/ Language: România / Genre:love_erotica, Love_sf, Vampire_book, City_fantasy / Series: Georgiana Kincaid

Nopţi de sucub

Richelle Mead

Seria celor şase volume cu sucubul Georgiana Kincaid este catalogată, în Wikipedia, ca literatură pentru adulţi. Totuşi scenele fierbinţi din aventurile Georgianei sunt scrise cuminte, mai degrabă pentru un public adult foarte apropiat de vârsta majoratului. În nici un caz nu se apropie de zona „hard” a genului, precum „Fifty shades of Grey”. Sunt doar aventurile cu iz de policier ale unui sucub şi altor nemuritori ce-şi fac veacul în lumea noastră.

În timpul zilei, Georgiana Kincaid este director adjunct într-o librărie din Seattle. Georgiana este un sucub cu principii, pentru că ea stă departe de cei pe care-i numeşte „băieţi de treabă”. De ce? Pentru că fiecare „zbenguială” cu sucubul implică diminuarea energiei vitale, cu efecte dezastruase asupra corpului muritor, cât şi reducerea proporţională a vieţii nefericitului.

Richelle Mead ne propune, în acest volum, să-i urmărim pe demonii sexului la lucru. Georgianei Kincaid i se alătură vechiul ei prieten, incubul Michel Bastian, care-i cere să-l ajute într-o acţiune specifică. Viaţa de sucub nu este uşoară, mai ales când demoniţa este îndrăgostită de un muritor pe care nu vrea să-l atingă, în timp ce fiziologia sucubică cere imperios cu totul altceva. În plus, trebuie să-şi facă şi cota de pervertire a sufletelor potrivit contractului încheiat cu şeful său, Jerome. Colac peste pupăză, în peisajul umano-demonic din Seattle apare un nemuritor ciudat care tulbură apele. Deci, din nou un roman cu iz de policier şi parfum de endorfine.

Romanul nu este neapărat din categoria roz. Atracţia cititorului nu este motivată de scenele fierbinţi ci mai mult de stilul alert şi umorul de calitate al scriitoarei. Sexualitatea este dozată proporţiile corecte şi, cu toate că scenele sunt scrise explicit, avem de a face cu erotism, nu cu pornografie. Într-o replică din volumul anterior, Seth Mortensen, unul din personajele principale, spunea: „Mă rog, presupun că unii oameni scriu poveşti, iar alţii le trăiesc pur şi simplu”. Nu ştiu câtă imaginaţie şi câtă experienţă este în scenele erotice ale Richellei Mead, dar pot să spun că  „Nopţile de sucub” sunt... fierbinţi. Cu toate acestea rămâne, ca şi volumul anterior, un roman scris într-o manieră interesantă, bun de citit în vacanţă, când îţi doreşti ceva mai uşor, sau de citit în timpul unei călătorii mai lungi.


NOPŢI DE SUCUB

Richelle Mead

Seria Georgina Kincaid, partea a II-a

Capitolul 1

Demonii sunt înspăimântători.

Indiferent ce religie ai îmbrăţişat sau din ce pătură socială provii, chestia asta e o constantă. A, desigur, mai au şi ei momentelor lor absurde, mai ales cei din cercurile în care mă învârt eu, dar, una peste alta, oamenii au motive întemeiate să se teamă de slujitorii diabolici ai iadului şi să-i evite. Sunt cruzi şi nemiloşi, se delectează cu durerea şi suferinţa şi, în timpul liber, supun suflete la cazne. În plus, mint, fură şi trag chiulul de la plata taxelor.

Cu toate astea, nu puteam să nu mă gândesc că eram pe cale să asist la unul dintre cele mai înspăimântătoare evenimente demonice de până acum.

O decernare de premii. A cărei protagonistă eram eu.

Horatio, vicedemon al diviziei cutare din cadrul departamentului de Afaceri Infernale, stătea în faţa mea şi încerca să dea momentului un aer de solemnitate, dar eşua lamentabil. Aveam o bănuială că, în mare măsură, de vină erau costumul azuriu de poliester şi papionul asortat, cu imprimeu. Nici favoriţii nu îndulceau situaţia. Probabil că nu mai ieşise din cercurile intime ale iadului de vreo şase secole, cam de pe vremea când poliesterul azuriu mai era la modă.

După o mult prea lungă dregere de glas şi-a plimbat privirea asupra celor prezenţi, ca să se asigure că toată lumea e atentă. Şeful meu, Jerome, stătea prin apropiere, plictisit la maximum, şi mai furişa câte-o privire spre ceas. Lângă el, Kasper, asistentul drăcesc al lui Horatio, zâmbea cu gura până la urechi. Pe podea, la picioarele lui, stătea o servietă, şi în mână ţinea mai multe hârtii. Aerul entuziast, linguşitor, de căţeluş îi trăda o dorinţă mistuitoare de ascensiune profesională.

Cât despre mine... ce să spun, mă luptam din greu să par şi eu entuziasmată, dar nu-mi ieşea. Lucru inacceptabil, se înţelege. Sunt sucub de meserie. Întreaga mea existenţă are ca scop să-i facă pe oameni, în special pe bărbaţi, să creadă şi să vadă în mine ceea ce vor ei. Pot să trec de la stadiul de vestală cochetă la zbir senzual cât ai clipi. Nu-mi trebuie decât un pic de cosmetizare a aspectului şi o fărâmă de teatru. Mă alesesem cu prima abilitate când îmi vândusem sufletul omenesc, iar cu a doua, cu timpul. În fond, n-ai cum să spui timp de secole fiecărui tip: „Da, iubire, eşti cel mai bun tip pe care l-am cunoscut vreodată” fără să înveţi câte ceva despre linguşeală. Se prea poate ca miturile să ne descrie ca pe nişte creaturi eterice şi demonice, menite să ofere plăcere, dar, sincer, ca să fii sucub nu e nevoie decât de o mimă impenetrabilă şi convingătoare şi de talent comercial.

Aşa că, sincer, premiul ăsta n-ar fi trebuit să-mi creeze nici o problemă. Însă Horatio îmi punea la grele încercări intenţia de a mă menţine serioasă.

— În adevăr, sunt tare onorat să fiu astăzi prezent aici, a psalmodiat cu o voce nazală, baritonală.

Întradevăr?

— Strădania ne dă măreţie, iar motivul pentru care ne-am strâns cu toţii aici, acum, este pentru a recunoaşte meritele unei persoane care a dovedit dăruire şi care a pus totul în slujba Răului Suprem. Fiinţe ca aceasta ne dau puterea, tot ele ne vor dărui izbânda în lupta de proporţii din momentul adevărului, de la sfârşitul sfârşitului. Asemenea fiinţe merită în toată preţuirea noastră, şi ne străduim să le răsplătim devotamentul, spunând lumii întregi cât de important este să lupţi cu soarta potrivnică pentru a-ţi atinge scopurile în împrejurări atât de neprielnice. Apoi a adăugat: însă cei ce nu-şi dau silinţa sunt sortiţi să sfârşească în genunea disperării, să ardă pentru eternitate şi să fie sfâşiaţi în bucăţi de diavolii iadului.

Am deschis gura, gata-gata să spun că treaba asta ar fi mai rentabilă decât o compensaţie pentru concediere, dar Jerome mi-a surprins privirea şi a clătinat din cap.

Între timp, Horatio îi dăduse cu cotul lui Kasper, la care drăcuşorul i-a înmânat iute o diplomă pe care era ceva imprimat cu litere aurii.

— De aceea, este o plăcere să-ţi înmânez acest Premiu de excelenţă pentru Depăşirea Cotei Sucubice Impuse din Ultimul Trimestru. Felicitări!

Horatio a dat mâna cu mine şi mi-a oferit diploma, care fusese semnată de vreo cincizeci de persoane.

Prin prezenta se certifică următoarele:

LETHA (alias Georgina Kincaid), sucub în arhidioceza Seattle, Washington, Statele Unite ale Americii, America de Nord, planeta Pământ, a depăşit cota sucubică impusă în ultimul trimestru, dovedind o mare pricepere în arta seducţiei, în osândirea şi pângărirea sufletelor omeneşti.

Toată lumea mă privea când am terminat de citit, aşa că am presupus că se aşteptau la vreun soi de discurs. Eu însă mă întrebam ce păţesc dacă decupez diploma ca să încapă într-o ramă de 20×25.

— Ăăă, mersi. E... super.

Chestia asta a părut să-l satisfacă pe Horatio. A dat viguros din cap, apoi i-a aruncat o privire lui Jerome.

— Cred că eşti aşa de mândru...

— Nici nu bănuieşti, a mormăit arhidemonul, ucigându-şi un căscat din faşă.

Horatio m-a luat din nou în primire.

— Ţine-o tot aşa. Se prea poate să ajungi pe lista celor cu şanse de avansare la nivelul corporatist.

De parcă nu era şi aşa nasol că-mi vândusem sufletul. M-am căznit să zâmbesc.

— Ei, sunt încă atâtea de făcut aici.

— Excelentă atitudine. Excelentă. Ai făcut o treabă bună cu ea, a spus şi l-a bătut prieteneşte pe Jerome pe spate, gest care nu l-a încântat deloc pe şefu’.

Nu prea era amator de bătăi prieteneşti pe spate. Sau de atingeri, pur şi simplu.

— Bun. Dacă nu mai este nimic altceva, atunci eu... Ah era să uit. Horatio s-a întors spre Kasper, care i-a mai dat ceva stăpânului său. Astea sunt pentru tine, a adăugat el. Ca semn al aprecierii noastre.

Mi-a întins un card cadou la Applebee şi cupoane cu care puteam să închiriez gratis filme de la Blockbuster. Şi eu şi Jerome am rămas cu ochii căscaţi preţ de o clipă, fără grai.

— Ce tare, am spus într-un târziu.

Probabil că tipa de pe locul doi primise cadou un card de la Sizzler. Niciodată să nu aveţi dubii, locul doi îl desemnează pe primul perdant.

Horatio şi Kasper s-au făcut nevăzuţi, iar Jerome şi cu mine am rămas câteva clipe în tăcere.

— Jerome, te fac nişte costiţe?

— Foaaarte nostim, Georgie. S-a plimbat prin livingul meu, prefăcându-se că-mi studiază cărţile şi obiectele decorative. Ai făcut o treabă bună cu chestia cu cota. Desigur, e uşor excelezi când porneşti de la zero, este?

Am ridicat din umeri şi am aruncat diploma pe barul din bucătărie.

— Chiar contează? Tot tu primeşti laurii. Mă gândeam că o să te încânte treaba asta.

— Sigur că mă încântă. De fapt, am fost plăcut surprins să văd cu câtă seriozitate ţi-ai respectat promisiunea.

— Eu întotdeauna îmi respect promisiunile.

— Ei, nu chiar toate.

Tăcerea mea i-a smuls un zâmbet.

— Şi acum ce ai de gând? Ieşi să sărbătoreşti?

— Ştii foarte bine unde mă duc. Mă duc la Peter. Tu nu vii?

A evitat întrebarea; demonii sunt maeştri la aşa ceva.

— Mă gândeam că poate ţi-ai făcut alte planuri. Planuri cu un anume muritor. În ultima vreme pari să-i dedici o grămadă de timp.

— Nu e treaba ta ce fac eu.

— Treaba ta e şi treaba mea.

Iar n-am răspuns. Demonul s-a apropiat mai mult, sfredelindu-mă cu ochii lui negri. Cine ştie din ce motiv, îşi alesese aspectul lui John Cusack să-l însoţească în călătoria lui prin lumea muritorilor. Ai fi zis că asta îi mai reducea puterea de a intimida, dar jur că înrăutăţea şi mai tare lucrurile.

— Cât ai să mai joci farsa asta, Georgie?

Cuvintele lui mă provocau şi încercau să mă facă să vorbesc.

— E imposibil să crezi cu adevărat că aveţi un viitor împreună. Sau că puteţi să vă păstraţi etern castitatea. Pentru numele lui Dumnezeu, chiar dacă reuşeşti tu să-ţi ţii mâinile acasă, nici un bărbat din specia umană nu va rămâne prea mult timp celibatar. Mai ales unul cu o rezervă generoasă de admiratoare.

— Ai ratat faza la care îţi spuneam că e treaba mea?

Mi s-au aprins obrajii. Deşi eram conştientă de implicaţii, de curând mă legasem la cap cu o fiinţă umană. Nici măcar nu eram pe deplin sigură cum se întâmplase, din moment ce întotdeauna făcusem pe dracu-n patru ca să evit genul ăsta de probleme. Cred că se poate spune că a intrat pe furiş în viaţa mea. La un moment dat era doar o prezenţă caldă şi reconfortantă, apoi, tam-nesam, am realizat cât de tare mă iubea. Iubirea asta mă luase pe nepregătite. Nu putusem să mă împotrivesc ei şi hotărâsem să văd unde avea să mă ducă.

Drept urmare, Jerome îmi amintea neobosit de posibilul dezastru care mă pândea zi de zi în aventura asta romantică. Părerea lui nu era cu totul nefondată. O mică parte se datora şi lipsei unui palmares de relaţii serioase. Partea mai consistentă consta din faptul că orice altceva care depăşea ţinutul de mână avea să facă din mine breşa prin care i se scurgea viaţa din trup. Dar, în fond, toate cuplurile au momente mai dificile, corect?

Demonul şi-a netezit haina de la costumul negru pe comandă perfect croit.

— E un sfat prietenesc. Pentru mine nu contează. Nu mă deranjează că te joci de-a nevasta cu el, că îi refuzi dreptul la un viitor, la o familie, la o viaţă sexuală sănătoasă. Mă rog. Cât timp îţi vezi de treabă, mie mi-e totuna.

— Gata, ai terminat cu îndemnurile încurajatoare? întârzii.

— Încă o chestie. Mă gândeam că ai vrea să ştii că ţi-am pregătit o surpriză plăcută. Care chiar o să te încânte.

— Ce fel de surpriză?

Jerome nu prea făcea surprize, cel puţin nu din alea plăcute.

— Dacă ţi-aş spune, n-ar mai fi surpriză, nu?

Tipic. M-am încruntat şi m-am întors.

— N-am timp de joacă. Dacă nu-mi spui care e faza, acolo e uşa.

— Am şters-o. Dar înainte de asta, nu uita o chestie.

Mi-a pus mâna pe umăr şi m-a întors ca să-l privesc din nou. Atingerea şi apropierea lui m-au făcut să tresar. Demonul şi cu mine nu mai eram chiar aşa de amici ca pe vremuri.

— Un singur bărbat este permanent în viaţa ta, în faţa unui singur bărbat vei da întotdeauna socoteală. Peste o sută de ani el o să fie oale şi ulcele, în schimb eu am să fiu cel la care te vei întoarce.

Părea o afirmaţie sentimentală şi cu trimiteri sexuale, dar nu era aşa. Nici pe departe. Legătura mea cu Jerome era mult mai profundă de atât. Era o relaţie şi o loialitate care îmi mergea la propriu la suflet. Era o legătură la care eram etern condamnată, cel puţin până când forţele iadului decideau să-mi repartizeze un alt arhidemon.

— E cam depăşită atitudinea asta a ta de peşte.

S-a dat înapoi, netulburat de răutatea mea, cu ochi jucăuşi.

— Dacă eu sunt peşte, atunci tu ce eşti, Georgina?

Demonul a iscat un rotocol de fum din recuzita personală şi dispărut înainte să apuc să răspund.

Ai dracu’ demoni!

Stăteam singură la mine în apartament şi întorceam pe toate părţile cuvintele lui. Când, în sfârşit, mi-am adus aminte că trece timpul, am pornit spre dormitor ca să mă schimb. În drumul meu, am trecut pe lângă diploma lui Horatio, de unde sigiliul auriu îmi făcea cu ochiul. Am pus-o cu faţa în jos, cuprinsă de o senzaţie bruscă de greaţă. Oi fi eu bună în meseria mea, dar nu înseamnă că eram şi mândră de asta.

În final, n-am întârziat decât vreun sfert de oră la cheful prietenului meu Peter. A deschis uşa înainte să apuc măcar să bat. I-am studiat boneta albă, umflată, şi şorţul cu inscripţia „Sărută-l pe bucătar” şi am spus:

— Scuze. Nu mi-a spus şi mie nimeni că în seara asta se filmează Iron Chef.

— Ai întârziat, m-a mustrat el, agitând prin aer o lingură de lemn. Şi ce, dacă primeşti un premiu, crezi că poţi să te laşi pe tânjală cu manierele?

Nu i-am băgat în seamă mustrarea şi m-am prelins înăuntru. Atât puteai să faci în prezenţa unui vampir cu tulburări obsesiv-compulsive.

În living am dat şi peste ceilalţi prieteni ai noştri, Cody şi Hugh, care stivuiau teancuri de bani.

— Aţi spart vreo bancă, ceva?

— Nţ, a făcut Hugh. Dat fiind că Peter încearcă să ne ofere o cină civilizată, am decis că se impune o distracţie în aceeaşi notă.

— Spălare de bani?

— Poker.

Din bucătărie îl auzeam pe Peter mormăind ceva în barbă despre un sufleu, chestie care a mai îndulcit tabloul unei adunături de personaje dubioase bulucite în jurul unei mese de joc disimulate în umbre, care mi se înfiripase în minte.

— Eu cred că bridge-ul ar fi mai nimerit.

Hugh m-a privit nesigur.

— Asta e joc de bătrânei, drăguţă.

Chestia asta m-a făcut să zâmbesc. „Bătrânel” era un termen relativ, dat fiind că majoritatea dintre noi aveau la activ secole. Bănuiam de mult că în cercul meu de nemuritori de rang inferior, cei care nu erau pe bune îngeri sau demoni, eu număram mai mulţi ani decât oricare dintre ei, indiferent de cei douăzeci şi opt de ani pe care îi indica, plin de optimism, permisul meu de conducere.

— De când jucăm noi jocuri? m-am întrebat cu glas tare.

Ultima noastră tentativă fusese Monopoly cu Jerome. E cam inutil să te iei la întrecere cu un demon, când miza e proprietatea şi controlul suprem.

— De când nu jucăm noi jocuri? Jocuri de-a viaţa, jocuri de-a moartea. Jocuri de-a dragostea, de-a speranţa, de-a norocul, de-a disperarea şi de-a miriade şi miriade de minuni care intervin.

Am dat ochii peste cap la nou-venit.

— Bună, Carter. Ştiam că îngerul bântuia prin bucătărie, la fel cum mă simţise Peter pe mine pe când străbăteam holul. Unde ţi-e jumătatea? L-am văzut ceva mai devreme şi mă gândeam că vine şi el.

Carter a intrat agale şi mi-a adresat un zâmbet din ăla batjocoritor de-al lui, cu ochii cenuşii însufleţiţi de taine şi veselie. Purta ca de obicei haine de boschetar, jeanşi rupţi şi un tricou decolorat. Dacă venea vorba de vârstă, noi ceilalţi nici nu ne comparam cu el. Cu toţii fuseserăm muritori odată şi ne măsurăm vieţile în secole sau în milenii. În schimb, îngerii şi demonii... Ei bine, ei îşi măsurau vieţile în eternităţi.

— „Au doară eu sunt păzitorul fratelui meu?”

Un răspuns în stilul lui Carter. L-am aşteptat cu detalii pe Hugh, care, într-un fel, era păzitorul şefului nostru. Sau cel puţin un soi de asistent administrativ.

— A trebuit să o ia din loc pentru că avea o întâlnire, a spus drăcuşorul, făcând teancuri de bancnote de douăzeci. Ceva gen team building în Los Angeles.

Am încercat să mi-l închipui pe Jerome atârnat de frânghii întinse la înălţime.

— Şi cam la ce fel de team building participă demonii?

Nimeni n-a ştiut să răspundă. Nu că ar fi contat.

În timp ce aranjarea banilor continua, Peter mi-a pregătit un cocteil cu vodcă. Mi-am aruncat privirea la sticla de Absolut de pe bar.

— Ce naiba e chestia asta?

— Am rămas fără Grey Goose. Oricum, e cam acelaşi lucru.

— Jur că dacă nu ai fi deja o monstruozitate în ochii Domnului, te-aş acuza de erezie.

Când toţi banii au fost aranjaţi, inclusiv contribuţia mea, ne-am aşezat cu toţii în jurul mesei din bucătăria vampirilor. Asemenea tuturor oamenilor din lumea asta, ne-am apucat să jucăm Texas Hold’em. Jucam binişor, dar mă descurcam mult mai bine cu muritorii decât cu nemuritorii. Carisma şi şarmul meu aveau mai puţin efect asupra acestui grup, ceea ce însemna că trebuia să fiu mai atentă la ce pariam şi la strategie.

Peter se agita pe acolo în timpul jocului, şi încerca să joace şi să stea cu ochii pe mâncare în acelaşi timp. Nu era uşor, pentru că ţinuse morţiş să poarte ochelari de soare în timp ce juca, ochelari care trebuiau scoşi când vedea de mâncare. Când am spus că asta avea să fie a doua cină cu pretenţii de care avusesem parte în ultimele două seri, era gata să aibă un atac.

— Mă rog. Dar nimic din ce ai mâncat tu seara trecută nu se compară cu raţa pe care am pregătit-o eu. Nimic!

— Ştiu şi eu ce să zic... Am fost la Metropolitan Grill.

Hugh a fluierat.

— Maaamă! Mă întrebam eu de unde ţi se trage ţie strălucirea asta. Când te duce un tip la Met, n-ai cum să nu sari în pat cu el, este?

— Strălucirea e de la un alt tip, am spus jenată, deloc dornică să mi se reamintească de întâlnirea de azi-dimineaţă, deşi fusese cam cu scântei. La Met am fost cu Seth.

Amintirea cinei de seara trecută mi-a adus un zâmbet pe buze şi m-am trezit că încep să bat câmpii.

— Dacă l-aţi fi văzut... Chiar a renunţat la veşnicul tricou, deşi nu sunt convinsă că a contat foarte mult. Cămaşa pe care o avea pe el era şifonată şi nu se pricepuse să-şi facă nod la cravată. În plus de asta, când am ajuns, avea laptopul pe masă. Dăduse totul într-o parte, şerveţelele, paharele de vin. Dezstru, nu alta. Chelnerii erau oripilaţi.

M-am trezit cu patru perechi de ochi aţintiţi asupra mea.

— Ce? am întrebat. Care e problema?

— Tu, a explicat Hugh. Eşti masochistă.

Cody a zâmbit.

— Ca să nu mai spun că eşti ca o pisică amorezată. Tu te uiţi ce spui?

— Nu e îndrăgostită de el, a spus Peter. E îndrăgostită de cărţile lui.

Ba nu... am dat să spun, dar cuvintele mi s-au stins pe buze, în primul rând pentru că nu eram sigură că vreau să mă încontrez cu ei pe tema asta.

Nu voiam să creadă că îi iubeam numai cărţile, dar nici nu eram sigură că deja îl iubeam pe Seth. Relaţia noastră înflorise cu o viteză remarcabilă, dar uneori mi-era teamă ca nu cumva să ador gândul că mă iubea.

— Nu pot să cred că încă mai faceţi chestia aia cu întâlnirile fără perspectiva sexului la orizont, a continuat Hugh.

Imediat m-au apucat nervii. Deja suportasem faza asta din partea lui Jerome, nu aveam chef s-o ascult şi aici.

— Ştiţi care e treaba? N-am de gând să vorbesc despre chestia asta dacă v-aţi propus să mă sâcâiţi, ne-am înţeles? M-am săturat să-mi tot spună toată lumea că e o nebunie.

Peter a ridicat din umeri.

— Ştiu şi eu... Nu e chiar aşa o nebunie. Mereu auzi despre cupluri care nu mai fac sex, şi supravieţuiesc. Asta ar fi cam aceeaşi chestie.

— Nu şi în cazul fetei noastre, a spus Hugh, clătinând din cap. Ia uitaţi-vă la ea. Cine n-ar vrea să facă sex cu aşa ceva?

M-au privit din nou cu toţii, moment în care m-am foit stingheră.

— Hei, am protestat, simţind nevoia să lămuresc o chestiune. Nu asta e problema. El vrea să facem sex, da? Numai că nu o să se întâmple. E o diferenţă.

— Scuze, a spus Hugh. Numai că eu nu cred aşa ceva. E imposibil să fie cu tine, la felul în care te îmbraci tu, şi să nu explodeze. Şi chiar dacă ar putea, nimeni nu e în stare să se descurce cu o femeie care are parte de atâta acţiune ca tine.

Ăsta era un aspect care îmi revenea frecvent în minte, acelaşi pe care îl luase în discuţie şi Jerome, acelaşi care mă îngrijora mai tare decât capacitatea noastră de a ne ţine mâinile acasă. Unul din cele mai mari coşmaruri ale mele era populat cu o conversaţie de genul: „Scuze, Seth. Nu pot să ies în seara asta, trebuie să îl prelucrez pe tipul ăsta însurat pe care l-am cunoscut, ca să-l fac să se culce cu mine, afundându-l din ce în mai tare pe calea pierzaniei, timp în care eu îi absorb ceva viaţă. Poate când termin, prindem un film de mai târziu.”

— Nu vreau să vorbesc despre chestia asta, am repetat. Ne merge foarte bine. Am terminat povestea.

S-a lăsat liniştea, brăzdată doar de zgomotul cărţilor şi banilor când loveau masa. Mi-am aruncat privirea împrejur şi l-am văzut pe Carter care mă privea direct. El fusese singurul care se ferise să mă critice din cauza lui Seth. Nu mă surprindea lucrul ăsta. De regulă, îngerul doar asculta, până când se ivea ocazia să strecoare vreo glumiţă sarcastică sau misterioasa. Pe vremuri mă irita chestia asta, dar cele întâmplate de curând îmi schimbaseră atitudinea faţă de el. Încă nu îl înţelegeam pe deplin, şi nici nu ştiam dacă pot să am încredere în el, dar ajunsesem să-l respect.

Tulburată de ochii scrutători, mi-am coborât privirea şi am descoperit că în sfârşit aveam o mână mai acătării după câteva runde de porcării. Trei de un fel. Nu ceva să spargi avioane, dar era acceptabil. Am ridicat miza, dornică să scap de ceilalţi, înainte să mai intre şi alte cărţi în joc şi să-mi facă mana şi mai puţin acceptabilă.

Strategia mea a dat roade asupra vampirilor. A căzut şi următoarea carte. Şapte de pică. Hugh s-a încruntat şi s-a aruncat când am ridicat iar miza. Am aşteptat să se arunce şi Carter, dar el a ridicat şi mai mult miza.

Am ezitat doar o clipă înainte să i-o egalez. Când era gata sa jucam şi ultima carte, îmi storceam creierii ce-o avea îngerul şi dacă puteam să-l depăşesc. O pereche? Două perechi? Ah. A ieşit şi ultima carte. Încă o pică. Se prea putea să aibă culoare Cu asta mă bătea. Sperând că încă puteam juca la cacealma am ridicat şi mai mult miza. A ridicat-o şi el din nou, dublând aproape, şi mai mult chiar, ce pariasem iniţial.

Asta însemna că trebuia să mai pun o grămadă de bani, mai ales dacă mă gândeam la ce pusesem deja. Secolele de investiţii îmi asigurau o viaţă tihnită, dar asta nu însemna că trebuia să fiu fraieră. Ce naiba avea? Trebuie să fi fost culoare. M-am lăsat păgubaşă şi m-am aruncat.

Cu un rânjet satisfăcut, a făcut mâna greblă şi a luat bănetul. Când a arătat spre grămăjoara de cărţi decartate, i s-a agăţat marginea cărţilor şi s-au întors cu faţa în sus. Doi de caro şi opt de treflă.

— Ai... ai jucat la cacealma! Am strigat. Nu aveai nimic!

Carter şi-a aprins tăcut o ţigară.

I-am privit pe ceilalţi ca să-mi confirme.

— Nu poate să facă aşa ceva.

— Eu am mers aşa vreo jumătate de partidă, a spus Hugh şi a luat bricheta lui Carter cu împrumut. Nu că mi-ar fi ajutat la ceva.

— Da, dar el e... e înger. Îngerii nu pot să mintă.

— Nu a minţit. A jucat la cacealma.

Cody a meditat la chestiunea asta, timp în care îşi răsucea pe după deget o şuviţă de păr blond.

— Da, dar tot e necinstit.

— E o minciună implicită, a spus Peter.

Hugh l-a privit cu ochii căscaţi.

— Minciună implicită? Ce dracu’ înseamnă asta?

L-am privit pe Carter pe când îşi făcea banii teanc şi m-am strâmbat la el. Ai zice că un înger care umblă cu slujbaşii iadului este o influenţă pozitivă, dar uneori, el părea mai rău decât noi.

— Sper să te bucuri de cei treizeci de arginţi, Iudă.

Şi-a dus mâna chipurile la borul pălăriei într-un simulacru de salut, în vreme ce ceilalţi dezbăteau subiectul.

Apoi brusc, asemenea pieselor de domino, conversaţia a încetat. Primul care a simţit a fost Carter, normal, dar el abia dacă a ridicat dintr-o sprânceană, impasibil ca întotdeauna. Apoi au urmat vampirii, posesori ai unor excelente reflexe şi a unei sensibilităţi pe măsură. Au făcut schimb de priviri şi s-au uitat spre uşă. În sfârşit, câteva secunde mai târziu, am simţit şi eu şi Hugh.

— Ce e asta? a întrebat Cody încruntat, scrutând încăperea. E cam ca Georgina, dar nu tocmai.

Hugh a urmat privirea vampirului, amator să speculeze pe tema asta.

— E un incub, a spus.

Eu deja îmi dădusem seama, desigur. Amprenta personală a fiecăruia dintre noi era diferită la fiecare fiinţă. Amprenta vampirilor era altfel decât cea a drăcuşorilor, aşa cum şi cea a drăcuşorilor era altfel decât cea a sucubilor. Dacă îl cunoşteai destul de bine pe un nemuritor, îi puteai sesiza şi trăsăturile individuale, unice. Eu eram singurul sucub care dădea senzaţia de mătase şi răspândea aromă de tuberoze. Într-o încăpere plină de vampiri, eu aş fi putut să îmi dau seama repede dacă erau şi Cody sau Peter prezenţi.

În acelaşi fel, am realizat imediat că cel care se apropia de usa lui Peter era un incub, şi ştiam exact care anume incub era. I-aş fi recunoscut amprenta oriunde, chiar şi după atâta timp. Era senzaţia de catifea pe piele, mireasma şoptită de rom, migdale şi scorţişoară.

Fără să-mi dau seama că mă ridicasem, am deschis uşa larg şi am privit cu încântare trăsăturile vulpeşti şi ochii drăceşti pe care nu-i mai văzusem de mai bine de un secol.

— Bună, ma fleur, a spus.

Capitolul 2

— Bastien, am spus cu respiraţia întretăiată, neîncrezătoare încă. Bastien!

L-am cuprins cu mâinile, m-a ridicat în braţe de parcă aş fi fost uşoară ca un fulg şi m-a învârtit. După ce m-a aşezat din nou în picioare cu delicateţe, m-a privit tandru, şi pe faţa frumoasă i s-a desenat un zâmbet. Până să-l văd, nu realizasem cât de mult îmi lipsise acel zâmbet.

— Eşti neschimbat, am remarcat, studiindu-i părul brunet cârlionţat, până la umeri, şi ochii ciocolatii, care păreau aproape negri şi ei.

Spre deosebire de mine, lui îi plăcea să poarte corpul cu care se născuse, trupul din zilele lui de muritor. Avea pielea de culoarea cafelei moca pe care o consumam eu în mod obişnuit, netedă şi adorabilă. Avusese nasul spart în vremurile de muritor, dar nu se deranjase niciodată să şi-l transforme. Lucrul ăsta nu-i răpea din frumuseţe, ba chiar îi dădea un aer fascinant, de bandit.

— Iar tu, ca de obicei, arăţi cu totul altfel. Cum te mai cheamă acum?

Avea un uşor accent britanic, moştenirea mulţilor ani petrecuţi la Londra, după ce părăsise plantaţia din Haiti muncită de sclavi. Mai păstra accentul şi expresiile franţuzeşti din copilărie numai de efect. Când voia, putea vorbi engleza americană fără cusur, ca mine.

— Georgina.

— Georgina? Nu Josephine sau Hiroko?

— Georgina, am repetat.

— Prea bine, Georgina. Vreau să te văd. Fă o piruetă.

M-am fâţâit ca un fotomodel, dându-i ocazia să-mi studieze pe deplin corpul pe care mi-l trăsesem. Când m-am oprit din nou în faţa lui, a dat din cap aprobator.

— Excelent, nu că mă aşteptam la mai puţin din partea ta. Eşti scundă, asemenea celorlalte, dar fiecare curbă este la locul ei, şi îmi place culoarea. S-a aplecat mai mult spre mine studiindu-mi faţa cu un ochi de expert. Îmi plac în mod special ochii. Felini. De când îl porţi pe ăsta?

— De cincisprezece ani.

— E abia scos din găoace.

— Hm – a intervenit Hugh pe un ton sec – depinde la ce găoace te referi.

Bastien şi cu mine ne-am întors, amintindu-ne că aveam publiic. Ceilalţi nemuritori ne priveau nedumeriţi, iar partida de poker se pare că fusese momentan dată uitării. Bastien a zâmbit pârjolitor şi a traversat încăperea cu câţiva paşi mari şi rapizi.

— Bastien Moreau, a spus şi a întins politicos mâna spre Hugh, rafinat şi respectuos până în măduvă.

În fond, incubii au acelaşi talent la relaţiile cu clienţii şi la PR ca sucubii.

— E o plăcere să te cunosc, a adăugat.

S-a prezentat cu aceeaşi politeţe şi celorlalţi membri ai găştii, oprindu-se o clipă când a ajuns la Carter. Uşoara surprindere care s-a citit în ochii negri ai lui Bastien a fost singurul indiciu că i se părea ciudată prezenţa unui înger printre noi. În rest, mina fermecătoare afişată a rămas fără cusur, în timp ce zâmbea şi îi strângea mâna lui Carter.

Deşi evident uimit de prezenţa lui Bastien, Peter s-a ridicat, ca o bună gazdă ce era.

— Ia loc. Vrei ceva de băut?

— Mulţumesc. Eşti foarte amabil. Whisky cu gheaţă, te rog. Şi îţi mulţumesc că mi-ai permis să vin aşa, pe nepusă masă. Ai o locuinţă fantastică.

Vampirul a dat din cap, încântat că în sfârşit cineva îi aprecia ospitalitatea.

Eu una, însă, aveam alte griji şi mă întrebam ce îl făcuse pe incub să vină „aşa, pe nepusă masă”. Brusc, mi-am adus aminte de surpriza pe care mi-o fluturase Jerome pe la nas.

— Jerome ştie că eşti aici, nu-i aşa?

— Desigur. E de mult aranjată.

Ai noştri nu puteau pune piciorul în teritoriul altcuiva fără să facă aranjamente cu mahărul local. Pentru o seminţie care chipurile s-a revoltat împotriva sistemului, aveam o cantitate uluitoare de reguli, instrucţiuni şi hârţogărie de luat în seamă. Pe lângă noi, Fiscul juca la pitici.

— El mi-a spus unde dau de tine.

— Şi ai venit pentru că...

M-a cuprins jucăuş cu braţul.

— Ce te mai grăbeşti! Nu tu „salut, ce mai faci”? Nu pot să trec ca să-mi văd o prietenă mai veche?

— Nu şi-n meseria asta.

— De cât timp o cunoşti pe Georgina? a întrebat Hugh, mutându-şi corpul masiv într-o poziţie mai confortabilă.

Bastien a devenit meditativ.

— Nu ştiu. De când ne ştim? De secole?

— Fii mai exact, am spus, iar gândurile mi-au fost purtate spre Londra de odinioară şi spre uliţele desfundate năpădite de miasma cailor şi a oamenilor nespălaţi. Să fi fost început de secol XVII?

A încuviinţat din cap, la care eu am spus, dornică să-l tachinez un pic:

— Cel mai bine îmi aduc aminte de cât de viguros erai.

— Habar n-am despre ce vorbeşti.

— Nu contează. În orice caz, eu te-am învăţat tot ce ştii.

— Ei, găina bătrână... a spus Bastien, şi-a plimbat privirea pe laceilalţi şi a ridicat din umeri, chipurile nefericit. Întotdeauna e sigură pe sine.

— Şi ia povesteşte cum merge treaba asta, a întrebat Cody, nerăbdător, fixându-l pe Bastien cu priviri de copil neexperimentat Eşti corespondentul masculin al Georginei, este? Şi îţi schimbi forma, şi chestii de genul?

Cum era nemuritor de mai puţin de zece ani, Cody tot timpul învăţa ceva nou despre noi. Realizam că probabil nu cunoscuse niciodată nici un incub.

— De fapt, Fleur nu are corespondent, dar în mare, da, cam aşa ceva.

Cred că prefera să-mi zică Fleur pentru că îi era mai simplu decât să încerce să ţină minte numele pe care mi le tot luam eu de-a lungul anilor.

— Şi deci seduci femei? a insistat Cody.

— Exact.

— Uau. Cred că de fapt e greu.

— Nu e chiar aşa de... ia stai un pic, am intervenit. Ce sugerezi tu acolo? Ce vrei să spui cu „de fapt”?

— Nu bate câmpii, a insistat Peter pe când îi dădea lui Bastien băutura. Meseria ta nu e chiar aşa de grea, Georgina. Vreau să spun prin comparaţie cu altele.

— Ba e foarte grea meseria mea!

— Ce, adică să convingi bărbaţii să facă sex cu o femeie frumoasă? a spus Hugh, clătinând din cap. Nu e greu. Nici măcar nu ai altă variantă.

I-am privit, şi nu-mi venea să cred ce auzeam.

— Nu pot să sar în pat cu oricine. Trebuie să fac rost de tipi de calitate.

— Da, asta poate de o lună încoace.

La remarca asta, Bastien mi-a aruncat o privire tăioasă, dar eu una eram prea iritată să o iau în seamă.

— Auziţi, tocmai am câştigat un premiu, dacă vreţi să ştiţi. Mi-au dat şi diplomă şi tot tacâmu’. Şi în orice caz, deşi voi aveţi nişte vieţi amoroase de tot râsu’, nu toţi tipii cedează imediat în faţa sexului. E nevoie de muncă.

— Ca de exemplu ce? Coarne şi bici? a sugerat Peter şmechereşte, făcând referire la un incident jenant din trecutul meu.

— Asta e altă mâncare de peşte. Aşa a cerut tipul.

— Toţi cer aşa ceva, asta e ideea, a spus Hugh şi s-a întors respectuos spre Bastien. Şi ia zi, cum procedezi? Ai ceva trucuri pe care poţi să ni le împărtăşeşti?

— Nu ai tu vieţi la dispoziţie câte trucuri am eu, a chicotit Bastien, privindu-mă încă. Dar mă tem că sunt secrete ale branşei. Însă, de fapt, în apărarea lui Fleur, aş spune că tehnicile sunt aceleaşi în cazul amândurora. Ar fi trebuit să fiţi mai atenţi la ea.

— Decolteurile până la buric nu sunt tocmai ce aş numi eu secret al branşei.

— Este mult mai mult de atât, prietene. Mai ales în cazul Georginei. E una dintre cele mai pricepute.

Hugh şi vampirii m-au privit de parcă nu m-ar mai fi remarcat niciodată până atunci, şi aparent încercau să se dumirească dacă era adevărat ce spunea Bastien.

— Nu e cazul să începeţi cu de-astea acum, am spus în grabă.

— Haide, nu te lăudai adineauri că tu m-ai învăţat tot ce ştiu? Făceam nişte afaceri frumuşele pe vremuri.

— Ce fel de afaceri? s-a interesat Peter.

Când n-am zis nimic, Bastien a ridicat uşor din umeri.

— Ei, ştiţi voi, genul care implică un partener.

Cody a făcut ochii mari.

— Adică... sex în grup?

— Nu! am protestat, incapabilă să-mi ţin gura la aşa ceva.

Nu că n-ar fi figurat o asemenea ispravă în CV-ul meu.

— Partener ca să păcălim lumea. Ne jucam de-a soţul şi sotia, sau de-a fratele şi sora. Sau... sau... de-a tot ce e nevoie să-ţi tragi în ţeapă obiectivul, am explicat.

Bastien a dat din cap, odată cu mine.

— Bărbaţilor chiar le place să cucerească tânăra şi frumoasa soţie a cuiva. Şi femeilor, deopotrivă. Ceea ce e interzis are întotdeauna ceva ispititor.

— Mamă!

Cody şi ceilalţi au meditat la noile date apărute şi au încercat mai scoată ceva detalii de la noi. Bastien, sesizându-mi reticenţa la a oferi amănunte despre trecut, a dat răspunsuri vagi şi curând conversaţia s-a îndreptat spre alte subiecte, şi în acelaşi timp spre fantastica cină pregătită de Peter. Nu fusese prea bine la Met, dar poate mă influenţase compania pe care o avusesem.

— Ai de gând să-mi spui ce se întâmplă? i-am spus mai târziu incubului în şoaptă, când în sfârşit gaşca noastră s-a ridicat de la masă şi a dat semne că ar pleca acasă.

Muream de curiozitate să aflu ce vânt îl adusese pe aici, mai ales că avusese încuviinţarea lui Jerome. Slujitorii iadului îşi puteau lua şi ei vacanţă, dar chestia asta mirosea a afacere.

Bastien m-a bătut pe spate, oferindu-mi rânjetul lui caracteristic.

— Toate la timpul lor, dulceaţă. E vreun loc în care am putea sta de vorbă?

— Cum să nu? Te duc la mine acasă. Aşa îmi cunoşti şi pisica.

Când Bastien m-a lăsat ca să-i mai mulţumească încă o dată lui Peter pentru cină, şi-a făcut apariţia şi Carter.

— Te vezi cu Seth?

— Mai târziu. Când i-am văzut expresia amuzată, m-am încruntat. N-ai vrea să te laşi de de-astea?

— De ce anume să mă las?

— Să-mi tot spui ce stupid e faptul că încerc să am o relaţie serioasă cu un muritor.

Veselia de pe faţa lui s-a risipit.

— Nu mi se pare stupid.

L-am privit cu atenţie, în aşteptarea glumiţei.

— Celorlalţi aşa li se pare.

— Lui Seth cum i se pare? Dar ţie?

Mi-am ferit privirea, iar gândul mi-a zburat la Seth, la aerul lui amuzant, distras când avea un moment de inspiraţie, la colecţia lui infantilă de tricouri, la rafinamentul cu care reuşea să imortalizeze lumea pe hârtie, la mâna lui caldă împreunată cu a mea, la felul în care nu reuşeam să mă ţin departe de el, în ciuda milionului de motive care indicau că aşa ar trebui. Deodată, sub privirea penetrantă a lui Carter, s-a revărsat ceva spre mine. Nu puteam să sufăr felul în care reuşea îngerul să facă chestia asta.

— Uneori da. Uneori îl privesc... şi îmi aduc aminte cum a fost când l-am sărutat şi am simţit dragostea aceea. Şi mă face să mai vreau să mai simt o dată, şi să i-o dau şi eu, la rândul meu însă alteori... alteori, mi-e atât de frică... îi ascult pe oamenii ăştia... şi pe Jerome... şi atunci mă copleşeşte îndoiala, şi nu pot să scap de ea. Am dormit împreună, să ştii. Doar atât, şi până acum n-a fost nici o problemă, dar uneori stau trează şi-l privesc şi mă gândesc că situaţia asta nu poate să continue. Cu cât durează mai mult... simt ca şi când... ca şi cum aş fi suspendată pe o sârmă la înălţime, eu la un capăt, Seth la celălalt. Încercăm să ajungem unul la altul, dar e de ajuns un pas greşit, o pală de vânt, o privire piezişă şi cad de pe ea. Şi tot cad, tot cad...

Când am terminat, am inspirat greoi.

Carter s-a aplecat înainte şi mi-a dat deoparte o şuviţă de par pe obraz.

— Atunci nu te uita în jos, mi-a şoptit.

Basstien se întorsese, surprinzând finalul monologului meu.

— Cine e Seth? a întrebat el mai târziu, imediat ce am ajuns la mine acasă.

— E o poveste lungă.

Cu toate astea, m-am trezit că ridic stăvilarul cuvintelor.

Desigur, dacă tot mă apucam să-i spun lui Bastien despre Seth, trebuia să-i spun şi despre multe alte lucruri. Ca de exemplu despre recenta ciocnire cu fiul jumătate om-jumătate înger al lui Jerome, un bărbat superb, cu un simţ deviant al dreptăţii sociale, pornit într-o misiune semipsihotică de a-i face pe alţi nemuritori să plătească pentru tratamentul cumplit la care fuseseră supuşi el şi seminţia lui. Faptul că era un bun dansator şi un iubit fenomenal nu putea să compenseze uciderea fără milă a nemuritorilor de rang inferior şi tentativa asupra lui Carter pe care o avea în plan.

Apoi, desigur, i-am explicat cum fusese Seth martor la inevitabila confruntare finală şi cum avusese de suferit când l-am sărutat ca să-mi iau de urgenţă o porţie de energie. Jerome voise să-i şteargă lui Seth amintirea întâmplării, şi în acelaşi timp dragostea pe care mi-o purta scriitorul. Îl implorasem pe demon să n-o facă, şi până la urmă îl convinsesem să accepte când mă oferisem să-mi pun din nou toate eforturile în slujba seducerii şi pângăririi bărbaţilor de treabă, ca un sucub cuminte ce eram. Vizita lui Horatio fusese proba supremă a noii mele versiuni, îmbunătăţite.

Întins pe canapea, Bastien asculta gânditor şi, când am terminat, s-a încruntat.

— Ce vrei să spui? De ce nu vizai deja tipi de treabă?

— M-am săturat. Nu-mi plăcea să le fac rău.

— Şi atunci? Umblai după din ăia nasoi?

Am încuviinţat.

A clătinat din cap, conştient ca şi mine ce cantitate mică de energie oferea un muritor abject, în comparaţie cu unul de calitate.

— Biata Fleur. Trebuie să fi avut o viaţă tare nefericită.

— Cred că eşti prima persoană care a părut mai degrabă înţelegătoare decât neîncrezătoare, am spus, zâmbind amar. Majoritatea cred că sunt o idioată că mă mulţumesc cu atât.

— Da, e neplăcut – mi-a dat Bastien dreptate – şi necesită porţii mai frecvente de energie, dar în nici un caz nu e o idioţenie. Tu crezi că eu nu am zile în care mă simt în felul asta? Zile în care îmi vine să renunţ şi să las în pace femeile cumsecade?

— Şi de ce n-o faci?

— Noi nu facem din astea. Noi doi suntem nişte biete cocote, curtezane, dacă preferi un termen mai elegant, dar de fapt acelaşi lucru. Faptul că trecem la scursuri nu ne va schimba soarta. Nici măcar pe termen lung, atât că ne mai alină sentimentul de culpabilitate, dar nici măcar ăsta nu durează veşnic.

— Iisuse. Chestia asta nu mă ajută deloc să mă simt mai bine.

— Îmi pare rău.

