta îl umplea pe Luke de o satisfacţie uşor întunecată, ce-i drept. Jabba hohoti răutăcios.

  — Luaţi-i! În sfârşit, puţină plăcere pură în această zi destul de mohorâtă altfel – a-l hrăni pe Sarlacc era o bucurie la fel de mare ca aceea de a-l hrăni pe Rancor, bietul Rancor.

  Mulţimea însoţi cu ovaţii zgomotoase plecarea prizonierilor. Leia privea în urma lor îngrijorată, dar zărinc pentru o clipă expresia lui Luke, văzând zâmbetul sincer ce-i rămăsese întipărit pe faţă, se linişti. Oftă adânc, pentru a se elibera de îndoieli.

  Uriaşa ambarcaţiune antigravitaţională a lui Jabbs aluneca uşor peste Marea cu Dune. Carena de fier, mâncată de nisip, scârţâia în briza uşoară, şi fiecare pală de vânt se îneca în cele două vele uriaşe, ca şi cum natura însăşi ar fi suferit de o maladie fatală oriunde ar fi intrat în contact cu Jabba. Acesta se afla sub punte acum, împreună cu întreaga curte, ascunzându-şi parcă depravarea spiritului de soarele purificator.

  Velierul era flancat de două ambarcaţiuni uşoare, două schifuri în formaţie – primul având la bord escorta, şase soldaţi zdraveni; al doilea pe răufăcători, prizonierii Han, Chewie, Luke. Erau duşi în cătuşe şi înconjuraţi de paznici înarmaţi – Barada, doi fraţi weequay. Şi Lando Calrissian.

  Barada era de felul celor care nu înţelegeau de glumă şi nici în ruptul capului nu te puteai aştepta să scape lucrurile din mână. Purta arma în aşa fel încât înţelegeai că nu-şi dorea nimic mai mult decât s-o audă „vorbind”.

  Cei doi fraţi weequay erau o specie ciudată. Aveau pielea tăbăcită şi ţeste pleşuve, cu excepţia unui nod de păr împletit ce pornea din vârful capului într-o parte. Nimeni nu ştia cu siguranţă dacă weequay era numele tribului sau al rasei lor, dacă toţi din tribul lor erau fraţi, sau dacă toţi îşi ziceau weequay. Se ştia doar că cei doi răspundeau la acest nume şi că priveau cu indiferenţă toate celelalte creaturi. Erau însă buni, chiar afectuoşi unul faţă de celălalt; asemenea lui Barada, se dovedeau şi ei foarte atenţi în a nu permite prizonierilor nici o mişcare greşită.

  În ceea ce-l privea, Lando rămăsese tăcut, la datorie – în aşteptarea unei ocazii. Îşi amintea de operaţiunea Litiu pe care o condusese împotriva lui Pesmenben IV – presăraseră dunele de acolo cu carbonat de litiu ca să-l convingă pe guvernatorul imperial să concesioneze planeta. Lando, pozând în paznic de mină nesindicalist îl făcuse pe guvernator să se întindă pe burtă în cala corabiei şi să arunce mita peste bord când au descins apoi „reprezentanţii sindicatului”. Scăpaseră cu faţa curată de data aceea, Lando se aştepta ca lucrurile să se desfăşoare într-un mod asemănător şi acum; doar că de data asta trebuia să arunce peste bord şi nişte paznici bine înarmaţi.

  Han stătea cu urechile ciulite, fiindcă vederea tot nu-i revenise. Trăncănea cu neobrăzare, ca să-i obişnuiască pe paznici – ca să-i obişnuiască cu felul lui de a se mişca şi de-a vorbi, aşa încât atunci când avea să vină momentul în care trebuia să se mişte cu adevărat, aceştia să fie o clipă derutaţi. Şi bineînţeles – ca de obicei – vorbea şi ca să se audă vorbind.

  — Am impresia că îmi revine vederea, spunea el clipind. În loc să văd o tulbureală mare şi neagră, văd o tulbureală mare şi luminoasă.

  — Te rog să mă crezi că nu pierzi nimic, dacă nu vezi ce-i în jur, răspunse Luke zâmbind. În locurile astea am crescut eu.

  Luke se gândea la copilăria sa pe Tatooine, la ferma unchiului său, când, împreună cu puţinii săi prieteni, fiii altor colonişti, băteau locurile în lung şi în lat în vehiculele lor de teren antigravitaţionale, păzindu-şi posturile lor singuratice. Ca bărbat sau băiat nu aveai ce face în aceste locuri decât să cutreieri dunele monotone, încercând să-i eviţi pe arţăgoşii corsari tuskeni, care păzeau nisipul de parcă ar fi fost de aur. Luke cunoştea locurile.

  Aici îl întâlnise pe Obi-Wan Kenobi – bătrânul Ben Kenobi, ermitul care trăia în pustiu de când lumea. Omul care îl învăţase pentru prima oară pe Luke câte ceva despre Cavalerii Jedi.

  Luke se gândea acum la el cu mare dragoste şi multă tristeţe. Căci Ben, mai mult ca oricare altul, a fost cauza descoperirilor şi pierderilor lui Luke – a descoperirii pierderilor.

  Ben îl dusese pe Luke la Mos Eisley, oraşul piraţilor din partea vestică a planetei Tatooine, la cârciuma unde îi întâlnise prima oară pe Han Solo şi pe Chewbacca, uriaşul wookie. Îl dusese acolo după ce trupele de asalt imperiale aflate în căutarea celor doi droizi evadaţi, R2 şi 3PO îi uciseseră pe unchiul Owen şi mătuşa Beru.

  Astfel începuse povestea aventurilor lui Luke, aici pe Tatooine. Cunoştea acest loc ca pe un vis ce revine mereu; şi jurase că nu se va mai întoarce niciodată aici.

  — Eu am crescut aici, repetă el domol.

  — Iar acum o să murim aici, răspunse Solo.

  — Nu plănuisem asta, se scutură Luke din visare.

  — Dacă ăsta ţi-e planul, nu pun mare preţ pe el.

  — Palatul lui Jabba era mult prea bine păzit, trebuia să vă scot de acolo. Tu ţine-te de Chewie şi Lando. O să avem noi grijă de toate.

  — De-abia aştept.

  Solo se simţea descurajat pentru că marea lor evadare depindea de faptul că Luke gândea şi acţiona în chip de Cavaler Jedi – premisa i se părea cel puţin nesigură, având în vedere faptul că era vorba de o frăţie ce se stinsese şi care folosise o Forţă în care el tot nu putea crede cu adevărat. O navă rapidă şi un aruncător laser bun – în asta credea Han, şi tare şi-ar fi dorit să le aibă pe amândouă acum.

  Jabba şedea în cabina principală a velierului înconjurat de întreaga sa suită. Petrecerea de la palat continua pur şi simplu pe drum – rezultatul fiind un fel uşor mai clătinat de a chefui, de genul unei celebrări rituale ce precede un masacru. Astfel setea de sânge şi răzbunarea atingeau noi cote.

  3PO ieşise în faţă. În acel moment era obligat să traducă o dispută între Ephant Mon şi Ree-Yees cu privire la o pricină de război. Ephant Mon, un pahiderm solid, înalt, cu un râs respingător şi colţi, adoptase (după părerea lui 3PO) o poziţie nerezonabilă. Pe umărul lui se afla însă Fărâma Obscenă, micuţa maimuţă reptiliană, care avea obiceiul să repete cuvânt cu cuvânt ceea ce spunea Ephant, dublând în acest fel greutatea argumentelor acestuia.

  Ephant îşi încheie vorbirea cu un jurământ belicos:

  — Uussii jauamba buug!

  La care Obscenul dădu din cap şi adăugă:

  — Uussii jauamba buug!

  3PO n-ar mai fi vrut să-i traducă lui Ree-Yees, chip-de-capră-cu-trei-ochi, care era deja beat mort, dar o făcu. Toţi cei trei ochi se dilatară de furie.

  — Backaua! Backaua!

  Fără vreun avertisment, trimise un pumn în râtul lui Ephant Mon, azvârlindu-l într-un grup de capete-de-sepia.

  3PO consideră că acest răspuns nu mai trebuia tradus şi profită de ocazie ca să se furişeze în spate, unde se izbi de un droid mititel care servea băuturi. Băuturile se răsturnară peste tot.

  Droidul mititel şi îndesat scoase o serie de sunete iritate, piuituri, ţârâituri, fluierături – pe care 3PO le recunoscu îndată. Privi în jos cuprins de o mare uşurare:

  — R2! Ce faci aici?

  — VzzzEEErp THR mmn.

  — Văd şi eu că serveşti bături. Dar locul ăsta e primejdios. O să-l execute pe stăpânul Luke şi, dacă nu suntem prudenţi, şi pe noi.

  R2 fluieră – cam nonşalant, după părerea lui 3PO.

  — Aş vrea să fiu şi eu la fel de încrezător ca tine, spuse el morocănos.

  Jabba chicoti văzându-l pe Ephant Mon la pământ – îi plăcea o bătaie ca lumea. Îi plăcea mai ales să vadă puterea fărâmiţându-se şi mândria topindu-se.

  Trase cu degetul lui butucănos de lanţul prins la gâtul Prinţesei Leia. Cu cât întâmpina mai multă rezistenţă, cu atât mai mult insista – până ce, în pofida zbaterilor ei, o trase pe Prinţesa sumar îmbrăcată până foarte aproape de el.

  — Nu te aventura prea departe, drăguţa mea. Curând ai să ajungi să mă apreciezi.

  O trase şi mai aproape, forţând-o să bea din paharul lui.

  Leia deschise gura, îşi blocă gândurile. Era scârbos, fireşte, dar existau şi lucruri mai rele şi, în orice caz, nici asta nu avea sa dureze o veşnicie.

  Cunoştea şi lucruri mai rele. Termenul ei de comparaţie era noaptea în care fusese torturată de Darth Vader. Aproape că cedase. Lordul Întunecat n-a ştiut niciodată cât de aproape fusese ca să obţină de la ea informaţia pe care o dorea: locul unde se afla Baza Rebelilor. O prinsese tocmai când izbutise să-i trimită pe R2 şi 3PO după ajutor – o capturase, o dusese pe Steaua Morţii, îi injectase droguri care să-i slăbească forţa spiritului… şi o torturase.

  Mai întâi îi torturase corpul cu droizii lui programaţi să provoace durere. Ace, puncte de presiune, cuţite de foc, cleşti electrici. Îndurase aceste dureri, aşa cum suporta acum atingerea respingătoare a lui Jabba – cu forţa ei interioară ce-i fusese dată de la natură.

  Se depărtă câţiva paşi de Jabba în momentul în care atenţia acestuia a fost distrasă – şi se îndreptă spre hublouri, căutând să desluşească prin nisipul ce dansa în lumină conturul schifului care-i purta pe salvatorii ei.

  Acesta se opri.

  Întregul convoi se opri de fapt deasupra unei gropi uriaşe de nisip. Velierul se deplasă într-o parte a uriaşei depresiuni, însoţit de schiful escortei. Schiful prizonierilor plutea direct pe deasupra gropii, în aer, la vreo douăzeci de picioare.

  În fundul canalului adânc de nisip se vedeau, aproape nemişcate, pliurile unei găuri roz, membranoase, respingătoare, plină de mucozităţi pe la margini. Gaura avea opt picioare în diametru, iar pe contur trei rânduri de dinţi ascuţiţi ca nişte ace şi îndreptaţi spre interior. Pe mucozităţile din jurul deschizăturii se lipise nisip care din când în când aluneca în cavitatea neagră de la mijloc.

  Aceasta era gura lui Sarlacc.

  O trambulină de fier fu lăsată pe o parte a schifului prizonierilor. Doi paznici îl dezlegară pe Luke şi îl împinseră cu brutalitate pe trambulină, chiar deasupra orificiului din nisip, care acum începuse să se încreţească în mişcări peristaltice şi să secrete din abundenţă mucozităţi deoarece simţise mirosul cărnii pe care urma s-o primească.

  Jabba se mută cu întreaga sa curte pe puntea de comandă.

  Luke îşi frecă încheieturile ca să-şi pună sângele în mişcare. Arşiţa pe care o degaja deşertul îi încălzi sufletul – căci, la urma urmei, aceasta era totuşi casa lui. Născut şi crescut într-o oază Bantha. O văzu pe Leia în dreptul balustradei şi îi făcu semn cu mâna. Leia îi răspunse.

  Jabba îl chemă pe 3PO lângă el, apoi îi dădu câteva ordine mormăite. Droidul auriu urcă treptele spre un microfon. Jabba îşi ridică braţul şi toată adunarea aceea de piraţi intergalactici amuţi. Vocea lui 3PO răsună amplificată de megafoane.

  — Excelenţa Sa îşi exprimă speranţa că veţi muri cu onoare, anunţă 3PO.

  Lucrurile nu se potriveau deloc. Cineva schimbase programul corect. Cu toate astea, el nu era decât un droid, cu funcţii clar delimitate. El nu făcea decât să traducă, nu avea păreri proprii. Clătină din cap şi continuă:

  — Dacă vreunul dintre voi doreşte să ceară îndurare, Jabba îi va asculta acum cererea.

  Han făcu un pas înainte, să-i mai spună o dată, pentru orice eventualitate, umflatului ăla unsuros ce gândea el.

  — Spune-i lui burtă umflată, putregaiului ăsta mâncat de viermi…

  Din păcate Han privea spre deşert, stând cu spatele la velier. Chewie îl apucă pe după umeri şi îl întoarse în aşa fel încât să stea faţă în faţă cu putregaiul mâncat de viermi căruia i se adresa. Han dădu din cap fără să se oprească:

  —.putregaiului mâncat de viermi că n-o să-i facem noi plăcerea asta.

  Chewie scoase câteva sunete de încurajare. Luke era şi el gata.

  — Jabba, aceasta este ultima ta şansă, strigă el. Eliberează-ne ori vei muri.

  Aruncă o privire rapidă spre Lando, care se deplasă discret spre spatele schifului. Asta e, îşi zise Lando – o să-i arunce pe paznici peste bord şi o să decoleze pur şi simplu de sub nasul lor.

  Monştrii de pe velier hohotiră de râs. În timpul acestei mişcări, R2 rulă liniştit spre platforma laterală a punţii superioare.

  Jabba îşi ridică braţul, iar favoriţii săi amuţiră.

  — Sunt convins că ai dreptate, tânărul meu prieten Jedi, zâmbi el. Apoi îşi îndreptă degetul mare în jos. Daţi-i drumul înăuntru.

  Spectatorii ovaţionară în timp ce Luke era împins spre marginea platformei de fraţii weequay, Luke privi în sus spre R2, aflat singur la balustradă, şi îi trimise micuţului droid un salut vesel. La acel semnal prestabilit, în cupola capului micuţului droid se deschise o fantă din care ţâşni un proiectil înălţându-se în aer şi descriind o boltă largă deasupra deşertului.

  Luke sări de pe trambulină; din nou izbucniră urale ale celor însetaţi de spectacol. Dar în mai puţin de o clipă, Luke se rotise în cădere liberă şi se prinsese de trambulină cu vârfurile degetelor. Metalul subţire se îndoi la maximum sub greutatea sa, cât pe ce să plesnească, apoi îl catapultă în sus. În aer, Luke execută apoi o întoarcere completă şi căzu chiar la mijlocul trambulinei – în locul pe care tocmai îl părăsise, doar că de data aceasta în spatele paznicilor derutaţi. Degajat îşi întinse braţul într-o parte, cu palma în sus – şi dintr-o dată, sabia sa de lumină, pe care R2 o trimisese în zbor spre el, se aşeză uşor în palma sa.

  Cu iuţeala unui Jedi aprinse spada, atacându-l pe paznicul de la capătul dinspre schif al trambulinei, aruncându-l peste bord în gura mişcătoare a lui Sarlacc.

  Ceilalţi paznici se năpustiră asupra lui. Mânios, Luke îşi croi drum printre ei, fulgerând cu spada.

  Propria sa spadă – nu cea a tatălui său. Pe cea a tatălui o pierduse în duelul cu Darth Vader, în care îşi pierduse şi mâna. Darth Vader care îi spusese lui Luke că el este tatăl lui.

  Dar această sabie, Luke şi-o confecţionase de unul singur, în coliba părăsită a lui Obi-Wan Kenobi de pe cealaltă parte a planetei Tatooine – o făcuse cu uneltele şi piesele bătrânului Maestru, o făcuse cu dragoste şi iscusinţă şi dintr-o mare nevoie. O mânuia acum ca şi cum ar fi fost contopită cu mâna lui; ca şi cum ar fi fost o prelungire a propriului său braţ. Această sabie era cu adevărat a sa.

  Pătrundea prin cei care dădeau năvală ca o lumină care dizolvă umbrele.

  Lando se lupta cu timonierul, încercând să ia comanda schifului. Timonierul trase cu pistolul său laser, aruncând în aer panoul din apropiere, schiful se înclină într-o parte, azvârlind încă un paznic în groapă, făcându-i pe cei de pe punte să cadă claie peste grămadă. Luke se ridică şi alergă spre timonier cu sabia ridicată. Creatura se dădu înapoi la vederea acelei forţe copleşitoare, se poticni şi căzu şi el peste bord.

  Paznicul înspăimântat ateriză pe povârnişul domol şi nisipos al gropii şi începu să alunece inexorabil spre deschizătura vâscoasă, plină de dinţi. Se agăţa disperat de nisip, urlând. Dintr-o dată, din gura lui Sarlacc se ivi un tentacul musculos, alunecă în sus pe nisip, se înfăşură bine în jurul gleznei timonierului şi îl trase în gaură cu un râgâit grotesc.

  Toate acestea se petrecură în câteva secunde. Când realiză ce se întâmpla, Jabba explodă mânios şi răcni comenzi furibunde celor din jurul său. Într-o clipă, totul începu să se agite, vedeai creaturi alergând prin toate uşile. În acel răstimp de confuzie generală, intră şi Leia în acţiune.

  Sări asupra tronului lui Jabba, apucă lanţul care o ţinea captivă şi îl înfăşură în jurul gâtului său bulbos. Apoi se aruncă în partea opusă, trăgând violent de lanţul aflat în mâinile ei. Zalele mici de metal se afundară în pliurile moi ale gâtului huttez.

  Leia trase cu o forţă ce depăşea propria ei forţă. El se opuse cu torsul său uriaş, cât pe-aci să-i rupă braţele, cât pe-aci să-i smulgă braţele. Dar strânsoarea nu cedă, corpul său era mult prea greoi. Deşi numai masa lui ar fi ajuns să frângă orice forţă fizică.

  Dar forţa ei nu era pur fizică. Îşi închise ochii, nu asculta de durerea din mâini, îşi concentra întreaga ei forţă vitală – şi tot ce putea aduna – în a stoarce ultima picătură de viaţă din oribila creatură.

  Trăgea, transpira, vedea lanţul afundându-se milimetru cu milimetru în traheea lui Jabba – în timp ce acesta se zvârcolea disperat, învins de acest ultim şi neaşteptat duşman al său.

  Cu o ultimă teribilă sforţare, Jabba îşi încordă fiecare muşchi şi ţâşni înainte. Ochii săi de reptilă începură să-i iasă din orbite, în timp ce lanţul se strânse, limba unsuroasă îi căzu din gură, coada groasă îi tresălta în spasme până ce, în final, rămase nemişcat, mort.

  Leia încercă apoi să se elibereze din lanţul prins de gâtul ei, în timp ce afară se pornea bătălia cea mare.

  Boba Fett îşi aprinsese racheta purtătoare, se ridică în aer şi dintr-o singură mişcare zbură în jos de pe velier pe schif, tocmai în momentul în care Luke termina să-i elibereze pe Han şi Chewie din cătuşe. Boba îşi aţinti arma laser asupra lui Luke, dar înainte de-a apuca să tragă, tânărul Jedi se întoarse, descriind cu sabia sa laser un arc, retezând arma vânătorului de recompense în două.

  O serie de detonaţii izbucniră din tunul mare de pe puntea superioară a velierului, lovind schiful într-o parte, înclinându-l la patruzeci de grade. Lando fu împins de pe punte şi doar în ultima clipă se prinse de un lonjeron rupt, balansând disperat deasupra gurii lui Sarlacc. O asemenea întorsătură nu făcea parte din planul său, lucrul acesta era clar şi Lando se jură să nu se mai amestece niciodată în viaţă într-un conflict pe care nu-l conducea el de la cap la coadă.

  Schiful luă altă direcţie după o nouă lovitură de tun, lipindu-i pe Han şi Chewie de balustradă. Rănit, wookieul urla de durere. Luke privi înspre prietenul său păros, la care Boba Fett, profitând de acel moment de neatenţie, aruncă un cablu din mâneca lui blindată.

  Cablul se răsuci de mai multe ori în jurul lui Luke, ţintuindu-i braţele de-a lungul corpului, în aşa fel încât mâna cu sabia nu mai avea libertate de mişcare decât de la încheietură. Din încheietură, Luke îşi îndoi mâna cu sabia drept în sus şi apoi se răsuci spre Boba urmând cablul. Într-o clipă, sabia atinse capătul lassoului, Luke se eliberă de cablu chiar în momentul în care o nouă detonaţie lovi schiful, iar Boba căzu jos, pierzându-şi cunoştinţa. Din păcate, aceeaşi explozie dislocă şi lonjeronul de care atârna Lando, trimiţându-l direct spre povârnişul gropii lui Sarlacc.

  Luke fu zgâlţâit de explozie, dar nu păţi nimic. Ajuns pe nisipul alunecos, Lando strigă după ajutor, încercând în acelaşi timp să se caţere în sus. Dar nisipul îl trăgea tot mai adânc spre gura căscată a lui Sarlacc. Lando închise ochii, gândindu-se la toate posibilităţile pe care le avea. Încât să-i producă lui Sarlacc o indigestie de o mie de ani. Parie cu sine că era în stare să reziste mai mult decât oricare altă creatură din stomacul monstrului. Poate că reuşea să-l convingă pe paznicul ăla să-i dea uniforma…

  Nu te mişca, ţipă Luke, dar atenţia îi fu îndată captată de cel de-al doilea schif, plin de soldaţi, care se apropia trăgând neîntrerupt.

  Era o regulă elementară a Cavalerilor Jedi, dar pe soldaţii din cel de-al doilea schif îi luă prin surprindere. Această regulă spunea că atunci când duşmanul te domină numeric, ataci. Astfel forţa inamicului se întoarce asupra lui însuşi. Luke sări de-a dreptul în mijlocul schifului şi începu să-i ucidă cu loviturile ca de trăsnet ale sabiei sale laser.

  În cealaltă barcă, Chewie se străduia să se elibereze din sfărâmături, în timp ce Han se lupta orbeşte la picioarele lui. Chewie lătră la el, încercând să-l îndrume spre o suliţă ce rămăsese aruncată pe punte.

  Lando ţipa pe măsură ce se apropia tot mai mult de fălcile rânjite. Era un aventurier din fire, dar acum n-ar mai fi pariat pe şansele lui de a scăpa.

  — Nu te mişca, Lando strigă Han. Vin la tine! apoi i se adresă lui Chewie: Unde-i, Chewie?

  Îşi agita frenetic braţele peste punte, în timp ce Chewie îi indica direcţia, îndrumându-i mişcările. În cele din urmă Han dădu peste suliţă.

  Chiar atunci Boba Fett se ridică împleticindu-se, încă ameţit de pe urma obuzului ce explodase. Privi spre celălalt schif unde Luke era prins în lupta corp la corp cu cei şase paznici. Cu o mână Boba se sprijini de balustradă; cu cealaltă îşi îndreptă arma asupra lui Luke.

  Chewie lătră spre Han.

  — Încotro? strigă Solo. Chewie lătră.

  Piratul orb îndreptă suliţa sa lungă în direcţia lui Boba. Instinctiv Fett pară lovitura cu antebraţul; din nou îşi aţinti arma spre Luke.

  — Piei din calea mea, nebun orb ce eşti, îl blestemă el pe Solo.

  Chewie lătră frenetic. Han avântă din nou suliţa, de data aceasta în direcţia optimă, plasând lovitura de-a dreptul în racheta purtătoare a lui Boba.

  În urma impactului, racheta se aprinse. Boba fu aruncat în aer pe neaşteptate, zburând ca un proiectil pe deasupra celui de-al doilea schif şi ricoşând în groapă. Corpul său blindat alunecă iute pe lângă Lando şi se rostogoli fără oprire în gura lui Sarlacc.

  — Rrgrrraurrbruu fro bu, mârâi Chewie.

  — E gata? zâmbi Solo. Mi-ar fi plăcut să văd spectacolul.

  O lovitură puternică dinspre puntea velierului întoarse schiful pe o parte, trimiţându-l pe Han împreună cu tot ce era în jur peste bord. Piciorul său se prinse însă în balustradă, încât rămase suspendat într-un echilibru precar, ce-i drept, deasupra gurii lui Sarlacc.

  Wookieul rănit se ţinea cu tenacitate de grămada de fiare răsucite şi sfărâmate de la pupa navei.

  Luke îşi terminase tocmai adversarii de pe cel de-al doilea schif, evaluă cu rapiditate situaţia şi făcu un salt peste prăpastia de nisip spre peretele vertical din metal al uriaşului velier. Încetul cu încetul se căţără pe corpul navei în sus, spre tunul de pe punte.

  Între timp, pe puntea de comandă, Leia se lupta să se elibereze din lanţul care o ţinea legată de gangsterul mort, întrerupându-se ca să se ascundă în spatele trupului masiv al acestuia ori de câte ori trecea vreun gardian. Se întinse acum cât era de lungă încercând să apuce un pistol laser părăsit – dar fără succes. Din fericire apăru în sfârşit R2, s-o salveze, după ce mai întâi îşi pierduse direcţia şi o luase pe o pistă greşită.

  Ajunse în cele din urmă la ea, scoase o unealtă de tăiat dintr-o parte a carcasei sale şi îi reteză cătuşele.

  — Mulţumesc, R2, ai făcut o treabă bună. Acum, hai să plecăm de aici.

  O luară la goană spre uşă. În drum, trecură pe lângă 3PO care zăcea pe podea ţipând, în timp ce o matahală ca un tubercul, numită Hermi Odle, îl încălecase şi nu-i mai dădea drumul, iar Fărâmă Obscenă, gangsterul maimuţă, căţărat pe capul lui 3PO, încerca să-i scoată ochiul drept.

  — Nu! Nu! Nu te-atinge de ochi! ţipa 3PO.

  R2 trimise o încărcătură explozivă în spatele lui Hermi Odle, aruncându-l pe geam afară. O lovitură similară îl azvârli pe Fărâmă în tavan, de unde nici nu mai reveni. 3PO se ridică iute, cu ochiul bălăbănindu-i-se de un mănunchi de fire; apoi cei doi o luară grăbiţi pe urmele Leiei.

  Tunul de pe punte lovi din nou schiful înclinat, năruind practic tot ce mai rămăsese pe el, cu excepţia lui Chewbacca. Supărat, acesta se ţinea cu braţul rănit, în timp ce restul trupului se întinsese peste balustradă, apucând glezna lui Solo care, la rândul lui, întindea braţele în jos, căutându-l orbeşte pe Calrissian. Lando izbutise să se oprească din alunecare stând nemişcat. Acum, de fiecare dată când se întindea după braţul lui Solo, se mai ducea câte puţin spre gaura flămândă din nisipul mişcător. Spera din toată inima ca Solo să nu-i mai poarte pică pentru povestea aceea tâmpită de pe Bespin.

  Chewie îi indică lătrând o altă direcţie lui Han.

  — Da, da, înţeleg. Văd de-acum mult mai bine – pesemne că din cauza sângelui care mi-a coborât în cap.

  — Bravo, strigă Lando de jos. Ar fi bine dacă acum ai putea să mai creşti vreo câţiva ţoli.

  Trăgătorii de pe puntea velierului luaseră în vizor acest lanţ uman pentru a-i da lovitura de graţie, când Luke îşi făcu apariţia în faţa lor, râzând ca un rege al piraţilor. Îşi aprinse sabia înainte ca ei să apuce să apese pe trăgaci, iar o clipă mai târziu nu mai erau decât nişte leşuri fumegânde.

  O companie de gardieni năvăli dintr-o dată pe scări, venind dinspre punţile inferioare şi trăgând de zor. Una din împuşcături îi smulse lui Luke sabia din mână. O luă la fugă pe punte în jos, dar fu îndată înconjurat. Doi dintre soldaţi armară din nou tunul de pe punte. Luke îşi privi mâna: mecanismul era acum vizibil – o construcţie completă de oţel şi circuite care îi înlocuia mâna adevărată, pe care Vader i-o retezase în cursul ultimei lor întâlniri.

  Flectă mecanismul; iată că funcţiona încă.

  Trăgătorii de pe punte ţintiră asupra schifului de dedesubt. Nimeriră în coasta micuţei ambarcaţiuni. Unda de şoc aproape că îl smulse pe Chewie din loc, dar înclină şi mai mult barca, încât Han izbuti să apuce încheietura mâinii lui Lando.

  — Trage, urlă Solo spre wookie.

  — M-a prins! ţipă Calrissian. Privi înspăimântat în jos, văzând cum unul din tentaculele lui Sarlacc se înfăşură încet în jurul gleznei lui. Asta era o mişcare pe care nu o prevăzuse – dar în jocul ăsta regulile se schimbau din cinci în cinci minute. Tentacule! Ce şanse de izbândă mai existau?

  Mari, hotărî el cu un mormăit fatalist, mari şi lipicioase.

  Trăgătorii de pe punte se realiniară pentru o ultimă salvă ucigaşă, dar pentru ei totul se sfârşi înainte de a apuca să tragă – Leia luase comanda asupra celuilalt tun de pe punte, aflat la capătul opus al navei. Din prima lovitură distruse greementul dintre cele două tunuri. Din cea de-a doua lovitură mătură primul tun de pe punte.

  Exploziile scuturară velierul, captând pe moment atenţia celor cinci gardieni care îl înconjuraseră pe Luke. În acea clipă el întinse mâna, iar sabia, aflată pe punte la o distanţă de zece picioare, veni în mâna lui. Sări drept în sus în momentul în care doi paznici traseră asupra lui – cei doi se uciseră reciproc. Luke îşi aprinse spada în zbor şi, spintecând aerul cu ea, îi răni de moarte pe ceilalţi.

  — Ţinteşte în jos! strigă el apoi spre Leia, peste punte.

  Ea înclină cel de-al doilea tun înspre punte şi îi făcu semn cu capul lui 3PO care se afla lângă balustradă.

  Alături de el, R2. piui disperat.

  — Nu pot, R2! ţipă 3PO, e prea departe ca să pot sări… aaah!

  R2 îi dădu brânci droidului auriu peste marginea balustradei şi trecu şi el pe deasupra, poticnindu-se şi căzând cu capul înainte în nisip.

  În acest răstimp se dădea o bătălie pe viaţă şi pe moarte între Sarlacc şi Solo, cu Lando Calrissian la mijloc, de care trăgeau amândoi din răsputeri. Chewbacca care ţinea piciorul lui Han sprijinindu-se de balustradă reuşise să extragă un pistol laser din dărâmăturile din jur. El aţinti arma asupra lui Lando, apoi o coborî, lătrând îngrijorat.

  — Are dreptate, strigă Lando. E prea departe!

  Solo privi în sus.

  — Chewie, dă-mi mie arma.

  Chewbacca i-o dădu. Han o luă cu o mână în timp ce cu cealaltă continua să-l ţină pe Lando.

  — Nu, stai o clipă, băiete, protestă Lando, parcă erai orb.

  — Mi-e mai bine acum, crede-mă, îl linişti Solo.

  — Parcă am de ales! Ei! Puţin mai sus, te rog! zise el strângându-şi capul între umeri.

  Han clipi din ochi… apăsă pe trăgaci… şi nimeri direct în tentacul. Viermele dădu imediat drumul la strânsoare, retrăgându-se în propria sa gură.

  Chewbacca se opinti din răsputeri, urcându-l mai întâi pe Solo, iar apoi pe Lando înapoi în barcă.

  Între timp, Luke o prinse pe Leia cu braţul stâng, cu cel drept se apucase de capătul unei frânghii ce atârna din velatura catargului pe jumătate căzut, iar cu piciorul acţionă declanşatorul celui de-al doilea tun – făcând un salt în aer în timp ce tunul explodă în punte.

  Cei doi parcurseră în aer o traiectorie care îi duse direct pe schiful escortei, care plutea liniştit, părăsit de paznici. O dată ajunşi acolo, Luke îşi conduse ambarcaţiunea spre schiful prizonierilor, ce continua să stea înclinat într-o parte. Acolo îi ajută pe Chewbacca, Han şi Lando să urce la bord.

  În spatele lor, uriaşul velier continua să explodeze. Jumătate din el luase foc.

  Luke conduse schiful până pe cealaltă parte a velierului, unde răsăreau din nisip picioarele lui 3PO. Lângă ele, periscopul lui R2, singura parte vizibilă din anatomia acestuia. Schiful se opri chiar deasupra lor şi un electromagnet mare fu lăsat în jos din compartimentul cârmei. Se auzi un zgomot metalic şi iată-i pe cei doi, smulşi din nisip şi lipiţi de placa magnetică.

  — Ooo, oftă 3PO.

  — Biiip Duu iit! încuviinţă R2.

  În câteva minute se adunaseră cu toţii pe schif, mai mult sau mai puţin întregi, şi pentru prima oară se uitară unul la altul, realizând că erau cu toţii laolaltă, mai mult sau mai puţin întregi. A urmat o clipă lungă, lungă, de mângâieri, râsete, plânsete şi piuituri. Apoi, cineva îl atinse din greşeală pe Chewie de braţul rănit, iar el urlă de durere; ca la un semnal se puseră cu toţii în mişcare, asigurând ambarcaţiunea, verificând, punând la adăpost rezervele – şi pornind la drum.

  În acest răstimp, uriaşul velier se clătina sub un lanţ de explozii şi focuri violente şi – în timp ce micuţul schif îşi urma cursul liniştit de-a curmezişul deşertului – velierul dispăru în cele din urmă într-un incendiu orbitor, acoperit doar parţial de lumina pârjolitoare a celor doi sori de pe Tatooine.

  III.

  Furtuna de nisip acoperea totul – vederea, respiraţia, gândirea, mişcarea. Numai vuietul ei era de ajuns pentru a-ţi pierde orientarea; părea să vină dintr-o dată, din toate părţile, ca şi cum universul întreg s-ar fi compus din zgomot, iar acesta era centrul său haotic.

  Cei şapte eroi înaintau pas cu pas prin uraganul întunecat, ţinându-se unul de altul ca să nu se piardă. R2 era primul, urmând semnalele instrumentului său de ghidare ce-i vorbea într-o limbă pe care vântul nu o denatura. În urma lui venea 3PO, apoi Leia care îl conducea pe Han, şi în sfârşit Luke şi Lando care îl susţineau pe wookieul cel şchiop.

  R2 piui cât putu de tare şi cu toţii priviră în sus: forme vagi, întunecate se iviseră în faţa lor.

  — Nu ştiu ce să zic, strigă Han. Tot ce pot să văd e nisipul ăsta blestemat care suflă peste tot.

  — Asta-i ce vedem şi noi; îi răspunse Leia strigând.

  — Înseamnă deci că vederea mi-e tot mai bună.

  După câţiva paşi, contururile întunecate deveniră şi mai întunecate; iar apoi, din întunecime se ivi Şoimul Mileniului, flancat de interceptorul lui Luke cu aripi în X şi de un alt interceptor cu două locuri şi aripi în Y. De îndată ce grupul se adăposti sub corpul navei, vântul slăbi în intensitate, transformându-se în ceva ce s-ar putea numi condiţii meteorologice nefavorabile. 3PO atinse un comutator, se auzi un zumzet şi rampa de acces se lăsă în jos.

  Solo se întoarse spre Skywalker.

  — Tu ai fost capul răutăţilor, băieţaş, ai fost al naibii de tare.

  — Am avut şi ajutoare, ripostă Luke şi porni spre aparatul său.

  Han însă îl opri, devenise dintr-o dală mai aşezat, chiar grav.

  — Îţi mulţumesc din suflet, Luke, că m-ai scos de acolo.

  Fără să ştie de ce, Luke se simţi jenat. Nu-i veneau în minte decât răspunsuri în doi peri, învăţate de la bătrânul pirat.

  — N-ai pentru ce, spuse el în cele din urmă.

  — Nu, e mult mai important decât crezi tu. Congelarea aia în carbon seamănă cel mai mult cu moartea. Nu-i ca un somn, e o stare de veghe mare şi goală. Un hău.

  Un hău din care Luke şi ceilalţi îl scoseseră – îşi puseseră viaţa în joc pentru el, neavând alt motiv decât acela că… era prietenul lor. Iată un lucru complet nou pentru fălosul Solo – minunat şi totodată îngrozitor. Lucrurile luaseră o întorsătură primejdioasă. Într-un fel îl făceau să se simtă mai orb ca înainte, dar parcă şi vedea mai bine. Totul era confuz. Până acum fusese mereu singur; acum făcea parte dintr-un grup.

  Lucrul acesta îl făcea să se simtă dator, o senzaţie pe care o urâse de când se ştia; doar că de data asta recunoştinţa era un jug cu totul nou, jugul frăţiei, pe care, în chip cu totul ciudat, îl simţea ca pe o eliberare.

  Nu mai era atât de singur. Nu mai era singur.

  Luke văzu că se petrecea ceva cu prietenul său, era ca o mare care se schimbase. Trăia o clipă de duioşie, pe care nu voi s-o tulbure. Aşa că se mulţumi să dea din cap.

  Chewie mârâi plin de afecţiune spre tânărul războinic Jedi, zbârlindu-i părul ca un unchi mândru de nepotul lui. Iar Leia îl mângâie cu căldură.

  Îl îndrăgeau cu toţii pe Solo, dar, nu se ştie de ce, le era mai uşor să-şi manifeste sentimentele faţă de Luke.

  — Ne vedem mai târziu la flotă, strigă Luke, îndreptându-se spre interceptorul său.

  — De ce nu laşi baltă rabla aia să vii cu noi? îl şicană Solo.

  — Am făcut o promisiune, şi mai întâi trebuie să mă ţin de cuvânt… faţă de un vechi prieten! Un prieten tare vechi, adăugă el zâmbind gândului său.

  — Bine, să te grăbeşti, îl îndemnă Leia. Cred că Alianţa e deja adunată şi ne aşteaptă.

  Văzu ceva pe chipul lui Luke care o speria dar în acelaşi timp o făcea să-l simtă şi mai aproape de ea.

  — Să te grăbeşti, repetă ea.

  — Aşa voi face, promise el. Hai, R2.

  R2 rulă spre interceptorul X, transmiţându-i piuituri de rămas bun lui 3PO.

  — La revedere, R2, răspunse 3PO emoţionat. Ziditorul să te binecuvânteze. Să ai grijă de el, stăpâne Luke!

  Dar Luke şi micuţul droid se aflau deja de partea cealaltă a aparatului.

  Ceilalţi rămaseră timp de câteva secunde nemişcaţi, încercând parcă să-şi citească viitorul în nisipul ridicat în vârtejuri.

  Lando îi trezi la realitate.

  — Haideţi mai repede, să scăpăm o dată de pe planeta asta mizerabilă.

  Norocul nu fusese de partea lui, spera să se descurce mai bine în partida viitoare. Până una alta, trebuia să respecte regula casei; pe drum însă se putea ivi vreo ocazie prielnică, cine ştie. În acea clipă Solo îl bătu pe umăr.

  — Îţi rămân dator, bătrâne.

  — Păi dacă te lăsam aşa îngheţat, mi-ai fi purtat ghinion tot restul vieţii, aşa că mai devreme sau mai târziu tot trebuia să te scot de acolo.

  — Cu alte cuvinte, zâmbi Leia, suntem cu toţii bucuroşi că te-ai întors printre noi. Fii bine venit! Apoi îl sărută pe Han pe obraz, făcându-i o urare personală.

  Cu toţii se îndreptară spre rampa de acces în navă. Solo se opri o clipă înainte de-a intra înăuntru, punând mâna uşor pe corpul navei, mângâind-o parcă.

  — Eşti neschimbată, păpuşico, nu credeam că o să apuc să te mai văd vreodată.

  Intră ultimul, închizând trapa după el.

  Luke făcea aceleaşi manevre în aparatul său. Se vârî în carlingă, îşi prinse centurile, porni motoarele, simţind vuietul lor. Îşi privi mâna distrusă – sârme de-a curmezişul oaselor de aluminiu ca spiţele unei roţi rupte – întrebându-se ce era de făcut! Pentru început îşi trase o mănuşă neagră peste infrastructura expusă, reglă comenzile aparatului, şi, pentru a doua oară în viaţa lui, decolă de pe planeta sa natală spre stele.

  Superdistrugătorul imperial plana în spaţiu deasupra Stelei Morţii şi a vecinei ei Endor, luna verde. Distrugătorul era o navă masivă, însoţită de numeroase nave de luptă mai mici, care roiau în jurul navei mamă ca nişte copii de diferite vârste şi temperamente: crucişătoare de capacitate medie, cargouri încăpătoare, interceptoare TIE.

  Hangarul principal al distrugătorului se deschise fără zgomot. O navetă imperială se ivi din el şi acceleră în direcţia Stelei Morţii, însoţită de patru escadrile de interceptoare.

  Darth Vader le urmărea traiectoria pe ecranul din camera de comandă a Stelei Morţii. În momentul când urmau să acosteze, ieşi din centrul de comandă, urmat de comandantul Jerjerrod şi o falangă de soldaţi imperiali, îndreptându-se spre locul de acostare. Se pregătea să-şi salute stăpânul.

