/ / Language: România / Genre:sf

Lacul Duhurilor de Munte

Ivan Efremov

CUPRINS: OBSERVATORUL NUR-I-DEȘT LACUL DUHURIOR DE MUNTE PISCUL DE SUB LUNĂ OLHOI-HORNOI

Ivan Efremov

Lacul Duhurilor de Munte

(povestiri)

Titlul original: Озеро Горных Духов (1954)

În românește de Vladimir Cogan

Ilustrații: V. Tauber

Editura Tineretului, 1956

OBSERVATORUL NUR-I-DEȘT

Aerul șuieră puternic slăbind strânsoarea frânelor și țăcănitul măsurat al roților se transformă curând într-un huruit neîntrerupt. Dincolo de fereastra vagonului se ridică un nor de zăpadă.

Convorbirea se întrerupse și locotenent-colonelul privi pe fereastra înroșită de razele apusului de soare. Trenul gonea tot mai repede ducându-și călătorii spre noi lupte, spre o soartă nouă în acest început de an, anul 1943.

Unul dintre călători, un ofițer din marina militară, ieși pe coridor și se așeză pe un scăunel pliant. Gândul îi zbură la greutățile inevitabile ale războiului, care-și pusese peste toate pecetea grea.

Lângă el se opri unul din vecinii de compartiment, un maior de artilerie, tânăr și înalt. De cum îl văzuse, marinarul rămăsese uimit de energia reținută, care radia din întreaga făptură zveltă și vioaie a maiorului. Ochii, care păreau de o culoare deosebit de deschisă pe fața-i arsă de soare, erau uimitor de liniștiți, dar în adâncul lor străluceau de o puternică lumină interioară, în care marinarul, cu tot calmul imperturbabil al maiorului, știuse să descifreze o fierbinte dragoste de viață.

Maiorul întinse mâna ofițerului de marină.

— Numele meu e Lebedev. Am ascultat discuția dumitale cu vecinii de compartiment și am auzit cum te-au atacat. Mi-a plăcut că susții dreptul omului la bucurie. Cred totuși că oponenții dumitale au dreptate, deși bineînțeles că dreptate ai și dumneata. Asta-i dialectica vieții, ce să-i faci! Astăzi sentimentul bucuriei e mai rar decât celelalte sentimente… Mai ales, pentru că bucuria omului depinde câteodată de lucruri cu totul inexplicabile la prima vedere.

Și după o oarecare șovăire adăugă:

— Am să-ți povestesc o întâmplare ciudată, în care mi-a fost dat să fiu unul din personajele principale, și asta nu de mult.

Se-ntunecase. Intrară în compartiment și-și ocupară locurile. Storurile trase până jos dădeau compartimentului slab luminat de un singur bec o căldură intimă. Marinarul se întinse pe patul de sus și se porni să asculte povestirea maiorului. Cele auzite distonau atât de mult de lumea care-l înconjura, încât din când în când conștiința i se dedubla parcă, luându-și zborul spre ținuturile însorite, atât de îndepărtate, de necuprins…

— Am fost mobilizat la trei luni după izbucnirea războiului, își începu povestirea maiorul Lebedev. Drumul greu al retragerii l-am făcut în lupte neîntrerupte. Timp de șapte luni schijele de obuz și gloanțele dușmanului m-au ocolit. Dar ce să mai povestesc prin câte am trecut!… Până la război fusesem geolog, un îndrăgostit de natura sălbatică, un visător. Războiul, această grea încercare pentru o fire liniștită, cu distrugerile lui, cu bestialitatea hoardelor cotropitoare care au călcat pământul patriei mele, era cât pe aci să mă frângă. Am învins totuși această slăbiciune și în curând m-am călit, la fel cu sutele și miile de tovarăși de luptă. Aveam impresia că m-am lăsat de visare pentru totdeauna. Devenii aspru, întunecat. În suflet îmi rămăsese un gol, un gol greu, care se împlinea doar în luptele cu dușmanul, doar în atacurile reușite ale bateriilor mele.

În martie am fost grav rănit și am plecat de pe front pentru câteva luni. După ce mi s-a făcut un tratament la spital, am obținut un concediu și am fost trimis la odihnă într-un sanatoriu din Asia Centrală. Am protestat, căutând să dovedesc necesitatea de a fi trimis de îndată pe front, am declarat că sunt singur, că n-am pe nimeni — dar nu mi-a folosit la nimic.

Într-un cuvânt, la sfârșitul lui iulie 1942, m-am trezit într-un tren, care gonea prin întinsul stepei cazahe spre soarele fierbinte al Asiei Centrale.

Stăteam deseori noaptea la geamul deschis al compartimentului. Vântul uscat și proaspăt, încărcat cu miresme de pelin, îmi răcorea plăcut fruntea. Întunericul ce se lăsa ușor peste stepă sublinia singurătatea străveche a câmpiei. Dar eu… întreaga mea făptură era acolo, departe în vest.

Liniștea seculară a naturii își făcuse totuși efectul, și după o săptămână de drum, începui să mă destind puțin, și, ceea ce e mai important, începui să privesc cu mai multă atenție la lumea înconjurătoare.

După Arîs, în vagonul încins de soare, zăpușeala zilei deveni chinuitoare și m-am bucurat nespus când am coborât în sfârșit din tren, în toiul nopții, într-o mică gară. Autobuzul sanatoriului trebuia să sosească abia dimineața. Nu-mi venea să părăsesc răcoarea blândă a nopții sudice, ca să dorm în sala de așteptare. M-am așezat deci pe geamantan lângă un stâlp de felinar și respirând adânc adierea nopții, priveam în jurul meu. Trenul nu plecase încă. Pasagerii se plimbau pe pietrișul scârțâitor al peronului, la lumina felinarelor. Îmi aprinsesem o țigară și priveam călătorii.

O fată tânără, care trecuse de câteva ori prin fața mea pe peron, îmi atrase atenția prin îmbinarea plăcută dintre verdele rochiei, fața bronzată și părul blond deschis, aproape cenușiu.

Era în ea ceva care o detașa din mulțime. Țin minte și acum prima impresie ce mi-a făcut: era poate prospețimea plină de bucurie care-i învăluia întreaga făptură.

Căuta desigur pe cineva și iat-o că se oprește, își scutură părul scurt și ridicându-și spre felinar fața rotundă, schiță un gest de supărare care mi se păru plin de haz. Simțindu-mi privirea ațintită asupra ei, fata mă privi cu o căutătură deschisă, se-ntoarse și porni înapoi.

Trenul plecă. Luminița roșie a ultimului vagon se pierdu printre movilele întunecate; felinarele din gară se stinseră, rămânând să ardă numai două. Am mai stat o vreme pe geamantan în întunericul gării, peste care se lăsase liniștea. Pentru prima oară, după o vreme îndelungată, simțeam că-mi coboară-n suflet o liniște binefăcătoare. Era poate efectul întunericului răcoros din jurul meu sau poate sentimentul de necuprins al stepei peste care se lăsase noaptea.

Mi se făcu frig și mă îndreptai fără prea mare plăcere spre sala de așteptare. Încăperea foarte mică era abia luminată. În colțul rezervat răniților, despărțit de restul sălii printr-o îngrăditură joasă de lemn, nu era nimeni. Prin fereastra deschisă vântul intra neoprit de nimeni. M-am întins pe o bancă, dar n-aveam gust de dormit. În semiîntunericul sălii răsunară deodată niște pași ușori. M-am întors și am recunoscut-o pe fata de pe peron. Ea privi băncile ocupate de uzbeci adormiți și se apropie nehotărâtă de colțul unde mă aflam eu. M-am ridicat în întâmpinarea ei și am poftit-o să ia loc pe banca liberă. Fata îmi mulțumi și se așeză pe bancă, dându-și capul pe spate și lipindu-și strâns genunchii. Acum gara aceasta pierdută în stepă era parcă mai puțin pustie. Se părea că fata nu avea de gând să doarmă. M-am hotărât să-i adresez câteva întrebări obișnuite între călători, la care ea îmi răspunse scurt și oarecum în silă. Totuși, încetul cu încetul intrarăm în vorbă.

Tatiana Nicolaievna sau mai pe scurt Tania era aspirantă a Institutului de limbi orientale din Tașkent și însoțea într-o expediție pe un vestit profesor arheolog. Profesorul studia ruinele unui străvechi observator astronomic, construit aproximativ acum o mie de ani, la poalele unui munte, la vreo două sute de kilometri de gară. În atribuțiile Taniei intra reconstituirea și traducerea vechilor inscripții arabe, care se găseau uneori săpate pe ziduri și pe pietrele ruinelor.

— Nu ți se pare caraghios, acum când vii de pe front, după această… șopti ea, și-mi atinse ușurel mâna care atârna legată de gât. Nu ți se pare caraghios că oamenii se ocupă astăzi cu asemenea lucruri?

Mă privea stânjenită.

— Nu, Tania, obiectai eu. Sunt geolog de meserie și cred în chemarea înaltă a științei. Și apoi asta înseamnă că eu și tovarășii mei ne apărăm bine țara, de vreme ce voi vă puteți ocupa de munca voastră, atât de străină de război.

— Așadar, asta-i părerea dumitale! Zâmbi Tania și tăcu, căzând pe gânduri.

— Spuneai că observatorul este departe, în stepă. Atunci cum de-ai nimerit în gara aceasta? înnodai eu firul întrerupt al discuției.

Tania îmi povesti destul de amănunțit despre expediția de cercetare a străvechiului observator. Membrii expediției erau destul de puțini la număr: profesorul, Tania și fratele ei în vârstă de 15 ani, care lucra ca desenator. Săpători, era desigur foarte greu de găsit. Cu toată dorința de a ajuta expediția, colhozul cel mai apropiat le dăduse doar doi bătrâni. Dar după două săptămâni de lucru, bătrânii se întorseseră la colhoz. Alții refuzaseră să vină și astfel lucrările de săpături au fost întrerupte. Profesorul scrisese la institut, cerând ca pentru efectuarea câtorva lucrări nu prea complicate de săpături și pentru încheierea lucrărilor științifice să-i fie trimis în ajutor un colaborator, care rămăsese la Tașkent pentru a-și pregăti lucrarea de diplomă.

Iar ea a venit la gară, să-l întâmpine pe tovarășul cel nou. Dar iată că trecuseră două trenuri și n-a venit nimeni. Tania a expediat o telegramă la Tașkent și aștepta mâine dimineață răspunsul.

— Asta-i tot, spuse ea supărată, reținându-și un oftat. Ce ghinion am avut! Dacă ai ști ce muncă interesantă este asta și ce loc minunat e Nur-i-Deșt! Așa se chema observatorul — Nur-i-Deșt! Asta înseamnă „Lumina deșertului”.

— Păi, dacă acest Nur-i-Deșt e așa de minunat, cum spui dumneata, atunci de ce-au șters-o bătrânii voștri?

— Se întâmplă să fie acolo zguduiri subterane — destul de dese și puternice. Totul în jur se cutremură, din adâncul pământului se aude un vuiet puternic, se scutură pământul de pe pereți și cad pietricele mărunte. Săpătorii credeau că aceste zguduiri prevestesc un mare cutremur, în care o să pierim cu toții…

Căzui pe gânduri, chibzuind la cuvintele ei, dar când dădui s-o întreb ceva, văzui că Tania doarme liniștit, cu capul plecat pe umăr.

Am pus încetișor sub spatele fetei mantaua răsucită sul, m-am mutat pe banca de alături, m-am întins și am adormit.

Când m-am trezit, fata nu mai era acolo. În sală se adunase mai multă lume. Acum mica încăpere era plină de halate pestrițe și de zvonul unui grai necunoscut.

M-am spălat și am pornit să aflu ce se aude cu autobuzul. N-am aflat însă nimic bun. Autobuzul întârzia, era posibil să vină abia după-amiază. Am pornit să mă plimb prin gară, nădăjduind s-o întâlnesc pe Tania. Am înconjurat clădirea gării, am luat-o prin stepă, dar soarele care începuse să dogorească puternic mă alungă înapoi în umbra pomilor grădiniței din gară. De departe, am zărit-o pe Tania în rochia ei verde, la intrarea în oficiul telegrafic. Fata ședea îngândurată pe o prispă de piatră sub un salcâm.

— Bună dimineața! Ai primit telegrama așteptată? mă interesai eu.

— Am primit-o. Semionov a plecat în armată și deci nimeni n-o să mai vie. Ce-am să-i spun lui Matvei Andreevici? Ce nădejde-și punea bătrânul în sosirea lui!

— Și cine-i Matvei Andreevici?

— Șeful meu, profesorul. Ți-am povestit aseară despre el, îmi răspunse fata cu o ușoară enervare în glas.

Dintr-odată îmi veni o idee care mă înveseli.

— Ascultă-mă, Tania, ia-mă pe mine ca ajutor! Atâta treabă cât făceau bătrânii voștri pot face și eu.

Tania mă privi cu mirare.

— Pe dumneata? Păi trebuie să te îngrijești. Și apoi… Fata se opri stânjenită, privindu-mi mâna ce atârna legată de gât.

I-am surprins privirea, și scoțându-mi mâna din legătură, făcui câteva mișcări bruște.

— Nu fi îngrijorată, Tania, pot să mișc mâna. O port legată ca să nu amorțească, n-am voie s-o țin multă vreme lăsată-n jos. De altfel, am fost trimis să mă odihnesc, nu să mă tratez. Și-apoi nu-i totuna unde mă duc? Nu te-ai lăudat chiar dumneata că acest Nur-i-Deșt e un loc minunat?

Fata rămase o vreme nehotărâtă. Ochii ei cenușii se înveseliră.

— O să meargă totul strună, glumii eu, bineînțeles cu condiția ca profesorul dumitale să nu mă țină nemâncat, ca pe sfântul Anton…

— De asta să n-ai nicio grijă, mâncare avem din belșug. Dar ce ne facem cu sanatoriul dumitale? Și-apoi drumul la Nur-i-Deșt e greu…

— Și de ce-i greu, mă rog? Văd că te pregătești să-l faci a patra oară.

— Nu te uita că-s mică de stat, eu sunt puternică, răspunse fata. Știi cum ajungi acolo? De aici până la sovhozul „Molotov” merg mașinile — vreo sută douăzeci de kilometri. De la sovhoz căpătăm de obicei niște cai, până la cătunul Tus-Kull, e un colhoz mic acolo, iar drumul până la el e cât se poate de prost, numai nisip și piatră. De la Tus-Kull suntem nevoiți să facem rost de cămile, și să parcurgem vreo treizeci de kilometri prin nisipuri fără pic de apă în drum. Nu pot să sufăr să merg pe cămilă — parcă stai pe un butoi cât toate zilele și te tot legeni înainte și înapoi ca o pendulă. Și-apoi cămila, să știi — merge patru kilometri pe oră în cap, nici mai mult, nici mai puțin.

N-a fost nevoie de sforțări prea mari ca s-o conving pe Tania și, încă cu mult înainte de apusul soarelui, o pornirăm într-un camion de trei tone gol, care sărea ca o minge peste gropi, spre sud-est, pe linia albăstruie a munților acoperiți de zăpadă, adică în direcția opusă sanatoriului. Ședeam pe jos, sprijiniți de cabina șoferului și ne priveam cu veselie, de vorbit era cu neputință, ți-ai fi mușcat limba. Un nor gros și roșcat se ridica în urma mașinii noastre, se lățea și acoperea dealurile, dincolo de care rămăsese gara. După trei ore de mers, linia întunecată a plopilor care tot apărea și dispărea din fața ochilor noștri se desfăcu la un moment dat, descoperind două rânduri de căsuțe albe, despărțite de o stradă dreaptă, largă cât o piață. Plopii aceia piramidali se avântau spre cer ca niște turnuri drepte și verzi. De o parte și de alta se lăsau, domoale, spre cătun coastele unor dealuri, acoperite cu tufe galbene de cii[1].

Mașina se opri lângă un arâc care susura, nu departe de biroul sovhozului. Și acum îmi face plăcere să-mi amintesc de ospitalitatea simplă, plină de căldură a oamenilor din acest sovhoz îndepărtat. Ne-am hotărât să plecăm seara cât mai târziu — cel mai bine de călătorit era pe răcoarea nopții. La apariția unui tarantas — un soi de căruță spațioasă cu coviltir — Tania exclamă, pufnind ușor în râs:

— Ești un ajutor prețios, Ivan Timofeevici, ia te uită ce cinste ni se acordă — ne-au dat și tarantas!

Agronomul, care se ducea și el la colhoz, ținu loc de surugiu. Tania și cu mine ne așezarăm sub coviltir, și iată-ne porniți, având în față o ușoară adiere de vânt. Stepa ne cuprinse în întunericul său, sub stelele-i joase și calde.

Curând simții că umărul Taniei începe să se atingă din ce în ce mai des de al meu. Apoi căpșorul ei cârlionțat se lăsă în voie pe umărul meu. Timpul trecea. Adierea catifelată începu să-și arate ghearele reci. Frigul dimineții nu ne lăsă să adormim de-a binelea.

Tus-Kull-ul nu-mi făcu o impresie prea bună. O culme pleșuvă cu câțiva plopi plantați de curând, pe care se înșirau niște căscioare scunde, lipite cu un lut cafeniu-roșiatic. Seara, pe la șase, o pornirăm mai departe în împărăția nisipurilor. Ne însoțea un ghid cu cămila sa, încărcată cu alimente. Am hotărât să urmez exemplul Taniei și să merg pe jos, alături de ea. Dunele joase de nisip erau năpădite de niște scaieți de culoare albastră. Nu era deloc ușor de umblat și mă miram de rezistența tovarășei mele de drum. Picioarele mi se afundau în nisipul mișcător, din care se ridica un zăduf înăbușitor — nu era greu să-mi închipui ce înseamnă să mergi pe acolo în toiul căldurii, ziua! După un scurt popas la lumina roșiatică a apusului, intrarăm în tufișurile de saksaul[2]. Cadranul fosforescent al ceasului meu arăta douăsprezece și un sfert când ieșirăm din nisip și simțirăm sub picioare solul tare al stepei pietroase, acoperite de pelin.

Departe, pe o culme, se zărea o lumină roșie, înconjurată de un nor de praf auriu, luminos.

— E focul de lângă corturi, explică Tania. Atât de târziu și nu s-au culcat încă! Pesemne că mă așteaptă pe mine.

În întuneric se auzi glasul sonor al unui băiețandru:

— Matvei Andreevici, a sosit Tania!

Făcui cunoștință cu profesorul la lumina focului. Era un omuleț rotund cu o față colțuroasă. Ochii săi inteligenți erau ascunși după niște ochelari mari, cu sticlă groasă. Rămăsesem puțin în urmă, căutând să îmbii puțin mai aproape de foc cămila care se împotrivea. Dând mâna cu Tania, profesorul îmi strigă:

— Ia arată-te, Semionov, ce te ascunzi? Povestește, ce-i la Tașkent?

Când intrai în sfârșit în cercul de lumină din jurul focului, profesorul se dădu înapoi, își îndreptă ochelarii și o privi pe Tania.

— Cine-i tovarășul? Dar unde-i Semionov?

— Semionov n-a venit, Matvei Andreevici, răspunse Tania cu glas subțire, cu un aer vinovat.

— Nu înțeleg nimic! Ce sunt glumele astea? dădu să se supere profesorul.

M-am apropiat de el și, întinzându-i mâna, m-am recomandat. Apoi i-am explicat pe scurt motivul sosirii mele acolo.

— Păi cum asta! Așa nu merge. Ești maior, rănit, decorat. Nu merge, prietene, nu merge! mormăia profesorul, privind înciudat spre Tania.

Tania tăcea.

— Și-apoi, mâna dumitale… Hm! Hm! Parcă ai să poți lucra cu mâna asta? Zău că nu mă așteptam la atâta ușurință din partea dumitale, Tania!

Am izbucnit în râs și apucând cu mâna sănătoasă un colet greu abia dat jos de pe cămilă, îl ridicai cu ușurință deasupra capului. Tania bătu din palme. Profesorul parcă se mai îmblânzise.

— Ei, lasă, lasă… Ce să fac cu dumneata?

— Încercați-mă la lucru. Dacă n-oi fi bun, mă dați afară, spusei eu cu smerenie.

Tania pufni în râs. Ochelarii profesorului sclipiră și el își aținti privirea asupra ei.

— Ce să te faci cu fetele astea! Întotdeauna îți fac câte o… S-ar părea că totul merge strună, cum apare însă un militar… Fie și așa… Hai, beți-vă ceaiul, așezați-vă lucrurile, și om vedea noi pe urmă.

Până la urmă totul se aranjă cât se poate de bine. Aflând că sunt geolog și deci având și oarecare cunoștințe de arheologie, profesorul se împăcă definitiv cu neprevăzuta mea apariție.

Dimineața, observatorul din Nur-i-Deșt îmi plăcu nespus de mult. Pe culmea unui deal de piatră se ridica un zid semicircular, care avea în spate un fel de turnuleț scund, ieșit în afară. Capetele zidului erau unite de două bolți masive, sprijinite pe niște stâlpi solizi de formă cubică. Între stâlpii cubici se păstrase un portic frumos, în stil arab, pe care se deslușea o inscripție cu litere aurite pe fond albastru ca peruzeaua. În spațiul dintre turnuleț și cele două bolți era săpată o groapă adâncă, căptușită cu tuf. Cea mai mare parte a gropii era ocupată de arcul de marmură îndoit în jos al unui cuadrant astronomic. El se lăsa în jos, se ridica din nou, lăsând să se vadă două dungi cu o adâncitură la mijloc. Pe pereții laterali ai arcului erau săpate semne și diviziuni. Paralel cu arcul scoborau niște scări mărunte, îngrijit săpate în piatră.

Profesorul nu zăbovi în observator.

— Aici am terminat ce era de cercetat, îmi spuse el. Acum locul nostru de muncă va fi acolo — și arătă cu mâna spre capetele aripei drepte a zidului, lângă care se aflau rămășițele bolților dărâmate și un turnuleț ascuțit și subțire. După cum vezi, clădirea pentru observații astronomice s-a păstrat bine. Fără îndoială că părțile de bronz ale arcului cuadrantului și instrumentele mai însemnate au fost furate de mult, încă pe vremea năvălirii mongolilor. Aici, unde vom continua cercetările, trebuie să fi fost camera de păstrare a instrumentelor, a hărților constelațiilor și a cărților, ba poate chiar și locuința astronomilor. O parte din clădire e săpată în stâncă. Sunt pe aici o sumă de coridoare, puțuri și subterane a căror destinație urmează să le stabilim. Construcția de deasupra s-a prăbușit, grămezi de moloz și nisip împiedică accesul în coridoarele de jos, așa că până acum nu mi-am putut forma o imagine clară despre această clădire. Aduce mai curând cu un mic fort decât cu un observator!… Așadar, să purcedem la treabă. Cu aceste cuvinte profesorul se aventură sub bolta năpădită de nisip și acoperită de ierburi uscate.

Noi, ceilalți, am pornit-o după el.

În semiîntunericul încăperii pătrate, de sub bolta cuadrantului, era o răcoare plăcută. Mă înarmasem cu un instrument special — un soi de lopată mai lată, numit ketmen — și, după indicațiile profesorului, am început să desfund dărâmăturile de pământ și de piatră, adunate acolo din cauza surpării unei bolți alăturate. Îmi dădeam toată osteneala; sudoarea curgea de pe mine șiroaie și mormanul de pământ scos creștea de ambele părți ale încăperii. Profesorul, foarte mulțumit de munca mea, îmi ceru să mă odihnesc și puse el mâna pe lopată. Apoi a săpat Tania, apoi iarăși eu. Și așa am tot săpat multă vreme, plini de praf și de sudoare, până când în cele din urmă am ajuns într-o subterană joasă, spațioasă, în care abia pătrundeau de sus, prin crăpăturile dintre pietre, câteva raze de lumină. Atenția profesorului și a Taniei fu atrasă imediat de niște plăci de piatră netedă, așezate grămadă într-un colț. Eu nu găseam nimic interesant în această subterană întunecată și goală și pornii să cercetez încăperile alăturate. Coridoare înguste, fără uși, ca niște crăpături în piatră, legau între ele alte trei subterane, care, spre deosebire de prima, aveau bolți înalte. Câteșitrele încăperile erau complet goale, doar la capătul celei de a doua ieșea în afară un fel de construcție, în chip de cilindru gros, zidită din pietre cenușii, îmbinate perfect între ele. Pe partea exterioară a cilindrului se ridica în spirală o scăriță îngustă, aproape dărâmată. Treptele de sus se pierdeau în haosul de dărâmături, care astupase aproape complet luminatorul pătrat din bolta subteranei. În partea de jos a cilindrului se deschideau niște ferestruici micuțe, prin care n-ar fi putut pătrunde nici măcar un șobolan. Mă uitam printr-o asemenea ferestruică, străduindu-mă să străpung întunericul, până când, în cele din urmă, mi se păru că văd o licărire slabă. Mă uitai din nou și văzui iarăși lucirea aceea abia perceptibilă. Îl chemai pe profesor. Acesta se dezlipi fără prea mult entuziasm de la plăcile lui și mă urmă. Îi atrăsei luarea-aminte asupra construcției cilindrice, profesorul nu manifestă însă niciun interes.

— Ia te uită, Tania, spuse el fetei, care îl urma. Uite fundamentul turnulețului de afară, al aceluia care aduce a minaret. E singurul care a mai rămas întreg — e construit din diabaz de cea mai tare rocă.

La observația mea despre lucirea pe care o observasem înăuntru, profesorul îmi răspunse:

— Ce să fie? Pesemne o fi alunecat vreo plăcuță de teracotă. Pesemne că oamenii se urcau în turn pe scărița exterioară. Golul interior e doar pentru economie de material. Nu e nicio intrare înăuntru.

Profesorul dădu să se întoarcă, dar deodată se opri:

— Ia te uită! Asta chiar că e important! Mâna lui arăta spre peretele surpat al subteranei, de după crăpătura care ținea loc de ușă. Pe sub surpătură abia se vedea o treaptă, probabil începutul unei scări, care ducea undeva în jos.

— Vezi, Tania, spuneam eu că trebuie să mai fie dedesubt un al treilea etaj.

Acesta-i primul drum în jos, pe care am reușit să-l descoperim. Aici o să și săpăm. Cât e ceasul, Ivan Timofeevici, întrebă deodată profesorul.

— Aproape cinci.

— Aoleu, de aceea mi-e atât de foame! Haidem mai repede.

Sus ne izbi o arșiță uscată și o lumină orbitoare. După semiîntunericul de sub bolți, ochii reacționau dureros la lumină. Lăsai pe Tania și pe profesor să treacă înainte și mă oprii acolo în vârful movilei, pe care se afla observatorul, ca să examinez mai bine împrejurimile. Pe platforma întinsă din stânga movilei se aflau cele două corturi ale noastre. Movila și platforma se aflau pe platoul larg din vârful unui deal rotund, în chip de cupolă. Acel deal se înălța în mijlocul altor opt dealuri asemănătoare, acoperite de o iarbă rară și aspră, care nu se asemăna deloc cu iarba verde și bogată a nordului nostru. Prin veșmântul țepos al ierbii străbăteau colțurile pietrelor negre, acoperite de nisip gros. Pietrele de pe dealul observatorului, care ieșeau de sub pojghița subțire de pământ, erau mai deschise la culoare decât cele de pe celelalte dealuri. De aceea, culmea pe care se afla observatorul se deosebea destul de puternic prin coloritul său de celelalte culmi de culoare neagră.

Cele nouă dealuri se grămădeau la marginea unui șes nesfârșit, care cobora lin spre miazăzi. Departe, înspre apus, la dreapta, se zărea aproape de orizont profilul colțuros al unor munți acoperiți de zăpadă. Tot înspre șes se vedea, șerpuind, o panglică îngustă și cotită, de culoarea oțelului — era un pârâiaș ce cobora din munți și, ocolind dealul observatorului, o cotea spre răsărit, ca să se piardă în nisipul pustiului. În jurul observatorului se întindea stepa galbenă, pătată de tufișurile argintii de pelin și de scaieți albaștri. Mai departe, spre nord, stepa era despărțită de marginea nisipurilor prin dunga întunecată a tufișurilor de saksaul.

În jur era liniște, întinsul părea necuprins. Aerul era curat de munte, dar deasupra mea plutea un zăduf greu…

Ce noroc că soarta m-a adus aci! Ce mi-aș mai fi putut dori? Mă cuprinsese un sentiment de bucurie, de împăcare cu mine însumi, cu natura înconjurătoare.

— Ivan Timofeevici, — se auzi glasul lui Viacek, fratele Taniei, — poftiți la masă!

— Unde ai dispărut? mă întrebă Tania. Eu între timp m-am scăldat în râu, voiam să-ți propun să faci și dumneata o baie strașnică. Dar acum mergem la masă și amânăm scăldatul pe deseară.

