/ / Language: România / Genre:sf

Umbra dinosaurului

Ivan Efremov

Cuprins: Umbra dinosaurului Căutătorii de diamante Întâlnire deasupra Tuscarorei Taina minei străvechi Limanul curcubeului Ultima velă

Ivan Efremov

Umbra dinosaurului

Traducători: M. Spiridoneanu, G. Bocunescu

UMBRA DINOSAURULUI

— În sfîrșit! Ca întotdeauna ai întîrziat! exclamă bucuros profesorul, cînd Serghei Pavlovici Nikitin, un tînăr paleontolog care, însă, și ajunsese binecunoscut datorită descoperirilor sale, intră în cabinetul lui. Azi am avut musafiri de la Expoziția Agricolă. Doi păstori fruntași din stepele răsăritene. Iată și omagiul pe care l-au adus oamenilor de știință: un pepene galben, cît toate zilele… Și ce ispititor miroase! Hai să-l mîncăm împreună, în cinstea păstorilor fruntași.

— De asta m-ați chemat, Vasili Petrovici?

— Nerăbdător mai ești, tinere! Întoarce-te spre stînga, uite, aici, pe măsuța asta…

Nikitin se apropie curios de măsuța dintr-un colț al cabinetului.

Pe un carton cenușiu erau rînduite cu grijă frînturi de oase mari, de un brun închis — fosile. Paleontologul apucă osul din stînga, îl ciocăni cu unghia, îl întoarse pe o parte și pe alta. Examină rînd pe rînd toate cele opt bucăți, grele, masive, impregnate cu siliciu și fier.

Practica multor ani de studiere a anatomiei sistemului osos îi dădea posibilitatea să întregească pe loc, mintal, frînturile, să reconstituie bucățile de oase care lipseau și, după forma lor caracteristică, întregul schelet al animalului demult dispărut.

— Acum am înțeles, Vasili Petrovici. Oasele au prins acea pojghiță lucioasă de culoare închisă, pe care o numim „bronzul pustiului”. Asta înseamnă că păstorii le-au găsit chiar la suprafață, în deșert… Dar bine, Vasili Petrovici, ăștia sînt dinozauri! Ce bine s-au păstrat! Pentru prima oară se găsesc fosile de ale acestor animale în Uniunea Sovietică. Păstorii ar trebui răsplătiți!

— Dragul meu, crezi că au nevoie de premii? Sînt mai bogați decît noi. M-au și întrebat dacă nu ne trebuie cîte ceva de la colhozul lor… Nu, aici e vorba de interes pentru știință — atît și nimic mai mult. Vor veni din nou, mîine, ca să stea de vorbă cu dumneata și, firește, ca să ne mai aducă un sileau [1]. Pînă atunci, să tăiem pepenele și să chibzuim în tihnă.

Cu o felie de pepene aromat în mînă, Nikitin se îndoi din genunchi în fața hărții uriașe, care acoperea un perete al cabinetului, ațintindu-și privirea spre colțul ei din stînga, jos, presărat cu puncte mărunte: acolo se întindea deșertul lipsit de viață. Bătrînul savant, din fotoliul său, se aplecă și călăuzi mîna lui Nikitin.

— Uite, cam pe aici se află o zonă întinsă, presărată cu oase de dinozaur, spuse paleontologul, la vreo trei sute cincizeci de kilometri de izvoarele rîului Taldî-Sai. În apropiere este puțul Bissekta. Va trebui să străbatem nisipurile, pînă la colinele Laiilei. Mai departe, pustiu pietros și, pe alocuri, stepă…

Lumina orbitoare a soarelui, reflectată de zidurile albe ale caselor scunde, punea la grea încercare ochii încă nedeprinși ai lui Nikitin. Strîngînd cît mai mult pleoapele, acesta străbătu curtea spațioasă a gării de mărfuri, afundîndu-și picioarele în covorul moale, de praf galben.

Trei turisme nou-nouțe, rînduite la marginea drumului, așteptau în fața porții pe șef. Deasupră-le, capotele albe din pînză de cort unduiau în falduri; vopseaua de lac cenușiu-deschis, strălucitor, prinsese pe alocuri o pojghiță roșiatică de praf. De-a lungul drumului, în același sens în care erau îndreptate mașinile, curgea năvalnic, printre pietre mari, șușotind și clipocind, apa cristalină a unui arîk [2] lat, bătîndu-și parcă joc de arșiță și colb. Vuietul apei se împletea cu huruitul molcom al motoarelor celor trei mașini, la turație redusă.

Tînărul paleontolog urcă în mașina din față, portiera fu trîntită, o trîmbă piezișă de praf auriu se ridică. Mașinile porniră, îndreptîndu-se spre orașul vilelor albe și al aleilor înverzite de la poalele versantului nordic al colinelor arse de soare.

Nikitin ieși tîrziu de Ia o ședință și porni agale de-a lungul arîkului șopotitor. Pe lîngă case, sub frunzarul des al arborilor se așternea întunericul.

Deodată, înaintea lui țîșni din umbra aleii o tînăra, într-o rochie albă, care sări sprintenă peste arîk și o luă pe drum. Picioarele — goale, bronzate — se confundau cu solul, fata parcă plutea în aer. Cozile-i negre, ale căror vîrfuri stufoase coborau pe spate pînă-n dreptul genunchilor, contrastau puternic cu rochia albă.

La început, Nikitin, surprins, se opri și urmări cu privirile făptura care se mistuia în întuneric, apoi iuți pasul și ajunse curînd în fața porții mari de scînduri a casei unde era adăpostită expediția.

În curtea spațioasă, luminată de mai multe becuri electrice, Nikitin zări pe toți membri expediției sale, strînși în jurul mașinilor. Oamenii rîdeau cu hohote, atît de voioși, încît pînă și ursuzul șofer-șef zîmbea blajin.

De Nikitin se apropie îndată Marusia cea cu ochii negri, preparatoarea expediției, aleasă cu cîteva zile înainte secretară a organizației de partid.

— Unde ai fost, Serghei Pavlovici? În lipsa dumitale hotărîsem să ținem o adunare. Te-am așteptat cît te-am așteptat, apoi am început-o așa, de la sine.

— Veselă adunare! zise surîzînd Nikitin.

— Numele mașinilor au stîrnit hazul, explică Marusia.

— Cum adică?

— Vrem să organizăm o întrecere între echipajele mașinilor. Și ce crezi că a propus Martin Martînovici? Să dăm cîte un nume fiecărei mașini, ca să ne vină mai ușor.

— Ei, și pe urmă?

Aici se amestecă în discuție Martin Martînovici, specialistul în săpături al expediției, om mai în vîrstă, cu ochelari pe nas, de fel din Letonia:

— Pe a dumneavoastră am numit-o „Fulgerul”, iar pe celelalte două — „Vulturul” și „Dinozaurul”.

Un claxon puternic, pe trei tonuri, răsună în stradă, iar îndărătul porții sclipiră pentru o clipă farurile unui „ZIS” negru.

Nikitin ieși în întîmpinarea secretarului comitetului regional, cu care mai vorbise și înainte despre treburile expediției.

— V-ați echipat bine, spuse secretarul, aruncînd o privire în jurul lui. Cînd porniți la drum?

— Poimîine.

— Foarte bine, tovarășe Nikitin! Am o rugăminte… secretarul făcu o pauză. Vin direct de la o ședință… S-a aflat că acolo, chiar lîngă Bissekta, există un zăcămînt de asfalt. Trebuie studiat. Mi-o cer geologii. Așa că, te rog, să iei cu dumneata pe cineva de la Direcția geologică…

Nikitin se încruntă și căzu pe gînduri. Secretarul îl luă de braț și amîndoi se îndreptară spre fundul curții.

— Totul e gata?

— Gata, Serghei Pavlovici. Putem începe încărcarea.

— Dumneata și cu Martin Martînovici încărcați în prima mașină, „Fulgerul”, sculele și o parte din carburant, în „Dinozaur”, restul carburantului, scîndurile și utilajele taberei, iar în „Vulturul” — apa, alimentele și cauciucurile de rezervă.

Prin ușa scundă, deschisă, năvălea înăuntru dogoarea zilei. Nikitin strînse în servietă hîrtiile răvășite de pe masă și vru să dea fuga la telegraf.

— E voie? răsună deodată în curte o voce caldă de femeie.

În dreptunghiul orbitor al ușii se ivi o siluetă zveltă, în rochie albă, în jurul căreia lumina contura o aureolă. Noua sosită se înclină ușor, căutînd să pătrundă semiîntunericul din cameră — și în fața lui Nikitin luciră întunecat cozile stufoase din seara trecută.

Inima tînărului om de știință tresări ca într-o presimțire. Se ridică, ieși în întîmpinarea musafirei, care ținea în mînă o valiză mică, și făcură cunoștință.

— Miriam… Și mai cum? întrebă Nikitin.

— Nurgalieva. Dar puteți să-mi spuneți Miriam, răspunse zîmbind fata.

— Ei bine, Miriam, nu te sperie că expediția noastră e grea și pleacă atît de departe?

Ochii negri sclipiră ironic:

— Nu, de loc. Sînteți atît de bine echipați… Ieri, dispecerul mi-a spus că o deplasare cu expediția aceasta poate ține prea bine locul unui bilet de băi.

— Atunci, e-n regulă, conchise Nikitin și îi întinse mîna. Alege-ți mașina, care-ți place.

— Dacă se poate, aș merge pe „Vulturul” cu Marusia, se rugă fata.

— Ia te uită, femeile au și apucat să facă cunoștință, rîse paleontologul, ieșind în curte împreună cu Miriam.

— În definitiv, reluă Nikitin pe neașteptate, și eu te-am cunoscut aseară, pe strada Engels…

Se înclină în fața ei, în semn de salut, și se îndreptă spre poartă în timp ce fata se uita după el nedumerită.

Legănîndu-se și tresăltînd, mașinile străbăteau, înșiruite una după alta, drumurile pline de hîrtoape. În jurul lor se întindea ca-n palmă, cît vedeai cu ochii, stepa netedă, cenușie, presărată cu tufe de pelin, pe care soarele amiezii o încingea ca pe un cuptor. Cerul spălăcit, monoton și amenințător, fără nici un nor, atîrna greu deasupra stepei. Patru zile motoarele au duduit fără-ncetare. Deși înaintau anevoie, expediția era acum la vreo 400 kilometri de oraș și de calea ferată.

De-a lungul tuturor acestor patru sute de kilometri dunele înalte de nisip alternaseră cu colinele pietroase, cu stepa netedă plină cu tufe de pelin, cu solonceakurile [3] alb-gălbui.

PinioaneLe mecanismelor de transmisie scrîșneau cumplit, motoarele huruiau, volanele înnegrite lunecau din mîinile transpirate și istovite ale șoferilor. Iar prețioasa benzină, din care aveau cu sutele de litri, se topea văzînd cu ochii, ca un fum albăstrui în stepa nemărginită.

O dată doar, în drumul lor, în faptul serii, zăriră ivindu-se de după o colină înaltă lumina ospitalieră a becurilor electrice: era o uzină de acid sulfuric. Mai încolo arareori aveau să întîlnească iurtele rotunde de pîslă — sălaș efemer al omului de pe aceste meleaguri, unde stăpîn veșnic este numai pustiul amorf, neschimbător…

Trecură pe lîngă uzină și înaintară mult, la lumina lunii strălucitoare, pe ultima bucată de drum mai ca lumea. Takîrurile [4] netede ca oglinda luceau aidoma unei puzderii de lacuri mici; suprafața lor tare îngăduia mașinilor să-și mărească viteza. Noaptea, stepa apărea tainică, ademenitoare.

Nikitin dădu ordin de oprire pentru popasul de noapte de abia cînd mașinile, stîrnind în urma lor nori groși de praf, începură din nou să se afunde în colbul care acoperea suprafața zgrunțuroasă a argilelor înfoiate.

Bivuacul fu scăldat în lumina puternică a lămpilor electrice, atîrnate la spatele automobilelor. Dar locul unde poposiseră nu era atrăgător. Picioarele se afundau ca în zăpadă în praful din care răsăreau ici, colo lujerele sfărîmicioase ale unor ierburi uscate.

Înaintea lor se întrezăreau prin pulberea de raze ale lunii colinele Laiilei, unde începea un alt pustiu, mai pietros, și mai arid — pustiul care ascundea în inima lui un cimitir de monștri fosili.

Dincolo de lanțurile nesfîrșite ale colinelor, presărate cu pietriș fumuriu se simțiră și mai izolați de restul lumii. Expediția se pierdu, ca în neant, în labirintul drumeagurilor, cotind, ocolind, coborînd sau urcînd. Cele trei mașini, devenite cenușii, trecură colinele și răzbătură în deșertul mort, nețărmurit, acoperit cu un strat de nisip mărunt. În zare tremura o boare încinsă, ale cărei trîmbe jucăușe ascundeau și estompau peisajul dezolant.

În fața membrilor expediției apăreau ispititoare lacuri albastre, crînguri minunate, piscuri înzăpezite, strălucind în depărtare. Uneori, aproape de tot, lîngă boturile teșite ale mașinilor, se năzăreau întinderile de necuprins ale mării, rotocoalele diafane de ceață închipuiau valuri înspumate… După cîteva minute, în locul mării apăreau șiruri de case albe, umbrite de arbori cu frunza deasă, aidoma celor din orașul pe care îl lăsaseră departe în sud, dincolo de nisipuri. Pînă și contururile mașinilor, atît de sobre și absolut distincte, începeau să se piardă, fie alungindu-se neînchipuit de mult, fie crescînd și înălțîndu-se asemenea unor elefanți giganți.

Se întuneca. Pentru ultima oară, în geana sîngerie a apusului se iviră, apoi dispărură, turnurile înalte, albastre și verzi ale unui castel fantomatic.

„Fulgerul”, stîrnind nori de praf și sfîșiind pînă departe negurile cu farurile sale puternice, își continua drumul în capul coloanei; acum puteau merge și ziua, și noaptea. „Dinozaurul” și „Vulturul”, așa cum e obiceiul pe drumurile colbuite, rămăseseră mai în urmă, ca valurile de praf să nu le ascundă drumul.

Motorul duduia uniform, îndemnînd la somn. Lîngă șofer, Nikitin ațipi, dar nu mult după aceea fu trezit de claxonul insistent al „Dinozaurului”, care venea după ei. „Fulgerul” opri; celelalte mașini se apropiară încet.

— Ce s-a întîmplat? îl întrebă Nikitin pe șoferul „Dinozaurului”.

— Nu pot să conduc, tovarășe șef, răspunse încurcat acesta. Mi se năzăresc tot felul de prostii.

— Cum se poate?

— Dar e adevărat, Serghei Pavlovici, întări Martin Martînovici. Ziua mirajele ni se par departe, dar acum apar chiar în fața nasului, de te trec sudorile!

— Dar eu cum conduc? replică șoferul-șef de la volanul „Fulgerului”.

— Tu mergi înaintea noastră, Vladimir, interveni șoferul „Vulturului”, care se apropiase și el de grup, iar noi în praful tău. La lumina farurilor apar tot felul de drăcovenii. Nu putem conduce.

— Prostii! se burzului șoferul-șef. Știu eu că uneori ai vedenii din pricina prafului, dar chiar să nu poți conduce…

— Ia încearcă și tu! Lasă-mă să merg în față! strigă șoferul „Dinozaurului”, jignit.

— Bine, fie, primi ursuz șoferul-șef.

Oamenii se urcară în cabine și mașinile demarară cu zgomot. „Dinozaurul”, legănîndu-și capota înaltă, depăși încet „Fulgerul”, acceleră și se mistui într-un nor de praf. Șoferul „Fulgerului” așteptă pînă ce colbul se.împrăștie, iar în razele farurilor prinseră să joace doar ici, colo firicele aurii, apoi porni și el.

Nikitin urmărea cu interes drumul, prin parbrizul șters de praf. Străbătură în goană cîțiva kilometri, fără să se întîmple nimic; șoferul începu să surîdă ironic, mormăind ceva în barbă. Mașina mergea netulburată, atenția începu să scadă. Deodată Nikitin simți că șoferul virează și că mașina se abate într-o parte. În față zări limpede o groapă enormă, rotundă, căptușită cu dale albe de piatră. Nikitin, uimit, se frecă la ochi; la marginea fascicolelor de lumină ale farurilor, în vîrtejurile de firicele de praf se aliniau clădiri înalte. Iluzia era atît de desăvîrșită, încît paleontologul tresări, iar șoferul scuipă cu năduf.

Clădirile dispărură, stepa se mistui în fîșii negre și galbene ca niște broderii, iar în calea lor se căscă pe nepusă masă o crăpătură neagră. Strîngînd din dinți, șoferul se încleștă de volan, străduindu-se să biruie iluzia optică. Nu trecură nici cîteva minute și în față răsări un pod boltit, foarte înalt, atît de vizibil, încît Nikitin se răsuci speriat spre șofer, dar acesta și frînase. În urma lor răsunau semnalele insistente ale „Vulturului”. Șoferul opri mașina, fumă o țigară, se spălă pe ochi, ridică parbrizul și porni îndîrjit mai departe. În fața mașinii prinseră din nou să apară fantomele de praf, înșelătoare, amenințătoare. Tensiunea nervoasă creștea. „Fulgerul” frîna și cotea cînd la stînga, cînd la dreapta, căutînd să ocolească piedicile inexistente, pînă ce, într-un tîrziu, șoferul oftă amarnic, scuipă și opri, începînd a vesti „Dinozaurului” prin semnale de claxon capitularea. Cînd praful se risipi, se apropie și „Vulturul”, care oprise mai de mult.

Cînd poposeau, lumea de coșmar a fantomelor dispărea. Noaptea mistuia orizontul în beznă. Stele mari licăreau molcom și simțeai o adevărată ușurare la vederea constelațiilor neschimbătoare. Ziua, însă, în huruitul motoarelor și legănatul mașinilor prindeau din nou să se-nfiripe vedeniile și totul începea să-ți pară iluzoriu, amăgitor.

Nikitin se bucură nespus cînd, în sfîrșit, dindărătul nălucilor obișnuite răsăriră brusc contururile mohorîte ale munților Arkarlî. La început, culmile lor rămaseră mult timp la nivelul radiatorului „Fulgerului”, apoi însă începuseră să crească repede, acoperind înspre nord-vest întregul orizont. Ghidul întinse mîna spre un masiv brăzdat de crăpături, al cărui versant anterior, abrupt, avea forma unui trapez regulat. „Fulgerul” porni îndată spre acel versant. Solul devenea din nou neregulat și urca, urca mereu, în valuri de piatră.

În sfîrșit, „Fulgerul” ajunse pe culmea versantului, se aplecă, făcu un viraj, frînele scrîșniră și mașina coborî încet pe o cîmpie vastă — fundul unei uriașe și străvechi depresiuni, prinsă în cleștele munților.

La vest se înălțau stînci mohorîte, la est un versant abrupt de gresie roșie. Sus de tot planau în cercuri largi doi vulturi.

După indicațiile ghidului, expediția porni de-a lungul stîncilor roșii, îndreptîndu-se spre nord. Acolo, unde rocile roșii se îngemănau cu cele plumburii, trebuia să se afle izvorul Bissekta și puțul săpat în vremuri de demult.

Suprafața văii, lipsită de ridicături, era brăzdată pe alocuri de viroage nu prea adînci și presărate din abundență cu pietriș lucios, pe care-l acoperise de asemenea „bronzul pustiului”. Acest prundiș dădea solului o culoare închisă, ireală, pe fondul căreia străluceau în soare puzderie de cristale transparente de gips.

— Stai, stai! strigă deodată Nikitin și sări grăbit din mașină.

După el se repeziră tovarășii săi, care observaseră și ei fosilele.

În stînga drumului zăceau, alcătuind un unghi, două trunchiuri mari de arbori pietrificați. Lumina strălucitoare a soarelui scotea în relief structura lor lemnoasă, regulată, și urme de cioturi. În jurul trunchiurilor și mai departe, spre apus, zăceau risipite oase uriașe, de culoare închisă, lucioase.

Cercetătorii, în culmea bucuriei, se împrăștiară pe cîmpie, căutînd cu înfrigurare noi și noi comori.

Oasele giganticelor reptile, admirabil conservate, acopereau cea mai mare parte a văii. Scoțînd strigăte de bucurie, paleontologii se repezeau de colo, colo. Șoferii și muncitorii, contaminați de entuziasmul lor, răscoleau și ei solul, minunîndu-se de nemaipomenita priveliște.

Nu toate oasele zăceau la suprafață; multe se încrustaseră în gresia negricioasă și în prundiș. Oase, oase, numai oase umpleau viroagele, acopereau roca dezgolită, îngrămădindu-se în mormane întregi.

Păstorii aceia avuseseră perfectă dreptate: descoperiseră un cimitir de proporții nemaipomenite al giganticelor reptile de mult dispărute. Aci se păstraseră resturile a mii și mii de diferite animale.

Această vale neînsuflețită, încinsă și neagră, plină de oase gigantice, producea o impresie stranie. În minte-ți reînviau, fără voie, străvechi legende despre luptele dragonilor, despre morminte de uriași, despre giganții pieriți în potop. Și dintr-o dată înțelegeai cum s-au înfiripat aceste legende întemeiate, fără îndoială, pe descoperirea unor astfel de cimitire.

— Debitul n-a crescut?

— Nu, Serghei Pavlovici.

— Trebuie săpat mai adînc.

— Mai adînc nu se poate, începe stînca.

— Stînca!

Nikitin își aruncă însemnările, sări în picioare și se repezi spre izvor. Convingîndu-se că letonul avusese dreptate, paleontologul simți cum se frînge ceva în el. Ascunzîndu-și spaima, se depărtă de tabără, pornind agale spre munți, ca să se lase în tihnă pradă gîndurilor.

Înfricoșătoarea descoperire o făcuseră chiar după primele două zile petrecute în această depresiune: cantitatea de apă a izvorului Bissekta era neîndestulătoare pentru expediție. Ajungea pentru doi-trei călători cu cămilele lor, dar nu și pentru o expediție atît de numeroasă și, în plus, înzestrată cu mașini. Poate că izvorul fusese mai bogat cu un veac în urmă, acum însă secase. Fură nevoiți să atace rezerva de apă pe care o păstrau pentru momente grele. Dar de unde să ia apă pentru întoarcere? Să lase totul baltă și s-o ia cît mai repede spre răsărit, unde, la vreo 200 de kilometri de aici, sînt puțuri bune? Dar dacă ar aduce apă de acolo? În cazul ăsta, însă, nu le-ar mai rămîne carburant pentru întoarcere.

Năucit de neașteptata lovitură a sorții, savantul își simți dintr-o dată neputința în fața naturii înconjurătoare, nemiloase. Ce poate el, întreaga lui expediție atît de minunat echipată, fără apă? De unde s-o iei aici, printre pietrele încinse, înviorate numai de minuscula vînă de apă a străvechiului puț?

Încercările de a curăți izvorul nu dăduseră un rezultat. Cum? E cu putință ca acest ghinion neașteptat să zădărnicească o expediție atît de minuțios organizată, s-o facă inutilă, să-i primejduiască oamenii?

Pradă acestor gînduri întunecate, Nikitin se afundă mașinal în munți. Urca agale pe-o trecătoare îngustă, tăiată în peretele negru al unui munte în formă de șa. Pereții întunecați și încinși dogorau. Nikitin se opri și o zări pe Miriam.

Fata ședea pe o piatră, cu picioarele ghemuite sub ea, cu corpul suplu, arcuit. Ținea pe genunchi un carnet deschis și era atît de cufundată în gînduri, încît nu-l auzi pe Nikitin apropiindu-se. Cozile grele păreau că-i trag în jos capul înclinat; ochii îi erau ațintiți spre zarea încețoșată și fierbinte. Paleontologul fu surprins de poziția fetei, de întreaga ei înfățișare, căci i se părură în desăvîrșită armonie cu natura înconjurătoare. Nikitin avea pentru prima oară senzația intensă că Miriam este o fiică a țării sale, că masca nepăsării aparente ascundea forță și dîrzenie. Savantul nu cuteză să miște, ca să nu-i tulbure reculegerea.

Gîndurile îi zburară din nou la țara pustiului mort, dogoritor, unde nimic nu se obține cu una, cu două… Numai prin munca dîrză a multor generații natura nemiloasă poate fi învinsă. Nu poți să faci nimic dacă încerci să răzbești de-a dreptul, avîntîndu-te cu tot elanul pasiunii. Trebuie să înaintezi încet, puțin cîte puțin, cu răbdare, să fii mereu gata să-nfrunți noi și noi greutăți, să înăbuși în tine năzuința, atît de omenească, spre o fericire miraculoasă, repede dobîndită…

Fata, simțindu-se privită, se întoarse, sări în picioare și-i ieși în întîmpinare; se uită iscoditoare în ochii tînărului savant.

— Ce-i cu dumneata, Serghei Pavlovici? rosti ea, domol, cum îi era obiceiul.

Nikitin surprinse în glasul ei o îngrijorare nedisimulată. Simți brusc nevoia de a i se destăinui și-i vorbi despre eșecul ce pîndea expediția. Fata rămase tăcută; numai cînd făcură cale-ntoarsă, lîngă tabără, spuse stingherită, ca pentru sine:

— Am auzit că anul trecut, în timpul lucrărilor de pe Diurt-Kîra, s-a putut mări debitul izvoarelor… — aici făcu o pauză — cu ajutorul dinamitei. Dacă am avea dinamită…

— Ei, drăcie! exclamă Nikitin. Dar avem amonal! Dinamitarea gurii unui izvor nu dă întotdeauna rezultat, totuși trebuie să încercăm! Uitasem cu totul… Trebuie să încercăm imediat! și paleontologul, înviorat, grăbi pasul. Am să pun încărcătura maximă.

…Un bubuit ca de tunet sfîșie tăcerea seculară a piscurilor. O trombă înaltă de praf țîșni deasupra izvorului și, cîteva clipe mai tîrziu, ceva se nărui în munți cu un huruit înfricoșător. Membrii expediției se năpustiră spre izvor și se apucară în grabă, fără vorbă, să-l curețe de fărîmele de rocă. Tăcerea se așternu și mai adîncă în momentul în care Nikitin și Miriam, aplecați din șale, începură să măsoare debitul apei. Conducătorul expediției se îndreptă deodată și strigă:

— Mulțumesc, Miriam. Apucă mîna fetei și i-o strînse cu putere.

— Sus cu Miriam! strigară toți în cor.

Fata țîșni ca o săgeată, tupilîndu-se în spatele șoferului-șef. Acesta, îndreptîndu-și umerii puternici, rosti amenințător:

— Nu vă dau voie!

— Ei, ce e cu asfaltul dumitale, Miriam? întrebă voios Nikitin.

— Am găsit un zăcămînt foarte interesant, Serghei Pavlovici. Dar nu-i asfalt, ci un fel deosebit de bitum, foarte dur.

— Aș fi și eu curios să-l văd. Vrei să mi-l arăți mîine? Iar acum, te rog, să faci cunoștință și cu succesele noastre.

Cîmpia era acum presărată peste tot cu mușuroaie de pămînt. O trîmbă de fum se înălța din niște vreascuri pe care fierbea clei subțire de tîmplărie. Martin Martînovici, numai în chiloți, aproape negru de tare ce se bronzase, impregna de zor cu clei oasele sfărîmicioase. Mai spre mijlocul cîmpiei lucrau alții. O bucată mare de pămînt, curățată de roci, era înconjurată de șanțuri adînci. Doi muncitori, înarmați cu niște cuțite cît toate zilele, scormoneau grijuliu gresia sfărîmicioasă, împărțind blocul săpat în trei părți. Marusia curățise un craniu, și acum turna șellac [5] peste părțile vătămate.

Nikitin o călăuzi pe Miriam spre cei doi muncitori și fata văzu, cu uimire, la suprafața blocului scheletul unei reptile enorme. Zăcea pe o coastă, cu coada lungă ghemuită, cu labele posterioare, masive, încrucișate. Vertebrele, coastele și chiar micile copite boante purtau cifre însemnate cu grijă. Craniul colosului, lung de vreo doi metri, se transforma spre ceafă într-un enorm guler osos, plantat cu spini tociți. Orbitele erau străjuite de două coarne lungi și piezișe, un al treilea era înfipt dedesubtul orbitelor, iar botul se termina cu un cioc enorm.

— Asta-i un triceratops — un dinozaur ierbivor, cu trei coarne, bine înarmat împotriva animalelor de pradă, explică Nikitin. Scheletul s-a păstrat în întregime: îl împărțim în trei părți, pe care le vom fixa cu cadre solide — paleontologul arătă spre niște grinzi mari — le vom acoperi cu gips și le vom transporta ca pe niște monoliți masivi pînă în laborator, unde o să le curățăm definitiv de rocă.

— Cum trebuie să fi arătat animalele de pradă, dacă împotriva lor erau necesare astfel de arme de apărare?! exclamă Miriam.

— Animalele de pradă! Iată un exemplu, și paleontologul alese dintr-o cutie un dinte turtit, cu vîrful îndoit, crestat mărunt pe muchii, lung de vreo cincisprezece centimetri. Iată un tiranozaur, regele reptilelor, gigantul care umbla pe picioarele posterioare… În curînd vom muta săpăturile chiar la poalele munților, continuă savantul. Acolo, Martin Martînovici a găsit nu mai puțin de trei schelete de dinozauri testacei, cu cuirasă osoasă acoperită cu țepi. Adevărate tancuri, atîta doar că nu au tunuri, spre deosebire de cele moderne, care sînt o armă de atac. Un ierbivor se poate numai apăra, se ascunde după cuirasă, sau își scoate coarnele, dar nu atacă.

Înainte de a ajunge la trecătoarea răsăriteană, Miriam coti spre stînga și-l conduse pe Nikitin de-a lungul poalelor munților printre stînci.

În fața paleontologului și a tovarășei lui de drum se înălță, deodată, un perete de un negru-roșiatic, despicat în două de o trecătoare îngustă, ca urma loviturii unui paloș gigantic. De ambele părți ale crăpăturii se înălțau două turnuri de piatră, cu stînci ce atîrnau sus de tot, amenințător, deasupra trecătorii.

Aceste chei erau drepte ca țeava unei puști, cu pereții netezi de parcă ar fi fost șlefuiți înadins. Miriam și Nikitin le străbătură (nu erau prea lungi, doar cîțiva zeci de pași) și se treziră într-o vîlcea spațioasă, străjuită din toate părțile de stînci abrupte. Partea opusă cheilor descria un semicerc regulat, în mijlocul căruia trona un cub enorm de blocuri turtite, probabil nu de mult surpate; pe suprafața lui oblică strălucea o enormă oglindă neagră. Paleontologul căta de jur împrejur cu uimire.

— Aici e zăcămîntul de asfalt, spuse molcom Miriam, mai bine zis de bitume. Bitumele sînt localizate și uniform stratificate în gresii dure, feruginoase, sedimentate probabil de vînturi, ceva în genul vechilor dune. Cînd am aruncat în aer izvorul, aici stîncile s-au surpat și au dat la iveală un strat proaspăt de bitume fosilizate. Suprafața lor netedă încă nu a fost alterată de curenții de aer și lucește ca oglinda.

— În ce perioadă crezi că s-au depus bitumele și gresia? întrebă repede paleontologul.

— Cam o dată cu oasele dinozaurilor, răspunse Miriam. Toate acestea s-au acumulat, aici, în vîlcelele munților preistorici, și s-au păstrat aproape intacte.

Nikitin aprobă cu o mișcare a capului și se lăsă pe nisipul scîrțîitor, cu bobul mare. Fata se așeză în fața lui, în atitudinea-i preferată, cu picioarele ghemuite.

Deși valea era închisă din toate părțile, ca o căldare, nu era prea cald. Se așternu o tăcere nefirească. După cîteva minute, urechea lor prinse clinchetul abia perceptibil, ca al unor clopoței de cleștar, al ierburilor uscate ce creșteau ici, colo pe fundul acestei căldări naturale. Nikitin auzea pentru prima oară în viață chemarea lor tristă și se uită mirat la Miriam. Fata plecă fruntea și duse un deget la buze. Curînd, clinchetul slab, fantomatic, se împleti cu acorduri rare de harfă, nespus de îndepărtate și grave — glasul tufișurilor care tiveau poalele stîncilor.

La auzul acestei muzici a pustiului, abia perceptibil, Nikitin căzu pe gînduri.

Ierburile psalmodiau, îmbiindu-te să scrutezi adîncurile firii, povestindu-ți despre acel ceva tainic care, de obicei, scapă conștiinței noastre, tocite de obiceiuri înrădăcinate, și care numai rareori se dezvăluie în adevărata-i înfățișare.

Nikitin se gîndea că natura este neasemuit mai bogată decît ne închipuim, dar că n-o poți cunoaște nepregătit. În strîns contact și totodată în neîncetată luptă cu natura, omul îi pătrunde adînc tainele cele mai ascunse. Dar numai dacă sufletul îi rămîne limpede și curat, ca un instrument muzical bine acordat, el vibrează la zvonurile firii.

Își ridică încet privirile și văzu ochii fetei ațintiți asupra lui. Paleontologul se ridică stingherit și glasul său, ce i se păru prea aspru, acoperi chemarea dulce a ierburilor:

— E timpul să mergem, Miriam!

Fata se ridică fără o vorbă.

Porniră. Nikitin nu se mai sătura privind această vîlcea cufundată în tăcere.

— De ce nu mi-ai vorbit pînă acum de acest colț de rai? o dojeni el.

— Erați absorbit de treburi, răspunse încet Miriam.

— Chiar mîine voi muta tabăra la poalele turnurilor de piatră, hotărî Nikitin. În definitiv, principalele săpături se vor face în apropiere.

Cu o lovitură puternică, Martin Martînovici înfipse ultimul cui într-o ladă lungă.

— Gata, Serghei Pavlovici! exclamă voios letonul, ștergîndu-și sudoarea de pe față.

— Gata, repetă Nikitin. Mîine ne odihnim și ne pregătim, iar seara pornim la drum, spre casă! Nu mai putem zăbovi.

— Serghei Pavlovici, interveni rugătoare Marusia, ne-ai promis de mult că ai să ne vorbești despre animalele astea… și fata arăta spre lăzile răspîndite peste tot, dar n-ai avut timp. Ce ar fi să ne vorbești astăzi? E numai ora trei.

— Bine. După-masă vom merge în vîlceaua aceea și vom sta de vorbă, consimți Nikitin.

Cei paisprezece membri ai expediției își ascultau cu atenție șeful. El le povestea cum s-a perfecționat încet, încet, organismul animalelor de-a lungul epocilor preistorice de dezvoltare a vieții pe pămînt, de-a lungul a milioane de generații, cum au apărut forme ciudate de patrupede amfibii și de reptile. Cum în lupta pentru existență, sub influența mediului înconjurător, au dispărut treptat speciile mai puțin desăvîrșite, mai puțin viabile; de-a lungul erelor, asupra șirului de generații s-a exercitat o severă selecție naturală, care înlătura tot ce era bicisnic, nepotrivit.

La începutul erei mezozoice [6], aproximativ acum 150 000 000 de ani, vechile continente erau populate de reptile, din care începuseră să se formeze mai de mult, în condițiile aspre de la sfîrșitul erei paleozoice [7], cele mai perfecte animale — mamiferele. Cînd climei relativ aspre și uscate i-a luat locul pretutindeni o climă umedă și caldă, uscatul s-a acoperit cu o vegetație abundentă, luxuriantă. Aceste condiții de existență mai blînde, mai favorabile au făcut ca pe întregul pămînt să se răspîndească reptilele gigantice. Ele au cucerit uscatul, mările și văzduhul, atingînd ca număr și mărime valori nemaicunoscute.

Giganticele ierbivore, ca să se apere de animalele de pradă, erau înzestrate cu coarne uriașe, cuirase cu țepi, sau plăci osoase. Altele, care nu erau apărate de cuirase, se ascundeau în apa lagunelor sau a lacurilor de pe litoral. Ele atingeau 25 de metri lungime și 60 de tone greutate. În aer mișunau reptilele zburătoare; dintre toate zburătoarele, ele aveau aripile cele mai lungi și, prin urmare, erau cele mai bine adaptate.

Animalele de pradă umblau pe labele din spate, sprijinindu-se în coada lor groasă. Labele anterioare deveneau niște anexe slabe, aproape inutile. Pentru atac foloseau capul lor enorm și gura înarmată cu dinți mari și ascuțiți. Erau ca niște trepiede uriașe, a căror înălțime atingea 8 metri — adevărate mașini de luptă lipsite de inteligență, dar înzestrate cu o forță teribilă și de o ferocitate fără seamăn.

Alături de giganticele șopîrle trăiau mamiferele preistorice — niște vietăți mici, ce semănau cu aricii sau șobolanii de azi. Grație condițiilor favorabile ale erei mezozoice, reptilele au înlăturat această categorie de animale superioare lor, ceea ce înseamnă că mezozoicul, ca să spunem așa, a fost o epocă de întunecată reacțiune, care a durat vreo sută de milioane de ani, încetinind progresul regnului animal. Dar îndată ce condițiile climaterice au început să se schimbe din nou, îndată ce vegetația s-a modificat, reptilele n-au mai fost la largul lor. Giganticii ierbivori aveau nevoie de o hrană abundentă, ușor asimilabilă. Modificarea bazei de nutriție a fost o catastrofă pentru ierbivore, ca și pentru giganticele animale de pradă. Balanța naturală a regnului animal a fost brusc dezechilibrată. A început procesul dispariției în masă a reptilelor și năvalnica dezvoltare a mamiferelor, care au devenit stăpînele Pămîntului și, în cele din urmă, au dat naștere ființei gînditoare — omului.

— Încercați o clipă să vă imaginați lanțul nesfîrșit de generații, lipsite cu totul de rațiune, care s-au perindat de-a lungul acestor sute de milioane de ani, și care, în virtutea selecției naturale, au presărat cu un număr inimaginabil de victime drumul orb al evoluției, încheie paleontologul.

Savantul tăcu. Sus, în tăriile ce se învinețiseră, răsună țipătul unui vultur. Auditorii, cu ochii ațintiți la paleontolog, continuau să rămînă tăcuți.

Nikitin zîmbi gînditor și reluă:

— Ei bine, tocmai în aceasta constă măreția științei noastre: în incomensurabila perspectivă a timpului. Din acest punct de vedere, paleontologia s-ar putea compara numai cu astronomia. Dar știința noastră are un punct slab, foarte slab, chinuitor pentru cei ce năzuiesc să aprofundeze lucrurile: materialele de care dispune sînt incomplete. Numai o foarte mică parte din animalele care au trăit odinioară se păstrează în straturile scoarței pămîntești, și numai sub formă de vestigii cu totul incomplete. Iată, spre exemplu, săpăturile noastre: n-am găsit decît oase. Drept e, că aceste oase ne permit să reconstituim în întregime aspectul exterior al animalelor, dar numai în anumite limite. Cel mai rău e că nu vom putea cunoaște niciodată amănunțit structura internă a animalului, nu ni-l vom putea imagina viu. Asta înseamnă că niciodată nu vom putea verifica exactitatea reprezentărilor noastre, nu vom putea determina erorile. Legile fizice sînt imuabile. Forța rațiunii umane constă în posibilitatea de a contempla faptele direct, fără mijlocirea miturilor ademenitoare…

Tristețea adîncă pe care o trăda vocea lui Nikitin molipsi și pe cei ce-l ascultau. Paleontologul se ridică brusc:

— Nu-i nimic. Vouă, celor neinițiați în ale științei, vă rămîne libera, înaripata fantezie a scriitorilor. Nestînjeniți de sărăcia datelor exacte, ei evocă în culori vii, convingătoare, această lume a animalelor de demult. Vă sfătuiesc să citiți „Lumea pierdută” de Conan Doyle, și „Lupta pentru foc” de Rosny-Aine. Acesta din urmă este autorul meu preferat: prin forța imaginației sale, prin descrierea măiastră a vieții preistorice, prin fericita redare a coloritului trecutului poate influența chiar și pe un paleontolog… Și savantul, transportat, începu să citeze: „O dată cu amurgul încețoșat se așternu și umbra confuză a trecutului, în timp ce pe cîmpie se rostogolea sinistrul torent roșu”…

O exclamație ușoară a Marusiei îl făcu pe savant să-și întrerupă citatul și să se întoarcă: respirația i se tăie și încremeni.

Deasupra lespezii cu bitum fosil, albăstrui, țîșnise cine știe de unde, din adîncurile sale întunecate, o făptură gigantică, verde-cenușie. Enormul dinozaur — căci dinozaur era — înțepeni în văzduh, la vreo zece metri deasupra oamenilor înlemniți, dominînd prăpastia stîncoasă.

Monstrul își ținea ridicat capul cu bot teșit. Ochii lui mari, stinși, posomorîți, cătau undeva în depărtare. Botul lat, fără buze, dezgolea un șir lung de dinți încovoiați ca niște iatagane. Spinarea ușor arcuită se prelungea ceva mai jos, cu o coadă viguroasă, pe care dinozaurul se proptea. Labele posterioare, enorme, îndoite din încheieturi, tot atît de vînjoase ca și coada, păreau două coloane ale căror postamente erau alcătuite din trei degete rășchirate, terminate cu niște gheare enorme, îndoite. Sub gît, în partea anterioară a trunchiului aplecat deasupra lor, atîrnau fără vlagă și fără nici un rost labele anterioare, înarmate cu gheare, ciudat de mici în comparație cu restul.

Prin nălucă se străvedeau stîncile negre ale versantului din spate, fără însă ca aceasta să ascundă privitorilor vreun amănunt al animalului. Spinarea, bătută cu plăci osoase, pielea zgrunțuroasă, atîrnînd ici-colo în cute grele, ciudata excrescență de pe gît, linia puternică a mușchilor de uriaș, pînă și fîșiile violete din lungul coastelor — totul făcea vedenia să pară nespus de reală. Și nu e de mirare că cei cincisprezece oameni, amuțind cu totul, nu se mai săturau privind gigantica nălucă, atît de reală și de iluzorie în același timp.

Minutele se scurgeau pe nesimțite. O imperceptibilă deplasare a razelor soarelui — și fantomaticul dinozaur păli și se topi în văzduh. În fața oamenilor rămăsese numai oglinda neagră de bitum, care-și pierdea încet, încet nuanța albăstruie, căpătînd un luciu de aramă.

Un suspin puternic țîșni din pieptul tuturor. Nikitin își umezi buzele uscate.

Multă vreme nimeni nu fu în stare să articuleze un cuvînt. Miraculoasa apariție năruise toate noțiunile bine stabilite luate din cărți sau din experiență. Fiecare avea senzația că în viața lui pătrunsese brusc ceva cu totul neobișnuit. Cel mai uluit dintre toți era însuși Nikitin, savantul atît de obișnuit să analizeze și să explice tainele naturii. Acum însă, nu-i venea în minte nici o explicație rațională a celor petrecute.

Toți se pierdeau în presupuneri. Tabăra se agită pînă noaptea tîrziu, cînd, în sfîrșit, Nikitin mai potoli spiritele, declarînd că în acest imperiu al mirajelor nu e cîtuși de puțin surprinzător să ți se arate vedenia unui monstru de mult dispărut. După Nikitin, fantoma aceea nu putuse fi decît imaginea unui tiranozaur.

Puse în mișcare, de probă, înainte de a porni la drum lung, motoarele duduiau. O ceață viorie înăbușea prundișul cafeniu al cîmpiei.

Nikitin se uită la ceas, apoi se îndreptă grăbit spre cheile înguste.

Regăsi oglinda neagră și adîncă ce-l privea nepăsătoare. Huruitul motoarelor răzbea acum dindărătul pereților stîncoși prin tăcerea străbună pripășită printre stînci. Nikitin simți nedeslușit că în el se frînge, se năruie ceva. Pîndea năluca, doar, doar s-o mai ivi ca ieri, dar năluca nu-i făcu pe plac. De bună seamă că uitase cînd anume apăruse și venise prea tîrziu.

Nemulțumit și iritat, neînțelegînd el singur de ce e atît de mîhnit, Nikitin zăbovi mult timp în fața grămezii de pietre care închipuiau piedestalul oglinzii. Deodată auzi în spate nisipul scîrțîind. Miriam se apropia de el în grabă.

— Martin Martînovici spune că putem pleca. Am venit să vă chem… Am vrut să mai văd o dată… — rosti precipitat Miriam, gîfîind.

— Vin imediat — răspunse nehotărît paleontologul, apoi după o clipă de tăcere adăugă: Stai puțin, Miriam!

Fata se apropie ascultătoare și începu și ea să se uite la oglinda neagră. L.

— Ce-ai să faci cînd ai să te întorci, Miriam? întrebă deodată Nikitin.

— Am să lucrez, am să studiez, răspunse scurt fata. Dar dumneavoastră?

— Și eu am să studiez dinozaurii ăștia, și am să mă gîndesc… Tînărul se înecă și termină scurt: La dumneata!

Miriam lăsă capul în pămînt.

— Dacă aș fi în locul dumneavoastră, m-aș strădui să dezleg misterul nălucii. Nu poate să fie un simplu miraj… spuse ea încet, după o clipă.

— Știu și eu că nu e miraj! exclamă nemulțumit Nikitin. Dar eu nu sînt decît un paleontolog. Dacă aș fi fizician…

Încurcat și necăjit pe sine, Nikitin rupse discuția și se apropie de enigmaticul strat de bitum fosilizat. Scruta stăruitor adîncurile negre și mute, în timp ce în inima lui creștea o dorință năvalnică, mistuitoare. O clipă, vălul tainic, de nepătruns, al veacurilor se dăduse la o parte în fața omului. Din miliardele de ființe gînditoare, numai el și tovarășii lui izbutiseră să arunce o privire în trecut. Și dintre toți, numai el e destul de înarmat cu cunoștințe, cu experiența muncii științifice. Miriam are dreptate! Nikitin simți dorința irezistibilă de a dezlega această taină a naturii.

Deodată i se păru a desluși niște umbre argintii, care parcă ieșeau la suprafața bitumului din negura adîncului. Paleontologul își încordă atenția. Petele haotice se grupară repede, alcătuind o imagine neclară, dar completă: era aidoma unei fotografii de dimensiuni uriașe, prost developată. În centru zări imaginea răsturnată a tiranozaurului de ieri; în stînga lui, mult micșorați, cîțiva arbori, care trebuie să fi fost gigantici; în spate și jos, ghici cu greu vîrfurile unor stînci.

Nikitin strigă pe Miriam, își scoase carnetul și începu să deseneze fantastica apariție. Amîndoi priveau cu sete umbrele argintii, dar imaginea nu devenea mai clară. Curînd, în fața ochilor obosiți de efort, prinseră să joace pete luminoase, apoi din nou oglinda se înnegură, deveni oarbă și pustie.

Lui Nikitin îi trebui o sforțare serioasă ca să se smulgă de lîngă oglinda misterioasă. Își dădea seama că i ar fi trebuit să mai rămînă cîteva zile, s-o studieze.

Printr-un capriciu rar al sorții, avusese șansă să observe un fenomen extraordinar, de necrezut. În scurt timp, poate chiar peste cîteva zile, soarele și vîntul vor distruge suprafața netedă a stratului de bitum și enigma pe care nu ajunsese s-o înțeleagă va dispare pentru totdeauna. Datoria unui om de știință — dar parcă numai datorie! — sensul vieții lui este să nu-i scape nimic, nici ceea ce observă întîmplător și să împărtășească tuturor oamenilor descoperirile lui.

Or, în pofida dorinței lui, trebuia să părăsească miraculoasa fereastră spre trecut, aici în munții îndepărtați unde e atît de greu să ajungi. Nu mai putea zăbovi. Ar fi fost primejdios să amîne plecarea. Și așa stătuseră peste prevederi, ca să-și termine săpăturile. Îi aștepta drum greu la întoarcere, cu mașinile supraîncărcate. Să riște viețile ce-i fuseseră încredințate de dragul unui fenomen inexplicabil și de necrezut? Nu, nu putea.

Nikitin se întoarse repede, aproape în fugă la mașini.

Lîngă „Fulgerul”, se uită încă o dată la Miriam. Stătea nemișcată lîngă „Vulturul”, cu fața întoarsă spre chei. Era ultima imagine pe care paleontologul o lua cu dînsul, părăsind locul enigmei.

— La drum! strigă el, trînti portiera și-și lăsă privirile furate de jocul cristalelor scînteietoare, stîrnite de mașină, aici, în valea osemintelor.

Lumina rece și tristă pierea prea repede în cerul plumburiu. Pe fereastra dublă se zărea un acoperiș negru, acoperit de gheață și de pete mari de nea. Hogeagul scuipa trîmbe, pe care rafalele de vînt le zdrențuiau și le spulberau.

Nikitin lăsă cartea din mînă și se îndreptă în fotoliu, cuprins de o tristețe nelămurită.

Rațiunea neînduplecată a savantului nu voia să capituleze, dar undeva, în sinea lui, creștea conștiința neputinței.

Nikitin își amintea, mîhnit, că, numai datorită reputației lui fără pată nu fusese luat în rîs sau acuzat că nu mai e în toate mințile. Ajutorul pe care-l ceruse fizicienilor întîmpinase o ironică nedumerire — în definitiv, cîte iluzii, miraje, halucinații nu există! Și, punîndu-se în locul lor, Nikitin nu putu să-i condamne.

Încă din momentul cînd se afla acolo, în munți, în cimitirul dinozaurilor, Nikitin înțelesese că suprafața netedă a bitumului negru conservase ceva în genul unei fotografii care se reflectă, cine știe de ce, în văzduh. Dar cum era posibil să se obțină o fotografie fără plăci de bromură de argint, fără developare și fixare? Și — lucrul cel mai important — lumina difuză obișnuită nu creează nici o imagine; pentru asta e nevoie de o cameră obscură, adică un loc întunecos, prevăzut cu o fantă îngustă sau un orificiu, prin care, trecînd, razele luminoase produc imaginea răsturnată a obiectului aflat în focar. Ei, drăcie, și tiranozaurul din adîncul oglinzii părea răsturnat! Bine, dar…

Dezlegarea enigmei impunea un elan neobișnuit, o încordare tiranică a rațiunii și voinței, contopite într-un singur efort, în numele unui singur țel. Aștepta o inspirație salvatoare, dar aici, în traiul cotidian, obișnuit, inspirația nu venea. Ba, mai mult încă: toate cîte se întîmplaseră acolo, la patru mii de kilometri depărtare, în deșert, între dunele de nisip încinse deveneau tot mai depărtate. Cui să te destăinui? Dar parcă aici, în lumina palidă și ștearsă a unei seri friguroase de iarnă, îți mai venea să crezi în fantoma aceea din Țara Mirajelor? Și Miriam… Oare nu cumva și ea ieșise din viața lui, oare nu ajunsese și ea același miraj de mult dispărut?

Nikitin închise ochii. O fracțiune de secundă — și fereastra întunecată, zăpada, frigul dispărură. Cu ochii minții, Nikitin contempla, rînd pe rînd, alte imagini.

Pereți albi, orbitor de albi, frunzare de un verde întunecat, țesute cu fir de aur dogoritor, arîkuri șopotitoare, nori arămii de praf…

Din nou merg, legănîndu-se, mașinile, în duduitul ritmic al motoarelor, prin văzduhul încins, tremurător, spintecînd lanțurile azurii ale straniilor miraje. Boarea fantastică, șerpuitoare, tremură deasupra unei cîmpii nemărginite, arse, capătă contururi mai limpezi, tot mai limpezi și… din ea se-nfiripă chipul atît de familiar al îndepărtatei Miriam. Paleontologul sări în picioare, trîntind pe dușumea fotoliul.

„Cum de nu mi-am dat seama de la început? De ce nu i-am spus-o atunci? își zicea el, în timp ce măsura odaia în lung și-n lat. Dar, mai pot să i-o spun și acum, trebuie să plec, să-i scriu…”

Nikitin nu-și putea stăpîni tulburarea; se simțea copleșit de ceva — ceva ce impunea o rezolvare imediată… Se va duce la ea, îi va spune totul. Chiar acum.

În agitația lui, făcu o mișcare stîngace și lovi vertebra dinozaurului, care se odihnea aproape de marginea mesei. Osul greu căzu cu zgomot și se sparse în mai multe bucăți. Savantul se dezmetici și se apucă să strîngă fărîmele împrăștiate.

Se simți rușinat, ca și cînd un străin i-ar fi ghicit visurile tainice. Aruncă o privire de jur împrejur, și din nou toate cele care-l înconjurau i se înfipseră ca niște săgeți în inimă. Aceasta e lumea lui — liniștită, simplă și luminoasă, deși uneori, poate, prea îngustă. Un dulap înalt, cu uși de sticlă, pe ale cărui polițe mai sînt încă atîtea comori necunoscute — vestigii ale vieții preistorice…

Pe urmă mai e și marea enigmă a umbrei trecutului. Oare e puțin pentru el, neîndemînaticul, gînditorul, veșnicul întîrziat — cum îi spunea învățătorul lui? Iaca, și cu Miriam a făcut la fel: a întîrziat, a întîrziat fără noimă să-i spună, acolo în munții Arkarlî, în valea ierburilor cîntătoare… Iar acum, cum s-o cucerească pe Miriam, cînd trebuie să fie stăpîn pe gîndurile lui, să-și consacre toate forțele științei, tocmai acum cînd dezlegarea tainei trecutului reclamă atîta timp și energie? Oare va reuși, va avea destule forțe pentru toate? Dar de ce e atît de sigur că Miriam îl iubește? Dacă iubește pe altcineva?

Nikitin se calmă deodată și se așeză iarăși în fotoliu.

Mintea omului nu voia să-și plece puternicele aripi în fața iraționalului. Fantoma dinozaurului trebuia să aibă o explicație oarecare!

Această dîrzenie în cele mai grele probleme, această revoltă împotriva credinței oarbe constituie trăsătura cea mai minunată a gîndirii omenești…

Și, totuși, gîndurile lui Nikitin se întorceau fără voie la expediția din deșert. Își amintea totul, pînă în cele mai mici detalii, îndeosebi ultimele zile înainte de a se întoarce la Moscova. Și în acest moment memoria tenace a naturalistului îi veni în ajutor.

Își aminti cum așteptase la hotel mașina în ziua plecării din orașul alb. Se întinsese pe un divan lat. Fereastra camerei dădea spre strada scăldată în soare. Obloanele erau închise; în camera semiobscură, printr-o crăpătură dintre obloane, pătrundea o rază pală de lumină.

Pe peretele opus ferestrei prinseseră a luneca niște umbre. Nikitin le urmărise involuntar și la un moment dat distinsese clar imaginea răsturnată a părții potrivnice a străzii. Se conturau cît se poate de net ramurile golașe ale plopilor, o casă scundă cu acoperiș nou-nouț, drugii de fier ai unei porți. Un om miniatural, răsturnat cu picioarele în sus, trecea în grabă, agitîndu-și într-un fel caraghios poalele burnusului…

În mintea lui Nikitin încolți ca fulgerul o idee: depresiunea aceea mică din munții Arkarlî, închisă, ca o căldare, adumbrită de stînci semețe… cheile acelea spre cîmpia întinsă, înguste ca o crăpătură, și drept în fața lor oglinda de bitum — dar bine, asta-i o cameră obscură naturală, enormă, al cărei focar poate fi determinat prin calcule! Acum înțelegea limpede cum s-a putut produce imaginea, dar… dar esențialul tot nu-l pricepea: Cum s-a imprimat imaginea, cum s-a putut păstra de-a lungul mileniilor acel joc fulgerător de umbre și lumină? Cunoștințele lui despre fotografie nu-i îngăduiseră pînă acum să găsească un răspuns.

— A! Ia stai!

Nikitin sări deodată în picioare și începu să cutreiere în lung și-n lat camera.

Imaginea fusese colorată! Trebuia să studieze cu atenție teoria fotografiei în culori.

A doua zi, paleontologul, care uitase de orice altceva, studia un manual gros de fotografie în culori. Se familiariză cu teoria culorilor și studie ochiul omenesc, după care, ajuns la ultimul capitol „Procedee speciale de fotografiere în culori”, dădu deodată peste o scrisoare a lui Niepce către Daguerre [8], datînd din deceniul al patrulea din secolul trecut.

„…s-a constatat că lacul (pe bază de bitum) care acoperea placa se altera sub acțiunea luminii, că prin iluminare prin transparență, se producea ceva asemănător cu imaginea de pe un diapozitiv, și că toate nuanțele de culori se vedeau foarte clar”, scria Niepce.

