/ Language: România / Genre:antique

Apocalipsul 2

Stephen King


La Hotare

5 iulie - 6 septembrie, 1990

Venim pe nava numită Mayflower

Venim pe nava ce a fost pe Lună

Venim în ora de cumpănă a evului

Şi cântăm un cântec american

Dar e bine, e foarte bine

Nu poţi să fii mereu binecuvântat...

Paul Simon

Căutăm peste tot un drive-in

Căutăm un loc de parcare

Unde hamburgerii sfârâie pe grătare zi şi noapte

Da! Tonomatul vibrează în ritmul discurilor în U.S.A.

Sunt fericit că trăiesc în U.S.A.

Orice-ţi doreşti găseşti chiar aici, în U.S.A.

Chuck Berry

CARTEA A DOUA

CAPITOLUL 43

CHIAR în mijlocul lui Main Street din May, Oklahoma, zăcea un mort.

Nick nu era surprins. Întâlnise o mulţime de cadavre de când plecase din Shoyo şi presupunea că nu văzuse nici măcar o miime dintre toţi morţii prin apropierea cărora trecuse. Erau anumite locuri în care mirosul bogat al morţii era suficient să te aducă în pragul leşinului. Un mort în plus sau în minus nu mai însemna mare lucru.

Dar când mortul se ridică, în el se dezlănţui o asemenea explozie de teamă, încât pierdu controlul asupra bicicletei. Omul şovăi, se poticni, apoi se prăbuşi, aruncându-l cu putere pe Nick pe pavajul lui Oklahoma Route 3. Se juli la mâini şi-şi zgârie fruntea.

― Doamne sfinte, mister, dar ştiu c-ai căzut, i se adresă presupusul cadavru, apropiindu-se de Nick cu mers împleticit. Nu, pe bune! Dumnezeule!

Nick nu auzi nimic din toate acestea. Se uita fix într-un punct de pe asfalt dintre mâinile lui, unde se scurgeau picături de sânge din tăietura de pe frunte, întrebându-se cât de rău se rănise. Când simţi atingerea pe umăr, îşi aduse aminte de cadavru şi încercă să se refugieze, târându-se; ochiul cel teafăr, neacoperit cu petic, îi sticlea de groază.

― Nu e cazul să te necăjeşti chiar aşa, îl sfătui cadavrul, iar atunci Nick constată că nu era câtuşi de puţin vorba de un cadavru, ci de un tânăr care-i adresa priviri fericite. Ţinea în mână o sticlă de whisky aproape plină; asta îl ajută pe Nick să înţeleagă. Nu era un strigoi, ci un om care se îmbătase şi adormise în mijlocul drumului.

Nick îi făcu un semn prietenos şi descrise un cerc cu degetul mare şi arătătorul. În acel moment, o picătură de sânge cald i se scurse în ochiul asupra căruia îşi revărsase furia Ray Booth, provocându-i durere. Îşi ridică peticul şi se şterse. Astăzi părea să vadă ceva mai bine pe partea aceasta, dar când îşi închise ochiul bun, nu mai distinse din lumea înconjurătoare decât un amestec de culori. Puse peticul la loc şi apoi merse încet şi se aşeză pe marginea trotuarului, lângă un Plymouth cu număr de Kansas, care se lăsa încet pe cauciucuri. Reuşi să vadă crestătura din frunte reflectată în bara de protecţie a maşinii. Arăta urât, însă nu părea prea adâncă. Avea să se ducă la farmacia din localitate, se va dezinfecta şi va lipi un plasture deasupra rănii. După părerea lui, mai avea suficientă penicilină în organism ca să lupte împotriva oricărei infecţii, dar păţania cu rana de glonţ de pe picior îl făcuse extrem de precaut. Îşi extrase pietricelele din palmă, tresărind de durere.

Bărbatul cu sticla de whisky asistase impasibil la toate acestea. Dacă Nick şi-ar fi ridicat privirea spre el, ar fi constatat imediat comportamentul lui ciudat. Atunci când Nick se întorsese ca să-şi examineze rana în bara maşinii, interesul dispăruse total de pe figura fără nici un rid a bărbatului, care rămăsese senină. Purta o salopetă decolorată, dar curată, şi pantofi grei, de lucru. Era înalt cam de un metru şaptezeci şi cinci şi avea părul atât de blond, încât părea aproape alb. Ochii-i erau de un albastru intens şi gol, trădând, împreună cu părul, originea lui suedeză sau norvegiană. Nick urma să descopere mai târziu că avea în jur de patruzeci şi cinci de ani, pentru că reuşea să-şi aducă aminte de sfârşitul războiului din Coreea şi cum se întorsese tatăl său îmbrăcat în uniformă, o lună mai târziu. Nu exista nici cea mai mică şansă ca el să fi inventat povestea asta. Imaginaţia nu era punctul forte al lui Tom Cullen.

Rămăsese nemişcat, cu privirea albă, ca un robot scos din priză. Apoi, treptat, figura i se animă din nou. Ochii înroşiţi de whisky începură să arunce licăriri. Zâmbi. Îşi adusese din nou aminte cum trebuia să se comporte într-o asemenea situaţie.

― Doamne Dumnezeule, mister, dar ştiu c-ai căzut. Nu, pe bune! Doamne!

Cercetă sângele adunat pe fruntea lui Nick. Nick avea un carnet şi un pix în buzunarul de la cămaşă, care rămăseseră la locul lor chiar şi după cădere. Scrise: "Pur şi simplu m-ai speriat. Am crezut că eşti mort, până în clipa în care te-ai ridicat de jos. Nu am păţit nimic. Există vreo farmacie în oraş?"

Îi întinse notesul omului în salopetă. Acesta îl luă, se uită la cele scrise şi i-l întinse înapoi. Zâmbind, îi spuse:

― Eu sunt Tom Cullen. Dar nu ştiu să citesc. N-am ajuns decât în clasa a treia, dar împlinisem deja şaisprezece ani şi taică-meu nu m-a mai dat la şcoală. A zis că sunt prea mare.

Arierat, îi trecu lui Nick prin minte. Eu nu pot vorbi, iar el nu ştie să citească. Pentru o clipă, rămase perplex.

― Doamne Dumnezeule, mister, dar ştiu c-ai căzut! exclamă Tom Cullen; într-un fel, acest mesaj era cu adevărat o premieră pentru ambii. Doamne, pe bune!

Nick clătină din cap. Puse carnetul şi pixul la locul lor. Îşi duse o mână la gură şi clătină din cap. Îşi puse palmele la urechi şi clătină din cap. Îşi lipi mâna stângă de gât şi clătină încă o dată din cap. Cullen rânji, nedumerit:

― Te doare un dinte? Am păţit şi eu odată. Vai, ce m-a mai durut. Pe bune! Doamne!

Nick îşi execută încă o dată numărul de pantomimă. Cullen bănui că este vorba de o durere de urechi, de această dată. Nick îşi ridică braţele în sus şi se duse la bicicletă. Vopseaua sărise în câteva locuri, altfel părea întreagă. Se sui pe ea şi porni pe stradă. Da, reacţia era cea la care se aştepta. Cullen fugea alături de el, zâmbindu-i fericit. Ochii lui nu se dezlipeau de Nick. Nu mai văzuse pe nimeni, de aproape o săptămână.

― De ce nu vrei să vorbeşti? întrebă el, dar Nick nu se întoarse spre el şi nu dădu vreun semn că ar fi auzit. Tom îl trase de mânecă şi repetă întrebarea.

Bărbatul de pe bicicletă îşi duse mâna la gură şi clătină din cap. Tom se posomorî. Acum bărbatul îşi sprijinise bicicleta de suport şi se uita la faţadele magazinelor. Păru să găsească ceea ce căuta, pentru că urcă pe trotuar şi se îndreptă spre magazinul domnului Norton. Dacă ar fi vrut să intre înăuntru ar fi fost zadarnic, pentru că uşa era încuiată. Domnul Norton părăsise oraşul. Din câte văzuse el, toată lumea încuiase şi părăsise oraşul, cu excepţia maică-sii şi a prietenei ei, doamna Blakely, care muriseră, amândouă.

Bărbatul-care-nu-vorbeşte încerca acum uşa. Tom ar fi putut să-i spună că nu are nici un rost, chiar dacă pe uşă rămăsese arborat anunţul DESCHIS. Anunţul DESCHIS era mincinos. Spre supărarea lui Tom, pentru că ar fi poftit o îngheţată cu sifon. Care i se părea cu mult mai gustoasă decât whiskyul, care la început îi plăcuse, apoi îi dăduse o senzaţie de somn şi în cele din urmă o teribilă durere de cap. Se culcase, cu gândul să scape de durerea de cap, dar avusese o mulţime de vise nebuneşti cu un om într-un costum negru, ca acela pe care-l purta mereu reverendul Deiffenbaker. Omul în costum negru îl fugărea în visele acelea. Tom avea impresia că era un om foarte rău. Singurul motiv pentru care Tom se pusese să bea era acela că nu avea voie, tăticul lui îi interzisese, şi maică-sa la fel, dar acum dispăruseră cu toţii, aşa că ce-l mai împiedica? Făcea ce avea chef.

Dar ce l-a apucat pe bărbatul-care-nu-vorbeşte? Luase coşul pentru gunoaie de pe trotuar şi avea de gând să... ce? Să spargă vitrina domnului Norton? ZBANG! Să mă bată Dumnezeu şi să fiu afurisit dacă n-a făcut tocmai aşa! Iar acum îşi strecura mâna şi descuia uşa...

― Hei, mister, cum poţi să faci una ca asta? ţipă Tom, cu vocea gâtuită de indignare şi emoţie. Asta-i ilegal! Drogurile şi asta sunt ilegale. Nu ştii că...

Dar omul intrase deja înăuntru şi nu-şi întorcea nici măcar capul.

― Ce-i cu tine, eşti surd? strigă Tom cu indignare. Doamne! Nu cumva eşti...

Se stinse. Animaţia şi interesul dispărură de pe figura lui. Devenise din nou un robot scos din priză. Locuitorii din May se obişnuiseră ca Tom Oligofrenul să treacă prin asemenea stări. De exemplu, străbătea străzile, privind vitrinele cu expresia aceea etern fericită pe faţa lui scandinavă uşor rotunjită, şi pe neaşteptate înţepenea şi se stingea. Atunci se găsea careva să strige: Iar l-a apucat pe Tom! şi toată lumea râdea. Dacă se întâmpla ca tatăl lui Tom să fie alături, se încrunta şi-i făcea semn cu cotul, sau poate chiar îl lovea pe umăr sau pe spate până ce-şi revenea. Dar tatăl lui Tom se afla din ce în ce mai rar prin preajma lui începând din prima jumătate a lui 1988, pentru că prefera compania unei chelneriţe cu părul roşu de la Boomer's Bar & Grille. Numele ei era DeeDee Packalotte (pe seama numelui ei se făceau cele mai deocheate bancuri), iar cam acum un an ea şi Don Cullen îşi luaseră tălpăşiţa. Nu mai fuseseră văzuţi decât o singură dată, nu foarte departe, într-un motel păduchios din Slapout, Oklahoma, iar de atunci dispăruseră.

Majoritatea celor din jur considerau aceste momente de detaşare ale lui Tom doar nişte semne suplimentare ale retardării lui, deşi era vorba, de fapt, de perioade în care gândirea lui se desfăşura aproape normal. Procesele de gândire se bazează (din câte spun psihologii) pe deducţie şi pe inducţie, iar persoanele arierate sunt incapabile să facă aceste salturi deductive şi inductive. Există nişte fire, nişte circuite întrerupte, nişte comutatoare deteriorate. Aderarea lui Tom Cullen nu era foarte gravă, el fiind în stare să facă conexiuni simple. Şi, din când în când ― în timpul perioadelor lui de detaşare ―, era capabil să stabilească câte o conexiune inductivă sau deductivă mai complicată. El simţea că poate stabili o asemenea conexiune aşa cum o persoană normală simte uneori că un nume îi "stă pe vârful limbii". Când i se întâmpla asta, Tom renunţa la lumea reală, care nu reprezenta decât un flux de informaţii senzoriale fragmentate, retrăgându-se în propriu-i cuget. Aici se comporta ca un om lăsat într-o încăpere întunecoasă şi necunoscută lui, care ţine în mână ştecherul unei lămpi şi se târăşte pe podele, lovindu-se de obiecte şi pipăind cu mâna liberă după priză. Iar dacă o găsea ― ceea ce nu se întâmpla întotdeauna ― se făcea lumină şi vedea camera (sau ideea) cu limpezime. Tom era o fiinţă senzorială. O listă a lucrurilor sale favorite ar fi cuprins şi gustul unui sifon cu îngheţată de la domnul Norton, priveliştea unei fete frumoase, îmbrăcate în rochie scurtă, aşteptând la colţ ca să treacă strada, parfumul liliacului, senzaţia mătăsii. Dar mai mult decât toate aceste lucruri iubea intangibilul, iubea clipa aceea în care se stabilea conexiunea, se repara comutatorul (chiar şi pentru moment) şi se aprindea lumina în spaţiul cel întunecos. Nu se întâmpla întotdeauna; de multe ori, conexiunea refuza să apară. Nu şi de această dată.

Ce-i cu tine, eşti surd? spusese el.

Omul nu se comportase ca şi cum ar fi auzit ce-i spunea Tom, decât atunci când se uitase drept la el. Şi nu-i adresase nici un singur cuvânt, nici măcar de salut. Uneori oamenii nu-i răspundeau atunci când le punea întrebări, pentru că un anume lucru din fizionomia lui Tom îi avertiza că nu stătea prea bine cu mansarda. Dar când se petrecea asta, persoana care refuza să-i răspundă părea nebună, tristă sau se îmbujora la faţă. Iar omul ăsta nu reacţionase astfel ― ci-i făcuse lui Tom semnul acela cu degetul mare şi arătătorul, ceea ce Tom ştia că înseamnă Okey Dokey... şi cu toate astea, nu vorbea.

Mâinile duse la urechi şi clătinatul din cap.

Mâinile duse la gură şi clătinatul din cap.

Mâinile duse la gât şi din nou acelaşi gest.

Camera se lumină: conexiunea se stabilise.

― Doamne! spuse Tom, înviorându-se.

Ochii lui injectaţi de băutură sclipiră. Se năpusti în Norton's Drugstore, uitând că este ilegal. Bărbatul-care-nu-vorbeşte pulveriza ceva care mirosea a dezinfectant pe vată, iar apoi se ştergea cu tamponul la frunte.

― Hei, mister! strigă Tom, în plină alergare. Bărbatul-care-nu-vorbeşte nu se întoarse. Tom rămase pentru moment uimit, apoi îşi aduse aminte. Îl bătu pe Nick pe umăr, iar acesta se întoarse. Eşti surdomut, corect? Nu auzi! Nu vorbeşti! Corect?

Nick îi confirmă prin gest. Reacţia lui Tom îl uimi peste poate. Acesta sări în sus şi bătu din palme.

― M-am gândit eu! Ura pentru mine! Mi-am dat seama singur! Ura pentru Tom Cullen!

Nick începu să zâmbească. Nu-şi amintea ca infirmitatea lui să mai fi adus cuiva atâta bucurie.

În faţa clădirii reşedinţei ţinutului exista o piaţetă, în mijlocul căreia se înălţa statuia unui soldat din infanteria marină înarmat şi echipat în uniforma din cel de-al doilea război mondial. Placa de dedesubt informa că acest monument era închinat amintirii băieţilor din Harper County care făcuseră SACRIFICIUL SUPREM PENTRU ŢINUTUL LOR. Nick Andros se aşezase în umbra monumentului, mâncând şuncă şi pui cu cartofi prăjiţi. Avea un bandaj în formă de x pe frunte, deasupra ochiului stâng. Citea spusele lui Tom pe buze (ceea ce nu era foarte simplu, pentru că Tom continua să mestece în timp ce vorbea), gândindu-se că se cam săturase de mâncat alimente conservate. Ceea ce şi-ar fi dorit era o friptură barosană, cu toate cele cuvenite.

Tom nu mai contenise să vorbească de când se aşezaseră. Făcea foarte multe repetiţii şi-şi presăra discursul cu nenumărate exclamaţii de Dumnezeule! şi Pe bune! în chip de ingrediente. Pe Nick nu-l deranja. Nu-şi dăduse seama cât de mult îi lipsiseră ceilalţi oameni până ce-l întâlnise pe Tom, sau cât de mult se temuse ― în secret ― că era ultima fiinţă omenească rămasă pe faţa pământului. La un moment dat, îi trecuse prin minte că boala ucisese poate întreaga populaţie, cu excepţia surdomuţilor. Acum avea ocazia să facă speculaţii că nu-i lăsase în viaţă decât pe surdomuţi şi pe cei arieraţi mintal. Gândul acesta, care părea amuzant în lumina soarelui de vară, la ora 2 noaptea, nu avea să-i mai pară deloc vesel; avea să-l obsedeze.

Se întrebă unde-şi închipuia Tom că plecaseră toţi oamenii. Urmărise deja relatarea despre tatăl lui Tom, care fugise acum câţiva ani cu o chelneriţă, şi despre munca lui ca ajutor la ferma Norbutt, şi cum domnul Norbutt hotărâse cu doi ani în urmă că Tom se "descurca destul de bine" ca să-i poată încredinţa un topor, şi despre "hăndrălăii" care-l atacaseră pe Tom într-o noapte, şi cum Tom se luptase cu ei până ce-i lăsase aproape morţi, "iar pe unu' dintre ei l-am băgat în spital cu fractură, îţi dai seama, omule, fractură, asta a făcut Tom Cullen", şi mai aflase cum o găsise Tom pe maică-sa acasă la doamna Blakely, zăcând moarte amândouă în salon şi cum le lăsase acolo şi plecase. Isus nu vine să-i ia pe oameni la Cer dacă stă cineva şi se uită, îi explicase Tom (Nick reflectă că Isus, aşa cum îl vedea Tom, era un fel de Moş Crăciun invers, care venea şi-i lua pe cei morţi prin coşul căminului, în loc să le aducă daruri pe aceeaşi cale). În schimb nu spusese nimic despre pustietatea totală din May sau despre şoseaua care străbătea localitatea şi pe care nu exista nici o mişcare.

Îl atinse uşor pe Tom cu mâna pe piept, curmând şuvoiul de cuvinte.

― Ce? întrebă Tom.

Nick îşi roti braţele larg, cuprinzând tot cercul clădirilor din centru. Îşi compuse apoi o figură nedumerită, încreţindu-şi sprâncenele, înălţându-şi capul, scărpinându-se la ceafă. Apoi sugeră mersul, făcând mişcări cu degetele în iarbă, şi sfârşi prin a-i adresa o privire interogativă lui Tom.

Reacţia îl alarmă. Judecând după animaţia de pe figura lui, Tom ar fi putut să fie mort. Ochii, care până acum un moment îi sclipiseră de entuziasm, de-abia aşteptând să-i spună tot ce avea de spus, se transformaseră în nişte bile de un albastru-tulbure. Gura i se deschisese, dezvăluindu-i lui Nick firimiturile umede de cartofi de pe limbă. Mâinile îi zăceau moale în poală.

Îngrijorat, Nick se pregăti să vadă ce este cu el. Înainte de a-l atinge, trupul lui Tom se scutură. Pleoapele îi fluturară, iar vioiciunea îi reveni în ochi, ca apa ce umple o căldare. Începu să zâmbească. Nici dacă deasupra capului său ar fi apărut un balon conţinând cuvântul EVRIKA, ca în benzile desenate, nu ar fi fost mai limpede ce se petrecuse.

― Vrei să afli unde s-au dus toţi oamenii? exclamă Tom.

Nick îi confirmă energic din cap.

― Păi, cred că s-au dus la Kansas City, îi zise Tom. Dumnezeule, chiar aşa trebuie să fi fost. Toată lumea nu vorbea niciodată decât ce mic e oraşul ăsta. Nu se-ntâmplă nimic. Nu-i distracţie. Până şi terenul pentru patinaj pe rotile a dat faliment. Acu' nu mai există decât un drive-in, unde nu rulează decât filmele alea de două parale. Mama mea zicea că oamenii pleacă de aici, dar în locul lor nu vine nimeni. Exact ca taică-meu, el a fugit cu o chelneriţă de la Boomer's Cafe, numele ei era, dacă poţi să-ţi închipui, DeeDee Packalotte. Aşa că, după mine, toată lumea s-a plictisit şi s-a cărat în acelaşi timp. La Kansas City trebuie să se fi dus, Doamne, nu ţi se pare corect? Într-acolo trebuie c-au pornit. În afară de doamna Blakely şi de maică-mea. Isus le va înălţa la Cer şi le va legăna în veşnicele armonii divine.

Tom îşi reîncepuse monologul.

S-au dus la Kansas City, gândi Nick. Păi din câte ştiu eu, s-ar putea să fie purul adevăr. Toţi cei rămaşi pe biata noastră planetă tristă, aleşi de Mâna Domnului, fie sunt legănaţi în veşnicele armonii divine ale Aceluiaşi, fie s-au mutat la Kansas City.

Se lăsă pe spate şi pleoapele începură să se închidă, prin urmare discursul lui Tom începu să se fragmenteze, transformându-se în echivalentul vizual al unui poem modern, fără litere mari, asemănător unei scrieri de-a lui e.e. cummings:

mama zicea

n-are nici o

dar eu le-am zis lor le-am zis că mai bine să

nu-i de joacă

Avusese vise rele noaptea trecută, pe care şi-o petrecuse într-o şură, dar acum, cu burta plină, nu-şi dorea decât să...

Doamne

asta înseamnă chiar

sigur că vreau

Nick adormi.

Când se trezi, se întrebă buimăcit, aşa cum păţeşti dacă dormi prea mult în miezul zilei, de ce transpirase în aşa hal. Se ridică şi înţelese. Era 4.45 după-amiaza; dormise mai bine de două ore şi jumătate, iar soarele ieşise de după monument. Dar asta nu era totul. Făcând exces de zel, Tom Cullen îl acoperise, ca să nu răcească. Cu două pături şi o plapumă.

Le aruncă deoparte, se ridică şi se întinse. Tom nu se vedea nicăieri. Nick porni încet către intrarea principală a pieţei, întrebându-se dacă era cazul şi ce anume hotărâre să ia în ceea ce-l privea pe Tom... şi pe el însuşi. Arieratul se hrănise de la magazinul A&P, din partea opusă a pieţei. Nu-şi făcuse nici o problemă să intre şi să aleagă ce-şi dorea să mănânce, după etichetele de pe conserve, pentru că, mărturisise Tom, uşa magazinului universal rămăsese deschisă.

Nick se întrebă ce s-ar fi făcut Tom dacă n-ar fi fost aşa. Probabil, când i s-ar fi făcut foarte foame, ar fi trecut peste orice scrupul. Dar ce s-ar fi întâmplat cu el o dată cu terminarea proviziilor?

De fapt, alta era grija lui în legătură cu Tom. Era vorba de ardoarea patetică cu care-l întâmpinase. Chiar dacă nu era în toate minţile, se gândi Nick, sigur suferea şi el de singurătate. Atât maică-sa cât şi prietena ei, mătuşa lui de drept, muriseră. Taică-său fugise cu mult timp în urmă. Patronul lui, domnul Norbutt, şi toţi ceilalţi locuitori din May fugiseră la Kansas City într-o noapte, pe când Tom dormea, lăsându-l să bântuie pe Main Street ca o fantomă puţin ţicnită. Iar el se apucase de nişte lucruri care nu aveau cum să-i facă bine ― de exemplu băuse whisky. Dacă se îmbăta din nou, cine ştie ce i se putea întâmpla. Iar dacă păţea ceva şi nu exista nimeni în jur ca să-l îngrijească, putea să moară.

Însă... un surdomut şi un oligofren? Ce ajutor puteau ei să-şi ofere unul altuia? Iată, un tip care nu poate să vorbească şi unul care nu poate să gândească. Cam incorectă chestia asta. E adevărat, Tom putea să gândească puţin, în schimb nu era în stare să citească, iar Nick nu-şi făcea nici o iluzie, avea să obosească repede ajutându-l pe Tom Cullen să dezlege şarade. În schimb pe Tom asta nu l-ar fi obosit niciodată. O, Doamne!

Se opri pe trotuar, chiar în dreptul intrării în parc, cu mâinile înfipte în buzunare. Ei bine, se hotărî el, pot să petrec o noapte cu el, aici. O noapte nu contează. Iar o masă ca lumea pot găti şi pentru el.

Înveselit puţin de acest gând, se duse să-l caute pe Tom.

În noaptea aceea, Nick dormi în parc. Nu ştia unde-şi petrecuse Tom noaptea, dar când se trezi a doua zi, puţin udat de rouă, însă altfel în cea mai bună formă, cel dintâi lucru pe care-l văzu traversând piaţa oraşului fu Tom, stând pe vine lângă o adevărată colecţie de maşini de jucărie marca Corgi şi o benzinărie Texaco din plastic.

Ajunsese pesemne la concluzia că dacă era permis să intri în Norton's Drugstore, aveai voie să intri şi în alte magazine. Stătea pe trotuarul magazinului five-and-dime, cu spatele la Nick. Vreo patruzeci de maşini miniaturale erau aliniate la marginea trotuarului. Lângă ele se afla şurubelniţa de care se servise Tom ca să desfacă vitrina unde fuseseră expuse. Printre ele erau modele de Jaguar, Mercedes-Benz, Rolls-Royce, un Bentley cu o capotă lungă, verde ca lămâia, un Lamborghini, un Cord, un model special Pontiac Bonneville de zece centimetri, un Corvette, un Maserati şi, Doamne, apără-ne şi păzeşte-ne, un Moon 1933. Tom stătea aplecat asupra lor, scoţându-le şi vârându-le în garaj sârguincios, alimentându-le la benzinăria de jucărie. Unul dintre elevatoarele din atelierul de reparaţii funcţiona, constată Nick, şi, din când în când, Tom ridica câte o maşină şi se prefăcea că intervine cumva dedesubtul ei. Dacă n-ar fi fost surd, Nick ar fi auzit, în liniştea aproape perfectă, dovada imaginaţiei febrile a lui Tom Cullen; buzele îi vibrau, brrrrrr, când conducea automobilele pe pista Fisher-Price; cic-cic-cic-ding! făceau pompele de benzină în acţiune; sssşşşşş însoţea ridicarea elevatorului din garaj. Oricum, reuşi să prindă o parte a conversaţiei dintre proprietarul benzinăriei şi micuţii oameni din maşini: Îi facem plinul, domnule? Regular? Păi sigur că da! Aduc imediat parbrizul acela, doamnă. Cred că e din cauza carburatorului. Hai s-o ridicăm şi să ne uităm la tobă. Toaletele? Sigur că da! Chiar după colţ!

Iar deasupra acestei scene, întinzându-se pe zeci de kilometri în toate direcţiile, cerul pe care Dumnezeu îl repartizase acestui petic de Oklahoma.

Lui Nick îi trecu prin minte: Nu pot să-l părăsesc. Nu pot face asta. Fu cuprins brusc de o tristeţe amară şi neaşteptată, un sentiment atât de adânc, încât pentru un moment crezu că va izbucni în plâns.

Au plecat la Kansas City, gândi el. Asta s-a petrecut. Au plecat cu toţii la Kansas City.

Nick traversă strada şi-i atinse braţul. Tom tresări şi privi peste umăr. Pe buzele lui se lăţi un zâmbet vinovat şi se îmbujoră în obraji.

― Ştiu că este pentru copii, nu pentru bărbaţi în toată firea, îi explică el. Doamne, ştiu asta, taică-meu mi-a zis.

Nick ridică din umeri, zâmbi şi-şi întinse mâinile. Tom păru uşurat.

― Acum sunt ale mele. Dacă le vreau, sunt ale mele. Dacă tu te-ai putut duce în farmacie ca să-ţi iei ceva, şi eu am voie să intru în five-and-dime. Doamne, n-am dreptate? Nu trebuie să le pun înapoi, pe bune?

Nick clătină din cap.

― Sunt ale mele, spuse Tom fericit, întorcându-se către garaj. Nick îl atinse din nou şi Tom se uită în urmă. Ce-i?

Nick îl trase de mânecă şi Tom se ridică în picioare, fără proteste. Nick îl conduse până în locul unde-şi lăsase bicicleta. Făcu semn spre el însuşi, apoi către bicicletă. Tom făcu semn că a înţeles.

― Sigur că da. Bicicleta este a ta. Garajul Texaco e al meu. Eu nu voi lua bicicleta ta şi nici tu nu-mi iei mie garajul. Doamne, nu!

Nick clătină din cap. Repetă gesturile, arătând spre el însuşi şi spre bicicletă. Apoi de-a lungul lui Main Street. Apoi flutură mâna, în semn de rămas-bun.

Tom deveni posac. Nick aşteptă. Tom i se adresă, şovăitor:

― Vrei să pleci mai departe, mister?

Nick îi confirmă.

― Nu vreau să pleci! izbucni Tom. Ochii lui erau foarte mari şi albaştri, lucind din cauza lacrimilor. Îmi place de tine! Nu vreau să te duci şi tu la Kansas City!

Nick îl trase pe Tom lângă el şi-şi puse braţul pe umărul lui. Arătă spre el. Spre Tom. Spre bicicletă. Spre ieşirea din oraş.

― Nu te-nţeleg.

Nick repetă cu răbdare gesturile. De această dată, adăugă şi semnul de despărţire şi, într-un acces de inspiraţie, ridică şi braţul lui Tom, obligându-l şi pe el să facă gestul.

― Vrei să plec împreună cu tine? întrebă Tom.

Un zâmbet în care se îmbina neîncrederea şi încântarea îi apăru pe figură.

Nick îi confirmă, uşurat.

― Sigur că da! strigă Tom. Tom Cullen vrea să plece! Tom... Se opri, de această dată mai puţin fericit, căutând spre Nick cu precauţie. Pot să-mi iau şi garajul?

Nick se gândi o secundă, apoi îi făcu semn că da.

― Okay! Zâmbetul lui Tom reapăru, ca soarele din spatele unui nor. Tom Cullen vrea să plece!

Nick îl conduse lângă bicicletă. Arătă spre Tom, apoi către vehicul.

― N-am mai mers niciodată pe o bicicletă ca asta, spuse Tom plin de îndoială, uitându-se la mecanismul de schimbare a vitezelor şi la şaua înaltă şi îngustă. Cred că mai bine nu. Tom Cullen ar cădea de pe o bicicletă ca asta.

Nick se simţi încurajat. N-am mai mers niciodată pe o bicicletă ca asta însemna că mersese pe altele. Nu era nevoie decât să găsească una simplă şi bună. Din cauza lui Tom va înainta mai încet, asta părea inevitabil, dar poate că nu mult mai încet. Pe urmă, avea vreo grabă anume? Visele nu rămâneau decât nişte vise. Cu toate acestea, simţea un imbold interior să se grăbească, un ordin venit din subconştient, pe cât de indefinibil, pe atât de puternic.

Îl aduse pe Tom înapoi, la benzinăria lui. Îi făcu semn spre jucărie, apoi îi zâmbi. Tom se aplecă plin de zel şi apoi, înainte de a atinge maşinile, se opri. Îşi ridică privirea spre Nick, tulburat şi vizibil bănuitor.

― N-ai de gând să pleci fără Tom Cullen, pe bune?

Nick clătină hotărât din cap.

― Okay, spuse Tom, întorcându-se plin de încredere la jucăriile lui.

Înainte de a-şi putea reţine gestul, Nick îi ciufuli părul. Tom îşi ridică privirile şi-i zâmbi timid. Nick îi răspunse la zâmbet. Nu, nu putea să-l părăsească, pur şi simplu. De asta era sigur.

Se făcuse aproape de prânz înainte să găsească o bicicletă care probabil ar fi fost pe placul lui Tom. Nu se aşteptase să dureze aşa de mult, dar cea mai mare parte a oamenilor îşi încuiaseră casele, garajele şi dependinţele. În majoritatea cazurilor, se vedea nevoit să arunce câte o privire chinuită în garaje întunecoase prin ferestre murdare şi acoperite de pânze de păianjen, sperând să descopere bicicleta potrivită. Se chinui mai bine de trei ore, târându-şi picioarele pe nu ştiu câte străzi, cu transpiraţia scurgându-i-se pe trup şi cu soarele bătându-i continuu în ceafă. La un moment dat, se întoarse să se uite încă o dată în Western Auto, însă fără folos; cele două biciclete din vitrină erau nişte cursiere cu trei viteze pentru el-şi-ea, iar toate celelalte nu fuseseră montate.

În cele din urmă, descoperi ceea ce căuta într-un garaj izolat de la capătul din sud al oraşului. Garajul rămăsese încuiat, însă fereastra era suficient de mare ca să se poată strecura înăuntru. Nick sparse geamul cu o piatră şi extrase cu grijă cioburile rămase în chitul vechi şi fragmentat. O dată intrat, garajul se dovedi îngrozitor de fierbinte şi impregnat de un miros de benzină amestecată cu praf. Bicicleta, o Schwinn bărbătească de modă veche, se afla lângă un Mercury station de zece ani, cu anvelope tocite şi arcuri scorojite.

După cum îmi merg toate, nu m-aş mira ca afurisita de bicicletă să fie o rablă, gândi Nick. Fie îi lipseşte lanţul, fie e pe jantă, ceva trebuie să fie. Dar de această dată avea noroc. Bicicleta mergea uşor. Cauciucurile erau bune şi aveau profil suficient; toate şuruburile şi pinioanele păreau să fie la locul lor. Nu exista un coş special pentru bagaj, asta îi rămânea să remedieze, în schimb avea apărătoare de lanţ, iar pe perete, între o greblă şi o lopată pentru zăpadă, atârna un premiu nesperat: o pompă de mână Briggs, aproape nouă.

Căută în continuare şi găsi un bidon cu 3-in-0ne Oil pe un raft. Nick se aşeză pe podeaua din ciment crăpat, fără să-i mai pese de căldură, şi unse cu grijă lanţul şi ambele roţi dinţate. Când termină, înşurubă cu grijă capacul pe bidon şi-l puse în buzunarul pantalonilor.

Legă pompa de bicicletă la portbagajul de pe aripa din spate cu o bucată de sfoară de cânepă, apoi descuie uşa garajului şi o deschise. Nicicând nu i se păruse aerul proaspăt mai dulce ca acum. Închise ochii, inspiră adânc, împinse bicicleta până în drum, se urcă pe ea şi porni agale pe Main Street. Bicicleta mergea bine. Era exact ceea ce-i trebuia lui Tom... cu condiţia să ştie cu adevărat să meargă pe bicicletă.

O lăsă lângă Raleighul lui şi intră în five-and-dime. Găsi un coş din sârmă pentru biciclete de mărime potrivită într-o grămadă de articole sportive din spatele magazinului şi se pregătea să plece cu obiectul sub braţ, când privirea îi fu atrasă de altceva: un claxon cu pâlnie cromată şi o pară mare, din cauciuc roşu. Zâmbind, Nick puse claxonul în coş, apoi se îndreptă către raionul de scule, de unde îşi alese o şurubelniţă şi o cheie franceză. Ieşi din magazin. Tom zăcea în piaţă, la umbra bătrânului marinar din al doilea război mondial, picotind.

Nick fixă coşul pe coarnele Schwinnului, apoi montă claxonul cu pâlnie lângă coş. Intră iarăşi în five-and-dime şi ieşi de acolo cu o sacoşă mare.

Intră la A&P şi o umplu cu fructe, conserve de carne şi legume. Tocmai cerceta nişte conserve cu iahnie de fasole când zări cu coada ochiului o umbră trecând prin dreptul intervalului unde se găsea el. Dacă ar fi putut auzi, ar fi ştiut deja că Tom îşi descoperise bicicleta. Pe întreaga stradă răsuna ţipătul lung şi răguşit al claxonului, Houuuu-OOO-gaa!, punctat de hohotele de râs ale lui Tom Cullen.

Nick ieşi imediat din magazinul universal şi-l văzu pe Tom pedalând în mare viteză pe Main, cu părul blond şi cămaşa fluturându-i în vânt, storcând para claxonului din toată inima. Întoarse în dreptul benzinăriei Arco, de la capătul zonei comerciale, şi se apropie. Pe faţa lui se vedea un imens zâmbet triumfător. Garajul Fisher-Price se afla în coşul bicicletei. Buzunarele pantalonilor şi ale cămăşii lui kaki erau umflate din cauza modelelor miniaturale de automobile. Soarele strălucea cu putere, reflectându-se în spiţele roţilor. Cuprins de o vagă melancolie, Nick şi-ar fi dorit să audă şi el sunetul claxonului, doar ca să constate dacă îl putea amuza şi pe el tot atât cât pe Tom.

Tom îi făcu semn şi trecu pe lângă el, mergând mai departe. La celălalt capăt al zonei comerciale, întoarse iarăşi şi veni spre el, continuând să apese para de cauciuc. Nick îşi ridică braţul, imitând semnalul de oprire al unui poliţist. Tom frână brusc, oprindu-se chiar înaintea lui. Pe obraji i se adunaseră broboane de sudoare. Furtunul de cauciuc al pompei oscila. Tom gâfâia şi zâmbea fericit.

Nick arătă spre drumul de ieşire din oraş şi făcu semnul de rămas-bun.

― Chiar am voie să-mi iau şi garajul?

Nick îi făcu semn că da şi agăţă sacoşa de grumazul puternic, ca de taur, al lui Tom.

― Plecăm chiar acum?

Nick confirmă din nou. Descrise un cerc cu degetul mare şi arătătorul.

― La Kansas City?

Nick clătină din cap.

― Mergem oriunde avem chef?

Nick înclină din cap. Da. Oriunde aveau chef, gândi el, dar acest oriunde avea să se dovedească aproape cu siguranţă un loc din Nebraska.

― Ura! exclamă Tom fericit. Okay! Da, da! Ura!

Porniră pe US 283 spre nord, dar după numai două ore şi jumătate de pedalat, spre vest începuse să se adune o ceată de nori negri. Furtuna se apropia iute de ei, purtată de o pânză subţ're de ploaie. Nick nu auzea tunetele, în schimb vedea zigzagurile fulgerelor ţâşnind din nori. Acestea erau atât de luminoase, încât te orbeau, lăsând în urma lor, pe retină, imagini consecutive purpuriu-albăstrui. Pe când se apropiau de marginea Rosstonului, de unde Nick avea de gând să cotească spre est, pe US 64, vălul de ploaie de dedesubtul norilor dispăru, iar cerul căpătă o nuanţă gălbuie, încremenită, ciudată şi rău prevestitoare. Vântul, care până atunci îi răcorise obrazul stâng, muri cu totul. Începu să se simtă extrem de agitat, fără să ştie de ce, şi inexplicabil de greoi. Nu-i spusese nimeni că unul dintre puţinele instincte pe care omul şi animalele le mai au în comun este tocmai această reacţie la o scădere bruscă şi importantă a presiunii atmosferice.

Atunci Tom începu să-l tragă de mânecă, să-l tragă cu frenezie. Nick se uită la tovarăşul lui de drum. Spre uimirea lui, constată că orice urmă de culoare pierise din obrazul lui Tom, iar ochii lui căpătaseră dimensiuni uriaşe.

Tornadă! urlă Tom. Vine o tornadă!

Nick căută zadarnic din priviri pâlnia specifică. Se întoarse spre Tom, gândindu-se care ar fi fost cea mai bună metodă să-l liniştească. Dar Tom dispăruse. Ieşise din şosea prin partea dreaptă şi traversa câmpul pe o potecă netedă, dar întortocheată, şerpuind prin iarba înaltă.

Tâmpit afurisit, se enervă Nick. Ai să rupi nenorocita aia de furcă!

Tom se îndrepta către o şură cu siloz, la capătul unui drum negru, lung de câteva sute de metri. Supărat încă, Nick porni în urmărirea lui, trecu pârleazul de la marginea şoselei, apoi pedală pe drumul negru de acces către şură. Bicicleta lui Tom zăcea aruncată neglijent, lângă clădire. Nu se învrednicise nici măcar să-i coboare piciorul de sprijin. Nick ar fi pus acest lucru pe seama simplei neglijenţe, dacă n-ar fi constatat până acum cât de grijuliu era Tom. Şi-a pierdut şi urma de minte pe care-o mai avea, gândi Nick.

Neliniştea ce pusese stăpânire şi pe el îl împinse să arunce o ultimă privire peste umăr, iar ceea ce văzu îl făcu să încremenească.

Dinspre vest se apropia o întunecime greu imaginabilă. Propriu-zis nu era un nor, ci mai degrabă o absenţă absolută a luminii. Avea forma unei pâlnii, mai mare în partea de sus şi, la prima vedere, ai fi zis că are o înălţime de vreo trei sute de metri. Marginea inferioară se afla foarte jos, dar nu atingea pământul. Deasupra, norii păreau să fugă din calea ei, de parcă ar fi posedat nişte puteri speciale de respingere.

La un moment dat, atinse solul cam la un kilometru distanţă, iar o clădire lungă şi albastră cu acoperişul din tablă ondulată ― probabil o magazie de mărfuri, sau poate un depozit de cherestea ― explodă cu o imensă bubuitură. Desigur, el nu putu s-o audă, dar atunci când vibraţia ajunse la el, îl scutură zdravăn, mai să-l dărâme. De fapt, clădirea suferise o implozie, de parcă tromba ar fi supt tot aerul din interiorul ei. În clipa următoare, acoperişul metalic se frânse în două. Cele două secţiuni fură smulse în sus, răsucindu-se ca un capac care a luat-o razna. Fascinat de privelişte, Nick îşi răsuci gâtul, urmărindu-le traiectoria.

Am înaintea ochilor un coşmar, aşa cum îmi apare doar în cele mai rele vise, gândi Nick, şi văd că nu este vorba de un om, chiar dacă uneori se aseamănă cu o fiinţă omenească. De fapt, este o tornadă. Un vârtej atotputernic, imens şi negru, năpustindu-se dinspre vest, ridicând spre cer orice lucru sau fiinţă care ar avea ghinionul să-i stea în cale. Ca şi cum...

În acel moment se simţi prins de ambele braţe, literalmente ridicat în sus şi tras în şură. Pentru o clipă, fu surprins să-l vadă pe Tom Cullen. În starea lui de fascinaţie, pur şi simplu uitase de existenţa lui Tom.

― La subsol! îl îndemnă Tom, gâfâind. Repede! Repede! O, Doamne, Doamne! Tornadă! Tornadă!

Nick deveni în sfârşit pe deplin înspăimântat, smuls din starea de semitransă în care se cufundase şi conştient unde se află şi împreună cu cine. În timp ce se lăsa condus de Tom spre scările ce coborau în beciul pentru furtuni al şurii, percepu o vibraţie stranie şi nesfârşită. Era fenomenul cel mai apropiat de sunet pe care îl trăise vreodată. Se asemăna cu o durere enervantă în mijlocul creierului. Apoi, coborând treptele în urma lui Tom, văzu o scenă pe care nu avea s-o uite niciodată: cum foile din placaj de pe pereţii laterali sunt desprinse bucată cu bucată, smulse şi ridicate de vârtej în văzduhul înnorat, ca nişte dinţi maronii, stricaţi, extraşi de nişte cleşti invizibili. Fânul răspândit pe duşumele începu să se ridice, prins în mrejele unei duzini de vârtejuri miniaturale, unduindu-se, sărind şi ţopăind. Vibraţia deveni chiar mai stăruitoare.

Tom împinse o uşă grea de lemn, făcându-i vânt înăuntru. Nick simţi duhoarea de mucegai umed şi putreziciune. În cea din urmă geană de lumină văzu că împărţeau beciul cu o familie de cadavre din care roseseră şobolanii. Apoi Tom trânti uşa şi rămaseră în întuneric deplin. Vibraţia se mai potoli, însă nu încetă cu totul.

Panica tăbărî asupră-i cu mantia ei desfăcută, îl prinse şi-l strânse la piept. Bezna îl silea să ia contact cu ceea ce-l înconjura doar prin pipăit şi miros şi nici unul dintre aceste simţuri nu-i transmitea mesaje liniştitoare. Simţea vibraţia constantă a podelelor sub tălpi, iar mirosul era îngrozitor.

Tom îl strânse de mână orbeşte, iar Nick îl trase pe idiot lângă el. Simţea un frison în trupul lui şi se întreba dacă Tom plângea sau încerca să-i vorbească. Gândul acesta îl ajută să-şi potolească o parte a propriilor lui temeri şi-şi trecu un braţ peste umărul nebunului. Tom procedă identic şi rămaseră amândoi în întuneric, agăţându-se unul de celălalt.

Intensitatea vibraţiei crescu sub picioarele lui Nick; până şi aerul părea să tremure uşor, la zona de contact cu obrajii. Tom îl strânse încă şi mai tare. Orb şi surd, aştepta ce urma să se mai întâmple, reflectând că dacă Ray Booth ar fi reuşit să-i distrugă şi celălalt ochi, toată viaţa lui aşa ar fi simţit. Dacă i s-ar fi întâmplat asta, probabil s-ar fi împuşcat în cap acum câteva zile şi ar fi terminat cu toată povestea.

Ceva mai târziu, avea să-i fie aproape imposibil să dea crezare ceasului, potrivit căruia nu petrecuseră decât cincisprezece minute în întunericul din pivniţă, chiar dacă logica îi spunea că dacă ceasul încă mai mergea, chiar aşa trebuia să fie. Niciodată nu înţelesese atât de bine cât de subiectiv şi plastic este timpul. După impresia lui, trecuse cel puţin o oră, dar mai degrabă două sau trei. Şi, pe măsură ce se scurgea timpul, devenea tot mai convins că ei doi nu erau singuri în beci. Vai, desigur, mai existau şi hoiturile ― un biet om care-şi adusese familia aici, când simţise că se apropie sfârşitul, sperând poate în delirul lui că, de vreme ce se salvaseră de la alte dezastre naturale aici, la adâncime, puteau să scape şi de această dată în acelaşi fel; nu, nu se gândea la cadavre. După părerea lui Nick, un trup mort nu reprezenta decât un obiect, ca un scaun, o maşină de scris sau un covor. Pur şi simplu un obiect lipsit de viaţă, care umplea un spaţiu anume. Ceea ce simţea el era prezenţa unei alte fiinţe; mai mult, devenea din ce în ce mai convins că ştie cine ― sau ce este.

Era Omul Întunecat, omul care prindea viaţă în visele lui, creatura al cărei spirit îl simţise în inima neagră a ciclonului.

De undeva... din colţ sau poate chiar din spatele lor... el îi urmărea. Şi aştepta. La momentul potrivit urma să-i atingă, şi atunci ei amândoi aveau să... ce? Să înnebunească de frică, desigur. Atât şi nimic mai mult. El îi vedea. Nick era sigur că poate să-i vadă. Avea ochi cu care reuşea să vadă în întuneric ca o pisică sau cine ştie ce altă vieţuitoare stranie, venită nimeni nu ştie de unde. Cum era aceea din filmul Prcdator, poate. Da... ca aceea. Omul Întunecat reuşea de bună seamă să distingă tonuri ale spectrului pe care ochiul omenesc nu le va percepe niciodată; totul i se părea scufundat în lentoare şi într-o nuanţă de roşu, ca şi cum întreaga lume fusese vopsită într-o cadă plină cu sânge închegat.

La început, Nick era în stare să facă deosebirea între această plăsmuire şi realitate, dar pe măsură ce timpul se scurgea, devenea tot mai sigur că plăsmuirea era realitate. Aproape putea să simtă răsuflarea Omului Întunecat în ceafă.

Tocmai se pregătea să facă un salt spre uşă, s-o deschidă şi să fugă de acolo, indiferent de consecinţe, dar Tom i-o luă înainte. Mai întâi îşi luă braţul de pe umărul lui Nick. În secunda următoare, uşa pivniţei de refugiu se dădu de perete, lăsând să pătrundă un val neaşteptat de lumină albă orbitoare; Nick îşi ridică o mână, protejându-şi ochiul sănătos. Văzu ca prin vis umbra spectrală a lui Tom Cullen urcând scările. Începu să urce şi el, pipăindu-şi drumul. Înainte să ajungă sus, ochiul lui se adaptase din nou la lumină.

Se gândi că lumina nu fusese atât de strălucitoare înainte de a coborî şi înţelese imediat de ce. Acoperişul fusese smuls de pe şură. Ai fi zis că avusese loc o operaţie chirurgicală; treaba fusese executată aşa de curat, încât nu exista nici măcar o aşchie sau vreo urmă de gunoi pe podeaua pe care o protejase odată acoperişul. Trei bârne de sprijin atârnau în părţile laterale ale podului, iar din pereţi nu mai exista aproape nici un panou. În ceea ce mai rămăsese din această clădire aveai senzaţia că te-ai găsi în interiorul scheletului unui monstru preistoric.

Tom nu se mai oprise ca să treacă în revistă dezastrul din şură. Fugea de parcă ar fi fost diavolul pe urmele lui. Nu se uită în urmă decât o singură dată, cu ochii imenşi şi speriaţi. Nick nu se putu abţine să nu arunce şi el o privire peste umăr, în beci. Scara ― făcută din lemn vechi, cu trepte cioplite pe măsură şi fixate în mijlocul fiecărui montant ― cobora abrupt şi întortocheat spre umbre. Mai distinse pe podea câteva paie şi două perechi de mâini ieşind din întuneric. Carnea de pe degete fusese mâncată până la os de şobolani.

Nick nu văzu dacă mai era şi altcineva acolo, jos.

Nici nu-şi dorea.

Ieşi afară, urmându-l pe Tom.

Tom stătea lângă bicicletă şi tremura. Pentru moment, Nick îşi permise să se amuze pe seama caracterului dement şi năzuros al tornadei, care luase cu sine mai toată şura, în schimb tratase cu dispreţ bicicletele, apoi văzu că Tom plângea. Se duse la el şi-i puse mâna pe umăr. Tom se holba cu ochii căscaţi la porţile duble ale şurii, pe jumătate dărâmate. Nick făcu semnul cu degetul mare şi arătătorul. Tom îi acordă atenţie, în schimb zâmbetul la care se aşteptase Nick nu-i apăru pe faţă. Pur şi simplu îşi întoarse din nou către şură privirea aceea fixă şi goală.

― Acolo era cineva, spuse Tom pe neaşteptate.

Nick zâmbi, simţind răceala acelui zâmbet pe buze. Nu avea habar cât de autentică părea tentativa lui de a mima detaşarea, însă nu-şi făcea mari speranţe. Arătă spre Tom şi către el însuşi, apoi execută un gest brusc, ca şi cum ar fi tăiat aerul cu muchia palmei.

― Nu, îi răspunse Tom. Nu numai noi. Mai era cineva. Cineva care a coborât din vârtej.

Nick ridică din umeri.

― Nu vrei să plecăm? Te rog!

Nick îi făcu semn că da.

Îşi împinseră bicicletele înapoi spre şosea, folosindu-se de pârtia de ierburi scoase din rădăcini şi de pământ răscolit lăsată în urmă de tornadă. Aceasta coborâse la sol în partea vestică a Rosstonului, traversase US 283 dinspre vest spre est, aruncând în aer gardurile şi cablurile de conectare de parcă ar fi fost nişte corzi de pian, distrusese şura din stânga lor şi se năpustise direct prin casa ce se înălţa ― se înălţase, de fapt ― în faţa ei. La nici patru sute de metri mai încolo, urma ei înceta brusc în câmp. Începuseră să se spargă şi norii (deşi ploaia continua să stropească, încet şi înviorător), iar păsările cântau fără grijă.

Nick urmări muşchii puternici ai lui Tom jucându-i sub cămaşă atunci când îşi ridică bicicleta peste grămada anarhică de sârme rămase din gardul dărâmat la marginea autostrăzii. Băiatul ăsta mi-a salvat viaţa, îi trecu prin minte. Astăzi am văzut pentru prima oară în viaţa mea un vârtej. Dacă l-aş fi lăsat la May, după cum îmi făcusem socoteala, în clipa asta aş fi fost mort.

Îşi săltă la rândul lui bicicleta peste sârmele destrămate şi-l bătu pe Tom pe spinare, zâmbindu-i.

Trebuie să mai găsim pe cineva, gândi Nick. Trebuie neapărat, ca să pot să-i mulţumesc. Şi să-i spun şi cum mă cheamă. El nici măcar nu-mi cunoaşte numele, din cauză că nu ştie să citească.

Rămase în loc o clipă, luptându-se cu acest gând, apoi încăle-cară pe biciclete şi-şi văzură de drum.

Îşi petrecură noaptea în jumătatea din stânga a terenului lui Rosston Jaycees' Little League. Noaptea era limpede şi înstelată. Nick adormi repede şi nu avu vise. Se trezi a doua zi dimineaţă gândind cât de bine era să ai pe cineva alături de tine; viaţa părea cu totul alta.

Polk County, Nebraska, exista cu adevărat. La început, nu reuşise să stabilească nici o conexiune logică, deşi în ultimii câţiva ani călătorise foarte mult. Probabil avusese o conversaţie cu o persoană care îi vorbise despre Polk County sau care venea chiar din Polk County, iar mintea lui uitase totul, la nivelul conştient. Exista şi US 30. În schimb nu putea crede nici în ruptul capului ― cel puţin nu în strălucirea acelei dimineţi ― că vor descoperi cu adevărat o bătrână negresă aşezată pe verandă, în mijlocul unui lan de porumb, cântând vechi imnuri religioase şi acompaniindu-se la chitară. Nu credea în prevestiri sau în viziuni. Însă i se părea important să meargă undeva anume, să caute nişte oameni. Într-un fel, împărtăşea şi el imboldul lui Fran Goldsmith şi al lui Stu Redman de a se uni. Până ce nu se înfăptuia lucrul acesta, toate aveau să rămână străine şi dezarticulate. Primejdia te pândea de peste tot. Chiar dacă nu puteai s-o vezi, o simţeai, în schimb, exact cum crezuse ieri că simte prezenţa Omului Întunecat, în beciul acela. Pretutindeni domnea senzaţia de primejdie, în interiorul caselor, dincolo de următoarea cotitură a şoselei, poate chiar ascunsă dedesubtul maşinilor şi camioanelor rămase pe toate drumurile principale. Iar dacă nu era acolo, atunci se afla în calendar, ascunsă printre filele lui. Primejdie, fiecare particulă a trupului său părea să şoptească acest cuvânt. ATENŢIUNE! PE URMĂTORII 60 KM DRUMUL ESTE STRICAT. NU SUNTEM RĂSPUNZĂTORI DE CEEA CE LI SE POATE ÎNTÂMPLA PERSOANELOR CARE TREC DINCOLO DE ACEST PUNCT.

În parte, asta se datora teribilului, imensului şoc psihologic al pustietăţii. Atât timp cât rămăsese la Shoyo, fusese în mare parte protejat. Nu conta foarte mult dacă Shoyo era gol sau nu, pentru că Shoyo era o localitate minusculă şi lipsită de importanţă. Dar când o porneai la drum, era ca şi cum... ei bine, îşi aminti de un film despre natură, al lui Walt Disney, pe care-l văzuse când era puşti. Tot ecranul era ocupat de o lalea, de o singură lalea atât de minunată, încât te făcea să-ţi ţii respiraţia. Apoi aparatul de luat vederi se retrăgea cu o viteză ameţitoare şi vedeai un câmp întreg de lalele. Te dădea gata. Se producea o suprasarcină senzorială totală şi siguranţa unui anume circuit interior se ardea, tăind alimentarea cu energie. Era prea mult. La fel i se păruse şi călătoria asta. Shoyo era pustiu şi se adaptase la realitatea respectivă. Dar şi McNab rămăsese pustiu, ca şi Texarcana şi Spencerville; Ardmore arsese până la temelii. Mersese către nord, pe Highway 81, şi nu întâlnise decât căprioare. În două rânduri văzuse semne lăsate probabil de fiinţe omeneşti: urmele unui foc de tabără vechi de vreo două zile şi o căprioară împuşcată şi tranşată cu grijă. Dar nu şi oameni. Chestia asta era suficientă ca să te dărâme, pentru că enormitatea întâmplării te copleşea încetul cu încetul. Nu era vorba doar de Shoyo, de McNab sau de Texarcana, ci de America, zăcând ca o imensă conservă din tablă, pe fundul căreia n-au mai rămas decât câteva boabe de mazăre uitate. Iar dincolo de America se afla întreaga lume, gând care-l ameţea şi-i dădea o asemenea senzaţie de greaţă, încât renunţă să se mai gândească.

Se aplecă în schimb asupra atlasului. Dacă îşi continuau drumul, puteau spera că vor reuşi să işte un efect de bulgăre de zăpadă coborând spre vale şi crescând din ce în ce. Cu puţin noroc, aveau să mai culeagă câţiva oameni de aici până în Nebraska (sau să fie ei înşişi culeşi, dacă întâlneau un grup mai mare). După Nebraska, se vor îndrepta într-altă direcţie. Era ca o călătorie la capătul căreia nu te aştepta vreun odor mult căutat ― fie el Graalul sau spada împlântată în nicovală.

O s-o luăm spre nord-est, îşi făcu el socoteala, şi intrăm în Kansas. Highway 35 îi va scoate la o altă versiune de 81, care îi va conduce apoi tot amarul de drum până la Swcdeholm, Nebraska, unde se intersecta cu US 92 în unghi absolut drept. O altă şosea, US 30, le lega pe cele două, devenind ipotenuză a unui triunghi dreptunghic. Undeva, în interiorul acelui triunghi, se afla ţara visurilor lui.

Gândul la ea îi dădea un fior ciudat, de nerăbdare.

O mişcare surprinsă cu coada ochiului îl făcu să-şi ridice privirile. Tom se ridicase şi se freca la ochi cu ambii pumni. Un căscat cavernos făcu să-i dispară toată jumătatea de jos a feţei. Nick îi zâmbi, iar Tom îi răspunse şi el cu un zâmbet.

― Azi o pornim mai departe? întrebă Tom, iar Nick îi făcu semn că da. Piii, nemaipomenit! Îmi place să merg pe bicicletă. Doamne, da! Sper să nu ne mai oprim niciodată!

Lăsând atlasul deoparte, Nick se gândi: Cine ştie? S-ar putea să ţi se îndeplinească dorinţa.

În dimineaţa respectivă se îndreptară spre est şi mâncară de prânz la o răscruce, nu departe de graniţa dintre Oklahoma şi Kansas. Erau în data de 7 iulie, o zi fierbinte.

Cu puţin înainte de a face popasul pentru masă, Tom frână brusc, după obiceiul lui, şi cercetă semnul fixat pe stâlpul de beton pe jumătate îngropat în pământul moale de la marginea drumului. Nick citi pe indicator următoarele cuvinte: IEŞIŢI DIN HARPER COUNTY, OKLAHOMA - INTRAŢI ÎN WOODS COUNTY, OKLAHOMA.

― Semnul ăsta pot să-l citesc şi eu, îl asigură Tom şi, dacă Nick ar fi fost în stare să audă, ar fi fost amuzat şi impresionat, în acelaşi timp, de tonul devenit deodată înalt, strident şi emfatic: Acum ieşiţi din Harper County. Intraţi în Woods County. I se adresă apoi lui Nick: Ştii ceva, mister!

Nick clătină din cap.

― Eu, Tom Cullen, n-am ieşit din Harper County niciodată, pe crucea mea. Dar odată m-a adus tata până aici şi mi-a arătat semnul ăsta. Şi mi-a zis că dacă mă prinde vreodată de cealaltă parte a lui, o să scoată untu' din mine. Sper să nu pună cumva mâna pe noi dincolo, în Woods County. Crezi că s-ar putea să dea peste noi?

Nick clătină din cap cu toată hotărârea.

― Dar Kansas City se află în Woods County?

Nick mai clătină o dată din cap.

― Dar înainte de a merge într-altă parte, trebuie să trecem prin Woods County, nu?

Nick îi făcu semn că da. Lui Tom îi sticliră ochii.

― Înseamnă că e lumea largă?

Nick nu pricepu. Se încruntă... ridică din sprâncene... dădu din umeri.

Lumea largă, asta voiam să zic, îi explică Tom. Noi plecăm în lumea largă, mister? Tom ezită, apoi îl întrebă cu gravitate şovăitoare: Woods înseamnă lume?

Încet, Nick făcu un semn afirmativ din cap.

― Okay.

Tom se uită la indicator încă o dată, apoi se şterse la ochiul drept, din care se prelinsese o singură lacrimă. Apoi sări din nou pe bicicletă.

― Okay, să mergem.

Trecu peste graniţa ţinutului fără a mai scoate o vorbă, iar Nick îl urmă.

Pătrunseră în Kansas chiar înainte să se facă prea întuneric ca să poată merge mai departe. După cină, Tom se arătase morocănos şi obosit; ar fi vrut să se joace cu garajul. Ar fi vrut să se uite la televizor. Nu avea chef să mai plece nicăieri, pentru că-l durea fundul din cauza mersului pe bicicletă. Nu avea idee ce înseamnă o frontieră de stat şi nu simţi nimic din uşurarea lui Nick atunci când trecură pe lângă un alt indicator, pe care scria ACUM INTRAŢI ÎN KANSAS. În momentul respectiv, se făcuse atât de întuneric, încât literele albe păreau să plutească deasupra semnului de culoare maronie, ca nişte spirite.

Îşi făcură tabără la vreo jumătate de kilometru de graniţă, la poalele unui turn de apă înălţat pe picioare lungi, de oţel, ca un marţian de-al lui H.G. Wells. Tom adormi de îndată ce se strecură în sacul lui de dormit. Nick mai rămase treaz o vreme, urmărind răsăritul stelelor. Tot pământul din jur era în beznă şi, din punctul lui de vedere, absolut tăcut. Cu puţin înainte de a se culca şi el, o cioară coborî pe stâlpul unui gard din apropiere, părând să-l urmărească. Ochii ei mici şi negri erau înconjuraţi de semicercuri sângerii ― reflectare a razelor portocalii ale lunii buhăite ce răsărise pe nesimţite. Ceva anume îl deranja pe Nick la cioara respectivă şi-i dădea o senzaţie de nelinişte. Găsi un bulgăre de pământ şi-l aruncă spre ea. Pasărea flutură din aripi, păru să-l fixeze cu o privire funestă şi dispăru.

În noaptea aceea îl visă pe omul fără faţă, cocoţat pe acoperişul înalt, cu braţele întinse spre est, iar apoi porumbul ― porumb mai înalt decât el ― şi sunetul muzicii. Doar că de această dată ştia că este vorba de muzică şi ştia că este o chitară. Se trezi aproape în zori, cu vezica plină şi cu vocea femeii răsunându-i încă în urechi: Mi se spune Mother Abagail... poţi să-mi faci oricând o vizită.

Spre sfârşitul acelei după-amieze, traversând către răsărit Comanch County de-a lungul lui Highway 160, văzură o scenă care-i făcu să rămână înmărmuriţi: o mică turmă de bizoni ― poate doisprezece ― traversând calm şoseaua încolo şi încoace, în căutarea unei păşuni bune. În partea nordică a drumului existase un gard din sârmă ghimpată, dar se pare că bizonii îl doborâseră, izbindu-l cu coarnele.

― Ce sunt ăştia? se interesă Tom, cu teamă. Vaci în nici un caz nu sunt!

Iar pentru că Nick nu putea vorbi, iar Tom nu putea citi, Nick nu reuşi să-i comunice. Asta se întâmpla pe 8 iulie, 1990; noaptea respectivă şi-o petrecură sub cerul liber, printre ogoare netede ca-n palmă, la şaizeci de kilometri vest de Deerhead.

Era 9 iulie, iar ei mâncau la umbra unui ulm bătrân şi graţios din faţa curţii unei ferme care arsese în parte. Tom înfuleca nişte cârnaţi dintr-o conservă şi în acelaşi timp se juca cu o maşină, intrând şi ieşind cu ca din service. Repeta mereu refrenul unui cântec foarte la modă. Nick ştia deja pe dinafară formele pe care le luau cuvintele pe buzele lui Tom: "Dragă, poţi să-l înţelegi pe bărbatul tău... el e un om drept... dragă, poţi să-l înţelegi pe bărbatul tău?"

Nick era deprimat şi întrucâtva copleşit de dimensiunile teritoriului pe care îl aveau de străbătut; de-abia acum îşi dădea seama cât de uşor fusese să ridice degetul mare, ştiind că, mai devreme sau mai târziu, legea probabilităţilor avea să-i vină în ajutor. Până la urmă oprea o maşină, de obicei cu un bărbat la volan, care, aproape de fiecare dată, ţinea o cutie de bere la îndemână, între picioare. Îl întreba unde vrea să meargă şi atunci îi întindea o bucată de hârtie pe care-o ţinea mereu la îndemână, în buzunarul de la piept, şi pe care scria: "Hello, mă numesc Nick Andros. Sunt surdomut, fapt pentru care îmi cer scuze. Merg spre ______.Vă mulţumesc foarte mult pentru că mă luaţi cu maşina. Pot să citesc cuvintele pe buze." Şi cu asta, basta. Numai dacă individul nu avea cumva ceva personal împotriva surdomuţilor (ceea ce se mai întâmpla, chiar dacă asemenea oameni reprezentau o minoritate), te lăsa să urci şi maşina te ducea acolo unde voiai să ajungi, sau măcar o bucată bună de drum în direcţia respectivă. Maşina înghiţea drumul şi scotea kilometrii pe ţeava de eşapament. Maşina era ca o formă de teleportare. Maşina se juca cu distanţele de pe hartă. Dar de această dată nu exista nici o maşină, chiar dacă pe multe dintre drumurile acestea ar fi fost un mijloc practic de deplasare, pe distanţe de câte o sută până la o sută cincizeci de kilometri, dacă mergeai atent. Iar când se întâmpla să te vezi blocat, nu-ţi rămânea decât să-ţi abandonezi vehiculul, să mergi o bucată pe jos, apoi să-ţi alegi altul. Fără maşină însă, arătau ca nişte furnici străbătând pieptul unui uriaş prăbuşit, rostogolindu-se neîncetat de la un sfârc la celălalt. Prin urmare, Nick pe jumătate dorea, pe jumătate visa cu ochii deschişi că, atunci când vor întâlni, în sfârşit, pe altcineva (presupunând că acest lucru se va întâmpla cu adevărat), va fi aidoma zilelor, în general fericite, ale mersului cu autostopul: mai întâi se ivea sclipirea familiară a cromului, de pe creasta dealului următor, raza aceea care te orbea şi în acelaşi timp bucura ochiul. Avea să fie o maşină americană absolut obişnuită, un Chevy Biscayne sau un Pontiac Tempest, una dintre fierotăniile alea vechi şi dragi produse la Detroit. În visele lui nu era niciodată vorba de o Honda sau Mazda, sau de un Yugo. Frumoasa americancă va trage la bordură şi el va vedea la volan un bărbat, un bărbat ţinându-şi cotul bronzat scos cu mândrie pe geam. Iar omul acela va zâmbi şi va spune: "Pe Dumnezeul meu, băieţi! Nici nu ştiţi ce bucuros sunt să vă văd! Ia, urcaţi în maşină! Veniţi în maşină şi să hotărâm încotro mergem!"

Dar în ziua aceea nu văzură pe nimeni, iar pe 10 iulie se întâlniră cu Julie Lawry.

Ziua respectivă se dovedi iarăşi caniculară. Pedalară aproape întreaga după-amiază, cu cămăşile legate în jurul taliei; amândoi începuseră să se bronzeze ca nişte indieni. Nu înaintaseră foarte mult, din cauza merelor. A merelor verzi.

Descoperiseră într-o fermă un măr bătrân, cu fructe verzi, mici şi acre, dar amândoi nu mai mâncaseră fructe proaspete de multă vreme, iar gustul lor li se păruse asemănător cu al ambro-ziei. Nick se oprise după cel de-al doilea, dar Tom, lacom, mâncase şase, unul după celălalt, până la cotor. Nu luase în seamă semnele lui Nick că ar trebui să se abţină; când îi intra o idee în cap, Tom Cullen se purta exact ca un copil capricios, în vârstă de patru ani.

Prin urmare, începând de la ora 11 şi tot restul după-amiezei, Tom a tot trebuit să se pună pe vine. Sudoarea se scurgea de pe el în mici pârâiaşe. Gemea. Era nevoit să se dea jos de pe bicicletă şi s-o împingă chiar şi când aveau de traversat dealuri puţin abrupte. Cu toate că-l enerva pierderea de vreme, Nick nu-şi putea reţine un anume amuzament, combinat cu milă.

Când ajunseră în oraşul Pratt, pe la ora 4 după-amiază, Nick hotărî să nu plece mai departe. Tom se prăbuşi recunoscător pe banca dintr-o staţie de autobuz, la umbră, adormind de îndată. Nick îl lăsă acolo şi plecă de-a lungul străzii cu magazine, în căutarea unei farmacii. Trebuia să facă rost de nişte Pepto-Bismol şi să-l pună pe Tom să înghită medicamentul când se trezea, cu sau fără voia lui. Iar dacă era nevoie de o sticlă întreagă ca să-l lege la maţe pe Tom, asta era situaţia. Nick avea de gând să recupereze mâine o parte din timpul pierdut azi.

Descoperi un Rexall între Pratt Theater şi magazinul local aparţinând lanţului Norge. Se strecură prin uşa deschisă şi rămase pentru un moment nemişcat, adulmecând aerul acela familiar, fierbinte, stătut şi vechi, în care se mai strecuraseră şi alte mirosuri, puternice până la a deveni greţoase. Parfumul era cel mai strident dintre ele. Poate că se spărseseră nişte sticle, din pricina căldurii.

Nick cercetă în jur, căutând medicamentele pentru stomac şi încercând să-şi amintească dacă Pepto-Bismolul se strica la temperatură ridicată. Oricum, asta avea să găsească scris şi pe etichetă. Privirile lui se strecurară pe lângă un manechin şi, două rafturi spre dreapta, descoperi ceea ce-i trebuia. Făcuse doi paşi în direcţia respectivă, când îşi dădu seama că nu mai pomenise niciodată un manechin într-o farmacie.

Se uită în urmă şi o văzu pe Julie Lawry.

Stătea absolut nemişcată, cu un flacon de parfum într-o mână şi cu mica baghetă din sticlă folosită la parfumat în cealaltă. Din ochii ei albaştri şi imenşi, ca de porţelan, se ghicea cât era de surprinsă. Părul castaniu era pieptănat pe spate şi legat cu o splendidă eşarfă din mătase, care-i atârna până la jumătatea spatelui. Purta un pulover roz şi pantaloni scurţi din material de bluejeans atât de mici, încât ai fi putut să-i confunzi cu o pereche de bikini. Pe frunte îi apăruse o erupţie de coşuri, iar în mijlocul bărbiei avea o bubă mare.

Se holbară unul la celălalt, de la o distanţă de câţiva metri, de această dată împietriţi amândoi. Apoi sticla de parfum îi scăpă fetei dintre degete, se sparse ca o bombă şi duhoarea iute umplu magazinul, de-ai fi zis că ai nimerit într-o instituţie de pompe funebre.

― Isuse, eşti de-adevăratelea? întrebă ea cu voce tremurătoare.

Inima lui Nick începu să galopeze şi simţi sângele zbătându-i-se nebuneşte în tâmple. Până şi vederea i se tulbură puţin, în câmpul vizual apărându-i steluţe luminoase.

Îi făcu semn că da.

― Nu eşti stafie?

El clătină din cap.

― Atunci spune ceva. Dacă nu eşti stafie, spune ceva.

Nick îşi puse o mână în dreptul gurii, apoi o duse la gât.

― Ce mai înseamnă şi asta?

În vocea ei se strecurase un ton vag isteric. Nick nu avea cum să-l audă... În schimb îl putea simţi şi vedea pe faţa ei. Îi era teamă să se apropie, pentru că, dacă ar fi făcut-o, ea ar fi luat-o la fugă. După părerea lui, nu-i era teamă din cauză că vedea o altă fiinţă; ea se temea să nu fie vorba de o halucinaţie, semn că mintea ei o ia razna. Din nou simţi un val de frustrare. Vai, dacă ar fi putut vorbi...

În lipsă de ceva mai bun, îşi repetă numărul de pantomimă. Era, de altfel, singurul lucru care îi rămânea de făcut. De această dată, reuşi să se facă înţeles.

― Nu poţi vorbii Eşti mut!

Nick îi confirmă bănuiala.

Fata reacţionă cu un râs ascuţit, semn al propriei ei frustrări.

― Adică până la urmă a apărut cineva, dar individul e mut?

Nick ridică din umeri şi o învrednici cu un zâmbet pieziş.

― Ei, îl consolă ea, apropiindu-se, nu arăţi rău. E şi asta ceva.

Îşi puse o mână pe braţul lui, aproape atingându-l cu sânii. Nick distingea cel puţin trei tipuri diferite de parfum, iar dedesubtul lor aroma neplăcută a transpiraţiei ei.

― Mă numesc Julie, îi spuse ea. Julie Lawry. Pe tine cum te cheamă? Chicoti. Nu poţi să-mi zici, este? Bietul de tine.

Se aplecă puţin, frecându-şi uşor sânii de el. Lui Nick i se făcu foarte cald. Ce naiba, îi trecu prin minte, nu-i decât o puştoaică.

Se îndepărtă de ea, scoase carnetul din buzunar şi începu să noteze. După ce scrisese primul rând al mesajului său, fata i se aplecă peste umăr, ca să vadă. Nu avea sutien. Isuse! Trecuse nemaipomenit de repede peste spaima ei. Scrisul lui deveni puţin neclar.

― O-la-la, comentă ea citind ― ca şi cum Nick ar fi fost o maimuţă capabilă de un număr extrem de complicat. Nick rămăsese cu ochii în notes şi, chiar dacă nu "citea" cuvintele fetei, simţea în schimb căldura excitantă a respiraţiei ei.

"Mă numesc Nick Andros. Sunt surdomut. Călătoresc împreună cu un tip puţin arierat, numit Tom Cullen. El nu ştie să citească şi nici nu înţelege cele mai multe dintre lucrurile pe care încerc să i le explic prin gesturi, dacă nu sunt foarte simple. Ne aflăm în drum spre Nebraska, pentru că am impresia că acolo s-ar putea să existe oameni. Vino cu noi, dacă vrei."

― Desigur, îi răspunse ea imediat, apoi, amintindu-şi că este surd, îl întrebă, pronunţând cuvintele cu multă grijă: Ştii să citeşti pe buze?

Nick îi făcu semn că da.

― Okay. Mă bucur nespus să văd pe cineva şi nu-mi pasă că sunteţi unul surdomut şi celălalt arierat. Aici e sinistru. De când nu mai există curent electric, nici nu mai pot să dorm noaptea. Pe figura ei apăru masca însăşi a durerii şi martiriului, mai potrivite pentru o eroină de vodevil decât pentru o persoană în carne şi oase. Ştii, mama şi tatăl meu au pierit acum două săptămâni. Am fost îngrozitor de singură.

Suspinând, se aruncă în braţele lui Nick şi începu să se unduiască, într-o parodiere obscenă a suferinţei.

Când se îndepărtă puţin, constată că ochii ei rămăseseră uscaţi şi străluceau.

― Hei, ştii ceva, hai să facem amor, îi propuse ea. Îmi place de tine.

Nick se holbă la ea. Aşa ceva nu există, îi trecu prin minte. Dar situaţia era cât se poate de reală. Fata îl trăgea deja de centură.

― Haide. Eu iau pilule. Nu e nici o problemă. Făcu o mică pauză înainte de a continua. Poţi, nu? Adică, din cauză că nu poţi să vorbeşti, nu înseamnă că...

Nick îşi întinse mâinile, poate cu intenţia de a o prinde de umeri, dar îi nimeri în schimb sânii. Cu asta pieri şi ultima urmă de eventuală rezistenţă a lui. Gândirea coerentă îl părăsi cam în acelaşi timp. O trase la podea şi o posedă.

După aceea, se duse la uşă şi, în timp ce se încheia la centură, se uita să vadă ce face Tom. Acesta se afla încă pe bancă şi habar n-avea ce se întâmpla în jurul lui. Julie veni alături, jucându-se cu o altă sticlă de parfum.

― Ăla-i oligo? întrebă ea.

Nick îi făcu semn că da. Cuvântul folosit de ea nu-i plăcea, i se părea că e prea crud.

Fata începu să-i povestească despre ea; spre uşurarea lui, Nick află că avea şaptesprezece ani, deci nu era cu mult mai mică decât el. Maică-sa şi prietenii ei îi spuseseră întotdeauna Angel-Face sau Angel, pur şi simplu, pentru că părea atât de tânără. În ora următoare îi povesti multe alte lucruri, iar lui Nick îi venea din ce în ce mai greu să deosebească adevărul de minciună... sau de ceea ce ea ar fi vrut să fie adevăr, dacă preferaţi. Era ca şi cum ea ar fi aşteptat pe cineva exact ca el, care să nu-i poată întrerupe firul monologului întreaga viaţă. Nick obosi doar urmărind cum buzele ei trandafirii dădeau formă cuvintelor. Dar dacă ochii lui porneau haihui chiar şi pentru un moment, ca să vadă ce făcea Tom sau ca să cerceteze vitrina spartă a magazinului de haine de vizavi, îl atingea imediat pe obraz cu mâna, obligându-l să-i acorde întreaga atenţie. Ea dorea neapărat ca el să "audă" totul, să nu ignore nimic din ceea ce avea să-i comunice. La început fu supărat de purtarea ei, apoi pur şi simplu plictisit. În decurs de doar o oră ― incredibil! ― se surprinse gândind că mai bine n-ar fi găsit-o sau că mai bine se răzgândeşte şi renunţă să-i mai însoţească.

Se omora după muzica rock şi marijuana, dar nu se dădea în lături nici de la droguri mai tari. Avusese un prieten, care se supărase atât de rău pe sistemul după care era condus liceul din localitate, încât în aprilie trecut părăsise şcoala şi se înrolase în Marină. De atunci nu-l mai văzuse, însă continua să-i scrie în fiecare săptămână. Ea şi cele două prietene ale ei, Ruth Honinger şi Mary Beth Gooch, mergeau la toate concertele rock de la Wichita şi făcuseră tot drumul până la Kansas City cu autostopul, anul trecut în septembrie, ca să-i vadă pe Van Halen şi pe Monsters of Heavy Metal în concert. Afirmă că "a făcut-o" şi cu basistul de la Dokken şi că fusese "a mai grozavă şi teribilă experienţă din viaţa ei"; după moartea al or ei, la interval de doar douăzeci şi patru de ore "plânsese şi iar plânsese", deşi maică-sa fusese o "putoare făţarnică", iar taică-său "avea un băţ în cur" din cauza lui Ronnie, prietenul ei care plecase din oraş să intre în Marină; îşi făcea planuri fie să devină cosmeticiană la Wichita, când termină liceul, fie să "plece cu autostopul la Hollywood şi să-şi facă rost de o slujbă la una din firmele alea care le aranjează vedetelor locuinţele, mă pricep ce n-ai pomenit la decoraţiuni interioare, iar Mary Beth a promis că va veni cu mine."

În acest moment, îşi aduse brusc aminte că Mary Beth Gooch a murit, iar ocazia ca ea să devină cosmeticiană sau specialistă în decoraţiuni interioare pentru staruri murise o dată cu ea... ca şi toţi şi toate celelalte. Chestia asta păru să-i provoace un acces mai autentic de durere. Dacă nu o furtună, măcar o mică tulburare trecătoare.

Atunci când şuvoiul de cuvinte păru să mai sece ― cel puţin pentru moment ― ea-şi manifestă din nou dorinţa "să facă amor" (după cum se exprima ea, timid). Nick clătină din cap, iar ea se bosumflă imediat.

― Poate că nici nu mai vreau să vin cu voi, dacă stau şi mă gândesc.

Nick ridică din umeri.

― Mutu-mutu-mutu, pronunţă ea cu neaşteptată răutate. Ochii îi luceau de ură. Apoi îi zâmbi. N-am vrut să spun aşa. Glumeam, pur şi simplu.

Nick o măsură, lipsit de expresie. I se adresaseră şi cuvinte mai grele, dar ceva anume din ea îi displăcea profund. O anumită instabilitate şi agitaţie. Dacă se enerva, fata asta nu ţipa şi nu te pălmuia; nu, ea proceda cu totul altfel. Ea te sfâşia cu unghiile. În acel moment fu convins că-l minţise în legătură cu vârsta ei. Nu avea şaptesprezece, paisprezece sau douăzeci şi unu de ani. Avea exact vârsta pe care doreai tu să o aibă... atât timp cât o doreai mai mult decât ea pe tine, atât timp cât aveai mai multă nevoie de ea decât ea de tine. Ea se ivise înaintea lui ca o făptură senzuală, dar Nick cugetă acum că senzualitatea ei nu era decât manifestarea unui alt lucru din personalitatea ei... un simptom. Totuşi, simptom era un termen folosit pentru opersoană bolnavă, nu? Era cumva de părere că este bolnavă? Într-un fel, da, şi începu să se teamă, deodată, de efectul pe care-l putea avea asupra lui Tom.

― Hei, prietenul tău se trezeşte! îl anunţă Julie.

Nick se întoarse. Da... Tom, palid la faţă, şedea pe bancă, scărpinându-se în părul lui nepieptănat şi căutând împrejur. Nick îşi aminti de Pepto-Bismol.

― Salut, amice! rosti Julie melodios, traversând strada în fugă spre Tom, cu sânii jucându-i dulce sub puloverul strâmt.

Tom, care avea ochii cât cepele de la bun început, acum îi căscase încă şi mai mult.

― Bună? îi răspunse el încet, pe ton de întrebare, privind spre Nick, în aşteptarea unei confirmări sau a unei explicaţii.

Ascunzându-şi propria-i nelinişte, Nick ridică din umeri şi făcu semn din cap.

― Eu sunt Julie. Ce mai faci, dragule?

Adâncit în gândurile şi frământarea lui, Nick se întoarse în farmacie, ca să aducă medicamentul pentru Tom.

― Mmm... mm, mormăia Tom, clătinând din cap şi retrăgându-se. Mmm... mm, nu vreau. Lu' Tom Cullen nu-i plac medicamentele. Doamne, nu, au gust rău.