După masă ne-am odihnit puțin și am pornit să ne continuăm săpăturile pentru a descongestiona scara descoperită de profesor. Treptele se pierdeau într-o groapă largă, tăiată în gresie și plină până sus de moloz și dărâmături. Lucrul înainta încet și era limpede că ne vor trebui câteva zile de eforturi unite, pentru a curăța scara.

Terminând munca ce ne propuseserăm pentru prima zi, i-am amintit Taniei de promisiunea pe care mi-o făcuse. Fata m-a condus pe o cărare îngustă, de-a lungul pârâului care curgea la poalele celui de al doilea deal. Mergeam în tăcere în urma ei, ascultând murmurul egal al apei repezi, care frângea razele soarelui în scurte sclipiri unduioase. La o cotitură a pârâului, Tania se opri:

— Stai puțin aici și așteaptă-mă. Am făcut cu Viacek un stăvilar, așa că aici apa o să ne ajungă până la brâu.

Tania dispăru după un mal ieșit înainte, iar eu mă întinsei pe iarba aspră și-mi expusei fața la adierea slabă și răcoroasă a vântului. Susurul pârâului mă îmbia la somn.

— Ai adormit? Fugi de te scaldă. E minunat!

Proaspătă, plină de veselie, Tania îmi apăru ca o întruchipare a frumuseții și a tinereții care se bucură de apă și de soare. Am sărit în picioare și am coborât sub malul înalt, unde am găsit un mic stăvilar în fața unei plaje minuscule. Pe malul drept, doi arbuști strâmbi stăteau ca niște santinele de pază lângă această baie primitivă. M-am obișnuit imediat să fac baie întins, luptând cu șuvoaiele de apă rece. Baia mă înviora de minune. Profesorul și Viacek ne așteptau lângă cort, cu ceaiul pregătit.

— Ei, cum v-a plăcut baia? ne întâmpină profesorul. Ia, hai să-l punem la încercare pe geolog! N-ai observat nimic în râu?… Nu? Ei, dragă maiorule, ai uitat pe câmpul de luptă tot ce știai! Numele străvechi al acestui pârâu, păstrat în hrisoavele de demult, este Ekik, adică „carneol”[3]. În prundișul albiei se întâlnesc câteodată pietricele roșii. Dacă mai ai ocazia, să te uiți neapărat…

Săpăturile la etajul de jos se dovediră mai complicate decât ne așteptam noi. Scobitura înclinată în jos, în care lucram se umplea mereu de pământ și moloz, provenit din necontenitele surpări. Eu lucram aici de patru zile și lucram intens, de dimineață până seara. Simțeam că-mi năvălește în mușchi o nouă forță. Mi se părea că din străfundurile cele mai necunoscute ale sufletului meu creșteau sentimente noi, proaspete ca verdele primăverii, sentimente tot atât de nesfârșit de calme și de luminoase ca și natura înconjurătoare. O bucurie de a trăi, plină de încredere, mă cuprinsese, aproape că uitasem de orice oboseală sau nemulțumire.

Ca toți oamenii perfect sănătoși, nu eram conștient de corpul meu, simțeam doar încântarea pe care ți-o dă prisosul de energie vitală.

Acum pot sta să analizez aceste sentimente, să le desfac în elementele lor componente. Atunci însă toate erau altfel și se exprimau, de fapt, printr-un sentiment unic de încântare totală față de regiunea unde se aflau ruinele Nur-i-Deșt. Îmi spărgeam capul, căutând să descopăr secretul farmecului acestor dealuri pleșuve de piatră și a ruinelor triste și pustii, înconjurate de stepă și nisipuri fierbinți. Împărtășii gândurile ce mă tulburau Taniei și profesorului. Ei se declarară de acord cu mine — treceau prin stări asemănătoare.

— Mărturisesc că nu înțeleg nimic, spuse Matvei Andreevici. Știu doar una și bună — niciodată și nicăieri nu m-am simțit mai bine ca aici.

— „Bine” e prea puțin spus, adăugă Tania. Eu, de pildă, sunt plină de o bucurie luminoasă. Mi se pare că acest observator antic e un templu… cum să vă spun, nu știu cum să mă exprim mai limpede… un templu al pământului, al cerului, al soarelui și încă al nu știu cărui element necunoscut și minunat, care se pierde în spațiile nemărginite. Am văzut multe locuri mult mai frumoase, dar niciunul dintre ele nu avea farmecul atrăgător al acestor ruine în aparență foarte obișnuite.

Terminaserăm încă o zi de muncă și cu toate că era destul de târziu, nu ne era somn deloc.

Se lăsase noaptea. Ne-am culcat cu toții lângă foc. În vârful cupolei negre, care se boltea deasupra noastră, strălucea Vega cea albastră; la apus, ca un ochi de cucuvea, ardea Arcturul auriu. Calea Laptelui strălucea ca o sclipitoare pulbere argintie. Iar acolo, jos de tot, la orizont, strălucea Antares cel roșu și la dreapta lui abia de se distingea Arcașul palid.

Acolo e centrul Galateei — uriașa roată înstelată — „soarele” central al universului nostru. Noi n-o să-l vedem niciodată, deoarece o perdea gigantică de „materie” neagră ascunde axa Galateei. Probabil că și în aceste lumi fără număr există viață, dar o viață diferită, variată. Și acolo, în depărtarea inaccesibilă, viețuiesc pesemne ființe aidoma nouă, posedând puterea gândirii… Iar eu, fără să bănuiesc nimic, cuprins de melancolie privesc la aceste lumi, emoționat de presentimentul vag al viitorului măreț al speciei umane. Da, va fi într-adevăr măreț acest viitor, după ce se vor fi stârpit forțele negre, sălbatice, care mai hălăduiesc pe pământ, care mai distrug în mod bestial cuceririle cele mai prețioase ale gândirii omenești, ale visurilor omenirii.

— Dormi, Ivan Timofeevici? se auzi glasul profesorului.

— Nu, privesc la stele… Aici ele par deosebit de strălucitoare și apropiate.

— Da, observatorul a fost construit cu cap, vizibilitatea e aici excepțională… De altfel, aproape peste tot în Asia Centrală cerul e strălucitor și străveziu. Nu întâmplător oamenii de pe aici sunt observatori pricepuți ai stelelor. Știi, kirghizii denumesc Steaua Polară, cuiul de argint al cerului. De acest cui sunt legați trei cai. Patru lupi se rotesc veșnic alergând în cerc după cai și tot nu pot să-i ajungă. Când însă îi vor ajunge, va fi sfârșitul lumii. Oare nu e asta o închipuire poetică a circuitului descris de Carul Mare?

— Foarte interesant, Matvei Andreevici! Mi-amintesc că am citit pe undeva despre cerul emisferei de sud. Sus de tot, acolo unde strălucește Crucea Sudului, în mijlocul Căii Laptelui se găsește un nor luminos de stele, iar alături de el o pată neagră de tot — aglomerare enormă de materie neagră în formă de pară. Primii navigatori au denumit-o Sacul de cărbune. O veche legendă australiană denumește această pată — groapa căscată, gaură-n cer, iar o altă legendă spune că pata e întruchiparea răului, având chipul struțului australian emu. Emu stă la poalele copacului format din stelele Crucii Sudului și-l pândește pe opossumul care s-a adăpostit pe ramurile pomului. Când emu va prinde opossumul, va sosi sfârșitul lumii.

— Da, legendele se aseamănă, doar animalele sunt diferite, remarcă alene profesorul.

— Explică-mi, te rog, Matvei Andreevici, când și cine a construit Nur-i-Deșt-ul, acest observator „construit cu cap”? Și de ce a fost construit într-o pustietate ca asta?

— În observatorul acesta au lucrat astronomii niguri, ucenicii înțelepților arabi. Iar locurile din jur au devenit pustii abia după invazia mongolă. Pe aici, prin împrejurimi sunt tot felul de urme ale unor vechi așezări. Acum șapte sute de ani, aici era, fără îndoială, un ținut bogat, populat. Pentru a construi un asemenea observator trebuie să ai multe cunoștințe și multe mijloace…

Vocea profesorului se întrerupse brusc. Se întâmplase ceva. La început nu-mi dădui seama ce anume. Dar curând se făcu simțită o nouă zguduitură, pământul de sub noi se cutremură ca și cum peste suprafața lui s-ar fi rostogolit un val de piatră. Aproape concomitent auzirăm un bubuit îndepărtat, care răbufnea parcă din fundul pământului, de sub picioarele noastre. Vasele din lăzi zăngăniră, lemnele aprinse din focul de tabără se risipiră. Zguduiturile urmau dese una după alta.

Apoi totul se termină tot atât de brusc cum începuse. În liniștea care urmă se auzi o vreme cum se rostogoleau pietrele de pe deal și cum se scurgea molozul în ruinele observatorului.

Dimineața, când am venit la locul nostru de muncă, am văzut că cutremurul de peste noapte produsese schimbări neașteptate. Șanțul săpat în pământ, de partea stângă a ruinelor, se lăsase în jos, pământul se surpase, descoperind în peretele drept o nișă nu prea adâncă, mărginită de o arcadă ascuțită, în formă de ogivă. În fundul nișei, de sub praful și bulgării de pământ, se zărea o placă de piatră purtând gravată o împletitură de semne din scrierea arabă cufică[4] — părând pentru un ochi neexersat, cu totul indescifrabilă. Bucuroși de descoperire, dar în același timp necăjiți de prăbușirea șanțului, care ne închidea iarăși capul scării, am curățat în grabă inscripția, ascunsă de atâtea veacuri sub pământul uscat și prăfuit. Pe placa netedă, albăstruie, literele săpate erau acoperite cu un soi de glazură de o culoare foarte frumoasă, portocalie, cu ape verzui. Tania și profesorul se apucară să descifreze inscripția, iar eu și Viacek pornirăm să curățăm din nou scara de dărâmături.

Matvei Andreevici își îndreptă umerii și oftă zgomotos:

— Păcat, nimic deosebit! E drept însă că s-au confirmat unele date istorice. Inscripția spune că din ordinul lui „cutare” a fost terminată în anul cutare și cutare, luna Kowus — aceasta înseamnă Arcaș în arabă, nu-i așa, Tania?

— Da.

— Deci în luna noiembrie a fost terminată construcția din localitatea Nur-i-Deșt, pe malul râului Ekik, de pe dealul… cum îi zice, Tania?

— Nu prea înțeleg bine denumirea — se pare că ar fi „Amfora luminoasă”.

— Ce poetic! Pe dealul Amforei luminoase, pe locul fostelor cariere regești… Ia stai, asta te privește pe dumneata, maiorule. Dar unde să fie urmele carierelor, și ce se putea extrage oare din ele?

— Nu știu, n-am observat nici urmă de cariere.

— Parcă ziceai că ai fost geolog pe vremuri, se burzului în glumă profesorul.

— Dă-mi răgaz, Matvei Andreevici. Stai să termin cu scara și apoi să mă lași să hoinăresc câteva ceasuri. Poate că o să prindă bine și meseria mea de geolog. Că doar traseul meu zilnic îl știți — de la râu la subsol, de la râu la cort.

— Aha! izbucni în râs profesorul. Uite c-ai gustat și dumneata din viața de arheolog — tot timpul cu nasul în pământ… Dar cred că ai dreptate: e cazul să luăm o zi de odihnă. Mâine nu mai săpăm, plimbă-te, cercetează după pofta inimii. Tania desigur, o să se ocupe de spălat… Nu? Atunci de ce? A, ai gust să hoinărești, să studiezi geologia? Hm, hm!…

— Dar ce mai arată inscripția, Matvei Andreevici, întrerupsei eu pe profesor.

— Mai arată că în amintirea acestui eveniment de seamă s-a făcut această inscripție, iar în perete a fost zidită o amforă străveche cu descrierea construcției.

— Atunci, dacă am găsi amfora, ea ar fi de mare ajutor la studierea observatorului?

— Desigur. Dar nu se indică unde anume e zidită. Cu siguranță că în fundație. Dar cum s-o găsești — nu vezi că nici nu suntem în stare s-o desfundăm.

* * *

A doua zi de dimineață îl rugai pe Viacek să-mi dea pușca lui cu alice, ca să încerc să dobor niscai vânat. Însoțiți de urările ironice ale profesorului, am pornit cu Tania să înconjurăm dealurile Nur-i-Deșt. Aflai că niciun membru al expediției nu se depărtase vreodată din preajma ruinelor — munca nu le dădea răgaz. Ziua era călduroasă și liniștită, cum fusese arareori, nici cea mai mică adiere de vânt care să alunge zăduful uscat, ce se înălța de la terenul pietros. Am umblat multă vreme pe dealuri, ne-am cățărat pe povârnișuri până când setea ne-a doborât. Atunci am coborât la râu, am băut în voie și am început să umblăm desculți prin albia râului. Pietricele destul de mari ne fugeau de sub picioare. În apa străvezie, prin prundișul negru și cenușiu, apăreau din când în când pietricele colorate, rotunjite de apă — bucățele de opal[5] și calcedon[6]. Vânătoarea de pietricele colorate ne pasionă pe amândoi și doar după ce ne-au înghețat de-a binelea picioarele, am ieșit la mal să ne încălzim pe pietrele calde, ocupându-ne cu sortarea pietricelelor culese cu atâta râvnă.

— Cele roșii pune-le aici, Tania. Era carneol — piatră foarte prețuită în vechime, pentru așa-zisele ei calități terapeutice.

— Astea roșii sunt cele mai numeroase… dar ia te uită ce minunată e asta, exclamă fata. Dumneata ai găsit-o? E străvezie și are ape ca perlele.

— E hialit, cea mai prețioasă specie de opal. Poți să-ți faci o broșă din piatra asta.

— Nu-mi plac broșe, inele, cercei, nimic din toate astea, afară de brățări. Dar dacă mi-o dăruiești… îți mulțumesc… Ia spune-mi însă de ce ai luat aceste trei pietricele urâte, tulburi?

— Vai, Tania, cum poți să desconsideri cea mai bună captură pe care am făcut-o! Ia te uită! Cufundai pietricelele albe, nearătoase în apă. Deveniră străvezii, cu unduiri strălucitoare albastre.

— Ce frumos! exclamă, uimită, fata.

— Vezi, pietricica asta pricăjită e fermecată. Și-n vechime era considerată fermecată. E hidrofanul, denumit și „ochiul lumii”. E foarte poros și de aceea când e uscat nu e străveziu. Dar îndată ce porii se umplu cu apă, devine străveziu și foarte frumos. Hidrofanul e și el o specie de cuarț. De altfel mai sunt numeroase alte specii de diferite nuanțe, unele mai frumoase și mai prețioase, altele mai puțin.

— Spune-mi cu ce te-ai ales din această excursie? întrebă Tania.

— Mi-am format o imagine despre structura solului întregii regiuni. E drept că n-are nimic interesant — granituri străvechi și straturi groase de cuarțite[7] negre, străbătute de vine de cuarț. Structura dealului pe care e construit observatorul e oarecum deosebită de aceea a celorlalte dealuri, roca cea mai des întâlnită se compune din cuarțite foarte dense, asemănătoare sticlei. Pietrele frumoase din albia râului sunt provenite din erodarea cuarțitelor, în a căror vine și crăpături se află probabil mult calcedon și opal.

— Dar unde să fie carierele, despre care se pomenește în inscripție?

— N-am putut s-o aflu. Ai văzut doar și dumneata, nicăieri nici cea mai mică urmă de carieră. Poate că se află sub ruinele observatorului.

— Păcat! Iar o să aibă de ce râde Matvei Andreevici, trase concluzia Tania. E timpul să ne întoarcem. Ia privește, apune soarele. Să ne grăbim, că ne prinde întunericul din urmă.

Pe fondul roșu al apusului apăreau deslușit siluetele rotunde ale dealurilor. Nicio boare de vânt nu venea să tulbure tăcerea moartă a nisipurilor din împrejurimi. Când am ajuns la dealul pe care era observatorul, la apus se stingeau ultimele reflexe ale soarelui.

Ruinele, abia perceptibile la lumina stelelor ne-au întâmpinat cufundate în tăcere. Se auzea doar de departe strigătul melodios al unei păsări de noapte. Pe întuneric, ruinele păreau mult mai posomorâte. Ne cuprinse un vag sentiment de primejdie și am pornit-o la drum, furișându-ne, vorbind în șoaptă, temându-ne parcă să trezim pe cineva adormit între zidurile mohorâte.

Deodată simții că oboseala de peste zi dispare, făcând loc unei vioiciuni. Cu toată căldura pe care o răspândeau zidurile încinse, aerul uscat și neclintit părea neobișnuit de proaspăt.

Îmi simțeam pielea străbătută, din când în când, de o înfiorare plăcută, abia perceptibilă.

— Nu sunt obosită deloc, șopti Tania, apropiindu-se tare de mine, cât pe aci să mă atingă cu umărul.

— Parcă plutește ceva în aer…

— Da, și mie îmi face impresia că undeva pe aproape ar lucra un dinam. Ia netezește-ți părul, Tania, uite ce înfoiat este.

Tania își trecu mâna prin păr, încercând să-l așeze, și o mulțime de scântei mici albastre îi sclipiră sub degete.

— Parcă am fi în preajma unei furtuni, — spuse Tania, — doar că cerul e limpede și nu-i nici urmă de zăduf, ba chiar dimpotrivă…

— Ciudat… În general în locul acesta sunt multe lucruri inexplicabile… începui eu, dar privirea îmi fu atrasă de o slabă sclipire verzuie, pâlpâind într-o spărtură a zidului.

Ne apropiarăm de clădirea principală, pe care se găsea arcul cuadrantului. Mă uitai atent și văzui pe peretele interior al porticului niște litere care luceau în întuneric.

— Ia privește, Tania! exclamai eu și condusei fata spre peretele dărâmat.

În întunericul de nepătruns al bolților se reliefau lămurit volutele literelor, scoase în evidență de strălucirea galben-verzuie din jurul lor.

— Ce-i asta? șopti, emoționată, Tania.

Sunt multe inscripții pe aici, dar celelalte nu sunt luminiscente.

— Inscripțiile acelea sunt făcute cu aur, nu-i așa?

— Așa-i, confirmă Tania.

— Iar aceasta… Stai o clipă…

Trecui ușurel în portic și aprinsei un chibrit. Lucirea stranie dispăru pe dată. În fața mea rămase un perete scorojit. Putui observa, totuși, o bucată de placă de faianță, neatinsă de vreme, acoperită de o glazură netedă, pe care se deslușeau niște litere de culoare verde-portocalie.

— Literele acestea nu sunt scrise cu aur, ci cu același email ca și cele de lângă scara din subsol.

— Hai, repede într-acolo, să vedem, propuse cu vioiciune Tania.

— Să mergem, mă declarai eu de acord. Spune-mi, a fost vreodată cineva dintre voi noaptea la observator, dumneata sau profesorul?

— Nu, niciodată.

— Atunci, uite ce propun: să mergem mai întâi la tabără, dar să nu-i spui deocamdată nimic profesorului. Luăm masa și dacă vrei, când adorm cu toții, ne întoarcem și continuăm cercetările. Dacă ești obosită, mă ocup singur.

— Ce tot spui? Ce are a face oboseala? Totul e atât de interesant, atât de misterios!

— Foarte bine. Dar să ne-nțelegem, Tania, niciun cuvânt profesorului. Nu sunt încă lămurit defel, dar dacă o să ajungem să ne explicăm toate aceste fenomene, gândește-te ce surpriză o să-i facem mâine dimineață lui Matvei Andreevici.

Mâna caldă și vânjoasă a fetei mi-o strânse pe a mea. Am coborât repede de pe deal spre tabără, unde ca de obicei ardea un foc mic de vreascuri. Profesorul ne luă puțin la rost, pentru că întârziaserăm la masa de seară, apoi începu să mă descoase cu privire la rezultatele excursiei noastre. Și când află că n-am găsit nici urmă de carieră, mă luă peste picior, așa cum prevăzuse Tania.

— Bine, bine, nici nu-ntreb ce ați găsit cu Tania în întuneric… Ei, haide, nu vă supărați. Arătați-mi mai bine pietricelele voastre… Ia te uită cât serdolic ați adunat! Dacă v-ați ține câteva zile de treaba asta, ați aduna un sac întreg. Acum însă serdolicul nu mai e la preț — iată încă unul din numeroasele exemple care ne dovedesc că înțelepciunea experienței omenești este adesea dată uitării în decursul veacurilor. Înainte vreme, în întreaga Asie de vest, această piatră era una dintre cele mai prețuite. Se făceau dintr-însa brățări, coliere, catarame… Se credea că serdolicul păzește pe om de multe boli. Dar, oricât de curios s-ar părea, această credință e mai mult decât o simplă superstiție. Am aflat de curând… se întrerupse profesorul privind gânditor la piatra roșiatică care sclipea în lumina focului.

— Ce-ai aflat, Matvei Andreevici, povestește-ne, îl rugă Tania.

— E foarte simplu: medicii încearcă acum un tratament cu ajutorul serdolicului. Se pare că e aproape întotdeauna radioactiv. E drept că într-o măsură foarte slabă, aproape infimă, cam de același grad cu radioactivitatea[8] organismului omenesc. Dar tocmai pentru că are urme infime de radium, serdolicul exercită o acțiune favorabilă asupra sistemului nervos, restabilind un fel de echilibru intern sau așa ceva, nu știu exact.

„Radiu”? îmi fulgeră prin minte o bănuială încă neformulată și ca într-un vârtej porniră să-mi revină în minte descărcările electrice, inscripțiile luminiscente, smalțul de culoare verde-portocalie. Am sărit în sus plin de nerăbdare, dar mă stăpânii îndată și-mi scosei grăbit țigările.

— Ce-ai pățit, parcă te-ar fi înțepat ceva, Ivan Timofeevici, mă întrebă cu mirare profesorul. Dar e timpul să ne culcăm. Mâine ne apucăm mai devreme de treabă și cu siguranță că vom dezgropa ieșirea din subterană. Voi faceți cum doriți, dar Viacek și cu mine ne culcăm.

Am rămas singur cu Tania. Fumam agitat, așteptând până va adormi profesorul, ca să ne înarmăm cu niște lumânări și să pornim în noapte la cercetarea tainelor observatorului Nur-i-Deșt.

În sfârșit, Tania făcu rost de două lumânări, iar eu scosei din grămada de instrumente o rangă grea de fier.

— Asta la ce-ți trebuie? se miră fata.

— Prinde bine. Poate o să dăm de vreun bolovan care trebuie dat la o parte, sau vreo lespede care trebuie întoarsă…

Jos, în subteranele de piatră, domnea un întuneric de nepătruns. Înaintam pe dibuite pe drumul cunoscut, fără a aprinde lumina. Curând cotirăm spre dreapta, către crăpătura care servea de intrare la lăcașul scării. Deodată Tania scoase un țipăt: pe placa cea mare, cercetată de noi în ajun, strălucea, e drept slab, dar foarte lămurit o împletitură de litere cufice. O inscripție la fel de luminiscentă, aurie, se deslușea pe frontispiciul arcadei scării….

— Înțeleg, ziua e prea puțină lumină aici, gândii eu cu glas tare.

— Ei și ce? mă întrebă, nerăbdătoare, Tania.

— Nu mă întreba nimic… până nu rezolv problema. Să mergem sus, spre cvadrant. Probabil că vom mai întâlni și alte fragmente de inscripții luminiscente… Stop! Dă-mi lumânarea. Ia să ne uităm ce-i pe aici.

Mi-am adus aminte de licărirea stranie pe care o văzusem în prima zi în interiorul soclului, pe care se înălța turnul astronomic și mă hotărâi să încerc să pătrund în soclu. Începui să întorc cu băgare de seamă, ajutându-mă de ranga adusă, o piatră bine înțepenită de deasupra crăpăturii înguste de ventilație. Cedând încercărilor mele perseverente, piatra se clinti din loc. Apăsai ranga mai tare și trăgând piatra spre mine o desprinsei din zid. Cu a doua piatră lucrurile au mers mai ușor. Se formă o deschizătură ceva mai mare, atât cât să bagi înlăuntru capul și mâna cu lumânarea aprinsă.

Flacăra lumânării lumină slab interiorul rotund și strâmt al turnului, care se înălța sus în întuneric. În partea stângă, cam în dreptul găurii făcute de mine în zid, pe un soclu rotund de piatră, neted cioplită, se găsea un vas mare, cu gura largă, acoperit cu un email fin, care sclipea slab sub stratul gros de praf.

— Amfora, Tania, amfora! am exclamat eu și i-am făcut loc fetei în dreptul spărturii din zid.

— Nu e chip de intrat. Cum o scoatem? întrebă ea, reținându-și anevoie bucuria.

— Numaidecât! Stai să vezi!

Plin de însuflețire, dădui repede la o parte încă două pietre. Dar cum pătrunsei înăuntru, mă dădui grăbit înapoi: spre dreapta și în spatele soclului de piatră pe care stătea vaza, se căsca în adânc întunericul puțului. În peretele rotund erau săpate niște trepte înguste, care urcau în spirală până la o ieșitură a turnulețului superior. Dădui fetei amfora prin spărtură și-i spusei:

— Așteaptă-mă, Tania. Vreau să cobor.

— Nu, nu te las singur, viu și eu. Cine știe ce-i acolo… Tania se întrerupse tulburată. Privirile noastre se întâlniră… și eu… Într-un cuvânt, am coborât, sprijinindu-mă cu mâinile de pereții puțului, coboram puțin, apoi o ajutam și pe Tania să vie după mine.

Puțul nu era adânc. De fapt, nici nu era puț, ci mai curând o intrare înclinată, săpată pieziș în stâncă. Eram îmbrăcați ușor și ne cuprinse frigul. Aerul însă nu era rece, stătut, de subterană, ci un aer proaspăt, curat, asemenea aerului de munte, bogat în ozon. La câțiva metri adâncime, intrarea se lărgea, transformându-se într-o peșteră mare, neregulată, cu pereții brăzdați în toate direcțiile de șanțuri înguste. Acum știam ce trebuie căutat; pe alocuri prin crăpăturile șisturilor de cuarț, pe fundul șanțurilor săpate în piatră rămăseseră dâre de ocru, de culoare portocalie și galbenă ca lămâia.

— Iată și cariera de coloranți, Tania. Numai că vopselele nu-s de cele obișnuite.

Ne-am urcat înapoi. Fără a lua în seamă protestele Taniei, am săvârșit sacrilegiul cel mare și, fără să mai aștept ziua următoare, am ridicat amfora de la locul ei. Ținând vasul strâns la piept, pășeam cu grijă, de teamă să nu fac vreun pas greșit. Am lăsat prețioasa noastră descoperire lângă porticul de la intrare și am ocolit încet întregul edificiu. Avusesem dreptate: am mai descoperit și în alte câteva locuri inscripții luminiscente.

Semne luminoase erau și pe arcul cvadrantului.

Apoi ne-am luat amfora, am coborât spre malul râului, unde am poposit și am scos cu grijă capacul vasului. Înăuntru nu era nimic decât praf. Am spălat vasul pe dinafară, l-am adus fără zgomot în cort, și l-am așezat la căpătâiul profesorului, bucurându-ne dinainte de uimirea și emoția pe care o va avea dimineața.

— Ei, și acum povestește-mi, îmi șopti Tania la ureche. Tot nu voi putea să dorm până nu aflu totul.

Am ieșit iarăși din cort, și ne-am așezat pe malul râului, care murmura melodios, mânându-și grăbit apele spre stepa întunecată.

— E foarte simplu, Tania: pe aici se găsesc zăcăminte de minereu de uraniu, și deci și de radiu. Aceste pete galbene nu sunt altceva decât ocru de uraniu. Se folosește în ceramică pentru realizarea unui smalț foarte trainic, cu culori clare și aprinse: portocaliu, verde-gălbui, măsliniu. Minereul de uraniu se găsește în golurile și crăpăturile cuarțitelor și a fost exploatat încă din vechime, iar radiumul pesemne că există aici numai în cantități infime, în masa silicioasă a cuarțitelor de culoare deschisă. Și, după părerea mea, întreg dealul pe care e situat observatorul este alcătuit din asemenea cuarțite care răspândesc emanații de radium[9].

Cuarțitele sunt, probabil, ușor radioactive. Sărurile de radiu, amestecate cu alte minerale, dau culori deosebit de trainice și luminiscente. În zilele noastre, în special în timpul războiului, asemenea compoziții luminiscente sunt larg folosite. După cum vezi, astronomii din vechime cunoșteau și ei acest secret și poate că însăși denumirea „Nur-i-Deșt” — „Lumina deșertului”, e și ea legată de fenomenele ciudate din observator.

