/ Language: România / Genre:antique

Thomas Hardy

Jude 2


THOMAS HARDY

JUDE NEŞTIUTUL

Volumul 2

Partea a patra

LA SHASTON

„Cel ce alege căsătoria sau oricare alt rit mai degrabă decât binele omului şi simpla milostenie, fie el papistaş sau protestant sau orice-i place, nu preţuieşte mai mult decât un fariseu.”

J. MILTON

I

Shaston, vechea cetate britanică a Palladourului cântată de Drayton{1}, „a cărei întemeiere ciudate zvonuri răspândit-a”, era şi mai este încă un oraş al visului. Neguroase evocări despre castelul ei, cele trei monetării, despre minunata ei mânăstire cu a sa absidă, gloria Wessexului de Sud, despre cele douăsprezece biserici, despre raclele dinăuntru, despre capelele, azilurile, conacurile ei de piatră cu acoperişuri -ascuţite – toate şterse acum fără milă de pe faţa pământului – îl cufundă pe vizitator, chiar fără voia lui, într-o cugetare melancolică, pe care atmosfera îmbietoare şi peisajul nemărginit din jur cu greu o pot risipi. În oraşul acesta au fost îngropaţi un rege şi o regină, stareţe şi stareţi, sfinţi şi vlădici, cavaleri şi gentilomi. Osemintele regelui Eduard Martirul, aduse cu grijă aci în sfânta păstrare, au hărăzit cetăţii Shaston un renume, care a făcut din ea un loc ce atrăgea pelerini din toate colţurile Europei şi i-au îngăduit să se bucure de o faimă răspândită mult dincolo de ţărmurile englezeşti. Acestei frumoase înfăptuiri a veacurilor medievale i-a cântat prohodul, aşa cum ne spun istoricii, ruptura de Roma. O dată cu năruirea uriaşei mânăstiri, tot oraşul s-a prăbuşit în ruină: osemintele Martirului au avut aceeaşi soartă ca şi monumentul sfânt în care erau închise şi nici o piatră n-a mai rămas care să ne spună astăzi unde odihnesc.

Farmecul firesc şi ciudăţenia oraşului dăinuiesc; dar, lucru curios, aceste însuşiri pomenite de mulţi scriitori din epoci despre care se spune că n-aveau ochi pentru frumuseţea peisajului sunt trecute sub tăcere în zilele noastre; aşa se face că astăzi unul dintre locurile cele mai stranii şi neobişnuite din Anglia rămâne de fapt fără vizitatori.

Oraşul are o aşezare unică pe marginea unei râpe prăpăstioase şi înalte; părţile de nord, de sud şi de vest ale cetăţii cresc de-a dreptul din Valea Blackmoor, adâncă şi plină de aluviuni. Dinspre Castle Green, priveliştea, cuprinzând trei comitate de păşuni verzi – Wessexul de Sud, de Mijloc şi de Jos – este o surpriză la fel de neaşteptată pentru ochii călătorului nepregătit ca şi aerul cu virtuţi lecuitoare pentru plămânii lui. Neputând să răzbaţi până aci pe drumul de fier, te poţi apropia cel mai bine de Shaston fie pe jos, fie cu vehicule uşoare, dar şi acestea nu pot pătrunde în oraş decât cu greu, şi anume trecând peste un soi de istm care leagă oraşul de platoul neted şi calcaros din partea, de nord-est.

Aşa arată şi aşa a arătat Shastonul sau vechiul Palladour, astăzi uitat de lume. Din pricina aşezării lui, oraşul a dus mereu mare lipsă de apă; şi în cugetul celor din partea locului stăruie amintirea cailor, a măgarilor şi oamenilor urcând cărările cotite spre vârf, încărcaţi cu balerci şi poloboace umplute la fântânile de la poalele muntelui, amintirea cărăuşilor care-şi vând marfa cu amănuntul – un penny găleata.

Greutatea aprovizionării cu apă, împreună cu alte două împrejurări ciudate, anume faptul că cimitirul cel mare e aşezat pe un povârniş din spatele bisericii, abrupt ca un acoperiş, precum şi că odată, demult, a domnit desfrâul în mânăstirile din oraş ca şi-n viaţa de familie, au născut zicala că Shastonul este renumit pentru trei mângâieri dăruite omului, mângâieri ce nu pot fi găsite niciunde pe lume: e un loc în care cimitirul e mai aproape de cer decât clopotniţa bisericii, în care berea se găseşte mai din belşug decât apa şi în care afli mai multe femei uşoare decât neveste cinstite şi fete mari. Se mai spune că, după ce-au trecut veacurile de mijloc, locuitorii au sărăcit în aşa hal, încât n-au mai fost în stare să-şi plătească preoţii, drept care au fost siliţi să-şi dărâme bisericile şi să se lipsească de a se mai închina Domnului în public; o împrejurare de care se jeleau, aplecaţi deasupra cănilor cu băutură, pe băncile din hanuri, în după-amiezile de duminica. Pare-se că în zilele acelea, locuitorii Shastonului nu erau lipsiţi de umor.

Mai este o ciudăţenie – modernă – pe care Shastonul se pare că o datorează aşezării lui. Oraşul a rămas locul de popas şi cartierul general al proprietarilor de camioane, de tarabe de spectacole şi tir şi al altor oameni cu asemeni îndeletniciri ambulante, oameni ale căror afaceri sunt îndeosebi legate de târguri şi iarmaroace. Şi după cum păsările călătoare se adună pe câte-o creasta înaltă, odihnindu-se cu gândul la zborurile lungi ce urmează sau la întoarcerea pe acelaşi drum, tot aşa în oraşul acesta, cocoţat pe o culme stâncoasă, încremeneau într-o tăcere năucită caravane galbene sau verzi cu nume străine, uluite parcă de schimbarea atât de izbitoare a peisajului şi împiedicate de aceea să meargă mai departe; şi aci se adăposteau de obicei cât ţinea iarna, până când, în primăvară, o porneau din nou în căutarea vechilor făgaşuri.

Către locul acesta straniu şi bătut de vânturi urca Jude pentru prima oară în viaţa lui, venind pe la orele patru după-amiază dinspre gara cea mai apropiată. Când ajunse sus pe culme, după un urcuş istovitor, şi trecu de primele case ale acestui oraş aerian, se îndreptă spre şcoală. Ora era timpurie, copiii se mai găseau în clase, de unde răzbea un bâzâit slab ca de la un roi de ţânţari. Aşa încât Jude făcu câţiva paşi înapoi pe poteca mânăstirii, şi de aci cuprinse cu privirea locul în care soarta aşezase tot ce iubea el mai mult pe lumea asta. În faţa clădirilor spaţioase, de piatră, ale şcolilor creşteau doi fagi uriaşi, cu trunchiuri lucioase şi cenuşii, aşa cum cresc copacii aceştia doar pe înălţimi calcaroase. Prin ferestrele cu arcade, Jude zărea capetele negre, castanii şi bălaie ale copiilor. Ca să-i treacă timpul, coborî până la terasa netedă pe care se întindeau odinioară, grădinile mânăstirii. Inima-i zvâcnea, în ciuda voinţei lui.

Nevrând să pătrundă în şcoală înainte de plecarea copiilor, rămase aci până când aerul se umplu de glasuri cristaline, şi fetiţe cu şorţuleţe albe peste rochiţe roşii şi albastre se iviră ţopăind de-a lungul potecii, pe care cu trei veacuri în urmă păşiseră cucernic stareţa, maica arhondară şi cincizeci de călugăriţe. Porni de îndată înapoi, pentru a descoperi că zăbovise prea mult, că Sue plecase spre oraş pe urmele ultimului şcolar şi că domnul Phillotson lipsise toată după- amiaza, fiind dus până la Shottsford, la o adunare de dascăli.

Jude intră în clasa goală şi se aşeză, după ce fata care mătura podelele îl înştiinţa că doamna Phillotson se va întoarce peste câteva minute. Văzu un pian alături – chiar vechiul pian cumpărat de Phillotson la Marygreen – şi cu toate că după-amiaza întunecoasă aproape mi-i îngăduia să desluşească notele, atinse clapele cu sfiala lui obişnuită neputându-se opri să schiţeze melodia imnului care-l mişcase atât în săptămâna trecută.

Îndărătul lui se mişcă cineva, dar, crezând că e tot fata cu mătura, Jude nu luă în seama mişcarea, până când persoana din spatele lui se apropie şi-şi lăsă uşor degetele pe mâna care cânta basul. Mâna care-l oprise era mică şi părându-i-se cunoscută, Jude se întoarse.

— Nu te întrerupe, spuse Sue. Îmi place. L-am învăţat înainte de plecarea mea din Melchester. Îl cântau la Şcoala Normală.

— Nu pot să zdrăngănesc în faţa ta! Cânta-l tu în locul meu.

— Bine, n-am nimic împotrivă.

Sue se aşeza, şi interpretarea ei, deşi n-avea nimic deosebit, părea dumnezeiască în comparaţie cu a lui. Ca şi Jude, spre mirarea ei, era vădit mişcată de această arie pe care şi-o reamintise; după ce Sue sfârşi, el îşi îndreptă mâna spre degetele ei; mâinile li se întâlniră la jumătatea drumului. El i-o strânse – întocmai cum făcuse şi atunci, înainte de nuntă.

— E ciudat, spuse ea cu un glas foarte schimbat, că mă mişcă imnul ăsta, fiindcă...

— Fiindcă ce?

— Nu-mi prea stă în fire.

— Nu te emoţionezi uşor?

— Nu la asta mă gândeam.

— Ba îţi stă în fire, fiindcă în adâncul sufletului eşti aidoma cu mine.

— Dar nu şi la cap.

Cântă mai departe, apoi se întoarse brusc şi, într-o pornire negândita şi instinctivă, îşi strânseră unul altuia mâinile.

Ea râse scurt şi forţat când lăsă mâna lui să cadă.

— Ce caraghios! spuse. Mă întreb, de ce am făcut amândoi una ca asta?

— Cred că pentru că semănăm unul cu altul, după cum îţi spuneam adineauri.

— La gânduri nu! Poate doar la sentimente.

— Şi sentimentele ne călăuzesc gândurile,.. Să nu-ţi vină să blestemi că autorul acestui imn este unul dintre cei mai grosolani oameni pe care mi-a fost dat să-i întâlnesc?

— Cum aşa, îl cunoşti?

— M-am dus să-l văd.

— Vai, nerodule, ai făcut întocmai ce aş fi făcut şi eu. De ce oare?

— Pentru că nu semănăm, răspunse el sec.

— Acum o să luăm un ceai, spuse Sue. N-ai vrea să-l bem aici mai curând decât acasă la mine? Nu e nici o greutate să mi se aducă ceainicul şi tot ce trebuie. Nu locuim la şcoală, ştii, ci în casa aceea veche de peste drum. Îi zice Old-Grove Place. E atât de veche şi de sinistră, încât mă-ntristează cumplit. E plăcut să vizitezi case dintr-astea, dar nu să şi locuieşti în ele. Eu mă simt de-a dreptul strivită de greutatea atâtor vieţi trăite între zidurile lor. Într-o casă nouă cum e şcoala asta n-ai de îndurat decât propria ta viaţă. Stai jos, şi am să-i spun Adei să aducă de peste drum cele trebuincioase pentru ceai.

Jude aşteptă la lumina focului din sobă, a cărei uşiţă o deschisese Sue înainte de a ieşi. Când se întoarse împreună cu fata care aducea lucrurile necesare pentru ceai, se aşezară amândoi în aceeaşi lumină, sporită acum de flacăra albăstruie a lămpii de spirt de sub ceainicul de alama.

— Este unul dintre darurile tale de nuntă, spuse ea arătând spre ceainic.

— Da, făcu Jude.

Ceainicul dăruit de el cânta, după cum i se părea lui, cu o notă oarecum ironică; ca să schimbe vorba, Jude spuse:

— Cunoşti vreo ediţie uşor de citit a cărţilor necanonice din Noul Testament? Bănuiesc, că pe astea nu le citeşti la şcoală.

— Nu, vai de mine! Mi-ar sări vecinii în cap… Da, există o ediţie. N-am mai pus mâna pe ea... deşi mă interesa foarte mult pe vremea când trăia fostul meu prieten: Evangheliile apocrife ale lui Cowper.

— Pare să fie tocmai ce am eu nevoie.

Gândurile i se întoarseră ca fulgerate spre „fostul prieten”, cum îl numea Sue – Jude ştia asta – pe tânărul de odinioară, de la Universitate. Ar fi fost curios să ştie dacă ea îi vorbise lui Phillotson despre băiatul ăsta.

— Evanghelia lui Nicodim e foarte plăcută, urmă Sue, ca să-l abată de la simţămintele de gelozie pe care, ca întotdeauna, ea i le citea cu uşurinţă.

Fapt e că, ori de câte ori vorbeau, ca acum, despre lucruri oarecare, se înfiripa între emoţiile lor o a doua convorbire tăcută, într-atât era de desăvârşită înţelegerea dintre ei.

— Este întocmai ca textul autentic, continuă ea. Ba încă în versuri. Aşa încât seamănă cu unul dintre evanghelişti, pe care l-ai fi citit în vis, când lucrurile seamănă între ele şi totuşi se deosebesc. Dar spune-mi, Jude, tot te mai interesează chestiunile astea? Te ţii de apologetică?

— Da. Citesc literatura bisericească mai vârtos ca oricând.

Ea îl privea curioasă.

— De ce te uiţi aşa la mine? întrebă Jude.

— Dar de ce ţii să afli?

— Sunt sigur că în domeniul ăsta poţi să mă lămureşti cu privire la orice lucru pe care eu nu-l cunosc. Trebuie să fi învăţat multe şi de toate de la scumpul tău prieten care a murit.

— Hai să nu mai vorbim acum despre asta, îl îmbună ea. Săptămâna viitoare ciopleşti tot în biserica unde ai învăţat imnul acela frumos?

— Da, poate.

— Asta-mi place. Să vin să te văd acolo? E în apropiere şi m-aş putea repezi în orice după-amiaza, cu trenul, pentru o jumătate de oră.

— Nu. Nu veni!

— Cum se poate, n-o să mai fim de acum încolo prieteni, cum am fost înainte?

— Nu.

— Asta n-o ştiam. Credeam c-ai să fi totdeauna drăguţ cu mine!

— Nu, n-o să fiu.

— Dar ce am făcut? Credeam, te asigur, că noi doi...

Tremurul glasului o sili să se întrerupă din vorbă.

— Sue, uneori îmi vine să cred că eşti uşuratică, spuse el brusc.

Urmă o pauză de-o clipă, după care ea sări în picioare, şi spre mirarea lui, Jude văzu în lumina flăcării de sub ceainic că se îmbujorase la faţă.

— Nu mai pot sta de vorbă cu tine, Jude! spuse ea cu un glas în care răsuna nota tragică de contralto de pe vremuri. S-a întunecat prea tare şi nu mai putem rămâne împreună aşa, după ce am cântat cântece de Vinerea mare, care te îmbolnăvesc şi te fac să simţi ceea ce noi n-ar trebui să simţim!... Nu mai avem voie să tăifăsuim în felul ăsta. Da – trebuie să pleci, pentru că mă înţelegi greşit! Sunt tocmai contrariul a ceea ce afirmi tu cu atâta cruzime. O, Jude, a fost o cruzime să spui ceea ce-ai spus! Şi totuşi, nu-ţi pot mărturisi adevărul – te-ai înfiora dac-ai afla cum mă las târâtă de pornirile mele şi cât de tare simt că n-ar fi trebuit să fiu înzestrată cu farmec, de vreme ce nu mi-e îngăduit să-l desfăşor! Există femei mistuite de o dorinţă neostoită de a fi iubite; şi adesea şi de o dorinţă la fel de nepotolită de a iubi; şi, în acest din urmă caz, li se întâmplă să descopere că nu-şi pot dărui fără încetare dragostea slujbaşului casnic investit prin autorizaţie episcopală s-o primească. Dar tu eşti un om atât de cinstit, Jude, încât nu mă poţi înţelege!... Şi acum, trebuie să pleci. Îmi pare rău că bărbatul meu nu-i acasă.

— Chiar îţi pară rău?

— Îmi dau seama c-am spus asta doar de formă! Cinstit vorbind, nu cred că-mi pare rău. Oricum ar fi, e destul de trist, dar n-are nici o importanţă l

Pentru că înainte îşi strânseseră mâinile cu prea multă patimă, acum, în clipa când el ieşi, Sue îi atinse doar foarte uşor degetele. Jude nici nu apucase bine să treacă pragul uşii, când, cu o expresie de nemulţumire, ea sări pe o bancă şi deschise fereastra cu giurgiuvele de fier pe sub care păşea ci.

— Când pleci din oraş ca să prinzi trenul, Jude?

El ridică ochii mirat.

— Trăsura care face cursa pleacă peste vreo trei sferturi de ceas.

— Şi ce-ai să faci în timpul ăsta?

— Păi cred că o să hoinăresc pe aici. Poate c-o să zăbovesc puţin în biserica cea veche.

— Parcă-mi vine greu să-ţi fac vânt în felul ăsta! Şi aşa ţi-e gândul numai la biserici, slavă Domnului! Nu e nevoie să mai intri într-una, şi încă pe întuneric. Rămâi aici.

— Unde?

— Unde eşti. Aşa pot vorbi mai bine cu tine decât când eşti înăuntru... A fost frumos şi delicat din partea ta că ai renunţat la o jumătate de zi de lucru ca să vii să mă vezi!... Tu eşti Iosif, făuritorul de vise, dragă Jude. Şi mai eşti un Don Quijote tragic. Şi uneori eşti şi sfântul Ştefan, care în timp ce aruncau cu pietre în el vedea cerurile deschizându-se. O, scumpul meu prieten, cât ai să mai suferi!

Acum, că pervazul înalt al ferestrei se afla între ei şi-l împiedica pe Jude să ajungă până la Sue, nimic n-o mai oprea pe ea să se lase în voia unei sincerităţi de care se temuse între patru pereţi.

— M-am gândit, urma ea, tot cu glasul acela din care se revărsa emoţia, că tiparele sociale în care ne vâră civilizaţia nu au mai multă legătură cu forma noastră adevărată decât au desenele convenţionale ale constelaţiilor cu înfăţişarea reală a stelelor. Mă numesc doamna Richard Phillotson şi trăiesc o viaţă casnică tihnită alături de tovarăşul meu de nume. Dar de fapt nu sunt doamna Richard Phillotson, ci o femeie singură pe lume, azvârlită încolo şi-ncoace, răvăşită de pasiuni smintite şi de antipatii inexplicabile... Acum nu mai sta, fiindcă pierzi trăsura. Mai vino să mă vezi. Dar atunci să vii la mine acasă.

— Bine! spuse Jude. Şi când să fac asta?

— De mâine într-o săptămână. Mergi sănătos, cu bine!

Întinse mâna şi-i mângâie cu milă fruntea, dar numai o singură dată. Jude îşi luă rămas bun şi se înfundă în beznă.

În timp ce înainta pe Bimport Street, i se păru că aude roţile trăsurii, şi într-adevăr, când ajunse în piaţă, la hanul Blazonul ducelui, trăsura plecase. Îi era cu neputinţă ca mergând pe jos să ajungă la timp pentru a prinde trenul, aşa încât, de nevoie, se hotărî să-l aştepte pe următorul, ultimul din noaptea aceea spre Melchester.

Hoinări câtva timp, îşi făcu rost de ceva de mâncare; apoi, fiindcă mai avea înaintea lui o jumătate de oră, paşii îl duseră fără voie spre bătrânul cimitir de lângă biserica Trinităţii, cu aleile lui de tei, şi apoi, din nou, înapoi spre şcoală. Clădirile şcolii erau cufundate în întuneric. Ea îi spusese că locuieşte peste drum, la Old-Grove Place, într-o casă pe care o descoperi numaidecât după înfăţişarea ei descrisă de Sue.

Pâlpâirea unei lumânări se zărea printr-o fereastră din faţă, fiindcă obloanele încă nu fuseseră închise. Putea să vadă desluşit interiorul – duşumeaua cu câteva trepte sub nivelul străzii, care se înălţase în veacurile scurse de când fusese clădită casa. Sue, care tocmai intrase în casă, stătea cu pălăria pe cap în salonaşul din faţă, ai cărui pereţi erau căptuşiţi cu tăblii de stejar din podea până-n tavan, pe care se încrucişau grinzi groase, la mică înălţime deasupra capului. Tăblia căminului era lucrată în aceeaşi manieră greoaie, împodobită cu pilaştri în stil iacobit şi cu ornamente în spirală. Într-adevăr, o femeie tânără care-şi ducea traiul în casa aceea putea să se simtă greu apăsată de povara veacurilor.

Sue deschisese o cutie de lucru din lemn de trandafir, şi acum se uita la o fotografie. După ce o privi un timp, o strânse la piept şi o puse iarăşi la locul ei.

Pe urmă, dându-şi seama că nu închisese obloanele, se îndreptă spre fereastră, cu lumânarea în mână. Era prea deasă bezna de afară ca să-l poată zări pe Jude, dar el îi vedea desluşit chipul şi nu încăpea îndoială că sub ochii întunecaţi, cu gene lungi, erau urme de lacrimi.

Sue închise obloanele, iar Jude se întoarse ca să-şi urmeze călătoria singuratică până acasă.

„La ce fotografie se uita oare se întrebă. El i-o dăduse cândva pe a lui, dar ştia că mai are şi altele. Totuşi, desigur, a lui trebuie să fi fost.

Ştia că avea să se întoarcă s-o vadă iarăşi, aşa cum îi ceruse ea. Oamenii aceia gravi despre care citea el, sfinţii pe care Sue, cu drăgălaşă ştrengărie, îi numea semizeii lui, s-ar fi ferit de asemenea întâlniri dacă s-ar fi îndoit de propria lor tărie. Putea el să postească şi să se roage mult şi bine în răstimpul dintre două întâlniri: în fiinţa lui, omenescul era mai puternic decât sfinţenia.

II

Totuşi, fie că Dumnezeu dispune sau nu, tot femeia are cuvântul hotărâtor. A doua zi dimineaţă, Jude primi un bilet de la Sue:

„Nu veni săptămâna viitoare. E mai bine pentru tine să nu vii. Prea am fost necugetaţi sub influenta acelui imn bolnăvicios şi a amurgului! Pe cât îţi este cu putinţă, nu te mai gândi la

Susanna Florence Mary”

Pe Jude, dezamăgirea îl străpunse. Ştia în ce toană se află Sue şi cum arată la faţă când ajunge să semneze astfel. Dar, în orice toane s-ar fi aflat, Jude nu putea spune despre ea că nu are dreptate.

Răspunse:

„Te aprob. Ai dreptate. E o lecţie de resemnare pe care bănuiesc că e timpul s-o învăţ.

Jude”

Trimise biletul în ajun de Paşte. S-ar fi părut că ajunseseră amândoi la o hotărâre nestrămutată. Dar intraseră în mişcare alte puteri şi alte legi decât ale lor. În lunea Paştelui, dimineaţa, Jude primi o înştiinţare de la văduva Edlin, pe care el o învăţase să telegrafieze în caz că se întâmplă ceva grav.

„Mătuşa dumitale se prăpădeşte. Vino numaidecât”.

Îşi aruncă uneltele şi porni. Trei ore şi jumătate mai târziu, trecea peste dunele din preajma Marygreenului şi curând, se afundă în câmpia ca o albie de-a curmezişul căreia fusese tăiată scurtătura spre sat. În timp ce urca povârnişul, un plugar care-l urmărise dintr-o poartă, de cealaltă parte a cărării, porni greoi spre el, pregătindu-se să-i vorbească. „Văd după faţa lui că a murit, îşi spuse Jude. Sărmana mătuşă Drusilla!”

Era întocmai cum bănuise, şi chiar doamna Edlin trimisese omul ca să-i dea de ştire.

— Nu te-ar fi recunoscut. Zăcea ca o păpuşă cu ochi de sticlă. N-ai pierdut nimic că n-ai fost de faţă, spuse omul.

Jude porni spre căsuţă. După-amiază, după ce toate treburile fură isprăvite, şi oamenii care puseseră moarta în coşciug îşi băuseră berea şi plecaseră, Jude rămase singur în locul acela tăcut. Trebuia neapărat să intre în legătură cu Sue, deşi cu două sau trei zile înainte se înţeleseseră să se despartă. Îi scrise scurt:

„Mătuşa Drusilla a murit pe neaşteptate, înmormântarea are loc vineri după-amiaza”.

Petrecu zilele următoare la Marygreen şi prin împrejurimi. Vineri se duse să vadă dacă groapa e pregătită; se întreba dacă Sue va veni. Nu-i scrisese, ceea ce părea să însemne mai degrabă că va veni decât că nu va veni, Cunoscând ora sosirii ei, căci Sue nu putea lua decât un singur tren, încuie uşa pe la prânz, şi o porni de-a curmezişul câmpiei afundate, până la marginea povârnişului, în dreptul Casei Negre. Aci se opri, privind spre miazănoapte, peste priveliştea largă şi dincolo de peisajul apropiat în care era cuprins oraşul Alfredston. La o depărtare de vreo două mile de oraş, o trâmbă de abur călătorea dinspre partea stângă spre cea dreaptă a tabloului.

Dar chiar şi acum mai avea mult de aşteptat până în clipa când avea să ştie dacă Sue sosise. Aşteptă totuşi, şi într-un târziu, o brişcă uşoară, dintre cele care se închiriază, se opri la poalele dealului. Cineva coborî, şi vehiculul porni înapoi, în timp ce călătorul începu să urce dealul. O recunoscu; părea atât de firavă astăzi, încât ai fi zis că o îmbrăţişare pătimaşă – dintre acelea care nu-i erau lui îngăduite – ar fi putut-o strivi. După ce Sue străbătuse două treimi din urcuş, o mişcare nerăbdătoare a capului ei îi arătă lui Jude că în clipa aceea fusese recunoscut. Curând, pe faţa ei se desluşi un zâmbet melancolic, care n-o părăsi până-n clipa când el coborî câţiva paşi şi-i ieşi în întâmpinare.

— M-am gândit, începu ea cu o pripeală nervoasă în glas, c-ar fi prea trist pentru tine să te las singur la înmormântare! Aşa încât, în ultima clipă, am venit şi eu.

— Draga şi credincioasa mea Sue! murmură Jude. Cu firea ei ciudată, care ţinea parcă de două fiinţe,

Sue se pricepu să ocolească orice altă manifestare a revederii, nemaizăbovind nici o clipă în loc, deşi mai era timp destul până la înmormântare. O emoţie de un patetism atât de neobişnuit ca aceea a ceasului de faţă nu avea cum să se mai repete ani în şir, presupunând că s-ar fi putut repeta vreodată. Aşa încât Jude era dornic să se oprească, să cugete, să vorbească. Dar Sue, fie pentru că nu înţelese acest lucru, fie pentru că-l înţelese chiar mai bine decât el, nu-şi îngădui să se lase stăpânită de emoţie.

Ceremonia tristă şi simplă nu dură mult. Drumul spre biserică fu străbătut aproape la trap, pentru că cioclul era grăbit, având o înmormântare mai simandicoasă un ceas mai târziu, la trei mile depărtare. Drusilla fu coborâtă în ţărână străină, foarte departe de locul unde odihneau străbunii ei. După ce merseseră alături până la groapă, Sue şi Jude luau acum un ceai în căsuţa familială; vieţile lor se împleteau ce] puţin în acest ultim ceas închinat răposatei.

— Zici că a fost toată viaţa ei împotriva căsătoriei? murmură Sue.

— Da. Mai ales pentru cei din neamul nostru. Privirile li se întâlniră, şi ale ei zăboviră un timp pe chipul lui Jude.

— Suntem dintr-un neam cam amărât, nu crezi, Jude?

— Zicea că în familia noastră bărbaţii sunt răi, şi nevestele afurisite. Sigur este că bărbaţii se nenorocesc când se însoară. Oricum, eu sunt unul dintre ei!

Sue nu răspunse.

— E oare o greşeală, Jude, întrebă ea în cele din urmă cu un tremur de nesiguranţă în glas, ca un soţ sau o soţie să mărturisească altcuiva că are o căsnicie nefericită? Dacă într-adevăr ceremonia căsătoriei e o taină sfântă, s-ar putea să fie o greşeală; dar dacă e doar un contract meschin, fără alt rost decât asigurarea unor înlesniri materiale în chestiuni de gospodărie, dobânzi impozite sau asigurarea moştenitorilor legali ai pământului şi ai banilor, motive pentru care tatăl copiilor trebuie să fie cunoscut – şi asta pare să şi fie – atunci cu siguranţă că poţi să spui, ba chiar să strigi de pe acoperişul casei, că viaţa casnică răneşte şi întristează fie bărbatul, fie femeia.

— Eu, oricum, ţi-am spus-o.

Ea vorbi mai departe:

— Crezi că sunt multe căsnicii în care unuia să-i fie silă de celălalt, şi nu din pricina vreunei greşeli anume?

— Îmi închipui că da. De pildă când unul dintre ei ţine la o a treia persoană.

— Dar chiar în afară de cazul acesta? Oare e tare păcătoasa femeia căreia de pildă nu-i place să trăiască cu bărbatu-său doar pentru că – aici glasul ei tremură, şi el ghici multe – doar pentru că-i este urât, de el, pentru că simte o silă fizică faţă de el, un soi de nemulţumire, sau cum vrei să-i zici, deşi îl poate respecta, îi poate purta recunoştinţă? Am luat doar un caz. Oare ea ar trebui să-şi înfrângă sentimentele?

Jude îi aruncă o privire împăienjenită. Răspunse, privind în altă parte:

— Asta ar fi tocmai un caz dintre acelea în care experienţa mea se bate cap în cap cu dogmele. Dacă vorbesc ca om al ordinii – ceea ce sper că sunt, deşi mă tem că nu sunt – aş spune da. Dacă vorbesc din experienţă şi cu glasul naturii lipsite de prejudecăţi, aş spune nu... Sue, cred că nu eşti fericită!

— Ba sunt, se împotrivi ea. Cum poate fi nefericită o femeie măritată doar de opt săptămâni cu un bărbat ales de ea, în chip nesilit?

— Nesilit?

— De ce repeţi cuvântul?... Dar trebuie să mă înapoiez cu trenul de şase. Bănuiesc că tu rămâi mai departe aici.

— Câteva zile, ca să mai rânduiesc treburile mătuşii. S-a sfârşit şi cu casa asta. Să te însoţesc până la tren?

Sue râse uşor, a împotrivire.

— Cred că nu. Dar poţi să mergi cu mine o parte din drum.

— Stai, tu nici nu poţi pleca astă-noapte! Trenul ăsta nu te duce până la Shaston. Trebuie să rămâi în sat şi pleci mâine. Doamna Edlin are loc berechet, dacă nu vrei să înnoptezi aici.

— Prea bine, spuse ea cu îndoială în glas. Lui nici nu i-am spus că mă întorc sigur.

Jude se duse până alături, la casa văduvei, ca s-o înştiinţeze; şi după câteva minute, când se întoarse, se aşeză din nou.

— Ne găsim în împrejurări cumplite, Sue, cumplite! spuse el dintr-o odată, cu ochii în podea.

— Nu-i adevărat! De ce?

— Nu pot să-ţi dezvălui toată deznădejdea mea. Partea ta de deznădejde este că te-ai măritat cu el. Mi-am dat seama de asta încă înainte să fi făcut tu pasul, dar m-am gândit că nu trebuie să mă amestec. Am greşit. Trebuia să mă amestec!

— Dar ce te face să bănuieşti toate astea, dragul meu?

— Sărmana mea păsărică, văd ce se ascunde sub penele tale.

Mâna ei se-odihnea pe masă, şi Jude o puse pe a lui deasupra. Sue îşi retrase mâna.

— N-are nici un rost, Sue, strigă el, după toate câte ni le-am spus noi! Dacă e vorba de asta, eu sunt mai rigid şi mai formalist, şi faptul că te supără un gest atât de nevinovat arată cât de caraghioasă eşti în nehotărârea ta!

— Poate c-am fost prea mironosiţă, se căi ea; credeam că folosesc doar un şiretlic femeiesc – l-am folosit prea des. Uite, n-ai decât să-mi ţii mâna cât îţi place. E frumos, din partea mea?

— Da, foarte frumos.

— Dar trebuie să-i spui şi lui.

— Cui?

— Lui Richard.

— Da, desigur, dacă socoteşti că aşa se cuvine. Dar, de vreme ce gestul nu înseamnă nimic, poate că l-ar supăra fără rost.

— Eşti sigur că n-o faci decât ca văr?

— Absolut sigur. În mine nu mai există simţăminte de dragoste.

—- Aud lucruri noi. Cum s-a întâmplat?

— Am văzut-o pe Arabella.

Lovitura o făcu să tresară; pe urmă, întrebă curioasă:

— Când ai văzut-o?

— Când am fost la Christminster.

— Prin urmare, s-a întors; şi nici nu mi-ai spus! Presupun că acum ai să trăieşti cu ea.

— Bineînţeles, întocmai cum trăieşti şi tu cu bărbatul tău.

Ea privi la ghivecele cu muşcate şi cactuşi, ce se uscau în fereastră din lipsă de îngrijire, şi dincolo de ele, afară, în zare, până când ochii i se umeziră.

— Ce s-a întâmplat? întrebă Jude, cu glas domolit.

— De ce ai fi atât de bucuros să te întorci la ea, dacă... dacă ceea ce-mi spuneai pe vremuri mai este încă adevărat – adică atunci era adevărat? Bineînţeles că acum nu mai este! Cum e cu putinţă ca inima ta să se întoarcă atât de repede la Arabella?

— O anumită întorsătură a providenţei, bănuiesc, a împins-o într-acolo.

— A – deci nu-i adevărat! spuse ea uşor înciudată. Mă necăjeşti doar – asta-i tot – numai pentru că-ţi închipui că nu sunt fericită!

— Nu ştiu dacă nu eşti. Nici nu doresc să ştiu.

— Dac-aş fi nefericită, ar fi din vina mea, din pricina ticăloşiei mele, nu pentru că aş avea vreun drept să nu-l îndrăgesc! E atât de grijuliu cu mine! Şi e şi un om foarte interesant, fiindcă, tot citind orice i-a căzut în mână, e tobă de carte. Crezi, Jude, că un bărbat trebuie să se însoare cu o femeie de vârsta lui, sau cu una mai tânără, să zicem cu optsprezece ani mai tânără, cum sunt eu faţă de el?

— Depinde de simţămintele unuia pentru celălalt.

Jude n-o ajuta să descopere vreun prilej de mulţumire de sine, aşa încât Sue fu silită să meargă mai departe fără sprijin. Continuă cu un ton învins, care se învecina cu lacrimile:

— Eu... eu cred că trebuie să fiu la fel de cinstită cu tine cum ai fost şi tu cu mine. Poate că ţi-ai dat seama ce vreau să-ţi spun. Anume că, deşi domnul Phillotson îmi place ca prieten, nu-mi place, ba chiar e un canon pentru mine să trăiesc cu el cum trăieşti cu un soţ! Vezi, acum ţi-am spus-o. N-am avut încotro, deşi m-am prefăcut că sunt fericită. Îmi închipui că de acum înainte ai să mă dispreţuieşti pe vecie!

Îşi lăsă faţa peste mâinile care odihneau pe postavul mesei şi începu să plângă încet, cu hohote mici, care o scuturau şi clătina măsuţa, uşoară cu trei picioare.

— Nu sunt măritată decât de o lună sau două! vorbi ea mai departe, tot aplecată peste masă şi hohotind cu capul în mâini. Şi se zice că o femeie ajunge, după vreo şase ani de căsătorie, să rabde în tihnă şi cu nepăsare ceea ce o îngrozea la început. Dar asta e ca şi cum ai spune că amputarea unui mădular nu-i o nenorocire, pentru că omul se obişnuieşte, cu timpul, să se ajute foarte bine şi c-un picior sau un braţ de lemn!

Lui Jude îi venea tare greu să vorbească. Spuse totuşi:

— Mi-am închipuit eu că ceva merge prost, Sue! Mi-am închipuit eu!

— Dar nu e cum crezi tu! Nu merge nimic prost, e vorba doar de ticăloşia mea. Cred că tu i-ai spune o repulsie din partea mea, izvorâtă dintr-o cauză pe care nu pot s-o dibui şi care nici n-ar fi recunoscută ca atare de majoritatea oamenilor!...Ceea ce mă chinuie mai mult este obligaţia de a mă supune acestui om ori de câte ori doreşte, acestui om care e atât de bun din punct de vedere moral! Contractul cumplit care mă sileşte să simt într-un anumit fel, într-un domeniu în care totul trebuie să fie nesilit!... Aş dori să mă bată sau să-mi fie necredincios sau să comită, fără să se ascundă, un lucru pe care eu să-l pot socoti o îndreptăţire a simţămintelor mele faţă de el. Dar nu face nimic din toate astea; atât doar, că a devenit ceva mai rece de când şi-a dat seama ce simt eu. De aceea nici n-a venit la înmormântare... Doamne, cât sunt de nefericită – nu ştiu ce să fac!... Nu te apropia de mine, Jude, nu e bine! Nu, nu!

Dar el sărise în picioare şi-şi lipise obrazul de obrazul ei, sau mai degrabă de urechea ei, fiindcă faţa îi era îngropată în mâini.

— Ţi-am spus nu, Jude!

— Ştiu că mi-ai spus – vreau doar să te liniştesc. Toate s-au întâmplat din pricină că eu m-am însurat înainte de a te întâlni pe tine, nu-i aşa? De nu s-ar fi întâmplat asta, ai fi fost nevasta mea, Sue, nu-i aşa?

În loc să răspundă, Sue se ridică brusc în picioare şi, spunând că se duce la cimitir, la mormântul mătuşii, ca să se liniştească, ieşi din casă. Jude n-o urmă. După vreo douăzeci de minute, o văzu mergând de-a curmezişul pajiştii satului, spre casa doamnei Edlin, şi curând după aceea Sue trimise o fetiţă ca să-i ia valiza şi să-i transmită lui Jude că se simte prea obosită ca să-l mai vadă în seara aceea.

Jude rămase în odaia pustie din casa mătuşii sale, urmărind cu privirile cum se topeşte în umbra nopţii căsuţa văduvei Edlin. Ştia că între pereţii ei se găsea Sue, la fel de singură şi lipsită de vlagă ca şi el; şi din nou, puse la îndoială deviza pietăţii lui, anume că toate merg spre mai bine.

Se duse devreme la culcare, dar dormi un somn zbuciumat, din pricina senzaţiei că Sue se află atât de aproape. Cam în jurul orei două, tocmai când îl cuprinsese un somn mai adânc, fu trezit de un ţipăt ascuţit, cu care era destul de obişnuit din vremea când locuia la Marygreen. Era ţipătul unui iepure prins în capcană. Aşa cum stătea în obiceiul sărmanei lighioane, ţipătul nu se repetă curând; şi pesemne că nici n-avea să se mai repete decât o dată sau de două ori; iepurele îşi îndura cazna până a doua zi, când cel ce pusese capcana venea şi-l lovea în cap.

Jude, care în copilărie salvase vieţi de râme, începu să-şi închipuie chinul animalului cu labele sfâşiate. Dacă nimerea „prost” în capcana, cu una din labele dindărăt, animalul îşi trăgea în următoarele şase ore piciorul, până când dinţii de fier ai cursei îi dezgoleau osul de carne, şi atunci, dacă un arc mai slab îi îngăduia să scape, îi era dat să moara pe câmp de pe urma labei rănite. Dacă nimerea „bine” în cursă, cu laba din faţă, osul îi era rupt, şi piciorul – aproape sfâşiat după numai două încercări nereuşite de scăpare.

Trecu o jumătate de ceas, şi iepurele îşi repeta ţipătul. Jude simţi că nu are astâmpăr până nu curmă chinurile iepurelui, aşa încât se îmbrăcă în grabă, coborî şi în lumina lunii, porni de-a curmezişul pajiştii spre locul de unde venea ţipătul. Ajunse la gardul viu care mărginea grădina văduvei, şi acolo se opri. Acum îl călăuzea zăngănitul slab al capcanei, târâtă încoace şi-ncolo de animalul care se zvârcolea. De îndată ce ajunse, izbi cu muchia palmei în ceafa iepurelui, care căzu mort.

Se pregătea să pornească înapoi, când zări silueta unei femei care privea afară prin fereastra deschisă a odăii de jos, din căsuţa alăturată.

— Jude! şopti un glas sfios – glasul lui Sue. Tu eşti, nu-i aşa?

— Da, draga mea.

— N-am putut să-nchid ochii, şi când am auzit iepurele, numai la chinurile lui m-am gândit, până când am simţit că trebuie să cobor ca să le pun capăt. Dar sunt atât de bucuroasă că ai ajuns tu primul... Capcanele astea de oţel ar trebui interzise, nu-i aşa?

Jude ajunsese la fereastră, care era atât de joasă, încât o putea vedea pe Sue până ta brâu. Ea desprinse piedica ferestrei şi-şi puse mâna peste mâna lui, îndreptându-şi spre el faţa gânditoare, scăldată de lumina lunii.

— Te-a trezit ţipătul? întrebă Jude.

— Nu – eram trează.

— Cum se face?

— Acum ştii doar! De bună seamă că tu, cu ideile tale religioase, socoteşti că o femeie măritată care suferă de ce sufăr eu înfăptuieşte un păcat de moarte atunci când îşi ia drept duhovnic un bărbat, aşa cum am făcut eu. Acum îmi pare rău!

— Să nu-ţi pară rău, draga mea, spuse el. Se poate ca asta să fi fost părerea mea; dar ideile mele şi cu mine am început să nu ne mai împăcăm.

— Ştiam eu – ştiam c-o să se întâmple aşa! De aceea mi-am şi jurat să nu-ţi tulbur credinţa! Dar sunt atât de bucuroasă că te văd! Şi, vai, aveam de gând să nu te mai revăd, acum, că ultima legătură dintre noi – mătuşa Drusilla – s-a rupt!

Jude îi prinse mâna şi i-o sărută.

— A rămas, o legătura mai puternică! spuse el.

— Nici nu-mi mai pasă de acum înainte de doctrinele şi de credinţa mea religioasă! Ducă-se! Dă-mi voie să te ajut, chiar dacă te iubesc, chiar dacă tu...

— Să nu spui asta! Ştiu ce vrei să zici, dar chiar una ca asta nu pot încuviinţa. N-ai decât să ghiceşti ce vrei, dar nu mă sili să-ţi răspund la întrebări!

— Doresc ca tu să fi fericită, orice mi s-ar întâmpla mie.

Nu pot să fiu! Atât de puţini ar putea să-mi pătrundă în cuget! Şi până şi aceştia ar spune că de vină sunt toanele mele de femeie năzuroasă, sau ceva de felul ăsta, m-ar osândi... Nu e vorba de o tragedie firească a iubirii, de tragedia obişnuită a iubirii în viaţa civilizată, ci de o tragedie artificial fabricată de nişte oameni care dac-ar trăi o viaţă naturală s-ar simţi uşuraţi să se despartă!… Poate c-aş fi greşit vorbindu-ţi ţie de nenorocirea mea dac-aş fi putut vorbi altcuiva. Dar n-am pe nimeni. Şi cuiva trebuie să-i spun! Jude, înainte de a mă căsători cu el, nu mă gândisem niciodată temeinic la ce înseamnă căsătoria, măcar că ştiam. A fost o nerozie de neiertat din partea mea. Eram destul de vârstnică şi-mi închipuiam că am multă experienţă. Aşa se face că m-am azvârlit în căsătorie, după povestea aceea de la Şcoala Normală, cu o siguranţă neghioabă! Sunt încredinţată că ar trebui să ai îngăduinţa de a desface ceea ce ai făcut în neştire. Ştiu bine că nenumărate femei păţesc astfel; numai că ele se supun, în timp ce eu dau din picioare... Ce vor zice oamenii unor vremuri viitoare când vor privi înapoi spre obiceiurile şi superstiţiile barbare ale epocii în care avem noi nenorocirea să trăim!

36

— Tare amară eşti, draga mea Sue! Cât aş dori - aş dori...

— Acum trebuie să te întorci acasă!

Sub puterea acelei clipe, Sue se aplecă peste pervazul ferestrei şi-şi culcă faţa pe părul lui, plângând şi atingându-i creştetul cu o sărutare abia simţită. Se retrase repede, ca el să n-aibă timp s-o cuprindă în braţe, aşa cum fără îndoială ar fi făcut. Apoi închise fereastra, iar Jude se înapoie la căsuţa lui.

III

Trista mărturisire făcută de Sue îl urmări toată noaptea pe Jude, ca o durere.

În dimineaţa următoare, la ora când Sue trebuia să plece, vecinii o văzură dispărând împreună cu însoţitorul ei pe drumeagul ce cobora dealul şi dădea în şoseaua pustie a Alfredstonului. Trecu un ceas până când Jude se înapoie pe acelaşi drum. Avea pe faţă o expresie de exaltare în care se amesteca şi puţină nesăbuinţă. Se întâmplase ceva.

Se opriseră la despărţire, pe şoseaua tăcută. Încordarea pătimaşă în care se aflau îi împingea să-şi pună unul altuia întrebări înfrigurate despre cât de departe s-ar cuveni să meargă intimitatea dintre ei. Până la urmă, aproape că se certaseră, iar ea îi spusese cu lacrimi în ochi că nu se cade ca unui viitor pastor să-i treacă măcar prin gând s-o sărute, chiar şi de rămas bun, aşa cum dorea el s-o sărute acum. Pe urmă recunoscuse că sărutul în sine nu înseamnă nimic: totul depinde de felul în care e dat. Dacă era un sărut de văr sau de prieten, ea n-avea nimic împotrivă; dacă însă venea de la un îndrăgostit, nu putea să-l îngăduie.

— Poţi să juri că n-ai să mă săruţi astfel? întrebă ea.

Nu, nu putea să jure. Pe urmă îşi întoarseră înstrăinaţi spatele Unul altuia, şi fiecare porni pe drumul său, până când, după vreo douăzeci sau treizeci de yarzi, priviră amândoi în urmă, în acelaşi timp. Privirea aceea fusese fatală pentru stăpânirea de sine pe care până atunci şi-o impuseseră mai mult sau mai puţin. Se întoarseră în fugă, se întâlniră şi îmbrăţişându-se strâns, fără să se mai gândească, se sărutară lung. Când se despărţiră în cele din urmă, ea avea obrajii îmbujoraţi, iar lui îi bătea inima.

Sărutul acela a însemnat o cotitură în drumul vieţii lui Jude. După ce se întoarse în căsuţa lui şi se lăsă în voia gândurilor, înţelese un lucru; anume că, deşi sărutul dat acelei făpturi eterice i se păruse momentul cel mai curat din viaţa lui păcătoasă, totuşi, atâta vreme cât îl stăpânea o asemenea iubire neîngăduită, ar fi fost o lipsă de bun-simţ strigătoare la cer să stăruie în gândul de a deveni ostaşul şi slujitorul unei credinţe pentru care dragostea trupească era, în cazul cel mai bun, o slăbiciune, şi în cel mai rău – un păcat de moarte. Ceea ce spusese Sue într-o clipă, când îşi ieşise din fire, era adevărul adevărat. Dacă el nu se gândea decât să-şi apere iubirea cu unghiile şi cu dinţii şi să continue cu neobosită stăruinţă a-i da ei dovezi de pasiune, îşi tăgăduia ipso facto{2} calitatea de sprijinitor al ordinii morale existente. Sărea în ochi că e nepotrivit prin fire, aşa cum fusese şi prin poziţie socială, să joace rolul unui propovăduitor al dogmei cele mai răspândite.

Ciudat că năzuinţa lui dintâi spre desăvârşire cărturărească se împiedicase de o femeie şi că cea de-a doua năzuinţă – spre apostolat – tot de o femeie fusese stăvilită. Oare, se întreba el, se întâmplă astfel din vina femeilor, sau pentru că e artificial sistemul după care pornirile sexuale fireşti sunt transformate în drăceşti capcane domestice şi în laţuri pentru a-i prinde şi a-i înfrâna pe cei ce doresc să meargă înainte?

Fusese dorinţa lui statornică să devină un profet oricât de umil pentru fraţii lui de trudă, şi dorinţa aceasta nu-i fusese pângărită de nici un gând de căpătuire. Totuşi, având o nevastă care trăia departe, alături de alt bărbat, şi fiind el însuşi nebuneşte îndrăgostit, iar răzvrătirea femeii iubite împotriva soartei datorându-i-se poate lui, decăzuse în aşa hal, încât, după legea bisericească, abia dacă mai era vrednic de respect.

Nu era treaba lui să se gândească la ceea ce avea să urmeze; trebuia doar să privească în faţă ceea ce sărea în ochi, şi anume că, în calitate de propovăduitor supus legii bisericeşti, devenise un impostor.

Când se înseră, ieşi în grădină şi săpă o groapă, nu prea adâncă, la marginea căreia aduse cărţile lui de teologie şi de etică depozitate în casa mătuşii, Ştia că în această ţară de drept-credincioşi cele mai multe nu pot fi vândute la un preţ mai bun decât se obţine de obicei pe deşeurile de hârtie, aşa încât prefera să scape de ele în felul care i se părea lui potrivit, chiar dacă jertfea câţiva bani sentimentului de a le fi distrus. Începu prin a da foc câtorva broşuri, apoi rupse bracurile cât putu mai bine şi cu ajutorul unei furci cu trei dinţi, le azvârli în flăcări. Cărţile se aprinseră, şi vâlvătaia lumină spatele casei, cocina porcului şi faţa lui Jude, până când totul fu aproape mistuit.

Deşi acum era aproape un străin prin partea locului, ţăranii care treceau îi vorbeau peste gardul viu al grădinii.

— Arzi vechiturile mătuşii, aşa-i? Cred şi eu, se adună la boarfe prin colţuri şi unghere când ai trăit optzeci de ani într-o singură casă...

Era aproape de unu noaptea când foile, copertele, legăturile cărţilor lui Jeremy Taylor, Butler, Doddridge, Paley, Pusey, Newman se prefăcură în scrum; dar era o noapte liniştită, şi în timp ce răscolea resturile de hârtie cu furca, gândul că nu mai este făţarnic cu el însuşi uşură şi linişti cugetul lui Jude. Putea să rămână mai departe credincios, dar n-avea să mai propovăduiască nimic şi nici să stăpânească sau să scoată la vedere unelte ale credinţei, despre care s-ar fi putut bănui că, în calitate de deţinător, le experimentează mai întâi asupra lui însuşi. În pasiunea lui pentru Sue, putea acum să se simtă ca un păcătos de rând, şi nu ca un mormânt spoit.

După despărţirea din zori de Jude, Sue pornise spre gară cu lacrimi în ochi la amintirea întoarcerii spre el şi a sărutului pe care i-l îngăduise. Rău făcuse Jude când pretinsese a nu fi îndrăgostit, îndemnând-o astfel pe ea să se lase târâtă de un gest cel puţin neconvenţional, dacă nu de-a dreptul greşit. Şi parcă mai curând îi venea să-l socotească greşit, fiindcă, după logica lui Sue, care era cum nu se poate mai încâlcită, s-ar fi părut că un lucru putea fi bun înainte de a fi fost înfăptuit, pentru a deveni greşit după aceea; cu alte cuvinte, că lucruri care în teorie erau bune, puse în practică erau greşite.

„Cred c-am fost prea slabă de înger! se mustra ea, lovind cu picioarele în pământ şi lăsând să-i scape, când şi când, o lacrimă din ochi. A fost un sărut înflăcărat, ca de iubit. Da, aşa a fost! Şi n-o să-i mai scriu, sau cel puţin n-o să-i mai scriu multă vreme, ca să-i dovedesc demnitatea mea! Şi sper c-a să-l doară tare când o s-aştepte o scrisoare mâine dimineaţă, şi poimâine, şi răspoimâine, şi n-o să sosească nici una. Las’ să cunoască suferinţa aşteptării! Aşa. Asta-i tot! Grozav mă bucur de asta!”

Lacrimile de milă pentru suferinţele pe care i le pregătea lui Jude se amestecau cu acele izvorâte din milă faţă de ea însăşi.

După aceea, soţioara sprintenă a unui bărbat care-i făcea silă, fata eterică, simţitoare, cu nervii sensibili, atât de nepotrivită prin fire şi instinct să facă faţă îndatoririlor conjugale alături de Phillotson sau poate alături de aproape oricare alt bărbat, porni în mers sacadat mai departe, gâfâind şi cu ochii osteniţi de atâta deznădăjduită iscodire şi suferinţă.

Phillotson o întâmpină la gara cea mai apropiată de Shaston, şi văzând-o tulburată puse faptul pe seama mâhnirii pricinuite de moartea şi înmormântarea mătuşii ei. Începu să-i povestească despre ceea ce făcuse Ghilingham, un învăţător dintr-un sat învecinat, pe care nu-l mai văzuse de ani de zile. În timp ce urcau spre oraş, din locul de pe platforma de sus a omnibuzului unde şedea alături de el, Sue, aţintindu-şi privirile spre tufişurile de alun din marginea drumului, spuse deodată, cu aerul unui om ce se pedepseşte singur:

— Richard, l-am lăsat pe domnul Fawley să-mi ţină multă vreme mâna în mâna lui. Nu ştiu dacă socoteşti că am greşit.

Trezit parcă din cu totul alte gânduri, Phillotson spuse distrat:

— Adevărat? Şi de ce-ai făcut asta?

— Nu ştiu. El a vrut, şi eu l-am lăsat.

— Nădăjduiesc că i-a făcut plăcere. N-aş crede că a fost ceva nou pentru el.

Se cufundară amândoi în tăcere. Dacă lucrurile s-ar fi petrecut într-un proces, la tribunalul unui judecător atoateştiutor, acesta ar fi putut să consemneze faptul ciudat că Sue înlocuise păcatul mai mare cu unul mai mic, nesuflând o vorbă despre sărut.

În seara aceea, după ceai, Phillotson verifica registrele şcolii. Ea se cufundase într-o tăcere de o neobişnuită încordare, o tăcere bântuită de nelinişti, în cele din urmă, spuse că e obosită şi se duse devreme la culcare. Când Phillotson urcă în camera de sus, obosit de munca istovitoare a calculării frecvenţei, era douăsprezece fără un sfert. Intră în odaia lor şi se duse la fereastră, de unde în timpul zilei cuprindeai cu ochii o întindere de treizeci sau patruzeci de mile, ce depăşea Valea Blackmoor şi pătrundea chiar în Wessexul de Apus. Îşi lipi faţa de geam şi privi ţintă, răsuflând adânc, întunericul misterios ce învăluia acum cuprinzătoarea privelişte. Era gânditor.

— Cred, spuse în cele din urmă, fără a întoarce măcar capul, că trebuie să conving comitetul să schimbe librarul şcolii. De data asta, nici unul din caietele trimise nu e bun.

Nu primi nici un răspuns. Închipuindu-şi că Sue moţăie, vorbi mai departe:

— Şi trebuie să reparăm ventilatorul din clasa aceea. Îmi bate vântul cumplit în cap şi-mi dă dureri de urechi.

Fiindcă tăcerea i se părea mai lungă decât de obicei, se întoarse. Lambriul de stejar vechi, întunecat, greoi, care acoperea pereţii în camerele de sus şi de jos din dărăpănata Old-Grove House, şi căminul masiv, care se înălţa până-n tavan, alcătuiau un contrast ciudat cu patul nou şi strălucitor de alamă şi mobila nouă de mesteacăn, cumpărată de el pentru Sue. Cele două stiluri păreau să se salute, de la o distanţă de trei veacuri pe duşumelele şubrede.

— Su! strigă el (fiindcă aşa-i pronunţa numele).

Sue nu era în pat, deşi se părea că stătuse un timp lungită, pentru că în partea unde dormea ea aşternutul era răvăşit. Gândindu-se că poate-i scăpase vreun mărunţiş şi coborâse pentru o clipă în bucătărie ca să-l rânduiască, Phillotson îşi scoase haina şi mai zăbovi destul de liniştit timp de câteva minute, după care, văzând că Sue tot nu se întoarce, ieşi în capul scării cu lumânarea în mână şi strigă din nou:

— Su!

— Da, răspunse glasul ei îndepărtat, dinspre bucătărie.

— Ce faci acolo jos, în miez de noapte? De ce te oboseşti fără rost?

— Nu mi-e somn; citesc, şi aici focul arde mai bine.

Phillotson se duse să se culce. La un moment dat, în toiul nopţii, se trezi. Sue nu se întorsese nici acum. Aprinse o lumânare şi ieşind grăbit în capul scării o strigă din nou.

Ea răspunse „Da!” ca şi înainte, dar glasul îi era slab şi suna a închis, iar el nu înţelese la început de unde vine. Sub scară se afla o cămăruţă, fără fereastră, unde ţineau hainele vechi; parcă de acolo venea vocea ei. Uşa cămăruţei era închisă, dar n-avea lacăt şi nici alt mijloc de a se încuia. Îngrijorat, Phillotson se îndreptă într-acolo, întrebându-se dacă nu cumva Sue se scrântise dintr-o dată.

— Ce faci acolo? întrebă el.

— Am venit aici ca să nu-ţi tulbur odihna atât de târziu.

— Dar nu-i nici un pat înăuntru, nu-i aşa? Şi nici vreun mijloc de aerisire. Ai să te înăbuşi dacă rămâi toată noaptea!

— Nu, nu cred. Nu-ţi bate capul cu mine.

— Dar...

Phillotson pune mâna pe clanţă şi trase de uşă. Ea o fixase pe dinăuntru cu o bucată de sfoară, care se rupse când trase el. Fiindcă în cămăruţă nu se afla nici un pat, Sue aşezase nişte ţoale pe jos şi-şi făcuse un culcuş în spaţiul strimt.

Când el băgă capul înăuntru şi o privi, Sue sări din culcuş, tremurând şi cu ochii mari.

— N-ar fi trebuit să tragi de uşă! strigă ea scoasă din fire. Nu e demn de tine! N-ai vrea să pleci? Te rog pleacă!

Pe fondul întunecos al acestei văgăuni pline cu vechituri, Sue avea o înfăţişare atât de jalnică şi un aer atât de rugător în cămaşa ei albă de noapte, încât el se nelinişti de-a binelea. Dar ea nu înceta cu rugăminţile de a fi lăsată în pace. Phillotson spuse:

— Am fost bun cu tine şi ţi-am dat toată libertatea, e monstruos să te porţi astfel.

— Da, spuse ea plângând. Ştiu! Îmi dau seama că e o greşeală şi o ticăloşie din partea mea! Îmi pare foarte rău. Dar nu trebuie să fiu învinuită numai eu.

— Dar cine atunci? Eu?

— Nu, nu ştiu. Cred că universul, tot ce se întâmplă, în general, fiindcă toate sunt atât de groaznice şi de crude!

— Dar n-are nici un rost să vorbeşti aşa. Să te apuci de asemenea trăsneli în casa omului, în toiul nopţii. Dacă nu băgăm de seamă, ne aude Eliza (vorbea de slujnică). Gândeşte-te ce s-ar întâmpla dacă oricare dintre oamenii din acest oraş ne-ar vedea acum! Nu pot să sufăr asemenea toane, Sue. Nu e nici urmă de rânduială, de ordine în sentimentele tale!... Dar nu vreau să mă vâr în sufletul tău; te sfătuiesc doar să nu închizi uşa de tot, fiindcă, altfel, mâine te găsesc asfixiată.

A doua zi, de cum se deşteptă, Phillotson îşi aruncă privirile în cămăruţă, dar Sue coborâse. Deasupra culcuşului în care se cuibărise ea atârnau pânze de păianjen.

„Cât de puternic poate fi dezgustul unei femei dacă depăşeşte până şi frica de păianjeni!” îşi spuse el cu amărăciune.

O găsi la masă, în aşteptarea micului dejun. Începură să mănânce aproape fără să scoată un cuvânt, în timp ce târgoveţii treceau încoace şi-ncolo pe stradă – sau mai degrabă pe drum, fiindcă pe aci străzile pavate erau rare, adică la înălţime de trei sau patru picioare peste nivelul duşumelei din salonaş. Trecătorii dădeau bineţe fericitei perechi.

— Richard, începu ea brusc; ai avea ceva împotrivă dac-aş trăi separată de tine?

— Să trăieşti separată de mine? Păi asta făceai şi înainte de a te mărita. Atunci, ce rost a avut căsătoria noastră?

— Nu m-ai îndrăgi mai tare dacă ţi-aş spune.

— Nu am nimic împotrivă să aflu.

— Pentru că atunci mă gândeam că altceva nu-mi rămâne de făcut. Aminteşte-ţi că mi-ai smuls făgăduiala cu mult timp înainte de căsătorie. Pe măsură ce trecea timpul, mă căiam că-ţi făgăduisem şi încercam să găsesc o cale cinstită de a rupe. Dar, cum nu găseam, am început să tratez convenţiile sociale cu nepăsare şi nechibzuinţă. Pe urmă, ştii doar ce zvonuri scandaloase s-au răspândit şi cum am fost dată afară din Şcoala Normală, după ce tu ai cheltuit atâta timp şi osteneală ca să mă pregăteşti să pot intra; asta m-a speriat şi mi s-a părut atunci că singurul lucru pe care-l pot face este să-mi ţin făgăduiala. Fireşte că eu ar fi trebuit să mă sinchisesc mai puţin ca oricine de gura lumii, fiindcă tocmai de asta mi se părea mie că nu mi-a păsat niciodată. Dar am fost laşă – aşa cum sunt atâtea femei – şi anticon-venţionalismul meu teoretic s-a năruit. De nu s-ar fi întâmplat aşa, ar fi fost mai bine să-ţi rănesc atunci sentimentele o dată pentru totdeauna decât să mă mărit cu tine şi să ţi le rănesc o viaţă întreagă... Şi tu ai avut mărinimia să nu dai nici o clipă crezare zvonurilor.

— Cinstea mă sileşte să-ţi spun că am cântărit şi această probabilitate, ceea ce m-a făcut să mă duc la vărul tău şi să mă interesez.

— A! făcu ea cu o mirare dureroasă.

— Nu m-am îndoit de tine.

— Dar de interesat tot te-ai interesat.

— L-am crezut pe cuvânt.

Ochii ei se umplură de lacrimi.

El n-ar fi făcut cercetări! spuse. Dar nu mi-ai răspuns. M-ai lăsa să plec? Îmi dau seama că cer un lucru neobişnuit.

— Într-adevăr, neobişnuit.

— Dar eu ţi-l cer! Legile casnice ar trebui întocmite după temperamente, şi acestea ar trebui clasificate. Dacă oamenii sunt cât de cât deosebiţi la caracter, înseamnă că unii suferă chiar din pricina regulilor care le asigură altora tihna!… Mă laşi?

— Dar ne-am căsătorit...

— Ce rost are să ne gândim la legi şi rânduieli, izbucni ea, dacă ele te fac nenorocit chiar şi când ştii că nu păcătuieşti cu nimic?

— Dar tu păcătuieşti neiubindu-mă.

— Ba ţin la tine! Dar nu m-am gândit că asta înseamnă... că înseamnă mult mai mult decât atât... Un bărbat şi o femeie care simt ceea ce simt eu se fac vinovaţi de adulter dacă trăiesc în intimitate, în orice împrejurare, cât ar fi ea de legală. Vezi – acum ţi-am spus-o!... Mă laşi, Richard?

— Mă mâhneşti, Susanna, stăruind atât!

— De ce nu ne putem înţelege să ne eliberăm unul pe altul? Noi am făcut contractul şi fără îndoială că tot noi putem să-l anulăm – fireşte, nu în chip legal, dar putem s-o facem din punct de vedere moral, mai ales că nu s-au ivit interese noi sub formă de copii, care să ne facă griji. După aceea am putea fi prieteni şi ne-am putea întâlni fără ca vreunul dintre noi să sufere. Hai, Richard, fi prieten cu mine şi îndură-te! Peste câţiva ani o să fim morţi amândoi, şi atunci cui o să-i pese că tu m-ai eliberat, pentru un scurt timp, de constrângere? Îmi dau seama că mă socoteşti trăsnită sau exagerat de simţitoare sau cam nesăbuită. Prea bine – dar de ce-aş suferi că m-am născut aşa, de vreme ce asta nu face rău nimănui?

— Ba face – îmi face mie rău! Şi-ai jurat că mă iubeşti.

— Da, aşa este! Eu am greşit. Totdeauna greşesc eu! Este o vină la fel de mare să te legi că vei iubi mereu ca şi să te legi a avea mereu acelaşi crez; e un lucru la fel de prostesc ca şi cum ai jura c-o să-ţi placă toată viaţa o anumită mâncare sau băutură!

— Şi dacă pleci de la mine ai de gând să trăieşti singură?

— Dacă tu stărui, da. Eu însă aveam de gând să trăiesc cu Jude.

— Ca nevastă?

— Cum voi socoti eu de cuviinţă.

Phillotson se cutremură. Sue spuse mai departe:

— Bărbatul sau femeia „care îngăduie lumii, sau acelei societăţi în care trăieşte, să-i hotărască planul de viaţă n-are nevoie de altceva decât de maimuţărească însuşire de a imita”. Astea sunt cuvintele lui J.S. Mill. L-am citit din scoarţă-n scoarţă. De ce nu ţii seama de ele? Eu doresc să-i urmez învăţătura.

— Ce-mi pasă mie de J.S. Mill?! gemu dascălul. Eu nu vreau decât să duc o viaţă tihnită! Te supără dacă-ţi spun că am ghicit ceea ce nici prin gând nu mi-a trecut vreodată înainte de căsătoria noastră – anume c-ai fost şi că eşti îndrăgostită de Jude Fawley?

— N-ai decât să ghiceşti mai departe, de vreme ce ai început. Dar cum îţi închipui că, de-ar fi fost aşa, ţi-aş fi cerut să mă laşi să plec şi să locuiesc la el?

Sunetul clopoţelului de la şcoală îl scuti pe Phillotson să răspundă pe loc la ceea ce pe el, pare-se, nu-l izbea ca un convingător argumentum ad verecundiam{3}, din unghiul căruia dorea ea, în descurajarea ce-o cuprinsese în ultima clipă, să prezinte lucrurile. Sue începea să devină atât de enigmatică şi de greu de definit, încât el era gata să adauge această dorinţă – cea mai nebunească pe care o poate rosti o soţie – celorlalte mărunte ciudăţenii ale ei.

În dimineaţa aceea, plecară ca de obicei la şcoală. Sue intră în clasă; Phillotson îi putea vedea ceafa prin despărţitura de sticlă ori de câte ori îşi întorcea privirile într-acolo. În timp ce dascălul continua să explice şi să asculte copiii, fruntea i se încreţea şi sprâncenele i se strângeau de atâta nelinişte şi încordare, până când smulse o bucăţică de hârtie dintr-o coală şi scrise:

„Cererea ta mă împiedică să-mi văd de lucru.

Nici nu mai ştiu ce fac! Ai vorbit serios?”