Nick îl măsură supărat şi dezgustat, ţinând sticla triunghiulară de Pepto-Bismol în mână. Privi spre Julie, care i se uita în ochi, dar nu detectă în ei decât aceeaşi strălucire rău prevestitoare, ca atunci când îl ocărăsc ― nu o scânteie, ci o lucire dură şi lipsită de veselie. Acea privire pe care o capătă orice persoană lipsită de simţul umorului, când este pe cale să şicaneze.

― Ai dreptate, Tom, interveni ea. Nu bea, e otravă.

Nick se uită la ea cu gura căscată. Ea-i răspunse zâmbind, cu mâinile în şolduri, ca şi cum l-ar fi poftit să încerce să-l convingă pe Tom că nu are dreptate. Acesta era poate modul ei meschin de a se răzbuna pentru că-i respinsese cea de a doua rundă de avansuri amoroase.

Nick se întoarse demonstrativ către Tom şi trase o gură din sticla de Pepto-Bismol. Din cauza enervării, simţea cum i se zbătea pulsul în tâmple. Îi întinse medicamentul lui Tom, dar acesta nu se lăsase convins de atâta lucru.

― Nu, mmm... mm, Tom Cullen nu bea otravă, îi spuse el, iar Nick constată, din ce în ce mai pornit, că Tom era foarte speriat. Tata mi-a zis să nu. Tata mi-a zis că dacă-i omoară pe şobolani în hambar, nu scapă nici Tom! Nu vreau otravă!

Agasat de zâmbetul ei îngâmfat şi incapabil să-l mai suporte, Nick se răsuci brusc în direcţia fetei şi o pălmui zdravăn, cu mâna deschisă. Tom se sperie, dar nu scoase nici un sunet.

― Băi..., începu ea, nereuşind să-şi găsească cuvintele, în primă instanţă. Se înroşi în obraji şi se transformă brusc, părând uscată, răvăşită şi rea. Idiot mut şi nenorocit ce eşti! Nu era decât o glumă, căcănarule! Cum e posibil să mă loveşti? Cum e posibil să mă loveşti, fir-ai afurisit!

Se pregăti să-l izbească, dar el o îmbrânci cât colo. Căzu pe turul pantalonilor ei scurţi şi rămase cu ochii aţintiţi asupra lui, rânjind cu ură imensă.

― Am să-ţi smulg fuduliile, şuieră ea. Nu scapi nepedepsit.

Cu mâini tremurânde, Nick îşi scoase pixul şi mâzgăli câteva litere mari şi neregulate pe o filă de hârtie. O smulse din blocnotes şi i-o întinse. Cu ochii sticlindu-i de furie, ea lovi foaia de hârtie, aruncându-i-o din mână. El ridică fila de la pământ, o apucă pe fată de ceafă şi-i vârî biletul sub nas. Tom se dăduse deoparte, smiorcăindu-se.

― Mă predau! urlă ea. O citesc! Citesc biletul ăla al tău căcăcios!

Nu erau decât patru cuvinte: "Nu avem nevoie de tine."

― Să te ia toţi dracii! ţipă ea.

Smulgându-se din strânsoarea lui, se retrase câţiva paşi pe trotuar. Ochii ei erau la fel de mari şi de albaştri ca în farmacie, atunci când fusese la un pas să se împiedice de ea, dar acum din ei ţâşnea ura. Nick se simţi obosit. Din atâtea posibilităţi, cum de se nimerise s-o întâlnească tocmai pe ea?

― Nu rămân aici, îi declară Julie Lawry. Vin şi eu. Iar tu n-ai să mă poţi opri.

Se înşela. Oare nu fusese în stare să înţeleagă până acum că putea, de fapt? Nu, gândi Nick, nu era capabilă să priceapă. Pentru ea, toată întâmplarea nu era decât un fel de scenariu de Hollywood, un film cu dezastre trăite, în care ea juca rolul principal. Era un film în care Julie Lawry, cunoscută şi sub numele de Angel-Face, obţinea întotdeauna ceea ce-şi dorea.

Îşi scoase revolverul din toc şi-l îndreptă spre picioarele fetei. Aceasta încremeni, iar îmbujorarea din obraji i se stinse. Se schimbă total la faţă, transformându-se într-un personaj oarecum real, pentru prima oară de când o cunoştea. În lumea ei pătrunsese un lucru pe care, după mintea ei, nu-l putea manipula spre folosul propriu. O armă. Pe lângă oboseală, Nick se simţea acum încurcat şi dezgustat.

― N-am vrut, pronunţă ea repede. Fac tot ce vrei tu, pe cuvânt.

Îi făcu semn cu arma să se care.

Ea îi întoarse spatele şi o luă din loc, privind din timp în timp peste umăr. Merse din ce în ce mai repede, până ce o luă la fugă.

La următoarea intersecţie coti şi dispăru. Nick îşi puse arma la loc. Tremura din tot trupul. Se simţea deprimat şi murdar, ca şi cum Julie Lawry ar fi fost o prezenţă inumană, semănând mai degrabă cu gândacii impasibili ce mişună pe sub copacii morţi decât cu o fiinţă omenească.

Se întoarse, căutându-l pe Tom, dar acesta nu se vedea nicăieri .

O porni pe strada scăldată în soare, cu dureri monstruoase de cap şi junghiuri în ochiul pe care i-l scosese Ray Booth. Avu nevoie de aproape douăzeci de minute ca să-l descopere pe Tom. Se ascunsese pe veranda din spate a unei case aflată la două străzi de centrul comercial. Se aşezase pe un leagăn ruginit şi strângea garajul Fisher-Price la piept. Când îl văzu pe Nick, începu să plângă.

― Te rog să nu mă obligi s-o beau, nu-l pune pe Tom Cullen să bea otravă, Doamne, nu! Tata a zis că dacă-i omoară pe şobolani mă omoară şi pe mine... te rooog!

Nick constată că mai ţinea în mână sticla de Pepto-Bismol. O aruncă şi-i arătă lui Tom palmele goale. Diareea acestuia trebuia să se vindece şi fără ajutorul medicamentului. Îţi mulţumesc foarte mult, Julie.

Tom coborî treptele verandei, bolborosind:

― Te rog să mă ierţi. Te rog să mă ierţi, lu' Tom Cullen îi pare rău.

Se întoarseră împreună pe Main Street... şi se opriră în loc, sideraţi. Ambele biciclete fuseseră răsturnate, iar cauciucurile tăiate. Conţinutul sacilor lor fusese împrăştiat de la un capăt al străzii la celălalt.

În acea clipă, ceva trecu în viteză foarte mare chiar pe lângă obrazul lui Nick ― simţi doar suflul ― iar Tom ţipă şi-o rupse la fugă. Nick rămase o secundă nedumerit, cercetând în jur şi, din întâmplare, văzu flacăra celei de a doua împuşcături. Venea de la una dintre terestrele primului etaj ale Hotelului Pratt. Un obiect asemănător unui ac de cusut îl ciupi de gulerul cămăşii.

O porni în viteză pe urmele lui Tom.

Nu avea de unde şti dacă Julie continuase să tragă; când îl ajunse pe Tom, singurul lucru de care putea fi sigur era acela că nici unul dintre ei nu fusese rănit. Cel puţin aşa am scăpat de nebuna aia, gândi el, lucru care avea să se dovedească adevărat doar pe jumătate.

Înnoptară într-un hambar aflat la cinci kilometri nord de Pratt, Tom trezindu-se mereu din cauza coşmarurilor, după care îl deştepta şi pe Nick, ca să se asigure că totul este în regulă. Ajunseră la Iuka a doua zi de dimineaţă, pe la 11, şi găsiră două biciclete bune într-un magazin ce se numea Lumea Sportului şi a Ciclismului. Nick, care începuse în sfârşit să-şi revină după întâlnirea cu Julie, îşi făcu socoteala că putea să-şi completeze restul echipamentului la Great Bend, unde aveau să ajungă pe 14 iulie, în cel mai rău caz.

Dar în după-amiaza zilei de 12 iulie, pe la ora 2.45, văzu o licărire în oglinda retrovizoare montată lângă mânerul din stânga. Se opri (Tom, care pedala în spatele lui total neatent, îl călcă peste picior, dar Nick aproape nu băgă de seamă acest incident) şi se uită peste umăr. Strălucirea ce răsărise pe creştetul dealului din spatele lor, aidoma unui luceafăr-de-dimineaţă, te orbea şi-n acelaşi timp îţi bucura ochiul... aproape că nu-i venea să creadă. Era o camionetă Chevy venerabilă, fier de Detroit de cea mai bună calitate, alegându-şi drumul cu grijă şi făcând slalomuri largi când pe o parte, când pe cealaltă a lui US 281, ocolind vehiculele oprite în drum, împrăştiate peste tot.

Maşina încetini (Tom flutura din mâini cu toată energia, în schimb Nick rămăsese neclintit, cu bara bicicletei între picioare) şi se opri lângă ei. Ultimul gând al lui Nick înainte de apariţia capului şoferului fu acela că aveau să se trezească cu Julie Lawry, arborând rânjetul ei răutăcios şi triumfător, ţinând în mână arma aceea cu care mai încercase să-i omoare. Iar de la o distanţă atât de mică, n-avea cum să rateze. Furiile iadului sunt mai blânde decât femeia batjocorită.

Dar figura care apăru aparţinea unui bărbat în jur de vreo patruzeci de ani, purtând o pălărie de pai cu o pană înfiptă în banda din catifea albastră la un unghi de-a dreptul îndrăzneţ, iar atunci când le zâmbi, figura lui bonomă căpătă aspectul unei pânze necălcate, din pricina nenumăratelor riduri.

Iată cum li se adresă el:

― Sfinte Dumnezeule, băieţi! Nici nu ştiţi ce bucuros sunt să vă văd! Ia urcaţi în maşină şi să hotărâm încotro mergem!

Aşa făcură cunoştinţă Nick şi Tom cu Ralph Brentner.

CAPITOLUL 44

O LUA RAZNA... Dragul meu, nu-ţi dai seama?...

Dacă se gândea bine, ăsta era unul din versurile lui Huey "Piano" Smith. Cine mai ştie cât de vechi. O amintire de demult. Huey "Piano" Smith, oare mai ştiu cântecul? Ah-ah-ah-ah, daaaay-o... gooba-gooba-gooba-gooba... ah-ah-ah-ah. Etcetera. Ironia, înţelepciunea şi comentariul social al lui Huey "Piano" Smith.

― Să-l bag în mă-sa de comentariu social, zise el. Huey "Piano" Smith a trăit înainte de era mea.

Mulţi ani mai târziu, Johnny Rivers înregistrase unul dintre cântecele lui Huey, intitulat "Rockin Pneumonia and the Boogie-Woogie Flu".

Pe acesta Larry Underwood şi-l aducea aminte limpede şi-l considera foarte potrivit situaţiei. Bietul Johnny Rivers. Bietul "Piano" Smith.

― S-o bag în mă-sa de treabă, izbucni încă o dată Larry, care arăta îngrozitor, ca o fantomă palidă şi străvezie poticnindu-se pe o şosea din New England. Mie să-mi daţi anii şaizeci.

Sigur că da, anii şaizeci, alea au fost nişte vremuri adevărate. Mijlocul anilor şaizeci, sfârşitul anilor şaizeci. Flower Power. Getting clean for Gene. Andy Warhol, cu ochelarii cei roz şi afurisitele de cutii Brillo. Velvet Underground. The Return of the Creature from Yorba Linda. Norman Spinrad, Norman Mailer, Norman Thomas, Norman Rockwell şi bietul Norman Bates de la Bates Motel, he-he-he. Dylan şi-a frânt gâtul. Barry McGuire croncănea despre "The Eve of Destruction". Diana Ross a format conştiinţele tuturor puştilor albi din America. Toate formaţiile acelea minunate, cugetă Larry, buimăcit, mie daţi-mi anii şaizeci, iar deceniul al nouălea puteţi să vi-l vârâţi în cur. Dacă discutăm despre rock and roll, anii şaizeci au reprezentat un soi de summum a tot ceea ce a existat mai bun. Cream. Rascals. Spoonful. Airplane cu Grace Slick la voce, Norman Mailer la chitară solo şi bietul Norman Bates la tobe. Beatles. Who. Grateful Dead...

Se prăbuşi pe o parte şi se lovi la cap.

Lumea dispăru într-o ceaţă neagră, apoi se întoarse la el în mai multe fragmente pline de culoare. Îşi trecu mâna pe la tâmplă şi constată că se mânjise de sânge pe degete. Nu conta câtuşi de puţin. Ce mama mă-sii, după cum obişnuia să se spună pe la mijlocul gloriosului şi luminosului deceniu al şaptelea. Păi sigur că nu mai reuşea să se ţină pe picioare şi se lovea la cap dacă, de o săptămână încoace, nu reuşise să doarmă normal, fără să fie trezit de coşmaruri, iar nopţile cele mai bune rămâneau nopţile în care ţipătul nu suia mai sus de jumătatea gâtlejului? Dacă strigai în gura mare şi te trezeai din cauza asta, trăgeai o sperietură încă şi mai urâtă.

Visa că se află din nou în Lincoln Tunnel. Iar în spatele lui venea cineva, numai că în vis nu era vorba de Rita. Era chiar diavolul, care-l pândea cu un zâmbet acru, îngheţat pe faţă. Omul întunecat nu trebuia confundat cu morţii care umblă, el era mai rău decât morţii care umblă. Larry o lua la fugă cu acea panică lentă şi nămoloasă din visele rele, călcând peste cadavre nevăzute, ştiind că se holbează la el cu ochii sticloşi ai trofeelor împăiate, din maşinile lor transformate în cripte, care se blocaseră în traficul încremenit, deşi treburile îi chemau într-altă parte, pornea în goană, dar la ce bun fugea, dacă omul-diavol, omul-magic putea să vadă prin întuneric cu ochii lui ca nişte aparate lucrând în infraroşu? Iar după o vreme, Omul Întunecat începea să fredoneze: Haide, Laaarry, haide, o să ne-nţelegem noi, Laaarry...

Atunci simţea respiraţia omului negru chiar pe umărul lui şi se chinuia să se trezească, să scape de somn, iar ţipătul i se înfigea în gâtlej ca un os de peşte, sau se întâmpla să-i scape printre buze, suficient de tare să-i scoale pe morţi.

Ziua, fantoma Omului Întunecat dispărea. Omul Întunecat nu lucra decât în schimbul trei. Ziua, de Larry se ocupa Marea Singurătate, pătrunzându-i până în creieri cu dinţii ascuţiţi ai cine ştie cărui rozător neobosit ― şobolan sau poate nevăstuică. În timpul zilei, gândurile lui se opreau asupra Ritei. Lovely Rita, meter-maid.

Se gândea tot timpul la ea, răsucea totul pe toate părţile, îşi amintea de ochii ei ca nişte crestături, semănând cu ochii îndureraţi şi miraţi ai unui animal împuşcat, gura aceea, pe care el o sărutase, şi care acum era plină de vomă puturoasă, verde la culoare. Ea murise cu atâta uşurinţă, în miez de noapte, în acelaşi sac de dormit cu el, fir-ar să fie, iar acum el...

Ei bine, o lua razna. Asta era, nu? Asta se petrecea cu el. O lua razna.

― Înnebunesc, se tângui. O, Doamne, îmi ies din minţi.

O parte din el, care-şi păstrase cât de cât raţiunea, susţinea însă că asta ar putea fi adevărat, în general, dar că în clipa respectivă suferea doar de insolaţie. După cele ce i se întâmplaseră Ritei, nu mai fusese în stare să meargă pe motocicletă. Pur şi simplu nu mai fusese în stare, ca şi cum ar fi suferit de un blocaj mintal. Înaintea ochilor îi apărea mereu priveliştea propriului său trup făcut zob, în mijlocul şoselei. Aşa că scăpase de motocicletă. Iar de atunci mersese pe jos ― oare câte zile? Patru? Opt? Nouă? Nu mai ştia exact. Termometrul trecuse de treizeci de grade încă de pe la ora 10, iar acum era aproape ora 4, soarele îi bătea drept în ceafă, iar el nu purta pălărie.

Nu-şi aducea aminte de câte zile abandonase motocicleta. Nu ieri, şi probabil nici alaltăieri (deşi, poate, dar mai degrabă nu), şi, de fapt, ce conta? Descălecase de pe motocicletă, o băgase în viteză, accelerase şi pe urmă eliberase ambreiajul. Animalul de metal se smulsese din mâinile lui tremurătoare, bolnave, ca un derviş şi pornise haihui, rostogolindu-se şi plonjând peste bariera de la marginea lui US 9, undeva la răsărit de Concord. Din câte îşi aducea aminte, numele oraşului lângă care îşi ucisese motocicleta era Gossville, deşi nici asta nu avea prea mare importanţă. Adevărul e că motocicleta nu-i mai servea la nimic. Nu mai îndrăznise să meargă cu mai mult de douăzeci şi cinci de kilometri pe oră, dar chiar şi la această viteză i se arătau imagini de coşmar cu el aruncat peste coarnele motocicletei şi cu fractură craniană, sau luând o curbă fără vizibilitate, intrând într-un camion oprit şi transformându-se într-un glob de foc. Iar după o vreme se aprinsese nenorocitul de bec roşu, indicatorul de supraîncălzire, aşa cum era şi normal, şi aproape avusese senzaţia că distinge cuvântul LAŞ pictat cu litere mici şi severe pe carcasa din plastic de deasupra becului. Oare nu existase o vreme când motocicleta nu numai că nu-i provoca nici o problemă, dar chiar se bucurase de ea, lăsându-se desfătat de mângâierea vântului pe ambii obraji, cu asfaltul defilând în viteză nebună la doar câţiva centimetri sub tălpile cizmelor? Ba da. Atunci când Rita se aflase alături de el, înainte ca Rita să se transforme într-o gură plină de vomă verde şi o pereche de ochi ca nişte crestături, atunci se bucurase de ea.

Prin urmare, expediase motocicleta peste marginea şoselei, în şanţul invadat de buruieni, şi apoi se uitase la ea cu un soi de teamă precaută, de parcă ar fi fost în stare să se ridice şi să-l lovească. Haide, o îndemnase el în gând, hai, opreşte-te odată, ticăloaso. Dar motorul continuase să funcţioneze încă multă vreme. Continuase să bolborosească şi să latre jos, în şanţ, roata din spate rotindu-se inutil, iar lanţul cel flămând înfulecând frunzele moarte, din toamna trecută, şi scuipând nori de fum maroniu, cu miros amărui. Ţeava de eşapament cromată râgâia fum albastru. Chiar şi în acel moment fusese înclinat să creadă că întâmplarea avea ceva supranatural, că motocicleta avea să-şi facă dreptate, ridicându-se din mormânt şi mâncându-l pe el de viu... fie asta, fie într-o bună zi va întoarce capul, la auzul unui zgomot din ce în ce mai puternic de motor, şi-şi va vedea motocicleta ― afurisita de motocicletă care nu mai voia să se oprească şi să moară de-a binelea ― năpustindu-se drept la el, cu o sută douăzeci la oră, iar aplecat asupra coarnelor stând nemernicul de Om Întunecat, şi în spatele lui, cu pantalonii albi de mătase fluturând în bătaia vântului, Rita Blakemoor, cu obrajii albi ca peretele, cu ochii ca nişte crestături şi părul uscat şi mort ca un lan de porumb rămas nesecerat până în miezul iernii. Apoi, motocicleta începuse în sfârşit să scuipe, să pufăie, să gâfâie şi să dea rateuri; când se oprise definitiv, se uitase în jos la ea şi fusese cuprins de tristeţe, ca şi cum ar fi ucis o parte din el. În lipsa motocicletei, nu exista nici o metodă prin care să organizeze un asalt demn de luat în seamă asupra liniştii, iar liniştea era, într-un fel, mai rea decât temerile lui că va muri sau că va fi accidentat grav. De atunci mersese pe jos. Trecuse prin mai multe oraşe mici, de-a lungul lui US 9, care aveau magazine cu motociclete, modele de vitrină cu cheile vârâte în contact, dar dacă stătea lângă ele prea mult, imaginea propriului său trup zăcând la marginea drumului într-o băltoacă de sânge i se ivea înaintea ochilor într-un Technicolor intens şi nesănătos ― ca şi cum scena ar fi fost extrasă dintr-un film horror din acelea îngrozitoare, şi totuşi fascinante, de-ale lui Charles Band, în care oamenii mor striviţi sub roţile unor camioane uriaşe sau din pricina unor gângănii mari, necunoscute, care se înmulţesc şi cresc în măruntaiele lor calde, în cele din urmă eliberându-se şi ieşind la iveală, lăsând imense găuri sângerânde în urma lor ― aşa că pornea mai departe, palid şi tremurând, preferând să suporte liniştea. Pornea mai departe, cu un şir perfect de broboane mărunte pe buza superioară şi în scobiturile de la tâmple.

Pierduse în greutate... ceea ce era perfect normal! Mergea zilnic, din zori şi până la apusul soarelui. Nu dormea. Coşmarurile îl trezeau cam pe la ora 4; atunci îşi aprindea lanterna Coleman şi, la lumina ei, aştepta răsăritul soarelui, pornind de îndată ce drumul se vedea suficient ca să prindă curaj. Şi continua să umble aproape până ce se făcea prea întuneric ca să mai vadă ceva, iar atunci îşi ridica tabăra în viteză şi pe furiş, ca un ocnaş fugit din lanţuri. O dată ce-şi termina treburile gospodăreşti, rămânea treaz până în miez de noapte, simţindu-se ca un om care a tras pe nări vreo două grame de cocaină. Tot ca un mare consumator de drog, nu mânca prea mult, iar foame nu-i era niciodată. Cocaina nu măreşte apetitul, şi nici frica. Larry nu se mai atinsese de cocaină de mult, de la petrecerea aceea din California, în schimb era tot timpul înfricoşat. Ţipătul unei păsări din pădure îl făcea să tresară. Urletul de moarte al unui animal mic înhăţat de unul mai mare îl scotea total din funcţiune. Zvelt şi slab la început, trecuse apoi în stadiul de costeliv. Iar acum se afla la limita metaforică (sau metabolică) dintre costeliv şi vlăguit. Îşi lăsase şi barbă, altfel remarcabilă, de un roşu-auriu închis, deşi puţin mai deschisă la culoare decât părul. Ochii i se afundaseră adânc în cap; sclipeau din orbitele lor ca două animale mici şi disperate, prinse într-o pereche de capcane.

― Îmi ies din minţi, se tângui el iarăşi.

Disperarea extremă din scâncetul lui frânt îl îngrozi. Oare chiar în asemenea hal ajunsese? Existase odată un Larry Underwood care avusese un succes apreciabil cu un disc, care visase să ajungă un Elton John al timpurilor lui... o, Doamne, cum ar mai fi râs Jerry Garcia la auzul acestei chestii... iar acum din omul respectiv nu mai rămăsese decât o umbră târându-se pe asfaltul negru de pe US 9, undeva în sud-estul statului New Hampshire, da, târându-se ca un şarpe, asta ajunsese. Celălalt Larry Underwood nu avea desigur nici o legătură cu făptura asta mizerabilă... acest...

Încercă să se ridice şi nu fu în stare.

― Vai, asta-i de-a dreptul ridicol, zise el, râzând şi plângând în acelaşi timp.

De cealaltă parte a drumului, pe o coamă de deal, la distanţă de câteva zeci de metri de el, lucind ca un miraj minunat, se vedea o casă mare, de culoare albă, construită în stilul specific New England. Vila avea pereţii laterali vopsiţi în verde, căptuşeală din scânduri şi acoperiş de şindrilă, tot verzi. Înaintea casei se întindea o porţiune cu gazon, care tocmai începea să arate neîngrijit. La capătul poienii curgea un pârâu; îl auzea bolborosind şi clipocind, un sunet ce i se părea fermecător. Un zid de piatră urmărea meandrele pârâului, marcând probabil hotarul proprietăţii, iar de la poalele zidului, la intervale regulate, se înălţau ulmi mari şi umbroşi. Trebuia să se târască până acolo ca un nemernic ce era şi să stea la umbră o vreme, asta-i rămânea de făcut. Iar când va începe să se simtă ceva mai bine faţă de... lucruri, în general... avea să se pună pe picioare şi să coboare la pârâu, să bea o gură de apă şi să se spele. Cu siguranţă puţea. Dar cui îi păsa? Acum, că Rita murise, cine îl mai mirosea?

Oare mai zăcea încă în cortul acela? se întrebă el, într-un acces morbid. Oare se umfla? Adunase muştele? Începuse oare să semene cu trufandaua neagră şi dulce din toaleta de la Transverse Number One? Unde naiba putea fi, dacă nu acolo? La Palm Springs, jucând golf cu Bob Hope?

― Doamne, mi se pare oribil, şopti el.

Începu să se târască spre cealaltă parte a drumului. O dată ajuns la umbră, ştia că ar fi putut să se ridice în picioare, dar i se păru că nu merită efortul. Avu totuşi suficientă energie ca să se uite înapoi, pe drumul pe care venise, asigurându-se că motocicleta nu venea pe urmele lui.

La umbră era mai răcoare cu câteva grade, şi Larry oftă prelung, în semn de plăcere şi uşurare. Îşi duse o mână la ceafă, acolo unde îl bătuse soarele aproape toată ziua şi unde îl durea foarte tare. Dureri provocate de insolaţie? Ia nişte Xylocaină. Şi toate celelalte căcaturi utile. Scoate-i pe oamenii aceia din soarele fierbinte. Arzi, dragă, arzi. Watts. Îţi aduci aminte de Watts?

Altă amintire din trecut. Întreaga rasă umană este doar o amintire mare şi grea din trecut, un măreţ fâs din aur.

― Omule, să ştii că eşti bolnav, îşi zise el.

Îşi sprijini capul de scoarţa aspră a ulmului şi închise ochii. Stropii de soare din umbra copacului desenau modele complicate, în roşu şi în negru, pe suprafaţa interioară a pleoapelor. Susurul şi clipocitul apei se împleteau într-un cântec dulce şi mângâietor. Peste numai un minut se va duce la pârâu şi va bea apă şi se va spăla. Peste doar un minut.

Aţipi.

După zece minute, aţipeala lui se transformă în primul somn profund şi fără vise pe care-l avea de multe zile. Mâinile îi zăceau, moi, în poală. Pieptul slab i se ridica şi cobora ritmic, iar barba dădea feţei lui aparenţa unei slăbiciuni mai mari ― faţa tulburătoare a unui refugiat singuratic, care a scăpat dintr-un măcel teribil, a cărui relatare nimeni nu ar fi dispus s-o creadă. Încetul cu încetul, ridurile săpate în pielea tăbăcită de soare începură să se netezească. Coborî în spirale până la cele mai profunde niveluri ale inconştientului şi se odihni acolo ca un mic animal de râu aşteptând, visător, la adăpostul nămolului răcoros, să treacă pârjolul verii. Soarele începu să coboare spre apus.

Peretele luxuriant de tufişuri de la marginea pârâului foşni; zgomotul încetă pentru un timp, apoi se auzi din nou. După o vreme, apăru un băiat. Vârsta lui era greu de precizat, între zece şi treisprezece ani, în orice caz părea foarte înalt. Nu purta decât o pereche de pantaloni scurţi Fruit of the Loom. Trupul lui se bronzase uniform şi căpătase culoarea mahonului, cu excepţia unei surprinzătoare dâre de un alb-intens, care începea chiar deasupra cingătorii. Pielea îi era acoperită cu muşcături de ţânţari şi de căpuşe, unele noi, dar cele mai multe vechi. În mâna dreaptă ţinea un cuţit de măcelar. Lama lungă de treizeci de centimetri şi tăişul ei dinţat aruncau sclipiri fierbinţi în razele de soare.

Păşind cu grijă, uşor aplecat, se apropie de ulm şi de zidul de piatră până ce ajunse chiar în spatele lui Larry. Ochii băiatului aveau o nuanţă marină, albastră-verde, şi o formă ce-i dădea un aer de chinez. Ochi lipsiţi de expresie, în care se citea o vagă undă de ferocitate. Înălţă cuţitul.

Răsună vocea blândă, dar fermă, a unei femei:

― Nu!

Băiatul se întoarse spre ea, ascultând cu atenţie, ţinând însă în continuare cuţitul pregătit. În atitudinea lui se citea nedumerire şi dezamăgire.

― Vom vedea ce se mai întâmplă, se auzi iarăşi vocea femeii.

Stăpânindu-şi cu greu dorinţa de a ucide, băiatul rămase câteva secunde nemişcat, privind când la cuţit, când la Larry, apoi se retrase pe drumul pe care venise.

Larry continua să doarmă.

Primul lucru de care deveni conştient când se trezi fu acela că se simţea bine. Cel de-al doilea, că-i e foame. Cel de-al treilea, că soarele se află într-o poziţie greşită, ca şi cum ar fi pornit pe cer în direcţie inversă. Cel de-al patrulea, vă rog să scuzaţi expresia, că-i venea să se pişe cât un cal.

Ridicându-se în picioare şi ascultând pocniturile delicioase ale tendoanelor lui, atunci când se întinse, îşi dădu seama că nu aţipise, ci dormise în toată regula, întreaga noapte. Îşi consultă ceasul şi văzu de ce soarele părea să fie într-o poziţie aiurea. Era ora 9.20 dimineaţă. Îi era foame. În casa aceea mare şi albă avea să găsească sigur ceva de mâncare. Supă conservată, poate şi nişte carne de vită. Îi ghiorăiau maţele.

Înainte de a porni la deal, îngenunche lângă pârâu cu hainele scoase şi-şi aruncă apă peste tot corpul. Remarcă în ce hal de slăbiciune ajunsese şi hotărî că aşa nu se mai poate. Se ridică în picioare şi se şterse cu cămaşa, trăgându-şi apoi pantalonii. Se folosi de cei câţiva bolovani care-şi înălţau spinările negre deasupra oglinzii apei pentru a trece pe partea cealaltă. Ajuns acolo, simţi cum îngheaţă, cu privirile aţintite spre desişul compact de tufişuri. Teama, care nu-l tulburase încă în acea dimineaţă, se trezi la viaţă brusc, precum conul unui pin care explodează în foc, potolindu-se pe urmă la fel de uşor. Zgomotul fusese pricinuit de o veveriţă, sau de o marmotă, ori poate de o vulpe. Atât şi nimic mai mult. Se întoarse indiferent şi porni să traverseze poiana, către casa mare şi albă.

Pe la jumătatea drumului, un gând se ridică până la suprafaţa minţii lui, unde se sparse ca o bulă de gaz. Totul se petrecu fără mare tam-tam, dar implicaţiile problemei îl făcură să rămână nemişcat.

Gândul lui fusese următorul: De ce nu ai mers pe bicicletă?

Stătea uluit în mijlocul poienii, la distanţă egală faţă de pârâu şi de casă, cugetând cât de simplu ar fi fost. De când aruncase Harleyul, mersese doar pe jos. Mersese, se extenuase, în cele din urmă se prăbuşise, lovit de insolaţie sau de ceva asemănător; diagnosticul nu mai avea nici o importanţă. Dacă ar fi călărit pe bicicletă, fără să se chinuie prea tare, ar fi ajuns probabil deja pe malul oceanului, iar acum şi-ar fi petrecut vremea alegându-şi o casă de vară şi aprovizionând-o cu cele necesare.

Se puse pe râs, la început încet, fiind puţin speriat de efectul ciudat pe care îl avea în liniştea din jur. A râde atunci când în jur nu-i nimeni cu care să împarţi veselia nu era decât un nou semn că se află pe drumul acela fără întoarcere spre ţăcăneală. Dar hohotele lui aveau un răsunet atât de adevărat şi de plin de vigoare, atât de sănătos, aducându-i atât de bine aminte de Larry Underwood cel de altădată, încât nu mai încercă să şi le stăvilească. Cu mâinile în şolduri, cu capul lăsat pe spate, râdea din toată inima de cât de tâmpit fusese.

În spatele lui, lângă apă, unde perdeaua de tufişuri atingea grosimea cea mai mare, ochii de un albastru-verzui asistaseră la întreaga scenă, continuând să-l urmărească şi atunci când Larry se hotărâse în sfârşit să-şi urmeze drumul către casă, râzând încă puţin şi clătinând din cap. Îl văzură cum urcă treptele verandei şi încearcă uşa din faţă, descoperind că este descuiată, şi cum apoi intră în casă. Atunci tufişurile începură să se mişte şi să emită sunetul acela pe care-l auzise Larry şi-l socotise inofensiv. Băiatul îşi croi drum afară; era îmbrăcat tot în şortul lui şi despica aerul cu cuţitul.

Apăru o altă mână, care-l atinse pe umăr. Băiatul se opri de îndată. Ieşi la iveală şi femeia ― care, deşi era înaltă şi impunătoare, părea să nu mişte deloc ramurile în înaintarea ei. Luciul splendid, ca de tăciune, al părului ei era întrerupt pe alocuri de şuviţe groase, de un alb pur: un păr foarte atrăgător şi care te umplea de uimire. Fusese împletit într-o singură coadă ce se lăsa pe un umăr şi atârna în jos până aproape de sân. Dacă te uitai la această femeie, primul lucru pe care-l remarcai era înălţimea ei, după care privirile îţi erau atrase de păr, a cărui suprafaţă o bănuiai aspră şi totuşi mătăsoasă chiar numai privindu-l. Iar dacă se întâmpla să fii bărbat, vedeai dintr-o dată părul acela despletit, eliberat pe pernă, în razele de lună. Şi te întrebai cum ar fi femeia aceasta în pat. Dar ea nu primise niciodată vreun bărbat în ea. Era pură. Aştepta. Nişte vise avusese. Odată, pe când era la colegiu, folosise şi o placă Ouija.

Iar acum se întreba, încă o dată, dacă nu cumva bărbatul acesta era cel dorit.

― Aşteaptă, îi spuse băiatului.

Îl privi calm în ochii neliniştiţi. Ştia cauza tulburării lui.

― Casei nu i se va întâmpla nimic. De ce ar face rău casei, Joe?

Băiatul îi întoarse spatele şi căută spre casă, cu dragoste şi îngrijorare.

― Când va pleca, îl vom urma şi noi.

El clătină cu îndărătnicie din cap.

― Ba da, trebuie neapărat. Eu trebuie neapărat.

Lucru în care credea cu tărie. Poate că nu era el cel aşteptat, dar chiar dacă se dovedea că nu, rămânea în orice caz o verigă pe care o urmărise de ani întregi, verigă a unui lanţ care acum se apropia de sfârşit.

Joe ― de fapt, nu acesta era numele său adevărat ― ridică arma cu ferocitate, ca şi cum ar fi vrut s-o împlânte în trupul ei. Ea nu făcu nici un gest să se apere sau să se retragă, iar el lăsă încet cuţitul în jos. Se întoarse către casă şi împunse cu lama în direcţia aceea.

― Nu, nu vei face asta, îi zise ea. Pentru că este o fiinţă omenească şi ne va conduce la...

Amuţi. La alte fiinţe omeneşti, dorise să spună. El este o fiinţă omenească şi ne va conduce la alte fiinţe omeneşti. Dar nu era sigură că doreşte să spună asta sau dacă asta era ceea ce urmărea. Deja avea sentimentul că este simultan atrasă în două direcţii şi începu să-şi dorească să nu-l fi văzut vreodată pe Larry. Încercă să-l mângâie iarăşi pe băiat, dar acesta se smulse cu furie. Privea ţintă către casa mare şi albă, iar ochii lui erau mistuiţi de gelozie. După o vreme, se strecură înapoi, printre tufişuri, măsurând-o plin de reproş. Îl urmă şi ea, ca să fie sigură că totul este în regulă. Băiatul se întinse la pământ şi se ghemui în poziţie de fetus, strângând cuţitul la piept. Îşi vârî degetul mare în gură şi închise ochii.

Nadine se întoarse în punctul unde pârâul forma un mic eleşteu şi îngenunche. Bău din mâinile făcute căuş, apoi se puse să ţină casa sub observaţie. Ochii ei îşi păstrau calmul, iar figura ei semăna acum cu aceea a Madonelor lui Rafael.

Către sfârşitul acelei după-amieze, mergând pe bicicletă de-a lungul unei porţiuni străjuite de copaci a lui US 9, înaintea lui se ivi un semn reflectorizant, pe care se opri să-l studieze, uluit. Semnul respectiv îl anunţa că pătrunde în MAINE, VACATIONLAND. Aproape nu-şi credea ochilor; străbătuse pesemne o distanţă incredibilă în starea lui de năuceală şi frică. Fie asta, fie pierduse şirul zilelor, la un moment dat. Tocmai se pregătea să plece mai departe când ceva ― un zgomot din pădure sau din capul lui ― îl făcu să se întoarcă repede şi să privească peste umăr. Nu era nimic, doar pustia US 9, pornind înapoi, spre New Hampshire.

De când plecase de la casa cea mare şi albă ― unde luase un mic dejun constând din cereale uscate şi cremă de brânză dintr-un spray cu aerosoli întinsă pe nişte biscuiţi Ritz puţin cam vechi ― avusese de mai multe ori sentimentul acut că este ţinut sub observaţie şi urmărit. Auzea tot felul de lucruri, ba poate chiar le vedea, cu coada ochiului. Capacitatea lui de observaţie, care începea să se trezească tot mai mult la viaţă în această situaţie stranie, lansa mereu un stimul vag, de natură să rămână la un nivel aproape subconştient, excitându-i terminaţiile nervoase cu nişte semnale atât de slabe, încât ele nu lăsau, chiar luate împreună, decât un nedesluşit sentiment că ar fi "urmărit". Lucrurile acestea nu-l speriau, aşa cum i se întâmplase mai înainte, şi nu aveau nimic comun cu halucinaţia sau delirul. Dacă cineva îl ţinea cu adevărat sub observaţie şi nu dorea să se arate, asta se întâmpla probabil din cauză că se temea sau se temeau de el. Iar dacă se temeau de bietul slăbănog de Larry Underwood, care nu mai era în stare nici măcar să meargă pe o motocicletă cu patruzeci la oră, însemna că nu merita să-şi bată capul din pricina lor.

Stând nemişcat lângă bicicleta de care-şi făcuse rost dintr-un magazin cu articole sportive, peste care dăduse cam la şase kilometri est de casa aceea albă, strigă cât se poate de limpede:

― Dacă e cineva acolo, de ce nu ieşiţi la iveală? N-am să vă fac nici un rău.

Nu primi nici un răspuns. Rămase în mijlocul drumului, lângă semnul ce marca graniţa dintre state, privind în jur şi aşteptând. O pasăre ciripi şi apoi se avântă spre cer. În rest, totul rămase nemişcat. După o vreme, porni mai departe.

Ajunse în orăşelul North Berwick, de la intersecţia dintre US 9 şi US 4, înainte de ora 6. Se hotărî să înnopteze acolo şi să-şi continue drumul spre litoral a doua zi de dimineaţă.

La intersecţia dintre cele două şosele din mijlocul oraşului se afla un mic magazin, de unde se aprovizionă cu un pachet cu şase cutii de bere, din frigiderul stins. Era Black Label, o marcă din care nu mai băuse până atunci ― probabil o bere locală. Îşi mai luă o pungă mare de cartofi prăjiţi şi două conserve de tocană. Le puse în rucsac şi ieşi.

De cealaltă parte a străzii era un restaurant şi, pentru o clipă, crezu că vede două umbre lunguieţe retrăgându-se după colţ şi dispărând. Poate că vederea îi jucă o festă, dar nu prea era convins de acest lucru. Îi trecu prin minte să traverseze în goană şi să-i surprindă în ascunzătoare: cine nu-i gata, îl iau cu lopata, copii. Dar hotărî că era mai bine sa renunţe. Ştia prea bine ce înseamnă să-ţi fie frică.

Îşi continuă drumul pe şosea, împingând bicicleta de coarnele căreia atârnase rucsacul. Văzu clădirea din cărămidă a unei şcoli mari, iar în spatele ei un pâlc de copaci. Adună din dumbravă lemne pentru un foc potrivit, pe care-l aprinse în mijlocul terenului de joacă asfaltat al şcolii. În apropiere curgea un râu, trecând pe lângă o fabrică de textile şi apoi pe sub şosea. Îşi puse berea la răcit în apa râului şi încălzi una dintre conservele cu tocană de vită. Mâncă folosindu-se de trusa lui completă de tacâmuri şi farfurii de campanie, aşezat pe un leagăn de pe terenul de sport; se legăna încet, încolo şi încoace, iar umbra lui lungă se târa peste liniile aproape şterse ale terenului de baschet.

Îi veni în minte să se întrebe de ce nu se temea de cei care-l urmăreau ― deoarece acum se convinsese definitiv că era urmărit de cel puţin două persoane. Ca un corolar, îşi puse întrebarea de ce se simţise atât de bine toată ziua, de parcă otrava neagră ce-l chinuise atâta vreme se eliminase din organism în timpul somnului cel lung de ieri după-amiază. Oare fusese vorba doar de oboseală? Atât şi nimic mai mult? I se părea prea simplu.

Gândind logic, dacă urmăritorii ar fi dorit cu tot dinadinsul să-i facă rău, ar fi încercat până în acel moment. I-ar fi pregătit o ambuscadă şi l-ar fi împuşcat, sau cel puţin l-ar fi ameninţat cu armele lor, silindu-l să-şi predea puşca. Ar fi obţinut de la el tot ce ar fi vrut... Dar iarăşi, dacă judecai logic (şi era nemaipomenit că putea gândi logic, pentru că în ultimele zile toate ideile lui fuseseră atacate de puternicii acizi ai fricii), ce anume din lucrurile avute de el putea fi râvnit de cineva? În ceea ce priveşte bunurile lumeşti, din acestea existau acum din belşug pentru toată lumea, deoarece nu mai erau în viaţă decât foarte puţini oameni. Cine ar fi fost în stare să-şi rişte viaţa furând sau ucigând, când tot ce ţi-ai putut visa vreodată în propria ta magherniţă, cu catalogul Sears în braţe, ţi se oferea acum în spatele oricărei vitrine din America? Nu-ţi rămânea decât să spargi geamul, să intri şi să iei toţi ce-ţi poftea inima.

Adică aveai totul, mai puţin tovărăşia altor oameni. Aceasta era un trofeu rar, după cum ştia foarte bine Larry. Iar adevăratul motiv pentru care nu se simţea speriat era tocmai speranţa că şi acei oameni doreau acelaşi lucru. Mai devreme sau mai târziu, dorinţa lor va şti să treacă peste teamă. Va aştepta până ce se va petrece acest lucru. Nu avea de gând să-i stârnească, ca pe un stol de potârnichi, pentru că asta ar fi înrăutăţit şi mai mult situaţia. Cu doar două zile în urmă, probabil că şi el s-ar fi ascuns, evitând să întâlnească pe altcineva. Prin urmare, cel mai bine era să aştepte. Deşi ardea de nerăbdare să dea ochii cu alţi oameni. O dorea din toată inima.

Se întoarse la râu şi-şi spălă tacâmurile. Pescui din apă cutiile de bere şi se întoarse la leagăn. Deschise capacul unei cutii şi închină în direcţia restaurantului unde văzuse umbrele.

― În sănătatea voastră, spuse Larry, golind jumătate din cutie dintr-o singură înghiţitură.

Ce mai, curgea pe gâtlej ca uleiul!

Când termină cele şase beri, trecuse de ora 7, iar soarele se pregătea să apună. Împrăştie ultimii tăciuni ai focului cu lovituri de picior şi-şi adună lucrurile. Apoi, pe jumătate beat şi simţindu-se cât se poate de bine, mai parcurse câteva sute de metri din US 9, până ce ajunse în dreptul unei case cu veranda închisă cu geamuri. Îşi lăsă bicicleta pe gazonul din faţă, îşi luă sacul de dormit şi forţă uşa verandei cu o şurubelniţă.

Se mai uită încă o dată în urmă, sperând să vadă un el, o ca sau nişte ei ― aflaţi în continuare pe urmele lui, simţea prea bine ― dar strada era în continuare liniştită şi pustie. Ridică din umeri şi intră.

Era încă devreme şi credea că va mai rămâne treaz un timp, dar, din câte se pare, mai avea de recuperat somn. La nici cincisprezece minute după ce se întinsese respira rar şi regulat, cu arma alături, lângă mâna dreaptă.

Nadine se simţea obosită. I se părea că asta este cea mai lungă zi din viaţa ei. De două ori fusese convinsă că au fost descoperiţi, prima oară lângă Strafford, şi apoi lângă graniţa dintre Maine şi New Hampshire, unde se uitase peste umăr şi le vorbise. Dinspre partea ei, nu-i păsa dacă erau surprinşi. Bărbatul ăsta nu era nebun, aşa cum fusese cel care trecuse pe lângă casa albă şi mare cu zece zile în urmă. Acela arăta a soldat, încărcat cu arme, grenade şi benzi de muniţie. Râdea în gura mare, striga şi ameninţa să-i facă fărâme pe locotenentul Morton. Locotenentul Morton nu se vedea pe nicăieri, ceea ce era probabil spre marele lui noroc, în caz că se mai afla în viaţă. Şi Joe se speriase de soldat, ceea ce fusese foarte bine în situaţia respectivă.

― Joe?

Se uită în spate.

Joe dispăruse.

Iar ea se afla la hotarul nelămurit dintre somn şi realitate. Împinse unica pătură deoparte şi se ridică, chinuită de o mie de dureri diferite. Oare de când nu mai petrecuse atâtea ore pe bicicletă? Probabil nu i se mai întâmplase niciodată. Apoi mai era şi acel efort, atât de enervant, de a menţine o distanţă constantă şi convenabilă între ei. Dacă ajungeau prea aproape, puteau fi văzuţi, ceea ce l-ar fi supărat pe Joe. Dacă rămâneau prea tare în urmă, era posibil ca el să iasă din US 9 şi s-o ia pe alt drum. Ceea ce ar fi deranjat-o pe ea. Nu-i trecuse prin minte că Larry ar putea să facă un ocol şi să le cadă în spate. Din fericire (pentru Joe, cel puţin), ideea asta nu-i venise nici lui Larry.

Îşi spunea că Joe se va obişnui cu gândul că aveau nevoie de el... şi nu numai de el. Nu puteau trăi singuri. Dacă rămâneau singuri, aveau să moară singuri. Joe urma să se obişnuiască cu această idee; în viaţa lui anterioară nu trăise în vid, şi nici ea, de altfel. A avea oameni în jur devine un soi de obişnuinţă.

― Joe, strigă ea din nou, cu blândeţe.

Băiatul reuşea să facă tot atât de puţin zgomot cât un luptător Viet Cong strecurându-se prin junglă, dar auzul ei se obişnuise să-l distingă în ultimele trei săptămâni, iar în seara respectivă strălucea şi luna, pe deasupra. Auzi un râcâit uşor şi zuruitul pietrişului şi ştiu imediat unde avea de gând să se ducă. Ignorându-şi durerile, îl urmă. Era ora 9.45.

Îşi făcuseră tabăra (dacă se pot numi "tabără" două pături întinse în iarbă) în spatele restaurantului North Berwick Grille, vizavi de magazinul universal, lăsând bicicletele într-un adăpost din spatele localului. Cel pe care-l urmăreau mâncase pe terenul de sport al şcolii de pe cealaltă parte a drumului ("Dacă ne-am duce la el, pun pariu, Joe, că ne-ar da şi nouă din cina lui", îi spusese ea, cu tact. "E fierbinte... şi nu-i aşa că miroase frumos? Sunt convinsă că-i mult mai gustoasă decât pizza bologna pe care o mâncăm noi." Joe se albise de furie şi agitase ameninţător cuţitul în direcţia lui Larry) şi apoi se îndreptase spre o casă cu veranda închisă. Din felul cum îşi împingea bicicleta, i se păru că era puţin beat. Iar acum dormea în veranda casei pe care şi-o alesese.

Întinse pasul, tresărind ori de câte ori i se înfigeau pietricele în călcâiele goale. Traversă pe partea stângă a străzii, unde erau case, păşind pe porţiunile de gazon din faţa acestora, pe cale să se transforme în câmpuri sălbatice. Iarba înmiresmată şi grea de rouă i se ridica până la glezne. Îşi amintea de a noapte când alergase cu un băiat printr-o iarbă la fel ca aceasta, însă era lună plină, nu în descreştere, ca acum. Atunci simţise un val dulce şi fierbinte răspândindu-i-se în partea de jos a pântecelui şi fusese conştientă de valoarea de obiect sexual a sânilor ei plini, grei şi semeţi. Luna o îmbătase, la fel şi iarba, udându-i tălpile cu umezeala nopţii. Înţelesese dintr-o fulgerare că, dacă băiatul o prindea, avea să-i dăruiască fecioria ei. Fugise la fel de iute ca un indian prin lanul de porumb. Şi dacă ar fi prins-o? Ce mai conta, acum?

Fugi mai repede, sărind peste o alee din ciment, care licărea în întuneric ca o pojghiţă de gheaţă.

Iată-l şi pe Joe, lângă veranda în care dormea omul. Pantalonii lui albi se desluşeau cel mai bine în beznă; de fapt, pielea băiatului era atât de închisă la culoare, încât la prima vedere chiar aveai impresia că izmenele acelea pluteau singure, suspendate în spaţiu, sau poate erau purtate de omul invizibil al lui H.G. Wells.

Joe era din Epsom, ştia asta fiindcă acolo îl găsise. Nadine venea din South Barnstead, un oraş la douăzeci şi cinci de kilometri nord-est de Epsom. Ea începuse să caute sistematic alţi oameni sănătoşi, dar se ferise să-şi părăsească locuinţa din oraşul natal. Mergea în cercuri concentrice, din ce în ce mai mari. Nu-l găsise decât pe Joe, care delira şi făcuse febră de la muşcătura cine ştie cărui animal... şobolan sau veveriţă, judecând după urmă. Zăcea în iarba din faţa unei case din Epsom, doar în chiloţi, strângând în pumn cuţitul de măcelar, ca un sălbatic din Epoca de Piatră sau un pigmeu pe moarte, însă încă dispus să-i ucidă pe cei care s-ar apropia de el. Nu era pentru prima oară când trebuia să se ocupe de o rană infectată. Îl dusese în casă. Oare era chiar casa lui? Bănuia că da, dar nu avea cum să ştie cu siguranţă, dacă nu-i spunea Joe. Erau acolo mai mulţi morţi: mama, tatăl, alţi trei copii, dintre care cel mai mare de vreo cincisprezece ani. Descoperise şi un cabinet medical dotat cu substanţe dezinfectante, antibiotice şi bandaje. Nu era prea sigură care anume antibiotice erau potrivite şi ştia că ar putea să-l omoare dacă nu alegea corect, dar dacă nu făcea nimic, ar fi murit oricum. Muşcătura era la gleznă, care se umflase cât o cameră de cauciuc. Spre norocul ei, alesese bine şi, peste trei zile, glezna revenise la dimensiunile ei normale, iar febra scăzuse. Băiatul avea încredere în ea. Şi, din câte se vedea, în nimeni altcineva. Când se trezea, dimineţile, îl găsea agăţat de ea. Se mutaseră în casa mare şi albă. Îi spunea Joe. Nu acesta era numele lui, dar pe când fusese învăţătoare, fetiţelor al căror nume nu-l cunoştea le spunea Jane, iar băieţilor, Joe. Pe lângă ei trecuse soldatul, râzând, urlând şi blestemându-l pe locotenentul Morton. Joe voise să se năpustească din casă şi să-l înjunghie. Iar acum, pe omul ăsta. Îi era teamă să-i ia cuţitul, pentru că era talismanul lui Joe. Cu un asemenea gest, l-ar fi asmuţit împotriva ei. Băiatul dormea strângând cuţitul în mână, iar în singura noapte când încercase să i-l tragă din strânsoare, mai mult ca să vadă dacă acest lucru putea fi făcut decât ca să i-l ia pentru totdeauna, el se trezise într-o clipită. Dormea profund, dar în secunda următoare ochii aceia de un albastru-verzui şi neliniştiţi, ca de chinez, se aţintiseră asupra ei, cu un vag aer feroce. Mormăise ceva din gâtlej şi trăsese cuţitul spre el. De vorbit, nu vorbea.

Acum ridica arma, o cobora, o ridica iarăşi. Scoţând mormăiturile acelea guturale din gâtlej şi executând împunsături spre uşa verandei. Pregătindu-se probabil pentru momentul când avea să se năpustească înăuntru cu adevărat.

Se apropie de el pe la spate, fără să facă vreun efort special ca să nu scoată vreun zgomot şi, cu toate acestea, el n-o auzi; Joe era pierdut în propria lui lume. Într-o fracţiune de secundă, pe negândite şi fără premeditare, îi prinse încheietura mâinii şi i-o suci violent, în sensul invers acelor de ceasornic.

Joe gemu ascuţit, iar Larry Underwood se mişcă puţin în somn, se întoarse pe partea cealaltă şi se linişti din nou. Cuţitul căzu în iarba dintre cei doi, reflectând pe lama crestată imagini fragmentate ale lunii argintii, ca nişte fulgi de lumină.

O măsură cu priviri mânioase, încărcate de reproş şi neîncredere. Nadine îi răspunse cu o privire fermă. Îi arătă drumul, spre locul din care veniseră. Joc clătină din cap cu îndărătnicie. Îi arătă uşa şi forma întunecată din sacul de dormit de cealaltă parte a uşii. Făcu un gest înfiorător de explicit, trecându-şi degetul mare prin dreptul mărului lui Adam. După care rânji. Nadine nu-l mai văzuse niciodată rânjind şi chestia asta îi dădu un fior. Nu ar fi avut un aer mai sălbatic nici măcar dacă dinţii băiatului ar fi luat forma unor colţi.

― Nu, îl îndemnă ea, cu duhul blândeţii. Altfel îl trezesc chiar acum.

Joe păru alarmat. Clătină repede din cap.

― Atunci vino înapoi, cu mine. Dormim.

Îşi coborî privirile spre cuţit, apoi căută iarăşi spre ea. Sălbăticia dispăruse de pe figura lui, cel puţin pentru moment. Nu mai era decât un băieţel sfios, care-şi dorea ursuleţul sau păturica aspră cu care crescuse, încă din leagăn. Nadine înţelegea într-un mod confuz că acum ar fi fost momentul să-l convingă să renunţe la cuţit, printr-o singură mişcare energică din cap, "Nu". Şi apoi, ce s-ar fi întâmplat? Ar fi urlat? Ţipase după ce soldatul acela nebun dispăruse din vedere. Ţipase mult şi bine, scoţând sunete teribile, dezarticulate, de groază şi de furie. Oare ar fi dorit să facă cunoştinţă noaptea şi în acompaniamentul unor asemenea urlete cu bărbatul din sacul de dormit?

― Vrei să te întorci cu mine?

Joe îi făcu semn că da.

― Atunci, bine, îi răspunse ea calm.

El se aplecă fulgerător şi luă cuţitul.

Se întoarseră împreună, iar băiatul se cuibări încrezător alături de ea, uitâad de intrus, cel puţin pentru moment. O strânse în braţe şi adormi. Ea simţi durerea aceea veche şi atât de familiară în pântece, acea durere cu mult mai profundă şi mai intensă decât cele pe care ţi le-ar da cel mai greu exerciţiu fizic. Era o durere femeiască, împotriva căreia nu se poate face nimic. O cuprinse curând somnul.

Nadine se trezi în zori îngheţată, înţepenită şi speriată, temându-se deodată că Joe aşteptase cu viclenie ca ea să adoarmă ca să se strecoare înapoi, spre casa aceea, şi să-i taie omului beregata în somn. Nu mai simţea braţele lui Joe împrejurul ei. Se simţea răspunzătoare pentru băiat, întotdeauna se simţise răspunzătoare pentru micuţii care nu ceruseră să vină pe lume, dar dacă ar fi comis lucrul acela, l-ar fi lăsat să se descurce singur. Să iei viaţa cuiva după ce se pierduseră atâtea vieţi i se părea un păcat de neiertat. Pe de altă parte, nu mai reuşea să reziste multă vreme singură alături de Joe; era ca şi cum s-ar fi aflat închisă în cuşcă, după gratii, cu un leu plin de temperament. La fel ca animalul sălbatic, Joe nu putea (sau nu dorea) să vorbească; nu reuşea decât să ragă, cu vocea lui slabă de băieţel.

Se ridică şi constată că Joe era de fapt lângă ea. În somn, se îndepărtase puţin, nimic mai mult. Se încovrigase ca un fetus, cu degetul mare în gură şi ţinând cu cealaltă mână cuţitul.

Deja aproape adormită la loc, ieşi pe iarbă, urină şi se întoarse în pătura ei. În dimineaţa următoare, nu mai era foarte sigură dacă se trezise cu adevărat noaptea sau doar visase.

Dacă am visat, se gândi Larry, trebuie să fi fost vise bune. Nu reuşea să-şi aducă aminte nici unul. Se simţea refăcut şi era încredinţat că va fi o zi bună. Astăzi avea să dea ochii cu oceanul, îşi împături sacul de dormit, îl legă de portbagaj, se întoarse să-şi ia rucsacul... şi se opri.

O potecă de ciment ducea spre treptele verandei, iar iarba de pe ambele laturi era lungă şi de un verde strălucitor. Pe partea dreaptă, chiar în apropierea verandei, iarba înrourată era culcată la pământ. Când roua avea să se evapore, iarba va reveni la poziţia verticală, dar acum mai păstra urmele paşilor. El era băiat de oraş, crescut departe de pădure (îl preferase întotdeauna pe Hunter Thompson lui James Fenimore Cooper), dar trebuia să fii de-a dreptul chior, ca să nu poţi judeca după urme că fuseseră doi: unul mai mare şi altul mai mărunt. La un moment dat, în timpul nopţii, veniseră până în dreptul uşii şi se uitaseră la el. Îl trecu un fior. Faptul că se ascundeau nu-i convenea deloc, cu atât mai puţin se bucura de primele semne ale spaimei ce ameninţa din nou să pună stăpânire asupra lui.

Dacă nu se arată foarte repede, gândi el, am să încerc să-i scot de unde se ascund. Simpla idee că-i era la îndemână să facă asta îi readuse aproape întreaga încredere în sine. Îşi aranjă bagajul şi porni la drum.

Spre prânz întâlni US 1, la Wells. Aruncă o monedă şi aceasta căzu cu pajura în sus. Coti către sud, pe US 1, lăsând cu indiferenţă moneda să strălucească în ţărână. Joe o descoperi peste douăzeci de minute şi rămase cu privirile aţintite asupra ei, ca şi cum ar fi fost globul de cristal al unui hipnotizator. O duse la gură, dar Nadine îl obligă s-o arunce.

Peste doar trei kilometri, Larry văzu pentru prima oară animalul uriaş şi albastru, care se arăta leneş şi domol în ziua aceea. I se părea absolut diferit de Pacific, sau de Atlantic, aşa cum îl ştia în dreptul lui Long Island. În acest segment, oceanul părea blând, aproape domesticit. Apa avea aici o nuanţă mai închisă de albastru, un albastru-cobalt, şi se rostogolea spre ţărm, val după val, muşcând din stânci. Stropi de spumă, consistenţi ca albuşul de ou, săreau foarte sus, căzând apoi din nou, cu zgomot. Izbirea nesfârşită a talazurilor de ţărm producea un bubuit continuu.

Larry îşi parcă bicicleta şi coborî spre ocean, încercat de o emoţie profundă, pe care nu şi-o putea explica. Se afla aici, reuşise să ajungă la locul de unde marea devenea stăpână. La limita extremă a estului. Limita extremă a uscatului.

Traversă un teren mlăştinos, cu pantofii plescăind prin apa adunată în jurul muşuroaielor şi a pâlcurilor de ierburi. În aer plutea mirosul bogat şi fecund al fluxului. Pe măsură ce se apropia de promontoriu, stratul de sol, subţire ca o epidermă, dispărea, lăsând la vedere osul gol din granit ― granitul, adevărul ultim al Maineului. Pescăruşii se înălţau în zbor ― pete imaculate pe cerul albastru ― ţipând şi tânguindu-se. Nu mai văzuse niciodată atâtea păsări laolaltă. Îşi dădu seama că, în pofida splendorii lor albe, pescăruşii erau consumatori de cadavre. Gândul ce urmă acestuia ar fi putut foarte greu să fie pronunţat, dar căpătă o formă definitivă înainte de a reuşi să şi-l alunge: În ultima vreme, au dus-o nemaipomenit.

Porni mai departe; acum, încălţările îi bocăneau şi se târşâiau pe stânca uscată de soare, dar ale cărei nenumărate crăpături rămâneau veşnic umede de spumă. În ele creşteau crustacee şi, împrăştiate ici şi colo, ca nişte fragmente de os spulberate de şrapnel, găseai cochiliile lăsate de pescăruşi să cadă de la înălţime, pentru a se sparge, astfel ca să poată ajunge la carnea moale dinăuntru.

Peste câteva secunde, ajunsese pe vârful golaş. Briza îl izbi cu toată forţa, suflându-i chica de păr de pe frunte spre spate. Îşi ridică obrajii, lăsându-se scăldat de mirosul sărat, aspru şi curat al animalului albastru. Talazurile, de un albastru-verde ca sticla, se apropiau încet, înălţându-se tot mai mult pe măsură ce marea devenea mai puţin adâncă; pe crestele lor apărea mai întâi o trâmbă de spumă, transformată apoi repede într-o masă albă. După care valurile se aruncau sinucigaş asupra stâncilor, aşa cum făcuseră de la începutul vremurilor, distrugându-se şi distrugând o dată cu ele şi un fragment infinitezimal din uscat. Lovitura de berbec era însoţită de o imensă bubuitură şi bolboroseală, atunci când apa era împinsă în cine ştie ce canal scufundat pe jumătate, săpat în stâncă de mii de ani.

Se întoarse mai întâi spre stânga, apoi spre dreapta, văzând că acelaşi lucru se întâmplă în ambele direcţii, cât vedeai cu ochii... talazuri, valuri, spumă şi, mai presus de orice, o nesfârşită simfonie de culori, care-ţi tăia respiraţia.

Se afla la capătul uscatului.

Se aşeză, cu picioarele atârnându-i, simţindu-se copleşit. Rămase acolo o jumătate de oră, poate chiar mai mult. Vântul mării îi stimula pofta de mâncare şi-şi scoase din rucsac proviziile. Înfulecă din toată inima. Stropii de spumă îi înnegriseră cracii bluejeanşilor. Se simţea purificat şi împrospătat.

La întoarcere, traversă din nou zona mlăştinoasă, atât de adâncit în gânduri, încât la început crezu că ţipătul vine tot de la pescăruşi. Ba chiar se pregătea să se uite spre cer când înţelese, şocat, că era un ţipăt omenesc. Un strigăt de luptă.

Îşi coborî privirile şi văzu un băiat traversând drumul în direcţia lui şi alergând de zor, pe picioarele lui sprintene. Într-o mână ţinea un cuţit mare de măcelărie. N-avea pe el decât slipul, iar picioarele îi erau brăzdate de urme vineţii. În spatele lui, de-abia ieşind la iveală dintre tufişurile şi urzicile de pe partea opusă a drumului, o femeie palidă şi încercănată.

Joe! strigă ea, apoi începu să alerge cu greu, ca şi cum fuga i-ar fi provocat dureri.

Joe se apropia fără să ţină cont de chemare, împroşcând cu picioarele goale stropi fini de apă stătută. Pe faţă i se aşternuse un rânjet fix, de ucigaş. Ţinea imensul cuţit ridicat deasupra capului, sclipind în soare.

Are de gând să mă ucidă, îi trecu prin minte lui Larry, consternat din cauza acestei idei. Băiatul acela... dar ce rău i-am făcut eu?

Joe! strigă femeia, de aceasta dată cu o voce înaltă, obosită şi disperată.

Joe continua să alerge, înghiţind distanţa dintre ei.

Larry mai avu timp să-şi aducă aminte că-şi lăsase carabina la bicicletă, după care băiatul se năpusti asupra lui.

Cuţitul de măcelar începu să coboare, descriind o traiectorie largă, clipă în care Larry ieşi din starea lui de paralizie. Se feri într-o parte şi, fără să se gândească, îşi ridică piciorul drept cu toată forţa, nimerindu-l cu gheata galbenă şi umedă pe băiat în diafragmă. După care îl cuprinse mila: nu era nici o scofală de capul lui, se prăbuşise ca un popic. Cât se dădea el de firoscos, la o adică nu făcea prea multe parale.

― Joe! repetă Nadine. Se împiedică şi căzu în genunchi, stropindu-şi bluza albă cu noroi maroniu. Să nu-i faci vreun rău! Nu-i decât un copil! Te rog, nu-i face rău!

Se ridică în picioare şi se strădui să se apropie cât mai repede.

Joc căzuse pe spate şi rămăsese lat, răstignit, cu braţele întinse în sus, în V, şi cu picioarele formând un al doilea V, invers. Larry făcu un pas înainte şi puse un picior pe încheietura mâinii drepte a băiatului, în care ţinea cuţitul, fixându-i-o în pământul nămolos.

― Dă drumul la porcăria aia, băiete.

Băiatul sâsâi, apoi scoase un sunet mormăit şi bolborosit, ca un curcan. Buza superioară se retrase, dezgolindu-i dinţii. Ochii lui de chinez se fixară asupra lui Larry, care avea sentimentul că ţine sub picior un şarpe rănit, însă încă primejdios. Simţea că băiatul îşi smuceşte mâna, încercând să şi-o elibereze, fără să-i pese dacă se putea alege cu răni, sau chiar cu o fractură. Se zvârcoli, reuşind să se ridice pe jumătate, şi încercă să-şi vâre dinţii în materialul greu şi umed al pantalonilor lui Larry. Larry se lăsă cu şi mai multă greutate peste încheietura firavă, iar Joe scoase un ţipăt ― dar nu de durere, ci de sfidare.

― Dă-i drumul, băiete.

Joe continua să se zbată.

Hărţuiala aceasta ar fi continuat până ce Joe ar fi reuşit să-şi elibereze cuţitul sau până ce Larry îi frângea antebraţul dacă Nadine n-ar fi ajuns, în fine, murdară, cu respiraţia tăiată şi clătinându-se, sfârşită de puteri.

Fără să privească în direcţia lui Larry, se lăsă să cadă în genunchi.

― Dă-i drumul! pronunţă ea liniştit, dar cu multă hotărâre.

Faţa ei era scăldată în sudoare, şi totuşi calmă. Se aplecase la doar câţiva centimetri deasupra chipului schimonosit al lui Joe. El căută s-o prindă cu dinţii, ca un câine, continuând apoi să se zbată. Mânios, Larry se chinuia să-şi menţină echilibrul. Dacă băiatul izbutea să scape acum, probabil ar fi lovit-o mai întâi pe femeie.

― Dă-i... drumul! repetă Nadine.

Băiatul mârâi. Saliva i se prelingea dintre dinţii încleştaţi. Pe obrazul drept i se lipise o urmă de noroi de forma unui semn de întrebare.

― Te vom părăsi, Joe. Eu te voi părăsi. Plec împreună cu el. Dacă nu te porţi frumos.

Larry simţi sub talpă o ultimă încordare a braţului, urmată de o destindere. În schimb, băiatul o măsura pe femeie întristat, acuzând-o şi reproşându-i, în acelaşi timp. Când îşi mută privirile asupra lui Larry, acesta citi în ele o gelozie mistuitoare. Chiar dacă sudoarea curgea de pe el în valuri, Larry simţi cum îl îngheaţă ochii băiatului.

Femeia continua să-i vorbească potolit. Nimeni nu-i va face nici un rău. Nimeni nu-l va părăsi. Dacă lăsa cuţitul din mână, puteau să fie cu toţii prieteni.

Treptat, Larry deveni conştient că mâna de sub gheata lui se relaxase şi eliberase arma. Băiatul zăcea inert, holbându-se la cer. Preferase să iasă din joc. Larry îşi luă piciorul de pe încheietura lui Joe, se aplecă rapid şi ridică arma. Se întoarse şi lansă cuţitul cu toată forţa spre promontoriu. Lama se răsuci de nenumărate ori, aruncând suliţe de lumină. Ochii stranii ai lui Joe îi urmăriră traiectoria şi băiatul scoase un urlet prelung de durere. Cuţitul se lovi de stânci, zăngănind subţire, pentru ca apoi să se rostogolească dincolo de margine.

Larry se întoarse spre cei doi. Femeia cerceta antebraţul lui Joe, pe care forma rotunjită a bocancului lui Larry se întipărise adânc şi se înroşise foarte tare. Îşi înălţă ochii ei întunecaţi către Larry. Părea extrem de mâhnită.

Din reflex, lui Larry îi veniră în minte justificări, pe care le folosise de atâtea ori ca să se apere ― a trebuit să procedez astfel, n-a fost vina mea, ascultă, doamnă, a vrut să mă omoare ― pentru că socotea că poate citi verdictul în ochii aceia trişti: Nu eşti un tip de treabă.

Până la urmă, nu spuse nimic. Situaţia era aşa cum era, iar gestul lui fusese determinat de cel al puştiului. În disperarea lui, băiatul îşi strânsese acum picioarele la piept şi-şi sugea degetul mare; părea greu de crezut că el fusese cauza întregii întâmplări. Care s-ar fi putut termina cu mult mai rău, dacă unul dintre ei ar fi fost rănit sau chiar ucis.

Prin urmare, nu zise nimic, privirile lui întâlniră ochii blânzi ai femeii şi prin minte îi trecu următorul gând: Cred că m-am schimbat. Oarecum. Nu ştiu în ce măsură. Îşi aminti de o poveste pe care i-o relatase odată Barry Grieg, despre un cântăreţ la chitară ritmică din L.A., un tip pe care-l chema Jory Baker, care nu întârzia niciodată, nu lipsea de la repetiţii şi nici nu dădea peste cap vreo audiţie. Nu era genul de chitarist care să-ţi ia ochii, vreun maestru de talia lui Angus Young sau Eddie Van Halen, dar nu-i lipsea competenţa. Odată, îi povestise Barry, Jory Baker fusese sufletul unei formaţii botezate Sparx, despre care toată lumea părea să fi căzut de acord că avea cele mai mari şanse să dea lovitura în anul acela. Muzica lor semăna cu aceea a formaţiei Creedence Clearwater Revival în perioada lor de început: rock and roll cântat în forţă, la chitară. Jory Baker scrisese aproape toate compoziţiile şi era solist vocal al tuturor melodiilor. Apoi urmase un accident de maşină, oase rupte şi o grămadă de droguri luate în spital. Se externase, după cum spune cântecul lui John Prine, cu o placă de oţel în cap şi o maimuţă în spinare.

Progresase de la Demerol la heroină. Fusese prins de mai multe ori. După o vreme decăzuse, ajunsese unul dintre drogaţii aceia care bântuie pe stradă, cu degete neîndemânatice, care se spală în staţiile Greyhound. Apoi, nu se ştie cum, de-a lungul unei perioade de optsprezece luni, reuşise să scape de droguri, ba chiar să rămână definitiv departe de acest viciu. O mare parte din el dispăruse însă. Nu mai era sufletul nici unei formaţii, pe cale să obţină succesul sau nu, dar era mereu punctual, nu lipsea de la repetiţii şi nu dădea peste cap vreo audiţie. Nu era prea vorbăreţ, în schimb puzderia de înţepături de pe braţul stâng dispăruse. Barry Grieg încheiase astfel: A răzbit de partea cealaltă. Asta era totul. Nimeni nu poate spune ce se petrece între cele două momente, când te transformi dintr-o persoană într-alta. Nimeni nu poate spune cum arată acea porţiune albastră şi singuratică a iadului. Nu există un traseu al schimbării. Pur şi simplu... răzbeşti de cealaltă parte.

Sau nu.

M-am schimbat, întrucâtva, gândi Larry nedesluşit. Şi eu am răzbit de partea cealaltă.

Ea-i spuse:

― Eu sunt Nadine Cross. El este Joe. Mă bucur să te întâlnesc.

― Larry Underwood.

Îşi strânseră mâinile, zâmbind amândoi de absurditatea situaţiei.

― Să ne întoarcem la şosea, îi propuse Nadine.

Porniră alături şi, după câţiva paşi, Larry se uită peste umăr la Joe, care rămăsese cu genunchii strânşi la piept şi cu degetul în gură, lăsând impresia că n-avea habar de plecarea lor.

― Vine el, îl asigură ea.

― Eşti sigură?

― Foarte sigură.

Ajungând pe taluzul acoperit cu pietriş al şoselei, femeia se împiedică, dar Larry o prinse de braţ. Ea-l răsplăti cu o privire recunoscătoare.

― Vrei să ne aşezăm? întrebă ea.

― Sigur că da.

Se aşezară pe pavaj, faţă în faţă. Peste scurtă vreme, Joe se ridică şi se apropie anevoie, privind la picioarele lui desculţe. Se aşeză la oarecare distanţă de ei. Larry îi aruncă o privire prudentă, apoi i se adresă Nadinei Cross.

― Voi doi eraţi cei care mă urmăreau.

― Ştiai? Da, de fapt mi-am închipuit.

― De cât timp?

― De două zile, mărturisi Nadine. Noi locuiam în casa aceea mare, de la Epsom. Văzând figura lui mirată, adăugă: de lângă pârâu. Ai adormit lângă zidul de piatră.

Larry clătină din cap.

― Iar ieri seară aţi venit să vă uitaţi la mine, când dormeam în veranda aceea. Poate ca să vă convingeţi că n-am coarne sau o coadă lungă şi roşie.

― Din cauza lui Joe, îi explică ea liniştit. Am venit după el, atunci când am descoperit că plecase. Cum ţi-ai dat seama?

― Aţi lăsat urme în iarbă.

― Ah! Se uită la el de aproape, cercetându-l cu atenţie şi, cu toate că şi-ar fi dorit-o, Larry nu-şi coborî privirea. Aş vrea să nu fii supărat pe noi. Presupun că sună de-a dreptul ridicol, după ce Joe a încercat să te ucidă, dar nu este o fiinţă responsabilă.

― Acesta este numele lui adevărat?

― Nu, aşa îi zic eu.

― Arată ca un sălbatic dintr-o emisiune realizată de National Geographic.

Da, ai dreptate. L-am găsit pe pajiştea din faţa unei case ― casa lui, poate, familia se chema Rockway ― infectat, cred, de la muşcătura unui şobolan. Nu poate vorbi. Urlă şi mormăie. Până azi-dimineaţă, am reuşit să-l controlez. Dar... sunt obosită, ştii... şi... Ridică din umeri. Noroiul i se usca pe bluză, lăsând în urmă un şir de forme ce aminteau de ideogramele chineze. La început, l-am îmbrăcat. Îşi scotea toate hainele de pe el, cu excepţia chiloţilor. În cele din urmă, am obosit să mai încerc. Căpuşele şi ţânţarii nu-l deranjează. Continuă, după o pauză: aş vrea să mergem împreună cu tine. Cred că n-are nici un rost să vorbim pe ocolite, date fiind condiţiile.

Larry se întrebă ce ar crede dacă i-ar vorbi despre ce i se întâmplase ultimei femei care dorise să-l însoţească. Nu că ar fi vrut s-o facă; episodul avea să rămână îngropat adânc, chiar dacă femeia respectivă nu avusese parte de acelaşi tratament. Era la fel de puţin dispus s-o aducă în discuţie pe Rita pe cât s-ar grăbi un criminal să pomenească numele victimei sale într-o conversaţie de salon.

― Nu ştiu încotro merg, spuse el. Vin de la New York City, însă am ales varianta mai lungă, din câte îmi dau seama. Planul meu era să-mi găsesc o casă frumoasă la malul mării şi să stau acolo cam până prin octombrie. Dar cu cât merg mai departe, cu atât mai mult tânjesc după oameni. Cu cât merg mai departe, cu atât mă simt mai copleşit.

Se exprima prost şi i se părea că nu poate explica mai bine fără să pomenească de Rita sau de visele lui rele, în care i se arăta Omul Întunecat.

― De multe ori mă încearcă frica, mărturisi el cu precauţie, din cauză că sunt singur. Simptome de paranoia. E ca şi cum m-aş aştepta să-mi sară un indian în spate şi să mă scalpeze.

― Cu alte cuvinte, ai încetat să-ţi cauţi o casă, în schimb eşti în căutare de oameni.

― Da, poate.

― Acum ne-ai găsit pe noi. E un început.

― După părerea mea, voi m-aţi găsit pe mine. Iar băiatul îmi provoacă îngrijorare, Nadine. Trebuie să vorbesc foarte direct despre chestiunea asta. Deocamdată a rămas fără cuţit, dar lumea asta e plină de obiecte tăioase şi la îndemână.

― Da.

― N-aş vrea să fiu brutal...

Lăsă propoziţia în suspensie, sperând ca ea să o continue în locul lui, dar femeia nu spuse absolut nimic, îl privi doar cu ochii ei negri.

― Ai fi dispusă să-l părăseşti?

Iată, cuvintele îi ieşiseră pe gură, le scuipase ca pe o bucată de piatră şi nu se comporta nici pe departe ca un om de treabă... dar oare era corect, era cinstit faţă de vreunul dintre ei să agraveze şi mai mult o situaţie neprielnică, luându-şi asupra lor povara unui psihopat în vârstă de zece ani? O prevenise de la bun început că avea de gând să fie brutal, ceea ce şi reuşise. Dar acum trăiau într-o lume nemiloasă.

În acest răstimp, ochii de nuanţa mării ai lui Joe îi sfredeleau pe ai săi.

― N-aş putea face asta, îi răspunse Nadine calm. Înţeleg foarte bine primejdia şi mai înţeleg că tu eşti mai expus. Este gelos. Se teme că vei deveni mai important pentru mine decât el. Este foarte posibil ca el să încerce din nou să... să-ţi facă rău, în cazul în care nu reuşeşti să te împrieteneşti cu el sau cel puţin să-l convingi că n-ai de gând să... Lăsă cuvintele în aer, preferând să nu le dea un contur precis. Dar dacă-l părăsesc, ar fi ca şi cum l-aş ucide. Iar eu nu vreau să fiu părtaşă la un asemenea gest. Oricum au murit prea mulţi, ce rost are să mai fie comise şi alte crime?

― Dacă-mi taie gâtul în miez de noapte, ai fi părtaşă şi la acea crimă.

Femeia îşi lăsă capul în jos.

Vorbind atât de încet încât să poată auzi doar ea (neştiind dacă Joe, care îi urmărea, înţelegea despre ce vorbesc), Larry îi spuse:

― Probabil că ar fi reuşit încă de azi-noapte, dacă n-ai fi venit după el. Este adevărat?

― Vorbeşti despre lucruri care nu s-au petrecut, îi răspunse ea încetişor.

― Oare e vorba de fantoma unui Moş Crăciun ce n-a sosit încă? râse Larry.

Nadine îşi ridică privirile.

― Aş vrea să vin cu tine, Larry, dar nu pot să-l părăsesc pe Joe. Va trebui să iei o hotărâre.

― Mă pui într-o situaţie dificilă.

― Oricum, de la o vreme încoace, viaţa nu mai este deloc uşoară.

Larry se gândi la afirmaţia ei. Joe stătea cu picioarele în şanţul drumului, cercetându-i cu privirea lui ca marea. În spatele lor, marea cea adevărată se izbea fără încetare de stânci, strecurându-se prin canalele secrete pe care le săpase în interiorul pietrei.

― Foarte bine, spuse el. Părerea mea este că te porţi periculos de blajin, dar... foarte bine.

― Îţi mulţumesc. Voi fi răspunzătoare de faptele lui.

― Chestia asta o să mă consoleze, în caz că mă omoară.

― Conştiinţa mea ar fi încărcată pentru tot restul vieţii.

O dată pronunţate aceste cuvinte, Nadine fu copleşită de presentimentul că toate părerile ei despre caracterul sacru al vieţii i se vor părea curând o crudă batjocură, presentiment ce se abătu asupra ei ca un vânt hain şi o făcu să se cutremure. Nu, îşi zise ea. Nu voi ucide. Asta nu. Niciodată.

În noaptea aceea poposiră pe nisipul alb şi fin al plajei publice din Wells. Larry făcu un foc mare dincoace de şirul de ierburi aruncate la mal, care marca linia unde ajunsese ultimul flux, dar Joe se aşeză de cealaltă parte, departe de el şi de Nadine, şi începu să arunce beţigaşe în flăcări. Din când în când, ţinea câte un băţ mai mare în limbile de foc până ce se transforma într-o torţă, după care pornea în fugă pe plajă, ţinând-o ridicată, ca pe o unică şi preţioasă lumânare de tort. Îl văzură cât rămase în bătaia luminii aruncate de foc, după care nu se mai distinse decât torţa mişcătoare, unduindu-se în curentul produs de sprintul lui dement. Se stârnise puţin şi briza mării şi era mai răcoare decât în ultimele zile. Larry îşi aducea aminte, ca prin vis, de ploaia ce căzuse în după-amiaza în care o descoperise pe maică-sa pe moarte, chiar înainte ca supergripa să lovească New Yorkul, ca un tren de marfă lansat în cea mai mare viteză. Îşi aminti de furtuna cu tunete şi de perdeaua albă care flutura barbar în apartament. Îl străbătu un fior uşor, iar vântul făcu o spirală de flăcări să se înalţe din foc şi s-o ia către cerul negru şi înstelat. Scânteile se ridicau încă şi mai sus, pentru a se stingeapoi. Îi veni în minte toamna, care părea încă departe, însă nu chiar atât de departe cât păruse în acea zi de iunie când o găsise pe maică-sa zăcând pe podea şi delirând. Îi era puţin frig. Torţa lui Joe sălta în sus şi în jos, departe, spre nord. Acea unică lumină licărind în întunericul imens şi tăcut îl făcea să se simtă singur şi cu atât mai înfrigurat. Valurile se spărgeau de ţărm, vuind.

― Ştii să cânţi?

Tresări uşor din pricina vocii ei şi se uită la cutia de chitară ce zăcea alături de ei, pe nisip. O găsise rezemată de un pian Steinway în camera de muzică a unei vile în care pătrunseseră, ca să-şi facă rost de mâncarea pentru cină. Îşi încărcase rucsacul cu atâtea conserve cât să înlocuiască ceea ce mâncaseră în ziua respectivă şi luase şi chitara, dintr-un impuls, fără ca măcar să se uite înăuntru ca să vadă despre ce era vorba ― oricum, într-o asemenea casă nu te puteai aştepta să găseşti decât un lucru de calitate. Nu mai cântase de la petrecerea aceea nebună de la Malibu, adică acum vreo şase săptămâni. Într-o altă viaţă.