— Nu, nu, nu-i nimic. Nu contează. Vreau să spun că e bine că am cu cine vorbi despre asta. Nimeni altcineva, niciunul dintre nemuritori, nu înţelege de fapt.

— Desigur că nu înţeleg, a pufnit el. Cum ar putea înţelege?

Tăcerea mea a servit drept încuviinţare, şi Bastien mi-a adresat o privire plină de bunătate, apoi a continuat:

— Nu că n-ar fi drăguţi prietenii tăi. Mai sunt şi alţi nemuritori în oraş cu care poţi sta de vorbă? Alţi sucubi sau incubi?

— Mai sunt câţiva vampiri şi demoni mărunţi, dar asta e tot. Ăia sunt mai puţin sociabili decât ăştia cu care umblu eu. Am şi câţiva buni prieteni din specia umană. Dar totuşi, nu e acelaşi lucru, am spus şi am zâmbit cu blândeţe. Ei nu sunt ca tine. Mi-ai lipsit.

Bastien mi-a ciufulit părul, ceea ce i-a atras o privire critică din partea lui Aubrey.

— Şi mie mi-a fost dor de tine.

— Şi ia zi, acum ai de gând să-mi spui ce s-a întâmplat?

Aerul serios a lăsat loc jovialităţii.

— Nu sunt sigur ce-ai să gândeşti despre asta după tot ce mi-ai povestit tu.

— Pune-mă la încercare.

S-a prelins de pe canapea şi s-a instalat lângă mine, ca să putem sta de vorbă faţă în faţă.

— Ai auzit de Dana Dailey? m-a întrebat.

— Tot pe planeta asta locuiesc şi eu, să ştii. Ea e prima mea opţiune când sunt în maşină şi am chef de un discurs comercial şi conservator până în măduvă.

N-am făcut nici un efort să-mi disimulez dispreţul. Pe lângă înclinaţia spre depăşitele valori familiale, prezentatoarea de radio Dana Daily mai era şi adepta insinuărilor rasiste, homofobe şi chiar misogine. Pe scurt, tipa îmi stătea în gât.

— Cred că te cam uimeşte chestia asta. Ştiai că tipa stă în Seattle?

— Normal. Mă şi mir că nu a scăzut valoarea proprietăţilor din cauza ei.

— Ce caraghios că ai adus asta în discuţie. Tocmai a fost pusă în vânzare o casă din cartierul ei.

— Şi?

— Şi şefii noştri au cumpărat-o.

— Poftim?

Bastien s-a apropiat şi mai tare, nerăbdător, rânjind, conştient fiind că mi-a trezit curiozitatea.

— Fii atentă, Fleur, pentru că acum vine partea interesantă. Ne-au ajuns la urechi nişte zvonuri despre băiatul care îi curăţa doamnei Dailey piscina mai demult în San Diego. Tipul spune că a fost în iubiri cu ea.

Mi-am stors creierii ca să-mi amintesc de un material promoţional cu ea şi bărbatu-său, politicianul, pe un panou publicitar

— Tu l-ai văzut pe domnul Dailey? Aş apela şi eu la unu care curăţă piscine. Şi ce s-a ales de zvonurile alea?

— Ei ştii tu. Ce se întâmplă de regulă cu zvonurile nesusţinute de probe. S-au potolit; nu s-a întâmplat nimic.

Am întrebat nerăbdătoare:

— Bun, şi casa ce rol joacă?

— Păi, după cum ai spus şi tu, bărbatu-său nu e vreo bijuterie a coroanei. Desigur, femeia n-o să divorţeze, sau mai ştiu eu ce, mai ales că asta i-ar putea afecta lui viitorul politic şi ei propria campanie de la radio de promovare a afectatelor valori familiale. Însă... pata există, şi dacă a călcat o dată strâmb, pun pariu că poate fi ademenită să o mai facă.

Când piesele au început să contureze imaginea, am mormăit:

— Ca de exemplu de către un vecin frumos şi galant?

— Galant? Eşti prea drăguţă.

— Şi apoi ce se întâmplă?

— Apoi lăsăm probele să-şi facă treaba.

— Probele?

— Normal. Noi nu lucrăm ca băiatul care curăţa piscina.

Când reuşesc s-o ademenesc pe ilustra doamnă Dailey pe tărâmul desfătării care depăşeşte şi cele mai năstruşnice vise ale ei intră în acţiune o cameră de filmat. Vom imortaliza momentul pentru posteritate, apoi dăm fuguţa la presă. O expunem în toată splendoarea ei, umilind-o astfel. Şi s-a terminat cu predicile de la radio ţinute maselor despre reîntoarcerea la puritate şi la decenţă. Până şi campania politică a soţului va avea de suferit, deschizându-i astfel calea spre celebritate unui aspirant liberal care să-i ia locul şi să redea zonei depravarea după care tânjeşte atât.

— Drace, e bine gândită treaba.

M-a privit şi a întrebat:

— Te îndoieşti de genialitatea planului?

— Ştiu şi eu? Apreciez factorul tupeu implicat, dar mi se pare cam excentric, chiar şi pentru tine. Nu cred că Dana Dailey o să cadă chiar aşa de uşor.

— Lasă-mă pe mine să mă ocup de cădere.

— Ţi-a cam scăpat de sub control amorul-propriu.

A râs şi m-a tras aproape de el. Ce plăcere îmi făceau braţele lui în jurul corpului, îmi dădeau un sentiment de familiaritate şi confort.

— Recunoaşte că de-aia mă iubeşti.

— Mda, într-un fel eşti fratele pe care nu l-am avut niciodată. Ăla care nu-mi dă foc la păr.

Ochii i-au licărit drăceşte.

— Şi încă o dată mi-ai luat-o înainte. Vreau să mă vezi în acţiune, ca să nu mai spun că vreau să-mi ţii companie cât timp sunt în oraş. Trebuie să vii în vizită, în calitate de soră a lui Mitch.

— A cui?

Bastien s-a ridicat deodată şi şi-a schimbat aspectul exterior. Trăsăturile familiare s-au transformat, alungând orice urmă din incubul şmecheraş pe care îl cunoşteam. Acum avea un metru nouăzeci, era lat în umeri, cu părul blond murdar şi ochii azurii, iar pe chipul lui nu se mai vedea tipul drăguţ, acesta fusese înlocuit de promisiunea arzătoare a unui bărbat de vreo treizeci de ani, experimentat şi încrezător în sine. Când a zâmbit, încăperea a fost luminată de strălucirea dinţilor lui albi, perfecţi.

— Mitch Hunter, a explicat el, cu un glas suav, de star de cienma, făcându-mi cu ochiul.

Nu mai era nici urmă de accent.

— Ai şi vreun titlu de prost gust care să meargă la ăsta? Mich Hunter, doctor în medicină, sau Mitch Hunter, detectiv particular? Pare din acelaşi tablou.

— Nţ. Sunt consultant, desigur. E meseria greu de definit, dar bine plătită şi cu pretenţii după care se înnebuneşte toată lumea.

— Eu zic că-ţi mai lipseşte o crosă de golf într-o mână şi o spatulă de întors hamburgeri în cealaltă.

— N-ai decât să faci băşcălie, dar Dana nu va putea rezista la aşa ceva. Şi acum – a spus şi mi-a făcut un gest să mă ridic – hai să vedem de ce eşti în stare.

— Glumeşti?

— Ţi se pare că glumesc? Dacă o să vii la mine în vizită, va trebui să avem trăsături asemănătoare.

Am dat ochii peste cap şi m-am ridicat. După ce i-am studait trăsăturile o clipă, mi-am transformat corpul minion într-unul mai înalt, mai atletic, cu părul blond.

M-a scrutat, apoi a clătinat din cap.

— Eşti prea drăguţă.

— Poftim? E perfect.

— Corpul ăsta nu poate fi adevărat. Nimeni nu arată aşa de bine. Ce Dumnezeu, măi, femeie, fundul ăla e rupere...

— Hai să fim serioşi. Nu crezi că sora agentului special Mitch Hunter e genul care trage de fiare două ore pe zi?

Bastien a mormăit.

— Aici ai dreptate. Măcar mai scapă de hălăciuga aia de par. Tipul de femei din suburbii preferă stilul plicticos şi practic.

— O fi, dar eu nu stau în suburbii. Eu sunt mai în pas cu moda, mai elegantă...

Deodată s-a auzit o bătaie la uşă şi m-a privit întrebător.

— Ah, e Seth, am spus şi mi-am reluat corpul obişnuit, m-a imitat şi Bastien, şi apoi am deschis uşa.

Seth Mortensen, autor de succes şi introvertit profesionist, stătea la uşa apartamentului meu. Era îmbrăcat într-un tricou cu Frogger şi un sacou din catifea cord şi iar părea să fi uitat să se pieptene. Părul lui ciufulit era brunet cu o uşoară nuanţă arămie, la culoare cu eterna tentativă de barbă care-i umbrea bărbia. Colţurile gurii i s-au înălţat într-un zâmbet când m-a văzut şi n-am putut să nu mă gândesc o clipă cât de bune de sărutat păreau.

— Salut, am spus.

— Salut.

În ciuda atracţiei care ne pârjolea, motorul conversaţiilor noastre avea întotdeauna nevoie de ceva timp ca să pornească. L-am poftit înăuntru, dar a ezitat un pic când l-a văzut pe Bastien.

— Ah, salut.

— Bună, a înflorit Bastien, şi a întins mâna. Bastien Moreau.

— Seth Mortensen.

— E o încântare să te cunosc. Am auzit o mulţime de lucruri despre tine. Iar cărţile tale sunt fantastice. Adică, de fapt nu am citit niciuna dintre ele, nu mai am timp de asta, dar sunt sigur că sunt magnifiques.

— Ăăă, mersi.

— Bastien e un vechi prieten, am explicat. O să stea ceva timp în oraş cu... afaceri.

Seth a dat din cap şi între noi s-a instalat un al patrulea amic liniştea. Într-un târziu, Bastien şi-a dres glasul. Citeam pe faţa lui că îşi pierdea interesul, judecându-l pe Seth ca fiind prea tăcut şi neinteresant. Incubul tânjea după acţiune.

— Bun, eu ar cam trebui să plec. Nu vreau să vă stric planurile.

— Ce-o să faci? am întrebat. Nu se poate să ai deja ceva stabilit.

— O să improvizez, a spus, clipind.

I-am aruncat o privire de cunoscătoare.

Mi-a ciufulit din nou părul, m-a îmbrăţişat şi m-a sărutat pe amândoi obrajii.

— Ţinem legătura, Fleur. Fii atentă la ştiri.

— N-am să scap din ochi televizorul.

Bbastien a dat din cap prieteneşte către Seth.

— Mă bucur că te-am cunoscut.

Când incubul a plecat, Seth m-a întrebat:

— Când spui „un vechi prieten”, te referi la ceva de genul din era glaciară?

— Nu. Normal că nu.

— Ah.

— Ne ştim de numai vreo patru sute de ani.

— Ah, da. De numai patru sute de ani, a spus şi pe chip i s-a răspândit un aer ironic. Relaţia cu tine este ca un permanent experiment. Printre altele. A meditat un pic şi a conţinuat. Şi ce e? Vârcolac? Semizeu?

— Nu, nimic din toate variantele astea palpitante. E incub. Trebuie să fi auzit de aşa ceva.

Seth a dat din cap şi s-a încruntat.

— Cum să nu. Cam ca un sucub, numai că... trebuie să abordeze femei ca să supravieţuiască?

Am încuviinţat din cap.

— Mamă! Şi asta o veşnicie. Nu-mi revin, a spus şi a ridicat din sprâncene, copleşit de uluială. Trebuie să fie... mamă! E dur.

Am mijit ochii.

— Nici să nu te gândeşti.

Bastien spusese că nu voia să ne încurce planurile, dar de fapt nici nu aveam, ştiam doar că aveam să petrecem seara împreună. Presupun că majoritatea cuplurilor care rămân fără opţiuni ar apela la sex sau măcar la giugiuleală, dar natura relaţiei noastre solicita un itinerar complet, aşa că am căutat idei.

— Vrei să închiriem vreun film? am propus. Am nişte cupoane.

Până la urmă am închiriat Gladiatorul, moment în care am descoperit că acele cupoane de la Horatio, care-mi permiteau să închiriez filme gratis, erau de mult expirate.

— Netrebnicul!

— Cine? a întrebat Seth.

Dar, desigur, nu puteam să-i explic. Demonii dracului!

Când am ajuns acasă, m-am culcuşit lângă Seth pe canapea în timp ce vedeam filmul, aproape unul de altul, la căldură, dar totuşi feriţi de efectele sucubice nocive. Asculta uluit pe când clarificam inexactităţile istorice, dintre care majoritatea se refereau la faptul că Imperiul Roman era mult mai murdar şi mai puturos decât se spune.

Când s-a terminat, am închis televizorul şi am stat împreună în întuneric. Seth m-a mângâiat pe faţă, s-a jucat cu şuviţele mele de păr, atingându-mi din când în când obrazul cu degetele. Un gest nesemnificativ, însă, când este singurul la care ai acces, devine cutremurător de erotic.

Mi-am înălţat privirea spre el. Ştiam ce vedeam când îl studiam. Era tot ce-mi puteam dori şi tot ce nu puteam avea, partenerul fidel şi iubitor după care jinduiam de atâţia ani. Mă întrebam ce vedea în mine. Judecând după expresia lui, tandreţe, admiraţie, şi o uşoară tristeţe.

Dar vara ta eternă nu păleşte

şi n-ai să pierzi ce astăzi stăpâneşti

în umbra morţii n-ai să plimbi caleşte

când într-un vers etern ţi-e dat să creşti.

Cât oamenii privesc şi cât respiră

Trăieşti şi tu în cântu-nchis în liră.[1]

— Sonetul XVIII, am şoptit şi mă gândeam că recită minunat.

Ce zic eu talent la recitat, câţi tipi trăitori în epoca sms-urilor mai cunosc măcar versurile lui Shakespeare? Chipul i s-a luminat într-un zâmbet uşor.

— Frumoasă şi deşteaptă. Cum poate un bărbat să se mulţumească cu o muritoare?

— Cu mare uşurinţă, am replicat.

Deodată, îndoielile prietenilor mei s-au ivit la orizont.

— Ai putea şi tu s-o faci, să ştii, am spus.

A clipit, iar încântarea din privirea lui s-a risipit, făcând loc exasperării.

— Nu, hai să nu mai discutăm iar despre asta.

— Vorbesc serios...

— Şi eu la fel. Nu vreau să fiu cu nimeni altcineva în momentul de faţă. Ţi-am mai spus-o de o sută de ori. De ce tot discutăm subiectul ăsta?

— Pentru că ştii că nu putem...

— Nici un „dar”. Ai încredere în mine că sunt în stare să mă controlez. În plus de asta, nu sunt cu tine pentru perspectiva sexului. Ştii foarte bine. Sunt cu tine de dragul tău.

— Cum poate fi de-ajuns?

Niciodată nu fusese de ajuns pentru nici un bărbat cu care fusesem.

— Uite-aşa... a spus, m-a prins de bărbie, iar emoţia din ochii lui m-a topit pe dinăuntru. Pentru că mă simt aşa de firesc cu tine... de parcă aşa ar fi fost dintotdeauna sortit să fie.

— O dată în viaţa mea mă faci să cred într-o forţă superioară.

Am închis ochii şi mi-am pus capul pe pieptul lui. Îi auzeam inima bătând. M-a îmbrăţişat, cu braţele lui calde şi puternice, şi simţeam de parcă n-aş fi reuşit să mă apropii suficient de el. Probabil că ar fi trebuit să renunţ la discuţie în momentul ăla, dar în noaptea asta mă mai preocupa o chestie. În fond, pe bar trona o diplomă cu litere aurii.

— Chiar dacă tu te poţi controla... chiar dacă tu poţi să te păstrezi abstinent, ştii că eu n-am s-o fac.

Cuvintele astea m-au durut, odată pronunţate, dar autocontrolul gurii nu-mi funcţiona întotdeauna aşa de bine. În plus, nu voiam să fie nici un obstacol între noi.

— Nu-mi pasă, a spus, dar am simţit cum braţele i se încordează.

— Seth, o să-ţi pese...

— Thetis, nu-mi pasă. Nu contează. Tot ce contează e ce se întâmplă între noi doi.

Ardoarea din glasul lui, opusul calmului lui obişnuit, m-a electrizat, dar nu asta m-a făcut să renunţ la subiect, ci cuvântul „Thetis”. Thetis, zeiţa care îşi schimba forma şi care a fost cucerită de un muritor neclintit. Seth îmi zicea aşa de când aflase că eram sucub, când dăduse de înţeles pentru prima oara că natura mea infernală nu era un impediment.

L-am tras mai aproape de mine.

— Atunci nu te uita în jos.

La scurt timp după aia ne-am dus la culcare, cu Aubrey culcuşită la picioarele noastre. Trupul lui Seth ghemuit lângă al meu pe sub aşternuturi era ispititor, o dureroasă şoaptă a interdicţiilor dintre noi.

Am oftat şi am încercat să mă gândesc la altceva decât la ce senzaţie plăcută îmi dădea, sau la ce demenţial ar fi să-şi strecoare mâna pe sub tricoul meu. În minte mi-a venit un gând total asexual şi am rânjit până la urechi.

— Vreau clătite.

— Poftim? Acum?

— Nu, la micul dejun.

— Ah, a spus cu un căscat. Atunci trebuie să te trezeşti devreme.

— Eu? Nu fac eu clătite.

— Serios? a spus cu un glas somnoros în care se simţea o compătimire batjocoritoare. Şi atunci cine îţi face?

— Tu.

Era un lucru bine ştiut, cel puţin de către mine şi Seth, că făcea cele mai bune clătite din istoria omenirii. Întotdeauna îi ieşeau perfecte, uşoare şi pufoase. Printr-o magie culinară, reuşea chiar sa pună şi feţişoare zâmbitoare pe ele când mi le făcea. Odată pusese chiar şi litera „G”. Am presupus că venea de la numele meu, dar mai târziu jurase că venea de la „zeiţă”.

— Serios? A spus, trecându-şi buzele peste lobul urechii mele, şi îi simţeam răsuflarea caldă pe piele. Crezi că o să-ţi fac clătite? Chiar aşa crezi că o să fie?

— Te pricepi aşa de bine... am scâncit. Şi dacă faci chestia asta, am să stau pe bar în halat scurt cât timp le pregăteşti.

Ups, te pomeni că până la urmă clătitele chiar deveneau ceva sexual.

Râsetul lui uşor s-a topit într-un alt căscat.

— Hm, ce să zic? a spus şi mi-a sărutat din nou urechea. Poate îţi fac clătite.

Respiraţia lui a devenit lentă şi regulată şi tensiunea din corpul lui s-a risipit. În curând l-a luat somnul, deloc tulburat sau tentat de faptul că mă avea în braţe.

Am oftat din nou. Avea dreptate; chiar că avea autocontrol. Dacă el reuşea, sigur reuşeam şi eu. Am închis ochii şi am aşteptat să mă copleşească oboseala. Din fericire, nu s-a lăsat prea mult aşteptată; statul până târziu are efectul ăsta. Poate asta era cheia castităţii.

M-am trezit în braţele lui câteva ore mai târziu, când am auzit răzbătând prin perete sunetele slabe ale unei muzici proaste din anii ‘70. O vecină de-a mea simţea nevoia să facă aerobic pe muzica lui Bee Gees zi de zi, pe la ora prânzului. O nebună cu acte în regulă.

Stai puţin. La prânz?

Am sărit drept în fund, iar panica m-a aruncat în braţele lucidităţii când am analizat situaţia. Patul. Seth împrăştiat lângă mine. Vuietul traficului de afară. Lumina limpede a soarelui iernatic revărsându-se prin fereastră, o grămadă de lumină, trebuie spus.

Temându-mă de ce era mai rău, m-am uitat la ceasul cel mai apropiat. Era 12:03.

Am mârâit în surdină, am pipăit podeaua în căutarea mobilului, şi mă întrebam de ce nu mă sunase nimeni de la serviciu. M-am uitat la ecranul telefonului şi am realizat că oprisem soneria în timpul filmului. „Şapte mesaje noi în căsuţa vocală”, scria pe ecran. Adio clătite! Am aruncat telefonul la loc pe jos, m-am uitat la Seth, iar frustrarea mi-a fost pentru o clipă domolită de aerul simpatic pe care îl avea în tricou şi în boxeri de flanelă.

L-am scuturat, dorindu-mi să mă pot strecura la loc sub pături lângă el.

— Trezeşte-te. Trebuie să plec.

A clipit năuc la mine, ceea ce i-a sporit şi mai tare atractivitatea. Aubrey afişa un aer similar.

— Ce? E prea... devreme.

— Nu e chiar aşa de devreme. Întârzii la muncă.

S-a holbat chiaun preţ de câteva secunde, apoi s-a ridicat aproape la fel de repede ca mine.

— Ah, Dumnezeule!

— Nu-i nimic. Hai să mergem.

S-a făcut nevăzut în baie, iar eu mi-am schimbat din nou apectul, transformând pijamaua într-un pulover roşu şi o fusta neagră, iar părul l-am strâns într-un coc îngrijit. Nu-mi plăcea să fac chestia asta prea des, preferam să scotocesc prin propriul dulap. În acelaşi timp, schimbarea aspectului îmi consuma rezerva de energie mult mai repede, şi de aceea trebuia să fac mai des victime. Din nefericire, nemurirea cere anumite sacrificii.

Când s-a întors Seth, m-a studiat din cap până în picioare şi a clătinat din cap.

— Tot nu mă obişnuiesc cu chestia asta.

Mă aşteptam să se ducă acasă să se culce, dar a venit cu mine la librărie. Cafeneaua era locul lui preferat pentru creaţie. Când am intrat în Emerald City Books and Cafe, am răsuflat uşurată că nici Paige, directoarea, nici Warren, proprietarul librăriei, nu păreau să fie prin preajmă. Totuşi deschiseseră şi în absenţa mea, iar colegii mei zglobii şi matinali au avut grijă să-mi fie imposibil să mă strecor neobservată.

— Salut, Georgina! Salut, Seth!

— Au venit Georgina şi Seth!

— Bună dimineaţa, Georgina! Bună dimineaţa, Seth!

Seth s-a dus să-şi reia locul destinat creaţiei de la etaj, iar eu mi-am făcut drum spre birourile din spate. Era întuneric peste tot, chestie care mi s-a părut ciudată. Nici picior de şefime. Ar fi trebuit să deschidă cineva înaintea mea. Am aprins lumina la mine în birou.

Eram aşa de chitită pe ce se întâmpla, încât demonul m-a luat prin surprindere.

Individul cu piele roşie şi cu o baterie de coarne în dotare a sărit la mine, fluturându-şi braţele şi scoţând mormăieli greu de înţeles. Am tras un ţipăt şi, când m-am ferit, am scăpat ce aveam în mâini.

O clipă mai târziu, mi-am recăpătat simţurile, m-am dus la el şi i-am fript una în cap cât de tare am putut.

Capitolul 3

Dobitoc mai eşti, măi Doug!

— La dracu’, m-a durut!

Doug Sato, celălalt director adjunct defect al stabilimentului şi unul dintre cei mai distractivi muritori pe care îi cunoşteam, şi-a scos masca de cauciuc pe care o avea pe faţă, lăsându-şi la vedere frumoasele trăsături moştenite de la strămoşii lui niponi. Îşi freca fruntea şi mă privea încruntat şi jignit. La o privire mai atentă, am văzut că masca nu era de demon, ci mai degrabă îl reprezenta pe Darth Maul din Ameninţarea fantomei. Ar fi trebuit să-mi dau seama. Nici un demon cu respect de sine nu ar fi avut atâtea coarne.

— Ce faci? am întrebat şi m-am aplecat să-mi culeg lucrurile împrăştiate. Halloweenul a fost cam acum o săptămână.

— Da, ştiu. Toate sunt la reducere. Pe asta am dat trei dolari.

— Ăsta e jaf.

— Tu vorbeşti, puturoasa care vine când are ea chef. Ai noroc ca nu sunt decât eu aici.

— Şi de ce eşti tu aici?

Doug şi cu mine aveam aceeaşi funcţie. În zilele în care ne suprapuneam, de regulă lucram în ture diferite, nu în aceeaşi. Aşa era cel mai bine. De obicei ne distrăgeam unul pe celălalt suficient încât să muncim cât o singură persoană, alteori şi mai puţin de atât.

A apucat spătarul scaunului rotativ şi s-a lăsat să cadă teatral pe el, impact din cauza căruia scaunul s-a plimbat prin jumătate de birou.

— Paige m-a chemat. E bolnavă.

Paige, şefa noastră, era însărcinată în vreo şase luni.

— Se simte aiurea?

— Habar n-am. Dacă se simte mai bine, vine mai târziu.

A dat ture prin încăpere de câteva ori, apoi a venit pe rotile până la birou şi a executat un ritm rapid pe tăblie cu mâinile. Am presupus că fragmentul era din una din piesele trupei lui.

— Iisuse, văd că eşti neliniştit. Ţi-a căzut ceva în plasă azi-noapte?

— Kincaid, mie în fiecare noapte îmi cade ceva în plasă.

— Cum spui tu. Masca de demon era mai credibilă decât povestea asta.

— Mă rog, poate nu în fiecare noapte în momentul de faţă, dar chestia asta o să se schimbe. Deja e dată dracu’ trupa.

— Eu întotdeauna am crezut că sunteţi daţi dracu’, am decretat cu loialitate.

Doug a clătinat din cap, cu ochii negri licărind aproape de entuziasm.

— Nu. Nici n-o să-ţi vină să crezi. Am făcut rost de un tobar nou şi dintr-odată... nu ştiu ce să zic... facem nişte chestii cum n-am mai făcut niciodată.

M-am încruntat.

— Datorită unui singur tobar?

— Nu, mă refer la noi toţi. Atât că el e una din chestiile meseriaşe care s-au întâmplat. Merge totul ca uns. Ai avut vreodată zile din astea, când totul e perfect? Ei, noi avem săptămâni la rând de genul ăsta. Piese, comenzi, stil.

Entuziasmul lui era palpabil şi m-a făcut să zâmbesc.

— Cântăm chiar şi la Verona.

— Pe bune?

— Îhî.

— Ăsta e un loc dat dracu’. Mă rog, nu e ca Tacoma Dome sau ceva de genul, dar acolo nu v-ar lăsa să cântaţi dacă n-aţi aduce pe scenă şi un camion uriaş.

A mai dat o tură cu scaunul.

— Ar trebui să vii să vezi. Vin şi mulţi dintre ceilalţi colegi. O fie cea mai beton noapte din viaţa ta.

— Ştiu şi eu... Am avut o grămadă de nopţi beton.

— Atunci a doua în top. Asta dacă nu-ţi trece prin cap să intri în rândul fanelor mele. Să ştii că te-aş lăsa pe tine să le fii lider şi aş putea oricând fi primul asupra căruia să emiţi pretenţii.

Am dat ochii peste cap, apoi am devenit gânditoare, pentru ca aluziile sexuale îmi aminteau de recentele probleme cu Seth.

— Auzi, Doug, crezi că un bărbat şi o femeie ar putea să iasă împreună fără să şi-o tragă?

Se lăsase mult pe spate pe scaun, dar deodată a ţâşnit înainte.

— Dumnezeule! Tu chiar vrei să intri în fan clubul meu.

— Vorbesc serios. E posibil sau e doar o fantezie ca un tip şi o tipă să se întâlnească, dar să nu facă sex?

— Bun, stai aşa. Cât timp? O săptămână?

— Nu. Luni de zile.

— Sunt din comunitatea amish?

— Nu.

— Sunt urâţi?

— Ăăă, nu.

— Nu.

— Nu, ce?

— Nu, nu pot. Nu în vremurile pe care le trăim. De ce vrei să ştii?

— Aşa.

Mi-a aruncat o privire drăcească.

— Normal.

Nu ştia despre mine şi Seth, dar mă cunoştea.

În momentul acela, interfonul a prins viaţă.

— Dăm cu banul? a întrebat Doug, executând încă o tură cu scaunul.

— Nu, mă duc eu, ca să-mi spăl păcatele că am întârziat. În plus, cred că trebuie să-ţi revii din surescitarea provocată de cafeină. Sau de megalomanie, nu sunt sigură care din două.

M-a străfulgerat cu un zâmbet şi s-a întors la Tetris-ul lui, pus pe pauză, de pe computerul nostru comun.

Într-adevăr, nu mă deranja să mă duc. Munceam pentru că era distractiv, nu pentru bani. Nemurirea dura cam mult, iar vocaţia şi munca zilnică dădeau un sens existenţei umane, deşi teoretic eu nu mai eram o fiinţă umană. Mi se părea normal să fac şi eu ceva, şi, spre deosebire de multe suflete chinuite din lumea asta, mie chiar îmi plăcea cum îmi câştigam existenţa.

În timpul zilei, în timp ce munceam, am trecut pe la Seth de câteva ori, am băut o grămadă de moca cu ciocolată albă şi am ţinut piept şuvoiului de clienţi care prindea formă, dat fiind că se apropiau sărbătorile de iarnă. La un moment dat chiar a trebuit să-l iau pe Doug cu mine. Era în biroul nostru, juca încă Tetris.

Am dat să fac o glumă despre etica muncii, dar atunci mi-au căzut privirile pe monitorul computerului. Juca Tetris la greu, aşa că eram familiarizată cu jocul şi cu talentele lui în materie, dar ce-am văzut acum m-a dat pe spate. Era cel mai mare scor pe care îmi fusese dat să-l văd vreodată şi acum era la un nivel aşa de avansat, încât piesele efectiv se prăvăleau în josul monitorului. Nu puteam să le urmăresc, însă el le recepţiona şi le aranja, fără să rateze o secundă.

— Dumnezeule, am mormăit.

Era imposibil să aibă asemenea reflexe, iar mâinile lui să reacţioneze astfel. Computerul avea probabil să facă implozie din clipă în clipă.

— Am senzaţia că în ultima vreme ţi se îmbină perfect cărămiduţele.

A râs, fie de jocul meu de cuvinte, fie de uimirea pe care o afişam.

— Ai nevoie de mine?

— Mda... deşi pare aşa o pierdere de timp prin comparaţie cu măiestria asta. E ca şi când i-ai da peste mână lui Michelangelo.

Doug a ridicat din umeri îndatoritor, a oprit jocul şi m-a urmat, cred eu, spre uşurarea calculatorului. Am muncit amândoi plini de veselie tot restul turei mele. Buna dispoziţie dată de succesul trupei l-a menţinut voios şi plin de viaţă, făcând ca ziua să treacă într-o clipită. Când a venit momentul să plec, m-am oferit să închid eu în locul lui, dat fiind că trebuise să vină neaşteptat de devreme, dar mi-a făcut semn că nu e cazul.

— Lasă. Du-te şi distrează-te.

În timp ce plecam din magazin, am trecut pe lângă un suport cu reviste şi am văzut ultimul număr al revistei American Mystery. Unul din titluri anunţa cu litere mari: „Cady şi O’Neill se întorc! Seth Mortensen ne oferă în exclusivitate una din nuvelele sale.”

Ups! Ce iubită de tot râsul eram. Seth îmi povestise că urma să-i apară nuvela asta, dar eu uitasem complet. Abia ieri apăruse. Se pare că, dacă eram cu el în mod frecvent, eram distrasă de la arta lui. Înainte de publicarea ultimului roman, efectiv îmi marcam în calendar zilele care mă despărţeau de lansare. M-a cuprins dorinţa, dar ştiam că nu puteam să-i citesc nuvela în noaptea asta. Bastien îmi lăsase un mesaj pe mobil în care îmi spunea că mai târziu trece pe la mine, şi ceva îmi spunea că avea să mă reţină mare parte din seară.

Mâine, mi-am promis. Am s-o citesc mâine.

Abia îmi terminasem treburile pe acasă când a apărut Bastien cu nişte mâncare thailandeză.

— Cum a fost astăzi lumea literaturii? m-a întrebat pe când eram la picnic pe podeaua livingului meu.

Aubrey ne privea atentă de la o distanţă cuviincioasă şi sorbea din priviri recipientul de curry verde. Nu prea era pe sufletul ei pad thai-ul.

— Ciudată, am răspuns gânditoare, amintindu-mi de trezirea târzie, de comportamentul lui Doug şi de ritmul frenetic al cumpărăturilor timpurii.

— Şi tu?

Era evident, după aerul pe care îl avea, că murea de nerăbdare să-mi povestească, încă din clipa în care fusese înlăturat dintre noi obstacolul uşii.

— Extraordinar. Azi m-am mutat în casă. Să vezi cartierul. E ceva mai mult decât visul american. Electrocasnice solide, peluze îngrijite, garaje pentru trei maşini...

— Pentru trei maşini? Tu ai măcar una?

— Normal. Maşina firmei.

— Hm. Mie nu mi-a dat nimeni aşa ceva.

— Asta pentru că tu nu eşti pe cale să înfăptuieşti Seducţia secolului. Deja am cunoscut-o.

— Pe Dana?

— Din prima zi. Şi ea a venit la mine! Îţi vine să crezi aşa ceva? Parcă nu trebuie să ridic nici măcar un deget. Operaţiunea curge de la sine, iar eu sunt unealta. Chiar jucăria ei, sau mai degrabă jucăria Danei.

— Ştiu şi eu ce să zic? am remarcat sec. Asta dacă nu cumva ai să mai spui că tipa a sărit pe tine şi ţi-a sfâşiat hainele tot azi.

— Ei, nici chiar aşa. De fapt, a trecut pe la mine să-mi ureze bun venit în cartier. Dar m-a şi invitat la o petrecere pe care o dă „Grătar în luna lui noiembrie.” Adorabil, nu găseşti?

— Adorabil, într-adevăr. Nimic nu-mi doresc mai tare decât sa mănânc hotdogi pe ger.

Mi-a dat cu cotul.

— Are o temă, Fleur. E distractiv. Şi are loc înăuntru. În ultimul timp ai devenit o adevărată cinică.

— Nu cinică, doar sceptică încă la toată chestia asta. Pare excesiv de elaborată pentru ceea ce e de fapt. E prea multă muncă pentru o singură partidă de sex.

— O partidă de sex? A ţâţâit la mine şi a clătinat din cap. Dă să-ţi văd laptopul.

L-am luat din dormitor şi, când m-am întors, Aubrey îmi lustruia marginea farfuriei. Am pus-o pe fugă şi i-am dat lui Bastien laptopul. A dat câteva clicuri rapide şi în curând avea deschis în faţa lui site-ul Comitetului pentru Păstrarea Valorilor Familiale. Adică organizaţia Danei. Majoritatea emisiunilor de la radio erau arhivate şi gata pentru a fi descărcate. A ales una şi ne-am terminat masa în acompaniamentul glasului ei plăcut şi melodios.

Prima emisiune era pe tema homosexualităţii. CPVF-ul avea aparenţa binelui glazurat, a dorinţei de a ajuta oamenii şi de a îmbunătăţi viaţa americanilor. Prin urmare, cum nu mai făcea bine la imagine să fii rasist sau misogin pe faţă, organizaţia susţinea doar subtil asemenea viziuni. Însă, din nefericire, încă nu era tabu să condamni homosexualitatea în mod deschis, iar în majoritatea emisiunii Dana explica plină de entuziasm importanţa de a-i „ajuta” pe acei oameni să înţeleagă adevăratul mod în care natura şi Dumnezeu au conceput iubirea. Tolerarea unui asemenea stil de viaţă nechibzuit, după cum spunea ea, avea să ducă la destrămarea familiilor noastre. Copiii! Pentru numele lui Dumnezeu, gândiţi-vă la copii!

Următoarea emisiune condamna abominabilele haine din ziua de azi. Uniformele şcolare şi cenzurarea modei erau singurele căi de scăpare. Cum să te aştepţi ca tinerele să ajungă la maturitate având respect de sine, din moment ce umblă îmbrăcate ca nişte târfe? Asta ducea la acte sexuale pentru care nu erau pregătite, fără a mai pune la socoteală faptul că li se înrădăcina ideea că valoarea lor provenea din aspect, nu din caracter.

M-am gândit la tanga mov de dantelă pe care o purtam pe sub jeanşi chiar în momentul ăla. Ce era aşa de aiurea la caracter şi la sex-appeal?

Cea de-a treia pe care am ascultat-o trata inutilitatea de a-i educa pe adolescenţi în spiritul sexului protejat şi al contracepţiei. Deprinderea abstinenţei era calea spre succes. Trebuiau ţinuţi într-o stare de pură ignoranţă, şi cu asta basta.

— Mi-ajunge, am spus în momentul ăla.

Valorile ei găunoase şi pline de prejudecăţi prezentate sub aparenţa aşa-zisei iubiri şi bunătăţi îmi tulburau mâncarea în stomac.

Bastien a zâmbit larg.

— Încă mai crezi că e vorba de o singură partidă de sex?

M-am întins înapoi pe covor, mi-am odihnit picioarele la el în poală şi s-a apucat să mi le maseze.

— Nu pot să sufăr ipocriţii, fie ei buni sau răi şi indiferent ce promovează.

— Ar trebui să auzi ce poveşti are în trecutul ei, unele dintre cauzele pe care le-a susţinut alături de grupul ei. O minunaţie! Toată ziua am investigat. Dacă vrei, pot să caut.

Am ridicat mâna.

— Nu, te rog. Te cred. Scârba trebuie să şi-o fure, ne-am înţeles? Dacă aş avea vreo sabie la mine, te-aş atinge cu ea pe umeri şi te-aş trimite în această misiune cu binecuvântarea mea.

Sa întins lângă mine.

— Ce-ar fi să ocupi un loc pe rândul din faţă? Vino la petrecere cu mine. Sunt sigur că nu se supără nimeni dacă Mitch îşi aduce şi sora.

Hm, petrecere în Eastside? Până aici merge binecuvântarea mea.

— Haide, recunoaşte. Te încearcă o dorinţă perversă să o cunoşti în carne şi oase. Şi, în plus, nu m-ai mai văzut de mult la treabă. Poate înveţi câte ceva, prinzi vreun truc.

Am râs şi m-am răsucit pe o parte ca să-l studiez mai bine.

— Vezi să nu am eu nevoie de trucuri din partea ta.

S-a răsucit şi el pe o parte, zâmbind arogant.

— Serios? Atunci demonstrează. Hai să ieşim în noaptea asta hai la vânătoare.

Mi-a pălit zâmbetul.

— Poftim?

— Ca pe vremuri, căutăm vreun club, pornim ofensiva şi apoi ne luăm porţia pe noaptea asta.

Am fost copleşită de amintiri dulci-amare despre cabaretele franţuzeşti din secolul al XIX-lea. Bastien şi cu mine ieşeam în forma noastră cea mai de soi, fiecare cu treaba lui, şi ne întâlneam iar dimineaţă, râdeam şi ne lăudam cu cuceririle noastre. Însă jocul ăsta nu mă mai atrăgea prea mult.

— Nu mai fac aşa ceva, ţi-am spus.

— Da, dar tot trebuie să supravieţuieşti.

— Supravieţuiesc. Mi-am luat porţia acum câteva zile, aşa că deocamdată sunt rezolvată.

— Acum câteva zile? s-a încruntat Bastien. Îhh! Scriitoraşul ăsta face din tine o plicticoasă.

— Hei, nu are nici o legătură cu el. E alegerea mea.

— Sigur.

— Ce vrea să însemne tonul ăsta?

— Nu ştiu ce să zic. La început am crezut că toată faza asta cu scriitorul cu care ieşi e amuzantă, deşi pare cam plictisitor şi probabil că până la urmă o să te rănească. Dar acum încep să cred că asta trădează o problemă mai gravă pe care o ai. Mai întâi, te încurci cu un tip de treabă. Apoi constat că eşti director adjunct la o librărie. Ca să nu mai spun că ai pisică.

Aubrey şi cu mine l-am străfulgerat cu privirea.

— Şi ce dacă am pisică? Şi află că Seth nu e plictisitor.

— Presupun că tu ştii mai bine, atât că nu mi s-a părut cine ştie ce. Dacă ai chef să devii obsedată de un muritor, îţi găsesc eu unul mai de soi.

— Nu vreau unul mai de soi. Vreau să spun că nu există unul mai de soi. Îl vreau pe el.

— Treaba ta. Singura problemă e că devii obişnuită. Pe vremuri erai extraordinară.

— Punct lovit! Şi toate astea pentru că nu vreau să ies cu tine în noaptea asta?

Bastien a ridicat din umeri.

— Bine. Mergem. Dar eu nu fac nici o victimă.

— Sunt de acord.

Am mers într-un club din Pioneer Square, amândoi afişând o perfecţiune, o atractivitate şi o frumuseţe de care numai un incub şi un sucub erau capabili. Îmi ridicasem părul, uşor rebel în stilul unei bombe sexy şi purtam o bluză albastru-pastel cu un decolteu adânc, în formă de V, care îmi ajungea aproape pana la buric. Deschizătura era acoperită cu dantelă fină, ceea ce făcea ca sutienul să fie inutil. Motiv pentru care nici nu mi-am luat.

Tensiunea dintre noi s-a evaporat când am păşit pe ringul de dans. Ritmul pulsa prin mine, iar mişcarea şi sudoarea erau îmbătătoare. Bastien şi cu mine am dansat împreună un timp, amândoi conştienţi de admiratorii pe care ni-i atrăgeam, chiar şi într-o încăpere plină ochi ca asta. Atracţia fizică presupunea mult mai mult decât superficialul aspect. Era vorba despre contactul vizual, despre mina sociabilă şi despre mişcare în acelaşi timp. Incubii şi sucubii învaţă devreme acest lucru, iar cei talentaţi se mişcă cu o graţie pe care puţini muritori o pot egala. Eu, care dansam bine de dinainte să devin sucub, ştiam că eram dintre cei mai buni când venea vorba de limbajul trupului. Eram irezistibili şi simplul fapt de a ne privi era excitant.

După ceva timp ne-am separat. Rezultatul jocului de-a sucubul mă necăjea uneori, dar jocul în sine era distractiv rău. Am trecut de la un partener la altul, delectându-mă cu senzaţia pe care o cream, cu dorinţa pe care o vedeam crescând în cei cu ale căror trupuri se juca trupul meu.

Acesta era motivul pentru care, în ciuda frecventelor nemulţumiri pe care mi le exprimam, renunţasem la sufletul meu de muritoare pentru meseria asta.

Mărturisesc că gândul de a mă lăsa însoţită acasă de cineva era din ce în ce mai tentant, iar trupul mi s-a încins la ideea de a fi explorată de mâinile cuiva, dar apoi m-am gândit la Seth şi la hotărârea lui de a respecta înţelegerea pe care o aveam. Nu. Nu aveam să fac victime inutile în noaptea asta. Puteam să fiu fată cuminte, fără nici o problemă. Voiam neapărat să fiu fată cuminte. Aveam să aştept până să am cu adevărat nevoie de un plin.

Din partea cealaltă a încăperii, Bastien a dat din cap spre mine când a plecat din club, cu braţul pe după o blondă în transă. Când s-a întors un pic, am remarcat o brunetă în partea cealaltă.

Ce exces de zel!

Era două dimineaţa când am plecat în sfârşit acasă. A doua zi m-am trezit chinuită de dorinţă şi obosită, iar vremea mă făcea să mă simt şi mai prost. Mi-am croit drum spre serviciu prin perdeaua cenuşie şi necontenită de ploaie. Totul părea şi mai friguros. Eu crescusem în clima mediteraneană, mai caldă, şi niciodată nu reuşisem să accept temperaturile de genul ăsta.

Când m-am înfiinţat la librărie, am constatat că iar deschiseseră fără mine. Însă, în mod straniu, deşi era de serviciu exact acelaşi personal, nu am fost la fel de entuziast primită ca ieri.

Casey şi Janice, de la case, s-au oprit din treabă şi, cu un aer enigmatic întipărit pe faţă, m-au privit pe când intram. Janice s-a aplecat şi i-a şoptit ceva la ureche celeilalte. Când mi-au remarcat privirea curioasă, s-au străduit să schiţeze zâmbete.

— Salut, Georgina.

— Salut, am răspuns, uimită şi uşor stânjenită.

O clipă mai târziu, când treceam pe lângă biroul de informaţii văzut-o pe Beth aruncându-mi aceeaşi privire ciudată.

— Ce faci? am întrebat când am văzut că nu spune nimic.

— Bine, a răspuns şi s-a întors la monitorul computerului de dinaintea ei.

Mai avusesem parte de priviri ciudate când veneam la serviciu, dar chestia asta era bizară chiar şi pentru mine.

Uneori, după ce ieşeam cu un tip, energia pe care i-o absorbeam îmi dădea o strălucire care, inconştient, îi atrăgea pe muritori. Ăsta era motivul pentru care mă tachinase Hugh în timpul partidei de poker. Însă acum nu puteam da vina pe ea. Ultima porţie, după cum îi spusesem lui Bastien, mi-o luasem acum câteva zile. Deja trebuia să se fi redus. În plus, recunoşteam şi eu privirile fascinate, iar mostra de acum nu intra în categoria asta. Acum aveam de-a face cu genul de priviri curioase, nedumerite. Cam ca atunci când eşti mânjit de mâncare pe faţă sau ai pierdut un nasture. Era puţin probabil sa fie vreuna dintre cele două variante, dar m-am vârât totuşi în baie, ca să verific.

Nţ. Totul era fără cusur. Purtam o fustă lungă din denim şi un pulover bleumarin, cu umerii lăsaţi. Amândouă erau în ordine. Machiajul impecabil, părul desfăcut, până la omoplaţi. Arătam exact ca de obicei, nu era nimic care să le îndreptăţească atenţia.

Am presupus că fac eu din ţânţar armăsar şi mi-am văzut de drum spre cafenea, iar Seth, care lucra în colţul lui, a înclinat prieteneşte din cap spre mine. Măcar el se purta normal.

O chelneriţă nouă lucra fără astâmpăr la bar, dar, când m-a văzut, mai că i-au scăpat paharele din mână.

— B... bună, s-a bâlbâit ea, cu ochii căscaţi, măsurându-mă din cap până în picioare.

— Bună, i-am răspuns.

Femeia asta nici măcar nu mă cunoştea. De ce se purta şi ea ciudat?

— Pune-mi şi mie o moca normală cu ciocolată albă, i-am cerut.

I-a luat un pic să se apuce de treabă şi scria ce cerusem pe un pahar de hârtie. În timp ce bătea preţul în casa de marcat, m-a întrebat curioasă:

— Tu eşti Georgina, nu?

— Ăăă, mda. De ce?

— Nu, am auzit de tine, atâta tot – şi şi-a coborât iar privirea.

După asta nu mi-a mai spus nimic, a preparat pur şi simplu moca şi mi-a dat-o. Am luat-o, am pornit spre Seth şi m-am aşezat vizavi de el. Chelneriţa a continuat să ne privească cu interes, deşi, când mi-a surprins privirea, s-a întors.

— Salut, m-a întâmpinat Seth, ocupat până peste cap.

— Salut, i-am răspuns. Toată lumea se poartă ciudat azi.

Şi-a înălţat privirea.

— Serios?