Radiumul continuă să rămână un element încă nu îndeajuns de studiat. Știm că ionizează aerul, că acumulează electricitate și ozon, că distruge microbii, că face otrăvurile inofensive. Acum înțeleg în ce constă secretul acestei acțiuni binefăcătoare, pe care o au aceste locuri asupra oamenilor: masa uriașă a cuarțitelor radioactive, aflată la suprafață și neacoperită de alte roci, dă naștere unui câmp întins de slabe emanații radioactive, emanații de intensitatea cea mai prielnică și mai binefăcătoare pentru organismul omenesc. Amintește-ți ce spunea profesorul despre serdolic. Iar astăzi, din pricina nemișcării totale a văzduhului, a avut loc o concentrare de asemenea emanații mult mai mare ca de obicei. Și noi doi am observat aceasta imediat în timpul nopții. Ce descoperire neașteptată și interesantă, nu-i așa? Și terminând de vorbit mi-am lăsat mâna pe mâinile fetei.

— Da, foarte interesant… spuse Tania oarecum schimbată și se ridică repede de la locul ei. Dar trebuie să mergem la culcare, e târziu.

Nedumerit de răceala subită a Taniei, am mai rămas o vreme pe malul râului. Toate gândurile mele se roteau neîncetat în jurul neașteptatei descoperiri. Găseam mereu noi elemente și dovezi care confirmau ipoteza mea. Am stat așa multă vreme chibzuind în întuneric, până când m-am încurcat definitiv în sihla chimiei și m-am hotărât să mă culc.

Dimineața am fost trezit de strigătele voioase ale profesorului, care ne chema pe toți să ne arate minunea. Amfora fusese scoasă afară din cort, la lumină. Izvoadele sclipitoare de email, colorate într-un verde-negru catifelat, șerpuiau printre dungile portocalii, cafenii și măslinii, care încingeau vasul ca niște brâie luminoase. Asemenea nuanțe minunate de email putuseră fi obținute numai cu ajutorul compușilor uraniului. Iată dar o nouă confirmare a descoperirii mele nocturne strălucind în lumina orbitoare a zilei!

Am împărtășit profesorului toate presupunerile și concluziile mele. Să fi văzut bucuria care l-a cuprins pe savantul nostru! În încheiere, am adăugat că este foarte probabil ca emanațiile de radium să determine o și mai mare transparență, o și mai bună vizibilitate a aerului de deasupra observatorului astronomic.

— Ei cu asta să știi că ai cam sărit peste cal, mă opri profesorul. Dar în ceea ce privește starea noastră fiziologică sunt întru totul de acord cu dumneata. Locul acesta este nu numai un meleag al luminii, ci și al bucuriei… De ce dară o fi atât de posomorâtă astăzi Tania noastră? Ce-o fi pățit?

— Ba defel, Matvei Andreevici, n-am nimic…

După ce-am mai cercetat o dată amfora, ne-am întors la lucrările de descongestionare a scării subterane. Către seară am reușit să deblocăm o deschidere, nu prea mare, în zidul subteranei, prin care ne-am strecurat apoi, unul câte unul, înăuntru. Subterana era împărțită în câteva încăperi. Nu știu bine ce observații a cules de acolo arheologul, pentru mine însă subterana s-a dovedit la fel de goală ca și celelalte.

Vântul înserării gonea prin stepă, valuri de pulbere trandafirie se învolburau peste covorul de oțel al tufelor de pelin. În frunte mergeau profesorul și Viacek. Tania rămăsese puțin în urma lor, gânditoare, încetinind pasul. M-am apropiat de ea și i-am luat mâna:

— Ce-i cu dumneata, Tania? Ești de obicei atât de veselă, de vioaie și dintr-odată… Mi se pare că încă de ieri te-ai schimbat, de ieri de când am făcut descoperirea cu emanațiile. Fata mă privi insistent în ochi și spuse:

— Nu știu dacă ai să înțelegi sau nu, eu totuși am să-ți mărturisesc… Nur-i-Deșt este într-adevăr un meleag al bucuriei. Eu socoteam că bucuria aceasta își are izvorul în mine, că eu o generez, că sunt puternică, liberă, veselă. Apoi apari dumneata… aici fata tăcu o clipă, — posomorât, retras, veșnic îngândurat, ars de pălălaia războiului. Și alături de mine devii și dumneata mai senin, mai fericit… Apoi, fără veste, se constată că totul se datorește acestui radium, și numai lui… înseamnă deci că dacă n-ar fi fost radiumul, — vocea Taniei coborî până la șoaptă, — n-ar fi existat nici minunata vrajă a zilelor petrecute în preajma străvechiului observator…

Și Tania își smulse mâna dintr-a mea, îmi întoarse spatele și coborî în goană colina pe care ne aflam. Am pornit încet în urma ei. Apoi m-am oprit și mi-am întors privirea spre ruinele Nur-i-Deșt-ului.

„Lumina deșertului”, da, Nur-i-Deșt a fost fără îndoială o lumină și pentru deșertul din sufletul meu. Și lumina aceasta nu se va stinge niciodată. Bucuria zilelor petrecute acolo va dăinui veșnic în sufletul meu.

…Și iată-ne din nou, ca de atâtea alte ori, în preajma focului de tabără, gata să se stingă din fața corturilor. Tania e alături de mine. Lângă noi sclipește aureola vie a străvechii amfore, aureolă de mult adormitelor, dar nicicând apuselor speranțe omenești.

— Tania, draga mea, — încep eu, — aici, aici lângă tine a renăscut inima mea, pentru tine a înflorit ea din nou. Cine știe, poate că succesele viitoare ale științei vor lămuri și mai bine acțiunea elementelor radioactive asupra noastră, a oamenilor. Și cine poate afirma că nu mai sunt încă alte multe emanații care ne înrâuresc… poate chiar razele cosmice. Iată acolo — mă ridic eu întinzând mâna spre cerul înstelat — poate că și de acolo ne vin șuvoi undele cine știe căror tainice energii, energii ce izvorăsc din adâncul necunoscut al spațiilor… Frânturi ale depărtatelor lumi astrale…

Tania sări în picioare și se apropie de mine într-un elan de duioșie. În ochii ei limpezi se reflectă lumina cenușie a stelelor.

În tăriile cerului, sus de tot, deasupra noastră, despicând norii luminoși ai Căii Laptelui, strălucea Lebăda cea cu aripile larg desfăcute și cu gâtul lung, întins înainte în veșnicu-i zbor către vremile ce vor să vină.

LACUL DUHURILOR DE MUNTE

Acum câțiva ani, am străbătut cu o expediție de cercetări o parte din Altaiul Central și piscul Listveaga, de pe malul stâng al cursului superior al râului Katun. Ținta cercetărilor mele era aurul. Cu toate că n-am găsit însemnate zăcăminte de aur, în schimb am rămas entuziasmat de natura minunată a Altaiului.

Locurile pe unde am lucrat nu aveau nimic deosebit. Listveaga este un pisc relativ scund, nu afli acolo nici zăpezi veșnice, nu vei vedea deci nici sclipirile ghețarilor, nici lacuri de munte, nici piscuri amețitoare, într-un cuvânt, nimic din nenumăratele frumuseți ale înălțimilor, care te uimesc și te subjugă în regiunile cu munți mai înalți. Dar frumusețea aspră și atrăgătoare a masivelor pleșuve, care-și înalță spinările stâncoase deasupra pădurilor din taigaua stufoasă, dealurile care se îngrămădesc la poalele acestor vârfuri golașe, asemenea valurilor mării, m-au răsplătit din plin pentru existența destul de plicticoasă din văile largi și mlăștinoase ale râurilor, unde se desfășurau lucrările mele.

Îmi place natura nordică cu liniștea ei posomorâtă, cu uniformitatea coloritului ei sărăcăcios, o iubesc, pesemne, pentru singurătatea și sălbăticia ei primitivă și n-aș da-o pe toată strălucirea pitorească a sudului, care îți pătrunde stăruitor în suflet.

În clipele când mă cuprinde dorul de spațiile largi, de nemărginirea firii, lucru care se întâmplă adesea oricărui explorator sătul de viața zgomotoasă a marilor orașe, revăd cu ochii minții stâncile cenușii, marea plumburie, uriașele păduri de foioase cu coroana rotundă sau sihla posacă a codrilor jilavi de brad…

Ce mai încolo-încoace, eram foarte mulțumit de peisajul uniform care mă înconjura, și-mi îndeplineam cu plăcere sarcina. Pe lângă altele, mai aveam de îndeplinit încă o însărcinare: să cercetez un ținut de pe cursul mijlociu al Katunului, unde se găsește un azbest de foarte bună calitate. Zăcămintele se aflau în apropierea unui sat mare, anume Cemal. Drumul cel mai scurt spre acele locuri trecea prin preajma celei mai înalte culmi din Altai, culmea Katun, de-a lungul văilor Katunului superior. După ce voi fi ajuns la satul Uimon, urma să trec peste piscurile Tereztinskului — o altă culme înaltă — și traversând cursul Ondugaiului să ajung iarăși în calea Katunului. Cu toate că eram nevoit să mă grăbesc și să străbat zilnic etape foarte lungi, abia cu prilejul acestui drum am fost cu adevărat fermecat de natura Altaiului.

Îmi mai aduc perfect de bine aminte și astăzi cum am coborât cu mica noastră caravană spre valea Katunului, după un drum lung prin „urman”, cum se spune pe aici codrului des de cedri, zade și brazi argintii. În locurile acelea, terenul mlăștinos ne-a făcut să întârziem foarte mult: caii se cufundau până la burtă în mocirla noroioasă, ascunsă privirilor noastre de un strat vegetal. Fiecare palmă de loc trebuia cucerită cu prețul unor mari eforturi. Totuși n-am vrut să opresc caravana pentru popasul de noapte, hotărând să trec în aceeași seară pe malul drept al Katunului.

Curând, dincolo de piscuri, răsări luna, așa că nu ne-a fost prea greu să ne continuăm drumul. Șopotul uniform al râului iute întâmpină prietenos sosirea noastră pe malurile sale. În lumina lunii Katunul părea foarte larg. Când însă călăuza noastră intră cu calul său sur în valurile plumburii și clocotitoare, toți ceilalți cai îl urmară și apa se dovedi a nu fi mai sus de genunchi. Am trecut lesne pe malul celălalt. După ce am depășit prundișul semănat cu mari bolovani de râu, am nimerit iarăși în mlaștină sau în Karagainik — cum îi spun siberienii. Brazi subțiri se înălțau ici colo, pe velința moale a mușchiului, iar pe mușuroaiele înalte, risipite în tot locul, se legănau în vânt și foșneau uscate desișurile de rogoz. Să poposim aici ar fi însemnat ca toată noaptea caii să „citească ziarul”, adică să rămână nemâncați. Iată de ce am hotărât să mergem mai departe.

Panta pe care ne angajasem, ne îngăduia să sperăm că vom da de un teren uscat. Poteca se înfunda în bezna întunecoasă a unei păduri de brad, iar copitele cailor se cufundau în covorul moale de mușchi. Am mers așa vreo oră și jumătate, până când pădurea începu să se rărească; printre brazi se iviră cedrii și pinii argintii, mușchiul dispăru treptat, dar urcușul nu se sfârșea, ba dimpotrivă devenea tot mai abrupt. Oricât încercam să ne îmbărbătăm, greutățile de peste zi nu trecuseră fără urme, așa că cele două ore de urcuș ni s-au părut din cale-afară de grele. Iată de ce ne bucurarăm cu toții când potcoavele cailor sunară pe piatră, iscând scântei, și în fața ochilor noștri apăru culmea aproape netedă a dealului. Era aici și iarbă pentru caii noștri, și loc uscat prielnic pentru instalarea corturilor.

Într-o clipă, caii fură despovărați și corturile ridicate la poalele unor cedri uriași. Iar după obișnuita solemnitate a golirii unei găleți întregi de ceai fierbinte și a fumării pipelor, ne-am cufundat cu toții într-un somn adânc.

M-a trezit lumina strălucitoare a zorilor și peste câteva clipe eram afară din cort. Un vânt proaspăt legăna ușor ramurile negre-verzi ale cedrilor, care se înălțau chiar în fața intrării în cort. În stânga mea, între trunchiurile a doi arbori, se deschidea un luminiș larg. Prin fereastra aceasta se conturau ca într-o ramă neagră siluetele ușoare a patru vârfuri muntoase, albe și ascuțite, profilate pe lumina trandafirie și clară a zorilor. Văzduhul era uimitor de străveziu. Pe coastele abrupte ale celor patru vârfuri golașe de munte unduiau toate nuanțele posibile ale unui roșu palid și luminos. Ceva mai jos, pe suprafața bulbucată a unui ghețar albastru deschis, se așterneau imense fâșii oblice de umbre, de un albastru mai închis. Temelia aceasta vineție sublinia mai mult parcă ușurătatea aproape aeriană a masivelor muntoase, care păreau să răspândească o lumină proprie și făcea ca intrândurile de cer cuprinse între piscuri să pară o mare de aur curat.

S-au scurs câteva minute. Soarele se înălța mai sus, aurul cerului căpăta reflexe purpurii, tonurile trandafirii lunecară de pe piscuri făcând loc unui albastru limpede, iar ghețarul sclipi într-un nou veșmânt argintiu. Curând, cărăușii începură să adune caii de povară, să strângă corturile, glasurile lor răsunau voioase, eu însă continuam să mă minunez în fața biruinței dobândită de această vrajă luminoasă. După orizontul limitat al potecilor din taiga, după asprimea sălbatică a tundrelor pustii, descopeream această lume nouă, o lume de iradieri străvezii, de jocuri schimbătoare și diafane iscate de lumina soarelui.

După cum vedeți, prima mea iubire, dragostea pentru piscurile golașe ale Altaiului, izbucnise puternic și fără veste. Această dragoste a mea nu avea să-mi aducă în viitor nicio dezamăgire ci, dimpotrivă, îmi dăruia mereu noi și noi impresii.

N-am să mă apuc acum să descriu senzațiile ce m-au cuprins la vederea transparenței nemaipomenite a apelor, când albăstrii, când verzi ca smaraldul, ale lacurilor de munte și a strălucirii orbitoare a ghețarilor albaștri. Aș vrea doar să vă împărtășesc că aspectul acestor munți de zăpadă m-a făcut să înțeleg mai profund noțiunea de: „frumusețe a naturii”. Succesiunea aproape melodioasă, aș spune, a tuturor acestor lumini, umbre și culori împrumuta lumii o armonie cerească. Iar eu, o ființă cât se poate de pământeană, înrâurit de lumina munților, am fost adus într-o stare de sensibilitate cu totul deosebită. Și fără îndoială că descoperirea despre care am de gând să vă povestesc se datorează în bună măsură tocmai acestei înalte sensibilități.

Trecând peste porțiunea muntoasă a itinerariului, am coborât din nou în valea Katunului și am înaintat în stepa Uimonă, o depresiune netedă, unde am găsit un nutreț minunat pentru cai. Apoi am trecut și de piscurile Tereketinsk, care nu mi-au oferit nimic interesant din punct de vedere geologic. Ajunși la Ondugai, am trimis pe ajutorul meu mai departe, să ducă la Biisk colecțiile și echipamentul expediției noastre. Cercetarea zăcămintelor de azbest de la Cemal o puteam face mai superficial: însoțit numai de o călăuză, călări amândoi pe cai odihniți, am ajuns curând până la malul Katunului și am poposit în cătunul Kaiancea.

Ceaiul îndulcit cu miere parfumată pe care ni l-au oferit gazdele era foarte bun și am zăbovit multă vreme așezați în jurul mesei de scândură nevopsită din grădină. Călăuza mea, un oirot tăcut și cam posac, își pufăia liniștit pipa ferecată în aramă. Eu însă puneam gazdei tot felul de întrebări despre particularitățile drumului ce aveam de străbătut până la Cemal. Gazda, un tânăr învățător, cu chipul luminos și ars de soare, îmi răspundea bucuros la toate întrebările.

— Da, și mai e ceva, tovarășe inginer, îmi răspunse el. În apropiere de Cemal ai să dai de un sătuc. Acolo locuiește vestitul nostru pictor, Ciorosov — desigur c-ai auzit de el. Nu-i vorbă, bătrânul e cam ursuz, dar dacă ai să-i placi, o să-ți arate el tot ce merită să fie văzut. Și are o mulțime de tablouri frumoase.

Mi-am amintit de tablourile lui Ciorosov, văzute la Tomsk și la Biisk. Îmi plăcuseră mai cu seamă două dintre ele: „Coroana Katunului” și „Han-Altai”. N-ar fi fost rău să desăvârșesc cunoștința făcută cu Altaiul, vizitând pe Ciorosov în chiar atelierul lui, admirându-i operele, ba poate chiar îmbogățindu-mă cu vreun desen frumos.

A doua zi, cam către prânz, am pornit în valea largă, despre care mi se vorbise. Pe coastă, la umbra unor zade, se înălțau câteva case noi de lemn, încheiate din trunchiuri gălbui, sclipind în soare. Totul corespundea întocmai descrierii tânărului învățător din satul vecin și fără nicio ezitare mi-am îndreptat calul spre casa pictorului Ciorosov.

Mă așteptam să găsesc aici un moșneag morocănos. Iată de ce am fost foarte uimit când în pridvor m-a întâmpinat un bărbat sprinten, uscățiv, cu fața rasă și mișcări agere, precise. Dar cercetându-i mai atent chipul ușor măsliniu, cu trăsături mongole, am băgat de seamă că părul tuns scurt, ca o perie, și mustața aspră îi sunt semănate din belșug cu fire cărunte. Crețuri adânci îi brăzdau obrajii supți, subliniind pomeții proeminenți și fruntea înaltă și bombată. Pictorul m-a primit cu amabilitate, dar n-aș putea spune că era prea bucuros de vizita mea. L-am urmat în casă, oarecum stânjenit.

Mai târziu, impresionat, pesemne, de sincera mea admirație pentru frumusețile Altaiului, Ciorosov deveni mai comunicativ. Câteva din zgârcitele lui povestiri despre locurile deosebit de frumoase ale ținutului mi se întipăriră în minte cu o mare limpezime, atât de surprinzător de ascuțit era spiritul lui de observație.

Atelierul său — o cameră mare, netencuită, cu ferestre uriașe — ocupa jumătate din casă. Din mulțimea de schițe și tablouri, nu prea mari, se distingea o pânză spre care m-am simțit atras dintr-odată. Din explicațiile lui Ciorosov, am aflat că era o variantă personală a marelui tablou „Denî-Der” („Lacul Duhurilor de Munte”), păstrat într-unul din muzeele siberiene.

Am să descriu în amănunt pânza asta, dat fiind că ea are o mare însemnătate pentru înțelegerea celor ce urmează.

Culorile dense ale tabloului erau luminate de razele soarelui după-amiezii târzii. Oglinda vânătă-cenușie a unui lac, din chiar mijlocul pânzei, respira o răcoare și o tăcere tihnită. În primul plan, pe malul neted semănat de bolovani, zace un trunchi de cedru, conturându-se pe fondul velinței, de iarbă, al cărui verde alternează cu albul imaculat al unor pete de zăpadă. Un bloc mare albăstrui de gheață s-a înfipt în mal, chiar lângă rădăcinile cafenii ale cedrului prăvălit. Alte mici blocuri de gheață, precum și pietrele mari cenușii de pe mal proiectează pe fața nemișcată a lacului umbre: când verzui, când albastre-cenușii. Doi cedri pitici, despuiați de vânturi, își înalță ramurile dese ca pe niște mâini ridicate spre cer. Într-al doilea plan, se văd, crescând din apa lacului, pereții albi ca zăpada ai unor munți cu creste ascuțite și coaste stâncoase, colorate în violet și galben deschis. În mijlocul pânzei, un ghețar își înfige în apă baza grunțoasă de un albastru intens, iar deasupra lui, la înălțimi amețitoare se ridică spre cer o piramidă ca de diamant în trei muchii, la stânga căreia izvorăște o maramă de nori trandafirii. În stânga văii abrupte — pe care a coborât ghețarul — se află un munte de formă perfect conică, înveșmântat și el într-o mantie strălucitoare de zăpadă. Numai rarele dungi galben deschis, ce se străvăd de sub mantia albă, marchează malurile stâncoase. Muntele acesta se sprijină pe o temelie largă ce-și coboară în apă treptele de piatră, ca pe o scară uriașă, până la capătul cel mai îndepărtat al lacului…

Tabloul radia o atmosferă de renunțare deplină, de puritate rece, strălucitoare și care mă subjugase cu desăvârșire în drumul meu prin munții Katunului. Am stat așa multă vreme, tăcut, cu privirile ațintite spre adevăratul chip al munților Altai, minunându-mă de agerul simț de observație de care dăduse dovadă poporul, botezând lacul acesta cu numele: „Denî-Der” — Lacul Duhurilor de Munte.

— Unde ați găsit un asemenea lac? întrebai eu într-un târziu. Și oare există el aievea?

— Există și trebuie să mărturisesc că în realitate este mult mai frumos. Meritul meu constă numai în redarea corectă a esențialului, răspunse Ciorosov. De altfel, realizarea acestor impresii esențiale m-a costat destul de scump… Da, și nici aflarea acestui lac nu este prea lesnicioasă, măcar că, fără îndoială, lacul poate fi totuși găsit. Dar dumneata ce nevoie ai de el?

— Nicio nevoie, doar așa, ca să admir și eu un loc minunat. Că dacă vezi una ca asta, nici de moarte nu te mai temi.

Pictorul mă privi cercetător și-mi spuse:

— Da, să știi că ai rostit un mare adevăr.

„Nici de moarte nu te mai temi”. Cu siguranță că nu cunoști legendele oiroților legate de acest lac.

— Trebuie că sunt foarte interesante, de vreme ce au botezat lacul cu un nume atât de poetic.

Ciorosov își mută privirea asupra tabloului.

— N-ai băgat de seamă nimic neobișnuit?

— Ba da. Uite aici, în colțul din stânga, unde se înalță culmea asta în chip de con, răspunsei eu. Vă rog să mă iertați, dar aici culorile mi s-au părut absolut nefirești.

— Ia mai privește-le o dată, dar așa… mai atent…

Mi-am ațintit din nou ochii asupra tabloului și trebuie să spun că măiestria pictorului era atât de mare, încât pe măsură ce mă uitam mai mult, sesizam tot mai multe amănunte, amănunte izvorâte parcă din adâncurile tabloului. De la poalele muntelui celui conic se ridica un nouraș alb-verzui, radiind o lumină slabă. Încrucișarea acestei iradieri cu razele reflectate de lumina strălucitoare a zăpezii isca pe fața apei lungi fâșii de umbre și tonuri de un roșu nemaivăzut.

Pete asemănătoare, dar mai intense, aproape sângerii, se zăreau pe locurile de unde se desprinseseră bucăți de stâncă. Iar acolo unde de după zidul alb al muntelui răzbăteau razele directe ale soarelui, se conturau deasupra ghețurilor și stâncilor un fel de coloane înalte de fum sau de vapori albaștri-verzui, aducând cu niște imense siluete omenești, care dădeau peisajului un aer fantastic și răuvestitor, parcă.

— Nu înțeleg ce poate fi aci, spusei eu, arătând coloanele albăstrii-verzui.

— Și nici nu te osteni să-nțelegi, zâmbi Ciorosov. Dumneata cunoști bine natura, o îndrăgești, dar nu-i dai crezare.

— Dar dumneavoastră cum vă explicați aceste lumini roșii de pe stânci, stâlpii albaștri-verzi, norii radiind lumină proprie.

— Explicația e simplă: duhurile munților, răspunse pictorul foarte liniștit.

M-am întors surprins către el, dar n-am aflat pe chipul lui indescifrabil nicio urmă de surâs.

— Nu glumesc deloc, continuă el la fel de netulburat. Dumneata socoteai că i s-a dat lacului acestuia numele pe care-l știi, numai pentru frumusețea lui nepământească? De frumos o fi el frumos, dar vezi că renumele lui nu-i chiar din cele bune. Uite eu, de pildă, am pictat tabloul, dar abia am scăpat cu zile din locurile acelea. Am fost acolo în nouă sute nouă, ș-apoi până-n nouă sute treisprezece am tot zăcut…

L-am rugat pe Ciorosov să-mi povestească și mie legendele lacului aceluia. Ne-am așezat într-un colț, pe un divan larg, acoperit cu un covor mongol, țesut din lână aspră, galbenă-albastră. Din colțul acela, vedeam perfect de bine tabloul înfățișând „Lacul Duhurilor de Munte”.

— Frumusețea lacului, — începu Ciorosov, — a atras încă din vechime pe oamenii noștri, dar niște forțe necunoscute curmau adesea viața îndrăzneților care se încumetau să răzbată până la malurile lacului. Am simțit și eu chiar pe pielea mea acțiunea fatală a lacului, dar despre asta o să vorbim mai încolo. Interesant este că lacul e mai frumos ca oricând în zilele călduroase de vară, ori tocmai în asemenea zile se manifestă mai cu osebire forțele sale ucigătoare. De cum zăreau luminile roșii sângerii de pe stânci și sclipirile albastre-verzui ale stâlpilor fantomatici, oamenii erau cuprinși de senzații stranii. Vârfurile înzăpezite din jur îi striveau parcă cu o greutate de nesuportat, în fața ochilor începea să le joace hora năucitoare a razelor de lumină. Oamenii erau atrași spre masivul muntelui conic, unde li se năzăreau siluetele albastre-verzi ale duhurilor muntelui, dănțuind fantastic în jurul norului, care răspândea o lumină verzuie. Dar de îndată ce oamenii se apropiau de locul acela, totul dispărea, și muntele rămânea singuratic, străjuit doar de stâncile pleșuve. Sufocându-se, abia mai putându-și trage picioarele, sleiți de puteri, cu sufletul apăsat de senzații stranii, nenorociții se îndepărtau cât mai repede de locul blestemat, dar, de obicei, pe drum îi ajungea moartea. Doar câțiva vânători deosebit de rezistenți au izbutit, după chinuri nemaipomenite, să ajungă cu zile până la iurta cea mai apropiată. Unii au murit curând după aceea, alții au zăcut multă vreme, pierzând pentru totdeauna fosta lor rezistență și îndrăzneală. De atunci a căpătat Denî-Der un nume rău, a cărui veste s-a întins în tot ținutul și oamenii au încetat aproape cu desăvârșire să calce malurile lacului. Nu găsești acolo nicio sălbătăciune, nicio pasăre, iar pe malul stâng, unde are loc hora duhurilor nu crește nimic, nici măcar iarba nu încolțește.

Cunoșteam încă de mic legenda aceasta și ardeam de mult de dorința să cercetez și eu domeniile duhurilor de munte. Acum vreo douăzeci de ani am petrecut acolo două zile în completă singurătate. În prima zi, n-am băgat de seamă nimic deosebit și am lucrat în tihnă, realizând câteva studii. Dar pe cer se perindau nori deși, din pricina cărora lumina era mereu schimbătoare și nu-mi îngăduia să prind și să realizez transparența aerului de munte. Atunci, am hotărât să înnoptez în pădure, cam la o jumătate de verstă de lac, și să mai rămân acolo încă o zi. Către seară am simțit în gură o senzație curioasă, ca o arsură care mă tot silea să scuip, și o greață ușoară. De obicei rezistam bine la mari înălțimi și am fost uimit că de data aceasta aerul rărit al munților are o asemenea acțiune asupra organismului meu.

Ziua a doua se vesti minunat de frumoasă încă din zori. M-am târât până la lac, cu capul greu și simțind o mare slăbiciune. Curând însă m-am adâncit în muncă și am uitat totul. Soarele se ridicase fierbinte, când mi-am terminat studiul (care mai târziu a stat la baza viitorului tablou) și am dat la o parte șevaletul, ca să arunc o ultimă privire de ansamblu asupra lacului.

Eram grozav de ostenit, mâinile îmi tremurau, uneori îmi simțeam capul tulbure, senzația de greață creștea mereu. În clipa aceea, am zărit duhurile lacului. Pe fața străvezie și netedă a apei lunecă ușor umbra unui nor jos. După semiîntunericul de-o clipă, razele piezișe ale soarelui părură încă mai luminoase. La marginea umbrei fugare a norului urmărit de lumină, apărură deodată câțiva stâlpi diafani, aducând cu niște imense siluete omenești, învăluite în mantii largi de o fantomatică culoare albastră-verzuie. Ba apăreau, rămânând neclintite, ba se mișcau, lunecând cu repeziciune de colo-colo, ba se topeau iarăși în văzduh. Priveam nemaipomenita apariție, strivit, copleșit de teamă.

Hora tăcută a duhurilor se mai roti câteva minute, apoi stâncile sclipiră de reflexe și izbucniri de luminițe sângerii. Iar sus, deasupra întregii minunății, atârna norișorul în formă de ciupercă, luminat totul de iradierile lui slabe verzui.

M-am simțit cuprins fără veste de un val de noi puteri, privirea mi s-a ascuțit, stâncile depărtate s-au apropiat parcă, ajutându-mă să disting toate amănuntele coastelor repezi. M-am repezit la pensule și-am început să lucrez cu o energie sălbatică, străduindu-mă febril să prind culorile necesare și să fixez cu grăbite trăsături de penel peisajul acela nemaiîntâlnit.

