/ Language: România / Genre:Vampire_book, Love_sf, love_erotica, City_fantasy / Series: Georgiana Kincaid

Tristeţi de sucub

Richelle Mead

Seria celor şase volume cu sucubul Georgiana Kincaid este catalogată, în Wikipedia, ca literatură pentru adulţi. Totuşi scenele fierbinţi din aventurile Georgianei sunt scrise cuminte, mai degrabă pentru un public adult foarte apropiat de vârsta majoratului. În nici un caz nu se apropie de zona „hard” a genului, precum „Fifty shades of Grey”. Sunt doar aventurile cu iz de policier ale unui sucub şi altor nemuritori ce-şi fac veacul în lumea noastră.

În timpul zilei, Georgiana Kincaid este director adjunct într-o librărie din Seattle. Georgiana este un sucub cu principii, pentru că ea stă departe de cei pe care-i numeşte „băieţi de treabă”. Dacă ar face dragoste cu ei, ar însemna să-i trimită într-un sejur complet, pe o perioadă nedeterminată, în iad. În plus, fiecare „zbenguială” cu sucubul le-ar reduce proporţional durata de viaţă a ghinioniştilor muritori.

Georgiana nu este singurul nemuritor aflat în lumea noastră. Străzile colcăie de tot felul de spirite: demoni, îngeri şi îngeri căzuţi – nephilimii, plus alte entităţi paranormale. Nemuritorii infernali sunt organizaţi ierarhic, au arii de responsabilitate şi interacţionează unii cu alţii, nu întotdeauna foarte prietenos, ajungându-se, uneori, şi la crimă. Da, crimă între nemuritori. Pare imposibil, dar Richelle Mead ne demonstrează că până şi nemuritorii pot fi ucişi. Fără voia sa, Georgiana Kincaid este prinsă în evenimentele care decurg în urma uciderii unui vampir. Evenimente care dau romanului Richellei Mead iz de policier amestecat parfum de endorfine.


TRISTEŢI DE SUCUB

Richelle Mead

Seria Georgina Kincaid, partea I

Capitolul 1

Statisticile arată că majoritatea muritorilor îşi vând sufletul din cinci motive: sex, bani, putere, răzbunare şi iubire. În ordinea asta.

Presupun că atunci ar fi trebuit să mă liniştească gândul că eram acolo, gata să ofer numero uno de pe listă, dar toată chestia asta mă făcea să mă simt... hm, ieftină. Şi chiar că e o chestie tare, venind din partea mea.

„Poate că mi-am pierdut capacitatea de a-i înţelege pe ceilalţi”, am meditat. „A trecut prea mult timp. Pe vremea când eram eu virgină, oamenii încă mai credeau că lebedele pot lăsa fetele borţoase.”

Prin apropiere, Hugh aştepta răbdător să-mi înfrâng reticenţa. Şi-a îndesat mâinile în pantalonii milităreşti bine călcaţi, sprijinindu-şi fizicul uriaş de maşina Lexus.

— Nu înţeleg care e faza. Doar faci tot timpul chestia asta.

Nu era chiar aşa, dar ştiam amândoi ce voia să spună. Nu l-am băgat în seamă, ci m-am uitat ostentativ împrejur, nu că asta mi-ar fi dat mai mult chef de viaţă. Cartierele mărginaşe îmi tăiau întotdeauna cheful. Case la indigo. Pajişti impecabile şi mult prea multe SUV-uri. Pe undeva, la adăpostul nopţii, un câine nu se lăsa deloc de lătrat.

— Nu fac chestia asta, am spus într-un târziu. Până şi eu am standarde. Hugh a pufnit, exprimându-şi opinia în legătură cu standardele mele.

— Uite, dacă te simţi mai bine, nu te gândi la treaba asta ca la o osândă, ci ca la o faptă creştinească.

— Faptă creştinească?

— Exact.

Şi-a scos PC-ul de buzunar cu un aer energic, afaceristic, în ciuda locaţiei deloc ortodoxe. Nu că ar fi trebuit să mă surprindă chestia asta. Hugh era un drăcuşor profesionist, expert în a convinge muritorii să-şi vândă sufletul, în contracte şi chichiţe avocăţeşti care ar fi făcut orice avocat să moară de invidie.

În acelaşi timp era prietenul meu, iar chestia asta mai că dădea un nou sens expresiei: „Cu prieteni ca ăştia... ”

— Ascultă şi tu ce scrie în profilul ăsta, a continuat. Martin Miller. Sex masculin, desigur. Rasă albă. Luteran nepracticant. Lucrează la un magazin de jocuri la mall. Locuieşte la demisol aici, în casa părinţilor lui.

— Iisuse.

— Ţi-am zis.

— Faptă creştinească sau nu, tot pare aşa... excesiv. Câţi ani spuneai că are?

— Treişpatru.

— Îh!

— Mi-ai luat vorba din gură. Dacă ai avea şi tu vârsta asta şi nu ai fi avut parte de cireaşa de pe tort, poate ai recurge şi tu la măsuri disperate, a spus şi şi-a aruncat privirea la ceas. Deci te bagi sau nu?

Era evident că îl reţineam pe Hugh de la vreo întâlnire cu o tipă cu mult mai tânără decât el, chestie cu care mă refer, normal, la vârsta pe care o arăta, pentru că în realitate bătea spre un secol de viaţă.

Mi-am lăsat geanta pe pământ şi i-am aruncat o privire ameninţătoare.

— Îmi eşti dator.

— Bine, a acceptat.

Nu era genul de treabă de care aveam parte în mod normal, slavă Domnului. De regulă, drăcuşorul lua pe cineva din afară să se ocupe de asta, dar astă-seară avusese o problemă cu programarea. Nu-mi puteam închipui pe cine lua de obicei să facă treaba asta.

Am pornit spre casă, dar m-a oprit.

— Georgina!

— Hm?

— Mai e... o chestie...

M-am întors, nu prea încântată de tonul lui.

— Ce?

— Ăăă, a avut o solicitare anume.

Am ridicat din sprâncene şi am aşteptat.

— Vezi tu, ăăă, îi cam plac chestiile malefice. Ştii, îşi închipuie că, dat fiind că şi-a vândut sufletul diavolului, ca să zic aşa, o să-şi piardă virginitatea cu o, ştiu şi eu, o demoniţă sau ceva de genul ăsta.

Jur că până şi câinele s-a oprit din lătrat la faza asta.

— Glumeşti.

Hugh n-a suflat o vorbă.

— Nu sunt o... nu. Nici prin gând nu-mi trece să...

— Haide, Georgina. Nu e mare lucru, doar o înfloritură. Fum şi oglinzi. Te rog! Vrei să faci chestia asta pentru mine? a spus, devenind melancolic, linguşitor.

Greu să rezişti la aşa ceva. După cum spuneam, tipul e bun în meseria lui.

— Sunt la ananghie... dacă m-ai ajuta... ar însemna enorm pentru mine...

Am mârâit, incapabilă să rezist aerului jalnic de pe faţa lui lătăreaţă.

— Dacă află careva de treaba asta...

— Buzele îmi sunt pecetluite, a spus şi a avut chiar tupeul să facă un gest cum că îşi lipeşte buzele.

M-am aplecat resemnată şi mi-am desfăcut cureluşele de la pantofi.

— Ce faci? m-a întrebat.

— Sunt pantofii mei preferaţi de la Bruno Maglis şi nu vreau să-mi fie absorbiţi când mă transform.

— Da, da’... poţi să le redai forma iniţială.

— N-or să mai fie la fel.

— Ba da. Poţi să-i faci cum vrei tu. E o prostie.

— Uite ce e – am spus poruncitor – vrei să stau aici şi să mă cert pe teme de încălţăminte, sau să mă duc şi să fac bărbat dintr-un virgin?

Hugh a închis gura şi a făcut un gest spre casă.

Am pornit uşor prin iarbă, iar firele îmi gâdilau picioarele goale. Curtea din spate, prin care se ajungea la demisol, era descuiată, după cum îmi promisese Hugh. Am intrat în casa adormită cu speranţa că nu aveau câine, întrebându-mă undeva în adâncul meu cum de ajunsesem într-o asemenea situaţie jalnică din existenţa mea. Când ochii mi s-au obişnuit cu întunericul, am remarcat curând elementele unei încăperi confortabile aparţinând unei familii din clasa de mijloc: canapea, televizor, rafturi cu cărţi. La stânga se înălţa o scară, iar la dreapta cotea un hol.

Am luat-o pe hol şi mi-am schimbat forma pe măsură ce înaintam. Senzaţia îmi era atât de familiară, ca o a doua natură, încât nici nu era nevoie să-mi văd aspectul exterior ca să ştiu ce se întâmplă. Fizicul meu micuţ se alungise, corpul meu îşi păstrase formele armonioase, dar avea mai multă supleţe şi fermitate. Pielea mi-a căpătat o tentă alburie, cadaverică, alungând orice urmă de bronz. Părul, care îmi ajungea deja până la jumătatea spatelui, a rămas la aceeaşi lungime, dar a devenit negru ca tăciunele, iar cârlionţii fini s-au îndreptat şi au devenit aspri. Sânii mei, impresionanţi după majoritatea standardelor, au devenit şi mai mari, rivalizând cu cei ai eroinelor de benzi desenate, cu care sigur crescuse tipul ăsta. Cât despre haine... hm, s-au dus pantalonii drăguţi şi bluza de la Banana Republic, în picioare mi-au apărut cizme negre de piele până deasupra genunchilor, la culoare cu un maiou şi cu o fustă în care nu aş fi reuşit niciodată să mă aplec. Imaginea era completată de nişte aripi ascuţite, coarne şi un bici.

— Dumnezeule, am mormăit când mi-am surprins din greşeală imaginea într-o oglindă mică, decorativă.

Am sperat că nici una dintre demoniţele locale nu avea să afle despre chestia asta, pentru că ele erau chiar elegante.

Mi-am întors privirea de la oglinda batjocoritoare şi m-am uitat în josul holului la destinaţia mea: o uşă închisă pe care era prins un semn galben cu „Men at Work”. Mi s-a părut că aud zgomotele neclare ale unui joc video care răzbăteau de dincolo, deşi zgomotele au amuţit când am bătut eu.

O clipă mai târziu s-a deschis uşa şi m-am trezit înaintea mea cu un tip de 1 metru 73, cu un păr blond murdar, lung până la umăr şi care chelea galopant. De sub tricoul cu Homer Simpson se iţea un burdihan păros, şi într-o mână ţinea o pungă de chipsuri.

Când m-a văzut, i-a scăpat punga pe jos.

— Martin Miller?

— D... da, a icnit.

— Eşti gata dejoacă? am spus şi am trosnit din bici.

Exact peste şase minute, ieşeam din casa familiei Miller. Se pare că treizeci şi patru de ani de viaţă nu ajută prea mult la robusteţe.

— Mamă, ce rapid, a remarcat Hugh când m-a văzut traversând curtea din faţă.

Stătea din nou sprijinit de maşină şi fuma o ţigară.

— Pe bune? Mai ai cumva vreunul din ăsta?

A rânjit la mine şi mi-a dat ţigara lui, învăluindu-mă într-o privire cuprinzătoare.

— Te simţi jignită dacă-ţi zic că aripile astea mă cam excită?

Am luat ţigara şi am mijit ochii la el în timp ce trăgeam un fum. O privire rapidă m-a lămurit că nu era nimeni primprejur şi mi-am reluat forma obişnuită.

— Îmi eşti dator vândut, i-am amintit în timp ce mă încălţam la loc.

— Ştiu. Desigur, unii ar putea spune că tu îmi eşti datoare. Te-ai aranjat cu treaba asta, mai bine decât erai tu obişnuită.

Nu puteam să neg chestia asta, dar nici nu era un motiv să mă simt bine. Bietul Martin. O fi fost el prostălău, dar să-ţi oferi sufletul osândei perpetue pentru şase minute, era cam mult.

— Vrei să bei ceva? a propus Hugh.

— Nu, e prea târziu. Mă duc acasă. Am o carte de citit.

— Ah, sigur. Când e ziua cea mare?

— Mâine, am anunţat.

Veneraţia mea l-a făcut pe drăcuşor să chicotească:

— Ştii, tipul scrie ficţiune convenţională. Nu se poate compara cu Nietzsche sau cu Thoreau.

— Ei, nu trebuie să fii neapărat suprarealist sau transcendental ca să fii un mare scriitor. Eu ştiu asta, pentru că am văzut câţiva de-a lungul timpului.

Hugh mi-a întâmpinat aerul arogant cu un mârâit şi a făcut un simulacru de plecăciune.

— Departe de mine gândul de a discuta cu o doamnă în contradictoriu despre vârsta ei.

L-am sărutat iute pe obraz, apoi am mers preţ de două cvartale spre locul în care parcasem. Descuiam portiera, când am simţit căldura şi zumzetul pe care le simţeam de obicei în prezenţa unui alt nemuritor. Vampir, am constatat cu doar o milisecundă înainte să apară lângă mine. Drace, că iute se mai mişcau!

— Georgina, ma belle, dulcele meu sucub, zeiţa desfătării, a psalmodiat el, ducându-şi mâinile la inimă cu un gest teatral.

Minunat! Exact ce-mi lipsea. Duane era probabil cel mai nesuferit nemuritor pe care îl cunoscusem în viaţa mea. Avea părul blond aproape periuţă şi, ca întotdeauna, demonstra un gust îngrozitor atât în materie de modă, cât şi de deodorant.

— Pleacă, Duane, n-am ce discuta cu tine.

— Ah, haide, a mormăit şi şi-a strecurat mâna ca să ţină portiera pe care încercam s-o deschid. Nici măcar tu nu poţi s-o faci pe sfioasa de data asta. Ia uită-te la tine, efectiv străluceşti. Ai avut succes la vânătoare, nu?

M-am încruntat când a făcut referire la energia lui Martin, conştientă că probabil radiam. Am încercat cu încăpăţânare să smulg portiera de sub mâna lui Duane, dar n-am avut noroc.

— După câte se pare, o să rămână lat câteva zile, a adăugat vampirul, studiindu-mă îndeaproape. Totuşi, îmi închipui că, oricine o fi el, i-a plăcut cursa, atât cu tine cât şi aia spre iad, a spus şi mi-a aruncat un zâmbet leneş, dezvelindu-şi uşor dinţii ascuţiţi. Trebuie să fi fost unul pe cinste dacă arăţi aşa de bine. Ce s-a întâmplat? Credeam că ţi-o tragi numai cu scursura planetei, cu marii dobitoci.

— Mi-am schimbat politica. Nu voiam să-ţi dau speranţe deşarte. A clătinat apreciativ din cap.

— O, Georgina, niciodată nu mă dezamăgeşti, tu şi ironia ta fină. Pe de altă parte, întotdeauna am fost de părere că târfele ştiu cum să-şi folosească gurile, şi la muncă, şi în timpul liber.

— Dă-i drumul, am izbucnit şi am tras şi mai tare de portieră.

— De ce te grăbeşti aşa? Am dreptul să aflu ce faci tu cu drăcuşorul ăla pe aici. Eastside e zona mea.

— Nu suntem obligaţi să ne supunem regulilor din „zona” ta, ştii foarte bine.

— Totuşi, buna-cuviinţă te obligă ca, dacă eşti prin cartier, în cazul ăsta în sens propriu, să treci să saluţi măcar, în plus de asta, cum se face că noi nu ieşim niciodată împreună? îmi eşti şi mie datoare cu un pic de timp, că doar petreci destul cu rataţii ăilalţi.

Rataţii la care se referea erau prietenii mei şi singurii vampiri cumsecade pe care îi cunoscusem vreodată. Majoritatea vampirilor, precum Duane, erau aroganţi, neadaptaţi social şi obsedaţi de ideea de teritoriu, nu foarte diferiţi de mulţi muritori pe care îi cunoscusem.

— Dacă nu-mi dai drumul, o să afli o altă definiţie pentru „bună-cuviinţă”.

Recunosc, era o replică stupidă, de film de acţiune de doi bani, dar a fost cea mai bună care mi-a trecut prin cap în momentul ăla. M-am străduit ca vocea să-mi sune cât mai ameninţătoare posibil, dar bravam, iar el ştia foarte bine asta.

Sucubii erau înzestraţi cu carismă şi capacitatea de a-şi schimba forma, vampirii cu super-puteri şi viteză. Asta însemna că unii dintre noi se descurcau mai bine la petreceri, iar ceilalţi puteau rupe degetele cuiva cu o strângere de mână.

— Adică mă ameninţi? Şi-a trecut jucăuş mâna pe obrazul meu, făcând să mi se ridice părul pe ceafă, într-un fel enervant, şi m-am ferit. E adorabil. Şi destul de excitant. De fapt, chiar mi-ar plăcea să te văd mai agresivă. Poate dacă te porţi ca o fată cuminte – au! Curvă mică!

Cum avea amândouă mâinile ocupate, am profitat de ocazia oferită. M-am transformat iute şi la mâna dreaptă mi-au apărut gheare ascuţite de opt centimetri pe care i le-am trecut peste obraz. Reflexele lui nu mi-au permis să obţin prea multe cu gestul meu, dar am reuşit să fac să-i dea sângele, înainte să mă prindă de încheietură şi să mi-o izbească de maşină.

— Ce e? Nu sunt destul de agresivă pentru gustul tău? am reuşit să spun, în ciuda durerii.

Şi hop, încă o replică de film prost.

— Drăguţ, Georgina. Foarte drăguţ. Vedem noi cât de drăguţ mai e când...

Lumina unor faruri a strălucit în noapte pe când o maşină cotea pe după cvartalul următor şi venea spre noi. În clipa aia am citit nehotărârea pe faţa lui Duane. Micul nostru tête à tête avea fără îndoială să fie observat de şofer. Desigur, Duane putea cu uşurinţă să omoare un muritor băgăcios, ce naiba, doar din asta îşi câştiga existenţa, dar o crimă ce decurgea din hărţuirea mea nu avea să fie pe placul şefilor noştri. Până şi un cretin ca Duane s-ar gândi de două ori înainte să dezlănţuie o asemenea hârţogărie.

— Să ştii că n-am terminat, a şuierat el şi mi-a dat drumul la încheietură.

— Ba eu cred că da, am spus eu, prinzând curaj acum că vedeam salvarea. Următoarea ocazie cu care te apropii de mine o să fie şi ultima.

— Tremur de frică, a râs prosteşte.

Ochii i-au scăpărat o dată în întuneric, apoi dus a fost, dispărând în noapte, exact când trecea maşina. Slavă Domnului pentru aventura amoroasă sau fuga după îngheţată care îl scosese din casă pe şofer în noaptea asta.

Ca să nu mai pierd timpul, am intrat în maşină şi am pornit, dornică să ajung înapoi în oraş. Am încercat să nu bag în seamă mâinile care îmi tremurau pe volan, dar adevărul era că Duane mă îngrozea. Îl trimisesem de multe ori la plimbare în prezenţa prietenilor mei nemuritori, dar era cu totul altceva să mă înfrunt singură cu el pe o stradă întunecoasă, mai ales că toate ameninţările mele fuseseră vorbe goale.

De fapt, uram violenţa în toate formele ei. Presupun că era din cauză că trăisem în epoci cu un nivel de cruzime şi brutalitate pe care nimeni din epoca modernă nu le-ar putea măcar înţelege. Oamenilor le place să spună că trăim în vremuri pline de violenţă, dar nici nu ştiu ce vorbesc. Desigur, acum câteva secole mai aveai parte de satisfacţia de a vedea un violator castrat pentru fărădelegile lui fără prea multă vorbă, fără nesfârşita paradă de la tribunal sau eliberarea anticipată pe motiv de „bună purtare”. Din nefericire, aceia care trăiesc din răzbunări şi cu o atitudine poliţienească rareori ştiu unde să tragă linie, aşa că oricând aş scoate birocraţia din sistemul judiciar modern.

Când mi-am amintit cum presupusesem eu că şoferul apărut întâmplător dăduse o fugă după îngheţată, am hotărât că un pic de desert mi-ar pica şi mie bine. Când am ajuns cu bine înapoi în Seattle, m-am oprit la un magazin alimentar deschis non stop şi am descoperit că un geniu al marketingului crease îngheţata cu aromă de tiramisu. Tiramisu şi îngheţată! Întotdeauna mă uimise ingeniozitatea muritorilor.

Când mă pregăteam să plătesc, am trecut pe lângă nişte flori expuse. Erau ieftine şi un pic ofilite, dar am văzut un tânăr intrând şi plimbându-şi emoţionat privirea peste ele. Într-un final a ales câteva crizanteme în culorile toamnei şi a plecat cu ele. L-am urmat melancolică cu privirea, un pic geloasă pe fata care avea să le primească.

După cum remarcase Duane, de regulă eram amatoare de rataţi, tipi din cauza cărora nu trebuia să mă simt vinovată dacă îi răneam sau îi lăsam inconştienţi preţ de câteva zile. Genul ăsta nu trimiteau flori, şi de obicei evitau de-a dreptul gesturile cu cea mai mică tentă romantică. În privinţa tipilor care trimiteau flori, ei bine, pe ăştia îi evitam eu. Şi era spre bine lor. Asta era atipic pentru un sucub, dar eram prea obosită să-mi mai pese de bună-cuviinţă.

Cu un sentiment de tristeţe şi singurătate, am luat un buchet de garoafe roşii pentru sufletul meu şi am plătit pentru el şi pentru îngheţată.

Când am ajuns acasă, îmi suna telefonul. Mi-am lăsat jos lucrurile şi m-am uitat să văd cine mă sună. „Număr privat.”

— Stăpâne, am răspuns eu. Ce final desăvârşit pentru o noapte desăvârşită.

— Scuteşte-mă de zeflemeaua ta, Georgie. De ce te-ai luat de Duane?

— Jerome... , cee?

— Adineauri m-a sunat. Zicea că te-ai luat de el la modul absolut gratuit.

— M-am luat de el? Simţeam că mă cuprinde revolta. El a început! El a venit la mine şi...

— L-ai lovit?

— Eu...

— Aşa e?

Am oftat. Jerome era arhidemonul marii ierarhii malefice din Seattle şi în acelaşi timp şeful meu. Treaba lui era să se ocupe de noi toţi, să aibă grijă să ne vedem de sarcinile noastre şi să ne controleze. Însă, ca orice demon leneş, prefera să îi dăm cât mai puţin de furcă posibil. Iritarea lui era aproape palpabilă prin firul telefonic.

— L-am lovit oarecum. De fapt, mai degrabă a fost o pălmuţă.

— Aha, o pălmuţă. Şi l-ai şi ameninţat?

— Presupun că da, dacă vrei să discutăm aspecte semantice acum, dar, Jerome, să fim serioşi! E vampir. Nu pot nici măcar să-i ating un fir de păr, ştii foarte bine asta.

Arhidemonul a ezitat, pare-se meditând la rezultatul unei înfruntări dintre mine şi Duane. Probabil că am pierdut în cafteala ipotetică, pentru că l-am auzit răsuflând zgomotos o clipă mai târziu.

— Da, presupun că ai dreptate. Dar nu-l mai provoca. Am destulă treabă fără să vă mai păruiţi voi, copii.

— De când ai pus tu osul la treabă? Mda, copii.

— Noapte bună, Georgie. Nu te mai ciorovăi cu Duane. Legătura s-a întrerupt. Demonii nu prea erau amatori de flecăreală.

Am închis teribil de jignită. Nu puteam să cred că Duane mă pârâse şi prezentase treburile ca şi când eu aş fi fost aia rea. Mai nasol era că Jerome părea să fi crezut. Cel puţin în primă fază. Cred că asta mă deranja cel mai tare, pentru că, lăsând deoparte pornirile mele sucubice spre lenevie, întotdeauna îmi plăcuse un anume rol de preferată a profului, proful fiind arhidemonul.

Dornică de consolare, mi-am dus îngheţata în dormitor şi am scăpat de haine în favoarea unei cămăşi de noapte. Pisica mea, Aubrey, s-a ridicat de pe locul în care dormise la capătul patului şi s-a întins. Pisica albă, cu excepţia câtorva pete negre de pe cap, a mijit ochii verzi la mine în semn de bun venit.

— Nu pot să vin la culcare, i-am spus, înăbuşindu-mi un căscat. Mai întâi trebuie să citesc.

M-am ghemuit cu cutia de o juma’ de kil de îngheţată şi cu cartea, amintindu-mi din nou cum aveam, în sfârşit, să-mi întâlnesc scriitorul preferat la sesiunea de autografe de mâine. Cărţile lui Seth Mortensen întotdeauna îmi transmiseseră ceva şi trezeau în mine ceva ce nici măcar nu ştiam că dormita acolo. Ultima lui carte, Pactul de la Glasgow, nu putea să-mi potolească sentimentul de culpabilitate pe care îl simţeam din cauza a ceea ce se întâmplase cu Martin, dar totuşi umplea un gol dureros. Mă uluia faptul că muritorii, atât de puţin cât trăiau ei, puteau crea lucruri atât de minunate.

— Eu n-am creat nimic cât am fost muritoare, i-am spus lui Aubrey după ce am terminat cinci pagini.

S-a frecat de mine şi a tors în semn de înţelegere, şi am avut prezenţa de spirit să pun îngheţata deoparte înainte să mă prăbuşesc pe pat şi să adorm.

Capitolul 2

A doua zi de dimineaţă, telefonul a fost cel care m-a adus în simţire. Prin perdelele transparente se strecura o lumină difuză, murdară, ceea ce trimitea cu gândul la o oră neobişnuit de mică. Însă aici, cantitatea asta de lumină putea indica orice, de la răsărit şi până la miezul zilei. După patru apeluri, în sfârşit am catadicsit să răspund, dând-o pe Aubrey jos din pat din greşeală. A aterizat cu un „miorlau” indignat şi a plecat supărată să-şi facă toaleta.

— Alo.

— Servus, Kincaid.

— Nu, a venit răspunsul meu iute şi sigur. Nu vin.

— Nici măcar nu ştii că o să-ţi cer chestia asta.

— Normal că ştiu. Nu e nici un alt motiv pentru care m-ai suna tu aşa devreme, dar nu vreau. E ziua mea liberă, Doug.

Doug, celălalt director adjunct de la locul meu de muncă din timpul zilei, era un tip foarte de treabă, dar nu era în stare să-şi stăpânească nici mimica, nici glasul ca să-şi rezolve treburile. Atitudinea lui relaxată îi trăda imediat disperarea.

— Toată lumea a sunat că e bolnavă şi acum nu avem personal. Trebuie să vii.

— Ei bine, şi eu sunt bolnavă. Crede-mă, chiar nu vrei să fiu acolo.

Mă rog, nu eram tocmai bolnavă, dar încă mai etalam o rămăşiţă de strălucire pentru că fusesem cu Martin. Muritorii nu aveau s-o „vadă” clar ca Duane, dar aveau s-o perceapă şi să se simtă atraşi de ea, atât bărbaţii cât şi femeile, fără ca măcar să ştie de ce. Izolarea mea de lume avea să prevină orice comportament prostesc, amoros. De fapt, era un gest foarte drăguţ din partea mea.

— Mincinoaso. Tu nu te îmbolnăveşti niciodată.

— Doug, aveam deja de gând să vin înapoi în seara asta pentru sesiunea de autografe. Dacă vin şi azi la muncă, o să fiu acolo toată ziua, iar asta e deja o chestie bolnăvicioasă şi anormală.

— Acum ştii cum e viaţa mea, iubire. Nu avem altă soluţie, asta dacă nu cumva nu-ţi pasă de soarta magazinului şi dacă efectiv te doare în cot de clienţii noştri şi de fericirea lor...

— Aici m-ai pierdut, prietene.

— Deci – a continuat – întrebarea e, vii de bunăvoie sau trebuie să vin eu la tine şi să te târăsc din pat cu mâinile mele? Sincer, nu m-ar deranja a doua variantă.

Am dat ochii peste cap în mintea mea şi, pentru a mia oară, m-am blestemat că stau la doar două cvartale distanţă de locul în care munceam. Bălmăjeala lui despre suferinţele librăriei îşi atinsese ţinta, după cum ştia. Trăiam cu greşita impresie că locul ăla nu putea supravieţui făr’ de mine.

— Hm, decât să mai risc să fiu martora tentativelor tale de insinuări sexuale pline de duh, mai bine vin. Dar Doug... , am spus pe un ton dur.

— Ia zi.

— Să nu mă pui la casă sau ceva de genul.

De la capătul celălalt al firului am simţit ezitare.

— Doug, vorbesc serios. Nu mă pui la casele principale. Nu vreau să am mulţi clienţi prin preajmă.

— Bine, a spus el într-un târziu. Nu te pun la casele principale.

— Promiţi?

— Promit.

O jumătate de oră mai târziu ieşeam pe uşă şi parcurgeam distanţa de două cvartale care mă despărţea de librărie. Nori prelungi atârnau greoi, întunecând cerul, şi o adiere răcoroasă mângâia aerul, ceea ce-i făcuse pe ceilalţi pietoni să-şi ia paltoane. Eu nu îmi luasem, considerând că pantalonii milităreşti şi puloverul maro din velutină erau mai mult decât suficienţi. Hainele, precum şi luciul de buze şi creionul contur de ochi pe care mi le aplicasem în dimineaţa asta erau pe bune, nu rezultat al transformării. Îmi plăcea natura rutinieră a aplicării machiajului şi a asortării hainelor, deşi Hugh ar fi spus că din nou sunt o ciudată.

Emerald City Books & Cafe era un spaţiu comercial vast care ocupa aproape un întreg cvartal din cartierul Queen Anne din Seattle. Se înălţa pe două etaje, iar partea cu cafeneaua ocupa un colţ de la etajul al doilea cu vedere spre Space Needle[1]. Deasupra intrării principale atârna o copertină de un verde vesel, menită să le ofere adăpost clienţilor care aşteptau deschiderea magazinului. I-am ocolit şi am intrat pe o uşă laterală, folosindu-mă de cheia pe care o aveam, ca angajată acolo.

Doug a sărit pe mine înainte să apuc să fac doi paşi.

— Era şi timpul. Am... A făcut o pauză şi m-a studiat îndelung. Mamă, arăţi... tare grozav azi. Ai făcut ceva anume?

Doar felul unui virgin de treiş’patru de ani, am gândit.

— Ţi se pare ţie, pentru că eşti atât de fericit că am venit să-ţi rezolv problema cu personalul. Ce treabă îmi dai? Stocuri?

— Aăă, nu, a spus Doug, străduindu-se să se smulgă din vrajă studiindu-mă încă din cap până în picioare într-un fel pe care îl găseam deconcertant.

Nu era nici un secret că voia să iasă cu mine, şi nici refuzul meu permanent.

— Hai să-ţi arăt.

— Ţi-am zis...

— Nu te pun la casele principale, mi-a promis.

Până la urmă, treaba s-a dovedit a fi maşina de espresso din cafeneaua de la etaj. Rareori personalul din librărie venea să înlocuiască pe cineva de aici, dar nici nu era imposibil.

Bruce, responsabilul cafenelei, şi-a făcut apariţia din spatele tejghelei unde stătea în genunchi. Deseori mă gândeam că Doug şi Bruce puteau fi gemeni, în ciuda raselor diferite, ca într-un soi de realitate alternativă. Amândoi aveau părul lung, dezordonat, prins în coadă, şi amândoi purtau o grămadă de haine de flanelă ca un omagiu adus epocii grunge din care nici unul dintre ei nu îşi revenise complet. Principala deosebire dintre ei era culoarea pielii. Doug era de origine japoneză, cu părul brunet şi cu o piele fără cusur, în vreme ce Bruce era un arian sadea, blond şi cu ochii albaştri.

— Salut, Doug, Georgina, ne-a întâmpinat Bruce. A făcut ochii mari la mine: Măiculiţă, arăţi demenţial.

— Doug! E la fel de nasol. Ţi-am spus că nu vreau să am clienţi prin preajmă.

— Ai spus doar că nu vrei la casele principale.

Am deschis gura să protestez, dar m-a întrerupt Bruce.

— Haide, Georgina, Alex a sunat că azi e bolnav, iar Cindy chiar şi-a dat demisia. La vederea aerului meu neîndurător, adăugat iute: Casele noastre de marcat sunt aproape identice cu ale voastre. O să fie uşor.

— În plus de asta – a spus Doug şi a ridicat tonul, imitându-l binişor pe şeful nostru – directorii adjuncţi trebuie să poată ţine locul oricui de aici.

— Da, dar la cafenea...

— Şi ea e parte din librărie. Uite care e faza, eu trebuie să mă duc să deschid. Bruce o să-ţi arate ce trebuie să ştii. Nu-ţi face griji, o să fie bine, a spus şi a ţâşnit ca din puşcă, înainte să apuc să-l refuz din nou.

— Laşule! am strigat în urma lui.

— N-o să fie chiar aşa de rău, a repetat Bruce, care nu-mi înţelegea spaima. Tu doar încasezi, iar eu fac espresso. Hai să facem o probă pe tine. Vrei o moca mare cu ciocolată albă?

— Da, am cedat.

Toţi colegii mei de muncă erau la curent cu viciul meu. De regulă, reuşeam să rad vreo trei pe zi. Mă refer la moca, nu la colegii de muncă.

Bruce mi-a arătat paşii necesari şi cum să marchez paharele şi să găsesc unde trebuia să apăs pe monitorul tactil al casei de marcat. Avea dreptate, nu era chiar aşa de rău.

— Eşti un talent înnăscut, m-a asigurat mai târziu, pe când îmi înmâna moca.

Am mormăit în chip de răspuns şi mi-am băut porţia de cafeină, gândind că pot să fac faţă la orice atâta timp cât nu-mi lipseşte moca.

În plus de asta, nu putea fi atât de rău ca la casele principale. Probabil că pe la ora asta cafeneaua nici nu prea avea clienţi.

Mă înşelasem. La câteva minute de la deschidere, ne-am trezit cu o coadă de cinci persoane.

— Un latte mare, am repetat cerinţa primului meu client, tastând cu grijă informaţia.

— Am prins, mi-a spus Bruce şi s-a apucat să prepare băutura înainte ca eu să apuc măcar să marchez pe pahar.

Am luat veselă banii de la femeie şi am trecut la următorul client.

— O moca mare, slăbănoagă.

— Slăbănoagă se referă la degresată, Georgina.

Am mâzgălit „DG” pe pahar. Nici o grijă. Ne descurcăm.

Următoarea clientă s-a apropiat şovăielnică şi s-a holbat la mine, rămasă fără grai pentru o clipă. Şi-a revenit, a clătinat din cap şi a revărsat un puhoi de cuvinte.

— Vreau o cafea mică la filtru, o vanilia latte mare degresată, un cappuccino mic dublu şi un latte mare decofeinizat.

Acum eu eram aia rămasă fără grai. Cum de ţinuse minte toate chestiile astea? Şi pe bune, cine mai cere cafea la filtru în zilele noastre?

Şi aşa a continuat dimineaţa, dar în ciuda temerilor mele, în curând a început să mă cuprindă veselia şi să îmi placă experienţa. Nu mă puteam abţine, ăsta era felul în care lucram eu, în care înaintam prin viaţă. Îmi plăcea să încerc lucruri noi, chiar şi ceva aşa de banal precum marcarea de pahare cu espresso. Oamenii puteau fi stupizi, cu siguranţă, dar de cele mai multe ori îmi plăcea să lucrez cu ei. Aşa aterizasem în serviciul clienţilor.

Şi imediat ce mi-am depăşit starea de somnolenţă, carisma înnăscută de sucub a ieşit la iveală. Devenisem vedeta propriului spectacol şi pălăvrăgeam şi flirtam degajată. Când în scenă a intrat şi aerul seducător care mi se trăgea de la Martin, am devenit de-a dreptul irezistibilă. Deşi asta mi-a atras câteva oferte de întâlniri şi insinuări deşucheate, în acelaşi timp m-a scutit de urmările unor greşeli. Clienţii mei nu puteau să-mi reproşeze nimic.

— Nu-i nimic, drăguţă, m-a liniştit o bătrânică atunci când a descoperit că, din greşeală, îi comandasem o moca mare cu scorţişoară în loc de un latte degresat şi decofeinizat. Şi aşa trebuie să mai încerc şi băuturi noi.

I-am zâmbit şi eu la rândul meu cuceritoare şi am sperat că nu era diabetică.

Mai târziu, a apărut un tip cu un exemplar din Pactul de la Glasgow al lui Seth Mortensen. Era primul semn al marelui eveniment pe care îl vedeam în seara asta.

— Te duci la sesiunea de autografe? am întrebat în timp ce-i marcam ceaiul.

Îh! Fără cafeină.

M-a studiat intens pentru o clipă şi m-am pregătit pentru avansuri.

În schimb, tipul a spus cu blândeţe:

— Mda, o să fiu acolo.

— Atunci gândeşte-te la nişte întrebări ca lumea. Nu le pune pe aceleaşi pe care le pune toată lumea.

— Ce vrei să spui?

— Ştii tu, alea obişnuite. „De unde îţi vin ideile?” sau „Or să se cupleze vreodată Cady şi O’Neill?”

Tipul a meditat la asta în timp ce eu îi dădeam restul. Era drăguţ, genul răvăşit. Avea părul castaniu cu o tentă auriu-roşiatică strălucitoare, iar amintita strălucire era mai vizibilă în umbra de păr facial care îi întuneca bărbia. Nu-mi dădeam seama dacă îşi lăsase intenţionat barbă sau pur şi simplu uitase să se bărbierească. Indiferent de situaţie, îi crescuse cât de cât simetric şi, combinată cu tricoul cu Pink Floyd, îi dădea aerul unui soi de hippie/tăietor de lemne.

— Nu cred că „întrebările obişnuite” sunt mai lipsite de sens pentru cel care întreabă, s-a hotărât el într-un final, părând stânjenit să mă contrazică. Pentru orice fan, fiecare întrebare e nouă şi unică.

S-a dat într-o parte ca să pot servi un alt client. Am luat următoarea comandă şi continuam conversaţia cu el, refuzând să ratez ocazia de a avea o discuţie inteligentă despre Seth Mortensen.

— Lasă-i pe fani. Da’ Seth Mortensen, săracul? Probabil că-i vine să se tragă singur în ţeapă la fiecare întrebare de genul ăsta.

— Să se tragă în ţeapă, e cam dur spus, nu crezi?

— Deloc. Tipul e genial şi probabil că întrebările stupide îl plictisesc până la lacrimi.

Pe buzele bărbatului s-a desenat un zâmbet plin de amuzament şi ochii lui căprui şi pătrunzători m-au cântărit cu grijă. Când şi-a dat seama că se holba pe faţă la mine, şi-a ferit privirea jenat.

— Nu, din moment ce se duce în turneu, e semn că îi pasă de fanii lui şi nu-l deranjează întrebările repetitive.

— Nu se duce în turneu din altruism, ci pentru că îl obligă agenţii de publicitate de la editura lui, am replicat eu. O altă pierdere de timp, apropo.

A îndrăznit să-mi arunce o nouă privire.

— Te referi la turneu? Tu nu vrei să-l cunoşti?

— Hm, da, sigur că vreau. Numai că... uite, nu mă înţelege greşit. Venerez pământul pe care calcă tipul ăsta. Abia aştept să-l cunosc în noaptea asta, pur şi simplu mor de nerăbdare. Dacă ar vrea să mă ducă departe şi să facă din mine sclava lui sexuală, aş accepta, atâta timp cât primesc exemplare de semnal din cărţile lui. Dar chestia asta cu turneele... iroseşte timp. Timp care mai bine ar fi folosit pentru a scrie următoarea carte. În fond, n-ai văzut cât durează până îi apar cărţile?

— Mda, am remarcat.

În momentul ăla s-a întors un client de mai înainte, care s-a plâns că primise sirop de caramel în loc de sos de caramel. Cine naiba ştie care e diferenţa? I-am zâmbit de câteva ori şi mi-am cerut dulce scuze şi în curând a uitat şi de sosul de caramel şi de tot. Când a plecat de la casă, se făcuse nevăzut şi fanul lui Mortensen.

Când în sfârşit mi-am terminat tura pe la cinci, Doug a venit la mine.

— Am auzit lucruri interesante despre prestaţia ta de sus.

— Eu aud tot timpul lucruri interesante despre „prestaţia” ta, Doug, dar pe mine nu m-ai auzit făcând glume pe treaba asta.

A mai stat un pic de vorbă cu mine şi, într-un final, mi-a dat drumul ca să mă duc să mă pregătesc de autograf, dar nu înainte de a-l face să recunoască cu umilinţă cât de dator îmi era pentru mărinimia de care dădusem dovadă azi. Şi de la el, şi de la Hugh, ce să mai zic, culegeam favoruri din toate părţile.

Am străbătut aproape în fugă distanţa până acasă, nerăbdătoare să ciugulesc ceva de seară şi să mă gândesc cu ce aveam să mă îmbrac. Entuziasmul meu atingea cote maxime. Cam într-o oră aveam să-mi cunosc autorul preferat din toate timpurile. Se putea o viaţă mai bună de atât? Am urcat scările două câte două, îngânând o melodie, şi am scos cheile cu un gest bombastic, doar de mine remarcat şi apreciat.

Când am deschis uşa, brusc m-a înhăţat o mână şi m-a tras cu brutalitate înăuntru, în bezna din apartamentul meu. Am chiţăit de uimire şi de frică pe când eram trântită de uşa care s-a închis, astfel, cu zgomot. Deodată şi pe neaşteptate s-au aprins luminile, iar prin aer plutea un discret miros de pucioasă. Deşi strălucirea luminii m-a făcut să mă strâmb, vedeam destul de bine încât să-mi dau seama ce se petrecea.

Nu e iad mai mare decât cel stârnit de un demon ofticat.

Capitolul 3

Desigur, în momentul ăsta al poveştii ar trebui să lămuresc faptul că Jerome nu arată ca un demon, cel puţin nu în sensul tradiţional, a se citi roşu la piele şi cu coarne. Poate că arată ca un demon la un alt nivel al existenţei, dar, asemenea mie, lui Hugh şi celorlalţi nemuritori care mişună pe faţa pământului, Jerome îşi trăsese acum aspect omenesc.

Unul care aducea cu John Cusack.

Serios, nu glumesc. Arhidemonul pretindea că nici măcar nu ştia cine era actorul ăsta, dar nici unul dintre noi nu credea aşa ceva.

— Au, am făcut, iritată. Dă-mi drumul.

Jerome m-a eliberat din strânsoare, dar ochii negri încă îi scânteiau ameninţători.

— Arăţi bine, a spus o clipă mai târziu şi a părut să-l mire propria recunoaştere.

Am tras de pulover ca să-l îndrept acolo unde mi-l mototolise el.

— Ciudat mod mai ai de a-ţi arăta admiraţia.

— Chiar foarte bine, a continuat el, meditativ. Dacă n-aş şti mai bine, aş spune că...

— ... străluceşti, a murmurat un glas din spatele demonului. Străluceşti, Fiică a lui Lilith[2], asemenea astrului pe cerul nopţii, asemenea unei nestemate ce scânteiază în pustiul veşniciei.

Am tresărit uimită, iar Jerome a aruncat o privire tăioasă spre vorbitor, detestând să fie întrerupt. Am aruncat şi eu o privire fulgerătoare, pentru că nu agream ideea unui înger nepoftit la mine în casă. Însă Carter s-a mulţumit să ne zâmbească amândurora.

— După cum spuneam – a izbucnit Jerome – pari să fi fost cu un muritor de treabă.

— I-am făcut o favoare lui Hugh.

— Deci să înţeleg că nu ţi-ai luat un nou obicei?

— Nici gând, la cât mă plăteşti.

Jerome a mormăit, dar aşa decurgeau treburile între noi de regulă. El mă muştruluia pentru că nu-mi luam munca în serios, eu îi serveam câteva remarci spirituale drept răspuns, şi astfel ajungeam de unde plecaserăm. După cum spuneam, într-un fel eram preferata profului.

Însă de data asta, privindu-l, am văzut că nu aveau să mai urmeze şi alte glume. Farmecul care îmi cucerise într-atât clienţii astăzi nu avea nici un efect asupra ăstora doi. Pe faţa lui Jerome se citeau oboseala şi seriozitatea, la fel şi pe cea a lui Carter, în ciuda tentativei de zâmbet sardonic afişat de regulă de înger.

Jerome şi Carter umblau de obicei împreună, mai ales când în discuţie intra şi ceva alcool. Chestia asta mă uimea, pentru că se presupunea că sunt prinşi într-o luptă de dimensiuni cosmice. Mai demult îl întrebasem pe Jerome dacă nu cumva Carter era un înger căzut, ceea ce îi provocase demonului hohote de râs. Când îşi revenise din episodul de ilaritate, îmi răspunsese că nu, Carter nu căzuse. Dacă ar fi fost aşa, practic n-ar mai fi fost înger. Nu prea mă satisfăcuse răspunsul ăsta, aşa că până la urmă trăsesem concluzia că cei doi probabil că umblau împreună pentru că nu mai era nimeni altcineva prin zonă care să fi avut parte de o existenţă ce-şi avea originea la începutul vremurilor şi al creaţiei. Noi, ceilalţi nemuritori, de rang inferior, fuseserăm muritori la un moment dat în trecutul nostru; în schimb, nemuritorii de rang înalt, precum Jerome şi Carter, nu. Secolele mele de existenţă erau o biată fracţiune de secundă raportate la existenţa lor.

Indiferent ce-i adusese aici, nu puteam să-l înghit pe Carter. Nu era nesuferit ca Duane, dar întotdeauna păruse atât de plin de sine şi de dispreţuitor... Poate era o chestie îngerească. În acelaşi timp, Carter avea cel mai ciudat simţ al umorului pe care îmi fusese vreodată dat să-l cunosc. Niciodată nu-mi puteam da seama dacă mă lua în băşcălie sau nu.

— Bun, băieţi, cu ce vă pot fi de folos? am întrebat, aruncându-mi geanta pe canapea. Am treburi în seara asta.

Jerome m-a fixat cu o pereche de ochi mijiţi.

— Vreau să-mi vorbeşti despre Duane.

— Ce? Ţi-am spus deja. E un dobitoc.

— De-aia l-ai omorât?

— Ce-am făcut?!

Am îngheţat în timp ce cotrobăiam prin dulap şi m-am întors uşor ca să privesc duoul, aşteptându-mă într-un fel să aud o glumă, însă amândouă feţele mă studiau cu seriozitate.

— Omorât? Cum... cum vine asta?

— Tu să-mi spui, Georgie.

Am clipit şi am realizat deodată încotro se îndrepta povestea asta.

— Mă acuzaţi pe mine că l-am omorât pe Duane? Dar staţi aşa... asta e o prostie. Duane nu e mort, e imposibil.

Jerome a început să se plimbe prin încăpere şi a vorbit pe un ton exagerat de politicos.

— Ba te asigur că este chiar mort. L-am găsit azi-dimineaţă, chiar înainte de răsărit.

— Şi? A murit pentru că s-a expus la soare?

Numai în felul ăsta auzisem că poate vreodată să moară un vampir.