Imediat am recunoscut vraja căreia îi cădea pradă atunci când scria. În astfel de condiţii era şi mai distrat şi mai împrăştiat decât de obicei. Un sucub ar trebui să fie norocos ca să aibă un asemenea efect asupra unui bărbat.

— Mda. Tu ai remarcat ceva? Simt că lumea se holbează la mine.

A clătinat din cap, şi-a reţinut un căscat, după care şi-a reluat scrisul.

— Mie mi se pare totul neschimbat. Simpatic pulover. Poate el e de vină.

— Mai ştii? am cedat, uşor înmuiată de compliment, chiar dacă nu-l credeam. Nu voiam să-l mai reţin, aşa că m-am ridicat şi m-am întins. Trebuie să mă duc la muncă, am spus. Când mi-am aruncat privirea spre bar, l-am remarcat pe Andy, unul dintre casieri, care îşi comanda cafea. Uite! Am şuierat spre Selh Ai văzut?

— Ce să văd?

— Andy a rânjit la mine.

— Ba nu e adevărat.

— Ba da, jur.

Când am coborât în zona principală a magazinului, am trecut pe lângă Warren. Cincizeci şi ceva de ani, surprinzător de arătos, de o moralitate îndoielnică şi proprietar al magazinului, Warren îmi fusese un partener de sex obişnuit înainte să-i promit lui Jerome că o să-mi reiau munca de seducţie asupra bărbaţilor cumsecade. Warren şi cu mine nu mai făcuserăm sex de ceva vreme. Dacă mă gândeam la armata de suflete de treabă din care mă înfruptam în prezent, mai că mi-era dor de unul ocazional care să nu-mi trezească sentimente de vinovăţie.

— Bună, Georgina. Spre uşurarea mea, el nu m-a privit cu ochii holbaţi. Presupun că ai fost să stai de vorbă cu Mortensen.

— Da, i-am răspuns, şi mă întrebam dacă aveam să fiu mustrată că nu mă apucasem imediat de treabă.

— Păcat că a trebuit s-o iei pe scări. Să ştii că avem şi lift.

Acum eu mă uitam cu gura căscată. Normal că aveam şi lift acţionat numai la cheie, la dispoziţia clienţilor cu dizabilităţi şi a transportului de marfă, şi rareori i se dădea altă întrebuinţare.

— Da, ştiu.

Warren mi-a făcut cu ochiul şi a continuat să urce pe scări.

— Voiam să mă asigur.

Am clătinat din cap, m-am dus înapoi la parter şi m-am instalat la una din case, lăsându-l pe Andy să-şi ia pauză de masă. La început, Janice şi Casey au fost crispate în prezenţa mea, dar cu trecerea timpului s-au mai detensionat. Alţi membri ai personalului, care se tot fâţâiau prin jurul meu, continuau să-mi adreseze priviri meditative şi din când în când şuşoteau, când credeau că nu aveam să remarc.

Când a trecut Seth pe la mine la un moment dat ca să-mi spună că trebuie să rezolve nişte probleme şi că ne vedem mai târziu, am zis că i se face rău lui Beth, căreia i-a scăpat o carte din mână.

— Bun – am exclamat când a plecat Seth – ce se petrece aici?

Casey, Beth şi Janice s-au fâstâcit.

— Nimic, Georgina, sincer, a spus Beth cu o zâmbet care se voia cuceritor.

Celelalte au amuţit, cu feţe inocente, aproape angelice.

Desigur, nu credeam o iotă. Se petrecea ceva ciudat. Mai ciudat decât de obicei. Aveam nevoie de răspunsuri şi era o singură persoană în magazin suficient de candidă încât să mi le ofere. Am închis casa şi am pornit vijelios înapoi spre biroul meu, unde Doug stătea la computer, ocupat.

Am dat buzna înăuntru şi am deschis gura, gata să mă dezlănţui. A sărit un metru în sus, luat prin surprindere de brusca mea sosire, însă reflexele i-au intrat rapid în acţiune, aşa încât nu a răsturnat cafeaua din paharul pe care tocmai îl dusese la gură. Avea o mină ciudată, aproape vinovată. Fără îndoială, era iar în plină partidă de Tetris.

Dar nu asta mi-a amânat tirada. Am simţit prin trup un fior ciudat, un sentiment care îmi dezmierda simţurile de nemuritoare, altul decât obişnuitele cinci de care dispunea corpul uman. Mă simţeam ciudat, aproape stingheră. Ca atunci când zgârie cineva cu unghiile o tablă. Era ceva ce nu puteam identifica, ceva ce nu mai simţisem până atunci. Mi-am rotit privirea prin încăpere, şi mai că mă aşteptam să văd încă un nemuritor dând târcoale, deşi senzaţia aceea ciudată nu semăna cu amprenta personală a unui individ.

Doug a băut din pahar şi apoi l-a aşezat, privindu-mă calm şi nedumerit.

— Pot să te ajut cu ceva, Kincaid?

Am clipit, mi-am mai plimbat o odată privirea prin birou şi apoi am clătinat din cap. Senzaţia dispăruse. Ce naiba era aia? Aş fi putut da vina pe imaginaţia indusă de stres, dar după mai bine de un mileniu de existenţă sucubică, mă îndoiam ca tocmai acum ar cădea simţurile mele pradă halucinaţiilor. Şi totuşi, singurul lucru de aici care putea fi interpretat drept supranatural sau divin era măiestria lui Doug în materie de tetris. Iar asta, am gândit, putea mai degrabă fi pusă pe seama lungilor ore de tras chiulul de la muncă decât pe seama vreunui soi de magie.

Mi-am amintit de furia îndreptăţită care mă încercase, am lăsat deoparte momentul de bizarerie şi mi-am reorientat mânia spre cealaltă bizarerie din viaţa mea.

— Ce dracu’ se întâmplă? am exclamat şi am trântit uşa.

— Te referi la nemaivăzutele mele talente de jucător de tetris?

— Nu! La toată lumea! De ce se poartă toată lumea aşa de ciudat cu mine azi? Se tot uită la mine de parcă aş fi vreo ciudăţenie.

Doug şi-a menţinut expresia uluită, apoi am văzut că i-a picat fisa.

— Ah, la asta te referi. Chiar nu ştii?

Îmi venea să-l iau de gât şi să dau cu el de pământ.

— Normal că nu ştiu! Ce se întâmplă?

A mutat nonşalant nişte hârtii pe birou şi a ridicat un exemplar din American Mystery.

— Ai citit nuvela lui Seth?

— N-am avut timp.

Mi-a aruncat revista.

— Păi ia citeşte. Vezi unde te duci în pauza de masă, nu aici, şi citeşte. Nu plec până nu te întorci.

M-am uitat la ceas şi am realizat că aproape i se terminase tura.

— Da’ ce are asta de-a face cu...

A ridicat o mână ca să mă reducă la tăcere.

— Du-te odată şi citeşte.

M-am încruntat, am luat revista şi am ieşit din magazin. M-am instalat într-una din cafenelele mele preferate din josul străzii. Odată aprovizionată cu supă de midii, am deschis la prima pagină şi mă întrebam ce naiba se aştepta Doug să găsesc.

După cum îmi explicase Seth cu câteva săptămâni în urmă, nuvela era genul mystery, mai degrabă de sine stătătoare, şi avea puţin de-a face cu evoluţia şi cu psihologia obişnuită a personajelor sale. Cady şi O’Neill lucrau pentru un institut fictiv din Washington D. C. care se ocupa de cercetarea şi de conservarea vestigiilor arheologice şi artistice. Astfel, deseori cei doi se aflau în situaţia de a scăpa diferite obiecte de artă din mâinile hoţilor de talie internaţională sau de a descifra un cod misterios de pe un vas din lut. În romanele tradiţionaliste din pricina diferenţelor de sex, Bryant O’Neill lucra pe post de agent de teren, se ocupa în mare măsură de munca fizică şi recurgea frecvent la pumni şi te miri ce. Nina Cady, o femeie mai timidă, se axa pe cercetare şi deseori o apucau zorii descifrând vreo probă esenţială dintr-un text străvechi.

Nuvela de faţă cuprindea o mulţime din elementele astea, dar ca întotdeauna, scriitura elegantă a lui Seth şi dialogurilei dinamice şi spirituale o făceau să fie captivantă. O altă tendinţă în linia comportamentului personajelor lui era că O’ Neill se încurca aproape întotdeauna cu vreo femeie frumoasă, deşi în ultima carte a lui Seth apăruse o schimbare, şi în sfârşit avusese şi Cady parte de ceva acţiune. Nuvela pe care o citeam recurgea la tiparul mai vechi, iar O’Neill, uimitor ca întotdeauna, îi făcea avansuri unei femei superbe curator la un muzeu: „Genevieve păşea pe holuri, ca o regină scoborâtă printre supuşii săi, supraveghind oamenii şi obiectele expuse cu grijă şi autoritate deopotrivă. Ochii ei căprui stropiţi cu punctişoare verzi îl trimiteau cu gândul la o pisică ce-şi măsura gustarea. Şi exact ca o pradă s-a simţit şi el pe când femeia se oprea dinaintea lui, îndatorându-l cu o privire galeşă care îi învăluia trupul, iar cu limba îşi umezea alene buzele pline.

Doamne, de-aş fi şoarece...”, a gândit el.

— Domnule O’Neill, a tors ea şi şi-a dat de pe faţă o buclă de păr strălucitor.

Printre şuviţele şatene se insinuau altele mierii, asemenea vinişoarelor de aur care brăzdează roca-mamă, şi l-a cuprins pofta de a-şi afunda faţa în ele, de a le degusta.

— Aţi întârziat.

Deşi era mai înalt decât ea cu vreo jumătate de metru, s-a simţit ca o gâză, ca şi când ar fi trebuit să facă penitenţă pentru că întârziase şi să îngenuncheze în faţa ei. Nu că l-ar fi deranjat foarte tare asta, s-a trezit gândind, şi se străduia să nu fixeze cu privirea ţesătura fină a rochiei care i se mula pe şolduri şi pe sânii generoşi. Sânii ăia, a gândit el, erau perfecţiunea întruchipată. Absolut impresionanţi ca mărime, dar nu grotesc şi disproporţionat de mari. Cât despre formă... ah, nici măcar un sculptor meşter nu ar putea vreodată reproduce curbele acelea delicioase...

A realizat că ea aştepta un răspuns, aşa că şi-a pus deoparte gândurile josnice, la litera M de la „mai târziu”, şi i-a zâmbit relaxat.

— Îmi cer scuze.

Probabil că nu era momentul să aducă în discuţie atacul care avusese loc la hotel.

— Dar niciodată nu grăbesc lucrurile. Cel puţin nu când este şi o femeie la mijloc.”

Având înaintea mea unul din dialogurile doar uşor sugestive, nu m-am mirat că între ei lucrurile au „degenerat” spre sfârşitul nuvelei. În fond, am gândit eu la rece, nu ar fi o experienţă Cady şi O’Neill autentică dacă cineva nu ar pune-o. Şi, Dumnezeule, cum a mai pus-o. Comparaţiile cu pisica erau corecte, pentru că Genevieve era ca o pisică în călduri. Până pe urmă l-a legat pe O’Neill într-un lift şi l-a supus la tot felul de perversiuni care m-au făcut până şi pe mine să ridic din sprâncene. Mă şi miram că revista American Mystery nu le eliminase, deşi aş minţi dacă aş spune că nu mi s-a părut excitant faptul că asemenea acte sordide veneau din partea blândului şi şi afabilului...

Lift?

„Sa ştii că avem şi lift”, îmi spusese Warren.

Păr şaten. Ochi căprui. Minionă. Sâni beton.

— Ahh! am strigat, trântind revista de parcă ar fi ameninţat să mă muşte, şi aceasta a aterizat lângă bolul meu de acum gol, iar o chelneriţă care a trecut pe acolo m-a privit speriată.

Am lăsat banii pe masă, mi-am înşfăcat haina şi geanta şi am pornit cu pas sprinten înapoi spre librărie. Doug juca încă tetris la noi în birou, dar eu eram prea supărată să fac speculaţii despre noua lui performanţă de zile mari.

Toate privirile alea, şuşotelile şi rânjetele... acum înţelegeam

— Lumea crede că sunt eu! i-am spus, făcându-l astfel să tresară pentru a doua oară pe ziua de azi. Mă refer la Genevieve. Toată lumea crede că sunt vreun soi de femeie dominatoare, în în călduri, căreia îi place să lege oamenii, şi cu un lift pe post de fetiş!

Doug a ridicat dintr-o sprânceană.

— Şi vrei să spui că nu e aşa?

Capitolul 4

— Doug!

A ridicat ridicat din umeri.

— Nu e mare şmecherie. De fapt, sincer, e destul de fierbinte scena.

— Bine, dar eu n-am făcut nimic din toate astea. Nu sunt eu de fapt.

— Seamănă cu tine. Şi, în plus, şi numele ei începe cu literei G.

— Dar nu... am dat să spun, apoi am înghiţit în sec când am remarcat şi eu asemănarea.

Doug m-a privit apreciativ.

— Nu poţi să-i condamni. Dacă ne luăm după descriere, vă potriviţi, şi toată lumea ştie că tu şi cu Mortensen sunteţi amici, ca să nu mai spun că eşti fanul lui înflăcărat. După ce au citit nuvela, Casey a făcut chiar geniala observaţie că ieri aţi venit împreună. Să fi văzut ce speculaţii s-au iscat.

— Dar... asta nu înseamnă nimic.

Nimeni de la serviciu nu ştia că Seth şi cu mine ieşeam împreună. Nu voiam să afle toată lumea.

— Nu am făcut nimic, am adăugat.

Doug a înălţat iar din umeri şi s-a ridicat de la computer.

— Păcat. Nu mi-aş fi schimbat părerea despre tine dacă ar fi fost aşa, să ştii. Şi în orice caz, e treaba ta.

— Nu şi când este pe hârtie, la îndemâna tuturor, am mormăit.

— Eu credeam că e o invenţie, mi-a amintit cu un zâmbet şiret, în timp ce îşi lua haina pe el.

— Aşa şi el Doug, şi eu ce mă fac acum?

— Habar n-am, Kincaid. Sunt convins că găseşti tu o soluţie Poate mai întâi ar fi bine să-l întrebi pe Mortensen de ce îşi expune lumii întregi fanteziile, a spus şi m-a ciupit de obraz, la care eu m-am agitat ca să scap de el. Eu unul am repetiţie. Maine e o zi importantă. Ne vedem.

După asta, ziua mea de lucru a decurs oribil. Acum că ştiam de la ce mi se trăgeau privirile alea, experienţa a trecut într-o nouă fază de umilire. Nu puteam să sufăr speculaţiile fără bază reală şi pe cei care gândeau lucruri îngrozitoare despre mine. Sincer, nu că n-aş fi legat pe cineva până atunci sau că n-aş fi făcut sex în lift, dar, să fim serioşi, nu era genul de chestie care să vreau să fie expusă în văzul tuturor. Încercam să ţin pentru mine relaţiile intime.

Prin urmare, am stat în birou cât de mult posibil şi nu am ieşit decât când era absolut necesar ca să dau o mână de ajutor şi să văd dacă se întorsese Seth. În sfârşit, cu câteva ore înainte, le închidere, l-am văzut înapoi la masa lui. M-am aşezat vizavi de el furioasă, fără să-mi pese măcar de ce aveau să gândească ceilalţi văzându-ne împreună.

— De ce ai făcut aşa ceva? De ce ai scris despre mine în felul ala?

Seth şi-a ridicat privirea de la laptop, iar expresia lui sugera clar că ceea ce scria el acolo încă îi reţinea atenţia, mai tare decât mine. Însă tot ce mă interesa pe mine era că mă aflam în centrul unei orgii romaneşti.

— Ce?

— Nuvela! am spus şi i-am aruncat cu zgomot pe masă American Mystery. Ai scris despre mine. Eu sunt Genevieve.

— Ba nu eşti tu, a spus şi a clipit la mine.

— Serios? Şi cum se face că şi numele meu şi al ei începe cu G? Şi că semănăm?

— Ba nu semănaţi, s-a apărat.

— Nu asta crede jumătate de magazin. Ei cred că sunt eu! Cred că ai descris o partidă de sex pe care am avut-o în lift!

În momentul ăla a părut să-şi dea seama şi, spre oroarea mea, a zâmbit chiar:

— Serios? Ce nostim.

— Nostim? E îngrozitor! Acum toţi cred că îmi place să leg bărbaţii.

— Thetis, a început el cu blândeţe, tot aşa de enervant de senin. Să ştii că...

— Nu mă lua cu Thetis. N-o să-ţi meargă.

— Am scris nuvela aia acum vreo şase luni. Cu mult timp înainte să te cunosc pe tine. Lumea editorială nu se mişcă atât de repede.

— Ceilalţi nu ştiu chestia asta, am spus, gata-gata să izbucnesc în lacrimi.

— Nu aş scrie niciodată ceva aşa de jignitor la adresa cuiva.

— Serios? Ei bine, nici asta nu ştiu ei, am spus şi m-am sprijinit de spătar copleşită de tristeţe, cu braţele încrucişate.

Seth a oftat şi m-a privit cu ochii lui de culoarea ambrei în care se citea compasiunea.

— Vrei să le spun eu ceva? Că nu eşti tu?

— Dumnezeule, asta i-ar face să fie şi mai convinşi că sunt eu. Şi, în fond, ce-ai vrea, să convoci o conferinţă de presă ca să-mi speli ruşinea?

— Îmi pare rău, mi-a spus serios. Nu m-am gândit niciodată că o să se întâmple aşa ceva. Apoi a ezitat. Mai... mai vrei să ieşim mâine-noapte? Adică... dacă nu vrei...

Mai vechea şi adorabila timiditate l-a copleşit din nou, şi nu am putut să mai fiu supărată pe el.

— Nu, i-am spus. Mai vreau să ieşim, dar... cred că ar trebui, dacă mă înţelegi, să venim separat la concert. Mare parte din personal o să fie acolo.

A dat să spună ceva, dar apoi s-a răzgândit. Bănuiam că era pe cale să mă acuze că exagerez, dar se pare că furia pe care o emiteam l-a făcut să se mai gândească. Seth nu era tocmai genul conflictual. Sau, ţinând cont de starea în care eram, poate că nu era genul de tip prost.

— Bine, a spus într-un târziu. Ne vedem acolo.

— Georgina.

M-am uitat în sus şi am văzut-o pe Paige lângă noi, iar pe faţă i se citea dezaprobarea. Nici măcar n-o văzusem apropiiduse. Purta un alt costum din ăla de-al ei care transmitea forţa, de data asta de un violet electrizant care arăta superb pe pielea ei închisă la culoare.

— Pot să stau un pic de vorbă cu tine? a întrebat pe un ton de înmormântare. Între patru ochi?

Am urmat-o în biroul ei şi am lăsat-o pe ea să închidă uşa tu urma noastră. Deloc surprinzător, pe masă avea un exemplar din American Mystery.

— Şi ia zi, a început ea cu vioiciune. Am tot auzit nişte zvonuri...

— Pe naiba. Nu sunt eu.

M-am apucat să-i relatez propriile şi recentele descoperiri, aducând în discuţie observaţia lui Seth cum că dura mult până îi erau publicate lucrările. Când am terminat, cred că în mare măsură o convinsesem de nevinovăţia mea, deşi poveştile sordide care circulau pe la muncă evident că încă o deranjau.

Cu privirea rătăcindu-i prin încăpere, Paige bătea darabana pe birou cu unghiile date cu ojă roşie şi medita la ce era de făcut.

— Cu timpul, personalul o să uite lucrul ăsta. Sau dacă nu, îl va accepta. Ce nu vreau însă e ca cei din afară să tragă concluzii. Chiar pari a fi tu personajul ăla, şi oricine altcineva citeşte nuvela ar putea face aceeaşi greşeală. Nu vreau să circule zvonuri că în parte motivul pentru care Seth lucrează aici este pentru că primeşte favoruri sexuale de la angajatele noastre.

— Dumnezeule! am spus, mi-am acoperit faţa cu mâinile şi mă întrebam cum de făceau faţă vedetele scandalurilor de proporţii astronomice.

Ăsta, deşi mic, era destul de rău. Îmi venea să mă fac nevăzută. Mânjea frumuseţea a ceea ce încercam să construim eu şi Seth.

— Cred că cea mai bună cale de abordare este...

Cuvintele i-au fost curmate de o grimasă care i-a străbătut chipul şi şi-a dus o mână la abdomen.

— Te simţi bine? am întrebat şi am pornit spre ea.

— Nu... nu e nimic, a spus ea, încuviinţând din cap şi chinuindu-se să zâmbească.

— Cum naiba să nu fie? Ar trebui să-ţi suni doctorul... sau cel puţin să te duci acasă.

— Nu, o să-mi treacă. În plus, am prea multe de făcut. Trebuie să fac planificarea şi să verific nişte inventare.

— E o tâmpenie. Pot să fac şi eu treaba asta.

A clătinat din cap, împotrivindu-se, dar nici eu nu m-am lăsat păgubaşă. Într-un final, Paige a cedat, ceea ce dovedea că ceva nu era deloc în regulă. Cine se încontra cu ea rareori ieşea învingător.

Aşa că până am ieşit din tură am făcut şi treburile ei şi am lucrat şi pe post de înlocuitor. Era epuizant, dar eram fericită s-o fac, îngrijorată încă din pricina lui Paige şi a copilului. Când am închis, am pornit direct spre suburbii, urmând indicaţiile pe care mi le dăduse Bastien.

Când am oprit lângă casa lui, n-am putut decât să stau în maşină şi să casc gura preţ de câteva minute.

Trebuie spus că aveam câteva idei închegate despre visul american. În fond, trăiam pe vremea când a apărut termenul. Asistasem la naşterea lui, văzusem mitul care îl înconjura, gărduleţele albe din ţăruşi şi cartierele drăguţe, îngrijite. Văzusem până şi Beaver rezolvă tot. Fratele lui Seth, de exemplu, locuia în nordul oraşului şi se înfrupta şi el din genul ăsta de viaţă.

Dar ăsta? Ăsta era visul erotic american.

Casa lui Bastien nu se mai termina şi se răsfira ostentativ dincolo de faţada de marmură gri-cârtiţă. Chiar dacă ar fi avut soţie şi copii, mă îndoiam că ar fi reuşit s-o umple şi, în orice caz, genul de oameni care locuiau în case din astea nu aveau familii numeroase. Şi, în plus, era o generaţie care avea cam 1,75 copii, nu?

Garajul avea trei uşi, cum îmi fusese prezentat, iar gazonul era decorat cu tufe elegante şi arbori ornamentali. Cum deja era întuneric, nu reuşeam să văd în detaliu şi restul cartierului dar bănuiam că aş fi văzut ceva similar. O casă de alături era luminată şi roia de lume. Era chiar şi mai mare decât a lui Bastien şi probabil locul în care se desfăşura petrecerea.

— Vrei să compensezi alte lipsuri? am întrebat când mi-a deschis incubul.

Mitch Hunter m-a cadorisit cu un zâmbet de milioane.

— Dulcea mea soră, amândoi ştim că nu e adevărat. Adorabilă coafură.

Venisem drept Tabitha Hunter, o blondă suplă, deşi cedasem în faţa nemulţumirilor lui de mai înainte şi îmi lăsasem părul până la umăr. Mi-a depus un sărut pe obraz şi m-a poftit înăuntru pentru un tur rapid al casei.

După ce am văzut câteva camere, a început să se lase ceaţa peste toate. Podele din esenţă tare de cireş, pereţi vopsiţi superb, electrocasnice de un negru lucios, lambriuri, un jacuzzi în spate şi suficiente dormitoare pentru musafiri cât să adăpostească o întreagă trupă de cercetaşe, la care se adăugau şi diverse prostioare decorative drăguţe foc şi aşezate frumos peste tot.

— Nu e un pic cam exagerat? am întrebat, arătând spre „Tatăl nostru” înrămat şi expus în vestibul.

— Tabitha, dragostea mea, un om nu poate trăi doar cu pâine. Însă putem trăi cu aperitive şi hamburgeri, aşa că hai s-o luăm din loc.

Am ajuns la mult timp după ce se dăduse startul, dat fiind că eu fusesem la serviciu, iar petrecerea era în toi. Poate că totuşi n-ar fi trebuit să-i resping aşa de repede pe suburbanii ăştia.

— Mitch! a strigat un glas puternic pe când noi ne croiam drum prin mulţime.

Cei mai mulţi erau îmbrăcaţi ca pentru grătar, cu pantaloni scurţi, tricouri şi cămăşi cu imprimeuri tipic hawaiiene.

— Salut, Bill, a răspuns Bastien pe când întindea mâna spre un bărbat obişnuit dar îngrijit, cu barba neagră străbătută de fire argintii.

Îl recunoşteam din poze. Era soţul Danei.

— Ea e sora mea, Tabitha. Sper că nu te deranjează că am adus-o şi pe ea.

— Nu, nici vorbă. Cu cât suntem mai mulţi, cu atât e mai mare veselia, ăsta e principiul meu. A scos un râset uşor, artifical, şi mi-a zâmbit, mijind ochii. Mai ales o soră atât de drăguţă. Mai că îmi doresc să fiu mai tânăr, m-a tachinat el şi mi-a făcut cu ochiul.

Incapabilă să rezist, l-am privit pe sub gene şi am spus cu modestie:

— Întotdeauna am fost de părere că vârsta nu este relevantă, Bill. Nu i-am dat drumul la mâna întinsă şi am continuat: Şi ştiu că întotdeauna sunt bucuroasă să învăţ de la cei cu mai multă... experienţă.

A făcut ochii un pic mari şi în ei i-am citit curiozitatea şi îngrijorarea.

— Bun – a spus după o clipă de stânjeneală – cred că ar trebui să-mi văd de invitaţi. Şi-a amintit să-mi dea drumul la mană. Serviţi ceva de mâncare şi nu uitaţi să încercaţi piscina.

M-a cercetat pe mine şi zâmbetul meu seducător, a şovăit, apoi a plecat cam fără chef.

— Să nu te prind că mai faci chestia asta, a şuierat Bastien, trăgându-mă de mână spre bucătărie.

— Ce chestie?

— Să nu mai flirtezi cu nimeni din grupul ăsta! Tu trebuie să-mi susţii imaginea impecabilă, nu să te dai la bărbatul ţintei mele.

— Nu mă dădeam la el. În plus, care e faza? Îi târâm pe amândoi în scandal.

— Nu. Doar pe Dana, şi e numărul meu.

L-am fulgerat cu privirea, dar nu am spus nimic. Voia să joc rolul observatorului, nu al participantului, normal. Voia sa se copere singur de glorie, să primească doar el laudele superiorilor. Întotdeauna avusese ambiţia asta de a fi în centrul atenţiei. Ăsta era unul din lucrurile care îmi plăceau la el, dorinţa lui insaţiabilă de a se dovedi cel mai bun. Cred că şi eu o avusesem mai demult, dar trecuse vremea aia. După mine, n-avea decât să se bucure de toată faima şi norocul misiunii ăsteia.

— Tu joacă doar rolul dulcii şi angelicei mele surori, a continuat în şoaptă. Dacă se poate, a dulcii, angelicei şi frigidei mele surori.

Plimbându-mă prin casă, am avut ocazia să observ şi alte elemente care indicau tema petrecerii. Palmieri falşi, o multitudine de sori ornamentali strălucitori, ici-colo măsuţe cu aperitive pline cu ouă umplute, cârnăciori şi cubuleţe de brânză. Într-un fel, era o prostie, dar cineva fusese foarte atent la detalii şi apreciam chestia asta. Toţi invitaţii arătau ca Bill, şi ca mine şi Bastien, am realizat eu. Îngrijiţi, cu fiecare fir de păr la locul lui, cu haine de calitate, cu aspect conservator, într-un stil tropical, totuşi, din clasele sus-puse şi albi toţi.

S-o iei la fugă, nu alta.

Bucătăria s-a dovedit a fi adevăratul paradis al mâncării şi am hotărât să mă îndop pur şi simplu în loc să mai risc vreo conversaţie care să-l supere pe Bastien. Mi-am umplut o farfurie de carton cu un hamburger, salată de cartofi şi cu un soi de hibrid ciudat între jeleu cu fructe şi prăjitură cu frişcă.

Eforturile mele de a mânca pur şi simplu, ferită de priviri, s-au dovedit inutile, pentru că în curând m-am trezit înconjurată de un grup de femei. Habar n-aveam de unde apăruseră. Acum mâneam singură, acum m-am trezit cu şase feţe perfecte care îmi zâmbeau. Erau ca o haită de lupi, scheunând non-stop, apropiindu-se de prada răzleţită. Reuşiseră chiar să mă separe de Bastien, ca să mă poată sfâşia mai bine. Acum incubul stătea în partea cealaltă a încăperii cu un grup de bărbaţi la fel de voraci, şi discutau fără îndoială despre trabucuri şi maşini de tuns iarba. I-am aruncat o privire panicată, dar m-am ales doar cu o ridicare din umeri.

— Sora lui Mitch! S-a revărsat una dintre femei. Ar fi trebuit să-mi dau seama! Sunteţi ca două picături de apă.

— Ei, nu chiar aşa, s-a hlizit o alta, care purta o vestă tricotată cu aplicaţii.

Vomitiv!

— Vorbeam despre ştampilare. Îţi place ştampilarea, Tabitha?

— Adică să pun ştampile? am întrebat încruntată. Mai pun pe câte un document...

Nevestele perfecte s-au pus iar pe chicotit.

— Ce nostim!

— Ne referim la ştampilele decorative, artizanale, a explicit una dintre ele. Se prezentase drept Jody, de altfel singurul nume din grup pe care am reuşit să-l reţin, poate pentru că părea să aibă un coeficient de inteligenţă un pic mai ridicat decât restul. Şi era singura dintre noi care nu era blondă. Se folosesc la decorarea diferitelor obiecte, a adăugat.

Şi-a scotocit prin poşetă şi a scos la vedere o invitaţie micuţă dintr-un carton frumos, sidefiu, împodobită cu cârcei şerpuitori de viţă de vie.

— Asta e invitaţia pe care a făcut-o Dana pentru petrecere.

— Serios? am spus, cu ochii mari.

Eu îmi închipuisem că e vorba despre genul ăla de ştampile: „Ai făcut o treabă excelentă!” de care pun profesorii pe lucrările bune. Asta era frumos desenată şi multicoloră şi părea făcută de un profesionist, genul de la Hallmark.

— Mitzi dă o petrecere pe tema asta săptămâna viitoare, a exclamat una din celelalte. Dacă vrei, putem să-ţi arătăm şi ţie cum se face.

— Ooo... ar fi tare distractiv!

— Da! Ce-ar fi?

— Dumnezeule, pare complicat, le-am spus, dorindu-mi cu disperare să fiu oriunde altundeva. Eram convinsă că aş fi făcut mai bine faţă unei discuţii despre trabucuri şi maşini de tuns iarbă decât uneia despre ştampilarea decorativă. Nu cred că am timp.

— O, dar merită efortul, m-a asigurat cu sinceritate una dintre ele, care purta nişte cercei nărăvaşi cu inscripţia „Aloha”. Eu şi Betsy am stat ieri toată ziua şi am făcut invitaţii pentru sora ei, pentru petrecerea miresei, şi ştii cum a trecut timpul?

— Aţi pus şi ştampile din alea drăguţe cu porumbiţe? a gângurit o alta, amintind ea însăşi de o porumbiţă. Am stat marţi toată ziua la mall ca să caut din astea.

— Voi nu munciţi? am întrebat, mirată de cât de des foloseau expresia „toată ziua”.

Acum vreun secol, m-aş mai fi gândit înainte, dar acum eram în epoca aşa-zisei femei modeme şi nu se mai aştepta nimeni de la noi să zăcem în salon şi să leşinăm din cauza corsetelor.

La faza asta, s-au întors spre mine cu gurile căscate.

— Bine, dar sunt atâtea de făcut pe lângă casă, a cuvântat Jody într-un final. Cele mai multe dintre noi au o mulţime de treburi din astea.

Ca de exemplu ştampilarea?

— În plus – a spus Cocuţa sau Brioşica, sau cum naiba îi zicea – nu e nevoie. Tu ai un loc de muncă?

— Mda...

— Cu ce se ocupă soţul tău?

— Ah, nu sunt căsătorită.

Cu asta mi-am atras şi mai multe priviri, apoi m-au năpădit cu idei şi sugestii despre „celibatarii perfecţi” care lucrau cu soţii lor.

Trebuia s-o şterg de aici. Sau dacă nu, să-mi dau una în cap cu purceluşul-bucătar din fier forjat, încins cu un şorţ, care trona pe masa din bucătărie.

M-am întors nerăbdătoare spre Jody.

— Am auzit că e o piscină pe aici, pe undeva?

S-a luminat toată.

— Sigur. Îţi arăt eu.

Ne-am extras din mijlocul celorlalte şi m-a condus spre fundul casei.

— Îmi cer scuze dacă sunt un pic obositoare fetele, s-a scuzat ea. Mă simt oarecum responsabilă pentru frenezia cu stampilarea.

Când am auzit că folosise cuvântul „frenezie” în descrierea ei, mi-a venit să râd.

— De ce?

— Eu le-am atras în asta, a spus şi ochii ei negri au licărit, însă nu m-am gândit niciodată că o să meargă atât de departe. Am fost profesoară de desen la şcoala primară şi uneori ele îmi amintesc de copii. Dar au un suflet bun.

— De ce nu mai predai?

Mie mi se părea o meserie dată naibii să desenezi împreuna cu copiii. Măcar era simplu să le corectezi lucrările.

— Lui Jack îi place să mă ştie acasă, şi în felul ăsta îmi revărs nevoile artistice asupra casei şi asupra vecinelor. De fiecare data când mă las prinsă într-un nou proiect, casa noastră are de suferit: olărit, ornamente din mărgeluţe, pictură în pastel...

— Şi ştampilare?

— Şi ştampilare, a râs ea.

— N-ai putea, ştiu şi eu, să lucrezi cu jumătate de normă şi tot să te ocupi de treburile casei?

— Poate. Dar mai am şi îndatoririle de la CPVF, deci sunt destul de ocupată.

CPVF? Drace. Pentru o clipă, Jody păruse o femeie chiar de treabă.

— Eşti membră?

A părut un pic surprinsă.

— Desigur. Suntem cu toatele. Ar trebui să vii la una din întâlniri într-o bună zi. Dana ar fi încântată să vii şi tu.

— Apropo, unde e Dana? Nici măcar nu apucasem să văd principala atracţie a serii. Sunt o mare admiratoare a ei. Când mi-a spus Mitch unde mergem, nici măcar nu mi-a venit să cred.

Şi-a pungit buzele, şi-a rotit privirea primprejur cu o încruntătură drăguţă.

— Nu ştiu exact. Probabil că se învârteşte printre invitaţi. Toată lumea vrea să stea de vorbă cu ea. Dar nu-ţi face griji, ai s-o vezi până să pleci.

— Ar fi extraordinar.

A zâmbit şi m-a strâns iute de mână.

— Sper să te mai vedem pe aici. Ah, iată-ne.

Ajunseserăm într-o sală imensă, închisă cu geamuri, în care se afla o piscină adorabilă, ispititoare, de un albastru cristalin. Când Jody m-a întrebat dacă am costum de baie, am asigurat-o că aveam pe sub haine şi i-am mulţumit pentru ajutor. S-a întors la petrecerea propriu-zisă, iar eu m-am strecurat într-o baie în care mi-am tras un bikini turcoaz prin schimbarea aspectului.

Câţiva oameni s-au uitat curioşi la mine, întrebându-se probabil cine sunt, dar odată ce-am intrat în piscină, m-au lăsat în pace. M-am scufundat şi am făcut câteva lungimi de bazin, delectându-mă cu solitudinea oferită de apă. Nu mai făcusem chestia asta de o grămadă de vreme. Ştiam că Seth înota la un centru sportiv local; spunea că uneori îl ajuta să-şi limpezească mintea. Într-una din zilele astea trebuia să mergem împreună.

Sau şi mai bine, să înotăm pe undeva, în ocean. Da, aşa era mai bine Parcă şi vedeam plaje scăldate de lumina lunii, aer tropical, departe de ploaia asta nesuferită. Maui, Cancun... Da’ ia stai aşa, de ce trebuia să ne limităm la America de Nord? Puteam merge pe Riviera franceză, în insulele greceşti...

Eram aşa de prinsă în propriile mele fantezii, că atunci când am ieşit din piscină, nu am remarcat-o pe femeia din fata mea. M-am dat un pas într-o parte, iute de picior, evitând la mustaţă coliziunea.

— Scuze, am spus. N-am văzut...

În momentul ăla am îngheţat. Era Dana.

Arăta exact ca în fotografiile promoţionale. Suplă, potrivita de înălţime, cu păr brunet până la umăr şi ochi albaştri pătrunzători. Biografia o arăta ca fiind o femeie de vreo patruzeci de ani, dar părea mult mai tânără de atât. Trebuie să fie rezultatul vieţii ăsteia trăite în moralitate, am presupus. Purta pantaloni scurţi kaki şi un tricou verde, acoperit, cu modestie de o bluză albă în nasturi, înnodată în talie. Pe faţă i s-a aşternut un zâmbet senin şi nonşalant, iar ochii ei mă trimiteau cu gândul la un vultur în căutarea prăzii.

— Nu e nici o problemă, a spus ea cu aceeaşi voce hipnotică de la radio. Nu cred că ne-am cunoscut. Eu sunt Dana, a adăugat şi a întins o mână, pe care eu i-am luat-o.

— Normal. Vreau să spun că ştiu. Te-am văzut în fotografii. Adică, ideea e că sunt fanul tău şi...

— Şi tu cine eşti?

— Ah. Scuze. Sunt Tabitha Hunter, sora lui Mitch. Deşi poate că ţi-ai dat deja seama. Toată lumea spune că semănăm. Şi presupun pun că aşa şi e. Nu m-am gândit... prea mult la chestia asta...

Măriţi zei, de ce băteam câmpii în felul ăsta? Avusesem de-a face cu duci şi episcopi care păreau de zece ori mai înspăimântători decât ea şi nu scoseseră din mine idioata care nu ştie ce spune. Ce avea aşa de tulburător o bigotă de prezentatoare radio?

Ochii, am tras concluzia. Nu transmiteau nici un fel de căldură, ci şiretenie, înclinaţie spre intrigă, genul de ochi care avertizau că nu ajunsese până aici fără o atitudine super-vigilentă, care trădau că urmăresc ei ceva.

— Mă bucur să te cunosc, a spus, menţinându-şi încă zâmbetul ăla bătător la ochi de perfect. Nu ştiam că Mitch are o soră. Pari să te... bucuri de piscină.

M-a măsurat din cap până în picioare, făcându-mă să mă ruşinez. De pe corp îmi picura apa într-un fel deloc măgulitor, şi m-am întrebat jenată dacă era prea deocheat costumul meu de baie. Măcar nu era alb. Avertismentul lui Bastien despre imaginea fără pată mi-a revenit cu toată forţa în memorie şi acum îi înţelegeam grija. Reputaţia lui putea avea de suferit dacă arătam ca o târfă. Dacă îşi atrăgea bârfe şi dispreţul, putea să fie alungat din grupul ăsta şi să piardă accesul la Dana. Dintr-odată, răceala Danei nu-mi mai părea aşa de ciudată. Dezaprobarea era cauza. În fond, ţinuse un ditamai discursul despre starea abominabilă a modei din zilele noastre. Iar eu eram întruchiparea ei.

— E foarte plăcută, am spus. Una din cele mai, ăăă, bune piscine în care am înotat vreodată.

M-am oprit înainte să mai spun ceva şi mai stupid de atât şi s-a lăsat liniştea. M-a privit de parcă s-ar fi aşteptat sa continui şi ar fi fost dispusă să aştepte o noapte întreagă până când aveam să deschid gura. Din nefericire, habar n-aveam despre ce să vorbesc cu femeia asta ciudată. Despre o presupusă ura faţă de homosexuali? S-o întreb dacă putea să-mi recomande un costum de baie mai decent?

— Ăăă... am început eu. Petrecerea asta cu grătar... e chiar... ăăă...

Chiar atunci am fost oarecum salvată de Bastien. A venit spre noi cu paşi mari, aparent entuziasmat să o vadă pe Dana. Privirea lui tăioasă sugera că era mai puţin încântat să mă vadă şi pe mine, mai ales în felul ăsta, dar a disimulat de faţă de ea, arătându-se în schimb la fel de afabil şi de fermecător ca întotdeauna.

— Ah, Tabitha, văd că ai cunoscut-o pe gazda noastră.

— Da, a încuviinţat Dana. Am avut o discuţie foarte stimulantă. Sora ta este chiar meşteră la vorbe.

Am roşit. Târfă! Când eram pe teritoriul meu, puteam s-o bat la fund când voiam eu.

— Mă bucur să aud asta. Tabby a mea este stimularea întruchipată.

Ignorând groaza pe care mi-o trezea noua mea poreclă, Bastien a atras-o într-o conversaţie agreabilă despre creativitatea conceptului petrecerii şi despre frumuseţea casei ei. Cu el a fost ceva mai caldă decât cu mine, dar încă trăda răceală şi băgare de seamă. Poate că aşa era ea întotdeauna rece cu oamenii, nu doar cu mine. De fapt, am preferat o abordare optimistă şi am interpretat interesul ei un pic mai ridicat pentru Bastien drept semn că ar fi vrut să-l lipească de un zid.

Au mai stat un pic de vorbă despre ceva pentru care mi-am pierdut interesul şi am încercat să mă şterg din peisaj, deşi îmi dădeam seama că nici o clipă n-am ieşit de pe radarul Danei.

Mă studia şi încerca să mă citească. Într-un final, Bastien şi-a luat la revedere şi ne-am pornit retragerea spre uşa de la ieşire, odată ce m-am schimbat înapoi în haine decente, desigur. Ieşirea noastră s-a dovedit mai dificilă decât mă aşteptase, întrucât se pare că uzanţele cereau să-ţi iei rămas-bun de la fiecare individ pe care îl întâlneai şi să tot fi ţinut pe loc de nenumărate prilejuri de flecăreală fără sens.

— Dumnezeule, am exclamat, odată aflaţi în siguranţa casei lui. Ce plictiseală!

S-a întors spre mine cu ochii albaştri de star de cinema scăpărându-i de mânie.

— Tu ai înnebunit?

— M-ai prins. Aşa e, am trecut prin momente şi mai plictisitoare de atât. Mai ţii minte recepţia la marchizul ăla din Marsilia?

— Costumaţia aia...! Când v-am văzut prima oară împreună, Dana părea gata să explodeze. Slavă Domnului că ai sânii mai mici la corpul ăsta decât la celălalt. Aşa ai ratat ocazia de a arăta ca o animatoare.

— Scuze, i-am spus. Încercam să scap de alea cu ştampilarea şi m-am dus la piscină fără să mă gândesc prea mult. Am un costum exact ca ăsta acasă. A fost o prostie... dar, sincer, nu cred că am făcut prea mult rău pe termen lung.

Aşa speram.

S-a întunecat la faţă şi s-a aruncat pe unul din rafinatele fotolii din living, îmbrăcate în velur alb. Cred că şi numai dacă respirai spre el se murdărea.

— Nu ştiu. A fost distantă cu mine, ai văzut şi tu.

— Eu speram că aşa se poartă ea de felul ei. Şi a fost mai receptivă cu tine decât cu mine, am spus eu încurajatoare.

— Nu. S-o fi văzut când am vorbit mai devreme. Era mult mai prietenoasă. Categoric s-a închis de faţă cu tine.

— Îmi pare rău, am spus iar, simţindu-mă ca o idioată. Presupun că totuşi n-ar fi trebuit să stau pe rândul din faţă în chestia asta. Îţi stric ploile, sau mai degrabă dau cu bâta în baltă.

Şi-a mai păstrat un pic aerul furios, apoi acesta s-a risipit asemenea norilor alungaţi de vânt. Ăsta e Bastien al meu! Iute la mânie, iute la iubire.

— Nu contează, Fleur. E nevoie de ceva mai mult de atât să-mi strice mie ploile. S-a bătut cu mâna pe genunchi şi a zis cu un zâmbet larg: Hai, surioară, vino să-ţi spun şi restul planului meu genial.

— Chiar suntem genul ăsta de rude? am spus, dând ochii peste cap.

Zâmbetul i s-a lăţit şi m-am aşezat, incapabilă să rezist în fata farmecului lui de prostuţ. M-a cuprins cu braţele într-un fel familiar şi de mult cunoscut mie, şi m-am sprijinit de el.

Era plăcut să simţi atingerea şi alinarea unei fiinţe vii, cu sau fără conotaţii romantice.

— Şi deci planul ăsta nebunesc mai are o parte?

— Nu atât o altă parte cât o alternativă. Un plan de rezervă, dacă preferi aşa.

— O, nu. Păzea.

— Desigur, aş prefera să o fac de ruşine pe Dana în poziţie orizontală, dar în improbabila eventualitate că nu funcţionează, am o altă cale mai puţin incitantă, dar eficientă. Iar tu o mă ajuţi.

— În ce fel?

— O să intrăm la ea în casă.

Capitolul 5

Mi-am tras capul în spate.

— Poftim?

Bastien nici n-a clipit, evident amuzat de reacţia mea.

— M-ai auzit. O să intrăm în casa ei. L-am auzit pe Bill spunând că poimâine-seară toată familia o să fie plecată.

— Şi, rogu-te, cum o să o târâm în scandal dacă îi intrăm în casă? Demonstrând lumii întregi că sistemul ei de alarmă nu este aşa de performant cum credea ea?

— Nu, a spus el râzând. Umblându-i prin hârtii şi găsind vreun soi de probă incriminatoare. Spălare de bani prin intermediul CPVF, ceva mijloace ilegale de a duce la îndeplinire scopurile organizaţiei. Poate chiar scrisorele de amor de la infamul curăţător de piscine. Trebuie să fie ceva.

— Bastien, asta e o chestie...

— Ingenioasă?

— Ridicolă. Chiar şi pentru noi.

— Nu cred. După cum am spus, e un plan de rezervă. Poate nici măcar nu e necesar, dat fiind că acum probabil e în duş şi se masturbează cu gândul la mine.

— Mda, chiar aşa dădea impresia la chef, am spus cu răutate. Mai degrabă dezinfectează piscina pe care i-am spurcat-o eu. Fie că e un plan de rezervă, fie că nu, va trebui să te ocupi singurel de intrarea asta prin efracţie.

— Haide! O să fim invizibili. Nu avem nimic de pierdut.

— Nu asta e ideea. Ideea e că eu nu fac genul ăsta de treburi.

— Suntem slujitori ai răului. De felul nostru îi ispitim pe cei nevinovaţi şi le absorbim viaţa din trup. De ce crezi că intrarea fără invitaţie e chiar aşa o mare diferenţă?

Am strâns din buze şi am clătinat din cap.

— Credeam că emisiunile ei te calcă pe nervi. Nu vrei s-o vezi la pământ?

— Se pare că nu destul de mult.

M-a fixat cu o privire tăioasă.