Împături mărunt bucata de hârtie şi trimise un băieţaş să i-o ducă lui Sue. Copilul porni cu paşi nesiguri spre clasa în care preda ea. Phillotson o văzu pe soţia lui întorcându-se şi luând biletul; o urmări apoi cum îşi lasă în jos capul drăgălaş, în timp ce citea cu buzele uşor strânse, pentru a nu trăda vreo expresie nepotrivită sub focul atâtor priviri tinere. Mâinile nu i le putea vedea, dar observă că Sue îşi schimbase poziţia, şi curând, copilul se înapoie fără nici un răspuns. Totuşi, câteva minute mai târziu, apăru unul din clasa lui Sue, aducând un bileţel asemănător celui trimis de dascăl. Hârtiuţa nu cuprindea decât aceste cuvinte, scrise cu creionul:

„Îmi pare sincer rău, dar trebuie să spun că am vorbit serios”.

Phillotson părea mai răscolit decât înainte; şi cuta unde i se împreunau sprâncenele începu din nou să zvâcnească. După zece minute, chemă copilul pe care îl trimisese înainte la Sue şi-i încredinţa o nouă misivă:

„Dumnezeu mi-e martor că nu urmăresc să mă pun de-a curmezişul oricărui plan de-al tău bine chibzuit. Nu doresc decât să-ţi dau linişte şi să te fac fericită. Dar nu pot să încuviinţez o idee atât de nesăbuită, adică să te las să pleci ca să trăieşti cu iubitul tău. N-ai mai avea parte de respectul şt cinstirea nimănui; la fel s-ar întâmpla şi cu mine.”

După câtva timp, scena se repetă în clasa lui Sue, şi răspunsul sosi:

Ştiu că-mi vrei binele. Dar eu nu ţin să fim respectată! A înlesni «dezvoltarea umană în toată vasta ei diversitate» (ca să-l citez pe Humboldt{4} al tău) valorează, după părerea mea, mai mult decât respectabilitatea. Fără îndoială că – în ochii tăi – gusturile mele sunt triviale, de o totală trivialitate. Dacă nu mă laşi să mă duc la el, vrei să-mi îndeplineşti măcar o dorinţă? Îngăduie-mi să locuiesc în casa ta, dar despărţită de tine.”

La acest bilet el nu răspunse.

Sue îi scrise din nou:

Ştiu ce gândeşti. Dar nu ţi-e milă de mine? Te rog fie-ţi milă, te implor, îndură-te! Nu ţi-aş cere-o dacă nu m-aş vedea silită de situaţii pe care nu le pot suporta! N-a fost pe lume femeie care să fi dorit mai mult decât mine ca Eva să nu fi păcătuit şi ca Paradisul să se fi populat de pe urma unui soi de vegetaţie neprihănită (aşa cum credeau creştinii primitivi). Dar nu vreau să glumesc! Fii bun cu mine – chiar dacă eu n-am fost bună cu tine! Sunt gata să plec, să mă duc în străinătate, oriunde, şi să nu te mai chinuiesc”

De-abia după ce trecu aproape o oră, el îi trimise un răspuns:

„Nu doresc să-ţi pricinuiesc suferinţe. Ştii bine că nu asta vreau! Dă-mi puţin răgaz. Sunt gata sa-ţi îndeplinesc ultima cerere.”

Urmă un rând de la ea:

„Îţi mulţumesc din tot sufletul, Richard. Nu merit bunătatea ta.”

Toată ziua privi năuc spre ea, prin despărţitura de sticlă. Se simţea la fel de singur ca pe vremea când n-o cunoştea încă.

Dar îşi ţinu făgăduiala şi încuviinţă ca ea să trăiască în casă despărţită de el. La început, când se întâlneau la masă, lui i se păru că de pe urma noii rânduieli Sue dobândise oarecare linişte; dar firea ei resimţea în aşa măsură situaţia aceasta încordată, încât fiecare fibră din fiinţa ei părea întinsă ca o coardă de harpă. Vorbea în doi peri şi fără noimă, pentru a-l împiedica pe el să vorbească cu tâlc.

IV

Phillotson rămase treaz până noaptea târziu, aşa cum obişnuia adesea, încercând să adune nişte materiale în vederea lucrării despre vestigiile romane, pasiunea lui atâta vreme neglijată. Pentru prima dată de când reluase cercetarea, simţi că vechiul lui interes renaşte. Uită de timp şi de loc, şi când, dezmeticindu-se, urca să se odihnească, era aproape de orele două.

Era atât de absorbit, încât, deşi acum dormea în celălalt capăt al casei, se îndreptă maşinal spre odaia în care locuise împreună cu soţia lui la început, când se mutase la Old-Grove Place. De când începuseră neînţelegerile dintre ei, odaia rămăsese numai a lui Sue. Învăţătorul intră şi fără să-şi dea seama, începu să se dezbrace.

Dinspre pat se auzi un ţipăt, urmat de o mişcare bruscă. Înainte ca dascălul să-şi dea seama unde se află, o zări pe Sue ridicându-se în capul oaselor, numai pe jumătate trează şi cu o privire înnebunită. Sări jos din pat, în partea opusă celei unde se afla el, adică înspre fereastra ascunsă aproape de baldachinul patului. După o clipă o auzi deschizând oblonul, înainte ca să-i treacă măcar prin minte că ea doreşte altceva decât să respire puţin aer curat, Sue apucase să se urce pe pervazul ferestrei şi să sară afară. Pieri în beznă, şi el o auzi căzând.

Îngrozit, Phillotson coborî scările în goană şi în graba lui, se izbi zdravăn de stâlpul scării. Deschise uşa grea de la intrare şi urcă cele două sau trei trepte până la nivelul solului. Acolo, în faţa lui, pe pietriş, zăcea o grămăjoară albă. Phillotson o luă pe Sue în braţe şi, aducând-o în vestiar, o aşeză pe un scaun. O privea în lumina lumânării care pâlpâia, aşezată de el în curent, pe ultima treaptă a scării. Nu-şi frânsese gâtul, asta era sigur. Îl privea cu ochi care păreau că nici nu-l văd; cu ochi care, deşi de obicei nu erau foarte mari, acum păreau enormi. Sue îşi apăsă coastele cu mâna şi-şi frecă braţul, ca şi cum de-abia atunci ar fi simţit durerea; pe urmă se ridică în picioare şi vădit îndurerată, îşi feri faţa de privirea lui.

— Slavă Domnului, nu te-ai omorât! Măcar că de încercat ai încercat – nădăjduiesc că nu te-ai lovit prea tare?

Într-adevăr, căderea ei nu fusese prea gravă, fiindcă odăile vechi erau joase, şi nivelul solului – înalt. În afară de un cot julit şi o lovitură în coastă, pare-se că nu păţise nimic.

— Cred că eram adormită! începu ea, ţinându-şi mai departe întoarsă faţa palidă. M-am speriat de ceva... de un vis îngrozitor... Mi s-a părut că te văd...

Apoi, părând să-şi reamintească brusc ceea ce se petrecuse aievea, tăcu.

Pelerina ei atârna în dosul uşii. Înnebunit, Phillotson i-o aruncă pe spate.

— Să te ajut să urci scările? întrebă el cu jale în glas, fiindcă înţelesul celor întâmplate îl scârbea de el însuşi şi de toate.

— Nu, îţi mulţumesc, Richard. Nu m-am lovit prea tare, pot să umblu.

— Ar trebui să încui uşa odăii tale, spuse el mecanic, de parc-ar fi ţinut o lecţie la şcoală. Atunci n-o să mai dea nimeni peste tine, nici chiar din întâmplare.

— Am încercat, dar nu se poate încuia. Toate uşile sunt stricate.

Faptul că recunoştea adevărul nu îndrepta câtuşi de puţin lucrurile. Sue urcă scările încet, în lumina unduitoare a lumânării. Phillotson nu se apropie de ea şi nici nu încercă să urce până când n-o auzi intrând în odaia ei. După aceea zăvorî uşa de la intrare, şi la întoarcere se aşeză pe una din treptele de jos, ţinând cu o mâna stâlpul scării şi ascunzându-şi faţa în cealaltă. Rămase aşa multă vreme – jalnică privelişte pentru cine l-ar fi văzut – până când, ridicându-şi capul şi scoţând un oftat care părea să spună că e nevoit să trăiască mai departe, cu sau fără nevastă, luă lumânarea şi urcă scările spre odaia lui pustie, aşezată în cealaltă parte a palierului.

Nu se mai iscă nici un incident legat de situaţia lor până în seara următoare, când de îndată ce orele de şcoală se sfârşiră, Phillotson plecă din Shaston, spunând că n-are nevoie de ceai şi neînştiinţând-o pe Sue încotro se duce. Coborî înălţimea pe care se afla aşezat oraşul, o apucă pe un drum abrupt ce ducea spre nord-vest, şi merse tot la vale, până când pământul albicios şi uscat se prefăcu într-un lut cafeniu şi vâscos. Se afla acum pe firul albiilor joase, pline de aluviuni.

„Acolo unde Duncliffe arată călătorului drumul,

Şi noroiosul Stour apele negre-şi mână.”{5}

De câteva ori privi în urmă, în întunericul tot mai des al serii. Abia desluşit, Shastonul se profila pe cer.

„Pe culmile cenuşii

Ale Paladoului, când ziua palidă

Se stinge.”{6}

Luminile de curând aprinse în ferestre împrăştiau o strălucire încremenită, de parcă l-ar fi urmărit pe el, şi una dintre aceste ferestre era a casei lui. Deasupra desluşea vag clopotniţa ascuţită a Bisericii Trinităţii. Aici în vale, aerul îndulcit de aburul ce se ridica din albia argiloasă nu mai semăna cu cel de sus: era stătut şi lânced, aşa încât, după ce umbla cale de o milă sau două, Phillotson fu nevoit să-şi şteargă faţa cu batista.

Lăsând în stânga Duncliffe Hill, porni mai departe fără şovăială, prin umbră, aşa cum străbate un om, pe lumină sau pe întuneric, un ţinut în care s-a jucat pe vremea când era copil. Parcursese cu totul vreo patru mile şi jumătate până-n locul

Unde râul Stour primeşte noi puteri

De la patru limpezi izvoare.”{7}

Şi acolo trecu un afluent al Stourului ca să ajungă la Leddenton – un orăşel cu trei sau patru mii de locuitori. Se îndreptă spre şcoala de băieţi şi bătu în uşa locuinţei directorului, îi deschise un pedagog, care la întrebarea lui Phillotson dacă domnul Gillingham este acasă răspunse că da. Pedagogul plecă numaidecât spre casa lui şi-i lăsă pe Phillotson să se descurce singur. Acesta îşi găsi prietenul rânduind nişte cărţi pe care le folosise la cursurile de seară. Lumina lămpii cu parafină cădea pe faţa lui Phillotson palidă şi amărâtă, în contrast cu expresia potolită şi realistă a prietenului său. Fuseseră colegi de şcoală în copilărie şi de studenţie la Şcoala Normală din Wintoncester, cu mulţi ani în urma.

— Mă bucur că te văd, Dick! Dar nu arăţi bine. Ţi s-a întâmplat ceva?

Phillotson înainta fără să răspundă, iar Gillingham închise dulapul şi se opri lângă musafirul lui.

— Păi n-ai mai dat pe aici – ia stai puţin – de când te-ai însurat. Fe-am căutat, ştii, dar erai plecat; şi pe legea mea, urcuşul ăsta e atât de afurisit când se lasă întunericul, încât aşteptam să se mai lungească zilele ca să mă caţăr din nou. Totuşi, îmi pare bine că tu n-ai aşteptat.

Deşi erau învăţători cu carte, ba chiar foarte pricepuţi în meserie, între patru ochi mai foloseau uneori câte un cuvânt din dialectul copilăriei lor,

— Am venit, George, ca să-ţi explic ce anume mă împinge spre o hotărâre pe care sunt gata s-o iau, pentru ca măcar tu să înţelegi motivele mele dacă alţi oameni le vor pune la îndoială, aşa cum cu siguranţă că vor face... Dar orice e mai bine decât starea de acum. Să te ferească Dumnezeu să trăieşti vreodată o experienţă ca a mea!

— Stai jos! Nu cumva vrei să spui că s-a întâmplat ceva rău între tine şi doamna Phillotson?

— Ba da... Nefericirea mea e că am o nevastă pe care o iubesc, dar care nu numai că nu mă iubeşte, ci... ci... Dar ce să-ţi mai spun? Ştiu bine ce simte. Mi-ar fi mai uşor dacă m-ar urî.

— Linişteşte-te!

— Şi lucrul cel mai trist este că ea e mai puţin vinovată decât mine. Era pedagogă sub îndrumarea mea, după cum ştii; iar eu m-am folosit de lipsa ei de experienţă, am scos-o la plimbări şi am făcut-o să consimtă la o logodnă lungă, înainte ca ea să-şi fi limpezit bine gândurile în privinţa asta. După aceea, deşi a întâlnit un alt bărbat, făgăduiala şi-a ţinut-o orbeşte.

— În timp ce-l iubea pe celălalt?

— Da; pare-se cu o ciudată duioşie, deşi ce anume simte pentru el este o taină pentru mine – şi cred că şi pentru el, poate chiar şi pentru ea. Sue e una dintre cele mai stranii făpturi pe care mi-a fost dat să le întâlnesc. Totuşi, două lucruri m-au izbit: înţelegerea nemaipomenită sau chiar asemănarea dintre cei doi. Sunt veri, ceea ce poate explica într-o măsură această asemănare. Par o singură făptură, despicată în două! Dacă la toate astea mai adaugi sila ei de neînvins faţă de mine, deşi ca prieten poate că mă îndrăgeşte, ai să înţelegi că nu mai pot îndura. S-a luptat cât a putut ca să-şi învingă sila, dar în zadar. Nu mai pot să îndur, nu mai pot. Nici nu pot măcar să-i răspund la argumente – a citit de zece ori mai mult decât mine. Mintea ei scânteiază ca diamantul, în timp ce a mea arde mocnit ca hârtia groasă... Mi-e mult superioară!

— O să-i treacă... ce Dumnezeu?!

— Niciodată! Fapt e că... dar să nu mai intru în amănunte; de ajuns că există motive pentru care n-o să-i treacă niciodată. Până la urmă, m-a întrebat liniştită şi cu hotărâre dacă poate să mă părăsească pentru a se duce la el. Momentul culminant al crizei a fost în noaptea trecută. Am intrat din greşeală în odaia ei şi a sărit pe fereastră – atât îi este de silă de mine! A pretins că totul s-a întâmplat numai din cauza unui vis, dar asta doar ca să mă liniştească. Când o femeie sare pe fereastră fără să-i pese dacă-şi frânge gâtul, nu te mai poţi amăgi; şi aşa stând lucrurile, am ajuns la următoarea concluzie: anume că e păcat să chinuieşti o făptură făcută din acelaşi aluat cu tine. N-o să am tocmai cu neomenia să fac una ca asta, ori cât m-ar costa!

— Cum, vrei s-o laşi să plece? Cu iubitul ei?

— Treaba ei cu cine! Nu o las să plece; fireşte cu el, dacă asta-i dorinţa ei. Ştiu că se prea poate să greşesc – ştiu că, din punct de vedere logic sau religios, nu pot apăra slăbiciunea mea în faţa unei asemenea dorinţe; şi nici s-o împac cu credinţa în care am fost crescut. Dar mai ştiu un lucru: ceva dinăuntrul meu îmi spune că greşesc dacă mă împotrivesc dorinţei ei. Şi eu, ca şi alţi bărbaţi, pretind că atunci când un soţ se află în faţa unei cereri aşa-zis nesăbuite a soţiei sale, singura cale dreaptă, potrivită şi onorabilă este s-o respingă, să-şi pună, în numele virtuţii, nevasta sub cheie, ba poate chiar să-l şi ucidă pe iubitul ei. Dar oare calea asta este întru totul dreaptă, potrivită şi onorabilă, sau este bicisnică, egoistă şi vrednică de dispreţ? Eu n-am de gând să hotărăsc acest lucru. Vreau pur şi simplu să acţionez călăuzit de instinct şi să las principiile în plata Domnului. Când o fiinţă care a intrat orbeşte într-o mlaştină ţipă după ajutor, eu mă simt îndemnat să i-l dau, dacă se poate.

— Dar nu uita, mai sunt şi vecinii şi societatea. Ce-o să se întâmple dacă toată lumea...

— M-am săturat să tot fiu filozof. Mă mulţumesc să văd ce-i sub ochii mei.

— Să ştii că nu încuviinţez instinctul tău, Dick! spuse cu seriozitate Gillingham. Ca să-ţi spun pe şleau, sunt de-a dreptul uluit că un om atât de aşezat şi de muncitor ca tine s-a lăsat, măcar o clipă, cuprins de o asemenea nebunie. Mi-ai spus, când am fost la tine, că e enigmatică şi plină de ciudăţenii. Cred că tu eşti aşa.

— Ţi s-a întâmplat vreodată să ai în faţă o femeie pe care o ştii bună din fire şi care te roagă să-i redai libertatea – ai fost vreodată omul înaintea căruia ea a îngenuncheat cerând îndurare?

— Slavă Domnului că pot răspunde nu!

— Atunci, nu cred că eşti omul potrivit pentru a-mi da un sfat. Eu am trăit o asemenea situaţie, şi asta schimbă totul, bineînţeles dacă ai o fărâmă de bărbăţie sau cavalerism în tine. Nici prin gând nu-mi trecea – trăind departe de femei, aşa cum am trăit eu ani de-a rândul – că, prin simplul fapt de a duce o femeie la altar şi de a-i pune un inel în deget, poţi s-o târăşti într-o tragedie neîntreruptă de zi cu zi, ca aceea la care participăm acum ea şi cu mine.

— Încă aş mai găsi o scuză dac-ai lăsa-o să te părăsească cerându-i să rămână singură. Dar să plece însoţită de un cavaler – e cu totul altceva.

— Câtuşi de puţin. Ce s-ar întâmpla dacă, aşa cum bănuiesc şi eu, ea mai degrabă ar accepta nenorocirea ei de astăzi decât să promită că va trăi despărţită de el? Asta-i o treabă care n-o priveşte decât pe ea. Dar e altceva decât să trăieşti mai departe cu un soţ faţă de care nu poţi fi sinceră... totuşi, nu mi-a dat să înţeleg limpede că vrea să trăiască cu el în chip de soţie, deşi îmi închipui că la asta se gândeşte... Şi, după câte pot eu înţelege, între ei doi nici nu e vorba de un simţământ josnic, animalic; tocmai asta-i lucrul cel mai groaznic; asta mă face să cred că dragostea lor va dura. N-aveam de gând să-ţi mărturisesc în primele săptămâni după nuntă, ros de gelozie şi neştiind care-i calea înţelepciunii, m-am ascuns în şcoală, într-o seară când ei doi se aflau împreună acolo, şi am auzit ce şi-au spus. Acum mi-e ruşine de fapta mea, deşi îmi închipui că-mi exercitam un drept legal. Din purtarea lor am înţeles că dragostea dintre ei se întemeiază pe o înrudire spirituală, o înţelegere care înlătură orice iz de grosolănie. Dorinţa tor cea mai arzătoare este să fie împreună, să-şi împărtăşească emoţiile, fanteziile, visele.

— Dragoste platonică!

— Ba nu. Mai curând shelleiană. Mi-am amintit de – cum le zicea – Laon şi Cythna{8}. Puţin şi de Paul şi Virginia. Cu cât mă gândesc mai mult, cu atât mă simt mai hotărât de partea lor.

— Dar dacă oamenii ar face ceea ce vrei tu să faci, ar urma o destrămare generală a vieţii de familie. Familia n-ar mai fi celula socială.

— Da – pesemne că vorbesc aiurea, spuse Phillotson cu tristeţe în glas. Ţi-aminteşti doar că niciodată n-am fost un gânditor prea strălucit... Şi totuşi, nu văd de ce femeia şi copiii n-ar putea să alcătuiască celula şi fără bărbat.

— Sfinte Sisoe! Matriarhat în lege!... Şi ea vorbeşte tot aşa?

— Ba nu. Nici gând nu-i trece c-am întrecut-o până şi pe ea – şi totul numai în ultimele douăsprezece ore!

— Asta răstoarnă toate ideile moştenite pe meleagurile noastre. Doamne-Dumnezeule, ce-o să mai flecărească Shastonul!

— Nu zic că n-o să flecărească. Nu ştiu, nu ştiu nimic! după cum îţi spuneam, cu mai mult simt decât judec.

— Haide acum, spuse Gillingham, să chibzuim în linişte la un pahar cu băutură. Coborî sub scară şi scoase o sticlă de cidru, din care fiecare bău câte-un pahar mare. Cred că nu mai ştii pe ce lume eşti şi că ţi-ai ieşit din minţi, urmă el. Du-te înapoi şi rabdă-i câteva toane. Dar ţine-o. Am auzit vorbindu-se în dreapta şi-n stânga că e o tinerică încântătoare.

— Aşa e! Şi tocmai asta mă amărăşte mai tare! Ei, să nu mai zăbovesc. Mă aşteaptă un drum lung.

Gillingham îşi însoţi prietenul cale de-o milă, şi la despărţire îşi exprimă nădejdea că această consfătuire oricât de neobişnuit ar fi fost prilejul ei – va însemna reînnoirea vechii lor prietenii. „Ţine-te de ea”, fură ultimele lui cuvinte azvârlite în beznă pe urmele lui Phillotson; la care prietenul lui răspunse „Da, da!”

Dar după ce rămase singur sub cerul înnourat al nopţii şi nu mai auzi alt sunet decât clipocitul afluenţilor Stourului, Phillotson spuse:

— Va să zică, Gillingham amice, argumente mai puternice decât astea n-ai găsit.

— Eu cred c-ar trebui s-o bată până-şi bagă minţile-n cap – asta-i părerea mea! murmură Gillingham pe drumul de întoarcere spre casă.

A doua zi de dimineaţă, la micul dejun, Phillotson îi spuse lui Sue.

— Eşti liberă să pleci – cu cine vrei. Sunt întru totul şi necondiţionat de acord.

Acum, că ajunsese la această concluzie, Phillotson avea din ce în ce mai puţine îndoieli că e cea mai bună. Seninătatea dulce ce-l cuprindea la gândul că-şi face datoria faţă de o femeie, care era la cheremul lui, aproape că depăşea în tărie durerea despărţirii.

Trecură câteva zile şi veni şi seara ultimei lor cine împreună. Cerul era acoperit, şi vântul, care rar se opreşte pe înălţimile acelea, bătea şi acum.. Cât de adânc avea să se întipărească seara aceasta în amintirea lui! Privirea ei când se strecură în salonaş ca să-şi bea ceaiul; silueta ei zveltă şi mlădioasă; faţa, care-şi pierduse rotunjimea, pecetluită de paloarea zilelor şi nopţilor fără odihnă, sugerând posibilităţi tragice atât de discordante faţă de apucăturile uneori zburdalnice ale lui Sue; felul cum gusta dintr-un fel şi dintr-altul, fără să poată mânca nimic. Nervozitatea ei, izvorâtă din teama ca el să nu se simtă jignit de un asemenea pas, putea fi luată de un străin drept neplăcerea pe care i-o pricinuia prezenţa lui Phillotson în scurtele clipe ce mai rămâneau până la plecare.

— Ai face bine să mănânci o felie de şuncă sau un ou, sau orice altceva pe lângă ceai. Nu poţi să porneşti la drum după ce ai luat doar o îmbucătură de pâine cu unt.

Ea luă felia pe care i-o întinse el; discutau despre mărunte treburi gospodăreşti, ca de pildă, în ce loc va găsi el cheia cutărui sau cutărui dulap, care note de plată fuseseră achitate şi care nu.

— Sunt făcut să fiu holtei, ştii doar, Sue, spuse el, cu o încercare eroică de a o face să se simtă în largul ei. Aşa încât faptul de a rămâne fără nevastă nu va fi chiar atât de supărător pentru mine cum ar fi pentru alţi bărbaţi care au fost o vreme însuraţi. Şi apoi, mă mai urmăreşte şi măreaţa trăsnaie de a scrie Vestigiile romane ale Vessexului, şi asta o să-mi umple toate orele libere.

— Oricând vrei să-mi dai părţi din manuscris, cum ai mai făcut, ca să ţi le copiez, să ştii c-o voi face cu mare plăcere! spuse ea cu o blândeţe supusă. Mi-ar plăcea să-ţi mai pot fi de folos – ca prietenă.

Phillotson rămas pe gânduri, apoi spuse:

— Ba nu; cred că dacă e vorba să ne despărţim, trebuie să ne despărţim de-a binelea. Şi pentru asta nu vreau să-ţi pun nici o întrebare şi mai ales, nu vreau ca tu să-mi dai de ştire despre ce ai să faci sau chiar despre locul unde ai să stai... Şi acum, de câţi bani ai nevoie? Fiindcă, ştii, trebuie să ai ceva bani la tine.

— Dar, Richard, bineînţeles că nici nu-mi trece prin minte să iau vreun ban de la tine acum la plecare! Nici nu-mi trebuie; Mi-a rămas destul din banii mei ca să-mi ajungă multă vreme, şi apoi Jude o să-mi...

— Aş dori să nu ştiu nimic despre el, dacă nu te superi. Eşti cu desăvârşire liberă şi ai să faci întocmai cum ai hotărât.

— Prea bine. Vreau numai să-ţi spun că mi-am împachetat doar un schimb sau două din hainele mele şi încă vreo două lucruşoare care îmi aparţin. Aş dori să te uiţi în geamantanul meu înainte să-l închid, în afară de asta mai am un pachet mic, care va intra în valiza lui Jude.

— Nici prin gând nu-mi trece să-ţi controlez bagajele! Dorinţa mea este să iei trei sferturi din mobila casei. Nu vreau să-mi stea pe cap. Mi-s oarecum dragi doar câteva lucruri, care au fost ale mamei şi ale tatei. Cât priveşte, restul, oricine va veni după ele din partea ta va fi binevenit.

— Asta n-o să se întâmple niciodată.

— Pleci cu trenul de şase şi treizeci, nu-i aşa? Acum e şase fără un sfert.

— Parcă... parcă nu ţi-ar părea rău că plec, Richard!

— Nu, poate că nu.

— Mi-eşti drag pentru felul cum te-ai purtat. E ciudat că din clipa în care am început să te privesc nu ca pe soţul meu, ci ca pe bătrânul meu învăţător, mi-ai fost iarăşi drag. N-o să mă prefac într-atât încât să spun că te iubesc, fiindcă ştii că nu te iubesc decât ca prieten. Dar prieten îmi eşti!

Ochii i se umeziră câteva clipe la aceste gânduri, dar curând omnibuzul gării trecu s-o ia. Phillotson avu grijă să i se pună bagajele sus, o ajută să urce şi fu silit a se preface că o sărută când îi ură drum bun. Sue îl înţelese şi făcu la fel. Văzând cu câtă voioşie se despărţeau, conductorul omnibuzului nu înţelese altceva decât că ea pleacă într-o scurtă vizită.

Când Phillotson se înapoie în casă, urcă scara şi ajuns sus, deschise fereastra înspre partea în care mergea omnibuzul. Curând, uruitul roţilor se stinse în depărtare; Phillotson coborî, cu faţa crispată ca a unui om chinuit de durere; îşi puse pălăria, ieşi din casă şi merse cale de-o milă pe urmele omnibuzului. Deodată, se întoarse brusc şi porni înapoi.

N-apucase să intre în casă, când glasul prietenului său Gillingham îl salută din uşă.

— Nimeni nu mi-a răspuns, aşa încât, găsind uşa deschisă, am intrat înăuntru şi m-am simţit ca acasă. Ţi-am spus doar c-o să trec pe la tine, ţi-aminteşti?

— Da, îţi sunt foarte îndatorat, Gillingham, mai ales că ai venit în astă seară.

— Ce face doamna?

— E foarte bine. A plecat – tocmai a plecat. Aici e ceaşca de ceai din care a băut doar cu un ceas în urmă. Şi asta-i farfuria din care... Phillotson simţi că i se strânge gâtlejul că nu mai poate vorbi. Se întoarse şi împinse deoparte serviciul de ceai. Dar, fiindcă veni vorba, ai băut un ceai? întrebă el îndată, cu alt glas.

— Nu... da... nu face nimic, spuse Gillingham preocupat. Zici c-a plecat?

— Da... Aş fi fost gata să-mi dau viaţa de dragul ei, dar crud cu ea, în numele legii, n-am vrut să fiu. După câte am înţeles, s-a dus la iubitul ei. Ce au de gând să facă, n-aş putea să-ţi spun. Dar orice-ar face, ea are consimţământul meu deplin.

Era atâta hotărâre şi greutate în vorbele lui Phillotson, încât prietenul lui se stăpâni de la orice comentariu.

— Să te las? întrebă el.

— Nu, nu. E o binecuvântare pentru mine că ai venit. Trebuie să rânduiesc şi să strâng unele lucruri. Ai vrea să mă ajuţi?

Gillingham încuviinţă. După ce urcă în încăperile de sus, învăţătorul deschise sertarele, scoase toate lucrurile lăsate de Sue şi le aşeză într-o ladă mare,

— N-a vrut să ia tot ce i-am spus eu să ia, continuă el. Dar o dată ce m-am hotărât s-o las să trăiască după placul inimii ei, hotărârea rămâne în picioare.

— Unii bărbaţi s-ar fi oprit asupra unei înţelegeri în ce priveşte despărţirea.

— Toate astea le-am cercetat în fel şi chip şi nu mai vreau să le discut. Am fost şi mai sunt încă cel mai învechit bărbat din lume în chestiunea căsătoriei. Adevărul este însă că n-am privit niciodată în spirit critic aspectul ei moral. Totuşi, unele lucruri mi au sărit în ochi şi nu le pot trece cu vederea.

Împachetau mai departe în tăcere. După ce sfârşiră, Phillotson închise lada şi răsuci cheia.

— Aşa, făcu el. Cu astea o să se gătească pentru ochii altuia; dar niciodată de acum înainte pentru ochii mei!

V

Cu douăzeci şi patru de ore înainte de cele povestite, Sue îi scrisese lui Jude următorul bilet:

„S-a întâmplat aşa cum ţi-am spus că va fi: plec mâine seară. Richard şi cu mine ne-am gândit că după ce se lasă întunericul plecarea mea va fi mai puţin bătătoare la ochi. Mă simt cam înspăimântată, şi de aceea te rog să mă întâmpini negreşit pe peronul de la Melchester. Sosesc cu puţin înainte de orele şapte. Desigur, ştiu că vei fi acolo, dragă Jude; dar sunt atât de speriată, încât nu mă pot opri să-ţi cer să fi punctual. El s-a purtat atât de frumos cu mine în toate împrejurările prin care am trecut!

Aştept întâlnirea noastră!

S.”

În timp ce omnibuzul o îndepărta tot mai mult de oraşul de munte, Sue – singurul călător din acea seară – privea cu tristeţe spre drumul lăsat în urmă. Pe faţă însă nu i se citea şovăiala.

Trenul spre Londra cu care pleca ea nu oprea decât când i se semnaliza. Lui Sue i se păru ciudat că o societate puternică cum sunt Căile Ferate provocau o oprire anume pentru ea – o fugară ce-şi părăsise căminul conjugal.

Călătoria de douăzeci de minute se apropia de sfârşit, şi Sue începu să-şi strângă lucrurile în vederea coborârii. În clipa când trenul opri lângă peronul din Melchester, o mână smuci uşa compartimentului, şi Sue se pomeni cu Jude înăuntru. Avea o valiză neagră şi era îmbrăcat în hainele închise pe care le purta duminica şi serile după lucru. Arăta ca un tânăr foarte chipeş, şi dragostea îi învăpăia ochii.

— Vai, Jude! Îi strânse mâna în amândouă mâinile. Din pricina încordării, o înecă un şir de hohote fără lacrimi. Sunt – sunt atât de bucuroasă! Aici cobor?

— Nu. Urc eu, scumpa mea! Mi-am strâns toate lucrurile. În afară de valiza asta, mai am doar o ladă mare, pe care am lipit o etichetă.

— Dar eu nu cobor? N-o să locuim aici?

— Vezi tu, asta nu se putea. Aici suntem cunoscuţi, eu cel puţin sunt bine cunoscut. Am luat bilet până la Aldbrickham; uite şi biletul tău până acolo fiindcă tu nu ţi-ai cumpărat decât până aici,

— Eu credeam c-o să locuim aici, repetă ea.

— Nu s-ar fi putut în nici un caz.

— A! poate că nu.

— N-am mai avut timp să-ţi scriu ca să te înştiinţez asupra cărui loc mă hotărâsem. Aldbrickham, e un oraş mult mai mare – are şaizeci sau şaptezeci de mii de locuitori – şi acolo nu ştie nimeni nimic despre noi.

— Şi ai renunţat la lucrarea din catedrala de aici?

— Da. Totul a fost cam neprevăzut, fiindcă înştiinţarea ta a venit pe neaşteptate. De fapt m-ar fi putut sili să-mi termin săptămâna de lucru. Dar le-am explicat că-i urgent şi mi-au dat drumul. La porunca ta aş fi lăsat totul baltă, în orice zi, Sue. Am lăsat mai mult decât atât în urmă, pentru tine!

— Mă tem că-ţi fac mult rău. Îţi zădărnicesc perspectivele de intrare în Biserică; te împiedic să progresezi în meseria ta! Distrug totul!

— Biserica nu mai există pentru mine! Las-o în pace! Eu nu voi fi unul dintre

Oştenii sfinţi ce-n şiruri lungi

Se mistuie pentru a-şi atinge fericirea.{9}

presupunând că astfel de oşteni există! Fericirea mea nu e sus, ci aici.

— Vai, ce păcătoasă-mi par când răvăşesc astfel vieţile oamenilor! spuse ea; şi glasul ei preluă emoţia care începuse să vibreze în a lui.

Dar după ce străbătură vreo douăsprezece mile, Sue îşi regăsi echilibrul.

— A fost atât de bun dându-mi voie să plec! urmă ea. Uite un bilet adresat ţie, pe care l-am găsit eu pe măsuţa de toaletă.

— Da. Nu-i un om de nimic, spuse Jude, aruncându-şi ochii pe bilet. Şi mi-e ruşine când mă gândesc cât l-am urât pentru că s-a căsătorit cu tine.

— După legea toanelor femeieşti, îmi închipui c-ar trebui să mă îndrăgostesc dintr-o dată de el numai pentru că m-a lăsat cu atâta mărinimie şi atât de neaşteptat să plec, spuse ea zâmbind. Dar sunt atât de rece sau de nerecunoscătoare sau mai ştiu eu cum, încât nici chiar mărinimia lui nu mă face să-l iubesc, să mă căiesc sau să doresc a rămâne alături de el ca soţie; deşi simt că mintea lui deschisă mă atrage şi că-l respect mai mult ca oricând.

— Poate că pentru noi ar fi fost mai bine dacă ţi-ar fi arătat mai puţină bunăvoinţă şi ai fi fugit de acasă împotriva voinţei lui, murmură Jude.

— Asta n-aş fi făcut-o niciodată.

Jude îşi lăsă privirea gânditoare să zăbovească pe faţa ei. Apoi o sărută pe neaşteptate: era gata s-o mai sărute încă o dată, dar ea îl opri:

— Nu… acum numai o dată... te rog, Jude!

— Eşti cam crudă, răspunse Jude, dar se supuse. Mi s-a întâmplat un lucru atât de ciudat, urmă el după un timp de tăcere. Arabella mi-a scris cerându-mi să accept divorţul – pentru a-mi dovedi bunăvoinţa faţă de ea, zice. Vrea să devină soţia respectabilă şi legală a bărbatului cu care s-a unit; şi mă roagă să-i înlesnesc îndeplinirea dorinţei.

— Şi tu ce-ai făcut?

— Am încuviinţat. La început m-am gândit că făcând una ca asta o bag în bucluc din pricina celei de-a doua căsătorii a ei, şi eu nu vreau să-i fac nici un rău. La urma urmelor, poate că nu-i ea mai păcătoasă decât mine! Dar pe aici nu ştie nimeni nimic despre povestea asta şi-mi dau seama că demersurile nu vor fi anevoioase de fel. Dacă ea vrea să ia totul de la capăt, eu am toate motivele să nu-i pun piedică.

— Atunci, vei fi liber?

— Da, voi fi liber.

— Până unde avem bilet? întrebă Sue, sărind la altă idee, aşa cum făcuse tot timpul în seara aceasta.

— Până la Aldbrickham, după cum ţi-am spus.

— Dar ajungem acolo foarte târziu?

— Da. M-am gândit la asta şi am telegrafiat să ni se oprească o cameră la hotelul de temperanţă de acolo.

— O cameră?

— Da, una.

Îl privi.

— Vai, Jude! Sue îşi aplecă fruntea, sprijinind-o de colţul compartimentului. M-am gândit că s-ar putea să faci una ca asta şi că eu, de fapt, te amăgesc. Dar nu aşa am înţeles eu.

În răstimpul de tăcere care urmă, ochii lui Jude fixară cu o expresie năucă locul din faţa lui.

— Bine... făcu el. Bine!...

Apoi rămase fără grai; iar ea, văzându-l atât de descumpănit, îşi lipi faţa de obrazul lui, şi murmură:

— Nu fi supărat, dragul meu!

— Nu mi-ai făcut nici un rău, spuse el. Dar aşa înţelesesem eu... Ţi-ai schimbat pe neaşteptate părerea?

— N-ai dreptul să-mi pui o asemenea întrebare, şi eu n-o să-ţi răspund! spuse ea zâmbind.

— Draga mea, fericirea ta înseamnă pentru mine mai mult decât orice – deşi s-ar părea că suntem foarte des la un pas de ceartă! Şi voinţa ta e lege pentru mine! Nădăjduiesc că nu sunt pur şi simplu... un bărbat egoist. Fie cum doreşti tu! Era frământat de gânduri, şi pe fruntea lui se oglindea nedumerirea. Aş crede mai curând că nu mă iubeşti decât că ai devenit convenţională! Şi măcar că, dăscălit de tine, am ajuns să urăsc şi eu convenţionalismul, nădăjduiesc totuşi că asta e cauza, şi nu cealaltă posibilitate, care mi se pare cumplită!

Chiar şi în această clipă, fără doar şi poate clipa sincerităţii, Sue nu putea să dezvăluie în întregime acea taină care era inima ei.

— Pune totul pe socoteala sfielii mele, spuse ea repezit şi în doi peri; pe socoteala unei sfieli fireşti la o femeie în clipa crizei. S-ar putea să simt – la fel ca şi tine – că începând din clipa aceasta sunt pe deplin îndreptăţită să trăiesc cu tine în felul cum te-ai gândit tu. S-ar putea să fiu de părere că, într-o societate bine întocmită, tatăl copilului unei femei este pentru ea o chestiune tot atât de intimă ca şi croiala lenjeriei ei de corp, o chestiune cu privire la care nimeni n-are dreptul să-i pună întrebări. Dar poate că în oarecare măsură, tocmai fiindcă datorită mărinimiei lui am parte acum de libertate, aş vrea să fiu niţel mai severă. Dacă totul s-ar fi petrecut cu o scară de frânghie, iar el ar fi alergat după noi cu pistoalele, mi s-ar fi părut că e altceva şi m-aş fi purtat altfel. Dar nu stărui şi nu mă judeca, Jude! Presupune că n-am curajul opiniilor mele. Eu mă ştiu: sunt doar o biată fiinţă nenorocită. Nu mi-e firea atât de pătimaşă ca a ta.

Jude răspunse simplu:

— Am crezut ceea ce era firesc să cred. Dar dacă nu suntem amanţi, nu suntem, şi pace! Sunt sigur că aşa credea şi Phillotson. Uită-te la ce mi-a scris. Deschise scrisoarea adusă de ea şi citi:

„Îţi pun o singură condiţie: să fi blând şi drăgăstos cu ea. Ştiu că o iubeşti. Dar uneori chiar şi iubirea poate fi crudă. Sunteţi făcuţi unul pentru altul; e lucru sigur, bătător la ochi pentru orice om mai vârstnic şi nepărtinitor. Ai fost în tot timpul scurtei mele convieţuiri cu ea «fantoma din umbră». Îţi repet, ai grijă de Sue”

— E un om de ispravă, nu-i aşa? întrebă ea, stăpânindu-şi lacrimile. După ce mai cugetă puţin, adăugă: Era foarte resemnat să mă lase să plec – aproape prea resemnat! Niciodată nu m-am simţit mai aproape de a mă îndrăgosti de el decât când l-am văzut făcând grijuliu pregătiri ca să mă simt eu bine pe drum şi când mi-a oferit bani. Totuşi, nu m-am îndrăgostit. Dacă l-aş fi iubit câtuşi de puţin ca nevastă, chiar şi acum m-aş mai întoarce la el.

— Dar nu-l iubeşti, nu-i aşa?

— E adevărat. Cumplit de adevărat. Nu-l iubesc.

— Tare mă tem că nici pe mine! spuse Jude ursuz. Poate că nu iubeşti pe nimeni. Sue, uneori, când sunt supărat pe tine, îmi spun că tu nu eşti în stare de o dragoste adevărată.

— Asta nu-i nici frumos, nici drept din partea ta! spuse ea, şi trăgându-se înapoi, cât mai departe de el, privi încruntată în bezna de afară. Adăugă apoi cu glas jignit, fără să se întoarcă: Poate că felul cum te îndrăgesc eu nu seamănă cu felul altor femei. Dar pentru mine a fi în preajma ta este o încântare de o nespusă gingăşie, pe care nu vreau s-o primejduiesc împingând lucrurile mai departe şi încercând s-o fac mai puternică. Mi-am dat seama că pe noi doi, ca femeie şi bărbat, ne paşte această primejdie. Dar, fiind vorba de mine şi de tine, m-am hotărât să am încredere că vei da întâietate dorinţelor mele, şi nu răsplatei cuvenite ţie. Să nu mai vorbim despre asta, dragă Jude!

— Fireşte, dacă asta te face să ai remuşcări... dar ţi-s foarte drag, Sue? Spune-mi că da. Spune-mi că mă îndrăgeşti un sfert, o zecime din cât te îndrăgesc eu, şi sunt mulţumit!

— Te-am lăsat doar să mă săruţi, şi asta spune destul.

— Doar o dată sau de două ori!

— Ei... Te rog să nu fi lacom.

Jude se lăsă pe spate şi multă vreme nu mai privi spre Sue. Acel episod din trecutul ei despre care ea îi povestise – istoria cu sărmanul student din Christminster tratat în acelaşi fel – îi reveni în amintire; şi Jude se văzu pe sine ca pe un posibil urmaş întru aceeaşi soartă chinuită.

— Ciudată răpire! murmură el. Poate că în tot timpul ăsta tu mă foloseşti ca pe-o unealtă în jocul tău cu Phillotson. Pe legea mea că aproape aşa-mi vine să cred când te văd şezând acolo ca o mironosiţă.

— Te rog să nu fi supărat – nu-ţi dau voie! îl îmbună ea, întorcându-se şi apropiindu-se de el. De-abia adineauri m-ai sărutat, ştii doar; şi nu mi-a displăcut, asta recunosc, Jude. Atât doar, că nu vreau să te las s-o mai faci o dată chiar acum – ţinând seama de împrejurările în care ne aflăm, nu înţelegi?

El nu era niciodată în stare să reziste argumentelor ei (ceea ce Sue ştia prea bine). Aşa încât rămaseră unul lângă altul cu mâinile împletite, până când un gând o făcu să tresară.

— E cu neputinţă să te însoţesc la hanul acela acum, că ai trimis telegrama!

— De ce?

— Înţelegi prea bine de ce!

— Foarte bine, găsim cu siguranţă alt han deschis. Mi-am spus uneori, în ultima vreme, de când te-ai măritat cu Phillotson din pricina unui scandal caraghios, că, deşi te lauzi cu păreri independente, eşti la fel de robită codului social ca oricare altă femeie!

— Nu şi în conştiinţă. Doar că n-am curajul părerilor mele, după cum ţi-am spus şi înainte. Nu m-am măritat cu el numai din pricina scandalului. Uneori pasiunea unei femei de a fi iubită cu pasiune îi stăpâneşte într-atât cugetul, încât, chiar dacă o înspăimântă gândul de a fi crudă cu un bărbat, îl încurajează totuşi pe acesta s-o iubească, măcar că ea nu-l iubeşte. Pe urmă, când îl vede suferind, o apucă remuşcările, şi atunci face tot ce poate ca să dreagă greşeala.

— Vrei să spui pur şi simplu că ai cochetat în chip revoltător cu bietul om, că pe urmă te-ai căit, şi ca să dregi lucrurile, te-ai măritat cu el, deşi făcând acest lucru te-ai canonit de moarte.

— Dacă vrei să spui lucrurilor pe nume, cam aşa s-a petrecut. Asta a fost cauza, împreună cu scandalul şi cu faptul că tu mi-ai ascuns ceea ce ar fi trebuit să-mi spui dinainte!

Văzând-o mâhnită şi gata să plângă din pricina mustrării lui, Jude o potoli:

— Hai, lasă, draga mea, nu te mai necăji! Dacă vrei, răstigneşte-mă pe mine! Ştii doar că pentru mine eşti totul, orice-ai face!

— Sunt tare păcătoasă şi lipsită de principii, ştiu că asta gândeşti despre mine! spuse ea clipind ca să alunge lacrimile.

— Gândesc şi ştiu că eşti scumpa mea Sue, tu, de care nici mări, nici ţări şi nici un lucru prezent sau viitor nu mă poate despărţi!

Deşi în multe privinţe era atât de complicată şi răsucită, Sue era atât de copilăroasă în alte lucruri, încât cuvintele lui Jude o mulţumiră, şi cei doi ajunseră la capătul călătoriei cum nu se poate mai împăcaţi unul cu altul. Era aproape de orele zece când sosiră la Aldbrickham, capitala Wessexului de Nord. Fiindcă ea nu voia să înnopteze la hotelul de temperanţă, tocmai din pricina conţinutului telegramei lui Jude, acesta se interesă de alt hotel; un băieţandru care se oferi să le găsească adăpost le duse bagajele cu căruciorul până la hotelul George, aşezat ceva mai departe. Era tocmai hanul în care poposiseră Jude şi Arabella cu prilejul întâlnirii de după lunga lor despărţire.

Totuşi, pentru că pătrunseră în han printr-o altă uşă şi prins fiind de gânduri, Jude nu recunoscu din prima clipă locul. După ce-şi aleseră fiecare câte-o cameră, coborâră pentru a lua o cină târzie. În lipsa lui Jude, care încă nu se arăta, slujnica hanului începu să-i vorbească lui Sue.

— Mi-aduc aminte parcă, doamnă, că ruda sau prietenul dumneavoastră, sau ce-o fi, a mai venit pe aici o dată – târziu ca şi acum – cu nevastă-sa, oricum, cu o doamnă, care nu vă semăna de fel; a venit la fel ca acum cu dumneavoastră.

— Adevărat, ţi-aminteşti? făcu Sue cu o strângere de inimă. Cred totuşi că te înşeli! Cât timp a trecut de atunci?

— Vreo lună sau două. Era o femeie frumoasă şi trupeşă. Au luat odaia asta.

Când Jude coborî şi se aşeză la masă, Sue părea vlăguită şi dărâmată.

— Jude, spuse ea cu glas tânguitor înainte de culcare, când se despărţiră pe palier; nu ne mai simţim aşa de bine şi în largul nostru cum ne simţeam pe vremuri între noi. Nu-mi place aici – nu pot să sufăr locul ăsta! Şi nici tu nu-mi mai placi ca înainte.

— Ce neliniştită pari, draga mea! De ce te-ai schimbat aşa?

— Fiindcă a fost o cruzime din partea ta să mă aduci aici!

— De ce?

— Ai fost, nu demult, pe aici cu Arabella. Vezi, acum ţi-am spus-o!

— Doamne, cum se poate? exclamă Jude privind în jur. Da, e acelaşi han! Crede-mă că n-am ştiut, Sue. Şi apoi, nu-i o cruzime, de vreme ce am venit aşa cum am venit – ca două rude care locuiesc împreună.

— Cât e de când aţi stat aici? Spune-mi, te rog, spune-mi.

— Asta s-a întâmplat în ajunul zilei în care te-am întâlnit la Christminster, atunci când ne-am înapoiat împreună la Marygreen. Ţi-am spus, doar, că o întâlnisem.

— Da, mi-ai spus că o întâlniseşi, dar nu mi-ai spus totul. Povestea ta suna cum că v-aţi întâlnit ca doi oameni înstrăinaţi, care în faţa cerului nu mai erau soţ şi soţie, şi nu că te-ai fi împăcat cu ea.

— Nu, nu m-am împăcat, spuse el trist. Nu pot să-ţi explic, Sue.

— Ai fost făţarnic cu mine, tu, ultima mea speranţă! Şi asta n-o s-o uit niciodată, niciodată!

— Dar, după dorinţa ta, dragă Sue, noi trebuie să fim doar prieteni, nu şi amanţi! E atât de lipsit de noimă din partea ta...

— Şi prietenii pot fi geloşi.

— Nu mi se pare. Mie nu-mi îngădui nimic, dar eu trebuie să-ţi îngădui ţie totul. La urma urmelor, în tot timpul ăsta ai fost în relaţii bune cu bărbatul tău.

— Nu, n-am fost, Jude. Cum poţi să-ţi închipui una ca asta? Şi tu m-ai înşelat, chiar dacă n-ai făcut-o cu bună-ştire. Era atât de rănită, încât el fu nevoit s-o conducă în odaia ei şi să închidă uşa, ca nu cumva să se audă ce spune. Asta a fost odaia? Da, asta a fost – văd după privirea ta că da! Nu vreau să stau în ea! Vai, ce trădare din partea ta s-o primeşti înapoi! Eu am sărit pe fereastră!

— Dar Sue, la urma urmelor, era nevasta mea, după lege, dacă nu...

Sue se lăsă în genunchi, îşi îngropa capul în aşternut şi plânse.

— N-am mai pomenit atâta lipsă de raţiune. Ca un câine care nu-şi mănâncă ciolanul, dar nici nu lasă pe altul să se atingă de el, spuse Jude. Eu nu trebuie să mă apropii de tine, dar nici de altcineva.

— Cum nu înţelegi tu ce simt eu? De ce nu înţelegi? De ce eşti atât de obtuz? Eu am sărit pe fereastră!

— Ai sărit pe fereastră?

— Nu pot să-ţi explic!

E drept că el nu înţelegea prea bine ce simţea ea. Dar puţin tot înţelegea; şi începu s-o iubească cu atât mai mult.

— Eu... eu credeam că în vremea aceea şi de atunci mereu nu ai mai iubit pe nimeni, nu m-ai dorit decât pe mine pe lumea asta! continuă Sue.

— E adevărat. N-am iubit pe nimeni altcineva şi nici nu iubesc! spuse Jude, la fel de dărâmat ca şi ea.

— Dar trebuie să te fi gândit mult la ea! Altfel...

— Nu, nu trebuie să mă fi gândit, nici tu nu mă înţelegi, femeile nu pot înţelege niciodată! De ce atâta supărare pentru un fleac?

Ridicându-şi capul din cuvertură, Sue spuse cu îmbufnare aţâţătoare:

— Dacă nu s-ar fi întâmplat asta, poate că până la urmă mă duceam şi la hotelul de temperanţă, cum propuseseşi tu, fiindcă începusem să cred că sunt a ta!

— N-are nici o importanţă! spuse Jude, ca şi cum toate astea nu-l mai priveau.

— Fireşte, credeam că de când te-a părăsit, ea n-a mai fost cu adevărat nevasta ta! Eu înţelegeam că o despărţire ca a ta de ea şi a mea de el pune capăt căsătoriei.

— Nu pot să-ţi spun mai mult fără să-i fac un rău, şi asta nu vreau, răspunse Jude. Totuşi, un lucru trebuie să ştii, şi asta oricum va pune capăt dezbaterii! E măritată cu un alt bărbat – măritată cu adevărat! Eu n-am ştiut nimic despre asta decât după ce-am poposit aici, la han.

— Măritată cu un altul?… E o crimă – aşa zice lumea, dar de crezut nu crede.

— Vezi? Acum eşti iar tu. Da, e o crimă, aşa cum tu nu crezi că este, dar eşti gata să încuviinţezi de frică. Eu însă n-am s-o denunţ niciodată. Şi fără doar şi poate că mustrarea de cuget a împins-o să-mi ceară divorţul. Tocmai pentru ca să se poată recăsători în lege cu bărbatul acela. Aşa încât îţi dai seama că nu e probabil s-o revăd.

— Şi într-adevăr n-ai ştiut nimic când ai văzut-o? întrebă Sue cu glas domolit, ridicându-se.

— N-am ştiut. Şi acum, că ai aflat toate astea, nu cred c-ar trebui să fi supărată, iubita mea!

— Nu sunt. Dar nici la hotelul de temperanţă n-o să mă duc!

El râse.

— Nu face nimic! Mie mi-ajunge să fiu lângă tine ca să mă simt destul de fericit. E mai mult decât merită această epavă de lut numită Eu – de la tine, spirit, făptură imateriala, nălucă dragă, dulce, chinuitoare, aproape lipsită de trup. Atât de lipsită de trup, încât când te cuprind în braţe mă aştept să străbat prin tine ca prin aer! Iartă-mă dacă sunt obtuz, cum spui tu! Aminteşte-ţi că faptul de a ne numi veri, când în realitate eram străini unul de altul, a însemnat o cursă. Vrăjmăşia dintre părinţii noştri ţi-a hărăzit în ochii mei un nu-ştiu-ce mai ispititor decât neprevăzutul oricărei cunoştinţe noi.

— Recită-mi versurile acelea frumoase din Epipsychidion{10} de Shelley, acelea care parcă se referă la mine! îl rugă ea, apropiindu-se cu o mişcare piezişă de el. Le ştii?

— Aproape că nu ştiu nici o poezie, răspunse el cu durere.

— Nu le ştii? Să-ţi recit eu câteva:

Era o fiinţă pe care duhul meu

O întâlnea, prin visuri rătăcind, mereu.

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

Un serafim ceresc spre a fi om prea blând,

Sub vălul acela strălucit femeie ascunzând.

Dar e prea măgulitor, aşa încât mă opresc! Spune-mi doar că eu sunt aceea! spune că sunt eu!

— Tu eşti aceea; e aidoma ca tine.

— Te-am iertat! Ai să-mi dai o sărutare, numai una, aici, şi nu prea lungă. Îşi atinse delicat obrazul cu vârful degetului; şi el făcu ceea ce i se poruncise. Mă iubeşti foarte tare, nu-i aşa, măcar că eu nu... ştii tu ce?

— Da, scumpa mea! spuse el oftând şi-i ură noapte bună.

VI

Întorcându-se ca învăţător în oraşul lui natal – la Shaston – Phillotson stârnise interesul şi redeşteptase amintirile localnicilor, care, deşi nu-l onorau pentru feluritele lui însuşiri aşa cum ar fi fost el onorat în alte locuri, îi păstrau o stimă sinceră. Când, la scurt timp după sosirea lui, dascălul îşi aduse în casă o nevastă drăguţă – stânjenitor de drăguţă pentru el dacă n-o să fie cu ochii-n patru, spunea gura lumii – oamenii s-au bucurat s-o vadă în mijlocul lor.

O vreme după fuga ei din casa dascălului, lipsa lui Sue nu stârni nici un fel de vorbe. La şcoală, locul ei de pedagogă fu ocupat de o altă femeie tânără, câteva zile după ce rămăsese vacant, înlocuire care trecu şi ea neobservată, ţinând seama că slujba lui Sue fusese doar provizorie. Totuşi, după ce trecu o lună, iar Phillotson recunoscu în treacăt că nu ştie unde se află soţia lui, curiozitatea oamenilor fu aţâţată, şi în cele din urmă, grăbindu-se să tragă concluzii, unii se încumetă să susţină că Sue îşi trădase bărbatul şi fugise de la el. Vlăguiala tot mai izbitoare a dascălului şi lipsa de tragere de inimă cu care-şi îndeplinea munca îndreptăţeau această părere.

Deşi Phillotson îşi ţinuse gura cât putuse şi nu vorbise decât prietenului său Gillingham, totuşi onestitatea şi firea lui sinceră nu-i îngăduiau să tacă mai departe, acum, că bănuielile cu privire la purtarea lui Sue începură să se răspândească. Într-o dimineaţă de luni, preşedintele comitetului de şcoală veni să-l vadă, şi după ce-i vorbi despre treburile şcolii îl trase la o parte, într-un colţ, de unde copiii nu-i puteau auzi.

— Mă ierţi că te întreb, Phillotson, dar toată lumea numai despre asta pălăvrăgeşte: e adevărat ce se vorbeşte despre căsnicia dumitale – anume că nevasta nu ţi-a plecat într-o vizită, ci a fugit pe ascuns cu un iubit? Dacă-i adevărat, te compătimesc.

— Nu mă compătimi, spuse Phillotson. Lucrul nu s-a petrecut pe ascuns.

— Atunci, s-a dus în vizită la prieteni?

— Ba nu.

— Dar ce s-a întâmplat?

— A plecat în împrejurări pentru care, de obicei, soţul are parte de compătimire. Dar eu i-am dat consimţământul.

Preşedintele privea de parcă n-ar fi înţeles sublinierea.

— Ceea ce spun eu este adevărul adevărat, continuă Phillotson cu ciudă în glas. Mi-a cerut îngăduinţa să plece cu iubitul ei, şi eu i-am dat-o. De ce n-aş fi făcut-o? E femeie în toată firea – şi-n problema asta trebuie să hotărască numai conştiinţa ei, nu a mea. Eu nu eram temnicer. Mai mult nu pot să spun, şi nu doresc să mi se pună întrebări.

Copiii băgară de seamă gravitatea aşternută pe feţele celor doi bărbaţi, şi când se duseră acasă povestiră părinţilor că s-a întâmplat ceva nou cu doamna Phillotson. În afară de asta, slujnicuţa lui Phillotson, o fostă şcolăriţă, proaspăt ieşită de pe băncile şcolii, povesti că domnul Phillotson o ajutase pe soţia lui să-şi strângă lucrurile, îi oferise toţi banii de care avea ea nevoie şi scrisese o scrisoare prietenească cavalerului ei, spunându-i să aibă grijă de ea. Preşedintele comitetului răsuci chestiunea pe toate feţele, şi apoi vorbi despre ea şi celorlalţi bărbaţi din conducerea şcolii, după care Phillotson primi o invitaţie la o întrevedere confidenţială. Întâlnirea ţinu mult, şi după ce se sfârşi, dascălul se întoarse acasă, mai palid ca de obicei şi sleit de puteri. Îl găsi pe Gillingham, care-l aştepta.

— Ei bine, află că s-a întâmplat aşa cum spuneai tu, începu Phillotson aruncându-se istovit pe un scaun. Mi-au cerut să-mi dau demisia, din pricina atitudinii mele scandaloase cu prilejul eliberării chinuitei mele soţii – sau, cum spun ei, pentru încuviinţare de adulter. Dar eu nu mă dau bătut!

— Eu în locul tău m-aş da bătut.

— Eu nu mă dau, fiindcă nu e treaba lor. Îndeletnicirile mele publice nu suferă de fel de pe urma acestei atitudini. N-au decât să mă dea afară, dacă au chef!

— Dacă faci tărăboi, povestea o să ajungă să apară în ziare, şi atunci n-ai să mai poţi fi numit la altă şcoală. Vezi tu, ei sunt nevoiţi să considere fapta ta drept aceea a unui dascăl al tineretului şi de asemenea să ţină seama de urmările ei asupra moralei oraşului; şi după părerea omului de pe stradă, situaţia ta nu poate fi apărată. Dă-mi voie să-ţi spun asta.

Phillotson nici nu voia să asculte acest sfat bun.

— Nu-mi pasă, spuse el. Nu plec până nu sunt dat afară. Şi asta pentru următorul motiv: dându-mi demisia, recunosc că am greşit în purtarea mea faţă de Sue; în timp ce eu sunt, pe zi ce trece, tot mai încredinţat că în faţa lui Dumnezeu, a legilor firii şi a omenirii cinstite am făcut ceea ce trebuia să fac.

Gillingham îşi dădea seama că îndărătnicul lui prieten nu va putea rămâne mai departe pe această poziţie, dar nu mai suflă nici o vorbă. Scrisoarea oficială de demitere sosi pe dată – adică un sfert de ceas mai târziu fiindcă după plecarea lui Phillotson membrii comitetului rămăseseră mai departe ca s-o scrie, învăţătorul răspunse că nu încuviinţează demiterea şi ceru convocarea unei adunări publice, la care se duse, deşi arăta atât de slab şi de prăpădit, încât prietenul lui îl rugă din tot sufletul să renunţe. Când se ridică pentru a contesta hotărârea consiliului, îşi expuse motivele cu dârzenia cu care le explicase şi prietenului său, şi pe deasupra se şi înverşună să afirme că e vorba de o problemă casnică, în care ei n-aveau de ce să se amestece. Cei prezenţi zădărniciră acest argument, stăruind asupra faptului că trăsnăile din viaţa intimă a unui dascăl intră în sfera controlului lor, de vreme ce au legătura cu morala copiilor dăscăliţi de el. Phillotson răspunse că nu vede cum poate o faptă de firească îndurare să dăuneze moralei.

Toţi locuitorii onorabili ai oraşului, concetăţenii lui cu dare de mână, toţi până la unul, au fost împotriva lui Phillotson. Dar ceea ce-l miră oarecum fu că răsăriră ca din pământ vreo doisprezece sau chiar mai mulţi apărători ai cauzei sale.

După cum s-a mai spus, Shastonul era locul de popas al unui grup ciudat şi interesant de hoinari, care colindau nenumăratele bâlciuri şi târguri ce se ţineau în lunile de vară şi de toamnă în susul şi în josul Wessexului. Deşi Phillotson nu vorbise în viaţa lui cu vreunul dintre aceşti domni, acum ei luau cu mărinimie apărarea cauzei lui pierdute. Din grupul lor făceau parte doi negustori ambulanţi, proprietarul unui pavilion de tir şi doamnele care încărcau puştile, vreo doi maeştri de box, directorul unei instalaţii de căluşei prevăzute cu aburi, două vânzătoare ambulante de mături, pretinse văduve, deţinătorul unei dugheni cu turtă dulce, un proprietar de bărci zburătoare şi un altul cu un aparat de încercare a puterii.

Această falangă generoasă de apărători şi alţi câţiva cu idei independente, care nu fuseseră nici ei scutiţi în viaţa lor casnică de experienţe dureroase, se apropiară de Phillotson şi-i strânseră mâna cu căldură, după care dădură cu atâta înverşunare grai părerilor lor în faţa consiliului, încât începură o serie de gâlcevi, şi rezultatul fu o încăierare generală, de pe urma căreia o tablă fu despicată în două, trei geamuri de la ferestrele şcolii fură sparte, o sticlă cu cerneală – vărsată peste plastronul cămăşii unui consilier al oraşului, şi un efor al bisericii fu în aşa hal pocnit cu harta Palestinei, încât capul îi ieşi prin Samaria. Totul se încheie cu mulţi ochi învineţiţi şi multe nasuri sângerânde, dintre care unul, spre groaza tuturor, aparţinea chiar venerabilului pastor, şi asta datorită zelului unui coşar cu idei generoase. Când Phillotson văzu sângele şiroind pe obrazul clericului, aproape că gemu din pricina întorsăturii supărătoare şi degradante pe care o luaseră lucrurile şi regretând că nu-şi dăduse demisia când i se ceruse, se înapoie acasă atât de bolnav, încât a doua zi nu putu să coboare din pat.

Întâmplarea aceasta caraghioasă şi totuşi tristă a fost pentru el începutul unei boli grele; zăcea părăsit, în acea tragică stare sufletească a omului între două vârste care-şi dă în sfârşit seama că viaţa lui, atât intelectuală cât şi casnică, nu i-a adus decât înfrângere şi jale. Gillingham venea să-l vadă, şi într-un rând pomeni de numele lui Sue.

— Nici nu-i pasă de mine! spuse Phillotson. De ce i-ar păsa?

— Nu ştie că eşti bolnav.

— Cu atât mai bine pentru amândoi.

— Unde locuieşte cu ibovnicul ei?

— La Melchester – bănuiesc; cel puţin acolo ştiu că locuia el acum câtva timp.

Când Gillingham ajunse acasă, stătu un timp pe gânduri, şi în cele din urmă îi scrise lui Sue o scrisoare anonimă, cu nădejdea că întâmplarea o va duce la destinaţie. Scrisoarea era închisă într-un plic ce purta adresa lui Jude din oraşul episcopal. Ajunsă în acest loc, scrisoarea fu trimisă mai departe la Marygreen, în Wessexul de Nord, şi de aci la Aldbrickham, de către singurul om ce cunoştea actuala adresă a lui Jude – văduva care-i îngrijise mătuşa.

Trei zile mai târziu, într-o seară când soarele scăpăta într-o vâlvătaie deasupra câmpiei Blackmoor, prefăcând în ochii ţăranilor din vale ferestrele din Shaston în limbi de foc, bolnavului i se păru că aude pe cineva venind spre casa lui. După câteva minute urmă un ciocănit în uşa dormitorului. Phillotson nu spuse nimic; uşa se deschise cu şovăială, şi în odaie intră Sue.

Era îmbrăcată în haine deschise de primăvară, şi apariţia ei părea efemeră ca zborul unei gâze. Phillotson îşi întoarse privirile spre ea şi se roşi la faţă; părea că-şi stăpâneşte imboldul de a vorbi.

— N-am venit cu nici o treabă anume, spuse ea, aplecându-şi faţa speriată spre el. Dar am aflat că eşti bolnav – foarte bolnav; şi, fiindcă ştiu că recunoşti şi alte sentimente între bărbat şi femeie în afara dragostei pentru peşti, am venit...

— Nu sunt foarte bolnav, draga mea prietenă. Doar că nu mă simt bine.

— Nu ştiam asta, şi mă tem că numai o boală grea ar fi îndreptăţit revenirea mea!

— Da... sigur. Aproape c-aş fi dorit să nu vii. E cam prea curând – asta voiam să spun. Totuşi, să privim partea bună a lucrurilor. Îmi închipui că nu ţi-a ajuns la ureche ce mi s-a întâmplat la şcoală?

— Nu, despre ce este vorba?

— Doar că mă mut de aici în alt oraş. Comitetul şi cu mine nu ne mai înţelegem şi prin urmare, ne vom despărţi – asta-i totul.

Nici măcar o clipă n-avea să bănuiască Sue – nici acum şi nici mai târziu – ce necazuri se abătuseră pe capul lui fiindcă o lăsase să plece; n-avea cum să-i treacă una ca asta prin minte, iar veşti din Shaston nu primise de loc. Vorbiră despre fleacuri şi lucruri trecătoare, iar când i se aduse ceaiul, Phillotson ceru slujnicuţei uluite să aducă o ceaşcă şi pentru Sue. Fata asta tânără era mult mai interesată de povestea lor decât îşi închipuiau ei, aşa încât, coborând scările, ridică ochii şi mâinile într-o mişcare de caraghioasă uluire. În timp ce sorbeau ceaiul, Sue se duse la fereastră şi spuse gânditoare:

— E un apus atât de frumos, Richard!

— Pe aici apusurile sunt de cele mai multe ori frumoase, fiindcă razele străbat ceaţa din vale. Dar le pierd pe toate, întrucât lumina nu ajunge până la colţul ăsta întunecos în care zac eu.

— N-ai vrea să vezi asfinţitul ăsta? Parcă s-a deschis cerul.

— Ba da! Dar nu pot.