— Nu. A murit din cauza ţăruşului înfipt în inimă.

— Îh.

— Deci, eşti pregătită să-mi spui pe cine ai pus să-l rezolve, Georgie?

— N-am pus pe nimeni să-l rezolve! Nici măcar nu pot... nici măcar nu înţeleg ce se-ntâmplă. Nu se poate să fie mort.

— Azi-noapte ai recunoscut că v-aţi îmbrâncit.

— Da...

— Şi că l-ai ameninţat.

— Da, dar glumeam...

— Parcă spunea că i-ai zis ceva cum că n-o să se mai apropie de tine?

— Eram nervoasă! îmi era frică de el. E o tâmpenie, în plus de asta, nu se poate să fie mort.

Era singura chestie normală de care mă puteam agăţa în toată nebunia asta, aşa că am continuat să le repet asta şi lor, şi mie. Nemuritorii erau, prin definiţie, nemuritori, şi cu asta basta.

— Tu chiar nu ştii nimic despre vampiri? m-a întrebat arhidemonul, curios.

— Ce, că de exemplu sunt nemuritori?

În ochii cenuşii ai lui Carter am surprins o urmă de amuzament, însă lui Jerome i-am părut mai puţin amuzantă.

— Georgina, te mai întreb o dată. Ai sau n-ai legătură cu uciderea lui Duane? Răspunde la întrebare. Da sau nu?

— Nu, am spus cu hotărâre.

Jerome şi-a aruncat privirea spre Carter, îngerul m-a studiat, cu părul blond, lins, acoperindu-i parţial faţa. Atunci am înţeles de ce era şi Carter în peisaj în seara asta. Îngerii pot întotdeauna să facă diferenţa dintre adevăr şi minciună. Într-un final, a încuviinţat scurt din cap către Jerome.

— Mă bucur că am trecut examenul, am mormăit. Dar deja nu mai erau atenţi la mine.

— Ei bine, cred că ştim ce înseamnă asta, a remarcat Jerome posomorât.

— Ba nu ştim sigur...

— Eu da.

Carter i-a aruncat o privire plină de înţeles şi s-au scurs câteva clipe de tăcere, întotdeauna bănuisem că cei doi comunică mental în astfel de momente, ceva ce noi, nemuritorii de rang inferior, nu puteam face fără ajutor.

— Şi deci Duane e mort pe bune? am întrebat.

— Da, a răspuns Jerome, amintindu-şi că eram şi eu pe acolo. Al naibii de mort.

— Şi cine l-a omorât? Acum c-am stabilit că n-am fost eu.

Cei doi au făcut schimb de priviri şi au ridicat din umeri, dar nici unul nu a răspuns. Amândoi, nişte părinţi neglijenţi. Carter a scos un pachet de ţigări şi şi-a aprins o ţigară. Doamne, ce mă enerva când începeau cu de-astea.

Într-un final, Jerome a spus:

— Un vânător de vampiri. Am făcut ochii mari.

— Pe bune? Ceva gen fătuca aia de la televizor?

— Nu tocmai.

— Şi ia zi, unde te duci în seara asta? a întrebat Carter pe un ton vesel.

— La sesiunea de autografe a lui Seth Mortensen, dar nu schimba subiectul. Vreau să ştiu ce-i cu vânătorul de vampiri.

— Ai de gând să te culci cu el?

— Cee? Preţ de o clipă m-am gândit că îngerul mă întreba despre vânătorul de vampiri. Te referi la Seth Mortensen?

Carter a suflat fumul afară.

— Normal. Eu unul, dacă aş fi sucub şi obsedat de un scriitor din specia umană, asta aş face. În plus de asta, cele ca tine nu caută întotdeauna alte şi alte vedete?

— Avem deja destule vedete, a spus Jerome cu glas scăzut.

Să mă culc cu Seth Mortensen? Doamne sfinte! Era cea mai ridicolă chestie pe care o auzisem în viaţa mea. Era de-a dreptul îngrozitor. Dacă îi absorbeam energia, cine ar mai şti cât o să dureze până să scoată următoarea carte?

— Nu! Bineînţeles că nu.

— Şi atunci ce ai de gând să faci ca să ieşi în evidenţă?

— Să ies în evidenţă?

— Normal. Mă gândesc că tipul se loveşte de grămezi de fani tot timpul. Nu vrei să ieşi în vreun fel în evidenţă?

M-a surprins chestia asta. Nici măcar nu mă gândisem. Oare ar fi trebuit? Eram cam sastisită de felul meu, şi asta făcea să fie tare greu să mai găsesc plăcere în prea multe lucruri, aşa încât cărţile lui Seth Mortensen erau unul din cele câteva refugii ale mele. Oare ar trebui să recunosc asta şi să încerc să iau legătura cu autorul romanelor? Mai devreme făcusem bâză de fanii banali. Oare eram pe cale să devin şi eu unul?

— Mă rog, eu mă gândesc că Paige, probabil, o să-i prezinte personalul şi am să ies atunci în evidenţă oarecum.

— Desigur, a spus Carter şi şi-a stins ţigara în chiuveta de la bucătărie. Sunt convins că niciodată nu are şansa de a cunoaşte conducerea unei librării.

Am dat să protestez, dar Jerome mi-a tăiat macaroana.

— Destul, a spus şi i-a aruncat lui Carter încă o privire plină de înţeles. Trebuie să plecăm.

— Stai puţin!

Carter chiar reuşise până la urmă să mă îndepărteze de la subiect. Incredibil.

— Vreau să ştiu mai multe despre vânătorul ăsta de vampiri, am spus.

— Tot ce e nevoie să ştii tu e că trebuie să ai grijă, Georgie. Mare grijă. Nu glumesc.

Am înghiţit în sec întrucât sesizasem ceva tăios în glasul demonului.

— Bine, dar eu nu sunt vampir.

— Nu-mi pasă. Uneori, genul ăsta de vânători îi urmăresc pe vampiri, în speranţa că or să găsească şi alţii. Ai putea fi şi tu implicată în chestia asta prin asociere. Dă-te la fund şi evită să fii singură. Stai cu alţii, fie ei muritori sau nemuritori, nu contează. Poate reuşeşti să continui cu favorurile pentru Hugh şi în treacăt să mai faci rost de ceva suflete pentru noi.

La faza asta am dat ochii peste cap, în timp ce ei se îndreptau spre uşă.

— Vorbesc serios. Ai grijă, dă-te la fund, nu te amesteca.

— Şi transmite-i salutări lui Seth Mortensen din partea mea, a adăugat Carter şi mi-a făcut cu ochiul.

Cu asta, cei doi au plecat, închizând uşurel uşa în urma lor, o formalitate de fapt, întrucât amândoi s-ar fi putut teleporta, sau mi-ar fi putut smulge uşa din ţâţâni.

M-am întors spre Aubrey, care urmărise cu precauţie toate astea din spatele canapelei, dând nervos din coadă.

— Ei, i-am spus, înaintând agale. Şi eu ce-ar trebui să înţeleg din faza asta?

Chiar era mort Duane? Sigur, era un nenorocit, iar eu mă cam enervasem noaptea trecută când l-am ameninţat, dar niciodată nu voisem pe bune să dea colţu’. Şi ce era chestia asta cu vânătorul de vampiri? De ce trebuia să am eu grijă când...

— Rahat!

Tocmai aruncasem o privire la ceasul de la cuptorul cu microunde, care mă anunţa cu detaşare că trebuia să mă întorc la librărie într-o fracţiune de secundă. Mi l-am alungat pe Duane din minte, am dat năvală în dormitor şi m-am studiat în oglindă. M-a urmat şi Aubrey agale.

Cu ce să mă îmbrac? Puteam să rămân în hainele de pe mine. Combinaţia dintre pulover şi pantalonii milităreşti părea respectabilă şi îmi dădea un aer liniştit, deşi culoarea semăna prea tare cu cea a părului meu şaten. Era oarecum o costumaţie de bibliotecară. Voiam să par liniştită? Poate. După cum trebuise să-i spun lui Carter, chiar nu voiam să fac ceva care să-i trezească interesul sentimental autorului meu preferat din toată lumea asta.

Totuşi...

Totuşi mi-am amintit ce spusese îngerul despre ieşitul în evidenţă. Nu voiam să fiu doar un chip din mulţimea de fani ai lui Seth Mortensen. Era ultima lui oprire din acest ultim turneu. Fără îndoială, văzuse mii de fani în ultima lună, fani care se topeau într-o mare de feţe insipide, furnizoare de comentarii stupide. Pe tipul de la tejghea îl sfătuisem să fie inventiv cu întrebările pe care le adresa şi aveam de gând să procedez în acelaşi fel cu aspectul meu.

Cinci minute mai târziu, stăteam în faţa oglinzii, de data asta îmbrăcată cu un maiou de mătase violet-închis, decoltat, şi o fustă înflorată de muselină. Fusta îmi acoperea aproape coapsele şi, când mă răsuceam, făcea valuri. Era demenţială pentru dans. Mi-am luat în picioare sandale cu barete şi tocuri înalte şi mi-am aruncat privirea spre Aubrey pentru confirmare.

— Ce zici? Sunt prea sexy? S-a apucat să-şi cureţe coada.

— Hai bine, chiar e sexy – i-am dat dreptate – dar e sexy într-un fel elegant. Cred că ajută şi părul la imaginea asta.

Îmi ridicasem părul într-un soi de coc în stil romantic, lăsând nişte şuviţe cârlionţate să-mi încadreze faţa şi să-mi scoată ochii în evidenţă. Transformarea momentană le-a dat o tentă şi mai verde decât de obicei. Apoi m-am răzgândit şi i-am readus la nuanţa de căprui, cu nuanţe de auriu şi verde.

Când Aubrey s-a încăpăţânat să refuze în continuare să recunoască ce bestial arătam, mi-am înşfăcat haina din piele de şarpe şi am fulgerat-o cu privirea.

— Nu-mi pasă ce crezi tu, ţinuta asta a fost o idee bună. Am plecat din apartament cu exemplarul meu din Pactul de la Glasgow şi am pornit din nou spre serviciu, indiferentă la burniţa care se cernea, un alt avantaj al transformării. Fanii roiau în zona comercială principală, dornici să-l vadă pe omul a cărui ultimă carte era încă în fruntea topului de bestselleruri, chiar şi după cinci săptămâni. Am trecut cu greu pe lângă mulţime şi mi-am croit drum spre scările care duceau la etaj.

— Literatura pentru adolescenţi este acolo, lângă perete, a plutit din apropiere către mine glasul prietenos al lui Doug. Să-mi spui dacă mai ai nevoie de altceva.

S-a întors dinspre clientul pe care îl servise, m-a zărit şi a scăpat instantaneu din mână teancul de cărţi pe care le ţinea.

Clienţii s-au dat un pas înapoi şi l-au urmărit cu un aer politicos pe când se apleca să culeagă cărţile. Imediat am recunoscut copertele. Erau cărţile mai vechi ale lui Seth Mortensen în ediţie de buzunar.

— Ce sacrilegiu, am spus. Să le laşi să atingă pământul. Acum va trebui să le arzi, ca pe un steag.

Doug m-a ignorat în timp ce strângea cărţile şi apoi m-a luat de acolo, departe de urechile celor din jur.

— Drăguţ din partea ta că te-ai dus acasă să te schimbi în ceva mai confortabil. Dumnezeule, poţi măcar să te apleci cu fusta asta pe tine?

— Ce, crezi că trebuie să mă aplec în noaptea asta?

— Depinde. Adică, în fond Warren e aici.

— Asta a fost dură, Doug. Foarte dură.

— Ţi-ai căutat-o, Kincaid, a spus şi mi-a aruncat o privire stingheră, apreciativă, chiar înainte să pornească pe scări. Dar să ştii că, totuşi, arăţi destul de bine.

— Mersi. Voiam ca Seth Mortensen să mă remarce.

— Crede-mă pe cuvânt, o să te remarce, dacă nu cumva e gay. Şi probabil că şi atunci te-ar remarca.

— Nu par prea târfuliţă, nu?

— Nu.

— Sau ieftină?

— Nu.

— Intenţia mea era să arăt sexy spre elegant. Ce părere ai?

— Cred că ţi-am măgulit destul amorul-propriu. Ştii deja prea bine cum arăţi.

Am ajuns în capătul scărilor. Fuseseră instalate o mulţime de scaune, care acopereau mare parte din zona din cafenea destinată servirii şi se întindeau până în secţiunea cu cărţi de grădinărit şi hărţi. Paige, directoarea librăriei şi şefa noastră, executa un soi de acrobaţie pe sârmă cu microfonul şi staţia audio. Nu ştiam ce destinaţie avusese clădirea asta înainte să se mute aici Emerald City Books, dar nu era locaţia ideală pentru o acustică acătării şi grupuri mari.

— Mă duc să-i dau o mână de ajutor, mi-a spus cavalerul de Doug. Paige era însărcinată în trei luni.

— Te sfătuiesc să nu te apleci la mai mult de 20 de grade în nici o direcţie. A, şi dacă încearcă cineva să te convingă să-ţi lipeşti coatele la spate, vezi să nu cazi în cursă.

I-am dat un ghiont în coaste, mai să-i cadă din nou cărţile.

Bruce, manevrând încă maşina de expresso, mi-a pregătit a patra moca mare cu ciocolată albă pe ziua aia, şi am pornit agale spre atlasele geografice ca s-o beau, până începea.

Mi-am aruncat privirea într-o parte şi l-am recunoscut pe tipul cu care discutasem mai devreme despre Seth Mortensen. Încă ţinea în mână un exemplar din Pactul de la Glasgow.

— Salut, am spus.

La auzul glasului meu a tresărit, pentru că era absorbit de un ghid de călătorii al statului Texas.

— Scuze, i-am spus. Nu voiam să te sperii.

— Ah, nu... nu m-m-ai... , s-a bâlbâit el. Cu o privire rapidă m-a cercetat din cap până în picioare, insistând scurt timp pe şolduri, pe sâni, dar cel mai mult pe faţă. Te-ai schimbat. Realizând aparent milioanele de implicaţii ale acestei afirmaţii, a adăugat în grabă: Nu că ar fi un lucru rău. Adică e chiar bine. Ăăă, este...

S-a întors, din ce în ce mai stânjenit, şi a încercat neîndemânatic să pună la loc pe raft cartea despre Texas, invers. Mi-am reţinut un zâmbet. Tipul ăsta era adorabil. Nu prea mai dădeam peste tipi timizi. Întâlnirile din vremurile noastre păreau să implice că tipii trebuie să se dea în stambă, şi, din nefericire, femeile păreau să fie amatoare de aşa ceva. Dar tipii timizi meritau şi ei o şansă şi am decis că un pic de flirt nevinovat avea să-i hrănească amorul-propriu până începea sesiunea de autografe. Probabil că, săracul, nu prea avea noroc la femei.

— Lasă-mă pe mine, m-am oferit şi m-am aplecat spre el.

Când i-am luat cartea, ni s-au atins mâinile, şi am aşezat-o cu grijă pe raft, cu coperta spre în afară.

— Aşa, am exclamat. M-am dat înapoi, contemplându-mi parcă opera, dar m-am asigurat că sunt foarte aproape de el, şi aproape că ni se atingeau umerii. La cărţi e foarte important să păstrezi aparenţele, i-am explicat. Imaginea e un lucru important de când lumea în afacerea asta.

A îndrăznit să-mi arunce o privire, emoţionat încă, dar uşor-uşor îşi recăpăta stăpânirea de sine.

— Pe mine mă interesează mai mult conţinutul.

— Serios? M-am aşezat iarăşi în aşa fel încât să ne atingem din nou şi flanela cămăşii lui îmi atingea pielea goală. Pentru că acum o clipă aş fi jurat că erai mai interesat de aspectul exterior.

Şi-a coborât din nou privirea, dar i-am văzut un zâmbet înflorindu-i pe buze.

— Mă rog, unele lucruri sunt atât de izbitoare încât este imposibil să nu atragă atenţia asupra lor.

— Şi asta nu-ţi trezeşte interesul pentru ce este pe dinăuntru?

— Mai degrabă mă face să-mi doresc să-ţi dau exemplare de semnal.

— Exemplare de semnal? Ce spunea... ?

— Seth! Seth, unde... ah, aici erai.

Paige s-a înfiinţat pe culoarul nostru, urmată îndeaproape de Doug. Când m-a văzut, s-a luminat, iar eu am simţit că stomacul îmi scapă pe jos cu un pleosc când în sfârşit am început să înţeleg. Nu. Nu! Nu se poate...

— Ah, Georgina. Văd că deja l-ai cunoscut pe Seth Mortensen.

Capitolul 4

— Doug, te rog, omoară-mă. Omoară-mă pe dată, şterge-mă de pe faţa pământului.

În ciuda imortalităţii mele, sentimentul mi-era sincer.

— Dumnezeule, Kincaid, ce i-ai spus? a murmurat Doug.

Ne-am aşezat la marginea grupului de fani ai lui Seth Mortensen, alături de mulţi alţii. Toate scaunele fuseseră ocupate, iar spaţiul şi vizibilitatea deveniseră rara avis. Eu aveam norocul să stau împreună cu personalul în zona rezervată nouă, şi aveam parte de o vizibilitate perfectă asupra lui Seth, care citea din Pactul de la Glasgow. Nu că aş fi vrut să fiu în raza lui vizuală. De fapt, aş fi preferat să nu mai dau niciodată ochii cu el.

— Ei bine, i-am spus lui Doug, cu ochii la Paige, ca să nu atrag atenţia asupra şopăcăitului nostru. I-am desfiinţat fanii şi am criticat încetineala cu care îi apar cărţile.

Doug m-a privit fix, aşteptându-se la ceva mai mult de atât.

— Apoi i-am spus, neştiind cine e, că aş deveni sclava lui sexuală ca să primesc exemplare de semnal din cărţile lui.

Nu am intrat şi în faza cu flirtul pe nepusă masă. Ca să vezi, şi eu care îmi imaginam că-i măgulesc amorul-propriu unui tip timid! Dumnezeule! Probabil că Seth Mortensen avea la dispoziţie câte o fană în fiecare noapte dacă voia.

Nu că ar fi părut genul. Dăduse dovadă cam de aceeaşi emotivitate de la început în faţa mulţimii ca în faţa mea. Însă, odată ce a început să citească, s-a mai relaxat, prinzându-se în vâltoarea textului, iar glasul i se modula cu intensitate şi cu un umor presărat cu ironie.

— Ce soi de fan eşti tu? m-a întrebat Doug. Tu nu ştiai cum arată?

— Niciodată nu sunt poze cu el în cărţi! Pe lângă asta, credeam că e mai în vârstă.

Acum credeam că Seth are vreo treizeci de ani, un pic mai în vârstă decât arătam eu în corpul ăsta, dar mai tânăr decât scriitorul de patruzeci de ani pe care mi-l închipuisem eu.

— Priveşte partea pozitivă, Kincaid. Ţi-ai atins scopul, l-ai făcut să te remarce.

Mi-am înăbuşit un mormăit şi mi-am lăsat lamentabil capul pe umărul lui Doug.

Paige a întors capul şi ne-a aruncat o privire ucigătoare. Şefa noastră arăta, ca întotdeauna, superb, îmbrăcată cu un costum roşu care îi scotea în evidenţă pielea ciocolatie. Sub sacou i se ghicea burtica de femeie însărcinată, şi nu puteam să nu simt o uşoară invidie amestecată cu dorinţă.

Când ne anunţase sarcina ei neplanificată, râsese şi spusese:

— Ştiţi cum se întâmplă aşa, pe nepusă masă, lucrurile astea.

Dar eu niciodată nu aflasem cum „se întâmplă aşa, pe nepusă masă”. Cât fusesem muritoare, încercasem cu disperare să rămân însărcinată, dar fără succes, devenind în schimb ţinta compasiunii şi a glumelor disimulate cu grijă, deşi nu destul de bine. Când devenisem sucub, pierise şi cea mai slabă şansă pe care o avusesem de a fi mamă, deşi la vremea aia nu realizasem lucrul ăsta. Dădusem în schimbul tinereţii eterne şi frumuseţii capacitatea de a procrea. Un fel de nemurire pentru un altul. Existenţa de-a lungul multor secole îţi dă timpul necesar pentru a accepta ceea ce poţi şi ce nu poţi avea, dar totuşi, când ţi se reaminteşte, doare.

I-am adresat lui Paige un zâmbet cu care îi promiteam să fiu cuminte, şi mi-am îndreptat din nou atenţia către Seth. Tocmai termina lectura şi trecea la întrebări. Cum era de aşteptat, primele întrebări au fost: „De unde îţi vin ideile?” şi „Or să se cupleze vreodată Cady şi O’Neill?”.

A aruncat o privire rapidă în direcţia mea înainte să răspundă, fază la care eu m-am făcut mică, pentru că mi-am amintit de remarca mea despre trasul în ţeapă din cauza întrebărilor ăstora. Şi-a reîntors atenţia asupra fanilor săi şi a abordat serios prima întrebare, evitând-o însă pe a doua.

La restul întrebărilor a răspuns succint, deseori cu un umor sec şi subtil. Nu a vorbit nici o clipă mai mult decât trebuia, oferind doar suficient cât să satisfacă cerinţa celui care adresase întrebarea. Era limpede că mulţimea îl emoţiona, chestie care m-a cam dezamăgit.

Cred că, ţinând cont de cât de incisive şi de deştepte erau cărţile lui, mă aşteptam să vorbească la fel cum scria, îmi doream un şuvoi de cuvinte spirituale rostite pe un ton încrezător şi cu o carismă care să rivalizeze cu a mea. Cred că avusese câteva replici bune mai devreme cât vorbiserăm noi, dar îi luase timp până să se încălzească în prezenţa lor şi a mea deopotrivă.

Recunosc, nu era cinstit să fac o comparaţie între noi doi. El nu avea bizara abilitate de a-i lăsa pe ceilalţi fără cuvinte, nici secole de antrenament în spate. Dar totuşi, nu-mi imaginasem niciodată că un introvertit uşor împrăştiat ar fi fost capabil să creeze romane pe sufletul meu. Nu era cinstit din partea mea, dar nu mă puteam abţine.

— E totul în regulă? a întrebat o voce din spatele meu.

M-am uitat şi l-am văzut pe Warren, patronul librăriei şi tipul cu care mi-o trăgeam ocazional.

— Perfect, i-a răspuns Paige, în stilul ei concis şi eficient, începem cu autografele peste vreo cincisprezece minute.

— Bravo.

Şi-a aruncat o privire nonşalantă peste restul personalului, apoi m-a privit din nou. Nu a spus nimic, dar în timp ce mă măsura cu privirea, mai că-i simţeam mâinile dezbrăcându-mă. Ajunsese să se aştepte mai mereu la o partidă de sex, şi de regulă nu mă împotriveam, pentru că îmi oferea o porţie de energie şi de vitalitate rapidă şi de încredere, deşi era doar o porţioară. Moralitatea lui îndoielnică ştergea orice posibilă vină pe care aş fi putut-o resimţi pentru fapta mea.

După ce s-a terminat runda de întrebări, ne-am trezit pe cap cu problema controlului mulţimii, pentru că toată lumea s-a aşezat la coadă ca să-şi primească autograful. M-am oferit să dau o mână de ajutor, dar Doug mi-a spus că e totul aranjat. Aşa că, în schimb, m-am ţinut deoparte şi am încercat să evit contactul vizual cu Seth.

— Vino la mine în birou când se termină, mi-a şoptit Warren, apropiindu-se de mine.

În noaptea asta purta un costum gri-cărbune făcut pe comandă, care-i dădea un aer sofisticat de magnat literar. În ciuda opiniei proaste pe care o aveam despre un bărbat care îşi înşală nevasta de treizeci de ani cu o angajată mult mai tânără, trebuia totuşi să-i recunosc un anume şarm fizic şi o anume atractivitate. Însă, după toate câte se întâmplaseră azi, nu aveam chef să mă întind pe biroul lui la închiderea magazinului.

— Nu pot, i-am răspuns şi eu în şoaptă, atentă încă la sesiunea de autografe. Am treabă după asta.

— Ba nu e adevărat. Nu ţii lecţia de dans în noaptea asta.

— Nu, i-am dat dreptate. Dar am altă treabă.

— Ca de exemplu?

— Am întâlnire, mi-a ieşit minciuna cu naturaleţe.

— Nu e adevărat.

— Ba da.

— Tu nu te duci niciodată la întâlniri, aşa că nu mă lua cu de-astea. Singura întâlnire pe care o ai e cu mine, la mine în birou, de preferat în genunchi. S-a mai apropiat cu un pas şi-mi vorbea în ureche, astfel încât simţeam căldura răsuflării lui pe piele. Dumnezeule, Georgina, eşti al dracu’ de bună în noaptea asta, acum aş sări pe tine. Ai idee ce-mi faci, îmbrăcată în hainele astea?

— Ce-ţi fac? Nu-ţi „fac” nimic. Ştii, din cauza unor atitudini de genul ăsta sunt femeile din întreaga lume înfofolite în văluri. Şi lumea mai şi dă vina pe victimă.

— Mă spargi cu glumele tale, ştii? a spus el cu un chicot. Ai şi chiloţei pe sub chestia asta?

— Kincaid! Poţi să vii să ne ajuţi?

M-am întors şi l-am văzut pe Doug privindu-ne încruntat. Era şi normal. Avea nevoie de ajutorul meu acum că-l vedea pe Warren dându-se la mine. Cine spunea că nu mai există cavaleri pe lumea asta? Doug era unul dintre puţinii care ştiau ce se petrecea între mine şi Warren, şi nu era de acord. Dar cu toate astea voiam să scap, chiar şi aşa de târziu, şi astfel am evitat pentru o vreme poftele trupeşti ale lui Warren, mergând să ajut la vânzarea de cărţi.

A durat aproape două ore să împrăştiem clienţii de-a lungul cozii la autografe, şi mai erau doar cincisprezece minute până la închiderea magazinului. Seth Mortensen părea un pic obosit dar binedispus. Stomacul mi-a făcut o piruetă când Paige ne-a făcut semn nouă, celor care nu aveam treabă cu închiderea magazinului, să venim şi să stăm de vorbă cu el.

Ne-a prezentat fără ocolişuri.

— Warren Lloyd, proprietarul librăriei. Doug Sato, director adjunct. Bruce Newton, responsabilul cafenelei. Andy Kraus, de la vânzări. Şi deja o cunoşti pe Georgina Kincaid, celălalt director adjunct.

Seth a dat politicos din cap şi le-a strâns tuturor mâna. Când a ajuns la mine, mi-am ferit privirea, aşteptând să treacă mai departe. Când nu s-a întâmplat chestia asta, m-am făcut mică şi m-am pregătit pentru vreun comentariu referitor la întâlnirile noastre anterioare. În schimb, nu a spus decât:

— G.K.

Am clipit uimită.

— Ce?

— G.K., a repetat, de parcă mesajul transmis de literele alea ar fi fost destul de clar.

Când aerul stupid de pe faţa mea nu a dat semne de deşteptare, a dat din cap spre o broşură promoţională a evenimentului din seara asta, în care scria:

„Dacă nu aţi auzit de Seth Mortensen, atunci e limpede că nu aţi trăit pe planeta asta în ultimii opt ani. Este cel mai tare autor de ficţiune contemporană/mystery, iar pe lângă el concurenţa pare populată de mâzgălitori de cărţi pentru copii. Autorul, ilustrul domn Mortensen, care are la activ câteva bestselleruri, scrie atât romane de sine stătătoare, cât şi noi cărţi din îndrăgita serie Cady & O’Neill. Pactul de la Glasgow continuă aventurile îndrăzneţilor investigatori, care de data aceasta călătoresc peste hotare, unde continuă să dezlege mistere arheologice şi să ne ofere porţii suculente de pălăvrăgeală spirituală, presărată cu aluzii sexuale, pentru care am ajuns să-i iubim atât. Băieţi, dacă nu ştiţi pe unde vă umblă prietenele în noaptea asta, să ştiţi că sunt aici, cu Pactul de la Glasgow, şi îşi doresc să fiţi şi voi curtenitori precum O’Neill.

G.K.”

— Tu eşti G.K. Tu ai scris prezentarea.

S-a uitat la mine pentru confirmare, dar nu puteam vorbi, nu puteam rosti isteaţa recunoaştere pe cale să-mi ţâşnească din gură. Mi-era prea frică. După ce o dădusem în bară mai devreme, mi-era teamă să nu spun ce nu trebuie.

În final, nelămurit de tăcerea mea, a întrebat şovăielnic:

— Eşti scriitoare? Este foarte bun textul.

— Nu.

— Ah, a făcut, şi s-au mai scurs câteva clipe în tăcere. Mă rog, presupun că unii oameni scriu poveşti, iar alţii le trăiesc pur şi simplu.

Asta cam suna a remarcă sarcastică, dar mi-am muşcat buzele în loc de răspuns, jucându-mi în continuare noul rol de netrebnică absolută, dornică să dezamorsez flirtul de mai devreme.

Paige nu înţelegea atmosfera tensionată dintre mine şi Seth, dar o simţea şi încercă s-o mai detensioneze.

— Georgina este unul din cei mai mari fani ai tăi. A fost de-a dreptul în transă când a aflat că vii aici.

— Mda, a adăugat Doug drăceşte. Este efectiv o sclavă a cărţilor tale. Întreab-o de câte ori a citit Pactul de la Glasgow.

I-am aruncat o privire ucigătoare, dar atenţia lui Seth s-a întors din nou către mine, stăpânită de o curiozitate pură. Încearcă să restabilească legătura de mai devreme, am realizat cu tristeţe, dar nu puteam permite să se întâmple chestia asta acum.

— De câte ori ai citit-o?

Am înghiţit în sec, fără nici cel mai mic chef să răspund, dar povara tuturor privirilor ălora era prea mare pentru mine.

— Nici una. Încă nu am terminat-o.

Calmul studiat mi-a permis să spun cuvintele alea cu stăpânire şi încredere, disimulându-mi stânjeneala.

Seth părea uluit, şi la fel şi ceilalţi; se holbau cu toţii la mine, perplecşi, pe bună dreptate. Numai Doug ştia care era faza.

— Nici una? a întrebat Warren încruntat. Nu a fost lansată deja de mai bine de o lună? Nemernicul de Doug rânjea.

— Spune-le şi restul. Spune-le cât citeşti pe zi.

Mi-am dorit să se desfacă podeaua sub mine şi să mă înghită toată, ca să scap de coşmarul ăsta. De parcă n-ar fi fost suficient că apăream în faţa lui Seth Mortensen ca o femeie uşoară şi arogantă, acum Doug mă aducea în jenanta situaţie de a-mi mărturisi ridicolul obicei.

— Cinci, am spus într-un târziu. Citesc numai cinci pagini pe zi.

— Dar de ce? a întrebat Paige, care se pare că nu auzise niciodată povestea asta.

Simţeam cum îmi ard obrajii. Paige şi Warren se uitau la mine de parcă aş fi fost de pe altă planetă, în timp ce Seth pur şi simplu continua să tacă şi părea să mediteze, distras. Am inspirat adânc şi am izbucnit:

— Pentru că... pentru că e atât de bună, şi pentru că numai o dată ai ocazia să citeşti o carte pentru prima oară, şi vreau să dureze. Experienţa asta. Altfel aş termina-o într-o zi, şi asta ar fi ca şi cum... ca şi cum ai mânca o cutie de îngheţată dintr-odată. E prea multă bunătate care se termină prea repede. În felul ăsta pot s-o savurez puţin câte puţin. Aşa o fac să dureze mai mult. O degust. Trebuie s-o fac din moment ce apar aşa de rar.

Am închis instantaneu gura, pentru că realizam că tocmai jignisem abilităţile scriitoriceşti ale lui Seth... din nou. Nu a spus nimic drept răspuns la comentariul meu, şi nu puteam descifra expresia feţei lui. Poate că medita. Încă o dată, m-am rugat în tăcere la podea să mă înghită şi să mă scutească de umilinţă, dar refuza cu încăpăţânare.

Doug mi-a zâmbit încurajator; el considera drăguţ obiceiul meu. Paige, care se pare că era de altă părere, dădea impresia că îmi împărtăşea dorinţa de a mă vedea oriunde altundeva. Şi-a dres glasul, politicoasă, şi a început o cu totul altă discuţie. După chestia asta, abia am mai fost atentă la ce se spunea. Nu mă gândeam decât la faptul că probabil Seth Mortensen mă considera o ţicnită, şi abia aşteptam să se termine noaptea asta.

— ... Kincaid se ocupă de asta.

Când mi-am auzit numele, câteva minute mai târziu, am revenit printre cei prezenţi.

— Ce? i-am spus lui Doug, care vorbea.

— Nu-i aşa? a repetat el.

— Nu-i aşa, ce?

— Să îl însoţeşti mâine pe Seth prin oraş, a vorbit Doug cu blândeţe, de parcă i s-ar fi adresat unui copil. Să-l familiarizezi cu zona.

— Fratele meu este prea ocupat, a explicat Seth.

Ce treabă avea frate-său în chestia asta? Şi de ce trebuia să-l familiarizeze cu zona?

Am ezitat, pentru că nu voiam să recunosc că dispărusem din peisaj şi mă afundasem într-o mare de autocompătimire.

— Ăăă...

— Dacă nu vrei... , a dat Seth să spună şovăielnic.

— Normal că vrea, a spus Doug şi mi-a dat cu cotul. Hai, ieşi din bârlog.

Am făcut schimb de priviri şmechere, demne de Jerome şi de Carter.

— Mda, mă rog.

Am stabilit detaliile întâlnirii dintre mine şi Seth, şi mă întrebam în ce mă băgasem. Nu mai voiam să ies în evidenţă, de fapt aş fi preferat să mă şteargă din memorie pentru tot restul zilelor lui. Ieşitul mâine prin Seattle nu părea cea mai bună cale de realizare a planului meu. Probabil că rezultatul avea să fie încă o mostră de stupizenie din partea mea.

Până la urmă, conversaţia s-a stins. Când ne pregăteam să ne împrăştiem, deodată mi-am dat seama de ceva.

— Ah. Auziţi, domnule Mortensen! Seth s-a întors spre mine.

— Da.

Am încercat cu disperare să spun ceva ce avea să alunge învălmăşeala de mesaje contradictorii şi stânjeneală de care ne loviserăm. Din nefericire, singurele lucruri care îmi treceau prin cap erau: „De unde îţi vin ideile?” şi: „Or să se cupleze vreodată Cady şi O’Neill?” Am alungat idioţeniile astea şi pur şi simplu i-am întins cartea mea.

— Îmi dai şi mie un autograf?

A luat-o şi a spus:

— Ah, desigur, apoi a făcut o pauză. Ţi-o aduc mâine înapoi.

Şi adică mă lasă fără cartea mea în noaptea asta? Nu suferisem destul?

— Nu poţi să mi-l dai acum?

A înălţat trist din umeri, de parcă ar fi fost o chestiune dincolo de puterea sa de decizie.

— Nu-mi trece nimic acum prin cap.

— Semnează-te doar.

— Ţi-o aduc mâine înapoi, a repetat şi a plecat cu exemplarul meu din Pactul de la Glasgow, de parcă nici n-aş fi spus nimic.

Îngrozită, m-am gândit serios să fug până la el şi să-l snopesc în bătaie, dar deodată m-a tras de mână Warren.

— Georgina – a spus el cu glas mieros pe când eu îmi priveam cartea dispărând – avem de discutat chestiunea aia în biroul meu.

Nu. Nici vorbă. Categoric nu aveam chef de hâţâială după dezastrul din seara asta. M-am întors încet spre el şi am clătinat din cap.

— Ţi-am spus, nu pot.

— Da, mi-ai spus deja, întâlnirea ta fictivă.

— Nu e fictivă. E...

În timp ce vorbeam, privirea îmi căuta cu disperare o cale de scăpare. Nu a apărut nici o poartă magică în secţiunea de cărţi de bucătărie, dar brusc am făcut schimb de priviri cu un tip care se uita la cărţile în limbi străine. Mi-a zâmbit, uimit de atenţia arătată, şi, într-o fracţiune de secundă, am luat o decizie îndrăzneaţă.

— Am întâlnire cu el. Cu el am.

Am făcut cu mâna către tipul necunoscut şi i-am făcut semn să vină. Cum era şi firesc, a părut surprins, a lăsat cartea din mână şi a pornit spre noi. Când a ajuns, mi-am aruncat braţul cu familiaritate în jurul lui şi l-am cadorisit cu o privire capabilă să îngenuncheze regi.

— Eşti gata de plecare?

O uşoară uimire i-a străfulgerat ochii, care, apropo, erau frumoşi, de un albastru-verzui-închis. Spre uşurarea mea, s-a prins în joc şi mi-a întors serviciul cu măiestrie.

— Cum să nu, a spus şi m-a cuprins şi el cu braţul, iar mâna i s-a odihnit pe şoldul meu cu o obrăznicie surprinzătoare. Aş fi ajuns mai devreme, dar am fost prins în trafic.

Drăguţ! I-am aruncat o privire lui Warren.

— Lăsăm pe altă dată discuţia noastră?

Warren şi-a mutat privirea de la mine la tip şi apoi înapoi la mine.

— Sigur. Da. Bineînţeles.

Warren avea sentimente posesive asupra mea, dar nu erau atât de puternice încât să-l facă să provoace un rival mai tânăr.

Câţiva dintre colegii mei priveau şi ei scena cu interes. Asemenea lui Warren, nici unul dintre ei nu mă văzuse vreodată ieşind cu vreun tip. Seth Mortensen îşi făcea de lucru cu strângerea servietei, fără să-mi mai caute o clipă privirea, ignorându-mi prezenţa. Nici măcar nu a răspuns când am spus „la revedere”. Nu contează.

Eu şi cu „prietenul” meu am plecat din magazin şi am păşit în noaptea răcoroasă. Ploaia se oprise, dar norii şi luminile oraşului făceau stelele invizibile. După ce l-am cercetat scurt, mai că-mi doream să fi avut întâlnire cu el.

Era înalt, foarte înalt, probabil mai înalt cu cel puţin vreo 30 de centimetri decât mine, o tipă mărunţică de 1,65. Avea părul negru şi ondulat, dat pe spate, lăsând la vedere faţa bronzată zdravăn care mai că-i făcea ochii de culoarea mării să strălucească. Purta o haină lungă, neagră din lână şi un fular în pătrăţele negre, bordo şi verzi.

— Mersi, i-am spus când ne-am oprit în colţul străzii. M-ai salvat dintr-o situaţie... neplăcută.

— Cu plăcere, a spus şi a întins mâna spre mine. Eu sunt Roman.

— Drăguţ nume.

— Presupun că da. Mie îmi aminteşte de proza romantică.

— Da?

— Îhî. Nu se numeşte nimeni aşa în realitate. Dar în proza romantică sunt o mulţime: Roman, Al Cincilea Duce de Wellington, Roman Groaznicul dar Totuşi Galantul şi Uimitor de Atractivul Pirat al Mărilor.

— Hm, cred că l-am citit şi eu pe al doilea. Eu sunt Georgina.

— Văd, a spus şi a dat din cap spre ecusonul pe care îl aveam agăţat de gât, probabil un pretext ca să tragă cu ochiul la decolteul meu. Asta e uniforma obişnuită a directorilor adjuncţi?

— De fapt, costumaţia asta a cam început să mă calce pe nervi, am spus, meditând la diferitele reacţii pe care le suscitasem.

— Pot să-ţi dau haina mea. Unde vrei să mergem în seara asta?

— Unde vreau... ? Nu ieşim. Ţi-am spus: m-ai salvat doar dintr-o mică încurcătură, atâta tot.

— Ei, tot merită şi asta ceva, a replicat. O batistă? Un sărut pe obraz? Numărul de telefon?

— Nu!

— Haide. N-ai văzut ce bun am fost? Nu mi-a stat nici un pic inima în loc când m-ai copleşit cu privirea aia seducătoare.

Nu puteam nega asta.

— Bine. E 555-1200.

— Ăsta e numărul de la magazin.

— De unde ai ştiut?

A arătat spre indicatorul cu Emerald City din spatele meu, pe care erau trecute toate datele de contact ale magazinului.

— Ştiu să citesc.

— Mamă! Asta te ridică cu zece poziţii peste majoritatea tipilor care se dau la mine.

La faza asta a devenit mai optimist.

— Asta înseamnă că putem ieşi împreună vreodată?

— Nu. Mersi pentru ajutorul din noaptea asta, dar eu nu măi duc la întâlniri.

— Atunci nu o mai privi ca pe o întâlnire, ci ca pe o... contopire a minţilor.

Felul în care m-a privit sugera că voia să se contopească cu ceva mai mult decât mintea mea. Fără să vreau, am tremurat, dar nu mi-era frig. De fapt, începeam să simt o căldură supărătoare.

Şi-a descheiat nasturii de la haină şi a spus:

— Ia-o pe tine. Uite, îngheţi de frig. Îmbracă-te până te conduc acasă. Am maşina chiar după colţ.

— Pot să ajung pe jos acasă.

Haina lui era caldă încă de la trupul lui şi mirosea frumos, o combinaţie de cK One şi, ăăă, bărbat. Mmm.

— Atunci te conduc acasă pe jos.

Era fermecător de insistent, un motiv în plus pentru care trebuia să pun capăt situaţiei ăsteia chiar acum. Era exact genul de tip de treabă pe care trebuia să-l evit.

— Haide, m-a implorat Roman când a văzut că nu răspund. Nu-ţi cer chiar aşa de mult. Nu sunt un obsedat, vreau doar să te conduc acasă, apoi nu mai trebuie să mă vezi niciodată în viaţa ta.

— Dar abia mă cunoşti... , am spus, apoi am făcut o pauză, meditând la ce spusese. Bine.

— Bine ce?

— Bine, poţi să mă conduci acasă.

— Serios? a spus şi s-a înseninat.

— Îhî.

Trei minute mai târziu, când am ajuns la blocul în care locuiam, a dat exasperat din mâini.

— Nu e cinstit, stai aproape uşă-n uşă cu librăria.

— Mă conduci până acasă, asta ai spus. Roman a clătinat din cap.

— Nu e cinstit, absolut deloc. Dar – a spus şi şi-a înălţat o privire plină de speranţă – cel puţin acum ştiu unde locuieşti.

— Ei! Ai spus că nu eşti obsedat.

A zâmbit larg, lăsând la vedere nişte dinţi albi superbi, care contrastau cu pielea lui bronzată.

— Nu e niciodată prea târziu să începi ceva. S-a aplecat, mi-a sărutat mâna şi mi-a făcut cu ochiul. Până la următoarea întâlnire, prea-frumoasă Georgina.

S-a întors şi s-a pierdut în noaptea care se lăsase peste cartierul Queen Anne. L-am privit plecând şi pe piele încă îi simţeam atingerea buzelor. Ce mai întorsătură uluitoare luase seara asta!

Când a dispărut din raza mea vizuală, m-am întors şi am intrat în clădire. Eram pe la jumătatea scărilor când am realizat că încă aveam haina lui pe mine. Cum naiba aveam să i-o dau înapoi? A făcut-o special, mi-a picat fisa. M-a lăsat s-o păstrez.

Brusc am realizat că aveam să-l revăd pe Ducele Roman cel şiret, probabil cât de curând.

Am continuat să urc spre apartamentul meu chicotind şi m-am oprit după încă vreo câţiva paşi.

— Iar? am mormăit exasperată.

Dincolo de uşa apartamentului meu pluteau senzaţii cunoscute mie, ca o furtună de scântei, ca zumzăitul albinelor.

În locuinţa mea era un grup de nemuritori.

Ce mama dracului? Oare trebuia să încep să tai bilete la intrare? De ce dintr-odată toată lumea îşi imagina că poate să intre pur şi simplu când eu eram plecată?

În momentul ăla, într-o clipită, mi-am dat seama că nu simţisem prezenţa lui Jerome şi a lui Carter mai devreme şi mă luaseră cu totul prin surprindere. Era ciudat, dar fusesem prea distrasă de veştile pe care mi le dăduseră ca să mai fiu atentă la altceva.

De data asta era la fel, mânia care mă cuprinsese acum mă împiedica să meditez la ciudatul detaliu. Eram prea iritată. Mi-am aruncat geanta pe umăr şi am dat buzna în casă.

Capitolul 5

— Pare o reacţie al dracu’ de exagerată venind din partea cuiva care tocmai a pus la cale o crimă.

Reacţie exagerată? În ultimele 24 de ore trebuise să suport virgini, vampiri înfricoşători, crime, acuze şi umilinţă în faţa autorului meu preferat. Chiar nu credeam că ceream prea mult dacă voiam să vin acasă şi să găsesc linişte la mine în apartament. În loc de asta, dădusem peste trei intruşi. Trei intruşi care erau în acelaşi timp prietenii mei, recunosc, dar asta nu schimba cu nimic lucrurile.

Normal, nici unul dintre ei nu înţelegea de ce eram atât de supărată.

— Îmi încălcaţi intimitatea! Şi n-am omorât pe nimeni. De ce crede toată lumea chestia asta?

— Pentru că ai spus cu gura ta că ai de gând s-o faci, a explicat Hugh. Drăcuşorul stătea tolănit pe canapeluţa mea şi, judecând după poziţia sa relaxată, ai fi zis că eu eram la el acasă. Jerome mi-a spus.

Vizavi de el, amicul nostru Cody m-a cadorisit cu un zâmbet prietenesc. Era extrem de tânăr pentru un vampir şi îl vedeam ca pe fratele mai mic pe care nu îl avusesem niciodată

— Nu-ţi face griji. Merita. Suntem de partea ta fără rezerve.

— Da’ n-am...

— O aud cumva pe ilustra noastră gazdă? a strigat Peter din baie. O clipă mai târziu îşi făcea apariţia pe hol. Eşti cam înţolită pentru o tipă cu o minte criminală.

— Nu sunt... , am dat să spun, dar cuvintele mi-au îngheţat pe buze când privirile mi-au căzut pe el şi pentru un moment gândurile despre crime şi musafiri nepoftiţi mi s-au risipit. Pentru numele lui Dumnezeu, Peter. Ce ţi-ai făcut la păr?

Şi-a trecut jenat mâna peste ţepii ascuţiţi de un centimetru şi jumate care îi acopereau ţeasta. Nici măcar nu puteam să-mi dau seama de cât gel fusese nevoie ca să sfideze în felul ăsta legile fizicii. Şi asta nu era tot, vârfurile ţepilor erau vopsite blond-deschis, contrastând cu părul lui obişnuit, brunet.

— M-a ajutat un coleg.

— Unul care te urăşte de moarte? Peter s-a încruntat.

— Eşti cel mai lipsit de farmec sucub pe care l-am cunoscut până acum.

— Eu cred că ţepii ăia de fapt... ăăă... Îţi scot în evidenţă forma sprâncenelor, a spus Cody plin de diplomaţie. Numai că... e nevoie de timp până să te obişnuieşti.