— Ştiai că de curând CPVF a dat afară o femeie pentru că şi-a părăsit soţul? O bătea într-una, o băgase chiar în spital de câteva ori. Când în sfârşit şi-a făcut curaj să-l părăsească, Dana a condamnat-o că încalcă sanctitatea căsniciei. A spus că femeia nu se străduise suficient să facă lucrurile să meargă între ei.

— Nu-mi spune chestii de genul ăsta, am mormăit.

— Deci, contez pe tine, sau nu?

— Tare insistent mai eşti, ştiai asta?

Ma sărutat pe obraz şi m-a strâns în braţe.

— Am avut profesor bun.

Noaptea următoare m-am dus la concertul lui Doug şi mi-am făcut apariţia pe la jumătatea numărului din deschiderea concertului. I-am găsit pe mulţi din membrii personalului aşezaţi într-un colţ, dar Seth încă nu se vedea pe nicăieri. Într-un fel, regretam decizia de a veni fiecare separat, dar apoi mi-am amintit partea din nuvela lui Seth în care Genevieve îi dăduse palme la fund lui O’Neill şi dintr-odată nu m-am mai simţit chiar aşa de rău.

În timp ce aşteptam la bar să-mi primesc cocteilul cu vodcă, lângă mine s-a strecurat o siluetă familiară.

— Salut, drăguţo.

I-am zâmbit lui Corey, basistul din trupa lui Doug.

— Salut şi ţie. Sunteţi pregătiţi? Acum aţi trecut la profesionişti.

Mi-a întors zâmbetul, cu ochii scânteind. Arăta intimidant şi sălbatic, purta negru la greu şi era plin de piercinguri, dar era unul dintre tipii cei mai de treabă pe care îi cunoşteam.

— Suntem, al dracu’. Ne-am născut ca să trăim noaptea asta. De fapt, noaptea asta o să ne definească existenţa, nouă şi tuturor din încăperea asta! A spus, şi-a ridicat mâinile deasupra capului şi a scos un strigăt de încântare, ceva între Tarzan şi o căpetenie apaşă desprinsă dintr-un film de mâna a doua.

Piercingurile alea argintii strălucitoare contribuiau şi ele la aerul de sălbatic.

Era la fel de exuberant ca Doug deunăzi. Poate chiar mai mult. Indiferent cât de mult voiam să le văd trupa bucurându-se de succes, nu se putea prevedea ce avea să se întâmple dacă deveneau cu adevărat celebri. Probabil că aveau să se izbească de ziduri, sau să dea foc la diverse.

Când mi-a venit cocteilul, Corey m-a tras de mână.

— Hai cu mine, te las să tragi o ocheadă în culise. Aşa poţi să-l şi saluţi pe Doug.

Am aruncat o privire înapoi în colţ, n-am văzut nici urmă de Seth şi l-am urmat.

În cabină, restul trupei era într-o formă similară. Mă cunoşteau cu toţii şi mi-au întâmpinat venirea cu urale, ridicându-şi paharele într-un salut însufleţit peste măsură. Doug era îmbrăcat spectaculos de strident, cu nişte pantaloni scurţi negri de lycra ca de ciclist, un tricou cu Thundercats pentru care Seth l-ar fi invidiat şi o pelerină largă roşie din velur. Avea părul brunet lung până la umăr prins într-o coadă impecabilă. Când am intrat, m-a ridicat de-i ajunsesem aproape pe umeri. Min, saxofonistul trupei, a agitat instrumentul deasupra capului într-un gest barbar de aprobare a capturării mele, în timp ce Doug scotea un hăulit victorios.

— Uitaţi-o, fraţilor! Kincaid, cea mai tare din parcare! Eşti gata de paranghelie, iubire?

— Sunt gata să-ţi torn paharul în cap. Lasă-mă jos.

Doug a râs şi m-a lăsat jos pe podea. M-am clătinat un pic, dar nu din cauză că mă lăsase jos.

Iar am simţit chestia aia.

Freamătul ăla ciudat pe care îl mai simţisem cu Doug în birou la noi.

Numai că de data asta era mai puternic. Mult mai puternic. Pulsa în jurul meu şi mai că-mi venea să mă fac mică. M-am uitat împrejur prosteşte şi încercam să-mi dau seama de unde vine, dar era imposibil de spus. Senzaţia venea de peste tot, ca vibraţie scrâşnitoare care vuia prin aer şi care, pare-se, mă afecta numai pe mine.

Wyatt, un chitarist roşcovan, mi-a zâmbit până la urechi.

— Cât ai tras la măsea? Pari un pic lovită în aripă.

— Mai degrabă emoţionată, m-a tachinat Doug. O fată ca ea nu are parte în fiecare zi de atâţia bărbaţi atractivi, este?

— Hm. Cred că atractivitatea ei e un pic mai letală decât a noastră, a spus Wyatt, apoi m-a răsucit uşor. L-ai cunoscut deja pe Alec?

— Noul tobar, am presupus. A făcut un pas înainte, apoi o reverenţă, la fel de prostesc de entuziasmat ca restul. El era o idee mai tânăr decât ei, un pic cam slăbuţ, iar prin părul blond avea şuviţe decolorate albastre. Însă el părea doar un pic mai putin emoţionat. Neavând încă habar de ce mă simţeam aşa de ciudat, am încercat să-mi alung gândul ăla şi să-i ofer lui Alec un zâmbet normal.

— Salut, am spus. Sigur vrei să umbli cu defecţii ăştia?

— S-au văzut şi lucruri mai rele.

— Unde, la balamuc?

A râs şi a dat din cap spre paharul meu.

— Ce bei?

— Cocteil cu votcă.

— Bună alegere, a spus sigur pe sine, deşi eu bănuiam că cel mai probabil nu auzise în viaţa lui de aşa ceva.

Părea complet neexperimentat.

— Cu următorul fac eu cinste. Spune-i barmanului să-l treacă în contul meu.

M-am străduit să rămân serioasă. Făcea apel la replici de vedetă, dar, venind din partea cuiva care abia de avea vârsta legală pentru a bea, îşi pierdeau din eficienţă. Probabil spera că afirmaţia de mai devreme a lui Wyatt despre trasul la măsea era adevărată.

— Hei, a intervenit Doug, apucându-mă. Nu mai flirta cu fana mea numărul unu. Poţi să-ţi aduni fanele, isteţule, când oi reuşi să prinzi musca din zbor cu beţele. Deocamdată bobocul trebuie să lase fanele pe mâinile stăpânului.

Apoi Doug m-a plimbat prin încăpere într-o tentativă ridicolă de tango. Mişcarea, combinată cu bâzâitul ăla iritant din aer, îmi dădea ameţeli.

— E şi restul găştii acolo?

— Aşteaptă cu sufletul la gură, i-am promis eu şi am înclinat din cap. N-ar trebui să fii mai emoţionat?

— Cum să nu. Dacă aş avea motive de emoţie. Dar nu e cazul.

Eram şi acum la fel de uimită cum fusesem la muncă. Doug îşi cunoştea talentul, dar îl mai văzusem şi alte dăţi înainte de concerte. Deşi glumea mereu şi era binedispus, pe vremuri era emoţionat, avea un soi de meditaţie interioară, în timp ce mental se pregătea să ofere un spectacol de zile mari. Ştiu că spusese că erau într-o stare demenţială de ceva timp, dar schimbarea era radicală, ca să nu zic mai mult.

După câteva glume şi aluzii sexuale, într-un final i-am lăsat. Pur şi simplu, imediat ce am ieşit pe uşă, zgomotul ăla strident a dispărut. Era de parcă aş fi respirat aer proaspăt după o furtună de nisip. M-am uitat înapoi în cameră cu ochii mari, încercând să găsesc vreun indiciu în legătură cu ceea ce se întâmplase. Însă nu mi s-a revelat nimic. Trupa deja uitase de mine. Râdeau de altceva, îşi beau berile, sucul sau mai ştiu cu ce şi se şicanau unii pe alţii în glumă, probabil modalitatea masculină de a elibera tensiunea. Am plecat nedumerită.

Seth se alăturase celorlalţi când în sfârşit mi-am făcut din nou drum spre sală. În ciuda grijilor, am simţit că mi se furişează un zâmbet pe chip. Avea părul la fel de ciufulit ca de obicei şi purta un tricou cu Thundercats.

— Salut, am spus când l-am văzut, conştientă că toată lumea se uita la noi, aşteptând, pare-se, să scot cătuşele.

— Salut, a răspuns nonşalant, cu mâinile în buzunare, într-o postură relaxată şi destinsă ca de obicei.

— Ştii, Doug poartă un tricou ca al tău.

— Ştiu, eu i l-am împrumutat.

Am râs cu toţii pe tema asta, iar apoi Beth mi s-a adresat:

— L-ai văzut pe Doug? E pregătit?

— De fapt, întrebarea e – am spus uşor încruntată – dacă lumea e pregătită pentru Doug.

O jumătate de oră mai târziu, au văzut ce voisem să spun. Trupa Nocturnal Admission a ţâşnit pe scenă şi deodată toată energia şi entuziasmul reprimate au fost canalizate în muzică. După cum îi spusesem lui Doug, eram fan al trupei de mult timp. Stilul lor combina hard rockul cu ska-ul, combinaţie care mă atrăsese întotdeauna. După secolele de repetitivitate, inovarea era chiar cireaşa de pe tort. Interpretau în mod obişnuit cu talent şi pasiune, ceea ce făcea să fie o plăcere să-i priveşti şi să-i asculţi în acelaşi timp. Afecţiunea pe care i-o purtam lui Doug avea şi ea rolul ei.

În noaptea asta era incredibil. Toate piesele lor erau noi, nu o mai auzisem pe niciuna până acum. Şi, Hristoase, ce mai piese! Fantastice! Extraordinare! De zece ori mai bune decât alea vechi, care până atunci mi se păruseră inegalabile. M-am întrebat când avusese Doug timp să le compună. El compunea mare parte din muzica lor, iar ultima oară îi văzusem în spectacol cam acum o lună şi jumătate. Trebuie să-l fi ajutat cineva ca să le compună pe astea în aşa scurt timp. Ştiam că de regulă îi lua ceva timp să compună o piesă, pentru că cizela întruna versurile şi niciodată nu trata cu superficialitate procesul ăsta.

Cât despre interpretare... Ce să spun, Doug era întotdeauna bombastic, asta era marca lui distinctivă. În noaptea asta jur că nu se oprea o clipă în loc, energie în stare pură cu înfăţişare umană. Dansa, se plimba pe scenă, făcea roata. Monologurile dintre piese erau tare amuzante, iar vocea lui când cânta depăşea tot ce auzisem vreodată la el. Puternică şi adâncă, îmi făcea corpul să vibreze. Publicul nu se mai sătura, îl iubea, şi înţelegeam de ce. Nimeni, nici măcar oamenii care lucrau aici, nu-şi puteau lua ochii de pe scenă.

Mai puţin unul.

La marginea mulţimii era un bărbat care se îndrepta tacticos spre ieşire. Judecând după mersul întins şi aparenta lipsă de interes, el nu găsea trupa Nocturnul Admission la fel de fascinantă ca noi ceilalţi. Scena era suficient de ciudată încât să-mi smulgă privirea de la trupă, ocazie cu care am fost şi mai surprinsă de vestimentaţia lui.

Dacă ar fi existat revista GQ pe vremea poeţilor victorieini, tipul ar fi apărut pe copertă. Purta nişte pantaloni negri frumos croiţi şi o haină lungă, neagră, ale cărei poale îi ajungeau aproape până în spatele genunchilor. Pe sub haină avea o cămaşă albă largă, superbă, care putea fi din mătase. Indiferent din ce era, îmi făcea poftă s-o ating şi să văd cât de moale era. Spre deosebire de Horatio, ale cărui haine demonii le adorau, erau pur şi simplu demodate, tipul ăsta luase trecutul şi îl adaptase la sine, avea propria modă, cu influenţe străvechi şi sexy după care tânjea atâta mişcarea goth în zilele noastre. Îşi desfăcuse primii câţiva nasturi şi lăsa la vedere pielea netedă şi bronzată. Judecând după culoarea pielii, la care se adăuga părul brunet lucios care îi ajungea până la jumătatea spatelui, mă făcea să cred că era indian sau din Orientul Mijlociu.

Când a ajuns la uşa de la ieşire, s-a oprit, s-a întors spre scenă şi a privit trupa preţ de câteva momente. Pe buze i s-a înfiripat un zâmbet de încântare, apoi a plecat.

Ciudat, mi-am spus şi mă întrebam cine era oare. Poate vreun un căutător de talente? Sau poate era pur şi simplu un tip care nu prea agrea genul ăsta de muzică. În fond, părea din cei care aveau acasă integrala operelor lui Chopin.

Am mai meditat un pic la acel bărbat, apoi m-am întors înapoi spre scenă. Trupa îşi luase o pauză de la piesele noi şi interpreta un cover după una din piesele mele preferate ale trupei Nine Inch Nails. Nimic nu se compara cu versurile lui Trent Reznor, acompaniate de saxofon.

— Nu-mi vine să cred, i-am spus mai târziu lui Seth, când m-am dus spre spatele găştii noastre ca să stau aproape de el.

Prietenii noştri erau aşa de hipnotizaţi de ceea ce se petrecea pe scenă, încât chiar puteam să stau de vorbă cu Seth fără să atragem atenţia.

— E... incredibil.

— Aşa e, mi-a dat el dreptate. Să înţeleg că de obicei nu e aşa?

— Nu. Absolut deloc. Dar sper să fie de acum înainte. Iisuse!

Apoi am tăcut şi ne-am întors din nou atenţia către trupă, însă în timp ce ne uitam, mâna lui Seth se odihnea pe spatele meu, într-un gest prietenesc şi nevinovat care m-a făcut să-mi pierd imediat interesul faţă de muzică. Şi nu era puţin lucru. Bluza de pe mine cu greu îşi merita numele de bluză. Era genul de tunică strălucitoare care îmi acoperea doar partea din faţă, era legată la ceafă şi sub omoplaţi, de aceea degetele lui îmi mângâiau pielea goală.

Acum mai puţin de o săptămână fusesem într-o camera de hotel cu un tip care îmi masase tot corpul cu ulei aromatic, apoi îmi făcuse sex oral în aşa hal încât îmi luase răsuflarea, şi totuşi, jur că nu se compara cu degetele lui Seth pe pielea mea goală de acum. Şi restul corpului s-a trezit la viaţă, deodată înfometat de mai mult de atât. Când şi-a trecut buricele degetelor în jos, spre mijloc, simţeam cu exactitate fiecare loc pe care îl atinsese şi fiecare loc pe care nu-l atinsese, de parcă degetele lui mi-ar fi marcat pielea cu fierul roşu. Degete magice... degete seducătoare... Fiinţa mea a pulsat hămesită, împingându-mă să preiau iniţiativa ca să-i ofer şi mai mult.

Când mâna lui mi s-a oprit în sfârşit pe mijloc, chiar acolo unde mi se terminau jeanşii, am şoptit:

— Poţi să cobori, dacă vrei.

— Nu, mi-a replicat, iar glasul lui părea mai aspru decât de obicei, însufleţit de o intensitate necunoscută mie, dar se simţea melancolie în el. Sincer, nu pot.

Publicul a aclamat şi a cerut un bis la finalul concertului, pe care trupa l-a oferit cu încântare, de mai multe ori. Asta da demonstraţie de forţă.

Pe când terminau piesa şi făceau plecăciuni, deodată mi-a venit o idee. M-am scuzat că trebuie să mă duc la toaletă şi am pornit înapoi în direcţia cabinei. Odată ieşită din raza vizuală a vreunui trecător, m-am făcut invizibilă şi m-am strecurat înapoi în încăpere, uimită încă de senzaţia aia ca o arsură, ca un fior.

Însă dispăruse şi totul era perfect normal în încăpere. Pe podea zăcea o grămadă destrăbălată de geci, cutii de instrumente şi pahare roşii goale de plastic, la concurenţă cu scrumierele înţesate care să ocupe şi alte suprafeţe drepte. M-am plimbat primprejur, am tras cu ochiul prin colţuri în căutarea a ceva orice putea explica ceea ce simţisem. Dar şi acum m-am ales buzele umflate. Era linişte şi pace, nici un om sau fiinţă nu pândea gata să-mi sară în faţă, deşi eram destul de sigură ca ce simţisem nu provenea de la vreo fiinţă vie. Însă, în acelaşi timp, nici nu păruse a fi vreun farmec sau vreun obiect cu puteri magice cunoscut de mine. Mai degrabă gâdilătura aia fusese ca ceva între cele două, pe jumătate însufleţit, pe jumatate mort. Dar aşa ceva era ilogic.

Când m-am întors la prietenii mei, i-am văzut pregătindu-se de plecare. Niciunul dintre noi nu se putea abţine să nu discute despre concert. Ne-am despărţit şi ne-am întâlnit din nou acasă la Doug la cheful de după concert la care ne invitase. Mai fusesem la evenimente din astea, dar de data asta era mai multă lume decât văzusem vreodată până acum. Era full. Alcoolul şi iarba curgeau ca laptele şi mierea, dar eu, după câteva păhărele, am zis pas, pentru că de dimineaţă trebuia să deschid magazinul.

Prin perdeaua de fum decadent, membrii trupei socializau cu mulţimea, de parcă toată viaţa ar fi lucrat în relaţii publice. Stăteau de vorbă cu toată lumea, plini de farmec şi expansivi, deşi niciodată prea mândri de sine sau îngâmfaţi.

Pe parcursul chefului, Seth şi cu mine ne-am ţinut unul de celălalt la o distanţă respectabilă, ca să menţinem iluzia că nu eram nimic mai mult decât prieteni. Deşi mie încă mi se părea că e o idee bună, era de parcă aş fi presărat sare pe răni deschise; nu ajungea că nu ne puteam atinge, acum nici nu mai puteam vorbi.

La un moment dat, m-a abordat Alec şi a încercat să reia conversaţia pe care o avuseserăm când mă răpise Doug. Tobarul mi-a dat un pahar de plastic.

— Tipul ăla de colo chiar se pricepe la cocteilurile cu vodcă, a spus vesel.

Am adulmecat paharul. Mirosea a votcă în stare pură şi probabil şi ieftină.

— Mersi, am spus, ţinându-l la distanţă.

Alec s-a sprijinit de un perete din apropiere, înfigând cotul în el ca să creeze un soi de spaţiu închis între noi.

— Şi ia zi, ţi-a plăcut concertul?

— Da. Categoric. Aţi fost fantastici.

I s-a umflat pieptul de mândrie.

— Mersi. Am muncit din greu. Mai pregătim şi alte spectacole tari, cât de curând. Sper să vii să ne vezi.

— Dacă o să pot, o să vin. Se pare că în ultima vreme am mult de muncă.

— La librăria aia, cu Doug? Nu pot să înţeleg faza asta. Niciunul dintre voi nu pare genul. Mai ales tu. Pari să ai o latură sălbatică, genul de tipă amatoare de petreceri.

Mi-am păstrat zâmbetul pe faţă şi m-am dat un pas înapoi.

— Sigur. Atât că nu în zilele în care se ţin ore la şcoală, dacă mă înţelegi.

Ignorând ceea ce eu credeam că sunt îndemnuri cu „vezi-ţi de treabă”, a făcut un pas spre mine cu un zâmbet care lui probabil i se părea seducător. Deodată tentativele lui stângace de flirt îmi păreau mai puţin simpatice.

— Haide, a râs el. Dă-te bolnavă mâine. Ştiu un loc... în care putem merge dacă vrei să te distrezi ca lumea. E mai tare decât aici.

— Nu. Nu pot. Îmi pare rău. Ăăă, mersi pentru băutură, dar trebuie să mă duc să-l întreb ceva pe Doug... ăăă, ceva despre muncă. Ne mai vedem.

Respingerea mea l-a dezamăgit vizibil pe Alec, dar n-a forţat lucrurile în timp ce eu băteam în retragere spre Doug. Când l-am găsit, nu am discutat de fapt despre muncă, ci am palavragit pe o mulţime pe alte teme amuzante, care păreau şi mai amuzante din cauza ameţelii crescânde şi a faptului că acum chiar avea un grup de admiratoare în jurul lui. Se pare că pânâ la urmă norocul îi surâdea. Dacă încă mai avea atâta energie şi în noaptea asta, probabil că avea să le facă fericite pe multe dintre ele.

Într-un târziu, sătulă de scenă, mi-am luat la revedere de la el şi am dat de Seth în partea cealaltă a încăperii. Deloc surprinzător, era singur şi nu bea. Se născuse fără gena bârfei şi ştiam sigur că nu se simţea în largul lui dacă interacţiona cu oamenii la petreceri. Îl mai tachinasem mai demult că de fapt ar putea fi plăcut surprins dacă încerca măcar să stea de vorba cu oameni necunoscuţi. Însă el refuza categoric. Părea destul de satisfăcut dacă privea doar oamenii, cu ochii licărindu-i şi cu o fărâmă de zâmbet pe buze, de parcă ar fi ştiut el o glumă care nouă, celorlalţi, ne scăpa. Nu m-ar fi surprins dacă ar fi pus toate astea la păstrare pentru romanele viitoare.

— Salut, am spus.

Când m-a văzut, s-a înseninat, iar ochii lui lucitori au căpătat căldură, familiaritate, iar ceva din adâncul meu s-a înfierbântat şi s-a strâns.

— Salut.

— Eu sunt gata de plecare. Vrei să vii la mine?

Merita după cât îl neglijasem în noaptea asta.

— Sigur.

Discutam cine să plece primul, când m-am uitat în partea cealaltă a încăperii şi l-am văzut pe Alec dându-i lui Casey un pahar de băutură. Aceasta dădea impresia că băuse deja mai mult decât suficient, iar Alec făcea aceeaşi manevră de închidere pe care o încercase şi cu mine.

— Ce e? a întrebat Seth când m-a văzut încruntându-mă.

— Tobarul ăla nou, Alec. Mi-a făcut avansuri mai devreme, iar acum o atacă pe Casey. Cred că e genul ăla de tip care crede că singura modalitate de a şi-o pune e să le dea de bani fetelor.

— Stai un pic. Eu credeam că sunt unicul posesor al secretului ăstuia.

L-am admonestat cu o privire indiferentă, după care m-am întors înapoi spre Alec şi Casey.

— Nu-mi place chestia asta. Nu vreau să creadă că poate să le facă aşa ceva femeilor.

— Nici măcar nu ştii că asta gândeşte. În plus de asta, ia uită-te împrejur. Fiecare tip de aici încearcă să se aleagă cu o partidă de sex. Alcoolul e acompaniamentul obişnuit, iar Casey e destul de mare încât să ştie lucrul ăsta.

— Eu mă duc acolo.

Seth m-a atenţionat din priviri.

— N-o să-ţi mulţumească pentru atitudinea ta de mamă a răniţilor.

— Mai bine să se supere pe mine decât să facă vreo prostie.

— Thetis, nu...

Dar deja plecasem, croindu-mi drum printre oameni, în timp ce aveam în colimator ţinta.

— Pari genul de tipă amatoare de petreceri, spunea Alec când m-am apropiat eu.

— Salut, am spus tare, vârându-mă între ei.

Amândoi s-au întors spre mine surprinşi.

— Salut, Georgina. Ce mai faci?

— Mă duc acasă, i-am spus lui Casey. Mă întrebam dacă vrei să te las şi pe tine.

Casey a zâmbit, i-a aruncat o privire lui Alec, apoi mie din nou. Casey era o tânără hawaiiano-filipineză cu pomeţii înalţi şi parul negru, lucios, o fată foarte drăguţă.

— Mersi, dar mai stau aici ceva vreme.

Alec părea foarte mândru de sine. M-am întors iar spre ea.

— Bine, dar pot să te întreb ceva iute, Case? am spus şi i-am zâmbit dulce lui Alec. Numai un moment te reţin.

Am condus-o mai departe şi am prins-o când s-a împleticit. Privind-o mai de aproape, am constatat că se dedase la ceva mai mult decât alcool.

— Casey, i-am spus, imediat ce ne-am îndepărtat de el cât sa nu audă. Nu cred că ar trebui să umbli cu el.

— De ce? E băiat de treabă.

— Ştiu şi eu ce să zic? Aceleaşi replici mi le-a servit şi mie, Cred că încearcă să facă rost de o partidă de sex.

— Fiecare bărbat de aici încearcă să facă rost de o partid de sex. Ştiu cum merge treaba.

— Da, dar...

— Uite ce – mi-a spus ea – apreciez comportamentul de soră mai mare, dar nu sunt proastă, mă descurc.

Chipul i-a fost străbătut de un aer răutăcios.

— În plus, a adăugat, nu m-aş fi gândit niciodată să-mi ţii tu predici despre abstinenţă.

De parcă nu ştiam eu unde bătea. Fir-ai tu să fii, O’Neill cu libidoul tău cu tot. M-am strâmbat şi am mai încercat să-i aduc câteva argumente logice. Le-a respins pe toate, iar în scurt timp indulgenţa i-a fost înlocuită de iritare. Deja Alec nu se mai putea controla, a venit la noi şi a pus posesiv un braţ în jurul ei. Ea l-a privit plină de adoraţie şi mi-am dat seama ca era o bătălie pierdută.

Seth şi cu mine ne-am întâlnit iar la mine acasă şi m-a ascultat cu o răbdare admirabilă pe când îmi vărsăm focul despre bărbaţii care profită de femei.

— Dar nu cu asta te ocupi tu? a spus pe când stăteam pe podeaua livingului şi ne pregăteam să facem o partidă de Scrabble.

— Ăăă... nu. Nu e deloc acelaşi lucru.

— De ce?

M-a privit în ochi pentru o clipă şi într-un final mi-am ferit privirea.

— Pur şi simplu. Vrei să dai tu primul?

A renunţat la subiect, un alt lucru pozitiv când erai cu un tip non-combat.

În scurt timp, am descoperit că dacă jucam Scrabble cu Seth era ca şi când aş fi jucat Monopoly cu Jerome, o bătălie pierdută din start. Într-adevăr, cunoaşterea a mai mult de 25 de limbi îmi oferea un vocabular vast, dar eu nu meşteream şi nici nu lucram cu cuvintele în mod frecvent. Seth era tătic, studia tabla, stătea un minut să calculeze şi apoi forma un cuvânt care nu numai că valora o grămadă de puncte, dar pe deasupra mai era şi interesant. Păpuşoi. Hexagon. Împopoţonat.

Ultimul dovedea chiar cruzime.

Între timp, eu formam cuvinte de genul ca, viu, rău şi teu. Şi aproape niciodată în poziţii care să-mi aducă multe puncte.

— Stai un pic, a spus. Ăsta nu e cuvânt.

Mi-am coborât ochii spre locul în care, într-un moment de moment de disperare, pusesem zixic pe un spaţiu unde mi se tripla valoarea cuvântului.

— Ba cum să nu fie.

— Şi ce înseamnă?

— E ceva gen... donquijotesc, dar cu mai mult...

— Rahat?

La faza asta am râs în hohote. Nu-l mai auzisem niciodată vorbind urât.

— Cu mai mult zel, de unde şi litera z din cuvânt.

— Îhî. Ia foloseşte-l într-o propoziţie.

— Îăă... Eşti un scriitor zixic.

— Nu pot să cred aşa ceva.

— Ce? Că eşti zixic?

— Că încerci să trişezi la Scrabble. S-a sprijinit de canapea, clătinând din cap. Eram pregătit să accept toată povestea cu slujbaşa iadului, dar chestia asta e cam exagerată.

— Hei, asta nu se cheamă trişat. Nu e nimic sinistru aici, doar pentru că vocabularul tău limitat nu include şi cuvântul ăsta.

— Vrei să-ţi susţii afirmaţia cu ajutorul dicţionarului?

— Auzi – am spus cu un aer superior – să ştii că nu-mi place tonul tău zixitor.

— Dacă n-ai fi o femeie aşa de zixoasă, m-aş înfuria.

— Zixitatea ta mă scoate de minţi.

Am uitat de joc şi ne-am petrecut următoarele douăzeci de minute inventând cât mai multe variante posibil cu rădăcina zix. Un lucru interesant, părea să funcţioneze la fel de bine ca sufix şi ca prefix. Bănuiam că, dacă Bastien asista la discuţia asta, mi-aş fi atras şi mai multe acuzaţii de tocilară plictisitoare.

În sfârşit, Seth şi cu mine ne-am dus la culcare în pragul isteriei, chicotind încă, odată acoperiţi cu plapuma.

— Ce bine miroşi, i-am spus, cu faţa aproape de gâtul lui. Cu ce parfum ţi-ai dat?

— Nu-mi dau cu parfum, a spus el, înăbuşindu-şi un căscat. Miroase prea puternic.

— Nu se poate, am spus şi mi-am apropiat şi mai tare faţa.

— Hei, ai grijă că-mi dai idei.

Mirosul pielii şi al sudorii lui erau unice, delirant de delicioase. Însă, pe lângă asta, mai era ceva, un miros discret, de mere, dar nu genul ăla de miros femeiesc, de magazin ieftin, ci discret şi adorabil, în amestec cu mosc şi piele moale.

— Nu, e ceva. Nu se poate să nu-ţi fi dat. Aşa miroase deodorantul tău?

— Ah, a mormăit el, căscând iar. Pun pariu că e săpunul ala set pe care mi l-au dat Andrea şi Terry.

— Mmm, e perfect. Îmi venea să-i mănânc gâtul, printre altele. Ştii, încă îmi mai eşti dator cu clătitele alea. Cred că acum mi-ar plăcea cu... mere şi scorţişoară.

— Cu mere şi scorţişoară? Ce pretenţioasă eşti!

— Nu-i nimic. Cred că eşti destul de puternic încât să-mi faci faţă.

— Thetis, dacă aş crede că ai fie mere, fie scorţişoară în bucătărie, ţi-aş face chiar în momentul ăsta.

N-am răspuns. Eram destul de sigură că aveam nişte cereale Apple Jacks vechi de vreun an, dar cam atât.

Seth a râs înfundat când a văzut că tac şi m-a sărutat pe tâmplă.

— Nu ştiu cum de a putut crede cineva că eşti Genevieve. Nici într-o mie de ani nu aş putea crea un personaj ca tine.

M-am gândit la chestia asta, nu pe deplin sigură dacă era un compliment.

— Şi atunci de unde îţi vin personajele?

A ras iar.

— Dacă nu te-aş cunoaşte mai bine, şi cred că te cunosc, aş spune că asta seamănă suspect de tare cu: „De unde îţi vin ideiile?”

Am roşit la adăpostul întunericului. Când ne cunoscuserăm tratasem cu superioritate întrebarea asta şi-mi bătusem joc de fanii care-l întrebau atât de des aşa ceva.

— Hei, e cu totul şi cu totul altă întrebare.

Simţeam că se amuza în timp ce medita la răspuns. Unul din motivele pentru care se poticnea când venea vorba de conversaţii era pentru că nu-i plăcea să spună prima chestie care-i trecea prin cap. El îşi alegea cu grijă cuvintele.

— Cred că vin din mintea mea. Tot de acolo vine şi subiectul. Toate astea locuiesc acolo şi strigă la mine să le dau drumul. Dacă nu le-aş scrie, m-ar mânca de viu şi mi-ar face şi mai inaccesibilă lumea reală decât îmi e deja.

— Nu că m-aş plânge din cauza asta... dar dacă e atâta înghesuială acolo, înăuntru, chiar mai e cazul să-ţi pese de lumea reală?

— Hm, ăsta e paradoxul. Poveştile se nasc în mintea mea, dar eul interior este alimentat de eul exterior. Trăiesc ca într-un fel de simbioză. Ideile romanelor nu mi-ar veni dacă n-aş avea experienţe din care să mă inspir. Gelozie, iubire, pasiune, mânie, suferinţă, tot genul ăsta de lucruri.

Am simţit ca un fel de strângere de inimă.

— Ai suferit de multe ori?

A făcut o pauză.

— Sigur. Toată lumea suferă, face parte din viaţă.

— Zi cum o cheamă. Îi tăbăcesc fundu’. Nu permit nimănui să te facă să suferi.

S-a lipit cu capul de părul meu şi a spus stăpânit, delicat:

— Eşti o minune, eşti puternică şi talentată, dar nici tu nu mă poţi scuti de suferinţă. Nimeni nu poate să facă asta pentru o persoană. Eu pot să fac ca totul să fie perfect în ficţiunea pe care o creez, dar lumea reală nu e chiar atât de bună. Aşa stau lucrurile. Şi în orice caz, pentru fiecare lucru rău din viaţă sunt şi mai multe lucruri bune, ca să încline balanţa.

— Ca de exemplu?

— Ca de exemplu nepoate blonde. Şi cecuri pentru drepturi de autor. Şi tu.

Am oftat şi m-am relaxat, lipită de el. Strânsoarea lui a slăbit şi peste câteva minute dormea. Extraordinar!

Am stat cuibărită lângă el un timp, dar de data asta somnul s-a dovedit mai greu de prins în plasă, în timp ce întorceam pe toate părţile cuvintele lui. M-am gândit la persoana care i-a frânt inima şi m-am întrebat dacă eu aveam să fiu următoarea ticăloasă, cu sau fără voie.

Când m-a luat somnul, m-am afundat imediat într-un vis torid în care Seth şi cu mine făceam sex sălbatic şi plin de pasiune. Îmi legase mâinile de stâlpii patului şi, normal, era foarte dotat. Fiecare pătrundere făcea ca tăblia patului să se lovească de zid în aşa hal, încât mi s-au plâns vecinii.

M-am trezit speriată şi mă gândeam deodată că nu era o idee chiar aşa de bună să fiu atât de întrepătrunsă cu el. Desigur, pare-se că eram singura care avea o problemă pe tema asta. Seth continua să doarmă liniştit şi profund, de parcă nici n-aş fi fost acolo, şi avea, fără îndoială, vise caste, cum trebuie, chintesenţa virtuţii şi hotărârii.

Am privit îndelung, admirând felul în care îi scălda lumina blândă trăsăturile. Muşchii lucraţi ai torsului, genele pe care mi-aş fi dorit şi eu să le am cât fusesem muritoare. Mi-am muşcat buzele şi am rezistat pornirii de a-l atinge. Era dorinţă şi încă ceva, ceva care mă îndemna să fiu aproape de el. Mi se făcea frică. Poate că nu era singurul care avea să iasă din afacerea asta cu inima frântă.

Mi-am extras fiinţa slabă şi am dus-o pe marginea cealaltă a patului, lăsând cât mai mult spaţiu posibil între noi. În timp ce zăceam acolo, cu spatele la el, Aubrey a sărit în sus şi s-a întins lângă abdomenul meu. I-am mângâiat căpşorul negru cu pete albe şi am oftat.

— S-au înşelat cu toţii, Aub, am şoptit. Există cel puţin un tip pe lumea asta care nu încearcă să se aleagă cu o partidă de sex.

Capitolul 6

Un avantaj pe care îl prezintă un loc de muncă într-o librărie este că ai acces imediat la presa scrisă:

Nocturnal Admission este o încântare a simţurilor, unul dintre acele giuvaieruri rare care se nasc din obscuritatea micilor cluburi şi a restaurantelor. Desigur, după reprezentaţia de noaptea trecută de la Verona, este puţin probabil să mai cânte în localuri ieftine. Nocturnal Admission este pe cale să devină un nume, prezent pe buzele tuturor, nu numai la nivel local, ci şi la nivel naţional.

Personalul din tura de dimineaţă şi cu mine am lansat urale la lecturarea articolului despre concert din Seattle Times, adunaţi cu toţii în jurul biroului de informaţii, recitind întruna citatele preferate. Autorul spusese chiar câteva cuvinte şi despre viaţa lui Doug, după mai multe rânduri în care îi lăuda vocea şi personajul întruchipat pe scenă, la care adăugase şi faptul că lucra într-o „librărie locală”. Asta ne plăcuse la nebunie; referinţa vagă ne făcea să ne simţim şi noi aproape vedete.

Am lăsat să mai pălăvrăgească un pic, delectându-mă cu propria mândrie şi plăcere trezite de Doug, după care în sfârşit am împrăştiat mulţimea.

— Copii, regret că trebuie să trosnesc din cravaşă, dar văd clienţi la uşă.

S-au împrăştiat fără chef, dar l-am văzut pe Andy rânjind când credea el că nu observ şi i-a şoptit ceva lui Casey. Singurul cuvânt pe care l-am prins a fost „cravaşă”. Adorabil! Ai fi zis că dacă aveam o reputaţie de femeie dominatoare, deveneam o figură autoritară mai de temut, mai degrabă decât o sursa de băşcălie.

Iar azi eram singura figură autoritară. Paige se simţea iarăşi rau, aşa că, neoficial, a trebuit să fac şi treaba ei, şi a mea. Cel puţin personalul era într-o formă bună, în ciuda chefului până târziu în noapte, ceea ce uşura situaţia.

Casey părea să nu se resimtă după noaptea trecută, un lucru remarcabil. Poate era rezistenţa tinereţii. Dacă aş fi băut şi aş fi fumat cât ea, mă îndoiam că aş fi fost într-o formă aşa de bună – şi asta că eu aveam avantajul vindecării şi refacerii supranaturale. Temerile mele în legătură cu Alec trebuie să fi fost premature, am hotărât eu, ţinând seama de buna dispoziţie în care părea să fie.

Mi-a zâmbit de fiecare dată când ne-am văzut în timpul zilei şi era veşnic pregătită cu un comentariu prietenos faţă de clienţi şi de colegii de serviciu deopotrivă. Când m-am oprit să iau ceva de la o casă vecină, am auzit un client întrebând-o dacă ştia să-i spună dacă totalul cărţilor pe care le luase avea sa fie sub 25 de dolari. A cercetat teancul de cărţi cu mână de expert şi în mai puţin de zece secunde avea un răspuns:

— Cu taxe ar fi 26,57 dolari. Dacă o lăsaţi pe asta, o să vă coste 22,88 dolari. E cel mai aproape, ca să nu depăşiţi suma.

— Ai făcut toate calculele astea în minte? Am întrebat-o mai târziu.

În obrajii drăguţi i s-au desenat gropiţe.

— Sunt specializată în contabilitate.

— Aşa o fi, dar contabilul meu bag mâna în foc că nu-mi calculează mental taxele.

— Bineînţeles că nu. Dar chestia asta e simplă.

La prânz a apărut şi Doug, spre încântarea celorlalţi. Ţanţoş nevoie mare, ne-a spus jubilând fără limite despre articol şi mă tot întreba dacă citisem ba chestia asta, ba ailaltă. A trebuit să-l asigur în mod repetat că citisem tot.

Asemenea lui Casey, părea şi el neafectat de cheful din noaptea trecută. Muncea şi se fâţâia de colo-colo cu aceeaşi energie care deja devenea marca lui înregistrată. Prin comparaţie cu ei, eu mă simţeam de-a dreptul posacă, ca să nu mai spun incompetentă. Hm! Nemurirea şi capacitatea de a-ţi schimba forma erau nişte fleacuri pe lângă abilitatea supraomenească de a face calcule mentale şi cea de a te prezenta demenţial pe scenă.

Când m-am întors din pauza de masă, efectiv a ţâşnit spre mine.

— Kincaid, Kincaid, trebuie să mă ajuţi.

— Ce-ai păţit?

A înclinat capul spre una din casele de marcat. Alec stătea sprijinit de ea şi flirta cu Casey, care zâmbea şi dădea entuziasta astă din cap la ceva ce-i spunea el.

— A venit Alec să-mi spună că ne-a făcut rost de o proba super! La Blue Gallery! Trebuie! Să mergem să repetăm. Acu’!

— Doamne fereşte. Las-o mai moale cu semnele alea de exclamare.

— Kincaid, vorbesc serios! Trebuie să-mi ţii şi mie locul. N-o să afle nimeni că am plecat. Tipilor ăstora nu le pasă, iar Paige şi Warren nu vin.

— Cât timp îţi trebuie?

— Tot restul zilei.

— Tot restul... asta înseamnă să muncesc eu douăşpe ore! În plus de asta, nu pot să stau până la ora închiderii. Mă duc văd o piesă în centru. A făcut Seth rost de bilete în ultimul moment.

— Atunci... stai cât de mult poţi. Se ocupă Janice de închidere.

Am ezitat. Warren prefera să închidă directorul sau unul din directorii adjuncţi, dar Doug avea dreptate, se putea ocupa Janice.

— Kincaid! m-a implorat el. Te rog. E important, ştii doar.

Doug fusese întotdeauna un tip fermecător şi irezistibil, iar azi avea ceva care mi-l făcea tare simpatic. Aveam ca un fel de înfruntare a titanilor. Când am cedat rugăminţilor lui, m-a ridicat în braţe şi m-a răsucit la modul cel mai puţin demn. Două minute mai târziu, el şi cu Alec au plecat, iar eu m-am pregătit pentru o zi lungă cât una de post.

Când în sfârşit s-a apropiat de final, eram sigură că magazinul avea să se ducă de râpă în absenţa mea. M-am smuls în sfârşit de acolo, am pornit spre centru, am găsit loc de parcare şi am ajuns într-un suflet în teatru exact când se stingeau luminile. M-am strecurat cu respiraţia întretăiată pe scaunul dintre Seth şi nepoata lui de treisprezece ani, Brandy. În partea cealaltă erau fratele şi cumnata lui Seth, care mi-au făcut cu mâna.

Brandy mi-a zâmbit larg. Când ne cunoscuserăm fusese timidă, dar acum părea să mă privească întocmai ca pe sora mai mare pe care nu o avea. Şi eu o adoram. Dacă mă despărţeam vreodată de Seth, nu eram sigură că aveam să pot să stau departe de familia lui.

— Nu credeam că o să ajungi, mi-a spus ea şi cu greu îi distingeam trăsăturile în lumina difuză.

Pe vremuri, lumea ar fi spus că ea şi mama ei au păr ca spicul de grâu, dar nu prea mai folosea nimeni expresia asta. Totuşi, mie întotdeauna mi se părea potrivită când vedeam nuanţa aia de blond auriu.

— Am întârziat ca să menţin trează dorinţa, i-am şoptit şi eu. Nu uita chestia asta când te faci mare. Aşa bărbaţii nu se culcă pe-o ureche. Odată ce încep să prevadă totul, nu te mai înţelegi cu ei.

Brandy s-a pus pe chicotit. Seth zâmbea doar, dar ochii lui scânteiau de încântare pe când mă studia. Purtam mătase de culoarea vinului şi îmi făcusem un coc franţuzesc. Descoperisem de mult că ochii îi puteau fi la fel de expresivi ca pana, şi mesajele pe care mi le transmiteau acum cu greu puteau trece drept suficient de decente ca să poată fi expuse într-un loc public. Mi-a acoperit mâna cu a lui şi ni le ţineam pe coapsa mea şi, pe măsură ce avansa noaptea, m-am trezit că mă gândeam mai intens la locul în care îmi ţinea mâna decât la excelenta piesă de teatru.

După, am rămas cu familia lui în foaier un timp, ca să mai stăm de vorbă. Terry şi Andrea Mortensen erau nişte oameni extraordinari, care mă tratau întotdeauna cu o bunătate autentică. Din câte aflasem despre obiceiurile antisociale ale lui Seth, cred că mă priveau ca pe un soi de ultimă speranţă pentru el. Brandy a dat glas ideii ăsteia când am dat amândouă fuga la toaletă.

— Tata i-a spus unchiului Seth să nu o dea în bară, mi-a zis în timp ce ne spălam pe mâini. A spus că, deşi unchiul Seth celebru, faptul că a găsit o femeie ca tine sfidează logica.

Am râs şi mi-am netezit poalele rochiei.

— Ştiu şi eu? Cred că tăticul nu are destulă încredere în unchiul tău.

Brandy mi-a aruncat o privire înţeleaptă, demnă de cineva mult mai mare de atât.

— Unchiul Seth şi-a petrecut ultima zi de Sfântul Valentin la o librărie.

Ne-am întors în hol şi am mai stat un pic de vorbă până când Terry a anunţat că trebuiau s-o salveze pe bona pe care o lăsaseră cu celelalte patru fiice ale lor. Andrea m-a atins pe braţ în timp ce se pregăteau de plecare.

— Vii la ziua lui Seth, nu?

— Am privit pe toţi surprinsă.

— Când e?

— De Ziua Recunoştinţei. Din când în când pică în aceeaşi zi.

— E o tactică bună ca să te alegi şi cu curcan, şi cu cadouri, a comentat Terry.

Era mai scund şi mai bine bărbierit decât Seth, dar în rest semăna mult cu fratele lui mai mare.

— Nici măcar nu ştiam că se apropie, am spus şi i-am aruncat lui Seth o privire acuzatoare.

— Am uitat.

Oricine altcineva ar fi spus chestia asta, aş fi fost sigură că era minciună sfruntată, dar pe el îl credeam.

— Şi deci vii şi tu? m-a întrebat Andrea, dându-mi din nou impresia că încercau cu disperare să cultive viaţa amoroasă a lui Seth.

Probabil că aş fi reuşit să cer ceva la schimb ca să vin.

— Cu mare drag.

Seth şi cu mine ne-am dus la el acasă de data asta. Mi-am tras pe mine prin schimbarea aspectului pijamalele mele preferate formate din pantaloni de flanelă şi un maiou şi m-am târât în pat lângă el. Patul lui era mai mare decât al meu şi avea o pilotă şi un ursuleţ pe nume Damocles, care purta un tricou cu Universitatea din Chicago.

Cum încă eram un pic agitaţi, am vorbit o vreme pe întuneric despre Emerald City, apoi am trecut la subiectul cărţilor în general. Aveam în repertoriu un bogat evantai de romane familiare şi am trecut de la un autor la altul şi de la un gen la altul. Amândoi îi admiram pe Toni Morrison şi pe Tennesse Williams şi niciunul dintre noi nu terminase Anna Kareninina. Seth o ura pe Jane Austen, pe care eu o adoram. Pe când întorceam subiectul pe toate părţile, mă simţeam uşurată să mi se aducă din nou aminte că de fapt aveam multe în comun, Sexul nu era singurul lucru dintre noi, chiar dacă era singurul lucru care stătea între noi.

La un moment dat, m-am scurs uşor din dezbaterea noastră literară. Lunga zi pe care o avusesem îmi venise de hac şi somnul îmi dezmierda simţurile. Seth părea şi el obosit, Ne-am apropiat unul de altul, întorşi pe o parte, cu picioarele atingânduni-se.

Prin cap îmi treceau gânduri la întâmplare pe când mă rupeam de lumea reală. Ce făcea Aubrey. Dacă Paige avea să aibă băieţel sau fetiţă. Dacă Bastien îşi sporise şansele de a ajunge în pat cu Dana. Cum naiba de devenise atât de bună atât de repede trupa lui Doug...

Câteva ore mai târziu, am deschis ochii şi nu ştiam ce ma trezise. Am presupus că e o chestie din aia ciudată şi nevăzută care te smulge brusc de la sânul somnului. Întunericul tăcut ne învăluia încă, iar zorii nu se zăreau. O rază timidă de lumină se strecura înăuntru, aruncând umbre ciudate pe birou şi pe pe alte mobile din dormitor. Spre deosebire de cartierul Queen Anne, aici traficul se reducea noaptea, aşa că auzeam doar respiraţia şi bâzâitul aparaturii.