— Te ajut eu.

— Nu, patul nu poate fi urnit.

— Stai să vezi cum m-am gândit eu.

Se îndreptă spre locul în care se găsea o oglindă cu mâner, o luă în mână şi o duse până într-un colţ lângă fereastră, de unde putea prinde lumina soarelui. Învârti oglinda până când razele fură răsfrânte spre faţa lui Phillotson.

— Aşa, acum poţi vedea soarele cât e el de mare şi de roşu, spuse ea. Sunt sigură c-o să te înveselească. Nădăjduiesc din tot sufletul că da!

Vorbea cu o bunătate copilărească şi pătrunsă de căinţă, ca şi cum prea mult n-ar fi putut face pentru el.

Phillotson zâmbi trist.

— Eşti o făptură stranie! murmură el, în timp ce lumina soarelui îi orbea ochii. Ce idee să vii să mă vezi, după tot ce s-a petrecut!

— Să nu ne mai întoarcem la lucrurile astea! îi tăie ea vorba. Trebuie să prind omnibuzul şi să ajung la tren, fiindcă Jude habar n-are de venirea mea aici; nu era acasă când am plecat eu, aşa încât trebuie să mă înapoiez numaidecât. Richard, sunt atât de bucuroasă că te simţi mai bine! Nu mă urăşti, nu-i aşa? Ai fost un prieten atât de bun pentru mine!

— Mă bucură să aflu că gândeşti aşa, spuse Phillotson cu glas răguşit. Nu, nu te urăsc!

Înserarea cuprinse repede odaia întunecoasă în timpul convorbirii lor întrerupte. Când fură aduse lumânările şi veni ora plecării, Sue îşi puse mâna – sau mai degrabă o strecură – în mâna lui. Era o atingere semnificativ de uşoară. Aproape închisese uşa, când el o strigă:

— Sue!

Băgase de seamă că, în clipa când îi întorsese spatele, Sue avea lacrimi pe obraji, iar buzele îi tremurau.

Nu era cuminte s-o cheme înapoi. Phillotson ştia asta chiar în clipa când o strigase. Dar nu se putea opri. Sue se întoarse.

— Sue, murmură el, vrei să te împaci şi să rămâi? Te iert şi trec totul cu vederea!

— Nu, n-ai să poţi, n-ai să poţi, spuse ea pripit. Acum nu mai poţi să treci cu vederea!

— Acum e el bărbatul tău în fapt, asta vrei să spui, desigur...

— Presupune că este aşa. E pe cale de a obţine divorţul de la nevasta lui, Arabella.

— Nevasta lui! Pentru mine e un lucru cu totul nou să aud că are nevastă.

— A fost o căsătorie nefericită.

— La fel ca şi a ta.

— Ca şi a mea. Jude n-o face atât pentru el, cât de dragul ei. Femeia i-a scris, spunându-i că asta ar fi o dovadă de bunăvoinţă, pentru că astfel s-ar putea şi ea mărita şi trăi respectabil. Şi Jude a încuviinţat.

— O nevastă... O dovadă de bunăvoinţă. A, da, bunăvoinţa de a-i da libertatea deplină... Nu-mi place cum sună. Eu pot ierta, Sue.

— Nu, nu! Nu mă mai poţi primi înapoi acum, după ce am avut ticăloşia de a face ceea ce am făcut!

Pe faţa lui Sue se ivise acel început de spaimă care se arăta ori de câte ori el se prefăcea din prieten în bărbat. Era o spaimă care o făcea să adopte orice mijloc de apărare împotriva sentimentelor lui de soţ.

— Acum trebuie să plec. O să mai vin – pot?

— Eu nu-ţi cer să pleci nici acum. Eu îţi cer să rămâi.

— Îţi mulţumesc, Richard, dar trebuie. De vreme ce nu eşti chiar atât de bolnav cum mi-am închipuit, nu pot să mai stau!

— E a lui din cap până-n picioare! spuse Phillotson, într-o şoaptă atât de înceată, încât, în clipa când închise uşa, ea nici nu-l auzi.

Groaza că Phillotson ar putea reveni la vechile lui sentimente, îmbinată poate cu o uşoară sfială de a-i mărturisi chiar şi lui ce total lipsită de temeinicie din punctul de vedere al unui bărbat este noua ei legătură, o împiedica să-i spună cât de neîmplinite sunt acum relaţiile ei cu Jude; iar Phillotson zăcea perpelindu-se ca-n focurile iadului când îşi închipuia cu câtă nerăbdare se întoarce la casa ibovnicului ei făptura aceea drăguţ îmbrăcată care purta numele lui, şi în care se amestecau, în chip înnebunitor, înţelegerea şi dezgustul faţă de el.

Gillingham lua într-atât parte la necazurile lui Phillotson, era atât de adânc îngrijorat pentru el, încât urca dealul până la Shaston de două sau de trei ori pe săptămână, deşi drumul încolo şi înapoi măsura nouă mile, ce trebuiau străbătute între ora ceaiului şi cină, după o zi de muncă grea. Când veni din nou prima oară după vizita lui Sue, prietenul lui coborâse scările. Gillingham desluşi în locul neliniştii de până atunci o stare mai cumpănită, mai aşezată.

— A fost la mine de când ai trecut tu pe aici ultima dată, spuse Phillotson.

— Cine, nu cumva doamna Phillotson?

— Ba da.

— Ah! Şi v-aţi împăcat?

— Nu... A venit doar, mi-a netezit perna cu mâna ei micuţă şi albă, a jucat timp de o jumătate de oră rolul infirmierei grijulii şi dusă a fost.

— Fir-ar să fie! Ce muieruşcă!

— Ce-ai spus?

— Păi... nimic!

— Ce-ai vrut să spui?

— Am vrut să spun că-i o femeie capricioasă şi cu toane! Dacă nu ţi-ar fi nevastă...

— Nici nu-mi este; e a altuia; doar cu numele şi prin lege mai este a mea. Şi m-am gândit – ideea mi-a venit după ce am stat de vorbă cu ea – că ar trebui să am bunăvoinţa de a rupe definitiv legătura oficială; ceea ce – lucru ciudat – socotesc că pot face acum, că ea s-a întors şi a refuzat când i-am cerut să rămână după ce i-am declarat că am iertat-o. Cred că asta-mi dă dreptul s-o fac, deşi în clipa aceea nu mi-am dat seama. Ce rost are s-o ţin legată cu lanţuri de mine, când nu mai e a mea? Ştiu, sunt aproape sigur că ea ar privi un astfel de demers din partea mea ca pe cea mai mare milostenie. Fiindcă, deşi ca făptură omenească şi semen al ei mă înţelege şi mă compătimeşte, ca soţ nu mă poate suferi; mă urăşte, da, să spunem lucrurilor pe nume: mă urăşte, şi singura atitudine bărbătească, demnă şi mărinimoasă din partea mea ar fi să duc până la capăt ceea ce am început... Şi din motive sociale va fi mai bine pentru ea să fie independentă. Eu mi-am distrus fără nădejde de îndreptare planurile de viitor din pricina hotărârii de a face ceea ce am crezut că e mai bine pentru amândoi, cu toate că ea nu ştie asta; de acum şi până la mormânt nu mai văd înaintea mea decât mizerie neagră, fiindcă profesor nu mai pot fi. S-ar putea ca în anii care mi-au mai rămas de trăit să câştig atât cât să nu mor de foame, acum, că nu mai am meserie; şi singur îmi va fi mai uşor să îndur totul. Ţi-aş mai putea spune că ceea ce m-a îndemnat s-o las să plece a fost o ştire adusă de ea – anume că Fawley se află în aceeaşi situaţie.

— A, avea şi el o nevastă? Ciudată pereche îndrăgostiţii ăştia!

— Lasă, în privinţa asta n-am nevoie de părerea ta. Ceea ce voiam să spun este că redându-i libertatea nu-i pot face nici un fel de rău, în schimb îi ofer o şansă de fericire, la care ea nici n-a visat până acum. Fiindcă în felul ăsta ei doi se pot căsători, ceea ce ar fi trebuit să facă din capul locului.

Gillingham nu se grăbi să răspundă.

— S-ar putea să nu aprob motivul care te îndeamnă să faci acest pas, spuse el cu glas domol, fiindcă respecta chiar şi părerile pe care nu le împărtăşea. Dar cred că hotărârea ta e dreaptă – dacă poţi s-o duci la îndeplinire. Mă îndoiesc, totuşi, că vei putea.

Partea a cincea

LA ALDBRICKHAM ŞI ÎN ALTE LOCURI

„Deşi ceea ce este aerian în tine, ca şi văpaia de care e pătrunsă făptura ta, se îndreaptă, prin firea lucrurilor, spre înalturi, totuşi, în chip de supunere faţă de rosturile universului toate sunt robite pe lumea asta alcătuirii trupului.”

A. ANTONIUS{11}

I

În ce măsură aveau să se adeverească îndoielile lui Gillingham vom vedea îndată, sărind peste un şir de luni şi întâmplări jalnice care au urmat celor povestite în ultimul capitol şi oprindu-ne într-o duminică din luna februarie a anului următor.

Sue şi Jude trăiau la Aldbrickham, şi legăturile dintre ei rămăseseră cele statornicite cu un an înainte, când ea părăsise Shastonul pentru a veni la el. Demersurile desfăşurate la tribunal ajunseseră la cunoştinţa lor ca un zvon îndepărtat, sub forma unor întâmplătoare scrisori oficiale, pe care cu greu le înţelegeau.

Se întâlneau ca de obicei, la micul dejun, în căsuţa pe uşa căreia se citea numele lui Jude, căsuţă închiriată de el cu cincisprezece livre pe an, plus trei livre impozit. O mobilase cu vechiturile şi hârburile din casa mătuşii lui, pentru transportul cărora, tocmai de la Marygreen, cheltuise o sumă aproape egală cu valoarea lor. Sue avea grijă de casă şi făcea toată gospodăria.

Când intră în odaie în dimineaţa aceea, îi întinse lui Jude o scrisoare proaspăt sosită.

— Despre ce-i vorba? o întrebă el după ce-o sărută.

— Scrie că sentinţa nisi{12} în procesul Phillotson versus Phillotson şi Fawley, pronunţată acum şase luni, a fost confirmată.

— Aha! făcu Jude aşezându-se.

Cu vreo lună înainte, se încheiase cu aceeaşi concluzie procesul intentat de Jude Arabellei. Ambele cazuri fuseseră socotite prea neînsemnate pentru a fi publicate în ziare altfel decât sub forma unor nume inserate într-o listă de nenumărate procese judecate fără apărare.

— Oricum, Sue, acum eşti liberă să faci ce-ţi place!

Îşi privea iubita cu curiozitate.

— Oare tu şi cu mine suntem acum la fel de liberi cum am fi fost de nu ne-am fi căsătorit niciodată?

— La fel de liberi; doar atât, că s-ar putea găsi – cel puţin aşa cred – vreun pastor căruia să-i displacă să ne recăsătorească şi să vrea să predea treaba altuia.

— Stau şi mă întreb: crezi că într-adevăr asta este situaţia noastră? Ştiu că în general aşa se întâmplă. Dar pe mine mă supără sentimentul că mi-am dobândit libertatea pe temeiul unor false aparenţe.

— Cum aşa?

— Păi, dacă adevărul în ceea ce ne priveşte ar fi fost cunoscut, sentinţa n-ar fi fost pronunţată. S-a pronunţat, nu-i aşa, numai pentru că noi ne-am apărat şi i-am împins pe ei spre o bănuială neîntemeiată. Prin urmare, este oare legală libertatea mea, oricât ar fi ea de îndreptăţită?

— Dar de ce ai lăsat să se petreacă lucrurile sub false aparenţe? E numai vina ta, spuse el cu ciudă în glas.

— Jude, lasă acum! N-ar mai trebui să-ţi pese de toate astea. Trebuie să mă iei aşa cum sunt.

— Prea bine, draga mea, aşa voi face. Poate că ai avut dreptate. Cât priveşte problema care te frământă, nu ni s-a cerut să dovedim nimic. Oricum, acum trăim împreună.

— Da, dar nu în felul cum înţeleg ei.

— Un lucru e sigur: pe orice cale s-ar ajunge la o sentinţă, o căsătorie desfăcută e desfăcută. Măcar cu atâta folos se aleg oamenii săraci şi neştiuţi de teapa noastră de pe urma faptului că pentru de-alde noi lucrurile astea se fac fără gingăşii şi pe căi neocolite.. Tot aşa s-a întâmplat şi între mine şi Arabella. Mă temeam că cea de-a doua căsătorie a ei, cea nelegală, va fi descoperită, iar ea se va alege cu o pedeapsă; dar nimeni nu s-a sinchisit, nimeni n-a cercetat, nimeni n-a bănuit nimic. Dac-am fi fost nobili cu blazon, am fi avut o sumedenie de necazuri, şi cercetările ar fi durat zile şi săptămâni în şir.

Treptat, Sue se molipsi de la iubitul ei de bucuria libertăţii şi propuse o plimbare prin câmpii, chiar dacă după aceea trebuia să se mulţumească doar cu o cina rece. Jude încuviinţă, şi Sue urcă să se pregătească de plecare. În cinstea libertăţii ei, îmbrăcă a rochie viu colorată, ceea ce-l făcu şi pe Jude să pună o cravată mai deschisă la culoare.

— Şi acum o să ne plimbăm ţanţoşi la braţ, spuse el, ca orice logodnici. Avem dreptul legal s-o facem.

Hoinăriră de-a lungul unei cărări ce tăia de-a curmezişul câmpiile joase din jurul oraşului; totul era acum acoperit cu brumă, iar ogoarele întinse erau sterpe şi fără culoare. Dar ei doi se simţeau atât de prinşi de ale lor, încât priveliştea din jur nici nu le pătrundea în conştiinţă.

— Draga mea, ca urmare a celor întâmplate, după ce mai trece un timp, aşa cum se cuvine, ne putem căsători.

— Da, presupun că putem, spuse Sue fără bucurie în glas.

— Şi n-o s-o facem?

— N-aş vrea să spun nu, Jude; dar în privinţa asta nu simt acum altfel decât am simţit mereu. Mi-e la fel de teamă cum mi-a fost întotdeauna ca nu cumva lanţurile unui contract să înăbuşe iubirea ta pentru mine şi a mea pentru tine, aşa cum s-a întâmplat şi cu nefericiţii noştri părinţi.

— Totuşi, ce putem face? Ştii doar că te iubesc, Sue.

— Sunt încredinţată. Dar mie mi-ar surâde mai mult să trăim mereu în chip de îndrăgostiţi, aşa cum trăim acum, şi să ne întâlnim doar în timpul zilei. E o viaţă mult mai dulce, cel puţin pentru femeie, mai ales atunci când e sigură de bărbat. De altfel, de aci înainte nici nu mai e nevoie să fim atât de grijulii ca până acum în ceea ce priveşte aparenţele.

— Recunosc că experienţele noastre pe tărâmul căsniciei n-au fost prea încurajatoare, spuse el întunecându-se puţin la faţă, fie pentru că suntem nemulţumiţi din fire şi lipsiţi de simţ practic, fie pentru că n-am avut noroc. Dar noi doi...

— Am fi două fiinţe fericite, dacă ne-am înlănţui unul pe altul, şi asta ar fi de două ori mai cumplit ca înainte... Cred c-aş începe să mă tem de tine, Jude, din clipa în care te-ai lega să mă iubeşti pe baza unor ştampile oficiale, iar eu aş avea autorizaţia, în temeiul aceloraşi hotărâri, să fiu iubită de tine. Vai, ce oribil şi ce murdar! Şi totuşi, aşa cum eşti acum, liber, am mai multă încredere în tine decât în orice alt bărbat din lume.

— Nu, să nu-mi spui c-am să mă schimb! se apără el, cu toate că şi în glasul lui răsuna îndoiala.

— Făcând abstracţie de noi şi de nefericitele noastre ciudăţenii, nu stă în firea omului să iubească o fiinţă atunci când i se spune că trebuie s-o iubească şi să fie iubită de ea. Ar face-o mai degrabă dacă i s-ar porunci să n-o iubească. Dacă taina nunţii ar consta într-un jurământ şi un contract purtând semnătura celor două părţi, prin care semnatarii s-ar lega să înceteze de a se iubi începând din ziua respectivă, ţinând seama că au căpătat drept de proprietate unul asupra celuilalt şi să se ferească fiecare, pe cât posibil, de tovărăşia celuilalt în public, ar exista mai multe perechi căsătorite care se iubesc decât există acum. Închipuie-ţi întâlnirile tainice între soţul sperjur şi soţia lui, felul cum vor tăgădui că s-au văzut, gândeşte-te cum se vor căţăra pe fereastră pentru a pătrunde în dormitor şi cum se vor ascunde prin cămăruţe! Atunci dragostea nu s-ar răci.

— Da, dar presupunând chiar că toate astea şi multe alte lucruri asemănătoare ar fi adevărate, să ştii că nu eşti tu singura pe lume care le vezi, drăguţa mea Sue. Oamenii continuă să se căsătorească pentru că nu se pot împotrivi unor porniri fireşti, măcar că mulţi dintre ei s-ar putea să ştie prea bine că-şi cumpără o lună de bucurie cu preţul neplăcerii unei vieţi întregi. Fără îndoială că tatăl meu şi mama mea şi-au dat seama de asta şi tot aşa şi părinţii tăi, dacă semănau cât de cât cu noi în ceea ce priveşte darul observaţiei. Şi totuşi, au mers pe drumul căsătoriei pentru că erau oameni cu pasiuni obişnuite. Dar tu, Sue, eşti o făptură atât de fantomatică, de eterică, o fiinţă – dacă-mi îngădui să ţi-o spun – înzestrată cu atât de puţină pasiune animalică, încât te poţi lăsa călăuzită de raţiune, în timp ce noi – sărmane lepădături, plămădite dintr-un aluat grosolan – nu putem.

— Vezi, oftă ea, recunoşti şi tu că pentru noi sfârşitul ar fi nenorocit. Şi apoi, nu sunt eu o femeie chiar atât de deosebită cum îţi închipui. Femeile care îndrăgesc căsătoria sunt mai puţin numeroase decât crezi; atât doar, că se înhamă la ea de dragul demnităţii pe care se zice că o conferă şi a avantajelor sociale pe care le aduce uneori – demnitate şi avantaje de care eu sunt gata să mă lipsesc.

Jude începu iar cu vechea lui jelanie – anume că, deşi erau atât de apropiaţi, lui nu-i fusese încă dat să audă de la Sue o declaraţie deschisă şi sinceră că îl iubeşte sau l-ar putea iubi.

— Într-adevăr, mă tem uneori că nici n-ai fi în stare, spuse el cu o îndoială ce se învecina cu supărarea. Şi apoi, eşti atât de reţinută! Ştiu că femeile învaţă unele de la altele să nu recunoască niciodată adevărul întreg faţă de un bărbat. Dar dragostea cea mai înaltă se întemeiază pe o sinceritate deplină da ambele părţi. Tocmai fiindcă nu sunt bărbaţi, femeile n-au de unde să ştie că atunci când un bărbat priveşte înapoi spre femeile cu care au avut legături de dragoste, inima lui se simte cel mai aproape de femeia care a ales calea adevărului. Un bărbat din soiul bun, chiar dacă se lasă prins timp de-o clipă de jocul uşuratic de-a atacul şi apărarea, nu se opreşte niciodată aci. Nemesis o aşteaptă pe femeia care joacă prea des jocul înşelăciunii. Pedeapsa va fi dispreţul adânc cu care o vor privi, mai devreme sau mai târziu, vechii ei admiratori, şi însoţită de acest dispreţ va intra ea nejelită în mormânt.

Sue, care privea în depărtare, căpătase o expresie de vinovăţie; apoi spuse deodată, cu glas tragic:

— Jude, nu cred că astăzi îmi placi la fel de mult ca altădată.

— Nu-ţi plac? De ce?

— Pentru că nu eşti drăguţ şi prea mă dăscăleşti. Deşi-mi închipui că-s atât de păcătoasă şi netrebnică, încât merit cele mai aspre predici.

— Nu, nu eşti păcătoasă. Eşti fată bună. Dar îmi aluneci printre degete atunci când eu vreau să-ţi smulg o mărturisire.

— Ba nu, sunt rea şi îndărătnică, şi câte şi mai câte! Oamenii buni n-au nevoie să fie dojeniţi aşa cum sunt eu dojenită... Dar acum, că nu mai am pe nimeni în afară de tine, pe nimeni care să mă apere, tare mi-e greu că nu pot hotărî singură cum o să trăiesc cu tine şi dacă trebuie să mă mărit sau nu!

— Sue, prietena şi iubita mea, nu vreau să te împing cu sila nici spre măritiş, nici spre altceva, te asigur că nu vreau! Nu-i frumos din partea ta că eşti atât de supărăcioasă! De acum înainte n-o să mai pomenim nimic despre asta şi o să trăim mai departe aşa cum am trăit şi până acum; şi cât mai ţine plimbarea noastră, n-o să vorbim decât despre pajişti, despre inundaţii şi despre perspectivele ce se deschid în anul acesta fermierilor.

Timp de câteva zile după aceea, nu mai pomeniră despre căsătorie, deşi, trăind aşa cum trăiau, despărţiţi doar de un palier, subiectul nu le ieşea o clipă din minte. Acum Sue îl ajuta cu munca ei pe Jude. În ultima vreme, acesta se îndeletnicea, pe cont propriu, cu cioplirea pietrelor de mormânt şi a inscripţiilor funerare. Pietrele le păstra într-o curticică din spatele căsuţei lor. În orele de răgaz pe care i le lăsau treburile gospodăreşti, Sue desena literele, în mărime potrivită, apoi le înnegrea, după ce el le gravase. Era un meşteşug inferior îndeletnicirii lui anterioare, mai ales că singurii clienţi ai lui Jude erau săracii din cartier, care ştiau cât de ieftin îl pot folosi pe acest „Jude Fawley: constructor de monumente” (cum era scris la uşa lui de intrare) pentru lespezile simple de care au nevoie morţii lor. Dar Jude se simţea mai independent decât fusese, şi apoi, numai în felul acesta Sue, care dorea din tot sufletul să nu-i fie povară, îl putea ajuta.

II

Era o seară pe la sfârşitul lunii, şi Jude tocmai se întorsese acasă de la o conferinţă de istorie antică pe care o ascultase într-o sală din apropiere. Când intra, Sue, care nu ieşise din casă cât timp lipsise el, se apuca să-i pregătească masa de seară. Era tăcută cum nu-i stătea în obicei. Jude îşi luă o revistă ilustrată şi începu s-o răsfoiască, până la un moment dat, când, ridicându-şi ochii, văzu cât de schimbată la faţă este Sue.

— Eşti abătută, Sue? întrebă el.

Ea întârzie o clipă cu răspunsul.

— Am o veste pentru tine, spuse.

— M-a căutat cineva?

— Da. O femeie. Vorbea cu glas tremurat, şi deodată, întrerupând pregătirile pentru cină, se aşeză cu mâinile în poală şi privirile aţintite spre foc. Nu ştiu dacă am făcut bine sau nu! urmă ea. Am spus că nu eşti acasă, şi când ea mi-a propus să te aştepte, i-am răspuns că e posibil să n-o poţi vedea.

— De ce ai spus asta, draga mea? Pesemne că avea nevoie de o piatră de mormânt. Era în doliu?

— Nu. Nu era în doliu şi nici de piatră de mormânt n-avea nevoie, iar eu am socotit că n-ai s-o poţi vedea.

Sue îl privea dojenitor şi rugător totodată.

— Dar cine era? Nu ţi-a spus?

— Nu. N-a vrut să-şi spună numele. Dar eu ştiu cine era –cred că ştiu! Era Arabella!

— Pentru numele lui Dumnezeu! Pentru ce să fi venit Arabella? Ce te-a făcut să crezi că era ea?

— Mi-e greu să-ţi spun. Dar ştiu că ea era! Sunt absolut sigură că ea era, după sclipirea care-i juca în ochi când se uita la mine. Era o femeie voinică şi vulgară.

— Să-ţi spun drept, n-aş spune că Arabella e chiar vulgară; poate doar la vorbă, dar de când serveşte într-o cârciumă s-ar putea să fi devenit. Era destul de atrăgătoare când am cunoscut-o eu.

— Atrăgătoare... Desigur! Aşa şi este!

— Mi se pare c-aud un tremur în glăsciorul tău. Dar, lăsând asta la o parte, de ce ar veni să ne tulbure, când pentru mine ea nu mai înseamnă nimic şi e măritată în lege cu alt bărbat?

— Eşti sigur că e măritată? Ai informaţii sigure în privinţa asta?

— Nu, nu chiar sigure. Dar pentru asta mi-a cerut doar să-i dau libertatea. Atât ea, cât şi bărbatul acela erau hotărâţi să ducă o viaţa cuviincioasă, după câte am înţeles.

— Vai, Jude, era Arabella, Arabella era! strigă Sue, acoperindu-şi ochii cu mâna. Şi eu sunt atât de nenorocită! Mi se pate că-i un semn rău, oricare ar fi motivul venirii ei. Dar aşa-i că nu-ţi este cu putinţă s-o vezi?

— N-aş crede c-aş putea. Ar fi nespus de penibil – atât pentru ea, cât şi pentru mine – să ne vorbim acum. Oricum, a plecat. A spus c-o să revină?

— Nu. Dar a plecat în silă.

Sue, pe care orice mărunţiş o răscolea, nu putu să mănânce nimic la cină, iar Jude se pregăti de culcare îndată ce sfârşi masa. Nici n-apucase bine să stingă focul, să încuie uşa şi să urce scara, când auzi un ciocănit în uşă. Sue ţâşni îndată din odaia ei, în care tocmai intrase.

— Iar a venit! şopti ea cu glas de spaimă.

— De unde ştii?

— Tot aşa a bătut şi rândul trecut.

Ciuliră urechile, şi bătaia în uşă se repetă. N-aveau slujnică, aşa încât dacă voiau să deschidă trebuia s-o facă unul dintre ei doi.

— O să deschid o fereastră, spuse Jude. Oricine-o fi, nu poate pretinde să-l primim la ora asta.

Se duse apoi în dormitorul lui şi ridică fereastra. Strada singuratică, locuită de oameni care munceaţi din greu şi deci se culcau devreme, era pustie de la un capăt la altul. Se zărea doar o siluetă, aceea a unei femei care se plimba în sus şi-n jos, lângă felinar, la câţiva yarzi depărtare.

— Cine-i acolo? întrebă el.

— Vorbeşte domnul Fawley? răsună de jos glasul unei femei? fără putinţă de îndoială, glasul Arabellei.

Jude răspunse că da.

— Ea este? întrebă Sue din uşă, cu gura întredeschisă.

— Da, dragă, spuse Jude. Ce doreşti, Arabella? întrebă apoi.

— Te rog să mă ierţi, Jude, că te stingheresc, spuse cu umilinţă Arabella. Dar te-am căutat mai devreme – voiam să te văd neapărat chiar în seara asta, dacă se poate. Am necazuri şi n-am pe nimeni care să mă ajute.

— Ai necazuri?

— Da.

Urmă o tăcere. La chemarea aceasta, o compătimire nepotrivită păru că mijeşte în inima lui Jude.

— Dar nu eşti măritată? întrebă el.

Arabella şovăi.

— Nu, Jude, nu sunt, răspunse ea. Până la urmă, el n-a vrut. Şi eu sunt în mare încurcătură. Sper să capăt curând o altă slujbă de chelneriţă. Dar asta mai durează şi mă aflu într-adevăr la mare ananghie, din pricina unor răspunderi neaşteptate care m-au năpădit tocmai din Australia; altfel nu te-aş supăra, crede-mă că nu. Vreau să-ţi povestesc totul.

Sue privea mai departe în gol, într-o stare de încordare dureroasă, ascultând fiecare cuvânt şi rămânând mută.

— Ai cumva nevoie de bani, Arabella? întrebă el cu un glas vădit îmbunat.

— Am de ajuns ca să-mi plătesc camera în noaptea asta, dar abia dacă-mi mai rămâne pentru drumul de întoarcere.

— Unde locuieşti?

— Tot la Londra. Era gata să-i dea adresa, dar spuse: Mă tem să nu m-audă cineva, şi de aceea nu vreau să-ţi dau amănunte în gura mare. Dac-ai vrea să cobori şi să mă însoţeşti câţiva paşi spre Hanul Prinţului, unde am tras în astă-seară, ţi-aş povesti totul. Ai putea s-o faci, de dragul vremurilor de demult!

— Sărăcuţa! Cred că trebuie să-i fac pe plac şi s-ascult despre ce-i vorba, spuse Jude, nespus de încurcat. De vreme ce tot pleacă mâine, n-are mare importanţă.

— Dar te poţi duce s-o vezi mâine, Jude! Nu te duce acum, Jude! se auzi din prag un glas tânguitor. Vrea doar să te prindă în capcană, ştiu că asta vrea, a mai făcut tot aşa şi înainte! Nu te duce, dragul meu! E o femeie cu patimi atât de josnice – i se vede după înfăţişare, i se aude în glas!

— Trebuie să mă duc, spuse Jude. Nu încerca să mă opreşti, Sue. Cerul mi-e martor că nu mă prăpădesc după ea acum, dar neomenos nu vreau să fiu. Porni spre scară.

— Dar nu e nevasta ta! strigă Sue înnebunit. Iar eu...

— Nici tu nu eşti încă, draga mea, spuse Jude.

— Cum, te duci la ea? Nu te duce! Rămâi acasă! Te rog, te rog rămâi acasă, Jude, şi nu te duce la ea acum, că nu e nevasta ta mai mult decât sunt eu!

— Ba e mai mult decât tine, dacă-i vorba pe-aşa, spuse el, luându-şi cu hotărâre pălăria. Te-am vrut pe tine şi-am aşteptat cu o răbdare de Iov, dar nu văd să mă fi ales cu ceva, măcar că m-am înfrânat atât. Fii sigură c-am s-o ajut şi am să ascult ceea ce stăruie să-mi spună; atâta lucru poate face orice bărbat!

Era în purtarea lui o hotărâre căreia Sue ştia că ar fi fost de prisos să i se împotrivească. Nu mai spuse nimic, şi înapoindu-se în odaia ei cu supunere de mucenică îl auzi pe Jude coborând scările, ridicând zăvorul de la uşă şi închizând-o în urma lui. Cu acea nepăsare faţă de demnitate pe care o vădesc femeile când nu le observă nimeni, Sue coborî şi ea în goană scările, plângând în hohote. Trase cu urechea. Ştia întocmai cât e de mare distanţa până la hanul pe care Arabella îl dăduse drept locuinţa ei. În pas obişnuit de plimbare aveai nevoie de vreo şapte minute ca să ajungi până acolo, şi de alte şapte pentru întoarcere. Dacă Jude nu se înapoia până în paisprezece minute, însemna că zăboveşte. Se uită la ceas. Era unsprezece fără douăzeci şi cinci de minute. S-ar putea să intre în han împreună cu Arabella dacă ajung acolo înainte de ora închiderii; s-ar putea ca ea să-l convingă să bea ceva cu ea; şi atunci, numai Dumnezeu ştie ce năpastă ar putea să se abată asupra lui.

Aştepta într-o încordare tăcută. Parcă timpul prevăzut de ea se scursese, când uşa se deschise din nou, şi Jude se arătă.

Sue scoase un ţipăt scurt de încântare.

— Ştiam că pot să am încredere în tine! Ce bun eşti, începu ea.

— N-o găsesc nicăieri pe stradă şi-am ieşit în papuci. A plecat. O fi socotit, biata femeie, că am o inimă de piatră şi că nu vreau să-i ascult păsul. Am venit să-mi iau ghetele, fiindcă a început să plouă.

— Bine, dar de ce atâta osteneală pentru o femeie care s-a purtat aşa urât cu tine? întrebă Sue într-o izbucnire de gelozie şi dezamăgire.

— Dar, Sue, e o femeie, şi cândva am ţinut la ea; în astfel de împrejurări nu te poţi purta ca o brută.

— Nu mai e nevasta ta! strigă Sue cu pasiune întărâtată. Nu trebuie să pleci s-o cauţi! Nu e drept! N-ai voie să fugi după ea acum, că-i o străină pentru tine. Cum poţi uita una ca asta, dragul meu, dragule?

— Pentru mine e aceeaşi ca întotdeauna, un semen al meu, o fiinţă rătăcită, împrăştiată, nechibzuită, spuse el continuând să-şi tragă ghetele. Ceea ce au urzit indivizii ăia oficiali din Londra nu poate schimba nimic în legăturile mele cu ea. Dacă a fost nevasta mea câtă vreme a trăit în Australia cu un alt bărbat, atunci e nevasta mea şi acum.

— Dar n-a fost! Tocmai asta susţin eu! Aici e lipsa de logică! Bine, dar atunci te-ntorci de-a dreptul acasă după câteva minute, nu-i aşa, dragul meu? Prea e josnică şi grosolană ca să stai mult de vorbă cu ea, Jude. Şi doar aşa a fost întotdeauna.

— Poate că şi eu sunt grosolan, spre ghinionul meu. Există în mine sămânţa tuturor păcatelor omeneşti, cred asta din tot sufletul, şi de aceea mi-am şi dat seama ce nesăbuinţă era să mă gândesc la preoţie. De beţie socot că m-am lecuit, dar nu pot să ştiu niciodată sub ce formă nouă va izbucni în mine un viciu înăbuşit. Zău că te iubesc, Sue, deşi m-am perpelit atâta în preajma ta şi pentru o răsplată atât de săracă! Tot ce-i mai bun şi mai ales în fiinţa mea te iubeşte pe tine, şi desprinderea ta de tot ce e grosolan m-a înălţat şi pe mine, m-a făcut în stare să înfăptuiesc ceea ce nici n-aş fi visat acum un an sau doi că o să pot realiza eu sau orice alt bărbat. E uşor să ţii predici despre stăpânirea de sine şi despre ticăloşia de a silui o femeie. Dar tare mi-ar plăcea să-i văd pe câţiva dintre virtuoşii care m-au osândit în trecut, în legătură cu Arabella şi cu alte lucruri, în situaţia chinuitoare în care m-am aflat eu alături de tine în toate aceste săptămâni! Ar socoti, nădăjduiesc, că am dat dovadă de oarecare stăpânire atunci când am ţinut seama de toate dorinţele tale, deşi am trăit singuri în aceeaşi casă, numai noi doi.

— Ai fost bun cu mine, Jude; tu ai fost scumpul meu ocrotitor.

— Da, dar Arabella mi-a cerut ajutor. Trebuie să mă duc să-i vorbesc, cel puţin atâta, Sue!

— Nu mai am nimic de adăugat! Dacă trebuie, trebuie! spuse ea, izbucnind în hohote sfâşietoare de plâns. Nu am pe nimeni pe lume în afară de tine, Jude, şi tu mă părăseşti! N-am ştiut că eşti aşa – nu pot să îndur, nu pot. Dac-ar fi nevasta ta, ar fi altceva!

— Sau dacă ai fi tu.

— Prea bine, dacă trebuie să fiu, voi fi. Dacă asta ţi-e voia, eu nu mă mai împotrivesc. Voi fi a ta. Atât doar, că n-avusesem de gând! Şi nici nu voiam să mă mai mărit o dată! Dar fie, încuviinţez, încuviinţez! Te iubesc. Trebuia să-mi fi închipuit că în cele din urmă, tot trăind aşa, tu ai să birui!

Străbătu fugind încăperea şi-i cuprinse gâtul cu braţele.

— Nu sunt o făptură rece şi fără sex, nu-i aşa, o femeie care te ţine la distanţă? Sunt sigură că nu gândeşti asta. Aşteaptă, şi ai să vezi! Sunt a ta, nu-i aşa? Cedez!

— Voi avea eu grijă să ne căsătorim mâine, sau oricât de curând doreşti.

— Da, Jude.

— Atunci, o las să plece, spuse el îmbrăţişând-o înduioşat. Îmi dau seama că nu m-aş purta frumos cu tine, şi poate nici cu ea dacă aş întâlni-o acum. Ea nu e ca tine, iubito, şi nici n-a fost vreodată; e drept s-o recunosc. Nu mai plânge. Aşa... vezi... aşa!

O sărută pe un obraz şi pe celălalt şi puse din nou zăvorul la uşa de intrare.

Dimineaţa următoare a fost ploioasă.

— Şi acum, draga mea, spuse Jude vesel la micul dejun, astăzi fiind sâmbătă, am de gând să mă duc numaidecât, pentru ca primele strigări să se facă mâine, fiindcă altfel pierdem o săptămână. Eşti de acord să se facă strigări? În felul ăsta economisim o livră sau două.

Sue încuviinţă cu gândul aiurea. Însufleţirea o părăsise, şi acum i se citea pe faţă cât e de abătută.

— Simt că aseară am fost ticălos de egoistă! murmură ea. Am fost de-a dreptul haină – dacă nu şi mai rău – în purtarea mea faţă de Arabella. Puţin mi-a păsat că se află în impas şi că doreşte să-ţi vorbească! Poate că într-adevăr era îndreptăţită să-ţi împărtăşească ceea ce avea de spus. Mi se pare că asta te încă o dovadă a răutăţii mele. Iubirea are morala ei cruntă atunci când se iscă o rivalitate – cel puţin la mine aşa se întâmplă, chiar dacă la alţii nu se petrece aşa... Mă întreb, cum s-o fi descurcat? Nădăjduiesc că a ajuns cu bine la han, biata femeie!

— Da, cu siguranţă că s-a descurcat foarte bine, spuse Jude netulburat.

— Sper că n-a rămas pe afară şi n-a fost silită să umble pe străzi prin ploaie. Te supără dacă-mi pun impermeabilul şi mă reped să văd dac-a ajuns cu bine? Toată dimineaţa m-am gândit la ea.

— Păi crezi că e nevoie? Habar n-ai cum ştie Arabella să iasă din încurcătură. Totuşi, draga meat dacă ţii să te duci şi să te interesezi, n-ai decât.

Nu exista măsură în pedepsele ciudate şi lipsite de noimă pe care şi le dădea Sue şi cărora li se supunea de bunăvoie când se simţea vinovată; nevoia de a se întâlni cu tot felul de oameni, ale căror legături cu ea ar fi fost de natură a-i face pe alţii să se ferească de o întrevedere, i se impunea ei din instinct, aşa încât cererea pe care o exprimase nu-l miră pe Jude.

— Până te întorci, adăugă el, voi fi şi eu gata de plecare şi mă voi duce să mă ocup de strigări. Vrei să vii cu mine?

Sue se învoi. Plecă cu pelerina pe spate şi umbrela în mână, după ce, fără împotrivire, îl lăsă pe Jude să o sărute şi-l sărută la rândul ei, aşa cum nu-l mai sărutase niciodată până atunci. Hotărât, lucrurile se schimbaseră.

— În sfârşit, păsărica s-a prins în laţ! spuse ea, cu un zâmbet în care mijea tristeţea.

— Nu, a intrat doar în cuib, o linişti el.

Sue înaintă pe strada noroioasă, până când ajunse la cârciuma nu prea depărtată pomenită de Arabella. I se spuse că Arabella încă nu plecase. Neştiind prea bine cum trebuie să se anunţe pentru ca înaintaşa ei întru dragostea lui Jude s-o recunoască, trimise vorbă că o cunoştinţă de pe Spring Street o caută pe Arabella – şi dădu adresa lui Jude. Fu poftită să urce scările, şi în clipa când fu introdusă în odaie îşi dădu seama că pătrunsese în dormitorul Arabellei, care nu se trezise încă. Se opri în vârful picioarelor până când Arabella strigă din pat:

— Intră şi închide uşa! –- ceea ce Sue şi făcu.

Arabella era culcată cu faţa spre fereastră şi nu-şi întoarse numaidecât capul; Sue fu destul de răutăcioasă, cu toată căinţa ei, pentru a dori o clipă ca Jude s-o poată vedea pa înaintaşa ei acum, în plină lumină a zilei. Poate că din profil, sub lumina lămpii, putea încă să pară destul de frumoasă, dar în dimineaţa aceasta un aer de stricăciune îi stăruia pe faţă. Zărindu-şi farmecele proaspete în oglindă, Sue se simţi înviorată, până în clipa când îşi spuse că asta dovedeşte o mârşavă pornire sexuală şi se urî pe sine.

— Am trecut pe aici să văd dacă aseară v-aţi înapoiat cu bine, asta-i tot, spuse ea cu glas blajin. După ce aţi plecat, ne-am temut să nu vi se fi întâmplat ceva neplăcut.

— O, ce prostie! Şi eu, care credeam că musafirul meu este prietenul, adică bărbatul dumitale, doamnă Fawley; cred că ăsta e numele pe care ţi-l dai! spuse Arabella, lăsându-şi capul să cadă înapoi pe pernă, cu o mişcare de dezamăgire şi renunţând la gropiţa pe care tocmai se ostenise să şi-o facă.

— Adevărul este că nu-mi spun aşa, răspunse Sue.

— Nu zău?! Eu mi-am închipuit că s-ar putea, chiar dacă nu ţi-e bărbat. Cuviinţa e cuviinţă, la orice oră din zi şi din noapte.

— Nu înţeleg ce vreţi să spuneţi, se îmbăţoşă Sue. Dar fiindcă veni vorba, e bărbatul meu.

— Ieri încă nu era.

Sue întrebă, îmbujorându-se la faţă:

— De unde ştiţi?

— După felul cum mi-a vorbit din uşă. Ei, drăguţo, te-ai grăbit şi-mi închipui că vizita mea de aseară ţi-a fost de folos, ha-ha! Dar nu vreau să ţi-l iau.

Sue se uita la ploaia de afară, la şervetul murdar de pe măsuţa de toaletă, la cosiţa Arabellei, atârnată de oglindă, întocmai cum atârna şi pe vremea lui Jude. Dorea să nu fi venit. În răstimpul de tăcere care urma, se auzi o bătaie în uşă, şi slujnica hanului intră cu o telegramă pentru „Doamna Cartlett”.

Arabella o deschise rămânând culcată, şi faţa i se destinse.

— Îţi sunt foarte îndatorată pentru îngrijorarea dumitale, spuse ea cu glas mieros după ce slujnica părăsi încăperea; dar nu era cazul să fi îngrijorată. Bărbatul meu a descoperit că, totuşi, nu poate trăi fără mine şi e gata să-şi ţină făgăduiala de a mă lua din nou de soţie aici. Uită-te! Ăsta e răspunsul la o telegramă de-a mea. Îi întinse lui Sue telegrama spre citire, dar Sue n-o luă. Îmi cere să mă înapoiez. Zice că fără mine se duce dracului cârciumioara lui din colţul străzii Lambeth. Şi când om fi uniţi după legea englezească, n-o să mă mai snopească în bătăi după fiecare duşcă. În ceea ce te priveşte, eu, în locul dumitale, m-aş da bine pe lângă Jude ca să mă ducă numaidecât în faţa pastorului şi aş termina o dată povestea. Ţi-o spun prieteneşte, dragă.

— Asta aşteaptă şi el, zi de zi, răspunse Sue cu mândrie rece.

— Atunci, fă-i pe plac, pentru numele lui Dumnezeu! După asta, traiul cu un bărbat devine o afacere, şi treburile băneşti merg ca pe roate. Şi pe urmă, înţelegi, dacă vă certaţi şi el te dă afară, te ocroteşte legea, ceea ce altfel nu se poate decât dacă te înjunghie cu un cuţit sau dacă îţi crapă capu cu vătraiul. Şi dacă o şterge el – ţi-o spun prieteneşte, ca între noi femeile, fiindcă cine poate şti ce-i trăsneşte unui bărbat să facă? – rămâi cu boarfele şi nimeni n-o să se uite la tine ca la o hoaţă. Eu mă mai mărit o dată cu bărbatu-meu, acu, că vrea, fiindcă prima cununie a fost cu defect. În telegrama pe care i-am trimis-o aseară, la care el mi-a răspuns acum, îi spuneam că-s aproape împăcată cu Jude; cred şi eu că s-a speriat! Poate c-aş fi făcut-o de-a binelea dacă nu erai dumneata, spuse ea râzând; şi-atunci, soarta noastră ar fi fost cu totul alta! Nu există pe lumea asta nătărău mai duios decât Jude când o femeie care are necazuri se gudură un pic pe lângă el! Aşa se purta şi cu păsărelele şi cu mai ştiu eu ce. Dar întorsătura pe care au luat-o lucrurile e la fel de bună ca şi o împăcare, aşa că eu te iert. Şi cum îţi spuneam, te-aş sfătui să legalizezi povestea cât mai curând. Dacă n-ai s-o faci, mai târziu dai de belea.

— N-aţi auzit că-mi cere să mă căsătoresc cu el pentru a transforma legătura noastră naturală într-una legală? spuse Sue cu şi mai multă demnitate. Numai dorinţa mea l-a împiedicat s-o facă, din clipa în care am fost şi eu liberă.

— Adevărat, eşti nărăvaşă ca şi mine, spuse Arabella, măsurându-şi musafirul cu o privire critică şi amuzată. De la primul ai fugit, nu-i aşa, cum am făcut şi eu.

— Bună ziua! Trebuie să plec, i-o reteză Sue.

— Şi eu trebuie să mă scol şi s-o pornesc! răspunse cealaltă, sărind din pat cu o mişcare atât de bruscă, încât părţile moi ale trupului i se scuturară. Sue se dădu în lături înspăimântată. Stai, dragă, nu-s decât o femeie, nu un zdrahon de soldat! Mai rămâi o clipă, draga mea, mai spuse Arabella punând mâna pe braţul lui Sue. Voiam într-adevăr să mă sfătuiesc cu Jude într-o chestiune de afaceri, după cum i-am şi spus. Venisem pentru asta mai mult decât pentru orice altceva. N-ar vrea oare el să se repeadă până la gară când plec eu? Crezi că nu? Bine, atunci o să-i scriu. Nu voiam să scriu despre asta negru pe alb, dar, nu face nimic, o să-i scriu totuşi.

III

Când Sue ajunse acasă, Jude o aştepta în pragul uşii, gata să facă primul pas spre căsătorie. Ea îl apucă strâns de braţ şi porniră împreună în tăcere, aşa cum merg adesea prietenii adevăraţi. Deşi îşi dădea seama că pe ea o frământă ceva, Jude se feri să-i pună întrebări.

— Vai, Jude, am vorbit cu ea, izbucni Sue în cele din urmă. Mai bine n-aş fi vorbit! Şi totuşi, e mai bine să ţi se reamintească unele lucruri.

— Sper că a fost politicoasă.

— Da. Mărturisesc că, împotriva voinţei mele, mi-a şi plăcut – un pic. Nu e lipsită de mărinimie; şi sunt nespus de bucuroasă că a ajuns, pe neaşteptate, la capătul greutăţilor. Îi istorisi că Arabella fusese chemată înapoi şi că acum va putea să-şi redobândească drepturile. Cât despre vechea noastră poveste, ceea ce mi-a spus Arabella m-a făcut să simt mai puternic ca oricând că instituţia legală a căsătoriei este de o trivialitate fără leac. E un soi de capcană pentru prins bărbatul. Până şi gândul la asta îmi face rău. Ce bine-ar fi fost dacă nu ţi-aş fi făgăduit că te las să te ocupi de strigări chiar azi-dimineaţă!

— Nu te sinchisi de mine. Pentru mine orice zi e bună. Credeam doar că poate acum ţi-ar plăcea să scăpăm cât mai repede de treaba asta.

— Adevărul e că nu mă simt mai nerăbdătoare acum decât înainte. Poate cu oricare alt bărbat s-ar fi putut să fiu puţin neliniştită; dar printre puţinele virtuţi cu care se poate lăuda familia ta şi a mea, dragul meu, cred că se numără statornicia. Aşa încât nu mă simt câtuşi de puţin speriată că te voi pierde, acum, că sunt cu adevărat a ta, şi tu eşti cu adevărat al meu. Fapt e că mă simt mai uşurată decât înainte, fiindcă mi-e cugetul curat în ceea ce-l priveşte pe Richard, care şi-a câştigat acum dreptul la libertate. Până acum simţeam că-l înşelăm.

— Sue, când vorbeşti aşa, pari a fi una dintre femeile unei vechi şi măreţe civilizaţii, una dintre acele femei despre care citeam eu în zilele de mult trecute şi irosite ale studiilor mele clasice, şi nu o simplă cetăţeancă a unei ţări creştine. Aproape că mă aştept să-mi spui că ai discutat adineauri cu o prietenă întâlnită pe Via Sacra ultimele noutăţi despre Octavia sau Livia; sau că ai ascultat elocinţa Aspasiei sau că l-ai urmărit pe Praxiteles cioplind la ultima lui Veneră, în timp ce Phrineea se văita că a obosit de atâta pozat.

Ajunseseră la casa grefierului parohiei. Sue rămase în urmă, în timp ce iubitul ei se îndrepta spre uşă. În clipa în care ridică mâna ca să bată, ea îl opri.

— Jude!

Jude întoarse privirile.

— Aşteaptă o clipă, dacă n-ai nimic împotrivă.

El veni înapoi spre ea.

— Să ne mai gândim, spuse ea cu sfială. Azi-noapte am avut un vis îngrozitor. Şi apoi, Arabella...

— Ce ţi-a spus Arabella? întrebă el.

— Doamne, mi-a spus că după ce eşti legată de un om prin căsătorie ai legea de partea ta în caz că el te bate şi că, dacă soţii se ceartă... Jude, crezi că după ce vei fi silit prin lege să mă ai alături o să fim la fel de fericiţi ca acum? Bărbaţii şi femeile din neamul nostru sunt foarte mărinimoşi atâta vreme cât totul atârnă de bunăvoinţa lor, dar dau totdeauna din picioare când sunt constrânşi. Nu ţi-e groază de atitudinea care se naşte pe nesimţite din obligaţia legală? Nu crezi că e o obligaţie nimicitoare pentru o pasiune a cărei esenţă e spontaneitatea?

— Pe cinstea mea, iubito, c-ai început să mă înspăimânţi şi pe mine cu prezicerile tale! Bine, hai să ne întoarcem acasă şi să ne mai gândim.

Ea se lumină la faţă.

— Da, aşa să facem!

Şi se întoarseră de la uşa grefierului. Sue îl luă de braţ, îngânând în timp ce mergeau spre casă:

Albina trebuie să colinde,

Porumbelul penele să-şi schimbe,

Iubirea-nlănţuită să nu fie.{13}

Fie c-au mai chibzuit, fie c-au amânat chibzuiala, sigur este c-au amânat acţiunea, trăind parcă mai departe un vis paradiziac. După două sau trei săptămâni, nimic nu se schimbase şi nici o strigare nu lovise urechile credincioşilor din Aldbrickham.

În timp ce tot amânau astfel, într-o dimineaţă, înainte de micul dejun, sosiră o scrisoare şi un ziar de la Arabella. Văzând scrisul, Jude urcă în odaia lui Sue pentru a-i da vestea, iar ea coborî în grabă de îndată ce se îmbrăcă. Sue deschise ziarul, Jude scrisoarea. După ce-şi aruncă privirile peste ziar, îi arătă cu degetul un paragraf de pe prima pagină, numai că el era atât de cufundat în lectura scrisorii, încât nici nu întoarse capul.

— Uită-te, îi spuse Sue.

El se uită şi citi. Era un ziar cu circulaţie numai în cartierul de sud al Londrei, şi anunţul indicat conţinea doar o informaţie, tipărită dedesubtul numelor Cartlett-Donn, în legătură cu o cununie ce avusese loc în biserica Sf. John de pe Waterloo Road, perechea cununată fiind Arabella şi proprietarul cârciumii.

— E îmbucurător, spuse Sue mulţumită. Deşi, după asta, mi se pare destul de nedemn să procedăm şi noi la fel, şi-mi pare bine... Îmi închipui totuşi că, oricare i-ar fi vina, biata de ea, e oarecum la adăpost de lipsuri. Mai bine că putem gândi aşa decât să ne simţim stânjeniţi din pricina ei. Poate că şi eu ar trebui să-i scriu lui Richard şi să-l întreb cum o mai duce.

Dar Jude părea încă absorbit. După ce aruncă o privire fugară anunţului, spuse cu glas tulburat:

— Ascultă ce scrie în scrisoare. Ce trebuie să spun sau să fac?

„La Cele Trei Goarne, Lambeth

Dragă Jude, (nu vreau să fiu simandicoasă şi să-ţi spun domnule Fawley)! Ţi-am trimis astăzi un ziar, care document o să-ţi folosească ca să afli cum că m-am măritat din nou, marţea trecută, cu domnul Cartlett. Aşa încât, în cele din urmă, povestea asta s-a încheiat definitiv şi cu bine. Dar lucrul pentru care îţi scriu anume este treaba aceea personală despre care voiam să-ţi vorbesc când am făcut drumul până la Aldbrickham. Nu mi-a venit la-ndemână să i-o spun prietenei tale şi tare mi-ar fi plăcut să ţi-o spun din gură, fiindcă aşa mi-ar fi venit mai uşor decât prin scris. Adevărul este, Jude, că, deşi eu nu ţi-am spus-o niciodată  înainte, din căsătoria noastră s-a născut un băiat, opt luni după ce eu te-am părăsit, pe când mă aflam la Sidney, unde locuiam cu tata şi cu mama. Toate astea sunt uşor de dovedit. Fiindcă m-am despărţit de tine înainte de a bănui măcar c-o să mi se întâmple una ca asta, şi mă aflam acolo, şi fiindcă cearta dintre noi a fost destul de înverşunată, n-am socotit de cuviinţă să-ţi scriu despre naşterea lui. Pe atunci căutam o slujbă bună, aşa încât părinţii au luat copilul, care de atunci a locuit tot timpul la ei. De aceea nici n-am pomenit de asta când te-am întâlnit la Christminster şi nici în demersurile legale. Băiatul e acuma măricel, şi nu demult, mama şi tata mi-au scris că, fiindcă ei o duc destul de greu acolo, iar eu sunt aici la casa mea, nu văd de ce ar mai rămâne ei împovăraţi cu copilul, când amândoi părinţii lui sunt în viaţă. Eu l-aş lua numaidecât la mine, dar nu e destul de mare ca să-mi fie de folos la cârciumă şi o să mai treacă ani pân-o putea să-mi fie, şi apoi pe Cartlett l-ar putea încurca. Totuşi, părinţii mi l-au trimis, încredinţându-l unor prieteni care se înapoiază acasă, şi sunt nevoită să-ţi cer să-l preiei când soseşte, fiindcă eu nu ştiu ce să fac cu el. Este al tău după lege, ţi-o jur. Dacă-ţi spune cineva că nu-i aşa, tu să răspunzi că-i o minciună sfruntată. Orice-aş fi făcut înainte sau după căsătorie, am fost cinstită din clipa când ne-am căsătorit şi până când am plecat. Rămân a ta etc.

Arabella Cartlett”

Sue avea o privire îngrozită.

— Ce-o să te faci, dragul meu? întrebă cu glas stins.

Jude nu răspunse; Sue îl urmărea cu îngrijorare şi răsuflând greu.

— Ce lovitură! spuse el cu glas înăbuşit. S-ar putea să şi fie adevărat! Eu nu pot să descurc iţele... Fireşte, dacă s-a născut chiar atunci când afirmă ea, este al meu. Dar nu înţeleg de ce nu mi-a spus-o când ne-am întâlnit la Christminster, în seara când am venit împreună cu ea până aici... A, da, parcă mi-amintesc acum că mi-a vorbit despre ceva ce-i stă pe suflet, despre un lucru pe care ar vrea să mi-l împărtăşească dacă vom mai fi vreodată împreună.

— Bietul copil! S-ar părea că nimeni n-are nevoie de el! spuse Sue cu lacrimi în ochi,

Între timp, Jude îşi venise în fire.

— Cum o fi privind el viaţa, fie că e al meu, fie că nu? Îţi mărturisesc că dac-aş duce-o mai bine n-aş pierde nici o clipă întrebându-mă al cui este. L-aş lua şi l-aş creşte eu. Ce greutate poate avea, la urma urmelor, chestiunea asta păcătoasă a paternităţii? Ce importanţă are, când stai să te gândeşti, dacă un copil este sau nu sânge din sângele tău? Toţi copiii timpului nostru aparţin, în mod colectiv, adulţilor timpului nostru şi au, ca atare, dreptul la grija noastră obştească. Dragostea exagerată a părinţilor doar pentru copiii lor şi nepăsarea lor faţă de copiii altora, ca şi sentimentul de castă, naţionalismul, grija de propria persoană şi alte virtuţi de soiul ăsta au de fapt la rădăcină doar un egoism josnic.

Sue sări în picioare şi-l sărută pe Jude cu adoraţie pătimaşă.

— Da, aşa e, scumpul meu! O să-l luăm la noi! Şi dacă nu e al tău, cu atât mai bine. Sper că nu este – deşi poate că n-ar trebui să simt chiar aşa! Dacă nu e, tare mi-ar plăcea să-l creştem ca pe-un copil de suflet!

— Bine, n-ai decât să-ţi închipui despre el ce-ţi place ţie mai mult, ciudata mea tovarăşă de viaţă! spuse el. Oricum, simt că nu doresc să-l las pe micuţul ăsta oropsit în părăsire. Gândeşte-te ce viaţă ar avea într-o cârciumă din Lambeth, pradă unor influenţe nefaste, cu o mamă care nu-l vrea şi care abia dacă l-a văzut vreodată şi un tată vitreg, care nici nu-l cunoaşte. „Blestemată fie ziua în care m-am născut şi noaptea în care s-a spus: a fost zămislit un copil ce va fi bărbat!” Poate că aşa va ajunge să spună curând băiatul, băiatul meu.

— Ba nu!

— De vreme ce la proces eu am fost cel cu plângerea, bănuiesc că am şi dreptul să cresc copilul.

— Oricum ar fi, trebuie să-l luăm. Eu aşa înţeleg. O să-mi dau toată osteneala să-i fiu mamă, şi într-un fel sau altul o să izbutim să-l întreţinem. O să lucrez eu mai mult. Mă întreb, când trebuie să sosească?

— Bănuiesc că până în câteva săptămâni.

— Aş dori. Când vom avea oare curajul să ne căsătorim, Jude?

— De îndată ce-l vei avea tu, cred că-l voi avea şi eu. Depinde în întregime de tine, draga mea. Spune o vorbă, şi s-a făcut.

— Înainte de venirea băiatului?

— Desigur.

— Poate că aşa ar găsi un cămin mai normal, murmură ea.

Îndată după aceea, Jude scrise în termeni oficiali o scrisoare, cerând ca băiatul să le fie trimis lor de îndată ce va sosi, fără să facă vreo observaţie cu privire la caracterul surprinzător al ştirii primite de la Arabella, fără să-şi exprime în vreun fel părerea în chestiunea paternităţii, fără să spună care ar fi fost purtarea lui faţă de Arabella dacă toate acestea i-ar fi fost cunoscute de la început.

A doua zi, seara, în trenul care cobora de la munte urmând să intre în gara. Aldbrickham pe la orele zece, putea fi zărit, într-un compartiment întunecos de clasa a treia, un chip palid de copil. Copilul avea ochi mari şi speriaţi şi purta un fular alb de lână, deasupra căruia atârna, prinsă cu o sfoară obişnuită, o cheie rotundă. Când şi când, cheia sclipea în lumina lămpii, atrăgând atenţia. În panglica pălăriei stătea înfiptă o jumătate de bilet. Ochii băiatului rămâneau aproape tot timpul aţintiţi asupra locului din faţă şi nu se întorceau niciodată spre fereastră, chiar când trenul intra într-o staţie şi cineva striga numele gării. Pe locurile din faţă şedeau doi sau trei călători, şi între ei o muncitoare, care ţinea în poală un coş cu o pisicuţă vărgată. Din când în când, femeia deschidea capacul, şi atunci pisicuţa scotea capul şi făcea tot felul de giumbuşlucuri caraghioase. Toţi călătorii râdeau, în afară de băiatul singuratic cu cheia şi biletul. Uitându-se cu ochii lui mari la pisică, băiatul părea să spună: „Râsul provine totdeauna din neînţelegere. Dacă ştii să înţelegi, nu există lucru de râs sub soare? Uneori, la câte-o oprire, însoţitorul vagonului băga capul în compartiment şi-i spunea băiatului:

— E în ordine, tinere. Lădiţa dumitale stă bine în furgonul de bagaje.

Băiatul răspundea: „Da”, fără însufleţire, încercând să zâmbească, dar neizbutind.

Era bătrâneţea costumată în tinereţe, dar jucându-şi rolul atât de prost, încât fiinţa ei adevărată răzbea prin toate fisurile. Câte-un val venit dintr-un trecut de noapte părea, uneori, să împingă înainte copilul în această dimineaţă a vieţii sale. Atunci, chipul lui privea înapoi peste un ocean de timp şi parcă nici nu-i păsa de ceea ce vede.

Chiar şi după ce călătorii ceilalţi aţipiră unul câte unul, când până şi pisicuţa se ghemui în coş, obosită de joaca într-un spaţiu atât de strimt, băiatul rămase în aceeaşi poziţie ca înainte. Părea atunci de două ori mai treaz, ca o zeitate înrobită şi chircită; şedea nepăsător şi-şi privea tovarăşii de călătorie de parcă nu le-ar fi văzut doar învelişurile, ci viaţa lor în întregime.

Era băiatul Arabellei. Nepăsătoare ca de obicei, ea amânase să-i scrie lui Jude despre copil până în ajunul debarcării lui, când nu mai fu chip să amâne, deşi de săptămâni de zile ştia că se apropie ziua sosirii lui şi cu toate că nu trecuse prin Aldbrickham, după cum afirma pe bună dreptate, decât ca să dezvăluie existenţa băiatului şi să anunţe venirea lui în casa lui Jude. Chiar în după-amiaza zilei când Arabella primi răspunsul fostului ei bărbat, copilul debarcă în portul Londrei. Oamenii în seama cărora fusese dat pentru această călătorie îl băgară într-o trăsură şi după ce dădură vizitiului adresa din Lambeth a mamei lui, îşi luară rămas bun de la copil şi-şi văzură de drum.

Când ajunse la Cele Trei Goarne, Arabella îl măsură de sus până jos cu o privire care părea să spună „Eşti chiar aşa cum m-am aşteptat să fi”, îi dădu o masă bună, ceva bani şi măcar că ziua era pe sfârşite, i-l trimise lui Jude cu primul tren, fiindcă nu dorea ca bărbatul ei, Cartlett, care nu era acasă, să vadă copilul.

Trenul sosi la Aldbrickham, şi băiatul fu depus pe peronul pustiu alături de lădiţa lui. Controlorul îi luă biletul şi dându-şi seama că ceva nu e în ordine, îl întrebă gânditor încotro se duce singur la ceasul acela din noapte.

— Mă duc până-n Spring Street, răspunse copilul fără să clintească.

— Păi e departe de aici, e aproape afară din oraş, şi apoi oamenii s-or fi culcat.

— Acolo trebuie să mă duc.

— Trebuie să iei o brişcă pentru lădiţă.

— Nu. Trebuie să merg pe jos.

— Dacă-i aşa, atunci lasă mai bine lădiţa aici şi ai să trimiţi mâine după ea. Ai un omnibuz care te duce jumătate din drum, dar restul trebuie să-l faci pe jos.

— Nu mi-e frică.

De ce n-au venit prietenii să te întâmpine?

— N-or fi ştiut că sosesc.

— Cine sunt prietenii tăi?

— Mama n-a vrut să-mi spună.

— Tot ce pot să fac e să mă-ngrijesc de lădiţă. Şi acum, porneşte-o cât poţi de iute!

Fără să mai spună nimic, băiatul ieşi în stradă, privind în jur ca să vadă dacă nu-l urmăreşte şi nu-l observă nimeni. După ce străbătu o bucată mică de drum, întrebă de strada spre care se îndrepta el. I se spuse să meargă drept înainte, până la marginea oraşului.

Copilul o porni într-un pas egal şi mecanic, care avea ceva neuman, ceva asemănător cu mişcarea valului, a vântului, a norului. Urmă întocmai indicaţia primită, fără să arunce vreo privire întrebătoare în nici o parte. Era uşor de văzut că părerile despre viaţă ale băiatului se deosebeau de cele ale copiilor din partea Jocului. Copiii încep prin a deprinde amănuntele şi pe urmă învaţă generalităţile, încep cu lucrurile cele mai apropiate lor şi se ridică până la înţelegerea universalului. Băiatul acesta părea să fi început cu generalităţile vieţii şi să nu se fi sinchisit niciodată de ceea ce-i particular. Pare-se că pentru el casele, sălciile şi ogoarele de dincolo de ele, ce se pierdeau în beznă, nu erau clădiri făcute din cărămidă, nu erau arbori şi câmpii, ci aşezări omeneşti în abstract, vegetaţie şi lume întinsă şi întunecoasă.

Nimeri ulicioara şi bătu la uşa lui Jude. Acesta tocmai se dusese la culcare, iar Sue, care era gata să se retragă în odaia ei de alături, coborî când auzi ciocănitul.

— Aici locuieşte tata? întrebă copilul.

— Cine?

— Domnul Fawley, aşa-l cheamă.

Sue urcă scările în goană până la odaia lui Jude şi-i dădu vestea, iar el coborî cât putu de iute, deşi pentru nerăbdarea ei totul părea că durează nespus de mult.

— Cum – el este – aşa curând? întrebă Sue, în timp ce Jude cobora.

Sue cercetă trăsăturile copilului, apoi se retrase brusc în salonaşul alăturat. Jude ridică băiatul până la înălţimea lui, privindu-l sfredelitor şi cu tristă duioşie. Îi spuse că, de-ar fi ştiut că soseşte atât de curând, ar fi venit în întâmpinarea lui. Apoi îl aşeză pe un scaun şi se duse s-o caute pe Sue, care, aşa cum o cunoştea el, trebuia să fie răvăşită. O găsi în întuneric, îndoită peste un fotoliu, şi după ce o cuprinse în braţe, lipindu-şi faţa de a ei, îi şopti:

— Ce s-a întâmplat?

— E adevărat ce spune Arabella – e adevărat! Te-am recunoscut pe tine în el!

— Bine că cel puţin o dată în viaţă mi se întâmplă un lucru aşa cum trebuie să se întâmple!

— Dar cealaltă jumătate e ea! Şi asta nu pot îndura! Dar trebuie – o să încerc să mă obişnuiesc; da, aş face bine!

— Eşti geloasă, micuţa mea Sue! Retrag tot ce-am spus despre lipsa ta de feminitate. Nu te mai necăji! Timpul poate îndrepta orice... Şi apoi, Sue, draga mea, am o idee! O să-l creştem şi o să-l educăm cu gândul să ajungă cărturar. Ceea ce nu mi-a fost dat mie să înfăptuiesc în persoana mea, poate că-mi va izbuti prin el! Acum se fac înlesniri studenţilor săraci, ştii doar.

— Vai, visătorule! spuse ea, şi, apucându-l de mână, se înapoie. Împreună cu el la copil.

Băiatul o privea, aşa cum îl privise şi ea.

— Până la urmă, tu eşti mama mea adevărată? întrebă.

— De ce? Arăt ca nevasta tatălui tău?

— Păi, da; numai că pari să-i fi dragă, şi el ţie. Pot să-ţi spun mamă?