Deasupra lacului trecu o adiere ușoară și, pe dată, norul și fantomele albastre-verzui dispărură. Numai luminițele purpurii de pe stânci sclipeau sumbru ca și înainte, fărâmițându-se pe suprafața apei în umbrele aruncate de stânci. Agitația care mă cuprinsese începu să slăbească, sfârșeala resimțită înainte se întoarse și mai puternică, de parcă toată energia mi s-ar fi scurs prin vârful degetelor care strângeau pensulele și paleta. O presimțire rea mă sili să mă grăbesc. Mi-am închis lădița cu schițe, mi-am strâns lucrurile, simțind clipă de clipă o povară tot mai grea apăsându-mi pieptul și capul…

Vântul începu să sufle mai tare. Oglinda albastră și transparentă a lacului se tulbură. Norii acoperiră piscurile golașe și culorile luminoase din jur începură să-și piardă strălucirea. Însuflețirea și frumusețea imaculată a lacului pieriră, făcând loc unei atmosfere posace și triste. Reflexele roșiatice se stinseră și în locul arătărilor fantomatice, între petele zăpezii albe nu se mai vedea decât negrul stâncilor întunecoase. Respiram greu, aerul îmi țâșnea șuierând din plămâni și când izbutii în sfârșit să mă întorc cu spatele spre lac, abia mai puteam ține piept greutății care mă copleșea. Am parcurs ca într-un vis nelămurit drumul până la punctul de întâlnire cu călăuzele mele, care refuzaseră categoric să mă însoțească la Denî-Der. Ca într-un coșmar, munții se legănau în fața ochilor mei. Accesele de greață m-au sleit de puteri. Mă prăvăleam deseori la pământ și rămâneam întins cu fața în jos, neputându-mă ridica. Cum am ajuns până la călăuze nu-mi mai amintesc, de altfel nici nu are vreo însemnătate. Important era că lădița cu schițele făcute la Denî-Der, pe care mi-o legasem de spate, a ajuns nevătămată.

Călăuzele m-au văzut de departe și și-au dat seama ce se petrecea cu mine. M-au transportat până la tabără și m-au culcat cu fața-n sus, sprijinindu-mi capul pe un cobur.

„Totuși, ai să te prăpădești, Ciorosov”, mi-a spus șeful călăuzelor, cu o voce indiferentă de observator dezinteresat.

De prăpădit, însă, după cum vezi, nu m-am prăpădit, dar multă vreme m-am mai simțit foarte prost. Moleșeala și slăbirea vederii mă împiedicau să lucrez și-mi amărau viața. La pânza cea mare „Denî-Der” am început să lucrez abia peste vreun an de zile. Iar la asta, pe care o am aici, am continuat să tot lucrez, când m-am înzdrăvenit cu totul. După cum vezi adevărul asupra lacului Denî-Der și a duhurilor de munte care sălășluiesc pe acolo m-a costat destul de scump.

Ciorosov tăcu. Prin oblonul ferestrei mari se vedea toată valea, cufundată în lumina amurgului. Subjugat de povestirea pictorului, nu aveam niciun temei să pun la îndoială spusele lui, dar mă frământam totuși, neputând găsi nicio explicație fenomenelor stranii pe care le redase în tablourile sale. Trecurăm în sufragerie. O lampă „Petromax”, care atârna deasupra mesei, alunga cu lumina ei strălucitoare umbra de ireal iscată de ciudata povestire a pictorului. Nu m-am mai putut stăpâni și l-am întrebat cum aș putea ajunge la lacul Duhurilor de munte, dacă mi se va ivi prilejul cândva să mai trec prin acele locuri.

— Aha, te-a cucerit lacul, așa-i! zâmbi Ciorosov. Foarte bine, vizitează-l dacă nu te temi. Notează.

Mi-am scos carnetul de însemnări, creionul și m-am pornit să notez.

— Lacul se află în lanțul munților Katun, la capătul său răsăritean. În defileul adânc dintre culmile Katunului și Ciniskului. La vreo patruzeci de kilometri de la gurile râului Argut, în susul apei pe dreapta se varsă pârâul Iuneur. Locul acesta e lesne de găsit, pentru că aici Argutul face un cot și gurile Iuneurului se varsă într-o vale netedă și largă. De la gurile Iuneurului, mergi mai departe, urmând malul stâng al Argutului. Cam după vreo șase kilometri, pe mâna dreaptă, ai să dai de un izvor sau dacă vrei mai curând să-i spunem pârâiaș. Pârâul nu-i prea mare, dar valea lui e foarte largă și se înfige adânc în lanțul Katunului. Pe valea asta trebuie să mergi. Locul e uscat, zadele cresc aici înalte, rămuroase. După ce ai să urci destul de mult, ai să dai de un mare prag abrupt, de pe care se prăvălește o mică cădere de apă. Aici valea ocolește spre dreapta, fundul văii devine tot mai întins, neted de tot, și de-a lungul ei se înșiră lanț cinci lacuri. Să tot fie o verstă între unele, jumătate de verstă între altele. Ultimul lac, cel de al cincilea, dincolo de care nu mai poți trece e Denî-Der. Asta-i tot. Vezi doar să nu confunzi defileurile, că văi și lacuri sunt multe în munții aceia. Da, bine că mi-am adus aminte: uite un bun semn de recunoaștere! La gurile pârâului, chiar când cotești, venind din valea Argutului, ai să găsești o mică mlaștină. Pe malul ei, cum vii pe stânga, se înălța pe vremuri o uriașă zadă uscată. Ramuri nu mai avea pe ea, doar sus de tot, trunchiul ei se desfăcea în două vârfuri uscate și ele, ca furca diavolului. Dac-o mai fi stând și astăzi la locul ei ai să te poți orienta după dânsa.

Mi-am însemnat indicațiile lui Ciorosov, fără să bănuiesc ce însemnătate vor avea pentru mine mai târziu.

A doua zi am cercetat din nou tablourile lui Ciorosov, dar niciunul din ele nu se putea compara cu „Denî-Der”. Înțelegând ce valoare mare are tabloul acesta, nici nu m-am încumetat să sper că l-aș fi putut dobândi cu modestele mele mijloace. Am cumpărat două mici studii de munți înzăpeziți și pictorul mi-a mai dăruit o schiță, în peniță, care înfățișa cu multă măiestrie și adâncă cunoaștere dragele mele zade.

La despărțire Ciorosov mi-a spus:

— Văd că nu-ți poți lua ochii de la „Denî-Der”, dar pânza asta nu ți-o pot dărui. Am să-ți dăruiesc studiul făcut pe malul lacului. Doar că… — se întrerupse el câteva clipe, — ai să-l capeți abia după ce oi muri eu, acum mi-ar fi greu să mă despart de el. Lasă, nu te necăji, n-ai să ai mult de așteptat… o să-l primești curând, adăugă pictorul cu liniștea lui atât de tulburătoare.

Dorindu-i lui Ciorosov viață lungă, iar mie să-l mai întâlnesc cât de curând, am încălecat și m-am despărțit de el. Și soarta a vrut să nu-l mai văd de atunci…

A trecut multă vreme fără să mai viu în Altai. Patru ani s-au scurs într-o muncă încordată, iar al cincilea m-a scos vremelnic din front. M-a doborât un reumatism crâncen — boala profesională a călătorilor prin taiga. Am zăcut șase luni și mai bine, și abia apoi am mai avut de furcă cu inima slăbită de boală.

Ostenit de plictiseală și trândăvia silită la care eram supus, am fugit până la urmă din însorita stațiune balneară din sud și m-am întors în încețoșatul, dar nu mai puțin dragul Leningrad. Din însărcinarea direcției generale am pornit să cercetez zăcămintele de mercur de la Sefidcan, din Asia Centrală. Nădăjduiam ca acolo, sub soarele arzător al Turkestanului, să-mi alung din mădulare boala cea rea și să mă pot întoarce din nou în sălbăticia melancolică a nordului, care mă subjugase pentru tot restul zilelor mele. Eram în această privință, asemeni oamenilor care nu iubesc decât o singură dată în viață, și-mi stăpâneam tot mai anevoie accesele de dor după Siberia mea dragă.

Într-o seară caldă de primăvară, pe când mă aflam în biroul meu de acasă, în fața microscopului, mi se aduse un colet care mai mult mă întristă decât îmi aduse bucurie. Într-o lădiță îngustă din scânduri de cedru, mi se trimitea studiul „Denî-Der” ca pe un vestitor al morții lui Ciorosov: pictorul își sfârșise viața de muncă.

A fost destul să-mi arunc o singură privire asupra „Lacului Duhurilor de Munte” pentru a fi copleșit de amintiri. Depărtata și inaccesibila frumusețe a Denî-Der mă umplu de o tristețe cumplită. Străduindu-mă să spulber această stare de neliniște, mă hotărâi să mă cufund în muncă și potrivii sub obiectivul microscopului o nouă plăcuță de minereu mercurifer din Sefidcan. Mâna, deprinsă de ani cu această muncă, coborî tubul obiectivului, potrivii șurubul micrometric al focarului și mă cufundai în studiul ordinei de cristalizare al rocii mercurifere. Plăcuța bine șlefuită era de cinabriu aproape pur și cercetarea ei nu era prea lesnicioasă. Nuanțele gingașe ale culorilor, reflectate de suprafața strălucitoare a plăcuței, se pierdeau în sclipirea luminii electrice. Am înlocuit oglinjoara luminatorului opac cu una de tipul Silverman pentru lumină indirectă și am făcut contactul lămpii cu lumină albă — „Lumina zilei” cum i se mai spune, o născocire minunată, care înlocuiește soarele în lumea de proporții reduse a microscopului.

Lacul Duhurilor de Munte continua să-mi strălucească în fața ochilor minții, așa că la început nici nu m-am mirat zărind la microscop reflexele roșii-sângerii, iscate pe suprafața albăstrie a oțelului plăcuței, reflexe care mă uimiseră odinioară la tabloul pictorului Ciorosov. Abia peste o clipă-două mi-a ajuns în conștiință gândul că nu privesc tabloul, ci observ reflexele interne ale rocii mercurifere. Am răsucit puțin suportul microscopului și luminile roșii-sângerii sclipiră, unele stingându-se, altele căpătând o nuanță roșie-cafenie mai intensă, în timp ce restul suprafeței minereului continua să rămână rece, de un albastru ca al oțelului. Tulburat de presimțirea luminii ce urma să se facă în mintea mea, am întors raza lămpii cu lumina albă spre pânza înfățișând Lacul Duhurilor de Munte și am zărit îndată — pe stâncile de la baza muntelui conic aceleași nuanțe de culoare, tonuri absolut identice cu acelea zărite o clipă înainte la microscop.

Am întins grăbit mâna după tabelele culorilor și m-am convins îndată că formulele culorilor… Dar ce rost ar avea să mai înșir aici formulele cu pricina! E destul dacă am să vă spun că mineralografia — știința care studiază diferite minereuri de metale — are la dispoziție niște tabele de culori cuprinzând toate nuanțele posibile și imposibile, în număr de aproape șapte sute.

Fiecare nuanță are simbolul ei și suma nuanțelor ne dă formula optică a minereului. Ei bine, am constatat cu ajutorul acestor tabele că nuanțele culorilor folosite de Ciorosov la redarea sălașului duhurilor de munte, corespund întocmai formulei chinovarului în anume condiții de iluminare, de incidență și în funcție de întreg jocul acela complicat de lumini, care în știință se cheamă interferența undelor de lumină. Taina lacului Denî-Der îmi deveni deodată perfect clară. Nu înțelegeam un singur lucru: de ce nu-mi venise ideea asta încă atunci, de mult, în munții Altaiului.

Am telefonat îndată după un taxi și peste câteva minute am ajuns în fața gardului, dincolo de care se zăreau ferestrele mari și luminate încă ale unui laborator de chimie. Prietenul meu, un priceput chimist și metalurg, mai era în laborator.

— A, tu erai, urs siberian! m-a întâmpinat el. Ce mai poftești? Iarăși vreo analiză ultra-urgentă?

— Nu, Dimitri Mihailovici, am venit să-ți cer o informație. Ce lucru deosebit știi despre mercur?

— O, despre mercur! Mercurul e un metal atât de minunat, încât s-ar putea scrie o carte groasă de tot despre el. Spune-mi mai clar ce anume te interesează.

— Uite ce-i. Știu că mercurul fierbe la trei sute șaptezeci de grade, dar când se evaporă?

— Se evaporă întotdeauna, dragul meu inginer, cu excepția marilor geruri.

— Înseamnă că e foarte volatil?

— Neobișnuit de volatil pentru marea lui greutate specifică. Ține minte: la plus douăzeci de grade, într-un metru cub de aer saturat cu vapori se găsesc cincisprezece sutimi de gram de mercur, iar la o sută de grade — avem aproape două grame și jumătate.

— Încă o întrebare! Vaporii sunt luminiscenți, au propria lor lumină sau nu? Și ce culoare anume au?

— Propria lor lumină — n-au, uneori însă, când vaporii concentrați de mercur sunt străbătuți de o rază de lumină, aduc o iradiere albastră-verzuie. Iar supuși unor descărcări electrice, într-o atmosferă de aer rărit, radiază o culoare verde-albă…

— Totul e limpede. Mulțumesc mult!

Peste alte cinci minute sunam la ușa medicului meu. Auzindu-mi vocea, blajinul moșneguț apăru el însuși în vestiar, cu un aer foarte neliniștit:

— Ce s-a întâmplat? Iar te supără inima?

— Nu, toate-s în ordine. Vă supăr doar o clipă. Spuneți-mi vă rog, care sunt simptomele otrăvirii cu vapori de mercur?

— Hm-m… îndeobște… mercurul… o salivație excesivă, grețuri, vărsături… cât despre aburii de mercur — nu-mi amintesc. Stai să mă uit… Intră-n casă.

— Nu-nu, sunt grăbit. Căutați repede, vă rog, Pavel Nikolaievici!…

Bătrânul intră în cabinet și se întoarse curând cu o carte deschisă.

— Uite, vaporii de mercur: scăderea tensiunii, excitația psihică, respirație accelerată și sacadată și — apoi moartea provocată de o paralizie a inimii…

— Asta-i strașnic! izbucnii eu, nemaiputându-mi reține însuflețirea.

— Ce-i strașnic? Să mori otrăvit?

Eu însă pufnii în râs, bucurându-mă ca un băiețoi rău crescut de nedumerirea bătrânului medic și o luai la goană jos pe scară. Acum știam că ipotezele mele erau juste.

Întors acasă, am telefonat șefului meu și i-am comunicat că interesele muncii noastre îmi cer să plec neîntârziat în Altai. L-am mai rugat să-mi îngăduie să iau cu mine pe Krasulin, tânăr absolvent al institutului, a cărui forță fizică și gândire limpede îmi erau de mare folos în starea de slăbiciune în care mă mai aflam în vremea aceea.

Pe la jumătatea lui mai se poate ajunge fără prea mari greutăți până la lacul din munți. Și tocmai la vremea asta, am părăsit și eu cătunul Inia de pe șoseaua Ciuiskului, însoțit de Krasulin și de doi încercați muncitori din taiga.

Îmi aminteam perfect de bine toate indicațiile căpătate de la răposatul pictor, dar, și asta este mult mai important, în buzunarul de la piept aveam carnetul de însemnări vechi și rupt în care-mi însemnasem descrierea itinerariului spre lac, pe care mi-o făcuse Ciorosov.

Când micul meu detașament își instală seara cortul pentru popas, în fața zadei uscate, care aducea cu o furcă, am simțit, plin de emoție, că a doua zi se va verifica justețea raționamentelor mele. Din două, una: ori ipotezele mele croite prin sihla fanteziei vor fi confirmate, ori se va dovedi că am născocit o poveste și mai absurdă ca aceea a legendarelor duhuri ale pictorului oirot.

Agitația mea se transmise și lui Krasulin, și flăcăul veni să se așeze lângă mine, pe mușuroiul de unde contemplam îngândurat zada uscată.

— Ia amintiți-vă, Vladimir Evghenievici, — începu el în șoaptă, — mi-ați făgăduit că odată ajunși în munți îmi veți povesti și mie tot ce este legat de ținta călătoriei noastre.

— Trag nădejde să descoperim cel târziu mâine un însemnat zăcământ de minereu de mercur, ba poate și de mercur în stare nativă. Mâine se va vedea dacă am sau nu dreptate. Știi desigur că mercurul se găsește de obicei în cantități mici, împrăștiat și cu concentrare infimă. Un zăcământ mare cu un important conținut de mercur nu se găsește în lume decât într-un singur loc, la…

— Almadena, în Spania, îmi luă vorba din gură Krasulin.

— Da. Și de multe secole Almadena aprovizionează cu mercur jumătate din lume.

Într-un rând s-a găsit acolo un lac micuț de mercur, absolut curat. Ei bine, cam tot așa ceva scontez să găsim și noi. Că vom găsi aici stânci întregi de cinabriu de asta sunt sigur, doar dacă nu cumva…

— Vai, Vladimir Evghenievici, păi dacă descoperim asemenea zăcăminte, va fi o revoluție în întreaga economie a mercurului!

— Fără îndoială, dragul meu! Mercurul este un metal de cea mai mare importanță pentru electrotehnică și medicină… Ei, ș-acum la culcare, hai la culcare! Mâine trebuie să pornim înainte de ivirea zorilor. Se pare că ziua va fi noroasă. Adică tocmai cum ne trebuie nouă.

— De ce-i atât de important ca ziua să fie noroasă? mă întrebă Krasulin.

— Pentru că nu vreau să vă otrăvesc pe voi toți și să mor și eu otrăvit. Nu-i de glumit cu vaporii de mercur. Dacă nu alta, cea mai bună dovadă că-i așa este faptul că descoperirea acestor zăcăminte a întârziat cu sute de ani tocmai din pricina însușirilor ucigătoare ale vaporilor de mercur… Mâine ne vom încăiera cu duhurile de munte de la Denî-Der, și vom vedea, care pe care…

O ușoară ceață trandafirie învălui munții.

Valea începu să se întunece. Numai crestele ascuțite ale piscurilor golașe mai rămaseră multă vreme scăldate în lumina razelor soarelui, nevăzute nouă. Apoi se stinseră și ele. Perdeaua cenușie acoperi munții, sclipiră stelele, abia răzbind prin pânza plumburie a cerului posomorât. Eu continuam să șed fumând lângă foc. Până la urmă însă am izbutit să-mi înfrâng tulburarea și m-am culcat.

Toate câte s-au petrecut a doua zi mi-au rămas întipărite în minte oarecum fragmentar.

Deosebit de limpede îmi amintesc de fundul perfect neted al văii dintre cel de al treilea și al patrulea lac. În mijlocul ei se întindea o mică mlaștină, ca un covor verde și pufos de mușchi, fără nicio tufă pe suprafața ei, dar încadrată spre maluri de câțiva cedri uriași. Complet lipsiți de ramuri pe o parte, arborii își desfășurau crăcile puternice, ca niște drapele înnegurate prinse pe stâlpi înalți, numai către locul unde se afla Lacul Duhurilor de Munte. Nori joși, plumburii, pluteau repede pe deasupra cedrilor grăbindu-se parcă să ajungă la lacul misterios.

Lacul al patrulea era mic și rotund. Fața albastră cenușie a apei, acoperită de pânza prăfoasă a unui tremur de valuri mărunte, era sfâșiată de o grămadă de stânci ascuțite. Am traversat lacul pe aceste ascuțișuri ale pietrelor ei și ne-am pomenit într-un desiș de cedri. Peste alte zece minute ne aflam pe malul Lacului Duhurilor de Munte. Culoarea sumbră, ca de cenușă, a unei tristeți adânci se așternuse peste ape și peste coastele înzăpezite ale lanțului muntos. Dar asta nu m-a împiedicat defel să recunosc din prima clipă sălașul duhurilor de munte care mă uimise și-mi înaripase închipuirea cu câțiva ani în urmă în atelierul pictorului Ciorosov.

Nu ne-a fost deloc ușor să ajungem la stâncile care sticleau ca oțelul, de la baza muntelui în formă de con. Dar curând, când ciocanul geologic desprinse din stâncă prima bucată grea de cinabriu, toate greutățile au fost uitate. Stânca pe care ne aflam cobora în trepte spre o văgăună nu prea mare, deasupra căreia fumega o abureală ușoară. Văgăuna era plină cu apă tulbure și fierbinte. În jur se vedeau mai multe crăpături adânci, din care țâșneau izvoare fierbinți, învăluind cu o ceață de aburi marginile văgăunii.

L-am rugat pe Krasulin să-mi facă o schiță sumară a sectorului mercurifer și am pornit prin ceață, împreună cu unul dintre muncitori, spre poalele muntelui.

— Dar asta ce-o mai fi, tovarășe inginer? mă întrebă deodată însoțitorul meu.

M-am uitat în direcția indicată. Pe jumătate ascuns de un colț de stâncă, sclipea într-o lumină ștearsă și rău vestitoare fața unui mic lăcușor plin de mercur — întruchiparea visului meu.

Suprafața lăcușorului părea bulbucată. Cuprins de o tulburare nespusă, m-am plecat asupra oglinzii de argint viu și, afundându-mi mâinile în lichidul greu și lunecos, am cântărit cele câteva mii de tone de metal prețios — darul pe care-l aduceam patriei.

Krasulin, care se apropiase între timp, stătea nemișcat, mut de admirație. A trebuit însă să pun capăt entuziasmului însoțitorilor mei și să-i grăbesc pentru a ne încheia cât mai repede lucrările strict necesare. Începuseră să se manifeste arsurile și durerile de cap, primele semne ale otrăvirii. Am scos la repezeală câteva fotografii. Unul dintre muncitori a umplut sticlele speciale cu mercur din lăcușor. Krasulin, ajutat de celălalt muncitor, a măsurat repede suprafața ocupată de rocile mercurifere la suprafață și dimensiunile lacului cu argint viu. S-ar fi spus că am făcut totul cu o viteză fulgerătoare, totuși, la întoarcere, eram moleșiți, abia ne mai mișcam luptând cu osteneala și un inexplicabil sentiment de groază și apăsare. În timp ce ocoleam Denî-Der pe malul stâng al lacului, norii se împrăștiară și în fața ochilor noștri apăru piscul, sclipitor ca un diamant bine șlefuit. Razele piezișe ale soarelui pătrunseră pe porțile defileului dintre munții din zare și întreaga vale Denî-Der se umplu de o lumină scânteietoare și transparentă.

Întorcându-mă pentru o clipă cu fața spre lac, am zărit spectrele albastre-verzi, legănându-se chiar pe lacul pe care-l părăsisem cu puțin timp înainte. Din fericire, malul lacului cobora lin, așa că am putut ajunge curând până la locul unde lăsasem caii.

— Galop, flăcăi! strigai eu, îmboldindu-mi calul.

În aceeași seară, am ajuns la cel de al doilea lac. Ramurile cedrilor întinse spre noi păreau, în bezna înserării aceleia, niște gheare amenințătoare, ce vor să ne rețină acolo.

E drept că în cursul nopții ne-am simțit destul de prost, în general însă, totul s-a încheiat cu bine.

Prea multe, nu mai am de povestit. Lacul fermecat a dăruit și mai dăruie și astăzi Uniunii Sovietice mari cantități de mercur, cantități care asigură din plin toate nevoile multilateralei noastre industrii.

Iar eu păstrez mereu o pioasă amintire adevăratului artist, care a știut să redea cu atâta măiestrie realitatea și să cerceteze atât de neînfricat sufletul ascuns al munților.

PISCUL DE SUB LUNĂ

— Am să încerc și eu să vă povestesc ceva, spuse Gheorghii Balabin, care până atunci tăcuse toată seara. Era un om trupeș, vânjos, cu o barbă scurtă și țepoasă care-i năpădea obrazul până sub ochi. Un adevărat urs, cum îi spuneau prietenii.

Sub această înfățișare cam grosolană se ascundea un vestit explorator al Siberiei, foarte respectat în lumea oamenilor de știință pentru cunoștințele și uriașa lui experiență.

— În toate povestirile voastre, — continuă el, — am observat o particularitate care le înrudește: întâmplările neobișnuite trăite de fiecare dintre voi, corespund, ai spune, cercetărilor și dorințelor intime ale fiecăruia… Nu sunt oare întâmplările acestea rezultatul multor ani de îndelungi căutări, căutări poate chiar inconștiente? Stăruința asta răbdătoare ne educă sensibilitatea, ne înzestrează cu priceperea de a distinge esențialul de neesențial, cu un fel de busolă interioară, care ne dă la timpul oportun siguranța că suntem pe drumul cel bun… Și, cine știe, poate că tocmai pentru că ne-am lăsat călăuziți de indicațiile busolei noastre interioare, am și întâlnit în viață aceste fenomene interesante și neobișnuite.

În Siberia Răsăriteană se află un district național anume Vitimo-Olekminski. Partea dinspre nord-est a acestei regiuni întinse și muntoase, aflată la granița sudică a Iakuției, nu este altceva decât un neîntrerupt lanț de munți, aproape cei mai înalți din întreaga Siberie. Locurile sunt pustii și inaccesibile. Până în ultima vreme, niciun călător n-a cercetat regiunea. Acum vreo cincisprezece ani, eu am fost primul om care am străbătut această „pată albă” a hărții. Când spun „primul” mă refer, se înțelege, la primul om de știință, fiindcă locuitorii de baștină ai regiunii — tungușii și iacuții — au străbătut în lung și-n lat și aceste locuri sălbatice, în cursul peregrinărilor de vânători nomazi. Vânătorii tunguși îmi aduceau adesea date prețioase asupra sectoarelor nestrăbătute încă de expedițiile de cercetări, și-mi desenau cu mâna sigură hărți amănunțite, în care deslușeai cursul râurilor, izvoarele și piscurile de munte. Până și pâraiele cele mai mărunte, însemnate repere pentru peregrinările nomazilor, aveau propriul lor nume. Cu totul altfel se întâmpla când era vorba de piscuri: simțul practic al vânătorilor din taiga evita să încarce memoria oamenilor cu denumirea unor locuri neimportante pentru ei în ceea ce privește peregrinările și așezările lor. Iată de ce am fost nevoit să născocesc eu însumi diferite nume piscurilor de munte.

Și, cum vă spuneam, către sfârșitul anului 1935 mă găseam în valea râului Tokko, pe cale să părăsesc Iakuția și să pornesc spre izvoarele acestui râu, în districtul național Vitimo-Olekminski. Am îndrumat grosul expediției, ce-mi fusese încredințată, spre Aldana și spre cursurile fluviului Lena, lărgind astfel regiunea cercetărilor.

Iar eu, însoțit doar de un mic detașament, neținând seama de gerurile năprasnice și de mica rezervă de alimente, ardeam de nerăbdare să străbat lanțul munților cu pricina. Lucrul acesta era mai lesnicios tocmai atunci, la vreme de iarnă, când râurile năvalnice, clocotind printre stânci inaccesibile, sunt ferecate de ghețuri și drumul de-a lungul văilor stâncoase, pe sănii trase de reni, nu întâmpină prea multe dificultăți. Cei trei tovarăși de drum care mă însoțeau erau, fiecare în felul lui, oameni fără pereche: iakutul Gabîșev — călăuză, conducător și proprietar al caravanei de reni, geologul Alexandrov și Alexei — un muncitor destoinic care îndeplinea concomitent funcțiile de bucătar, căutător de aur și vânător priceput. Câteșitrei încercați cercetători ai pădurilor din taiga, oameni care mă mai însoțiseră nu o dată în cotloanele mai neumblate ale Siberiei.

Ne aflam în drum de aproape opt luni și călătoria mea se apropia de sfârșit, dar mai aveam de străbătut partea cea mai anevoioasă a itinerariului. Caravana noastră, compusă din șapte sănii și patru reni de rezervă, înainta repede pe suprafața înghețată a râului și oră de oră, tot mai multe locuri de pe valea Tokko-ului apăreau pentru prima dată în hărțile pe care le completam noi. De la o vreme, râul își schimba cursul întortocheat, care-i justifica numele („tokkorikan” înseamnă în limba tungusă „întortocheat”) și începu să curgă surprinzător de drept. Zi după zi, noile ridicări de teren pe care le făceam veneau să se adauge hărții uriașe — rezultat al strădaniilor de luni de zile — înfățișând valea largă și dreaptă, care se îndrepta spre miazăzi, spre izvoarele râului Tokko. Zi după zi, răsunau tot mai singuratic în liniștea desăvârșită a peisajului țăcănitul mărunt al copitelor de ren și scârțâitul legănat al săniilor. Înaintam tot mai departe și mai departe spre zările unde, dincolo de valurile rotunde ale dealurilor nu prea înalte, se profila linia dințată a unor munți întunecați.