  Pulsul şi respiraţia lui Vader erau reglate electromecanic şi nu se puteau iuţi; ceva însă din interiorul său se electrizase parcă la gândul întâlnirii cu Împăratul, nu-şi putea explica în ce fel. Un sentiment de plenitudine, de putere, de stăpânire a celor întunecate şi demonice – de pofte ascunse, patimi dezlănţuite, supunere oarbă – toate acestea se amestecau în inima lui Vader în timp ce se apropia de Împăratul său. Acestea şi altele.

  Când păşi în docul de acostare, mii de trupe imperiale luară poziţia de drepţi, bătând din călcâie. Naveta se opri pe podiu. Rampa fu lăsată jos, deschizându-se precum fălcile unui dragon, şi garda regală a Împăratului ieşi în fugă afară, cu robele roşii fluturând ca limbile unei flăcări ce ţâşnesc din gura dragonului înaintea răgetului de supărare. Se postară în două rânduri ameninţătoare, de-a lungul rampei. Peste hangarul uriaş se lăsă liniştea. La capătul rampei îşi făcu apariţia Împăratul.

  Porni agale în jos. Era un bărbat mic de stat, smochinit de bătrâneţe şi răutate. Îşi sprijinea statura împovărată într-un toiag noduros şi şi-o acoperise cu o robă lungă cu glugă – foarte asemănătoare cu roba Cavalerilor Jedi, doar că era neagră. Faţa acoperită era atât de descărnată, încât semăna mai mult cu un craniu; ochii săi galbeni, arzători păreau să penetreze lucrurile asupra cărora se opreau.

  Când Împăratul ajunse la piciorul rampei, comandantul Jerjerrod, generalii săi, Lordul Vader, cu toţii îngenuncheară în faţa lui. Supremul Conducător al întunericului făcu un semn spre Vader şi porni înainte prin faţa nesfârşitului şir al trupelor.

  — Ridică-te, prietene. Am să-ţi vorbesc.

  Vader se ridică, însoţindu-şi stăpânul. Erau urmaţi în procesiune de curtenii Împăratului, garda regală, Jerjerrod, garda de paradă a Stelei Morţii, cuprinşi cu toţii de un sentiment amestecat de spaimă şi respect.

  Vader se simţea împlinit alături de Împărat. Deşi golul din străfundul lui nu-l părăsea nici o clipă, în lumina rece a împăratului se trasforma într-un vid glorios, ce putea cuprinde întregul univers. Şi o dată şi o dată avea să cuprindă universul… când Împăratul va fi mort.

  Căci acesta era visul ultim al lui Vader. După ce va fi învăţat de la acest geniu al răului tot ce se putea şti despre puterea întunecată, avea să-i ia puterea, să i-o smulgă şi să închidă lumina ei rece în fiinţa sa – avea să-l ucidă pe Împărat, să-i devoreze întunecimea şi să conducă universul. Să conducă, avându-l pe fiul său alături.

  Căci acesta era alt vis al său – să-şi redobândească fiul, să-i arate lui Luke măreţia forţei sale întunecate: de ce era atât de puternică, de ce făcuse alegerea cea bună, urmând calea pe care i-o arăta această forţă. Şi Luke avea să-l urmeze, de data asta era sigur. Sămânţa fusese sădită. Aveau să conducă împreună, tatăl cu fiul.

  Visul său era foarte aproape de împlinire, simţea asta; nu mai era mult. Fiecare eveniment se petrecea la momentul oportun, aşa cum îl declanşa el, cu subtilitate de Jedi; cum îl impunea el, cu puterea delicată a forţei întunecate.

  — Steaua Morţii va fi gata conform planificării, stăpâne, rosti Vader.

  — Da, ştiu, replică Împăratul. Ai făcut un lucru bun, Lord Vader… şi înţeleg că acum ai dori să continui căutările pentru a-l afla pe tânărul Skywalker.

  Vader zâmbi sub armura măştii sale. Împăratul ştia întotdeauna încotro îl trăgea inima, chiar dacă nu cunoştea detaliile.

  — Da, stăpâne.

  — Răbdare, prietene. Îl avertiză Supremul Conducător. De când te ştiu, ţi-a fost greu să-ţi struneşti nerăbdarea. Cu timpul, te va găsi el pe tine… iar atunci când o va face, trebuie să-l aduci în faţa mea. A devenit puternic. Numai împreună vom fi în stare să-l deturnăm spre faţa întunecată a Forţei.

  — Da, stăpâne.

  Împreună aveau să-l corupă pe băiat. Măreaţă şi întunecată glorie. Curând bătrânul împărat avea să moară – şi chiar dacă întreaga galaxie avea să se încovoaie sub povara acelei pierderi, Vader va rămâne la cârmă, avându-l alături pe tânărul Skywalker. Aşa cum trebuia să fie.

  Împăratul ridică uşor capul, scrutând posibilităţile viitoare.

  — Toate îşi urmează cursul prevăzut.

  Ca şi Vader, avea şi el planuri de viitor – planuri de subjugare spirituală, de violare şi manipulare a unor vieţi şi destine. Râse în sinea lui, savurând iminenţa următoarei sale victorii; subjugarea tânărului Skywalker.

  Luke îşi lăsă înterceptorul parcat la marginea apei şi începu să-şi croiască cu grijă calea prin mlaştina învecinată. Straturi de ceaţă groasă se lăsau în jurul lui. Aburii junglei. O insectă ciudată veni în zbor spre el dintr-o încrengătură de liane, bătând din aripi nebuneşte, înconjurându-l de câteva ori, ca apoi să dispară. În desişul de la picioare se auzi ceva mârâind. Luke îşi concentra deîndată atenţia în acea direcţie. Mârâitul încetă. Luke îşi văzu de drum.

  Avea sentimente contradictorii legate de acel loc: Dagobah. Locul unde fusese pus la încercări şi antrenat ca să devină un Jedi. Aici învăţase cu adevărat să folosească Forţa, s-o lase să treacă prin el şi s-o conducă spre direcţia dorită de el. Astfel învăţase cât de grijuliu trebuie să fie pentru a folosi Forţa în bine.

  Era ca şi cum ai călca pe lumină, dar pentru un Jedi aceasta era la fel de fermă ca pământul.

  Tot felul de creaturi primejdioase te pândeau din mlaştină; dar niciuna nu-i făcea rău unui Jedi. Nisipuri mişcătoare şi vorace aşteptau la tot pasul ca nişte ape liniştite; tentacule care se amestecau printre liane. Luke le ştia pe toate acum, făceau parte din planeta vie, fiecare din ele, o parte integrantă a Forţei, el însuşi,fiind unul din aspectele ei, pulsând de viaţă.

  Dar mai existau aici şi lucruri întunecate – neînchipuit de întunecate, reflexe ale ungherelor întunecate ale sufletului său. Le văzuse în jur, le urmărise, luptase cu ele, le şi înfruntase. Pe unele din ele le învinsese chiar.

  Altele însă continuau să stea la pândă. Lucrurile acestea întunecate.

  Se căţără peste o baricadă de rădăcini noduroase, acoperite de licheni lunecoşi. De cealaltă parte se ivea o cărare netedă care ducea în direcţia pe care voia el s-o apuce; dar el nu o luă în direcţia aceea. Dimpotrivă, se afundă din nou în desiş.

  Sus, deasupra capului, ceva negru se apropia fâlfâind, apoi viră îndepărtându-se. Luke nu dădu nici o atenţie, îşi văzu numai de drum.

  Jungla se mai luminase puţin. Dincolo de altă mlaştină, Luke văzu în sfârşit sălaşul acela mic, de formă ciudată, cu geamuri mici, caraghioase, din care se revărsa o lumină galbenă, caldă peste jungla umedă. Traversă smârcul şi, aplecându-se adânc, intră în colibă.

  Yoda îl întâmpină zâmbind, sprijinindu-se cu mânuţa sa verde într-un toiag.

  — Pe tine te aşteptam, dădu el din cap.

  Îi făcu semn lui Luke să se aşeze într-un colţ. Băiatul observă cu durere cât de slăbit era Yoda – tremurul mâinii, glasul stins. Îi venea greu să spună ceva, să nu se trădeze, arătând cât de tulburat era de starea bătrânului său Maestru.

  — Ce faţă ai, spuse Yoda vesel, încreţindu-şi fruntea. Arăt oare atât de rău în ochii tăi tineri?

  Încercă să-şi ascundă expresia îndurerată, schimbându-şi poziţia.

  — Nu, Maestre… bineînţeles că nu.

  — Ba da, ba da! chicoti micuţul Maestru Jedi. Uite că sunt bolnav. Da. Bătrân şi slab. Arătă cu degetul încovoiat spre tânărul său discipol. Când nouă sute de ani ai împlinit, bine n-ai cum să arăţi.

  Fiinţa aceea mică porni şontâc-şontâc spre patul său, continuând să chicotească, şi cu mare trudă se întinse pe pat.

  — Curând voi adormi. Da, somnul de veci voi dormi. Pe deplin l-am meritat.

  — N-ai voie să mori, Maestre, clătină Luke din cap. N-am să te las.

  — Bine antrenat şi puternic cu Forţa eşti tu – dar nu pe deplin! Amurgul se lasă peste mine şi murind vine noaptea. Acesta-i mersul lucrurilor… calea Forţei.

  — Dar am nevoie de ajutorul tău, insistă Luke. Vreau să-mi închei ucenicia.

  Marele său dascăl nu putea să-l părăsească tocmai acum – mai avea încă multe de învăţat. Iar el luase deja atât de mult de la Yoda, şi până acum nu-i dăduse nimic înapoi. Erau atâtea lucruri pe care ar fi vrut să le împartă cu bătrânul magistru.

  — De-nvăţătură nu mai ai nevoie, îl asigură Yoda. Tu ştii tot ce trebuie.

  — Deci sunt şi eu un Jedi? insistă Luke.

  — Nu încă. A mai rămas un lucru. Vader… Cu Vader trebuie să te confrunţi. Numai atunci vei fi un Jedi adevărat. Şi mai devreme ori mai târziu cu el te vei confrunta.

  Luke înţelese că aceasta avea să fie piatra de încercare pentru el, că nu avea altă cale. Orice căutare avea un punct de convergenţă, iar Vader se afla, de neclintit, în miezul luptei pe care o dădea Luke. Îi venea nespus de greu să rostească întrebarea, dar în cele din urmă i se adresă bătrânului Yoda:

  — Maestre Yoda, spune-mi, Darth Vader e într-adevăr tatăl meu?

  Ochii lui Yoda exprimau acum compasiune şi îngrijorare. Băiatul acesta nu era încă bărbat. Un zâmbet trist se furişă pe chip, se făcu parcă şi mai mic în patul său:

  — De odihnă am nevoie. De odihnă. Da.

  Luke se uită ţintă la firavul său dascăl, încercând să-i insufle viaţă bătrânului cu puterea dragostei şi voinţei sale.

  — Yoda, trebuie să ştiu, şopti el.

  — Tatăl tău este el, spuse Yoda simplu.

  Luke îşi închise ochii, gura, inima, să ţină la distanţă adevărul.

  — Ţi-a spus el, nu-i aşa? întrebă Yoda.

  Luke dădu din cap a încuviinţare, dar nu spuse nimic. Clipa aceasta trebuia să rămână suspendată în timp şi spaţiu, adăpostită de acest loc, de această încăpere, încât să nu iasă niciodată afară, în univers, trimiţând teribila veste, acest adevăr neiertător.

  O expresie de îngrijorare se întipări pe chipul lui Yoda.

  — Neaşteptat acest lucru, şi nenorocit…

  — Nenorocit fiindcă am aflat adevărul?

  În glasul lui Luke răsună o undă de amărăciune, dar nimeni nu ştia împotriva cui era îndreptată: împotriva lui Vader, a lui Yoda, împotriva universului întreg.

  Yoda îşi adună forţele cu un ultim efort.

  — Nenorocit fiindcă te-ai grăbit să-l întâlneşti – când ucenicia ta nu era încheiată… când pregătit nu erai pentru asemenea povară. Obi-Wan ţi-ar fi spus de mult, dacă eu l-aş fi lăsat – acum o mare slăbiciune porţi în tine. Mă tem pentru tine. Da. Mă tem.

  Încordarea îl părăsi deodată şi închise ochii.

  — Yoda, îmi pare rău. Era dureros pentru Luke să-l vadă pe atotputernicul Jedi atât de slăbit.

  — Ştiu, dar pe Vader să-l înfrunţi din nou va trebui, şi părerile de rău nu-ţi folosesc la nimic.

  Se aplecă înainte şi cu un semn îl chemă pe Luke lângă el. Luke se târî spre el, aşezându-i-se alături. Yoda continuă să vorbească în timp ce glasul îi devenea tot mai slab.

  — Ţine minte, puterea unui Jedi derivă din Forţă. Când te-ai dus să-ţi salvezi prietenii, în inima ta era răzbunare. Fereşte-te de supărare, spaimă şi agresiune. Ele sunt latura întunecată. Iute apar să te mâne în luptă. Dar o dată ce-ai pornit pe calea întunecată în jos, ea îţi va domina pe vecie soarta.

  Se lăsă din nou pe spate. Respiraţia lui era tot mai anevoioasă. Luke aşteptă liniştit, prea speriat ca să mai facă vreo mişcare, pentru a nu-l distrage în nici un fel pe bătrân, ca nu cumva să-i abată atenţia de la ceea ce avea de făcut: să ţină la distanţă vidul ce ameninţa să-l înghită.

  După câteva minute, Yoda se mai uită la băiat o dată şi cu mare efort zâmbi blând, măreţia spiritului său fiind singurul lucru care îi mai ţinea în viaţă trupul.

  — Luke – de Împărat să te fereşti. Nu-i subestima puterea, căci altfel, de soarta tatălui tău vei avea parte. Când eu voi fi plecat… ultimul Jedi vei fi tu. Luke, Forţa e puternică în familia ta. Du mai departe… ce-ai… învăţat… Mai e… şi… alt cer…

  Puterile îl părăseau, închise ochii.

  Îşi ţinu răsuflarea, expiră, spiritul său îl părăsi asemenea unui vânt însorit ce pornea spre alte zări. Trupul său fu cuprins de un tremur, şi dispăru.

  Luke rămase lângă pătuţul gol mai mult de un ceas, încercând să sondeze adâncimea pierderii pe care o suferise. Era de neaflat.

  Primul său sentiment – o nesfârşită jale. Pentru el, pentru întregul univers. Cum se putea ca Yoda să plece pentru totdeauna? Era ca şi cum o gaură neagră, fără fund, i-ar fi pătruns în inimă acolo unde îşi avea locul Yoda.

  Luke ştia ce înseamnă dispariţia unor bătrâni mentori. Era un lucru nespus de trist, legat inexorabil de propria-i maturizare. Oare acesta era preţul pe care trebuie să-l plătească adultul? Să-şi vadă prietenii dragi cum îmbătrânesc şi mor? Deducând o nouă dimensiune a puterii şi maturităţii lui din trecerea lor în nefiinţă?

  Un sentiment greu de deznădejde îl năpădi în clipa când luminile din micuţul adăpost se stinseră toate. Rămase în continuare pe loc cu senzaţia că totul se sfârşise, că toate luminile universului se schimbaseră. Ultimul Jedi ţintuit într-o mlaştină, în timp ce galaxia întreagă punea la cale ultimul război.

  Îl cuprinse frigul, dar izbuti să alunge starea aceea de nimicnicie în care căzuse. Se scutură, privi în jur. Întunericul era de nepătruns.

  Se târî până afară şi se ridică în picioare. Aici, în mlaştină, nimic nu se schimbase. Aburii se condensau, picurând de pe rădăcinile aeriene înapoi în smârc, într-un ciclu pe care îl repetau de milioane de ani şi aveau să-l repete la nesfârşit. Poate că acolo era lecţia lui. Dacă aşa era, nu-i ostoia defel tristeţea.

  Căzut pe gânduri, porni înapoi spre locul unde se afla interceptorul său. R2 se năpusti înaintea lui, piuind fericit, Luke însă era neconsolat şi nu putea decât să-l ignore pe micuţul şi credinciosul său droid. R2 transmisa scurte condoleanţe, apoi rămase într-o tăcere respectuoasă.

  Luke şedea pierdut pe un buştean, îşi pusese capul în palme şi vorbea încet cu el însuşi:

  — Nu pot s-o fac. Nu pot continua de unul singur. O voce coborî prin ceaţa întunecată, în jos, spre el:

  — Yoda şi cu mine vom fi mereu alături de tine.

  Era vocea lui Ben.

  Luke se întoarse repede pentru a vedea imaginea neclară a lui Obi-Wan Kenobi în spatele lui.

  — Ben! şopti el.

  Erau atâtea lucruri pe care ar fi vrut să i le spună, îi năvăliră în minte ca un taifun, ca încărcătura unei nave prinsă de furtună. O întrebare însă se ridică iute la suprafaţă, deasupra celorlalte:

  — De ce, Ben? De ce nu mi-ai spus?

  Nu era o întrebare goală.

  — Urma să-ţi spun după ce aveai să-ţi închei ucenicia, răspunse năluca lui Ben. Tu însă ai găsit de cuviinţă să porneşti la atac nepregătit. Te-am avertizat în privinţa nerăbdării tale.

  Vocea lui era neschimbată. Îl certa, dar o făcea cu dragoste.

  — Mi-ai spus că Darth Vader l-a trădat şi l-a ucis pe tata.

  Amărăciunea, pe care mai devreme o simţise faţă de Yoda, se concentră acum asupra lui Ben.

  Ben absorbi, fără să se apere, vitriolul reproşului, apoi reveni povestind:

  — Tatăl tău, Anakin, a fost sedus de faţa întunecată a Forţei. El a încetat să mai fie Anakin Skywalker şi a devenit Darth Vader. Când s-a întâmplat acest lucru, el l-a trădat pe Anakin Skywalker în tot ce crezuse el până atunci. Omul bun care fusese tatăl tău a fost distrus. Aşa că ce ţi-am spus a fost adevărat… dintr-un anumit punct de vedere…

  — Dintr-un anumit punct de vedere! interveni Luke batjocoritor.

  Se simţea trădat – de viaţă în primul rând, deşi nu-l avea decât pe bietul Ben la dispoziţie pentru a-şi vărsa focul.

  — Luke, spuse Ben blând, ai să vezi că multe adevăruri de care suntem legaţi depind în mare măsură de punctul nostru de vedere.

  Luke îi întoarse spatele fără să răspundă. Voia să-şi pună la adăpost mânia, s-o păstreze ca pe un giuvaer. Era tot ce rnai avea şi nu voia să-i fie furată şi ea, aşa cum îi fusese luat totul. Dar simţea cum furia luneca din el la atingerea mângâietoare a vocii lui Ben.

  — Nu te învinovăţesc că eşti furios, vorbi Ben. Dacă am greşit în ceea ce te priveşte, cu siguranţă n-am făcut-o pentru întâia oară. Fiindcă ce s-a întâmplat cu tatăl tău a fost din vina mea…

  Luke îşi ridică privirea, dintr-o dată interesat la culme. Nu auzise până acum una ca asta şi simţea cum îi piere supărarea şi în locul ei apare fascinaţia şi curiozitatea – căci cunoaşterea este un drog şi cu cât iei mai mult cu atât vrei mai mult.

  Stătea acolo, pe ciotul acela de lemn, ascultând vrăjit în timp ce R2 se apropie de el în linişte, numai pentru a-i oferi prezenţa sa reconfortantă.

  — Când l-am întâlnit prima oară pe tatăl tău, continuă Ben, acesta era deja un mare pilot. Dar m-a uimit cât de puternică era Forţa în el. Am luat asupra mea pregătirea lui Anakin pentru a face din el un Jedi. Greşeala mea a fost aceea că mi-am închipuit că aş putea fi un dascăl la fel de bun ca Yoda. Dar nu am fost. Iată unde m-a dus mândria mea prostească. Împăratul a sesizat puterea lui Anakin şi l-a tras de partea întunericului.

  Se opri întristat şi privi ţintă în ochii lui Luke, ca şi cum i-ar fi cerut iertare băiatului. Continuă:

  — Mândria mea a avut urmări teribile pentru galaxie.

  Luke căzuse într-o stare de transă. Hybrisul lui Obi-Wan fusese cauza căderii tatălui său. Lucrul acesta era îngrozitor. Îngrozitor din cauză că tatăl său fusese sacrificat fără rost, îngrozitor fiindcă Obi-Wan nu era perfect, nu era nici măcar un Jedi desăvârşit, îngrozitor fiindcă faţa întunecată putea lovi atât de aproape de casă, putea preschimba binele în rău. Darth Vader mai avea însă cu siguranţă o scânteie din Anakin Skywalker în adâncul fiinţei sale.

  — Binele mai există încă în el, declară Luke.

  Ben îşi clătină capul în semn de regret.

  — Şi eu am crezut că poate fi adus înapoi, de partea bună. Dar n-a fost chip. E mai mult o maşină decât om acum – deformat şi rău.

  Luke sesiză înţelesul ascuns al cuvintelor lui Kenobi şi îl recepţionă ca pe un ordin. Clătină din cap.

  — Nu pot să-mi ucid propriul tată.

  — Nu trebuie să te gândeşti la acea maşină ca la tatăl tău! Din nou vorbea magistrul. Când am văzut ce-a ajuns, am încercat să-l conving, să-l trag înapoi. Ne-am bătut… Tatăl tău a căzut într-o groapă cu metal topit. Când a ieşit la suprafaţă din lichidul arzător, transformarea îi fusese imprimată pe veci – era Darth Vader, fără nici o urmă din Anakin Skywalker. Cel pe veci întunecat. Stigmatizat. Ţinut în viaţă de o maşinărie şi propria sa voinţă întunecată…

  Luke privi spre propria sa mână mecanică.

  — Am încercat să-l opresc o dată. N-am reuşit.

  Nu avea de gând să-şi provoace din nou tatăl la luptă. Nu era în stare.

  — Vader te-a umilit când l-ai întâlnit prima oară, Luke – dar acea experienţă a făcut parte din pregătirea ta. Te-a învăţat, printre alte lucruri, să apreciezi valoarea răbdării. Dacă n-ai fi fost atât de nerăbdător să-l învingi pe Vader, atunci ţi-ai fi putut încheia ucenicia aici, cu Yoda. Ai fi fost instruit.

  — Dar trebuia să-mi ajut prietenii.

  — Şi i-ai ajutat? Până la urmă, ei au fost cei care te-au salvat pe tine. N-ai realizat mare lucru, grăbindu-te să te întorci mai devreme înapoi. Din păcate.

  Indignarea lui Luke se topi, lăsând în urmă doar tristeţe.

  — Am descoperit că Darth Vader e tatăl meu, şopti el.

  — Pentru a fi un Jedi, Luke, trebuie să te confrunţi, iar apoi să treci dincolo de partea întunecată – peste care tatăl tău nu a izbutit să treacă. Nerăbdarea e calea cea mai facilă – pentru tine, ca şi pentru tatăl tău. Doar că tatăl tău s-a lăsat ispitit de ceea ce îi oferea această cale, iar tu ai rezistat. Acum nu mai eşti la fel de temerar, Luke. Eşti puternic şi răbdător. Şi eşti pregătit pentru confruntarea finală.

  Luke clătină iarăşi şi iarăşi din cap pe măsură ce i se limpezeau implicaţiile cuvintelor rostite de bătrânul Jedi.

  — Nu pot s-o fac, Ben.

  Descurajat Obi-Wan Kenobi îşi lăsă umerii să atârne…

  — Atunci împăratul a şi câştigat. Tu erai unica noastră speranţă.

  Luke căută alternative.

  — Yoda mi-a spus că aş putea instrui pe altcineva care…

  — Acel cineva de care vorbea e sora ta geamănă, spuse bătrânul Ben cu un zâmbet sec. Nici ei nu-i va fi mai uşor să-l distrugă pe Darth Vader.

  Luke fu vizibil tulburat de această veste. Se ridică în picioare pentru a înfrunta spiritul.

  — Soră? Eu nu am nici o soră.

  Din nou Obi-Wan îşi îndulci glasul, pentru a potoli furtuna ce bântuia în sufletul tânărului său prieten.

  — Pentru a vă proteja pe amândoi de Împărat, aţi fost despărţiţi de la naştere. Împăratul ştia, aşa cum ştiam şi eu, că, într-o bună zi, având Forţa de partea lor, urmaşii lui Skywalker puteau deveni o ameninţare pentru el. Din acest motiv, sora ta a rămas anonimă.

  Luke rezistă mai întâi în faţa acestei veşti. Nici nu dorea şi nici nu avea nevoie de un geamăn. El era unic. Nu-i lipsea nimic – cu excepţia mâinii al cărei înlocuitor mecanic se încleşta acum cu putere. Zălog într-o conspiraţie de palat? Leagăne amestecate, fraţi schimbaţi, despărţiţi şi conduşi cu iuţeală spre vieţi diferite? Cu neputinţă. Doar ştia prea bine cine era! Era Luke Skywalker, fiul Lordului din Sith – devenit Jedi, crescut într-o fermă de pe Tatooine de unchiul Owen şi mătuşa Beru, obişnuit cu viaţa fără ifose, un sărman cinstit şi muncitor – deoarece mama sa… mama sa… Da, ce era oare cu mama? Ce-i spusese, cine era ea? Ce-i spusese oare? Se întoarse cu mintea în urmă, spre locuri şi timpuri foarte depărtate de solul umed din Dagobah, în camera mamei, mama lui şi… sora lui. Sora lui…

  — Leia! Leia e sora mea, exclamă el, cât pe ce să se împiedice de ciotul pe care şezuse.

  — Introspecţia te serveşte bine, încuviinţă Ben şi deveni din nou grav, dur. Îngroapă-ţi sentimentele cât mai adânc, Luke. Ele îţi fac cinste, dar ar putea fi folosite pentru a te subjuga.

  Luke încercă să înţeleagă ce spunea bătrânul său dascăl. Atâtea informaţii, atât de repede, atât de vitale, aproape că îl lua cu leşin.

  Ben îşi continuă povestirea.

  — Când tatăl tău a plecat, el nu ştia că mama ta rămăsese însărcinată. Mama ta şi cu mine am ştiut că până la urmă va afla, dar am vrut să vă ţinem pe amândoi cât mai în siguranţă pentru un timp cât mai îndelungat. Aşa că eu te-am luat pe tine să locuieşti cu fratele meu Owen pe Tatooine…, iar mama ta a dus-o pe Leia în Alderaan, unde a crescut ca fiica senatorului Organa.

  Luke se aşezase să asculte această poveste, în timp ce R2 venise lângă el şi, ca să-l consoleze, emitea un sunet într-un registru subaudibil.

  Ben vorbea şi el pe un ton egal, în aşa fel incit tonul să liniştească acolo unde cuvintele nu o făceau.

  — Familia Organa era de viţă nobilă şi destul de puternică din punct de vedere politic. Leia a devenit Prinţesă – moştenind acest titlu – căci nimeni nu ştia că ea fusese de fapt adoptată. Dar titlul nu-i conferea prea multă putere, deoarece Alderaan era de multă vreme o democraţie. Chiar şi aşa însă, familia continua să aibă putere politică, iar Leia, mergând pe urmele tatălui ei adoptiv, a devenit şi ea senator. Dar asta n-a fost tot, bineînţeles, – a devenit conducătoarea celulei ei din Alianţa împotriva Imperiului corupt. Şi fiindcă se bucura de imunitate diplomatică, a fost o legătură vitală pentru transmiterea informaţiilor necesare cauzei rebelilor. Asta făcea şi atunci când drumurile voastre s-au încrucişat – deoarece părinţii ei adoptivi îi spuseseră întotdeauna să mă caute pe mine, în Tatooine, dacă avea probleme mari.

  Luke încerca să descâlcească ghemul de sentimente – dragostea pe care o simţise faţă de Leia, chiar şi de departe, avea acum o cauză clară. Dar dintr-o dată simţi şi un fel de responsabilitate faţă de ea, ca un frate mai mare – deşi, din câte ştia el, ea era mai bătrână cu vreo câteva minute decât el.

  — Dar n-o poţi amesteca pe ea acum, Ben, stărui el.

  Vader o va distruge… Vader. Tatăl lor. Poate că Leia ar fi în stare să reînvie binele din el.

  — N-a fost instruită precum ai fost tu, Luke, – dar Forţa e puternică în ea, aşa cum e în toată familia voastră. De aceea drumul ei s-a încrucişat cu al meu – deoarece Forţa din ea trebuie hrănită de un Jedi. Tu eşti acum ultimul Jedi, Luke… dar ea s-a întors la noi – la mine – să înveţe şi să crească. Poate că soarta ei a fost să înveţe şi să crească, iar a mea să-i învăţ pe ceilalţi.

  Continuă să vorbească tot mai rar, rostind răspicat fiecare cuvânt, făcând pauze lungi.

  — Nu ai cum să-ţi eviţi destinul, Luke! Îşi aţinti ochii în ochii lui Luke, încercând să-i trasmită cât mai mult prin această privire, s-o imprime pe veci în mintea băiatului. Identitatea surorii tale trebuie să rămână secretă, căci dacă tu vei da greş, ea va fi, cu adevărat, ultima noastră speranţă. Uită-te acum la mine, Luke – lupta ce va veni îţi aparţine, dar de rezultatul tău depind multe şi poate că amintirea mea îţi va da putere. Lupta nu poate fi însă evitată – n-ai cum să-ţi eviţi destinul. Va trebui să-l înfrunţi pe Darth Vader, din nou…

  IV.

  Darth Vader ieşi din ascensorul lung şi cilindric în fosta cameră de comandă a Stelei Morţii, transformată acum în sală a tronului. Cei doi gardieni regali stăteau de pază pe cele două flancuri ale uşii, înveşmântaţi în robe roşii de la gât până la picioare, cu coifuri roşii acoperind totul cu excepţia celor două fante pentru ochi care, în realitate, erau vizoare comandate electronic. Armele le purtau întotdeauna scoase din teacă.

  Camera era întunecată, cu excepţia cablurilor de lumină trase de-a lungul tunelului ascensorului, transmiţând putere şi informaţii în staţie.

  Vader păşi pe pardoseala neagră de oţel, pe lângă uriaşele motoare convertoare, urcă cele câteva trepte până la platforma pe care se afla tronul împăratului. Dincolo de platformă, spre dreapta, se afla gura tunelului care cobora în adâncimea staţiei, până jos la unitatea de putere. O prăpastie neagră, emanând miros de ozon, răsunând de nesfârşite ecouri, măcinând sunete grave şi sparte.

  La capătul platformei suspendate se afla un zid, iar în zid, un uriaş vizor circular. Împăratul era aşezat în faţa vizorului, într-un fotoliu de comandă sofisticat, scrutând spaţiul.

  Jumătatea neterminată a Stelei Morţii putea fi văzută imediat dincolo de geam, înconjurată de navete şi cargouri, oameni în salopete şi cu rachete transportoare care executau construcţii exterioare sau lucrări de suprafaţă. La oarecare distanţă de toată această agitaţie se vedea Endor, luna cea verde, odihnind asemenea unui giuvaer pe catifeaua neagră a spaţiului – şi mai departe, împrăştiate în infinit, diamantele strălucitoare care erau stelele.

  Împăratul şedea contemplând această privelişte în timp ce Vader se apropia din spate. Lordul din Sith îngenunche în aşteptare. Împăratul îl lăsă să aştepte. Trecea în revistă priveliştea din faţa sa cu un sentiment al triumfului care întrecea orice imaginaţie: toate acestea erau ale lui. Ba mai mult: cu mâna lui le obţinuse.

  Fiindcă lucrurile nu fuseseră întotdeauna aşa. Pe vremea când el nu era decât senatorul Palpatine, galaxia era o republică a stelelor, călăuzită şi protejată de secole de Ordinul Cavalerilor Jedi. Dar republica aceasta ajunsese prea mare, şi se născuse o birocraţie mult prea numeroasă, chemată să menţină ordinea în interior. Astfel se instalase corupţia.

  Câţiva senatori lacomi declanşaseră reacţia în lanţ a nenorocirilor, spuneau unii, dar cine putea şti? Câţiva birocraţi pervertiţi, aroganţi, urmărindu-şi propriile interese – şi dintr-o dată stelele fuseseră cuprinse de febră. Guvernatorii se succedau cu rapiditate, valorile se erodau, legămintele se rupeau – spaima se instalase ca o molimă în acei ani, cu repeziciune şi fără vreo cauză vizibilă, şi nimeni nu ştia ce se întâmplă sau de ce.

  Şi astfel senatorul Palpatine profită de ocazie. Prin fraudă, promisiuni viclene şi manevre politice inteligente, reuşise să fie ales în fruntea Consiliului. Iar apoi, prin subterfugii, mită şi teroare, se proclamase Împărat.

  Împărat! Asta însemna ceva. Republica se destrămă, Imperiul strălucea din plin şi avea să strălucească în continuare, deoarece Împăratul ştia ceea ce alţii refuzau să creadă: că forţele întunecate sunt cele mai puternice.

  Ştiuse acest lucru dintotdeauna, în străfundul fiinţei sale, dar îl afla în fiecare zi din nou: de la locotenenţii trădători care îşi vindeau superiorii pentru favoruri, de la funcţionarii fără principii care îi vindeau secretele unor guverne din fruntea unor sisteme stelare locale, de la proprietari lacomi şi gangsteri sadici, de la politicieni avizi de putere. Niciunul nu era imun la energia întunecată ce zăcea în inima lor. Împăratul fusese cel care recunoscuse acest adevăr simplu, şi îl folosise – pentru, propria-i mărire, fireşte.

  Căci sufletul său era centrul întunecat al Imperiului.

  Contempla spaţiul dens, adânc, de nepătruns de dincolo de fereastră. Negru intens, precum sufletul său – ca şi cum el însuşi ar fi fost, în chip real, această beznă, ca şi cum spiritul său ar fi fost însuşi vidul asupra căruia domnea. Zâmbi acestui gând: el era Imperiul, el era Universul.

  Îl simţi în spatele lui pe Vader, aşteptând în genunchi. Oare de cât timp se afla acolo Lordul întunecat? De cinci minute? Zece? împăratul nu era sigur. Dar nu conta, împăratul nu-şi încheiase încă meditaţiile.

  Pe Lord Vader nu-l deranja aşteptarea, nici nu era conştient de ea. Căci era o onoare şi o preanobilă îndeletnicire să îngenunchezi la picioarele conducătorului. Îşi îndreptase privirea spre interior, căutând imagini în propriile sale străfunduri. Puterea sa era mai mare acum, mai mare decât fusese vreodată. Emana din el şi intra în rezonanţă cu undele de întuneric ce porneau de la împărat. Simţea preaplinul acestei puteri care se înălţa ca un foc negru, electroni demonici căutând să-şi facă loc… el însă avea să aştepte. Căci nici el şi nici fiul său nu erau gata, şi nici nu sosise clipa. Aşa că aştepta.

  În cele din urmă, fotoliul se roti încet până când împăratul ajunse cu faţa spre Vader.

  Vader vorbi primul.

  — Care îţi este dorinţa, stăpâne?

  — Trimite flota la celălalt capăt al lui Endor. Acolo va aştepta până ce va fi chemată.

  — Ce facem cu rapoartele privind masarea flotei rebele lângă Sullust?

  — Nici o problemă. Cât de curând Rebeliunea va fi zdrobită, iar tânărul Skywalker va fi al nostru. Lucrul tău aici s-a terminat, prietene. Du-te la nava de comandă şi aşteaptă-mi ordinele.

  — Da, stăpâne.

  Spera să primească el comanda în acţiunea de distrugere a Alianţei Rebelilor. Spera ca acest lucru să se petreacă curând. Se ridică şi ieşi, în timp ce Împăratul se întoarse la panorama galactică de dincolo de fereastră, pentru a-şi contempla domeniul.

  Într-un vid îndepărtat şi-n miez de noapte, dincolo de marginea galaxiei, se adunase flota rebelă, de la detaşamentul de avangardă până la cel din urmă eşalon, depăşind orice închipuire a minţii omeneşti. Nave de lupta corelliene, crucişătoare, distrugătoare, transportoare, bombardiere, cargouri sullustiene, cisterne calamariene, nave tun alderaaniene, spărgătoare de blocadă kesseliene, avioane bestiniene, interceptoare cu aripi în X, Y şi A, navete, vehicule de transport, cuirasate. Fiecare rebel din galaxie, soldat şi civil, în nava sa, aştepta încordat instrucţiunile. Erau conduse de cel mai mare crucişător spaţial al rebelilor, Fregata de Stat Major.

  Sute de comandanţi ai rebelilor, de toate speciile şi formele, se adunaseră în sala de stat major al giganticului crucişător spaţial, aşteptând ordine de la înaltul Comandant. Circulau fel de fel de zvonuri şi atmosfera de aşteptare tensionată se răspândi de la un pluton la altul.

  În mijlocul sălii de conferinţe se afla o masă circulară de lumină deasupra căreia fusese proiectată imaginea holografică a Stelei Morţii, încă neterminată, alături de Luna Endor, de la care pornea un scut deflector de protecţie ce le înconjura pe amândouă.

  Mon Mothma intră în sală. O femeie impozantă şi frumoasă, de vârstă mijlocie, ce părea să păşească pe deasupra murmurelor mulţimii. Purta veşminte albe ţesute cu aur, iar severitatea ei nu era lipsită de temei – căci ea era conducătoarea aleasă a Alianţei Rebelilor.

  Precum tatăl adoptiv al Leiei – precum Palpatine, Împăratul însuşi – Mon Mothma fusese unul din senatorii de frunte ai rebelilor, membră a Înaltului Consiliu. Când Republica începuse să se destrame, Mon Mothma rămăsese senator până la sfârşit, opunându-se, stabilizând guvernul tot mai ineficient.

  Spre sfârşit începuse şi ea să organizeze celule. Puncte de rezistenţă, care nu ştiau una de alta – fiecare din ele fiind răspunzătoare pentru a incita la revoltă împotriva Imperiului când acesta a fost proclamat în cele din urmă.

  Mai fuseseră şi alţi conducători, dar mulţi dintre ei au fost ucişi când Imperiul, dispunând de Steaua Morţii, într-o primă variantă, a anihilat planeta Alderaan. Tatăl adoptiv al Leiei a pierit în acea catastrofă.

  Mon Mothma şi-a continuat activitatea în ilegalitate. A unit celulele politice cu miile de gherile şi de insurgenţi pe care dictatura crudă a Imperiului îi stârnise. Alte mii s-au alăturat apoi acestei Alianţe Rebele. Mon Mothma a devenit conducătoarea recunoscută a acestor fiinţe ale galaxiei, pe care Împăratul le alungase din locurile lor, lăsându-le fără adăpost. Fără adăpost, dar nu fără speranţă.

  Mon Mothma traversă acum sala spre acel display holografic, schimbând câteva replici cu cei doi consilieri principali ai ei, generalul Madine şi amiralul Ackbar. Madine era un corellian dârz, cu putere de rezistenţă, chiar dacă era un pic zbir. Ackbar era calamarian pur – o creatură blândă, de culoarea somonului, cu ochi uriaşi şi trişti, cu cap prelung şi mâini ca de liliac, care-l făceau să se simtă mai bine în apă sau spaţiu liber decât la bordul unei nave. Dacă însă umanoizii erau braţul Rebeliunii, calamarienii erau sufletul ei – ceea ce nu însemna că nu erau în stare să lupte laolaltă cu cei mai buni atunci când se întrecea măsura. Iar Imperiul cel malign întrecuse măsura.

  Lando Calrissian îşi croia drum prin mulţime, scrutând chipurile. Îl văzu pe Wedge care urma să fie pilotul său secund – se salutară din cap, făcându-şi semn cu degetul mare ridicat în sus; apoi Lando îşi văzu de drum. Nu pe Wedge îl căuta el. Se îndreptă spre un loc mai liber în centru, privi în jur, în sfârşit îşi văzu prietenii adunaţi lângă o uşă laterală. Zâmbi şi porni spre ei.

  Han, Chewie, Leia şi cei doi droizi salutară apariţia lui Lando cu un cor de urări, râsete, piuituri şi lătrături.

  — Ia te uită, glumi Solo, trăgând de tunica nouă a uniformei lui Calrissian, scoţând în evidenţă însemnele. E general!

  Lando râse afectuos.

  — Sunt un om cu multe feţe şi multe costume. Cineva le-a povestit probabil despre acţiunile mele în bătălia de pe Taanab.

  Taanab era o mică planetă agrară pe care bandiţii din Nomler o jefuiau periodic. Calrissian – înainte de-a fi încorsetat în postul de guvernator al Oraşului Norilor îi bătuse pe bandiţi în condiţii total nefavorabile, folosind manevre de zbor incredibile şi o strategie nemaipomenită. Şi o făcuse în urma unui pariu.

  Han căscă ochii.

  — Hei, nu te uita la mine. Eu nu le-am spus decât că eşti un pilot bunicel. Habar n-aveam că ei caută pe cineva care să conducă alaiul ăsta.

  — Bine, bine, eu am cerut comanda. Vreau să conduc acest atac.

  Întâi, pentru că îi plăcea să fie îmbrăcat ca un general. Oamenii îi arătau respectul cuvenit şi de asemenea putea să se învârtă cât voia în jurul vreunui caraghios de poliţist militar imperial. Apoi mai era şi altceva: în sfârşit avea să le-o înfigă ălora din flota imperială, să le-o înfigă încât să-i doară, pentru toate câte i le făcuseră. Să le-o înfigă şi să-şi lase semnătura: General Calrissian, cu mulţumiri.

  Solo privi spre vechiul său prieten cu un amestec de admiraţie şi neîncredere:

  — Ai văzut vreodată Steaua Morţii? Nu te aşteaptă o carieră prea lungă, generale.