Nikitin scoase un strigăt surd și strîngîndu-și tîmplele în palme, ca și cînd ar fi vrut să-și domolească gîndurile care o luau razna, citi mai departe:

„Cînd imaginea obișnuită era privită sub un anumit unghi cu raza de lumină incidență, efectul era nespus de frumos și interesant. Fenomenul acesta ar trebui pus în legătură cu fenomenul inelelor colorate ale lui Newton: probabil că o porțiune oarecare a spectrului impresionează bitumul, provocînd insesizabile diferențe de nivel în grosimea straturilor”…

Pagină cu pagină se contura tot mai limpede, tot mai viguros și mai trainic firul prețios al explicației fantomei tiranozaurului.

Astfel, Nikitin află că structura suprafeței netede a plăcilor fotografice se modifică sub acțiunea undelor de lumină staționare, că aceste unde lasă urme colorate, care nu au nici o legătură cu imaginea — în negru obișnuită, rezultat al acțiunii chimice a luminii asupra bromurii de argint de pe placa fotografică. Aceste urme ale imaginilor complexe, produse de undele de lumină, chiar puternic mărite, rămîn invizibile. Ele au o singură proprietate: reflectează selectiv lumina numai de o anumită culoare atunci cînd razele cad pe obiect într-un unghi anumit. Totalitatea acestor urme dă o minunată imagine în culori naturale.

Prin urmare, în natură lumina poate impresiona unele obiecte, ceea ce e suficient pentru obținerea unei imagini și fără ajutorul compușilor fotosensibili ai argintului. Or, tocmai acesta era punctul de reper care-i lipsea!

Nikitin iuți pasul. Zăpada se topea, de pe acoperișuri cădeau picături rare. Savantul, emoționat, grăbea spre Institut. Cele trei luni de muncă dăduseră roade: acum știa ce și unde să caute; cu ajutorul opticienilor, fizicienilor și fotografilor făcuse pași mari spre soluția problemei. Astăzi se decisese pentru prima oară să facă o comunicare în fața oamenilor de știință.

Subiectul comunicării și numele lui Nikitin adunaseră un auditoriu numeros. Paleontologul relată neobișnuita apariție a imaginii tiranozaurului și observă imediat în sală surîsuri ironice, amuzate. Nikitin se încruntă, dar continuă să vorbească rar și apăsat:

— Acest strat de bitum fosil, proaspăt descoperit, a conservat niște urme luminoase — instantaneul unei clipe din viața perioadei cretacice [9]. Razele solare, reflectate sub un anumit unghi de această oglindă neagră, au proiectat — întocmai ca un aparat de proiecție — pe coloanele de aer care produc mirajele obișnuite imaginea gigantică a unui dinozaur în poziție verticală. O contopire curioasă a imaginii cu mirajul a mărit dimensiunile urmei luminoase. Desigur, pentru ca bitumul să fie impresionat, durata de expunere trebuie să fie foarte mare… Dar lucrul acesta este posibil: să nu uităm că în epoca aceea, cu climat tropical, lumina soarelui era intensă și că, pe de altă parte, dinozaurii puteau rămîne ore întregi nemișcați. Reptilele mari de astăzi — crocodilii, broaștele țestoase, șerpii, gușterii mari — rămîn ceasuri întregi imobile, fără a-și schimba de loc poziția. Nu se pot compara cu mamiferele înzestrate cu o energie clocotitoare. De aceea, în cazul unei expuneri îndelungate, este pe deplin posibil ca o reptilă vie să-și imprime imaginea pe un obiect din natură, să se „fotografieze”, fapt demonstrat, după cum am spus, de dinozaurul pe care l-am văzut.

Am determinat locul de unde se imprimase imaginea. Savantul arătă spre o schemă mare a regiunii, atîrnată pe tablă. Iată-l: se găsește la 139 de metri de poalele turnurilor de piatră. Evident, imaginea obținută datorită unei lumini puternice sau unei anumite poziții a norilor, ori, în fine, altor condiții, fusese imediat acoperită de alte straturi următoare de bitum ce s-au prelins, căci numai în felul acesta a fost ferită de distrugere. Cutremurul exploziei a înlăturat toate aceste straturi, dezvelind imaginea întipărită pe bitumul inițial.

Nikitin se întrerupse, căutînd să biruie emoția care-l cuprinsese, apoi reluă după cîteva clipe:

— În definitiv, nu această stranie întîmplare este esențialul, și nici faptul că o mînă de oameni au avut pentru prima oară în lume prilejul să vadă cum arată viu un animal preistoric. Din cele ce v-am spus, importantă este existența reală a imaginilor din cele mai depărtate epoci, care s-au întipărit pe roci și s-au conservat zeci sau poate chiar sute de milioane de ani. Sînt umbre reale ale trecutului ce ne parvin din abisurile istoriei, pe care mintea noastră nu le poate cuprinde. Nu am putut bănui existența acestor imagini. Nimeni nu și-a închipuit că natura poate să se fotografieze singură și de aceea n-am căutat aceste urme.

Firește, imaginile trecutului solicită coincidența unui număr atît de mare de condiții diferite, încît este de presupus că ele s-au putut produce și conserva numai în cazuri excepțional de rare. Dar să nu uităm că și timpul este o coordonată incomensurabilă și că, deci, e de admis că și numărul acestor cazuri este foarte mare! Voi da un exemplu: fiecare caz în care oasele fosilizate ni s-au conservat necesită și el coincidențe foarte rare. Asta, însă, nu a împiedicat ca numărul animalelor de odinioară, cunoscute nouă să fie foarte mare și să crească nemăsurat de repede pe măsură ce iau amploare cercetările paleontologice.

Aceste urme de lumină, aceste imagini ale trecutului se pot întipări și conserva nu numai pe bitumurile de asfalt. Ele pot fi căutate, desigur, și în unele roci mai răspîndite — oxizi și protoxizi de fier, mangan și alte metale. E de mult cunoscută metoda fotografierii prin decolorare, prin descompunerea cu ajutorul luminii a unui colorant oarecare, instabil la lumină, obținîndu-se astfel o culoare complementară [10]. Unde trebuie căutate aceste tablouri din trecut? În acele roci sedimentare, despre care putem presupune că s-au format printr-o stratificare extrem de rapidă în aer liber, sau într-o apă foarte puțin adîncă. Dezvelind, fără a deteriora, suprafața inițială sau captînd imaginile luminoase cu un aparat, care ușurează fixarea petelor de lumină, trebuie să învățăm a descifra urmele trecutului.

În sfîrșit, e de presupus că natura s-a fotografiat de-a lungul timpului nu numai cu ajutorul luminii. Amintiți-vă următorul fenomen, încă nu pe de-a-ntregul explicat de știință: Imaginile mediului înconjurător pe care le întipărește uneori trăsnetul pe scînduri, pe sticlă, pe epiderma oamenilor asupra cărora cade. Prin urmare, este posibil ca asemenea imagini să se imprime datorită descărcărilor electrice, sau radiațiilor invizibile de felul celor de radiu.

Dacă vă veți da seama ce căutați, veți ști unde să căutați și veți găsi!…

Nikitin își încheie comunicarea. Expunerile care urmară erau pline de scepticism. Cel mai puțin convins se arătă a fi un cunoscut geolog, care, cu elocvența ce-l caracteriza, își exprimă regretul că antrenanta comunicare a lui Nikitin nu era altceva decît o „paleofantezie”, de pe urma căreia știința nu putea trage foloase. La toate aceste atacuri tînărul savant rămase, însă, nepăsător: luase de mult o hotărîre nestrămutată.

Loviturile metalice răsunau înfundat în marea sală. Nikitin se opri în prag. Niște reptile scunde, așezate față-n față în două vitrine, rînjeau, arătîndu-și dinții negri. Îndărătul vitrinelor se îngrămădeau pe ciment grinzi, țevi de oțel, buloane, scule. În mijloc, se înălțau pe niște grinzi încrucișate două bare verticale înalte — principalul reazim al unui schelet uriaș de dinozaur. Bara din spate avea niște benzi îndoite de oțel, de care doi preparatori fixau cu atenție oasele picioarelor posterioare ale animalului. Privirea lui Nikitin lunecă pe curbura lină a țevii din față, cu benzi de aramă, care avea să încadreze scheletul. Aici vor fi montate cele 83 de vertebre ale unui tiranozaur cu coloana vertebrală arcuită, de animal de pradă.

Martin Martînovici, cu o cheie de țevi cît toate zilele în mînă, balansa pe o scară dublă, cam șubredă, sprijinită de bara din față. Celălalt preparator, un om pirpiriu și ursuz, îmbrăcat într-un halat de pînză, se cățără pe partea opusă a scării, ținînd o țeavă lungă în mînă.

— Dacă lucrați așa, n-o să faceți mare scofală! strigă paleontologul. Fiți atenți! Nu vă fie lene să mutați schela.

— De ce să ne mai complicăm viața, Serghei Pavlovici! răspunse voios letonul, din vîrful scării. Noi să nu facem treabă? Doar sîntem de școală veche!

Nikitin zîmbi și dădu din umeri. Preparatorul cel ursuz introduse filetul în teul de sus, cu care se termina bara, iar Martin Martînovici îl întoarse energic cu cheia. țeava, care urma să constituie reazemul gîtului masiv, se răsuci și preparatorul cel ursuz se clătină, se ciocni piept în piept cu letonul pe platforma îngustă a scării și amîndoi se prăbușiră. Zgomotul produs de căderea țevii înăbuși zăngănitul de sticlă spartă și strigătul de spaimă. Martin Martînovici se ridică, frecîndu-și proaspătul cucui răsărit pe chelie.

— Căzătura, tot din școala veche face parte? întrebă paleontologul.

— Desigur, zise letonul, nevrînd să se dea bătut. Alții s-ar fi cotonogit, pe cîtă vreme pentru noi e un fleac: un geam, și nici acela de cristal… O să mutăm schela, altfel nu merge, încheie netulburat Martin Martînovici.

Nikitin își puse halatul și veni să-i ajute. Etapa cea mai lentă a lucrului — asamblarea prealabilă a scheletului și instalarea carcasei de fier — fusese depășită. Carcasa fiind gata, le mai rămînea să monteze și să fixeze pe ea, cu ajutorul suporților, buloanelor și bridelor sudate sau înșurubate, oasele grele, și ele rodul unei munci de mai multe luni, căci preparatorii trebuiseră să le curețe de sedimente, să lipească între ele frînturile risipite și să înlocuiască cu lemn sau gips bucățile lipsă.

Carcasa fusese bine ajustată, iar retușările, în cursul montării scheletului — foarte puține. Savanții și preparatorii munceau cu entuziasm, pînă noaptea tîrziu. Toți doreau să vadă cît mai repede monstrul în atitudinea-i naturală, spăimîntătoare.

Într-o săptămînă terminară. Scheletul tiranozaurului, instalat pe o platformă scundă de stejar, neagră și lucioasă, ca un capac de pian, se înălța acum semeț. Labele posterioare, ca ale unei gigantice păsări de pradă, încremeniseră schițînd un pas, coada lungă, desfășurată șerpuia pînă departe în spate. Craniul enorm încremenise la o înălțime de peste 5 metri. Botul, pe jumătate căscat, dezvelea ferăstrăul dinților rari și teribili.

Prin ferestrele înalte și boltite pătrundeau razele oblice ale soarelui scăpătat, așternînd reflexe roșiatice pe vitrinele de cristal și mistuindu-se apoi în bezna postamentelor lustruite.

Nikitin, rezemat de o vitrină, examina cu ochi critic, pentru ultima oară, scheletul, căutînd să descopere vreo greșeală neobservată ce ar fi contrazis legile severe ale anatomiei.

Nu, totul părea corect. Giganticul tiranozaur adus din cimitirul din deșert va fi accesibil acum miilor de vizitatori ai muzeului. Oamenii se apucară acum să instaleze carcasele pentru celelalte schelete ale dinozaurilor cu coarne și plăci — minunat rod al eforturilor expediției.

Razele reflectate de postamentul negru reamintiră pe loc paleontologului oglinda de bitum din munții Arkarlî… Da, firește, scheletul are poziția fantomei dinozaurului viu, care i se întipărise pentru totdeauna în minte, lucru care produce o impresie de firesc, desăvîrșit, ceea ce nu se poate spune despre reconstituirile din alte muzee.

„Dacă stimații mei colegi ar ști după ce m-am călăuzit! își zicea, ironic, Nikitin. Dar învingătorii nu sînt judecați.”

Și din nou se îndreptară gîndurile savantului, ca acul unei busole, spre umbra descifrată a trecutului. Năluca nu mai constituia o enigmă, fenomenul îi devenise clar. Dispăruse și încordarea pasionată a gîndirii, revolta rațiunii în fața tainei de nepătruns a naturii. Gîndirea redevenise calmă, rece și adîncă.

Savantul își dădea seama prea bine că pînă ce nu va demonstra întregii lumi existența reală a imaginilor luminoase din trecut, va trebui să lupte de unul singur. Probabil că nu va dispune nici de mijloace speciale și nici de timp liber, ci va fi nevoit să-și continue cercetările paralel cu munca lui de bază. Uriașă sarcină, peste puteri! Pînă și geologia e contra lui.

Procesele, care dau naștere rocilor sedimentare, adică stratificările care pot recepționa imaginile luminoase, numai arareori — foarte rar! — cunosc depuneri rapide de straturi consecutive. Cu atît mai rar la suprafață, spre deosebire de adîncul lacurilor și mărilor! Trebuie să găsească stratificări săvîrșite suficient de repede, ca lumina să nu fi alterat imaginea inițială. Pe urmă, condițiile trebuie să semene cît de cît acelora ale camerei obscure, pentru ca pe suprafața stratului să nu fi căzut o lumină dispersată, ci o imagine luminoasă. Și cîte imagini odată întipărite nu pot fi distruse de compactare, recristalizare sau de alte modificări chimice ale rocilor sedimentare!

Ce noroc îți trebuie ca să găsești într-un număr imens de stratificări tocmai acea suprafață care, ea singură din milioane de suprafețe asemănătoare, a păstrat o imagine a trecutului!

Oare adîncul timpurilor va rămîne veșnic fără grai pentru noi, inaccesibil nouă?

Ba nu, tocmai acest adînc infinit, fără fund, al trecutului, trebuie să-i vină în ajutor. Desigur, prilejul favorabil este foarte rar, poate unul singur într-un mileniu: dacă ar fi așa, n-ai avea nici o șansă să-l întîlnești. Dar au trecut milioane de milenii și, atunci, un milion de asemenea prilejuri reprezintă un număr complet admisibil pentru observații. Și unde mai pui că pămîntul e atît de mare, deci numărul crește de mai multe ori!

Teritoriul Uniunii Sovietice este de sute de milioane de kilometri pătrați, alcătuit din cele mai diferite roci, care s-au format în cele mai diferite condiții. Avînd de-a face cu noțiuni vaste, trebuie să renunțăm la cele înguste, făurite de experiența vieții… În căutarea trecutului. Patria mea e cu mine. Oare unde aș putea descoperi noi umbre ale trecutului, dacă nu pe întinderile ei de necuprins?

Și, zicîndu-și acestea, Nikitin simți că în el se redeșteaptă încrederea și setea de noi cercetări, de a se avînta din nou în luptă.

În primul rînd are nevoie de un aparat care să capteze lumina reflectată de un strat de rocă. Poate un aparat cu cameră, avînd un obiectiv cu luminozitate foarte mare și în același timp cu cîmp mare. Apoi, e foarte importantă determinarea justă a unghiului de reflecție… Poate, cu o prismă rotativă?

Nikitin intră grăbit în biroul său, fără să mai arunce vreo privire tiranozaurului.

— Nu, nu pe aici, tovarășe profesor, și colhoznicul bărbos, cu fața aspră, îl opri pe Nikitin, care pășea îngîndurat. Poteca asta urcă, or noi trebuie s-o luăm la stînga, spre rîpă.

— Mai e mult pînă la rîpele roșii? întrebă unul dintre cei ce-l însoțeau pe Nikitin.

— Apăi, pînă la rîu, devale, să tot fie un kilometru, pe urmă încă vreo 4 kilometri, de-a lungul malului. Și ghidul porni mai departe, cu un aer preocupat.

Cărarea se îngusta, șerpuind acum printre molizi uriași. Printre trunchiurile groase, verzi-cenușii, sub crengile de jos, încovoiate și acoperite de licheni, lucea, jos de tot, fundul văii, rîul, ca o puzderie de cioburi de oglindă. În văzduh plutea miros dulceag de rășină de molid, mai dulce decît al celuia de brad. Viroaga, înveșmîntată în anini, se întindea ca un coridor lung, ici-colo acoperit și așternut pe jos cu scoarțe groase, arămii, de frunze veștede. Frunzele ude se făceau din ce în ce mai negre. Sub pașii lor prinse a clipoci apa. Viroaga se terminase. Cercetătorii se găseau pe malul unui rîu repede și rece, care-și săpase albia printre maluri înalte și abrupte. La coturi și pe loc drept apa strălucea în soare; bulboanele, spălăcite, păreau mohorîte și reci. Mai încolo, la vreo cîțiva pași, se ridica malul rîpos, cărămiziu, de argilă, cu o cușmă de iarbă și buruieni pe creștet.

Micul grup ajunse la rîpe și muncitorii se apucară de treabă. Brațele lor vînjoase mînuiau de zor cazmalele și tîrnăcoapele. Bulgări mari de argilă se rostogoleau plescăind în rîu, ca nucile bătute. Oamenii înfipseră cu băgare de seamă pene, dezvelind suprafața lucioasă și netedă a unui strat de argilă. Stratul fiind puțin înclinat, Nikitin trebui să-și pună aparatul pe o platformă sus, deasupra. Terminîndu-și treaba, muncitorii plecară, ajutoarele savantului porniră cu undițele pe mal, în susul apei, pe cînd acesta rămase singur.

Orele treceau; Nikitin veghea lîngă aparat, închizîndu-și din cînd în cînd pentru cîteva clipe ochii obosiți. Era cu desăvîrșire calm, sigur că nici de data aceasta nu va avea succes. De cîte ori nu-și instalase aparatul, în fel de fel de locuri, rămînînd cu ochii ațintiți, într-o chinuitoare așteptare, la suprafața netedă și fără viață a vreunei pietre. De fiecare dată, emoția și înfrigurarea cu care aștepta o nouă descoperire se stingeau, speranța se spulbera, dar savantul își continua cu îndîrjire observațiile oricînd socotea locul potrivit. La fel și acum: aproape blazat, împins doar de obligația grea pe care și-o asumase, Nikitin pîndea cu aparatul stratul proaspăt dezvelit de argilă dură, purpurie. Soarele își schimba alene unghiul, molizii vînjoși își legănau vîrfurile, apa clipocea domol în rogoz. Deodată, în lumina uniformă apărură niște pete rare, întunecoase, care se conturau tot mai mult, răspîndindu-se pe întregul strat descoperit. Nikitin stabili incidența imaginii cu ajutorul unei prisme rotative și obținu, în sfîrșit, o vizibilitate clară.

În fața lui apăru în culori foarte deschise țărmul unei mări verzi, străvezii. Suprafața aproape ideal de plană a unei plaje cu nisip alb-argintiu se contopea imperceptibil cu apa ca de smarald. Coamele lungi ale unor valuri mici încremeniseră în zborul lor, brăzdînd suprafața de cleștar a apei cu fîșii verzi-albăstrii strălucitoare. Mai în fund, fîșiile se fărîmițau în triunghiuri, crestele ascuțite ale valurilor se încovoiau, dezvăluind licărul spumei orbitor de albe. În verdele pur al apei, depărtările păreau albastre; ghiceai minunata transparență a aerului și uluitoarea strălucire a luminii.

Aproape cu teamă privea Nikitin acest colț al unei lumi nespus de clare și luminoase, dîndu-și seama că aceste valuri încremeniseră în razele soarelui care lumina Pămîntul acum mai bine de 400 000 000 de ani. Era țărmul unei mări siluriene [11]

Imaginea dispăru foarte repede, o dată cu o deplasare imperceptibilă a razelor de soare. Lumina zilei îi dăduse naștere și tot ea o stinsese, fără ca Nikitin să fi apucat a mînui aparatul fotografic.

Savantul înnoptă în același loc, sub platformă. Deabia a doua zi, la aceeași oră, soarele putea să recheme la viață umbrele fantomatice ale trecutului.

Dar în van a tremurat savantul în umezeala nopții, nemaiștiind cum să se apere de țînțarii sîcîitori. Vara în nord e schimbătoare: dimineața posomorită se termină cu o ploaie. În ceața umedă savantul urmărea cu deznădejde cum apele se scurgeau șiroaie pe suprafața netedă a argilei, cum se înroșeau treptat și cum, în fine, imaginea minunată a mării siluriene se transformă în mîzgă lipicioasă, cafenie.

Îi fusese dat a doua oară să zărească umbra trecutului, să admire doar o clipă năluca minunată. Ei, bine, dacă cercetările dau rezultate, atunci trebuie să-ncerce iarăși și iarăși!

Nikitin hotărî ea de acum înainte să caute umbra trecutului pe pereții peșterilor, care sînt camere obscure, naturale, iar pe deasupra feresc de capriciile timpului, de variațiile luminii solare imaginile întipărite. După trista experiență, își va pregăti aparatul din timp, înainte de a face observațiile. Numai așa trecutul nu-i va mai scăpa. O să caute în peșterile puțin adînci, pe suprafețele calcaroase, unde va găsi substanțe care se descompun sub influența luminii.

Pe apa uleioasă se tîrau trîmbe de ceață cenușii, care mai învăluiau țărmul, în timp ce povîrnișurile abrupte ale munților cerniți prindeau a se mistui în primele raze ale răsăritului. Prora teșită a bărcii greoaie, acoperită cu pînză de cort, țintea spre un perete de stîncă depărtat, care aținea calea rîului lat.

Apele repezi și tăcute degajau un frig pătrunzător. De departe răzbătea un vuiet apăsător. Nikitin stătea în picioare pe scîndurile lunecoase de la pupa, lîngă cîrmaci, care se ținea zdravăn de țărușii de lemn bătuți în vîsla ce slujea de cîrmă.

Cîrmaciul își frecă stîngaci nasul înroșit cu mîna înmănușată.

— Asta-i Bolloktas-ul care urlă, zise el răgușit, apropiindu-se de Nikitin. Pragul cel mai strașnic!

— După cot? întrebă acesta fără grabă.

Cîrmaciul încuviință ursuz din cap.

— Acolo e peștera? reluă Nikitin. Pe malul stîng?

— Chiar acolo vrei să acostăm? grăi neliniștit omul cu vocea răgușită.

— Da, altă soluție n-avem; nu putem străbate povîrnișurile de pe mal, răspunse ferm savantul.

Pe suprafața apei începură să se umfle valuri lungi, turtite. Barca, o ladă greoaie, cu fundul plat și prora triunghiulară, începu să se legene și să-și afunde botul. Sub proră plescăia apa. Vuietul se apropia, creștea; stîncile înalte hăuiau. Ai fi zis că pietrele însăși urlau a moarte, ca să-i prevină pe venetici de inevitabila lor pieire.

Cîrmaciul dădu un ordin și vîslașii începură să tragă cu nădejde la ramele grele. Barca coti, afundîndu-și prora. Paul pătrundea într-un defileu stîncos îngust, ce-l strîngea ca în chingi. Stîncile gigantice, înalte de vreo patru sute de metri, se ridicau semețe și se apropiau tot mai mult unele de altele. Albia rîului părea acum un mare triunghi, al cărui vîrf alungit se pierdea în cotul apei. La baza triunghiului, o volbură de spumă trăda prezența unei stînci izolate; mai încolo, triunghiul era întretăiat de alte stînci ascuțite ca niște colți negri, în jurul cărora apa fierbea și clocotea. Și mai departe defileul se umplea de valuri ascuțite, încremenite parcă de zborul lor, ca o herghelie de cai albi și nărăvași, ridicați pe picioarele dinainte, ce se străduiau să-și croiască drum printre pereții drepți și întunecoși. La stînga, în peretele de piatră, mușca un golf semicircular destul de larg, care curba latura stingă a triunghiului. Într-acolo izbea cu furie curentul principal al rîului, zvîrlind în sus nori de stropi strălucitori.

Nikitin lăsă binoclul și se apucă de cîrmă, ajutînd cîrmaciului. Stîncă din mijloc se apropia năvalnic de ei, vuind asurzitor. Barca trecea nu pe firul apei, ci prin locul cel mai primejdios, prin stînga, căci altminteri forța de nebiruit a apei ar fi aruncat-o spre șirul de stînci și în peșteră n-ar mai fi ajuns decît… la anul. Adică niciodată, fiindcă expediția își încheiase lucrările și acum trebuia să se întoarcă grabnic.

— Dă-i, dă-i! urla cîrmaciul.

Barca se înălță în zbor pe coama unui val. Îndărătul stîncii apa se prăvălea într-o groapă întunecoasă și adîncă. Barca se prăbuși în ea. Fundul se izbi cu zgomot înfundat de un bolovan; o smucitură a cîrmei fu cît pe ce s-azvîrle în apă pe Nikitin și pe cîrmaci, dar amîndoi se rezemaseră cu nădejde în vîsla de cîrmă și rămaseră în picioare. Barca făcu o întorsătură și acum zbura în unghi obtuz spre mal, către înfricoșătorii colți de piatră. Apa și spuma năvăleau înăuntru, iar barca sălta și se smucea cu desperare pe valurile înalte.

— Dă-i, dă-i! zbieră răgușit cîrmaciul.

Vîslașii, muncitori și membri ai expediției lui Nikitin, uzi de apă și sudoare, smuceau din răsputeri vîslele care nu le mai dădeau ascultare. Cei mai puțin încercați, așteptînd cu groază catastrofa, nu-și luau ochii de la îndărătnicul lor șef, a cărui față, acoperită de barba-i neagră, li se părea înfricoșătoare.

Nikitin stătea cu picioarele larg rășchirate pe scîndurile ce se cutremurau, măsurînd și calculînd în gînd distanța care-i mai despărțea de linia albă înspumată — limita contracurentului reflectat. Tot într-acolo privea și cîrmaciul, mușcîndu-și buzele. Barca își încetini cursa, apoi se smuci din nou înainte și se năpusti drept în apa clocotitoare. Îți venea să închizi ochii și să te faci ghem; încă o clipă, și vasul se va face țăndări, izbindu-se de stînci. Dar barca își încetini iarăși mersul, apoi, cu o smucitură bruscă, se opri și, prinsă de contracurent, intră în apa neagră și adîncă ce scălda domol poalele stîncilor de gnais, pogorîte aproape vertical în rîu.

Nikitin oftă ușurat. La urma-urmei cercetarea peșterilor Bolloktas-ului, care impunea atîtea riscuri, nici măcar nu făcea parte din misiunea expediției sale și dacă în goana lui după umbrele trecutului s-ar fi întîmplat o nenorocire, atunci… Dar barca și acostase, izbindu-se ușor de stîncă. Cîrmaciul sări și legă parîma de o piatră mai mare.

— Bine ați venit, tovarășe șef! glumi cîrmaciul, înclinîndu-se în fața lui Nikitin.

— Strașnic am trecut, recunoscu acesta.

— Rusește, la sigur! i-o tăie cîrmaciul.

Peretele abrupt se înălța cam la vreo sută cincizeci de metri deasupra bărcii. Mai sus, povîrnișul forma o treaptă, o platformă lungă, care urma în semicerc conturul malului. Deasupra platformei, povîrnișul devenea lin. La poalele lui se căscau nouă guri negre — intrările în peșteri. Întregul povîrniș era înveșmîntat cu pini stufoși și mușchi alb și uscat, cu care se hrănesc cerbii.

Nikitin, împreună cu tovarășii săi, reușiră fără multă trudă să debarce întregul echipament necesar. Tot restul zilei, paleontologul și-l petrecu prin peșteri, pînă ce se convinse că presupunerile sale fuseseră întemeiate.

Într-o peșteră, pe peretele din fund, de un verde-gălbui intens, concrețiunile subțiri și neted se stratificau succesiv. Nikitin nădăjduia că impuritățile de săruri de fier și crom, modificate sub acțiunea luminii, putuseră păstra într-un strat oarecare imaginea luminoasă a acelei epoci — de acum vreo 60 000 de ani — cînd țîșneau aici izvoarele termale și activitatea vulcanilor încă nu încetase cu totul.

Ajutoarele sale curățiseră intrarea. Orificiul rotund lăsa lumina să pătrundă pînă în fundul peșterii, care acum semăna de-a binelea cu interiorul unui aparat fotografic.

Nikitin se apucă de treabă cu nemărginită răbdare și minuțiozitate. Dezvelea strat după strat, după ce examina suprafața fiecăruia cu ajutorul unei lămpi cu magneziu special construite.

Savantul întorcea cînd lampa, cînd prisma, schimbînd unghiul fascicolului de lumină și de reflecție, dar nici urmă de imagine pe geamul aparatului. Munci așa toată noaptea, dar, îndîrjit de insucces, nu simți oboseala. Lumina orbitoare îi juca prin fața ochilor; rezerva de magneziu era pe sfîrșite.

Încă o vară pierdută, tocmai acum, cînd fusese destul de bine înarmat ca să capteze umbrele trecutului!

Studiase și înlăturase vreo zece straturi; mai rămăsese unul, foarte subțire. Lui Nikitin îi păru că acest strat — al unsprezecelea — este mult mai neted decît toate celelalte.

Savantul aprinse din nou lampa, răsuci de cîteva ori becul sferic și în aparat apăru o imagine rotundă, confuză; în colțul drept, o umbră cenușie, neclară, semănînd cu un corp omenesc încovoiat, străjuit de o linie oblică în stînga — niște pete vagi conturînd ceva rotund, nedeslușit. Nikitin reglă aparatul, dar imaginea nu deveni mai clară. Își dădea seama că se află din nou în fața unei umbre a trecutului, dar atît de neclare, încît i-ar fi fost greu s-o descrie, necum s-o fotografieze. Nikitin turnă o nouă cantitate de magneziu și intensifică la maximum lumina. Da, nu încape îndoială, era figura unui om. Deci, secretul consta în intensitatea luminii. Deși magneziul produce un spectru aidoma celui solar, lumina sa nu este destul de puternică. Numai soarele atotputernic poate reînvia umbrele cărora tot el le-a dat viață! Apoi, nici aparatul lui nu e prea sensibil — e prea rudimentară această construcție care imită camera fotografică.

Lampa, supraîncălzită, răbufni o ultimă dată și se stinse. În beznă se contură clar orificiul rotund al intrării în peșteră… Se făcea ziuă! Calmul obișnuit îl părăsi pe savant: izbi cu pumnul în aparatul care nu avea nici o vină.

Nikitin fu cuprins de o furie cumplită. I se părea, că-i lipsește aerul; se repezi afară, se izbi cu capul de boltă și căzu în genunchi. Lovitura îl dezmetici puțin, dar nu potoli mînia ce fierbea în el. Căta cu ochii injectați la blocul de piatră care atîrna deasupra intrării. Da, lampa lui nu făcea două parale! Dar o să vadă umbra trecutului la lumina soarelui. Avea mereu asupra sa amonal, ca să dezvelească la nevoie straturile, aruncînd în aer rocile de deasupra.

Paleontologul examină cu atenție peretele superior și observă mai multe crăpături verticale, lungi, care străbăteau blocurile de gnais. Era o nimica toată să înlăture această cortină de piatră!

Savantul vru să coboare pe mal, unde înnoptaseră tovarășii lui de drum, dar se răzgîndi și se întoarse în peșteră. Acolo, stabili unghiul de incidență a luminii lămpii cu suprafața stratului de calcar, și cu ajutorul busolei determină direcția. Minunat! Soarele va pătrunde aici între orele două și trei după-amiază. Avea timp să doarmă ca lumea. Ochii îi erau atît de obosiți, încît nici la lumina soarelui n-ar fi putut vedea ceva.

Dimineața făgăduia o zi frumoasă.

De îndată ce praful exploziei se risipi, Nikitin, ținîndu-și cu greu echilibrul pe frînturile de piatră, se apucă să-și instaleze în grabă aparatul. Peretele verde, neatins de explozie, păstra un luciu umed în lumina strălucitoare a zilei.

Nu, acum nu se va mai lăsa păcălit — strîngea bine în mînă caseta dinainte pregătită. De cum va apare pe geamul aparatului imaginea zămislită de soare, el va regla distanța și va introduce imediat caseta. O fotografie reușită ar demonstra existența și, mai mult decît atît, posibilitatea conservării și transmiterii umbrelor trecutului. Ce cotitură hotărîtoare pe această cale anevoioasă! De acum înainte nu va mai fi singur! Ce înseamnă eforturile unui singur om în comparație cu munca armonioasă a mai multora, o știe bine oricine a încercat să deschidă drumuri noi în știință sau tehnică.

Nikitin se uită la ceas: era două și douăzeci și trei de minute; se lipi de geam, cuprinzînd în mîna crispată șurubul prismei. Din nou, clipele treceau greu; acum însă, era cu totul altceva: acum era sigur că va vedea trecutul.

Soarele își schimba agale poziția. Nikitin uită de restul lumii.

Deodată, în dreapta, apăru umbra cea cenușie și încovoiată și căpătă conturul clar al unui corp omenesc. O linie oblică profila o suliță.

Cu capul vîrît între umerii lați, cu mușchii umflați, încordați, omul se așezase pe o piatră — încovoiat, cu sulița lungă aplecată în față. Fața lată, brăzdată de cute, era pe jumătate întoarsă spre Nikitin, dar ochii cătau spre munții tociți, albăstrii, împăduriți, care răsăreau de după platforma povîrnișului. Nikitin reuși să zărească un păr des și răvășit încadrînd o frunte destul de înaltă, pomeții proeminenți, fălcile puternice. Savantului i se păru că citește pe chipul omului o îngîndurare chinuitoare, plină de îngrijorare, ca și cînd s-ar strădui să arunce o privire în viitor. Toate acestea le văzu Nikitin în cîteva clipe. Deși ardea de nerăbdare să surprindă și alte detalii ale tabloului, paleontologul nu mai putea zăbovi: îi trebuia neapărat fotografia. Nikitin introduse la iuțeală caseta și vru să tragă capacul, dar nu mai apucă să facă mișcarea: luciul peretelui neted se stinse dintr-o dată, în jur se făcu întuneric. Nikitin întoarse capul spre gura peșterii și văzu un nor greu acoperind soarele. După el veneau în rînduri strînse, lungind vîrfurile unor vulcani stinși, alți nori plumburii, amenințători, prevestind o ninsoare abundentă.

Cu desperare căta savantul la cer. Dacă ninge, n-o să mai vadă nimic, urma atît de delicată se va șterge Iară doar și poate.

Tăinuind în adîncul sufletului un rest de speranță, Nikitin lăsă aparatul pe loc, îl acoperi cu mantaua de ploaie și porni agale spre corturi, împleticindu-se ca un om beat. Acest accident stupid, acest nou insucces îi picura în suflet otravă, îi vlăguia trupul.

Tovarășii săi își întrerupseră discuția cînd îl văzură pe Nikitin atît de abătut, trîntindu-se jos: nu mai cutezară să vorbească decît cu jumătate de voce, ca la căpătîiul unui grav bolnav.

Printre stînci se tînguia vîntul, fulgii mari își începură cadrilul.

Nikitin își turnă un păhărel, îl dădu pe gît și ceru să i se aducă aparatul de sus. Pierduse orice nădejde că va mai vedea omul preistoric, iar, pe de altă parte, nu mai puteau zăbovi nici un ceas. Trebuia să se stăpînească; dacă întîrziau, barca avea să fie prinsă între sloiurile de gheață, mai jos de praguri, în taigaua pustie.

În zori, de cum vulcanii stinși își profilară pe cer piscurile, oamenii prinseră a forfoti, strîngînd lucrurile.

Parîma plescăi ușor, căzînd în apă. Barca înainta aproape imperceptibil spre granița de spumă a curentului principal. Deodată, prinsă parcă de mîna unui uriaș, mica ambarcațiune se smuci înainte și se năpusti în chei, unde, mugind și spumegînd, valurile o prinseră și o săltară ca pe o coajă de nucă.

Lampa prefira prin abajurul înalt un cerc de raze pale pe biroul plin de cărți. Cabinetul spațios era cufundat în semiîntuneric. La masă ședea nemișcat, cufundat în gînduri, Nikitin.

De trei ani nu mai cunoștea liniștea… Munca lui de altădată, care i se părea astăzi atît de calmă și de luminoasă, îl chema iarăși să-i consacre toate forțele. Iar el nu se simțea în stare și oscila mereu între preocuparea cea nouă și cea veche, încercînd să-și îndeplinească conștiincios sarcinile ce-i reveneau, în timp ce întreaga lui ființă tînjea după umbrele trecutului. În anii aceștia surprinsese de două ori trecutul, în două rînduri îi fusese dat să vadă ceea ce nimeni n-a văzut vreodată. Și e tot atît de departe de țel ca și în clipa aceea de neuitat din munții Arkarlî. Nici aparatul nu e bun, e prea grosolan.

De bună seamă că săvîrșise o greșeală.

Nikitin aprinse lampa din tavan și, clipind des, începu să strîngă hîrtiile răvășite. Aruncă o privire spre aparatul plin de lovituri și zgîrieturi, care odihnea pe o măsuță anume. O clipă avu senzația caraghioasă că între el și obiectul acela neînsuflețit e o mare asemănare, zîmbi cu amărăciune, apoi ieși din cabinet.

Muzeul era cufundat în întuneric. Cabinetul lui se afla la capătul sălii uriașe, plină cu vitrine și schelete de animale fosile. În prima clipă, Nikitin, venit de la lumină, nu putu desluși nimic. Cunoștea și cu ochii închiși culoarele dintre vitrine, dar mai știa că în unele locuri ieșeau primejdios de mult în afară coarne și boturi căscate de ale scheletelor, instalate pe postamente descoperite. În întuneric putea să se lovească sau, mai rău, să sfărîme oasele fragile.

Savantul se opri și așteptă pînă ce ochii se vor obișnui cu bezna. Iată că geamurile vitrinelor prinseră a luci. Oasele negricioase ale scheletelor se cufundau însă mai departe cu sala întunecoasă, care părea goală. Obișnuința îndelungată îl făcea să simtă prezența invizibilă a lumii fără viață din muzeu. O senzație stranie îl cuprinse în fața acestei săli pline de fantome, de lucruri palpabile, dar nevăzute.

Porni mai departe, supărat pe ochii săi atît de imperfecți. Doar fiecare lucrușor de aici îi era cunoscut, știa cum arată și unde e, dar nu vedea nimic. Întocmai ca umbrele trecutului! Scheletele există și totuși nu există pentru ochi, fiindcă e prea puțină lumină…

Paleontologul se opri brusc: comparația cu umbrele trecutului îl surprinse. Ce naiv era cînd își punea nădejdea numai în ochii săi! Cum fusese în stare să uite că, în marea majoritate a cazurilor, urmele cele mai slabe ale razelor de lumină nu pot reflecta decît o cantitate infimă de lumină, imperceptibilă pentru aparatul de care dispunea! Din pricina asta, nici lumina artificială nu putea revela pe de-a-ntregul barem imaginile mai bine întipărite. Cîte umbre slabe nu i-au scăpat!

Nikitin se simți rușinat. El, savantul, construise un aparat rudimentar, ca un diletant. Uitase forța tehnicii moderne, care concepe aparate ce pot înregistra cele mai infime cantități de lumină!

Frămîntat de aceste gînduri, paleontologul înainta încet prin sala cufundată în întuneric și pas cu pas i se întregea în minte un aparat de altă concepție. O să ceară din nou ajutorul fizicienilor și tehnicienilor. Lumina reflectată de imagine trebuie s-o capteze nu direct, ci cu ajutorul unor celule fotoelectrice sensibile, care să transforme lumina în curent electric, să-l amplifice și apoi să-l preschimbe iarăși în lumină, vizibilă de astă dată ochiului.

Redarea fidelă a culorilor va naște o seamă de greutăți, dar și aici sînt posibile diverse combinații. Contururile pot fi întărite, iar culoarea se va obține din reflectarea directă.

Nikitin atinse cu umărul o vitrină și se dădu repede la o parte… Firește, mai e multă bătaie de cap, totuși cheia problemei parc-a găsit-o. ”Dacă reușesc să construiesc un asemenea aparat, își depănă el mai departe firul gîndurilor, nu-mi mai e frică de nimic. În aer liber am să ridic o baracă cu lumină artificială. Iar sub pămînt, nici vorbă că e mai ușor!… Atunci umbrele trecutului vor fi aici! Și paleontologul strînse degetele în pumn. Cu cîteva celule fotoelectrice pot regla cum vreau aparatul, mărindu-i sau reducîndu-i sensibilitatea la diferite raze ale spectrului.”

Mecanicul cel tînăr, șugubăț, se dădu mai aproape de inginer, care conducea spre mină un grup de oameni, de bună seamă nemaiumblați prin subteran.

— Cum să-i cobor, Andrei Iakovlevici? întrebă în șoaptă acesta. Rapid sau mai domol? și mecanicul îi făcu semn cu ochiul spre noii veniți.

— Ce-ți trece prin cap!? se înspăimîntă inginerul. Ăsta-i un savant vestit! și arătă pe furiș spre Nikitin, care rămăsese mai în urmă. Ai să le strici și aparatul… Să nu cumva… termină el amenințător.

Nikitin, care avea auzul fin, surprinsese această scurtă convorbire, neînțeleasă pentru neinițiați, și se grăbi să intervină.

— Fie și rapid și mai domol! se adresă el cu voce tare mecanicului. Nici eu și nici aparatul nu vom păți nimic. Mi-ar place să-mi amintesc de trecutul meu iar băieții mei n-ar strica să se deprindă.

Mecanicul se uită stingherit la savant, apoi un zîmbet larg înflori pe fața lui și omul dădu din cap.

Colivia prinse a coborî lin, dar deodată se repezi în jos, de parcă s-ar fi rupt cablul. Picioarele se dezlipiră de podea, respirația li se tăie, inimile voiau parcă să iasă prin gîtlej. Colivia se prăbușea din ce în ce mai repede, apoi, deodată, căderea ei se-ncetini tot atît de brusc. O greutate enormă lipi pe oameni de podea. Mîini nevăzute încinseră pe fiecare cu chingi late, ce-i strîngeau fără milă.

Senzația aceasta dură o frîntură de secundă, și din nou podeaua le fugi de sub picioare, corpul deveni imponderabil, iar inima crispată se repezi în sus.

— Uf! icni ajutorul lui Nikitin.

Dar colivia își și încetini căderea tot mai mult, tot mai mult, pînă ce se opri la unul din cele mai adînci orizonturi ale minei.

— Lua-i-ar naiba! bodogăni ajutorul, cercînd să-și stăpînească tremurai genunchilor.

Nikitin rîse sfidător, spre indignarea speriaților săi colaboratori.

Paleontologul cobora în mină cu neobișnuită încredere în succes. Cauza erau atît aparatul reconstruit, cît și faptul că minerii descoperiseră aici un strat de bitum fosilizat, aidoma oglinzii negre, care-i arătase pentru prima oară năluca dinozaurului. Pe urmă… scrisoarea proaspăt primită.

Nikitin zîmbi fără voie, reamintindu-și rîndurile puține. Erau de la Miriam, care nu uitase nici umbra trecutului, nici pe el.

Scria că după un an avusese prilejul să mai vadă o dată zăcămîntul de asfalt. Oglinda neagră se ștersese, dar nimic nu putea șterge impresia pe care i-o produsese atunci fantoma dinozaurului, ce i se întipărise adînc în suflet… Reușise să trezească interes pentru umbra trecutului la un cercetător talentat — Karjaev. Acum prospectau straturile în care sperau să descopere urmele razelor de lumină.

Nu-i scrisese mai din vreme, deoarece probabil că el nu simțise nevoia — aici, Nikitin deslușise printre rînduri un reproș ascuns — dar ea îi urmărise tot timpul activitatea și nu-și pierduse încrederea în reușita operei lui. Acum însă descoperiseră niște straturi interesante și-l ruga să vină la ei.

Nikitin nici nu apucase să-și dea seama cît de importantă era pentru el scrisoarea. Nu prea avusese timp să se gîndească în ultima zi a preparativelor pentru această nouă cercetare. Își recăpătase însă vioiciunea tinerească de odinioară, lucru care mira foarte pe cei din jurul său.

Dintr-o galerie direcțională veche venea miros de ars, care le gîdila gîtlejurile. Auzeau freamătul lin al aerului aspirat de un ventilator puternic. Nikitin hotărî să înceapă cercetările de cum vor fi pușcate găurile de mină, perforate după indicațiile lui. Aici, în vechile galerii, departe de forfota locomotivelor electrice, de huruitul vagonetelor, de lumina vie a lanternelor, domnea o tăcere de moarte. Bezna de nepătruns din subteran învălui pe cei ce înaintau, contopindu-se cu negrul intens al pereților de cărbune.

Undeva, abia se auzea susurul apei care se scurgea, în depărtare trosneau la intervale stîlpii de susținere, amintind minerilor povara apăsătoare a rocilor.

Cine a descoperit cotloanele astea minunate? întrebă Nikitin cu jumătate de voce pe ajutor, care pășea alături.

Acesta făcu un semn cu capul spre un bătrînel scund, care încheia grupul împreună cu inginerul.

E un meșter miner cum rar întîlnești, cunoaște fiecare strat din toate abatajele. Fără el, am fi orbecăit ani de zile prin aceste galerii fără sfîrșit…

Paleontologul se uită cu recunoștință mută la bătrînul miner.

În față apăru, albicioasă, o colonadă curată de stîlpi de susținere noi. După numărul lor îți puteai da seama că galeria de circulație sfîrșește cu o încăpere spațioasă.

Într-adevăr, pereții negri se îndepărtară, lăsînd între ei un spațiu mare și gol, cu tavanul înalt.

Ajutoarele lui Nikitin zăboviră un timp cărînd voluminosul aparat printre stîlpi. Inginerul păși înainte și ridică sus de tot lanterna puternică. Un pachet de șisturi de cărbune, zdrențuit de pușcări, îi înconjura pe cercetători, amenințîndu-i cu nenumărate proeminențe ascuțite, lucioase ca oțelul…

Intrarea în încăpere era străjuită de ambele părți de trunchiuri turtite și groase, ușor înclinate. Încrustate parțial în masa de cărbune, ele se deosebeau numai prin desenul rombic al scoarței. Pe jos își întinseseră rădăcinile răsfirate, aidoma unor păianjeni uriași, niște cioate cît toate zilele. Rădăcinile învăluiau arhaicul culcuș ce le slujea de reazem din vremuri de mult apuse. Cioatele erau retezate toate la același nivel — nivelul apei într-o pădure înecată din carbonifer în trunchiurile mari, ce se păstraseră rînjeau sinistru scorburi enorme.

Acest colț de pădure, lipsit de viață, prefăcut în cărbune și calcar, te apăsa prin bătrînețea lui. Oamenii simțeau parcă deasupra capetelor nu un strat de roci gros de două sute de metri, ci hăul aproape material al sutelor de milioane de ani, care s-au scurs peste aceste buturugi și trunchiuri.

La capătul camerei, un morman de șisturi prăvălite însemnau locul unde se pușcase. Deasupra lor lucea oglinda piezișă, neagră-brună, a unor concrețiuni solidificate de bitum. Acesta era stratul care trebuia cercetat și care se depusese pe versantul abrupt al unui deal din pădurea carbonizată.

Curînd, raza albă și strălucitoare a lămpii cu magneziu se înfipse în strat și Nikitin reglă focarul camerei de reflecție. Tulburat, savantul tuși și spuse răgușit:

— Să-ncercăm…

Ce avea să le spună această față a stratului, aleasă cu atîta grijă? Paleontologul conectă celulele fotoelectrice și mări intensitatea curentului. Întoarse șurubul prismei și privi din nou în aparat. Roca nu mai părea neagră: pe fondul cenușiu și transparent apărură dungi verticale, confuze.

Cu răbdare și băgare de seamă, savantul reglă aparatul pînă cînd apăru cu o nemaivăzută claritate a patra umbră a trecutului ce-i fusese dat s-o descopere — umbra pe care o vor vedea acum mii de oameni!

Nikitin contempla un luminiș, din desișul pădurii inundate. Trunchiurile arborilor, de un cenușiu pal, cu coaja crestată în romburi mici, înconjurau o apă neagră, uleioasă. Fiecare copac se despărțea sus, într-un unghi, în două ramuri groase, care dispăreau în umbra deasă a coroanelor înghesuite. Un trunchi gros, solzos zăcea de-a curmezișul apei, sprijinit în stînga pe o moviliță acoperită cu plante ciudate, asemănătoare ciupercilor, ale căror cupe viorii, înalte și înguste, presărau solul roșu și umed. Reverele cărnoase ale cupelor lăsau să se întrevadă un interior galben, uleios. Dincolo de moviliță, deasupra lujerelor îndoite și fără frunze, era un luminiș deasupra căruia plutea o ceață bătînd puțin în trandafiriu. În față, din ceață, ieșea o frîntură de cracă goală și zgîrcită, pe care se ghemuise, cu capul tras între umeri, o ființă vie, necunoscută.

Scrutînd imaginea, Nikitin tresări: de sub ciupercile violete, care-i ascundeau trupul, ieșea un cap lat, parabolic, acoperit cu o mucoasă brună-viorie. Ochii enormi și bulbucați priveau țintă la Nikitin, fără expresie, aspri și haini. Din maxilarul inferior, dezgolit ici-colo, ieșeau la iveală colți enormi. În dreapta se prefirau, luminînd întregul tablou, raze pale ca mărgăritarul. Văzduhul părea negricios, ca un geam transparent, dar afumat…

Nikitin cătă îndelung prin această fereastră fermecată la trecut, la viața lumii din carbonifer. Trei sute cincizeci de milioane de ani se așternuseră între prezent și vremea cînd, printr-un capriciu neașteptat, razele de lumină își puseseră aci amprenta. Ce clar se vedeau ochii răi ai nemaivăzutei creaturi, ciupercile cu cupe viorii, apa încremenită, văzduhul cenușiu și straniu! Proiectorul fîșîia încet, oamenii gîfîiau…

Nikitin simți că înnebunește. Se depărtă brusc de aparat. Pereții de cărbune reali, sfîșiați brutal, buturugile străvechi — poate vestigiile arborilor aceia pe care-i vede acum vii și supli în aparat… Chipurile îngîndurate ale celor din jur… Savantul izbuti să se domine, pregăti în grabă camera și luă cîteva fotografii în culori.

Pe masă zăcea un vraf de copii după articolul lui și la fiecare era anexată o reproducere în culori a umbrei trecutului, în sfîrșit surprinsă. Semnînd ultima copie, din cele ce trebuiau expediate, paleontologul răsuflă adînc.

De mult nu se mai simțise atît de ușurat și radios.

Acum, pe calea deschisă de el vor păși mulți alții, mai tineri, mai talentați poate. Prima pagină a cărții tainelor trecutului fusese întoarsă. S-a terminat cu solitudinea pe acest drum lung și anevoios! Dar oare se simțise singur?… În muncă îl ajutaseră, în afară de colaboratorii săi, zeci de oameni care păreau cu totul străini de știință.

Chipuri cunoscute prinseră a se perinda prin fața savantului. Iată-i pe minerii, pe muncitorii de la carierele de piatră, colhoznicii, vînătorii. Toți aceștia, încrezători și dezinteresați, care nu-l sîcîiseră cu întrebări, care respectaseră în el pe savantul cunoscut, îl ajutaseră să descopere și să concretizeze odată pentru totdeauna umbra trecutului.

Înseamnă că muncise și se folosise de sprijinul lor pe datorie… Da, dar acum își plătise datoria — iată de ce se simțea atît de ușurat!

Nikitin își aduse aminte de cîte ori se lăsase pradă, în același cabinet, desperării și neîncrederii, întrebîndu-se dacă și-a ales bine drumul în viață.

Savantul surîse, compuse repede textul telegramei pe care avea să i-o trimită lui Miriam, înștiințînd-o că pleacă a doua zi. Încrederea în viitor îl copleșea de bucurie. Nu, nu greșise, nu irosise în zadar ani de strădanii în lupta grea cu tainele naturii!

CĂUTĂTORII DE DIAMANTE

Directorul general dădu la o parte cu un gest de enervare scrumiera plină de mucuri și se uită încruntat la interlocutorul său.

Slab, pipernicit, cu țăcălie albă, acesta dispărea aproape cu totul într-un uriaș fotoliu de piele, strîngînd picioarele sub el. Ochii lui scînteiau îndărătul ochelarilor, trădînd o încăpățînare căreia nimic nu-i putea veni de hac.

— De trei ani stă expediția în Evenki, și nici un rezultat! se stropși directorul general.

— Cum, nici un rezultat? Dar kimberlitele [12]?

— A, fiindcă veni vorba de kimberlite, știi dumneata că academicianul Cerneavski a pus concluzii negative? El nu recunoaște că această rocă ar fi kimberlit. Și, în definitiv, Serghei Iakovlevici, eu unul m-am lămurit. Regiunea este enormă și nu e studiată aproape de loc. Expediția costă mult, mai ales după ce i-ai adăugat și o echipă de cercetări gravimetrice [13]. Iar rezultate — ioc! Insist ca lucrările să înceteze! Institutul nostru are multe alte sarcini mai urgente de îndeplinit și nu ne putem permite luxul de a cheltui sume atît de mari pentru cercetări care nu dau nici un rezultat practic. Și cu asta basta…

Directorul general făcu o strîmbătură de nemulțumire și aruncă țigara. Directorul institutului, profesorul Ivașențev, se îndreptă brusc în fotoliu:

— Dumneata vrei să renunți la cercetări care ar aduce țării milioane — și nu numai economii, ci și venituri directe din export!

— Deocamdată nu ne-au adus decît ponoase. Dar de ce să ne mai pierdem timpul: ți-am spus că sînt lămurit. Hotărîrea mea este definitivă.

Și directorul general se ridică. În fața lui, profesorul părea un omuleț lipsit de apărare. Se ridică și el din fotoliu, fără o vorbă, și-și îndreptă ochelarii. Apoi bolborosi ceva neînțeles și întinse directorului general o piatră rotundă.

— Am mai văzut-o, i-o reteză acesta. Rîul Moiero, rîul Moiero! De trei ani numai asta aud! Și roca de grikvait [14] mi-ai mai arătat-o de cîteva ori.

Profesorul se încovoie deasupra servietei, încercînd zadarnic să manevreze încuietoarea care refuza să i se supună.

Directorului general i se făcu milă de savant. Se apropie de el și-i spuse, de data asta blînd:

— Serghei Iakovlevici, trebuie să recunoști că am dreptate. Drept să-ți spun, nu înțeleg de ce perseverezi în chestia asta…

— E ușor să decizi imparțial cînd ceva ți-e indiferent, îl întrerupse Ivașențev, dar eu nu pot fi imparțial. Înțelege odată, că eu cred în asta din tot sufletul, cu toată ardoarea! Niște întinderi colosale, puțin studiate și greu accesibile — atîta tot stă între concluziile teoretice și demonstrația practică. Dumneata ai să spui, desigur, că asta e destul ca să renunți la un lucru. Știu, știu: banii statului și, mă rog, toate celelalte… Profesorul începu să se aprindă, deși directorului general nici prin gînd nu-i trecea să-l contrazică. Cunoști legea de fier a economiei? Ca să cîștigi un milion trebuie să cheltuiești 700 000! Or, noi ne așteptăm la sute de milioane…

Și zicînd acestea, Ivașențev se îndreptă spre ușă.

Directorul general îl urmări cu privirea, clătinînd din cap.

Întors la institut, profesorul Ivașențev spuse secretarului să-l cheme imediat la el pe șeful serviciului producției.

— Care sînt ultimele știri de la Ciurilin? întrebă profesorul cînd acesta intră în cabinet.

— Ultimele vești sînt de acum o lună, Serghei Iakovlevici.

— Știu asta. Între timp n-ai mai primit nimic?

— Nu, cel puțin pînă acum.

— Unde crezi dumneata că sînt în momentul de față?