Am clătinat din cap. Îmi plăceau Peter şi Cody, erau singurii vampiri cu care fusesem vreodată prietenă, dar asta nu-i făcea mai puţin enervanţi. Cu fiinţe ca ei prin preajmă, Peter cel nevrotic şi Cody, optimistul îndârjit, uneori mai că mă simţeam ca personajul serios dintr-un serial de comedie.

— De o grămadă de timp până să te obişnuieşti, am mormăit şi am tras aproape un scaun de bar din bucătărie.

— Tu vorbeşti, mi-a întors-o Peter. Tu care umbli cu aripi şi cu bice. Mi-a căzut faţa şi i-am aruncat o privire lui Hugh, care a închis iute catalogul Victoria’s Secret pe care îl răsfoia.

— Georgina...

— Ai spus că nu sufli o vorbă. Chiar ţi-ai şi lipit buzele, şi tot tacâmu’!

— Aăă... mi-a scăpat.

— Chiar ţi-ai pus şi coarne? a întrebat Peter.

— Gata, până aici. Afară cu toţii, imediat, am spus şi am arătat spre uşă. Am avut parte de destule porcării pe ziua de azi, nu-mi mai trebuie şi ajutorul vostru.

— Stai, că nici măcar nu ne-ai spus cum ai aranjat dileala lui Duane, a spus Cody şi m-a privit rugător, cu ochişori de căţeluş. Murim de curiozitate.

— De fapt, Duane e ăla care s-a ocupat de partea cu muritul, a precizat Peter cu glas scăzut.

— Ia ai tu grijă cu comentariile alea sarcastice, l-a avertizat Hugh, că parcă văd că-ţi vine şi ţie rândul.

Mai că mă aşteptam să-mi ţâşnească abur din urechi.

— Vă spun pentru ultima oară, nu eu l-am omorât pe Duane! Jerome mă crede, bine?

Cody părea gânditor.

— Dar l-ai ameninţat...

— Da. Şi din câte îmi aduc eu aminte, şi voi aţi făcut acelaşi lucru la un moment dat. E o coincidenţă. N-am nici o legătură cu chestia asta, şi... Brusc m-am gândit la ceva: De ce spune toată lumea că i-am aranjat moartea, sau că am pus pe cineva să-l omoare? De ce nu spuneţi că eu l-am omorât, cu mâna mea?

— Stai puţin... adineauri ai spus că nu l-ai omorât tu.

Peter a dat ochii peste cap la Cody, după care s-a întors spre mine, iar expresia vampirului mai vârstnic a devenit serioasă. Desigur, „serioasă” poate însemna o grămadă de chestii când este alăturată unei tunsori de genul ăla.

— Nu spune nimeni că l-ai omorât tu pentru că nu poţi.

— Mai ales cu nişte încălţări ca alea, a spus Hugh şi a dat din cap spre pantofii mei cu toc.

— Preciez lipsa totală de încredere în abilităţile mele, dar nu se poate, zic şi eu, să-l iau prin surprindere? Ipotetic vorbind.

Peter a zâmbit.

— N-ar fi contat. Nemuritorii de rang inferior nu se pot omorî între ei. Văzând cât de uimită eram, a adăugat: Cum de nu ştii chestia asta? După atâta amar de vreme de când trăieşti?

În cuvintele lui se simţea insinuarea. Între mine şi Peter fusese întotdeauna misterul ăsta nerostit pe tema: „care dintre cei din cercul nostru era cel mai vârstnic dintre muritorii deveniţi nemuritori”. Nici unul dintre noi nu-şi recunoştea făţiş vârsta, aşa că niciodată nu stabiliserăm care avea mai multe secole la activ. Într-o noapte, după o sticlă de tequila, începuserăm să jucăm un joc gen: „Mai ţii minte când a avut loc... ” Nu ajunserăm mai departe de revoluţia industrială înainte să ni se taie filmul.

— Pentru că nu a încercat nimeni niciodată să mă omoare. Şi ce vrei să spui, că toate războaiele alea între clanuri pe care le duc vampirii sunt inutile?

— Nu chiar inutile, a spus el. Crede-mă, distrugerile pe care le facem sunt destul de nasoale. Dar nu moare nimeni niciodată. La câte dispute teritoriale sunt, n-ar mai rămâne prea mulţi de-ai noştri dacă ne-am putea omorî.

Am rămas tăcută, întorcând pe toate părţile dezvăluirea pe care mi-o făcuse.

— Şi atunci cum de... , am dat să spun, dar mi-am amintit ce-mi zisese Jerome. Sunt omorâţi de vânătorii de vampiri.

Peter a încuviinţat din cap.

— Care e treaba cu ei? am întrebat. Jerome n-a vrut să dea prea multe detalii.

Hugh era şi el interesat.

— Vrei să spui ca tipa aia de la televizor? Blonda aia bună?

— Ne aşteaptă o noapte lungă, a spus Peter şi ne-a aruncat amândurora priviri usturătoare. Văd că aveţi nevoie de o introducere în lumea vampirilor. N-ai şi tu ceva de băut, Georgina?

Am dat nerăbdătoare din mână spre bucătărie.

— Ia ce vrei de acolo. Eu vreau să aflu despre vânătorii de vampiri. Peter a ieşit agale din sufragerie şi a scos un scheunat când s-a împiedicat de unul din multele mele teancuri de cărţi împrăştiate peste tot. Mi-am spus să nu uit să-mi mai iau o bibliotecă. Mi-a cercetat frigiderul aproape gol cu o privire încruntată, cu un aer dezaprobator.

— Mai ai de lucrat la prestaţia de gazdă.

— Peter...

— Tot aud poveşti despre celălalt sucub... tipa aia din Missoula. Cum îi zice?

— Donna, i-a sărit Hugh în ajutor.

— Exact, Donna. Dă nişte chefuri demenţiale, din câte am auzit. Are serviciu de catering, invită o grămadă de lume...

— Dacă vreţi să faceţi chef cu toţi cei zece din Montan, atunci sunteţi bine-veniţi să vă mutaţi acolo. Acum nu mai pierdeţi timpul.

Peter nu m-a băgat în seamă şi s-a uitat la garoafele roşii pe care le cumpărasem noaptea trecută. Le pusesem într-o glastră lângă chiuveta din bucătărie.

— Cine ţi-a trimis flori?

— Nimeni.

— Ţi le-ai trimis singură? a întrebat Cody, cu glasul stăpânit de un tremur compătimitor.

— Nu, pur şi simplu le-am cumpărat. Nu e acelaşi lucru. Nu am... uite care e faza. De ce discutăm despre chestia asta când se presupune că un ucigaş de vampiri umblă liber pe străzi? Voi doi sunteţi în pericol?

Într-un final, Peter a optat pentru apă chioară, dar le-a aruncat lui Hugh şi lui Cody câte o bere.

— Nţ.

— Nu? a spus Cody, părând surprins.

Cei câţiva ani de vampir pe care îi număra făceau să pară aproape un bebeluş pe lângă noi, ceilalţi, iar Peter îl învăţa „meserie”, ca să zic aşa.

— Vânătorii de vampiri sunt pur şi simplu nişte muritori mai speciali, care s-au născut cu capacitatea de a le face rău vampirilor. Normal, în general muritorii nu ne pot face rău. Nu mă întrebaţi în ce fel sau de ce merge aşa treaba asta; nu e nici o regulă, din câte îmi dau eu seama. Majoritatea aşa-zişilor vânători de vampiri îşi duc zilele fără ca măcar să realizeze că au talentul ăsta. Cei care îşi dau seama hotărăsc uneori să treacă la profesionişti în domeniu şi din când în când scot capul, dilesc câte un vampir pe care îl prind, joacă rolul cuiului în talpă până când vreun vampir sau vreun demon întreprinzător îi ia glanda.

— Cui în talpă? a întrebat Cody neîncrezător. Chiar şi după faza cu Duane? Nu-ţi e nici un pic teamă că o să vină după tine? După noi?

— Nu, nu mi-e, a răspuns Peter.

Acum împărtăşeam şi eu nedumerirea lui Cody.

— De ce?

— Pentru că individul ăsta, cine o fi el sau ea, este un amator, a spus Peter şi ne-a aruncat o privire mie şi lui Hugh. Ce a spus Jerome despre moartea lui Duane?

Am hotărât că nu mi-ar fi prins nici mie rău un păhărel am dat iama în dulăpiorul cu băuturi şi mi-am preparat un cocteil cu votcă.

— Voia să afle dacă eu sunt autoarea.

— Nu, despre felul în care a murit, a spus Peter şi mi-a alungat vorbele cu un gest.

Hugh s-a încruntat, încercând în mod vizibil să pună cap la cap povestea în desfăşurare.

— A spus că l-au găsit pe Duane mort cu un ţăruş înfipt în inimă.

— Aia e, vezi?

Peter ne privea nerăbdător şi i-am întors uimiţi privirea.

— Nu mă prind, am spus într-un târziu. Peter a oftat, vizibil iritat.

— Dacă eşti un muritor cu semidivina capacitate de a omorî vampiri, nici de-al dracu’ nu contează cum faci treaba asta. Poţi să foloseşti o armă, un cuţit, un suport de lumânări şi altele. Chestia cu ţăruşul în inimă e genul care circulă din gură în gură. Dacă un muritor obişnuit îi face asta unui vampir singurul lucru pe care reuşeşte să-l facă e să-l calce pe nervi pe vampirul în cauză. Auzi de chestia asta numai când o face un vânător de vampiri, aşa că aduce a superstiţie, când de fapt e doar ca treaba aia cu oul la echinocţiu.

— Ce? a spus Hugh, total perplex. M-am frecat la ochi.

— De fapt, ştiu despre ce vorbeşte, oricât ar fi de înspăimântător de recunoscut. Există o legendă urbană potrivit căreia oul stă singur, drept, în timpul echinocţiului. Uneori merge, alteori nu, dar adevărul e că rezultatul ar fi acelaşi în orice alt moment al anului. Numai că lumea încearcă treaba asta numai la echinocţiu, aşa că numai asta remarcă. I-am aruncat o privire lui Peter: Ce vrei să spui e că un vânător de vampiri ar putea omorî un vampir într-o mulţime de feluri, dar pentru că ţăruşul e vedeta, asta a devenit metoda general acceptată de a... „revoca nemurirea”.

— Asta după părerea oamenilor, m-a corectat el. De fapt, e nasol ca dracu’ să înfigi un ţăruş în inima cuiva. E mult mai simplu să-l împuşti.

— Şi deci tu crezi că tipul ăsta e un amator pentru căăă... ,

A lungit Cody cuvântul, evident neconvins de fascinanta analogie cu oul.

— Pentru că orice vânător de vampiri care e din breaslă ştie chestia asta şi nu ar folosi un ţăruş. Ăsta e un începător.

— Mai întâi de toate – l-am sfătuit pe Peter – nu mai spune „din breaslă”, e o expresie învechită şi pari de pe altă lume. În al doilea rând, poate că vânătorul ăsta încearcă să fie tradiţionalist, sau ceva de genul. Şi chiar dacă este un „începător”, ce mai contează din moment ce a reuşit să-l scoată pe Duane din peisaj?

Peter a ridicat din umeri.

Era un cretin arogant. Vampirii îi simt pe vânătorii de vampiri prin apropiere. Dacă la asta adaugi lipsa de experienţă a ăstuia, Duane n-ar fi trebuit să fie niciodată scos din peisaj. A fost un prost.

Am deschis gura să-l contrazic. Aş fi fost printre primii care să încuviinţeze că Duane era într-adevăr şi arogant, şi cretin, dar nu era prost.

Nemuritorii nu au cum să trăiască atâta şi să vadă atâtea câte vedeam noi, fără să capete ştiinţa şi agerimea necesare. Ca să zic aşa, ne maturizăm repede.

Apoi am pus o altă întrebare de mai mare importanţă.

— Vânătorii ăştia pot să facă rău şi altor nemuritori, sau doar vampirilor?

— Doar vampirilor, din câte ştiu eu.

Ceva din ce spusese Peter nu se potrivea cu varianta lui Jerome, nu-mi dădeam seama exact ce anume mă supăra, aşa că mi-am ţinut pentru mine îndoielile, în timp ce ceilalţi pălăvrăgeau. În curând subiectul cu vampirii n-a mai fost interesant după ce au hotărât, oarecum dezamăgiţi, că nu plătisem pe nimeni ca să-l omoare. De asemenea, Cody şi Hugh păreau mulţumiţi de teoria lui Peter că un vânător amator nu era o ameninţare reală.

— Voi doi aveţi grijă, i-am avertizat pe vampiri pe când se pregăteau să plece, începător sau nu, până una-alta Duane e mort.

— Bine, mămico, mi-a răspuns Peter indiferent şi şi-a luat haina pe el. I-am aruncat lui Cody o privire tăioasă şi a dat semne de stânjeneală. El era mai uşor de manipulat decât mentorul lui.

— O să am grijă, Georgina.

— Să mă suni dacă se întâmplă ceva ciudat.

A încuviinţat din cap, chestie care l-a făcut pe Peter să-şi ridice ochii în tavan.

— Hai, a spus vampirul mai vârstnic. Hai să mâncăm ceva.

Mi-a venit să zâmbesc la faza asta. Poate că faptul că nişte vampiri iau cina îi sperie pe majoritatea oamenilor, dar eu ştiam ce presupunea asta. Peter şi Cody nu puteau să sufere vânătoarea de victime din rândul fiinţelor umane. O făceau uneori, dar rareori ucideau pentru asta. În mare măsură hrana lor se baza pe achiziţiile în sânge de la măcelărie. La fel ca şi mine, îşi făceau meseriile infernale mai fără chef.

— Hugh, am spus tăios pe când se pregătea să-i urmeze pe vampiri. Stai să-ţi spun o vorbă, te rog.

Vampirii i-au aruncat lui Hugh priviri compătimitoare înainte să plece. Drăcuşorul a făcut o grimasă, a închis uşa şi s-a întors spre mine.

— Hugh, ţi-am dat cheia aia pentru situaţii de urgenţă...

— Şi faptul că un vampir a fost omorât nu e o urgenţă?

— Vorbesc serios. E destul de nasol că Jerome şi Carter pot să se teleporteze aici, fără să mai hotărăşti tu să le deschizi uşa mea lui Dumnezeu şi tuturor sfinţilor.

— Nu cred că Dumnezeu a fost invitat în noaptea asta.

— Apoi te-ai dus fuga şi le-ai spus despre costumaţia de demoniţă...

— Hai mă, a protestat el. Era prea bună s-o ţin pentru mine. În plus, sunt prietenii noştri. Ce contează?

— Contează, pentru că ai promis că nu spui nimănui, am mârâit. Ce fel de prieten eşti tu? Mai ales după ce că te-am ajutat noaptea trecută.

— Hristoase, Georgina. Îmi pare rău. Nu mă gândeam c-o s-o iei aşa personal.

Mi-am trecut o mână prin păr şi am spus:

— Nu e doar asta. Faza e că... nu ştiu. E toată chestia asta cu Duane. Mă gândeam la ce mi-a spus Jerome...

Hugh a aşteptat, ca să-mi dea timp să-mi adun gândurile, simţind că eram gata-gata să dau drumul la stăvilar. Meditam la ce se întâmplase în această noapte şi studiam umbra prelungă a drăcuşorului de lângă mine. Uneori era la fel de prostuţ precum vampirii, şi nu ştiam dacă pot vorbi serios cu el.

— Hugh... de unde ştii dacă un demon minte?

A urmat o pauză, apoi a râs uşurel pentru că recunoscuse bancul ăla mai vechi.

— Mişcă din buze. Ne-am sprijinit de bar şi m-a studiat de la înălţimea din dotare, cu mult peste a mea. De ce? Crezi că ne minte Jerome?

— Da, asta cred, am spus. A urmat încă o pauză.

— Atunci spune.

— Jerome mi-a zis să am grijă, a zis că aş putea fi luată drept vampir.

— Mi-a spus şi mie acelaşi lucru.

— Dar Peter a spus că vânătorii de vampiri nu ne pot omorî.

— Ai avut vreodată un ţăruş în inimă? Poate că nu mori de la asta, dar pun pariu că nici nu ţi-ar plăcea.

— O fi. Dar Jerome a spus că vânătorii de vampiri dau de alţi vampiri în timp ce-şi urmăresc victima. Asta e o aiureală. Cody şi Peter sunt excepţia. Ştii şi tu cum sunt majoritatea vampirilor, nu umblă cu alţi vampiri. În general, dacă îl urmăreşti pe unul, nu dai peste un altul.

— Da, dar a spus că ăsta e un începător.

— Nu Jerome a spus asta, asta e teoria lui Peter despre ţăruş.

Hugh a mormăit împăciuitor:

— Bine. Şi tu ce crezi că se întâmplă?

— Habar n-am. Tot ce ştiu e că poveştile astea se bat cap în cap. Iar Carter părea tare implicat, de parcă el şi Jerome ar fi împărtăşit un secret. De ce i-ar păsa măcar lui Carter? Ai lui ar trebui teoretic să fie de acord cu faptul că cineva îi curăţă pe ai noştri.

— E înger. Meseria lui nu e să iubească pe toată lumea, chiar şi pe ăia osândiţi? Mai ales că sus-amintiţii osândiţi sunt prietenii lui de pahar.

— Nu ştiu. Aici se întâmplă mai multe decât ni se spune nouă... şi Jerome părea foarte hotărât că eu trebuie să umblu cu grijă. Şi se pare că şi tu.

A rămas tăcut câteva clipe, după care, într-un târziu, a spus:

— Eşti o fată drăguţă, Georgina.

Am tresărit. Gata cu discuţia serioasă.

— Ai mai băut şi altceva în afară de berea aia?

— Totuşi, uit mereu – a continuat el, ignorându-mi întrebarea – că eşti şi o fată isteaţă. Lucrez atâta prin preajma femeilor superficiale, gen casnicele din suburbii care tot ce-şi doresc e pielea fină şi sânii mai mari, care nu au altă grijă decât propriul aspect. E uşor să te laşi influenţat de stereotipuri şi să uiţi că ai şi creier, dincolo de faţa frumoasă. Tu vezi lucrurile altfel decât noi ceilalţi, mai limpede, presupun. Genul de gândire mai de ansamblu. Poate e de la vârstă, fără supărare.

— Chiar ai băut prea mult. În plus de asta, nu sunt destul de deşteaptă ca să-mi dau seama ce ne ascunde Jerome, asta dacă nu cumva... sunt şi vânători de sucubi sau de drăcuşori.

— Ai auzit vreodată de aşa ceva?

— Nu.

— Nici eu. Dar am auzit despre vânătorii de vampiri, fără legătură cu cultura populară. Hugh s-a întins după ţigări dar s-a răzgândit, pentru că şi-a amintit că nu-mi plăcea să se fumeze în apartament. Nu cred că o să ne înfigă cineva prea curând un ţăruş în inimă, dacă asta te îngrijorează.

— Dar eşti de acord că suntem lăsaţi pe afară?

— La ce te mai aştepţi din partea lui Jerome?

— Cred... cred că o să mă duc să stau de vorbă cu Erik.

— Mai trăieşte?

— Ultima oară mai trăia.

— Bună idee. El ştie mai multe despre noi decât noi înşine.

— Îţi spun ce aflu.

— No. Cred că prefer să rămân un ignorant.

— Bine. Acum unde te duci?

— Mă duc să fac ore suplimentare cu una din secretarele noi, dacă înţelegi unde bat, a spus cu un rânjet, aş îndrăzni să spun drăcesc. O jună de douăj’ de ani, cu sâni care sfidează gravitaţia. Ştiu sigur, că doar eu am ajutat la instalarea lor.

Nu m-am putut abţine să nu râd, în ciuda atmosferei sumbre. Hugh, asemenea noastră, a celorlalţi, avea o slujbă de zi atunci când nu promova cauza răului şi a haosului, în cazul lui, linia de demarcaţie dintre ocupaţii era cam subţire: era chirurg plastician.

— Nu mă compar cu aşa ceva.

— Nu e adevărat. Ştiinţa nu poate crea o pereche de sâni ca ai tăi.

— Şi asta vine de la un cunoscător. Hai, distracţie plăcută!

— Mersi. Ai grijă de tine, dulceaţă.

— Şi tu.

Mi-a depus un sărut rapid pe frunte şi a plecat. Am rămas acolo, în sfârşit singură, cu ochii holbaţi la uşă, întrebându-mă ce însemna toată chestia asta. Probabil că avertismentul lui Jerome fusese o exagerare, am hotărât eu. După cum spusese Hugh, nu mai auzise nimeni de vânători de drăcuşori sau de sucubi.

Cu toate astea, am pus siguranţa şi lanţul la uşă înainte să mă duc la culcare. Oi fi eu nemuritoare, dar nu şi inconştientă. Hm, cel puţin nu în momentele importante.

Capitolul 6

A doua zi m-am trezit, hotărâtă să mă duc la Erik şi să aflu adevărul despre vânătorii de vampiri. Apoi, în timp ce mă spălam pe dinţi, mi-am amintit de cealaltă criză a zilei de ieri.

Seth Mortensen.

Mi-am terminat treaba la baie cu o înjurătură, ceea ce mi-a atras o privire dezaprobatoare din partea lui Aubrey pentru blasfemia mea. Nu ştiam cât avea să dureze plimbarea asta cu el. Era posibil să trebuiască să aştept până mâine ca să mă duc la Erik, iar până atunci, vânătorul ăla de vampiri sau ce naiba era putea să atace din nou.

Am pornit spre Emerald City îmbrăcată în cea mai neatractivă costumaţie pe care am reuşit s-o găsesc: jeanşi şi un pulover pe gât, cu părul strâns sobru la spate. Paige s-a apropiat de mine toată numai un zâmbet în timp ce-l aşteptam pe Seth în cafenea.

— Ar trebui să-l duci la Foster’s and Puget Sound Books când ieşiţi, mi-a spus ea pe un ton de uneltitoare.

Încă mă chinuiam să mă trezesc. Am luat o sorbitură din moca pe care tocmai mi-o pregătise Bruce şi am încercat să meditez la motivele ei. Foster’s and Puget Sound Books erau concurenţii noştri, deşi nu prea importanţi.

— Bine, da’ sunt nişte magherniţe.

— Exact, a spus cu un zâmbet larg, lăsându-şi la vedere dinţii albi şi regulaţi. Dacă i le arăţi, o să fie convins că librăria noastră e cel mai bun loc în care să scrie.

Am studiat-o, simţindu-mă complet pe dinafară. Sau poate că încă mă mai distrăgea chestia aia cu Duane. În fond, nu aveai parte în fiecare zi de revocarea nemuririi.

— Şi de ce... ar scrie aici?

— Pentru că îi place să-şi ia laptopul şi să scrie prin cafenele.

— Da, dar el stă în Chicago. Paige a clătinat din cap.

— Nu mai stă acolo. Tu n-ai fost pe fază azi-noapte? Se mută aici ca să fie mai aproape de familia lui.

Mi-am amintit că Seth pomenise ceva de fratele lui, dar eu fusesem prea prinsă cu propria-mi umilire ca să mai fiu atentă.

— Când?

— Din câte ştiu eu, acum. De-asta a fost ultima lui oprire din turneul ăsta. O să stea cu fratele lui, dar are de gând să-şi găsească propria locuinţă în curând. S-a apropiat de mine, cu ochi scânteietori, de animal de pradă. Georgina, dacă avem pe aici un scriitor celebru care ne calcă frecvent pragul, imaginea noastră are de câştigat.

Sincer, prima mea grijă nu era unde avea să scrie Seth. Ce mă teroriza pe mine era că nu avea să plece prea curând într-o altă zonă orară, una în care putea uita de mine ca să ne vedem amândoi de propriile vieţi. Acum puteam să dau nas în nas cu el în fiecare zi, la propriu, dacă se împlinea dorinţa lui Paige.

— Dacă se află de prezenţa lui, nu o să fie distras de la scris? Din cauza fanilor stresanţi şi a mai ştiu eu ce?

— N-o să permitem noi să devină o problemă. O să profităm la maximum de situaţie, dar o să-i şi respectăm intimitatea. Ai grijă că vine.

Mi-am mai sorbit un pic din moca, uimită încă de felul în care funcţiona creierul lui Paige. Se gândea la idei de promovare care mie nu mi-ar fi trecut niciodată prin cap. Poate că Warren era ăla care investea capital în magazinul ăsta, dar geniul ei în materie de marketing îl făcuse de succes.

— Bună dimineaţa, ne-a spus Seth, venind spre masa mea.

Purta jeanşi, un tricou cu Def Leppard şi o jachetă maro de velur. Felul în care îi stătea părul nu mă convingea că se pieptănase în dimineaţa asta. Paige m-a privit cu tâlc, am oftat şi am spus:

— Hai să mergem.

Seth m-a urmat afară în tăcere în vreme ce tensiunea stânjenitoare se instala între noi ca o barieră de netrecut. Nu s-a uitat la mine, şi nici eu nu m-am uitat la el. Numai când am ajuns pe bulevardul Queen Anne şi am realizat că nu aveam nici un plan pentru ziua de azi, a trebuit să încep o discuţie cu el.

— De unde să începem? Seattle, spre deosebire de Galia, nu este împărţită doar în trei părţi.

Am făcut gluma asta mai mult pentru mine, dar dintr-odată Seth s-a pus pe râs.

— Seattle peninsula est, a plusat el.

— Nu tocmai, în plus de asta, ăsta e Beda[3], nu Cezar.

— Ştiu. Dar nu prea mă pricep la latină, a spus şi mi-a aruncat un zâmbet neobişnuit, nedumerit, care părea să-i fie semn distinctiv. Tu ştii?

— Suficient.

Mă întrebam cum ar reacţiona dacă aş menţiona că vorbesc fluent diferite dialecte ale limbii latine din diferitele epoci ale Imperiului Roman. Răspunsul meu vag trebuie să fi fost interpretat drept lipsă de interes, pentru că şi-a ferit privirea şi s-a lăsat din nou liniştea.

— Vrei să vezi ceva anume? l-am întrebat.

— Nu tocmai.

Nu tocmai. Bravo. Cu cât începeam mai repede, cu atât mai repede se termina şi mă puteam duce să vorbesc cu Erik.

— Vino cu mine.

Pe când porneam, am sperat într-un fel că între noi avea să se înfiripe natural o conversaţie închegată, în ciuda startului ratat de ieri. Însă, pe drum, părea evident că Seth n-avea nici o intenţie să continue vreo discuţie. Mi-am amintit de emotivitatea de care dăduse dovadă ieri în faţa mulţimii şi chiar de faţă cu unii din membrii personalului librăriei. Tipul ăsta avea nişte fobii sociale evidente, am realizat eu, deşi făcuse un efort eroic de a şi le alunga în timpul flirtului nostru iniţial, apoi plecasem şi declanşasem vibraţiile negative, marcându-l fără doar şi poate pe viaţă şi aruncând pe apa sâmbetei orice urmă de progres. Bravo, Georgina!

Poate dacă reuşeam să deschid un subiect interesant, avea să arate din nou încrederea de mai devreme şi avea să reia legătura pe care o stabiliserăm – desigur, la modul platonic. Am încercat să-mi amintesc întrebările profunde de azi-noapte, dar, încă o dată, m-au ocolit, aşa că am recurs la alea mai pământene.

— Şi deci fratele tău locuieşte pe aici?

— Îhî.

— În ce zonă?

— În Lake Forest Park.

— Drăguţă zonă. Acolo o să-ţi cauţi şi tu o locuinţă?

— Nu cred.

— Atunci te-ai gândit la altă zonă?

— Nu tocmai.

Bun, văd că discuţia asta nu ne duce nicăieri. Stresată de felul în care maestrul cuvântului scris era atât de zgârcit cu viul grai, am decis să termin de tot cu conversaţia. Era prea complicat să-l atrag în ea. În schimb, am început o pălăvrăgeală cordială fără să-l implic şi pe el, indicându-i punctele de interes: Piaţa Pioneer, Pike Place Market, Freemont Troll. I-am arătat până şi mai modestul reprezentant al concurenţei, cum mă însărcinase Paige. Însă nu am băgat în seamă turnul Space Needle şi nu l-am cadorisit cu mai mult de un semn scurt din cap. Fără îndoială, îl văzuse de la fereastra librăriei Emerald City şi-şi putea permite să plătească preţul exorbitant ca să-l viziteze de aproape, dacă ţinea musai la experienţa asta turistică.

Am mers să luăm prânzul în U District[4]. M-a urmat fără proteste şi comentarii în restaurantul meu vietnamez preferat. Ne-am luat masa în linişte, pentru că eu mi-am luat o pauză de la vorbit, şi mâncăm amândoi tăiţei şi ne zgâiam prin fereastra din apropiere la agitaţia de studenţi şi de maşini.

— E drăguţ.

Era cea mai consistentă frază pe care o spusese Seth de o bună bucată de vreme, şi mai că am tresărit la auzul vocii lui.

— Mda. Nu arată cine ştie ce, dar fac un pho demenţial.

— Nu, mă refer la zona asta.

I-am urmărit gestul care avea drept ţintă bulevardul University Way, şi la început nu am văzut decât studenţi morocănoşi, cărând după ei rucsacuri. Apoi, când mi-am extins cercetarea, am remarcat şi celelalte restaurante cu specific, cafenelele şi anticariatele. Era un amestec eclectic, un pic ponosit, dar avea multe de oferit genului neconvenţional, intelectual, chiar şi scriitorilor celebri şi introvertiţi.

L-am privit pe Seth, care m-a privit la rândul lui, de parcă ar fi aşteptat ceva de la mine. Era primul nostru contact vizual pe ziua de azi.

— Oare sunt pe aici locuinţe?

— Sigur. Dacă eşti dispus să împărţi un apartament cu puştani de 18 ani... Am făcut o pauză şi m-am gândit că era posibil ca o asemenea variantă să nu-i fie tocmai dezagreabilă unui tip. Dacă vrei ceva mai consistent în zona asta, o să te cam usture la buzunar. Dar presupun că perechea Cady / O’Neill fac ca asta să nu fie o problemă, nu? Putem să mergem prin zonă să arunci o privire, dacă vrei.

— Poate. Sincer, mai degrabă aş merge acolo mai întâi, a spus şi a arătat peste drum, spre un anticariat. Apoi şi-a întors din nou privirea spre mine, nesigur. Dacă nu te deranjează.

— Hai să mergem.

Îmi plăceau anticariatele, dar întotdeauna mă simţeam vinovată când intram într-unul. Mă simţeam de parcă le-aş fi trădat. În fond, eu lucram cu cărţi lucioase, nou-nouţe. Puteam pune mâna pe orice carte reeditată aş fi vrut, nouă. Mi se părea aiurea să-mi ofer o asemenea plăcere viscerală umblând printre cărţi vechi, adulmecând hârtia îngălbenită, mucegaiul şi praful. Astfel de colecţii care adăposteau cunoştinţe, dintre care unele foarte vechi, îmi aminteau întotdeauna de vremuri de mult apuse şi de locuri pe care le vizitasem, ceea ce atrăgea după sine un val de nostalgie. Toate astea mă făceau să mă simt deopotrivă bătrână şi tânără. Cărţile astea îmbătrâneau, în vreme ce eu rămâneam veşnic tânără.

Când am intrat, o pisicuţă cenuşie tărcată s-a întins şi a clipit la noi de pe locul ei de pe tejghea. Am mângâiat-o pe spate şi l-am salutat pe bătrânelul de lângă ea. Şi-a ridicat scurt privirea de la cărţile pe care le aranja, ne-a zâmbit şi şi-a reluat treaba. Seth a privit cercetător imensitatea de rafturi de cărţi de dinaintea noastră, cu o expresie de fericire întipărită pe chip, şi imediat s-a pierdut printre ele.

Am rătăcit spre secţiunea de non-ficţiune, dornică să răsfoiesc cărţile de bucate. Crescusem pregătind mâncare fără ajutorul cuptoarelor cu microunde şi al roboţilor de bucătărie şi am decis că era vremea să-mi extind cunoştinţele culinare în secolul actual.

Hotărându-mă într-un final la o carte de bucate grecească cu o mulţime de poze color, o jumătate de oră mai târziu m-am smuls de acolo şi l-am căutat pe Seth. L-am găsit la secţiunea de cărţi pentru copii, aşezat în genunchi lângă un teanc de cărţi, absorbit pe deplin.

M-am ghemuit lângă el şi l-am întrebat:

— Ce-ai găsit?

A tresărit uşor, speriat de apropierea mea, şi şi-a smuls privirea de la descoperirea făcută ca să se uite la mine. De la distanţa asta, am reuşit să văd că avea ochii mai degrabă de un căprui chihlimbariu şi gene destul de lungi încât să stârnească invidia oricărei fete.

— Poveştile cu zâne ale lui Andrew Lang, a spus, iar în mână ţinea o ediţie de buzunar intitulată Povestea zânei albastre.

Prima carte din teancul de lângă el era o alta, intitulată Povestea zânei portocalii, şi nu puteam decât să presupun că şi restul urmau aceeaşi serie pe culori. Seth strălucea de extaz literar şi îşi pierduse reticenţa de care dăduse dovadă în prezenţa mea.

— Sunt reeditările din anii ‘60. Nu sunt la fel de valoroase precum, să zicem, cele din secolul XIX, dar pe astea le avea tata, şi din ele ne citea, însă nu avea decât câteva; aici e setul complet. O să le cumpăr şi o să le citesc nepoatelor mele din ele.

Am răsfoit paginile Poveştii zânei roşii şi am recunoscut titlurile multor poveşti cunoscute mie, unele despre care nici nu ştiam că mai există. Am întors cartea şi m-am uitat în interiorul copertei, dar nu era nici un preţ acolo.

— Cât costă?

Seth a arătat spre un cartonaş de lângă raftul de pe care le luase.

— E un preţ rezonabil? am întrebat.

— Un pic cam piperat, dar merită dacă le iau pe toate odată.

— Nici gând, am spus şi am luat o parte dintre cărţi pe când mă ridicam. Îl convingem să le dea mai ieftin.

— Cum să-l convingem?

Colţurile buzele mi s-au înălţat într-un zâmbet.

— Cu cuvinte.

Seth părea sceptic, dar omul s-a dovedit o ţintă uşoară. Majoritatea bărbaţilor cedează până la urmă în faţa unei femei atrăgătoare, pline de carismă, ce să mai zic de un sucub care încă mai afişa o urmă de energie vitală. În plus de asta, învăţasem de la mama să negociez. Tipul de dincolo de tejghea nu avea nici o şansă. Când am terminat cu el, îmi scăzuse cu dragă inimă preţul cu 25% şi îmi dăduse cartea de bucate gratis.

Pe când mergeam înapoi la maşină, cu braţele încărcate de cărţi, Seth îmi tot arunca priviri întrebătoare.

— Cum ai reuşit? N-am văzut în viaţa mea aşa ceva.

— Am antrenament, am dat un răspuns vag, demn de unul de-al lui.

— Mersi. Mi-ar plăcea să te pot răsplăti pentru favoarea asta.

— Nu-ţi face griji... ah, de fapt chiar poţi. Vrei să mergi cu mine să rezolv o chestie? La o librărie, dar să ştii că e de groază.

— În ce fel, de groază?

Cinci minute mai târziu, eram în drum spre vechiul meu amic, Erik Lancaster. Erik se stabilise în zona Seattle cu mult înaintea mea, şi era o figură cunoscută aproape tuturor fiinţelor nemuritoare dimprejur. Priceput în mitologie şi suprananatural, se dovedea în mod frecvent o excelentă resursă pentru tot ce ţinea de paranormal. Dacă remarcase că unii dintre cei mai buni clienţi ai săi nu îmbătrâneau niciodată, se abţinea, ca un înţelept, să aducă chestia asta în discuţie.

Singurul lucru enervant pe care îl presupunea vizitarea lui Erik era că implica şi o vizită la Krystal Starz, un minunat exemplu de spiritualitate New Age scăpată de sub control. Nu mă îndoiam că magazinul avusese probabil intenţii bune la deschidere, în anii ‘80, dar acum afişa violent o grămadă de mărfuri colorate, comerciale până în măduvă, mai valoroase ca preţ decât ca însemnătate mistică. După judecata mea, Erik era singurul angajat realmente preocupat şi cu cunoştinţe în materie de ezoterism. Cei mai buni dintre colegii săi erau pur şi simplu indiferenţi; cei mai răi erau fanatici şi artişti impostori.

Am tras în parcarea magazinului şi imediat m-a surprins numărul de maşini de acolo. Dacă ar fi fost atâtea la Emerald City, ar fi fost semn că organizăm o sesiune de autografe, dar un asemenea eveniment părea ciudat ziua în amiaza mare.

Când am intrat, ne-a învăluit un miros de tămâie, iar Seth a părut la fel de surprins de mulţimea de oameni şi de stimuli.

— Cred că-mi ia un pic, i-am spus. Poţi să te uiţi pe aici, dacă vrei. Nu că ar fi mare lucru demn de văzut.

Seth a dispărut, iar eu mi-am îndreptat atenţia asupra unui tânăr cu ochi scânteietori de lângă uşă, care dădea indicaţii mulţimii de oameni.

— Aţi venit pentru Adunare?

— Aăă, nu, i-am răspuns, îl caut pe Erik.

— Erik şi mai cum?

— Lancaster. Un tip mai în vârstă. De culoare. Lucrează aici.

Junele a clătinat din cap.

— Nu e nici un Erik. Cel puţin de când lucrez eu aici, a spus el, de parcă el ar fi fondat magazinul.

— Cât înseamnă asta?

— Două luni.

Am dat ochii peste cap. Un adevărat veteran!

— E pe aici vreun director cu care aş putea sta de vorbă?

— Păi, e Helena aici, dar o să fie... ah, uite-o, a spus cu un gest spre partea cealaltă a magazinului, unde a apărut femeia în chestiune, de parcă ar fi fost invocată.

Ah, da, Helena. Mai avusesem de-a face cu ea. Tipa cu părul deschis la culoare, cu gâtul acoperit de cristale şi alte simboluri oculte, stătea în pragul uşii pe care scria: Sală de întruniri. Pe umerii fragili avea un şal albastru-verzui şi, ca întotdeauna, m-am întrebat câţi ani are. Părea să bată spre 30, dar ceva din atitudinea ei mă făcea să cred că era mai în vârstă. Poate că se operase la greu. Chiar i s-ar fi potrivit, ţinând cont şi de restul aspectul ei fals, artificial.

— Oameni buni! Oameni buni! a spus ea cu un glas evident fals, ascuţit, menit să sune a şoaptă, deşi atingea tonuri înalte, aşa că suna hârşâit, de parcă ar fi fost răcită. E vremea să începem.

Mulţimea, care număra vreo treizeci de persoane, aş spune eu, a pornit spre sala de întruniri şi am urmat-o şi eu, amestecându-mă prin ea. Unii dintre cei din preajma mea arătau ca Helena: haine tematice, fie complet negre sau în nuanţe excesiv de ţipătoare, şi asezonate cu o pletoră de pentagrame, cristale şi simbolul om. Alţii arătau ca oamenii obişnuiţi, cam ca mine în uniforma de serviciu, şi înaintau stăpâniţi de un amestec de curiozitate şi entuziasm.

Cu un zâmbet înţepenit şi fals întipărit pe faţă, Helena ne-a făcut semn să intrăm în încăpere, murmurând:

— Bun venit, bun venit. Lăsaţi-vă pătrunşi de energie. Când am trecut pe lângă ea, zâmbetul i-a devenit ezitant.

— Te cunosc, mi-a spus.

— Da.

Zâmbetul i-a pălit şi mai mult.

— Tu eşti femeia care lucrează la librăria aia mare, comercială.

Câţiva oameni s-au oprit şi ascultau schimbul nostru de cuvinte, şi acesta era fără îndoială motivul pentru care se abţinea să facă referire la ultima oară când fusesem aici, când îi zisesem că e o ipocrită, care bagă pe gât marfă de rahat la suprapreţ.

Comparativ cu anumite lanţuri comerciale de răspândire naţională, cu greu puteam considera Emerald City ca fiind comercial. Cu toate astea, am ridicat din umeri şi am încuviinţat.

— Hm, ce pot să zic, şi noi suntem o parte din problema Americii corporatiste, însă şi noi vindem toate volumele şi cărţile de tarot pe care le vindeţi voi, uneori şi cu reducere dacă eşti membru al Programului Emerald City pentru Cititorii Fideli, am spus ultima parte mai tare.

Un pic de reclamă în plus nu strică niciodată.

Zâmbetul firav al Helenei a dispărut de tot, luând cu sine şi glasul hârşâit.

— Pot să te ajut cu ceva?

— Îl caut pe Erik.

— Erik nu mai lucrează aici.

— Unde s-a dus?

— Nu am căderea să vorbesc despre acest lucru.

— De ce? Ţi-e teamă să nu mă duc la altcineva? Crede-mă, niciodată n-ai fost în pericol să apelez la tine.

Şi-a dus la frunte degetele delicate şi m-a studiat cu seriozitate, cu o uşoară iritare în priviri.

— Simt multă întunecime în aura ta. Negru şi roşu, şi-a înălţat ea glasul, atrăgând atenţia acoliţilor ei. Nu ţi-ar prinde rău puţină muncă de purificare. De asemenea, ţi-ar mai putea fi util un pic de cuarţ fumuriu sau de cuarţ rutilat. Avem nişte exemplare excelente din amândouă la vânzare. Oricare dintre ele ţi-ar lumina aura.

Nu mi-am putut reţine un zâmbet superior. Credeam în ideea de aură şi ştiam că există cu adevărat, însă în acelaşi timp ştiam că aura mea nu arăta absolut deloc ca cea a unui muritor şi în nici un caz nu mi-ar fi putut-o vedea cineva ca Helena. Într-adevăr, un meseriaş din specia umană, capabil să vadă asemenea lucruri, ar fi remarcat că, dacă aş fi stat într-o mulţime de oameni, eu eram singura fără aură distinctă. Ar fi invizibilă pentru toată lumea, mai puţin pentru cineva precum Jerome sau Carter, însă un muritor deosebit de priceput i-ar putea simţi forţa şi, cum ar fi şi normal, ar umbla cu grijă. Erik era un astfel de muritor, motiv pentru care întotdeauna mă trata cu atâta respect, însă nu era şi cazul Helenei.

— Mamă! am lălăit. Nu pot să cred că ai dedus toate astea fără ajutorul aparatului tău de aură, am spus, referindu-mă la aparatul pe care Krystal Starz îl afişa cu mândrie ca fiind capabil să-ţi fotografieze aura pentru 9,95 dolari. Îţi datorez ceva acum?

— Nu am nevoie de aparat pentru a vedea aura celorlalţi, a pufnit ea. Eu sunt o Maestră. În plus de asta, spiritele care s-au reunit pentru această întrunire îmi spun destule despre tine.

Zâmbetul mi s-a lăţit.

— Şi ce-ţi spun?

În lunga mea viaţă avusesem prea puţin de-a face cu spiritele sau cu alte făpturi eterice, dar mi-aş fi dat seama dacă ar fi fost vreuna de faţă.

A închis ochii, şi-a dus din nou mâinile la fruntea care i s-a brăzdat, meditativ. Privitorii urmăreau scena uimiţi.

— Îmi spun că te preocupă multe. Că indecizia şi monotonia vieţii tale te fac să fii dură cu cei din jurul tău şi atâta timp cât ai să alegi calea întunericului şi a neîncrederii, nu-ţi vei afla niciodată liniştea şi lumina, a spus ea şi şi-a deschis ochii albaştri, prinsă în propriul extaz transcendental. Vor să ni te uneşti. Păşeşte în cercul nostru, simte-le energia tămăduitoare. Spiritele te vor ajuta să capeţi o viaţă mai bună.

— Aşa cum te-au ajutat pe tine să scapi de industria pornografică?

A îngheţat, a pălit şi mai că m-am simţit prost pentru o clipă. Experţii asemenea lui Erik nu erau singurii cu o reputaţie în comunitatea nemuritorilor. Zănatica de Helena era şi ea cunoscută. Se pare că cineva care fusese fanul ei acum ceva vreme o recunoscuse dintr-un film şi ne pasase şi nouă, celorlalţi, mizeria asta.

— Nu ştiu ce vrei să spui, a replicat ea într-un târziu, chinuindu-se să-şi controleze atitudinea de faţă cu adepţii ei.

— M-am înşelat, îmi aminteşti de cineva pe nume Moana Licka[5]. Chestia e că freci cristalele cum freca ea pe vremuri... hm, m-ai înţeles.

— Te înşeli, a spus Helena cu o voce gata-gata să-şi trădeze emoţia. Erik nu mai lucrează aici. Te rog să pleci.

Pe buze mi s-a înfiripat o altă replică, dar în momentul ăla l-am zărit în spatele ei pe Seth. Venise până în marginea mulţimii şi era martor la spectacol alături de ceilalţi. Când l-am văzut, dintr-odată m-am simţit stupid, iar plăcerea de a o umili pe Helena a devenit brusc ieftină şi fără substanţă. În ciuda stânjenelii, am reuşit să-mi ţin capul sus şi să păstrez pentru mine remarcile, şi m-am îndepărtat de ea. Seth mi s-a alăturat.

— Lasă-mă să ghicesc, am spus sec. Unii oameni scriu poveşti, iar alţii le trăiesc pur şi simplu.

— Cred că-ţi este imposibil să nu faci senzaţie pe unde mergi. Am presupus că era sarcastic, dar apoi mi-am aruncat privirea spre el şi i-am văzut aerul sincer, nici dezaprobator, nici ironic. Sinceritatea lui era aşa de neaşteptată încât m-am împiedicat uşor, dat fiind că eram mai atentă la el decât la direcţia în care mergeam. Renumită fiind pe bună dreptate pentru graţia mea, mi-am recăpătat echilibrul aproape imediat. Însă Seth, instinctiv, a întins mâna să mă prindă.

La gestul lui, am simţit deodată o străfulgerare de... de ceva. Ca atunci la secţiunea cu hărţi când am avut clicul ăla, sau ca valul ăla de plenitudine pe care îl simţeam când îi citeam cărţile. A fost scurt, pasager, de parcă nici nu s-ar fi întâmplat. Părea şi el la fel de surprins ca mine şi mi-a dat drumul la braţ nesigur, aproape şovăielnic. O clipă mai târziu, un glas din spatele meu a destrămat de tot vraja.

— Scuză-mă.

Când m-am întors, am văzut o fată subţirică, cu părul roşu tuns scurt şi cu urechile înţesate de piercinguri.

— Tu îl căutai pe Erik, nu?

— Mda...

— Ştiu eu pe unde umblă. A plecat acum vreo cinci luni ca să-şi deschidă propriul magazin. E în Lake City... nu mai ştiu cum se numeşte. E un semafor acolo, un magazin alimentar şi un restaurant mexican mare...

Am dat din cap.

— Cunosc zona. Dau eu de el. Mersi, am spus şi am privit-o curioasă. Lucrezi aici?