  — Sunt uimit că nu te-au solicitat pe tine, zâmbi Lando.

  — Poate că au făcut-o, dădu Han să se înţeleagă. Doar nu-s nebun, la urma urmelor. Tu eşti cel cu titlurile, nu-i aşa? Baron-administrator al Oraşului Norilor.

  Leia se apropie de Solo şi îl prinse de braţ.

  — Han va rămâne pe nava de comandă cu mine… şi noi amândoi îţi suntem foarte recunoscători pentru ceea ce faci, Lando. Şi mândri…

  Dintr-o dată, din mijlocul camerei, Mon Mothma se făcu auzită. În sală se lăsă tăcerea. Aşteptau plini de speranţe imense.

  — Datele pe care mi le-au adus spionii bothani au fost confirmate, anunţă Conducătorul Suprem. Împăratul a comis o eroare serioasă, astfel că s-a ivit prilejul să atacăm.

  Vestea aceasta fu primită cu multă emoţie. Ca şi cum mesajul ei ar fi produs deschiderea unei valve de suprapresiune, aerul se umplu de zumzetul comentariilor. Se întoarse spre holograma Stelei Morţii, continuând.

  — Cunoaştem acum poziţia exactă a Stelei Morţii, cea mai nouă staţie de luptă a Împăratului. Sistemele ei de luptă nu sunt încă în stare de funcţionare. Având în vedere că flota imperială, aflată în căutarea noastră, este răspândită în întreaga galaxie, Steaua Morţii a rămas relativ neprotejată – aici făcu o pauză, pentru ca următoarea ei frază să-şi atingă din plin efectul: Cel mai important lucru este că, potrivit informaţiilor noastre, Împăratul însuşi se află la bordul staţiei pentru a inspecta personal lucrarea.

  Vestea păru să însufleţească întreaga adunare. Asta era. Şansa cea mare. Speranţa în care nu mai sperau să poată spera. Un atac direct asupra Împăratului.

  Mon Mothma continuă după ce agitaţia se potoli.

  — Călătoria a fost întreprinsă în cea mai mare taină, dar el a subestimat reţeaua noastră de spionaj. Au murit mulţi bothani pentru ca noi să intrăm în posesia acestor date.

  Vocea ei devenise dintr-o dată gravă, pentru a le aminti de preţul acestei acţiuni.

  Amiralul Ackbar păşi în faţă. Era specialistul în probleme de apărare ale inamicului. Ridică braţul arătând spre modelul holografic al câmpului de forţe emanat de Endor.

  — Deşi neterminată, Steaua Morţii nu e cu totul lipsită de un sistem de apărare, îi informă el cu vocea blândă a calamarienilor. Ea este protejată de un câmp energetic generat, după cum se vede, de luna Endor. Nici o navă nu poate zbura prin el şi nici o armă nu-l poate penetra.

  Tăcu un răstimp. Voia ca informaţia pe care le-o furnizase să fie bine asimilată. Apoi continuă într-un ritm şi mai lent.

  — Scutul trebuie dezactivat pentru a putea întreprinde vreun atac. O dată ce scutul a fost coborât, crucişătoarele vor forma un perimetru în timp ce nave de vânătoare vor pătrunde în suprastructură, aici… încercând să lovească reactorul principal… – arătă spre porţiunea neterminată a staţiei …– undeva pe aici.

  Se iscă din nou un murmur ce străbătu ca un val sala de comandă.

  — Generalul Calrissian va conduce atacul, conchise Ackbar.

  — Mult noroc, bătrâne, spuse Han întorcându-se spre Lando cu un sentiment de îndoială amestecat cu respect.

  — Mulţumesc, spuse Lando simplu.

  — O să ai nevoie!

  Amiralul Ackbar cedă locul generalului Madine, care răspundea de operaţiile secrete.

  — Am intrat în posesia unei mici navete imperiale, declară Madine cu mândrie. Un grup de comandă va ateriza sub acest acoperământ pe Endor şi va dezactiva generatorul scutului. Buncărul generatorului este bine păzit, dar o escadrilă mică ar trebui să reuşească pătrunderea prin sistemul de siguranţă…

  Ştirile acestea provocară din nou vervă generală. Leia se întoarse spre Han, spunând încetişor:

  — Mă-ntreb pe cine au găsit să facă treaba asta?

  — Generale Solo, grupul de comandă e pregătit? se auzi atunci vocea lui Madine.

  Leia privi spre Han, şocul transformându-se rapid în bucurie şi admiraţie. Ştia ea că exista un motiv pentru care îl iubea – în ciuda aparenţei sale lipsite de sensibilitate şi a bravadei de-a dreptul prosteşti. Dincolo de toate, avea de fapt o inimă mare.

  În plus, se produsese cu el o transformare de când revenise din starea de împietrire în carbonit. Nu mai era un singuratic, interesat doar de bani. I se tocise acel ascuţiş egocentric şi, într-un fel abia perceptibil, devenise o parte a întregului. Acum făcea cu adevărat ceva pentru ceilalţi, iar lucrul acesta o tulbură nespus pe Leia. Madine îl numise generale; asta însemna că Han admisese să devină în mod oficial membru al armatei lor. O parte a întregului.

  Solo îi răspunse lui Madine:

  — Escadrila mea este pregătită, domnule, dar am nevoie de un echipaj de comandă al navetei – privi întrebător spre Chewbacca şi continuă pe un ton mai coborât: O să fie a naibii de greu, bătrâne. N-aş vrea să iau hotărâri în numele tău.

  — Rrau rauff, clătină Chewie din cap cu dragoste şi ridică laba.

  — Avem deja unul, strigă Han.

  — Doi! se repezi Leia străpungând aerul cu braţul – apoi, mai încet spre Solo: N-am de gând să te mai pierd o clipă din ochi, generale.

  — Şi eu sunt cu voi! răsună o voce din fundul sălii.

  Cu toţii întoarseră capetele pentru a-l vedea pe Luke în capul scării. Ultimul dintre Cavalerii Jedi fu salutat, cu urale. Şi cu toate că nu-i stătea în fire, Han nu fu capabil să-şi ascundă bucuria.

  — Iată-l şi pe-al treilea, zâmbi el.

  Leia alergă în întâmpinarea lui Luke, şi-l îmbrăţişă cu căldură. Dintr-o dată simţi o mare apropiere, pe care o puse pe seama gravităţii situaţiei, a importanţei misiunii lor. Dar apoi realiză că şi el era schimbat; o schimbare de substanţă care părea să vină din adâncul fiinţei sale – un lucru pe care numai ea putea să-l vadă.

  — Ce e, Luke? şopti ea.

  Dintr-o dată simţi nevoia să-l cuprindă cu braţele, nici ea n-ar fi putut spune de ce.

  — Nimic, am să-ţi spun într-o bună zi, murmură el calm.

  Cu toate astea era clar că era ceva important.

  — Bine, spuse ea, nevrând să stăruie. Am să aştept.

  Se întreba ce putea fi. Poate faptul că era altfel îmbrăcat – asta era. Îmbrăcat tot în negru – părea mai bătrân. Mai bătrân – da, asta era.

  Han, Chewie, Lando, Wedge şi mulţi alţii se îmbulziră în jurul lui Luke, salutându-l şi sporovăind de zor. Adunarea se despărţi în numeroase grupuri mici de acest fel. Era clipa despărţirii şi a urărilor de bine.

  R2 piui o mică observaţie către 3PO, de data aceasta mai puţin iritat ca de obicei.

  — N-aş zice că „grozav” e tocmai termenul potrivit, răspunse droidul auriu (fiind traducător în programul principal, cel mai mult îl preocupa găsirea cuvântului care să descrie cel mai corect situaţia prezentă).

  Şoimul Mileniului se afla în hangarul principal al crucişătorului spaţial al rebelilor, unde i se făceau reparaţii de întreţinere şi i se încărcau rezervoarele. Chiar deasupra lui era aşezată naveta imperială, având un aspect cu totul neobişnuit printre interceptoarele cu aripi în X ale rebelilor.

  Chewie supraveghea transferul de arme şi provizii spre navetă şi verifica amplasarea echipei de şoc. Han se oprise împreună cu Lando între cele două nave, luându-şi, după cum credea, rămas-bun pentru totdeauna.

  — Vorbesc serios, ia-o! insistă Solo, arătând spre Şoimul Mileniului. O să-ţi poarte noroc. Ştii doar că e cea mai rapidă navă din toată flota.

  Han îi făcuse într-adevăr îmbunătăţiri substanţiale după ce o câştigase de la Lando. Fusese întotdeauna rapidă, dar acum era mult mai rapidă. Prin modificările pe care i le făcuse, Şoimul devenise o parte din el. Investise dragoste şi sudoare în nava sa. Şi spirit. Aşa că, dându-i-o acum lui Lando, Han dovedea că într-adevăr era altul – capabil de altruism cum nu fusese niciodată. Iar Lando înţelese.

  — Îţi mulţumesc, bătrâne. Am să-i port de grijă. Doar ştii că întotdeauna am condus-o mai bine decât tine. N-o să capete nici măcar o zgârietură cât timp am eu manşa în mână.

  Solo se uită cu căldură la bătrânul corsar.

  — Vezi că te cred pe cuvânt – nu admit nici o zgârietură.

  — Hai, ia-o din loc – că altfel eşti în stare să-mi ceri vreo asigurare grasă.

  — Pe curând, bătrâne.

  Se despărţiră fără să-şi exprime adevăratele sentimente, ca doi bărbaţi de acţiune ce aveau de înfruntat timpuri grele; fiecare din ei urcă pe rampa ce ducea la nava lui.

  Han pătrunse în cabina de comandă a navei imperiale în timp ce Luke mai făcea nişte reglaje la unul din panourile de navigaţie din spate. Chewbacca, în scaunul copilotului, încerca să se familiarizeze cu comenzile navei imperiale. Han se aşeză în scaunul pilotului; iar Chewie mârâi ceva despre designul bordului.

  — Da, da, făcu Solo, nu cred că imperialii s-au gândit la un wookie ca tine când l-au proiectat.

  Leia intră şi ea, aşezându-se lângă Luke.

  — Noi suntem gata, aici în spate.

  — Rrrrfr, făcu Chewie, manevrând primul şir de comutatoare.

  Privi spre Solo, dar Han şedea nemişcat, uitându-se ţintă prin geam la ceva. Chewie şi Leia îi urmăriră privirea până la obiectul asupra căruia se fixase toată atenţia sa – Şoimul Mileniului.

  Leia îl îmboldi uşor pe comandant:

  — Hei, trezeşte-te, da?

  — Am un sentiment tare curios, murmură Han. De parcă n-am s-o mai văd niciodată.

  Se gândea la momentele când îl salvase cu viteza ei; la momentele când o salvase cu viclenia, sau priceperea sa.

  Se gândea la universul pe care îl văzuseră împreună, la adăpostul pe care ea i-l oferise; la felul în care o cunoştea, pe dinăuntru şi pe dinafară. La orele când dormiseră unul în braţele celuilalt, plutind uşor, liniştiţi ca un vis în liniştea şi bezna spaţiului adânc.

  Simţind toate acestea, Chewbacca aruncă şi el o priviră nostalgică spre Şoim. Leia îşi puse mâna pe umărul lui Han. Ştia că avea sentimente cu totul deosebite pentru nava lui şi îi părea rău să intervină în această clipă de despărţire. Dar timpul era preţios, şi devenea tot măi preţios.

  — Hai, căpitane, şopti ea, hai să plecăm.

  Han îşi reveni pe loc.

  — Bun. Chewie, hai să vedem de ce-i în stare bebeluşul ăsta.

  Ambalară motoarele navetei, se desprinseră de pe loc şi porniră în noaptea nesfârşită.

  Lucrările pe Steaua Morţii mergeau înainte. În zonă se aglomerau nave de transport, nave de vânătoare şi navete cu echipament. La intervale regulate, superdistrugătorul imperial supraveghea zona, urmărind desfăşurarea operaţiilor.

  Puntea de comandă a distrugătorului era ca un stup în plină activitate. Mesagerii veneau şi plecau urmăriţi pe ecrane de controlorii care înregistrau toate intrările şi ieşirile prin scutul deflector. Se transmiteau şi recepţionau coduri, se dădeau ordine, se proiectau diagrame. În operaţiuni erau implicate mii de nave şi totul se desfăşura cu maximă eficienţă. Până când controlorul Jhoff luă legătura cu o navetă ce se apropia de scut din sectorul şapte.

  — Naveta către puntea de control, vă rog răspundeţi, răsună cu intensitate obişnuită o voce în casca lui Jhoff.

  — Vă vedem pe ecran acum, răspunse controlorul în microfonul său. Vă rog să vă prezentaţi.

  — Suntem naveta Tydirium şi solicităm deschiderea scutului deflector.

  — Către naveta Tydirium, transmiteţi, codul de trecere prin scut.

  Sus în navetă, Han aruncă o privire îngrijorată spre ceilalţi şi rosti în microfonul său:

  — Începem transmisia.

  Chewie acţionă un şir de comutatoare, producând o serie sincopată de semnale de înaltă frecvenţă.

  Leia îşi muşca buzele, pregătindu-se de luptă sau fugă.

  — Acum o să vedem dacă a meritat preţul pe care l-am plătit pentru codul acesta.

  Chewie scoase câteva sunete de jale.

  Luke privea ţintă la superdistrugătorul imperial care plutea undeva în faţa lor. Îi captă privirea cu bezna sa strălucitoare, i se aşternu peste ochi asemenea unei cataracte maligne – dar nu-i acoperea doar privirea. Îi cufunda şi mintea şi inima în întuneric. Spaima cea mai neagră şi un sentiment special: Vader e pe nava aceea!

  — Eşti emoţionat, Luke, asta-i tot! încercă Han să-i liniştească pe toţi. În fond sunt o mulţime de nave de comandă. Dar ai grijă, Chewie, să stăm la distanţă fără să observe că stăm la distanţă.

  — Auruif rrrgh rrfruuh?

  — Nu ştiu – zboară şi tu ca şi cum nu ţi-ar păsa, se răsti Han la Chewie.

  — Le ia cam mult timp descifrarea codului, interveni Leia încordată. Dacă nu merge?

  Alianţa nu mai putea face nimic dacă scutul deflector al Imperiului nu se deschidea şi pentru ei. Leia încercă să-şi limpezească gândurile, să se concentreze asupra generatorului scutului, să îndepărteze orice sentimente de îndoială sau frică pe care le-ar fi putut transmite.

  — Eu sunt cel care pune misiunea în pericol, rosti atunci Luke, răspunzând parcă gândurilor surorii lui secrete. Se gândea însă la Vader, tatăl lor. N-ar fi trebuit să vin.

  Han încercă să calmeze spiritele.

  — Hei, ce-ar fi s-o luăm acum pe panta optimismului.

  Se simţi însă înconjurat de un perete opac la sugestia lui.

  — Cu siguranţă că ştie că sunt aici, îşi reluă Luke ideea.

  Rămăsese cu ochii aţintiţi la nava de comandă. Parcă îşi bătea joc de el. Îl aştepta.

  — Hai, lasă, astea sunt închipuiri.

  — Ararh gragh, mormăi Chewie.

  Până şi el era supărat.

  Lord Vader stătea nemişcat, contemplând printr-un vizor uriaş Steaua Morţii. Era emoţionat de priveliştea acestui monument, zămislit de faţa întunecată a Forţei. Îşi plimba privirea glacială peste el, mângâindu-l din ochi.

  Strălucea pentru el ca o bijuterie. Un glob magic. Pete de lumină se rostogoleau pe suprafaţa navei, vrăjindu-l pe Lordul Întunecat, ca şi cum ar fi fost un copil mic acaparat de o jucărie deosebită. Era într-o stare transcendentă, într-un moment de intensitate a percepţiilor.

  Chiar atunci, dintr-o dată, în mijlocul contemplării sale liniştite, deveni ca o stană de piatră, nici o mişcare, nici o răsuflare, nici o bătaie de inimă care să perturbe atenţia. Îşi concentră toate simţurile înspre eter. Ce simţise? Îşi înclină capul, ca să asculte. Ceva ca un ecou, o vibraţie percepută numai de el trecuse – nu, nu trecuse. Un vârtej care schimba însăşi forma lucrurilor. Lucrurile nu mai erau ceea ce au fost.

  Păşi de-a lungul şirului de controlori până când ajunse în locul unde amiralul Piett stătea aplecat deasupra ecranului controlorului Jhoff. Auzindu-l pe Vader apropiindu-se, Piett se îndreptă de spate, apoi îşi îndoi brusc gâtul.

  — Încotro se îndreaptă naveta? întrebă Vader liniştit, fără vreo altă introducere.

  Piett se întoarse spre ecran şi vorbi în microfon:

  — Către naveta Tydirium, care vă este încărcătura şi destinaţia?

  Vocea filtrată a pilotului navetei răsună în receptor:

  — Piese şi personal tehnic pentru Luna Sanctuar.

  Comandantul punţii privi spre Vader, aşteptând o reacţie. Spera să nu fie vreo greşeală: Lord Vader nu-ţi ierta uşor greşelile.

  — Au cod de trecere? vru Vader să ştie.

  — E un cod mai vechi, dar verificat, replică Piett pe loc. Tocmai mă pregăteam să le dau drumul.

  N-avea rost să-l minţi pe Lordul din Sith. Ştia întotdeauna când minţeai; minciunile i se arătau deîndată Lordului Întunericului.

  — Am un sentiment ciudat în legătură cu nava asta, spuse Vader mai mult pentru sine.

  — Să-i opresc? se grăbi Piett să întrebe, dornic să-şi mulţumească stăpânul.

  — Nu, lasă-i să treacă. Am să mă ocup personal de ei.

  — Cum doriţi, milord.

  Piett se înclină, parţial pentru a-şi ascunde surpriza. Făcu un semn din cap spre controlorul Jhoff, care rosti în microfon indicaţiile cuvenite navetei Tydirium.

  Între timp în navetă, tensiunea aşteptării era tot mai mare. Cu cât le puneau mai multe întrebări despre încărcătură şi destinaţii, cu atât mai mare era pericolul să se deconspire.

  Han privi sever spre partenerul său, bătrânul wookie.

  — Chewie, dacă ăia nu înghit nada, o să trebuiască s-o luăm din loc cam repejor. Făcea haz de necaz, zău aşa, fiindcă ştiau cu toţii că naveta asta demodată nu avea nici o şansă să fie mai rapidă decât cele din jur.

  Vocea controlorului se auzi ca un gâjâit, apoi limpede, răsunând din microfon.

  — Către naveta Tydirium, dezactivarea scutului începe chiar acum. Urmaţi cursul prezent.

  Cu toţii o dată, în afară de Luke, respirară uşuraţi, ca şi cum necazurile lor s-ar fi terminat aici, pe când ele abia începeau. Luke continua să se uite ţintă spre nava de comandă, angajat parcă într-un dialog tăcut şi complicat.

  Chewie lătră tare.

  — Hei, ce v-am zis eu? rânji Han. Nici o problemă.

  Leia zâmbi afectuos.

  — Oare asta ne-ai spus?

  Solo acceleră şi naveta furată îşi continuă zborul lin spre Luna Sanctuar.

  Vader, Piett, Jhoff urmăreau ecranul din camera de comandă, văzând cum liniile de energie ale scutului deflector se despărţeau pentru a-i face loc navetei Tydirium, care se îndrepta încet spre centrul acelei reţele – luna Endor.

  Vader se întoarse spre ofiţerul de comandă şi vorbi pe un ton nerăbdător, cu care cei din jurul lui erau mai puţin obişnuiţi.

  — Pregătiţi-mi naveta, trebuie să mă duc la Împărat.

  Fără a mai aştepta un răspuns, Lordul Întunericului se depărta, mânat după cum vedeau cu toţii de un gând întunecat.

  V.

  Copacii de pe Endor erau înalţi de o mie de picioare. Trunchiurile lor, acoperite cu o coajă zgrunţuroasă, ruginie, se înălţau ca nişte coloane, unele din ele mari cât o casă, altele subţiri ca un picior. Frunzele lungi şi înguste, dar pline de sevă, răsfirau lumina soarelui în modele delicate, albastre verzui.

  Printre aceşti uriaşi străvezii creştea flora obişnuită de pădure – tot felul de specii, forme variate şi înşelătoare, noduroase şi răsucite, foarte înfrunzite. Terenul de sub picioare era în general ferm, pe alocuri însă vegetaţia era atât de deasă, încât semăna cu o mare verde şi blândă care unduia în briza pădurii.

  Aceasta era Luna Endor: verde, de-a pururi primăvăratică, tăcută. Lumina filtrată se revărsa prin acoperişul crengilor, ca o sevă divină, ca şi cum aerul însuşi ar fi avut viaţă. Era cald şi răcoros. Aceasta era Endor.

  Naveta imperială furată coborî într-un luminiş aflat la multe mile depărtare de portul de aterizare imperial şi fu camuflată cu un acoperiş de crengi uscate, frunze şi muşchi. La drept vorbind, aparatul de proporţii reduse se pierdea cu totul printre coloanele uriaşe ale copacilor. Carcasa de oţel ar fi putut părea nepotrivită în acest decor, dacă nu ar fi fost atât uzată.

  Contingentul rebelilor începu să urce cărarea abruptă ce ducea pe vârful dealului din apropierea luminişului. În frunte erau Leia, Chewie, Han şi Luke, urmaţi în şir indian de plutonul pestriţ şi bine blindat al echipei de asalt. Grupul era compus din luptătorii de elită ai Alianţei Rebelilor. O adunătură de duri, într-un anume fel, fuseseră selectaţi individual, pe baza spiritului de iniţiativă, vicleniei şi ferocităţii de care dădeau dovadă. Unii făceau parte din trupele de comando, alţii erau criminali eliberaţi pe cuvânt – dar cu toţii urau Imperiul cu o intensitate care depăşea instinctul de autoconservare. Şi cu toţii ştiau că operaţia la care participau era crucială. Dacă nu izbuteau să distrugă generatorul scutului, Rebeliunea era condamnată. Altă şansă nu mai exista.

  Drept urmare, nimeni nu trebuia să le atragă în vreun fel atenţia în timp ce înaintau în tăcere pe poteca de pădure. Erau, fiecare în parte, de o mie de ori mai alerţi decât fuseseră vreodată.

  R2-D2 şi C-3PO încheiau coloana. Cupola lui R2 se rotea neîncetat în timp ce înaintau, clipind cu senzorii săi spre copacii înalţi din jurul lor.

  — Biii – duuup! comentă R2.

  — Nu, n-aş zice că e frumos aici, replică sentenţios companionul său auriu. Norocoşi cum suntem, o să descoperim că e locuit numai de monştrii mâncători de droizi.

  Soldatul din faţa lui 3PO se întoarse spre ei atenţionându-i cu duritate:

  — Ssst!

  3PO se întoarse spre R2 şi şopti:

  — Linişte, R2!

  Cu toţii erau cam nervoşi.

  Cei din frunte, Leia şi Chewie ajunseră pe coama dealului. Se lăsară la pământ şi se târâră pe ultima porţiune ca să se uite peste margine. Chewbacca ridică laba semnalizând celor din urma lor să se oprească. Dintr-o dată pădurea păru să devină şi mai tăcută.

  Luke şi Han se apropiară pe burtă să vadă ce se întâmpla. Făcând semn printre ferigi, Chewie şi Leia le atraseră atenţia să rămână ascunşi. Puţin mai jos, într-o vale îngustă, lângă un lac limpede, poposiseră doi cercetaşi imperiali. Îşi preparau o masă din raţia primită, preocupaţi fiind s-o încălzească deasupra unui reşou portabil. Lângă ei, parcate, se aflau două hiperbiciclete antigravitaţionale.

  — Să încercăm oare să-i ocolim? şopti Leia.

  — O să ne ia cam multişor, clătină Luke din cap.

  Han îşi iţi capul din spatele unei stânci.

  — Da, şi dacă ne văd cumva şi raportează mai sus, toată expediţia a fost degeaba.

  — Oare să nu fie decât ei doi?

  Leia părea în continuare sceptică.

  — Hai să vedem, zâmbi Luke cu un oftat, dornic să scape de tensiune; şi toţi îi răspunseră cu un râs forţat: începea dansul.

  Leia făcu semn celorlalţi să rămână pe loc; apoi ea, Luke, Han şi Chewie porniră să se furişeze spre tabăra cercetaşilor.

  Când ajunseseră destul de aproape de luminiş, fiind încă acoperiţi de tufişuri, Solo o luă înainte de unul singur.

  — Staţi aici. De ăştia mă ocup eu cu Chewie, zise el şi le aruncă un zâmbet şmecheresc.

  — Uşor, îl avertiză Luke, s-ar putea…

  Dar înainte să apuce să termine vorba, Han împreună cu prietenul său păros se şi năpustiseră spre luminiş.

  —. să mai fie şi alţii pe acolo, termină Luke ce avea de spus.

  Privi spre Leia. Ea ridică din umeri. Ce să-i faci? Unii nu pot fi schimbaţi nici în ruptul capului.

  Înainte ca Luke să mai zică ceva, din vâlcea izbucniră zgomote de luptă. Se lipiră de pământ aşteptând.

  Han se angajase într-o luptă cu pumnii cu unul dintre cercetaşi – de mult nu mai fusese atât de furios ca acum. Celălalt însă o luase spre hiperbiciclete încercând să scape. Dar tocmai când pornise motoarele, Chewie trase câteva săgeţi din laserul arbaletă. Nefericitul cercetaş se zdrobi pe loc de unul din copacii giganţi din apropiere; urmă o explozie scurtă, înăbuşită.

  Leia îşi trase pistolul laser şi se avântă spre câmpul de bătaie, urmată îndeaproape de Luke. De cum ieşiră însă din luminiş, asupra lor se abătu o ploaie de scurte descărcări laser, aruncându-i la pământ. Leia îşi pierdu arma.

  Uluiţi, priviră amândoi în sus tocmai în momentul în care alţi doi cercetaşi imperiali se iviră pe latura îndepărtată a luminişului, îndreptându-se spre bicicletele lor, ascunse în frunzişul de la margine. Cercetaşii îşi scoaseră pistoalele în timp ce încălecau pe biciclete şi porneau motoarele.

  — Uite, acolo, alţi doi! strigă Leia şi sări în picioare.

  — I-am zărit, răspunse Luke ridicându-se. Stai aici.

  Dar Leia avea ideile ei. Se repezi la bicicleta liberă, o încercă şi porni în urmărirea celor doi cercetaşi. Când ajunse în dreptul lui Luke, acesta sări pe bicicletă, în spatele ei şi împreună se făcură nevăzuţi.

  — Repede, comutatorul din centru, strigă el peste umărul ei, blochează-le legăturile.

  În timp ce Luke şi Leia părăseau luminişul, Han şi Chewie tocmai îl biruiseră pe ultimul cercetaş.

  — Hei, aşteptaţi-ne! strigă Solo; dar ei plecaseră deja.

  Han îşi trânti cu năduf arma de pământ, iar restul echipei de comando pătrunse şi ea în luminiş.

  Luke şi Leia străbăteau în mare viteză frunzişul des, zburând doar la câteva picioare deasupra pământului. Leia conducea, Luke în spate. Cei doi fugari imperiali aveau un avans considerabil, dar la o viteză de două sute de mile pe oră, Leia era mai bună la pilotat – talentul îl avea din familie.

  Periodic trăgea câte o rafală din aruncătorul de grenade laser montat pe bicicletă. Dar cei doi fugari imperiali erau încă prea departe pentru ca lovitura să atingă acele ţinte mişcătoare. Exploziile loveau copacii din care săreau aşchii, pârjoleau tufişurile, în timp ce bicicletele se strecurau printre crengile masive, impunătoare.

  — Apropie-te de ei! strigă Luke.

  Leia deschise clapeta de acceleraţie, reducând tot mai mult distanţa. Cei doi cercetaşi simţiră că urmăritorul lor câştigă teren şi începură să vireze când într-o parte, când într-alta, strecurându-se prin spaţiul îngust dintre copaci. Una din biciclete se atinse de trunchiul unui copac, făcându-l pe conducător să piardă aproape cu totul controlul asupra vehiculului, obligându-l să încetinească destul de mult.

  — Treci paralel cu el, strigă Luke în urechea Leiei.

  Leia ajunse cu bicicleta ei atât de aproape de cea a cercetaşului încât ghidoanele se hârjâiau unul de altul. Dintr-o dată Luke sări din spatele bicicletei Leiei în spatele cercetaşului, îl prinse pe acesta de gât şi îl azvârii de pe bicicletă. Soldatul în armura sa albă se izbi cu zgomot de un trunchi gros şi rămăsese pe veci culcat între ferigi.

  Luke trecu pe scaunul conducătorului hiperbicicletei, timp de câteva clipe manevră comenzile şi apoi ţâşni înainte pe urmele Leiei. Cei doi îl vânau acum împreună pe cercetaşul rămas în cursă.

  Trecură în zbor peste un deal şi pe sub un pod de piatră, atenţi să evite coliziunea, lăsând în urmă limbi de foc. Vânătoarea se îndrepta acum spre nord, trecând pe lângă albia unui râu unde se odihneau alţi doi cercetaşi imperiali. O clipă mai târziu aceştia porniră la rândul lor în urmărirea lui Luke şi a Leiei, trăgând de zor din armele lor cu laser. Luke rămase în continuare în spatele Leiei aruncând o privire înapoi.

  — Ţine-te de el! strigă el spre Leia, indicându-i-l pe cercetaşul din faţă. Eu am să mă ocup de cei doi din spate!

  Leia zbură înainte. În acelaşi timp, Luke îşi puse în funcţiune retrorachetele, intrând cu bicicleta în deceleraţie rapidă. Cei doi cercetaşi din urma lui trecură cu viteză pe lângă el, incapabili să-şi încetinească mersul. Luke ambală şi porni imediat cu viteză mare înainte, trăgând cu arma; se transformase în urmăritorul urmăritorilor.

  La cea de-a treia tentativă îşi atinse ţinta: unul din soldaţi pierdu controlul vehiculului, începu să se rotească şi intră din plin într-un bloc de piatră unde bicicleta explodă.

  Tovarăşul lui aruncă doar o scurtă privire spre limbile de foc ale exploziei, îşi conectă dispozitivul de forţaj, sporindu-şi viteza. Luke îl urma îndeaproape.

  În faţă, Leia şi primul cercetaş îşi continuau slalomul ameţitor printre baricadele trunchiurilor impasibile şi ale crengilor îmbârligate. Leia trebuia să frâneze la atâtea cotituri încât îi era cu neputinţă să se apropie mai mult de soldatul imperial. Dintr-o dată ţâşni în aer, într-un unghi incredibil de abrupt şi se făcu nevăzută.

  Cercetaşul se întoarse nedumerit, neştiind ce să facă, să se liniştească ori să se pitească, după dispariţia neaşteptată a urmăritorului său. Se lămuri însă destul de repede. Din vârful copacilor Leia plonjă asupra lui, trăgând din plin. Bicicleta cercetaşului se clătină sub forţa undei de şoc a unei lovituri foarte apropiate. Leia venea cu o viteză mai mare decât anticipase şi într-o clipă ajunse să zboare paralel cu el. Dar, înainte de-a şti ce se întâmplă, acesta scoase o armă de mână dintr-o teacă aflată undeva mai jos şi trase înainte ca ea să mai poată reacţiona.

  Pierdu controlul bicicletei, dar apucă să sară de pe ea -în clipa următoare bicicleta explodă izbindu-se de un copac uriaş în timp ce Leia se rostogoli într-o apă mică plină de frunze veştejite şi buşteni putreziţi. Ultimul lucru pe care îl văzu fu mingea de foc portocalie printr-un nor verzui de fum, apoi totul se întunecă.

  Rânjind satisfăcut, cercetaşul se uita în urmă la focul exploziei. Când îşi întoarse din nou privirea înainte, veselia i se şterse de pe chip deoarece se afla în plin curs de coliziune cu un copac căzut la pământ. Peste o clipă totul se sfârşi; nu se mai vedeau decât flăcările.

  Între timp Luke se apropia iute de ultimul cercetaş. Pe când se strecurau printre copaci, Luke îl ajunse din urmă, mergând apoi alături de pilotul imperial. Pe neaşteptate, soldatul viră scurt izbindu-şi bicicleta de cea a lui Luke – amândoi se clătinară într-un mod periculos, evitând în ultimul moment un trunchi mare care bloca poteca. Cercetaşul zbură pe sub el, Luke pe deasupra – iar atunci când coborî pe cealaltă parte, nimeri direct peste vehiculul cercetaşului. Ghidoanele celor două biciclete se prinseră unul într-altul.

  Bicicletele semănau ca formă cu boburile de-o persoană, având de o parte şi alta a boturilor lor lungi câte două ghidoane subţiri cu aripioare de ghidaj la capete. Având ghidoanele încălecate, cele două biciclete înaintau ca una singură, deşi fiecare pilot putea conduce.

  Cercetaşul trase tare spre dreapta, încercând să-l împingă pe Luke într-un crâng de arbori tineri. În ultima clipă însă, Luke se lăsă cu toată greutatea pe stânga, izbutind să răstoarne cele două biciclete pe verticală, cu Luke deasupra şi cercetaşul dedesubt.

  Brusc acesta din urmă nu mai opuse rezistenţă manevrei lui Luke, ba dimpotrivă, se lăsă şi el cu toată greutatea spre stânga, ceea ce avu drept urmare o întoarcere cu 360° a celor două biciclete care ajunseră exact în aceeaşi poziţie… doar că în faţa lui Luke se ivise un copac enorm.

  Fără să stea pe gânduri, el sări de pe bicicletă. O fracţiune de secundă mai târziu, cercetaşul vira abrupt spre stânga – cele două ghidoane se despărţiră – iar vehiculul lui Luke, rămas fără conducător, se lovi de uriaşul sequoia şi explodă.

  Luke se rostogoli pe o pantă acoperită cu muşchi. Cercetaşul ţâşni în sus, dădu roată şi apoi se năpusti direct asupra lui.

  Luke ieşi împleticindu-se din tufişurile în care se oprise în timp ce soldatul imperial se apropia accelerând la maximum, trăgând neîncetat, cu aruncătorul de grenade, Luke îşi aprinse sabia laser şi se propti bine pe picioare. Sabia respingea loviturile pe care cercetaşul le trimitea spre Luke, dar bicicleta se apropia neîncetat. În câteva clipe cei doi aveau să se întâlnească; bicicleta acceleră şi mai mult, pilotul ei intenţionând, se vede, să-l taie în două pe tânărul Cavaler Jedi. În ultima clipă însă, Luke făcu un pas lateral – perfect cronometrat, ca cel mai vestit toreador ce înfruntă un taur furios – şi tăie cu o singură şi sigură lovitură de sabie bicicleta.

  Bicicleta începu să vibreze, să se încline, iar apoi se răsturnă. Într-o clipă scăpă de sub controlul celui care o conducea, iar în următoarea se transformase într-o minge de foc ce se rostogolea peste patul de frunze de pe jos.

  Luke îşi stinse sabia şi porni înapoi spre ceilalţi.

  Naveta lui Vader întoarse în dreptul porţiunii neterminate a Stelei Morţii şi se lăsă lin în jos în docul principal de acostare. Rampa fu coborâtă fără zgomot pentru Lordul întunecat; picioarele lui alunecară tot fără zgomot pe oţelul rece. Rece cu bună ştiinţă, aşa era el, şi iute.

  Coridorul principal era plin de curteni ce aşteptau o audienţă la Împărat. Vader îşi încreţi buzele la vederea lor – proşti, cu toţii. Tot felul de caraghioşi în robele lor de catifea şi cu feţe sulemenite; episcopi parfumaţi ce-şi înmânau note şi rosteau sentinţe – ei între ei – fiindcă nu interesau pe nimeni: neguţători alunecoşi, cerşind favoruri, îndoindu-se sub greutatea bijuteriilor ce mai purtau căldura cărnii muribunde a fostului proprietar; bărbaţi şi femei, dezmăţaţi, dornici de a se amesteca în joc.

  Vader nu avea răbdate cu viermuiala asta măruntă. Trecu pe lângă ei fără să mişte măcar din cap, deşi mulţi ar fi dat orice să prindă o privire a înaltului Lord.

  Când ajunse la ascensorul ce ducea în turnul Împăratului, găsi uşa închisă. Gardieni înveşmântaţi în roşu, înarmaţi până în dinţi, flancau intrarea, fără să pară a lua în seamă prezenţa lui Vader. Din umbră se ivi un ofiţer, tăindu-i calea, oprindu-i înaintarea.

  — Nu aveţi voie să intraţi, spuse ofiţerul pe un ton egal.

  Vader nu rosti nici un cuvânt. Îşi ridică mâna, cu degetele întinse spre gâtul ofiţerului. Ofiţerul începu să se sufoce, îl lăsară genunchii, faţa îi deveni cenuşie.

  Respirând sacadat, vorbi din nou:

  — E ordinul Împăratului…

  Ca un arc, Vader îi dădu drumul omului din strânsoarea invizibilă. Ofiţerul se lăsă la pământ, recăpătându-şi respiraţia, frecându-şi gâtul.

  — Am să aştept până ce va binevoi să mă primească, spuse Vader.

  Se întoarse şi privi afară, prin geamul vizorului: Endor cel proaspăt şi verde plutind în spaţiul întunecat, iradiind parcă de la o sursă ascunsă de energie. Simţea atracţia planetei ca un magnet, ca un vid, ca o forţă în noaptea nesfârşită.

  Han şi Chewie stăteau întinşi în luminişul din pădure, liniştiţi şi tăcuţi. Ceilalţi membri ai plutonului se relaxau – pe cât posibil – în grupuri de câte doi sau trei împrăştiate în jurul lor. Cu toţii aşteptau.

  Până ce şi 3PO era tăcut. Neavând altceva mai bun de făcut şedea lângă R2 lustruindu-şi degetele în timp ce lumina după-amiezii se stingea încetul cu încetul.

  R2 şedea nemişcat, cu excepţia micuţului ecran robot ce răsărea din vârful cupolei sale argintii şi care se rotea neîncetat, sondând pădurea. Degaja linişte şi calm, ca unul care avea de desluşit un program.

  Dintr-o dată piui.

  3PO se opri din lustruit şi privi speriat spre pădure.

  — Vine cineva, traduse el.

  Restul plutonului începu să cerceteze din priviri împrejurimile, armele fură pregătite. Se auzi o creangă trosnind undeva în dreapta. Nimeni nu mai respira.

  Din desişul pădurii se ivi Luke, apropiindu-se de ei cu un pas obosit. Se liniştiră cu toţii, lăsară armele în jos. Luke era prea obosit ca să-i mai pese de ceva. Se trânti pe jos lângă Solo şi se întinse pe spate cu un oftat.

  — Timpuri grele, puştiule, comentă Han.

  Luke se ridică. Într-un cot, zâmbind. Cât zgomot şi cât efort ca să învingi câţiva cercetaşi imperiali; şi încă nu dăduseră de greu. Han însă reuşea să-şi păstreze umorul. Era o binecuvântare, o parte a farmecului său. Luke spera din toată inima ca astfel de fiinţe să nu dispară niciodată din univers.

  — Şi să vezi ce-o să mai urmeze când ajungem la generator, răspunse şi el pe acelaşi ton.

  Solo privi în jur, spre pădurea din care Luke tocmai venise.

  — Unde-i Leia?

  — N-a venit înapoi? se îngrijoră deodată Luke.

  — Credeam că e cu tine, ripostă Han pe un ton ridicat.

  — Ne-am despărţit, explică Luke.

  Han şi Luke se uitară supăraţi unul la altul şi apoi se ridicară încet în picioare.

  — Hai mai bine s-o căutăm.

  — N-ai vrea să te odihneşti un pic? întrebă Han.

  Vedea pe faţa lui Luke cât era de obosit şi ar fi vrut să-l cruţe pentru confruntarea finală, ce avea să fie cu siguranţă mai grea decât îşi puteau închipui,

  — Aş vrea s-o găsesc pe Leia, spuse el blând.

  Han dădu din cap fără să-l mai contrazică. Făcu semn spre locţiitorul său de la comanda plutonului. Ofiţerul se apropie în grabă şi salută.

  — Ia-o cu plutonul înainte, îi ordonă Solo. Ne întâlnim la generator la 0.30.

  Ofiţerul salută din nou şi imediat dădu ordin trupei. Într-un minut porniră la drum, strecurându-se în tăcere prin pădure, fericiţi că în sfârşit se mişcau din loc.

  Luke, Chewbacca, generalul Solo şi cei doi droizi o luară în direcţia opusă. R2 mergea în frunte, scannerul său rotitor sondând în căutarea stăpânei sale, iar ceilalţi îl urmară, afundându-se împreună în pădure.

  Primul lucru pe care Leia îl simţi fu cotul ei stâng. Era ud. Îmbrăcămintea se îmbibase de apa din băltoaca în care nimerise.

  Îşi scoase cotul din apă cu o mişcare care provocă altceva: durere – o durere ascuţită în întregul braţ atunci când îl mişca. Hotărî deci să nu-l mai mişte.

  Apoi în conştiinţa ei pătrunseră sunete. Clipocitul apei când îşi mişcase cotul, foşnetul frunzişului şi din când în când câte un ciripit de pasăre. Zgomotele pădurii. Inspiră scurt, cu un oftat, şi se auzi oftând.

  Apoi nările îi fură invadate de mirosuri: mirosuri umede, de muşchi, de oxigen degajat de frunze, mirosul mierii undeva la distanţă, parfumul unor flori rare.