— Ciurilin ne-a înștiințat cînd au ajuns la lacul Ciringda, la factorie. Au luat-o apoi la vale, pe Ciringda spre Hatanga, iar de acolo trebuiau să treacă masivul Moiero. Cred că au și ajuns acolo și poate că sînt aproape de baza culturală din Turinsk; cel puțin așa plănuiseră. Dar planu-i una și taigaua-i alta…

— Știu prea bine asta. Mulțumesc.

Rămînînd singur, profesorul Ivașențev se lăsă pe speteaza fotoliului și căzu pe gînduri. Cu ochii minții vedea harta uriașei regiuni dintre Enisei și Lena. Undeva, în inima ei, printre munții nu prea înalți, străbătuți de nenumărate rîuri și acoperiți de păduri mlăștinoase, pe unde arareori a călcat picior de om, se găsea expediția pe care o trimisese el, luîndu-se după… un vis. Profesorul scoase iarăși din servietă piatra pe care o arătase directorului general. Fărîma de rocă negricioasă era compactă și grea. Pe muchiile grăunțoase luceau puzderie cristale de pirop — granat roșu — și incluziuni de olivin, de un verde curat și proaspăt. Cristalele se distingeau limpede pe fondul mai deschis, verde-albăstrui, al masei de cromodiopsid [15]. Ici-colo scînteiau fire de disten [16], de culoarea albăstrelelor. Piatra îți lua ochii prin această îmbinare de culori pure. Profesorul întoarse eșantionul pe cealaltă parte, vopsită în email alb, și unde stătea scris: „Rîul Moiero, versantul sudic al munților Anaon, expediția Tolmaciov, 1915”.

Ivașențev oftă: „Și cînd te gîndești că e un grikvait tipic pentru Africa de sud! Totuși, nici în munții Anaon, nici în valea Moiero n-au putut găsi o urmă măcar de astfel de roci. Și nici anul ăsta n-au avut succes: Ciurilin nu dă nici un semn de viață. Visul nu s-a împlinit!”

Profesorul cîntări piatra în mînă, apoi o închise în ultimul sertar al biroului. Ridică cu hotărîre receptorul telefonului interior și zise:

— Expediați lui Ciurilin următoarea telegramă: „Lipsesc rezultatele, încetați cercetările, întoarceți-vă imediat”. Da, semnez chiar eu, altfel nu se va supune. Unde? La baza culturală din Turinsk. Desigur, prin radio, prin Dickson.

Furca telefonului țăcăni, punînd capăt convorbirii și în același timp tuturor speranțelor lui Ivașențev de a-și realiza vechiul vis. Își scoase ochelarii și-și duse palmele la ochi.

Ivașențev visase ca măcar la capătul zilelor sale să-i fie dat să studieze unele straturi adînci ale scoarței pămîntului, forînd cu sonde de mare profunzime. Dar chiar primii pași pe calea realizării acestui vis, pierdut prin codrii și mlaștinile podișului Siberiei Centrale, fuseseră zadarnici. Probabil că nu învățase nimic de la viață și în al șaselea deceniu ele existență rămăsese un visător incorigibil, care aspira la cercetări de prea mari proporții.

Undele de radio își luară zborul de la Moscova spre nord-est, peste tundrele din miazănoapte, peste întinderile reci ale Oceanului înghețat de Nord, și ajunseră pînă la pilonii înalți ai unui post de radio de pe o insulă pustie. După două ore, alt stol de unde zburau de aici spre sud, trecînd peste coama Bîrrang, peste mlaștinile Peasinei, peste păduri fără început și fără sfîrșit. La postul de radiotelegrafie din Turinsk aparatul prinse a țăcăni și undele se concretizară într-o frază scurtă, scrisă citeț pe un formular albastru.

— Vasea, e pe aici vreun evenc [17] din Korvuncean?

— Dar de ce?

— Am o telegramă urgentă pentru expediția lui Ciurilin. A ajuns pe vîrful Korvuncean.

— Nu e nimeni din Korvuncean pe aici, dar mîine o să plece Inokenti la dînsul, la Bugarihta. E înțelegător, o să facă cincizeci de kilometri în plus, mai cu seamă dacă ai să-l rogi tu.

— Hai să mergem împreună și să-i dau telegrama.

* * *

Peste valea largă a rîului Niukuorak, situată la 300 kilometri depărtare de baza culturală din Turinsk, se lăsa amurgul. Costișele în pantă dulce erau acoperite cu păduri de molizi dese ca peria, ce apăreau sumbre și întunecate în vale. Pe dealul turtit, care domina dinspre miazănoapte o mlaștină rotundă, era încă lumină. Pe culmea lui, printre laricele rare, se înălțau patru corturi verzui, în fața cărora, pe un loc acoperit cu mușchi sur, ardea focul. Foc — e mult spus, căci nu se prea vedeau flăcări. Din crenguțele de bagulnik [18], urcau în văzduhul liniștit al înserării trîmbe groase de fum cafeniu, care împrăștiau un miros amețitor. La dreapta corturilor se înălța o stivă de lăzi, saci, baloturi și șei. Nori de musculițe și țînțari roiau în jurul focului, îndărătul oamenilor. Cei de lîngă foc se străduiau să-și țină capul la granița dintre fum și aerul proaspăt, ca să respire și totodată să scape de musculițele exasperante ce se vîrau cu încăpățînare în ochi, în nas, în urechi.

— Ceaiul e gata! anunță un ins înnegrit de fum de-a binelea, ridicînd de pe foc găleata mare, plină cu un lichid cafeniu închis.

Fiecare dintre cei ce ședeau în jurul focului se înarmă cu o stacană și apucă cîte o bucătoaie de tunguscă, grea și deasă — un fel de pîine concentrată. Musculițele acopereau suprafața ceaiului fierbinte cu o pojghiță cenușie pe care trebuiai s-o sufli peste marginea stacanei. Oamenii sorbeau cu voluptate ceaiul, schimbînd din cînd în cînd cîte o vorbă.

Dangătului rar al tălăngilor cailor risipiți prin vale i se adăugă deodată un alt zvon, îndepărtat, cadențat.

— Ian ascultați, tovarăși! Nu cumva vin ai noștri?

Cei mai tineri se repeziră la corturi să-și ia armele. Întîlnirea între echipele aceleiași expediții, după o îndelungată despărțire, constituie întotdeauna un moment solemn în viața cercetătorilor din taiga. Umbrele înserării încă nu apucaseră să se lase, că în luminiș se ivi un șir de cai costelivi, sleiți, care de-abia mai puteau urca. Baloturile zdrențuite, legate cu funii, destrămate, stăteau mărturie drumului lung prin hățișuri.

Răsunară împușcături. Noii sosiți răspunseră și ei printr-o salvă. De corturi se apropie un ins voinic ca un urs — geofizicianul Samarin, conducătorul grupului de cercetări gravimetrice. Descăleca greoi de pe cal. Gîtul îi era înfășurat neglijent într-un bandaj murdar. Samarin ridică de pe față plasa neagră care-l apăra de insecte și păși în întîmpinarea conducătorului întregii expediții, Ciurilin, un om bine făcut și el, dar, spre deosebire de celălalt, îngrijit, proaspăt ras.

— Salut, tovarășe Ciurilin, rosti încet Samarin, ca răspuns la efuziunile șefului.

— Ai căzut cum nu se poate mai bine, chiar la ceai. Ei, ai ceva interesant?

— Avem ceva. Dar tare a fost greu… Am fost bolnav, am pierdut trei cai…

— Dar ce ai?

— Afurisită treabă: m-au mîncat muștele. Sînt numai o rană.

— Se vede că te-ai scărpinat!

— Cum dracu să nu mă scarpin? se burzului Samarin ca răspuns la dojana lui Ciurilin. Pielea mea nu-i tăbăcită ca a dumitale. Nici nu știu cum am să plec mai departe.

Ciurilin dădu dispoziție să li se împartă cîte puțin din prețioasa rezervă de alcool. Noii sosiți se așezaseră și ei în jurul focului. Pe dată se încinse o discuție însuflețită; oamenii, înseninați, întrerupîndu-se unul pe altul, își povesteau prin cîte trecuseră. Conducătorul expediției se așeză lingă geofizician, care după ce mîncă și bău ceai, își mai veni în fire; o oboseală plăcută îi cuprindea mădularele.

— Modest Afrikanovici, ard de nerăbdare să aflu noutățile!

Samarin îi satisfăcu curiozitatea. Străbătuse într-un unghi obtuz ținutul cuprins între rîul Djeromo și vîrful Viliucean. Pe drum măsuraseră de peste douăzeci de ori gravitația.

— Peste tot am găsit anomalii pozitive [19] destul de mari — șaizeci, optzeci. Într-un loc însă, am făcut trei măsurători, una după alta, la distanțe mici, și am obținut… geofizicianul făcu o pauză.

— Nu mă tortura, Modest Afrikanovici! imploră Ciurilin.

Samarin zîmbi satisfăcut și reluă:

— …am obținut două sute…

— Oho-ho!

— Stai puțin: două sute șaptezeci și trei sute cinci!

— Unde? strigă în culmea tulburării conducătorul expediției.

— Amnunnaci… un platou jos și larg, mlăștinos, la răsărit de Moierokan…

— Moierokan! Ia te uită!

Taifasul din jurul focului conteni. După un timp noii sosiți se risipiră prin corturi, la culcare. Numai colaboratorii lui Ciurilin, care se odihniseră destul în cele patru zile de popas, rămaseră ca să tragă cu urechea la cele ce vorbeau șeful și geofizicianul. Într-un tîrziu, Ciurilin spuse acestuia, bătîndu-l pe umăr:

— Ei, te-am cam pisat, Modest Afrikanovici, iartă-mă. Du-te și te odihnește. Noi, ăștia de pe aici, ne-am cam îngrășat și nu ne culcăm înainte de miezul nopții.

Samarin se ridică în genunchi, cam fără chef, și își răsuci o ultimă țigară. Ciurilin se uită un timp cu luare-aminte la fața lui ostenită, umflată.

— Ce bine e să fii geofizician, Modest Afrikanovici! zise el deodată. Probleme precise, soluții clare… Ca la dumneata, de pildă.

— Ți-ai găsit pe cine să invidiezi!

Dar Ciurilin nu glumea.

— Trebuie să mă înțelegi: făceam o comparație între cercetările mele și ale dumitale. Puterea geofizicii e admirabilă! Sînt un fizician prost și un matematician și mai prost. Poate de-aceea, specialitatea dumitale, ca orice disciplină științifică pe care n-o cunosc, mi se pare mult mai importantă decît a mea. Iată, un singur aspect: montezi într-un punct dat aparatul lui Stückrat [20]. Înăuntru are două pendule scurte și grele, care se leagănă uniform, prevăzute cu oglinjoare care reflectă lumina unor becuri minuscule. Și asta e tot. Nu-ți rămîne decît să urmărești coincidența perioadelor de oscilație ale pendulului cu mersul ceasului astronomic — cu cronometrul. Desigur, conveni Ciurilin, înainte trebuie să verifici minuțios aparatul, să faci observații asupra aștrilor, ca să verifici ceasul. Dar, în genere, totul este genial de simplu! Pendulul oscilează, influențat fiind imperceptibil de creșterea sau descreșterea forței gravitației într-un anumit loc. Geofizicianul are, ca să zic așa, un paloș fermecat cu care despică invizibil straturile de roci pînă la cîțiva kilometri adîncime, un ochi cu care scrutează măruntaiele pămîntului.

Samarin aruncă în foc mucul de țigară, zîmbi, și ripostă:

— Eu, dimpotrivă, îmi dau seama limpede de toată neputința geofizicii, de nenumăratele probleme încă nerezolvate, de imperfecțiunea metodelor. Iar geologia dumitale mi se pare mai clară, o știință mai eficace, care dispune de incomparabil mai multe date… Dar, vorba dumitale, să mergem la culcare.

Și geofizicianul plecă. În jurul focului se așternu tăcerea. Flăcările pîlpîiau sub bolta spuzită cu stele; crengile de bagulnik trosneau încetișor, țînțarii bîzîiau neostenit. Din vale venea, din cînd în cînd, zvon de tălăngi.

— Maxim Mihailovici, oare geofizica poate găsi cu ușurință ceea ce căutăm noi de atîta vreme? întrebă precaut un geolog tinerel.

Ciurilin zîmbi amar:

— Nu, nu la asta mă refeream cînd spuneam că geofizica are atîtea posibilități. Am să mă explic. Va să zică, noi căutăm diamante. Dar de ce le căutăm aici și nu în altă parte? Acum cinci ani, directorul nostru a fost primul care a observat neobișnuita asemănare dintre structura geologică a acestor meleaguri și a celor din Africa de sud. Podișul Siberiei centrale și cel din Africa de sud au o structură geologică ce seamănă uimitor de mult. Și acolo, și aici, au răzbătut la suprafață, prin gigantice erupții, rocile grele din adîncuri. Serghei Iakovlevici consideră că aceste erupții s-au produs simultan. În Africa de sud, gazele acumulate la adîncimi colosale au făcut explozie, rupînd straturile de roci și dînd naștere la o mulțime de hornuri strimte, care sînt filoanele diamantifere. Pe întinderile dintre Capul Bunei Speranțe și Congo se cunosc sute de asemenea filoane și nu încape îndoială că încă și mai multe au rămas ascunse sub nisipurile deșertului Kalahari. Sînt atîtea diamante, încît ar îndestula toată lumea. Dumneata știi cît de necesare sînt în industrie și în meseria noastră — în foraj. Marile societăți, însă, au cumpărat toate zăcămintele. Din zecile de filoane bogate se exploatează numai cinci, restul au fost împrejmuite cu rețele de sîrmă ghimpată, prin care trec curenți de înaltă tensiune, iar santinelele le păzesc ziua și noaptea. Înțelegi de ce: dacă ar fi exploatate toate zăcămintele, prețul diamantelor ar scădea brusc. În Uniunea Sovietică n-au fost descoperite deocamdată zăcăminte importante. Îți dai seama ce important ar fi să găsim asemenea filoane! Aici, totul seamănă uimitor de mult cu Africa de sud, numai diamante încă n-am găsit. Încolo — și platină, și fier, și nichel, și crom; acest platou al Siberiei centrale prezintă același tip de mineralizare. Serghei Iakovlevici a stabilit că regiunile din Africa de sud unde sînt filoane diamantifere se disting prin anomalii pozitive ale gravitației; gravitația este mai mare ca de obicei, din cauză că au ieșit la suprafață mase de roci grele și compacte — peridotite [21] și grikvaite. Anomaliile ajung pînă la 120 unități. Aici, chiar în primul an de cînd folosim pendulul, am găsit anomalii de la 40 pînă la 100, iar acum… pînă la 300 unități. Asta înseamnă că avem de-a face cu straturi mari de roci grele. Din păcate, mai e mult pînă ne vom achita de misiunea noastră. Pendulul ne-a dezvăluit încă o trăsătură comună cu Africa de sud și, indirect, ne-a indicat regiunile unde am putea găsi zăcăminte de diamante. Zic „am putea”, căci tot atît de bine se poate să nu le găsim. În Africa de sud e ușor să le cauți: acolo sînt stepe uscate, aproape lipsite de straturi de vegetație, solul este puternic erodat. Știi doar că primele diamante au fost descoperite în rîuri. Cu totul alta e situația la noi: aici codrii de necuprins, mlaștinile, ghețurile eterne împiedică eroziunea. Solul este acoperit. Nu e de mirare că după trei ani de muncă nu sîntem mai avansați ca la început: o frîntură misterioasă de grikvait, dibuită prin prundurile rîului Moiero — iată tot ce avem! Această rocă — amestec de granit, olivin și diopsid — se întîlnește numai în filoanele diamantifere, sub formă de bucăți rotunjite în pămîntul albastru conținînd diamante. Dar degeaba am străbătut tot cursul superior al rîului Moiero, am scormonit o puzderie de izvoare și pîraie din bazinul lui…

În jurul tăciunilor se așternea treptat tăcerea. Cei ce urmăriseră discuția se împrăștiau unul după altul, pe la corturi. Ciurilin rămase cufundat în gînduri. Ultimele pîlpîiri ale focului aruncau reflexe purpurii pe fața lui uscată și brăzdată, ca a unui indian. În fața lui ședea, rezemat de un sac pentru bagaje, trăgînd molcom din lulea, Sultanoc, ajutorul lui, cu barbă creață și neagră ca de țigan.

Oiștea Ursei Mari își schimbă poziția pe bolta de catran: se apropia de miezul nopții.

„Pînă la terminarea campaniei de pe teren a rămas cam o lună, gîndea Ciurilin. Încă un itinerar scurt și, dacă iar ne întoarcem fără să fi făcut vreo scofală, mai mult ca sigur că lucrările vor fi sistate. În munții ăștia, cu păduri nesfîrșite, îți trebuie zeci de echipe și ani de cercetări. În orice caz, trebuie să prelungim cît mai mult expediția, s-o împărțim în grupuri mici, ca să cercetăm cît mai multe regiuni.”

Pe costișa dinspre miazăzi se rostogoliră niște pietricele. Șeful expediției și ajutorul lui ciuliră urechile. Zgomotul confuz creștea. După un timp apăru din întuneric în pîlpîirile focului un cîine cu urechile ciulite. În urma lui respira din greu un cerb de călărie. De foc se apropie un evenc cu un „palma” [22] în mînă. Rezemîndu-se în acesta, sări sprinten de pe cerb, care se trînti îndată la pămînt. Fața rotundă a evencului era toată numai zîmbet. Întrebă care din ei doi era șeful expediției și întinse lui Ciurilin un plic cu o pecete uriașă de ceară roșie.

După ce mulțumi acelui sol neobișnuit, poftindu-l la masă și făgăduindu-i două pachete de ceai, Ciurilin ațîță focul, deschise plicul și despături hîrtia albastră, pe care o parcurse în grabă. Ochii i se făcură mici de tot și sclipiră răutăcios.

Sultanov, care îl urmărea cu încordare, întrebă cu jumătate de voce:

— Vești proaste, Maxim Mihailovici?

Drept răspuns, Ciurilin îi întinse hîrtia. Sultanov citi și se înecă din pricina unui fum tras prea adînc în piept. Un timp, nici unul nu scoase o vorbă. Într-un tîrziu, Sultanov, care rămăsese cu privirile ațintite peste flăcări, în beznă, șopti:

— Ce mai vorbă, totul s-a terminat…

— Asta o s-o vedem! șuieră Ciurilin. Numai să-ți ții gura, Arseni Pavlovici.

Șeful apucă telegrama și o azvîrli în foc. Apoi, se așeză din nou. Sultanov scoase un petic de hîrtie și începu să-l acopere cu socoteli. Vreascurile pregătite pentru dimineață se terminaseră cînd Ciurilin și Sultanov se ridicară de lîngă focul ce trăgea să moară.

* * *

Zorile de-abia mijeau, dar Ciurilin îi deșteptă pe toți. Două caravane porniră în direcții diferite. Prima, cu 28 cai. se răsfira ca un lanț lung printre molizi în valea Niukuorak, îndreptîndu-se, în cîntece și voioșie, spre sud, acasă. Cei patru rămași — Ciurilin, Sultanov, muncitorul Piotr și ghidul Nikolai — cu cinci cai care gemeau de încărcați ce erau, sloboziră două salve de adio, se mai uitară un timp în urma celor ce se întorceau acasă, apoi o luară și ei de pe deal la vale, pe clina dimpotrivă. Hăt-departe, dincolo de lanțurile de munți care încingeau zările, se deslușeau cedrii negri și padina cocoțată tocmai pe creștetul Liuliuktakan-ului…

* * *

Să străbați taigaua cu o caravană, să pornești în expediție prin ținuturile neumblate, să împlinești „petele albe” de pe hărțile geografice… ce poate fi mai romantic, cel puțin la prima vedere? Realitatea e însă mai prozaică. Numai organizarea nespus de minuțioasă, numai disciplina de fier sînt chezășia succesului unei asemenea acțiuni. Toate acestea exclud neprevăzutul: zi după zi se desfășoară munca ritmică grea și monotonă, calculată cu mult înainte, pe ore. Adesea, o zi se deosebește de alta prin numărul piedicilor biruite și prin numărul kilometrilor străbătuți. O expediție este întotdeauna plină de greutăți; în timpul ei simțurile zac în adormire, schimbările de peisaj lunecă pe alături, memoria le înregistrează mașinal. Numai în zilele mai ușoare sau la popasurile de seară și, mai cu seamă, după ce expediția s-a încheiat, răsar din amintire, șiruri-șiruri, toate cîte ochii au privit fără să vadă. Acest contact cu natura, care îmbogățește pe cercetător, îl face să uite repede toate cîte a pătimit, îl îmbie din nou, îl cheamă.

Veniseră zile de arșiță. Soarele așternea o pîclă grea, dogoritoare, peste bălți și smîrcuri. Mușchiul putregăit al bahnelor fumega, totul apărea tulbure. Bagulnikul împrăștia mirosu-i acru, aromat, de vin fermentat. Vipia nu înșela pe nimeni: simțurile, ascuțite de îndelungatul contact cu natura, ghiceau apropierea toamnei scurte, cum e obișnuit în Nord. Umbra-i abia simțită se așternea peste tot — pe cetina laricelor ce bătea în arămiu, pe ramurile plîngărețe ale mestecenilor și sorbiilor, pe pălăria ciupercilor de pe arbori, care-și pierduseră frăgezimea de catifea…

Țînțarii dispăruseră aproape cu totul. Muștele în schimb, adunate în nori suri-arămii, presimțindu-și parcă pieirea apropiată, își făceau de cap ca niciodată.

Mica expediție a lui Ciurilin străbătea de mult mlaștinile nețărmurite ale Horpicekanului.

În inima taigalei nimic nu se clintește. Totala nemișcare e apăsătoare. Vîntul, care gonește muscăria plictisitoare, este un oaspete pe cît de dorit, pe atît de rar. Atîta timp cît mergi, muscăria nu prezintă cine știe ce pericol. Roiește în urma călătorilor. Dar e de ajuns să te oprești ca să contempli peisajul, să-ți notezi vreo observație sau să ridici un cal care a lunecat și a căzut, ca norul de muște să te învăluie într-o clipă, să se lipească de fața-ți asudată, să-ți intre în ochi, în nări, în urechi, prin gulerul cămășii. Muscăria se strecoară și sub straie, devorează pielea de la brîu, la îndoiturile genunchilor și de pe glezne, aducîndu-i la desperare pe cei mai slabi de înger. De aceea, muscăria este un fel de „accelerator”, care grăbește ritmul activității la opririle întîmplătoare, reducîndu-le totodată la un minim. Numai în timpul unui popas mai îndelungat, care-ți îngăduie „să faci fum”, sau să te refugiezi sub cort, poți trece în revistă pe îndelete cele petrecute înainte.

Copitele cailor plescăiau și clefăiau în mușchiul ud; curelele și inelele samarelor și ale șeilor scîrțîiau. Mlaștina nețărmurită se pierdea într-o pîclă verzuie. Ici, colo, printre molizii rari și ofiliți, se înălțau trunchiurile strîmbe ale laricelor uscate. Tăcerea adîncă în care înainta expediția nu era tulburată decît din cînd în cînd de cîte o sudalmă îngăimată cu glas moale la adresa vreunui cal. Dar bieții cai, obișnuiți din timpul verii cu taigaua, își făceau conștiincios datoria. Cu capetele plecate, mergeau unul după altul, fără ca cineva să-i ducă de dîrlogi. Înaintea micii caravane pășea grăbit numai evencul Nikolai, cu încălțările-i moi, ude, cu un băț în mînă și arma la spinare, depărtînd într-un fel deosebit picioarele-i îndoite de la genunchi.

În urma tuturor mergea Sultanov, care făcea ridicările de teren. Pe carnețelul deschis picura sudoarea, se lipea muscăria, lăsînd pe pagini pete de sînge trandafiriu.

— Mai avem mult pînă la Horpicekan? puse Ciurilin ghidului obișnuita întrebare de fiece seară.

Noaptea rece îi obligă pe toți să se apropie cît mai mult de focul aprins pe un loc mai ridicat și uscat.

— Nu știe, ai noștri nu fost pe aici, răspunse evencul. Cred nu este departe de aici.

Ciurilin și Sultanov schimbară o privire.

— De douăzeci de zile ne învîrtim în jurul Amnunnaciului, mormăi cu jumătate voce Sultanov. Propriu-zis, Horpicekanul este ultimul rîu.

— Așa e, încuviință Ciurilin. Mai încolo, nici o piedică nu ne mai stă în cale. Amnunnaciul nu-i decît o mlaștină, un podiș jos și neted ca-n palmă. Dacă Horpicekanul nu ne dă nimic, n-o să avem încotro și o să ne întoarcem cu mîinile goale. Și așa riscăm să rămînem fără cai, să ne prindă iarna.

De-abia a doua zi ajunseră la misteriosul Horpicekan, un rîu care nu avea nimic deosebit, cu ape întunecate și repezi, ce se scurgeau pe o albie șerpuitoare. De pe malurile înalte atîrnau pînă aproape de șuvoaie smocuri de iarbă aspră și deasă. Deși lat numai de vreo trei metri, rîul era adînc.

Lemnul de salcie și de mălin ardea prost, focul fîsîia și scotea din belșug fum, gonind muscăria. De acest popas într-un loc neprimitor atîrna soarta lor. Dar ce le putea oferi un rîuleț mlăștinos și adînc, unde nu vedeau ieșind la suprafață roci primare? Nici măcar prundișul, care arăta compoziția rocilor de la izvoarele rîului, nu se zărea pe fundul vîscos, plin de mîl.

În seara aceea luna nu mai lumină smîrcurile întunecate; sosirea la Horpicekan coincidea cu schimbarea timpului. Stelele rare și palide apăreau și dispăreau, trădînd mișcarea unor nori nevăzuți. Pe la miezul nopții mlaștina neclintită prinse viață: se iscă vîntul. O ploaie rară începu să cadă.

Dimineața, ceața rece se ridică repede, prevestind furtuna. Fără soare, regiunea dezolantă era și mai ursuză, mlaștina arămie se făcuse cenușie, apele Horpicekanului erau negre ca smoala.

Sultanov lovi fundul cu o prăjină:

— O să fim nevoiți să ne băgăm în apă!

Găsiră un loc mai puțin adînc, unde prăjina, străbătînd terciul de lut, dădu peste pietre. Ciurilin se dezbrăcă primul și se aruncă în apa rece ca gheața.

— Iaca, trei pietre! strigă el ieșind la mal. Fug în cort să mă îmbrac, altfel mă mănîncă de viu muștele. Sparge-le, Arseni Pavlovici.

— Șist cărbunos și diabaz [23], spuse după cîteva minute Sultanov, băgînd capul prin deschizătura cortului. Mereu aceeași poveste.

— Nu, nu pot părăsi un lucru început! ripostă Ciurilin, privindu-l pe Sultanov. O s-o luăm în sus pe Horpicekan pînă în inima podișului Amnunnaci. Am o presimțire: ori găsim aici ce căutăm, ori toată strădania noastră nu-i decît goană după o himeră… Hai să facem samarele, fără a pierde o clipă.

— Uf, ce plictiseală! zise înciudat Sultanov, în timp ce lega cortul făcut balot. Gîndește-te numai de cîte luni sîntem pe-aici! Seara — desfă toate, dimineața — strînge toate, și asta în fiecare zi…

* * *

Șase zile în șir, pe o ploaie ciobănească ce nu mai contenea, caravana a tot mers spre nord-est, pe unde nu mai fusese vreodată picior de om, nici măcar evencii pe timp de iarnă; mica expediție nu mai văzuse de mult un arbore tăiat. Vîrful masivului Horpicekan era ascuns în brădet mărunt și des. Înainte de a se afunda în desiș, Ciurilin aruncă o privire înapoi și desluși în urmă, destul de aproape, întregul drum pe care-l străbătuseră în ultimele două zile. În văzduhul ce se limpezea, se înălțau aburi tremurători, dînd întinderilor mlaștinii o înfățișare fantomatică.

Ciurilin și tovarășii lui observară doi elani mari, care străbăteau smîrcurile. Mergeau agale — nu simțiseră prezența omului. Picioarele lor lungi se mișcau fără grabă, dar pasul larg purta ușor și repede corpurile masive pe covorul de mușchi mustind de apă, în care piciorul omului se afunda. Elanul din față își ridică coarnele enorme, înălță botul și cuprinse, parcă cu o privire batjocoritoare, împărăția-i mlăștinoasă. Apoi animalele se făcură nevăzute după o perdea cenușie și neregulată de larice uscate.

— Ce necaz mi-e cînd îi văd! exclamă Sultanov. Cu picioare atît de lungi nu ți-e frică de mlaștină. Poți să faci cîte două sute de kilometri pe zi! și ajutorul își privi cu năduf picioarele îngreunate de niște cizme cît toate zilele.

Ciurilin izbucni în rîs, iar ghidul, deși nu pricepuse despre ce era vorba, zîmbi, cu gura pînă la urechi.

— Aici, avem carne! spuse radios evencul.

Ciurilin era îngrijorat. Timp de lucru propriu-zis nu mai aveau. Înaintau în contul timpului trebuincios la întoarcere. Și, totuși, mica expediție pătrundea cu încăpățînare tot mai adînc în inima mlaștinilor, departe de orice curs de apă, pe unde nu mai fusese picior de om.

Centrul podișului Amnunnaci merita din plin numele ce i-l dăduseră evencii; era o depresiune lipsită de arbori și arbuști, acoperită numai cu o iarbă uscată leșietică, și, din loc în loc, cu petele întunecate ale unor poieni de mușchi. Depresiunea cobora în pantă dulce, tivită în depărtare de liziera abia vizibilă a unei păduri. Numai în stînga, orizontul se transforma într-o panglică dreaptă și neagră: acolo, platoul era probabil mai înclinat, lăsînd să se vadă, în depărtare, munții. Curînd, din cerul mohorît pogorî, ca un val plumburiu, ploaia cea deasă și măruntă. Mlaștina fără început și fără de sfîrșit, greu de străbătut, în care înotau cei patru, apăsa, oprima, făcîndu-i să simtă neputința omului. Oricît de mult ar fi vrut cineva să scape de aici, îi trebuiau săptămîni și luni de zile ca să se poată elibera din captivitate. Nu degeaba îi invidia Sultanov pe elani: pe covorul moale de mușchi, prin mîzga lipicioasă, prin iarba și tufele de bagulnik agățătoare, omul cel mai zdravăn, picioarele cele mai deprinse, pot face într-o zi cel mult treizeci de mii de pași. Și dacă îți trebuie o jumătate de milion de pași ca să ieși din bahne, poți să strigi și să te zbați mult și bine, copleșit de tristețe, poți să chemi și să invoci pe cine vrei — nimic nu-ți va fi de folos. Treizeci de mii de pași — și nici unul singur greșit. De fiecare dată trebuie să pipăi terenul, altfel riști să te poticnești de mușuroaie, rădăcini, să luneci în crăpăturile dintre bolovanii aluviunilor și să-ți frîngi vreun os — și atunci, ți-a sunat ceasul.

Caravana coti în unghi drept spre stînga, către îndepărtata vale Moiero. Perdeaua ploii nu-i lăsa să vadă nimic și zile întregi se călăuziră numai după busolă. Ciurilin și Sultanov schimbau arareori o vorbă, muncitorul și evencul nu erau nici ei mai guralivi. Noaptea, caii flămînzi, care dădeau tîrcoale cortului, în căutarea ierbii, umpleau văzduhul cu clinchetul melancolic al tălăngilor lor. Din cînd în cînd un răget scurt sfîșia noaptea oarbă — boncăluiau elanii, căci era toamnă și venise vremea împerecherii, vremea luptelor dintre masculi…

* * *

La o cotitură a potecii pe care o croiau cu trudă, Ciurilin se izbi de ceilalți. Caravana se oprise. Caii se strînseră unii în alții.

— Maxim Mihailovici, vino repede! Voronok a dat într-un ciot! strigă Piotr cu desperare.

Ciurilin se apropie. Un cal negru, tînăr, căruia i se scosese samarul și șaua, stătea mai la o parte. Pielea lui era străbătută de un tremur puternic, picioarele din spate se îndoiau.

— S-a prăbușit dintr-o dată cu amîndouă picioarele, și s-a izbit cu burta de un ciot, îl lămuri îndurerat Sultanov.

De-a lungul piciorului stîng din spate a lui Voronok curgea un fir lat de sînge. Calul se clătină și se întinse la pămînt.

— Ce facem, Arseni Pavlovici? întreba Ciurilin, după ce examină rana.

— Ce să facem? Sultanov se întoarse și se dădu la o parte. Eu, unul, nu pot…

Ciurilin simțea că i se rupe inima de milă. Dar caravana stătea și, în cele din urmă, șeful ei, pălind ușor, luă arma în mînă și trase cu zgomot închizătorul. Țeava se ridică încet spre urechea lui Voronok. În clipa aceea, Piotr, care înlemnise, copleșit de o sfîșietoare durere, se repezi și se încleștă de țeava armei:

— Nu trage, Maxim Mihailovici, nu trage! Voronok o să se facă bine și o să vină singur după noi, ți-o spun eu…

Pe obraji i se prelingeau lacrimi. Ciurilin cedă cu dragă inimă rugăminților lui Piotr. Samarul lui Voronok fu împărțit și pus pe trei cai, șaua pe al patrulea. Voronok zăcea la pămînt, dar întinse gîtul după caravana care dispărea în depărtare…

În dreapta, după o măgură prăvălatică, în mîzga sură presărată cu cîteva sălcii, se ivi, mic de-abia îl deslușea ochiul, firul argintiu al unui pîrîiaș.

— Pietre, Maxim Mihailovici! strigă Sultanov, arătînd spre o pată cenușie din mijlocul pîrîului.

Într-adevăr, în apa limpede văzură prundiș și pietre mari, rotunde, acoperite pe alocuri cu o pojghiță roșcată de fier.

— Ia să văd, și Ciurilin păși spre pîrîu. Iar dumneata spune-i lui Nikolai că azi vom merge pînă ce se va întuneca de-a binelea.

Sultanov se apropia de ghid. Evencul, după ce pricepu dispoziția, dădu ursuz din cap și zise că știe el singur cît de tare trebuiau să se grăbească.

Deodată, dinspre pîrîu, răsună glasul lui Ciurilin:

— Stai, Arseni Pavlovici!

Inima lui Sultanov prinse a bate mai repede. Se repezi spre mal. Ciurilin agita în aer o piatră; emoția îl împiedica să scoată o vorbă, li dădu lui Sultanov piatra spartă, după care se apucă să arunce de zor, pe mal, una după alta, pietre acoperite de un mii vîscos. Sultanov privi spărtura proaspătă de rocă și tresări. Pe suprafața pestriță, luceau, roșii ca sîngele, cristale de pirop, amestecate cu grăunțe de olivin și diobsid verzi, liliachii și viorii.

— Grikvait! strigă Sultanov.

Și amîndoi geologii se apucară să spargă cu înverșunare pietrele aruncate de Ciurilin.

Roca dură și compactă ceda cu greu loviturilor ciocanului. Fiecare spărtură nouă dezvăluia aceeași suprafață pestriță, grăunțoasă. Sultanov intră și el în pîrîu, ca să caute pietre, și numai cînd dădură de un alt gen de spărtură de rocă — o suprafață de culoare închisă, aproape neagră, cu puncte verzi — Ciurilin se îndreptă din șale și-și șterse sudoarea de pe față.

— Uf! răsuflă Sultanov. Aproape numai grikvait. Dar ăsta nu cumva e kimberlit?

— Cred că da, întări Ciurilin. E din partea nealterată a rocii intruzive [24].

Mîinile lui Ciurilin, care-și răsucea o țigară, tremurau.

— Ăsta nu e prundiș, Arseni Pavlovici, grăi el rar, aproape solemn. Grohotișul este prea mare pentru un pîrîiaș ca ăsta.

— Va să zică, pîrîul a erodat… Sultanov se întrerupse nehotărît.

— …un depozit aluvionar [25] de grikvait! — termina cu siguranță Ciurilin. Adu-ți aminte că bucățile de grikvait găsite în filoanele africane au forma unor bolovani rotunjiți, desigur de erupție.

Pentru prima oară în aceste zile, multe la număr, pe fața lui Ciurilin înflori un zîmbet larg, radios.

— Așa-a… zise Sultanov. Asta înseamnă că trebuie să mergem spre izvoarele pîrîului, încolo, spre pădurea deasă de molizi… Întoarceți! Înapoi! strigă el spre Nikolai și Piotr, care se apropiaseră.

Evencul mijea ochii și urmărea cu luare-aminte figurile radioase ale șefilor săi; Piotr lovi pe Bulanîi peste crupă:

— Înapoi la Voronok, cap sec!…

* * *

Molidul doborît se prăbuși trosnind, iar după el un altul. În tăcerea pădurii întunecate, loviturile topoarelor răsunau sonor.

Oamenii, osteniți, se așezară pe jos și-și aprinseră cîte o țigară.

— Voronok al nostru se întremează văzînd cu ochii, abia de mai șchioapătă, comunică Piotr, care se dusese să vadă caii. Ce vă spuneam eu!… Mi se rupe inima cînd îi văd pe căluții noștri cum slăbesc, se topesc nu alta; iarba s-a uscat.

Ceața ce se lăsase de cu seară se așternea spre dimineață ca un covor gros de brumă. Mlaștina prindea a scînteia și străluci. Pe sub molizi se mai aciua întunericul. În geana zorilor se deslușea grămada de trunchiuri doborîte, acoperite de ciuperci. Ciupercile acopereau, în falduri, cioatele și rădăcinile, cupele lor, bătînd în roșu, verde și galben emanau un iz de putregai, iar în timpul nopții radiau palide lumini fosforescente. Măgura era adăpostul cucuvelelor. Păsările cu ochi holbați, lucioși și galbeni, stăteau în amurg pe crăcile arborilor din apropierea taberei și, cu capetele aplecate într-o parte, examinau curioase ființele nemaivăzute. Noaptea, umpleau cu țipete lugubre desișul codrului, ținînd isonul elanilor, care boncăluiau prin mlaștini.

Oamenii scotoceau măruntaiele pămîntului, acordînd numai puține ore somnului și hranei. Loveau înverșunați lutul tare, potrivnic, cu tîrnăcoapele. Alte unelte n-aveau. Solul, veșnic înghețat, ceda cu greu. Numai focurile uriașe aprinse în puțurile de explorare [26] îl mai muia nițel. Dar atunci se ivea alt dușman — apa. Două puțuri trebuiră să fie părăsite. Răzbătuseră pînă la pînza de apă și se umpluseră într-o clipită.

Ciurilin spera să dea la o adîncime de doi-trei metri de roca primară [27]. Dar chiar la această adîncime neglijabilă de-abia puteau răzbate.

Mai săpară un puț pe coama măgurii. Fumul umplea crîngul de molizi, se agăța de cetini, se prelingea în trîmbe albastre deasupra mlaștinii, amestecîndu-se în depărtare cu pîcla umedă și înghețată.

Ghidul aduse pe umăr încă un trunchi uscat de molid și-l aruncă în foc, apoi se apropie hotărît de Ciurilin:

— Șefule, trebuie vorbit. Caii curînd prăpădesc, și noi tot prăpădesc. Făina termină, untdelemn termină, nu pot merge vînat, trebuie muncit. Asta rău, foarte rău, trebuie plecat repede!

Ciurilin nu răspunse. Ghidul nu făcea altceva decît să dea glas gîndurilor care-l chinuiau de mult și pe dînsul.

— Maxim Mihailovici, spuse pe neașteptate Sultanov, lasă-l să plece cu caii, împreună cu Piotr, iar noi amîndoi vom rămîne, ca să terminăm puțul. Tot nu avem scule decît pentru doi oameni. Mai tîrziu, om porni și noi pe rîu, la vale, cu o plută…

Ciurilin se apropie repede de ajutorul lui, se uită la fața-i istovită, acoperită cu o barbă neagră, la ochii injectați de fum și de nesomn, și întoarse apoi capul într-o parte…

— Voi întoarceți-vă cu tot calabalîcul la Sottîr, spuse el calm, după cîteva clipe de tăcere, ghidului și lui Piotr, care se întunecase la față. Acolo, în cătun, o să predați caii. Așa m-am înțeles astă-primăvară cu șeful stațiunii polare. Vă fac o scrisoare, ca să vă dea alimente, iar pe tine, Piotr, să te ajute să ajungi la Djergalah. Acolo, ai să pregătești o barcă și ai să ne aștepți. Poate că vom avea timp să coborîm cu pluta pe Hatanga pînă la aeroport. Nikolai va primi la Sottîr alimentele cuvenite, iar banii îi dau chiar acum; lasă-l să se întoarcă acasă. Cînd ajungeți la Moiero, lăsați toate merindele de care n-o să aveți nevoie la loc vizibil. Drumul să ni-l însemnați cu crestături; o să ne luăm după urmele voastre. Cît e de aici pînă la Sottîr?

— Nu știu, răspunse evencul, clătinînd din cap. Vreo trei sute de kilometri.

— Bine. Iar pînă la Moiero — cincizeci.

— Nu, aici nu poți merge Moiero; prea mult praguri mari. Mergi partea cealaltă, peste munte, atunci rămîne numai praguri mici.

— Bine. Cît să mai fie, vreo sută de kilometri?

— O sută, o sută douăzeci…

* * *

Măgura acoperită de brădet se cufundă în singurătate și liniște deplină. Cortul fusese luat; în locul lui înjghebaseră o colibă din crengi de brad. Focul din fața colibei abia mai fumega sub ploaie.

Sultanov se trezi noaptea pătruns de frig. Tot corpul îl durea. Trezitul era chinuitor, nu putea mișca o mînă. Cu un efort suprem, se ridică în capul oaselor și-l scutură pe Ciurilin. Acesta se sculă repede, dădu la iuțeală pe gît o cană de ceai fără zahăr și începu să bîjbîie prin întuneric după tîrnăcopul cu coada scurtă, care zăcea undeva, pe lîngă foc.

Flăcările prinseră a pîlpîi din nou, readuse la viață de un braț de vreascuri. În puțul care ajunsese la vreo doi metri și jumătate domnea o beznă deplină. Ciurilin izbea orbește cu tîrnăcopul, scotea apoi cu mîinile bucățile de lut și le arunca în găleata pe care din vreme în vreme Sultanov o trăgea cu o funie.

Ca să nu inunde puțul, geologii nu dezmorțeau cu foc roca înghețată, preferind munca exasperant de înceată, dar mult mai sigură, în solul înghețat. Și așa apa se ridica în groapă de vreun sfert de metru,' din care pricină fiecare lovitură de tîrnăcop împroșca stropi în dreapta și-n stînga.

Ciurilin avea cîteodată impresia că de cînd lumea și pămîntul trudește îndoit din șale în groapa asta strîmtă și jilavă, aude plescăitul înfundat al rocii, zăngănitul găleții, sapă cu degetele umflate și însîngerate mîzga lipicioasă și rece ca gheața.

— Ajunge, ai scos douăzeci și cinci de găleți de pămînt! Acum e rîndul meu, strigă de sus Sultanov, tocmai în momentul în care Ciurilin nu se mai simțea în stare să ridice tîrnăcopul.

Ieși din puț, agățîndu-se cu picioarele și mîinile de pereți, și se lăsă greoi pe lutul jilav.

Sultanov dispăru în groapă, de unde se auzi vocea lui înfundată.

— Bună treabă! Puternic mai ești, Maxim Mihailovici! N-a mai rămas decît un sfert de metru, aud de pe acum cum sună pietricelele… Ba, nu, iar dau de argilă.

Dar Sultanov avu senzația că argila pe care o scotea nu era cea obișnuită; compactă, ca și mai înainte, ea se fărîma în bucăți mari, nu mai era însă lipicioasă.

Ciurilin scotea găleată după găleată și movilița de argilă creștea mereu. Noaptea lungă de toamnă era pe sfîrșite, cînd vocea lui Sultanov răsună în puț, stinsă, răgușită:

— Am dat de pietre! Uite un bolovan, scoate-l afară.

Ultima găleată îi păru lui Ciurilin peste măsură de grea. Scoase din ea o bucată de rocă lipicioasă, rece și grea, pe care o sparse cu ciocanul, lîngă foc. Roca întunecată, cu luciu mat în lumina flăcărilor, era la fel cu diabazele de care li se făcuse lehamite.

— Ei, ce e? se auzi, nerăbdătoare, vocea înfundată a lui Sultanov.

— Nu știu, e întuneric, răspunse Ciurilin, ca să nu-și amărască tovarășul, și aruncă bucățile de piatră în grămada de argilă săpată. Ieși afară, trebuie să dormim. E ora șase, curînd se face ziuă.

* * *

Ar mai fi vrut să doarmă, să doarmă mult, mult de tot. Dar timpul trecea neînduplecat și, la ora 9, ambii geologi erau în picioare și-și pregăteau sărăcăcioasa gustare.

— Oricît de greu am munci, sîntem nevoiți să reducem porțiile, spuse posomorît Ciurilin. În desagă a mai rămas foarte puțină făină.

Sultanov surise. Cîtva timp tăcu. Apoi, ridicînd cana cu ceai, declamă solemn:

— ”Moartea ne pîndește din ungher… Cel ce ne-a trimis aicea n-are inimă în pieptul lui de fier…”

— Mai îngrozitor ca orice e că nimeni nu ne-a trimis. Nici nu avem împotriva cui a ne plînge.

— Drace, așa e? Ce ne-o fi ținînd aici? șopti Sultanov, plecînd capul.

Se îndreptară agale spre puț. Deodată Sultanov se încleștă puternic de brațul lui Ciurilin.

— Maxim Mihailovici, pămînt galben!

În vîrful movilei de rocă scoasă din puț zăceau bucăți de argilă grăunțoasă și totodată compactă, galbenă-roșcată. Ciurilin ridică degrabă piatra pe care o spărsese noaptea. Roca era grea, grasă, de un negru albăstrui. Stratul exterior al pietrei era moale și mai deschis la culoare — cenușiu-albăstrui.

— Apă, Arseni Pavlovici, dă-mi apă multă! șuieră Ciurilin. Să scoatem din puțul inundat. Varsă ceaiul, la naiba! Mai trebuie o găleată. Spală roca galbenă în cuvetă; eu mă ocup de piatra spartă.

— Oare… dădu să spună Sultanov.

— Răbdare! îl întrerupse șeful.

Fără grabă, ca și cînd n-ar fi fost de loc tulburat, Ciurilin se apucă să spele toate bucățile de rocă neagră scoase din puț, îndepărtînd pojghița sfărîmicioasă și noroiul.

Geologii se cufundară în treaba lor, uitînd de orice altceva. Deodată Ciurilin dădu un țipăt și scoase în grabă din buzunarul de la piept o lupă pliantă. Sultanov aruncă cuveta și veni în fugă lîngă el. Pe fundul negru-albăstrui al unei frînturi de rocă, distinse, aproape lipite, trei cristale transparente, mari cît un bob de mazăre. Suprafețele lor triunghiulare nu erau netede de tot, totuși străluceau puternic. Fiecare cristal era alcătuit din două piramide tetraedre, lipite prin bazele lor. Geologii nu-și puteau lua ochii de la aceste cristale. În tăcerea adîncă a pădurii se auzea limpede respirația întretăiată a oamenilor.

— Diamante, diamante! de-abia putu articula Sultanov, căci gîtlejul îi era strîns de un spasm.

— Da, sînt octaedri tipici, la fel cu cei din Africa de sud, rosti rar Ciurilin. Perfect transparenți, deși nu sînt albăstrui. Ca să folosim nomenclatura de acolo — sortul doi din clasa superioară; așa-numita prima clasă de Cap. Asta-i tot, Arseni Pavlovici, misiunea noastră s-a terminat. Datorită dumitale… Ciurilin nu putu termina; apucă în schimb mîna plină de argilă a lui Sultanov și o strînse tare.

Acesta se lăsă istovit pe bagulnikul bătătorit și stropit cu noroi.

— Va să zică, această argilă este acel „yellow-ground” — pămînt galben — din minele sud-africane, vorbi mai departe Ciurilin, care constituie acoperămîntul superior și, în plus, întotdeauna îmbogățit cu diamante ale unui filon diamantifer. Cîțiva metri mai jos se găsește „blue-ground” — pămîntul albastru — ăsta negru de aici, ale cărui bucăți le-am găsit în pămîntul galben. E o rocă de kimberlit, mai puțin alterată, mai puțin oxidată. Iar măgura noastră, acoperită de brădet, conturează fără doar și poate marginile filonului diamantifer. Adeseori aceste măguri sînt de mare ajutor în Africa de sud pentru prospectarea zăcămintelor de diamante, fiindcă indică partea superioară, lărgită, a filonului, care iese la suprafață, dar care mai este acoperit de sol. Și ține minte, dragul meu Arseni Pavlovici, crezul căutătorilor africani de diamante: acolo unde e un filon, caută și vei mai găsi și altele. Niciodată nu sînt stinghere! Acum, să spălăm pămîntul galben pe care l-am scos, să luăm cu grijă probele. Ca să le putem căra cu noi, va trebui să renunțăm la o parte din alimente. Să facem un punct de reper — un stîlp marcat — și pe urmă, o dată cu zorile să ne luăm tălpășița. Acum, viețile noastre sînt extrem de valoroase!

Sultanov scutură pentru ultima oară cuveta și vărsă pe o coală de hîrtie curată tot ce rămăsese după spălarea unei tone de pămînt galben: o mulțime de cristale mici — alungite, prismatice, poligonale, roșii, cafenii, negre, albastre, verzi. Erau mineralele care însoțeau întotdeauna diamantele: ilmenitul, piroxenul, olivinul și alte minerale stabile. Iar printre ele, aidoma unor bucățele de sticlă, dar incomparabil mai strălucitoare, licăreau mici diamante: unele transparente, albe, trandafirii sau verzui, altele acoperite de o pojghiță brună și zgrunțuroasă.

— Iată, octaedri, iată și rombododecaedri, și Ciurilin separă cu un bețișor de chibrit un cristal de culoarea smaraldului, cu douăsprezece fețe. Acest tip de diamant se distinge prin duritatea-i deosebită. În Africa, diamantele de felul acesta se întîlnesc îndeosebi în filoanele numite „Foorsped”. Ăsta e un bort, continuă el, arătînd cu chibritul un grăunte rotunjit, de culoare neagră, un ciorchine de cristale diamantine foarte mici. Am măsurat diamantul măgurei noastre, și pot să spun că filonul diamantifer descoperit de noi nu este dintre cele mici — are cel puțin un sfert de kilometru în diametru. E drept că în Africa de sud se găsesc filoane și mai mari, cum ar fi de pildă filonul Dewtoitspar, al cărui diametru este de aproape șase sute de metri. Ăsta nu mai e filon, ci un adevărat crater de vulcan.

Sultanov privea îngîndurat măgura. Încerca să urmărească cu ochii minții acest filon uriaș, care se împlînta aproape vertical pînă la o adîncime de mulți kilometri, plin cu prețioasa rocă neagră-albăstruie — cu diamante. Și cînd te gîndești că această comoară zace sub o depresiune mlăștinoasă, neprimitoare, unde mușchiul și mîzga abia acoperă pavăza de pămînt veșnic înghețat…

Ciurilin rămase și el un timp pe gînduri. Apoi vărsă într-o pungă diamantele, etichetă bucățelele de rocă, înveli cu grijă probele și începu să schițeze amănunțit planul zăcămîntului. Toate astea le făcea fără nici o însuflețire, de parcă acum, cînd își atinsese în sfîrșit țelul, năzuințele ce-l stăpîneau mai înainte s-ar fi topit ca prin farmec. Realitatea era, desigur, alta: avea acum dreptul să se simtă obosit…

Sultanov ciopli dintr-un trunchi un stîlp și, înroșind la foc tîrnăcopul, arse pe el cîteva litere și cifre. Curînd reperul fu gata — un molid înalt, cu ramurile retezate și cu o traversă în vîrf.

* * *

Drumul peste munți era greu, trebuiau să străbată o mulțime de trecători, urcînd și coborînd de vreo cincisprezece ori pe zi. Geologii mergeau mașinal, fără să schimbe o vorbă, fără măcar să gîndească. Rațiile infime de hrană nu le îngăduiau să-și refacă forțele, pe care le consumau din belșug. Porneau la drum o dată cu primele raze ale soarelui și poposeau tîrziu după miezul nopții. Cetina îngălbenită a laricelor se scuturase, pădurea mustea de apa ploii ce nu mai contenea. Pufoaicele geologilor se îmbibau repede și seara fumegau îndelung lîngă focul puternic, pentru ca a doua zi dimineața umezeala să le pătrundă din nou de la primele ore. Pămîntul refuza să mai absoarbă apa, care acum acoperea pe sfert movilițele înalte. Un pas greșit printre ele și geologii se afundau pînă la brîu în ea. O pojghiță subțire de gheață trosnea sub cizmele chiftind și ele de apă. Tot drumul nu întîlniră nici urmă de vînat — munții păreau pustii; arma le apăsa umerii ca o povară inutilă.

Dimineața celei de-a patra zile îi găsi pe Ciurilin și Sultanov cățărîndu-se pe un prăvălac. De pe coamă apăru în fața călătorilor, prin negurile de un cenușiu roșcat ce se destrămau treptat, o costișă în pantă dulce, lată, din grohotiș 1 și blocuri de piatră mari, colțuroase, în depărtare mijea, ca un perete siniliu acoperit cu pete de rugină, versantul opus al văii unei ape largi.

— Iată și rîul Moiero! strigă Ciurilin, după care se așeză pe un bolovan și începu să-și întoarcă pe dos buzunarele în căutarea ultimelor fire de mahorcă. Cum au putut trece pe aici cu caii? Ultima trecătoare e tocmai colo. În vîrf, mai încolo nu văd nimic.

— Să coborîm direct prin grohotiș și să pornim pe rîu la vale, propuse Sultanov. După aceea ne întoarcem în sus. Așa nu se poate să nu le dăm de urmă.

* * *

Șeful serviciului de producție al Institutului intră în cabinetul lui Ivașențev și, fără o vorbă, se lăsă să cadă într-un fotoliu.

— Soarta lui Ciurilin mă alarmează serios, rosti îngîndurat profesorul. E prea încăpățînat ca să fie prudent. Samarin a sosit de o lună, iar Ciurilin și Sultanov au rămas în taiga. Trebuie să trimitem telegrame oriunde avem posibilitatea, ca să obținem informații: la Sottîr, la Tura, la Hatanga, la baza Uniunii vînătorilor din Ciringda…

De la pilonii stației de radio de pe insula Dickson își luară zborul în eter, peste taiga, unde care duceau pretutindeni aceeași întrebare: „Hatanga, Sottîr, Tura. Stop. Comunicați urgent știri. Stop. Expediția Direcției materiilor prime minerale. Stop. Condusă inginer Ciurilin. Stop…”

Undele ajunseră și pînă la grohotișul înalt de lîngă Moiero. Dar geologii, firește, n-aveau de unde ști că eterul se frămînta pentru soarta lor. Ei pășeau cu grijă pe suprafața lunecoasă, acoperită cu licheni, a unor dale enorme, săreau peste crăpăturile adînci dintre blocuri, se cățărau cu trudă pe muchiile ascuțite și pe coaste.

Grohotișul, care se întindea pe mai mulți kilometri, era un haos de piatră spartă — cimitir de oseminte sure de piatră la marginea lumii, unde munții se bat cap în cap, sfărîmîndu-și frunțile, răvășindu-și poalele, dezgolindu-și coastele ascuțite într-o cumplită încăierare care a acoperit solul cu schelete hîde.

— Serghei Iakovlevici! Sottîrul comunică: ieri au sosit muncitorul și ghidul lui Ciurilin, împreună cu caii; geologii au rămas în taiga. Iată telegrama.

Profesorul izbi furios cu pumnul în birou:

— Eram sigur! Vor pieri degeaba! Telegrafiați la Sottîr. Dar cine i-ar putea găsi? Trebuie să formăm o expediție… și Ivașențev începu să cotrobăiască nervos printre hîrtiile de pe birou. Cînd te gîndești că e o încăpățînare inutilă! Dacă în trei ani n-au găsit nimic, o lună în plus nu poate schimba situația!

* * *

— Bravo nouă! Ia te uită, Arseni Pavlovici, ce plută strașnică ne-a ieșit din trunchiurile uscate de brad. Halal! Merinde avem pentru o săptămînă. Dar nu-i nimic! Curentul e repede și o să ne poarte, nu glumă. Hai să punem mîna. Un, doi: hop!