— Mda. Erik a fost întotdeauna de treabă cu mine, aşa că prefer să ştiu că se apucă de afaceri decât să stea aici. M-aş fi dus şi eu cu el, dar nu are nevoie de ajutor, aşa că m-am ales cu zărghita aia, a spus şi a făcut un semn cu degetul mare în direcţia Helenei.

Fata asta avea o atitudine serioasă şi practică, diferită de cea a majorităţii angajaţilor locului ăstuia. Acum îmi aminteam că o văzusem servind clienţii când intrasem.

— De ce lucrezi aici dacă nu-ţi place?

— Habar n-am. Îmi plac cărţile şi am nevoie de bani.

Mi-am cotrobăit prin geantă în căutarea uneia din puţin folositele mele cărţi de vizită.

— Uite. Dacă vrei un alt loc de muncă, vino să vorbeşti cu mine.

A luat cartea de vizită, a citit-o şi trăsăturile i-au fost copleşite de uimire.

— Mersi... aş zice.

— Mersi pentru informaţia despre Erik. Am făcut o pauză, am mai meditat puţin şi am scos o altă carte de vizită. Dacă ai vreun prieten, altcineva ca tine care lucrează aici, dă-i asta.

— E legal? m-a întrebat Seth mai târziu.

— Habar n-am. Dar noi ducem lipsă de personal la Emerald City. M-am gândit că un magazin de specialitate ca al lui Erik trebuie să se fi închis deja, aşa că am luat-o spre Lake Forest Park ca să-l duc pe Seth acasă la frate-său. Recunosc, m-a năpădit uşurarea. Era obositor să fii alături de eroul tău, ca să nu mai spun că fiecare interacţiune a noastră ne plasa pe poziţii total diferite. Probabil că era mai sigur pentru mine să limitez relaţia noastră la aia de scriitor-cititor.

L-am lăsat în faţa unei case drăguţe, din suburbii, a cărei curte era presărată cu jucării pentru copii. Copiii însă, nu erau de găsit, spre dezamăgirea mea. Seth şi-a luat teancul de cărţi, mi-a aruncat un alt zâmbet împrăştiat în timp ce-mi mulţumea, şi s-a făcut nevăzut în casă. Ajunsesem aproape înapoi în Queen Anne când am realizat că uitasem să-i cer exemplarul meu din Pactul de la Glasgow.

Iritată, am intrat în clădirea în care locuiam şi l-am auzit pe portar strigându-mă:

— Domnişoară Kincaid?

M-am dus la el şi mi-a înmânat o vază plină cu flori în nuanţe de mov şi roz-închis.

— Astăzi au sosit pentru dumneavoastră.

Am acceptat vaza cu încântare şi am inspirat aromele amestecate de trandafiri, stânjenei şi crini Stargazer. Nu era nici un bileţel. Tipic.

— Cine le-a adus?

A făcut un gest în spatele meu.

— Bărbatul de colo.

Capitolul 7

Când m-am întors, l-am văzut pe Roman stând într-un colţ al holului micuţ. Arăta demenţial într-un pulover verde-închis pe gât, cu părul negru dat pe spate. Mi-a zâmbit când i-am surprins privirea, şi m-am apropiat şi m-am aşezat lângă el.

— Dumnezeule, chiar eşti obsedat.

— Măi, măi. Ce îngâmfată eşti. Am venit să-mi iau haina.

— Ah, am făcut şi am roşit, simţindu-mă ridicol. De cât timp aştepţi?

— Nu de prea mult. De fapt, mai întâi am încercat la librărie, mă gândeam că aşa par mai puţin obsedat.

— Am liber azi, am spus şi mi-am coborât privirea spre florile bogat colorate din braţele mele. Mersi pentru flori. Nu era nevoie să mi le aduci ca să-ţi iei haina înapoi.

Roman a ridicat din umeri; ochii lui verzi-albăstrui aveau efecte copleşitoare asupra mea.

— Aşa e, dar mă gândeam că poate ele îţi induc dorinţa de a ieşi cu mine la un păhărel în seara asta.

Hm, deci mai avea un motiv.

— Hai să nu începem iar cu asta...

— Auzi, dacă voiai să eviţi „asta”, n-ar fi trebuit să mă ademeneşti noaptea trecută. Acum e prea târziu. Ai putea să eviţi suferinţa îndelungată şi să termini iute cu chestia asta. Cam ca atunci când smulgi un leucoplast, ori când tai o mână sau un picior.

— Mamă! Cine spunea că nu mai există romantism pe lume?

În ciuda sarcasmului meu, găseam că replicile spirituale ale lui Roman, servite cu uşurinţă, erau o schimbare reconfortantă după atmosfera ezitantă dintre mine şi Seth.

— Deci, cum rămâne? Să înţeleg că în final cedezi, generale? Sincer, până acum ai dus o luptă admirabilă de evitare a inamicului.

— Ştiu şi eu... Tu ai venit la mine acasă. Se pare că nu te-am evitat aşa de mult.

Pe când aştepta nerăbdător, zâmbetul mi-a pălit. Am oftat, l-am studiat şi am încercat să-i ghicesc motivaţiile. Apoi am spus:

— Roman, uite care e faza, pari un tip de treabă...

— Nu, a mormăit. Nu mă lua cu chestii din astea. Niciodată nu e un semn bun când o femeie spune: „eşti un tip de treabă”. Asta înseamnă că se pregăteşte să te trimită la plimbare cu frumosul.

Am clătinat din cap.

— Nu mă interesează să am o relaţie serioasă cu cineva în momentul de faţă, atâta tot.

— Uau! Relaţie serioasă? Ia-o uşurel, drăguţă. Nu te cer de soţie sau ceva de genul. Vreau doar să ies cu tine din când în când, poate să mergem la film, să luăm cina, să bem ceva, atâta tot. Şi la final, dacă am noroc, să mă sărut cu tine. La naiba, dacă încă te mai sperie chestia asta, doar o să ne strângem mâna.

Mi-am sprijinit capul de perete şi am stat aşa o clipă, fiecare dintre noi măsurându-l din priviri pe celălalt. Ştiam că era perfect posibil ca bărbaţii şi femeile să meargă la întâlniri fără ca asta să implice automat şi sex, dar în general întâlnirile mele nu decurgeau aşa. Instinctele mă făceau să caut sex, şi pe când îl priveam, am realizat că dorinţa asta ar putea fi puternică indiferent de nevoia unei sucub de a se hrăni. Îmi plăcea felul în care arăta, cum se îmbrăca, mirosul lui. În special îmi plăcea felul bleguţ în care încerca să mă curteze. Din nefericire, nu puteam opri setea distructivă tipică unui sucub, nici dacă voiam. Se petrecea prin voinţă proprie şi probabil că la el avea să aibă loc în forţă. Până şi sărutul despre care vorbise în glumă avea sa-i răpească un pic de viaţă.

— Nu ştiu nimic despre tine, am spus într-un final, când am realizat că tăcusem prea mult timp.

A zâmbit leneş.

— Ce vrei să ştii?

— Ăăă... nu ştiu. Ce-ţi place să faci? Ai şi tu o slujbă? Probabil că ai un orar foarte lejer dacă poţi să-mi dai târcoale tot timpul.

— Tot timpul, hm? Iar eşti îngâmfată, dar răspunsul e „da”, muncesc. Predau lingvistica la câteva colegii publice. Când nu sunt acolo, îmi ocup timpul cu corectarea lucrărilor şi altele.

— Bine. Care e numele tău de familie?

— Smith.

— Nu se poate!

— Ba se poate!

— Nu prea se potriveşte cu cel de Ducele Roman, am spus şi am încercat să mă gândesc la un alt criteriu adecvat de evaluare. De cât timp locuieşti în Seattle?

— De câţiva ani.

— Hobby-uri ai?

— Am câteva, a spus, a făcut o pauză şi şi-a aplecat capul spre mine când a văzut că nu mai vin şi alte întrebări. Mai vrei să ştii şi altceva? Ar trebui oare să scot şi carnetul de note? CV-ul actualizat şi dosarul complet?

Am dat din mână, semn că nu e nevoie.

— Nu mă interesează asemenea informaţii irelevante. Vreau doar să cunosc lucrurile cu adevărat importante.

— Ca de exemplu?

— Ca de exemplu... , care e cântecul tău preferat?

Evident, întrebarea mea l-a luat prin surprindere, dar imediat şi-a revenit din uimire, aşa cum făcuse şi noaptea trecută. Îmi plăcea mult chestia asta.

— Ultima parte a albumului Abbey Road, al lui Beatles.

— Ultima parte a albumului Abbey Road!

— Da, sunt o grămadă de piese, dar de fapt se cam amestecă toate într-una singură...

I-am retezat vorbele cu un gest rapid.

— Da, da, ştiu albumul.

— Deci?

— Deci e un răspuns destul de bun, am spus.

M-am tras de coada de cal, şi mă întrebam cum e mai bine să abordez chestia asta. Mai că mă convinsese.

— Aăă... nu. Îmi pare rău. Nu pot. E prea complicat. Chiar şi dacă o să ieşim numai o dată. Apoi o să mai ieşim încă o dată, apoi încă o dată, apoi...

— Tare te mai pripeşti. Dacă îţi dau cuvântul meu de cercetaş că nu te mai deranjez niciodată după ce ieşim o dată?

— Ai accepta aşa ceva? am întrebat sceptică.

— Sigur, dacă asta vrei tu. Dar nu cred că ai mai accepta tu aşa ceva, odată ce ai petrecut o seară cu mine.

Tonul sugestiv al vocii lui mi-a dat o chestie la stomac pe care n-o mai simţisem de mult timp. Înainte să apuc să procesez pe deplin informaţia, mi-a sunat telefonul mobil.

— Scuze, i-am spus pe când mi-l pescuiam din geantă. Mi-am aruncat privirea la ecran să văd cine mă sună şi am recunoscut numărul lui Cody. Mda?

— Salut, Georgina. S-a întâmplat ceva ciudat în noaptea asta... Dumnezeule. Chestia asta putea însemna orice, de la încă o crimă până la faptul că Peter se răsese în cap.

— Stai un pic.

M-am ridicat şi l-am privit pe Roman în timp ce jonglam cu vaza cu flori. S-a ridicat şi el, cu un aer preocupat.

— E totul în regulă?

— Mda, adică nu. Vreau să spun că nu ştiu. Uite, Roman, care e treaba, trebuie să mă duc acasă şi să vorbesc la telefon. Mersi pentru flori, dar acum nu pot să mă implic într-o relaţie, îmi pare rău. Nu e vina ta, e vina mea. Sincer.

A făcut câţiva paşi spre mine pe când eu mă îndepărtam.

— Stai puţin, a spus.

Şi-a vârât mâna prin buzunare, a scos un pix şi o bucată de hârtie. A mâzgălit ceva iute şi mi-a dat-o. Mi-am coborât privirea şi am văzut un număr de telefon.

— E pentru când te-oi răzgândi.

— N-am să mă răzgândesc.

A zâmbit doar, a aplecat uşor capul şi a ieşit din hol. L-am privit doar o clipă înainte să pornesc în sus pe scări, nerăbdătoare să aud ce veşti avea Cody. Când am ajuns înăuntru, am aşezat florile pe masă şi mi-am dus iar telefonul la ureche.

— Mai eşti acolo?

— Mda. Cine e Roman şi de ce ai folosit mai vechea frază cu: „nu e vina ta, e vina mea”?

— Nu contează. Ce se întâmplă? A mai murit cineva?

— Nu... nu. Chestia e că s-a întâmplat ceva, dar Peter nu crede că e mare lucru. Hugh spunea că tu crezi că se poate să se întâmple ceva mai grav decât credem noi.

— Spune-mi ce s-a întâmplat.

— Cred că azi-noapte ne-a urmărit cineva.

Cody mi-a povestit cum la scurt timp după ce au plecat de la mine, tot auzise zgomot de paşi în urma lui şi a lui Peter, pe stradă. Când se întorcea, nu era nimeni. Peter dăduse uitării incidentul, fiindcă nu simţiseră prezenţa unei alte fiinţe.

— Poate că nu ştii în ce fel se simte prezenţa unui vânător de vampiri.

— Tot aş fi simţit ceva. Şi Peter la fel. Poate că are dreptate şi am eu o imaginaţie debordantă. Sau poate era doar un muritor obişnuit care voia să ne tâlhărească sau ceva de genul.

Mă îndoiam de chestia asta. Nu simţeam muritorii la fel ca pe nemuritori, dar i-ar fi fost tare greu cuiva să se apropie pe furiş de un vampir.

— Mersi că mi-ai spus. Ai procedat bine.

— Şi acum ce ar trebui să fac?

Când m-am gândit că vreun ciudat i-ar putea urmări pe Peter şi pe Cody, m-a cuprins o senzaţie bizară, de nelinişte. Or fi fost ei defecţi, dar eu îi iubeam. Erau singurii pe care îi consideram familia mea şi nu puteam permite să li se întâmple ceva.

— Ce-a zis Jerome. Aveţi grijă. Staţi împreună cu alţii şi anunţaţi-mă imediat dacă se întâmplă ceva.

— Şi tu ce-o să faci? Gândul mi-a zburat la Erik.

— O să lămuresc treburile, odată pentru totdeauna.

Capitolul 8

Paige zâmbea cu gura până la urechi când am venit la muncă în tura de dimineaţă a doua zi.

— Bună treabă ai făcut cu Seth Mortensen, mi-a spus şi-a luat privirea de la hârţogăria frumos aranjată de pe biroul ei şi s-a uitat la mine.

Biroul pe care îl împărţeam eu şi cu Doug arăta de regulă ca după război.

— Cum adică?

— L-ai convins să vină să scrie aici.

Am clipit. După toată aventura noastră din U District şi de la Krystal Starz, nu suflasem o vorbă despre folosirea librăriei noastre drept loc de creaţie.

— Ah!

— Adineauri l-am văzut la etaj, la cafenea. A spus că s-a distrat de minune ieri.

Am plecat de la ea din birou, uimită, şi mă întrebam dacă îmi scăpase mie ceva ieri. Nu păruse tocmai o ieşire de zile mari, dar am presupus că se simţea încântat şi recunoscător pentru cărţile pe care le obţinuse la un preţ redus. Oare se mai întâmplase şi altceva notabil?

Pe nepusă masă, mi-a revenit în memorie amintirea atingerii mâinii lui Seth şi bizarul val de familiaritate pe care îl răspândise în fiinţa mea. Nu, am hotărât, nu fusese nici o chestie, doar închipuirea mea.

Am urcat la cafenea după moca de rigoare, nedumerită încă. Cum era de aşteptat, Seth stătea într-un colţ, cu laptopul în faţa lui pe masă. Arăta cam ca ieri, numai că azi avea un tricou cu Beaker din Păpuşile Muppets. Degetele îi alergau furioase pe tastatură şi avea privirea aţintită asupra monitorului.

— Salut, am spus.

— Salut.

Atâta tot. Şi nici măcar nu şi-a ridicat privirea.

— Lucrezi?

— Da.

Am aşteptat detalii, dar au întârziat să vină. Aşa că am continuat:

— Şi ia zi, Paige mi-a spus că te muţi aici.

Nu mi-a răspuns, nici măcar nu ştiam dacă mă auzise. Deodată şi-a înălţat privirea, iar ochii i-au devenit pătrunzători.

— Ai fost vreodată în Texas? M-a surprins la faza asta.

— Cum să nu. Unde anume?

— În Austin. Mă interesează cum e vremea acolo.

— Când? În perioada asta?

— Nu... , mai degrabă primăvara sau pe la începutul verii. Mi-am stors creierii.

— E cald, plouă şi sunt furtuni. E şi ceva umiditate, vecină cu tornada.

— Ah, a spus el şi a căpătat un aer meditativ, apoi a dat energic din cap şi şi-a îndreptat din nou atenţia spre laptopul lui. Lui Cady o să-i placă la nebunie chestia asta. Mersi.

Mi-a luat ceva să-mi dau seama că se referea la unul din personajele lui. Era notorie lehamitea Ninei Cady faţă de vremea furtunoasă. Deodată stomacul mi-a scăpat din lăcaşul lui şi a izbit podeaua. M-am şi mirat că el nu a auzit zgomotul pe care l-a scos.

— Scrii... scrii ceva cu Cady şi O’Neill? Acum?

— Mda, a spus el relaxat, de parcă încă am mai fi vorbit despre vreme. Următoarea carte de după următoarea. Următoarea e deja în proces de publicare. Mai am cam un sfert din asta.

I-am privit extaziată laptopul, ca pe un zeu din vechime îmbăiat în aur, capabil să facă minuni, să aducă ploaia, să domolească foamea mulţimii. Rămăsesem fără cuvinte. Faptul că următoarea capodoperă era în proces de creaţie chiar dinaintea ochilor mei, faptul că era posibil să spun ceva ce ar fi putut-o influenţa, era mai mult decât puteam suporta. Am înghiţit în sec şi mi-am smuls privirea de la el, străduindu-mă să-mi menţin calmul. La urma urmei, nu prea avea sens să mă entuziasmez de un alt volum din serie când eu încă îl mai aveam de citit pe cel de acum.

— Mamă! Un roman cu Cady şi O’Neill. E chiar...

— Ăăă, sunt cam ocupat. Trebuie să mă ocup de asta acum. Scuze. Cuvintele lui m-au împietrit.

— Poftim?

Adică mă trimitea la plimbare?

— Putem să vorbim mai târziu?

Chiar mă trimitea la plimbare. Şi asta fără măcar să catadicsească să-mi arunce o privire. M-am înroşit la faţă.

— Şi cartea mea? am izbucnit, lipsită de eleganţă.

— Poftim?

Pactul de la Glasgow. Mi-ai scris dedicaţia?

— Ah. Asta.

— Ce vrei să spui?

— Am să-ţi trimit un e-mail.

— Îmi trimiţi... vrei să spui că nu mi-ai adus cartea? Seth a clătinat din cap şi a continuat să lucreze.

— Ah. Bine. Nu înţelesesem faza cu e-mailul, dar nu aveam de gând să-i cerşesc atenţia. Bine, ne vedem mai târziu. Să ne anunţi dacă ai nevoie de ceva, am spus cu un glas înţepenit şi rece, dar mă îndoiam că remarcase măcar.

Am încercat să nu dau buzna în jos pe scări. De când, mă rog frumos, începuse el să se poarte aşa cu mine? Mai ales că ieri umblasem cu el prin tot oraşul. O fi fost el un scriitor celebru, dar nu avea dreptul să se poarte ca un măgar cu mine Mă simţeam umilită.

Umilită că ce? Că nu te-a băgat în seamă? m-a mustrat glăsciorul interior al raţiunii. Nu ţi-a făcut o scenă. Era doar ocupat, în fond, tu te-ai plâns că nu scrie destul de repede.

Am ignorat glăsciorul şi m-am apucat iar de treabă, simţindu-mă încă jignită, însă munca nu mi-a permis să-mi hrănesc prea mult timp amorul-propriu rănit, căci după-amiaza şi lipsa personalului m-au ţinut ocupată în magazin. Următoarea dată când am reuşit să mă duc înapoi în birou a fost ca să-mi iau geanta la finalul turei.

Pe când mă pregăteam să plec, am văzut un mesaj de la Seth în contul de e-mail. M-am apropiat de calculator şi am citit.

Georgina,

Ai fost vreodată atentă la agenţii imobiliari, la felul în care se îmbracă, la maşinile pe care le conduc? Adevărul e mai ciudat decât ficţiunea, după cum se spune. Seara trecută mi-am exprimat interesul de faţă cu fratele meu de a locui în University District şi el şi-a sunat o prietenă, agent imobiliar. A ajuns în fix două minute, şi presupun că nu e puţin lucru, dat fiind că îşi are biroul în West Seattle. Şi-a făcut apariţia într-un jaguar, al cărui alb strălucitor era depăşit doar de albul orbitor al zâmbetului ei de Miss America, în timp ce se extazia non-stop de prezenţa mea, sfârteca tastele computerului în căutare de locuinţe adecvate, cu nişte unghii destul de lungi încât să tragă în ţeapă un bebeluş. (Vezi? Mi-am amintit cât de tare ţi-a plăcut expresia „a trage în ţeapă”.)

De fiecare dată când găsea o locuinţă care mi-ar fi putut fi pe plac, se entuziasma: „Da... , da. Ah, da! Aşa! Aşa! Da! Da!”. Mărturisesc că atunci când a terminat, mă simţeam cam murdar şi epuizat, ca şi când ar fi trebuit să-i arunc nişte bani pe pernă sau ceva de genul ăsta. Lăsând deoparte teatrul pe care-l juca, până la urmă am găsit un apartament drăguţ nu prea departe de campus, şi în plus nou-nouţ. A fost scump, cum ai sugerat tu, dar cred că e exact ce vreau. Mistee – da, aşa o cheamă – şi cu mine mergem în seara asta să-l vizităm. Mi-e şi frică de reacţia ei dacă fac o ofertă. Fără îndoială că gândul la comision o va duce direct la orgasme multiple. (Şi că veni vorba, întotdeauna am fost de părere că poziţia misionarului este cea care a împiedicat femeile să aibă parte de adevărata împlinire.)

În orice caz, voiam să te ţin la curent, pentru că tu eşti cea care mi-a arătat prima oară U District. Îmi pare rău că nu am avut ocazia să stau de vorbă cu tine mai devreme; mi-ar fi plăcut să aflu de la tine ce restaurante sunt prin zonă. Încă nu cunosc prea bine zona, iar frate-meu şi cumnată-mea sunt prea ocupaţi cu viaţa lor suburbană ca să-mi recomande vreun restaurant care nu are meniu şi pentru copii.

Ei, acum cred că ar trebui să mă întorc la scris, ca să-mi permit sus-amintita locuinţă. Cady şi O’Neill sunt stăpâni nerăbdători, ăăă, adică stăpână şi stăpân nerăbdători, după cum ai remarcat mai devreme. Şi apropo, nu am uitat de exemplarul tău din Pactul de la Glasgow. Aveam de gând să scriu ceva aproape original aseară, după plăcuta zi petrecută împreună, dar vâltoarea imobiliară m-a prins până peste cap. Scuze. Ţi-o aduc în curând.

Ne vedem, Seth

Am citit de două ori e-mailul. Eram aproape sigură că în scurtul timp de când îl cunoscusem pe Seth, nu-l auzisem niciodată rostind atâtea cuvinte câte scrisese adineauri. Dar nu era numai asta, erau cuvinte amuzante, care mă distrau. Era ca un miniroman cu Cady şi O’Neill, doar pentru mine. Era o mare diferenţă faţă de atitudinea lui ezitantă de azi-dimineaţă. Dacă mi-ar fi spus personal ceva cât de cât comparabil, probabil că aş fi leşinat.

— Incredibil, am mormăit cu ochii la monitor.

E-mailul înmuiase o parte din mine, deşi o altă parte simţea că ar fi putut şi el să fie mai plin de tact mai devreme, chiar dacă era ocupat. Restul fiinţei mele a remarcat că toate aceste „părţi din mine” ar avea probabil nevoie de ajutor specializat şi, în plus de asta, chiar trebuia să plec şi să-l caut pe Erik pentru chestia cu vânătorul de vampiri. Am trimis un răspuns rapid:

Mersi pentru e-mail. Cred că pot să mai rezist încă o zi fără carte. Succes cu agenta imobiliară şi ai grijă să-ţi pui prezervativ când faci o ofertă. Alte restaurante bune la care poţi mânca sunt Han & Sons, The Tomato Cafe şi Lotus Chinese.

— Georgina

Am plecat din magazin, dându-l rapid uitării pe Seth, bucuroasă că nu era trafic la ora asta. Am pornit spre Lake City şi am găsit repede intersecţia de care pomenise fata de la Krystal Starz. Reperarea magazinului s-a dovedit a fi o provocare. Zona era înţesată de complexe comerciale şi de mai multe soiuri de magazine, şi am parcurs grămezi de reclame stradale şi de vitrine în speranţa că am să găsesc ceva promiţător. Într-un final, am remarcat o firmă micuţă, întunecoasă, vârâtă în colţul unui ciorchine de magazine mai puţin frecventate. „TAINE S.R.L.” Ăsta trebuia să fie.

Am parcat în faţă, sperând că era deschis. Nu avea afişat orarul, dar uşa a cedat imediat când am împins-o. În aerul dinăuntru pluteau rotocoale de fum de santal ars şi, de la un CD player micuţ aşezat pe tejghea, se auzeau sunetele delicate ale unei muzici de harpă. Nu vedeam pe nimeni în magazin, aşa că am umblat pe acolo, admirând ce aveam împrejur. Cărţi adevărate de mitologie şi de religie, nu prostiile alea ţipătoare pe care le vindeau la Krystal Starz, se înşirau pe pereţi, şi vitrine aranjate cu grijă în care erau expuse bijuterii lucrate manual pe care le-am recunoscut ca aparţinându-le câtorva artişti locali. O varietate de obiecte ritualice, precum lumânări, tămâie şi statuete, umpleau fiecare colţişor, dând locului un aspect pestriţ, dar agreabil şi familiar.

— Domnişoară Kincaid. Este o onoare să te revăd.

M-am răsucit dinspre statueta albă, reprezentarea zeiţei Tara, pe care o admiram. Erik a intrat în încăpere şi mi-am stăpânit uimirea pe care mi-a provocat-o apariţia lui. Când îmbătrânise în felul ăsta? Era bătrân şi ultima oară când îl văzusem, cu pielea lui întunecată ridată, cu părul cărunt, dar nu-mi aminteam să fi mers aplecat sau să fi avut ochii înfundaţi în orbite. Am încercat să-mi aduc aminte când vorbiserăm ultima oară. Nu mă gândeam să fi trecut atâta timp. Cinci ani? Zece? Cu muritorii era uşor să pierzi şirul anilor.

— Şi eu mă bucur să te văd. Eşti greu de găsit. A trebuit să te caut pe la Krystal Starz ca să aflu ce s-a întâmplat cu tine.

— Ah. Sper că n-a fost o experienţă prea... jenantă.

— N-a fost imposibil de controlat. În plus de asta, mă bucur că ai plecat de acolo, am spus şi am privit împrejur în magazinul înţesat şi prost luminat. Îmi place aici.

— Nu e mare lucru, nici nu-mi aduce prea mulţi bani, dar e al meu. Pentru asta am economisit şi aici o să-mi petrec ultimii ani din viaţă.

Am făcut o grimasă.

— Acum nu deveni patetic, nu eşti chiar aşa de bătrân. Zâmbetul i s-a lăţit, iar expresia i-a devenit uşor ironică.

— Nici dumneata, domnişoară Kincaid. Eşti la fel de frumoasă ca prima oară când te-am văzut, a spus şi s-a plecat uşor, dar mai mult decât ar fi trebuit s-o facă cineva cu un spate ca al lui. Cu ce-ţi pot fi de folos?

— Am nevoie de informaţii.

— Desigur, a spus şi a făcut un gest spre o masă mică de lângă tejgheaua principală, acum acoperită cu cărţi şi cu un suport de lumânări frumos împodobit. Ia loc. Serveşte un ceai împreună cu mine şi hai să vorbim. Dacă nu cumva te grăbeşti...

— Nu, am timp.

În timp ce Erik aducea ceaiul, eu am eliberat masa şi am aşezat cărţile în teancuri ordonate pe podea. Când s-a întors cu ceainicul, ne-am prins într-o conversaţie uşoară şi am sorbit din ceai pentru scurtă vreme, dar nu prea îmi stătea mintea la asta. Probabil că neliniştea mea era evidentă, căci degetele îmi dănţuiau pe buza ceştii şi loveam nerăbdătoare din picior.

În cele din urmă, am atacat subiectul care mă interesa.

— Vreau să ştiu despre vânătorii de vampiri.

Pentru majoritatea oamenilor ar fi fost o cerinţă ciudată, dar Erik a dat doar din cap, aşteptând continuarea.

— Ce anume ai vrea să ştii?

— Orice. Obiceiurile lor, după ce îi recunoşti. Tot ce ştii.

S-a lăsat pe speteaza scaunului, ţinându-şi ceaşca cu delicateţe.

— Din câte am înţeles, vânătorii de vampiri se nasc astfel, nu se formează. Au „talentul”, ca să spun aşa, de a ucide vampiri.

S-a lansat în relatarea şi a altor detalii, şi majoritatea se potriveau cu ce aflasem eu de la Peter.

Meditând la ce-mi spusese Cody despre sentimentul că era urmărit de cineva invizibil, am întrebat:

— Au şi alte calităţi, din câte ştii? Pot deveni invizibili?

— Din câte ştiu eu, nu. Unele fiinţe nemuritoare da, desigur, dar nu şi vânătorii de vampiri. Sunt tot muritori, în fond, în ciuda bizarelor talente.

Am dat din cap, dat fiind că şi eu eram o astfel de creatură care se putea face invizibilă, deşi rareori apelam la puterea asta. Mi-a trecut prin gând că poate fantoma care-l necăjise pe Cody era un nemuritor invizibil care încerca să le joace o festă, dar tot ar fi trebuit să-i simtă semnul distinctiv pe care îl aveam cu toţii. Într-adevăr, ar fi trebuit să simtă şi un muritor, vânător de vampiri. Faptul că nici nu văzuse şi nici nu simţise nimic făcea credibilă teoria lui Peter că urmăritorul fusese doar în închipuirea lui Cody.

— Vânătorii de vampiri pot fi periculoşi şi pentru altcineva decât pentru vampiri? Demoni... sau alte făpturi nemuritoare?

— Este foarte greu să faci ceva concret unui nemuritor, a pus el meditativ. Sunt anumiţi oameni de bine, preoţii puternici, de exemplu, care pot alunga demonii, dar nu le pot face rău. De asemenea, am auzit de cazuri de muritori care au capturat făpturi supranaturale, dar ceva mai mult de atât... Nu spun că e imposibil, ci doar că n-am auzit niciodată de aşa ceva. Din câte pot să spun în momentul ăsta, vânătorii de vampiri nu le pot face rău decât vampirilor, şi atâta tot.

— Apreciez ce poţi să-mi spui tu în momentul ăsta mai mult decât majoritatea datelor confirmate.

M-a privit plin de curiozitate.

— Dar nu ăsta e răspunsul pe care îl aşteptai.

— Nu ştiu. E cam ce mi s-a spus deja. Numai că mă gândeam că poate e mai mult de-atât.

Era foarte posibil ca Jerome să fi spus adevărul, că era vorba doar despre un vânător agresiv de vampiri, şi faptul că ne avertizase pe mine şi pe Hugh fusese pur şi simplu un gest de politeţe, ca să ne scutească de o neplăcere. Cu toate astea, nu-mi puteam alunga sentimentul că Jerome ne ascunsese nişte informaţii, şi nici nu credeam cu adevărat că amicul Cody era genul care să inventeze poveşti.

Probabil că păream perplexă, pentru că Erik mi-a sugerat, oarecum şovăielnic:

— Pot să mă interesez mai în detaliu, dacă vrei. Faptul că eu nu am auzit niciodată să fie ceva capabil să le facă rău celorlalţi nemuritori nu înseamnă că nu poate exista cu adevărat.

— Ţi-aş fi recunoscătoare, am spus şi am dat din cap. Mulţumesc.

— Este un privilegiu să-i pot fi de folos cuiva ca dumneata. Şi dacă vrei, pot să mă interesez şi despre vânătorii de vampiri în general. A făcut o pauză ca să-şi aleagă cu grijă cuvintele. Dacă o asemenea persoană ar fi la pândă, ar fi ceva semne în sânul comunităţii oculte. Cineva ar cumpăra cele trebuincioase, ar pune întrebări. Astfel de fiinţe nu trec neobservate.

Acum eu eram aia care ezita. Jerome ne spusese să avem grijă. Aveam sentimentul că nu ar fi apreciat munca mea privată de investigaţie, deşi faptul că stăteam acum de vorbă cu Erik exact asta era. Desigur, nu ar conta că-mi scot eu propriile antene, pentru că faptul că strângeam informaţii nu era ca şi când m-aş fi dus personal să-l caut pe respectivul.

— Ţi-aş fi recunoscătoare şi pentru asta. Orice poţi să afli mi-ar fi de folos, am spus cu o ultimă sorbitură din ceai şi am aşezat pe masă ceaşca goală. Cred că acum ar fi bine să plec.

S-a ridicat odată cu mine.

— Mulţumesc că ai luat ceaiul cu mine. De regulă, numai în vise i se mai întâmplă unui bărbat să fie cu o femeie ca dumneata.

Am râs uşurel la gluma voalată, care făcea aluzie la vechea poveste despre sucubii care le apăreau bărbaţilor în vis.

— Stai liniştit, Erik, visele tale sunt în siguranţă. Mi-a zâmbit şi el la rândul lui.

— Mai treci peste câteva zile şi am să-ţi spun ce am aflat, şi mai bem un ceai.

Mi-am aruncat privirea prin magazinul pustiu, gândindu-mă că nu a intrat nici un client în timpul întrevederii noastre, aşa că brusc am simţit nevoia să-i fac vânzare.

— Vreau să cumpăr nişte ceai din ăsta înainte să plec.

Mi-a aruncat o privire îngăduitoare, şi în ochii căprui-închis i se citea amuzamentul, ca şi când şi-ar fi dat seama ce joc făceam.

— Credeam că eşti mai degrabă genul de amatoare de ceai negru – sau cel puţin o admiratoare a cafeinei.

— Ei, chiar şi mie îmi place să mai schimb câte ceva uneori. Şi apoi, a fost bun... În sensul vegetal, decofeinizat.

— Am să-i transmit complimentele tale prietenei mele. Ea face amestecurile şi eu i le vând.

— Hm, o prietenă.

— O simplă prietenă, domnişoară Kincaid.

A mers spre un raft din spatele casei de marcat unde se aflau mai multe varietăţi de ceai. Când m-am apropiat de tejghea să plătesc, am admirat câteva dintre bijuteriile de sub geam. O bijuterie anume mi-a reţinut privirea, un colier format din trei şiruri de perle de apă dulce, de culoarea piersicii, printre care erau şi mărgeluţe de aramă sau bucăţele de sticlă verde de mare. Piesa centrală era un ankh[6] din aramă.

— E tot de la un meşteşugar local?

— L-a făcut un vechi prieten din Tacoma, a spus Erik. A scos colierul din vitrină şi l-a aşezat pe tejghea.

Mi-am trecut degetele peste frumoasele perle netede; fiecare avea o formă puţin neregulată.

— Cred că i-a adăugat şi un pic de influenţă egipteană, a adăugat Erik, dar a vrut şi să invoce într-un fel spiritul Afroditei şi al mării, să creeze ceva ce ar fi putut purta străvechile preotese.

— Nu purtau nimic de o asemenea frumuseţe, am murmurat pe când întorceam colierul invers şi remarcam preţul usturător de pe etichetă. M-am trezit vorbind fără voie: Şi multe dintre oraşele greceşti chiar aveau o influenţă egipteană. Ankh-urile chiar au apărut pe monede cipriote, ca şi Afrodita.

Când am atins arama ankh-ului, mi-am amintit de un alt colier peste care se aşternuse de mult pulberea vremurilor. Acela era mai simplu, doar mărgeluţe înşirate pe o sforicică pe care fuseseră încrustate ankh-uri micuţe. Însă soţul meu mi-l adusese în ziua nunţii noastre, se strecurase în casa noastră după revărsatul zorilor, un gest atipic de îndrăzneţ din partea lui.

Îl certasem pentru imprudenţa lui.

„Ce faci? O să mă vezi în după-amiaza asta... şi apoi în fiecare zi!”

„Trebuia să ţi le dau înainte de nuntă”, a spus şi mi-a întins mărgelele. „Au fost ale mamei mele. Vreau să fie ale tale şi să le porţi astăzi.”

Se aplecase înainte şi îmi pusese mărgelele la gât. Când degetele lui îmi atinseseră pielea, îmi simţisem trupul străbătut de o fierbinţeală şi de ceva ca o gâdilătură. La frageda vârstă de cincisprezece ani nu înţelegeam prea bine asemenea senzaţii, deşi eram dornică să le explorez. Eu cea experimentată de azi îi recunoşteam ca fiind primii fiori ai dorinţei, şi... hm, mai fusese ceva, ceva ce încă nu înţelegeam. Era ca un curent electric, sentimentul că eram uniţi în ceva ce depăşea puterea noastră de înţelegere, faptul că iubirea noastră era inevitabilă.

„Gata”, a spus el, odată ce mărgelele au fost prinse şi părul aranjat la loc. „Perfect.”

Apoi nu a mai spus nimic. Nici nu era nevoie. Ochii lui îmi spuneau tot ce trebuia să ştiu, şi m-am înfiorat. Înainte de Kyriakos, nici un alt bărbat nu mă privise îndelung. În fond, eu eram mult prea înalta fiică a lui Marthanes, cea cu limba ascuţită, care nu gândea înainte să deschidă gura. Capacitatea de a-mi schimba forma avea până la urma să mă scape de una din cele două probleme, dar nu şi de cealaltă. Însă Kyriakos întotdeauna mă ascultase şi mă privise ca şi când aş fi fost cineva important, cineva tentant şi atrăgător, asemenea frumoaselor preotese ale Afroditei care încă îşi duceau la îndeplinire ritualurile, departe de privirile preoţilor creştini.

Şi atunci m-a năpădit dorinţa de a-i simţi mâinile pe trup şi nici nu realizasem cât de mult până când l-am prins de mână brusc, pe neaşteptate. I-am luat-o, mi-am aşezat-o pe talie şi l-am tras aproape de mine. Ochii i s-au mărit de uimire, dar nu s-a retras. Aveam aproape aceeaşi înălţime şi gura lui mi-a găsit-o fără greutate pe a mea, strivind-o cu un sărut. M-am sprijinit de zidul cald de piatră din spatele meu, prinsă la mijloc între el şi zid. Îi simţeam fiecare parte a trupului lipită de al meu, dar tot nu eram destul de aproape. Nu suficient de aproape.

Săruturile noastre au devenit şi mai înfocate, de parcă numai buzele noastre ar fi avut puterea de a micşora distanţa dureroasă care ne ţinea departe. I-am luat din nou mâna, de data asta ca să-mi ridic fusta de pe un picior. Mâna lui a mângâiat carnea delicată de acolo şi, fără prea multe insistenţe, şi-a coborât-o spre interiorul coapsei. Mi-am împins înainte bazinul şi acum aproape că fremătam lipită de el, dorind să mă acopere de mângâieri.

„Letha? Unde eşti?”

Glasul surorii mele a fost purtat de vânt; nu era prin apropiere, dar destul de aproape încât să ajungă aici în curând. Kyriakos şi cu mine ne-am dezlipit unul de celălalt, gâfâind amândoi, cu inimile bătându-ne nebuneşte. Mă privea de parcă nu m-ar mai fi văzut niciodată, iar privirea îi era pârjolitoare.

„Ai mai fost cu cineva până acum?” m-a întrebat uimit.

Am clătinat din cap.

„De unde... Niciodată nu mi te-aş fi închipuit făcând...”

„Învăţ iute.”

A zâmbit larg şi mi-a lipit mâna de buzele lui.

„În noaptea asta”, a spus el cu respiraţia întretăiată, „În noaptea asta... ”

„În noaptea asta”, am încuviinţat.

Atunci s-a îndepărtat cu spatele, cu privirea mocnindu-i încă.

„Te iubesc. Eşti viaţa mea.”

„Şi eu te iubesc”, i-am spus zâmbind şi l-am urmărit cu privirea pe când se îndepărta. Un minut mai târziu am auzit-o iar pe sora mea.

„Letha!”

— Domnişoară Kincaid!

Glasul lui Erik m-a smuls din vâltoarea aducerilor aminte şi brusc am revenit în magazin, departe de casa de mult năruită a părinţilor mei. I-am întâlnit privirile întrebătoare şi am ridicat colierul.

— Iau şi ăsta.

— Domnişoară Kincaid, a spus el nesigur, strângând între degete eticheta cu preţul. Ajutorul pe care vi-l dau... nu e nevoie... nu costă nimic...

— Ştiu, l-am asigurat. Ştiu. Dar trece-mi şi asta pe nota de plată. Şi întreabă-ţi prietenul dacă poate să-mi facă şi nişte cercei asortaţi.

Am plecat din magazin cu colierul la gât, meditând încă la dimineaţa aceea, la sentimentul pe care îl avusesem când fusesem atinsă pentru prima oară, atinsă numai de un bărbat pe care îl iubeam. Am răsuflat şi mi-am alungat din minte amintirea aceasta, aşa cum făcusem de nenumărate ori.

Capitolul 9

Când m-am întors în Queen Anne, am descoperit că încă îmi mai rămânea mare parte din seara asta. Din nefericire, nu aveam nimic de făcut. Un sucub fără viaţă socială! Ce trist! Şi mai trist era faptul că aş fi putut avea o grămadă de lucruri de făcut, dar o dădusem în bară. Desigur, Doug mă invitase să ies cu el destul de des; acum fără doar şi poate se bucura de ziua liberă alături de o femeie care îl aprecia şi mai mult. Şi pe Roman îl refuzasem, cu tot cu ochii lui frumoşi. Am zâmbit melancolic, amintindu-mi de conversaţia lui degajată şi de farmecul său sclipitor. Ar fi putut lejer să fie O’Neill întrupat din romanele lui Seth.

Când gândul mi-a zburat la Seth, mi-am amintit că încă se mai afla la el cartea mea şi era deja a treia zi fără ea. Am oftat, dornică să ştiu ce avea să se mai întâmple apoi, să mă pierd în paginile populate de Cady şi de O’Neill. Asta ar fi fost o modalitate în care să-mi petrec seara. Ce netrebnic. Nu mi-o mai dă niciodată înapoi şi niciodată n-o să aflu ce...

Am gemut şi mai că mi-a venit să-mi dau una peste frunte când mi-am realizat propria prostie. Nu cumva lucram la o mare librărie? După ce mi-am parcat maşina, am pornit spre Emerald City şi am descoperit teancul de cărţi cu Pactul de la Glasgow rămase acolo după sesiunea de autografe. Am înhăţat una şi m-am dus cu ea la casă. Beth, una dintre casiere, era liberă momentan.

— Vrei să-mi demagnetizezi şi mie asta? i-am cerut şi am împins cartea de-a latul mesei.

— Sigur, a spus ea şi a trecut-o peste demagnetizator. Îţi aplic reducerea la care ai dreptul?

Am clătinat din cap.

— N-o cumpăr, o iau doar cu împrumut.

— Se poate? a spus şi mi-a dat cartea înapoi.

— Sigur, am minţit. Directorii au dreptul ăsta.

Câteva minute mai târziu îi arătam premiul obţinut pisicii mele celei indiferente şi porneam apa în cadă. În timp ce se umplea, mi-am verificat mesajele: nu aveam nici unul. M-am uitat prin corespondenţa pe care o luasem în drum spre apartament. Nici acolo nu era nimic interesant. Mulţumită că nimic altceva nu-mi solicita atenţia, am sărit din haine şi m-am prelins în străfundurile acvatice ale căzii, atentă să nu ud cartea. Aubrey, ghemuită în apropiere, mă privea cu ochii mijiţi, meditând, pare-se, la motivele care ar putea determina pe cineva să se scufunde vreodată în apă de bunăvoie şi, în plus, pentru o lungă perioadă.

Mi-am spus că pot să citesc mai mult de cinci pagini în noaptea asta întrucât în ultimele câteva zile fusesem văduvită de ea. Când am terminat-o pe a cincisprezecea, am descoperit că mai am trei pagini şi încep capitolul următor. Aş putea să citesc până la o pauză pe bune. Când am terminat, am oftat şi m-am lăsat pe spate, cu un sentiment de decadenţă şi de epuizare. Ce fericire. Cărţile sunt mai puţin aducătoare de necazuri decât orgasmele.

A doua zi de dimineaţă m-am dus la muncă fericită şi împrospătată. Paige a dat de mine pe la prânz în timp ce stăteam pe marginea biroului meu şi îl urmăream pe Doug care juca Minesweeper[7]. Când am văzut-o, am sărit de la locul meu în timp ce el oprea iute jocul.

Paige l-a ignorat şi m-a fixat pe mine cu privirea.

— Vreau să faci o chestie cu Seth Mortensen.

Jenată, mi-am amintit de comentariul despre sclava sexuală.

— Ca de exemplu?

— Nu ştiu, a spus şi a dat din cap uşor, indiferentă. Orice. E nou-sosit în oraş, încă nu cunoaşte pe nimeni, aşa că probabil are o viaţă socială groaznică.

Mi-am amintit de primirea rece de ieri şi dificultăţile de a lega o conversaţie, aşa că nu prea mă mirau veştile ei.

— I-am făcut un tur al oraşului.

— Nu e acelaşi lucru.

— Şi frate-său?

— Ce e cu el?

— Sunt convinsă că şi ei fac chestii din astea tot timpul.

— De ce te împotriveşti? Credeam că eşti fan.

Eram fan, mare de tot, dar citirea cărţilor lui şi interacţionarea cu el se dovedeau a fi două lucruri foarte diferite. Pactul de la Glasgow era extraordinar, la fel şi e-mailul pe care mi-l trimisese. Însă la capitolul conversaţie stătea un pic cam... prost. Desigur, nu-i puteam spune asta lui Paige, aşa că eu şi cu ea am dezbătut un pic problema asta, în timp ce Doug ne privea cu interes. Într-un târziu, am acceptat în silă, îngrozită de perspectiva de a-i propune măcar o asemenea aventură lui Seth, ce să mai vorbesc de efectiva punere în practică.

Mai târziu, când în sfârşit mi-am făcut curaj să mă apropii de el, eram pregătită să mă trimită iar la plimbare, în loc de asta, s-a rupt de munca lui şi mi-a zâmbit.

— Salut, a spus.

Starea lui era mult îmbunătăţită, aşa încât am tras concluzia că ziua de ieri trebuie să fi fost un accident.

— Salut. Cum merge?

— Nu prea bine, a spus şi a lovit uşor monitorul laptopului cu unghiile şi s-a concentrat asupra lui, încruntat. E un pic complicat. Nu prea reuşesc să surprind bine scena asta.

M-a copleşit curiozitatea. Hm, Cady şi O’Neill au zile mai proaste. Întotdeauna îmi imaginasem că trebuie să fie o chestie teribil de palpitantă să interacţionezi cu asemenea personaje, cea mai adevărată treabă.

— Se pare că ai nevoie de o pauză. Paige e îngrijorată din pricina vieţii tale sociale.

Ochii lui căprui m-au privit din nou.

— Serios? De ce?

— Crede că nu ieşi destul, că încă nu cunoşti pe nimeni în oraş.

— Îl cunosc pe frate-meu şi familia lui. Şi pe Mistee, a spus, a făcut o pauză şi a continuat: Şi te cunosc şi pe tine.

— Foarte bine, pentru că sunt pe cale să devin responsabilul tău personal cu distracţia.

Pe buze i-am văzut o uşoară strâmbătură, apoi a clătinat din cap şi a privit din nou la monitor.

— E foarte drăguţ din partea ta şi a lui Paige, dar nu e nevoie.