Săniile lunecau în mijlocul unui peisaj cât se poate de uniform — ne aflam la marginea dinspre miazăzi a podișului Lena. Călătoream de-a lungul acestui platou scund, împărțit în nesfârșite șiruri de dealuri, toate cam de aceeași înălțime, străduindu-ne ca în pofida zilelor foarte scurte să parcurgem cât mai mult teren. La douăzeci și unu decembrie, dealurile rotunde, acoperite de peria deasă și întunecată a pădurilor de brad făcură loc unor costișe prelungi, țuguiate către vârf și năpădite de arama cenușie a zadelor, care se detașau perfect conturate pe fondul verde-negru al codrilor de brazi și cedri. Asta însemna că am ajuns la marginea platformei cu relieful uniform, calcaros, și ne apropiam de bastioanele înaintate ale țării de piatră cu munții ei de gneiss și granit, roci dure din straturile cele mai vechi ale pământului, ridicate aici la mari înălțimi de mișcările relativ recente ale scoarței planetei. Însuflețirea geologului, care până atunci șezuse posac în sania lui, cu planșeta de desen atârnată de ceafă, demonstra și ea cât se poate de clar că în peisajul care ne înconjura au avut loc schimbări interesante.

Deasupra capului nostru, cerul se lumina și devenea tot mai albastru, perdeaua grea a norilor scunzi era mânată de vânt către miazăzi, rămânând agățată pe alocuri de porțile țării de piatră. Gerul se întețea, scârțâitul săniilor se făcu tot mai înalt și răsunător, deasupra caravanei unduia un norișor de aburi, format de respirația deasă și fierbinte a renilor. M-am întins cât mai la îndemână pe sania largă de transport, peste bagaje și boccele, cu piciorul stâng îndoit sub mine, iar cu dreptul lăsat în jos pentru a putea frâna și cârmi la nevoie. Din când în când îmi treceam hățul dintr-o mână într-alta sau încercam îngrijorat să-mi mișc degetele picioarelor, pentru a-mi da seama dacă nu s-a ivit vreun simptom de îngheț și dacă nu este nevoie deci de o grabnică porție de „încălzire”, adică de o goană pe jos în urma săniilor. Rezervele noastre de unt se sfârșiseră de mult și lipsa acestei grăsimi scădea rezistența organismelor noastre la ger.

Norii cenușii din fața noastră căpătară nuanțe roșiatice, iar în cutele velinței de zăpadă se așternură lungi umbre albăstrui. La un moment dat râul coti, ocolind coasta abruptă și pleșuvă a unei stânci. După cotitură, băgarăm de seamă că valea râului se bifurca în două văi largi, despărțite între ele de un masiv deluros, cu creste dințate. Asta era vestita bifurcație după cursul superior al râului Tokko, în locul unde primește apele mari ale afluentului stâng, Ciroda. Începând de aici, valea râului Tokko se îngustează, transformându-se într-o trecătoare strâmtă, plină de praguri și, sub forma unor chei stâncoase, cotește spre sud-vest, apropiindu-se de izvoarele Cearîi. Acolo, într-o văiugă rotundă, adăpostită între două culmi înalte, se află o așezare nu prea mare, cu un centru de aprovizionare și post de radioemisiune. Acolo aveam de gând să ajungem, pentru a ne împrospăta rezerva de alimente. Cotirăm deci în valea îngustă a râului Tokko și surprinși de înserare, ne aleserăm la repezeală un loc de popas și ne înălțarăm cortul. Toate aceste pregătiri pentru înnoptat se făceau în micul și călitul nostru detașament cu o mare repezeală, ba aș spune chiar, cu eleganța unui colectiv de artiști strâns unit, care joacă de multă vreme laolaltă. Înconjurați de bezna tot mai deasă, am fixat în câteva clipe țărușii cortului, am îndepărtat zăpada, am întins pânzele și am pregătit lemne de foc. Alexei își instală sobița și se porni să ne pregătească masa. Pe coșul sobiței ce ieșea afară, lângă intrarea în cort, se înălțară curând pâlpâiri alburii. Cercetând din ochi pentru ultima oară petele negricioase ale săniilor rânduite pe zăpadă, am intrat cu toții în cort și, ferindu-ne cu grijă de tabla încinsă a sobiței, ne-am lăsat pradă căldurii. Ce poate fi mai plăcut decât primul sfert de oră petrecut într-un cort încălzit, după o zi de muncă grea în plin ger! Îți desfășori furios fularul înghețat, care-ți acoperise fața, și-ți tragi de pe cap căciula grea. Încă puțină răbdare și peste ramurile de zadă care acoperă pământul înghețat bocnă se vor ivi sacii îmblăniți, în care te vei băga pentru noapte. Eliberat de povara hainelor grele, îți aprinzi o țigară uriașă „picioruș de capră”, cum i se spune, și simți o minunată desfătare când, treptat, toate mădularele corpului tău înghețat se pătrund de bunăstarea ce ți-o dăruie căldura.

Așa a fost și în seara aceea, când ne-am instalat în cortul cald, cu picioarele sub noi, și ne-am pornit să sorbim, în așteptarea fierturii de carne, nemaipomenite cantități de ceai fierbinte. Gerurile mari te usucă tot atât de crâncen ca arșița. Cât e ziua de lungă, n-ai ce bea, așa că seara te ajunge o sete de nepotolit. În sclipirea roșiatică și plăcută a sobiței în care trosnesc lemnele, căldura binefăcătoare te pătrunde, chipurile se luminează și crețurile aspre de pe obraz se șterg. În sfârșit, sobița încetează să mai fie încărcată cu lemne, și aerul înghețat de afară începe să pătrundă neînduplecat în cort. E timpul să-ți îmbraci iarăși hainele vătuite și colțunii de blană, să te ascunzi în sacii de dormit și să te baricadezi cu blănuri, pentru a te apăra de năvala gerului. O vreme, în liniștea și frigul înțepător care cuprinde treptat întreg cortul, mai plutește pâlpâirea neputincioasă a sobiței, luminând ba încălțările, mănușile, căciulile și fularele atârnate la uscat, ba grămăjoara de lemne pregătită pentru a doua zi, ba colțul în care sunt rânduite bagajele. Sobița s-a stins definitiv. Ațipești și prin somn mai auzi o vreme sunetele lumii de dincolo de pânza cortului: bubuitul îndepărtat al sloiurilor ce se așază, trosnetul copacilor înghețați și trapul renilor care aleargă în jurul cortului, ca să se încălzească…

Ziua următoare, o zi însorită de iarnă, ne aduse o vreme frumoasă și un ger mai cumplit ca în ajun. Cerul palid era înalt și limpede. De îndată ce țâșneau pe gură aburii respirației noastre se prefăceau într-o pulbere fină de gheață și pluteau în văzduhul dimineții geroase.

Frecându-se între ele, acele microscopice de gheață produceau un zgomot abia auzit. Acest fâșâit ușor, pe care iacuții îl numesc „șoapta stelelor” ne demonstra că temperatura a scăzut sub patruzeci și cinci de grade. Geologul, care-și întinsese degetele neînmănușate, ca să apuce termometrul cu mercur rămas peste noapte afară, își trase brusc mâna înapoi și scoase un strigăt de uimire: tubul de sticlă al termometrului se desfăcuse în țăndări, lungi și subțiri ca acele, iar bobița de mercur i se lipise de degete. În urma acestui accident, am fost nevoiți să răscolim geamantanele cu instrumente și să scoatem afară un termometru cu alcool. Peste câteva clipe termometrul ne indica respectabila cifră de minus cincizeci și șapte de grade.

După ce am adunat o nouă provizie de lemne și ne-am încălzit cu ceaiuri fierbinți, ne-am împrăștiat care încotro, fiecare cu sarcina sa. Geologul și-a luat sania și a pornit în susul Cirodei, călăuza a început să strângă ceilalți reni, Alexei s-a apucat să cearnă nisip aurifer, iar eu am hotărât să mă cocoț pe piscul din față, ca să cercetez și să fotografiez de la înălțime regiunea înconjurătoare.

Mica noastră tabără rămase pustie. Pe jumătate ascuns de zade pitice, cortul mi se părea micuț de tot și rătăcit între stâncile uriașe. Am ochit o pantă mai lină și am început să urc fără grabă coasta muntelui, călcând cu grijă zăpada orbitor de albă, care scârțâia asurzitor sub pașii mei. Tălpile fără colți ale încălțărilor mele îmblănite lunecau mereu și nu puteam urca decât agățându-mă de trunchiurile copacilor. Din pricina gerului năprasnic nu puteam respira adânc și regulat, cum se cuvine în timpul ascensiunilor. De aceea urcușul era foarte obositor. Picuri mari de sudoare înghețată îmi încadrau obrazul, prinși pe marginile căciulii de blană. Totuși am izbutit să ajung până la platforma micuță din vârful piscului, ce mi-l propusesem ca loc de observație. Pe platformă se înălțau doi colți uriași de granit, roși de vânturi și acoperiți de licheni. M-am cățărat pe vârful unuia dintre ei și mi-am rotit privirile în jos.

Versantul opus al piscului pe care mă aflam cobora într-o pantă abruptă și largă, acoperită de cedri deși. De sus, panta aceasta părea un covor bogat, împodobit cu desene negre-verzi și pete albe. În stânga mea, dincolo de un deal cu coastele săpate de viroage adânci, se întindea panglica albă a râului înghețat Ciroda, în dreapta — panglica asemănătoare a râului Tokko. În fața mea, spre miază-zi, apărea din adâncul albastru al zorilor însorite zidul muntelui Udocan, aureolat de un abur argintiu. Zidul acesta se înălța la aproximativ cincizeci de kilometri distanță și cotea spre răsărit, către Olekma, formând un unghi aproape drept. Chiar în locul cotiturii, în colțul zidului ca de cetate, se ridicau spre cer câteva piscuri uriașe, care întreceau în înălțime tot ce mai văzusem eu prin aceste regiuni. Mai cu seamă unul din piscuri îmi atrase luarea-aminte. Se înălța în fruntea celorlalți mai aproape de mine, singuratic, îngustându-se ușor către vârf, ca un turn de cetate încununat de trei creneluri imense. Mânuind anevoie creionul, am schițat cu mâinile înghețate colțul cetății cu turnul imens și am măsurat cu busola unghiurile de direcție. Era timpul să cobor.

Mă împresura aceeași liniște înghețată, văzduhul geros era cu desăvârșire neclintit. Tăriile albastre ale cerului imaculat atârnau la mari înălțimi deasupra capului meu — cerul era tot atât de adânc ca și liniștea deplină din jos. Firea împietrită, înmărmurită, încătușată de ger îmi părea vrăjmașă. Și deodată m-a cuprins un dor aprins după meleagurile calde…

Nutream încă din frageda copilărie o neînțeleasă dragoste pentru Africa. Cu timpul, năzuința copilărească după călătorii și aventuri, aprinsă de cărțile citite, cedă locul în tinerețe unui vis mai matur de a explora prea puțin cercetatul și tainicul continent negru. Visam savanele potopite de soare, cu giganticii arbori singuratici, visam lacurile imense, misterioasele păduri ale Keniei și podișurile aride ale Africii de Sud. Iar și mai târziu, devenit geograf și arheolog, întrezăream în Africa leagănul speței umane, meleagul din care primii oameni au pornit, împreună cu șuvoiul animalelor înfometate, să cucerească ținuturile nordice ale continentului nostru. Interesul științific al cercetătorului a întărit mai mult visele tinerești de a descoperi sufletul Africii, de a lumina puternicul și neînfrântul început de viață omenească ce se întindea odată, demult de tot, de-a lungul și de-a latul necuprinselor podișuri înalte, largilor fluvii, și a minunatelor țărmuri bătute de vânturile a două oceane…

Dar visul meu de a deveni explorator al Continentului negru nu s-a înfăptuit. Țara mea, nordica mea patrie, era tot așa de necuprinsă, de mare ca și Africa, iar ținuturi necercetate erau într-însa tot așa de multe. Și am devenit un pasionat colindător al Siberiei, furat de vraja nemărginitelor întinderi nelocuite de la miazănoapte. Numai arareori, când trupul îmi ostenea de atâta ger și sufletul de asprimea posacă a firii nordului, mă cuprindea dorul de Africa, meleag atât de tainic, atât de ispititor și de inaccesibil.

Gerul necruțător m-a readus la realitate. Am coborât coasta și am pornit spre tabără. Soarele se ascunsese de mult dincolo de pisc, totuși niciunul dintre tovarășii mei nu se întorsese încă. Am aprins focul, am pus la topit ceaunul cu ceai înghețat și m-am trântit pe o piele de ren, așteptând ca adăpostul nostru să se încălzească destul pentru a ne putea dezbrăca.

Următoarele două zile, douăzeci și trei și douăzeci și patru decembrie, au fost zile grele pentru călătoria noastră. Valea râului Tokko se prefăcuse într-o trecătoare îngustă, înghesuită între steiuri înalte. Toată zăpada de pe ghețuri fusese măturată de vântul care bătea năprasnic între stânci. Apele râului erau încremenite în chip de movilițe neregulate de-a lungul întregii văi, întipărind în gheață conturul valurilor ce se rostogoliseră înainte, șiroind din prag în prag. Dinspre trecătoare răsunau mereu vuiete, trosnete sau gemetele surde ale ghețurilor prăvălite. Pe alocuri, gheața era sfâșiată de colții stâncilor ascuțite, ieșite la suprafață.

Era straniu și înfricoșător să înaintezi, lunecând și clătinându-te mereu pe gheața străvezie, și să vezi chiar sub picioarele tale, apele clocotitoare, alergând amețitor de repede și sclipind în lumina verzuie. Dar mai sinistru decât orice mi se părea faptul că haosul acela de ape înspumate gonea sub picioarele noastre absolut fără niciun zgomot, vrăjit parcă de cețurile grele ce atârnau geroase deasupra trecătorii. Fiecare pas al caravanei noastre pe luciul ghețurilor era deosebit de anevoios. Renii sunt cu totul neputincioși, când e vorba de înaintat pe un teren tare și lunecos. Copitele lor lunecă care-ncotro, picioarele li se desfac și bietele dobitoace se poticnesc și cad la tot pasul.

La un moment dat, din adâncul trecătorii răsună un zgomot surd, zgomotul creștea mereu și deveni curând un vuiet neîntrerupt. Ne apropiam de unul din pragurile cele mai mari. Clocotul apelor era aici atât de puternic, încât nici gerurile de peste cincizeci de grade nu-l putuseră îmblânzi. O ceață alburie umplea trecătoarea aproape până la jumătatea zidurilor ei drepte, formate din șisturi metamorfice cenușii.

Panglica de apă întunecată, prinsă de ambele părți în rama albă a zăpezii și a ghețurilor, se înălța brusc într-o coloană arcuită de peste trei metri, se învolbura, se prăvălea în jos, izbindu-se de bolovani și prefăcându-se într-un potop de stropi și spumă, și se năpustea asupra stâncii uriașe a malului drept, unde peste negrul golurilor săpate de ape, sus de tot, atârnau câteva blocuri imense de piatră ce abia se mai țineau deasupra clocotului apelor. Malul stâng, ca și cel drept, era abrupt ca un zid. Dinspre stâncă începea panta netedă a unui ghețar uriaș, care se proptea chiar în prag. Trecerea era îngustă și primejdioasă, dar altă cale n-aveam.

Geologul care ajunsese primul se opri încruntat, apucă dârlogul — cureaua care leagă căpestrele fiecărei perechi de reni — și porni, conducându-și ușurel dobitoacele.

După el urma să trec eu. M-am așezat între cei doi reni care trăgeau sania mea. Animalele erau agitate și tropăiau, nerăbdătoare să pornească. Căutam să le potolesc și nu-mi luam ochii de la geolog.

De ajutat nu-l puteam ajuta nicicum; renii nu puteau fi lăsați singuri de capul lor, căci fiecare centimetru de loc câștigat la începutul trecerii, lipind sania cât mai strâns de peretele de stâncă din dreapta, avea să aibă pe parcurs o importanță hotărâtoare. Atelajul geologului înainta încet, lunecând mereu către marginea treptei de gheață, către vuietul apelor spulberate ale trecătorii. Renii cădeau la tot pasul și se ridicau îndată pe picioare. Nu-i mai despărțea de abis decât un metru, o jumătate de metru, un pas… Dacă renul din stânga va mai cădea o singură dată, totul era pierdut. Dar renul n-a căzut. Încă o clipă și un strigăt de triumf îmi țâșni din piept, spre a saluta victoria geologului. Strigătul se pierdu neauzit de clocotul apelor. Renii de la sania mea mă înghionteau cu botul și-și loveau coarnele, încercând parcă să-mi amintească că era rândul meu. Am trecut în stânga renilor și împingându-i cu umărul, spre peretele de stâncă, mi-am condus atelajul chiar pe culmea treptei formate de ghețuri. Pe urma trasată de mine, trecură călăuza și Alexei, apoi toți laolaltă trecură dincolo săniile cu bagaje.

Către seară am mai avut de trecut încă un asemenea prag neînghețat. Vuietul lui neîntrerupt ne ținu tovărășie toată noaptea. A doua zi dimineață, după un drum de vreo trei-patru, kilometri, am ajuns la locul unde trecătoarea cotea brusc. Aici ne izbi drept în față un vânt puternic și necontenit. În jur — numai ghețuri, numai stânci abrupte, numai copăcei golași, nicăieri niciun cotlon, niciun adăpost în spatele căruia să te poți feri cât de cât de năvala nenumăratelor sulițe ale gerului. Mergeam cu capul plecat înainte, cu obrazul înfășurat în șaluri groase, lăsându-ne doar două micuțe crăpături în dreptul ochilor. Renii își lăsaseră capetele în jos și umblau atingând aproape zăpada cu nările lor negre. Pe gerul acela năprasnic de șaizeci de grade, un vânt puternic este aproape de neîndurat. După câteva minute de mers, am simțit că partea din față a corpului îmi îngheța cu desăvârșire. Am fost silit în câteva rânduri să mă întorc cu spatele și să înaintez de-a-ndăratelea, așteptând ca jumătatea din față a corpului să se mai dezmorțească. Vuietul și șuierul vântului acopereau toate celelalte zgomote.

Pe înserate, trecătoarea blestemată se sfârși, intram într-o depresiune rotundă ca un uriaș ceaun cu fundul plat, înconjurată din toate părțile de terasele line ale unor dealuri. În fața noastră se așternea o câmpie întinsă, acoperită de zăpada strălucitor de albă în lumina amurgului. La poalele dealurilor, tivind câmpia, se zărea brâul întunecat al unor păduri. După larma înfiorătoare a vântului din trecătoare, liniștea și pacea câmpiei ne uimiră. Am botezat locul descoperit, depresiunea Verhniaia-Tokkinskaia, adică a Tokkinului superior, am străbătut-o de-a curmezișul prin zăpada înaltă și spre noapte am ajuns la marginea pădurii. Trecu astfel încă o zi a călătoriei noastre fără niciun eveniment deosebit. A doua zi, călăuza ne trezi cu noaptea în cap. Pe lumina nefiresc de albastră a zorilor, care ne vesteau o zi la fel de senină ca și cele precedente, începurăm urcușul coastei spre curmătura dintre cele două creste ale culmii acoperite de troiene. Rând pe rând, fiecare dintre noi trecea în fruntea convoiului și, despovărat de șubele grele, numai în flanea, bătătorea cu schiurile un făgaș pentru sănii. Omul din frunte umplea curând văzduhul geros cu vălătuci de aburi, spinarea i se acoperea de promoroacă. În felul acesta, sleiți de puteri, înlocuindu-ne unul pe altul, ajunserăm târâș-grăpiș până la punctul cel mai înalt al trecătorii dintre cele două costișe înzăpezite. Renii se întinseră pe dată, afundându-și boturile în zăpadă. După ce ne-am fumat țigările, ne-am cuibărit în sănii și am început să coborâm coasta largă de câțiva kilometri, care se sfârșea la malurile râului Tarrînah, un afluent al Cearnîi.

Deodată, la marginea unei râpe din dreapta noastră se iviră două umbre întunecate. Călăuza care se afla în fruntea caravanei își opri cu dibăcie renii, care-o luaseră care-ncotro. Eu mi-am tras de sub foaia de cort carabina englezească. Umbrele cărămizii se prefăcură curând în două kabargale[10] de toată frumusețea. Închizătorul țăcăni scurt și se deschise (din prudență de-a lungul acestei călătorii hurducate, nu-mi purtam arma încărcată). Sălbătăciunile tresăriră. Ochii lor negri și ageri se ațintiră asupra noastră cu luare-aminte, picioarele fine se încordară, gata s-o zbughească spre culme. Dar închizătorul carabinei nu reveni brusc la locul lui cum s-ar fi cuvenit, ci lunecă încet înainte și ajungând până la cartuș se înțepeni rămânând deschis. Cu toate că arma fusese ștearsă de unsoare cu multă grijă, gerul năprasnic își făcuse datoria. Am întins mâna, încercând să bag cartușul pe țeavă — kabargalele țâșniră în sus și se făcură nevăzute în desișul zadelor de pe culme.

Caravana porni din nou, strecurându-se printre copacii costișei înzăpezite.

— Tohto-o-o![11]

Strigătul acesta neașteptat mă înfioră. Fără să mai stau pe gânduri, mi-am dat drumul să cad din sanie în zăpadă și să mă agăț cu ambele mâini de tălpici, pentru a frâna cu greutatea corpului meu viteza lunecării… Sania călăuzei apucă să cotească și dispăru. Viteza saniei mele era însă prea mare; renii mei se avântară smucit într-un salt lung, și eu i-am urmat în zbor, agățat cu mâinile de tălpice. Nici n-am apucat să-nțeleg ce se petrece cu mine, că m-am și trezit pe jos, alături de călăuză, călcat în picioare de renul înaintaș al saniei cu bagaje, care venea după sania mea și nu izbutise să se oprească la vreme. Apoi răsună un nou strigăt:

— Tohto!

De după cotitură se iviră următoarele două sănii, ale geologului, și peste o clipă în zăpadă se formă un ghem uriaș de reni, oameni și sănii, un ghem care se tot rostogolea la vale. De fapt, nu se petrecuse nimic deosebit; doar că înclinarea pantei întrecuse brusc limita pe care o poate suporta coborâșul cu o sanie trasă de reni. Ne-am prăvălit așa, până în fundul râpei. Cât despre mine, m-am izbit atât de amarnic cu spinarea de ghețuri, încât pentru o clipă mi-am pierdut răsuflarea. Curând, la marginea râpei, se iviră și renii lui Alexei, care rămăsese puțin în urma noastră. Zărind grămada de trupuri și sănii răsturnate, omul își pierdu cumpătul și în loc să sară jos din sanie, se agăță desperat de ea. Corpurile renilor săi se destinseră într-un salt prelung, sania își luă zborul, trecu avântat peste geologul care zăcea năucit sub mal și izbindu-se în cădere de ghețuri, se făcu fărâme. Alexei se trezi șezând pe încărcătura saniei sfărâmate, clipind uimit și speriat. Iar renii lui mai făcură câteva salturi, trăgând după ei șleaurile rupte și se opriră.

Când m-am trezit și am văzut că toți renii sunt întregi și lucrurile nevătămate, am râs cât am râs de pățania noastră și, ținând seama de fărâmarea saniei, am hotărât să ajungem cum om putea până la prima poiană, unde renii să aibă ce paște și să înnoptăm acolo. După un drum nu prea lung, am poposit într-o pădure rară, de unde începea coborâșul lin spre albia Tarzinului. Odată, mai demult bântuise pe aici palul, incendiul mistuitor de păduri. De atunci trecuse însă destulă vreme și acum se înălța pe aici o pădurice tânără de mesteceni și zade. Bătrânele trunchiuri de zade, cojite și uscate, sunt combustibilul cel mai bun. Așa că ne-am făcut provizii serioase de lemne și am încins un foc uriaș, în care să putem dezgheța și răsuci șleaurile și legăturile pentru strângerea tălpicilor de sanie. Geologul și Alexei o porniră spre izvorul cel mai apropiat, pentru a lua câteva probe de nisip aurifer, iar călăuza și cu mine ne-am apucat să dregem săniile.

Se întunecă. Noi, cei rămași, prânziserăm și ne băuserăm ceaiul, dar tovarășii noștri încă nu se întorseseră. M-am decis să pornesc în întâmpinarea lor. Ceața groasă de peste zi pierise. Sus de tot, peste crestele munților, în văzduhul străveziu răsări luna. Curând zării două siluete întunecate grăbind spre mine.

— Cred că-i mult aur pe aici, spuse geologul. Nu-i așa, Alioșa?

— Da, și eu cred, confirmă Alexei.

Ne-am aprins țigările și am rămas nemișcați, fermecați de nopțile acelea geroase cu lună, care poleise întreaga lume din jurul nostru cu o pojghiță sclipitoare de argint.

— Nu sunt cumva crestele acelea chiar înfiorătoarele dumneavoastră piscuri, Gheorghi Petrovici? mă întrebă geologul, arătându-mi munții de dincolo de valea Tarrînului.

În stânga văii, se înălțau câteva culmi albastre-argintii, cu contururile perfect profilate pe cerul luminos. Umbrele negre și opace ascundeau vederii poalele piscurilor dințate, iar lumina rece și înaltă a lunii schița prăpăstii inexistente și accentua perspectivele depărtate. Ai fi spus că în văzduh atârnă o uriașă pânză de ferăstrău, fără să se sprijine pe nimic. Mai departe, izolată de celelalte piscuri, se înălța o culme în chip de turn, cu trei creste ascuțite în vârf: era piscul pe care-l zărisem mai demult. Vârful cu trei creste părea să atingă luna și sub razele ei, repezișurile stâncoase și costișele de gheață dinspre partea de miazăzi a piscului sclipeau în mii de lumini.

— Strașnic nume pentru vârful descoperit de dumneavoastră, Gheorghi Petrovici, — curmă iarăși tăcerea geologul, — Piscul de sub lună. Nu-l vedeți cum și-a proptit în lună cele trei creste?

— Foarte bine, încuviințai eu, îndreptându-mi busola spre piscul nou botezat și măsurând cel de al doilea unghi de direcție.

Acum distanța până la pisc ne este cunoscută și el va putea apărea pe hartă la locul său.

Repararea săniilor fu încheiată către prânz și întinși sub cort ne odihnirăm în voie, discutând asupra drumului ce mai aveam de parcurs. Socoteam că în trei zile vom ajunge în depresiunea Cearîiei și în alte două, până la prima așezare omenească. Încă cinci zile și vom putea trage un somn în clădirea factoriei, ne vom putea îngădui luxul de a ne dezbrăca și mânca în lege.

Înainte de a strânge cortul, ne-am mai îngăduit răsfățul de a rămâne o vreme întinși pe blănuri, împărtășindu-ne visurile despre grabnicul popas și scurta odihnă din așezarea factoriei.

Dar visarea ne fu curmată pe neașteptate de un tropot de reni, scârțâit de sănii și zvon de glasuri omenești. După singurătatea din taigaua împietrită de ger, apariția omului în aceste locuri ni se păru o minune. Toți, în afară de mine, se repeziseră să iasă din cort, trăgându-și din goană căciulile pe cap.

Eu am rămas în cort, cum se cuvine să facă un șef care a trecut prin toate bucuriile și amărăciunile întâlnite în taiga. Peste puțin, în pragul cortului apăru, încovoiat din mijloc, un om necunoscut urmat de tovarășii mei.

Necunoscutul intră în cort și strângându-și picioarele sub el se așeză lângă sobă. Apoi își înălță capul semeț, duse palma la piept și rosti cu glas răsunător:

— O-ho! Ulahan toion! (tu, marele șef).

Eu îl privii liniștit și cu luare-aminte, el se tulbură, tăcu și se porni să-și caute stânjenit pipa. Era un bătrân iakut, înalt și nemaipomenit de uscățiv… Ochii lui rotunzi de șoim, nasul coroiat, obrajii supți și fața îngustă cu o bărbiță ascuțită amintea chipul lui Don Quijote.

I-am oferit bătrânului din tutunul meu și am făcut semn lui Alexei să pună la fiert carne și ceai proaspăt. Dacă-i vorba de „ulahan toion”, apoi să-l primim cu toată cinstea cuvenită. După o vreme de cuviincioasă tăcere, am început vorba cu formula obișnuită:

— Kapse, togor (povestește, prietene).

— So-ohk, eni kapse (nu, eu n-am ce povesti, tu să povestești), răspunse bătrânul agale.

Și tot așa am mai schimbat câteva fraze tradiționale în limba iakută, apoi pe neașteptate bătrânul se porni să povestească rusește, socotind pesemne că ruseasca lui e mai bună decât iakuta mea. Și plin de curiozitate, începu să mă descoase despre călătoria noastră și să încuviințeze bucuros din cap ori de câte ori pomeneam de locurile deosebit de primejdioase ale drumului parcurs de noi. De câteva ori, bătrânul încercă să mă pună în încurcătură cu întrebări despre particularitățile naturii din taiga, dar, datorită marii experiențe dobândite de mine în nenumăratele-mi călătorii prin Siberia, m-am dovedit la înălțimea situației. Alexei îl ospătă din plin, îi oferi un păhărel de spirt și bătrânul se mai muie oleacă și-și pierdu trufia. Până la urmă îmi spuse că-mi va arăta o „asemenea drăcovenie”, cum n-am mai întâlnit prin locurile lor. Se ridică de la locul lui, ieși grăbit din cort și se îndreptă spre cele două sănii cu care venise.