Mica plută se legăna pe apă, apoi se întoarse și, împinsă de prăjini, începu să plutească tot mai repede pe firul rîului. Prin locurile astea Moiero nu era prea adînc; zăreau sub plută, pe fund, prundul alcătuit din pietre lunguiețe și netede. După atîtea zile grele, geologii se simțiră pentru prima oară ușurați, chiar bucuroși. Sacii nu le mai împovărau umerii trudiți, picioarele roase de cizmele lăbărțate respirau în voie și se odihneau, în timp ce rîul ducea pluta cu cel puțin șase kilometri pe oră. La drept vorbind, poate asta era bucuria cea mare — să stai jos, să tragi în piept mahorca lăsată de Nikolai, să îndrepți numai din cînd în cînd pluta, împingînd-o cu prăjinile și, în același timp, să simți că înaintezi, că oră cu oră se scurtează nesfîrșitul drum.

Acum îți puteai permite luxul să te lași furat de gînduri, să-ți aduci aminte de atîtea lucruri care mai există în lume. Clipocitul apei, susurul ei melodios prin prunduri, jocul iute al undelor mici — totul părea plin de viață și de voioșie după tăcerea grea, apăsătoare, după monotonia și încremenirea din împărăția mlaștinilor.

Moiero era plin de meandre și coturi pronunțate. Acum pluteau pe lîngă maluri joase. Valea lată rămînea în urmă, pădurea se apropia de rîu și nu după mult cuprinse albia între pereți înalți, de un verde întunecat, pluta străbătea parcă o potecă tăiată prin desișul de molizi. Mulți, săpați la rădăcină de apa rîului, se aplecau deasupră-i. Mai încolo, poteca aceasta părea că se îngustează; arborii își împreunau vîrfurile deasupra apei, răpindu-i luciul, preschimbînd-o într-o panglică întunecată și rece.

Un molid uriaș, doborît de curînd, zăcea de-a curmezișul rîului, aproape atingînd cu vîrful încă verde bancul larg de nisip de pe malul stîng. Geologii împinseră pluta spre mal, săriră în apă și o tîrîră pe prundiș. Aveau să mai întîlnească arbori care le-ațineau drumul, dar toate astea părură floare la ureche lui Ciurilin și Sultanov, pînă ce auziră, la un cot mai brusc, un clipocit puternic.

— La mal! repede la mal! — strigă Ciurilin. În fața noastră-i un zăhat [28]!

Dar era prea tîrziu, pluta mergea prea repede. Prăjina înfiptă în fundul rîului se rupse cu trosnet scurt și fragila lor ambarcațiune se năpusti de-a dreptul spre grămada înaltă de trunchiuri ce barau rîul.

La dreapta, unde arborii erau mai rari, apa, vuind asurzitor, țîșnea pe sub zăhat. Crăcile și trunchiurile subțiri, arcuite, vibrau sub presiunea apei; de acolo venea acel zgomot caracteristic, semănînd cu loviturile unui valț mare.

Sultanov și Ciurilin se repeziră în spatele plutei și apucară prețioșii saci, toporul și arma. În aceeași clipă, pluta se afundă sub zăhat, se opri brusc și începu să-și ridice vertical coada, în timp ce botul și-l vîra tot mai mult în apă. Izbitura puternică îi proiectă înainte pe cei doi, dar reușiră să sară pe zăhat. Apa urla și spumega dincolo de pluta care astupase în parte trecerea îngustă. Fără a pierde o clipă, Ciurilin și Sultanov se apucară, pe rînd, să taie buștenii cu unicul lor topor. După două ore de muncă istovitoare, pluta fu degajată și, cu ajutorul unei funii, trasă mai aproape de mal, Ia marginea zăhatului, unde apa ajungea pînă la brîu. Luptînd cu apa rece și repede ce amenința să-i doboare, geologii săltară anevoie pluta și o traseră prin spărtura tăiată, la nivelul apei, în buștenii groși și lunecoși. Mai încolo drumul era liber, din păcate, însă numai pe o distanță de vreun kilometru și jumătate! Din nou în fața plutei apăru un zăhat — un morman și mai mare de bușteni albi, cojiți, dintre care ieșeau, ca niște lănci înfricoșătoare, cioturile groase, rădăcinile și crengile arborilor bine înfipți în prund.

* * *

Pe bancul de nisip albicios ardea un foc zdravăn. Pluta odihnea priponită la mal. Ciurilin și Sultanov ședeau cu fața spre rîu, întorcînd spinările ude, fumegînde, spre foc. Deasupra nisipului se înălța un mal abrupt, cu iarbă uscată, pe care așternea reflexe aurii soarele strălucitor ce trezise nori de musculițe amorțite de frig.

Sultanov se ridică deodată și, cu pași nesiguri, se îndepărtă de foc. I se făcuse greață, stomacul refuza hrana ce de-abia o primise. Ciurilin își urmărea cu îngrijorare ajutorul. Nici lui nu-i era mai bine. Inima, sleită de eforturile istovitoare, de foamea prelungită și de lipsa de somn, aci bătea greoi și rar, aci zvîcnea slab și mărunt, cerînd odihnă și liniște deplină.

Pădurea pustie îi strîngea ca într-un clește; în sufletul lui Ciurilin începu să se strecoare încet, încet, frica. Trebuiau să străbată cu pluta vreo patru sute de kilometri. Dar în cele două zile de cînd merg din zăhat în zăhat n-au făcut decît șapte. Șapte kilometri! Merinde mai aveau doar pentru patru zile — și numai rații infime. Dar cîtă trudă le mai rămînea de acum încolo! Să se cufunde pînă la umeri în apa rece, să taie buștenii groși, să tragă din răsputeri pluta… Erau istoviți! Se îndoia că vor rezista măcar o zi. Cine știe cîte zăhaturi aveau să mai întîlnească — unul sau o sută!

Sultanov se întoarse la foc și se întinse pe nisip. Ciurilin puse desagii sub capul tovarășului său și îngenunche lîngă el:

— Stai culcat, Arseni Pavlovici, eu mă duc în recunoaștere, și cu un gest arătă spre stînga, unde, dincolo de bancul lat de nisip și de apa ce strălucea în soare, se îngrămădeau o mulțime de bușteni cenușii încolăciți.

Dar ajutorul se ridică în capul oaselor:

— Maxim Mihailovici, uite ce zic eu… Sultanov se codea. Dacă mă doboară boala, lasă-mă aici și du-te. Unul din noi trebuie neapărat să scape. Serios, nu glumesc! se supără el.cînd văzu că Ciurilin surîdea.

— Lasă asta, dragul meu! Odihnește-te și totul va trece. Dacă răzbim, atunci vom răzbi împreună! spuse cu glas tare Ciurilin, dîndu-și seama că tonul vocii sale nu avea hotărîrea care trebuia. Ei, eu am plecat. Și, ridicînd arma, porni încet, tîrșîindu-și picioarele pe nisipul care scîrțîia, spre cotul rîului.

Ciurilin voia să coboare pe rîu, ca să examineze valea după zăhat.

Spaima ce-l cuprinsese nu-l părăsea, oricît încerca s-o biruie. Ah, cît de mult dorea acum Ciurilin să se întoarcă în lumea obișnuită a cărților, a hărților, a cercetărilor științifice, să predea țării sale bogățiile ascunse sub mușchiul și mlaștinile înghețate din Amnunnaci, să reflecteze în liniște și tihnă, în fața microscopului, să discute cu tovarășii săi! Oare nu va izbuti niciodată să se întoarcă acolo unde nu sînt nori de musculițe, haine veșnic ude, fum înecăcios și această goană nebună înainte, mereu înainte?

Ciurilin trecu de cotul rîului și o luă mai departe de-a lungul malului.

Mergea și se gîndea la Sultanov: „Ce forță îi împinge pe oameni la astfel de acte de eroism nemaivăzut, nemaipomenit? Oare, de vom scăpa, va afla cineva de eroismul stoic al acestui om? Sau toate vor rămîne de domeniul trecutului, vor păli repede, vor fi date uitării, ca un vis urît… Cine ia în serios visurile? Dacă nu scăpăm, nimeni n-o să afle nimic. Mai mult decît atît — vor spune că am pierit fiindcă n-am avut experiență, fiindcă n-am fost prudenți. Iar acolo, la mii de kilometri depărtare, e adevărata lume… Acolo e viața, fericirea lui Sultanov și femeia lui iubită, care îl așteaptă de atîta vreme cu nerăbdare, cu înfrigurare”.

La dreapta, pe malul opus, auzi un zgomot. Prundișul scîrțîia, iarba uscată foșnea ușor. Ciurilin se dezmetici, își aruncă ochii într-acolo, și inima începu să-i zvîcnească năvalnic.

Sub malul neted, cu copitele cufundate în apă, stătea un elan — un mascul enorm. Corpul lui puternic părea de departe negru. Coarnele larg răsfirate, ca palmele unui gigant cu degetele desfăcute, erau de culoare deschisă; dintre ele răsăreau loburile mari, proeminente, ale urechilor îndreptate spre Ciurilin. Elanul care privea cu încordare pe geologul încremenit plecă capul, întinse înainte coarnele și scoase un răget răgușit. Ciurilin nu clinti, strîngînd atît de tare cureaua armei, încît mîna începu să-l doară.

Elanul se întoarse și, deodată, silueta lui deveni alta — un corp suplu, gheboșat, pe picioare înalte. Atitudinea animalului arăta că e gata să țîșnească în orice clipă ca o săgeată dintr-un arc întins. Botul coroiat se înălță, pe gît se răsfiră barba neagră și țepoasă, greabănul curbat se vedea și mai pronunțat. Apoi, elanul desfăcu larg picioarele, băgă botul în apă și intră în rîu. Ciurilin smuci arma de pe umăr. Animalul sări ca fulgerul pe mal. Siguranța țăcăni și Ciurilin trimise un glonț în greabănul înalt. Elanul se poticni, căzu, dar sări din nou în picioare. De-a lungul rîului răzbătu un al doilea foc și animalul dispăru în tufiș. Pierzîndu-și de tot cumpătul, Ciurilin se aruncă în rîu, ridicînd arma deasupra capului. Curentul era gata-gata să-l răstoarne, dar el îl învinse și se trezi repede pe celălalt mal. La vreo zece metri de mal, în iarba înaltă, zări corpul de un cafeniu închis al animalului. Ciurilin se apropie cu atenție de el și se convinse că elanul era mort — zăcea cu capul dat pe spate, proptit în coarne, cu picioarele dinainte îndoite. Chiar și înțepenite, acest trup te făcea să simți uriașa forță ce sălășluise în el.

Ciurilin nu era vînător adevărat. Îngenunche și mîngîie botul elanului, îndurerat de cele petrecute. Oricum, însă, cele șaisprezece puduri de carne gustoasă schimbau soarta geologilor. Ciurilin se ridică, se rezemă în armă, aruncă o privire în jos și văzu mai încolo, pe rîu, la vreun sfert de kilometru, încă un zăhat. Restul albiei se pierdea în pădurea deasă ca o perie. Departe de tot însă, pădurea cobora, lăsîndu-l să vadă un versant muntos care cădea drept în rîu.

„Dacă acelea sînt chei, o să întîlnim praguri, dar terminăm cu zăhaturile”, gîndi Ciurilin. Scoase la repezeală măruntaiele elanului, luă cu dînsul buzele, inima și o halcă de carne, însemnă locul cu o prăjină înaltă și trecu rîul, pe zăhat, fără a uita totodată să-l cerceteze cu atenție.

Masa copioasă — adevărat ospăț — la început slăbi și mai mult pe călători. A doua zi, însă, Ciurilin și Sultanov se înviorară.

* * *

Dincolo de ultimul zăhat, un pîrîu destul de mare se vărsa din dreapta în Moiero. Valea se îngusta, munții împăduriți cu larice ruginii se apropiau de rîu, al cărui curs devenea tot mai repede. Apa plumburie, fără luciu, se umfla și cobora ritmic, parcă ar fi respirat. Prundurile se înălțau ca niște ziduri de cetăți. Goneau nebunește îndărăt limbile de nisip, copacii, gurile negre ale eroziunilor. Stîncile se apropiau și mai tare, talazurile mugeau. Oglinda apei se încreți, apoi se despleti în șuvoaie și valuri înspumate. Apa năvăli pe pluta ce gonea. Cîteva clipe de îngrijorare — dar ieșiră din nou în largul apei.

Cursa rapidă învioră pe cei doi oameni istoviți. Se simțiră cuprinși de beția victoriei obținute în sfîrșit.

Nu va trece mult, și acolo unde au trudit ei, prizonieri ai codrilor și mlaștinilor, vor veni mii și mii de oameni. Cu puteri înzecite vor croi drumuri peste întinderile neumblate, vor doborî pădurile, vor seca mlaștinile. Duduitul mașinilor, lumina strălucitoare a becurilor electrice vor sfîșia tăcerea și bezna taigalei…

* * *

— Serghei Iakovlevici, o telegramă din Hatanga. Cu siguranță că e de la Ciurilin!

— Cum? Dă-mi-o repede! Profesorul o desfăcu febril și o citi pe nerăsuflate. Hîrtia îi scăpă din mîini. Nu, nu-i nimic, o ridic singur… Du-te, totul e bine, se întorc.

Rămînînd singur, Ivașențev ridică telegrama și-i reciti textul lapidar: „Tot ce-am căutat am găsit. Stop. Ne întoarcem cu avionul sănătoși. Stop. Ciurilin. Stop. Sultanov. Stop”.

Profesorul Ivașențev se ridică din fotoliu, ca să se încline adînc în fața telegramei, pe care o așeză apoi cu multă grijă pe birou.

ÎNTÎLNIRE DEASUPRA TUSCAROREI

S-a întîmplat cu ani și ani în urmă. Eram secund pe o navă măricică; se numea „Komintern”, avea cinci mii de tone și era de construcție solidă, englezească. Făceam naveta între Vladivostok și Kamciatka, uneori abătîndu-ne mai spre sud, pînă la Șanhai, sau numai pînă la Henzan și Hakodate.

Iulie 1926. Eram într-o cursă obișnuită spre Petropavlovsk, cu escală la Hakodate, prin urmare trebuia să trecem prin strîmtoarea Tsuhara. Ieșirăm din Hakodate pe înserat, iar după 24 de ore ne surprinse o furtună nemaipomenită, adevărat taifun, venită dinspre sud-vest. Marea era atît de agitată, încît, în timp ce ocoleam capul Nemuro, valurile începură să acopere vasul. Aveam o încărcătură prețioasă pe punte și, în afară de asta, diferite mașini, destul de fragile, în cală. Căpitanul nostru, Begunov, un bătrîn cam posac, dar de treabă, mă chemă pe pasarela de comandă la o scurtă consfătuire, după care hotărî să întoarcă nava, pentru a prinde vîntul aproape din pupa. De îndată vasul încetă să mai ambarce apă și, în ciuda valurilor infernale, pluti mai liniștit. Am fost nevoit să trasez un nou itinerar în locul celui obișnuit: lăsam la nord insula Sikotan și navigam mai la est de insulele Kurile…

Furtuna ne zgîlțîi zdravăn toată noaptea și numai a doua zi dimineața se mai ostoi. Vîntul, însă, bătu tare pînă seara, cînd se potoli și el. Mă culcai devreme — ultimele 24 de ore fuseseră nespus de obositoare pentru mine.

Noaptea aceea fu — lucrul cu totul neobișnuit pe meleagurile astea — calmă, clară și fără lună. Dormii dus, dar, după un obicei temeinic înrădăcinat, mă trezii la primele bătăi de clopot. Deși nu le numărasem, știam că pînă la cart mai aveam o jumătate de oră. Într-adevăr, după cîteva clipe își făcu apariția bufetierul, cu o stacană cit toate zilele plină cu cacao aburindă. Bun obicei! Îl recomand oricui, înainte de cart, căci nici frigul, nici umezeala nu te mai pătrund, și nici somnul nu te mai îmbie. Sării în picioare, mă îmbrăcai în doi timpi și trei mișcări, dădui stacana pe gît și, după ce-mi aprinsei luleaua, mă întinsei din nou pe pat. Ce plăcere sînt aceste zece-cincisprezece minute înainte de a ieși în frig, întuneric, umezeală și ceață, pentru un cart de noapte!

Trăgeam în piept fumul, aromat și tare, ascultînd în același timp cu atenție plescăitul neregulat al valurilor și zgomotul ritmic al mașinilor. Huruitul lor destul de puternic și trepidația ușoară a întregului vas aveau asupra mea un efect liniștitor, ca o muzică molcomă. În cabină era cald, lampa de pe măsuță lumina viu o carte pasionantă — singura mea plăcere după cart. Îmbrățișai dintr-o privire, înduioșat, cabina mea — minuscul „apartament” ce mă-nsoțea în peregrinările mele la douăzeci de picioare deasupra Oceanului Pacific, verde ca smaraldul și înfricoșător de adînc — și-mi dădui seama pentru prima oară că marina mă îmbiase înainte de toate pentru că făgăduia să-mi lase timp berechet pentru meditare, spre care avusesem totdeauna înclinație.

Șirul gîndurilor fu curmat de o bătaie în ușă. Ușa se deschise și în prag apăru silueta masivă a căpitanului.

— Ce vînt te-aduce cu noaptea-n cap, Semion Mitrofanovici? îl întrebai eu, ridicîndu-mă într-o rînă și întorcînd spre dînsul un fotoliu respectabil. Cred că nici nu s-a crăpat de zi.

— Cum, nu s-a crăpat de zi! Mai e puțin și stingem luminile. Mai rar o vreme ca asta!…

— Vremea asta-i potrivită pentru somn, decretai eu. Numai că bietul de mine, sînt de cart. Dar dumneata ce faci?

— Ehe, he, tinerețe! Numai la rîzgîială vi-i gîndul! răspunse cu blîndețe căpitanul. Eu, unul, sînt bătrîn, n-am nevoie de mult somn. Am inspectat puntea, am văzut ce pagube ne-a adus furtuna… A, să nu uit, adăugă el, în timp ce îmi înfășuram gîtul cu un fular și-mi puneam mantaua, Evgheni Nikolaevici. verifică în cursul zilei ortodromia [29] ca să nu ne bizuim numai pe calcule.

— Negreșit, Semion Mitrofanovici, doar avem rută nouă, îl asigurai eu în timp ce scăpăram un chibrit și-mi aprindeam din nou luleaua.

O izbitură neașteptată urmată de o bufnitură surdă, cutremură coca vasului. Aproape în aceeași clipă se auzi undeva, la pupa, un huruit și zgomotul mașinilor se întrerupse. Eu și căpitanul ne privirăm cîteva secunde în ochi, fără o vorbă, trăgînd cu urechea. Mașinile porniră din nou — și iar huruitul acela, urmat de tăcere. Chibritul aprins pe care-l mai țineam în mînă îmi arse degetele; luînd-o înaintea căpitanului, m-am năpustit afară din cabină…

Cine a navigat mult va înțelege starea-mi sufletească din momentul acela, de ce mă tulburase atît de mult oprirea mașinilor în largul oceanului. Inima viguroasă a navei prin pulsațiile ei îi dă viață și putere, ca să înfrunte elementele naturii. Dar inima se oprise și nava era moartă. Acum devenea o jucărie pentru perfidul Ocean…

Îndreptîndu-mă spre scară, alunecai, și de-abia acum îmi dădui seama că nava se înclinase spre babord. Căpitanul mă ajunsese din urmă. Gîfîia, trădîndu-și neliniștea, dar bătrînul lup de mare nu scotea o vorbă.

Puntea era cufundată în întuneric. Zorile de-abia mijeau și nu se vedea decît silueta navei. La camera hărților ușa era întredeschisă, lăsînd să răzbată afară o fîșie de lumină. Auzii vocea îngrijorată a celui de-al treilea ofițer, de pe pasarela de comandă:

— Mare belea, Semion Mitrofanovici! Am dat peste o stîncă… Mă tem că elicea s-a rupt, cîrma e înțepenită…

Căpitanul țipă înfuriat:

— Pe dracu stîncă! Aici nici nu dai de fund!

„Fosa Tuscarora”, mă fulgeră un gînd, și mă mai liniștii.

Căpitanul urcă pe pasarela de comandă. Locul meu era pe punte.

— Șeful echipajului și timonierii de cart, veniți aici și pregătiți sonda! ordonai eu.

Scrutai cu ochii întunericul și-l văzui pe căpitan aplecîndu-se spre portvoce: „Vorbește cu mecanicul”, îmi zisei eu. Telegraful țîrîi slab. Din nou hurui ceva sub pupa. Telegraful zbîrnîi din nou și în aceeași clipă mașinile încetară din nou să funcționeze.

— Evgheni Nikolaevici, aruncă sonda la tribord, răsună glasul căpitanului.

Transmisei ordinul mai departe. Șeful echipajului răspunse din beznă:

— Nu dăm de fund!

— Mai aproape de prora, lingă vinciul ancorei! comandă iarăși căpitanul.

— Două mărci și două! răspunse șeful de echipaj.

— Paisprezece picioare? Ce naiba! exclamai eu.

La babord, adîncimea varia între 12 și 13 picioare, iar la pupa era de 20 de picioare.

Se lumina. Mă aplecai peste bord, străduindu-mă să deslușesc ceva în apa neagră care plescăia jos. Oceanul răsufla greu și rar, răsuflarea pe care noi, marinarii, o numim hulă. Spre mirarea mea simții că unda mare și lungă legăna bastimentul fără nici o izbitură — lucru inevitabil dacă am fi eșuat pe o stîncă. Căpitanul mă chemă pe pasarela de comandă. Aplecat peste parapet, scruta cu îndîrjire valurile la babord. Aprinserăm un proiector. Negura cenușie a zorilor se îndepărta de navă. Observai că, spre deosebire de rest, la babord valurile erau mai mici și mai scurte.

— Evgheni Nikolaevici, calculează-mi repede poziția vasului!

— Imediat, Semion Mitrofanovici! Mă îndreptai spre camera hărților.

— Coborîți o barcă! strigă căpitanul.. Petea (așa-l chema pe al treilea ofițer), treci cu sonda în barcă.

Căpitanul, care căuta să stabilească proporțiile avariei fără a se agita de prisos, crescu și mai mult în stima mea. „Strașnic e bătrînul!” îmi ziceam eu, în timp ce potriveam raportorul pe hartă. Dar n-apucai bine să calculez, că și auzii în spate pașii căpitanului.

— Ei, cum e? întrebă el netulburat, aruncînd doar în treacăt o privire la harta pe care însemnam poziția vasului — un punct depărtat de insulele Kurile, deasupra abisului înfricoșător al Tuscarorei.

Un gînd neașteptat mă străfulgeră și exclamai:

— Cred că am înțeles, Semion Mitrofanovici.

— Ce spui?

— Cred că am dat peste o epavă.

— Așa zic și eu, încuviință căpitanul. Riscul era unul la un milion, dar nu mă plîng, ce mai noroc am avut… Hai să vedem ce arată măsurătorile Iui Petea.

Urcarăm pe pasarela de comandă.

Barca tocmai acosta la babord. Bănuielile noastre se confirmau: ceva mai departe de vas nu mai dăduseră de fund.

Dimineața era strălucitoare. Din cală ieșiră intendentul și șeful de echipaj, să raporteze că apa nu pătrunsese nicăieri. În vremea asta apăru și inginerul, om cu mare experiență, șeful echipei de salvare ce urma să despotmolească un vas japonez, „Americamaru”, eșuat pe un banc de nisip.

Inspectă vasul, apoi urcă pe pasarela de comandă.

— Începem, căpitane? întrebă el.

— Da și cît mai repede, încuviință acesta.

— Vă duceam să-i scoateți de la ananghie pe japonezi, și uite că noi înșine am naufragiat!

Două namile de scafandri lați în spete, de bună seamă înzestrați cu o forță puțin obișnuită, începură să se pregătească. Eu făcusem cîteva scurte imersiuni în apă, dar nu-i văzusem încă niciodată pe scafandri lucrînd în larg și-i urmăream cu interes.

Măsurătorile făcute din barcă stabiliseră cu aproximație lățimea epavei. La babord fu fixat un tangon [30] de la care spînzura o scară îngustă. Scafandrul se înarmă cu o prăjină lungă și începu să coboare în valuri, proptindu-se cu prăjina în bordul vasului cînd scara se balansa. Deodată, dădu drumul scării și dispăru sub apă, lăsînd la suprafață puzderie de bășici de aer.

Șeful echipei de salvare stătea, la bord, lîngă telefon. Ne făcu un semn cu mîna, chemîndu-ne lîngă el.

Razele soarelui care apăruse la orizont mă ajutară să întrezăresc o masă întunecoasă ce se contura vag sub noi.

— Înapoi! strigă în receptor inginerul. Așa… ei, acum strecoară-te!… Dar mai departe? Bine…

— Cum bine? întrebă nerăbdător căpitanul.

Dar inginerul nu-i răspunse. Trecuseră, după cît mi se părea, mai multe minute de așteptare încordată. Membranele telefonului zbîrnîiau surd din cînd în cînd.

— Încearcă să pătrunzi în încăperile sau în magazia de la pupa, spuse la un moment dat inginerul și trecu telefonul celuilalt scafandru. Iată ce e, căpitane, continuă el, întorcîndu-se spre Begunov. Minune, nu altceva! Din față venea pe sub apă o navă scufundată. „Komintern”-ul nostru, care are linii foarte ascuțite, a lovit-o din viteză și a pătruns în coca epavei ca un topor într-un buștean. Probabil că s-a înțepenit bine. Epava este un velier mare de lemn, foarte vechi. Catargele sînt, firește, rupte. Etrava [31] „Komintern”-ului este înțepenită în magazia din pupa vasului cu pînze, iar elicea și cîrma sînt chiar deasupra resturilor bompresului [32]. Slavă Domnului, au rămas nevătămate! Cînd încercam să punem în mișcare mașinile, elicea se lovea de bompres. Solidă mai e această corabie — asta mă miră mai mult ca orice!

— Tovarășe inginer, glăsui căpitanul, ia explică-mi, rogu-te, cum a putut epava să plutească atîta timp, și încă între două ape, ca un submarin?

— Foarte simplu: corabia e de lemn și probabil că are și o încărcătură ușoară. Am trimis scafandrul în cală, să vadă ce e acolo. Apoi, epava abia se zărea la suprafața apei și cred că nava noastră a dat-o mai la fund… Da, sigur, poate să iasă, spuse inginerul scafandrului de la telefon, întrerupîndu-și explicațiile.

Echipajul, care se adunase lîngă bord, împreună cu căpitanul și cu noi ceilalți, se uita la scafandrul ce urca scara ca la un sol de pe alte tărîmuri. Ni se părea din cale-afară de brav acest om, care nu pregetase să coboare în mijlocul Pacificului și să se plimbe în adîncuri pe epava unei corăbii ce cutreierase mările și oceanele cu mult timp înainte. Ochii radioși și nițel ironici ai scafandrului, ce-și scosese casca, nu trădau de loc oboseala pe care fără îndoială că ar fi trebuit s-o simtă:

Ne adunarăm în camera hărților și scafandrul schiță cu aproximație coca epavei, care ne surprinse prin liniile sale desuete. Știind că mă interesase întotdeauna istoria marinei și îndeosebi a vaselor cu pînze, căpitanul mă întrebă dacă n-aș putea identifica clasa și vechimea vasului. Desigur, mi-era foarte greu să mă orientez după liniile sumare schițate de scafandru. În tot cazul, era o corabie foarte mare, cu trei catarge, cu corpul lat și pupa ridicată. După părerea mea, trecuse cel puțin un veac de cînd fusese construită. Coca vasului, ne spuse scafandrul, era dintr-un lemn foarte tare, iar cala, probabil, era umplută pînă sus cu plăci de plută ușoare.

După ce chibzui în fel și chip, inginerul spuse că va încerca să arunce în aer tribordul velierului, ca pluta să iasă afară, iar coca de lemn, grea și îmbibată cu apă, să se ducă la fund și noi să ne degajăm.

— Atunci, pe toți sfinții, haideți să ne descotorosim de epavă! exclamă căpitanul.

Dar inginerul tot se mai codea.

— Ce mai e? se alarmă căpitanul.

— Iată ce. Mi-ar trebui doi oameni, ca treaba să meargă mai repede și fără primejdie. Dacă nu putem pătrunde prin cală spre bord, vom fi nevoiți să facem o spărtură dinafară, dar e foarte greu să lupți cu curentul. Noroc că oceanul e atît de liniștit, ca niciodată, altminteri ar fi rău de noi.

— Dar dumneata ai doi scafandri, spusei eu.

— Într-adevăr, am doi scafandri, dar unul trebuie să rămînă sus, lîngă pompă, fiindcă restul echipei noastre a plecat înainte, cu „Lozovski”. De asta stau și mă gîndesc ce-i de făcut…

În clipa asta îmi adusei aminte de modesta mea practică de scafandru. „Ce-ar fi dacă aș coborî?” îmi ziceam. Desigur, în larg nu prea mi-era la îndemînă, în orice caz, însă, eram sigur că aș fi de folos ca auxiliar. Oferii inginerului serviciile mele ca scafandru secund și, drept răspuns la zîmbetul lui neîncrezător, îi destăinuii talentele mele ascunse.

— Bine, atunci, să hotărască scafandrul dacă te ia sau nu ca ajutor, se îmbună inginerul.

Scafandrul mă cîntări dintr-o ochire și mă întrebă cîte ceva din meserie. Pesemne că răspunsurile mele îl satisfăcură, căci primi să mă ia ca ajutor, punîndu-mi, însă, în vedere să nu cer nimănui socoteală dacă valurile mă vor da cu capul de bordul navei.

Ascultai cu atenție toate instrucțiunile, gîndind în același timp că dacă „voi fi dat cu capul de bordurile navei”, atunci fără doar și poate că nu prea îmi voi reaminti sfaturile scafandrului…

Echipajul se înveseli cînd auzi că am să cobor în apă, și, în timp ce mi se punea costumul de scafandru, avui în repetate rînduri prilejul să aud ironiile la care marinarii se pricep de minune, de data asta, însă, cu o nuanță de simpatie.

În sfîrșit, pregătirile se terminară. Casca, pusă pe cap, mă despărți brusc de restul lumii. Tovarășul meu dispăruse sub navă în timp ce eu, mișcîndu-mi anevoie tălpile nespus de grele, începui să cobor scara. Oglinda de un verde închis a apei, ce se legăna sub mine, mă fascina. Trebuia să pîndesc momentul cînd valul se retrăgea, ca să apăs cu ceafa ventilul de evacuare, să golesc astfel cît mai mult costumul de aer și să mă scufund. Totul merse strună și, după cîteva secunde, o ceață groasă acoperi fereastra căștii. Într-adevăr, apa mă împingea cu putere dinspre stînga și numai adunîndu-mi toate forțele, izbuteam să mă mențin pe suprafața înclinată ce suia în dreapta mea și să mă orientez. Soarele, care strălucea puternic în ziua aceea, lumina destul de bine și adîncurile. Reușii în sfîrșit să deslușesc ce era în jurul meu — la început silueta corăbiei scufundate; pe ea cădea pieziș o umbră neagră, dinspre bordul „Komintern”-ului. Apoi zării o ridicătură pătrată, desigur restul unei suprastructuri de pe punte, iar în spatele ei un fel de buturugă de lemn, despre care aveam să aflu apoi că era rămășița unui catarg. De ea se rezemase celălalt scafandru. Mă grăbii să-l ajung din urmă și amîndoi ne îndreptarăm spre bordul corăbiei, eu pășind în spatele lui. Coborîrea era anevoioasă pe puntea înclinată și alunecoasă, acoperită de alge, scoici și de o pojghiță vîscoasă. Din fericire, curentul ne venea în piept și puteam să ne păstrăm echilibrul. Așa cum ne înțeleseserăm la suprafață, trebuia să pătrundem în cală prin încăperea de la pupa corăbiei care fusese spartă.

Bordul epavei se contura acum limpede pe fondul apei slab luminate. Dincolo de bord se întrerupeau reflexele palide de lumină și domnea întunericul: acolo era abisul fără fund, iar apa părea ca cerneala. Mă cutremurai fără voie la gîndul că vasul atîrnă deasupra unei prăpăstii de opt kilometri…

O dată cu valurile de pe puntea epavei alergau și petele de lumină. Urmărind reflexele palide verzui ale soarelui, încercam să-mi dau seama cum arăta nava. Memoria, ce mi-o exersasem pe atîtea conture de veliere vechi, îmi veni în ajutor. Prin stratul gros de scoici și de alge șerpuitoare ghicii, mai curînd decît văzui, un vas cu trei catarge, cu corp lat, foarte masiv. Prova joasă și turtită, pupa înaltă aminteau de secolul XVIII. După frîntura foarte groasă de bompres ghiceai cît de lung fusese — ceea ce de asemenea caracteriza corăbiile din secolul XVIII. Corpul se păstrase neașteptat de bine, chiar și capacul bocaportului [33] mai era la locul său. În fața catargului principal se căsca o gaură uriașă. Puntea, turtită de vasul nostru, se lăsase în jos, carlingele [34] de pe punte fuseseră strîmbate, traversele de punte, rupte și răsfirate. Aspectul acestei părți devastate a corăbiei era, mărturisesc, sinistru, cu atît mai mult cu cît în găuri și crăpături se aciuise o beznă de nepătruns.

Încremenii în fața acestui haos de bîrne și scînduri frînte, dar însoțitorul meu aprinse o lanternă electrică puternică și o luă spre stînga. Într-adevăr, aici mijea în întuneric, așa cum presupusesem „teoretic” coridorul din dreapta al dunetei, pe care ciocnirea nu-l vătămase. Aprinsei la rîndul meu lanterna și, ținîndu-mă cît mai aproape de scafandru, pășii înăuntru, pipăind cu picioarele scîndurile de pe jos. La dreapta noastră se cernea o lumină cenușie, care răzbătea, după cum îmi dădusem seama imediat, prin spiraiurile [35] din pupa, mai bine zis prin ce mai rămăsese din ele. Gurile de magazie, dacă mai existau, rămăseseră, desigur, în urma noastră, mai la dreapta, și trecusem, probabil, pe lîngă ele cînd intrasem în încăperile pupei. Îmboldit de o curiozitate nestăpînită, cercetam totul; îmi dădui repede seama că lumina se profila prin salonul ofițerilor. În fața sa trebuia să fie, așa cum se obișnuiește, cabina căpitanului. De bună seamă că aici, în peretele din dreapta mea, pe care juca acum o pată de lumină cenușie, abia vizibilă, era ușa cabinei unde aș fi putut afla, poate, misterul corăbiei. Mă îndreptai cu pași siguri spre dreapta. Lumina lanternei electrice, care în apă devenise roșie, luneca pe peretele cafeniu închis, neted, fără o crăpătură sau deschizătură. Pipăii peretele cu mîna înmănușată și curînd simții pe scîndurile vîscoase muchia unei uși [36].

„Asta e ușa”, îmi zisei eu și începui să împing scîndurile cu umărul. Dar nu cedau. Lovii cu ranga de fier și, la a patra izbitură, lemnul se sparse atît de brusc, încît eram să scap drugul în gol, mai bine zis în apa dindărătul ușii. Împingeam mereu ușa, cînd, deodată, răsări în spatele meu cercul luminos al lanternei celuilalt. Scafandrul își apropie casca de a mea și în semiîntuneric citii pe chipul lui mirare și îngrijorare. Făcui un semn spre ușă. Încuviință și el din cap. În momentul acela auzii în receptor glasul slab al inginerului, care repeta stăruitor: „Tovarășe secund, ce-i cu voi, de ce nu răspundeți?” Răspunsei scurt că pătrunsesem în încăperile de la pupa, că totul era în regulă și că acum vom intra în cală. Glasul din receptor amuți și eu revenii la ușa îndărătul căreia eram încredințat, fără a ști nici eu de ce, că se află cabina căpitanului.

Scafandrul pipăi și el muchiile ușii și băgă ranga între ușă și toc. „Ei drăcie! Probabil că ușa se deschide în afară”, mă dumirii eu și îmi asociai puterile celor de urs ale scafandrului. Nu trecură două minute și ne aflam în bezna cabinei, care, într-adevăr fusese cîndva a căpitanului. Lanternele noastre luminau destul de slab, încăperea era mare și nu putui să-mi dau seama cu precizie cum arăta. Podeaua era netedă și lunecoasă. Ne încurcam mereu în niște bucăți de lemn, probabil resturi ale mobilierului. Vîrful cizmei mele grele lovi ceva. Lumina lanternei smulse din beznă colțul unei lăzi pătrate, care zăcea mai la o parte, lîngă peretele din stînga al cabinei.

— Aha! exclamai triumfător.

Și imediat auzii, venind parcă din altă lume, glasul inginerului:

— Ce „aha”?

— Nu-i nimic, totul e în ordine, mă grăbii să-l liniștesc și mă aplecai deasupra lăzii.

Nu era grea, dar mie, care și așa eram destul de împovărat cu scule și ostenit de munca asta cu care nu eram obișnuit, îmi venea foarte greu să car această povară suplimentară.

Scafandrul celălalt ocolise între timp cabina prin dreapta, găsind și el două lăzi mici, cu care se întorcea acum, strîngîndu-le subsuoară. Dădu satisfăcut din cap cînd văzu povara cu care mă tăbîrceam. Nemaigăsind în cabină nimic deosebit, ținurăm o „consfătuire”. Discutarăm prin telefoanele de la suprafață, adică prin cele de pe vas, apoi scoaserăm lucrurile găsite pe puntea epavei și le așezarăm la loc ferit. Ne-am întors din nou în coridor, unde am găsit îndată trecerea spre cală.

Cele ce-au urmat, teamă mi-e că nu le-aș putea povesti de-a fir-a-păr și închegat. A fost o muncă nespus de anevoioasă în bezna fără fund a locurilor de trecere înguste și înghesuite. În cele din urmă eu și celălalt scafandru reușirăm să așezăm cîteva încărcături de explozibil în fundul și la tribordul corăbiei. După ce terminarăm și verificarăm firele, mă simții istovit de tot și mă rezemai, fără puteri, de un stîlp masiv din cală, lîngă pupa. Tovarășul meu își dădu seama în ce hal eram și mă lăsă să răsuflu. Cînd ajunsei din nou pe punte, lucru ce nu fu tocmai ușor, simții o bucurie neroadă la vederea luminii palide a razelor de soare. Îmbrățișai pentru ultima oară cu privirea puntea ciudată a epavei — gurna [37] din dreapta corăbiei și fărîma de bompres, pe care ochii mei, obișnuiți cu întunericul dinăuntru, le distingeau acuma clar.

Dădui semnalul: „Ridicați-ne”. O lumină tot mai puternică năvăli asupră-mi, valurile amenințau din nou să mă izbească de corpul navei. Salutai în sinea mea cu bucurie suprafața orbitoare a oceanului… În timp ce mîini pricepute îmi scoteau casca și mă descotoroseau de costumul împovărător, fu tras afară din adînc și tovarășul meu.

Mă lăsai fără puteri pe o baba [38], uitîndu-mă cu admirație la scafandru, care nu părea să-și fi pierdut nici după a doua imersiune vioiciunea-i provocătoare.

— Strașnic secund aveți, spuse el căpitanului. A făcut treabă, nu glumă! Noi, mai bine zis dînsul, am scotocit peste tot și am găsit ceva în cabina căpitanului. Omul făcu un semn spre lăzile pe care le găsisem și care între timp fuseseră ridicate pe punte.

— Om vedea mai tîrziu ce e în ele, hotărî inginerul. Acum să aruncăm în aer epava.

Ochii tuturor oamenilor adunați pe punte erau ațintiți asupra cutiei cafenii a inductorului. Inginerul îngenunche în fața ei și începu să răsucească manivela. O învîrtea din ce în ce mai repede, micul aparat zumzăia închipuind o melodie curioasă. Toți așteptau cu răsuflarea tăiată. Tăcerea era adîncă; numai valurile plescăiau în bordul înalt. Inginerul apăsă ușor, cu degetele-i subțiri, butonul de contact și un vuiet înfundat izbucni în apă, făcîndu-ne să tresărim. „Komintern”-ul se legănă, corpul lui de fier zdrăngăni ca un pian enorm. La babord plescăi un val înalt. În masa de apă care se depărta zărirăm bucăți de lemn negricios, iar după cîteva clipe suprafața apei se acoperi de o mulțime de plăci de plută înnegrite: încărcătura din cala corăbiei ieșise afară. Toți, de la căpitan pînă la bucătar, așteptau cu aceeași încordare cele ce vor urma. Se auzi un scîrțîit puternic, dar înfundat, apoi o ușoară zguduire, ca și cînd vasul ar fi fost împins de jos în sus. Așteptam mai departe, dar nu se mai întîmplă nimic; numai valurile continuau să plescăie, fărîmele aruncate la suprafață de explozie bocăneau în borduri. Tăcerea o sparse glasul calm al inginerului:

— Ei, căpitane, ce mai aștepți? Dă ordin de plecare.

— Cum, s-a terminat? exclamă acesta, tresărind.

— Firește!

Căpitanul se repezi pe pasarela de comandă, telegraful țîrîi. De data asta huruitul neașteptat al mașinilor nu mai fu însoțit de zgomotul acela sinistru. Vasul prinse din nou viață și se urni din loc. La prova prinseră a plescăi din nou valurile. Cînd „Komintern”-ul viră, cu capul la compas, toți strigară în cor:

— Pentru inginer, ura, ura, ura!…

— Toată lumea la posturi! tună căpitanul, care, contrar obiceiului, își aprinse o țigară chiar acolo, pe pasarela de comandă. Puntea se goli.

Mă ridicai cam fără chef de pe baba, mă apropiai de tovarășul meu de aventuri submarine și-i scuturai tare mîna. Apoi, aruncai, o privire înapoi, peste bord, spre valurile care legănau în depărtare resturile sfîrtecate de explozie și, cu senzația neplăcută că făptuisem o crimă, îmi închipuii cum se scufundă acum încet, încet, în bezna adîncă, velierul acela, care rătăcise atîta vreme după naufragiul său, înfruntînd timpul și oceanul… Puternica încordare care mă stăpînise pînă acum slăbi, apoi se topi cu totul. În locul ei, trupul și mintea se lăsară pradă unei oboseli de neînvins. Spusei unui matroz să ducă lucrurile găsite în camera hărților, iar eu mă tîrîi spre pasarela de comandă.

Văzîndu-mă, căpitanul îmi întinse amîndouă mîinile:

— Ai fost la înălțime, Evgheni Nikolaevici, bravo! Îți mulțumesc. Diseară vom goli o sticlă de rom de calitatea întîi, împreună cu salvatorul nostru, și-l arată cu un gest pe inginer. Pînă atunci, du-te și te odihnește, văd cît ești de obosit.

Coborîi cît putui de repede de pe pasarela de comandă și, după un duș bun, mă îndreptai spre cabină. Mă trîntii pe pat și un timp mi se năzăriră ba lumina tulbure din apă, ba unduirea petelor de soare, ba întunericul din cală… Cabina trepida, mașinile huruiau, nava își reluase mersul obișnuit. Toate cele întîmplate se prăbușiră în neant… După un minut dormeam dus.

Se însera, cînd mă trezii cu senzația că mă aștepta ceva neobișnuit. Îmi amintii deodată de lucrurile pe care Ie descoperisem pe velier. Mă îmbrăcai, luai în fugă o gustare și mă dusei la căpitan, unde găsii o societate însuflețită de un rom de calitatea întîi, al cărui admirator nedezmințit eram și eu. Cînd mă văzu, căpitanul ordonă să se întindă pe covor o foaie de cort și ne apucarăm să deschidem lădițele cu pricina. Cea mai mare, care nu ceda în fața dălții, era dintr-un lemn tare. O răzbirăm numai cu cîteva lovituri zdravene de topor. În cabină se răspîndi un iz bizar, acru. Spre dezamăgirea noastră, nu găsirăm decît un terci de petice de piele tot ce rămăsese din jurnalul de bord. Căpitanul, inginerul și mecanicul izbucniră fără să vrea în rîs cînd văzură ce mutre lungi făceam eu și scafandrul. Deschiserăm una din cele două lădițe mici găsite de tovarășul meu. Aflarăm un sextant de bronz, de bună seamă foarte vechi. Ștersei stratul de cocleală pe o parte și putui descifra o inscripție în limba latină. Aflai astfel că sextantul „era făcut de mecanicul Daniel”… — și mai nu știu cum, i-am uitat numele — „din Glasgow, în anul 1784”. Aceste date nu erau prea lămuritoare, pentru că instrumentele vechi englezești se întîlneau pe orice vas și, datorită neobișnuitei lor rezistențe, puteau fi folosite multă vreme.

A treia ladă, însă, ne răsplăti din plin strădania cu binecunoscuta bucurie a celui ce-și atinge țelul dorit, învelișul exterior de lemn, foarte vechi, se frînse fără nici o greutate în mîinile noastre la prima încercare de a-l deschide, dînd la iveală, în lumina puternică din cabină, un borcan de cositor, cu luciu mat, de pe care picura apa. Borcanul era închis cu un capac gros, foarte tare înțepenit. Nu-l puturăm scoate și, cu ajutorul unui ferăstrău adus de mecanic, tăiarăm marginea superioară. Sub el găsirăm un al doilea capac, lat, filetat, cu un inel în mijloc. Îl deșurubarăm destul de ușor și din borcanul care se umezise prea puțin înăuntru scoaserăm triumfători un sul de hîrtie.

Pentru a doua oară în ziua aceea din piepturile tuturor izbucni un „ura” răsunător.

Teancul de hîrtii groase, boțite, strîns neglijent într-un sul cenușiu care se fărîmița ușor, deveni centrul de atracție pentru toți cei ce se aplecaseră deasupră-i. Procesele chimice sau umezeala din borcan distruseseră tot ce scria în susul și în josul hîrtiilor. Tot atît de mult avuseseră de suferit și foile care înveleau sulul. Rămăseseră neatinse numai cîteva pagini din mijlocul pachetului și o altă foaie de hîrtie groasă, gălbuie, împăturită în patru. Ea ne oferi cheia celor petrecute.

Litere mari și neregulate acopereau în rînduri ușor aplecate patru pagini îngălbenite. Limba engleză veche nu era ușor de descifrat. O făcui cu ajutorul inginerului, ceilalți sărindu-ne în ajutor cînd ne împotmoleam. Pe foaia aceea separată scria cam așa:

”12 martie, anul 1793, ora 6 p.m., 38°20′ latitudine sud, 28°45′ longitudine est, după calculele de dimineață. Mila Domnului fie cu mine. Vouă, oameni neștiuți, trimetu-vă cel din urmă salut al meu. Luați aminte la lucrurile de seamă pe care am a vi le spune și pe care le alătur la cele de față. Eu, Ephraim Jesselton, proprietar și căpitan, al minunatei corăbii „Sfînta Ana”, îmi număr ultimele clipe ce mi-au mai rămas de trăit în lumea asta, și mă zoresc să vă aștern cele ce urmează, ca voi să știți cum am pierit.

Am ridicat ancora la Cape Town [39] în dimineața zilei de 10 martie. Ne îndreptam spre Bombay, și aveam să facem escală în Zanzibar. Ziua, am înconjurat Capul Furtunilor, după care am întîlnit valuri cum n-am mai pomenit de cumplite, iar corabia era aruncată dintr-o parte în alta. Noaptea, a venit de la nord-est un uragan, din care pricină am plutit în derivă, numai cu velele zburătoare din prova ridicate și ne-am abătut spre sud. Și a doua zi „Sfînta Ana” tot în derivă a plutit, luptînd cu uraganul ce se întețea. Dimineața, furtuna era și mai cumplită — în viața mea n-am mai văzut o alta care să-i semene. Am pierdut unul după altul toate catargele. Numai curajul echipajului a scăpat de mai multe ori corabia de la pieire sigură. Dar cupa suferințelor ce ne-o hărăzise soarta nu se golise încă. Munți de apă se prăvăleau fără milă peste corabie, care, ca și echipajul ei, ieși sleită de puteri din lupta crîncenă. Apa pătrunse la prova și prin punte. „Sfînta Ana” își pierdu stabilitatea și, la ora 5 p.m., își afundă prova în apă, apoi se aplecă pe o parte și începu să se scufunde. În clipa acestei ultime și ireparabile nenorociri, mă aflam în cabina mea. Tocmai intrasem și căutam să scot…”

Urmau cîteva rînduri necitețe, apoi din nou se putea desluși:

… „corabia s-a aplecat. Un trosnet înfricoșător, urlete și sudalme nelegiuite acoperiră vuietul sălbatic al furtunii și zgomotul talazurilor. Am căzut și m-am lovit rău de tot la cap, apoi m-am rostogolit spre peretele cabinei, m-am ridicat și am cercat să ies pe ușă, care acum era deasupră-mi. Dar ușa groasă era proptită de bună seamă în ceva — și pas de o deschide! Gîfîind, scăldat în sudori, am căzut înapoi, sleit de puteri, nepăsător în fața morții ce avea să vină. Cînd mi-am mai venit în fire, iar am cercat să sparg ușa; am izbit-o cu jilțul, apoi cu un picior al mesei, dar reușii numai să fărîm lucrurile, iar nu să clintesc ușa. Am bătut și am strigat pînă ce n-am mai putut, dar nimeni nu-mi venea într-ajutor. Oamenii mei de bună seamă că pieriseră și atunci am început să-mi aștept sfîrșitul. Trecuse o bună bucată de timp, dar apa răzbătea nespus de încet în cabină — într-un ceas nu trecuse de un picior. Cutremurat pînă în adîncul sufletului de această catastrofă, n-am înțeles de la început că „Sfînta Ana” avea caric [40] foarte ușor — încărcasem plută în Portugalia — și corpul neasemuit de tare, care n-o lăsau să se ducă repede la fund. Așa că mai am timp să-mi amintesc înainte de a pieri descoperirile ce le-am făcut. Aș vrea să le împărtășesc acum oamenilor, deoarece din nesăbuință și nepotolită sete de a le întregii n-am făcut-o mai înainte.

Însemnările mele, pe care nu le-am mai revăzut, despre abisurile oceanice cuprinse între Australia și Africa le pun într-un borcan separat. Tot aici pun și această din urmă hîrtie, în nădejdea că ce va mai rămîne din corabia mea va fi purtat spre țărm, ori găsit de oareșicine în larg. Știu că lucrurile de preț și actele vasului sînt căutate totdeauna în cabina căpitanului… Uleiul din felinarul rămas teafăr ca prin minune este pe sfîrșite; în cabină apa a ajuns de trei picioare. Uraganul urlă diavolește, ruliul nu scade. Aud valurile uriașe cum se rostogolesc deasupra, peste corpul „Sfintei Ana”. Iată naufragiul tuturor visurilor mele, iată sfîrșitul jalnic, ferecat cum sînt într-o corabie care a și murit. Dar, oricît de slab și de mișelnic sînt, o rază de speranță tot mă luminează. Chiar de n-oi scăpa eu însumi teafăr, măcar cele ce-am scris vor fi citite, poate, și opera mea nu va pieri…

Nu mai e timp de pierdut. Apa crește din ce în ce mai repede și curînd va îneca dulapul pe care stau în picioare, cu o mînă scriind, cu cealaltă ținînd borcanul cu hîrtii. Adio, prieteni neștiuți! Să nu-mi păstrați taina așa cum am făcut eu, biet nebun vrednic de compătimire. Împărtășiți-o tuturora. Facă-se voia Domnului, Amin.”

Inginerul sfîrși de citit. Mult timp nici unul dintre noi nu cuteză să sufle o vorbă; eram copleșiți de povestirea atît de simplă și zguduitoare a tragediei și bărbăției omului de mult pierit.

Primul care rupse tăcerea fu mecanicul:

— Parcă-I văd cum scria rîndurile astea, la lumina slabă a felinarului, prizonierul unui vas sortit pieirii. Dîrji mai erau oamenii odinioară…

— Ei, oameni de ăștia mai sînt și acum, îl întrerupse căpitanul. Ia să facem o socoteală: a scris în anul 1793, va să zică, pînă s-a întîlnit cu noi, corabia a plutit 133 de ani!

— Pe mine unul altceva mă miră, se amestecă în vorbă inginerul. Uitați-vă la latitudinea și longitudinea unde s-a produs catastrofa. Asta vine cam pe lîngă Africa de sud, or, noi ne-am ciocnit cu „Sfînta Ana” lîngă insulele Kurile…

— Asta nu-i atît de greu de explicat, răspunse din nou căpitanul și scoase o hartă mare a curenților marini, pe care o despături în fața noastră. Iaca, vedeți? Degetul gros al căpitanului lunecă pe dungile sinilii, negre și roșii, care se întretăiau pe fondul azuriu al apelor. Uitați curentul acesta puternic din emisfera de sud. Naufragiul s-a produs, desigur, în zona lui de acțiune cam pe aici, la sud-est de Cap. Curentul o ia spre est, ajunge aproape de țărmurile apusene ale Americii de Sud, de unde se întoarce spre nord și se unește aici cu curentul ecuatorial de sud, foarte puternic, care vine spre vest, pînă în apropiere de insulele Filipine. Iar aici, în fața insulei Mindanao, este un vîrtej foarte încurcat, fiindcă există diverși contracurenți. Curenți mai puternici pleacă de aici spre nord și se contopesc cu Kuro-Shivo [41]. Acum e clar drumul pe care l-a străbătut sicriul plutitor…

Scafandrul de lîngă mine, care se tot frămînta de la o vreme, îl întreabă deodată pe inginer:

— Tovarășe șef, va să zică a murit în cabina lui?

— Desigur.

— Atunci cum se face că eu și cu tovarășul secund nu i-am găsit oasele?

— De ce te miri? răspunse inginerul. Dumneata nu știi că apa mării dizolvă cu timpul oasele? Iar în 133 de ani — e timp destul…

— Hapsînă e marea! șopti intendentul. I-a venit de hac marinarului, nici oasele nu i le-a cruțat.

— De ce hapsînă? îl contrazisei eu. Dimpotrivă, l-a primit mai bine decît pămîntul. Oare e rău să te dizolvi în oceanul fără margini, din Australia pînă în Sahalin?

— Dacă te-ai lua după el, te-ai duce singur să te îneci, încercă să glumească căpitanul.

Dar nimeni nu zîmbi. Într-o tăcere încordată, luarăm paginile de manuscris păstrate.

Scrisul era același, dar mai mărunt și drept. Probabil că fusese alcătuit în momente de liniște și reculegere, nu în ghearele morții. Spre dezamăgirea tuturor, nu puturăm citi nici măcar filele care nu avuseseră de suferit prea mult din pricina umezelii. Cerneala pălise și se întinsese. Descifrarea unei limbi străine și pe deasupra cu o topică veche și cu noțiuni necunoscute ne depășea forțele. Am ales paginile pe care le puteam descifra. Erau destul de puține, dar din fericire în continuare. Rămăseseră neatinse fiindcă fuseseră în mijlocul sulului. Dispuneam astfel de o parte a manuscrisului, deși mică, totuși întreagă. Conținutul lui mi-l aduc aminte și acum, de parcă l-aș fi citit ieri.

„…A patra măsurătoare a fost și cea mai grea. Gruia de capon [42] trosnea și se încovoia. Cei 50 de oameni ai echipajului trăgeau de istov la vinciul ancorei. Eram mîndru de trăinicia traverselor de punte și, îndeobște, a corăbiei mele, construită cu multă trudă, dinadins ca să poată naviga cît mai mult la latitudinea 40°, unde bîntuie furtunile. După patru ore de strădanii, deasupra valurilor s-a ivit cilindrul de bronz — invenția mea, cu care luam probe de apă și de alte substanțe de pe fundul oceanului. Secundul a întors la repezeală gruia și cilindrul masiv se legăna acum deasupra punții. Din canea curgea un fir de apă, împins de presiunea fără seamăn. Dar vai, șeful echipajului a înturnat pîrghia de sprijin atît de stîngaci, încît l-a lovit pe matrozul Linheim care se aplecase să strîngă ultimul inel al garlinei [43]. Drept în tîmplă l-a lovit, deasupra urechii, și matrozul a căzut ca secerat. Sîngele gîlgîia din rană. Ochii dați peste cap și buzele palide ce și le mușca trădau o rănire gravă. Linheim se prăvălise chiar sub cilindrul cu probe și apa ce se scurgea din el cădea pe rană. Cînd am alergat să-l ridicăm pe matroz, sîngele încetase ca prin farmec să mai curgă. N-a trecut un ceas și Linheim, dus la infirmerie, își revenise. Se refăcu neobișnuit de repede, deși avea și acum dureri de cap; de bunăseamă că suferise o comoție cerebrală. Rana, însă, s-a închis și s-a cicatrizat chiar a doua zi.