― Da, mă pricep, îi răspunse el, descoperind că voia să cânte, nu pentru ea, ci pentru că uneori îţi face bine să cânţi, te ajută să uiţi de greutăţi. Iar în jurul unui foc, pe plajă, cineva trebuia neapărat să cânte la chitară. Altfel, ar fi fost ca o zi fără soare.

― Hai să vedem ce găsim aici, zise el, desfăcând încuietorile.

Se aşteptase să fie ceva de calitate, însă ceea ce descoperi în interiorul cutiei îl surprinse în cel mai plăcut chip. Era o chitară Gibson cu douăsprezece coarde, un instrument minunat, făcut poate chiar la comandă. Larry nu se pricepea destul de bine la chitare ca să fie sigur. În schimb ştia că intarsiile de pe gâtul ei, care prindeau reflexele de un roşu-portocaliu ale flăcărilor şi le reflectau ca o prismă din sticlă, erau de sidef.

― E minunată, spuse ea.

― Să ştii că e minunată!

Îşi trecu degetele peste coarde şi-i plăcu sunetul, chiar dacă era prea deschis şi nu perfect acordat, sunet mai plin şi mai bogat decât cel obţinut de la o chitară obişnuită, cu şase coarde. Un sunet armonios, însă viguros. Asta-i cel mai grozav la o chitară cu strune de oţel, că scoate un sunet minunat şi viguros. Iar coardele erau marca Black Diamond, din cele înfăşurate şi puţin desuete, în schimb scoteau un sunet cinstit, poate puţin cam dur atunci când treceai de pe o coardă pe cealaltă ― zing! Zâmbi, aducându-şi aminte de dispreţul lui Barry Grieg faţă de coardele obişnuite pentru chitare, cele netede şi lustruite. Întotdeauna le zisese "lunecoase de doi bani". Bietul Barry, care dorea să ajungă un al doilea Steve Miller.

― De ce zâmbeşti? se interesă Nadine.

― Mă gândeam la vremurile de demult, îi răspunse el, puţin trist.

Reuşi să acordeze chitara după ureche, gândindu-se mai departe la Barry, Johnny McCall şi Wayne Stuckey. Când termină, ea-l bătu uşor pe umăr, iar Larry îşi ridică privirea.

Joe se aşezase lângă foc, cu un băţ pe jumătate ars uitat în mână. Se uita la el cu ochii săi stranii, în care se citea cea mai sinceră încântare, iar gura îi rămăsese deschisă.

Nadine rosti încet, atât de încet, încât ar fi putut să fie doar un gând de la el din cap:

― Muzica poate vrăji...

Larry începu să ciupească pe strune o melodie vioaie, un vechi blues pe care-l învăţase în adolescenţă, de pe un disc Elektra cu înregistrări folk. Un cântec interpretat pentru prima oară de Koerner, Ray şi Glover, din câte ştia el. Când crezu că intrase bine în melodie, începu să cânte... Avea să rămână întotdeauna mai bun la voce decât la instrument.

Ei, dragă, mă vezi venind din depărtări

Am să fac din noapte zi, draga mea

Pentru că iată, sunt aici

Departe de casa mea

Dar mă auzi venind, draga mea

După cum ţin hangul pe spinarea pisicii negre.

Acum băiatul zâmbea fermecat, ca un om care a descoperit un secret extraordinar. După părerea lui Larry, semăna cu un tip pe care-l chinuia de cine ştie când o mâncărime între omoplaţi, unde nu reuşea în nici un chip să ajungă, iar acum descoperise în sfârşit pe cineva care ştiuse unde să-l scarpine. Scotoci printre rafturile prăfuite ale memoriei, în căutarea unei alte strofe, pe care o găsi, în fine.

Pot face lucruri, draga mea, de care alţi bărbaţi nu-s în stare

Ei nu-şi găsesc numărul lor, dragă, n-ajung la iarba învingătorului

Dar eu pot, dragă, pentru că sunt departe de casă

Şi tu ştii că ai să mă auzi cum vin

Ţinând hangul pe spinarea pisicii negre.

Surâsul deschis şi încântat al băiatului îi aprinse o lumină în ochi, făcându-i apţi, din câte gândea Larry, să slăbească puţin încordarea din muşchii coapselor oricărei fete. Larry atacă o improvizaţie instrumentală şi se descurcă, şi de această dată, suficient de bine. Degetele lui ştiau să scoată din chitară sunetele cele mai potrivite, dure, pline şi vag stridente, ca o grămadă de podoabe ieftine, probabil furate, vândute într-o pungă de hârtie la colţ de stradă. O făcu să sune puţin arogant, apoi, ca să nu dea totul peste cap, se refugie rapid într-un alt blues în mi, la trei degete, din cele vechi şi bune. Nu reuşi să-şi aducă aminte toată strofa finală, era ceva cu o linie de cale ferată, aşa că repetă prima strofă şi încheie.

Când se aşternu iarăşi tăcerea, Nadine râse şi aplaudă. Joe aruncă băţul cât colo şi ţopăi pe nisip, în toate părţile, scoţând puternice ţipete de bucurie. Lui Larry nu-i venea să creadă ce transformare se petrecuse cu copilul şi încercă să-şi tempereze entuziasmul, evitând riscul unei dezamăgiri.

Muzica poate vrăji o fiară sălbatică.

Se surprinse sperând, neîncrezător, că totul se putea rezolva atât de simplu. Joe îi făcea semne, iar Nadine îi spuse:

― Vrea să-i mai cânţi şi altceva. Ce zici? A fost foarte frumos. Şi eu mă simt mai bine. Mult mai bine.

Prin urmare, interpretă "Goin Downtown", de Geoff Muldaur, "Sally's Fresno Blues", compoziţia lui proprie; apoi "The Springhill Mine Disaster" şi "That's All Right Mamma", scrisă de Arthur Crudup. Pe urmă trecu la nişte rock and rolluri primitive ― "Milk Cow Blues", "Jim Dandy", "Twenty Flight Rock" (interpretând ritmul de boogie-woogie şi refrenele cât putea mai bine, deşi degetele începuseră să-i amorţească şi să-l doară) şi, în final, un cântec la care ţinea mult, "Endless Sleep", cântat pentru prima oară de Jody Reynolds.

― Nu mai pot cânta, îi mărturisi el lui Joe, care rămăsese nemişcat în timpul întregului recital. Din cauza degetelor.

Îşi întinse mâna, arătându-i urmele adânci pe care le lăsaseră coardele în degete şi spărturile din unghii.

Băiatul îşi întinse şi el mâinile.

Larry ezită un moment, apoi ridică imperceptibil din umeri. Îi întinse băiatului chitara, cu gâtul înainte.

― E nevoie de foarte mult exerciţiu, adăugă el.

Dar ceea ce urmă fu lucrul cel mai uimitor la care asistase de când era pe lume. Băiatul atacă "Jim Dandy" aproape fără greşeală, urlând cuvintele în loc să le pronunţe, de parcă ar fi avut limba lipită de cerul gurii. Cu toate acestea, era limpede că nu mai cântase niciodată la chitară; nu era în stare să apese suficient de tare pe coarde şi să le facă să sune cum se cuvine, iar schimbările de grif erau lente şi neîndemânatice. Sunetul pe care izbutea sări scoată era estompat şi ciudat ― ca şi cum ar fi cântat la un instrument cu cutia de rezonanţă plină de vată ― rămânând, totuşi, o copie perfectă a felului în care interpretase Larry melodia.

După ce termină, Joe îşi examină curios degetele, ca şi cum ar fi încercat să înţeleagă cum de reuşeau să recreeze substanţa sonoră a muzicii interpretate de Larry, însă nu şi sunetele acelea puternice şi limpezi.

Ca şi cum s-ar fi aflat în transă, Larry se auzi spunând următoarele:

― Nu apeşi suficient de puternic, asta-i tot. Trebuie să-ţi formezi bătături ― adică nişte suprafeţe dure ― la vârfurile degetelor. Şi trebuie să ţi se întărească şi muşchii de la mâna stângă.

Joe îl urmări cu atenţie în timp ce vorbea, dar Larry nu avea cum să ştie dacă băiatul îl înţelegea sau nu. I se adresă Nadinei:

― Ştiai că e-n stare de aşa ceva?

― Nu, sunt la fel de surprinsă ca şi tine. Pare un miracol, nu?

Larry încuviinţă din cap. Băiatul interpretă apoi "That's All Right, Mamma", păstrând aproape toate nuanţele din interpretarea lui Larry. Uneori însă strunele vibrau lemnos, atunci când degetele lui Joe le împiedicau să vibreze, în loc să le lase în voie.

― Lasă-mă să-ţi arăt cum se face, îi propuse Larry, întinzând mâinile după instrument.

Joe îşi lăsă imediat privirile în jos, neîncrezător. Larry se gândi că îşi adusese aminte, probabil, de cuţitul ce-i fusese aruncat în valuri. Băiatul se retrase, ţinându-şi strâns chitara.

― Foarte bine, spuse Larry. E a ta şi numai a ta. Iar dacă ai să vrei o lecţie, te aştept oricând.

Băiatul scoase un ţipăt şi porni în fugă de-a lungul plajei, ţinând chitara ridicată deasupra capului, ca pe un trofeu.

― Are s-o facă ţăndări, zise Larry.

― Nu, îi răspunse Nadine, nu cred că se va întâmpla aşa.

În crucea nopţii, Larry se trezi şi se ridică într-un cot. Din Nadine nu se vedea decât o siluetă vag feminină, înfăşurată în trei pături, ocupând un sfert din circumferinţa din jurul focului mort. Diametral opus faţă de Larry dormea Joe. Şi el era acoperit cu mai multe pături, dar capul îi rămăsese afară. Îşi ţinea degetul mare la loc sigur, în gură. Îşi trăsese picioarele spre piept, iar în spaţiul liber cuibărise chitara Gibson cu douăsprezece coarde. Cu mâna liberă strângea uşor gâtul instrumentului. Fascinat, Larry rămase cu privirile aţintite asupra lui. Îi luase băiatului cuţitul şi i-l aruncase; iar acum băiatul adoptase chitara. Minunat. Să şi-o păstreze. Nu puteai să înjunghii pe nimeni cu o chitară, deşi te puteai folosi cu destul succes de ea în chip de bâtă. Apoi adormi din nou.

Când se trezi, a doua zi de dimineaţă, Joe stătea pe o stâncă, ţinând chitara în braţe şi picioarele în bătaia valurilor, şi cânta "Sally's Fresno Blues", mai bine decât cu o seară în urmă. Nadine se trezi peste douăzeci de minute şi zâmbi radios. Lui Larry îi trecu prin minte că era o femeie încântătoare şi, în acelaşi moment, îşi aminti de un fragment dintr-un cântec al lui Chuck Berry: Nadine, scumpa mea, tu eşti?

― Hai să vedem ce putem mânca la micul dejun, spuse el.

Făcu focul şi se adunară tustrei în jurul lui, ca să-şi alunge frigul nopţii din oase. Nadine prepară o fiertură de ovăz cu lapte praf şi băură ceai tare, fiert într-o conservă, după metoda vagabonzilor. Joe mâncă fără să lase Gibsonul din poală. Şi, în două rânduri, Larry se surprinse zâmbindu-i băiatului, gândind că nu poţi să nu ţii la cineva atât de îndrăgostit de chitara aceea.

Se urcară pe biciclete şi urmară US 1, spre sud. Joe mergea fix pe linia albă din mijlocul şoselei, luându-le-o uneori chiar şi cu doi kilometri înainte. Odată, când îl ajunseră din urmă, băiatul mergea calm pe marginea drumului, ţinându-şi bicicleta de coarne şi mâncând mure într-un stil amuzant ― arunca pe rând murele în sus, prinzându-le fără greş în gură, de fiecare dată. După o oră, îl găsiră aşezat pe un monument comemorativ al Războiului de Independenţă şi cântând "Jim Dandy" la chitară.

Chiar înainte de ora 11, dădură peste un blocaj rutier bizar, înaintea unui oraş numit Ogunquit. Trei camioane pentru gunoi ale municipalităţii, de culoare portocaliu-aprins, fuseseră trase de la un capăt la celălalt al drumului, blocându-i cât era de lat. Într-una din benele de gunoi zăcea cadavrul mâncat de ciori a ceea ce fusese cândva un bărbat. Ultimele zece zile de caniculă îşi lăsaseră urmele asupra lui. Acolo unde trupul nu era acoperit de haine, mişuna o mulţime de viermi. Nadine îşi întoarse privirile şi întrebă:

― Oare unde-o fi Joe?

― Nu ştiu, undeva înaintea noastră.

― Sper să nu fi văzut atrocitatea asta. Crezi că a băgat de seamă?

― Probabil, spuse Larry.

Având în vedere că US 1 era una dintre arterele principale, drumul i se păruse surprinzător de gol de când plecaseră de la Wells; nu întâlniseră decât cel mult douăzeci de maşini rămase în drum. Acum înţelegea cauza. Blocaseră şoseaua. De cealaltă parte a oraşului aveau să găsească sute, poate mii de maşini. Ştia câtă grijă avea Nadine pentru Joe şi era poate preferabil să-l ferească de asemenea experienţe.

― Pentru ce-or fi blocat drumul? îl întrebă ea. La ce credeau ei că le foloseşte?

― Presupun că au încercat să instituie o carantină la ei în oraş. Cred că vom întâlni o asemenea barieră şi de partea cealaltă.

― Mai există şi alte cadavre?

Larry îşi sprijini bicicleta de suport şi se uită:

― Mai sunt trei.

― Bine, n-am să mă uit în direcţia aceea.

Larry dădu din cap. Trecură cu bicicletele pe lângă camioane, apoi încălecară şi plecară mai departe. Şoseaua se apropiase iarăşi de mare şi se făcuse mai răcoare. Căsuţele de vacanţă se înghesuiau una într-alta, în şiruri lungi şi sordide. Oare oamenii chiar îşi petreceau vacanţele in asemenea locuinţe? se întrebă Larry. Păi mai bine se duceau în Harlem şi-şi lăsau copiii să se joace sub jeturile hidrantelor.

― Nu sunt prea frumoase, nu-i aşa? spuse Nadine.

Erau acum înconjuraţi din ambele părţi de elementele esenţiale ale oricărei staţiuni de ultimă speţă: benzinării, chioşcuri pentru grătare, lactobaruri Dairy Treets, moteluri vopsite în cele mai stridente culori pastel, spaţii pentru minigolf.

Larry se simţea afectat de lucrurile acestea în două feluri, foarte deosebite unul de celălalt. O parte din el se revolta împotriva urâţeniei lor triste şi ţipătoare şi a urâţeniei minţilor care transformaseră această magnifică şi sălbatică zonă de coastă într-un nesfârşit parc de distracţii la marginea şoselei, pentru familii venite aici în maşini station wagon. O parte mai profundă şi mai subtilă a lui îi amintea însă despre oamenii care populaseră locurile şi şoseaua asta într-alte veri. Doamne cu pălării de soare şi pantaloni scurţi prea strâmţi pentru respectabilele lor şolduri. Băieţi de colegiu în cămăşi de rugby, cu dungi roşii-negre. Fete în bluze de plajă şi sandale cu barete. Copii mici, urlând cu obrajii plini de îngheţată.. Ei erau americani, în jurul cărora, ori de câte ori se aflau în grup, plana un soi de romantism murdar şi captivant ― indiferent dacă grupul respectiv se afla într-o cabană pentru schiori din Aspen sau dacă-şi îndeplinea ritualul prozaic-tainic al fiecărei veri, de-a lungul lui US 1, în Maine. Dar acum, toţi americanii aceia dispăruseră. O furtună rupsese dintr-un copac o ramură, care răsturnase imensa firmă din plastic de la Dairy Treet în parcarea de lângă cofetărie, unde zăcea într-o rână, ca o tichie de culoare palidă. Iarba crescuse prea mult pe terenul de minigolf. Porţiunea de şosea dintre Portland şi Portsmouth fusese odată un parc de distracţii lung de peste o sută de kilometri, iar acum nu mai rămăsese din el decât un bâlci bântuit de fantome, unde toate maşinăriile încetaseră să mai funcţioneze.

― Nu, nu sunt prea frumoase, recunoscu el, dar au fost odată ale noastre, Nadine. Odată totul a fost al nostru, chiar dacă noi n-am mai pus niciodată piciorul aici. Iar acum s-a terminat.

― Dar nu pentru vecie, îi răspunse ea calm, iar el o privi, admirându-i figura curată şi strălucitoare. Fruntea, de unde pleca spre spate uimitoarea şuviţă de păr alb, radia ca o lumină. Eu nu sunt credincioasă, dar aş numi ceea ce s-a întâmplat judecata lui Dumnezeu. Într-o sută de ani, poate în două sute, toate astea vor fi din nou ale noastre.

― Camioanele alea nu vor fi înlăturate de acolo nici peste două sute de ani.

― Nu, în schimb drumul nu va mai exista. Camioanele vor rămâne în mijlocul unui câmp sau al unei păduri, iar în locul unde se află anvelopele lor vor creşte păducherniţa şi papucul-doam-nei. De fapt, ele nu vor mai fi nişte simple camioane, ci produse ale activităţii umane.

― Cred că n-ai dreptate.

― Cum să n-am dreptate?

― Pentru că acum suntem în căutarea altor oameni, îi răspunse Larry. Ei, de ce crezi tu că facem asta?

Ea îl privi tulburată şi spuse:

― Păi... pentru că acesta este modul corect de a proceda. Oamenii au nevoie de alţi oameni. N-ai simţit şi tu la fel? Atunci când erai singur?

― Ba da, răspunse Larry. Dacă suntem singuri, înnebunim din pricina singurătăţii. Iar când ne adunăm mai mulţi, ne apucăm să construim kilometri întregi de case pentru vacanţă şi ne ucidem unii pe ceilalţi sâmbătă seara, prin baruri. Izbucni în râs. Era un râs rece şi nefericit, lipsit de orice urmă de veselie, care pluti mai multă vreme în văzduhul gol. Nu există vreun răspuns. E ca şi cum ai fi prins în interiorul unui ou. Hai să mergem... Joe se află probabil cu mult înaintea noastră.

Mai rămase lângă bicicletă un moment, urmărindu-i cu privirea ei tulburată pe Larry, care deja pornise. Apoi îl urmă şi ea. Nu se putea să aibă dreptate. Nu era posibil. Dacă un lucru atât de monstruos se petrecuse fără să existe un motiv întemeiat, atunci ce rost mai aveau toate? Atunci ei de ce mai rămăseseră în viaţă?

De fapt, Joe nu era chiar foarte departe de ei. Îl descoperiră stând pe bara de protecţie din spate a unui Ford albastru, parcat pe o alee. Se uita la o revistă porno pe care o găsise cine ştie unde, iar Larry constată, cu jenă, că băiatul se afla în plină erecţie. Îi aruncă o privire Nadinei, dar ea se uita într-altă parte, poate dinadins.

Când ajunseră în dreptul aleii, Larry îl întrebă:

― Vii?

Joe lăsă revista deoparte şi, în loc să se ridice, scoase un sunet gutural şi interogativ, arătând în sus. Larry îşi ridică imediat privirile spre cer, crezând pentru o clipă că băiatul văzuse un avion. Atunci auzi strigătul Nadinei:

― Nu pe cer, uite acolo, pe hambarul acela! Vocea îi trăda agitaţia. Pe acoperişul hambarului! Îi mulţumesc Domnului pentru tine, Joe! Noi n-am fi văzut!

Se repezi la Joe şi-l strânse în braţe. Larry se întoarse spre şură, pe acoperişul căreia ieşeau limpede în evidenţă literele albe:

AM PLECAT LA CENTRUL EPIDEMIOLOGIC DIN STOVINGTON, VT.

Dedesubt era indicată ruta. Iar la urmă scria:

AM PORNIT DIN OGUNQUIT PE 2 IULIE 1990

HAROLD EMERY LAUDER

FRANCES GOLDSMITH

― Isuse Cristoase, probabil ultimul rând l-a scris cu curul în vânt, comentă Larry.

― Centrul epidemiologie! zise Nadine, ignorându-l. Eu de ce nu m-am gândit? Am citit un articol despre asta în suplimentul de duminică al ziarului, acum nici trei luni de zile! Ei au plecat într-acolo!

― Dacă mai sunt în viaţă.

― În viaţă? Sigur că sunt. Epidemia se terminase pe 2 iulie. Iar dacă au fost în stare să se caţăre pe acoperişul şurii, poţi fi sigur că nu erau bolnavi.

― Unul dintre ei era sigur foarte vioi, se arătă Larry de acord, simţind cum creşte şi în el un entuziasm, altfel temperat, dinspre stomac. Şi dacă stau să mă gândesc că eu am traversat Vermont...

― Stovington este destul de departe spre nord, faţă de Highway 9, îi răspunse Nadine neatentă, privind în continuare spre şură. Cu toate acestea, probabil au ajuns acolo. 2 iulie a fost acum două săptămâni. Ochii femeii erau aprinşi. Crezi că s-ar mai putea afla şi alţi oameni la centrul epidemiologic, Larry? S-ar putea să mai fie, nu eşti de părere? De vreme ce ştiau tot ce se poate şti despre carantine şi echipamente sterile? Şi probabil au lucrat tot timpul la un tratament, nu?

― Nu ştiu, îi răspunse Larry precaut.

― Sigur că aşa s-a întâmplat, spuse ea nerăbdătoare şi puţin exaltată. Larry n-o mai văzuse într-un asemenea hal de agitaţie, nici măcar atunci când Joe îşi executase nemaipomenitul lui număr de imitaţie la chitară. Pun pariu că Harold şi Frances au găsit zeci de oameni, poate chiar sute. Plecăm fără întârziere. Cea mai scurtă rută...

― Stai puţin, o potoli Larry, prinzând-o de umăr.

― Adică ce vrei să spui, să stau? Nu pricepi că...

― Înţeleg că mesajul ăsta a aşteptat vreme de două săptămâni trecerea noastră pe aici, prin urmare treaba asta poate să mai aştepte puţin. Până una-alta, hai să mâncăm ceva. Cât despre Joe Chitaristul Nebun, în curând o să adoarmă în picioare.

Se uită în spatele ei. Joe răsfoia din nou revista porno, dar capul stătea să-i cadă în piept şi începuse să clipească des, din ce în ce mai departe de realitate. Sub ochi îi apăruseră cearcăne.

― Spuneai că tocmai a scăpat de-o infecţie, spuse Larry. Şi tu eşti după o perioadă de călătorii grele... ca să nu mai vorbim de Pânda după Chitaristul cu Ochi Albaştri.

― Ai dreptate... nu m-am gândit.

― Nu-i trebuie decât o masă bună şi un pui de somn.

― Desigur, Joe, îmi pare rău. Nu m-am gândit.

Joe scoase un mormăit, din care se ghicea cât de adormit şi dezinteresat era.

Larry simţi un nod de teamă ridicându-i-se spre gât, din cauza a ceea ce neapărat trebuia să spună. Dacă nu o făcea, Nadine avea s-o facă de îndată ce găsea un răgaz cât de mic de gândire... În afară de aceasta, sosise poate şi timpul să vadă dacă el se schimbase pe atât cât avea impresia.

― Nadine, ştii să conduci?

― Să conduc? Vrei să zici, dacă am carnet? Da, însă o maşină nu este practică, din cauza obstacolelor de pe drumuri, nu? Adică...

― Nu mă gândeam la maşină, spuse el.

În spatele pleoapelor îi apăru instantaneu imaginea Ritei alături de misteriosul om negru (reprezentarea simbolică pe care mintea lui o asocia morţii, din câte presupunea), ambii întunecaţi şi palizi, repezindu-se asupra lui, călare pe o monstruoasă motocicletă Harley, ca nişte ciudaţi Cavaleri ai Apocalipsului. Simţi cum i se usucă gura şi-i zvâcnesc tâmplele din cauza acestui gând, dar când continuă, vocea lui era sigură. Nadine păru să nu remarce momentul lui de slăbiciune. Fapt ciudat, cel care se învioră din starea lui de amorţeală, dând semne să observe schimbarea, fu Joe.

― Mă gândeam la nişte motociclete, de un tip sau altul. Am putea să străbatem distanţe mai mari cu efort mai mic şi am ocoli orice... ei, orice obstacole de pe drum. Aşa cum am ocolit cu bicicletele camioanele acelea ale municipalităţii.

Ochii ei se luminară şi se însufleţiră.

― Da, să ştii că am putea proceda aşa. Eu n-am mai mers niciodată pe motocicletă, dar aş putea să învăţ de la tine, nu-i aşa?

La auzul cuvintelor eu n-am mai mers niciodată pe motocicletă, teama lui Larry crescu şi mai mult.

― Da, spuse el, dar lucrul cel mai important pe care o să ţi-l spun este să mergi încet, până te obişnuieşti. Foarte încet. O motocicletă, chiar şi o motoretă mică, nu iartă eroarea umană, iar eu n-o să te pot duce la doctor, dacă ţi se întâmplă un accident pe şosea.

― Atunci aşa facem. Vom... Larry, ai călătorit cumva pe motocicletă, înainte să te întâlnim? Probabil aşa ai făcut, altfel n-ajungeai aşa de repede de la New York City până aici.

― Am aruncat-o într-un şanţ, îi răspunse el stăpânit. Mersul de unul singur îmi dădea o stare de nervozitate.

― Ei, de acum nu vei mai fi singur, îl asigură Nadine, aproape vesel. Se întoarse spre Joe. Plecăm spre Vermont, Joe! Ne vom întâlni şi cu alţi oameni! Nu-i grozav? Nu-i nemaipomenit?

Joe căscă.

Nadine spuse că e prea agitată ca să se poată odihni, dar că va rămâne cu Joe, până ce acesta va adormi. Larry porni spre centrul oraşului Ogunquit, în căutarea reprezentanţei unei firme de motociclete. Nu exista nici una, în schimb îşi aduse aminte că văzuse un magazin de motociclete când ieşiseră din Wells. Se întoarse la Nadine şi-i găsi dormind pe amândoi la umbra Fordului albastru unde. Joe studiase revista.

Se întinse nu departe de ei, însă nu reuşi să adoarmă. În cele din urmă, traversă şoseaua şi-şi croi drum prin timoftica înaltă până la genunchi către uşa şurii unde fusese pictat anunţul. Mii de cosaşi săreau nebuneşte, ferindu-se din calea lui, iar lui Larry îi trecu prin minte: Eu sunt epidemia lor. Eu sunt omul lor negru.

În apropierea uşilor duble ale şurei larg deschise, reperă două cutii goale de Pepsi şi o coajă de pâine dintr-un sandviş. În vremuri normale, pescăruşii ar fi înfulecat de mult rămăşiţele sandvişului, dar vremurile se schimbaseră, iar pescăruşii se obişnuiseră, fără îndoială, cu o hrană mai consistentă. Trase un picior cojii de pâine, apoi uneia dintre cutii.

Sergent Briggs, du astea de urgenţă.în laboratorul criminalistic. Cred că, în cele din urmă, criminalul nostru a comis o greşeală.

Am înţeles, inspectore Underwood. Ziua în care Scotland Yardul a hotărât să te trimită pe dumneata a fost norocoasă pentru Squinchly-on-the-Green.

Mă simt onorat, sergent. Dar eu nu-mi fac decât datoria.

Larry intră în şură, unde era întuneric, cald şi agitaţie, din cauza rândunelelor care-şi făcuseră cuib acolo. Mirosul fânului era dulce. În staule nu exista nici un animal; decât să le expună unei morţi sigure prin inaniţie, proprietarul preferase să le lase în libertate, să moară de supergripă sau să scape.

Notează toate aceste lucruri, în vederea anchetei judiciare, sergent.

Voi face întocmai, inspectore Underwood.

Se uită pe podea şi descoperi un ambalaj de ciocolată. Îl ridică de jos. Înăuntrul ambalajului fusese odată o ciocolată Payday. Cel ce pictase mesajul avusese curaj, poate. Însă bun gust, în nici un caz. Fiindcă ciocolata Payday stătuse prea mult timp în soarele fierbinte.

Treptele ce urcau spre pod erau prinse în cuie de una dintre bârnele de sprijin. Ud de transpiraţie, neştiind bine de ce se afla aici, Larry începu să urce. În mijlocul podului (mergea încet şi foarte atent, să nu apară cumva vreun şobolan), o nouă scară, de această dată una obişnuită, ale cărei trepte erau stropite cu vopsea albă, urca în luminator.

Cred că am dat peste un nou indiciu, sergent.

Inspectore, sunt mut de uimire ― spiritul tău de deducţie nu este depăşit decât de frumuseţea şi de lungimea cu totul excepţională a organului tău de reproducere.

Mă simt onorat, sergent.

Urcă în luminator. Aici era şi mai cald, chiar infernal de cald, şi Larry îşi spuse că, dacă Frances şi Harold ar fi lăsat aici cutia cu vopsea, după terminarea textului, şura ar fi ars până la temelii, încă de acum o săptămână. Ferestrele erau prăfuite, acoperite cu străvechi pânze de păianjen, ţesute de pe când fusese ales preşedinte Gerald Ford. Una dintre aceste ferestre fusese deschisă prin forţare, iar când Larry se aplecă peste pervazul ei, văzu priveliştea minunată a împrejurimilor.

Partea aceasta a şurei dădea spre est şi se afla la o înălţime destul de mare pentru ca monstruoasele concesiuni de la marginea drumului să nu pară acum decât nişte mici gunoaie nevinovate, risipite la marginea şoselei. Dincolo de autostradă se întindea, magnific, oceanul, ale cărui valuri erau frumos sparte în două de digul ce pornea din zona nordică a portului. Uscatul părea o pictură reprezentând un peisaj de vară, dominat de verde şi de auriu sub perdeaua nemişcată a aburului după-amiezei. Simţea mirosul de sare şi de sărătură. Iar dacă privea în jos, spre panta acoperişului, putea citi mesajul lui Harold, cu susul în jos.

Numai gândul că ar trebui să se plimbe pe acoperiş, la o asemenea înălţime deasupra pământului, îi strânse stomacul. Iar ca să pictezi şi numele fetei, ar trebui să stai cu picioarele atârnate dincolo de streaşină.

Oare de ce şi-a dat atâta silinţă, sergent? Aceasta, cred, este una dintre întrebările asupra cărora trebuie să ne concentrăm.

Aşa trebuie să fie, dacă o spune inspectorul Underwood.

Se întoarse pe aceleaşi scări, coborând încet şi având grijă pe unde calcă. Nu era momentul să-şi rupă un picior. Ajuns jos, atenţia sa fu atrasă de altceva, o crestătură într-unul din stâlpii de susţinere, uimitor de albă şi de nouă, în contrast cu aspectul prăfuit şi întunecat al hambarului. Se apropie de locul respectiv şi privi tăietura de aproape, apoi îşi trecu buricul degetului mare peste ea, în parte amuzându-se, în parte mirându-se că o altă fiinţă omenească lucrase aici chiar în ziua în care el şi Rita porniseră spre nord. Mângâie din nou, de această dată cu unghia, literele săpate în lemn.

(imagine)

H.L.

L

F.G.

Adică Harold Lauder o iubeşte pe Frances Goldsmith. În mijlocul unei inimi. Cu săgeată.

După părerea mea, sergent, individul era îndrăgostit.

― Minunat pentru tine, Harold, rosti Larry, părăsind şura.

Magazinul de motociclete din Wells se dovedi a fi o reprezentanţă Honda şi, după felul cum erau aliniate în vitrină, Larry trase concluzia că lipseau două motociclete. Dar se mândri şi mai tare cu o a doua descoperire ― un ambalaj de ciocolată făcut ghem, în apropierea coşurilor de gunoi. Provenind de la o ciocolată Payday. Din câte se putea deduce, persoana în cauză ― Harold Lauder cel bolnav de amor, probabil ― îşi terminase batonul de ciocolată în timp ce decidea care anume motociclete îi vor face fericiţi pe el şi pe stăpâna inimii lui. Strânsese ambalajul în pumn şi-l aruncase spre coşul de gunoi. Şi ratase.

Nadine fu de părere că deducţiile erau corecte, în schimb nu se lăsă transportată de ele, ca Larry. Prefera să cerceteze celelalte motociclete, dornică să pornească la drum. Joe se aşezase pe treptele din faţa sălii de prezentare, cânta la Gibsonul lui cu douăsprezece coarde şi zbiera mulţumit.

― Ascultă-mă, îi spuse Larry, e ora 5, Nadine. Sub nici un motiv nu putem pleca mai devreme de mâine.

― Dar au mai rămas trei ore bune de lumină! Nu putem să stăm cu braţele încrucişate! E posibil să-i pierdem, din cauza asta!

― Nu face nimic dacă nu-i mai găsim. Harold Lauder a lăsat o dată instrucţiuni în urma lui, până şi despre şoselele pe care aveau de gând să meargă. Iar dacă pleacă mai departe, probabil va proceda la fel.

― Dar...

― Ştiu că eşti nerăbdătoare, îi spuse, punându-şi mâinile pe umerii ei. Simţi cum i se stârneşte vechea nervozitate şi se sili să-şi păstreze controlul. Tu nu te-ai mai suit niciodată pe o motocicletă.

― Dar pe bicicletă ştiu să merg, totuşi. Şi ştiu şi cum să folosesc un ambreiaj, ţi-am zis. Te rog, Larry. Dacă nu irosim vremea, putem să facem popas în New Hampshire diseară, iar până mâine noapte am şi străbătut jumătate din drum. Cred...

― Nu este deloc ca o bicicletă, fir-ar să fie! izbucni el.

Melodia de pe chitară se frânse. Îl văzu pe Joe cum îi priveşte peste umăr, cu ochii îngustaţi şi, dintr-o dată, neîncrezători. Aoleo! mereu îmi ies lucrurile pe dos, gândi Larry. Chestia asta îl supără şi mai tare.

Nadine îi spuse cu blândeţe:

― Mă doare.

Se uită şi constată că degetele i se îngropaseră în carnea fragedă a umerilor ei; supărarea lui se topi, luându-i locul ruşinea.

― Îmi pare rău, se scuză el.

Joe îl fixa în continuare şi Larry înţelese că pierduse jumătate din terenul pe care reuşise să-l câştige în faţa băiatului. Poate chiar mai mult. Între timp, Nadine spusese ceva.

― Cum?

― Te rugam să-mi spui de ce nu este ca o bicicletă.

Primul impuls a fost să-i strige: Dacă tot ştii atât de multe, du-te şi încearcă singură să mergi. Ai să constaţi dac-o să-ţi facă plăcere să te uiţi la lume cu capul sucit la spate. Se abţinu la timp, gândindu-se că nu pierduse teren numai în ceea ce-l privea pe băiat. Pierduse şi o parte a încrederii în el însuşi. Reuşise probabil să iasă de cealaltă parte, dar o dată cu el venise şi o parte din vechiul şi copilărosul Larry, parte care continua să-l urmărească aidoma unei umbre, redusă la dimensiuni minime în soarele amiezii, dar nu complet anihilată.

― Motocicleta e mai grea, începu el. Dacă te dezechilibrezi, n-o poţi reechilibra la fel de uşor ca pe o bicicletă. Modelul acesta, 360, ajunge la vreo sută şaizeci de kilograme. Vei controla această greutate suplimentară extrem de repede, dar ai nevoie totuşi de o perioadă de acomodare. Într-o maşină obişnuită, acţionezi schimbătorul de viteze cu mâna şi acceleraţia cu piciorul. Pe motocicletă este invers: schimbarea de viteze se face cu piciorul, iar acceleraţia cu mâna, şi asta îţi cere mult timp ca să te adaptezi. În loc de o frână, ai două. Cu piciorul drept frânezi roata din spate, cu mâna dreaptă roata din faţă. Dacă uiţi şi foloseşti frâna de mână, este posibil să zbori peste ghidon. Şi mai trebuie să te obişnuieşti şi cu pasagerul din spate.

― Joe? Dar mi-am închipuit că va merge cu tine!

― Mi-ar face plăcere să-l pot lua, îi răspunse Larry. Dar în clipa de faţă nu cred că ar accepta el. Tu ce părere ai?

Nadine îl scrută atent pe Joe.

― Nu, zise ea, oftând. S-ar putea să se teamă şi să nu vrea să meargă nici măcar cu mine.

― Dacă acceptă, tu răspunzi de el. Iar eu răspund de amândoi. N-aş vrea să vă văd căzuţi.

― Ţi s-a întâmplat cumva asta chiar ţie, Larry? Erai cu cineva?

― Da, am fost, recunoscu Larry, şi am şi căzut. Dar în momentul respectiv doamna cu care mergeam murise.

― A avut un accident de motocicletă?

Figura Nadinei rămăsese perfect imobilă.

― Nu. Ceea ce s-a petrecut a fost şaptezeci la sută accident şi treizeci la sută sinucidere, aş zice. Tot ceea ce avea ea nevoie să primească din partea mea... prietenie, înţelegere, ajutor... nu primea suficient. Era foarte emoţionat, tâmplele i se zbăteau puternic, i se pusese un nod în piept şi aproape plângea. O chema Rita. Rita Blakemoor. Aş vrea să mă descurc mai bine alături de tine, asta-i tot. Alături de tine şi de Joe.

― Larry, de ce nu mi-ai spus până acum?

― Pentru că-mi face rău să vorbesc despre asta, îi răspunse el simplu. Îmi face foarte rău.

Acesta era adevărul, însă nu întregul adevăr. Mai erau şi visele. Se surprinse întrebându-se dacă şi Nadine avea vise rele ― cu o noapte în urmă, când se trezise pentru o clipă, ea se frământa şi murmura ceva. Dar nu pomenise nimic despre asta. Şi Joe. Avea oare şi Joe coşmaruri? Ei bine, indiferent ce fel de vise aveau ei, neînfricatul inspector Underwood de la Scotland Yard se temea de vise... Iar dacă Nadine cădea de pe motocicletă, ele ar fi putut să-i revină.

― Atunci, plecăm mâine, spuse ea. Iar tu ai să mă înveţi să merg în seara asta.

Dar mai întâi se punea problema să umple cu benzină rezervoarele celor două motociclete alese de Larry. Reprezentanţa avea o pompă, însă în lipsa curentului electric, ea nu putea fi pusă în funcţiune. Descoperi încă un ambalaj de ciocolată lângă placa ce acoperea rezervorul subteran şi deduse că fusese ridicată de curând de inventivul Harold Lauder. Indiferent că era îndrăgostit până peste cap şi mare amator de Payday, Harold îşi câştigase, încă de pe acum, mult respect din partea lui Larry şi chiar simpatie. Larry îşi crease chiar şi o imagine mintală a lui Harold. Probabil în jur de treizeci şi cinci de ani, eventual fermier, înalt şi bronzat, tras la faţă, nu foarte inteligent, dar foarte îndemânatic. Surâse. Alcătuirea unei imagini mintale a unei persoane pe care n-ai văzut-o niciodată este un joc prostesc, pentru că întotdeauna se dovedeşte că nu există nici o legătură între această imagine şi realitate. Toată lumea cunoaşte istoria cu disc-jockeyul de o sută cincizeci de kilograme şi voce ca un fir de subţire.

În timp ce Nadine pregătea o cină rece, Larry scotoci prin împrejurimile reprezentanţei. Pe una dintre laturile clădirii găsi un tomberon mare, din oţel, de care se sprijinea o rangă, iar pe capac, încolăcită, o bucată de furtun de cauciuc.

Iar te-am prins, Harold! Aruncă-ţi o privire, sergent Briggs. Omul nostru a tras nişte benzină din rezervorul subteran, ca să poată porni. Mă surprinde că n-a luat furtunul cu el.

Poate că şi-a tăiat o bucată şi a lăsat doar restul, inspectore Underwood... Îmi cer scuze, dar după aceea a pus-o la gunoi.

Pe toţi zeii, sergent, ai dreptate. Am să te propun spre avansare.

Luă ranga şi furtunul şi le aduse la placa ce acoperea rezervorul.

― Joe, poţi să vii un minut, ca să mă ajuţi?

Băiatul, care mânca biscuiţi cu brânză, îi aruncă o privire bănuitoare.

― Hai, du-te, nu ţi se întâmplă nimic, îl sfătui Nadine calm.

Joe se apropie, târşâindu-şi puţin picioarele.

Larry vârî pârghia în fanta capacului.

― Apasă cu toată greutatea, să vedem dacă reuşim să-l ridicăm, îi zise el.

Pentru o clipă, crezu că băiatul fie nu înţelesese, fie nu voia să se execute. Apoi apucă ranga şi-o împinse în jos. Braţele lui subţiri erau înzestrate cu acel soi de muşchi piperniciţi, dar puternici, pe care aparent îi au toţi muncitorii proveniţi din familii sărace. Placa se mişcă puţin, însă nu suficient pentru ca Larry să-şi poată strecura degetele dedesubtul ei.

― Lasă-te cu totul peste rangă, îl sfătui el.

Băiatul îl studie calm, cu ochii săi pe jumătate sălbăticiţi, apoi se apăsă cu totul pe pârghie, ridicându-şi picioarele de la pământ.

Capacul se ridică ceva mai sus decât prima oară, destul pentru ca Larry să-şi vâre mâinile dedesubt. În timp ce se chinuia să apuce cât mai bine, îi trecu prin minte că, dacă băiatul mai avea aversiune faţă de el, acum era cea mai bună ocazie să şi-o arate. Dacă Joe se ridica de pe pârghie, placa se prăbuşea şi-i reteza toate degetele, în afară de cele mari. Larry constată că şi Nadine era conştientă de acest fapt. Dacă până atunci studiase una dintre motociclete, acum se întorsese şi urmărea atent scena, cu trupul încordat. Ochii ei negri se plimbau de la Larry, care se sprijinea pe un genunchi, la Joe, care-l urmărea pe Larry, apăsând bara. Ochii lui de culoarea apei marine rămâneau impenetrabili. Iar Larry nu reuşea încă să găsească un punct de sprijin.

― Ai nevoie de ajutor? îl întrebă Nadine, a cărei voce, de obicei calmă, căpătase acum tonuri acute.

Transpiraţia îi intra sub pleoape şi încercă să scape de usturime, clipind des. Fără succes. Simţea în nări mirosul benzinei.

― Cred că ne descurcăm, îi spuse Larry, uitându-se ţintă la ea.

Peste câteva clipe, reuşi să-şi ancoreze degetele într-un canal îngust de pe partea din spate a plăcii. Îşi adună întreaga forţă şi ridică placa până reuşi s-o răstoarne, cu un zgomot surd, peste suprafaţa acoperită cu asfalt. Auzi oftatul de uşurare al Nadinei şi zăngănitul răngii pe pavaj. Se şterse pe frunte şi i se adresă băiatului:

― Ai făcut o treabă minunată, Joe. Dacă lăsai chestia aia să cadă, ar fi trebuit să-mi petrec tot restul zilelor trăgându-mi fermoarul cu dinţii. Îţi mulţumesc.

Nu se aştepta la vreun răspuns (decât poate la un urlet nedesluşit, aruncat de Joe în timp ce s-ar fi întors la motociclete), dar acesta pronunţă chinuit, cu voce ruginită:

― Cu plăcele.

Larry şi Nadine avură un schimb rapid de priviri. Femeia părea încântată şi surprinsă, totuşi avea aerul că se aşteptase ― deşi Larry n-ar fi putut preciza ce anume îi sugera aceasta. Era o expresie ce-i amintea ceva, însă îi era imposibil să-şi definească cu exactitate ce.

― Joe, zise el, ai zis cumva "cu plăcere"?

Joe îi confirmă printr-un semn viguros din cap:

― Cu plăcele. Cu plăcele.

Nadine îi zâmbi şi-şi întinse braţele către el.

― Bine, Joe. Foarte, foarte bine.

Joe se apropie de ea şi se lăsă îmbrăţişat. Apoi se întoarse la motocicletele lui, mormăind şi chicotind pentru sine.

― Ştie să vorbească, zise Larry.

― Am bănuit că nu este mut, răspunse Nadine. Dar mă bucur foarte mult să constat că poate fi recuperat. Cred că era nevoie să fim doi. Două jumătăţi. El... vai, nu ştiu.

Larry observă că se înroşise în obraji şi crezu că înţelege de ce. Începuse să introducă furtunul din cauciuc în deschizătura rezervorului şi înţelese, pe neaşteptate, că gestul lui putea fi interpretat drept pantomimă simbolică (şi grosolană). Îşi înălţă iute privirile. Nadine se întoarse, dar nu înainte ca el să remarce cu câtă încordare îl urmărea şi cum i se coloraseră obrajii.

Teama aceea rea îi urcă spre gât şi strigă:

― Pentru numele lui Dumnezeu, Nadine, fii atentă!

Ea se concentrase asupra comenzilor de mână, nu se uita pe unde merge şi înainta şovăitor cu Honda direct spre trunchiul unui pin, cu o viteză de vreo opt kilometri pe oră. Atunci îşi ridică privirea şi scoase un mic ţipăt de spaimă. Coti brusc şi căzu de pe motocicletă. Motorul Hondei se opri.

Larry fugi spre ea, cu sufletul la gură.

― Ai păţit ceva? Nadine? Eşti...

Nadine se ridică încet de jos, cercetându-şi zgârieturile de pe mâini.

― Da, sunt întreagă. Ce proastă am fost, să nu mă uit pe unde merg. Am stricat motocicleta?

― Dă-o-ncolo de motocicletă afurisită, vino să mă uit la mâinile tale!

Scoase din buzunarul pantalonilor o sticlă din plastic cu Bactine spray şi-i dădu pe mâini.

― Tremuri, remarcă ea.

― Lasă-l încolo de tremurat! i-o reteză el, mai dur decât ar fi intenţionat. Uite ce-i, mai bine mergem în continuare pe biciclete. E prea periculos...

― Nici respiratul nu este inofensiv, îi răspunse ea calm. Dar cred că e mai bine dacă Joe merge cu tine, cel puţin la început.

― N-o să vrea...

― Ba cred că da, spuse Nadine, privindu-l în faţă. Şi mai cred că şi tu vrei.

― Bine, acuma gata, ne oprim. S-a făcut întuneric, aproape că nu se mai vede.

― Mai încerc o dată. Oare nu se spune că, dacă un cal te aruncă din şa, trebuie să te urci imediat la loc?

Joe apăru agale, mestecând afine adunate într-o cască de motociclist. Găsise nişte tufişuri de afin sălbatic în spatele magazinului şi culesese, în timp ce Nadine învăţa să meargă pe motocicletă.

― Ba da, recunoscu Larry, învins. Dar am să te rog să fii atentă pe unde mergi.

― Da, domnule. Am înţeles, domnule.

Îl salută, apoi îi zâmbi. Avea un zâmbet minunat, care-i lumina întregul chip. Larry îi răspunse şi el cu un surâs; nu era nimic altceva de făcut. Când zâmbea Nadine, până şi Joe îi răspundea cu un zâmbet.

De astă dată, se învârti de două ori în jurul parcării, apoi ieşi în şosea; intră în curbă puţin prea strâns, şi lui Larry i se făcu din nou inima cât un purice. Dar ea se ajută inteligent de picior, aşa cum o învăţase, şi dispăru curând din vedere. O mai văzu încă trecând cu grijă în treapta a doua şi doar o auzi trecând într-a treia, după ce ajunsese dincolo de prima înălţime a drumului. Motorul motocicletei se auzi din ce în ce mai slab, până se pierdu cu totul. Larry rămase fără astâmpăr în liniştea amurgului, pălmuindu-se din când în când absent după un ţânţar.

Joe trecu din nou prin dreptul lui, mânjit cu albastru pe gură.

― Cu plăcele, zise el, rânjind.

Larry izbuti să-i răspundă cu un zâmbet chinuit. Dacă nu se întorcea curând, avea să plece după ca. Imagini negre, cu Nadine zăcând cu gâtul frânt pe fundul unui şanţ, îi dansau înaintea ochilor.

Tocmai se apropiase de cealaltă motocicletă, cântărind dacă să-l ia sau nu pe Joe cu el, când urechea surprinse din nou vuietul îndepărtat, transformându-se rapid în zgomotul rotund şi regulat al unui motor Honda în viteza a patra. Se relaxă... oarecum, înţelese, cu tristeţe, că nu va fi niciodată absolut liniştit, cât timp o va şti călărind pe monstrul acela.

Curând o văzu şi pe Nadine, care aprinsese farul. Opri chiar lângă el şi stinse motorul.

― Destul de bine, ce părere ai?

― Tocmai mă pregăteam să pornesc după tine. Am crezut că ai avut un accident.

― Într-un fel, am avut. Văzând că Larry se schimbase la faţă, se grăbi să adauge: am mers prea încet când am întors şi am uitat să debreiez. Motorul s-a oprit.

― Aha. Pentru seara asta ajunge, nu?

― Da, se arătă ca de acord. Mă doare şi spatele.

Stătea înfăşurat în pături, gândindu-se dacă ea va veni la el, după ce adoarme Joe, sau dacă s-ar cuveni ca el să se ducă la ea. O dorea şi, judecând după felul cum reacţionase la acea mică pantomimă absurdă cu furtunul de cauciuc, şi ea îl dorea. După o vreme, adormi.

Visă că se pierduse într-un lan de porumb. De undeva se auzea o muzică de chitară. La chitară cânta Joe. Dacă izbutea să-l găsească pe Joe, totul era în regulă. Prin urmare, se luă după sunet, strecurându-se printre şirurile de porumb şi ajungând în cele din urmă într-o poiană neîngrijită. Acolo se găsea o căsuţă, sau mai degrabă un bordei, a cărui verandă era susţinută de stâlpi hidraulici ruginiţi. Dar nu Joe era cel ce cânta la chitară, cum era posibil aşa ceva? Joe îl ţinea de mâna stângă şi Nadine de dreapta. Se aflau alături de el. La chitară cânta o bătrână, în stil spiritual amestecat cu jazz, care-l făcu pe Joe să zâmbească. Bătrâna era de culoare şi stătea în verandă, iar lui Larry îi trecu prin minte că avea înaintea ochilor cea mai bătrână femeie pe care o văzuse vreodată. Exista un anume lucru în această fiinţă care-l făcea să se simtă în largul lui... la fel cum maică-sa îl făcea să se simtă în largul lui odinioară, când era foarte mic, iar ea îl strângea pe neaşteptate în braţe şi-i zicea: Pe cine avem noi aici, pe cel mai bun băieţel, cel mai bun băieţel al lui Alice Underwood.

Bătrâna se opri din cântat şi îi privi.

Ei, ia te uită, am musafiri. Veniţi mai aproape, ca să vă văd mai bine, ochii mei nu mai sunt ca pe vremuri.

Se apropiară atunci, ţinându-se tustrei de mână, iar Joe atinse în treacăt un cauciuc vechi atârnat în chip de leagăn, provocând o uşoară mişcare pendulară. Umbra în formă de covrig a cauciucului aluneca încolo şi încoace pe pământul acoperit cu buruieni. Se aflau în mijlocul unei mici poieni, o insulă într-o mare de porumb. Spre nord pornea un drum negru, vizibil doar până la un punct.

N-ai vrea să faci o încercare pe cutia asta veche a mea ? i se adresă femeia lui Joe, iar acesta se apropie nerăbdător şi primi din mâinile ei noduroase vechea chitară. Începu să cânte melodia pe care o ascultaseră mergând prin lan, dar mai bine şi mai repede decât bătrâna.

Fie binecuvântat, cântă bine. Io sunt prea bătrână. Degetele nu mă mai duc acum atât de repede. Din cauza reumatismului. Dar în 1902 am cântat în County Half. Eu am fost primul negru care a cântat acolo, chiar primul.

Nadine o întrebă cine era. Se aflau într-un loc atins de veşnicie, unde soarele părea să rămână nemişcat într-un punct de unde ar mai fi fost o oră până să se facă întuneric, iar umbra leagănului mişcat de Joe se plimba mereu, înainte şi înapoi, peste curtea năpădită de buruieni. Larry şi-ar fi dorit să rămână aici pentru totdeauna, el şi cu familia lui. Aici era un loc bun. Omul fără faţă nu avea să-i descopere niciodată aici, pe el, pe Joe sau pe Nadine.

Mi se spune Mother Abagail. Cred că sunt cea mai bătrână femeie din estul Nebraskăi, dar sunt încă în stare să-mi coc singură pâinea. Să vii să mă vezi cât de repede poţi. Trebuie să plecăm înainte să prindă el de veste.

Un nor acoperi soarele. Leagănul se opri din mişcare. Joe se opri din cântat cu o disonanţă, iar Larry simţi cum i se zburleşte părul în cap. Bătrâna păru să nu bage de seamă.

Înainte să prindă el de veste? întrebă Nadine, iar Larry ar fi dat orice să poată vorbi, s-o poată convinge să-şi ia întrebarea înapoi înainte de a scăpa de sub controlul lor şi a le provoca cine ştie ce rău.

Omul Întunecat. Slujitorul diavolului. Între noi şi el se află Rockies, slavă Domnului, dar munţii nu vor reuşi să-l ţină în loc. De aceea trebuie să fim alături unii de ceilalţi. În Colorado. Dumnezeu mi s-a arătat într-un vis şi mi-a numit locul. Dar trebuie să ne grăbim, să ne grăbim cât putem, în orice caz. Aşa că să veniţi să mă vedeţi. Mai vin şi alţii.

Nu, îi răspunse Nadine cu o voce rece şi înspăimântătoare. Noi mergem în Vermont, nu mai departe. Doar până în Vermont... e o călătorie scurtă.

Călătoria ta va fi mai îndelungată decât a noastră, dacă nu te descotoroseşti de puterile lui, răspunse bătrâna din visul lui Larry. O contempla pe Nadine cu mare tristeţe. Cel ce se află alături de tine ar putea fi un om bun, femeie. El vrea să se desăvârşească. De ce nu vrei să-i porţi credinţă, în loc să te foloseşti de el?

Nu! Noi mergem în Vermont, în VERMONT!

Bătrâna se uită la Nadine cu milă. Ai să ajungi drept în iad dacă nu te păzeşti cu multă grijă, fiică a Evei. Iar când vei ajunge acolo, ai să vezi că iadul este rece.

Visul se întrerupse chiar atunci, desfăcându-se în bucăţi de întuneric care-l înghiţiră. Dar ceva îl pândea din întuneric. Era rece şi nemilos, iar curând avea să-i vadă şi dinţii rânjiţi.

Însă înainte să se petreacă acest lucru se trezi. În urmă cu o jumătate de oră se luminase de ziuă, dar lumea zăcea învăluită într-o ceaţă albă şi deasă, care avea să dispară de îndată ce soarele mai urca puţin pe cer. Clădirea reprezentanţei Honda se ridica din ceaţă ca prora unei nave stranii, construite din ciment şi nu din lemn.

Lângă el se afla cineva şi constată că nu Nadine era cea care venise alături de el în timpul nopţii, ci Joe. Băiatul stătea întins lângă el, cu degetul mare vârât în gură, tremurând în somn, ca şi cum propriul lui coşmar ar fi pus stăpânire asupră-i. Larry se întrebă dacă visele lui Joe erau chiar atât de diferite de ale lui... Rămase întins pe spate, privind în ceaţa lăptoasă şi gândindu-se la asta până se treziră şi ceilalţi, peste o oră.

Ceaţa dispăruse suficient cât să poată porni la drum imediat după micul dejun. Îşi împachetară bagajele şi le încărcară pe motociclete. După cum bănuise şi Nadine, Joe nu se împotrivi câtuşi de puţin să călătorească în spatele lui Larry; de fapt, încălecă pe motocicleta lui Larry fără să fie nevoie de invitaţie.

― Încet, repetă Larry pentru a patra oară. Nu trebuie să ne grăbim şi să riscăm să facem un accident.

― Bine, spuse Nadine. Sunt foarte nerăbdătoare. E ca şi cum am pleca într-o aventură!

Îi zâmbi, dar Larry nu reuşi să-i răspundă la fel. Rita Blakemoor spusese ceva asemănător când plecaseră din New York City. Spusese ceva de genul ăsta cu doar două zile înainte să moară.

La prânz, poposiră la Epsom, mâncând şuncă prăjită din conservă şi bând oranjadă cu sifon, chiar sub copacul sub care adormise Larry şi unde Joe venise lângă el, cu cuţitul în mână. Larry constată cu uşurare că mersul pe motocicletă nu era nici pe departe atât de îngrozitor pe cât îşi imaginase el; reuşeau să scoată nişte medii de viteză destul de bune aproape peste tot şi, chiar şi atunci când erau nevoiţi să străbată satele, nu aveau decât să se strecoare pe trotuare, mergând cu motocicletele la pas. Nadine era extrem de precaută şi reducea mult viteza în curbele lipsite de vizibilitate şi nu-l îndemna pe Larry să se grăbească, peste cei patruzeci de kilometri la oră menţinuţi constant, nici măcar când drumul era absolut liber. Îşi făcu socoteala că, dacă nu se strica vremea, puteau ajunge la Stovington pe 19.

Se opriră pentru cină la vest de Concord, unde Nadine susţinu că puteau să aleagă o rută mai directă decât aceea a lui Lauder şi Goldsmith, pornind direct pe autostrada 1-89.

― Vom întâlni multe blocaje de trafic, îi spuse Larry, circumspect.

― Putem să ne croim drum, ocolind obstacolele, îi răspunse ea, încrezătoare, iar dacă va trebui, o luăm prin mijloc. Cel mai rău lucru care ni se poate întâmpla este să fim nevoiţi să ne întoarcem până la următoarea ieşire de pe autostradă şi să parcurgem o bucată pe un drum secundar.

Făcură o încercare în următoarele două ore după cină şi dădură peste un blocaj ce ocupa de la un capăt la celălalt toate firele de circulaţie spre nord. La mică distanţă dincolo de Warner, un automobil şi rulota pe care o tracta se răsuciseră, la un unghi de nouăzeci de grade; şoferul şi soţia lui, morţi de mai multe săptămâni, zăceau ca nişte saci de grâu pe locurile din faţă ale maşinii lor.

Unindu-şi forţele, cei trei reuşiră să treacă motocicletele peste furca de prindere dintre maşină şi rulotă. Apoi, rămaseră pe loc, fiind prea obosiţi ca să plece mai departe; în noaptea aceea, Larry nu se mai gândi dacă să se ducă sau nu la Nadine, care-şi întinsese păturile la câţiva metri distanţă de locul ales de el (băiatul dormea între ei). În noaptea respectivă era atât de obosit, încât nu reuşi decât să adoarmă.

În după-amiaza următoare, întâlniră un blocaj care nu putea fi ocolit. Un camion trăgând după el o remorcă se răsturnase, iar vreo şase maşini îl ciocniseră din spate. Din fericire, nu se aflau decât la şase kilometri dincolo de ieşirea pentru Enfield. Se întoarseră până acolo, coborâră pe rampele de ieşire de pe autostradă şi apoi, simţindu-se obosiţi şi descurajaţi, se odihniră douăzeci de minute în parcul oraşului Enfield.

― Cu ce te-ai ocupat tu înainte, Nadine? se interesă Larry. Avea în gând expresia din ochii ei atunci când Joe vorbise, în sfârşit (băiatul adăugase între timp la vocabularul lui curent "Larry, Nadine, mulţumesc" şi "plec baie"), iar acum îndrăzni să ghicească pornind chiar de la asta. Ai fost cumva învăţătoare?

Ea îl privi, surprinsă.

― Da, ai intuit foarte bine.

― Copii mici?

― Corect, am predat la copii de clasele întâi şi a doua.

Aceasta explica în parte refuzul ei categoric de a-l părăsi pe Joe. Cel puţin din punct de vedere mintal, băiatul suferise un proces de regres, ajungând la nivelul unui copil de şapte ani.

Cum de ai ghicit?

― Cu un timp în urmă, am fost prieten cu o logopedă din Long Islandei explică Larry. Ştiu că sună exact ca începutul unui banc din acelea complicate, de-ale newyorkezilor, dar e adevărul adevărat. Era angajată în sistemul şcolar Ocean View. Clase mici. Copii cu defect de vorbire, gură de lup, buză de iepure, copii surzi. Ea povestea că a rezolva defectele de vorbire în cazul copiilor mici echivala cu a le oferi un mod alternativ de a pronunţa corect sunetele. Le arăţi, îi pui să pronunţe cuvântul. Le arăţi, îi pui să pronunţe cuvântul. Şi aşa mai departe, până ce în mintea copilului se declanşează un resort. Iar când vorbea despre declanşarea acelui resort, avea exact aceeaşi figură ca a ta, când Joe a spus "cu plăcele".

― Aşa s-a întâmplat? Zâmbi puţin melancolic. Îi iubeam pe micuţi. O parte dintre ei aveau mici probleme psihice, dar la o vârstă fragedă, nimeni nu este în mod irevocabil pierdut. Cei mici sunt singurele fiinţe cu adevărat bune.

― O idee destul de romantică, nu?

Ea ridică din umeri.

― Copiii sunt buni. Iar dacă lucrezi cu ei, ajungi inevitabil un romantic. Ceea ce nu este chiar atât de rău. Prietena ta, logopeda, nu era mulţumită de munca ei?

― Ba da, îi plăcea munca aceea, se arătă Larry de acord. Ai fost căsătorită? Înainte?

Iată, pronunţase din nou cuvântul acesta simplu, omniprezent, înainte. Deşi nu era compus decât din câteva sunete, devenise atotcuprinzător.

― Căsătorită? Nu. N-am fost căsătorită niciodată. Îşi recăpătase aerul nervos. Sunt o tipică învăţătoare care a rămas fată bătrână, mai tânără decât par, dar mai bătrână decât mă simt eu însămi. Am treizeci şi şapte de ani. Dintr-un reflex pe care nu şi-l putu stăpâni, Larry îşi îndreptă ochii spre păr, iar ea făcu un gest de confirmare a mesajului, ca şi cum el ar fi spus ceva. Părul bunicii mele era complet alb încă înainte să împlinească patruzeci de ani. Eu sper să rezist minimum cinci ani mai mult decât ea.

― Unde ai predat?

― Într-o mică şcoală particulară din Pittsfield. O şcoală exclusivistă. Ziduri cu iederă, cele mai noi echipamente sportive. Nimănui nu-i păsa de recesiune, cuvântul de ordine era cu toată viteza, înainte. Parcul de maşini era alcătuit din două Thunderbirduri, trei Mercedes-Benzuri, câteva Lincolnuri şi un Chrysler Imperial.

― Probabil că erai foarte bună.

― Da, cred că eram, spuse ea simplu, apoi zâmbi. Acum nu mai contează prea mult.

Îşi puse un braţ pe umărul ei. Nadine tresări uşor şi Larry o simţi încordându-se. Mâna şi umărul ei erau calde.

― Aş prefera să nu faci asta, îi spuse ea, jenată.

― Nu vrei să te ating?

― Nu. Nu vreau.

Surprins, îşi retrase braţul. De fapt, ea îl dorea, asta era toată chestia; simţea undele slabe, dar foarte elocvente, ale dorinţei ei. Se înroşise foarte tare în obraji şi privirile ei căutau cu disperare în jos, spre poale, unde mâinile i se frământau ca doi păianjeni furioşi. Ochii îi străluceau, ca şi cum ar fi fost doar la un pas de lacrimi.

― Nadine...

(scumpa mea, tu eşti?)

Nadine îşi ridică privirile spre el şi Larry îşi dădu seama că trecuse de pragul lacrimilor. Chiar când Nadine se pregătea să-i vorbească, îşi făcu apariţia Joe, purtându-şi cutia de chitară într-o mână. Îl întâmpinară cu priviri vinovate, de parcă ar fi fost surprinşi asupra unui fapt reprobabil, şi nu susţinând o simplă conversaţie.

― Doamnă, rosti Joe, ca şi cum ar fi dorit să participe şi el la conversaţie.

― Cum? întrebă Larry, uimit şi neînţelegând prea bine ce se întâmplă.

― Doamnă! repetă Joe, arătând cu degetul mare peste umăr.

Larry şi Nadine se uitară unul la celălalt.

Pe neaşteptate, răsună o a patra voce, înaltă şi sugrumată de emoţie, la fel de neaşteptată pe cât ar fi fost vocea lui Dumnezeu.

― Mulţumesc Cerului! striga. Mulţumesc Cerului!

Se ridicară în picioare: o femeie se îndrepta spre ei, aproape fugind, zâmbind şi plângând în acelaşi timp.

― Cât mă bucur să vă văd, spuse ea. Nici nu ştiţi cât mă bucur să vă văd şi mulţumesc Cerului...

Se clătină şi probabil ar fi leşinat dacă Larry nu ar fi susţinut-o, până să-i treacă ameţeala. Părea să aibă în jur de douăzeci şi cinci de ani. Purta bluejeanşi şi o bluză albă şi simplă, din bumbac. Era palidă, iar ochii ei albaştri aveau o privire de o fixitate neobişnuită. Îl privea insistent pe Larry, ca şi cum s-ar fi străduit să se convingă că nu era vorba de o halucinaţie, că se afla cu adevărat înaintea ei.

― Eu sunt Larry Underwood, se prezentă el. Doamna este Nadine Cross, iar băiatului îi spunem Joe. Suntem fericiţi să te întâlnim.

Femeia continuă să-l scruteze câteva clipe, apoi, fără să spună nimic, se îndepărtă de el şi se apropie de Nadine.

― Sunt atât de încântată..., începu ea,... atât de încântată să vă întâlnesc. Se poticni puţin. Vai, Doamne, sunteţi cu adevărat oameni?

― Da, confirmă Nadine.

Femeia o prinse pe Nadine în braţe şi suspină. Nadine o susţinu. Joe rămăsese în mijlocul străzii, lângă un camion, cu chitara într-o mână şi cu degetul mare de la cealaltă mână în gură. În cele din urmă se apropie de Larry şi-şi ridică privirile spre el. Larry îl luă de mână. Rămaseră astfel, într-o postură solemnă, urmărindu-le pe cele două femei. Aşa se desfăşură întâlnirea lor cu Lucy Swann.

Lucy se arătă imediat dornică să-i însoţească atunci când îi spuseră încotro se îndreptau şi că aveau motive să spere că acolo se mai aflau cel puţin alte două persoane în afara lor, poate chiar mai multe. Larry îi găsi un rucsac de dimensiuni medii în magazinul Enfield Sporting Goods, iar Nadine o însoţi la casa ei de la marginea oraşului, ca s-o ajute să împacheteze... două schimburi de haine, lenjerie, o pereche de pantofi de rezervă, o haină de ploaie. Şi fotografii ale soţului şi ale fiicei ei, care muriseră.

Înnoptară într-un oraş numit Quechee, după ce trecuseră graniţa Vermontului. Lucy Swann le spuse povestea ei ― scurtă şi simplă ―, nu foarte diferită de cele pe care aveau să le audă şi de acum înainte. Le vorbi despre durerea ei şi despre şocul care o târâse până doar la un pas de nebunie.

Soţul ei se îmbolnăvise pe 25 iunie, iar fiica ei cu o zi mai târziu. Se ocupase de ei cât putuse mai bine, aşteptându-se să se îmbolnăvească şi ea de Horcăitură, după cum denumiseră boala în acel colţ din New England. În 27, când soţul ei intrase în comă, Enfield era aproape izolat de lumea din afară. Recepţia posturilor de televiziune se făcea tot mai prost, din cauza petelor şi a ciudăţeniei imaginilor. Oamenii mureau ca muştele. În ultima săptămână, văzuseră teribile mişcări de trupe în zona autostrăzii, dar nimeni nu se interesa de un loc atât de neînsemnat ca Enfield, New Hampshire. Soţul ei se stinsese în zorii zilei de 28 iunie. Fiica ei avusese o perioadă mai bună în ziua de 29, după care starea ei se înrăutăţise dramatic în aceeaşi scară. Murise în jurul orei 11. Până pe 3 iulie, toată lumea din Enfield murise, cu excepţia ei şi a unui bătrân, Bill Dadds. Şi Bill fusese bolnav, dar aparent se înzdrăvenise. Apoi, în dimineaţa Zilei Independenţei, îl descoperise pe Bill mort, în mijlocul lui Main Street, umflat şi negru, aşa cum se întâmplase cu toţi ceilalţi.

Stăteau toţi patru în jurul focului şi Lucy povestea.

― Atunci i-am înmormântat pe ai mei şi pe Bill. Mi-a luat o zi întreagă, dar i-am dus pe toţi la locul de odihnă. După care m-am gândit că aş face bine să plec la Concord, unde locuiau mama şi tatăl meu. Dar pur şi simplu... n-am mai ajuns s-o fac. Se uită rugător la ceilalţi. Credeţi că am făcut rău? Credeţi că i-aş mai fi găsit în viaţă?

― Nu, îi răspunse Larry. Este exclus ca imunitatea să fi fost direct ereditară. Mama mea...

Rămase cu privirea aţintită în foc.

― Wes şi cu mine am fost nevoiţi să ne căsătorim, spuse Lucy. Asta s-a întâmplat în vara de după absolvirea liceului, în 1984. Mama şi cu tata s-au opus. Ei ar fi vrut să plec undeva şi să nasc fetiţa, apoi s-o las să fie adoptată. Dar eu n-am vrut. Mama a zis că totul se va sfârşi printr-un divorţ. Tata a zis că Wes n-a fost niciodată bun de nimic şi va rămâne mereu un leneş. Eu nu le-am răspuns decât atât: "S-ar putea să aveţi dreptate, dar trebuie să vedem ce se va întâmpla." Pur şi simplu am vrut să-mi încerc norocul. Înţelegeţi?

― Da, îi răspunse Nadine.

Stătea chiar lângă Lucy, privind-o cu multă compătimire.

― Aveam o casă mică şi frumoasă; nu mi-am imaginat vreodată că se va sfârşi în acest fel, spuse Lucy oftând, gata să izbucnească în lacrimi. Am făcut casă bună, noi trei. Marcy a fost aceea care l-a făcut pe Wes să se aşeze. Se uita la copil ca la soare. După el...

― Stai cuminte, o potoli Nadine. Toate astea s-au petrecut înainte.

Iar îmi iese în cale cuvântul ăsta, se gândi Larry. Un cuvânt mic, format doar din câteva sunete.

― Da, acum mi-a trecut. Şi cred că aş fi reuşit să ies la suprafaţă. Oricum, eram pe calea cea bună, înainte să înceapă să mă chinuie visele alea rele.

― Ce vise? tresări Larry.

Nadine îl urmărea pe Joe. Cu o clipă mai devreme, băiatul moţăia în apropierea focului. Acum o privea ţintă pe Lucy, cu ochi strălucitori.

― Vise rele, coşmaruri, spuse Lucy. Nu sunt întotdeauna la fel. De obicei se face că mă urmăreşte un bărbat, dar nu pot niciodată să-mi dau seama exact cum arată, pentru că este înfăşurat într-o, cum îi zice, într-o mantie. Şi stă ascuns printre umbre şi în locuri tainice. Se cutremură. Am ajuns în asemenea hal, încât mi-era şi teamă să mă mai culc. Dar de acum poate că...

― Omul niegrru! strigă Joe pe neaşteptate, atât de aprig că tuturor le săltă inima din loc. Apoi sări în picioare şi-şi întinse braţele, cu degetele transformate în gheare. Omul niegrru! Vise rele! Urmăreşte! Mă urmăreşte! Mă sparie!

Se strânse lângă Nadine, privind speriat în întuneric.

Se aşternu liniştea.

― Mi se pare o nebunie, zise Larry, apoi se opri.

Toţi se uitau la el. Pe neaşteptate, întunericul deveni compact, iar Lucy căpătă iar o privire rătăcită.

Larry făcu un efort să continue:

― Lucy, visezi vreodată... ei bine, visezi un loc din Nebraska?

― Într-o noapte, am avut un vis cu o negresă bătrână, mărturisi Lucy, dar n-a ţinut prea mult. Îmi zicea ceva de felul că să mă duc s-o văd. După aceea se făcea că mă întorsesem la Enfield şi că... individul ăla îngrozitor mă fugărea. Apoi m-am trezit.

Larry o privea cu o asemenea insistenţă, încât ea se îmbujoră şi-şi coborî privirile. Atunci Larry i se adresă lui Joe:

― Joe, tu visezi vreodată... hm, porumb? O bătrână? O chitară?

Joc se uita la el din braţele Nadinei, fără să răspundă.

― Lasă-l în pace, îl indispui şi mai tare, interveni Nadine, deşi tocmai ea avea aerul că s-a indispus.

Sau aşa i se păru lui Larry.

― O casă, Joe? O căsuţă cu veranda susţinută de nişte stâlpi?

I se păru că vede o licărire în ochii lui Joe.

― Încetează, Larry! strigă Nadine.

― Un leagăn, Joe? Un leagăn făcut dintr-un cauciuc?

Deodată, Joe se zvârcoli în braţele Nadinei, îşi trase degetul din gură. Nadine încercă să-l ţină, dar Joe se smulse.

― Leagănul! strigă Joe exaltat. Leagănul! Leagănul! Arătă cu degetul întâi spre Nadine, apoi spre Larry. Ea! Tu! Mulţi!

― Mulţi? îl iscodi Larry, dar Joe se potolise din nou.

Lucy Swann era uluită.

― Leagănul, spuse ea. Şi eu mi-aduc aminte de un leagăn. I se adresă lui Larry. Oare de ce avem aceleaşi vise cu toţii? Oare ne transmite cineva ceva anume?

― Nu ştiu. Dar tu n-ai avut asemenea vise? o întrebă el pe Nadine.

― Eu nu visez, îi răspunse ea tăios, pentru a-şi coborî apoi imediat privirile.

Minţi. Dar oare din ce cauză? gândi Larry.

― Nadine, dacă tu..., începu el.

― Ţi-am spus doar că nu visez! strigă Nadine ascuţit, aproape isteric. De ce nu mă laşi în pace? Trebuie neapărat să mă necăjeşti?

Se ridică în picioare şi plecă de lângă foc, aproape în fugă.

Lucy se uită nesigur în urma ei, apoi se ridică şi ea.

― Mă duc după ea.

― Da, n-ai face rău. Joe, rămâi cu mine, okay?

― Kay, spuse Joe, începând să desfacă încuietorile cutiei în care se afla chitara.

După zece minute, Lucy şi Nadine se întoarseră. Larry îşi dădu seama că plânseseră amândouă, dar acum păreau împăcate.

― Îmi pare rău, se scuză Nadine. Mi se întâmplă din cauză că sunt tot timpul nervoasă. Răbufnesc în cele mai neaşteptate momente.

― Nu face nimic.

Subiectul n-a mai fost reluat. Îl ascultară în schimb pe Joe interpretându-şi repertoriul. Începuse să cânte cu adevărat foarte bine, iar printre ţipete şi mormăituri se auzeau şi fragmente de versuri pronunţate corect.

În cele din urmă adormiră, Larry într-o parte, Nadine în partea opusă, iar Joe şi Lucy între ei.

Lui Larry i se arătă în vis mai întâi Omul Întunecat, pe o înălţime, apoi bătrâna negresă, în veranda ei. Doar că în acest al doilea vis ştia că omul cel negru vine ― călcând cu paşi mari peste porumb, croindu-şi drum cu coasa lui strâmbă, arborând teribilul lui rânjet imobil, care parcă îi fusese lipit pe faţă ― şi se apropie tot mai mult.

Larry se trezi în miez de noapte, cu respiraţia tăiată, încremenit de spaimă. Ceilalţi dormeau ca nişte pietre. Într-un fel sau altul, bănuise în vis felul cum avea să se termine. Omul Întunecat nu venise cu mâna goală. Pe braţele lui, purtat ca o ofrandă printre tulpinile de porumb, se afla trupul descompus al Ritei Blakemoor; cadavrul era acum ţeapăn şi umflat, cu pielea smulsă de marmote şi de nevăstuici. O acuzaţie mută ce urma să-i fie azvârlită la picioare pentru ca să-i cunoască şi ceilalţi vinovăţia, să se afle fără vorbe că el, Larry, nu era un băiat de treabă, că-i lipsea ceva, că era păgubos şi profitor.

Într-un târziu îl fură din nou somnul şi dormi fără vise până a doua zi la ora 7, când se sculă ţeapăn, îngheţat, flămând şi simţind nevoia stringentă să meargă la toaletă.

― Vai, Doamne, rosti Nadine inexpresiv.

Larry îi adresă o privire, constatând că disperarea ei era atât de mare că nu mai lăsa loc şi lacrimilor. Obrajii îi erau palizi, iar ochii ei frumoşi se înneguraseră şi-şi pierduseră strălucirea.

Era ora 7.15, în ziua de 19 iulie, iar umbrele erau foarte lungi. Călătoriseră, nu făcuseră decât pauze de câte cinci minute, iar prânzul, pe care îl luaseră la Randolph, nu durase decât o jumătate de oră. Nici unul dintre ei nu se plânsese, deşi, după şase ore petrecute pe motocicletă, Larry amorţise şi simţea dureri şi înţepături în tot corpul.

Acum se înşiraseră cu toţii înaintea unui gard din fier forjat. Dedesubtul şi în spatele lor se întindea Stovington, care nu se schimbase prea mult faţă de cum îl ştia Stu Redman din ultimele zile pe care le petrecuse în Centrul Epidemiologic. Dincolo de gard şi de peluza ce fusese bine îngrijită odinioară, dar care acum se sălbăticise şi era presărată cu beţe şi frunze aduse de furtuni, se afla instituţia însăşi; pe lângă parter şi cele două etaje, o parte a ei se afla îngropată sub pământ, presupuse Larry.

Locul se înfăţişa pustiu, tăcut şi gol.

În mijlocul gazonului se afla un indicator, pe care se putea citi:

CENTRUL DE CONTROL EPIDEMIOLOGIC

STOVINGTON

INSTITUŢIE GUVERNAMENTALĂ!

VIZITATORII TREBUIE SĂ SE PREZINTE LA BIROUL DE RECEPŢIE

Lângă acesta se afla un al doilea anunţ, pe care-l cercetară cu mult mai mult interes:

US 7 SPRE RUTLAND

US 4 SPRE SCHUYLERVILLE

US 29 SPRE 1-87

1-87 SUD SPRE 1-90

1-90 VEST

TOŢI CEI DE AICI SUNT MORŢI

PORNIM CĂTRE VEST SPRE NEBRASKA

VENIŢI PE URMELE NOASTRE

FIŢI ATENŢI VOM LĂSA ŞI ALTE MESAJE

HAROLD EMERY LAUDER

FRANCES GOLDSMITH

STUART REDMAN

GLENDON PEQUOD BATEMAN

8 IULIE 1990

― Harold, băiete, murmură Larry. De-abia aştept să-ţi strâng mâna şi să-ţi fac cinste cu o berc... sau cu o ciocolată Paydey.

― Larry! ţipă Lucy.

Nadine leşinase.

CAPITOLUL 45

FEMEIA ieşi anevoie pe verandă la ora 10.40, în dimineaţa de 20 iulie, ducându-şi cu ea cafeaua şi pâinea prăjită, aşa cum făcea în fiecare zi în care termometrul Coca-Cola din fereastră arăta peste zece grade. Era miez de vară, cea mai frumoasă vară din 1955 până acum, din câte îşi amintea Mother Abagail, 1955 fiind anul când mama ei murise la venerabila vârstă de nouăzeci şi trei de ani. Păcat că în jur n-au mai rămas prea mulţi oameni care să se bucure de splendoarea asta, cugetă ea, în timp ce se aşeza grijuliu în balansoarul fără cotiere. Dar oare se bucuraseră, vreodată? Unii da, desigur; tinerii îndrăgostiţi, şi bătrânii, ale căror oase îşi amintesc prea bine coasa îngheţată a iernii. Însă cei mai mulţi dintre oameni, tineri, între două vârste ori bătrâni, se stinseseră. Dumnezeu aruncase o osândă aspră asupra stirpei omeneşti.

Unii ar putea să pledeze împotriva unei judecăţi atât de nemiloase, dar Mother Abagail nu făcea parte dintre ei. Dumnezeu mai făcuse asta odinioară, cu apa, iar într-o bună zi, o va face şi cu focul. Nu era căderea ei să-l judece pe Cel de Sus, deşi i-ar fi convenit ca El să nu-i fi dat să bea din cupa aceea amară. Iar când era vorba de judecată, se mulţumea cu răspunsul dat de Dumnezeu lui Moise din para de foc, atunci când Moise considerase că se cuvine să-L întrebe. Cine eşti Tu? întrebase Moise, iar Domnul îi răspunsese, din para aceea, cât se poate de dezinvolt: Eu sunt Cel ce sunt. Cu alte cuvinte, ia nu mai pierde vremea pe aici, măi, Moise, pune-te pe roate şi ia-o din loc.

Râse cu respiraţia întretăiată, clătină din cap şi-şi înmuie bucata de pâine prăjită în ceaşca mare de cafea până ce se făcu suficient de moale să o poată mesteca. Trecuseră şaisprezece ani de când îşi luase bun rămas de la cel din urmă dinte. Ieşise din pântecele maicii ei fără un dinte în gură şi tot aşa avea să se întoarcă în pământ. Molly, strănepoata ei, şi soţul acesteia îi făcuseră cadou un set de dinţi falşi de Ziua Mamei, exact după un an, când împlinise şi ea însăşi nouăzeci şi trei de ani, dar dinţii aceştia o jenau la gingii şi nu-i purta decât atunci când ştia că o vizitează Molly şi Jim. Atunci îi scotea din cutia lor ascunsă într-un sertar, îi spăla bine şi-i punea în gură. Iar dacă îi rămânea timp, înainte de sosirea celor doi, se strâmba în oglinda pătată de la bucătărie, mormăia printre cele două şiruri de dinţi falşi, mari şi albi, şi râdea de se prăpădea. Arăta ca un aligator din aceia negri şi bătrâni de la Everglades.