Apoi am remarcat că eu şi Seth ne apropiaserăm şi mai tare unul de altul, aveam picioarele împletite şi ne înlănţuiam cu braţele. Mirosul lui mi-a invadat simţurile. Când mi s-au obişnuit ochii cu întunericul, am remarcat că avea şi el ochii deschişi, nişte pete intense de întuneric, şi mă privea.

Încă somnoroasă un pic, i-am dus mâna la gât şi mi-am ţinut degetele prin părul lui, apropiindu-mi faţa de a lui. Şi-a pus mâna pe mijlocul meu, acolo unde maioul îmi ieşise din pantalonii de flanelă. Mi-a atins pielea aşa cum mă atinsese şi la concert, mâna i-a lunecat pe conturul meu, trasând curba şoldului, apoi pornind spre coapsă. Degetele lui, care loveau reulat tastele computerului, erau delicate ca un fulg pe pielea mea.

Nu mi-am desprins ochii de la el în timp ce ne atingeam, şi jur că-mi auzeam inima bubuind în urechi. Apoi, în ciuda glasului care ţipa isteric în adâncul minţii mele înceţoşate, mi-am apropiat gura de a lui şi l-am sărutat. La început, buzele noastre au fost timide, uimite parcă să fi ajuns aşa de departe. Ne-am degustat unul pe celălalt, încet şi cu gingăşie. Mâna pe care mi-o ţinea pe coapsă a pornit în sus, iar gândul că Seth cel timid îmi mângâia fundul a declanşat un fior în mine. Am răsuflat uşor şi, în timp ce limba mea îi explora buzele, dornică de mai mult, brusc m-a aşezat pe spate cu o hotărâre care cred ca ne-a uimit pe amândoi. Mâna cealaltă mi s-a strecurat pe sub tricou şi mi-a cuprins baza sânului, iar prin boxeri îmi dădeam seama că ceva mai mult decât mâinile şi buzele lui vroiau ca treaba asta să avanseze.

Apoi, mult mai discret, am mai simţit ceva, ca o furnicătură uşoară, cârcei de beatitudine efervescentă îngeresc de fini care îmi şerpuiau prin corp şi mă învăluiau, copleşitori, cu mult peste orice soi de amorţire a simţurilor în voia cărora mă lăsasem. Viaţă în stare pură, energie în stare pură.

Era delicioasă şi ademenitoare, o altă dimensiune a plăcerii fizice de care ne aflam la un pas. Faptul că mi-era oferită de Seth era şi mai tentant şi purta amprenta unicităţii lui. Îmi venea să mă afund în ea, să închid ochii şi să uit de înţelepciunii, în timp ce mă copleşea dulceaţa aceea.

Dar nu puteam. Hotărârea mea slăbea din ce în ce mai mult, e adevărat, dar încă mă ţineam bine.

Cu greu, trebuie spus.

M-am smuls din sărut cu părere de rău, încercând să-mi adun forţele şi să mă îndepărtez de el. La primul semn de împotrivire, mi-a dat imediat drumul.

— Îmi... îmi pare rău, am spus, m-am ridicat în fund şi mi-am sprijinit faţa în palme. M-am frecat la ochi de parcă m-aş fi trezit dintr-un vis, care, ca să zic aşa, chiar era adevărat. Nu putem. A... a început...

— Doar pentru că ne sărutăm.

Era o afirmaţie, rostită cu un glas aspru de dorinţă, de somn... şi de regret. El ştia mai bine decât majoritatea cât de letal putea fi un sărut pasionat; aproape îl ucisesem ultima oară. Desigur, fusese o situaţie excepţională, şi fiind aproape în pragul morţii, absorbisem mai mult decât aş fi luat în mod normal cu un sărut pasional.

— Doar pentru că ne sărutăm, am repetat deznădăjduită.

Nu era neapărată nevoie de un act sexual pentru ca un om să i se predea altuia. În jocul ăsta nu existau chichiţe.

O tăcere tensionată s-a aşternut peste noi, moment în care Seth s-a ridicat şi el în fund şi s-a îndepărtat de mine. Când a vorbit din nou, în glas i-am simţit o durere nedisimulată şi un sentiment de vinovăţie.

— Îmi pare rău. Nu ştiu... voiam să mă controlez mai bine de atât. Dar m-am trezit... şi eram pe jumătate adormit... şi apoi...

— Ştiu, am şoptit în întuneric. Ştiu. Şi îmi pare şi mie rău.

Şi iar s-a lăsat liniştea.

— Cred că ar trebui să mă duc să dorm pe canapea... a spus într-un final.

Am închis ochii şi mă simţeam cumplit, dar ştiam că are dreptate. Ne jucaserăm cu focul şi trataserăm cu uşurinţă chestia asta cu dormitul pur şi simplu. Era de mirare că nu se întâmplase ceva rău mai devreme. Cu cât meditam mai mult la asta, cu atât realizam mai mult cât de mult rău puteam să-i cauzez. De fapt, cât de mult rău îi făcusem deja luând cele câteva picături de viaţă? O săptămână, câteva zile? Chiar şi un minut ar fi fost prea mult.

În glas mi se simţea amărăciunea faţă de lume, nu faţă de el când am vorbit:

— Nu. Dorm eu pe canapea. Suntem la tine acasă.

— Nu contează. Mai lasă-mi şi mie o fărâmă de cavalerism.

N-am spus nimic şi am rămas încă o dată într-o tăcere stânjenitoare. Sute de întrebări nerostite pluteau în jurul nostru, dar niciunul dintre noi nu putea să le adreseze. Amândoi greşiserăm. Când o situaţie emoţională devenea incomodă, aveam tendinţa să fug de ea, sau să pretind că nu există. Şi deşi Seth nu fugea tocmai, nici nu aborda discuţia de care era nevoie ca să analizăm ceva de genul ăsta. Aşa că am continuat sa stam acolo.

Într-un târziu s-a ridicat.

— Îmi cer scuze. Scuze pentru ce am făcut.

Se învinovăţea pe sine, tipic lui, dar nu era cinstit, mai ales din moment ce teoretic eu îl atinsesem prima. Ar fi trebuit să spun ceva în momentul ăla, să-i spun că nu e doar vina lui Dar cuvintele mi-au înţepenit pe limbă, oprite de propriile sentimente confuze. Câteva clipe mai târziu pleca în living.

M-am întins înapoi pe spate cu Damocles în braţe, dar am dormit prost tot restul nopţii. Când s-a făcut dimineaţă, Seth şi cu mine am luat micul dejunântr-o linişte şi mai apăsătoare – în sfârşit îmi făcuse clătite – destrămată din când în când de discuţii ocazionale şi forţate. Apoi am mers împreună la librărie şi ne-am despărţit repede. Abia l-am văzut restul zilei.

Bastien era în oraş din nu ştiu ce motiv în seara aia, aşa ca a venit mai târziu să mă ia şi m-a dus la el acasă ca să trecem la ridicola acţiune de pătrundere prin efracţie în casa Dani, Când i-am văzut cununa de energie postcoitală, ştiam ce vânt îl adusese în centru.

— Nu te mai saturi de porţiile zilnice de sex? l-am întrebat, şi-mi doream să fi avut şi eu parte de aşa ceva noaptea trecuta

— Am să mă prefac că nu ai întrebat chestia asta, Fleur.

Apoi s-a apucat să bălmăjească despre ocaziile în care o văzuse pe Dana în ultimele câteva zile, cât de amici deveneau şi cum avea să fie doar o chestiune de timp până să se petreacea inevitabilul.

Când a văzut că nu prea răspund, mi-a aruncat o privire piezişă.

— Ce-ai păţit? Arăţi cumplit.

— Azi-noapte l-am sărutat pe Seth, am spus cu un oftat.

— Şi?

— Şi ce?

— Şi ce s-a mai întâmplat?

— Ăăă... nimic. Adică ne-am pipăit un pic, dar atâta tot.

— Şi?

— Şi nu ar fi trebuit s-o fac.

— Pe chipul lui s-a instalat un aer indiferent.

— Un sărut nu e mare lucru. Nu se compară cu sexul oral, de exemplu.

— Dumnezeule, ce scârbos eşti.

— Nu te mai purta ca şi când ţi-aş fi rănit sensibilitatea. Şi şti foarte bine la ce mă refer.

— Nu contează. Am fost slabă. I-am luat ceva energie din cauza asta.

— Fleur, te iubesc atât de mult pe cât am iubit vreodată pe cineva, dar toată povestea asta e absurdă. Nu vei fi niciodată fericită până nu i-o tragi tipului, aşa că atacă odată problema. Aşa scapi de atracţia interzisă şi puteţi amândoi să vă vedeţi de viaţa

— „Să ne vedem de viaţă?” Ce vrei să spui cu chestia asta? Am întrebat tăios.

— Vreau să spun că în mare parte vi s-au aprins călcâiele unul după altul pentru că nu puteţi fi împreună. Nu e dragoste, ci o reacţie omenească normală, un catalizator al atracţiei fizice, a spus, a făcut o pauză şi apoi a meditat. Obsesia faţă de cărţile lui poate fi şi ea un factor.

— Nu e adevărat. Nimic din toate astea nu e adevărat. Cărţile lui sunt destul de bune pentru a sta la baza unei religii, dar nu e acelaşi lucru. Nu ăsta e motivul pentru care îl... Iubesc? Drace. Încă nu ştiam dacă îl iubesc sau nu. Nici măcar nu ştiam sigur ce e dragostea, nici măcar după atâta timp.

Bastien a clătinat din cap, neîncrezător, dar nici dornic, pare-se, să discute în contradictoriu.

— Bine. N-ai decât să continui. Dar eu tot cred că ar trebui să i-o tragi. Chiar dacă asta nu vă face pe amândoi să vă daţi seama că v-ar fi mai bine departe unul de altul, măcar vă scapă de o sursă de tensiuni şi poate lasă să se înfiripe un soi de relaţie obişnuită, disfuncţională.

Am privit în gol.

— Nu pot. Nici măcar o noapte. I-aş lua ani din viaţă şi nu m-aş mai putea suporta.

— Neah! Cel mult câţiva ani. Ce mare lucru? În plus, bărbaţii au făcut şi lucruri mai stupide pentru sex, cu femei pe care nici măcar nu le plac. Dacă el chiar te iubeşte, se poate să considere că merită.

M-am cutremurat. Nu credeam deloc că e cinstit, dar avea dreptate când pomenea de prostiile pe care le-ar face bărbaţii pentru sex. Văzusem şi declanşasem multe dintre ele.

Într-un târziu, am renunţat fiecare la argumentele sale când am oprit pe aleea din faţa casei lui. Timpul trecea şi trebuia să pornim operaţiunea asta. Bastien îi urmărise pe Dana şi pe Bill plecând mai devreme cu maşina, iar fiul lor adolescent mersese mai jos pe strada lor să stea la un prieten. Ne-am făcut invizibili în ochii muritorilor, ne-am strecurat prin spatele casei lui şi am sărit gardul în curtea Danei. Mă simţeam cantr-un film de spionaj, şi mai că-mi doream să ne târâm pe sub fasciculele unui laser care detectează mişcarea.

— Au sistem de alarmă, i-am şoptit lui Bastien pe când îl urmăream cum desface încuietoarea uşii din spate, alt exemplu de talente căpătate de-a lungul secolelor. Faptul că suntem invizibili nu o s-o dezactiveze.

— Nici o problemă. Am făcut ceva investigaţii invizibil fiind. Ştiu codul.

Cum era de aşteptat, a introdus codul odată ce-am intrat în casă, şi lumina roşie a ecranului s-a făcut verde.

Am pornit spre biroul doamnei Dailey, întrucât părea locul cel mai logic în care să dosească hârţogărie. Dana era meticuloasă în a-şi organiza munca, chestie care m-a băgat în sperieţi, şi a trebuit să ne asigurăm că lăsăm totul exact cum fusese la început.

Din nefericire, mare parte din lucruri erau complet inutile. Memorandumuri, rapoarte financiare bine şi cinstit întocmite, facturi, comunicate de presă. Avea şi o mulţime de poze, care macar erau mai plăcute la privit decât hârtiile. În majoritatea apărea familia sau erau imortalizate evenimente ale CPVF. În câteva dintre ele apărea şi Jody, lucru care m-a întristat. Îmi aminteam de inteligenţa vie şi pasiunea pentru artă a femeii. De ce o vrea un om cu orice soi de inteligenţă să se implice în toate astea?

— Nu realizasem cât de activă este Jody în organizaţia asta, i-am spus lui Bastien. Nu era o tipă prea rea. Dana a stricat-o.

— E o femeie convingătoare. Auzi, ştiai că numele de familie a lui Jody e Daniels? Şi că pe bărbatu-său îl cheamă Jack?

Am chicotit pe tema asta şi am mai căutat un pic până când, într-un târziu, am abandonat biroul. Apoi am scotocit, cu grijă, desigur, prin alte dulapuri şi sertare de la parter. Nimic.

— Poate există uşi secrete în spatele tablourilor, a sugerat Bastien.

— Sau poate chestia cu băiatul care-i curăţa piscina a fost o minciună, poate că Dana are afaceri curate şi singura ei bubă e ca e o scârbă plină de prejudecăţi.

A dat ochii peste cap.

— Mai rămâne un singur loc. Adevăratul sanctuar: dormitorul.

Chestia asta mi-a smuls o grimasă. Mi-era frică să intru în dormitorul cuiva. Era violarea supremă a intimităţii. Însă Bastien a atacat fără milă, încrezător încă în faptul că goana lui după himere avea să dea rezultate.

Din fericire, dormitorul avea aspectul îngrijit şi steril al unei camere de hotel, nu aerul cald şi senzual al unui spaţiu intim. Asta uşura căutarea, de parcă am fi spart o încăpere goală. Am scotocit prin sertare şi dulapuri, găsind şi aici prea puţin.

— Îhh! am strigat deodată, cu ochii holbaţi într-un sertar.

Bastien a venit într-un suflet.

— Ce? Ce e?

Am ridicat ceea ce era probabil cea mai cuminte pereche de chiloţi de mamaie pe care îi văzusem în viaţa mea. De fapt, erau chiloţi de stră-mamaie. Erau chiar şi albi. Te-ai fi gândii că putea măcar să dovedească îndrăzneală şi să şi-i ia albaştri sau verzi, sau mai ştiu eu.

Bastien mi-a dat cu cotul drept pedeapsă pentru reacţia mea.

— Cum de te miri după ce ai auzit-o perorând despre vestimentaţia modestă?

— Modest e una, dar, Iisuse... până unde ajung chestiile astea? Până la gât?

— Pune-i înapoi. Trebuie să...

Clic.

Amândoi auziserăm. I-am aruncat lui Bastien o privire panicată şi am aruncat plasa de pescar înapoi în sertar.

— Parcă ai spus...

— Ştiu, ştiu, mi-a retezat-o pe un ton sumbru.

Cineva tocmai intrase în casă.

Capitolul 7

Am rămas înţepeniţi în dormitor, îngheţaţi, prea terorizaţi să clipim măcar. Jos s-a închis uşa şi s-a auzit clar zgomot de paşi pe podeaua de lemn de esenţă tare. La noi a ajuns un murmur, dar nu se înţelegea ce spuneau.

— Ce ne facem? Am şoptit.

Om fi fost noi invizibili, dar tot nu voiam să mă furişez prin casă cu lume prin preajmă. În acelaşi timp avea să fie imposibil să plecăm neştiuţi de nimeni.

Bastien s-a încruntat, încercând aparent să discearnă cuvintele rostite jos.

— Sunt toate voci de bărbaţi. Nu e Dana. Haide.

M-a apucat de braţ şi ne-am strecurat pe hol, de unde auzeam mai bine.

— Eşti sigur că nu vin acasă? a întrebat un glas neliniştit.

— Îhî. Sunt plecaţi până pe la miezul nopţii.

— Super.

Baistien a rânjit la mine.

— Reese, a şoptit.

Reese. Fiul. Fiul care se presupunea că ar trebui să fie la un prieten care stătea ceva mai departe pe aceeaşi stradă. Era mai bine decât să se fi întors Dana, dar tot era deconcertant. I-am aruncat lui Bastien o privire întrebătoare.

— Ce caută aici? am dat din buze.

Bastien a ridicat din umeri în semn de răspuns şi mi-a făcut semn să-l urmez până jos. Reese şi prietenul lui făceau evident destulă gălăgie cât să ne acopere nouă orice mişcare.

Încă nu-l văzusem pe băiat şi eram curioasă. Mă aşteptasem să văd un tânăr îngrijit, supus, genul care dă o mână de ajutor la biserică, dar părea absolut normal, în stilul posac, purtător de tricouri. Era brunet şi avea ochii albaştri ca Dana şi ceva din trăsăturile mai puţin reuşite ale lui Bill. Prietenul lui avea părul lung şi purta o haină militărească ponosită şi jeanşi.

— Unde ne instalăm? a întrebat prietenul.

Reese şi-a plimbat privirea primprejur.

— Afară. Altfel or să miroasă mai târziu.

— Bine. Dar răsuceşte-o aici.

S-au adunat în jurul mesei din bucătărie. Reese a scos o cutiuţă de tinichea cu foiţe şi o punguţă în care era destulă marijuana încât să lase inconştientă o familie de cinci persoane preţ de o săptămână.

Prietenul a răsucit o ţigară enormă cu îndemânare şi băieţii s-au dus cu ea afară, ieşind pe uşa pe care intraserăm noi. Bastien şi cu mine am făcut schimb de priviri şi cu greu ne abţineam să nu râdem isteric. Am mers în livingul cufundat încă în întuneric şi ne-am dus la fereastră să ne uităm la băieţii de afară. Lăsaseră stinse toate luminile din curte, ca să nu atragă privirile vecinilor. Ţigara desena un punct portocaliu în beznă pe când cei doi şi-o treceau de la unul la altul.

— Dumnezeule, am exclamat. Chestia asta justifică intrarea frauduloasă.

— Poate folosim chestia asta împotriva ei, a spus Bastien cu un aer meditativ.

— Poftim? am spus, întorcându-mă spre el. Fii serios. E un biet puşti. Nu e cazul să-l târăşti şi pe el în noroi odată cu ea. În plus, dacă aş avea părinţii pe care îi are el, şi eu aş fi tentată sa mă droghez.

O clipă, Bastien a părut nesigur, dar într-un final a cedat, cu încuviinţare din cap abia schiţată.

— Bine. Ai dreptate. Şi zi, vrei să terminăm în dormitor şi îi apoi s-o ştergem? Mă îndoiesc că or să mai remarce mare lucru pe aici.

Am mers înapoi sus, sperând încă să dăm de vreo fotografie sau de vreo hârtie incriminatoare. Dar n-am avut noroc.

I-am lăsat singuri pe Reese şi pe prietenul lui şi ne-am folosit de uşa din faţă ca să ne luăm tălpăşiţa. Odată ajunşi înapoi la Bastien acasă, ne-am instalat înfrânţi în livingul imaculat.

— A fost o pierdere de timp, am spus.

— Nu cu totul, a replicat el, şi-a dus mâna la buzunar şi a aruncat în aer punga de plastic a lui Reese.

Am prins-o şi m-am îndreptat pe scaun.

— Sfinte Sisoe! I-ai săltat iarba bietului copil?

— De ce-a lăsat-o aşa, în bucătărie?

Am ridicat punga pe jumătate plină.

— Oamenii ca tine au un iad anume rezervat.

— Mda, am şi eu un apartament acolo. În plus, e spre binele lui. Iarba e un drog de tranziţie, ştii, nu?

— Nu pot să cred. Nu crezi că or să remarce că lipseşte?

— Nţ. Până intră înapoi în casă, or să fie aşa de duşi încât nici n-or să-şi amintească unde au lăsat-o. Or să stea câteva zile la rând acuzându-se unul pe altul că au pierdut-o.

Am clătinat din cap.

— Ştiu că am mai spus, dar ăsta e un alt gest umilitor. Sunt aşa de şocată încât nici măcar nu ştiu ce să fac.

— Ştiu eu.

O oră mai târziu eram amândoi pe podea, chicotind isteric, deşi nu sunt sigură care era motivul. Bastien mi-a pasat ţigara şi am tras un fum, oftând încântată, apoi i-am dat-o înapoi.

— N-am spus că Monique nu era o scârbă – mi-a explicat el – dar trebuie să recunoşti că ştia să lucreze.

M-am sprijinit de spătarul canapelei şi mi-am plimbat capul pe perne.

— Da, da’... era... cam... neglijentă. Parcă îi lipsea creativitatea. În afacerea asta nu se rezumă totul la sex. Mai e vorba şi de... mândrie... respectul faţă de meserie.

A tras un fum şi mi-a dat înapoi ţigara.

— O, crede-mă, avea respect faţă de meserie. Mă călărea ca pe cal. S-a oprit o clipă, apoi s-a pus pe râs şi a adăugat: M-a făcut femeia cu tot respectul.

M-am ridicat iar.

— Şi adică ce, te-ai culcat cu ea?

— Sigur, de ce nu?

Am împuns cu piciorul şi i-am spus:

— Cocotă masculină ce eşti!

— Râde ciob de cratiţă spartă.

— Oală. E „râde ciob de oală spartă”. Hai să nu ne batem joc de metafore.

— Asta n-a fost o metaforă. A fost o... ştii tu... a spus şi a privit în gol, clipind. E o chestie care simbolizează o altă chestie. Dar nu e acelaşi lucru. Doar seamănă.

— Te referi la metaforă?

— Nu! E ca un fel de poveste... ca... un proverb! Asta e.

— Sunt sigură că nu a fost un proverb. Poate o analogie

— Nu prea cred.

— Uite ce, eu mă pricep la chestiile astea. Lucrez la o... aoleu!

— Ce aoleu?

— Cum ajung eu acasă?

— Pleci? Sau faci o analogie?

— Incă nu plec... dar m-ai adus tu... şi nu poţi să mă duci înapoi.

— Ba sigur că pot. Mă simt bine.

— Ai vrea tu.

— N-am fumat chiar aşa de mult.

Mi-am scotocit prin geantă, mi-am găsit mobilul şi am format primul număr. De lângă mine, Bastien mormăia despre analogii şi privea fumul care se înălţa în rotocoale din ţigară.

— Alo, a răspuns Seth.

Nu prea mai vorbiserăm cine ştie ce din dimineaţa aia ciudată.

— Salut, eu sunt.

— Salut.

— Ăăă... Am... ăăă... şi eu nevoie de-o favoare.

— Ce e? Când a văzut că nu spun nimic imediat, m-a întrebat: Mai eşti acolo? Te simţi bine?

— Mda... am spus şi am început să râd prosteşte. Mă simt al naibii de bine.

— Hm, bine. De ce-ai nevoie?

Mi-a luat un pic până să-mi aduc aminte.

— Să mă duci şi pe mine acasă.

— Să te duc acasă?

— Mda, acasă.

Bastien a făcut un gest grosolan când am pomenit de „acasă”, şi i-am mai tras un picior. I-am dat adresa unui Seth complect în ceaţă şi apoi am închis.

— Idiotule! am strigat la Bastien, deşi toată situaţia aia mi se părea caraghioasă, exact cum i se părea şi lui. Apoi am lansat un atac asupra lui: Ce făceai...

În momentul ăla a sunat soneria. Am făcut ochii mari, înţepeniţi în plină încăierare, cuprinşi de panică, de parcă am fi fost doi puşti care tocmai fuseseră prinşi făcând sex sălbatic.

— Rahat, am exclamat.

— La naiba. Ce scriitor rapid!

— Nu e el, fraiere. Nu te mişca. Până la urmă pleacă.

— Nu... trebuie să văd cine e... poate e Jack Daniels... nu mi-ar prinde rău ceva de băut... a spus şi s-a ridicat greoi în picioare.

— Nu te duce! l-am implorat, brusc îngrozită dintr-un motiv greu de identificat.

S-a făcut invizibil şi s-a dus alene la uşă. O jumătate de secundă mai târziu, era înapoi.

— E Dana! S-a întors mai devreme, a spus şi şi-a trecut frenetic mâna peste bălaia şi dichisita podoabă capilară a lui Mitch. Ce o vrea? Ce caută aici?

— Poate vrea să-i ia înapoi iarba lui Reese.

— Asta e ocazia mea! A venit singură. Mă râvneşte. Hai iute, a spus, m-a apucat de braţ şi m-a târât spre scări, la care eu am ţipat de uimire. Dispari. Şi aruncă chestia aia.

— N-ai să vezi! în plus, nu crezi c-o să remarce că toată casa îţi duhneşte aşa? Iisuse. Ai pupilele cât chiloţii ei de mamaie. C-o fi, că n-o fi virtuoasă, proastă nu e.

— Dispari odată! Iute. Şi să nu cobori.

M-am dus sus mormăind, în timp ce Bastien s-a prelins spre uşă. M-am făcut invizibilă, m-am aşezat cu picioarele încrucişate în capătul scărilor şi am continuat să fumez. De jos l-am auzit întâmpinând-o pe Dana.

— Bună, a mugit. Îmi cer scuze dacă te-am făcut să aştepţi... Eraam... a lungit el prosteşte cuvântul.

Am clătinat din cap. Hm, cam amator. Cât era treaz niciodată nu ar fi rămas fără cuvinte, dar egoul lui treaz ar fi remarcat imediat prostia pe care era pe cale să o facă.

— Eram... sus, aveam nişte treabă, spuse în cele din urmă.

— Înţeleg, a spus Dana. Îşi reluase tonul rece şi protocolar, şi am tras concluzia că Bastien iventase schimbul cald şi prietenesc de cuvinte pe care tot pretindea că îl avuseseră între patru ochi. Îmi cer scuze că te deranjez, dar când am trecut să-ţi las prăjiturelele deunăzi, cred că mi-am pierdut un cercel.

Am ciulit urechile. Prăjiturele? Nu pomenise nimic despre ele. Poate că de fapt chiar făcea progrese. Prăjiturele... Oare ce fel adusese? Cu pastă de arahide? Cu fulgi de ciocolată? Hm. Poate chiar cu ciocolată albă şi nuci de Macadamia.

El şi cu Dana s-au apucat să caute cercelul, dar n-au avut succes. În tot acest timp, Bastien încerca să se poarte ca şi când n-ar fi fost varză, dar nu se poate ca Dana să se fi lăsat păcălită, la ce ochi de cyborg avea. Ce naiba, nici măcar nu era nevoie să văd, coloana sonoră era suficient de distractivă.

Între timp, mie nu-mi ieşeau deloc din cap afurisitele alea de prăjiturele. Suna interesant, tare interesant. Deodată, mi-a fost poftă de ele mai mult decât îmi fusese vreodată în viaţa mea poftă de ceva.

— Hm – am auzit-o pe Dana spunând – probabil că l-am pierdut în altă parte. Mersi că ai căutat.

— Îmi pare rău că n-am putut să-ţi fiu de folos.

— Nu-i nimic, a răspuns şi şi-a permis o pauză elegant meşteşugită. Aia de acolo nu e geanta Tabithei? E şi ea aici?

Rahat, am exclamat şi aveam sentimentul că Bastien gândea şi el acelaşi lucru.

— Ăăă, ba da... dar... ăăă, e sus, s-a întins puţin, a scăldat-o el. Are o migrenă.

— O, ce păcat. A luat ceva?

— Ăăă, da, a luat.

M-am uitat la ţigara cu marijuana. Şi încă cum!

Bastien şi Dana au început să vorbească despre altceva, şi în momentul ăla am hotărât că trebuia neapărat să mă duc după prăjiturelele alea. Muream de foame. Porumbeii păreau să se fi dus în living, aşa că puteam să mă strecor nevăzută în jos pe scări şi să dau iama în bucătărie fără ştirea lor. M-am ridicat, am stins ţigara în baia de sus şi mi-am pornit descinderea secretă. De regulă, iarba nu-ţi afectează capacitatea motrice cum e cazul alcoolului, dar categoric te distrage de la lucrurile obişnuite. Ca de exemplu de la căscatul ochilor pe unde mergi.

După vreo trei paşi, mi-a alunecat piciorul de sub mine. Am tras o sudalmă demnă de un matelot şi am parcurs restul scărilor prin alunecare, nu fără durere, aterizând în fund la capăt, cu picioarele răsucite anormal sub mine. Am avut suficientă inspiraţie să mă transform în Tabitha, vizibilă, ca să nu creadă Bastien şi Dana că tocmai căzuse o fantomă neîndemânatică. O clipă mai târziu, dădeau fuga la mine.

— Ce s-a întâmplat? a exclamat Bastien.

Părea mai supărat de întrerupere decât de starea sănătăţii mele.

— M-am... împiedicat...

Mi-am coborât privirea şi am încercat să-mi mişc glezna într-o poziţie mai comodă. M-am strâmbat. Durea ca naiba dar măcar se mişca.

— Bun – a spus el cu însufleţire – cât timp te simţi bine. Sunt convins că vrei să pleci şi să...

— Bine? a spus Dana şi i-a aruncat o privire neîncrezătoare. Trebuie s-o aşezăm pe canapea ca să-l ţină drept.

— Ah,nu, am protestat sub privirile ucigătoare ale lui Bastien, Mă simt bine... serios...

Dar nu puteai să te pui cu Dana. M-a sprijinit de un braţ, iar el m-a luat de celălault. Am mers şontâc până la canapea, sprjinindu-mi greutatea doar pe piciorul drept. Odată ce m-am întins, mi-a ridicat pantalonul de pe gambă şi mi-a pipăit glezna cu grijă, cu o precizie de expert, examinând atentă fiecare centimetru. Îi apreciam grija şi aparenta pricepere în în materie de prim-ajutor, dar îmi repugna gândul că femeia asta infamă îmi atingea piciorul. În plus, ce-mi doream mai mult şi mai mult erau prăjiturelele alea. Dă-o dracu’ de gleznă.

— Nu pare ruptă, a decretat într-un final. Probabil e doar o luxaţie. Ai noroc. Ar trebui să punem gheaţă.

— Văzând că Bastien nici nu face şi nici nu oferă ceva util, s-a dus chiar ea în bucătărie şi am auzit-o deschizând sertare şi congelatorul.

— Mă urăşti cumva? a şuierat el odată ce-am rămas singuri.

— N-a fost vina mea, m-am apărat. Cred că are scara o problema.

— Are o problemă pe dracu’. Singura problemă o ai tu, nu ştii când să apari. Tu ştii cât de aproape eram s-o pun?

— Aproape? Aproape? Ştiu că e o expresie stereotipică, dar erau mai mari şanse să îngheţe iadul decât să o pui tu. Nu cred ca se dă în vânt după genul de tip flecar şi pe deasupra drogat.

— Nu flecăream. Şi e imposibil să-şi dea seama că sunt drogat.

— Hai fii serios. Dacă ai fi mai drogat de atât, ai...

Dana se întorcea cu o pungă de gheaţă, aşa că am închis gura. A îngenuncheat la picioarele mele şi a pus cu grijă punga glezna rănită. Schimbarea bruscă de temperatură mi-a smuls o grimasă, dar răceala şocantă chiar mi-a oprit zvâcnetul.

Îngrijorată încă, mi-a cercetat şi restul gambei cu ochii ei pătrunzători. A pipăit din nou primprejurul gleznei, atingând cu delicateţe ici-colo.

— Se poate să mă înşel în privinţa gravităţii situaţiei, a spus ea şi s-a încruntat. Ar trebui să continui să pui gheaţă şi să iei ibuprofen. Dacă nu se prezintă mai bine peste câteva zile, du-te la doctor.

— Mersi, am spus, ferindu-mi privirea.

Sincer, cel mai deconcertant mi se părea acum cât de sincer îngrijorată părea. Poate că ne înşelaserăm în privinţa ei. Neah!

— Bun – a intervenit Bastien ca o boare – păi atunci dacă Tabby se simte bine, poate ar trebui să mergem în bucătărie şi să bem o cafea...

— Ştii cum s-a întâmplat? m-a întrebat Dana, ignorându-l.

— Ah... cred că am călcat greşit... sau poate are scara vreo problemă.

— Mă îndoiesc că e ceva în neregulă cu scările, a spus Bastien. Tabitha e o mare neîndemânatică, atâta tot. E celebră pentru asta în familia noastră.

Ignorând privirea cu care l-am fulgerat pe incubul care se luase de graţia mea, Dana şi-a aruncat privirile la încălţările mele negre şi în cureluşe de lângă uşă, cu tocuri de opt centimetri.

— Pe ăia i-ai avut în picioare? a spus şi m-a fixat cu o privire ncruntată, maternă. Ştiu cât de mare poate fi presiunea societală ca să te facă să crezi că trebuie să te încadrezi într-un anume tipar. Dar dacă umbli toată ziua cu pantofi din ăştia, o să-ţi răneşti rău picioarele. Mai mult de atât, transmit mesajul că nu ţi-e ruşine când vine vorba despre...

În momentul ăla s-a auzit soneria. La început nu s-a mişcat niciunul dintre noi, apoi s-a ridicat Bastien, uimit că noaptea putea degenera şi mai mult de atât.

Dana a renunţat la predica despre vestimentaţie şi a trecut la aia despre medicină.

— Trebuie să ai grijă. Nu-i face bine prea multă agitaţie.

Bastien s-a întors o clipă mai târziu cu un Seth uluit, care bănuiam că habar n-avea cine îi deschisese uşa. Într-adevăr, uluiala lui a sporit în intensitate când ne-a studiat pe Dana şi pe mine, întrebându-se fără doar şi poate dacă nu cumva greşise adresa.

— Bună, Seth – am spus ostentativ, mult prea tare – mersi ca ai venit să mă iei.

A continuat să se holbeze la noi, apoi în ochi i-am zărit un licăr de înţelegere. Mă văzuse deseori schimbându-mi hainele prin modificarea aspectului, dar era prima oară când mă vedea cu un alt corp.

Dana s-a uitat împrejur şi aştepta ceva.

— Ah, am făcut, cu mintea încă un pic lentă din cauza ierbii. El e, ăăă, Seth. Seth, ţi-o prezint pe Dana.

— Bună, a spus ea, ridicându-se fără dificultate şi strângându-i mâna. Mă bucur să te cunosc.

— Îăă, da. Şi eu, a spus, dar îmi dădea senzaţia că ar fi luat-o la fugă dacă s-ar fi ivit cea mai mică ocazie.

— Seth e iubitul Tabithei, a explicat Bastien. Presupun că vor să plece.

— Auzisem că nu ai partener. De cât timp sunteţi împreună? a întrebat, atrăgându-ne într-o discuţie complezentă.

N-a răspuns niciunul dintre noi.

— De câteva luni, am spus eu într-un târziu, întrebându-mă dacă din nou îmi era evaluată virtutea.

— Ce drăguţ, a spus ea cu un zâmbet.

Iar am început să simt vibraţiile alea ciudate, şi deodată chiar mi s-a făcut poftă să mă văd plecată. Am încercat să ma ridic în fund şi a venit iute lângă mine.

— S-o apuce cineva de celălalt braţ.

Văzând lipsa de reacţie a lui Bastien, Seth s-a pus în sfârşit în mişcare. M-a sprijinit din partea cealaltă şi m-a ajutat să stau în picioare. Însă îmi era evident că îl tulbura să mă atingă în corpul ăsta, şi încerca să facă faţă situaţiei, menţinându-se cât de departe de mine posibil. Prin urmare, toate mişcările lui păreau neîndemânatice şi artificiale, şi fără îndoială ca Dana gândea că eram şi mai ciudaţi decât înainte.

Seth şi cu ea m-au condus până la maşină, urmaţi de Bastien cel bosumflat. După ce m-au instalat pe locul din dreapta, Dana ne-a oferit câteva ultime instrucţiuni de îngrijire a gleznei, atât mie cât şi lui Seth.

— Mulţumesc pentru ajutor, i-am spus.

— Cu mare plăcere. Încearcă să fii mai atentă de acum înainte, a spus şi şi-a privit ceasul. Hm, cred că ar trebui sa plec şi eu acasă.

— Chiar trebuie? a pus Bastien o întrebare stupidă. Adică, nu trebuie să te grăbeşti...

— Mulţumesc, dar trebuie. Bill o să se întrebe ce e cu mine.

În timp ce Seth pleca, am văzut-o cum pornea înapoi spre casa ei şi în acelaşi timp am remarcat expresia de pe faţa lui Bastien. Dimineaţa de după nu avea să fie prea plăcută.

Ajunseserăm aproape în oraş când în sfârşit a vorbit şi Seth:

— Ai putea să... ăăă... ştii tu... să te schimbi? E cam ciudat

— Ce? am făcut. Eu căscasem ochii înceţoşaţi pe fereastră, intrigată de şuvoiul neclar al luminilor oraşului. Ah, da.

O clipă mai târziu, redevenisem Georgina Kincaid pe care o cunoştea el.

— Mersi. Şi deci... cred că nu vreau să ştiu cu adevărat ce se petrecea acolo...

— Nţ, am spus şi m-am sucit să mă uit pe bancheta din spate. Chiar nu vrei.

— Ce faci?

— Presupun că n-ai cumva nişte prăjiturele pe acolo prin spate, nu?

— Hm... nu. Mi s-au terminat.

Am oftat şi m-am afundat în scaunul meu.

— Mor de foame. Nu cred că pot să mai rezist prea mult. Eşti sigur că nu ai nici un alt fel de mâncare?

O tentativă de zâmbet i-a înălţat colţurile gurii.

— Nţ. Scuze. Vrei să opresc pe undeva?

— Da!

A intrat pe aleea de la Taco Bell cu serviciu drive-through şi s-a mirat când am comandat. Când mi-a venit mâncarea, mi-a dat fară o vorbă punga cu patru taco, doi burrito cu fasole şi o tostada, în care m-am înfipt înainte să apuce el să accelereze.

Când am ajuns la mine acasă, nu mi-a dat ocazia să intru şchiopătând. M-a ridicat în braţe fără greutate, cam cum ar fi făcut O’Neill în vreunul din romanele lui. Dacă n-aş fi fost varză şi agăţată de un taco, ar fi fost teribil de romantic.

— Crezi că sunt o ciudată, nu? am întrebat, odată ajunsă în pat, cu el aşezat pe margine.

Seth mai avusese o dată grijă de mine, după o noapte de beţie cruntă. Mă simţeam aşa de iresponsabilă în comparaţie cu el...

— Tostada aia a fost cam prea mult, dar am văzut ciudăţenii şi mai mari de atât.

— Nu... vreau să spun... şi am ezitat. Poate că nu-ţi dai deama, dar am cam fumat... nişte chestii.

— Mda. M-am prins.

— O... Scuze, am spus şi am muşcat sălbatic dintr-un burrito.

— De ce-ţi ceri scuze?

— Pentru că... mă rog, tu nu faci din astea.

— Ce anume?

— Nu fumezi iarbă, nu bei... Ce naiba, tu eviţi până şi cafeina. Nu crezi că sunt cam, ştiu şi eu... depravată?

— Depravată? a râs. Da’ de unde! Şi tu ce crezi, că eu n-am făcut niciodată lucruri din astea?

Ideea era suficient de şocantă încât să mă amuţească şi am pus pe pauză lăcomia.

— Hm... ştiu şi eu? M-am gândit că, ei, nu. Fie asta, fie ai avut o experienţă tragică... ca de exemplu că te-ai îmbătat şi ai lovit o cutie poştală, sau te-ai dezbrăcat în public şi de-aia acum eviţi asemenea vicii.

— Asta chiar că ar fi tragic. Dar stai liniştită, m-am dedat la destule „vicii” în facultate. De-aia mi-a luat şase ani să o termin. Hm, asta şi faptul că m-am tot mutat de la o specializare la alta de câteva ori. În final, am hotărât să mă abţin cu totul. Altfel nu m-aş mai fi plăcut. Starea de trezie e mai propice pentru scris, şi în plus spun prea multe prostii când sunt beat sau drogat.

— Mda, am spus jenată, încercând să-mi aduc aminte ce spusesem în noaptea asta. Eram în ceaţă. Şi deci nu crezi ca sunt... ştiu şi eu, o beţivă neruşinată?

— Nţ. Atâta timp cât apoi nu ai de suferit, a spus şi s-a uitat la gleznă. Pentru mine nu contează. Sincer, în parte îmi placi pentru că... ştiu şi eu? Îţi place viaţa, a spus şi şi-a ferit privirea, amuzat pe măsură ce medita. Eşti fără frică. Îndrăzneaţă. Nu ţi-e teamă să te bucuri de viaţă. Pur şi simplu te lansezi şi faci ce vrei tu. Îmi place vârtejul în care îţi duci existenţa şi te invidiez. Mă amuză, sincer, a încheiat cu un zâmbet. Pe vremuri, gândeam că vreau pe cineva exact ca mine, dar acum cred m-aş plictisi de moarte cu o altă variantă a mea. Mă şi mir uneori că nu te plictisesc.

Am rămas cu gu căscată la faza asta.

— Glumeşti? Eşti omul cel mai interesant pe care îl cunosc. În afară de Hugh, poate. Pe de altă parte, el face implanturi mamare şi cumpără suflete. E greu de rivalizat cu o asemenea combinaţie. Dar el nu e nici pe departe aşa de drăguţ.

Seth a zâmbit larg şi m-a strâns de mână. Între noi s-a lăsat din nou liniştea, dar de data asta era relaxantă.

— Mersi că m-ai salvat – am spus uşor – şi pentru... vreau să spun că îmi pare rău pentru noaptea trecută. Îmi pare rău că te-am respins.

Deodată a devenit mai sobru.

— Nu, mie îmi pare rău. N-ar fi trebuit să...

— Ba nu, am spus hotărâtă. Nu te învinovăţi. Am şi eu partea mea de vină. Şi de fapt, eu am început. Ar fi trebuit să stau de vorbă cu tine atunci. Mai ales după ce mi-ai făcut clătite azi dimineaţă. Ştii, dintr-odată pare din nou o idee excelentă, am spus şi l-am privit cu tâlc.

— N-ar fi trebuit să facem lucrul ăla... în pat... dar măcar am reuşit să ne oprim. Asta înseamnă ceva.

Am încuviinţat din cap, mototolind punga de Taco Bell şi aruncând-o în partea cealaltă a încăperii la coşul de gunoi. Punct ochit, punct lovit!

M-a studiat, cu afecţiune în priviri. A oftat şi a devenit din nou meditativ. Se pare că mai urma o porţie de seriozitate.

— Aş vrea să mai încercăm să dormim împreună, dar presupun că... ar trebui să luăm o pauză.

— Da, presupun că da, am oftat şi eu. Mi-am adus aminte de ceva, mi-am plecat capul şi l-am privit pătrunzător. Auzi, ipotetic, şi să nu crezi că-ţi fac vreo propunere, aşa că nu-ţi face idei, ai vrea, de exemplu, să renunţi la o parte din viaţă ca să te culci cu mine? Dar, vreau să spun că nu în sensul de dormit...

A râs, dar în râsul lui se simţea şi un pic de crispare.

— Thetis, aş renunţa la o parte din viaţă ca să fac mai multe lucruri cu tine.

— Cam ce anume? am spus, pentru că îmi trezise interesul.

— Hm... nu e evident?

M-am aplecat spre el. Poate că eram încă drogată şi excitată din cauza drogurilor – şi în fond, într-o altă realitate, nu aveam şi noi dreptul la o partidă de sex de împăcare? – dar brusc îmi doream cu disperare să-l aud spunând ce voia să-mi facă.

— Spune-mi.

A clătinat din cap.

— Nu pot. Ştii cum sunt eu, a spus şi a mijit ochii de încordare. Dar poate... poate îţi scriu.

— Serios? De data asta să nu publici, da?

— Nu, nu public.

— Mi-ar plăcea.

Probabil că păream nerăbdătoare, pentru că a râs.

— Nu în noaptea asta, Thetis. Nu în noaptea asta. Cred că amândoi avem nevoie de somn.

Eram dezamăgită, dar îmi dădeam seama de înţelepciunea cuvintelor lui. Dacă avea mai mult timp, aveam garanţia unul text bine scris, am presupus eu. În plus, era greu să fiu prea tristă când tensiunea accidentului de noaptea trecută păruse să se fi risipit. Căldura şi afecţiunea dintre noi revenise şi, privindu-l, simţeam că efectiv sentimentele mele cresc în intensitate cu fiecare secundă. Am mai pălăvrăgit un pic, apoi m-a sărutat uşor pe buze şi s-a ridicat.

L-am privit cu melancolie plecând, şi tare îmi mai doream să rămână.

Pe când mă răpea somnul, m-am mulţumit în sfârşit cu gândul la tot ceea ce voiam să-i fac eu lui. Era un adevărat pomelnic şi mi s-a tăiat filmul înainte să parcurg măcar o parte din el.

Capitolul 8

— Georgina?

Mi-am desprins privirea de la un caz de returnare deconcertantă la care îmi ceruse Tammi s-o ajut. Un client, care nu avea chitanţă, încerca să ne facă să-i dăm banii înapoi pe un teanc de cărţi cu colţurile paginilor îndoite şi cu cotorul rupt, şi pretindea că toate erau dubluri pe care i le dăduse cineva de ziua lui.

— Numai un pic, i-am spus. Trebuie să termin aici.

— Bine, a spus Beth. Mă gândeam că ar trebui să treci pe la Casey.

— Casey?

— Mda. E sus, la cafenea.

Chestia asta mi-a reţinut atenţia. Am terminat cu clientul, căruia i-am spus cu delicateţe că nu puteam accepta cărţi în starea asta. Poate dacă aşa-zisele dubluri erau într-o stare mai bună, putea să le aducă pe alea. S-a îmbufnat şi a protestat un timp după care în sfârşit s-a strecurat spre ieşire. Odată plecat, am dat ochii peste cap. Asta era o constantă în rândul fiinţelor umane: exista veşnic câte una dornică să obţină ceva gratis.

De-aia nu ducea iadul lipsă de clienţi...

Am dat de Casey la cafenea, bea un pahar de apă. Avea cearcăne la ochi şi nu dovedea aceeaşi grijă în machiaj şi coafura ca de obicei. Privea deprimată masa, cu ochii opaci şi sticloşi.

— Salut, am spus cu blândeţe, trăgându-mi un scaun vizavi de ea. Ce faci?

După o tăcere de o clipă, şi-a ridicat ochii, fără însă să mă focalizeze prea bine, şi a răspuns:

— Bine.

— Eşti sigură? Nu arăţi prea bine.

— Habar n-am, a spus pe un ton neutru, distrată. Am avut o noapte lungă, atâta tot. Scuze. Scuze că am venit în halul ăsta la muncă.

— Nu-i nimic. Am avut şi eu parte de nopţi nebune.

Problema e că ea nu părea tocmai mahmură. Categoric părea să se refacă după ceva... dar nu-mi dădeam seama ce anume. Era ciudat.

— Ce s-a întâmplat? Ai fost la vreo petrecere?

— Mda. A mai dat trupa lui Doug încă una.

— Serios? Habar n-avusesem. Trebuie să fi fost demenţial.

— Nuş’.

— Cum adică? Doar ai fost acolo.