La început nu mi-a trecut prin cap să fac o legătură între tămăduirea uluitor de rapidă a rănii și apa scoasă din adîncurile oceanului care picura pe ea. Marinarii, însă, au făcut astă legătură și pe vas s-a dus vestea: căpitanul a scos din fundul oceanului apă vie…

Dimineața, a venit la mine mecanicul Smith și m-a rugat să-i dau din apa miraculoasă, ca să-și dea la o bubă puroioasă de pe mînă. Am muiat o batistă în apa scoasă din adînc cu o zi mai înainte și i-am dăruit-o, iar eu mi-am văzut mai departe de studiul probei. Greutatea ei specifică era destul de mare, mai mare decît a apei obișnuite de mare. Turnată într-o cupă transparentă, culoarea ei era neobișnuită: cenușiu-albăstruie. Încolo n-am aflat nimic deosebit, nici măcar la gust. Am turnat totul într-un galon, ca să-l dau unui prieten, un savant chimist din Aberdeen. Cînd mi-am terminat treaba, am simțit ceva cu greu de zugrăvit: parcă mă simțeam mai puternic, mai plin de viață, căpătasem o bună dispoziție nemaipomenită. Am pus pe seama apei din adîncuri, pe care o băusem, această înviorare și cred că n-am greșit. Iar buba lui Smith în două zile s-a tămăduit de n-a rămas nici urmă. De atunci încolo, tot timpul cît a durat întoarcerea noastră în Anglia, am ținut în cabină o sticluță cu miraculoasa apă. Tot cu ea am lecuit fără greș rănile și chiar bolile de stomac.

Acea probă am luat-o din locul cel mai adînc, dintr-o groapă uriașă, rotundă, de pe fundul oceanului, la 40°22′ latitudine sud și 39°30′ longitudine est, de la 19 000 picioare adîncime.

Aceasta a fost a doua descoperire însemnată a mea din adîncurile oceanului. Pînă atunci am socotit mai însemnate niște cristale roșii, nemaipomenit de caustice, ce le-am scos de la 17 000 picioare adîncime, la nord-vest de Capul Furtunilor…

Visam să mai fac în grabă două curse cu încărcătură, pentru bani — blestemați fie! — și după asta să cercetez adîncurile oceanului mai sus de latitudinea 40°, la sud de Cap, unde căpitanul Athbridge a găsit niște gropi enorme și foarte întinse. În acele adîncuri tainice nădăjduiesc să descopăr substanțe vechi, păstrate la adîncimi unde nu există nici curenți, nici valuri, și care nu ies niciodată la suprafață…

Cît l-ar fi bucurat descoperirile mele pe marele La Perouse [44] care mi-a împărtășit presupunerile lui și care de fapt mi-a îndreptat atenția spre adîncurile din emisfera sudică! Dar moartea ni l-a răpit prea timpuriu pe acest om de geniu, iar eu socot că nu e încă timpul să împărtășesc întregii lumi cele ce-am descoperit și nici nu am s-o fac pînă ce nu scormonesc adîncurile lui Athbridge…”

Ultima pagină rămasă intactă purta, subliniată, data „20 august, anul 1791”, apoi cele ce urmează:

„…la 100 mile est de malul răsăritean al Țării Cafrilor am întîlnit un bric olandez, al cărui căpitan mi-a spus că venea din India Răsăriteană și se îndrepta spre Cape Town [45], dar fusese nevoit să se abată spre vest, ca să ocolească un uragan. Acum trei zile văzuse ceva nespus de curios: o parte din ocean se ridica în valuri.înalte, care păreau a sta în picioare într-un enorm și nevăzut inel. Aceste valuri au prins să salte atît de tare vasul, încît căpitanul s-a temut că i se deschid rosturile [46] și greementul [47] și, într-adevăr, nu după mult, apa pătrundea în bric. Din fericire, locul cu pricina avea numai cîteva mile lățime și bricul, cu vînt puternic din pupa, a ieșit repede dintre valurile ce stăteau în picioare. Povestea căpitanului m-a bucurat nespus, căci acest fenomen foarte rar, aproape necunoscut, fusese observat de un simplu marinar ce nu putea fi bănuit de scorniri. Văzusem și eu fenomenul și îmi dădusem seama că apariția acestor valuri, totdeauna pe o suprafață rotundă, înseamnă că…”

Aici se termina fila și, o dată cu ea, toate notițele pe care reușisem să le descifrăm…

Scurt timp după ce m-am întors din această cursă cu „Komintern”-ul la Vladivostok am fost transferat pe „Enisei”, o navă nouă, cumpărată din Japonia. Acest cargobot de 9 000 de tone naviga la Leningrad și eu fusesem numit secund pe el, ca un fel de răsplată pentru participarea-mi activă la salvarea „Komintern”-ului. Nu aveam nici un chef să mă despart de „Komintern”, de căpitan și de echipajul lui, cu care mă obișnuisem atît de mult în cei doi ani cît navigasem împreună, totuși, pînă la urmă, interesul pentru cursele lungi precumpăni asupra tuturor celorlalte considerente. Cu durere în suflet i-am îmbrățișat la masa de adio pe bătrînul căpitan și pe toți ceilalți tovarăși de pe vasul „Komintern”…

„Enisei” transporta lemn la Șanhai. De acolo trebuia să ne îndreptăm spre Singapore, de unde aveam să încărcăm cositor. Apoi trebuia să facem escală pe țărmul Guineei, la Point-Noir, după ieftina aramă din Africa, ce abia începuse să apară pe piața mondială. Prin urmare, trebuia să navigăm nu prin Suez, ci pe la Cap, ocolind Africa, adică să trecem chiar prin locurile unde naufragiase „Sfînta Ana”. Ce mai vorbă, cursa asta mă interesa în cel mai înalt grad. Bagajul, nu prea mare, între care și borcanul de cositor conținînd prețiosul manuscris al căpitanului Jesselton, mi-l cărai în splendida cabină a secundului de pe „Enisei” și în curînd mă cufundai pînă peste cap în amănuntele fără sfîrșit și complicate de luare în primire a vasului. N-am să povestesc cursa propriu-zisă; s-a desfășurat ca pe majoritatea atîtor nave care brăzdează zi și noapte mările și oceanele de pe glob. Împreună cu căpitanul am avut destul de furcă, trasînd ruta în locuri necunoscute și supraveghind caricul. Apele agitate ale latitudinii 40° ne-au cruțat și vînturile puternice nu ne-au scuturat, totuși cînd am ajuns la Capetown, eram destul de obosit. Eram nespus de bucuros că, pentru a ne pune în legătură cu reprezentanții noștri, trebuia să zăbovim la Capetown și că aveam să stau aproape trei zile încheiate pe uscat, hoinărind prin acest minunat oraș și prin împrejurimile lui.

N-am procedat așa cum obișnuiesc toți marinarii și, forfotei pestrițe de pe Ederlly-Street i-am preferat contemplarea în liniște a acestui colț atît de îndepărtat de patria mea. Frumusețea maiestuoasă a împrejurimilor Capetown-ului mi s-a întipărit pentru totdeauna în suflet. De pe Muntele Mesei am admirat arcul uriaș și alb al orașului care îmbrățișa Golful larg al Mesei. La stînga, departe, spre sud, de-a lungul munților abrupți și turtiți ai peninsulei, se înșiruia o dantelărie de golfuri mititele care licăreau în soarele strălucitor. Spuma de un alb orbitor a resacei tivea secerile aurii ale nisipului de pe litoral. Mai în spate, spre nord, se întindeau lanțurile albastre ale unor munți înalți. Coama mare a Muntelui Leului, dominată de un pisc ascuțit, despărțea semiluna Capetown-ului de litoralul See-Point-ului. De aici, de sus, puteam să-mi dau seama cît de puternice erau valurile ce veneau din largul oceanului. Vizitai și partea cealaltă a peninsulei, Meisenberg, și mă desfătai cu tandra mîngîiere a valurilor albastre ale curentului Acului.

Pe drum, la vestita vie a lui Vanderstael din Weinberg, am băut un vin neîntrecut, bătrîn de un veac, și nu mă mai săturam admirînd pe fereastra mașinii străvechea arhitectură a caselor olandeze, străjuite de stejari gigantici și de brazi ce răspîndeau un parfum îmbătător, cu totul deosebit. În ultima zi, luai dimineața un taxi și plecai spre faleza tăiată în stîncă la sud de See-Point. Povîrnișurile roșii ale stîncilor vîrfului Chapman dispăreau în valurile spumegînde ce scăldau țărmul. Vîntul îmi arunca în față stropi sărați. Bătut de vînt, înviorat de acest contact cu oceanul, trecui pe povîrnișurile celor Doisprezece Apostoli și de golful Camp. Hotărîi să rămîn și seara aici, singur-singurel, pe țărmul deschis al oceanului, în suburbia See-Point, vestită prin cîrciumioarele ei îmbietoare, pe care le cunoșteam dintr-o altă vizită la Capetown. Se însera. Oceanul nevăzut își trăda prezența prin mugetul înăbușit. Străbătui un bulevard mic, cu trotuare asfaltate, și o luai la dreapta, spre ușa cunoscută, de un verde deschis, luminată de două globuri mate în vîrful unor stîlpi. Sala îndrăgită de marinari, unde ajungeai coborînd niște trepte, era plină de fum de țigară, de miros de vin și larmă. Patronul știa de bună seamă ce-i merge la inimă marinarului, căci o scripcă șăgalnică răspîndea de pe estradă în valuri o melodie duioasă de Brahms.

În seara aceea mă copleșise melancolia dulce, neînțeleasă, a despărțirii. Cine dintre noi n-a simțit această galeșă tristețe despărțindu-se de meleaguri care, deși străine, i-au rămas la inimă. A doua zi, nava noastră ridica ancora și aveam să ne despărțim poate pentru totdeauna de minunatul oraș prin care am trecut ca un străin, fără să cunosc pe nimeni și neștiut de nimeni, liber ca pasărea cerului în singurătatea mea. Cînd ai apucat să guști din asemenea viață, ea ți se pare, nu știu de ce, întotdeauna caldă, frumoasă, așa cum nu e, poate, în realitate…

În această dispoziție mă așezai resemnat la o măsuță dintr-o nișă. Chelnerul, atras de aurul galoanelor mele, veni în fugă, slugarnic. Comandai o cantitate respectabilă de băutură, prin care voiam să sărbătoresc despărțirea. Îmi aprinsei luleaua și începui să studiez fețele însuflețite și aprinse ale marinarilor, fetișcanele cochet îmbrăcate. O porție bună de rom diluat cu zeamă de portocale dădu gîndurilor mele sensul dorit și mă pierdui într-un șir de lente meditări asupra acestei vieți străine, învestit fiind cu acel minunat drept de a nu participa la ea, care întotdeauna înalță pe călătorul perspicace cu o treaptă mai sus decît cei din jurul său.

Scripca începu din nou să-i zică, de data asta niște melodii țigănești de Sarasate. Totdeauna mi-au plăcut, așa că nu vă fie cu mirare dacă m-am lăsat din toată inima furat de melodii care parcă mă îmbiau să plec departe și totodată îmi vorbeau de amărăciunea despărțirii, de năzuința confuză de a înțelege neînțelesul… Melodia conteni. Îmi revenii din visare și scotocii în buzunare, căutînd chibriturile. În timp ce le căutam, pe estradă apăru o fată, potrivită de stat. Cînd o văzui, simții — vorba francezului — o înțepătură în inimă, atît de neașteptată și nepotrivită cu această cîrciumă era frumusețea luminoasă a fetei. Mi-e greu s-o descriu, și apoi n-are rost. Întîmpinată cu strigăte de satisfacție, fata se apropie cu pași repezi de marginea estradei și începu să cînte. Vocea era slabă, dar plăcută. Trebuie că le plăcea din cale-afară, căci în sală se așternu încet, încet, tăcerea. Cîntă ceva, după cît pricepui, de dragoste și dor. Îmi plăceau inflexiunile delicate ale glasului ei și felul deosebit al interpretării sale. Cînd fata dispăru în culise, un tunet de aplauze și urlete de entuziasm o rechemară. Apăru din nou, de data asta într-o rochie decoltată destul de îndrăzneț. Începu un dans cu pocnituri din tocuri, repetînd cuplete ațîțătoare, în hohotele aprobative ale celor de față. Atît de puțin se potrivea frumusețea delicată a fetei cu dansul și cupletele acestea, încît mă simții aproape jignit. Întorsei capul și-mi umplui din nou paharul. Apoi începui să-mi aprind luleaua pe îndelete, scosei ceasul… și deodată mă întorsei brusc spre stradă, fără a mai apuca să văd cît era ora. Între timp fata își schimbase din nou rochia. Acum purta una de catifea neagră, cu guleraș de dantelă, ce-i dădea o înfățișare gingașă și parcă din alte vremi. Ocupat cu luleaua mea, trăgeam în același timp cu urechea la cîntecul pasionat pe care îl începuse acum, iar cînd deslușii numele corăbiei „Sfînta Ana”, îmi încordai cît putui auzul și atenția, ca să nu scap nimic din vioaia melodie, într-adevăr, cînta ceva despre bravul căpitan Jesselton care brăzda mările sudului, despre catargele înalte ale navei „Sfînta Ana” și — care nu-mi fu mirarea! — despre apa vie pe care o scosese căpitanul în drumul său pe lîngă Insula Misterelor și care înveselea pe vii și-i învia pe morți, dar care căpitan pierise după aceea fără urmă o dată cu corabia sa. Cîntecul se termină, fata făcu o plecăciune, și dădu să plece. Dar atunci aruncai masca prefăcutei indiferențe, sării în picioare și începui să urlu atît de tare „bis”, încît toți întoarseră capul spre mine.

Fata se uită și ea la mine, parcă surprinsă, zîmbi, dădu negativ din cap și ieși grăbită din scenă. Revenindu-mi, mă rușinai puțin, fiindcă nu-mi place manifestarea furtunoasă a sentimentelor. Dar cîntecul fetei mă împiedica să mă gîndesc la altceva. Îmi frămîntam mintea, încercînd să ghicesc ce legătură putea fi între corabia naufragiată și această cîntăreață dintr-o cîrciumioară a Capetown-ului. Doream tot mai puternic să găsesc fata și s-o descos. În clipa aceea, ridicînd privirea, o văzui stînd în fața mea.

— Bună seara, spuse ea încet. V-a plăcut cîntecul meu?

Mă ridicai și o poftii la masă. Chemai chelnerul, comandai un cocteil pentru ea și numai după aceea o privii. Era palidă și trasă la față de oboseală, ceea ce denota o viață nesănătoasă. Felul ei cam caraghios de a-și sălta ironic năsucul — altminteri drăgălaș — era compensat de un zîmbet plăcut, întrucîtva stingherit. Rochia simplă de catifea, strînsă pe corp, îi scotea în evidență pieptul desăvîrșit.

— Nu ești prea vorbăreț, căpitane, spuse cu ironie fata, înălțîndu-mă în grad. Cine ești și de unde vii?

Aflînd că sînt din Rusia Sovietică, fata începu să mă cerceteze cu neascuns interes. La rîndul meu o întrebai cum o cheamă și inima începu să-mi bată mai tare, cînd îmi răspunse:

— Ann Josselton.

Începu să-mi pună o sumedenie de întrebări despre patria-mi îndepărtată. Dar îi răspundeam monosilabic, copleșit cu totul de acest capriciu al sorții, care înnodase peste veacuri, într-un fel atît de straniu, firul celor ce găsisem pe epavă cu fata care stătea acum înaintea mea. În sfîrșit, folosind un moment potrivit, o descusui despre rudele ei și o întrebai ce legătură avea cu căpitanul despre care vorbea cîntecul. Brusc, fața expresivă a Annei se închise parcă, tînăra deveni distantă și nu-mi răspunse. Insistai, dîndu-i în același timp a înțelege că mă interesam nu fără motiv de căpitanul Jesselton și că, în virtutea anumitor împrejurări, am dreptul să procedez așa.

Fata se îndreptă brusc pe scaun și ochii ei mari mă priviră cu vădită dușmănie.

— Auzisem că rușii sînt oameni binecrescuți, rosti ea apăsat. Dar dumneata… dumneata ești la fel ca ceilalți, și mîna ei micuță făcu un semn spre sala plină de gălăgie și de fum.

— Ascultă, Ann, încercai să protestez, dacă ai știi ce mi-a stîrnit curiozitatea, dumneata n-ai…

— Mi-e totuna, mă întrerupse ea, nu vreau și nici nu pot să discut cu dumneata despre ceva ce e important, ce e al meu, aici și atunci cînd eu… Ann se opri, apoi continuă: Iar dacă crezi cumva că banii dumitale îți dau dreptul să scotocești în sufletul meu, atunci, noapte bună, azi nu am chef!

Se ridică. Mă ridicai și eu, tare necăjit de această absurdă întorsătură a lucrurilor.

Ann îmi citi amărăciunea zugrăvită pe chipul meu, ochii i se îmblînziră și cu un aer de gratitudine mă rugă s-o conduc acasă. Plătii și ieșirăm. Oceanul apropiat vuia și-și trimitea aroma sărată pînă la noi. Cînd traversarăm strada lată și pustie, o luai de braț pe Ann. La dreapta, departe, se pierdea în apă masa întunecoasă a Capului See; la stînga, dincolo de acoperișurile caselor scăldate în lumină, îndărătul vegetației întunecate din Green-Point, lucea farul de pe Dealul Semaforului. Ne afundarăm în umbra unei alei cu arbori tineri și începui să-i povestesc fără nici o introducere ultima-mi călătorie pe „Komintern” și întîlnirea cu epava. Terminai spunîndu-i că însemnările căpitanului Jesselton se găsesc acum în cabina mea. Ann mă ascultă fără să mă întrerupă. După cît se părea, povestea o tulburase. Apoi, se oprise brusc la portița unei grădinițe, care înconjura o casă cufundată în întuneric. Ceva mai încolo, un felinar înalt își prefira razele prin frunzișul arborilor mici și puteam vedea bine ochii mari și triști ai fetei. Mă priveau cu atenție și expresia lor nu se potrivea de loc cu tonul ironic al vocii:

— Ești marinar adevărat, de vreme ce poți scorni astfel de năzbîtii…

Ann izbucni într-un rîs potolit, mă apucă de un nasture de la tunică și, ridicîndu-se puțin în vîrful picioarelor, mă sărută… În clipa următoare dispăruse prin portiță, în umbra arborilor unde lumina felinarului nu mai ajungea.

— Ann!… stai puțin! strigai tulburat.

Dar nu primii nici un răspuns. Mai zăbovii cîteva minute cu un sentiment nedefinit de dezamăgire. Apoi mă întorsei, dar abia făcui cîțiva pași înapoi, pe alee, că auzii glasul fetei:

— Căpitane, cînd pleacă vasul dumitale?

Privii cadranul fosforescent al ceasului și răspunsei sec:

— Peste patru ore… Ce dorești, Ann?…

Răspunsul nu veni. Auzii numai izbitura ușoară a unei uși ce se închidea…

Era prea devreme ca să mă întorc pe vas, iar în cîrciumioară nu mai voiam să intru. O luai agale pe jos, de-a lungul țărmului, către steaua strălucitoare ce pălea pe Dealul Semaforului. Ocolii dealul pînă în port; nu erau mai mult de patru kilometri. Tot timpul ful stăpînit de senzația vagă că aș fi pierdut ceva… Pe povîrnișul dinspre Green-Point mă izbi din coastă briza. Și ca de atîtea ori în fața oceanului, toate durerile mele mi se părură mărunte. În zori, ieșii pe aleea largă dintre docurile Victoria și Capul Muie, și vreo jumătate de oră examinai tăcut coamele purpurii ale valurilor din golf, așteptînd șalupa. „Enisei” ieșise încă de ieri din radă, gata să-și continue drumul lung.

Mă întorsei pe navă, coborîi în cabina mea și mă întinsei pe canapea. Cartul următor era al căpitanului, dar mie nu-mi era somn. Îmi băgai capul sub robinet, apoi băui o cafea fierbinte și ieșii pe puntea superioară, ca să mai admir o ultimă dată orașul ce mă fermecase după ce-l vizitasem de două ori. Mi-ar fi plăcut să stau mai mult aici, la poalele munților ciudați, la doi pași de ocean. Golful azuriu, străbătut de liniile drepte ale celor două epiuri [48] era străjuit de case albe, așezate în amfiteatru. Deasupra lor — o panglică verde de arbori uriași, iar și mai sus, pripoarele fumurii ale Piscului Diavolului și Muntelui Mesei, care formau partea superioară, de dimensiuni uriașe, a amfiteatrului. La dreapta, îndărătul arcului pronunțat al malului, se ascundea See-Point-ul.

O lovitură puternică de clopot pe teugă anunță ancora la pic [49]. Sirena gemu, vinciul scîrțîi, obișnuitele strigăte: „Ancora e liberă!” și „Enisei”, manevrînd și semnalizînd, începu să-și mărească viteza.

Timpul trecea și un soare orbitor încingea puntea cînd „Enisei” își schimbă direcția, cotind spre nord. Siluetele celor trei munți ai Capetown-ului se cufundau treptat în mare, pînă ce dispărură cu totul în valuri. Luasem locul căpitanului pe pasarela de comandă. Deodată îl văzui venind întins la mine, surîzător, și întinzîndu-mi o hîrtie: „Iată ce am primit; cred că pentru dumneata. Văd că nu ți-ai pierdu timpul prin oraș!”

Nedumerit, luai telegrama proaspăt recepționată și citii:

„Comandantului vasului rusesc. Stop. Regret cele petrecute ieri. Stop. Trebuie să ne vedem. Stop. Caută-mă neapărat cînd te întorci. Ann”.

O clipă apăru în fața ochilor chipul plăcut al fetei… Sentimentul că pierdusem ceva puse din nou stăpînire pe mine. Dar mă dominai și împăturii liniștit telegrama. Eram încredințat că mă despărțisem de Capetown pentru mulți ani, dacă nu chiar pentru totdeauna, și nici nu-i puteam răspunde, fiindcă nu se gîndise să-mi deie adresa… Ridicai mîna în sus și răsfirai degetele. Briza puternică înșfăcă îndată telegrama, o răsuci de cîteva ori și o scufundă în dîra înspumată a elicei…

De cum sosii la Leningrad, mă apucai de lucru. Specialiștii în marină pe care-i consultasem în legătură cu descoperirile lui Jesselton se mulțumiră să se mire și să se îndoiască. Sfătuit de un prieten, mă adresai în sfîrșit academicianului Vereskov, geochimist cu mare renume. Bătrînul fu grozav de încîntat la auzul celor ce-i povestii și îmi explică că fosele oceanice s-au format din vremuri preistorice și că nu e exclus să găsim în ele substanțe demult dispărute de pe suprafața pămîntului — minerale și gaze cu proprietăți fizice și chimice foarte deosebite de cele cunoscute azi. Da' ele trebuie căutate în prăpăstiile străvechi din oceane, puține la număr și concentrate tocmai în emisfera sudică, între Australia și Africa. Totuși, la întrebarea mea dacă manuscrisul găsit prezintă vreo însemnătate pentru știință, academicianul se mărgini să observe prudent că latitudinea și longitudinea indicate ar prezenta, desigur, o oarecare importanță, dar că, pe baza unor date culese pe o cale atît de neobișnuită, nimeni n-ar avea curajul să tragă vreo concluzie. Descoperirile lui Jesselton le-ar putea verifica numai o expediție specială, dar cine ar primi să organizeze o expediție atît de costisitoare, într-o regiune atît de îndepărtată, luîndu-se după niște indicații atît de dubioase? Cînd am ieșit de la bătrînul savant, eram stăpînit de aceeași tristețe și dezamăgire de parcă aș fi pierdut ceva, ca atunci la Capetown. Ceea ce mi se păruse fără doar și poate deosebit de important, pălise dintr-o dată și am priceput că o întîmplare din viață cu cît e mai neobișnuită și mai minunată, cu atît e mai greu s-o zugrăvești în culori convingătoare…

TAINA MINEI STRĂVECHI

Cele de mai jos mi le-a povestit odată inginerul de mine Kanin. Cum ședea așa, cufundat în fotoliul lui, fără a se uita la cei din jur, părea că-și vorbește sieși:

— Am să vă istorisesc o întîmplare din viața minerilor adevărați, o întîmplare destul de simplă, dar care mi-a plăcut tare mult pe vremuri.

Era prin 1929. Studiam vechile mine de cupru de lîngă Orenburg, care se numește astăzi Cikalov. Acolo se exploatau de mii de ani minereuri de cupru, iar minele săpate de mîna omului în măruntaiele pămîntului se întindeau pînă hăt, departe, ca un labirint nespus de încurcat. Minele acelea fuseseră de mult părăsite; din construcțiile de la suprafață nu mai rămăsese nici urmă. Pe șes, pe pantele și în vîrful dealurilor scunde, cît vezi cu ochii, numai halde și iar halde, verzi ca smaraldul și azurii ca cerul — mari grămezi de minereu rebutat — străjuind gurile largi ale străvechilor mine, astupate și ici, colo surpate. Pe alocuri haldele și gurile minelor acopereau cîte-un cîmp întreg, pe vreo cîțiva kilometri pătrați. Acolo, pămîntul e cum zic țăranii „vătămat”, nu e bun de arat, și s-a acoperit cu colilie sau pelin, iar la gurile minelor au crescut crînguri de vișini. Chiar și-n toiul verii, cînd de jur împrejur totu-i pîrjolit și stepa arămie zace amorțită în pîcla alburie a zădufului, colinele și resturile vechilor lucrări miniere sînt înveșmîntate-n flori, care, împreună cu gurguiele haldelor, cu frunzarul întunecat al vișinilor și valurile aurii de colilie, alcătuiesc o ciudată și frumoasă îmbinare de tonuri dulci. Aceste coclauri, ca niște acuarele zugrăvite de pictori iscusiți, sînt ostroave mititele de stepă în șesul cu grîne, arămiu, dogorîtor.

Aici, odihna e dulce după un drum monoton prin praf și vipie. Vîntul leagănă colilia, cîntă prin tufișuri și te-mbie să-ți porți gîndurile spre alte vremi, de mult apuse, cînd prin paraginile acestea viața clocotea din plin. Hăuleau băietanii mînînd caii la mașinile de extracție, pocneau capacele de la gura puțurilor, scrîșneau vîrtejurile, huruiau roabele femeilor de la sortarea manuală a minereului, le turuia gura ca o moară. Oamenii ăștia dorm de mult somnul drepților, dar în inima pămîntului, în tăcere și-n bezna de nepătruns, a rămas ca mărturie a trudei lor puzderia de galerii subterane. Eu unul am izbutit să pătrund în multe, vechi și mucezite. Două luni și jumătate le-am colindat, cîteodată cu vreun ajutor, dar mai des de unul singur — ajutoarelor le era teamă de locurile periculoase — ca să fac cartări subterane, să prospectez rezervele de minereuri rămase și să iau probe. Pe unde am fost eu, rocile erau uscate, uimitor de stabile și am văzut multe excavații de care veacurile nu se atinseseră nici atîtica.

Căci, trebuie să vă spun, toate planurile, arhiva, hărțile și datele despre aceste mine de cupru din Orenburg rămase din secolul al optsprezecelea pieriseră în timpul războiului civil. Din pricina asta, a trebuit să descopăr din nou sistemele vechilor galerii, cutreierîndu-le la întîmplare, ca pe o țară necunoscută.

Cercetările mă captivau și mi se întîmpla să nu ies cîte două zile în șir la suprafață, numai ca să descurc cît mai repede vreun sistem de excavație. Bezna și tăcerea din labirintul galeriilor direcționale [50] și al transversalelor [51] care șerpuiau în toate direcțiile, rampele puțurilor părăsite, atîrnînd la înălțimi spăimîntătoare deasupra capului — în toate astea găseam un farmec ciudat, deosebit. Stropii de apă cădeau cu regularitatea unui mecanism de ornic în umedele galerii de comunicație, ici-colo auzeam abia șușotind apa care se scurgea din orizonturile superioare în cele inferioare.

Deși aveam la mine doar carnețelul, felinarul, busola, de-abia izbuteam să mă strecor prin galeriile înguste de comunicație sau prin cele transversale, neregulate, în steril, care legau un sistem de lucrări cu altul. Cîteodată trecerile în care năvălise nisipul cărat de apele de la suprafață erau atît de scunde, încît trebuia să mă ghemuiesc și să mă tîrăsc pe burtă. Mergi un timp, așa de-a bușilea și deodată îți vine să răsufli din tot pieptul, dar de cum te încumeți, simți cu groază că deasupră-ți atîrnă atîtea sute de mii de tone de roci, care apasă cu o putere de neînchipuit.

Ehei, dar cît de pasionant e să dezlegi metoda de prospectare a unei aglomerări de minereu, folosită de bătrînii meșteri, să urmărești săpăturile și să le afli vîrsta, cînd a celor regulat tăiate și netezite cu tîrnăcoapele dăinuind de pe la mijlocul veacului trecut, cînd a celor mai noi, largi și drepte, dar cu pereții sfîrtecați de explozii! Mult mai ciudate și mai interesante sînt, însă, galeriile scunde de comunicație, care urmăresc liniile capricioase ale vreunei vîne de minereu și care datează din secolul XVIII, ori puțurile netede și foarte înguste, ori planurile înclinate din vremurile străvechi.

Pîlpîirile felinarului smulg, din bezna de nepătruns ba un perete drept, mușcat peste tot de tîrnăcoape, ba stîlpul ursuz și înnegrit de veacuri al vreunui eșafodaj vechi, rămas printr-o minune în picioare, ba cîte un morman de bolovani prăvăliți din tavan, ba zidăria dreaptă a unei galerii.

Ce curioase sînt enormele trunchiuri negre de arbori fosili, în care vezi uneori pînă și cioturi! Uriașii pădurilor demult dispărute, deveniți fier și siliciu, zac de-a curmezișul galeriilor, și nu o dată galeriile trebuie să-i ocolească pe deasupra, sau pe dedesubt, căci nimeni n-a putut străpunge corpul lor mai tare ca fierul.

Cîte n-am văzut eu hoinărind în vara aceea prin măruntaiele pămîntului! Nu vă istorisesc decît o mică parte, ca să pricepeți mai bine cele ce s-au întîmplat apoi.

Locuiam în orășelul Gornîi, așezat în valea adîncă a unui rîu nu prea mare care-și purta apele printre coline înalte. În acest orășel își ducea bătrînețele ultimul meșter de la minele cele vechi, Kornil Polenov, care avea 90 de ani, dar era încă voinic ca un stejar. Pe vremuri fusese iobag la proprietarii minelor, conții Pașkov. Bătrînul meșter locuia într-o căsuță, peste drum de locuința mea. Mai în fiecare seară ședea pe prispa casei și se uita țintă la povîrnișul cu halde ce se înălța în față.

De cum mă apucasem de treabă îl și descususem pe bătrîn în privința diferitelor mine, pe care le cunoștea și le ținea minte admirabil. Băgasem însă de seamă că bătrînul îmi ascundea ceva, pe motiv că memoria îi slăbise de bătrînețe. Am tot încercat să-l conving să-mi istorisească tot, căci doar minele trebuiau repuse în exploatare. Cu cît aș fi strîns mai multe date despre rezerva de minereuri, cu atît mai repede și mai sigur avea să fie reluată munca demult părăsită.

Degeaba. Meșterul tăcea mai departe în legea lui, și numai în fundul ochilor licărea o luminiță hîtră. Într-o bună zi, mi-a spus: „Ehei, cîți ingineri au venit pe aici, au iscodit și-au însemnat, au făgăduit cîte în lună și în soare, ba chiar că o să mă facă șeful lucrărilor. Am îndrugat multe și mărunte, dar cîți ani n-au mai trecut de atunci — vin, se uită, iar lucrurile tot pe loc rămîn. Și nimeni din cei veniți nici n-a coborît în vreo mină — cică-i murdărie, umezeală, bă pe deasupra și periculos. Îi știu eu!” Apoi bătrînul tăcu, netezindu-și cu gravitate barba impunătoare.

Pricepui: Polenov tăinuia în adîncul sufletului o mare pică pe geologii grăbiți și superficiali, care se perindaseră pe acolo și care în loc să cerceteze cu adevărat, se mulțumiseră să pună întrebări și să încerce a stoarce de la bătrîn informații, în schimbul unor promisiuni copilărești. Desigur, nu l-am mai ispitit cu întrebări, cu atît mai mult cu cît muncitorii mei spuneau despre meșter: „Bătrînu-i ca un stei de piatră, cînd s-a îndîrjit, nu-i mai poți stoarce o vorbuliță”.

Mi-am văzut mai departe de treabă, căutînd cît era ziulica de mare galeriile accesibile, coborînd pe cabluri în mine pe jumătate prăbușite și mi-am cîștigat astfel stima localnicilor — urmașii minerilor de altădată. Am uitat să vă spun că și orășelul Gornîi se înfiripase în jurul minelor Bogoeavlensk și Arhanghelsk, iar țăranii din jur ziceau locuitorilor lui „ortaci”.

Serile erau lungi ca-n stepă și mi se întîmpla adesea să viu să mă odihnesc după muncă pe prispa bătrînului meșter. Mă așezam lîngă el, îmi aprindeam o țigară, dar acum nu-l mai întrebam nimic despre mine. Discutam cu Polenov despre vremurile apuse, despre viața minerilor iobagi și despre străvechile metode de lucru. Bătrînul se mai îmbuna, se înviora și-mi povestea o groază de lucruri, uimindu-mă cu spiritul de observație și plasticitatea expresiilor lui. „Isprăvile” mele în subteran, faptul că știam istoria mineritului local și vechii termeni minieri îi merseseră la inimă și bătrînul maistru începu să-mi dea mai multă atenție.

Băgai de seamă că bătrînul aștepta să-i pun iar întrebări despre minele de minereu. Cîteodată începea el singur să vorbească despre cutare particularități ale minereului, întrebuințînd unele denumiri noi pentru mine, dar dinadins nu-i puneam nici o întrebare. Știam eu că inima bătrînului miner nu va rezista mult timp, că simțind în mine un om tot atît de devotat minei, meșterul îmi va împărtăși pînă la urmă tot ce știa.

August era pe terminate. Soarele mai era cald și strălucitor, dar în stepă începuse să bată un vînt rece. Ce bine era cînd coborai în orășel și trăgeai în piept mirosul amărui al fumului de tizic, care se înălța ca o perdea azurie din zeci de hornuri! Fumul acela însemna căldură pentru trupul rebegit, masă, o țigară plăcută trîntit pe pat — într-un cuvînt — tot ce-i trebuie unui muncitor obosit ca să se simtă în al nouălea cer…

Voroavele pe prispă cu Polenov se isprăviseră, zilele erau din ce în ce mai scurte, începusem a mă întoarce pe întuneric. Și uneori, cînd vremea rea sau schițele întocmite mă obligau să stau acasă, în ușă se ivea făptura înaltă și încovoiată a lui Polenov. Mîngîindu-și barba gălbuie și iscodind în jur cu ochi ageri, de om tînăr, meșterul spunea: „Iaca, mi s-a făcut dor de dumneata, Vasilîci, n-am mai stat de mult la taifas. Toată ziua cutreieri minele fără hodină.” „Stai jos, Kornilîci. Nastasia Ivanovna o să ne ospăteze cu ceai, și-apoi am primit bomboane bune de la Egorievsk”, răspundeam eu, știind că bătrînul se dă în vînt după dulciuri. Oftînd, meșterul se lăsa pe laviță, iar eu îmi vedeam mai departe de plan — și așa începeau discuții molcome. Taifasul ne plăcea la amîndoi, și zăboveam așa pînă noaptea tîrziu. Aflasem că Polenov era ultimul dintr-o generație întreagă de meșteri iobagi, care trudiseră la minele de cupru. Neamul lui își trecuse meseria din tată în fiu. În minele primitive, meșterul era în același timp și topograf, și laborant la probe, și șeful perforării — într-un cuvînt, specialist universal în minerit.

Deprinderea îndelungată a muncii în subteran, formată încă din copilărie, dezvoltase în familia Polenov o deosebită agerime despre care bătrînul vorbea așa:

— Acum, sînt teodolite [52], declinatoare… [53] De patruzeci de ori să tot socotești, să corectezi, pînă ce te-ai încredințat că ai îndreptat galeria unde trebuie; dacă vrei să știi unde a dispărut drăguțul de filon, iei geometria minieră, faci schițe, socoteli… Dar noi — taică-meu și cu mine — cum lucram? Te plimbai pe sub pămînt, prindeai cîte ceva din ochi și simțeai pe unde trebuie să sapi, mai cu seamă ca să răzbați într-o galerie veche, sau să o întîlnești pe cea din față. Simțul aista de miner nu ne înșela niciodată. Ai văzut și dumneata ce fel de lucrări făceam. Eu am mai pierdut simțul că m-au obligat să folosesc declinatorul, dar tot știam uneori cînd aparatul mă mințea; greșeala n-o puteam găsi, dar știam: minte. Mai umblam, mai pipăiam piatra, vedeam încotro se îndreaptă vinișoarele filonului, unde se fac mai mari grăunțele. Mai chibzuiam ce mai chibzuiam, pînă căpătăm încredere și apoi ordonam de-a dreptul: dă-i cu transversala în steril, uite aici! Și totdeauna am ghicit, dar cum, nici eu singur nu știu. Ai văzut galeria de coastă Petrovelikanskaia? Niște topografi de mine aduși din Anglia au orientat-o legînd-o de galeria Mihailovskaia. Și ce au mai greșit! Cîtă muncă irosită! Mare scofală cu aparatele aistea!… Mai repede simt eu apa de sub picioare, pe unde-i mai aproape stratul de apă, unde zace sub gresie un „vap” [54]. Ehei, multe știu eu…

Bătrînul avea într-adevăr dreptate în felul lui, dar uita că practica lui se capătă după zeci de ani de trudă. Ori dacă folosești aparatele, orice om poate deprinde într-un timp scurt arta de a săpa galerii.

Îl credeam și, în timp ce ascultam, îmi aduceam adeseori aminte de meșterii mineri din Freiberg, făuritorii artei miniere în veacul XV. Și ei își trecuseră așa, din neam în neam, din generație în generație, tot ce știau în ale mineritului, și ei aveau darul de a vedea limpede prin măruntaiele pămîntului. Acești meșteri își formaseră un simț deosebit, simțul spațiului, simțul orientării în subteran, care înlocuia precizia aparatelor topografice și schemele geometriei miniere. Deși habar n-aveau de mineralografie și chimie, bătrînii mineri se călăuzeau după cele mai subtile nuanțe ale minereurilor, după schimbările rocii, nevăzute ochiului obișnuit și ghiceau unde se subția filonul, ori unde se-ngropa — pe scurt, se orientau de minune într-o treabă atît de complicată, pe care astăzi o seamă de specialiști stau s-o descurce — cum este evaluarea și exploatarea zăcămintelor. Și în sine regretam că în istoria mineritului au fost date uitării acele procedee simple și sigure care cereau dezvoltarea spiritului de observație și o deosebită vioiciune sufletească. Oamenii au acum mult mai puțină încredere în minunatele posibilități pe care le tăinuiește firea omenească, în formarea unui meșter adevărat — meșter în minunatul și străvechiul înțeles al cuvîntului.

Hotărîsem ca duminică să întrerup lucrările pe teren și să fac un bilanț al cercetărilor mele. Am întins hărțile întocmite și m-am uitat cu amărăciune la minusculul sector studiat de mine, care se pierdea în mijlocul enormului cîmp minier din Ordînsk. Tot astfel porțiunile minelor Levîe și Smejnîe, pe care izbutisem să le cercetez, erau despărțite unele de altele printr-un spațiu larg, rămas necunoscut. Ce mai vorbă, toate aceste „pete albe” întunecau bucuria muncii mele mari și interesante din vara trecută.

Fui întrerupt de apariția lui Polenov. În scurta-i de blană nouă, roșcată și botforii cît toate zilele, bătrînul avea un aer solemn, sărbătoresc, și părea mult mai tînăr. Băgai de seamă că era tulburat. Ca răspuns la obișnuita-mi invitație de a sta jos, bătrînul meșter își scoase scurta și, așezîndu-se pe un taburet, întrebă:

— L-am auzit pe Semion trăncănind că ai avea de gînd să pleci. Adevărat e, Vasilîci?

— Da, Kornilîci, am de gînd, răspunsei eu. Îmi pare rău, am îndrăgit minele și meleagurile voastre, dar e timpul să închei lucrările, în curînd mi se va cere raportul.

— Prea devreme vrei să pleci, Vasilîci. Ai cotrobăit prin multe locuri, dar pe cele mai de seamă tot nu le-ai văzut.

— Știu, dar n-am cum să răzbat pînă acolo. Sînt cele mai vechi lucrări miniere, cele de sus, și-s surpate peste tot. Am să mă mulțumesc cu ce-am văzut.

Bătrînul meșter tăcu îmbufnat. Cătam la el pe furiș, așteptînd să aud ce-o să spună. După o vreme, Polenov scutură capul și cu prefăcut calm zise:

— Bine, Vasilîci, acu să-ți dau o mînă de ajutor… Dacă ții să mai vezi cîteva mine…

— Îți mulțumesc, Kornilîci. Dar de ce nu te-ai gîndit mai de mult? Tot spuneai că nu știi, că ai uitat…

— Eu, Vasilîci, cunosc omul pe care trebuie sau nu să-l ajut, — răspunse bătrînul. Iaca, te-am cîntărit cît te-am cîntărit și acum îmi ești drag. Adevărat „ortac”! Și ție ți-i dragă treaba bună… Dar, ce mai vorbă! Ia spune-mi: ai fost la mina cea veche Measnikovski?

— Am fost, Kornilîci, cunosc bine pe cea din Measnikovski.

— Cunoști, dar nu chiar totul. Ai fost în galeriile de sus — sectorul Ordinsk cum i se spune la noi, cel de deasupra văii. Dar în cele mai de jos, de pe fundul văii, la Kazionnîe, n-ai fost.

După indicațiile meșterului, am pătruns în cele mai de jos orizonturi ale minelor Staro-Measnikovski și o săptămînă întreagă am studiat uriașele camere din masivele de minereu părăsit — un conglomerat cuprifer.

Am descoperit multe lucruri, care, însă, prezintă interes numai pentru specialiști. În sfîrșit, veni și ziua cea mare, cînd Polenov se hotărî să mă însoțească; voiam să pătrund în giganticul sistem al cîmpului de mine Ordînsk, aflat pe un platou înalt din stepă, la sud de orășelul Gornîi.

Meșterul insistă să nu iau pe nimeni cu mine ca ajutor și să nu împărtășesc nimănui ce aveam de gînd să fac. M-a sfătuit să iau o lopată, un tîrnăcop, o funie lungă și rezistentă, două grinzi mai groase și ceva lumînări și de-ale gurii. Polenov îmi făgăduise că mă conduce pînă la puț „pe care ai să-l sari”, iar mai încolo aveam să merg singur, ca să-mi întocmesc planul de lucru pe viitor. Pentru asta, după socotelile lui, trebuia să stăm sub pămînt vreo două zile și două nopți.

În zori, pe un vînt ce făcea să foșnească ierburile uscate, pornirăm pe colină în sus, pe lîngă halde albe și semețe ale minei Smejnîe. Cele trebuitoare erau destul de grele și mă bucurai cînd bătrînul spuse că intrarea nu-i departe de orășel. Nemărginirea stepei tainice în lumina pală a zorilor, aerul preocupat al meșterului și escapada noastră pe furiș mă țineau întrucîtva în tensiune. Dar totul fu nespus de simplu. La jumătatea povîrnișului, bătrînul coti spre stînga și după ce străbăturăm o vîlcea cu tufe dese de pelin, ne trezirăm în curînd printre puțurile pe jumătate astupate, haldele și galeriile de coastă ale minei Pravîe pe care o cunoșteam bine. De cîte ori, în zilele fierbinți de vară, nu rătăcisem pe lîngă haldele ei, căutînd zadarnic calea spre galerii ascunse care se întindeau la mare adîncime dedesubtul stepei!

Meșterul, sigur de sine, se îndreptă spre o haldă înaltă, în formă de con. În fața ei se căsca pîlnia unui puț prost astupat, năpădită de tufișuri. Ajuns în dreptul ei, Polenov aruncă o privire de jur împrejur, bolborosi ceva în barbă, încruntîndu-se. Apoi făcu semn să mă opresc și începu să urce agale halda. Stătu multă vreme în vîrful ei, cătînd undeva, în jos, desfăcînd și strîngînd, nu știu de ce, degetele mîinilor sale mari. Mă uitam la cl și încercam să ghicesc ce amintiri frămîntă mintea bătrînului.

— Iaca, Vasilîci, aici trebuie să fie — spuse în sfîrșit meșterul și coborî.

Se lăsă în genunchi și dădu în lături tufișurile. În fața mea apăru gura unei galerii de coastă, mică și surpată, prin care numai un copil s-ar fi putut strecura.

— Dacă nu s-a surpat și mai jos, atunci pătrundem repede! — exclamă Polenov.

Fără o vorbă dădui jos din spate rucsacul și pusei mîna pe lopată. Pămîntul afînat care astupase intrarea cedă ușor și după o jumătate de oră lărgisem gura într-atît, încît puteam pătrunde ușor, pe brînci. Pregătii chibriturile și lumînarea, mă întinsei pe pămîntul moale și jilav îngrămădit la intrare, apoi cu gestul obișnuit, mă lăsai să lunec cu capul în jos prin deschizătura îngustă ca un tub. M-am mai tîrît cîțiva metri în jos, pe pămîntul ce se surpa în galerie, apoi trecerea se lărgi brusc. Partea ei de sus era degajată. Mai departe puteam merge în genunchi. Mă oprii și aprinsei lumînarea. De sus auzii glasul înfundat al bătrînului miner întrebîndu-mă cum merge.

— E-n regulă, Kornilîci! — strigai eu. — Dă-ți și dumneata drumul, numai vezi să nu uiți rucsacul.

Curînd auzii sacul rostogolindu-se la vale și pe Polenov oftînd. Scosei din rucsac felinarul; hîrlețul îl lăsasem acolo unde trecerea se lărgise și curînd „limba” de pămînt pe care apele o aduseseră de sus, în galerie, rămase în urma noastră. Puteam umbla în poziție aproape normală. Galeria de coastă era uscată. Lumina felinarului arunca reflexe gălbui pe pereții care mai încolo se mistuiau în beznă. Bătrînul pășea agale înaintea mea. Asta-mi convenea de minune, fiindcă puteam să folosesc din mers busola și să-mi notez direcția și distanța. Galeria de coastă era lungă și devenea mai scundă. Mergînd încovoiați, începuse să ne doară spatele cînd ajunserăm în apropierea rampei puțului de mină.

— N-am făcut nici o scofală — mormăi Polenov. — S-a surpat de tot. Trebuie să săpăm o trecere în übersichtbrechen [55] dracu s-o ieie de treabă!…

Pricepui că bătrînul voia să pătrundă printr-o galerie de comunicație care unea mina cea mare de cea învecinată; fără a sta pe gînduri, mă apucai de treabă. Spre norocul nostru, în colț, lîngă tavanul rampei, pămîntul surpat nu se lipea de perete și fără prea mare greutate ne-am strecurat printr-o crăpătură îngustă în altă galerie de comunicație. Aceasta ne conduse la o altă mină mai mică care nu se prăbușise de tot. La mică adîncime de gura puțului era o podișcă de lemn, peste care însă, se surpase roca. În sus și în jos, se pierdea în beznă un puț pătrat, lat de vreo doi metri. Pesemne că pătrunsesem adînc în miezul platoului căci stratul de roci care atîrna deasupra noastră părea a fi acum destul de gros.

— Încotro o luăm Kornilîci? — strigai eu meșterului care se plecase deasupra puțului.

Dar nu-mi răspunse, ci aruncă în jos o piatră; după puțin timp ajunse, pînă la noi un plescăit: jos era apă. Mă uitai dezamăgit la miner, dar fața lui Polenov rămînea netulburată.

— Ei, Vasilîci, acum începe greul; trebuie să coborîm.

— Unde, în apă?

— Și mai zici că ești miner! Ori ți-e frică? — mă necăji bătrînul. — Tu minte cînd îți spuneam: o să dăm de-un puț, pe care o să-l sărim. Ăsta e cel cu pricina! La vreo 24 de arșini [56] mai jos este marea galerie direcțională a orizontului mijlociu. La ea trebuie să ajungem Mai întîi voiam să coborîm prin puțul cel mare și atunci ar fi trebuit să sărim peste puțul ăsta. Acum o să cobori pe aici, ai să-ți faci vînt cu funia și ai să sari drept în rampa puțului de la orizontul al doilea. Să-ți prinzi funia de curea cu un laț, ca să n-o scapi. Nu mai ai nevoie de sfaturile mele, ai practică bună. Pricepi planul meu?

— Pricep Kornilîci. Douăzeci și patru de arșini — un fleac!

Scosei funia ce o luasem, făcui un laț în jurul grinzii solide aduse de mine și trecui prin laț funia pusă în două ca să cobor, cum spun alpiniștii, „à la Dülfer”.

În vreme ce mă pregăteam să cobor, Polenov se așezase pe sac la marginea puțului, și-mi spunea ce am de făcut pe drumul care mă aștepta. Trebuia să pătrund în uriașele excavații ale celei mai adînci mine din regiune — mina Șcerbakov.

— Dă-mi o bucată de hîrtie să-ți fac o schiță — spuse bătrînul.

Apropiindu-ne capetele de felinar, la marginea gurii negre a vechiului puț, ne sfătuirăm ca doi conspiratori, cu jumătate de voce. În jurul nostru — tăcere și întuneric. Ne obișnuisem într-atît cu ele, încît atunci cînd undeva, la capătul galeriei de legătură pe care o străbătusem auzirăm un zgomot ușor, ni se păru asurzitor. Mă întorsei brusc și era cît pe ce să răstorn felinarul; meșterul se săltă și el puțin, sprijinindu-se cu mîinile în nisip. Cu gîtul întins cerca să străpungă cu ochii bezna în care era cufundată cealaltă extremitate a galeriei. Parcă ar fi foșnit o bucată mare de hîrtie pe care o strîngi ghem. Iar zgomotul crescu, deveni vuiet înăbușit și se termină printr-o izbitură înfundată. După cîteva clipe un val de aer trecu șuierînd prin galerie, ajunse pînă la noi și stinse felinarul și lumînarea. Apoi tăcerea se așternu din nou iar bezna catifelată înghiți iarăși străfundurile pămîntului. Dîndu-mi seama ce se întîmplase, căutai de zor chibriturile în buzunar.

— Ce zici, Kornilîci? — întrebai eu pe meșter și vocea-mi suna răgușită, nesigură.

Aprinsei lumînarea. Bătrînul avea o înfățișare aspră, dar calmă. Numai sprîncenele încruntate și buzele strînse trădau îngrijorare din pricina primejdiei ce ne amenința.

— Totdeauna… minele astea părăsite — dar nu-și termină vorba, se ridică brusc și aprinse a doua lumînare. Să mergem, Vasilîci, să vedem ce e… Dar cu băgare de seamă.

Ne întorserăm și ne afundarăm în galeria pe care deabia o străbătusem. În scurt timp picioarele noastre se cufundară într-un strat gros de nisip moale care acoperea solul. Mă uitai din nou la Polenov, și bătrînul dete din cap. Stratul de nisip se îngroșa mereu și în el apărură bolovani mari de piatră. Ne îndoiam mai mult din șale, înaintînd mereu pînă ce ne împiedecarăm de un morman de nisip și bolovani care astupau în întregime galeria direcțională.

Era cît se poate de limpede: în mina cea mare și părăsită se produsese o surpare. Sute de tone de pămînt prăbușite tăiaseră dramul de întoarcere… Eram la marginea unui sistem uriaș de galerii subterane, răspîndite pe o suprafață de mai mulți kilometri pătrați, care se pierdeau în inima platoului. Cu cît am fi înaintat, minele ar fi devenit din ce în ce mai adînci, surpăturile mai dese.

Chiar dacă unele puțuri n-ar fi fost astupate, cine putea ieși prin ele la lumină, de la o sută de metri adîncime? Senzația primejdiei de moarte, care pusese stăpînire pe mine în clipa cînd auzisem pămîntul surpîndu-se, nu mă părăsea. Prin minte îmi treceau în goană tot felul de gînduri despre viață, muncă, despre cei dragi, despre lumea minunată, plină de soare pe care n-am s-o mai văd niciodată… Aprinsei o țigară și trăsei din ea cu nesaț. În aerul umed și rece fumul se așternea pe jos. Îmi revenii însă și mă întorsei spre Polenov. Posomorit, dar calm, mă urmărea tăcut cu privirea.

— Ce facem Kornilîci? — îl întrebai eu, cît mai nepăsător cu putință.

— Apăsarea de sus a fost puternică; pesemne că tot coșul de pămînt s-a prăbușit — zise înciudat Polenov. L-am dezghiocat cînd săpam la înaintare. Trebuie că se mai ținea într-un fir de păr. Nu-i nimic de făcut, n-are rost să săpăm, o să se surpe iarăși… Hai înapoi la puț. De ce să ne mai pierdem vremea aici.

Fără o vorbă mă luai după bătrîn. Calmul lui mă uimea, deși îmi închipuiam că în îndelungata și trudita-i viață, văzuse multe și că nu o dată trecuse prin mari primejdii.

Nu știu cît timp am zăbovit în tăcere la marginea puțului — bătrînul cufundat în gînduri, iar eu trăgînd nervos din țigară. Tresării fără voie cînd Polenov curmă pe neașteptate tăcerea.

— Ei, Vasilîci, se vede treaba că o să mă tîrăsc cu tine. Nu mi-e teamă de moarte, un an mai curînd sau mai tîrziu — totuna-i; dumneata, încă n-ai chef și nici dreptul, ne ești de folos. Cîte lumînări ai luat?

— Trei pachete întregi — răspunsei eu.

— Bun! Asta o să ne ajungă! Dar ca să fim mai siguri, cum coborîm, stinge a doua lumînare. Drumu-i lung… Oare ai să mă poți cdborî? Sînt cam greu, — și pe fața aspră a bătrînului trecu un zîmbet abia vizibil.

— Am să te cobor, Kornilîci, fii liniștit, — îl liniștii eu. Dar cum o să ieșim din adîncurile minei Rojdestvenski sau Șcerbakov? Aici, poate ca totuși ne-ar găsi…

— Cine naiba să ne găsească? — se oțărî bătrînul. Cine o să caute un ac în stepă! Și pe urmă, n-am spus nimănui încotro mergem. Uite ce trebuie să facem: mergem pînă la Staro-Ordînsk — ăsta-i drum sigur; de la Gornîi cred că sînt vreo șase kilometri, în schimb galeriile vechi sînt uscate. Iar mai încolo era un drum care ducea la lumină, pe Andreevski Deviatîi; Andrei Șavrin a fost primul care a trecut pe acolo. El a descoperit-o, pe urmă ortacii dădură numele lui galeriei aceleia de ramificație. În afară de Andrei, de mine și de încă unul, nimeni n-a mai călcat pe acolo; asta a fost acum șaptezeci de ani. Ei hai, pregătește-te: mai întîi ai să mă cobori pe mine, apoi vii și dumneata. Pe urmă să tragi funia, o să ne mai fie de folos.

După cîteva minute, Polenov atîrna în puțul negru al minei. Dădeam drumul încet funiei de sub picior și vedeam cum felinarul prins de pieptul bătrînului cobora tot mai jos.

— Stai! — vui de jos vocea meșterului. Ba nu, mai dă drumul la un arșin!