  Gustul veni o dată cu mirosul – gustul sângelui pe limbă. Deschise şi închise gura de câteva ori, să vadă de unde venea sângele; dar nu descoperi. În schimb tentativa îi aduse revelaţia altor dureri – în cap, la ceafă, în spate. Începu să-şi mişte din nou braţele, dar iată că durerile nu-i dădeau pace; aşa că, din nou, se odihni.

  Apoi se făcu simţită temperatura. Soarele îi încălzea degetele mâinii drepte, în timp ce palma, aflată la umbră, rămase rece. O adiere trecu peste picioare. Mâna stângă, lipită de pântecul dezgolit, era caldă.

  Se simţea… trează.

  Încet – cu reticenţă de fapt, de teama lucrurilor pe care ar fi putut să le descopere, căci, văzându-le, lucrurile deveneau reale, iar a vedea propriul ei corp zdrobit era o realitate pe care nu voia s-o constate – încet deschise ochii. Lucrurile erau neclare aici la nivelul solului. Cafeniuri şi cenuşiuri şterse în prim-plan, devenind mai strălucitoare şi mai verzi pe măsură ce se depărtau, încetişor, lucrurile începură să capete contur.

  Încet, văzu un ewok. O creatură ciudată, măruntă, cu blană, stătea la o distanţă de trei picioare de faţa ei şi nu avea mai mult de trei picioare în înălţime. Avea ochi mari, întunecaţi, curioşi şi lăbuţe boante cu degeţele. Era acoperit din cap până în picioare cu o blană moale, cafenie şi arăta întocmai ca păpuşa wookie de cârpă cu care se juca Leia pe când era copil. De fapt, în prima clipă când o văzuse stând în faţa ei, şi-a zis că era doar o închipuire, o amintire din copilărie iscată de creierul ci tulburat.

  Dar nu era o închipuire. Era un ewok. Iar numele lui era Wicket.

  Şi nu era chiar o jucărie nevinovată – fiindcă pe măsură ce Leia îl privea mai bine, descoperi că purta un cuţit la brâu. Alte veşminte nu mai avea, cu excepţia unui capişon de piele subţire care-i acoperea doar partea din spate a capului.

  Se urmăriră unul pe celălalt, nemişcaţi, timp îndelungat. Ewokul părea uimit de apariţia Prinţesei, neştiind cine era, ori ce intenţii avea. Pe moment, Leia voia să afle dacă putea să se ridice în capul oaselor.

  Se ridică gemând.

  Zgomotul păru să-l sperie pe micuţul ewok care se dădu iute înapoi, se împiedică şi căzu.

  — Iiep! chiţăi el.

  Leia se cercetă atent, pentru a descoperi cât de grave erau urmările accidenfului. Îşi sfâşiase hainele, avea tăieturi, vânătăi şi zgârieturi peste tot, dar nimic nu părea a fi rupt, ori ireparabil distrus. Pe de altă parte însă, habar n-avea unde se afla. Gemu din nou.

  Asta fu însă prea mult pentru ewok. Sări în sus, apucă o suliţă lungă de patru picioare şi o îndreptă spre ea. Prudent începu să-i dea târcoale înţepând-o cu vârful ascuţit al lancei, mai mult speriat decât agresiv.

  — Hei, încetează, făcu Leia un gest cu mâna dându-l la o parte.

  Asta-i mai trebuia – s-o sâcâie un ursuleţ. Adăugă cu blândeţe:

  — N-am să-ţi fac nici un rău.

  Se ridică vioaie în sus, cercetându-şi picioarele. Precaut ewokul se dădu înapoi.

  — Nu trebuie să-ţi fie frică! Leia încerca să vorbească pe un ton cât mai liniştitor. Vreau doar să văd ce s-a întâmplat cu bicicleta.

  Ştia că vorbindu-i pe acest ton îl va linişti pe micuţ. Apoi mai ştia că dacă vorbea era bine.

  Se simţea puţin nesigură pe picioare, dar era în stare să se ducă până la rămăşiţele carbonizate ale bicicletei, împrăştiate la poalele unui copac înnegrit parţial de foc.

  Faptul că se depărtă de el avu darul să-l liniştească pe ewokul care se luă acum după ea ca un căţeluş speriat. Leia ridică de pe jos pistolul laser al cercetaşului imperial: atât mai rămăsese din el.

  — Cred că am ieşit din scenă la momentul potrivit, murmură ea.

  Ewokul o cercetă tăcut cu ochii lui mari, strălucitori, încuviinţă, apoi clătină din cap şi chiţăi supărat vreo câteva secunde.

  Leia privi în jurul ei spre pădurea deasă, apoi se aşeză, oftând, pe un buştean. Se afla acum la nivelul ewokului şi din nou se măsurară din priviri, puţin uimiţi, puţin îngrijoraţi.

  — Necazul e că sunt blocată aici şi că nici măcar nu ştiu unde sunt, se confesa ea.

  Îşi propti capul în mâini, în parte pentru a mediii la situaţia ei, în parte pentru a-şi freca tâmplele ca să-şi îndepărteze durerea. Wicket se aşeză lângă ea în exact aceeaşi poziţie – cu capul proptit în lăbuţe, cu coatele sprijinite pe genunchi – şi apoi scoase un mic oftat de simpatie.

  Leia râse recunoscătoare şi-l scarpină în vârful capului, între urechi. Micuţa făptură toarse ca un pisoi.

  — N-ai cumva din întâmplare vreun mijloc de comunicare la tine? glumi Leia.

  Nu-şi punea nici o nădejde, dar spera ca vorbind despre asta să-i vină vreo idee. Ewokul clipi din ochi de câteva ori – şi îi trimise o privire lungă şi uimită. Leia zâmbi:

  — Nu, presupun că n-ai.

  Dintr-o dată Wicket se încordă tot; îşi ciuli urechile şi îşi înclină capul într-o atitudine de atenţie concentrată.

  — Ce-i? şopti Leia.

  Era limpede că ceva nu era în ordine. Apoi auzi şi ea: un ţăcănit în tufişurile de dincolo, un foşnet uşor.

  Dintr-o dată ewokul scoase un ţipăt puternic, înspăimântat. Leia îşi trase pistolul, sărind în spatele buşteanului. Wicket veni repede lângă ea şi se vârî dedesubt. Urmă o tăcere prelungă. Încordată, nesigură, Leia îşi concentră simţurile spre tufişul din apropiere, fiind pregătită să tragă.

  Cu toate astea, nu se aştepta ca lovitura să vină din direcţia din care veni – de foarte sus, de undeva din dreapta. Explodă chiar în faţa buşteanului, într-o trombă de lumină şi ace de pin. Leia trase iute două focuri în acea direcţie – apoi, la fel de iute simţi ceva în spatele ei. Se întoarse încet pentru a descoperi un cercetaş imperial în picioare chiar deasupra ei, ţinând arma îndreptată spre capul ei. Întinse mâna după pistolul pe care ea îl ţinea în mână.

  — Dă-mi-l, ordonă el.

  Fără vreun avertisment, de sub buştean ţâşni o mână păroasă care împlântă un cuţit în piciorul cercetaşului. Omul urlă de durere şi începu să sară într-un picior.

  Leia plonjă după pistolul pe care el îl scăpase din mină. Se rostogoli, trase şi îl lovi pe cercetaş drept în piept, descărcându-şi focul drept în inima lui.

  Imediat pădurea se linişti din nou, înghiţind zgomotul şi lumina ca şi cum n-ar fi existat niciodată. Leia rămase în continuare culcată, respirând precipitat, aşteptând un alt atac. Dar nu se întâmplă nimic.

  Wicket îşi iţi capul zbârlit de sub buştean şi privi în jur.

  — Iiip rrp scrp oooh, mormăi el pe un ton îngrozi.

  Leia sări în sus, alergă încolo şi încoace, se aplecă pe sub buşteni, cercetă din ochi împrejurimile. Pe moment locul, părea sigur. Dădu din cap spre noul ei prieten.

  — Hai mai bine să plecăm de aici.

  În timp ce se afundau în desiş, Wicket preluă conducerea. La început Leia era nesigură, dar el scoase câteva ţipete stridente în direcţia ei şi o trase de mânecă. Aşa că se lăsă în voia creaturii aceleia mici şi ciudate şi o urmă.

  Dădu frâu liber gândurilor pentru un timp, pe când picioarele o purtau iute printre copacii gigantici. Dintr-o dată realiză nu atât dimensiunile reduse ale ewokului care o conducea, ci propriile ei dimensiuni în comparaţie cu aceşti copaci. Aveau vârste de zeci de mii de ani, unii din ei erau înalţi de nu le zărea vârfurile: temple ale forţei vieţii pentru care lupta ea; îşi întindeau ramurile înspre restul universului. Simţea că face şi ea parte din măreţia lor, dar în acelaşi timp se simţea măruntă.

  Şi singură. Se simţea singură aici, în această pădure de giganţi. Toată viaţa trăise printre giganţi: tatăl ei, marele senator Organa; mama ei, pe atunci ministru al educaţiei; prietenii şi tovarăşii ei, cu toţii erau giganţi…

  Dar copacii aceştia erau ca nişte semne uriaşe de exclamare, vestind propria lor proeminenţă. Erau aici! Mai bătrâni decât timpul! Aveau să fie aici şi după ce Leia se va fi dus de mult, după ce Rebeliunea, după ce Imperiul…

  Şi atunci nu se mai simţi singură, ci parte din aceste fiinţe echilibrate, magnifice. O parte din ele, prin timp şi spaţiu, legată de acea forţă vitală pulsândă, care…

  Era tulburător. O parte şi totuşi aparte. Nu reuşea să înţeleagă. Se simţea mare şi mică, curajoasă şi timidă, se simţea ca o scânteie măruntă ce dansa în focurile vieţii…, dansând în spatele unui ursuleţ pufos de jucărie, care o trăgea tot mai adânc după el în pădure.

  Deci asta era, pentru salvarea lor lupta de fapt Alianţa – pentru nişte făpturi mici şi păroase, trăind în păduri mamut şi ajutând prinţese să iasă la liman. Leia ar fi dorit ca părinţii ei să mai fie în viaţă ca să le poată povesti toate acestea.

  Lord Vader ieşi din ascensor şi se opri la intrarea sălii tronului. Cablurile de lumină zumzăiau de ambele părţi, ale ascensorului, aruncând o strălucire ciudată asupra gărzilor regale care stăteau acolo. Porni hotărât înainte urcă cele câteva trepte şi se opri supus în spatele tronului îngenunche şi rămase nemişcat.

  Imediat apoi auzi glasul Împăratului:

  — Ridică-te. Ridică-te şi vorbeşte, prietene.

  Vader se ridică în timp ce tronul se roti şi Împăratul apăru în faţa lui. Stabiliră contactul vizual.

  De la distanţă de ani lumină şi peste prăpastia dintre sufletele lor, Vader îi răspunse:

  — Stăpâne, o navă mică a rebelilor a pătruns prin scut şi a aselenizat pe Endor.

  — Da, ştiu.

  Nici o urmă de surpriză nu răzbătea din glasul lui mai degrabă, satisfacţie. Vader observă asta, apoi continuă:

  — Fiul meu e cu ei.

  Fruntea Împăratului se ridică imperceptibil. Glasul îi rămase nepăsător, rece, uşor curios.

  — Eşti sigur?

  — L-am simţit, stăpâne.

  Era ca o provocare. Ştia că Împăratul se temea de tânărul Skywalker, de puterea lui. Numai împreună puteau ei spera să-l poată atrage pe tânărul Cavaler Jedi de partea întunecată a Forţei. Repetă cuvintele, scoţând în evidenţă unicitatea poziţiei sale:

  — Eu l-am simţit.

  — Ciudat însă că eu nu, murmură Împăratul, în timp ce ochii i se îngustau, transformându-se în două fante.

  Amândoi simţeau că Forţa nu era atotputernică – şi nimeni nu era infailibil. Forţa se însoţea cu limpezimea minţii şi intuiţia. Fireşte, Vader şi fiul său erau mai intim legaţi decât Împăratul cu tânărul Skywalker – dar, în plus, Împăratul sesiza acum un contracurent pe care nu-l mai simţise niciodată, o buclă în linia Forţei pe care nu o putea înţelege.

  — Mă-ntreb dacă sentimentele tale în această chestiune sunt clare, Lord Vader.

  — Sunt clare, stăpâne.

  Ştia de prezenţa fiului său, îl chinuia şi îl biciuia, şi îl atrăgea, şi îl striga cu un glas numai de el auzit.

  — Atunci trebuie să te duci la Luna Sanctuar şi să-l aştepţi, spuse sec Împăratul.

  Atâta timp cât lucrurile erau clare nu existau probleme.

  — Va veni el la mine? întrebă Vader cu scepticism.

  El nu simţea astfel. El se simţea atras.

  — Din proprie iniţiativă, îl asigură Împăratul.

  Trebuia s-o facă din proprie iniţiativă, altfel riscau să piardă totul. Pentru a-l corupe, un spirit nu putea fi forţat, trebuia sedus. Trebuia să participe activ. Trebuia să-şi dorească acest lucru. Luke Skywalker ştia toate astea, totuşi se învârtea în jurul focului, ca un motan. Destinele nu puteau fi niciodată descifrate cu certitudine absolută – dar Skywalker avea să vină la ei, lucrul acesta era clar.

  — Am prevăzut asta. Compasiunea lui faţă de tine îi va veni de hac.

  Compasiunea fusese întotdeauna punctul slab al Cavalerilor Jedi, şi avea să fie mereu aşa. Aceasta îi făcea în ultimă instanţă vulnerabili. Împăratul nu cunoştea compasiunea:

  — Băiatul va veni la tine, iar tu îl vei aduce înaintea mea.

  — Cum porunciţi!

  Vader se înclină adânc.

  O undă de maliţie stărui în vorbele cu care Împăratul îl concedie pe Vader. Mânia se simţi în pasul lui Vader în timp ce ieşea din sala tronului pentru a se urca în naveta spre Endor.

  Luke, Chewie, Han şi 3PO păşeau metodic prin desiş în urma lui R2, al cărui radar continua să se rotească. Era pur şi simplu remarcabil felul în care micuţul droid îşi croia drum prin junglă, fără să facă defel caz de asta, folosind sculele tăietoare montate pe membrele inferioare şi pe cupola capului care croiau drum prin orice se dovedea prea dens pentru a fi dat la o parte.

  R2 se opri deodată, provocând oarecare busculadă printre cei ce veneau în urma sa. Ecranul său radar se rotea mai repede. R2 clipi şi bâzâi un timp apoi sări înainte, anunţând emoţionat:

  — Vrrr diio dUp buuuu dUii op!

  3PO se luă după el.

  — R2 spune că hiperbicicletele se află chiar aici – oh, Doamne.

  Pătrunse în luminiş în fruntea celorlalţi, dar se opriră cu toţii odată, unul peste altul. Resturile carbonizate a trei biciclete erau împrăştiate pe toată suprafaţa – ca să nu mai vorbim de rămăşiţele unor cercetaşi imperiali.

  Se răspândiră să cerceteze urmele. Nu găsiră mare lucru, cu excepţia unei bucăţi din jacheta Leiei. Han o ţinea în mână cu o mină nervoasă, chibzuind.

  3PO rosti calm:

  — Senzorii lui R2 nu descoperă alte urme ale Prinţesei Leia.

  — Sper să fie pe aici pe undeva, spuse Han întorcându-se spre copaci.

  Nu voia să se gândească la dispariţia ei. După câte se întâmplaseră, nu putea pur şi simplu să creadă că ea putea sfârşi astfel.

  — Se pare că a dat peste doi din ei, spuse Luke, numai ca să spună ceva.

  Niciunul din ei nu voia să tragă vreo concluzie.

  — Se pare că s-a descurcat bine, răspunse Han, puţin iritat.

  I se adresase lui Luke, dar de fapt vorbea cu sine însuşi.

  Numai Chewbacca părea prea puţin interesat de luminişul în care se aflau. Stătea întors spre frunzişul des, apoi îşi încreţi nasul, amuşinând.

  — Rahrr! urlă el, aruncându-se în desiş. Ceilalţi se năpustiră în urma lui.

  R2 fluiera uşor, nervos.

  — Ce anume să ia? se răsti 3PO. Nu vrei să fii mai explicit?

  Copacii deveneau tot mai înalţi pe măsură ce grupul înainta. Nu că ar fi putut ei vedea mai sus ca înainte, dar circumferinţa copacilor sporise vizibil. Restul pădurii se mai rărise puţin, lăsându-i să treacă mai uşor, dar făcându-i să se simtă şi mai mici în comparaţie cu natura din jur. Era un sentiment neplăcut.

  Pe neaşteptate, desişul se deschise spre alt luminiş. În centrul lui se afla un ţăruş înfipt în pământ de care atârnau câteva hălci de carne crudă. Rămaseră cu ochii ţintă la el, apoi se apropiară prudenţi.

  — Ce-i asta? rosti 3PO cu glas tare ceea ce se întrebau în gând cu toţii.

  Nasul lui Chewbacca înnebunise, cuprins de un fel de delir olfactiv. Se abţinu cât putu de tare, dar în cele din urmă cedă: întinse laba după una din bucăţile de carne.

  — Nu, aşteaptă! strigă Luke. Nu…

  Dar era prea târziu. În clipa în care carnea a fost trasă de pe băţ, o plasă mare sări în jurul celor cinci aventurieri, ridicându-i în sus, într-o zbatere de picioare şi braţe.

  R2 fluiera supărat – era programat să urască poziţia cu capul în jos – în timp ce wookieul lătra cu regret.

  Han scoase o labă păroasă din gura sa, scuipând resturi de blană.

  — Bravo, Chewie. Bună treabă. Întotdeauna să gândeşti mai întâi cu stomacul.

  — Hai, linişteşte-te, interveni Luke. Mai bine să ne gândim cum putem ieşi de aici.

  Încercă, dar îi fu imposibil să-şi elibereze braţele; unul era prins în spate de ochiurile plasei, celălalt ţintuit de piciorul lui 3PO.

  — Ajunge vreunul din voi la sabia mea?

  R2 era cel mai la fund. Îşi scoase sculele tăietoare şi se porni să reteze corzile de viţă din care era făcută plasa.

  Între timp, Solo încerca să-şi treacă braţul pe lângă 3PO ca să ajungă la sabia ce atârna de cingătoarea lui Luke. Pe neaşteptate căzură unul peste altul, în momentul în care R2 mai tăie câteva ochiuri, încât Han se văzu lipit faţă în faţă cu droidul de protocol.

  — Fă-mi loc, gălbiorule, că – Înhh – hhha.

  — Şi eu cum crezi că mă simt? ripostă 3PO.

  În asemenea situaţii, protocolul nu mai conta.

  — Nu ştiu, dar – începu Han, când R2 tăie şi ultima legătură şi întregul grup se prăbuşi la pământ.

  Pe măsură ce-şi veneau în fire, se ridicau în capul oaselor, se uitau la ceilalţi să vadă dacă sunt întregi, şi unul câte unul realizară că erau încercuiţi de douăzeci de făpturi mici şi păroase, purtând capişoane de piele şi agitând cu toţii suliţe.

  Unul se apropie de Han, împungându-l cu o suliţă lungă în obraz.

  — Iiiii uk! ţipă tot el.

  Solo dădu arma la o parte cu o mişcare scurtă.

  — Hai, termină.

  Un al doilea ewok se alarmă şi se năpusti la Han. Din nou fu nevoit să dea suliţa la o parte, dar făcând acest gest Han se tăie la braţ.

  Luke îşi pipăi sabia, chiar atunci însă un al treilea ewok ieşi în faţă, împingându-i cât colo pe cei agresivi şi adresându-le pe un ton strident şi certăreţ un şir lung de invective. Cel puţin aşa li se păru lor. Drept urmare, Luke hotărî să nu facă uz de sabia sa.

  Han însă era rănit şi furios.

  Se pregătea să-şi scoată pistolul, Luke îl opri cu o privire.

  — Nu, spuse el apoi, o să fie bine.

  Niciodată să nu confunzi priceperea cu aparenţa, obişnuia Ben să-i spună – ori acţiunile cu motivaţiile. Luke nu era sigur în privinţa ursuleţilor ăştia, dar avea o anume reţinere. Han se ţinea de braţ şi rămase liniştit în timp ce micuţii roiau în jurul lor, confiscându-le toate armele. Luke le cedă şi sabia lui de lumină. Chewie mârâi suspicios.

  R2 şi 3PO tocmai se extrăgeau din resturile plasei în timp ce micuţii se porniseră să sporovăiască vizibil emoţionaţi.

  — 3PO, ia zi, înţelegi cumva ce spun? se întoarse Luke spre droidul auriu.

  3PO se ridică dintre lujerii plasei, pipăindu-se să vadă dacă mai era întreg.

  — Au, capul meu, se plânse el.

  La vederea droidului postat acum în faţa lor, ursuleţii începură să chiţcăie şi mai abitir, arătând spre el şi gesticulând.

  3PO se adresă unuia din ei care părea a fi conducătorul:

  — Tşrii briib a şurr du.

  — Tiloh vrii d bleeop uii ş hriii! răspunse animalul flocos.

  — Du uii şiiss?

  — Reepp gluah nrripş.

  — Sriii?

  Dintr-o dată unul dintre ei îşi azvârli suliţa cu un ţipăt scurt şi căzu la pământ în faţa droidului strălucitor. În următoarea clipă, toţii micuţii îi urmară exemplul. 3PO privi spre prietenii lui, ridicând jenat din umeri.

  Chewie latră nedumerit, R2 zumzăia speculativ. Luke şi Han contemplau cu uimire batalionul prosternat la picioarele droidului.

  Apoi, la un semnal invizibil al unuia din grupul lor, micuţele făpturi începură să intoneze la unison:

  — Eekee uoh, eeke uoh, Rheakee iheekee uok… Nevenindu-i să-şi creadă ochilor şi urechilor, Han se uită la 3PO:

  — Ce le-ai spus?

  — Bună ziua”, cred, răspunse 3PO pe un ton de parcă şi-ar fi cerut scuze, şi se grăbi să adauge: Poate că am greşit, folosesc un dialect foarte primitiv… Cred că-şi închipuie că sunt un fel de zeitate.

  Pe Chewbacca şi R2 ideea îi amuză teribil. Timp de câteva secunde nu mai conteniră să latre şi să fluiere isteric. Chewbacca îşi şterse chiar o lacrimă. Han clătină doar din cap cu o expresie de om plictisit.

  — Bun, ce-ai zice dacă ţi-ai folosi influenţa divină ca să ne scoţi de aici? sugeră el pe un ton plin de solicitudine.

  3PO se îndreptă de spate şi vorbi pe un ton afectuos:

  — Îmi cer scuze, căpitane Solo, dar asemenea lucru nu se cuvine.

  — Nu se cuvine? răcni Solo.

  Ştia el că droidul ăsta preţios avea să meargă într-o zi prea departe, şi iată că ziua aceea sosise.

  — Programarea mea nu-mi permite să interpretez rolul unei zeităţi, îi răspunse el lui Solo, ca şi cum ar fi fost un lucru de la sine înţeles.

  Han se îndreptă ameninţător spre droidul de protocol. Îl mâncau degetele să tragă de fişă.

  — Ia ascultă, mă grămăjoară de şuruburi, dacă nu… dar nu apucă să spună altceva, căci cincisprezece suliţe ewok se îndreptară ameninţător spre faţa lui. Glumeam şi eu, zâmbi el afabil.

  Procesiunea şerpuia prin pădurea tot mai întunecată – făpturi mititele, scunde, înaintând prin labirintul gigantic. Soarele era la apus, iar umbrele alungite ce se întretăiau făceau ca locul să pară şi mai impunător. Cu toate astea, micuţii ewok păreau a fi la ei acasă, găsind cu precizie drumul prin hăţişul de lujeri. Purtau pe umerii lor patru prizonieri – Han, Chewbacca, Luke, R2 – legaţi de nişte stâlpi şi înfăşuraţi strâns în corzi de viţă, ţinându-i imobilizaţi, asemenea unor larve ce se iţeau din coconul lor de frunze.

  În spatele prizonierilor, şezând într-o lectică – crengi împletite în forma unui scaun – venea 3PO, purtat pe umerii micuţilor ewok. Asemenea unui potentat regal îşi prefira privirea prin pădurea impunătoare prin care îl purtau – apusul magnific de culoarea lavandei, arzând printre lujerii viţei, florile exotice ce îşi strângeau petalele, arborii fără vârstă, ferigile lucitoare – încredinţat că nimeni înainte nu ştiuse să aprecieze toate aceste lucruri asemenea lui, acum. Nimeni altcineva nu avea senzorii lui, circuitele lui, programele lui, băncile lui de date – aşa că, într-un fel, şi era creatorul acestui mic univers, cu culorile şi imaginile sale.

  Şi era bine aşa.

  VI.

  Cerul înstelat părea a fi foarte aproape de vârfurile copacilor în timp ce Luke şi prietenii săi erau duşi în satul micuţilor ewok. La început, Luke nici nu realiză că era vorba de un sat – scânteile de lumină, mici şi portocalii pe care le vedea la distanţă, ar fi putut fi stele. Acest lucru era cu atât mai adevărat cu cât punctele acelea mici şi strălucitoare apăreau chiar deasupra lui în timp ce se legăna pe spate, legat fedeleş cum era de stâlpul purtat de ursuleţi.

  Dar când se văzu urcând pe scări întortocheate şi rampe ascunse aflate în jurul unor trunchiuri imense şi când, ajungând tot mai sus, luminile acelea deveniră tot mai strălucitoare şi mai puternice, când grupul ajunsese cam la o înălţime de o sută de picioare, Luke realiză în cele din urmă că luminile erau ruguri – printre vârfurile copacilor.

  În cele din urmă, fură duşi peste o punte şubredă de lemn, aflată atât de sus încât nu vedeai până jos, ci doar hăul care se deschidea dedesubt, fără să-i vezi fundul. Timp de o clipă, Luke se temu că aveau să le dea drumul pur şi simplu peste margine, ca să-i pună la încercare. Dar făpturile acelea aveau alte gânduri.

  Pasarela se termina chiar între doi copaci. Prima făptură din şir apucă o liană lungă şi se avântă prin aer până la celălalt trunchi, care, văzu Luke răsucindu-şi capul, avea o deschizătură ca o peşteră pe suprafaţa sa. Lianele fură împinse cu repeziciune încolo şi încoace până ce izbutiră să construiască un fel de grilaj, iar Luke se văzu alunecând peste el cu stâlp cu tot şi trimis prin aer spre copacul cu deschizătură. Mai privi o dată în jos, în neant. Era o senzaţie neplăcută.

  Ajunşi pe cealaltă parte, aşteptară pe o platformă îngustă şi şubredă până ce toată lumea traversă. Micuţii desfăcură apoi împletitura de crengi şi pătrunseră în copac cu prizonierii lor. Înăuntru era întuneric beznă, dar Luke avea senzaţia că era de fapt mai degrabă un tunel prin lemn decât o peşteră adevărată. Impresia de pereţi solizi era peste tot, ca într-un tunel în munte. Când ieşiră afară, la cincizeci de iarzi depărtare, se aflau în mijlocul satului.

  Se compunea dintr-o serie de platforme de lemn, scânduri şi podeţe ce uneau un grup de copaci uriaşi. Pe acest eşafodaj se ridica un sat de colibe alcătuite dintr-o combinaţie ciudată de piele întărită, chirpici, nuiele împletite, acoperişuri de paie şi podele de pământ. Mici focuri de tabără ardeau în faţa colibelor – scânteile erau prinse printr-un sistem complicat de lujere care le purtau într-un loc unde erau înăbuşite. Şi peste tot erau sute de ursuleţi ewok.

  Bucătari, tăbăcari, gardieni, bunici. Mame ce-şi chemau copiii speriaţi de apariţia prizonierilor, îi duceau în case ori arătau spre ei şi murmurau ceva. Aerul era plin de aburii mâncărurilor, copiii jucau fel de fel de jocuri, menestrelii intonau o muzică ciudată, răsunătoare cu ajutorul unor buşteni goi pe dinăuntru şi a unor beţe de trestie.

  Sub ei se întindea bezna nesfârşită; la fel de nesfârşită ca cea de deasupra lor, aici însă, în sătucul acesta suspendat, Luke simţea căldură, lumină şi o pace cu totul aparte.

  Grupul de captivi şi vânători se opri în faţa celei mai răsărite colibe. Luke, Chewie şi R2 fură proptiţi de un copac din apropiere. Han fu legat de o frânghie şi rămase balansând deasupra unei gropi acoperite de surcele care semăna suspect de mult cu un grătar. O mulţime de făpturi mititele se adunară în jurul lor, sporovăind cu vioiciune, cercetându-i curioşi.

  Teebo ieşi din construcţie. Era puţin mai mare decât cei mai mulţi şi cu siguranţă mai aspru. Blana lui era vârstată în cenuşiuri mai închise şi mai deschise. În locul glugii obişnuite de piele, purta pe vârful capului calota craniană a unui animal pe care o împodobise şi cu coarne. Purta o bardă de piatră şi, pentru o fiinţă atât de mică, era fudul nevoie mare.

  Examină grupul în fugă, apoi pronunţă, pare-se, un fel de sentinţă. La aceasta, unul dintre vânători – Paploo, care părea să fi adoptat o atitudine mai protectoare faţă de prizonieri – făcu un pas înainte.

  Teebo conferi cu Paploo o bucată de vreme. Discuţia se încinse, transformându-se în ceartă, pe de o parte cu Paploo care lua apărarea rebelilor, şi pe de altă parte cu Teebo care respingea orice argument. Restul tribului se adunase în jurul lor, urmărind dezbaterea cu mult interes, intervenind din când în când cu comentarii sau chiţăind înfierbântaţi.

  3PO, a cărui lectică-tron fusese aşezată într-un loc de onoare în apropierea ţăruşului de care fusese agăţat Han, urmărea discuţia fascinat. Începu să traducă o dată sau de două ori pentru Luke şi ceilalţi, dar se opri imediat, deoarece discuţia se desfăşura prea repede, iar el nu voia să piardă nimic din cele ce se spuneau. Drept urmare, nu mai traduse nici un fel de informaţie în afara numelor celor implicaţi.

  Han aruncă o privire spre Luke cu un rânjet de neîncredere.

  — Nu-mi place cum miroase.

  Chewie îi ţinu partea.

  Dintr-o dată, îşi făcu apariţia din coliba cea mare Logray, a cărui simplă prezenţă îi reduse pe toţi la tăcere. Mai scurt decât Teebo, se bucura cu toate astea în mod clar de cel mai mare respect. Şi el purta pe cap o calotă craniană – un fel de cap de pasăre mare, cu o singură pană legata de creastă. Blana lui era vârstată cu cafeniu, iar faţa avea o expresie înţeleaptă. Nu purta nici un fel de armă, doar un săculeţ mic într-o parte şi un toiag împodobit cu şira spinării unui inamic odinioară puternic.

  Îi examină unul câte unul pe prizonieri, mirosindu-l pe Han, pipăind cu degetele ţesătura hainelor lui Luke. Teebo şi Paploo îi înşirau punctele lor de vedere contradictorii, el însă păţea total dezinteresat, aşa că renunţară destul de repede.

  Când Logray ajunse la Chewbacca păru de-a dreptul fascinat şi îl atinse pe wookie cu toiagul lui. Chewie nu se arătă însă prea încântat: mârâi primejdios la micuţul ewok. Logray nu avea nevoie de alt avertisment şi făcu un pas mare înapoi – vârând în acelaşi timp mâna în pungă şi azvârlind câteva fire de iarbă în direcţia lui Chewie.

  — Atenţie, Chewie, răsună glasul lui Han de pe cealaltă parte. Cred că ăsta-i şeful cel mare.

  — Nu, îl corectă 3P0, cred că e vraciul lor.

  Luke se pregătea să intervină, apoi hotărî să mai aştepte. Era mai bine dacă această comunitate, mică şi serioasă, ajungea la propriile ei concluzii în privinţa lor. Ewokii păreau neobişnuit de temeinici pentru nişte fiinţe atât de aeriene.

  Logray se duse mai departe, să-l examineze pe R2, o creatură atât de uimitoare. Amuşină, ciocăni şi mângâie carapacea de metal a droidului, apoi îşi încreţi chipul într-o expresie de consternare. După câteva clipe de gândire ordonă ca micuţul robot să fie eliberat.

  Mulţimea murmură emoţionată apoi se dădu câţiva paşi înapoi. Corzile cu care era legat R2 fură retezate de doi paznici ce purtau cuţite şi R2 alunecă la vale pe stâlpul de care fusese legat căzând cât se poate de neceremonios pe jos.

  Paznicii îl aşezară în picioare. R2 era supărat foc. Se concentră asupra lui Teebo ca sursă a ruşinii sale şi se porni să piuie şi să trimită fulgere albastre în direcţia ewokului care, înspăimântat, începu să alerge în cerc urmat de R2. Mulţimea îi urmărea încântată – unii îl susţineau pe Teebo, în timp ce alţii îl încurajau pe droidul supărat.

  În cele din urmă R2 ajunse aproape de Teebo şi trimise asupra lui o încărcătură electrică. Ewokul şocat sări în aer, chiţăi îngrozitor şi o luă la goană cât de repede îl duceau picioruşele lui scurte. Wicket se precipită în coliba cea mare în timp ce spectatorii ţipau de indignare sau, dimpotrivă, de bucurie.

  3PO era furios.

  — R2 opreşte-te! Nu faci decât să complici şi mai mult lucrurile.

  R2 se repezi până în faţa droidului auriu şi se porni să piuie o tiradă vehementă.

  — Vriii op duu dhii vrrr gk gdle dh huu dop dhop vrii duu duiit.

  Această izbucnire avu darul să-l irite pe 3P0. Cu o expresie arogantă se îndreptă de spate în tronul său:

  — Nu se vorbeşte aşa unei persoane de rangul meu. Luke se temea ca situaţia să nu scape total de sub control. I se adresă credinciosului său droid pe un ton cât mai răbdător:

  — 3PO, cred că ar fi timpul să vorbeşti acum şi în numele nostru.

  3PO – destul de prost dispus – se întoarse spre adunarea aceea de făpturi flocoase şi ţinu o scurtă cuvântare arătând din când în când spre prietenii săi legaţi de stâlpi.

  Logray se supără vizibil la auzul celor spuse de 3PO. Îşi agită toiagul, bătu din picioare, chiţăi timp de un minut întreg spre droidul auriu. În încheiere făcu semn cu capul spre câţiva din tovarăşii lui credincioşi, care îi răspunseră dând şi ei din cap şi se porniră să umple groapa de sub Han cu lemne de foc.

  — Ei bine, ce-a spus? strigă Han oarecum îngrijorat.

  3PO dădu îndurerat din cap.

  — Mă simt tare încurcat, căpitane Solo, dar se pare că vei constitui felul principal de mâncare la banchetul organizat în cinstea mea. A fost foarte ofensat când i-am sugerat să renunţe.

  Niciunul din ei nu mai apucă să spună ceva, căci dintr-o dată răsunară tobele ce băteau un ritm sincopat, rău prevestitor. Toate capetele păroase se întoarseră ca la comandă spre gura colibei principale. Din ea ieşi Wicket, iar în urma lui, marele şef Chirpa.

  Chirpa avea blana cenuşie şi o voinţă puternică. Pe cap purta o coroană împletită din frunze, dinţii şi coarnele unor animale mari pe care le ucisese la vânătoare. În mâna dreaptă purta un toiag făcut din osul unei reptile zburătoare, în stânga o iguană, care era animalul său favorit şi consilierul principal.

  Cercetă cu privirea scena din piaţă, apoi se întoarse în aşteptarea musafirului care tocmai ieşea din coliba cea mare.

  Musafirul era frumoasa şi tânăra Prinţesă din Alderaan.

  — Leia! exclamară Luke şi Han într-un glas.

  — Rahrhah!

  — Boo diid wii?

  — Înălţimea Voastră!

  Tresări şi porni îndată spre prietenii ei; n-apucă să ajungă însă la ei căci mai mulţi ewoki îi tăiară calea cu suliţele lor. Se întoarse spre şeful Chirpa, apoi spre robotul interpret.

  — 3PO, spune-le că aceştia sunt prietenii mei şi că trebuie să fie eliberaţi.

  — Jip sgiii rheeoh, spuse el pe un ton politicos. Sge-eoh roah miip miib eerah.

  Chirpa şi Logray îşi clătinară capetele în semn de refuz. Logray pronunţă un ordin spre ajutoarele sale care reluară cu mai mult zor munca la înălţarea grămezii de lemn de sub Solo.

  Han schimbă priviri neajutorate cu Leia.

  — Nu ştiu de ce, dar am impresia că n-am avut succes, glumi el amar.

  — Luke, ce putem face? insistă Leia.

  Numai la asta nu se aşteptase. Crezuse că va primi un ghid care s-o însoţească înapoi la nava sa, în cel mai rău caz, că va lua masa şi va petrece noaptea acolo. Aproape că nu le mai înţelegea pe fiinţele acestea.

  — Luke? întrebă ea din nou.

  Han se pregătea să facă o propunere când se opri şocat de felul acela plin de afecţiune cu care Leia i se adresă dintr-o dată lui Luke. Era ceva nou, pe care nu-l mai observase până acum, acum însă era evident.

  Se hotărî totuşi să vorbească, dar nu apucă, fiindcă interveni Luke.

  — 3PO, spune-le că dacă nu fac cum vrei tu, te vei supăra şi-ţi vei folosi forţele magice.

  — Dar, stăpâne, ce forţe? protestă droidul. N-aş putea.

  — Spune-le! îi ordonă Luke ridicând glasul într-un mod prea puţin caracteristic.

  Erau clipe când 3PO izbutea să-l scoată din sărite şi pe un Jedi. Droidul-interpret se întoarse spre numeroşii spectatori şi le vorbi cu multa demnitate:

  — Jimiiblii scriiş oahr aiş ş şeeşi niip iip iip.

  Ursuleţii părură foarte nemulţumiţi de această proclamaţie şi cu toţii făcură câţiva paşi înapoi. Cu excepţia lui Logray, care făcu câţiva paşi înainte. Strigă ceva la 3PO – ceva ce suna foarte tare a ameninţare. Luke închise ochii, concentrându-se, 3PO începu să se bâţâie într-un fel teribil de necontrolat, ca şi cum ar fi fost prins falsificându-şi programul.

  — Nu mă cred, stăpâne Luke, aşa cum v-am spus.

  Luke nu-l mai asculta însă pe droid, îl vizualiza. Văzându-l cum stă strălucitor şi auriu pe tronul său de ramuri, dând din cap într-o direcţie şi într-alta, sporovăind vrute şi nevrute, şezând acolo în vidul întunecat al conştiinţei lui Luke… şi începând uşurel să se înalţe.

  Încetişor, 3PO începu să se înalţe.

  La început, nici nu observă; la început, nimeni nu observă. 3PO continua să tremure în timp ce lectica cu el cu tot se înălţa constant în aer.

  —.v-am spus, v-am spus, v-am spus că ei nu vor. Nu ştiu de ce – staţi o clipă – ce se-ntâmplă aici?

  3PO şi micuţii ewok observară în acelaşi timp ce se întâmplă. Micuţii căzură pe spate de frica tronului plutitor. 3PO începu acum să se rotească de parcă ar fi fost pe un scaun turnant. Se rotea maiestuos, uşor şi graţios.

  — Ajutor, şopti el. R2, ajută-mă.

  Şeful Chirpa dădu ordin supuşilor săi terorizaţi. Aceştia se repeziră să-i elibereze pe prizonieri din strânsoarea corzilor de viţă. Leia, Han, Luke se îmbrăţişară prelung şi cu putere. Li se părea, tuturor, un decor destul de neobişnuit pentru prima bătălie victorioasă a acestei campanii îndreptată împotriva Imperiului.

  Luke era conştient de piuiturile plângăcioase din spatele lui şi se întoarse pentru a-l vedea pe R2 privind ţintă în sus la prietenul său care continua să se rotească. Luke îl readuse încet la loc.

  — Mulţumesc, 3PO, îi spuse tânărul Jedi bătându-l încurajator pe umăr.

  3PO era însă destul de buimăcit şi primea mulţumirile cu un zâmbet uimit şi nesigur.

  — Păi – păi – nu ştiam că eram în stare de una ca asta.

  Coliba şefului Chirpa era mare în comparaţie cu celelalte – dar Chewbacca, şezând cu picioarele încrucişate sub el, aproape că atingea tavanul cu capul. Wookieul şedea aplecat pe una din laturile încăperii, alături de tovarăşii săi, în timp ce şeful împreună cu zece bătrâni şedeau vis-a-vis, pe cealaltă latură. La mijloc, între cele două grupuri, ardea un foc mic ce încălzea aerul nopţii, aruncând umbre efemere pe pereţii de lut.

  Afară, întregul sat aştepta hotărârile acestui consiliu. Era o noapte limpede, ce te invita la meditaţie, încărcată de importanţa momentului. Deşi era târziu, nu dormea nimeni.

  Înăuntru, 3PO vorbea. O continuă postprocesare pozitivă şi negativă îi îmbunătăţise substanţial fluenţa în această limbă, destul de chinuită; era acum în toiul unei povestiri din istoria Războiului Civii Galactic – împănată cu pantomimă, elocvenţă, efecte sonore explozive şi comentarii marginale. La un moment dat imită chiar un păşitor imperial.

  Bătrânii ursuleţi ewok ascultau cu atenţie, murmurând ceva unul spre altul. Era o poveste fascinantă şi erau pe de-a întregul absorbiţi – uneori îngroziţi, alteori revoltaţi. Logray conferi odată sau de două ori cu şeful Chirpa şi de mai multe ori puse întrebări, la care droidul auriu răspunse pe un ton mişcător – iar la un moment dat, R2 fluieră pentru sublinieri.