S-a încruntat şi în ochii căprui i-am citit nedumerirea.

— Nu prea... îmi aduc aminte. Ce stupizenie, nu? Trebuie să fi fost terminată. Îmi aduc aminte... că am fost cu Alec. Apoi am plecat şi ne-am dus undeva.

— Nu ştii unde?

Părea supărată şi a închis ochii.

— Era o casă mare, şi... nu ştiu. Pur şi simplu nu-mi... nu-mi amintesc. Îmi pare rău, Georgina. N-ar fi trebuit să vin astăzi. Scuze.

— Nu-i nimic. Şi deci habar n-ai ce ai făcut cu el? Absolut nimic?

A clătinat din cap. N-ar fi trebuit să insist să primesc detalii despre viaţa personală a unui angajat, dar mă deranja ceva la povestea asta. Era ceva mai mult decât prejudecata pe care o aveam în legătură cu Alec. Îmi aminteam că le tot îndemna pe femei să bea, de invitaţia lui de a merge undeva unde era „mai tare”. Faptul că nu-şi amintea ce se întâmplase cât fusese cu el mirosea a droguri care facilitează violul.

— Ţi-a dat ceva Alec?

Pentru prima oară în decursul conversaţiei, expresia ei mohorâtă s-a înviorat şi a devenit atentă.

— Nu am... Nu.

Dar minţea, îmi dădeam seama de asta. De ce? Îi era frică de el? Ruşine? Nu reuşeam să-mi fac curaj s-o mai întreb şi altceva. Părea prea deprimată. I-am spus că ar trebui să se ducă acasă şi să se odihnească, şi nu am avut nevoie de prea multă putere de convingere.

I-am luat locul la casă, iritată la culme de dobitocul ăla de Alec. Mânia mea era amplificată de faptul că nu puteam face nimic. De fapt, viaţa lui Casey nu era treaba mea, dar dacă ea nu recunoştea nimic, Alec era fără pată.

Cum Casey plecase, Paige era tot bolnavă iar Warren era plecat la golf în Florida, m-am simţit uşurată când a apărut Doug. Părea la fel de plin de energie ca întotdeauna, aşa că am sperat că el poate să-mi mai ridice un pic moralul.

— Am auzit că aţi fost la chef.

— Mda, a spus cu un zâmbet generos, de la casa de alături. Am încercat să te sun, dar nu erai acasă.

— Am fost şi eu la un chef. Auzi, ai remarcat ceva ciudat la Casey şi la Alec noaptea trecută?

— În ce fel? De fapt, păreau să se înţeleagă foarte bine.

— Nimic altceva?

— Nţ. Din câte am văzut eu, nu. De ce? Te interesează? E un pic cam tânăr pentru tine, dar dacă te interesează, pot să-ţi dau numărul lui de telefon.

— Nici gând.

— Mamă! a exclamat deodată. Ia fii atentă aici.

A luat una din cărţile pe care le plătea o clientă. Era un roman de dragoste, pe a cărui copertă era un bărbat cu pieptul musculos, care ţinea în braţe o femeie cu sânii mari. Ea avea capul dat pe spate şi buzele deschise într-un geamăt, iar rochia îi dezvelea trupul.

— Pun pariu că e o chestie dată dracu’ aici. Nimic nu se compară cu un penis în erecţie şi cu timp suficient să-ţi eliberezi tensiunile, este?

A făcut cu ochiul clientei care s-a făcut ca racul, dar nu a spus nimic. I-a dat nişte bani şi a plecat cât de repede a putut.

Şocată de scenă, i-am ignorat pe clienţii care aşteptau, l-am apucat pe Doug de braţ şi l-am smuls de lângă masă.

— Ce naiba a fost asta? am întrebat în şoaptă, pe un ton scăzut şi iritat.

— Haide, măi, Kincaid, a râs el zgomotos. Mă distram şi eu un pic. Mă sparg romanele astea de dragoste.

— Nu poţi să faci comentarii despre marfa pe care o cumpără clienţii. Mai mult de atât, categoric nu înjuri de faţă cu ei.

— Ştiu, face parte din pregătirea de bază. Ştiu toate lucrurile astea.

— Serios? Atunci poartă-te ca atare.

Am rămas pe loc, amândoi şocaţi de tonul meu. Nu cred că vorbisem vreodată cu Doug pe aşa un ton mustrător. Şi în nici un caz aici. Amândoi eram directori adjuncţi, complici la crimă. Întreaga noastră relaţie era bazată pe veselie şi glume.

— Bine, a spus după un moment. Mă rog.

Ne-am dus înapoi la case, fiecare ignorându-l dinadins pe celălalt. Am mai muncit ceva timp fără nici un incident, până când l-am auzit din nou spunând:

— Uau, trebuie să fie nasol. Sper să se rezolve.

Când m-am uitat, am văzut că un client cumpăra o carte despre spre bolile cu transmitere sexuală. Doug m-a privit şi el, provocator. Am terminat cu clientul meu şi am pus semnul cu „casă închisă”. M-am dus la Andy la biroul de informaţii şi i am spus să-i ceară lui Doug să facă schimb cu el.

— Să nu-i spui că eu ţi-am zis.

Doug a părut mai puţin periculos pe când ajuta clienţii să servească anumite cărţi, însă indiferent unde eram în magazin, îl auzeam. Vorbea şi râdea prea tare. Ori de câte ori îl surprindeam, era veşnic în mişcare, de parcă i-ar fi fost imposibil sa stea locului. La un moment dat, efectiv făcea jonglerii cu cărţile unui client. Altă dată l-am văzut sărind chiar într-un picior în timp ce conducea un alt client spre secţiunea cu cărţi de bucate. M-am încruntat şi chiar nu ştiam ce să fac. Veselia lui fusese distractivă săptămâna asta, dar deja exagera, şi nu eram sigură ce rol ar fi trebuit să joc în povestea asta.

— Fata aia roşcată a zis că tu eşti directorul, mi-a spus spus brusc o femeie între două vârste, care s-a apropiat de mine în timp ce aranjam o vitrină.

— Sunt director adjunct, i-am spus. Cu ce vă pot ajuta?

— Bărbatul ăla a fost aşa de nepoliticos, a spus ea, arătând spre biroul de informaţii. M-a ajutat să găsesc nişte cărţi şi apoi... a spus...

Nu reuşea să spună, oscilând între furie şi nefericire. M-am uitat la cărţile din mâna ei. Despre depresia clinică. O plăcere.

Cel puţin nu se numea Cum să-ţi ieşi din pepeni într-o librărie cu nesimţiţi. Am inspirat adânc ca să mă calmez, mi-am cerut mii de scuze şi i-am promis că mă ocup eu de situaţie. Apoi am băgat-o în faţă la coada de la casă şi i-am spus lui Andy să-i dea cărţile gratis. Warren nu era de acord cu asta, dar în momentul de faţă nici că-mi păsa.

L-am aşteptat pe Doug să termine cu clientul, apoi l-am tras iar deoparte.

— Trebuie să stăm de vorbă în birou.

M-a cadorisit cu un zâmbet strâmb. L-am studiat şi am văzut că ochii îi scânteiau cu o fervoare de smintit.

— De ce? Hai să vorbim aici. Am clienţi, ştii? Nu pot să las porcăria asta de loc şi să plec.

La faza asta m-am albit, dar m-am străduit să rămân calmă. La coadă erau vreo patru clienţi care aşteptau.

— Nu. Hai să mergem în spate.

A dat ochii peste cap şi a aruncat un braţ în jurul meu, prieteneşte.

— Hristoase, ce tensionată eşti! Care e faza?

— Ştii foarte bine care e faza, am replicat, extrăgându-mă din îmbrăţişarea lui. Azi ai cam sărit calul.

— Ba tu ai sărit calul, a spus şi zâmbetul i-a dispărut de pe faţă. Ce vii cu atitudinea asta? Nu poţi să-mi vorbeşti în felul ăsta.

Tot prea tare vorbea şi se mai opreau şi alţi oameni.

— Pot să vorbesc aşa cu tine când te porţi ca un dobitoc. Deranjezi clienţii, faci lucruri complet nepotrivite, şi ştii şi tu foarte bine.

— Nepotrivite? Mai dă-o-n pizda mă-sii de treabă, măi Kincaid. Deja vorbeşti ca Paige. Mă distrez. Sau ai uitat? Mai ştii că mai demult făceam amândoi chestia asta înainte să te faci aşa de înţepată?

Deja aveam un public în bună regulă, clienţi şi personal deopotrivă. Liniştea era mormântală, cu excepţia muzicii discrete de Vivaldi care se revărsa din difuzoarele din magazin.

— De unde tupeul să te porţi în felul ăsta? A continuat, profitând de atenţia care ni se acorda. Cine te-a pus pe tine şefă? Avem aceeaşi funcţie, sau ai uitat? Adică ai avut şi tu zece seunde de glorie în cartea lu’ Mortensen şi acum îţi închipui ca poţi să-ţi dai aere de superioritate. Ce-ar fi să te duci după el? Poate dacă ţi-o tragi iar, nu te mai porţi ca o scârbă.

— Doug, am spus, uimită cât de hotărâtă şi de puternică îmi sunase vocea: era de parcă altcineva s-ar fi folosit de corpul meu ca să-l înfrunte, iar eu stăteam doar şi mă uitam. Pleacă acasă imediat. Dacă nu pleci, te scot eu afară.

Normal, habar n-aveam cum să mă descurc până la capăt. În momentul de faţă eram aproape îngrozită să mă iau în halul ăsta la harţă cu el. Inima îmi bubuia în piept în timp ce stăteam aproape, încrucişându-mi voinţa cu el, care era cu o jumătate de cap mai înalt decât mine şi mai bine făcut. Nu mă temeam să nu devină violent, dar intimidarea fizică era la fel de înfricoşătoare ca cea psihologică. Totuşi m-am ţinut pe pe poziţie, menţinându-mi aerul poruncitor şi hotărât.

În sfârşit, a cedat şi a rupt contactul vizual. A ridicat din umeri şi le-a aruncat un rânjet tembel privitorilor, de parcă ar avut vreo glumă cu ei.

— Bine. Cum vrei tu. Mă doare în cot. Şi aşa mi-ar prinde încă o zi liberă.

Şi-a plimbat privirea primprejur, cu un aer superior şi sfidător, de parcă ar fi ieşit victorios. După ce a mai privit o dată mulţimea, a râs şi a plecat indignat.

Nimeni nu a vorbit şi nici nu a respirat apoi. Am scos pieptul înainte, de parcă nici pe mine nu m-ar fi deranjat deloc faza asta, am plecat hotărâtă şi i-am zis lui Beth în trecere:

— Vrei să stai tu la casă?

Am urcat la etaj, la cafenea, şi i-am spus chelneriţei să-mi facă o moca. Am luat-o cu mâinile tremurătoare şi când m-am întors, Seth stătea lângă mine. Azi purta un tricou cu Ratt.

— Thetis, a spus blând.

M-am dus la una din ferestre şi m-a urmat. Afară, maşinile şi oamenii mişunau peste tot prin Queen Anne şi le-am privit pe toate, fără să le văd însă. Seth a venit în spatele meu, iar prezenţa lui îmi părea eternă şi liniştitoare, aşteptând parcă să mă prindă, deşi deocamdată refuzam să cad. De-asta alegeam să stau cu el, în ciuda accidentelor de natură sexuală, am realizat eu.

— Presupun că ai asistat la toată scena.

— Mda, a spus. Te-ai descurcat bine.

— Nu voiam să mă descurc deloc.

— Cineva trebuia s-o facă, a spus şi m-a atins uşor pe braţ. Poţi să fii chiar dură uneori.

Am clătinat din cap, amorţită încă.

— Nici dură nu vreau să fiu.

— Georgina, uită-te la mine.

M-am întors şi m-am uitat la el. Ochii aceia adorabili erau blânzi şi drăgăstoşi, dar se simţea şi forţa în ei.

— Ai procedat corect, mi-a spus şi şi-a odihnit mâinile pe braţele mele, şi cu degetele mari îmi mângâia pielea goală. Ai procedat corect.

— Da’ e prietenul meu!

— Nu contează.

— Ce-a păţit, Seth? Ce l-a apucat?

— Nu-i evident?

— Nu şi pentru mine.

— Acelaşi lucru care te-a făcut pe tine să mănânci azi-noapte o pungă întreagă cu mâncare de la Taco Bell, a spus şi mi-a zâmbit trist.

— Poftim? Nu ţi se întâmplă chestia asta din cauza ierbii. Ma refer la comportamentul lui, nu la faza cu Taco Bell.

— Nu, mi-a dat dreptate. Iarbă nu, dar e evident că era drogat cu ceva.

M-am întors înapoi spre priveliştea mea, meditând. Mi-am amintit de vigoarea permanentă a lui Doug, de privirea lui febrila. Da, avea logică, dar mă întrista. Din câte ştiam eu, niciodată nu se băgase la ceva mai dur decât alcoolul şi marijuana, totuşi... exuberanţa lui din ultima vreme trăda ceva mai mult decât atât. Nici un drog nu putea să te facă bun la Tetris sau să compui piese cât pentru un album în mai puţin de o lună.

— Atunci nu ştiu ce-ar putea fi. Am încercat aproape totul pe vremuri, am recunoscut vinovată.

Nemurirea îţi permitea să experimentezi fără consecinţele periculoase care îi ameninţau pe muritori.

— Dar n-am studiat suficient încât să pot identifica ceva. Tu ce crezi? Vreun soi de amfetamină?

— Nu prea ştiu nici eu.

Mi-am frecat tâmplele, pentru că simţeam că se anunţa o durere nasoală de cap. În momentul ăla nu-mi doream nimic mai mult decât să mă duc acasă şi să vegetez pe canapea, cu Seth de o parte şi cu Aubrey de cealaltă, şi cu o farfurie cu negrese în poală. Da’ n-aveam să pup eu aşa ceva.

— Trebuie să mă duc înapoi la parter. Acum ne lipsesc doi oameni. Iar stau aici până la ora închiderii.

— Vrei să vin la tine după program? Ar trebui să-l ajut pe Terry să văruiască, dar cred că pot să mă fofilez.

L-am asigurat pe Seth că nu trebuie să-şi schimbe planurile pentru mine şi apoi m-am dus înapoi jos. Totul se reluase de parcă nu s-ar fi întâmplat nimic anormal. Singurul lucru demn de remarcat era felul în care mă privea restul personalului acum. Nu batjocoritor sau amuzat, altfel. Dacă n-aş fi ştiut mai bine de atât, aş fi zis că ratingul respectului meu tocmai urcase cu câteva puncte.

După serviciu, am ajuns acasă stoarsă de puteri, epuizată fizic şi psihic. Când absorbeam viaţă de la victime, de regulă era ca să-mi întreţin existenţa de nemuritoare şi capacitatea de a-mi schimba aspectul. Dar viaţa era plină şi de alte lucruri care necesitau energie. Ca de exemplu intrarea prin efracţie, muncitul preţ de două ture a câte douăşpe ore fără întrerupere, păstrarea castităţii cu bărbatul visurilor tale, mustrarea unuia din cei mai buni prieteni şi descoperirea faptului probabil e dependent de ceva nasol.

Nevoia de vitalitate îmi dădea ghes şi mă făcea iritabilă şi neliniştită, în ciuda stării de sfârşeală. La mine, dorinţa de energie se traducea în pasiune, în nevoia bruscă de a fi atinsă şi devorată de un om pe care să-l pot devora şi eu la rândul meu.

Aşa că l-am sunat pe Bastien.

— Acum ce mai vrei? m-a întrebat sarcastic. Presupun că nu te mai încurci cu detalii şi o s-o suni direct pe Dana. Aşa n-o mai lungeşti şi îi spui că vecinul ei are în plan s-o seducă şi să-i distrugă organizaţia. Şi poate dacă tot te pui pe treabă poţi să-i şi spui că am intrat la ea în casă, ca să mă şi umfle poliţia. Dacă vrei, poţi chiar să-mi şi zgârii maşina. Ar fi un final perfect pentru cariera mea deja distrusă.

— Hai, mai tacă-ţi fleanca, am izbucnit, căci nu aveam răbdarea necesară pentru aşa ceva şi pare-se că încă mai rămăsese ceva furie de mai devreme. În primul rând că nu aveai să i-o pui Danei noaptea trecută, aşa că scoate-ţi chestia asta din cap. În al doilea rând, poate că ai descurajat-o încă de când i-ai deschis uşa, la cât de varză erai. În al treilea rând, dacă voiai sincer s-o faci să te îndrăgească, ar fi trebuit să-mi arăţi mai multă grijă, mai degrabă decât să laşi impresia unui dobitoc insensibil.

— Ce-ţi mai face glezna? a întrebat fără chef.

— Bine. Ştii cum merge treaba. (O luxaţie se rezolva într-o zi în cazul unui nemuritor.) Suficient cât să mă duc la dans.

— La dans?

— Da. Vreau să mă scoţi în oraş. În momentul ăsta. Am avut cea mai proastă zi din viaţa mea.

— Îmi pare rău.

— Îţi pare rău? Mă refuzi? De când eşti aşa de duşmănos?

— Nu e numai asta... hm, hai, bine, poate un pic. Dar m-a invitat Bill să vedem un meci de fotbal.

— Da, da’ ţie nu-ţi place fotbalul.

— Aşa e, dar se poate s-o văd pe Dana. Îmi pare rău, Fleur. Te descurci şi tu cum poţi în noaptea asta.

Iritată, am închis şi am format numărul următorului dansator bun pe care îl cunoşteam.

— Cody – am spus – te scot în oraş.

— Bine, a venit răspunsul lui, spre încântarea mea, dar trebuie să-i luăm şi pe Hugh şi pe Peter.

— Ah. Dansează aproape la fel de prost ca Seth.

— Mda, dar le-am promis că stau cu ei în noaptea asta. Asta dacă nu vrei să vii tu la noi. Jucăm Dungeons & Dragons în momentul ăsta. Tu ştii câte hit points i se acordă unui sucub?

— Bine, bine. Adu-i şi pe ei.

Am închis. De fapt, nu conta cine venea. Cel mai mult îmi doream să am cu cine să ies. Dacă ieşeam însoţită, aveam sentimentul de normalitate, deşi nu prea aveam nevoie de vreunul dintre ei pentru ce urma să fac.

— Sfinte Sisoie, femeie, a salivat Hugh când le-am deschis uşa o oră mai târziu. Îmi cam distrugi sentimentele frăţeşti pe care le am faţă de tine.

Aveam pe mine o fustă neagră plisată care îmi acoperea mai puţin de jumătate din coapse. Bluza era cu umerii căzuţi şi cu mânecă trei sferturi şi-mi lăsa la vedere buricul şi mijlocul. Era dintr-o dantelă mulată elastică neagră care părea opacă în lumina difuză şi nu ţinea nimic pentru sine, da’ chiar nimic, la lumină puternică.

Singura chestie la care nu mă hotăram era ce corp să port. Nu voiam să fac munca de sucub în forma mea obişnuită, aia în care lucram la Emerald City şi dormeam cu Seth. Voiam o faţă anonimă, una care putea uita şi care putea fi uitată. Privindu-mă în oglinda din baie, am analizat mai multe trăsături şi etnii. În final, am optat pentru aspectul unei latino-americance drăguţe şi focoase cu păr lung, brunet.

Am mers la acelaşi club la care fusesem să dansez cu Bastien deunăzi. Erau mai multe genuri de muzică, dar toale erau rapide şi dure, şi îmi vibrau în sânge. Hugh s-a postat instantaneu la bar, dând senzaţia unui tip din ăla înfiorător căruia i se scurg ochii la femeile mai tinere, cum şi era, de altfel. Peter părea împărţit între a i se alătura şi a trece pe ringul de dans. Era genul destul de casnic încât să vrea să stea cu Hugh, dar ştiam că astfel de locuri ofereau minunate prilejuri de vânătoare atât pentru vampiri cât şi pentru sucubi. Vampirul cel şleampăt şi-a luat fără chef o băutură, apoi şi-a croit drum spre dansatori, printre care arăta complet nelalocul lui.

Dar ştiam că avea să se descurce el; în fond, era în branşă de aproape tot atâta timp ca mine.

M-am dus la bar şi mi-am comandat un Rumple Manze, pe care l-am dat instantaneu pe gât. Ciudat, o parte din mine credea că puteam să-l dispreţuiesc pe Doug pentru că se luase de vreun soi de drog, în vreme ce eu imediat apelam la alcool ca să-mi eliberez propriile tensiuni.

— Dansează cu mine, i-am spus lui Cody, apucându-l de mână.

Arăta bine în noaptea asta, purta o cămaşă largă în nasturi, scoasă din pantaloni. Avea un imprimeu frumos, genul pe care l-ar purta tipii încrezători în sine şi care chiar ştiu să îmbrace. Agilitatea în dans şi aspectul lui de blond şarmant îl recomandau drept un partener pe cinste.

— Cu mine îţi faci încălzirea? m-a întrebat după câteva piese.

Am râs. Dansam îngrozitor de aproape unul de altul şi mă mişcasem mai provocator decât aş fi făcut-o în mod normal cu un prieten. O făceam inconştient. Era foamea mea de sucub care ieşea la suprafaţă.

— Te deranjează?

— Nţ. Hm, în afară de sentimentul ciudat că sunt un incestuos, după cum spunea şi Hugh. Dar nu cred că o să obţii de la mine ce-ţi trebuie.

— Adevăr grăieşti, am spus, studiind mulţimea.

Locul mustea de muritori, fierbinţi şi energici, scânteind de viaţă într-un fel în care eu şi prietenii mei nu puteam. Din nou m-a copleşit dorinţa. Îmi venea să-i ating pe toţi şi ştiam că în curând avea să trebuiască să mă desprind de Cody.

— Ce te-a încins în felul ăsta? De obicei nu te vedem aşa.

Era adevărat. În general, el şi ceilalţi mă auzeau cârtind la munca mea infernală şi plângându-mă că uram să seduc tipi de treabă.

— Trebuie să domolesc ceva din pofta faţă de Seth. La asta se adaugă faptul că azi am suferit o lovitură serioasă, am explicat, şi apoi am relatat şi restul istoriei.

Pe Cody l-a întristat la fel de tare ca pe mine povestea cu Doug, pe care îl cunoştea şi îl plăcea. Vampirul cel tânăr a fost de acord că purtarea ciudată a lui Doug părea să i se tragă de la amfetamină, şi mi-a mai făcut câteva sugestii, pe care mi-am spus să nu uit să le investighez mai târziu.

Într-un final, eu şi Cody ne-am despărţit şi am plecat fiecare care la treaba lui. Am început să testez locul, cam cum făcusem noaptea trecută, numai că de data asta motivaţia mea era legitimă. Aveam de unde alege parteneri, şi băutură gratis la discreţie. De fiecare dată când convingeam pe cineva să-mi ofere un pahar, Hugh, care era încă la bar, clătina din cap, zâmbind strâmb.

Peste vreo două ore, îmi alesesem ţinta. Era tânăr şi musculos şi superb, cu trăsături sexy, mediteraneene. Era italian la origine, am bănuit eu. Şi în acelaşi timp era şi dulce şi timid evident uimit că încă dansam cu el. Se pare că prietenii lui, care priveau de la distanţă, gândeau la fel.

Ne duseserăm într-o parte mai aglomerată a ringului de dans, înţesat de alte trupuri asudate şi frenetice. M-am frecat de el mai intim decât o cerea înghesuiala, şi-mi plimbam mâinile pe corpul lui în timp ce ne legănam. Când ne-am atins uşor buzele, s-a retras.

Atunci mi-a spus, stânjenit şi fără chef, că avea prietenă. Nu mă surprindea chestia asta. Ne-am oprit din dans, îmbrânciţi de mulţime, şi am mimat jena pentru îndrăzneala mea, timp în care pretindeam să nu remarc că nu prea păruse să vrea să recunoască existenţa prietenei.

— Ăăă, stai un pic, a spus cu glasul apăsat de ezitare când am dat să mă întorc ca să plec, cu glasul cuiva care încerca să găsească argumente logice la ceva ce ştia că nu trebuie să facă... dar voia totuşi să facă; consternarea sinceră îi tulbura chipul. Putem încă... putem încă... să dansăm, nu?

Cinci dansuri mai târziu, îl convinsesem cu vorbe dulci pe unul dintre chelneri şi îl şi mituisem să ne lase într-o cameră de depozitare din subsolul clubului. Era mică, întunecoasă şi plină de mese de rezervă, dar era de ajuns la ce ne trebuia nouă. Încă auzeam muzica de deasupra, deşi nu foarte clar ce piesă era. Întreaga clădire vibra din cauza ritmului. Băiatul meu părea încă emoţionat, dar alcoolul şi ocazia ivită câştigau bătălia cu judecata. Nu i-am spus cum mă cheamă, nici nu l-am întrebat cum îl cheamă.

L-am tras aproape de mine şi ne-am sărutat, genul de sărut tare, furios, după care ţi se umflă buzele. Mâinile lui mi-au poposit pe coapse, apoi au pornit în sus, scoţându-mi bluza de dantelă în drumul lor, dezgolindu-mi sânii. I-a dezmierdat cu uluială, apreciindu-le forma şi mărimea, întărindu-mi sfârcurile. S-a lăsat în jos şi mi-a atins unul dintre ele cu buzele, sugând cu putere. Când i-am simţit dinţii muşcând uşor, am mormăit încurajator şi mi-am coborât mâinile ca să-i desfac cureaua.

S-a ridicat înapoi, şi de data asta eu am fost cea care s-a lăsat în jos, exact cât trebuia de jos. Aşezată în genunchi, i-am tras de boxeri şi i-am eliberat erecţia care pusese la grele încercări materialul.

Mi-am plimbat limba de-a lungul vârfului, degustând câteva picături sărate care curseseră deja. Apoi, fără să mai stau pe gânduri, l-am luat pe tot în gură, mângâindu-l cu limba, în timp ce buzele mele se plimbau înainte şi înapoi pe lungimea lui. A gemut şi şi-a împreunat degetele pe ceafa mea, încercând să intre şi mai mult. Primele şiroaie de energie au început să se prelingă prin mine, dulci şi delicioase. Era un tip de calitate, plin de energie. Am supt şi mai tare, jucându-mă cu el încă vreo câteva minute, apoi m-am desprins şi m-am ridicat. Când m-am oprit, avea un aer disperat şi comic în acelaşi timp, de parcă nu i-ar fi venit să creadă că tocmai îi făcusem asta, de parcă tocmai i-aş fi dat în ţurloi cu o bâtă de baseball.

Mi-am lins buzele şi am zâmbit.

— Mai vrei? Va trebui să vii şi să-ţi iei singur.

Ăsta era momentul decisiv. Dacă tot mă chinuiam ca să mă înfrupt dintr-un tip cu o asemenea energie, hai să-mi fac şi cota pentru Jerome şi să pângăresc un pic. Un tip care avea o relaţie serioasă avea mari şanse să se simtă vinovat că se dă în bărci cu o altă femeie, dar şi mai vinovat dacă el lua iniţiativa, Era prea simplu să spună: „ea m-a forţat”. Eu îmi făcusem partea mea, acum era rândul lui să se afirme.

Poate că el nu realiza motivele mele ulterioare, dar părea să-şi dea seama de gravitatea situaţiei. Acum stătea în cumpănă, dacă să ia o decizie care avea să-i afecteze nemurirea sufletului. S-o facă sau nu? Se lăsa pradă dorinţei şi înşela o femeie la care ţinea? Profita de ocazia de a mă avea în faţa lui, ocazie care se putea să nu i se mai ivească niciodată? Sau mă respingea şi pleca? Rămânea fidel?

Zâmbetul mi s-a lăţit, uşor, languros, în timp ce el medita. M-am plimbat prin cameră de parcă aş fi avut tot timpul din lume, de parcă nu mi-ar fi păsat ce decidea să facă. Ţăcănitul tocurilor răsuna la impactul cu podeaua tare. M-am întors cu spatele la el şi încercam să disting ceva într-o fotografie înrămată de pe zid, dar care se vedea şters şi întunecat în lumina difuză.

Şi apoi l-am simţit în spatele meu. Mâinile i-au alunecat de pe talie până la şolduri, apoi şi mai jos, şi m-a apucat de fund. Mi-a ridicat bruma de fustă pe care o aveam pe mine şi mi-a tras în jos tanga neagră cu şnur de dedesubt. Mâinile lui au trasat uşor fiecare curbă, pipăind şi explorând. O mână mi s-a plimbat împrejurul piciorului spre partea din faţă, în interiorul coapselor. Mişcarea asta l-a făcut să vină mai aproape de mine şi îl simţeam, încă tare, încă pregătit, cum se lipeşte de mine.

Mâna cercetătoare s-a afundat şi mai mult între coapse, şi simţeam respiraţia energică şi fierbinte pe gât. Degetele lui au mângâiat în treacăt peticul mic de păr frumos tuns dintre picioare, apoi au coborât, jucându-se cu labiile mele şi provocându-le. Din gură mi s-a prelins un geamăt uşor şi presant şi m-am frecat de el, sperând să primesc o reacţie.

Îşi mişca degetele într-un ritm curgător, sporindu-mi dorinţa deja la apogeu. Un minut mai târziu degetele lui îndrăzneţe au intrat în mine ca să cerceteze, să exploreze. Eram udă, alunecoasă, dar tot m-a luat prin surprindere şi am ţipat. M-a cuprins cu celălalt braţ pe după talie, trăgându-mă şi mai aproape de el şi a continuat să-şi plimbe degetele înăuntru şi afară. Din nou, viaţa lui curgea în şuvoaie în adâncul meu şi se acumula în mine o arşiţă pur fizică ce se intensifica şi mai tare de fiecare dată când intra. Dar înainte ca senzaţia asta ajungă la climax, a scos degetele. Acum era rândul meu să mă simt neîmplinită. M-a prins de umeri, m-a întors şi m-aşteptam să mă arunce pe masă sau să mă lipească de zid.

Spre uimirea mea, m-a împins în jos, în genunchi, respirând deja frenetic, cu ochii arzându-i de poftă şi de dorinţă.

— Gura, a gemut. Îţi vreau iar gura.

Nu mă aşteptam şi am fost poate şi un pic dezamăgită, dar pentru mine era acelaşi lucru. Înainte să apuc să fac ceva, mi s-a înfipt iar între buze. Am scos un geamăt de uimire, lucru care a părut să-l excite şi mai tare. Nu mai trebuia să-mi fac griji cine prelua iniţiativa, el trecuse la cârmă. Mâinile lui îmi ţineau pe loc capul şi ceafa în timp ce pompa, afundându-se în mine iar şi iar.

Transferul de energie s-a declanşat în bună regulă şi, odată cu şuvoiul de energie, m-au invadat şi gândurile şi sentimentele lui. „În sfârşit, în sfârşit, în sfârşit”, gândea, iar dorinţa sfâşietoare îl sfârteca. Acum că aveam acces la mintea şi la sufletul lui, realizam că ar fi putut să nu fie aşa o ţintă uşoară cum crezusem eu la început.

Îşi iubea prietena, o iubea cu pasiune. Dar ei nu-i plăcea sexul oral, iar una din marile fantezii ale tipului ăstuia era – spus grosolan – să-i tragă faţa pe făcăleţ. Dacă începeam altfel preludiul în noaptea asta, ar fi putut la fel de bine să fie destul de puternic încât să refuze. Dar eu îi oferisem singurul lucru pe care nu-l putea refuza, iar asta îi biruia sentimentul de vinovăţie care pândea în adâncul lui.

„Niciodată n-o să mai am ocazia asta. Allison nici nu trebuie să afle.”

Ştiam prea bine modul ăsta de a raţiona, era dintre cele mai vechi învăţături din manual.

Pătrundea cu mai mare forţă, penisul lung umplându-mi gura, în timp ce ochii lui mă urmăreau cu înflăcărare şi scotea sunete neinteligibile, animalice. Iar eu, cea căreia i se refuzase un orgasm, simţeam plăcerea întrupându-se altfel. Transferul de energie nu are loc în momentul unui contact fizic sau chiar al unui orgasm. E ceva mai serios de atât, mai amplu, ca de la suflet la suflet. Energia lui se scurgea în mine în valuri şi m-am înălţat pe valul ăsta din ce în ce mai mult, în culmea extazului. Trupul îmi era mistuit de el, gata să explodeze. Înainte ca apogeul ăla să se spulbere, înainte să se rupă legătura dintre noi, i-am mai surprins un gând, simplu şi la obiect: „În gură sau pe faţă?”

Of, bărbaţii ăştia!

A ales gura şi a gemut tare în momentul orgasmului. Limba mi-a fost invadată de un lichid cald, amărui, în timp ce trupul îi era cuprins de spasme, iar unghiile lui mi se înfigeau în gât şi-n pielea capului. Am aşteptat până ce a terminat, apoi am înghiţit pentru că ştiam că asta voia să fac. Asta voia fiecare bărbat. Şi, sincer, măcar atâta puteam să fac şi eu pentru el, pentru că odată cu orgasmul lui atinsesem şi eu o culme.

Toată forţa energiei lui m-a lovit ca un fulger, în acelaşi moment în care el a pierdut-o. M-am desprins de el, icnind când am simţit acea forţă, delectându-mă cu acea fericire, plină de vigoare şi de viaţă. Însă el a devenit rigid şi palid, slăbit deodată şi confuz pentru că pierduse ceva ce nici măcar nu ştia că avusese. A pipăit orbeşte primprejur să caute un punct de sprijin şi s-a prins de marginea unei mese, în timp ce picioarele îi cedau sub el. Mulţumită mesei, nu s-a prăbuşit la pământ şi l-am prins de celălalt braţ, ajutându-l să-şi menţină echilibrul. L-am aşezat uşor şi cu grijă pe jos, ca să se sprijine de un scaun.

Ochii lui se chinuiau să rămână deschişi, în timp ce şocul energiei pierdute îl purta uşor spre inconştienţă. O altă regulă i de bază în meseria de sucub spunea aşa: cu cât e mai puternic bărbatul, cu atât mai mare e pierderea pe care o suferă.

— Dumnezeule... ce mi se întâmplă?

Mi-am alungat orice urmă de bunăvoinţă şi înţelegere, mi-am amintit că până la urmă avea să-şi revină, l-am privit cu răceală şi mi-am aranjat hainele.

— Cred că ai băut prea mult. M-am aplecat şi i-am ridicat pantalonii. Mă duc să aduc pe cineva să te ajute.

A dat să protesteze, dar deja ieşisem pe uşă. Am pornit cu paşi mari înapoi spre ringul de dans, învăluită de aura energiei lui. Mă simţeam ca o zeiţă pogorâtă într-un templu, printre adoratorii mei, şi o mulţime de perechi de ochi păreau să mă vadă exact aşa. După ce am căutat un pic, am dat de prietenii lui de mai devreme. Le-am spus că i se făcuse rău jos şi i-am lăsat pe ei să se ocupe de treaba asta.

— Cu ăsta fac eu cinste, l-am auzit pe Hugh spunând când m-am dus iar la bar.

Evident că strălucirea mea postcoitală era vizibilă.

Am cerut un păhărel de Jagermeister şi apoi l-am stins cu unul de Goldschlager. Nimic mai potrivit decât o băutură cu nume ciudat ca să pun capac unei seri.

— Te simţi mai bine de la chestia asta? a întrebat drăcuşorul şi a dat din cap spre cele două pahare goale.

— Nu, am spus. Dar uneori mă ajută să nu-mi amintesc chiar aşa de mult.

După asta, m-am dus acasă şi m-am murat într-un duş prelung şi fierbinte, încercând să spăl senzaţia de sex. În curând m-a trăsnit a doua durere de cap pe ziua aia şi m-a luat o senzaţie de greaţă. Abia mă instalasem pe canapea ca să casc absent a ochii la televizor, în forma mea obişnuită, când a apărut Seth.

— Voiam să văd ce faci, mi-a explicat în timp ce se aşeza lângă mine.

— Mai bine, i-am spus jenată. Oarecum. Am ieşit cu gaşca.

— Ah, sună distractiv, a spus el, dar nu părea cu totul sincer.

Cred că „gaşca” încă îl uluia un pic.

Şi-a sprijinit capul de canapea şi s-a uitat îndelung la mine, fară să spună nimic.

— Ce e? am râs fără chef.

— Nu ştiu, a spus, serios, şi îmi amintea de un copil care se uită la brad în dimineaţa de Crăciun. E ciudat. Dar eşti atât de... atât de frumoasă în noaptea asta. Vreau să spun că eşti mereu drăguţă, desigur, dar în noaptea asta, nu ştiu... nu pot să-mi iau ochii de la tine. Vreau să... a spus, dar nu a dat glas nevoii.

— Probabil e de la părul ud şi de la pijama, am spus în glumă. Întotdeauna stârneşte pasiune chestia asta.

Dar ştiam ce-l uluia. Tipul din club. Sau mai exact viaţa pe care i-o furasem tipului ăluia. Oamenii nu rezistau la aşa ceva şi nici nemuritorii. Mi-am stors creierii şi am realizat că Seth nu mă văzuse niciodată aşa de curând după ce îmi luasem o porţie. Mă văzuse uneori în aceeaşi zi, şi pomenise despre cât de atrăgătoare eram, dar era prima oară când era martor la întreg efectul pe care îl producea asupra mea. Mă simţeam vinovată văzându-l că mă priveşte în felul ăsta.

A întins mâna după a mea şi am încercat să nu tresar când mi-a prins-o. Chiar şi după duş, mă simţeam murdară şi ieftină. Nu voiam să mă atingă după ceea ce făcusem, chiar dacă eram cu un alt corp. Nu meritam asemenea dragoste.

Seth a oftat, fermecat încă. Degetele lui lungi mi-au trasat desene fierbinţi şi învolburate pe piele şi simţeam cum mi se îngreunează respiraţia.

— Mi-aş dori să-ţi pot transpune în cuvinte frumuseţea, dar nu sunt un scriitor chiar atât de bun. Cred că am nevoie de mai multă muncă.

M-am ridicat iute în picioare şi l-am tras de mână.

— Nu fi prostuţ. Cred că trebuie să te duci acasă şi să te odihneşti.

— Ah, a spus clipind. Deci nu mai încercăm să... ăăă, dormim?

Am şovăit. Voiam să mai încercăm, dar încă nu aveam încredere în mine. Sau în Seth, mai bine zis, nu la felul profund admirativ în care se uita la mine, cu ochii ca doi tăciuni aprinşi. Ai fi zis că o partidă rapidă într-un depozit mi-ar fi domolit pofta în noaptea asta, dar îl doream pe Seth la fel ca întotdeauna. Desigur, privind retrospectiv, poate că nu era chiar aşa o surpriză. Sus-amintita partidă nu îmi potolise mie nevoile fizice.

— Nu, i-am spus lui Seth. Încă nu. E prea curând.

Dădea senzaţia că desprinderea de mine îl rănea fizic, dar în final a încuviinţat când l-am lăsat să mă sărute pe obraz, un sărut prelung şi plin de dor, mai plin de senzualitate decât te-ai fi aşteptat, ceea ce m-a făcut să inspir şi să expir prelung şi convulsiv. Însă eu nu i-am întors gestul. Nu cu buzele astea. Mi-a mai spus de câteva ori ce frumoasă sunt înainte să plece şi la scurt timp după aia m-am dus la culcare.

Zăceam în pat şi-mi tot repetam că procedasem corect acolo, la club. Făcusem ce trebuie ca să mă menţin puternică şi aptă; în fond, Seth spusese că adora „vârtejul” în care îmi duceam existenţa. Sexul era modalitatea prin care îl menţineam puternic. Procedasem corect. Şi tot corect procedasem şi cu Doug. Tot ce făcusem azi fusese spre binele meu.

Şi totuşi... dacă era aşa, de ce mă simţeam atât de cumplit pe tema asta?

Capitolul 9

— Faină strălucire, mi-a spus Bastien când mi-a deschis uşa a doua zi după-amiază.

— Mda. Mie-mi spui?

M-am târât în casă purtând corpul Tabithei şi am tras un taburet aproape de barul din bucătărie. Bastien mi-a dat un Mountain Dew din frigider.

— De ce eşti atât de ursuză? Nu se poate să fi fost chiar aşa tip rău.

— A fost binişor, deşi cam mizerabil, cam dosnic. După aia a venit Seth şi nu se mai sătura să-mi spună cât de drăguţă sunt.

— Normal, a spus Bastien, care azi strălucea şi el la rândul lui. Cum s-ar putea abţine? E un muritor slab, ca toţi ceilalţi.

I-am ignorat zeflemeaua şi am ras jumătate de cutie dintr-o înghiţitură.

— Apropo de „muritori slabi”, cum a mers treaba cu partida de fotbal?

— Ridicol de plictisitor. Probabil că Bill are oameni teribil de buni care îi scriu discursurile, pentru că în materie de conversaţie e la fel de priceput ca dulapul ăla. Dar, privind partea pozitivă, am vorbit cu Dana de câteva ori şi cred că am reparat stricăciunile umile pe care le-ai cauzat tu.

— Slăviţi zei, vrei să-ţi revii din chestia asta odată? N-am făcut nimic. Eşti singurul vinovat.

— Auzi, nu eu am căzut pe scări. În orice caz, ţi-am urmat sfatul şi am jucat rolul fratelui compătimitor. Chiar a părut să ţină asta. Atât că...

— Atât că ce?

S-a încruntat şi în ochii albaştri i se vedea perplexitatea.

— Pare să mă placă destul de tare. Mă întreabă despre serviciu, despre tine. Dar e ceva ciudat. Pur şi simplu nu simt că...

— Că are de gând să sară pe tine prea curând? Ce chestie! Nu m-aş fi gândit.

Expresia i-a devenit mai dură şi îndoielile i s-au risipit.

— E doar o chestiune de timp, atâta tot. Ca faza cu mănstirea din Bruxelles. Mai ţii minte ce bine a ieşit până la urmă?

— Doar o chestiune de timp, am spus cu un rânjet. Sigur. Şi ia zi, ce-ai de gând să faci azi?

— Mai nimic. Probabil că o să dau o tură pe afară mai târziu, dar acum pierd vremea pentru că, în fond, se presupune că Mitch e la muncă.

— Hai să ieşim pe şestache şi să mergem la un film sau ceva de genul.

Sincer, aveam chef să fac ceva aproape distractiv. În sfârşit, sosise şi ziua mea liberă şi venise la ţanc. Singura chestie care mă deranja era că nu ştiam ce se întâmplase la librărie când sau mai degrabă dacă venise Doug la muncă de dimineaţă. Dacă Warren sau Paige fuseseră pe acolo, se poate să-l fi pus pe liber pentru o vreme. Dar categoric nu aveam puterea asta, şi în orice caz detestam să pierd legătura. Până la urmă o sunasem pe Janice şi îi spusesem să mă sune imediat pe mobil dacă se repetau problemele, dar până acum nu apăruse nimic.

Bastien s-a interesat de film dar mai fără chef.

— E ceva ca lumea?

Înainte să verificăm, s-a auzit soneria.

— Dumnezeule, Bas. E ca la Gara Centrală ori de câte ori sunt eu aici.

— O fi vreun martor al lui Iehova, a sugerat el şi s-a uitat pe vizor invizibil. Hm, e Jody. Oare ce-o vrea?

Am presupus că ar fi fost mai plăcută vizita Danei, dar mie prezenţa lui Jody mi-a părut o alinare.

— Hai s-o lăsăm să plece. Tu ar trebui să fii la muncă oricum.

Răspunde tu, m-a îndemnat.

— Eu?

Sigur. Inventează un motiv pentru care eşti aici. E amica Danei. Aşa poţi să faci investigaţii.

— Of, Dumnezeule...

A sunat iar la uşă şi Bastien m-a privit rugător. Aveam o părere bună despre Jody, dar nu-mi plăcea să mă amestece în treburile lui, aşa că m-am dus bombănind la uşă. Poate că venea doar ca să lase ceva prăjiturele, sau ceva de genul, am gândit. Când m-a văzut, faţa i s-a luminat într-un zâmbet.

— Speram să fii tu! Mi s-a părut că recunosc Passatul.

— Ce memorie bună ai, am spus şi i-am zâmbit şi eu. Aveai treabă cu Mitch? E la serviciu.

— Nu, nu tocmai. Atât că am văzut maşina şi voiam să trec să te salut. Stai pe la el?

— Mm, mda. Am zi liberă şi i-am promis că... îi fac câte ceva prin curte.

Bastien, care pândea invizibil, a fost încântat la culme.

— E o zi excelentă pentru aşa ceva, mi-a dat ea dreptate.

Am presupus că se referă la genul ăla de zi friguroasă de iarnă în care mai iese câte un pic soarele. Cel puţin azi nu ploua.

— Ce aveai de gând să faci? m-a întrebat. Se pare că cei care se ocupă de gazon au strâns mare parte din frunze.

Aşa era. Am încercat să mă gândesc la altceva ce suburbanii nu plătiseră deja prost pe alţii să facă.

— Aveam de gând să plantez nişte flori.

— Ah! a spus şi şi-a împreunat mâinile, cu o scânteiere în ochii căprui. Minunată idee. Ai nevoie de ajutor?

— Ăăă...

Lângă mine, Bastien era gata-gata să aibă un atac. A încuviinţat viguros din cap şi a dat din buze „investigaţie”.

Ultima chestie de care aveam chef în ziua mea liberă era să muncesc în grădină, dar acum îmi băgasem singură capul în laţ.

— Sigur. Şi aşa nu prea ştiu ce am de făcut.

Şi eram tare blândă cu mine.

— Stai să-mi iau haina şi mergem la magazinul meu de plante preferat, a strigat ea încântată. Ce-o să ne mai distrăm!

A dat fuga înapoi acasă şi eu l-am luat pe Bastien în primire

— Te urăsc.

— Hm, de parcă n-aş şti, a spus şi m-a bătut pe spate. Sunt convins că de fapt ai mâini de grădinar, Fleur. Şi dacă nu, poţi să ţi le faci.

— Îmi eşti dator vândut.

Jody m-a dus la un magazin pentru grădinărit, care pentru mine era ca o măţăraie de verdeaţă. De fapt, verdeaţă nu era tocmai cuvântul potrivit. Mulţi dintre arbuşti şi plante aveau frunze căzute şi, pe măsură ce se apropia iarna, deveneau maronii şi galbene. O măţăraie de vegetaţie, mai degrabă.

— Încă sunt vii, mi-a spus, cercetând plantele cu un ochi de expert. Deşi nu e tocmai momentul potrivit pentru plantare. Însă tot ar trebui să ne descurcăm, din moment ce solul nu e încă aşa de tare.

— Pare mizerabil, am spus cu o grimasă.

— Cum de-a picat pe tine? a întrebat ea râzând.

— Fratele meu nu... planifică întotdeauna prea bine lucrurile. Şi e destul de convingător când vrea el. Şi enervant, şi insistent.

— Văd. Şi e şi drăguţ. Pun pariu că poate convinge femeile să facă tot ce vrea el.

— Nici nu bănuieşti!

Asta a făcut-o iar să zâmbească.