Pe faţă i se aşternu o expresie nostalgică, şi copilul începu să plângă. Sue nu se putu stăpâni să nu plângă şi ea numaidecât; sufletul ei era o harfă pe care cea mai uşoară adiere de emoţie pornită din inima altuia o făcea să vibreze la fel ca o vijelie în propria-i inimă.

— Poţi să-mi spui mamă, dacă doreşti, drăguţule! spuse ea aplecându-şi spre el obrajii ca să-şi ascundă lacrimile.

— Ce-ţi atârnă de gât? întrebă Jude cu prefăcută linişte.

— Cheia lădiţei care a rămas la gară.

Se agitară mult prin casă pentru a-i pregăti ceva de mâncare şi-i încropiră un culcuş, în care copilul adormi repede. Amândoi se apropiară ca să-l privească în timp ce dormea.

— Ţi-a spus de două sau de trei ori mamă înainte să-l fi doborât somnul, murmură Jude. Nu ţi se pare ciudat că a ţinut să te numească aşa?

— Da, asta spune multe, răspunse Sue. Inimioara asta flămândă ne poate da de gândit mai mult decât toate stelele de pe cer... Cred, dragul meu, că trebuie să ne luăm inima-n dinţi şi să trecem şi prin ceremonia cu pricina. N-are rost să ne împotrivim curentului, şi apoi mă simt tot mai legată de seminţia mea. Vai, Jude, ai să mă iubeşti din toată inima şi după aceea? Vreau să fiu bună cu copilul ăsta, vreau să-i fiu mamă; şi dacă legătura noastră va căpăta o formă legală, poate că-mi va fi mai uşor.

IV

Următoarea şi cea de-a doua încercare de acest fel o făcură cu mai multă chibzuială, deşi începură să se pregătească în vederea ei chiar de-a doua zi dimineaţă după sosirea copilului straniu în casa lor.

Descoperiră că are obiceiul să şadă tăcut, cu chipul lui enigmatic şi ciudat încremenit şi cu ochii aţintiţi asupra unor lucruri pe care ei în lumea lor reală nu le vedeau.

— Seamănă la faţă cu masca tragică a Melpomenei{14} spuse Sue. Cum te cheamă, băieţel? Ne-ai spus?

— Bătrânelul Timp, aşa-mi spuneau totdeauna. E o poreclă fiindcă arăt atât de vârstnic, aşa ziceau.

— Şi de vorbit vorbeşti tot ca un om vârstnic, spuse Sue înduioşată. E ciudat, Jude, că băieţii ăştia nefiresc de maturi vin aproape totdeauna din ţări tinere. Dar cum te-au botezat?

— N-am fost niciodată botezat.

— De ce?

— Fiindcă dacă mor păgân scutesc oamenii de cheltuielile unei înmormântări creştineşti.

— Va să zică nu te cheamă Jude? întrebă tatăl cu o undă de dezamăgire în glas.

Băiatul clătină din cap.

— N-am auzit niciodată să mă cheme aşa.

— Sigur că nu, spuse Sue cu vioiciune, de vreme ce ea te-a urât tot timpul.

— O să-l botezăm noi, spuse Jude; apoi în şoaptă, către Sue: În ziua cununiei noastre.

Totuşi, sosirea copilului îl tulburase.

Situaţia în care se aflau îi făcea sfioşi şi socotind că o cununie la oficiul stării civile e mai intimă decât o cununie religioasă, hotărâră să evite de astă dată biserica. Se duseră amândoi la primărie pentru înştiinţarea oficială: deveniseră prieteni atât de buni, încât nu puteau face nici un pas însemnat decât împreună. Jude Fawley semnă formularul, în timp ce Sue i se uita peste umăr şi-i urmărea mâna care desena slovele. Când citi angajamentul de formă pătrată – care-i cădea pentru întâia dată sub priviri – completat cu numele ei şi al lui Jude, document prin a cărui mijlocire se presupunea că acea esenţă volatilă, anume iubirea lor, avea să devină veşnică, faţa ei căpătă o expresie de spaimă dureroasă. – Numele şi pronumele părţilor (de acum aveau să fie părţi, nu îndrăgostiţi, gândi ea) – Situaţia (respingătoare idee!) – Rang sau funcţie – Vârstă – Domiciliu – De când domiciliază la această adresa? – Biserica sau clădirea în care va avea loc solemnitatea căsătoriei – Districtul sau comitatul în care locuiesc părţile.

— Asta omoară sentimentul, nu crezi? spuse ea în drum spre casă. Treaba devine mai murdară decât când semnezi contractul într-un paraclis. Într-o biserică tot mai găseşti o fărâmă de poezie. Dar acum, că am început, hai să încercăm să trecem şi prin asta, dragul meu!

— O să trecem. „Căci ce fel de bărbat este omul care s-a logodit cu o femeie şi nu s-a cununat cu ea? Să se întoarcă la casa lui dacă nu moare în luptă, şi altul să se cunune cu femeia lui.” Aşa spune legiuitorul evreu.

— Ce bine cunoşti tu Scriptura, Jude! Zău c-ar fi trebuit să te faci pastor! Eu nu ştiu să citez decât din scriitori laici.

În răstimpul ce se scurse până la eliberarea certificatului, Sue trecea uneori, când se ducea după târguieli gospodăreşti prin faţa oficiului stării civile, şi privind pe furiş înăuntru zări, într-o bună zi, anunţul cu aprobarea unirii lor, lipit de perete. Vederea lui îi făcu silă. Legătura ei de acum era ameninţată cu pierderea oricărei unde de romantism, numai pentru că avea să fie pusă în aceeaşi categorie cu experienţa ei casnică dinainte. De obicei, Sue îl ducea pe Bătrânelul Timp de mână, închipuindu-şi că lumea îl crede al ei şi socoteşte ceremonia plănuită doar ca repararea unei vechi greşeli.

Între timp, Jude, hotărându-se să înnoade printr-o legătură cât de slabă prezentul de trecut, pofti la cununie singura fiinţă rămasă în viaţă ce-i amintea de copilăria lui la Marygreen – anume pe bătrâna văduvă, pe doamna Edlin, fosta prietenă a mătuşii lui şi îngrijitoarea ei în timpul ultimei boli. Aproape că nici nu se aştepta să vină. Femeia veni totuşi, aducând daruri neobişnuite: mere, dulceţuri, stingătoare de alamă pentru lumânări, o veche tipsie de cositor, un încălzitor de pat şi un sac uriaş, plin cu pene de gâscă pentru o saltea. I se dădu camera de musafiri din casa lui Jude; femeia se retrase devreme, şi de jos o putură auzi, prin tavan, rostind un cinstit Tatăl nostru cu glas tare, aşa cum stă scris la liturghie.

Cum însă nu putea să adoarmă şi descoperind că – fiind abia orele zece – Sue şi Jude mai sunt încă treji, doamna Edlin se îmbrăcă din nou şi coborî; şezură cu toţii până târziu în faţa focului, chiar şi Bătrânelul Timp, care nu vorbea însă niciodată şi nu se făcea simţit.

— Vedeţi, eu nu-s pornită împotriva căsătoriei, cum era mătuşa voastră, spuse văduva. Şi nădăjduiesc că de data asta o să fie o nuntă cu noroc în toate privinţele. Nimeni nu e mai îndreptăţit să vă facă urarea asta decât mine, care ştiu ce ştiu despre neamul vostru, adică ştiu, după socotinţa mea, mai mult decât orice om astăzi în viaţă. Numai Dumnezeu ştie cât i-a urmărit nenorocul pe cei din familia asta.

Sue răsufla greu.

— Au fost oameni de omenie – nu erau în stare să omoare cu bună-ştire o muscă, vorbi mai departe nuntaşa. Dar când se întâmpla să le stea câte ceva în cale şi când nu mergea totul ca pe roate, îşi ieşeau din fire. Cu siguranţă că aşa s-a întâmplat şi cu ăl despre care se povesteşte că a făcut ce-a făcut – dacă era din neamul vostru.

— Dar ce-a făcut? întrebă Jude.

— Păi nu ştii povestea aia; ăl de-a fost spânzurat chiar pe coama dealului, lângă Casa Neagră, nu departe de piatra de hotar dintre Marygreen şi Alfredston, acolo unde se despart drumurile. Ei, dar asta era pe vremea bunicului meu; şi poate că nici nu era din neamul vostru.

— Ştiu locul unde se spune c-a stat spânzurătoarea, îl ştiu foarte bine, murmură Jude. Dar despre asta n-am auzit niciodată. Cum adică, omul ăsta, adică străbunul meu şi al lui Sue, şi-a ucis nevasta?

—Nu chiar aşa. Ea a fugit de la el, cu copilul, la prietenii ei; şi în timpul cât a locuit acolo, copilul i-a murit. El a cerut leşul ca să-l îngroape la un loc cu neamul lui, dar femeia n-a vrut să-l dea. Atunci a venit omul noaptea cu căruţa şi a năvălit în casă, cu gând să fure sicriul; dar l-au prins şi cum era îndărătnic, n-a vrut să spună de ce a năvălit în casă. L-au osândit pentru tâlhărie, şi de aia l-au şi spânzurat pe dealul cu Casa Neagră. După ce a murit el, nevastă-sa a înnebunit. Dar poate că nu era din neamul tău, cum nu e nici din al meu.

Un glas subţire şi tărăgănat ieşi din umbra căminului ca din pământ.

— Dac-aş fi în locul tău, mamă, nu m-aş mărita cu tata!

Era glasul Bătrânelului Timp; şi tresărită cu toţii, fiindcă uitaseră de el.

— Bine, dar asta-i doar o poveste, spuse Sue cu voioşie.

După ce văduva le istorisi această înveselitoare poveste din bătrâni chiar în ajunul cununiei lor, cei doi se ridicară şi, urând noapte bună oaspetelui, se duseră la culcare.

În dimineaţa următoare, înainte de plecare, Sue, care cu fiecare ceas devenea tot mai neliniştită, îl luă pe Jude deoparte în salonaş.

— Jude, vreau să mă săruţi cast ca un îndrăgostit ce-şi uită trupul, spuse ea, şi se ghemui tremurând şi cu gene umede în braţele lui. Nu voi mai fi niciodată ca acum, nu-i aşa? Tare aş fi dorit să nu fi pornit treaba asta! Dar pesemne că trebuie s-o ducem până la capăt. Cruntă a fost povestea de aseară! Mi-a tulburat gândurile pentru toată ziua de azi. Ai zice că o soartă tragică s-a înverşunat împotriva familiei noastre, aşa cum s-a înverşunat şi împotriva Atrizilor{15}.

— Sau împotriva stirpei lui Jeroboam{16}, adăugă fostul teolog.

— Da. Şi mi se pare o cutezanţă cumplită din partea noastră să ne căsătorim. Eu am să-ţi jur ţie credinţă cu aceleaşi cuvinte cu care am jurat fostului meu soţ, iar tu mie cu aceleaşi pe care le-ai folosit faţă de prima ta soţie, fără să ţinem seama de lecţia tristă învăţată de pe urma acestor experienţe!

— Sunt nefericit că eşti tulburată, spuse el. Nădăjduisem c-o să fi voioasă. Dar dacă nu se poate, nu se poate. N-are rost să te prefaci. Ar fi jalnic pentru tine şi deci, şi pentru mine!

— Totu-i aidoma cu ce s-a petrecut de cealaltă dată, şi tare nu-mi place – asta-i tot, murmură ea. Şi acum, să mergem.

Plecară la braţ spre amintitul oficiu, neînsoţit de nici un martor, în afară de văduva Edlin. Era o zi rece şi mohorâtă. O ceaţă cleioasă pătrunsese în oraş, venind dinspre Tamisa şi dinspre turnurile ei regeşti. Pe scările oficiului se vedeau urmele de noroi lăsate de oamenii care intraseră, şi în faţa uşii se înşirau umbrelele ude. Înăuntru se adunase mulţime, şi tinerii noştri îşi dădură seama că tocmai se oficia cununia între un soldat şi o femeie tânără. În timpul acestei desfăşurări, Sue, Jude şi văduva stătură deoparte, în fundul încăperii. Sue citea anunţurile de căsătorie de pe perete. Locul era jalnic pentru nişte oameni cu firea lor, deşi pentru cei ce veneau regulat cu treburi pe aci n-avea, fără îndoială, nimic neobişnuit. Cărţi juridice legate în piele de viţel mucegăită acopereau un perete, iar pe ceilalţi se vedeau regulamente poştale şi alte îndreptare. Teancuri de hârtie legată cu sfoară roşie stăteau îngrămădite prin cartoteci, de jur împrejur, iar, într-o firidă se vedeau case de bani. Duşumeaua de lemn, goală ca şi pragul uşii, fusese murdărită de cei ce intraseră înainte.

Soldatul era morocănos şi fără chef, mireasa – tristă şi sfioasă; se vedea că în curând va deveni mamă şi mai avea şi un ochi învineţit. Cei doi sfârşiră curând treaba, după care plecară împreună cu prietenii lor. Unul dintre martori vorbi într-o doară către Jude şi Sue, când trecu pe lângă ei, ca şi cum i-ar fi cunoscut dinainte:

— Îi vedeţi pe ăştia doi care au intrat acum? Ha-ha! El a ieşit azi-dimineaţă de la închisoare. Ea l-a aşteptat la poarta închisorii şi l-a adus de-a dreptul aici. De plătit, plăteşte ea.

Sue întoarse capul şi văzu un bărbat cu mutră urâcioasă şi părul tuns mărunt, având agăţată de braţul lui o femeie cu faţa lată şi ciupită de vărsat; ea era roşie de băutură şi părea încântată de a fi în pragul îndeplinirii unei dorinţe. Salutară glumind perechi care tocmai ieşea şi păşiră înainte, drept în faţa lui Jude şi a lui Sue, cărora cu fiecare clipă le pierea tot mai mult curajul. Sue se trase înapoi şi se întoarse spre iubitul ei, cu gura strâmbată ca un copil gata să izbucnească în plâns.

— Jude, nu-mi place aici! Mai bine n-am fi venit! Locul ăsta mă bagă-n sperieţi! E atât de nepotrivit pentru a fi punctul culminant al iubirii noastre! Dacă tot trebuie s-o facem, mai bine s-o facem la biserică. Acolo nu-i atât de vulgar!

— Fetiţa mea! spuse Jude. Ce tulburată şi palidă eşti!

— Prin urmare, trebuie să se întâmple aici şi acum?

— Nu, nu neapărat.

Vorbi cu funcţionarul şi se întoarse către ea.

— Nu, dacă nu dorim acum, nu ne sileşte nimeni să ne căsătorim nici aici, nici în altă parte, spuse el. Ne putem cununa într-o biserică, dacă nu pe baza aceluiaşi certificat, atunci cu un altul, pe care cred că mi-l eliberează omul ăsta. În orice caz, hai să plecăm acum, şi după ce ai să te linişteşti şi tu, draga mea, şi o să mă liniştesc şi eu, o să putem sta de vorbă.

Ieşiră pe furiş, ca şi cum s-ar fi simţit vinovaţi de o nelegiuire, închizând uşa fără zgomot şi spunând văduvei, care rămăsese în anticameră, să se ducă acasă şi să-i aştepte acolo, fiindcă ei pot chema drept martor, la nevoie, pe oricare trecător. Când ajunseră în stradă, o apucară pe o alee lăturalnică şi pustie şi începură să se plimbe în sus şi-n jos, cum făcuseră pe vremuri în Piaţa Halelor din Melchester.

— Şi acum, draga mea, ce-o să facem? Pare-mi-se că prea încurcăm lucrurile. Totuşi, orice doreşti tu va fi şi pe placul meu.

— Vai, Jude iubitule, cum te necăjesc! Tu ai vrut s-o facem aici, nu-i aşa?

— La drept vorbind, când am intrat înăuntru mi s-a părut că nici pe mine nu mă prea încântă. Locul acela m-a întristat aproape tot atât cât şi pe tine – e urât. Şi pe urmă, mă gândeam la ce spuneai tu azi-dimineaţă, anume dacă într-adevăr e neapărat nevoie să trecem prin asta.

Merseră mai departe fără nici o ţintă, până când Sue se opri şi începu iar cu glasul ei subţirel:

— Dar şi şovăiala asta, ce semn de slăbiciune! Şi totuşi, e mult mai bine aşa decât să ne pripim a doua oară... Ce cumplită a fost pentru mine scena de acolo! Expresia de pe faţa puhavă a femeii aceleia care se pregătea să se dea pe mâna puşcăriaşului, nu pentru câteva ceasuri, cum i-ar fi plăcut ei, ci pentru toată viaţa, aşa cum se cuvine. Şi nenorocita cealaltă, ca să scape de o ruşine convenţională datorată slăbiciunii ei, să se înjosească până la ruşinea reală a robiei faţă de un tiran care şi-a bătut joc de ea, când singura ei salvare ar fi fost să fugă de el pentru totdeauna... Asta-i biserica noastră parohială, nu-i aşa? Aici s-ar fi petrecut dacă am fi făcut-o după datină? Parcă-i slujbă înăuntru.

Jude se duse să se uite.

— Păi aici tot o cununie este, spuse el. I-a pălit pe toţi astăzi să ne calce pe urme.

Sue îl lămuri că, după câte ştie ea, tocmai se sfârşise postul mare, şi ăsta-i timpul când se îngrămădesc întotdeauna nunţile.

— Să ascultăm şi noi, spuse ea, şi să vedem cum ni se pare o cununie la biserică.

Păşiră înăuntru şi se aşezară pe o bancă din fund, de unde urmăreau ce se petrece la altar. Perechea părea să facă parte din burghezia înstărită, şi ceremonia – de o eleganţă mijlocie – nu prezenta vreun interes deosebit. Vedeau, chiar de la depărtarea aceea, cum tremură florile în mâinile miresei şi o auzeau cum murmură mecanic cuvinte al căror înţeles mintea ei părea să nu-l priceapă cu deplină conştiinţă. Sue şi Jude ascultau, şi fiecare dintre ei se vedea pe sine în trecut renunţând, prin acelaşi legământ, la libertate.

— Dar pentru ea, sărăcuţa, nu-i la fel cum ar fi pentru mine dac-aş face-o din nou, ştiind ce ştiu acum, murmură Sue. Vezi tu, ci sunt novici şi socotesc ceremonia un lucru de la sine înţeles. Dar nouă, care ştim din experienţă ce înseamnă cumplita ei solemnitate, sau cel puţin mie, cu sensibilitatea mea poate exagerată, mi s-ar părea într-adevăr imoral să mai trec o dată prin toate astea cu ochii deschişi. Acum, că sunt aici şi văd ceea ce văd, mă simt la fel de speriată de o cununie religioasă pe cât m-am simţit de scârbită dincolo de una civilă... Suntem o pereche slabă şi plină de temeri, Jude, şi ceea ce altora le inspiră încredere pe mine mă umple de îndoială – anume că aş putea să mai îndur o dată condiţiile murdare ale unui contract negustoresc!

Încercară, după aceea, să facă haz şi continuară să-şi împărtăşească în şoaptă învăţămintele lecţiei practice ce se desfăşura în faţa lor. Şi Jude era de părere că amândoi aveau pielea prea subţire, că n-ar fi trebuit să se nască niciodată, cu atât mai puţin să se unească în vederea celei mai nebuneşti – pentru ei – aventuri în doi: căsnicia.

Logodnica lui se cutremură; şi-l întrebă cu gravitate dacă simte într-adevăr că ei n-ar trebui să semneze din nou şi cu sânge rece acel contract pe viaţă.

— E cumplit când stai şi te gândeşti: deşi am descoperit şi ştim bine că nu suntem destul de tari pentru asta, totuşi ne propunem să ne trădăm pe noi înşine, spuse ea.

— Mi se pare, acum, că mă întrebi, spuse Jude; că şi eu gândesc la fel. Nu uita însă că sunt gata s-o fac dacă doreşti, scumpa mea.

În timp ce ea şovăia cu răspunsul, Jude îi mărturisi mai departe că deşi, după părerea lui, ei doi ar fi trebuit să se simtă în stare să facă pasul acela, totuşi şi el, întocmai ca şi ea, se simţea frânat de spaimă în faţa propriei lui incapacităţi – poate pentru că erau amândoi plini de ciudăţenii, poate pentru că nu semănau cu ceilalţi oameni.

— Suntem cumplit de simţitori, de fapt ăsta e păcatul nostru! încheie el.

— Îmi închipui că mult mai mulţi oameni decât credem noi simt la fel.

— Ştiu şi eu! În intenţie, contractul e bun şi, fără îndoială, potrivit pentru mulţi; dar în cazul nostru, el poate da greş, fiindcă noi facem parte din soiul oamenilor suciţi, pentru care legăturile casnice silite sting căldura sufletească şi spontaneitatea.

Sue susţinea morţiş că ei nu sunt cu nimic mai suciţi sau deosebiţi de alţii: că toţi oamenii sunt la fel.

— Toţi oamenii vor ajunge să simtă cum simţim noi. Suntem doar cu un pas înaintea celorlalţi. După cincizeci, după o sută de ani, urmaşii noştri vor acţiona la fel, vor simţi lucrul acesta încă şi mai ascuţit decât noi. Omenirea asta care se zvârcoleşte le va apărea lor în chip mai zguduitor; vor vedea „forme asemănătoare făpturilor noastre hidos înmulţite”, şi se vor teme să le reproducă.

— Ce vers îngrozitor!... Deşi, în momente bolnăvicioase, am avut uneori şi eu astfel de sentimente faţă de semenii mei.

Vorbiră mai departe tot în şoaptă, până când Sue spuse cu mai multă vioiciune:

— Bine, dar problema generală nu ne priveşte pe noi, şi de ce ne-am frământa pentru ea? Oricât ar fi de deosebite motivele noastre, ajungem la aceeaşi concluzie, anume că pentru noi doi un legământ pe viaţă este primejdios. Atunci, Jude, hai să ne ducem acasă fără să ne ucidem visul. Da? Ce bun eşti, dragul meu prieten! Te supui la toate toanele mele!

— Se potrivesc foarte bine cu ale mele.

Îi dădu un sărut uşor, îndărătul unui stâlp, în timp ce toţi cei de faţă urmăreau, cu atenţie cortegiul nupţial care intra în sacristie; apoi ieşiră din biserică. Aşteptară lângă uşă până când cele două sau trei trăsuri care se depărtaseră se înapoiară, iar proaspeţii căsătoriţi ieşiră la lumina zilei. Sue oftă.

— E întristător cum seamănă florile din mâna miresei cu ghirlanda care împodobea pe vremuri junca în drum spre locul jertfei!

— Totuşi, Sue, femeile nu sunt mai nedreptăţite decât bărbaţii. Asta nu izbutesc să vadă unele femei, şi atunci, în loc să se răzvrătească împotriva nedreptăţii, ele învinuiesc bărbatul, adică pe cealaltă victimă; aşa cum o femeie prinsă într-o îmbulzeală ocărăşte bărbatul care o striveşte, când acesta nu este decât nefericitul transmiţător al presiunii ce se exercită asupra lui.

— Da, aşa fac unele femei în loc să se unească cu bărbatul împotriva duşmanului comun – constrângerea. Între timp, mireasa şi mirele plecaseră, şi cei doi porniră şi ei o dată cu liota de gură-cască. Nu, să n-o facem, urmă Sue. Cel puţin nu acum.

Ajunseră acasă, şi în clipa când trecură la braţ pe sub fereastră o văzură pe văduvă uitându-se afară după ei.

— Ei, strigă oaspetele lor în clipa când intrară în casă, v-am văzut venind spre uşă ca doi îndrăgostiţi, şi mi-am spus: „Până la urmă, tot s-au hotărât!”

Ei o lămuriră pe scurt că nu se hotărâseră.

— Cum, chiar n-aţi făcut-o? Fir-ar să fie că mi-a fost dat s-apuc a vedea vechea zicală: „Însoară-te în pripă şi căieşte-te pe-ndelete”, nesocotită în halul ăsta de voi doi! Pe vremea mea, nici gând să se teamă oamenii de însurătoare sau de orice altceva, în afară doar de o ghiulea de tun şi de un dulap gol! Păi când ne-am luat, săracu bărbatu-meu şi cu mine n-am stat la gânduri mai mult decât stai când te joci cu mingea.

— Să nu-i spui nimic băiatului când s-o întoarce acasă, şopti Sue agitată. El o să creadă că totul a mers strună şi e mai bine să nu-i dăm prilej de mirare sau de nedumerire. Desigur, am amânat numai ca să ne gândim mai bine. Şi apoi, dacă suntem fericiţi şi aşa, ce-i pasă lumii?

V

Ţelul urmărit de un cronicar al sentimentelor şi faptelor nu-i cere neapărat acestuia să-şi expună punctul de vedere asupra schimbului serios de păreri mai înainte pomenit. Că cei doi erau fericiţi – în răstimpurile dintre două momente de tristeţe – e dincolo de orice îndoială. Şi când apariţia neaşteptată a copilului lui Jude în casă se dovedi a nu fi, un eveniment chiar atât de tulburător cum păruse la început, ci o întâmplare ce aducea în viaţa lor o preocupare nouă şi duioasă, înălţătoare şi lipsită de egoism, fericirea lor fu mai degrabă în câştig decât în pagubă.

Bineînţeles că pentru nişte fiinţe care se complăceau în nelinişte, aşa cum se complăceau ei, o dată cu venirea copilului începură grijile de viitor, cu atât mai mult cu cât în clipa de faţă – lucru ciudat – băiatul părea să nu îndreptăţească nici una dintre speranţele ce însoţesc de obicei copilăria. Dar cei doi încercau, cel puţin pentru un timp, să alunge din minţile lor orice gând prea încordat spre viitor.

Există în Wessexul de Sus un oraş vechi, care numără vreo nouă sau zece mii de suflete. Să numim oraşul Stoke-Barehills. E aşezat – cu biserica lui neprimitoare, urâtă, veche şi cu suburbia lui nouă de cărămidă roşie – în mijlocul unor întinderi largi cu sol calcaros, aproape de centrul unui triunghi imaginar, în ale cărui colţuri se află oraşele Aldbrickham, Wintoncester şi importantul punct militar Quartershot. Şoseaua cea mare de vest dinspre Londra îl străbate, pe lângă un punct de bifurcare unde drumul se desparte în două, pentru a se uni apoi din nou la douăzeci de mile mai încolo, spre apus. Această bifurcaţie şi unire de drumuri stârnea pe vremuri, înainte de apariţia căilor ferate, printre călătorii în vehicule cu roţi întrebări nenumărate în ceea ce priveşte calea pe care trebuia să apuce. Dar acum această problemă este tot atât de moartă ca şi arendaşul, cărăuşul şi vizitiul care o dezbăteau; şi se prea poate ca nici măcar un singur locuitor din Stoke-Barehills să nu mai aibă habar că cele două drumuri ce se despart în oraşul lui se reunesc vreodată, fiindcă astăzi nimeni nu mai străbate zilnic în sus şi-n jos marea şosea de vest.

În zilele noastre, cel mai familiar loc din Stoke-Barehills este cimitirul, aşezat în mijlocul unor pitoreşti ruine medievale, nu departe de calea ferată. Capelele lui moderne, criptele lui moderne şi boschetele lui moderne au un aer străin alături de zidurile vechi şi năruite, acoperite de iederă.

Totuşi, într-o anumită zi din anul până la care am ajuns cu istoria aceasta – şi anume într-un început de iunie – deşi priveliştile şi monumentele oraşului nu stârneau mare interes, o mulţime de vizitatori sosi cu trenul. Unele dintre trenurile care veneau de la Londra aproape că se goleau aci. Era săptămâna Marii Expoziţii Agricole din Wessex, expoziţie care s-a extins până afară, dincolo de marginile oraşului, cum îşi întinde o armată asediatoare corturile. Şiruri de corturi mari, barăci, tarabe, pavilioane, arcade, colonade – tot soiul de construcţii dintre cele care nu durează – acoperă câmpia verde pe o întindere de o jumătate de milă pătrată. Mulţimile de proaspăt veniţi trec în pilcuri prin oraş şi merg de-a dreptul spre terenul expoziţiei. Pe drumul până acolo se înşiră barăci, dugheni, vânzători ambulanţi, care transformă toată şoseaua până la expoziţia propriu-zisă într-un bâlci şi-i îndeamnă pe unii vizitatori lipsiţi de prevedere să-şi uşureze considerabil buzunarele încă înainte de a ajunge la porţile expoziţiei pentru care au venit special.

Este ziua excursiilor populare de un şiling; în două gări vecine, sosesc aproape în acelaşi timp, venind din direcţii deosebite, două dintre trenurile numeroase de excursionişti. Unul, ca atâtea dinaintea lui, soseşte de-a dreptul din Londra; celălalt vine pe o linie laterală, din Aldbrickham. Din trenul de Londra coboară o pereche. Bărbatul e scund, mai degrabă gras şi pântecos, are picioare scurte şi seamănă cu un titirez înfipt în doi ţăruşi. E însoţit de o femeie destul de frumoasă, dar cam roşie la faţă, îmbrăcată în negru şi acoperită, de la pălărie până la fustă, cu mărgele, care o fac să lucească, de parc-ar purta zale.

Cei doi priviră în jur. Bărbatul era tocmai pe punctul să închirieze o trăsură, aşa cum făcuseră şi alţii, când femeia îi spuse:

— Nu te grăbi aşa tare, Cartlett. Expoziţia nu e prea departe. S-o luăm pe jos până acolo. Poate că găsesc ceva mobilă ieftină sau porţelan vechi pe drum. Au trecut mulţi ani de când n-am mai călcat prin locurile astea – de pe vremea când eram fată tânără şi locuiam la Aldbrickham, de unde dădeam câteodată o raită până aici împreună cu drăguţul meu.

— Nu poţi duce acasă mobila în trenuri de excursionişti, îi răspunse cu voce groasă bărbatul ei, hangiul de la Cele Trei Goarne din Lambeth; căci amândoi veneau de-a dreptul de la cârciuma din acel „cartier minunat, cu populaţie deasă şi amatoare de gin”, în care locuiau din clipa când anunţul formulat în aceşti termeni îi ademenise într-acolo.

Înfăţişarea cârciumarului arăta că, asemenea muşteriilor săi, se afla şi el sub înrâurirea băuturilor pe care le vindea.

— N-am decât s-o expediez cu alt tren, dacă găsesc ceva care merită să cumpăr, replică nevastă-sa.

Merseră mai departe şi nici n-apucară bine să intre în oraş, când atenţia femeii fu atrasă de o pereche tânără, însoţită de un copil. Veneau de pe cel de-al doilea peron, în care tocmai intrase pufăind trenul din Aldbrickham, şi acum mergeau chiar în faţa cârciumarului şi a cârciumăresei.

— Drace! făcu Arabella.

— Ce s-a întâmplat? întrebă Cartlett.

— Cine crezi că sunt ăi doi din faţă? Nu recunoşti bărbatul?

— Nu.

— Nici după fotografiile pe care ţi le-am arătat?

— O fi Fawley?

— Cred şi eu!

— Păi, i-o fi plăcând şi lui, cum ne place şi nouă, să colinde ca să mai vadă câte ceva.

Interesul lui Cartlett pentru Jude, oricât ar fi fost de viu pe vremea când Arabella era proaspătă pentru el, se sleise de-a binelea de când farmecele şi toanele ei, podoabele ei de păr fals şi gropiţele de comandă pierduseră farmecul noutăţii.

Arabella îşi potrivea pasul – al ei şi al lui bărbatu-său – în aşa fel încât să rămână mereu chiar în spatele celor trei, lucru uşor de realizat pe neobservate în şuvoiul acela de drumeţi. Răspundea distrată şi într-aiurea întrebărilor lui Cartlett, pentru că grupul din faţă o interesa mai mult decât tot ce vedea.

— Par să ţină unul la altul şi la plodul ăla al lor.

— Plodul lor? Nu e al lor, spuse Arabella cu o invidie ciudată şi neaşteptată. Nu sunt căsătoriţi de atâta vreme încât să poată fi al lor!

Dar, deşi instinctul matern mocnea încă destul de puternic în ea ca s-o îndemne să respingă presupunerea soţului ei, totuşi, după ce chibzui mai bine, Arabella nu se arătă dispusă a fi mai sinceră decât era nevoie. Domnul Cartlett ştia că băiatul din prima căsătorie a soţiei lui se află cu bunicii, tocmai la antipod.

— Da, aşa cred şi eu. Ea pare o fetiţă.

— Sunt ibovnici sau proaspăt căsătoriţi, şi copilul îl cresc doar, după cum poate să-şi dea seama oricine.

Înaintau cu toţii. Neştiutorii Sue şi Jude – perechea cu pricina – se hotărâseră să facă din Expoziţia Agricolă, ce se deschisese la mai puţin de douăzeci de mile depărtare de oraşul lor, un prilej pentru o excursie de o zi, care să îmbine mişcarea şi distracţia cu învăţătura, totul pe cheltuială puţină. Nu se gândiseră numai la ei, că avuseseră grijă să-l ia şi pe Bătrânelul Timp, încercând în fel şi chip să-l învioreze şi să-l facă să râdă ca alţi copii, deşi, într-o oarecare măsură, băiatul era o piedică în relaţiile încântător de nesilite ce se stabileau între ei în timpul unor astfel de pelerinaje pline de bucurii. Dar, curând, încetară a-l mai socoti un observator şi dădură frâu liber acelor mici atenţii drăgăstoase pe care până şi cel mai timid dintre îndrăgostiţi cu greu le poate ascunde şi pe care cei doi, închipuindu-şi că se află printre străini, nu se osteniră să le ascundă nici cât ar fi făcut acasă. Sue, în straie noi de vară, mlădioasă şi uşoară ca o pasăre, sprijinind cu degetul gros tija umbrelei albe de soare, păşea de parcă abia ar fi atins pământul, de parcă o simplă adiere de vânt ar fi putut s-o poarte spre câmpia ce se întindea dincolo de gardul viu. Jude, în costumul lui deschis de sărbătoare, era într-adevăr mândru de tovărăşia ei, atât pentru farmecul ei exterior, cât şi pentru vorba şi purtările ei pline de căldură. Datorita acelei desăvârşite înţelegeri reciproce care făcea ca fiecare privire sau mişcare să comunice armonia dintre ei mai limpede chiar decât prin cuvinte, erau aproape ca două jumătăţi ale aceluiaşi întreg.

Trecură amândoi, împreună cu copilul, bariera care marca locul expoziţiei, urmaţi îndeaproape de către Arabella şi bărbatul ei. După ce păşi în îngrăditură, nevasta cârciumarului băgă de seamă că cei doi dinaintea ei începură să se ocupe de băiat, că-i arătau şi-i explicau tot ce-l putea interesa dintre cele vii şi moarte. O undă trecătoare de amărăciune li se citea pe faţă ori de câte ori dădeau greş şi nu izbuteau să-l scoată din nepăsarea lui.

— Scai se ţine de el! spuse Arabella. Nu, nu, bănuiesc că nu s-au căsătorit, altfel nu s-ar giugiuli atâta... Tare-aş vrea să ştiu!

— Dar parcă spuneai că s-a însurat cu ea.

— Auzisem că are de gând să mai facă o încercare – asta-i tot, după ce a amânat o dată sau de două ori... Când te uiţi la ei zici că sunt singuri în toată expoziţia. Mie mi-ar fi ruşine în locul lui să mă prostesc în halul ăsta!

— Eu nu văd nimic deosebit în purtarea lor. Nici n-aş fi băgat de seamă că-s îndrăgostiţi dacă nu mi-ai fi spus tu.

— Tu nu vezi niciodată nimic, se stropşi ea.

Fără îndoială, Cartlett vedea purtarea celor doi îndrăgostiţi sau tineri însurăţei cu ochii mulţimii, a cărei atenţie nu părea nicidecum atrasă de ceea ce desluşea vederea prea ageră a Arabellei.

— Îl vrăjeşte de parc-ar fi o zână! vorbi mai departe Arabella. Ia te uită cum o mănâncă din ochi şi nu-şi mai dezlipeşte privirile de la ea! Aş zice că dânsa nu ţine la el chiar atâta cât ţine el la ea. După cât mă taie pe mine capul, nu-i ea o fiinţă chiar aşa de aprinsă, dar de ţinut, ţine la el aşa... nici prea-prea, nici foarte-foarte: cât e ea în stare; şi vai, ce uşor i-ar veni lui s-o facă să tremure un pic, numai să vrea să încerce, dar e prea nătăfleţ pentru una ca asta. Uită-te – acum se duc spre şoproanele cu cai de tracţiune. Hai şi noi!

— N-am chef de cai de tracţiune. Şi nu e treaba noastră să ne ţinem după ăştia doi. Dac-am venit să vedem expoziţia, s-o vedem cum ne taie pe noi capul, nu după capul lor.

— Ce-ar fi să ne întâlnim undeva peste un ceas – să zicem la cortul cu răcoritoare de acolo – şi între timp să ne plimbăm fiecare de capul lui? În felul ăsta, tu ai să te uiţi la ce-ţi place ţie, şi eu la ce mi-o plăcea mie.

Lui Cartlett îi surâse propunerea, aşa încât se despărţiră. El se îndreptă spre ghereta în care se arătau procedee de fabricare a malţului, iar Arabella în direcţia apucată de Jude şi Sue. Totuşi, încă înainte de a le găsi urma, dădu cu ochii de un chip vesel şi se trezi nas în nas cu Anny, prietena ei din tinereţe.

Această întâlnire întâmplătoare fu de-ajuns ca s-o facă pe Anny să râdă cu poftă.

— Tot acolo locuiesc, spuse ea, de îndată ce se potoli. Mă mărit curând, numai că viitorul meu n-a putut să vină astăzi până aici. Dar suntem mulţi de pe la noi veniţi cu excursia, numai că, până una-alta, de ceilalţi m-am rătăcit.

— L-ai întâlnit pe Jude cu tânără lui ibovnică, sau nevastă, sau ce-o fi? Adineauri i-am văzut.

— Nu, îs ani de când n-am mai dat cu ochii de el.

— Păi, sunt pe-aici, prin apropiere. Da, acolo, lângă calul ăla sur!

— Va să zică asta-i femeia lui acum, sau ziceai că-i este nevastă? S-a însurat iar?

— Nu ştiu.

— E frumuşică, aşa-i?

— Da, nimic de zis dar nici mare chilipir nu e. N-ai pe cine te sprijini. O sfrijită fără astâmpăr.

— Dar nici el nu-i de lepădat! Bine făceai dacă nu-i dădeai drumul, Arabella!

— Poate c-aşa ar fi trebuit să fac, murmură ea,

Anny râse.

— Aşa eşti tu, Arabella! Totdeauna ţi se scurg ochii după alt bărbat decât al tău.

— Şi mă rog, tare-aş vrea să ştiu, care femeie face altfel? Cât despre arătarea de lângă el – aia habar n-are ce înseamnă dragoste, cel puţin ce numesc eu dragoste! I se vede după mutră că habar n-are.

— Dar poate, Abby dragă, că nici tu nu ştii ce numeşte ea dragoste.

— Crede-mă că nici nu vreau să ştiu!... A, uite-i că apucă spre secţia de artă. M-aş uita şi eu la nişte tablouri. Ce-ar fi s-o luăm într-acolo? Zău că tot Wessexul s-a adunat aici, pe legea mea! Uite-l şi pe doctorul Vilbert. Nu l-am văzut de un car de ani şi nu pare nici cu o zi mai bătrân decât pe vremea când îl ştiam eu. Ce mai faci, doctore? Tocmai spuneam că n-arătaţi nici cu o zi mai bătrân decât pe vremea când m-ai cunoscut ca fată.

— Asta fiindcă-mi iau regulat pilulele, doamnă. Costă numai doi şilingi şi trei penny cutia – eficacitate garantată, cu ştampilă oficială. Îmi îngăduiţi să vă sfătuiesc a cumpăra acest leac împotriva dezastrelor timpului, urmând exemplul meu? Numai doi şilingi, trei penny.

Vraciul scoase o cutie din buzunarul surtucului, şi Arabella se lăsă convinsă s-o cumpere.

— Dar aveţi asupra mea, urmă el, după ce primi banii pentru pilule, avantajul de a mă fi recunoscut, doamnă – desigur că nu sunteţi doamna Fawley, fosta domnişoară Donn, din marginea Marygreenului.

— Ba da. Dar acum sunt doamna Cartlett.

— A, va să zică l-aţi pierdut? Era un tânăr care promitea! Elev de-al meu, ştiţi? L-am învăţat limbile moarte. Şi mă credeţi, foarte curând a ştiut cât şi mine!

— L-am pierdut, dar nu cum crezi dumneata, spuse Arabella sec. Ne-au despărţit avocaţii. Uite-l colo, îl vezi, viu şi voios; tocmai intră în expoziţia de artă, împreună cu femeia aceea tânără.

— Ia te uită! Pare îndrăgostit de ea.

— Se zice că sunt veri.

— Aş spune că rudenia asta reprezintă o mare înlesnire pentru sentimentele lor.

— Da, fără îndoială că aşa s-o fi gândit şi bărbatul ei când s-a despărţit de ea... Ne uităm şi noi la tablouri?

Cei trei păşiră peste peluză şi intrară. Jude, Sue şi copilul, care habar n-aveau de interesul pe care-l stârniseră, se îndreptau spre macheta de la capătul clădirii. Se opriră aci multă vreme şi cu mare atenţie, înainte de a trece mai departe. Arabella şi prietenii ei ajunseră la rândul lor în dreptul machetei care purta inscripţia „Colegiul Cardinal din Christminster, de Jude Fawley şi S.F.M. Bridehead”.

— Îşi admiră propria lor operă, spuse Arabella. Asta-i seamănă lui Jude; tot la colegiile din Christminster îi stă capul în loc să-şi vadă de treaba lui!

Se uită în grabă la tablouri şi apoi porniră spre pavilionul de muzică. Zăboviseră aici puţin ca să asculte fanfara militară, când din partea opusă apărură Jude şi Sue şi copilul. Arabellei nu-i păsa că va fi recunoscută, numai că cei doi erau prea absorbiţi de propriile lor vieţi, care li se păreau a fi tălmăcite în emoţii de către muzica militară, pentru a o recunoaşte sub voalul ei cu mărgele. Arabella ocoli prin spate mulţimea ascultătorilor, oprindu-se îndărătul celor doi îndrăgostiţi, ale căror mişcări exercitau astăzi asupra ei o fascinaţie neaşteptată. Urmărindu-i de aproape, băgă de seamă că mâna lui Jude o căuta pe a lui Sue în timp ce stăteau amândoi în picioare, foarte aproape unul de celălalt, pentru a ascunde – îşi închipuiau – acea expresie tăcută a afinităţii dintre ei.

— Proşti şi smintiţi, ca doi copii! şopti Arabella pentru sine, îmbufnată, îndreptându-se către prietenii ei.

Păstră în tovărăşia lor o tăcere preocupată.

Între timp, Anny îi strecură în glumă lui Vilbert o vorbă despre felul cum tânjeşte Arabella după primul ei bărbat.

— Ascultă, doamnă Cartlett, vorbi vraciul către Arabella luând-o deoparte, doreşti ceva de felul ăsta? Nu-i scos din farmacopeea mea obişnuită, dar uneori mi se cer şi d-alde astea. Scoase o sticluţă cu un lichid limpede. E un filtru de dragoste, dintre cele folosite cu bune rezultate în vechime. L-am descoperit cercetând scrierile celor vechi şi o dată nu mi s-a întâmplat să dea greş.

— Din ce-i făcut? întrebă Arabella curioasă.

— Păi, una dintre substanţe e sucul distilat din inima de turturică – adică porumbel. A fost nevoie de aproape o sută de inimi pentru ca să umplu sticluţa asta.

— De unde-ţi faci rost de atâţia porumbei?

— Să-ţi spun un secret: iau o bucată de sare de stâncă, de care porumbeii sunt foarte lacomi, şi o pun în porumbarul de pe acoperişul meu. După câteva ceasuri, se adună acolo păsări din toate punctele cardinale – est, vest, nord şi sud – şi uite-aşa îmi fac rost de câţi porumbei îmi trebuie. Lichidul îl foloseşti punând vreo zece picături în băutura bărbatului dorit. Dar nu uita, toate astea ţi le spun numai pentru că din întrebările dumitale înţeleg că te interesează să cumperi. Nu trebuie să mă trădezi!

— Prea bine, o sticlă n-are ce să-mi strice – o dau eu vreuneia dintre prietenele mele ca s-o încerce pe iubitul ei.

Scoase cinci şilingi, adică preţul cerut, şi strecură sticluţa în sânul ei încăpător. Apoi, spunând că are întâlnire cu soţul ei, porni agale spre dugheana de răcoritoare. Jude, însoţitoarea lui şi copilul se duseseră spre cortul horticol, unde Arabella îi zări admirând o tufă de trandafiri înfloriţi.

Mai zăbovi câte va minute ca să-i urmărească, apoi porni mai departe, să se întâlnească cu soţul ei, însufleţită de sentimente nu prea binevoitoare. Îl găsi la bar, aşezat pe un taburet şi tăifăsuind cu una dintre fetişcanele ţipător îmbrăcate, care-l servise cu băutură.

— Aş crede că asta nu-ţi lipseşte nici acasă! făcu Arabella ţâfnoasă. Cu siguranţă că n-ai venit cale de cincizeci de mile de la cârciuma ta ca să te-nfunzi într-alta! Hai, plimbă-mă ca să-mi arăţi expoziţia, aşa cum fac şi alţi bărbaţi cu nevestele lor! Drace, s-ar zice că eşti un  holtei tânăr, care nu se are în grijă decât pe el!

— Doar ne-am înţeles că ne întâlnim aici, şi ce altceva puteam să fac decât să aştept?

— Bine, dar acum, că ne-am întâlnit, hai să mergem, răspunse ea, gata să se ia la harţă şi cu soarele fiindcă străluceşte prea tare asupra ei.

Părăsiră cortul împreună, el pântecos, ea bătătoare la ochi, porniţi unul împotriva celuilalt şi îmbufnaţi, ca atâţia soţi obişnuiţi din lumea asta creştină.

Între timp, perechea cea neobişnuită împreună cu băiatul tot mai zăboveau în pavilionul cu flori – care, după părerea lor, era un adevărat palat vrăjit. Obrajii de obicei palizi ai lui Sue răsfrângeau rozul-deschis al trandafirilor, care-i luau ochii. Priveliştile înveselitoare, aerul, muzica şi plăcerea unei excursii de o zi în tovărăşia lui Jude îi făceau sângele să circule mai iute şi ochii să scânteieze de vioiciune. Iubea trandafirii, şi ceea ce urmărise de la distanţă Arabella fusese tocmai stăruinţa cu care Sue îl oprise pe Jude, aproape împotriva dorinţei lui, pentru ca ea să poată învăţa numele unei specii sau a alteia şi să-şi apropie faţa de câte-o floare ca să-i soarbă mireasma.

— Tare mi-ar plăcea să-mi înfund obrazul în tufa asta! spuse Sue. Dar îmi închipui că regulamentul nu permite, aşa-i, Jude?

— Desigur, copil ce eşti, răspunse el; apoi o înghionti în joacă, făcând-o să intre cu nasul între petale.

— Dacă se repede poliţistul la noi, îi spun că bărbatul meu e de vină!

Ridică privirile spre el şi zâmbi cu zâmbetul acela care Arabellei îi spunea atâtea.

— Fericită? murmură el.

Ea dădu din cap.

— De ce? Pentru că ai venit la marea Expoziţie Agricolă din Wessex, sau pentru că am venit împreună?

— Mereu mă sileşti să-ţi mărturisesc tot felul de aiureli. Sunt, desigur, fericită pentru că-mi îmbogăţesc cunoştinţele, uitându-mă la plugurile astea cu aburi, la maşinile ide treierat şi de tăiat paiele, la vaci, la porci şi la oi.

Jude, se bucura ori de câte ori primea câte-un bobârnac de la Sue, care se pricepea să-i scape printre degete. Dar după ce el uitase de întrebare şi nu mal aştepta răspuns, ea vorbi mai departe:

— Simt că ne-am întors la bucuria păgână, c-am devenit orbi faţă de rău şi de durere, c-am uitat ceea ce în douăzeci şi cinci de veacuri a învăţat seminţia omenească, după cum spune unul dintre cărturarii tăi luminaţi din Christminster. Totuşi, desluşesc şi o umbră în preajma noastră, numai una.

Şi privi spre copilul vârstnic, care, deşi fusese dus la tot ceea ce ar fi putut să atragă o minte tânără, nu ieşise din nepăsarea lui.

El ştia ce spuneau şi ce gândeau ei.

— Îmi pare tare, tare rău, tată şi mamă, le spuse. Dar vă rog, nu vă necăjiţi! Nu e vina mea. Grozav mi-ar plăcea florile dacă nu m-aş gândi tot timpul că, după numai câteva zile, se vor ofili!

VI

Începând din ziua în care amânaseră cununia, viaţa celor doi, până atunci neobservată, începu a fi urmărită şi discutată chiar şi de către alţi oameni decât Arabella. În general, oamenii de pe Spring Street şi din împrejurimi nu puteau să înţeleagă şi, cu siguranţă, n-ar fi putut fi făcuţi să înţeleagă niciodată gândurile intime, simţămintele, situaţia şi temerile lui Sue şi ale lui Jude. Ciudata şi neaşteptata apariţie a unui copil în casa lor, a unui copil care-i spunea lui Jude tată şi lui Sue mamă, piedica ivită într-o cununie care, pentru mai multă discreţie, trebuia să aibă loc la oficiul stării civile, împreună cu zvonurile despre procesele judecate la tribunal fără apărare, nu puteau fi tălmăcite decât într-un singur fel în mintea omului de rând.

Bătrânelul Timp – fiindcă, deşi oficial primise numele de Jude, porecla atât de nimerită nu se mai dezlipea de el – se întorcea seara de la şcoală şi repeta întrebări şi observaţii auzite de el de la alţi băieţi. Când le auzeau, pe Sue şi pe Jude îi cuprindea o durere şi o tristeţe fără seamăn.

De aceea, scurt timp după încercarea de la oficiul stării civile, cei doi plecară pentru câteva zile – chipurile la Londra, după cum se ştia. Tocmiră, în lipsa lor, pe cineva care să aibă grijă de băiat. La înapoiere, lăsară să se înţeleagă, fără să stăruie asupra faptului, cu o deplină nepăsare, ba chiar cu un aer obosit, că în sfârşit sunt legal căsătoriţi. Sue, căreia până atunci i se spunea doamna Bridehead, adoptă acum deschis numele de doamna Fawley. Atitudinea ei sfioasă, plictisită şi lipsită de vlagă din zilele care urmară părea să întărească afirmaţia.

Dar greşeala (cum a fost numită) pe care o făcură plecând pe furiş în vederea acestei trebi întreţinu misterul vieţii lor; descoperiră curând că de pe urma acestui pas relaţiile lor cu vecinii nu se îmbunătăţiseră nici pe departe în măsură în care nădăjduiseră ei. Un mister viu nu era cu nimic mai puţin interesant decât un scandal mort.

Ucenicul brutarului şi băiatul de la farmacie, care la început îşi scoteau politicoşi pălăriile în faţa lui Sue când veneau să execute comenzile, nu se mai osteniră să-i aducă acest omagiu, iar nevestele meseriaşilor din vecini îşi aţinteau privirile în caldarâm când o întâlneau.

E drept că nimeni nu le făcea nici un rău, dar ei doi începură să se simtă apăsaţi de o atmosferă grea, mai ales după excursia de la expoziţie, ca şi cum plimbarea aceea ar fi atras spre ei o vrajă rea. Le stătea în fire să sufere din pricina acestei atmosfere, şi se dovediră neputincioşi s-o împrăştie prin declaraţii hotărâte şi deschise. Încercarea de a drege lucrurile, făcută de ochii lumii, fusese prea târzie ca să mai fie de folos.

Comenzile de pietre funerare şi inscripţii încetară, şi după două sau trei luni, o dată cu apropierea toamnei, Jude îşi dădu seama că va trebui să-şi reia munca de ziler, în condiţii cu atât mai proaste cu cât încă nu-şi plătise datoriile pe care fusese silit să le facă în vederea cheltuielilor de judecată din anul trecut.

Într-o seară, se aşeză să ia, ca de obicei, masa împreună cu Sue şi cu copilul.

— Mă gândesc, spuse el, că pe aici n-o să mai pot rămâne multă vreme. Fireşte, cu traiul de aci ne-am învăţat, dar de-am putea pleca într-un loc în care să fim necunoscuţi ne-am simţi inimile mai uşoare şi am avea mai mulţi sorţi de izbândă. Mă tem că trebuie să ne mutăm de aici, oricât ţi-ar fi ţie de neplăcut, sărăcuţa de tine!

Sue se mâhnea întotdeauna când se vedea stârnind milă. Se întristă şi de data asta.

— Fie, nu-mi pare rău, răspunse ea nu mai decât. Destul mă amărăşte felul cum sunt privită aici. Şi apoi, casa asta şi mobila le-ai păstrat doar de dragul meu şi al băiatului! Tu singur n-ai avea nevoie de ele, şi cheltuiala e de prisos. Dar orice-am face şi oriunde ne-am duce, n-ai să-mi iei băiatul, dragă Jude, nu-i aşa? Acum nu l-aş mai putea lăsa să plece! Ceaţa care acoperă mintea lui de copil îl face atât de mişcător în ochii mei! Nădăjduiesc s-o pot împrăştia odată şi-odată! Şi-apoi, mă iubeşte atât... N-ai să mi-l iei?

— Desigur că nu, fetiţă scumpă! Găsim noi o locuinţă drăguţă cu chirie oriunde ne-am duce. S-ar putea ca eu să colind dintr-un loc într-altul, lucrând când ici, când colo.

— Bineînţeles că şi eu am să lucrez ceva, până când, până când... Acum, că nu-ţi mai pot fi de folos la inscripţii, e de datoria mea să mă apuc de altceva.

— Nu te grăbi să cauţi o slujbă, spuse el cu părere de rău. Nu vreau să te văd făcând una ca asta. Tare-aş dori să renunţi, Sue! O să ai destul de lucru dac-ai să îngrijeşti de băiat şi de tine.

Se auzi o bătaie în uşă, şi Jude se duse să deschidă. Sue auzi convorbirea.

— E acasă domnul Fawley? Biles şi Willis, antreprenorii de construcţii, m-au trimis să întreb dacă doriţi să reconstituiţi textul celor zece porunci într-o bisericuţă de ţară, nu departe de aici, care a fost restaurată de curând.

Jude stătu puţin pe gânduri, apoi spuse că doreşte să preia comanda.

— Nu e o muncă foarte artistică, vorbi mai departe aducătorul mesajului. Pastorul e un om foarte învechit şi n-a lăsat oamenii să facă altceva decât să cureţe biserica şi s-o repare.

— Minunat bătrân! spuse pentru sine Sue, care avea o împotrivire sentimentală faţă de ororile excesului de restaurare.

— Cele zece porunci se află în capătul de răsărit, continuă mesagerul, şi trebuie să fie reparate o dată cu zidul respectiv, fiindcă pastorul îmi îngăduie ca „tablele legii” să fie transportate în chip de materiale vechi ce intră în proprietatea antreprenorului, aşa cum se obişnuieşte în meseria noastră.

După ce se învoiră în ceea ce priveşte condiţiile de plată, Jude intră în casă.

— Ai văzut, făcu el vesel, mi-a mai picat ceva de lucru, şi aci poţi să mă ajuţi şi tu – cel puţin poţi încerca. Toată biserica va fi a noastră, pentru că restul lucrărilor s-au sfârşit.

A doua zi, Jude se duse până la biserica aşezată la numai două mile depărtare. Descoperi că cele spuse de slujbaşul antreprenorului sunt adevărate: tablele legii evreieşti se înălţau severe în fundul altarului, deasupra uneltelor de har creştin, ca principală podoabă, lucrată în stilul frumos şi sobru al secolului trecut. Şi, cum aveau un chenar de stuc împodobit, nu puteau fi coborâte în vederea reparaţiei. O parte, care se fărâmiţase din pricina umezelii, trebuia reînnoită. După ce sfârşi această treabă şi curăţă totul, Jude se apucă de restaurarea slovelor. În dimineaţa următoare veni şi Sue să vadă dacă poate fi de vreun folos, dar şi pentru că amândurora le făcea plăcere să fie împreună.

Tăcerea şi singurătatea din biserică îi dădeau curaj, aşa încât, urcându-se cu sfială pe schela – destul de joasă de altfel – construită de Jude, începu să zugrăvească literele primei table, în timp ce el repara o porţiune din cea de-a doua. Sue era foarte încântată de îndemânarea ei; o deprinsese în vremea când picta texte înflorate în prăvălia de obiecte bisericeşti din Christminster. Părea că n-are cine să-i tulbure; ciripitul plăcut al păsărelelor şi foşnetul frunzelor de octombrie pătrundea prin fereastra deschisă şi se amestecau în vorba lor.

Totuşi, nu le-a fost dat să rămână multă vreme în această stare de tihnă plăcută. Pe la douăsprezece şi jumătate, se auziră paşi pe pietrişul de afară. Bătrânul pastor şi paracliserul intrară, şi când se apropiată ca să vadă ce se făcuse descoperiră cu mirare că o femeie tânără ajută la lucru. Trecură într-o firidă şi chiar atunci uşa se deschise din nou. Intră o fiinţă scundă – anume Bătrânelul Timp, care plângea. Sue îi spuse unde o poate găsi la nevoie între orele de şcoală. Coborî de pe locul unde stătea cocoţată şi întrebă:

— Ce ţi s-a întâmplat, dragul meu?

— N-am putut să iau masa la şcoală, fiindcă ziceau...

Povesti cum câţiva băieţi îşi bătuseră joc de el din pricina mamei lui adoptive. Amărâtă, Sue îşi descărcă mânia vorbind cu Jude, care o asculta de sus. Copilul se duse apoi în cimitir, şi Sue se reîntoarse la lucru, între timp însă, uşa se mai deschisese o dată, şi o femeie cu şorţ alb, care făcea curăţenie în biserică, păşi înăuntru cu aerul unei persoane copleşite de treburi. Sue o recunoscu, fiindcă femeia avea prieteni pe Spring Street şi venea uneori pe acolo. Îngrijitoarea bisericii se uită la Sue, căscă gura şi ridică mâinile; era vădit că o recunoscuse pe tovarăşa lui Jude, după cum şi aceasta o recunoscuse pe ea. În urma ei intrară două doamne şi după ce schimbară câteva cuvinte cu femeia de serviciu, se apropiară şi ele. În timp ce Sue se încorda ca să ajungă cât mai sus, ele îi urmăreau mâna care desena literele. Măsurară cu priviri aspre făptura ei profilată pe zidul alb, până când Sue îşi pierdu cumpătul şi începu să tremure în văzul lor.

Doamnele se retraseră în colţul în care stăteau şi ceilalţi şi începură să vorbească în şoaptă: una – Sue nu-şi dădu seama care dintre ele – spuse:

— Îmi închipui că-i este nevastă.

— Unii zic da; alţii zic ba, răspunse femeia de serviciu.

— Ba? Dacă nu-i nevasta lui, trebuie să fie a altuia, e limpede ca lumina zilei!

— Sunt căsătoriţi doar de câteva săptămâni, dacă sunt.

— Cam nepotrivită pereche ca să ne zugrăvească nouă tablele legii! Mă întreb cum de le-a dat în gând lui Biles şi Willis să-i angajeze pe ăştia.

Paracliserul spuse că, după părerea lui, Biles şi Willis habar n-aveau că e ceva necurat la mijloc, şi atunci cealaltă femeie, aceea oare vorbise cu bătrâna, îi lămuri ce înţelege ea prin cuvintele „nepotrivită pereche”.

Tâlcul convorbirii purtate mai departe în şoaptă fu dat la iveală de paracliser, care istorisi, ca din senin şi cu un glas ce putea fi auzit de orice om din biserică, o anecdotă sugerată de împrejurările momentului.

— Să vă spun o întâmplare neobişnuită. De fapt e o istorie ciudată, pe care mi-a povestit-o bunicul meu despre un caz cum nu se poate mai imoral, ivit când s-au zugrăvit cele zece porunci într-o biserică la Gaymead – care-i la o azvârlitură de băţ de asta. Pe vremea aceea, cele zece porunci se scriau de obicei cu litere aurite pe fond negru, şi chiar aşa şi erau scrise în locul de care vă vorbesc, înainte de reclădirea vechii biserici. Acum vreo sută de ani, s-a întâmplat ca tablele legii să trebuiască a fi refăcute întocmai ca ale noastre de aici, şi oameni au fost nevoiţi să aducă lucrători de la Aldbrickham ca să le facă treaba. Acu, vedeţi dumneavoastră, sătenii doreau să vadă treaba mântuită într-o anumită duminică, aşa încât lucrătorii fură siliţi să lucreze sâmbătă seara până târziu şi încă împotriva voinţei lor, pentru că pe atunci munca suplimentară nu se plătea ca acum. Pe vremea aceea nu găseai credinţă adevărată prin ţinut, nici printre pastori sau diaconi, nici în popor, aşa încât, ca să oprească oamenii la lucru, vicarul a trebuit să-i lase să tragă zdravăn la măsea toată după-amiaza. Pe-nserate mai trimiseră şi lucrătorii după băutură, mai ales rom. Se făcea tot mai târziu, şi ei se chercheleau tot mai zdravăn, până când ajunseră să pună sticla de rom şi păhărelele pe altar şi apropiind o capră sau două din acelea folosite de tâmplari, se aşezară comod în jur şi-şi umplură paharele vârf. Nici n-apucaseră bine să dea paharele pe gât, şi – aşa spune povestea – picară jos fără simţire unul câte unul. Nu şi-au dat seama cât au zăcut aşa, dar când şi-au venit în fire, afară era o vijelie cumplită, şi în beznă li se păru că văd o arătare neagră cu picioare foarte subţiri care, ciudat lucru, stătea cocoţată pe o scară şi le sfârşea lor treaba. Când se lumină de ziuă, văzură că într-adevăr munca fusese terminată, dar că ar fi mântuit-o ei, nu-şi puteau de fel aminti. Se duseră pe la casele lor, şi primul lucru de care auziră a fost că în dimineaţa aceea de duminică se iscase mare tevatură în biserică, pentru că, după ce se adunaseră credincioşii şi începuse slujba, toată lumea văzuse că cele zece porunci sunt zugrăvite fără nu-uri. Multă vreme oamenii cumsecade nu mai voiră să vină la slujbă şi a fost nevoie să fie adus episcopul ca să sfinţească iarăşi lăcaşul. Aşa umbla povestea pe când eram eu copil, N-aveţi decât s-o credeţi sau nu, dar ce s-a întâmplat astăzi mi-a amintit, cum vă spusei, de istoria asta.

Vizitatorii mai aruncară o privire, ca şi cum ar fi vrut să vadă dacă Jude şi Sue nu săriseră cumva şi ei nu-urile. După

aceea ieşiră din biserică pe rând, şi în cele din urmă plecă şi bătrâna. Sue şi Jude, care nu se opriseră din lucru, trimiseră copilul înapoi la şcoală şi rămaseră apoi tăcuţi; într-un târziu, uitându-se mai de aproape la Sue, Jude descoperi că plânge pe înfundate.

— Nu te necăji, tovarăşa mea de suferinţă! spuse el. Ştiu ce înseamnă asta!

— Nu pot să rabd gândul că şi ăştia şi toţi ceilalţi iau drept ticăloşi pe nişte oameni care s-au hotărât să trăiască după placul lor! De fapt părerile astea fac din oamenii cei mai cumsecade nişte apucaţi, şi de aceea sunt cu adevărat imorale!

— Nu te lăsa doborâtă! N-a fost decât o snoavă caraghioasă.

— Da, dar noi i-am sugerat-o! Mă tem că ţi-am făcut rău venind aici, Jude, în loc să te ajut!

Privind cu seriozitate lucrurile în faţă, faptul că sugeraseră o asemenea poveste nu era chiar înveselitor. Totuşi, după câteva minute, Sue păru să desluşească latura hazlie a întâmplării lor din astă-dimineaţă şi ştergându-şi ochii, râse.

— La urma urmelor, e caraghios, spuse ea, ca dintre toţi oamenii tocmai noi, cu povestea noastră trăsnită, să ajungem a fi puşi să zugrăvim cele zece porunci! Tu un anatemizat, şi eu în situaţia mea... Vai de mine!...

Şi râse din nou înfundat şi întrerupt, cu mâna pe ochi, până se simţi vlăguită.

— Aşa mai zic şi eu! spuse Jude înveselit. Acum ne simţim iarăşi bine, nu-i aşa, fetiţo?

— Da, dar nu-i de glumit! oftă ea, punând mâna pe pensulă şi îndreptându-se din spate. Vezi tu cum nu cred ei că suntem căsătoriţi? Nu vor să creadă! E nemaipomenit!

— Nici nu-mi pasă dacă vor sau nu să creadă, spuse Jude. N-o să-mi mai bat capul să-i fac să creadă.

Se aşezară să mănânce merindele pe care le aduseseră cu ei, ca să nu piardă timpul. Isprăviseră şi erau tocmai gata să se apuce din nou de lucru, când un bărbat intră în biserică. Jude îl recunoscu pe antreprenorul Willis, care-i făcu semn şi-l luă deoparte pentru a-i vorbi.

— Uite ce este: tocmai am primit o plângere, spuse el cu răsuflarea tăiată de stânjenit ce era. Nu vreau să mă amestec în treaba asta – adevărul e că eu nici nu ştiam despre ce este vorba. Dar mă tem că trebuie să vă rog să încetaţi şi să lăsaţi pe altcineva să sfârşească lucrarea! E cel mai bine ca să ne ferim de neplăceri. Eu totuşi îţi plătesc săptămâna de lucru.

Jude era prea mândru ca să protesteze. Antreprenorul îl plăti şi plecă, iar Jude îşi adună sculele, în timp ce Sue îşi curăţa pensulele. În clipa aceea, privirile li se întâlniră.

— Cum de-am fost atât de mărginiţi încât să ne închipuim că vom putea face o lucrare ca asta?! spuse Sue. Glasul ei căpăta inflexiuni tragice. Bineînţeles că n-ar fi trebuit – n-ar fi trebuit să vin!

— Nici prin gând nu mi-a trecut c-o să se strecoare cineva într-un loc atât de pustiu şi-o să ne vadă!! răspunse Jude. Ei, dar n-avem ce-i face, draga mea; şi e de la sine înţeles că nu doresc să-l păgubesc pe Willis rămânând aici.

Se aşezară pentru câteva clipe, storşi de puteri, apoi ieşiră din biserică şi, ajungând băiatul din urmă, îşi văzură gânditori de drum până la Aldbrickham.

Fawley era încă destul de zelos pe tărâmul educaţiei şi cum era şi firesc după experienţele trăite de el, lucra pentru cauza „drepturilor egale” prin toate modestele lui mijloace. Se înscrisese într-o Societate de ajutorare a meseriaşilor, care luase fiinţă în oraş cam în vremea când sosise şi el acolo. Membrii asociaţiei erau tineri de toate credinţele şi hramurile, printre ei feţe bisericeşti, congregaţionişti, baptişti, unitarieni, pozitivişti şi alţii. Despre agnostici aproape că nu auzise nimeni pe vremea aceea. Dorinţa lor comună era să-şi lărgească orizontul spiritual, prin alcătuirea unei uniuni destul de puternice şi de strânse. Cotizaţia era mică, şi locul de întâlnire – intim. Activitatea lui Jude, cunoştinţele lui neobişnuite şi mai ales, flerul lui deosebit cu privire la ce trebuie să citeşti şi cum trebuie să păşeşti pe tărâmul culturii – înzestrării câştigate în anii lui de luptă cu soarta neprielnică – îi aduseseră cinstea de a fi ales în comitet.