  — Şeful Chirpa spune că e o poveste tare mişcătoare, explică droidul. Dar că nu are nimic de-a face cu poporul lui.

  O tăcere adâncă şi apăsătoare umplu încăperea mică. Doar focul îşi continua trosnind solilocviul, aruncând lumini şi umbre.

  În cele din urmă, dintre toţi, Solo fu cel care luă cuvântul în numele grupului în numele Alianţei.

  — Spune-le asta, gălbiorule – zâmbi el către droid pentru prima oară cu afecţiune conştientă. Spune-le că e greu să traduci o rebeliune, aşa că poate ar fi mai bine ca nu traducătorul să fie cel care povesteşte. Am să le povestesc eu. Nu tre' să ne-ajute fiin'că i-am rugat noi. Nu trebuie să ne-ajute nici pen`că ar fi şi-n interesu' lor – deşi e-n interesu' lor – să-ţi dau numa' un exemplu: Imperiu' scoate de aici o groază de energie ca să-şi alimenteze scutul deflector, iar asta-i energia făr' de care tipii o să se descurce greu la iarnă şi o să sufere… da' nu-i nimic. Zi-le, 3PO.

  3PO le spuse. Han continuă.

  — Da' nu d-asta ar trebui să ne-ajute. De-asta făceam eu pe vremuri treabă, că era în interesul meu. Da' acum e altfel. Sau, în orice caz, nu mai e la fel. Cel mai mult fac acu` treaba pentru prietenii mei – fiin'că ăsta-i lucru' cel mai important. Banii? Puterea? Jabba le avea şi la ce i-au folosit? Bine, bine, treaba e că prietenii sunt… prieteni. Înţelegi?

  Aceasta fusese una din cele mai încâlcite pledoarii pe care Leia le auzise vreodată, dar ochii i se umplură de lacrimi. De cealaltă parte, micuţii ewok rămaseră tăcuţi, impasibili. Teebo şi mititelul răbdător pe nume Paploo au schimbat câteva cuvinte; ceilalţi rămaseră însă nemişcaţi, pe feţele lor nu se putea citi nimic.

  După o nouă pauză prelungită, Luke îşi drese glasul.

  — Îmi dau seama că acest concept pare abstract, că e dificil să stabileşti legături, începu el domol, pentru întreaga galaxie însă, pentru forţele noastre rebele importantă este acum victoria asupra Imperiului aici, pe Endor. Priviţi în sus, prin gaura pentru fum din acoperiş. Prin crăpătura aceasta mică puteţi număra o sută de stele. Pe tot cerul sunt milioane şi milioane, mult mai multe decât vă puteţi voi imagina. Şi toate au planete, şi lumi, şi locuitori fericiţi ca voi. Iar Imperiul le distruge pe toate. Ameţeşti… te ia cu ameţeală dacă stai pe spate şi priveşti în sus spre strălucirea stelelor. Îţi vine parcă să te desfaci în mii de bucăţele, atât de minunat e uneori. Iar tu eşti o părticică din această frumuseţe, şi toate fac parte din aceeaşi Forţă… Iar Imperiul încearcă să stingă toate aceste lumini.

  3PO a avut nevoie de timp ca să traducă toate aceste lucruri – căutând cuvintele cele mai potrivite. Când a terminat în cele din urmă, bătrânii începură să chiţăie, când mai tare, când mai încet, tăcând şi luând-o din nou de la capăt.

  Leia înţelese ce voia să spună Luke, dar se temea că micuţele făpturi n-o să vadă care e legătura. Cu toate că exista o legătură intrinsecă, numai dacă ar putea să le arunce o punte de înţelegere. Se gândi la experienţa ei din pădure – sentimentul ei de contopire cu copacii, ale căror ramuri întinse în sus păreau să atingă Stelele, a căror lumină se revărsa în jos, magică, într-o cascadă nesfârşită. Simţea puterea acelei vrăji în ea, era pretutindeni, rezonând de la o fiinţă la alta, revenind din nou la ea, făcând-o mai puternică, şi mai puternică; până ce se simţi una cu micuţii ewok, simţi că i-ar înţelege, că i-ar cunoaşte, că ar conspira cu ei, în sensul primar al cuvântului: că ar respira împreună.

  Discuţia se mai stinse, iar în cabană se aşternu iarăşi liniştea. Respiraţia Prinţesei se mai potolise şi cu un aer senin, încrezător le adresă şi ea apelul ei:

  — Faceţi-o de dragul copacilor, spuse ea.

  Doar atât. Cu toţii se aşteptaseră la mai mult, dar nu era mai mult de spus; doar aceste izbucniri scurte, ţintite.

  De pe margine, Wicket urmărise cu îngrijorare crescândă discuţia. Se văzuse bine că în mai multe rânduri făcuse eforturi considerabile să se abţină şi să nu se amestece în dezbaterile consiliului – acum însă sări în picioare, păşi de câteva ori prin cabană dintr-o parte într-alta, în cele din urmă se postă în faţa bătrânilor şi începu propriul său discurs.

  — Iip, iip, miip iite squii…

  3PO traduse pentru prietenii săi.

  — Venerabili consilieri, am primit în această noapte un dar vrednic de uimire. Darul libertăţii. Acest zeu auriu… – aici 3PO se opri din tradus atât cât să savureze momentul, apoi continuă… acest zeu auriu, a cărui întoarcere ne-a fost prezisă încă de pe vremea Primului Arbore, ne spune acum că nu va fi stăpânul nostru, ne spune că suntem liberi să alegem – că trebuie să alegem; aşa cum toate făpturile vii trebuie să-şi aleagă destinul. El a venit, venerabili unchi, şi va pleca, nu vom mai fi robii oblăduirii sale divine. Suntem liberi. Dar cum trebuie să ne comportăm în acest caz? Dragostea unui ewok pentru lemn va fi oare mai mică deoarece îl poate părăsi? Nu, dimpotrivă, dragostea va fi mai mare, fiindcă poate să plece, dar el rămâne. Aşa se-ntâmplă şi cu vocea zeului de aur: n-avem decât să închidem ochii; urechile noastre vor auzi totuşi. Prietenii săi ne povestesc despre o Forţă, un spirit al vieţii, de care aparţinem toţi, aşa cum fiecare frunză e un lucru separat şi cu toate astea o părticică a copacului. Noi cunoaştem acest spirit, venerabili sfetnici, deşi noi i-am spus altfel. Prietenii zeului auriu ne spun că această Forţă se află în mare primejdie, aici şi altundeva. Când focul ajunge la pădure, cine se mai poate considera în siguranţă? Nici măcar Arborele Mare, din care fac parte toate celelalte, nici frunzele sale, nici rădăcinile sale, nici păsările sale. Toate sunt în primejdie, pe vecii vecilor. E un lucru mare să înfrunţi asemenea foc, venerabili sfetnici. Mulţi vor muri pentru ca pădurea să existe în continuare. Dar poporul ewok este un popor brav.

  Micuţa făptură îşi aţinti privirea asupra celorlalţi din colibă. Nimeni nu spuse un cuvânt, cu toate astea comunicarea era intensă. După un minut, el încheie astfel:

  — Venerabili sfetnici, noi trebuie să ajutăm această nobilă cauză, nu atât de dragul copacilor, cât de dragul frunzelor din copaci. Aceşti rebeli sunt la fel ca noi, care suntem la fel ca frunzele. Bătute de vânt, pustiite de roiuri de lăcuste care populează lumea – cu toate acestea ne aruncăm noi oare în focul nimicitor pentru ca altul să se bucure de căldura luminii? Cu toate acestea ne transformăm oare într-un culcuş moale, pentru ca altul să afle odihna? Cu toate acestea ne rotim oare ca vântul care se năpusteşte asupra noastră, pentru a trezi spaima de haos în inima duşmanilor noştri? Cu toate acestea ne schimbăm oare culoarea atunci când însuşi vremurile ne cer să ne schimbăm? Aşa trebuie să-i ajutăm acum pe fraţii noştri, rebelii – căci a venit timpul schimbării la noi.

  Rămase tăcut în faţa lor şi doar în ochi îi dansau limbile focului ce ardea în mijlocul încăperii. Timp de o clipă nesfârşită lumea întreagă rămase nemişcată.

  Bătrânii erau emoţionaţi. Fără să mai spună vreun cuvânt, ei încuviinţară cu un semn al capului. Poate că erau telepatici.

  În orice caz, şeful Chirpa se ridică în picioare şi, fără vreo altă introducere, făcu un anunţ scurt.

  Dintr-o dată tobele începură să bată în tot satul. Bătrânii săriră în picioare – fără urmă de solemnitate – şi se porniră să alerge încolo şi încoace prin încăpere ca să-i mângâie pe rebeli. Teebo încercă chiar să-l îmbuneze pe R2, dar se răzgândi când micuţul droid se dădu înapoi scoţând un fluierat uşor de avertizare,drept care Teebo se repezi spre Chewie şi-i sări în cârcă în semn de simpatie.

  — Ce se întâmplă aici? zâmbi Han neîncrezător.

  — Nu sunt nici eu sigură, răspunse Leia cu jumătate de gură, dar nu-i rău.

  Luke împărtăşea împreună cu ceilalţi momentele acestea de bucurie cu zâmbete şi bunăvoie când, dintr-o dată, un nor negru îi umplu inima, se cuibări acolo, împrăştiind o răceală neplăcută în toate colţurile sufletului său. Izbuti să-şi şteargă de pe chip urmele acestei senzaţii, afişă o mască, astfel încât nimeni să nu observe vreo schimbare.

  3PO dădu în sfârşit din cap în semn că înţelesese situaţia pe care Wicket încercase să i-o explice. Cu un gest expresiv se întoarse spre rebeli:

  — De-acum facem şi noi parte din trib, replică 3PO.

  — Era singurul lucru care-mi lipsea, spuse Solo.

  3PO continua să vorbească celorlalţi, ignorându-l pe sarcasticul căpitan al spaţiului.

  — Şeful a jurat să ne ajute în orice chip pentru a scăpa ţara de fiinţele acelea rele.

  — Ei, ajutorul cât de mărunt tot e mai bun decât nimic, râse Han.

  3PO simţi cum i se înfierbântau din nou circuitele în faţa acestui ingrat corellian.

  — Teebo spune că cei doi cercetaşi principali, Wichet şi Paploo, ne vor arăta drumul cel mai scurt spre generator.

  — Mulţumeşte-le, gălbiorule, răspunse Han, căruia îi plăcea grozav să-l enerveze pe 3PO. Nu se putea abţine.

  Chewie lătră aprobator, fericit că în sfârşit se puneau din nou în mişcare. Unul dintre ewoki crezu că cere de mâncare şi-i aduse maimuţei wookie o halcă de carne, Chewbacca nu refuză. El înghiţi carnea pe nerăsuflate în timp ce mai mulţi ewoki se adunaseră în jurul lui, urmărindu-l uluiţi. Li se părea atât de incredibil gestul, încât începură să chicotească strident, iar râsul lor era atât de molipsitor încât îl făcu pe wookie să izbucnească gâlgâind în râs. Ghigagaurile lui sunau însă într-atât de caraghios în urechile micuţilor înveseliţi la culme încât săriră pe el – după cum le era obiceiul – şi se porniră să-l gâdile, în timp ce el răspundea întreit, până ce căzură cu toţii laţi de oboseală. Chewie îşi şterse ochii şi mai apucă o bucată de carne pe care o molfăi cu un aer mult mai degajat.

  Între timp Solo începuse să organizeze expediţia.

  — Cât e de departe? O să avem nevoie de provizii proaspete. Nu prea avem timp, ştiţi. Chewie, dă-mi şi mie o bucată…

  Chewie mârâi.

  Luke se lăsă împins până în fundul colibei în timpul acelei agitaţii generale, apoi se strecură afară. În piaţă petrecerea era în toi – micuţii dansau, chiţăiau, chicoteau – dar Luke evită toate acestea. Se depărtă de focuri, de veselie, pe un podeţ lăturalnic aflat pe partea întunecată a unui copac uriaş.

  Leia îl urmă.

  Zgomotele pădurii umpleau aerul blând al nopţii,greieri, rozătoare iuţi de picioare, tăuni singuratici, bufniţe speriate. Mirosurile de iasomie înflorită se amestecau cu parfumul mai puternic al pinilor; armonia era strict eterică. Cerul era ca un cristal negru.

  Luke privi la cea mai strălucitoare stea de pe cer. Părea să ardă în adâncurile ei de vaporii elementelor dezlănţuite. Aceasta era Steaua Morţii.

  Nu putea să-şi ia ochii de la ea. Astfel îl găsi Leia.

  — Ce se-ntâmplă? şopti ea.

  El zâmbi trist. Prea multe, din păcate. Ori poate că nimic. Poate că în final lucrurile vor fi aşa cum trebuie să fie.

  Simţea przenţa lui Darth Vader undeva foarte aproape.

  Leia îl prinse de mână. Se simţea atât de legată de Luke, şi totuşi… nu ştia de ce. Părea atât de pierdut, de singur. De distant. Aproape că nu-i simţea mâna pe care o ţinea într-a ei.

  — Ce este, Luke?

  El privi spre degetele lor împletite.

  — Leia, ţi-o mai aminteşti pe mama ta? Pe mama ta adevărată?

  Întrebarea o luă prin surprindere. Se simţise întotdeauna atât de legată de părinţii ei adoptivi ca şi cum ei ar fi fost părinţii ei adevăraţi. Aproape că nu se gândea niciodată la mama ei adevărată – aceea era ca un vis.

  Totuşi, întrebarea lui Luke o tulbură. Frânturi din copilărie o asaltară – viziuni distorsionate ale unei femei frumoase… alergând. ascunzându-se într-o scorbură. Imaginile şi emoţia ameninţau să nu mai poată fi stăvilite.

  — Da, spuse ea făcând o pauză ca să-şi vină în fire. Foarte puţin. A murit când eram foarte mică.

  — Ce-ţi aminteşti? Spune-mi? insistă el.

  — Mai mult senzaţii… imagini.

  Voia să treacă peste toate acestea, erau atât de neaşteptate, atât de depărtate de grijile ei imediate… dar într-un fel deveniră, dintr-o dată, atât de impetuoase.

  — Spune-mi, repetă Luke.

  Era surprinsă de insistenţa lui, dar hotărî să-i facă pe plac, cel puţin pentru moment. Avea încredere în el, chiar şi atunci când o înspăimânta.

  — Era foarte frumoasă, îşi aminti Leia cu voce tare. Bună şi blândă – dar tristă! Se uită adânc în ochii lui, căutând să-i afle intenţiile. De ce mă întrebi toate astea?

  El îşi întoarse faţa de la ea, privind din nou în sus spre Steaua Morţii; era gata să-şi deschidă sufletul, apoi ceva îl sperie şi din nou se retrase în sine însuşi.

  — Eu nu am amintiri despre mama mea, susţinu el. N-am cunoscut-o.

  — Luke, spune-mi ce te apasă?

  Voia să-l ajute, ştia că poate să-l ajute. El se uită ţintă la ea un timp, cântărindu-i capacităţile, dorinţa de a şti, nevoia de a şti. Leia era puternică. Simţea lucrul acesta cu certitudine. Putea conta pe ea. Cu toţii puteau.

  — Vader e aici… acum. Pe această lună.

  Simţi cum o trec fiorii, cum sângele îi îngheaţă parcă în vine.

  — De unde ştii?

  — Îi simt prezenţa. A venit după mine.

  — Dar de unde să ştie el că tu eşti aici? Să fi fost codul de vină? Am uitat vreun cuvânt oare?

  Dar ştia că nu era vorba de asta.

  — Nu,despre mine e vorba. Simte când eu mă aflu în apropierea lui.

  Luke o prinse pe după umeri. Voia să-i spună totul, dar când începu să vorbească, voinţa lui cedă.

  — Trebuie să plec, Leia. Cât timp sunt cu voi aici pun în pericol tot grupul şi misiunea voastră! Mâinile îi tremurau. Trebuie să-l înfrunt pe Vader.

  Leia simţi cum toate se tulbură şi nu mai e capabilă să se concentreze. Gânduri şi senzaţii se năpusteau asupra ei ca nişte bufnite sălbatice, lovind-o cu aripile peste obraz, prinzându-se cu ghearele în părul ei, zgâriindu-i cu şoaptele lor stridente auzul: Cine? Cine? Cine? Îşi scutura cu putere capul.

  — Nu înţeleg, Luke. Ce vrei să spui prin aceea că trebuie să-l înfrunţi pe Vader?

  Atunci el o trase spre el, devenind dintr-o dată blând, ocrotitor, calm. Să-i spună, numai să-i spună, într-un fel asta însemna o eliberare.

  — Este tatăl meu, Leia.

  — Tatăl tău?

  Nu-i venea să creadă, deşi, fireşte, era adevărat. O ţinea strâns, să fie ca o stâncă pentru ea.

  — Leia, am mai aflat ceva. N-o să-ţi fie uşor când o să afli şi tu acest lucru, dar trebuie. Trebuie să afli înainte ca eu să plec de aici, fiindcă s-ar putea ca eu să nu mă mai întorc. Şi dacă eu nu reuşesc, tu vei fi unica nădejde pentru Alianţă.

  Ea privi într-o parte, clătină din cap, nu voia să se uite la el. Vorbele lui Luke o răscoleau teribil, deşi nu putea înţelege de ce. Fiindcă totul era o prostie, de aceea. Să spună că ea era singura lor nădejde în cazul în care el murea – asta era o absurditate. Era absurd să te gândeşti că Luke ar putea muri şi că ea ar putea fi unica speranţă.

  Ambele gânduri erau complet nelalocul lor. Se depărtă de el, ca să-i dezmintă cuvintele, ca măcar să câştige o oarecare distanţă, să poată respira. Îmbrăţişări şi despărţire, carne ruptă din carne…

  — Nu mai vorbi aşa, Luke.

  El o prinse din nou de umeri.

  — Şi tu ai acea putere. Forţa este puternică în tine. Cu timpul vei învăţa s-o foloseşti ca mine.

  Ea dădu din cap. Nu putea să audă toate astea. Luke minţea. Ea nu avea putere, puterea era altundeva, ea putea doar să ajute, să susţină, să încurajeze. Ce tot spunea el? Era oare posibil?

  El se apropie de ea, îi prinse faţa în mâini. Părea atât de tandru acum, atât de darnic. Îi dăruia oare acum puterea lui? Putea ea oare s-o păstreze? Şi ce tot spunea?

  — Luke, ce te-a apucat?

  — Leia, Forţa e puternică în toată familia mea. Tatăl meu o are, eu o am şi… sora mea o are.

  Leia se uita cu ochi mari la el. Văzu negru înaintea ochilor. Şi adevărul a ceea ce vedea avu darul s-o sperie… dar acum, de data aceasta, nu se depărtă. Rămase lângă el. Începea să înţeleagă.

  — Da, şopti el văzând că îl înţelege. Da. Tu eşti aceea, Leia! zise el şi o strânse în braţe.

  Leia închise ochii şi-l strânse cât putu de tare, împotriva cuvintelor lui, împotriva lacrimilor ei. Dar în zadar. Se revărsară peste ea şi prin ea.

  — Ştiu, spuse ea plângând acum fără fereală.

  — Atunci ştii că trebuie să mă duc la el.

  Ea se dădu înapoi, avea faţa înroşită, mintea îi era răvăşită.

  — Nu, Luke, nu. Fugi de aici, cât mai departe. Dacă el îţi simte prezenţa… Pleacă de aici! Îl prinse de mâini, îşi lipi obrazul de pieptul lui. Aş fi vrut să vin şi eu cu tine.

  El o mângâie pe cap.

  — Nu, nu-i adevărat. Tu n-ai dat niciodată înapoi. Când Han şi cu mine şi cu ceilalţi ne-am îndoit, tu ai fost întotdeauna puternică. Nu ţi-ai neglijat niciodată responsabilităţile. Ceea ce n-aş putea spune despre mine.

  Se gândea la fuga lui intempestivă de pe Dagobah, când se grăbise să rişte totul înainte ca pregătirea lui să se fi încheiat, cât pe aci să distrugă totul din această pricină. Se uită în jos la mâna neagră mecanică – era cea mai bună dovadă. Oare cât de mult trebuia să mai piardă în numele acestei slăbiciuni?

  — Ei bine, spuse el dregându-şi glasul, acum fiecare din noi urmează să-şi împlinească destinul.

  — Luke, de ce? De ce trebuie să-l înfrunţi?

  Se gândi la toate motivele – pentru ca să câştige, să piardă, să se alăture, să lupte, să ucidă, să plângă, să plece, să acuze, să întrebe de ce, să ierte, să nu ierte, să moară – dar în cele din urmă ştiu că nu există decât un singur motiv acum şi întotdeauna. Un singur motiv care conta.

  — Fiindcă în el mai există ceva bun. Am simţit asta. El nu o să mă dea pe mâna împăratului lor. Eu pot să-l salvez, să-l aduc de partea bună! Ochii săi luciră sălbatic pentru o clipă, mânaţi de îndoieli şi patimi. Trebuie să încerc, Leia. El este tatăl nostru.

  Se îmbrăţişară. Leia nu mai spuse nimic, lacrimile îi şiroiau pe obraji.

  — La revedere, surioară dragă – pierdută şi regăsită. La revedere, dulce, dulce Leia.

  Ea plângea acum de-a binelea – amândoi plângeau – în timp ce Luke o depărta uşor de el şi porni înapoi pe podeţ, făcându-se nevăzut în întunericul peşterii de la ieşirea din sat.

  Leia îl urmări plângând. Plângea încetişor, lăsându-se în voia simţămintelor, fără să-ncerce să-şi înăbuşe lacrimile, încercând în schimb să le simtă, să simtă de unde veneau, pe ce cale o luau, în ce cotlon pătrundeau.

  O invadară amintirile, aluzii, bănuieli, cuvinte pe jumătate rostite când o credeau adormită. Luke, fratele ei! Şi Vader, tatăl ei. Era prea mult ca să poată fi asimilat pe loc, supraîncărcare informaţională.

  Plângea şi tremura şi scâncea când, dintr-o dată, îşi făcu apariţia Han, cuprinzând-o în braţe de la spate. Venise s-o caute şi-i auzise glasul şi sosise la timp ca să-l vadă pe Luke plecând – dar abia atunci când Leia sări speriată de atingerea lui şi el o întoarse spre el, abia atunci realiză că ea plânge în hohote.

  Zâmbetul lui întrebător se transformă în supărare, potolită doar de temerile îndrăgostitului.

  — Hei, ce se-ntâmplă aici?

  Ea îşi înghiţi lacrimile şi îşi şterse ochii.

  — Nu-i nimic, Han. Vreau doar să rămân un timp singură.

  Leia ascundea ceva. Era clar, şi inacceptabil.

  — Nu-i nimic, strigă el supărat. Vreau să ştiu ce se întâmplă. Te rog să-mi spui ce se întâmplă!

  O ţinea de umeri şi o scutura. Nu simţise niciodată în felul acesta. Voia să ştie, dar nu voia să ştie ceea ce credea el că ştie. Îl îmbolnăvea gândul că Leia… şi Luke… nici măcar nu putea să-şi închipuie ce era acel ceva pe care nu voia să şi-l închipuie.

  Niciodată nu-şi pierduse cumpătul în aşa hal, nu-i plăcea, dar nu se putea opri. În cele din urmă, îşi dădu seama că o scutura în continuare şi se opri.

  — Nu pot, Han…, buzele începură din nou să-i tremure.

  — Nu poţi! Nu poţi să-mi spui mie? Credeam că noi doi suntem mai legaţi, dar înţeleg că m-am înşelat. Poate că mai degrabă i-ai spune lui Luke. Câteodată îmi…

  — O, Han! ţipă ea şi izbucni iarăşi în plâns.

  Îşi îngropă faţa la pieptul lui. Supărarea lui se transformă încet în tulburare şi spaimă în timp ce braţele o cuprinseră, îi mângâiau umerii şi spatele.

  — Îmi pare rău, şopti el cu faţa în părul ei. Îmi pare rău.

  Nu înţelegea – nu înţelegea o iotă din ce se întâmpla – cu ea, cu el, cu vălmăşagul ăsta de sentimente, cu femeile, cu universul. Tot ce ştia era că mai înainte fusese supărat, iar acum era afectuos, protector, tandru. Nu înţelegea nimic.

  — Te rog…, ţine-mă aşa, şopti ea.

  Nu voia să vorbească, doar să fie ţinută în braţe. Aşa că o ţinu în braţe.

  Ceaţa dimineţii se ridica de pe vegetaţia acoperită de rouă în timp ce soarele se ivea la orizont deasupra lui Endor. Frunzişul luxuriant al pădurii avea un miros proaspăt, umed, în acel moment de început de zi, şi lumea era liniştită, ca şi cum şi-ar fi ţinut respiraţia.

  Într-un contrast violent cu lumea aceasta, apărea platforma de aterizare instalată de Imperiu. Dură, metalică, octogonală, ca o insultă în mijlocul frumuseţii acelor locuri. Tufişurile de la margine erau înnegrite de atâtea decolări şi aterizări, flora din jur pălise – murea îngropată sub deşeuri, călcată în picioare, sufocată de gaze de eşapament. Ca un blestem era avanpostul acesta.

  Trupe în uniforme umblau necontenit pe platformă şi prin împrejurimi – încărcând, descărcând, inspectând, păzind. Pe o latură erau parcaţi păşitori imperiali – maşini de război blindate, pătrate, aşezate pe două picioare destul de mari, cât să cuprindă un pluton de soldaţi care trăgeau cu aruncătorul de grenade laser în toate direcţiile. O navetă imperială decolă în direcţia Stelei Morţii cu zgomot asurzitor, făcând copacii să se chircească. Un păşitor apăru din pădure, revenind dintr-o misiune de patrulare. Pas cu pas se apropia de locul de descărcare.

  Darth Vader stătea la balustrada de pe puntea inferioară, cu ochii aţintiţi spre adâncurile pădurii. Curând. Avea să se întâmple curând, simţea asta. Ca o tobă care răsuna tot mai puternic, destinul său se apropia de împlinire. Groaza atotcuprinzătoare, dar frica îl incita, aşa că o lăsă să bolborosească mai departe în el. Groaza era tonică, îi ascuţea simţurile, dădea intensitate pasiunilor. Se apropia tot mai mult.

  Victoria, pe care o presimţea. Puterea. Dar legată de altceva… ce oare? Nu putea să vadă acel ceva. Viitorul era în continuă mişcare, greu de captat. Viziunile îl aţâţau, spectre în continuă prefacere, învârtindu-se. Viitorul se pierdea în fum, în tunet de victorie şi înfrângere.

  Foarte aproape. Chiar aici.

  Se porni să toarcă în fundul gâtlejului său, ca un râs ce-şi adulmecă prada.

  Chiar aici.

  Păşitorul se opri la celălalt capăt al punţii şi-şi deschise uşile. O falangă de asalt ieşi în formaţie compactă, circulară. Porniră în cadenţă spre Vader.

  Acesta se întoarse spre ei, urmărindu-i cum vin, respiraţia i se potolise, şi fiindcă nu bătea nici vântul, veşmintele negre îi cădeau în falduri nemişcate.

  Trupa se opri când ajunse la el, la un ordin al căpitanului se despărţi pentru a scoate la iveală un prizonier legat pe care îl aduseseră sub escortă. Era Luke Skywalker.

  Tânărul Jedi se uita la Vader cu un calm desăvârşit, prin mai multe straturi ale viziunii.

  Căpitanul îi dădu raportul lui Vader.

  — Acesta este rebelul care ni s-a predat. Deşi neagă, eu cred că mai sunt şi alţii cu el şi vă cer permisiunea să organizez o cercetare mai extinsă în zonă.

  Întinse o mână spre Lordul Întunericului; în ea ţinea sabia de lumină a lui Luke.

  — Nu avea decât asta asupra lui.

  Vader privi o clipă spre sabie, apoi o luă încet din mâna căpitanului.

  — Lasă-ne. Organizează potera şi adu-i şi pe tovarăşii lui la mine.

  Ofiţerul şi trupa lui se retraseră spre păşitor.

  Luke şi Vader rămaseră singuri, faţă în faţă, în liniştea de smarald a pădurii seculare. Ceaţa începuse să se risipească. Aveau înainte o zi lungă.

  VII

  — Aşa, deci, gâjâi Lordul Întunecat. Ai venit la mine.

  — Şi tu la mine.

  — Împăratul te aşteaptă. Crede că vei trece de partea forţelor întunecate.

  — Ştii… tată…

  Era un moment deosebit pentru Luke – să i se adreseze tatălui său cu „tată”. Dar o făcu, acum, şi nu-şi pierdu stăpânirea de sine, iar momentul trecu. O făcuse şi pe asta. Se simţea mai puternic. Sigur.

  — Deci în sfârşit ai acceptat adevărul, vorbi Vader cu glas gutural.

  — Am acceptat adevărul că odinioară ai fost Anakin Skywalker, tatăl meu.

  — Numele acesta nu mai înseamnă nimic pentru mine. Era un nume de demult. Dintr-o altă, altă… un alt univers. Oare să fi fost el cu adevărat omul acela?

  — Este numele adevăratului tău fel de a fi! Luke îl sfredeli cu privirea. Doar că l-ai uitat. Eu ştiu că în tine mai există binele. Împăratul nu l-a alungat cu totul! îşi stăpâni glasul, încercând să modeleze acea realitate potenţială cu puterea credinţei sale. De aceea nu ai putut să mă distrugi. De aceea n-ai să mă duci acum la Împărat.

  Vader aproape că zâmbea prin mască la felul în care fiul său făcea uz de procedeele Jedi de manipulare prin voce. Se uită la sabia pe care i-o dăduse căpitanul – sabia de lumină a lui Luke. Deci băiatul era acum un Jedi adevărat. Un bărbat în toată firea. Ridică sabia în sus.

  — Ţi-ai făcut deci alta.

  — Aceasta e a mea, spuse Luke liniştit. Nu o mai folosesc pe a ta.

  Vader aprinse lama, îi cercetă tăişul de lumină, ca un meşteşugar mulţumit.

  — Pregătirea ta s-a încheiat. Într-adevăr eşti puternic, aşa cum prevăzuse Împăratul.

  Rămase aşa un timp, cu sabia de lumină între ei. Din lamă ţâşneau scântei într-un continuu flux, fotoni împinşi înainte de energia ce pulsa între cei doi războinici.

  — Vino cu mine, tată.

  Vader clătină din cap.

  — Ben gândea şi el o dată cum gândeşti tu…

  — Nu da vina pe Ben pentru prăbuşirea ta! Luke făcu un pas înainte, apoi se opri.

  Vader nu se mişcă.

  — Nu cunoşti puterea feţei întunecate. Eu trebuie să-l ascult pe stăpânul meu.

  — Eu n-am să renunţ – vei fi nevoit să mă distrugi.

  — Dacă acesta ţi-e destinul.

  Nu dorea acest lucru, dar băiatul era puternic – dacă se va ajunge la asta, din două lovituri, da, îl va distruge pe Luke. Nu va putea să se reţină şi de data aceasta, nu-şi mai putea permite.

  — Cercetează-ţi sentimentele, tată. Nu poţi face una ca asta. Simt că în tine se dă o luptă. Dezbracă-te de ură.

  Dar Vader nu ura pe nimeni; dorea numai, cu prea multă pasiune, orbeşte.

  — Cineva ţi-a umplut capul de idei prosteşti, tinere. Împăratul îţi va arăta natura adevărată a Forţei. El este stăpânul tău acum.

  Vader făcu semn unui pluton de soldaţi din depărtare în timp ce stingea sabia lui Luke. Gardienii se apropiară. Luke şi Lordul întunecat rămăseseră faţă în faţă, cercetându-se îndelung. Vader spuse chiar înainte de sosirea gardienilor.

  — E prea târziu pentru mine, fiule,

  — Atunci, tatăl meu e într-adevăr mort, răspunse Luke.

  Ce îl putea deci opri să-l omoare pe cel rău care stătea acum în faţa lui?

  Nimic.

  Vasta flotă rebelă aştepta suspendată în spaţiu, gata oricând de luptă. Se afla la sute de ani lumină de Steaua Morţii – dar în superspaţiu timpul se comprimă într-un moment, iar eficacitatea unui atac nu se măsura în distanţe ci în precizie.

  Navele erau aşezate în formaţie, pe laturi şi colţuri, o armată ca un diamant cu nenumărate feţe – ca o cobră, flota îşi descolăcea trupul.

  Potrivit calculelor, pentru lansarea unei ofensive de asemenea amploare, la viteza luminii, era necesar un punct fix – adică un punct relativ fix faţă de punctul de revenire din hiperspaţiu. Punctul ales de conducerea Rebeliunii era o planetă mică, albastră a sistemului sullustian. Armata ocupase poziţii în jurul ei, a acestei luni azurii, ce părea a fi ochiul nemişcat al şarpelui.

  Şoimul Mileniului îşi încheiase turul de verificare finală a poziţiilor flotei, apoi trase lângă nava amiral. Clipa cea mare sosise.

  Lando era la comanda Şoimului. Alături de el, copiatul Nien Numb – o creatură sullustiană, cu maxilare mari şi ochi de şoarece – învârtea butoane, citea date pe monitor şi făcea toate pregătirile pentru saltul în hiperspaţiu.

  Lando îşi reglă aparatul de comunicare pe canalul de război. Ultima mână şi era rândul lui, pe masă se aruncase totul – era stilul lui preferat de joc. Cu gura uscată, dădu un raport sumar lui Ackbar de pe vasul de comandă.

  — Amirale, suntem în poziţie. Toate navele sunt gata de luptă.

  — Începeţi numărătoarea inversă, răsună vocea hulită a lui Ackbar în căşti. Toate grupele vor adopta coordonatele de atac.

  Lando se întoarse spre copilotul său cu un zâmbet fugitiv.

  — Nu-ţi face griji, prietenii mei sunt acolo jos şi o să aibă ei grijă să coboare la timp scutul ăsta!… Se-ntoarse la instrumentele sale, adăugând pe un ton mai coborât: Altfel asta o să fie cea mai scurtă ofensivă a tuturor timpurilor.

  — Gzhung Zhgodio, comentă copilotul.

  — Aşa e, încuviinţă Lando. Atenţie deci!

  Puse mâna pe panoul de comandă vrând parcă să-i ureze noroc, deşi credinţa sa adâncă era că un jucător bun îşi face norocul cu mâna lui. Numai că acum, treaba asta cădea în sarcina lui Han, iar Han nu-l trădase aproape niciodată. Doar atunci – de mult de tot, într-un sistem solar foarte îndepărtat.

  De data aceasta era altceva. De data aceasta norocul trebuia redefinit şi aveau să-i spună Lando. Zâmbi şi mai ciocăni o dată în panou… foarte bine.

  Sus pe puntea navei de comandă a crucişătorului spaţial, Ackbar făcu o pauză, privi în jur spre generalii săi: totul era pregătit.

  — Grupurile se află în coordonatele de atac? mai întrebă el o dată, deşi ştia că sunt.

  — Afirmativ, amirale.

  Ackbar privi gânditor prin vizor la câmpul de stele în acea, poate, ultimă clipă de contemplaţie de care avea să se mai bucure. În cele din urmă vorbi pe canalul de război al aparatului de comunicare.

  — Fiecare navă va face saltul în hiperspaţiu la semnalul meu. Forţa fie cu noi!

  Întinse mâna spre butonul de semnalizare.

  Din scaunul lui, Lando contempla acelaşi ocean galactic, cu acelaşi sentiment al semnificaţiei momentului; dar şi cu presentimente. Făceau ceea ce o forţă de gherilă nu trebuie să facă niciodată: se angajau în lupta cu întunericul ca o armată tradiţională.

  Armata imperială în lupta împotriva gherilei rebele pierdea întotdeauna – când nu câştiga. Rebelii, în schimb, câştigau întotdeauna – când nu pierdeau, iar acum, se aflau într-o situaţie periculoasă: Alianţa ieşea la atac deschis, luptând după regulile Imperiului. Dacă rebelii pierdeau această bătălie, pierdeau şi războiul.

  Dintr-o dată se aprinse lumina de semnalizare de la bord: semnalul lui Ackbar. Atacul începuse.

  Lando trase comutatorul de conversie şi deschise la maximum acceleratorul. Afară, de o parte şi alta a cabinei, stelele treceau ca fulgerele pe lângă ei. Acestea deveneau tot mai strălucitoare şi mai lungi pe măsură ce navele ajungeau la viteza luminii, ţinând pasul cu fotonii acestor stele strălucitoare, ca apoi să spargă cortina spre hiperspaţiu şi să dispară în lumina orbitoare a unui muon.

  Planeta albastră de cristal plutea în spaţiu; din nou singură; privind, fără să vadă, în gol.

  Plutonul de asalt se târî până în spatele unei buze de deal de unde se deschidea privirea spre avanpostul Imperiului. Leia cerceta zona printr-un mic scanner electronic.

  Pe o rampă a platformei se descărcau tocmai două navete. Alături erau parcate mai multe vehicule de teren. În jur, soldaţii care ajutau la construcţii păzeau, cărau. Generatorul scutului zumzăia undeva într-o parte.

  Culcaţi pe burtă în tufişurile de la margine, alături de eroii noştri, se aflau câţiva ewoki, inclusiv Wicket, Paploo, Teebo şi Warwick. Restul rămăseseră mai jos, ascunşi în spatele dealului.

  Leia puse scannerul jos şi se întoarse spre ceilalţi.

  — Intrarea e pe latura îndepărtată a platformei. N-o să fie prea uşor.

  — Ahrek grah rahr hraurauhr, încuviinţă Chewbacca.

  — Ce tot spui, Chewie, se răsti Han la prietenul său wookie. Am pătruns noi în locuri mai bine păzite decât ăsta.

  — Frauh rahgh rahrahraff craughgr, îl contrazise Chewie cu un gest dispreţuitor.

  Han stătu o clipă pe gânduri.

  — Ei bine, să luăm de exemplu, subteranele de condimente din Gargon.

  — Krah ghraourof, dădu Chewbacca din cap.

  — Bineînţeles că am dreptate – numai că aş vrea să-mi amintesc cum am procedat…, se scărpină Han în cap.

  Dintr-o dată Paploo se porni să turuie, arătând cu degetul, chiţăind. Bălmăjea ceva spre Wicket.

  — Ce spune, 3PO? întrebă Leia.

  Droidul auriu schimbă câteva propoziţii scurte cu Paploo; apoi Wicket se întoarse spre Leia cu un zâmbet plin de speranţă.

  3PO se uită şi el la prinţesă.

  — Se pare că Wicket ştie o intrare de acces prin spate la această instalaţie.

  La auzul cestor cuvinte Han se învioră.

  — O intrare dosnică? Asta era! Aşa am procedat.

  Patru cercetaşi imperiali stăteau de pază la intrarea în buncărul pe jumătate ieşit din pământ, aflat la capătul zonei principale a complexului generatorului. Îşi parcaseră hiperbicicletele chiar alături.

  În desişul din apropiere, stăteau la pândă rebelii.

  — Grrr, rauf, rrrhl brhnnnh, remarcă domol Chewbacca.

  — Ai dreptate, Chewie, fu de acord Solo, numai cu paznicii ăştia e o nimica toată.

  — Dar nu-i nevoie decât de unul care să apese pe butonul de alarmă, interveni şi Leia.

  Han rânji, puţin prea sigur de sine.

  — Atunci va trebui s-o facem în linişte. Dacă Luke reuşeşte să-l ţină la Vader departe, aşa cum m-ai încredinţat că ţi-a spus că are de gând, n-ar trebui să avem prea multă bătaie de cap. Trebuie doar să-i atacăm pe gardienii ăştia, rapid şi în linişte…

  3PO le şopti lui Teebo şi Paploo, explicându-le situaţia şi obiectivele. Cei doi ewoki bolborosiră voioşi o vreme, apoi Paploo sări în picioare şi o luă la goană prin tufişuri.

  Leia îşi verifică instrumentul de la mână.

  — Nu mai avem prea mult timp. Flota se află deja în hiperspaţiu.

  3PO îi adresă mormăind o întrebare lui Teebo şi primi un răspuns scurt.

  — O, Doamne, răspunse 3PO începând să se ridice ca să se uite spre desişul de lângă buncăr.

  — Stai jos, se răsti Solo.

  — Ce s-a întâmplat? vru Leia să ştie.

  — Mă tem că prietenul nostru păros s-a cam pripit. Droidul spera că nu-l vor scoate pe el vinovat pentru asta.

  — Ce tot spui? întrebă Leia cu teamă în glas.

  — O, nu, uitaţi-vă!

  Paploo străbătuse desişul până la locul unde erau parcate bicicletele. Iar acum, conducătorii rebelilor asistară, cu acel sentiment îngrozitor de neputinţă, la un spectacol inedit: ursuleţul îşi săltă trupul îndesat pe una din biciclete şi se porni să întoarcă de butoane la întâmplare. Înainte ca cineva să poată face ceva, motoarele bicicletei se aprinseră cu un zgomot asurzitor. Cei patru cercetaşi priviră într-acolo cu uimire. Paploo le zâmbi furios şi continuă să umble la butoane.

  Leia se apucă cu mâinile de cap.

  — O, nu, nu se poate.

  Chewie lătră. Han dădu din cap.

  — S-a zis cu atacul nostru surpriză.

  Cercetaşii imperiali se năpustiră asupra lui Paploo chiar în clipa când conectase comanda de mers înainte, iar ursuleţul se făcu nevăzut în pădure. Tot ce avea de făcut era să se ţină bine de ghidon cu lăbuţele lui butucănoase. Trei dintre gardieni se aruncară pe propriile lor biciclete şi porniră în urma fugarului. Cel de-al patrulea rămase la post, lângă uşa buncărului.