— Îl cunoști pe bătrânul acesta? l-am întrebat pe Gabîșev, călăuza noastră.

— Cunosc, răspunse el. Kilcegasov e numele lui. Vânător bun, orice loc știe el.

Bătrânul se întoarse și fui nevoit să întrerup întrebările:

— Așa ceva văzut pe Tokko? — zâmbi viclean bătrânul și-mi întinse o frântură grea dintr-un colț de mamut.

Explicai bătrânului că este vorba de un colț uriaș de mamut și-i descrisei în aer un arc de cerc, cătând să-i arăt cum arăta colțul când era întreg. Kilcegasov se posomorî, văzând că n-a reușit să mă uimească nici cu asta, iar când i-am mai spus că a găsit, pesemne, frântura în apele care surpaseră malul râului, omul s-a întristat de-a binelea.

— Multe știe șef, clătină el din cap.

Măgulit de vorba bătrânului, i-am povestit despre insulițele de la gura fluviului Lena, unde colții de mamut se găsesc chiar la suprafață, zăcând amestecați cu oase de balenă și trunchiuri de copaci aduse de valurile mării. Iakutul mă ascultă atent, apoi scuipă cât colo și se trase mai către mine, de parcă s-ar fi hotărât deodată să-mi destăinuiască ceva.

— Oameni voștri deștepți, șef, dar vezi că vânătorii noștri mai știe ceva-ceva, ce voștri nu știe. Eu știu pisc, unde așa coarne de mamut este mult ca pădurea. Dar vezi că acela este nu așa încovoiat ca asta, cum eu găsit, acela este drept, puțin-puțin încovoiat.

— Interesant! m-am mirat eu.

Kilcegasov întinse mâna spre punga cu tutun. Își aprinse pipa și-și înălță fruntea, de parcă și-ar fi amintit ceva.

— Frate de la tata meu urmărit de mult un sogdjoi[12], mers departe-departe, încolo, — el arătă cu mâna spre răsărit, — pe urmă povestit. Dar tu auzit asta? se întoarse întrebător spre călăuza noastră.

— Auzit — crezut — mințit, răspunse nepăsător Gabîșev.

— Dar vezi că nu mințit, el adus așa corn, vârf de la corn adus, eu văzut.

— Și unde-i piscul acela? întrebai eu.

— Dar dacă aproape este, mergi văzut?

— Desigur că am să merg să-l văd, spusei eu.

Șovăiala de o clipă care apăruse pe chipul bătrânului dispăru ca prin farmec.

Îmi desfășurai marea hartă pe care abia în ajun însemnasem locul unde se află Piscul de sub lună.

— Aici uite, între vârful Ciroda și vârful Tokko se află multe piscuri mari, grămadă de piscuri.

— Așa e! confirmai eu.

Dar bătrânul nici nu luă în seamă cuvintele mele.

— De vârful Ciroda și Cirodakan, alături este cel mai mare pisc, ca trunchi înalt este pisc. (Geologul și cu mine schimbarăm o privire plină de înțeles.) Pricepuserăm din descrierea limpede a bătrânului că este vorba chiar de piscul botezat de noi chiar în ajun Piscul de sub lună. Asta pisc singur stă mai aproape, încoace de vârful Tokko. La dreapta de piscul este un loc înalt, neted — tot cum masa este. Vezi asta loc multe corn zace. Acolo și gaura mare-mare este, și acolo multe corn zace.

— Și-i departe de aici? întrebai eu, înfierbântat de curiozitate.

— Asta loc nu-u departe, lungi vorba cât mai convingător bătrânul iakut. Pe Tarrînah mergi, vârful Tarrînah dreapta rămâi, stânga vine Icionciokit. Vârful Icionciokit mergi coasta din mijloc, acolo vezi loc neted, mai jos izvor mic. Asta izvor curge la Talumakit. Pe urmă vârf Tokko, la stânga râu nu mare… taie stânca Kivet — tot ca un cuțit taie. Acolo vezi, Kiveto loc înalt-neted începe…

Kilcegasov rămase o clipă pe gânduri și spuse:

— Nouăzeci verste, sută verste…

Bătrânul amuți. Tăceam și noi. Se auzea numai trosnetul surd al lemnelor din sobă. Eu mă tot frământam dacă este posibil să facem un ocol, să ne aventurăm prin locuri anevoie de trecut, tocmai acum când proviziile noastre erau pe sfârșite. Geologul mă privea nerăbdător, însă fără să-și trădeze cu ceva sentimentele. Gabîșev întrebă ceva pe bătrân și între ei se încinse o discuție șoptită în limba iakută. Am reușit să prind numai câteva cuvinte cunoscute: „pragul cel mare… mult nutreț… sania nu trece… mulți draci…”

— Unde-s mulți draci, Gabîșev? Intervenii și eu în convorbirea lor.

Știam foarte bine că sub numele de draci, iakuții și tungușii înțeleg fenomenele naturii pe care nu și le pot explica.

— Locul acela eu auzit, acolo mulți draci, spuse călăuza, dar vezi că mai este și marele prag, acolo moartea dă târcoale.

— Care prag? Că-s doar pâraie pe acolo.

— Nu prag de râu — prag mare cât drumul. Am priceput că era vorba de un righel — un prag abrupt care zăgăzuiește uneori văile ghețarilor. Tot mai stăteam la îndoială, dar mă feream ca tovarășii mei s-o simtă. La drept vorbind, o sută de kilometri n-ar fi lucru prea mare față de dimensiunile Siberiei. Tot greul îl constituiau cele câteva zile în plus peste cifra stabilită de noi; socotiserăm că ne mai rămâneau doar cinci zile până la odihna mult așteptată de la factorie. Dar cine știe dacă vom mai avea altă dată prilejul să nimerim în aceste pustietăți.

— Mi-am întors ochii spre Kilcegasov.

— Vii cu noi până acolo?

Zărind chipurile însuflețite ale tovarășilor mei, mi-am dat seama că înțeleseseră hotărârea pe care o luasem. Bătrânul stătu pe gânduri, pufăind din pipa-i scurtă. Nevoind să-l zoresc, m-am adresat geologului:

— Dumneata ce spui, Anatoli Alexandrovici?

— Ce mai încolo-încoace, sigur, să mergem, să vedem, încuviință el.

— Da’ tu ce spui, Alexei? Ne mai ajung proviziile pentru vreo zece zile?

— Au să ne-ajungă la țanc: mai avem un sac de pesmeți, și ceai mai avem, și vreo cinci cutii cu mazăre…

După o lungă chibzuială, bătrânul consimți să ne însoțească. Acum, era rândul lui Gabîșev să-și spună cuvântul.

— Ei, cum rămâne, Vasili, vii cu noi? îl întrebai eu. Bagajele le lăsăm aici, săniile grele le lăsăm și pe ele, luăm doar renii.

Călăuza își morfolea ciubucul pipei și chibzuia netulburat, cu capul plecat și ochii ațintiți în pământ. Multe țineau de răspunsul lui, că doar ai lui erau renii.

— Să mergem, șef, făcu el într-un târziu, apoi, la fel de netulburat adăugă: dar o să ne prăpădim, cred eu…

Am strâns cu putere mâna acestui iakut de ispravă care, în pofida faptului că socotea hotărârea noastră foarte primejdioasă, se avânta cu toată liniștea în întâmpinarea acestei primejdii.

Discuțiile despre drumul ce aveam de făcut ținură până seara. Peste noapte, cortul nostru adăposti și pe cel de al cincilea tovarăș de călătorie. Iar în zori, coborârăm repede în valea Tarrîn. Instalarăm cortul de rezervă și depozitarăm într-însul colecțiile adunate, bagajele de prisos și săniile de povară. Apoi întoarserăm spatele mult visatei Cearî și-o pornirăm la drum spre piscurile înfricoșătoare, în susul văii Tarrînului.

În valea largă a râului șerpuia o ceață alburie, învăluind numeroasele vine proeminente de gheață, vine formate de apa râului care izbucnea uneori la suprafață și încremenea împietrită de ger. Asta și înseamnă în limba iakută „Tarrîn”. Uneori sub gheață mai era puțină apă, alteori săniile despicau aceste vine cenușii și se prăvăleau cu oameni cu tot în golurile aflate sub pojghița de gheață. Pe alocuri, zburam chiuind, mânând renii în goană nebună pe suprafața tremurătoare a gheții subțiri. Grăbindu-ne, am parcurs într-o singură zi o bună bucată de drum și am ajuns la picioarele unui zid drept, care tăia de-a curmezișul toată valea. Era vestitul prag, înalt de un sfert de kilometru și mai bine. În dreapta, firul apei topise în prag o trecere îngustă. Pe aici se prăvălea șerpuind un stâlp uriaș de gheață plin de noduri și crăpături, prin care șiroiau pe alocuri vinișoare de apă și se învolburau norișori abia vizibili de aburi. În stânga, stânci galbene, golașe alcătuiau un zid de netrecut, știrbit numai într-un singur loc. Doar de aici s-ar fi putut începe urcușul.

Dimineața, trei perechi de reni dintre cei mai vânjoși porniră trăgând săniile aproape goale. Fiecare pereche era condusă de căpestre de câte unul dintre noi, ceilalți împingeau săniile de la spate. Renii de schimb ne urmau pas cu pas, cu toate că urcușul abrupt îi speria de moarte. Încet-încet ne cățăram pe zidul acela aproape vertical, la vederea căruia, până și cel mai încercat dintre călători ar fi renunțat la gândul de a trage peste el o sanie. Pe ultima porțiune, acolo unde urcușul devenea neînchipuit de dur, la numai câțiva pași de culme, geologul lunecă și se prăvăli peste un ren. Renul, un animal negru, deosebit de puternic îl prinse în coarnele-i rămuroase și, înnebunit de spaimă, țâșni înainte și din două opintiri disperate ajunse pe culme. Aici, pe o platformă netedă și întinsă, ne prăvălirăm istoviți cu toții fără excepție. Oameni și reni, sleiți de puteri, mai mult morți decât vii.

— Da, ăsta a fost prag nu glumă! făcu Alexei. Ți-e și teamă să privești în jos… Darmite, dacă se prăvălea cineva până-n fund?!

— Din sanie, chibrit ajunge jos, din tine numai ficat ajunge, răspunse liniștit călăuza noastră.

Ne mai rămânea doar să trecem râul și, ținând malul drept al văii, să pornim mai departe. S-ar părea că nimic nu poate fi mai simplu, dar și aici primejdia ivită fără veste ne dovedi că în asemenea împrejurări trebuie să fii mereu cu ochii-n patru. Pe gheața râului, o proaspătă izbucnire de apă formase o movilă netedă și nu prea înaltă, acoperită de un strat subțirel și afânat de zăpadă nouă, prăfuită. Nici n-am apucat bine să urcăm movilița, că renii au început să alunece amarnic. Sărirăm jos de pe sănii, dar oamenii lunecau și cădeau, nefiind în stare să-și ție atelajele. Am înțeles îndată că lunecăm cu toții spre marginea sticloasă a prăpastiei de gheață, de pe care se prăvălește la o adâncime de peste trei sute de metri cascada apelor împietrite. Deodată răsună vocea înaltă a călăuzei:

— Păzește, moartea ne dă târcoale!

Îngrozit de soarta tovarășilor mei, m-am avântat înainte și am apucat tălpicile saniei celei mai îndepărtate, dar am alunecat din nou și am căzut. Prăvălite pe pojghița subțire a gheții nou formate, cele nouăzeci de kilograme ale mele s-au prefăcut într-un mai care a spart stratul de gheață, formând o copcă nu prea adâncă. În felul acesta m-am pomenit cu picioarele bine proptite într-un sol ferm. Nebăgând în seamă apa, care-mi pătrundea în pantalonii vătuiți, am rămas acolo, ținând cu toată puterea sania blestemată, până când tovarășii mei au trecut renii peste movilă și i-au întors brusc la o bună distanță de prăpastie. Apoi, izbutind să ajungem pe malul drept al văii unde zăpada era mai așezată, am pornit din nou, mânându-ne renii cât mai departe de locurile acelea primejdioase.

De înnoptat, am înnoptat tocmai sus pe Icionciokit. Dimineața, nori luminoși și ușori acopereau tot cerul. Soarele, nevăzut nouă, lumina puternic, înmulțindu-și de mii de ori razele răsfrânte în albul norilor și în strălucirea zăpezii. Lumina aceasta orbitoare atenua toate ondulațiile terenului, deforma perspectivele, schimba conturul obiectelor și îngreuna nespus înaintarea noastră. Kilcegasov și călăuza umblau cu ochii mijiți, scuipau mereu și bombăneau întruna, înclinați să vadă în lumina aceasta nefirească una din caracteristicile acestor domenii ale dracilor.

În sfârșit, coborâșul defileului prin care trecuserăm se termină. Pătrundeam într-o depresiune nu prea mare. De jur împrejurul ceaunului în care intraserăm se înălțau o sumedenie de piscuri golașe, cu frunțile pierdute în cuvertura alburie lăptoasă a norilor, ce căptușeau întreg cerul. Chiar în fața noastră, se ridica zidul aproape vertical al unei culmi stâncoase, care ascundea privirilor ținta acestei călătorii — locul despre care ne povestise Kilcegasov.

După ce ne instalarăm cortul și ne pregătirăm o provizie bună de lemne, cei doi iakuți purceseră la niște treburi tainice. Tăiară niște prăjini lungi, le fixară în vârf tot felul de cârpe și scândurele ascuțite la un capăt și le înfipseră în zăpada din jurul cortului, înțepenindu-le cu bolovani și blocuri de gheață. Am aflat mai apoi că acesta era un mijloc de apărare împotriva dracului. Și într-adevăr, nu trecu mult că dracul se și arătă. Nici nu apucase să se întunece bine, că întreaga „văgăună” se umplu de urlete înfiorătoare, scrâșnete, hohote și vaiete jalnice. Vaierul acesta răsfrânt și înmiit de un ecou neobișnuit de puternic m-a impresionat atât de tare, încât mă tem că m-am speriat mult mai rău decât iakuții noștri, care se așteptau de mult să dea ochi cu dracul. Geologul țâșni afară din cort cu arma în mână, dar nu reuși să distingă nimic în lumina nesigură, gata să se stingă, a înserării.

— Uite-i! strigă deodată Alexei, care ieșise și el afară din cort. Mâna lui arăta niște pete ce pluteau printre ramurile de jos ale unor mesteceni închirciți, niște pete cenușii, topite aproape cu desăvârșire în sclipirea vânătă-cenușie a văzduhului întunecat.

Geologul își descărcă arma, o pălălaie prelungă țâșni din gura țevii și curând izbucni un trăsnet atât de zguduitor, încât am rămas cu toții încremeniți. Trăsnetul crescu o vreme, apoi începu să se depărteze, să descrească, să se răsfrângă, colindând munții, purtând parcă pe aripile lui zvonul îndrăzneței pătrunderi a omului pe aceste meleaguri. Ceva căzu în zăpadă la câțiva pași de noi și începu să se zbată. Geologul se repezi într-acolo și se întoarse cu o cucuvea uriașă. De fapt semăna mai curând cu o bufniță, doar că avea penajul de cu totul altă culoare, un fel de alburiu-lăptos cu dungi și petișoare negricioase pe aripi, pe spinare și pe creștetul capului. Alexei duse triumfător bufnița s-o arate călăuzelor, care nu se încumetaseră să iasă din cort: „Ian te uită cum arată dracul!” Totuși se pare că n-a convins prea mult pe cei doi iakuți, care ne anunțară că întâlniri cu dracul vom mai avea pe aici destule.

Intrarăm cu toții în cort și începurăm să ne sfătuim asupra planului de a doua zi, care cuprindea escaladarea piscului unde se aflau colții de mamut. Kilcegasov ne asigura că urmând valea pârâului Kiveta (vara absolut inaccesibilă) trebuia să ajungem după vreo cincisprezece kilometri la „loc curat” și de acolo să urcăm spre podișul cu colții de mamut. Călăuza cea veche nu se hotăra să vie cu noi, picioarele bolnave ale bătrânului nu-i îngăduiau nici lui să ne urmeze, iar pe Alexei am hotărât să-l lăsăm în tovărășia celor doi iakuți. Lucrurile s-au rânduit în așa fel, încât drumul urma să fie străbătut pe jos numai de geolog și de mine.

Nici n-am apucat să ațipim bine, când în jur totul a început să vuiască din nou. Izbiturile surde și urletele răuvestitoare s-au prefăcut curând într-un vaier infernal, care nu mai contenea, rostogolindu-se parcă tot mai departe și mai departe. Mi-am întors ochii spre geolog — socoteam că-i o avalanșă. Geologul îmi spuse însă liniștit:

— Trebuie că s-a prăvălit vreo stâncă, Gheorghi Petrovici. Pantele sunt aici nemaipomenit de abrupte din pricina faliilor de formație recentă, așa că se prăvălesc, pesemne, foarte adesea… Și vârf la toate mai este și ecoul ăsta neobișnuit de puternic. Asta trebuie să fie origina tuturor dracilor.

Am râs și ne-am băgat repede în culcușul sacilor de blană.

Noaptea, gerul, care de vreo două zile mai slăbise, se înteți din nou. Se stârni și hiuzul, vântul cel rece și cât se poate de neplăcut. Sufla hiuzul drept în peretele cortului lângă care dormeam eu. Curând străbătu prin blănurile sacului de dormit și-mi îngheță partea stângă a corpului, întoarsă spre perete. Frigul m-a trezit, dar am mai rămas culcat multă vreme, luptând cu somnul și lenea care mă împiedica să sar din sac și să încing focul în sobă. Până la urmă, am ieșit dintre blănuri și, tremurând de frig, am aprins focul cu lemnele pregătite din vreme și m-am ghemuit lângă sobă în așteptarea căldurii binefăcătoare. Lemnele se aprindeau încet, trosnind înfundat. Ședeam lângă foc și mă gândeam la drumul de a doua zi. Deodată auzii cât se poate de clar un umblet greoi — pasul unei fiare uriașe. Tropotul se apropia de cort. Apoi îl auzii dând târcoale taberei noastre. Alexei, care avea somnul foarte ușor, se trezi îndată și deșteptă și pe geolog. Pașii răsunară din nou și mai apropiați, și mai amenințători. Am pus mâna pe carabină (împotriva obiceiului, în seara aceea mi-o luasem în cort, ca să se mai încălzească și la nevoie să-i încerc plumbul greu, de mare calibru, pe pielea vreunui drac). Împreună cu geologul, ne-am repezit afară din cort sărind peste trupurile călăuzelor noastre, care se înfofoliseră în pături până peste cap și refuzau cu îndărătnicie să se scoale. Cerul se înseninase. Un ciot de lună se strâmba batjocoritor la noi, agățată deasupra piscurilor de munte. Oricât ne-am încordat vederea, n-am reușit să distingem pe fața întinsă a zăpezii nicio urmă de pași. Curând, gerul de afară ne-a pătruns până la oase și am fost nevoiți să ne întoarcem în cort. La ivirea noastră, Gabîșev s-a săltat în capul oaselor, s-a așezat și m-a privit îngrijorat:

— Ei, ce găsit?

— Nimic.

— Sigur… Și mâine nicio urmă nu găsit.

— Da’ tu ce socotești c-o fi fost?

— Umblat stăpânul de aici.

— Care stăpân?

— Ce, tu nu înțeles? se mânie iakutul. Stăpânul, eu spus!…

Am dat din umeri și nu i-am mai pus nicio întrebare, măcar că tot nu mă puteam dumiri care „stăpân” dăduse târcoale cortului nostru.

Ceața zorilor încă nu se ridicase din vale, când geologul și cu mine începurăm să ne pregătim de drum la lumina pâlpâitoare a unei lumânări. Hotărâserăm să nu ne mai cărăm cu armele după noi; drumul era destul de lung și nu trebuia să ne împovărăm prea tare, pentru ca la întoarcere să putem căra tot ce vom găsi mai interesant. Pistolul și cuțitul de vânătoare trebuiau să ne înlocuiască pușca și securea. Și totuși echipamentul nostru: barometrul aneroid, aparatul fotografic, planșeta pentru ridicări de teren, ca și proviziile se dovediră o povară nu prea ușoară. Până ce-am terminat pregătirile și am mâncat, s-a luminat de ziuă. Gabîșev și Kilcegasov dădură ocol taberei și ne povestiră la întoarcere că afară de urmele renilor noștri nu au aflat nicio altă urmă…

Pornirăm la drum și în scurtă vreme traversarăm fundul văii. Zăpada albăstruie scârțâia zgomotos sub încălțările noastre îmblănite.

— Iar a coborât temperatura sub șaizeci de grade mormăi nemulțumit geologul, acoperindu-și gura cu fularul.

Peste vreo jumătate de oră, am ajuns la intrarea în trecătoarea Kiveta și ne-am afundat în defileu. Aici mai era întuneric, și înainte ca razele soarelui să fi luminat suficient stâncile, am parcurs câțiva kilometri într-o beznă cenușie. Înfățișarea trecătorii era cu totul neobișnuită. Vorbeam, nu știu de ce, mai mult în șoaptă, de parcă ne-am fi temut să nu supărăm niscai „stăpâni” de pe aici. Defileul n-avea în medie mai mult de patru metri lărgime. Pereții de stâncă netedă, negri ca și cărbunele, se înălțau drept în sus, ba pe alocuri se și atingeau la vârf, alcătuind bolte și tuneluri în care domnea o beznă de nepătruns. Din loc în loc, trunchiuri uriașe, descojite și zdrelite de bolovani, se aflau proptite țeapăn între cei doi pereți, de-a curmezișul trecătorii, la o înălțime de patru-cinci metri deasupra capetelor noastre, indicându-ne nivelul apelor de primăvară. În stânca pereților, apa săpase nișe și grote adânci, ca niște cazane de moară, în care zăceau bolovani rotunzi cam de mărimea unei roți de automobil.

Apele înghețate ale pârâului coborau din treaptă în treaptă. Vinele de apă pe jumătate înghețate șiroiau pe toată lărgimea trecătorii, așa că, în scurtă vreme, cizmele noastre de blană se muiară și se prefăcură în bulgări de gheață, pe care, din când în când, trebuia să le ciomăgim furioși cu bâtele pentru a le mai ușura. Cizmele înghețate lunecau pe treptele lucii, și treptele acestea deveneau tot mai drepte. În orice altă perioadă, afară de iarna, pârâul era, pesemne, o adevărată cascadă urlătoare și nicio forță din lume nu ne-ar fi îngăduit să străbatem trecătoarea în vremea verii, primăvara sau toamna. Liniștea ce domnea acum în defileu, îngustimea trecătorilor, negrul stâncilor, totul avea un efect descurajator. Străbătusem, cred, aproape zece kilometri în susul trecătorii, când pârâul coti spre sud și ne pomenirăm deodată într-o porțiune a defileului viu luminată de razele soarelui, strecurate prin spărturile dintre stânci. Aici, pereții se prăbușiseră și straturile de rocă proaspăt descoperite ni se înfățișară în toată goliciunea. Erau șisturi de mică dintr-un micașist auriu cu granule mărunte. Ai fi spus că pereții trecătorii sclipesc, împodobiți cu fâșii de mătăsuri aurii și argintii care schimbau surprinzător întreaga înfățișare a locului. Lespezi de aur și argint se tăvăleau în tot locul pe covorul străveziu al gheții de smarald. După alți patru kilometri parcurși pe treptele de gheață, am ajuns într-o poieniță rotundă, înconjurată de cedri și semănată de bolovani. În stânga noastră, profilat cu toată limpezimea pe albastrul cerului se înălța Piscul de sub lună, asemeni unui imens turn de piatră, ascunzându-ne cu desăvârșire peisajul dinspre miazănoapte — răsărit. În față se vedea un zid drept, retezat parcă de cuțit. Încă o oră de mers întins și iată-ne ajunși (muiați de nădușeală în hainele noastre cele grele) pe culmea zidului de aproape o sută de metri înălțime. Dar nici de aici nu se vedea nimic decât un alt meterez de granit, care ne tăia din nou drumul mai departe. Noroc că nu era prea înalt și am putut trece ușor peste această ultimă barieră. De pe culmea meterezului se desfășura în fața ochilor noștri ținta anevoiosului drum parcurs de noi: un platou nu prea mare, ușor bombat, înconjurat de dealuri rare, țuguiate, de formă conică. Întinderea bombată a platoului era aproape cu desăvârșire lipsită de obișnuitul înveliș de zăpadă. Nu departe, dincolo de un tufiș de cedri, se zăreau câteva stânci ascuțite de gneis înălțându-se într-un semicerc uimitor de regulat, asemănător literei „U”.

După ce ne-am strecurat prin desișul cedrilor, ne-am pomenit într-o poiană întinsă, unde se tăvăleau câțiva colți, dar nu de mamut, încovoiat ca un arc, ci aproape drepți ca aceia ai uriașilor elefanți africani. Am numărat vreo patrusprezece asemenea colți. Cei mai mari atingeau cam trei metri lungime. Fildeșul se înnegrise de vreme, iar capătul de la rădăcina colților se fărâmița în așchii mărunte. N-am găsit aici nici dinți, nici alte oase de elefant. De pe o movilă pe care ne cocoțaserăm am descoperit către centrul platoului o altă grămadă de colți, mult mai mare ca prima. Zăceau stivuiți ca niște metri de lemne pe o suprafață destul de mare. Ne-am repezit într-acolo, întrecându-ne unul pe altul și scoțând strigăte de bucuroasă surpriză. Erau în stiva aceea câteva sute de colți. Ici-colo se ițeau din grămadă oase uriașe, care se spulberau la cea mai mică atingere.

Nu departe de vârful movilei, printre stâncile colțuroase de cuarț, se zărea o râpă adâncă, săpată de ape. N-o fi asta „gaura din pisc” despre care ne pomenise Kilcegasov? În malul stâng al râpei, am descoperit o grotă, a cărei intrare largă era pe jumătate acoperită de bolovani și ne-am strecurat înăuntru. La început a trebuit să ne cățărăm în sus prin niște galerii cu bolți de gheață, apoi am început să coborâm repede și curând ne-am pomenit într-o beznă adâncă. Din fericire în rucsacul geologului am găsit o bucată de lumânare, care urma să ne mai scape pe viitor de o altă mare încurcătură. Peștera în care ne aflam era mare și avea câteva galerii laterale foarte înalte. Din pojghița groasă de gheață care acoperea solul ieșeau o sumedenie de oase de animale. Am pornit în lungul uneia din galerii, care ni se păruse mai înaltă și după câțiva pași am scos amândoi deodată un strigăt de uimire. Pe stânca netedă a pereților galeriei se zăreau la lumina lumânării contururile uriașe ale unor animale înfățișate pe piatră. Unele imagini erau săpate cu trăsături adânci, altele desenate cu culoare, negru și roșu, uimitor de bine păstrate. Linia desenelor era foarte precisă și surprinzător de expresivă. În pâlpâirea legănată a lumânării, animalele păreau vii. Mut de uimire, priveam desfășurarea scenelor din viața Africii, înfățișate pe pereții negricioși ai acestei peșteri. Iată antilopele, iată leii, iată în sfârșit elefanții uriași cu urechile depărtate ca aripile liliecilor. Iată și rinocerii africani cu două coarne pe nas…

— Ptiu drace, — exclamai eu, — păi rinocerii și elefanții trăiesc în Africa!

Găseam mereu noi desene. Iată hiena tărcată cu gheb în spinare, iată girafele, zebrele vărgate! Imaginea Africii rătăcită în inima ghețurilor din fundul munților Siberieni! În peșteră era relativ cald. Am uitat cu totul de încălțările mele ude și înghețate. Îmi era cald de parcă mă aflam în suflarea arșiței de sub cerul african.

Mai departe am descoperit două nișe, pline cu colți de elefant. Erau adunați aici colți deosebit de mari, de aproape patru metri lungime. Stivuiți, tot ca lemnele, colții sclipeau la flacăra lumânării, arătându-și suprafețele lucioase, galbene-negricioase.

Eram furat de descoperirea noastră și mă repezeam tocmai spre o altă galerie a peșterii, când geologul mă readuse la realitate, amintindu-mi că este ora trei. Ne mai rămânea doar un ceas și jumătate până să se întunece. Trebuia să ne grăbim. Era prea primejdios să înnoptăm în locurile acestea despădurite, pe un ger de șaizeci de grade, fără foc, cu hainele ude. Totuși am mai zăbovit vreo jumătate de oră, cercetând înfrigurați să găsim măcar o urmă a oamenilor care au locuit și au desenat aici imaginea animalelor africane. Ardeam de dorința de a afla cât mai multe amănunte despre tainicii locuitori ai peșterii. Din păcate însă, n-am putut da de nimic altceva afară de două vârfuri de lance cioplite din piatră și de o sculă de os a cărei destinație îmi era necunoscută.