— Ai răbdare. Odată ce te apuci de genul ăsta de treburi, te prind. Şi nu sunt chiar aşa de mizerabile. Dacă vrei mizerie, într-o zi am să-ţi povestesc despre Guatemala.

— Când ai fost în Guatemala?

Mamă! Credeam că cei care se învârt în asemenea cercuri, aleg locuri de genul Malibu sau Paris ca destinaţii de vacanţă.

— Când am fost în Peace Corps.

— Ai fost în Peace Corps?

— Mda. Când eram mai tânără.

Am privit-o lung în timp ce ea continua să studieze oferta. Jody fusese în Peace Corps şi lucrase ca profesoară de desen.

Categoric era o tipă creativă. Era deşteaptă şi avea o personalitate agreabilă. Cum naiba de se băgase în cârd cu Dana?

Pană la urmă, am cumpărat câteva plante pe care le-a numit spânz şi nişte bulbi care, m-a avertizat, poate ies, poate nu ies în primăvară. Odată ajunse înapoi la Bastien, ne-am înfofolit în haine şi ne-am luat mănuşi, apoi ne-am apucat de săpat în grădina din faţă. La un moment dat l-am văzut trăgând cu ochiul pe fereastră şi făcându-mi cu mâna şi am scos limba când nu se uita Jody.

Aceasta mi-a spus cu mare drag despre trecutul ei. Mai puneam ocazional câte o întrebare lămuritoare, apoi mai continua o vreme. Ascultam, mai făceam câte un comentariu din când în când şi, deşi detestam să recunosc aşa ceva, am constatat că după-amiaza decurgea într-un mod agreabil. Avusese dreptate: munca în grădină nu era chiar aşa de rea odată ce te apucai. Inevitabil, discuţia a alunecat spre CPVF şi, spre surprinderea şi uşurarea mea, a recunoscut că are ceva nemulţumiri.

— Vreau să spun că sunt alături de ei, a explicat ea. Fără reţineri. Numai că uneori aş prefera să facem altfel lucrurile.

Mi-am înălţat privirea, bucuroasă să-mi iau o pauză de la hăcuitul solului dur.

— Ce fel de lucruri?

Şi-a pungit buzele drăguţe şi a explicat:

— Cred... de exemplu, că petrecem prea mult timp spunându-le oamenilor ce să facă şi ce să nu facă, înţelegi? Încercam să-i ajutăm să ducă o viaţă mai bună, şi cred că ăsta e un lucru pozitiv. În fond, după cum spune Dana, o uncie de prevenire face cât o livră de vindecare.

Ahh! E plină de stereotipuri muierea.

— Dar eu mi-aş dori să facem ceva şi pentru cei care au nevoie de ajutor acum. Ştii câte familii din zona asta nu au destulă mâncare? Ar fi extraordinar să putem coopera cu bănci locale de alimente ca să-i ajutăm, mai ales acum că vin sărbătorile. Sau de exemplu... facem foarte mult pentru adolescenţi, îi ajutăm să aleagă cum trebuie, dar am vizitat adăposturi pentru fete care deja au probleme. Au fugit de acasă, sunt însărcinate. Dana spune că sunt o cauză pierdută, dar...

— Dar tu nu crezi asta? am întrebat cu blândeţe.

Se oprise şi ea din săpat şi privea în gol, spre bulbul pe care-l ţinea în mână.

— Nu cred că există vreun om pe care să nu-l mai poţi ajuta. Însă Dana... vreau să spun că e foarte deşteaptă. Ea ştie mai bine decât mine lucrurile de genul ăsta şi am încredere în ce spune.

— Nu e nimic greşit în a-ţi pune întrebări.

— Mda, presupun că da. Numai că... da, mi-a fost o bună prietenă, a spus, iar ochii i s-au concentrat pe ceva departe în spaţiu şi timp. Acum câţiva ani, Jack şi cu mine am avut, mă înţelegi, probleme. În fond, se mai întâmplă, nu? Nici o relaţie nu e perfectă.

— Nu e, am încuviinţat posomorâtă.

— În orice caz, ea m-a ajutat să trec prin asta şi într-un fel mă simt...

— Datoare?

— Nu... nu ştiu, a spus Jody jenată. Presupun. Uneori e dificilă... de exemplu, te surprinde cu lucruri la care nu te-ai fi aşteptat. Alteori... A clătinat din cap şi a râs stânjenită. Nu ştiu ce vorbesc. E un om minunat, cel mai extraordinar om pe care l-am cunoscut vreodată. Face atâta bine...

Apoi a schimbat brusc subiectul şi am lăsat-o. Am trecut la subiecte mai vesele şi m-am trezit că mă amuz împreună cu ea, încântată de compania ei. La un moment dat, am dat fuga în bucătărie la Bastien şi am făcut ciocolată caldă, pe care am băut-o afară în timp ce terminam ce mai aveam de făcut cu plantele, apoi ne-am admirat munca. În ciuda reticenţelor mele de la început, îmi cam plăcuse să realizez ceva aşa de tangibil.

— Ia uite, a spus Jody. A sosit Dana acasă, într-adevăr.

Explorerul Danei a oprit alături şi o clipă mai târziu a venit chiar ea la noi şi ne-a cadorisit cu un zâmbet din ăla glacial de-al ei, de scârbă.

— Văd că ne împrietenim.

Ceva din efervescenţa de mai devreme a lui Jody s-a diminuat.

— Tabitha avea nevoie de ajutor în grădină, aşa că am dat o fugă.

— Ce drăguţ din partea ta.

Dana i-a aruncat celeilalte femei o privire greu de interpretat, dar evidente erau dezaprobarea şi posibil ceva furie. Deşi susţinusem cu tărie contrariul de faţă cu Bastien, aveam sentimentul că era posibil chiar s-o fi ofticat pe Dana mai mult decât bănuiam eu, creând greşita impresie de care mă tot acuza el. Se poate chiar ca Dana să-şi fi exprimat părerile despre mine şi faţă de Jody.

Am urmărit chipul lui Jody trecând printr-o varietate de expresii. Eram destul de sigură că avea în ea mai multă tărie decât arăta la suprafaţă şi preţ de o clipă a dat senzaţia că ar fi gata să se arate sfidătoare. Apoi, după un moment de contact vizual, şi-a ferit privirea şi a cedat.

Poate că în momentul ăla ar fi trebuit să zâmbesc prosteşte şi să încerc să-i intru Danei în graţii, dar mă iritase ceea ce-mi păruse o atitudine mustrătoare. Nu avea dreptul să-i facă aşa ceva lui Jody.

— A fost incredibil de drăguţă, am spus tăios. Jody e unul din puţinii oameni cu adevărat de treabă din lumea asta. Şi nu se preface doar. Dar, desigur, tu ştii deja.

Jody s-a înroşit ca un rac, iar zâmbetul Danei a înregistrat un spasm.

— Da, da, aşa e. Ce-ţi face glezna?

— E ca nouă.

— Mă bucur să aud asta.

Am aşteptat cu toatele în liniştea apăsătoare şi am decis ca de data asta s-o las pe Dana să o spargă, oricât de înfricoşătoare era privirea ei. Desigur, ea era o expertă în aşteptare, deci nu e de mirare că Jody a fost cea care a cedat. Sincer, nu puteam s-o condamn.

— Trebuie să sosească Jack în curând, aşa că plec şi eu.

M-am ridicat odată cu ea şi am ajutat-o să-şi strângă uneltele. Am mai schimbat câteva observaţii forţate, apoi ne-am văzut fiecare de drum.

— Ce s-a întâmplat? Ce s-a întâmplat? A exclamat Bastien când am intrat înapoi în casă. Am văzut-o şi pe Dana acolo.

— Nici o noutate. Jody e o sfântă, iar Dana e o scârbă. Sper să te grăbeşti şi să termini odată cu chestia asta.

— Ce naiba, încerc! N-ai aflat cumva ceva util?

— Nu tocmai... deşi cred că Jody ştie ceva despre Dana, ceva destul de suculent pentru tine. Nu mi-a spus ce anume.

Incubul s-a agăţat de informaţia asta ca un câine de osul lui.

— Trebuie să afli detalii! Sun-o mâine. Invit-o la masă.

— Iisuse, Bastien, îmi place tipa, dar nu-ţi fac eu treaba. Spuneai că e numărul tău, mai ţii minte? În plus de asta, am şi eu viaţă personală, ştii?

— Asta e de discutat, a spus şi s-a încruntat.

— Şi în fond, de ce eşti aşa de chitit pe faza asta cu Dana? Da, mi-ar plăcea s-o văd doborâtă, dar felul în care te porţi... nu ştiu ce să zic. Cam exagerezi.

— Şi de ce nu ar trebui să fiu chitit? Faptul că tu nu mai joci jocul cu sufletele nu înseamnă că noi ceilalţi nu mai suntem interesaţi de cariera noastră.

Îl ştiam prea bine pe Bastien încât să nu-mi dau seama că mai exista un motiv pentru care ne certam tot timpul.

— Şi asta e singura chestie, nu? Doar etica muncii în cea mai bună tradiţie americană, nu?

— Da, a spus crispat. Nu e nimic în neregulă la chestia asta.

Ne-am fixat cu ochii noştri asemănători de membri ai familiei Hunter şi am încercat să-i transmit din priviri că ştiam că e ceva mai mult decât îmi spunea el. Mi-a întors o privire oţelită, nevrând să se deschidă în faţa mea. Într-un final, am clătinat din cap, refuzând să mă mai las atrasă în vreo ceartă.

— Pot să sar şi eu în jacuzzi? am întrebat în schimb.

A făcut un gest spre curtea din spate.

— Cum să nu. Toată casa îţi stă la dispoziţie. Foloseşte-mă şi apoi abandonează-mă.

— Parcă ai fi copil.

Nu mi-a răspuns şi s-a dus să se uite la televizor.

Am ieşit prin curtea interioară şi am deschis capacul jacuzziului. Din el s-a revărsat abur fierbinte şi am oftat de plăcere După o zi petrecută afară, în frig, mă simţeam de-a dreptul dărâmată. Mi-am aruncat privirea primprejur şi am cercetat spalierele acoperite cu viţă-de-vie, care ofereau intimitate. Erau trei şi între ele era spaţiu cât să încapă un om. Amurgul se lăsa rapid, înlocuit de întuneric, şi mă simţeam destul de ferită de vecini.

Am sărit din haine şi am strecurat un picior în jacuzzi. Fierbinte, foarte fierbinte. L-am tras afară, am mai aşteptat un minut şi apoi am încercat iar. Uşurel, mi-am strecurat şi restul corpului, puţin câte puţin. Când în sfârşit eram scufundată în apă până la gât, am răsuflat încântată şi mi-am sprijinit capul de margine. Minunat. Am mai dat cu bulbuci şi am închis ochii. Dintr-odată am reuşit să dau totul uitării. Pe Doug, pe tipul de la club, pe Dana, pe Seth...

Hm, poate pe Seth nu cu totul, dar cel puţin lucrurile neplăcute.

Când mi s-a cârlionţat părul de la abur şi pe frunte mi se prelingeau broboane de sudoare, m-am ridicat şi m-am aşezat pe marginea căzii, lăsând aerul să-mi usuce pielea. Multă lume nu înţelege rostul unui jacuzzi în aer liber, dar eu le preferam celor din interior. Nimic nu se compară cu schimbarea de temperatură.

Odată ce m-am răcorit, am intrat înapoi în apă, gata să repet procesul. Aş fi putut să fac chestia asta toată noaptea şi aş fi fost în culmea fericirii. Intrasem înapoi în apă de numai de câteva minute, când am auzit un zgomot de crenguţă ruptă de undeva din apropiere. Era ca într-un film de groază ieftin, dar totuşi înspăimântător. Am ţâşnit afară, împroşcând apă în stânga şi-n dreapta, şi am dat buzna peste margine în timp ce auzeam foşnet de frunze şi un fâşâit.

— Bastien! am strigat, intrând în fugă înapoi în casă.

A venit iute în cameră, palid la faţă şi alarmat.

— Ce-ai păţit?

M-am îndepărtat de curtea interioară şi am arătat într-acolo.

— E cineva afară.

De fapt, nimic nu-mi putea face rău, desigur, dar faptul că eşti nemuritor nu te scuteşte de frica şi precauţia care vin din instinct.

Aveam tot timpul să mă jenez mai târziu că mă purtasem ca o fătuţă.

A cercetat cu privirea curtea interioară şi a ieşit afară fără nici o ezitare ca să arunce un ochi. Ce cavaler aveam! Am aşteptat în bucătărie, cu inima bătându-mi cu putere, şi de pe mine se scurgeau picături de apă pe podeaua de lemn. Peste câteva clipe s-a întors, clătinând din cap.

— Nu e nimic afară. Ai tu imaginaţia bogată.

— Ba nu! Chiar era ceva acolo, am auzit eu.

— Atunci a fost un animal, a spus şi a rânjit. Sau poate era Reese, îşi oferea şi el senzaţii tari.

Când a văzut că nu râd la glumă, s-a apropiat şi m-a tras lângă el, fără să-şi facă griji că se udă, şi tremuram lipită de el.

— Stai liniştită, a şoptit. Nu e nici un pericol, eşti în siguranţă.

Şi-a scos sacoul şi l-a înfăşurat în jurul meu. Era prea mare, dar îmi dădea o senzaţie minunată. M-am cuibărit la pieptul lui, prea zguduită ca să-mi trag pe mine haine mai consistente

— Haide, Fleur. Ştii că sunt aici şi că n-o să permit să ţi se întâmple nimic.

Animozitatea care apăruse între noi în decursul certei a dispărut şi dintr-odată totul revenise la normal. M-a dus sus la el în dormitor, cuprinzându-mă încă cu braţul. Pe drum m-am uscat şi m-am transformat din nou în Georgina. Şi-a reluat şi el trupul obişnuit, m-a tras lângă el în pat şi mi-am aşezat capul pe pieptul lui.

Mulţi nemuritori nu înţeleg relaţia dintre incubi şi sucubi. Avem obiceiul să ne atingem mult unul pe celălalt, gesturi mici dar intime după majoritatea standardelor. De multe ori de-a lungul anilor fusesem acuzată că am o relaţie fizică cu Bastien, sau cu altcineva. Însă adevărul era că în tot timpul cât fuseserăm apropiaţi, niciodată nu se petrecuse între noi nimic romantic. Eram apropiaţi, fizic şi emoţional, dar asta avea drept cauză prietenia, nimic altceva.

Pentru că, sincer, din moment ce mare parte din existenţă ţi-o petreci permiţându-le unor necunoscuţi accesul la trupul tău, părea o stupizenie să nu te bucuri de apropierea fizică a celor la care chiar ţineai. Şi repet, prin legătură fizică mă refer la lucruri mărunte, nici măcar la cele care se încheie cu un orgasm sau cu ceva ce necesită acordul părinţilor. O dezmierdare, o mângâiere, masaj, sărutări ici-colo, toate astea erau semne de apropiere. Aveam nevoie de ele, cred eu ca să ne menţinem încrederea în modul nostru de viaţă. Şi faptul că ştiai că, făcând asta, celălalt primea exact acelaşi lucru îţi oferea un anume confort. Nu aş fi avut parte de o relaţie emoţională aşa de echitabilă dacă aş fi căutat o apropiere fizică. Simlară cu, de exemplu, Hugh, sau cu vampirii. Pentru ei ar fi însemnat altceva.

Motiv pentru care puteam să stau în patul lui Bastien, pe jumătate goală, cu trupul încolăcit cu al lui. Râdeam pe sub aşternuturi, depănând amintiri dintr-un trecut în care trebuise să dormim la fel dar mai puţin confortabil. În cabine de pe vas, în paturi înguste din pensiuni, în campinguri de pe marginea unor drumuri de ţară... Şi atunci ne culcuşeam unul în altul în căutare de căldură şi siguranţă.

Am sfârşit prin a petrece toată noaptea cu el şi m-a ţinut în braţe tot timpul cu un cavalerism demn de Seth. Dar cu Bastien nu m-am perpelit toată noaptea de grijă să nu-i fac vreun rau cu o mângâiere neatentă. Nu mai dormisem aşa de bine de săptămâni întregi.

Când m-am întors acasă a doua zi, l-am sunat pe Seth şi l-am întrebat dacă fusese la librărie cu o zi în urmă. Mi-a confimat că fusese şi că Doug se purtase frumos.

— S-a purtat un pic prosteşte şi a fost cam palavragiu, dar nu se compară cu comportamentul din ziua aia.

— Bun. Sper că a terminat cu chestia asta.

A urmat o pauză stânjenitoare, apoi Seth m-a întrebat, cu un dezinteres forţat:

— Ai ieşit noaptea trecută? Te-am sunat destul de târziu şi nu mi-ai răspuns.

— Ah, da. Azi-noapte am rămas la Bastien.

— Ah!

Linişte.

— Nu e ce crezi tu, l-am asigurat iute. Am dormit doar, e ceva platonic. Exact ca...

— Ca noi doi?

Linişte.

— Nu s-a întâmplat nimic. Mi-e ca un frate, sincer. E ultimul om pe care ar trebui să fii gelos.

— Nu sunt gelos. Nu tocmai gelos. Dar dacă tu spui că nu a fost nimic, atunci nu a fost nimic. Nu am vrut să par că te acuz de minciună. Ştiu că nu ai face aşa ceva.

M-am gândit la partida de sex oral de la clubul ăla şi la pielea mea goală lipită de a lui Bastien. Poate că nu minţeam dar nici nu-i spuneam întotdeauna lui Seth tot adevărul.

Peste câteva zile, am mers cu Seth la un alt concert al trupei Nocturnal Admission. Săptămâna de muncă petrecută alături de Doug se derulase într-o atmosferă politicoasă, dacă nu chiar prietenească. Seth a venit să mă ia de acasă şi din nou s-a minunat tot când m-a văzut. Noaptea trecută fusesem la vânătoare cu Bastien, în ciuda obiecţiilor mele iniţiale, şi mai făcusem o victimă. Strălucirea nu se dusese încă, şi aş fi fost sexy şi într-un sac de rafie. Aşa că presupun că era de-a dreptul o răutate din partea mea să port genul de rochie pe care o purtam. Era o rochiţă minusculă din jerseu gri de bumbac cu o fundă prinsă împrejur, sub sâni. Partea de sus, cu bretele subţiri, în formă de V, arăta cu generozitate decolteul, iar fusta îmi atârna uşoară şi drapată până deasupra genunchiului. Era ca o rochiţă de vară purtată iarna.

Seth m-a cuprins cu braţul şi m-a împuns cu nasul în gât.

— Eşti o surpriză permanentă pentru mine. Mereu îmi închipui că ştiu la ce să mă aştept din partea ta, apoi te văd şi...

N-a putut să termine, dar au făcut-o ochii lui, care mi sau plimbat în susul şi în josul corpului, topindu-mă pe dinăuntru. „Aruncă-mă pe pat şi iubeşte-mă”, l-am implorat în gand însă tare am spus doar:

— Ar trebui s-o luăm din loc.

La concert, Nocturnal Admission a cântat spectaculos, ca data trecută. Publicul lor crescuse şi nu aveai loc să arunci un ac în local. Abia vedeam scena, dar auzeam fiecare notă minunată.

Din fericire, am avut mai mult parte de Doug mai târziu, pentru că cei de la local l-au lăsat să dea încă o petrecere sălbatică după concert. Femei fermecate şi câţiva bărbaţi – le sorbeau cuvintele lui şi altor membri ai trupei. Când m-a văzut, Doug m-a strâns în braţe, i-a spus cuiva să-mi pregătească o băutură de Doamne-ajută şi s-a purtat de parcă nu s-ar fi întâmplat nimic între noi. Mă bucuram că pot să las deoparte resentimentele, dar acum, că ştiam pe ce să dau vina pentru comportamentul lui, atitudinea lui radioasă şi sălbatică mă supăra.

A apărut şi Casey la un moment dat, încă un pic palidă, dar categoric se refăcea. Am urmărit-o din partea opusă a încăperii apropiindu-se timid de Alec. Stătuse de vorbă cu Wyatt, chitaristul, şi s-a întors spre ea cu un zâmbet evident forţat şi fals. Nu auzeam ce discutau, dar mesajul se vedea foarte limpede. Ea voia să stea de vorbă cu el, să-i atragă atenţia într-un fel sau altul, dar el o respingea pe faţă. L-am văzut clătinând din cap în timp ce ea vorbea cu o mină aproape disperată. Până la urmă, a plecat pur şi simplu şi pe ea a lăsat-o cu ochii căscaţi, supărată.

— Îmi vine să mă duc la el şi să-i dau una, i-am spus lui Seth.

— Abţine-te. E treaba lor, nu a ta.

În momentul ăla m-am luat de el:

— La naiba, Seth! Cum poţi să fii întotdeauna aşa de paşnic, de nonconflictual? Tu nu te revolţi la nimic?

M-a privit calm. Chiar dacă a fost surprins sau jignit de izbucnirea mea, nu a arătat.

— Mă revolt la o mulţime de lucruri. Doar că ştiu când să intru în luptă, atâta tot. Şi tu ar trebui să faci la fel.

— Îţi dai seama că s-a culcat cu ea, apoi i-a întors spatele, a părăsit-o pur şi simplu. Poate chiar s-a folosit de mijloace sinistre ca să facă treaba asta.

— Crede-mă, nu accept aşa ceva, dar Casey trebuie să fie cea care ripostează. Altfel, lansezi doar tu acuzaţii şi te dai în spectacol.

M-am încruntat, dându-i dreptate pe jumătate, dar tot dornică să pot da o mână de ajutor. M-am uitat primprejur, nu am mai văzut-o, şi cred că era bine şi aşa. Cu puţin noroc, plecase acasă, jurând să nu mai aibă de-a face cu bărbaţii pentru un timp. Seth a plecat la toaletă şi, aproape exact în aceeaşi clipă, Alec a venit să facă zâmbre pe lângă mine.

— Salut, Georgina. Arăţi super.

— Mersi, am spus.

M-am ferit într-o parte, ca să-i dau de înţeles, speram eu, că nu sunt interesată. Să zică mersi că nu i-am întors spatele.

— Eşti cea mai tare tipă de aici din noaptea asta.

Fie că era adevărat sau nu, ştiam că surplusul de energie mă făcea să fiu cea mai atrăgătoare. Era o diferenţă. Când m-am uitat la Alec, deodată am luat în calcul posibilitatea de a flirta şi eu şi de a mă culca cu el. Îmi plăcea ideea de a-l vedea lat şi suferind pe undeva, pe acolo. Neah! Dacă mă gândeam mai bine, dat fiind că era aşa o mizerie de om, probabil că nu i-aş fi furat prea multă energie şi i-ar fi tăiat doar răsuflarea.

— Bei iar cocârţ d-ăla cu vodcă? a întrebat, împingând şi mai departe prefăcătoria.

— Îi zice cocteil, l-am corectat eu.

— Să ştii că ăia de la bar pot să-ţi prepare orice dacă vrei şi altceva. Şi pe aici pe undeva e şi iarbă. Cred că l-am văzut pe Corey şi cu ceva LSD.

Tipul ăsta chiar încerca non-stop să şi-o pună. Nu-i păsa în ce fel. În momentul ăla a apărut Seth şi m-am întors spre el cu un zâmbet fermecător.

— Mi-a părut bine să stau de vorbă cu tine, Alec, am spus veselă şi l-am luat pe Seth de braţ. Ne mai vedem.

— Ce-a fost asta? m-a întrebat Seth, odată ce ne-am îndepărtat de el.

— Dobitocul ăla încerca iar să mă agaţe. Asta chiar după ce a lăsat-o baltă pe Casey. Doamne, cât îl urăsc. Şi tot la recuzita obişnuită a recurs, încerca să-mi vâre băutură pe sub nas, îmi spunea ce sexy sunt...

— Dar eşti sexy, a spus Seth, aplecându-şi faţa spre a mea.

— Termină că îmi dai idei.

A continuat să mă ţină lipită de el. Chiar trebuia să aştept două zile până să ne revedem, după ce-mi luam porţia.

— Te-ai întrebat vreodată cât de mult te-aş putea săruta pe buze? a întrebat.

— Ce vrei să spui?

— Pot să te sărut ca lumea pe obraz şi pe gât, nu? Dar pe buze... trebuie să te sărut iute şi în treacăt. Limba şi prea multă intensitate sunt excluse. Aşa că îmi închipui că există o cale de mijloc.

— Tu ai băut?

— Nu, mă gândeam şi eu.

Extazul provocat de strălucirea mea i se citea pe faţă. I-am dat uitării pe toţi cei care ştiam că ne văd, l-am lăsat să-şi apropie gura de a mea şi buzele lui m-au atins uşor. Nu era nici un sărut uşor, frăţesc, dar niciunul profund, cu limba, ci mai degrabă o mângâiere. Buzele lui le-au mângâiat delicat pe ale mele, iar limba lui abia mi-a atins uşor conturul buzelor. M-a traversat un fior ca un curent electric din cap până la degetele picioarelor şi a încercat apoi să urce iar, dar mi s-a înţepenit între picioare. Seth s-a dat înapoi.

— S-a întâmplat ceva rău?

— Nu, am spus cu răsuflarea tăiată. Dar cred că trebuie sa repetăm experimentul, ca să ştim exact.

Deodată, din partea opusă a încăperii, am auzit urale, urmate de un zgomot înfiorător de ceva ce era distrus şi icnete alarmate. Fără o vorbă, Seth şi cu mine ne-am dus ca la un semn să vedem ce s-a întâmplat.

Doug stătea grămadă pe podea în faţa scenei şi râdea isteric.

— Ce s-a întâmplat? l-am întrebat pe Corey.

Avea pupilele serios dilatate şi mi-am adus aminte că Alec pomenise de faptul că basistul avea LSD.

— E un nou sport olimpic: sărituri de pe masa din scenă.

— Am urmărit privirea şi am văzut o masă instalată pe scenă. La vreo patru metri jumătate, pe podea, lângă Doug, era o masă răsturnată. Mi-am plimbat privirea înainte şi înapoi şi am întrebat:

— A încercat să sară de pe masa aia pe ailaltă?

— Absolut, a spus Corey şi s-a pus pe cotcodăcit. Era gata să reuşească, să dea toţi dracii, da’ a lovit marginea în cădere

— Putea să-şi rupă un picior, a mormăit Seth dezgustat. Sau şi mai rău.

Doug părea în regulă. Câteva femei îndatoritoare cu bluze mulate îl ajutau să se ridice. Mi-a surprins privirea şi a râs şi mai tare.

— Nu te panica aşa, Kincaid. Mă simt bine... dar dacă vrei să fii sigură, vino şi sărută-mă ca să-mi treacă bubiţa.

A făcut cu ochiul lui Seth, iar ceilalţi au râs împreună cu el, fără să ştie de ce. În curând m-au dat uitării când în jurul lui s-au strâns şi mai mulţi adoratori, moment în care Seth şi cu mine ne-am retras.

— Ce-o fi avut în cap? am spus îngrijorată. E adevărat, mereu face tot soiul de acrobaţii pe scenă, dar ar fi trebuit să-şi dea seama că nu poate să facă treaba asta.

— Dacă nu e în toate minţile, e greu de spus ce gândeşte. Drogurile au efectul ăsta, îţi dau sentimentul că eşti invincibil.

Mi-am spus să nu uit să caut despre drogurile alea al căror nume mi-l sugerase Cody. Nu ştiam dacă avea să dea vreun rezultat, dar măcar îmi dădea senzaţia că făceam ceva.

— Hei, am exclamat şi l-am oprit brusc pe Seth. Uite-l iar pe tipul ăla.

— Care?

— Tipul ăla care vorbeşte cu Alec. Ăla ciudat, cu aspect de fotomodel goth.

Seth mi-a urmărit privirea. Departe, în partea opusă, lângă bar, Alec şi tipul pe care îl văzusem la concertul de mai înainte discutau aprins. Fotomodelul poet demn de coperta revistei CQ părea neclintit şi rece în noaptea asta, ceea ce-i asprea trăsăturile de altfel blânde şi rafinate. Alec avea un aer rugător. Tobarul gesticula cu frenezie, disperat şi înspăimântat, însă celalalt bărbat clătina cu hotărâre din cap, neînduplecat. A dat din mână spre mulţime, apoi i-a spus ceva lui Alec. Acesta s-a făcut palid şi şi-a reluat aerul implorator. Celălalt a clătinat iar din cap, apoi a plecat.

Nu s-a apropiat de noi, dar a trebuit să vină în direcţia noastră ca să ajungă la ieşire. Era încă la vreo cinşpe metri de mine şi separat de un zid de oameni când deodată am simţit ceva ciudat, ca o înţepătură pe piele. Era ciudat şi strident, dar curgător în acelaşi timp. Semăna cu ce simţisem prin preajma lui Doug şi a trupei, numai că atunci fusese imposibil de identificat. Era categoric amprenta cuiva, avea legătură cu bărbatul ăla şi pulsa limpede. Mi-am reţinut un icnet înăbuşit şi m-am dat un pas înapoi ca să ies din raza lui. L-am tras şi pe Seth după mine, l-am luat în braţe şi l-am sărutat pe gât.

În timpul acesta, mă uitam cu coada ochiului la bărbatul care a rămas împietrit pe loc şi a răsucit capul împrejur, cercetând mulţimea. Mă simţise şi el pe mine. Şi-a plimbat şi peste noi de câteva ori privirile, dar nu s-a oprit în mod special asupra noastră. Eram un alt cuplu de hormonauţi. M-am crispat, aşteptând să se apropie şi să încerce să mă simtă iar. Nu ştiu de ce, dar nu voiam să dea de mine. A mai cercetat un pic, apoi a renunţat şi şi-a continuat retragerea.

Când a plecat, m-am relaxat şi m-am sprijinit de Seth.

— Ce...?

— Bărbatul ăla care stătea de vorbă cu Alec, am spus, şocată încă. E nemuritor.

Seth a înălţat din sprâncene.

— Serios? Ce fel? Înger? Demon?

— Niciuna, nici alta. Nu e dintre ai mei.

— Cum adică nu e dintre ai tăi?

— Nu toţi nemuritorii fac parte din sistemul paradisiac şi infernal. Sunt multe alte creaturi care umblă prin lume: nimfe, orisha, oni...

— Tu îţi dai seama că m-ai aruncat într-o dilemă teologică ce-o să mă ţină treaz noaptea ani de zile? a spus el în glumă. Când a văzut că nu răspund, a devenit serios. Bun. Şi el ce fel era?

— Asta e chestia, am spus şi am clătinat din cap. Habar n-am. N-am nici cea mai mică idee ce anume era.

Capitolul 10

Jerome nu a părut prea încântat să-mi audă vocea a doua zi de dimineaţă.

— Tu ai idee ce oră e, Georgie? a mormăit în telefon.

— De ce te plângi? Tu n-ai nevoie de somn.

— Spune iute.

Am povestit experienţa pe care o avusesem la concert şi faptul că îmi fusese imposibil să identific misteriosul nemuritor.

— Nu e unul de-ai noştri. Ăăă, vreau să spun că, adică... nu e din... panteonul nostru, am încheiat jenant.

— Panteon? N-am mai auzit niciodată termenul ăsta în altă parte decât la un curs de introducere în mitologie, desigur.

— Şi?

— Şi ce?

— Şi nu e ciudat? Am cunoscut sute de altfel de nemuritori, dar niciodată unul din ăsta. Nu îl simţeam... normal. Da, simţeam că e nemuritor, dar era aiurea.

— Ei, oricât ar părea de greu de crezut, există încă o mulţime de lucruri pe care tu nu le-ai simţit niciodată, în ciuda vastei tale existenţe.

— Mda, mă rog, ştiu că sunt mic copil. Dar nu te îngrijorează chestia asta?

— Nici cât negru sub unghie, a spus cu un căscat. Ceva angelic sau demonic, da, dar vreun semizeu sau vreun satir amărât? Nici gând. Ei nu fac parte din jocul ăsta. De fapt, cu toţii fac parte din Joc, dar nu din al nostru. Nu au nevoie de permisiune ca să umble pe aici. Cât timp nu se bagă în treburile noastre, nu prea îmi pasă. Ei îşi văd de treaba lor, iar noi pur şi simplu îi luăm în evidenţă şi mergem mai departe.

— Evidenţă? Deci ai o evidenţă?

— Ei, nu eu, desigur. Asta e treaba lui Grace şi a lui Mei.

Nu era de mirare. Jerome nu prea era amator de... ăăă... muncă. Grace şi Mei erau subordonatele lui, demoniţe care făceau multe din treburile murdare de care el nu avea chef. Rareori le vedeam.

— O să le dau un bip, am mormăit, cu mintea la galop.

— Ştii, cred că se subînţelege că sunt sute de alte proiecte mai utile asupra cărora ţi-ai putea concentra energia. Ca de exemplu, să-ţi ajuţi amicul incub. Din câte am auzit, zace în suburbii ameţit, de multe ori de la droguri.

— Hei, i-am luat apărarea lui Bastien. Face treburile pe îndelete. Nu poţi să pretinzi rapiditate când vrei treabă de calitate. În plus, tot ce ştie a învăţat de la mine.

— Nu ştiu de ce, dar chestia asta nu mă linişteşte deloc, a spus Jerome şi mi-a închis.

Am încercat să le sun pe Grace şi pe Mei. Am aşteptat semnalul sonor, mi-am format numărul la care să fiu sunată şi am închis. Un minut mai târziu, a apărut în livingul meu o ploaie de lumini demne de ziua naţională şi m-am trezit cu cele două demoniţe înaintea mea.

Pentru două tipe care îşi aleseseră trupuri diferite, semănau uimitor de tare. Grace era subţirică, genul profesionist, asexuat, impresie consfinţită şi de fusta neagră şi de sacoul de firmă pe care le purta. Avea părul blond spălăcit tăiat drept la nivelul bărbiei, ochi căprui spre negru şi o piele care nu văzuse niciodată lumina soarelui. Singura culoare pe care o afişa era rujul roşu maşină-de-pompieri.

Mei era îmbrăcată exact la fel, avea până şi acelaşi gen de ruj roşu. Avea şi ea părul până la bărbie, de un brunet-închis care bătea spre albastru. În ciuda trăsăturilor mai blânde, a pomeţilor mai înalţi şi a ochilor negri, blânzi, migdalaţi, nu răspândea mai multă căldură sau prietenie decât colega ei.

Cele două erau veşnic împreună şi am presupus că trebuie să fi fost prietene, oarecum. Dar nu aveam nici cel mai mic dubiu că şi-ar scoate ochii – sau, de ce nu, i-ar scoate ochii lui Jerome – dacă se ivea ocazia obţinerii puterii sau a unei avansări.

— Georgina, a spus Mei.

— De când nu ne-am mai văzut, a spus Grace.

Amândouă mă priveau şi păreau să aştepte ceva. Aubrey se uita la ele din spatele canapelei, cu blana zbârlită şi coada înfoiată.

— Salut, fetelor, am răspuns neliniştită. Mersi că aţi venit de repede. Nu prea a fost azi de muncă?

Amândouă au făcut ochii mari la mine.

— Aăă, bun, deci, mi-a spus Jerome că aveţi o evidenţă a nemuritorilor care trec prin oraş. Nemuritori din afara...

— Jocului? a sugerat Grace.

— Panteonului? nu s-a lăsat nici Mei mai prejos.

— Mda. Exact. Deci... aveţi?

— Pe cine cauţi? m-a întrebat Mei.

— Ce fel de nemuritor? a întrebat şi Grace.

— Asta e problema.

Le-am spus tot ce ştiam despre el, chestie care includea în general aspectul şi alte ocazii în care avusesem senzaţia aia ciudată. Era mai greu să-i descriu amprenta. Nu puteam să spun exact că îl simţeam ca pe un incub, înger, nimfă sau om, pentru că nu mai dădusem peste genul ăsta până acum.

Demoniţele au procesat informaţiile, au făcut schimb de priviri şi apoi au clătinat din cap.

— Nu-mi pare cunoscut, a spus Grace.

— Dar putem să verificăm încă o dată în evidenţe, a spus Mei.

— Mersi, le-am spus şi eu. Rămân datoare.

Au încuviinţat scurt din cap şi au dat să plece, dar deodată Mei s-a uitat înapoi la mine.

— Ar trebui să mai ieşi şi tu cu noi din când în când, a spus pe nepusă masă. La Cleo’s din Capitol Hall sunt evenimente speciale extraordinare în Seara fetelor.

— Suntem aşa de puţine fete pe aici, a adăugat Grace. Trebuie să fim unite.

Au zâmbit şi s-au făcut nevăzute. M-a luat cu fiori. Mersul cu ele la un bar părea numai un pic mai plăcut decât ştampilatul cu prietenele de la CPVF ale Danei.

Apropo de asta, am hotărât să îi fac o vizită lui Bastien mai târziu, în după-amiaza aia. Nu mai ştiam nimic de el de câteva zile.

— Ai idee cât de puţin mă interesează prietenii tăi muritori? a izbucnit când i-am spus de toată situaţia aia bizară cu Doug, Alec şi bărbatul misterios. Eu am mari probleme aici. Sunt pe moarte. Nu avansez deloc cu Dana. Ne tot vedem, e drăguţă, dar atâta tot! Se poartă de parcă ar vrea doar...

— Să fiţi prieteni?

S-a oprit din măsurarea bucătăriei cu pasul şi mi-a aruncat o privire rea.

— Femeile nu-mi sunt niciodată doar prietene, a spus, s-a rezemat de bar şi a închis ochii. Nu-mi trece prin cap nici o altă variantă. Dacă nu mă mişc iute, se găseşte vreun şef de-al nostru care să descopere ce rău merge treaba.

M-am hotărât să nu menţionez comentariul lui Jerome despre zăcut.

— Hai, mă, ia-ţi şi tu o pauză şi distrează-te. Iar se ţine la Peter o partidă de poker. Hai să joci cu noi. Vine şi Seth.

— Parcă ai zis că o să fie distractiv.

— Ia stai aşa! La cine baţi apropouri? La Peter sau la Seth?

— Alege tu unul, Fleur. Deşi trebuie să recunosc, Peter face un sufleu destul de acceptabil. Scriitorul ce ştie să facă?

— Ce-ar fi să nu te mai tot iei de Seth? Nici măcar nu-l cunoşti.

— Scuze, a spus Bastien şi a ridicat din umeri. Dar tu îmi pui mingea la fileu.

— Eşti gelos.

— Da’ de unde, a pufnit el. Mi-am luat porţia de amor cu muritoarele. La fel şi tu, dacă nu greşesc. Şi ai mai avut şi o grămadă de iubiţi nemuritori pe care păreai să-i placi destul de mult. Dar niciunul dintre ei nu te-a făcut să suferi mai tare decât tipul ăsta.

— Seth e altfel. Nu pot să-ţi explic. Mi se pare aşa de... firesc să fiu cu el. Simt de parcă l-aş cunoaşte de-o veşnicie.

— Fleur, eu chiar că te cunosc de-o veşnicie, tu în schimb îl cunoşti pe tip de câteva luni.

Ne cuplaserăm destul de iute şi uneori chiar mă deranja chestia asta, dar eu chiar credeam în forţa şi în profunzimea sentimentelor mele faţă de Seth. Şi nu erau nici superficiale, nici vremelnice, speram eu.

Îmi spusese odată că nu exista nimeni pe lumea asta pentru el în afară de mine. Când i-am spus că era o afirmaţie îndrăzneaţă dat fiind de cât timp ne cunoşteam, răspunsul lui fusese: „Uneori ştii pur şi simplu”.

Semăna uimitor de tare cu ce-mi spusese soţul meu, Kyriakos, când ne cunoscuserăm, demult, în vremurile mele de muritoare de mult apuse. Aveam cincisprezece ani pe vremea aia, iar tata mă trimisese la docurile din oraş să-i transmit un mesaj tatălui lui Kyriakos. Fusese ceva un pic neobişnuit să mă trimită singură, dar tata nu se gândise prea mult la lucrul ăsta întrucât el era nu foarte departe, în târg. Totuşi mi se păruse o plimbare înspăimântătoare.

Nişte bărbaţi asudaţi şi mizerabili trudeau neobosiţi, descărcând şi încărcând marfă sub soarele torid, având drept fundal Mediterana de turcoaz, scânteietoare. Mi-a arătat drumul un bărbat scund şi chel care m-a privit lacom când a terminat.

„Eşti înaltă”, a remarcat. „Pun rămăşag că asta îi supără pe unii bărbaţi, dar pe mine nu mă deranjează. După mine, eşti exact cât trebuie de înaltă.”

A râs şi i s-au alăturat şi alţi camarazi. Faţa bărbatului îmi ajungea exact la înălţimea pieptului. Am trecut în fugă pe lângă ei cu ochii plecaţi şi am pornit spre corabia pe care mi-o arătase. M-a copleşit uşurarea când l-am găsit pe Kyriakos verificând odgoanele şi stând de vorbă cu unii dintre muncitori Nu vorbisem niciodată cu el, dar îl cunoşteam pe tatăl lui şi ştiam că e de încredere. Când m-a văzut apropiindu-mă, a privit şi mi-a zâmbit.

„Tu eşti fiica lui Marthanes, nu? Letha?”

Am încuviinţat din cap şi i-am spus: „Trebuie să-i spun tatălui tău că încărcătura poate fi gata astă-seară dacă o vrea devreme.” „Îi spun eu. Nu e aici.” „Bine.”

Am rămas în tăcere şi stingheră pentru o clipă. Simţeam că mă studiază cu coada ochiului, în timp ce se prefăcea că îi cercetează pe muncitori. Dădea senzaţia că vrea să spună ceva, dar cum n-a suflat o vorbă, am dat să plec.

„Mulţumesc. Acum trebuie să mă duc înapoi.” „Stai aşa, Letha”, a spus şi a întins mâna ca să nu mă întorc, apoi şi-a retras-o timid înainte să mă atingă. „Tu... n-ai venit singură până aici, nu?” „Taica a spus că nu e aşa de departe. Şi că nu e mare pericolul să atrag atenţia.”

Kyriakos a scos un sunet aspru, gutural şi a spus: „Tatăl tău e un smintit. Merg eu înapoi cu tine.” După un moment de şovăială, a adăugat: „Da’ să nu-i spui că i-am zis smintit.”

A schimbat câteva cuvinte cu unul din oamenii lui şi apoi a pornit înapoi spre oraş cu mine. Era mai mare decât mine şi măsliniu de la soare şi de la mare. Avea părul brunet şi ciufulit, lung până la bărbie, şi era înalt aproape cât mine.

„Te-am văzut la nuntă acum câteva zile”, a spus după un lung moment de tăcere. „Dansai cu alte fete. Ştii... te pricepi foarte bine.”

M-a surprins complimentul lui.

„Cred că a ajutat şi vinul.” „Nu. Vinul le-a ajutat pe fetele celelalte, sau poate le-a împiedicat picioarele. Nu sunt sigur.” M-a privit şi mai că m-am împiedicat din cauza intensităţii ochilor lui negri. „Tu însă nu. Dansul vieţuieşte în tine. Îţi vorbea muzica, iar tu o înţelegeai.” „Cântai la fluier”, mi-am amintit şi am încercat să nu roşesc din cauza afecţiunii care i se simţea în glas.

„Da”, a spus, vesel că îmi aduc aminte. Apoi s-a lăsat iar liniştea. Ajunseserăm aproape la târg şi răzbăteau până la noi glasurile oamenilor care târguiau. Era limpede că voia să mai stăm de vorbă. „Şi... am auzit că s-a măritat sora ta primăvara trecută.” „Da.” „Şi tu?” „Eu nu m-am măritat primăvara trecută”, am spus după ce l-am privit.

A zâmbit şi m-a întrebat: „Şi primăvara viitoare?” „Mă ceri?” „Verificam. L-am auzit pe tata spunând...”

M-am oprit aproape de marginea târgului ca să-l pot privi în ochi din nou. Împrejurul nostru se vânzoleau oameni şi animale, şi peste drum de potecă îl vedeam pe tata discutând cu un negustor de fructe.

„Uite ce e”, am spus cu bruscheţe. „Şi eu l-am auzit pe taica zicând cum se gândesc ei să ne facem neamuri. Aşa ar fi bine pentru negoţ. Dar dacă asta vrei să obţii, ar trebui să vorbeşti cu tatăl tău să o iei pe una din surorile mele, nu pe mine.” „Ce? Tu nu vrei să te măriţi?” a spus şi i-a pălit zâmbetul. „Sau mai ai vreun pretendent?” „Nu, sigur că nu”, am spus şi l-am privit neîncrezătoare. „Atât că tu nu cu mine vrei să te însori.” „Nu?” „Nu. Vrei să te însori cu una din surorile mele.” „Da?” „Da. Sunt mai scunde, mai drăguţe, mai cumsecade şi mai blânde la vorbă.” „Ştiu să danseze?”

M-am gândit un pic şi am spus: „Nu. Sunt îngrozitoare.” „Atunci pe tine te vreau”, a spus şi a zâmbit din nou timid.

„Eşti nebun. Nici nu ştii ce vorbeşti. Nu ştii nimic despre mine.”

Desigur, pe vremurile alea, majoritatea oamenilor ştiau puţine lucruri despre cei care le erau promişi. Ce mi se părea remarcabil era convingerea lui că ne potriveam.

„Nu contează. Simt eu că tu eşti aleasa mea. Tu nu simţi?”

L-am privit şi am simţit un fior în tot corpul, de parcă m-aş fi înfruntat cu ceva mai însemnat decât noi doi. Pentru o clipă, mi-am permis să gândesc că poate acest bărbat dintr-o familie respectată ar putea fi pe bună dreptate interesat de mine. Era un sentiment îmbătător şi nu doar pentru că mă onora. Era felul în care mă privea şi îmi vorbea, de parcă aş fi fost demnă de el, egala lui. Ceva s-a înfiripat între noi şi m-a atras, dar mă şi nedumerea.

„Nu ştii nimic despre mine”, am repetat încet, cu gura uscată.

Zâmbetul lui timid a prins îndrăzneală.

„Ştiu destule. Ştiu că dansezi, că eşti deşteaptă, prea deşteaptă cum zice tata. Şi mai ştiu că familia ta nu are voie să pună piciorul în brutăria lui Laiş pentru i-ai zis fiică-sii că e o...” „N-a fost vina mea”, am spus iute. De peste drum, tata ne-a văzut. Am ridicat mâna în semn de salut şi mi-a făcut un gest nerăbdător să mă duc la el. „Mă cheamă taica.”

Kyriakos a aruncat o privire nesigură spre el şi s-a întors iute înapoi. Dacă mie îmi mersese buhul că aveam limba ascuţită, tata era şi mai rău şi, deşi îndrăgostit şi îndrăzneţ, pare-se că nu era tocmai gata să-l înfrunte încă.

„O să discute tata cu tatăl tău.”

Aerul glumeţ de mai devreme se dusese şi Kyriakos devenise întruchiparea seriozităţii. Dar era ceva mai mult de atât. Ochii lui mă priveau într-un fel în care nu mai fusesem privită niciodată. Mă lua cu călduri, cu frig, apoi iar cu călduri şi carnea îmi era înfiorată de furnicături. Nu-mi puteam desprinde ochii dintr-ai lui.