  Leia era încântată, deşi nu-i venea să creadă.

  — Nu-i rău pentru un ghemotoc ca ăsta, spuse Han admirativ.

  Dădu din cap spre Chewie şi cei doi porniră târâş spre buncăr.

  Între timp Paploo naviga printre copaci, condus mai mult de noroc decât de pricepere. Nu mergea cu viteză prea mare în comparaţie cu posibilităţile bicicletei – dar în termeni ewok, Paploo era pur şi simplu ameţit de viteză şi emoţie. Era îngrozitor, dar îi plăcea. Avea să povestească despre călătoria asta până la sfârşitul vieţii, iar apoi copiii lui aveau să povestească la rândul lor copiilor lor, şi tot aşa de la o generaţie la alta.

  Pe moment însă, paznicii imperiali se apropiau văzând cu ochii. Când, peste o clipă, începură să tragă în el cu pistolul laser, hotărî în sfârşit că făcuse de-acum destul şi după ce ocoli următorul copac şi nu mai putea fi văzut, se apucă de un lujer de viţă şi se avântă în sus, spre crengi. Peste câteva secunde cei trei cercetaşi trecură în viteză pe sub el, continuându-şi urmărirea. În urma lor, Paploo chicoti nervos.

  La buncăr, ultimul cercetaş era terminat şi el, învins de Chewbacca, legat şi dezbrăcat de costum, purtat în pădure de alţi doi membri ai grupului. Restul se apropiară şi mai mult de intrarea buncărului, înconjurând-o. Han era lângă uşă, ca să verifice pe panoul de comandă exterior al buncărului codurile furate. Cu mare viteză apăsă o serie de butoane – şi imediat uşa se deschise fără zgomot.

  Leia vârî capul înăuntru. Nici urmă de viaţă. Le făcu semn celorlalţi şi intră în buncăr. Han şi Chewie o urmară îndeaproape. Curând întreaga echipă se afla înăuntru, lăsându-l pe unul dintre ei, îmbrăcat în uniforma paznicului inconştient, afară, de pază. Han apăsă din nou o serie de butoane de pe panoul interior, închizând uşa în urma lor.

  Leia se gândi o clipă la Luke – spera că va reuşi să-l reţină pe Vader cel puţin atâta timp cât aveau ei nevoie pentru a distruge generatorul scutului; dar şi mai mult, dorea să reuşească să evite confruntarea, fiindcă se temea că Vader avea să se dovedească a fi mai puternic decât Luke.

  Iute, porni în fruntea grupului de-a lungul coridorului întunecat.

  Naveta lui Vader coborî pe platforma de acostare a Stelei Morţii ca o pasăre neagră, fără aripi, o insectă dintr-un coşmar. Luke şi Lordul Întunecat ieşiră din botul bestiei însoţiţi de o escortă mică şi traversară rapid locul principal spre turnul ascensorului ce ducea la sala tronului.

  Gărzile imperiale îi aşteptau în dreptul turnului asupra căruia se revărsa o strălucire roşiatică. Deschiseră uşa ascensorului. Luke păşi înainte.

  Mintea îi era preocupată de cele ce urmau să se întâmple. Era dus, aşadar, la Împărat. Împăratul! Dacă ar reuşi să se concentreze, să-şi limpezească gândurile pentru a vedea ce avea de făcut. Şi să împlinească misiunea!

  Capul i se umplu însă de zgomot, ca un vânt venit din subteran.

  Numai de-ar reuşi Leia să dezactiveze scutul deflector şi să distrugă Steaua Morţii – acum, cât ei trei erau aici. Cât timp nu se întâmpla nimic altceva. Căci, cu cât se apropia mai mult de Împărat, cu atât mai multe aveau să se întâmple – de asta se temea Luke. O furtună neagră bântuia în interiorul lui. Dorea să-l ucidă pe împărat, dar apoi? Să-l înfrunte pe Vader? Ce-avea să facă tatăl lui? Şi ce se întâmpla dacă mai întâi trebuia să-l înfrunte pe tatălui lui şi – dacă îl distrugea. Gândul era în acelaşi timp respingător şi apăsător. Să-l distrugă pe Vader – şi apoi? Pentru prima oară, tânărul Jedi avu viziunea grotescă a unui Luke care stătea pe cadavrul tatălui său, acapara toată puterea tatălui său şi şedea la dreapta Împăratului.

  Închise ochii în faţa acestui gând, iar pe frunte i se iviră broboane de sudoare rece, ca şi cum rnâna morţii ar fi trecut peste el, lăsându-şi urmele.

  Uşa ascensorului se deschise. Luke şi Vader ieşiră şi se îndreptară singuri spre sala tronului, de-a curmezişul antecamerei neluminate, pe cele câteva scări în sus, oprindu-se în faţa tronului: tată şi fiu, umăr lângă umăr, amândoi îmbrăcaţi în negru, unul mascat, celălalt nu – expus privirii maligne a Împăratului.

  Vader îngenunche în faţa stăpânului său. Împăratul îi făcu însă semn să se ridice; Lordul Întunecat se supuse dorinţei stăpânului său.

  — Bine ai venit, tinere Skywalker, zâmbi cu bunăvoinţă Cel Rău. Te aşteptam.

  Luke privea neabătut spre silueta cocoşată, acoperită a Împăratului. Privea sfidător. Zâmbetul Împăratului deveni şi mai blând, chiar patern. Se uită la cătuşele lui Luke.

  — Nu mai e nevoie de ele, adăugă el, – noblesse oblige – şi făcu o mişcare uşoară cu degetele în direcţia încheieturilor lui Luke.

  Imediat cătuşele lui Luke se desfăcură de la sine şi căzură zăngănind pe jos.

  Luke îşi privi mâinile – libere acum să se întindă spre gâtlejul Împăratului şi să-l stranguleze într-o clipă.

  Dar Împăratul avea un aer blând. Nu-l eliberase el oare pe Luke chiar acum? Dar era şi viclean, Luke ştia asta. Nu te lăsa înşelat de aparenţe, îi spusese Ben. Împăratul nu era înarmat. Mai putea încă lovi. Dar nu era oare agresiunea parte din forţa întunecată? Nu era oare tocmai ceea ce trebuia să evite cel mai mult? Exista oare posibilitatea să foloseşti în mod judicios forţa întunericului, iar apoi să te debarasezi de ea? Îşi privi mâinile libere… ar fi putut să termine chiar atunci – ar putea oare? Avea acum deplină libertate să aleagă ce are de făcut; dar nu putea alege. Alegerea, această sabie cu două tăişuri. Putea să-l ucidă pe Împărat, putea la fel de bine să cedeze argumentelor acestuia. Putea să-l ucidă pe Vader… şi putea să devină el însuşi Vader. Din nou acest gând, care râdea la el ca un clovn, până ce îl împinse în cel mai întunecat colţ al minţii sale.

  Împăratul şedea în faţa lui, zâmbind. Momentul era plin de posibilităţi.

  Momentul acela trecuse. El nu întreprinse nimic.

  — Spune-mi, tinere Skywalker, reluă Împăratul când văzu că în Luke se dădea o luptă, spune-mi cine s-a ocupat până acum de pregătirea ta?

  Zâmbetul era subţire, gura deschisă, goală. Luke rămase tăcut. Nu voia să spună nimic

  — O, ştiu, mai întâi a fost Obi-Wan Kenobi, continuă conducătorul cel rău, frecându-şi degetele ca şi cum ar fi încercat să-şi amintească, apoi oprindu-se, îşi lungi buzele într-un rânjet.

  Fireşte, cunoştea talentul lui Obi-Wan Kenobi când era vorba să pregătească un Jedi. Făcu un semn politicos cu capul în direcţia lui Vader, indicându-l pe cel ce fusese cel mai strălucit elev al acestuia.

  Vader rămase neclintit şi nu răspunse în nici un fel.

  Luke se încorda tot de furie, auzind felul în care Împăratul îl defăima pe Ben – deşi intenţia acestuia era să-l laude. Şi se enervă şi mai tare ştiind că Împăratul avea dreptate. Încercă să-şi stăpânească însă supărarea, căci nu voia să-i facă acestui dictator pe plac.

  Palpatine observă prin ce stări trece Luke şi în sinea lui era bucuros.

  — Aşa că, la începutul pregătirii tale, ai păşit, pare-se, pe urmele tatălui tău. Din păcate însă Obi-Wan Kenobi a murit, din câte ştiu; elevul său mai vârstnic, aici de faţă, a avut grijă de asta – din nou făcu un gest spre Vader. Aşa că spune-mi, tinere Skywalker, cu cine ţi-ai continuat pregătirea?

  Din nou zâmbetul acela, ca un cuţit. Luke rămase tăcut, străduindu-se să-şi păstreze cumpătul.

  Degetele împăratului băteau darabana pe braţul tronului.

  — Mai era cineva…, îşi aminti el… Yoda. Un bătrân Maestru al Ordinului Cavalerilor Jedi… Ah, văd după chipul tău că am atins o coardă, o coardă sensibilă se pare. Aşadar, Yoda.

  Luke se înroşi de furie împotriva sa de data aceasta, pentru că dăduse atâtea lucruri în vileag, fără să vrea, fără să-şi dea seama. Supărare şi nesiguranţă. Se strădui să fie calm – să vadă tot, să nu arate nimic; doar să fie.

  — Acest Yoda, medită Împăratul, mai trăieşte încă?

  Luke îşi concentră atenţia asupra golului de dincolo de fereastra din spatele scaunului Împăratului. Vidul adânc, unde nu exista nimic. Nimic. Îşi umplu mintea cu acest nimic negru. Opac, cu excepţia rarelor licăriri ale stelelor care străluceau.

  — A, strigă Palpatine. Nu mai trăieşte. Foarte bine, tinere Skywalker, era cât pe aci să-mi ascunzi asta. Dar n-ai reuşit. Şi nu vei reuşi. Cele mai adânci simţiri ale tale sunt vizibile pentru mine. Sufletul tău, dezbărat de toate. Aceasta e prima lecţie pe care ţi-o dau.

  De bucurie, strălucea.

  Luke se pierdu cu firea – doar o clipă. Căci chiar în acea clipă de slăbiciune află puterea. Aşa îl învăţaseră Ben şi Yoda: când eşti atacat, lasă-te să cazi. Lasă-l pe duşman să-şi reverse puterile ca un vânt care calcă iarba. După un timp, el se va fi risipit, iar tu vei fi tot în picioare.

  Împăratul urmări chipul lui Luke cu viclenie.

  — Sunt sigur că Yoda te-a învăţat să foloseşti Forţa cu multă pricepere.

  Împunsătura îşi atinse ţinta – chipul lui Luke se înroşi, muşchii se încordară.

  Îl văzu pe Împărat lingându-şi de mulţumire buzele. Lingându-şi buzele şi râzând din fundul gâtlejului, din fundul sufletului.

  Luke rămase în cumpănă, căci mai văzu ceva ce nu mai văzuse înainte la Împărat: teama.

  Luke văzu teama Împăratului – teama de Luke. Teamă de puterea lui Luke, teamă că această putere s-ar putea îndrepta împotriva lui – a Împăratului – în acelaşi fel în care Vader o întorsese împotriva lui Obi-Wan Kenobi. Luke văzu această spaimă şi atunci ştiu că sorţii se mai schimbaseră puţin. Îl văzuse pe Împărat până în străfundurile sale.

  Simţindu-se dintr-o dată absolut sigur, Luke rămase drept în picioare, uitându-se ţintă la chipul acoperit al stăpânului malefic. Timp de câteva clipe, Palpatine nu spuse nimic, înfruntând privirea tânărului Jedi, cântărindu-i puterile şi slăbiciunile. În cele din urmă se lăsă pe spate, mulţumit de această primă confruntare.

  — De abia aştept să-ţi închei pregătirea, tinere Skywalker. Într-o bună zi o să-mi spui mie Magistre.

  Pentru întâia oară, Luke se simţi suficient de sigur de sine pentru a vorbi.

  — Greşeşti într-un mod grosolan. Pe mine nu ai să mă converteşti aşa cum l-ai convertit pe tatăl meu.

  — Nu, tânărul meu Jedi, se aplecă Împăratul înainte, hohotind, nu, vei descoperi destul de repede că tu eşti cel care greşeşte… în mai multe privinţe.

  Dintr-o dată, Palpatine se ridică, coborî de pe tron, se duse foarte aproape de Luke şi privi veninos în ochii băiatului. În sfârşit, Luke vedea întreaga faţă ascunsă de glugă: ochii, căzuţi în orbite ca nişte morminte, carnea putrezită de sub piele; rânjetul unui mort; răsuflarea viciată.

  Vader întinse o mână înmănuşată spre Împărat, ţinând în ea sabia lui Luke. Împăratul o apucă încet, cu bucurie, apoi merse cu ea spre geamul circular. Steaua Morţii se rotise încetişor şi, în locul ei, la marginea ferestrei apăruse Luna.

  Palpatine privi spre Endor, apoi spre sabia din mâna lui.

  — A, da, arma unui Jedi. Foarte asemănătoare cu cea a tatălui tău! se uită direct la Luke. Te-ai convins până acum că tatăl tău nu poate fi atras de cealaltă parte. Şi tu vei fi de partea noastră.

  — Niciodată, mai curând aş muri, iar tu o dată cu mine.

  Luke era sigur de asta acum. Îşi permitea chiar să se laude cu asta.

  Împăratul râse. Un râs răutăcios.

  — Probabil că te referi la atacul iminent al flotei rebelilor.

  Luke avu un moment de îndoială, apoi se linişti. Împăratul continuă:

  — Te asigur că aici suntem bine protejaţi de prietenii tăi.

  Vader se îndreptă spre Împărat, se postă alături de el, uitându-se la Luke. Luke simţi tot mai tare nevoia să fie crud:

  — Exagerata voastră încredere este şi sălbiciunea voastră, îi provocă el.

  — Iar încrederea în prieteni e slăbiciunea ta.

  Împăratul începu să zâmbească, apoi colţurile gurii i se lăsară în jos, vocea îi deveni mânioasă:

  — Tot ce-a ajuns până la voi a ajuns potrivit planului meu. Prietenii tăi de acolo, de pe Luna Endor – au căzut în cursă. Şi tot aşa şi flota rebelă!

  Chipul lui Luke se schimonosi. Împăratul văzu asta şi începu să braveze cu adevărat.

  — Eu am fost cel care am permis Alianţei să ştie locul unde se află generatorul scutului. E foarte bine apărat împotriva micii bande vrednice de milă – o legiune întreagă de soldaţi îi aşteaptă pe prietenii tăi acolo.

  Ochii lui Luke săriră de la Împărat la Vader şi, în final, la sabia din mâna împăratului. Cugetul îi tremura de atâtea alternative, dintr-o dată pierdea iarăşi controlul lucrurilor. Nu se mai putea baza pe nimic decât pe sine însuşi. Dar pe sine se stăpâni cu o mână forte. Împăratul continua să turuie.

  — Mă tem că scutul deflector va fi în funcţie când flota voastră are să sosească. Iar acesta nu e decât începutul surprizelor mele. Dar, înţelegi, n-aş vrea să-ţi stric plăcerea.

  Situaţia degenera, rapid din punctul de vedere al lui Luke. Înfrângere după înfrângere se îngrămădea pe capul lui. Cât putea oare suporta? Şi ce surprize îl mai aşteptau:? Se părea că nu există sfârşit al acţiunilor pe care Palpatine era în stare să le întreprindă împotriva galaxiei. Încet, infinit de încet, Luke îşi ridică mâna în direcţia sabiei.

  Împăratul continuă.:

  — De aici, tinere Skywalker, vei asista la distrugerea finală a Alianţei – şi la sfârşitul măruntei voastre Rebeliuni!

  Luke suferea chinuri grele. Îşi ridică mâna în continuare. Realiză că atât Palpatine cât şi Vader îl urmăreau. Lăsă mâna în jos, reduse nivelul mâniei, încercă să-şi recapete calmul, să-şi găsească echilibrul pentru a vedea ce era de făcut.

  Împăratul zâmbi. Un zâmbet uscat, subţire. Îi oferi sabia.

  — Pe asta o vrei, nu-i aşa? Ura creşte în tine chiar acum. Foarte bine. Ia-ţi arma ta de Jedi. Foloseşte-o. În ce mă priveşte, nu sunt înarmat. Doboară-mă cu ea. Lasă-te pradă mâniei. Cu fiecare clipă care trece te pui tot mai mult în slujba mea.

  Râsul său aspru răsună amplificat de pereţi ca vântul din pustiu. Vader continua să-l privească pe Luke. Luke încerca să-şi ascundă disperarea.

  — Nu, niciodată.

  Se gândi cu disperare la Ben, la Yoda. Acum erau şi ei o parte a Forţei, o parte a energiei din care era formată. Era oare posibil ca ei să deformeze prin prezenţa lor viziunile Împăratului? Nimeni nu era infailibil, îi spuse Ben – sigur că Împăratul nu putea să vadă chiar totul, nu putea să ştie viitorul fiecăruia, nu putea controla orice realitate pentru a face faţă lăcomiei sale. „Ben”, gândi Luke, „dacă am avut vreodată nevoie de sfatul tău, acum e momentul. Unde îl pot afla, pentru ca el să-mi arate calea cea bună?”

  Ca şi cum ar fi vrut să-i răspundă, Împăratul se uită chiorâş şi puse sabia jos pe scaunul de lângă mâna lui Luke.

  — E de neevitat, spuse Împăratul calm. Acesta ţi-e destinul. Tu, ca şi tatăl tău, eşti acum… al meu.

  Luke nu se simţise niciodată atât de pierdut.

  Han, Chewie, Leia şi o duzină de membrii ai comandoului înaintau prin labirintul coridoarelor spre locul tintei, pe harta lor X-urată, era marcată încăperea generatorului. Lumini galbene aruncau umbre lungi în intersecţii. După primele trei cotituri, totul rămăsese liniştit, nu veneau nici muncitori, nici paznici.

  La cea de-a patra intersecţie, stăteau la pândă şase soldaţi imperiali.

  Nu exista altă cale, porţiunea trebuia traversată. Han şi Leia se uitară unul la altul şi dădură din umeri, nu aveau încotro, trebuiau să lupte.

  Năvăliră în coridor cu pistoalele trase. Gardienii, aşteptându-se parcă la acest atac, se lăsară imediat pe burtă şi începură să tragă. Urmă un baraj de descărcări laser, ce ricoşau din plafon în pardoseală. Doi soldaţi fură loviţi pe loc. Un al treilea îşi pierdu arma, se ghemui în spatele consolei unui frigider, nu avea ce să mai facă decât să stea acolo chircit.

  Alţi doi rămaseră ascunşi în spatele uşii unei ieşiri de incendiu şi împiedicau orice tentativă de a trece de această uşă. Gardienii erau practic inatacabili în spatele scutului unde se aflau – dar, tot practic, asta nu avea nici o semnificaţie pentru un wookie.

  Chewbacca se năpusti asupra uşii, dislocând-o şi sfărâmând-o în capul celor doi soldaţi. Aceştia căzură zdrobiţi.

  Leia îl ucise pe cel de-al treilea gardian în timp ce se pregătea să tragă o rafală asupra lui Chewie. Soldatul care stătuse sub frigider, ţâşni dintr-o dată, căutând să aducă ajutoare. Han o luă pe urma lui cu paşi lungi şi-l puse jos cu o lovitură. Era terminat.

  Cei rămaşi se cercetară din cap până în picioare, căutând să vadă dacă erau întregi. Nu fusese rău, dar făcuseră cam mult zgomot. De-acum trebuiau să se grăbească, înainte de-a se porni alarma generală. Centrul de putere care controla generatorul scutului era pe aproape. Şi altă şansă nu mai aveau.

  Flota rebelă ieşi din hiperspaţiu cu un bubuit asurzitor. Încadrate de serpentine de lumină strălucitoare, apăreau rând pe rând escadrilele pregătite să pornească spre Steaua Morţii şi Luna care se zăreau deja plutind în spaţiu. Curând, întreaga flotă se îndrepta spre ţintă în frunte cu Şoimul Mileniului.

  Lando era îngrijorat din momentul în care ieşiseră din hiperspaţiu. Verifică ecranul, inversă polarităţile, testă computerul.

  Copilotul era şi el nedumerit.

  — Zhvg ahzi gngnohzh. Dzhy lyhz!

  — Dar cum e posibil? întrebă Lando. Trebuie să avem totuşi nişte date despre scut, că e sus, că e jos. Cine conduce pe cine în acest iad?

  Nien Numb arătă cu degetul spre tabloul de bord şi dădu din cap:

  — Dzhmbd.

  — Blocat? Cum să ne blocăm când ei nu ştiu că venim?

  Se strâmbă spre Steaua Morţii care se apropia vertiginos în timp ce implicaţiile propriilor sale cuvinte începeau să i se limpezească. Se vede că nu era un atac surpriză. Era o plasă de păianjen. Îşi conectă aparatul de emisie recepţie.

  — Opriţi atacul! Scutul nu a fost neutralizat!

  Din căşti răsună vocea Liderului Roşu:

  — Eşti sigur? Eu nu am afişaj!

  — Întoarceţi! comandă Lando. Toate navele să întoarcă!

  Viră tare spre stângă, cu luptătorii din escadrila roşie pe urmele lui.

  Unii nu izbutiră. Câteva interceptoare cu aripi X se ciocniră de scutul invizibil, pierdură controlul şi explodară pe suprafaţa scutului. Niciunul din cei care scăpară nu se opri să arunce vreo privire înapoi.

  Pe puntea crucişătorului spaţial alarmele sunau, se aprinseră luminile şi urlau sirenele în timp ce nava aceea mamut îşi schimbă momentul încercând să-şi modifice cursul şi să evite coliziunea cu scutul. Ofiţerii alergară de la staţiile de luptă la panourile de comandă, în jur, navele flotei puteau fi văzute prin hublouri virând în nenumărate direcţii, unele încetinind, altele accelerând.

  Amiralul Ackbar vorbi ferm, dar liniştit în microfon:

  — Treceţi la acţiunea de evitare. Grupul Verde se îndreaptă spre sectorul de rezervă. Grupul Albastru spre MG7.

  Un controlor strigă peste punte în direcţia lui Ackbar.

  — Amirale, am detectat nave inamice în sectoarele RT-23 şi PB4.

  Ecranul central se animă dintr-o dată. Steaua Morţii şi în spatele ei Endor, luna verde, nu mai pluteau izolate în spaţiu; o flotă imperială se ivise zburând în formaţie perfectă din spatele lui Endor, venind în două coloane desfăşurate care aveau să prindă flota rebelilor din ambele părţi, precum cleştii unui scorpion mortal.

  Iar scutul bara calea navelor rebele în faţă. Nu mai aveau încotro s-o apuce.

  Ackbar vorbi acum disperat în aparat.

  — E o capcană. Pregătiţi-vă de atac.

  Vocea unui pilot anonim răspunse prin radio.

  — Vânătorii, pe recepţie! Pornim!

  Atacul începu. Lupta se declanşase.

  Navele de vânătoare TIE – care erau mult mai rapide decât greoaiele crucişătoare imperiale – au fost primele care au luat contact cu invadatorii rebeli. Urmă o încăierare generală şi curând cerul negru ardea de lumina rubinie a exploziilor.

  Un aghiotant se apropie de Ackbar.

  — Am crescut puterea scutului din faţă, amirale.

  — Bine. Dublaţi puterea la bateria principală şi…

  Deodată crucişătorul spaţial fu clătinat de exploziile nucleare de undeva de afară.

  — Aripă de Aur a fost grav avariată! strigă un alt ofiţer alergând pe punte.

  — Acoperiţi-i! ordonă Ackbar. Trebuie să câştigăm timp! Vorbea din nou în microfon când o nouă detonaţie cutremură fregata: Toate navele rămân pe poziţie. Aşteptaţi ordinul meu de întoarcere!

  Dar pentru Lando şi escadrilele lui ordinul venea prea târziu. Erau în poziţii mult prea înaintate şi se îndreptau direct spre flota imperială.

  Wedge Antilles, vechiul comandant al lui Luke. conducea grupul de interceptoare X care însoţeau Şoimul. În timp ce se apropiau de apărătorii imperiali, vocea lui răsună în aparat, calmă, experimentată:

  — Fixaţi aripile în poziţie de atac.

  Interceptoarele îşi desfăcură aripile ca nişte libelule, echilibrându-se pentru a le spori manevrabilitatea şi puterea.

  — Raportaţi, spuse Lando.

  — Liderul Roşu, pe recepţie, la post, răspunse Wedge.

  — Liderul Verde, la post.

  — Liderul Albastru, la post.

  — Liderul Cenuşiu…

  Această transmisie fu întreruptă de o deflagraţie pirotehnică în urma căreia interceptorul cenuşiu fu complet dezintegrat.

  — Sosesc, ameninţă Wedge.

  — Acceleraţi până la viteza de atac, ordonă Lando. Să-i facem să-şi concentreze cât mai mult focul asupra noastră, pentru a le da timp crucişătoarelor noastre.

  — Înţeles, răspunse Wedge. Ne deplasăm spre punctul 3 de-a lungul axei.

  — Au apărut doi la douăzeci de grade – interveni cineva.

  — Îi văd, spuse Wedge. Tăiaţi-o spre stânga. Eu mă ocup de conducător.

  — Atenţie, Wedge, trei de sus.

  — Da, am…

  — Sunt pe ei, Roşule.

  — Sunt prea mulţi…

  — Ai luat foc, în spate…

  — Roşu Patru, atenţie.

  — Sunt lovit!

  Interceptorul se lovi aruncând scântei, lipsit de putere, pierzându-se în neant.

  — Vezi că ai luat unul! strigă Roşu Şase la Wedge.

  — La mine e negativ, unde e?

  — Roşu Şase, o escadrilă a trecut prin…

  — Se îndrepta spre fregata de prim ajutor. După ei!

  — Porniţi, încuviinţă Lando. Am plecat şi eu. Sunt vreo patru ţinte la trei cinci. Acoperiţi-mă!

  — Sunt pe urmele tale. Roşu Doi, Roşu Trei, intraţi…

  — Ţineţi-vă tare, acolo în spate.

  — Grupul Albastru, strângeţi rândurile.

  — Bine ochit, Roşu Doi.

  — Nu-i rău, comentă Lando. De ceilalţi trei mă ocup eu…

  Calrissian făcu un tur complet cu Şoimul în timp ce echipa lui trăgea de jos în interceptoarele imperiale. De două ori loviră din plin, a treia oară atinseră doar un interceptor TIE care intră în derivă şi se ciocni de un aparat din propria escadrilă. Cerul era pur şi simplu acoperit de ele, dar Şoimul era cel puţin pe jumătate mai rapid decât orice alt aparat aflat în zbor.

  În câteva secunde câmpul de luptă deveni de un roşu difuz, împănat cu nori de fum, mingi de foc, cascade de scântei, deşeuri ce se-nvârteau în spaţiu, uruitul imploziilor, fulgere de lumină, aparatură dezmembrată, trupuri congelate instantaneu prin contactul cu spaţiul interstelar, izvoare de întuneric, furtuni electronice.

  Era un spectacol sălbatic şi impresionant. Şi era abia începutul.

  Nien Numb scoase un sunet gutural.

  — Ai dreptate, pufni Lando. Nu atacă decât cu navele de vânătoare. Oare distrugătoarele spaţiale ce aşteaptă?

  Se părea că Împăratul încerca să-i facă pe rebeli să se păcălească singuri.

  — Dzhny zhng, avertiză copilotul în momentul în care altă escadrilă de interceptoare se năpustea asupra lor de sus.

  — I-am văzut. Acum suntem la mijloc, comentă Lando. Mai aruncă o privire spre Endor care plutea paşnic în noapte: Haide, bătrâne Han, doar n-o să mă laşi baltă tocmai acum.

  Han apăsă butonul dispozitivului de la încheietura mâinii şi îşi acoperi capul: uşa blindată de la camera principală de comandă sări în aer. Plutonul rebelilor năvăli prin gaura ce se căsca.

  Soldaţii dinăuntru păreau a fi luaţi total prin surprindere. Câţiva fuseseră răniţi de explozie, ceilalţi se holbau speriaţi la rebelii care îi ameninţau cu armele. Han preluase conducerea, Leia era chiar în urma lui, Chewie le acoperea spatele.

  Adunară tot personalul într-un colţ al buncărului; trei membri ai comandoului rămaseră să-i păzească, trei supravegheau ieşirile, în timp ce restul începu să repartizeze explozibilul.

  Leia studia unul din ecranele tabloului de comandă.

  — Să ne grăbim, Han. Uite, flota a fost atacată.

  Solo aruncă o privire spre ecran.

  — Fir' ar să fie! Cât timp scutul e ridicat, o să-i pună la zid.

  — Aşa e, răsună o voce din fundul camerei. Aşa se va-ntâmpla şi cu voi.

  Han şi Leia se întoarseră pe călcâie pentru a descoperi mulţimea de arme imperiale aţintite asupra lor; o întreagă trupa fusese ascunsă în compartimentul din perete al buncărului. Acum, într-o clipă, rebelii fură înconjuraţi – nu aveau încotro să fugă şi soseau mult prea mulţi soldaţi imperiali pentru a le opune rezistenţă. Erau complet încercuiţi.

  Prin uşă pătrunseră acum nişte soldaţi ai trupelor de asalt care îi dezarmară cu brutalitate pe rebeli.

  Han, Chewie, Leia schimbară priviri neajutorate, deznădăjduite. Fusese ultima şansă a Rebeliunii. Şi ei dăduseră greş.

  La oarecare distanţă de zona principală de luptă, înconjurată de navele ce constituiau flota imperială, se afla nava amiral, superdistrugătorul spaţial. Amiralul Piett urmărea de pe punte printr-un imens hublou desfăşurarea luptei – plin de curiozitate, ca şi cum ar fi urmărit o demonstraţie complicată sau vreun spectacol.

  În spatele lui stăteau doi căpitani, păstrând o tăcere respectuoasă, aşteptând să execute ordinele Împăratului.

  — Opriţi flota aici! ordonă Piett.

  Primul căpitan se grăbi să transmită ordinele necesare. Celălalt făcu un pas înainte spre hublou, alăturându-se amiralului:

  — Nu atacăm?

  — Am ordin de la Împărat, zâmbi Piett răutăcios. Are planuri speciale în legătură cu gunoiul ăsta care îşi zice Rebeliune! Sublinie cuvântul „special” printr-o pauză lungă, pentru a-i da timp căpitanului să savureze vorbele sale: Trebuie doar să avem grijă să nu ne scape.

  Împăratul, Lordul Vader şi Luke urmăreau bătălia spaţială dintr-un loc sigur şi liniştit: sala tronului de pe Steaua Morţii.

  Era o scenă de coşmar. Explozii tăcute, cristaline. Înconjurate de o aură verde, violeta sau roşie. O încăierare sălbatică. Profile de oţel topit, alunecând cu graţie prin spaţiu, cioburi de ţurţuri întunecaţi ce ar fi putut fi sânge.

  Luke privea îngrozit cum navele rebele se izbeau de scutul deflector nevăzut şi explodau într-o vâlvătaie nemaipomenită.

  Vader îl urmărea pe Luke. Băiatul său era plin de forţă, mai puternic decât îşi închipuise. Şi încă flexibil. Încă nu era complet pierdut: nici de partea laturii bolnave şi slabe a Forţei care trebuia să cerşească pentru orice avea nevoie, nici de partea împăratului, care pe bună dreptate se temea de Luke.

  Mai avea încă timp să-l câştige pe Luke de partea lui – să-l recâştige. Să i se alăture în întunecata măreţie. Să conducă galaxia împreună. Nu era nevoie decât de răbdare şi de puţină putere vrăjitorească pentru a-i arăta băiatului rafinatele satisfacţii ce ţi le oferă calea întunecată şi a-l smulge din gheara înspăimântată a Împăratului.

  Vader ştia că Luke văzuse şi el spaima Împăratului. Era un băiat deştept, tânărul Luke, îşi zâmbi Vader în barbă. La urma urmei, era fiul tatălui său.

  Împăratul întrerupse meditaţia lui Vader chicotind şi adresându-se de fapt lui Luke.

  — După cum vezi, tinere ucenic, scutul deflector e în continuare la locul lui – prietenii tăi au dat greş. Iar acum – îşi ridică mâna subţire deasupra capului pentru a sublinia momentul – vei fi martorul puterii de care dispune această bază de luptă complet echipată şi în stare de funcţionare.

  Se duse spre microfon şi vorbi în şoaptă, cu un glas onctuos, ca şi cum s-ar fi adresat urnei iubite:

  — Vă ordon, foc, comandante.

  Tulburat, bănuind ce avea să urmeze, Luke privi afară, peste suprafaţa Stelei Morţii spre sectorul unde se desfăşura lupta, şi mai departe, spre grosul flotei rebele.

  Jos, în adâncuriie Stelei Morţii, comandantul Jerjerrod dădu un ordin. Avea sentimente amestecate faţă de acest ordin, fiindcă el însemna distrugerea finală a rebelilor – ceea ce însemna sfârşitul stării de război, pe eare Jerjerrod o îndrăgea mai mult decât orice. Dar, în afară de război, Jerjerrod iubea anihilarea totală; aşa încât, deşi umbrit de regrete, ordinul nu era defel neplăcut.

  Urmând instrucţiunile lui Jerjerrod, un controlor apăsă un buton care puse în funcţiune un panou elipitor. Doi soldaţi imperiali mascaţi apăsară o serie de butoane. Un fascicul gros de lumină porni să pulseze dintr-un tun înalt, bine pilotat. Pe suprafaţa exterioară a Stelei Morţii începu să strălucească un uriaş reflector parabolic laser.

  Luke urmărea îngrozit, neputincios cum uriaşul fascicol laser ce radia din vârful Stelei Morţii atinse – doar pentru o clipă – unul din crucişătoarele spaţiale ale rebelilor prins într-o luptă aprigă. Iar în clipa următoare, crucişătorul se evaporase. Se făcuse praf şi pulbere. Se dezintegrase în particulele sale elementare într-o singură clipită.

  Cuprins de neagră disperare; azvârlit într-un gol imens ce-i devora inima, doar ochii lui Luke mai străluceau – pentru că văzu din nou sabia de lumină, care se afla la îndemână, pe tron. Iar în acel moment de groază şi teroare, latura întunecată era foarte puternică în el.

  VIII.

  Amiralul Ackbar rămase pe punte, uluit, nevenindu-i să-şi creadă ochilor: acolo unde cu o clipă în urmă se aflase crucişătorul spaţial Libertatea, angajat într-o luptă aprigă, cu bătaie lungă, acum nu mai era nimic. Doar spaţiul gol în care plutea o pulbere fină ce sclipea la lumina exploziilor din jur. Ackbar privea fără să rostească un cuvânt.

  În jurul lui, confuzia era generală. Controlorii, agitaţi, încercau încă să contacteze crucişătorul Libertatea, în timp ce căpitanii flotei alergau încolo şi încoace, strigând, dând indicaţii, contrazicându-se.

  Un aghiotant îi întinse lui Ackbar aparatul de emisie-recepţie. Se auzi vocea generalului Calrissian:

  — Către Baza Unu, aici Liderul de Aur. Lovitura a venit de la Steaua Morţii! Repet: Steaua Morţii e în stare de funcţiune.

  — Am văzut, răspunse Ackbar obosit. Către toate navele: Pregătiţi retragerea.

  — Eu n-am de gând să renunţ şi s-o iau la fugă! strigă Lando.

  Făcuse cale lungă până să ajungă la acest punct al jocului.

  — Nu avem încotro, generale Calrissian. Crucişătoarele noastre nu pot respinge o forţă de asemenea magnitudine!

  — Altă şansă n-o să mai avem, amirale. Han tot o să coboare scutul ăla – trebuie să-i mai lăsăm puţin timp. Ne îndreptăm acum cu toată forţa asupra distrugătoarelor.

  Ackbar privi în jur. O lovitură puternică de artilerie atinse nava, aruncând o lumină scurtă, palidă asupra ferestrei. Calrissian avea dreptate: altă şansă nu va mai exista. Acum ori niciodată.

  Se întoarse spre primul său căpitan:

  — Daţi ordin ca flota să înainteze.

  — Da, domnule! Omul se opri o clipă. Dar nu prea avem şanse împotriva distrugătoarelor spaţiale. Sunt mai bine dotate cu armament şi au un blindaj de nepătruns.

  — Ştiu, spuse Ackbar moale.

  Căpitanul plecă. Se apropie un aghiotant.

  — Navele din faţă au luat contactul cu flota imperială, domnule.

  — Concentraţi tirul asupra generatoarelor de putere. Dacă le scoatem din funcţiune scuturile, interceptoarele noastre ar mai avea o şansă împotriva lor.

  Nava fu zgâlţâită de o nouă explozie – un fulger laser globoidal lovise unul din girostabilizatori.

  — Întăriţi scuturile auxiliare, ţipă cineva.

  Lupta spori cu câteva grade în intensitate.

  Privind de la fereastra sălii tronului, se vedea cum flota rebelilor era decimată fără zgomot, într-un vid spaţial, în timp ce înăuntru nu se auzea decât chicotitul răutăcios al Împăratului. Luke se prăbuşea tot mai adânc în disperare pe măsură ce fascicolul laser de pe Steaua Morţii incinera navă după navă.

  — Flota voastră e pierdută, sâsâi Împăratul – iar prietenii tăi de pe Luna Endor nu vor supravieţui nici ei.

  Apăsă pe butonul unui transmiţător montat într-unul din braţele tronului şi vorbi fără să-şi ascundă mulţumirea:

  — Comandante Jerjerrod, dacă se întâmplă cumva ca rebelii să arunce totuşi în aer generatorul scutului, vei îndrepta această armă spre Luna Endor şi o vei distruge.

  — Am înţeles, Înălţimea Voastră, se auzi vocea lui Jerjerrod în receptor, dar avem mai multe batalioane spaţiale pe…

  — O veţi distruge!

  Şoapta Împăratului era mai apăsată decât un strigăt.

  — Am înţeles, Înălţimea Voastră.

  Palpatine se întoarse din nou spre Luke – cel dintâi tremura de încântare, cel din urmă da furie.

  — Nu există scăpare, tinere discipol. Alianţa va muri – aşa cum vor muri şi prietenii tăi.

  Chipul lui Luke era desfigurat, reflectând starea lui sufletească. Vader îl urmărea cu atenţie, la fel şi Împăratul. Sabia începu să vibreze acolo unde se afla. Mâna tânărului Jedi tremura, buzele i se întinseseră într-un rânjet, strângea din dinţi.

  — Bine. Îţi simt supărarea, zâmbi împăratul. Sunt lipsit de apărare – ia-ţi arma. Doboară-mă cu toată ura de care eşti capabil, iar călătoria ta în ţinutul întunecat se va fi încheiat, râse el nepotolit.

  Luke nu mai fu capabil să reziste. O clipă sabia se zgâlţâi violent pe tron, apoi zbură în mâna lui, împinsă de Forţă. Într-o clipă mâna tânărului o aprinse şi cu o mişcare puternică o îndreptă spre capul Împăratului.

  În acea clipă, lama sabiei lui Vader sclipi, parând atacul lui Luke la câţiva centimetri deasupra capului Împăratului. O puzderie de scântei săriră care încotro, revărsându-se asupra chipului rânjit al lui Palpatine, scăldându-l într-o lumină infernală.

  Luke sări înapoi şi se întoarse, cu sabia ridicată, pentru a-l înfrunta pe tatăl său. Vader îşi întinse sabia înainte, pregătit pentru atac.

  Împăratul oftă de plăcere şi se aşză pe tron, cu faţa spre combatanţi – singurul martor al acestei lupte crunte şi triste.

  Han, Leia şi Chewbacca şi restul comandoului fură scoşi afară din buncăr de către învingătorii lor. Priveliştea ce-i întâmpină era complet diferită de felul în care le apăruse acea zonă. Luminişul era înţesat acum de trupele imperiale: sute de soldaţi, în armuri albe sau negre – unii în poziţie de repaus, alţii urmărind scena din vârful vehiculelor de teren bipede, alţii sprijinindu-se de hiperbicicletele lor. Dacă în interiorul buncărului situaţia li se păruse disperată, acum era şi mai rea.

  Han şi Leia se întoarseră copleşiţi unul spre celălalt.

  Idealul pentru care luptaseră, la care visaseră era pierdut… pierdut. Dar chiar şi aşa, măcar erau împreună în acest scurt interval de timp ce le mai rămăsese. Se apropiară unul de altul, venind din direcţii opuse ale pustiului singurătăţii afective: Han nu cunoscuse niciodată iubirea, atât de îndrăgostit fusese de sine însuşi; Leia nu cunoscuse niciodată iubirea, atât de angrenată fusese în obligaţii sociale, atât de preocupată să îmbrăţişeze întreaga umanitate. Iar undeva între infatuarea sa îngheţată şi fervoarea ei fierbinte găsiseră un loc umbros unde se puteau adăposti, puteau creşte şi chiar trăi fericiţi.

  Dar şi asta se terminase acum. Sfârşitul părea a fi aproape. Erau atâtea de spus că nu găseau nici un cuvânt potrivit. În schimb se prinseră de mână, vorbindu-şi prin degete în aceste ultime minute de regăsire.

  Chiar atunci pătrunseră în luminiş R2 şi 3PO, piuind şi sporovăind, senini şi plini de voie bună. Împietriră locului în momentul în care văzură ce se întâmpla în luminiş… şi văzând toţi acei ochi întorşi asupra lor.

  — O, doamne, scânci 3PO.

  Într-o clipă el şi R2 se întoarseră pe călcâie şi o luară la goană înapoi în pădurea din care tocmai ieşiseră. Şase soldaţi se repeziră în urma lor.