Răsucii cu iuțeală funia peste grindă și-l văzui pe meșter cum se sprijină cu picioarele de pereții puțului, apoi se bălăbănește încoa și-ncolo de vreo două ori și dispare. O urmă de lumină abia vizibilă licărea undeva jos, pe peretele opus al puțului. Apoi funia scăpată de greutate slăbi. Coborîi mai întîi sacul, apoi îmi dădui și eu drumul ajutîndu-mă cu picioarele ca să mă țin la distanță de pereții puțului, pînă cînd ajunsei la nivelul rampei orizontului mijlociu. Departe jos, în orizontul de dedesubt, apa, în care cădea pietriș, plescăia. Îl imitai pe meșter: îmi făcui de două ori vînt și sării în galeria direcțională unde pîlpîia felinarul. Bătrînul se rezemase de un strat de gresie și răsufla din greu. Coborîrea de adineauri îl epuizase. Fără grabă, desprinsei și înfășurai funia, îmi pusei rucsacul, pregătii busola și în sfîrșit aprinsei o țigară, ca să-l mai las pe bătrîn să se odihnească. Galeria direcțională, spre deosebire de celelalte, era destul de lată și înaltă. Pornirăm Ia drum fără a ne mai îndoi din șale, pe o cale lungă în adîncurile pămîntului, lipsiți de orișice posibilitate de întoarcere. Aveam toată încrederea în bătrîn. De buna seamă că labirintul încîlcit al lucrărilor miniere de diferite vîrste se apropia undeva de suprafață. Trebuia numai cunoscută în toate amănuntele amplasarea vechilor mine — și eram salvați. Or, Polenov era ultimul din bătrînii meșteri mineri de odinioară care o cunoștea. Drumul era lung și obositor. Lăsarăm în urmă fără cine știe ce greutate galeriile mari și regulate ale minei Alexandrov, ne. tîrîrăm apoi mult timp pe brînci prin lucrări vechi de două secole, scunde și în parte surpate, pînă ce ajunserăm în sfîrșit într-o galerie direcțională lungă din fosta concesiune engleză. După ce o străbăturăm, ne trezirăm într-un sistem de încăperi mari, pe locul unor cuiburi neglijabile de minereu extrase pe de-a întregul, unde trebuia să găsim o galerie transversală care unea aceste lucrări cu mina învecinată — Șcerbakov; mina Șcerbakov se găsea la circa patru kilometri depărtare de orășelul Gornîi, măsurați la suprafață. Pe sub pămînt însă, străbătusem un drum mult mai lung care-l sleise cu totul de puteri pe bătrîn. Am întins pe vatra umedă a încăperii scurta mea de piele și într-o tăcere apăsătoare, bătrînul se lăsă pe ea. Totuși după ce mîncarăm și-i dădui o bucată de ciocolată și o înghițitură zdravănă de coniac, Polenov se învioră. Mă hotărîi să nu-l zoresc, aprinsei încă o lumînare și mă așezai comod pe rucsac, fumînd și privind în juru-mi. Tavanul de-abia se zărea, cenușiu, în lumina slabă; pereții din plăci de marnă mineralizată albăstruie, neregulați, tăiați în trepte, erau brăzdați de pete negre — urmele carbonizate ale vegetației preistorice. Aici era mai umed decît în galeriile ce străbăteau straturile de gresie, iar liniștea adîncă era turburată de căderea ritmică, sonoră, a picăturilor de apă. Pe alocuri fîșii negre de intercalații, îmbogățite de chalcozină [57]și „negrul de fum” al vegetației fosile carbonizate conturau puternic rocile stîlpilor de siguranță. Alte proeminențe ale pereților erau brăzdate de fîșiile verzi și albastre ale zonelor de oxidare a stratului de minereu.

La stînga noastră, tavanul neregulat și plin de crăpături cobora brusc spre o galerie boltită, semicirculară, în care se căscau trei intrări joase. Una din ele trebuia sa fie calea cea bună.

Tocmai terminam a doua țigară, cînd Polenov spuse că era gata de drum.

— Mai odihnește-te, Kornilîci, — răspunsei eu, — n-avem unde ne grăbi. Deasupra noastră e noapte.

— Știi că ai dreptate, — încuviință meșterul. Am străbătut jumătate din drum, mai încolo e mai greu.

— Cum e drumul pe care o să-l urmăm și cine-i Șavrin care l-a descoperit?

— Cum e drumul, ai să vezi dumneata singur, iar despre Șavrin, pot să-ți povestesc, mi-a fost prieten.

Și bătrînul începu să depene firul istorisirii, în acompaniamentul monoton al picăturilor:

— Asta s-a întîmplat cu puțin timp înainte de sfîrșitul iobăgiei — în anul 1859. Pe vremea aceea eram un flăcăiaș de optsprezece ani, dar fiindcă eram ager și isteț, lucram ca șef de echipă. Andriușka Șavrin, mai mare cu doi ani decît mine era tot șef de echipă. Lucram amîndoi în sectorul Buranovski și Cebenki — știi dumneata, unde-i acum un crîng de mesteceni, pe povîrnișul dinspre Uranbaș. Acolo era și administrația minelor din Verhotorsk. În fața lui, pe malul celălalt al rîuui, era administrația minelor Voskresenski. Cu Andriușka mă-mprietenisem. Dar cine nu se avea bine cu el? Strașnic flăcău. Nu cine știe ce frumos, dar zdravăn și chipeș, iar de mintos și prietenos — mai rar ca el! Îndrăgise tare mult mineritul. De copil cutreierase cu taică-său și cu taică-meu galeriile; din ordinul administratorului, oamenii erau observați și cei mai buni luați la lucru în mină. Învățase bine, citise multe și felurite cărți, și, spre deosebire de alții, îi plăcea să stea în stepă pînă noaptea tîrziu și să se gîndească. Ei, toate ar fi fost bune. Muncea Andrei și numai laude culegea, numai că era un flăcăiaș cam mîndru, și iobagul avea mult de suferit din pricina asta, mai cu seamă cînd aveai un administrator atît de aspru cum era Afanasiev al nostru. Conții Pașkov, ai cărora eram, nu-și prea băgau nasul în treburile minei. Administratorul făcea tot ce-l tăia capul. Unde mai pui că Șavrin se împrietenise cu vecinii de la minele Voskresenski. Administratorul de dincolo — îl chema Foma Ricard — îl tot lăuda și-l chema să lucreze la el. Dar cum să pleci? De-ar fi fost al statului, poate că s-ar fi putut… Andriușka își făcea veacul pe la ei, și apucase să știe multe, ceea ce nu prea era de nasul lui. Asta, încă n-ar fi fost nimic. Andriușka era blînd din fire, dar de cum s-a ivit Nastia, toate au mers anapoda. Era fata dulgherului Ferapontov. Ehei, ce fetișcană arătoasă, nurlie, cu cozi lungi, pieptul ca piatra — subțire ca un brad tînăr! Și ce frumos cînta — i se dusese vestea în toate minele! Îi căzu la inimă lui Andriușka — și el, ei. Ce mai vorbă, se legase între ei dragoste nu glumă, parcă ar fi fost vrăjiți. Cum se lăsa seara, Andriușka al meu o tulea la mina Pokrovski, la Nastenka lui. Administratorul, însă, află de treaba asta și se făcu foc și pară. De mult pusese ochii pe dînsa — ibovnică să și-o facă, ori să i-o treacă feciorului. O chemă pe Nastia la el. Pe vremea aceea avea o casă mare și albă, la fermă, lîngă birourile minei Verhotorsk. N-a rămas, i-au dat foc în timpul Revoluției. Casa era într-o grădină, pe malul heleșteului. Administratorul i-a spus lui Șavrin să se pregătească și să plece fără zăbavă, chiar a doua zi, cu convoiul de care încărcate cu minereu, la uzina din gubernia Ufa. Asta însemna că-l strămuta pe Andriușka la mina Ivanov, pe care Pașkovii o cumpăraseră nu de mult și care era hăt, departe, tocmai dincolo de Dema. Andriușka află și se cătrăni… Cum s-o lase pe Nastia?… Dete fuga la ea acasă și află că administratorul tocmai o chemase. Începuse să se întunece… Nu degeaba era băiat deștept Andrei, — pricepu că nu fără rost era îndepărtat. O zbughi într-un suflet la fermă. De la Pokrovski e ușor să alergi — drumul coboară mereu. Cînd ajunse acolo se înnoptase. Iute, fără să-l vadă cineva, se furișă în grădină și se pitulă într-un tufiș, chiar sub fereastra administratorului.

În vremea asta administratorul o ispitea pe Nastia. Fata, însă, nu și nu — chiar de-ar trimite-o în Siberia, chiar de-ar omorî-o. La urmă, Afanasiev se înfuriase — nu era obișnuit cu nesupunerea. Strigă două slugi de ale casei — niște zdrahoane de femei care o despuiară în fața lui pe Nastia și o închiseră așa cum o făcuse mă-sa, într-o cămară întunecoasă, ca să-i vie mințile la loc. Dar Nastia, fată voinică nu glumă, făcu atîta larmă pînă ce femeile o dovediră, că Andriușka auzi tărăboiul, se urcă pe cornișă și privi pe fereastră. Văzu cum femeile o tîrau pe Nastia din odaie — și sufletul flăcăului se răzvrăti. Mai tîrziu mi-a povestit că-și ieșise de tot din fire și nu mai ținea bine minte ce se întîmplase. Spărsese fereastra, sărise în odaie — era biroul lui Afanasiev — și se repezi la ușa pe unde fusese tîrîtă Nastia. Afanasiev îl văzu și dădu să pună mîna pe o armă de pe perete. Dar nu mai apucă. Andrei luă de pe masă ceva greu și-i trase una peste bot. Ce mîndru era Afanasiev de dinții lui ca de țigan: mășcați și albi. Andriușka îi sfărîmă dintr-o lovitură. Ce mai, flăcău zdravăn, ba și nebun de furie pe deasupra! Administratorul se rostogoli scăldat în sînge. Andriușka vru să-i facă seama, dar auzind vocea Nastiei, îl lăsă pe administrator și se repezi după fată. Dar în vremea asta săriseră cu toții în picioare. Afanasiev nu era nici el de lepădat. Se dezmetici repede și urlă „Ajutor!” Săriră îndată paznicii de la birouri și vizitiii, păzitori personali ai lui Afanasiev; fiare, nu oameni. Tăbărîră pe Andriușka, îl doborîră și-l legară fedeleș. Afanasiev, cu batista la gură, se uita la Andrei, fără să poată scoate o vorbă, și mîrîia. În sfîrșit, horcăi: „La hambar, ne-om socoti mîine!” Îl închiseră pe Șavrin într-un hambar cît toate zilele, lîngă fierărie, și-i puseră strajă. Iar în casa administratorului stătea drăguța lui, și ea închisă, așteptînd să i se împlinească soarta. Uite cum într-o clipă fericirea lor se spulberase… Ei drăcie… Da' știi că ne-am hodinit și-i timpul să pornim mai departe, — curmă Polenov pe nepusă masă firul povestirii și, oftînd, se ridică de jos.

Mergeam ușor prin galeriile direcționale spațioase ale minei Șcerbakov. În schimb, aerul era greu. Flacăra felinarului de-abia mai mijea și nu puteam desluși drumul. Aici, în niște mine pe jumătate surpate, la adîncimea mare la care ne găseam, aerajul natural aproape că lipsea. Respirația ne era îngreunată și eram tare îngrijorat de bătrînul meșter. Curînd apăru în fața noastră un morman uriaș de blocuri mari, al cărui vîrf se pierdea în înălțime.

— Înseamnă că trebuie să ne cățărăm acolo sus, — zise Polenov. — Numai că, vezi, cu luare-aminte, Vasilîci. Încercînd mai întîi dacă bucățile de rocă țin bine, urcam din bloc în bloc, trecînd metru cu metru peste sute de crăpături spre orizontul stînjenului 27. Mă străduiam din răsputeri să ușurez bătrînului urcușul anevoios. Trecu mult, foarte mult timp pînă ce am ajuns în sfîrșit la ținta rîvnită. Ținta aceea mi se păru foarte puțin ademenitoare. Galeria largă, ca un abataj frontal, se lăsase de tot în jos, din tavan se desprinseseră niște blocuri enorme de trei-patru metri grosime. Între tavanul cel nou și bolovani se căsca o breșă lată, dar înaltă numai de vreo jumătate de metru, care ducea iarăși în necunoscut. De suprafața pămîntului ne despărțea, ca și înainte, un strat de roci gros de 27 de stînjeni. Totuși era mai plăcut aici, simțeam curent de aer și puteai respira în voie. Flacăra felinarului răbufni și începu să ardă mai viu. Stăturăm mult timp și ne odihnirăm pe o placă netedă care semăna cu un bloc de gheață. Curentul legăna flacăra și ne răcorea fețele înfierbîntate.

— Trage bine, Kornilîci, — rupsei eu tăcerea. — Probabil că galeriile de ieșire sînt pe undeva pe-aproape.

— De, sînt aproape, dar nu pentru noi. Știi încotro trage? Spre puțul cel mare din Pokrovski, de unde scot apă cei din cătunul de pe deal. Orizontul al doilea al minei e cam în dreptul ăstuia de aici, pe vremuri era între ele o galerie de legătură, dar n-o să putem ajunge la ea. S-a surpat peste tot, iar pe jos e inundat. Nu, drumul nostru merge acum spre dreapta, spre ramificația din Verhotorsk, sau cum se numește acum, Measnikovski-Novîi. Hai, ușurel să ne tîrîm, mi-am mai tras sufletul…

Deschizătura, cu toată înfățișarea ei sinistră, se dovedi i fi relativ ușor de trecut. Am pătruns într-o hrubă îngustă, iar apoi în niște galerii mari și regulate, după care, prin cîteva suitori strîmte, mai urcarăm vreo doisprezece metri. Apoi am găsit alte galerii de circulație, joase, neregulate și întortocheate. Am mers mereu spre sud-est, pînă ce am intrat într-o galerie largă și înaltă.

— Iaca și Staro-Ordînsk! — se înveseli meșterul. - E o galerie de coastă, ca un inel, din care pornesc culoare transversale în minereu, spre inima minei, ca spițele de la roată. La mijloc este o cameră mare — acolo avem treabă… Uite-o transversală. Hai în ea…

Crăpătura scundă a intrării se căsca neagră în stînga, lingă talpa galeriei. Iar trebui să ne tîrîm în patru labe prin galeria îngustă și puțin înclinată în sus, tot timpul resimțind o durere ascuțită în genunchii obosiți.

Deodată galeria transversală din minereu se termină și ne trezirăm într-o încăpere enormă, aproape rotundă. Oricît ridicai felinarul, nu reușeai să vezi tavanul, și deabia după ce am aprins și lumînările, l-am zărit la o înălțime de mai bine de zece metri, brăzdat de făgașe. Grinzile negre, enorme, ale armăturii de stîlpi, se înșirau în colonadă, rezemînd cu vîrfurile lor ce se pierdeau în întuneric, treptele laterale, piezișe, dintre tavan și pereții camerei. Vatra era netedă și curată. La ieșirea din galerie zăceau grămezi înalte de minereu sărac, părăsit în lucrarea minieră.

— Nemaipomenit! — exclamai eu entuziasmat, privind fără să mă satur de jur împrejur. — Cum a rezistat acolo, sus, armătura timp de un veac? Nu înțeleg!

— Nu-i mare lucru. Înainte, armătura se făcea din stejar. A rămas întreagă că nu era apăsată. Cearcă un stîlp — ai să te dumirești, îndată.

Mă apropiai de primul, negru de tot și-l împunsei cu degetul. Degetul pătrunse ca în unt. Unt moale, negru și umed — dar în adîncime simții lemn tare. Uitîndu-mă cu atenție constatai că lemnul căpătase pe alocuri o culoare sinilie sau verde — asta însemna că se impregnase în întregime cu săruri de cupru.

Poposirăm lîngă stivele de minereu. Ceasul arăta patru dimineața: de 21 de ore eram în măruntaiele Pămîntului. Oboseala se făcea simțită.

— Mai e mult, Kornilîci? — întrebai eu, în timp ce scoteam merindele.

— O nimica toată. Ieșim îndată în Cebenki și, prin galeria de coastă, în rîpa din Ordînsk, în crîngul de deasupra izvorului.

— Departe am mai ajuns! Ai pățit-o Kornilîci!

— Nu credeam că înainte de a închide ochii am să mai trec pe aici. După Șavrin, am fost încă o dată cu fiu-meu, acum vreo cincizeci de ani…

— Uite ce: cît ne ospătăm și ne odihnim, spune-mi mai departe ce i s-a întîmplat lui Andrei, — îl îmbiai eu.

— A mai rămas ceva de băut? — se interesă bătrînul. Sînt cam trudit. Ciocolata-i bună: cum mănînci, cum te înviorezi. Pe vremuri n-o prea vedeam…

Mîncă pe tăcute și numai după ce se ospătă bine reluă firul povestirii:

— Bine, ascultă ce-a fost mai departe… Vra să zică, Andriușka zăcea în hambar, legat burduf, iar noi încă nu știam nimic… Ori îl legaseră prost, ori se-nfuriase din cale afară, oricum Andrei izbuti să-și dea legăturile jos. Isteț mai era! Și-a dezmorțit nițel oasele și apoi s-a urcat pe o grindă groasă de deasupra ușii și a-nceput să urle ca din gură de șarpe! Straja s-a speriat și a chemat ajutor. Voiau să vadă ce se întîmplase cu Andriușka: își ieșise din minți, ori își dădea sufletul? Descuiară ușa și intrară cu un felinar în hambar… Andriușka sări în cîrca ultimului care stătea cu arma în mînă, în prag îl doborî, apoi o zbughi în stepă. În urma lui strigau care mai de care: „Ține-l, pune mîna pe el!” — apoi bum, bum, focuri în beznă… Dar ia-l de unde nu-i. Parcă l-ar fi înghițit pămîntul. Și chiar în pămînt intrase: „Scapă-mă, dragul meu” — se rugase el, și pămîntul îl scăpase…

Dimineața, trebuia să plec la lucru. Mă sculasem în zori. Maică-mea întinde masa și-mi spune: „I s-a întîmplat ceva rău lui Andriușka”. Se aflase cum administratorul pusese laba pe Nastia, cum Șavrin îi rupsese colții, cum evadase noaptea și se ascunsese cine știe unde. Nimeni nu avea habar ce se mai întîmplase cu Nastia. La vestea asta se topi inima-n mine și plecai la lucru pierdut de tot. Mă gîndeam mereu ce-o să se întîmple și cum să-i viu în ajutor lui Andrei. Noi lucram în Cebenki, chiar la marginea ramificației. Mă dusei să inspectez al șaselea abataj. Pășeam îngîndurat prin galeria direcțională și deodată auzii glasul lui Andriușka Șavrin. Atît de mult mă gîndeam la el, încît glasul mă străfulgeră și încremenii. Cătam într-o parte și-n alta: colea era un canal vechi de aeraj. Făcui lumină, mă uitai — și iacătă-l pe Andriușka în carne și oase cum îmi făcea semn cu mîna. Mă uitai iar de jur împrejur — nimeni, micșorai lumina felinarului — și zdup în canal. În fundul canalului era o gaură care dădea în galeria de comunicație Ordînsk. Împreună cu Andriușka trecui pe acolo. Începui să-l întreb cum și ce fel, dar Andrei dădea numai din cap — n-avea timp: trebuia s-o scape pe Nastia, apoi și pe sine însuși — „Ei știu, — zicea dînsul, — că-mi ești prieten, or să te urmărească, așa că nu zăbovi mult pe aici. Spune-i lui Kostea Silaev (ăsta era al doilea prieten al lui) că vreau să-l văd la noapte, numai să nu-l zărească nimeni. Aduceți în rîpa de la Ordînsk, la izvorul dintre cei patru mesteceni bătrîni, cît mai multe de ale gurii — pentru cîteva zile. Acolo o să ne întîlnim și am să vă spun ce aveți de făcut mai departe. Tu sau Kostea să vă întîlniți neapărat astă-seară cu Nadejda, nevasta fierarului. Să încerce s-o vadă pe Nastia și să-i spună așa: Andriușka e teafăr și o să te scape curînd. Să nu-l lase pe nebunul acela bătrîn să-și facă pofta și să aștepte vești de la mine…” Rămăseserăm înțeleși. Mîncarea ce mi-o adusesem o dădui lui Andriușka și el se făcu nevăzut în hrubele din Ordînsk. Am ieșit tiptil din canalul de aeraj și m-am dus la abatajul meu. Nu-mi găseam rostul, tot chibzuiam cum să fac să-l văd pe Kostea. Spre norocul meu, aveam nevoie de niște pene noi iar fierăria noastră era lîngă Verhni-Ordînsk, unde lucra Kostea. Dădui fuga acolo. Și iar avui noroc: îl găsii pe Kostea, îi făcui semn cu ochiul, apoi îi povestii totul la repezeală… Ne înțeleseserăm ca pe Nadejda s-o vadă el. Noi aveam să ne întîlnim la cătunul strămutaților din Volkovo, unde trebuia să venim cîte unul. Cu inima ușoară mă întorsei la mină. Toți vorbeau numai de Andriușka și de Nastia. Vechilii și paznicii plecaseră călări în stepă să-l prindă pe Andrei. Dăduseră drumul și la cîinii de vînătoare.

Administratorul căzuse la pat — pesemne că Andrei îl altoise zdravăn. Făgăduise răsplată mare cui îl va prinde pe Șavrin. Un călăreț plecase anume la Kargak, să înștiințeze poliția, iar de acolo la Orenburg, la prefectul poliției, să ia mandatul de arestare al lui. Andriușka, să-l prindă și să-l pună în fiare.

Eu, de cum mă întorsei acasă, pregătii sacul și, ferindu-mă de maică-mea, băgai în el tot ce găsii de ale mîncării. Așteptai pînă adormiră toți, apoi plecai. Spre norocul meu, luna nu ieșise, noaptea era caldă și întunecată. Inima tremura în mine: mi-era teamă pentru Andriușka, nu știam ce i se putea întîmpla. Stepa era pustie și tăcută. Undeva, mai la o parte, auzii tropot de cai — erau pesemne cei ce-l căutau pe prietenul meu. O cărăruie îngustă mă duse pînă-n apropierea cătunului strămutaților de la Volkovo. De-abia zării pe coamă cătunul cel mare, că în tufișuri auzii un foșnet, și Kostea răsări ca din pămînt. Ducea și el un sac. O luarăm tiptil, ca doi lupi prin bezna de nepătruns. Coborîrăm în vîlcea, dar nu pe drum, ci pe după tufișuri, ca să fim mai siguri. Eram tare amărîți… Kostea îmi povestea în șoaptă cum fusese la Nadia. Cică se schimbase la față, pălise, dar îi făgăduise co să se ducă. Venise în fugă, pe înserat, cu sufletul la gură. Nu izbutise s-o vadă pe Nastia și să-i spună. Era tot sub lacăt. Din ce auzise vorbindu-se prin casă, Nadejda aflase că administratorul căzuse la pat, dar se jurase că de cum îi trece, o să-l caute el singur pe Andriușka și o să-i plătească cu vîrf și îndesat că-l schilodise…

În vreme ce Kostea îmi spunea toate astea, ne apropiarăm de locul cu pricina. De la izvor o luarăm spre dreapta, aici era un loc curat, nisipos, înconjurat de tufe de salcie, iar mai sus — o coamă mică năpădită de iarbă, cu patru mesteceni bătrîni. Ne așezarăm sub mesteceni. Nimic nu clintea. Țipai ca o cucuvea. Trăsei cu urechea, apoi strigai din nou. Și deodată răsări Andriușka în fața noastră ca din pămînt. Ne și speriarăm, atît de pe neașteptate se ivise. I-am povestit totul de-a-fir-a-păr. Andrei chibzui, apoi zise: „Iată ce e dragii mei prieteni: Voi sînteți singura mea nădejde. Dacă voi n-o să mă ajutați, m-am dus pe copcă, iar dacă s-a isprăvit cu mine, e vai și amar de Nastia: administratorul o dă gata. Dacă vreți să ne ajutați, trebuie s-o faceți fără zăbavă. Întîi să vă arăt locul unde nu numai Afanasiev, dar nici dracul nu m-ar găsi. Acolo să aduceți un cojocel sau vreo pătură, o putină cu apă și straie femeiești… Țidula asta s-o dați lui Ricard, la administrația din Voskresenski. Să i-o dați în mînă și să așteptați răspunsul pe care să mi-l aduceți aici — am să vă arăt unde să-I puneți. Acum, știți unde-i vechiul izvor de lîngă fermă? Acolo-i o mină mare, la suprafață, iar în ea sînt cîteva galerii de coastă mici și prăbușite. Galeria mijlocie duce la mină, mina o ține tot la dreapta, spre gropile de la suitori, care-s chiar în vîlceaua Ordînsk, printre tufișuri. Să pătrundeți prin mina aceea și să curățați printr-o suitoare drumul în afară. Dar, băgați de seamă, pămîntul să-l aruncați înăuntru. Spuneți-i Nadejdei că, poimîine seara, o aștept la crîngul de la Zaovrajie — pentru ea e nimica toată să ajungă acolo. Voi să veniți tot acolo, de cum ați isprăvit totul. Numai biletul meu neapărat să-l duceți lui Ricard mîine în zori, iar pe seară — răspunsul.” Deodată Șavrin tăcu și prinse a trage cu urechea. Trăgeam și noi — Kostea și cu mine. Jos, în vîlcea, tropăiau cai. „Ei, prieteni, trebuie să ne ascundem, doar mă caută” — șopti Andriușka. Mă luă de o mînă, eu îl luai pe Kostea și intrarăm în tufiș, luînd și sacii cu noi. După tufiș era o galerie de coastă, veche și mare — Ordînsk. Avea o gură largă și înaltă, de puteai intra călare în ea. Dar galeria era scurtă și fără ieșire… „Încotro, Andriușka? — șoptii lui Șavrin. — Fără doar și poate că o să-și bage nasul în galerie — pesemne că de asta au și venit”… — „Sigur că o să-și bage nasul… Grăbește-te, i-am simțit prea tîrziu, ne-am lungit la vorbă”… Și-ntr-adevăr, de sub pămînt se auzeau copitele cailor, tropăind aproape de tot… În galeria de coastă — știam bine — erau trei suitori. Cea din mijloc era mai lungă de vreo opt stînjeni. Acolo ne duse Andriușka. La capăt o transversală mică; în părți, suitori oarbe. Sărim în suitoarea din stînga. Andriușka șoptește: „Sus, deasupra capului, e o nișă îngustă, adîncă numai de doi arșini și lată de mai puțin de un arșin. La capătul nișei, iar o suitoare, cu care se termină galeria Ordînsk. Întindeți mîinile înainte, săltați-vă sus, trageți picioarele — apoi puteți sta chiar și în picioare.” Făcurăm întocmai, de altfel era și timpul: în vîlcea se și auzeau voci. Acuma, să-ți explic cum era înăuntru: suitoarea era chiar deasupra nișei, mergea în sus și apoi se întorcea peste galeria de coastă. Era tare îngustă așa că ori de unde ai privi, nu vedeai nimic de jos. Ne-am cățărat cu toții. Andriușka împinse doi bolovani mari, le dădu drumul în făgaș și-i acoperi astfel capătul. Chiar dacă ar fi știut drumul cineva, tot n-ar fi putut pătrunde. De la nișă înapoi, suitoarea era mai largă; ne-am așezat toți trei lîngă deschizătură și trăgeam cu urechea. Într-adevăr, ceilalți intrară în galerie, cotrobăiră peste tot, acum se apropie de abatajul nostru. Uite o luminiță printre bolovani — cineva apropiase luminarea chiar de abataj. „Va să zică nu e nici o galerie de circulație?” auzirăm pe cineva întrebînd, dar nu-i recunoscurăm glasul. În schimb îl recunoscurăm pe Rîbin, meșterul de la Pokrovski care răspunse: „Uită-te singur. Cunoaștem fiecare suitoare, ce, nu vezi?” Noi nu mai suflam și ne făceam unul altuia semne cu coatele, în sfîrșit, musafirii nepoftiți plecară; scăpărarăm o cremene și aprinserăm o lumînare. Andrei ne călăuzi spre adăpostul lui. După cum văzurăm acolo erau minele mari din Ordînsk. Nimeni nu avea habar de ele. Știți cum era la cei din Ordînsk — galerii de circulație înguste, fără susțineri, ca niște burlane, care coborau pieziș pînă la o lucrare mare, unde cei din Ordînsk exploatau cîte un cuib bogat de minereu. Aici se aciuise Andriușka. Apoi el ne arătă drumul de acolo pînă la mina Staro-Ordînsk — iaca, pînă la sala asta mare, în care ne aflăm noi amîndoi.

Lucrarea cea mare Ordînsk era ca o odaie mare pentru oaspeți, doar ceva mai scundă. La mijloc cei din Ordînsk puseseră plăci netede de gresie tare. Pe ele am așezat merindele din saci, lumînările, amnarul; tot aici ne-am înțeles să aducem și biletul. Cu asta — gata. Ne-am tîrît în sus, pe burlane, am ajuns la galeria de coastă, am scos bolovanii și am ieșit afară. Andriușka a închis din nou intrarea în urma noastră. Am tras cu urechea — nimeni, nimic. Și tulea acasă, fără să ne mai uităm înapoi! Am ajuns noaptea și am mai avut și timp să dormim… Ehei, și noi, Vasilîci, ne-am odihnit. Destul cu poveștile, hai să ieșim.

Stiva de lîngă peretele de sus al sălii, lîngă care șezusem se înălța mereu. De pe ea puturăm urca pe o treaptă din perete. Mai sus găsirăm un făgaș îngust, de pe care, proptit în spate și-n picioare, mă cățărai pe a doua treaptă, foarte îngustă, aproape de tavanul camerei. Fui nevoit să mă culc pe o rînă, cu fața spre perete, și să mă tîrăsc vreo trei-patru metri spre stînga, către galeria tubulară din vremuri străvechi. În galeria aceea mă putui, în sfîrsit, propti ca lumea și-l trăsei cu funia pe Polenov. Nu mă mai putui întoarce și mă tîrîi mai departe cu picioarele înainte. În urma mea, suflînd din greu, se tîra Polenov. Afurisita hrubă se ridica cu încăpățînare tot mai sus și ai fi zis că n-are capăt. Începusem să cred că oasele coatelor îmi ieșiseră afară, cînd, deodată, picioarele își pierdură reazimul și sării ca un broscoi pe o podea netedă. Asta era odaia cea mare de oaspeți de sub pămînt unde se ascunsese acum șaptezeci de ani Șavrin. Pereții netezi, caracteristici unei lucrări miniere din epoca bronzului, erau ovali, tavanul se transforma într-o cupolă, iar vatra se afunda ca o cupă. Zării pietrele netede din mijlocul camerei, despre care îmi vorbise meșterul. Examinai camera și descoperii două tîrnăcoape de bronz, roase de vreme și mai multe lingouri de cupru. Tîrnăcoapele, un lingou, cioburile unui vas și un craniu găsit într-o galerie transversală învecinată le-am trimis mai tîrziu Muzeului Rus din Leningrad. Meșterul, cu felinarul în mînă, cotrobăia pe jos, bolborosind ceva neînțeles.

— Uite, Vasilîci, vezi? — spuse el și lumină cu felinarul în spatele unui bolovan cît toate zilele. Deslușii o putinică de stejar înnegrită, dar bine păstrată. — Ăsta-i butoiașul cu apă. Kostea l-a adus tîrîș, uite și custura lui Andriușka… Bătrînul ridică de jos o frîntură ruginită de cuțit și o băgă cu grijă în buzunar. — Toate au rămas așa, de parcă s-ar fi întîmplat acum un an… Chiar la lumina sărăcăcioasă a felinarului văzui ce tinerește sticliră ochii bătrînului. — Ehei, viața de muncă! A trecut de parc-ar fi fost o zi…

Îmi dădui seama că Polenov n-avea chef să se grăbească. Cu felinarul în mînă făcu înconjurul întregii camere, apoi se așeză pe o piatră, fără să mă bage de seamă. Mă folosii de acest prilej ca să examinez amănunțit camera și cîteva galerii. Polenov mă chemă apoi să ne continuăm drumul și din nou începurăm a ne tîrî prin galeriile strîmte, tubulare. Urcam treptat din ce în ce mai sus, îndreptîndu-ne în același timp neabătut spre sud-sud-est. Nu ne veni să credem cînd în fața noastră apăru în locul flăcării roșietice a lumînărilor care ne fusese atîta timp singura lumină în bezna subterană, o pată albăstruie, mult mai tare. Pata crescu, lumina deveni tot mai vie, și iată-ne, cu un sentiment de nespusă ușurare, stingînd și băgînd în buzunare luminările.

Un stîlp de lumină pală se înălța deasupra găurii pătrate de la capătul galeriei. Băgai picioarele în gaură, îmi dădui drumul cu hotărîre în ea și mă oprii în pragul făgașului de sus al abatajului, mă răsucii pe altă parte, îmi dădui iarăși drumul și mă pomenii pe talpa abatajului. Îl ajutai pe meșter să coboare și amîndoi, poticnindu-ne, străbăturăm în fugă cei cincisprezece metri care ne mai despărțeau de lumina aceea albastră tot mai strălucitoare. Dădui nerăbdător la o parte crenguțele dese ale tufișului de la intrare și, îmbătat de oceanul de aer proaspăt cald, și orbit de lumina care-mi lovea dureros ochii, nu-mi putui stăpîni un strigăt de bucurie. Mă întorsei spre Polenov, încredințat că bătrînul cel aspru avea să rîdă de mine. Dar și pe chipul lui strălucea un zîmbet de fericire, și el se bucura de splendoarea luminoasei și nemărginitei lumi. Soarele la nămiezi ne întîmpina cu o căldură drăgăstoasă. Foșnetul lin al unei adieri primăvăratece suna în urechile noastre aidoma unor aclamații triumfale. Douăzeci și nouă de ceasuri stătusem în bezna și-n tăcerea mormîntală a minelor.

— Hai, Vasilîci, să ne încălzim nițel, să ne mai hodinim, apoi o luăm spre Uranbaș, spre fosta fermă a lui Pașkov; nu-i departe. Acolo vom găsi și un cal, căci pînă acasă mai e drum lung, n-am să ajung altfel. Tot Andriușka, sireacul, ne-a scos din încurcătură! Ce i s-o mai fi întîmplat, nu știu nici azi…

— Termină-mi, te rog, povestea tei Șavrin, — îl ispitii din nou, întinzînd la soare țigările umezite.

— Nu mi-a mai rămas mult de povestit. Făcurăm cum ne învățase Andriușka. În noaptea următoare, împreună cu Kostea, ne-am strecurat din nou în Ordînsk; aduceam un cojoc vechi, un butoiaș, pîine și răspunsul lui Ricard. Mă dusesem pe furiș, singur la el. Citise bilețelul, zîmbise și ieșise, în timp ce-l așteptam în birou. S-a întors apoi, a fluierat, s-a plimbat prin odaie, a scris ceva pe hîrtie și mi-a dat-o. Băgasem hîrtia în buzunar și o rupsesem la fugă acasă, fără măcar să-i mulțumesc. Mi-era teamă să nu mă fi văzut cineva că fusesem la Voskresenski.

A doua zi, eu și Kostea am aflat că administratorul Afanasiev se mai înzdrăvenise, venise poliția, stătuseră cu toții în birou, băuseră și se sfătuiseră cum să pună mîna pe Șavrin. De cum se lăsă întunericul, noi doi, ca niște pisici, ne-am strecurat din casă, afară. Eu duceam un topor — mă rugase Andriușka — iar Kostea mai făcuse rost de niște lumînări. Pe dîmbul din fața fermei ne-am tupilat în tufișuri, așteptînd ca Nadia să treacă în fugă pe lîngă noi, pe drumul mare. O auzirăm trecînd, dar noi așteptam să vedem dacă n-o urmărea nimeni. Am stat culcați mult timp; nu se auzea nimic. Atunci, — tuleo și noi de vale, în crîngul Zaovrajie. Strigai din nou ca o cucuvea: Andriușka ne răspunse fluierînd încetișor. Ne apropiarăm și ne uitarăm. Acolo, lîngă mesteacăn, stătea și Nadejda. — „Te rog, Nadiușa”, — îi spuse Andrei. — „Am să fac” — îi răspunse ea… — „Îți mulțumesc, draga mea, rămîi cu bine, nu fi supărată.” Nadejda îl îmbrățișă, îl sărută apăsat și plecă tot atît de repede cum venise… Andrei ne duse în vîlcea și ne povesti pe drum ce avem de făcut. Mîine administratorul în persoană avea să-l caute pe Andriușka prin mine. Bănuise al dracului că fugarul se ascundea în subteran. De cum aveau să plece cu toții, eu și cu Kostea trebuia să dăm fuga la fermă și să punem foc hambarului cela dinspre grajd, de pe un delușor. Cum îi dăm foc, să fugim cît ne țin picioarele la Buranovski, să vedem de pe deal ce se va întîmpla, apoi să ne întoarcem neapărat acasă. Pe Andriușka aveam să-l vedem abia după vreo două zile — căci după foc toți erau să fie supravegheați strașnic și fără doar și poate că vor cotrobăi prin vîlceaua Ordînsk. Ne înțeleseserăm, ne luarăm rămas bun și ne despărțirăm.

Dimineața, Afanasiev cu-a lui ceată polițistă, ajutoarele și ogarii lui dragi — plecară la administrația minelor Bogoeavlenski — acolo unde se înalță acum Gornîi al nostru — iar la nămiazi, eu și cu Kostea ne strecurarăm prin grădini, de-a lungul pîrîului spre fermă, apoi prin dos spre grajd. Ne uităm: lîngă hambar un stog de fîn din trifoi, pentru caii administratorului. Dădurăm foc hambarului și o dată cu acesta aprinseserăm și stogul — apoi o luarăm la sănătoasa, prin vale, cît ne țineau picioarele!… Ne îndepărtaserăm destul de mult cînd auzirăm un strigăt: se dăduse alarma. Am luat-o și mai iute; prin rîpa Feodorov, ajunserăm la coamă, trecurăm în fugă drumul și, de-abia trăgîndu-ne sufletul, ne îndreptarăm spre Buranovski. Ne întrebam cu inima strînsă ce-o să se mai întîmple; oare izbutise Andriușka să facă ce-și pusese în gînd? Fumul se înălțase sus de tot, pojarul era strașnic, iar larma și urletele se auzeau pînă departe.

Norocul ne-a ajutat: ne-am întors la timp la lucru. Stăteam fiecare în mină, tupilați ca niște șoareci, și ne făceam că nu știm nimic… Cei din jur vorbeau numai de focul de la fermă. Cică hambarul luase foc, dar fusese repede stins… După lucru, m-am dus acasă împreună cu Kostea. Acasă, mare zarvă: „Cum, nu știți nimic?” — „Ce s-a întîmplat?” — întrebarăm noi mironosiții. Cică Andriușka Șavrin dăduse semne de viață în sat aprinzînd un hambar și un stog. Cînd toată lumea alergase într-acolo, el năvălise în casa administratorului cu toporul în mînă — înfricoșător, cu ochii aprinși ca de lup. Femeile care o păzeau pe Nastia o luaseră la fugă. Andriușka știa locul unde era închisă Nastia, spărsese într-o clipă ușa, o luase pe fată de mînă și fugiseră amîndoi prin grădină, apoi pe după administrația din Verhotorsk și de acolo în stepă. Acolo, însă, fuseseră ajunși din urmă. Unde să te ascunzi în stepă? Erau gata-gata să pună mîna pe ei, dar apucaseră să ajungă pînă la primele case ale strămutaților de la vechea mină și pieriseră ca-n pămînt. Pînă ce urmăritorii alergaseră la birouri după meșter, apoi după lumînări, după foc, Andriușka și Nastia dispăruseră fără urmă. Îi căutaseră cît îi căutaseră, răscoliseră toată vîlceaua — știau prea bine că ar fi fost vai și amar de ei, cînd s-ar fi întors Afanasiev — dar de găsit nu i-au găsit. Între timp — hop și Afanasiev. Se întunecase rău la față cînd vechilul îi înștiințase despre incendiu și despre fugă. Administratorul adunase o mulțime de oameni și se năpustise el însuși pe urmele fugarilor, — în vale, iar de acolo la Sredniaia Kargalka. Bătuse drumurile în lung și-n lat, dar se înturnase cu mîna goală.

Kostea și cu mine nu mai puteam de bucurie: îi mersese strună lui Andriușka! Am așteptat să treacă o zi — toate bune. A doua zi ne-am înțeles să ne strecurăm noaptea la Andriușka cînd, tam-nisam, furăm chemați la birou. Erau adunați acolo toți cei bănuiți a fi prieteni cu Andriușka; aduseseră cu sila familia lui și a Nastiei și-i întrebau de zor pe oameni: cine-l ajutase, cine știa unde se ascunde… Nimeni nu știa, iar eu și cu Kostea tăceam ca peștii. Eram cei mai tare bănuiți, au țipat la noi, ne-au amenințat cu Siberia, dar, dacă nu ești prins asupra faptului, nu ești hoț, n-au ce să-ți facă… Ne-au băgat totuși la răcoare și ne-au ținut trei zile, dar degeaba, o țineam într-una: nu știm și nu știm, să întrebe pe alții, că noi am lucrat în mină, în fiecare seară am stat acasă. Pînă la urmă ne dădură drumul. Am mai așteptat două, nopți, ca să ne convingem că nu sîntem urmăriți, și am coborît în valea Ordînsk, pe drumul cunoscut, drept la odaia mare de sub pămînt a lui Andriușka. Privim în jur — nimeni, merindele și hainele lipseau; numai putinica și cojocul rămăseseră. Pe o piatră, o scrisoare pentru mine și Kostea: Rămîneți cu bine, prieteni, n-o să vă uităm cîte zile vom trăi; plecăm departe, n-o să ne mai vedem.

Și de atunci nimeni nu mai auzise de Andriușka, nici de Nastia. Și oricît a scotocit Afanasiev stepa, ori unde și-a trimis iscoadele, n-a făcut nici o scofală. A mai trecut un an și jumătate și s-a dus dracului și iobăgia.

Așteptam vreo scrisoare de la Andriușka, dar n-am primit nimic. Într-un tîrziu l-am întrebat pe Ricard dacă nu știe ceva de Andrei. Un timp Ricard s-a făcut niznai apoi, abia după vreo trei ani, mi-a spus că el fusese acela care-l ajutase pe Andrei. Se întîmplase ca tocmai atunci revizorul lor să plece la Samara. Îi ascunsese pe fugari în trăsura lui — un rădvan, mare, cu telegari buni — și în zori, Andrei și Nastia ajunseseră departe de stepa noastră. Revizorul îi dusese chiar pînă la Samara, le dădu bani, cîteva recomandații și sfaturi pentru viitor. Volga vine în ajutor tuturor fugarilor. Au plecat la Astrahan. Ce-au mai devenit, nu mai știu; știu numai că au scăpat de jugul de la noi…

Iată ce aveam să vă povestesc despre aventura care a lăsat urme de neșters în amintirea mea, — încheie Kanin. Anul următor am venit la minele din Gornîi mai tîrziu ca de obicei. Cum am ajuns în orășel, am aflat că bătrînul meșter Polenov murise la începutul verii. „V-a tot așteptat, dar nu i-a mai fost dat să vă revadă” — mi-au spus cunoscuții.

După alți cinci ani, la o consfătuire de proporții mari organizată la Moscova, despre metalele neferoase, mi-a atras atenția un inginer înalt și bine îmbrăcat, care ceruse cuvîntul ca să critice felul cum erau organizate lucrările de exploatare într-o mare regiune minieră din Siberia. Observațiile lui judicioase și interesante m-au entuziasmat și-am întrebat pe un cunoscut, siberian, cine era acel om.

— Este Șavrin — mi-a răspuns inginerul siberian. — Un om foarte capabil, miner din tată-n fiu…

A doua zi am vrut să-l întîlnesc pe Șavrin, dar am aflat că se întorsese în Siberia…

LIMANUL CURCUBEULUI

Profesorul Kondrașev ieși din bibliotecă, urcă un etaj și se îndreptă spre laboratorul său. Coridorul lung, mărginit de o mulțime de uși albe și pe jumătate luminat, era cufundat în tăcere. În institut rămăseseră numai cîțiva cercetători, care aveau de terminat o lucrare-e urgentă.

Profesorul se apropie de biroul încadrat de două mese de experiențe și se lăsă obosit în jilț. Becurile de gaz sîsîiau abia auzit. Retortele și borcanele străluceau de curățenie, ca în orice laborator, ceea ce impresionează întotdeauna pe neinițiați. Perfecta ordine ce domnea în încăpere, care te îmbia la meditație și experiențe, avea un efect liniștitor, ceea ce făcea ca amărăciunea cuibărită în inima profesorului, după ce citise opiniile despre lucrarea sa, să dispară. Revizui încă o dată, mintal, tezele fundamentale din ultima sa carte apărută, încercînd să aprecieze imparțial criticile ce i se aduceau.

În această carte, profesorul Kondrașev demonstra că trebuie studiate cu toată atenția proprietățile ascunse ale diferitelor plante, îndeosebi ale celor străvechi, rămase din epocile cele mai vechi ale vieții Pămîntului. Asemenea plante, care cresc și astăzi în țările tropicale și subtropicale, pot fi înzestrate cu proprietăți cît se poate de importante și prețioase, pe care și le-au menținut și dezvoltat, adaptîndu-se de-a lungul mileniilor la alte condiții de existență. Ca exemplu, profesorul menționase plantele lemnoase de esențe prețioase, vestigii ale terțiarului inferior (acum 60 000 000 de ani). Samșitul și „lemnul de fier” din Transcaucazia, teak-ul, green-heart-ul, arborele negru de Africa, din regiunile sudice ale globului, ghingo-ul japonez, cu proprietăți curative încă nestudiate, au existat și acum mai bine de 100 000 000 de ani.

Dar lucrarea fusese aspru criticată de specialiști cu autoritate și acum, în tăcerea singuratică, profesorul Kondrașev se simți nevoit să dea dreptate în multe privințe criticilor săi. Demonstrația lui se întemeia mai mult pe o convingere nestrămutată, decît pe materialul de fapte cerut de legile de fier ale gîndirii științifice; da, din păcate, argumentația lui era prea săracă.

Profesorul era însă convins de adevărul celor ce susținea. Ei, dacă ar dispune de mai multe elemente convingătoare… Bunăoară, dacă ar avea dovada că „lemnul vieții”, din evul mediu, a existat cu adevărat! Acest arbore, înzestrat cu proprietăți miraculoase și inexplicabile, era cunoscut și în veacul al XVI-lea, ba chiar și în al XVII-lea. Cupele sau pocalele făcute din lemnul său prefăceau apa turnată în ele într-o licoare miraculoasă, de culoarea cerului sau a aurului împurpurat, care tămăduia — zice-se — o mulțime de boli. Proveniența acestui arbore, genul lui, au rămas necunoscute. Taina au păstrat-o iezuiții, care dăruiau cupele fermecate regilor, pentru a obține în schimb privilegii și avantaje materiale.

În vechile scrieri ale Iui Monardez, apărute la Sevilla în anul 1754, precum și în ale lui Athanasius Kircherius, lemnul acesta era numit pe latinește „lignum vitae” sau „lignum nephriticum”, adică „lemnul vieții” sau „lemnul rinichilor”.

După unele date, provenea din Mexic, după altele — din insulele Filipine. Într-adevăr, aztecii cunoșteau un lemn miraculos, cu proprietăți tămăduitoare, pe eare-l numeau „coatl” („apa șarpelui”). Profesorul își aminti experiențele făcute de celebrul Bovie cu o cupă din „lemnul rinichilor”, care descrisese fenomenul luminiscenței albăstrui a apei turnate în cupă și care menționase cu acest prilej că nu era o vopsea, ci un fenomen fizic inexplicabil.

— E voie, Konstantin Arkadievici? auzi Kondrașev un glas cunoscut de femeie; în ușă apărură buclele luminoase și năsucul cîrn al Jeniei Panova.

Cercetătoare capabilă și totodată femeie chipeșă, Jenia Panova era agreată nu numai de tineri, dar și de colaboratorii mai vîrstnici ai institutului. Profesorul Kondrașev, fără să știe nici el datorită cărui fapt, se bucura de o deosebită simpatie din partea ei.

— Dragă Konstantin Arkadievici, nu fi trist… Știu ce te doare… Dar mă tem că ai depășit prea mult acel nivel al științei stricte, care este determinat de prezența unui material faptic.

— Știu că sînt prea nerăbdător! mormăi Kondrașev, puțin jignit de observație și nemulțumit de intervenția ei. Dumneata poți să mai aștepți, mie însă nu mi-a mai rămas mult de trăit. Nu există miracole și descoperiri pe neașteptate. Numai munca lentă de cunoaștere, deseori plictisitoare…

Ca să schimbe discuția, Panova scoase din poșetă două bilete.

— Konstantin Arkadievici, te invit la un concert al Filarmonicii. Astă-seară se interpretează Ceaikovski — știi, „Simfonia mesteacănului”, care-mi place atît de mult. De altfel, și dumitale-ți place. Serghei Semionovici ne va duce cu mașina acolo; pleacă chiar acum. De asta m-am grăbit să te caut, încheie Panova, zîmbind prietenește.

La ora 9 erau la Filarmonică. Viorile cîntau întinderea nemărginită a Rusiei, liniștea rîurilor largi și molcome ce-și poartă apele printre codri întunecoși, pe sub nori mohorîți, freamătul frunzelor crude de mesteacăn, ca o promisiune îmbucurătoare… Și Kondrașev, a cărui nerăbdare se potolea încet, încet, avu senzația irezistibilei chemări a cunoașterii, care cuprinde tot mai larg întinderile nețărmurite ale necunoscutului, îmbie mase din ce în ce mai mari de oameni…

— Ori de cîte ori sufletul mi-e tulburat ascult muzică, șopti Panova.

Profesorul zîmbi și-i aruncă de data asta o privire binevoitoare. În pauză, cînd ieșeau din sală, din puhoiul de oameni se desprinse deodată un bărbat cu fața bronzată, în uniformă de marină. Kondrașev remarcă chipul lui energic, neobișnuit de bronzat, și ochii ce străluceau radioși. Marinarul — mai bine zis hidroaviatorul, judecind după aripile de pe mîneca vestonului — venea spre Panova, strigînd:

— Jenia, Jenia!

Fata se îmbujoră și vru să se repeadă spre dînsul, dar, stăpînindu-se, se mulțumi numai să-i întindă mîinile:

— Boris! De unde vii?

Profesorul, simțindu-se de prisos, se îndreptă spre fumoar. Tocmai își termina țigara cînd Panova, însoțită de aviator, îl regăsi.

— Dă-mi voie să-ți prezint pe Boris Andreevici, un prieten bun, bun de tot al meu, care a zburat în regiuni îndepărtate. Tocmai dintr-o astfel de călătorie îndelungată s-a întors acum și trebuie să-ți spun, Konstantin Arkadievici, că a văzut ceva ce iese din comun. Tare m-aș mira ca miracolul în care dumneata nu crezi să se producă de-a binelea… Dar cum ai putut să mă găsești aici? De trei ore ai venit și… Ce bine-mi pare!… Fata vorbea repede și cam fără legătură.

Profesorul strînse cu plăcere mîna aviatorului cu aspect atît de plăcut… Da, desigur, producea o impresie plăcută.

Schimbară cîteva cuvinte, din cele obișnuite între proaspăt cunoscuți, dar fata îi întrerupea nerăbdătoare:

— Boris, dumneata nu înțelegi că dacă există cineva în stare să-ți explice minunata descoperire, acela nu poate fi decît Konstantin Arkadievici?!

Tustrei se pomeniră acasă, la profesor, și aviatorul începu să povestească de-a fir-a-păr ultima-i călătorie. Chiar de la început, istorisirea trezi la omul de știință cel mai viu interes.

Cu două luni și jumătate în urmă, tînărul hidroaviator, Boris Andreevici Serghievski, care deținea un post de comandă însemnat, primi o misiune de foarte mare importanță. Mai tîrziu, cînd vor putea fi date în vileag lucrurile asupra cărora deocamdată trebuie să păstrăm tăcerea, asemenea acte vor intra, fără îndoială, în istorie, ca pilde de curaj nemărginit din partea executanților și de înțeleaptă clarviziune din partea conducătorilor.

Boris Andreevici trebuia să pornească într-o cursă lungă fără escală, cu o încărcătură extrem de importantă, de a cărei sosire în cel mai scurt timp la destinație depindeau multe, în condițiile complicate ale războiului antifascist.

Ziua încețoșată se potrivea prea bine cu atmosfera apăsătoare în care trăiau de la un timp. Casele scunde ale cătunului se pierdeau printre molizii înalți și întunecați. Peste tot — cioturi proaspăt retezate. Nori groși acopereau cerul și coborau atît de jos, incît treceau pe lîngă vîrfurile arborilor, lăsînd ici-colo aninate zdrențe fără formă. Mirosea a mucegai acru ele pădure, sub tălpi pămîntul mlăștinos mustea, covorul gros de mușchi se afunda la fiecare pas, înăbușind orice zgomot. Pașii deveneau sonori numai pe pista de beton, de un cenușiu murdar, împestrițată ici-colo de inelele multicolore ale petelor de ulei.

Serghievski îmbrățișa cu o privire mulțumită aparatul lui, care se și îndrepta spre start. Era un avion de pasageri de mare altitudine; ferestruici străpungeau într-o parte și-n alta fuzelajul gros, care se termina în față cu un con plin, tăiat în partea superioară de geamul cabinei piloților. Aripile lungi, ridicate puțin în sus, aveau fiecare cîte două motoare, apărate prin cercuri late de duraluminiu lucios. Elicele lor, cu trei pale, se învîrteau încet. La spate, avionul sfîrșea cu o cîrmă foarte înaltă. În zaua-i strălucitoare de argint aparatul era de o provocatoare frumusețe, ca un albatros neînfricat.

Personalul de comandă al aerodromului veni să-l petreacă. Serghievski privi fețele grave și marțiale ale celor ce-l petreceau și se uită zîmbitor la ceas. Totul era gata. Ultimele fumuri trase cu nesaț — și țigara zbură într-o băltoacă. Serghievski se apropie cu pași hotărîți de avion.

Tensiunea, grijile unei pregătiri minuțioase și îndelungate — toate-l părăsiseră ca prin farmec: venise momentul acțiunii. Răsuflînd ușurat, pilotul aruncă o privire spre cerul posomorit. Colo sus, deasupra norilor, la altitudinea nespus de mare unde avea să-l poarte „Albatrosul”, lucea soarele de vară…

Cîteva ordine scurte, ușile ermetice se închid — robinetul egalizatorului de presiune, verificat de telegrafist, fîsîie slab, și totul se pierde în vuietul asurzitor al motoarelor de 1 000 cai-putere.

„Albatrosul” argintiu, de 20 de tone, se desprinde ușor de pe sol, supunîndu-se ascultător mișcărilor abia perceptibile ale mîinii pilotului și aproape în aceeași clipă fu înghițit de oceanul de nori. Giroorizontul de pe cadranul cenușiu al pilotului automat indica o înclinare puternică; acele altimetrelor urcau mereu. Ceața care învăluia ferestrele începu deodată să devină trandafirie, păli și, în sfîrșit, prin geamurile înclinate țîșni lumina strălucitoare a zilei. Stratul gros de nori fusese străpuns.' Dedesubtul avionului se îngrămădeau haotic piscuri imaculate, în fața cărora păleau zăpezile alpine, se căscau prăpăstii amețitoare, fumurii. La 7 000 de metri, Serghievski luă capul la compas, reduse turația motoarelor pentru cursă și cuplă pilotul automat.

Pilotul secund, Emelianov, care ocupa scaunul din dreapta, își scoase casca de ascultare și, încrețindu-și fruntea înaltă, pleșuvă, încercă să slăbească arcul strîns prea tare. Ofițerul de bord din spatele lui Emelianov răsfoia pe îndelete un ghid.

Serghievski se lăsă pe spătarul scaunului confortabil, aruncînd din cînd în cînd cîte o privire asupra aparatelor de bord. În fața avionului se întindeau mii de mile de zbor peste ocean, înainte ca pămîntul străin, dar ospitalier, să se aștearnă sub aripile lui. Ceasul de deasupra fantei geamului central indica ora opt. Încă vreo treizeci de minute și vor pătrunde în regiunea periculoasă. Acolo, pe bolta calmă, azurie, gonesc în căutarea pradei avioanele de vînătoare nemțești. Deși „Albatrosul”, avion de mare altitudine, era înarmat cu patru mitraliere, o întîlnire cu agerii „Messeri” [58] era, totuși, primejdioasă…

Serghievski nu se gîndea la el, ci la prețioasa încărcătură din spate, din cabină. În vremea asta, tovarășii lui își vedeau liniștiți de treabă, fără să discute sau să-și facă semne unii altora, ca și cînd s-ar fi înțeles să nu-și vorbească pînă ce nu vor străbate zona primejdioasă. Cel mai îngîndurat părea mecanicul, care urmărea puzderia de ace ale aparatelor sale.