Nu mă trimitea la plimbare cum o făcuse ieri, dar tot mă irita că generoasa mea ofertă nu era acceptată, mai ales că i-o făceam sub presiune.

— Haide, am spus. Ce altceva o să faci?

— Am să scriu.

Nu mă puteam opune la aşa ceva. Romanele lui erau însăşi lucrarea lui Dumnezeu. Cine eram eu să le obstrucţionez creatorul? Şi totuşi... Paige îmi dăduse instrucţiuni şi asta era aproape o poruncă divină în sine. Deodată mi-a trecut prin cap o soluţie de compromis.

— Ai putea să faci ceva, ştiu şi eu, gen cercetare, pentru carte. Aşa împuşti doi iepuri dintr-un foc.

— Am deja tot ce-mi trebuie pentru cartea asta.

— Dar dacă, ăăă, personajele suferă o evoluţie? Ca de exemplu... se duc la planetariu.

Cady era fascinată de astronomie. Deseori numea constelaţiile şi le lega de o poveste plină de simboluri care mergea în paralel cu firul narativ al romanului.

— Sau... sau... la un meci de hochei. Ai nevoie de idei noi pentru jocurile lui O’Neill, pentru că în curând o să rămâi fără.

— Ba nu. A clătinat din cap. În primul rând, nu am fost niciodată la un meci de hochei.

— Poftim?? Nu se... Nu! Serios? A ridicat din umeri.

— Şi atunci de unde... îţi iei informaţiile despre meciuri?

— Ştiu regulile de bază, iau informaţii de pe Internet şi le combin.

Am făcut ochii mari; mă simţeam trădată. O’Neill era de-a dreptul obsedat de echipa Detroit Red Wings, iar pasiunea asta îi conturase personalitatea şi se reflecta în acţiunile sale: era rapid, îndemânatic şi uneori brutal. Crezând că Seth era meticulos în privinţa detaliilor, presupusesem, în mod normal, că probabil ştie totul despre hochei dacă făcuse din asta o trăsătură definitorie a protagonistului.

Seth s-a uitat la mine, nedumerit de aerul meu uluit.

— Mergem la un meci de hochei, am decretat.

— Nu...

— Ba mergem la un meci de hochei. Stai un pic.

Am dat iar fuga jos, l-am uşuit pe Doug de la calculatorul nostru şi am făcut rost de informaţia care îmi trebuia. Era exact cum bănuisem eu. Echipa Thunderbirds îşi începuse sezonul.

— 6:30, i-am spus lui Seth câteva minute mai târziu. Ne întâlnim la Key Arena, la casa principală. Iau eu bilete.

Părea nehotărât.

— 6:30, am repetat. O să fie fantastic. Aşa îţi iei o pauză şi o să vezi cu adevărat cum e jocul. În plus de asta, spuneai că azi te-ai blocat.

Şi nu era numai asta, aşa aveam să-mi îndeplinesc obligaţiile faţă de Paige într-un mod care nu solicita prea multă conversaţie. Avea să fie prea mare gălăgie pe stadion, şi o să fim prea ocupaţi să urmărim meciul ca să mai trebuiască să discutăm.

— Nu ştiu unde e Key Arena.

— De aici poţi să ajungi pe jos. Ia-o doar spre Space Needle. Amândouă fac parte din Seattle Center.

— Hm...

— Deci la ce oră ne întâlnim? am spus pe un ton ameninţător, provocându-l parcă să mă supere.

— 6:30, a spus el cu o grimasă.

Când am ieşit de la serviciu, m-am dus să-mi rezolv nişte probleme. Nu mai aveam ce altceva să fac pe tema enigmei cu vânătorul de vampiri până nu avea Erik un răspuns. Din nefericire, lumea pământeană îşi avea încă partea ei de cerinţe, şi mi-am petrecut mare parte din seară cu diverse treburi. Ca de exemplu reaprovizionarea cu hrană pentru Aubrey, cafea şi Grey Goose[8]. Şi m-am uitat şi la noua linie de luciu de buze de la MAC[9]. Mi-am amintit chiar să-mi iau şi o bibliotecă din aia ieftină pe care ţi-o asamblezi singur pentru teancurile mele de cărţi din living, care ameninţau să alimenteze un incendiu.

Productivitatea mea era fără limite.

Pentru cină am înşfăcat nişte mâncare indiană şi am reuşit să ajung la Key Arena la 6:30 fix. Nu-l vedeam pe nicăieri pe Seth, dar încă nu m-am lăsat cuprinsă de panică. Seattle Center nu era uşor de străbătut şi probabil că încă dădea târcoale pe lângă Space Needle şi încerca să-şi facă drum încoace.

Am cumpărat biletele şi m-am aşezat pe o treaptă mare de ciment. Era răcoare în seara asta şi m-am cuibărit bine în puloverul meu gros de lână şi l-am transformat într-unul mai gros. În timp ce aşteptam, priveam lumea.

Cupluri, grupuri de tipi şi copii entuziasmaţi se adunau să vadă echipa mică dar dură din Seattle. Ofereau un spectacol interesant.

Când s-a făcut 6:50, am început să-mi pierd cumpătul. Mai aveam zece minute, şi-mi făceam griji că era posibil ca Seth să se fi rătăcit. Mi-am scos mobilul şi am format numărul de la magazin, întrebând dacă mai era acolo. Nu, a venit răspunsul, dar avea Paige numărul lui de mobil. Am format la el apoi, dar mi-a intrat căsuţa vocală.

Mi-am închis telefonul iritată şi m-am afundat şi mai mult în propria îmbrăţişare ca să-mi ţin de cald. Încă aveam timp. În plus, era bine că Seth nu mai era la magazin. Asta însemna că era pe drum.

Însă când s-a făcut ora şapte şi a început meciul, tot nu ajunsese. Am încercat din nou să-l sun pe mobil, apoi am privit uşile cu jind. Voiam să văd începutul meciului. Poate că Seth nu fusese niciodată la un meci de hochei, dar eu fusesem şi îmi şi plăcea. Mişcarea continuă şi energia îmi acaparau atenţia mai mult decât orice alt sport, chiar dacă uneori bătăile mă umpleau de ruşine. Nu voiam să ratez aşa ceva, dar nici nu-mi plăcea să mă gândesc că Seth ajunge şi nu ştie ce să facă atunci când vede că eu nu mai sunt la locul de întâlnire.

Am mai aşteptat un sfert de oră, ascultând zgomotele jocului care răzbăteau până la mine, până când în sfârşit am acceptat adevărul.

Îmi trăsese clapa.

Aşa ceva era nemaiîntâlnit şi nu mi se mai întâmplase... de mai bine de un secol. Mă simţeam mai mult uimită decât jenată sau mânioasă. Toată chestia asta era prea ciudată s-o pot pricepe.

O clipă mai târziu, am decis că mă înşelam. E drept, Seth fusese reticent, dar n-ar fi refuzat pur şi simplu să vină fără să sune măcar. Şi poate... poate că i se întâmplase ceva rău. Poate îl lovise o maşină, mai ştii? După moartea lui Duane, niciodată nu puteai prevedea când avea să se întâmple o nenorocire.

Totuşi, până să aflu mai multe, singura nenorocire cu care mă confruntam eu era că pierdeam meciul. L-am sunat din nou pe mobil, şi de data asta i-am lăsat un mesaj cu numărul meu de telefon şi locul în care mă aflam. Aveam să ies eu şi să-l iau dacă era nevoie. Apoi am intrat să văd meciul.

Stând aşa singură, mă simţeam de parcă aş fi sărit în ochi, de parcă tristeţea situaţiei în care mă aflam ar fi fost marcată cu indicatoare. În apropierea mea erau şi alte cupluri, şi un grup de tipi îmi tot aruncau ocheade şi din când în când îi tot dădeau cu cotul unuia dintre ei care voia să intre în vorbă cu mine. Nu mă îngrijora faptul că mi se făceau avansuri, ci că dădeam impresia că aveam nevoie de aşa ceva. Poate că alesesem eu să nu ies la întâlniri, dar asta nu însemna că nu puteam s-o fac atunci când voiam eu. Nu îmi plăcea să fiu percepută ca o tipă disperată şi singură. Mă simţeam destul în felul ăsta uneori, fără să mi se confirme din exterior.

În prima pauză, mi-am cumpărat un corndog[10] ca să mă consolez. În timp ce scotoceam prin geantă după bani, am dat de hârtiuţa pe care era numărul lui Roman. M-am uitat la ea în timp ce mâncăm, şi mi-am amintit de insistenţele lui şi de cât de rău mă simţisem că-l refuzasem. Brusca şi dureroasa senzaţie de abandon mi-a trezit nevoia de a fi cu cineva, ca să-mi amintesc mie însămi că puteam avea viaţă socială când voiam.

Simţul realităţii m-a îngheţat pentru o clipă pe când mă pregăteam să formez numărul, avertizându-mă că asta presupunea încălcarea jurământului de zeci de ani de a nu ieşi cu tipi de treabă. Erau modalităţi mai înţelepte de a da întrebuinţare unui bilet de hochei nefolosit, mi-a amintit vocea interioară, vocea raţiunii. Ca de exemplu să i-l dau lui Hugh sau vampirilor. Dacă îl sunam pe unul dintre ei, aveam parte de o interacţiune mai prudentă.

Dar... dar ei mă tratau ca pe o soră, şi, deşi şi eu ţineam la ei ca la familia mea, în momentul ăsta nu voiam să fiu soră. Şi în orice caz, nici măcar nu era o întâlnire pe bune, ci doar o ieşire ca între amici. În plus de asta, aceeaşi acoperire pe care mi-ar fi oferit-o prezenţa lui Seth, absenţa interacţiunii, se aplica şi în cazul lui Roman. Avea să fie sută la sută sigur, aşa că am format numărul.

— Alo.

— Auzi, m-am săturat să-ţi mai ţin haina. L-am simţit zâmbind la celălalt capăt al firului.

— Mă gândeam că deja ai aruncat-o.

— Ai înnebunit? E de la Kenneth Cole[11]. Dar mă rog, nu de aia am sunat.

— Mda, mi-am dat seama.

— Vrei să vii la un meci de hochei în seara asta?

— Când începe?

— Ăăă, acum patruzeci de minute. S-a lăsat o pauză marca Seth.

— Şi abia acum te-ai gândit să mă inviţi?

— Ăăă... , persoana cu care trebuia să merg n-a venit.

— Şi acum mă suni pe mine?

— Erai aşa de dornic să ieşi...

— Da, dar sunt... stai un pic. Adică eu sunt al doilea pe listă?

— Nu te gândi în felul ăsta, ci mai degrabă gândeşte-te că, ştiu şi eu... că eşti solicitat să duci la îndeplinire ceva ce nu a putut un altul.

— Cam ca tipa de pe locul doi de la Miss America?

— Uite care e treaba, vii sau nu?

— E foarte tentantă propunerea, dar am treabă. Şi nu spun doar aşa, a explicat şi apoi a făcut încă o pauză. Dar trec pe la tine după meci.

Nu, nu aşa trebuiau să decurgă lucrurile.

— După meci am treabă.

— Ce treabă, ai alte planuri cu tipul care ţi-a tras clapa?

— Nu... Trebuie să... să montez o bibliotecă. O să-mi ia ceva timp. E muncă grea, înţelegi?

— Sunt expert în genul ăsta de treburi domestice. Ne vedem peste câteva ore.

— Stai puţin, nu se poate... , am dat să spun, dar s-a întrerupt.

Am închis ochii, pradă unui moment de exasperare, i-am deschis, apoi mi-am îndreptat din nou atenţia asupra acţiunii de pe gheaţă. Ce făcusem?

După meci, m-am strecurat înapoi spre casă. Exaltarea cauzată de victorie nu putea depăşi anxietatea de a-l avea pe Roman în apartamentul meu.

— Aubrey – am spus când am intrat – ce mă fac eu?

A căscat, lăsându-şi la vedere colţişorii micuţi, de animăluţ domestic, şi am clătinat din cap la ea.

— Eu nu pot să mă ascund sub pat ca tine. N-o să prindă aşa ceva la el. Amândouă am tresărit când, brusc, s-a auzit o bătaie la uşă. Preţ de o jumătate de secundă chiar am luat în calcul ideea cu patul înainte să catadicsesc să-i deschid lui Roman. Aubrey l-a studiat pentru un moment, apoi, pare-se, mult prea copleşită la vederea unui sex-simbol în carne şi oase, a pornit ca din puşcă spre dormitorul meu.

Roman, îmbrăcat casual, stătea acolo, cu un pachet de şase cutii de Mountain Dew şi cu două pungi de chipsuri. Şi cu o cutie cu cereale.

— Lucky Charms? am întrebat.

— Magic de delicioase, a explicat el. Obligatorii în cazul oricărei lucrări de construcţii.

Am clătinat din cap, uimită încă de felul în care reuşise să se strecoare până aici.

— Să ştii că nu e întâlnire.

— Evident, a spus şi mi-a aruncat o privire scandalizată. Altfel aduceam cereale Count Chocula.

— Vorbesc serios. Nu e întâlnire, am repetat.

— Da, da, am înţeles, a spus, a lăsat lucrurile pe masă şi s-a întors spre mine. Ia spune, unde e? Hai să ne apucăm de treabă.

Am răsuflat, uşurată dar încă jenată de atitudinea lui directă. Fără flirt şi fără avansuri pe faţă, doar întrajutorare cinstită, prietenească. Montăm biblioteca şi apoi pleacă.

Am rupt ambalajul de la cutia enormă şi am împrăştiat pe afară rafturi şi panouri, alături de o multitudine de bolţuri şi şuruburi. Instrucţiunile erau zgârcite la vorbă şi cuprindeau în general nişte diagrame criptice cu nişte săgeţi care indicau unde trebuiau puse anumite elemente. După câteva minute de cercetare minuţioasă, într-un final am decis că trebuia să începem cu panoul ăla mare din spate, aşa că l-am întins pe jos cu rafturile şi pereţii laterali deasupra. Odată ce totul a fost aliniat cum trebuie, Roman a luat şuruburile şi se uita la locul în care se îmbinau diferitele componente.

A cercetat şuruburile, s-a uitat la cutie, apoi s-a întors iar spre raft.

— Ciudată treabă.

— Ce anume?

— Cred că... majoritatea chestiilor ăstora au de regulă găuri în lemn, şi e şi o unealtă micuţă cu care să prinzi şuruburile.

M-am aplecat deasupra lemnului. Nici urmă de găuri, nici de unealtă.

— Trebuie să le înşurubăm noi. A încuviinţat din cap.

— Am pe undeva o şurubelniţă... S-a uitat la lemnul bibliotecii.

— Nu cred că o să meargă. Cred că avem nevoie de o maşină de găurit. M-a uluit dibăcia lui într-ale sculelor.

— Aşa ceva ştiu sigur că n-am.

Am dat fuga la un mare magazin de scule pentru casă unde am ajuns cu zece minute înainte de închidere. Un vânzător stresat ne-a indicat unde erau maşinile de găurit, apoi a luat-o la picior şi ne-a strigat peste umăr că nu avem prea mult timp.

Sculele electrice ne priveau nepăsătoare, aşa că am apelat la Roman pentru îndrumare.

— Habar n-am, a recunoscut într-un final, după o lungă tăcere.

— Credeam că eşti expert în „treburile domestice”.

— Hm, mă rog... , a spus cu un aer vinovat, o premieră la el. Era o exagerare.

— Ca un fel de minciună, cum ar veni?

— Nu. Ca un fel de exagerare.

— E acelaşi lucru.

— Ba nu.

Am renunţat la fineţurile semantice.

— Şi atunci de ce ai spus aşa? A clătinat trist din cap.

— În parte, pentru că voiam doar să te mai văd. Cât despre restul... , nu ştiu. Cred că răspunsul scurt ar fi că ai spus că aveai ceva complicat de făcut. Aşa că voiam să te ajut.

— Sunt o domniţă la ananghie? l-am tachinat. M-a studiat cu seriozitate.

— Nu prea. Dar eşti o persoană pe care aş vrea s-o cunosc mai bine şi voiam să vezi că mai am şi altceva în cap decât să mă culc cu tine.

— Deci dacă ţi-aş oferi o partidă de sex pe culoarul ăsta, m-ai refuza? mi-a ieşit remarca asta obraznică înainte să apuc s-o cenzurez.

Era un mecanism de apărare, o glumă menită să-mi disimuleze starea de confuzie în care mă aruncase explicaţia lui sinceră. Majoritatea tipilor voiau doar să se culce cu mine şi nu eram prea sigură ce trebuia să fac cu un tip care nu voia asta.

Remarca mea superficială a reuşit să distrugă momentul de meditaţie. Roman a redevenit tipul încrezător în sine şi fermecător, şi mai că am regretat schimbarea pe care o cauzasem şi mă întrebam ce ar fi putut urma.

— Ar trebui să te refuz. Nu mai avem decât şase minute, şi ne-ar da afară înainte să terminăm, a spus şi şi-a îndreptat din nou atenţia asupra maşinilor de găurit cu o vigoare reînnoită. Şi cât despre aşa-zisa mea dibăcie în materie de treburi domestice – a adăugat – sunt un tip care învaţă foarte repede, aşa că nu era tocmai o exagerare. Până se lasă noaptea, am să fiu expert.

Fals.

După ce a ales în mod aleatoriu o maşină de găurit şi am ajuns acasă, Roman s-a apucat să aşeze componentele bibliotecii şi să le asambleze. A fixat unul din rafturi pe panoul din spate, a pus şurubul drept şi a pornit maşina.

Şurubul a intrat oblic, ratând cu totul raftul.

— Mama mă-sii, a tras el o înjurătură.

M-am dat mai aproape şi am scâncit când am văzut şurubul scoţând capul prin spatele bibliotecii mele. L-am scos şi am privit dezolaţi gaura vizibilă rămasă în urmă.

— Probabil că o să fie acoperită de cărţi, am sugerat.

Buzele i s-au redus la o linie rigidă şi a repetat isprava. De data asta şurubul a prins, dar tot într-un unghi din care era vizibil. L-a scos din nou şi într-un final l-a introdus corect, la a treia încercare.

Din nefericire, procesul se repeta pe măsură ce continua. Priveam cum apărea gaură după gaură, şi într-un târziu l-am întrebat dacă pot să încerc şi eu. A făcut un gest de resemnare şi mi-a înmânat maşina de găurit. Am potrivit şurubul, m-am lăsat pe el şi l-am vârât perfect de la prima încercare.

— Iisuse, a exclamat. Sunt complet în plus. Eu sunt domniţa la ananghie.

— Da’ de unde. Tu ai adus cerealele.

Am terminat cu fixarea rafturilor, apoi au urmat pereţii laterali. Pe panoul din spate erau nişte semne mici şi profunde ca să te ajute să îi potriveşti. Atentă, am încercat să îi aliniez ca să se potrivească bine pe margine.

S-a dovedit o sarcină imposibilă şi în curând am realizat care era motivul. În ciuda găurilor perfect executate, toate rafturile erau fixate strâmb, unele prea spre stânga sau prea spre dreapta. Pereţii laterali nu se suprapuneau cu marginile panoului din spate.

Roman s-a lăsat pe speteaza canapelei şi şi-a trecut o mână peste ochi.

— Dumnezeule!

Am ronţăit o mână de Lucky Charms şi am chibzuit.

— Ei, hai să le potrivim cum putem.

— Chestia asta n-o să ţină niciodată cărţi.

— Facem şi noi ce putem.

Am încercat cu primul perete şi, deşi a durat ceva şi arăta cumplit, era totuşi utilizabil. Apoi am trecut la următorul.

— Cred că până la urmă trebuie să recunosc că nu mă pricep prea bine la chestia asta, a remarcat el. Dar tu pari să ai un talent anume, eşti o adevărată expertă în domeniu.

— Nu sunt prea sigură. Cred că singurul lucru la care sunt talentată e să mă descurc cât de cât cu treburile pe care trebuie le fac.

— Pari să fii sătulă de lumea asta, dacă recunosc eu bine tonul. Care e motivul? Sunt multe lucruri pe care „trebuie” să le faci?

Mai că m-am înecat de râs când gândul mi-a zburat la scena cu supravieţuirea specifică unui sucub.

— Se poate spune şi asta. În fond, nu li se întâmplă tuturor?

— Ba da, desigur, dar trebuie să menţii un echilibru între astea şi lucrurile pe care vrei să le faci. Nu te mai sufoca de atâta „trebuie”. Altfel nu mai are nici un sens să trăieşti. Viaţa devine o chestiune de supravieţuire.

Am terminat cu un şurub.

— Eşti cam profund pentru mine în noaptea asta, măi Descartes.

— Nu fi caraghioasă. Vorbesc serios. Ce vrei de fapt? De la viaţă. De la viitor. De exemplu, ai de gând să lucrezi la librărie tot restul vieţii?

— O vreme da. De ce? Vrei să spui că e ceva în neregulă cu chestia asta?

— Nu. Doar că pare cam banal, o modalitate de a-ţi umple timpul.

— Nu, categoric nu, am spus cu un zâmbet. Şi chiar dacă ar fi aşa, tot ne mai putem bucura de lucrurile banale.

— Da, dar am descoperit că oamenii visează să aibă meserii mai palpitante, unele prea nebuneşti să fie cu adevărat practicate. Unele care sunt prea dificile, care înseamnă prea multă muncă sau pur şi simplu sunt prea excentrice. Mă gândesc la lucrătorul de la benzinărie care visează să fie vedetă rock. La contabila care îşi doreşte să fi făcut cursuri de istoria artei în loc de statistică. Oamenii renunţă la visurile lor, fie pentru că le cred irealizabile, fie pentru că le lasă pe „altă dată”. Se oprise din ce făcea şi redevenise serios. Deci, tu ce vrei, Georgina Kincaid? Ce vis nebunesc ai tu? Cel pe care crezi că nu-l poţi îndeplini, dar la care visezi în taină.

Sincer, marea mea dorinţă era să am o relaţie normală, să iubesc şi să fiu iubită fără complicaţii supranaturale. Un lucru minuscul, am gândit cu tristeţe, în comparaţie cu grandioasele exemple pe care le dăduse, deloc nebunesc, doar imposibil. Nu ştiam dacă acum îmi doream dragostea ca pe un mod de a-mi compensa mariajul de muritoare pe care îl distrusesem, sau pur şi simplu pentru că trecerea anilor îmi demonstrase că dragostea putea aduce mai multe împliniri decât eterna punere în slujba carnalului. Nu că asta nu ar fi avut părţile ei bune, desigur. Era tentant să fii dorită şi adorată, un lucru după care tânjeau majoritatea muritorilor şi nemuritorilor. Dar dragostea şi dorinţa nu sunt acelaşi lucru.

Alegerea logică părea a fi relaţia cu alţi nemuritori, dar lucrătorii Infernului nu se dovedeau a fi candidaţii ideali pentru stabilitate şi devotament. Avusesem câteva relaţii satisfăcătoare cu asemenea bărbaţi de-a lungul anilor, dar se alesese praful de toate.

Însă asta nu era o conversaţie pe care să o am prea curând cu Roman. Aşa că, în schimb, i-am mărturisit cea de-a doua fantezie a mea, aproape surprinsă de cât de tare îmi doream asta. De regulă, oamenii nu mă întrebau ce îmi doresc de la viaţă, majoritatea întrebau doar în ce poziţie vreau s-o fac.

— Ei bine, dacă nu aş lucra la librărie, şi, crede-mă, sunt foarte fericită acolo, cred că mi-ar plăcea să regizez spectacole în Las Vegas.

Pe chipul lui Roman a înflorit un zâmbet.

— Asta e, vezi? Asta e genul de chestie nebunească, bizară, despre care vorbesc, a spus şi s-a aplecat înainte. Şi ce te ţine departe de lumea sânilor goi şi a paietelor? Teama de risc, de senzaţional, de ce-o să spună lumea?

— Nu, am spus cu tristeţe. Simplul fapt că nu pot să fac chestia asta.

— Nu pot e un...

— Vreau să spun că nu pot să regizez pentru că nu pot să concep numere de dans. Am încercat. Nu pot... nu pot să creez nimic de genul ăsta, nimic nou. Nu sunt genul creativ.

— Eu nu cred asta, a spus el dispreţuitor.

— Dar e adevărat.

Cineva îmi spusese pe vremuri că nemuritorii nu erau meniţi să creeze, că ăsta era apanajul fiinţelor umane care erau mistuite de pasiunea de a lăsa ceva în urmă la finalul scurtei lor existenţe. Dar cunoscusem nemuritori care puteau. Peter îşi ticluia întotdeauna propriile surprize culinare originale, iar Hugh se folosea de trupul uman ca de cadrul propriilor creaţii. Dar eu? Eu nu fusesem niciodată capabilă să fac asta, nici măcar când fusesem muritoare. Eu eram problema.

— Nici nu ştii cât de mult am încercat să fac lucruri creative. Ore de pictură, lecţii de muzică. În cel mai rău caz sunt un dezastru, în cel mai bun, imitatoarea geniului altcuiva.

— Ai fost destul de pricepută la chestia asta cu montatul.

— Pentru că a conceput-o altcineva, şi la instrucţiunile altcuiva. La asta excelez. Sunt inteligentă, am judecată, citesc oamenii şi interacţionez perfect cu ei. Pot să imit diverse lucruri, să învăţ mişcările şi paşii potriviţi. Ochii mei, de exemplu, am spus şi i-am arătat. Pot să mă machiez la fel de bine, sau chiar mai bine decât orice fată de la raionul de cosmetice al unui magazin. Dar toate ideile şi culorile pe care le folosesc provin de la alţii, de la pozele din reviste. Nu inventez nimic. Chestia cu Las Vegasul? Aş putea dansa într-un spectacol şi aş fi perfectă. Serios. Aş putea fi starul oricărui spectacol de revistă, urmând regia altcuiva. Dar eu n-aş putea crea nici o mişcare, nimic demn de luat în seamă.

Terminaserăm cu peretele.

— Nu te cred, m-a contrazis el, şi apărarea lui pasionată m-a surprins şi m-a fermecat în acelaşi timp. Eşti sclipitoare şi plină de viaţă, eşti inteligentă, extrem de inteligentă. Trebuie să-ţi dai o şansă. Începi uşurel şi porneşte de acolo.

— Asta e faza în care îmi spui să am încredere în mine, şi că limita e cerul?

— Nu, asta e faza în care îţi spun că se face târziu şi că trebuie să plec. Biblioteca e gata, iar eu am petrecut o seara minunată.

Ne-am ridicat şi am ridicat şi biblioteca, sprijinind-o de peretele livingului. M-am dat înapoi şi am cercetat-o în linişte. Până şi Aubrey s-a prezentat la inspecţie.

Nu era raft care să nu stea strâmb. Unul din pereţii laterali se suprapunea aproape perfect cu marginea panoului din spate, însă la celălalt era un spaţiu de vreo jumătate de centimetru. În panoul din spate erau şase găuri la vedere, şi, lucrul cel mai inexplicabil, toată mustăria părea să stea într-o rână, spre stânga.

M-am pus pe râs şi nu mă mai puteam opri. După o clipă de uluială, Roman mi s-a alăturat.

— Sfinte Doamne, am spus într-un final, ştergându-mi lacrimile. N-am văzut în viaţa mea un lucru mai îngrozitor.

Roman a dat să-şi exprime dezaprobarea, apoi s-a răzgândit.

— Se poate, a spus şi a executat un salut milităresc. Dar eu cred că o să reziste, căpitane.

Au mai urmat câteva comentarii relaxate, după care l-am condus spre uşă şi mi-am amintit să-i dau haina înapoi. În ciuda glumelor pe care le făcea, părea sincer dezumflat de montarea ratată a bibliotecii, mai mult decât mine, de parcă ar fi simţit că m-a dezamăgit. Cine ştie cum, mi se părea o atitudine mai pe placul meu decât replicile oportune sau bravada şarmantă. Nu că nu mi ar fi plăcut la nebunie lucrurile astea. L-am studiat în timp ce ne luam la revedere şi mă gândeam la „cavalerismul” lui şi la încrederea arzătoare în capacitatea mea de a-mi urma dorinţa cea mai profundă, şi ghemul de frică ce încolţea în mine în prezenţa oamenilor pe care îi plăceam s-a mai detensionat un pic.

— Ei, tu nu mi-ai spus niciodată care e visul tău năstruşnic. La vorbele astea, şi-a mijit ochii albaştri-verzui.

— Nu e chiar aşa de năstruşnic. Încă încerc să obţin întâlnirea aia cu tine.

Nu chiar aşa de năstruşnic. La fel ca mine, prefera tovărăşia cuiva în locul faimei şi a luminii reflectoarelor. În momentul ăla m-am hotărât.

— Hm, atunci... ce faci mâine?

— Nimic deocamdată, s-a înseninat el.

— Atunci treci pe la magazin chiar înainte de ora închiderii. O să ţin o lecţie de dans.

Lecţia de dans avea să se petreacă în prezenţa multor persoane şi avea să fie un compromis fără urmări.

Zâmbetul i-a devenit un pic şovăielnic.

— O lecţie de dans?

— Te deranjează? Te-ai răzgândit, nu vrei să mai ieşi?

— Nu, dar... e ca treaba aia cu Las Vegas? O să te acoperi de diamante false? Pentru că probabil m-aş prinde în aşa ceva.

— Nu tocmai.

A ridicat din umeri şi carisma i-a urcat din nou la cote înalte.

— Ei, o lăsăm pe a doua întâlnire.

— Nu, nu mai există şi a doua întâlnire, ai uitat? Doar una şi gata. Nu ne mai vedem, aşa ai spus. Pe cuvânt de cercetaş... sau ceva de genul.

— Se poate să fi fost o exagerare.

— Nu. Asta ar fi o minciună.

— Ah, a exclamat şi mi-a făcut cu ochiul. Presupun că până la urmă nu sunt acelaşi lucru, nu?

— Aăă, am ezitat în faţa logicii ăsteia.

A făcut o plecăciune din aia ştrengărească în stilul caracteristic, după care a şters-o.

— Rămas-bun, Georgina.

Am intrat înapoi în casă, trăgând nădejde că nu făcusem vreo gafă, şi am găsit-o pe Aubrey pe unul din rafturi.

— Fată, ai grijă, am avertizat-o. Nu cred că are o structură prea sănătoasă.

Deşi era târziu, nu mă simţeam obosită, nu după seara asta nebună petrecută cu Roman. Mă simţeam surescitată, iar prezenţa lui îmi afectase şi trupul, şi mintea. Într-un moment de inspiraţie, am uşuit-o pe Aubrey din bibliotecă şi am început să-mi transfer teancurile. Cu fiecare greutate adăugată, mă aşteptam să se prăbuşească, dar hardughia se ţinea bine.

Când am ajuns la cărţile lui Seth Mortensen, mi-am adus brusc aminte de cataclismul care declanşase toată seara pe care o avusesem. În adâncul meu a pornit din nou să mocnească mânia. Nu auzisem o vorbă de la scriitor în tot acest timp. Încă mai exista posibilitatea să fi fost călcat de o maşină, dar instinctul îmi spunea că mă înşel. Pur şi simplu îmi trăsese clapa.

O parte din mine lua în calcul să-i ia cărţile la şuturi drept răsplată, dar ştiam că nu puteam niciodată să fac chestia asta. Le iubeam prea tare. Nu era cazul să tragă ele ponoasele din cauza neajunsurilor creatorului lor. Am luat cu melancolie Pactul de la Glasgow, cuprinsă deodată de nerăbdarea de a-mi primi porţia de cinci pagini. Mi-am lăsat restul cărţilor nearanjate în bibliotecă şi m-am instalat pe canapea, cu Aubrey la picioare.

Când am ajuns la o pauză, am descoperit ceva incredibil. Cady începea să fie interesată de tipul ăsta. Aşa ceva era de neimaginat. O’Neill, seducătorul, se alegea tot timpul cu partide de sex, însă Cady rămânea de o virtute impecabilă, indiferent de câte aluzii sexuale şi glume îşi arunca cu O’Neill. Până acum nu se întâmplase nimic palpabil în carte, dar puteam citi semnele inevitabile a ceea ce urma să se petreacă între ea şi investigatorul ăsta pe care îl cunoscuseră în Glasgow.

Am continuat să citesc, incapabilă să las acţiunea în suspensie. Şi cu cât citeam mai mult, cu atât mai greu îmi era să mă opresc. În scurt timp, începeam să simt o satisfacţie tainică şi iraţională la încălcarea regulii cu cele cinci pagini. Era de parcă într-un fel m-aş fi răzbunat pe Seth.

Noaptea avansa. Cady s-a culcat cu tipul, iar O’Neill a devenit atipic de gelos şi de surescitat în ciuda farmecului pe care îl afişa de regulă. Drace! M-am ridicat de pe canapea, am sărit în pijamale, şi m-am ghemuit la mine în pat, urmată de Aubrey. Am continuat să citesc.

Am terminat cartea la patru dimineaţa, cu ochii înceţoşaţi şi la capătul puterilor. Cady s-a mai văzut de câteva ori cu tipul în timp ce ea şi O’Neill desluşeau misterul, palpitant ca de obicei, dar dintr-odată mai puţin interesant în comparaţie cu evoluţia relaţiilor dintre cei doi, şi apoi ea şi cu scoţianul s-au despărţit. S-a întors împreună cu O’Neill la Washington D.C., şi totul a revenit la normal.

Am răsuflat şi am lăsat cartea pe podea, nesigură pe gândurile mele. În primul rând pentru că eram atât de obosită, însă, cu un efort voinicesc, m-am ridicat din pat, mi-am luat laptopul, m-am conectat la contul din Emerald City şi i-am trimis lui Seth un mesaj lapidar: „Cady a pus-o. Care e faza?” Apoi, în chip de post-scriptum: „Apropo, a fost demenţial meciul de hochei.”

Mulţumită că îmi imortalizasem părerea, am adormit instantaneu... , dar câteva ore mai târziu m-a trezit deşteptătorul.

Capitolul 10

Iisuse! Ce naiba a fost în capul meu? Azi trebuia să merg la muncă. Şi nu numai atât, trebuia să mă duc la muncă în zece minute. Nu aveam timp pentru haine şi machiaj „pe bune”. Cu un oftat, mi-am schimbat exteriorul, cămaşa de noapte a lăsat locul unor pantaloni gri şi unei bluze de culoarea fildeşului, iar părul şi machiajul au căpătat perfecţiunea obişnuită. Spălatul pe dinţi şi parfumatul nu se puteau drege în felul ăsta, şi după ce am făcut treburile astea, mi-am înşfăcat geanta şi am ieşit în fugă din casă.

Când am ajuns în hol, m-a strigat portarul.

— Aveţi un pachet, a spus şi mi-a înmânat un obiect plat.

Conştientă încă de faptul că era târziu, am rupt iute ambalajul şi mi-am înăbuşit un icnet la vederea conţinutului. Pe pachet scria „Set pentru pictură pe catifea cu zone numerotate”, iar dedesubt stătea scris: „Creează-ţi propria capodoperă! Conţine toate cele necesare pentru ca tu să pictezi ca un adevărat artist!” „Capodopera” pe care o puteam crea era un peisaj deşertic, cu un cactus uriaş într-o parte şi cu un coiot urlător în partea cealaltă. Pe cer zbura un vultur şi prin apropiere plutea capul unui indian fără trup. Pe scurt, stereotipic şi de un prost gust greu de imaginat.

De el era prinsă o bucată de hârtie, „Începi uşurel”, scria pe ea. „Cu drag, Roman.” Scrisul era de o perfecţiune ireală.

Încă mai chicoteam când am ajuns la muncă. Ajunsă în birou, m-am instalat în faţa calculatorului şi am descoperit încă o surpriză matinală: un alt e-mail de la Seth. Fusese trimis la 5 dimineaţa.

Georgina,

Acum câţiva ani, în timp ce scriam Zeii aurului, am cunoscut o femeie la un curs de arheologie sud-americană pe care îl făceam. Nu ştiu cum e pentru femei, probabil că nici pentru noi, bărbaţii, nu e întotdeauna la fel. Dar în cazul meu, când cunosc o femeie de care mă simt atras, timpul stă în loc. Planetele se aliniază şi mi se curmă răsuflarea, îngerii înşişi se scoboară şi mi se aşază pe umeri, de unde îmi şoptesc promisiuni de iubire şi de devotament, în vreme ce făpturi mai puţin edenice îmi murmură promisiuni mai pământeşti, mai banale. Cred că asta presupune să fii bărbat.

În orice caz, asta s-a întâmplat cu femeia aceasta. Ne-am îndrăgostit destul de tare unul de celălalt şi am tot ieşit mult timp împreună, cu pauze. Erau zile în care nu ne puteam desprinde unul de celălalt mai mult de un minut, dar apoi, mai târziu, treceau şi luni fără să luăm legătura. Trebuie să mărturisesc că tipul ăsta de comportament îmi aparţinea mie mai mult decât ei. Am mai spus că O’Neill şi Cady mă solicită, în fazele în care eram adâncit în scris, nu eram capabil să gândesc sau să fac altceva care nu avea legătură cu cartea. Ştiam că o doare, ştiam că era genul de persoană care voia să se aşeze la casa ei şi să-şi întemeieze o familie, să ducă o viaţă liniştită, plină de devotament. Eu însă nu eram genul ăla de om, nici măcar nu sunt sigur că acum am devenit acel gen de om, dar îmi plăcea ideea de a avea veşnic pe cineva prin preajmă, cineva pe care mă puteam baza şi pe care puteam chema când în sfârşit eram eu gata să-mi fac timp. Nu era cinstit să-i fac aşa ceva, s-o las tot timpul de izbelişte. Ar fi trebuit să pun mai devreme capăt acestei situaţii, dar eram prea egoist şi prea comod.

Într-o zi, după o pauză de câteva luni, am sunat-o şi, spre uimirea mea, a răspuns un bărbat. Când a venit ea la telefon, mi-a spus că a cunoscut pe altcineva şi că nu ne mai puteam vedea. E puţin spus că am fost şocat. Am început să-i dau înainte cu cât de mult ţin la ea, că nu poate renunţa la ce aveam noi doi. S-a comportat destul de bine, dat fiind cât de zănatic trebuie să fi părut eu, dar într-un final a pus capăt, spunând că nu trebuia să mă aştept să stea după mine o veşnicie, îşi avea şi ea propria viaţă de trăit.

Îţi împărtăşesc această stânjenitoare poveste din istoria personală a lui Seth Mortensen din două motive. În primul rând, trebuie să-mi cer scuze pentru ce s-a petrecut în seara asta. În ciuda obiecţiilor mele, chiar aveam de gând să mă întâlnesc cu tine. Cu câteva ore înainte de meci, am dat o fugă acasă să iau ceva şi deodată mi-a trecut prin minte o soluţie la blocajul care m-a paralizat toată ziua. M-am aşezat să scriu şi aveam de gând să stau doar o oră. După cum probabil îţi dai deja seama, mi-a luat mult mai mult. M-a absorbit într-atât, încât am uitat cu desăvârşire de meci... şi de tine. Nici nu mi-am auzit telefonul sunând, nu eram conştient de nimic altceva decât de transpunerea pe hârtie a poveştii (sau mai degrabă, pe monitor).

Mă tem că e o problemă pe care o am în mod frecvent. Mi s-a întâmplat cu fosta iubită, mi se întâmplă cu familia mea, mi s-a întâmplat şi cu tine. Nici să nu-i pomeneşti lui frate-meu cum era să nu ajung la nunta lui. Lumile şi oamenii din mintea mea sunt atât de vii pentru mine încât pierd contactul cu lumea reală. Uneori nici măcar nu sunt convins că lumea lui Cady şi a lui O’Neill nu este lumea reală. Niciodată nu e în intenţia mea să rănesc oamenii, şi apoi mă simt cumplit, dar este un defect pe care par să nu reuşesc să-l depăşesc.

Nimic din toate astea nu justifică faptul că te-am lăsat baltă seara trecută, dar speram ca asta să-ţi ofere o imagine a perspectivei mele dezechilibrate asupra lumii. Te rog să înţelegi cât de rău îmi pare.

Al doilea motiv pentru acest memoriu este răspunsul la comentariul despre Cady, cum că ar fi „pus-o”. Când i-am gândit pe Cady şi pe O’Neill, am hotărât că nu era nici ea genul care aşteaptă o veşnicie. Acum să nu mă înţelegi greşit: nu cred că fosta mea iubită şi Cady au multe în comun. Cady nu caută să se stabilească în vreun cartier mărginaş şi să meargă să cumpere perdele cu O’Neill. Ea este o femeie inteligentă şi pasionată, care iubeşte viaţa şi vrea să şi-o trăiască. O mulţime de lume a fost supărată să constate că-şi încalcă rolul de femeie castă, jucărie în ghearele lui O’Neill, dar eu cred că trebuia s-o facă. Să recunoaştem: O’Neill o subestimează şi avea nevoie să fie adus cu picioarele pe pământ, Înseamnă asta că uşor-uşor drumurile li se intersectează, aşa cum au cerut o mulţime de cititori? Firesc, fiind creatorul lor, buzele îmi sunt pecetluite, dar pot să spun că mai am în minte o mulţime de alte cărţi cu ei, şi cititorii tind să-şi piardă interesul atunci când protagoniştii se cuplează.

— Seth

P.S. Apropo, am cumpărat apartamentul. Mistee a fost atât de entuziasmată încât mi-a căzut imediat în braţe şi am făcut dragoste pe toate blaturile de granit din bucătărie.

P.P.S. Biiine, ultima parte am inventat-o eu. După cum spuneam, sunt bărbat. Şi în plus, scriitor.

Cu ochii încă grei de somn, am meditat alene la mesajul e-mailului. Seth avusese o iubită pe bune. Mamă! N-ar fi trebuit să mă surprindă, mai ales ţinând seama de scenele de sex pe care le scria. Că doar nu le putea inventa el. Cu toate astea, îmi era greu să mi-l închipui pe introvertitul de Seth luând parte la toate interacţiunile sociale pe care le presupunea în mod normal o relaţie de lungă durată.

Şi apoi mai era partea cealaltă, motivul pentru care nu venise. Despre asta ce trebuia să cred? Avea dreptate când spunea că explozia de inspiraţie nu scuza ce făcuse. Explicaţia mai alunga un pic jignirea, asta îl scotea din tagma grosolanilor şi-l muta în aia a nepăsătorilor. Hm, poate că nepăsător era un cuvânt prea dur. Împrăştiat, ăsta era cuvântul. Poate că nu era un lucru aşa de rău că era împrăştiat, am meditat, întrucât ignorarea lumii reale îi permitea să insiste asupra celei a ficţiunii. Nu ştiam eu prea bine.

M-am gândit la lucrurile astea tot restul dimineţii, iar mânia resimţită noaptea trecută s-a risipit cu trecerea timpului şi la speculaţiile emise pe tema personalităţii unui scriitor de geniu. Până la ora prânzului, am realizat că-mi revenisem din neplăcerea incidentului cu meciul de hochei. Nu voise să mă neglijeze, şi în fond seara nu fusese chiar aşa de rea.

Spre finalul după-amiezii, a venit Warren la vânătoare.

— Nu, am spus imediat ce am recunoscut privirea din ochii lui. Îi uram aroganţa, dar cu toate astea întotdeauna mă simţisem, în mod misterios, atrasă de ea. Sunt prost dispusă.

— Eu am să te fac să te simţi mai bine.

— Ţi-am spus, sunt prost dispusă.

— Îmi place când eşti prost dispusă.

Instinctul devorator specific unui sucub a început să dea semne de trezire. Am înghiţit, iritată de el şi de propria-mi slăbiciune.

— Şi sunt foarte ocupată. Am... chestii... de făcut... , am spus, dar scuza mea părea lipsită de entuziasm, iar Warren, pare-se, a recunoscut lucrul ăsta.

A venit spre scaunul pe care stăteam, s-a lăsat în genunchi lângă el şi mi-a trecut o mână pe coapsă. Purtam pantaloni fini, de mătase, iar senzaţia lăsată de degetele lui care mă mângâiau prin materialul delicat era parcă mai senzuală decât dacă ar fi fost pe pielea goală.

— Cum a fost la întâlnirea din noaptea trecută? a şoptit, plimbându-şi gura spre urechea mea, şi apoi spre gât.

Mi-am arcuit gâtul încurajatoare; în ciuda rezistenţei, îmi plăcea felul în care gura lui devenea mai arzătoare pe trupul meu, iar dinţii lui mă muşcau provocator. Era departe de a-mi fi iubit, dar ce aveam cu el era totuşi cel mai aproape de o relaţie închegată. Şi asta chiar că însemna ceva.

— Bine.

— I-ai tras-o?

— Nu. Am dormit singură, din păcate.

— Bravo.

— Dar în noaptea asta vine iar. La lecţia de dans.

— Serios? a spus Warren şi mi-a desfăcut primii doi nasturi de la bluză, lăsând la vedere un sutien de dantelă roz pal.

Degetele lui mi-au trasat conturul unuia din sâni, urmându-i în jos linia sinuoasă, până în locul în care îl întâlnea pe celălalt. Apoi şi-a dus mâna spre sân şi s-a jucat cu sfârcul prin dantelă. Am închis ochii, surprinsă de dorinţa mea crescândă. Nu m-aş fi gândit să am nevoie de încă o porţie atât de curând după ce-l ajutasem pe Hugh să încheie contractul cu Martin. Însă foamea se instala uşor în adâncul meu, împletită cu dorinţa. De vină era instinctul.

—I-l prezentăm Mariei.

Maria era soţia lui Warren. Mă amuza să mă gândesc că i-l fac cadou pe Roman Mariei.

— Pari gelos, l-am tachinat şi l-am tras pe Warren spre mine, iar drept răspuns el m-a împins pe birou.

Mi-am coborât mâinile ca să-l desfac la pantaloni.

— Chiar sunt, a mormăit. S-a aplecat, mi-a tras în jos sutienul ca să-mi dezgolească sânii şi şi-a dus gura la unul dintre sfârcuri. A şovăit. Eşti sigură că nu i-ai tras-o?

— Cred că mi-aş aduce aminte de aşa ceva.

S-a auzit o bătaie la uşă, iar Warren a ţâşnit de lângă mine, rădicându-şi pantalonii.

— Rahat!

M-am ridicat şi eu şi m-am dus la scaunul meu. Cât timp Warren era cu ochii la uşă, am mai recurs un pic la schimbarea aspectului ca să mă aranjez şi să-mi închei nasturii la bluză. Mulţumită că amândoi eram decenţi, am strigat:

— Intră.

Seth a deschis uşa.

Mi-am închis bine gura ca să nu mă trezesc că mi se cască de uimire.

— Bună, a spus Seth, mutându-şi privirea de la Warren la mine. Scuze de întrerupere.

— Nu, nu ne-ai întrerupt, l-a asigurat Warren, trecând pe poziţia profesionistului în relaţiile publice. Aveam doar o scurtă şedinţă.

— Deloc importantă, am adăugat, la care Warren mi-a aruncat o privire nostimă.