„Să ştii că nu e vorba de negoţ aici”, am şoptit.

„Nu e. E vorba de noi doi. Tu eşti aleasa mea.”

Am rămas cu gura căscată şi, atipic pentru mine, fără cuvinte. Acum ceea ce mă şoca era şuvoiul nebunesc din adâncul meu, nu smintita lui cerere în căsătorie, una care nici măcar n-ar fi trebuit făcută fără implicarea familiilor noastre. Mai târziu aveam să aflu ce schimbare reprezentase pentru el toată discuţia asta. Nu avea prea mari înclinaţii spre discuţii lungi sau îndrăzneală. De regulă era scump la vorbă, mai bucuros să se exprime prin priviri, muzică şi, mai târziu... după ce ne-am căsătorit, făcând dragoste.

„Uite”, a spus, devenind din ce în ce mai neliniştit pe când îmi interpreta greşit tăcerea şi expresia. „Am pus deoparte bani. Putem să ne facem o casă frumoasă. Nu va mai trebui să locuieşti cu atâţia oameni la un loc. Eu o să fiu mult timp plecat, dar probabil că tu te descurci cu treburile şi la afaceri mai bine decât mine. O să fie problemă că nu poţi să cumperi pâine, dar poate ne permitem o slujnică sau poţi să înveţi să... „Taci”, am spus.

„Poftim?” a făcut, cu ochii mari.

„Taci din gură. Pierzi timpul. Spune-i tatălui tău să discute cu al meu. Şi, am adăugat ironică, ştiu să fac pâine.” „Eşti sigură?” a spus cu respiraţia întretăiată.

„Că ştiu să fac pâine? Da, sunt sigură.”

Pe chip i-a înflorit un zâmbet, care apoi i-a umplut ochii şi i-a aprins ca pe nişte tăciuni. Am simţit cum mi se accelerează pulsul şi i-am zâmbit şi eu. Nu mai era nevoie de alte cuvinte. Tata a strigat din nou şi m-am dus fuga la el.

Meditam la amintirea aceasta şi la ce se întâmpla acum cu Seth, mă uitam absentă pe fereastră şi am văzut-o pe Jody, cum îşi verifica cutia poştală.

— Ah, am făcut către Bastien. Mă duc s-o salut.

Am ieşit iute afară şi i-am făcut cu mâna, ceea ce a făcut-o să zâmbească larg, frumos, cum îi era obiceiul. Spre surprinderea mea, m-a strâns chiar şi în braţe.

— Ooo! Ce mă bucur să te văd. Ce mai faci?

Am făcut un scurt schimb de amabilităţi, apoi m-a prins entuziasmată de braţ.

— Ai treabă azi? Vrei să mergem la mall?

Spre surprinderea mea, chiar mi se părea distractiv, mai distractiv decât să stau şi să-l ascult pe Bastien văicărindu-se.

— Cum să nu?

— Minunat. Mă duc să-i spun Danei.

Capitolul 11

Când am intrat ca să-i relatez chestia asta lui Bastien câteva minute mai târziu, a luat participarea Danei la sesiunea de cumpărături propusă mult mai bine decât mine.

— E fantastic! Aşa ai mai mult timp de...

— Jur că dacă spui „investigaţie”, îţi trag una. Mă bag în chestia asta doar pentru faza cu hainele.

— E bine şi aşa. Dar asta e o ocazie de milioane, ştii foarte bine. Poţi s-o testezi, poate chiar să pui o vorbă bună pentru mine, ceva acolo, orice. Am mare nevoie de chestia asta. Dar – a adăugat el – n-o face cu riscul de a... strica mai rău situaţia.

— Ai şi tu încredere în mine. Înţeleg gravitatea situaţiei. Te ajut.

Un zâmbet ştrengăresc i-a luminat faţa, sau mai degrabă faţa lui Mitch, chestie cam ciudată.

— Şi dacă tot faci treaba asta, poate îţi mai îmbunătăţeşti relaţiile cu partea feminină.

— Ce vrei să spui cu chestia asta?

— Fă o socoteală într-o zi şi vezi câte prietene apropiate ai. Cred că nu prea îţi place concurenţa feminină.

M-am strâmbat la el exact când şi-au făcut apariţia Jody şi Dana. M-au dus la un centru comercial uluitor aflat la vreo câţiva kilometri distanţă. Nu-mi venea să cred că se putea înghesui atâta spaţiu comercial înăuntru. Aveam şi noi câteva malluri în Seattle, dar nu se comparau cu ăsta.

Să colinzi prin magazine cu Dana era cam la fel de îngrozitor cum mi-aş fi putut închipui. S-a uitat chiorâş la adolescentele sumar îmbrăcate şi i-a vorbit unei vânzătoare negrese de parcă ar fi fost slujnică. Totuşi, în ciuda dezgustului pe care-l simţeam, n-am uitat de datorie, am căutat să fiu prietenoasă şi am încercat neobosită să-i întăresc reputaţia lui Bastien.

— E aşa de interesat de activităţile grupului tău. Ar vrea sa se implice. Poate ai timp să vii să stai cu el de vorbă despre asta.

Din fericire pentru „Mitch”, comentariile astea au atras o reacţie plină de căldură din partea ei. Da, ar fi încântată să-i acorde lui Mitch o întrevedere între patru ochi. Totul de dragul cauzei. Ce drăguţ din partea lui că se interesa. Sincer, era un bărbat inteligent şi plin de compasiune. Bla, bla, bla. Prezenţa lui era întotdeauna o plăcere.

Totuşi, în ciuda acestui progres efemer, atitudinea ei a continuat să fie rigidă şi tot timpul eram ţinta atenţiei ei. Mă bombarda cu tot soiul de întrebări, de parcă ar fi căutat să mă uşureze de vreo informaţie preţioasă. S-a interesat cu ce mă ocup, cât de apropiaţi eram eu şi Bastien, încotro se îndrepta „relaţia” mea cu Seth. Care era părerea mea despre CPVF.

Ce valori împărtăşeam, rasă, orientare sexuală etc. Mă simţeam ca la interogatoriu, dar şi-a văzut de treabă cu vocea aia mieroasă a ei. În ciuda aerului rezervat, întotdeauna reuşea să pară prietenoasă şi deloc ameninţătoare, şi înţelegeam de ce-şi fermeca într-atât fanii.

„Nu e simplă curiozitate”, am realizat. „Nu are încredere în mine.” Dana ştia că era ceva ciudat la mine şi la Bastien şi acum încerca să-şi da seama ce. Probabil de-aia nu avansa; era cu ochii pe el. E adevărat, probabil că nu suspecta un plan secret al cărui protagonist era un incub, dar sunt convinsă că avusese parte de destui duşmani obişnuiţi şi era atentă la astfel de lucruri; de aici scepticismul la poveştile noastre. Habar n-avea Bastien în ce ne vârâse.

Aşa că m-am străduit la greu să nu ne ciobesc faţada inocentă şi i-am răspuns la întrebări cât de bine am putut. Farmecul meu obişnuit încă nu dădea roade asupra ei, dar m-am descurcat mai bine decât la întâlnirile noastre anterioare, mai puţin la întrebările care-l vizau pe Seth. Adevărul despre ea era destul de ciudat fără să mai trebuiască să mai trăiesc încă o variantă prin intermediul Tabithei Hunter, şi m-am pomenit că mă bâlbâi şi că roşesc când a adus subiectul în discuţie.

Când Dana ne-a lăsat la standul Christian Dior al magazinului Nordstrom ca să se ducă să-şi caute furouri, aproape că m-am scurs de uşurare.

— Ce zici de ăsta? a întrebat Jody şi mi-a întins un tester de luciu de buze roz care i-ar fi stat superb Tabithei, dar nu şi Georginei. Am deschis şi am studiat culoarea.

— E prea deschis. În plus, probabil că se ia imediat dacă iei o gură de ceva.

— Sau cu alte prilejuri, a spus cu un zâmbet poznaş.

Am răsplătit-o cu o privire în care se desluşea o falsă uluială. Nu era prea greu de obţinut; se pare că tipa era plină de surprize, din alea distractive.

— Vai, Jody. Credeam că eşti o femeie măritată respectabilă.

— Glumeşti? Căsătoria te face mai puţin respectabilă îţi oferă mai mult timp ca să poţi să inventezi lucruri noi.

Am zâmbit şi eu la rândul meu şi am schimbat luciul de buze roz cu unul roşu.

— Să nu te audă Dana vorbind aşa. Eu am trecut deja printr-un interogatoriu din cauza prietenului meu.

Veselia lui Jody s-a mai risipit un pic, deşi continua să zâmbească.

— Poate pare un interogatoriu, dar îi trezeşti curiozitatea, atâta tot.

— Mda, aşa presupun. Îmi închipui că nu există nici un alt motiv.

Era mai bine să nu aduc în discuţie teoria mea cum că Dana ne bănuia pe Bastien şi pe mine de duplicitate.

Spre surprinderea mea, Jody s-a uitat din nou la vitrina cu farduri de pleoape, evitându-mi pe faţă privirea. Îmi amintesc de ziua aia în curte când avusesem senzaţia că vrea să-mi spună ceva despre Dana, ceva rău.

— Jody – am şoptit, lăsând luciul de buze din mână – ce e? Ce-ai păţit?

— Nimic, lasă, a spus şi a clătinat din cap.

În momentul ăla s-a întors Dana şi clipa aia s-a pierdut.

— Nu au ce-mi trebuie mie. Hai să vedem la Victoria’s Secret.

Ce m-am bucurat! Era cel mai plăcut lucru pe care îl auzeam pe ziua de azi, în afară de o altă întrezărire a naturii intime a lui Jody. Am intrat în unul din cele cinci magazine preferate ale mele. Ne-am despărţit, Jody s-a dus la pijamale, iar Dana să-şi caute furouri care să meargă, bag mâna în foc, cu lenjeria de coşmar pe care o avea.

Eu una m-am apucat imediat să caut seturi de lenjerie îndrăzneaţă, odată ce m-am asigurat că celelalte două femei erau ocupate. În nici un caz nu aveam să repet figura cu costumul de baie. Din nefericire, magazinul avea produse mai interesante decât de obicei şi, deşi iniţial avusesem de gând să arunc doar o privire, până la urmă a devenit o campanie în bună regulă când am găsit câteva seturi pe care pur şi simplu trebuia să le probez.

Dana şi Jody erau încă pe deplin absorbite de propriile articole, aşa că m-am strecurat la coadă la cabinele de probă, sperând să intru şi să ies înainte să apuce vreuna dintre ele să afle cu ce se îndeletnicea dulcea şi feciorelnica de Tabitha. Tocmai ajunsesem în faţă la coadă când m-am pomenit ai amândouă lângă mine.

— Ce înghesuială, a spus Jody. Te deranjează dacă împărţim cabina de probă? Cele de aici sunt uriaşe.

Am simţit cum mi se scurge sângele din faţă şi încercam să găsesc vreun motiv pentru care să refuz. În minte mi se contura ideea unei boli contagioase şi devoratoare, când vânzătoarea ne-a poftit într-o încăpere care, într-adevăr, era mai mult decât suficientă încât să încăpem toate trei în ea.

Dana avea doar două jupe de probat şi şi-a scos pantalonii repede, relaxată. Când am văzut iar chiloţii de mamaie, m-am înfiorat. Intre timp, Jody proba o pereche de pijamale drăguţe din flanelă.

Văzând că eu nu dau nici un fel de semn, Dana m-a întrebat dacă mă simt bine. Am înghiţit în sec şi am început să-mi scot încet hainele în timp ce ea mă privea cu ochii mijiţi. Primul set de sutien şi chiloţi pe care l-am probat era din mătase de culoarea fildeşului, împodobit cu fundiţe negre. Cel de-al doilea era din satin într-o nuanţă închisă de magenta şi aşa de îndrăzneţ croit, încât abia dacă avea câteva fâşiuţe de material. Când am ajuns la al treilea, din plasă fină de culoare neagră cu floricele roz brodate, îmi venea să mor.

Jody şi Dana terminaseră şi mă aşteptau. Jody privea încântată şi relaxată, însă Dana avea un aer neutru care însă mustea de dezaprobare. Minunat! Am gândit şi simţeam că roşesc până în vârful urechilor. Mă omora Bastien dacă afla nu numai că-i stricasem imaginea respectabilă, mai mult chiar, că i-o distrusesem complet.

În timp ce Dana privea împietrită, Jody a lăsat capul într-o parte, curioasă, şi mi-a spus:

— Cred că nu ai luat mărimea cupei care trebuie, Tabitha. Par toate prea mari.

Normal că erau prea mari. Nu Tabitha Hunter purta mărimea 75D, ci Georgina Kincaid. Avusesem intenţia să-mi transform aspectul împrumutând corpul meu preferat când aveam să fiu singură.

— Ah, am făcut prosteşte, simţindu-mă ca o târfă, cum mă considera de altfel Dana – mai mult chiar, ca o târfă tălâmbă. Am cam slăbit în ultimul timp.

Am probat şi pe ultimul, roşu cu floricele argintii, care era superb chiar dacă nu era mărimea mea.

— Arată superb, a spus Jody, dând glas propriilor gânduri. Ce n-aş da să am şi eu curajul de a purta aşa ceva.

Dana m-a studiat în detaliu.

— Sutienul este lipsit de scop practic. Este inutil.

— Nu are nevoie de scop practic. În plus, asta e ideea. Nu trebuie să fie practic, ea vrea doar să fie drăguţă.

— Drăguţă pentru cine? Şi în ce scop? Nu e căsătorită.

— Şi ce dacă? Nu e treaba noastră.

Dana a fulgerat-o pe cealaltă femeie cu privirea.

— Nu e treaba noastră? Soarta omenirii e treaba noastră.

Cred că tipa citise Dickens de curând.

În micuţa noastră încăpere s-a aşternut o tăcere de gheaţă. Mă simţeam invizibilă, indiferent de faptul că eram pe jumătate goală.

— Auziţi, fetelor, poate ar trebui să mergem. Îmi scot şi eu astea imediat.

— Ba nu, s-a încăpăţânat Jody, cu ochii aţintiţi asupra celor ai Danei într-o încleştare a voinţelor. E frumos, Tabitha. Nu are de ce să-ţi fie ruşine.

— E frumoasă, i-a dat Dana dreptate, mieroasă. Dar lenjeria asta ar fi mai nimerită pentru o femeie căsătorită, a spus pe un ton care sugera că până şi lucrul ăsta era îndoielnic.

Eram gata-gata să ies din încăpere chiar şi aşa, dar când am văzut-o pe Jody că o sfidează pe Dana în felul ăla, a mocnit ceva nedesluşit în adâncul meu. Bastien avea să mă omoare din cauza asta, dar nu puteam să nu mă prind şi eu în luptă.

— Ştii ceva – m-am adresat Danei, asigurându-mă că remarcă felul ostentativ în care îmi priveam fundul – dacă e aşa, atunci poate ar trebui să-l probezi şi tu. Ţi se potriveşte culoarea, şi are şi ceva ca de Crăciun. Mi-ar plăcea foarte mult să te văd îmbrăcată cu el. Şi pun pariu că lui Bill nu i-ar displăcea deloc.

Dana m-a fixat cu privirea, şi-a muşcat iar buzele şi mi-a susţinut privirea provocatoare. Părea că vrea să-mi dea o replică dură, dar în loc de asta şi-a pungit buzele şi, fără nici un cuvânt, a plecat din cabina de probă, trântind uşa cu zgomot în urma ei.

Jody a rămas pe loc pentru o clipă, nesigură.

— Arată extraordinar, a repetat, apoi a urmat-o pe Dana.

Rămasă singură, am hotărât că n-ar fi rău să profit de singurătate ca să-mi schimb aspectul şi să probez lenjeria în corpul căruia îi era destinată. După cum mă aşteptasem, toate arătau super, aşa că le-am cumpărat. Mi-am spus că meritam să salvez ceva din dezastrul ăsta.

— Şi ia zi, cum a mers? m-a întrebat Bastien când Jody şi Dana m-au lăsat acasă la el mai târziu.

— Bine, am spus, după ce înainte pitisem la mine în maşină achiziţiile ilicite, ca să nu-mi atragă întrebări din partea lui. Bine. Mă rog... oarecum.

— Am povestit despre interogatoriul Danei şi i-am expus teoria mea cum că era posibil să ne bănuiască de ceva necurat, chiar dacă nu de ceea ce plănuiserăm noi de fapt. Pe măsură ce vorbeam, devenea din ce în ce mai posomorât şi ştiam ce gândeşte, că aveam dreptate. Când am terminat, mi-am lăsat capul pe umărul lui, şi nu puteam să sufăr să-l văd aşa de trist.

— Haide, nu te îngrijora. Trecem noi şi peste asta. Priveşte şi tu partea pozitivă: astăzi am fost foarte apropiate eu şi cu Dana. Cred că am înregistrat... un progres.

Ştiu că încă îl bântuiau îndoielile, dar deja se înseninase când, mai târziu, renunţând la Mitch şi la Tabitha, am ajuns în Seattle. În drum spre apartamentul lui Peter l-am luat şi pe Seth şi m-am asigurat imediat că niciunul dintre bărbaţi nu-mi vorbeşte tot restul călătoriei cu maşina.

Încă o dată, Jerome a ales să nu ne onoreze cu prezenţa, dar ceilalţi apăruseră, ca să se bucure din nou de mâncare bună şi de poker: Peter, Cody, Hugh şi Carter. Carter se mira în tăcere de prezenţa lui Seth, în vreme ce ceilalţi l-au întâmpinat ca pe un frate de mult rătăcit. Dat fiind cât de des apărea în discuţiile noastre, cred că ceilalţi nemuritori îl priveau deja ca pe unul din cercul nostru.

A stat aproape de mine mare parte din noapte, dar s-a dovedit a fi un jucător al naibii de bun. Cred că felul lui liniştit şi paşnic i-a păcălit îndeajuns pe ceilalţi încât să uite că era acolo. Partea amuzantă era că părea şi el destul de încântat de victorii, deşi în stilul lui moderat, sethian. Mă bucuram să-i văd latura asta, şi chiar şi mai tare să văd că se simţea bine în prezenţa prietenilor mei.

Nu ştiu ce latură a mea vedea el în noaptea aia, însă prietenii mei categoric nu s-au dat în lături de la nimic când a veni vorba să mă tachineze pe tema numeroaselor mele aversiuni, iar Bastien părea să creadă că trebuia să luăm la puricat cufărul cu amintiri. A tot povestit întâmplări din trecutul meu şi încerca să mă ademenească să spun anecdote din branşă pe care nu le ştia nimeni. M-am ţinut departe de calea asta cât de mult posibil, cât să nu-l jignesc. Prioritatea mea era încă fac lucrurile să meargă între mine şi Seth, şi din faptul că l-am ţinut de mână toată noaptea, zâmbindu-i politicos lui Bastien, cred că incubului i-a fost clar cui îi eram eu loială. Şi nu a părut prea entuziasmat.

Pe la jumătatea partidei, am primit un apel de la Mei şi Grace.

— Bună, Georgina, a salutat Grace.

— Noi suntem, a spus Mei.

— Aţi aflat ceva?

— Nici un rezultat, a venit răspunsul lui Mei.

— Ah.

Se dusese pista mea.

— Dar e posibil ca asta să nu însemne mare lucru, a spus Grace. Întotdeauna scăpăm câţiva.

— Şi nu contează prea tare, a explicat Mei. Nu pun probleme cât timp nu se bagă în treburile noastre.

— Şi majoritatea nu se bagă?

Dădusem peste nenumăraţi nemuritori de-a lungul anilor, provenind din toate tipurile de culturi şi cercuri de putere, dar nu dădusem mare atenţie felului în care interacţionau din punct de vedere politic. Întotdeauna mă mulţumisem să-mi văd de munca mea şi nimic mai mult, convinsă că autorităţile în faţa cărora dădeam socoteală aveau suficientă putere încât să se ocupe de restul.

— Majoritatea nu, au încuviinţat la unison cele două demoniţe.

Jucătorii de poker m-au privit curioşi când am închis.

— Cine era? s-a interesat Peter.

— Grace şi Mei.

— Hh, s-a strâmbat Hugh. Perechea de lesbiene sonate.

— Asta a fost gratuită. Mi-au fost de mare ajutor.

— Pe bune? Aşteaptă tu şi-ai să vezi, m-a avertizat el. În curând o să te trezeşti că te pun să te tunzi şi să te îmbraci şi tu în negru.

Cody a zâmbit când mi-a văzut aerul ofensat.

— De ce am eu sentimentul că e în desfăşurare o altă investigaţie ilegală marca Georgina?

— Nu e chiar aşa de ilegală.

— Ei, e destul de ilegală, a remarcat Bastien cu un căscat.

— Tu şi cu muritorii ăştia ai tăi!

Şi-a vârât în buzunar banii pe care îi lăsase, a dat de duşcă whisky-ul şi i-a mai mulţumit o dată lui Peter pentru încă o seară fantastică.

— Aşa repede pleci? am întrebat.

— Plec în căutarea unei companii mai agreabile. Fără supărare, Fleur. S-a aplecat şi m-a sărutat uşor pe buze, un pic prea lung pentru un prieten. Noapte bună.

Plecarea lui a declanşat o nouă întrunire a fan clubului Bastien şi s-au lansat cu toţii în speculaţii în legătură cu escapada amoroasă în care se pregătea acesta să se prindă.

— Cum reuşeşte? a întrebat Peter.

— Ce mi-aş dori să fiu şi eu atât de bun, a adăugat Cody.

— Staţi aşa – m-am plâns eu – nu e mai greu să curtezi femei decât bărbaţi. Uneori e mai simplu.

— Tipul ăla e extraordinar, a continuat Hugh, de parcă n-aş fi scos un sunet. Deja caută alta nouă, deşi încă mai afişează o strălucire care nu poate să aibă mai mult de o zi. Mi-aş dori să am şi eu noroc aşa de des.

Lui Seth nu-i plăcea prea tare să stea de vorbă cu gaşca asta, sau orice gaşcă de altfel, dar, asemenea celorlalţi prieteni ai mei, era şi el fascinat de incub şi comentariul lui Hugh i-a trezit în mod deosebit interesul.

— Ce vrei să spui prin „strălucire”? La aerul ăla radios de după?

— Oarecum, a spus Hugh cu un rânjet. Sigur ştii la ce mă refer. La chestia aia de după sex? Farmecul?

— Cine împarte cărţile? am spus tăios, pentru că nu-mi plăcea direcţia în care o lua discuţia asta.

Seth a devenit gânditor.

— Atunci chiar că e ca aerul radios de după. Adică, toată lumea simte ceva de genul ăsta după ce face sex.

— Da, dar la incubi şi la sucubi e altfel, a explicat Peter pe un ton profesoral. Dacă nu mă înşel, prinsese un accent britanic – hm, prea multă expunere la Bastien! În cazul lor e o strălucire propriu-zisă, cel puţin vizibilă altor nemuritori. După ce fac sex, absorb viaţa partenerului, iar energia aia atrage. În ochii unui nemuritor, un incub sau un sucub care abia şi-a pus-o aproape că...

— Scânteiază, a sugerat Cody. Sau sclipeşte, dar nu la propriu. E greu de explicat. Nu ţi-a spus Georgina de chestia asta?

— Nu despre asta, a spus Seth. Şi deci eu... adică muritorii nu o văd?

— Jucăm sau nu? am întrebat nerăbdătoare, ridicând tonul, iar Carter mi-a surprins privirea.

— Nu cum o vedem noi, a continuat Peter. Dar ei, tu, o simţi. Sau, poate mai bine spus, o percepi. Te atrage, e ademenitoare.

M-am afundat mai tare în scaun şi încercam să hotărăsc dacă avea să remarce cineva faptul că mă făceam invizibilă.

Chiar puteam să fac treaba asta din moment ce şi aşa nimeni nu-mi asculta protestele.

— Trebuie să fi remarcat, a precizat Hugh şi a tras o duşcă de whisky. Cu siguranţă sunt zile în care o vezi pe Georgina şi efectiv nu te poţi controla de bună ce e. Nu poţi decât să stai cu ochii căscaţi. Desigur, probabil că e greu să-ţi dai seama de diferenţă din moment ce ea e întotdeauna bună, corect?

Toată lumea, mai puţin Carter, Seth şi cu mine, a râs. Ştiam că drăcuşorul intenţionase ca partea finală să fie un compliment, dar mie îmi venea oricum să dau după el cu paharul de cocteil. În curând, hlizelile s-au stins şi ne-am întors la cărţi.

Dar răul se produsese deja. Seth şi cu mine abia dacă am mai schimbat câteva vorbe tot restul nopţii, nu că ar fi remarcat cineva – mai puţin Carter, aveam eu o bănuială.

Când Seth şi cu mine am plecat, ştiam că urma ceva nasol.

L-am lăsat la el acasă şi m-a invitat sus să mâncăm îngheţată Rocky Road. Mare amator de îngheţată mai era! Ar fi trebuit să mă întorc şi să plec, dar îngheţata asta are puteri supranaturale. În plus, mi-am adus aminte ce hotărâserăm după recenta sesiune de giugiuleală din pat, că trebuia să comunicăm despre problemele pe care le aveam, nu să le ignorăm. Încă mai credeam că era adevărat, dar teoria şi practica sunt două lucruri diferite.

Ne-a pregătit două boluri şi am mâncat îngheţata în linişte un răstimp. Când a terminat, s-a jucat cu lingura, fără să simte la mine.

— Ia spune, e adevărat? m-a întrebat.

— Ce anume să fie adevărat?

Chipurile eu nu ştiam!

— Haide, nu mă face să spun pe faţă, mi-a zis el cu blândeţe. Vreau doar să aud versiunea ta, nimic mai mult.

Am deschis gura să vorbesc, ca să găsesc vreo cale de a neutraliza toată povestea asta, dar limba îmi era ca de plumb, inutilă: nu a ieşit nici un cuvânt coerent.

— E adevărat? a repetat Seth. Când tot n-am răspuns, a continuat: Când te văd uneori... când te văd, ca în noaptea aia, şi aproape că mi se taie respiraţia pentru că eşti aşa de frumoasă... aşa de frumoasă încât nu pot decât să mă port ca un idiot, înseamnă că tocmai... te-ai culcat cu cineva? Dar, desigur, nu mă refer doar la, ăăă, dormit...

Nasoală mai era chestia asta cu comunicarea...

Capitolul 12

— Thetis, a zis după încă vreo câteva momente de tăcere. Spune ceva.

— Ce vrei să spun? am răspuns şi l-am privit tăios. Deja ştii răspunsul. Ei n-ar minţi. De fapt, mint tot timpul, dar nu pe o temă de genul ăsta.

A dat din cap şi a aşezat bolul şi lingura pe măsuţă. S-a lăsat greu pe canapea fără să se uite la mine, privea doar meditativ în partea cealaltă a încăperii. Puteam să bănuiesc ce-i trecea prin cap. Ştia ce eram şi cu ce mă ocupam. Dar una era să ştie oarecum şi alta să afle dintr-odată că existau probe palpabile ori de câte ori făceam sex. Acum avea să recunoască strălucirea şi avea să ştie că tocmai plecasem din patul altcuiva, că nu cu foarte mult timp în urmă fusesem în braţele altcuiva şi făcusem cele mai intime lucruri pe care le puteau face doi oameni. Lucruri pe care cu el nu le puteam face.

— Îmi pare rău, am spus, în pană de alte idei.

— De ce?

— Pentru... chestia asta. Pentru că fac ce fac.

— De ce? Asta faci, asta trebuie să faci, nu? Nu e nevoie să te scuzi pentru... ăăă, natura ta.

— Şi... ce? Eşti de acord cu chestia asta? Faptul că ştii ce fac cu alţi tipi? Sau mai bine spus când o fac?

— „De acord” e o expresie ciudată, dar, da, cred că da. Cu ce nu sunt de acord... a spus şi a făcut o pauză, ca de obicei gândindu-se înainte să vorbească. Nu sunt de acord cu faptul că ţi-e frică să-mi vorbeşti despre asta. Trebuie să fi văzut cât de... fermecat... am fost. Dar niciodată nu ai adus chestiunea în discuţie, nici nu mi-ai explicat.

— Şi ce-ar fi trebuit să spun? „Ce drăguţ că ai remarcat că sunt frumoasă. E din cauză că i-am făcut sex oral unui tip într-un club de doi bani.”

Seth s-a crispat şi imediat am regretat exemplul pe care i-l dădusem.

— Poate... poate formulezi cu mai mult... ăăă, tact de atât, dar cam aşa ceva. Cred că puteai să-mi spui ceva de genul ăsta.

M-am jucat cu lingura prin ce-mi mai rămăsese din îngheţata topită.

— Nu e chiar aşa de simplu, şi tu ştii foarte bine. Trebuie să-ţi fie destul de greu să accepţi că te înşel în stânga şi în dreapta, ca să spun aşa, fără să mai fie nevoie şi de probe clare ca să-ţi confirme de fiecare dată.

— De ce nu mă laşi pe mine să decid ce pot şi ce nu pot să accept?

Nu părea tocmai mânios, dar niciodată nu fusese aşa de dur şi de hotărât. Arogantei din mine nu i-a plăcut că-mi vorbise pe tonul ăsta, dar ştiam că fusese un comentariu justificat. Şi trebuie să recunosc că hotărârea aia mi se părea excitantă. Mmm, ce-mi mai plăceau masculii alfa.

— Ştiu ce eşti – a continuat – şi ştiu cu ce te ocupi. A trebuit să accept asta de la începutul relaţiei. Da, mă supără, dar asta nu înseamnă că nu pot să accept lucrul ăsta, a spus şi şi-a pus mâna peste a mea, mângâindu-mă absent cu degetele Dar nu se poate să-ţi fie frică să-mi spui adevărul, niciodată, chiar dacă e urât. Ce e între noi nu are legătură cu sexul, de parcă n-ar fi deja destul de evident. Dar dacă nici onestitate nu e între noi, atunci nu mai rămâne nimic altceva.

M-am forţat să-l privesc şi i-am zâmbit.

— Cum e posibil să fii aşa de tânăr şi de înţelept în acelaşi timp?

— Nu sunt chiar aşa de înţelept, a spus, trăgându-mă aproape de el, şi m-am sprijinit de umărul lui.

Nu m-a contrazis în privinţa comentariului cu tânărul. Dacă te uitai cinstit la ce vârstă aveam fiecare, aş fi putut fi lejer acuzată de violare de minori.

Am oftat şi m-am lipit de el.

— Nu înseamnă nimic pentru mine, să ştii, nimic din ce fac. Nici măcar nu-mi aduc aminte cum se numesc.

— Ştiu. Mi-ai spus. Deşi...

— Ce?

— Uneori nu mă linişteşte deloc. Sexul nu are menirea asta, să nu însemne nimic. Nu prea-mi place ideea că eşti cu tipi cu care nu vrei să fii. Deşi teoretic eşti iubita mea... aş prefera ca măcar să-ţi placă ce se întâmplă acolo.

— Hm... în momentul culminant chiar îmi place, energia pe care mi-o oferă sexul... mă rog, tu nu poţi să înţelegi. Dar... exact pentru asta trăiesc. Aşa încât, chiar dacă nu vreau să fiu cu acel cineva înainte şi după treaba aia, tot e momentul ăla, indiferent cât de scurt e, când îl doresc. Am încercat să-i zâmbesc încurajator. Şi să nu-ţi pară chiar aşa de rău pentru mine. Acum e mult mai bine decât pe vremuri. Am mai multă libertate de a alege cu cine să fiu, ceea ce e o mare diferenţă. Nu îl iau pe primul venit.

— Cum adică acum ai mai multă libertate de a alege? Nu ai avut-o întotdeauna?

— Haide, Seth, am râs eu stânjenită. Ştii prea bine că femeile au început să capete drepturi serioase abia acum vreun secol. Bărbaţii nu au fost întotdeauna buni şi respectuoşi în relaţiile lor cu sexul frumos, mai ales cei din clasele de jos.

A căscat ochii la mine, şocat, şi s-a dat un pic înapoi. Adoram expresivitatea ochilor ălora, deşi emoţia pe care o afişau acum nu era tocmai pozitivă.

— Când vorbeşti despre... asta... sună foarte tare a viol.

Am ridicat din umeri, realizând imediat că trebuia să ne îndepărtăm de calea asta.

— E greu să violezi un sucub. În momentul culminant, sucubul e învingătorul, mai ales dacă la final tipul cade lat.

— Nu prea mi-ai răspuns la întrebare.

— Nu prea mi-ai pus o întrebare.

Ne-am cufundat în tăcere. O clipă mai târziu, Seth m-a strâns tare în braţe şi de data asta şi-a afundat el faţa în umărul meu.

— Hei, nu te supăra pe tema asta. Nu judeca trecutul după standardele prezentului. N-o să meargă, pentru că sunt incompatibile.

— Nu mă împac cu gândul că faci ceva ce nu-ţi place, a spus supărat. Mi-aş dori să pot face ceva... mi-aş dori să pot, nu ştiu, să te protejez.

— Nu poţi, am spus şi l-am sărutat în creştet. Nu poţi, să trebuie să accepţi lucrul ăsta.

Apoi ne-am dus împreună la culcare, pentru prima oară de la incidentul cu sărutul. Seth m-a ţinut strâns în braţe toată noaptea, chiar şi în somn, agăţându-se de mine de parcă aş fi putut să mă scurg printre degetele lui dacă îmi dădea drumul.

Din nou m-am minunat de puterea lui de înţelegere, şi din nou m-am întrebat dacă deja eram îndrăgostită de el. De unde era să ştiu? În orice caz, ce era dragostea? Am bifat pe listă în timp ce îl strângeam şi eu tare în braţe. Afecţiune, legătură profundă, înţelegere, acceptare. Toate astea mi le oferea şi toate astea erau fărâme de dragoste. Lucruri pe care mi le oferea gratis, indiferent cât de cumplită era fiecare nouă descoperire despre mine. M-am întrebat dacă îi dădeam şi eu atât de mult cât îmi oferea el mie. Aveam vreun drept la relaţia asta? Într-un fel, mă îndoiam, şi totuşi asta mă făcea să mi-l doresc şi mai tare.

A doua zi de dimineaţă, când am mers la librărie, mă ţinea de mână cu un simţ al posesiunii fantastic. Nu mi-a dat drumul până ce n-am deschis uşa librăriei.

— Doug a venit azi? am întrebat-o pe Beth după ce am măturat magazinul cu privirea.

— Mda. A fost pe aici mai devreme. Cred că e la tine în birou.

M-am dus în spate. Biroul era cufundat în întuneric. Când aprins lumina, l-am găsit încovoiat într-un colţ, cu trupul făcut ghem, şi m-am lăsat imediat jos, lângă el.

— Ce e?

După câteva secunde, şi-a ridicat spre mine ochii întunecaţi, tulburaţi.

— Nimic.

Părea evident şi inutil în acelaşi timp să-l contrazic.

— Cu ce pot să te ajut?

A râs amar. Cumplit sunet!

— Chiar nu înţelegi, Kincaid? Nimic nu ajută, asta e problema. Nimic din toate astea nu are sens. Ştii şi tu la fel de bine ca mine.

— Serios?

— Eşti una dintre persoanele cele mai deprimate pe care le cunosc, mi-a spus cu un zâmbet cinic. Chiar şi când zâmbeşti şi când flirtezi şi tot restul. Ştiu că urăşti viaţa asta. Lumea asta. Ştiu ce crezi, că totul e o idioţenie.

— Nu e adevărat. Răul are şi o parte bună. Întotdeauna există speranţă. Ce te-a apucat?

— Doar realitatea, atâta tot. M-am trezit şi mi-am dat seama ce stupid e totul. Nici nu ştiu de ce mă mai deranjez.

— Mă, să ştii că mă cam sperii, i-am spus şi i-am pus mâna pe braţ. Ai dormit vreun pic? Vrei să mănânci ceva?

S-a sprijinit de zid, posomorât încă şi sarcastic.

— Kincaid, am nevoie de atât de multe lucruri, nici măcar nu e amuzant. Dar ştii ceva? Nu obţinem niciunul. Aşa e viaţa. Ce înseamnă asta? Că viaţa e dură şi scurtă?

— Ăăă, cam aşa ceva.

Am stat mult timp cu el şi l-am ascultat continuând pe tema asta. Vorbele lui erau un şuvoi de mânie amară şi disperare profundă. Înspăimântătoare combinaţie. Nu-l mai auzisem niciodată vorbind în felul ăsta. Nu pe optimistul de Doug, oricând gata să sară cu o glumă, Doug, tipul care nu lua niciodată nimic în serios. Mina lui posomorâtă îmi amintea de Casey când o găsisem în cafenea, dar ea nu fusese chiar aşa de deprimată.

Timpul trecea şi m-am întrebat ce ar trebui să fac. Era clar că nu putea munci azi, dar mi-era teamă să-l trimit acasă. Cine ştie ce era în stare să facă în starea în care se afla? Înainte nu mi-aş fi făcut niciodată griji că şi-ar putea face rău, dar acum n-aş mai fi pus pariu.

— Stai aici, am spus într-un final, m-am ridicat şi mi-am netezit umflăturile pe care le făcusem în materialul pantalonilor. Trebuie să mă duc înapoi, dar vin mai târziu pe la tine, da? Promite-mi că mă cauţi dacă ai nevoie de mine. Mai târziu luăm prânzul. Mă duc să iau nişte falafel din localul ăla care îţi place ţie.

Mi-a aruncat doar o fărâmă de zâmbet strâmb, tulburat şi batjocoritor. Am plecat şi am luat şi cuţitul de desfăcut corespondenţa cu mine.

Starea de spirit nu i s-a schimbat pe parcursul zilei, nici măcar falafelul nu a îmbunătăţit situaţia. Încă o dată mă întrebam cu disperare ce ar trebui să fac. Nu avea rude în oraş pe care să le sun. Ştiam că spitalele ofereau servicii de consiliere psihologică de urgenţă; oare să sun la vreunul?

La scurt timp după prânz, a apărut şi Alec. A evitat ochii rugători ai lui Casey şi mi-a adresat un zâmbet forţat.

— Salut, Georgina. Doug e pe aici?

Am ezitat. Nu-mi plăcea Alec, dar într-un fel era prietenul lui Doug. Poate avea să ajute. Aşa că l-am condus pe tobar în spate. Când l-a văzut Doug, a sărit în sus cu o energie uluitoare, disperat şi extaziat în acelaşi timp.

— Iisuse Hristoase! Pe unde ai umblat, frate?

— Scuze, a spus Alec. Am avut treabă.

S-au strâns unul într-altul, apoi s-au uitat neliniştiţi la mine. Simţind că nu eram dorită, m-am retras din birou, dar nu înainte să-l văd pe Alec cum îşi duce mâna la buzunar şi pe Doug cum îl priveşte nerăbdător.

Alec era de vină, am realizat. El îi furniza lui Doug drogul ăla de care era dependent. Când am înţeles asta, mi-a venit să mă duc înapoi şi să-l strâng de gât, ca să-l scap de rânjetul ăla idiot de pe faţă. Totuşi, o jumătate de oră mai târziu când cei doi au ieşit, schimbarea lui Doug era aşa de evidentă, încât nu am reuşit să-mi fac curaj să acţionez.

Mersul îi redevenise sigur iar zâmbetul vesel, până la urechi, îi revenise din nou. Când Janice a trecut pe lângă el, a făcut o remarcă jucăuşă care i-a smuls un chicot. M-a văzut şi pe mine, a tras o ţopăială şi m-a salutat.

— Sunt gata de treabă, şefa. Ce-ai pentru mine?

— Ăăă... am făcut şi m-am holbat prosteşte la el, lucru care l-a făcut să zâmbească şi mai tare.

— Struneşte-ţi caii, Kincaid, a spus cu o severitate prefăcută. Ştiu că, în calitate de fană devotată, eşti gata să mi-o pui oricând şi oriunde. Dar, ca nişte profesionişti din domeniul literaturii ce ne aflăm, trebuie să ne controlăm pasiunile până după program.

Eu mă holbam încă.

— Ăăă... ce-ar fi să, ăăă, treci la una din case?

A salut din nou şi a pocnit din călcâie, în stil milităresc.

— Se rezolvă, a spus, apoi i s-a adresat lui Alec: Ne vedem la repetiţie diseară?

— Îhî.

Doug ne-a dăruit amândurora un zâmbet generos, apoi a pornit sprinten.

Am rămas acolo singură cu Alec. Aştepta de parcă ar fi trebuit să spun ceva. Cel mai nimerit mi se părea să spun „du-te dracu’!”, dar m-am răzgândit şi i-am zâmbit; un zâmbet uşor, total, care prindea viaţă pe buze, apoi îmi scânteia în priviri, genul de zâmbet care spunea că abia descoperisem ceva ce până atunci nu mai văzusem, ceva ce dintr-odată îmi plăcea şi îmi doream.

Zâmbetul lui Alec a şovăit. Cred că deja era ceva automat la el să încerce să se dea la mine, aşa încât nu mai aştepta vreo reacţie. A înghiţit în sec, apoi mi-a zâmbit şi el din nou.

— Repetiţie ziceţi? am întrebat. Vă mai pregătiţi de vreun spectacol?

— Weekendul viitor. Vii şi tu?

— O să încerc. După aia o să mai daţi vreun chef?

— Probabil. Dă unul mâine Wyatt, dacă vrei să vii.

— Vii şi tu? am întrebat mieros, privindu-l în ochi cu tâlc.

— Sigur.

— Atunci vin şi eu, am spus şi apoi m-am întors să plec, zâmbindu-i încă hipnotic. Ne vedem acolo.

Imediat ce am ieşit din raza lui vizuală, zâmbetul mi s-a transformat într-o grimasă. Ahh! Nu mă gândeam că era posibil să-l urăsc şi mai mult pe individul ăla, dar încă o dată mi se dovedise că mă înşelasem. Totuşi, am realizat eu, flirtul cu el era cea mai bună cale ca să aflu ce se petrecea cu Doug. Eram destul de sigură că Alec încercase să-i bage pe sub nas şi lui Casey ce avea. Dacă păream să cad pradă aşa-zisului lui farmec, poate mă lăsa şi pe mine să mă înfrupt din marfă.

Doug, după cum am descoperit curând, categoric nu avea de gând să-mi dea o mână de ajutor pe tema asta.

— Ai ceva, l-am tachinat mai târziu când am dat nas în nas la secţiunea de cărţi fantasy şi i-am oferit un zâmbet letal.

Mi l-a întors şi a spus:

— Magnetism? Sex-appeal? Inteligenţă? Păpuşă, am de toate.

M-am apropiat de el, l-am tras jucăuş de tricou şi l-am privit în ochi.

— Nu la asta mă refer. Ai tu ceva bun ce nu vrei să dai şi la alţii.

A rămas aproape de mine şi m-a tras la rândul lui de o şuviţă de păr.

— Habar n-am despre ce vorbeşti.

— Nu ştii, pe naiba. Tu ai idee câte ore am lucrat în ultima vreme în locul tău şi al lui Paige? Dumnezeule! Înnebunesc. Grey Goose numai până aici îşi face treaba. Dacă ai ceva pus deoparte, trebuie să dai şi la alţii din fericirea asta.

— Îţi dau câtă fericire vrei. Numai să-mi spui când şi unde.

— Credeam că suntem prieteni, am spus lovindu-l uşor în piept şi m-am dat înapoi bosumflată. Îmi ascunzi ceva. N-aveai cum să te înveseleşti aşa de repede, mai ales după felul în care erai azi-dimineaţă. Ai luat ceva.

— Da’ de unde, o simplă schimbare de dispoziţie. Eşti femeie, înţelegi lucrurile astea. M-am trezit cu faţa la cearşaf, atâta tot. După un pic de falafel şi o porţie de farmec de-al lui Kincaid, sunt ca nou şi mă simt chiar demenţial. S-a apropiat iar de mine, sperând, pare-se, că aveam să reiau flirtul. Mă privea cu ochi pătrunzători, şi se întrezărea ceva mai întunecat şi mai intens decât tipica tachinare specifică nouă. De fapt, acum sunt de neoprit, un adevărat zeu, păpuşă. Hai înapoi în birou şi am să-ţi demonstrez.

Am plecat, aruncându-i o privire superioară peste umăr, luând încă totul în joacă.

— Eu nu joc în liga asta, măi păpuşă.

Am plecat însoţită de râsetele lui. Flirtam de ani de zile şi ştiam că probabil nu avea să se simtă jignit că-l tachinam, că mă jucam cu el.

Eu, pe de altă parte, eram ofticată. Era destul de nasol că porcăria aia de la Alec putea să-l facă pe Doug excesiv de exuberant şi să se poarte nepotrivit la serviciu. Însă era cu totul altă poveste să-l arunce în braţele disperării. Aveam de gând să aflu ce se petrecea şi să pun capăt situaţiei ăsteia, chiar dacă asta însemna să mă dau pe lângă jegul ăla de Alec.

Mi-am amintit de una din celelalte complicaţii din viaţa mea din prezent şi l-am sunat pe Bastien mai târziu ca să văd cum merge treaba.

— Nici să nu întrebi, Fleur. Se adună norii negri ai eşecului.

— Ce naiba aveţi, măi băieţi, de sunteţi cu toţii deprimaţi azi? De ce trebuie să fiu eu responsabila cu ridicarea moralului?

I-am ordonat să vină imediat în Queen Anne. Când a ajuns, încă se văicărea.

— Dana e foarte drăguţă cu mine – a recunoscut – dar nimic intim. Nici măcar nu vine singură vreodată, întotdeauna cu Jody sau cu vreo altă ciudată de la CPVF. Cred că am mai mari şanse să ajung în pat cu toate amicele ei odată decât s-o dau pe ea în vileag. Încearcă toate să mă facă să intru în cultul lor. Cred că nu poate să strice dacă fac gestul ăsta, dar cred că ajung să o cunosc mai bine dacă pretind că sunt un convertit care şovăie. Ştii, întreabă foarte multe despre tine.

— Cam ce?

— Chestii oarecare. Ultima oară s-a interesat cum îţi veneau hainele pe care ţi le-ai cumpărat. Care e faza?

— Habar n-am, am minţit.

De fapt, a fost o ironie, pentru că exact în momentul ăla Bastien a remarcat punga de la Victoria’s Secret care era încă pe bar. Deloc preocupat de intimitatea mea, a scos ce era înăuntru şi a privit aprobator lenjeria.

— Vrei să probezi ceva? am întrebat ironică, remarcându-i atenţia.

— Întotdeauna ai avut gusturi bune. A ridicat sutienul negru de plasă şi s-a uitat la mine prin el, parcă imaginându-şi cum mi-ar fi stat. Dar eu tot nu ştiu de ce cumperi chestiile astea. Ia-le pe tine prin transformarea aspectului.

— Am respect pentru proprietatea intelectuală. Persoana care le-a conceput are dreptul să primească bani pentru asta.

— Chiar dacă au fost realizate prin truda celor din Lumea a Treia?

— Hai s-o întindem de aici, am spus cu o strâmbătură.

— Unde mergem?

— Într-un piano bar.

Uimirea i-a dat o pauză indispoziţiei.

— Mai există aşa ceva?