Era sleită de puteri şi bătrână, dar mintea-i rămăsese limpede. O chema Abagail Freemantle, născută în 1882, aşa cum o dovedea şi certificatul de naştere. Văzuse nu puţine lucruri la viaţa ei, însă nimic nu se compara cu întâmplările din ultima lună. Nu, aşa ceva nu mai pomenise, şi se apropia vremea ca să fie şi ea prinsă în vârtej, lucru care o nemulţumea profund. Era bătrână. Nu dorea decât să se odihnească şi să se bucure de trecerea anotimpurilor până în clipa când Dumnezeu se va plictisi s-o mai vadă învârtindu-se prin jurul casei şi o va chema înapoi, la Ceruri. Dar ce se întâmpla atunci când îi puneai o întrebare lui Dumnezeu? Răspunsul pe care-l primeai era Eu sunt Cel ce sunt, şi cu asta, basta. Când propriul Lui Fiu s-a rugat să-i fie luată cupa de la buze. Domnul nici măcar nu I-a răspuns... iar de ea ce să mai zică, situaţia nu se putea compara în nici un fel. Ea nu era decât o păcătoasă de duzină, iar noaptea, când se stârnea vântul şi bătea prin porumb, se înfiora la gândul că Dumnezeu privise din tărie către bebeluşul care ieşise dintre picioarele maică-sii pe la începutul lui 1882 şi îşi zisese: Trebuie s-o ţin pe pământ până la o vârstă venerabilă. Are o misiune în 1990, după ce se vor întoarce nenumărate file de calendar.

Răgazul petrecut aici, la Hemingford Home, se apropia de sfârşit, apoi avea să înceapă ultima ei lucrare, în Vest, lângă Rocky Mountains. El îl pusese pe Moise să se caţăre pe munţi, iar pe Noe să construiască arca; îl văzuse pe propriul Lui Fiu răstignit pe Cruce. Cât putea Lui să-l pese de spaima teribilă ce i-o provoca lui Abby Freemantle omul fără faţă, cel ce o pândea din vise?

De văzut nu-l vedea niciodată; nici nu avea nevoie. Era o umbră trecând prin lanul de porumb pe la prânz, o adiere de vânt rece, un cârd de corbi holbându-se la tine de pe sârmele de telefon. În vocea lui se strecurau toate sunetele ce-o înspăimântau ― când îi vorbea încet, glasul îi semăna cu rosul carilor în lemnul scărilor, anunţând că în curând va muri cineva drag; iar când vorbea tare, ai fi zis că este bubuitul tunetului, rostogolindu-se printre norii veniţi dinspre vest ca furia clocotitoare a Armaghedonului. Alteori nu se auzea nici un fel de zgomot în afara şuieratului pustiu al vântului de noapte printre frunzele porumbului, iar atunci era cel mai rău, pentru că atunci omului fără faţă îi lipsea doar puţin ca să pară Dumnezeu Atotputernic; în clipele acelea îi părea că ar fi fost destul să întindă mâna ca să atingă îngerul negru ce zburase tăcut deasupra Egiptului, ucigându-i pe primii născuţi din toate casele al căror toc de uşă nu era mânjit cu sânge. Asta o înspăimânta mai mult decât orice. Teama o făcea să se întoarcă la vârsta copilăriei şi atunci înţelegea că, în vreme ce alţii ştiau că există şi se temeau de el, numai ea avea viziunea limpede a puterilor lui infernale.

― Vai de mine şi de mine! se văită ea.

Îşi vârî ultima bucată de pâine prăjită în gură. Se balansă cu scaunul, bându-şi cafeaua. Era o zi senină, minunată, şi trupul nu-i dădea o bătaie de cap deosebită; înălţă o scurtă rugăciune de mulţumire pentru ceea ce avea. Dumnezeu e mare, Dumnezeu e bun; chiar şi cel mai mic copil putea învăţa aceste cuvinte, care cuprindeau întreaga lume şi tot ceea ce exista pe lume, bun şi rău.

― Dumnezeu e mare, spuse Mother Abagail, Dumnezeu e bun. Îţi mulţumesc pentru lumina soarelui. Pentru cafea. Pentru că am reuşit să mă uşurez ieri seara, ai avut dreptate, curmalele mi-au făcut bine, Doamne, dar tare nu-mi plac. Mai am şi pretenţii! Dumnezeu e mare...

Cafeaua ei aproape se terminase. Lăsă ceaşca jos şi se legănă, cu faţa ridicată către soare, aidoma cine ştie cărei roci vii şi stranii, brăzdate cu vine de cărbune. Aţipi, apoi adormi de-a binelea. Inima femeii, cu pereţi măcinaţi, ajunşi aproape la fel de subţiri ca foiţa, continua să bată ca un ceasornic, aşa cum făcea de treizeci şi nouă de mii şase sute treizeci de zile. Ca un copil stând în pătuţul lui, ar fi trebuit să-ţi lipeşti palma de pieptul ei ca să fii sigur că, de fapt, respiră.

Dar zâmbetul nu-i dispăruse de pe faţă.

Lucrurile se schimbaseră mult în toţi anii ăştia, care se scurseseră de când fusese ea copil. Membrii familiei Freemantle erau sclavi eliberaţi, care veniseră în Nebraska, iar Molly, strănepoata lui Abagail, râdea răutăcios şi cinic şi zicea că banii de care se folosise tatăl lui Abby ca să cumpere căminul natal ― adică suma primită de la Sam Freemantle din Lewis, South Carolina, ca salariu pentru cei opt ani cât tatăl şi fraţii săi munciseră în continuare, după terminarea războiului civil ― fuseseră "bani plătiţi pentru uşurarea conştiinţei". Abagail se abţinuse ori de câte ori zicea Molly asta ― Molly, Jim şi ceilalţi erau tineri şi nu înţelegeau mai nimic, exceptând lucrurile cele mai bune şi pe cele mai rele ― dar în adâncul sufletului se mira şi-şi spunea în sinea ei: Bani plătiţi pentru uşurarea conştiinţei? Ei bine, oare există bani mai curaţi decât aceştia?

Prin urmare, familia Freemantle se aşezase la Hemingford Home, iar Abby, mezina, se născuse chiar aici, în casa aceasta. Tatăl ei i-a biruit atât pe cei care nu voiau să cumpere de la cioroi, cât şi pe cei care nu voiau să le vândă; cumpărase pământul pe bucăţele mici, ca să nu-i pună în alertă pe cei care erau îngrijoraţi din pricina "împuţiţilor ăia de negri care s-au aciuat pe drumul către Columbus"; el fusese primul fermier din Polk County care încercase rotaţia culturilor; primul care folosise îngrăşămintele chimice; iar în martie 1902, Gary Sites venise la ei acasă pentru a-i comunica lui John Freemantle că fusese primit în Grange, prin vot. A fost cel dintâi negru primit în Grange din tot statul Nebraska. Anul 1902 a fost un an extraordinar.

După cum socotea ea, oricine ar fi putut să-şi treacă viaţa în revistă, să aleagă un an şi să spună: "A fost cel mai bun." Pentru fiecare există un moment special când toate se leagă în chipul cel mai liniştit, măreţ şi minunat. De-abia mai târziu îţi dădea prin gând să te întrebi cum de se putuse întâmpla aşa. Era ca şi cum ai fi pus laolaltă zece mâncăruri aromate în cămară, fiecare dintre ele împrumutând câte ceva din savoarea celorlalte; ciupercile aveau gust de şuncă, iar şunca mirosea a ciuperci; căprioara avea un uşor parfum de potârniche, iar potârnichea prinsese un foarte uşor iz de castraveţi. Mai târziu, în cursul vieţii, te trezeai că ţi-ai fi dorit ca toate lucrurile bune ce ţi s-au întâmplat într-un singur an special să se fi petrecut într-o perioadă mai lungă de vreme, ba chiar ai fi vrut să fii în stare să iei una dintre întâmplările acelea de aur şi să o muţi în mijlocul unei perioade de trei ani în care nu-ţi aduci aminte să se fi întâmplat ceva foarte bun sau foarte rău. Adică o perioadă în care lucrurile se desfăşuraseră după cum fuseseră ele rânduite într-o lume creată de Dumnezeu şi pe care Adam şi Eva o nimiciseră, însă doar pe jumătate ― rufele plecaseră la spălătorie, podelele fuseseră frecate, copiii fuseseră îngrijiţi, hainele fuseseră cusute; trei ani în care nu se întâmplase nimic deosebit, care să coloreze scurgerea cenuşie a timpului, întreruptă de Paşti, 4 Iulie, Thanksgiving şi Crăciun. Dar căile Domnului sunt necunoscute atunci când El vrea să-şi facă minunile, în orice caz 1902 rămăsese un an extraordinar atât pentru Abby Freemantle, cât şi pentru tatăl ei.

Abby considera că este singura din familie ― bineînţeles, în afară de tatăl ei ― care înţelege ce lucru mare, aproape nemaiîntâlnit, era să fii invitat în Grange. În Nebraska, tatăl său avea să fie primul negru acceptat în Grange, ba foarte probabil primul negru ajuns în vreo organizaţie Grange din Statele Unite. El nu-şi făcea nici o iluzie cu privire la preţul pe care avea să-l plătească, împreună cu familia lui, suportând bancurile proaste şi mizeriile rasiste din partea celor care se împotriviseră ideii, dintre care cel mai vehement se dovedise Ben Conveigh. Era conştient, pe de altă parte, că i se oferea mai mult decât şansa de a supravieţui: Gary Sites îi dădea şansa de a prospera împreună cu restul comunităţii cultivatorilor de porumb.

În calitate de membru în Grange, avea să-şi poată cumpăra fără probleme seminţe de bună calitate. Nu avea să mai fie nevoit să-şi care recoltele tocmai în Omaha, ca să-şi găsească un cumpărător. Era posibil să înceteze şi certurile legate de dreptul asupra apei, pe care le avea cu Ben Conveigh, care vedea roşu înaintea ochilor când auzea de cioroi ca John Freemantle sau de iubitori de cioroi ca Gary Sites. Sau chiar şi nesfârşitele potlogării la care îl supunea agentul fiscal al ţinutului. Prin urmare, John Freemantle a acceptat invitaţia, iar votul a decurs în favoarea lui (şi la o diferenţă confortabilă), dar nu au întârziat să apară ironiile usturătoare şi bancurile despre cum a fost prins un raton în podul de la Grange Hall şi despre bebeluşii negri care, dacă ajung în cer şi primesc nişte aripi mici şi negre, nu se numesc îngeri, ci lilieci, iar Ben Conveigh răspândise zvonul că singurul motiv pentru care Mystic Tie Grange îl primise pe John Freemantle în rândurile ei era acela că vor avea curând nevoie pentru Bâlciul Copiilor de un cioroi care să joace rolul urangutanului african. John Freemantle se prefăcea că nu aude lucrurile acestea, iar acasă cita din Biblie ― "Răspunsul blând alungă mânia" şi "Fraţilor, ceea ce semeni, aceea vei culege", şi pilda lui favorită, pe care o pronunţa nu cu umilinţă, ci cu o cruntă speranţă în priviri: "Pământul va fi al celor blajini."

Încetul cu încetul, îşi dăduse vecinii pe brazdă. Desigur, nu chiar pe toţi, nu şi pe turbaţii ca Ben Conveigh şi frate-său vitreg, George, nici pe cei din familiile Arnold şi Deacon. În 1903 fuseseră invitaţi şi luaseră masa în salonul lui Gary Sites, împreună cu toată familia lui, de-ai fi jurat că sunt albi.

Iar în 1902, Abagail cântase la chitară în Grange Hall, şi asta nu oricum, în trupa de artişti deghizaţi în negri; apăruse în spectacolul cu cei mai talentaţi albi, de la sfârşitul anului. Maică-sa se împotrivise din răsputeri; a fost una dintre puţinele ocazii când şi-a exprimat de faţă cu copiii împotrivirea faţă de o idee de-a soţului ei (atât doar că băieţii erau deja oameni în toată firea, iar John însuşi avea părul aproape alb).

― Înţeleg eu foarte bine cum de s-a întâmplat, îi spusese ea, printre lacrimi. Tu şi cu Sites şi cu Frank Fenner, voi aţi pus totul la cale. Lor le convine, John Freemantle, dar tu ce-oi avea în cap? Ei sunt albi! Poţi să te duci şi să stai de vorbă cu ei despre arat cât pofteşti, în curtea din dos! Ba poţi chiar şi să ieşi în centru şi să bei cu ei un pahar cu bere, dacă Nate Jackson te lasă la ei în crâşmă. Foarte bine! Eu ştiu perfect prin ce-ai trecut tu în ultimii ani ― nimeni nu ştie mai bine decât mine. Ştiu că ai rămas cu un zâmbet pe buze chiar dacă ardea inima în tine de durere. Dar acum este altceva! Este vorba de propria ta fiică! Ce-ai de gând să zici dacă apare pe scenă, în rochia ei albă şi frumoasă, iar ei încep să râdă de ea? Ce-ai de gând să faci dacă aruncă în ca cu roşii stricate, aşa cum a păţit Brick Sullivan, când a vrut să cânte în spectacolul în travesti? Şi ce ai de gând să-i spui dacă vine la tine plină de bulion din cap până-n picioare şi te întreabă: "De ce, tată? Pentru ce au făcut-o şi pentru ce i-ai lăsat să o facă?"

― Păi, Rebecca, îi răspunsese John, cred că cel mai bine ar fi să-i lăsăm să hotărască pe ea şi pe David.

David fusese primul ei soţ; în 1902, Abagail Freemantle devenise Abagail Trotts. David Trotts era negru şi lucra într-o fermă tocmai spre Valparaiso; bătea cale de cincizeci de kilometri dus şi cincizeci întors ca să-i poată face curte. John Freemantle îi zisese odată Rebeccăi despre tânărul Davy că intrase în săptămâna oarbă şi că ar fi fost în stare să pornească chiar şi spre capătul pământului de dragul fiică-sii. Se găsiseră mulţi care să râdă de primul ei soţ şi să zică tot felul de lucruri, de exemplu, "se vede bine cine poartă pantalonii în familia aceea".

Dar David nu fusese un neisprăvit, ci doar un om liniştit şi serios. Atunci când el le răspunsese lui John şi Rebeccăi Freemantle: "După părerea mea, Abagail trebuie să procedeze exact cum consideră ea că se cuvine", ei bine, ea îl binecuvântase în sinea ei şi le spusese părinţilor că are de gând să accepte propunerea.

Pe 27 decembrie 1902, deja însărcinată în trei luni cu cel dintâi copil, se urcase pe scena de la Grange Hall în liniştea de mormânt ce se lăsase după anunţarea numelui ei de către maestrul de ceremonii. Chiar înaintea sa, Gretchen Tilyson executase un dans franţuzesc îndrăcit, dezgolindu-şi gleznele şi juponul în strigătele răguşite, fluierăturile şi tropăitul bărbaţilor din sală.

Stătea înconjurată de liniştea grea, conştientă de cât de negri arătau probabil obrajii şi gâtul ei, în contrast cu albul rochiei noi, inima i se zbătea nebuneşte în piept şi se gândea: Am uitat toate versurile, nu mai ştiu nici măcar un singur cuvânt, i-am promis lui tata că n-am să plâng, indiferent ce se întâmplă, că n-am să plâng, dar Ben Convcigh e şi el în public, şi dacă ţipă CIOARA, atunci cred că o să mă podidească plânsul, vai, de ce m-am vârât eu în chestia asta? Mama avea dreptate, am urcat mai sus decât s-ar fi cuvenit şi voi plăti pentru cutezanţa mea...

Sala era o mare de feţe albe ridicate spre ea, ca s-o privească. Absolut toate scaunele erau ocupate, iar în spate mai erau două şiruri de oameni care stăteau în picioare. Lămpile cu kerosen aruncau o lumină strălucitoare. Cele două jumătăţi ale cortinei din catifea roşie fuseseră trase de-o parte şi de alta şi legate cu frânghii aurii.

Sunt Abagail Freemantle Trotts, cânt bine la chitară şi din voce, iar lucrurile astea nu mi le poate contesta nimeni, gândi ea.

Începu să cânte "The Old Rugged Cross" în tăcerea absolută, iar degetele ei de-abia atingeau strunele. Apoi, luând o pană, cântă "How I Love My Jesus", ceva mai tare, şi pe urmă, cu şi mai mult avânt, "Camp Meeting in Georgia". Oamenii se legănau acum încolo şi încoace, aproape fără voie. Câţiva zâmbeau şi-şi ţineau ritmul pe genunchi.

Interpretă apoi un potpuriu de melodii din Războiul Civil: "When Johnny Comes Marching Home", "Marching Through Georgia" şi "Goober Peas" (acesta din urmă stârnind mai multe zâmbete; nu puţini dintre bărbaţii de faţă, veterani ai Marii Armate Republicane, mâncaseră de nenumărate ori arahide în timpul campaniilor militare). Încheie cu "Tenting Tonight on the Old Campground", iar când ultimul acord porni în zbor spre liniştea din jur ― acum plină de nostalgie şi de tristeţe ― ea îi înfruntă cu gândul: Şi dacă aveţi poftă să aruncaţi cu roşii sau cine mai ştie cu ce, nu vă împiedică nimeni. Eu am cântat cum m-am priceput mai bine şi n-a fost rău defel.

Când ultimul acord porni în zbor spre liniştea din jur, liniştea aceea mai dură o clipă nesfârşită, aproape fermecată, ca şi cum oamenii care stăteau jos şi cei care rămăseseră în picioare fuseseră transportaţi undeva, departe, atât de departe, încât le venea greu să-şi găsească drumul de întoarcere cu toţii în acelaşi timp. Apoi se dezlănţui un teribil val de aplauze, lung şi susţinut, făcând-o să se îmbujoreze, să se zăpăcească, cuprinsă de fierbinţeală şi de tremur, din cap până în picioare. O văzu pe maică-sa, care plângea, iar taică-său şi cu David radiau de fericire.

Încercă să iasă din scenă, dar izbucniră nenumărate strigăte de Bis! Bis! şi atunci, zâmbind, cântă "Digging My Potatoes". Cântecul respectiv avea mica lui doză de risc, dar, îşi făcu Abby socoteala, dacă Gretchen Tilyson putea să-şi arate gleznele în public, atunci ea de ce să nu zică o melodie puţintel deşucheată? Pe deasupra, era şi femeie măritată.

Cineva mi-a săpat cartofii

Mi i-a lăsat în poală,

Şi acum persoana a plecat

În mare belea m-a lăsat.

Mai erau încă şase strofe ca aceasta (ba unele chiar mai rele), iar ea le cântă pe toate, însoţită la sfârşitul fiecăreia de strigăte tot mai puternice de aprobare. Mai târziu se gândise că, dacă făcuse în seara respectivă vreun lucru rău, acela fusese interpretarea respectivă, fiind vorba exact de genul de melodie la care probabil se aşteptau să fie interpretată de un negru.

Încheie în mijlocul unor noi ovaţii răsunătoare şi a altor strigăte de Bis! Se urcă iarăşi pe scenă şi, după ce mulţimea se potoli, spuse: "Vă mulţumesc tuturor foarte mult. Sper că nu veţi considera că sunt îndrăzneaţă dacă vă voi cere să mai ascultaţi încă un singur cântec, pe care l-am învăţat ca pe un lucru deosebit, dar nu mă aşteptam să-l cânt aici. Însă este cel mai frumos cântec pe care-l ştiu, ţinând cont de ceea ce a făcut preşedintele Lincoln şi ţara aceasta pentru mine şi ai mei, înainte de a mă naşte eu."

Acum erau foarte tăcuţi şi ascultau cu atenţie. Ai ei stăteau smirnă, strânşi cu toţii în apropierea intervalului din partea stângă, ca un strop de gem de mure pe o batistă albă.

― Mulţumită celor ce s-au petrecut în timpul Războiului Civil, continuă ea netulburată, familia mea a putut să se mute aici şi să locuiască alături de vrednicii noştri vecini.

Apoi interpretă la chitară şi voce "The Star-Spangled Banner" şi toată lumea se ridică în picioare şi ascultă, iar o parte dintre batiste ieşi iarăşi la iveală; când sfârşi, aplaudară de-ai fi zis că o să se ridice acoperişul de deasupra lor.

A fost cea mai mândră zi a vieţii ei.

Bătrâna în vârstă de o sută opt ani se mişcă şi se trezi la scurt timp după prânz; se ridică, clipind des în lumina soarelui. Dormise prost, pe spate, ceea ce-i dădea o teribilă senzaţie de disconfort. Ştia, din experienţă, că avea să se chinuie tot restul zilei.

― Vai de mine, se văită ea, ridicându-se cu grijă.

Porni să coboare treptele verandei, ţinându-se bine de balustrada şubredă, tresărind din pricina junghiurilor din spate şi a înţepăturilor din picioare. Circulaţia ei nu mai era ca pe vremuri... şi de ce ar fi fost? În nu ştiu câte rânduri îşi pusese în minte să nu mai adoarmă cumva în balansoarul acela. Începea să picotească şi atunci vremurile de demult îi reveneau în memorie şi asta era nemaipomenit, o, într-adevăr nemaipomenit, mai frumos chiar decât o piesă de teatru transmisă la televizor, în schimb la trezire trebuia să plătească un preţ amarnic. Putea să-şi aducă oricâte mustrări poftea, pentru că se purta tot ca un câine bătrân, care se întinde în faţa căminului. Dacă stătea la soare, o lua somnul, şi basta. În privinţa asta, îşi pierduse şi ultima urmă de voinţă.

Ajunse la capătul scării, făcu o pauză, "ca să aibă şi picioarele timp s-o ajungă din urmă", apoi tuşi, horcăi şi scuipă în ţărână. Când începu să se simtă ca de obicei (cu excepţia durerii de spate), o porni încet în direcţia privatei construite în spatele casei de nepotul ei, Victor, în 1931. Intră, închise uşa cu grijă şi puse cârligul ― de parcă afară ar fi pândit-o o mulţime de oameni şi nu doar câteva mierle ― apoi se aşeză. Peste câteva clipe începu să facă pipi şi oftă mulţumită. Ăsta era încă unul dintre acele lucruri legate de bătrâneţe despre care nimănui nu-i trecea prin cap să-ţi vorbească (sau poate erai tu însăţi vinovată, pentru că nu ştiuseşi să asculţi?) ― nu prea îţi mai dădeai seama când trebuie să faci pipi. S-ar fi zis că-ţi pierdeai toate senzaţiile venite de jos, de la vezică şi, dacă nu aveai grijă, te trezeai că trebuie să-ţi schimbi hainele. Nu-i stătea în caracter să umble murdară, prin urmare bătea drumul ăsta de câte şase, şapte ori pe zi, iar noaptea îşi ţinea oala lângă pat. Jim a' lu' Molly îi zisese o odată că este ca un câine care nu poate trece pe lângă un copac fără măcar să ridice piciorul ca să-l salute, iar chestia asta o făcuse să râdă până ce-i răsăriseră lacrimi în ochi şi i se scurseseră pe obraji. Jim a' lu' Molly era director la o firmă de publicitate din Chicago şi era foarte bun de gură... adică fusese, oricum. Din câte presupunea, se dusese împreună cu ceilalţi. Ca şi Molly. Fie-le ţărâna uşoară, ei se aflau acum alături de Isus.

De vreun an încoace, Molly şi Jim erau cam singurii care mai veneau în vizită pe la ea. Ceilalţi păreau să fi uitat că mai este în viaţă, dar ea înţelegea lucrul acesta. Trecuse de momentul până la care s-ar fi cuvenit să trăiască. Era în postura unui dinozaur care n-ar mai trebui să existe în carne şi oase, o fiinţă al cărei loc este într-un muzeu (sau într-un cimitir). Înţelegea de ce nu-i trăgea inima să vină şi s-o vadă pe ea, ceea ce nu putea pricepe însă era de ce nu-şi doreau să vadă pământul. Nu, mare lucru nu mai rămăsese din întinsul domeniu iniţial, doar câţiva acri. Cu toate acestea, era pământul lor. Dar negrilor nu prea le mai păsa de ţarină, constatase ea. Ba existau unii care păreau chiar ruşinaţi. Plecaseră la oraş ca să-şi facă un rost acolo şi majoritatea se descurcaseră foarte bine, ca şi Jim... dar câtă jale se aduna în inima ei când se gândea la toţi negrii aceia care-şi întorseseră faţa de la pământ!

Molly şi Jim doriseră să-i monteze o toaletă modernă, cu doi ani în urmă, şi se arătaseră jigniţi când îi refuzase. Încercase să le explice în aşa fel încât să înţeleagă, dar singurul lucru pe care Molly îl repetase, de nu ştiu câte ori, fusese: "Mother Abagail, ai o sută şase ani. Cum îţi închipui că mă simt eu, gândindu-mă că tu te duci afară acolo şi în zile când termometrul arată minus zece grade? Nu ştii c-ai putea să ai un atac de inimă din cauza frigului?"

― Dumnezeu are să mă cheme atunci când va crede de cuviinţă, spuse Abagail, croşetând, prin urmare cei doi crezură că ea la asta se uită şi nu-i vede cum îşi fac semne, dându-şi ochii peste cap.

Existau lucruri la care nu trebuia să renunţi. Acesta era un alt aspect pe care tinerii nu-l ştiau. În 1982, când împlinise o sută de ani, Cathy şi David îi oferiseră un televizor, pe care-l acceptase cu dragă inimă. Televizorul este o maşinărie minunată, care te ajută să treacă vremea, când eşti singur. Dar când Christopher şi Susie au venit şi i-au zis să o treacă pe reţeaua de apă a oraşului, i-a refuzat, la fel cum îi refuzase pe Molly şi Jim, când au vrut să-i monteze W.C.-ul. Încercaseră s-o convingă, spunându-i că puţul ei nu era prea adânc şi exista riscul să sece dacă mai venea încă o vară ca a lui 1988, când a dat seceta. Era adevărat, dar ea continuase să se împotrivească. Desigur, după părerea lor o luase razna, pe mintea ei se aşternea, strat după strat, senilitatea, ca straturile de spoială pe un perete, în schimb părerea ei era că avea mintea aproape la fel de ageră ca întotdeauna.

Se ridică de pe tronul privatei, presără nişte var prin gaură şi, încetinel, ieşi din nou la soare. Îşi ţinea closetul în curăţenie, dar locurile acestea rămâneau neplăcute, indiferent cât de frumos mirosea în ele.

Atunci când Chris şi Susie se oferiseră să se ocupe să-i tragă apă-n casă, fusese ca şi cum vocea Domnului i-ar fi şoptit în ureche... Şi tot vocea Domnului o ascultase când Molly şi Jim voiseră să-i aducă tronul acela din porţelan, cu butonul pentru tras apa într-o parte. Dumnezeu le vorbeşte oamenilor; oare nu-i vorbise El lui Noe despre arcă, povăţuindu-l cât de lungă, de adâncă şi de lată s-o construiască? Ba da. Era convinsă că-i vorbise şi ei, nu dintr-o pară de foc sau dintr-un stâlp arzător, ci îi spusese astfel, încet şi potolit: Abby, vei avea nevoie de pompa manuală pentru apă. Poţi să te bucuri de electricitate cât vrei tu, Abby, dar să ţii lămpile tale cu gaz pline şi cu fitilele tăiate cum se cuvine. Cămara s-o păstrezi exact aşa cum a ţinut-o mama ta, înainte. Şi să te îngrijeşti ca să nu laşi pe vreunul dintre cei tineri să te ispitească şi să faci vreun lucru despre care ştii că este împotriva voinţei Mele, Abby. Ei îţi sunt rude, în schimb Eu sunt Tatăl tău.

Se opri în mijlocul curţii, privind peste marea de porumb, întreruptă doar de drumul negru mergând către nord, spre Duncan şi Columbus. La vreo cinci kilometri de casă începea asfaltul. Recolta din anul acesta avea să fie foarte bună; ce păcat că nu se va găsi nimeni s-o strângă, cu excepţia ciorilor de câmp. O întrista gândul că maşinile cele mari şi roşii pentru recoltat aveau să rămână încremenite în şoproanele lor în septembrie, că nu vor mai exista clăci pentru curăţatul ştiuleţilor şi nici seri de dans. O întrista gândul că, pentru prima oară după o sută şi opt ani, ea nu se va mai afla aici, la Hemingford Home, să asiste la acea perioadă de schimbări, când vara lăsa locul toamnei păgâne şi vesele. Avea să se bucure de această vară, cu atât mai mult cu cât pentru ea va fi cea din urmă ― lucrul acesta îl simţea prea limpede. Iar locul ei de veşnică odihnă nu avea să fie aici, ci departe, spre vest, într-o regiune străină. Amarnică soartă.

Se apropie de leagănul făcut dintr-o anvelopă şi-l puse în mişcare. Era un cauciuc vechi, de tractor, pe care Lucas, fratele ei, îl atârnase aici în 1922. Frânghia fusese schimbată de multe ori de atunci, în schimb anvelopa niciodată. Pânza cauciucată se găurise în mai multe locuri, iar pe inelul interior se vedea adâncitura unde se aşezaseră generaţii după generaţii de popouri de copii. Sub cauciuc se vedea un şanţ adânc, săpat în ţărână, unde iarba renunţase de mult să mai crească, iar pe craca unde era legată frânghia scoarţa se tocise, dezvelind osul gol al crengii. Frânghia gemu încetişor, iar de această dată Mother Abagail vorbi cu voce tare.

― Doamne, Doamne, Te rog, dacă nu e neapărată nevoie să sorb din cupa aceasta, ia-o de la buzele mele, dacă poţi. Sunt bătrână şi speriată şi tare mi-ar plăcea să rămân aici, în căminul meu, unde m-am născut. Sunt gata să plec chiar acum, dacă Tu vrei să mă chemi la Tine. Facă-se voia Ta, Doamne, dar Abb nu-i decât o negresă bătrână şi obosită, care de-abia-şi târăşte picioarele. Facă-se voia Ta.

Nu se auzea decât scârţâitul frânghiei pe ramură şi croncănitul ciorilor din porumb. Îşi lipi fruntea zbârcită de coaja bătrână şi brăzdată a mărului sădit de tatăl ei, acum atâta vreme, şi plânse amar.

În noaptea aceea visă că urca din nou treptele scenei din Grange Hall, în chip de Abagail tânără şi frumoasă, însărcinată în luna a treia, semănând cu o bijuterie etiopiană întunecată în rochia ei albă, ţinându-şi chitara de partea subţire şi urcând, urcând în liniştea din jur, cu gândurile învolburate, agăţându-se de o singură idee: Sunt Abagail Freemantle Trotts, cânt bine la chitară şi din voce, iar lucrurile astea nu mi le poate contesta nimeni.

În vis se întoarse încet către feţele acelea albe, ridicate spre ea ca nişte luni, către sala atât de puternic luminată de lămpi şi de răsfrângerea lor suavă în ferestrele întunecate şi uşor aburite, către draperiile din catifea roşie, cu frânghie aurie.

Se agăţă cu putere de acest unic gând şi începu să cânte "Rock of Ages".

Începu să cânte, iar vocea ei nu suna nervos şi încordat, ci exact ca în timpul repetiţiilor, bogată şi cristalină, ca lumina galbenă a lămpii, şi cugetă astfel: Am să-i aduc de partea mea. Cu ajutorul lui Dumnezeu am să-i cuceresc. O, voi, oameni buni, dacă vă este sete, oare nu vă voi da eu apă din stânca goală? Îi voi cuceri, îl voi face pe David să fie mândru de mine, şi pe mama şi tata să fie mândri de mine, am să fac aşa ca să mă mândresc cu mine, voi scoate muzică din aer şi apă din stâncă...

Atunci îl văzu pentru prima oară. Stătea departe, într-un colţ al sălii, în spatele tuturor scaunelor, cu braţele încrucişate la piept. Purta jeanşi şi o jachetă tot din bumbac, cu insigne prinse de buzunare. În picioare avea cizme negre cu tocurile tocite, cizme care arătau ca şi cum ar fi bătut cu ele mulţi kilometri de drum prăfuit şi mohorât. Fruntea lui era albă ca flacăra de gaz, obrajii i se congestionaseră de valul de sânge clocotitor, ochii lui aruncau fulgere albastre, de diamant, animaţi de o bună dispoziţie infernală, ca şi cum un Vlăstar al Satanei luase locul lui Moş Crăciun. Un rânjet furios şi batjocoritor îl făcu să-şi dezvelească dinţii albi, ascuţiţi şi curaţi, ca dinţii de nevăstuică.

Îşi ridică amândouă mâinile în sus. Ambele erau făcute pumn, strânse şi tari ca nodurile de pe un măr. Rânjetul era în continuare vesel şi absolut hidos. Din pumni începură să i se scurgă picături de sânge.

Versurile i se uscară în creier. Degetele uitară să mai atingă strunele; după o ultimă notă jalnică, urmă tăcerea.

Doamne! Doamne! strigă ea, dar Dumnezeu îşi întorsese faţa de la ea.

Atunci se ridică în picioare Ben Conveigh, cu obrajii roşii şi congestionaţi, scânteind din ochii mici, ca de porc. Căţea neagră! urlă el. Ce caută căţeaua aia neagră pe scena noastră? Nici o căţea neagră nu a fost vreodată în stare să aducă muzica din aer! Nici o căţea neagră nu a fost în stare să scoată apă din stâncă!

Strigăte sălbatice de aprobare. Oameni care se reped înainte. Îl văzu pe soţul ei ridicându-se şi încercând să urce pe scenă. Un pumn îl lovi în gură, răsturnându-l pe spate.

Duceţi-i pe ratonii ăştia mizerabili în spatele sălii! urlă Bill Arnold, iar cineva o împinse pe Rebecca Freemantle în perete. Altcineva ― Chet Deacon, după cum arăta ― o înfăşură pe Rebecca într-una dintre perdelele de catifea roşie din dreptul ferestrelor şi apoi o legă cu o frânghie aurie. Ţipa din răsputeri: Ia uitaţi-vă! Un raton înţolit! Un raton înţolit!

Alţii alergară spre locul unde se afla Chet Deacon şi se porniră cu toţii să izbească cu pumnii în femeia care se zbătea sub draperia de catifea.

Mamă! strigă Abby.

Chitara îi fu smulsă din degetele amorţite şi sfărâmată în aşchii şi coarde de marginea scenei.

Îl căută cu disperare din ochi pe Omul întunecat, dar acesta, o dată ce pusese în mişcare maşinăria lui infernală, plecase într-altă parte, cine ştie unde.

Mamă! ţipă ea încă o dată, şi imediat se simţi smulsă de pe scenă de mâini brutale, o pipăiau pe sub rochie, pişcând-o de fund şi de unde nimereau. Cineva o trase cu toată puterea de mână, răsucindu-i braţul. Simţi că atinge un lucru tare şi fierbinte.

Auzi vocea lui Ben Conveigh în ureche: Ei, ce părere ai de stânca MEA, boarfă ce eşti?

Camera se învârtea în jurul ei. Îl văzu pe tatăl ei zbătându-se să ajungă lângă trupul inert al soţiei sale şi, în aceeaşi clipă, o mână albă izbind o sticlă de marginea unui scaun rabatabil, de campanie. Urmă zgomotul de spargere şi zornăitul cioburilor, apoi gâtul strălucitor al sticlei, licărind în lumina caldă a lămpilor, fu înfipt în faţa tatălui ei. Văzu ochii lui mari şi holbaţi spărgându-se ca nişte struguri.

Ţipă prelung, iar forţa ţipătului ei păru să spargă sala aceea în bucăţi, lăsând să pătrundă bezna, iar ea era din nou Mother Abagail, în vârstă de o sută opt ani, prea bătrână, Doamne, prea bătrână (dar facă-se voia Ta), şi mergea prin porumb ― porumbul mistic ale cărui rădăcini erau înfipte superficial în pământ, dar cuprinzând, fiecare, o suprafaţă considerabilă ―, pierdută în lanul scăldat în lumina argintie a lunii şi năpădit de umbre; vântul blând al nopţii de vară îl făcea să foşnească uşor; simţea în nări mirosul tot mai intens şi viu al plantelor, pe care-l ştia dintotdeauna. (De multe ori se gândise că porumbul trebuie să fie planta cea mai apropiată de esenţa vieţii, iar mirosul lui era însuşi mirosul vieţii, al începutului vieţii, vai, ea se căsătorise de trei ori şi îngropase trei soţi, pe David Trotts, Henry Hardesty şi Nate Brooks, şi avusese trei bărbaţi, pe care îi întâmpinase în pat aşa cum trebuie o femeie să-l întâmpine pe un bărbat, dăruindu-i-se cu totul, şi de fiecare dată trăise acea imensă dorinţă şi plăcere, se gândise O, Doamne, cât de minunat este să-l drăgostesc pe bărbatul meu şi cât de minunat este ca el să mă dragostească pe mine atunci când îmi dă ceea ce-mi dă, ceea ce sădeşte în mine, şi uneori, în clipa orgasmului, se gândea la porumb, la porumbul suav, cu rădăcini înfipte nu adânc, ci pe suprafaţă întinsă, se gândea la trup şi apoi la porumb, atunci când ajungea la capăt şi soţul ei stătea întins lângă ea, mirosul dragostei se răspândea în încăpere, mirosul focului pe care bărbatul îl sădise în ea, mirosul sevelor ei care-i îndulciseră drumul, iar mirosul acela era ca al porumbului depănuşat, blând şi dulce, un miros bun.)

Cu toate acestea se simţea speriată, ruşinată chiar de această stare de intimitate cu pământul, cu vara şi cu lucrurile care cresc, pentru că nu era singură. El se afla aici, împreună cu ea, la distanţă de două rânduri la stânga sau la dreapta, puţin în urma ei sau înaintea ei. Omul Întunecat se afla aici, scurmând cu cizmele lui prăfuite în carnea pământului şi lăsându-l în neorânduială, rânjind în noapte ca o lampă pentru furtună.

Apoi vorbi, pentru prima oară vorbi cu voce tare şi ea îi văzu umbra lungă, cocoşată şi grotescă în lumina lunii, căzând asupra şirului pe care mergea ea. Vocea lui suna aidoma vântului ce începe să se tânguie printre strujenii bătrâni şi descărnaţi de porumb în nopţile de octombrie, aidoma zgomotelor seci ale acestor tulpini albe şi sterpe, vorbind parcă despre sfârşitul lor. Era o voce înceată. Vocea osândei.

Iată ce spunea: Sângele tău este la mine în pumni, Mamă bătrână. Dacă te rogi lui Dumnezeu, roagă-te să te ia înainte să apuci să auzi paşii mei urcând pe treptele tale. N-ai fost tu cea care ai iscat muzică din aer, nu tu ai scos apă din piatră seacă, iar sângele tău se află în aceşti pumni ai mei.

Atunci se trezi, cu o oră înaintea zorilor, şi la început crezu că udase patul, dar nu era decât transpiraţia acelei nopţi, grea precum roua de mai. Trupul său firav începu să tremure necontrolat; fiecare părticică a corpului femeii tânjea după odihnă.

Doamne, Dumnezeul meu, ia cupa asta de la buzele mele.

Dumnezeul ei nu-i răspunse. Ascultă doar bătaia lina a vântului în ferestre, care vibrau în giurgiuvelele lor pe care chitul se scorojise. În cele din urmă, se sculă şi aţâţă focul în străvechea sobă cu lemne, apoi puse cafeaua la fiert.

Avea o groază de treabă de făcut în următoarele zile, pentru că urma să primească oaspeţi. Indiferent de vise şi de oboseală, ea fusese întotdeauna bucuroasă de companie şi nu avea intenţia să-şi schimbe obiceiul tocmai acum. Dar trebuia să se mişte foarte încet, altfel ar fi uitat o mulţime de lucruri ― i se întâmpla foarte des să uite, în ultima vreme ― şi le-ar fi încurcat, iar până la urmă ar fi ajuns să se învârtă în jurul propriei sale cozi.

În primul rând trebuia să se ducă până la crescătoria de găini a lui Addie Richardson, şi era cale lungă, şase sau şapte kilometri. Se trezi întrebându-se dacă nu cumva Dumnezeu avea să-i trimită un vultur ca s-o poarte în zbor cei şase kilometri, sau pe Sfântul Ilie, în carul lui de foc.

― Blasfemie, îşi zise ea, mulţumită de sine, Dumnezeu îţi dă puteri, nu taxiuri.

După ce spălă cele câteva vase, îşi trase pantofii cei grei şi-şi luă bastonul. Chiar şi acum nu folosea decât rar bastonul, dar astăzi avea nevoie de el. Şase kilometri la dus, şase kilometri la întors. Când era de şaisprezece ani, străbătea în fugă tot drumul, dar asta fusese demult.

Porni la ora 8 de dimineaţă, sperând să ajungă la ferma Richardson până în prânz şi să doarmă acolo cât ţinea partea cea mai fierbinte a zilei. Spre sfârşitul după-amiezei avea să taie puii şi apoi, către asfinţit, se întorcea. Nu putea ajunge înainte de căderea întunericului, ceea ce-o făcu să-şi aducă aminte de visul din noaptea trecută, dar omul acela se afla încă departe. Oaspeţii ei se găseau mult mai aproape.

Mergea foarte încet, chiar mai încet decât simţea ea c-ar fi fost cazul, pentru că soarele bătea cu putere chiar şi la ora 8.30. Nu transpiră prea mult ― pe oasele ei nu mai rămăsese suficientă carne din care să iasă sudoarea ―, dar când ajunse în dreptul cutiei poştale a familiei Goodell simţi nevoia să se odihnească puţin. Se puse la umbra arborelui de piper şi mancă smochinele de pe câteva beţigaşe. Cât vedeai cu ochii, nici urmă de vultur sau de taximetru. Chicoti la gândul acesta, îşi scutură firimiturile şi-o porni mai departe. Nici vorbă de taxiuri. Dumnezeu îi ajută pe cei care ştiu să-şi poarte singuri de grijă. Cu toate acestea, simţea cum toate încheieturile i se acordează, în vederea concertului de diseară.

Pe măsură ce înainta, se cocârja tot mai tare peste baston, deşi încheieturile o dureau îngrozitor. Îşi târa prin ţărână ghetele din piele galbenă neargăsită, cu şireturi. Soarele o bătea fără milă şi, pe măsura trecerii timpului, umbra i se scurta tot mai mult. Văzu în dimineaţa aceea mai multe animale sălbatice decât văzuse din anii douăzeci şi până acum: vulpi, ratoni, porci ţepoşi, pescăruşi albaştri. Ciori mişunau peste tot locul, ţipând, croncănind şi dând roată pe cer. Dacă ar fi fost de faţă să-i asculte pe Stu Redman şi pe Glen Bateman discutând despre felul capricios ― lor, în orice caz, li se părea capricios ― în care Supergripa lovise anumite animale, lăsându-le pe altele în pace, ar fi râs din toată inima. Fuseseră cruţate unele specii de animale domestice, dar, de regulă, flagelul îi luase pe oameni şi pe cei mai buni prieteni ai lor. Îi luase pe câini dar nu şi pe lupi, fiindcă lupii erau animale sălbatice, iar câinii nu.

Câte un ghem de durere i se instalase în fiecare şold, în spatele genunchilor, în glezne, în încheieturile pe care le forţa din cauza bastonului. Mergea şi vorbea cu Dumnezeul ei, uneori pe muteşte, alteori cu voce tare, fără să fie conştientă de vreo osebire. În cele din urmă, începu să se gândească iarăşi la trecut. Anul 1902 fusese cel mai bun an, corect. După aceea avusese impresia că timpul luase viteză, iar paginile din calendarele cele groase căzuseră de-a valma, fără să facă pauză. Viaţa trupească trecea atât de uşor... Cum de era posibil ca trupul să obosească în aşa hal din cauza vieţii?

Cu Davy Trotts avusese cinci copii; unul dintre ei, Maybelle, se înecase cu o bucăţică de măr şi murise în curtea din spate a Casei Vechi. Abby atârna rufele pe frânghie, iar când îşi întorsese capul văzuse fetiţa zăcând pe spate, purpurie la faţă şi scurmându-se cu degetele la gât. Până la urmă, reuşise să-i scoată bucăţica de măr din gâtlej, dar în momentul acela micuţa Maybelle era deja rece şi inertă; a fost unica ei fată şi singurul copil, dintre cei mulţi pe care-i născuse, mort într-un accident.

Acum stătea la umbra unui ulm din curtea familiei Naugler, iar la două sute de metri mai încolo vedea punctul în care drumul începea să fie asfaltat ― de aici, Freemantle Road se transforma în Polk County Road. Fierbinţeala zilei producea un soi de tremur al aerului pe deasupra suprafeţei de bitum, iar la orizont era argint viu, sclipind ca apa într-un vis. Pe o zi caldă vedeai întotdeauna argintul acela viu exact la limita maximă unde îţi băteau privirile, dar de ajuns nu reuşeai niciodată să ajungi până acolo. Sau ea, cel puţin, nu ajunsese.

David murise în 1913, de o gripă nu foarte deosebită de aceasta, care îi ucisese pe atâţia. În 1916, când avea treizeci şi patru de ani, se măritase cu Henry Hardesty, un fermier negru din Wheeler County, în nord. Venise special să-i facă curte. Henry era văduv, cu şapte copii, dintre care cinci crescuseră şi-şi văzuseră de drumul lor. Era cu şapte ani mai mare decât Abagail. Îi dăruise doi băieţi înainte ca propriul lui tractor să se răstoarne peste el şi să-l omoare, la sfârşitul verii lui 1925.

Un an mai târziu se căsătorise cu Nate Brooks, iar oamenii începuseră să clevetească ― vai, oamenii se dau în vânt după cleveteală, uneori îţi vine să crezi că nici n-au altceva de făcut. Nate fusese angajatul lui Henry Hardesty; iar ei i-a fost un soţ bun. Nu atât de curtenitor ca David, poate, şi fără îndoială nu atât de tenace ca Henry, totuşi un soţ bun, care de cele mai multe ori nu-i ieşise din vorbă. Când începi să te apropii de vârsta maturităţii, e o mângâiere pentru tine, ca femeie, să ştii că ţii frâiele în mână.

Cei şase băieţi ai ei îi aduseseră o recoltă de treizeci şi doi de nepoţi. Cei treizeci şi doi de nepoţi îi aduseseră, la rândul lor, nouăzeci şi unu de strănepoţi de care avea ea ştiinţă, iar în momentul izbucnirii Supergripei, avea şi trei stră-strănepoţi. Ar fi avut mai mulţi, dacă n-ar fi existat pilulele alea pe care le luau fetele ca să nu facă bebeluşi. Pentru copiii ăştia, drăgăleala nu era decât un joc nou. Lui Abagail îi era milă de ei şi de obiceiurile lor moderne, dar de vorbit nu vorbea niciodată despre asta. Dumnezeu era cel ce trebuia să hotărască dacă folosirea pilulelor acelea era sau nu un păcat (şi nu băşina aia bătrână şi cheală de la Roma ― Mother Abagail ţinuse de Biserica Metodistă de când se ştia ea şi era foarte mândră că nu avusese nimic de-a face cu meschinii de catolici), dar Abagail ştia ce anume pierdeau: extazul acela care te cuprinde când te afli pe buza Văii Umbrelor, extazul ce te cuprinde când te dăruieşti bărbatului şi Dumnezeului tău şi când spui facă-se voia ta şi facă-se voia Ta; extazul ultim al dragostei sub ochii Domnului, când un bărbat şi o femeie retrăiesc păcatul cel vechi al lui Adam şi Eva, cu deosebirea că acum este spălat şi sfinţit de Sângele Mielului.

Vai de mine şi de mine...

Ar fi vrut să bea o gură de apă, ar fi vrut să fie la ea acasă, în balansoar, ar fi vrut să fie lăsată în pace. De acum vedea strălucirea acoperişului de la ferma de păsări, înaintea ei şi pe stânga. La cel mult o milă. Era 10.15, prin urmare se mişcase suficient de vioi pentru o doamnă de vârsta ei. Avea să intre sub acoperiş şi să doarmă până ce se lăsa răcoarea scrii. Ăsta nu era un păcat. La vârsta ei. Se mişca încet, de-a lungul şanţului, iar ghetele ei grele se acoperiseră de colbul drumului.

Ei da, avea o mulţime de urmaşi care să-i lumineze bătrâneţile, ceea ce reprezenta ceva. Mai erau, dintre ei, şi unii, ca Linda şi comis-voiajorul ăla de nimic pe care-l luase de bărbat, care nu se osteneau s-o viziteze, dar erau şi din cei buni, ca Molly şi Jim sau David şi Cathy, destul ca să ţină locul la o mie de Linde şi comis-voiajori netoţi, mergând din uşă în uşă şi oferind spre vânzare oale de fiert fără apă. Ultimul ei frate, Luke, murise în 1949, la peste optzeci de ani, iar ultimul ei copil, Samuel, în 1974, la vârsta de cincizeci şi patru de ani. Ea le supravieţuise tuturor copiilor ei, ceea ce nu era în ordinea firească, însă, din câte se părea, Dumnezeu avea cu ea nişte planuri deosebite.

În 1982, când împlinise o sută de ani, poza ei apăruse în ziarul din Ornaha şi-l trimiseseră şi pe un reporter de televiziune care să facă un reportaj. "Cărui fapt atribuiţi etatea la care aţi ajuns?" o întrebase tânărul, părând dezamăgit de răspunsul ei scurt, aproape telegrafic: "Lui Dumnezeu." Ar fi preferat s-o audă povestind că mănâncă ceară de albine, sau că se fereşte de porc prăjit, sau cum îşi ţine picioarele ridicate pe o pernă când doarme. Dar dacă ea nu făcea nici unul dintre lucrurile acestea, ar fi trebuit să mintă? Domnul dă viaţa şi tot El o ia atunci când crede de cuviinţă.

Cathy şi David îi dăduseră televizorul, ca să se poată vedea la buletinele de ştiri şi primise şi o scrisoare din partea preşedintelui Reagan (care nu mai era nici el prea tânăr), felicitând-o pentru "vârsta ei înaintată" şi pentru faptul că votase cu republicanii de când se bucura de dreptul de a vota. Păi, cu cine altcineva ar fi putut să voteze? Roosevelt şi banda lui fuseseră cu toţii comunişti. Şi tot când împlinise un veac, primăria din Hemingford Home o scutise de impozite "pe vecie", datorită aceleiaşi "vârste înaintate" pentru care o felicitase şi Ronald Reagan. Primise un act prin care se certifica faptul că este cea mai în vârstă persoană din Nebraska, ca şi cum ar fi fost vorba de un statut la care să aspiri încă de când te naşti. Pe de altă parte, scutirea de impozite fusese bine venită, chiar dacă toate celelalte fuseseră nişte simple prostii ― dacă nu i-ar fi acordat această înlesnire, ar fi pierdut şi restul de pământ ce-i mai rămăsese. Majoritatea se dusese, oricum, de mult; proprietăţile familiei Freemantle şi forţa organizaţiei Grange atinseseră nivelul maxim în acel an magic, 1902, iar de atunci se aflaseră într-un declin continuu. Nu mai rămăseseră decât patru acri".

Restul fusese fie luat, în schimbul impozitelor, fie vândut pe bani gheaţă, de-a lungul anilor... iar cele mai multe vânzări fuseseră făcute de propriii ei fii, trebuia să recunoască, spre ruşinea ei.

Cu un an în urmă primise o scrisoare din partea unei societăţi din New York care îşi zicea American Geriatrics Society. Prin acel act i se comunica faptul că era a şasea cea mai în vârstă persoană din Statele Unite şi a treia pe lista femeilor. Cel mai bătrân dintre toţi era un tip din Santa Roşa, California. Respectivul avea o sută douăzeci şi doi de ani. Îl rugase pe Jim să pună scrisoarea aceea într-o ramă şi s-o atârne lângă scrisoarea din partea preşedintelui. Jim nu apucase s-o facă decât anul acesta, în februarie. Acum, că îi reveniseră toate în minte, realiză că atunci îi văzuse pentru ultima oară pe Molly şi pe Jim.

Ajunsese la ferma Richardson. Aproape epuizată, se sprijini pentru o clipă de stâlpul din gard cel mai apropiat de hambar şi se uită cu jind spre casă. Înăuntru era probabil răcoare, răcoare şi plăcut. Simţea că ar fi dormit un secol. Înainte de asta însă, trebuia să mai facă un lucru anume. Multe dintre animale muriseră de boală ― cai, câini şi şobolani ― şi trebuia să afle dacă şi găinile pieriseră. Ar fi putut descoperi, cu amărăciune, că bătuse atâta drum ca să găsească nişte pui morţi.

Îşi târî picioarele spre coteţele lipite de hambar, oprindu-se când auzi cotcodăcitul venind dinăuntru. Apoi auzi şi cotcodăcitul iritat al unui cocoş.

― Minunat, murmură ea. Pe asta am rezolvat-o cu bine.

Tocmai se pregătea să se întoarcă, dar văzu un cadavru întins lângă grămada de lemne, cu o mână încercând să-şi acopere faţa. Era Bill Richardson, cumnatul lui Addie. Fusese ciugulit cât se poate de tare de animale în căutare de hrană.

― Bietul om, zise Abagail. Bietul, bietul de el. Cetele de îngeri să cânte la locul tău de odihnă, Billy Richardson.

Se îndreptă spre locuinţa ce o chema cu răcoarea ei. Părea să se afle la kilometri întregi distanţă, deşi nu avea decât să traverseze curtea. Nu era sigură că reuşeşte să ajungă de cealaltă parte, fiind stoarsă până la ultima picătură de energie.

― Facă-se voia Domnului, spuse ea, pornind la drum.

Soarele bătea în fereastra camerei de oaspeţi, unde se aşezase în pat şi adormise de îndată ce lepădase încălţările. Multă vreme nu reuşi să-şi explice de ce lumina era atât de puternică; un sentiment ca acela pe care-l avusese Larry Underwood când se trezise la poalele zidului de piatră, în New Hampshire.

Se sculă, cu dureri în fiece muşchi suprasolicitat şi în toate oasele ei fragile.

― Dumnezeule Atotputernic, am dormit toată după-amiaza şi toată noaptea, pe deasupra!

Dacă era aşa, înseamnă că fusese cu adevărat obosită. O copleşeau asemenea dureri, încât avu nevoie de aproape zece minute ca să se dea jos din pat şi să străbată holul, până la baie, şi de alte zece ca să se încalţe. Mersul era un chin, însă ştia că trebuie să meargă. Dacă nu se mişca, înţepeneala aceea ar fi cuprins-o ca o cămaşă de fier.

Şchiopătând şi şontâcăind, traversă curtea şi intră în coteţ, tresărind din pricina temperaturii infernale, a duhorii de pasăre şi a inevitabilului miros specific al descompunerii organice. Alimentarea cu apă se făcea automat, apa venind din fântâna arteziană a Richardsonilor printr-o pompă gravitaţională, în schimb hrana se terminase, iar căldura omorâse multe păsări. Cele mai slabe pieriseră de mult, de inaniţie sau ciugulite de suratele lor, zăcând pe podeaua presărată cu urme de hrană şi găinaţi ca nişte mici pete de zăpadă înainte de a se topi definitiv.

Majoritatea puilor rămaşi fugiră din calea ei fluturând din aripi, doar cloştile rămaseră nemişcate, urmărind cu ochii lor stupizi apropierea ei înceată şi şovăielnică. Existau atâtea boli care ucideau găinile, încât se temuse că epidemia de gripă le terminase şi pe ele; însă păsările păreau să fie în formă. Domnul se îngrijise de asta.

Alese trei dintre cele mai dolofane şi le împinse capetele sub aripi, făcându-le să adoarmă pe loc. Le vârî într-un sac şi apoi descoperi că era prea ţeapănă ca să poată ridica sacul. Se văzu nevoită să-l târască pe jos.

Celelalte găini o urmăriră atente din punctele înalte unde se refugiaseră până ce plecă, apoi se întoarseră la gâlcevile lor continue pe hrana din ce în ce mai puţină.

Se făcuse aproape ora 9 dimineaţa. Se aşeză pe banca de stejar montată jur-împrejurul curţii, ca să se gândească. Îşi făcu socoteala că ideea ei iniţială, de a se întoarce acasă în amurg, rămânea cea mai bună. Pierduse o zi, dar cei care aveau s-o viziteze se aflau încă pe drum. Putea să folosească această zi ca să se ocupe de pui şi de toate celelalte.

Muşchii ei se comportau ceva mai bine, iar sub stern o încerca o senzaţie necunoscută, dar altfel plăcută. Avu nevoie de câteva secunde ca să-şi dea seama despre ce era vorba... Îi era foame! în dimineaţa asta îi era cu adevărat foame, slavă Domnului; oare de cât timp nu mai mâncase împinsă de altceva decât de forţa obiceiului? Se purtase exact ca un fochist care aruncă cărbuni în locomotivă şi nimic mai mult. Dar după ce va tăia capetele celor trei pui, avea să vadă ce lăsase Addie prin cămară şi, pe Dumnezeul ei, avea să se bucure de ceea ce va descoperi. Vezi? se dojeni ea. Dumnezeu ştie cel mai bine. Binecuvântată fie credinţa ta, Abagail, binecuvântată fie credinţa ta.

Mormăind şi gâfâind, trase sacul până la butucul aflat între hambar şi magazia de lemne. Agăţată de uşa magaziei, în interior, găsi securea lui Billy Richardson, cu mănuşa de cauciuc prinsă cu grijă de lamă. O luă şi ieşi afară.

― Doamne, spuse ea şi, stând lângă sac în ghetele ei de lucru, galbene şi prăfuite, îşi ridică privirile spre cerul senin al miezului de vară. Mi-ai dat puterea să vin până aici şi cred că tot de la Tine voi avea puterea să mă şi întorc. Isaia, profetul Tău, spune că dacă o femeie sau un bărbat crede în Dumnezeu Savaot, se va ridica la Cer purtat de aripi, ca un vultur. Prea multe lucruri nu cunosc despre vulturi, Doamne, în afară că sunt nişte păsări cu un caracter infect, în stare să vadă până foarte departe, dar eu am aici în sac trei orătănii cărora aş vrea să le tai capetele, fără să-mi tai şi mâna. Facă-se voia Ta, amin.

Apucă sacul, îl deschise la gură şi aruncă o privire înăuntru. Una dintre găini rămăsese cu capul sub aripă şi dormea dusă. Celelalte două se îngrămădiseră una în cealaltă şi nu prea se mişcau. În sac era întuneric, iar păsările credeau că s-a lăsat noaptea. Singurele fiinţe mai idioate decât cloştile sunt democraţii din New York.

Abagail o culese pe una dintre ele şi o puse cu capul pe butuc, înainte ca pasărea să apuce să-şi dea seama ce i se întâmplă. Izbi cu toată puterea, tresărind, ca de fiecare dată, la zgomotul surd, de moarte, al tăişului ce pătrundea până la lemn. Capul se rostogoli în ţărână, pe o parte a butucului. Găina decapitată începu să salte în curtea fermei, lovind cu aripile şi împroşcând în jur picături de sânge. După o vreme constată că a murit şi se potoli, cuviincios. Cloştile şi democraţii din New York, Doamne, Doamne.

Termină repede toată treaba şi teama ei că ar putea să nu se descurce sau să se rănească se risipi ca fumul. Dumnezeu îi ascultase rugăciunea. Pusese mâna pe trei pui foarte buni, iar acum nu-i mai rămăsese decât să ajungă acasă cu ei.

Puse păsările la loc, în sac, apoi atârnă securea lui Billy Richardson la locul ei. După aceea se întoarse în casă, ca să-şi caute ceva de mâncare.

Aţipi în prima parte a după-amiezei şi visă că oaspeţii ei se apropiaseră şi mai mult; ajunseseră până la sud de York, călătorind într-o camionetă veche. Erau în număr de şase, dintre care un băiat surd şi mut. Cu toate acestea, era o persoană puternică. El era unul dintre cei cu care trebuia să vorbească.

Se trezi pe la 3.30, puţin ţeapănă, dar altfel odihnită şi înviorată. Următoarele două ore şi jumătate jumuli puii, odihnindu-se atunci când degetele ei chinuite de artrită nu mai suportau durerile, apoi o lua de la capăt. În timp ce muncea, cântă imnuri religioase ― "Seven Gates to the City (My, Lord Hallelu')", "Trust and Obey", şi cântecul ei favorit, "In the Garden".

Când termină cu ultimul pui, toate degetele ei aveau "migrene" la vârfuri, iar lumina zilei începuse să capete acea tentă nemişcată, aurie, care este primul semn al amurgului. De acum era sfârşit de iulie, iar zilele se scurtau iarăşi.

Intră în casă şi mai luă o îmbucătură. Pâinea era veche, însă nu mucegăită ― nici un soi de mucegai nu îndrăznea să-şi arate faţa lui verde în bucătăria lui Addie Richardson ― şi mai găsi şi un borcan cu unt de arahide, plin pe jumătate. Mâncă un sandviş cu unt din acela şi-şi pregăti încă unul, pe care şi-l puse în buzunarul rochiei, pentru cazul în care i se făcea foame mai târziu.

Se făcuse 6.40. Ieşi din casă, îşi strânse iarăşi sacul şi coborî cu atenţie treptele verandei. Avusese grijă şi jumulise găinile într-un alt sac, dar câteva pene scăpaseră totuşi şi pluteau dincolo de gardul viu al Richardsonilor, care se usca din lipsă de apă.

Abagail oftă din greu şi zise:

― Am pornit la drum, Doamne. Am luat-o spre casă. Voi merge încet, nu cred c-am s-ajung până la miezul nopţii, dar în Biblie scrie să nu te temi nici de grozăvia nopţii şi nici de grozăvia care bântuie în miezul zilei. Vreau să împlinesc voia Ta cum m-oi pricepe mai bine. Mergi alături de mine, Te rog. În numele Fiului, amin.

Când ajunse în punctul unde asfaltul se termina şi începea drumul negru, întunericul era deplin. Greierii cântau şi broaştele orăcăiau adunate într-un loc umed, probabil adăpătoarea pentru vaci a lui Cal Goodell. Pe cer avea să apară curând şi luna, mare şi sângerie, până când să urce mai sus pe cer.

Se aşeză jos ca să se odihnească şi să mănânce jumătate din sandvişul ei cu unt de arahide (ce n-ar fi dat să aibă şi nişte gem de agrişe negre, care să taie gustul acela cam cleios, dar Addie îşi păstra conservele în beci, şi până acolo erau prea multe scări). Sacul se afla lângă ea. Avea din nou dureri, iar puterile păreau s-o fi lăsat, şi asta la patru kilometri de casă... În schimb simţea o veselie ciudată. Oare de cât timp nu se mai aflase afară după căderea întunericului, sub baldachinul înstelat? Stelele străluceau mai puternic ca oricând, iar cu puţin noroc avea să vadă şi o stea căzătoare, semn că-i va fi îndeplinită o dorinţă. Noaptea caldă, stelele, luna, din care se ivise doar o mică porţiune roşie deasupra orizontului, toate acestea îi aduceau aminte de vremea când nu era decât o fetişcană, cu toate năbădăile şi trăirile vârstei, cu splendida vulnerabilitate pe care ţi-o dă apropierea de Mister. Da, da, fusese şi ea fetişcană. Existau şi oameni care nu vroiau să creadă aşa ceva, tot aşa cum n-ar fi fost în stare să accepte că giganticul sequoia fusese odată un vlăstar verde. Fusese şi ea o fetişcană şi pe vremea aceea teama copilărească de întuneric se mai potolise, iar spaimele adultului, care vin noaptea, când totul este tăcut şi poţi auzi vocea sufletului tău etern, aceste spaime nu aveau să apară decât mai târziu. În acel scurt răstimp, noaptea fusese o taină înmiresmată, o vreme când, dacă te uitai la cerul presărat de stele şi ascultai adierea ce aducea cu sine parfumurile îmbătătoare, te simţeai aproape de inima universului, de dragoste şi de viaţă. Ţi se părea că vei fi veşnic tânăr şi că...

Sângele tău este la mine în pumni.

Pe neaşteptate, simţi o smucitură bruscă în sac, iar inima îi sări din loc.

― Tii! ţipă ea, cu o voce speriată şi spartă, de femeie bătrână.

Trase spre ea sacul, pe fundul căruia apăruse o crestătură mică. Auzi un mârâit gros. Ghemuită pe porţiunea de pietriş dintre marginea drumului şi lanul de porumb, o pândea o nevăstuică mare şi maronie. O ţintuia cu privirile, iar pupilele ei căpătau pâlpâiri roşietice în razele lunii. I se alătură alta. Apoi încă una. Şi încă una.

Se uită de cealaltă parte a drumului şi constată că se aliniasera şi acolo, măsurând-o cu ochii lor răi. Adulmecaseră puii din sac. Cum de se adunaseră atât de multe, jur-împrejurul ei? se întrebă ea, din ce în ce mai înfricoşată. Odată, fusese muşcată de o nevăstuică; îşi vârâse mâna sub veranda de la Casa Mare, ca să scoată o minge roşie, de cauciuc, care se rostogolise într-un cotlon, şi ceva, ca o mie de ace la un loc, îi înhăţase mâna. Agresiunea neaşteptată, spărgând ordinea senină şi monotonă, cumplita durere ţâşnind fierbinte din braţul ei, o făcuseră să ţipe cât o ţinea gura. Îşi retrăsese braţul, cu nevăstuica agăţată de el. Picături din sângele ei împodobeau ca nişte mărgele blana netedă, maronie a animalului, iar trupul lui, zbătându-se, biciuia aerul în toate direcţiile. Ea striga şi-şi scutura braţul, dar nevăstuica nu-i dădea drumul, ca şi cum ar fi fost acum parte din trupul său.

Micah şi Matthew, fraţii ei, se aflau în curte; taică-său răsfoia în verandă un catalog de mărfuri care puteau fi comandate prin poştă. Se apropiaseră cu toţii în fugă şi, pentru o clipă, încremeniseră privind-o pe Abagail, care pe atunci nu avea decât doisprezece ani, cum alerga înnebunită prin poiana unde curând avea să fie înălţat hambarul, cu nevăstuică maronie atârnându-i de braţ ca o eşarfă, animalul încercând zadarnic să-şi găsească un punct de sprijin cu ghearele din spate. Stropii de sânge îi săriseră pe rochie, pe picioare şi pe pantofi.

Tatăl ei se dezmeticise primul. John Freemantle pusese mâna pe o bucată de lemn de foc de lângă butucul de tăiat lemne şi urlase: Stai nemişcată, Abby! Vocea lui, pe care o recunoştea drept supremă poruncă încă din leagăn, răzbătuse prin confuzia şi bălmăjeala produse de panică în mintea ei, încât, năucită cum era, probabil că nimic altceva n-ar fi făcut-o să reacţioneze. Rămăsese neclintită, iar bucata de lemn coborîse şuierând; o durere teribilă îi săgetase braţul până la umăr (în clipa aceea fusese convinsă că-i fusese smulsă mâna din loc), apoi obiectul maroniu care-i provocase şocul şi atâta suferinţă căzuse la pământ, cu blana vârstată năclăită de sânge şi lipsită de luciu. Atunci Micah sărise asupra animalului, strivindu-l cu ambele picioare, şi se auzise un pârâit groaznic, ca sunetul care-ţi ajunge în ţeastă când spargi între dinţi nişte bomboane tari şi, dacă animalul nu apucase să moară până atunci, e sigur că nu supravieţuise după acea lovitură. Abagail nu leşinase, dar începuse să plângă şi să ţipe isteric. Între timp, palid şi speriat, sosise în goană şi Richard, fratele ei cel mare. Îngrijoraţi, el şi cu taică-său schimbară o privire.

― De când sunt eu n-am văzut o nevăstuică să facă aşa ceva, zicea John Freemantle, ţinând-o pe după umeri pe fiica lui, care bocea din răsputeri. Mulţumesc lui Dumnezeu că mamă-ta era plecată după fasolea aia.

― Dar, dacă animalul era..., începu Richard.

― Ţine-ţi gura, i-o tăie scurt taică-său, înainte ca Richard să pronunţe cuvântul.

În vocea lui se citea, simultan, răceală, furie şi spaimă. Iar Richard îşi ţinu cu adevărat gura ― ba şi-o închise cu asemenea viteză şi putere, încât Abby auzi chiar zgomotul respectiv. Apoi tatăl i se adresă ei:

― Hai să mergem la pompa de apă, Abagail, draga mea, şi să ne spălăm bine.

De-abia după un an, Luke îi mărturisise ce anume nu dorise taică-său să pronunţe Richard cu voce tare: că nevăstuica fusese pesemne turbată ca să atace în felul acela, iar dacă ar fi fost turbată, Abby, ai fi avut parte de una dintre cele mai cumplite morţi, dacă facem abstracţie de tortură. Dar nevăstuica nu fusese turbată; rana se închisese fără complicaţii. Cu toate acestea, începând de atunci, nevăstuicile o speriau de moarte, aşa cum pe alţii îi sperie şobolanii sau păianjenii. Vai, ce bine ar fi fost dacă gripa le-ar fi luat pe ele, şi nu pe câini! Dar nu se întâmplase astfel, iar ea...

Sângele tău este la mine în pumni.

O nevăstuică se repezi şi muşcă din ţesătura aspră a sacului.

Tii! o alungă ea.

Nevăstuica se îndepărtă, parcă rânjind, cu o bucată de sfoară atârnată de fălci.

El le trimisese ― Omul Întunecat.

Groaza începu să pună stăpânire asupra ei. Acum se adunaseră sute: cenuşii, maronii, negre, atrase toate de mirosul puilor. Stăteau pe ambele părţi ale drumului, unele peste altele, înghesuindu-se în zelul lor de a ajunge la ceea ce adulmecau.

Trebuie să le dau. Totul a fost zadarnic. Dacă nu le dau ce vor, au să mă sfâşie în bucăţi. A fost zadarnic.

În bezna din mintea ei reuşea să desluşească rânjetul Omului Întunecat, îi vedea mâinile întinse şi sângele ce i se scurgea din pumni.

Încă o smucitură în sacul ei. Şi apoi încă una.

Nevăstuicile de pe cealaltă parte a drumului traversau acum de-a valma către ea, târându-se cu pântecele lipit de ţărână. Ochii lor mici şi sălbatici sclipeau ca nişte ţurţuri de gheaţă în lumina lunii.

Dar cel ce are credinţă în Mine nu va pieri... pentru că Eu l-am însemnat cu semnul Meu şi nimic nu-l va atinge... acela este al Meu, spune Domnul...

Femeia se ridică în picioare, îngrozită încă, dar ştiind foarte bine ce are de făcut.

― Plecaţi de aici! ţipă ea. Am pui, sigur că da, dar sunt pentru oaspeţii mei! Acum dispăreţi dinaintea mea!

Animalele se retraseră din calea ei. Ochii lor mici părură să se umple de nelinişte. Pe neaşteptate, se risipiră ca fumul. Un miracol, îi trecu femeii prin minte, iar sufletul ei se umplu de încântare şi laudă pentru Dumnezeu. Apoi, năprasnic, încremeni de spaimă.

Undeva, departe, către vest, dincolo de Rocky Mountains, care nici măcar nu se vedeau la orizont, simţi un ochi ― un Ochi scânteietor ― care se deschise larg şi se întoarse spre ca, căutând-o. Îl auzi limpede, ca şi cum cuvintele ar fi fost pronunţate cu adevărat: Cine-i acolo? Eşti chiar tu, bătrâno?

Ştie că sunt aici, şopti ea în noapte. Vai, Doamne, ajută-mă. Ajută-mă acum, ajută-ne pe noi toţi.

Târând sacul după ea, o porni din nou spre casă.

Sosiră două zile mai târziu, pe 24 iulie. Nu reuşise să-i întâmpine cum ar fi dorit; ajunsese din nou în ultimul hal de oboseală, aproape oloagă, şontâcăind dintr-un loc într-altul, şi doar cu sprijinul bastonului, incapabilă până şi să-şi pompeze apă din puţ. A doua zi după ce tăiase puii şi alungase nevăstuicile, adormise buştean după-amiaza, fiind complet epuizată. Visase că se află într-o trecătoare înaltă şi îngheţată, în creierul munţilor, în Rocky Mountains, la vest de cumpăna apelor. Highway 6 se strecura printre pereţii înalţi de piatră care-şi aruncau umbra asupra acestui defileu cât era ziua de lungă, cu excepţia intervalului cuprins aproximativ între 11.45 şi 12.50. Dar în visul ei nu era zi, ci miez de noapte, învăluit în beznă. De undeva, se auzea urletul lupilor. Deodată, în întuneric se deschise un Ochi, mişcându-se sinistru dintr-o parte în cealaltă a orbitei, în timp ce vântul sufla a pustiu printre pinii şi molizii albaştri ai muntelui. Era chiar el, pornit s-o caute.

Se trezise din somnul ei lung şi greu mai puţin odihnită decât era când se culcase, şi atunci se rugă din nou la Dumnezeu să-i dea pace, sau cel puţin să schimbe direcţia în care El dorea s-o trimită.

Spre nord, sud sau est, Doamne, şi voi pleca din Hemingford Home înălţându-ţi imnuri de slavă. Dar nu către vest, spre Omul Întunecat. Rocky Mountains nu sunt o adevărată stavilă în calea lui. Nici Anzii nu i-ar ajunge.

Însă acesta nu era un argument. Mai devreme sau mai târziu, când omul acela avea să se simtă destul de puternic, îi va căuta pe cei care îndrăzneau să i se împotrivească. Dacă nu anul acesta, atunci la anul. Câinii pieriseră din cauza epidemiei, în schimb lupii, ascunşi în zona muntoasă, supravieţuiseră, iar acum erau gala să slujească acestui Vlăstar al Satanei.

Iar lupii nu aveau să fie singurii lui slujitori.

În dimineaţa zilei în care sosiră, în sfârşit, oaspeţii ei, se pusese pe treabă încă de la ora 7, făcând câteva drumuri cu câte două bucăţi de lemn de fiecare dată, până ce reuşi să umple lada şi să încingă plita. Mulţumită lui Dumnezeu avea parte de o zi noroasă, cu vreme răcoroasă, prima de acest fel de săptămâni întregi. Era posibil să şi plouă, înainte de căderea întunericului. Cel puţin aşa o anunţa şoldul, la care avusese o fractură în 1958.

Mai întâi puse la cuptor plăcintele, făcute cu dulceţurile din cămară, dar şi cu rubarbă şi căpşune din grădină. Slavă Domnului, căpşunele tocmai se copseseră şi se bucura să ştie că nu fusese zadarnic. Chiar şi faptul că gătea o făcea să se simtă mai bine, pentru că a găti înseamnă viaţă. O plăcintă cu afine, două cu căpşune şi rubarbă şi una cu mere. Mireasma lor umplu întreaga bucătărie în acea dimineaţă. Apoi le puse pe pervazul ferestrelor, la răcit, aşa cum făcuse de când se ştia.

Cum-necum, pregătise aluatul, deşi nu-i venise prea uşor, în lipsa ouălor proaspete ― şi doar ajunsese la ferma de păsări, numai ea era vinovată că uitase să ia de acolo. În schimb, pe la începutul după-amiezei, mica bucătărie cu podeaua denivelată, acoperită cu un linoleum spălăcit, se umpluse de mirosul puilor prăjiţi. Cum acolo stăruia încă mirosul de prăjit, urcă şchiopătând în verandă, ca să-şi citească lecţia, aşa cum făcea în fiecare zi, folosindu-se, ca să-şi facă vânt, de ultimul exemplar din The Upper Room, cu foile ferfeniţite.

Puii se prăjiră cât se poate de frumos. Avea să-l trimită pe unul dintre oaspeţi să culeagă vreo două duzini de ştiuleţi fragezi şi dulci, iar pe urmă puteau mânca pe cinste, sub cerul liber.

După ce aranjă puii pe şerveţele de hârtie, ieşi pe veranda din spate, cu chitara, se aşeză şi începu să cânte. Interpretă imnurile ei preferate, vocea ei înaltă şi tremurătoare risipindu-se în aerul încremenit.

Suntem copleşiţi de încercări sau de ispite,

De un munte de griji împovăraţi?

Nu trebuie să ne lăsăm descurajaţi.

Ci Domnului rugăciune să-l înălţăm.

Muzica i se păru atât de frumoasă (chiar dacă auzul o lăsase atât de mult, încât nu mai putea fi niciodată sigură că vechea ei chitară ei este perfect acordată), încât mai cântă un imn, şi încă unul, şi încă unul.

Tocmai ataca "We Are Marching to Zion", când auzi un zgomot de motor dinspre nord, apropiindu-se de ea de-a lungul lui County Road. Se opri în mijlocul versurilor, dar degetele ei continuară să mângâie absent corzile. Îşi aplecă urechea şi ascultă atent. O, Doamne, veneau, se descurcaseră perfect, acum distingea şi trâmba de praf pe care o ridica maşina părăsind asfaltul şi intrând pe porţiunea de drum negru care ducea până la poarta ei. Intră în febra celui care curând îşi va întâmpina oaspeţii şi se bucură că avusese ideea să se îmbrace în hainele ei cele mai bune. Îşi sprijini chitara de genunchi şi-şi puse mâna streaşină la ochi, chiar dacă soarele nu se ivise încă.

Sunetul motorului se distingea acum mult mai limpede şi, peste o clipă, în locul unde porumbul lăsa locul adăpătorii pentru vite a lui Cal Goodell...

Da, acum se vedea, un vechi camion Chevrolet din cele folosite la ferme, înaintând încet. Cabina era plină; din câte vedea ea (chiar dacă avea o sută opt ani, vedea perfect la distanţă), înăuntru se îngrămădiseră patru persoane, iar alte trei stăteau pe platformă, privind pe deasupra cabinei. Distinse un bărbat blond şi subţire, o fată cu părul roşcat, iar în mijloc... da, era chiar el, un băiat care tocmai învăţase ce înseamnă să fii bărbat. Păr închis la culoare, figură prelungă, frunte înaltă. El o văzu cum îi priveşte de pe verandă şi începu să-i facă semne cu amândouă mâinile. Îl imită apoi şi bărbatul blond. Fata cu părul roşcat doar se uita. Mother Abagail îşi înălţă şi ea mâna şi le răspunse la salut.

― Mulţumesc lui Dumnezeu că i-a adus teferi, murmură ea răguşit. Lacrimi fierbinţi începură să i se scurgă pe obraji. Doamne, Dumnezeul meu, din inimă îţi mulţumesc.

Curând, camioneta intră în curte, duduind şi zdruncinându-se. Bărbatul de la volan purta o pălărie de pai, cu o panglică din catifea albastră şi o pană mare înfiptă în ea.

Iiiii-haaa! strigă el, fluturând din mână. Bine te-am găsit, Mother! Nick ne-a spus că s-ar putea să te găsim aici şi chiar aşa s-a întâmplat! Iiiii-haaa!

Începu să claxoneze. Alături de el stăteau un bărbat de vreo cincizeci de ani, o femeie cam de aceeaşi vârstă şi o fetiţă, într-o jachetă de catifea reiată. Copilul îi făcu un semn timid din mână; degetul cel mare al celeilalte mâini stătea bine înfipt în gură.

Nick, tânărul cu petic pe ochi şi păr negru, sări peste oblonul camionetei chiar înainte ca aceasta să se oprească. Se reechilibra şi se apropie încet de ea. Figura lui era solemnă, dar ochiul îi era luminat de bucurie. Se opri în faţa treptelor verandei şi se uită în jur, surprins... la curte, la casă, la bătrânul copac cu leagănul făcut dintr-o anvelopă. Cel mai mult însă părea să-l intereseze persoana ei.

― Bine-ai venit, Nick, îl întâmpină ea. Mă bucur să te văd. Fii binecuvântat.

Îi răspunse cu un zâmbet, apoi începură să-i curgă şi lui lacrimile. Urcă treptele şi-i prinse mâinile într-ale sale. Femeia îi întinse obrazul zbârcit, pe care el îl sărută încet. Între timp, din camionetă coborâse toată lumea. Cel care şofase o ţinea în braţe pe fetiţa cu jacheta roşie, care avea piciorul drept în gips. Braţele ei se agăţau cu toată nădejdea de gâtul bronzat al bărbatului. Lângă el se aflau femeia de cincizeci de ani, apoi roşcata şi băiatul blond, cu barbă. Nu, nu-i băiat, stabili Mother Abagail; e doar mai slab. Ultimul din şir era celălalt bărbat care călătorise în cabină, şi care-şi lustruia acum lentilele ochelarilor cu ramă din sârmă.

Nick o privea cu o insistenţă oarecum interogativă, iar ea îi făcu un semn afirmativ din cap.

― Ai făcut cum se cuvine, spuse. Domnul te-a călăuzit aici, iar acum Mother Abagail are să vă ospăteze... Fiţi bine veniţi cu toţii! adăugă, ridicând vocea. Nu putem zăbovi prea mult, dar, înainte de a pleca, trebuie să ne odihnim, să gustăm împreună din pâine şi să stăm puţin de vorbă.

Fetiţa i se adresă din locul unde se cuibărise şi unde se simţea în siguranţă absolută:

― Eşti cea mai bătrână doamnă din lume?

― Şşşt, Gina! o mustră doamna de cincizeci de ani.

Dar Mother Abagail îşi puse o mână în şold şi râse:

― Poate că sunt, copila mea. Poate că sunt.

Îi puse să întindă faţa ei roşie de masă de cealaltă parte a mărului, iar cele două femei, Olivia şi June, pregătiră masa, în timp ce bărbaţii se duseră să culeagă nişte porumb. Îl fierseră cât ai clipi din ochi şi adăugară, căci bătrâna nu avea, unt, margarină şi sare.

Se discută foarte puţin în timpul mesei ― se auzeau, în schimb, plescăituri şi mici exclamaţii de plăcere. Îi făcea bine să vadă oameni înfulecând sănătos, iar oaspeţii ei nu erau dintre cei care se codesc la mâncare. Considera că meritase cu prisosinţă drumul până la ferma Richardson şi confruntarea cu nevăstuicile. Nu că ar fi fost hămesiţi, dar după o lună întreagă când n-ai mâncat decât alimente din conservă, ai o poftă teribilă de mâncare proaspătă, gătită special. Ea însăşi mancă pe săturate ― trei porţii de friptură, un ştiulete de porumb şi o bucăţică de plăcintă cu căpşunc şi rubarbă.