Câteva seri după înlăturarea lui de la lucrările de restaurare a bisericii şi înainte de a mai fi căpătat ceva de lucru, se duse să ia parte la o întrunire a mai sus pomenitului comitet. Era târziu când ajunse el acolo. Toţi ceilalţi se adunaseră, şi când intră el îl priviră strâmb şi de-abia îngăimară un salut. Ghici că se discutaseră şi se vânturaseră chestiuni care-l priveau pe el. Se puseră la punct câteva treburi curente, apoi ieşi la iveală că numărul cotizanţilor în cartierul respectiv scăzuse. Unul dintre membri – un om într-adevăr binevoitor şi drept – începu să vorbească în şarade despre cauzele posibile ale acestei scăderi. Spuse că s-ar cuveni să se cerceteze bine regulamentele, căci dacă nu există respect pentru comitet şi dacă, în ciuda deosebirilor de păreri, membrii comitetului nu dovedeau cel puţin principii comune de conduită, asociaţia se duce da râpă. De faţă cu Jude, altceva nu se mai spuse, dar el înţelese despre ce era vorba şi, îndreptându-se spre masă, scrise pe loc o declaraţie de renunţare la funcţia sa.

Şi astfel, în fel şi chip, erau împinşi spre plecare cei doi tineri din cale afară de simţitori. Ploua la ei în casă cu note de plată, şi curând se ivi şi întrebarea ce avea să facă Jude cu mobila grea şi veche a bătrânei lui mătuşi dacă părăsea oraşul pentru a se duce nici el nu ştia încotro. Asta şi nevoia de bani gheaţă îl siliră să se hotărască la o licitaţie, măcar c-ar fi preferat să păstreze venerabilele obiecte.

Veni ziua vânzării şi pentru ultima oară, Sue pregăti micul dejun la care luară parte ea, copilul şi Jude, în căsuţa mobilată de acesta. Se nimeri să fie o zi umedă şi, pe deasupra, Sue nici nu se simţea bine. Nedorind să-l lase pe Jude singur în împrejurări atât de jalnice şi fiindcă el era silit să stea acolo, urmă sfatul slujbaşului trimis pentru executarea licitaţiei şi, izolându-se de ofertanţi, se închise într-o cameră de sus, care fusese golită. Aci o descoperi Jude; în prezenţa copilului, între cufere, coşuri, boccele, două scaune şi o masă care nu erau de vânzare, cei doi începură să-şi vorbească gânditori.

Pe scările goale prinseră să bocănească, urcând şi coborând, paşii celor veniţi să cerceteze lucrurile, dintre care unele erau de o fabricaţie atât de neobişnuită şi de veche, încât, din întâmplare, erau preţuite ca obiecte de artă. O dată sau de două ori fu încercată şi uşa lor, aşa încât, pentru a se păzi de nepoftiţi, Jude scrise „Intrarea oprită” pe o bucată de hârtie şi o prinse de tăblia uşii.

Descoperiră curând că eventualii cumpărători discutau cu o stăruinţă neaşteptată şi insuportabilă nu despre mobilă, ci despre povestea lor intimă şi faptele lor trecute. De-abia acum îşi dădea seama cu adevărat că paradisul de aşa-zisă izolare în care trăiseră în ultima vreme fusese doar o nălucire smintită. Sue apucă în tăcere mâna prietenului ei şi ascultară amândoi, ochi în ochi, crâmpeiele de conversaţie. Strania şi tainica personalitate a Bătrânelului Timp alimenta din belşug aluziile şi înţepăturile. În cele din urmă, începu şi licitaţia în odaia de jos, de unde puteau auzi bătăile ciocanului pentru fiecare dintre lucrurile familiare lor. Cele foarte dragi erau preţuite ieftin, cele nesocotite de ei fură vândute la un preţ neaşteptat de mare.

— Oamenii nu ne înţeleg, oftă el din adânc. Sunt bucuros că ne-am hotărât să plecăm.

— Întrebarea e, încotro?

— Ar trebui să plecăm la Londra. Acolo poate omul să trăiască aşa cum îi place.

— Nu, nu la Londra, dragul meu! Ştiu bine că acolo am fi nefericiţi.

— De ce?

— Nu poţi să-ţi închipui?

— Pentru că Arabella locuieşte acolo?

— Ăsta e motivul principal.

— Dar în provincie îmi va fi mereu teamă să nu se repete cumva vreuna dintre ultimele noastre experienţe. Şi apoi, nici n-am chef să mă feresc de asemenea experienţe, lămurind toată povestea cu băiatul. Ca să-l smulg din trecutul lui, m-am hotărât să tac. Şi pe urmă, m-am săturat până-n gât de lucrări bisericeşti; chiar dacă mi s-ar mai oferi vreuna, n-aş vrea să mai primesc!

— Bine-ar fi fost dacă te specializai şi în arta clasică. De fapt, goticul e barbar. Pugin{17} n-avea dreptate, şi Wren{18} avea. Aminteşte-ţi de interiorul catedralei din Christminster. Cred că acolo ne-am privit pentru prima dată în ochi. Dincolo de pitorescul acelor detalii normande, desluşeşti naivitatea grotescă a unui popor necioplit, încercând să imite formele romane apuse de care-şi aminteşte doar printr-un păienjeniş de tradiţii.

— Da, aproape că m-ai convertit la punctul ăsta de vedere cu ce-ai spus adineauri. Dar poţi lucra şi dispreţuindu-ţi munca. Trebuie să fac ceva dacă mă las de arhitectura bisericească gotică.

— Tare mi-ar plăcea să avem amândoi o îndeletnicire asupra căreia împrejurările personale să n-aibă nici o influenţă! spuse ea zâmbind gânditoare către el. Eu sunt la fel de descalificată pentru învăţământ cum eşti tu pentru arta bisericească. Trebuie să te apuci de gări, de poduri, teatre, de music-halluri, hoteluri – orice lucru lipsit de legătură cu bunele purtări.

— Nu mă pricep la astea... Ar trebui să mă apuc de brutărie. Ştii doar că am crescut în brutăria mătuşii mele. Dar până şi un brutar trebuie să ţină seama de convenţii dacă vrea să aibă muşterii.

— Dacă nu cumva îşi deschide o gheretă cu plăcinte şi turtă dulce prin târguri şi bâlciuri, acolo unde oamenii nu se sinchisesc nici cât negru sub unghie de altceva decât de calitatea mărfii.

Gândurile le fură tulburate de glasul licitatorului:

— Şi acum, această bancă antică de stejar – o piesă unică de veche mobilă englezească, demnă de atenţia oricărui colecţionar!.

— A fost a străbunicului meu, spuse Jude. Tare aş fi dorit să putem păstra vechitura asta!

Unul câte unul, lucrurile fură vândute, şi după-amiaza trecu. Toţi trei începeau să simtă oboseala şi foamea; dar după cele auzite nu se încumetau să iasă cât timp cumpărătorii le mai tăiau retragerea. Totuşi, se apropiau ultimele strigări, şi ei erau nevoiţi s-o pornească numaidecât prin ploaie, ca să transporte lucrurile lui Sue la locuinţa lor provizorie.

— Şi acum, partida următoare: două perechi de porumbei, vii şi graşi, o plăcintă minunată pentru dejunul de duminică!

Ameninţarea vânzării păsărilor a reprezentat momentul celei mai intense încordări din după-amiaza aceea. Porumbeii erau răsfăţaţii lui Sue, şi când descoperiseră că nu-i mai pot ţine, se întristaseră mai tare decât la gândul că se vor despărţi de toată mobila. Sue încercă să se gândească la altceva ca să-şi stăpânească plânsul, din clipa când auzi cum creşte treptat suma caraghios de mică la care fuseseră preţuiţi favoriţii ei, până când, în cele din urmă, răsună bătaia ciocanului adjudecând vânzarea. Cumpărătorul era un crescător de păsări din vecinătate, şi porumbeii erau fără îndoială sortiţi să moară înainte de următoarea zi de târg.

Văzând-o cum îşi ascunde amărăciunea, Jude o sărută, spunând că-i timpul să plece şi să cerceteze dacă locuinţa nouă e pregătită. Voia să pornească el înainte cu băiatul, pentru ca după aceea să vină s-o ia şi pe dânsa.

Sue rămase singură şi aşteptă răbdătoare, dar Jude nu se înapoia. În cele din urmă, porni şi ea, fiindcă acum terenul era eliberat. Când trecu prin faţa prăvăliei crescătorului de păsări din apropiere, îşi văzu porumbeii într-un coş lângă uşă. Emoţia pricinuită de vederea lor, sporită poate de umbrele tot mai dese ale înserării, o îndemnă să acţioneze necugetat şi, după ce privi mai întâi grăbită în jur, coborî cârligul care ţinea capacul coşului şi plecă mai departe. Dinăuntru, capacul fu ridicat, şi porumbeii zburară cu o fluturare de aripi, care-l aduse pe crescătorul păgubit la uşă şi-l făcu să înjure.

Sue ajunse tremurând la noua locuinţă, pe care Jude şi băiatul o rânduiau ca ea să se simtă cât mai bine.

— Cumpărătorii plătesc înainte de a ridica lucrurile? întrebă ea fără răsuflare.

— Cred că da. De ce?

— Fiindcă, în cazul ăsta, am făcut o mare ticăloşie!

Şi-l lămuri cu amară căinţă.

— Va trebui să-i plătesc crescătorului de păsări pentru porumbei dacă nu-i prinde, spuse Jude. Dar nu face nimic. Nu te frământa pentru asta, draga mea!

— Ce prostie din partea mea! De ce o fi o lege a naturii ca fiinţele să se măcelărească între ele?

— Chiar aşa e, mamă? întrebă curios băiatul.

— Da, răspunse Sue cu năduf.

— Cum le-o fi norocul, sărmanii de ei, spuse Jude. De îndată ce se încheie socotelile licitaţiei şi ne plătim datoriile, plecăm.

— Încotro plecăm? întrebă Bătrânelul Timp, cu sufletul la gură.

— Trebuie să ridicăm pânzele pe ascuns, aşa încât nimeni să nu ne ştie urma... Nu trebuie să ne ducem nici la Alfredston, nici la Melchester, nici la Shaston sau la Christminster. În afară de locurile astea, ne putem duce oriunde.

— Şi în locurile astea de ce nu trebuie să ne ducem, tată?

— Din pricina unor nori care s-au adunat deasupra noastră, măcar că „noi n-am nedreptăţit, n-am mituit, n-am înşelat pe nimeni!” Măcar că am „făcut poate ceea ce în ochii noştri era drept”.

VII

Din săptămâna aceea, Jude Fawley şi Sue n-au mai fost văzuţi trecând pe străzile oraşului Aldbrickham.

Încotro plecaseră nu ştia nimeni, în primul rând pentru că nimănui nu-i păsa. Oricine ar fi avut curiozitatea să găsească urma unei perechi de oameni atât de neştiuţi ar fi descoperit, fără mare osteneală, că întemeindu-se pe un meşteşug bun în orice loc, cum era acela al lui Jude, începuseră o viaţă de azi pe mâine, o existenţă aproape nomadă, care pentru un timp nu era lipsită de plăceri.

Ori de câte ori Jude auzea că undeva se găseşte de lucru pentru pietrari, se ducea într-acolo, alegând cu deosebire locuri cât mai depărtate de vechile lor reşedinţe. Muncea la o lucrare – timp mai îndelungat sau mai scurt – până o sfârşea; pe urmă plecau mai departe.

Astfel se scurseră doi ani şi jumătate. Îl găseai uneori cioplind la colonetele de la ferestrele unui conac de ţară, alteori aşezând balustrada unei primării, câteodată ciocănind la faţada unui hotel din Sandbourne sau a unui muzeu din Casterbridge, uneori îl descopereai în vale la Exonbury, alteori la Stoke-Barehills. Mai târziu nimeri la Kennetbridge, un orăşel înfloritor la douăsprezece mile spre sud de Marygreen; mai mult nu se încumeta să se apropie de satul lui natal, căci avea spaima omului simţitor să nu i se pună cumva întrebări în legătură cu viaţa şi cu norocul lui de către cei ce-l cunoscuseră în anii înflăcăraţi ai tinereţii sale, în anii de învăţătură plini de făgăduieli sau în răstimpul scurtei şi nefericitei lui căsnicii din vremea aceea.

În unele locuri zăbovea luni întregi, în altele doar câteva săptămâni. Ciudata şi brusca lui antipatie faţă de orice lucrare bisericească, fie că era vorba de biserica anglicană sau de cea neconformistă, antipatie ce se născuse în el pe vremea când îl fulgerase sentimentul că e neînţeles, nu se stinsese nici acum, când judeca totul cu sânge rece. Faptul se datora mai puţin fricii de o reînnoită cenzură cât unei exagerate conştiinciozităţi, ce nu-i îngăduia să-şi agonisească traiul de pe urma acelora care nu încuviinţau felul lui de viaţă; de asemenea şi unui sentiment de nepotrivire între dogmele îmbrăţişate de el pe vremuri şi crezul lui de acum, căci din credinţa cu care pornise mai întâi spre Christminster, abia dacă mai rămăsese o fărâmă. Se apropia acum de atitudinea spirituală a lui Sue atunci când o întâlnise pentru prima oară.

Într-o sâmbătă seară din luna mai, aproape trei ani după ce Arabella îi recunoscuse pe Jude şi pe Sue la Expoziţia Agricolă, câţiva dintre cei ce se întâlniseră atunci acolo se revăzură.

Era la iarmarocul de primăvară din Kennetbridge, şi cu toate că vechiul târg nu mai era ce fusese pe vremuri, strada lungă şi dreaptă a burgului înfăţişa încă, pe la ceasul prânzului, o scenă însufleţită. La ora aceasta, un docar uşor intra în oraş o dată cu alte vehicule pe drumul de nord şi se îndrepta spre poarta unui han de temperanţă. Acolo coborâră două femei. Una – aceea care mânase trăsurica – era o femeie simplă de la ţară, cealaltă – o persoană bine clădită, în mare doliu. Veşmintele ei cernite, de o croială bătătoare la ochi, o făceau să pară cam nelalocul ei în îmbulzeala şi zarva unui bâlci de provincie.

— Vreau să descopăr mai întâi pe unde se află Anny, spuse femeia în doliu către însoţitoarea ei după ce calul şi trăsura fuseseră luate în primire de omul care le ieşise înainte; şi după aceea mă întorc şi mă întâlnesc cu tine aici; şi o să intrăm să îmbucăm şi să bem ceva, fiindcă încep să simt cum mă lasă puterile.

— Din toată inima, spuse cealaltă. Măcar că mi-ar fi plăcut mai mult să fi tras la Şahul sau la Jack, fiindcă-n hanurile astea de temperanţă nu găseşti mare lucru,

— Nu te lăsa târâtă de lăcomie, fetiţo! spuse cu dojană în glas femeia îndoliată. Ăsta este locul potrivit. Prin urmare: ne întâlnim peste o jumătate de ceas, dacă nu cumva vrei să vii cu mine ca să găsim locul unde se află aşezată noua capelă.

— Nu ţin numaidecât. Ai să-mi spui tu.

După aceste cuvinte, fiecare dintre cele două tovarăşe de călătorie o apucă pe drumul ei, femeia cernită pornind cu pas hotărât şi cu un aer de dispreţ faţă de lumea pestriţă din jur. Întrebând în dreapta şi-n stânga, ajunse la un şantier unde se făceau săpături, pesemne pentru a se pune temelia unei clădiri; pe scândurile de afară, unul sau două afişe mari anunţau că piatra de temelie a capelei ce avea să se înalţe acolo va fi pusă în după-amiaza aceea de către un predicator din Londra, foarte renumit printre confraţii săi.

După ce se încredinţă de acest fapt, femeia în mare doliu făcu cale-ntoarsă, dar zăbovi puţin pentru a urcări agitaţia bâlciului. Curând, atenţia îi fu oprită de o dugheană mică cu prăjituri si turtă dulce, aşezată între două construcţii mai arătoase, făcute din scânduri şi pânză. Tejgheaua era acoperită cu un şervet strălucitor de alb, şi vânzătoarea, o femeie tânără, vădit îndeprinsă cu meseria, era însoţită de un băiat cu chip de octogenar, care o ajuta.

— Să fiu a naibii, murmură văduva pentru sine, dacă asta nu-i nevastă-sa, Sue! Se apropie de tejghea. Ce mai faci, doamnă Fawley? întrebă politicoasă.

Sue se schimbă la faţă când o recunoscu pe Arabella sub zăbranicul de doliu.

— Şi dumneata cum o duci, doamnă Cartlett? răspunse ea sec. Apoi, când zări veşmintele cernite ale Arabellei, glasul îi deveni, fără să vrea, mai prietenos. Cum asta? L-ai pierdut pe...

— Pe sărmanul meu bărbat. Da. A murit subit, acum şase săptămâni, şi m-a lăsat destul de încurcată cu banii, măcar c-a fost un soţ bun pentru mine. Fiindcă dacă se alege cineva cu vreun câştig de pe urma unei cârciumi, ăla e fabricantul de băuturi, nu ăl de le vinde cu amănuntul... Şi tu, Bătrânelule? Îmi închipui că nu mă mai cunoşti.

— Ba da. Eşti femeia despre care am crezut oleacă de timp că e mama, până când am descoperit că nu eşti, răspunse Bătrânelul Timp, care deprinsese graiul din Wessex.

— Foarte bine. Nu-ţi bate capul. Sunt o prietenă.

— Juey, spuse brusc Sue. Ia du-te tu pe peronul gării cu tava asta – cred că e timpul să sosească alt tren.

După ce plecă băiatul, Arabella vorbi mai departe:

— Frumos n-o să fie niciodată, sărăcuţul, nu-i aşa? Ştie că eu sunt mama lui adevărată?

— Nu. Bănuieşte că există o taină în legătură cu părinţii lui, atâta tot. O să-i spună Jude adevărul când o să fie mai măricel.

— Dar cum ai ajuns la meseria asta? Sunt uimită.

— E o îndeletnicire trecătoare – o trăsnaie de-a noastră până ieşim din încurcătură.

— Va să zică tot cu el trăieşti.

— Da.

— Măritată?

— Bineînţeles!

— Copii aveţi?

— Doi.

— Şi, după cum văd, al treilea e pe drum.

Pe Sue o cutremură şirul acela de întrebări brutale, fără ocolişuri, şi gura ei mică şi delicată începu să tremure.

— Ferească... – voiam să spun slavă Domnului. Ce-i de plâns aici? Unii ar fi mândri de asta.

— Nu că mi-ar fi ruşine! În orice caz, nu aşa cum crezi dumneata! Dar mi se pare un lucru cumplit de tragic s-aduci oameni pe lume – e o mare cutezanţa, aşa încât uneori mă întreb dacă am dreptul s-o fac!

— Linişteşte-te, draga mea... Dar tot nu mi-ai spus de ce vinzi prăjituri. Pe vremuri, Jude era un băiat mândru – se socotea prea bun pentru orice soi de negustorie, ca să nu mai vorbim de o gheretă.

— Poate că de atunci bărbatul meu s-a mai schimbat un pic. Sunt sigură că acum nu mai este mândru! Lui Sue îi tremurau iarăşi buzele. Mă îndeletnicesc cu treaba asta pentru că la începutul anului, când a pus piatra de temelie la un music-hall din Quartershot, Jude a răcit. A fost silit să muncească în ploaie, pentru că lucrarea trebuia să fie gata într-o anumită zi. Acum e mai bine, dar a avut o boală lungă, care l-a stors! În tot timpul ăsta, a locuit la noi o văduvă bătrână, o prietenă de-a noastră, care ne-a ajutat; numai că, în curând, o să plece.

— Şi eu sunt o persoană respectabilă, slavă Domnului, şi foarte serioasă, de când cu văduvia. Dar de ce v-aţi apucat tocmai de vândut turtă dulce?

— Dintr-o simplă întâmplare. El a învăţat de copil brutăria şi i s-a năzărit să-şi încerce îndemânarea în meseria asta, pe care o poate face fără să iasă din casă. Noi le spunem prăjituri de Christminster. Au căutare…

— N-am văzut niciodată dintr-astea. Ia te uită, ferestre, turnuri şi turnuleţe! Pe cuvântul meu că-s foarte bune!

Se servise singură, şi acum morfolea fără fasoane o prăjitură.

— Da. Amintiri despre colegiile din Christminster. Ferestre gotice, arcade, vezi doar. I-a venit lui trăsnaia să le modeleze în cocă.

— Tot la Christminster se gândeşte, chiar când face prăjituri, râse Arabella. Asta-i seamănă lui Jude. E o patimă care nu-l slăbeşte. Ce om ciudat mai e şi asta, şi aşa o să rămână cât o trăi!

Sue oftă. Se vedea că e nefericită când Jude e vorbit de rău.

— Nu crezi că ăsta-i felul lui? Acu lasă, doar ştii şi dumneata, oricât ai ţine la el!

— Fireşte, Christminsterul e pentru el un soi de miraj care nu-i dă pace şi cred că niciodată n-o să se lecuiască de credinţa asta. El tot mai crede că-i un mare centru al gândirii înalte şi îndrăzneţe, în loc să-l vadă aşa cum este, adică un cuib de belferi de duzină, a căror trăsătură caracteristică este supunerea slugarnică faţă de tradiţie.

Arabella o luă în râs pe Sue – nu atât pentru ceea ce spunea, cât pentru felul cum se exprima.

— Ce caraghios s-auzi o femeie care vinde plăcinte vorbind aşa! spuse ea. De ce nu te-apuci iarăşi de dăscălit?

Sue clătină din cap.

— Fiindcă nu m-ar primi.

— Îmi închipui că din pricina divorţului.

— Şi din asta şi din altele. Şi pe urmă, nu mai am de ce s-o doresc. Am renunţat la orice ambiţie şi niciodată în viaţa noastră n-am fost mai fericiţi decât în răstimpul ăsta până a dat boala peste el.

— Unde locuiţi?

— N-are rost să-ţi spun.

— Aici, la Kennetbridge?

Atitudinea lui Sue îi arătă Arabellei că, ghicind la întâmplare, nimerise bine.

— Uite că se întoarce băiatul, continuă Arabella; copilul meu şi al lui Jude!

Ochii lui Sue aruncară scântei.

— Nu-i nevoie să-mi arunci asta în faţă! strigă ea.

— Prea bine. Deşi, mai-mai că simt că l-aş vrea înapoi... Dar, ferească Sfântul, nu vreau să ţi-l iau. Acu, nu vreau să vorbesc cu păcat, dar aş crede că ai de ajuns cu ai dumitale! Ştiu că se află în mâini foarte bune; şi nu sunt eu femeia care să caut cusur în cele rânduite de Domnul. Am ajuns să ştiu ce înseamnă resemnarea.

— Adevărat? Tare aş fi dorit să ştiu şi eu!

— Ar trebui să încerci, răspunse văduva, vorbind de la înălţimea unui suflet conştient de superioritatea sa nu numai spirituală, dar şi socială. Nu mă laud cu redeşteptarea mea întru credinţă, dar nu mai sunt ce-am fost. După moartea lui Cartlett, am trecut o dată prin faţa capelei din strada vecină şi am intrat înăuntru ca să mă adăpostesc de o ploaie torenţială. Simţeam nevoia unui sprijin oarecare după pierderea suferită, şi, cum cel găsit aci era mai bun decât ginul, m-am învăţat să mă duc regulat la capelă, ceea ce mi-a adus mare mângâiere. Dar acum, ştii, am părăsit Londra, şi în momentul de faţă locuiesc la Alfredston, cu prietena mea Anny, ca să fiu mai aproape de ţinutul meu de baştină. N-am venit aici de dragul bâlciului. Azi după-amiază se pune piatra de temelie pentru o nouă capelă de către un predicator vestit din Londra şi m-am repezit şi eu până aici cu Anny. Şi-acum trebuie să mă înapoiez, ca să mă întâlnesc cu ea.

După aceste cuvinte, Arabella îşi luă rămas bun de la Sue şi plecă.

VIII

În după-amiaza aceea, Sue şi ceilalţi oameni care se îmbulzeau prin iarmarocul din Kennetbridge auziră glasuri care cântau în interiorul şantierului împrejmuit cu anunţuri, din celălalt capăt al străzii. Cei care se uitară printre uluci văzură, de jur împrejurul săpăturilor noii capele, o mulţime de oameni îmbrăcaţi în haine de postav, ţinând cărţi de imnuri în mână. Arabella Cartlett, în veşmintele ei cernite, se afla printre ei. Avea un glas cristalin şi puternic, care se desluşea printre celelalte voci, înălţându-se şi coborând, după cum cerea melodia, în acelaşi ritm cu bustul ei superb şi abundent.

În aceeaşi zi, două ore mai târziu, Anny şi doamna Cartlett porniră spre casă de-a curmezişul ţinutului înalt şi vast care se întinde între Kennetbridge şi Alfredston. Arabella era gânditoare; numai că gândurile nu-i fugeau spre capela cea nouă, cum bănuise Anny la început.

— Nu, e altceva, spuse în cele din urmă Arabella, morocănoasă. Când am sosit astăzi aici, nu mă gândeam la nimeni decât la răposatul Cartlett şi la nimic decât să răspândesc cuvântul Evangheliei prin mijlocirea noului lăcaş a cărui ridicare a început în după-amiaza asta. Dar s-a întâmplat ceva care mi-a abătut gândurile în cu totul altă direcţie. Anny, am auzit vorbindu-se despre el, şi pe ea am şi văzut-o!

— Pe cine?

— Am aflat despre Jude şi am văzut-o pe nevastă-sa. Şi de atunci, orice-aş face, măcar c-am cântat imnuri cât m-au ţinut bojocii, nu m-am putut opri să mă gândesc numai la el; şi doar ca drept-credincioasă n-am dreptul s-o fac.

— Nu poţi să-ţi îndrepţi gândurile spre cele ce a spus astăzi predicatorul ăla din Londra, ca să scapi de aiurelile tale?

— Asta şi fac. Dar inima mea păcătoasă o ia razna fără să-i dau voie!

— Da, ştiu şi eu, judecând după mine, cum e când ai o minte zburdalnica! Dac-ai şti ce visez eu, uneori noaptea, împotriva voinţei mele, ai zice că am şi eu frământările mele! (În ultima vreme, de când o lăsase ibovnicul, îi mai venise şi lui Anny mintea la cap.)

— Ce să mă fac? stărui Arabella cu glas de om bolnav.

— Ai putea să iei o şuviţa din părul răposatului, să-ţi faci un medalion din ea şi să te uiţi tot timpul la el.

— N-am nici o şuviţă! Şi dac-aş avea, tot nu mi-ar folosi... După toate câte se îndrugă despre mângâierea pe cate ţi-o aduce credinţa, tare l-aş vrea pe Jude înapoi!

— Trebuie să te lupţi vitejeşte cu simţământul ăsta, acuma, că Jude e al alteia. Şi-am mai auzit că le face bine văduvelor pofticioase, când le apucă să se ducă pe-nserat la mormântul bărbatului şi să stea-ngenuncheate acolo cât mai mult timp.

— Aiurea! Las’, că ştiu eu la fel de bine ca şi tine ce-ar trebui să fac; numai că nu fac!

Mânară caii în tăcere, de-a lungul drumului drept, până când începu să se zărească Marygreenul, aşezat nu departe, în stânga lor. Se aflau la încrucişarea şoselei cu drumeagul ce ducea spre satul a cărui clopotniţă parcă tăia valea de-a curmezişul. Când ajunseră ceva mai departe şi trecură pe lângă bordeiul singuratic în care locuise împreună cu Jude în primele luni după căsătorie şi în care avusese loc întâmplarea cu tăiatul porcului, Arabella nu se mai putu stăpâni.

— E mai mult al meu decât al ei! izbucni ea. Ce drept are ea la el, tare-aş vrea să ştiu! I l-aş lua dac-aş putea!

— Vai, Abby, nici şase săptămâni nu sunt de când ţi s-a prăpădit bărbatul! Mai bine te-ai ruga!

— A dracului să fiu dacă vă rog! Sentimentele sunt sentimente! N-am de gând să mai fiu multă vreme o făţarnică smerită, uite-aşa!

Arabella smulse din buzunar, cu mişcări repezite, o legătură de fascicole pe care le luase cu ea ca să le răspândească la bâlci şi din care împărţise câteva. În timp ce vorbea, azvârli tot restul pachetului în marginea drumului. Am încercat şi leacul ăsta, dar am dat greş. Trebuie să rămân aşa cum m-a făcut mama.

— Taci, nu-ţi ieşi din fire, dragă! Acum te întorci liniştită acasă şi bei un ceai şi nu mai vorbim despre asta. N-o să mai mergem niciodată pe drumul ăsta, fiindcă te duce cu gândul la el şi te-nfierbânţi prea tare. Ai să vezi că îndată ai să te simţi iarăşi bine.

Arabella se domoli treptat; apucară apoi drumul de muche. Când porniră la vale pe coborâşul iute ai dealului înalt, le ieşi în faţă un bătrân puţintel la trup şi cu chip gânditor, care mergea târşind picioarele. Purta un coş în mână; în îmbrăcămintea lui desluşeai o urmă de neglijenţă care, împreună cu ceva greu de precizat din întreaga lui înfăţişare, trăda omul ce se gospodăreşte singur, îşi poartă singur de grijă, îşi este sieşi duhovnic şi prieten, pentru că n-are pe nimeni pe lumea asta în stare să îndeplinească aceste însărcinări pe lângă el. Cum restul drumului se întindea în vale şi fiindcă ghiciseră că omul merge spre Alfredston, îl poftiră în trăsură, ceea ce el primi.

Arabella îl privi şi iar îl privi, şi în cele din urmă îl întrebă:

— Dacă nu mă înşel, vorbesc cu domnul Phillotson?

Drumeţul întoarse ochii şi o măsură la rândul lui.

— Da, numele meu este Phillotson, spuse el. Dar nu vă recunosc, doamnă.

— Mi-amintesc destul de bine de dumneavoastră, din vremea când eraţi învăţător la Marygreen. Eu am fost una dintre elevele dumneavoastră. Urcam pe jos de la Crescombe în fiecare zi, pentru că acolo la noi aveam doar o învăţătoare, şi dumneavoastră predaţi mai bine. Dar n-o să vă amintiţi de mine aşa cum mi-amintesc eu de dumneavoastră – Arabella Donn mă numesc.

El clătină din cap.

— Nu, spuse politicos. Nu-mi aduc aminte de nume. Şi mi-ar fi greu să recunosc în fiinţa împlinită de acum şcolăriţa pirpirie care aţi fost, fără îndoială, pe atunci.

— Eu am avut totdeauna oasele acoperite cu carne din belşug. Oricum, acum locuiesc pe aici la nişte prieteni. Aş crede că ştiţi cu cine m-am măritat.

— Nu.

— Cu Jude Fawley, alt elev de-al dumneavoastră – cel puţin la şcoala serală şi pentru scurt timp, cred. Şi dacă nu mă înşel, regăsit de dumneavoastră după aceea.

— Doamne-Doamne! făcu Phillotson scuturat din amorţeala lui. Dumneata – soţia lui Fawley? Desigur, avea o soţie! Şi... după câte am înţeles...

— A divorţat de ea, cum aţi divorţat şi dumneavoastră – poate pentru motive mai întemeiate.

— Adevărat?

— Da, dar poate c-a făcut bine ce-a făcut – bine pentru amândoi; pentru că eu m-am remăritat curând, şi toate au mers strună, până când, acum în urmă, mi-a murit bărbatul. Dar dumneavoastră... dumneavoastră hotărât c-aţi procedat greşit!

— Nu, făcu Phillotson, brusc enervat. E mai bine să nu vorbesc despre asta, dar sunt încredinţat că tot ce-am făcut a fost bine şi drept şi moral. Am suferit pentru faptele şi părerile mele, dar ţin la ele; deşi pierderea ei m-a lovit în fel şi chip.

— Aţi pierdut din pricina ei şcoala şi un venit frumos, nu-i aşa?

— Nu-mi place să vorbesc despre asta. De curând m-am întors aici, vreau să spun la Marygreen.

— Conduceţi iarăşi şcoala, ca pe vremuri?

Povara unei tristeţi care se zbătea să capete grai îi desferecă gura.

— Sunt la şcoală, răspunse el. Dar nu ca pe vremuri. Doar tolerat. A fost ultima salvare – o slujbă foarte modestă, în comparaţie cu ascensiunea mea, cu speranţele cu care m-am amăgit atâta vreme, o reîntoarcere la zero, cu toate umilinţele legate de ea. Dar e un refugiu. Îmi place locul ăsta singuratic. Şi fiindcă pastorul mă ştie încă dinainte de aşa-zisa mea atitudine excentrică faţă de nevastă-mea, atitudine de pe urma căreia mi-am năruit reputaţia de învăţător, mi-a dat de lucru, deşi toate celelalte şcoli mi-au închis porţile. Totuşi, măcar că aici câştig cincizeci de livre pe an, după ce în alte locuri am câştigat peste două sute, mai bine aşa decât să risc să-mi fie iarăşi răscolite vechile experienţe conjugale, cum aş risca dac-aş încerca să mă mut în altă parte.

— Aveţi dreptate. Un cuget liniştit e lucrul cel mai de preţ. Dar nici ea n-a dus-o mai bine.

— Vrei să spui că acum n-o duce bine?

— Am întâlnit-o din întâmplare chiar astăzi, la Kennetbridge, şi numai pe roze nu stă. Bărbatu-sau e bolnav şi ea e îngrijorată. Aţi făcut o mare greşeală în ceea ce o priveşte, v-o spun din nou, şi răul pe care vi l-aţi făcut murdărindu-vă casa v-a fost pedeapsă; mă iertaţi pentru îndrăzneală.

— Cum aşa?

— Era nevinovată.

— Ce prostie! Nici măcar nu s-au apărat la judecată!

— Pentru că nu le păsa. Era cu totul străină de vina pe baza căreia v-aţi dobândit dumneavoastră libertatea atunci când v-aţi dobândit-o. Am văzut-o îndată după aceea şi m-am încredinţat deplin vorbind cu ea.

Phillotson apucă marginile trăsuricii cu mâinile. Părea foarte apăsat şi necăjit de ştirea pe care o primise.

— Totuşi, ea voia să plece, spuse el.

— Da. Dar n-ar fi trebuit s-o lăsaţi. Nu există altă cale cu femeile astea care au gărgăuni şi idei înalte, fie că-s nevinovate, fie că-s vinovate. Cu timpul i-ar fi venit ei mintea la cap. La toate ne vine! Obişnuinţa e totul! Până la urmă, e tot un drac! Totuşi, cred că mai ţine încă la bărbatu-său – oricum i-o fi mers cu el. Prea v-aţi pripit cu ea! Eu n-aş fi lăsat-o să plece! O ţineam legată în lanţuri – şi-i frângeam repede cerbicia! Nu există nimic mai straşnic pentru îmblânzirea noastră, a femeilor, decât robia şi un stăpân surd. Şi afară de asta, legea era de partea dumneavoastră. Ştia el Moise ce ştia. Vă amintiţi cum zicea?

— În clipa asta nu-mi amintesc, mărturisesc cu părere de rău, doamnă.

— Şi mai ziceţi că sunteţi dascăl! Eu la asta mă gândeam în biserică, când se citea ce-a spus Moise, în timp ce eu îmi dădusem un pic frâu liber: „Atunci bărbatul să fie nevinovat, iar femeia să poarte povara păcatului”. Blestem pe capul nostru, al femeilor, dar aşa ne e scris: să zâmbim şi să ne împăcăm cu soarta! Aşa i-a trebuit! Acum şi-a luat răsplata!

— Da, spuse Phillotson cu amară tristeţe. Cruzimea e legea care stăpâneşte întreaga natură şi societate; şi chiar să vrem, nu putem scăpa de ea!

— Asta-i legea, dar rândul viitor nu uita s-o încâlci, bătrâne!

— N-am ce să-ţi răspund, doamnă. N-am ştiut niciodată prea multe despre seminţia femeiască.

Coborâseră acum până-n valea ce-nconjura Alfredstonul, şi după ce trecură de marginile oraşului se apropiară de o moară, spre care spunea Phillotson că-l mână treburile. Opriră, şi el se dădu jos, după ce, cu gândul aiurea, le ură noapte bună.

Între timp, Sue, deşi deosebit de norocoasă în experienţa ei de plăcintăreasă la bâlciul din Kennetbridge, pierduse veselia vremelnică cu care acest succes îi acoperise tristeţea. După ce vându toate „prăjiturile de Christminster”, îşi atârnă de braţ coşul gol şi pânza care acoperise tejgheaua închiriată şi, dând băiatului restul de lucruri, părăsi bâlciul împreună cu el. Merseră cale de-o jumătate de milă de-a lungul unei uliţe, până când întâlniră o bătrână cu un sugar în braţe şi de mână cu un copil care de-abia începuse să umble.

Sue sărută copiii.

— Cum se mai simte?

— Mult mai bine! răspunse cu veselie în glas doamna Edlin. Până ajungi tu sus, bărbatul tău o să se simtă aproape zdravăn, nu-ţi face griji!

Cotiră şi ajunseră la nişte bordeie vechi, acoperite cu olane afumate şi înconjurate de grădini şi livezi. Intrară într-unul din ele, ridicând doar zăvorul, fără să bată, şi pătrunseră numaidecât în odaia de locuit. Aci dădură bună ziua lui Jude, care şedea într-un fotoliu. Fineţea accentuată a trăsăturilor lui – în general foarte delicate – ca şi privirea-i plină de o aşteptare copilărească erau dovezi îndestulătoare ale bolii grele prin care trecuse.

— Cum, le-ai şi vândut pe toate? întrebă el, şi faţa i se lumină, strălucind de curiozitate.

— Da. Cu arcade, acoperişuri ţuguiate şi ferestruici cu tot.

Îi spuse care sunt rezultatele băneşti, apoi se opri, şovăitoarei La sfârşit, după ce rămaseră singuri, îl înştiinţa despre întâlnirea neaşteptată cu Arabella şi despre văduvia acesteia.

Jude era descumpănit.

— Acum adică, locuieşte aici? întrebă el.

— Nu, la Alfredston, spuse Sue.

Chipul lui Jude rămase înnegurat.

— M-am gândit că e mai bine să-ţi spun, continuă ea, şi-l sărută cu îngrijorare.

— Desigur – Doamne! Când te gândeşti că Arabella nu se mai află în hăurile Londrei, ci aici! Dac-o iei peste câmp nu sunt decât ceva mai mult de douăsprezece mile până la Alfredston. Ce face acolo?

Ea îi povesti tot ce ştia.

— A început să meargă la biserică, adăugă Sue, şi vorbeşte ca o cuvioasă.

— Atunci; spuse Jude, poate e spre bine că suntem aproape hotărâţi să ne mutăm de aici. Astăzi mă simt mult mai zdravăn, şi peste o săptămână sau două voi fi destul de sănătos ca să putem pleca. Aşa va putea să se întoarcă şi doamna Edlin acasă. Ce bătrână devotată şi de suflet – singurul nostru prieten pe lumea asta!

— Unde te-ai gândit să ne mutăm? întrebă Sue, cu tulburare în glas.

Jude îi mărturisi ce-avea pe suflet. Îi spuse că poate pe ea o va mira gândul lui, după ce atâta vreme se feriseră de locurile în care trăiseră odinioară. Dar în ultima vreme tot spre Christminster îi zburaseră gândurile, şi, dacă ea n-are nimic împotrivă, lui i-ar surâde să se întoarcă acolo. Şi ce le pasă dacă lumea îi va cunoaşte. Prea erau gingaşi! La urma urmelor, n-aveau decât să vândă mai departe prăjituri şi acolo dacă el nu va putea să lucreze. Pe el sărăcia nu-l ruşina, şi poate că în curând va fi iar în puteri şi destul de voinic ca să se apuce de cioplit piatră pe cont propriu.

— De ce-ai ţine atât la Christminster? întrebă ea gânditoare. Christminsterului nici nu-i pasă de tine, dragul meu.

— Într-adevăr, ţin la el, n-am încotro. Iubesc oraşul ăsta, deşi ştiu cât îi urăşte el pe toţi cei de teapa mea – aşa-zişii autodidacţi; deşi ştiu cum dispreţuieşte cunoştinţele agonisite de noi cu atâta trudă, când ar trebui să fie primul care să le respecte; deşi ştiu cum rânjeşte fiindcă greşim accentele silabice şi pronunţăm prost, când ar trebui să spună: „Văd că ai nevoie de ajutor, sărmanul meu prieten...” Totuşi, pentru mine, datorită visului meu de pe vremuri, acolo este centrul universului şi nimic nu poate schimba lucrurile. Poate că, în curând, oraşul se va trezi şi va deveni mai mărinimos. Atât de fierbinte mă rog să se întâmple aşa!... Mi-ar plăcea să mă întorc şi să trăiesc acolo, poate să şi mor acolo! Cred că până-n două sau trei săptămâni vom putea pleca. Asta se va întâmpla în iunie, şi tare mi-ar plăcea să fiu acolo într-o anumită zi!

Speranţa că se va înzdrăveni se dovedi atât de întemeiată, încât după trei săptămâni sosiră în cetatea cu atâtea amintiri; călcau cu adevărat pe caldarâmul ei şi primeau razele de soare răsfrânte de zidurile ruinate.

Partea a şasea

DIN NOU LA CHRISTMINSTER

„…Şi-şi înjosi amarnic trupul, şi toate locurile desfătării ei fură presărate cu părul ei smuls.”

ESTERA (Apocalips).

„Două fiinţe se sting, o femeie şi eu,

A morţii bucurie în beznă – o gustăm.”

R. BROWNING

I

Când sosiră, gara roia de tineri cu pălării de paie veniţi în întâmpinarea unor fete care le semănau izbitor, îmbrăcate toate în rochii strălucitoare şi vaporoase.

— Pare vesel oraşul, spuse Sue. Adevărat, e ziua aniversării! Jude, ce viclean eşti, anume ai venit astăzi!

— Da, răspunse Jude liniştit, luând în braţe copilul cel mic şi spunând băiatului Arabellei să nu se depărteze, fiindcă Sue trebuia să aibă grijă de cel mai răsărit dintre ai lor. M-am gândit c-am putea sosi astăzi la fel de bine ca-n oricare altă zi.

— Dar mă tem c-o să te întristeze! spuse ea îngrijorată, măsurându-l cu privirea de sus până jos.

— A, dar serbarea nu trebuie să ne împiedice de la treburile noastre; sunt atâtea de făcut până când vom fi instalaţi... În primul rând locuinţa.

După ce lăsară bagajele şi uneltele lui Jude la gară, porniră pe jos pe strada bine cunoscută, o dată cu şuvoiul celor veniţi pentru serbare. Când ajunseră la Răscrucea Celor Patru Drumuri şi erau gata să cotească înspre partea oraşului unde ştiau c-ar putea găsi locuinţă, Jude se uită la ceas şi la mulţimea grăbită şi spuse:

— Hai să ne ducem să vedem procesiunea şi să lăsăm deocamdată baltă locuinţa! Găsim noi mai târziu.

— Nu crezi c-ar trebui să avem mai întâi un acoperiş deasupra capului? întrebă ea.

Dar în sufletul lui Jude nu părea să fie loc pentru altceva decât serbările aniversării, aşa încât coborâră împreună Strada Principală, Jude purtându-l în braţe pe cel mit, Sue ţinând-o de mână pe fetiţă, iar băiatul Arabellei umblând gânditor şi tăcut alături de ei. Grupuri de drăgălaşe surori ale studenţilor, înveşmântate în rochii aeriene, şi de părinţi cumsecade şi neştiutori, care nu cunoscuseră viaţa de colegiu în tinereţe, se îndreptau în aceeaşi direcţie, sub escorta fraţilor şi fiilor, pe feţele cărora se citea înscrisă cu litere mari convingerea că nici o fiinţă vrednică de titlul de om nu trăise pe acest pământ fără să se fi împărtăşit din harul răspândit aici şi acum.

— Fiecare dintre aceşti tineri îmi oglindeşte înfrângerea, spuse Jude. Astăzi voi urmări o lecţie despre trufie! E Ziua Umilinţei pentru mine Dacă tu, scumpa mea, nu mi-ai fi venit în ajutor, aş fi murit de deznădejde!

Privindu-i faţa, Sue înţelegea că-l cuprinsese una din stările lui de zbucium şi autotortură.

— Ar fi fost mai bine să ne fi văzut din capul locului de treburile noastre, dragul meu, răspunse ea. Sunt sigură că priveliştea asta iţi va redeştepta vechi dureri şi nu-ţi va face bine!

— Ei, aproape am ajuns; o să vedem totul îndată, spuse el.

Cotiră spre stânga, pe lângă catedrala cu portic italian, ale cărei coloane răsucite erau acoperite cu draperii grele de plante agăţătoare, şi merseră mai departe pe stradă, până când în faţa ochilor lui Jude, răsări teatrul de forma circulară cu binecunoscutul felinar deasupra intrării, felinar ce-i stăruia în minte ca un simbol jalnic al speranţelor lui spulberate; fiindcă din această perspectivă aruncase el ultima privire asupra cetăţii colegiilor în după-amiaza răscolitoarei meditaţii care-i dovedise, în cele din urmă, cât de nesăbuită este încercarea lui de-a deveni un fiu al Universităţii.

Astăzi, pe spaţiul larg ce se întindea între această clădire şi cel mai apropiat colegiu se înghesuia o mulţime de oameni care aşteptau. La mijloc se păstrase liberă, cu ajutorul o două bariere de scândură, o trecere între poarta colegiului şi poarta clădirii masive, aşezată între colegiu şi teatru.

— Am ajuns – or să treacă îndată pe aici! strigă Jude cu bruscă însufleţire.

Şi, croindu-şi drum până-n rândul întâi, îşi găsi un loc chiar lângă barieră, fără să lase copilul din braţe, în timp ce Sue şi ceilalţi doi îl urmau de aproape, în spatele lor, mulţimea devenea tot mai deasă, şi oamenii vorbeau, glumeau, râdeau, pe măsură ce la poarta cea mică a colegiului trăgeau una după alta trăsuri, din care coborau persoane simandicoase şi impunătoare, înveşmântate în mantii purpurii. Cerul era plumburiu şi acoperit de nori. Când şi când se auzea tunând.

Bătrânelul Timp se înfioră.

— Parc-ar fi ziua judecăţii de apoi! şopti el.

— Sunt doar nişte oameni învăţaţi, spuse Sue.

În timp ce aşteptau, stropi grei de ploaie începură să le pice pe capete şi umeri. Aşteptarea devenea obositoare. Sue se arătă din nou dornică să plece.

— Acum n-or să mai zăbovească mult, spuse Jude, fără să întoarcă măcar capul.

Dar alaiul nu se arăta. Un om din mulţime se uita, ca să-i mai treacă timpul, la faţada celui mai apropiat colegiu, apoi spuse că ar vrea să ştie ce înţeles are inscripţia latinească din mijloc. Jude, care se afla în apropierea curiosului, îl lămuri şi văzând că oamenii din jur îl ascultă cu interes, se apucă să descrie sculpturile de pe friză (pe care el le studiase cu ani în urmă) şi să găsească cusur unor detalii de zidărie de pe faţadele altor colegii din oraş.

Grămada de gură-cască, împreună cu cei doi poliţişti care păzeau porţile, se zgâia asemenea licaonienilor în faţa lui Pavel, mai ales că Jude era în stare să se înflăcăreze pentru orice. Păreau miraţi că un străin ştie mai multe despre clădirile din oraşul lor decât ştiau ei, până când unul dintre ei spuse:

— Păi, eu îi cunosc pe omul ăsta; lucra pe aici cu ani în urmă – îl cheamă Jude Fawley! Nu vă amintiţi că era poreclit Profesorul din St. Slums, fiindcă la o asemenea meserie ţintea el? Acu mi-nchipui c-o fi însurat şi o fi al lui copilul pe care-l poartă. Taylor, care cunoaşte toată lumea, trebuie să-l ştie şi pe ăsta.

Vorbitorul era un oarecare Jack Stagg, în tovărăşia căruia Jude făcuse cândva reparaţii de zidărie pe la diferite colegii; Tinker Taylor se afla în apropiere. După ce i-l arătă cineva pe Jude, omul strigă peste barieră:

— Ne-ai făcut cinstea să te întorci iarăşi pe la noi, amice?

Jude dădu din cap.

— Pare-se că nu te-ai ales cu mare lucru plecând de aici!

Jude încuviinţă şi de data asta.

— Atât doar, că s-au înmulţit gurile pe care trebuie să le hrăneşti!

Aceste cuvinte fură rostite de alt glas, după care Jude îl recunoscu pe Unchiul Joe, tot un zidar, veche cunoştinţă de-a lui.

Jude răspunse cu voioşie că asta nu putea fi tăgăduit i şi, din vorbă în vorba, se încinse între el şi mulţimea de gură-cască un soi de convorbire, în cursul căreia Tinker Taylor îi întrebă pe Jude dacă mai ştie Crezul pe latineşte şi dacă-şi mai aminteşte de rămăşagul din cârciumă.

— Numai că nu acolo ţi-era norocul aşa-i? întrebă Joe. N-ai avut destulă putere ca s-o duci până la capăt?

— Nu le mai răspunde! îl rugă Sue.

— Nu cred că-mi place la Christminster, se tângui încet Bătrânelul Timp, înecat şi pierdut în îmbulzeală.

Văzându-se centrul curiozităţii, ţinta zeflemelelor şi obiectul comentariilor, Jude nu dorea să dea înapoi de la o mărturisire sinceră, cu care n-avea de ce se ruşina. Nu trecu mult, şi se simţi îmboldit să vorbească în gura mare către mulţimea care-l asculta:

— Problema cu care a trebuit să mă lupt eu e o problemă grea, prieteni, pentru orice tânăr. E o problemă pe care mii de oameni şi-o ridică, în chiar clipa de faţă, în toiul acestor vremuri noi. Întrebarea este dacă trebuie să urmezi orbeşte drumul pe care ai apucat fără să-ţi pese dacă eşti sau nu făcut pentru asta, sau să ţii seama încotro te trage priceperea şi înclinaţia şi să-ţi croieşti drum într-acolo. Eu am încercat să iau calea asta din urmă, şi am dat greş. Dar nu zic că înfrângerea mea a dovedit că n-am dreptate sau că biruinţa mea ar fi dovedit că am; măcar că în zilele noastre aşa sunt judecate încercările, vreau să zic că nu după temeinicia lor, ci după rezultatele lor întâmplătoare. Dacă aş fi ajuns şi eu până la urmă asemenea unuia dintre domnii ăştia în roşu şi negru pe care-i vedem coborând chiar acum în faţa noastră, toată lumea ar fi zis: „Iată ce înţelept a fost acest tânăr când a ţinut seama de înclinaţia lui firească!” Dar dacă n-aş fi sfârşit-o mai bine decât am început-o, lumea ar fi zis: „Ce nebunie pe băiatul ăsta să se ia după o trăsnaie!” Totuşi, din sărăcie, şi nu din lipsă de voinţă, m-am resemnat să fiu înfrânt. E nevoie de două sau trei generaţii ca să faci ceea ce am încercat eu să fac într-una singură; şi pornirile, pasiunile – poate ar fi mai bine să zic viciile mele – au fost prea puternice ca să nu-i pună piedici unui om lipsit de înlesniri, unui individ care ar fi trebuit să fie înzestrat cu un sânge rece de peşte şi un egoism de porc pentru a avea într-adevăr norocul de a deveni un om cu vază în ţara lui, N-aveţi decât să mă luaţi în râs – n-am nimic împotrivă: sunt, fără îndoială, omul potrivit pentru aşa ceva. Dar cred că dac-aţi şti prin câte am trecut eu în anii din urmă mi-aţi plânge mai degrabă de milă. Şi dac-ar şti şi ăştia – arătă cu capul spre colegiul unde profesorii soseau unul câte unul – s-ar putea să mă plângă şi ei..

— Ce-i drept, pare bolnav şi cam istovit, spuse o femeie.

Sue, a cărei faţă arăta din ce în ce mai răvăşită de emoţie, era ferită de privirile oamenilor, deşi stătea chiar alături de Jude.

— S-ar putea să mai comit o faptă bună înainte de moarte, anume să ajung a fi pentru oameni o pildă cumplită despre ceea ce ei nu trebuie să facă, şi în felul ăsta să ilustrez cu propria mea viaţă o istorioară morală, spuse Jude mai departe, cu amărăciune, deşi la început vorbise destul de senin. În definitiv, poate c-am fost doar o victimă măruntă a acelui spirit de nelinişte morală şi socială, care nenoroceşte pe atâţia în zilele noastre!

— Nu le spune asta, şopti Sue, căreia îi dăduseră lacrimile, când înţelese starea sufletească a lui Jude. Tu n-ai fost dintr-ăştia. Te-ai luptat vitejeşte ca să agoniseşti ştiinţă, şi numai sufletele josnice te pot defăima.

Jude săltă copilul din braţe într-o poziţie mai comodă şi încheie:

— Şi ceea ce mi se citeşte pe faţă – anume boala şi sărăcia – nu reprezintă pacostea cea mai rea care s-a abătut asupra mea. Mă mişc într-un haos de principii, orbecăiesc prin beznă, acţionez din instinct, şi nu urmând vreun exemplu. Acum vreo opt sau nouă ani, când am sosit mai întâi aici, aveam un depozit bine rânduit de păreri solide, care s-au prăbuşit una câte una; şi cu cât merg mai departe, cu atât mă simt mai puţin sigur. Mă îndoiesc că în clipa de faţă am alt îndreptar în afară de hotărârea că trebuie să mă supun doar acelor porniri care-mi fac rău numai mie şi nimănui altuia şi să aduc bucurie celor pe care-i iubesc cel mai mult. Iată, domnilor, fiindcă aţi dorit să aflaţi cum o mai duc, v-am spus-o. Dar de mare folos n-o să vă fie! Aici nu vă pot lămuri mai mult. Îmi dau seama că e ceva greşit pe undeva, în formulele noastre sociale; dar ce anume, nu pot descoperi decât bărbaţi şi femei cu mai multă pătrundere decât mine – presupunând că vor descoperi vreodată – cel puţin în vremurile, noastre. „Căci cine poate şti ce-i bun pentru om în astă viaţă? şi cine-i poate spune omului ce va fi după el sub soare?”

— I-auzi, i-auzi! făcea poporul.

— Bine a mai predicat! spuse Tinker Taylor. Apoi, către vecinii lui: Nici unul dintre pastorii fără parohie care roiesc pe aici şi fac slujbă când sfinţiile lor pleacă în concediu n-ar fi ţinut asemenea predică pentru mai puţin de o guinee. Aşa-i? Pun rămăşag că n-ar fi vrut! Şi ar mai fi pus şi pe altcineva să i-o scrie! Şi când te gândeşti că ăsta-i doar un lucrător!...

În chip de comentariu concret la cuvintele lui Jude, sosi în clipa aceea o trăsură cu un doctor întârziat, care gâfâia sub mantia lui. Calul nu se oprise chiar în locul în care ar fi trebuit să se oprească pentru a-l depune pe călător, aşa încât acesta sări din mers şi intră în colegiu. Vizitiul se dădu jos de pe capră şi începu să lovească cu picioarele în pântecele animalului.

— Dacă acest lucru se poate întâmpla, spuse Jude, la poarta unui colegiu din cetatea cea mai renumită pentru evlavia şi învăţătura ei, ce să mai vorbim despre progresul pe care l-am realizat?

— Linişte? ordonă unul dintre cei doi poliţişti cam tocmai deschiseseră porţile mari din faţă ale colegiului. Ţine-ţi gura, omule, până trece cortegiul!

Ploaia se înteţise, şi toţi cei care aveau umbrele le deschiseră. Jude nu era dintre aceştia, iar Sue avea doar o umbreluţă, care era mai degrabă de soare. Se făcuse palidă, numai că în clipa aceea Jude nu vedea nimic.

— Hai să mergem, dragul meu, şopti ea, încercând să-l adăpostească. Nu uita că încă n-avem locuinţă şi toate lucrurile noastre sunt la gară, şi tu eşti departe de a te fi înzdrăvenit. Mă tem să nu-ţi facă rău umezeala asta!

— Acum sosesc. O clipă, şi plecăm, spuse el.

Se auziră bătăile a şase clopote, ciorchini de feţe apărură la ferestrele din jur, şi alaiul de magiştri şi de proaspeţi doctori se arătă. Siluetele lor înveşmântate în roşu şi negru treceau prin câmpul vizual al lui Jude asemenea unor inaccesibile planete în obiectivul unei lunete.

Pe măsură ce treceau, numele lor erau pomenite de către cei ce le cunoşteau, şi când ajunseră la vechiul teatru circular clădit de Wren izbucniră urale.

— S-o luăm pe acolo! strigă Jude.

Turna cu găleata, dar el părea că nu simte nimic şi-o târî pe Sue cu copiii după el, până la teatru. Se opriră aci, pe paiele aşternute jos pentru a înăbuşi uruitul neplăcut al roţilor. Busturile stranii şi roase de îngheţuri care înconjurau clădirea priveau palide şi fioroase la tot ce se petrecea, dar mai ales la Jude şi la Sue, muiaţi până la piele împreună cu copiii lor, ca la nişte făpturi caraghioase, care n-aveau ce căuta acolo.

— Tare-aş vrea să pot pătrunde înăuntru! spuse Jude cu înfrigurare către Sue. Ascultă, poate dacă rămân aici prind şi eu câteva frânturi din cuvântarea latinească; ferestrele sunt deschise.

Totuşi, bubuiturile orgii, strigătele şi uralele dintre cuvântări nu lăsară să ajungă la urechea lui Jude, care stătea în ploaie, prea multă latinească. Doar când şi când prindea câte-un cuvânt sonor terminat în um sau ibus.

— Da, sunt sortit să rămân pe din afară până la capătul zilelor mele! oftă el după un timp. Acum să plecăm, răbdătoarea mea Sue! Ce frumos din partea ta că ai aşteptat în ploaie tot timpul ăsta – numai de dragul nebuniei mele! N-o să-mi mai pese niciodată de iadul ăsta blestemat, îţi jur că nu! Dar de ce-ai tremurat aşa când stăteam lângă barieră? Şi ce palidă eşti, Sue!

— L-am văzut pe Richard printre oamenii din partea cealaltă.

— A, l-ai văzut!

— Bineînţeles c-a venit şi el la Ierusalim să vadă serbările ca şi noi ceilalţi; asta înseamnă că nu locuieşte prea departe. Odinioară, l-a chinuit şi pe el acelaşi dor de studii universitare ca şi pe tine, doar într-o formă mai blândă. Nu cred că m-a văzut, deşi pe tine te-o fi auzit vorbind mulţimii. Dar parcă nu vedea nimic.

— Ei şi să presupunem că ne-a văzut. Doar acum nu mai ai cugetul tulburat din pricina lui, draga mea.

— Da, cred că ai dreptate. Dar sunt slabă. Deşi ştiu că planurile noastre sunt cinstite, m-a cuprins o frică ciudată de el, o groază, o spaimă de nişte convenţii în care nu cred. Mă apucă uneori ca un soi de paralizie, care pune stăpânire pe mine şi mă întristează cumplit!

— Eşti obosită, Sue. Vai, am uitat, iubita mea! Sigur, mergem numaidecât.

Porniră să caute locuinţă, şi în cele din urmă găsiră ceva care părea potrivit, în Mildew Lane, un loc plin de atracţii pentru Jude, deşi pe Sue n-o fascina chiar atât. Era o uliţă îngustă, chiar în spatele unui colegiu, cu care încă nu avea nici o comunicaţie. Casele mici erau cufundate în umbra clădirilor înalte ale colegiului, înăuntrul căruia viaţa se desfăşura la fel de îndepărtată de aceea a oamenilor de pe uliţă ca şi viaţa la antipozi. Şi totuşi, doar grosimea unui zid despărţea cele două lumi. Două sau trei dintre casele de aci aveau bilete de închiriat. Când noii-sosiţi bătură la uşa uneia dintre ele, o femeie le deschise.

— Ascultă! făcu deodată Jude în loc să vorbească femeii.

— Ce?

— Clopotele, ce biserică o fi? Sunetul mi-e cunoscut.

O altă bătaie de clopot răsună de la oarecare depărtare.

— Nu ştiu! răspunse tăios proprietăreasa. Aţi bătut ca să mă întrebaţi asta?

— Nu, pentru locuinţă, spuse Jude venindu-şi în fire.

Gazda cercetă timp de-o clipă silueta lui Sue.

— N-avem nimic de închiriat, spuse ea închizând uşa.

Jude părea descumpănit, şi băiatul disperat.

— De-acum înainte, Jude, spuse Sue, mă laşi pe mine să încerc. Tu nu te pricepi.

Găsiră alături altă casă; aci, gazda, văzând-o nu numai pe Sue, dar şi pe băiat şi pe cei doi copii mici, spuse politicoasă.

— Îmi pare rău, dar nu închiriez la familii cu copii – şi închise şi ea uşa.

Cel mic îşi strâmbă gura şi începu să plângă înfundat, simţind parcă din instinct că se apropie ceva rău. Băiatul oftă:

— Nu-mi place la Christminster. Casele alea mari şi vechi sunt temniţe?

— Nu, colegii, răspunse Jude; colegii în care poate ai să înveţi şi tu odată.

— Mai bine nu! spuse băiatul.

— Să mai încercăm o dată, propuse Sue. O să mă înfăşor mai strâns în manta... Să vii din Kennetbridge aici înseamnă să porneşti de la Ana la Caiafa!... Cum arăt acum, dragă?

— Acum nu mai poate observa nimeni, spuse Jude.

Mai găsiră o casă de închiriat şi încercară pentru a treia oară. Femeia de aci se arătă mai binevoitoare, dar nu avea prea mult loc liber şi se învoia s-o primească numai pe Sue cu copiii, dacă soţul ei se putea adăposti în altă parte. De nevoie, se împăcară cu această rânduială, ca să nu fie siliţi a prelungi căutarea până noaptea târziu. Ajunseră la înţelegere cu femeia, deşi preţul cerut de ea era cam pipărat pentru punga lor. Dar nu-şi puteau permite să cârtească înainte ca Jude să fi avut timp să-şi găsească un adăpost de durată. La etajul al doilea, în fundul casei, Sue luă în stăpânire o odaie, din care se deschidea o cămăruţă pentru copii! Jude rămase ca să bea un ceai şi avu plăcerea să descopere că fereastra privea spre spatele unui alt colegiu. După ce-i sărută pe toţi patru, se duse să-şi facă rost de câteva obiecte trebuincioase şi să-şi găsească un adăpost.

După plecarea lui, gazda urcă pentru a sta puţin la taifas cu Sue şi află câte ceva despre istoria familiei pe care o adăpostea. Sue nu se pricepea să vorbească în doi peri, şi după ce mărturisi câte ceva despre greutăţile lor din urmă şi despre viaţa lor nomadă tresări de uimire când o auzi pe proprietăreasă întrebând pe neaşteptate:

— Sunteţi într-adevăr măritată?

Sue şovăi apoi, lăsându-se târâtă de întâia pornire spuse femeii că atât soţul ei cât şi ea fuseseră nefericiţi în prima lor căsătorie, după care, îngroziţi la gândul unei noi legături definitive şi de teamă că dragostea să nu le fie ucisă prin condiţiile contractului, dar dorind totuşi să rămână împreună, nu găsiseră pur şi simplu destul curaj ca să repete ceremonia, măcar că încercaseră de două sau trei ori. Aşa încât, cu toate că în înţelesul pe care-l dădea ea – Sue – cuvintelor, era o femeie măritată, după părerea gazdei nu era.

Gazda, care părea stânjenită, coborî scările. Sue rămase visătoare lângă fereastră, cu ochii la ploaia de afară. Reculegerea îi fu întreruptă de zgomotul ce însoţea intrarea unui om în casă, apoi de un glas de bărbat şi de altul de femeie, venind din coridorul de dedesubt. Se întorsese soţul gazdei, şi femeia îi vorbea despre sosirea chiriaşilor în lipsa lui.

Deodată, omul ridică glasul a supărare.

— Dar ce nevoie avem aici de o asemenea femeie? Şi poate şi de o naştere!... Nu ţi-am spus că nu vreau copii în casă? Am zugrăvit antreul şi scările ca să le strice ei lovind cu picioarele? Ar fi trebuit să-ţi dai seama, când i-ai văzut venind cum au venit, că nu e lucru curat cu ei. Să primeşti o familie întreagă, când eu ţi-am spus să închiriezi unui bărbat singur!

Femeia explica mai departe, dar pare-se că bărbatul o ţinea una şi bună, pentru că în curând se auzi o bătaie în uşa lui Sue şi se arătă gazda.

— Îmi pare rău, dar trebuie să vă spun, doamnă, că nu vă pot închiria camera pentru o săptămână. Bărbatul meu se împotriveşte, aşa încât trebuie să vă rog să plecaţi. N-am nimic împotrivă să înnoptaţi aici, fiindcă se înserează, dar aş fi bucuroasă dac-aţi pleca mâine dis-de-dimineaţă.

Deşi ştia că are dreptul să locuiască o săptămână în camera aceea, Sue, nedorind să producă vrajbă între nevastă şi bărbat, spuse că are să plece aşa cum i se cere. După ce gazda coborî, Sue mai privi o dată pe fereastră. Văzând că ploaia se oprise, propuse băiatului ca, după culcarea celor mici, ei doi să iasă împreună, în căutarea altei locuinţă, pe care s-o arvunească pentru ca să nu mai bată şi a doua zi drumurile.

Aşa încât, în loc să desfacă bagajele, care tocmai sosiseră, trimise fiind de Jude din gară, începură să colinde străzile încă ude, dar plăcute. Sue era hotărâtă să nu-şi mai amărască bărbatul cu vestea că fusese silită să părăsească locuinţa, atâta timp cât avea poate şi el necazuri cu găsirea unui adăpost. În tovărăşia băiatului, rătăci dintr-o stradă într-alta, dar, deşi îşi încercă norocul în vreo douăsprezece case, îi mergea mult mai prost acum, că era singură, decât când o însoţise Jude. Nu putu obţine de la nimeni făgăduiala unei camere pentru a doua zi. Toţi proprietarii se uitau pieziş la femeia şi la copilul care căutau adăpost pe întuneric.

— N-ar fi trebuit să mă nasc, nu-i aşa? întrebă băiatul, cu glas neîncrezător.

Frântă de oboseală, Sue se înapoie în casa în care era nedorită, dar unde găsea cel puţin un adăpost vremelnic. În lipsa ei, Jude trecuse şi-şi lăsase adresa; ştiindu-l încă atât de slăbit, Sue rămase la hotărârea de a nu-l tulbura până a doua zi.