— Ah, a făcut Seth, dând încă impresia că ar vrea să iasă ca din puşcă. Am trecut ca să văd dacă poate... vrei să iei prânzul. Ţi-am... trimis un e-mail în legătură cu cele întâmplate.

— Da, l-am citit. Mersi.

I-am zâmbit, sperând că astfel aveam să-i comunic în tăcere că îl iertasem. Aerul îngrijorat de pe faţa lui era atât de înduioşător încât eram sigură că azi-noapte conştiinţa lui avusese mai mult de suferit decât amorul meu propriu.

— Excelentă idee, a tunat Warren. Hai să mâncăm cu toţii ceva, ce zici? Georgina şi cu mine ne putem ţine şedinţa mai târziu.

— Nu pot.

I-am amintit că duceam lipsă de personal şi că era nevoie de mine ca să ţin locul celorlalţi. Când am terminat, s-a încruntat.

— De ce n-ai angajat pe cineva?

— Mă ocup de chestia asta.

Până la urmă, Warren a ieşit cu Seth, chestie care părea să-l stânjenească teribil pe scriitor, iar eu am rămas singură, cu un sentiment de abandon. Mi-ar cam fi plăcut să aud ce mai avea Seth de povestit despre felul în care scrisul pusese stăpânire pe viaţa lui. Mi-ar fi plăcut chiar şi să mă aleg cu o partidă de sex. Dar nu aveam să mă bucur nici de una, nici de alta. Ah, ce lume nedreaptă!

Însă se pare că soarta îmi mai rezerva o favoare. Pe la patru, Tammi, tipa roşcată de la Krystal Starz, a apărut, rezolvându-mi problemele de personal. După cum îi sugerasem, venise cu o prietenă. După un scurt interviu, am fost mulţumită de pregătirea lor. Le-am angajat pe loc, încântată să mai tai o sarcină de pe listă.

Când în sfârşit am închis magazinul, mai târziu, cele câteva ore de somn începeau să-mi vină de hac şi nu prea aveam chef să dau cursuri de dans.

Am realizat că trebuia să mă schimb, am închis uşa de la birou şi mi-am schimbat îmbrăcămintea prin schimbarea aspectului exterior pentru a doua oară în ziua aia. Ca de obicei, mă simţeam de parcă aş fi trişat. Pentru cursul de dans mi-am ales o rochie fără mâneci, mulată în partea de sus şi largă în jos, perfectă pentru piruete. Speram că rochia în nuanţe de piersiciu şi portocaliu să-mi mai încălzească starea de spirit. De asemenea, speram că nimeni nu remarcase că nu venisem cu schimburi la mine de dimineaţă.

La difuzoarele de deasupra am auzit-o pe una dintre casiere anunţând închiderea magazinului, şi în acelaşi timp s-a auzit o bătaie la uşa mea. Am strigat „intră” şi mă întrebam dacă era iar Seth, dar de data asta şi-a făcut apariţia Cody.

— Salut, am spus, forţându-mă să zâmbesc. Eşti gata?

Îl învăţasem pe Cody să danseze swing cam acum un an şi prinsese remarcabil de bine, probabil în parte datorită reflexelor lui de vampir. Prin urmare, în ciuda voinţei sale, îl luasem drept ajutor la lecţiile astea improvizate destinate personalului. Susţinea fără încetare că nu se pricepe, dar în amândouă lecţiile de până acum se dovedise de o eficienţă remarcabilă.

— Pentru ce? Pentru dans? Da, nu e nici o chestie.

Mi-am aruncat privirea împrejur şi am constatat că eram singuri.

— S-a mai întâmplat ceva ciudat?

Cody a clătinat din cap; părul lui blond i-l înconjura precum coama unui leu.

— Nu. A fost destul de linişte. Poate că am exagerat eu.

— Mai bine să fii precaut decât să-ţi pară rău pe urmă, l-am sfătuit, cu sentimentul că sunt o bunică plină de clişee. Ce faci după asta?

— Mă întâlnesc cu Peter într-un bar din centru. Vrei să vii cu noi?

— Cum să nu.

Eram cu toţii mai în siguranţă dacă stăteam în gaşcă. Uşa s-a deschis şi Seth a vârât capul înăuntru.

— Salut, ăăă... scuze, s-a bâlbâit când l-a zărit pe Cody. Îmi cer scuze că vă întrerup.

— Nu, nu, am spus şi i-am făcut semn să intre. Stăteam de vorbă, am spus, aruncându-i lui Seth o privire încărcată de curiozitate. Ce mai faci aici? Rămâi la lecţie?

— Ăăă, eu, adică, Warren m-a invitat... dar nu cred că o să dansez. Dacă nu te deranjează.

— N-o să dansezi? Şi atunci ce-o să faci? O să te uiţi? m-am interesat. Adică să faci pe voaiorul sau ceva de genul ăsta?

Seth mi-a aruncat o privire plină de înţelepciune şi a părut pentru prima dată tipul care îmi scrisese observaţiile alea comice despre agenţii imobiliari şi fostele iubite, tipul cu care flirtasem cu stângăcie.

— Nu sunt chiar aşa de disperat. Cel puţin, deocamdată. Dar e mult mai sigur să nu dansez. Pentru cei din jurul meu.

— Asta spuneam şi eu până să mă pună ea să încerc, a spus Cody, bătându-mă pe umăr. Aşteaptă numai să încapi pe mâinile pricepute ale Georginei. O să-ţi schimbe cu totul viaţa.

Înainte ca vreunul dintre noi să ia în seamă sugestivul comentariu, din spatele lui Seth a apărut Doug, îmbrăcat mai degrabă ca un grunger decât ca un director adjunct.

— Gata, începem cheful? Am venit special pentru lecţie, Kincaid, aşa că ai face bine să fi meritat efortul. Salut, Cody.

— Salut, Doug.

— Salut, Seth.

— Salut, Doug.

— Bun, hai la treabă, am mormăit.

Am plecat în gaşcă spre cafenea, unde mesele fuseseră mutate pentru a crea spaţiu. Pe drum le-am făcut cunoştinţă lui Cody şi lui Seth. Şi-au dat scurt mâna, iar tânărul vampir m-a privit cu tâlc când a realizat despre care Seth era vorba.

— Eşti sigur că n-o să dansezi? l-am întrebat pe scriitor, nedumerită încă de încăpăţânarea lui.

— Nţ. Nu mi se pare în regulă.

— Ei, după ziua de rahat pe care am avut-o, nici mie nu mi se pare în regulă să mă ocup de cheful ăsta dansant, dar ce să facem? Rezistăm. Arborăm un zâmbet şi-i dăm drumul, înţelegi?

Seth părea să nu priceapă, dar mi-a adresat un zâmbet rapid, amuzat. O clipă mai târziu acesta i-a pălit uşor.

— Ai spus că ai primit e-mailul... ai... eşti...

— Nu-i nimic, nu-ţi face griji.

Poate că ciudatul lui comportament social nu se plia pe al meu, dar nu suportam să-l mai văd îngrijorat din cauza nopţii trecute.

— Serios, am spus şi l-am lovit uşor pe braţ, l-am învăluit în zâmbetul meu à la Elena din Troia, apoi mi-am îndreptat atenţia spre scena de la etaj.

Majoritatea celor care fuseseră astăzi de serviciu roiau pe acolo, alături de alţii care, asemenea lui Doug, veniseră special. Warren şi soţia lui aşteptau alături de ei, şi la fel şi Roman.

A venit spre mine zâmbitor când m-a văzut şi m-a copleşit un uşor val de dorinţă, fără nici o legătură cu pornirile mele devoratoare de sucub. Arătos ca întotdeauna, purta pantaloni negri şi o cămaşă albastră-verzuie care scânteia asemenea ochilor lui.

— Întâlnire în grup, nu?

— Pentru siguranţa mea. Întotdeauna mi s-a părut mai nimerit să am o duzină de însoţitori la îndemână.

— Cu o rochie ca asta, mai ai nevoie de încă vreo câteva duzini, m-a avertizat el pe un ton scăzut, măsurându-mă cu privirea din cap până în picioare.

M-am îmbujorat şi m-am îndepărtat cu vreo câţiva paşi de el.

— Va trebui să-ţi aştepţi rândul, ca toţi ceilalţi.

M-am întors şi, fără să vreau, privirile mi s-au întâlnit cu ale lui Seth. Fără îndoială că auzise scurta discuţie. M-am îmbujorat şi mai tare şi am fugit de amândoi, pornind spre centrul ringului, urmată de Cody.

Mi-am adoptat aşa-zisa faţă veselă, mi-am alungat din minte lunga zi şi le-am zâmbit larg colegilor de serviciu care izbucniseră în urale şi strigăte entuziaste.

— Hai, gaşcă, la treabă. Doug se cam grăbeşte şi vrea să termine aici cât mai repede posibil. Înţeleg că treaba asta este obişnuită la el, mai ales în chestiuni romantice.

Comentariul ăsta a stârnit fluierături, atât aprobatoare cât şi dezaprobatoare, din mulţime şi un gest obscen din partea lui Doug.

L-am prezentat din nou pe Cody, pe care atenţia acordată îl stânjenea mai tare decât pe mine, şi am început să măsor grupul. Aveam mai multe femei decât bărbaţi, ca de obicei, şi o diversitate de niveluri. Am format perechile în funcţie de asta, cuplând femeile mai pricepute cu altele întrucât aveam încredere că ele puteau să joace rolul bărbatului la repetiţia asta şi să schimbe fără greutate mai târziu. Nu aveam atâta încredere în toată lumea; unii dintre ei încă se chinuiau să respecte ritmul.

Prin urmare, am început lecţia cu o recapitulare a lecţiei trecute, am pornit muzica şi i-am pus pe toţi să exerseze paşii de bază. Cody şi cu mine îi monitorizam, aducând modificări minore şi oferind sugestii. Tensiunea acumulată în ziua cea obositoare s-a mai dus un pic pe când mă ocupam de mulţime. Adoram swingul, îl adorasem încă de când apăruse la începutul secolului al XX-lea şi fusesem entuziasmată când a fost redescoperit de curând. Ştiam că iar nu mai era la modă, motiv pentru care voiam să dau mai departe cunoştinţele şi altora.

Necunoscând nivelul lui Roman, îl cuplasem cu Paige, o dansatoare destul de pricepută. După ce i-am urmărit vreun minut, am clătinat din cap şi m-am apropiat.

— Escrocule, l-am certat. Păreai agitat din cauza dansului, dar în realitate eşti profesionist.

— Am mai dansat de câteva ori, a recunoscut cu modestie şi şi-a pus partenera să facă o răsucire pe care eu nu le-o arătasem încă.

— Termină. Gata, vă separ. Am nevoie de priceperea ta în altă parte.

— Haide, mă, m-a rugat Paige. Lasă-mi-l. Era şi timpul să avem pe aici un bărbat care se pricepe.

Roman mi-a aruncat o privire şi a spus:

— N-am zis eu, ea a zis.

Am dat ochii peste cap şi le-am repartizat noi parteneri.

După încă o perioadă de supraveghere, am fost mulţumită de performanţa întregului grup, convinsă că n-o să văd prea multă schimbare. Am decis să trecem mai departe, iar Cody şi cu mine i-am învăţat paşi de lindy[12]. Cum era de aşteptat, s-a dezlănţuit iadul pe pământ. Talentaţii grupului au prins imediat mişcările, cei care se chinuiseră înainte continuau să se chinuiască, iar câţiva care se descurcaseră binişor la paşii de bază şi la piruete acum s-au pierdut de tot.

Cody şi cu mine am trecut printre dansatori ca să evaluăm pierderile şi să le împărtăşim din înţelepciunea noastră.

— Beth, menţine încheietura încordată, dar nici prea mult, să nu te răneşti.

— Numără naibii! Numără! E acelaşi ritm ca înainte.

— Stai mereu cu faţa la parteneră... nu o scăpa din vedere.

Rolul meu de profesoară mă epuiza, dar adoram chestia asta. Cui îi mai păsa de vânătorii de vampiri şi de eternele bătălii dintre bine şi rău?

L-am surprins pe Seth care stătea pe margine, exact aşa cum jurase.

— Voaiorule, încă mai vrei să priveşti doar? l-am mustrat cu respiraţia întretăiată şi stârnită de atâta alergătură peste tot pe ringul de dans improvizat.

A clătinat din cap, şi un zâmbet palid i-a jucat pe chip în timp ce mă studia.

— Sunt destule de văzut de aici.

S-a ridicat de pe scaun, s-a aplecat cu familiaritate, fâcându-mă să tresar când a întins mâna şi mi-a ridicat breteaua de la rochie care îmi alunecase de pe umăr şi atârna pe braţ.

— Gata, a proclamat. Perfect.

La atingerea lui, a degetelor lui fierbinţi şi delicate, mi s-a făcut pielea de găină. Preţ de o clipă pe chip i-am citit ceva ce nu mai văzusem până atunci, ceva care îl făcea să pară mai puţin scriitorul distrat pe care ajunsesem să-l cunosc şi mai degrabă... ăăă, mascul. Plin de admiraţie. Atent. Poate chiar cu un aer de animal de pradă. Aerul acela s-a risipit la fel de repede pe cât apăruse, deşi încă mă simţeam deconcertată.

— Fii atentă la breteaua aia, m-a avertizat Seth cu blândeţe. Trebuie să-l faci să se străduiască pentru asta, a spus şi a dat uşor din cap spre nişte dansatori şi, urmându-i mişcarea, l-am văzut pe Roman angajând-o pe una din barmaniţe într-un pas complex.

Am admirat o clipă mişcările graţioase ale lui Roman, apoi m-am întors din nou spre Seth.

— Nu e chiar aşa de greu. Te învăţ eu, am spus şi am ridicat mâna, în semn de invitaţie.

A dat senzaţia că ar accepta, dar în ultima clipă a clătinat din cap.

— M-aş face de râs.

— Ah, da, şi dacă stai aici singur, în timp ce toată lumea dansează, ca să nu mai spun că ducem lipsă de băieţi, sigur, nu te faci deloc de râs.

A râs uşor.

— Poate.

Cum nu a mai venit nici o altă explicaţie, am ridicat din umeri, m-am întors pe ringul de dans şi mi-am continuat indicaţiile. Cody şi cu mine am mai adăugat câteva trucuri noi, i-am mai ajutat să exerseze şi într-un final ne-am dat într-o parte să ne admirăm învăţăceii.

— Crezi că or să fie pregătiţi pentru Moondance? a întrebat.

Moondance Lounge era un club de dans care găzduia lunar seri de swing, şi consideram că apariţia acestui grup acolo ar fi fost triumful final al absolvirii.

— Cred că mai e nevoie de o lecţie. Apoi putem să-i scoatem în public.

Un braţ m-a cuprins pe după talie şi m-a tras pe ringul de dans. Mi-am recăpătat rapid echilibrul şi mi-am sincronizat paşii cu ai lui Roman pe când mă lansa într-o piruetă complicată. Câteva persoane din apropiere s-au oprit să ne privească.

— E rândul meu să fiu preferatul profesoarei, m-a mustrat. Abia te-am văzut în seara asta; nu cred că se pune ca întâlnire.

M-am lăsat condusă de el în paşi impresionanţi de dans, curioasă să văd cât de bun era de fapt.

— Mereu îţi doreşti altceva, m-am plâns. Mai întâi vrei doar să ieşim, iar acum spui că de fapt vrei să fii singur cu mine. Trebuie să-ţi alegi o variantă şi să rămâi la ea. Fii mai exact.

— Ah, am înţeles. Nu mi-a spus nimeni de chestia asta. M-a atras într-o piruetă cu spatele, iar eu am executat-o fără cusur, ceea ce i-a smuls o privire aprobatoare. Presupun că nu există Instrucţiuni de folosire a Georginei Kincaid pe aici pe undeva ca să mă ajute să evit asemenea gafe pe viitor.

— Sunt la vânzare la etajul de jos.

— Ah, da? Acum începuse să improvizeze şi mă delectam cu provocarea aruncată de a ghici ce avea să facă. Există vreo pagină despre felul în care să-i faci curte preafrumoasei Georgina?

— O pagină, zici? La naiba, e un capitol întreg.

— Îmi închipui că e o lectură obligatorie.

— Categoric. Ah, mersi pentru setul de pictură pe numere.

— Mă aştept ca, data următoare când mai vin, s-o văd pe perete.

— Scena aia tipică cu amerindianul? Data următoare când o s-o vezi, o să fie pe lista neagră a ACLU[13].

M-a răsucit într-o mişcare de final cu înflorituri, spre încântarea celorlalţi. Se opriseră de mult din dans ca să mă urmărească dându-mă în spectacol. Mă simţeam un pic stânjenită, dar mi-am alungat starea, savurând momentul, şi l-am prins pe Roman de mână, făcând o plecăciune complicată în aplauzele colegilor mei.

— Pregătiţi-vă, pentru că din asta vă dau examen săptămâna viitoare, i-am anunţat.

Uralele şi râsetele au continuat, dar pe măsură ce se risipeau iar lumea se împrăştia, Roman continua să mă ţină de mână, cu degetele împletite cu ale mele. Nu mă deranja. Ne-am plimbat prin încăpere, făcând conversaţie şi luându-ne la revedere.

— Vrei să mergem să bem ceva? m-a întrebat când am rămas singuri pentru o clipă.

M-am întors, aproape de el, şi i-am studiat trăsăturile superbe. În încăperea de acum încălzită, îi simţeam clar mirosul de sudoare amestecat cu parfum şi îmi venea să-mi afund faţa în gâtul lui.

— Vreau..., am început încetişor, întrebându-mă dacă alcoolul şi pofta brută, animalică, erau o combinaţie înţeleaptă pentru cineva cu care voiam să evit să mă culc.

Când m-am uitat în spatele lui, am surprins privirea lui Cody, care vorbea serios cu Seth, chestie care mi s-a părut ciudată. Deodată, mi-am amintit că mai devreme promisesem să mă întâlnesc cu vampirii la bar.

— La naiba, am bombănit. Nu cred că pot.

Ţinându-l încă pe Roman de mână, am mers cu el spre Cody şi Seth, care s-au oprit din discuţii.

— Mă simt lăsat deoparte, a glumit Cody o clipă mai târziu. Tocmai te-am văzut făcând nişte chestii pe care mie nu mi le-ai arătat niciodată.

— Se presupune că trebuia să le faci tu singur ca temă pentru acasă. Mi-am lăsat capul într-o parte, meditativ. L-ai cunoscut pe Roman, Cody? Sau tu, Seth?

Am făcut rapid prezentările şi toţi şi-au strâns mâinile cu politeţe, în stilul macho.

Odată terminate prezentările, Roman şi-a aşezat confortabil mâna pe talia mea.

— Încerc s-o conving pe Georgina să iasă la un pahar cu mine, dar văd că se lasă greu.

Cody a zâmbit.

— Nu cred că se lasă greu.

L-am privit pe Roman şi m-am scuzat:

— I-am spus lui Cody că ies cu el şi cu încă un prieten în noaptea asta. Tânărul vampir a făcut un gest indiferent.

— Lasă, du-te şi distrează-te.

— Da, da’... M-am oprit şi am făcut cu el un schimb de priviri pline de tâlc, à la Jerome şi Carter. Nu voiam ca el să iasă singur de teamă să nu fie ţinta vânătorului de vampiri, dar nu puteam spune aşa ceva de faţă cu ceilalţi. Ia un taxi, am spus într-un final. Nu merge pe jos.

— Bine, a spus iute, chiar prea iute.

— Vorbesc serios, l-am avertizat.

— Da, da, a mormăit el. Vrei să-mi comanzi tu unul?

Am dat ochii peste cap, apoi, deodată, mi-am amintit că era şi Seth de faţă. Jenată oarecum că el stătea acolo în timp ce noi ne făceam planuri, mă gândeam dacă să-l invit şi pe el sau să-l trimit cu Cody.

Citindu-mi parcă gândurile, Seth a spus brusc:

— Ne vedem mai încolo.

Apoi s-a răsucit pe călcâie şi a plecat înainte ca vreunul dintre noi să poată răspunde.

— S-o fi supărat? a întrebat Cody după un răstimp.

— Cred că aşa e el, am explicat, nesigură dacă aveam vreodată să-l înţeleg pe scriitor.

— Ciudat, a spus Roman, apoi s-a întors către mine. Eşti gata de plecare?

Am uitat imediat de Seth. Roman şi cu mine am mers pe jos până la un restaurant micuţ de vizavi de Emerald City şi ne-am aşezat unul lângă celălalt într-un separeu. Mi-am comandat un cocteil cu votcă, iar el a cerut un coniac.

Când ne-au sosit băuturile, a întrebat:

— Ar trebui să fiu gelos pe cineva de acolo?

Am chicotit.

— Nu mă cunoşti destul de bine şi nici nu poţi să ai pretenţii să-mi fac griji din cauza geloziei deocamdată. Nu te grăbi.

— Cred că ai dreptate, a încuviinţat. Totuşi, scriitorii celebri şi partenerii de dans curtenitori şi tineri sunt o companie de înalt nivel.

— Nu e chiar atât de tânăr Cody.

— E destul de tânăr. Îţi e prieten apropiat?

— Destul de apropiat. Nu sentimental, dacă încă mai faci aluzie la asta.

Roman şi cu mine ne-am cuibărit unul într-altul şi eu i-am dat în glumă cu cotul în coaste.

— Nu-ţi mai face griji din cauza cunoştinţelor mele, hai să vorbim despre altceva. Povesteşte-mi despre lumea lingvisticii.

Vorbisem pe jumătate în glumă, dar a fost de acord, povestind în detaliu despre specializarea lui, ce mai ironie, limbi clasice. Roman îşi cunoştea meseria şi vorbea despre ea cu aceeaşi agerime şi inteligenţă de care dădea dovadă când flirta. I-am urmărit cu aviditate explicaţiile, bucuroasă că aveam ocazia de a ataca un subiect despre care puţină lume avea cunoştinţe. Din nefericire, trebuia să-mi reduc implicarea, de teamă să nu arăt cât de bine cunoşteam de fapt domeniul. Ar fi părut ciudat ca un director la o librărie să ştie mai multe dintr-un domeniu decât cineva care îşi făcuse o carieră din el.

Pe tot parcursul fascinantului discurs, Roman şi cu mine ne-am atins fără încetare cu braţele, mâinile, picioarele. Nu a încercat nici o clipă să mă sărute, chestie pentru care îi eram recunoscătoare, pentru că asta ar fi presupus că păşesc pe un teritoriu primejdios. De fapt, pentru mine era genul de întâlnire ideală, presărată cu discuţii incitante şi suficient contact fizic cât poate un sucub să suporte fără nici un risc. Conversaţia noastră aflată sub imperiul insinuărilor decurgea natural, de parcă am fi citit dintr-un scenariu.

Paharele ni s-au golit într-o clipită şi, până să realizez ce se întâmplă, eram din nou afară, ne vedeam fiecare de drumul lui şi stabileam detaliile unei alte întâlniri. Am încercat cu protestele, dar vedeam amândoi cât de slabe erau, iar el continua să susţină că îi eram datoare cu o ieşire fără însoţitori. Stând acolo, împreună cu el, încălzită de prezenţa lui, mă surprindea să constat cât de tare îmi doream întâlnirea aia. Problema cu salvarea tipilor de treabă de la neplăceri era că întotdeauna sfârşeam prin a fi singură. Mi-am înălţat privirea spre Roman şi în clipa aia am decis că voiam să mai amân măcar un pic momentul în care aveam să fiu iar singură.

Aşa că am fost de acord să ies din nou cu el şi am ignorat avertismentul care a izbucnit în adâncul meu la luarea deciziei ăsteia. S-a luminat la faţă şi mă gândeam că acum avea cu siguranţă să încerce să mă sărute pe gură. La gândul acesta, inima mi-a bătut cu putere, de frică împletită cu nerăbdare.

Însă se pare că mai vechile mele crize de nervi stârnite de ideea apropierii de cineva erau îndreptăţite. M-a prins uşor de mână şi la final mi-a atins obrazul cu buzele, într-un sărut care nu era tocmai un sărut. S-a pierdut pe străzile din Queen Anne şi, o clipă mai târziu, parcurgeam porţiunea de cvartal care mă despărţea de casă.

Când am ajuns la uşă, am descoperit un bilet prins cu scotch. Numele meu, caligrafiat frumos, cu multă cerneală, se întindea pe suprafaţa hârtiei. M-a cuprins un fior rece. Pe bilet scria:

Eşti o femeie frumoasă, Georgina. Destul de frumoasă încât, cred eu, să poţi ispiti îngerii să cadă pe pământ, lucru care nu prea se mai întâmplă atât de des cum ar trebui, însă o frumuseţe ca a ta este uşor de avut când poţi să ţi-o aranjezi cum vrei tu. Prietenul tău cel mare, din nefericire, nu se mai bucură de luxul acesta, şi e mare păcat după ce s-a întâmplat astăzi. Din fericire, lucrează în domeniul care trebuie ca să-şi corecteze orice defect apărut în aspectul lui exterior.

M-am holbat la bilet de parcă m-ar fi putut muşca. Desigur, nu era trecut nici un nume. L-am smuls de pe uşă, am dat buzna în apartament şi am pus mâna pe telefon. Am format numărul lui Hugh fără nici o ezitare. Judecând după cuvintele „mare” şi „domeniul care trebuie”, era singurul la care putea face referire.

Telefonul lui a sunat, şi a tot sunat, după care a intrat robotul. Iritată, am format numărul de mobil.

După ce a sunat de trei ori, mi-a răspuns un glas necunoscut de femeie.

— Hugh Mitchell este acolo? A urmat o pauză lungă.

— Nu... nu poate să vorbească acum. Cine îl caută, vă rog?

— Sunt Georgina Kincaid, prietena lui.

— L-am auzit vorbind despre tine, Georgina. Eu sunt Samantha. Numele ăsta nu-mi spunea nimic şi nici nu aveam răbdarea necesară să stau s-o văd cum se dă după deget.

— Bun, aş putea te rog să vorbesc eu el?

— Nu... , a spus ea pe un ton deodată chinuit, supărat. Georgina, azi s-a întâmplat ceva rău...

Capitolul 11

Spitalele sunt nişte locuri îngrozitoare, reci şi sterile, un adevărat memento al naturii fragile a muritorilor. Gândul la Hugh care se afla aici îmi făcea greaţă, dar mi-am reprimat sentimentul cât de bine am putut pe când străbăteam în grabă holurile spre salonul de care pomenise Samantha.

Când am ajuns acolo, l-am găsit pe Hugh zăcând liniştit în pat, cu trupul voinic acoperit cu un halat de spital, vânăt şi bandajat. O făptură blondă stătea lângă pat alături de el şi îl ţinea de mână. Când am dat năvală în salon, s-a întors surprinsă.

— Georgina, a spus Hugh şi mi-a zâmbit palid. Drăguţ din partea ta că ai trecut pe aici.

Blonda, Samantha presupun, m-a studiat neliniştită. Suplă şi cu ochii blânzi, de căprioară, l-a strâns şi mai tare pe Hugh de mână şi mi-am închipuit că trebuie să fie puştoaica de douăzeci de ani de la serviciu. Sânii ei artificiali stăteau mărturie.

— Stai liniştită, i-a spus. Ea e prietena mea, Georgina. Georgina, ea e Samantha.

— Bună, i-am spus şi i-am întins mâna, iar ea mi-a prins-o.

O avea rece şi am realizat în momentul ăla că nervozitatea ei nu se datora într-atât faptului că mă cunoscuse pe mine, cât grijii cauzate de ceea ce i se întâmplase lui Hugh. Era emoţionant.

— Iubire, ne laşi un pic singuri pe mine şi pe Georgina? Ce-ar fi să te duci să-ţi iei ceva de băut de la cantină? i-a spus Hugh, uşor şi cu delicateţe, ton pe care rareori îl folosea cu noi ceilalţi când ieşeam la o băută.

Samantha s-a întors neliniştită spre el.

— Nu vreau să te las singur.

— N-am să fiu singur. Trebuie să stau de vorbă cu Georgina. În plus, are... centură neagră; n-o să mi se întâmple nimic.

M-am strâmbat la el în spatele ei, în timp ce ea medita.

— Presupun că e în regulă... Să mă suni pe mobil dacă ai nevoie de mine, bine? Şi vin imediat înapoi.

— Sigur, i-a promis el şi i-a sărutat mâna.

— O să-mi fie dor de tine.

— Ba mie mai mult.

S-a ridicat, mi-a mai aruncat o privire nesigură şi a ieşit. Am urmărit-o plecând pentru o clipă, după care m-am aşezat pe scaunul ei de lângă Hugh.

— Foarte dulce. Cred că fac şi carii de la atâta dulceaţă.

— Nu e nevoie să fii acră doar pentru că tu nu poţi să ai relaţii serioase cu muritorii.

Înţepătura lui m-a durut mai mult decât ar fi trebuit poate, dar totuşi, încă mi-era gândul la Roman.

— În plus de asta – a continuat – e un pic supărată din cauza a ceea ce s-a întâmplat azi.

— Mda, îmi închipui. Iisuse, uită-te la tine cum arăţi.

I-am privit rănile cu mai multă atenţie. Pe sub bandaje se ghiceau puncte de sutură, iar din loc în loc răsăreau vânătăi.

— Se putea şi mai rău.

— Oare? am întrebat cu maliţiozitate.

Nu mai văzusem nici un nemuritor cu atâtea răni.

— Cum să nu. În primul rând, aş putea fi mort acum, dar nu sunt. În al doilea rând, mă vindec la fel ca tine. Să mă fi văzut azi după-amiază când m-au adus. Acum trebuie să văd cum fac să scap de aici până să observe cineva cât de repede îmi trece.

— Jerome ştie de treaba asta?

— Sigur. L-am sunat mai devreme, dar el deja simţise chestia asta. Mă aştept să apară din clipă în clipă. El te-a sunat?

— Nu tocmai, am recunoscut, şovăind dacă să aduc deja în discuţie biletul. Ce s-a întâmplat? Când ai fost atacat?

— Nu-mi amintesc prea multe detalii, a spus Hugh şi a ridicat uşor din umeri, o manevră greu de executat pentru cineva care stătea întins în pat.

Bănuiam că deja mai povestise chestia asta multor altor persoane.

— Am ieşit să iau cafea. Eram singur în parcare şi, în timp ce mă întorceam la maşină, omul... ăsta, presupun, a sărit la mine şi m-a atacat. Fără avertisment.

— Presupui? S-a încruntat.

— N-am apucat să mă uit bine. Dar de atâta lucru măcar mi-am dat seama, că era mare. Şi puternic, foarte puternic. Mult mai puternic decât m-aş fi gândit.

Nici Hugh nu era vreun pricăjit. E adevărat, nu trăgea de fiare şi nu-şi lucra corpul, dar avea o constituţie masivă şi mult material cu care să o umple.

— Şi de ce s-a oprit? am întrebat. V-a surprins cineva?

— Nţ, habar n-am de ce a renunţat. A durat un minut toată faza cu lovitul şi cu înjunghiatul, apoi a dispărut. Au trecut vre-o cinşpe minute până să apară cineva şi să mă ajute.

— Spui întruna „el”. Crezi că era un tip? A încercat să înalţe iar din umeri.

— Nu ştiu exact, e doar o impresie. Putea la fel de bine să fi fost o blondă bună.

— Serios? S-o iau la întrebări pe Samantha?

— Din câte spune Jerome, n-ar trebui să iei pe nimeni la întrebări. Ai vorbit cu Erik?

— Mda... caută nişte chestii. Şi mi-a spus încă o dată că vânătorii de vampiri nu te pot omorî nici pe tine, nici pe mine, şi nici n-a auzit vreodată de ceva care ar putea să ne omoare.

Hugh a devenit meditativ.

— Omul ăla nu m-a omorât.

— Crezi că asta încerca?

— Evident încerca să facă ceva. Îmi dădea impresia că, dacă ar fi putut să mă omoare, ar fi făcut-o.

— Dar nu a putut – a atras atenţia o voce din spatele meu – pentru că, din câte am spus, vânătorii de vampiri pot doar să vă creeze neplăceri, nu să vă omoare.

Am tresărit şi m-am întors când am auzit glasul lui Jerome şi am tresărit şi mai mult când l-am văzut şi pe Carter alături de el.

— Lasă-l pe Jerome să joace rolul avocatului diavolului, a glumit îngerul.

— Ce cauţi aici, Georgina? a întrebat demonul tăios. Gura mi s-a căscat şi mi-a luat ceva timp să pot să vorbesc.

— Cum... cum ai reuşit să faci chestia asta?

Carter stătea acolo în picioare, îmbrăcat la fel de jenant ca întotdeauna. În vreme ce Doug şi Bruce arătau precum membrii unei trupe grunge, îngerul arăta de parcă ar fi fost dat afară din trupă. Mi-a aruncat un zâmbet strâmb.

— Ce anume? Vorbeşti de jocul de cuvinte inteligent referitor la statutul demoniac al lui Jerome? Adevărul e că de regulă ţin câteva la îndemână şi...

— Nu. Nu asta. Nu te simt... nu te percep... Îl vedeam pe Carter cu ochii mei, dar nu-i simţeam puternica amprentă, aura, sau ce-o fi, pe care o degaja în mod normal un nemuritor.

Când m-am întors brusc şi spre Jerome, mi-am dat seama că şi cu el era la fel. Şi nici pe tine, i-am spus. Nu vă percep pe nici unul dintre voi. Şi nici noaptea trecută n-am putut.

Îngerul şi demonul au făcut schimb de priviri pe deasupra capului meu.

— Putem s-o disimulăm, a spus Carter într-un târziu.

— Ce e, ceva gen întrerupător? Puteţi să daţi când pe pornit, când pe oprit?

— E un pic mai complicat de atât.

— Ei, eu una nu ştiam de aşa ceva. Noi putem, eu şi Hugh?

— Nu, au răspuns Jerome şi Carter într-un glas, iar apoi Jerome a explicat mai în detaliu: Numai nemuritorii de rang superior pot să facă chestia asta.

Hugh a încercat fără vlagă să se ridice în capul oaselor.

— De ce... faceţi asta?

— Tu nu mi-ai răspuns la întrebare, Georgie, a remarcat Jerome, evitând, evident, subiectul. Şi-a aruncat privirea spre drăcuşor. Ţi-am spus să nu iei legătura cu ceilalţi.

— Nici n-am făcut-o. Abia a venit.

Jerome şi-a întors din nou privirea spre mine, şi mi-am pescuit din geantă misteriosul bilet. I l-am dat, iar demonul l-a citit lipsit de expresie înainte să i-l întindă lui Carter. Când îngerul a terminat, el şi Jerome s-au privit din nou în felul ăla enervant specific lor. Jerome a pus biletul într-un buzunar interior al sacoului de la costum.

— Hei, e al meu.

— Nu mai e.

— Nu-mi spune că o să-i dai înainte cu vânătorul de vampiri, i-am replicat. Ochii negri ai lui Jerome s-au mijit, plini de viclenie.

— Şi de ce nu? Individul ăsta l-a luat pe Hugh drept vampir, dar, după cum ai observat deja, măi Nancy Drew[14], Hugh nu a putut fi omorât.

— Eu cred că individul ăsta ştia că Hugh nu e vampir.

— Hm, de ce spui asta?

— Uită-te la bilet. Individul care l-a scris vorbeşte despre posibilitatea mea de a-mi schimba aspectul. Ştie că sunt sucub şi probabil că ştie şi că Hugh e drăcuşor.

— Faptul că ştie că eşti sucub explică motivul pentru care nu te-a atacat pe tine. Ştia că nu poate să te omoare, însă nu era sigur de Hugh, aşa că a riscat.

— Cu un cuţit, am spus, şi apoi mi-am amintit din nou: „De unde ştii că un demon minte? Mişcă din buze.” Credeam că varianta oficială era că avem de-a face cu un vânător de vampiri amator care umblă la întâmplare după oameni cu un ţăruş pentru că nu cunoaşte o variantă mai bună. În loc de asta, individul ăsta se pare că, într-un fel sau altul, ştie despre mine şi l-a atacat pe Hugh cu un cuţit.

Carter şi-a înăbuşit un căscat şi s-a prins şi el în jocul lui Jerome.

— Poate că individul ăsta învaţă, îşi lărgeşte aria arsenalului. În fond, nimeni nu rămâne amator prea mult timp. Până şi noii vânători de vampiri se deşteaptă până la urmă.

Am invocat singurul detaliu de care nu se legase nimeni încă.

— Până şi un copil ştie că vampirii nu ies la lumina zilei. La ce oră ai fost atacat, Hugh?

Faţa drăcuşorului a căpătat o expresie ciudată.

— În după-amiaza asta. Soarele era încă sus pe cer. L-am privit pe Jerome, exultând.

— Individul ştia că Hugh nu e vampir.

Jerome s-a sprijinit de un zid, culegându-şi cu un aer imperturbabil de pe pantaloni nişte scame inexistente. Azi semăna cu John Cusack mai mult decât oricând.

— Şi ce? Muritorii au iluzia grandorii. Individul omoară un vampir şi hotărăşte să-şi joace rolul de luptător şi împotriva celorlalte forţe malefice care populează oraşul ăsta. Asta nu schimbă cu nimic lucrurile.

— Eu nu cred că a fost un muritor.

Jerome şi Carter, care până atunci se uitau la altceva prin încăpere, au întors brusc capul spre mine.

— Adică?

Am înghiţit în sec, uşor agitată sub privirile lor scrutătoare.

— Vreau să spun că... voi demonstraţi că nemuritorii de rang superior pot umbla prin lume fără să fie percepuţi, şi nimeni nu a reuşit să perceapă ceva din partea tipului ăstuia. Pe lângă asta, uitaţi-vă la halul în care e Hugh. Erik a spus că muritorii nu pot face prea mare...

Mi-am înghiţit cuvintele când am realizat că făcusem o greşeală. Carter a râs uşurel.

— La naiba, Georgie, a spus Jerome şi s-a îndreptat ca un stâlp. Ţi-am spus să ne laşi pe noi să ne ocupăm de treaba asta. Cu cine ai mai vorbit?

Indiferent ce chestie făcuse Jerome ca să nu-l simt, s-a dus, şi brusc am devenit conştientă de forţa efervescentă care îl înconjura, îmi amintea de un film din ăla SF în care se deschide o poartă spre cosmos, şi toate resturile sunt absorbite de vid. Tot ce era în încăpere părea să fie absorbit de către Jerome, de puterea lui crescândă, de energia lui. În percepţia mea de nemuritoare, a devenit o vâlvătaie scânteietoare de groază şi energie.

M-am făcut mică lângă patul lui Hugh şi m-am abţinut să nu-mi acopăr ochii. Drăcuşorul mi-a pus o mână pe braţ, dar nu ştiu dacă era ca să mă liniştească pe mine, sau pe el însuşi.

— Cu nimeni. Jur, n-am vorbit cu nimeni altcineva. I-am pus doar lui Erik câteva întrebări...

Carter a făcut un pas spre demonul furios, cu chipul stăpânit de o linişte angelică.

— Uşurel. Trimiţi raze spre orice nemuritor pe o distanţă de cinşpe kilometri.

Ochii lui Jerome au rămas fixaţi pe mine şi mi-a fost cu adevărat frică, cum nu-mi mai fusese de secole, de la atâta forţă concentrată asupra mea. Apoi, ca şi când ar fi apăsat pe un buton, cum glumisem eu mai devreme, forţa s-a risipit, şi Jerome stătea pur şi simplu înaintea mea, complet imperceptibil din toate punctele de vedere oculte. Era asemenea oricărui muritor. A expirat greoi şi şi-a frecat un punct dintre ochi.

— Georgina, a spus într-un târziu. În ciuda a ceea ce crezi tu probabil, asta nu este o încercare elaborată de a te supăra pe tine. Te rog, nu mi te mai opune. Noi avem motivele noastre să facem ceea ce facem, în inima motivului nostru chiar stă interesul tău.

Maliţiozitatea mea naturală mă făcea să-l întreb dacă demonii chiar au inimă, dar altceva mi se părea mai presant.

— De ce spui „noi”? Presupun că vrei să spui el, am zis şi am dat din cap spre Carter. Ce ar putea implica şi un demon, şi un înger, şi să-i facă să se furişeze ca să-şi ascundă prezenţa? Vă e cumva frică de ceva?

— Ne furişăm? a spus Carter pe un ton jovial de indignat.

— Georgie, te rog, a spus Jerome cu un glas monoton, şi era evident că era pe cale să-şi piardă răbdarea. Las-o aşa cum a picat. Dacă vrei cu adevărat să faci ceva util, evită situaţiile periculoase, după cum te-am mai sfătuit. Nu pot să te pun sub escortă, dar dacă vei continua să fii o pacoste, găsesc eu un loc potrivit în care să te pun la păstrare până când se liniştesc treburile. Aici nu e vorba de partea cui eşti, şi tot ce rişti e să te amesteci în lucruri pe care nu le înţelegi.

Inconştient, l-am strâns pe Hugh de mână pentru sprijin. Nu voiam să mă gândesc la ce fel de „loc potrivit” se referea Jerome.

— Ne-am înţeles? a întrebat demonul încet.

Am încuviinţat din cap.

— Bun. Îmi eşti de mai mare ajutor dacă ai grijă de tine. Am deja prea multe lucruri de care să-mi fac griji, fără să te mai adaug şi pe tine pe listă.

Am încuviinţat din nou din cap, nesigură de vocea mea. Micul lui spectacol avusese efectul scontat de a mă intimida pentru un moment, deşi o parte sâcâitoare din mine ştia că avea să-mi fie imposibil „s-o las aşa cum a picat” imediat ce ieşeam de aici. Dar era bine să ţin pentru mine informaţia asta.

— Asta e tot, Georgie, a adăugat Jerome, trimiţându-mă astfel la plimbare.

— Te conduc, s-a oferit Carter.

— Nu, mersi, am spus, dar îngerul m-a urmat oricum.

— Şi ia zi, cum a mers cu Seth Mortensen?

— Bine.

— Doar bine?

— Doar bine.

— Am auzit că acum locuieşte aici. Şi că petrece mult timp la Emerald City.

L-am privit cu neîncredere.

— Şi unde ai auzit tu chestia asta?

A zâmbit doar larg şi a spus:

— Hai, povesteşte.

— Nu e nimic de povestit, am izbucnit, nesigură de ce discutam despre asta. Am vorbit cu el de câteva ori şi i-am arătat oraşul. Nu ne înţelegem prea bine. Nu putem să comunicăm.

— De ce nu? s-a interesat Carter.

— E un ditamai introvertitul. Nu prea îi place să vorbească, priveşte doar. În plus de asta, nu vreau să-l încurajez.

— Şi deci tu îi accentuezi tăcerile.

Am ridicat din umeri şi am apăsat pe buton ca să vină un lift.

— Cred că ştiu o carte care te-ar putea ajuta. O caut şi ţi-o dau cu împrumut.

— Nu, mersi.

— N-o respinge. O să-ţi îmbunătăţească abilităţile de comunicare cu Seth. Am văzut eu la un talk-show.

— Tu nu asculţi? Nu vreau să îmbunătăţesc nimic.

— Ah, a făcut Carter cu un aer de înţelept. Nu-ţi plac introvertiţii.

— Nu... nu, nu e asta. N-am nici o problemă cu introvertiţii.

— Şi atunci de ce nu-ţi place Seth?

— Ba-mi place! La naiba, încetează. Îngerul mi-a aruncat un zâmbet strâmb.

— Nu-i nimic dacă simţi aşa. În fond, trecutul demonstrează că ai tendinţa de a prefera oricum tipii ostentativi şi insinuanţi.

— Ce vrei să spui cu asta? am replicat, gândindu-mă imediat la atracţia mea faţă de Roman.

Ochii lui Carter au scânteiat răutăcios. Eram deja la ieşirea din spital.

— Nu ştiu. Tu să-mi spui, Letha.

Aproape ieşisem pe uşă, dar comentariul lui m-a făcut să mă întorc brusc. M-am răsucit atât de iute încât părul mi-a biciuit faţa.

— Unde ai auzit numele ăsta?

— Am sursele mele.

O nebuloasă de senzaţii mi s-a instalat în piept, ceva ce nu puteam să identific pe deplin. Era undeva între ură şi disperare, dar nu se situa în nici una din cele două. În adâncul meu se înălţa o vâlvătaie din ce în ce mai aprigă şi-mi venea să urlu la Carter, la aroganţa şi siguranţa care i se citeau pe faţă. Îmi venea să tabăr cu pumnii pe el sau să-mi schimb aspectul exterior în ceva îngrozitor. Nu ştiam de unde aflase numele ăsta, dar trezise un soi de monstru adormit în adâncul meu, ceva care stătuse ghemuit.

A continuat să mă privească cu calm, citindu-mi fără îndoială gândurile.

Încet-încet, am devenit conştientă de locul în care mă aflam, de coridoarele răcoroase, de vizitatorii temători, de personalul eficient. Mi-am calmat respiraţia şi l-am fixat pe înger cu o privire nimicitoare.

— Nu care cumva să-mi mai zici vreodată aşa. Niciodată în viaţa ta! A înălţat din umeri, zâmbind încă.

— Scuze.

M-am răsucit vijelios pe călcâie şi l-am lăsat acolo. Am dat buzna spre maşina mea şi nu am realizat că eram la volan şi conduceam până să ajung la jumătatea podului, cu lacrimi curgându-mi din colţurile ochilor pe obraji.

Capitolul 12

— Mamă, dacă mă ameninţa pe mine Jerome că mă pune la păstrare pe undeva, încetam imediat să-mi mai bag nasul.

— Eu nu-mi bag nasul, fac doar speculaţii.

Peter a clătinat din cap şi a scos dopul de la o sticlă de bere. Stăteam cu el şi cu Cody în bucătăria lor, la o zi după ce Hugh fusese atacat. Tocmai sosise o pizza cu şuncă şi ananas, iar eu şi Cody ne înfruptam din ea, în timp ce celălalt vampir se uita doar.

— De ce nu poţi să accepţi situaţia aşa cum e? Jerome spune adevărul. E un vânător de vampiri.

— Nu. Nici gând. Nu se potriveşte. Nu dacă ţinem cont de felul stupid în care se poartă Jerome şi Carter, de atacul asupra lui Hugh, de biletul ăla cretin pe care l-am primit.

— Eu îmi închipuiam că primeşti bileţele trăsnite de amor tot timpul. „Inima îmi sângerează pentru tine, Georgina.” Scris chiar cu sânge, chestii de genul ăsta.

— Da, nimic nu excită mai tare o tipă decât automutilarea, am mormăit.

Am înghiţit nişte Mountain Dew şi mi-am văzut iar de pizza mea. Pe bune, în materie de cafeina şi zahăr, Mountain Dew era aproape la fel de bun ca moca mea.

— Auzi, tu de ce nu mănânci din asta?

Peter a ridicat sticla de bere, în chip de explicaţie.

— Sunt la cură.

Mi-am aruncat privirea la ea. „Golden Village, bere blondă cu un slab conţinut de carbohidraţi.”