„Albatrosul” gonea cu mare viteză. Motoarele huruiau uniform, liniștitor. Stratul gros de nori atîrna ca și mai înainte între pămînt și avion. Din cînd în cînd apăreau în el spărturi adînci și întunecoase, cu marginile zdrențuite. Prin ele zăreau pămîntul, îndepărtat, nepăsător față de cei din avion, pămîntul care, de la o înălțime atît de mare, părea o cîmpie fumurie și netedă, fără nici un fel de pete.

Trecu o oră, apoi încă una. Avionul pătrunsese în inima zonei primejdioase, din nefericire atît de întinsă. Mitraliorii își încordară ochii pînă la durere, iscodind albastrul curat al cerului și albul norilor. La ora 10 și 29 minute Serghievski se îndreptă în scaun, strînse puternic manșa și strigă:

— Atenție! Trei avioane inamice!

Departe, în fața unui povîrniș buclat și alb de nori, apăruseră trei puncte negre. Setea de luptă îi uni pe toți cei din cabina spațioasă, ermetic închisă, într-un singur colectiv. Emelianov, care privea prin binoclu, zise deodată ironic:

— De ăștia nu ne e frică, Boris!

Din nou, miile de cai-putere și miile de rotații zguduiră avionul. Acul, indicînd viteza ascensiunii, țîșni spre dreapta, iar vitezometrul oscilă spre stînga. Avioanele inamice se apropiară, răsfirîndu-se în părți. Serghievski încetă ascensiunea și aparatul se năpusti înainte, cu viteza obișnuită, lăsînd de căruță urmăritorii hulpavi, care încercau zadarnic să-l ajungă.

Cîmpul alb al norilor, care părea mai puțin accidentat și era acum foarte jos, se destrămă în gigantice bucăți de vată. Printre ele se întrezărea oceanul, ca o foaie palidă de staniol, iar la stînga — pămîntul, mai negricios decît apa, dar ca și aceasta, bizar crestat.

Avionul se îndepărta tot mai mult. străbătînd zona periculoasă. Ruta fu modificată. Serghievski viră spre sud și mări viteza. Încă puțin și avionul avea să se piardă deasupra oceanului, lăsînd în urmă raza de acțiune a inamicului. Întinderile nemărginite ale oceanului parcă stinghereau prin monotonia lor apăsătoare zborul avionului. De la înălțimea de șapte kilometri nu vedeau valurile; suprafața mată, strălucitoare a apei părea bombată. În față zăriră un front de nori, care făgăduiau o schimbare în zborul lor liniștit. Dar schimbarea se produse mai curînd decît se așteptau.

Străbătuseră mai mult de trei mii de kilometri, cînd, deodată, în văzduh apărură iarăși puncte negre amenințătoare, iar jos, departe de tot, zăriră siluetele minuscule ale unor vase de război. Două avioane inamice, cu boturile înălțate, începură ascensiunea, un al treilea rămînea în față, mai la o parte, la marginea unui nor alungit și compact. Timpul parcă și-ar fi curmat mersul.

Cele ce urmară se petrecură într-o clipă de o extremă încordare. Pocnetele rafalelor înfundate ale mitralierelor, care biciuiră avionul de-a curmezișul fuzelajului de-abia răzbătură prin zgomotul motoarelor.

Serghievski înclină aparatul și-l repezi brusc spre stînga. În aceeași clipă hămăiră mitralierele lor din cele două turele. Încă un viraj — și de-abia apucară să vadă pe fereastră un „Messerschmidt” căzînd pe-o aripă; apoi „Albatrosul” se năpusti în jos, cu vuiet tot mai sfîșietor, în picaj redus, apropiindu-se cu gîndul de cel de al treilea avion inamic. Din nou lătrară mitralierele; prin fața lui. Serghievski trecu ceva fierbinte, în toate părțile țîșniră cioburi — și „Albatrosul” se scufundă în aburul lăptos.

Serghievski simți izbindu-l în față un curent de aer rece atît de puternic, încît i se păru un corp solid; înțelese că în botul avionului se produsese o spărtură. Aparatul gonea mai departe, prin norul de nepătruns, motoarele își continuau cîntecul biruitor dintotdeauna. Deodată, o rază strălucitoare de soare îi izbi în față, vestindu-le primejdia unui loc descoperit. În față însă zăriră un alt zid de nori. Încă o dată, și încă o dată apăru și dispăru soarele, pînă ce avionul se afundă definitiv în stratul de nori, gros de cîțiva kilometri, care plutea, dispre vest, sus de tot, deasupra oceanului. Zborul uniform se transformă într-un mers săltăreț și nesigur; văzduhul era neliniștit, parcă ar fi vrut să arunce de pe umeri povara de mai multe tone a navei.

Corpul lui Serghievski, care se contractase de efort, se destinse. Redresă avionul, aruncă o privire asupra compasului giroscopic și încremeni: toată partea superioară a tabloului de bord nu mai era decît un talmeș— balmeș de metal sfîrtecat. Serghievski se întoarse. Probabil că un snop de gloanțe perforante și brizante spărsese partea din față a cabinei, trecuse mai departe — printre cei doi piloți — și izbise la bază stîlpii turelei, unde era instalația de radio. Radiotelegrafistul zăcea peste frînturile aparatului, cu obrazul în mîini. Mecanicul, fără să se sinchisească de sîngele ce-i curgea din umăr, stingea cu un aer preocupat bucățile fumegînde, iar pilotul secund Emelianov își pipăia încruntat brațul prin mîneca sfîșiată a salopetei. Urechile începeau să le vîjîie, piepturile se crispau din lipsă de aer: în cabina găurită presiunea scăzuse la nivelul aerului rarefiat al marii altitudini și nu se mai puteau menține mult timp la această înălțime fără baloane de oxigen.

În timp ce tovarășii săi astupau gaura largă din botul avionului și pansau pe răniți, Serghievski, căpătînd convingerea că stratul de nori atinge o altitudine la care un avion cu cabina spartă nu se poate menține, începu să coboare.

Situația „Albatrosului” era serioasă: principalele aparate de zbor fuseseră distruse, instalația de radio nu funcționa. Fără soare, deasupra oceanului lipsit și el de puncte de reper, asta însemna aproape zbor fără vizibilitate. Mecanicul punea la punct busola magnetică, scăpată ca prin minune, iar Serghievski visa la simțul de orientare al păsărilor. Ce simț deosebit le călăuzește în timpul lungilor lor zboruri pe ploaie și ceață deasupra apelor? Oare acest simț nu s-ar putea dezvolta și la omul devenit pasăre?

Busola cu ac magnetic, în pofida deviației vizibil modificate după o zguduitură și deplasare atît de puternică, indica, cel puțin în limitele unui sfert de orizpnt, direcția fără care cea mai desăvîrșită pricepere de a zbura fără vizibilitate devine un joc primejdios și înșelător…

În jur se așternea întunericul. Începea furtuna. Afară, pe geamuri, șuruia apa; rafalele de ploaie biciuiau avionul, spuma diafană a ceții cedă locul unei pînze de apă tulbure, cenușii. Emelianov, împreună cu ofițerul navigant, pierzînd nădejdea de a mai pune la punct instalația de radio, începură să scoată și să monteze pe cea de rezervă. Mecanicul, balansînd în scaunul din dreapta, se străduia să repare aparatele de bord rămase intacte, dar care nu funcționau.

Se întuneca din ce în ce mai tare. Avionul era zguduit de șocuri bruște. La 200 de metri altitudine, ferestrele se luminară: aparatul ieșea din nori. Încă 50 de metri — și zăriră jos coamele albe, șerpuitoare ale valurilor. Oceanul era frămîntat. În spațiul strimt dintre norii mohorîți și valurile înalte cît casa, avionul își croia drum ca un albatros adevărat, cu o surprinzătoare forță. Mașina era legănată și aruncată de colo-colo, sfărîmăturile și obiectele care nu erau bine fixate se rostogoleau prin cabină.

Vîntul, pe care nu-l auzeau din cauza motoarelor, se năpustea sălbatic, în rafale, asupra avionului, lunecînd neputincios pe aripile netede, lustruite, care vibrau. Avionul fusese admirabil conceput, putea să și amerizeze, dar pe o vreme ca asta, în zvîrcolirile furioase ale valurilor uriașe, o amerizare i-ar fi fost fatală. Altceva însă îi preocupa pe piloți: calculai-ea atît de complicată a erorilor posibile din cauza unei busole nesigure, deriva navei aeriene, consumul de combustibil…

Serghievski îl lăsă pe Emelianov să conducă singur (rana pilotului secund era neglijabilă) și, împreună cu ofițerul navigant, se aplecă deasupra hărților întinse. Stația de radio de rezervă, cine știe de ce, nu voia să funcționeze, iar radiotelegrafistul, serios rănit, nu putea fi de nici un folos piloților. Ziua era pe sfîrșite, deasupra oceanului se lăsa o ceață groasă — și căștile se încăpățînau mai departe să rămînă mute!

— Dați-mi harta engleză 2927! ordonă Serghievski.

Liniile dințate, albastre și roșii, ale furtunilor și alizeelor se încrucișau cu săgețile de pe rețeaua de pătrățele a hărții. Calculele nu erau suficient de precise: aparatele de bord, care rămăseseră intacte, le dădeau prea puține indicații. Totuși, acolo, departe, țărmul ospitalier se întindea pe mii de mile. Nu putuseră să se abată atît de mult, spre sud sau spre nord, ca să nu mai dea de el. Cîntărind bine totul, Serghievski se calmă.

Două becuri din plafonul cabinei luminau viu cadranele sparte ale aparatelor. Oceanul fu înghițit de întuneric și nu-i puteai decît ghici prezența amenințătoare, în spatele lor rămăseseră mii de kilometri din pustiul de apă. Totuși, jos, sub ei, rămîneau valuri, numai valuri — veșnica răsuflare a nețărmuritului ocean.

Zburau așa mai mult de 12 ore și cu toate că lupta și furtuna îi întîrziaseră, ținta trebuia să se fi apropiat simțitor.

Timpul se scurgea agale, mult mai încet decît acele care indicau consumul de benzină. În rezervoarele avionului erau trei tone și ceva de benzină, dar aceasta reprezenta mai puțin de jumătate din rezerva inițială. Consumul de combustibil era prea mare; vîntul din față împiedica avionul să zboare cu viteza necesară.

Serghievski căuta să se liniștească, zicîndu-și că tot nu-i nimic de făcut; cel mai bun lucru era să zboare, să zboare mereu. Ce-o fi mai tîrziu, o să vadă. Starea atmosferică nu-i îngăduia să determine poziția avionului; zona furtunii rămăsese în urmă, dar norii înalți ascundeau stelele. Împărăția nopții n-avea hotare, iar pentru gînduri negre rămînea un timp obositor de lung. După 19 ore de zbor nici urmă de lumini, de țărm!

Își dădură seama că de vină fusese nu numai furtuna, care întîrziase avionul, dar și devierea de la direcție. Serghievski viră puțin spre nord. sperînd să reducă presupusa deviație spre sud.

Motoarele funcționau ireproșabil, ca în prima oră de zbor, deși făcuseră pînă acum 3.500.000 de rotații. Le mai rămînea o jumătate de tonă de benzină.

Zorile veniră repede. Văpăile soarelui aprinseră jumătatea oceanului din spatele avionului. Dimineața străvezie părea dătătoare de speranță și bucurie. Dar acele indicatoarelor de benzină se tîrau mereu spre stînga, spre semnul înspăimîntător pentru un pilot — cercul alb al unui zero cu dungă groasă, care spunea în limbajul lui simplu și teribil: Combustibilul s-a terminat!

Dacă nu vedeau uscatul? Era absurd și totuși pămîntul se încăpățîna să nu se arate. Încă puțin și uriașa forță a motoarelor se va topi, elicele ce se învîrteau sălbatic vor încremeni și aparatul se va prăbuși neputincios. Valurile parcă-și așteptau prada: se înălțau lin și ritmic din adîncurile oceanului, încremenind o clipă înainte de a dispare, ca și cînd ar fi încercat să muște pîntecul atît de apropiat al avionului.

Soarele răsări de-a binelea, dîndu-le posibilitatea să se orienteze.

— Douăzeci și șapte grade latitudine! exclamă Serghievski. Ne-am abătut destul de mult spre sud… Dar mai importantă pentru noi este longitudinea. Da, stăm mai prost: aproximativ șaptezeci și nouă grade vest… Ei, tovarăși, pămîntul trebuie să se ivească!

Pilotul mai execută o ascensiune. Într-adevăr, abia vizibilă, aidoma coamei încremenite a unui val, apăru la orizont o panglică întunecoasă. Ochii injectați și obosiți nu se mai săturau privind-o. Emelianov ridică binoclul și Serghievski îl văzu răsuflînd ușurat. Panglica devenea tot mai întunecată și mai groasă. Marginea ei superioară căpătă contururi neregulate: zăriră coame pleșuve de munți sau de dealuri. Încă 20 de minute și horbota albă a valurilor, care tivea țărmul, deveni vizibilă cu ochiul liber. Motoarele vuiau asurzitor, înghițind ultimii litri de benzină. Urcau mereu, pregătindu-se pentru clipa hotărîtoare a unei aterizări forțate. Nu se putea ameriza lîngă țărm: valurile mari se sfărîmau de stînci negre, pătrundeau în crăpături, de unde se scurgeau înapoi șuvițe șerpuitoare de spumă.

Peste linia albă a valurilor ce izbeau malul se ridicau trepte colțuroase, un covor verde acoperea văile puțin adînci și poalele desfăcute în evantai ale unor chei. Nici aici nu zăreau loc potrivit pentru aterizare. În spatele munților de pe litoral solul cobora și, cît vedeai cu ochiul, era acoperit cu păduri de nepătruns. Pe alocuri luceau, ca oglinda, mlaștini. La dreapta, departe spre nord, prin licărul valurilor, întrezăriră un promontoriu îngust pe care ghiciră o ridicătură albă, durată de mîna omului — probabil turnul unui far.

Serghievski vedea bine arborii de pe țărm. Erau palmieri. Acele indicatoarelor de benzină oscilau la zero; tovarășii săi lucrau din răsputeri la pompele de mînă, fără să-și ia ochii de la comandant. La stînga, malul se retrăgea și se abătea spre vest. Avionul depăși promontoriul ondulat și lung, acoperit cu palmieri, și în clipa aceea se așternu brusc tăcerea. Motoarele se opriseră. Numai cel din stînga mai detună de cîteva ori; în fața aripilor se zbăteau palele elicelor, vrînd parcă să-i prevină că nu mai pot menține nava în aer.

— Vom sări pe rînd, pe ușa din stînga. Emelianov, fii gata! spuse Serghievski. Împinse manșa înainte și conduse aparatul masiv în jos, pe o linie ușor înclinată, încercînd să amîne cît mai mult aterizarea și, în același timp, să evite pierderea de viteză ce putea deveni fatală.

Într-o tăcere înfricoșătoare avionul cobora legănîndu-se. La dreapta se înălțau piscurile înverzite ale munților. Încă puțin și metalul strălucitor al minunatei păsări va fi sfîrtecat, fărîmat în bucăți informe, împreună cu trupurile piloților. Dar echipajul avionului, fără a sufla o vorbă, cu respirația tăiată, aștepta, neputîndu-se decide să se despartă de minunata mașină, cu nădejdea în măiestria pilotului. Iar Serghievski, după ce dăduse acest ordin, aproape că nu se mai gîndea la oameni, ci cum să salveze avionul și încărcătura lui. Două, trei secunde — pămîntul se apropia… Pilotul observă deodată un liman mic și liniștit, pe care niște promontorii împădurite îl fereau de valuri. Hotărîrea fu luată într-o clipă: un viraj, o înclinare și mai mare a avionului în jos și pămîntul începu să-i gonească în întîmpinare…

Serghievski smuci brusc manșa spre el, ca și cînd ar fi strîns frîul unui cal ascultător. Giganticul aparat se dresă. Cu trenul de aterizare escamotat atinse păduricea scundă de pe țărm, în vaietul arborilor care trosneau și se frîngeau. Pasărea de argint, sleită de puteri, îi mototoli ca pe niște fire de iarbă, se prăvăli greoi în apa golfului și începu să lunece, împroșcînd stropi în dreapta și-n stînga. Mai alergă vreo 150 de metri și se opri aproape de malul celălalt, înalt. În ultima clipă de zbor, Serghievski mai avusese timpul să scoată trenul de aterizare, ca să folosească cele mai mici posibilități de a frîna inerția navei grele. Manevra reușise: enormul aparat se culcase pe apa străvezie și albastră ca cerul, puțin plecat pe aripa din dreapta.

Avionul se mai legăna și zvîcnea în clipa cînd piloții ieșiră pe aripă. Serghievski simți cum i se ia ca o piatră de pe suflet povara apăsătoare a răspunderii. Întinse brațele, bucurîndu-se de soarele orbitor, de apa îmbietoare și de vegetația năvalnică a tropicelor. Sub avion, apa nu era mai adîncă de trei metri; roțile trenului de aterizare se proptiseră în nisipul unui banc. Cabina ermetică nu lăsa ca apa să pătrundă, iar spărtura din bot era deasupra nivelului de plutire al avionului.

— Bine ați venit, tovarăși! exclamă cu bucurie Serghievski. E adevărat că n-am ajuns chiar la destinație, dar nu-i nici o nenorocire. Putea să fie mai rău. Sîntem undeva în Florida…

Arșița, formele bizare ale plantelor necunoscute trădau o regiune din sudul îndepărtat.

Toate cîte se întîmplaseră în ultimele 24 de ore li se păreau acum un vis de-o clipă.

— Ei, Robinsonilor, să facem o revizie avionului și să tragem un pui de somn. Vă sfătuiesc să vă dezbrăcați, ca să nu fierbeți în salopetă.

Serghievski se consultă cu mecanicul și cu pilotul secund și hotărî ca, după ce se vor odihni, să rezeme coada și aripa dreaptă în niște prăjini: aparatul trebuia împiedicat să se afunde în nisip, în timpul refluxului.

Soarele de amiază încingea avionul, făcîndu-l să sclipească orbitor. Aviatorii ieșiră din nou afară, ca să mai răsufle. Radiotelegrafistul rănit se simțea mai bine; fu așezat în curentul dintre două ferestre deschise.

Aviatorii desfăcură o barcă de cauciuc pliantă, ca să meargă la mal și să caute prăjini. Serghievski lăsă un mitralior de pază în avion și, de pe aripa stingă ridicată, examină golful, alegînd arborii cei mai potriviți.

Oglinda netulburată a limanului avea forma unei inimi. În mijlocul unui promontoriu se înălța o stîncă abruptă, acoperită cu palmieri subțiri și încovoiați. La dreapta, promontoriul, ca o gheară, era acoperit cu arbori ampenați, plini de flori albe. Prin vegetația promontoriu— lui se deschidea acum un drum lat, tăiat de avionul lor. Vîrfurile rupte, arborii smulși din rădăcini, trunchiurile frînte de curînd, azvîrlite la marginea apei, atraseră atenția lui Serghievski. „Mult material de stîlpi am mai pregătit”, constată pilotul, înveselit. Frînturi de lemn ajunseseră pînă aproape de malul celălalt al limanului, atît de puternică fusese izbitura avionului și rezistența corpului său. „

— Dacă n-ar fi fost acest gard elastic… rosti, fara sa vrea, cu voce tare Serghievski și, fără a-și mai termina gîndul, se uită la malul opus, unde aparatul cu aripi lungi s-ar fi făcut fără doar și poate țăndări.

Aviatorii se urcară în barcă, navigînd încet pe apa ca oglinda, care se-ncrețea parcă în silă. Acolo unde se îngrămădeau în apa străvezie bucăți de arbori cu un zăhat întreg de lemn deasupra, un spectacol nemaivăzut, de neuitat, apăru în fața ochilor uimiți ai aviatorilor.

Prin apa albăstruie, nisipul neted de pe fund avea o culoare brună, monotonă. Deasupră-i, în razele ce răzbăteau în apă, unduiau în toate direcțiile, împletindu-se și amestecîndu-se, șuvițe siniiii, aurii, purpurii.

O ridicătură mică de pe fund, prinsă sub grămada de așchii, era tivită de un semicerc vioriu, în mijlocul căruia se învolburau pete de un albastru pur sau aurii. Din cînd în cînd, între aur și albastru ondulau șuvițe purpurii sau verzi ca smaraldul. Această nemaipomenită simfonie de culori juca, strălucea, se-învolbura, se prelingea, fascinînd ochii cu farmecul ei aproape hipnotic.

Uluiți de nemaivăzuta priveliște, aviatorii nu-și puteau lua ochii de la fenomen. Într-un tîrziu, Serghievski, cu un gest hotărît, îndreptă barca spre viitoarea aurie.

În stînga, două crengi rupte, proiectate în adîncime, se înfipseseră aproape vertical în nisip: și în jurul lor șerpuiau șuvițele aurii și azurii, deși mai înguste și mai străvezii ca primele.

În văzduh plutea mireasma dulce a unor arbori necunoscuți, întărindu-i în credința că trăiesc un basm. În acest colțișor al limanului culorile apei erau mai opales— cente, mult diluate, dar la fel de pure: aur, purpură, albastru.

Serghievski și tovarășii lui intrară în apa mică de lîngă mal și începură să aleagă bucățile de lemn mai potrivite pentru stîlpi de susținere. Trunchiurile nu erau mai groase de șase-șapte centimetri în diametru, lemnul însă era compact și greu; inima lemnului, de un brun închis, era tivită la margine cu un cerc aproape alb.

Mecanicul găsi un trunchi crăpat în două și-l cufundă, din curiozitate, în apă. În primele două-trei minute se răspîndi încet un nouraș albăstrui, opalescent, mai puțin vizibil; apoi, însă, de la trunchi începură să țîșnească mici șuvițe în toate culorile curcubeului.

Va să zică, asta era explicația minunatelor culori din apa— golfului: țăndările unui arbore necunoscut. Serghievski privea cu atenție malul, căutînd să-și întipărească în memorie contururile arborilor. Ramurile lor, larg răsfirate, frunzișul ampenat și ciorchinele de flori albe nu aveau nimic deosebit.

Deodată, de după bancul de nisip din gura limanului, se auzi un zgomot slab, dar clar, care nu putea fi confundat cu nici un altul: un motor! Huruitul îndepărtat, egal și puternic, se apropia fără doar și poate de liman.

— La avion! Repede! strigă Serghievski.

De pe aripa stîngă, care domina apa, se vedeau valurile, rostogolindu-se ritmic pe mal. Ocolind promontoriul dinspre est, o șalupă cenușie despică deodată apa lină cu dîra înspumată a elicei sale. Prova, ridicată mult deasupra apei, se legăna ușor; sub ea, o pată neagră: părțile metalice ale proiectoarelor și gurile de foc scînteiau cu un luciu mat.

Șalupa viră, motoarele încetară să mai uruie și micul vas lunecă spre avion. La provă răsăriră siluetele masive ale unor marinari grăniceri, în tunici albe, dar cu șorturi comode, ce păreau o ușuratică nesocotire a austerității impuse de regulament uniformei militare.

Nu se lungiră mult la vorbă și șalupa dispăru la fel de repede cum apăruse. Scurt timp după aceasta, două hidroavioane mici și scurte amerizară greoi pe apa unui golf mare, situat la un kilometru mai spre vest de „limanul curcubeului”. Rănitul și o parte din încărcătură fură transportați pe hidroavioane, iar în rezervoarele aparatului sovietic se turnară două tone de benzină. Le mai rămînea să aștepte două vase, care să remorcheze în timpul refluxului hidroavionul din limanul cel mic și să-l scoată printre stînci în larg.

Amurgului scurt îi urmă o beznă de nepătruns. Serghievski își zise că trebuie să ia o mostră din lemnul acela miraculos; altfel, tot ce văzuse în golf ar părea un simplu vis. Așteptînd să răsară luna, pilotul se așeză pe aripa dreaptă' a avionului și văzu deodată, nespus de clar, o aureolă viorie răspîndindu-se în apa din jurul stîlpilor pe care se sprijineau aripa și coada avionului. Uimit la culme de noua minune a limanului, pilotul privi spre pădurea sfîrtecată de avion. În apa întunecată, o pată strălucitoare, albastră ardea acum acolo unde, ziua, se fugăriseră șuvițele șerpuitoare de curcubeu.

Serghievski coborî în barcă și vîsli spre pata de lumină. În jurul țăndărilor de lemn apa părea un nor de gaze albastre luminiscente, care arunca reflexe argintii pe fața și pe mîinile lui Serghievski. Lumina degajată de apă era suficientă ca să se orienteze și pilotul culese la repezeală cîteva bucăți de lemn, fără a uita să ia cu dînsul și cîteva crăci cu frunze și flori.

Cît timp dură remorcarea avionului, Serghievski nu avu chef de discuții, dar mai apoi, cînd „limanul curcubeului” rămase în urmă, pilotul nu reuși să afle nici o explicație logică nedumeririlor lui. Arborele cu pricina era cunoscut localnicilor sub numele de „pomul dulce”. Era destul de rar prin partea locului și nimeni nu auzise ca lemnul lui să aibă proprietăți miraculoase.

O dată cu refluxul, nava de argint fu scoasă încet și cu băgare de seamă în largul mării calme și huruitul motoarelor cutremură țărmul liniștit al tropicelor.

„Albatrosul” părăsi pentru totdeauna limanul fermecat, transportînd înapoi, peste ocean, pumnul de oameni căruia îi fusese dat să vadă una dintre minunile nebănuite ale naturii.

* * *

Profesorul Kondrașev întoarse fotoliul spre Serghievski, care intra în laborator și îi întinse, fără un cuvînt, un stativ cu eprubete, pe fundul cărora zăceau bucățele din miraculosul lemn adus de pilot.

În apă jucau și licăreau șuvițe și nourași galbeni, purpurii și albaștri, care se preschimbau din cînd în cînd într-un galben-verzui sau într-un albastru și mai viu.

— Seamănă cu limanul dumitale? întrebă zîmbind profesorul.

— Nu prea. Aviatorul nu glumea. Culorile și luminis— cența erau mult mai vii.

— A, firește! exclamă Kondrașev. Limanul avea apă de mare. Și, cu o pipetă, picură în eprubetă cîțiva stropi dintr-o soluție. Albastrul se întunecă deodată și, din străveziu, deveni aproape impenetrabil pentru ochi, în timp ce nourașii galbeni aveau reflexe aurii-roșcate.

Profesorul explică:

— Adăugirea în apa dulce a unei mici cantităti de substanțe alcaline mărește brusc proprietatea lemnului de a colora apa. Dar aceasta nu este o vopsea, ci o substanță deosebită, pe care știința încă n-o cunoaște. Proprietățile ei — luminiscența și opalescența — pot fi foarte prețioase. Am reușit să identific arborele: se înrudește cu nucul cenușiu obișnuit, dar este un strămoș al acestuia și se numește Eisenhart. Această specie a apărut acum cel puțin 60 000 000 de ani. Astăzi, îl găsești foarte răs— pîndit în sudul Statelor Unite, sub forma unui arbust, și nu mai are miraculoasele proprietăți: probabil că a degenerat din cauza mediului nefavorabil. Numai în sudul Mexicului, în peninsula Yucatan și, foarte rar, pe meleagurile unde ați fost dumneavoastră, acest Eisenhart s-a păstrat sub forma unui arbore mic, la fel ca în epocile arhaice ale existenței sale. După cum știi, este înzestrat cu proprietăți deosebite; ei bine, acesta este acel „coatl” al aztecilor sau „arborele vieții” al învățaților din evul mediu. Dumitale, dragul meu, îți revine onoarea de a fi descoperit, mai bine zis redescoperit, această prețioasă plantă.

Profesorul se ridică și, solemn, deschise un dulăpior cu geamuri și scoase o cupă mică, negricioasă, lucrată din lemn de Eisenhart.

— Dumneata, cel dinții, continuă el, turnînd apă în cupa curată, dintr-un balon de sticlă, ai dreptul să bei licoarea miraculoasă, dătătoare de sănătate marilor oameni din evul mediu…

Apa din micul vas negricios lucea ca o oglinjoară cu reflexe intens albăstrii. Serghievski, zîmbind stingherit, luă cupa din mîinile profesorului și, fără a sta pe gîn— duri, o goli pînă la fund.

ULTIMA VELĂ

Nava era pe moarte. Marea, care cu numai cîteva ceasuri mai înainte o purta pe umerii ei supusă, se năpustea acum cu urlete mînioase asupră-i. Inima clocotitoare a navei se răcise și contenise să mai bată. În sala mașinilor se așternuse o tăcere mormîntală.

Inertă, fără siaj [59] se clătina greoi de la tribord la babord și de la babord la tribord, se apleca și se smuncea în bătaia vîntului, învîrtindu-se mereu fără noimă.

Prova vasului se înălțase ridicînd mult deasupra valurilor gurnele-i roșii și etrava rotunjită, ruginie. Pe punte numai fărîme, resturi, geamuri sparte, bucăți de parîmă — nici urmă de oameni. Ziua, care de dimineață fusese însorită, senină, se încheiase cu o ceață care se lipea de valuri și cu un vînt care te săgeta pînă la oase. Ceața se îngroșa, învăluia tot mai mult nava, o îmbrățișa ca pe o jertfă dinainte sortită.

Cu numai șapte ore înainte, „Kotlas” fusese un cargobot în perfectă stare care își făcea a șasea cursă din America spre U.R.S.S. Împreună cu alte zece nave mai mari, sub escorta unor nave de război, „Kotlas” străbătuse fără prea mare bătaie de cap cea mai mare parte a drumului, deși bombardierele nemțești atacaseră în două rînduri.

Dacă nava ar fi avut grai, ar fi povestit cum într-o zi frumoasă de toamnă, pe bolta însorită își făcuseră apariția bombardierele fasciste și lupta se încinsese. „Kotlas”, „prîslea” convoiului naviga mai în coadă. Un „Junkers” de un cenușiu murdar, care se învîrtise la început deasupra navelor mari din capul convoiului, virase dintr-o dată și, înălțîndu-și coada, se năpustise asupra „Kotlas”-ului. Un tun antiaerian primise cu salve, fără teamă, fiara care urla, dar de data aceasta „Kotlas” nu avusese noroc. O bombă străpunsese puntea la pupa, explodase dedesubt și săltase vasul în așa fel, încît cîrma deodată diformă, atîrnase o clipă în aer; o altă bombă pătrunsese prin dunetă în compartimentul posterior al magaziei pupa. „Kotlas”, pierzîndu-și cîrma și elicele, amenințat cu inundarea cazanelor, evacuă aburii.

Un șuierat puternic, ca un oftat adînc, se răspîndise în jur, vestind convoiului că una din nave fusese rănită. Comandantul convoiului nu se socotise în drept să oprească întregul convoi pentru un singur vas. O navă de pază luă în remorcă „Kotlas”-ul, răniții fură transportați pe alta și fumul puzderiei de coșuri acoperi orizontul: convoiul își mărise viteza și-și văzuse de drum.

Cinci ore cele două vase rămase în urmă navigaseră netulburate, așteptînd mereu distrugătorul, pe care comandantul convoiului făgăduise că-l va trimite în întîmpinarea lor de îndată ce convoiul ar fi ieșit din zona primejdioasă. Dar dinspre nord-vest un vînt puternic răscolise marea și cablul de remorcă se rupsese. Aproape întregul echipaj de pe „Kotlas”, chiar și fochiștii și mașiniștii, cu excepția celor din magaziile întunecoase care luptau cu apa năvălită prin recesul [60] și tunelul arborelui port-elice se adunase pe punte pentru recuperarea parîmei grele de remorcă. Cu prețul unor eforturi supraomenești, parîma putuse fi matisită [61].Dar remorca se rupsese din nou, chiar lîngă cîrma vasului care-l remorca. Și, colac peste pupăză, în momentul acesta se ivise un avion inamic de recunoaștere.

Marinarii de pe „Kotlas” nici nu apucaseră sa trag[parîma din apă, că cele două vase fuseseră din nou atacate de bombardierele chemate de avionul de recunoaștere. Nava de pază fusese lovită în două locuri și, înghițind vreo două sute de tone de apă, s-a aprovat [A se înclina longitudinal cu pupa mai sus decît prora (N. Club CPȘF.)]. Bombardierele încercau să scufunde nava de pază pentru că, fără ea, „Kotlas”-ul, neputincios, ar fi rămas imobilizat. După ce-și terminaseră bombele grele, fasciștii aruncaseră pe puntea „Kotlas”-ului cîteva bombe brizante, iar apoi biciuiseră mult timp ambele nave cu rafale de mitralieră. Comandantul „Kotlas”-ului, șeful de echipaj și cîțiva marinari pieriseră, alții fuseseră răniți.

Avioanele dispăruseră, dar nava de pază avariată nu mai putea remorca „Kotlas”-ul; ea însăși era în primejdie. Nu-i rămînea decît o singură soluție: să plece, atîta timp cît se mai putea deplasa prin propriile sale forțe. Comandantul navei de pază voise să scufunde „Kotlas”-ul, dar secundul acestuia, care acum ținea locul comandantului, refuzase. Toți marinarii de pe „Kotlas” scăpați teferi, fuseseră de aceeași părere — voiau să continue lupta pentru salvarea navei greu rănite, trăgînd nădejde că distrugătorul de escortă nu avea să mai întîrzie.

Vasul de pază luase pe bord răniții de pe „Kotlas” și plecase. Acum, marea era pustie. Pustiu părea și „Kotlas”-ul care plutea în derivă spire sud-sud-est. Instalația de radio nu funcționa, pompele nu funcționau, curentul electric se întrerupsese. În realitate, „Kotlas”-ul nu mai era decît cadavrul unei nave, care abia se mai ținea la suprafață. Pe el, se mai aflau totuși șase marinari.

Unul din ei, înalt și uscățiv, stătea în cabina de navigație. Era secundul de pe „Kotlas”, Ilin. Colțurile gurii lăsate în jos, cutele lungi, verticale, care-i brăzdau acum obrajii, făceau ca fața-i să pară încordată și aspră. Ceața ce le fusese înainte aliată, ascunzîndu-i de ochii dușmanului, devenise acum un dușman de temut: vasul de război ce trebuia să le vină în ajutor putea trece pe lîngă „Kotlas” fără să-l vadă. Ilin n-avea cum semnaliza prin radio, căci nu mai avea radio, nu putea acționa nici sirena, căci nu mai avea abur. Nu-i rămînea deci decît să bată clopotul, deși risca să atragă un submarin sau un vas de patrulare al inamicului.

Secundul era îngîndurat. Curînd avea să se înnopteze, Iar vîntul dinspre nord-vest va bate, desigur, un timp mai îndelungat. Vîntul rece, suflînd deasupra curentului cald al Golfstreamului, venea saturat cu vapori de apă și îngroșa ceața. Apoi deriva îi purta într-o singură direcție: spre țărmurile ocupate de inamic. E drept că pînă acolo mai era mult, dar și noaptea era lungă, toamna. Dacă ajutorul nu Ie venea Ia timp… Ilin strînse tare între dinți capătul pipei care se stinsese de mult și își închipui clipa cînd ceața avea să se risipească în zori, iar „Kotlas”-ul zărit de pe țărmul inamic.

Un val plescăi, oblonul unui spirai [capac cu geamuri construit în puntea unei nave (uneori înclinat și protejat cu grilaje), care servește la luminat și la aerisit. (N. Club CPȘF.)] scîrțîi. Zgomotele astea îi reamintiră secundului înmormîntarea comandantului și a marinarilor de pe „Kotlas”, căzuți de curînd în luptă. Ilin își iubise comandantul; puțini oameni de pe bord știau ce prietenie nețărmurită îi legase. Secundul simți din nou cum i se strînge inima, ca în clipa aceea cînd se aplecase asupra comandantului lovit de moarte, își mai pironise pentru ultima oară ochii în ochii prietenului, care-și pierduseră gravitatea obișnuită și-l priviseră deschis, naivi și limpezi ca ai unui copil. Buzele albite se întredeschiseseră, Ilin apucase să audă doar atît: „…dumneata… păstrează-l pentru…” Secundul nu știa dacă se referea la vas sau la caietul lui.

De cîțiva ani încoace căpitanul își făcea însemnări despre istoria flotei rusești.

— Din punctul meu de vedere — îi spusese el adesea — istoria flotei rusești se împarte în trei: una a flotei maritime militare, care are un istoric oficial și bogat, a doua a flotei comerciale, care nu-i nici oficială, nici bogată. Lanțul lung se întindea de la familia țarului (aci comandantul lăsa să-i scape o zdravănă sudalmă marinărească) pînă la armatorul vasului respectiv. Cine să-i scrie istoria? Dar flota comercială rusă a crescut și s-a dezvoltat, a dat marinari strașnici și asta numai datorită poporului rus. Ți-o spun o sumedenie de scrieri didactice sau literare. Numai a treia categorie — a marinarilor ruși care nu și-au găsit locul în Rusia țaristă și au fost nevoiți să se îmbarce pe vase străine — nu are un istoric al ei. Despre acești marinari, adeseori neîntrecuți, nu se știe nimic; ei nu au o istorie a lor. Uite, golul ăsta aș vrea să-l împlinesc eu. Doar mă trag dintr-un.vechi neam de marinari și știu multe…

Toate astea și le reamintise Ilin, în timp ce îmbrățișa cu privirile puntea schilodită a „Kotlas”-ului.

Cele două felinare cu gaz, care se legănau și fumegau, nu izbuteau să împrăștie bezna apăsătoare. Apa trecea de brîu. Cu fiecare legănare a navei, masa grea de apă izbea surd, amenințătoare, pereții. Această apă neagră, ce părea fără fund, era dușmanul cel mai rău și mai primejdios.

— Ptiu, frig e! — rosti în întuneric o voce limpede, de om tînăr.

— Nu-i nimic, Vitea, curînd ne vom încălzi! — răspunse alt glas, răgușit. — Ei, Titarenko, dă-o încoace.

— Nu pot s-o proptesc, o dă afară…

— Dar voinicul nostru unde e?

— Kurganov, vino încoa!

— Nu pot, sînt lîngă mecanic…

— Stai! Na, am nimerit… Dă-i, apasă, — ț-i-i-n-e! Of, afurisita!…

— Iar a dat-o afară? — strigă de sus Ilin. — Cobor îndată!… Bag-o sub stringher [Piesă în osatura unei nave care întărește corpul acesteia în borduri (N. red. rom.)]. Stai!… Așa, dă-i!

Încăperea întunecoasă și strîmtă se umplu de lovituri de ciocan, de plescăitul apei, de strigăte și exclamații.

— Ptiu! — se oțărî cineva, care răsufla din greu. — Ce de apă am înghițit…

— Pesemne că-i tare bună apa de santină [Santină — rigolele pentru apă situate la fundul navei unde se scurge apa din calele și din diferitele încăperi ale navei. (N. red. rom.)]! — glumi pe socoteala lui un altul.

— Asta-i totul, Matvei Nikolaevici? — întrebă încet Ilin.

— Deocamdată, totul, — răspunse Golovin mecanicul secund, care scuipa de zor.

— Cu tunelul am terminat — reluă secundul. — Dar în sala mașinilor?

— Acolo nu-i nimic de făcut! — și mecanicul ieși din ungherul său întunecat, intrînd în raza de lumină a felinarului. Dădu din mînă a lehamite. Arborele port elice a descentrat, prin presgarnituri intră apa, picul pupa [(Picul prova și picul pupa.) încăperile terminate ale corpului navei la prova și pupa. (N. red. rom.)] este dărîmat, recesul spart și el, tunelul avariat — tot o să ne preseze pînă la urmă apa.

— M-da, aici n-ai cu ce întări, — recunoscu și secundul.

Marinarii, uzi pînă la piele, ieșiră pe punte, unde vîntul rece îi pătrunse pînă la oase. Soarele apusese, dar mai era destulă lumină ca să-ți dai seama cît de deasă era ceața: chiar cabestanul [Cabestan — mecanism cu tambur vertical care servește pentru ridicarea ancorelor și pentru executarea manevrelor de acostare a navei. (N. red. rom.)] din prova ridicată a „Kotlas”— ului nu se mai vedea. Cei cinci, tremurînd de frig, se uitară la Ilin: pe fețele lor se citea una și aceeași întrebare. Al treilea ofițer, un băiat tînăr, frumușel, se pierduse de tot, mecanicul își strîngea înciudat buzele, fochistul — o namilă cît un urs — se încrunta. Ilin le spuse să se schimbe imediat și să mănînce ceva ca să mai prindă puteri, apoi să facă pe rînd de cart la clopotul vasului care scăpase neatins în vîrful barei sale strîmbată de explozie. Era singurul mijloc ce le mai rămăsese ca să-și anunțe prezența — să bată clopotul. Trebuiau să fie însă cu luare-aminte, să tragă mereu cu urechea, ca la cel mai mic semn să înceteze și să se adune cu toții sus, „iar mai încolo, cum le-o fi norocul!” Așa hotărî Ilin, care, însoțit de puțin numerosul său echipaj, se îndreptă spre cabine.

— Crește? — întrebă laconic mecanicul.

— Încă un picior.

— Mult, foarte mult! — Mecanicul se uită întrebător la secund.

— Dați-i drumul! — ordonă Ilin. — Benzina e puțină, dar altă soluție n-avem.

Mecanicul făcu fochistului un semn cu mîna și amîndoi dispărură în întuneric. Curînd, bătăilor ritmice ale clopotului se adăugă pufăitul motorului. Mecanicul îl reglă, mîngîie drăgăstos cilindrul verde al pompei de benzină și mormăi:

— Scoate-ne din încurcătură, drăguțe!

Își luă seama și se întoarse cam stingherit spre fochist, care ținea felinarul. Dar fochistul, care trăgea cu urechea la șuvoiul puternic de apă ce țîșnea acum peste bord, dădu din cap a încuviințare:

— Mică, mică, dar de ispravă! Ehe, de ne-ar ajunge benzina!… — Se întrerupse, apoi zise cu voce schimbată: — Haidem, Matvei Nikolaevici.

Noaptea neagră, în care nu pîlpîia nici o rază de lumină, se scurgea încet. Marinarii se adunaseră în cabina secundului, mai aproape de ieșire. Din cînd în cînd se ridica cîte unul și se ducea să-l schimbe pe marinarul de la clopot, iar cel de afară intra rebegit și dădea pe gît păhărelul anume pregătit pe masă, ca să se încălzească. Secundul și mecanicul coborîră de mai multe ori în cală, să măsoare adîncimea apei. Și, cu cît se apropiau zorile, cu atît mai puțin nădăjduiau că vor putea salva nava. Apa creștea. Geamătul înfundat al pereților etanși și scîrțîitul proptelelor arătau că presiunea apei creștea neîncetat. Cînd se va termina benzina pentru pompă… Marinarii încercau să se ia cu vorba, povestind și glumind ca să nu se mai gîndească la asta, dar pînă Ia urmă tăcură cu toții. În cabina abia luminată cufundată în liniște răzbăteau amenințătoare, insistente, bătăile rare ale clopotului, parcă repetînd cu încăpățînare: „Nu, nu…”

Cîteva clipe de tăcere tulburate numai de huruitul slab al pompei, apoi iarăși: „Nu, nu…”.

Deodată fochistul rosti cu glas nesigur zîmbind:

— Vitea, cîntă-ne ceva…

Ceilalți i se alăturară.

Viktor Metelițîn, al treilea ofițer, nu se lăsă rugat. Chipul lui de adolescent se îmbujoră, deveni visător de îndată ce degetele atinseră ghitara pe care o aduse din cabina sa. Cu glas puternic de tenor începu să cînte o melodie pe care toți o cunoșteau. Frumosul Metelițîn cînta puțin aplecat într-o parte, ridicîndu-și fața spre felinarul ce răspîndea o lumină palidă. Semiîntunericul din cabină, pătratul alb al feței de masă, dangătul stăruitor al clopotului care acum nu mai părea prevestitor, ci un acompaniament al cîntecului… — toate astea aveau să se întipărească pentru multă vreme în amintirea celorlalți patru care-l ascultau pe tînărul ofițer, așteptînd să răsară soarele.

Țară, mumă bună, ne duci dorul.

Te-au lăsat feciorii și-au plecat,

Lacrimile-ți seacă…

Vocea se frînse. Ultima notă, înaltă, mai stăruia în strună cînd deodată, parcă pentru a se supune cîntărețului, tăcu și clopotul. Ilin țîșni din cabină și alerga la matrozul de serviciu, Cegodaev.

— Un motor, Anton Petrovici! — șopti matrozul.

Ilin avu și el impresia că aude un huruit slab. Mult timp marinarii nu cutezară să tulbure prin vreo mișcare tăcerea nopții. Apoi dădură din nou drumul pompei, pe care o opriseră.

Zorile se apropiau, dar ceața nu lăsa să treacă razele de lumină și contururile vasului se desprindeau foarte încet din negură. Ilin, împreună cu tînărul ofițer, se străduia să determine viteza de derivă a vasului. După calcule îndelungate, se convinseră că în timpul nopții vasul se deplasase spre sud-est, către țărmul inamic. Pierduseră și ultima speranță de a salva vasul: „Kotlas” luase prea multă apa, ca să se mai mențină la suprafață, iar deriva îl dusese prea departe.

Sub privirile iscoditoare ale celorlalți, secundul căuta să pară calm. Nu voia să împărtășească oamenilor noutățile alarmante înainte ca ei să-și mai fi venit în fire. În capul mesei înclinate, pe care farfuriile stăteau ca prin minune, încerca să pară bine dispus. După o noapte de încordare, ziua ce se înfiripa li se părea promițătoare. Marinarii se înviorară.

Deodată, Golovin păli și, împingînd cu zgomot scaunul, se repezi pe punte. Toți amuțiră. Înțeleseseră pe loc ce se întîmplase: pompa se oprise. Asta însemna că butoiul de benzină, legat cu un furtun de rezervorul motorului, se golise și că, prin urmare, numai cîteva ore numărate mai despărțeau nava „Kotlas” de pieire.

— Haidem pe punte, prieteni, la aer, să ne sfătuim!

Tonul neașteptat de blînd al secundului trăda momentul critic.

Vasul se înclinase mult și se țineau cu greu pe punte. Cei cinci marinari se rezemară cu spatele de cabina de navigație, care-i apăra de vînt și se uitară întrebători la Ilin. Acesta, încovoiat, cu picioarele desfăcute ca ruliul să nu-l dea peste cap, cîntărea cuvintele simple și grave pe care trebuia să le spuie acum tovarășilor săi. Valurile treceau peste pupa și măturau puntea din partea bordului aplecat. Din cînd în cînd marea se cutremura, de parcă un spasm i-ar fi crispat corpul uriaș și atunci micul clopot icnea înfundat.

— Prieteni, nu mai e nici o speranță să salvăm nava, — începu domol secundul, fără a-i privi. — într-o oră vasul se va scufunda. Vîntul și curenții ne-au purtat spre țărmurile Norvegiei, ocupată de nemți. Bărcile de salvare au fost sfărîmate. Ne mai rămîn plutele de salvare, dar prea departe n-o să ajungem cu ele, iar de cules… ei bine, nu ne-ar putea culege decît dușmanii noștri. Asta înseamnă captivitate. Dacă scăpăm cu viață și ajungem la țărm, tot în captivitate nimerim… sau…

Secundul se uită deodată pătrunzător în ochii tovarășilor săi, care păliră.

Mecanicul se zgribuli. Parcă vedea un petec de pămînt murdar, împrejmuit cu sîrmă ghimpată, și îndărătul ei — o mulțime de oameni chinuiți, cu fețele supte, cu privirile stinse… „Nu, niciodată!” Ca și cînd i-ar fi ghicit gîndurile, Metelițîn strigă:

— Orice, numai prizonieri nu! — și-și strînse convulsiv enormul pistol automat.

Șase marinari stăteau față în față cu soarta de neîndurat: pieirea fără luptă a unor oameni dintr-o bucată.

— Nu, nu așa, — zise fochistul lui Metelițîn și împinse cît colo revolverul. — Iacă ce spun eu, — și Kurganov izbi cu pumnul său enorm în peretele cabinei: — N-o să ne lăsăm prinși, dar nici să murim așa nu se poate. Să ajungem la mal, să debarcăm și să ne batem. Eu unul nu mă dau pînă nu dobor cel puțin zece. O să-mi vînd scump pielea. Cînd se vor termina cartușele — atunci om avea timp berechet… — încheie uriașul, făcînd un semn spre revolver.

Vorbele fochistului avură asupra celorlalți efectul unui vînt fierbinte. Moartea în luptă nu-i înspăimînta. Metelițîn se grăbi să-și pună la loc revolverul. Ilin strînse cu putere mîna fochistului.

Ceața se împrăștia, vizibilitatea se îmbunătățea.

— Vom lega cele două plute una de alta, — hotărî secundul, — altfel ne vom răzleți. Ei, ce-ați adus acolo? — se adresă el lui Metelițîn.

— Apa, galeții, ciocolata, vinul… — înșiră ofițerul.

— Vodka, spirtul. Dar salam avem?

— Avem.

— Mai luați o armă automată din cabina comandantului. Trei oameni au revolvere, arma o păstrăm de rezervă. Puneți pe plute toate cartușele, busola, felinarul, jurnalul de bord și hărțile regiunii, pentru orice eventualitate… Nu uitați să legați zdravăn cizmele!

Secundul controlă cu multă băgare de seamă cum fuseseră legate baloturile pe plute și se îndreptă grăbit spre cabina comandantului. Înveli cu grijă într-o mușama un caiet negru și gros șl se întoarse în fugă spre punte. Vasul se apleca tot mai mult într-o parte, silindu-i să se grăbească: la tribord apa se și apropia de suprastructura centrală, pupa dispăruse în valuri. Ilin închise într-o cutie de tablă caietul comandantului împreună cu hărțile și jurnalul de bord.

Alunecînd pe puntea udă și înclinată, marinarii împinseră cele două plute, legate una de alta, mai aproape de pupa, își puseră colacii de salvare și dădură pe gît cîte un pahar de vodkă. Fochistul, secundul și timonierul apucară lopețile cu care aveau să îndepărteze cît mai mult plutele de vasul în agonie. Momentul hotărîtor se apropia, dar marinarii nu se îndurau să părăsească puntea. Înăuntrul navei răsună un zgomot surd, ca un oftat greu. Corpul navei zvîcni și începu să se scufunde văzînd cu ochii.

— Gata! — ordonă secundul.

Marinarii mai îmbrățișară puntea pentru ultima oară cu privirea, luîndu-și rămas bun de la nava lor dragă. Îi aștepta singurătatea și necunoscutul. Ilin se încruntă și, apucînd gușa [Gușă — ochiul de la capătul unei parîme, cablu etc. (N. red. rom)] balustrăzii, trase pluta peste parapet. Valurile îi primiră pe marinari cu îmbrățișări de gheața. Plutele se îndepărtară.

— Tii, ce de apă!… — se oțărî mecanicul.

Nimeni nu-i răspunse. Toți priveau spre „Kotlas”.

Oricine cunoaște un naufragiu numai din tablouri înclină să-l vadă astfel: prova afundîndu-se în apă, elicele răsucindu-se în aer, pavilionul fluturînd la pupa. Dar cu cît mai îngrozitor e să vezi în realitate un vas ce se cufundă cu pupa înainte! Nava parcă ar cădea pe spate, ridicîndu-și spasmodic tot mai sus prova, apoi se întoarce încet, dă la iveală fundul lunecos, acoperit de alge, dezgustător, ca un hoit putregăit și, fără grabă, se scufundă în valuri. Un astfel de spectacol le fu dat să vadă marinarilor de pe „Kotlas”, în timp ce vîntul și curentul îi mînau departe.

Nici unul dintre ei n-ar fi putut spune cît timp trecuse: poate numai cîteva ore, poate cîteva zile. Conștiința marinarilor încetase să mai opereze cu noțiunile general omenești. Voința, ea singură mai pîlpîia în aceste corpuri pe care viața începea să le părăsească. Ea îi făcea să înalțe din cînd în cînd capetele peste valurile care-i scăldau și să se agațe de gușele cablului petrecute pe sub coate: mîinile zgîrcite, cu încheieturile umflate, nu le mai erau de folos.

Deodată, secundul, care se topea văzînd cu ochii, avu senzația nelămurită că pămîntul e pe aproape.

Ilin ridică anevoie capul și luptă un timp cu petele negre care-i jucau prin fața ochilor. În sfîrșit, reuși să vadă malul care era aproape de tot. Ceața, străvezie pe mare, se îngroșa lîngă țărm. În adîncul unor cheiuri stîncoase — un fiord ai cărui pereți negri atrăgeau atenția lui Ilin — ceața devenea un zid compact, vînăt.

— Pămînt! Pămînt! — strigă răgușit fochistul.

Marinarii ieșiră din amorțire și încercară să-și adune forțele ce le mai rămăseseră. Ilin scosese ultima sticlă de spirt. Lichidul de nouăzeci și cinci de grade se scurgea pe gîtlejuri și în ochii marinarilor prinse a licări din nou viața. Ilin își revenise într-atît, încît izbuti să-i spună fochistului:

— Halal timp de debarcare!

— Ar trebui să ne ascundem pe mal, pînă ne-om mai veni în fire, — își dădu cu părerea Kurganov.

Pereții drepți, negricioși ai fiordului se apropiau, creșteau, ieșeau din ceață. Marinarii erau purtați spre stînga, pe lîngă un promontoriu stîncos — poate un ostrov — îndărătul căruia fiordul se ramifica în două. La piciorul peretelui despărțitor pornea o fîșie de pămînt cu arbori, al căror frunziș tomnatec, ruginiu, de-abia îl zăreau prin ceață. Mai încolo nu vedeau nimic. Lîngă intrarea în fiord, pe promontoriul stîncos și abrupt, zăriră patru căsuțe coborînd una după alta panta dulce.

În fața promontoriului, valurile începură să salte plutele. Marinarii reușiră cu mare greutate să ocolească promontoriul și se treziră într-un loc unde apa, neagra, liniștită, înghețase parcă în ceața groasă, lăptoasă. Stîncile prăpăstioase se îndepărtară, lăsînd între ele un spațiu semicircular. Malul cel mai apropiat al acestui golf era o îngrădire de stînci cît toate zilele, despărțite de brațe înguste. Printre aceste stînci zăriră două catarge înalte ale unui vas cu pînze, iar mai încolo întrezăriră, pierdută în neguri, o pădure întreagă de catarge.

Ilin nu-și putu stăpîni un strigăt de uimire. Porniră mai departe cu grijă, pe brațul apei, bine ascunși de stîncile negre care se înălțau de o parte și de alta. Deodată, în crăpătura luminoasă dintre acești pereți naturali se ivi bompresul vasului ale cărui catarge le observaseră marinarii cînd intraseră în golf. Cei șase își încordară gîturile, examinînd cu luare-aminte corabia. După toate aparențele, nu mai ieșise de mult în larg. Arborada fusese scoasă, rosturile călăfătuite se zăreau clar ca niște dungi cenușii pe bordul negru. Plutele se lipiră fără zgomot de prova turtită a velierului, marinarii își încordară auzul. Nimic nu clintea pe punte sau în interior. Vasul părea pustiu. Secundul făcu un semn cu capul. Toți îl înțeleseră. Pe fîșia îngustă de apă dintre bordul stîng al navei și malul abrupt cei șase ajunseră repede la cîrmă, pe unde nădăjduiau să se cațere pe punte, dar la pupa velierului, tăiată în unghi drept, găsiră atîrnată o scară de pisică.

Sprijinindu-se de cîrmă, nu le-ar fi fost greu să urce scara, dar nu se simțeau în stare: erau prea slăbiți. Într-un tîrziu fochistul, cu o sforțare disperată, îl împinse în sus pe secund și, scrîșnind din dinți de tare ce se încorda, se cățără și el cu gușa parîmei pe după gît. Ajunși pe punte, simțiră că totul le joacă în fața ochilor. Ilin căzu, fochistul însă se ținu pe picioare și începu să desfacă parîma ca să-i ajute pe ceilalți să urce.