Soarele coborâse de mult după crestele munților, când, încărcați din plin cu probe de colți, oase și dinți, am escaladat meterezul de granit și ne-am întors pentru ultima oară privirea spre locurile acelea uimitoare. Gândurile se înlănțuiau cu repeziciune. Mi-am amintit despre marile migrațiuni de animale din Africa în Asia, despre ipoteza că înainte de perioada înghețurilor geologice, dincolo de Baikal și în nordul Mongoliei se întindea o stepă fierbinte, unde trăiau struți, antilope și girafe. Abia atunci pricepui că descoperisem ultimul fort înaintat dinspre miazănoapte-răsărit al Africii, cel mai îndepărtat locușor, unde a ajuns valul animalelor africane, înainte de marile înghețuri.

Se petrecuse cu mine un lucru cu adevărat neobișnuit; tânjind după Africa, în defileurile geroase ale Siberiei, descoperisem printre stâncile ei un colțișor de lume, în care era întipărită viața vechii Africi, un colțișor de lume, rămas neatins din acele îndepărtate vremi. Și atunci, cine erau oare acei oameni misterioși care ne lăsaseră imaginile din peșteră? De vreme ce trăiseră încă înainte de înghețul geologic, însemna că aparținuseră unei rase grozav de vechi. Și totuși rasa aceea era încă pe atunci relativ foarte dezvoltată, judecând după măiestria desenelor din peșteră. Asemenea desene nu mai găsise nimeni în Siberia, ba nici în restul Uniunii. În așezarea regulată a blocurilor de stâncă, am întrezărit o mare asemănare cu misterioasele monumente uriașe, de piatră nelucrată, care se întâlnesc adesea în Africa centrală și în cea răsăriteană. Da, ipoteza cea mai plauzibilă era aceea că oamenii cu pricina care veniseră încoace din Africa, urmărind șuvoiul animalelor în migrațiune, erau vechi triburi de artiști și viteji vânători de elefanți uriași.

Uimit de această ipoteză, făceam, ca orice cercetător, tot felul de deducții grăbite, încercând să găsesc dintr-un condei explicațiile cele mai plauzibile la întrebările ce se nășteau mereu în mintea mea. Dar abia treptat, am început să înțeleg toată însemnătatea descoperirii noastre. Acum își putea găsi dezlegarea vechea dispută dintre oamenii de știință: a existat un singur mare îngheț, sau au fost mai multe? Era sigur că fusese un singur îngheț. Acum se vedea necesitatea de a reconsidera cu totul într-alt chip părerile geologilor asupra istoriei acestei regiuni a Siberiei în era cuaternară, ca și opiniile zoologilor asupra zonelor locuite în trecut de diferite animale și originea faunei actuale a acestor locuri. Și, în sfârșit, lucrul cel mai interesant — oamenii de pe aici, locuitorii cei mai vechi ai Siberiei centrale, se dovedeau a fi deodată contemporani, tot atât de vechi, ba poate înrudiți cu cei găsiți numai la miazăzi și la apus. Da, oamenii de știință vor trebui să chibzuiască în fel și chip asupra descoperirii făcute cu multă trudă și abnegație de o mână de cercetători în inima acestor munți înghețați, sub apăsarea unui ger cumplit.

Am coborât tăcuți spre râu, spre intrarea în trecătoare, unde lăsaserăm săculețele cu probele de rocă culese în defileu. Geologul mă întrebă la un moment dat ce cred despre descoperirea noastră. I-am povestit gândurile care mă frământau și el se arătă de acord cu ipotezele mele.

— Da, socotesc și eu că oasele și desenele din peșteră sunt mai vechi decât vârfurile acestea de munți, mai vechi decât înghețul geologic, spuse el. Peștera a fost săpată în roci calcaroase de niște ape mari. Or, cum ar putea ajunge acum la asemenea înălțime, atâta apă, care să formeze o asemenea peșteră? Când această imensă regiune a fost supusă marilor înălțări de teren și înghețului geologic, și asta s-a petrecut cam acum vreo cincizeci de mii de ani, scoarța pământului s-a crăpat pe aici formând sectoare izolate unele de altele. Unele sectoare s-au înălțat, altele au coborât, dând naștere vârfurilor de munți și depresiunilor. Iar piscul pe care l-am descoperit noi nu este nimic altceva decât un astfel de mic sector al vechii scoarțe pământești, săltate de înălțările de teren. Pesemne că el n-a fost ridicat atât de sus ca unele sectoare (și deci n-a suferit în aceeași măsură înghețul și acțiunea ploilor și vântului), dar nici n-a fost prăvălit ca alte sectoare, și deci n-a fost acoperit de morenele cărate de ghețari și nici de bolovanii aduși de râuri. Iată de ce tot ce se află pe suprafața lui s-a păstrat neatins… bineînțeles dacă nu socotim acțiunea forțelor atmosferice…

Cu asta s-au încheiat savantele noastre discuții. Noaptea care coborâse ne obliga să ne concentrăm toată luarea-aminte asupra greutăților drumului. La intrarea în defileu, ne-am luat rocile culese la venire și am pătruns în bezna trecătorii. Cred că niciodată de-a lungul vieții mele de călător n-am trecut prin greutăți atât de mari ca în noaptea aceea, când am străbătut trecătoarea Kiveta. La fiecare pas ne prăvăleam în apă. Cizmele de blană ne erau tot mai îngreunate de gheață. Era greu de mers pe gheața lunecoasă, încărcați cum ne găseam de atâtea poveri. Iar când am ajuns la treptele cascadelor înghețate, cădeam întruna și ne rostogoleam la vale. În scurtă vreme și hainele ude de pe noi înghețară tun. Tot corpul ni se umpluse de vânătăi. Nu mai știu câți kilometri am parcurs în aceste condiții, știu doar că la un moment dat ne-am oprit, nemaifiind în stare să ne mai continuăm drumul. Înțelegeam însă perfect de bine că trebuie să mergem mai departe; fără foc, orice oprire putea să însemne sfârșitul. Iar de făcut foc era cu neputință; în jurul nostru nu se aflau decât stânci și ghețuri. Deodată îmi amintii de lumânare. Ce noroc că n-o aruncasem acolo în peșteră! Va putea arde ca într-o cameră în văzduhul neclintit din trecătoare. Am aprins cu greu fitilul înghețat și ne-am urnit mai departe, ținând când unul, când altul lumânarea aprinsă deasupra capului. Acum cascadele de gheață ale Kivetei ni se păreau mai puțin îngrozitoare; puteam coborî și luneca cu grijă, fără să mai cădem la tot pasul. Căpătâiul de lumânare ne sluji aproape o oră. Iar când mucul se stinse și bezna ne cuprinse din nou, nu ne mai rămăsese decât puțin drum până la ieșirea din trecătoare. Sus de tot, chiar deasupra capetelor noastre, agățată de creasta unui pisc, apăru luna târzie, luminând peretele din dreapta al defileului întunecos. Dar mai trecu destulă vreme până când zidurile negre se descleștară și ne dădură drumul să pășim liberi în câmpia argintată de zăpadă. Nu ne mai rămâneau de făcut până la cort decât patru kilometri. Dar lemne nu se găseau nici pe aici. Am mai făcut vreo cinci sute de metri prin depresiune și deodată am simțit că nu mai pot; mă lăsa inima. Prea o supusesem la încercări în ultimele douăzeci și patru de ore; un drum greu, pe un ger cumplit de șaizeci de grade, în haine grele, ude, cu o serioasă povară pe umeri, încordarea supraomenească la coborârea prin defileu și peste toate, imposibilitatea de a respira adânc, de a înfrânge refuzul plămânilor să inspire aerul înghețat…

Mai e de mirare că până și doi oameni căliți și încercați cum eram geologul și cu mine, rămăseserăm fără puteri la sfârșitul unui asemenea drum?… Fără să mai zăbovească o clipă, geologul acceptă propunerea mea de a ne lepăda aici sacii cu probe de rocă și tot restul echipamentului aflat asupra noastră.

Abia ne mai târam pe zăpada scârțâitoare, încurajându-ne unul pe altul. Cu fiecare pas rămâneam tot mai sleiți de puteri. Am mai făcut așa încă o mie de metri, încă cinci sute… și geologul se clătină pe picioare, căzu în patru labe pe zăpadă și rămase întins suflând din greu. Luptând cu propria-mi slăbiciune, mă apropiai de el și mă străduii să-l conving: trebuie să te ridici, trebuie să mergem mai departe. Dar el îmi răspunse că acum totul îi este indiferent, fie ce-o fi, mai departe nu poate merge. Și totuși am izbutit să-l fac să se scoale și să pornească mai departe. Dar peste alte câteva sute de metri, am simțit că nici eu nu mă mai pot mișca. Făcând o mare sforțare și încordându-mi toată voința am mai parcurs, numărându-i în gând, încă două sute de pași, apoi încă o sută, încă cincizeci, și… ca și geologul, puțin mai înainte, m-am prăvălit în zăpadă. O liniște binefăcătoare puse stăpânire pe toată ființa mea. Să dorm, să dorm… și nimic altceva!… Dar un ultim licăr conștient îmi șopti că a dormi acuma înseamnă… să nu mă mai trezesc niciodată… Și-am fost cuprins de mânie. Deodată răsună un tropot asurzitor. Se întorcea geologul, se întorcea viața, se întorcea dorința irezistibilă de a mă ridica și de a porni mai departe. Nu-mi mai amintesc cât timp am umblat așa, sprijiniți unul de altul, temându-ne să ne despărțim măcar cu un pas, alungând din minte până și gândul de odihnă.

La un moment dat, am călcat pe o rămurică uscată, pe un ciot ascuns sub zăpadă. Trosnetul nemaipomenit de puternic al crăcuței frânte reuși să pătrundă până în sfera conștiinței mele aproape adormite, stinse. Deodată îmi amintii totul: și vuietul extraordinar al stâncilor prăvălite, și tropotul răsunător al „oaspetelui” din noaptea precedentă și zgomotul neobișnuit de puternic al pașilor geologului… M-am oprit, mi-am scos mănușa întărită ca o scoarță de copac și am apucat revolverul. Împușcătura revolverului, un browning ca toate celelalte, răsună ca un trăsnet, de parcă ar fi fost o salvă de tun nu alta. Zgomotul se rostogoli ca un val umplând întreaga vale. Am continuat iar și iar să slobozesc din revolver chemările mele răsunătoare, până când am auzit în sfârșit niște strigăte de răspuns, însutite de ecoul puternic al munților. Apoi mi-am băgat mâna cu pistolul în buzunar și abia descleștându-mi degetele înlemnite, m-am prăvălit în genunchi alături de geolog.

Am ațipit îndată, dar curând am fost treziți de zgomotul unor pași ce se apropiau: în ajutorul nostru alergau cei doi iakuți, însoțiți de Alexei.

Auzind focurile de armă, ei înțeleseseră ce se petrecea. Alexei adusese în sân o sticlă cu ceai fierbinte și una de vodcă. Tovarășii m-au cărat până în cort. Fără să ne mai dezbrăcăm, ne-am cufundat amândoi într-un somn adânc. Peste o vreme Alexei ne-a trezit să îmbucăm ceva și să ne culcăm ca oamenii. A doua zi dimineață ne-am venit în fire de-a binelea.

Proviziile erau pe terminate și spre marea bucurie a celor doi iakuți, am hotărât să pornim degrabă la drum, fără să mai cercetăm sacii cu probe, pe care Gabîșev și Kilcegasov îi culeseseră de unde i-am lăsat noi în ajun. Voiam cu toții să întâmpinăm anul nou într-un loc mai puțin trist ca depresiunea Kivetei.

Înainte de plecare, Gabîșev se apropie de mine zâmbind cu sfială, așteptă până terminai de legat sania cu bagaje și îmi spuse încet:

— Eu înțeles care stăpân umblat aici… Și Kilcegasov înțeles. Asta zgomot aici, tare, tare, asta ren al nostru umblat…

Și călăuza izbucni în râs, îmi clipi complice și se îndreptă spre sania lui.

Drumul înapoi, pe pârtia bătătorită, îl făcurăm într-un ritm mult mai vioi…

Cea de a doua zi a anului 1936 ne găsi aproape de tot de valea Cearîi. Renii alergau fără efort pe pârtia așternută de sania lui Kilcegasov. Alexei cânta un cântec de dor despre „Căutătorul de aur ce aleargă spre Vitim în luptă cu gerul cumplit”. Sania se afunda mereu în zăpadă, se legăna cu mine lin, soarele sclipea voios, argintând panglica albă a râului înghețat…

OLHOI-HORHOI

La invitația guvernului Republicii Populare Mongole, am lucrat două veri de-a rândul la completarea unor măsurători geodezice la granița de sud a Mongoliei. Îmi mai rămânea să determin și să înalț vreo două-trei puncte astronomice în colțul sud-vestic al frontierei dintre Mongolia și China. Executarea acestei misiuni era destul de anevoioasă, căci trebuiau străbătute pustiuri nisipoase, greu accesibile și aproape complet lipsite de apă. Echiparea unei mari caravane de cămile cerea vreme îndelungată. Nu mai spun că o călătorie cu asemenea mijloace arhaice de transport mi se părea insuportabil de înceată, mai cu seamă acum când mă obișnuisem să zbor dintr-un loc într-altul cu mașina.

„Gaz”-ul meu credincios, o camionetă de o tonă și jumătate, mă slujise cu conștiinciozitate până acum, dar bineînțeles că de aici încolo ar fi fost cu neputință să mă aventurez cu ea în asemenea nisipuri pustii. Altă mașină, mai potrivită, nu aveam la îndemână. Dar, în timp ce noi, delegatul Comitetului Științific al Mongoliei și cu mine, ne frământam să găsim o soluție, sosi la Ulan-Bator o însemnată expediție științifică din Uniune. Camioanele ei, nou-nouțe, „încălțate” cu supraanvelope special concepute pentru străbaterea nisipurilor întinse, treziseră curiozitatea întregului oraș. Șoferul nostru, Grișa, un băiat foarte tânăr și pasionat, dar în schimb mecanic priceput și mare amator de călătorii lungi, își tot făcea de lucru la garajul expediției, unde cerceta plin de invidie nemaipomenita inovație în materie de anvelope. El mi-a dat ideea, datorită căreia mașina noastră a căpătat, cu ajutorul Comitetului Științific, „picioare” noi, cum le spunea Grișa. Picioarele acestea erau niște roți foarte mici în diametru, mai mici chiar decât discurile de frână, pe care se montau anvelope de o grosime mare de tot cu dinți și ondulații deosebit de proeminente. Încercarea mașinii noastre „încălțate” cu aceste supraanvelope a dat rezultate remarcabile în cele mai adânci nisipuri. Mie, ca unui om cu mare experiență în materie de lungi călătorii cu automobilul prin locuri neumblate și fără drumuri, mie, spun, mi se părea aproape de necrezut ușurința cu care mașina răzbătea prin nisipurile cele mai nestabile și mai adânci. Cât despre Grișa, el se jura să străbată cu supraanvelopele lui tot deșertul Gobi, de la răsărit la apus, fără niciun popas.

Maiștrii automobiliști ai expediției ne-au înzestrat nu numai cu anvelope, ci și cu felurite instrucțiuni, sfaturi, precum și cu o sumedenie de urări de bine. Și curând, luându-și rămas bun de la Ulan-Bator, căsuța noastră pe roate se pierdu într-un nor de praf, gonind drept spre Țețerlig. În camionul nostru, acoperit bine cu un coviltir înalt de foaie de cort, se aflau prețioasele supraanvelope, canistrele cu apă și butoiul cu benzină de rezervă. Nenumăratele noastre călătorii ne făcuseră să avem o strictă și economicoasă repartizare a locului ocupat de oameni și bagaje. În cabină, alături de șofer, era locul meu. Sub parbriz era instalată un fel de măsuță pliantă la care puteam lucra și pe care se afla planșeta de pichetaj. Tot aici era montată o mică busolă marină, cu ajutorul căreia ne însemnam drumul parcurs, ca și un spidometru, care înregistra distanțele parcurse de mașină. În spate, sub foaia de cort, locul era distribuit astfel: în colțurile dinspre cabină se aflau două lăzi mari cu piese de schimb și cauciucuri. Pe una din ele ședea ajutorul meu, care era calculator și radiofonist, pe cealaltă, călăuza noastră, care avea și funcția de tălmaci; un bătrân mongol înțelept, om umblat și trecut prin multe încercări. Călăuza ședea pe lada din stânga, pentru ca, aplecându-se spre fereastra cabinei, să poată arăta șoferului încotro s-o apuce. Ajutorul meu, radiofonistul, vânător pasionat, ședea pe lada din dreapta înarmat cu un binoclu și o carabină. Tot în grija lui se afla teodolitul și universalul „Hildebrant”. În spatele lor, camionul era încărcat cu tot felul de lucruri rânduite cu mare grijă: saltelele strânse sul, cortul, lăzile cu vase, cu alimente și multe alte lucruri necesare într-o asemenea călătorie.

Prima țintă a drumului nostru era lacul Orok-nor, iar de acolo trebuia să ajungem tocmai în colțul cel mai de miazăzi al Republicii, în partea de dincolo de Altai a deșertului Gobi, la trei sute de kilometri sud de lacul Orok-nor. Camionul nostru traversă munții Hingai și răzbătu până la marea șosea pentru automobile a acestui ținut. Aici, în localitatea Tața-gol, ne-am revizuit motorul într-un mare garaj și ne-am aprovizionat cu benzină pentru tot drumul. Iată dar că eram pregătiți să înfruntăm lupta hotărâtoare cu necercetatele nisipuri ale deșertului Gobi-Zaaltaiski. Combustibilul pentru întoarcere urma să ne fie pus la dispoziție la Orok-nor, mai târziu.

În această parte a drumului n-am întâlnit nicio piedică. Până la Orok-nor, am străbătut câteva sectoare grele, nisipoase, dar cu ajutorul miraculoaselor supraanvelope le-am trecut cu bine și în seara zilei a treia, am zărit în depărtare culmea netedă a munților Zhî, scăldată în lumina trandafirie a amurgului.

Urcând pantele, motorul zbârnâia vitejește, de parcă s-ar fi bucurat și el de răcoarea înserării. Am hotărât să profităm de noaptea rece și am continuat să lunecăm la lumina farurilor aproape până în zori, când de pe culmea unui delușor argilos am zărit panglica largă a tufărișului de pe malurile lacului Orok-nor. Călăuza și Mișa care moțăiau în mașină săriră jos. Am ales repede un loc de popas, ne-am adunat vreascuri pentru foc și ne-am instalat cu toții pe un covor așternut lângă mașină, să bem ceaiul și să discutăm planul celor ce aveam de făcut a doua zi. De aici începea porțiunea necunoscută a drumului nostru și pentru început voiam să-l cercetez și să stabilesc un punct astronomic corect, pentru a verifica unele afirmații ale lui Vladimirțev, care mi se păreau îndoielnice. Șoferul intenționa să facă o revizie serioasă a motorului, Mișa să doboare niscai vânat, iar bătrânul Darhin să stea de vorbă asupra drumului cu vreun localnic. Iată de ce popasul de douăzeci și patru de ore, hotărât de mine, fu primit cu unanimă bucurie.

După ce am stabilit din ce direcție și sub ce unghi caroseria camionului ne va umbri mai bine, ferindu-ne în zori de razele soarelui, ne-am făcut culcușurile pe un covor larg și ne-am culcat. O adiere umedă foșnea ușor prin stufăriș și mireasma deosebită a unei plante necunoscute se amesteca cu mirosul motorului încins, duhnind a benzină, cauciuc și ulei. Tare era plăcut să-ți întinzi în voie picioarele ostenite și culcat pe spate, să-ți afunzi privirea în cerul scânteietor! Am adormit și eu destul de curând, dar înainte de a mă cufunda în somn, am auzit alături de mine respirația egală a șoferului. Călăuza și ajutorul meu, Mișa, mai șușotiră multă vreme între ei.

M-am trezit dimineața, din pricina căldurii. Soarele alunecase peste o bună parte din umbra mașinii și-mi dogorea picioarele. Grișa își făcea de lucru la roțile din față, îngânând încetișor un cântec. Mișa și Darhin lipseau. Am sărit în picioare și după o baie în lac și un ceai fierbinte, m-am dus să dau o mână de ajutor șoferului.

Împușcăturile, care răsunară de undeva de departe, mărturiseau că nici Mișa nu-și irosește vremea de pomană. Am terminat verificarea mașinii abia către seară. Mișa se întoarse cu câteva rațe, două dintre ele ni se părură deosebit de frumoase; o specie necunoscută mie. Grișa se apucă să pregătească supa, iar radiofonistul instală antena portativă și-și pregăti aparatul de emisie-recepție pentru a prinde emisiunea de seară a buletinului meteorologic. Eu am pornit să caut în jurul taberei un loc prielnic pentru observații astronomice și înălțarea unui stâlp trigonometric. La întoarcere, apropiindu-mă de mașină, am constatat îndată că masa era gata. Călăuza care se întorsese ceva mai înainte îi povestea ceva lui Mișa și șoferului. Zărindu-mă pe mine, bătrânul amuți. Grișa însă îmi spuse zâmbind nepăsător cu toată gura:

— Vrea să ne bage-n sperieți moșneagul, Mihail Ilici! Cică dac-om porni în direcția stabilită chiar mâine încăpem în gheara diavolului! Nu-i chip să scăpăm în niciun fel!

— Ce s-a întâmplat, Darhin? întrebai eu, instalându-mă lângă ceaunul așezat pe o foaie de cort.

Bătrânul mongol îl privi indignat pe Grișa și, posac, mormăi ceva despre ușurătatea și lipsa de înțelepciune a șoferului.

— Grișka nu știe decât să râdă întruna, dar nu-nțelege primejdia care ne paște…

Râsul voios al celor doi tineri nu făcu decât să supere de-a binelea pe bătrân. L-am împăcat de bine, de rău și l-am întrebat ce aflase despre drumul de-a doua zi. S-a dovedit că bătrânul căpătase informații amănunțite de la mongolii din partea locului. Înarmat cu o nuielușă uscată, Darhin trase câteva linioare subțiri pe nisip, înfățișându-mi astfel culmile muntoase care se desfăceau aici din masivul Altaiului mongol. Itinerariul nostru trecea peste valea largă de la vest de Ihî-Bogdo și, urmând un vechi drum de caravane, se așternea drept spre miazăzi, traversând o câmpie nisipoasă pentru a ajunge la fântâna Țagan-Tologoi, cale de vreo cincizeci de kilometri după spusele lui Darhin. De acolo urma un drum destul de bun, pe un sol argilos, lung de aproape două sute cincizeci de kilometri, până la culmile muntoase Noin-Bogdo. Dincolo de munții aceștia începea spre apus o fâșie de nisipuri amenințătoare, lată nu mai puțin de patruzeci de kilometri, pe direcția nord-sud, deșertul Dolon-Hali-Gobi, iar după ea, tocmai până la frontiera Chinei se întindeau nisipurile pustiului Gobi-Djungar. Din câte aflase el, Darhin, nisipurile acestea erau cu desăvârșire aride și nelocuite, bucurându-se la mongoli de un renume blestemat, un loc în care este foarte primejdios să te aventurezi. Un renume deopotrivă de rău îl avea partea apuseană a deșertului Dolon-Hali-Gobi. M-am străduit să conving pe bătrân că, ținând seama de viteza mașinii noastre, că doar o știa din drumurile parcurse până aici — nisipurile aride nu ne pot fi primejdioase. Și apoi nici n-aveam de gând să zăbovim prea mult prin acele locuri. „N-am să arunc decât o singură privire asupra stelelor — și ne-ntoarcem.” Darhin clătină tăcut din cap și nu mai spuse nimic. Totuși n-a refuzat să plece cu noi mai departe.

Noaptea se scurse în liniște. M-am trezit anevoie și fără chef a doua zi în faptul zorilor, zgâlțâit de Darhin. Motorul pornise să duduie răsunător, răscolind tăcerea sfârșitului de noapte și trezind păsările încă adormite ale lacului. Răcoarea proaspătă a zorilor mă înfrigurase, dar în mașină m-am încălzit repede și am lăsat jos geamul. Mașina mergea repede și se legăna puternic. Peisajul nu avea nimic atrăgător, așa că în curând am început să moțăi. Poți dormi destul de comod într-o cabină de camion, dacă-ți sprijini capul în palmă și-ți scoți cotul pe fereastră. Mă trezeam numai la hopuri, aruncam o privire la busolă și adormeam din nou. Până la urmă m-am săturat de somn. Grișa opri mașina și-mi aprinsei o țigară, alungând astfel ultimele rămășițe de somn. Ne aflam chiar la poalele munților. Soarele dogorea puternic. Anvelopele erau atât de încinse, încât nici nu putea atinge suprafața vălurată a cauciucului negru. Toată lumea coborî din mașină să-și mai dezmorțească mădularele. Ca de obicei, Grișa își cerceta „mașinuța”, cum spunea el, sau pe „Mașa” lui, cum îi mai plăcea s-o alinte pe încercata noastră camionetă de o tonă și jumătate. Darhin nu-și lua ochii de la coastele roșietice și abrupte ale muntelui, terminate la poale cu lungi cozi de grohotiș. Razele soarelui cădeau paralel cu linia munților, așa că fiecare râpă cafenie sau roșie aprins și fiecare vărugă săpată de ape era plină de umbre vinete întunecate, închipuind toate laolaltă cele mai fantastice desene.

Mă minunam și eu de coloritul acela straniu și abia atunci m-am dumerit de unde se trage îmbinarea de roșu și albastru, întâlnită atât de des la covoarele mongole. Darhin întinse mâna spre apus și ne arătă pe unde vom trece munții: departe, spre dreapta noastră, se zărea o vale largă, care tăia lanțul de-a curmezișul. Și de îndată ce ne-am reluat locurile, Grișa se grăbi să întoarcă mașina cu botul în direcția văii. Soarele încingea tot mai tare capota și cabina camionului, puterea motorului supraîncălzit scădea mereu; până și pantele dulci trebuiau urcate acum cu viteza întâia. Uruitul aproape neîntrerupt al motorului înnebunea pe bietul șofer și nu o dată i-am surprins privirea plină de reproș ațintită asupra mea. Eu însă mă prefăceam că nu-l înțeleg. Speram în sinea mea să găsim în curând niscai apă ca să nu consumăm rezerva de apă minunată luată din lac. Speranțele mele n-au fost zadarnice; jos, în stânga noastră, licări malul abrupt al unei trecători adânci, cu iarbă pe fund. Era trecătoarea pe unde urma să ne strecurăm mai departe. Peste câteva minute de coborâre, zâmbind mulțumit, Grișa opri mașina pe iarba proaspătă. Natura locului îmi spunea că undeva pe aproape, pe sub stâncile de aici, trebuie să fie un izvor. Zidurile abrupte ale trecătorii ne dăruiau o umbră binefăcătoare. Mantia ei albăstrie ne adăposti de furia necruțătoare a soarelui, acest împărat al pustiului. Întinși la poalele stâncilor ne îndeletnicirăm curând cu sorbitul ceaiului.

De îndată ce zăduful începu să „cedeze”, am adormit cu toții pentru a prinde noi puteri; era preferabil să călătorim noaptea. Am dormit multă vreme, și când am deschis ochii, am fost surprinși de exclamația zgomotoasă a șoferului:

— Repede, Mihail Ilici! Uitați-vă-ncoace!

Grozav ne-am temut că n-o să vă deșteptați curând și n-o să mai vedeți… Eu m-am trezit năuc, ba m-am și speriat puțin — nu-nțelegeam nimic. Ziceai că totul arde în jur.

Și-ntr-adevăr, peisajul care ne înconjura părea un vis de necrezut. Crestele roșii ale stâncilor abrupte din dreapta și stânga noastră ardeau în lumina soarelui de la scăpătat, cuprinse parcă de vâlvătaia unui foc adevărat. La poalele munților și în fundul trecătorii, umbrele adânci, sinilii se așterneau tot mai lungi, ascunzând neregularitățile solului și imprimând locurilor o atmosferă de adâncă tristețe. Iar sus, deasupra acestei întunecimi, se înălța un zid neîntrerupt de flăcări purpurii, în care formele stranii ale stâncilor roase de vânt iscau contururi vineții. Se iscau dintre flăcări turnulețe, terase, bolți și coloane purpurii. Un întreg oraș fantastic de vâlvătăi. Chiar în fața noastră, departe, tocmai în fundul defileului se întâlneau două ziduri: unul în stânga, roșu ca focul, și celălalt, din dreapta, negru-vinețiu. Priveliștea era atât de uimitoare, încât fără voia noastră încremeniserăm cu toții într-o tăcere adâncă.