Curând îşi turnară cafea şi se aşezară comod şi atunci şoferul, un om plăcut, cu figura deschisă, pe nume Ralph Brentner, i se adresă astfel:

― A fost o masă pe cinste, doamnă dragă. De mult nu mi-a mai mers mâncarea la suflet atât de bine. Se cuvine să mulţumim.

Ceilalţi murmurară aprobativ. Nick zâmbi şi făcu un semn din cap.

Fetiţa o întrebă:

― Pot să vin să mă aşez la tine în poală, bunicuţo?

― Cred că eşti prea grea, scumpo, spuse Olivia Walker, femeia mai în vârstă.

― Nici vorbă, interveni Abagail. Ziua în care n-oi mai fi în stare să ţin puţin un copil în poală va fi şi cea din urmă zi a mea. Vino la mine, Gina.

Ralph o purtă pe sus şi i-o aşeza în braţe.

― Când nu mai poţi s-o ţii, îmi spui.

Îi gâdilă Ginei obrajii cu pana de la pălărie. Fetiţa îşi ridică mânuţele şi chicoti.

― Nu mă gâdila, Ralph! Nu care cumva să îndrăzneşti să mă gâdili!

― N-ai nici o teamă, o asigură Ralph, înduioşat. Am mâncat cam mult şi nu prea-mi arde de joacă.

Ralph se aşeză pe locul lui.

― Ce-ai păţit la picior, Gina? se interesă Abagail.

― Mi l-am rupt când am căzut din pod, răspunse Gina. Dick mi-a pus piciorul în gips. Ralph zice că Dick mi-a salvat viaţa.

Îi trimise o bezea bărbatului cu ochelari, care se îmbujoră puţin, tuşi şi zâmbi.

Nick, Tom Cullen şi Ralph îl întâlniseră pe Dick Ellis după ce traversaseră aproximativ jumătate din Kansas, mergând pe marginea drumului, cu un rucsac în spate şi cu un alpenştoc în mână. Era de meserie medic veterinar. Ziua următoare, trecând prin orăşelul Lindsborg, se opriseră să prânzească şi auziseră nişte ţipete stinse venind din zona sudică a oraşului. Dacă vântul ar fi bătut în direcţie opusă, n-ar fi auzit nicicum apelurile acelea.

― Mila Domnului, observă Abby cu mulţumire, mângâind părul fetiţei.

Gina rămăsese singură de trei săptămâni. Cu o zi sau două înainte, se jucase în podul unchiului ei, podeaua din lemn putred cedase, iar ea căzuse de la o înălţime de zece metri peste căpiţa de fân de dedesubt. În cădere, rostogolindu-se de pe căpiţă, se alesese cu o fractură. În primă instanţă, Dick Ellis nu-i dădu prea multe şanse. Îi administră un anestezic local, ca să-i poată aşeza piciorul la loc; pierduse atât de mult din greutate, iar starea ei fizică generală era atât de proastă, încât se temuse că o anestezie generală i-ar fi putut fi fatală (cuvintele cele mai tari ale conversaţiei erau pronunţate pe litere, ca să nu fie înţelese de Gina McCone, care se juca fără grijă cu nasturii lui Mother Abagail). Gina îşi recăpătase tonusul cu o viteză care-i mirase pe toţi. Fetiţa se ataşase imediat de Ralph şi de pălăria lui fercheşă. Vorbind pe un ton scăzut şi sfios, Ellis îşi exprimă opinia că problema ei se datora în mare măsură singurătăţii zdrobitoare prin care trecuse.

― Fireşte, se arătă Abagail de acord. Dacă n-o auzeaţi, s-ar fi stins curând.

Gina căscă. Ochii ei erau mari şi obosiţi.

― Am s-o duc la culcare, spuse Olivia Walker.

― În cămăruţa de la capătul holului, o sfătui Abby. Poţi să dormi cu ea, dacă vrei. Cealaltă fată... cum ziceai că te cheamă, draga mea? Numele tău mi-a ieşit din minte.

― June Brinkmeyer, spuse roşcata.

― Păi, poţi dormi cu mine, June, dacă nu te deranjează. Patul nu este destul de mare pentru două persoane, şi nu cred că ţi-ar plăcea să dormi cu o legătură de beţe uscate ca mine, nici dacă patul ar fi încăpător, dar este o saltea, pusă la păstrare în podul casei, care ar fi taman bună, dacă nu cumva au intrat gândacii în ea. Sper să vrea unul dintre bărbaţii ăştia să ţi-o coboare, nu?

― Desigur, se oferi Ralph.

Olivia o duse pe Gina în pat, căci între timp adormise. Întunericul se lăsa asupra bucătăriei, unde domnea o animaţie cum nu mai fusese de mulţi ani încoace. Gemând, Mother Abagail se ridică în picioare şi aprinse trei lămpi cu gaz, una pe masă, una pe sobă (un model Blackwood, din fontă, care acum se răcea, ticăind încet) şi una pe pervazul ferestrei din verandă. Întunericul se trase puţin înapoi.

― Poate că tot obiceiurile vechi sunt cele mai bune, spuse Dick deodată şi toţi îşi îndreptară privirile spre el.

El tuşi şi se înroşi din nou, dar Abagail începu să chicotească.

― Vreau să spun, continuă Dick puţin defensiv, că asta e prima masă gătită... ei bine, din 30 iunie şi până acum, cred. Adică din ziua în care s-a oprit curentul electric. Iar atunci am gătit chiar eu. Ceea ce fac eu nu prea poate fi numit gătit. Nevastă-mea, acum... era o gospodină extraordinară. Ea...

Îşi lăsă propoziţia neterminată.

― A adormit buştean, le spuse Olivia întorcându-se în bucătărie. Era extrem de obosită.

― Pâinea o coci în casă? o întrebă Dick pe Mother Abagail.

― Sigur că da, dintotdeauna. Însă asta nu e pâine făcută cu drojdie, pentru că drojdia s-a stricat. Dar merge şi aşa.

― Mă dau în vânt după pâinea asta, îi mărturisi el simplu. Helen... soţia mea... făcea pâine de două ori pe zi. În ultima vreme, mi se pare că este singurul lucru după care tânjeam. Dacă-mi dai trei felii de pâine şi nişte gem de căpşune, pot să mor fericit.

― Tom Cullen e obosit, declară Tom pe neaşteptate. Oboseală să-ţi cadă ochii.

Căscă de-i trosniră fălcile.

― Poţi să-ţi faci culcuşul în grajd, îi spuse Abagail. Miroase puţin a mucegai, dar este uscat.

O vreme, ascultară freamătul continuu al ploii, care începuse să cadă de mai mult de o oră. Dacă era singură, ar fi fost un zgomot dezolant. Acum însă, într-o asemenea companie, acelaşi zgomot era un acompaniament plăcut, discret, care-i făcea să se simtă mai apropiaţi. Apa şiroia prin jgheaburile din tablă galvanizată şi cădea în butoiul pentru apă de ploaie pe care Abby îl mai păstra încă lângă un perete al casei. Ecoul tunetului venea de foarte departe, de deasupra Iowei.

― Presupun că aveţi echipament de tabără? îi întrebă ea.

― Avem tot ce ne trebuie, o asigură Ralph, ridicându-se în picioare. Ne vom descurca. Haide, Tom.

― Nu vreţi să mai rămâneţi puţin amândoi, tu şi Nick? zise Abagail.

În tot acest răstimp, ea-l observase pe Nick, aşezat la masă, în partea opusă balansoarului. Îşi spunea că într-o încăpere unde sunt atâţia oameni, vorbind şi mişcându-se, prezenţa unui surdomut, în mod normal, abia dacă s-ar face simţilă. Ceea ce nu era cazul cu Nick. El stătea perfect nemişcat şi urmărea conversaţia, iar pe figura lui se citeau reacţii la tot ce se spunea. Avea o figură deschisă şi inteligentă, dar în pofida tinereţii lui, grijile prin care trecuse lăsaseră urme. De mai multe ori, pe măsură ce dialogul se desfăşura, îi văzu pe ceilalţi aruncându-i priviri, ca şi cum Nick ar fi trebuit să confirme sau să infirme spusele lor. Erau cu toţii conştienţi de prezenţa lui. Apoi, îl văzuse privind ― cu o mină îngrijorată ― de mai multe ori pe fereastră, în beznă.

― Puteţi să-mi aduceţi salteaua aceea? întrebă June calm.

― Nick şi cu mine o vom aduce, spuse Ralph, ridicându-se în picioare.

― Nu vreau să dorm singur în grajdul din spate, spuse Tom. Doamne, nu!

― Vin şi eu cu tine, îl linişti Dick, ridicându-se în picioare. Aprindem lampa Coleman şi ne facem culcuşul. Mulţumesc încă o dată, doamnă. Nici nu pot să-ţi spun cât de mult bine mi-au făcut toate astea.

Ceilalţi îi mulţumiră şi ei. Nick şi Ralph aduseră salteaua, în care se dovedi că nu existau insecte. Tom şi Dick plecară spre grajd, unde peste scurt timp se aprinse lanterna Coleman. Curând, Nick, Ralph şi Mother Abagail rămaseră singuri în bucătărie.

― Pot să fumez, doamnă? întrebă Ralph.

― Doar dacă nu dai scrum pe covor. Găseşti o scrumieră chiar în dulapul din spatele tău.

Ralph se ridică să şi-o ia, în timp ce Abby îl cerceta în continuare pe Nick. Purta o cămaşă kaki, jeanşi şi o vestă spălăcită din doc. Ceva din persoana lui îi lăsa sentimentul că-l mai întâlnise înainte, sau că-i fusese menit să-l întâlnească. Privindu-l, avea sentimentul liniştitor pe care ţi-l dă cunoaşterea şi împlinirea, ca şi cum ar fi fost sortită să trăiască această clipă. Ca şi cum la un capăt al vieţii ei ar fi existat tatăl, John Freemantle, înalt, negru şi mândru, iar bărbatul acesta tânăr, alb şi mut, cu un singur ochi, expresiv şi strălucitor, pe o faţă copleşită de griji, la celălalt capăt.

Se uită pe fereastră şi văzu o rază a lămpii Coleman cu baterii ieşind pe fereastra grajdului şi luminând o mică bucată din curte. Se întrebă dacă staulul mai păstra mirosul animalelor; nu mai intrase acolo de aproape trei ani. Nu avusese de ce. Ultima ei vacă, Daisy, fusese vândută în 1975, dar în 1987 duhoarea încă persista. Probabil că şi astăzi. Nu contează, sunt şi mirosuri mai rele.

― Doamnă?

Se uită în spate. Ralph stătea acum lângă Nick, ţinând în mână o foaie de hârtie şi străduindu-se să citească la lumina lămpii. Nick avea un blocnotes şi un pix; ţinându-le, o privea pe Abagail cu cea mai mare atenţie.

― Nick spune..., începu Ralph, apoi îşi drese glasul, încurcat.

― Mergi mai departe.

― În bilet zice că-i vine greu să citească pe buzele dumitale, pentru că...

― Cred că ştiu de ce, îl opri ea. Nu te sfii.

Se ridică şi se duse la dulap. Pe cel de-al doilea raft, într-un vas din plastic, aidoma unor exponate medicale într-un lichid tulbure, pluteau două plăci dentare.

Le pescui şi le clăti cu un polonic de apă.

― Doamne Dumnezeule, ce suferinţă, spuse Mother Abagail îndurerată, punându-şi plăcile pe gingii. Trebuie să stăm de vorbă. Voi doi sunteţi şefii şi trebuie să punem la punct nişte lucruri.

― Păi, nu sunt eu acela, o lămuri Ralph. Eu n-am fost decât muncitor cu normă întreagă şi fermier cu jumătate de normă. La viaţa mea, am reuşit mai degrabă să fac bătături decât să născocesc idei. Din câte îmi dau eu seama, Nick e şeful şi ştie mai bine ce e de făcut.

― Aşa este? se interesă ea, cătând spre Nick.

Nick scrise câteva cuvinte în grabă, iar Ralph le citi, ceea ce făcu şi în continuare.

"A fost ideea mea să venim aici, da. Cât despre faptul că eu aş fi şeful, nu ştiu."

― Le-am întâlnit pe June şi pe Olivia cam la o sută cincizeci de kilometri sud de aici, îi explică Ralph. Alaltăieri, Nick, aşa-i?

Nick făcu semn că da.

― Dar şi atunci ne aflam tot în drum spre tine, Mother. Şi femeile mergeau spre nord. La fel şi Dick. N-am făcut decât să ne unim.

― Aţi mai văzut şi alţi oameni?

"Nu", scrise Nick. "Dar am avut senzaţia ― ca şi Ralph, de altfel ― că mai există şi alţi oameni care se ascund şi ne urmăresc. Le e teamă, cred eu. Mai au nevoie de timp până să treacă peste şocul suferit."

Femeia făcu un semn din cap.

"Dick zice că în ziua dinaintea întâlnirii noastre a auzit o motocicletă, undeva, spre sud. Prin urmare, mai există şi alţi oameni. Ceea ce cred eu că-i sperie este întâlnirea cu un grup destul de mare, gata format."

― De ce-aţi venit aici?

Ochii femeii, prinşi în reţeaua lor deasă de riduri, îl cercetau până-n adâncuri.

Nick scrise: "Eu te-am visat. Şi Dick Ellis zice că te-a visat o dată. Iar fetiţa, Gina, îţi zicea «bunicuţa» cu mult timp înainte de a ajunge aici. A descris locul unde stai. Leagănul făcut din anvelopă."

― Să fie binecuvântat copilul, spuse ea absentă, apoi i se adresă lui Ralph. Şi tu?

― O dată sau de două ori, doamnă, spuse Ralph. Îşi umezi buzele. Dar de mai multe ori l-am visat doar... doar pe celălalt individ.

― Care alt individ?

Nick scrise. Încercui cu creionul ceea ce scrisese. Îi întinse foaia direct. Ochii ei nu prea mai erau în stare să vadă să citească fără ochelari sau fără lupa cu lumină pe care o cumpărase de la Hemingford Center cu un an în urmă, dar asta putea citi. Era scris cu litere mari, cum scrisese Dumnezeu pe zidul palatului lui Beltşaţar. O trecea un fior rece chiar şi numai privind hârtia cu acele cuvinte încercuite. Se gândi la nevăstuicile care traversau drumul târându-se pe burtă şi trăgând de sac cu dinţii lor de ucigaşi, ascuţiţi ca nişte ace. Se gândi la acel unic ochi roşu, deschizându-se, trădându-şi prezenţa în întuneric, privind, cercetând, de acum văzând nu numai o biata bătrână, ci un întreg grup de bărbaţi şi femei... şi o fetiţa.

Cele două cuvinte încercuite erau următoarele: Omul Întunecat.

― Mi s-a spus, începu ea, împăturind hârtia, trăgând cu degetul peste muchie, apoi împăturind-o iarăşi, ignorând pentru moment durerile pe care i le provoca artrita, că trebuie să mergem spre vest. Domnul Dumnezeul nostru mi-a spus asta, în vis. Eu n-am vrut să ascult. Sunt o femeie bătrână şi nu-mi doresc altceva decât să mor pe bucăţica asta de pământ. A fost proprietatea familiei mele vreme de o sută doisprezece ani, dar mi-e dat să nu mă sting aici, după cum nici lui Moise nu i-a fost dat să intre în Canaan, cu Fiii lui Israel.

Făcu o pauză. Cei doi bărbaţi o urmăreau cu seriozitate, în lumina lămpii; afară continua să plouă, încet şi monoton. Tunetele încetaseră. Vai, Doamne, protezele astea mi-au rănit gura, îi trecu femeii prin minte. Aş vrea să le pot scoate şi să mă duc la culcare.

― Am început să am vise ciudate cu doi ani înainte să se abată flagelul ăsta asupra noastră. De visat am visat întotdeauna, şi uneori visele mele s-au adeverit. Profeţia este darul lui Dumnezeu, din care fiecare are parte de o fărâmă. Bunica mea obişnuia să numească asta lampa strălucitoare a lui Dumnezeu sau pur şi simplu strălucirea. În visele mele, mă vedeam mergând spre vest. La început doar cu puţini oameni, apoi cu câţiva în plus, apoi cu mulţi. Spre vest, mereu spre vest, până ce puteam vedea Rocky Mountains. Se făcea că între timp se formase o adevărată caravană, de peste două sute de oameni. Apoi, vedeam semne... nu, nu semne de la Domnul, ci din cele obişnuite, de circulaţie, pe fiecare din ele scriind cam aşa: BOULDER, COLORADO, 906 KILOMETRI sau PE AICI SE AJUNGE LA BOULDER.

Se opri din nou.

― Visele acelea m-au speriat. N-am povestit nimănui despre ele, atât de speriată am fost. Mă simţeam cam cum trebuie să se fi simţit Iov, atunci când Dumnezeu i-a vorbit din mijlocul vârtejului. Ba chiar am încercat să-mi spun că nu erau decât nişte simple vise, despre o femeie bătrână şi proastă care fuge de Dumnezeu, la fel ca Iona. Şi totuşi chitul ne-a înghiţit, vedeţi bine! Iar dacă Dumnezeu îi spune lui Abby: Trebuie să povesteşti, atunci mie nu-mi rămâne decât să spun tot. Pe urmă, am simţit că va veni cineva la mine, cineva deosebit, şi că astfel voi afla că a sosit vremea.

Îl măsură pe Nick, care stătea la masă şi o privea solemn, cu ochiul lui cel bun, prin fumul ţigării lui Ralph Brentner.

― Am ştiut de cum te-am văzut, spuse ea. Eşti chiar tu, Nick, acela. Domnul şi-a pus degetul Lui pe inima ta. Dar El are mai multe degete, şi mai sunt şi alţii, slavă Domnului, cărora El le-a făcut acest semn. Îl visez şi pe celălalt cum ne caută chiar şi în clipa asta şi, Dumnezeu să mă ierte pentru păcatul meu, îl blestem în inima mea.

Începu să plângă şi se ridică să bea o gură de apă şi să se spele pe ochi. Lacrimile dezvăluiau partea ei cea mai omenească, stăpânită de neputinţă şi slăbiciune.

Când se întoarse spre Nick, acesta scria. Într-un târziu rupse fila din carnet şi i-o întinse lui Ralph.

― Habar n-am care-i rolul lui Dumnezeu, dar înţeleg foarte bine că există nişte forţe care lucrează. Toţi cei pe care i-am întâlnit mergeau spre nord. Ca şi cum dumneata ai fi avut soluţia. Ai mai visat şi pe alţii? Pe Dick? Pe June sau pe Olivia? Poate pe fetiţă?

― Pe nimeni dintre cei de aici. Dar am visat un bărbat zgârcit la vorbă. O femeie însărcinată. Un bărbat cam de aceeaşi vârstă cu tine, care are şi el o chitară. Şi pe tine, Nick.

― Şi crezi că mersul la Boulder este soluţia corectă?

― Aşa ne este menit să facem, răspunse Mother Abagail.

Nick se jucă nehotărât câteva clipe cu pixul pe blocnotes, apoi scrise: "Ce ştii despre Omul Întunecat? Ai idee cine este?"

― Ştiu doar ce este cu el, nu şi cine este. El reprezintă răul în stare pură rămas pe pământ. Răufăcătorii de tot felul sunt departe de acest soi de rău. Spărgători de magazine, violatori şi tipi care abia aşteaptă să-şi folosească pumnii. Dar el îi va chema pe toţi aceştia. Deja a început să-i strângă. Şi o face mult mai repede decât reuşim noi să ne strângem. Înainte să facă prima mişcare, în jurul lui vor fi grămadă. Nu numai cei răi, asemenea lui, dar şi oameni slabi... singuri... şi cei ce l-au alungat pe Dumnezeu din inima lor.

"Poate că nu există cu adevărat", scrise Nick. "Poate că nu este decât..." Se opri, muşcă uşor din capătul pixului şi căzu pe gânduri. În cele din urmă, adăugă: "...acea parte speriată, păcătoasă, din noi toţi. Poate că visăm lucruri pe care ne temem că le vom face noi înşine."

Citind cu voce tare, Ralph se încruntă, dar Abby înţelese de la bun început ce voia Nick să zică. Felul lui de a vorbi nu se deosebea prea mult de al noilor pastori care apăruseră cam în ultimii douăzeci de ani. Satana nu există cu adevărat, asta propovăduiau ei. Există răul, venind din păcatul originar, probabil, dar se află în noi toţi, iar extirparea lui este un gest la fel de imposibil ca scoaterea gălbenuşului din ou fără să spargi coaja. Dacă te luai după predicatorii ăştia de modă nouă, Satana este ca un soi de puzzle ― fiecare bărbat, femeie sau copil de pe pământ reprezentând o infimă părticică din întreg. Da, da, ideile lor lăsau impresia că sunt moderne şi solide; partea proastă este că nu exprimau adevărul. Iar dacă Nick continua să gândească în felul acesta, Omul Întunecat avea să-l înghită cu uşurinţă.

― Tu m-ai visat pe mine. Nu sunt eu reală? Nick făcu semn că da.

― Şi eu te-am visat pe tine. Nu eşti tu real? Slavă Domnului, stai la masă, cu foile alea de hârtie pe genunchi. Cel despre care vorbim, Nick, este la fel de real ca şi tine.

Da, îşi spuse Abagail, este real. Se gândi la nevăstuici şi la ochiul roşu ce se deschidea în întuneric. Iar când vorbi din nou, vocea ei era răguşită:

― Nu este Satana, spuse ea, dar el şi Satana se cunosc şi ţin sfat de când lumea. În Biblie nu scrie ce s-a întâmplat cu Noe şi cu familia lui după ce apele s-au retras. Dar n-aş fi câtuşi de puţin surprinsă dacă aş afla că s-a dat o luptă pe viaţă şi pe moarte pentru sufletele acelor câţiva oameni ― pentru sufletele, pentru trupurile lor, dar şi pentru modul lor de a gândi. Şi nu m-ar surprinde dacă şi pe noi ne-ar aştepta acelaşi lucru... El se află acum la vest de Rockies. Mai curând sau mai târziu va veni spre est. Poate nu anul acesta, nu, ci atunci când va fi pregătit. Iar noi avem datoria să i ne împotrivim.

Nick clătină din cap, tulburat de cuvintele ei.

― Da, continuă ea cu glas potolit. Ai să vezi. Ne aşteaptă zile grele. Moarte şi teroare, trădare şi lacrimi. Şi nu vom fi cu toţii de faţă la deznodământ.

― Nu-mi place deloc treaba asta, mormăi Ralph. Lucrurile stau şi-aşa destul de prost, fără individul ăsta despre care vorbeşti dumneata cu Nick. Avem şi-aşa suficiente probleme ― fără doctori, fără electricitate, fără nimic. De ce-a fost nevoie să mai avem pe cap şi pacostea asta?

― Nu ştiu, căile Domnului sunt necunoscute. Iar El nu dă explicaţii uneia ca Abby Freemantle.

― Dacă aşa ştie El să se poarte, spuse Ralph, ei bine, după mine, ar trebui să iasă la pensie şi să lase pe cineva mai tânăr să-i ia locul.

"Dacă Omul Întunecat se află la vest", scrise Nick, "poate ar fi mai bine să nu riscăm şi să ne îndreptăm spre est." Femeia clătină încet din cap.

― Nick, toate lucrurile îi slujesc lui Dumnezeu. Nu crezi că şi Omul acesta Întunecat îi slujeşte tot Lui? Ba chiar aşa se întâmplă, indiferent cât de misterioasă ar putea să pară lucrarea Sa. Omul Întunecat te va urmări, oriîncotro vei fugi tu, pentru că el serveşte hotărârea lui Dumnezeu, iar Dumnezeu doreşte ca tu să-l înfrunţi. N-are nici un rost să ocoleşti voinţa lui Dumnezeu Savaot. Bărbatul sau femeia care au această îndrăzneală sfârşesc în burta fiarei.

Nick scrise câteva cuvinte. Ralph studie biletul şi se frecă la nas; ar fi preferat să nu fie nevoit să citească. Doamnele în vârstă nu prea înghit chestii de genul celei pe care Nick tocmai o scrisese. Va considera cele scrise o blasfemie şi va spune acest lucru destul de tare ca să-i trezească pe toţi din casă.

― Ce spune? întrebă Abagail.

― Spune... Ralph îşi drese glasul, iar pana înfiptă în panglica pălăriei se clătină. Zice că nu crede în Dumnezeu.

Mesajul o dată transmis, Ralph îşi coborî privirile în pământ, aşteptând furtuna.

Dar ea se mulţumi să râdă, se ridică în picioare şi se duse lângă Nick. Ii prinse una din mâini şi-l mângâie.

― Fii binecuvântat, Nick, asta nici nu contează. El crede în tine.

Îşi petrecură ziua următoare la ferma lui Abby Freemantle, cu părerea unanimă că fusese cea mai plăcută zi pe care o trăise fiecare dintre ei de când Supergripa se trăsese înapoi, tot aşa cum apele potopului se retrăseseră de pe Muntele Ararat. Ploaia se oprise în primele ore ale dimineţii, iar pe la ora 9 cerul se prezenta sub forma unui frumos tablou mural specific Midwestului, cu soare şi nori zdrenţuiţi. Foile de porumb reflectau razele soarelui în toate direcţiile, ca o grămadă de smaralde. Era răcoare, cum nu mai fusese de săptămâni de zile.

Tom Cullen îşi petrecu întreaga dimineaţă alergând în sus şi-n jos printre şirurile de porumb, cu braţele întinse în lături, speriind cârdurile de ciori. Gina McCone se jucă fericită în ţărâna de lângă leagăn, cu o mulţime de păpuşi din hârtie, pe care Abagail le descoperise pe fundul unei valize, în dulapul din dormitorul ei. Ceva mai devreme, fetiţa şi Tom se jucaseră cu maşinile şi camioanele din jurul garajului Fisher-Price, pe care Tom îl luase de la magazinul de mărunţişuri din May, Oklahoma. Tom făcu ceea ce-i ceru Gina să facă fără prea multe împotriviri.

Dick Ellis, veterinarul, veni timid la Mother Abagail şi o întrebă dacă ţinuse cineva porci prin apropiere.

― Sigur, familia Stoner avea întotdeauna porci, îi răspunse ea.

Abby stătea pe verandă, în balansoarul ei, mângâind corzile chitarei şi urmărind joaca Ginei, care stătea în curte cu piciorul în gips întins ţeapăn înaintea ei.

― Crezi că mai trăieşte vreunul?

― Trebuie să te duci acolo şi să vezi. S-ar putea. Dar nu-i exclus să fi scăpat din cocină şi să fi plecat în sălbăticie. Ochii ei sclipiră. Cineva a visat azi-noapte cotlete de porc, mă înşel oare?

― S-ar putea să nu te înşeli, îi răspunse Dick.

― Ai tăiat vreodată un porc?

― Nu, doamnă, recunoscu el, rânjind cu gura până la urechi. De mâncat am mâncat, dar n-am tăiat niciodată. Am fost întotdeauna ceea ce se numeşte un om paşnic.

― Ralph şi cu tine aţi putea accepta o femeie ca şef de echipă?

― De ce nu? răspunse el.

Peste nici douăzeci de minute, cei trei porniseră la drum, Abagail aşezată între cei doi bărbaţi, în cabina Chevyului, ţinându-şi cu demnitate bastonul între genunchi. În cocina din curtea familiei Stoner găsiră doi porci de câte un an, sănătoşi şi în formă bună. Din câte se putea constata, când se terminase mâncarea, se hrăniseră cu tovarăşii lor de cocină mai slabi şi mai puţin norocoşi.

Ralph montă scripetelc cu lanţ al lui Reg Stoner în şură şi, urmând indicaţiile lui Abagail, Dick reuşi în cele din urmă să lege zdravăn o frânghie de piciorul din spate al unuia dintre porci. Guiţând şi zbătându-se, animalul fu tras în şură şi atârnat cu capul în jos cu ajutorul scripetelui.

Ralph aduse din casă un cuţit de măcelărie lung de peste o jumătate de metru. Ăsta nici nu mai e cuţit, îi trecu prin minte lui Abby, ci sabie în toată regula, lăudat fie Domnul.

― Ştii, nu cred că sunt în stare să-l omor, mărturisi el.

― Bine, atunci dă-mi mie, îi răspunse Abagail, întinzând mâna.

Ralph îi aruncă o privire neîncrezătoare lui Dick. Acesta ridică din umeri. Atunci Ralph îi întinse cuţitul.

― Doamne, mulţumim Ţie pentru darul pe care suntem pe cale să-l primim prin bunătatea Ta. Binecuvântează porcul acesta, ca să ne hrănească, amin. Daţi-vă la o parte, băieţi, îi îndemnă ea apoi, cu altă voce, o să împroaşte în toate părţile.

Tăie gâtul porcului cu o mişcare a cuţitului ce trăda multă experienţă ― există lucruri pe care nu le uiţi niciodată, indiferent cât de bătrân eşti ―, apoi se trase deoparte cât de repede putu.

― Ai aprins focul sub cazan? îl întrebă pe Dick. Un foc mare şi frumos, în mijlocul curţii?

― Da, doamnă, răspunse Dick plin de respect, incapabil să-şi dezlipească privirile de la porc.

― Ai adus periile? îl întrebă pe Ralph.

Ralph îi prezentă două perii mari de curăţat, cu ţepi puternici, de culoare galbenă.

― Foarte bine, atunci duceţi-1 şi aruncaţi-l în cazan. După ce fierbe puţin, o să-l puteţi curăţa foarte uşor. Pe urmă o să scoateţi şoriciul de pe bătrânul domn Porc ca de pe o banană.

Feţele celor doi se lungiră puţin la această perspectivă.

― Hai, mai vioi, îi îndemnă ea. Nu puteţi să-l mâncaţi cu haina pe el. Mai întâi trebuie dezbrăcat.

Ralph şi Dick Ellis se uitară unul la altul, înghiţiră în sec şi începură să coboare porcul din scripete. Pe la 3 după-amiază terminară toată treaba, iar la 4 erau acasă, cu maşina plină de carne; la cină avură cotlete proaspete de porc. Cei doi bărbaţi nu avură prea multă poftă de mâncare, în schimb Abagail mâncă singură două cotlete, încântată de gustul minunat al cărnii grase şi bine prăjite. Nimic nu e mai bun decât carnea proaspătă, mai ales atunci când ai contribuit şi tu ca să fie pe masă.

Trecuse de ora 9 seara. Gina adormise, iar Tom Cullen aţipise în balansoarul lui Mother Abagail din verandă. Spre vest, în depărtare, se vedea pe cer scânteierea mută a unor fulgere. Se adunaseră cu toţii în bucătărie, cu excepţia lui Nick, care ieşise la plimbare. Abagail cunoştea prea bine gândurile cu care pesemne că se muncea băiatul, iar inima ei căuta să-l ajute, de la distanţă.

― Spune-mi, de fapt n-ai chiar o sută opt ani, este? o întrebă Ralph, aducându-şi aminte de un cuvânt pe care ea îl aruncase în treacăt, în expediţia de tăiere a porcului.

― Ba da, stai aici şi aşteaptă-mă. Ai să vezi, omule. Se întoarse din dormitor şi-i întinse scrisoarea din partea preşedintelui Reagan, pe care o ţinea, înrămată, în sertarul de sus al dulapului. Citeşte asta, fiule, îi spuse ea triumfător.

― "...cu ocazia celei de a o suta aniversări a zilei de naştere", citea Ralph cu voce tare, "...una dintre cele şaptezeci şi două de persoane din Statele Unite ale Americii atestate că au împlinit centenarul... pe locul al cincilea în rândul celor mai bătrâni membri ai Partidului Republican din Statele Unite ale Americii... salutări şi felicitări din partea preşedintelui Ronald Reagan, 14 ianuarie 1982." O privi cu ochi mari. Păi fir-aş al... Se opri, încurcat, şi se îmbujoră la faţă. Te rog să mă ierţi, doamnă.

― Câte lucruri grozave trebuie să fi văzut! se minună Olivia.

― Mai nimic, în comparaţie cu ce-am văzut cam în ultima lună, oftă ea. Şi cu ceea ce mă aştept să mai văd.

Uşa se deschise şi apăru Nick, iar conversaţia se întrerupse ca şi cum toţi n-ar fi vrut decât să treacă timpul, în aşteptarea lui. Abagail îşi dădu seama imediat că tânărul luase o hotărâre şi crezu că ştie care era acea hotărâre. Băiatul îi întinse un bilet pe care-l scrisese pe verandă, lângă Tom. Femeia ţinea hârtia cât mai departe, ca să poată citi fără ochelari.

"Cred c-ar fi bine să pornim mâine spre Boulder", scrisese Nick.

Ea îşi ridică privirea de pe foaia de hârtie, o îndreptă spre Nick şi înclină încet din cap. Îi trecu biletul lui June Brinkmeyer, care i-l întinse Oliviei.

― Aşa cred şi eu c-ar fi bine, spuse Abagail. Nici eu nu-mi doresc această călătorie, dar cred că trebuie s-o facem. Cum de te-ai hotărât?

El ridică din umeri aproape enervat şi făcu un semn către ea.

― Aşa să fie, zise Abagail. Credinţa mea este în Domnul.

Nick gândi: Ce bine ar fi să pot crede şi eu.

În dimineaţa următoare, pe 26 iulie, după o scurtă consultare, Dick şi Ralph porniră cu camionul spre Columbus.

― Îmi pare rău că trebuie să renunţ la maşină, spuse Ralph, dar dacă aşa vrei tu, Nick, e-n regulă.

"Întoarceţi-vă cât mai repede cu putinţă", scrise Nick.

Ralph râse scurt şi aruncă o privire jur-împrejurul curţii. June şi Olivia spălau rufe într-o copaie mare, cu o scândură de frecat prinsă la un capăt. Tom speria ciorile în porumb, o ocupaţie în care părea să-şi găsească o neîntreruptă distracţie. Gina se jucă, iar bătrâna dormita în balansoar, sforăind uşor.

― Prea te grăbeşti să-ţi vâri capul în gura leului, Nicky.

Nick îi răspunse: "Avem alt loc mai bun unde să mergem?"

― Asta-i drept. La ce bun să hălăduim aşa, fără rost? Până la urmă, te simţi inutil. Un om nu se simte bine dacă nu are un ţel şi-o speranţă, ai observat?

Nick aprobă cu un semn din cap.

― Okay, îl asigură Ralph pe Nick, bătându-l pe umăr, apoi i se adresă lui Dick: Eşti gata de drum, Dick?

Tom Cullen ieşi fugind din lan, cu mătase de porumb agăţată de cămaşă, de pantaloni şi în părul lui lung şi blond.

― Şi io! Tom Cullen vrea să meargă şi el la plimbare cu maşina! Doamne, da!

― Atunci, hai, spuse Ralph. Ia uită-te în ce hal eşti, cu mătasea asta de porumb pe tine. Măcar să fi prins şi tu vreo cioară! Vino să te curăţ puţin.

Rânjind prosteşte, Tom îi permise lui Ralph să-i scuture cămaşa şi pantalonii. Din punctul de vedere al lui Tom, reflectă Nick, aceste ultime două săptămâni fuseseră probabil cele mai fericite din viaţa lui. Se afla lângă oameni care-l acceptau şi ţineau la tovărăşia lui. Şi de ce n-ar fi făcut-o? Chiar dacă era un fel de copil înapoiat, o fiinţă omenească vie era încă relativ o raritate în această lume nouă.

― Pe curând, Nicky, zise Ralph, urcându-se la volan.

― Pe curând, Nicky, repetă şi Tom Cullen, rânjind în continuare.

Nick urmări camioneta până ce dispăru din raza lui vizuală, apoi se duse în şură, unde descoperi o ladă veche şi o cutie cu vopsea. Rupse una dintre tăbliile lăzii şi o prinse în cuie de o prăjină lungă pentru gard. Luă semnul astfel obţinut şi vopseaua şi ieşi cu ele în curte; se apucă să o picteze cu grijă, în timp ce Gina se uita cu interes peste umărul lui.

― Ce zice acolo? se interesă ea.

― Zice: "Noi am plecat spre Boulder, Colorado. Vom merge pe drumuri secundare, pentru a evita blocajele de circulaţie. Canalul 14 al lungimii de undă a cetăţenilor (CB)"', citi Olivia.

― Ce înseamnă asta? întrebă June, apropiindu-se.

O ridică pe Gina în braţe şi urmăriră amândouă cum Nick plantează cu atenţie semnul astfel încât să stea cu faţa spre locul unde drumul negru se transforma în aleea din faţa casei lui Mother Abagail. Îngropă în pământ un metru din lungimea prăjinii. Doar un vânt extrem de puternic ar fi reuşit să scoată indicatorul de acolo. Sigur că da, în această parte a lumii existau cu adevărat vânturi extraordinar de puternice; îşi aduse aminte de tornada care fusese la un pas să-i ia pe sus pe el şi pe Tom şi la sperietura pe care o trăseseră în pivniţa aceea.

Scrise un bilet şi i-l întinse lui June:

"Unul dintre lucrurile ce trebuie aduse de Dick şi Ralph, de la Columbus, este un radio CB. Cineva va trebui să urmărească tot timpul canalul 14."

― Aha, comentă Olivia, foarte inteligent.

Nick se bătu pe frunte cu un aer grav, apoi zâmbi.

Cele două femei se întoarseră la rufele lor, pe care acum le întindeau pe sârmă. Gina reveni la jucării, ţopăind sprinten într-un picior. Nick traversă curtea, urcă treptele verandei şi se aşeză nu departe de bătrâna care dormea. Îşi aruncă privirea peste lanul de porumb, întrebându-se ce avea să se aleagă din toate acestea.

Dar dacă vrei tu aşa, Nick, e-n regulă.

Au făcut ce-au făcut şi iată că devenise liderul lor şi nu putea pricepe în ruptul capului de ce. Era imposibil să primeşti ordine de la un surdomut, chestia asta suna ca un banc prost. Dick ar fi trebuit să fie şeful. Iar el, Nick, ar fi fost purtătorul de lance, al treilea din stânga, de neam prost, recunoscut doar de maică-sa. Dar de când îl întâlniseră pe Ralph Brentner, care-şi irosea vremea pe şosea cu camionul lui, fără să aibă vreo ţintă precisă, acesta începuse să se uite la Nick ori de câte ori zicea câte ceva, ca şi cum ar fi căutat o confirmare din partea lui. O aură de nostalgie începuse deja să se aştearnă asupra celor câteva zile de drum între Shoyo şi May, înainte să-l întâlnească pe Tom şi să înceapă răspunderile. Nu-i era greu să uite cât de singur fusese şi cum îl chinuia teama ca nu cumva visele rele ce-l bântuiau tot timpul să nu fie un semn că înnebuneşte. În schimb îşi amintea că atunci nu trebuia să se îngrijească de nimeni altcineva decât de el însuşi, un simplu purtător de lance, al treilea din stânga, un actor de duzină în această piesă teribilă.

Am ştiut de cum te-am văzut. Eşti chiar tu, Nick, aceia. Domnul a pus degetul Lui pe inima ta...

Nu, nu accept. Nu-l accept nici pe Dumnezeu, de altfel. Bătrâna n-are decât să se agaţe liniştită de Dumnezeul ei, Dumnezeu le e necesar femeilor în vârstă ca spălaturile intestinale sau punguţele cu ceai Lipton. El se va concentra rând pe rând asupra obstacolelor ce aveau să le iasă în cale, fără să se grăbească. Mai întâi trebuia să-i ducă la Boulder şi pe urmă mai vedea ce rămâne de făcut. Bătrâna spunea că Omul Întunecat era un bărbat în carne şi oase, nu un simplu simbol născut din teama lor, şi nici asta nu voia să creadă... deşi în inima lui ştia că este adevărat. În inima lui credea tot ceea ce auzise de la ea, şi era speriat. Nu dorea să fie liderul lor.

Eşti chiar tu, Nick, acela.

O mână îl atinse pe umăr. Sări în sus, apoi se uită în spate. Dacă bătrâna dormise cu adevărat, între timp se trezise. Îi zâmbea din balansoarul ei fără rezemătoare pentru mâini.

― Stăteam aici şi mă gândeam la marea criză, spuse ea. Ştii că tatăl meu a stăpânit odată tot pământul ăsta, kilometri întregi, în toate direcţiile? E purul adevăr. Pentru un negru, n-a fost deloc simplu. Iar eu cântam la chitară şi din voce la Grange Hall, în 1902. Acum multă vreme, Nick. Acum multă, multă vreme.

Nick făcu un semn din cap.

― Au fost nişte zile foarte bune, Nick ― cele mai multe dintre ele, în orice caz. Dar nimic nu ţine o veşnicie. Doar dragostea lui Dumnezeu. Tata a murit, iar pământul a fost împărţit între fiii lui, o bucată primind-o şi primul meu soţ, adică şaizeci de acri, nu foarte mult. Casa asta a fost clădită chiar pe o parte din cei şaizeci de acri, ştii? Patru acri, asta-i tot ce-a mai rămas. O, acum aş putea să ridic din nou pretenţii asupra întregii suprafeţe, dar parcă n-ar mai fi acelaşi lucru, dintr-un anumit punct de vedere.

Nick o bătu uşor peste mâna uscăţivă, iar ea oftă din fundul inimii.

― Fraţii nu se înţeleg întotdeauna foarte bine între ei; ba aproape mereu se ceartă. Gândeşte-te numai la Cain şi Abel! Toţi voiau să fie şefi, nimeni nu dorea să pună osul la treabă! în 1931, ne-am trezit acasă cu hârtia de la bancă. De-abia atunci s-au gândit să tragă toţi în aceeaşi direcţie, dar era prea târziu. Până în 1945 se topise tot pământul, cu excepţia celor şaizeci de acri ai mei şi a încă patruzeci sau cincizeci, unde se află acum lotul familiei Goodell.

Gânditoare, se scotoci în buzunarul rochiei şi scoase o batistă, cu care se şterse încet la ochi.

― În cele din urmă, n-am mai rămas decât eu, fără un ban, fără nimic. În fiecare an, când era de plătit impozitul, îmi mai luau câte o bucăţică drept compensaţie, iar eu veneam aici şi mă uitam la părticica aceea care nu-mi mai aparţinea şi plângeam aşa cum plâng şi acum. Câte puţin în fiecare an, aşa s-a întâmplat. O palmă de ici, o palmă de colo. Am dat în arendă ce mai rămăsese, dar niciodată nu scoteam destul ca să acopăr suma pe care mi-o cereau ei pentru taxele lor afurisite. Apoi, când am împlinit o sută de ani, m-au scutit de taxe pe viaţă. Da, au renunţat după ce-au luat totul, în afară de peticul ăsta de aici. Mărinimos din partea lor, nu?

El îi strânse uşor mâna şi o privi în ochi.

― Vai, Nick, continuă Mother Abagail, am tăinuit în inima mea ură faţă de Domnul. Orice bărbat sau femeie care Îl iubeşte, Îl şi urăşte, pentru că El este un Dumnezeu necruţător, un Dumnezeu intolerant, El este Cel ce este, iar pe lumea asta El e în stare să răsplătească prin durere pe cei care-L slujesc, în timp ce răufăcătorii se plimbă în Cadillacuri. Chiar şi bucuria de a-L sluji este amară. Eu fac voia Lui, dar partea omenească din mine L-a blestemat, în inima mea. "Abby", îmi spune Domnul, "tu ai de împlinit o lucrare, peste multă vreme. Aşa că te voi lăsa să trăieşti şi să tot trăieşti, până ce ţi se amărăşte carnea pe oase. Te voi lăsa să-ţi vezi toţi copiii murind înaintea ta, iar tu vei călca mai departe pe pământ. Te voi lăsa să vezi ogorul părintelui tău luat bucată cu bucată. Iar la urmă, răsplata ta va fi că vei fi silită să te îndepărtezi, alături de nişte străini, de toate lucrurile pe care le iubeşti cel mai mult, şi vei muri într-o ţară străină, fără să fi apucat să-ţi termini lucrarea. Aceasta este voia Mea, Abby", îmi spune El, iar eu îi răspund: "Da, Doamne. Facă-se voia Ta", dar în inima mea îl blestem şi mă întreb: "De ce, de ce, de ce?" şi singurul răspuns cu care mă aleg este: "Unde ai fost când am făcut lumea?"

Valul amar al lacrimilor se revărsă acum din ea, scurgându-i-se pe obraji şi udându-i pieptul rochiei, iar Nick se minună că puteau să se adune atâtea lacrimi într-o femeie atât de bătrână, de-ai fi zis că-i o creangă uscată.

― Ajută-mă pe calea pe care o urmez, Nick, îl rugă ea. Eu nu vreau să fac decât ceea ce se cuvine făcut.

El îi strânse mâna cu putere. În spatele lor, Gina chicotea şi înălţa spre cer una dintre maşinile de jucărie, în care razele soarelui străluceau şi scânteiau.

Dick şi Ralph se întoarseră la amiază, cu Dick la volanul unui furgon Dodge nou şi Ralph conducând o maşină roşie pentru intervenţii speciale, cu plug în faţă şi o macara cu cârlig în partea din spate. Tom stătea lângă macara, făcând gesturi largi din mână. Traseră înaintea verandei, iar Dick coborî din furgon.

― În maşina specială există un CB nemaipomenit, îi spuse el lui Nick. Are patruzeci de canale. Din câte-mi dau seama, Ralph s-a îndrăgostit de el.

Nick zâmbi. Între timp se apropiaseră şi femeile şi se uitau la maşini. Abagail înregistră felul în care Ralph o conduse pe June până la camion, ca să-i arate echipamentul radio, bucurându-se de ceea ce vedea. Femeia era înzestrată cu o pereche de şolduri impresionante, iar între ele exista probabil o poartă de toată frumuseţea. Ar fi putut să aibă câţi plozi dorea.

― În concluzie, când plecăm? întrebă Ralph.

"De îndată ce mâncăm", scrise Nick. "Ai încercat CB-ul?"

― Mda, îi răspunse Ralph. L-am lăsat să meargă pe tot drumul de întoarcere. Paraziţi îngrozitori; există şi un buton pentru eliminarea lor, dar nu funcţionează prea bine, din câte se pare. Dar, să ştii, cred că am auzit totuşi ceva, cu toţi paraziţii ăia. Venind de foarte departe. Poate că nici nu erau voci. Dar am să-ţi spun adevărul, Nick, nu mi-a păsat prea mult de chestia asta. Cum nu-mi pasă nici de vise.

Între ei se aşternu tăcerea.

― Ei, sparse Olivia liniştea, am să pun ceva la fiert. Sper să nu se supere nimeni dacă mâncăm porc două zile la rând.

Nimeni nu se arătă deranjat. Până la ora 1 tot calabalâcul pentru camping ― la care se adăugaseră balansoarul şi chitara lui Abagail ― fusese aranjat în furgonetă şi porniră la drum, cu maşina specială în frunte, care să înlăture din calea lor tot ceea ce bloca şoseaua. Se îndreptară spre vest, pe US 30. Abagail stătea pe bancheta din faţă a furgonetei. Nu plângea. Stătea cu bastonul între genunchi. Se sfârşise vremea plânsului. Asta era voinţa Domnului, iar voinţa Lui avea sa se împlinească. Voinţa lui avea să se împlinească, dar ea se gândea la acel ochi roşu, deschizându-se în inima întunecată a nopţii, şi se temea.

CAPITOLUL 46

ERA spre sfârşitul zilei de 27 iulie. Îşi ridicaseră tabăra chiar în apropierea indicatorului ― acum pe jumătate distrus de furtunile acelei veri ― care anunţa că se aflau pe terenul iarmarocului Kunkle. Kunkle propriu-zis, oraşul Kunkle, Ohio, se afla la sud de ei. Din câte se vedea, acolo izbucnise un incendiu, care răsese de pe faţa pământului aproape toată localitatea. Stu era de părere că oraşul se aprinsese de la un trăsnet. Ca de obicei, Harold făcu din asta o întreagă discuţie. Dacă Stu Redman afirma, de exemplu, că o maşină de pompieri e de culoare roşie, Harold Lauder sărea imediat şi, pe baza faptelor şi cifrelor, demonstra că majoritatea maşinilor de pompieri, de la o vreme încoace, sunt verzi.

Fran oftă şi se întoarse pe partea cealaltă. Nu reuşea să doarmă. Se temea de vise.

La stânga, cele cinci motociclete ale lor stăteau aliniate, fiecare pe suportul ei, iar ţevile de eşapament şi ornamentaţiile sclipeau în lumina lunii. Ai fi zis că o bandă de Hell's Angels hotărâse să facă tabără chiar în locul acela. Asta nu înseamnă că Hell's Angel s-ar fi pretat să meargă pe nişte motociclete atât de gingaşe ca Honda şi Yamaha, se gândi ea. Ei călăreau pe "scroafe"... sau, nu cumva asta era o chestie cu care rămăsese de la vechile filme cu motociclişti turnate de American-International Pictures, pe care ea le văzuse la televizor? The Wild Angels. The Devil's Angels. Hell's Angels on Wheels.

Când era liceană, contempla imensele imagini ale motocicletelor de pe panourile publicitare din faţa cinematografelor în aer liber, la Wells Drive-In, la Sanford Drive-In, sau la South Portland Twin, unde dai banii şi, dacă ai noroc, te şi distrezi. Dar acum se sfârşise cu toate acestea, cinematografele erau la pământ, ca să nu mai vorbim despre Hell's Angels şi American-International Pictures.

Să treci asta în jurnalul tău, Frannie, îşi zise, răsucindu-se iarăşi în culcuş. Nu în seara asta. Acum avea de gând să doarmă, fără să-i mai pese dacă o să viseze sau nu.

La douăzeci de paşi de locul unde se afla, îi vedea pe ceilalţi, nemişcaţi în sacii lor de dormit, ca Hell's Angels după un chef cu bere, în filmul acela în care toţi se drogau, cu excepţia lui Peter Fonda şi Nancy Sinatra. Harold, Stu, Glen Bateman, Mark Braddock, Perion McCarthy. Ia o pilulă de Sominex şi dormi...

De fapt, înghiţiseră cu toţii câte o jumătate de pastilă de Veronal, nu Sominex. Fusese ideea lui Stu, când visul acela începuse să-i chinuie cu adevărat şi deveniseră cu toţii nervoşi şi insuportabili. Îl luase mai întâi pe Harold deoparte, înainte de a le vorbi şi celorlalţi despre ideea lui, pentru că, dacă voiai să-l flatezi pe Harold, cea mai bună metodă era să-i ceri părerea cu cea mai mare seriozitate; şi apoi, Harold ştia cu adevărat tot soiul de lucruri. Era foarte bine că ştia, dar pe de altă parte îţi lăsa o impresie cam stranie, ca şi cum alături de ei ar fi călătorit un zeu de mâna a cincea, atoateştiutor, dar instabil din punct de vedere emoţional şi din partea căruia te-ai fi putut aştepta la absolut orice. Harold luase cu sine o a doua armă în Albany, acolo unde îi întâlniseră pe Mark şi pe Perion, iar acum purta cele două pistoale pe şolduri, ca un Johnny Ringo de modă nouă. Fran nutrea o anumită afecţiune pentru Harold, dar începuse s-o şi sperie. Îşi punea serios problema dacă nu cumva băiatul avea s-o ia razna într-o noapte şi să înceapă să tragă la întâmplare cu revolverele lui. Se surprindea adesea gândindu-se la ziua în care-l găsise pe Harold în curtea din spatele casei lui, cu întreg sistemul de apărare emoţională distrus, doar în costum de baie, tăind gazonul şi bocind.

Îşi imagina cu uşurinţă cum îi vorbise Stu despre subiectul respectiv, foarte calm şi cu un aer aproape conspirativ: Harold, visele astea devin o problemă. Am o idee, dar nu ştiu foarte bine cum s-o duc la îndeplinire... un sedativ slab... dar trebuie neapărat să dozăm corect cantitatea. Dacă luăm prea mult, nu s-ar mai trezi nimeni în caz că apare vreun bucluc. Tu ce părere ai?

Harold fusese de părere să încerce cu o pastilă întreagă de Veronal, de găsit în orice farmacie, iar dacă reuşeau astfel să scape de vise, reduceau doza la trei sferturi şi apoi la jumătate. Stu obţinuse o părere similară şi de la Glen, şi experimentul fusese aplicat, în cele din urmă. La un sfert de pastilă, visele începuseră să apară iarăşi, prin urmare rămăseseră la doza de o jumătate de pastilă.

Era vorba de ceilalţi.

Frannie îşi primea doza de medicament în fiecare seară, dar n-o înghiţea. Nu ştia dacă Veronalul i-ar fi făcut sau nu rău copilului, dar nu era dispusă să-şi asume vreun risc. Se spune că până şi aspirina ar putea rupe lanţul de cromozomi. Prin urmare, ea continua să sufere visele ― da, să le sufere, acesta era cuvântul corect. Un vis rămânea predominant; dacă celelalte păreau diferite la început, mai curând sau mai târziu se contopeau cu acesta. Se afla la ea acasă, în Ogunquit, iar Omul Întunecat o urmărea. Străbătea coridoare pline de umbre, urcând şi coborând, trecea prin salonul mamei ei, unde ceasul continua să măsoare anotimp după anotimp, într-un veac sterp... Era conştientă că ar fi putut să scape de el, dacă n-ar fi fost silită să poarte trupul. Era trupul tatălui ei, înfăşurat într-un cearşaf, iar dacă I-ar fi lăsat la pământ, Omul întunecat i-ar fi făcut ceva foarte rău, I-ar fi pângărit în chip infernal. Ea fugea cât putea, ştiind că el se află tot mai aproape; în cele din urmă, îi simţea atingerea mâinii pe umăr, mâna lui fierbinte şi scârboasă. Atunci îşi pierdea toată energia şi i se muiau oasele, corpul învăluit al tatălui ei îi aluneca din braţe şi se întorcea, pregătită să spună: Ia-l, fă ce vrei, nu-mi pasă, numai lasă-mă şi nu mă mai urmări.

Iată-l, îmbrăcat într-un strai oarecare, asemănător unei rase călugăreşti cu glugă, prin care nu i se vedea nimic din trăsături, cu excepţia zâmbetului său imens şi fericit. Iar într-o mână ţinea un umeraş de haine strâmb şi îndoit. În clipa aceea se simţea lovită de teroare ca de un pumn înmănuşat şi se lupta să scape din somn"cu pielea udă de transpiraţie, cu inima zbătându-i-se în piept şi dorindu-şi să nu mai adoarmă niciodată.

Pentru că el nu dorea cadavrul tatălui ei, ci copilul viu din pântecele său.

Se răsuci din nou. Dacă tot nu adoarme, mai bine să-şi scoată jurnalul şi să scrie. Începuse să ţină un jurnal din data de 5 iulie, într-un fel, îl scria pentru copil. Era vorba de un act de credinţă ― credinţa că acest copil va trăi. Dorea ca el să ştie cum a fost înainte. Cum se abătuse flagelul asupra unei localităţi numite Ogunquit, cum ea şi cu Harold scăpaseră şi ce se întâmplase cu ei. Dorea ca acest copil să ştie cum se petrecuseră lucrurile.

Putea să scrie la lumina lunii, şi două sau trei pagini de jurnal îi aduceau întotdeauna somnul. Ceea ce, îşi spunea, nu-i un semn prea bun în ceea ce priveşte talentul ei literar. Cu toate acestea, oferea astfel somnului încă o şansă.

Închise ochii, continuând să se gândească la Harold.

Situaţia s-ar fi putut detensiona o dată cu sosirea lui Mark şi a lui Perion, dacă între cei doi n-ar fi existat deja o legătură. Perion avea treizeci şi trei de ani, cu unsprezece mai mult decât Mark, dar în lumea aceasta asemenea amănunte nu prea aveau vreo importanţă. Se găsiseră unul pe celălalt, se îngrijiseră unul pe celălalt şi erau bucuroşi că erau împreună. Perion îi mărturisise lui Frannie că aveau de gând să facă un copil. Slavă Domnului că luam pastile şi nu aveam montat un sterilet, îi zisese Peri. Cum aş mai fi reuşit să-l extrag de acolo?

Frannie fusese la un pas să-i mărturisească şi ea despre copilul din pântecele ei (sarcina ei parcursese de acum peste o treime din drum), dar ceva anume o reţinuse. Se temu că ar putea transforma o situaţie proastă într-una şi mai proastă.

Prin urmare, grupul lor cuprindea acum şase persoane, în loc de patru (Glen refuza cu tărie să încerce să conducă singur o motocicletă, mergând întotdeauna în spatele lui Stu sau al lui Harold), dar situaţia nu se schimbase prin apariţia încă unei femei.

Dar tu, Frannie? Tu ce anume îţi doreşti?

Dacă trebuie să-şi ducă existenţa într-o lume ca aceasta, gândea ea, cu un ceas biologic pornit înlăuntrul ei şi care avea să se declanşeze peste şase luni de zile, şi-ar fi dorit de bărbat o persoană ca Stu Redman ― nu, de fapt nu cineva ca el. Îl vroia pe el. Iată, reuşise să exprime adevărul cât se poate de limpede.

O dată cu dispariţia civilizaţiei, de pe scena societăţii omeneşti dispăruseră toate jucărelele cromate şi celelalte nimicuri. Glen Bateman purta adesea discuţii pe această temă, ceea ce părea să-i facă o nemăsurată plăcere lui Harold.

Mişcarea de eliberare a femeii, stabili Frannie (socotind că dacă tot se pornise să spună adevăruri, cel mai bine era să meargă până la capăt), nu era nici mai mult nici mai puţin decât o excrescenţă a societăţii tehnologice. Femeile erau dependente de trupurile lor mai plăpânde. Ele erau mai mici. Şi mai slabe, în general. Un bărbat nu poate să nască, în schimb o femeia, da ― asta ştie până şi un copii de patru ani. Iar o femeie însărcinată este o fiinţă vulnerabilă. Civilizaţia pusese la dispoziţia ambelor sexe o umbrelă de normalitate, sub care să se poată adăposti. Eliberare ― cuvântul acesta spunea totul. Înaintea apariţiei civilizaţiei, cu sistemul ei grijuliu şi milostiv de protecţie, femeile fuseseră adevărate sclave. Nu trebuie să ne facem iluzii deşarte; erau nişte biete sclave şi nimic mai mult, gândi Fran. Apoi s-au sfârşit zilele cele rele. Iar Crezul Femeilor, care ar fi trebuit să stea atârnat în toate birourile revistei Ms., preferabil în piuneze, ar fi fost acesta: Vă mulţumim, Bărbaţi, pentru căile ferate. Vă mulţumim, Bărbaţi, pentru că aţi inventat automobilul şi aţi ucis pieile roşii, care considerau potrivit să ţină încă o vreme cu dinţii de America, de vreme ce ei au fost primii aici. Vă mulţumim, Bărbaţi, pentru spitale, poliţie şi şcoli. Acum aş vrea să votez, vă rog, şi să am dreptul să stabilesc ce am de făcut şi să-mi croiesc propriul destin. Am fost odată sclavă, dar lucrul acesta s-a demodat între timp. Zilele sclaviei mele au ajuns la capăt; nu mai am de ce să fiu sclavă, tot aşa cum nu mai trebuie să traversez Oceanul Atlantic într-o măruntă navă cu pânze. Avioanele cu reacţie sunt mai sigure şi mai rapide decât navele cu pânze, iar libertatea este mai logică decât sclavia. Mie nu mi-e frică să zbor. Vă mulţumesc, Bărbaţi.

Şi ce anume mai rămânea de zis? Nimic. Bădăranii puteau să mormăie ceva legat de punerea pe foc a sutienelor, reacţionarii puteau să joace mici jocuri intelectuale, dar adevărul avea tot atâta forţă cât un zâmbet. Acum toate acestea se schimbaseră, în doar câteva săptămâni ― iar cât de departe mersese această schimbare doar timpul urma să arate. Stând singură în noapte, ştia câtă nevoie are de un bărbat. O, Doamne, avea mare nevoie de un bărbat.

Nu era vorba doar de siguranţa ei şi a copilului. Stu o atrăgea, cu atât mai mult cu cât avea o experienţă cu Jess Rider. Stu era un om potolit şi eficient şi, mai presus de orice, nu era ceea ce tatăl ei ar fi numit "douăzeci de kile de rahat într-o pungă de zece kile".

Şi el la rândul lui se simţea atras de ea. Fran ştia asta perfect de bine, o ştiuse încă de pe 4 iulie, când dejunaseră împreună în restaurantul acela pustiu. Pentru o clipă ― şi numai pentru o clipă ― privirile lor se întâlniseră şi atunci se ridicase un val de căldură, ca o forţă uriaşă, din cele care dau peste cap acele tuturor indicatoarelor. Presupunea că şi Stuart simţea cum stau lucrurile, dar aştepta un semnal din partea ei, pentru ca el să ia o hotărâre atunci când va crede ea de cuviinţă. El o găsise cu Harold, prin urmare era un soi de posesiune a lui Harold. Idee stupidă, de macho, dar se temea că lumea aceasta, cel puţin pentru o vreme, avea să fie dominată de împuţitul spirit macho.

Ce bine ar fi fost să mai existe şi altcineva, care să aibă grijă de Harold; dar acea persoană nu exista, iar ea nu mai putea aştepta prea mult. Îşi aminti de ziua când Harold încercase să facă dragoste cu ea, în felul lui timid, pentru ca pretenţiile lui asupra lui Fran să devină irevocabile. Când se întâmplase asta? Acum două săptămâni? Parcă trecuse mai multă vreme de atunci. Întreg trecutul părea acum să se fi îndepărtat. Se estompase, dispăruse ca vata de zahăr a lui Bonomo. Între grijile ei legate de Harold ― şi temerile că băiatul va avea o reacţie necontrolată dacă se apropia de Stuart ― şi spaima de vise, nu avea să mai adoarmă până la ziuă.

Gândindu-se la aceasta, somnul o prinse în vârtejul lui.

Când se trezi, întunericul nu se risipise încă.

Cineva o scutura. Murmură câteva proteste ― somnul ei era odihnitor şi fără vise, pentru prima oară de o săptămână încoace ― apoi renunţă fără prea mult chef, crezând că se făcuse dimineaţă şi trebuie să se pună în mişcare. Dar oare ce le venise să plece când încă nu se luminase de ziuă? Când se ridică, văzu că apusese până şi luna.

Harold era cel care o scutura. Şi părea speriat.

― Harold? S-a întâmplat ceva?

Stu era şi el treaz. Şi Glen Bateman. Perion stătea îngenuncheată de cealaltă parte a locului unde îşi aprinseseră focul lor mic de tabără.

― Da, Mark e bolnav, o lămuri Harold.

― Bolnav? se miră Fran.

Atunci auzi un geamăt slab venind de dincolo de tăciunii stinşi ai focului; tot acolo îngenunchease şi Perion, iar cei doi bărbaţi stăteau în picioare. Frannie simţi spaima urcând în ea ca o coloană neagră. Boala era lucrul de care ei se temeau cel mai mult.

― Nu cumva este... gripă, Harold?

Dacă Mark se îmbolnăvea tocmai acum de Captain Trips, înseamnă că asta i se putea întâmpla oricăruia dintre ei. Nu-i exclus ca virusul încă să mai bântuie. Poate suferise şi vreo mutaţie. Ca să muşte mai bine din tine, draga mea.

― Nu, nu e gripă. Simptomele sunt absolut diferite. Fran, tu ai mâncat aseară din stridii? Sau poate la prânz?

Încercă să se concentreze, cu mintea încâlcită, încă nedezmeticită din somn.

― Da, am mâncat. Şi la prânz şi seara, au fost gustoase. Îmi plac foarte mult stridiile. A mâncat ceva care nu i-a priit? Asta s-a întâmplat?

― Am pus doar o întrebare, Fran. Nimeni dintre noi nu ştie ce este. Nu avem doctor în casă. Tu cum te simţi? E totul în regulă?

― Mă simt minunat, sunt doar puţin somnoroasă.

De fapt, îi trecuse toropeala. Nu era timp de asta. Un alt geamăt ajunse la ea din partea cealaltă a taberei, ca şi cum Mark i-ar fi reproşat că se simte bine, în timp ce lui îi este rău.

― Glen este de părere că ar fi apendicită.

Cum?

Harold se mulţumi să zâmbească strâmb şi să-i confirme printr-un gest.

Fran se ridică în picioare şi se apropie de locul unde stăteau adunaţi ceilalţi. Harold o urmă ca o umbră nefericită.

― Trebuie să-l ajutăm, spuse Perion.

Vorbea mecanic, ca şi cum ar mai fi rostit aceleaşi cuvinte de nenumărate ori. Privirile ei se plimbau fără odihnă de la unul la celălalt, iar în ochii lor se citea atâta frică şi neajutorare, încât Frannie se simţi din nou ca şi cum ar fi fost vinovată. Gândurile ei se îndreptau, egoist, spre copilul pe care-l purta; încercă să le alunge. Dar ele refuzau s-o părăsească, şi Frannie nu-şi dădea seama dacă faptul era sau nu normal. Îndepărtează-te de el, striga o parte a ei. Fugi de lângă el chiar în clipa asta, s-ar putea să fie molipsitor. Se uită la Glen, care părea palid şi bătrân în lumina lămpii.

― Harold mi-a spus că are apendicită, tu ce zici? se interesă ea.

― Nu ştiu prea bine, răspunse Glen, speriat şi supărat. În orice caz, asta ar indica simptomele; are febră, abdomen umflat şi tare, dureros la atingere...

― Trebuie să-l ajutăm, repetă Perion, izbucnind în lacrimi.

Glen îi atinse pântecele şi Mark deschise larg ochii, până atunci pe jumătate acoperiţi de pleoape şi sticloşi. Ţipă. Glen îşi retrase mâna, de parcă ar fi atins o sobă fierbinte, apoi se uită pe rând la Stu şi la Harold, cuprins de o panică de-abia stăpânită.

― Voi doi ce părere aveţi, domnilor?

Lui Harold i se mişcau convulsiv muşchii de la gât, ca şi cum ceva i-ar fi rămas înţepenit acolo, sufocându-l. În cele din urmă reuşi să bolborosească:

― Să-i dăm nişte aspirină.

Perion, care până atunci îl privise printre lacrimi pe Mark, se răsuci şi-şi aţinti privirile asupra lui Harold.

― Aspirină? întrebă ea cu o mirare în care se ghicea furia. Aspirină? ţipă ea. Asta-i tot ce eşti în stare să propui cu fanfaronadă, cu gura aia mare a ta? Aspirină?

Harold îşi înfipse mâinile în buzunare şi se uită la ea ruşinat, acceptându-i reproşurile.

Stu interveni, extrem de calm:

― Dar Harold are dreptate, Perion. În momentul de faţă, aspirina este singurul medicament pe care i-l putem administra. Cât e ceasul?

Nu ştiţi ce să-i faceţi! le aruncă ea în faţă. De ce nu recunoaşteţi?

― E 2.45, spuse Frannie.

― Şi dacă moare!

Peri îşi trase o buclă de păr castaniu închis de pe faţa ei umflată de atâta plâns.

― Lasă-i în pace, Peri, se auzi vocea surdă şi obosită a lui Mark, făcându-i pe toţi să tresară. Vor face tot ce pot. Dacă mă doare în continuare la fel de rău, oricum prefer să mor. Daţi-mi nişte aspirină. Orice.

― Aduc eu, se oferi Harold, dornic să facă un serviciu. Am nişte pilule în rucsac. Extra Strength Excedrin, adăugă el, ca şi cum ar fi sperat să audă vreo aprobare din partea lor, apoi fugi s-o aducă.

― Trebuie să-l ajutăm, zise Perion, vorbind din nou ca în transă.

Stu îi trase pe Glen şi pe Frannie deoparte.

― Aveţi idee ce-am putea face? îi întrebă el încet. Eu, unul, nu am, trebuie să vă mărturisesc. Ideea lui Harold cu aspirina e singura bună până acum. Degeaba s-a supărat.

― E şi ea speriată, încercă să explice Fran!

Glen oftă.

― Poate că răul vine de la stomac. O fi o indigestie. După ce dă afară, se linişteşte.

Frannie clătină din cap.

― Nu cred. O simplă indigestie nu provoacă o asemenea febră. Şi nici nu-ţi umflă stomacul în asemenea hal.

Ai fi zis că-i crescuse o tumoare, peste noapte. Doar acest gând era suficient ca să-i facă rău. Nu îşi aducea aminte s-o fi speriat ceva atât de rău (cu excepţia viselor acelea). Cum se exprimase Harold. Nu există doctor în casă. Mare adevăr. Teribil adevăr. Doamne, toate se prăbuşeau deodată în jurul ei. Cât de îngrozitor de singuri erau. Ca nişte acrobaţi care s-au aventurat să pornească pe sârmă, la mare înălţime, fără să aibă dedesubt o plasă de protecţie. Se uită pe rând la figurile încordate ale lui Glen şi Stu. Pe ambele se citea îngrijorarea, însă nici măcar umbra vreunei soluţii.

În spatele lor, Mark răcni iarăşi, iar Perion ţipă şi ea, ca şi cum ar fi chinuit-o aceleaşi dureri. Într-un fel, chiar aşa şi era, îi trecu lui Fran prin minte.

― Ce putem face? se întrebă Fran, disperată.

Se gândea la copil, iar întrebarea ce-şi croia obsesiv şi copleşitor drum spre mintea ei era următoarea: Şi dacă va fi nevoie de o cezariană? Şi dacă va fi nevoie de o cezariană? Şi dacă...

În spatele ei, Mark strigă iarăşi, ca un profet al spaimelor, iar ea simţi că-l urăşte.

Se uitară unul la celălalt, în întunericul şovăielnic.

Din jurnalul lui Fran Goldsmith

6 iulie 1990

După oarece discuţii, domnul Bateman s-a lăsat convins să meargă cu noi. A zis că după toate articolele publicate de el ("Folosesc o mulţime de cuvinte pompoase, ca să nu-şi dea seama nimeni cât de simpliste sunt de fapt") şi douăzeci de ani în care i-a plictisit de moarte pe elevii din SY-1 şi SY-2, ca să nu mai pomenească de Sociologia Comportamentului Deviaţionist în Sociologia Rurală, a ajuns la concluzia că nu-şi poate permite să refuze o asemenea ocazie.

Stu a dorit să afle despre ce ocazie era vorba.

― Mi se pare limpede ca lumina zilei, zice Harold în nesuferitul lui stil OBRAZNIC (uneori Harold poate să fie un dulce, dar la fel de bine reuşeşte să se poarte de-a dreptul ca un nesuferit, aşa ca astă-seară). Domnul Bateman...

― Te rog să-mi spui Glen, zice el, calm, deşi judecând după cum se holba Harold la el, ai fi zis că băiatul fusese acuzat că are o boală ruşinoasă.

― Glen, ca sociolog, continuă Harold, consideră că are ocazia să studieze formarea unei societăţi prin contact nemijlocit, cred. Doreşte să constate în ce mod faptele se aseamănă cu teoria.

Ei bine, ca să nu lungesc vorba, Glen (aşa am să-l numesc de acum înainte, de vreme ce aşa preferă el) a fost de acord, spunând că era vorba chiar despre asta, adăugând însă:

― Am şi eu nişte teorii ale mele, pe care le-am şi scris, şi acum sper să pot ajunge la o concluzie categorică. Eu nu sunt de părere că omul ce se ridică din cenuşa Supergripei va arăta la fel ca omul ce s-a înălţat din leagănul Nilului, cu un os în nas şi ţinând o femeie de păr. Cam asta ar fi una dintre teorii.

Stu îi zice, în felul acela calm al lui:

― Pentru că totul zace la îndemână, aşteptând să fie folosit în continuare.

Avea un aer atât de sumbru spunând acestea, încât am fost surprinsă şi până şi Harold l-a învrednicit cu o privire ciudată. Doar Glen a dat din cap şi a zis:

― Chiar aşa. Societatea tehnologică a ieşit de pe terenul de joc, ca să spunem aşa, în schimb coşurile de baschet au rămas la locul lor. O să apară cineva care-şi aduce aminte de joc şi-i învaţă din nou şi pe ceilalţi. Sună destul de sugestiv, nu? Ar trebui să notez totul, mai târziu.

(Dar acum am notat chiar eu povestea, pentru orice eventualitate. Cine ştie? Doar Umbrele, hii-hii.)

Şi atunci Harold zice:

― După cum vorbeşti, s-ar spune că eşti de părere că toate o vor lua din nou de la capăt ― cursa înarmărilor, poluarea şi aşa mai departe. Asta este o altă teorie de-a ta? Sau doar corolarul celei dintâi?

― Nu chiar, începu Glen să explice.

Însă, înainte să apuce să continue, Harold a ţinut neapărat să se vâre şi el în vorbă. Nu pot să repet cuvânt cu cuvânt, pentru că, atunci când se înfierbântă, Harold vorbeşte repede, dar, pe scurt, a afirmat că, deşi are o părere foarte proastă despre oameni în general, nu-şi închipuie că pot fi chiar în halul ăla de idioţi. Că de data asta speră să se facă anumite legi. Că nu va mai fi permisă joaca cu tot felul de porcării, cum ar fi fisiunea nucleară şi florocarbonul (nu sunt sigură că am scris corect cuvântul, asta-i situaţia), spray uri şi alte chestii de genul acesta. Îmi aduc bine aminte de un lucru pe care l-a spus, pentru că imaginea este foarte puternică: "Dacă nodul Gordian a fost tăiat, nu există nici un motiv ca noi să ne apucăm să-l înnodăm la loc."

Mi-am dat seama că ardea de nerăbdare să intre într-o dispută ― unul dintre lucrurile care-l fac pe Harold greu de înghiţit este tocmai insistenţa cu care doreşte să facă paradă de cât de multe cunoaşte el (desigur, chiar ştie foarte multe lucruri, asta nu-i pot contesta, şi este superinteligent) ―, dar Glen nu i-a răspuns decât atât: "Timpul ne va demonstra, nu?"

Toate acestea s-au petrecut în urmă cu o oră, iar acum mă aflu într-unul dintre dormitoarele de la etaj, cu Kojak, care stă lungit pe podea. Minunat câine! Este multă tihnă aici, ceea ce-mi aminteşte de casă, dar încerc să nu mă gândesc prea mult la asta, pentru că mă face să plâng. Ştiu că sună îngrozitor, dar îmi doresc cu adevărat pe cineva care să-mi încălzească patul. Ba chiar am în vedere un candidat.

Scoate-ţi asta din minte, Frannie!

Prin urmare, mâine pornim spre Stovington şi ştiu că lui Stu nu-i prea surâde ideea. Îi este teamă de locul respectiv. Îmi place de Stu foarte mult şi mi-aş dori ca şi Harold să fie mai apropiat de el. Harold reuşeşte să complice totul peste măsură, dar nu cred că poate să-şi schimbe firea.

Glen s-a hotărât să-l lase pe Kojak aici. Îi pare rău că e nevoit s-o facă, deşi în privinţa hranei nu-şi face griji. Însă nu avea altă soluţie. Ar fi trebuit să găsească o motocicletă cu ataş, dar şi aşa bietul Kojak ar fi putut să se sperie şi să sară afară, rănindu-se sau chiar murind.

Oricum, mâine pornim la drum.

Lucruri pe care trebuie să le ţinem minte: Texas Rangers (echipă de baseball) avea un aruncător cu numele de Nolan Ryan; el servea cu efect o mulţime de mingi pe care nu le mai putea returna nimeni şi mai ştia şi alte lovituri de maestru. Existau comedii de televiziune cu râsete pe banda de sunet; râsetele ţîşneau de pe bandă la poante şi se presupunea că în felul acesta te distrai şi mai bine văzând filmul. Apoi găseai la supermagazin prăjituri şi plăcinte congelate, pe care nu trebuia decât să le dezgheţi ca să le poţi mânca. Cel mai mult îmi plăcea, mie personal, prăjitura cu brânză şi căpşune Sara Lee.

7 iulie 1990

Nu pot scrie prea mult. Am mers pe motocicletă toată ziua. Îmi simt popoul umflat ca un hamburger, iar spinarea de parcă aş fi cărat pietre. Azi-noapte am avut iarăşi visul acela rău. Harold l-a visat şi el pe bărbatul acela şi-l scoate din minţi că nu poate să explice cum se face că, practic, avem amândoi acelaşi vis.

Stu zice că încă are visul acela cu Nebraska şi cu bătrâna negresă de acolo. Ea îi spune mereu că ar trebui să-i facă o vizită. Stu crede că locuieşte într-un oraş numit Holland Home, sau Hometown, sau ceva de genul ăsta şi că probabil ar fi în stare să găsească locul. Harold a râs de el şi a început o poliloghie cum că visele ar fi nişte manifestări psihofreudiene ale unor lucruri la care nu îndrăznim să ne gândim în stare de veghe. Din câte mi-am dat seama, Stu s-a enervat, dar şi-a ţinut firea. Mi-e teamă ca antipatia dintre ei să nu izbucnească într-o zi, MI-AŞ DORI TARE MULT SĂ NU SE ÎNTÂMPLE AŞA!

Oricum, Stu l-a întrebat:

― Atunci cum se face că tu şi cu Frannie aveţi acelaşi vis?

Harold a mormăit ceva despre coincidenţă şi s-a îndepărtat demn.

Stu ne-a spus lui Glen şi mie că ar vrea să mergem în Nebraska, după ce ajungem la Stovington. Glen a ridicat din umeri:

― De ce nu? Undeva tot trebuie să mergem.

Harold se va opune, desigur, invocând cine ştie ce principii. Fir-ar să fie, oare de ce nu te maturizezi şi tu odată, Harold?

Lucruri pe care trebuie să le ţinem minte: Pe la începutul anilor optzeci au fost crize de benzină, pentru că în America fiecare ins conducea o maşină şi ne consumasem aproape toate rezervele de petrol, iar arabii ne aveau la mână. Arabii aveau atâţia bani, încât pur şi simplu nu reuşeau să-i cheltuiască. Exista un grup de muzică rock numit The Who, care obişnuia să-şi termine concertele prin distrugerea chitarelor şi a amplificatoarelor. Acest lucru era cunoscut sub denumirea de "consum exorbitant".

8 iulie 1990

E târziu şi sunt iarăşi obosită, dar ar trebui să încerc să notez cât mai multe cu putinţă înainte să mi se ÎNCHIDĂ PLEOAPELE. Harold a terminat de confecţionat indicatorul cu anunţ cam acum o oră (fără pic de bunăvoinţă, trebuie spus) şi l-a fixat în peluza din faţa complexului de la Stovington. Stu l-a ajutat s-o facă păstrându-şi calmul, în pofida micilor înţepături infame ale lui Harold.

Încercasem să mă pregătesc pentru dezamăgirea pe care am suferit-o. N-am crezut nici o clipă că Stu minte şi, după mine, nici Harold n-a pus la îndoială afirmaţiile lui. Prin urmare, am fost convinsă că toţi cei din Stovington erau morţi, şi totuşi am fost foarte necăjită şi am plâns. N-am reuşit să mă abţin.

Dar n-am fost singura afectată. Când Stu a dat cu ochii de locul acela, s-a făcut alb ca varul la faţă. Era îmbrăcat într-o cămaşă cu mâneci scurte şi aşa am văzut cum i se face pielea de găină pe tot braţul. Ochii lui albaştri căpătaseră culoarea arde-ziei, ca oceanul într-o zi cenuşie. Ne-a arătat o fereastră de la etajul al treilea şi ne-a spus:

― Acolo a fost camera mea.

Harold s-a întors spre el şi l-am văzut cum se pregăteşte să-i aplice una dintre replicile lui obraznice şi ironice, dar când a dat cu ochii de faţa lui s-a abţinut. Consider că a fost spre norocul lui, de fapt.

După o vreme, Harold ne-a propus să intrăm şi să aruncăm o privire.

― Şi la ce ne-ar folosi? a întrebat Stu.

Vocea lui suna aproape isteric, deşi era evident că se stăpâneşte. M-am speriat, cu atât mai mult cu cât de obicei e calm ca un sloi de gheaţă. Ca să vezi cât de puţin a reuşit Harold să-l cunoască.

― Stuart..., începe, dar Stu l-a întrerupt imediat.

Pentru ce am face-o? Nu vezi că e un loc mort? Nu există fanfare, soldaţi, nimic. Credeţi-mă, dacă ar mai fi fost cineva în viaţă, până în clipa asta s-ar fi şi repezit asupra noastră şi acum am fi deja în camerele acelea albe, ca o turmă de cobai scârboşi. Trase o înjurătură urâtă după care-şi ridică privirile spre mine şi-şi ceru scuze: Fran... n-am vrut să vorbesc în felul ăsta. Probabil fiindcă sunt foarte tulburat.

Eu unul intru, declară Harold, cine mai vine cu mine?

Dar mi-am dat seama că, deşi încerca să se DEA MARE, de fapt Harold se speriase şi el.

Glen a zis că merge, iar Stu a adăugat:

― Intră şi tu, Fran. Aruncă o privire. Ca să-ţi satisfaci curiozitatea.

Aş fi vrut să-i zic că prefer să rămân afară, cu el, pentru că părea atât de încordat (şi pentru că, ştii, chiar nu-mi doream să intru), dar asta ar fi însemnat alte probleme cu Harold, aşa că am acceptat.

Dacă noi ― adică Glen şi eu ― am fi avut vreun dubiu faţă de relatarea lui Stu, încă de când am deschis uşa ne-am fi dat seama că am greşit. Ne-a întâmpinat duhoarea. Aceeaşi pe care o întâlneam în toate oraşele mai mari pe care le străbăteam, un miros de roşii stricate, vai, Doamne, iar m-a podidit plânsul, dar ţi se pare corect ca oamenii nu numai să moară, dar după aceea să şi pută ca nişte

Stai puţin

(mai târziu)

Uite, am tras a doua repriză de PLÂNS ZDRAVĂN a zilei. Oare ce s-a petrecut cu viteaza noastră Fran Goldsmith, care era în stare să mestece cuie şi să scuipe ţinte de tapiţer, ha-ha, după cum e vechea zicală? Gata, îţi promit că s-a terminat cu lacrimile pe seara asta.

Cert e că am intrat înăuntru, din curiozitate morbidă, presupun. Nu ştiu de ceilalţi, dar eu îmi doream să văd camera unde l-au ţinut prizonier pe Stu. Nu era doar mirosul, ci şi răcoarea de acolo, în comparaţie cu afară. Foarte mult granit şi marmură şi, probabil, o izolaţie absolut fantastică. Era ceva mai cald la ultimele două etaje, dar mai jos dădeai peste miros... şi frig... te simţeai ca-ntr-un mormânt. PFUI.