II

Sue şedea cu ochii aţintiţi în duşumeaua goală. Casa era ceva mai răsărită decât un bordei – dintre cele clădite pe vremuri înăuntrul zidurilor oraşului. Privi apoi afară prin fereastra fără perdele. În faţă, nu departe, zidurile exterioare ale Colegiului Sarcophagus – tăcute, negre, oarbe – aruncau umbra a patru veacuri de bigotism şi ruină peste odaia strâmtă în care locuia Sue, oprind lumina lunii în timpul nopţii şi a soarelui ziua. Dincolo de acest colegiu putea fi zărită silueta Colegiului Rubric, şi ceva mai departe, turnurile unui al treilea. Se gândea cât de ciudată poate fi înrâurirea unei pasiuni supreme asupra cugetului unui om simplu, de vreme ce o asemenea patimă îl împinsese pe Jude, care-i iubea cu atâta duioşie pe ea şi pe copii, să-i statornicească în coclaurile astea jalnice, numai pentru că el mai era încă pradă nălucirii lui. Nici acum încă nu auzea el desluşit refuzul îngheţat cu care zidurile acelea savante răspundeau chemării lui.

Neputinţa de a găsi o altă locuinţă şi faptul că în aceasta nu era loc pentru tatăl lui îl zguduiseră adânc pe băiat; părea stăpânit de o spaimă apăsătoare şi tăcută. Rupse tăcerea cu cuvintele:

— Mamă, ce o să facem mâine?

— Nu ştiu, răspunse cu deznădejde Sue. Mă tem că toate astea o să-l necăjească pe taică-tău.

— Aş vrea să-l văd pe tata sănătos şi să fie loc şi pentru el aici! Atunci, totul ar fi mai simplu. Bietul tata!

— Da, ar fi mai simplu.

— Pot să fac şi eu ceva?

— Nu! E numai necaz, vrăjmăşie şi suferinţă pe lumea asta!

— Tata a plecat ca să avem loc noi copiii, nu-i aşa?

— În parte.

— Ar fi mai bine să nu mai fim noi pe lume, nu-i aşa?

— Aproape c-ar fi, dragul meu!

— Tot din cauza noastră, a copiilor, nu poţi tu să găseşti locuinţă bună?

— Da, unii oameni nu vor copii în casă.

— Dar dacă copiii aduc atâtea necazuri, de ce mai au oamenii copii?

— Păi, pentru că e o lege a naturii.

— Dar noi nu cerem să ne naştem.

— Nu, fireşte.

— Şi cu mine-i şi mai rău, pentru că tu nu eşti mama mea adevărată şi nu te silea nimeni să mă primeşti dacă nu voiai! N-ar fi trebuit să vin la tine – ăsta-i adevărul adevărat! Şi-n Australia încurcam oamenii, şi aici la fel. Tare-aş fi vrut să nu mă fi născut!

— N-ai avut încotro, dragul meu.

— Cred că ori de câte ori se nasc copii nedoriţi ar trebui omorâţi pe loc, înainte să capete suflet. Să nu li se dea voie să crească şi să umble!

Sue nu răspunse. Se întreba cu inima îndoită cum trebuie să se poarte cu acest copil, care avea prea multă minte.

În cele din urmă, ajunse la concluzia că, în măsura în care împrejurările o îngăduiau, trebuia să fie cinstită şi sinceră cu un copil care lua parte la necazurile ei ca un prieten vârstnic.

— Curând o să mai fie unul în familia noastră, spuse ea cu şovăială în glas.

— Cum aşa?

— O să mai fie un micuţ.

— Ce? Băiatul sări mânios în picioare. Doamne, mamă, doar nu tu l-ai cerut, ai şi aşa destule necazuri cu câţi suntem!

— Da, îmi pare rău că trebuie s-o recunosc! murmură Sue, căreia îi străluceau ochii din pricina lacrimilor prinse în gene.

Băiatul izbucni în plâns.

— Nici nu-ţi pasă, nici nu-ţi pasă! strigă el cu amară imputare. Cum ai putut mamă, să fi atât de păcătoasă şi de crudă? N-ar fi trebuit s-o faci înainte ca lucrurile să se mai îndrepte, şi tata să se însănătoşească! Ai să aduci necazuri şi mai mari pe capul nostru! N-avem loc, tata e silit să plece, pe noi ne azvârle mâine afară, şi tu o să mai ai unul în curând! Anume ai făcut-o, anume, anume?

Măsura odaia în lung şi-n lat, plângând în hohote.

Trebuie, trebuie să mă ierţi, micul meu Jude! se apără ea, în timp ce pieptul i se zbătea ca şi al băiatului. Nu pot să-ţi explic acum – o să-ţi spun când ai să fi mai mare. Pare într-adevăr că aş fi făcut-o înadins, acum, că avem atâtea greutăţi! Nu pot să-ţi explic, dragul meu! Dar n-a fost chiar, chiar înadins! N-am avut încotro, n-am putut...

— Ba da, înadins ai făcut-o, trebuia să fi putut! Fiindcă cine ar putea să se amestece, în felul asta, în viaţa noastră dacă n-ai vrea tu? N-o să te iert niciodată, niciodată! Niciodată n-o să mai cred că ţii la mine, sau la tata, sau la oricare dintre noi!

Se retrase în cămăruţa de lângă odaia ei, în cămăruţa pe a cărei duşumea fusese încropit un culcuş. De acolo Sue îl auzi spunând: „Dacă n-am mai fi noi copiii, ar scăpa de toate necazurile”.

— Să nu-ţi treacă prin minte una ca asta, strigă Sue destul de poruncitor. Culcă-te acum!

În dimineaţa următoare, Sue se trezi puţin după ora şase. Hotărî să se scoale şi să se repeadă încă înainte de micul dejun la hanul unde urma Jude să înnopteze, ca să-i povestească cele întâmplate până a apuca el să iasă din casă. Se sculă încetişor, ca să nu tulbure somnul copiilor, pe care-i ştia istoviţi după eforturile din ajun.

Îl găsi pe Jude la micul dejun, în hanul mizer pe care şi-l alesese drept adăpost pentru a compensa cheltuielile impuse de locuinţa ei; ea îl înştiinţă că se află iarăşi pe drumuri. Toată noaptea, îi spuse Jude, fusese îngrijorat din pricina ei. Dar acum era dimineaţă, şi obligaţia de a părăsi locuinţa nu mai părea chiar aşa o pacoste, cum păruse în seara din ajun. Nici chiar faptul că nu izbutise să găsească altă casă n-o mai mâhnea pe Sue atât de rău ca la început. Jude era şi el de părere că n-are rost ca Sue să stăruie asupra dreptului de a rămâne o săptămână în locuinţa în care se mutase şi că e bine să ia numaidecât măsuri în vederea mutării.

— Trebuie să vă mutaţi cu toţii în hanul ăsta pentru o zi două, spuse el. Ştiu că e un loc nepotrivit şi că pentru copii n-o să fie chiar atât de plăcut, dar astfel vom avea răgaz să căutăm prin împrejurimi. În suburbii sunt locuinţe din belşug – de pildă în vechiul meu cartier, Beersheba. Acum, că eşti aici, ia micul dejun cu mine, porumbiţa mea. Eşti sigură că te simţi bine? Avem destul timp să ne întoarcem şi să pregătim mâncarea copiilor înainte ca ei să se trezească. De fapt, vin şi eu cu tine.

Sue împărţi cu Jude o gustare grăbită, şi după un sfert de ceas porniră împreună, hotărâţi să părăsească numaidecât prearespectabila locuinţă în care se mutase Sue. Când ajunseră acolo şi după ce urcară scările, Sue descoperi că în cămăruţa copiilor e linişte deplină. Cu glas temător, o rugă pe gazdă să binevoiască a le aduce un ceainic şi ceva de mâncare pentru micul dejun. De îndată ce treaba fu – de voie, de nevoie – îndeplinită, Sue puse în ceainicul cu apă clocotită două ouă pe care le adusese cu ea. Îi ceru apoi lui Jude să aibă grijă de ele, fiindcă sunt pentru gustarea celor mici, iar ea se duse să-i cheme, ceasurile fiind aproape opt şi jumătate.

Jude stătea aplecat, cu ceasul în mână, deasupra ceainicului şi păzea ouăle, cu spatele spre cămăruţa în care dormeau copiii. Ţipătul lui Sue îl făcu să se întoarcă brusc. Văzu că uşa odăii, sau mai degrabă a cămăruţei, uşă care se urnise greu din balamale când o împinsese Sue, era larg deschisă, şi pe Sue o văzu prăbuşită, chiar în prag. Repezindu-se ca s-o ridice, îşi aruncă ochii spre culcuşul mic aşternut pe scânduri şi nu văzu nici urmă de copil înăuntru, înnebunit, ocoli odaia cu privirile. În spatele uşii se aflau înfipte două cârlige pentru agăţat haine, şi de ele atârnau, cu câte-o sfoară de împachetat în jurul gâtului, cei doi copii mai mici, iar puţin mai departe atârna, spânzurat în acelaşi fel, trupul micului Jude. Un scaun răsturnat se afla lângă băiatul cel mare, ai cărui ochi sticloşi priveau pieziş spre odaia lor; ochii fetiţei şi ai băiatului celui mic erau închişi.

Pe jumătate paralizat de această privelişte monstruos de stranie, o lăsă pe Sue să zacă mai departe pe jos, iar el tăie cu briceagul sforile şi-i aruncă pe copii pe pat; atingerea de o clipă a trupurilor lor păru să-i spună că sunt morţi. O ridică pe Sue, care leşinase, şi o lungi pe patul din cealaltă odaie; apoi se duse, cu răsuflarea tăiată, s-o cheme pe gazdă şi alergă după medic.

Când Jude se întoarse, Sue îşi venise în fire. Cele două femei neputincioase, aplecate deasupra copiilor şi făcând sforţări înnebunite pentru a-i readuce în simţiri, laolaltă cu cele trei cadavre micuţe, alcătuiau o scenă care răsturnă stăpânirea de şine a lui Jude. Medicul cel mai apropiat care putuse fi găsit intra, şi el, dar, aşa cum prevăzuse Jude, prezenţa lui era de prisos. Copiii nu mai puteau fi salvaţi, fiindcă deşi trupurile de-abia li se răciseră, se bănuia că atârnaseră spânzuraţi mai bine de-o oră. Presupunerea care avea să încolţească în mintea părinţilor mai târziu, atunci când s-au simţit în stare să judece, a fost că băiatul cel mare trezindu-se o căutase pe Sue în odaia vecină, şi negăsind-o căzuse pradă unei grave crize de deznădejde, pricinuită de răsunetul în firea lui bolnăvicioasă a întâmplărilor şi ştirii din ajun. De altfel, găsiră pe jos o bucată de hârtie cu următoarele cuvinte, aşternute de mâna băiatului cu un capăt de creion pe care-l purta mereu asupra lui.

„Făcut pentru că suntem prea mulţi.”

La vederea acestor slove, nervii, lui Sue cedară. O dată cu încredinţarea cumplită că vorbele spuse de ea băiatului fuseseră cauza principală a tragediei, pe Sue începură s-o scuture nişte convulsii care nu mai încetau. O duseră, împotriva voinţei ei, într-o odaie de la etajul de jos; zăcu aci, cu trupul ei gingaş zguduit de spasme şi cu ochii aţintiţi în tavan, în timp ce gazda se ostenea: zadarnic s-o liniştească.

Din odaia aceasta se auzea mişcarea de sus. Sue ceru să urce înapoi şi n-o putură ţine pe loc decât încredinţând-o că, dacă mai există vreo speranţă, prezenţa ei ar putea dăuna şi amintindu-i-se totodată că are datoria să aibă grijă de ea ca să nu primejduiască o nouă viaţă. Punea fără încetare întrebări, până când, într-un târziu, Jude coborî şi-i spuse că nu mai este nici o speranţă. De îndată ce se simţi în stare să vorbească, Sue îl înştiinţă despre cele spuse de ea băiatului şi-i împărtăşi convingerea că vina pentru cele întâmplate o poartă ea.

— Nu, făcu Jude. I-a stat în fire să facă ce-a făcut. Doctorul a spus că răsar uneori printre noi astfel de copii – copii de un soi necunoscut generaţiei dinainte. Ei reprezintă rezultatul unei noi viziuni asupra vieţii. Copiii ăştia par să vadă toate grozăviile vieţii înainte de a fi destul de vârstnici pentru a avea puterea să le înfrunte. Zice că e începutul dorinţei universale, care nu va întârzia să se ivească, de a nu mai trăi. E un om cu idei înaintate doctorul ăsta, numai că nu ştie să aducă mângâiere...

Jude îşi stăpânise durerea de dragul lui Sue, dar acum se simţea şi el doborât. Prăbuşirea lui o sili pe Sue la eforturi de înţelegere care o făcură să mai uite puţin de remuşcările ce-o sfâşiau. După ce toată lumea plecă, i se dădu voie să vadă copiii.

Pe faţa băiatului se citea toată istoria lor. Se concentraseră pe obrazul acela mic tot nenorocul şi toată tristeţea care întunecaseră prima căsătorie a lui Jude, împreună cu toate accidentele, greşelile şi temerile celei de-a doua. Copilul acela era punctul lor nodal, focarul, chintesenţa. Nechibzuinţa părinţilor îl făcuse pe copil să geamă, nepotrivirile dintre ei îl făcuseră să tremure, nenorocirile ce se abătuseră asupra lor îl făcuseră să moară.

După ce tăcerea se aşternu din nou peste casă, iar ei nu mai avură nimic altceva de făcut decât să aştepte ancheta comisarului, un glas puternic, înăbuşit şi grav zgudui încăperea, venind de după, zidurile groase din spate.

— Ce-i asta? întrebă Sue, încetând timp de-o clipă să mai răsufle gâfâit.

— E orga de la capela colegiului. Pesemne că organistul studiase. Este imnul celui de-a şaptezecişitreilea psalm: „Cu adevărat bun este Dumnezeu către Israel”.

Sue începu să hohotească din nou:

— Copilaşii mei! Ei n-au făcut nici un rău. De ce a trebuit să piară ei, şi nu eu?

Urmă o altă tăcere, ruptă într-un târziu de doi oameni care vorbeau undeva afară.

— Cu siguranţă că despre noi vorbesc, gemu Sue. Ne-am făcut de ocară faţă de lume, faţă de îngeri, faţă de oameni!

Jude ciuli urechile.

— Nu, nu vorbesc despre noi, spuse el. Sunt doi clerici cu păreri deosebite, care discută chestiunea Orientului!

Se lăsă o nouă tăcere, până când pe ea o cuprinse o nestăpânită criză de deznădejde.

— Există o forţă în afara noastră care spune: „Nu aveţi voie!” Mai întâi a spus: „Nu ai voie să înveţi!” Pe urmă: „Nu ai voie să lucrezi!” Acum spune: „Nu ai voie să iubeşti!”

El încercă s-o liniştească:

— E crud ce spui tu, draga mea.

— Dar e adevărat.

Mai zăboviră un timp, apoi Sue se întoarse în odaia ei. Nu îngădui să fie luate de acolo rochiţa, ghetuţele, ciorapii celui mic. În clipa morţii copilului stăteau toate întinse pe scaun, şi Jude ar fi dorit s-o scutească de vederea lor. Dar, ori de câte ori se atingea de ele, Sue îl rugă să le lase la locul lor, iar când proprietăreasa încercă să le strângă, avu o izbucnire aproape sălbatică.

Jude se temea de tăcerile ei apatice aproape mai mult decât de izbucnirile ei.

— De ce nu-mi vorbeşti, Jude? strigă ea după una din aceste crize. Nu întoarce faţa de la mine! Nu pot să sufăr singurătatea care mă cuprinde când nu sunt sub privirile tale.

— Uite, dragă, sunt aici, spuse el, lipindu-şi faţa de faţa ei.

— Da... Scumpul meu prieten, unirea noastră de săvârşită, contopirea noastră într-o fiinţă cu un singur suflet, e acum pătată de sânge.

— Umbrită de moarte, atâta tot!

— Da, dar de fapt eu l-am asmuţit, deşi nu-mi dădeam seama ce fac! Am vorbit cu un copil aşa cum vorbeşti cu un om în puterea vârstei. I-am spus că lumea e împotriva noastră, că e mai bine să nu mai fi în viaţă decât să fi cu preţul ăsta; şi el a luat cuvintele mele întocmai. I-am mai spus că voi mai avea un copil. L-a răscolit. Vai, ce amarnic m-a mustrat!

— De ce ai făcut asta, Sue?

— N-aş putea să spun. Pentru că voiam să fiu sinceră. Nu puteam îndura gândul să-l mint, să-i ascund adevărul vieţii. Şi totuşi, n-am fost sinceră, pentru că, din falsă pudoare, i-am vorbit prea învăluit. De ce am fost doar puţin mai înţeleaptă decât semenele mele, şi nu mai înţeleaptă de-a binelea? De ce nu i-am spus mai bine neadevăruri plăcute decât să-i dezvălui realitatea pe jumătate? Lipsa mea de stăpânire mă face nici să n-ascund lucrurile dar nici să nu le dau la ivealăÎ

— În majoritatea cazurilor s-ar fi putut ca planul tău să fie bun, numai că în cazul acesta anume, s-a întâmplat să dea greş. Tot ar fi trebuit să afle, mai devreme sau mai târziu.

— Şi eu tocmai făceam o rochiţă pentru micuţul meu drag; şi acum n-o să-l mai văd niciodată îmbrăcat cu ea şi niciodată n-o să-i mai vorbesc!... Mi-s ochii atât de umflaţi, încât aproape că nici nu văd; şi când te gândeşti că acum un an şi ceva mă socoteam fericită! Prea ne-am iubit mult şi ne-am lăsat în voia unui desăvârşit egoism în doi! Ziceam – ţi-aminteşti – că vom face din bucurie o virtute. Eu ziceam că e planul naturii, legea naturii, a sa raison dêtre{19}, să ne bucurăm de instinctele pe care ni le-a dăruit, instincte pe care civilizaţia şi-a propus să le înăbuşe. Ce lucruri cumplite mai spuneam şi eu! Şi acum soarta ne-a dat această lovitură de pumnal în spate fiindcă am fost proşti şi-am crezut natura pe cuvânt!

Se cufundă într-o cugetare tăcută, apoi spuse:

— Poate că e mai bine că s-au prăpădit. Da. Îmi dau seama că aşa este. Mai bine să fie seceraţi cât sunt proaspeţi decât să apuce să se ofilească în suferinţă.

— Da, răspunse Jude. Unii spun că cei vârstnici ar trebui să se bucure când le mor urmaşii încă de copii.

— Da, dar cei care vorbesc aşa nu ştiu ce înseamnă asta!... O, micuţii mei, micuţii mei, de ce nu puteţi învia? Să zicem băiatul dorea să scape de viaţă, fiindcă altfel n-ar fi făcut ce-a făcut. Pentru el nu era lipsit de sens să moară, asta făcea parte doar din tristeţea fără leac a firii lui, sărăcuţul! Dar ceilalţi – copiii mei şi ai tăi!

Sue privea din nou spre rochiţele atârnate, spre ciorăpei şi ghetuţe, toată fiinţa ei tremura ca o coardă întinsă.

— Sunt o făptură vrednică de milă, spuse ea, nu sunt bună pentru viaţa pământească, dar nici pentru ceruri nu mai sunt! Tot ce s-a întâmplat m-a scos din minţi! Ce-i de făcut?

Se uita ţintă la Jude şi-l ţinea strâns de mână.

— Nu-i nimic de făcut, răspunse el. „Lucrurile sunt aşa cum sunt şi vor ajunge la dezlegarea care le este sortită.”

Ea se opri.

— Da. Cine-a zis asta? întrebă apăsat.

— O spune corul din Agamemnon. De când s-a întâmplat nenorocirea, cuvintele astea nu-mi ies din cap.

— Sărmanul meu Jude, ce lipsit ai fost tu de toate! Tu mai mult decât mine, pentru că eu măcar te-am avut pe tine! Când mă gândesc că ai aflat cuvintele astea citind singur şi fără îndrumare şi că totuşi eşti sărac şi deznădăjduit!

După astfel de clipe de uitare, fluxul durerii năvălea iarăşi asupra ei.

Veniră oficialităţile să cerceteze trupurile, avu loc ancheta şi apoi sosi şi dimineaţa tristă a înmormântării. Relatările din ziare aduseseră la faţa locului o mulţime de curioşi fără treabă, care aşteptau, prefăcându-se că numără ferestrele şi cărămizile zidurilor, îndoiala cu privire la natura relaţiilor dintre cei doi stimula curiozitatea mulţimii. Sue spusese că-i va urma pe cei mici până la groapă, dar în ultima clipă se prăbuşi, şi sicriele fură scoase pe tăcute din casă, în timp ce ea zăcea culcată. Jude urcă în trăsură, care o luă repede din loc, spre marea uşurare a soţului gazdei. Acesta n-o mai avea acum pe cap decât pe Sue cu bagajele, şi nădăjduia să se descotorosească şi de ea în aceeaşi zi, ceva mai târziu, eliberându-şi astfel casa de înnebunitoarea faimă câştigată în săptămâna din urmă, numai şi numai pentru că nevastă-sa avusese ghinionul să primească nişte străini. În aceeaşi după-amiază, omul se sfătui între patru ochi chiar cu proprietarul locuinţei; cei doi se înţeleseră să schimbe numărul casei dacă vor avea neplăceri de pe urma cumplitei tragedii.

După ce văzu cele două lădiţe – una cu micul Jude, cealaltă cu cei doi micuţi – coborâte în pământ, Jude se grăbi să se înapoiere la Sue. Era tot în odaia ei, şi el nu voi s-o mai tulbure. Totuşi, fiindcă se simţea neliniştit, reveni pe la orele patru. Gazda, care o credea tot culcată, se întoarse şi-i spuse că în odaie nu e nici urmă de Sue. Pălăria şi jacheta ei dispăruseră de asemenea: Sue părăsise casa. Jude o porni în goană spre hanul în care înnoptase el. Nici pe acolo nu trecuse. Pe urmă, chibzuind în fel şi chip, o porni pe drumul cimitirului. Intră şi se îndreptă spre gropile proaspăt săpate. Curioşii, care, atraşi de tragedie, ajunseseră până la locul îngropăciunii, plecaseră acum cu toţii. Un om cu o lopată în mână încercă să umple cu pământ groapa celor trei copii; o femeie, care intrase în groapă pe jumătate umplută, îi oprea braţul cu un gest rugător. Era Sue, ale cărei haine colorate, neînlocuite cu cele de doliu cumpărate de Jude, vorbeau ochiului despre o durere mult mai adâncă decât ar fi putut să exprime convenţionalele straie cernite.

— Aruncă pământ peste ei! Nu-i dau voie să umple groapa până când nu-i mai văd o dată pe micuţii mei! ţipă ea cu glas sălbatic când îl văzu pe Jude. Vreau să-i mai văd o dată. Zău, Jude, te rog, Jude! Vreau să-i văd! Nu ştiam c-ai să laşi să mi-i ia în timp ce eu dorm! Spuneai că poate o să-i mai văd o dată, înainte să se bată cuiele, şi pe urmă nu te-ai ţinut de făgăduială şi i-ai luat! Vai, Jude, şi tu eşti crud cu mine!

— Vrea să-i deschid groapa până la sicrie, spuse omul cu cazmaua. Se vede cât de colo când te uiţi la ea c-ar trebui dusă acasă. Parcă nici nu ştie ce face, săraca. Acu nu mai pot să-i dezgrop, doamnă. Du-te acasă cu bărbatul dumitale şi potoleşte-te. Mulţumeşte lui Dumnezeu că-ţi dă curând altul drept mângâiere.

Dar Sue se ruga mereu:

— Nu pot să-i mai văd o dată – numai o dată? Nu se poate? Doar un picuţ, Jude! O să fiu cuminte şi n-o să mai ies niciodată din cuvântul tău, Jude, dacă mă laşi! După aceea mă întorc liniştită acasă şi n-o să mai cer să-i văd. Nu se poate? De ce nu?

O ţinea într-una tot aşa. Jude se simţea atât de sfâşiat de durere, încât era gata să încerce a-l îndupleca pe gropar. Dar asta nu putea să-i facă bine lui Sue, ba dimpotrivă, putea să-i înrăutăţească starea. Jude îşi dădu seama că trebuie cu orice chip s-o ducă acasă. O luă cu binişorul, îi şopti cuvinte duioase, o cuprinse cu braţul ca s-o sprijine, până când ea cedă fără împotrivire şi se lăsă scoasă din cimitir.

El ar fi vrut s-o urce într-o brişcă, dar, fiindcă erau siliţi să facă economie, Sue se împotrivi, aşa încât merseră încet pe jos, Jude cu panglică de doliu, ea îmbrăcată în roşu şi cafeniu. Ar fi trebuit să caute, chiar în după-amiaza aceea, o locuinţă nouă, dar Jude îşi dădu seama că e cu neputinţă; intrară, aşadar, în casa pe care acum o urau. Pe Sue durerile o siliră să intre în pat, şi medicul fu numaidecât chemat. Toată seara, Jude aşteptă jos. Târziu i se aduse vestea că se născuse un copil prematur şi că acesta, ca şi ceilalţi, nu era decât un cadavru.

III

Sue era în convalescenţă, deşi nădăjduise să moară, Iar Jude căpătase din nou de lucru, în vechea lui meserie. Acum aveau altă locuinţă, înspre cartierul Beersheba, nu departe de Catedrala Sf. Silas.

Şedeau adesea tăcuţi, mai conştienţi de ameninţarea antagonismului direct dintre lucruri decât de împotrivirea lor pasivă şi nesimţitoare. În zilele când mintea îi pâlpâia ca lumina unei stele, pe Sue o urmăreau năluciri nelămurite şi ciudate, cum că lumea seamănă cu o stanţă sau o melodie ticluită în vis; totul părea de o minunată desăvârşire pentru o gândire pe jumătate adormită, dar de o deznădăjduită lipsă de noimă pentru o minte pe deplin trează; îşi spunea că acea cauză primă lucra orbeşte, asemenea unui somnambul, şi nu cu chibzuială, ca un înţelept; că atunci când fuseseră plăsmuite vicisitudinile de pe acest pământ nici nu părea să fi fost plănuită o asemenea dezvoltare a unei receptivităţi emoţionale la creaturile supuse acestor vicisitudini, de felul aceleia dobândite de omenirea gânditoare şi educată. Dar suferinţa te face să vezi forţele vrăjmaşe luând chip ameninţător de om, şi acum, aceste idei se preschimbau pentru Sue în sentimentul că Jude şi cu ea trebuie să fugă de urmărirea unui prigonitor.

— Trebuie să ne supunem, se tânguia ea. Toată străvechea mânie a puterii de sus s-a descărcat asupra noastră, sărmanele ei creaturi, şi noi trebuie să ne supunem. Nu există alegere. Trebuie. N-are rost să ne luptăm cu Dumnezeu.

— Ne luptăm doar cu omul şi cu nişte împrejurări fără înţeles, spunea Jude.

— Adevărat! murmură ea. Ce-mi mai trece prin gând! Am ajuns superstiţioasă ca o sălbatică. Dar oricare ne-ar fi duşmanul, mie mi-a frânt cerbicia. Nu mi-a mai rămas putere să lupt şi nici să întreprind ceva. Sunt înfrântă, înfrântă „Am devenit un spectacol – pentru lume, pentru îngeri, pentru oameni.” Asta-mi spun acum mereu.

— Şi eu simt la fel!

— Ce-o să ne facem? E drept, acum ai de lucru; dar nu uita: poate doar pentru că povestea noastră şi legătura dintre noi nu sunt peste tot cunoscute... Poate că dacă s-ar şti că nu suntem legal căsătoriţi te-ar da afară din slujbă, ca la Aldbrickham!

— N-aş crede. Poate că n-ar face-o. Oricum, cred că ar trebui să legalizăm căsătoria, de îndată ce tu vei fi în stare să ieşi din casă.

— Crezi c-ar trebui?

— Bineînţeles.

Jude căzu pe gânduri.

— În ultima vreme, spuse, mi s-a părut c-aş face parte din ceata numeroasă a bărbaţilor de care virtuoşii se feresc – bărbaţii numiţi seducători. Când mă gândesc, sunt uluit. Nu mi-am dat seama de asta şi nici că-ţi fac vreun rău ţie, pe care te iubesc mai mult decât pe mine însumi. Şi totuşi, sunt din tagma acelor bărbaţi! Mă întreb dacă în rândurile acestora mai există şi alte fiinţe legate la ochi, alţi oameni atât de simpli ca mine... Da, Sue, ăsta sunt eu. Te-am sedus... Erai un tip aparte, o făptură aleasă, pe care natura o plăsmuise pentru a rămâne neatinsă. Şi eu nu te-am putut lăsa în pace!

— Nu; nu, Jude! spuse ea repezit. Nu te învinovăţi pentru ceea ce nu eşti. Dacă merită cineva să fie învinuit, eu sunt aceea.

— Te-am încurajat în hotărârea ta de a-l părăsi pe Phillotson; de n-aş fi fost eu, poate că ti-ai fi stăruit atât pe lângă el te lase să pleci.

— Ba tot atâta aş fi stăruit. Cât despre noi, faptul că nu ne-am înlănţuit printr-un contract legal este trăsătura salvatoare a legăturii noastre. Prin asta ne-am ferit să pângărim solemnitatea primelor noastre căsătorii.

— Solemnitatea?

Jude o privea cu oarecare mirare, dându-şi seama că n-o mai are în faţă pe Sue de pe vremuri.

— Da, spuse ea cu un tremur uşor în glas. M-au bântuit spaime cumplite, m-a chinuit cumplit conştiinţa atitudinii mele sfidătoare. M-am gândit că mai sunt încă nevasta lui!

— A cui?

— A lui Richard.

— Doamne-Dumnezeule, draga mea! Dar de ce?

— Nu pot să-ţi explic! Mă bate gândul ăsta mereu.

— Din pricina slăbiciunii – e o închipuire bolnavă, fără rost şi fără noimă. N-o lăsa să te tulbure.

Sue oftă adânc.

În chip de compensaţie parcă pentru asemenea convorbiri, se ivise o îmbunătăţire a situaţiei lor băneşti, fapt care într-un moment trecut al experienţei lor comune i-ar fi bucurat. Cu totul pe neaşteptate, Jude găsise, chiar îndată după sosirea în oraş, o slujbă bună în vechea lui meserie, şi afară de asta, vara se arăta prielnică sănătăţii lui şubrede. În aparenţă, zilele lui se scurgeau cu acea monotonie care după o nenorocire constituie o adevărată binefacere. Oamenii păreau să fi uitat că o luase vreodată razna. Acum se căţăra zilnic pe zidurile şi pe bordurile de piatră de sub acoperişurile colegiilor în care n-avea să păşească niciodată şi restaura ornamentele de piatră fărâmiţate ale ferestrelor cu arcade şi colonete prin care n-avea să privească niciodată; totul ca şi cum nici n-ar fi cunoscut vreodată dorinţa de a face altceva.

Se schimbase totuşi ceva în el; acum se ducea rar la biserică să asculte vreo slujbă. Un lucru îl tulbura mai mult decât orice: anume că, de la tragedia care-i lovise din punct de vedere moral, Sue şi cu el o apucaseră în direcţii opuse; întâmplările care lărgiseră înţelegerea lui despre viaţă, legi, obiceiuri, dogme nu înrâuriseră în acelaşi chip concepţiile ei. Sue nu mai era aceeaşi ca în zilele când mintea ei însetată de independenţă trecea ca o flacără uşoară peste convenţii şi formalităţi, pe care Jude pe atunci le respecta, pentru a le nesocoti acum?

Într-o anume seară de duminică, Jude se întoarse acasă destul de târziu. Ea nu era acasă, dar se înapoie curând. Lui Jude i se păru tăcută şi gânditoare.

— La ce te gândeşti, soţioara mea? o întrebă curios.

— N-aş putea să-ţi spun foarte lămurit! Mă gândeam că în drumul pe care l-am străbătut până acum tu şi cu mine ne-am dovedit egoişti, nepăsători, chiar lipsiţi de pietate. Viaţa noastră a fost o zadarnică strădanie spre propria noastră desfătare. Dar jertfa de sine e un lucru care duce mai sus. Ar trebui să ne canonim trupurile – trupul ăsta păcătos, blestemul lui Adam!

— Sue! murmură el. Ce te-a apucat?

— Ar trebui să ne jertfim fără încetare pe altarul datoriei! Dar eu m-am încrâncenat mereu să fac doar ce mi-a plăcut mie. Am meritat pedeapsa pe care am primit-o! Aş vrea să smulgă cineva răul din mine, să mă izbăvească de greşelile mele cumplite, de purtările mele păcătoase!

— Sue, iubita mea în suferinţă, nu există nici urmă de femeie păcătoasă în tine. Instinctele tale fireşti sunt cum nu se poate mai sănătoase; poate nu chiar atât de pătimaşe cum mi-aş fi dorit eu, dar bune şi fermecătoare şi curate. Şi după cum ţi-am mai spus, eşti cea mai eterică, cea mai puţin senzuală femeie din câte am cunoscut şi totuşi nu lipsită de feminitate. De ce eşti atât de schimbată în vorbă? N-am fost egoişti decât atunci când nimeni n-ar fi avut nimic de câştigat dac-am fi fost altfel, spuneai tu că firea omenească este nobilă şi răbdătoare, nu josnică şi coruptă? Şi până la urmă, am ajuns şi eu să cred că spui adevărul. Şi acum priveşti lucrurile astea cu atâta umilinţă!

— Îmi doresc o inimă smerită şi un cuget plin de căinţă; şi încă niciodată n-am avut parte de aceste simţăminte.

— Ai fost neînfricată şi în gând şi în simţire şi ai meritat mai multă admiraţie decât ţi-am putut oferi eu. Pe vremea aceea eram prea stăpânit de dogme înguste ca să te pot înţelege.

— Să nu mai spui asta, Jude! Aş dori ca fiecare dintre cuvintele şi gândurile mele neînfricate să poată fi smulse din istoria mea. Să te lepezi de tine – asta-i totul! Nu mă pot umili îndeajuns. Mi-ar plăcea să mă înţep de sus până jos cu spini, ca să iasă, prin sângerare, răutatea din mine!

— Taci! spuse el, strângând la piept capul ei mic, aşa cum ar fi strâns capul unui copil. Nenorocirea te-a adus aici! Remuşcarea asta nu ţi se potriveşte ţie, senzitiva mea plantă, ci ticăloşilor de pe acest pământ, care n-o simt niciodată.

— N-ar trebui să stau aşa, murmură ea, după ce rămăsese timp îndelungat lipită de el.

— De ce nu?

— E un semn de slăbiciune.

— O ţii una şi bună! Dar poate fi ceva mai frumos pe lumea asta decât să ne iubim unul pe altul?

— Da. Depinde ce fel de iubire; şi iubirea ta, a noastră, nu e cea bună.

— Dar nici eu nu vreau să mai rămână aşa, Sue! Hai spune, când vrei să sfinţim căsătoria noastră într-o biserică?

Ea se opri şi ridică ochii stânjenită.

— Niciodată, şopti.

Necunoscându-i gândul întreg, Jude primi cu seninătate vorbele ei şi nu-i răspunse. În cele câteva minute de tăcere care urmară, el o crezu adormită. Când îi vorbi totuşi în şoaptă, îşi clădit seama că ea fusese trează tot timpul. Sue îşi îndreptă spatele şi-oftă.

— Stăruie în seara asta în jurul tău un parfum ciudat, o atmosferă greu de descris, Sue, spuse el. Nu numai la figurat, ci chiar în hainele tale. Un soi de mireasmă vegetală, care mi se pare cunoscută, dar de care totuşi nu-mi pot aminti.

— E tămâie.

— Tămâie?

— Am fost la slujba de la St. Silas şi am stat în aburi de tămâie.

— A, la St. Silas.

— Da. Mă duc uneori acolo.

— Adevărat? Te duci acolo?

— Vezi tu, Jude, e atât de pustiu aici în dimineţile când tu eşti plecat la lucru şi eu stau şi mă gândesc şi iar mă gândesc la...

Se opri, până când simţi că poate birui nodul din gâtlej.

— Bine, desigur, n-am nimic împotrivă. Numai că e atât de ciudat din partea ta! Habar n-au credincioşii ce soi de fiinţă se află printre ei.

— Ce vrei să spui, Jude?

— Păi, o necredincioasă, ca să spunem lucrurilor pe nume.

— Cum poţi să mă îndurerezi în halul ăsta, Jude, când ştii cât sufăr! Ştiu că n-o faci cu bună-ştiinţă. Dar n-ar trebui să spui una ca asta.

— N-o să mai spun. Dar sunt foarte mirat.

— Uite, vreau să-ţi spun altceva, Jude. N-ai să te superi, nu-i aşa? M-am gândit mult la asta de când mi-au murit micuţii. Nu cred c-ar trebui de acum înainte să-ţi mai fiu soţie – sau ca şi soţie.

— Cum asta? Dar eşti!

— Din punctul tău de vedere; dar...

— Fireşte, ne-am temut de ceremonie, şi mulţi alţii ar fi procedat la fel în locul nostru, având temeiuri atât de puternice ca ale noastre. Dar experienţa ne-a dovedit cât de greşit ne-am judecat pe noi înşine şi cât de tare ne-am exagerat slăbiciunile; şi de vreme ce tu ai început să cinsteşti riturile şi ceremoniile, aşa cum se pare, mă mir că nu ceri s-o săvârşim de îndată şi pe asta. E sigur, Sue, mi-eşti soţie în toate privinţele, numai în ochii legii nu. Ce voiai să spui prin cuvintele de adineauri?

— Nu cred că sunt!

— Nu? Dar să presupunem că am fi trecut şi prin ceremonia cu pricina. Atunci ai fi simţit că eşti?

— Nici chiar atunci n-aş fi simţit că-ţi sunt soţie. M-aş fi simţit încă şi mai prost decât mă simt acum.

— De ce oare, în numele a tot ce este păcătos pe lume, draga mea?

— Pentru că sunt a lui Richard.

— A, mi-ai mai pomenit şi înainte de trăsnaia asta!

— Atunci era doar o părere, dar pe măsură ce trece timpul mă simt din ce în ce mai încredinţată că sunt a lui sau a nimănui.

— Doamne-Dumnezeule, cum schimbăm rolurile între noi!

— Da. Poate că da.

Câteva zile mai târziu, într-un asfinţit de vară, şedeau în aceeaşi odăiţă de jos, când auziră o bătaie în uşa de intrare a casei tâmplarului la care locuiau, şi după câte va clipe un ciocănit în uşa odăii lor. Înainte să apuce ei a deschide uşa, o deschise vizitatorul. O siluetă de femeie apăru în încăpere.

— Domnul Fawley este aici?

În timp ce Jude răspunse mecanic: „Da”, tresăriră amândoi, căci glasul era al Arabellei.

Jude o pofti ceremonios să intre, şi ea se aşeză pe banca de sub fereastră, de unde îi puteau desluşi silueta, profilată împotriva luminii, fără să-i poată zări însă nici o trăsătură care să le îngăduie a-şi da seama cum arată. Totuşi, ceva părea să spună că femeia n-o duce chiar atât de bine şi nici atât de împopoţonată nu era, ca-n vremea când trăia Cartlett.

Cei trei încercară să încropească o discuţie în legătură cu tragedia despre care Jude socotise de datoria lui s-o informeze numaidecât pe Arabella, măcar că ea nu dăduse nici un răspuns scrisorii lui.

— Chiar acum vin de la cimitir, spuse ea. M-am interesat şi am găsit mormântul copilului. La înmormântare n-am putut veni, dar îţi mulţumesc totuşi că m-ai chemat. Am citit totul în ziare şi am simţit că prezenţa mea nu este dorită. Nu, n-am putut veni la înmormântare, repetă Arabella, care, nefiind în stare să nimerească atitudinea ideală cerută de atmosfera, de catastrofă, dibuia, spunând de mai multe ori acelaşi lucru. Sunt bucuroasă că am găsit mormântul. Şi cum asta ţi-este meseria, Jude, ai să fi tu în stare să le faci o piatră frumoasă.

— Am să le cioplesc o piatră, spuse Jude mohorât.

— Era copilul meu şi e firesc să fiu mâhnită.

— Nădăjduiesc. Şi noi la fel simţim.

— Pentru ceilalţi, care nu erau ai mei, n-am simţit la fel, după cum e şi firesc.

— Bineînţeles!

Din colţul întunecat în care şedea Sue se auzi un suspin.

— De multe ori mi-am dorit să-l am pe lângă mine, vorbi mai departe doamna Cartlett. Poate că atunci nu s-ar fi întâmplat! Dar, fireşte, nu voiam să-l smulg nevestei tale.

— Nu sunt nevasta lui, se auzi dinspre Sue.

Izbit pe neaşteptate de cuvintele ei, Jude amuţi.

— Te rog din suflet să mă ierţi, spuse Arabella. Credeam că eşti.

După sunetul glasului ei, Jude înţelese că vorbele pe care tocmai le rostise Sue erau pătrunse de noile ei idei mistice. Fireşte însă că Arabellei îi scăpă totul în afară de înţelesul lor neîndoielnic. După ce încercă să se arate zguduită de mărturisirea lui Sue, îşi veni în fire şi vorbi mai departe netulburată şi fără ocolişuri despre băiatul ei, pentru care făcea paradă de un doliu ceremonios, liniştitor pentru conştiinţa ei, deşi cât trăise copilul, Arabella nici nu se sinchisise de el. Pomeni de trecut şi tot vorbind, se adresă din nou lui Sue. Nu primi nici un răspuns. Pe nevăzute, Sue părăsise odaia.

— Zice că nu-i nevasta ta? începu Arabella cu alt glas. Ce i-o fi venit?

— N-aş putea să-ţi spun, i-o reteză Jude.

— De fapt este, nu-i aşa? Aşa mi-a spus ea o dată.

— N-am nimic de obiectat la cuvintele ei.

— A, am înţeles! Ei, dar eu trebuie să plec. Înnoptez aici şi mă gândeam că, după nenorocirea care ne-a lovit pe toţi, e de datoria mea să trec pe la voi. Dorm la hanul în care am servit pe vremuri, şi mâine mă înapoiez la Alfredston. Tata s-a întors acasă şi locuiesc la el.

— S-a întors din Australia? întrebă Jude cu o curiozitate nu prea aprinsă.

— Da. Nu s-a putut descurca acolo. A dus-o greu. Mama a murit de diz – cum îi zice – în timpul căldurilor, iar tata cu cei doi băieţi mai mici de-abia au izbutit să se întoarcă. Şi-a făcut rost de o căsuţă, nu departe de unde a locuit înainte, şi deocamdată îi duc eu gospodăria.

Fosta soţie a lui Jude păstra un aer stereotip de bună-creştere, chiar şi acum, când Sue lipsea din odaie, drept care îşi îngrădi vizita la un număr de minute potrivit cu cea mai deplină respectabilitate. După plecarea ei, Jude, uşurat se duse spre scară şi o strigă pe Sue. Era îngrijorat, fiindcă nu ştia ce i se întâmplase.

Nu primi nici un răspuns. Tâmplarul, proprietarul locuinţei, îi spuse că Sue încă nu se înapoiase. Jude nu înţelegea nimic şi, fiindcă se făcuse târziu, absenţa ei îl neliniştea de-a binelea. Tâmplarul îşi chemă nevasta, după presupunerea căreia Sue ar fi putut fi la biserica St. Silas, unde se ducea adesea.

— Dar cu siguranţă că nu la ceasul ăsta din noapte, spuse Jude. Acum e închis.

— Cunoaşte pe cineva care păstrează cheia şi i-o dă, ori de câte ori doreşte ea.

— De câtă vreme a căpătat obiceiul ăsta?

— Cred că doar de câteva săptămâni.

Jude o apucă într-o doară în direcţia bisericii, de care nu se mai apropiase niciodată din vremea când, cu ani în urmă, în epoca ideilor lui mistice de tinereţe, locuise prin preajma ei. Biserica era pustie, dar se vedea că uşa fusese descuiată; apăsă fără zgomot clanţa şi împingând uşa înapoi după ce intră, rămase neclintit înăuntrul bisericii. În tăcerea atotcuprinzătoare părea să stăruie un sunet slab, ceva asemănător cu un suspin sau un hohot de plâns, care venea din celălalt capăt al clădirii. Cum covorul de pe jos îi înăbuşea zgomotul paşilor, Jude înaintă într-acolo prin întunericul tăiat doar de razele palide de lumină ce pătrundeau din noaptea de afară.

Sue, deasupra treptelor altarului, Jude desluşi o uriaşă cruce catolică solid construită – la fel de mare, desigur, ca şi originalul de care trebuia să amintească. Părea că pluteşte în aer, prinsă de fire nevăzute; era încrustată cu pietre preţioase mari, care atunci când crucea se legăna uşor cu o mişcare neauzită şi abia zărită sclipeau uşor în lumina câte unei raze ce străbătea de afară. Jos, pe podea, zăcea ceva ca o grămăjoară de haine negre, şi de aci venea hohotul repetat auzit de Jude mai înainte. Era Sue, prăbuşită pe pardoseală.

— Sue! şopti el.

I se dezvălui ceva alb; Sue îşi ridicase faţa.

— Ce, ce treabă ai cu mine aici, Jude? întrebă ea cu un glas aproape aspru. N-ar fi trebuit să vii! Am vrut să fiu singură! De ce ai pătruns până aici?

— Cum poţi să mă întrebi? răspunse el cu un glas fremătând de imputare; se simţea lovit drept în inimă de atitudinea ei. De ce am venit? Cine ar avea drept să vină, aş vrea să ştiu, dacă nu eu? Eu, care te-am iubit mai mult decât pe mine însumi, mai mult, da, mult mai mult decât m-ai iubit tu pe mine! Ce te-a făcut să fugi de mine ca să vii singură aici?

— Nu mă certa, Jude, asta nu pot să îndur, ţi-am mai spus-o de atâtea ori. Trebuie să mă iei aşa cum sunt. Şi sunt o epavă zdrobită de nebunia mea! N-am putut să îndur vizita Arabellei – m-am simţit aşa cumplit de nefericită, încât a trebuit să plec. Pare-se că ea este încă nevasta ta, după cum Richard e bărbatul meu!

— Dar ei nu înseamnă nimic pentru noi!

— Ba da, dragul meu, înseamnă. Acum văd căsătoria altfel. Copiii mi-au fost luaţi tocmai ca să-mi fie dovedit acest lucru! Uciderea copiilor mei de către copilul Arabellei a fost o judecată – judecata celui drept, care-l ucide pe cel fără dreptate. Şi eu, ce pot eu să fac? Sunt o făptură atât de bicisnică – prea nevrednică pentru trăi în rândul oamenilor obişnuiţi!

— E îngrozitor! spuse Jude, gata să plângă. E monstruos şi nefiresc să ai asemenea remuşcări, când n-ai făcut nimic rău!

— A, tu nu-mi cunoşti răutatea!

El îi răspunse cu înverşunare:

— Ba da! Fiecare fărâmă şi toată zgura! M-ai făcut să urăsc creştinismul, sau misticismul, sau cucernicia, sau cum i-o fi zicând lucrului ăstuia care te-a răvăşit; în asemenea hal. Cum e cu putinţă; ca o femeie plină de poezie, o femeie clarvăzătoare, o femeie al cărei suflet strălucea ca un diamant, o femeie de care toţi înţelepţii lumii ar fi fost mândri – dacă ar fi cunoscut-o – să se degradeze astfel?! Sunt bucuros, al naibii de bucuros că n-am avut nimic de-a face cu biserica, dacă a ajuns să te zdrobească în halul ăsta.

— Eşti mânios, Jude, şi crud cu mine şi nu vezi lucrurile aşa cum sunt.

— Atunci, vino acasă cu mine, draga mea, şi poate că o să le văd. Eu sunt copleşit, şi în clipa asta tu eşti scoasă din fire.

O cuprinse cu braţul şi o ridică; dar, deşi îl urma, Sue prefera să umble fără sprijinul lui.

— Nu mi-eşti urât, Jude, spuse ea cu glas dulce şi rugător. Te iubesc la fel ca întotdeauna! Atât doar, că nu s-ar cuveni să te iubesc – nu s-ar mai cuveni. Nu, nu se cuvine.

— Nu pot să te aprob.

— Dar eu mi-am băgat în cap că nu mai sunt nevasta ta! Sunt a lui, de el m-am legat pe viaţă prin taina căsătoriei. Nimic nu mai poate schimba asta!

— Dar nu încape nici o îndoială că noi suntem soţ şi soţie, dacă au fost vreodată soţi doi oameni pe lumea asta. E însăşi căsătoria naturii.

— Dar nu şi a cerului. Acolo a fost încheiată pentru mine o căsătorie, pe veci pecetluită în biserica din Melchester.

— Sue, Sue, durerea te-a adus în starea asta de nebunie! După ce m-ai convertit la atâtea dintre părerile tale, cum e cu putinţă să te văd deodată făcând stânga-mprejur fără nici un motiv şi răsturnând tot ce afirmai altădată, numai fiindcă te laşi târâtă de sentimente?! Dezrădăcinezi din mine până şi ultima fărâmă de dragoste şi respect care-mi mai rămăsese pentru vechea mea cunoştinţă, biserica... Ceea ce mă nedumereşte la tine acum este orbirea ta nemaipomenită faţă de vechea ta logică. O fi un lucru caracteristic ţie, sau e obişnuit la toate femeile? Oare o femeie este într-adevăr o unitate gânditoare, sau nu e decât o fracţiune mereu în căutarea unei întregiri? Cum îmi explicai tu că ceremonia e doar un contract greoi – aşa cum şi este de altfel – cum îmi înşirai toate argumentele împotriva ei, cum îmi arătai cât e de absurdă! Dacă doi şi cu doi făceau patru pe vremea când eram fericiţi împreună, cu siguranţă că tot patru fac şi acum? Nu înţeleg, îţi repet!

— Vai, dragă Jude, nu înţelegi pentru că eşti ca un surd care urmăreşte cum ascultă alţii muzică. Spui: La ce se uită ăştia? Nu se vede nimic. Dar totuşi este ceva.

— Eşti aspră când îmi vorbeşti aşa, şi parabola nu e potrivită! Te-ai lepădat de crusta prejudecăţilor şi m-ai învăţat şi pe mine să fac la fel, şi acum dai înapoi. Îţi mărturisesc că mă simt de-a dreptul caraghios când mă gândesc la felul cum te-am judecat.

— Dragul meu prieten, singurul meu prieten, nu fi aspru cu mine! Nu mă pot împiedica să fiu aşa cum sunt. Sunt încredinţată că am dreptate – că, în sfârşit văd lumină. Dar, Doamne, cum s-o folosesc?

Mai făcură câţiva paşi, până când ieşiră din clădire. Sue se duse să înapoieze cheia.

— Asta să fie oare fata, începu, de îndată ce ea se întoarse, Jude, care acum, în spaţiul deschis al străzii, se simţea întrucâtva mai înviorat, asta să fie fata care a introdus zeităţile păgâne în cea mai creştină dintre cetăţi? Care când domnişoara Fontover le-a călcat în picioare s-a strâmbat după ea în bătaie de joc? Care-l cita pe Gibbon, pe Shelley, pe Mill? Unde sunt acum zeii iubiţi, Venera şi Apollo?

— Te rog, te rog, nu fi atât de crud cu mine, acum, când eu sunt atât de nefericită, Jude! hohoti ea. Asta nu pot să îndur! Greşeam atunci, nu pot să-ţi explic de ce. Păcătuiam, eram trufaşă în zădărnicia mea. Sosirea Arabellei a pus capăt la toate astea. Nu mă zeflemisi: eşti tăios ca un cuţit!

El o cuprinse în braţe şi o sărută pătimaş înainte ca ea să-l poată opri, acolo, pe strada tăcută. Merseră mai departe, până când ajunseră la un han mic.

— Jude, spuse ea, stăpânindu-şi lacrimile, ai avea ceva împotrivă dacă te-aş ruga să înnoptezi aici?

— Aşa voi face, dacă într-adevăr asta doreşti. Dar doreşti cu adevărat? Dă-mi voie să te duc până la poarta casei noastre, ca să înţelegi ce vrei.

O însoţi aşadar mai departe şi intră în casă cu ea. Sue, care spusese că nu doreşte să cineze, urcă scările pe întuneric şi apoi aprinse lumina. Când întoarse capul, văzu că Jude o urmase şi că stătea în uşa odăii. Se duse spre el, îşi puse mâna în mâna lui şi-i spuse:

— Noapte bună.

— Dar, Sue! Nu-i asta casa noastră?

— Ai spus că vei face aşa cum doresc eu!

— Da. Prea bine!... Poate c-a fost o greşeală din partea mea să încep o discuţie atât de lipsită de gust! Poate că, de vreme ce n-am putut să ne căsătorim din capul locului aşa cum scrie la carte şi după moda bătrânească, ar fi trebuit să ne despărţim. Poate că lumea nu e destul de luminată pentru experienţe de felul celei încercate de noi! Cine eram noi ca să credem că putem face pe pionierii?

— Mă bucur că măcar de asta îţi dai seama. N-am făcut cu bună-ştiinţă ceea ce-am făcut. Gelozia şi neliniştea m-au împins pe nesimţite spre o situaţie falsă.

— Dar şi iubirea – m-ai iubit doar?

— Da. Dar am vrut să opresc viaţa în loc, ca să rămânem mereu doi îndrăgostiţi, până când...

— Dar doi îndrăgostiţi nu pot trăi aşa veşnic!

— Femeile pot; bărbaţii nu pot, pentru că nu vor. O femeie mijlocie este, în privinţa asta, superioară unui bărbat mijlociu. Ea nu începe niciodată, răspunde doar. Ar fi trebuit să trăim într-o comuniune sufletească, şi atâta tot.

— Eu am fost nefericita cauză a schimbării, aşa cum am spus şi mai înainte! Bine, fie cum vrei tu!... Dar nu poţi împiedica firea omenească să fie ceea ce este.

— Tocmai asta trebuie să înveţe: stăpânirea de sine.

— Repet: dacă vreunul dintre noi trebuie învinovăţit, nu eşti tu aceea, ci eu.

— Ba nu, eu. Păcatul tău n-a fost decât dorinţa – firească la un bărbat – de a posedă femeia. Eu nu ţi-am împărtăşit dorinţa până când gelozia nu m-a asmuţit s-o detronez pe Arabella. Îmi spuneam că, din milostenie, trebuie să te las să te apropii de mine, că aş fi de un egoism vrednic de osândă dacă te-aş chinui cum l-am chinuit pe celălalt prieten al meu. Dar n-aş fi cedat, dacă n-aş fi fost biciuită de teama c-ai să te întorci la ea... Să nu mai vorbim despre asta! Jude, acum vrei să mă laşi singură?

— Da... Dar, Sue, soţia mea – căci asta eşti! izbucni el; până la urmă ceea ce-ţi imput eu de atâta vreme e adevărat. Niciodată nu m-ai iubit cum te iubesc eu – niciodată, niciodată! Tu n-ai o inimă pasionată, inima ta nu se mistuie în flăcări. De fapt eşti un soi de zână, un duh, nu o femeie!

— La început nu te-am iubit, Jude, recunosc. Când te-am cunoscut mai întâi, nu doream decât să fiu iubită de tine. N-aş putea să spun că eram cochetă, dar dorinţa aceea înnăscută care macină viaţa morală a unora dintre femei aproape mai mult chiar decât patima neînfrânată – dorinţa de a atrage şi a captiva fără a ţine seama de răul pe care-l poate face bărbatului – era şi în mine; şi când mi-am dat seama că te prinsesem, m-am speriat. Şi atunci, nu ştiu cum s-a făcut, nu m-a răbdat inima să te las să pleci – poate înapoi la Arabella – şi uite-aşa am ajuns să te iubesc, Jude. Dar, vezi, oricât de duios a sfârşit dragostea asta, ea s-a născut tot din dorinţa egoistă şi crudă de a face inima ta să sufere pentru mine fără ca a mea să sufere pentru tine.

— Şi acum sporeşti cruzimea părăsindu-mă!

— Da, sigur! Cu cât mă zbat mai mult, cu atât fac mai mult rău!

— Vai, Sue! spuse el, înţelegând deodată primejdia care-l ameninţa. Nu face un lucru imoral de dragul moralei! Ai fost salvarea mea din punct de vedere social. Rămâi cu mine de dragul omeniei! Ştii ce om slab sunt. Îi cunoşti pe cei doi mari duşmani ai mei – slăbiciunea pentru femei şi patima băuturii. Nu mă lăsa pradă lor, Sue, numai ca să-ţi mântui ţie sufletul! M-am ţinut departe de ei de când ai devenit tu îngerul meu păzitor! De când te am pe tine, m-am simţit în stare să înfrunt orice ispită, de orice fel, fără primejdie. Nu merită oare salvarea mea jertfa neînsemnată a unui principiu dogmatic? Sunt îngrozit ca nu cumva, dacă tu mă părăseşti, să se întâmple cu mine cum s-a întâmplat cu porcul care a fost spălat şi care s-a întors apoi la mocirla unde obişnuia să se tăvălească.

Sue izbucni în plâns.

— Dar nu trebuie să faci asta, Jude! N-ai s-o faci! O să mă rog zi şi noapte pentru tine!

— Lasă, nu te sinchisi; nu-ţi face inimă rea, spuse Jude cu mărinimie. Numai Dumnezeu ştie cât am suferit pe vremea aceea din pricina ta; şi acum sufăr din nou. Dar poate că nu atât de mult ca tine. Dacă stai şi judeci, până la urmă tot femeia e mai năpăstuită!

— Aşa şi este.

— Dacă nu cumva e o femeie de nimic, o lepădătură. Şi de data asta nu este!

Sue trase cu nervozitate o dată sau de două ori aer în piept.

— Mă tem că este... Şi acum, Jude, noapte bună, te rog!

— N-am voie să rămân? Măcar încă o dată? Cum am făcut de atâtea ori – vai Sue, soţia mea, de ce nu se poate?

— Nu, nu, nu sunt soţia ta... Mă aflu în mâinile tale, Jude. Nu mă ispiti să mă întorc înapoi, acum, că am ajuns atât de departe!

— Prea bine. Fac ce-mi porunceşti. Îţi datorez asta, draga mea, drept ispăşire pentru felul cum te-am constrâns prima dată. Doamne, ce egoist am fost! Poate... poate c-am nimicit una dintre iubirile cele mai înălţătoare şi mai curate din câte s-au înfiripat vreodată între un bărbat şi o femeie!... Fie, să rupem din clipa aceasta în două vălul templului nostru!

Se duse spre pat, scoase una dintre cele două perne şi o azvârli pe podea.

Sue îl urmărea cu privirea şi plângea pe-nfundate, plecată deasupra marginii patului.

— Nu-ţi dai seama că la mine e vorba de o problemă de conştiinţă, şi nu de dezgust faţă de tine, murmură ea cu glas întretăiat. Nu de silă faţă de tine! Dar nu mai pot să vorbesc. Mi se frânge inima şi stric tot ce-am început. Noapte bună, Jude!

— Noapte bună! spuse el, dând să plece.

— Dar ai să mă săruţi! spuse ea ridicându-se. Nu pot să îndur...

El o strânse în braţe şi sărută faţa ei înlăcrimată cum poate n-o mai sărutase niciodată. Rămaseră apoi tăcuţi, până când ea şopti:

— Cu bine, cu bine! Pe urmă se desprinse împingându-l uşor şi adăugă, încercând să-i îndulcească tristeţea: O să rămânem totuşi prieteni, Jude, nu-i aşa? Şi o să ne vedem din când în când. Cu siguranţă! Şi-o să uităm de toate astea şi-o să încercăm să fim iarăşi cum am fost pe vremuri?

Jude nu-şi îngădui să răspundă nimic, ci se întoarse şi coborî scările.

IV

Omul pe care, în urma prefacerii ei morale, Sue îl privea acum ca pe soţul ei nedespărţit locuia tot la Marygreen,

În ajunul zilei când se petrecuse tragedia cu copiii, Phillotson îi văzuse – atât pe ea, cât şi pe Jude – urmărind la Christminster: sub ploaie, cortegiul în drumul lui spre teatru. Pe loc, nu-i pomenise nimic despre acest lucru însoţitorului său Gillingham, care, în calitate de vechi prieten, îl vizitase pe Phillotson în satul mai sus amintit şi propusese, de fapt, excursia de o zi la Christminster.

— La ce te gândeşti? îl întrebă Gillingham în drum spre casă. La diploma universitară pe care n-ai căpătat-o niciodată?

— Nu, nici gând, răspunse Phillotson ursuz. La o cunoştinţă pe care am văzut-o astăzi. Şi după o clipă adăugă: La Susanna.

— Am văzut-o şi eu.

— Nu mi-ai spus nimic.

— N-am vrut să-ţi atrag atenţia asupra ei. Dar, de vreme ce-ai văzut-o, ai fi trebuit să-i spui: „Ce mai faci, scumpa mea fostă?”

— Fireşte. Aş fi putut să-i vorbesc aşa. Dar ce părere ai despre ce-ţi spun eu acum: am motive întemeiate să bănuiesc că atunci când m-am despărţit de ea era nevinovată, şi vina a fost numai a mea. Da, ăsta-i adevărul! Încurcată treabă, nu-i aşa?

— Oricum, a avut ea grijă de atunci să-ţi dea dreptate, după cum se poate vedea.

— Hm, lasă ironiile ieftine! Ar fi trebuit să am răbdare, nu încape îndoială.

La sfârşitul săptămânii, după ce Gillingham se înapoie la şcoala lui de lângă Shaston, Phillotson se duse la târgul din Alfredston, după cum îi stătea în obicei. Cobora dealul înalt, cunoscut lui cu mult înainte de a fi fost descoperit de către Jude – deşi ritmul istoriei dascălului nu fusese marcat de paşii făcuţi pe acest povârniş – şi rumega iarăşi în gând ştirea primită de la Arabella. Ajuns în oraş, îşi cumpără gazeta locală, pe care o citea de obicei, şi după ce se aşeză la o masă de han, ca să se răcorească în vederea celor cinci mile care-l aşteptau la întoarcere, scoase din buzunar ziarul şi se apucă să citească. Informaţia despre Strania sinucidere a copiilor unui cioplitor în piatră îi sări în ochi.

Deşi calm din fire, ştirea îl impresionă dureros şi-l nedumeri destul de tare, fiindcă nu-i venea să creadă că vârsta celui mai mare dintre copii era aceea pomenită în ziar. Totuşi, nu încăpea îndoială că relatarea era, în mare măsură, adevărată.

— S-a umplut şi paharul lor! îşi spuse; se gândea şi se tot gândea la Sue şi la ceea ce câştigase ea părăsindu-l.

Cum Arabella se statornicise la Alfredston şi dascălul venea la târg în fiece duminică, nu-i de mirare că, după câteva săptămâni, se reîntâlniră. Faptul se petrecu îndată după înapoierea ei din Christminster, unde zăbovise mult mai mult decât îşi pusese la început în gând, nescăpându-l pe Jude din ochi, deşi acesta din urmă n-o mai văzu. Phillotson mergea spre casă, când o întâlni pe Arabella, care se apropia de oraş.

— Îţi place să te plimbi pe drumul ăsta, doamnă Cartlett? o întrebă el.

— A început să-mi placă iarăşi, răspunse ea. Pe aici locuiam când eram fată tânără şi femeie măritată, şi în toate întâmplările din viaţa mea care au vreo legătură cu sentimentele e amestecat şi drumul ăsta. Şi apoi, în ultima vreme s-au răscolit toate în mine, fiindcă am fost pe la Christminster. Da, l-am văzut pe Jude.

— A! Cum au îndurat nenorocirea care s-a abătut asupra lor?

— Într-un fel foarte ciudat – foarte ciudat! Ea nu mai trăieşte cu el. Am aflat, cu puţin înainte de plecarea mea din Christminster, că-i lucru sigur, măcar că încotro merg lucrurile mi-am dat şi eu seama când am fost pe la ei – după purtarea lor.

— Nu mai trăieşte cu bărbatu-său? Cum aşa, aş fi zis că nenorocirea o să-i unească mai tare.

— Păi, de fapt, el nici măcar nu este bărbatul ei. Ea nu s-a cununat niciodată în lege cu el, deşi de atâta vreme treceau drept bărbat şi nevastă. Şi acum, în loc ca necazul ăsta să-i îndemne să se grăbească a face treaba legal, pe ea a pălit-o credinţa, aşa cum m-a pălit şi pe mine de durere atunci când l-am pierdut pe Cartlett, numai că la ea totul se petrece mai istericos decât la mine. Şi zice într-una, aşa am aflat eu, că-i nevasta dumitale în ochii Cerului şi ai Bisericii – numai a dumitale – şi că nici o putere omenească nu poate s-o facă să fie a altuia.

— Da, adevărat?... S-au despărţit, prin urmare?

— Vezi că băiatul cel mare era al meu.

— A, al dumitale?

— Da, sărăcuţul, născut dintr-o căsătorie legală, slavă Domnului! Şi poate că o fi simţind şi ea că, la urma urmelor, ar fi trebuit să fiu eu în locul ei. N-aş putea să spun. Oricum, în ceea ce mă priveşte, eu în curând îmi iau tălpăşiţa de aici. Acum trebuie să-l îngrijesc pe tata şi nu mai putem trăi într-o văgăună ca asta. Sper să mă văd cât mai curând iarăşi într-un local din Christminster sau din alt oraş mare.

Se despărţiră. După ce mai urcă puţin povârnişul, Phillotson coborî înapoi în grabă şi o strigă.

— Care este sau a fost adresa lor?

Arabella i-o dădu.

— Mulţumesc. Bună ziua.

Arabella porni spre casă cu un rânjet pe buze, şi tot drumul, din locul unde încep sălciile tunse şi până la vechile aziluri de pe prima stradă a oraşului, se căzni să-şi facă gropiţe în obraji.

Între timp, Phillotson urca spre Marygreen şi pentru prima dată după multă vreme, privi spre viitor. Când coti pe sub copacii mari de pe tăpşanul verde spre şcoala modestă cu care fusese silit să se mulţumească, se opri o clipă şi şi-o închipui pe Sue ieşind pe uşă spre a-i veni în întâmpinare. Nimeni nu plătise mai scump mărinimia – fie ea creştină sau păgână – decât plătise Phillotson când o lăsase pe Sue să plece. Dăduse din colţ în colţ, devenind, dincolo de orice putere de îndurare, o jucărie în mâinile celor virtuoşi; ajunsese aproape muritor de foame, şi acum depindea întru totul de suma foarte mică pe care i-o aducea slujba în şcoala din acest sat (al cărui pastor fusese bârfit fiindcă se împrietenise cu el). Se gândise de multe ori la cuvintele Arabellei, anume că, dac-ar fi ţinut-o pe Sue mai din scurt i-ar fi înfrânt îndărătnicia. Totuşi, într-atât de neclintit şi nelogic era dispreţul lui faţă de gura lumii şi faţă de principiile în respectul cărora fusese crescut, încât convingerea că avusese dreptate în purtarea faţă de soţia sa rămăsese nestrămutată.