Deodată, undeva sub ei, scîndurile scîrțîiră sub povara unor pași grei. Pe punte apăru o făptură masivă — un om cu cămașă albastră, cizme înalte, marinărești, care… se opri uluit. Vîntul răvășea părul de culoarea paiului și barba îngustă, aurie, ce acoperea fața lată și îndrăzneață a necunoscutului. Kurganov se îndreptă cît era de lung: doi uriași blonzi se înfruntau față în față. Ilin se ridică și el și se dădu lîngă fochist.

Norvegianul cel lung examină cu atenție uniforma necunoscută și spuse ceva arătînd spre mare. Ilin și Kurganov schimbară o privire, apoi secundul rosti cu hotărîre în limba engleză:

— Marinari ruși… sîntem de pe un vas naufragiat.

— Russan, russan… — bolborosi norvegianul, vădit tulburat. Făcu un gest cu mîna, îmbrățișînd întregul fiord, și glăsui și el, într-o englezească stîlcită: — Nemții pretutindeni, prind pe voi… — și, ca să fie mai bine înțeles, strînse pumn palma desfăcută.

Fochistul clătină din cap și aduse astfel mîinile de parcă ar ochi cu o pușcă. Norvegianul îi privi din nou cu luare-aminte; în ochii senini juca abia vizibil o licărire ironică. În vremea asta se iți de după bord capul lui Metelițîn. Grija pentru cei ce rămăseseră sus dăduse forțe celor de pe plută și începură să se cațere pe velier. Norvegianul se dădu instinctiv înapoi, dar fochistul, cu un gest simplu, prietenesc îl apucă de mînă și-l duse spre bord. Norvegianul se neliniști din nou și pronunță cîteva cuvinte dintre care unul englezesc: „ascunde”. Cu ajutorul lui, marinarii ridicară plutele pe bord, apoi tot el le explică, printr-o mimică expresivă, că în curînd avea să bată vîntul dinspre fiord și să gonească ceața, din care pricină trebuiau să îndepărteze totul de pe punte.

Plutele fură coborîte în cală. Norvegianul aprinse un felinar, și-i conduse pe oaspeții neașteptați jos, la prova corăbiei. Aplecîndu-se cît putu mai mult, el se strecură prin ușița joasă a unei încăperi mici, care părea a fi magazia de materiale de bord, și atîrnă felinarul în tavan, bocănind de zor cu cizmele-i uriașe. La chemarea lui, marinarii se treziră dincolo de peretele masiv, în cabina mică, unde se îngrămădeau vele vechi. Norvegianul așternu cîteva pe jos.

În tavan era încastrat călcîiul bompresului, prins cu brățări de fier și încadrat cu grinzi masive de stejar.

Bompresul era înclinat, și plafonul cabinei se înălța în direcția provei, iar spre ieșire cobora astfel încît puteai intra în cabină numai îndoindu-te din șale. Aerul închis, mirosind a catran, lemn de stejar și pînză veche, păru fierbinte marinarilor; fețele lor, biciuite de apă și de vînt se îmbujorară. Gazda se lăsă în genunchi și începu din nou să gesticuleze, repetînd des în englezește: „Nu deschideți! Nu deschideți!” Ilin explică tovarășilor săi că norvegianul voia pesemne să plece și-i ruga pe ruși să nu deschidă dacă urcă cineva pe vas. Cînd o să se întoarcă el, o să bată așa: pumnul norvegianului izbi în podea două lovituri duble, așa cum bate clopotul pe vas. Ilin îi spuse norvegianului: „Yes”, și acesta ieși în grabă, închizînd cu grijă ușa.

Un timp marinarii se priviră în tăcere. Căldura dinăuntru îi moleșea, gîndurile li se încîlceau. Somnul îi ademenea.

— Oare nu s-a dus după „Friți”? — întrebă îngrijorat mecanicul, exprimînd neîncrederea generală provocată de plecarea precipitată a gazdei.

Numai fochistul protestă energic:

— Eu l-am văzut primul și aș putea să spun că l-am pătruns cu privirea pînă-n adîncul sufletului, cînd stăteam pe gînduri dacă să-i dau una-n cap sau nu. Nu, e marinar și-i om dintr-o bucată, nu ține cu fasciștii care i-au cotropit țara. Putem avea încredere în el.

Secundul îl susținu:

— Tot nu avem unde să ne ascundem acum, armele sînt la noi și norvegianul n-o știe. Nu mai e mult și se înnoptează. Ne vom baricada cît mai bine și dacă cineva va încerca să spargă ușa, vom auzi fără doar și poate. În schimb, ne vom odihni cum trebuie, iar pe urma… noaptea-i bun sfătuitor.

Toți fură de aceeași părere cu secundul. După ce înțepeniră bine ușa groasă cu o grindă și niște cavile [Cavile — mînerele roții de cîrmă (timonă}. Piese mici de lemn, de forme diferite. (N, red. rom.)] găsite în cabină, marinarii începură să se dezbrace și să-și stoarcă hainele ude. Căldura îi moleși, o pace binefăcătoare pogorî asupra acestor biete făpturi chinuite, care mai găsiră totuși energia trebuincioasă ca să dezlege bocceaua cu arme. Automatele și celelalte arme fură șterse cu grijă și așezate cîte trei de o parte și de alta. Marinarii se înveliră cu cîteva pînze groase și, lipindu-și corpurile goale, adormiră buștean de cum puseră capul jos.

Ilin auzi prin somn un zgomot înfundat, nelămurit care i se părea că vine de la mari depărtări, apoi se dezmetici: cineva bătea în ușă. Secundul aruncă pînza de pe el și, cu o mișcare bruscă, se ridică în capul oaselor. Somnul se risipi ca prin farmec. Crispîndu-se din cauza durerii ce o resimțea în toți mușchii, Ilin își trezi tovarășii. Îndărătul ușii bătăile continuau: „toc-toc, toc-toc”. A, dar ăsta trebuie să fie gazda!

Cu revolverul într-o mînă, îndoit din șale, secundul se apropie de ușă; în spatele lui, ceilalți, cu baionetele în mînă, se așezaseră în rînd. Cînd ușa se crăpă, marinarii zăriră lumina palidă a zilei pătrunzînd prin spiraiul de sus. Îndărătul ușii răsună glasul cunoscut al norvegianului, care vorbea cuiva în limba lui. În cabină intră, gîfîind și lovindu-se cu spinarea de tavanul scund, un bătrîn cu barbă albă, aproape tot atît de lung ca și gazda care îl urmă și trase imediat ușa după el.

Noii veniți rămaseră cu gura căscată la vederea neobișnuitului tablou. Închipuiți-vă o cămăruță joasă, cu aer închis, haine ude atîrnînd din tavan, iar în lumina slabă a felinarului — șase oameni goi-pușcă strîngînd în mîini armele! După ce-și reveni din uluială, bătrînul zîmbi ursuz și spuse ceva gazdei. Acesta se adresă marinarilor în aceeași englezească stîlcită:

— El, marinar bătrîn. El poate. Nu sînt nemți. Sus păzește om.

Bătrînul păși înainte, dădu la o parte fără teamă pistolul automat din mîna fochistului și, dezdoindu-și cu un suspin de ușurare spatele, se așeză jos. Gazda pipăi îmbrăcămintea marinarilor, clătină din cap, făcu din ea la iuțeală o legătură și ieși.

Marinarii se așezară și ei în fața bătrînului, fără însă a lăsa armele din mîini. Bătrînul norvegian cercetă pe fiecare în parte cu ochii lui străpungători înfundați în orbite, își trecu degetele prin barba-i deasă și începu să le spună ceva pe englezește. Toți, chiar și cei ce nu cunoșteau bine limba, îl ascultau cu atenție. Gazda se întoarse și se așeză pe podea, alăturîndu-se celor ce ascultau. Bătrînul, hîtru, făcu cu ochiul marinarilor și aprinse o lulea care mirosea de te trăsnea. Abia acum își amintiră marinarii că trecuse multă vreme de cînd nu mai fumaseră. Cineva descoperi o bucată de ziar și două țigări, de o mărime extraordinară, prinseră a umbla din mînă în mînă. Ilin scoase și el cu grijă din tocul revolverului nelipsita-i pipă. Marinarii fumau cu voluptate. Numai Kurganov, care nu era deprins, tușea și drăcuia, iar din cînd în cînd îi ținea isonul și gazda, care de bună seamă nu era nici el fumător.

Secundul începu să traducă tovarășilor ce spunea bătrînul:

— Am nimerit într-un fiskever [Fiskever — port de pescari. (N. red. ruse.)]. Aci este o unitate nemțească de grăniceri de coastă, dar baza maritimă e în fiordul vecin. Corabia asta e de mult aci, a venit din Kumagsfür; căpitanul ei a fugit la englezi, echipajul a luat-o și el din loc. În golf sînt vreo șaizeci de vase pescărești cu motor. Nu se duc la pescuit; oamenii nu vor să-i hrănească pe nemți, iar nemții nu le dau voie să iasă în larg decît cu condiția asta. Pe urmă, n-au nici combustibil. Gazda noastră stă aici pentru că nemții l-au dat afară, împreună cu fratele lui, dintr-o casă de pe malul celălalt al fiordului, unde și-au instalat pichetul de grăniceri. Gazdei i-a plăcut aici: e la largul lui și unde mai pui că nu-i vede pe fasciști. Aseară a dat o fugă pînă în cătun și s-a sfătuit cu pescarii ce să facă cu noi. Bătrînul m-a întrebat ce avem de gînd. I-am răspuns: „Să ne batem cu nemții. Fiecare din noi face cît zece nemți, așa că garantăm pentru șaizeci”. Mi-a răspuns că sînt peste șase sute aici. Dar să lăsăm glumele. Pescarii zic că dacă se iscă lupta, nemții îi vor omorî pe toți, pe o rază de o sută de kilometri, sau îi vor arunca în închisoare, crezînd că au ascuns o unitate de parașutiști. Pescarii vor să ne ajute să fugim și cît mai repede. Din golf nu pot scoate nici o navă cu motor, fiindcă nu au combustibil. Pe urmă, fac și zgomot. Cel mai bine e să fugim cu velierul ăsta pe care ne aflăm: are o poziție fericită, e chiar la intrarea în golf.

În anotimpul ăsta e totdeauna ceață cînd bate vîntul dinspre mare. Seara, vîntul își schimbă direcția, bate dinspre fiord, către vest, și gonește ceața spre mare. Dacă izbutim să plecăm o dată cu ceața, am scăpat. Velierul nu face zgomot și, în cursul nopții putem să ne îndepărtăm mult de mal și să ajungem în zona unde patrulează vasele englezești. Înainte de căderea nopții, pe ceață, vor veni pe vas pescarii din sat ca să pună vergele și să lege pînzele. Desigur, corabia e cam mare, nu-i vas de apă dulce și o să ne fie greu să mînuim pînzele. Și încă ceva: greementul e vechi. Deci, pericole sînt. Dar altă ieșire nu avem. Oamenii nu ne pot duce în munți, la partizani, nu au pe cineva potrivit pentru asta. Strașnici oameni! Zis și făcut! Noaptea, în timp ce dormeam, ne-au adus două butoiașe cu apă și ceva alimente — brînză, pește sărat, pîine din făină de orz, deși nici lor nu le prisosesc. Mai rar oameni ca ei! După cum vedeți, am dormit mai mult de douăsprezece ore, — încheie secundul. — Ei, ce ziceți? Cred că-i bine să facem cum ne povățuiește.

— Sigur, așa facem! — răspunseră în cor marinarii.

Ilin se întoarse din nou spre bătrîn și-l întrebă în englezește:

— Dar nemții nu vor observa dispariția unui vas atît de mare?

— Asta-i treaba noastră, — răspunse bătrînul. — Avem o noapte întreagă înainte. O să aducem aici o goeletă veche la fel de mare, și o s-o scufundăm ca să i vadă din apă numai catargele.

Gazda aduse hainele, pe care le uscase și un ceaunaș cu cafea fierbinte.

— Tovarășe secund, — spuse deodată Kurganov — întrebați-l — și arătă cu capul spre gazdă, — nu vrea să plece și el cu noi? Ce să facă aici, printre nemți? E băiat bun.

Bătrînul, surîzînd, cu ochii strălucitori, traduse gazdei întrebarea secundului. Acesta zîmbi și el și turnă ceva pe limba lui.

— Spune că nu poate, i-ar pieri familia. Fratele lui a dus ambele familii la Reros, unde are un unchi care lucrează la ocolul silvic. La iarnă o să se ducă și el acolo.

— Păcat, un om ca ăsta ne-ar fi trebuit, — mormăi fochistul. — Cereți-i numele și adresa, poate ne-om mai întîlni după război… Dar, în definitiv, unde am nimerit?

— Naiba știe, nu înțeleg numele satului, așa cum îl pronunță ei… — recunoscu încurcat Ilin. — Regiunea se numește Laapphavet. Sîntem între marile insule Särjö și Arnö, adică la nord-est de Tromsö.

Marinarii strînseră cu putere mîinile norvegienilor, apoi secundul, îndeplinind dorința unanimă, scrise pe două bucăți de hîrtie numele și adresele marinarilor sovietici, pe care le înmînă pescarilor. Bătrînul împături cu grijă hîrtia și mult timp scotoci în fel și chip prin chimir, bodogănind ceva.

— Zice că trebuie să ascundă bine hîrtia, — traduse secundul, — căci dacă i-o găsesc nemții, poate să-și ia rămas bun de la viață.

Norvegienii plecară. Marinarii, înviorați de evenimente, prinseră a discuta cu însuflețire planul lor de acțiune.

— Vă spuneam eu! — jubila Kurganov.

— Nu te pripi, să nu-ți fie proastă bucuria, — mîrîi Titarenko. — Dacă totul nu-i decît o șiretenie, ca să pună mai ușor mîna pe noi…

— Ia nu mai cobi! — îl întrerupse înciudat fochistul. — Nu sînt în stare ticăloșii de fasciști să-i strice pe toți oamenii. Mai sînt și de ispravă… În tine ai încredere, de ce să-i crezi pe alții mai răi?

Zăpăcit de elocința neașteptată a fochistului, timonierul amuți. Ilin ordonă celorlalți să nu iasă pe punte, iar el hotărî să examineze corabia, mai ales ca să vadă în ce stare era cîrma. Urcă cu băgare de seamă treptele scîrțîitoare care duceau pe punte. Capacul bocaportului era ridicat înspre provă și nu-l lăsa să vadă marea, în schimb fiordul îi apărea ca în palmă.

O panglică îngustă de apă, aproape neagră ca smoala, pătrundea adînc în inima munților stîncoși. Stînci mohorîte și crăpate se înălțau pe mal. Căsuțele răspîndite de-a lungul țărmului parcă de-abia cutezau să se lipească de poalele stîncilor. Ceva mai încolo, pe o podină de piatră se înălța o construcție bizară; un parmaclîc [Construcție de lemn, de piatră etc. de forma unui perete sau a unui gard scund, folosită pentru a mărgini o altă construcție sau un element de construcție. (N. Club CPȘF.)] de stîlpi scurți sprijinea mai multe acoperișuri de lemn, așezate unul peste altul și a căror suprafață avea forma unor solzi de pește. De jos i se părea că o casă încăleca pe alta — pe cea mare una mai mică, pe cea mică — o alta și mai mică, al cărui acoperiș în patru muchii sfîrșea cu un turnuleț ascuțit și cu vîrful înalt. Clădirea era împodobită cu giruete de fier, în forma unor capete de dragoni, cu botul rînjit, cu limba scoasă.

Surprins de această ciudată arhitectură, Ilin privi îndelung într-acolo pînă ce desluși niște cruci mititele. — era, probabil, o străveche biserică norvegiană. Lemnul fusese înnegrit de timp, dar silueta colțuroasă și avîntată a clădirii se contura destul de clar pe fondul stîncilor golașe, cenușii. Capetele dragonilor, întunecate, cătau amenințătoare. Molizi întunecoși împresurau biserica; îndărătul ei munții se mistuiau în nori pufoși, mohorîți. Ilin simți deodată cîtă tristețe degaja această așezare neturburată și rece din îndepărtatul Nord.

Ieși de-a binelea pe punte, ascunzîndu-se după bordaj. Obișnuit cu navele moderne, catargele i se părură prea înalte. Arborele trinchet avea vergele transversale și, prin urmare vele pătrate, arborele artimon [Arborele trinchet — arbore (catarg) situat la prova navei, arborele artimon — arbore situat Ia pupa navei. (N. red. rom.)] ghiu [Ghiu — verga inferioară Ia vele trapezoidale sau triunghiulare. (N. red. rom.)] și pic. Nava era o brigantină. De o parte și alta a bocaportului pe unde ieșise Ilin, erau două vinciuri pentru fungile [Fungă — saulă, parîmă care servește Ia ridicarea velelor. (N. red. rom.)] gabierului și a zburătorului. „Gabierii sînt tăiați, cu vinciul cred că le-am putea mînui” — își notă în gînd secundul, căutînd să-și reamintească tot ce învățase la școala de marină în domeniul navigației cu pînze. Parîmele, care aici se înălțau pînă sus de tot, ca un păienjeniș subțire, aici se lăsau în jos de pe catarg — pe bord, pe punte, pe bompres, ori pe un alt catarg, — i se părură teribil de încurcate. Ia te uită ce fel de vas trebuia să conducă, să comande el…

Ilin strîmbă din nas și se uită spre mare. La stînga bompresului, de-a lungul umbrei lungi a stîncilor fiordului, zări în depărtare un lanț de ostroave în formă de cupole ca nodurile unui pumn gigantic scufundat în mare. „Va să zică, trebuie să ocolim promontoriul, s-o luăm la dreapta și numai după vreo zece mile să ne îndreptăm direct spre vest”, — chibzui mai departe secundul. Singurul lucru care-l neliniștea erau velele. „Bine ar fi fost să fie o goeletă… Orice altă navă numai ceva mai mică și cu vele aurice…”. Se aplecă peste bord și citi pe provă următoarea inscripție: „Sfaalver”.

Spusele bătrînului norvegian se adeveriseră întocmai, înainte de a se însera, fiordul se cufundă într-o ceață groasă, mai deasă decît în seara trecută. Marinarii ieșiră pe punte și deodată puseră mîinile instinctiv pe arme: peste bord se strecurau una cîte una o mulțime de umbre. Curînd puntea se umplu de oameni. Fără grabă, dar și fără a pierde în zadar vreo clipă, norvegienii întinseră sarturile, scoaseră, desfăcură și înălțară velele. Se arătau foarte prietenoși cu rușii. Un bătrîn lup de mare mic de stat și bine legat îi îndruma cu glas moderat.

— E un fost căpitan de vas, — îi explică lui Ilin pe englezește musafirul din dimineața aceea.

Munca grea, plină de riscuri, era pe terminate. Bătrînul lup de mare se apropie de Ilin și-i strînse mîna:

— Mă numesc Oxholm. Totul e gata. Am pus velele în direcția vîntului. Cînd suflă dinspre fiord pentru poziția asta a vergelelor, vîntul va fi aproape din pupa. Cînd vîntul o să sufle în rafale dinspre fiord, n-o să mai aveți timp de brațat vergile: desfaceți lanțul ancorei și — la drum! Încă ceva: rîndunica și focul săgeții nu le-am întins. Au putrezit. Nici velastraiele nu sînt toate, în locul velastraiului arborelui artimon am întins velastraiul de furtună a arborelui trinchet.

— Mulțumesc, — răspunse Ilin; la drept vorbind respirase ușurat cînd auzise că lipsea rîndunica, adică pînza cea mai de sus, a cărei înălțime amețitoare îl speriase din primul moment.

Vîntul conteni, pînzele se zbîrciră și se lăsară în jos. Clipa evadării se apropia. Norvegienii își șterseră sudoarea, strînseră mîinile marinarilor sovietici, îi bătură prietenește pe umăr și apoi dispărură peste bord tot atît de tăcuți cum veniseră. Kurganov îmbrățișă gazda, repetîndu-i numele său pînă acesta izbuti să pronunțe aproape corect: „Curganoff”.

— Vînt și noroc bun! — auziră de după bord vocea căpitanului Oxholm. — Vînt aveți, desfaceți lanțul. Good bye!

Pînzele care se pierdeau în ceață deasupra capetelor marinarilor își neteziră faldurile. Vîntul dinspre fiord începu să susure prin parîme. Încă puțin și aveau să pornească. Fochistul, ce-și pregătise din timp sculele, se apucă să taie șplintul [Șplint — cui de fler folosit pentru fixarea unei piese metalice. (N. red. rom.)] cu care era prinsă cheia superioară a lanțului ancorei; mecanicul se apucă de cealaltă cheie. Ceața înăbușea zgomotul loviturilor, care totuși răsunau destul de sonor în golf. Cu un huruit care-i făcu pe marinari să tresară, un lanț al ancorei căzu în apă, apoi al doilea. Corabia se cutremură ușor; încet, pe nesimțite aproape, se urni. Cînd își mai luă vînt, prinse în sfîrșit a funcționa și cîrma. Era și timpul, chiar pe o ceață atît de groasă se zăreau în față contururile vagi ale promontoriului stîncos.

— Cîrma stînga! — comandă încet Ilin, fără să ia mîna de pe timonă.

Prova grea, turtită, plescăi ușor în apă. Valurile băteau în direcția în care trebuiau să meargă, bompresul se întoarse repede la stînga. Titarenko, mușcîndu-și buzele, învîrti timona invers.

— Merge, ține-o bine! — șopti Ilin, căutînd să străpungă cu privirea zidul cenușiu al ceții, în care se afunda bompresul navei.

Din fericire, ieșirea din fiord era destul de lată. După ce depăși promontoriul, Ilin viră spre nord, cu vîntul mereu în spate. Negura groasă s-o tai cu cuțitul înghiți corabia ce ieșea fără zgomot în largul oceanului, părăsind pentru totdeauna țărmurile Norvegiei, unde marinarii sovietici găsiseră un ajutor atît de neașteptat și prețios. Spusele bătrînului căpitan se adeveriră. Brigantina nu întîlni pe nimeni.

Peste o oră, din nou cu vînt favorabil din vest, corabia luă viteză. Secundul își adună micul echipaj și puse în vedere oamenilor că trebuie să deprindă pe drum mînuirea velelor.

— Luați aminte, obișnuiți-vă cu ele, ca să faceți față la orice, în caz de nevoie. Cunoașteți cu toții velele unei bărci, acum învățați-le pe cele adevărate. Dar ia stați, vasul este moale, asta înseamnă că…

— …trebuie reduse pînzele de pe arborele trinchet, — răspunse la iuțeală Metelițîn.

— Așa e! Deși nu-mi prea convine, trebuie să strîngem zburătorul. Avem prea puține pînze pe arbore: velele nu oferă toate aceeași suprafață. Puneți toți mîna. Eu nu pot lăsa timona pînă ce Titarenko nu va învăța s-o mînuiască.

— Sîntem destui noi patru, — răspunse mecanicul.

Și marinarii se repeziră la vinciuri.

Brigantina se îndepărtase mult de țărm și pe valurile mari ale oceanului avea balansul puternic. Metelițîn ajunse primul la crucetă și, căutînd să nu se uite în jos, se cațără pe parîme pînă la verga de sus a zburătorului. Dedesubtul lui puntea dispăruse în ceață, nici piciorul catargului nu se mai vedea, iar verga zburătorului i se părea prea subțire. Metelițîn auzea cum trosnește ușor în butuc. La fiecare ruliu al vasului, catargul descria în văzduh un arc. Cînd brigantina își afunda prova în apă, catargul părea că se prăbușește și Metelițîn se crampona cu disperare de sarturi [Sarturi — parîme din cablu metalic care susțin transversal catargele și pe care s-au amenajat trepte ce duc la gabie și crucetă. (N. red. rom.)]. Și mai rău era cînd vasul sălta pe un val: catargul se năpustea asupra-i ca și cînd ar fi vrut să-l facă praf. Picioarele îi lunecară și rămase atîrnat cu spatele deasupra punții. Fruntea lui Metelițîn se brobonă de sudoare; din cauza înălțimii cu care nu era obișnuit îi venea greață. Totuși se obișnui curînd și putu să cerceteze starea manevrelor — strîngătorilor, balansinelor și a saulelor.

Cu forțe unite reușiră să găsească, pe cavile, lîngă bordurile vasului, capetele mobile ale manevrelor — din tribord și din babord. Culcați cu burta pe velă și proptindu-se cu picioarele în țapape [Parîmă înfășurată pe arborada unei nave, pentru a susține pe marinarii care lucrează la pînze (N. Club CPȘF)], care se balansau ca niște leagăne, „vaporenii” reușiră să se achite de o îndeletnicire cu care încă nu erau obișnuiți. Deși bezna îi stingherea, izbutiră să strîngă zburătorul.

Vîntul se înteți și începu să bată de travers, dar echipajul brigantinei deprinsese puțin manevrele. Vergelele erau brațate [BRAȚÁ, A orienta vergile unui velier astfel încît velele să ocupe o poziție dorită față de direcția vîntului. (N. Club CPȘF)] cum trebuie, suprafața velelor se echilibră și bătrîna corabie începu să alerge pe întinsul apei cu 10 noduri pe oră. Singurele lucruri care-i nedumereau pe marinari erau scîrțîielile și trosnetele puternice ce veneau ”le undeva, din adîncul vasului.

— Așa trebuie să fie pe vasele cu pînze? — întrebă nedumerit Metelițîn pe secund. — Teamă mi-e să nu ne trezim că vasul se desface în bucăți!

— Nici eu nu știu ce-o fi! Parcă ceva n-ar fi în regulă. Nu cumva luăm apă?

— În cală intră puțin, dar nu-i chiar o pătrundere; am tras la două pompe și acum e uscat.

— Ia să văd și eu, — zise Ilin. — Voi rămîneți aici.

Luînd felinarul lăsat de norvegieni, secundul coborî în cală unde puse piciorul pe niște scînduri tremurătoare acoperite de apă, puse deasupra santinei. Trosnetele puternice acopereau zgomotul valurilor ce se loveau în bordurile de lemn. Cercetînd cu atenție cala, secundul își dete seama că zgomotele acelea proveneau de la întregul corp al brigantinei, iar scîrțîielile asurzitoare de la catarge. Ilin mai zăbovi ce mai zăbovi, apoi se întoarse pe punte.

— Ceva nu merge, — răspunse el la întrebarea ajutorului. — Dar naiba știe ce. Vasul s-a șubrezit. Și manevrele noastre probabil că ar fi trebuit încă o dată întinse.

— Bine, dar e o beznă de-ți dai cu degetele-n ochi; cum am putea-o scoate la capăt cu un singur felinar?

— Totuși trebuie să încercăm.

— Am înțeles. Ne apucăm îndată.

— Luați și felinarul.

— Nu vă trebuie, ca să urmăriți busola?

— Halal marinar! — rîse Ilin. — Nici nu te-ai uitat la busolă! Alcoolul din vas s-a evaporat sau a fost de mult băut. Încotro bate vîntul, într-acolo mergem și noi, numai de am fugi cît mai repede. Și parcă nu-i totuna dacă mergem spre vest, sud-vest sau nord-vest? Din păcate am uitat să ne dăm întîlnire cu englezii. Ați vrea să navigăm cu vîntul din pupa schimbînd după toate regulile marinărești, murele? Dar spune-mi, prietene, cum ați putea numai voi patru mînui atîtea pînze? Vezi, asta e. Eu unul am o busolă de buzunar fosforescentă și-mi ajunge… Drace, tare-aș vrea să fumez!

Pentru Ilin și timonier noaptea trecu într-o permanentă încordare. Erau cu urechea mereu ascuțită la uruitul vîntului în vele. Cînd creștea și devenea mai sonor, știau că nava s-a repezit după vînt. Rezistența crescîndă a timonei semnala imediat același lucru. Pentru ceilalți patru marinari, noaptea trecu în neîncetate manevre cu greementul. Mîinile lor, obișnuite cu o muncă de cu totul alt gen, îi dureau, palmele se bășicaseră.

Dimineața, marea deveni și mai agitată. Vîntul scăzu dar valurile creșteau, deveneau uriașe iar brigantina era scuturată ca o coajă de nucă. Mersul deveni nesigur, pînzele pocneau amarnic sub rafale la fiece plonjare precipitată. Biata navă trosnea și scîrțîia ca vai de ea, scîndurile punții vibrau și se îndoiau sub picioare.

— Se duce dracului jucăria noastră, v-o spun eu, mormăia mecanicul. — A început să ia și apă…

— De ce ți-e teamă, Matvei Nikolaevici? — ripostă nu prea convins Metelițîn. — Deocamdată, gonim al naibii…

— „Manevra gabierilor” nu prea-mi convine, nu mă pricep în de-alde astea. Și cînd nu te pricepi, nu ți-i la îndemînă… De altfel nici dumitale nu prea ți-i, dragă Vitea — și mecanicul îl bătu prietenește pe umăr.

Metelițîn se făcu roșu ca racul, vru să-l contrazică, dar în clipa aceea ceva plesni sec, după care urmară niște pocnituri asurzitoare: vela trinchet plesnise în mai multe locuri și izbea catargul și straiurile. Bucățile de pînză se încolăceau în jurul manevrelor, biciuindu-i pe marinarii ce se repeziseră spre velă. Cegodaev primi o lovitură atît de puternică în față, încît se prăbuși pe punte.

— Cu cuțitul, tăiați cu cuțitul fungile! — strigă de jos secundul.

Sfatul fu binevenit. De sub verge țîșniră niște „covoare zburătoare” albe, care se agățară de vergi ca și cînd n-ar fi vrut să se despartă de vas; dar vîntul turbat le înșfăcă, le învîrti și răsuci, repezindu-le dincolo de valurile ce se înălțau în fața navei.

Proaspeții corăbieri, în frunte cu „șeful de echipaj” Metelițîn, se înfățișară plouați secundului.

— N-aveți nici o vină, — mormăi acesta morocănos. Pînzele sînt putrede.

După ce goni alte trei ore săltînd pe marea înfuriată, brigantina mai pierdu trei vele, — contra-randa, velastraiul trinchetinului și gabierul de sus: ba se rupea greementul, ba plesnea vreo pînză putredă. Iar valurile creșteau, creșteau mereu, năvălind peste bord, stingherind mersul navei, care și așa încetinise.

— Numai de n-ar veni o furtună! — strigă secundul către ajutorul său, căutînd să acopere trosnetul și scîrțîitul catargelor și al greementului. — Păcat că nu avem un barometru. Să închidem mai bine bocaporturile și să punem palancurile [Palane — dispozitiv pentru ridicarea greutăților compus din doi scripeți și parîmă. (N. red. rom.)] pentru manevra echei [Echea cîrmei — bara fixată pe capul axului cîrmei care servește pentru întoarcerea cîrmei la dreapta sau la stînga. (N. red. rom.)] cîrmei.

— Ce să facem cu velele? — întrebă îngrijat Metelițîn.

— Cu pînzele?… — repetă tărăgănat secundul. — Stai puțin. Ia să ne gîndim… Ne-au rămas mai puțin de jumătate, dar trebuie, trebuie…

— Dacă am coborî vela artimon — propuse prudent ajutorul.

— Vela mizenă în orice caz. Atunci pe artimon să rămînă numai vela aceea aurică ce se plimbă pe arboretul artimon, — parcă velastraiul trinchet cum o numea specialistul acela în vele, — își aminti Ilin. Îi spusese că e o pînză specială pentru vreme de furtună. — Flocurile desigur că vor trebui strînse, dar pe arborele trinchet ne-a rămas o singură velă și încă una mare — gabierul de jos. Va trebui s-o lăsăm, dar să luăm terțarolele. Așa. Pe urmă ar trebui să coborîm pe punte vergelele de sus și picul — da, așa e bine. Cam asta-i tot. Începeți cu velele. Ei, ce mai e? — îl întrebă Ilin pe ajutor, care șovăia.

— Nimic, Anton Petrovici, — se fîstîci el, — cum să luăm terțarolele de pe gabier, ce înseamnă strîns?

Ilin îi explică, mirîndu-se el singur cum de nu uitase toate aceste amănunte ale manevrării velelor pătrate. Între timp, marinarii își făceau de lucru pe lîngă borduri, strîngînd macaralele fungelor. Apoi se cățărară pe verge.

Suprafața uriașei vele se micșorase mult. Marinarii trăgeau mereu de ea și, reducînd-o la limită, începură să lege baierele de terțarole.

— Dacă am naviga așa vreo două luni, ce mai corăbieri isteți ar ieși din noi! — strigă Ilin către Titarenko care după ce se mai odihnise oleacă, se întorcea la timona.

Ucraineanul încuviință din cap cu ochii țintă la un val cît casa și lucios ca oțelul, care se ridica amenințător la tribord.

Cu aripile strînse, brigantina era acum ca o uriașă pasăre zburlită. Cerul era alburiu. Vîntul aici slăbea, aici se întețea iar în rafale, aducînd de cine știe unde un cor de gemete surde, amestecate cîteodată cu semnale ascuțite de trompete.

Glasul furtunii ce se apropia avea nu știu ce farmec copleșitor, amenințător. Stătea gata să se năruie cu puterile-i ciclopice asupra bătrînei brigantine, care se zbătea pe valuri; cei șase marinari se simțiră deodată tot atît de singuri ca și în clipa cînd părăsiseră „Kotlas”-ul ce se scufunda.

Marea înnebunise. Valurile uriașe, toate numai spumă, erau acum de zece metri. Vîntul le spulbera chiuind coamele, spuma, fluturînd ca niște plete dalbe, se risipea încoa și-ncolo. Munții de apă se ridicau și-și întindeau ghearele lungi spre navă gata, gata să o prindă. Glasurile mării se contopeau într-un muget neîntrerupt, vuietul furtunii îi ținea isonul.

Brigantina, căreia nu-i mai rămăsese întreagă decît o singură pînză — gabierul, zbura acum cu vîntul din pupa. Trosnetele vasului, glasurile oamenilor se înecară în larma asurzitoare a furtunii. Catargele se clătinau se îndoiau, amenințînd să se prăbușească pe punte. Bompresul ba se repezea în jos, cu gîndul parcă să se înfigă în zidul de apă înălțat în față, ba cerca să străpungă norii deveniți cafenii. Pe punte apa se învolbura și spumega, repezindu-se în cascade de la prova la pupa și de la pupa la prova. Cîteodată, jumătatea din față a corăbiei dispărea retezată parcă de o trombă de spumă azvîrlită de-a curmezișul punții, alteori un val gigantic ajungea din urmă nava ce încerca să-i scape și-și răsturna coama peste ea. Agățîndu-se din răsputeri de lanțuri, gheboșindu-se și oprindu-și răsuflarea, marinarii simțeau atunci cum vasul se lasă sub ei, strivit de tonele de apă, și cum, deodată, adunîndu-și ultimele forțe, se cutremura și se îndrepta scuturînd tentaculele lipicioase ale mării, care, șerpuind și spumegînd, reveneau din nou la atac.

Ilin și Titarenko, scăldați în sudoare sub hainele leoarcă de apă, țineau din răsputeri timona, care li se împotrivea: orice eroare de cîrmă i-ar fi sortit pieirii. Secundul se străduia să ghicească în dansul haotic al valurilor acea direcție către care să se avînte asemenea unui om ce balansează în echilibru deasupra unei prăpăstii și care direcție, ea singură, putea salva nava.

Ceilalți marinari, istoviți, lucrau fără întrerupere la pompe. În cală creștea mereu apa, ce răzbătea printre scîndurile dezghiocate. Nimănui nu-i era teamă. Luptau dîrz pentru viață.

Spațiosul careu al ofițerilor de pe crucișătorul englez „Fireless” era feeric luminat. Majoritatea ofițerilor, care în momentul acela nu aveau încă treabă, se refugiaseră aici, între brațele îmbietoare ale fotoliilor de piele.

Ruliul era obositor, nu te lăsa să faci ceva, nici măcar să dormi.

— Gentlemeni, — spuse vecinului său un locotenent tînăr, — e teribil să fii în larg pe o vreme ca asta! Ce ghinion că am pornit în patrulare tocmai cînd au început furtunile de toamnă.

— Nu-i nimic, ne vom întoarce la bază, — răspunse acesta, fără să deschidă ochii.

— Ce furioasă e marea aici — continuă locotenentul. — Acum înțeleg de ce norvegienii sînt considerați cei mai buni marinari din lume!

— Cine ți-a spus asta, Noyess? — întrebă batjocoritor un alt ofițer. — Cei mai buni marinari sîntem noi, englezii.

Se iscă o controversă. Atmosfera se însufleți. La un moment dat intră un alt ofițer, a cărui față roșie arăta că vine direct de pe punte. Începu să-și șteargă ochii cu batista. Un cor de exclamații salută apariția lui:

— În sfîrșit, Cattering, ți-a venit schimbul?

— Ne plictiseam fără poveștile dumitale de demult…

— Cum e sus?

— Noaptea Walpurgiei, — răspunse în sfîrșit, Cattering. — Comandantul, el însuși, stă pe puntea de comandă. Vom vira ca să navigam cu vîntul din pupa.

— Strașnic! — se bucură cineva.

— S-a ivit o controversă, sir — i se adresă respectuos lui Cattering locotenentul Noyess. — Așteptăm concluziile dv. competente.

— În ce chestiune?

— Care sînt cei mai buni marinari din lume.

— Și ce spuneți dumneavoastră?

— Părerile sînt împărțite, — interveni ofițerul care-l contrazisese pe Noyess. Eu unul cred că cei mai buni marinari sînt englezii, Noyess — norvegienii, Watson — japonezii iar Calvert jură că nu există și nici n-au existat pe lume marinari mai buni decît turcii.

— Interesantă discuție, — zise surîzînd Cattering, — dar nu mă grăbesc să trag nici o concluzie. Mai curînd v-aș spune o istorioară veche de mai bine de un veac. Pe urmă vom discuta toate argumentele în favoarea unei națiuni sau a alteia. De acord?

Ofițerii primiră într-un glas. Cattering se așeză comod într-un fotoliu, își desfăcu picioarele lungi și-și aprinse pipa. Rămase un timp pe gînduri, apoi glăsui:

— Știți că înainte de război am lucrat, din însărcinatra Yacht Club-ului, la arhivele Amiralității. Printre documente am găsit un raport cît se poate de interesant, întocmit de colonelul Caverlange din armata colonială din India și de sublocotenentul Hubert din Marina Majestăți sale. Era vorba de împrejurările în care naufragiase în anul 1817 vasul cu trei catarge „Fairy-Drang”, aparținînd unei societăți din India de Est. Vasul acesta fusese surprins de un ciclon teribil în Oceanul Indian.

Mai întîi se iscase pe neașteptate o furtună, care-i stricase arborada, iar caricul, din pricina înclinării, se deplasase în cală. Numai experiența iscusitului său căpitan și lupta eroică a marinarilor putuseră salva nava „Fairy-Drang” dintr-o situație extrem de critică. Din nefericire, însă, furtuna fusese vestitoarea unui ciclon îngrozitor, căruia corabia avariată nu-i mai putu ține piept pînă la capăt… Drace! — exclama Cattering întrerupîndu-și povestirea.

Crucișătorul se aplecă tare într-o parte, apoi se redresă brusc și se năpusti în partea cealaltă.

— Slavă domnului, am virat… Cum vă spuneam, — reluă Cattering, — cînd vasul avariat începu să se scufunde în ocean, cei de pe el observară un bric de naționalitate necunoscută, care naviga tot cu vîntul din pupa, care ajungea din urmă nava „Fairy-Drang” care se scufunda. Coca lată și masivă a vasului dispărea uneori cu totul în valurile gigantice și nu se mai vedeau decît vîrfurile celor două catarge ale sale. Vasul naviga cu o singura velă necorespunzătoare cu tăria ciclonului: gabierul mare. Nevenindu-le a crede că vasul acela era atît de teafăr, marinarii de pe „Fairy-Drang” începură să-i facă semnalele de naufragiu. Bricul necunoscut se apropie cu grijă, dar tocmai” în clipa aceea „Fairy-Drang” se scufundă…

În cabina ofițerilor intră valvîrtej primul ofițer de pe a cărui manta impermeabilă mai picura apa, și ceru în treacăt stewardului:

— Whisky!

— S-a întîmplat ceva, sir? — se alarmară ofițerii, sărind din fotoliu.

— Mai nimic. Un velier în larg, de naționalitate necunoscută, cu o singură velă gabier, navighează cu vîntul din pupa, ca și noi.

— Ce spui, sir? — sări Cattering. — Nu cumva un vas negru cu două catarge?

Fu rîndul primului ofițer să se mire:

— Ai ghicit, Cattering! Dracu' să mă ia dacă înțeleg! E la ananghie. Le-am semnalizat, dar nu sîntem siguri că au răspuns; parcă totuși am văzut licărind o clipă ceva; or fi lansat vreo rachetă. Nu le putem veni în ajutor dar navigam în aceeași direcție și furtuna începe să se potolească. Le-am semnalizat să se țină de noi, dar nu prea aproape, altfel îi scufundăm. Nu ne-or fi întins nemții vreo cursă?

Primul ofițer își sorbi whisky-ul și ieși din nou. Cattering se luă după el.

— Stop! — strigară ceilalți — ai întrerupt povestea cînd mai palpitantă!

— O termin eu, n-aveți grijă, numai să arunc o privire la corabia aceea, — răspunse Cattering care și trecuse pragul.

Ofițerii se repeziră după el.

Furtuna se potolise. Ici-colo răzbăteau printre nori razele purpurii ale soarelui scăpătat spre asfințit. Reflexe de jăratec jucau pe puntea umedă.

Abia se isprăvise manevra dificilă de ridicare a bărcii de salvare. Oamenii adunați pe punte se dădură la o parte cu respect în fața celor șase marinari ruși, pe care primul ofițer îi conducea să-și schimbe hainele.

După un timp, ofițerii îl înconjurară din nou pe Cattering, care ieșea de la comandant.

— Ce fac rușii?

— Dorm, — răspunse zîmbind Cattering și le povesti pe scurt pățaniile de necrezut ale celor șase marinari de pe „Kotlas”.

— Tii, ce întîmplare! — exclamă locotenentul Noyess. — Șase „vaporeni” au putut veni de hac unei coșcogeamite nave cu pînze! Și noi care-i consideram pe ruși oameni de uscat.

Tăcerea îndelungată ce urmă, — omagiul spontan adus bravilor ruși — fu întreruptă de un ofițer deșirat:

— Cattering, dar povestea dumitale cum s-a terminat? A coincis atît de uimitor cu apariția corăbiei, încît mai că aș crede…

— Nu greșești, — răspunse repede Cattering. — însăși soarta a terminat povestea în locul meu. Bricul despre care v-am povestit și care se numea „Nyor” era francez, dar echipajul era rus și-l comanda secundul — tot un rus, fiindcă murise căpitanul francez. Marinarii ruși au făcut atunci dovada unei nemaipomenite iscusințe. Au reușit să salveze o parte a echipajului de pe „Fairy-Drang”, printre care și pe autorii raportului și să țină piept ciclonului, deși greementul, ca și bricul nu prea erau de soi. V-am spus povestea asta ca să vă arăt că mai există o națiune, ale cărei aptitudini marinărești adesea nu le prețuim la justa lor valoare…

— Ia stai, Cattering! — îl întrerupse ofițerul cei lung. — Cum poți să-i pui pe ruși pe aceeași treaptă cu englezii? Doar noi sîntem aceia care am creat întreaga teorie a navigației, știința mării, toate tradițiile flotei… Cum e cu putință ca un popor continental să fie atît de înzestrat în ale marinăriei?

— Cred că explicația ne-o dau însușirile deosebite ale poporului rus. Dintre națiunile din Europa, rușii s-au format pe teritoriul cel mai întins și în același timp într-o climă aspră. Acest popor viguros a fost dăruit de soartă cu o însușire care e, după cît pot eu să-mi dau seama, următoarea: rușii tind întotdeauna spre rădăcina lucrurilor, vor să ajungă la cauza principală a oricărui fenomen. Am curajul să afirm că ei cunosc natura mai adînc decît noi. Așa și în marină: rusul pricepe foarte repede graiul mării și al vînturilor, el reușește chiar acolo unde se dă bătută o experiență de veacuri.

— Dar… — bolborosi deșiratul.

— Nici un dar, — i-o tăie Cattering. — Iată, gîndiți-vă la întîlnirea de acum. Cît privește disputa noastră, pînă ce ne-om întoarce în Anglia, mai avem timp berechet s-o terminăm.

În zori, „Fireless” opri un vas ce naviga din Anglia spre U.R.S.S. și cei șase marinari sovietici își continuară odihna binemeritată, de astă dată în drum spre patrie…

Soarele toamnei apunea cînd Ilin ieși din camera hărților. Știa că peste două ore aveau să întîlnească convoiul. Secundul intră în coridor și se opri. Marinarii se îmbulzeau lîngă ușa întredeschisă, dindărătul căreia răzbătea minunatul glas de tenor al lui Metelițîn. Cînta aceiași melodie ce-l impresionase aut de mult pe Ilin inimioară, în cabina întunecoasă de pe naufragiatul „Kotlas”. Numai că acum în glasul lui Metelițîn nu mai tremura amărăciunea:

Țară, mumă bună, ne duci dorul.

Te-au lăsat feciorii și-au plecat,

Lacrimile-ți seacă.

Dar aleanul Piară! Iată:

Ne-am înapoiat!

Ilin ieși agale pe punte. Departe, la orizont mijea o panglică alburie: ghețurile polare se apropiau. Acolo era cotitura spre Răsărit.

IVAN ANTONOVICI EFREMOV

(notă biografică)

În 1922, la vîrsta de șaisprezece ani, Ivan Antonovici Efremov își dădea la Petrograd examenul de maturitate. Bănuia el oare că va deveni scriitor? Desigur că nu și dacă cineva i-ar fi prezis-o atunci, ar fi pufnit în rîs. Căci în momentul acela, nimic nu exista pentru tînărul Ivan Antonovici în afară de paleontologie — știința formelor arhaice ale vieții…

Absolvind școala medie, Ivan Antonovici lăsa în urma lui copilăria-i de orfan, cele trei clase de liceu urmate înainte de Revoluție și Războiul civil, pe care-l trăise — copil de trupă — într-o unitate a Armatei Roșii.

Paleontologia… Ivan Antonovici citea cu pasiune orice carte în acest domeniu și nu pregeta să scrie savanților împărtășindu-te năzuințele sale, primind întotdeauna drept răspuns invariabilul sfat: Învață!

Să învețe? Cu dragă inimă! Dar unde și cum? Era în 1922, Războiul civil de-abia se terminase, în țară domnea ruina și foamea și tînărul stat sovietic avea de luptat cu încă foarte multe greutăți. Nimeni nu se gîndea deci, și cu atît mai puțin tînărul Efremov, că ar putea învăța fără să și muncească. Primit cu brațele deschise de academicianul Piotr Petrovici Sușkin, care îi făcuse un loc în cabinetul său și în orele libere îi dirija lectura și studiile, Ivan Antonovici urmează în același timp cursurile de navigație.

În vara lui 1924 Ivan Antonovici, înarmat cu diploma de șef de echipaj, se îndreaptă spre Oceanul Pacific. Acolo își face stagiul obligator navigînd pe vase de cabotaj de-a lungul țărmurilor nelocuite, învăluite în ceață, ale Extremului Orient. Iarna se întoarce la Petrograd și-și reia studiile în ospitalierul cabinet de lucru al lui Piotr Petrovici Sușkin.

În anul următor, Ivan Antonovici navighează pe Marea Caspică. Tînărul șef de echipaj comandă acum o șalupă hidrografică și trei matrozi. Pe neașteptate, o telegramă din Petrograd îi aduce o veste de cea mai mare însemnătate: pentru șeful de echipaj Efremov se găsise un post de laborant!

Laborant, preparator sau om de serviciu — ce avea a face! Important era că putea să se întrețină și să învețe în același timp.

Unei expediții îi urmează alta. Se constată că tînărul laborant are nu numai înclinații de om de știință, dar și aptitudini de conducător, organizator. Ani în șir acest șef de echipaj și paleontolog amator (nu era decît absolvent al școlii medii) conduce fără întrerupere expediții științifice. Și întotdeauna este la înălțimea încrederii acordate.

Acestea sînt îndeletnicirile lui pe timpul verii; iarna își reia lucrările de laborator și urmează cursurile facultății de biologie a Universității din Leningrad. Dar, fie că biologia nu-l atrăgea prea mult, fie că știa de acum tot ce avea nevoie, Efremov, ajuns în anul trei, părăsește facultatea. Acest pas, riscant la prima vedere, era în realitate îndreptățit: nu avea timp de pierdut.

În 1927 apare prima lucrare științifică a lui Ivan Antonovici Efremov: „Descrierea locurilor de răspîndire a amfibiilor arhaice”. Aceste locuri tînărul om de știință le descoperise el însuși în nord-estul părții europene a Uniunii Sovietice, în regiunile Arhanghelsk și Vologda.

Lucrării de debut îi urmează altele, din ce în ce mai multe — cîteva pe an. Pînă în 1955 Ivan Antonovici a publicat 65 de lucrări științifice.

La început însă, cunoștințele sale nu au un caracter sistematic. De aceea între anii 1932–1934 Ivan Antonovici urmează cursurile fără frecvență ale Institutului de mine din Leningrad. Astăzi este inginer de mine. Nu întîmplător s-a consacrat acestei profesiuni, căci de n-ar fi existat minele, mai ales cele adînci, știința modernă a paleontologiei n-ar fi făcut progrese atît de mari. În adîncurile lor au putut fi descoperite multe și prețioase urme ale vieții trecute a pămîntului.

În 1935 Ivan Antonovici Efremov obține titlul de candidat în științe fără să-și mai fi susținut dizertația. Lucrările sale pledau pentru pentru el. În 1940, numai cinci ani după obținerea titlului de candidat în științe, i se conferă pentru descrierea amfibiilor arhaice titlul de doctor.

Dar de-abia anul 1942 aduce cu sine afirmarea integrală a personalității lui Ivan Antonovici, pînă acum cunoscut doar ca om de știință. Acum scrie el primele sale nuvele șapte la număr: „Întîlnire deasupra Tuscarorei”, „Katti-Sark”, „Duhurile iezerului” [Lacul Duhurilor de munte (N. Club CPȘF)], „Taina minei străvechi”, „Olga-Horha” [Olhoi — Horhoi (N. Club CPȘF)], „Piscul Pleșuv” [Piscul de sub lună (N. Club CPȘF)], „Secretul elen”.

Nuvelele odată scrise trebuiau însă și tipărite.

De la citirea primelor pagini, redactorii editurii „Molodaia Gvardia” au văzut în Ivan Antonovici Efremov un scriitor autentic, ajuns Ia maturitate, un talent care-și aflase calea.

În același timp însă cu munca literară, Ivan Antonovici Efremov își continuă munca științifică. EI desăvîrșește în această perioadă un nou domeniu al științei, tafonomia, știință care se ocupă de zona situată între biologie și geologie. Din cauza războiului însă această lucrare a sa „Tafonomia și erele geologice” a fost publicată de-abia în 1955.

Activitatea savantului și scriitorului nu se limitează la spațiul cuprins între cei patru pereți ai cabinetului său de lucru. El își continuă an de an explorările, străbate zeci de mii de kilometri în căutarea fosilelor. Cercetează spații uriașe din Nord, Siberia răsăriteană, Iakuția, Uralul, Extremul Orient, Asia Centrală, Sahalinul, China de vest, Mongolia — alegînd numai drumurile neumblate.

Din 1943 cronologia neobositei activități a lui Efremov, ca om de știință, se îmbină armonios cu cronologia activității sale ca scriitor. Îmbinarea este numai aparent recentă, fiindcă de fapt aceste două laturi ale personalității lui Efremov coexistau invizibil, și mai înainte. Atît savantul, cît și literatul trebuiau să-și saună cuvîntul — și nu puteau să nu și-l spună.

În afară de „Molodaia Gvardia”, primele nuvele ale lui Ivan Antonovici sînt publicate și de revista „Novîi Mir”, în 1944, precum și de Editura Flotei Maritime Militare. În 1945 aceste nuvele sînt traduse și publicate în Anglia.

În 1944 Ivan Antonovici Efremov scrie încă șase nuvele: „Corn-Alb” [Cornul alb (N. Club CPȘF)], „Atolul Facaofo” [Atolul Fakaofo (N. Club CPȘF)], „Observatorul Nur-i Deșt”, „Limanul curcubeului”, „Umbra dinosaurului”, „Ultima velă”.

Ceva mai tîrziu apar „Căutătorii de diamante”.

În 1945 — admirabila povestire „Nave printre stele” [Corăbii astrale (N. Club CPȘF)], publicată pentru prima oară în revista „Znanie-sila”; Efremov începe totodată nuvela „La hotarul Oikumeniei”.

În 1948 — „Văpaia iadului”, publicată ulterior în revista „Znanie-sila”.

În l952 — „Călătoria lui BowergesJ”.

În 1954 Efremov termină „Drumul vînturilor”, în care savantul— scriitor relatează peripețiile expediției pe care a întreprins-o prin stepele bătute de vînt ale Mongoliei, străbătînd în căutarea fosilelor o distanță de 25.000 kilometri.

În 1955 Ivan Antonovici începe să scrie „Nebuloasa Andromeda” [Nebuloasa din Andromeda (N. Club CPȘF)], a cărei acțiune se petrece în anul 4808 al erei noastre, adică peste două mii opt sute cincizeci de ani…

…Iată dar, că soarta a fost generoasă cu acest savant-scriitor. Savantul aspiră să cunoască, iar scriitorul îi împrumută pana, fiindcă artistul ce viețuiește în omul de știință consideră de datoria lui să-I ajute să-și exprime ideile.

Știința este talentul de a schița în trăsături precise. Ele redau ceea ce e cunoscut, dovedit în mod indiscutabil, dar rămîn neputincioase acolo unde începe necunoscutul.

Arta este talentul culorilor. Cu ajutorul lor pătrunzi în necunoscut, fiindcă necunoscutul devine palpabil, se întruchipează, trăiește în artistul însaiși care, împreună cu Bowerged, nu pregetă să se avînte pînă la marginile lumii, intuiește teroarea socială care a zămislit piramidele, se simte de minune în compania unei reptile preistorice încă vii pentru ca, întorcîndu-se cu șaptezeci de milioane de ani în urmă, să poată arunca o privire în viitorul îndepărtat al omenirii.

Pe de o parte cunoscutul, pe de altă parte posibilul.

Dacă n-ar fi fost savantul, de bună seamă că n-ar fi existat nici scriitorul. Și dacă artistul n-ar fi viețuit în savant, se prea poate ca nici acesta să nu fi existat. Să făurești cu ambele mîini deopotrivă — nu e puțin lucru. Două laturi contopite în mod organic, iată în ce constă caracteristica personalității lui Efremov, forța talentului său.

Cum ai putea împleti într-o scurtă prezentare aceste două biografii îmbinate în prealabil de viață?

Un băiat de zece ani, a cărui atenție — nici Ivan Antonovici singur nu-și dă seama de ce — a fost captivată, din mulțimea cărților, de una singură, cu figuri de animale uluitoare și cu descrieri încă și mai uluitoare.

Cabinetul de lucru al academicianului, ce i s-a deschis fără scrisori de recomandație și fără intervenții în sferele înalte. Piotr Petrovici Sușkin, care i-a dăruit tînărului ore întregi din prețiosul său timp pentru că savantul, în vîrstă de cincizeci și cinci de am, și tînărul de șaisprezece ani aveau ceva comun, ceva nespus de însemnat. Un tînăr șef de echipaj, care visa nu călătorii pe meleagurile îndepărtate, ci solul plin de oase, mărturii ale vieții de mult apuse.

Îți trebuie un simț ascuțit ca să distingi adevărul de mistificare. Tînărul ardea de dorința de a cunoaște, a cunoaște și iar a cunoaște; de a cunoaște singur, direct. Și ca să cunoști cu adevărat, trebuie să și creezi — atît în știință, cît și în artă.

Nu există criteriu de apreciere a acelei munci care oferă oamenilor fie și numai un dram de încîntare. Fericit destin este al celui care are parte de o existență multilaterală, sclipitoare, bogată în căutări și realizări! Savant și om de artă, Ivan Antonovici Efremov și-a făurit cu propriile lui mîini destinul, așa cum l-a întrezărit cîndva, cu patruzeci de ani în urmă, pe vremea cînd nu se mai sătura răsfoind cartea ce-l vrăjise.

După nota biografică a lui V. D. IVANOV