Pe urmă, era sinistru, ca într-o casă bântuită de fantome ― noi trei mergeam aproape unul de celălalt, ca oile, şi mă bucuram că luasem arma cu mine, chiar dacă nu era decât o puşcă de 22. Ecoul paşilor ne însoţea ca şi cum după noi s-ar fi strecurat cineva, urmărindu-ne, ştii, iar eu am început să mă gândesc din nou la visul acela, în care rolul principal este jucat de bărbatul în rasă întunecată. Nu-i de mirare că Stu a refuzat să vină cu noi.

În cele din urmă am descoperit lifturile şi am urcat până la etajul al doilea. Nimic în afară de birouri... şi mai multe cadavre. Cel de-al treilea etaj era conceput ca un spital, dar toate uşile erau prevăzute cu uşi cu ecluze pneumatice (Harold şi Glen au căzut de acord că despre asta e vorba) şi geamuri speciale pentru urmărit ce se petrecea în camere. Aici existau o mulţime de cadavre, atât în saloane, cât şi pe culoare. Foarte puţine femei. Mă întreb dacă au încercat să le evacueze înainte de sfârşit? Există foarte multe lucruri pe care nu le vom şti niciodată. Dacă stai şi te gândeşti, de ce-am dori să le cunoaştem?

Oricum, la capătul sălii ce pornea din coridorul principal, unde se aflau lifturile, am descoperit o cameră cu uşa pneumatică deschisă. Înăuntru se afla un cadavru, dar acesta nu era unul dintre pacienţi (ei purtau haine albe specifice) şi cu siguranţă nu murise de gripă. Zăcea într-o băltoacă imensă de sânge uscat şi părea că ar fi vrut să se târască afară din cameră, înainte de a muri. Se mai vedea şi un scaun rupt, iar lucrurile erau în dezordine, ca şi cum s-ar fi dat o luptă.

Glen privi multă vreme în jur, apoi zise:

― Mai bine să nu-i vorbim lui Stu despre încăperea asta. Cred că aici el s-a aflat doar la un pas de moarte.

M-am uitat la trupul acela fără viaţă şi m-au trecut toţi fiorii.

― Ce vrei să zici?

Întrebarea lui Harold suna ca şi cum ar fi fost până şi el impresionat. A fost una dintre puţinele daţi când l-am auzit pe Harold vorbind normal, iar nu ca şi cum spusele lui urmau să fie difuzate pe un sistem de comunicare public.

― După părerea mea, domnul acesta venise ca să-l ucidă pe Stuart, spuse Glen, iar Stu a reuşit să-l înfrângă, într-un fel sau altul.

― Oare de ce? am întrebat eu. De ce-ar fi vrut să-l omoare pe Stu, dacă era imun? Nu are nici o raţiune!

Glen m-a privit speriat. Privirile lui erau aproape moarte, ca ale unui peşte.

Asta nu mai contează, Fran, răspunse el. Raţiunea nu prea are de-a face cu locul acesta, după cum arată. Există o anumită mentalitate privind păstrarea secretului. Ei cred în asta cu sinceritatea şi fanatismul cu care membrii anumitor grupuri religioase cred în esenţa divină a lui Isus. Prin urmare, pentru unii oameni, necesitatea de a continua să păstreze secretul chiar şi după ce răul a fost produs are o importanţă absolută. Mă întreb acum câte persoane imune au pierit în Atlanta, în San Francisco şi la Topeka Viral Center înainte ca şi ei să moară de gripă, împiedicându-i să-şi continue măcelul. Ticălosul ăsta? Mă bucur că a murit. Nu-mi pare rău decât pentru Stu, care-şi va petrece probabil tot restul vieţii având coşmaruri legate de el.

Şi ştii ce-a făcut după aceea Glen Bateman? Omul ăsta drăguţ, care pictează tablouri oribile? S-a apropiat de cadavru şi i-a tras un şut în figură. Harold a scos un soi de geamăt, de parcă el primise lovitura. Apoi Glen s-a pregătit să mai lovească o dată.

― Nu! a intervenit Harold.

Dar Glen nu a ţinut cont, şi a izbit din nou. Apoi s-a întors cu spatele şi s-a şters la gură cu dosul palmei, dar cel puţin nu mai avea privirea aceea sinistră, de peşte mort.

― Hai să plecăm de aici, ne-a îndemnat. Stu a avut dreptate. Locul ăsta e un loc mort.

Am ieşit din clădire, iar Stu stătea cu spatele spre poarta de fier din zidul înalt ce înconjura tot locul, şi eu aş fi vrut să... vai, Frannie, mergi mai departe, dacă nu poţi să mărturiseşti jurnalului, atunci cui ai putea? Aş fi vrut să alerg la el, să-l sărut şi să-i spun că mă simt ruşinată, în numele nostru, al tuturor, pentru că nu l-am crezut. Ruşinată şi pentru că vorbeam tot timpul despre ororile prin care trecusem noi, cât bântuise flagelul, iar el nu spunea nimic, deşi e sigur că trăise mereu sub ameninţarea acelui bărbat.

Vai de mine, simt că mă îndrăgostesc nebuneşte de el, aş fi în stare să mă reped la el şi să-l strivesc în braţe, dacă n-ar fi Harold, şi aş risca orbeşte totul!

Totuşi (există întotdeauna un "totuşi", chiar dacă în clipa asta degetele mi-au amorţit atât de tare, încât aproape nu mă mai pot servi de ele), tot atunci Stu ne-a spus pentru prima oară că doreşte să mergem în Nebraska, ca să verifice veridicitatea visului. Pe faţa lui se citea îndârjire, dar şi un soi de stinghereală, poate la gândul că va mai trebui să suporte cine ştie ce aere de superioritate din partea lui Harold, dar acesta era prea turtit de "turul" instituţiei Stovington ca să opună mai mult decât o rezistenţă simbolică. Renunţă repede până şi la asta, atunci când Glen ne destăinui, altfel foarte reţinut, că o visase şi el pe bătrână, cu o noapte în urmă.

― Desigur, aş fi putut să fiu influenţat de faptul că Stu ne-a vorbit despre visul lui, completă el, roşu la faţă, altfel însă, similitudinile sunt cu adevărat remarcabile.

Harold profită, exprimându-şi părerea că sigur aşa se întâmplase, dar Stu îl opri:

― Stai puţin, Harold... am o idee.

Ideea lui era să luăm fiecare câte o foaie de hârtie şi să notăm pe ea tot ce ne aduceam aminte despre visele noastre din ultima săptămână, după care să le comparăm. Soluţia părea ştiinţifică, şi Harold a acceptat-o, după câteva proteste.

Singurul vis pe care l-am avut este cel pe care l-am relatat deja, şi nu-l voi repeta. Nu voi spune decât că l-am povestit, menţionând partea aceea cu tatăl meu, dar renunţând la episodul cu copilul şi nelipsitul umeraş pentru haine.

Am comparat notele noastre, iar rezultatele au fost de-a dreptul uimitoare.

Harold, Stu şi cu mine îl visaserăm, toţi trei, pe "Omul Întunecat", cum îi zic eu. Atât Stu cât şi eu îl vedeam ca pe un bărbat înveşmântat în haine de călugăr, din care nu i se ghiceau trăsăturile ― figura lui rămânând întotdeauna în umbră. Harold scrisese că-l vedea în vis într-un intrând întunecat, poftindu-l acolo "ca un proxenet". Uneori putea să-i vadă picioarele şi strălucirea privirilor ― "nişte ochi ca de nevăstuică" fiind expresia pe care o folosise.

Visele lui Stu şi Glen în care apare bătrâna sunt aproape identice. Punctele de similitudine sunt prea numeroase ca să le mai înşir (de fapt, este modul meu "literar" de a spune că scriu tot mai greu). Oricum, ei au căzut de acord că se află în Polk County, Nebraska, chiar dacă n-au reuşit să stabilească precis numele oraşului ― Stu spune Hollingford Home, Glen, Hemingway Home. Deci, denumiri foarte apropiate. Amândoi sunt destul de convinşi că ar putea să găsească drumul într-acolo. (Ţine cont, jurnalule: după mine, corect este "Hemingford Home".)

Glen a spus următoarele:

― Mi se pare remarcabil. Din câte s-ar zice, trecem cu toţii printr-o adevărată experienţă psihică.

Bineînţeles, Harold a pufnit dispreţuitor, dar dacă e să-l judec după figură, căzuse pe gânduri. N-a fost de acord să ne-ndreptăm într-acolo decât în ideea că "undeva tot trebuie să mergem". Mâine de dimineaţă pornim. Sunt speriată, tulburată şi foarte fericită că părăsim Stovington, care este un adevărat loc al morţii. Iar pe bătrână o prefer oricând omului negru.

Lucruri pe care trebuie să le ţinem minte: "Hang loose" înseamnă să nu te enervezi. "Rad" şi "gnarly" sunt moduri de a exprima că un lucru este excelent. "No sweat" vrea să spună să nu-ţi faci griji. "To boogie down" înseamnă să te distrezi, iar o mulţime de persoane purtau tricouri pe care era imprimat textul SHIT HAPPENS, ceea ce era valabil... şi a rămas şi în prezent.

"I got grease", o expresie devenită uzuală (eu am auzit-o pentru prima oară chiar în anul ăsta, cu sensul că totul merge bine). "Digs", o veche expresie britanică, era pe cale să înlocuiască "pad" sau "crashpad", adică locuinţa proprie, chiar înainte să ne lovească Supergripa, era foarte la modă să zici "I dig your digs". O prostie, nu? Dar aşa era viaţa.

Tocmai trecuse de prânz.

Extenuată, Perion adormise lângă Mark, pe care-l mutaseră cu grijă la umbră, cu două ore în urmă. Acesta îşi pierdea adesea cunoştinţa; le era tuturor mult mai uşor când era inconştient. Rezistase peste noapte durerilor, dar după ce se crăpase de ziuă cedase, şi când îşi revenea, urletele lui făcşau să le îngheţe sângele în vine. Se uitau unii la alţii, neajutoraţi. Nimeni nu avusese chef să mănânce.

― E o criză de apendicită, spuse Glen. Nu cred că încape vreo îndoială.

― Poate că ar trebui să încercăm... ei bine, să-l operăm, zise Harold, adresându-i-se lui Glen. Nu cumva tu...

― L-am ucide, îi replică Glen sec. Asta ştii şi tu, Harold. Chiar dacă am fi în stare să-l deschidem Iară să piardă tot sângele, n-am reuşi să deosebim apendicele de pancreas. Chestiile alea dinăuntru nu au etichete. Ştiai?

― Va muri şi dacă nu încercăm, spuse Harold.

― Vrei tu să încerci? i-o întoarse Glen iritat. Câteodată mă mir de tine, Harold.

― După cum văd, nici tu nu eşti de mare ajutor în situaţia asta, îl repezi Harold, înroşindu-se.

― Ei, haide, potoliţi-vă, spuse Stu. N-are nici un rost să discutaţi în felul ăsta. Presupun că nici unul dintre voi n-are de gând să-l opereze cu un briceag.

Stu! sări Fran, sufocându-se de indignare.

― Păi cum? zise el, ridicând din umeri. Cel mai apropiat spital ar fi cel din Maumee, până unde mi se pare exclus să-l putem transporta. Nu cred că am ajunge cu el nici măcar până la intrarea pe autostradă.

― Ai dreptate, sigur că da, mormăi Glen, trecându-şi mâna peste obrazul ţepos. Harold, îmi cer scuze. Sunt foarte necăjit. Ştiam că lucruri de felul acesta se pot întâmpla ― scuză-mă, că se vor întâmpla ― dar, după cum se vede, mă gândeam la asta ca la ceva abstract. Situaţia asta diferă radical de visatul cu ochii deschişi.

Harold îi răspunse cu un mârâit din care nu răzbătea vreo urmă de gratitudine şi se îndepărtă cu mâinile înfundate în buzunar. Ai fi zis că este un băiat ― supradezvoltat ― în vârstă de doar zece ani şi foarte morocănos.

― De ce nu putem să-l transportăm? întrebă Frannie disperată, uitându-se când la Stu, când la Glen.

― Din cauză că apendicele lui s-a umflat foarte mult, îi explică Glen. Dacă perforează, în sistemul lui sanguin va pătrunde otravă cât să omoare zece bărbaţi.

― Peritonită, confirmă Stu.

Frannie simţi că i se învârte capul. Apendicită? În mod obişnuit, asta era un fleac. Un fleac. Ba uneori, dacă te aflai în spital pentru calculi biliari sau ceva de genul ăsta, îţi scoteau şi apendicele, dacă tot îţi făceau operaţia respectivă. Îşi aminti că unul dintre prietenii ei din şcoala generală, Charley Biggers, căruia toţi îi spuneau Biggy, îşi scosese apendicele în timpul vacanţei dintre clasele a cincea şi a şasea. Nu stătuse în spital decât două sau trei zile. Operaţia de apendicită nu era decât un fleac, din punct de vedere medical.

După cum şi naşterea unui copil tot un fleac era, din punct de vedere medical.

― Dar dacă-l lăsaţi în pace, întrebă ea, nu se sparge oricum?

Stingheriţi, Stu şi Glen avură un schimb de priviri şi tăcură mâlc.

― Atunci înseamnă că Harold nu exagerează câtuşi de puţin! izbucni ea cu mânie. Trebuie să faceţi ceva, chiar dacă folosiţi ca instrument un simplu briceag! Trebuie neapărat!

― De ce tocmai noi? o întrebă Glen supărat. De ce nu tu? Nu avem nici măcar un manual de medicină, pentru numele lui Dumnezeu!

― Dar tu... el... nu se poate să se termine aşa! Operaţia de apendicită nu-i decât un fleac!

― O fi fost valabil pentru vremurile dinainte, însă acum este altceva, zise Glen, dar între timp ea se îndepărtase, plângând.

Se întoarse pe la ora 3, ruşinată de ceea ce făcuse şi pregătită să-şi ceară scuze. Dar Glen şi Stu nu se aflau în tabără. Deprimat, Harold şedea pe trunchiul unui copac prăbuşit. Perion stătea turceşte lângă Mark, ştergându-i obrajii cu o cârpă. Era palidă, dar părea liniştită.

― Frannie! exclamă Harold, ridicându-şi privirile şi luminându-se la faţă.

― Bună, Harold. Se apropie de Peri şi se interesă: Ce face?

― Doarme, îi răspunse Perion.

De fapt nu dormea, până şi Fran constată asta dintr-o privire, ci îşi pierduse cunoştinţa.

― Unde au plecat ceilalţi, Peri? Ai idee?

Cel care îi răspunse fu Harold. Se apropiase de ea din spate, iar Fran simţea că el ar fi dorit să-i atingă părul sau să-i pună o mână pe umăr, lucru care îi repugna. Harold ajunsese s-o deranjeze aproape tot timpul, într-un mod insuportabil.

― S-au dus la Kunkle, să caute un cabinet medical.

― Speră să poată aduce şi nişte cărţi, completă Peri. Şi nişte... nişte instrumente.

Femeia îşi înghiţi cu greu un nod. Continuă să-i răcorească obrajii lui Mark, înmuind din când în când cârpa într-un vas cu apă şi apoi storcând-o.

― Ne pare foarte rău, spuse Harold stânjenit. Presupun că sună ca dracu', dar este purul adevăr.

Peri îşi ridică privirile şi-i zâmbi lui Harold.

― Ştiu asta şi-ţi mulţumesc. Nu e vina nimănui. Decât dacă există un Dumnezeu, bineînţeles. Iar dacă există un Dumnezeu, atunci este vina Lui. Iar atunci când îl voi vedea, am de gând să-l trag un şut în boaşe.

Femeia avea o faţă vag cabalină şi trup gros, de ţărancă. Fran, care vedea la toţi cei din jur trăsăturile cele mai bune cu mult înainte de a le depista pe cele rele (Harold, de exemplu, avea mâini foarte frumoase pentru un bărbat), observă că părul lui Peri, de un castaniu deschis, era aproape nemaipomenit şi că ochii ei închişi, indigo, erau frumoşi şi trădau inteligenţă. Predase antropologia la New York University, le mărturisise ea, de asemenea se implicase activ în mai multe mişcări politice, printre care lupta pentru drepturile femeii şi ale bolnavilor de SIDA. Nu fusese căsătorită. Îi spusese odată lui Frannie că Mark se purtase mai bine cu ea decât s-ar fi aşteptat din partea unui bărbat. Ceilalţi pe care-i cunoscuse fie o ignoraseră, fie o încadraseră, fără discernământ, în categoria "boarfe" sau "mironosiţe". Recunoştea că, într-o situaţie normală, Mark probabil că ar fi ignorat-o, dar acest lucru nu se întâmplase. Se întâlniseră la Albany, unde Perion îşi petrecea vacanţa alături de părinţii ei, în cea din urmă zi a lui iunie şi, după ce stătuseră de vorbă o vreme, luaseră hotărârea să plece din oraş, înainte ca mulţimea de viruşi ce incubau în cadavrele intrate în descompunere să desăvârşească ceea ce nu reuşise Supergripa.

Prin urmare plecaseră, iar noaptea următoare făcuseră amor, mai degrabă din cauza disperării şi a singurătăţii decât mânaţi de vreun sentiment profund (vorbea ca o adolescentă, de aceea Frannie considera că nu merită să consemneze relatarea în jurnalul ei). Se purta frumos cu ea, îi povesti Peri lui Fran în stilul acela blând şi uşor mirat al tuturor femeilor şterse, care au descoperit un bărbat amabil într-o lume necruţătoare. Începuse să-l iubească; pe zi ce trecea îl iubea mai tare.

Iar acum apăruse nenorocirea asta.

― Mi se pare ciudat, spuse ea. Toţi cei de aici, cu excepţia lui Stu şi Harold, sunt absolvenţi de colegiu, ceea ce ai fi reuşit şi tu, dacă lucrurile îşi urmau cursul lor normal, Harold.

― Da, presupun că aşa s-ar fi întâmplat.

Peri se întoarse către Mark şi începu din nou să-l şteargă pe frunte, încet şi cu dragoste. Lui Frannie asta îi amintea de o imagine colorată din Biblia lor de familie, desenul reprezentând trei femei care pregăteau trupul lui Isus pentru înmormântare ― îl ungeau cu uleiuri şi miresme.

― Frannie studia engleza, Glen era profesor de sociologie, Mark studia pentru doctoratul în istorie americană, Harold, tu aveai de gând să studiezi tot engleza, dorind să ajungi scriitor. Am putea organiza între noi nişte seminare foarte interesante. De altfel, cred că am şi făcut acest lucru, nu?

― Da, se arătă Harold de acord.

Vocea lui, de obicei penetrantă, acum abia se mai auzea.

― Educaţia în spiritul artelor liberale te învaţă cum să gândeşti ― am citit lucrul acesta undeva. Disciplinele propriu-zise pe care le urmezi sunt de importanţă secundară. Cel mai important lucru pe care îl iei cu tine din şcoală este cum să gândeşti inductiv şi deductiv în chip constructiv.

― Corect, comentă Harold. Îmi place ideea asta.

Mâna lui coborî acum cu adevărat pe umărul lui Fran. Ea nu-l respinse de-a dreptul, deşi atingerea o deranja cât se poate de tare.

― De fapt, nu este bine, continuă Peri aprig.

Luat prin surprindere, Harold îşi luă mâna de pe umărul lui Frannie, care se simţi mult mai uşurată.

― Nu? întrebă el, timid.

― El moare! spuse Peri, nu tare, dar pe un ton necăjit şi neputincios. Moare, pentru că noi ne-am pierdut timpul învăţând cum să discutăm steril în cămine şi în saloanele apartamentelor ieftine din oraşele universitare. Vai, aş putea să vorbesc despre indienii midi din Noua Guinee, iar Harold ar putea să explice tehnica literară a poeţilor englezi moderni, dar la ce-i servesc toate astea lui Mark?

― Dacă am fi avut pe cineva care a urmat învăţământul medical..., încercă Fran s-o împace.

― Da, dacă am fi avut. Dar nu avem. Nu avem cu noi nici măcar un mecanic auto sau pe cineva care să fi urmat studii agricole şi măcar să fi fost de faţă când trata veterinarul o vacă sau un cal. Se uită spre ei, iar ochii indigo se făcură parcă şi mai întunecaţi. Oricât de dragi mi-aţi fi, cred că în clipa asta aş fi în stare să vă dau pe toţi în schimbul unui tip care să se priceapă. Vă e teamă să-l atingeţi, cu toate că ştiţi ce se va întâmpla, dacă nu interveniţi. Nu mă exclud nici pe mine ― şi eu mă port la fel.

― Cel puţin cei doi...

Fran se opri. Era pe cale să spună Cel puţin cei doi bărbaţi au plecat după instrumente, apoi îşi dădu seama că formularea ar putea fi nefericită, având în vedere că Harold rămăsese pe loc.

― Cel puţin Stu şi cu Glen au făcut o mişcare. Şi asta e ceva, nu?

Peri oftă.

― Mda... şi asta e ceva. Dar hotărârea de a pleca a fost a lui Stu, aşa-i? Singurul dintre noi care a hotărât, în cele din urmă, că este mai bine să încerci ceva decât să stai şi să-ţi frângi mâinile. Continuă, adresându-i-se lui Frannie: ţi-a spus cum şi-a câştigat existenţa înainte?

― A muncit într-o fabrică, răspunse Fran prompt. Nu remarcă încruntarea lui Harold, pricinuită tocmai de viteza cu care reuşise să ofere această informaţie. Monta circuite în calculatoarele electronice. S-ar putea spune că era tehnician computerist.

― Ha! făcu Harold, zâmbind acru.

― Este singurul dintre noi care se pricepe să desfacă lucrurile în bucăţi, spuse Peri. Ceea ce vor face el şi domnul Bateman o să-l ucidă pe Mark, sunt convinsă de asta, dar e mai bine să moară fiindcă cineva a încercat să-l salveze decât să moară în timp ce noi stăm şi ne uităm la el... ca la un câine pe care l-a călcat maşina şi a rămas în mijlocul străzii.

Harold şi Fran nu găsiră nici o replică. Rămaseră tăcuţi în spatele ei, urmărind figura palidă şi imobilă a lui Mark. După o vreme, Harold îşi aşeză iarăşi palma transpirată pe umărul lui Fran. Fata se abţinu cu greu să nu urle.

Stu şi Glen se întoarseră la 3.45. Pe portbagajul motocicletei era prinsă o geantă neagră, cu instrumente medicale şi mai multe volume mari şi negre.

― Vom face o încercare, au fost singurele cuvinte ale lui Stu.

Peri îşi ridică privirile spre ei. Era palidă şi încordată, dar reuşi să se exprime cu mult calm:

― Vreţi? Vă rog. Amândoi dorim acest lucru.

― Stu..., spuse Perion.

Era ora 4.10. Stu stătea îngenuncheat pe un covor de cauciuc întins sub copac. Râuri de transpiraţie i se scurgeau pe obraji. Ochii îi străluceau, înnebuniţi, bântuiţi de imense temeri. Frannie ţinea o carte deschisă înaintea lui, dând pagina între două planşe colorate ori de câte ori Stu îşi ridica privirea şi-i făcea semn. Alături de el stătea Glen Bateman, îngrozitor de alb, ţinând în mână un mosor cu aţă subţire. Instrumentele erau acum stropite cu sânge.

― Am găsit! strigă Stu triumfător. Vocea lui căpătă deodată tonuri acute şi dure. Ochii i se îngustară, ca două lame. Uite-l pe păcătos! Aici! Chiar aici!

― Stu..., spuse Perion.

― Fran, arată-mi iarăşi cealaltă planşă! Repede! Repede!

― Poţi să-l scoţi? îl întrebă Glen. Isuse, Stu, chiar crezi că eşti în stare?

Harold dispăruse. Plecase dintre ei încă de la început, ţinându-şi mâna în dreptul gurii. De cincisprezece minute încoace stătea într-un mic crâng de copaci dinspre răsărit, cu spatele la ei. Acum se întoarse, cu speranţa zugrăvită pe figura lui mare şi rotundă.

― Nu ştiu, spuse Stu, dar s-ar putea. Cred că s-ar putea.

Cercetă planşa colorată pe care i-o ţinea Fran dinainte. Avea sânge până la coate, ca şi cum ar fi purtat nişte mănuşi de seară stacojii.

― Stu..., spuse Perion.

― Este separat de rest, atât deasupra, cât şi dedesubt, şopti Stu, iar ochii îi sclipiră teribil. Apendicele. E o mică piesă de sine stătătoare. Este... şterge-mi fruntea, Frannie, Isuse, năduşesc ca o vită... mulţumesc... Doamne, n-aş vrea să-l tai mai rău decât ar fi nevoie... aicea-s intestinele... pentru numele lui Dumnezeu, trebuie. N-am ce face.

― Stu..., spuse Perion.

― Dă-mi foarfecele, Glen. Nu... nu alea. Perechea mai mică.

Stu.

Îi acordă în sfârşit atenţie.

― Nu mai este nevoie, spuse ea, cu voce calmă şi blândă. A murit.

Stu se uită la ea, cu ochi din ce în ce mai mari.

― Acum aproape două minute, întări ea. Dar îţi mulţumesc foarte mult. Îţi mulţumesc pentru că ai încercat.

Stu rămase încremenit multă vreme.

― Eşti sigură? şopti el apoi.

Femeia îi făcu din nou semn, în tăcere. Lacrimile i se scurgeau pe obraji.

Stu se îndepărtă de ei, lăsând să-i scape din mână micul scalpel, şi-şi duse mâinile la ochi, cuprins de disperare. Glen se ridicase deja şi plecase, fără să se uite înapoi, cu umerii lăsaţi, ca şi cum ar fi primit o lovitură teribilă.

Frannie se apropie de Stu şi-l îmbrăţişă.

― Asta este, zise el. Repetă cele două cuvinte la nesfârşit, pronunţându-le încet şi monoton, într-un fel care o speria. Asta este. S-a terminat. Asta este. Asta este.

― Ai făcut tot ce ai putut, îl consolă ea, strângându-l şi mai tare, ca şi cum s-ar fi temut să nu-şi ia zborul.

― Asta este, repetă el pentru ultima oară, deprimat.

Frannie nu-l slăbea din strânsoare. În ciuda tuturor gândurilor ei din ultimele trei săptămâni şi jumătate, în ciuda faptului că se "îndrăgostise nebuneşte", nu făcuse nici măcar o singură mişcare făţişă. Se ferise cu cea mai mare grijă să nu-şi dezvăluie sentimentele. Din cauza lui Harold, situaţia era pe muchie de cuţit. De fapt, ea nu-şi arătase adevăratele ei simţăminte faţă de Stu nici măcar acum. Nu-l îmbrăţişa ca o iubită, ci mai degrabă ca un supravieţuitor care se agaţă de altul. Tot aşa păru şi Stu să înţeleagă gestul. Îşi puse mâinile pe umerii ei şi o strânse cu putere, lăsând urme însângerate pe bluza ei kaki, semne care păreau să pecetluiască faptul că fuseseră complici într-o crimă nefericită. Undeva, o gaiţă croncăni strident; lângă ei, Perion începu să plângă.

Harold Lauder, care nu putea deosebi îmbrăţişarea dintre o pereche de supravieţuitori de aceea dintre doi îndrăgostiţi, îi privea cu un început de bănuială şi teamă. După câteva clipe, porni furios şi dispăru în desiş; nu se întoarse decât târziu, cu mult după cină.

Dimineaţa următoare, Fran se trezi în zori. Cineva o scutura. Am să deschid ochii şi am să-l văd pe Glen sau pe Harold, îi trecu prin minte, adormită. Vom parcurge din nou aceeaşi poveste, de nenumărate ori, până ce vom proceda cum se cuvine. Cei ce nu învaţă din istorie... Dar era Stu. Se crăpase de ziuă; aurora se insinua învăluită în ceaţa începutului de zi ca o bijuterie din aur acoperită cu un strat subţire de vată. Ceilalţi păreau nişte movile adormite.

― Ce este? întrebă ca, ridicându-se. S-a întâmplat ceva?

― Am visat iarăşi. Nu pe bătrână, ci... pe celălalt. Pe Omul Întunecat. M-am speriat şi...

― Stai, îl opri ea, speriată de ceea ce se putea citi pe figura lui. Spune-mi ce s-a întâmplat, te rog.

E vorba de Perion. Veronal. A luat Veronalul din bagajul lui Glen.

Fran respiră din greu.

― Vai, Doamne, continuă Stu şovăielnic. E moartă, Frannie. Ce nenorocire!

Ea încercă să spună ceva, însă constată că nu reuşeşte.

― Cred că ar fi mai bine să-i trezesc şi pe ceilalţi, zise Stu absent.

Îşi frecă obrazul, aspru din cauza bărbii nerase. Fran îşi amintea încă atingerea aceea înţepătoare de ieri, când îl îmbrăţişase. Bărbatul i se adresă din nou, tulburat:

― Oare când se va sfârşi totul?

― Nu cred că se va sfârşi vreodată, îi răspunse ea blând.

Privirile lor se întâlniră, în acel început de zi.

Din jurnalul lui Fran Goldsmith

12 iulie 1990

Ne-am făcut tabăra chiar la vest de Guilderland (NY) în seara asta, am ajuns în fine la Şoseaua cea Mare, US 80/90. Entuziasmul întâlnirii cu Mark şi Perion (nu eşti de părere că e un nume drăguţ? eu da) de ieri după-amiază s-a mai domolit, mai mult sau mai puţin. Au fost de acord să meargă cu noi... de fapt, chiar ei ne-au făcut propunerea, înainte să apucăm noi.

Nu sunt foarte sigură că Harold le-ar fi făcut propunerea respectivă. Ştii cum este el. Harold ezitase puţin (şi cred că şi Glen) din cauza mulţimii de arme pe care o cărau după ei, inclusiv puşti semiautomate (două). În primul rând însă, Harold ţine foarte mult să aibă rolul lui... să fie băgat în seamă, înţelegi cum vine chestia.

Cred că am umplut nenumărate pagini cu PSIHOLOGIA LUI HAROLD, iar dacă n-aţi reuşit să-l cunoaşteţi până acum, nu o veţi face niciodată. Sub fanfaronada şi sentinţele lui pompoase se ascunde un băieţel foarte nesigur pe el. Harold nu poate să creadă că lucrurile s-au schimbat cu adevărat. Parte din el ― şi nu una neglijabilă ― crede probabil în continuare că toţi cei care îl chinuiseră în liceu se vor ridica din mormintele lor într-o bună zi şi vor începe din nou să tragă în el cu biluţe de hârtie îmbăloşate sau să strige după el Lauder Nebunu', aşa cum îmi povestea Amy că se întâmpla. Uneori mă gândesc că ar fi fost mai bine pentru el (şi poate şi pentru mine) dacă n-am fi hotărât să plecăm împreună din Ogunquit. Eu fac parte din viaţa lui de dinainte, am fost odată foarte bună prietenă cu sora lui şi aşa mai departe. Ceea ce încununează relaţia asta stranie cu Harold este că, oricât ar părea de ciudat, ştiind ceea ce ştiu acum, l-aş prefera drept prieten pe Harold în locul lui Amy, care se dădea în vânt după tipi cu maşini frumoase, după haine de la Sweetie's şi care era (să mă ierte Dumnezeu că-i vorbesc de rău pe cei morţi, dar este purul adevăr) o adevărată snoabă de Ogunquit, de felul celor cum nu pot ajunge decât orăşencele get-beget. Harold, în schimb, în felul lui ciudat, este un băiat pe cinste. Dar numai atunci când nu-şi concentrează toată energia mintală ca să se facă de rahat. Problema este că Harold nu poate concepe cum l-ar putea considera cineva un băiat pe cinste. Parte din el insistă enorm să fie consecvent. E ferm decis să poarte după sine toate obsesiile lui în această lume nouă, nu chiar atât de minunată. Cel mai bine ar fi fost să renunţe la ele, ca şi la ciocolatele acelea Payday, după care se dădea în vânt.

Vai, Harold, chiar că nu ştiu prea bine ce să zic.

Lucruri pe care trebuie să le ţinem minte: Papagalul Gilette. "Vă rugăm să nu-l stoarceţi pe Prinţul Fermecat." Ulciorul umblător, plin de Kool-Aid, care zicea: Oh... YEAAAAHHH! "Tampoanele O.B.... create de o doctoriţă, specialistă în ginecologie." Ce înseamnă All-Stars? Noaptea Morţilor Vii. Brrr! Chestia asta nu mai sună deloc a glumă. O las baltă.

14 iulie 1990

Astăzi la prânz am avut o discuţie lungă şi serioasă despre visele astea, oprindu-ne în loc probabil mai mult decât s-ar fi cuvenit. Apropo, nu am ajuns decât până la nord de Batavia, New York.

Harold ne-a propus ieri într-un chip foarte timid (pentru el) să începem să ne facem un stoc de Veronal şi să luăm doze foarte mici, ca să vedem dacă nu cumva este posibil să "întrerupem ciclul de vise", după cum s-a exprimat el. Eu am fost de acord cu ideea, ca să nu-şi închipuie nimeni că ar fi ceva în neregulă cu mine, dar am de gând să nu iau pastilele respective, ca nu cumva să-i facă rău lui Lone Ranger" (sper că este singuratic; nu sunt convinsă că m-aş putea descurca cu gemeni).

O dată adoptată propunerea cu Veronalul, Mark a făcut un comentariu:

― Ştiţi, la chestii de genul ăsta nu e bine să te gândeşti prea mult. Altfel, riscăm să ne trezim convinşi că am fi Moise ori Iosif şi că primim telefoane de la Dumnezeu.

― Omul Întunecat nu sună din Rai, zice Stu. Dacă e o convorbire interurbană, consider că mai degrabă vine din străfunduri.

― Adică Stu vrea să spună că însuşi Scaraoţchi s-a pus pe urmele noastre, ciripeşte Frannie.

― Mi se pare o explicaţie cât se poate de bună, zice Glen, la care am devenit cu toţii atenţi. Ei bine, a continuat el, codindu-se puţin, din câte mi-am dat eu seama, dacă priveşti problema din punct de vedere teologic, parcă ne-am afla în centrul unei lupte dintre Rai şi Iad, nu sunteţi de părere? Dacă există cumva iezuiţi care au supravieţuit Supergripei, cu siguranţă că şi-au ieşit pur şi simplu din minţi.

Poanta asta l-a făcut pe Mark să râdă în hohote. Eu nu prea m-am prins, dar mi-am ţinut gura.

Mie unul, toată situaţia mi se pare ridicolă, a intervenit Harold. În ritmul ăsta, o să ajungem să vorbim despre Edgar Cayce şi metempsihoză.

Pronunţase Cayce Cheis, iar atunci când l-am corectat (se pronunţă de fapt Cheisi), m-a învrednicit cu o privire încruntată, de tipul HAROLD-CEL-CUMPLIT. Nu e Harold genul care să-ţi mulţumească atunci când îi atragi atenţia asupra micilor lui defecte, dragul meu jurnal!

― Ori de câte ori se petrece ceva indiscutabil paranormal, zise Glen, singura explicaţie cu adevărat potrivită şi care susţine logica interioară este cea teologică. De aceea supranaturalul şi religia au mers întotdeauna mână în mână, până la vindecătorii prin credinţă din zilele noastre.

Harold bodogăni ceva, dar Glen nu-l luă în seamă şi continuă:

― Sentimentul meu este că toţi posedăm puteri metapsihice... iar lucrul acesta face atât de intim parte din noi, încât nu-l observăm decât rareori. Talentul respectiv poate avea în mare măsură un rol preventiv, ceea ce îl face şi mai greu de remarcat.

― De ce? am întrebat eu.

― Pentru că este un factor negativ, Fran. A citit careva dintre voi studiul lui James D.L. Staunton din 1958 asupra accidentelor feroviare şi aviatice? A apărut iniţial într-un jurnal de sociologie, dar ziarele de senzaţie îl reactualizează când şi când.

Am clătinat cu toţii din cap.

― Nu v-ar fi stricat. James Staunton a fost ceea ce elevii mei de acum douăzeci de ani ar fi numit "un cap cu adevărat strălucit" ― un analist sociolog, al cărui hobby era ocultismul. A scris un mare număr de articole despre interferenţele celor două domenii, după care a trecut de cealaltă parte şi a început efectuarea unor cercetări directe.

Harold pufni dispreţuitor, în vreme ce Stu şi Mark zâmbeau. Mi-e teamă că şi eu făceam la fel.

― De-abia aşteptăm să auzim cum e cu trenurile şi cu avioanele, a zis Peri.

― Ei bine, Staunton a adunat datele statistice despre douăzeci şi cinci de prăbuşiri de avioane, începând cu 1925, şi peste două sute de accidente feroviare, începând din 1900. A introdus toate datele în computer. În esenţă, a stabilit corelaţiile dintre trei factori: numărul celor prezenţi la bordul unui asemenea mijloc de transport care a suferit dezastrul, numărul celor ucişi şi capacitatea vehiculului.

― Nu-mi dau seama ce încerca el să demonstreze, comentă Stu.

― Ca să ne dăm seama de asta, trebuie să ţinem cont că a mai introdus în computer o a doua serie de cifre ― respectiv un număr egal de avioane şi trenuri cărora nu li s-a întâmplat nimic.

Mark făcu un semn din cap.

― Un lot de control şi unul experimental. Mi se pare corect.

― Ceea ce a descoperit el pare foarte simplu, dar implicaţiile sunt fantastice. E o jale că trebuie să te strecori anevoios printre şaisprezece tabele ca să ajungi la adevărul statistic dezvăluit.

Ce adevăr? am sărit eu.

― Avioanele şi trenurile pline nu suferă accidente decât rareori, veni răspunsul.

― N-am pomenit un căcat mai mare! strigă Harold.

― Câtuşi de puţin, i-a răspuns Glen calm. Exact asta era şi teoria lui Staunton, pe care computerul l-a ajutat s-o demonstreze. În cazurile în care avioanele sau trenurile sunt implicate în accidente, vehiculele respective nu sunt ocupate decât la 61% din capacitate, în ceea ce priveşte numărul de pasageri. În restul cazurilor, vehiculele circulă cu 76% din capacitate. Asta reprezintă o diferenţă de 15%, demonstrată pe baza unui număr mare de date, prelucrate pe computer, iar o deviaţie de un asemenea ordin este semnificativă. Staunton are dreptate când ne atrage atenţia că, din punct de vedere statistic, şi o diferenţă de 3% ar trebui să ne pună pe gânduri. E o anomalie mare cât Texasul. De aici, Staunton a tras concluzia că oamenii ştiu care anume avioane şi trenuri vor fi implicate în accidente... că ei prevăd viitorul, în mod inconştient... Pe mătuşa Sally o apucă pântecăraia exact înainte de plecarea Cursei 61 de la Chicago spre San Diego. Iar atunci când avionul se prăbuşeşte în deşertul Nevada, toată lumea spune: "Vai, mătuşă Sally, durerea aia de burtă a fost un semn al lui Dumnezeu." Dar până la apariţia lui James Staunton, nimeni nu băgase de seamă că au existat treizeci de persoane cu dureri de stomac... sau de cap... sau pur şi simplu având senzaţia aceea ciudată din picioare, atunci când trupul încearcă să-i comunice capului că un lucru anume este pe cale s-o ia razna rău de tot.

― Eu pur şi simplu refuz să cred aşa ceva, a zis Harold, foarte pătruns.

― Stai să-ţi povestesc, a continuat Glen. Cam la o săptămână după ce citisem articolul lui Staunton pentru prima oară, un avion al lui Majestic Airlines s-a prăbuşit lângă Logan Airport. N-a rămas nici un supravieţuitor. Ei bine, am sunat la biroul Majestic din Logan, după ce lucrurile se mai liniştiseră puţin. Le-am spus că sunt reporter la Union-Leader din Manchester ― o mică minciună pentru o cauză nobilă. I-am informat că pregătim un raport despre accidentele aviatice şi lc-am cerut să-mi spună, dacă doresc, câte persoane nu s-au prezentat la zbor. Bărbatul respectiv a părut surprins, spunându-mi că angajaţii liniei aeriene fuseseră frapaţi de acest aspect. Era vorba de şaisprezece persoane. Şaisprezece neprezentări. L-am întrebat care era media pentru zborurile avioanelor 747 dintre Denver şi Boston, iar el mi-a răspuns că este de trei.

― Trei, a repetat Perion, minunându-se.

― Chiar aşa. Dar funcţionarul a mers şi mai departe. Mi-a spus că au mai avut şi cincisprezece renunţări, media fiind de opt. Prin urmare, chiar dacă ziarele au urlat atunci că ACCIDENTUL AVIATIC DE LA LOG AN UCIDE 94 DE PERSOANE, la fel de bine ar fi putut scrie că 31 DE PERSOANE EVITĂ MOARTEA ÎN DEZASTRUL DE LA AEROPORTUL LOGAN.

Ei... discuţiile despre fenomenele astea paranormale au continuat foarte mult, dar ne-am abătut destul de tare de la tema viselor noastre şi dacă ele ne vin sau nu de la Atotputernicul din Ceruri. Un lucru interesant a apărut (după ce Harold ne părăsise, cuprins de un dezgust total) atunci când Stu l-a întrebat pe Glen:

― Dacă posedăm asemenea capacităţi, cum se face că nu ştim când o persoană iubită a murit, sau că ne-a fost măturată casa de o tornadă, sau ceva de genul ăsta?

― Există şi asemenea cazuri, l-a asigurat Glen, dar trebuie să recunosc că nu sunt nici pe departe la fel de comune... sau la fel de uşor de dovedit cu ajutorul unui computer. E un aspect foarte interesant. Eu am o teorie...

(Dar când nu are el, jurnalule?)

― ... legată de evoluţie. Ştii, pe vremuri, oamenii ― sau strămoşii lor ― aveau coadă şi întregul corp acoperit cu păr, precum şi simţuri mult mai ascuţite decât ale noastre, celor de acum. Oare de ce nu le mai avem şi acum? Repede, Stu! Ai şansa să treci în fruntea clasei, primeşti şi o tocă din cele pătrate şi tot ce se mai cuvine.

― Păi exact din motivul pentru care oamenii nu mai poartă ochelari speciali şi impermeabile atunci când conduc maşina, din câte presupun. Uneori se întâmplă să renunţi la anumite lucruri, tocmai pentru că atingi punctul în care nu mai simţi nevoia de ele.

― Exact. La ce bun un simţ, dacă nu răspunde nici unei cerinţe de ordin practic? La ce bun să stai la tine în birou şi deodată să ştii că nevastă-ta a fost omorâtă într-un accident de maşină, când se întorcea de la piaţă? Oricum cineva are să te sune la telefon ca să-ţi comunice, nu? Simţul respectiv s-a atrofiat cu mult timp în urmă, asta dacă l-am posedat vreodată cu adevărat. Probabil că s-a pierdut, o dată cu coada şi cu blana. Ceea ce-mi stârneşte interesul, continuă el, este că aceste vise par să prevestească o luptă viitoare. Din câte se pare, vedem imagini vagi ale unui protagonist... şi ale unui antagonist. Un adversar, dacă vreţi. Dacă este aşa, mi se pare că e ca şi cum am vedea un avion cu care urmează să călătorim... şi ne-ar apuca durerea de burtă. Poate că ni se oferă mijloacele cu ajutorul cărora putem să dăm formă propriului nostru viitor... Un soi de liberă voinţă cvadri-dimensională: şansa de a putea alege înainte ca evenimentele să se declanşeze.

― Dar nu ştim care este semnificaţia viselor, am zis eu.

― Nu, într-adevăr n-o cunoaştem. Dar poate vom reuşi. Nu ştiu dacă un strop de abilitate metapsihică înseamnă că am fi divini; există mulţi oameni care pot să accepte miracolul premoniţiei fără să creadă că el dovedeşte existenţa lui Dumnezeu, dintre ei făcând şi eu parte; în schimb cred că aceste vise reprezintă o forţă constructivă, în ciuda faptului că ne sperie. Prin urmare, m-am răzgândit în ceea ce priveşte Veronalul. Gestul mi se pare mult prea asemănător cu cel de a lua Pepto-Bismol ca să-ţi potoleşti durerile de stomac şi apoi să te sui totuşi în avion.

Lucruri pe care trebuie să le ţinem minte: Recesiune, lipsuri, prototipul Ford Growler, care era în stare să parcurgă nouăzeci de kilometri pe autostradă cu mai puţin de cinci litri de benzină. O maşină-minune. Asta-i totul; am terminat. Dacă nu fac notiţe mai scurte, jurnalul ăsta va arăta curând ca Pe aripile vântului, înainte să vină pe lume Lone Ranger (rugămintea mea ar fi să nu apară pe un cal alb, numit Silver). A, da, încă un lucru pe care să nu-l uit. Edgar Cayce. Nici nu poate fi uitat. Din câte se zice, vedea viitorul în vis.

16 iulie 1990

Doar două note, ambele în legătură cu visele (vezi însemnarea de acum două zile). În primul rând, Glen Bateman a fost foarte palid şi tăcut de două zile încoace, iar în seara aceasta l-am văzut înghiţind o doză foarte mare de Vcronal. Bănuiala mea este că nu şi-a luat ultimele două doze şi, prin urmare, a avut nişte vise FOARTE proaste. Asta mă îngrijorează. Mi-ar plăcea să-l pot aborda cumva, dar nu-mi vine nici o idee.

În al doilea rând, propriile mele vise. Nimic, alaltăieri (adică în noaptea de după discuţie); am dormit ca un copil şi nu mi-am adus aminte nimic. Azi-noapte am visat-o pentru prima oară pe bătrână. Nu am nimic de adăugat peste ce s-a spus deja, cu excepţia faptului că ea pare să emane BUNĂTATE şi BLÂNDEŢE. Acum cred că înţeleg de ce Stu era atât de dornic să mergem în Nebraska, în ciuda sarcasmelor lui Harold. În dimineaţa asta m-am trezit absolut reconfortată, gândindu-mă că dacă am reuşi să ajungem la bătrână, la Mother Abagail, totul ar fi mai mult decât în ordine. Sper să se afle cu adevărat acolo. (Apropo, sunt sigură că numele oraşului este Hemingford Home.)

Lucruri pe care trebuie să le ţinem minte: Mother Abagail!

CAPITOLUL 47

Când a fost să se întâmple, totul s-a petrecut fulgerător. Era în jur de 9.45, pe 30 iulie, iar ei nu se aflau pe drum de mai mult de o oră. Înaintau încet, pentru că noaptea trecută plouase tare, iar drumul era încă lunecos. Nu discutaseră prea mult între ei de ieri dimineaţa, când Stu îi trezise ― mai întâi pe Frannie, apoi pe Harold şi pe Glen ― spunându-le de sinuciderea lui Perion. Se considera răspunzător, acuzându-se pentru ceva de care nu era mai vinovat decât de o furtună, se gândea Fran cu jale.

I-ar fi făcut plăcere să-i poată aduce la cunoştinţă gândul ei, în parte pentru că trebuia mustrat, în parte pentru că-l iubea. Acest din urmă fapt nu mai putea să şi-l ascundă. Ar fi vrut să-l poată convinge că moartea lui Peri nu era din vina lui... dar afirmându-şi această convingere ar fi însemnat să-şi dezvăluie adevăratele sentimente faţă de el. De fapt, ar fi trebuit să-i destăinuie toate tainele inimii ei. Din nefericire, aceste taine ar fi ajuns astfel şi la cunoştinţa lui Harold. Prin urmare, era exclus... pentru moment, cel puţin. Dar va trebui s-o facă, şi încă foarte repede, indiferent de Harold. Nu exista nici o metodă de a-l proteja. Apoi, se cădea să afle şi el... şi să accepte sau nu realitatea. Îi era teamă că Harold va alege cea de a doua cale. O astfel de hotărâre putea duce la lucruri îngrozitoare. Colac peste pupăză, cărau cu ei şi o groază de arme de foc.

Întorcea aceste gânduri pe toate feţele când, după ieşirea dintr-o curbă, le răsări înaintea ochilor o rulotă răsturnată în mijlocul drumului, blocându-i pe toată lăţimea. Peretele lateral, roz, atacat de rugină, strălucea încă de pe urma ploii din noaptea trecută. Şi surpriza nu se oprea aici ― trei maşini station şi un camion mare pentru transportul maşinilor accidentate fuseseră parcate pe laturile drumului. Printre vehicule se aflau şi oameni, cel puţin zece sau douăsprezece persoane

Luată prin surprindere, frână brusc, iar Honda ei derapa pe drumul ud şi fu cât pe ce s-o arunce din şa, înainte ca ea s-o poată controla. În acel moment constată că se opriseră tuspatru aproape în linie, miraţi să vadă un asemenea grup de oameni încă în viaţă.

― Okay, descălecaţi, le porunci unul dintre bărbaţi.

Era înalt, cu o barbă de culoarea nisipului şi purta ochelari de soare întunecaţi. Călătorind pentru o clipă prin timp, Fran îşi aminti de întâmplarea de la Mâine Turnpike, când o oprise o patrulă de poliţie pentru depăşirea vitezei.

Acum o să pretindă să ne vadă permisele de conducere, îi trecu prin minte. Dar de data asta nu era vorba de cine ştie ce State Trooper singuratic, vânând vitezomani şi amendându-i. Din grupă făceau parte patru bărbaţi, ceilalţi trei aflaţi într-un soi de linie de bătaie, în spatele celui cu barbă. Restul erau femei. Cel puţin opt. Arătau palide şi speriate şi se adunaseră în grupuri mici, în jurul maşinilor parcate.

Bărbosul ţinea în mână un pistol. Ceilalţi aveau puşti. Doi dintre ei purtau rămăşiţe din ceea ce fusese un echipament militar.

Descălecaţi, fir-aţi voi să fiţi, porunci bărbosul.

Unul dintre bărbaţii din spatele lui acţionă sistemul de încărcare al armei din mâna sa. În aerul uşor înceţoşat al dimineţii, zgomotul era puternic şi imperativ.

Glen şi Harold erau uimiţi şi speriaţi. Atât şi nimic mai mult. Stau ca nişte animale duse la tăiere, îi trecu lui Frannie prin minte. Din ce în ce mai îngrijorată, nu înţelegea nici ea foarte bine situaţia, dar ştia că ecuaţia nu iese. Patru bărbaţi, opt femei, îşi zise, apoi îşi repetă, din ce în ce mai tare şi alarmat: Patru bărbaţi, opt femei!

― Harold, începu Stu pe ton calm. Ceva se ivise în ochii lui. O sclipire, semn că înţelesese. Harold, să nu care cumva...

Atunci se declanşă totul.

Stu avea arma prinsă peste spate. Îşi lăsă un umăr în jos, astfel încât cureaua alunecă şi puşca îi ajunse în mâini.

― Să nu faci aşa ceva! urlă furios bărbosul. Garvey! Virge! Ronnie! Pe ei! Nu trageţi în femeie!

Harold încercă să tragă pistoalele, uitând la început că erau bine prinse în tocuri.

Glen Bateman rămăsese în spatele lui Harold, încremenit de uimire.

Harold! strigă Stu din nou.

Frannie încercă şi ea să-şi pregătească puşca. Părea că aerul din jurul ei se umpluse de o melasă neagră, de o materie vâscoasă prin care nu avea cum să mai răzbată. Se gândea că aveau să-şi găsească sfârşitul aici.

― ACUM! ţipă una dintre fete.

Frannie îşi îndreptă privirile către ea, continuând să se lupte cu arma. De fapt, nu era o fată; avea cel puţin douăzeci şi cinci de ani. Părul ei, blond-cenuşiu, îi stătea pe cap ca o cască neregulată, de parcă de-abia I-ar fi retezat cu o pereche de foarfece pentru grădinărit.

Nu toate femeile se mişcară la apelul ei; câteva păreau să se fi transformat în stană de piatră, atât de înfricoşate erau. Dar blonda şi încă trei intrară în acţiune.

Toate acestea se petrecură în şapte secunde.

Bărbosul îşi ţinea pistolul îndreptat către Stu. Când tânăra blondă strigase Acum!, ţeava se îndreptase uşor spre ea, ca varga de alun când simte apă în apropiere. Se declanşă, făcând un zgomot puternic, ca o bucată de oţel ce trece printr-un carton. Stu căzu de pe motocicletă, iar Frannie îi strigă numele.

Apoi Stu se sprijini pe ambele coate (în cădere şi le julise, iar un picior îi fusese prins sub motocicletă) şi trase. Bărbosul execută nişte mişcări de dans, ca o paiaţă de vodevil părăsind scena, după un bis. Cămaşa lui în carouri spălăcite păru să se umfle brusc. Pistolul automat i se smuci spre cer şi zgomotul acela ca de oţel ce trece prin carton se repetă de încă patru ori. Apoi se prăbuşi pe spate.

Doi dintre cei trei bărbaţi din spatele lui se răsuciseră la strigătul blondei. Unul apăsă pe ambele trăgace ale armei lui ― un Remington demodat, de calibru 12. Patul armei nu se sprijinea pe nimic ― o ţinea la oarecare distanţă de şoldul drept ― iar atunci când se declanşă, cu zgomotul unui tunet stârnit într-o încăpere de mici dimensiuni, îi zbură din mână, zdrelindu-i şi pielea de pe degete. Puşca de vânătoare se rostogoli zăngănind pe asfalt. Faţa uneia dintre femeile care nu reacţionase la ţipătul blondei se dizolvă pur şi simplu sub un incredibil val de sânge şi, pentru o clipă, Frannie auzi chiar lichidul şiroind pe pavaj, ca o rafală bruscă de ploaie. Singurul ochi rămas întreg se căsca de sub masca de sânge a femeii. În el nu se citea decât uluirea şi lipsa oricărei înţelegeri. Apoi femeia căzu şi rămase cu faţa în jos. Maşina din spatele ei, un station Country Squire, fusese străpunsă de o mulţime de alice mari, iar pe una dintre ferestre apăruse o reţea de crăpături, ceea ce-i dădea un aspect lăptos şi opac, de ochi cu cataractă.

Blonda se luă la luptă cu celălalt bărbat. Puşca pe care o ţinea el se declanşă chiar între trupurile lor. Una dintre fete porni târâş după arma de vânătoare căzută.

Cel de al treilea bărbat, care nu se întorsese către femei, începu să tragă în direcţia lui Fran. Frannie rămăsese călare pe motocicletă, cu puşca în mână, şi se uita la el ca o proastă. Bărbatul avea pielea măslinie şi părea italian de origine. Fran simţi un plumb trecându-i foarte aproape de tâmpla stângă.

Harold reuşise în sfârşit să-şi degajeze un pistol. Îl înălţă şi trase în bărbatul cu pielea măslinie. Distanţa dintre ei era cam de cinci metri. Nu-şi nimeri ţinta. O gaură de glonţ apăru în tabla rulotei roz, puţin la stânga capului celui vizat. Bărbatul cu pielea măslinie se uită crunt la Harold şi-i zise:

― Acum am să te ucid, pui de căţea ce eşti.

― Să nu faci una ca asta! ţipă Harold, lăsând pistolul să-i scape din mână şi arătându-i palmele desfăcute.

Bărbatul trase trei focuri spre Harold. Nu-l nimeri. Cel de-al treilea glonţ reuşi totuşi să smulgă ţeava de eşapament a motocicletei lui. Yamaha se răsturnă, aruncându-i pe Harold şi Glen la pământ.

Nu se scurseseră decât douăzeci de secunde. Harold şi Stu erau întinşi la pământ. Glen şedea turceşte în mijlocul drumului, părând să nu ştie foarte exact unde se află şi ce se întâmplă. Frannie se străduia cu disperare să-l împuşte pe bărbatul cu piele măslinie înainte ca el să-i poată ţinti pe Harold sau pe Stu, dar arma ei refuza să se declanşeze, nici măcar nu reuşea să apese trăgaciul, pentru că uitase să tragă piedica. Blonda continua să se bată cu cel de-al doilea bărbat, iar femeia care se dusese după arma căzută se lupta acum cu o altă femeie, care revendica şi ea puşca de vânătoare.

Blestemând, fără doar şi poate în italiană, bărbatul măsliniu îl ochi iarăşi pe Harold; în clipa aceea Stu trase, fruntea bărbatului dispăru şi trupul lui se prăbuşi ca un sac de cartofi.

În încăierarea dezlănţuită în jurul armei de vânătoare se aruncase acum o a treia femeie. Bărbatul care o pierduse încercă s-o arunce într-o parte. Ea-i vârî mâna între picioare, îl apucă zdravăn şi strânse. Fran văzu cum i se încordează tendoanele, de la antebraţ şi până la umăr. Omul urlă şi-şi pierdu brusc interesul pentru arma de vânătoare. Se prinse de părţile intime şi o luă din loc, încovoiat.

Harold se strecură până la locul unde zăcea pistolul lui abandonat, îl ridică şi trase în direcţia celui lovit în pântece, irosind zadarnic trei focuri.

Parc-am fi în Bonnie şi Clyde, îi trecu prin minte lui Frannie. Doamne, peste tot numai sânge!

Blonda cu părul tăiat aiurea pierduse lupta cu bărbatul al doilea. Acesta îşi smulse puşca şi o izbi cu bocancul lui greu în coapsă, deşi probabil urmărise s-o lovească în stomac. Blonda făcu câţiva paşi repezi înapoi, încercând să-şi recapete echilibrul prin mişcări ale braţelor, şi căzu în fund, pe suprafaţa umedă.

Acum are s-o împuşte, gândi Frannie, dar omul se roti ca un soldat beat care execută stânga-mprejur şi începu să tragă rapid în grupul de trei femei care stăteau încă ghemuite lângă Country Squire.

― Ahaaa! Putorilor! le strigă el. Ahaaa! Putorilor!

Una dintre femei căzu şi începu să se zbată, ca un peşte prins în harpon, pe asfaltul dintre automobilul station şi rulota răsturnată. Celelalte două o luară la fugă. Stu trase în el, fără succes. Cel de al doilea bărbat trase spre femeile care încercau să se pună la adăpost. Una dintre ele îşi ridică braţele în sus şi se prăbuşi. Cealaltă o coti brusc spre stânga şi se ascunse în spatele rulotei roz.

Al treilea bărbat, cel care-şi pierduse puşca şi nu reuşise să şi-o recupereze, se clătina încă încolo şi-ncoace, ţinându-se de locul vătămat. Una dintre femei îşi îndreptă arma către el şi apăsă ambele trăgace, aşteptând bubuitura cu ochii închişi şi gura strâmbată. Dar tunetul nu se produse. Arma era descărcată. O prinse invers, de ţevi, şi se folosi de ea ca de un par, izbind cu toată forţa. Nu-i nimeri capul, în schimb îl pocni în punctul dintre gât şi umărul drept. Omul căzu în genunchi şi începu să se târască. Tânăra, purtând un tricou albastru, pe care scria KENT STATE UNIVERSITY şi bluejeanşi zdrenţuiţi, se ţinu în urma lui lovindu-l necruţător cu patul armei. Bărbatul continua să înainteze, cu sângele curgând din el în şiroaie, în timp ce ea îl vâna nemilos.

― Ahaaaa, putori ce sunteţi! urlă bărbatul numărul doi, vrând s-o împuşte pe femeia între două vârste, care mormăia ceva, năucită. Distanţa dintre gura ţevii şi ea era de cel mult un metru, aproape ar fi putut să înfunde ţeava cu unul din degetele ei rozalii, dacă şi-ar fi întins mâna. Dar glonţul nu o nimeri. Omul apăsă încă o dată trăgaciul, dar arma, rămasă fără muniţie, nu scoase decât un zgomot sec.

Harold îşi ţinea acum pistolul cu ambele mâini, cum îi văzuse făcând pe poliţişti, în filme. Apăsă trăgaciul şi glonţul zdrobi cotul bărbatului numărul doi. Acesta scăpă puşca la pământ şi începu să ţopăie, emiţând sunete nedesluşite. Lui Frannie îi aduse întrucâtva aminte de Roger Rabbit, atunci când zicea P-P-Pleeeeze!

― L-am atins! strigă Harold, în extaz. L-am atins! Pe toţi sfinţii, l-am atins!

Frannie îşi aduse în sfârşit aminte de piedica puştii. Se pregătea s-o acţioneze chiar în clipa în care Stu trase din nou. Bărbatul numărul doi se prăbuşi, de această dată ţinându-se de stomac şi ţipând neîntrerupt.

― Doamne, Doamne, spuse Glen cu blândeţe, prinzându-şi faţa în mâini şi începând să plângă.

Harold mai trase un foc. Trupul bărbatului numărul doi tresări, apoi ţipetele încetară.

Femeia îmbrăcată în tricoul Kent State University izbi din nou cu patul armei de vânătoare, de această dată nimerind din plin ţeasta celui care se târa cu ultimele puteri. Sunetul amintea de cel al mingii de baseball lovite cu forţă şi măiestrie de Jim Rice. La impact, se sfărâmară atât patul din lemn de nuc, cât şi ţeasta.

Urmară câteva clipe de linişte, tulburate doar de cântecul unei păsări: cipcirip... cipcirip... cipcirip.

Atunci fata îmbrăcată în tricou încălecă trupul bărbatului numărul trei şi scoase un strigăt de triumf prelung, venit parcă de la începutul timpurilor, ţipăt care avea s-o obsedeze pe Fran Goldsmith tot restul zilelor ei.

Blonda era Dayna Jurgens, din Xenia, Ohio. Fata îmbrăcată în tricou Kent State era Susan Stern. Pe cea de a treia, care-l prinsese de părţile ruşinoase pe Puşcă de Vânătoare, o chema Patty Kroger. Celelalte două păreau mai în vârstă. Cea mai mare dintre ele, le explicase Dayna, era Shirley Hammet. Numele celeilalte, care părea în jur de treizeci şi cinci de ani, nu-l cunoşteau; rătăcea fără ţintă, în stare de şoc, atunci când Al, Garvey, Virge şi Ronnie o întâlniseră în oraşul Archbold, cu două zile în urmă.

Grupul, format acum din nouă persoane, părăsi şoseaua şi poposi într-o fermă, puţin la vest de Columbia, după ce traversase graniţa de stat a Indianei. Erau cu toţii sub impresia evenimentelor; peste ani, Fran avea să fie convinsă că procesiunea lor de-a lungul câmpului, pornind de la rulota roz răsturnată, trecând peste ieşirea din şosea şi până la fermă, i-ar fi putut părea unui observator un soi de excursie organizată de azilul de nebuni din localitate. Pantalonii li se udaseră foarte repede, din cauza ierburilor înalte până la brâu şi încă ude de ploaie. Fluturi albi, al căror zbor era îngreunat de aripile îmbibate cu apă, năvăleau asupra lor, pentru ca apoi să se îndepărteze în cercuri şi figuri complicate, de parcă ar fi fost drogaţi. Soarele se străduia să răzbată prin nori, însă deocamdată nu reuşise; acum nu se ghicea din el decât o pată luminoasă, aruntand raze palide asupra unei perdele albe şi uniforme ce se întindea de la un orizont la celălalt. În ciuda norilor, ziua era deja fierbinte şi încărcată de umezeală, iar deasupra lor apăruseră cârduri imense de ciori care le dădeau roată, cârâind răguşit. Sunt mai multe ciori decât oameni, constată Fran uluită. Dacă nu băgăm de seamă, cu ciocurile lor, ar putea să ne radă de pe faţa pământului. Răzbunarea păsărilor negre. Oare ciorile sunt carnivore? Din păcate, se pare că da.

De sub acest şir continuu de banalităţi răzbătea, de-abia vizibil, aidoma soarelui de dincolo de vălul tot mai subţire al norilor (altfel plin de putere, aşa cum era astrul în această teribilă şi umedă dimineaţă a zilei de 30 iulie 1990), răzbătea mereu gândul la bătălia de-abia încheiată. Faţa femeii dezintegrându-se sub ploaia de plumbi. Prăbuşirea lui Stu. Clipa de cumplită groază, când fusese convinsă că el a murit. Un bărbat care urla Ahaa, putorilor! şi care mai apoi, după ce-l împuşcase Harold, căpătase vocea lui Roger Rabbit. Sunetul de oţel-care-străpunge-carton al pistolului bărbosului. Strigătul primitiv de victorie al Susanei Stern, stând călare pe trupul inamicului ei, în timp ce creierul lui, cald încă, i se scurgea încet din ţeasta despicată.

Glen mergea alături de ea; figura lui uscăţivă, sardonică, era acum răvăşită şi părul încărunţit şi rar i se zbătea pe cap, ca şi cum ar fi vrut să imite fluturii. Îi ţinea mâna şi i-o mângâia cu stăruinţă, spre neplăcerea ei.

― Nu trebuie să pui la inimă, îi spuse el. Asemenea orori... se întâmplă. Cea mai bună formă de protecţie este coexistenţa a cât mai mulţi. Societatea, înţelegi. Societatea este piatra de boltă a structurii pe care o denumim civilizaţie şi ea constituie singurul antidot valabil împotriva fărădelegilor. Trebuie să iei... lucrurile... lucrurile de felul acesta... ca şi cum ar fi normale. A fost o întâmplare izolată. Iar pe ăştia trebuie să-i consideri nişte căpcăuni. Da! Căpcăuni. Cu alte cuvinte, nişte monştri. Asta o accept. După părerea mea, adevărul respectiv este evident, el ţine de etica socio-constituţională, s-ar putea afirma. Ha! Ha!

Râsul lui semăna mai degrabă a geamăt. Ea puncta fiecare dintre propoziţiile lui eliptice cu câte un "Da, Glen", dar el părea să n-o audă. Bărbatul mirosea vag a vomă. Fluturii veneau până foarte aproape de ei, apoi îşi vedeau din nou de treburile lor de fluturi. Ajunseseră aproape de fermă. Bătălia durase mai puţin de un minut. Mai puţin de un minut, dar începea să se teamă că se va mai desfăşura de nenumărate ori în mintea ei. Glen îi mângâia mâna. Ar fi vrut să-l roage frumos să înceteze, dar se temea că l-ar fi făcut să plângă. Mângâiatul îl suporta, cum-necum. În schimb nu era deloc convinsă că ar fi suportat plânsul lui Glen Bateman.

Stu mergea alături de Harold de o parte, iar blonda, Dayna Jurgens, de cealaltă. Susan Stern şi Patty Kroger o flancau pe femeia aceea catatonică şi fără nume, care fusese culeasă din Archbold. Shirley Hammet, femeia care nu fusese nimerită de la o distanţă minimă de bărbatul care-l imitase pe Roger Rabbit înainte de a muri, mergea în stânga lor, la oarecare distanţă, murmurând ceva şi încercând uneori să prindă un fluture. Grupul se mişca încet, dar Shirley Hammet tot nu ţinea ritmul. Părul încărunţit îi atârna în dezordine peste faţă, iar ochii ei năuciţi priveau lumea aidoma unor şoricei speriaţi căutând printre gratiile cursei.

Harold privi stingherit la Stu.

― I-am ras, nu-i aşa, Stu? I-am făcut praf, este? I-am belit.

― Aşa s-ar zice, Harold.

― Dar n-am avut încotro, domnule, continuă Harold serios, de parcă Stu ar fi susţinut contrariul. A fost care pe care!

― V-ar fi terminat, spuse Dayna Jurgens calm. Eu eram împreună cu doi tipi când s-a întâmplat. I-au împuşcat pe Rich şi pe Damon într-o ambuscadă. După aceea le-au mai tras câte un glonţ în cap, ca să fie siguri. Sigur că nu aveaţi încotro. În mod normal, acum ar trebui să fiţi morţi.

― În mod normal, acum ar trebui să fim morţi! exclamă Harold, adresându-i-se lui Stu.

― Nu face nimic, îi răspunse Stu. Nu-i reproşa nimic, Harold.

― Desigur! Mă trec toate sudorile! zise Harold din toată inima.

Scotoci neglijent prin bagajul lui, scoase o ciocolată Payday, pe care aproape o scăpă din mână în timp ce-i scotea ambalajul. O blestemă amar şi apoi începu să înfulece din ea, ţinând-o cu amândouă mâinile, ca pe o bucată de candel pe băţ.

Aşa ajunseră la fermă. În timp ce-şi mânca ciocolata, Harold se tot pipăia pe furiş ― trebuia să se asigure că scăpase neatins. Se simţea extrem de rău. Se ferea să se uite în jos, spre pantaloni.

Era aproape convins că se udase la scurt timp după ce festivităţile de la rulota roz atinseseră punctul lor maxim.

Dayna şi Susan susţinură cea mai mare parte a conversaţiei în timpul mesei, la care câţiva dintre ei ciuguliră câte ceva, însă nimeni nu mancă cu poftă. Patty Kroger, care avea şaptesprezece ani şi era absolut încântătoare, adăuga din când în când un cuvânt. Femeia fără nume se strecură în cel mai izolat ungher al bucătăriei prăfuite a fermei. Shirley Hammet se aşezase la masă, ronţăia biscuiţi Nabisco Honey Grahams râncezi şi mormăia.

Dayna plecase din Xenia însoţită de Richard Darliss şi Damon Bracknell. Câţi mai rămăseseră în viaţă la Xenia după gripă, în afară de ei? Doar trei persoane mai văzuse ca, o femeie foarte bătrână, altă femeie şi o fetiţă. Dayna şi prietenii ei le propuseseră să li se alăture, dar bătrâna le făcuse semn să le dea pace, zicând ceva de genul "am o treabă în deşert".

Cam pe 8 iulie, Dayna, Richard şi Damon începuseră să aibă vise rele, în care li se arăta un fel de om negru. Vise înfricoşătoare. Rich ajunsese chiar la concluzia că sperietoarea există cu adevărat, le povesti Dayna, şi că locuia în California, îi mai trecuse prin minte că femeile pe care le întâlniseră îl căutau de fapt pe omul acela, dacă era cu adevărat om, atunci când spuneau că au o treabă în deşert. Ea şi Damon începuseră să se teamă că Rich o luase razna. Pe bărbatul din vis îl numea Turul şi le spunea despre el că aduna o adevărată armată de "penali". Mai spunea că armata aceasta se va porni curând dinspre vest şi-i va supune pe toţi cei rămaşi în viaţă, mai întâi în America, apoi în tot restul lumii. Dayna şi Damon începuseră să discute între ei ideea de a-l părăsi într-o noapte pe Rich, ba chiar începuseră să-şi închipuie că visele lor nu erau decât efectul puternicei iluzii ce pusese stăpânire asupra lui Rich Darliss.

Ajunşi la Williamstown, imediat după o curbă o şoselei, întâlniseră un baraj, format dintr-o maşină de gunoi răsturnată în mijlocul drumului, alături de care fuseseră parcate o maşină station şi un camion pentru transportul maşinilor avariate.

― Am presupus că era un blocaj banal, povesti Dayna, sfărâmând cu mişcări nervoase un biscuit graham între degete, adică am reacţionat exact aşa cum îşi doriseră desigur şi ei.

Coborâseră de pe motociclete, ca să ocolească maşina pentru gunoi, împingându-le de coarne, dar în clipa aceea cei patru penali ― ca să folosim expresia lui Rich ― deschiseseră focul din şanţ. Îi uciseseră pe Rich şi pe Damon, iar pe Dayna o luaseră prizonieră. Ea devenise cea de a patra achiziţie a lor pentru ceea ce denumeau uneori "grădina zoologică" şi alteori "haremul". Una dintre celelalte era Shirley Hammet, care la vremea respectivă părea încă aproape normală, cu toate că fusese de nenumărate ori violată, sodomizată şi supusă la toate perversiunile posibile de toţi patru bărbaţii.

― Iar odată, continuă Dayna, când nu mai reuşise să reziste până ce-i venea unuia dintre ei cheful să o ducă în tufişuri, Ronnie a bătut-o peste fund cu un mănunchi de sârmă ghimpată. După aceea, rectul i-a sângerat trei zile.

― Isuse Cristoase, zise Stu. Care dintre ei a fost?

― Individul cu arma de vânătoare, îi răspunse Susan Stern. Cel pe care l-am lovit în cap. Cât mi-aş dori să-l am aici, pe podea, ca să-l ucid încă o dată.

Pe bărbatul cu barbă de culoarea nisipului şi ochelari de soare nu-l cunoscuseră decât sub numele de Doc. El şi cu Virge făcuseră parte din detaşamentul armatei trimis la Akron după izbucnirea gripei. Misiunea lor fusese să se ocupe de "relaţiile cu mediile de informare", termen eufemistic folosit de armată cu sensul de "suprimare a mediilor de informare". După ce îndepliniseră foarte bine acest ordin, trecuseră la "controlul asupra mulţimii", care era un alt eufemism militar pentru împuşcarea prăduitorilor care fugeau şi spânzurarea celor pe care puneau mâna. Până pe 27 iunie, le relatase Doc, structura de comandă se prăbuşise total. O bună parte dintre oamenii lor erau prea bolnavi ca să mai fie în stare să patruleze, dar în momentul respectiv nu mai conta foarte mult, pentru că şi cetăţenii din Akron erau prea slăbiţi şi nu mai puteau să citească sau să scrie ştirile, cât despre prădat bănci şi magazine de bijuterii, nici vorbă.

Pe 30 iunie, unitatea practic dispăruse ― soldaţii fiind morţi, muribunzi sau fugari. Ca să respectăm adevărul, Doc şi Virge fuseseră singurii doi fugari, iar aceasta se întâmplase atunci când îşi începuseră cariera lor cea nouă, de paznici ai "grădinii zoologice". Garvey li se alăturase pe 1 iulie, iar Ronnic pe 3. În momentul respectiv, hotărâseră să nu mai primească noi membri în micul şi ciudatul lor club.

― Dar după o vreme aţi devenit probabil mai numeroase decât ei, interveni Glen.

Surprinzător, Shirley Hammet fu cea care-i răspunse.

― Tablete, pronunţă ea, cu ochii ei de şoricel prins în cursă aţintiţi asupra lor printre şuviţele de păr încărunţit. Tablete în fiecare dimineaţă, ca să ne trezim, şi tablete în fiecare seară, ca să adormim. Barbiturice şi somnifere.

Vocea ei se stingea tot mai tare, iar ultimele cuvinte de-abia dacă se mai auziră. Făcu o pauză, apoi începu iarăşi să mormăie.

Susan Stern reluă firul povestirii ei. Ea şi Rachel Carmody, una dintre femeile care muriseră, fuseseră culese pe 17 iulie, lângă Columbus. Grupul călătorea în momentul acela într-o caravană formată din două automobile station şi maşina specială pentru accidente. Bărbaţii se foloseau de camion ca să înlăture maşinile distruse din calea lor sau ca să blocheze şoseaua, după cum era cazul. Doc ţinea un soi de farmacie ambulantă legată la brâu, într-o burtiera din cele mari. Somnifere puternice pentru seara; tranchilizante pentru drum; pilule roşii pentru trezit din toropeală.

― Mă trezeam de dimineaţă, mă violau de două sau de trei ori, după care aşteptam să ne dea Doc tabletele, explică Susan pe cel mai normal ton. Tabletele pentru ziua, adică. Cam în cea de a treia zi, aveam rosături în... înţelegeţi, în vagin, şi mă durea foarte rău de câte ori o făceam normal. Ajunsesem să mi-l doresc pe Ronnie, pentru că el nu avea plăcere decât în gură. Dar după ce înghiţeam pastilele, deveneam foarte calmă. Nu adormită, pur şi simplu calmă. După ce luai câteva tablete din acelea albastre, nu-ţi mai păsa de nimic. Nu-ţi mai venea decât să stai cu mâinile în poală şi să te uiţi cum trece peisajul pe lângă tine sau cum înlătură din cale cine ştie ce epavă. Într-o zi, pe Garvey l-au apucat furiile pentru că o fetiţă ― nu cred să fi avut mai mult de doisprezece ani ― nu a vrut să... păi, n-am de gând să intru în amănunte. Atât de rău a fost. Atunci i-a zburat creierii. Habar n-am avut. Pur şi simplu am stat... calmă. După o vreme aproape că încetai să te mai gândeşti la evadare. Ajungeai să-ţi doreşti mai mult tabletele albastre decât libertatea.

Dayna şi Patty Kroger confirmară, încuviinţând din cap.

Din câte se pare, îşi dăduseră seama că nu pot să ţină mai mult de opt femei. Patty le povesti că pe 22 iulie, când o capturaseră pe ea, după ce-l omorâseră pe bărbatul cam de cincizeci de ani cu care călătorea, o lichidaseră şi pe o femeie foarte în vârstă, care făcuse parte din "grădina zoologică" aproape o săptămână. Când o găsiseră pe fata fără nume, din colţ, în apropiere de Archbold, o tânără de şaisprezece ani, cu strabism, fusese împuşcată şi părăsită într-un şanţ.

― Doc făcea bancuri, le explică Patty. Zicea: "Eu nu trec pe sub scări, mă feresc din calea pisicilor negre şi n-am de gând să călătoresc într-un grup de treisprezece oameni."

Pe data de 29 îi văzuseră pentru prima dată pe Stu şi compania. Grădina zoologică făcea popas într-o zonă rezervată picnicurilor, chiar de lângă autostradă, când cei patru trecuseră pe lângă ei.

― Lui Garvey i-a plăcut foarte mult de tine, îi spuse Susan, făcând semn spre Frannie, care se cutremură.

Dayna se aplecă spre ei şi vorbi cu voce scăzută:

― Şi a ţinut să precizeze limpede al cui loc aveai să-l iei.

Îşi însoţi cuvintele cu un gest aproape imperceptibil în direcţia lui Shirley Hammet, care mormăia în continuare şi mesteca biscuiţi de graham.

― Biata femeie, zise Frannie.

― Dayna a fost cea care a hotărât că voi aţi putea fi cea mai bună şansă a noastră, interveni Patty. Sau poate ultima noastră şansă. În grupul vostru existau trei bărbaţi ― lucru văzut atât de ea, cât şi de Helen Roget. Trei bărbaţi înarmaţi. Pe deasupra, Doc căpătase o încredere deja puţin exagerată în figura cu remorca răsturnată în mijlocul drumului. Era suficient ca ei să joace rolul unei oficialităţi oarecare pentru ca bărbaţii din celelalte grupuri ― asta dacă existau bărbaţi ― să se supună imediat. Pentru a fi imediat împuşcaţi. A funcţionat mereu perfect, ca prin farmec.

― Dayna ne-a cerut să nu ne luăm pastilele în dimineaţa asta, pe cât posibil, continuă Susan. Bărbaţii deveniseră oarecum neglijenţi cu verificarea noastră, dacă le înghiţim sau nu, iar noi ştiam că în dimineaţa asta vor fi ocupaţi până peste cap cu tractarea şi răsturnarea rulotei în şosea. Nu le-am spus tuturor. Au ştiut doar Dayna, Patty, Helen Roget... una dintre fetele pe care le-a împuşcat Ronnie. Şi eu, bineînţeles. Helen ne-a prevenit: "Dacă ne prind scuipând pastilele în palmă, au să ne ucidă." Dar Dayna ne-a spus că oricum aveau să ne ucidă, mai curând sau mai târziu, adică dacă eram norocoase mai curând, iar noi ştiam la fel de bine că avea dreptate. Aşa că am ascultat-o.

― Eu a trebuit să-mi ţin pastila în gură destul de mult, spuse Patty. Începuse să se dizolve până să apuc s-o scuip. Cred că Helen a trebuit s-o înghită, până la urmă, i se adresă ea Daynei. Cred că de aceea s-a mişcat atât de încet.

Dayna făcu semn că este de acord. Îl privea pe Stu cu o căldură de netăgăduit, ceea ce o nelinişti pe Frannie.

― Prin urmare, ar fi mers chiar dacă nu te deşteptai tu, voinicule.

― Din câte se vede, nu m-am deşteptat chiar la vreme, îi răspunse Stu Daynei. Dar data viitoare am să ţin seama. Se ridică în picioare, se apropie de fereastră şi se uită afară, apoi continuă: Dacă vreţi să ştiţi, jumătate din temerile mele de aici se trag ― cât de deştepţi devenim cu toţii!

Lui Frannie nu-i făcea nici o plăcere simpatia cu care se uita Dayna în urma lui. Nu avea nici un drept să-i arunce asemenea priviri, după toate prin câte trecuse. Şi este cu mult mai frumoasă decât mine, după câte toate, îi trecu prin minte lui Fran. Apoi, mă îndoiesc că ar fi însărcinată.

― E o lume în care trebuie să fii deştept, spuse Dayna. Dacă nu te deştepţi, eşti sortit pieirii.

Stu se întoarse să o privească, ca şi cum ar fi văzut-o acum pentru prima oară, iar Fran simţi cum o fulgeră un junghi de gelozie pură. Am aşteptat prea mult, gândi ea. Vai, Doamne, uite ce am făcut, am aşteptat prea mult.

Din întâmplare se uită către Harold, şi văzu că Harold zâmbea pe furiş, ascunzându-şi bucuria, cu mâna ridicată la gură. Părea un rânjet de uşurare. Ar fi fost în stare să se ridice, să se apropie de Harold ca din întâmplare şi să-i scoată ochii din cap cu unghiile.

Niciodată, Harold! i-ar fi strigat între timp. Niciodată!

Niciodată?

Din jurnalul lui Fran Goldsmith

19 iulie 1990

Vai, Doamne! S-a întâmplat tot ce putea fi mai rău. Cel puţin în cărţi, atunci când se întâmplă, înseamnă că totul s-a terminat sau cel puţin se schimbă ceva, dar în viaţă totul merge în continuare, ca o piesă de teatru proastă, în care nimic nu se leagă. Poate că ar trebui să-mi fac curaj şi să limpezesc lucrurile, să-mi încerc şansa, dar mi-este cumplit de teamă că s-ar putea întâmpla ceva între ei şi. Nu se poate să închei o propoziţie cu "şi", dar mi-este teamă să pun pe hârtie ceea ce ar putea urma după conjuncţie.

Hai să-ţi povestesc totul, dragul meu jurnal, deşi nu-mi face nici o plăcere. Ba chiar urăsc să mă gândesc la asta.