Am îngheţat, pe când mă pregăteam să muşc. Slab conţinut de carbohidraţi?

— Peter... tu eşti vampir. Nu consumi prin natura ta chestii cu un slab conţinut de carbohidraţi?

— N-are sens, a chicotit Cody, deschizând gura pentru prima oară. Deja am avut discuţia asta cu el, dar nu vrea să asculte.

— Tu nu poţi să înţelegi, a spus Peter şi a aruncat o privire pofticioasă pizzei noastre. Tu poţi să-ţi faci corpul cum vrei.

— Da, da’... , am spus şi l-am privit pe Cody. Poate măcar să se îngraşe? Corpurile nemuritorilor nu sunt, ştiu şi eu, inalterabile? Sau fără vârstă, sau ceva de genul?

— Tu ştii mai bine decât mine, a spus el.

— Ne hrănim şi cu alte chestii, a spus Peter şi şi-a frecat stânjenit burta. Nu doar cu sânge. E logic.

Cred că era chestia cea mai ciudată pe care o auzisem de la moartea lui Duane încoace.

— Termină, Peter, cu prostiile. Dacă o mai ţii aşa, o să ajungi la Hugh ca să-ţi facă liposucţie.

S-a înseninat.

— Crezi că ar ajuta?

— Nu! Arăţi bine. Arăţi ca întotdeauna.

— Ştiu şi eu... Ori de câte ori ieşim, Cody are parte de toată atenţia. Poate ar trebui să mai bag nişte blond în ţepi.

M-am abţinut să remarc că Peter avea aproape 40 de ani când devenise vampir şi avea o chelie galopantă. Cody era tânăr, 20 de ani, cu un aspect plăcut, leonin şi cu pielea bronzată. Nemuritorii care înainte fuseseră muritori rămâneau la vârsta şi aspectul pe care îl avuseseră când se instalase nemurirea. Dacă cei doi vampiri încă mai frecventau cluburi şi baruri de studenţi, nici nu mă miram că avea mai mult noroc Cody.

— Pierdem timpul, am exclamat, dornică să-i distrag lui Peter atenţia de la subiectul ăsta cu aspectul exterior. Vreau să înţeleg cine l-a atacat pe Hugh.

— Hristoase, tu o ţii pe-a ta întruna, a izbucnit. De ce nu poţi să aştepţi până se află?

Bună întrebare. Habar n-aveam de ce. Ceva din adâncul meu mă împingea să aflu adevărul, să fac ce pot ca să-mi protejez prietenii şi pe mine. Nu puteam sta indiferentă.

— Nu se poate să fi fost un muritor, judecând după felul în care a descris Hugh atacul.

— Mda, dar nici un nemuritor nu l-ar fi putut omorî pe Duane, ţi-am spus deja chestia asta.

— Nu un nemuritor de rang inferior, am precizat. Dar unul de rang superior...

Peter a izbucnit în râs.

— Hai că deja exagerezi. Crezi că avem de-a face cu vreun demon răzbunător?

— Sigur ar fi în stare.

— Mda, dar nu au nici un motiv.

— Nu neapă...

Deodată m-a copleşit o senzaţie ciudată, delicată, argintie, ca un gâdilat, îmi amintea de aroma liliacului şi de clinchetul clopoţeilor şi i-am privit brusc pe ceilalţi.

— Ce dra... , a început Cody, dar Peter pornea deja spre uşă.

Amprenta pe care o percepeam cu toţii semăna cu a lui Carter în unele privinţe, dar era mai delicată şi mai dulce, mai firavă.

Era un înger păzitor.

Peter a deschis uşa, unde stătea Lucinda, cu un aer afectat, strângând în braţe o carte.

Mai că mi s-a tăiat respiraţia. Era şi normal. De regulă, nu interacţionam cu prea mulţi îngeri din zonă, iar Carter era excepţia datorită relaţiei sale cu Jerome. Cu toate astea, cunoşteam localnicii, şi o cunoşteam şi pe Lucinda. Nu era înger pe bune, asemenea lui Carter, îngerii păzitori erau mai degrabă echivalentul ceresc al lui Hugh: foşti muritori care slujeau şi făceau servicii pentru eternitate.

Nu mă îndoiam că Lucinda făcea tot soiul de fapte bune zi de zi. Probabil că lucra la cantina săracilor şi le citea poveşti orfanilor în timpul liber, însă ori de câte ori era în preajma noastră, devenea o scârbă înţepată, iar Peter îmi împărtăşea sentimentul.

— Da? a întrebat el cu calm.

— Bună, Peter. Ai un păr foarte... interesant astăzi, a remarcat ea cu diplomaţie, fără să se urnească din cadrul uşii. Pot să intru?

Peter s-a încruntat la comentariul ei despre păr, dar era amfitrion până în măduva oaselor, aşa că i-a făcut semn să intre. Mă tachina el pe tema hobby-urilor mele de muritoare, dar vampirul avea un puternic simţ al bunei-cuviinţe şi al etichetei, vecin cu tulburarea obsesiv-compulsivă.

A lunecat înăuntru, îmbrăcată corect cu o fustă în carouri până la glezne, cu un pulover pe gât şi cu părul ei blond tuns scurt şi răsucit spre interior.

Cu mine stătea cu totul altfel treaba. Cu decolteul adânc, jeanşii supermulaţi şi tocurile de stripperiţă, mă simţeam ca şi când aş fi putut chiar în momentul ăla să mă întind pe jos şi să-mi depărtez picioarele. Privirea sfioasă pe care mi-a aruncat-o sugera clar că gândea şi ea acelaşi lucru.

— E o plăcere să vă revăd pe toţi, a spus pe un ton vioi, ceremonios. Am venit să las ceva din partea domnului Carter.

— Domnul Carter? a întrebat Cody. Ăsta e numele lui de familie? Eu credeam că e prenumele.

— Eu cred că are un singur nume, mi-am dat cu părerea. A se vedea Cher şi Madonna.

Lucinda nu a comentat în nici un fel schimbul nostru de cuvinte. În loc de asta, mi-a întins o carte. Bărbaţii sunt de pe Marte, femeile sunt de pe Venus: Un ghid clasic pentru înţelegerea sexului opus.

— Ce naiba e asta? a exclamat Peter. Cred că am văzut-o la un talk-show.

Brusc, mi-am adus aminte că plecasem de la spital însoţită de Carter şi că spusese că avea o carte care avea să mă ajute în relaţia cu Seth. Am aruncat-o pe masă dezinteresată.

— Simţul umorului de tot căcatul al lui Carter atacă din nou. Lucinda s-a înroşit ca un rac.

— Cum poţi să foloseşti un asemenea limbaj cu atâta nechibzuinţă? Vorbeşti de parcă ai fi... de parcă ai fi într-un vestiar!

Mi-am netezit maioul de pe mine.

— Da’ de unde. N-aş purta niciodată aşa ceva într-un vestiar.

— Mda, nici măcar nu are culoare de uniformă, a spus Peter. Nu mă puteam abţine să nu mă joc cu îngerul păzitor.

— Dacă aş fi într-un vestiar, probabil aş purta o fustiţă scurtă de majoretă, fără lenjerie intimă.

Peter mi-a ţinut şi el isonul.

— Şi ai face faza aia, nu? Aia cu mâinile lipite de zid şi cu fundul înapoi?

— M-ai ghicit, am fost de acord. Ca întotdeauna pregătită să mă sacrific pentru echipă.

Până şi Cody a roşit la grosolănia noastră, cât despre Lucinda, ea era deja violet.

— N-aveţi pic de ruşine, nici un pic!

— Mă rog, i-am scurtat-o. Probabil că la clubul vostru, sau pe unde poţi umbla tu şi restul găştii, purtaţi tot timpul genul ăsta de fustă, atât că e mai scurtă. Cu şosete trei sferturi. Pun pariu că ceilalţi îngeri adoră lookul de şcolăriţă.

Dacă Lucinda ar fi fost unul dintre prietenii mei, un comentariu ca ăsta n-ar fi făcut decât să atragă după sine şi mai mult sarcasm şi remarci ironice, însă îngerul păzitor s-a crispat şi a ales calea falsei pioşenii.

— Noi – a declamat ea – nu ne tratăm unii pe ceilalţi cu atâta necuviinţă. Noi ne purtăm decent, ne arătăm respect unii celorlalţi, noi nu ne omorâm între noi.

Remarca asta a fost însoţită de o privire rapidă către mine.

— Ce vrei să spui cu asta?

Şi-a dat puţinul păr pe spate.

— Cred că ştii foarte bine. Am auzit cu toţii despre fapta aia violentă a ta. Mai întâi vampirul ăla, apoi drăcuşorul. Nu mă mai surprinde nimic la voi.

Acum eu am fost aia care s-a înroşit.

— Asta e o porcărie! Nu mai sunt suspectă pentru Duane de foarte mult timp. Iar Hugh... asta e o prostie, îmi e prieten.

— De parcă ar însemna ceva prietenia pentru cei de teapa la... E şi el la fel de rău. Din câte am auzit, s-a amuzat copios povestind tuturor celor care aveau urechi să asculte despre costumaţia ta cu bici şi aripi. Ah, şi apropo, dacă nu te deranjează remarca mea, cred că este lucrul cel mai degradant de care am auzit în viaţa mea. Chiar şi pentru un sucub. A tras o ocheadă spre cartea pe care o aruncasem pe masă. Am să-i spun domnului Carter că ai, ăăă, primit cartea.

Cu asta, s-a întors cu o mişcare elegantă şi a plecat, închizând uşa în urma ei.

— Scârbă făţarnică, am mormăit. Şi până la urmă, câtă lume ştie de chestia cu demoniţa?

— Dă-o-ncolo, a spus Peter. E o neavenită. Şi pe deasupra înger. Nu ştii niciodată ce-or să facă.

M-am încruntat. Şi atunci m-am prins. Nu puteam să cred că nu mă gândisem niciodată la chestia asta până acum. Poate că Lucinda merita să-i acord mai multă încredere.

— M-am prins!

— Cu ce te-ai prins? a mormăit Cody, cu gura plină de pizza aproape rece.

— Era înger ăla care l-a omorât pe Duane şi l-a atacat pe Hugh! E perfect. Aveai dreptate când spuneai că un demon n-ar avea nici un motiv să elimine dintre ai noştri. Dar un înger? De ce nu? Mă refer la un înger pe bune, nu la unul păzitor ca Lucinda.

Peter a clătinat din cap.

— Ar putea să facă aşa ceva un înger, dar ar fi prea meschin. Marea bătălie cosmică dintre bine şi rău e ceva mai mult decât un caft parte în parte, ştii şi tu asta. Ar fi o irosire a resurselor să dileşti câte un agent al răului odată.

Cody a meditat la asta.

— Dar dacă e un înger răzvrătit? Unul care nu se mai supune regulilor jocului.

Peter şi cu mine ne-am întors surprinşi spre vampirul cel tânăr. În seara asta ne cam evitase speculaţiile.

— Nu există aşa ceva, l-a contrazis mentorul lui. Nu-i aşa, Georgina? Am simţit asupra mea ochii celor doi vampiri care aşteptau să-mi spun părerea.

— Jerome spune că nu există îngeri malefici. Odată ce devin răi, se transformă în demoni, nu mai sunt îngeri.

— Atunci asta îţi dărâmă teoria. Un înger care face ceva rău ar cădea şi n-ar mai fi înger. Şi în plus, ar şti Jerome de el.

M-am încruntat, intrigată încă de faptul că vampirul mai tânăr folosise cuvântul „răzvrătit” în loc de „căzut”. Poate că păcatul angelic este ca ăla omenesc... nu e întotdeauna „rău” dacă persoana respectivă crede că face „bine”. Ăsta încă nu a trecut în partea ailaltă.

Am meditat cu toţii o clipă. Fiinţele umane suferă permanent din pricina concepţiei iluzorii că există un set precis de reguli privitoare la ce este şi ce nu este păcat, reguli pe care cineva le-ar putea încălca fără ca măcar să realizeze. În realitate, majoritatea oamenilor ştiu când greşesc. Simt. Păcatul este mai degrabă o chestiune subiectivă decât una obiectivă. Pe vremea puritanilor, nu era nici o problemă pentru un sucub să pângărească suflete, întrucât orice avea legătură cu sexul şi plăcerea era considerat un lucru rău de către acei bărbaţi. În zilele noastre, majoritatea oamenilor nu mai consideră sexul premarital ca fiind un lucru rău, deci nu se înfăptuieşte nici un păcat. Sucubii au fost nevoiţi să devină mai creativi cu trecerea anilor, dacă vor să se energizeze şi să pângărească un suflet.

În aceeaşi logică, era posibil ca un înger răzvrătit care credea că face un lucru bun să nu păşească pe tărâmul păcatului. Dacă nu exista păcat, nu exista nici cădere. Sau exista? Era complicată toată chestia asta, şi se pare că Peter îmi împărtăşea părerea.

— Şi deci care e diferenţa? Ce face un înger să cadă? Mizăm foarte tare pe o chestiune de ordin teoretic.

Puteam fi de acord cu asta, dar mi-am amintit de altceva.

— Biletul.

— Biletul? a întrebat Cody.

— Biletul care era la mine pe uşă. Scria că sunt suficient de frumoasă încât să ispitesc îngerii să cadă.

— Păi să ştii că arăţi destul de bine. Când am ridicat din sprânceană, Peter a spus fără chef: Mă rog, e cam suspectă treaba... dar e aproape prea suspectă. De ce şi-ar lăsa cineva pe faţă cartea de vizită?

Cody aproape că a sărit de pe scaun.

— E un fel de înger diliu căruia îi place să se joace cu minţile oamenilor. Ca în filmele alea în care ucigaşii lasă indicii pe corpul victimelor, ca să-i poată urmări pe poliţişti dezlegând misterul.

Imaginea asta m-a făcut să mă cutremur în timp ce meditam la ce ştiam eu despre îngeri în general, adică nu prea mare lucru. Spre deosebire de ai noştri, forţele binelui nu aveau aceeaşi ierarhie obscură de supraveghetori şi reţele geografice, în ciuda poveştilor despre heruvimi şi serafimi. În fond, noi eram ăia care inventaserăm managementul de mijloc, nu ei. Întotdeauna avusesem impresia că majoritatea îngerilor şi a făcătorilor de bine operau pe principiul detectivilor particulari sau al lucrătorilor de teren care duceau la îndeplinire diverse misiuni angelice într-o manieră slab organizată. O asemenea jurisdicţie amplă oferea cuiva o multitudine de ocazii pentru a-şi duce la îndeplinire propriile scopuri.

Implicarea unui înger ar explica de asemenea subterfugiul, am reflectat eu. Ai lor erau stânjeniţi. De fapt, e o chestie tipică la ei. Pe noi puţine ne mai stânjeneau. Ei, însă, s-ar jena să recunoască faptul că unul de-ai lor a devenit un netrebnic, iar Carter, fiind la cataramă cu Jerome, îl păcălise pe demon să păstreze tăcerea peste întreaga afacere. Tot sarcasmul lui şi încercările de a mă batjocori nu erau decât alte exemple de încercări fără succes de a-şi spăla ruşinea.

Cu cât meditam mai mult la teoria asta exagerată, cu atât îmi plăcea mai mult. Un înger nemulţumit care se voia a fi un erou, a decis să devină răzbunător şi să se răfuiască cu forţele răului. Teoria îngerului răzvrătit explica felul în care fiecare dintre noi putea fi o ţintă şi putea arunca lumină asupra motivului pentru care nimeni nu simţea fiinţa asta, dat fiind că acum ştiam că nemuritorii de rang înalt îşi puteau ascunde prezenţa.

Chestie care m-a făcut să mă întreb de ce îşi ascundeau şi Jerome şi Carter prezenţa. Oare sperau să-l prindă pe îngerul ăsta nepregătit? Asta, şi în plus...

— Şi atunci, de ce l-ar fi lăsat individul ăsta pe Hugh în viaţă? Mi-am mutat privirea de la un vampir la celălalt. Un înger ne-ar putea elimina pe oricare dintre noi. Hugh a spus că nu avea şanse să-l dovedească, şi că nimeni nu i-a întrerupt. Atacatorul pur şi simplu s-a plictisit şi a şters-o. De ce? De ce l-ar fi omorât pe Duane, dar nu şi pe Hugh? Sau pe mine, dacă e vorba pe-aşa, dat fiind că individul ştie cine sunt.

— Pentru că Duane era un dobitoc? a sugerat Peter.

— Lăsând deoparte personalitatea, cu toţii atârnăm la fel de greu într-ale răului. Hugh poate chiar mai mult.

Într-adevăr, Hugh era în floarea vârstei, după criteriile nemuritorilor. Nu mai era nici un novice lipsit de experienţă precum Cody, nici nu se plictisise de lume ca Peter sau ca mine. Hugh era destul de priceput încât să devină bun în meseria lui, şi chiar îi plăcea ce făcea. Ar fi trebuit să fie o ţintă ideală pentru orice smardoi angelic care îşi propusese să cureţe lumea de gunoaie.

Cody i-a dat dreptate lui Peter.

— Mda. Răi sau nu, unii dintre noi suntem mai plăcuţi decât alţii. Poate că un înger are respect pentru chestia asta.

— Mă îndoiesc că un înger l-ar considera pe oricare dintre noi plăcut...

M-am oprit. Era un înger care ne plăcea. Unul care umbla cu noi, care părea să fie oriunde era şi Jerome în ultima vreme, când avuseseră loc atacurile. Un înger care ne cunoştea personal, ne cunoştea toate obiceiurile şi slăbiciunile. Ce cale mai bună exista de a ne urmări şi de a ne studia decât infiltrându-se în gaşca noastră la băute şi dându-se ca fiind prietenul nostru?

Ideea asta era aşa de explozivă, atât de periculoasă, încât mă lua cu rău numai când mi se contura gândul. Desigur, nu puteam să spun tare nimic din toate astea, încă nu. Cody şi Peter abia dădeau crezare teoriei ăsteia cu îngerii şi mă îndoiam că aveau să treacă de partea mea dacă începeam să-l acuz pe Carter.

— Georgina, te simţi bine? a întrebat Cody când m-am adâncit în tăcere.

— Da... da... mi-e bine.

Ochii mi-au căzut pe ceasul de la aragaz şi am ţâşnit de pe scaun, cu capul învârtindu-mi-se încă.

— Rahat! Trebuie să ajung înapoi în Queen Anne.

— Pentru ce? a întrebat Peter.

— Am întâlnire.

— Cu cine? a rânjit Cody şmechereşte la mine, şi, drept răspuns, am roşit.

— Cu Roman.

Peter s-a întors spre ucenicul lui.

— Ăsta care mai e?

— Meseriaşul ăla care dansează. Georgina era grămadă peste el.

— Nu e adevărat. Îl plac prea mult ca să fac chestia asta. Au râs. Când mi-am luat haina, Peter a întrebat:

— Auzi, poţi să-mi faci şi mie o favoare la un moment dat?

— Ce? am spus, gândindu-mă încă la misterul care se ţesea în jurul nostru.

La asta şi la Roman. Vorbiserăm de câteva ori la telefon de la ultima întâlnire şi eram din ce în ce mai uimită cât de bine ne potriveam.

— Hm, ştii că sunt nişte programe de calculator la saloanele de coafură în care îţi arată cum ţi-ar sta cu diferite culori şi tunsori? Mă gândeam că tu ai putea fi un model în carne şi oase. Te-ai putea metamorfoza în mine ca să-mi arăţi cum mi-ar sta cu diferite stiluri de tunsoare.

Un minut întreg ne-a apăsat tăcerea, timp în care eu şi cu Cody ne holbam la el.

— Peter – i-am spus într-un târziu – e cea mai stupidă idee pe care am auzit-o vreodată.

— Nu ştiu ce să zic, a spus Cody, scărpinându-se în barbă. Nu e prea rea venind din partea lui.

— Avem prea multe probleme pe cap acum, l-am avertizat, pentru că-mi lipsea răbdarea de a-i face pe plac lui Peter. Nu-mi irosesc energia ca să-ţi măgulesc ţie amorul-propriu.

— Haide, mă, a insistat Peter. Încă mai dai pe dinafară de la virginul ăla bun la suflet. Mai dă şi la alţii.

Am clătinat din cap şi mi-am aruncat poşeta pe umăr.

— Curs introductiv de sucubuşenie. Cu cât transformarea e mai mare faţă de forma mea naturală, cu atât consumă mai multă energie. Transformarea în sexul opus este o mare porcărie; aia într-o altă specie e şi mai nasoală. Să mă joc de-a salonul de coafură cu tine mi-ar irosi mare parte din ce-am pus deoparte şi am lucruri mai bune pe care să-mi consum energia. I-am aruncat o privire periculoasă. Prietene, ai nevoie de consiliere pe teme de aspect exterior şi nesiguranţă.

Cody m-a privit cu un interes sporit.

— Poţi să te transformi în altă specie? Adică de exemplu într-un monstru Gila[15] sau... sau... Într-un arici din ăla de mare, sau ceva de genul?

— Hai, noapte bună, flăcăi. Am şters-o.

Pe când plecam, îi auzeam încet pe Peter şi pe Cody dezbătând dacă mi-ar lua mai multă energie să mă transform într-un mamifer micuţ de tot sau într-o reptilă de dimensiunile unui om.

Of, vampirii ăştia. Pe bune, uneori zici că sunt copii.

Am ajuns acasă în timp record. Mi-am amintit să-mi transform pantofii cu toc în sandale cu plută şi am ajuns la uşa clădirii în care stăteam în acelaşi timp cu Roman.

Când l-am văzut, mi s-a dus orice gând sâcâitor despre îngeri şi urzeli.

Îmi spusese să mă îmbrac casual în seara asta, şi deşi îşi urmase propriul sfat, tot reuşise să dea jeanşilor şi tricoului cu mânecă lungă o tentă de vestimentaţie demnă de o prezentare de modă. Se pare că aspectul meu a avut acelaşi efect asupra lui, pentru că m-a prins într-o îmbrăţişare sufocantă şi m-a sărutat pe obraz.

— Bună, frumuseţe, mi-a şoptit în ureche, menţinând îmbrăţişarea un pic mai mult decât era necesar.

— Bună, am spus pe când mă dezlipeam de el şi i-am zâmbit.

— Ce scundă eşti, a remarcat şi mi-a cuprins obrazul cu mâna. Ce drăguţ.

Ochii ăia ameninţau să mă înghită, aşa că m-am ferit înainte să fac vreo prostie.

— Hai să mergem, am spus, apoi am făcut o pauză. Aăă, unde mergem? M-a condus spre maşina lui care era parcată mai jos, pe stradă.

— Din moment ce pari să te descurci aşa de bine cu picioarele, mă gândeam să mergem undeva ca să vedem cum îţi coordonezi şi restul corpului.

— Ca de exemplu într-o cameră de hotel?

— Drace! Chiar aşa de repede mă citeşti?

Câteva minute mai târziu, trăgea în incinta unui local dărăpănat cu o firmă luminoasă strălucitoare pe care scria BURT’S, PISTĂ DE BOWLING. Am căscat ochii vădit dezgustată, incapabilă să-mi ascund sentimentele.

— Asta e alegerea ta pentru o întâlnire? O pistă de bowling? Şi nici măcar una mai acătării.

Roman nu a părut îngrijorat de lipsa mea de entuziasm.

— Când ai fost ultima oară la bowling? Bănuiam că fusese prin anii ‘70.

— Cu mult timp în urmă.

— Exact. Vezi – a început el cu chef de discuţie pe când intram şi ne apropiam de ghişeu – te-am citit. Pretinzi că nu vrei să ai o relaţia serioasă cu nimeni, dar eu tot am impresia că ieşi mult. Mărimea 41, vă rog.

— 37.

Casiera ne-a dat fiecăruia o pereche de încălţări oribile şi m-am bucurat că pentru mine microbii nu erau nici o problemă. Roman a plătit şi tipa ne-a făcut semn spre culoarele noastre.

— În orice caz, după cum spuneam, indiferent ce intenţii ai tu, tot trebuie să te întâlneşti până la urmă cu cineva, măcar un pic. Eu nu ştiu cum reuşeşti, cu atenţia pe care o atragi.

— Ce vrei să spui cu asta?

M-am aşezat lângă culoarul nostru şi mi-am scos sandalele Birkenstock, privind încă strâmb pantofii de închiriat.

Roman s-a oprit din legatul şireturilor şi mi-a aruncat o privire lungă şi cercetătoare.

— Hai, fii serioasă, nu se poate să fii aşa cu capul în nori. Tot timpul se uită bărbaţii la tine. Întotdeauna văd asta când suntem împreună. Când mergi prin librărie, când am fost la barul ăla zilele trecute, şi chiar şi aici, în locul ăsta. De când am plecat de la ghişeu, am văzut cel puţin trei tipi oprindu-se şi uitându-se la tine.

— Vrei să spui ceva cu chestia asta?

— Urmează, a spus ridicându-se şi a pornit spre un suport cu bile de bowling la liber. La câtă atenţie primeşti, probabil că tot timpul îţi dă cineva întâlnire şi probabil că uneori mai şi cedezi, aşa cum ai făcut şi cu mine. Corect?

— Mda.

S-a oprit din cercetarea bilelor şi mi-a aruncat încă o privire din aia amuţitoare, pătrunzătoare.

— Povesteşte-mi despre ultima ta întâlnire.

— Ultima mea întâlnire?

M-am gândit că totuşi Martin Miller nu se pune.

— Ultima întâlnire. Mă refer la una pe bune, nu ieşitul la un pahar de ceva. Întâlnire, la care tipul s-a străduit să planifice un itinerar care credea el că i te-ar aduce în pat.

Am verificat greutatea unei bile de un portocaliu fluorescent cu vârtejuri verzi, în vreme ce îmi storceam creierii.

— Am fost la operă, am spus într-un târziu. Şi apoi am luat cina la Santa Lucia’s.

— Se mănâncă bine acolo. Şi înainte de asta?

— Iisuse, ce curios eşti. Ăăă... stai să mă gândesc, cred că era vernisajul unei expoziţii de artă.

— Fără îndoială acompaniat de o cină la vreun restaurant în care chelneri din ăia de lemn spun „mulţumesc” după ce comanzi, nu?

— Parcă.

— Exact cum mă gândeam, a spus şi a ridicat o bilă albastră şi şi-a vârât-o la subraţ. De-aia refuzi să ieşi la întâlniri, de-aia nu vrei să ai o relaţie serioasă cu nimeni. Eşti aşa o bucăţică, încât întâlnirile de cinci stele, presărate cu lux, au devenit ceva obişnuit. Banal. Bărbaţii pun totul la bătaie pentru tine, dar după o vreme, te plictiseşti de ei, a spus şi ochii i-au devenit jucăuşi. De-aia eu am să mă deosebesc de rataţii ăia şi am să te duc în locuri în care picioruşele tale elitiste nu ar visa niciodată să calce. La creme de la creme, întoarcerea la origini, aşa cum erau pe vremuri întâlnirile: doi oameni preocupaţi mai tare unul de celălalt decât de localul cu pretenţii în care se află.

Am pornit împreună spre culoarul nostru.

— Mult ţi-a mai luat până să spui că ce crezi tu că vreau eu de fapt e să degust din viaţa plină de lipsuri.

— Şi nu e aşa?

— Nu.

— Şi atunci de ce eşti cu mine?

I-am cercetat aspectul superb şi gândul mi-a zburat la conversaţia pe care o avuseserăm noaptea trecută despre limbile clasice. Frumos şi inteligent, greu să rezişti la aşa ceva.

— Tu nu prea ai lipsuri.

Mi-a zâmbit şi a schimbat subiectul.

— Pe asta o alegi?

Mi-am aruncat privirea la modelul psihedelic al bilei.

— Mda. Şi aşa noaptea asta capătă accente suprarealiste, măcar să împing la extremă experienţa. Poate mai târziu băgăm şi ceva în venă.

Roman a mijit amuzat din ochi şi a aplecat capul spre culoarul nostru.

— Hai să vedem ce ştii să faci cu ea.

Am păşit înainte nesigură şi încercam să-mi amintesc cum făceam chestia asta pe vremuri. Peste tot pe pistă, vedeam alţi jucători avansând şi lansând bila cu uşurinţă. Am ridicat din umeri, m-am oprit la linie, am dus braţul înapoi şi am aruncat. Bila a pornit cu smucituri, a înaintat vitejeşte preţ de vreun metru şi ceva, a lovit culoarul cu un zgomot puternic şi apoi a sfârşit în culoarul lateral. Roman a venit lângă mine şi am urmărit amândoi în tăcere cum bila îşi urma traseul.

— Întotdeauna eşti aşa de dură cu „bilele”? a întrebat el într-un târziu.

— În general, bărbaţii nu se plâng.

— Îmi închipui. De data asta încearcă să o faci să atingă solul înainte s-o lansezi pe culoar.

I-am aruncat o privire tăioasă.

— N-oi fi genul ăla de bărbat care se excită de-a dreptul când le arată femeilor cât de bun e el la orice, nu?

— Nţ. Pur şi simplu ofeream un sfat prietenesc.

Bila a ajuns înapoi la mine şi i-am urmat instrucţiunile. În felul ăsta impactul bilei s-a dovedit a fi mai mic, dar tot în culoarul lateral a sfârşit.

— Bun. Acum arată tu ce poţi, am mormăit şi m-am aşezat indignată pe un scaun.

Roman a pornit spre pistă cu paşi mari, cu mişcări graţioase şi suave, de pisică. Bila s-a prelins din mâna lui asemenea apei dintr-o carafă, a curs alene pe culoar şi a lovit nouă popice. Când bila s-a întors înapoi, a aruncat-o încă o dată fără dificultate şi a eliminat-o şi pe cea de-a zecea care se încăpăţânase să-i reziste.

— Se anunţă o noapte lungă.

— Nu te întrista, a spus şi m-a prins de bărbie. O scoatem noi la capăt. Mai încearcă o dată şi ţinteşte mai spre stânga. Eu mă duc să aduc nişte bere.

Am aruncat spre stânga după cum mă sfătuise, dar n-am reuşit decât să lovesc în culoarul lateral din stânga. La a doua aruncare am încercat să mă menţin mai moderată şi am reuşit să lovesc o popică din partea stângă. Fără să vreau, am tras un chiot de bucurie.

— Bravo, m-a încurajat Roman şi a aşezat două halbe cu o poşircă de bere pe masă.

Nu mai băusem ceva produs într-o microfabrică de bere de mai bine de un deceniu.

— Totul e s-o iei cu paşi mici, a adăugat.

Chestia asta s-a dovedit a fi adevărată pe măsură ce înainta seara. Uşor-uşor am început să dobor mai multe popice, deşi îmi luasem prostul obicei de a crea goluri între ele la prima aruncare. Nu dovedeam talent la doborât popicele răzleţe, în ciuda explicaţiilor profesioniste oferite de Roman. Spre cinstea lui, îmi dădea sfaturi de valoare, fără urmă de ameninţare în glas, dublate de instrucţiuni practice.

— Braţul trebuie să-l ţii aşa, iar restul corpului trebuie să fie aplecat aşa, a explicat stând în spatele meu, ţinându-mi o mână pe şold şi pe cealaltă pe încheietura mâinii.

Carnea mi-a fremătat la atingerea lui şi m-am întrebat dacă acţiunile lui erau mânate de generozitate sau erau o scuză să-şi pună mâinile pe mine. Practicam astfel de tehnici în mod regulat în munca mea de sucub, iar chestia asta îi înnebunea pe bărbaţi, şi acum înţelegeam de ce.

Fie că era un tertip sau nu, eu nu l-am oprit.

Mi-am bătut recordul la al doilea meci, reuşind chiar să dobor toate popicele, deşi performanţa mea a avut de suferit în runda a treia, când berea şi oboseala m-au copleşit. Simţind lucrul ăsta, Roman a decretat sfârşitul aventurii noastre la bowling, elogiindu-mi progresul ca fiind impresionant.

— Acum trebuie să mergem să luăm cina într-o bombă ca să menţinem în acelaşi ton întâlnirea asta de vis prin paradisul sărăciei?

M-a cuprins cu braţul în timp ce ne îndreptam spre maşină.

— Cred că depinde dacă ai capitulat sub atacul şarmului şi şireteniei mele.

— Dacă spun că da, mă duci într-un loc de Doamne-ajută? Să ştii că uneori localurile cu pretenţii dau rezultate.

Spre satisfacţia mea, am aterizat într-un restaurant japonez de bani mulţi. Ne-am savurat pe îndelete mâncarea şi conversaţia şi încă o dată cunoştinţele şi inteligenţa lui Roman m-au impresionat. De data asta am discutat despre teme actuale, ne-am împărtăşit părerile despre ştirile momentului şi despre cultură, despre lucrurile care ne plac, despre lucrurile care ne scot din minţi etc., etc. Am descoperit că Roman călătorise ceva la viaţa lui şi că avea păreri bine închegate despre politică şi afaceri externe.

— Ţara asta este atât de îndrăgostită de sine, s-a plâns, sorbindu-şi sake-ul. E ca o oglindă uriaşă. Stă toată ziua şi se priveşte pe sine. Când reuşeşti s-o faci să se uite şi în altă parte, o face numai pentru a le spune altora ce să facă şi cum să fie ca ea însăşi. Politica noastră militară şi economică îi chinuie pe cei din afara graniţelor noastre, iar în interiorul graniţelor, grupurile conservatoare îi chinuie pe ceilalţi cetăţeni. Nu pot să sufăr chestia asta.

Am ascultat cu interes, uimită de latura lui de tip agreabil şi degajat.

— Fă ceva pe tema asta. Or dacă nu, pleacă.

A clătinat din cap.

— Vorbeşti ca un cetăţean comod. Vechea poveste cu „dacă nu-ţi place, pleacă”. Din nefericire, e mult mai complicat de-atât să te dezrădăcinezi, a spus şi s-a lăsat pe spate, zâmbind larg ca să mai detensioneze momentul. Şi chiar fac câte ceva, pe ici, pe colo. Lucruri mici. Îmi duc propria bătălie împotriva stării existente, înţelegi? Merg la câte o manifestaţie, refuz să cumpăr produse făcute cu sudoarea celor din Lumea a Treia.

— Eviţi blănurile, mănânci mâncare ecologică, chestii de genul?

— Şi asta, a spus el şi a chicotit.

— Ciudat, am spus după un moment de tăcere. Tocmai îmi trăsnise ceva prin cap.

— Cee?

— În tot timpul ăsta am vorbit doar despre lucruri actuale. Nu ne-am împărtăşit nimic despre copilării pline de traume, despre anii de facultate, despre foşti iubiţi/iubite sau altele de genul.

— Şi ce e aşa de ciudat la asta?

— Nimic de fapt. Numai că de regulă ritualurile umane de împerechere par să implice ca toată lumea să-şi împărtăşească aventurile.

— Vrei să facem chestia asta?

— Nu prea.

De fapt, uram partea aia din întâlniri, întotdeauna trebuia să-mi cosmetizez trecutul. Uram că trebuia să mint, să nu-mi uit poveştile.

— Cred că trecutul ne necăjeşte destul, fără să-l mai şi reînviem în prezent. Prefer să privesc înainte, nu înapoi.

L-am cercetat cu curiozitate.

— Pe tine te necăjeşte trecutul?

— Foarte tare. Mă lupt în fiecare zi să nu-l las să mă copleşească. Uneori câştig eu, alteori câştigă el.

Dumnezeu ştie numai că şi mie mi se întâmplă acelaşi lucru. Era ciudat să discut cu cineva despre asta, cu cineva care îmi împărtăşea opinia. Mă întrebam câţi oameni pe lumea asta umblau la ei cu bagaje nevăzute, pe care le ascundeau de ceilalţi. Eu chiar şi în timp ce îmi făceam bagajul ăla îl ţineam ascuns. Simţeam o mare nevoie să păstrez aparenţele, de unde aşa-zisa „faţă veselă”. Zâmbisem şi încuviinţasem în cele mai rele momente din viaţa mea, iar când reacţia aia superficială nu fusese de ajuns, până la urmă fugisem, deşi asta m-a costat sufletul.

Am zâmbit uşor.

— Ei, atunci mă bucur că noi ne menţinem în prezent. M-a ciupit uşor de nas şi a spus:

— Şi eu. De fapt, prezentul meu arată destul de bine în momentul de faţă. Şi poate că şi viitorul, dacă am să continui să-ţi slăbesc rezistenţa.

— Nu-ţi forţa norocul.

— Haide, recunoaşte că-ţi inspiră simpatie indignarea mea faţă de deţinătorii puterii, poate chiar senzualitate.

— Cred că mai degrabă mă distrează. Dacă vrei indignare, ar trebui să stai cu Doug, colegul meu de muncă. Aveţi foarte multe în comun. În timpul zilei o face pe directorul responsabil, iar noaptea este vocalistul unei trupe de zărghiţi care-şi manifestă nemulţumirea faţă de societate prin muzică.

Ochii lui Roman au scăpărat de interes.

— Cântă prin zonă?

— Îhî. Sâmbăta asta cântă la Old Greenlake Brewery. Mă duc şi eu cu unii dintre colegi.

— Ah, da? Şi la ce oră ne întâlnim?

— Nu-mi aduc aminte să te fi invitat.

— Serios? Pentru că eu aş fi jurat că tocmai mi-ai spus o zi şi un loc. Mi-a părut un soi de invitaţie pasivă, ştii tu, genul la care eu spun „te deranjează dacă vin şi eu?” şi la care tu răspunzi „sigur, nici o problemă”, şi cam aşa. Eu am sărit câteva etape.

— Eşti tare eficient, am remarcat.

— Deci... te deranjează dacă vin şi eu?

Am mormăit.

— Roman, nu putem să tot ieşim într-una. La început a fost drăguţ, dar ideea era să fie o singură întâlnire. Deja am depăşit faza aia. Colegii mei de muncă zic că eşti iubitul meu.

De curând, Casey şi Beth remarcaseră ce „bucăţică” îmi trăsesem.

— Zău? a spus, vizibil vesel.

— Să ştii că nu glumesc. Chiar vorbesc serios când spun că nu vreau să mă implic într-o relaţie cu nimeni în momentul de faţă.

Dar totuşi, nu vorbeam serios, nu în adâncul inimii mele. Petrecusem secole de respingere a oricărei forme de ataşament faţă de o persoană, şi durea. Chiar şi când îmi propusesem să cultiv relaţii cu tipi de treabă în glorioasele mele zile de sucub, imediat renunţasem la ele şi dispărusem post-coitum. Într-un fel, viaţa mea de acum era şi mai dificilă. Evitam sentimentul de vină care mă copleşea dacă îi furam energia vitală unui tip de treabă, dar nici nu avusesem parte de camaraderie adevărată, de nimeni căruia să îi pese exclusiv de mine. Sigur, aveam prieteni, dar îşi aveau şi ei propriile vieţi, iar cei care se apropiau prea tare, precum Doug, trebuiau îndepărtaţi din nou, spre binele lor.

— Nu crezi în întâlnirile ocazionale? Sau măcar în prietenia dintre bărbaţi şi femei?

— Nu, am răspuns cu hotărâre. Nu cred.

— Dar tipii ceilalţi din viaţa ta? Cum e cu Doug? Instructorul de dans? Şi chiar scriitorul. Sunteţi prieteni, nu?

— Mda, dar e altfel. Nu mă simt atrasă de...

Mi-am curmat vorbele, dar era prea târziu. Chipul lui Roman a înflorit de speranţă şi de plăcere. S-a aplecat spre mine şi mi-a atins obrazul cu mâna.

Am înghiţit în sec, îngrozită şi entuziasmată de cât de aproape era. Berea şi sake-ul îmi zăpăciseră trupul şi mintea, şi mi-am jurat să nu mai beau data viitoare când mai ieşim. Nu că am mai fi ieşit iar... , nu? Alcoolul îmi amorţea simţurile, făcea să-mi fie mai greu să fac deosebirea dintre instinctul devorator de sucub şi pofta trupească pur animalică. Oricare dintre ele era periculoasă în preajma lui.

Şi totuşi... În momentul ăla, nici măcar pofta trupească nu era problema, ci el. Să fiu cu el, să vorbesc cu el, să am din nou pe cineva în viaţa mea, cineva căruia îi păsa de mine, care mă înţelegea, cineva la care să mă întorc acasă şi cu care să mă duc acasă.

— La ce oră ne întâlnim? a murmurat.

Mi-am coborât privirea, simţind dintr-odată că mi-e foarte cald.

— E târziu concertul...

Mâna lui mi-a lunecat de pe obraz spre ceafă, prinzându-mi-se în păr şi apropiindu-mi faţa de a lui.

— Vrei să ieşim înainte?

— Nu e bine, am spus încet, cu sentimentul că înot în melasă.

Roman s-a aplecat şi m-a sărutat pe ureche.

— Vin la tine acasă la şapte.

— Şapte, am repetat.

Buzele lui mi-au coborât pe obraz şi m-a sărutat aproape de ureche, apoi în mijlocul obrazului, apoi chiar sub gură. Buzele lui au plutit aproape de ale mele, şi tot trupul meu s-a concentrat pe apropierea aceea. Îi simţeam arşiţa gurii, de parcă ar fi avut şi ea propria ei aură. Totul se mişca cu încetinitorul. Voiam să mă sărute, voiam să mă devoreze cu buzele şi cu limba, îmi doream asta, dar mă şi speria. Însă cu toate astea mă simţeam fără forţa de a acţiona în orice fel.

— Să vă mai servesc cu ceva?

Glasul uşor jenat al chelnerului mi-a alungat negura paralizantă, aducându-mă din nou la realitate, amintindu-mi ce avea să se întâmple cu Roman dacă ne sărutam măcar. Nu mare lucru, e adevărat, dar suficient. M-am desprins din strânsoarea lui şi am clătinat din cap.

— Nimic. Doar nota de plată.

După asta am vorbit puţin. M-a condus acasă şi nu mi-a făcut nici un fel de avansuri când m-a dus până la uşă, mi-a zâmbit doar cald şi m-a prins de bărbie din nou, amintindu-mi că trece sâmbătă la şapte.

M-am dus la culcare într-o stare de nelinişte şi tânjind după sex. Alcoolul m-a ajutat să adorm uşor, dar când m-am trezit de dimineaţă, zăcând în pat şi într-o stare de somnolenţă, încă îmi mai aminteam cum fusese să-i simt buzele atât de aproape de ale mele, şi dorinţa înflăcărată de pasiune a revenit cu putere.

— Nu e de bine, m-am plâns lui Aubrey, rostogolindu-mă din pat. Aveam trei ore până să încep munca şi ştiam că trebuie să fac şi altceva decât să visez la Roman cu ochii deschişi. Mi-am amintit că nu mai ţinusem legătura cu Erik şi am hotărât că ar trebui să-i fac o vizită. Teoria cu vânătorul de vampiri era după mine oarecum depăşită, dar poate că dăduse peste altceva util. În acelaşi timp puteam să-l întreb despre îngerii căzuţi.

Ţinând cont de ameninţarea cu „pusul la păstrare”, poate că ar fi trebuit să mă umple mai mult de grijă mersul la TAINE S.R.L. Dar cu toate astea mă simţeam relativ în siguranţă. Un lucru ştiam şi eu despre arhidemon, şi anume că nu prea era genul matinal. Nu avea cu adevărat nevoie de odihnă, desigur, dar era un lux de muritor pe care îl adoptase cu entuziasm. Mă aşteptam să doarmă încă, indiferent unde era, şi era imposibil să ştie ce aveam de gând.

M-am îmbrăcat, am luat micul dejun şi în scurt timp porneam la drum spre Lake City. De data asta am găsit magazinul fără greutate şi am simţit din nou groază la vederea aspectului de loc părăsit şi a parcării goale. Însă, când am intrat, am văzut o siluetă întunecoasă aplecată deasupra unui colţ cu cărţi, prea înalt să fie Erik. M-a cuprins încântarea la gândul că Erik avea de lucru, asta până ca silueta să se îndrepte şi să mă fixeze cu ochi cenuşii, sardonici.

— Bună, Georgina.

Am înghiţit în sec.

— Bună, Carter.

Capitolul 13

Carter a luat o carte şi a răsfoit-o leneş. Îşi vârâse părul sârmos sub o şapcă întoarsă invers, iar cămaşa de flanelă părea să fi cunoscut şi zile mai bune.

— Îţi cauţi rezerve pentru altar? a întrebat fără să-şi ridice privirea. Sau poate ai venit să-ţi pui la punct cunoştinţele de astrologie?

— Nu e treaba ta ce caut eu aici, am izbucnit, prea agitată văzându-l aici ca să mă mai gândesc la ceva amuzant sau măcar plauzibil.

Şi-a înălţat ochii cenuşii.

— Jerome ştie că eşti aici?

— Nu e nici treaba lui. De ce? Ai de gând să mă pârăşti?

Am vorbit cu îndrăzneală, deşi o parte din mine încă mai era de părere că, dacă cel din spatele atacurilor era cu adevărat Carter, trebuia să-mi fac mai mult griji din cauza asta decât de mânia lui Jerome.

— Poate, a spus şi a închis cartea, ţinând-o între palme. Desigur, bănuiesc că pe termen lung o să mă distrez mai mult dacă nu spun nimic şi te las să-ţi duci nestingherită la îndeplinire maşinaţiunile.

— Nu ştiu despre ce „maşinaţiuni” vorbeşti. Nu mai poate omul să iasă la cumpărături fără să fie privit ca un criminal? Pe mine nu m-ai auzit interogându-te de ce eşti aici.

Adevărul e că ardeam de curiozitate să aflu ce căuta aici. Nu mă surprindea că îl cunoştea pe Erik, în fond toată lumea îl cunoştea, dar să-l găsesc aici, dat fiind ce se întâmplase în ultima vreme, nu făcea decât să-mi sporească bănuielile.

— Eu? a spus şi a ridicat cartea la care se uitase. Ghid practic de învăţare a vrăjitoriei în 30 de zile sau mai puţin. Trebuie să recuperez.

— Drăguţ, am recunoscut.

— E o onoare să primesc laude de la un profesionist. Ţi-am dat suficient timp să găseşti un alibi la fel de drăguţ?

A lăsat cartea din mână.

— Domnişoară Kincaid, a spus Erik pe când intra în încăpere târşâindu-şi picioarele, înainte ca eu să apuc să răspund. Mă bucur să te văd. Prietenul meu tocmai a trecut să-mi aducă cerceii pe care i-ai comandat.

Am rămas cu ochii căscaţi, uluită pentru o clipă, după care mi-am amintit de colierul de perle şi de cerceii pe care îi comandasem fără să mă gândesc prea mult.

— Mă bucur că a reuşit să-i facă atât de repede.

— Frumoasă recuperare, a recunoscut Carter pe un ton scăzut. L-am ignorat.

Erik a deschis o cutiuţă şi mi-am aruncat privirea înăuntru. Trei şiraguri mititele de perle de apă dulce, la fel ca cele ale colierului, atârnau de sârmuliţele delicate de aramă ale fiecărui cercel.