— Oho!… își reveni Grișa înaintea noastră a celorlalți. Ia să-ncerci să povestești la Ulan-Bator despre minunea asta… care fată o să se mai plimbe cu tine? Toate vor spune:

„S-a-ntrecut cu băutura flăcăul”… Am nimerit în niște locuri de-ți vine să crezi că Darhin a avut dreptate…

Bătrânul mongol se prefăcu a nu lua în seamă că-și auzise numele. Ședea nemișcat pe covor și nu-și lua ochii de la trecătoarea în flăcări. Roșul de pălălaie se stingea treptat, prefăcându-se în albastru. De undeva adie ușor răcoarea amurgului. Era timpul s-o pornim la drum. Am fumat câte o țigară. Am consumat câteva cutii de lapte condensat, și cabina camionului îmi ascunse iarăși cerul. Drumul începu să alerge din nou și să se strecoare grăbit între marginea radiatorului și aripa mașinii. Farul, întors spre mine cu ceafa-i bulbucată și sârmele răsucite, se ațintea atent înainte, cutremurându-se ușor la fiecare hârtop. Încă înainte de căderea întunericului, am ajuns la fântâna Bor-Hisut. Era de fapt un izvor apărat de bolovani, cu apă cam amăruie. În fața noastră, pe cerul amurgului, se înălțau câteva dealuri ale căror nume erau necunoscute lui Darhin.

Curând se întunecă de tot. Razele încrucișate ale farurilor porniră să lunece repede în fața mașinii, mărind cu lumina lor piezișă toate măruntele neregularități ale drumului. Întunericul se făcu și mai dens și sentimentul de izolare, de lipsă de contact cu tot restul lumii deveni și mai puternic… O masă întunecată, cu contururi neprecise, creștea, înălțându-se mereu drept în calea noastră — niscai dealuri pesemne. Era timpul să ne oprim și să ne mai odihnim puțin până-n zori. La poalele dealurilor puteau fi unele râpe, pe întuneric era deci destul de primejdios să ne urmăm călătoria. În scurt timp, culmile rotunjite ale dealurilor începură să se deseneze mai limpede pe fondul sângeriu al cerului. Era lanțul Noin-Bogdo, foarte scund în locul acela. După ce am trecut fără greutate linia dealurilor, am ajuns într-o vale largă și ne-am oprit să montăm supraanvelopele; pășeam în Dolon-Hali-Gobi. Deșertul își desfășura la picioarele noastre covorul uniform al nisipurilor cenușii-roșcate. În zare, departe, abia de se ghicea prin fumegarea ceții un alt lanț de munți. Munții aceștia se numiseră în vechime Koisi-Kara, ei erau ținta călătoriei mele. Intenționam să-mi fac măsurătorile astronomice de pe acest nu prea înalt podiș muntos, care desparte cele două câmpii nisipoase ale deșertului Djungar-Gobi.

Dacă am găsi pe acolo apă potabilă, am traversa cu ajutorul supraanvelopelor deșertul, cam până la frontiera Chinei și am reface măsurătorile și din acel punct. Într-un fel sau într-altul trebuia să ne grăbim. Probabilitatea de a găsi apă într-un loc necunoscut călăuzei noastre nu era prea mare, iar o abatere de la ruta stabilită prezenta oarecare pericol din pricina inevitabilului consum suplimentar de combustibil.

Neținând seama că deasupra nisipurilor se și pornise să tremure aerul încins, am pornit înainte. În întâmpinarea noastră veneau necontenit mereu alte și alte valuri ale mării înmărmuritelor și dogoritoarelor nisipuri. Galbenul deșertului se prefăcea uneori în cenușiu sau roșiatic, alteori jocul razelor de soare scălda în toate culorile pantele dunelor de nisip.

Pe alocuri, pe creasta dunelor se legănau niște ierburi aspre, uscate. O jalnică răbufnire de viață, care nu putea schimba defel impresia dominantă că te afli pe un sol mort…

Pulberea măruntă a nisipului pătrundea în tot locul, așternându-se ca o pudră mată pe mușamaua neagră a pernelor mașinii, pe marginea nichelată a tabloului de comandă, pe carnetul de însemnări, pe sticla busolei. Firicelele de praf îți scârțâiau între dinți, îți zgâriau obrazul congestionat, îți făceau mâinile scorțoase, acopereau tot ce aveam în camion. Când mașina se oprea, ieșeam din cabină și mă cățăram pe dunele cele mai înalte, încercând să descopăr cu binoclul sfârșitul înfiorătoarelor nisipuri. Dar dincolo de tremurul văzduhului încins nu se vedea nimic. Deșertul părea nețărmurit. Văzând la picioarele mele camionul aplecat puțin pe o parte, cu ușile deschise ca niște aripi desfăcute, neputincios, mă străduiam să-mi înfrâng neliniștea care mă copleșea, totuși uneori mă gândeam că oricât de bune erau anvelopele cele noi, câte nu se pot întâmpla cu un camion! Iar dacă intervenea o stricăciune mai gravă, de nereparat pe loc, ne rămâneau destul de puțini sorți de a scăpa din meleagurile acelea pustii. „Nu cumva fusesem prea îndrăzneț avântându-mă în adâncul acelor nisipuri și primejduind viața oamenilor ce-mi fuseseră încredințați?” Cam acestea erau gândurile care mă asaltau tot mai des în nisipurile pustiului Dolon-Hali. Dar încrederea în mașina noastră mă reconfortă. Purtarea bătrânului Darhin avea asupra-mi același efect liniștitor. Chipul lui imobil de „Buda indian” era cu desăvârșire calm. Cât despre tinerele mele ajutoare, ele nu se preocupau prea mult de posibilitatea vreunei primejdii.

Mă tulbura cu osebire faptul că, după un drum de aproape cinci ceasuri, tot nu se iveau încă în zare niciun fel de munți. În al șaizeci și șaptelea kilometru, valurile de nisip începură să descrească vizibil și totodată terenul începu să urce. Am înțeles despre ce-i vorba abia peste vreo cinci kilometri, când ajungând pe culmea unei movile argiloase Grișa frână brusc mașina. Nisipurile pustiului Dolon-Hali umpleau fundul unei depresiuni întinse și netede. Cât timp ne-am aflat pe fundul acestei depresiuni, bineînțeles că nu puteam zări munții din zare. De îndată ce am ajuns însă pe marginea ei ne-am și trezit pe întinderea netedă ca masa a unui podiș, semănat din belșug cu pietriș, munții ni s-au arătat, fără veste, drept înaintea noastră, la vreo cincisprezece kilometri spre sud. Pietrișul sclipitor, care acoperea tot podișul, cât vedeai cu ochii, avea o culoare cafenie închis, ba pe alocuri aproape neagră. N-aș putea spune că pustiul acesta negricios mi-a făcut o impresie prea plăcută. Totuși faptul că ajunseserăm pe un teren drept și stabil era pentru noi o adevărată bucurie. Până și netulburatul Darhin, zâmbind mulțumit, își netezea cu degetele bărbuța-i rară. Supraanvelopele fură expediate să se odihnească sus în camion. După încetineala cu care ne mișcaserăm pe nisip, repeziciunea cu care am ajuns la poalele munților ni se păru nemaipomenită. Aici a trebuit să zăbovim o vreme rătăcind în căutarea unui izvor.

Către apusul soarelui am ajuns pe versantul de miazăzi al munților, unde am găsit un izvor în fundul unei râpe adânci, care se vărsa într-o trecătoare largă. Aveam acum apă din belșug. Fără să mai aștept să fiarbă ceaiul, am pornit împreună cu Mișa spre culmea cea mai apropiată, ca să mai apucăm înainte de apusul soarelui să alegem un loc potrivit pentru măsurătorile noastre astronomice. Munții nu erau prea înalți, culmile lor golașe se ridicau cam până la vreo trei sute de metri înălțime. Lanțul munților avea o formă curioasă, aducând cu secera lunii. Arcul ei se deschidea către sud, spre deșertul Djungar-Gobi, iar spatele rotund era întors către nord și cobora în pante ceva mai repezi. În partea de miazăzi a arcului muntos, între coarnele „lunii” se întindea linia aproape dreaptă a unei râpe lungi, coborând ca un mal spre dunele înalte ale mării de nisipuri. Sus, se afla un podiș întins și neted, acoperit cu ierburi aspre și înalte. Podișul era înconjurat din trei părți de piscurile conice, ascuțite și dințate ale culmilor arcului de munți. Crestele acestea ferăstruite de vânturi păreau deosebit de sumbre. Mă simțeam cuprins de un simțământ neplăcut de totală izolare; nu zăreai în jur decât nesfârșite întinderi pustii, atât la sud cât și la est și la nord. Doar departe, către vest, în zare se vedeau ca prin ceață niște munți tot atât de scunzi, incolori și singuratici, ca și aceia pe care ne aflam.

Podișul dintre coarnele lanțului de munți era un punct de observație ideal pentru măsurătorile noastre, așa că ne-am cărat încoace toate instrumentele noastre, precum și stația de radioemisie-recepție. Apoi veniră la noi și călăuza cu șoferul, aducând cu ei paturile de campanie și alimentele. Departe, jos, rămăsese doar camionul, care de aici aducea cu o gâză cenușie. Liniștea mormântală a munților pustii, tulburată doar de foșnetul abia auzit al vântului, ne-a copleșit pe toți, făcându-ne tăcuți și gânditori. Tovarășii mei se întinseră pe covor să se odihnească, doar Mișa se apucă să lege agale contactele bateriilor cu aparatul de radio. M-am apropiat de malul râpei și am rămas multă vreme cu ochii ațintiți în jos spre deșert. Stâncile roase de vânturi se înălțau abrupte deasupra tufelor sărace ale pelinului argintiu. Depărtările uniforme se întindeau până-n zarea roșiatică a amurgului, iar în spatele meu se înălțau sălbatice și posomorâte crestele ferăstruite ale culmilor. Nețărmurita tristețe a morții, liniștea aceea fără nădejde pluteau peste insulița muntoasă, pe jumătate ruinată, prăvălită în nisipuri, fărâmițându-se neîncetat și topindu-și dunele deșertului, care o asalta din toate părțile. Privind peisajul acesta dezolant, mi-am imaginat chipul Asiei Centrale ca pe o enormă fâșie de pământ străvechi, ostenit să mai trăiască, o fâșie de pustiuri aride, încingând mijlocul continentului. Aici se încheia lupta forțelor cosmice primitive cu viața. Numai materia neclintită a rocilor mai lupta tăcută cu distrugerea… Tristețea de nedescris a priveliștii înconjurătoare pătrunse curând și în sufletul meu.

Cam astea-mi erau gândurile, în clipa în care tăcerea apăsătoare fu gonită de sunetele vesele ale muzicii. Nepotrivirea era atât de puternică și neașteptată, încât lumea înconjurătoare păru că se despică în două și la început nici nu-mi dădui seama că radiofonistul nimerise din plin asupra unei emisiuni puternice. Și deodată oamenii se înviorară, începură să vorbească și să se agite în jurul mâncării și ceaiului. Mișa, satisfăcut de impresia produsă asupra noastră, mai ținu multă vreme capătul firului nevăzut, care ne lega pe noi, cercetători pierduți în pustiu, cu clocotul îndepărtat, dar viu și fierbinte al vieții omenești.

Ca de obicei, noaptea era senină. Sus, pe culmea munților se făcu răcoare și fumegarea văzduhului încins nu ne tulbura măsurătorile, cum se întâmpla de obicei. Treji am rămas numai eu și Mișa. Dar în clipele acelea, atenția mea era încordată spre depărtări atât de mari, încât toate meleagurile pământului nostru îmi păreau umbre de o clipă. Mă aflam sub sclipirea stelelor. Vizorul instrumentelor era îndreptat spre cer. Flăcăruia sclipitoare a unei stele pâlpâia prinsă în centrul obiectivului, strălucirea argintie a limbului[13] sclipea în lumina palidă a ferestruicii vernierului[14] de vizare. În obiectivele cercurilor orizontal și vertical se perindau încetișor gradațiile scării gradate, în timp ce în căștile de radio, răsunau semnalele măsurate ale orei exacte.

Îmi repetasem de două ori măsurătorile, de fiecare dată prin altă metodă, căci voiam cu tot dinadinsul să capăt un rezultat cât mai precis, de netăgăduit. Prea curând n-o să mai ajungă nimeni în aceste meleaguri, ca să poată repeta și verifica datele obținute de mine. Și multă vreme cartografii vor continua să lucreze, bazându-se pe reperele acestea, având acum un loc bine determinat pe suprafața planetei noastre… În sfârșit am desfăcut contactul aparatului și m-am dus la culcare. În locul aparatului, a rămas înfipt un țăruș nu prea mare, care va arăta mâine dimineață ajutoarelor mele unde să fixeze și să întărească cu ciment stâlpul de oțel, cu o tăbliță de aramă.

Piramida de pietroaie înălțată apoi în jurul stâlpului va face vizibil de departe punctul astronomic, ridicat în aceste pustietăți uitate de lume.

Nu-i vorbă că asta este o excelentă amintire pe care un om o poate lăsa despre sine, ca și o bună speță de activitate creatoare în folosul societății întregi…

Am adormit și m-am odihnit cât se poate de bine sub bolta joasă a stelelor, în văzduhul răcoros de pe podișul de piatră, așa că m-am trezit devreme de tot. Adierea zorilor era destul de rece. Ceilalți tovarăși se treziseră mai demult și trebăluiau în jurul stâlpului de oțel. M-am întins alene, hotărât să mai rămân o vreme culcat, fumându-mi țigara și chibzuind asupra drumului ce mai aveam de făcut. Dacă nisipurile deșertului Djungar-Gobi se vor dovedi prea anevoioase pentru mașina noastră, mă decisesem să nu risc, gonind după închipuita linie de frontieră care împarte aceste pustiuri. Totuși înainte de a ne întoarce spre viața plină de verdeață a raionului Orok-nor, plănuiam să ne adâncim cât de cât în deșert, pentru a ne putea face o imagine asupra acelor locuri. În zare, deslușeam o mică înălțime. Până acolo aș fi vrut să ajung și să pot cerceta mai departe cu binoclul nisipurile din jur și mai cu seamă cele ce se întindeau spre sud, către granița Chinei.

Pășind ușurel, Darhin se apropie de mine și văzând că nu dorm se așeză lângă mine și mă întrebă în șoaptă:

— Cum hotărât, plecăm mai departe în Djungar-Gobi?

— Nu, am hotărât să nu traversăm deșertul (chipul bătrânului tresări, ochii înguști sclipiră bucuroși). O să înaintăm doar puțin cam în direcția asta, spusei eu, ridicându-mă în capul oaselor și arătându-i cu mâna spre colina din zare.

— De ce? se miră bătrânul mongol. Mai bine deloc nu mergem la ținut rău, mai bine-napoi mergem…

M-am grăbit să mă scol și cu aceasta am pus capăt bombănelilor bătrânei călăuze. Am pornit la drum încă înainte ca soarele să fi început să încingă nisipul. Echipat cu supraanvelopele speciale, camionul nostru se afundă în deșert în direcția colinelor. Șoferul îngâna un cântec vesel, pe care zumzetul motorului îl acoperea. Ca de obicei, legănatul mașinii mă îmbia la somn. Dar până și în starea de somnolență în care mă găseam, am băgat de seamă culoarea neobișnuită a nisipurilor acestui pustiu. Soarele începuse să dogorească și lumina lui orbitoare colora panta dunelor în tonuri liliachii. La ora aceea, umbrele începeau să dispară și diferitele unghiuri sub care razele soarelui luminau nisipurile, se vedeau numai în diferitele nuanțe de roșu care poleiau dunele. Culoarea asta stranie sublinia parcă și mai mult neînsuflețirea pustiului.

Pesemne că mă furase somnul și, fără să-mi dau seama, dormisem câteva minute. M-a trezit liniștea: motorul tăcea. Mașina se afla în vârful unei dune. Partea dinainte a camionului era aplecată în jos, spre coborâș. Pe sub roțile din față, se mai scurgeau firicele de nisip, stârnite de anvelope. Am apăsat mânerul, am împins ușa cabinei care s-a deschis. În picioare, pe scara camionului, am cercetat zările.

În fața mea, ca și pe lături, se înălțau dune de nisip gigantice, nemaipomenit de mari. Refracția razelor soarelui și fumegarea văzduhului încins, mă făcuseră să cred că dunele cele înalte din apropiere sunt niște munți din zare. Nu mă dumeream nici în clipa asta, cum de m-am putut înșela în așa hal. Doar cu câteva minute în urmă aș fi fost gata să jur că am văzut perfect de limpede un grup de coline. Afundându-mă în nisip, m-am cocoțat pe una din dunele cele mai înalte, de unde am început să cercetez marea de nisipuri dinspre miazăzi.

Călăuza veni lângă mine. Scânteioare viclene licăreau în ochii lui negri. Era limpede că n-are niciun sens să ne mai deplasăm spre sud — în depărtare nu se zăreau niciun fel de munți sau dealuri. Darhin mă asigură că mongolii cu care stătuse de vorbă erau convinși că nisipurile celea se întind neschimbate tocmai până la frontiera Chinei. Ne puteam întoarce cu cugetul împăcat. Tovarășii mei îmi întâmpinară hotărârea plini de voie bună. Nisipurile fără viață creau o atmosferă apăsătoare. Cântecul răsunător al motorului învinse din nou liniștea nisipurilor. Camionul se înclină pe o parte, coborî duna și-și întoarse farurile înapoi spre miazănoapte.

Mi-am strâns carnetul de însemnări, am acoperit busola și m-am pregătit să-mi reiau moțăiala întreruptă.

— Ei, și-acum, Mihail Ilici, apăsăm pe accelerator și nu ne mai oprim până la Orok-nor, sau poate chiar până la stâncile care ard, spuse Grișa, zâmbind cu toată gura.

Niște ciocănituri puternice ne făcură să tresărim. Radiofonistul bătea în acoperișul cabinei. Aplecat spre mine, se străduia să acopere zgomotul motorului și-mi arăta ceva cu mâna spre dreapta.

— Ce-or mai fi vrând? mormăi cu necaz șoferul și încetini goana mașinii. Dar deodată frână brusc și-mi strigă surprins: Ia priviți repede! Ce-o mai fi și asta?

Pentru o clipă, fereastra din dreapta fu acoperită de umbra ajutorului meu, care sărea din camion. Cu carabina în mână, Mișa se repezi spre panta unei dune mari din apropiere. Între două movile se zărea o dună mai scundă. Pe suprafața ei netedă se mișca ceva viu. Cu toate că vietatea era foarte aproape de noi, nici șoferul și nici eu n-am putut desluși prea bine despre ce-i vorba. Vietatea se mișca înainte într-un chip ciudat și repezit; ba strângându-se colac, ba îndreptându-se brusc. Uneori mersul acesta zguduit se întrerupea cu totul și vietatea, pur și simplu, se rostogolea pe panta dunei.

— Ce minunăție o mai fi și asta? Parcă-i un cârnat uriaș, șopti Grișa, temându-se parcă să nu sperie ființa aceea necunoscută.

Și într-adevăr, vietatea era ciudată; nu-i vedeai nici picioarele, nici gura și nici ochii; nu-i vorbă, se prea poate că ochi avea, dar din pricina distanței nu-i puteam noi desluși. Cel mai mult aducea cu o bucată de cârnat gros și lung de aproape un metru. Amândouă capetele trupului erau boante și nu te puteai dumeri care-i capul și care-i coada. Viermele cel mare și gros, acest locuitor necunoscut al deșertului, continua să se miște pe nisipul liliachiu. Mișcările lui încete și neîndemânatice erau scârboase și în același timp îți dădeau impresia unei mari neputințe. Fără să fiu un mare cunoscător în materie de zoologie, mi-am dat seama îndată că ne aflăm în fața unei ființe necunoscute de știință. În cursul călătoriilor mele mă întâlnisem adesea cu tot felul de reprezentanți ai faunei Mongoliei, dar despre acest vierme uriaș nici n-avusesem ocazia să aud măcar.

— Pfu, mare drăcie! strigă Grișa. Alerg s-o prind de vie, doar să-mi pun mănușile, că prea-i scârboasă! și șoferul sări jos din cabină, luându-și de pe pernă mănușile de piele. Stai locului, stai! strigă el către radiofonistul cocoțat pe o dună care luase carabina la ochi. S-o prindem de vie! N-o vezi că abia se târâie! Nu ne scapă!

— Fie. Uite-i colo și tovarășul, răspunse Mișa și-și lăsă pe creasta dunei arma încărcată.

Într-adevăr, pe panta nisipoasă se rostogolea în jos un al doilea vierme asemănător, ba poate chiar ceva mai mare ca primul. În clipa aceea, de sus din camion, răsună un urlet înfiorător, scos de Darhin. Pesemne că bătrânul fusese adormit tun și se trezise abia acum, tulburat de alergătura și strigătele băieților. În urletul bătrânului nu se distingea decât un sunet repetat, aducând cu un vaiet:

„O-oi-o-oi”. Grișa ajunsese pe radiofonist și acum amândoi alergau repede în josul dunei. Tot ce a urmat n-a durat mai mult de un minut. Am sărit și eu din cabină cu gândul să ajut băieților să prindă cele două jivine. Dar n-am apucat să mă depărtez, că m-am pomenit cu bătrânul mongol rostogolindu-se de sus din camion, urlând și prinzându-se cu amândouă mâinile de hainele mele. Fața lui de obicei liniștită, se schimonosi de o spaimă sălbatică.

— Înapoi, cheamă băieții, înapoi!… Repede! Acolo moarte! izbuti el să strige, abia respirând, dar continuând să urle: O-oi-o-oi!

Mai mult uimit de purtarea neînțeleasă a bătrânului decât speriat de vorbele lui, am început să strig celor doi flăcăi să se întoarcă îndată la mașină. Ei continuară însă să alerge spre vietățile necunoscute, fie neauzind, fie prefăcându-se că nu aud strigătele mele. Atunci dădui să mă reped după ei, dar călăuza mă trase violent înapoi. Zbătându-mă să scap din strânsoarea mâinilor lui Darhin, nu slăbeam din ochi jivinele. Băieții erau la câțiva pași de ele; radiofonistul înainte și Grișa puțin în urma lui. Deodată viermii uriași se strânseră colac și culoarea lor, până atunci galbenă-cenușie, se întunecă fără veste, deveni vânăt-liliachie, iar la capete intens albastră. Fără să scoată niciun strigăt, fulgerător parcă, Mișa se prăvăli cu fața-n jos și rămase nemișcat pe nisip. Auzii doar exclamația șoferului, care între timp ajunsese în dreptul lui Mișa, la trei-patru metri de jivine. Mai trecu o clipă, și Grișa se încovoie și căzu tot atât de inexplicabil, prăvălindu-se într-o rână pe pământ. Trupul lui se răsturnă, se rostogoli până la poalele dunei blestemate și rămase ascuns privirilor noastre. M-am smuls din mâinile călăuzei și m-am repezit înainte. Dar bătrânul Darhin se avântă ca un băiețandru și mă apucă strâns de picioare ca un clește. Ne prăvălirăm amândoi în nisip. Se încinse o luptă crâncenă. Căutam să mă smulg din strânsoarea de clește a bătrânului, dar nu izbuteam defel. Scos din fire, mi-am smuls pistolul din toc și l-am îndreptat spre Darhin. Piedica țăcăni și abia atunci călăuza îmi dădu drumul. Ridicându-se în genunchi, el întinse spre mine mâinile împreunate a rugă. Un urlet răgușit țâșni din pieptul lui:

„Moarte! Moarte!” M-am repezit spre dună strângând pistolul în pumn. Viermii misterioși pieriseră. Trupurile nemișcate ale tovarășilor mei continuau să zacă pe nisipul brăzdat de urmele respingătoarelor vietăți. Bătrânul mongol alergă după mine și văzând că viermii nu mai sunt acolo se repezi și el spre trupurile neînsuflețite ale celor doi tineri. O durere îngrozitoare îmi strânse inima, când plecându-mă asupra trupurilor nemișcate nu putui desluși niciun semn de viață. Radiofonistul zăcea cu capul răsturnat. Pleoapele îi acopereau pe jumătate ochii stinși, fața îi era calmă. Grișa dimpotrivă, avea fața schimonosită de o durere înfiorătoare. Amândoi aveau obrazul vânăt, de parcă ar fi fost sugrumați.

Toată strădania noastră: fricțiunile, respirația artificială, ba chiar și încercările lui Darhin de a le lua sânge, toate fură zadarnice. Nu mai încăpea nicio îndoială, tovarășii noștri erau morți. Ea ne doborâse. Vremea îndelungată pe care o petrecuserăm toți laolaltă ne legase, ne înrudise aproape. Pierirea celor doi tineri era pentru mine pierderea cea mai grea. Și pe lângă toate, mă chinuia gândul că eram vinovat de moartea lor. Nu le stăvilisem goana nechibzuită spre cele două jivine necunoscute. Deznădăjduit, aproape fără gânduri, stăteam locului, rotindu-mi privirile în jur cu speranța deșartă de a zări jivinele blestemate și a-mi descărca în ele tot încărcătorul. Bătrânul mongol, îngenunchiat pe nisip, plângea pe ascuns. Mult mai târziu mi-am dat seama cât de recunoscător ar fi trebuit să-i fiu călăuzei mele care mă scăpase de la moarte…

Am cărat trupurile băieților și le-am urcat în camion, nefiind în stare să le lăsăm acolo în mijlocul înspăimântătoarelor nisipuri liliachii. Sau, mai știi, poate că în fundul sufletului meu trăia nădejdea vană că ei nu muriseră cu adevărat și că, buimăciți de o forță necunoscută nouă, își vor mai reveni fără veste la viață. Dar nici Darhin și nici eu n-am schimbat o vorbă.

Ochii bătrânului mongol mă urmăriră îngrijorați până când așezându-mă în locul lui Grișa am pornit motorul. Punând mașina în mișcare, mi-am mai aruncat pentru ultima oară privirea asupra locului aceluia, prin nimic deosebit de restul pustiului și totuși un loc în care pierdusem jumătate din detașamentul încredințat mie. Cât de bine și de voios mă simțisem abia cu o oră în urmă și cât de singuratic mă aflam acum! Mașina porni. Uruitul trist al pinioanelor vitezei întâia mi se păru de neîndurat. Darhin ședea în cabină, alături de mine, și se uita atent să vadă cum mă descurc cu comenzile, apoi asigurându-se că mă pricep, își mai veni în fire.

În seara aceea, n-am putut ajunge decât până la locul popasului din noaptea precedentă. Aici, în preajma punctului astronomic, la poalele movilei de piatră, am îngropat pe tovarășii noștri de drum. Descompunerea le și atinsese trupurile și ucisese în noi speranța oricărei posibilități de „înviere”.

Nici astăzi, după atâta vreme, nu-mi pot aminti fără tulburare de noaptea aceea tăcută în vârful munților posaci. De cum a mijit de ziuă, am pornit să străbatem cât se putea de repede podișul semănat cu pietriș negru. Cu cât ne depărtam de înfiorătorul Djungar-Gobi, cu atât mă simțeam mai liniștit. Traversarea pustiului Dolon-Hali-Gobi, o muncă deosebit de grea pentru un șofer fără experiență cum eram eu, îmi răpi toată atenția, distrăgându-mă oarecum de la gândurile amare și de la pierderea suferită.

La popasul următor, printre stâncile de foc, am mulțumit cu căldură bătrânului mongol. Darhin fu tulburat de recunoștința mea și-mi spuse cu un surâs:

— Eu strigat „moarte”, dar tu tot alergi înainte. Atunci eu oprit pe tine: moare șef, moare toți. Dar tu pe mine aproape împușcat…

— Fugeam să scap băieții, nu mă gândeam la mine.

N-am putut afla nicio explicație a celor întâmplate, nici de la Darhin și nici de la toți ceilalți cunoscători ai Mongoliei. Tot ce-am aflat se reduce la aceea că în cele mai vechi legende mongole se povestește despre o vietate numită „Olhoi-horhoi”, care trăiește în fundul celor mai pustii și neînsuflețite deșerturi. Numele acesta, repetat de urletele lui Darhin, îmi răsunase mie a vaiet: „O-oi-o-oi”. Olhoi-horhoi n-a fost cercetat de niciun învățat, pe de o parte pentru că trăiește în nisipurile acelea aride aproape inaccesibile, iar pe de altă parte, din pricina groazei pe care o inspiră jivina mongolilor. Groaza asta, după cum am avut prilejul să mă conving eu însumi, este pe deplin întemeiată. Olhoi-horhoi omoară fulgerător și de la distanță. Care este forța tainică a acestei vietăți, nu sunt în măsură să apreciez. Poate că este o descărcare electrică de o intensitate uriașă. Sau poate o otravă ucigătoare, pe care jivina o împrăștie în jur… Nu știu…

Sunt sigur însă că știința își va spune cuvântul despre ființa asta îngrozitoare, când alți cercetători, mai norocoși decât mine, vor reuși s-o întâlnească din nou.

SFÂRȘIT