Glen şi Stu au plecat în oraş (în seara asta este vorba, întâmplător, de Girard, Ohio) înainte de amurg ca să caute ceva de-ale gurii, sperând că vor găsi nişte concentrate sau alimente deshidratate prin frig. Sunt uşor de cărat, iar unele concentrate sunt cu adevărat gustoase, în schimb mâncarea congelată, după părerea mea, are o singură savoare, şi anume aceea de găinaţ uscat de curcan. Dar oare tu ai mâncat vreodată găinaţ uscat de curcan, ca să ai un termen de comparaţie? De fapt, nu contează, jurnalule, există lucruri care vor rămâne de-a pururi neformulate, ha-ha.

Ne-au întrebat, pe mine şi pe Harold, dacă vrem să mergem şi noi, dar eu am zis că mă săturasem de motocicletă pe ziua aceea şi că se puteau descurca şi fără mine, iar Harold a refuzat, el va aduce nişte apă şi o va pune la fiert. Probabil îşi pregătise deja planul. Îmi pare rău că-l fac să pară un uneltitor, dar din păcate chiar aşa este.

(Aş vrea să fac aici o remarcă: ne-am săturat cu toţii îngrozitor de apă fiartă, care are gust fad şi este ABSOLUT LIPSITA de oxigen, dar atât Mark, cât şi Glen sunt de părere că uzinele etc. nu s-au închis de suficientă vreme pentru ca râurile şi fluviile să fi avut suficient răgaz să se purifice, şi asta mai ales în nord-estul industrializat şi în ceea ce este cunoscut sub numele de Rust Belt", prin urmare fierbem apa de fiecare dată, pentru siguranţă. Sperăm toţi să întâlnim în cale un depozit mare de apă minerală îmbuteliată, într-o bună zi, fapt care ar fi trebuit să se întâmple ― cel puţin aşa susţine Harold ― dar acest produs pare să fi dispărut în chip misterios. Stu e de părere că mulţi oameni şi-au închipuit că răul le vine de la apa de robinet şi că au consumat mari cantităţi de apă minerală înainte de a muri.)

Ei bine, Mark şi Perion dispăruseră pe undeva, chipurile ca să găsească fructe de pădure, care să ne completeze dieta, dar ei plecaseră probabil în cu totul alte scopuri ― se comportă extrem de decent, ceea ce, zic eu, este foarte frumos din partea lor ―, aşa că eu am adunat mai întâi lemne, apoi am aprins focul, pregătindu-l pentru ceainicul cu apă pe care urma să-l aducă Harold... ceea ce s-a şi întâmplat curând (era limpede că petrecuse suficientă vreme la râu ca să aibă timp să facă o baie şi să se spele pe cap). Atârnă vasul pe chestia aia, cum i-o zice, de deasupra focului. După care vine & se aşează alături, pe buşteanul unde şedeam.

Stăteam aşa, discutând despre una şi alta, când deodată mă prinde în braţe şi încearcă să mă sărute. Spun că a încercat, dar de fapt a şi reuşit, cel puţin în primă instanţă, din cauză că m-a luat prin surprindere. Apoi m-am smuls de lângă el ― acum, privind înapoi, mi se pare destul de comic, dar de durut mă mai doare încă ― şi am căzut pe spate. Scoarţa buşteanului mi-a tras în sus bluza şi mi-a zgâriat aproape toată pielea de pe spinare. Am tras un ţipăt. Nu degeaba se spune că istoria se repetă, iar acum îmi venise în minte că întâmplarea asta seamănă foarte bine cu plimbarea de pe dig, împreună cu Jess, când mi-am muşcat limba... Semăna prea tare ca să-mi pice bine.

Într-o clipită, Harold s-a lăsat într-un genunchi lângă mine, întrebându-mă dacă sunt teafără, roşu până la rădăcinile părului său curat. Uneori, Harold se străduieşte să pară glacial şi sofisticat ― întotdeauna îmi face impresia unui tânăr scriitor surmenat, aflându-se în căutarea acelei foarte speciale Sad Cafc de pe Coasta de Vest, unde să poată lenevi în voie, discutând despre Jean-Paul Sartre şi bând poşircă ieftină ―, dar în spatele acestei faţade se ascunde, bine camuflat, un adolescent nutrind vise care-i trădează imaturitatea. Cel puţin aşa îmi închipui eu. Marea majoritate a eroilor lui sunt culeşi probabil din filme văzute sâmbăta la matineu: Tyrone Power în Captaine from Castile, Humphrcy Bogart în Dark Passage, Steve McQueen în Bullitt. Iar în momente de tensiune tocmai această latură a lui pare să iasă întotdeauna la iveală, poate tocmai din cauză că şi-a reprimat-o cu atâta duritate pe când era copil, nu ştiu ce să zic. În orice caz, atunci când se întoarce la rolul de Bogie, nu reuşeşte decât să-mi aducă aminte de tipul care l-a întruchipat pe Bogie în filmul lui Woody Allen, Play It Again, Sam.

Drept pentru care, atunci când a îngenuncheat în faţa mea şi mi-a zis: "Te simţi bine, draga mea?", am început să râd. Să mai spui că istoria nu se repetă! Dar nu era numai umorul situaţiei, trebuie să înţelegi. Dacă era numai asta, aş fi putut să mă abţin. Nu, era mai degrabă un acces de isterie. Visele rele, grija pentru copil, frământarea legată de sentimentele mele faţă de Stu, călătoria cea de toate zilele, înţepeneala, durerile, pierderea părinţilor mei, toate se transformară în ceva mult diferit de râsul propriu-zis... La început un fel de chicotit, apoi nişte hohote isterice pe care nu mi le mai puteam stăpâni.

― Ce-ai găsit de râs? m-a întrebat Harold, ridicându-se.

Presupun că intenţia lui fusese să declame pe tonul lui cel mai sentenţios, dar în momentul respectiv încetasem să mă mai gândesc la Harold, îmi venise în minte imaginea dementă a lui Donald Duck. Donald Duck bălăbănindu-se printre ruinele civilizaţiei occidentale şi măcăind supărat: Ce-ai găsit de râs, ha? Ce-ai găsit de râs? Ce naiba ai găsit de râs? Mi-am pus mâinile la faţă & am râs & am suspinat & am râs până când Harold trebuie să-şi fi închipuit că înnebunisem chiar de tot.

După încă o vreme, am reuşit să mă opresc. Mi-am şters lacrimile de pe obraz şi am vrut să-l rog să se uite pe spatele meu ca să vadă cât de grave erau zgârieturile. Dar n-am făcut-o, de teamă să nu o interpreteze drept o LIBERTATE pe care i-o acord. Libertate, fericire, şi-a lui Frannie cucerire, oh-ho, nu mi se pare prea vesel.

― Fran, zice Harold, vreau să-ţi spun ceva şi îmi vine foarte greu.

― Atunci poate mai bine nu-mi zici.

― Trebuie neapărat, îmi răspunde el, iar atunci mi-am dat seama că nu va accepta nici un fel de refuz decât în forma cea mai directă cu putinţă. Frannie, zice, te iubesc.

Cred că am ştiut tot timpul, în sinea mea, că asta era. Ar fi fost mai uşor dacă n-ar fi vrut decât să se culce cu mine. Dragostea e mai periculoasă decât futaiul. Eram acum la mare ananghie. Cum să-i spun lui Harold nu? Cred că nu există decât o singură cale, indiferent despre cine-ar fi vorba.

― Eu nu te iubesc pe tine, Harold.

Uite aşa i-am zis, şi am văzut cum faţa lui se sfărâmă în bucăţi.

― Despre el e vorba, nu-i aşa? întrebă el, iar pe figură îi apăru o grimasă urâtă. Stu Rcdman, nu?

― Nu ştiu.

Acum, eu am un temperament pe care nu sunt în stare să mi-l controlez întotdeauna ― un dar primit din partea maică-mii, cred. Dar m-am luptat cu el cum numai o femeie poate, în ceea ce-l priveşte pe Harold. Îl simţeam însă cum se smucea în lesă.

― Dar eu ştiu, a rostit el cu o voce stridentă, autocompătimitoare. Ştiu prea bine. Din ziua în care ne-am întâlnit, de-atunci am ştiut. N-am vrut să vină cu noi, pentru că am ştiut. Iar el a zis...

― Ce-a zis?

― Că nu are nevoie de tine! Că poţi să fii a mea!

― Ca şi cum ţi-ar fi dat o pereche nouă de pantofi, nu, Harold?

N-a răspuns, înţelegând poate că mersese prea departe. Cu un mic efort, mi-am readus în memorie ziua aceea, în Fabyan. Reacţia de moment a lui Harold faţă de Stu a fost aceea a unui câine atunci când un câine străin apare în curtea lui. Pe domeniul lui. Doar că nu i se zburliseră firele de pe ceafă. Am înţeles că Stu urmărea, prin ceea ce afirmase, să ne scoată din categoria câinilor şi să ne aducă la loc, în aceea a oamenilor. Şi oare nu de asta se întâmplă ceea ce se întâmplă? Lupta de iad pe care o dăm acum, vreau să zic! Dacă nu ar fi aşa, de ce ne-am mai da silinţa să încercăm să ne purtăm decent?

― Nimeni nu mă are în stăpânire, Harold.

El a mormăit ceva.

― Cum?

― Am zis că s-ar putea să fii nevoită să te răzgândeşti.

Îmi venise în minte un răspuns caustic, dar nu i-am dat drumul. Privirea lui Harold se pierduse în depărtări, iar figura lui rămăsese nemişcată şi calmă. A spus:

― Cunosc prea bine genul ăsta de indivizi. Te sfătuiesc să mă crezi pe cuvânt, Frannie. El este conducătorul liniei de trei sferturi a echipei de fotbal a şcolii, dar care în clasă nu face decât să scuipe biluţe de hârtie cu ţeava şi gesturi obscene cu degetul, deoarece ştie că profesorul trebuie să-l treacă, ca el să joace în continuare. Ala care se plimbă mereu cu cea mai frumoasă dintre conducătoarele de galerie şi ea crede că el este cel mai tare din parcare. Ăla care băşeşte atunci când profesorul de limba engleză te pune să-ţi citeşti compunerea, fiind cea mai bună din clasă. Da, da, îi cunosc eu bine pe afurisiţii ca el. Mult noroc, Fran.

Apoi a plecat. Sunt convinsă că nu a fost chiar MĂREAŢA, COPLEŞITOAREA IEŞIRE DIN SCENĂ pe care şi-o gândise el. Toată chestia arăta mai degrabă ca şi cum avusese un vis secret al lui, pe care eu îl umplusem de găuri, dintr-o singură împuşcătură ― visul fiind că lucrurile se schimbaseră, deşi în realitate totul rămăsese la fel. Mă simţeam teribil de prost din pricina lui, Dumnezeu mi-este martor, din cauză că atunci când plecase nu jucă rolul cinicului, ci era stăpânit de o criză REALĂ de cinism, ascuţită şi pătrunzătoare ca o lamă de cuţit. Ca şi cum ar fi fost biciuit. Vai, ceea ce Harold nu va înţelege niciodată este că mai întâi trebuie să se petreacă la el în cap o mică schimbare şi că lumea va rămâne neschimbată atât timp cât nici el nu se schimbă. Dar el preferă să adune eşecuri, tot aşa cum piraţii adună comori...

Bine. Între timp s-a întors toată lumea, am cinat, am fumat, s-a împărţit Veronalul (pastila mea am pus-o la păstrare în buzunar, în loc să o înghit), fiecare s-a cuibărit la locul lui. Harold şi cu mine am trecut printr-o înfruntare dureroasă, care mie mi-a lăsat sentimentul că nimic nu a fost rezolvat, exceptând că el rămâne cu ochii pe Stu şi pe mine, ca să vadă cum evoluează lucrurile. Simplul fapt că trebuie să scriu cuvintele astea mă scârbeşte şi mă scoate din sărite. Cine-i dă dreptul să ne urmărească? Cine-i dă dreptul să complice situaţia asta mizerabilă în care ne aflăm?

Lucruri pe care trebuie să le ţinem minte: îmi pare rău, jurnalule. Probabil că mă aflu într-o stare de spirit proastă. Nu izbutesc să-mi mai aduc aminte nimic.

Când se apropie Frannie de el, Stu stătea pe o piatră şi fuma o ţigară de foi. Scobise cu tocul cizmei o gaură mică în pământ, de care se folosea în chip de scrumieră. Stătea cu faţa spre vest, acolo unde soarele tocmai apunea. Prin spărturile norilor se strecura discul roşu al astrului zilei. Deşi întâlnirea cu cele patru femei şi cooptarea lor în grup nu se petrecuse decât cu o zi în urmă, i se părea că a trecut multă vreme de atunci. Scoseseră destul de uşor una dintre maşinile station din şanţ, iar acum, împreună cu motocicletele, deplasându-se încet, spre vest, caravana avea o înfăţişare destul de respectabilă.

Mirosul ţigării de foi îi aduse aminte lui Frannie de taică-său şi de pipa lui. O dată cu amintirea o cuprinse şi durerea, acum estompată, transformată într-un fel de nostalgie. Mi-a trecut suferinţa pentru că te-am pierdut, tată, gândi ea. Nu cred să te superi din cauza asta.

Stu se răsuci şi o întâmpină, cu bucurie neprefăcută:

― Frannie. Ce mai faci?

― Fac foarte bine.

― Nu vrei să te aşezi lângă mine, să privim împreună cum apune soarele?

Ea consimţi, ascultându-şi bătăile înteţite ale inimii. Dar oare nu pentru asta venise până aici? Ştia prea bine pe unde ieşise Stu din tabără şi ştia la fel de bine că Harold, Glen şi două dintre fete plecaseră la Brighton, ca să caute un radio CB (de astă dată fusese ideea lui Glen, nu a lui Harold). Patty Kroger rămăsese în tabără, îngrijindu-se de cele două paciente care sufereau de nevroză de pe urma luptei. Shirley Hammet dădea unele semne că iese din toropeala ei, dar trezise pe toată lumea cam pe la ora 1 noaptea, ţipând în somn, apărându-se de un duşman invizibil prin gesturi dezordonate, cu degetele încovoiate, ca nişte gheare. Celeilalte femei, care nu avea un nume, părea în schimb să-i meargă din rău în mai rău. Stătea nemişcată. Dacă i se dădea să mănânce, mânca. Îşi îndeplinea şi celelalte funcţiuni fiziologice. Nu răspundea la întrebări. Nu părea să se trezească cu adevărat la viaţă decât în somn. Chiar dacă i se dădea o doză considerabilă de Veronal, se tânguia adesea, iar uneori striga. Frannie era convinsă că ştie ce anume visează biata femeie.

― Mai avem un drum lung înaintea noastră, nu? spuse ea.

Stu nu-i răspunse decât după câteva clipe:

― E mai departe decât am crezut noi. Bătrâna aceea nu se mai află în Nebraska.

― Ştiu..., începu ea, apoi se opri.

Bărbatul o privi cu un zâmbet uşor.

― Nu v-aţi luat medicamentul, doamnă.

― Secretul meu a ieşit la lumină, mărturisi ea, vinovată.

― Nu numai noi procedăm astfel, îi spuse Stu. Discutam cu Dayna în după-amiaza asta, şi am aflat că ea şi Susan nu vor medicament.

Fran simţi din nou junghiul acela de gelozie... şi teamă, din cauza felului foarte familiar în care Stu pomenea numele Daynei.

― Tu de ce ai întrerupt? Nu cumva te-au drogat... în locul acela?

Bărbatul scutură scrumul în scrumiera lui din pământ.

― Sedative uşoare seara, nimic mai mult. Nu era nevoie să mă înfunde cu droguri. Nu aveai cum să scapi din fortăreaţa aceea. Nu, m-am oprit cu trei seri în urmă, simţind că... am pierdut contactul. Medită câteva clipe, apoi începu să explice: Mi se pare o idee minunată că Harold şi Glen s-au dus după radioul acela. La ce bun un sistem de emisie-recepţie? Ca să nu te rupi de lume. În Arnette aveam un prieten, Tony Leominster, el îşi cumpărase aşa ceva pentru Scoutul lui. Minunată maşinărie. Puteai să stai de vorbă cu alţi oameni sau să ceri ajutor, dacă erai prins într-un blocaj de trafic sau aveai alt necaz. Visele astea sunt ca şi cum am avea un CB în cap, doar că emisia pare a fi stricată şi nu mai funcţionează decât recepţia.

― Nu este exclus să şi transmitem, replică Fran.

O privi mirat.

O vreme, rămaseră tăcuţi. Soarele le aruncă o ultimă privire printre nori, de parcă ar fi vrut să-şi ia rămas-bun înainte de a se cufunda dincolo de orizont. Fran începea să înţeleagă de ce-l divinizau popoarele primitive. Pe măsură ce se aduna asupra ei liniştea gigantică a spaţiului aproape pustiu, pecetluindu-şi mesajul esenţial prin simpla greutate, soarele ― ca şi luna, de altfel ― începuseră să pară mai mari şi mai importante. Mai personale. Cele două strălucitoare nave cereşti redeveneau în ochii tăi la fel cum fuseseră pe când erai copil.

― Oricum, am încetat să mai iau, continuă Stu. Azi-noapte l-am visat iarăşi pe omul negru. A fost cel mai rău vis de până acum. S-a stabilit undeva în deşert. În Las Vegas, cred. Frannie... am impresia că-i crucifică pe oameni. Pe cei care-l supără.

― Ce-ai zis că le face?

― Asta am visat. Şiruri de cruci de-a lungul lui Highway 15, înălţate din lemnăria fermelor şi stâlpi de telefon. Şi oameni atârnând de ele.

― E doar un vis, îi spuse ea, neliniştită.

― Poate. Trase din ţigară şi privi spre vest, la norii cu marginile tivite cu roşu. Dar în celelalte două nopţi, înainte să dăm peste maniacii ăia care le luaseră ostatice pe femei, am visat-o pe ea, pe femeia care-şi zice Mother Abagail. Stătea în cabina unui camion cu macara, tras la marginea lui Highway 76. Eu eram pe drum, cu un braţ sprijinit de fereastra maşinii, vorbind cu ea la fel de firesc cum stau de vorbă cu tine. Îmi zice: "Trebuie să-i mişti încă şi mai repede, Stuart; dacă o doamnă atât de bătrână ca mine poate, înseamnă că o să poată şi un tip mare şi puternic din Texas, aşa ca tine."

Stu râse, aruncă mucul ţigării de foi la pământ şi-l călcă sub cizmă. Absent, ca şi cum habar n-ar fi avut ce face, îşi puse braţul pe umărul lui Frannie.

― Se duc spre Colorado, spuse ea.

― Păi, da, cred că într-acolo se duc.

― Oare... Dayna sau Susan au visat-o şi ele?

― Amândouă. Iar azi-noapte Susan a visat crucile. La fel ca mine.

― Alături de bătrână sunt acum mulţi oameni.

― Douăzeci, poate chiar mai mulţi, confirmă Stu. Ştii, trecem pe lângă oameni aproape în fiecare zi. Se ascund şi aşteaptă să trecem mai departe. De noi se tem, dar ea... la ea vor veni, din câte-mi dau seama. Fiecare la vremea lui.

― Sau se vor duce la celălalt, spuse Frannie.

― Da, sau la el. Fran, tu de ce n-ai mai luat Veronal?

Fran oftă, tremurând în sinea ei şi întrebându-se dacă să-i mărturisească. Dinspre partea ei, ar fi vrut, dar se temea de posibila lui reacţie.

― Gesturile femeilor nu prea sunt previzibile, spuse ea în cele din urmă.

― Nu, se arătă ci de acord. Dar există căi de a afla ce anume gândesc, poate.

― Cum..., începu ea, dar el o împiedică să continue, cu un sărut.

Stăteau întinşi pe iarbă, în ultimele raze ale amurgului. Roşul ţipător lăsase locul unui purpuriu mai rece în timpul cât făcură dragoste, iar acum Frannie distingea cele dintâi stele printre ultimele rămăşiţe ale norilor. Mâine avea să fie vreme bună pentru motocicletă. Cu puţin noroc, vor traversa aproape tot statul Indiana.

Stu alungă leneş un ţânţar ce bâzâia deasupra pieptului său. Cămaşa lui atârna într-un tufiş din apropiere. Fran avea bluza pe ea, însă descheiată. Sânii îi împungeau materialul. M-am mai îngroşat, nu foarte tare, dar vizibil... pentru mine, cel puţin, se gândi ea.

― Te doream de multă vreme, îi spuse Stu fără să se uite direct la ea. Presupun că ai ştiut asta.

― Am vrut să ocolesc un bucluc cu Harold, îi explică ea. Şi mai este ceva care...

― Harold mai are multe de învăţat, spuse Stu, dar undeva în el există lucruri bune, care vor ieşi la iveală dacă se va maturiza. Îţi place de el, nu?

― Nu acesta este cuvântul potrivit. De fapt, nu există un cuvânt în engleză care să exprime ce simt eu faţă de Harold.

― Dar faţă de mine ce simţi?

Se uită la el şi constată că nu putea să-i spună că-l iubeşte, nu putea să-i comunice direct acest lucru, oricât de mult şi-ar fi dorit-o.

― Nu, continuă tot el, ca şi cum ea l-ar fi contrazis. Nu vreau decât să punem lucrurile la locul lor. Presupun că deocamdată ai prefera ca Harold să nu afle nimic. N-am dreptate?

― Ba da, îi răspunse ea cu recunoştinţă.

― Mi se pare corect. Dacă avem grijă să ne ferim, lucrurile s-ar putea aranja de la sine. L-am văzut uitându-se după Patty. Ea este cam de vârsta lui.

― Nu ştiu...

― Consideri cumva că-i datorezi recunoştinţă?

― Cred că da. Noi doi am fost singurii supravieţuitori din Ogunquit şi...

― Asta nu înseamnă decât că ai avut noroc, şi atât, Frannie. Dar nu are nici un rost să permiţi cuiva să aibă asupra ta vreun ascendent pentru un lucru ce ţine doar de norocul fiecăruia.

― Presupun că ai dreptate.

― Cred că te iubesc, zise el. Nu-mi vine prea uşor să-ţi spun asta.

― Cred că şi eu te iubesc. Dar mai este ceva...

― Am ştiut.

― M-ai întrebat de ce am încetat să mai iau tabletele. Îşi potrivea bluza, neîndrăznind să-l privească în ochi, şi-şi simţea buzele teribil de uscate. Am considerat că ar putea să-i facă rău copilului, şopti ea.

― Să-i facă rău. Se opri brusc, apoi o prinse şi o întoarse cu faţa spre el. Eşti însărcinată?

Îi făcu semn că da.

― Şi nu ai spus nimănui?

― Nu

― Harold. Harold ştie?

― Nimeni în afară de tine.

― Dumnezeule Atotputernic!

O cercetă de aproape şi concentrat, într-un fel care o sperie. Ea se gândise că existau două posibilităţi: fie avea s-o părăsească imediat (după cum ar fi procedat Jess, fără doar şi poate, descoperind că rămăsese însărcinată cu un alt bărbat), fie o va îmbrăţişa, îi va spune să nu se teamă de nimic şi că el se va ocupa de totul. Dar la acest studiu uimit şi amănunţit nu se aşteptase; se surprinse gândindu-se la seara când îi mărturisise tatălui ei, în grădină. Privirea lui se asemăna foarte tare cu felul de a o privi al lui Stu. Acum regretă că nu-i spusese lui Stu înainte de a face dragoste. Poate că atunci nu s-ar mai fi întâmplat, dar cel puţin el nu ar mai fi avut cum să se simtă oarecum înşelat, din cauză că ea era... oare cum suna expresia aceea veche? Stricată. Oare gândea astfel? Pur şi simplu nu-şi dădea seama ce se petrece în mintea lui.

― Stu? i se adresă ea, cu voce temătoare.

― Nu ai spus nimănui, repetă el.

― Nu am ştiut cum.

Acum era doar la un pas de lacrimi.

― Şi când vine sorocul?

― În ianuarie, spuse ea, plângând.

O prinse în braţe şi o făcu să înţeleagă că totul era bine fără a-i spune nimic. Nu i-a spus că nu trebuie să se teamă sau că el se va ocupa de toate, ci o iubi încă o dată, făcând-o mai fericită decât fusese ea vreodată.

Nici unul dintre ei nu-l văzu pe Harold stând printre tufişuri şi urmărindu-i, la fel de spectral şi tăcut ca Omul Întunecat în persoană. Nici unul dintre ei nu avu cunoştinţă cum ochii lui se transformă în două triunghiuri mici, ucigătoare, atunci când Fran îşi strigă plăcerea ei supremă, la sfârşit, înfiorată de orgasm.

Întunericul se înstăpânise deplin când ei terminară.

Harold se îndepărtă pe nesimţite.

Din jurnalul lui Fran Goldsmith

1 august 1990

Ieri seara nu am mai scris nimic, am fost prea agitată, prea fericită. Stu şi cu mine suntem împreună.

A fost de acord să păstrez secretul lui Lone Ranger cât mai mult cu putinţă, sperând că între timp ne-am fi stabilit undeva. De va fi Colorado, nu am nimic împotrivă. După cum mă simt eu acum, aş fi de acord şi cu munţii de pe lună. Oare par o şcolăriţă ameţită? Păi... dacă o şcolăriţă nu poate să pară ameţită nici în jurnalul ei propriu, atunci unde?

Dar înainte de a părăsi subiectul Lone Ranger, trebuie să mai spun un lucru. Este vorba despre "instinctul matern". Oare există aşa ceva? Cred că da. Probabil ţine de hormoni. De câteva săptămâni încoace mă simt altfel decât de obicei, dar este foarte greu să separi schimbările provocate de sarcină de cele cauzate de teribilul dezastru care s-a abătut asupra lumii. EXISTĂ totuşi un anume sentiment de precauţie ("precauţie" este departe de a fi cuvântul potrivit, dar în seara asta nu găsesc altul mai nimerit), sentimentul că te-ai mai apropiat puţin de centrul universului şi că trebuie să-ţi protejezi poziţia dobândită. De aceea Veronalul mi se pare a reprezenta un risc mai mare decât coşmarurile, chiar dacă, raţional cântărind lucrurile, cred că Veronalul nu i-ar face nici un rău micuţului, mai ales dacă aş fi rămas la dozele foarte scăzute folosite şi de ceilalţi. Mai cred că precauţia face şi ea parte din dragostea faţă de Stu Redman. Am sentimentul că iubesc, aşa cum mănânc, pentru două persoane.

Trebuie să închei repede. Am nevoie de somn, indiferent ce vise au să mă viziteze. Nu am reuşit să traversăm Indiana atât de repede pe cât sperasem, un teribil talmeş-balmeş de vehicule de lângă răscrucea Elkhart ne-a întârziat. O mare parte dintre maşini au aparţinut armatei. Erau şi mulţi soldaţi morţi. Glen, Susan Stern, Dayna şi Stu au strâns câte arme au putut, vreo două duzini de puşti, nişte grenade şi... da, oameni buni, e purul adevăr, un lansator de rachete. Chiar acum, când scriu, Harold şi Stu încearcă să vadă cum funcţionează lansatorul, pentru care există şaptesprezece sau optsprezece rachete. Mă rog la Dumnezeu să nu li se întâmple vreun accident.

Că veni vorba de Harold, trebuie să-ţi spun, dragul meu jurnal, că el NU BĂNUIEŞTE ABSOLUT NIMIC (sună ca o replică dintr-un film vechi, cu Bette Davis). Când vom ajunge din urmă grupul lui Mother Abagail, cred că va trebui să afle; nu ar fi corect să ne ascundem în continuare, indiferent de consecinţe.

Dar astăzi a fost mai senin şi mai vesel decât l-am văzut eu vreodată. A zâmbit aşa de mult, încât mă gândeam să nu-i apară cumva crăpături pe obraji! Tot el a avut ideea să-l ajute pe Stu cu lansatorul ăla periculos de rachete şi

Iată, se întorc. Voi termina mai târziu.

Frannie se scufundă într-un somn greu şi fără vise. La fel şi toţi ceilalţi, cu excepţia lui Harold Lauder. La un moment dat, cu puţin după miezul nopţii, se ridică şi se apropie pe furiş de locul unde dormea Frannie şi o privi îndelung. Zâmbetul pe care-l arborase întreaga zi i se ştersese acum de pe faţă. De mai multe ori simţise că zâmbetul avea să-i crape capul în două, lăsând să se reverse creierii lui tulburaţi. Poate că aşa şi-ar fi găsit pacea.

O privi îndelung, ascultând târâitul greierilor de vară. Ne aflăm în zilele câinelui, îi trecu prin minte. Zilele câinelui, dintre 25 iulie şi 28 august, potrivit dicţionarului Webster's. Denumite astfel pentru că, după cum se zice, atunci ar apărea cel mai adesea câinii turbaţi. O privi îndelung pe Fran, care dormea dulce, folosindu-şi puloverul drept pernă. Alături se afla rucsacul fetei.

Fiecărui câine îi vine ziua lui, Frannie.

Îngenunche, îngheţând la pocnetul propriilor lui încheieturi, dar nimeni nu se mişcă. Desfăcu clapeta rucsacului şi-şi vârî mâna înăuntru. Îndreptă raza subţire a unei lanterne asupra conţinutului. Din adâncul somnului ei, Frannie mormăi ceva, se mişcă, iar Harold îşi ţinu respiraţia. Descoperi ceea ce-l interesa aproape de fund, sub trei bluze curate şi un mic atlas al drumurilor, hărtănit. Un carnet de însemnări marca Spiral. Îl extrase, îl deschise la prima pagină şi lumină scrisul mărunt dar citeţ al lui Frannie.

6 iulie 1990 După oarece eforturi de a-l convinge, domnul Bateman a fost de acord să vină cu noi...

Harold închise caietul şi se întoarse cu el la sacul lui de dormit. Se simţea în acest moment din nou ca atunci când era mic, un băiat cu puţini prieteni (se bucurase de o scurtă copilărie fericită, cam până la vârsta de trei ani, iar începând de atunci viaţa lui nu fusese decât o glumă groasă şi urâtă) dar mulţi duşmani, un băiat pe care părinţii lui mai degrabă îl neglijaseră ― toate energiile lor se concentrau asupra lui Amy, care pornise pe lungul drum ce ar fi urmat s-o poarte pe traseul Miss America/Atlantic City ―, un băiat care-şi găsise consolarea în cărţi, un băiat care reuşise să nu fie niciodată ales în echipa de baseball, care fusese întotdeauna omis din School Patrol pentru a deveni, în schimb, Long John Silver, sau Tarzan, sau Philip Kent... un băiat care se transformase în toate aceste personaje noaptea târziu, ascuns sub pături, ţinând lanterna cu raza îndreptată asupra paginilor tipărite, cu ochii măriţi de fiorul aventurilor, atât de transportat, încât nici nu-şi mai simţea mirosul băşinilor; acelaşi băiat se strecura acum cu capul înainte în sacul de dormit, ţinând în mână jurnalul lui Frannie şi lanterna.

Punând spotul luminos pe coperta caietului, avu un moment de normalitate. Pentru o clipită, dintr-o parte a minţii lui se auzi un strigăt ― Harold! Opreşte-te! atât de puternic, încât se simţi cutremurat până la tălpi. Fu la un pas să se conformeze. Timp de o fracţiune de secundă, păru posibil să se oprească, să pună jurnalul la locul lui, de unde-i luase, să renunţe la Frannie şi să-i lase pe cei doi să meargă pe propriul lor drum, înainte să apuce să se petreacă ceva teribil şi irevocabil. În acea fracţiune de timp, păru că ar fi putut cu adevărat să arunce băutura amară, să o răstoarne din pocal şi să-l umple din nou cu ceea ce i s-ar fi cuvenit şi lui pe lumea asta. Renunţă, Harold, îl ruga vocea aceea rezonabilă, dar poate că era deja prea târziu.

La şaisprezece ani renunţase la Burroughs, Stevenson şi Robert Howard în favoarea altor fantezii, pe care le iubea tot atât de mult pe cât le ura ― nu despre rachete sau piraţi, ci în care invoca fete în pijamale din mătase transparentă îngenunchind înaintea lui pe perne din atlaz, în timp ce Harold cel Mare stătea tolănit pe tronul lui, pregătit să le pedepsească cu bice mici din curele, cu bastoane având măciulie de argint. Fantezii amare, care-i aduseseră prin faţă, rând pe rând, pe fiecare dintre fetele mai frumoase din Ogunquit High School, la un moment sau altul. Aceste năluciri ale lui se încheiau invariabil prin răzvrătirea tot mai pronunţată a prisosului din coapsa lui, culminând cu explozia de lichid seminal, mai degrabă un blestem decât o plăcere. Apoi adormea, cu sperma uscându-i-se pe pântece, ca un strat de solzi. Fiecărui câine îi vine ziua lui.

Acum se iveau din nou acele fantezii amare, vechile dureri, pe care le aduna în jurul lui ca pe nişte cearşafuri îngălbenite, vechii prieteni ce nu piereau niciodată, ai căror dinţi nu se toceau niciodată, a căror afecţiune mortală nu slăbea niciodată.

Se întoarse iarăşi la acea primă pagină, îndreptă raza de lumină asupra cuvintelor şi începu să citească.

Cu o oră înainte de zori, puse jurnalul la locul lui, în rucsacul lui Fran şi încheie din nou catarama. Nu-şi luă nici un soi de precauţiune specială. Iar dacă se trezeşte, cugetă el rece, o s-o omor şi apoi fug. Încotro? Spre vest. Dar nu avea să se oprească în Nebraska şi nici măcar în Colorado. O, nu!

Fata nu se trezi din somn.

Se întoarse la sacul lui de dormit. Se masturbă amarnic. Apoi îl învălui un somn subţire. Visă că murea undeva, pe o coastă prăpăstioasă, acoperită cu stânci şi bolovani, ca într-un peisaj lunar. Foarte sus, deasupra capului, plutind pe curentul cald ascendent, se vedea un nor de ulii călători, aşteptând să se ospăteze din el. Nu era lună, nici stele...

Şi atunci un înfricoşător ochi roşu se căscă în întuneric: şiret şi înfiorător. Ochiul îl înspăimânta şi totodată îl atrăgea.

Ochiul îi făcea semn.

Spre vest, acolo unde acum se strângeau umbrele, în dansul lor crepuscular de moarte.

Când făcură popas, pe înserate, se aflau la vest de Joliet, Illinois. Au stat de vorbă şi au râs, în jurul unei lăzi de bere. O dată ieşiţi din Indiana, lăsaseră ploile în urma lor. Tuturor le atrase atenţia Harold, mai vesel ca niciodată.

― Ştii ceva, Harold, îi spuse Frannie mai târziu, când petrecerea începuse să se spargă. Nu cred că te-am văzut vreodată într-o formă aşa de bună. Oare de ce?

El îi făcu ştrengăreşte cu ochiul.

Fiecărui câine îi vine ziua lui, Fran.

Ea îi răspunse tot cu un zâmbet, puţin mirată. Presupuse însă că era doar o nouă exprimare eliptică dc-a lui Harold. Nu conta absolut deloc. Singurul lucru care conta era că în sfîrşit lucrurile intrau în normal.

În seara aceea, Harold îşi începu propriul său jurnal.

CAPITOLUL 48

STRĂBĂTEA clătinându-se şi bălăbănind din braţe un suiş lung; arşiţa soarelui făcea să-i fiarbă stomacul şi-i cocea creierii. Autostrada tremura în căldura radiată de asfalt. El fusese odată Donald Merwin Elbert, acum era Trashcan Man, pururi şi pentru veşnicie, şi contempla Cetatea legendară Cibola, Şapte Oraşe într-Unul. De cât timp călătorea el spre vest? Cât trecuse de când cu The Kid? Doar Dumnezeu ştia; Trashcan Man nu avea habar. Trecuseră zile. Nopţi. Vai, de nopţi îşi aducea cel mai bine aminte!

Rămase în loc, legănându-se în zdrenţele lui şi privind în jos spre Cibola, Oraşul Făgăduit, Oraşul Viselor. Omul arăta într-un hal fără de hal. Încheietura pe care şi-o fracturase sărind peste balustrada fixată în bolţuri de rezervorul de la Cheery Oil nu se vindecase cum trebuie; rana se transformase într-o umflătură grotescă, înfăşurată într-un bandaj Ace murdar şi prost legat. Toate oasele degetelor acelei mâini se contorsionaseră cumva, transformând-o într-un fel de gheară, ca aceea a lui Quasimodo. Celălalt braţ era, de la cot şi până la umăr, o masă de ţesut ars, ce se vindeca încet. Acum nu mai putea şi nu mai supura, în schimb pielea cea nouă era roză şi lipsită de păr, ca aceea a unei păpuşi ieftine. Faţa lui rânjită, de nebun, era pârlită de soare, şi se cojea sub barba neîngrijită şi plină de cojile rănilor rămase de pe urma căzăturii în cap, atunci când roata din faţă a bicicletei se desprinsese din furcă. Purta o cămaşă de lucru J.C. Penney, de un albastru decolorat, pătată de inele concentrice de sudoare, şi o pereche de pantaloni murdari, din catifea reiată. Rucsacul, care fusese nou nu cu mult în urmă, căpătase între timp înfăţişarea stăpânului ― una dintre curele se rupsese, Trash se străduise s-o lege cum ştia el mai bine, iar acum îi atârna pe spate într-o parte, ca un oblon pe o casă bântuită de spirite. Era plin de praf, iar printre cute se insinuase nisipul din deşert. În picioare purta o pereehe de pantofi Kcds legaţi cu bucăţi de sfoară, din care ieşeau gleznele goale, zgâriate şi iritate de nisip.

Privi oraşul, situat departe, sub nivelul la care se găsea el. Îşi ridică ochii către cerul crunt, de culoarea cenuşie a metalului din care se toarnă tunurile, şi către soarele ce-l bătea nemilos, învăluindu-l într-o arşiţă de furnal. Urlă. Era un urlet sălbatic şi triumfător, foarte asemănător cu acela al Susanci Stern, atunci când îi crăpase ţeasta lui Roger Rabbit cu patul propriei lui arme de vânătoare.

Începu să execute un dans târşâit şi victorios pe suprafaţa fierbinte a autostrăzii 1-15; sirocco, vântul pustiului, aducea nisip peste şosea, iar vârfurile albastre ale culmilor Pahranagat şi Spotted îşi îndreptau, indiferente, colţii lor de ferăstrău spre cerul strălucitor, aşa cum făceau de mii de ani. De cealaltă parte a autostrăzii, un Lincoln Continental şi un T-Bird fuseseră aproape îngropate în nisip, iar în spatele geamurilor speciale se vedeau, mumificaţi, ocupanţii lor. Pe partea pe care mergea Trashcan, ceva mai încolo, o camionetă răsturnată fusese aproape complet înghiţită de nisip, cu excepţia roţilor şi a arcurilor.

Dansa. Picioarele lui, încălţate în pantofi legaţi în sfori şi lălâi, săltau pe asfalt, într-un soi de beţie de marinar. Marginile zdrenţuite ale cămăşii îi fluturau în vânt. Bidonul i se izbea de rucsac. Capetele bandajului Ace se zbăteau în suflarea fierbinte a deşertului. Ţesutul roz, crescut pe locurile arsurii, strălucea crud. Vinele groase i se zbăteau la tâmple, ca nişte arcuri de ceasornic. Se găsea de o săptămână întreagă în tigaia Domnului, traversase Utah spre sud-vest, extremitatea Arizonei şi apoi Nevada; în acest răstimp, înnebunise complet.

Îşi însoţea dansul de un cântec monoton, ale cărui cuvinte le repeta mereu, pe o melodie care fusese la modă când el se găsea la instituţia de la Terre Haute, intitulată "Down to the Nightclub" şi interpretată de un grup de negri, Tower of Power. Dar textul îi aparţinea lui. Lălăia:

― Ci-a-bo-la, Ci-a-bo-la, tâcî-tâm, tâcî-tâm, banii Ci-a-bo-la, Ci-a-bo-la, tâcî-tâm, tâcî-tâm, bam!

După fiecare bam final executa o mică săritură zburdalnică în căldura care făcea să plutească totul în jur, iar când cerul nemilos se coloră în cenuşiul crepusculului, se prăbuşi în mijlocul drumului, pe jumătate leşinat, cu inima lui suprasolicitată zbătându-i-se în pieptul uscat. Cu o ultimă rămăşiţă de energie, bolborosind şi rânjind, se târî peste oblonul camionetei răsturnate şi rămase în umbra tot mai îngustă, tremurând şi gâfâind în zăpuşeală.

― Cibola! croncăni el. Tâcâtâm-tâcâtâm-bam!

Îşi trase stângaci bidonul de pe umăr cu mâna transformată în gheară şi-l scutură. Bidonul era aproape gol. Nu conta. Avea să soarbă până la ultima picătură de apă şi să se odihnească aici până la apus, după care va porni mai departe şi va intra în Cibola, Cetatea legendară, Şapte Oraşe într-Unul. Diseară avea să-şi potolească setea din fântânile veşnice, acoperite cu aur. Dar asta nu înainte de apusul soarelui ucigaş. Dumnezeu era cel mai mare incendiator din câţi există. În urmă cu amar de vreme, un băiat, pe numele lui Donald Merwin Elbert, dăduse foc cecului de pensie al bătrânei doamne Semple. Acelaşi băiat pusese foc şi Bisericii Metodiste din Powtanville, iar dacă mai rămăsese vreo rămăşiţă din Donald Merwin Elbert în acel trup, cu siguranţă dispăruse în vâlvătaia rezervoarelor de ţiţei din Gary, Indiana. Fuseseră peste o sută la număr şi săriseră în aer ca un şirag colosal de artificii. Unde mai pui că se întâmplase chiar în cinstea zilei de 4 Iulie. Minunat. Iar în miezul pojarului nu mai rămăsese decât Trashcan Man, cu braţul stâng fracturat şi fierbând ca o tocană, iar în trupul lui izbucnise un alt foc, ce nu avea să se mai stingă vreodată... decât poate atunci când din el nu va mai rămâne decât o grămăjoară de materie carbonizată.

Iar diseară avea să se adape din apa Cibolei, da, care va avea gust de vin.

Ridică bidonul şi înghiţi ultima gură de apă călduţă. Apoi azvârli bidonul gol în deşert. Broboane de sudoare îi răsăriseră pe frunte, mari cât picăturile de rouă. Rămase locului, tremurând, savurând crampele pe care i le provoca lichidul.

― Cibola! mormăi. Cibola! Am sosit! Am sosit! Voi face tot ce-mi porunceşti! Îmi dau şi viaţa pentru tine! Tâcâtâm-tâcâtâm-bam!

Începuse să-l cuprindă toropeala, acum, că-şi mai potolise cât de cât setea. Aproape adormise, când un gând sinistru străpunse învelişul minţii lui ca lama de gheaţă a unui stilet:

Şi dacă Cibola nu-i decât un miraj?

― Nu, mârâi el. Nu, ah-ah, nu.

Dar o simplă negaţie nu era suficientă ca să alunge gândul. Lama izbea şi scormonea, ţinând somnul la distanţă. Nu cumva băuse ultima duşcă de apă în onoarea unei năluciri? în felul lui, îşi recunoştea nebunia şi ştia că unui descreierat i se poate întâmpla un lucru ca acesta. Dacă fusese cu adevărat un miraj, era sortit să piară aici, în pustiu, şi păsările de pradă se vor înfrupta din el.

În cele din urmă, incapabil să mai suporte starea de oribilă nesiguranţă, se ridică de jos clătinându-se şi-şi croi anevoios drum până la şosea, luptându-se cu valurile de ameţeală şi de greaţă care aproape că-l puneau la pământ. Ajuns pe creasta dealului, îşi îndreptă privirea avidă spre câmpia netedă şi întinsă de la poale, presărată cu yucea, ciulini şi mantaua diavolului. Respiraţia i se opri în gât, apoi oftă prelung.

Oraşul era la locul lui!

Cibola, vechea legendă, tărâm de mulţi căutat, descoperit în sfârşit de Trashcan Man!

Departe, în inima deşertului, înconjurat de munţi albaştri, oraşul azuriu din cauza aburului depărtării, cu turnurile şi bulevardele licărind în lumina pustiului... Existau şi palmieri... vedea şi palmieri... şi mişcare... şi apăl

O, Cibola..., cârâi el.

Se întoarse, nesigur pe mişcări, la umbra camionetei. Îşi dădea seama că este mai departe decât părea la prima vedere. Diseară, după ce torţa Domnului va dispărea de pe cer, avea să meargă cum nu mai mersese în viaţa lui. O dată ajuns la Cibola, întâi şi întâi avea să plonjeze cu capul înainte în cea dintâi fântână ce-i ieşea în cale. Pe urmă avea să-l găsească pe acela, bărbatul care-l invitase să vină aici. Bărbatul care-l ademenise să traverseze câmpii, munţi şi în cele din urmă deşertul, totul în numai o lună şi în pofida oribilei arsuri de la mână.

Cel ce Este ― Omul Întunecat şi Dur. Îl aştepta pe Trashcan Man la Cibola; ale lui erau oştile nopţii, ai lui călăreţii morţii, cu feţe albe, care urmau să năvălească dinspre vest şi să nu se mai oprească până nu se vor găsi faţă în faţă cu soarele, la răsărit. Aveau să iasă la bătaie cuprinşi de delir, rânjind, puţind a sudoare şi a praf de puşcă. Aveau să se audă urlete, dar Trashcan nu dădea doi bani pe urlete, aveau să se comită violuri şi înrobiri, lucruri pe care nu dădea nici măcar doi bani, crime, care-l lăsau absolut indiferent...

... Şi avea să mai fie un Mare Incendiu.

Lucru la care ţinea foarte mult. În visele lui, Omul Întunecat i se arăta pe un loc înalt, îşi desfăcea larg braţele şi-i arăta lui Trashcan o ţară cuprinsă de flăcări. Oraşe explodând ca nişte bombe. Terenuri cultivate măturate de perdele de foc. Până şi apele fluviilor ce scăldau Chicago, Pittsburgh, Detroit şi Birmingham, cu straturi de petrol aprins plutind deasupra lor. Omul întunecat îi spusese un lucru foarte simplu în vis, care îl făcuse să se grăbească cât putea el mai tare: Vei primi un rang de frunte la mine în artilerie. Eşti omul de care am nevoie.

Se rostogoli pe o parte, cu obrajii şi pleoapele iritate de nisipul spulberat. Îşi pierduse speranţa ― da, de când îi căzuse roata de la bicicletă începuse să-şi piardă speranţa. Dumnezeu, Dumnezeul şerifilor ucigaşi de taţi, Dumnezeul lui Carley Yates era până la urmă mai puternic decât Omul întunecat, din câte se vedea. Cu toate acestea, îşi păstrase credinţa şi mersese mai departe. Şi iată, atunci când se părea că va fi transformat în scrum, în pustiu, chiar înainte de a ajunge la Cibola, unde îl aştepta omul negru, văzuse oraşul departe, în vale, visând în soare.

― Cibola! mai şopti el înainte de a adormi.

Cel dintâi vis îl avusese la Gary, acum mai bine de o lună, după ce-şi arsese braţul. În noaptea aceea adormise convins că va muri; nimeni nu putea supravieţui unor arsuri atât de grave.

Un refren îşi croise drum în capul lui: Cine trăieşte cu torţa, de torţă va pieri. Trăieşti cu ea, mori cu ea.

În părculeţul oraşului, picioarele refuzaseră să-l poarte mai departe şi se prăbuşise la pământ, cu braţul stâng întins cât mai departe de el, ca şi cum ar fi fost un obiect fără de viaţă, şi cu mâneca de la cămaşă arsă. Durerea era imensă, incredibilă. Nici nu visase că pe lumea asta poate exista o asemenea durere. Nu cu mult mai devreme, alergase vesel de la un grup de rezervoare la altul şi montase sisteme simple de declanşare a incendiului, concepute dintr-o ţeavă de oţel şi un amestec inflamabil de parafină, separată de un strop de acid printr-o tablă tot din oţel. Introducea aceste dispozitive în ţevile de preaplin de pe acoperişurile rezervoarelor. Când acidul îşi croia drum prin tablă, parafina se aprindea, declanşând astfel incendiul. Plănuise să traverseze oraşul prin partea de vest, cea dinspre păienjenişul de şosele ducând spre Chicago sau Milwaukee, înainte de explozia rezervoarelor. Ce plăcere ar fi fost să urmărească spectacolul unic al oraşului cuprins în întregime de o furtună de flăcări.

Dar cel din urmă dispozitiv fusese prost conceput sau greşit construit. Se declanşase în timp ce desfăcea capacul de pe ţeavă de preaplin cu o cheie. În clipa aceea parafina arzândă răbufnise şi se produsese o văpaie albă, orbitoare, acoperindu-i tot braţul stâng cu flăcări. Acum nu era vorba de o simplă mănuşă de foc, dintr-acelea provocate de inflamarea unui fluid mai uşor, pe care-l poţi stinge prin scuturarea mâinii, ca pe un chibrit uriaş. Trecea printr-o suferinţă îngrozitoare, ca şi cum braţul i-ar fi fost cufundat în magma unui vulcan.

Pornise în fugă dezordonată pe acoperişul rezervorului, dărâmând balustradele.înalte până la brâu ca în jocul de pinball, în care el îndeplinea rolul unei bile umane. În lipsa acelor balustrade, s-ar fi prăbuşit peste margine, în gol, răsucindu-se prin aer ca o torţă aruncată într-o fântână. Nu-şi salvase viaţa decât accidental; se împiedicase şi căzuse peste propriul lui braţ, înăbuşind astfel flăcările.

Se ridicase, pe jumătate înnebunit de durere. Mai târziu avea să-i treacă prin minte că numai norocul orb ― sau lucrarea Omului Întunecat ― îl salvase să nu ardă de viu. Cea mai mare parte a jetului de parafină trecuse pe lângă el. Prin urmare ar fi trebuit să fie recunoscător ― dar acest sentiment nu-l încercă decât mai târziu. În clipa respectivă nu putea decât să ţipe ascuţit şi să se clatine în toate părţile, ţinându-şi braţul copt, pe care pielea fumega, pocnea uşor şi se strângea, cât mai departe de restul trupului.

Pe măsură ce lumina dispărea de pe cer, începuse să-şi dea seama, nedesluşit, că montase deja o duzină de dispozitive, care se puteau declanşa în orice moment. Ar fi fost minunat să moară şi să scape de calvar; dar a pieri în flăcări i se părea culmea ororii.

Reuşise, nu prea ştia cum, să coboare de pe rezervor şi sa se îndepărteze şovăielnic, făcând un adevărat slalom printre vehiculele încremenite, ţinându-şi braţul rănit cât mai departe de corp.

Ajunsese într-un mic parc din apropierea centrului oraşului când soarele apunea. Se aşezase în iarba dintre două terenuri de sport, străduindu-se să-şi aducă aminte cum se tratau arsurile. Trebuie să te ungi cu unt, aşa ar fi zis mama lui Donald Merwin Elbcrt. Dar asta nu era valabil decât în cazul în care te opăreai puţin cu apă fierbinte sau cu un strop de grăsime sărit din tigaie. Nu-şi imagina cum ar putea să dea cu unt peste grozăvia crăpată şi înnegrită dintre cot şi umăr; nici măcar nu-şi putea imagina.

Să se omoare. Asta era situaţia, până aici îi fusese. Avea să scape de toate necazurile, aidoma unui câine bătrân...

Deodată se produsese o explozie gigantică în partea de est a oraşului, de parcă întreg mecanismul existenţei s-ar fi frânt în două. Un stâlp de foc lichid se înălţase brusc pe fundalul in-digo-închis al amurgului. Ochii îi lăcrimau şi protestau cu atâta vehemenţă, încât se văzuse silit să-i închidă.

În ciuda durerilor agonice, incendiul îi făcea plăcere... mai mult, îl încânta, îi dădea sentimentul împlinirii. Focul era cel mai bun medicament, chiar mai bun decât morfina pe care o descoperise în ziua următoare (pe când era deţinut model al închisorii, lucrase la infirmerie ― ca şi în bibliotecă şi în atelierul mecanic ― şi cunoştea ce înseamnă morfină, Elavil sau Darvon Complex). Nu făcea legătura între chinurile lui şi stâlpul de foc. Nu ştia decât că focul este bun şi frumos, că focul este un lucru de care are nevoie, acum şi totdeauna. Focul era extraordinar!

Peste doar câteva momente, un al doilea rezervor de ţiţei explodase şi chiar şi aici, la distanţă de cinci kilometri, se făcuse simţit şocul cald al valului de aer. Urmase încă un rezervor, şi apoi încă unul. Un scurt răgaz, apoi bubuiseră şase la rând, ca într-un răpăit; continuase să se uite cu încăpăţânare într-acolo, deşi nimeni altul n-ar mai fi fost în stare, rânjind, sorbind din ochi flăcările galbene, uitând de braţul rănit, uitând de gândurile sinucigaşe.

Durase mai bine de două ore până ce săriseră toate în aer; ar fi trebuit să se lase întunericul, dar noaptea împrumutase de la flăcări nuanţe demente, galbene şi portocalii. Întreg arcul răsăritean al orizontului era o horă de foc. Îi aducea aminte de o carte distractivă din colecţia Classic, pe care se uita când era copil, o adaptare după Războiul lumilor de H.G. Wells. Dar acum, după atâţia ani, băiatul care răsfoia cartea aceea dispăruse, în schimb Trashcan Man era aici şi ştia secretul minunat şi cumplit al razei morţii mânuite de marţieni.

Venise vremea să plece din parc. Temperatura crescuse cu vreo zece grade. Cel mai bine ar fi fost să pornească spre vest, să păstreze o oarecare distanţă faţă de frontul focului, la fel cum procedase şi la Powtanville, fugind din calea dezastrului din ce în ce mai întins. Dar halul în care ajunsese nu-i permitea să plece. Adormise în iarbă; flăcările continuau să danseze pe obrazul lui de copil obosit şi hăituit.

Omul Întunecat i s-a arătat din nou în vis, înveşmântat în mantia cu glugă, care nu lăsa să i se ghicească faţa... şi cu toate astea, Trashcan Man avea impresia că-l mai văzuse. Poate la Powtanville, stând tăcut, pe gânduri, printre trântorii din cofetărie sau berărie care-i strigau măscări. Poate la spălătoria Scrubba-Dubba (spumă pe faruri, desfaci ştergătoarele, spumă pe aripi, hei, domnule, doriţi şi un lustru cu ceară caldă?) unde purta mănuşa din buret ore în şir până ce mâna dreaptă ajungea să-i semene cu un peşte mort şi unghiile i se albeau ca fildeşul nou ― poate atunci să fi văzut chipul acesta, rânjind fioros şi cu bucurie dementă de sub şuvoiul neted al apei scurgându-se pe parbriz. Când îl expediase şeriful la casa de nebuni din Terre Haute, această faţă fusese a asistentului psihiatric care se aplecase rânjind asupra lui în cabinetul unde îi făceau tratament cu electroşocuri, stând cu mâinile pe tabloul de comandă (am să-ţi prăjesc creierii, băiete, te ajut să te preschimbi din Donald Merwin Elbert în Trashcan Man, n-ai vrea şi un lustru cu ceară caldă?) pregătit să-i împuşte vreo mie de volţi în cap. Îl cunoştea prea bine pe Omul Întunecat, cu faţa lui, pe care nu reuşeai să o vezi niciodată ca lumea, cu degete care împărţeau toate pieile dintr-un pachet de cărţi, cu ochi pe care-i bănuiai dincolo de flăcări, cu rânjet pe care-l ghiceai dincolo de mormântul lumii.

― Voi face tot ce vrei tu, îi spunea în vis, plin de recunoştinţă, îmi dau şi viaţa pentru tine!

Omul Întunecat şi-a ridicat braţele înăuntrul mantiei, transformând-o într-un zmeu negru. Stăteau pe o culme înaltă, iar America ardea la picioarele lor.

Vei primi un rang de frunte la mine în artilerie. Eşti omul de care am nevoie.

Apoi a văzut o armată alcătuită din zece mii de lepădături, femei şi bărbaţi proscrişi, mergând spre est, traversând deşertul şi pătrunzând în munţi, armata-bestie căreia-i sosise în sfârşit sorocul să iasă la iveală; călătoreau în camioane, jeepuri, furgoane, rulote şi tancuri; fiecare bărbat sau femeie purta la gât o piatră întunecată; adânc încrustată într-unele dintre pietrele acestea se distingea o formă roşiatică, care ar fi putut fi un Ochi sau poate o Cheie. Călare pe o maşină-cisternă uriaşă, cu anvelope late, s-a văzut pe el însuşi; ştia că rezervorul este plin cu napalm gelificat... iar în urma lui, în coloană, veneau camioane încărcate cu bombe cu vid, mine Teller, explozivi din plastic; aruncătoare de flăcări, rachete de semnalizare, rachete ghidate de energia calorică a ţintei; grenade, mitraliere, lansatoare de rachete. Dansul morţii era gata să înceapă, corzile chitarelor şi ale viorilor începuseră să fumege şi văzduhul se umpluse de mirosul sulfului şi al corditei.

Omul Întunecat şi-a ridicat iarăşi braţele, iar când le-a lăsat în jos, totul a încremenit şi a tăcut, focurile au dispărut, până şi cenuşa lor s-a răcit şi, pentru o clipă, Trashcan Man a devenit din nou Donald Merwin Elbert cel mic, speriat şi derutat. În clipa aceea a bănuit că nu era decât un biet pion în imensa partidă de şah a Omului Întunecat şi că fusese tras pe sfoară.

Apoi a constatat că figura Omului Întunecat nu mai era pe de-a-ntregul ascunsă; doi tăciuni roşii străluceau în cavităţile unde ar fi trebuit să se găsească ochii, luminând un nas subţire ca o lamă de cuţit.

― Voi face tot ce vrei tu, i-a spus în vis, plin de recunoştinţă, îmi dau şi viaţa pentru tine! Îmi dau şi sufletul pentru tine!

― Am să te pun să dai foc, i-a comunicat Omul Întunecat, solemn. Trebuie să vii la mine în oraş şi acolo vom limpezi totul.

― Unde? Unde?

Speranţele şi aşteptările lui atinseseră punctul culminant.

― La vest, i-a mai spus Omul Întunecat, dispărând. La vest. Dincolo de munţi.

Atunci se trezise. Era încă noapte şi lumină. Flăcările se apropiaseră. Căldura devenise înăbuşitoare. Casele explodau. Stelele dispăruseră, învăluite de o perdea groasă de fum uleios. Ploua cu funingine. Terenurile de sport erau acoperite cu zăpadă neagră.

Ştiind că are un scop, constatase că poate să meargă. Pornise şchiopătând spre vest; din când în când vedea şi alţi câţiva care fugeau din Gary, uitându-se peste umăr la uriaşul incendiu. Nişte proşti, gândise Trash, aproape cu afecţiune. O să ardeţi. La timpul potrivit o să ardeţi. Nimeni nu-l băga în seamă pe Trashcan Man; pentru ei, nu era decât un alt supravieţuitor. Curând, dispăruseră printre trâmbele de fum. Imediat după ivirea zorilor, Trashcan Man traversase graniţa în Illinois. Chicago se afla la nord, Joliet la sud-vest, iar focul rămânea ascuns privirilor de perdeaua ce acoperea întreg orizontul. Asta se întâmpla în dimineaţa de 2 iulie.

Uitase de visul lui de a face să ardă Chicago până la temelii ― de gândul lui la alte rezervoare cu ţiţei, garnituri de tren încărcate de carburanţi, trase pe linii feroviare secundare, şi case uscate ca iasca. Puţin îi păsa lui de Windy City. În după-amiaza aceea pătrunsese în cabinetul unui medic din Chicago Heights şi furase o cutie cu fiole de morfină. Morfina îi mai potolise puţin durerea, având însă un efect secundar cu mult mai important: îl ajutase să ignore durerile pe care nu i le alungase.

În aceeaşi seară îşi făcuse rost de un borcan uriaş de Vaseline dintr-o farmacie şi-şi împachetase zona arsă a braţului sub un centimetru de gelatină. Era foarte însetat; încontinuu ar fi vrut să bea ceva. Tot felul de fantasmagorii despre Omul Întunecat i se năpusteau în cuget, ca nişte muşte enervante. La amurg, când se prăbuşise răpus de oboseală, în mintea lui încolţise deja ideea că oraşul spre care îl îndreptase Omul Întunecat era probabil Cibola, Şapte Oraşe într-Unul, Cetatea Făgăduită.

În noaptea aceea, Omul Întunecat i se înfăţişase din nou în vis şi-i confirmase gândul, cu un zâmbet sardonic.

Trashcan Man se trezi din aceste vise-amintiri confuze în amarnicul ger al pustiului. În deşert domneşte întotdeauna sau gheaţa sau focul; stare intermediară nu există.

Gemând uşor, se ridică, încercând să se încălzească pe cât posibil. Scăldând pustiul în lumina lor rece şi spectrală, deasupra străluceau milioane de stele, atât de aproape, încât ai fi crezut că le poţi atinge cu mâna.

Se întoarse în şosea, înfiorat de nenumărate usturimi şi junghiuri. Dar acum nu prea mai băga în seamă durerile. Rămase o vreme să contemple oraşul (ici şi colo se vedeau mici scântei de lumină, ca nişte focuri de tabără electrice). Apoi porni la drum.

Câteva ore mai târziu, când zorii începuseră să dea culoare cerului, Cibola părea tot atât de departe ca atunci când văzuse oraşul pentru prima oară, de pe înălţime. În plus, făcuse prostia să bea toată apa, uitând că aici lucrurile lăsau impresia că sunt mai mari şi mai aproape decât în realitate. Nu îndrăzni să mai meargă mult după răsărit, temându-se de deshidratare. Trebuia să-şi găsească un adăpost, înainte ca soarele să bată cu toată puterea.

La o oră după revărsatul zorilor găsi un Mercedes-Benz tras în afara drumului, cu partea dreaptă acoperită de nisip până la jumătatea portierelor. Deschise maşina pe partea stângă şi-i trase afară pe cei doi pasageri zbârciţi ca nişte maimuţe ― o bătrână purtând o grămadă de bijuterii şi un bătrân cu părul alb, ceea ce-i dădea un aer teatral. Mormăind, Trash scoase cheile din contact şi deschise portbagajul din spate. Valizele nu erau încuiate. Atârnă un braţ de haine peste ferestrele Mercedesului, fixându-le cu bolovani. Îşi făcu astfel o grotă răcoroasă şi întunecată.

Se strecură înăuntru şi adormi. La mai multe mile spre vest, cetatea Las Vegas strălucea în razele soarelui de vară.

Nu ştia să conducă maşina, asta nu-l învăţase nimeni în închisoare, în schimb ştia să meargă pe bicicletă. Pe 4 Iulie, ziua în care Larry Underwood descoperise că Rita Blakemoor murise în somn, din cauza unei supradoze de tranchilizante, Trashcan Man îşi făcuse rost de o cursieră cu zece viteze. La început nu înaintase decât foarte încet, pentru că braţul stâng nu-i era de prea mare ajutor. În prima zi căzu de două ori, o dată chiar pe arsură, ceea ce-i provocă usturimi şi dureri infernale. De o vreme, rana îi supura prin stratul de gelatină şi putea insuportabil. Uneori îi trecea prin minte că poate făcuse cangrenă, dar evita să se lase apăsat de asemenea gânduri. Începuse să amestece vaselina cu un unguent antiseptic, fără să ştie dacă îl ajuta, dar făcându-şi totuşi socoteala că nu avea cum să-i facă rău. Compoziţia se prezenta sub forma unei materii lăptoase şi vâscoase, asemănătoare spermei.

Încetul cu încetul, se obişnuise să meargă pe bicicletă cu o singură mână şi descoperi că reuşea să înainteze cu viteză tot mai mare. Pătrunsese într-un ţinut de şes şi în general putea goni fără teamă. Nu-şi îngăduia nici un răgaz, în pofida arsurii şi a senzaţiei de plutire pe care i-o lăsa morfina. Consuma cantităţi uriaşe de apă şi de mâncare. Avea mereu în gând promisiunea Omului Întunecat: Vei primi un rang de frunte la mine în artilerie. Eşti omul de care am nevoie. Cât de minunat sunau aceste cuvinte ― oare mai avusese cineva nevoie de el până acum? Cuvintele i se răsuceau neîncetat în gând şi pedala cu sârg sub soarele fierbinte din Midwest. Începuse apoi să fredoneze încet melodia unui cântec, "Down to the Nightclub". Versurile ("Ci-a-bola! Tâcâ-tâm-tâcâtâm-bam!") aveau să-i vină la timpul lor. În momentul acela nu era atât de nebun pe cât avea să devină, dar boala lui avansa.

Pe 8 iulie, ziua în care Nick Andros şi Tom Cullen văzuseră bizoni păscând în Comanche County, Kansas, Trashcan Man traversase Mississippi în dreptul celor Patru Oraşe, Davenport, Rock Island, Bettendorf şi Moline. Se afla în Iowa.

Pe 14, ziua în care Larry Underwood se trezea în apropierea casei mari şi albe din estul statului New Hampshire, Trashy traversa Missouri la nord de Council Bluffs şi pătrundea în Nebraska. Începuse să-şi poată folosi întrucâtva braţul stâng, muşchii picioarelor se întăriseră şi înainta, simţind un uriaş impuls să se grăbească, să se grăbească.

Pe când se afla pe malul vestic al lui Missouri, pe Trash îl încercă pentru prima oară bănuiala că Dumnezeu Atotputernicul ar putea să se interpună între Trashcan Man şi destinul său. În Nebraska era ceva în neregulă, absolut în neregulă. Acel ceva îl făcea să se teama. Altfel totul arăta cam la fel ca în Iowa... dar de fapt nu era la fel. De când intrase în Nebraska, omul negru, care i se arătase în fiecare noapte până atunci, nu-i mai apărea în vis.

În schimb, începu să aibă vise cu o bătrână. Se făcea că stă întins pe burtă într-un lan de porumb, încremenit, plin de ură şi de frică. Era o dimineaţă frumoasă. Se auzea croncănitul unui cârd de ciori. Înaintea lui se găsea un paravan verde, format din frunzele de porumb late, ca nişte săbii. În ciuda voinţei lui, dădea la o parte frunzele cu o mână tremurătoare incapabil să se oprească, şi privea dincolo, unde se vedea o casă veche în mijlocul unei poieni. Casa era sprijinită pe nişte capre sau nişte stâlpi hidraulici. Mai exista şi un măr, cu un leagăn atârnat de o creangă. Iar pe verandă şedea o bătrână negresă şi cânta acompaniindu-se la chitară, cine ştie ce vechitură de spiritual. Cântecul era altul în fiecare vis, dar Trashcan le recunoştea pe cele mai multe, deoarece cunoscuse odată o femeie, mama unui băiat pe care-l chema Donald Merwin Elbert, care fredona multe dintre aceste cântece, în timp ce-şi vedea de gospodărie.

Visul ăsta era un coşmar, dar nu numai din cauză că la sfârşitul lui se petrecea un fapt de-a dreptul infernal. La început, ai fi zis că nu există în el nimic de temut. Porumb? Cer albastru? Bătrână? Leagăn făcut dintr-o anvelopă? Păi de ce să te fi temut de lucrurile astea? Babele nu aruncă bolovani şi nu se strâmbă la tine, mai ales acelea care cântă melodii străvechi cu Isus, ca "În the Great Getting-Up Morning" şi "Bye-and-Bye, Sweet Lord, Bye-and-Bye". Pe lumea asta, indivizii de teapa lui Carley Yates dau cu pietre.

Însă, cu mult înainte ca visul să se încheie, paraliza de groază, când începea să i se arate că nu se uită câtuşi de puţin la o bătrână oarecare, ci la o lumină secretă, de-abia ascunsă, ce părea gata să se reverse în jurul femeii, să o înconjoare cu o strălucire de foc înaintea căreia rezervoarele aprinse la Gary păleau ca nişte biete lumânări bătute de vânt ― o lumină atât de mare, încât ochii lui să se prefacă în scrum. În această parte a visului nu gândea decât atât: Te implor să mă scapi de ea, vai, nu vreau s-o mai văd pe hoaşca asta coclită, te implor, vai, te implor, vreau să ies repede din Nebraska!

Atunci, cântecul pe care tocmai îl interpreta se termina brusc, într-o notă discordantă şi dogită. Femeia se uita ţintă spre locul de unde privea el pe furiş prin minuscula deschizătură din zidul de frunze. Faţa ei era bătrână şi brăzdată de riduri, părul destul de rar ca să i se vadă ţeasta maronie; avea, în schimb, ochi scânteietori ca diamantele, plini de lumina de care el se temea.

Striga atunci cu vocea ei bătrână şi spartă, dar puternică: Nevăstuici în porumb!, iar el simţea pe dată transformarea care se petrecea cu el, se uita în jos şi constata că se metamorfozase cu adevărat într-o nevăstuică, într-un animal îmblănit, negru-maroniu şi furişat, cu botul lung şi ascuţit, cu ochii ca nişte mărgele mici şi negre, cu gheare în loc de degete. Era o nevăstuică, fiinţă laşă şi nocturnă, alegându-şi prada dintre cei slabi şi mici.

Atunci începea să zbiere, zbiera până ce se trezea, leoarcă de sudoare şi cu ochii ieşiţi din orbite. Se pipăia repede, ca să se asigure că-şi păstrase toate însuşirile omeneşti. La sfârşitul cercetării făcute în panică îşi prindea capul, să se convingă că încă era un cap omenesc şi nu unul lung şi ascuţit, îmblănit şi cu formă aerodinamică, de glonţ.

Traversase cele patru sute de mile ale statului Nebraska în trei zile, mânat de cea mai pură teamă. Pătrunsese în Colorado' lângă Julesburg, iar visul începuse să se estompeze şi să capete nuanţe sepia.

(În ceea ce o priveşte pe Mother Abagail, ea se trezi în noaptea de 15 iulie ― la scurt timp după ce Trashcan Man trecuse pe la nord de Hemingford Home ― teribil de înfrigurată şi cu un sentiment în care se amesteca frica şi mila; milă faţă de cine sau ce nu ştia. Bănui că-l visase pe Anders, nepotul ei care fusese omorât absurd, într-un accident de vânătoare, când nu avea decât şase ani.)

La 18 iulie, aflându-se la sud-vest de Sterling, Colorado, şi la doar câteva mile de Brush, îl întâlnise pe The Kid.

Trash se trezi la lăsarea amurgului. Cu toate că atârnase hainele la geamuri, Mercedesul se înfierbântase. Îşi simţea gâtul ca un puţ uscat, căptuşit cu glaspapir. Tâmplele îi zvâcneau şi i se băteau. Îşi scoase limba din gură şi, când o mângâie cu degetul, avu impresia că atinge scoarţa moartă a unui copac. Ridicându-se, se sprijini cu mâna de volanul limuzinei, apoi şi-o retrase brusc, sâsâind de durere. Fu nevoit să pună colţul cămăşii în jurul mânerului de la uşă, ca să poată ieşi. Crezu că poate să păşească afară din maşină, dar îşi supraestimase puterile şi subestimase halul de deshidratare în care ajunsese în acea seară de august: picioarele refuzară să-l susţină şi se prăbuşi pe şoseaua încinsă. Gemând, se târî până în umbra Mercedesul ui, ca o şopârlă şotângă. Rămase acolo gâfâind, cu braţele şi capul bălăbănindu-i-se între genunchii depărtaţi. Se holbă fioros la cele două cadavre pe care le trăsese din maşină ― ca cu zorzoanele atârnate de braţele descărnate, el cu şuviţa teatrală de păr alb căzută pe faţa mumificată, ca de maimuţă.

Trebuia să ajungă la Cibola înainte ca soarele să răsară, a doua zi de dimineaţă. Dacă nu reuşea, trebuia să moară... şi asta cu ţinta sub ochi! Omul întunecat nu putea fi atât de crud... bineînţeles că nu!

― Îmi dau şi viaţa pentru tine, şopti Trashcan Man.

După ce soarele coborâse dincolo de culmile munţilor, se puse pe picioare şi porni spre turnurile, minaretele şi bulevardele Cibolei, unde se aprindeau iarăşi sclipirile de lumină.

Pe măsură ce căldura zilei lăsa loc răcorii nopţii de deşert, păşea din ce în ce mai vioi. Pantofii de sport, rupţi şi legaţi cu sfoară, tropăiau înăbuşit pe asfaltul de pe 1-15. Mergea greoi, capul îi atârna ca o turtă de floarea soarelui pe moarte şi nu băgă de seamă când trecu pe lângă indicatorul reflectorizant, de culoare verde, pe care scria LAS VEGAS 40.

Se gândea la The Kid. Judecând drept, The Kid ar fi trebuit să se afle acum alături de el. Ar fi trebuit să-şi facă apariţia în Cibola împreună, stârnind ecouri bubuitoare din ţevile de eşapament ale cupeului sport al lui The Kid. Dar The Kid se dovedise nevrednic, iar lui Trash îi fusese menit să-şi continue de unul singur drumul prin pustiu.

Tălpile lui băteau ritmic drumul.

― Ci-a-bola! croncăni el. Tâcâtâm-tâcâtâm-bam!

Pe la miezul nopţii se răsturnă la marginea drumului şi căzu într-un somn agitat. Oraşul era acum mai aproape. Avea să ajungă.

Era absolut sigur că va ajunge.

Îl auzise pe The Kid cu mult înainte de a da cu ochii de el. Era urletul greu şi spart al unui eşapament fără amortizoare, pângărind acea zi şi apropiindu-se de el ca o furtună, dinspre răsărit. Zgomotul venea de-a lungul lui Highway 34, din direcţia Yuma, Colorado. Primul lui impuls fusese să se ascundă, aşa cum se ascunsese şi de ceilalţi câţiva supravieţuitori pe care-i văzuse de la Gary şi până aici. De această dată însă, ceva îl împinsese să rămână pe loc, la marginea drumului, cu bicicleta între picioare şi privind cu teamă peste umăr.

Tunetul creştea tot mai mult, apoi îl ajunsese o rază reflectată de suprafaţa cromată şi

(??INCENDIU??)

de ceva strident şi portocaliu.

Şoferul îl văzuse. Redusese viteza, cu o răpăială ca de mitralieră. Cauciuc Goodyear desprins de pe anvelope şi lipit pe şosea sub formă de brazde fierbinţi. Apoi maşina oprise alături de el, dar fără să toarcă încetişor, ci gâfâind ca un animal înverşunat, despre care nu poţi fi sigur că ar putea fi îmblânzit, şi şoferul coborâse. Dar în momentul acela, Trashcan nu avea ochi decât pentru maşină. Se pricepea la maşini, îi plăceau maşinile, deşi nu ajunsese niciodată nici măcar în posesia unui permis de începător. Era o adevărată splendoare, o maşină la care cineva muncise ani de zile, investise mii de dolari în ea, genul de automobil pe care nu-l vezi decât la expoziţii de ciudăţenii automobilistice şi realizat cu chinurile de care nu e capabil decât un îndrăgostit.

Era un Ford coupe model 1932, dar proprietarul nu se mulţumise şi nici nu se limitase la obişnuitele inovaţii şi bricolaje ce se aplică unei asemenea maşini sport. Mersese dincolo de orice limită, transformând-o într-un soi de parodie a tuturor maşinilor americane, un strălucitor vehicul coborât dintr-un scenariu science fiction, cu flăcări pictate în zona eşapamentului. Culoarea de bază era auriul. Ţevile cromate, care se întindeau aproape pe întreaga lungime a maşinii, îţi luau ochii cu strălucirea lor. Parbrizul avea formă convexă, futuristă. Anvelopele din spate erau nişte uriaşe Goodyear Wide Oval, protejate de aripi exagerat de înalte şi de adânci, pentru a le putea cuprinde. Deasupra capotei fusese montat un' turbocompresor, iar în mijlocul acoperişului, vopsit în negru şi stropit cu picături de culoarea chihlimbarului, se vedea o nervură din oţel. Pe fiecare latură stăteau scrise două cuvinte, THE KID, înclinate spre spate, ca să sugereze viteza.

― Bă, ăsta lungu', slabu' şi urâtu', rosti el tărăgănat, iar Trash renunţă să mai contemple flăcările pictate şi-i acordă toată atenţia şoferului acestei adevărate bombe pe roţi.

Era înalt cam de un metru şaizeci. Părul şi-l purta într-o claie formată din şuviţe date cu pomadă şi briantină din belşug. Frizura îi adăuga încă şapte centimetri la înălţime. Şuviţele se întâlneau deasupra gulerului, formând nu o simplă coadă, ci o culme a tuturor frizurilor cu coadă afişate vreodată de poponarii şi derbedeii de pe lumea asta. Purta cizme negre cu vârfuri ascuţite. Părţile laterale erau prinse în material elastic. Tocurile îl înălţau pe The Kid cu încă şapte centimetri, aducându-i la un respectabil total de un metru şaptezeci şi cinci. Jeanşii decoloraţi şi cu ţinte erau suficient de strâmţi ca să poţi citi prin ei ce monede ţinea în buzunare şi scoteau perfect în evidenţă bucile rotunjoare, făcându-le să pară nişte sculpturi albastre, cât despre partea din faţă, ai fi zis că şi-a vârât acolo o pungă din piele de căprioară plină cu mingi de golf marca Spalding. Purta o cămaşă din mătase stil Western, într-o nuanţă decolorată de roşu de Burgundia, decorată cu şaten galben şi nasturi imitaţie de safir. Butonii de la manşetă păreau din os şlefuit, ceea ce era purul adevăr, din câte află Trash mai târziu. The Kid avea două perechi, una confecţionată dintr-o pereche de molari de om, cealaltă din incisivii unui Doberman pinscher. Peste minunea de cămaşă, în ciuda zilei fierbinţi, îmbrăcase o haină de motociclist din piele neagră, cu un vultur pe spate, prevăzută cu o mulţime de fermoare, ai căror dinţi sclipeau ca diamantele. De la epoleţi şi din cordonul de pe talie îi atârnau trei labe de iepure. Una albă, una maro, iar cea de a treia verde aprins, cum se arborează de St. Paddy's Day. Haina, care arăta chiar mai uimitor decât cămaşa, scârţâia fercheş sub stratul gros de unsoare. Deasupra vulturului, de această dată brodate cu mătase albă, se puteau citi cuvintele: THE KID. Faţa ce se iţea către Trashcan Man din coama înaltă de păr strălucitor şi din gulerul întors al sclipitoarei jachete de motociclist era micuţă şi palidă, ca de păpuşă, cu buze groase şi îmbufnate, altfel impecabil sculptate, cu ochi cenuşii, inerţi, cu fruntea înaltă, fără cusur sau vreo cicatrice, şi obraji umflaţi în chip straniu. Semăna cu Baby Elvis.

Peste pântecele slab i se încrucişau două centuri de care erau prinse două gigantice revolvere calibru 45, atârnând pe şolduri în tocuri din piele.

― Ei, băiete, ia zi, ce părere ai? rosti The Kid tărăgănat.

Iar singurul lucru care-i trecu prin minte lui Trashcan fu următorul:

― Îmi place maşina ta.

Era răspunsul corect. Poate singurul corect. Peste nici cinci minute, Trash era aşezat în scaunul pasagerului, iar cupeul accelera spre viteza de croazieră a lui The Kid, adică vreo sută cincizeci de kilometri la oră. Bicicleta pe care Trash străbătuse toată calea din estul Illinoisului şi până aici dispăru curând la orizont.

Trashcan Man îi sugeră timid lui The Kid că, la o asemenea viteză, nu va fi în stare să vadă vreo epavă sau barieră din mijlocul drumului, dacă se întâmpla cumva să apară aşa ceva. (De fapt, întâlniseră mai multe asemenea obstacole, dar The Kid pur şi simplu executase un slalom printre ele, în protestele stridente ale anvelopelor.)

― Hei, băiete, îi răspunse The Kid. Cu reflexele stau bine, cu sincronizarea la fel dă bine. Trei cincimi dă secundă, nu am nevoie dă mai mult. Ce zici, mă crezi?

― Da, domnule, îi răspunse Trash cu voce stinsă.

Se simţea ca un om pe cale să stârnească un cuib de şerpi cu un băţ.

― Îmi place dă tine, băiete, îi comunică The Kid, cu vocea lui ciudată şi monotonă.

Ochii lui de păpuşă priveau fix pe deasupra volanului oranj metalizat la asfaltul cu luciri înşelătoare de dinaintea lui. O pereche de zaruri mari, din spumă de stiren expandat, cu puncte în chip de capete de mort, pendulau şi se zbăteau agăţate de oglinda retrovizoare.

― Ia-ţi o bere dă pă scaunul dân spate, îl îndemnă el.

Cutiile de bere Coors erau calde, iar Trashcan Man nu putea suferi berea; dădu repede una pe gât şi se arătă cât se poate de mulţumit de gustul ei.

― Hei, băiete, i se adresă The Kid, pentru mine nici că există altă bere în afară dă Coors. Îmi vine să beau până mă piş pă mine. Sau poate că nu mă crezi?

Trashcan îl asigură de faptul că-l credea întru totul.

― Mi să zice The Kid. Vin din Shreveport, Looscyana. Ai înţeles? Animalu' ăsta a luat toate premiile dă la cele mai importante expoziţii dă maşini dân sud. Sau poate că nu mă crezi?

Trashcan Man confirmă, apoi îşi luă încă o bere caldă. În circumstanţele respective, i se părea cea mai bună mişcare.

― Ţie cum îţi zice, băiete?

― Trashcan Man.

Cum ai spus?Ochii lui de păpuşă moartă zăboviră o clipă asupra feţei lui Trashcan. Îţi baţi joc dă mine, băiete? Nimeni nu face mişto dă The Kid. Ai face bine să mă crezi pă cuvânt.

― Ba să ştii că te cred, îi răspunse Trashcan cu toată seriozitatea, dar aşa îmi zice. Pentru că pe vremuri aprindeam focul în tomberoanele, în cutiile de scrisori ale oamenilor şi pe unde mai nimeream. I-am aprins cecul de pensie bătrânei doamne Scmple. Pentru asta m-au trimis la şcoala de corecţie. Pe urmă am incendiat şi biserica metodistă din Powtanville, Indiana.