Principiile care puteau fi înăbuşite de către sentimente într-un sens nu erau scutite de ameninţarea unei catastrofe la fel de mari în alt sens. Instinctele care-l îndemnaseră să-i redea lui Sue libertatea îi îngăduiau totuşi să n-o socotească o femeie înjosită, acum, după ce ea trăise cu Jude. Tot o mai dorea, în felul lui ciudat, dacă nu s-ar putea chiar spune că încă o iubea, şi independent de orice calcule, simţi curând c-ar fi bucuros s-o ştie din nou a lui, dar tot cu condiţia ca ea să se întoarcă de bunăvoie. Îşi dădea însă seama că era nevoie de un şiretlic pentru a se apăra de suflarea rece şi neomenoasă a dispreţului lumii. Mijloace de mult ştiute îi stăteau la îndemână. Recucerind-o pe Sue şi recăsătorindu-se cu ea, sub pretextul respectabil că se înşelase în ceea ce-o privea şi obţinuse divorţul fără nici o îndreptăţire, putea să dobândească oarecare bunăstare, să-şi reia vechiul fel de viaţă, ba poate să se şi întoarcă la şcoala din Shaston, dacă nu chiar să pătrundă în Biserică, fără a fi hirotonisit.

Se gândi să-i scrie lui Gillingham ca să-i ceară părerea şi să-l întrebe dacă ar face bine să-i scrie lui Sue o scrisoare. Gillingham îi răspunse simplu că, acum, că ea plecase, era mai bine s-o lase în plata Domnului şi că, după părerea lui, dacă Sue era soţia cuiva, atunci cu siguranţă că era a bărbatului căruia îi născuse trei copii şi căruia trebuia să-i mulţumească pentru nişte întâmplări atât de tragice. Cum Jude avea un devotament atât de neobişnuit pentru ea, se prea putea ca această ciudată pereche să-şi legalizeze cu vremea legătura, şi atunci totul avea să fie bine, cuviincios şi fără cusur.

— Dar n-or s-o facă. Sue n-o s-o facă! striga Phillotson pentru sine. Gillingham e atât de prozaic! Ea e sub înrâurirea Christminsterului, a sentimentelor şi învăţăturii de acolo. Înţeleg destul de bine vederile ei despre neputinţa de a desface legătura căsătoriei şi ştiu şi de unde le-a luat. Astea nu-s ideile mele; dar eu le voi folosi ca să le impun pe ale mele.

Trimise un scurt răspuns lui Gillingham: „Ştiu că n-am nici un pic de dreptate, dar nu sunt de părerea ta. Cât despre faptul că a trăit şi a avut trei copii cu el, sentimentul meu este (deşi, pe linia vechilor principii, nu-l pot apăra cu nici un argument logic sau moral) că asta n-a însemnat pentru ea mai mult decât o desăvârşire a educaţiei. Îi voi scrie, ca să aflu dacă e ceva adevărat în cuvintele femeii aceleia.”

Cum fusese hotărât să facă pasul acesta încă înainte de a se fi sfătuit cu prietenul său, de fapt nici n-ar mai fi fost necesar să-i scrie acestuia. Totuşi, îi stătea în fire lui Phillotson să procedeze astfel.

Drept urmare, scrise o epistolă îndelung chibzuită către Sue şi ştiind-o cât este de emotivă, strecură printre rânduri o notă de neînduplecată severitate, ascunzând în schimb cu grijă orice sentiment eretic, ca nu cumva s-o sperie. Scrise că, deoarece schimbarea din temelii a părerilor ei îi ajunsese la cunoştinţă, se simţea silit să recunoască faptul că şi ale lui fuseseră în bună măsură transformate de evenimentele ce urmaseră plecării ei. Nu voia să-i ascundă că iubirea pătimaşă n-avea prea mare legătură cu ceea ce-i scria el acum. Scrisoarea lui era izvorâtă nu din dorinţa de a face din vieţile lor o biruinţă, dar cel puţin din aceea de a le feri de eşecul atât de jalnic ce le ameninţa, în urma atitudinii dictate lui de un principiu pe care-l crezuse drept, milostiv, raţional într-o civilizaţie veche cum este a noastră, scria el mai departe, a te lăsa târât de o năzuinţă instinctivă şi nestăpânită după adevăr şi dreptate e un lucru neîngăduit şi care nu rămâne nepedepsit, după cum îi fusese lui dat să descopere. Trebuie să te laşi călăuzit de un sentiment al dreptăţii experimentat de alţii şi cultivat. Dacă vrei să ai partea ta mijlocie de bunăstare şi cinste: trebuie să laşi în pace pornirea spontană spre dragoste şi bunătate.

Îi propuse să vină la el, la Marygreen.

După ce mai chibzui puţin, scoase penultimul paragraf, apoi, după ce transcrise scrisoarea, o trimise numaidecât, aşteptând cu oarecare înfrigurare rezultatul.

Câteva zile mai târziu, o umbră înainta, prin ceaţa alburie ce învăluia Beersheba, suburbia Christminsterului, înspre cartierul în care se statornicise Jude după despărţirea de Sue. Cineva bătu cu sfială în uşa locuinţei lui. Era seară – prin urmare el se afla acasă. Ca şi cum ar fi ghicit ceva, Jude sări în picioare şi se repezi la uşă.

— Vrei să ieşi puţin împreună cu mine? N-aş vrea să intru în casă. Vreau să-ţi... să-ţi vorbesc... şi să merg împreună cu tine la cimitir.

Cuvintele fuseseră rostite cu glasul tremurat al lui Sue. Jude îşi puse pălăria.

— E sinistru să rămâi afară, spuse. Dar dacă tu preferi să nu intri în casă, mie mi-e totuna.

— Da, prefer. Nu te ţin mult.

La început, Jude fu prea mişcat ca să poată vorbi; nici ea nu mai era decât un pachet de nervi şi părea sleită de orice putere de iniţiativă. Aşa încât înaintară multă vreme prin pâclă ca două umbre ale Acheronului, fără un sunet, fără un gest.

— Vreau, să-ţi spun, începu ea în sfârşit, cu glas când pripit, când tărăgănarea să nu afli cumva întâmplător din altă parte. Mă întorc la Richard. A încuviinţat – cu atâta mărinimie – să-mi ierte totul.

— Te întorci la el? Dar cum poţi?

— Vrea să se căsătorească din nou cu mine. Asta doar ca să fie îndeplinite formele şi de ochii lumii, care nu poate vedea lucrurile în adevărata lor lumină. De fapt însă eu sunt de pe acum nevasta lui. Nimic n-a putut să schimbe asta.

Se repezi la ea cu o durere aproape sălbatică în glas.

— Dar eşti nevasta mea! Da, eşti. Ştii doar. Am regretat totdeauna călătoria aceea în care am plecat numai de ochii lumii şi din care ne-am întors, chipurile, căsătoriţi legal. Te-am iubit şi m-ai iubit, eram înţeleşi, asta a fost căsătoria noastră. Ne mai iubim încă – tu pe mine la fel ca şi eu pe tine – ştiu că este aşa, Sue! Prin urmare, căsătoria noastră n-a fost anulată.

— Da, ştiu cum priveşti tu lucrurile, răspunse ea stăpânindu-şi deznădejdea. Dar eu am de gând să mă mărit din nou cu el, cum ai zice tu. Şi ca să vorbim pe şleau – nu te supăra că ţi-o spun, Jude! – şi tu ar trebui s-o primeşti înapoi pe Arabella.

— S-o primesc înapoi? Doamne-Dumnezeule! Şi pe urmă? Dar ce s-ar fi întâmplat dacă tu şi cu mine am fi fost legal căsătoriţi, aşa cum n-a lipsit mult să fim?

— Aş fi simţit întocmai cum simt acum – anume că această căsătorie între noi n-a fost căsătorie. Şi m-aş fi întors la Richard, dacă mi-ar fi cerut-o, fără să reînnoiesc taina. Dar „lumea şi obiceiurile ei îşi au şi ele preţul lor” (bănuiesc); drept care mă învoiesc la repetarea ceremoniei... Te rog din suflet, nu strivi în mine ultima fărâmă de viaţă cu sarcasmul şi argumentele tale! Eu am fost pe vremuri cea mai puternică dintre noi doi, ştiu asta, şi poate că te-am tratat fără milă. Dar, Jude, răsplăteşte răul cu bine! Acum sunt eu mai slabă. Nu te răzbuna pe mine, fi bun! Te rog fi bun cu mine – o biată femeie păcătoasă, care încearcă să se îndrepte.

El clătina cu deznădejde din cap. Avea lacrimi în ochi. I se părea că suflarea tragediei care se abătuse asupra ei îi tulburase cugetul. Mintea ei, odinioară atât de pătrunzătoare, se înceţoşase.

— Rău, rău, făcu el cu glas răguşit. Greşeală, perversiune! Mă scoate din fire! Ţii la el? Îl iubeşti? Ştii bine că nu! Te prostituezi din fanatism. Doamne, iartă-mă, da, asta faci!

— Nu-l iubesc – trebuie, trebuie s-o recunosc cu cea mai adâncă remuşcare! Dar voi încerca să-nvăţ a-l iubi supunându-mă lui.

Jude argumentă, stărui, o rugă, dar convingerea ei respingea toate argumentele. Părea că hotărârea o dată luată era singurul lucru din lume de care ea era sigură şi că această siguranţă dârză o făcea să şovăie în toate celelalte porniri şi dorinţe.

— Am avut grijă să-ţi aduc la cunoştinţă tot adevărul şi să ţi-l încredinţez chiar eu, spuse ea tăios, ca să nu te socoteşti jignit aflându-l de la altcineva. Am mers chiar până acolo încât am recunoscut supremul adevăr, anume că pe el nu-l iubesc. Nu credeam c-ai să mă răsplăteşti cu atâta asprime! Voiam să te rog...

— Să-ţi fiu nun?

— Nu. Să-mi... trimiţi... bagajele, dacă vrei. Dar îmi închipui că nu vrei.

— Bineînţeles că vreau! Cum, dar nu vine să te ia ca să te ducă la altar? Nu catadicseşte să facă asta?

— Nu, eu nu-l las. Mă duc la el de bunăvoie, tot aşa cum am plecat de la el. Ne vom cununa în bisericuţa din Marygreen.

Stăruia o tristeţe atât de dulce în ceea ce numea el îndărătnicia ei, încât Jude nu se putu împiedica să nu fie de câteva ori mişcat până la lacrimi din milă pentru ea.

— Încă n-am cunoscut o femeie care să se pedepsească atât de înverşunat ca tine, Sue! În clipa când omul se aşteaptă să te vadă mergând drept înainte, pe singura cale raţională, tu ai şi cotit drumul!

— Bine, să lăsăm asta... Jude, trebuie să-mi iau rămas bun. Dar voiam să mă însoţeşti până la cimitir. Să ne luăm rămas bun acolo, lângă mormintele acelora care au murit ca să-mi arate mie cât de greşit gândesc.

Se îndreptară într-acolo, şi la cererea lor, poarta cimitirului fu deschisă. Sue fusese de multe ori pe acolo şi cunoştea drumul spre morminte chiar şi prin întuneric. Când ajunseră, se opriră tăcuţi.

— Aici mi-ar plăcea să ne despărţim, spuse ea.

— Fie!

— Nu mă socoti neîndurătoare fiindcă am făcut ceea ce mi-a dictat convingerea să fac. Mărinimia şi devotamentul tău faţă de mine, Jude, sunt fără pereche! Înfrângerea ta întru cele lumeşti, dacă într-adevăr ai fost înfrânt, este spre cinstea mai curând decât spre ruşinea ta. Aminteşte-ţi că cei mai buni şi mai mari dintre oameni sunt aceia care n-au dobândit pentru ei nici unul dintre bunurile acestei lumi. Orice biruitor este, mai mult sau mai puţin, un egoist. Cei devotaţi dau greş... „Milostenia nu urmăreşte să se căpătuiască.”

— La capitolul ăsta suntem de aceeaşi părere, iubita mea de totdeauna, şi în ce priveşte aceste cuvinte ne vom despărţi prieteni. Asemenea versete vor rămâne neclintite, chiar şi după ce tot restul, pe care tu îl numeşti religie, se va fi spulberat!

— Atunci, să nu mai vorbim despre asta! rămâi cu bine, Jude, tovarăşul meu întru păcat şi cel mai drag prieten!

— Adio, rătăcita mea soţie, adio!

V

În după-amiaza zilei următoare, ceaţa obişnuită a Christminsterului încă mai învăluia totul. Umbra subţire a lui Sue, care mergea spre gară, de-abia se desluşea.

În ziua aceea, Jude n-avusese inimă să se ducă la lucru. Şi nicăieri pe unde ar fi putut s-o apuce ea. Porni în direcţia opusă, spre un loc mohorât, straniu, searbăd, cu crengi din care picura apă, un loc în care te pândeau tusea şi oftica şi unde el nu călcase niciodată până atunci.

— Sue s-a dus de la mine, s-a dus! murmura el cu jale.

Între timp, ea se urcase în tren, coborâse în locul unde se desparte şoseaua spre Alfredston şi apoi se urcase în tramvaiul cu aburi, care-o dusese până în oraş. Fusese dorinţa ei ca Phillotson să n-o întâmpine. Voia, după cum spusese, să se întoarcă nesilită la casa şi vatra lui.

Era vineri seara. Alesese momentul acesta ştiind că în ziua aceea din săptămână dascălul încetează lucrul la orele patru, pentru a nu-l reîncepe decât luni dimineaţă. Trăsurica închiriată la hanul Urs ca s-o ducă până la Marygreen opri, la cererea ei, în capătul uliţei, la o jumătate de milă depărtare de sat, şi după ce Sue coborî i-o luă înainte cu acea parte din bagaj pe care o adusese cu ea. Întâlnind trăsura, care făcea cale-ntoarsă spre han, Sue îl întrebă pe vizitiu dacă găsise casa învăţătorului deschisă. Omul îi răspunse că da şi că bagajele fuseseră duse în casă chiar de dascăl.

Acum Sue putea să intre în Marygreen fără să atragă prea mult atenţia. Trecu drumul în dreptul fântânii şi merse pe sub copaci, pentru a ajunge la şcoala aproape nouă de pe cealaltă parte. Apăsă clanţa fără să bată în uşă. Phillotson stătea în mijlocul odăii aşteptând-o, aşa cum i se ceruse.

— Am venit, Richard, spuse ea palidă la faţă şi cu un aer răvăşit; apoi se prăbuşi pe un scaun. Nu-mi vine să cred că o ierţi pe... nevasta ta!

— Iert totul, iubita mea Susanna, spuse Phillotson.

Ea tresări când auzi cuvântul drăgăstos, deşi fusese rostit cumpătat şi fără înflăcărare.

— Copiii... mi-au murit... şi a fost drept să se întâmple aşa! Aproape că sunt... bucuroasă. Au fost zămisliţi în păcat. Au căzut jertfă ca să mă înveţe pe mine cum să trăiesc! Moartea lor a fost prima treaptă a izbăvirii mele. De aceea nici n-au murit în zadar! Mă primeşti înapoi?

El era într-atât de mişcat de tristeţea cuvintelor ei, încât făcu mai mult decât îşi propusese să facă. Se aplecă şi o sărută pe obraz.

Ea se dădu înapoi cu o mişcare nesimţită, şi carnea i se înfioră la atingerea buzelor lui.

Lui Phillotson i se strânse inima, fiindcă dorinţa renăscuse în el.

— Tot mai ţi-e silă de mine!

— Ba nu, dragul meu, am călătorit în umezeală şi m-a pătruns frigul! spuse ea cu un zâmbet fugar şi temător. Când facem cununia? Curând?

— Mâine dis-de-dimineaţă, aşa m-am gândit – dacă tu într-adevăr asta doreşti. Trimit vorbă vicarului c-ai venit. I-am povestit cum s-a întâmplat, şi el încuviinţează întru totul hotărârea noastră. Zice că astfel vieţile noastre vor ajunge la un liman de mulţumire şi biruinţă. Dar tu eşti sigură de tine? Nu e prea târziu nici acum, ca să spui nu, dacă socoteşti că încă nu eşti hotărâtă, să ştii!

— Ba da, ba da, sunt! Vreau ca totul să se întâmple cât mai repede. Trimite-i vorbă, trimite-i vorbă numaidecât! Pasul ăsta îmi pune puterile la grea încercare – nu pot aştepta multă vreme!

— Atunci, mănâncă şi bea ceva şi du-te în odaia ta, la doamna Edlin. O să-i spun vicarului că a rămas stabilit pentru mâine dimineaţă la opt şi jumătate, înainte să apuce cineva a intra în biserică, dacă nu cumva e prea devreme pentru tine. Prietenul meu Gillingham se află aici, pentru a fi de faţă la ceremonie. A avut bunăvoinţa să vină tocmai de la Shaston, cu toate că i-a fost foarte greu.

Spre deosebire de orice femeie obişnuită, care are ochi ageri când e vorba de cele materiale, Sue părea că nu vede nimic din încăperea în care se afla, că nu observă nici un amănunt din preajmă. Dar străbătând salonaşul, ca să-şi lase jos manşonul, scoase o mică exclamaţie şi se făcu şi mai palidă decât fusese înainte. Avea privirea osânditului care-şi vede sicriul.

— Ce este? întrebă Phillotson.

Din întâmplare, sertarul biroului era deschis şi punându-şi manşonul deasupra, Sue dăduse cu ochii de un document aflat acolo.

— Nimic... ceva... caraghios... am fost luată prin surprindere! spuse ea, încercând să-şi mascheze strigătul prin râs, în timp ce se întorcea spre masă.

— A, da, făcu Phillotson. Dispensa de căsătorie – tocmai a sosit.

Gillingham coborî din odaia de sus, şi Sue se strădui, cu încordare, să-i fie pe plac, vorbindu-i despre tot ce credea ea că-l poate interesa, în afară de propria ei persoană, care de fapt îl interesa cel mai mult. Înghiţi supusă ceva mâncare în chip de cină şi se pregăti să plece spre locuinţa ei de alături. Phillotson traversă tăpşanul împreună cu ea şi-i ură noapte bună la uşa doamnei Edlin.

Bătrâna o însoţi pe Sue la vremelnicul ei culcuş şi-i ajută să despacheteze. Scoase dintre lucruri o cămaşă de noapte brodată cu mult gust.

— Vai, nici nu ştiam că tocmai asta a fost băgată înăuntru! spuse Sue cu glas repezit. N-aveam de gând s-o iau. Uite alta.

Şi-i întinse o cămaşă nouă de pânză groasă şi nealbită, fără nici o podoabă.

— Dar asta-i mai drăguţă, spuse doamna Edlin. Astălaltă parc-ar fi pânza de sac din Scriptură.

— Da, aşa am şi vrut să fie. Daţi-mi-o pe cealaltă.

O luă şi începu s-o rupă cu toată puterea. Pârâitul pânzei răsuna în casă ca un ţipăt de cucuvaie.

— Dar, draga mea! Ce ai cu ea?

— E adulteră! Îmi vorbeşte despre ceea ce nu simt. Am cumpărat-o de mult, ca să-i plac lui Jude! Trebuie să dispară!

Doamna Edlin ridică mâinile; Sue continua să rupă cu furie pânza în fâşii, pe care le arunca în foc.

— Să mi-o fi dat mie, spuse văduva. Mă doare inima să văd o lucrătură aşa frumoasă arsă în flăcări. Nu că o cămaşă de noapte ar putea să fie de vreun folos unei babe ca mine. Mie mi-a trecut timpul pentru lucruri din astea!

— E un lucru blestemat – mi-aminteşte de ceea ce vreau eu să uit! repeta Sue. E bun numai de aruncat în foc.

— Doamne, prea eşti aprigă! De ce rosteşti cuvinte dintr-astea şi-i osândeşti la chinurile iadului pe bieţii copilaşi nevinovaţi, care ţi s-au prăpădit? Pe viaţa mea, asta nu se cheamă credinţă!

Sue îşi înfundă capul în aşternut, plângând cu hohote:

— Taci, nu mai vorbi aşa? Asta mă omoară!

Rămase aşa zguduită de durere, apoi alunecă pe podea şi îngenunche.

— Ascultă-mă pe mine, n-ar trebui să te măriţi iarăşi cu omul ăsta! spuse cu mânie doamna Edlin. Tot pe celălalt îl iubeşti.

— Ba da, trebuie – sunt de pe acum a lui!

— Prostii! Eşti a celuilalt. Dacă din capul locului n-aţi mai vrut să vă legaţi prin cununie, înseamnă că v-aţi bizuit doar pe cugetul şi pe legea voastră. Trebuia s-o duceţi mai departe tot aşa împreună şi până la sfârşit, să vă şi cununaţi. Dar la o adică, asta nu vă privea decât pe voi.

— Richard spune că mă vrea înapoi şi sunt datoare să-l urmez! Dacă el ar fi zis nu, n-ar fi fost neapărat de datoria mea să... să-l las pe Jude. Dar...

Sue rămase cu faţa înfundată în aşternut, şi doamna Edlin ieşi din odaie.

Între timp, Phillotson se înapoiase la prietenul său, Gillingham, care tot mai stătea la masă. Curând, se ridicară amândoi şi ieşiră pe tăpşan, ca să fumeze, în odaia lui Sue ardea o lumină, şi o umbră trecea, când şi când, prin spatele storurilor.

Fireşte, pe Gillingham îl tulburase farmecul greu de definit al lui Sue. Spuse, după un răstimp de tăcere:

— Ei, aproape c-ai prins-o iarăşi. A doua oară nu-ţi mai scapă ea aşa de uşor. Ţi-a picat mărul copt în mână.

— Da!... Cred că nu greşesc crezând-o pe cuvânt. Mărturisesc că există şi o fărâmă de egoism în toate astea. Lăsând la o parte că, aşa cum o vezi, fiinţa asta înseamnă o încântare pentru un sălbatic ca mine, întoarcerea ei o să mă înalţe în ochii clerului şi ai mirenilor drept-credincioşi care nu mi-au iertat c-am lăsat-o să plece. În felul ăsta, poate că mă voi întoarce, în oarecare măsură, pe vechiul meu făgaş.

— Ei, dac-ai găsit şi un motiv serios ca să te căsătoreşti din nou cu ea, fă-o acum, pentru numele lui Dumnezeu! Eu n-am fost niciodată de acord să deschizi uşa coliviei şi să laşi pasărea să zboare spre sinucidere. Ai fi putut să fi la ora asta inspector şcolar sau faţă bisericească dacă n-ai fi fost atât de slab de înger.

— Mi-am căşunat singur un rău ce nu mai poate fi îndreptat, ştiu asta.

— Acum, că ai adus-o din nou în colivie, ţine-o bine.

În seara aceasta, Phillotson vorbea în doi peri. Nu era dispus să recunoască deschis că reprimirea lui Sue de fapt n-avea nici în clin, nici în mânecă cu căinţa de a o fi lăsat să plece, ci era dictată, mai presus de toate, de teama omenească în faţa moralei şi a răspunderilor profesionale. Spuse:

— Da, aşa voi face. Acum cunosc femeia mai bine. Oricât de drept aş fi judecat atunci când am lăsat-o să plece, totuşi n-am procedat prea logic pentru un om cu părerile mele.

Gillingham îl privi, întrebându-se dacă spiritul retrograd insuflat lui Phillotson de batjocura oamenilor şi de dorinţele trupeşti îl va îndemna vreodată să fie faţă de Sue, din conformism, crud în aceeaşi măsură în care fusese odinioară bun din nesăbuinţă şi dispreţ al convenţiilor.

— Îmi dau seama că n-are rost să te laşi târât de porniri oarbe, reluă Phillotson, simţind cu fiecare clipă tot mai mult nevoia de a-şi potrivi atitudinea cu situaţia în care se afla. Am fugit de învăţătura bisericii; dar am făcut-o fără voită răutate. Femeile răspândesc o vrajă atât de ciudată, încât te ispitesc spre o bunătate fără rost. Oricum, acum ştiu mai bine ce am de făcut. Poate că o asprime bine cumpănită...

— Da, dar trebuie să strângi hăţurile încetul cu încetul. Nu fi de la început prea sever. Cu timpul, se împacă ea cu orice.

Sfatul era de prisos, deşi Phillotson nu spuse că aşa ar fi.

— Mi-amintesc ce mi-a spus vicarul din Shaston după vâlva pe care am făcut-o când am lăsat-o să plece: „Singurul lucru pe care poţi să-l faci spre îmbunătăţirea situaţiei dumitale şi a ei este să recunoşti că ai greşit pentru că n-ai împiedicat-o, cu o mână înţeleaptă şi dârză, să plece şi s-o aduci înapoi, dacă vrea să vină, urmând ca pe viitor să fi neînduplecat”. Dar pe vremea aceea eram atât de încăpăţânat, încât n-am ţinut seama de sfatul lui. Şi nici nu visam pe atunci că, după divorţ, ea s-ar mai putea gândi vreodată să facă una ca asta.

Poarta căsuţei doamnei Edlin se deschise cu un zăngănit; apoi cineva trecu drumul, îndreptându-se spre şcoală. Phillotson dădu bună seara.

— A, domnul Phillotson, spuse doamna Edlin. Tocmai mă pregăteam să vin spre dumneavoastră. Am fost sus cu ea ca să-i ajut să despacheteze; şi pe legea mea, domnule, eu nu cred c-ar fi bine să aibă loc.

— Ce anume – cununia?

— Da. Se sileşte, sărăcuţa; nici nu vă puteţi da seama cât suferă. Eu n-am fost niciodată prea aprigă. Nici pentru religie, nici împotriva ei, dar bine nu poate fi s-o lăsaţi să facă una ca asta. Mai bine aţi sfătui-o să-şi mute gândul. Sigur că fiecine va spune că aţi fost bun şi iertător când aţi primit-o înapoi. Dar eu una nu spun asta.

— E dorinţa ei, şi eu o încuviinţez, spuse Phillotson rece şi grav. Împotrivirea îl întărâtă fără nici un rost. În felul acesta va fi îndreptată o faptă de o mare uşurătate.

— Nu cred. Dacă e nevasta cuiva, e a celuilalt. I-a născut trei copii, şi el o iubeşte din toată inima; şi e o ruşine strigătoare la cer să împingi o fiinţă care tremură de spaimă spre un pas ca ăsta! N-are pe nimeni de partea ei. Singurul om care-i este prieten n-are voie să se apropie, fiindcă-l opreşte ea, de încăpăţânată ce e. Stau şi mă întreb: cine i-o fi băgat asta în cap?

— N-aş putea să spun. Cu siguranţă că nu eu. În ceea ce-o priveşte, a făcut-o de bunăvoie. Asta-i tot ce am eu de spus. Phillotson devenise băţos. Şi dumneata ţi-ai cam schimbat părerea, doamnă Edlin. Nu-i frumos din partea dumitale!

— Sigur. Ştiam eu c-o să vă simţiţi jignit de vorbele mele; dar nu-mi pasă. Adevăru-i adevăr.

— Nu sunt jignit, doamnă Edlin. Ai fost o vecină prea inimoasă ca să mă pot simţi jignit. Dar dă-mi voie să ştiu eu mai bine ce-i potrivit pentru mine şi pentru Susanna. Bănuiesc, în cazul ăsta, că n-ai să vrei să ne însoţeşti la biserică.

— Nu. Spânzurată să fiu dacă mă simt în stare... Mă-ntreb ce ne mai aşteaptă! Căsătoria a ajuns în ziua de astăzi un lucru atât de serios, încât zău că te apucă frica să faci pasul ăsta. Pe vremea mea luam totul mai uşor; şi n-aş crede c-o duceam mai rău din cauza asta! Când ne-am luat eu şi cu biet omul meu, am chefuit o săptămână întreagă şi am băut pân-am secat toată parohia; şi după aceea a trebuit să împrumutăm o jumătate de coroană ca să ne putem gospodări.

După ce doamna Edlin se înapoie în căsuţa ei, Phillotson spuse posomorât:

— Nu ştiu dacă e bine s-o fac chiar atât de repede.

— De ce nu?

— Dacă într-adevăr ea o face în silă şi împotriva pornirilor ei fireşti – numai datorită unui nou simţ al datoriei sau din credinţă – poate c-ar trebui s-o las să mai aştepte puţin.

— Acum, c-ai ajuns atât de departe, n-ar trebui să dai înapoi. Asta-i părerea mea.

— Nu-mi vine prea uşor să amân acum, ce-i drept. Dar mi s-a strâns inima când a scos ţipătul acela la vederea dispensei.

— Acu, las-o mai moale cu strângerile de inimă, bătrâne? Eu îs pregătit să fiu nun mâine, şi tu eşti pregătit s-o iei. M-a mustrat tot timpul cugetul că n-am ştiut să găsesc argumente pentru a te opri s-o laşi să plece, şi acum, c-am ajuns unde-am ajuns, n-o să am linişte până nu te-ajut să îndrepţi lucrurile.

Phillotson dădu din cap a încuviinţare şi văzându-şi prietenul atât de hotărât, vorbi mai deschis.

— Fără îndoială că, de îndată ce-o să se împrăştie zvonul despre fapta mea, mulţi or să mă socotească un prostănac slab de înger. Dar ei n-o cunosc pe Sue aşa cum o cunosc eu. Deşi-ţi scapă printre degete, e atât de cinstită din fire, încât nu cred să fi făcut vreodată ceva împotriva conştiinţei ei. Faptul că a trăit cu Fawley nu înseamnă nimic. Atunci când m-a părăsit de dragul lui socotea că este dreptul ei s-o facă. Acum crede altfel.

Sosi şi dimineaţa următoare. Jertfirea pe altar de către femeie a ceea ce-i plăcea să numească principiile ei fu încuviinţată de cei doi prieteni, fiecare din punctul lui de vedere. Câteva minute după ora opt, Phillotson trecu pe la văduva Edlin ca s-o ia pe Sue. Ceaţa care acoperise cu o zi sau două înainte valea se ridicase acum până aci. Copacii de pe tăpşan prindeau aburii în braţe, şi apoi îi scuturau pe jos, sub formă de perdele de ploaie. Mireasa aştepta, gata îmbrăcată, cu pălăria pe cap. Niciodată nu semănase mai bine cu un crin ca în lumina palidă a acestei dimineţi. Era purificată, obosită de lume, istovită de remuşcări. Încordarea nervoasă îi mistuise carnea şi-i subţiase oasele, şi acum părea mai firavă ca înainte, deşi nici în zilele celei mai înfloritoare sănătăţi Sue nu fusese o femeie voinică.

— Ce punctuală! făcu învăţătorul, luându-i mâna cu mărinimie.

Îşi stăpâni dorinţa de a o săruta, amintindu-şi de tresărirea din ajun, care mai stăruia încă neplăcut în mintea lui.

Veni şi Gillingham, şi plecară cu toţii de acasă. Văduva Edlin rămase neclintită în hotărârea de a nu lua parte la ceremonie.

— Unde e biserica? întrebă Sue.

Multă vreme după dărâmarea vechii biserici, ea nu mai locuise în sat, şi acum, prinsă de gânduri, uitase de cea nouă.

— Acolo sus, spuse Phillotson, şi curând după aceea turnul se profilă mare şi solemn în ceaţă.

Vicarul se afla înăuntru, şi când intrară în biserică spuse glumeţ:

— Aproape că avem nevoie de lumânări.

— Vrei într-adevăr, vrei să fiu a ta? şopti Sue gâfâit.

— Desigur, dragă, mai mult ca orice pe lume.

Sue nu mai spuse nimic; şi pentru a doua sau a treia oară, el simţi că nu mai ascultă de glasul omeniei care-l îndemnase odinioară s-o lase să plece. Erau acolo toţi cinci: pastorul, diaconul, mirii şi Gillingham; sfânta taină fu din nou oficiată. În naosul bisericii se mai aflau vreo doi sau trei săteni, şi când pastorul ajunse la cuvintele „Ceea ce Dumnezeu uneşte...” din mijlocul acestora se ridică un glas de femeie, care spuse în gura mare:

— Tare-i mai uneşte Dumnezeu, zău aşa!

Era ca şi cum stafiile fiinţelor lor de pe vremuri jucau din nou o scenă asemănătoare cu aceea care se desfăşurase, cu ani în urmă, la Melchester. După ce semnară în registru, vicarul felicită soţul şi soţia pentru că săvârşiseră o faptă nobilă, dreaptă, de iertare reciprocă.

— Totu-i bine când se sfârşeşte bine, spuse el zâmbind. Fie-vă dat să cunoaşteţi multă vreme fericirea împreună, acum, că aţi scăpat de focul gheenei!

Străbătură biserica, aproape goală, şi se îndreptară spre şcoală. Gillingham voia să ajungă acasă încă în noaptea aceea, aşa încât plecă devreme. Felicită şi el perechea.

— Acum, spuse când se despărţi de Phillotson care îl însoţi câţiva paşi, voi fi în stare să istorisesc oamenilor din satul tău natal o poveste frumoasă şi bine ticluită, şi poţi fi sigur că ei vor spune: „Bine a făcut!”

Când se întoarse, dascălul o găsi pe Sue încercând să facă puţină gospodărie, ca şi cum s-ar fi simţit acasă. La apropierea lui, se arătă sfioasă, iar pe el îl fulgeră remuşcarea.

— Fireşte, draga mea, nu mă gândesc să-ţi tulbur intimitatea mai mult decât înainte, spuse el cu gravitate. Ne-am hotărât la această reîntoarcere de dragul situaţiei noastre sociale. În ceea ce mă priveşte, asta e îndreptăţirea pasului pe care l-am făcut, ba chiar singurul motiv.

Sue se însenină puţin la faţă.

VI

Scena s-a petrecut la uşa locuinţei lui Jude, în marginea Christminsterului – departe de cartierul St. Silas, unde trăise el înainte şi care acum îl îmbolnăvea de tristeţe. Ploua. O femeie în haine negre şi ponosite stătea în prag şi vorbea cu Jude, care oprea uşa cu mâna.

— Sunt singură, fără adăpost, mă aflu în strâmtoare, uite în ce hal am ajuns! Tata m-a dat afară, după ce mi-a luat – chipurile cu împrumut – ultimul ban, ca să-l bage în afaceri, şi pe urmă m-a învinuit de trândăvie, când eu aşteptam doar să se ivească o slujbă. Sunt la cheremul tuturor! Dacă tu nu eşti în stare să mă primeşti şi să mă ajuţi, trebuie să mă duc la azil sau într-un loc şi mai cumplit. Adineauri, în drum spre tine, doi studenţi mi-au făcut cu ochiul. E greu pentru o femeie să fie cuminte într-un loc în care mişună tinerii.

Femeia care vorbea în ploaie era Arabella, şi scena se petrecea în seara zilei de după recăsătorirea lui Sue cu Phillotson.

— Îmi pare rău pentru tine, dar nu am decât o cameră mobilată, spuse Jude rece.

— Va să zică mă dai afară?

— Îţi dau bani cât îţi trebuie ca să-ţi faci rost de mâncare şi locuinţă pentru câteva zile.

— Cum, ai tu inima să mă alungi? Mi-e urât să locuiesc la han; şi sunt atât de singură! Te rog, Jude, de dragul vremurilor de demult!...

— Nu, nu, îi reteză Jude vorba. Nu vreau să mi se amintească de vremurile acelea, şi dacă despre asta ai de gând să-mi vorbeşti nu capeţi nici un ajutor de la mine.

— Prin urmare, nu-mi rămâne decât să-mi iau tălpăşiţa, spuse Arabella.

Îşi sprijini capul de stâlpul uşii şi începu să plângă în hohote.

— Casa e plină de oameni, spuse Jude, şi eu n-am în plus decât o cămăruţă unde-mi ţin uneltele şi puţinele cărţi care mi-au mai rămas.

— Pentru mine ar fi un palat!

— Nici pat nu se găseşte înăuntru.

— Se poate înjgheba un culcuş pe jos. Pentru mine ar fi destul de bun.

Nesimţindu-se în stare s-o bruftuluiască şi neştiind ce să facă, Jude chemă proprietarul şi-i spuse că i-a venit o cunoştinţă, care se află la mare ananghie şi are nevoie de un adăpost vremelnic.

— Poate vă amintiţi de mine, am servit pe vremuri la Mielul şi Drapelul, spuse Arabella. Tatăl meu m-a ocărât azi după-amiază şi am fugit de acasă, măcar că n-aveam nici un ban!

Omul spuse că nu-şi aminteşte de trăsăturile ei.

— Totuşi, dacă sunteţi prietenă cu domnul Fawley, vom face tot ce ne stă în putinţă pentru o zi sau două, în caz că răspunde dânsul pentru dumneavoastră.

— Da, da, făcu Jude. E drept că m-a luat pe nepregătite; dar aş vrea s-o ajut să iasă din încurcătură.

În cele din urmă, ajunseră la înţelegerea să se aducă un pat în cămăruţa lui Jude, care avea să devină astfel bună de locuit pentru Arabella până la ieşirea ei din impasul în care intrase nu din vina ei, după cum declara, şi până avea să se reîntoarcă la casa părintească.

În timp ce aşteptau să se facă treaba, Arabella spuse:

— Bănuiesc că ai aflat noutatea.

— Ghicesc ce vrei să spui, dar n-am aflat nimic.

— Am primit astăzi o scrisoare de la Anny din Alfredston. Tocmai aflase că ieri trebuia să aibă loc cununia; dar nu ştie dacă s-a făcut.

— Nu doresc să vorbesc despre asta.

— Cred şi eu, sigur că nu doreşti. Dar asta-ţi dovedeşte ce soi de femeie era.

— Îţi spun doar să nu vorbeşti despre ea! E smintită. Dar e şi un înger, draga de ea!

— Dacă treaba s-a făcut, nimic nu-l mai împiedică pe el să-şi recâştige situaţia dinainte; aşa zice toată lumea, după cum îmi scrie Anny. Toţi cei care-i vor binele or să fie mulţumiţi, chiar şi episcopul în persoană.

— Cruţă-mă, Arabella!

Arabella se instala comod în mica mansardă. La început nici nu se apropia de Jude. Alerga de colo până colo, văzându-şi de treburile ei, adică, după cum îl înştiinţa când se întâlneau timp de o clipă pe scară sau pe coridor, îşi căuta o slujbă nouă în meseria în care se pricepea ea cel mai bine. Când Jude sugeră că la Londra e cel mai probabil să i se deschidă perspective pentru negoţul de băuturi, ea clătină din cap.

— Nu, prea sunt multe ispite acolo. Pentru mine e mai bună orice cârciumioară modestă de la ţară.

În dimineaţa duminicii următoare, Jude îşi lua micul dejun mai târziu ca în celelalte zile. Ea îl întrebă mieroasă dacă şi-ar putea lua gustarea de dimineaţă alături de el, pentru că-şi spărsese cana de ceai şi fiind duminică, n-o putea înlocui numaidecât.

— Dacă vrei, n-ai decât, răspunse el nepăsător.

În timp ce şedeau tăcuţi, Arabella spuse deodată:

— Pari foarte gânditor, băiete. Îmi pare rău pentru tine.

— Sunt foarte gânditor.

— Tot din pricina ei, ştiu. Nu-i treaba mea să mă amestec, dar pot afla totul despre cununie, adică dacă a avut într-adevăr loc, presupunând că ţii neapărat să ştii.

— Cum ai putea?

— Tot voiam să mă reped până la Alfredston să-mi aduc câteva lucruri, pe care le-am lăsat acolo. M-aş putea întâlni cu Anny, care ştie cu siguranţă tot ce s-a întâmplat, fiindcă are prieteni la Marygreen.

Jude nu se putea hotărî să primească propunerea. Tensiunea în care se afla intră în contradicţie cu rezerva lui şi birui în cele din urmă.

— N-ai decât să întrebi, dacă-ţi place, spuse. Mie nu mi-a ajuns nici un cuvânt la ureche. Totul trebuie să se fi petrecut în mare intimitate, dacă… dacă s-au cununat.

— Mă tem că nu-mi ajung banii să mă duc până acolo şi să mă întorc înapoi. Altfel, m-aş fi dus eu de mult. Trebuie să aştept până mai câştig ceva.

— Păi, pot să-ţi plătesc eu drumul, spuse el nerăbdător.

Şi aşa, încordarea pricinuită de nesiguranţa în ceea ce privea bunăstarea lui Sue şi căsătoria plănuită îl îmboldi să trimită după veşti pe ultimul sol pe care s-ar fi gândit vreodată să-l aleagă.

Arabella se duse, după ce Jude îi ceru să nu se înapoieze mai târziu de ora şapte. După plecarea ei, îşi spuse:

„Ce mi-a venit s-o pun să se întoarcă la o anumită oră? N-are nici în clin, nici în mânecă cu mine: nici ea şi nici cealaltă!”

Dar după ce isprăvi lucrul, nu se putu opri să nu se ducă la gară s-o întâmpine pe Arabella târât într-acolo de graba înfrigurată de a cunoaşte mai iute ştirile aduse de ea, de a afla tot ce-i mai rău. În tot timpul călătoriei spre casă, Arabella îşi ticluise cu mult succes gropiţe în obraji. Coborî zâmbitoare din vagon. El o întrebă doar:

— Ei?

Şi numai zâmbet nu i se vedea pe faţă.

— S-au căsătorit.

— Da, bineînţeles! făcu el.

Arabellei însă nu-i scăpă crisparea buzelor lui.

— Anny zice c-a auzit de la Belinda, o rudă de-a ei din Marygreen, c-a fost o cununie foarte tristă şi sucită!

— Adică cum tristă? Doar ea a vrut să se căsătorească din nou cu el, nu-i aşa? Şi el cu ea.

— Da, aşa a fost. Într-un fel voia, şi în altul ba. Doamna Edlin a fost tare răvăşită de toată povestea asta şi i-a spus. lui Phillotson pe şleau ce gândeşte. Şi Sue ajunsese în aşa hal, încât şi-a zvârlit pe foc cea mai frumoasă cămaşă brodată, pe care a purtat-o când era cu tine, ca să te şteargă din amintirea ei. De, dacă o femeie aşa simte, aşa şi trebuie să facă. Eu o înţeleg, măcar că alţii o-nvinovăţesc. Arabella oftă. A simţit femeia că ăla e singurul ei bărbat şi că, în faţa lui Dumnezeu atotputernicul, ea nu poate fi a altuia, câtă vreme trăieşte el. Poate o mai fi şi altă femeie care la fel o fi simţind!

Arabella oftă din nou.

— Slăbeşte-mă cu făţărnicia! strigă Jude.

— Nu e făţărnicie, spuse Arabella. Şi eu simt întocmai ca şi ea.

Jude i-o reteză stropşit:

— Bine, acum ştiu tot ce doream să ştiu. Îţi mulţumesc mult pentru ştirea adusă. Eu încă nu mă întorc acasă.

Şi o părăsi fără să mai spună nimic.

Nefericit şi abătut cum era, Jude luă la rând aproape toate locurile din oraş pe unde colindase vreodată împreună cu Sue. Pe urmă nu mai ştiu încotro s-o apuce şi se gândi să se ducă acasă, ca de obicei, pentru cină. Dar cum pentru fiecare virtute avea şi câte-un viciu, ba şi alte câteva vicii pe deasupra, nimeri într-o cârciumă, pentru prima oară după multe luni.

Sue nu se gândise la această urmare – una dintre cele multe pe care putea s-o aibă căsătoria ei.

Între timp, Arabella se înapoi ase acasă. Seara trecu fără ca Jude să se arate. La nouă şi jumătate ieşi şi ea, îndreptându-se mai întâi spre un cartier îndepărtat de lângă râu, unde trăia tatăl ei, care-şi deschisese nu de mult, şi de azi pe mâine, o mică măcelărie.

— Vezi, îi spuse ea, cu tot tărăboiul pe care mi l-ai făcut în seara aceea, tot am trecut pe aici, pentru că vreau să-ţi vorbesc. Cred că în curând mă mărit din nou şi o să fiu iarăşi la casa mea. Numai că trebuie să mă ajuţi; şi s-ar cuveni s-o faci, după câte am făcut eu pentru tine.

— Fac orice ca să mă descotorosesc de tine.

— Foarte bine! Mă duc acum să-mi caut tinerelul. Mă tem că a tulit-o şi trebuie să-l aduc acasă. Tot ce-ţi cer este ca în noaptea asta să nu zăvorăşti uşa, pentru cazul c-aş avea nevoie să dorm aici şi-aş întârzia.

— Mi-am închipuit eu c-o să oboseşti repede de ifosele tale şi c-ai să te-ntorci!

— Bine, nu încuia uşa. Asta-i tot ce am de spus.

Ţâşni pe uşă afară şi după ce se repezi până acasă la Jude, ca să se încredinţeze că el nu se înapoiase, porni în căutarea lui. Ghicind cu agerime cam încotro o apucase el, se duse glonţ la cârciuma al cărei client fusese Jude pe vremuri şi în care servise şi ea pentru scurt timp. Nici nu deschisese bine uşa separeului, când dădu cu ochii de Jude, care şedea în umbră, în fundul despărţiturii, privind în gol spre duşumea. Se mulţumise să bea bere, nu vreo altă băutură mai tare. Nici n-o observă pe Arabella, care intră şi se aşeză lângă el.

Jude ridică ochii şi spuse fără mirare în glas:

— Ai venit să guşti ceva, Arabella? Încerc s-o uit, asta-i tot! Dar nu pot; mă întorc îndată acasă.

Arabella îşi dădea seama că era doar puţin ameţit de băutură, deocamdată numai puţin.

— Am venit numai ca să te caut pe tine, băiete. Nu eşti în apele tale. Dar trebuie să bei ceva mai bun. Făcu semn cu degetul chelneriţei. Îţi dau eu o băutură mai potrivită pentru un om cu carte decât berea. Ai să bei maraschino, curaçao sec sau dulce sau cherry-brandy. Îţi fac eu cinste, sărmanul mi-e prieten!

— Orice-o fi! Să zicem cherry-brandy... Urât s-a purtat Sue cu mine, foarte urât! Nu m-am aşteptat la asta din partea ei. Eu mă legasem de ea, şi ea la rândul ei ar fi trebuit să se lege de mine. De dragul ei mi-aş fi vândut şi sufletul, dar ea n-a vrut să şi-l primejduiască pe al ei pentru mine nici cât negru sub unghie. Ca să-şi mântuie ea sufletul, îl pierde pe-al meu! Dar nu-i vina ei, sărmana fetiţă, sunt sigur că nu!

E greu de spus cum şi-a făcut Arabella rost de bani; fapt e că a comandat câte-un lichior pentru fiecare şi le-a plătit. După ce băură un rând, Arabella propuse alte băuturi, şi Jude avu plăcerea să parcurgă toată gama înclinărilor oferite de alcool, sub îndrumarea unei călăuze care cunoştea bine terenul. Arabella se ţinea cu mult în urma lui Jude şi cu toate că ea sorbea numai, în timp ce el bea în lege, a dat pe gât tocmai atâta băutură cât putea înghiţi fără primejdia de a-şi pierde capul – ceea ce nu era puţin, din cât arătau petele stacojii de pe obrajii ei.

În seara aceea, glasul ei a fost tot timpul la fel de dulce şi de mângâietor, şi ori de câte ori el spunea: „Nici nu-mi pasă ce se întâmplă cu mine”, cuvinte pe care nu înceta să le rostească, ea îi răspundea: „Ba mie îmi pasă foarte mult”. Când veni ora închiderii şi fură siliţi să plece, Arabella îl prinse de mijloc cu braţul ei, călăuzindu-i paşii.

Pe stradă îi spuse:

— Nu ştiu, zău, ce-o să zică proprietarul nostru când o vedea că te aduc acasă în halul ăsta. Aş crede c-am rămas încuiaţi pe dinafară şi că el o să trebuiască să coboare ca să ne deschidă.

— Nu ştiu, nu ştiu.

— Vezi de ce e rău să n-aibă omul casa lui? Ştii, Jude, care-i lucrul cel mai bun pe care am putea să-l facem acum? Ne ducem la taică-meu; ştii, m-am cam împăcat astăzi cu el. Te bag eu în casă fără să te vadă nimeni, şi mâine dimineaţă ai să fi iar în puteri.

— Orice, oriunde, răspunse Jude. Ce dracu poate să-mi mai pese mie?

Porniră mai departe împreună, asemenea tuturor perechilor care umblă pe trei cărări. Ea tot îl mai ţinea cu braţul pe după mijloc, şi până la urmă o cuprinse şi el pe ea, nu cu gânduri drăgăstoase, ci numai pentru că se simţea slab, nesigur pe picioarele lui şi în mare nevoie de sprijin.

— Ăsta... e locul... unde... au fost arşi... martirii, îngăimă el în timp ce se târau pe o stradă largă. Da, mi-amintesc – e scris în Sfânta Împărăţie a lui Fuller, şi acum, că trecem pe aici, mi-a venit în minte: bătrânul Fuller zice în Sfânta Împărăţie că la arderea pe rug a lui Ridley, doctorul Smith a ţinut o predică luând ca text cuvintele: „Deşi las trupul să-mi fie mistuit în flăcări şi de milă nu am parte, nu mă aleg cu nici un folos”. Mi-aduc mereu aminte de asta când trec pe aici. Ridley era un...

— Da, chiar aşa. E o dovadă de atenţie din partea ta, măcar că n-are prea mult de-a face cu treaba noastră de acum.

— Ba, cum să nu, are! Şi eu las trupul meu să fie ars! Dar... tu tot nu înţelegi! Numai Sue poate să înţeleagă lucruri din astea! Şi când te gândeşti că eu am necinstit-o, sărmana fetiţă! Şi s-a dus, şi mie nici nu-mi mai pasă de ce mi se întâmplă! Fă ce-ţi place cu mine!... Şi totuşi, ea a făcut ce-a făcut fiindc-o îndemna conştiinţa, sărăcuţa de Sue!

— Dă-o naibii! Adică o fi avut ea dreptate, spuse Arabella cu un sughiţ. Am şi eu sentimente, ca şi ea; şi simt că în ochii Cerului sunt a ta şi numai a ta, până ce moartea ne va despărţi! Nu e niciodată... hâc... prea târziu ca să dregem... hâc... ce-am stricat!

Ajunseră la casa tatălui ei. Arabella deschise încetişor uşa, apoi bâjbâi cu mâinile după lumină.

Faptele nu se deosebeau prea tare de cele petrecute în bordeiul din Cresscombe, cu atâta vreme în urmă. Şi nici intenţiile Arabellei nu erau altele decât fuseseră atunci. Dar Jude nu se gândea la asta, măcar că ea se gândea.

— Nu găsesc chibriturile, dragul meu, spuse ea după ce închise uşa cu zăvorul. Dar nu face nimic, pe aici e drumul. Umblă cât poţi de tiptil, te rog.

— E întuneric beznă, spuse Jude.

— Dă-mi mâna, şi te duc eu. Aşa. Aşază-te tu aici, că te descalţ eu. Nu vreau să-l trezesc.

— Pe cine?

— Pe tata. Te pomeneşti că face tărăboi. Îi scoase ghetele. Acum, şopti ea, sprijină-te de mine. Nu te gândi că eşti greu. Aşa, prima treaptă, a doua treaptă...

— Cum aşa, suntem în casa noastră veche de lângă Marygreen? întrebă Jude uluit. Sunt ani de când nu i-am mai călcat pragul! Ei? Unde mi-s ghetele? Tare aş vrea să ştiu!

— Suntem la mine acasă, dragul meu, şi n-are cine să te pândească şi să vadă cât ţi-e de rău. Aşa, treapta a treia, treapta a patra, foarte bine. Ajungem îndată.

VII

Arabella pregătea micul dejun în odaia de jos, din fundul căsuţei de curând închiriată de tatăl ei. Îşi băgă capul în mica măcelărie din faţă şi-l vesti pe domnul Donn că masa e gata. Bătrânelul, care-şi dădea aere de staroste de măcelari, sosi îndată, îmbrăcat într-un halat albastru slinos şi încins cu o curea, de care atârna bălăbănindu-se o piatră de ascuţit cuţitele.

— Trebuie să ai tu grijă de prăvălie în dimineaţa asta, spuse el în treacăt. Sunt nevoit să mă reped până la Lunsdon, să aduc nişte măruntaie şi o jumătate de porc, şi mai am treabă şi-n altă parte. Dacă stai la mine, pune şi tu umărul, cel puţin până încropesc eu ceva!

— Tocmai azi nu pot să stau. Arabella îl privea cu înţeles în ochi. Am o pradă sus.

— Da, ce anume?

— Un soţ, sau aproape.

— Nu mai spune!

— Da. E Jude. S-a întors la mine.

— Trăsnitul tău de soţ de pe vremuri? Al naibii să fiu!

— Să ştii că mie mi-a plăcut totdeauna, asta-i tot ce pot să spun.

— Dar cum a ajuns acolo sus? întrebă Donn înveselit şi arătând cu capul spre tavan.

— Nu pune întrebări fără rost, tată! Ceea ce avem noi de făcut este să-l ţinem aici până când el şi cu mine vom fi din nou cum am mai fost.

— Adică cum?

— Căsătoriţi.

— A... Ceva mai caraghios nici c-am mai pomenit decât să te măriţi din nou cu un fost soţ, când există atâtea prospături pe lumea asta! Ăla nu-i vânat de soi, după cât mă tăie pe mine capul. Eu, la o adică, în locul tău mi-aş căuta unul nou.

— Nu e caraghios ca o femeie să-l vrea înapoi pe fostul ei bărbat de dragul respectabilităţii, măcar că un bărbat care-ar umbla după fosta lui nevastă s-ar face poate de râs!

Şi dintr-o dată, pe Arabella o apucă un râs zgomotos. Taică-său îi ţinea isonul cu un glas jos.

— Poartă-te şi tu politicos cu el, că de restul am eu grijă, spuse ea după ce regăsi tonul serios. Azi-dimineaţă, mi-a spus că-l doare capul, să-i plesnească, nu alta, şi abia dacă ştia unde se află. Nici nu-i de mirare, dacă te gândeşti ce amestecătură de băuturi a dat pe gât aseară. Trebuie să-l ţinem frumuşel aici, să-l înveselim o zi sau două şi să nu-i dăm drumul să se întoarcă la casa lui. Fiecare ban pe care-l cheltuieşti ţi-l înapoiez. Dar acum trebuie să mă duc până sus, ca să văd ce face drăguţul de el.

Arabella urcă scările, deschise încetişor uşa primului dormitor şi-şi aruncă privirile înăuntru. Când descoperi că Samsonul ei cel cu coama tăiată doarme, înaintă până la marginea patului şi se opri ca să-l privească. Culoarea de un roşu-aprins, care stăruia pe faţa lui de pe urma dezmăţului din ajun, îi înăsprea chipul de obicei firav, iar genele lungi, sprâncenele întunecate, părul negru, ondulat ca şi barba, în contrast cu perna albă, întregeau o fizionomie de bărbat pe care Arabella – femeie cu patimi josnice – simţea că merită să-l prindă din nou în mreje, ba chiar că trebuie neapărat să-l prindă, acum, că averea şi reputaţia ei erau ştirbite.

Jude părea că simte privirea arzătoare a femeii; răsuflarea lui agitată se linişti, deschise ochii.

— Cum te simţi, dragul meu? întrebă ea. Sunt eu, Arabella.

— A! Unde? A, da. Mi-amintesc! Mi-ai dat adăpost... M-am împotmolit rău, sunt bolnav, fără vlagă, dus pe copcă! Aşa am ajuns!

— Atunci, n-ai decât să rămâi aici. Nu stă nimeni în casa asta în afară de tata şi de mine şi poţi să te odihneşti până-ţi vii în fire de-a binelea. Le spun eu ălora de la şantier că eşti doborât de oboseală.

— Mă-ntreb ce-or fi crezând despre mine acasă!

— Trec şi pe-acolo, şi-i lămuresc eu. Poate, ai face bine să mă laşi să achit chiria; ca să nu creadă oamenii c-am şters-o.

— Bine – găseşti bani destui acolo, în buzunar.

Nepăsător la toate şi lăsând să i se închidă ochii, care nu suportau lumina zilei şi-i zvâcneau în cap, Jude păru că aţipeşte din nou. Arabella luă portofelul, ieşi tiptil din odaie şi, îmbrăcându-se cu haine de stradă, porni spre casa în care locuiseră amândoi şi pe care o părăsiseră în seara din ajun.

Nu trecu nici jumătate de oră, şi reapăru de după colţ, mergând pe lângă un băieţandru care trăgea un cărucior. Pe cărucior stătea îngrămădit tot avutul gospodăresc al lui Jude, ca şi puţinele lucruri aduse de Arabella la locuinţa lui, în vederea scurtului ei popas. Jude era atât de copleşit de suferinţa fizică care urma prăbuşirii din ajun, de suferinţa morală pricinuită de pierderea lui Sue şi de faptul că, în starea de amorţeală în care se aflase, încăpuse pe mâna Arabellei, încât, văzându-şi boarfele sărăcăcioase despachetate şi lucrurile amestecate cu găteli femeieşti, în dormitorul acesta străin, nici nu se întrebă ce căutau acolo şi ce însemna sosirea lor.

— Şi ai grijă, îi spunea Arabella tatălui ei în încăperea de jos, să fie băutură din belşug în casă zilele astea. Îi cunosc firea şi ştiu că dacă ajunge în starea de descurajare în care i se întâmplă uneori să cadă n-o să facă nici mort demersul legal, şi eu o să rămân cu buzele umflate. Trebuie să-l ţinem într-o stare de bună dispoziţie. Are ceva bani la banca de economii şi mi-a dat mie portofelul ca să plătesc pentru toate cele trebuincioase. O să folosesc banii ca să scot dispensa de căsătorie. Trebuie s-o am gata la-ndemână pentru clipa când l-om nimeri în toane bune. Tu ai să plăteşti băutura. Câţiva prieteni la o masă liniştită, ăsta-i lucrul cel mai potrivit, dacă izbutim s-o brodim bine. Ţie o să-ţi facă reclamă pentru prăvălie, şi mie o să-mi fie de folos.

— Asta nu-i greu de făcut, dacă sunt bani de mâncare şi băutură... Da, ai dreptate: o să facă reclamă prăvăliei, asta aşa e.

Trei zile mai târziu, când Jude mai scăpă puţin de zvâcnetul acela groaznic din ochi şi din creier, dar se simţea încă destul de ameţit de tot ce-i dăduse Arabella între timp – ca să-i menţină buna dispoziţie, după cum spunea ea – avu loc mica masă prietenească propusă pentru a-l face pe Jude să sară pârleazul.

Donn îşi deschisese de curând dugheana lui nepricopsită de măcelar şi cârnăţar, şi aproape că nu avea muşterii; mica petrecere îi făcu într-adevăr reclamă bună şi-i aduse o adevărată faimă în rândul unei categorii de oameni din Christminster care habar n-aveau de colegii, de studiile sau de obiceiurile dinăuntrul lor. Pe Jude îl întrebară dacă poate propune vreun musafir peste cei numiţi de Arabella şi de tatăl ei; iar el, în dispoziţia neagră în care se afla, pomeni la întâmplare de Unchiul Joe, de Stagg, de nepricopsitul agent de licitaţii şi de alţii, de care-şi amintea ca de nişte obişnuiţi ai binecunoscutei cârciumi, din vremea când, cu ani în urmă, îşi făcea veacul pe acolo. Le mai propuse pe Pistruiata şi pe Cuib de Fericire. Arabella o luă de bună în ceea ce privea bărbaţii, dar pe femei le şterse de pe listă.

Tinker Taylor, un alt cunoscut de-al lor, nu fusese poftit, măcar că locuia pe aceeaşi stradă; dar, întorcându-se spre casă în seara petrecerii, de la o treabă la care zăbovise până târziu, omul intră în prăvălie ca să cumpere nişte picioare de porc. Picioare de porc nu se aflau, dar i se tăgădui că se vor găsi a doua zi dimineaţă. În timp ce cerea marfa, Taylor îşi aruncă ochii în odaia din fund şi-i văzu pe musafirii în jurul mesei, jucând cărţi şi bând, cu alte cuvinte petrecând pe cheltuiala lui Donn. Se duse omul acasă să se culce, dar a doua zi, când ieşi în stradă, se întrebă cum s-o fi desfăşurat petrecerea. Îşi spuse că nu face să intre la ora aceea în prăvălie pentru marfa de care avea el nevoie, fiindcă Donn şi fiică-sa nu puteau fi treji, dacă în noaptea din ajun chefuiseră până târziu. Totuşi, trecând pe acolo, văzu uşa deschisă şi auzi glasuri înăuntru, deşi obloanele dughenii erau încă trase. Bătu în uşa salonaşului şi o deschise.

— Ei, asta-i bună! făcu el mirat.

Gazdele şi oaspeţii jucau cărţi, fumau şi vorbeau întocmai cum îi lăsase el cu unsprezece ore mai înainte; gazul ardea, şi perdelele erau lăsate, măcar că afară se luminase de mai bine de două ceasuri.

— Da? strigă Arabella râzând. Iată-ne aci, la fel ca aseară. Ar trebui să ne fie ruşine, nu-i aşa? Dar e un fel de inaugurare, înţelegi? Şi prietenii noştri nu sunt grăbiţi. Intră, domnule Taylor, şi stai jos.

Tinichigiul sau mai degrabă fostul fierar nu se lăsă rugat; intră şi se aşeză.

— Pierd un sfert din ziua de muncă, dar nu face nimic, spuse el. Zău că nu mi-a venit să-mi cred ochilor când m-am uitat înăuntru! Mi s-a părut că m-a împins deodată cineva înapoi spre aseară.

— Chiar aşa s-a şi întâmplat. Ia turnaţi-i domnului Taylor!

De-abia acum îşi dădu el seama că Arabella şade lângă Jude, cu braţul pe după mijlocul lui. Lui Jude, ca şi celorlalţi oaspeţi, li se citea pe faţă că-ntrecuseră orice măsură.

— Ei, dacă vreţi să ştiţi adevărul, aflaţi c-am aşteptat şi noi să sune ceasul legalităţii, vorbi ea mai departe cu glas de mironosiţă, ostenindu-se să dea impresia că petele stacojii din obraji, datorate băuturii, erau bujorii sfielii tinereşti. Jude şi cu mine ne-am hotărât să ne împăcăm şi să reînnodăm căsătoria, fiindcă am descoperit, până la urmă, că unul fără altul nu putem trăi. Şi aşa, ca să fie mai cu haz, ne-am înţeles să rămânem aici până se face ora să ne ducem şi să ne cununăm fără multe pregătiri.

Jude nu părea să ia în seamă ştirea dată de Arabella, cum de altfel nu părea să ia în seamă nimic. Intrarea lui Taylor reînvioră adunarea, şi musafirii rămaseră pe locurile lor, până în clipa când Arabella şopti tatălui ei:

— Acum am face bine să mergem.

— Dar pastorul o fi ştiind?

— Da, i-am spus eu aseară că s-ar putea să picăm între opt şi nouă, fiindcă şade mai bine să facem treaba cât mai devreme şi cu cât mai puţină zarvă, având în vedere că e cea de-a doua căsătorie a noastră şi că, dacă s-ar afla, oamenii ar veni să caşte gura. A fost cu totul de părerea mea.

— Prea bine. Eu îs gata, spuse tatăl, şi se sculă, clătinându-se, de pe scaun.

— Hai, dragule! îi spuse ea lui Jude. Vino să-ţi ţii făgăduiala.

— Când am făgăduit eu ceva? întrebă Jude, care, datorită priceperii ei deosebite în asemenea treburi, ajunsese să se cherchelească în aşa hal, încât aproape că se dezmeticise sau cel puţin părea treaz celor care nu-l cunoşteau.

— Cum asta? făcu Arabella cu prefăcută mâhnire. Ai făgăduit de câteva ori în noaptea asta, cât am stat cu toţii împreună aici, că te însori cu mine. Cei de faţă te-au auzit.

— Nu-mi amintesc, spuse Jude cu încăpăţânare. Nu există decât o singură femeie – dar nu vreau să-i pomenesc numele în hărmălaia asta!

Arabella privi către taică-său.

— Uite ce este, domnule Fawley, fi om de cinste! spuse Donn. Dumneata şi fata mea trăiţi aici împreună de trei sau patru zile, pe temeiul înţelegerii că dumneata ai să te însori cu ea. Bineînţeles că eu n-aş fi îngăduit să se petreacă asemenea lucruri în casa mea dacă n-aş fi înţeles că aşa stau lucrurile. E o chestiune de onoare; trebuie s-o faci acum.

— O vorbă să nu spui despre cinstea mea! porunci Jude înfierbântat, şi se ridică în picioare. Eu m-aş însura şi cu c... din Babilon mai bine decât să fac un lucru necinstit! Nu că fac aluzie la tine, draga mea. E doar o figură de retorică – ceea ce în cărţi se numeşte hiperbolă.

— Păstrează-ţi figurile şi plăteşte-ţi datoriile faţă de cei ce-ţi dau adăpost, spuse Donn.

— Dacă onoarea mă sileşte s-o iau de nevastă – şi presupun că ăsta e cazul, deşi nici mort nu pot spune cum am ajuns aici împreună cu ea – o iau, aşa să-mi ajute Dumnezeu! Nu m-am purtat niciodată necinstit cu o femeie sau cu orice fiinţă vie. Nu sunt eu omul care-şi salvează pielea pe socoteala celor mai slabi!

— Lasă, nu te uita la ce spune el, dragule, se alintă Arabella, lipindu-şi obrazul de al lui Jude. Hai sus, să te speli pe faţă şi să te aranjezi un pic, şi pornim, împacă-te cu tata.

Cei doi îşi strânseră mâna. Jude urmă împreună cu ea, şi curând după aceea coborî cu hainele în ordine şi chipul liniştit. Arabella se gătise şi ea în grabă. Porniră însoţiţi de Donn.

— Nu plecaţi, le spuse ea musafirilor în clipa în care ieşi pe uşă. Am spus slujnicuţei să pregătească micul dejun în lipsa noastră; după ce ne întoarcem, îmbucăm cu toţii câte ceva. Câte-o ceaşcă de ceai tare şi bun o să vă dea putere să plecaţi la casele voastre.

După ce Arabella, Jude şi Donn plecară în expediţia lor matrimonială, oaspeţii adunaţi în casa lor începură să caşte de le trosneau fălcile, până se dezmeticiră şi se apucară să dezbată cu mare aprindere împrejurarea de faţă. Tinker Taylor, care băuse cel mai puţin, avea judecata cea mai limpede.

— Nu-mi place să-mi bârfesc prietenii, spuse el. Dar mare caraghioslâc să se recăsătorească între ei doi oameni care s-au despărţit o dată! Dacă n-au fost în stare să se împace prima dată, când erau mai mlădioşi la minte, n-or să se împace nici a doua oară, după socoteala mea.

— Crezi că el se prinde?

— Femeia l-a luat cu onoarea, aşa că n-are încotro.

— Dar cum se poate aşa, pe nepusă masă? N-are nici dispensă, nici altele.

— Fii pe pace, c-a scos-o ea! N-ai auzit că-i spunea lui taică-său?

— La urma urmelor, spuse Tinker Taylor, aprinzându-şi din nou luleaua la flacăra gazului, dacă o iei bucăţică cu bucăţică, mai ales la lumina lumânării, nu-i ea chiar de lepădat. Fireşte, nu poţi cere ca un ban trecut din mână-n mână să arate ca unul nou-nouţ, ieşit de la monetărie. Dar pentru o femeie care s-a vânturat o vreme prin toate patru emisferele, arată destul de bine. Cam slăninoasă poate, dar mie nu-mi plac femeile pe care le doboară o suflare de vânt.