— Ce frumoşi sunt, i-am spus, şi vorbeam serios. Mulţumeşte-i prietenului tău. Am o rochie cu care se potrivesc perfect.

— Ce uşurare, a remarcat Carter, privindu-l pe Erik bătând preţul cerceilor în casa de marcat. Mă refer la accesoriile adecvate. Mi-a spus Cody că ai parte de multe întâlniri în ultima vreme. Presupun că nu ai citit cartea pe care ţi-am trimis-o.

I-am împins lui Erik cardul de credit. Cody îmi văzuse anturajul masculin la lecţia de dans, dar abia ieri îi spusesem că urma să am întâlnire cu Roman.

— Când ai vorbit cu Cody?

— Astă-noapte.

— Ce chestie, şi eu! Şi azi iată-te aici. Mă urmăreşti cumva? Carter m-a privit cu ochi jucăuşi.

— Eu am fost primul aici. Poate că tu mă urmăreşti pe mine, poate că ai început chestia asta cu întâlnirile şi vrei să găseşti o cale subtilă de a-mi face avansuri.

Am semnat bonul şi i l-am dat înapoi lui Erik, care asculta în tăcere.

— Scuze, dar mie îmi plac bărbaţii mai plini de viaţă.

Carter a chicotit pe înfundate la gluma mea. Nu îmi luam prea multă energie când mă culcam cu alţi nemuritori.

— Uneori, Georgina, mă gândesc că poate meriţi cu adevărat să te urmăresc, doar ca să aud ce-o să mai spui.

Erik şi-a înălţat privirea. Dacă se simţea stânjenit prins în focul încrucişat dintre doi nemuritori, cel puţin n-o arăta.

— Poate doriţi să vă alăturaţi nouă la un ceai, domnule Carter? Rămâi, nu, domnişoară Kincaid?

I-am adresat lui Erik unul din zâmbetele mele de zile mari.

— Desigur.

— Domnule Carter?

— Nu, mulţumesc. Am treabă şi, din câte înţeleg eu, Georgina se descurcă mai bine cu un singur bărbat odată. A fost o plăcere să te văd, Erik, ca de obicei. Mersi pentru conversaţie. Cât despre tine, Georgina... ei bine, sunt sigur că o să ne revedem cât de curând.

Ceva din vorbele lui m-a umplut de fiori. Mi-a luat până la ultima picătură de tărie ca să vorbesc pe un ton calm atunci când l-am strigat:

— Carter?

Avea mâinile pe uşă. S-a oprit, şi-a aruncat privirea înapoi la mine şi a înălţat dintr-o sprânceană în loc de răspuns.

— Jerome ştie că eşti aici?

Pe faţa lui a apărut un zâmbet tacticos, plin de şiretenie:

— Acum mă pârăşti tu pe mine, Georgina? Şi eu care credeam că suntem pe drumul cel bun. Poate ar fi trebuit să mai stăm la discuţii. Aşa tu mă întrebai dacă o să se schimbe vremea în curând, eu ţi-aş fi spus ce drăguţă eşti astăzi etc., etc. Ştii cum merge treaba asta.

Am clipit. De data asta, vorbele lui îmi aminteau de biletul de pe uşă.

„Eşti o femeie frumoasă, Georgina. Destul de frumoasă încât, cred, să poţi ispiti îngerii să cadă pe pământ... ”

Oare îmi dădea şi alte indicii? Se juca cu mine, aşa cum sugerase Cody? Sau poate vedeam eu prea mult în faza asta? Era doar enervantul de Carter, nenorocirea vieţii mele, care mă chinuia ca de obicei? Sincer, nu ştiu, dar tot credeam că dintre toţi îngerii care puteau elimina nemuritorii răi din oraş, Carter avea cea mai mare şansă.

— Cât de drăguţă sunt? am spus cu un glas uşor gâtuit. Destul de drăguţă încât să cazi?

Îngerul a schiţat un zâmbet.

— Ştiam eu că îmi faci avansuri. Ne vedem mai încolo, Georgina, Erik, a spus, a deschis uşa şi a plecat.

Am rămas acolo, urmărindu-i silueta care se îndepărta.

— Ce căuta aici?

Erik a aşezat pe măsuţă o tavă cu două ceşti.

— Domnişoară Kincaid, păstrez secretele pe care mi le încredinţezi dumneata. Nu te aştepta să procedez altfel cu el.

— Presupun că aşa e.

Şi, în timp ce bătrânul s-a dus să ia ceainicul, mă gândeam că nici nu voiam să risc să-l pun în pericol, implicându-l în treburile nemuritorilor. Cel puţin nu mai mult decât era deja.

S-a întors în scurt timp şi a turnat ceaiul.

— L-am pus la fiert înainte să vii dumneata. Mă bucur că ai venit să ne bucurăm împreună de el.

L-am gustat. O altă combinaţie de ierburi.

— Asta cum se numeşte?

— Dorinţă.

— Se potriveşte, am remarcat. Lăsând deoparte îngerii şi conspiraţiile, încă îl mai doream pe Roman. Ai aflat ceva?

— Mă tem că nu. Am întrebat în stânga şi-n dreapta, dar n-am aflat nimic altceva despre vânătorii de vampiri, şi nici n-am aflat să fie vreunul prin zonă.

— Nu mă miră, am spus şi am sorbit din ceai. Cred că e altceva la mijloc.

Nu a spus nimic, prudent ca întotdeauna.

— Ştiu că nu o să-mi spui de ce a fost aici şi înţeleg... , am lungit-o, meditând la felul în care să-mi aleg cuvintele. Dar... ce crezi despre el? Mă refer la Carter. A făcut ceva ciudat sau care, ştiu şi eu, să pară suspect? Misterios?

Erik mi-a aruncat o privire amuzată.

— Îmi cer scuze, dar am câţiva clienţi, printre care te numeri şi dumneata, cărora li se potriveşte descrierea asta.

Era, fără îndoială, puţin spus.

— Atunci, ştiu şi eu, ai încredere în el?

— În domnul Carter? a spus, iar pe chip i s-a citit uimirea. Îl cunosc de mai de mult decât pe dumneata. Dacă se poate avea încredere în clienţii ăia „suspecţi şi misterioşi”, el e categoric printre primii. Mi-aş încredinţa viaţa în mâinile lui.

Nu mă miră. Dacă era el în stare să-l păcălească pe Jerome, fără doar şi poate putea păcăli şi un muritor. Am schimbat tactica şi am întrebat:

— Ştii ceva despre îngerii căzuţi?

— Eu cred că deja eşti familiarizată cu subiectul ăsta, domnişoară Kincaid.

M-am întrebat dacă se referea la cei din anturajul meu sau la vechiul mit cum că sucubii erau demoni. Dacă vreţi să ştiţi, nu suntem demoni.

— Nu întreba niciodată un practicant dacă vrei să afli ceva despre istoria unei religii, păstrează-ţi întrebările pentru savanţii din exterior.

— Foarte adevărat. A zâmbit şi şi-a dus ceaşca la buze cu un aer meditativ. Cu siguranţă ştii că demonii sunt îngeri care s-au rătăcit de vrerea divină. S-au revoltat, sau, cum se spune de obicei, au „căzut”. În general, Lucifer este considerat ca fiind primul, iar ceilalţi au plecat împreună cu el.

— Dar asta a fost la început, nu? O migraţie masivă spre tabăra cealaltă, am spus, încruntându-mă şi meditând încă la felul în care avea loc chestia cu căderea îngerilor. Dar mai târziu? Atunci a fost singura dată când s-a întâmplat? Numai o dată?

Erik a clătinat din cap.

— Eu am senzaţia că încă se poate întâmpla şi s-a mai întâmplat şi în trecut. Sunt chiar documente în care se sugerează...

S-a deschis uşa şi a intrat un cuplu tânăr. Erik s-a ridicat şi le-a zâmbit.

— Aveţi cărţi despre tarot? a întrebat fata. Pentru începători?

Auzi, dacă avea. Erik avea un perete plin numai cu cărţi din astea. Întreruperea mi-a dat un sentiment de frustrare, dar nu voiam să-i spulber şansa de a face afaceri. Am arătat spre el pentru cuplu, şi mi-am băut restul de ceai. I-a condus spre secţiunea respectivă, explicându-le plin de energie despre unele titluri şi cerând detalii despre ce-i interesa.

Mi-am luat haina şi geanta, şi de asemenea o cutie de ceai dorinţa. Erik m-a privit în timp ce lăsam o bancnotă de zece dolari pe tejghea.

— Păstrează restul, i-am spus.

S-a oprit din discuţia cu cuplul şi mi-a spus:

— Citeşte... ia să vedem, cred că e începutul capitolului 6 din Facerea... posibil versetul 2 sau 4. Se poate să existe ceva acolo care să-ţi fie de ajutor.

Facerea? Adică Biblia?

A dat din cap, iar eu mi-am aruncat privirea primprejur la Miturile cu şiruri de cărţi.

— Unde e?

— Eu nu ţin aşa ceva, domnişoară Kincaid. Dar presupun că ai resurse mai mult decât adecvate.

S-a întors către clienţii lui, iar eu am plecat, minunându-mă că omul ăsta ştia versetele din Biblie după număr, dar nu avea nici un exemplar la îndemână. Totuşi avea dreptate când spunea că am resurse vaste şi, în orice caz, în curând începea tura mea.

Am mers înapoi în Queen Anne şi am găsit plin spaţiul de parcare de pe stradă. Mi-am pescuit permisul din torpedou, l-am atârnat pe oglinda retrovizoare şi am tras maşina în micuţa parcare privată din vecinătatea unei alei din spatele librăriei. Atât de mulţi angajaţi voiau să folosească parcarea încât de regulă evitam s-o folosesc când puteam.

Pe când mergeam spre magazin, am surprins două maşini trase bot în bot iar deasupra lor stătea aplecată o tipă roşcată. Era Tammi. Îmi plăcea mult de tot adolescenta asta, dar cam avea tendinţa de a sta la bârfă. Nedorind să-mi amân cercetarea biblică, m-am ascuns în umbră şi mi-am schimbat forma, adoptând-o pe cea a unui bărbat oarecare, pe care să nu-l cunoască. Apoi am trecut pe lângă ea, abia primind o a doua privire, în timp ce sărea peste maşină.

Imediat ce-am ieşit din raza ei vizuală, am revenit la corpul meu normal. Preţ de o clipă, am simţit că mi se taie respiraţia, dar sentimentul s-a risipit apoi pe cât de repede se înfiripase. Întotdeauna mă lăsa fără energie transformarea în cineva de sex opus, motiv pentru care rezistasem stupidei sugestii de hair-style a lui Peter. Probabil că irosisem doar energia pentru vreo câteva zile din ce primisem de la Martin. Asta îmi mai lăsa vreo câteva săptămâni cel puţin, dar oricum simţeam fremătând în adâncul meu nevoia tipică pentru un sucub de a se hrăni, fără îndoială stârnită de eternul meu dor de Roman.

Când am ajuns, librăria zumzăia de activitate, cum se întâmpla de regulă în timpul săptămânii. Imediat am căutat secţiunea de religie. Le indicasem oamenilor unde era cu mai multe ocazii, chiar scosesem anumite titluri de acolo, însă niciodată nu remarcasem câte Biblii existau.

— Iisuse, am mormăit, privind numeroasele traduceri care existau.

Erau Biblii pentru femei şi pentru bărbaţi, Biblii pentru adolescenţi, Biblii ilustrate, Biblii cu caractere mari şi Biblii imprimate cu caractere de aur, în relief. În sfârşit, privirea mi-a căzut pe versiunea regelui Iacob[16]. Ştiam puţine despre ea, dar cel puţin recunoşteam titlul.

Am scos-o de pe raft şi am răsfoit-o până la Facerea, capitolul 6, şi am citit pasajul indicat de Erik:

„Iar după ce au început a se înmulţi oamenii pe pământ şi li s-au născut fiice, fiii lui Dumnezeu, văzând că fiicele oamenilor sunt frumoase, şi-au ales dintre ele soţii, care pe cine a voit.

Dar Domnul Dumnezeu a zis: «Nu va rămâne Duhul Meu pururea în oamenii aceştia, pentru că sunt numai trup. Deci zilele lor să mai fie o sută douăzeci de ani!»

În vremea aceea s-au ivit pe pământ uriaşi, mai cu seamă de când fiii lui Dumnezeu începuseră a intra la fiicele oamenilor şi acestea începuseră a le naşte fii: aceştia sunt vestiţii viteji din vechime.”

Hm, asta lămurea totul.

Am recitit pasajul de câteva ori, sperând să mai scot ceva din el. Într-un final am hotărât că Erik trebuie să-mi fi indicat greşit numărul capitolului, în fond, era distras de altceva. După judecata mea, pasajul ăsta nu avea nimic de-a face cu îngerii, cu căderea, sau chiar cu bătălia cosmică dintre bine şi râu. Însă în schimb părea a fi despre procrearea fiinţelor umane. Nu era nevoie să fii erudit într-ale Bibliei ca să înţelegi ce voia să spună chestia cu: „fiii lui Dumnezeu începuseră a intra la fiicele oamenilor”, mai ales că în următoarea propoziţie se pomeneşte de fii. Şi pe vremuri sexul făcea cărţile să se vândă, exact ca acum. Mă întrebam dacă Erik îmi dăduse numărul pasajului în glumă.

— Descoperi religia?

Mai întâi mi-am ridicat privirea spre tricoul cu Pac-Man, apoi spre faţa cercetătoare a lui Seth.

— Mă tem că am descoperit-o şi am pierdut-o acum mult timp, am spus şi am închis cartea în timp ce se aşeza în genunchi lângă mine. Caut ceva. Ce mai fac azi Cady şi O’Neill?

— Avansează cu ultimul caz, a spus cu un zâmbet tandru şi m-am trezit că-i cercetez ochii de culoarea ambrei.

Mai făcuserăm schimburi de e-mailuri în ultimele zile şi mă delectasem cu miniromanele mele, deşi conversaţiile noastre cunoscuseră prea puţine îmbunătăţiri.

— Tocmai am terminat un capitol şi simţeam nevoia de o pauză. Să mă plimb un pic şi să beau ceva.

— Cafeina, nu, presupun.

Aflasem că Seth nu bea băuturi cu cafeina, chestie care mi se părea în acelaşi timp înspăimântătoare şi anormală.

— Nu, fără cafeină.

— N-ar trebui s-o respingi, ţi-ar putea creşte randamentul la scris.

— Ah, aşa e. Tu crezi că nu-mi apar destul de repede cărţile. Am mormăit când mi-am amintit de ziua în care îl cunoscusem.

— Cred că mie mi-au ieşit cuvintele un pic prea repede în ziua aia.

— Nicidecum. Ai fost genială. N-am să uit niciodată.

Pentru o clipă i-a căzut masca ironică, exact cum se întâmplase la lecţia de dans, şi am zărit din nou interesul şi aprecierea masculului străbătându-i chipul. M-am ghemuit lângă el şi pentru un răstimp am avut un sentiment de normalitate, cum aveam de obicei cu Doug sau cu un nemuritor, ceva prietenos şi mângâietor. Ca şi când Seth şi cu mine ne-am fi cunoscut dintotdeauna. Dar poate că aşa şi era, într-un fel, prin cărţile sale.

Şi totuşi, în acelaşi timp, mă simţeam deconcertată, distrasă în prezenţa lui. Am început să remarc lucruri precum muşchii fini ai braţelor şi felul în care îi încadra faţa părul castaniu ciufulit, şi mi-au reţinut atenţia chiar şi lumina strălucitoare, aurie care îi cădea pe părul facial, şi forma buzelor. Mi-am întors privirea şi, simţind setea primară de energie fremătând în adâncul meu, mi-am reprimat nevoia de a întinde mâna şi de a-i atinge faţa. Schimbarea aspectului exterior mă afectase mai mult decât realizasem, încă nu aveam nevoie de un plin propriu-zis de energie, dar instinctul de sucub devenea iritabil. Trebuia să-l reduc la tăcere în curând, dar nu cu Seth.

M-am ridicat în grabă, cu Biblia încă în mână, dornică să plec de lângă el. S-a ridicat odată cu mine.

— Ei bine, am început peste câteva momente în care nici unul dintre noi nu a spus nimic. Trebuie să mă apuc de lucru.

A dat din cap, iar interesul de pe chip s-a transformat în anxietate.

— Ăăă...

— Hm?

A înghiţit în sec, şi-a ferit privirea preţ de o clipă, apoi m-a privit din nou cu hotărâre.

— Mă duc duminică la o petrecere şi mă întrebam dacă... dacă nu eşti ocupată sau nu eşti la serviciu, poate, vreau să zic, poate vrei să vii cu mine.

Am rămas cu ochii căscaţi, fără cuvinte. Tocmai mă invitase Seth Mortensen să ies cu el? Şi tocmai... tocmai avuseserăm o conversaţie închegată o dată în viaţa noastră? Toate astea, la care se adăuga faptul că remarcasem cât de atrăgător era, făceau ca lumea să pară că se răstoarnă. Şi mai grav era că îmi venea să accept. Era ceva la Seth care dintr-odată îmi părea firesc, deşi nu era explozia de entuziasm pe care mi-o inspira Roman.

Undeva, în relaţia asta ciudată şi stânjenitoare, chiar începuse să-mi placă scriitorul, independent de romanele sale.

Dar nu puteam accepta, ştiam că nu puteam, şi m-am blestemat pentru că flirtasem cu el la început; se pare că nu uitase de asta, în ciuda eforturilor mele de a-mi lua înapoi gestul şi de a menţine lucrurile în sfera platonicului. Pe de o parte mă simţeam îngrozită, pe de alta încântată, însă ştiam cu toată fiinţa mea ce trebuia să fac.

— Nu, am răspuns sec, uimită încă.

— Ah.

Nu aveam de ales. Nu-mi puteam permite să-l las pe Seth să se simtă atras de mine, nici nu puteam risca să am altceva decât o prietenie de la distanţă cu autorul cărţilor mele preferate.

Când am realizat ce grosolană părusem, am încercat să dreg iute busuiocul. Ar fi trebuit să spun pur şi simplu că am de lucru, dar în loc de asta m-am trezit bălmăjind o variantă a ceea ce-i servisem lui Doug de-a lungul anilor.

— Vezi tu... În momentul de faţă nu mă interesează întâlnirile sau o relaţie cu cineva. Nu e nimic personal, adică ideea cu petrecerea sună fantastic, dar nu pot să accept. Nu accept niciodată lucruri de genul ăsta, de fapt. După cum am spus, nu e personal, doar că e mai simplu să nu mă implic. Să nu am întâlniri... ăăă, niciodată.

Seth m-a studiat îndelung, meditativ, şi dintr-odată mi-am adus aminte de prima noapte când avusese cam acelaşi aer, în timp ce eu îi explicam regula mea cu cele cinci pagini pe zi din cărţile lui.

Într-un final a spus:

— Ah. Bine. Dar... nu ieşi cu tipul ăla? Tipul ăla foarte înalt cu părul brunet?

— Nu, nu ieşim pe bune. Suntem... ăăă, doar prieteni, într-un fel.

— Ah, a repetat Seth. Şi atunci prietenii nu merg împreună la petreceri?

— Nu. Am ezitat, dorindu-mi dintr-odată să fi răspuns altceva. Pot, de exemplu, să bea o cafea. Aici în librărie.

— Eu nu beau cafea, a spus cu un glas tăios şi m-am simţit de parcă mi-ar fi dat o palmă.

Am rămas acolo, pradă unui moment demn probabil să intre în top 5 al celor mai stânjenitoare momente din viaţa mea. Liniştea s-a aşternut peste noi. Într-un târziu, am repetat jalnica mea scuză de retragere:

— Trebuie să mă întorc la treabă.

— Bine. Ne mai vedem.

Doar prieteni, doar prieteni. De câte ori servisem replica asta? De câte ori fusese mai uşor să recurg la o minciună decât să înfrunt adevărul? I-o servisem chiar şi soţului meu cu atât de mult timp în urmă, ascunzându-mă din nou de realitatea lucrului pe care nu voiam să-l recunosc când relaţia noastră se răcise.

„Doar prieteni?” repetase Kyriakos, fixându-mă cu ochii lui negri.

„Sigur. E şi prietenul tău. Îmi ţine doar de urât când eşti tu plecat, atâta tot. Mă simt singură fără tine.”

Dar niciodată nu-i spusesem soţului meu cât de des venea prietenul lui Ariston sau cum găseam întotdeauna motive să ne atingem, o mică mângâiere ici-colo. Mâna lui care mă ajuta să mă ridic, sau ziua aia pe care încă o aveam întipărită în memorie, când se întinsese peste mine să ia o sticlă, şi mâna lui îmi atinsese uşor sânul. Icnisem fără să vreau, iar el poposise acolo preţ de o bătaie de inimă, înainte să-şi vadă de treaba lui.

Şi nu îi spusesem lui Kyriakos că Ariston mă făcea să mă simt cum mă simţisem în primele zile ale căsniciei mele, deşteaptă, frumoasă, capabilă să stârnesc dorinţă. Ariston mă copleşea cu atenţia pe care mi-o arătase mai demult Kyriakos; Ariston îmi adora inteligenţa care mai demult, când eram o fecioară nemăritată, îmi atrăsese necazuri.

Cât despre Kyriakos... hm, presupuneam că şi el adora lucrurile alea, dar nu prea o mai arăta. Tatăl lui îi dădea din ce în ce mai mult de muncă, şi când în sfârşit ajungea acasă, se prăbuşea pe pat sau se retrăgea, singur, şi cânta la fluier. Cât uram fluierul ăla... Îl uram şi-l iubeam deopotrivă. Îl detestam pentru că părea să-i cucerească atenţia mai mult decât mine. Totuşi, uneori, când stăteam afară şi îl ascultam cântând, mă uimea priceperea lui şi talentul de a da naştere unor asemenea sunete melodioase.

Dar asta nu schimba cu nimic faptul că dormeam neatinsă mai des decât atinsă. Când îi spuneam că niciodată n-am să rămân grea în felul ăsta, râdea şi îmi spunea că aveam tot timpul din lume pentru copii. Lucrul ăsta mă tulbura pentru că, sincer şi într-un mod iraţional, credeam că un copil avea să rezolve problemele noastre. Tânjeam după unul, şi mi-era dor de felul în care mă simţeam când îmi ţineam în braţe surorile mai mici. Iubeam onestitatea şi inocenţa copiilor şi îmi plăcea să cred că puteam să ajut unul să devină un om bun. Nimic nu-mi părea mai dulce pe vremea aia decât oblojitul rănilor, ţinutul unei mâini mititele şi depănatul de poveşti. Mai mult de atât, ajunsesem într-un moment în care trebuia să ştiu dacă puteam avea un copil. Pe vremea aia, trei ani de căsnicie fără copii era mult şi vedeam felul în care începea lumea să vorbească pe la colţuri că te pomeni că biata Letha e stearpă. Le uram zâmbetele false şi mila scârbos de dulceagă.

Ar fi trebuit să-i spun lui Kyriakos tot ce mă preocupa, până la ultimul detaliu. Dar era aşa de blând şi muncea aşa de mult ca să ne asigure traiul, încât nu puteam s-o fac. Nu voiam să arunc o umbră asupra fericirii noastre casnice aparente doar pentru propria-mi mulţumire şi din nevoia de atenţie. În plus, nu era ca şi când mi-ar fi ignorat veşnic trupul. Cu un pic de linguşeală, uneori îl făceam să se lase în voia dorinţei mele. Atunci ne înlănţuiam unul de celălalt în miezul nopţii, iar trupul lui îl devora pe al meu cu aceeaşi pasiune pe care o punea în muzica lui.

Totuşi, privindu-l alteori pe Ariston, aveam sentimentul că nu avea nevoie de nici un fel de linguşire. Şi pe măsură ce treceau zilele pustii fără Kyriakos, asta chiar a început să însemne ceva.

Doar prieteni, doar prieteni. Stăteam acolo, în librărie, şi îl priveam pe Seth îndepărtându-se, şi mă întrebam cum de mai putea cineva să folosească replica asta. Dar, desigur, ştiam de ce. Mai era încă folosită pentru că oamenii încă mai credeau în ea. Sau cel puţin voiau să creadă.

Când m-am dus înapoi la parter, simţindu-mă tristă, mânioasă şi în acelaşi timp ca o idioată, m-am trezit în mijlocul unei scene care îmi garanta o zi şi mai ciudată: Helena de la Krystal Starz stătea în faţa casei şi gesticula amplu la casiere.

Helena, aici. Pe teritoriul meu.

Mi-am alungat tulburarea stârnită de Seth şi am pornit cu paşi mari în cel mai bun stil managerial de care eram capabilă, având încă la mine Biblia.

— Îţi pot fi de folos cu ceva?

Helena s-a răsucit spre mine, făcând mărgelele de sticlă de la gâtul ei să scoată un clinchet.

— Ea e! Ea e cea care mi-a furat personalul.

Mi-am aruncat privirea în spatele tejghelei. Casey şi Beth stăteau acolo şi păreau uşurate să mă vadă. Probabil că Tammi şi prietena ei, Janice, erau în altă parte în magazin, lucru pentru care le eram recunoscătoare. Mai bine să nu le implic în asta. Mi-am păstrat calmul în glas, conştientă de clienţii care ne observau.

— Sunt convinsă că nu ştiu despre ce vorbeşti.

— Nu mă lua aşa! Ştii foarte bine ce vreau să spun. Ai venit în magazinul meu, mi-ai făcut o scenă, după care mi-ai ademenit personalul. Au plecat fără preaviz!

— În ultima vreme şi-au depus ceva persoane CV-ul la noi, am răspuns pe un ton neutru. Nu pot să fiu atentă la locul în care a lucrat fiecare înainte, însă, în calitate de director adjunct, nu pot decât să te compătimesc pentru neplăcerea creată de angajaţii care pleacă fără preaviz.

— Încetează! a exclamat Helena, amintind cu greu de diva distantă şi stăpână pe sine de săptămâna trecută. Tu crezi că nu văd dincolo de minciunile tale? Orbecăi în întuneric, iar aura ta e o cunună de foc!

— Ce e de foc?

Au apărut şi Doug şi Warren, evident atraşi de spectacolul care escalada.

— Ea, a decretat Helena, arătând spre mine, recurgând la vocea ei gâjâită tip New Age.

Warren m-a privit curios, de parcă m-ar fi studiat cu adevărat ca să vadă de unde îmi ies flăcări.

— Georgina?

— Mi-a furat angajaţii. A venit la mine şi mi i-a zburat. Să ştii că aş putea să te dau în judecată. Când am să le spun avocaţilor mei...

— Ce angajaţi?

— Tammi şi Janice.

M-am făcut mică, aşteptând să văd ce mai decurge din noua întorsătură a evenimentelor. În ciuda multelor sale lipsuri, Warren avea totuşi un simţ dezvoltat al respectului faţă de client şi al profesionalismului. Îmi făceam griji pentru ce avea să urmeze dacă se investiga mai în detaliu braconajul meu.

S-a încruntat, aparent încercând să pună chipuri numelor.

— Stai puţin... , nu cumva una dintre ele a sărit azi peste maşina mea?

— Tammi.

A pufnit indiferent.

— Nu ţi le dăm înapoi.

Helena s-a făcut roşie la faţă.

— Nu poţi...

— Cucoană, îmi pare rău că ai neplăceri, dar nu pot să renunţ la nişte angajaţi care au semnat nişte hârtii la angajare şi care nu mai vor să lucreze la tine. În comerţul cu amănuntul tot timpul se găseşte mână de lucru. Sunt convins că o să găseşti pe altcineva în curând.

Ea s-a întors spre mine, arătându-mă încă cu degetul.

— N-am să uit asta. Chiar dacă n-am să ţi-o pot plăti, o va face universul pentru cruzimea şi sminteala ta. Vei muri singură şi tristă, neiubită, fără prieteni şi fără copii. Îţi vei fi trăit viaţa în zadar.

S-a terminat cu dragostea şi bunătatea New Age. Nu-mi era deloc teamă de comentariul cu muritul, dar celelalte adjective m-au pişcat un pic. „Singură şi tristă, neiubită, fără prieteni şi fără copii.”

Însă Warren nu avea astfel de griji în privinţa mea.

— Georgina ar fi ultimul om pe care l-aş acuza de cruzime sau că duce o viaţă inutilă. Ea ţine locul ăsta pe picioare şi am o încredere totală în judecata ei, inclusiv în angajarea foştilor dumitale angajaţi. Şi acum, dacă nu vrei să cumperi ceva, trebuie să te rog să pleci, ca să nu fiu nevoit să fac apel la autorităţi.

Helena ne-a mai împroşcat şi cu alte blesteme şi ameninţări cu nenorociri, cu siguranţă spre deliciul clienţilor care stăteau la coadă. Spre uimirea mea, Warren s-a ţinut în continuare pe poziţie. De regulă bătea în retragere de dragul relaţiilor bune cu clienţii şi încerca să facă o bună impresie, chiar şi pe socoteala angajaţilor. Azi însă se pare că nu avusese chef să dea satisfacţie nimănui. Ce sentiment reconfortant!

Când a plecat Helena, s-a retras în biroul lui fără nici un cuvânt, iar Doug şi cu mine am rămas acolo şi uimirea a lăsat iute locul amuzamentului.

— Ce probleme işti, măi Kincaid!

— Poftim? Nu-mi pune mie chestia asta în cârcă.

— Glumeşti? N-au mai apărut niciodată pe aici vrăjitoare zurlii înainte să te angajezi tu.

— Şi tu de unde ştii? Că eu lucrez aici dinaintea ta. Mi-am privit ceasul şi am devenit gânditoare. Mai stai azi pe aici ceva timp, nu?

— Da. Din fericire pentru tine. De ce?

— Ziceam şi eu aşa.

L-am lăsat acolo şi am mers spre birourile din spate, însă în loc să fac stânga spre biroul meu, am luat-o la dreapta spre al lui Warren.

Stătea aşezat la biroul lui, îşi aranja servieta şi se pregătea să plece acum că maşina lui era gata.

— Nu-mi spune că a venit înapoi.

— Nu, am zis şi am închis uşa în urma mea, chestie care l-a făcut să-şi înalţe privirea. Voiam numai să-ţi mulţumesc.

Warren m-a privit cu şiretenie.

— E-n fişa postului să dau afară clienţii turbulenţi.

— Mda, dar ultima oară nu mi-am atras laude, ci a trebuit să-mi cer scuze.

A ridicat din umeri, gândindu-se la un incident de acum un an.

— Ei, atunci era altfel. I-ai strigat unei femei bătrâne că este o neofită, o nazistă ipocrită şi bolnavă.

— Aşa şi era.

— Dacă spui tu.

Încă îmi urmărea fiecare mişcare.

Am mers spre el şi am aşezat Biblia pe biroul lui. M-am suit pe scaunul lui şi l-am încălecat, ocazie cu care fusta mea scurtă şi strâmtă de culoare roşie s-a ridicat considerabil, lăsând la vedere dantela neagră din partea de sus a ciorapilor. M-am aplecat să-l sărut, la început trecându-mi uşor şi provocator dinţii peste buzele lui, apoi mi-am lipit cu putere buzele de ale lui. Mi-a întors sărutul cu aceeaşi pasiune, iar mâinile lui mi-au lunecat automat în sus pe coapse ca să mă prindă de fese.

— Hristoase, a spus cu glas întretăiat când ne-am îndepărtat uşor unul de celălalt.

Mi-a dus o mână la faţă iar cu cealaltă se juca cu tanga mea. Şi-a plimbat degetele pe marginea lui de dantelă şi apoi m-a pătruns, mai întâi tatonând cu delicateţe, apoi urcând până la capăt. Eram deja udă, cuprinsă de o dorinţă bruscă, şi am respirat adânc, savurând mângâierile prelungi şi line. Warren m-a privit aprobator.

— Ce se întâmplă?

— La ce te referi? Asta facem mereu.

— Niciodată nu începi tu.

— Ţi-am spus, îţi sunt recunoscătoare.

De fapt, era adevărat. Apărarea lui îmi trezise afecţiune. De asemenea, arzând încă de dorinţa stârnită de Roman şi acum poate şi de Seth, deodată Warren mi se părea nimerit, dată fiind foamea mea nesatisfăcută, de sucub.

Mâna pe care mi-o ţinea pe faţă s-a jucat cu o şuviţă de păr şi a devenit meditativ, deşi nu se oprise din ce-mi făcea cu mâna cealaltă între picioare.

— Georgina... sper... sper că ştii că ce facem noi aici nu-ţi afectează în nici un fel postul. Nu ai nici un fel de obligaţie... nu e nici un pericol să-ţi pierzi locul de muncă dacă...

Am râs zgomotos, surprinsă de poziţia lui de o delicateţe ciudată.

— Ştiu.

— Vorbesc serios...

— Ştiu, am repetat, muşcându-i buza de jos cu dinţii. Nu te înmuia aşa dintr-odată, am mârâit. Nu de-aia am venit.

Nu m-a mai întrerupt şi m-am lăsat pradă plăcerii atingerii, senzaţiei create de limba lui în gura mea, mâinilor lui care mă explorau cu îndrăzneală. După o lungă dimineaţă plină de frustrări sexuale, aveam nevoie de asta de la cineva, de la oricine. Mi-a descheiat bluza şi a aruncat-o pe jos, unde a aterizat într-o grămăjoară de mătase. Au urmat-o fusta şi tanga şi am rămas doar în ciorapi, sutien şi pantofii cu tocuri. Negru pe toată linia.

S-a mişcat pe scaun ca să-i pot scoate pantalonii. L-am văzut acolo, lung, drept şi tare şi asta m-a făcut să-i scot mâna din mine. Degetele lui nu mă mai satisfăceau. L-am strâns mai tare cu picioarele pe după şolduri, cât îmi permitea scaunul. Apoi, fără alt avertisment, mi-am lăsat trupul în jos, împlântându-l în adâncul meu. Mi-am arcuit corpul ca să intre mai mult, apoi m-am mişcat ritmic, împingându-l în mod repetat. Mi-am coborât privirea ca să-l văd cum alunecă înăuntru, afară, înăuntru, afară... Nu era nici un sunet în încăpere în afară de cel al cărnii în contact cu carnea şi de respiraţiile noastre greoaie.

Odată cu penetrarea a venit un val de sentimente şi senzaţii din partea lui, diferite de cele fizice. Fiind un suflet mai puţin nobil, energia şi prezenţa lui nu m-au terminat, ca cele ale lui Martin. Absorbţia sucubică depindea de caracterul victimei. Sufletele puternice, curate îi ofereau mai mult unui sucub şi îl consumau teribil pe tip. Bărbaţii pângăriţi pierdeau mai puţin şi prin urmare ofereau mai puţin. În ciuda energiei sau materiei morale din care era plămădit, am surprins frânturi din gândurile şi sentimentele lui Warren în timp ce-l călăream. Era normal, ieşeau la suprafaţă odată cu energia lui.

Cu siguranţă, dorinţa îi domina mintea. Mândria debordantă de a fi cu o femeie mai tânără şi atractivă, excitaţia, uimirea. Avea puţine remuşcări că-şi înşela soţia, lucru care contribuia la nivelul scăzut de energie, şi chiar şi tandreţea pasageră pe care mi-o arătase mai devreme a cedat locul plăcerii pure. Ce excitant. Atât de udă. Ce-mi place cum mă călăreşte. Sper să-i vină şi să-i vină cât e deasupra mea...

Şi aşa s-a întâmplat. Mişcările mele au devenit mai dure şi mai nestăpânite, pe măsură ce trupurile noastre se loveau unul de celălalt. Muşchii de la picioare mi se încordau, gâtul mi se arcuia din nou pe spate, sânii îmi erau fierbinţi şi asudaţi acolo unde mi-i apucase el, orgasmele îmi reverberau prin trup, spasme de plăcere care deveneau din ce în ce mai domoale în timp ce respiraţia îmi revenea treptat la normal.

Şi nici porţia de energie n-a fost rea. Se strecurase uşor în mine în timp ce pasiunea dintre noi se intensifica, declanşându-se sub forma unor vinişoare fine, scânteietoare. Spre sfârşit, însă, deveniseră puternice şi strălucitoare, invadându-mă, redându-mi vigoare, nutrindu-mi nemurirea într-un climax splendid care rivaliza cu cel fizic.

După ce amândoi ne-am îmbrăcat la loc, m-am pregătit să ies. Fie că pierduse sau nu puţină energie, Warren se simţea întotdeauna epuizat după ce o făceam. El se gândea că era din cauză că înainta în vârstă şi că avea de-a face cu o femeie mai tânără şi mai activă. Nu făceam nimic să-i schimb atitudinea, dar de regulă încercam să plec discret ca să nu se simtă jenat de oboseala lui în prezenţa mea. Ştiam că îl deranja gândul că nu putea ţine pasul cu mine.

— Georgina, m-a strigat, în timp ce mă îndreptam spre uşă. De ce ai la tine o Biblie? Nu încerci să converteşti clienţii, nu?

— Ah, nu, căutam ceva pentru un prieten. De fapt, se potriveşte. E despre sex.

Şi-a şters năduşeala de pe frunte.

— După ani şi ani de mers la biserică, eu cred că mi-aş aminti ca lumea scenele de sex.

— De fapt, nu e într-atât o scenă cât o descriere obiectivă a procreării.

— Ah, de-astea sunt o grămadă.

Stârnită de moment, am mers spre el şi am deschis la capitolul 6 din Facerea.

— Vezi? am spus şi am arătat spre versetele respective, în toate se pomeneşte despre bărbaţi care se împreunează cu femeile. Zice chestia asta de vreo trei ori.

Warren a studiat încruntat cartea şi mi-am amintit că nu deschisese librăria fără să fi avut la bază studii de literatură.

— Se repetă pentru că aici unde zice „după ce au început a se înmulţi oamenii pe pământ”, se referă la bărbaţii din specia umană.

I-am aruncat o privire tăioasă.

— Ce vrei să spui cu „specia umană”?

— Uite. „Fiii lui Dumnezeu” nu sunt oameni din specia umană, sunt îngeri.

— Poftim? Dacă aş fi ţinut cartea în mână, aş fi scăpat-o. Eşti sigur?

— Absolut. După cum am spus, am ani de mers la slujbă, folosesc termenul ăsta peste tot prin Biblie, a spus şi a dat la Iov. Vezi? Uite-l din nou. „Dar într-o zi îngerii lui Dumnezeu s-au înfăţişat înaintea Domnului şi Satan a venit şi el printre ei.”[17] Vezi, îngeri, în cazul ăsta îngeri căzuţi.

Am înghiţit în sec.

— Şi atunci, ce... ce făceau cu „fiicele oamenilor” în Facerea? Făceau sex, îngerii, cu femeile din specia umană?

— Hm, spune că femeile erau „frumoase”. Nu poţi să-i condamni, nu? A făcut un gest amplu şi admirativ spre mine în timp ce vorbea. Nu ştiu. Nu e un lucru dezbătut prea mult de către Biserică, după cum sunt convins că-ţi închipui. În general, se insista pe păcatul şi vina omului, dar eu ignoram chestia asta.

Am continuat să mă holbez uimită la carte, dintr-odată entuziasmată de idei şi teorii. Warren m-a privit curios când a văzut că nu i-am răspuns la glumă.

— Te ajută chestia asta în vreun fel?

— Da, am spus, venindu-mi în fire. Mă ajută foarte mult.

L-am surprins cu un sărut uşor pe buze, am luat Biblia şi am plecat.

Capitolul 14

— Ne-ai adunat pe toţi pentru o porţie de pornografie biblică?

— Hugh s-a îndepărtat dezinteresat de la masa din bucătărie în jurul căreia stăteam înghesuiţi eu şi vampirii. Abia dacă mai avea o vânătaie. Drăcuşorul şi-a strecurat o ţigară între buze şi a scos o brichetă din buzunarul de la haină. Nu fuma aici, l-am avertizat.

— Ce-ţi pasă ţie? Vrei să spui că tu nu te-ai atins de ţigări mai tot secolul XX?

— Nu spun deloc chestia asta. Dar nu mai fumez, în plus, nu-i face bine lui Aubrey.

Mâţa, care stătea pe unul din dulapuri, s-a oprit din curăţatul blănii la auzul propriului nume şi l-a privit suspicioasă. Hugh a fulgerat-o şi el cu privirea, a tras adânc din ţigară înainte s-o stingă pe blat, lângă ea. Ea şi-a reluat toaleta, în timp ce el a început să se învârtă prin apartament.

Lângă mine, Cody s-a aplecat peste masă, cercetându-mi Biblia expusă.

— Eu nu înţeleg cum de sunt îngeri de fapt tipii ăştia. „Fiii lui Dumnezeu” pare un termen generic pentru oameni. În fond, nu se presupune că suntem cu toţii fiii lui Dumnezeu?

— Cu excepţia celor de faţă, desigur, a strigat Hugh din living, după care a exclamat: Iisuse Hristoase! De unde ai luat biblioteca asta? De la Hiroshima?

— Teoretic, şi noi suntem, am fost de acord, ignorându-l pe drăcuşor şi răspunzându-i lui Cody la întrebare. Cercetasem în detaliu Biblia de când descoperisem chestia asta azi şi mă săturasem să mă tot uit la carte. Dar Warren are dreptate, termenul e folosit peste tot cu referire la îngeri, în plus, aici femeile nu sunt numite „fiicele lui Dumnezeu”, ci „fiicele oamenilor”. Ele sunt umane, iar bărbaţii lor, nu.

— Poate fi doar eternul misoginism, a spus Peter.

Îşi făcuse curaj într-un final şi se răsese în cap. Nu mi se părea deloc măgulitor look-ul lui, dată fiind forma capului.

— Nu poţi să spui că e un concept nou în Biblie.

— Nu, cred că Georgina are dreptate, a spus Hugh, revenind printre noi. Vreau să spun că ceva i-a făcut pe îngeri să cadă. Pofta trupească e un motiv la fel de bun precum oricare altul, şi bate la fund lăcomia şi lenea.

— Şi atunci care e faza? s-a interesat Peter. Ce legătură are asta cu teoria că nu e doar un vânător de vampiri?

— Uite, am spus şi am arătat spre capitolul 6, versetul 4. Zice: „în vremea aceea s-au ivit pe pământ uriaşi, mai cu seama de când fiii lui Dumnezeu începuseră a intra la fiicele oamenilor şi acestea începuseră a le naşte fii: aceştia sunt vestiţii viteji din vechime.” Cuvintele-cheie de aici sunt: „în vremea aceea” şi „mai cu seamă”. Asta înseamnă că îngerii nu au căzut din cauza femeilor din specia umană doar o singură dată. Asta răspunde la întrebarea noastră dacă mai cad îngerii. Ei bine, da.

Cody dădea din cap, odată cu mine.

— Asta îţi susţine teoria că unul încearcă să cadă chiar în momentul de faţă.

— Dar nu pofta trupească pare să fie catalizatorul, a remarcat Hugh. Cred că primele pe listă sunt „atacă şi scufundă”.

— Dacă nu cumva e pofta trupească faţă de Georgina, a sugerat Peter pe un ton sec. Pare să creadă că eşti destul de drăguţă.

M-a surprins ceva ciudat la observaţia lui Hugh.

— Şi atacă şi scufundă ar fi de ajuns? Mai ales la vampiri şi la drăcuşori? Poate nu e văzut cu ochi buni de tabăra adversă, dar nu sunt convinsă că eliminarea agenţilor răului ar garanta că un înger se va transforma în demon.

— Trecutul ne-a arătat că tabăra cealaltă nu e tocmai... tolerantă cu cei care încalcă regulile, a remarcat drăcuşorul.

— Şi tabăra noastră e? s-a mirat Peter. Cody mi-a aruncat o privire tăioasă.

— Renunţi la propria teorie?

— Nu, nu. Pur şi simplu dintr-odată reconsider partea cu căderea, atâta tot. Mai corect ar fi să spun partea cu „răufăcătorul” sau cu „răzvrătitul”.

— Dar în biletul tău se pomenea despre căderea îngerilor, ne-a amintit Hugh. Asta sigur e o chestie importantă, nu? Un indiciu plin de semnificaţii, nu doar o tentativă de glumă proastă?

Gândul mi-a zburat la bilet. Da, Hugh avea dreptate. Eram sigură că ce scria în bilet juca un rol anume, numai că deocamdată nu-mi dădeam seama ce însemna.

— Glumele proaste sunt ceva tipic la îngeri, ne-a amintit Peter. Cel puţin dacă ne serveşte la ceva exemplul lui Carter.

Am ezitat o clipă, emoţionată de aducerea în discuţie a celei de-a doua teorii ale mele. Toţi păreau să accepte însă ideea cu îngerul, aşa că m-am gândit că e acum sau niciodată.

— Băieţi, voi credeţi că... credeţi că ar putea fi Carter în spatele chestiei ăsteia?

Trei perechi de ochi s-au aţintit asupra mea, plini de uimire. Primul care a vorbit a fost Hugh.

— Poftim? Ai înnebunit? Ştiu că vă hârâiţi o grămadă dar, Hristoase, dacă tu crezi...

— Carter e de-ai noştri, i-a dat Cody dreptate cu hotărâre.

— Ştiu, ştiu.

M-am apucat să le explic motivele care stăteau la baza acuzei mele şi am povestit cum mă urmărise şi discuţia pe care o avuseserăm apoi la Erik. S-a lăsat tăcerea. Într-un târziu, Peter a spus:

— Toate astea sunt ciudate, dar eu tot nu cred. Nu poate fi Carter.

— Nu poate fi Carter, i-a dat dreptate Hugh.

— Ah, am înţeles. Toată lumea e gata să dea vina pe mine pentru Duane, dar nu şi pe perfectul de Carter? M-am înfuriat la vederea solidarităţii automate care i-a unit, la ideea că îngerul era mai presus de orice bănuială. Şi atunci de ce umblă cu noi? Aţi mai auzit vreodată de vreun înger care să facă treaba asta?

— Suntem prietenii lui, de-aia, a spus Cody.

— Şi suntem mai distractivi, a adăugat Hugh.

— N-aveţi decât să credeţi chestia asta dacă vreţi, dar eu nu cred. Mersul din cârciumă în cârciumă cu un demon şi cu tovărăşii lui este acoperirea perfectă pentru un atac. Ne spionează. Sunteţi influenţaţi pentru că e un excelent tovarăş de beţie.

— Şi tu nu crezi, Georgina – m-a avertizat Peter – că există o mică posibilitate ca tu să fii aia care e influenţată? Recunosc, teoria asta nebunească cu îngerul stă din ce în ce mai mult în picioare pe măsură ce trece timpul, dar ce legătură are Carter cu asta?

— Exact, a intervenit Hugh. Se pare că l-ai aruncat în povestea asta fără un motiv anume. Toată lumea ştie că nu vă aveţi bine.

Am privit fără să-mi vină să cred la cele trei perechi de ochi mânioşi.

— Am o grămadă de motive întemeiate. Cum vă explicaţi faptul că era la Erik?

Drăcuşorul a clătinat din cap.