  Aceştia ajunseră tocmai la timp pentru a-i vedea pe cei doi droizi dispărând în spatele unui copac mare. Se năpustiră după ei şi, înconjurând copacul, îi găsiră pe R2 şi 3PO aşteptând în linişte să fie săltaţi. Gardienii porniră spre ei. Dar se mişcară mult prea încet.

  Cincisprezece ursuleţi săriră cu repeziciune din crengile copacilor, doborându-i pe soldaţii imperiali cu bâte şi pietre. La care Teebo, cocoţat în alt copac, ridică un corn la buze şi suflă trei sunete lungi. Acesta era semnalul de atac pentru micuţii ewok.

  Năvăliră cu suliţe din toate părţile în luminiş, aruncându-se cu furie împotriva puternicei armate imperiale. Urmă un haos total.

  Soldaţii trăgeau cu pistoalele laser în făpturile acelea flocoase, ucigând şi rănind o mulţime din ele – pentru a fi năpădiţi de alte sute în locul celor căzute. Cercetaşii cu bicicletele încercau să-i alunge înapoi în pădure şi erau azvârliţi de pe biciclete cu o rafală de pietre azvârlite din copaci.

  În primele momente de confuzie, Chewie plonjă în desiş în timp de Leia şi Han se aruncară în noroiul de sub bolţile ce flancau uşa buncărului. Exploziile din jur îi ţintuiau locului, uşa buncărului era din nou închisă şi ferecată.

  Han formă din nou codul furat la panoul de comandă – dar de data aceasta uşa nu se deschise. Fusese reprogramată imediat după ce fuseseră prinşi.

  — Terminalul nu mai lucrează, murmură el.

  Leia se întinse după un pistol ce căzuse din mâna unui soldat doborât chiar în apropierea lor. Descărcările laser se abăteau din toate direcţiile pe deasupra capetelor lor.

  — Avem nevoie de R2, strigă ea.

  Han dădu din cap, îşi scoase aparatul de emisie, conectă frecvenţa la care răspundea micuţul droid şi întinse mâna după arma la care Leia nu reuşise să ajungă în timp ce bătălia din jurul lor continua.

  R2 şi 3PO se ghemuiseră în spatele unui buştean când R2 primi mesajul. Acesta scoase un fluierat strident şi se repezi spre câmpul de bătaie.

  — R2, strigă 3PO, unde te duci? Aşteaptă-mă!

  Contrar firii sale, droidul auriu o rupse la fugă în urma prietenului său.

  Cercetaşi pe biciclete treceau pe lângă ei, goneau în jurul lor, trăgând în micuţii ewok care deveneau tot mai cruzi pe măsură ce blana le era tot mai pârlită. Ursuleţii se agăţau de picioarele vehiculelor terestre, blocând dispozitivele cu ajutorul lianelor, mecanismele cu bolovani sau rămurele pe care le vârau cu forţa înăuntru. Îi doborau pe soldaţii de pe biciclete întinzând corzi de viţă la nivelul gâtului. Aruncau cu pietre, săreau din copaci, îşi înfigeau suliţele şi îşi prindeau în plase inamicii. Erau pretutindeni.

  O mulţime se ţinea pe urmele lui Chewbacca pe care îl îndrăgiseră în mod cu totul deosebit. Devenise mascota lor, iar ei, micuţii lui verişori de la ţară. Aşa că acum săreau unii în ajutorul celorlalţi cu o ferocitate ieşită din comun. Chewie dobora soldaţi în dreapta şi stânga, cuprins de o frenezie de nedescris, în clipa în care îi vedea făcând vreun rău micuţilor săi prieteni. Iar micuţii, la rândul lor, formaseră grupe de sacrificiu ce-l urmăreau pe Chewbacca şi se aruncau asupra oricărui soldat care reuşea să-l ajungă pe Chewie.

  Se dădea o bătălie ciudată, sălbatică.

  R2 şi 3PO îşi croiră în cele din urmă drum până la uşa buncărului. Han şi Leia îi acopereau trăgând cu armele pe care reuşiseră să pună mâna în cele din urmă. R2 alergă iute spre terminal, îşi introduse braţul computerizat şi începu verificarea. Încă înainte să fi ajuns la codurile meteorologice o explozie a unui bolid distruse intrarea şi o dată cu ea braţul lui R2, aruncându-l pe jos.

  Din cap începu să-i iasă fum gros, iar din garnituri se scurgea lichidul. Dintr-o dată fiecare compartiment se deschise, sâsâind din toate orificiile, şi toate rotiţele i se învârteau – apoi se opri. 3PO se repezi la tovarăşul său rănit, în timp ce Han examina terminalul buncărului.

  — Poate reuşesc să refac legăturile cu tasta asta, mormăi Solo.

  Între timp, micuţii ewok izbutiseră să înalţe de cealaltă parte a câmpului un dispozitiv primitiv de catapultare. Cu ajutorul lui lansară un cataroi în direcţia unuia dintre vehiculele de teren – maşina se zgâlţâi serios, dar nu se prăbuşi. Se întoarse şi porni spre catapult trăgând necontenit din aruncătorul de grenade laser. Ursuleţii se împrăştiară care încotro. Când vehiculul ajunsese la o distanţă de zece picioare, micuţii ewok retezară corzile ce ţineau două buturugi uriaşe care acum se prăvăliră asupra vehiculului imperial, oprindu-l definitiv.

  Începea următoarea fază a asaltului. Micuţii ewok, echipaţi cu nişte zmee din piele de animal, începură să plonjeze cu suliţele asupra soldaţilor şi să dea drumul la pietre peste ei. Teebo, care conducea atacul, fu lovit în aripă de o descărcare laser şi se prăbuşi lângă o rădăcină noduroasă. Un vehicul de teren se îndrepta asupra lui gata să-l zdrobească, dar Wicket plonjă în direcţia lui şi îl smulse în ultima clipă pe Teebo din locul ce devenise cam nesigur. Fugind din calea vehiculului, Wicket se ciocni însă de o bicicletă ce venea în mare viteză şi cu toţii se rostogoliră în frunzişul des.

  Şi distracţia continuă tot aşa mai departe.

  Pierderile se înmulţeau.

  Sus, deasupra lor, lucrurile nu stăteau altfel. Lupte pe viaţă şi pe moarte, explozii ce izbucneau pe tot cerul, în timp ce fascicolul laser de pe Steaua Morţii îşi continua metodic acţiunea de distrugere a navelor rebele.

  Aflat la comanda Şoimului Mileniului, Lando pilota ca un apucat, de parcă ar fi participat la o cursă cu obstacole constituite din uriaşele distrugătoare spaţiale ale Imperiului.

  Răcnea disperat în microfonul aparatului său de emisie recepţie, încercând să acopere zgomotul exploziilor neîntrerupte, să ia legătura cu Ackbar.

  — Am spus mai aproape. Apropiaţi-vă cât puteţi de tare şi angajaţi distrugătoarele pe orizontală – în felul acesta Steaua Morţii n-o să mai poată trage în noi fără să-şi distrugă propriile nave!

  — Dar nimeni n-a luptat în asemenea condiţii, cu asemenea supernave ca distrugătoarele lor. Şi crucişătoarele noastre nu se pot întâlni bot în bot! replică Ackbar.

  Dar altă cale nu mai aveau.

  — Bravo! ţipă Lando trecând razant pe deasupra distrugătorului. Atunci o să inventăm noi un nou fel de luptă.

  — Nu ştim nimic despre tactica unor asemenea confruntări! protestă Ackbar.

  — Ştim la fel de mult ca şi ei! contră Lando. Iar ei îşi vor închipui că ştim mai mult.

  Când jucai ultima mână, cacialmaua era periculoasă; uneori însă, când toţi banii tăi se aflau pe masă, nu aveai încotro, era unicul mod de-a câştiga – iar Lando nu juca niciodată în ideea că ar putea pierde.

  — La o distanţă atât de mică n-o să rezistăm prea mult în lupta cu distrugătoarele, observa Ackbar care începuse deja să se resemneze.

  — Vom rezista în schimb mai mult în lupta cu Steaua Morţii şi o să-i luăm şi pe câte unii din ei cu noi, strigă Lando.

  În acea clipă simţi o izbitură, iar unul din aruncătoarele lui frontale sări în aer. Lando puse Şoimul în vrilă controlată şi înconjură în poziţie înclinată burta leviatanului imperial.

  Nemaiavând mare lucru de pierdut, Ackbar se hotărî să adopte strategia lui Calrissian. În următoarele minute, câteva duzini de crucişătoare rebele se apropiaseră periculos de mult de distrugătoarele imperiale – iar coloşii începură să tragă unul în altul, cu nişte tunuri aflate la distanţe de douăzeci de paşi unul de altul în timp ce sute de interceptoare mititele zburau în jurul lor, strecurându-se printre fulgerele laser.

  Luke şi Vader se roteau în cerc, încet. Cu sabia ridicată mult deasupra capului, Luke îşi pregătea atacul din poziţia clasică; Lordul Întunecat păşea întors într-o parte, conform figurii clasice. Pe neaşteptate, Luke îşi coborî vâjâind sabia drept în jos, Vader pară, Luke fentă şi atacă de jos. Vader ripostă şi din forţa impactului îşi conduse sabia direct spre gâtul lui Luke…, dar Luke se aşteptase la aceasta şi se dădu un pas înapoi. Primul schimb de lovituri se încheie fără răniri. Din nou se roteau în cerc.

  Vader era impresionat de viteza lui Luke. Chiar mulţumit. Aproape că-i părea rău că nu putea încă să-l lase pe băiat să-l ucidă pe Împărat. Luke nu era încă pregătit pentru asemenea confruntare, în plan emoţional. Exista încă posibilitatea ca Luke să se întoarcă la prietenii lui dacă îl distrugea pe Împărat acum. Mai avea încă nevoie de o supraveghere asiduă – atât din partea lui Vader cât şi a lui Palpatine – pentru a fi într-adevăr pregătit să-şi asume locul în dreapta lui Vader şi împreună să conducă galaxia.

  Aşa că Vader trebuia să-l mai călăuzească încă pe băiat, să-l oprească de-a face rău acolo unde nu trebuia, ori acolo unde trebuia dar la momentul potrivit.

  Vader nu apucă însă să-şi depene gândurile până la capăt, căci Luke atacă din nou – şi mai agresiv. Avansa făcând o serie de fandări, ce se izbiră toate de sabia fosforescentă a lui Vader. Lordul Întunecat se retrăgea câte un pas la fiecare lovitură, iar la un moment dat oscilă înainte de a-şi îndrepta din nou lama strălucitoare – Luke însă o îndepărtă cu o lovitură, împingându-l din nou înapoi pe Vader. Pe moment Lordul se dezechilibră pe scări şi căzu în genunchi.

  Luke se afla deasupra lui, în capul scărilor, ameţit de propria lui putere. Era în mâinile lui acum, ştia asta. Vader putea fi învins. Putea să-i ia sabia, să-i ia şi viaţa, să-i ia şi locul alături de Împărat. Da, chiar şi asta. Luke nu respinse gândul, de data aceasta se jucă cu el. Se îmbăta cu aromele lui, îi simţea puterea gâdilându-i obrajii. Îl înfierbânta atât de tare acest gând, era atât de copleşii încât pe moment şterse orice alte consideraţii.

  Puterea era de partea lui, opţiunea îi aparţinea.

  Apoi, se ivi alt gând, încet, subjugmdu-l ca un îndrăgostit pătimaş: putea să-l distrugă şi pe Împărat. Să-i distrugă pe amândoi şi să conducă el galaxia. Răzbunare şi victorie.

  Un moment greu pentru Luke. Ameţitor. Dar nu se lăsă copleşit. Şi nici nu dădu îndărăt.

  Făcu un pas înainte.

  Pentru prima oară în mintea lui Vader se insinua gândul că fiul său ar putea fi mai bun decât el. Era uluit de puterea pe care Luke o căpătase de la ultimul lor duel în Oraşul Norilor. Ca să nu mai vorbim de viteza de reacţie a băiatului, reglată parcă pe viteza gândului. Interveniseră circumstanţe neprevăzute. Neprevăzute şi nedorite. Vader simţi umilinţa furişându-se în el după prima reacţie de surpriză şi cea de a doua de spaimă. Iar apoi umilinţa se dădu la o parte pentru a face loc mâniei. Iar acum nu mai dorea altceva decât răzbunare.

  Toate aceste stări sufleteşti se reflectară pe chipul tânărului Jedi care se înălţa deasupra lui, ca un turn. Împăratul, care îi urmărea, văzu toate acestea şi îl îndemnă pe Luke să se afunde în mocirla întunericului şi mai tare:

  — Foloseşte-ţi sentimentele agresive, băiete! Da! Lasă ura să te cuprindă! Contopeşte-te cu ea, lasă-te în voia ei!

  Luke şovăi o clipă – apoi realiză ce se întâmplă. Dintr-o dată mintea i se tulbură din nou. Ce voia? Ce avea de făcut? Clipa de exaltare, de neagră clarviziune trecu, lăsând în urmă nehotărârea, neputinţa. Sumbra trezire dintr-un flirt pătimaş.

  Făcu un pas înapoi, îşi coborî sabia, se relaxă şi încercă să alunge ura din el.

  În acea clipă Vader atacă. Se aruncă cu sabia înainte, obligându-l pe Luke să respingă atacul. Îşi încrucişă sabia cu Luke, dar acesta se desprinse şi sări pe o estradă pentru a se pune în siguranţă. Vader sări peste o balustradă aterizând chiar lângă platforma pe care se afla Luke.

  — Nu vreau să mă bat cu tine, tată, spuse Luke.

  — Nu e înţelept din partea ta să cobori garda, îl avertiză Vader.

  Supărarea i se mai potolise acum – nu voia să câştige dacă băiatul nu se lupta din răsputeri. Dar dacă a câştiga înseamnă totuşi să ucizi un băiat care nu voia să lupte… atunci o va face şi pe asta. Numai că voia ca Luke să fie conştient de consecinţe. Voia ca el să ştie că lupta asta nu era o joacă. Că înfrunta Întunericul.

  Luke însă auzea altceva.

  — Gândurile te trădează, tată. Simt binele din tine… conflictul. Nu ai fost în stare să mă ucizi mai înainte – şi nu ai să mă distrugi nici acum. De două ori – îşi aminti Luke – Vader avusese ocazia să-l ucidă, dar n-o făcuse: în înfruntarea de pe prima bază cu numele Steaua Morţii şi mai târziu în duelul de pe Bespin.

  Se gândi acum şi la Leia – cum Vader o prinsese şi pe ea în gheare, o şi torturase…, dar n-o ucisese. Gândul la chinurile ei îi strânse inima, dar se grăbi să-l împingă cât mai departe. Pentru el era limpede acum, deşi se îndoise: în tatăl său mai exista încă binele.

  Această acuzaţie avu darul să-l supere cu adevărat pe Vader. Putea tolera o mulţime de lucruri de la copilul acesta insolent, dar acum devenise insuportabil. Trebuia să-i dea băiatului o lecţie pe care să n-o mai uite, ori să moară învăţând-o.

  — Din nou subestimezi puterea întunericului…

  Vader îşi azvârli sabia sclipitoare – lama ei reteză suporţii pe care stătea estrada unde se afla Luke, apoi se întoarse şi zbură înapoi în mâna lui Vader. Luke se prăbuşi o dată cu platforma, se rostogoli pe jos ajungând sub dărâmături. Sub acoperişul platformei înclinate, în întunecimea de acolo nu mai putea fi văzut. Vader se apropie cu paşi de pisică, încercând să-l găsească pe băiat, nu voia să intre însă în umbra acelui loc.

  — Nu poţi să te ascunzi la nesfârşit, Luke.

  — Va trebui să vii aici şi să mă scoţi, răspunse glasul băiatului.

  — N-am de gând să-ţi acord acest avantaj.

  Vader avea sentimente tot mai ambigue în acest conflict, puritatea răului fusese compromisă. Băiatul era într-adevăr deştept – Vader ştia că trebuie să procedeze cu maximă prudenţă.

  — Nu doresc nici un fel de avantaj, tată. N-am să mă lupt cu tine. Uite… ia arma mea.

  Luke ştia prea bine că acesta ar putea fi sfârşitul, dar nu-i mai păsa. Nu avea de gând să folosească forţa întunericului ca să combată întunericul. Poate că, la urma urmei, tot Leia era cea care avea să continue lupta, fără el. Poate că ea ştia o cale pe care el n-o ştia; poate că ea va afla soluţia. Pentru că, acum, el nu vedea decât două posibilităţi: una ducea spre întuneric, iar cu cealaltă nu mai avea şanse.

  Luke puse sabia jos şi-o împinse de-a rostogolul spre Vader. Se opri undeva la jumătatea distanţei dintre ei. Lordul Întunecat întinse mâna – sabia lui Luke îi sări în mână. El o prinse la brâu şi, copleşit de nesiguranţă, pătrunse în umbra platformei prăbuşite.

  Luke continua să-i transmită simţămintele sale, curenţi potrivnici ce-i şubrezeau siguranţa de sine. Remuşcare, regrete, abandon, durere. Dar, într-un fel, nu îl priveau nemijlocit pe Vader. Ci pe alţii, duceau spre… Endor. A, da, asta era – Luna Sanctuar, unde prietenii lui aveau să moară curând. Luke va trebui să înveţe: prietenia era cu totul altceva de partea întunecată. Un lucru cu totul deosebit.

  — Dăruieşte-te laturii întunecate, Luke, îl îndemnă el. E singurul mod de a-ţi salva prietenii. Da, gândurile te trădează, fiule. Sentimentele tale faţă de ei sunt puternice, mai ales faţă…

  Vader se opri. Simţi ceva.

  Luke se retrase mai mult în umbră. Încerca să se ascundă, dar nu era chip să ascundă ce era în mintea lui – Leia care suferea. Chinul ei striga acum după el, iar spiritul lui suferea alături de ea. Încercă să-l îndepărteze, să-l ascundă, dar strigătul era puternic şi nu putea să-l înăbuşe, nu putea să-l abandoneze, trebuia să primească şi să mângâie.

  Conştiinţa lui Vader invada acea rană intimă.

  — Nu, strigă Luke.

  Vader nu putea să creadă.

  — Soră? Cum adică? Soră? lătră el. Sentimentele tale au trădat-o… Gemeni! răcni el triumfător. A fost înţelept din partea lui Obi-Wan s-o ascundă, dar acum s-a terminat.

  Zâmbetul lui îi era clar lui Luke; îl vedea prin mască, prin umbre, prin toate tărâmurile întunericului.

  — Dacă tu nu vrei să te alături forţei întunecate, poate că ea va voi.

  Acela a fost momentul la care Luke nu a mai rezistat. Căci Leia era pentru toţi ultima speranţă. Dacă Vader îşi îndrepta asupra ei năzuinţele-i pervertitoare…

  — Niciodată! strigă el.

  Sabia lui zbură de la brâul lui Vader înapoi în mâna sa, oprindu-se de îndată ce ajunse la el.

  Se năpusti asupra tatălui său cu o forţă pe care nu o mai cunoscuse niciodată. Nici Vader. Cei doi gladiatori se luptară cu sălbăticie, armele lor se ciocneau cu violenţă scăpărând scântei dar curând se văzu că avantajul era de partea lui Luke. Şi el nu mai era dispus să cedeze. Îşi încrucişară spadele, corp la corp. Când Luke îl împinse înapoi pe Vader, acesta se izbi cu capul de o bârnă ieşită în afară. Lordul întunecat se împletici, ieşind din zona platformei prăbuşite. Luke îl urmări fără să-i dea o clipă de răgaz.

  Trimiţând lovitură după lovitură, Luke îl forţă pe Vader să se retragă pe puntea ce traversa puţul uriaş, nesfârşit de adânc, în străfundurile căruia se afla generatorul de putere. Fiecare lovitură a sabiei lui Luke îl îmboldea pe Vader, ca o acuzaţie, ca un ţipăt, ca un ghimpe al urii.

  Lordul întunecat căzu în genunchi, ridică însă spada ca să blocheze următoarea lovitură – şi Luke îi reteză mâna dreaptă de la încheietură.

  Mâna cu bucăţi de metal, sârme şi dispozitive electronice se rostogoli peste pardoseală în timp ce sabia lui Vader alunecă pierind fără urmă în puţul nesfârşit.

  Luke rămase cu ochii aţintiţi asupra mâinii mecanice a tatălui său, contractându-se spasmodic, despărţită de trup – iar apoi la propria sa mână artificială, acoperită cu o mănuşă neagră – şi dintr-o dată realiză cât de asemănător devenise cu tatăl său. Asemănător cu omul pe care îl ura.

  Tremurând, stătea deasupra lui Vader, cu vârful săbiei lui scânteietoare îndreptate spre gâtlejul acestuia. Dorea să distrugă această creatură a întunericului, această creatură care odinioară fusese tatăl său, această creatură care era… el.

  Pe neaşteptate, Împăratul apăru şi el acolo, privind spectacolul, chicotind cuprins de o încântare şi o surescitare necontrolabile.

  — E bine! Omoară-l! Ura te-a făcut puternic! Acum destinul ţi se va împlini şi tu vei lua locul tatălui tău alături de mine!

  Luke privi în jos spre tatăl său, apoi la Împărat, apoi înapoi la Vader. Acesta era Întunericul – Întunericul pe care el îl ura. Nu pe tatăl său, nici măcar pe Împărat, ci întunericul din ei. Din ei şi din el însuşi.

  Şi singurul mod de-a distruge Întunericul era de a renunţa la el. Pentru totdeauna. Rămase drept, nemişcat, luând această hotărâre pentru care îşi petrecuse întreaga viaţă, pregătindu-se.

  Îşi azvârli sabia cât colo.

  — Niciodată! Niciodată n-am să mă alătur forţei întunecate! Ai dat greş, Palpatine. Eu sunt un Jedi, aşa cum a fost şi tatăl meu înaintea mea.

  Veselia Împăratului se transformă în furie.

  — Aşa să fie, Jedi. Dacă nu vrei să te transformi, atunci vei pieri.

  Palpatine îşi ridică braţele de păianjen spre Luke: din degetele sale porniră fulgere de energie albe, orbitoare, traversară încăperea şi străpunseră trupul băiatului, scurgându-se în pământ. Tânărul Jedi suferea tortura aceasta nemaipomenită – nu auzise niciodată de asemenea putere, de asemenea corupere a Forţei cum îi era dat să simtă acum.

  Dacă însă era generată de Forţă putea fi şi respinsă de Forţă. Luke ridică braţele pentru a se apăra de fulgere. La început reuşi – fulgerele, respinse, intrau în pereţi. Curând însă şocurile se abătură cu asemenea viteză şi putere, revărsându-se asupra lui, încât nu mai fu în stare să se apere, se chirci tot de durere, genunchii începură să-i tremure, puterile îl lăsau.

  În acest timp, Vader se târa, ca un animal rănit, înspre Împăratul său.

  Pe Endor bătălia pentru buncăr continua. Soldaţii îi iradiau pe nenumăraţii ewok cu arme sofisticate, în timp ce micuţii războinici înfruntau trupele imperiale cu bâte, puneau piedici păşitorilor bipezi cu ajutorul lianelor şi a buştenilor, prindeau hiperbicicletele cu lassouri sau în plase aşezate ca nişte curse.

  Prăvăleau copaci asupra duşmanilor, săpau gropi pe care le acopereau cu ramuri, iar apoi atrăgeau câte unul din vehiculele acelea greoaie în capcană. Pornea câte o avalanşă de pietre. Zăgăzuiră un fir de apă din apropiere, iar apoi deschiseră stăvilarele lăsând apa să se reverse peste soldaţi şi alte două vehicule. Se adunau în bande şi apoi o luau la sănătoasa. Săreau din copaci pe capacul păşitorilor şi turnau ulei de şopârlă încins în ţevile puştilor. Se foloseau de cuţite şi suliţe, şi laţuri, şi scoteau strigăte războinice pentru a-l dezorienta pe inamic. Erau luptători neînfricaţi.

  Exemplul lor îl făcu până şi pe Chewie mai îndrăzneţ decât îi era felul. Începu să se distreze atât de bine balansând pe corzile de viţă şi zdrobind capete, încât aproape că uită de pistolul său laser.

  Se lansă la un moment dat pe acoperişul unui vehicul cu Teebo şi Wicket agăţaţi în spatele lui. Aterizară cu zgomot pe maşinăria ce se legăna de pe un picior pe altul, apoi bocăniră cu atâta violenţă încercând să se ţină de ea, încât unul din soldaţi deschise trapa să vadă ce se întâmplă. Înainte de-a apuca să tragă, Chewie îl extrase de cap şi îl izbi cu toată puterea de pământ – Wicket şi Teebo se repeziră în interior şi-l imobilizară pe celălalt soldat.

  Micuţii ewok conduceau păşitorul biped cam ca pe o bicicletă antigravitaţională – cu teribilism şi veselie. De câteva ori Chewie era cât pe aci să fie aruncat de pe acoperiş, şi chiar dacă lătră de câteva ori supărat, cei doi din cabină nu-l luară în seamă – chicoteau, chiţcăiau şi călcau peste hiperbiciclete.

  Chewie reuşi să coboare înăuntru. I-a trebuit vreo jumătate de minut să dibuiască comenzile – tehnologia Imperiului era destul de standardizată. Iar apoi începu să abordeze metodic, rând pe rând celelalte vehicule imperiale, aruncându-le în aer, fără ca acestea să apuce să-şi dea seama ce se întâmplă.

  Pe măsură ce uriaşele maşini de luptă piereau în flăcări, micuţii ewok se simţiră îmbărbătaţi. Se regrupau în spatele maşinii lui Chewie. Wookieul întorsese mersul bătăliei.

  Între timp, Han meşterea furios la panoul de comandă. De fiecare dată când lega două fire săreau scântei, dar uşa tot nu se deschidea. Leia se postase în spatele lui, trăgând cu pistolul, acoperindu-l.

  În cele din urmă el o chemă.

  — Dă-mi şi mie o mână de ajutor. Cred că i-am dat de capăt. Ţine asta.

  Îi întinse una din sârme. Ea îşi puse arma înapoi în teacă, apucă sârma pe care el i-o dăduse şi o ţinu nemişcată în timp ce el apropie alte două de la capetele panoului.

  — Nimic nu merge aici; spuse el.

  Cele trei sârme scoaseră scântei, legătura era făcută. Se auzi dintr-o dată un vâjâit puternic şi o a doua uşă coborî cu zgomot în faţa celei dintâi, dublând impenetrabila barieră.

  — Bravo. Acum avem două uşi prin care trebuie să trecem, murmură Leia.

  În acea clipă a fost lovită în braţ de o descărcare laser şi azvârlită la pământ.

  Han se repezi spre ea.

  — Leia, nu! strigă el în timp ce încerca să-i oprească sângele ce curgea din rană.

  — Prinţesă Leia vă simţiţi bine? se nelinişti 3PO.

  — Nu-i grav, dădu ea din cap. E…

  — Stai aşa! ţipă o voce. O singură mişcare şi sunteţi morţi amândoi.

  Rămaseră înmărmuriţi, priviră în sus. Doi soldaţi ai trupelor de asalt stăteau în faţa lor, cu armele ridicate, foarte siguri pe ei.

  — Ridicaţi-vă în picioare! le ordonă unul din ei. Mâinile sus!

  Han şi Leia se uitară unul la altul, se priveau adânc în ochi cufundându-se pentru o clipă unul în altul, simţind, înţelegând, mângâindu-se şi împărtăşind totul în acel moment suspendat, etern.

  Privirea lui Solo alunecă spre teaca de la centura Leiei – aceasta îşi scoase pe furiş arma şi o ţinea acum gata de atac. Mişcarea rămase ascunsă privirilor celor doi soldaţi imperiali, deoarece Han stătea în faţa Leiei, acoperind-o pe jumătate.

  El se mai uită o dată în ochii ei, înţelegând cu un ultim zâmbet tandru, şopti:

  — Te iubesc.

  — Ştiu, răspunse ea simplu.

  Apoi momentul trecu şi, la un semnal, într-o fracţiune de secundă, Han se rostogoli din traiectoria focului în timp ce Leia trase în soldaţi.

  Aerul era plin de focul laserului – o abureală sclipitoare, roz-portocalie, ca o furtună de electroni, bântuia în zonă, întreruptă de străfulgerări intense.

  Câhd fumul se mai ridică, se văzu dintr-o dată un păşitor imperial biped ce se apropia de ei şi se opri chiar în faţă. Han se uită în sus pentru a vedea armele laser ale acestuia îndreptate direct asupra lui. Ridică mâinile în sus şi făcu, şovăitor, un pas înainte. Nu prea ştia nici el ce era de făcut.

  — Stai acolo, îi spuse el liniştit Leiei, măsurând din ochi distanţa până la maşină.

  În acel moment, capacul din acoperişul vehiculului se ridică şi dinăuntru se ivi capul lui Chewbacca, care zâmbea satisfăcut.

  — Ahr Rahr! lătră wookieul.

  În acea clipă de bucurie lui Solo îi veni să-l sărute.

  — Chewie! Dă-te jos de acolo. Leia e rănită! Se repezi să-şi întâmpine prietenul, apoi se opri: Nu, aşteaptă am o idee!

  IX.

  Cele două armate ale spaţiului, asemenea flotelor din alte timpuri şi alte galaxii, se înfruntau într-o luptă directă, navă cu navă, bord la bord.

  Ziua fu marcată de manevre eroice, uneori de-a dreptul sinucigaşe. Un crucişător rebel, a cărui coadă fusese cuprinsă de flăcări, se năpusti asupra unui distrugător imperial înainte de a exploda – luând cu el şi nava imperială. Nave de marfă, încărcate, erau puse pe cursă de coliziune cu nave-fortăreaţă, în timp ce echipajul părăsea nava, lăsându-se în voia unei soarte incerte, în cel mai bun caz.

  Lando, Wedge, Liderul Albastru şi Aripă Verde porniră la atac împotriva unuia dintre distrugătoarele mai mari – nava principală de comunicare a Imperiului. Fusese deja avariată într-un schimb de focuri cu un crucişător rebel pe care îl distrusese în cele din urmă; dar avariile puteau fi remediate, aşa că rebelii trebuiau să atace în timp ce monstrul îşi mai lingea rănile.

  Escadrila lui Lando se apropia la nivelul carenei, în acest fel distrugătorul nu putea folosi armele de calibru mare. Iar interceptoarele rămâneau invizibile până în clipa în care puteau fi vizualizate direct.

  — Măriţi puterea la scutul deflector din faţă, comunică Lando grupului său. Ne îndreptăm direct asupra lor.

  — Sunt pe urmele tale, răspunse Wedge. Strângem rândurile.

  Atacară în picaj cu viteză mărită, perpendicular pe axul lung al navei imperiale – căderile verticale puteau fi cu greu detectate. Când ajungeau la o distanţă de cincizeci de picioare de navă, virau cu nouăzeci de grade şi continuau zborul de-a lungul corpului ei, într-un schimb continuu de fulgere laser.

  — Începem atacul la arborele energetic principal, anunţă Lando.

  — În regulă, răspunse Aripă Verde. Suntem pe poziţii.

  — Să nu intraţi în bătaia bateriilor din faţă, avertiză Conducătorul Albastru.

  — E o zonă fierbinte acolo jos.

  — Ne-am aliniat.

  — E lovită rău pe stânga arborelui, observă Wedge. Concentraţi-vă pe partea aia.

  — De acord.

  — Pierd controlul aparatului, strigă Aripă Verde care fusese lovit.

  — Ieşi de-acolo, o să sări în aer!

  Aripă Verde porni în jos ca şi cum ar fi condus o rachetă, direct spre bateriile frontale ale distrugătorului. Urmară o serie de explozii puternice.

  — Mulţumim, spuse pe un ton liniştit Liderul Albastru, contemplând incendiul.

  — Ne-a deschis calea! ţipă Wedge. Într-acolo. Reactorii energetici sunt chiar în interiorul docului.

  — După mine! anunţă Lando, virând Şoimul direct asupra ţintei, luându-i complet prin surprindere pe operatorii reactorului. Wedge şi Liderul Albastru îl urmară. Făceau cu toţii ce le stătea în putere.

  — Lovitură în plin! strigă Lando.

  — Uite-l cum se duce!

  — Eliberaţi zona!

  Se depărtară rapid, cât de tare putură, în timp ce distrugătorul era zgâlţâit de explozii tot mai puternice până când, în cele din urmă, deveni o stea oarecare, mică şi lipsită de putere. Liderul Albastru fu prins de unda de şoc şi izbit de una din navele imperiale mai mici, explodând împreună cu ea. Lando şi Wedge scăpară.

  Puntea navei de comandă a rebelilor se umplu de fum, nu se mai auzeau decât ţipete.

  Ackbar reuşi să ia legătura cu Lando Calrissian.

  — Blocajul a încetat; avem din nou mesaje despre scut.

  — E încă ridicat? întrebă Lando cu o undă de aşteptare şi deznădejde în glas.

  — Din păcate, da. Se pare că echipa generalului Solo nu a izbutit să-şi îndeplinească misiunea.

  — Până ce vor distruge ultima navă, mai avem încă speranţe, răspunse Lando. Han nu va da greş.

  Nu se putea – trebuia cu orice preţ să ajungă la Steaua Morţii.

  Pe Steaua Morţii, Luke aproape că îşi pierduse cunoştinţa sub asaltul neîntrerupt al fulgerelor Împăratului. Chinurile erau inimaginabile, mai presus de puterea sa de îndurare, fu cuprins de o slăbiciune ce-i seca însă seva vieţii, nu-şi mai dorea nimic decât să se lase pradă nimicului în mrejele căruia era prins.

  Împăratul zâmbi privind de sus spre tânărul Jedi, acum complet vlăguit. Alături de el, Vader reuşi să se ridice în picioare.

  — Tânăr prost ce eşti! se auzi vocea hârâită a Împăratului. Numai acum, la sfârşit, eşti capabil să înţelegi. Iscusinţa ta puerilă nu se poate compara cu puterea feţei întunecate. Ai plătit un preţ prea greu pentru lipsa de prevedere. Acum, tinere Skywalker, a venit clipa să plăteşti preţul întreg. Vei muri!

  Râse – un râs de nebun. Şi, deşi lui Luke i se păru cu neputinţă, torentul de fulgere ce se năpusteau din degetele împăratului crescu în intensitate. Răsuna ca un strigăt prin toată încăperea, strălucirea ucigaşă a fulgerelor era absolut copleşitoare.

  Trupul lui Luke se înmuie, se ofili, în cele din urmă se prăbuşi sub tirul acela îngrozitor. Nu mai făcea nici o mişcare. La sfârşit era ca şi mort. Împăratul sâsâi cu răutate.

  În acea clipă Vader sări în sus din spate, prinzând braţele Împăratului într-ale sale, ţinându-l strâns lipit de corpul lui. Simţindu-se mai slăbit ca niciodată, Vader stătuse liniştit ultimele minute, concentrându-şi fiecare fibră a fiinţei sale asupra acestui act unic – unica acţiune posibilă, ultima, dacă dădea greş. Ignorând durerea, ignorând ruşinea şi slăbiciunea ce-l cuprinsese, ignorând zgomotul asurzitor din capul lui, se concentra, orbeşte, total asupra acestei unice voinţe, voinţa de-a învinge răul întruchipat de Împărat.

  Palpatine se zbătea în strânsoarea braţelor lui Vader, în timp ce din mâinile sale continuau să ţâşnească fulgere ale acelei energii maligne, răspândindu-se în toate direcţiile. În această zbatere sălbatică un fulger ricoşă şi îl lovi pe Vader. Lordul Întunecat căzu din nou, curenţii electrici trecură prin coiful său, se prelinseră peste pelerină, îi pătrunseră în inimă.

  În cădere, împleticindu-se, Vader se îndreptă cu prizonierul său spre mijlocul podului ce traversa abisul în fundul căruia se afla centrul energetic. Îl ridică pe despotul urât deasupra capului şi, cu ultima încordare a puterilor sale, îl azvârli în abis.

  Trupul lui Palpatine, ce continua să scuipe fulgere de lumină, se prăbuşi în vid, izbindu-se de pereţii puţului. În cele din urmă, dispăru, iar, peste câteva secunde, se auzi o explozie îndepărtată, departe, în adânc. Un suflu de aer ieşi pe gura puţului, răspândindu-se în încăperea tronului.

  Vântul acesta făcu să fluture pelerina Lordului Vader care, sleit, se ducea spre prăpastie, încercând să-şi urmeze stăpânul până la capăt. Luke se târî însă până la el şi îl trase pe Lordul Întunecat de pe buza prăpastiei, înapoi, în siguranţă.

  Rămaseră amândoi întinşi pe podea, îngemănaţi, prea slăbiţi ca să se poată mişca, prea mişcaţi ca să poată vorbi.

  În interiorul buncărului de pe Endor, controlorii imperiali urmăreau pe ecranul principal lupta micuţilor ewok. Deşi imaginea era perturbată de electricitate statică, lupta părea să fi scăzut în intensitate. Era şi timpul, la urma urmelor li se spusese mereu că băştinaşii de pe această lună erau fiinţe liniştite, defel belicoase.

  Imaginea se înrăutăţi – probabil din cauza vreunei antene avariate în timpul luptelor – când, pe neaşteptate, pe ecran apăru un vechicul biped, semnalizând neîncetat.

  — S-a terminat, comandante! Rebelii au fost scoşi din luptă, iar cei care au rămas s-au retras împreună cu ursuleţii în pădure. Avem nevoie de întăriri ca să continuăm urmărirea.

  În buncăr izbucniră urale de bucurie. Scutul era în siguranţă.

  — Deschideţi uşa principală! ordonă comandantul. Trimiteţi trei plutoane în ajutor.

  Uşa buncărului se deschise, trupele imperiale ieşiră în pas alergător afară… pentru a se vedea înconjurate de rebeli şi ursuleţii ewok, cu un aer crunt şi răutăcios. Trupele imperiale se predară fără luptă.

  Han, Chewie şi cinci alţi rebeli intrară în buncăr cu încărcătura de explozibil. Amplasară explozibilul cu dispozitiv de declanşare cu ceas în unsprezece puncte strategice din interiorul şi din jurul generatorului de energie, apoi ieşiră afară, fugind cât puteau de repede.

  Leia, suferind încă cumplit de pe urma rănii, era întinsă la adăpostul unor tufe aflate la oarecare distanţă. La stânga, micuţii ewok îşi adunau prizonierii pe latura îndepărtată a luminişului, când Han şi Chewie ieşiră afară, căutând un adăpost. În clipa următoare, buncărul sări în aer.

  Un spectacol impresionant, explozie după explozie, de pe urma căreia se ridică o vâlvătaie de cinci sute de picioare, producând o undă de şoc care îi azvârli la pământ pe toţi cei ce rămăseseră în picioare şi pârjoli toată verdeaţa din jurul luminişului.

  Buncărul era distrus.

  Un căpitan se îndreptă alergând spre amiralul Ackbar şi i se adresă cu voce tremurată:

  — Scutul din jurul Planetei Morţii şi-a pierdut puterea, domnule.

  Ackbar privi spre ecran, reţeaua generată electronic dispăruse. Luna şi Steaua Morţii pluteau acum neprotejate, într-un spaţiu gol, negru.

  — Au reuşit, murmură Ackbar.

  Se repezi la microfon şi anunţă pe canalul de război de mare frecvenţă.

  — Către toate navele de vânătoare, începeţi atacul împotriva reactorului principal de pe Steaua Morţii. Scutul deflector a fost scos din funcţiune. Repet. Scutul deflector a fost scos din funcţiune.

  Lando fu primul care se făcu auzit.

  — Am înţeles. Am pornit într-acolo. Grupul Roşu! Grupul Auriu! Escadrila Albastră. Urmaţi-mă cu toţii! Bravo, Han, aşa-mi placi. Acum e rândul meu.

  Şoimul plonjă spre suprafaţa imensei baze de luptă imperiale, urmat de hoarde de interceptoare rebele, şi de o masă încă impunătoare, dar dezorganizată de interceptoare imperiale tip TIE – în timp ce trei crucişătoare spaţiale rebele se îndreptau spre uriaşul superdistrugător spaţial al Imperiului, nava-amiral a lui Vader, care părea să aibă probleme la sistemul de direcţie.

  Lando şi primul val de interceptoare X porniseră spre porţiunea neterminată a Stelei Morţii, zburând la altitudine joasă, pe deasupra suprafeţei curbate a părţii aflate în funcţiune.

  — Menţineţi-vă la mică altitudine până ajungem la partea neterminată, îşi avertiză Wedge escadrila.

  Toată lumea ştia însă foarte bine ce avea de făcut.

  — Se apropie o escadrilă de interceptoare inamice…

  — Aripă Albastră, ordonă Lando, ia-ţi oamenii opreşte navele inamice.

  — Am să fac tot ce-mi stă în putinţă.

  — Recepţionez interferenţe… Steaua Morţii ne perturbă, cred.

  — Mai sunt şi alte interceptoare pe cadranul zece… Iată suprastructura, anunţă Lando. Căutaţi tunelul spre reactorul principal.

  Intră din plin în zona neterminată, şi începu să se strecoare printre grinzi ieşite în afară, turnuri pe jumătate ridicate, labirinte de canale, schele, luminile sporadice ale unor reflectoare. Dispozitivele de apărare antiaeriană nu erau nici pe departe terminate – bazându-se în principal pe protecţia oferită de scutul deflector. Asta însemna că rebelii trebuiau să se preocupe cel mai mult de posibilele capcane ale acelei structuri neterminate şi de interceptoarele TIE ce veneau în urma lor.