Ochii tuturor urmăreau mişcările fetiţei care întindea faţa de masă pentru micul dejun, fără să şteargă urmele de băutură de pe masa la care stăteau. Perdelele fură date la o parte, şi casa căpătă înfăţişarea ei de dimineaţă. Totuşi, câţiva dintre oaspeţi adormiră pe scaunele lor. Unul sau doi se duseră la uşă, ca să-şi arunce din când în când privirile de-a lungul străzii. În capul lor era Tinker Taylor, care se întoarse după un timp, făcând cu ochiul.

— Pe legea mea, se întorc. Cred că s-a făcut!

— Nu, spuse Unchiul Joe, venind în urma lui. Ascultă-mă pe mine, în ultima clipă el s-a înţepenit. Când te uiţi la ei ce caraghios umblă, vezi că aşa a fost!

Aşteptară în tăcere până când îi auziră pe nuntaşi intrând în casă. Triumfătoare, Arabella păşi pripită în odaie; ajungea să te uiţi la faţa ei ca să înţelegi că strategia îi reuşise.

— Doamna Fawley, presupun? întrebă Tinker Taylor cu politeţe zeflemitoare.

—- Bineînţeles, din nou doamna Fawley, răspunse Arabella galeşă, scoţând mănuşa şi arătându-i mâna stângă... Iată lacătul... Într-adevăr s-a purtat ca un bărbat politicos şi corect. Vorbesc despre pastor. După ce totul a fost gata, mi-a spus cu glas dulce de copilaş: „Doamnă Fawley, zice, te felicit din toată inima. Cunoscând povestea dumitale şi a soţului dumitale, cred că aţi făcut amândoi lucrul cel mai cuminte şi mai potrivit. Cât despre greşelile dumitale din trecut ca soţie, şi ale lui ca soţ, cred că lumea ar trebui să vă ierte pentru ele, aşa cum vi le-aţi iertat unul altuia”, zice. Da, s-a purtat ca un bărbat politicos şi corect. „Biserica, la drept vorbind, zice el, nu recunoaşte prin dogmă divorţul; şi ţineţi minte, când ieşiţi de aici şi intraţi în casa voastră, cuvintele Liturghiei: «Fie ca ceea ce Dumnezeu a unit, nici un om să nu despartă»”. Da, s-a purtat ca un bărbat foarte politicos şi corect. Dar tu Jude, dragul meu, ce caraghios erai; să te râdă şi mâţele, nu alta! Umblai băţos şi stăteai înţepenit, de ar fi zis oricine că eşti ucenic de judecător; măcar că eu ştiam că vezi dublu, după felul cum ai bâjbâit până mi-ai nimerit degetul.

— Am zis că sunt gata să fac orice – pentru a salva onoarea unei femei, mormăi Jude. Asta am şi făcut!

— Ei, şi acum, vechea mea iubire, hai să îmbucăm ceva.

— Eu aş mai vrea... nişte... nişte whisky, spuse Jude cu aer buimac.

— Lasă prostiile, dragă! Acum nu se poate, nici n-a mai rămas. Ceaiul o să ne limpezească la cap şi o să ne simţim uşori ca păsările cerului.

— Prea bine. M-am... însurat cu tine. Tot zicea ea că s-ar cuveni să te iau iarăşi, şi chiar aşa am şi făcut. Asta zic şi eu adevărată credinţă! Ha-ha-ha!

VIII

Veni şi trecu şi Sfântul Mihail; Jude şi soţia lui, care nu rămăseseră decât puţină vreme după recăsătorirea lor în casa tatălui Arabellei, locuiau acum la mansarda unei case aşezate mai aproape de centrul oraşului.

El nu lucrase decât vreo câteva zile în răstimpul celor două sau trei luni ce se scurseseră de la căsătorie. Sănătatea i se şubrezise, şi acum era bolnav de-a binelea. Şedea într-un fotoliu la foc şi tuşea mereu.

— Bun târg am făcut când te-am luat din nou de bărbat! îi spunea Arabella. O să trebuiască să te hrănesc eu – la asta o s-ajungem! O să fiu silită să fac cârnaţi şi caltaboşi şi să umblu pe străzi ca să-i vând, numai ca să întreţin un bărbat beteag, pe care n-am avut altă treabă decât să-l iau în spinare. De ce nu ţi-ai păstrat sănătatea şi umbli să înşeli oamenii? Erai destul de teafăr când m-am cununat cu tine!

— Da, adevărat! făcu el cu un râs amar. M-am gândit de multe ori la sentimentul caraghios care m-a cuprins când am tăiat împreună cu tine, în timpul primei noastre căsătorii, un porc. Îmi dau seama acum că cea mai mare milostenie pentru mine ar fi să fiu tratat cum am tratat eu biata lighioană.

Astfel de schimbări de cuvinte aveau loc între ei acum, aproape în fiecare zi. Proprietarul casei, care auzise că sunt o pereche ciudată, ajunsese să se îndoiască dacă erau cu adevărat căsătoriţi, mai cu seamă când o văzuse pe Arabella, într-o seară, după ce băuse puţin, sărutându-l pe Jude. Era gata să-i poftească să se mute, când, din întâmplare, într-o noapte îi fu dat s-o audă dăscălindu-l cu glas stropşit şi în cele din urmă aruncându-i un pantof în cap. Recunoscu numaidecât nota caracteristică adevăratei căsnicii, şi ajungând la concluzia că are de-a face cu oameni respectabili, nu mai spuse nimic.

Jude, care nu se mai înzdrăvenea, o rugă într-o zi pe Arabella, cu multă şovăială în glas, să-i facă un serviciu. Ea îl întrebă nepăsătoare ce anume.

— Să-i scrii lui Sue.

— De ce naiba vrei să-i scriu?

— Ca s-o întrebi ce mai face şi dacă vrea să vină să mă vadă, fiindcă sunt bolnav şi aş dori s-o mai văd încă o dată.

— Numai tu eşti în stare să-ţi jigneşti în halul ăsta soţia legitimă, cerându-i un asemenea lucru!

— Tocmai pentru ca să nu te jignesc, te rog pe tine să-l faci. Ştii doar c-o iubesc pe Sue. Să spunem lucrărilor pe nume – ăsta-i adevărul: o iubesc. Aş fi putut găsi nenumărate căi să-i trimit o scrisoare fără ştirea ta. Dar vreau să procedez deschis faţă de tine şi de bărbatul ei. Câte va rânduri trimise de tine, prin care eu îi cer să vină, nu pot avea nici un iz de complot. Dacă a mai rămas ceva în Sue din firea ei de odinioară, va veni.

— N-ai nici urmă de respect, faţă de căsătorie, faţă de drepturile şi îndatoririle ei.

— Ce importanţă pot avea părerile mele – ale unui nepricopsit ca mine?! Cui pe lumea asta îi poate păsa cine vine să mă vadă pentru o jumătate de oră, pe mine, care-s cu un picior în groapă?… Hai, Arabella, te rog scrie-i! stărui el. Răsplăteşte-mi sinceritatea cu puţină mărinimie!

— Nici nu mă gândesc!

— Nici măcar odată? Hai, fă-o!

Jude simţea că slăbiciunea fizică nimicise în el orice urmă de demnitate.

— De ce ţii ca să ştie cum o duci tu! Ea nu vrea să te vadă. E ca şobolanul; fuge de corabia care se scufundă.

— Nu spune asta, taci!

— Şi eu, care m-am încăpăţânat să... nebună am fost! S-o primesc în casă pe târfa aia!

Nici n-apucase bine Arabella să rostească aceste cuvinte, şi Jude sări de pe scaun. Încă înainte ca ea să-şi dea seama ce i se întâmplă, o trânti pe-o canapea mică din apropiere şi-i puse genunchiul în piept.

— O vorbă ca asta să mai spui, şopti el, şi te omor – acum, pe loc. N-o să am decât de câştigat dac-o fac, şi moartea mea va fi cel mai mare dintre câştiguri. Aşa încât să nu crezi că spun vorbe în vânt!

— Ce ceri de la mine? gâfâi Arabella.

— Să-mi făgăduieşti că n-ai să mai vorbeşti niciodată despre ea.

— Prea bine. Îţi făgăduiesc.

— Te cred pe cuvânt, spuse el cu dispreţ, şi-i dădu drumul. Dar cât face cuvântul tău n-aş putea să spun.

— Porcul n-ai putut să-l omori, dar pe mine ai putea!

— A, m-ai prins! Nu – n-aş putea să te omor nici chiar la mânie. Şi acum, bate-ţi joc de mine!

După aceea începu să tuşească; foarte tare: în timp ce se lăsa pe spate, palid ca un mort, ea îi preţuia cu un ochi de cunoscător viaţa.

— Trimit după ea, murmură Arabella, dacă primeşti ca eu să stau de faţă în odaie tot timpul cât va fi aici.

Din slăbiciune de caracter şi din dorinţa de a o revedea pe Sue, nu se simţi în stare să respingă propunerea, chiar şi acum, după ce-l scosese din fire; răspunse cu răsuflarea tăiată:

— Da, primesc. Numai să trimiţi după ea.

Seara o întrebă dacă scrisese.

— Da, răspunse Arabella. Am scris un bileţel, în care am spus că eşti bolnav şi că o rogi să vină mâine sau poimâine. Dar încă nu l-am dus la poştă.

A doua zi, Jude se întrebă dacă biletul fusese într-adevăr trimis, dar nu voi să-i mai ceară Arabellei nimic. Speranţa aceea nebună, care se poate hrăni dintr-o picătură sau o fărâmă, îl făcea să freamăte de aşteptare. Cunoştea orele de sosire a trenurilor, şi de fiecare dată ciulea urechile ca s-o audă venind.

Nu veni; dar Jude nu mai voia să-i pună Arabellei întrebări despre Sue. În toată ziua următoare mai speră şi aşteptă, dar Sue nu se arătă şi nici nu sosi vreun cuvânt de răspuns. Atunci, în sinea lui, Jude fu încredinţat că Arabella nu trimisese biletul, deşi-l scrisese. Ceva în purtarea ei i-o spunea. Era atât de slăbit, încât, când Arabella nu era de faţă ca să-l vadă, Jude vărsa lacrimi de deznădejde. Bănuielile lui erau într-adevăr întemeiate. Arabella, ca şi alte infirmiere, socotea că datoria ei faţă de bolnav era să-l potolească prin orice mijloace, chiar cu riscul de a-i aţâţa imaginaţia.

El nu-i mai pomeni nici o vorbă despre dorinţa sau despre bănuiala lui. Creştea în el o hotărâre tăcută, încă nedesluşită, hotărâre care-i dădea dacă nu putere, cel puţin echilibru şi linişte. Într-o zi, la amiază, când Arabella intră în odaie, după ce lipsise două ceasuri, văzu scaunul gol. Se lăsă pe pat şi-şi spuse gânditoare: „Unde dracu s-o fi dus omul ăsta?”

Toată dimineaţa aceea căzuse, cu întreruperi mai lungi sau mai scurte, o ploaie alungată de vântul ce sufla dinspre nord-est. Când te uitai pe fereastră la şiroaiele de apă ce curgeau din streşini părea de necrezut ca un om bolnav să se încumete a ieşi din casă. Pe o astfel de vreme, ar fi însemnat că merge spre o moarte aproape sigură. Totuşi, convingerea că Jude ieşise din casă puse stăpânire pe Arabella, şi după cercetarea locuinţei se prefăcu în siguranţă.

— Dacă e în halul ăsta de nebun, n-are decât! spuse ea. Eu n-am ce să-i fac.

În clipa aceea, Jude se afla într-un tren care se apropia de Alfredston. Înfofolit cum era şi palid ca o statuie de alabastru, atrăgea privirile uluite ale celorlalţi călători. Un ceas mai târziu, silueta lui firavă, acoperită de un palton lung şi de cuvertura pe care o luase cu el, în lipsa umbrelei, putea fi văzută străbătând cele cinci mile de drum până la Marygreen. Pe faţa lui se citea o hotărâre neclintită, singura care-l mai putea ţine pe picioare, dar căreia slăbiciunea lui îi oferea un sprijin jalnic. Urcuşul îi tăia răsuflarea, dar Jude nu se dădea bătut. La trei şi jumătate se văzu ajuns la fântâna din Marygreen, atât de familiară lui. Ploaia îi ţinea pe toţi sătenii în casă. Jude trecu, fără a fi văzut de cineva, tăpşanul spre biserica pe care o găsi deschisă. Aci se opri, cu privirile îndreptate spre şcoală, de unde se auzea zumzetul obişnuit al glasurilor subţiri, cărora geamătul Creaţiunii le era încă străin.

Aşteptă până când ieşi din şcoală un băieţaş – pesemne unul căruia i se dăduse drumul mai devreme, dintr-un motiv sau altul. Jude făcu semn cu mâna ridicată, şi copilul se apropie.

— Te rog, du-te la casa învăţătorului şi spune-i doamnei Phillotson să aibă bunătatea de-a veni pentru câteva minute până la biserică.

Copilul plecă, şi Jude îl auzi bătând în uşa casei. Pătrunse în biserică. Totul era nou înăuntru, în afara câtorva sculpturi salvate după dărâmarea vechii clădiri şi fixate acum de ziduri noi. Lângă acestea se opri: i se păreau înrudite cu morţii de pe aceste meleaguri, strămoşii lui şi ai lui Sue.

Un pas uşor, ca un strop adăugat la şiroitul apei de ploaie, răsună în pridvor. Jude privi în jur.

— O – nu mi-am închipuit că tu erai! Nu, zău nu, Jude!

Un spasm isteric, urmat de altele, îi opri respiraţia. Jude făcu un pas înainte, dar ea îşi reveni curând şi porni înapoi.

— Nu pleca, nu pleca! o imploră el. E ultima dată! M-am gândit că aşa e mai cuviincios decât să-ţi intru în casă. N-o să mă mai întorc niciodată aici. Aşa încât, nu fi neîndurătoare. Sue, Sue! Facem doar cum scrie la carte, şi „slova ucide”{20}!

— Rămân, nu vreau să fiu rea! spuse ea. Gura îi tremura, şi lacrimile îi şiroiau pe obraji când îl lăsă să se apropie de ea. Dar de ce-ai venit, de ce să faci un lucru atât de păcătos, după ce ai săvârşit o faptă atât de bună ca aceea pe care ai făcut-o?

— Care faptă bună?

— Te-ai căsătorit din nou cu Arabella. Am citit în gazeta de Alfredston. Ea n-a fost niciodată a altuia Jude, în înţelesul adevărat. Şi prin urmare, ai făcut atât de bine, da, atât de bine c-ai recunoscut lucrul ăsta şi ai luat-o înapoi la tine!

— Doamne-Dumnezeule, ca să aud asta am venit eu până aici? Poate că cel mai înjositor, mai imoral, mai nefiresc lucru din viaţa mea este contractul aceia murdar şi făţarnic cu Arabella, despre care mi se spune că a însemnat o faptă bună! Iar tu, tu te numeşti soţia lui Phillotson! Soţia lui! Eşti a mea.

— Nu mă sili să fug de tine. Mult nu mai pot să rabd! Dar în privinţa asta sunt hotărâtă.

— Nu izbutesc să înţeleg cum ai făcut-o, cum poţi să gândeşti aşa, nu izbutesc!

— Fii liniştit. E un soţ bun pentru mine. Şi apoi, m-am zbătut şi m-am luptat, am ţinut post şi am făcut rugăciuni. Aproape că mi-am adus trupul la supunere desăvârşită. Iar pe tine te rog să nu deştepţi...

— Nebună mică ce eşti! Unde ţi-e înţelepciunea? S-ar zice că ţi-ai pierdut minţile! Aş argumenta cu ţine, dacă i-aş şti că o femeie care simte ce simţi tu e surdă la orice chemare adresată creierului ei. Sau poate că te amăgeşti singură, cum fac atâtea femei când e vorba de astfel de lucruri, şi de fapt nici nu crezi cu adevărat ceea ce pretinzi a crede, ci te laşi doar în voia voluptăţii pe care ţi-o dă emoţia deşteptată de o credinţă prefăcută?

— Voluptate! Cum poţi fi atât de crud?

— O! tu, scumpă, tristă, melancolică epavă a unei inteligenţe pline de făgăduinţe, de ce mi-a fost hărăzit să te văd? Unde e dispreţul tău faţă de prejudecăţi? Eu aş fi înfruntat moartea cu fruntea sus!

— Mă nimiceşti, aproape că mă insulţi, Jude! Pleacă de aici!

Se întoarse cu o mişcare bruscă.

— Plec. N-aş mai veni să te văd iarăşi, chiar de-aş avea puterea s-o fac, dar n-o voi mai avea. Sue, Sue, nu eşti vrednică de iubirea unui bărbat!

Sue începu să răsufle greu.

— Nu pot să rabd să te aud vorbind aşa! izbucni ea, şi după ce-şi odihni o clipă privirea asupra lui, se întoarse cu o mişcare smucită. Nu mă dispreţui, nu! Sărută-mă, sărută-mă de multe ori şi spune-mi că nu sunt o laşă, o făţarnică vrednică de batjocură. Nu pot să îndur! Se repezi la el şi cu gura în gura lui Jude, vorbi mai departe: Trebuie să-ţi spun, da, trebuie, iubirea mea! N-a fost decât o cununie la biserică. Vreau să spun: o căsătorie de formă! El mi-a propus-o din capul locului!

— Cum aşa?

— Vreau să spun că e o căsătorie doar cu numele. Mai mult decât atât n-a fost, de când m-am întors la el!

— Sue! spuse el. O strânse în braţe şi-i strivi buzele cu un sărut. Dacă în mizerie poţi cunoaşte fericirea, acum trăiesc o clipă de fericire! Şi acum, în numele a tot ce ai tu mai sfânt, spune-mi adevărul, nu mă minţi: Mă mai iubeşti încă?

— Te iubesc! ştii prea bine!... Dar nu trebuie să fac asta! Nu trebuie să-ţi întorc sărutarea, aşa cum aş vrea!

— Ba da, sărută-mă!

— Şi totuşi, mi-eşti atât de drag! Şi pari atât de bolnav!

— Şi tu la fel! Încă o dată, în amintirea scumpilor noştri copilaşi morţi – ai tăi şi-ai mei!

Cuvintele lui o izbiră, şi Sue plecă capul.

— Nu trebuie, nu pot s-o duc mai departe aşa! spuse ea gâfâit. Dar uite, uite, dragul meu, te sărut şi eu; da, te sărut!... Şi de acum o să mă urăsc pe vecie pentru păcatul ăsta.

— Nu, dă-mi voie să-ţi adresez o ultimă chemare. Ascultă ce-ţi spun! Când ne-am recăsătorit, nici unul dintre noi nu era în toate minţile. Eu mă îmbătasem cu gin, tu cu credinţă. Oricare dintre aceste forme de beţie te lipseşte de o înţelegere înaltă a lucrurilor... Hai să ne lepădăm de greşelile noastre şi să fugim împreună!

— Nu şi iarăşi nu!... De ce mă ispiteşti într-atât, Jude? Prea eşti neîndurător!... Dar acum sunt din nou stăpână pe mine. Nu mă urma, nu te uita la mine. Lasă-mă, fie-ţi milă!

Fugi spre capătul de răsărit al bisericii, şi Jude făcu aşa cum îi ceruse ea. Nu întoarse capul, ci-şi adună pătura, pe care ea n-o văzuse, şi porni de-a dreptul spre ieşire. În timp ce el făcea ultimii paşi în biserică, Sue îi auzi tusea, amestecându-se cu răpăitul ploii în ferestre. Cu un ultim elan de duioşie omenească încă neîncătuşată, se repezi înainte, ca şi cum ar fi vrut să pornească în ajutorul lui, dar îngenunche din nou şi-şi astupă urechile cu mâinile, până când orice sunet ce-i veni de la el se stinse.

Între timp, el ajunsese la marginea tăpşanului, în locul în care se despărţea cărarea ce tăia ogoarele unde speriase el ciori pe vremuri, când era băieţandru. Se întoarse şi mai privi o dată înapoi, spre clădirea în care Sue se mai afla încă, apoi porni mai departe, ştiind că ochii nu i se vor mai opri niciodată asupra acelei privelişti.

Există în Wessex, pe înălţimi şi în văi, multe locuri reci în timp de toamnă şi de iarnă; dar locul cel mai rece, atunci când suflă vântul de nord sau de est, se află sus, pe culmea dunei, lângă Casa Neagră, acolo unde şoseaua spre Alfredston întâlneşte vechiul drum de creastă. Aci cad şi se depun primele burniţe şi ninsori ale iernii şi tot aci dezgheţul primăverii începe cel mai târziu. Prin locul acesta trecea acum Jude muşcat de vântul ce sufla dinspre nord-est. Era ud până la piele şi nu izbutea să-şi păstreze căldura trupului, fiindcă, părăsit de puteri, era silit să umble încet. Când ajunse la bornă, îşi întinse pătura pe jos, în ciuda ploii, şi se lungi ca să se odihnească. Înainte de a se urni din loc, se duse în spatele pietrei şi căută cu mâna inscripţia încrustată de el cândva. Slovele erau tot acolo, dar aproape acoperite de muşchi. Trecu şi de locul spânzurătorii de care atârnase străbunul lui şi al lui Sue şi apoi coborî dealul.

Era întuneric când ajunse la Alfredston. Bău aci o ceaşcă de ceai, fiindcă frigul de moarte care-i pătrunsese în oase nu-i îngăduia să rabde postul. Ca să ajungă acasă mai trebuia să ia tramvaiul cu aburi, să schimbe de două ori trenul şi să aştepte mult la punctul de legătură. De-abia la orele zece sosi la Christminster.

IX

Pe peron îl aştepta. Arabella. Îl măsură cu privirea de sus până jos.

— Te-ai dus s-o vezi? întrebă ea.

— M-am dus, răspunse Jude, care pur şi simplu se clătina de frig şi oboseală.

— Acum ai face bine s-o porneşti spre casă.

În timp ce mergea, apa şiroia de pe el, şi când îl apuca tusea era nevoit să se rezeme de zid ca să nu cadă.

— Ţi-ai făcut-o singur, tinere? spuse ea. Nu ştiu dacă-ţi dai seama.

— Sigur că-mi dau seama! Asta am şi vrut.

— Ce anume – să te sinucizi?

— Bineînţeles!

— Ei, fir-ar să fie! Să te omori pentru o femeie!

— Ascultă ce-ţi spun, Arabella. Tu te crezi cea mai tare; şi aşa şi eşti acum, din punct de vedere fizic. Ai putea să mă dobori dintr-o suflare. N-ai trimis scrisoarea deunăzi şi n-aveam cum să-ţi plătesc pentru purtarea ta. Dar din alt punct de vedere nu sunt chiar atât de slab cum crezi tu. Am hotărât că un om închis în casă din pricina unei aprinderi de plămâni, un ins căruia nu i-au mai rămas decât două dorinţe pe lumea asta: să vadă o anumită femeie şi pe urmă să moară, îşi poate îndeplini perfect, dintr-o lovitură, ambele dorinţe, făcând această călătorie pe ploaie. Asta am şi făcut. Am văzut-o pentru ultima dată şi am sfârşit-o şi cu mine – am pus capăt unei vieţi de nelinişti, unei vieţi care n-ar fi trebuit să înceapă niciodată!

— Doamne, dar ce măreţ vorbeşti! Nu vrei să bei ceva cald?

— Nu, mulţumesc. Hai să ne ducem acasă.

Treceau pe lângă colegiile tăcute, şi Jude se oprea mereu din mers.

— La ce te uiţi?

— Năluciri prosteşti! Parc-aş vedea iarăşi, în această ultimă plimbare a mea, spiritele morţilor care m-au întâmpinat când am păşit întâia dată aici!

— Ce om sucit mai eşti şi tu!

— Mi se pare că-i văd şi aproape că le aud freamătul. Dar nu mă mai închin la toţi, cum mă-nchinam pe-atunci. Nu mai cred nici în jumătate din ei. Teologii, apologeţii şi aliaţii lor, metafizicienii, înalţii dregători şi alţii nu mă mai interesează. Toţi ăştia au fost nimiciţi pentru mine de colţii realităţii aspre!

După privirea de pe faţa cadaverică a lui Jude, luminată de pâlpâirea felinarului în ploaie, ai fi zis că într-adevăr vede oameni acolo unde nu era nimeni. Uneori se oprea lângă un portal, ca şi cum ar fi pândit pe cineva care trebuia să iasă; alteori se uita spre o fereastră, de parc-ar fi desluşit dincolo de ea un chip cunoscut. I se părea că aude glasuri şi repeta cuvintele lor, de parcă s-ar fi ostenit să le prindă înţelesul.

— Parcă râd de mine!

— Cine?

— A, vorbeam singur! Nălucile care bântuie pe aici, peste tot, prin porţi şi pe la ferestre. Pe vremuri se uitau prieteneşte la mine, mai ales Addison şi Gibbon, Johnson şi doctorul Browne, şi episcopul Ken...

— Vino odată! Care năluci? Nu văd ţipenie de om; nici urmă de vii sau morţii pe aici, în afară de un poliţist afurisit! În viaţa mea n-am văzut străzi mai pustii.

— Închipuire! Pe aici umbla Poetul Libertăţii, şi pe acolo – marele Cercetător al Melancoliei!

— Nici nu vreau s-aud de ei! Toţi ăştia mă plictisesc!

— Walter Raleigh îmi face semn cu capul de pe uliţa aceea. Wycliffe – Harvey – Hooker – Arnold – şi o droaie întreagă de umbre de tractarieni.

Nu vreau să le ştiu nici numele, ţi-am mai spus doar! Ce-mi pasă mie de oameni morţi şi îngropaţi?! Pe legea mea că tu eşti mai puţin beat după ce-ai băut decât când nu bei.

— Trebuie să mă odihnesc o clipă, spuse Jude, şi se opri, apucând cu mâinile un grilaj şi măsurând cu privirea înălţimea unei faţade de colegiu. Ăsta este Vechiul Rubric. Acela e Sarcofagul; şi mai sus, pe uliţa aceea, sunt Crozier şi Tudor; şi jos de tot, acolo, este Cardinalul cu faţada lui lungă şi ferestrele cu sprâncene ridicate, în semn de politicoasă mirare a Universităţii faţă de strădaniile unuia de teapa mea.

— Hai vino să-ţi dau ceva de băut!

— Prea bine. O să mă ajute s-ajung până acasă, fiindcă simt cum mă cuprinde ceaţa îngheţată care se ridică dinspre peluzele Cardinalului, de parcă m-ar străpunge ghearele morţii. Aşa cum spunea Antigona, eu nu sunt din lumea oamenilor vii, nici din a umbrelor. Dar după ce-oi muri, Arabella, ai să-mi vezi spiritul urcând şi coborând în văzduh printre clădirile astea!

— Aiurea! Poate că până la urmă nici nu mori. Eşti încă destul de zdravăn, bătrâne.

Era noapte la Marygreen, şi ploaia care pornise să cadă după amiază nu dădea semne c-ar avea de gând să înceteze. Cam pe la ora când Jude şi Arabella mergeau spre casă pe străzile Christminsterului, văduva Edlin trecu peste tăpşanul verde şi deschise uşa învăţătorului, aşa cum făcea acum adesea înainte de ceasul culcării, ca s-o ajute pe Sue să strângă lucrurile.

Sue, trebăluia prin bucătărie fără prea mult rost, fiindcă, în ciuda străduinţelor ei, gospodină bună n-ajunsese, şi mărunţişurile gospodăreşti o făceau să-şi iasă din răbdări.

— Pentru numele lui Dumnezeu, de ce te-ai apucat de treabă, când eu anume pentru asta am venit? Ştiai doar c-o să vin.

— Ştiu şi eu, uitasem! Nu, de fapt, n-am uitat. M-am apucat de treabă ca să mă strunesc. Frec scările de la orele opt. Trebuie să mă obişnuiesc cu îndatoririle mele gospodăreşti. E ruşine cum m-am ferit de ele.

— De ce să te obişnuieşti? Capătă el o şcoală mai bună, poate cu timpul ajunge şi pastor, şi atunci ai să ţii două slujnice. E păcat să strici nişte mâini aşa frumoase.

— Te rog, nu-mi vorbi despre mâinile mele frumoase, doamnă Edlin! Acest trup drăgălaş mi-a adus până acum numai nenorociri.

— Aş, de unde?! Nici n-ai despre ce trup să vorbeşti! Pentru mine aduci mai mult a duh. Dar parcă ţi s-au înecat corăbiile, în seara asta, dragă. Ţi-e îmbufnat bărbatul?

— Nu. El nu e niciodată îmbufnat. S-a dus devreme la culcare.

— Atunci, ce s-a întâmplat?

— Nu pot să-ţi spun. Azi am făcut o faptă păcătoasă. Şi vreau să smulg păcatul din rădăcină… Adică, hai să-ţi spun. Jude a fost pe aici azi după-amiază şi mi-am dat seama că încă îl iubesc. Asta în linii mari. Mai mult nu pot să-ţi spun.

— A! făcu văduva. Nu-ţi spuneam eu cum o să fie?

— Dar n-o să fie! Nu i-am spus bărbatului meu de venirea lui; n-are rost să-l tulbur, de vreme ce n-am de gând să-l mai văd vreodată pe Jude. Dar ca să am conştiinţa curată cât priveşte datoria mea faţă de Richard, am să mă pedepsesc, am să mă supun celei mai grele pedepse. Trebuie.

— Eu n-aş face una ca asta, de vreme ce el a încuviinţat, şi de altminteri lucrurile au mers strună şi aşa, în astea trei luni.

— Da, el încuviinţează ca eu să trăiesc aşa cum îmi place; dar eu simt că asta-i o îngăduinţă pe care n-ar trebui să i-o cer. N-ar fi trebuit să primesc. O să-mi fie cumplit de greu să schimb lucrurile, ar trebuie să fiu mai dreaptă cu el. Vai, de ce am fost atât de lipsită de eroism?

— Ce anume nu-ţi place la el? întrebă curioasă doamna Edlin.

— N-aş putea să-ţi spun. E ceva... Nu găsesc cuvinte. Nenorocirea e că nimeni n-ar socoti că ăsta-i un motiv ca să simt aşa cum simt eu; prin urmare, n-am nici o scuză.

— Lui Jude i-ai vorbit vreodată despre asta?

— Niciodată.

— Când eram eu tânără, am auzit poveşti ciudate despre bărbaţi, începu văduva cu glas scăzut. Se zicea că, pe vremea când sfinţii umblau pe pământ, dracii luau noaptea înfăţişarea bărbaţilor şi băgau bietele femei în tot soiul de încurcături. Dar nu ştiu de ce mi-o fi trăsnit mie asta tocmai acum prin cap, fiindcă-i doar o scorneală... Ce vânt şi ce ploaie în seara asta! Ascultă, draga mea, nu te grăbi să schimbi lucrurile. Mai gândeşte-te.

— Nu, nu! M-am ostenit din răsputeri, aşa slabă de înger cum sunt, să mă port mai frumos cu omul ăsta – îşi trebuie s-o duc până la capăt, acum, îndată, înainte de a mă prăbuşi!

— Nu cred că-i bine să-ţi siluieşti în halul ăsta firea. De la nici o femeie nu se poate cere una ca asta.

— E de datoria mea. Vreau să golesc paharul până la fund.

O jumătate de ceas mai târziu, în clipa când doamna Edlin îşi punea pălăria şi şalul ca să plece, pe Sue parc-o cuprinse o spaimă nelămurită.

— Hai, nu, nu pleca, doamnă Edlin, se ruga ea cu ochii măriţi şi aruncând priviri neliniştite peste umăr.

— Dar e ora de culcare, fetiţo.

— Da, dar avem odăiţa de musafiri, fosta mea odaie. E gata pregătită. Te rog, rămâi, doamnă Edlin! O să am nevoie de dumneata mâine dimineaţă.

— Bine, n-am nimic împotrivă, dacă ţii dumneata. Bătrânii mei pereţi nu păţesc nimic fie că sunt eu acolo, fie că nu.

După ce Sue încuie uşile, urcară împreună scările.

— Aşteaptă-mă aici, doamnă Edlin, spuse Sue. Intru doar pentru o clipă în fosta mea odaie.

Lăsând văduva să aştepte pe scară, Sue intră în odaia care fusese numai a ei din ziua în care se înapoiase la Marygreen şi împingând uşa, îngenunche, pentru un minut sau două, lângă pat. Pe urmă se ridică şi luându-şi de pe pernă cămaşa de noapte, se îmbrăcă şi veni spre doamna Edlin. Din încăperea alăturată se putea auzi sforăitul unui bărbat. Sue ură noapte bună văduvei, care intră în odaia de curând părăsită.

Apoi Sue apăsă pe clanţa celeilalte uşi şi, cuprinsă parcă de o slăbiciune, se lăsă jos fără să intre în odaie. Când se ridică, întredeschise uşa şi spuse:

— Richard.

Se cutremură în clipa când cuvântul i se desprinse de pe buze.

Deşi de câtva timp sforăitul încetase, nu se auzi nici un răspuns. Sue păru uşurată şi se repezi spre odaia doamnei Edlin.

— Eşti în pat, doamnă Edlin? întrebă.

— Nu, dragă, răspunse văduva, deschizând uşa. Sunt bătrână şi înceată şi durează până mă dezbrac. Nici şireturile de la corset nu mi le-am desfăcut.

— Nu, nu-l aud! Poate că... poate...

— Ce, fetiţo?

— Poate c-a murit, spuse ea gâfâit. Şi atunci aş fi liberă şi m-aş putea duce la Jude!... Ba nu, am uitat de ea şi de Dumnezeu!

— Să ne ducem să tragem cu urechea. Ba nu, iar sforăie. Dar ploaia şi vântul fac atâta zgomot, că de-abia se aude câte ceva, când şi când.

Sue se târî înapoi.

— Noapte bună din nou, doamnă Edlin! Îmi pare rău că te-am chemat afară.

Văduva se retrase pentru a doua oară.

Când Sue rămase singură, faţa ei îşi recapătă expresia de încordare resemnată. „Trebuie s-o fac, trebuie! Trebuie să golesc paharul până la fund!” Şopti:

— Richard!

— Ei, ce este? Tu eşti Susanna?

— Da,

— Ce vrei? S-a întâmplat ceva? Aşteaptă o clipă, îşi trase o haină pe el şi veni la uşă. Da!

— La Shaston am sărit pe fereastră de frică să nu te apropii de mine. De atunci nu mi-am schimbat purtarea până acum, când vin să-ţi cer iertare şi să te rog să mă laşi să intru.

— Poate crezi numai că eşti datoare s-o faci? Nu vreau să vii înfrângându-ţi pornirile fireşti, după cum ţi-am mai spus.

— Dar cer să fiu primită. Aşteaptă o clipă, apoi repetă: Cer să fiu primită! Am păcătuit – chiar şi astăzi! Mi-am depăşit drepturile. N-aveam de gând să-ţi mărturisesc, dar poate că s-ar cuveni. Am păcătuit împotriva ta azi după-amiază.

— Cum?

— L-am întâlnit pe Jude! Nu ştiam că va veni. Şi...

— Ei?

— L-am sărutat şi l-am lăsat să mă sărute.

— Vechea poveste!

— Richard, nu ştiam că ne vom săruta, până-n clipa când s-a întâmplat!

— De câte ori?

— De multe ori. Nu ştiu nici eu. Mă îngrozesc când privesc în urmă la cele întâmplate. După asta, tot ce puteam face era să vin la tine, aşa cum vin acum.

— Destul de rău, după toate câte le-am făcut eu pentru tine! Mai ai ceva de mărturisit?

— Nu. Avusese de gând să mărturisească: „I-am spus «Iubirea mea»”. Dar, fiindcă o femeie care se spovedeşte ascunde totdeauna un amănunt, acea frântură de scenă rămase nepovestită. Sue continuă: N-o să-l mai văd niciodată. Mi-a vorbit despre lucruri din trecut care m-au zguduit. Mi-a vorbit despre copii. Dar, după cum ţi-am mai spus, sunt bucuroasă – aproape bucuroasă, vreau să zic – că au murit, Richard. În felul ăsta, toţi anii aceia sunt şterşi din viaţa mea.

— Bine, dar fiindcă afirmi că n-ai să-l mai vezi, spune-mi, ăsta ţi-e gândul într-adevăr?

În glasul lui Phillotson răsuna ceva care părea să arate că cele trei luni de când se recăsătorise cu Sue, nu fuseseră chiar la înălţimea mărinimiei şi răbdării sale.

— Da, sigur!

— Poate vrei să juri pe Noul Testament?

— Vreau.

Phillotson se duse înapoi în odaie şi aduse un mic Nou Testament, cu scoarţe cafenii.

— Spune acum: „Aşa să-mi ajute Dumnezeu!”

Sue jură.

— Foarte bine!

— Şi acum, te rog din suflet, Richard, pe tine, omul căruia îi aparţin şi pe care vreau să-l cinstesc prin supunere, aşa cum am jurat, lasă-mă să intru.

— Gândeşte-te bine. Ştii ce înseamnă asta. Una era să te primesc iarăşi în casă; alta e chestiunea de acum. Prin urmare, mai gândeşte-te.

— M-am gândit; asta doresc!

— Dai dovadă de bunăvoinţă, şi poate că bine faci. Cu un iubit care dă târcoale, o căsătorie neîmplinită trebuie dusă până la capăt. Dar îţi reamintesc pentru a treia şi ultima oară.

— E dorinţa mea!... O, Doamne!

— De ce ai spus: „O, Doamne”?

— Nu ştiu!

— Ba da, ştii! Dar... Privi posomorât timp de-o clipă la făptura subţire şi firavă în cămaşă de noapte, care se umilea în faţa lui. Mi-am închipuit eu că s-ar putea să se sfârşească aşa, spuse apoi. Nu-ţi datorez nimic după mărturisirile pe care mi le-ai făcut adineauri, dar te cred pe cuvânt şi te iert.

O cuprinse cu braţul, ca s-o ridice. Sue se dădu înapoi.

— Ce s-a întâmplat? întrebă el, vorbind pentru prima dată cu asprime. Iarăşi te fereşti de mine? Ca şi înainte?

— Nu, Richard, nu. Nu mi-am dat seama.

— Vrei să intri?

— Da.

— Nu uiţi ce înseamnă asta?

— Nu. E de datoria mea!

El puse sfeşnicul pe scrin, o trecu peste prag şi, ridicând-o în braţe, o săruta. O expresie fugară de scârbă trecu peste faţa lui Sue. Strânse din dinţi şi nu scoase nici un ţipăt.

Între timp, doamna Edlin, care se dezbrăcase şi era gata să intre în pat, îşi spuse: „Ia să mă duc mai bine să văd dacă micuţa e teafără. Ce vânt şi cum plouă!”

Ieşi pe scară şi văzu că Sue nu mai era acolo. „Ei! Sărman suflet! Pare-se că în ziua de azi nunţile seamănă mai mult cu îngropăciunile. Cincizeci şi cinci de ani se împlinesc, în toamna care vine, de când ne-am luat omul meu cu mine! S-au schimbat vremurile de atunci!”

X

Deşi n-o dorea, Jude se mai înzdrăveni puţin şi timp de mai multe săptămâni, îşi văzu de meseria lui. După Crăciun, căzu însă din nou la pat.

Cu banii câştigaţi, se mură într-un cartier şi mai central al oraşului. Dar Arabella îşi dădea seama că multă vreme n-o să mai fie el în stare să lucreze şi era destul de supărată de întorsătura pe care o luaseră lucrurile de când se recăsătorise cu Jude.

— A dracului să fiu dacă n-ai fost şmecher dând această ultimă lovitură! îi spunea. M-ai luat pe mine de nevastă ca să te alegi cu o îngrijitoare fără plată.

El rămânea cu totul nesimţitor la cuvintele ei, ba uneori privea aceste ocări sub aspectul lor umoristic. Alteori însă devenea grav, şi adesea, când stătea lungit în pat, începea să vorbească într-aiurea despre năruirea planurilor lui de tinereţe.

— Orice om e înzestrat cu oarecare putere într-un anumit domeniu, spunea el. Eu, de fapt, n-am fost niciodată destul de voinic pentru meseria de pietrar, mai ales pentru munca de îmbinare. Urnirea unui bloc de piatră m-a istovit întotdeauna, şi când stăteam în curent în câte-o clădire, înainte de a se fi pus ferestrele, răceam regulat. Cred că de aici mi s-a şi tras boala. Dar un lucru simt că l-aş fi putut face dacă mi s-ar fi dat prilejul. Aş fi putut asimila idei ca să le împărtăşesc apoi şi altora. Mă întreb dacă cititorii Universităţii aveau în cap atâtea câte am eu, care n-am fost bun de nimic altceva decât de asta... Am auzit că, în curând, studenţii lipsiţi de sprijin, aşa cum am fost eu, vor avea mai mulţi sorţi de izbândă. Se pun la cale planuri care urmăresc să facă Universitatea mai primitoare şi să-i lărgească sfera de influenţă. Nu ştiu mare lucru despre asta. Dar pentru mine oricum e prea târziu, prea târziu! Şi tot aşa şi pentru atâţia alţii dinaintea mea, mai vrednici decât mine!

— Ce tot bolboroseşti acolo? îl întrebă Arabella. Credeam că ţi-a trecut nebunia aia cu cărţile. Aşa s-ar şi fi cuvenit dacă ţi-ar fi venit puţin mintea la cap. Dar nu eşti mai breaz acum decât ai fost când ne-am luat prima oară.

Într-un rând, în timp ce vorbea aşa, de unul singur, Jude, fără să-şi dea seama, i se adresă Arabellei numind-o Sue.

— Tare-aş vrea să bagi de seamă cu cine vorbeşti! se răsti Arabella. Să dai unei femei respectabile şi măritate numele unei...

Se opri la timp, iar el nu ghici cuvântul care trebuia să urmeze.

Cu timpul însă, înţelegând încotro se îndreaptă lucrurile şi cât de puţin trebuie să se teamă de rivalitatea lui Sue, Arabella avu o pornire de mărinimie.

— Îmi închipui că vrei s-o vezi pe Sue a ta, spuse ea. Ei să ştii că nu mă supără dacă vine. N-ai decât s-o chemi încoa, dacă-ţi face plăcere.

— Nu doresc s-o mai văd.

— A, s-au schimbat lucrurile!

— Nu-i trimite vorbă nimic despre mine, nici că sunt bolnav, nici altele. Şi-a ales drumul. Meargă încotro i-o plăcea!

Îl aştepta însă o surpriză. Doamna Edlin veni într-o zi să-l vadă, din propriul ei îndemn. Arabella, căreia nici nu-i mai pasă acum spre cine se îndreaptă afecţiunea bărbatului ei, ieşi din odaie, lăsând-o pe bătrână singură cu Jude. El o întrebă pripit ce mai face Sue, apoi spuse deodată, amintindu-şi de mărturisirea ei:

— Îmi închipui că tot mai sunt bărbat şi nevastă doar cu numele.

Doamna Edlin şovăi.

— Păi nu, s-au cam schimbat lucrurile. Chiar acum, în urmă, ea a început – fără s-o silească nimeni – un alt fel de viaţă.

— Când a început? întrebă el repezit.

— În noaptea de după sosirea dumitale. Ca un fel de pedeapsă dată de ea însăşi sărmanei ei făpturi. El n-a vrut, dar ea a stăruit.

— Sue, scumpa mea Sue, nebuna mea dragă, asta e mai mult decât pot eu să îndur!... Doamnă Edlin, nu te speria de aiurerile mele! Trebuie să vorbesc cu mine însumi când zac aici singur atâtea ore în şir. Era o femeie a cărei minte strălucea faţă de a mea ca steaua faţă de lampa cu gaz; o femeie pentru care toate superstiţiile mele erau ca nişte pânze de păianjen pe care putea să le măture cu un cuvânt. Pe urmă s-au abătut asupra noastră necazuri cumplite, şi inteligenţa i s-a frânt, iar ea a luat-o razna prin beznă. Ciudată e deosebirea asta dintre sexe! Timpul şi împrejurările care deschid mintea celor mai mulţi bărbaţi, femeilor lor îngustează orizontul – aproape în toate cazurile. Şi acum s-a întâmplat ultima grozăvie – s-a lăsat în voia a tot ce urăşte ea mai mult, s-a lăsat robită de canoane! Ea, atât de simţitoare, atât de gingaşă, încât până şi vântul părea că o atinge cu respect... Nici pentru Sue, nici pentru mine, atunci demult, când eram în culmea puterii noastre, pe vremea când aveam minţile limpezi şi eram neînfricaţi în dragostea noastră de adevăr, timpurile încă nu erau coapte! Ideile noastre s-au născut cu cincizeci de ani prea devreme pentru a ne fi de vreun folos. Şi împotrivirea pe care am întâmpinat-o i-a pricinuit lui Sue o reacţie în sens opus, iar pe mine m-a împins spre nesăbuinţă şi nimicire... Uite, astea, doamnă Edlin, le tot deapăn fără încetare în timp ce zac aici. Dar trebuie să te plictiseşti groaznic.

— Nicidecum, băiete. Aş putea să stau să te ascult cât e ziua de lungă.

Pe măsură: ce rumega ştirile pe care i le adusese bătrâna, Jude se neliniştea tot mai mult, şi în zbuciumul de moarte ce-i cuprindea sufletul, începu să ocărască în cuvinte foarte triviale, convenţiile sociale. Iritarea îi pricinui un acces de tuse. Curând după aceea, se auzi o bătaie în uşa de jos. Şi cum nimeni nu se duse să deschidă, coborî chiar doamna Edlin scările.

Oaspetele spuse politicos:

— Medicul.

Silueta uscăţivă era a vraciului Vilbert, chemat de Arabella.

— Cum îi mai merge pacientului meu? întrebă el.

— Rău, foarte rău! De când mi-au scăpat mie nişte bârfeli, bietul băiat şi-a ieşit din minţi şi a început să blesteme cumplit. E vina mea. Dar, trebuie să treci cu vederea vorbele unui om în suferinţa şi nădăjduiesc că Dumnezeu o să-l ierte.

— Da. Mă duc sus, să-l văd. Doamna Fawley este acasă?

— Nu-i aici acum, dar se întoarce curând.

Vilbert urcă. Jude, care înghiţise până atunci cu cea mai mare nepăsare leacurile acestui dibaci practician, ori de câte ori Arabella i le turna pe gât, era acum atât de scos din minţi, încât îi aruncă lui Vilbert în obraz părerea pe care o avea despre el, şi încă în cuvinte atât de biciuitoare, încât omul coborî scările valvârtej. În uşă se întâlni cu Arabella. Doamna Edlin plecase. Arabella îi ceru părerea despre starea în care se afla soţul ei acum şi, văzându-l pe doctor cam răvăşit, îl pofti să guste ceva. El primi.

— V-aduc aici pe săliţă, spuse ea. Nu-i nimeni azi în casă, în afară de mine.

Îi aduse o sticlă şi un pahar, şi el bău. Arabella începu să se scuture de un râs înăbuşit.

— Ce s-a întâmplat, dragă? întrebă Vilbert, plescăind din buze.

— Nimic, ţi-am turnat doar o picătură de vin cu ceva înăuntru. Apoi spuse râzând iarăşi: Ţi-am turnat înăuntru din filtrul de dragoste pe care mi l-ai vândut la Expoziţia Agricolă, nu-ţi aminteşti?

— Ba da, ba da! Ce femeie isteaţă! Dar trebuie să fi gata să suferi consecinţele – şi cuprinzându-i umerii cu braţul, o sărută.

— Nu, nu, şopti ea râzând înveselită. Aude bărbatu-meu.

Îl însoţi până în stradă, apoi, în timp ce se întorcea, spuse:

— De! Femeile slabe trebuie să se pregătească pentru zile grele. Dacă nenorocitul de sus se prăpădeşte – aşa cum îmi închipui c-o să se întâmple curând – trebuie să am şi eu o parte de ieşire. Şi acum nu mai pot să aleg şi să culeg ca pe vremea când eram mai tânără. Trebuie să te mulţumeşti cu unul bătrân, dacă pe ăl tânăr nu-l poţi avea.

XI

Ultimele pagini asupra cărora cronicarul acestor vieţi îşi îngăduie să oprească atenţia cititorului istorisesc cele petrecute în odaia lui Jude şi în afara ei când veni iarăşi vara înfrunzită.

Arăta acum scofâlcit, încât nici vechii lui prieteni nu l-ar fi recunoscut. Era într-o după-amiază. Arabella îşi încreţea părul în faţa oglinzii cu ajutorul unui mâner de umbrelă pe care-l încălzea în flacăra unei lumânări şi în jurul căruia înfăşură apoi şuviţa desfăcută. După ce isprăvi, îşi făcu o gropiţă în obraz şi se îmbrăcă. Îşi aruncă privirile spre Jude. Părea că doarme, dar şedea în capul oaselor, fiindcă boala îl împiedica să stea întins.

Cu pălăria pe cap, înmănuşată, gata de plecare, Arabella se aşeză, aşteptând parcă să vină cineva ca să-i ia locul de infirmieră. Zvonurile ce pătrundeau de afară vorbeau despre un oraş în sărbătoare, deşi mare lucru din serbare, oricum ar fi fost ea, nu se putea vedea de aici. Clopotele se porniră să bată, şi sunetele lor intrară în încăpere prin fereastra deschisă, împresurând în zumzet capul lui Jude. Pe Arabella o neliniştiră. În cele din urmă, îşi spuse: „De ce naiba n-o fi venind tata?”

Se uită din nou spre Jude, cântări cu un ochi critic cam câtă viaţă se mai poate scurge din el, aşa cum făcuse de atâtea ori în ultimele luni, apoi, după o privire aruncată ceasornicului lui, care stătea atârnat de perete, se ridică nerăbdătoare. El tot mai dormea, aşa încât, luând o hotărâre, Arabella se strecură afară din odaie, închise uşa fără zgomot şi coborî scările. Casa era goală. Ispita care o făcea pe Arabella să plece de acasă îi atrăsese de mult afară şi pe ceilalţi locatari.

Era o zi caldă, senină, învăluitoare. Arabella închise uşa de la intrare şi se grăbi să ajungă pe Strada Principală. Când se apropie de teatru, auzi sunetele orgii, la care se repeta în vederea concertului ce trebuia să aibă loc curând. Trecu pe sub portalul Colegiului Oldgate. Lucrătorii acopereau cu pânză marginile curţii interioare, pregătind decorul pentru balul ce trebuia să se desfăşoare în seara aceea. Oamenii sosiţi din împrejurimi într-o excursie de-o zi mâncau la iarbă verde, şi Arabella se plimba de-a lungul aleilor aşternute cu pietriş, sub teii bătrâni. Dar, fiindcă locul acesta i se păru cam plictisitor, se înapoie pe stradă, de unde urmări trăsurile ce duceau spre concert numeroşii profesori şi pe nevestele lor; sau se uita la studenţii care veneau grămadă, înconjuraţi de femei vesele. Când uşile teatrului se închiseră, şi concertul începu, Arabella porni mai departe la plimbare.

Notele puternice ale concertului se rostogoleau, pătrundeau prin storurile galbene ale ferestrelor deschise, treceau peste acoperişurile caselor, zguduiau aerul tăcut al uliţelor. Ajunseră până şi în odaia în care zăcea Jude; tusea lui tocmai reîncepuse, şi-l trezise.

De îndată ce putu vorbi, murmură, cu ochii încă închişi:

— Puţină apă, te rog. Chemarea lui fu primită doar de încăperea pustie. Tuşi din nou, până se simţi istovit, şi spuse cu glas şi mai stins: Apă, puţină apă... Sue.... Arabella!

Odaia rămase tăcută ca şi până atunci. Şopti gâfâit:

— Gâtlejul, apă... Sue... iubito... o picătură de apă, te rog... Îndură-te!

Apa nu veni, şi sunetele orgii – slabe ca un zumzet de albină – îşi trimiteau undele către el.

În timp ce stătea nemişcat, schimbându-se la faţă, strigăte şi urale răzbăteau de undeva dinspre râu.

— A, da! Jocurile Comemorative, murmură el. Şi eu zac aici. Şi Sue pângărită!

Uralele se repetară, înecând sunetele slabe ale orgii. Jude se schimbă şi mai tare la faţă; şopti rar, abia mişcându-şi buzele arse:

— „Piară ziua în care am fost născut şi noaptea în care s-au rostit cuvintele: Fost-a zămislit un copil bărbat.

(Ura!)

Cufunde-se în întuneric ziua aceea, Dumnezeu de sus să nu-şi pogoare privirile asupra ei, nici lumina să nu strălucească peste ea. Pustie fie, cu voia ta, noaptea aceea, şi nu lăsa nici un glas de bucurie s-o ajungă.

(Ura!)

De ce n-am murit oare în sânul mamei? De ce nu mi-am dat duhul când am ieşit din pântecul ei?... Căci acum aş fi zăcut în pace şi-aş fi fost netulburat. Aş fi dormit: aş fi cunoscut odihna!

(Ura!)

Acolo, cei ce au fost robi odihnesc împreună; ei nu mai aud glasul prigonitorului... Acolo sunt şi cei mici, şi cei mari; şi sluga s-a dezrobit de stăpân. De ce e dăruită lumina celui nenorocit şi viaţa celui cu sufletul amar?”

Între timp, Arabella, care se plimba de zor pentru a descoperi ce se petrece în oraş, scurtă drumul pe la capătul unei străzi înguste şi trecând de un colţ întunecat, ajunse în curtea interioară a Colegiului Cardinal. Curtea era plină de însufleţire şi strălucea în soare, împodobită cu flori şi pregătită de bal. Un tâmplar – unul care lucrase pe vremuri împreună cu Jude – îi făcu semn. Drumul de trecere de la poartă şi până la treptele intrării principale fusese ornat cu un roşu vesel şi steguleţe galbene. Vagoane întregi cu lădiţe de flori fuseseră descărcate de-a lungul drumului, şi scara cea mare era acoperită cu un postav roşu. Arabella salută pe unul şi pe altul dintre lucrători şi dat fiind că-i cunoştea, urcă până la sala cea mare a colegiului, în care se puneau podele noi şi se atârnau podoabe în vederea seratei dansante. Clopotul de la catedrala de alături bătea pentru slujba de ora cinci.

— Nu mi-ar displăcea să mă-nvârtesc şi eu pe aici cu un braţ de cavaler în jurul taliei, spuse ea către unul dintre lucrători. Ei, Doamne! Trebuie să mă întorc acasă – am atâta treabă... Nu-i rost de dans pentru mine!

În uşa casei se întâlni cu Stagg şi cu încă unul sau doi dintre pietrarii care lucraseră împreună cu Jude.

— Coborâm spre râu, spuse primul, ca să vedem regatele. Dar am trecut pe aici ca să aflăm cum îi mai merge bărbatului dumitale.

— Mulţumesc, doarme liniştit, spuse Arabella.

— Ne pare bine. Atunci, nu cumva poţi să-ţi iei o jumătate de oră liberă, doamnă Fawley, şi să vii cu noi? O să-ţi facă bine!

— Grozav mi-ar plăcea! spuse ea. N-am văzut niciodată o întrecere de bărci, şi-am auzit că-i tare amuzant!

— Haide, atunci!

— Cum aş dori să pot! Se uită cu jind de-a lungul străzii. Ştiţi ce? Aşteptaţi-mă o clipă. Mă reped până sus, ca să văd cum se simte. Cred că tata e cu el, aşa că s-ar putea să vin.

Ei aşteptară, şi Arabella intră în casă. Locatarii de jos lipseau ca şi mai înainte, fiindcă porniseră în grup la râu, spre locul pe unde trebuia să treacă şirul de bărci. Când ajunse în dormitor, văzu că taică-său nici nu venise.

— Nici n-a binevoit să vină! spuse ea nerăbdătoare. O fi vrut să vadă şi el bărcile, asta este!

Totuşi, când privi spre pat se lumină la faţă fiindcă Jude părea adormit, deşi nu stătea, ca de obicei, pe jumătate ridicat, aşa cum îl silea tuşea. Alunecase, şi rămăsese lungit. După ce se mai uită o dată, tresări şi se apropie de pat. Faţa lui Jude era albă ca varul şi devenea cu fiecare clipă tot mai încremenită. Îi atinse degetele: reci ca gheaţa, deşi trupul mai era cald. Îşi apropie urechea de pieptul lui. Înăuntru era linişte deplină. Zbuciumul de aproape treizeci de ani încetase.

Arabella avu mai întâi o tresărire de spaimă la gândul celor întâmplate; apoi îi ajunseră la urechi, venind dinspre râu, sunetele slabe ale unei fanfare militare sau ale unei alte orchestre. Strigă cu glas mânios:

— Tocmai acu i-a venit să moară! De ce dracu a murit chiar acum?

Apoi, după o clipă sau două de gândire, se îndreptă spre uşă, o închise uşor la loc şi coborî scările.

— Uite-o, spuse unul dintre lucrători. Ne întrebam dacă mai vii. Haide, trebuie să ne grăbim ca să găsim un loc bun. Şi el ce mai face? Doarme liniştit în continuare? Fireşte, noi nu vrem să te târâm după noi dacă...

— Da, sigur, doarme dus. Nu se trezeşte el aşa iute, răspunse ea vorbind grăbit.

Coborâră strada Cardinal o dată cu mulţimea şi ajunseră curând la pod; vaporaşele strălucitoare le izbiră privirile. De acolo, pe un drumeag îngust, ajunseră pe cărarea care ducea de-a lungul râului şi pe care acum lumea se îmbulzea în praf şi căldură. Aproape îndată după sosirea lor, începu şi măreaţa procesiune a bărcilor; vâslele, coborâte perpendicular pe suprafaţa apei, plescăiau ca un sărut zgomotos.

— Vai, ce minunat! Cum mă bucur c-am venit! spuse Arabella. Şi pe bărbatu-meu n-are ce să-l supere c-am plecat.

Aproape de celălalt mal, buchete de femei frumoase, gătite în verde, roz, albastru şi alb, străluceau pe vaporaşele pline de lume. Steagul albastru al Clubului Nautic indica centrul serbării, şi dedesubtul lui, o orchestră de muzicanţi în uniforme roşii răspândea sunetele care o stârniseră pe Arabella în odaia celui mort. Studenţi de toate felurile urmăreau de pe luntre, în tovărăşia doamnelor, evoluţia „bărcii noastre” în susul şi-n josul râului. În timp ce Arabella sorbea din ochi această privelişte însufleţită, simţi o atingere, şi când întoarse privirile îl văzu pe Vilbert.

— Ştii că licoarea aia lucrează? spuse el, aruncându-i o ocheadă. Ce ruşine să nenoroceşti o inimă în halul ăsta!

— Azi nu vorbesc despre dragoste.

— De ce nu? E zi de sărbătoare pentru toată lumea.

Ea nu răspunse. Braţul lui Vilbert se strecură şi-i prinse mijlocul, mişcare care putea trece neobservată în învălmăşeala aceea. Faţa Arabellei căpătă o expresie vicleană, dar femeia rămase mai departe cu ochii aţintiţi asupra apei, ca şi cum habar n-ar fi avut de îmbrăţişare.

Mulţimea devenea vijelioasă, împingându-i pe Arabella şi pe prietenii ei uneori până aproape de apă. Ar fi râs cu poftă de îmbrânceala asta dacă în ochiul minţii ei n-ar fi rămas întipărit chipul palid, statuar, pe care-l privise de curând şi care-o silea să se dezmeticească.

Petrecerea de pe râu ajunsese la punctul culminant; unii se aruncau în apă, alţii strigau. Cursa fu pierdută de unii şi câştigată de alţii, doamnele în roz, albastru şi galben părăsiră vaporaşele, şi privitorii începeau să se urnească din loc.

— Ei, a fost grozav! strigă Arabella. Dar cred că trebuie să mă întorc la bietul bărbatu-meu. După câte ştiu, tata e cu el; dar tot aş face bine să mă întorc.

— De ce te grăbeşti?

— Trebuie să mă duc... Doamne, Doamne, ce neplăcut!

Pe suişul îngust, care ducea lumea de la malul râului spre pod, înghesuiala prefăcuse mulţimea – pe Arabella, pe Vilbert şi pe ceilalţi – într-un singur bloc încins. Cei doi stăteau pe loc nemişcaţi, şi Arabella se văita; „Doamne, Doamne”, cu tot mai multă nerăbdare. Îi trecuse tocmai prin minte că descoperirea lui Jude mort în părăsire ar putea să atragă după sine o anchetă.

— Ce neliniştită eşti, iubito! spuse vraciul, care, lipit de ea în îmbulzeală, nu mai avea nevoie să facă nici un efort pentru a stabili o atingere. Ai face bine să ai puţină răbdare; deocamdată, tot nu poţi ieşi de aici!

Trecură aproape zece minute până când mulţimea, strânsă ca într-o menghine, se urni îndeajuns pentru a le face loc. De îndată ce se văzu în stradă, Arabella, grăbi pasul, interzicând vraciului s-o însoţească mai departe în ziua aceea. Nu se duse direct acasă, ci se îndreptă spre locuinţa unei femei care dădea ultimele îngrijiri morţilor săraci bătu în uşă.

— Mi s-a prăpădit bărbatul, fie-i ţărâna uşoară, spuse. Poţi să vii să-l speli şi să-l îmbraci pentru înmormântare?

Arabella aşteptă câteva clipe; apoi, ferindu-se cu greu de roţile echipajelor, cele două femei îşi făcură loc cu coatele prin şuvoiul de oameni eleganţi care se scurgea de pe peluzele Colegiului Cardinal.

— Trebuie să trec şi pe la paracliser, să-i cer să tragă clopotele, spuse Arabella. Stă pe aici prin apropiere, nu-i aşa? Te ajung din urmă în uşa casei mele.

Către orele zece, în seara aceea, Jude zăcea întins, drept ca o săgeată şi acoperit cu un cearceaf pe patul din casa lui. Prin fereastra întredeschisă străbătea, dinspre sala de bal a Colegiului Cardinal, ritmul voios al unui vals.

Două zile mai târziu, cerul era la fel de senin, şi aerul tot atât de nemişcat. În aceeaşi odăiţă, două fiinţe vegheau sicriul deschis al lui Jude. De o parte stătea Arabella, de cealaltă – văduva Edlin. Priveau amândouă chipul lui Jude, şi pleoapele zbârcite ale doamnei Edlin erau roşii.

— Ce frumos e! spuse ea.

— Da. E un mort chipeş, încuviinţă Arabella.

Fereastra era tot deschisă, ca să intre aer, în încăpere, şi la ora aceasta de amiază văzduhul limpede era neclintit şi tăcut. Din depărtare venea zvon de glasuri şi parcă, tropăit de picioare.

— Ce-i tărăboiul ăsta? murmură bătrână.

— Ăştia-s doctorii care, adunaţi la teatru, dau diploma de onoare ducelui de Hamptonshire şi altor măriri din tagma lui. E săptămână comemorativă, ştii doar. Uralele pornesc de la tineri.

— Da, îs tineri şi au plămâni puternici. Nu ca sărmanul nostru băiat.

Câte-un cuvânt desprins, poate dintr-o cuvântare festivă, venea plutind dinspre ferestrele deschise ale teatrului până în ungherul acesta, liniştit: şi atunci, pe trăsăturile de marmură ale mortului părea să răsară un fel de zâmbet; iar ediţiile Delphin de pe raftul alăturat, vechi şi scoase din circulaţie, cuprinzând operele lui Vergilius şi Horatius, şi Testamentul grecesc, cu colţurile îndoite, ca şi cele alte câteva volume de care Jude nu se despărţise, zgrunţuroase din pricina prafului de piatră acolo unde degetele lui le atingeau în minutele când munca îi dădea puţin răgaz, păreau să pălească la auzul acelor sunete.

Clopotele băteau voios. Ecoul lor făcea ocolul odăii.

Ochii Arabellei se ridicară de la faţa lui Jude spre doamna Edlin.

— Crezi că ea o să vină? întrebă.

— N-aş putea să spun. A jurat să nu-l mai vadă.

— Cum arată?

— Obosită şi nefericită, biata inimioară! Cu ani şi ani mai bătrână decât atunci când ai văzut-o ultima dată. Acum e o femeie potolită şi stoarsă de vlagă. Din cauza bărbatului – nici acum nu-l poate înghiţi!

— Dacă Jude mai trăia şi apuca s-o vadă, poate că nici nu s-ar mai fi sinchisit de ea!

— Asta n-avem de unde să ştim... Nu ţi-a mai cerut s-o chemi de atunci, din ziua când a venit s-o vadă în chip atât de ciudat?

— Nu. Dimpotrivă. Eu m-am arătat gata să trimit după ea, dar el mi-a spus că nu trebuie s-o înştiinţez cât e el de bolnav.

— A iertat-o?

— După-câte ştiu eu, nu.

— Ei, sărmana de ea, să nădăjduim că pe undeva tot o fi aflat ea iertare! Zice că şi-a găsit liniştea.

— Chiar dacă răguşeşte jurând asta în genunchi cu mâna pe sfânta cruce care-i atârnă la gât, tot să n-o crezi! spuse Arabella. Niciodată nu şi-a găsit liniştea de când a plecat din braţele lui şi nici n-o să şi-o găsească vreodată, până n-o ajunge cum e el acum!

{1} Michael Drayton (1563–1631), poet englez, autor de versuri religioase, poeme istorice, ode, sonete.

{2} Prin însuşi acest fapt (lat.).

{3} Argumente care impune respect pentru o anumită autoritate (lat.).

{4} Karl Wilhelm Humboldt (1767–1835), om de stat german, filozof şi estetician.

{5} William Barnes (n.a.).

{6} Idem 5.

{7} Drayton (n.a.).

{8} Personajele poemului Revolta din Islam de Shelley. Legătura dintre Laon şi Cythna e un simbol al comuniunii spirituale dintre doi oameni care luptă pentru acelaşi ideal.

{9} Citat din poemul The Statue and tbe Bust (Statuia şi bustul) de Robert Browning (1812–l889).

{10} Poem dedicat de Shelley Emiliei Viviani, femeia în care poetul crezuse să descopere un suflet în perfectă armonie cu al său.

{11} Citat din Marcus Aurelius Antonius, împărat roman (121–181).

{12} Nisi prius – numai dacă mai înainte... (lat.), sentinţă de aprobare judecătorească.

{13} Citat din cântecul How Delicious is the Winning (Cât de încântătoare e victoria) de Thomas Campbell (1777–1844).

{14} Muza tragediei în mitologia greacă.

{15} Referire la legenda greacă potrivit căreia asupra familiei regelui Atreus s-au abătut tot felul de calamităţi legate de paricide, adultere, incesturi etc.

{16} Personaj biblic, rege al Iudeei (931–910 î.e.n.). Fiind autorul schismei religioase şi politice dintre cele zece triburi izraelite, a fost pedepsit prin urmaşii săi, care nu au mai avut dreptul la tron.

{17} Augustus Pugin (1812–1852), arhitect englez, unul dintre promotorii curentului de reîntoarcere la arta gotică în Anglia.

{18} Chistopher Wren (1632–1723), arhitect şi om de ştiinţă englez, proiectantul celebrei catedrale Sf. Paul şi al multor altor clădiri celebre, în stilul cărora a îmbinat influenţele tradiţiei gotice engleze cu cele ale barocului italian.

{19} Raţiunea de a exista (fr.).

{20} Citat din Cea de-a doua epistolă a lui Pavel către Corintieni.