  — Îl văd, văd sistemul de canale energetice, transmise Wedge. Mă-ndrept spre el. Nu prea e loc.

  — Şi eu îl văd, încuviinţă Lando.

  — N-o să ne fie prea uşor.

  Peste un turn şi pe sub un pod – şi dintr-o dată se treziră că intraseră cu viteză maximă într-un tunel adânc care abia putea cuprinde trei interceptoare, zburând aripă lângă aripă. În plus era străpuns pe toată lungimea lui încolăcită de o mulţime de tuneluri de alimentare macazuri alternative şi nişe; în plus, era punctat de un număr alarmant de obstacole aflate chiar în tunel: maşini grele, elemente de structură, cabluri de putere, scări rulante, semi-pereţi, mormane de resturi.

  Vreo douăzeci de interceptoare rebele intrară în viraj în tunel, urmate de două ori mai multe nave TIE. Două din interceptoare ieşiră de pe traiectorie pentru a evita primul atac al armelor laser.

  Vânătoarea era în toi.

  — Încotro mergem? strigă Wedge vesel.

  O descărcare laser lovi peretele tunelului deasupra lui, împroşcându-i parbrizul cu scântei.

  — Ne concentrăm pe cea mai puternică sursă de energie, sugeră Lando. Aceea trebuie să fie generatorul.

  — Aripă Roşie, fii pe fază – s-ar putea, foarte curând să dăm de capăt.

  Rapid se aliniară în rând dublu sau simplu, de cum observară că tunelul, pe lângă ieşiri şi intrări laterale şi obstacole ce blocau drumul, se mai şi îngusta la fiecare viraj.

  Interceptoarele TIE loviră o navă rebelă, care luă foc şi explodă. Apoi un aparat TIE se izbi de o maşină grea – cu acelaşi rezultat.

  — Văd aici pe ecran că ne aşteaptă o barieră serioasă, anunţă Lando.

  — Am recepţionat. O să reuşeşti?

  — O să mă cam strângă.

  Într-adevăr l-a cam strâns. Un perete termoizolant închidea trei sferturi din tunelul care făcea în acel loc un cot în jos, lăsând foarte puţin loc de trecere, Lando fu nevoit să facă o rotire de 360° cu Şoimul, urcând, coborând, accelerând. Din fericire, interceptoarele cu aripi X sau Y nu erau la fel de masive. Cu toate astea, două din ele nu izbutiră să treacă. Aparatele TIE, ceva mai mici, reuşiră să se apropie.

  Dintr-o dată, ecranele păliră din cauza electricităţii statice.

  — Nu mai văd nimic, ţipă Wedge.

  — Las-o mai încet, îl avertiză Lando. Cine ştie ce descărcare de energie provoacă toată interferenţa asta.

  — Treceţi pe scanare vizuală.

  — N-are rost la asemenea viteză. Va trebui să zburăm aşa orbeşte.

  Două interceptoare X loviră peretele în locul în care tunelul se îngusta din nou. Un al treilea fu aruncat în aer de interceptoarele imperiale.

  — Către Liderul Verde! strigă Lando.

  — Ascult.

  — Ia-o înapoi şi ieşi la suprafaţă. Tocmai am fost chemaţi de Casa Unu care ne cer un interceptor. S-ar putea să mai tragi după tine şi o parte din urmăritori.

  Liderul Verde şi cohorta lui se întoarseră, ieşiră din tunel, înapoi în bătaia crucişătoarelor. Doar un singur aparat TIE îi urmă, trăgând continuu.

  Vocea lui Ackbar răsuna din aparatul de transmisie.

  — Steaua Morţii se depărtează de flotă – se pare că se pregăteşte să ia poziţie ca să distrugă luna Endor.

  — Cât durează până ce se aşază în poziţie?

  — Unu virgulă trei.

  — Nu avem timp destul. Intrăm în criză de timp.

  Wedge întrerupse transmisia.

  — Intrăm şi în criză de tunel.

  În acea clipă Şoimul se strecură printr-o deschizătură şi mai mică, avariindu-şi de data aceasta suporţii auxiliari.

  — Am trecut la mustaţă, mormăi Calrissian.

  — Gdzhry dzn, încuviinţă copilotul său.

  Ackbar privea cu ochii măriţi prin geamul postului de observare. Privea în jos spre superdistrugătorul spaţial, aflat la numai câteva mile distanţă. Pe toată suprafaţa izbucneau focuri, iar nava se înclinase periculos.

  — I-am doborât scuturile din faţă, spuse Ackbar în microfon. Trageţi asupra punţii.

  Escadrila Liderului Verde ieşi de sub Steaua Morţii, virând în sus.

  — Am venit cu forţe noi, Casa Unu, anunţă Liderul Verde.

  — Tragem torpile protonice, completă Aripă Verde.

  Puntea fu lovită – cu rezultate caleidoscopice. Se declanşă, rapid, o adevărată reacţie în lanţ, de la o staţie energetică la alta de-a lungul treimii mijlocii a uriaşului distrugător, producând explozii orbitoare. Nava se îndoi în unghi drept şi porni, rotindu-se, asemeni unui titirez spre Steaua Morţii.

  Prima serie de explozii îl luă pe sus pe Liderul Verde; căderea necontrolată ce-a urmat atinse alte zece aparate, două crucişătoare şi o navă auxiliară. Apoi tot acel conglomerat exotermic se izbi lateral de Steaua Morţii, impactul fiind suficient de puternic ca să clatine baza aceea uriaşă de luptă, şi să declanşeze explozii şi coliziuni în toată reţeaua ei de reactori, muniţii, coridoare.

  Pentru prima oară, Steaua Morţii se clătină. Coliziunea cu distrugătorul ce exploda fu doar începutul care produse o pană de sistem, topirea unor reactori, panică în rândul personalului, abandonarea posturilor, alte disfuncţii şi un haos general.

  Fumul se răspândi peste tot, din toate direcţiile răsunau bubuituri, oamenii alergau şi strigau. Focuri electrice, explozii cu vapori, depresurări ale cabinelor, ruperea lanţurilor de comandă. La acestea se adăugau bombardamentele neîntrerupte ale crucişătoarelor rebele – băgând spaima în inamic, sporind isteria care deja îi cuprinsese pe toţi.

  Căci Împăratul era mort. Răul central, atotputernic, ce dăduse coeziune Imperiului, dispăruse, iar când latura întunecată era într-atât de disperată, într-atât de nedirecţionată se ajungea la acest rezultat.

  Confuzie.

  Disperare.

  Spaimă umedă.

  În hărmălaia generală, Luke reuşise, nu se ştie cum, să ajungă la docul principal – încercând să împingă masa inertă a trupului tatălui său spre o navetă imperială. La jumătatea drumului, nu mai rezistă însă şi se prăbuşi din cauza efortului.

  Încet, se ridică din nou. Ca un automat, ridică trupul tatălui său, îl puse pe un umăr şi îşi continuă drumul împleticindu-se spre una din navete.

  Luke îl aşeză pe tatăl său pe jos, adunându-şi forţele pentru ultima porţiune de drum, când exploziile se auziră tot mai puternic, de jur împrejur. Prin îmbinări ţâşneau scântei, unul din pereţi se îndoi şi fumul izbucni printr-o spărtură. Podeaua se zdruncina.

  Vader îi făcu semn lui Luke să se apropie.

  — Luke, ajută-mă să-mi pot scoate masca asta.

  Luke clătină din cap.

  — O să mori.

  Vocea Lordului Întunecat se auzea slab.

  — Nimic nu mai poate opri moartea. Vreau ca măcar o dată să te pot privi fără ea. Vreau să te văd cu ochii mei.

  Luke se temea. Se temea să-l vadă pe tatăl său aşa cum era. Se temea să vadă persoana care devenise atât de întunecată – aceeaşi persoană care îi zămislise pe Luke şi Leia. Se temea să-l cunoască pe Anakin Skywalker care trăia în interiorul lui Darth Vader.

  Şi lui Vader îi era teamă să-l lase pe fiul său să-l vadă, să-şi scoată masca care stătuse între ei atâta vreme. Masca neagră, blindată fusese unicul său chip timp de mai bine de douăzeci de ani. Fusese vocea lui, şi respiraţia lui, şi ascunzişul lui – scutul lui împotriva oricărui contact uman. Acum însă avea să şi-o scoată, căci avea să-şi vadă fiul înainte de-a muri.

  Împreună ridicară casca grea de pe capul lui Vader. În interiorul măştii: aparatul complicat de respiraţie care trebuia debranşat, un modulator de voce şi un vizor ce trebuiau desprinse de sursa de energie din spate. Dar când masca fu în cele din urmă scoasă şi pusă deoparte, Luke îşi privi tatăl în faţă.

  Faţa tristă şi blândă a unui om bătrân. Pleşuv, spân, cu o cicatrice imensă care pornea din vârful capului şi ajungea până la ceafă; ochii întunecaţi, căzuţi în orbite, iar pielea albă ca varul, căci nu mai văzuse soarele de două decenii. Bărbatul acela bătrân zâmbi slab; iar în ochi îi străluciră lacrimi. Pentru o clipă, parcă semăna cu Ben.

  O faţă plină de expresie, pe care Luke avea să şi-o amintească mereu. În primul rând putu citi regret. Şi ruşine. Apoi reflexele unor amintiri ce i se pierdeau pe chip… amintiri din vremuri pline de evenimente. Şi grozăvii. Şi dragoste, de asemenea.

  Era o faţă pe care lumina nu o mai atinsese de o viaţă de om. De când venise Luke pe lume. Văzu nările tresărind, când percepuseră ceva ca o adiere de miros. Văzu capul înclinându-se imperceptibil pentru a asculta – pentru prima oară fără amplificator electronic. Luke simţi ceva ca o remuşcare că singurele sunete pe care le putea auzi acum erau cele ale exploziilor, singurele mirosuri, fumurile înţepătoare ale incendiilor electrice. Cu toate astea, simţea. Direct, nefiltrat.

  Văzu ochii bătrâni concentrându-se asupra lui. Lacrimi fierbinţi se rostogoliră pe obrajii lui Luke, căzură pe buzele tatălui său. Tatăl zâmbi simţindu-le gustul.

  O faţă care nu se arătase de douăzeci de ani.

  Vader îşi văzu băiatul plângând şi ştiu că era îngrozit de faţa pe care o vedea.

  Pe moment, spaima lui Vader crescu – lacrimile se adăugau sentimentului vinovăţiei pentru felul în care îşi imaginase că arată. Dar apoi îşi aminti cum obişnuia să arate odinioară – impunător, măreţ, cu sprâncenele răsucite care îi dădeau un aer de invincibilitate. Da, aşa obişnuia să arate odinioară.

  Iar această amintire aduse cu sine un val de alte amintiri. Despre casă şi familie. Despre nevasta lui îndrăgită. Despre libertatea spaţiului infinit. Despre Obi-Wan.

  Obi-Wan, prietenul său… şi ce întorsătură luase prietenia lor. Nu ştia nici el de ce – dar îi fusese injectat acel virus care mocnise până ce… stop. Acestea erau amintiri de care, acum, pe moment, nu voia să ştie. Amintiri ale lavei topite, ce se scurgea pe spatele lui… Nu!

  Băiatul acesta îl trăsese afară din groapă – acum, aici. Făcuse acest gest. Era băiat bun.

  Băiatul era bun, şi băiatul ăsta era al lui – binele exista deci şi în el. Zâmbi din nou spre băiat şi, pentru prima oară, îl iubi. Şi pentru prima oară, după ani lungi, se iubi din nou şi pe sine.

  Dintr-o dată mirosi ceva – îşi umflă nările, adulmecând. Flori de câmp, asta era. În plină floare, probabil că era primăvară.

  Şi apoi tunetul – îşi încordă auzul. Da, tunetul ploii de primăvară. Care făcea florile să înflorească.

  Da… simţi o picătură de ploaie pe buze. Linse bobul delicat de apă… dar, stai, nu era apă dulce, era sărată, era… o lacrimă.

  Îşi concentră din nou privirea asupra lui Luke şi îşi văzu băiatul care plângea. Da, asta era, simţea pe buze toată amărăciunea băiatului – fiindcă arăta atât de îngrozitor, fiindcă era atât de îngrozitor.

  Dar voia să-l împace pe Luke, voia să-l facă să înţeleagă că nu era chiar atât de urât, nu pe de-a întregul, nu în străfundurile fiinţei sale. Cu un zâmbet slab, puţin batjocoritor la adresa propriei sale persoane, clătină din cap, încercând să-i explice lui Luke:

  — Suntem fiinţe luminoase, Luke – nu această materie crudă.

  Luke dădu şi el din cap – ca să-i spună tatălui său că totul era în ordine, că nu trebuia să-i fie ruşine, că nimic nu mai conta acum. Şi câte altele – dar nu putea vorbi.

  Vader vorbi din nou cu glasul stins, aproape imperceptibil.

  — Du-te fiule. Lasă-mă.

  În acea clipă, Luke îşi regăsi glasul.

  — Nu, ai să vii şi tu cu mine. Trebuie să te salvez.

  — Asta ai făcut, băiete, şopti el.

  Se gândi că i-ar fi plăcut să-l cunoască pe Yoda, să-i mulţumească bătrânului Maestru Jedi pentru ucenicia lui Luke…, dar poate că va fi curând alături de el, reuniţi întru acea unică Forţă. Şi alături de Obi-Wan.

  — Tată, n-am să te las, protestă Luke.

  Exploziile se succedau, distrugând totul în jur; un perete întreg se prăbuşi, tavanul crăpă, iar dintr-o gură de aerisire din apropiere izbucni o flacără albastră. Podeaua de dedesubt începu să se topească.

  Vader îl trase pe Luke foarte aproape de el, îi şopti la ureche:

  — Luke, ai avut dreptate… şi, ai avut dreptate în ceea ce mă priveşte… spune-i surorii tale… că ai avut dreptate.

  Cu aceasta închise ochii. Daith Vader – Anakin Skywalker – murise.

  O explozie puternică răsună la capătul docului, umplând locul de flăcări şi fum, aruncându-l pe Luke la podea. Încet, se ridică din nou, şi, ca un automat, porni împleticindu-se spre una din ultimele navete.

  Şoimul Mileniului îşi continua cursa plină de obstacole prin labirintul de canale energetice, ajungând tot mai aproape de cupola giganticei sfere – reactorul principal. Crucişătoarele rebele lansaseră un bombardament continuu asupra suprastructurii neterminate a Stelei Morţii, iar acum fiecare lovitură provoca câte un seism în imensa staţie de luptă şi un şir de catastrofe.

  Comandantul Jerjerrod şedea cufundat pe gânduri în sala de comandă a staţiei, urmărind cum totul din jurul lui se dezintegra. Jumătate din oamenii lui erau morţi, răniţi, ori fugiseră care încotro – nu era clar unde sperau să afle scăpare. Restul umblau de colo-colo, ori urmăreau navele inamice, ori trăgeau cu armele din toate direcţiile, ori strigau ordine, ori se concentrau cu disperare asupra unei singure ţinte, ca şi cum asta i-ar fi putut salva. Ori, precum Jerjerrod, cugetau pur şi simplu.

  Nu putea înţelege cu ce greşise. Fusese răbdător, credincios, deştept, rezistent. Era comandantul celei mai mari staţii de luptă ce fusese construită vreodată. Sau, aproape construită. Ura această Alianţă a Rebelilor, acum, cu ura unui copil căruia i se luase jucăria. Ţinuse la ea pe vremuri: ca la un băieţaş pe care îl putea necăji, animăluţul pe care îl putea întărită în glumă. Dar băiatul crescuse, ştia acum să răspundă la provocări. Se eliberase din cătuşe.

  Jerjerrod îl ura acum.

  Dar se părea că, ajuns în acest punct, mare lucru nu mai putea face. Desigur, putea distruge luna Endor, putea s-o facă. Era o acţiune meschină, josnică, e adevărat – să incinerezi o lună aşa verde şi vie, în mod gratuit, fără nici un alt scop decât cel de-a distruge. Un act meschin, dar ce plăcere delicioasă.

  Un aghiotant veni în fugă spre el.

  — Flota rebelă se apropie domnule.

  — Concentraţi focul spre acel sector, răspunse el distrat.

  — Interceptoarele din suprastructură eludează sistemul nostru de apărare. N-ar trebui să…

  — Inundaţi sectoarele 304 şi 138. În felul acesta îi opriţi.

  Îşi ridică sprâncenele întrebător spre aghiotant.

  Acesta nu înţelese însă mare lucru, mirându-se de atitudinea comandantului în faţa situaţiei existente.

  — Dar, domnule…

  — Care este factorul de rotaţie pentru a pune în ordine de bătaie luna Endor?

  Aghiotantul verifică ecranul computerului.

  — Punct zero doi, spre ţinta lună. Domnule comandant, flota…

  — Acceleraţi rotaţia până ce luna ajunge în ordinea de bătaie, iar apoi trageţi la semnalul meu.

  — Am înţeles, domnule. Aghiotantul manevră un şir de comutatoare. Am accelerat rotaţia, domnule. Punct zero unu, cu ţintă luna. Şaizeci de secunde până ce ajunge în ordinea de bătaie. Să trăiţi, domnule.

  Aghiotantul salută, puse declanşatorul de tragere în mâna lui Jerjerrod chiar în clipa când o altă explozie zgâlţâi, camera de comandă, şi ieşi alergând din cameră.

  Jerjerrod zâmbi calm spre ecranul de observaţie. Endor începea să iasă din umbra Stelei Morţii. Se juca cu detonatorul din mâna sa. Punct zero zero cinci spre ţinta luna. Din camera de alături izbucniră strigăte.

  Treizeci de secunde până la declanşarea focului.

  Lando îşi continua drumul prin tunelul reactorului principal. Nu mai rămăsese în cursă decât Wedge, care zbura chiar în faţa lui, şi Aripă Aurie, în spatele lui. Câteva aparate TIE se ţineau încă pe urma lor.

  Tunelul de aici din centru nu era mai lat decât două nave şi cotea brusc tot la cinci sau zece secunde de zbor la viteza pe care o atingea Lando. Un aparat imperial se izbi de un perete şi explodă, pe altul îl doborî pe Aripă Aurie.

  Mai rămăseseră două.

  Trăgătorii din spatele Şoimului ţineau acele aparate TIE la distanţă, când deodată, în cele din urmă, se ivi reactorul principal. Nu văzuseră niciodată ceva atât de înspăimântător.

  — E prea mare, ţipă Wedge. Torpilele protonice de care dispunem nici măcar n-o să-l clintească.

  — Îndreaptă-te spre regulatorul de energie din turnul de la nord, îl ghidă Lando. Eu mă ocup de reactorul principal. Avem şi rachete concasoare – care ar trebui să pătrundă. O dată ce le-am dat drumul, n-o să mai avem mult timp la dispoziţie ca să ieşim de aici.

  — Gata, sunt deja la ieşire, glumi Wedge.

  Îşi lansă torpilele cu un strigăt de război carellian, lovind turnul nordic în două părţi şi o luă din loc accelerând.

  Şoimul aşteptă trei secunde primejdioase, apoi îşi lansă rachetele. Timp de o secundă, lumina a fost prea puternică pentru a vedea ce se întâmplă. Apoi, întregul reactor începu să se dezintegreze.

  — L-am nimerit în plin, strigă Lando. Acum vine greul.

  Deasupra lui se căsca o cavitate, creând un efect de tunel. Şoimul viră prin tunelul cotit, printre pereţii cuprinşi de flăcări, obstacolele ce se puneau în mişcare, aflându-se mereu cu o fracţiune de secundă înaintea lanţului de explozii.

  Wedge părăsi suprastructura la o viteză aproape de cea a luminii, zbură pe deasupra lui Endor, făcu un viraj în spaţiu, încetinind şi mai mult şi revenind apoi, într-o buclă blândă, la adăpostul lunii.

  O clipă mai târziu, Luke părăsea docul de acostare al staţiei într-o navetă imperială, în timp ce în urma lui acea porţiune începu să se dezintegreze. Aparatul lui, destul de avariat, se îndreptă şi el spre sanctuarul verde din apropiere.

  Iar în final, ca şi cum ar fi fost scuipat de flăcările conflagraţiei, Şoimul Mileniului ţâşni îndreptându-se spre Endor.

  Steaua Morţii pieri în vâlvătaia focului orbitor, ca o supernovă fulminantă.

  Han bandaja rana de la braţ a Prinţesei în clipa în care Steaua Morţii se dezintegră. Atenţia tuturor – ursuleţi ewok, soldaţi ai trupelor de asalt imperiale, acum prizonieri, trupe rebele – se concentră asupra acestui spectacol, această străfulgerare finală, incandescentă, autodistrugătoare, proiectată pe cerul nopţii. Rebelii izbucniră în urale.

  Leia atinse obrazul lui Han. El se aplecă spre ea şi o sărută, apoi se lăsă din nou pe spate, visând la ochii ei îndreptaţi spre cerul înstelat.

  — Hei, glumi el, fac prinsoare că Luke a reuşit să plece de acolo înainte ca măgăoaia să sară în aer.

  — Da, încuviinţă ea. Simt asta.

  Percepu prezenţa fratelui ei ca pe o atingere prin intermediul Forţei. Răspunse la această atingere, pentru a-l asigura pe Luke că era în ordine. Totul era în ordine.

  Han se uită la ea cu dragoste adâncă, o dragoste cu totul deosebită. Fiindcă ea era o femeie deosebită. Prinţesă nu doar după nume, ci după inimă. Taina ei îl uimea, cu toate acestea părea atât de delicată. Odinioară îşi dorise totul pentru el. Acum îşi dorea totul pentru ea. Tot ce-şi dorea ea. Iar, după cum vedea el, ea îşi dorea din toată inima să-l revadă pe Luke.

  — Ţii la el cu adevărat, nu-i aşa?

  Ea încuviinţă, continuând să cerceteze cerul. Luke era undeva acolo, Luke era în viaţă. Iar celălalt. Cel Întunecat – era mort.

  — Ştii, continuă Han, eu înţeleg. Când el se va întoarce, eu n-o să stau în calea voastră…

  Ea clipi uimită, înţelegând dintr-o dată că fiecare vorbea despre altceva.

  — Ce tot spui acolo? întrebă ea.

  Apoi înţelese.

  — O nu, nu, nu, râse ea, nu-i ce-ţi închipui tu. Luke este fratele meu.

  Han trăi un caleidoscop de sentimente: surpriză, tulburare, stânjeneală, uşurare. Da, acum totul era în cea mai desăvârşită ordine.

  O luă în braţe, o strânse la pieptul său, o aşeză pe patul de ferigă, având grijă de braţul ei rănit şi se întinse lângă ea sub strălucirea pieritoare a Stelei Morţii.

  Luke şedea într-un luminiş al pădurii în faţa unei grămezi uriaşe de buşteni şi crengi. Întins deasupra, înveşmântat în robă, se afla trupul neînsufleţit al lui Darth Vader. Luke aprinse o torţă.

  Atunci când flăcările învăluiră trupul, din golurile măştii se ridicară fuioare negre de fum, asemenea unui spirit întunecat, ce în sfârşit fusese eliberat. Luke contempla cu durere focul din faţa lui. Încet, rosti cuvintele de rămas-bun. Numai el crezuse în acea ultimă scânteie de omenie, existentă în tatăl său. Acum se mântuia, ridicându-se o dată cu flăcările în întunericul nopţii.

  Luke urmări limbile de foc strălucitoare înălţându-se spre cer. Ele se înlănţuiau acolo cu artificiile pe care nebelii le lansau pentru a-şi sărbători victoria. Iar acestea, la rândul lor, se înlănţuiau cu focurile din satele micuţilor ewok – focuri de bucurie, de linişte şi triumf. Auzea tobele bătând, muzica ce-i făcea pe băştinaşi să se legene în lumina focului, chemările de bucurie ale acestor petreceri. Luke încerca o bucurie mută în timp ce contempla acest foc al victoriei pe care o dobândise şi a pierderii pe care o suferise.

  Un foc uriaş ardea în mijlocul pieţii satului, pentru a sărbătorii victoria. Rebelii, alături de ursuleţii ewok se strânseseră în jurul lui – cântând, dansând şi râzând în limbajul comun al eliberării. Până ce şi Teebo şi R2 se împăcaseră şi executau un mic dans în doi, în timp ce alţii îi acompaniau bătând din palme. 3PO, ale cărui zile regeşti se încheiasem, era mulţumit să fie alături de micuţul droid, care era cel mai bun prieten al său. Îi mulţumea Ziditorului şi căpitanului Solo pentru că reuşise să-l repare pe R2, ca să nu mai vorbim de stăpâna lui, Prinţesa Leia – pentru un bărbat ce nu ţinea cont de etichetă, Solo avea calităţile lui, asta era clar. Şi-i mulţumea, în primul rând Ziditorului pentru că, în sfârşit, pusese capăt războiului ăsta sângeros.

  Prizonierii fuseseră expediaţi cu navetele spre ceea ce mai rămăsese din flota imperială – crucişătoarele rebele aveau să se ocupe de ei. Undeva, acolo sus, Steaua Morţii pierise în întuneric.

  Han, Leia şi Chewbacca stăteau la oarecare distanţă de ceilalţi. Unul lângă altul, fără să-şi vorbească, şi din când în când, aruncau o privire spre poteca ce venea în sat. Pe jumătate aşteptând, pe jumătate încercând să nu aştepte, incapabili să facă altceva.

  Până ce, în final, răbdarea le-a fost răsplătită: Luke şi Lando, epuizaţi, dar veseli, veneau împleticindu-se pe cărare, ivindu-se din întuneric, pătrunzând în cercul de lumină. Prietenii se repeziră să-i salute. Se îmbrăţişau, ţipau, săreau unul la altul şi se mângâiau, fără să-şi spună vreun cuvânt, mulţumiţi doar că se puteau atinge.

  După un timp cei doi droizi se apropiară şi ei, să fie alături de camarazii lor dragi.

  Ursuleţii ewok continuară să petreacă până târziu în noapte, în timp ce această mică societate de temerari îi urmărea de pe margine.

  Timp de o clipă, uitându-se la foc, Luke avu impresia că vede chipuri dansând printre flăcări – Yoda, Ben, şi să fi fost şi tatăl său? Se depărtă de camarazii săi, pentru a încerca să înţeleagă ce spuneau aceste chipuri; erau efemere şi nu vorbeau decât umbrelor focului; apoi dispărură cu totul.

  Pe Luke îl cuprinse pe moment tristeţea, dar atunci veni Leia, care îi luă mâna şi îl conduse spre ea, spre ceilalţi, înapoi în cercul de căldură şi camaraderie, şi iubire.

  Imperiul era mort.

  Trăiască Alianţa.

          SFÂRŞIT

  Universul Star Wars.

  Anexe.

  ÎNCEPUTURI.

  La început s-a numit Vechea Republică.

  Nu a existat nici un document care să consemneze întemeierea Vechii Republici şi nici nu era necesar vreunul. Întemeietorii s-au estompat în pulberea istoriei. Ei au clădit singura comunitate galactică cunoscută vreodată care întotdeauna şi-a servit cetăţenii bine şi cu credinţă. Noi lumi i s-au alăturat odată cu trecerea secolelor pentru a împărtăşi conducerea sa benefică. Planete ce se aflau ele însele în primejdie datorită dezastrelor naturale sau izbucnirii unor revolte au putut să se îndrepte spre vecinii lor pentru a primi ajutor. Toate rasele, toate speciile inteligente, toate popoarele erau egale în faţa legii şi îşi trăiau viaţa cu drepturi care le garantau deopotrivă şansă şi libertate.

  Vechea Republică s-a format pe temelia celor mai importante lumi ce existau la început, majoritatea fiind din centrul galaxiei… În vremea aceea au apărut şi primii Cavaleri Jedi. A fost o lungă perioadă de pace şi expansiune galactică determinată de inventarea şi progresul călătoriilor în hiperspaţiu.

  Păzitorii acestei Republici au fost Cavalerii Jedi, un Ordin viteaz şi neînfricat, numărând sute şi mii de membri ce a slujit la apărarea şi protecţia popoarelor Republicii. Înţelepciunea, bravura şi puterea lor au devenit legendă. Trăgându-şi tăria comună de la Forţă, Cavalerii Jedi au menţinut pacea pe tot cuprinsul Galaxiei generaţii după generaţii şi au transmis mai departe crezul lor celor ce s-au dovedit deopotrivă capabili şi demni de cavalerism.

  Prin strânsa ei coeziune Vechea Republică a devenit invulnerabilă faţă de orice atac dinafară. Nici o altă putere galactică cunoscută nu a îndrăznit o asemenea mişcare pentru că ea ar fi însemnat un eşec sigur. Cetăţenii Vechii Republici au putut dormi liniştiţi în paturile lor, aflaţi în siguranţă înăuntrul zidurilor lor politice.

  Atacul a venit, totuşi. Dar, la fel ca în multe societăţi democratice, el nu a venit din partea unei forţe din afară, ci din interior.

  Decăderea a început pe măsură ce tot mai multe lumi s-au alăturat Vechii Republici. Oficialii locali au devenit susceptibili la influenţă şi mită, plecându-se cel mai adesea în faţa dorinţelor celor implicaţi în afaceri de comerţ interstelar. Senatul, slăbit de atâtea secole de pace şi mulţumire de sine, a devenit periculos de neglijent. Răsturnarea politică era inimaginabilă, dar inevitabilă.

  SITH.

  Un mare contigent dintre Cavalerii Jedi care fuseseră ademeniţi de partea întunecată a Forţei au fost expulzaţi din Vechea Republică. După ce au pribegit o vreme, ei au dat peste fiinţele umanoide cunoscute sub numele de Sith şi au adus această specie în stare de sclavie. Cei din partea întunecată au ajuns să fie cunoscuţi sub denumirea de Stăpâni ai Sith-ilor. Pentru următoarele câteva mii de ani imperiul lor avea să prospere şi să crească. În acest timp cavalerii Jedi decăzuţi începură de asemeni să facă experimente asupra supuşilor lor, convertind mulţi Sith în fanaticii războinici Massassi.

  Naga Sadow a condus Imperiul Sith. El a văzut ocazia de a extinde Imperiul Sith şi a invadat Vechea Republică, însă armatele sale au fost înfrânte de forţele combinate ale flotei Vechii Republici şi ale Cavalerilor Jedi. Sadow cu o armată compusă din războinici Massassi a fugit spre marginile îndepărtate ale universului, oprindu-se în cele din urmă pe cea de-a patra lună a planetei Yavin. Aici dictatorul militar a început să facă experimente asupra celor ce l-au urmat, transformându-i în fiare monstruoase. Aceasta a avut drept consecinţă Războiul Fiarelor de pe Sistemul Onderon.

  Maestrul Jedi Arca, Străjerul recent descoperitului Sistem Onderon trimite ucenicii săi Jedi pentru a pune capăt violentului Război al Fiarelor. Sub conducerea lui Ulic Qel-Droma, aceşti Jedi încearcă să aducă pacea pe Onderon, dar ei sunt permanent împiedicaţi de puterile răului ale Reginei Amanoa, o urmaşă a lui Naga Sadow. În cele din urmă conflictul vechi de secole se încheie odată cu sosirea Maestrului Arca, moartea Reginei Amanoa şi căsătoria Stăpânului Fiarelor Oron Kira cu Prinţesa Galia. Întretimp, Cavalerul Jedi Exar Kun ce fusese instruit de Maestrul Jedi Vodo-Siosk Baas găseşte învăţătura interzisă a vechilor Sith. El imită căile demult decăzuţilor Sith şi le foloseşte pentru a crea o proprie filosofie a Codului Jedi. Cu aceste cunoştinţe Kun pune la cale o vastă şi puternică frăţie şi îşi arogă titlul de prim Stăpân Întunecat al Sith. Kun şi alţi Stăpâni Sith preiau controlul asupra Galaxiei şi reînvie vechiul Imperiu Sith. Lor li se opun în mod violent sute de Cavaleri Jedi. Războiul Sith care urmează este un conflict teribil în care multe personaje istorice importante sunt ucise, inclusiv Maestrul Jedi Arca. Toţi Cavalerii Jedi se adună laolaltă pe luna-junglă într-un front unit contra cetăţii fortificate Sith construite de Exar Kun. Cavalerii Jedi aliaţi printr-o masivă lovitură nimicitoare distrug pe supravieţuitorii Massassi. La scurtă vreme după aceea Exar Kun este şi el ucis de Cavalerii Jedi. Spiritul său este surghiunit pe un tărâm al întunericului veşnic pe Yavin 4.

  Stăpânii Sith sunt înfrânţi şi nu se mai aude nimic despre ei până peste câteva secole, pe timpul războiului comerţului, pe Planeta Naboo.

  IMPERIUL.

  Un senator ambiţios şi lipsit de scrupule numit Palpatine s-a ridicat extrem de repede la putere, ajutat de către unii membri obscuri ai Senatului care începuseră să râvnească la mai multă influenţă şi autoritate. Promiţând că va face curăţenie în Galaxie şi va readuce Republica la strălucirea ei de odinioară, Palpatine a fost ales Preşedinte al Republicii şi s-a înconjurat cu acei oficiali lacomi şi avizi de putere care l-au sprijinit în ascensiunea sa.

  Ceea ce ei nu ştiau era că Palpatine îşi trăgea puterea şi carisma de la partea întunecată a Forţei. El avea însă ambiţii mult mai mari decât i-ar fi îngăduit funcţia de Preşedinte, iar aceia care i-au netezit drumul spre înaltele sfere ale puterii politice se vor trezi curând înlăturaţi, întemniţaţi ori striviţi de mâna grea a lui Palpatine, în timp ce acesta îşi urmărea fără cruţare ţelul final. Din ordinul lui Palpatine, noul imperiu a început o cursă a înarmării cum nu a mai existat alta în istoria galactică. Imense nave cu o incredibilă putere de foc au sărit de pe planşeta de proiectare în existenţa reală parcă peste noapte. Progresul tehnologic ce a rezultat a determinat apariţia unei noi ştiinţe a războiului.

  Sistemele din centrul galaxiei au fost primele care au căzut, guvernele lor planetare fiind înlăturate prin forţă, în timp ce legea marţială se extindea de la o lume la alta.

  Sigur pe poziţia sa, înconjurat de un nucleu militar ce-i ştia de frică, Palpatine s-a autodeclarat Împărat. Pentru prima oară în nenumărate secole, lumile Vechii Republici s-au trezit conduse de un singur om. Toate drepturile personale au ajuns la cheremul capriciilor Împăratului, iar cele dintâi revolte împotriva lui Palpatine au fost înăbuşite aproape înainte de a izbucni. Cavalerii Jedi au fost vânaţi în mod sistematic şi executaţi sumar. Ei s-au văzut abandonaţi, trădaţi sau ucişi chiar de către aceia pe care îi apăraseră vreme îndelungată. Senatul marionetă ce fusese păstrat în funcţiune era permanent dezbinat, iar conducerea directă a fost încredinţată guvernatorilor regionali numiţi de Palpatine. Crearea unei arme teribile, una capabilă să distrugă o planetă întreagă cu un singură lovitură, a ţinut liderii îngroziţi ai fiecărei lumi sub ameninţarea anihilării. Steaua Morţii a fost ultimul cuvânt al lui Palpatine – asigurarea finală a puterii sale asupra miliardelor de fiinţe pe care le conducea.

  ALIANŢA REBELĂ.

  Când imperiul lui Palpatine a ajuns la putere, un grup de cetăţeni de pe întreg cuprinsul galaxiei au început să se organizeze încet şi discret într-o Forţă Rebelă. Rebelii aveau un singur scop: distrugerea Imperiului şi întoarcerea la sistemul democratic din trecut.

  La început fără să ştie, acest grup curajos a avut aliaţi în Senat. Acei senatori planetari au înţeles pericolul extrem reprezentat de ascensiunea rapidă la putere a lui Palpatine şi au pus la cale în secret răsturnarea lui printr-o mişcare de preemţiune care ar fi concentrat valul rezistenţei într-o forţă care să asigure libertatea tuturor locuitorilor Vechii Republici.

  Senatorul Bail Organa din Alderaan şi senatoarea Mon Mohtma din Chandrila au pus la cale în secret un plan care, se spera, va împiedica drumul său spre Preşedinţia Senatului. Tentativa lor a eşuat deoarece ridicarea la putere deplină a lui Palpatine s-a produs literalmente peste noapte odată ce baza sa de politicieni corupţi a fost instalată.

  La o întâlnire în reşedinţa lui Organa în Casa Cantham din Oraşul Imperial, Mohtma a îndemnat la revoltă generală împotriva lui Palpatine şi a forţelor sale crescânde. Organa s-a opus, temându-se că o asemenea mişcare ar fi putut distruge nu numai pe Palpatine, dar şi întregul sistem de guvernare pe care ei luptau să-l salveze. Organa dedicase întreaga sa viaţă democraţiei Vechii Republici şi sistemului senatorial şi socotea că odată pusă în mişcare pentru a-l opri pe Palpatine anarhia nu va mai putea fi controlată.

  Apoi o mică planetă din Sectorul Sern, lângă Lumile Centrale, a fost prima care a simţit urgia militară a lui Palpatine. Masacrul de la Ghorman a avut loc atunci când guvernatorul planetar Ghormanez a refuzat să se încline în faţa lui Palpatine. Cetăţenii acestei lumi, sfidând o sporire Imperială a impozitelor au organizat un protest paşnic pe principalul port spaţial al planetei, blocând pistele de aterizare folosite de navele lui Palpatine. Zeci de persoane au fost ucise şi alte sute grav rănite când o navă militară condusă de Căpitanul (ulterior Marele Moff) Tarkin a aterizat intenţionat peste protestatari când venise să adune noile taxe. Acest eveniment a marcat moartea Vechii Republici şi în acel moment multe alte lumi au înţeles că sistemul democratic pe care îl cunoşteau s-a prăbuşit complet.

  Bail Organa, îngrozit de o asemenea monstruozitate, a început să o ajute pe senatoarea Mohtma să deturneze fonduri şi arme în mâinile sufletelor curajoase care s-au unit în curând, formând celule de rezistenţă organizată. Încă şi mai important, poate, Organa şi mica sa grupare de simpatizanţi ai rebelilor din Senat au pus la dispoziţia liderilor rebeli informaţii strict secrete, permiţându-le să plănuiască lovituri prin surprindere împotriva navelor şi trupelor Imperiale.

  Multele grupuri izolate de rezistenţă împrăştiate în toată galaxia i-au pricinuit puţine griji lui Palpatine. Conducătorii lor erau săraci, iar forţele lor dezorganizate. Ei aveau puţin e arme şi desigur nimic din ceea ce ar fi putut face faţă forţelor Imperiale însărcinate cu eliminarea lor. Multe unităţi de rezistenţă au fost dispersate sau chiar nimicite, iar planeta lor a fost pusă sub legea marţială.

  Implicarea senatoarei Mothma în Rebeliune a fost descoperită de poliţia secretă Imperială, dar înainte ca ea să fie prinsă, o informaţie dintr-o sursă amicală la urechea lui Organa i-a permis să părăsească capitala Imperială. Astfel ea a evitat capturarea şi dedicându-se cu totul distrugerii Imperiului a devenit Şeful Statului Major al Alianţei Rebele.

  Lucrând la organizarea unei Alianţe a Planetelor Rebele, primul său succes a venit la o conferinţă secretă ţinută în sistemul Corellian. Întrucât Mohtma a arătat numeroşilor lideri ai grupurilor de rezistenţă dispersate cum o conducere centrală ar duce la îmbunătăţirea comunicaţiilor, la un acces mai mare la fonduri, aprovizionare şi armament cele trei grupuri principale de rezistenţă au căzut de acord să se unească într-un grup coerent. Acest Tratat Corellian a pus bazele Alianţei care în scurtă vreme şi-a sporit puterea graţie nou-formatei unităţi.

  Declaraţia Rebeliunii, ratificată la aceeaşi conferinţă, l-a sfidat în mod făţiş pe Palpatine şi chiar i s-a adresat personal. Ea prevedea, între altele: „Ai dezorganizat Senatul, vocea Poporului;

  Ai instituit o politică flagrantă de rasism şi genocid împotriva popoarelor non-umane din galaxie.

  Ai înlăturat conducătorii aleşi ai planetelor, înlocuindu-i cu Moff-i şi Guvernatori după bunul tău plac;

  Ai mărit impozitele fără consimţământul celor impozitaţi;

  Ai ucis şi întemniţat milioane de persoane fără a beneficia de un proces;

  Ai extins armata dincolo de limitele necesare şi prudente, doar pentru unicul scop de a-i oprima pe supuşi;

  Noi, Alianţa Rebelă, în numele şi cu autoritatea fiinţelor libere din galaxie declarăm în mod public şi solemn intenţiile noastre:

  Să luptăm şi să ne opunem ţie şi forţelor tale prin orice mijloace care ne vor sta la îndemână;

  Să refuzăm orice lege Imperială contrară drepturilor fiinţelor libere;

  Să provocăm distrugerea ta şi distrugerea Imperiului Galactic;

  Să eliberăm pentru totdeauna toate fiinţele din galaxie;

  Pentru îndeplinirea acestor ţeluri noi punem chezăşie proprietăţile, onoarea şi vieţile noastre”

  Lumile de pe întinderea galaxiei s-au unit în lupta contra tiraniei lui Palpatine şi a Imperiului său. Divergenţele care existaseră cândva între rase şi specii au fost aruncate peste bord, deoarece dorinţa comună de libertate a devenit centrul de greutate al vieţilor lor.

  Piloţi spaţiali au străbătut distanţe interstelare, adeseori în mici nave de luptă, cu riscul de a fi detectaţi şi întemniţaţi de Imperiali, în scopul de a se alătura Rebeliunii.