Pă bune? exclamă The Kid, încântat. Băiete, tu-mi pari nebun dă legat. Mi se pare corect. Mă dau în vânt după nebuni. Nici io nu prea sunt întreg. Am cam sărit dă pă fix. Trashcan Man, hm? Să ştii că-mi place. Facem o pereche dă nemaipomenit. Afurisitu' dă Kid şi afurisitu' dă Trashcan Man. Bate laba, Trash.

The Kid îi întinse mâna, iar Trash i-o strânse cât de repede putu, pentru ca The Kid să poată ţine din nou volanul cu ambele mâini. Străbătură o curbă în trombă şi înaintea lor apăru un camion Bekins cu semiremorcă, blocând aproape întreaga şosea, iar Trashcan îşi duse mâinile la ochi, pregătit să facă neîntârziat tranziţia în planul astral. Lui The Kid nu i se clinti un muşchi pe faţă. Cupeul se strecură dc-a lungul marginii stângi a şoselei ca un peşte, lăsând o urmă de vopsea pe cabina maşinii.

― Am fost la un pas, zise Trashcan când simţi că poate vorbi fără să i se ghicească tremurul.

― Bă, băiete, pronunţă The Kid în felul lui placid şi închizându-şi solemn un ochi. Nu-mi spune nimic... stai să-ţi zic io. Cum e berea? E dată-n paşte, este? Te loveşte taman la locul potrivit, după o fază ca asta!

― Păi să ştii, îi replică Trashcan Man, trăgând un gât zdravăn din berea caldă.

Era el nebun, însă nu într-atât încât să-l contrazică pe The Kid, cât se afla la volan. Nici vorbă de aşa ceva.

― Păi, io zic că nu are nici un farmec să ne dăm după deget, îl luă The Kid pe departe, întinzându-se în spate, să-şi ia şi el o cutie. Din câte-mi dau seama, avem acelaşi drum.

― Se prea poate, îi răspunse Trash precaut.

― Mă bag şi io în chestia asta, continuă The Kid. Acolo, în vest. Vreau să văd care-i treaba. Sau poate că nu mă crezi?

― Ba cum să nu.

― L-ai visat şi tu pă sperietoare ăla în costum dă aviator, este?

― Preotul, vrei să spui.

― Io zic întotdeauna exact ce vreau să zic, îi replică The Kid sec. Aşa că nu-mi spune nimic, amărâtule, stai să-ţi spun io. E-nţolit într-un costum negru dă pilot şi poartă ochelari mari. Ca-ntr-un film despre Războiu' doi cu John Wayne. Aşa dă mari, că nu poţi să-i vezi afurisita aia a lui de moacă. Un labagiu bătrân, este?

― Mda, îi confirmă Trashcan, sugând din berea caldă.

Capul începuse să-i uruie.'The Kid se aplecă asupra volanului portocaliu şi prinse să imite un pilot de vânătoare, în timpul Războiului doi, din câte se putea ghici, aflat în plină acţiune de luptă. Maşina sport executa şerpuiri primejdioase de la o margine a şoselei la cealaltă, imitând lupinguri, coborâri în picaj, rafale de mitralieră şi lovituri de tun.

Niiiiiaaaauuuu... eheheheheheh... poc-poc-poc... să vă săturaţi, nemţi afurisiţi... Căpitane! Bandiţi la ora douăşpe!... Pune tunu' ăla răcit cu aer pă ei, sulă bleagă... tacă... tacă... taca-taca-taca! I-am terminat, sir! Totu-n regulă... Huuuu-BUUUM! Capetele jos, băieţi! Huuuu-BUUUUUUUM!

Figura nu i se însufleţi câtuşi de puţin cât timp dură întreaga scenetă fantezistă; nu i se clinti nici măcar unul din firele de păr pomădate; aduse din nou maşina pe calea cea bună, cu o ultimă smucitură. Inima lui Trashcan Man bătea mai-mai să-i spargă pieptul. Trupul îi era scăldat în sudoare. Îşi termină berea şi se temea să nu facă pe el.

― Dar pă mine nu mă sperie, reluă The Kid firul conversaţiei, ca şi cum între timp nu s-ar fi întâmplat nimic. Nici cât negru sub unghie. O fi el o piatră tare, dar cu alde d-ăştia a mai avut The Kid de-a face şi până acum. Mai întâi le închid gura şi p-ormă-i întorc cum vrea muşchii mei, aşa cum ziBe The Boss. Sau poate că nu mă crezi?

― Ba sigur că da.

― Îţi place The Boss?

― Sigur că da.

Trash habar n-avea cine era sau fusese The Boss.

― Nici nu te-aş sfătui să nu-ţi placă dă el. Ascultă, ştii ce-o să fac?

― Te duci în vest? spuse Trashcan Man, sperând că nu riscă prea mult.

The Kid făcu un gest de nerăbdare.

După ce ajung acolo, adică. După. Ştii ce-o să fac după aia?

― Nu. Ce?

― O să stau cu capu' la cutie. Mă lămuresc ce şi cum. Înţelegi cum dăvine cazul?

― Sigur că da.

― Minunat. Să nu-mi zici, stai că-ţi spun io. Pur şi simplu vreau să mă lămuresc. Cum stă treaba cu barosanu'. Pă ormă...

The Kid căzu în muţenie, cugetând aplecat asupra volanului portocaliu.

― Pe urmă ce? întrebă Trashcan ezitant.

― Pă ormă îi vin dă hac. Îl fac să lepede potcoavele. Îl trimit pă păşunile veşnice ale Cadillacurilor. Ce zici, mă crezi în stare?

― Da, sigur că da.

― Am să preiau comanda, declară The Kid plin de încredere. Am să-i dămontez pistoanele şi o să-l trimit la Ferma Cadillacurilor. Ţin-te-aproape dă mine, Trashcan sau cum mă-ta-ţi zice. S-a terminat cu necazurile, o să ne lăfăim ce n-ai pomenit tu.

Cupeul urla, înghiţind şoseaua cu flăcările lui roşii pictate în dreptul ţevilor de eşapament. Trashcan Man stătea pe locul din dreapta, cu o bere caldă în poală şi cu minţile tulburate.

Aproape se crăpa de ziuă, în dimineaţa zilei de 5 august, când Trashcan Man îşi făcu intrarea în Cibola, cunoscut şi sub numele de Vegas. Undeva, pe ultimii kilometri, îşi pierduse pantoful stâng, iar acum, în timp ce străbătea ultima curbă a rampei ce cobora de pe şosea, paşii lui răsunau astfel: lip-BUF, lip-BUF, lip-BUF. Zgomotul semăna cu acela făcut de o anvelopă rămasă pe jantă.

Era aproape terminat, totuşi în sufletul lui se strecură un strop de uimire atunci când străbătu Sunset Strip, sufocat de maşini încremenite şi nu de puţine cadavre, majoritatea bine ciugulite de ulii. Reuşise. Se afla în Cibola. Fusese supus unei încercări şi reuşise s-o treacă.

O sută de cabarete se înfăţişară privirilor lui. Anunţuri pe care se putea citi JOCURI PENTRU TOATE GUSTURILE, anunţuri pe care scria CAPELA PENTRU CĂSĂTORII BLUEBELL şi CUNUNIE ÎN 60 DE SECUNDE DAR VA DURA O VIAŢĂ ÎNTREAGĂ! Un Rolls-Royce Silver Ghost, intrat pe jumătate prin vitrina unei librării cu cărţi pentru adulţi. O femeie dezbrăcată, atârnând de-un felinar, cu capul în jos. Două foi din Las Vegas Sun rostogolindu-se purtate de vânt. Titlul care ieşea mereu la iveală la fiecare nouă fâlfâire şi răsucire a ziarului ' suna astfel: EPIDEMIA FACE RAVAGII WASHINGTON E MUT. Un panou gigantic ce anunţa NEIL DIAMOND! THE AMERICANA HOTEL 15 IUNIE - 15 AUGUST! Cineva scrijelise cuvintele SĂ MORI PENTRU PĂCATELE TALE, LAS VEGAS! pe vitrina unui magazin de bijuterii specializat, din câte se putea ghici, exclusiv pe inele de logodnă şi verighete. Un pian de concert, răsturnat în mijlocul străzii, ca un imens cal de lemn. Ochii i se umpleau de toate aceste minuni.

Continuându-şi marşul, începu să vadă şi alte reclame, al căror neon era pentru prima oară stins în acest miez de vară, pentru prima oară, de ani şi ani. Flamingo. The Mint. Duncs. Sahara. Glass Slipper. Imperial. Dar unde erau oamenii? Unde era apa?

Abia conştient de ceea ce făcea şi lăsându-se purtat de picioare încotro voiau ele, Trashcan străbătea Strip. Capul îi cădea în faţă şi bărbia i se sprijinea în piept. Dormita. Picioarele i se împiedicară de marginea trotuarului, căzu şi nasul începu să-i sângereze, dar când îşi ridică din nou privirea şi văzu ceea ce era de văzut, nu-i veni să creadă. Nu băga de seamă sângele ce i se scurgea pe cămaşa albastră, zdrenţuită. Oare mai dormea încă, oare nu era decât un vis?

O clădire înaltă şi albă se înălţa până la cerul deşertului ― un monolit în mijlocul deşertului, un obelisc, un monument, cu nimic mai prejos decât Sfinxul sau Piramida cea Mare. Ferestrele de pe faţada dinspre est reflectau focul soarelui răsărind ca o Bună Vestire. De-o parte şi de alta a intrării în acest edificiu de un alb imaculat se înălţau două uriaşe piramid-e de aur. Deasupra baldachinului era un medalion mare din bronz, în care fusese modelat în basorelief capul unui leu ce-şi arată colţii.

Iar pe medalie, săpată în bronz, inscripţia simplă, dar cu atât mai impresionantă: MGM GRAND HOTEL". Dar întreaga lui atenţie fusese captată de fapt de ceea ce se afla pe patrulaterul cu iarbă dintre parcare şi intrarea în hotel. Trashcan se holba într-acolo, străbătut de un fior orgasmic de o asemenea intensitate, încât pentru un moment nu fu în stare decât să se sprijine pe mâinile însângerate, cu un capăt al bandajului atârnând între ele: se holba la fântână cu ochii lui de un albastru-spălăcit, ochi de acum pe jumătate orbiţi de vipia de foc. Un mârâit scurt îi scăpă printre buze.

Fântâna funcţiona. Era o construcţie magnifică, din piatră şi fildeş, gravată şi încrustată în aur. Lumini colorate se jucau în jetul de apă, împrumutându-i, pe rând, nuanţe galben-purpurii, roşii, verzi. Răpăitul sacadat şi neîncetat al apei ce cădea în bazin era foarte puternic.

― Cibola, mormăi el.

Se ridică anevoie, cu sângele picurându-i încă din nas.

Clătinându-se, porni către fântână. Impleticeala se transformă în trap. Trapul în fugă, fuga în sprint, sprintul într-o goană nebună. Genunchii acoperiţi de cruste se ridicau aproape până la gât, ca nişte pistoane. Un cuvânt prinse să-i zboare din gură, un cuvânt lung ca o serpentină din hârtie ce se înălţa spre cer; la ferestre se iviră oameni (pe care cine-i vedea? Dumnezeu, poate, sau dracul, dar în nici un caz Trashcan Man). Sunetul se înălţă şi deveni tot mai strident, tot mai lung, pe măsură ce se apropia de fântână:

― CIIIIIIIIBOLAAAAAAAA!

Vocala finală se întinse la nesfârşit, iar sunetul părea să fi înglobat plăcerile pe care le cunoscuseră toţi oamenii care trăiseră vreodată pe pământ şi nu se încheie decât atunci când se izbi cu pieptul de buza fântânii şi izbuti să se cătare şi să sară în baia incredibil de răcoroasă şi plăcută. Îşi simţi porii deschizându-se ca un milion de guri şi sorbind apa ca un burete. Ţipă. Îşi coborî capul, trase o duşcă, pe care o împroşcă spre peretele bazinului într-o combinaţie de strănut şi tuşit, amestecată cu sânge şi muci. Apoi bău apă ca o vită.

― Cibola! Cibola! urlă Trash frenetic. Îmi dau şi viaţa pentru tine!

Înotă câineşte în jurul bazinului, bău iarăşi, apoi se ridică peste margine şi se prăbuşi greoi în iarbă. Toată zbaterea lui meritase, meritase al naibii. Cuprins de crampe din cauza lichidului băut, vărsă cu un grohăit puternic. Până şi borâtul avea ceva măreţ.

Se ridică în picioare şi, agăţându-se de buza fântânii cu mâinile făcute gheare, sorbi din nou. De această dată, stomacul acceptă darul cu recunoştinţă.

Doldora de apă ca un burduf din piele de capră, se apropie clătinându-se de treptele din alabastru care urcau spre uşile fabulosului palat, trecând printre piramidele aurii. La jumătatea scării, o nouă crampă îl făcu să se încovoaie. Când accesul trecu, porni mai departe, clătinându-se vitejeşte. Trebui să-şi adune toate puterile ca să împingă uşa turnantă. Se pomeni pe mocheta pluşată a unei săli de recepţie care i se păru lungă de mai mulţi kilometri. Covorul gros şi bogat de sub picioare era de culoarea merişorului. Exista un birou de înregistrare, altul pentru poştă, pentru chei şi un ghişeu de casierie. Toate pustii. La dreapta lui, dincolo de un grilaj cu gratii ornamentale, era cazinoul. Trashcan Man îl contemplă cu veneraţie ― şirurile compacte de maşini cu fise, ca nişte soldaţi pregătiţi de paradă, dincolo de ele mesele de ruletă şi zaruri, balustradele din marmură înconjurând mesele de bacara.

― E cineva acolo? croncăni Trash, fără a primi vreun răspuns.

Atunci începu să se teamă, pentru că locul acesta i se părea bântuit de fantome şi de monştri la pândă, în cele din urmă însă, oboseala se dovedi mai puternică decât frica. Cobori scările spre cazino, trecând pe lângă Cub Bar, unde Lloyd Henreid stătea retras în umbra de nepătruns, urmărindu-l; în mână ţinea un pahar de apă Poland.

Ajunse la o masă îmbrăcată în postav verde, pe care era înscris textul mistic CRUPIERUL TREBUIE SĂ TRAGĂ 16 ŞI SĂ ŢINĂ ÎN MÂNĂ 17. Trash se urcă pe ea şi adormi instantaneu. La scurt timp, vreo şase bărbaţi se strânseră în jurul zdrenţărosului adormit.

― Ce facem cu ăsta? întrebă Ken DeMott.

― Lasă-l să doarmă, îi răspunse Lloyd. Flagg are nevoie de el.

― Da? Apropo, pe unde naiba umblă Flagg? se interesă un altul.

Lloyd se întoarse şi-l măsură pe respectivul, ehelios şi cu un cap mai înalt decât Lloyd. Cu toate acestea, căutătura lui Lloyd îl făcu să se retragă cu un pas. Piatra de la gâtul lui Lloyd era singura neconfecţionată din gagat simplu; în mijlocul ei strălucea neliniştitor o mică fisură roşie.

― Ţii neapărat să dai ochii cu el, Hec? îl chestionă Lloyd.

― Nu, răspunse cheliosul. Hei, Lloyd, doar ştii că n-am vrut...

― Desigur, îl linişti Lloyd, îndreptându-şi atenţia spre omul care dormea pe masa de şaisprezece-douăzeci şi unu. O să apară şi Flagg. Îl aştepta pe individul ăsta. Se pare că e un tip mai aparte.

Trashcan Man dormea nestingherit, orb şi surd la ceea ce se petrecea în jurul lui.

Trash şi The Kid îşi petrecuseră noaptea de 18 iulie într-un motel din Golden, Colorado. The Kid alesese două camere cu uşă de legătură între ele. Uşa respectivă era încuiată. Fiind suficient de cherchelit, The Kid rezolvă această problemă minoră distrugând broasca, cu trei focuri de revolver, apoi îşi ridică piciorul şi izbi uşa cu cizma lui micuţă. Calea se deschise, învăluită în ceaţa fină, albăstruie, a prafului de puşcă.

― Nemaipomenit, comentă el. Care-o vrei? Alege-ţi camera, Trashy.

Trashcan Man optă pentru camera din dreapta şi, pentru o vreme, rămase de capul lui. The Kid plecase, nu se ştie unde. Trashcan Man cugeta molcom la ideea de a dispărea pur şi simplu în întuneric, înainte să se întâmple ceva ireparabil ― punând în balanţă această posibilitate şi faptul că astfel nu s-ar mai fi bucurat de un transport rapid ―, când The Kid se întoarse. Spre îngrijorarea lui Trashcan Man, împingea un cărucior încărcat cu pachete de câte şase beri Coors. Ochii păpuşii erau de acum injectaţi de sânge şi marcaţi de cercuri roşii. Coafura stil pompadour se desfăcuse ca arcul rupt al unui ceasornic şi bucle de păr unsuros atârnau acum peste urechile şi obrajii lui The Kid, făcându-l să pară un om al cavernelor periculos (deşi absurd) care descoperise o jachetă de piele uitată de un călător prin timp şi o îmbrăcase. Picioruşele de iepure prinse la cureaua jachetei săreau încolo şi încoace.

― E caldă, zise The Kid, dar cui îi pasă dă chestia asta, corect?

― Absolut corect.

― Ia cu bere, găoază, îl îndemnă The Kid, aruncându-i o cutie.

Când Trashcan trase de inelul din tablă, o pală de spumă îi sări în ochi, iar The Kid izbucni într-un şir de hohote mărunte şi ciudate de râs, ţinându-şi pântecele plat cu amândouă mâinile. Trash zâmbi stins. Se decise s-o şteargă mai târziu, după ce pe micuţul monstru l-ar fi furat somnul. Se săturase până peste cap. Cât despre cele zise de The Kid la adresa preotului negru... temerile lui Trashcan Man erau atât de năprasnice, încât nici măcar nu reuşeau să prindă o formă limpede. A spune lucruri de felul acesta, chiar şi în glumă, era ca şi cum te-ai fi căcat în altarul unei biserici sau ca şi cum ai fi stat cu faţa spre cer în plină furtună şi te-ai fi rugat să te lovească trăsnetul.

Dar cel mai rău era că, din câte-şi dădea el seama, The Kid nu glumise.

Trashcan Man nu avea intenţia să urce pe şosele de munte cu serpentine în ac de păr cu piticul ăsta nebun, care bea toată ziua (şi toată noaptea, aparent) şi care vorbea despre supunerea Omului Întunecat şi preluarea puterii.

Între timp, The Kid golise două beri în două minute, strivise cutiile şi le aruncase indiferent într-unul din paturile identice din cameră. Contemplă morocănos televizorul RCA Chromacolor, cu o altă cutie de Coors în mâna stângă şi cu revolverul calibru 45, de care se servise ca să deschidă uşa, în dreapta.

― Dacă nu-i electricitate, nu-i nici televizor, futu-i, zise el. Pe măsură ce se îmbăta, accentul lui din sud devenea tot mai pronunţat şi mai greu inteligibil. M-apucă toţi dracii. Pă d-o parte, mă bucur c-am scăpat de toţi găozarii, dar unde mă-sa e HBO? Unde-s meciurile alea dă lupte? Unde-i Playboy Channel? După ăsta mă dădeam în vânt, Trashy. Dă fapt, n-arătau tipi care să morfolească pă bune la chestia aia cu păr sau să dea la buci, mă-nţelegi, da' câteva dân individele-alea aveau picioare până la gât, pricepi ce vreau să-ţi zic?

― Sigur că da.

― Eşti nemaipomenit. Nu-mi spune nimic, stai că-ţi spun io.

The Kid se holbă la aparatul mort.

― Pizdă bleagă, spuse el şi trase în televizor

Tubul cinescopic făcu implozie, însoţită de o bubuitură seacă. Cioburile se răspândiră pe mochetă. Trashcan Man îşi ridică braţul, ca să-şi ferească ochii, iar berea din cutie gâlgâi pe ţesătura din nailon verde.

― Ia tă uită, sulă moartă ce eşti! exclamă The Kid.

Din tonul lui se ghicea cât este de indignat. Îşi îndreptă brusc arma spre Trash, căruia gura ţevii i se păru mare şi neagră ca un coş de vapor. Trashcan simţi că amorţeşte de la brâu în jos. Îi trecu prin minte că poate s-a pişat pe el, dar nu avea cum să fie sigur.

― O să-ţi crăp capu' pă chestia asta, îl ameninţă The Kid. Ai vărsat berea. N-aş face-o dac-ar fi orş'care altă marcă, dar ai risipit nişte Coors. Io mă dau în vânt dă nemaipomenit după Coors, poate nu vrei să mă crezi!

― Cum de nu, şopti Trashcan.

― Şi tu crezi că acum mai face careva Coors, Trash? Crezi că mai există şansa asta, futu-i?

― Nu, îngăimă Trashcan. Presupun că nu.

― Păi să ştii c-ai dreptate. E o specie pe cale dă dispariţie, mă!

Ridică încet arma. Trashcan Man fu sigur, absolut sigur că i-a bătut ceasul. Atunci The Kid îşi coborî arma... Încet. Pe figura lui nu se citea absolut nimic. Trashcan îşi zise că expresia lui indica un proces profund de gândire.

― Uite care-i treaba, Trash. Mai primeşti încă o cutie şi o frigi. Dacă eşti în stare s-o frigi pă toată, nu te trimit pă lumea ailaltă. Ei, ce părere ai?

― Adică... cum s-o frig?

― Doamne, băiete, chiar atât dă idiot eşti!? Adică să bei toată cutia dintr-o dată, asta înseamnă s-o frigi! Dă unde mă-ta vii tu, mă, din Africa? Să nu mă faci să ţi-o trag, Trashy. Dacă-i musai, te împuşc drept în ochi. Magazia e plină de dum-dumuri. Te fac praştie. O să fii hrană rece pentru gândacii din magherniţa asta.

Făcu un gest cu revolverul, ţintuindu-l pe Trash cu ochii lui roşii. Pe buza de sus rămăsese un strop de spumă din bere.

Trashcan se duse la cutia din carton, îşi alese o bere şi-i deschise capacul.

― Dă-i drumu'. Pân' la ultimu' strop. Şi dacă o borăşti, dai imediat în primire.

Trashcan Man ridică berea cu fundul în sus. Lichidul începu să gâlgâie. Înghiţi convulsiv, iar mărul lui Adam i se plimba în sus şi-n jos, ca o maimuţă pe băţ. După ce goli cutia, o lăsă să-i cadă printre picioare, se luptă aparent la nesfârşit cu burta, câştigându-şi dreptul la viaţă cu un râgâit lung şi răsunător. The Kid îşi lăsă pe spate capul lui mititel şi se prăpădi de râs. Trash se clătină pe picioare, zâmbind strâmb. Nu mai era puţin ameţit, ci de-a dreptul beat.

The Kid îşi puse arma în toc.

― Okay, n-a fost rău deloc, Trashcan Man. Deloc rău, futu-i.

The Kid îşi vedea de băut. Cutiile strivite se adunau pe pat. Trash ţinea o cutie de Coors între genunchi, din care sorbea ori de câte ori i se părea că este privit dezaprobator. The Kid continua să mormăie, cu vocea tot mai scăzută şi cu accent tot mai pronunţat, pe măsură ce se adunau cutiile goale. Vorbea despre locurile pe care le vizitase. Despre cursele pe care le câştigase. Despre un transport de droguri pe care-l trecuse peste graniţă, din Mexic, într-un camion pentru spălătorie, cu un motor imens sub capotă. Periculoasă marfă, explică el. Toate drogurile erau o porcărie. El însuşi nu se atinsese vreodată de drăcia asta, dar, băi băiete, după ce cărai câteva încărcături din astea, puteai să te ştergi la cur cu foiţă de aur. Într-un târziu începu să moţăie, ochii mici şi roşii i se închideau pentru perioade din ce în ce mai lungi, pentru ca apoi să se deschidă, în silă, doar pe jumătate.

― Pun io mâna pă el, Trashy, murmură The Kid. Ajung acolo, văd care-i situaţia şi-l pup în cur până mă lămuresc. Încă nu s-a născut ăla să-i dea ordine lui The Kid. Absolut nimeni, futu-i. Nu durează mult. Io nu las treaba făcută pă jumate. Dacă mă apuc d-o treabă, o duc până la capăt. Ăsta-i stilu' meu. Nu ştiu nici cine e, nici dă unde vine şi cum naiba poa' să ne transmită idei la cutiuţe, da' o să-l ― un căscat uriaş ― dau afară dân oraş. Îi vin dă hac. Îl trimit pă lumea ailaltă. Ţine-aproape, Crash, sau cine mă-ta oi fi tu.

Se prăvăli încet pe spate, în pat. Cutia cu bere, de-abia deschisă, îi căzu din mână. Pe mochetă apăru încă o pată de Coors. Lada se terminase şi, după socoteala lui Trashcan, The Kid golise singur douăzeci şi patru de cutii. Trashcan Man nu înţelegea cum putea să toarne un omuleţ atâta bere în el, în schimb ştia prea bine că venise timpul s-o ia din loc. Dar nu era suficient să ştie; se simţea beat, slăbit şi bolnav. Nu-şi mai dorea decât să doarmă puţin. Era vreun rău în asta? The Kid avea să doarmă buştean toată noaptea, ba poate şi mâine dimineaţă, până spre prânz. Îi rămânea şi lui destul timp să tragă un pui de somn.

Prin urmare, se duse în camera vecină (mergând în vârful picioarelor, cu toate că The Kid părea în stare de comă) şi închise uşa de acces cât putu mai bine ― adică doar aproximativ. Gloanţele o deformaseră, oarecum. Pe măsuţa de toaletă era un ceas deşteptător mecanic. Trash îl întoarse şi-l potrivi la miezul nopţii, de vreme ce nu ştia (şi nu-i păsa) cât era ora de fapt, după care-l puse să sune la ora 5. Se întinse pe unul dintre paturile identice, fără ca măcar să-şi scoată pantofii. Peste cinci minute, dormea profund.

Se trezi mai târziu, în mormântul întunecat al dimineţii, înconjurat de o puternică duhoare de bere şi de vărsătură. În pat, alături de el, se afla ceva fierbinte, calm şi încolăcit. În panica primei clipe, îşi închipui că o nevăstuică venise, nu se ştie cum, din visul său din Nebraska şi se strecurase în realitate. Lăsă să-i scape un mic geamăt, ca un scâncet, când îşi dădu seama că animalul de lângă el, altfel nu prea dezvoltat, era prea mare ca să fie o nevăstuică. Îl durea capul de la bere, iar tâmplele-i zvâcneau nemilos.

― Apucă-mă, îi şopti The Kid în întuneric.

Trashcan îşi simţi mâna prinsă şi condusă spre un obiect cilindric şi tare, care pulsa ca o vietate.

― Fă-mi laba. Haide, rezolvă-mă, doar ştii ce ai de făcut, mi-am dat seama dă când te-am văzut. Haide, labagiu nenorocit, rezolvă-mă odată.

Trashcan Man se pricepea la operaţiunea asta. Din multe puncte de vedere, era o uşurare. Ştia din lungile nopţi petrecute la pârnaie. Se zicea că ar fi un lucru rău, pe care-l practică perverşii, dar ceea ce făceau ei era mai bine decât ce făceau alţii, care-şi pierdeau nopţile ascuţind cozi de linguri, sau care zăceau pur şi simplu pe paturi, îşi trosneau încheieturile, se holbau la tine şi rânjeau.

The Kid îi dăduse lui Trashcan o treabă la care era iscusit. Prinse lucrul acela în mână şi începu. După ce termina, The Kid avea să adoarmă la loc. Atunci îşi lua şi el tălpăşiţa.

The Kid începuse să respire precipitat şi să-şi mişte coapsele în ritm cu mângâierile lui Trashcan. Trash nici nu-şi dădu seama la început că The Kid îi desfăcea în acelaşi timp cureaua şi-i dădea jos jeanşii şi izmenele până la genunchi. Îl lăsă să facă ce voia. Nu contează dacă The Kid are chef să i-o tragă. Lui Trash i se mai întâmplase şi asta. Nu mureai din atâta lucru, nici otrăvitor nu era.

Apoi simţi că îngheaţă. Nu, ceea ce simţea el apăsându-i pe anus nu era carne, ci oţel rece.

Un gând îl străfulgeră.

― Nu, şopti el.

Ochii i se căscară de groază în bezna din jur. Acum reuşea să distingă vag faţa păpuşii ucigaşe în oglindă, aplecându-se asupra umărului său cu părul căzut în ochii roşii.

― Ba da, îi răspunse The Kid, tot în şoaptă. Şi nu care cumva să slăbeşti mişcarea, Trashy. Să n-o slăbeşti deloc. Dacă nu, s-ar putea să apăs trăgaciul. Îţi fac cura' arşice. Sunt gloanţe dum-dum, Trashy, sper că m-ai înţeles!

Scâncind, Trashcan îşi reîncepu dezmierdările. Scâncetele i se transformară în mici gemete de durere, pe măsură ce ţeava calibru 45 pătrundea încet în el, rotindu-se, îmboldindu-l şi rupându-i carnea. Oare era posibil să-l excite? Ba da, chiar asta se întâmpla.

În cele din urmă, bănui şi The Kid freamătul lui.

― Îţi cam place, este? gâfâi The Kid. Ştiam io c-aşa o să se-ntâmple, sac de căcat ce eşti. Îţi place s-o iei în cur, nu? Spune da, că dacă nu, o să te trezeşti drept în iad.

― Da, bâigui Trashcan Man.

― Vrei să te-ajut?

Nu dorea. Indiferent cât era de excitat, nu dorea. Însă învăţase că se cuvine să nu se dezvăluie.

― Da.

― N-aş pune mâna pă sula ta nici dac-ar fi dân diamant. Freacă-te singur. Dă ce crezi că ţi-a dat Dumnezeu două mâini?

Cât timp a trecut? Poate Domnul să fi ştiut; Trashcan Man în nici un caz. Un minut, o oră, un mileniu ― ce importanţă mai avea? Era convins că, o dată cu orgasmul lui The Kid, avea să simtă simultan două lucruri: jetul fierbinte al spermei micuţului monstru la el pe burtă şi trecerea fulgerătoare a glonţului dum-dum prin maţe. Cea din urmă clismă.

Apoi coapsele lui The Kid înţepeniră şi penisul începu să ejaculeze în mâna lui Trashcan Man. Suprafaţa pumnului deveni lunecoasă, ca o mănuşă din cauciuc. După o clipă, pistolul fu îndepărtat. Lacrimi tăcute de uşurare începură să i se scurgă pe obraji. Nu-i era teamă să moară, cel puţin nu în slujba Omului Întunecat, dar nu voia să-şi găsească sfârşitul în camera asta împuţită de hotel, de mâna unui psihopat. Nu înainte de a apuca să vadă Cibola. S-ar fi rugat lui Dumnezeu, dar ştia instinctiv că El nu şi-ar fi aplecat urechea la cei care-şi arătaseră supunerea faţă de celălalt. În definitiv, făcuse oare Dumnezeu ceva spre binele lui Trashcan Man? Sau pentru Donald Merwin Elbert, dacă-i vorba?

În tăcerea întreruptă doar de respiraţii, vocea lui The Kid se înălţă într-un soi de incantaţie falsă şi spartă, pe măsură ce se lăsa furat de somn:

Io şi prietenii mei ne-am făcut o faimă dă nemaipomenit... da, da, băieţii duri ne cunosc şi ne lasă-n pace...

Se puse pe sforăit.

Acum am să plec, îi trecu prin gând lui Trashcan Man, dar se temu că foiala îl va trezi din somn pe tovarăşul lui. O iau din loc imediat ce sunt sigur că doarme de-a binelea. Cinci minute. Nu e nevoie de mai mult.

Dar nimeni nu cunoaşte cât durează cinci minute în întuneric; se poate afirma, fără teama de a greşi, că, în beznă, nici nu există cinci minute. Aşteptă. Se lăsă furat de moţăială, fără veste. Nu peste mult alunecase pe toboganul somnului.

Se afla pe un drum cufundat în penumbre, la mare altitudine. Ai fi zis că poţi atinge stelele cu mâna, că le poţi culege şi pune într-un borcan, ca pe licurici. Era ger amar şi întuneric, întrezărea cu greu feţele golaşe ale stâncilor printre care fusese tăiată şoseaua în luciul îngheţat al stelelor.

Ceva se apropia de el.

Şi atunci vocea lui, venind de nicăieri, venind de peste tot: Am să-ţi trimit un semn, în munţi. Am să-ţi fac dovada puterilor mele. Am să-ţi arăt ce li se întâmplă celor ce vor să mi se pună împotrivă. Aşteaptă. Fii treaz.

Ochi roşii începură să se caşte în întuneric: ca şi cum cineva ar fi adus zeci de lanterne de avertizare cu huse pe ele şi acum îndepărta husele, două câte două. Erau într-adevăr ochi, care îl înconjuraseră pe Trashcan Man într-un cerc. La început crezu că sunt ochi de nevăstuică, dar când cercul se strânse în jurul lui văzu că erau ai unor lupi cenuşii, din cei mari, de munte, cu urechile ciulite şi cu bale picurându-le din boturile negre.

Îi era teamă.

Ei nu te caută pe tine, bunul şi credinciosul meu slujitor. Vezi?

Fiarele dispărură. Lupii cenuşii de pădure, cu respiraţia lor grea, dispăruseră ca şi cum n-ar fi fost.

Fii treaz, spuse vocea.

Aşteaptă, spuse vocea.

Visul se sfârşi şi se trezi. Soarele se revărsa prin fereastra camerei de motel. The Kid stătea în faţa ei, aparent neatins de urmările chefului cu produsul de acum defunctei Adolph Coors Company din noaptea trecută. Îşi coafase iarăşi părul în obişnuitele volute şi învolburări, iar acum îşi admira imaginea reflectată în sticlă. Haina din piele şi-o atârnase de spătarul scaunului. Picioruşele de iepure se bălăbăneau de curea, ca nişte mici cadavre spânzurate.

― Bă, sac de puroi! Gândeam că trebuie să te ung iar la mână ca să te trezeşti. Haide, avem o zi măreaţă înaintea noastră. Astăzi o să se-ntâmple o groază de chestii, n-am dreptate?

― Să ştii că ai, făcu Trashcan Man, cu un zâmbet straniu.

În seara de 5 august, când Trashcan Man se dezmetici din somn, se afla încă pe masa de şaisprezece-douăzeci şi unu din cazinoul lui MGM Grand Hotel. Înaintea lui stătea, pe scaunul pus cu speteaza în faţă, un tânăr cu părul lins, blond ca paiul, şi ochelari de soare cu oglindă. Primul lucru remarcat de Trash fu piatra de la gâtul lui, atârnând în decolteul cămăşii sport, descheiate. Neagră, cu o fisură roşie în centru. Ca un ochi de lup în noapte.

Încercă să spună că-i era sete, dar nu reuşi să scoată din el decât un sunet jalnic.

― Ai stat prea mult la soare, cred, începu Lloyd Henreid.

― Tu eşti el! şopti Trash. Tu eşti...

― Barosanul? Nu, nu sunt eu. Flagg e plecat la LA. Dar ştie că eşti aici. Am discutat cu el prin radio, astăzi după-amiază.

― Şi se întoarce?

― Cum, doar ca să te vadă pe tine? Pe naiba! Vine şi el, la momentul cuvenit. Tu şi cu mine, băiete, suntem doar nişte persoane neînsemnate. Vine şi el, la momentul cuvenit. Şi repetă întrebarea pe care i-o pusese de dimineaţă bărbatului înalt, nu la multă vreme după ce apăruse Trashcan Man: ţii neapărat să dai cu ochii de el?

― Da... nu... habar n-am.

― Păi, indiferent cum va fi atunci, de văzut ai să-l vezi.

― Mi-e sete...

― Sigur că da. Poftim.

Îi întinse un termos mare, plin de Kool-Aid de cireşe. Trashcan îl goli dintr-o dată, apoi se aplecă într-o parte, ţinându-se de pântece şi gemând. După ce-i trecură crampele, îl privi pe Lloyd cu mulţumire tâmpă.

― Crezi c-ai vrea să mănânci ceva?

― Da, cred că da.

Lloyd se întoarse spre un tip care aştepta în picioare. Omul învârtea alene o roată de ruletă, apoi arunca bila mică şi albă, care sărea cu zgomot.

― Roger, du-te şi zi-i lui Whitney sau lui Stephanie-Ann să pregătească omului ăsta nişte cartofi prăjiţi cu doi hamburgeri. Ei, fir-ar să fie, ce-mi trece prin minte? O să umple tot locul de borâtură. Supă. Adu-i nişte supă. E-n regulă?

― Orice, se arătă Trash recunoscător.

― Avem un tip aici, îi explică Lloyd, Whitney Horgan îl cheamă, a fost măcelar de meserie. E un sac de rahat, gras, şi cu gura mare, dar găteşte nemaipomenit! Isuse! Au aici tot ce le trebuie. Frigiderele încă mai funcţionau când ne-am mutat noi şi cămările sunt pline. Al dracului Vegas! Ai văzut de când eşti tu un loc mai minunat decât ăsta?

― Nu, recunoscu Trash. Deşi nu ştia nici măcar cum îl cheamă pe tip, îi plăcea deja de el. Asta-i Cibola.

― Cum ai zis?

― Cibola. Cetatea pe care mulţi o caută.

― Mda, nu puţini au ţinut morţiş să ajungă aici de când se ştiu, dar cei mai mulţi pleacă cu coada între picioare şi le pare rău că au găsit-o. Foarte bine, îi zici cum vrei tu, prietene... se vede că ai fost la un pas să ţi se frigă creierii pe drum. Cum te cheamă?

― Trashcan Man.

Lloyd nu lăsă să se vadă că l-ar considera un nume straniu.

― Cu aşa o poreclă, pun pariu că ai fost motociclist. Îi întinse mâna. Vârfurile degetelor sale purtau încă urmele slabe din vremea când stătuse în puşcăria din Phoenix şi fusese la un pas să moară de inaniţie. Eu sunt Lloyd Henreid. Mă bucur să te cunosc, Trash. Bun venit la bordul minunatei noastre nave.

Trashcan Man îi strânse mâna, luptându-se să nu izbucnească în lacrimi de recunoştinţă. Din câte-şi aducea el aminte, era pentru prima oară în viaţa lui când cineva îi întindea mâna. Se afla aici. Fusese acceptat. În sfârşit se vedea inclus în ceva coerent. Ar fi fost în stare să meargă încă pe-atât prin deşert, şi-ar fi ars şi celălalt braţ şi ambele picioare, pe deasupra, doar pentru un moment ca acesta.

― Mulţumesc, murmură el. Îţi mulţumesc, domnule Henreid.

― Ce-i cu prostia asta, frate?... dacă nu-mi spui Lloyd, va trebui să aruncăm supa.

― Lloyd, atunci. Îţi mulţumesc, Lloyd.

― Sună mai bine. După ce mănânci, te duc la etaj şi te pun într-o cameră, doar a ta. Mâine o să-ţi dăm ceva de lucru. Barosanul are un plan al lui special cu tine, cred, dar până atunci ai altele de făcut. Am reuşit să punem iarăşi în funcţiune multe, dar mai avem destule de pus pe roate. Există o echipă la Barajul Boulder, care încearcă să aducă centrala la cota normală de curent. Alt grup lucrează la aprovizionarea cu apă. Am trimis pe teren nişte echipe de pionieri, aducem aici câte şase sau opt oameni pe zi, dar deocamdată nu te interesează amănuntele. Mi se pare că te-a bătut soarele cât să-ţi ajungă o lună.

― Mi-e teamă că aşa este, spuse Trashcan Man cu un zâmbet moale. Ar fi fost în stare să-şi dea şi viaţa pentru Lloyd Henreid. Adunându-şi întreg curajul, arătă spre piatra din scobitura gâtului lui Lloyd.

― Asta...

― Mda, noi, ăştia, care suntem un soi de şefi, le purtăm cu toţii. E ideea lui. E din gagat. De fapt, nici nu este o piatră, ştii? Mai degrabă o bulă de ţiţei.

― Vreau să zic... lumina roşie. Ochiul.

― Ei, şi ţie ţi se pare că seamănă? E o fisură, de fapt. Cadou special din partea lui. Nu sunt cel mai deştept băiat al lui, nici măcar cel mai inteligent din bătrânu' Lost Wages, nici pe departe. Dar eu sunt... rahat, cred că s-ar putea zice că sunt favoritul lui. Îl cercetă atent pe Trash. Poate că şi tu, cine ştie? Eu nu, poţi să fii sigur. Flagg e un om foarte discret. În orice caz, noi am auzit despre tine. Adică eu şi cu Whitney. În mod normal, procedura e cu totul alta. Vin prea mulţi ca să faci o primire deosebită fiecăruia. Continuă, după o pauză: Deşi bănuiesc că ar putea, dac-ar ţine morţiş. Cred că el ar putea să aibă grijă de fiecare în parte.

Trashcan Man făcu din cap.

― E-n stare să facă vrăji, continuă Lloyd, cu voce puţin răguşită. Am văzut cu ochii mei. Nu mi-ar conveni deloc să fiu în cealaltă tabără.

― Da, răspunse Trashcan, cutremurând-se. Am fost martor la ce i s-a întâmplat lui The Kid.

― Nu ştiu despre ce vorbeşti.

― Tipul cu care am mers până am ajuns în munţi. Nu vreau să discut despre asta.

― Foarte bine. Uite, vine supa ta. Whitney a pregătit şi un burger, până la urmă. O să vezi ce-o să-ţi mai placă. Face nişte burgeri minunaţi, dar te rog să nu verşi, okay?

― Okay.

― Trebuie să mă ocup de-ale mele. Dacă m-ar vedea acum prietenul meu, Poke, nu i-ar veni să creadă. Alerg în toate părţile, ca o albină. Ne vedem mai încolo.

― Sigur că da, spuse Trashcan, apoi adăugă, aproape timid: Mulţumesc. Îţi mulţumesc pentru toate.

― N-ai de ce să-mi mulţumeşti mie, îi răspunse Lloyd amical. Lui trebuie să-i mulţumeşti.

― Chiar aşa şi fac. În fiecare seară.

Dar constată că vorbea singur. Lloyd străbătuse deja jumătate din holul recepţiei, discutând cu bărbatul care-i adusese supa şi hamburgerul. Trashcan Man îi urmări cu drag până ce dispărură din raza lui vizuală şi de-abia apoi începu să mănânce, înfulecând cu lăcomie până ce aproape terminase. Totul ar fi fost în regulă, dacă nu s-ar fi uitat în fundul bolului de supă. Era supă de roşii şi avea culoarea sângelui.

Împinse bolul deoparte, simţind că pofta îi trecuse cu totul. Îi venea uşor să-i spună lui Lloyd Henreid că nu dorea să vorbească despre The Kid, în schimb nu-i era deloc simplu să evite să se gândească la cele petrecute.

Se apropie de roata ruletei, sorbind din paharul de lapte ce-i fusese adus o dată cu mâncarea. Împinse uşor platanul şi lăsă să cadă bila albă. Aceasta se roti jur-împrejurul marginii, apoi ajunse pe şanţurile de dedesubt şi se zbătu dezordonat. Se gândea la The Kid. Se întreba dacă avea să se arate careva şi să-i spună unde era camera lui. Se gândea la The Kid. Se întreba dacă bila avea să se oprească pe un număr roşu sau pe unul negru... dar în primul şi în primul rând se gândea la The Kid. Bila rămase în cele din urmă definitiv fixată într-unul dintre spaţii. Roata se opri. Bila se afla sub dublul zero verde.

Potul revenea casei.

Porniră din Golden spre vest pe o vreme senină şi caldă, urmând Interstate 70 direct în Rockies; The Kid renunţase la Coors, preferând de astă dată o sticlă de whisky Rebel Yell. Alte două sticle îşi aşteptau rândul aşezate între ei, în spaţiul de lângă schimbătorul de viteze, grijuliu împachetate în cutii goale de lapte, ca să nu se rostogolească şi să se spargă. The Kid sorbea din când în când din sticlă, apoi spăla whiskyul cu o înghiţitură de Pepsi-Cola, după care urla Fir-aş al naibii! sau ahoi! sau sex-machine! cât îl ţinea gura. Făcu de mai multe ori observaţia că ar fi fost în stare să bea Rebel Yell până se pişa pe el şi-l întrebă pe Trashcan Man dacă îl crede. Pierit de frică şi încă mahmur din pricina celor trei beri băute cu o seară în urmă, Trashcan Man îi dădea toate asigurările posibile.

Nici măcar The Kid nu era în stare să gonească cu o sută la oră pe drumurile acestea. O lăsă la doar optzeci şi mormăi ceva despre munţii ăştia nenorociţi. Apoi se lumină la faţă.

― Da' ajungem noi în Utah şi-n Nevada şi recuperăm ce-am pierdut aici, Trashy. Pă teren drept, scumpa asta merge cu o sută şaizeci. Poate că nu mă crezi!

― Păi să ştii că-i o maşină nemaipomenită, îi răspunse Trashcan cu zâmbetul lui de câine bolnav.

― Pă bune.

Trase un gât de Rebel Yell. Se clăti cu o gură de Pepsi. Urlă ahoi! cât îl ţineau rărunchii.

Trash se holba strâmb la peisajul ce-i fugea înaintea ochilor, scăldat în soarele dimineţii. Şoseaua fusese săpată direct în coasta muntoasă şi străbăteau porţiuni închise între stânci uriaşe. Identice cu cele pe care le văzuse în visul de azi-noapte. După ce se va lăsa întunericul, aveau oare să se deschidă iarăşi ochii aceia roşii?

Se cutremură.

Nu peste mult timp, constată că viteza scăzuse de la optzeci la şaizeci. Apoi la patruzeci. Aproape în şoaptă, The Kid înjura monoton, dar cumplit. Maşina sport se strecura cu greu prin traficul tot mai dens, format din maşini încremenite.

― Ce mă-sa mai e şi asta? izbucni The Kid cu furie. Ce mă-sa a fost în capu' lor? S-au hotărât cu toţii să moară la trei mii de metri? Hei, băi, idioţilor, daţi-vă la o parte! M-aţi auzit? Daţi-vă dracu' din calea mea!

Trashcan Man se făcu mic.

Trecură de o curbă şi se treziră în faţă cu o teribilă grămadă de fiare formată din epavele a patru maşini, care blocau total benzile lui 1-70 pe direcţia lor de mers. Un mort acoperit de glazura neregulată şi crăpată a unei cruste de sânge de mult uscate zăcea cu faţa în jos în mijlocul asfaltului. Lângă el se afla o păpuşă Chatty Cathy ruptă. Pe partea stângă a accidentului, calea era blocată de o balustradă din oţel cu stâlpi înalţi de şase picioare. Pe dreapta, povârnişul cobora abrupt, pierzându-se printre neguri.

The Kid mai înghiţi nişte Rebel Yell şi îndreptă cupeul spre prăpastie.

― Ţin-te bine, Trashy, îi şopti el, ocolim pă aici.

― Dar nu e suficient spaţiu, îi răspunse Trashcan Man răguşit, cu senzaţia că i se înţepenise o pilă din fier în gâtlej.

― Ba da, exact cât este nevoie.

Ochii lui The Kid străluceau. Scoase maşina din şosea. Roţile din dreapta stârneau deja ţărâna de la marginea drumului.

― Pe mine să nu contezi, spuse Trashcan Man grăbit, apucând mânerul portierei.

― Rămâi la locul tău, altfel te pupă mă-ta rece.

Trash se întoarse şi se trezi cu ţeava revolverului de calibru 45 sub nas. The Kid chicotea nervos.

Trashcan Man se lipi cu spatele de scaun. Încercă să închidă ochii, dar fără succes. Pe partea lui, dispărură şi ultimii zece centimetri până la marginea prăpastiei. Acum nu mai avea înaintea lui decât priveliştea largă asupra pinilor albastru-cenuşii şi imensele stânci prăbuşite. Îşi imagina anvelopele Wide Oval ale cupeului la cinci centimetri de hău... acum doar la doi...

― Încă un centimetru, fredona The Kid, cu ochii holbaţi şi rânjind cu gura până la urechi. Pe fruntea lui palidă, de păpuşă, apăruseră picături de transpiraţie perfect conturate. Un centimetru... un singur... centimetru.

Totul se sfârşi fulgerător. Trashcan Man simţi partea din spate a maşinii derapând şi căzând brusc. Auzi căderea unei cascade, mai întâi de pietricele, apoi de bolovani din cei mari. Trase un ţipăt. The Kid înjură oribil, trecu în viteza întâi şi apăsă acceleraţia până la podea. Dinspre stânga, unde se strecurau pe lângă epava răsturnată a unui microbuz VW, veni scrâşnetul de metal frecat pe metal.

Zboară! strigă The Kid. Ca o pasăre, fir-ar târtiţa ta să fie! Zboară! Zboară, fir-ai alvrisită!

Roţile din spate ale maşinii sport se rotiră dement. O clipă, căderea în gol păru iminentă. Apoi cupeul se smuci înainte, se săltă cu greu şi se treziră pe şosea, de cealaltă parte a stavilei, lăsând în urma lor un strat subţire de cauciuc.

Ţi-am zis io că izbutim! strigă The Kid triumfător. Futu-i! Este c-am reuşit? Nu ţi-am zis eu ţie, Trashy, fir-ar mă-ta a dracu'?

Am reuşit, îi răspunse Trashcan Man în şoaptă.

Tremura din toate încheieturile. Nu reuşea cu nici un chip să se controleze. Apoi, pentru a doua oară de când îl întâlnise pe The Kid, pronunţă, fără să-şi dea seama, singurul lucru în stare să-i salveze viaţa pentru că, dacă n-ar fi avut inspiraţia să reacţioneze astfel, este sigur că The Kid l-ar fi curăţat, sărbătorindu-şi reuşita în felul lui ciudat:

― Ai fost nemaipomenit, champ.

Nu se mai adresase nimănui cu apelativul "champ", de când era el.

― Ei... nici chiar aşa, îi replică The Kid, cu un aer de superioritate. Ezistă cel puţin încă doi băieţi în ţara asta în stare d-aşa ceva. Sper că mă crezi, nu?

― Daca zici tu aşa, Kid.

― Să nu-mi zici nimic, iubitule, lasă-mă să-ţi spun io. Gata, la drum. Azi mâncăm nori.

Dar n-au înaintat prea mult. După nici cincisprezece minute, cupeul lui The Kid se opri din nou, cam la trei mii de kilometri de unde pornise, adică de la Shrevcnsport, Louisiana.

― Să nu-ţi crezi ochilor, comentă The Kid. Pur şi simplu... băga-mi-aş... aşa ceva NU SE POATE!

Deschise portiera şi sări afară, ţinând încă în mâna stângă sticla de Rebel Yell, în care mai rămăsese un sfert.

― DĂ-TE DIN CALEA MEA! urlă The Kid, agitându-se în toate părţile pe cizmele lui cu tocuri grotesc de înalte ― o minusculă forţă distructivă a naturii, ca o furtună într-un pahar de apă. DĂ-TE LA O PARTE DIN DRUM, NENOROCIŢILOR, SUNTEŢI MORŢI, LOCUL VOSTRU ESTE LA CIMITIR, N-AVEŢI CE CĂUTA ÎN CALEA MEA!

Azvârli sticla de whisky, care se răsuci în aer, risipind stropi de culoarea chihlimbarului. Apoi se izbi de un Porsche vechi şi se sfărâmă într-o mie de cioburi. The Kid amuţi, gâfâind şi clătinându-se uşor pe picioare,

De această dată nu mai era vorba de un simplu blocaj format din patru maşini, ci de o insurmontabilă problemă de trafic. Benzile pe direcţia răsăriteană erau separate de cele către vest de o fâşie lată cam de zece iarzi, pe care creştea iarbă, şi cupeul ar fi reuşit probabil să treacă de pe un sens pe celălalt, însă situaţia se prezenta identic pe ambele direcţii: pe cele patru benzi marcate se aglomeraseră şase şiruri nesfârşite de maşini, bară în bară şi portieră lângă portieră. Şi culoarele de refugiu erau la fel de aglomerate ca şi cele pentru circulaţia normală. Câţiva şoferi încercaseră chiar să se folosească de zona mediană, cu toate că era plină de hârtoape şi denivelări, iar din stratul subţire şi cenuşiu de sol se iţeau pietre ascuţite, ca dinţii unui balaur. Poate doar nişte maşini de teren înalte, cu transmisie integrală, ar fi reuşit să răzbată pe acolo, dar Trashean nu vedea pe fâşia dintre sensuri decât un vast cimitir de conserve de Detroit lovite, răsturnate şi îndoite. Ai fi zis că şoferii fuseseră cuprinşi de o nebunie în masă şi se hotărâseră deodată să organizeze o cursă apocaliptică şi distrugătoare sau o petrecere de demenţi chiar aici, în zona înaltă a lui 1-70. Sus, pe Colorado Mountain e-un mister, plouă Chevyuri din cer, îi trecu prin minte lui Trashean Man. Reuşi să-şi acopere gura la timp, înainte de a chicoti. Dacă The Kid îl auzea cumva râzând în clipa asta, putea să-şi ia adio de la viaţă.

The Kid se întoarse călcând cu paşi mari, în cizmele înalte. Sub părul lucios, coafat cu grijă, figura lui te ducea cu gândul la un vasilisc. Ochii îi ieşeau din cap de furie.

― Nu-mi las aici afurisita asta de maşină. M-ai auzit? Nici vorbă. N-o las aici. Pun-te pe drum, Trashy. Du-te şi cercetează până unde mă-sa se întinde blocajul ăsta. Poate că s-a pus un camion de-a curmezişul, nu ştiu. De ocolit, nu putem. Aici nu mai există şanţ. Ne-am rostogoli în prăpastie. Dar dacă nu e decât un camion, mă doare-n cur. O să sar peste curvele astea una câte una şi le împing peste margine. Sunt în stare, sper că mă crezi. Hai, întinde-o, băiete.

Trash nu mai stătu pe gânduri. Porni la drum, strecurându-se cu grijă printre maşini. Era pregătit să se aplece şi s-o rupă la fugă, dacă The Kid începea să tragă. Dar acesta se abţinu. După ce străbătuse o distanţă suficientă ca să se simtă în siguranţă (adică se afla dincolo de bătaia pistolului), se căţără pe un camion cisternă şi privi în urmă. The Kid, miniaturalul nemernic diabolic, redus acum cu adevărat la dimensiuni de păpuşă din cauza distanţei de mai multe sute de metri, stătea sprijinit de portiera maşinii sport şi trăgea din sticlă. Lui Trashcan Man îi trecu prin gând să-i facă semn, apoi, precaut, se răzgândi.

Trashcan Man pornise la drum pe la 10.30 dimineaţa. Înainta cu greu ― fiind adesea nevoit să treacă peste capotele şi acoperişurile maşinilor şi camioanelor, atât de mare era aglomeraţia ― şi, când ajunse la primul indicator pe care scria TUNEL ÎNCHIS, se făcuse deja ora 3.15 după-amiază. Străbătuse cam douăzeci de kilometri. Douăzeci de kilometri nu însemna cine ştie ce ― mai ales pentru cineva care traversase o cincime din ţară pe bicicletă ― dar, ţinând cont de obstacole, distanţa era totuşi considerabilă. Ar fi putut să se întoarcă de mult şi să-i spună lui The Kid că era imposibil... asta dacă ar fi avut cea mai mică intenţie să facă cale întoarsă. Bineînţeles că nu avea. Trashcan Man nu prea citise istorie la viaţa lui (după terapia cu elcctro-şocuri, îi venea foarte greu să mai citească), dar nu avea nevoie să ştie că, pe vremuri, regii şi împăraţii îi ucideau de multe ori pe solii veniţi cu veşti proaste, fără să stea pe gânduri. Însă apucase să vadă suficient şi ştia suficient despre The Kid ca să nu-şi mai dorească să dea ochii cu el vreodată.

Se opri să cântărească textul anunţului, zugrăvit în litere negre pe un fond portocaliu, de forma unui diamant. Fusese dat la pământ şi zăcea sub roata a ceea ce părea cel mai vechi Yugo din lume. TUNEL ÎNCHIS. Care tunel? Scrută înaintea lui, cu mâna făcută streaşină, şi i se păru că distinge ceva. Mai merse o sută de metri, căţărându-se peste maşini atunci când era nevoie, şi ajunse în dreptul unei cumplite învălmăşiri de cadavre şi maşini distruse. O parte dintre maşini şi camioane arseseră până la schelet. Multe aparţinuseră armatei. Multe dintre trupuri erau înveşmântate în kaki. Dincolo de scena bătăliei ― Trash era convins că despre asta era vorba ― începea iarăşi o porţiune de trafic dens. Ceva mai încolo, pe ambele sensuri, marea de maşini dispărea în perechea de guri uriaşe: după cum anunţa placa fixată pe stânca goală, aici era intrarea în THE EISENHOWER TUNNEL.

Se apropie cu inima strânsă, neştiind prea bine ce avea de făcut. Găurile gemene forate în stâncă îl intimidau şi, pe măsură ce se apropia, se simţea cuprins de o cumplită groază. Ar fi înţeles acum foarte bine sentimentul lui Larry Underwood faţă de Lincoln Tunnel; în clipa aceea, fără s-o ştie, cei doi deveniseră fraţi de suflet, legaţi de unul şi acelaşi fior.

Principala diferenţă era că, în timp ce trotuarul din Lincoln Tunnel era plasat la înălţime, aici se găsea la nivelul drumului, iar unii şoferi încercaseră să-şi strecoare maşinile pe acolo, urcând cu două roţi peste bordură. Tunelul avea lungimea de două mile. Ca să-l străbată, nu exista altă metodă decât să se prelingă de-a lungul lui, de la o maşină la cealaltă, prin beznă. Traversarea avea să dureze ore întregi.

Trashean Man simţi cum îl apucă pântecăraia.

Rămase în faţa tunelului multă vreme. Cu peste o lună în urmă, Larry Underwood îşi învinsese temerile şi intrase în tunel. După o îndelungată contemplare, Trashean Man se întoarse şi porni spre The Kid, cu umerii căzuţi şi cu un tremur la colţurile gurii. Nu atât lipsa unui spaţiu prin care să poată merge în largul lui şi nici lungimea tunelului (Trash, care nu ieşise din Indiana toată viaţa lui, nu avea habar de lungimea lui Eisenhower Tunnel) au fost cauza renunţării lui. Larry Underwood fusese împins (şi poate controlat) de urma de egoism din el şi de logica simplă a supravieţuirii: New York se afla pe o insulă, şi el trebuia să plece de acolo. Tunelul era calea cea mai simplă. Prin urmare, avea să-l străbată cât mai repede cu putinţă, ca şi cum şi-ar fi ţinut nasul şi ar fi înghiţit repede un medicament, ştiind că avea gust rău. Trashean Man, în schimb, era o biată fiinţă învinsă, obişnuită să accepte loviturile venind atât din partea sorţii, cât şi a firii lui inexplicabile... cu fruntea plecată. Apoi, întâlnirea lui de coşmar cu The Kid îl deprimase şi mai tare şi-i spălase aproape total creierul. Fusese purtat cu viteze destul de mari ca să se îmbolnăvească de nervi. Fusese ameninţat cu moartea dacă nu se dovedea în stare să bea o cutie de bere până la capăt şi apoi să n-o borască. Fusese sodomizat cu ţeava unui pistol. Nu lipsise decât un fir de păr să nu se prăbuşească într-o prăpastie adâncă de trei sute de metri. Şi peste toate astea, mai era el în stare să-şi adune curajul ca să se târască printr-o gaură, săpată chiar prin inima muntelui, unde putea întâlni în întuneric cine ştie ce orori? Nu mai era. Alţii poate erau, însă nu şi Trashcan Man. Iar în ideea lui de a se întoarce exista o anumită logică. Este adevărat, logica unui om învins şi pe jumătate dement, însă nu lipsită de un farmec pervers. El nu se afla pe o insulă. Dacă era nevoie să meargă înapoi tot restul zilei de azi, ba chiar şi mâine, doar ca să descopere un drum care mergea peste munţi şi nu prin ei, avea s-o facă. Adevărat, trebuia să pornească iarăşi în direcţia unde îl lăsase pe The Kid, dar îşi făcea socoteala că acesta se răzgândise şi o luase deja din loc, în ciuda promisiunii. Sau se îmbătase criţă între timp. Sau poate (deşi Trash avea îndoieli serioase că i-ar putea fi hărăzit un asemenea noroc nemaipomenit) îl găsea mort, pur şi simplu, în cel mai rău caz, dacă The Kid se afla încă în acelaşi loc, stând treaz şi aşteptând, Trashcan era în stare să-l pândească până ce se lăsa întunericul şi apoi să se furişeze pe lângă el ca

(o nevăstuică)

un animal mic, oarecare, prin tufişuri. După care îşi va continua calea spre est până ce va întâlni drumul acela.

Ajunse din nou la camionul cisternă din vârful căruia îl văzuse ultima oară pe The Kid şi maşina lui de poveste, reuşind să parcurgă drumul de întoarcere în timp mai scurt. De această dată, nu se urcă până în locul unde silueta lui s-ar fi conturat limpede pe cer, ci se târî de la o maşină la cealaltă în patru labe, încercând să nu facă zgomot. Poate The Kid îşi păstrase atenţia şi vigilenţa. Cu unul ca el, nu ştiai niciodată... Nu avea nici un rost să rişti. Regreta acum că nu luase cu el arma unui soldat, cu toate că nu se folosise niciodată de o puşcă. Se târî mai departe, iar pietricelele de pe drum îi sfâşiau nemilos mâna transformată în gheară. Se făcuse ora 8, iar soarele coborâse dincolo de munţi,

Trashcan se opri în spatele capotei Porscheului în care azvârlise The Kid sticla de băutură şi se înălţă cu grijă. Da, iată cupeul, cu vopseaua lui auriu-metalizată, parbrizul umflat şi aripioara de rechin sfâşiind cerul de culoare vineţie. The Kid zăcea prăbuşit în spatele volanului Day-Glo, cu ochii închişi şi gura căscată. Inima lui Trashcan Man bătea în ritmul unui marş victorios. Beat mort! îi pulsa inima, marcând cele două silabe. Beat mort! Slavă Domnului! Beat mort! Putea să ajungă la treizeci de kilometri depărtare înainte ca The Kid să se trezească din mahmureală.

Cu toate astea, nu-şi slăbi atenţia. Se fofilă de la o maşină la alta ca un gândac traversând suprafaţa nemişcată a unui lac, ocoli cupeul prin stânga şi traversă în grabă spaţiile tot mai mari dintre maşini. Maşina se afla acum în stânga lui, la ora nouă, acum la şapte, acum la şase, chiar în spatele lui. Nu-i mai rămânea decât să se îndepărteze cât mai mult de nebunul...

― Rămâi pe loc, puţă tâmpită ce eşti.

Trash încremeni, sprijinit pe mâini şi pe picioare. Se pişă pe el şi mintea i se dizolvă, transformându-se într-o pasăre neagră, fluturând dement din aripi.

Se întoarse extrem de încet, iar tendoanele gâtului îi scârţâiau ca balamalele uşii unei case bântuite de stafii. Iată-l pe The Kid în toată splendoarea lui, cu o cămaşă răspândind irizaţii de un verde-auriu şi o pereche de pantaloni din catifea reiată decoloraţi de soare. Ţinea câte un revolver în fiecare mână, iar pe faţă i se zugrăvise o cumplită grimasă de ură şi de furie.

― Verificam c-cum e drumu-n partea asta, se auzi Trashcan Man zicând. Să văd dac-că e l-l-liber.

― Păi sigur că da... verificai în patru labe, neisprăvitule. Vezi tu acu' eliberare pe dracu'. Ia saltă-n picioare.

Trashcan reuşi să se ridice şi să-şi menţină echilibrul doar sprijinindu-se de mânerul portierei din dreapta. Ţevile gemene ale revolverelor lui The Kid i se păreau la fel de mari ca şi cele două guri ale lui Eisenhower Tunnel. În clipa aceea, îşi vedea moartea cu ochii. Era mai mult decât conştient de acest fapt. De data asta, nu existau cuvinte potrivite cu ajutorul cărora s-o abată din cale.

Se rugă pe tăcute Omului Întunecat: Te rog... dacă aceasta e voia ta... Îmi dau şi viaţa pentru tine!

Ce se-ntâmpl-acolo? îl interogă The Kid. Un camion răsturnat?

― În faţă e un tunel. Plin ochi. De-asta am venit, ca să-ţi spun. Te rog...

― Un tunel, gemu The Kid. Futu-i mama mă-sii! Se încruntă iarăşi. Nu cumva mă minţi, bă, poponar nenorocit?

Nu! Jur că nu! Pe placă scria că-i Eeesenhoover Tunnel. Cred că aşa era, dar eu nu prea mă descurc la cuvintele mai lungi. Am...

― Tacă-ţi fleanca. Cât e pân-acolo?

― Doisprezece kilometri. Poate chiar mai mult.

The Kid rămase tăcut pentru o clipă şi se uită lung pe şosea, spre vest. Apoi îl fixă pe Trashcan Man cu o privire scânteietoare.

― Adică vrei să-mi vinzi mie că blocajul ăsta e lung de doisprezece kilometri! Căcăcios mincinos ce eşti!

The Kid apăsă uşor pe trăgaciul revolverelor. Trashcan, care nu ştia exact cum funcţionează o armă, ţipă ca o femeie şi-şi duse mâinile la ochi.

Pă bune! ţipă el. Pă bune! Mă jur! Mă jur!

The Kid îl măsură o bună bucată de vreme. În cele din urmă coborî piedicile armelor.

― Am dă gând să te omor, Trashy, îi comunică el, zâmbind. Am dă gând să-ţi curm viaţa aia afurisită. Dar mai întâi mergem până la maşinile alea, pă lângă care ne-am strecurat azi-dimineaţă. Ai să împingi microbuzul în prăpastie. Dup-aia o pornesc înapoi şi găsesc un drum ocolit. Nu-mi las io maşina aici, adăugă nervos. Nu să ezistă una ca asta.

― Te rog să nu mă omori, îi şopti Trashcan. Te implor.

― Dacă eşti în stare să înlături VW-ul în mai puţin dă cinşpe minute, poate că te cruţ. Sper că mă crezi, nu?

― Da, îl asigură Trash.

Dar apucase să se uite adânc în ochii aceia ce licăreau nefiresc şi nu-i dădea crezare defel.

Porniră pe jos spre locul cu pricina, Trashcan Man mergând înaintea lui The Kid, nesigur, ca şi cum ar fi avut picioare din cauciuc. The Kid păşea mărunt şi afectat, haina din piele scârţâind moale la fiecare mişcare. Pe buzele lui de păpuşă se ivise un zâmbet vag, aproape dulce.

Ultimele licăriri ale apusului dispăruseră aproape cu totul înainte ca ei să ajungă la locul unde şoseaua era gâtuită. Microbuzul VW zăcea pe o parte, iar corpurile celor trei sau patru ocupanţi, încâlceala de mâini şi picioare era dificil de distins în lumina scăzută. The Kid trecu dincolo de maşină şi se opri pe marginea şoselei, cercetând locul pe unde se strecuraseră cu zece ore în urmă. Una dintre urmele de cauciuc se mai vedea încă, în schimb cealaltă dispăruse o dată cu o bucată din taluz.

― Nici vorbă, se pronunţă The Kid. Pe-aici nu mai trecem în nici un caz, dacă nu facem puţin loc. Ascultă-mă pe mine, că ştiu.

Lui Trashcan Man îi trecu prin minte, pentru o clipă doar, să se repeadă la partenerul lui şi să încerce să-l împingă în prăpastie. Apoi The Kid se întoarse spre el. Îşi trăsese revolverele şi le ţinea îndreptate spre Trashcan.

― Ia ascultă, Trashy. Te treceau nişte gânduri necurate. Nu-ncerca să mă duci. Citesc în tine ca-ntr-o carte deschisă.

Trashcan scutură din cap, protestând.

― Nu care cumva să faci vreo greşeală cu mine, Trashy. E ultimul lucru din lume pă care să-l încerci. Ia, treci la microbuzu' ăla şi împinge-l! Ai cinşpe minute.

Pe fâşia dintre cele două sensuri era parcat un Austin. The Kid deschise uşa din dreapta a maşinii, aruncă afară cu nepăsare cadavrul umflat al unei adolescente (în primă instanţă smulsese braţul fetei din umăr şi-l aruncase cât colo, cu aerul absent al cuiva care tocmai a terminat de ros un copan de curcan) şi se aşeză pe scaun, rămânând cu picioarele pe asfalt. Gesticulă vesel cu revolverele spre silueta cocârjată şi tremurândă a lui Trashcan Man.

― Timpul trece, amice. Îşi lăsă capul pe spate şi începu să cânte: Hei... iată-l pă Johnny cu puţa-n mână, băiatu' cu un coi a plecat la răz-BOI... aşa, Trashy, băiatule, sulă bleagă ce eşti, pune-ţi spinarea la bătaie, n-au mai rămas dăcât douăşpe minute... iupai-dia, iupai-da, haide, mumie împuţită, bagă osu'...

Trash se propti în microbuz. Îşi încordă picioarele şi împinse. Maşina se clinti poate cu vreo cinci centimetri spre prăpastie. În inima lui, speranţa ― această buruiană de nestârpit a sufletului omenesc ― începuse iarăşi să înflorească. The Kid era iraţional şi impulsiv; Carley Yates şi ceilalţi prieteni ai lui de la crâşma cu biliard i-ar fi hărăzit apelativul de şobolan de latrină. Cu toate acestea, dacă reuşea într-adevăr să înlăture microbuzul şi să facă loc pentru nepreţuitul cupeu al lui The Kid, nebunul avea poate să-i cruţe viaţa.

Poate.

Îşi lăsă fruntea în jos, apucă marginea caroseriei VW-ului şi împinse din răsputeri. Durerea izbucni în braţul lui de curând rănit şi-şi dădu seama că pielea nouă şi fragilă avea să plesnească acuş-acuş. Şi atunci durerea va fi fără margini.

Microbuzul se mai clinti zece centimetri. Sudoarea picura din sprâncenele lui Trashcan şi i se scurgea în ochi, înţepându-l ca uleiul cald de maşină.

― Hei... iată-l pă Johnny cu puţa-n mână, băiatu' cu un coi a plecat la răz-BOI! fredona The Kid. Păi, iupai-dia, iupai-d...

Cântecul se frânse ca o creangă uscată. Trashcan Man tresări, neliniştit. The Kid se ridicase de pe scaunul Austinului. Stătea pe jumătate întors de la Trash, scrutând peste benzile şoselei ce duceau spre răsărit. Dincolo de ele se ridica o coastă stâncoasă, cu tufăriş des, care acoperea jumătate din bolta cerească.

― Ce mă-sa a fost asta? şopti The Kid.

― N-am auzit ni...

Clipă în care auzi şi el. De cealaltă parte a şoselei cădea o mică avalanşă de pietricele şi bolovani. Ca prin farmec, îşi aduse aminte cu limpezime tot visul; simţi că-i îngheaţă sângele în vine şi i se usucă gura.

Cine-i acolo? ţipă The Kid. Fă bine şi răspunde-mi! Răspunde, fir-ai să fii, dacă nu, trag!

Răspunsul nu întârzie, într-adevăr, însă sunetul respectiv nu era omenesc. Un urlet sfâşie noaptea ca o sirenă dogită, mai întâi înălţându-se, apoi coborând şi transformându-se într-un mârâit gutural.

― Isuse Dumnezeule! spuse The Kid, cu voce subţire, dintr-o dată.

Coborând panta de pe cealaltă parte a şoselei şi traversând banda mediană, se apropia o haită de lupi, lupi cenuşii şi supli de pădure, cu ochi roşii, cu fălcile căscate şi băloase. Erau peste douăzeci de fiare. Într-o criză de teroare, Trashcan se scăpă din nou pe el.

The Kid se retrase în spatele portbagajului Austinului, îşi ridică revolverele şi începu să tragă. Din ţevi ţâşniră flăcări; sunetul împuşcăturilor se răsfrânse de nenumărate ori din pereţii munţilor, ca şi cum s-ar fi dezlănţuit o adevărată canonadă de artilerie. Trashcan Man ţipă în gura mare şi-şi înfipse arătătoarele în urechi. Briza înserării zdrenţui norişorii fierbinţi de fum. Adulmecă aroma iute a corditei, care-i înţepa nările.

Lupii veneau către ei în pas iute, netulburaţi. Ochii fiarelor... Trashcan Man constată că nu-şi poate dezlipi privirile de ale lor. Nu, ochii lor nu păreau ai unor lupi obişnuiţi; de asta nu se îndoia câtuşi de puţin. Erau de fapt ochii Stăpânului lor, socoti el. Ai Stăpânului lor, care era şi Stăpânul lui. Deodată, îşi aduse aminte de rugăciune şi nu se mai temu deloc. Îşi trase degetele din urechi. Nu băgă în seama pata udă de pe pantaloni. Se trezi zâmbind.

The Kid îşi golise ambele revolvere, reuşind să doboare trei lupi. Îşi puse armele în teacă fără să încerce să le încarce iarăşi, apoi se răsuci spre vest. Nu făcu mai mult de zece paşi şi se opri în loc. Alte fiare veneau tăcut, apărând şi dispărând printre epavele întunecate ale maşinilor încremenite, ca nişte petice iluzorii de negură. Una dintre ele îşi înălţă botul la cer şi începu să urle. Îl urmă a doua, apoi a treia, pentru ca în cele din urmă să se stârnească un adevărat cor. Acum se apropiau din nou.

The Kid se retrase, încercând să-şi încarce unul dintre revolvere, dar cartuşele se risipiră printre degetele lui amorţite. Pe neaşteptate, renunţă. Arma se rostogoli zuruind pe şosea. Ca la un semnal, lupii se năpustiră spre el.

The Kid începu să ţipe ascuţit, se întoarse şi alergă la Austin. În plină fugă, cel de-al doilea revolver ieşi din toc şi se rostogoli pe asfalt. Cu un mârâit profund şi ameninţător, lupul aflat cel mai aproape de el făcu un salt exact în clipa în care The Kid se adăpostea în maşină şi trântea uşa în urma lui.

Scăpase ca prin minune. Animalul se izbi de portieră şi sări înapoi, mârâind mai departe, rotindu-şi sinistru ochii roşii în toate direcţiile. I se alăturară şi ceilalţi şi, curând, Austinul era înconjurat de întreaga haită. Faţa celui din interior se vedea ca o lună mică şi albă.

Atunci, unul dintre lupi se apropie de Trashcan Man, ţinându-şi capul triunghiular aplecat în jos, cu ochii lucind ca nişte lămpi de furtună.

Îmi dau şi viaţa pentru...

Trash îi ieşi în întâmpinare calm şi fără teamă. Îşi întinse mâna arsă, iar fiara îl linse. Apoi se ghemui la picioarele lui, încolăcindu-şi coada flocoasă şi stufoasă pe spate.

The Kid se holba la scenă cu gura căscată.

Privindu-l drept în ochi, Trashcan Man îi zâmbi şi-l sfidă, ridicând degetul mijlociu în sus.

Ambele degete mijlocii.

Şi-i strigă:

― Să te fut! Eşti în găleată! Mă auzi? POŢI SĂ CREZI CHESTIA ASTA, CĂCĂCIOSULE? ÎN GĂLEATĂ! NU-MI SPUNE NIMIC, CĂ ŞTIU IO MAI BINE!

Lupul apucă blând mâna nevătămată a lui Trashcan între fălci. Omul se uită spre el. Fiara se ridicase şi-l trăgea uşor de braţ. Spre vest.

― Foarte bine, consimţi Trashcan senin. Foarte bine, băiete.

Porni la drum, iar lupul îl urmă imediat, păşind chiar la piciorul lui, ca un câine bine dresat. Alte cinci fiare ieşiră dintre maşinile încremenite şi li se alăturară. Acum mărşăluia cu un lup înaintea lui, unul în spate şi câte doi de fiecare parte, ca un demnitar însoţit de escortă.

Se opri o dată şi privi peste umăr. Nu avea să uite niciodată scena aceea: un cerc de lupi cenuşii, aşteptând cu răbdare în jurul micului Austin, şi conturul palid al figurii lui The Kid, care privea afară şi mişca din gură, în spatele sticlei. S-ar fi zis că lupii rânjesc spre The Kid, cu limbile atârnând din boturi. Păreau să-l întrebe cam cât mai dura până să-l alunge pe Omul Întunecat din Lost Wages, cu un şut în fund. Cât mai dura până atunci?

Trashcan Man îşi punea întrebarea cât va zăbovi haita lângă micul Austin, împresurându-1 într-un cerc de colţi. Atât cât avea să fie nevoie, era răspunsul logic. Două zile, trei, poate chiar patru. The Kid avea să stea acolo, privind afară. Nimic de mâncat (asta dacă nu cumva adolescenta avea vreun pasager, adică), nimic de băut, temperatura avea să urce după-amiaza în interiorul strâmt al maşinii până la peste cincizeci de grade, din cauza efectului de seră. Căţeluşii Omului Întunecat urmau să aştepte până ce The Kid murea de inaniţie sau până ce, înnebunit, ar fi deschis portiera ca să încerce să scape cu fuga. Trashcan Man chicoti în întuneric. The Kid nu era prea voinic. Nu avea să le ajungă nici pe-o măsea. Nu era exclus ca lupii să se otrăvească, mâncându-l.

― N-am dreptate? strigă, hohotind spre stelele luminoase. Să nu-mi zici mie dacă mă crezi sau nu, căcăciosule! Stai să-ţi spun IO!

Însoţitorii lui cenuşii şi fantomatici înaintau solemn şi fără zgomot, fără să bage în seamă urletele lui Trashcan Man. Când ajunseră în dreptul maşinii sport a lui The Kid, lupul de la piciorul lui se apropie, adulmecă una dintre anvelopele Wide Oval şi apoi, rânjind sardonic, ridică laba şi se pişă pe ea.

Chestia asta îl amuză teribil pe Trash. Râse până ce din ochi îi ieşiră lacrimi şi se scurseră pe obrajii lui ţepoşi, brăzdaţi de cicatrice. Nebunia lui, aidoma unei bucăţi de carne prăjite la tigaie, nu mai avea nevoie ca să se desăvârşească, ca să obţină acea ultimă nuanţă subtilă de gust, decât de soarele deşertului.

Trashcan Man îşi văzu mai departe de drum, însoţit de escortă. Pe măsură ce creştea aglomeraţia, lupii fie se târau pe sub maşini, cu burţile lipite de asfalt, fie ţopăiau peste acoperişuri şi capote ― companioni sângeroşi şi muţi, cu ochi roşii şi colţi strălucitori. Ajunşi la Eisenhower Tunnel, târziu, după miezul nopţii, Trashcan pătrunse fără şovăire prin deschiderea acestuia. Cum să se mai fi temut acum? Cum să se mai fi temut, însoţit de nişte paznici ca aceştia?

Drumul era lung, iar el pierduse noţiunea timpului aproape chiar de la început. Bâjbâia orbeşte, de la o maşină la următoarea, într-un rând căzu într-o materie umedă şi scârbos de moale, auzind în acelaşi timp şuieratul înfiorător al unui gaz puturos. Nici măcar atunci nu ezită. Din când în când vedea ochi roşii în întuneric, întotdeauna în faţa lui, călăuzindu-1 mereu înainte.

Peste o vreme simţi o boare proaspătă de aer şi începu să se grăbească; o dată îşi pierdu echilibrul, plonjând de pe capota unei maşini în portbagajul celei din faţă şi lovindu-se rău la cap. Peste puţin timp privi în sus şi văzu iarăşi stele, de astă dată palide, vestind apariţia zorilor. Era din nou afară. Escorta lui se făcuse nevăzută. Dar Trashcan căzu în genunchi şi rosti o rugăciune de mulţumire lungă, dezlânată şi plină de divagaţii. Văzuse puterea Omului Întunecat, o văzuse cât se poate de limpede.

În pofida tuturor întâmplărilor prin care trecuse de când se trezise, cu o dimineaţă în urmă, şi dăduse cu ochii de The Kid admirându-şi coafura în oglinda din camera de la Golden Motel, Trash se simţea cu mult prea agitat ca să poată dormi. Preferă să meargă mai departe şi să lase tunelul în urma lui. Traficul se blocase şi în partea de vest a acestuia, dar peste nici două mile se putea din nou înainta lejer. Dincolo de linia mediană, pe benzile mergând spre est, şirul de maşini se întindea până dincolo de orizont.

La prânz începu să coboare din Trecătoarea Vail Pass spre oraşul cu acelaşi nume, străbătând o zonă de blocuri şi cartierele de case. Acum era răpus de oboseală. Sparse un geam, deschise o uşă, îşi găsi un pat. Nu-l mai tulbură nimic până a doua zi de dimineaţă.

Frumuseţea oricărui bigotism constă în aceea că are capacitatea de a explica totul. O dată ce Dumnezeu (sau Satana) a fost acceptat drept primă cauză a tot ceea ce se petrece în lumea muritorilor, nimic nu rămâne la voia întâmplării... sau a schimbării. O dată ce ajungi să mânuieşti sigur formulări cu valoare de incantaţie, cum ar fi "am reuşit să vedem prin vălul întunecat" şi "necunoscute sunt căile Domnului", logica nu mai are nici o valoare. Bigotismul este una dintre puţinele căi infailibile de a înfrunta capriciile acestei lumi, deoarece elimină cu desăvârşire caracterul accidental al evenimentelor. Adevăratului habotnic i se pare că toate au rostul lor.

Probabil acesta a fost şi motivul pentru care Trashcan Man s-a oprit în drum, la vest de Vail, şi i-a vorbit unei ciori vreme de aproape douăzeci de minute, convins că are de-a face fie cu un emisar... fie chiar cu Omul Întunecat în persoană. Cioara l-a contemplat multă vreme, de pe vârful unui stâlp înalt de telefon, zburând de-abia după ce se plictisise sau i se făcuse foame... sau poate după ce Trashcan îşi terminase şuvoiul de laude şi de promisiuni de credinţă.

Îşi făcu rost de altă bicicletă în apropiere de Grand Junction, iar până la 25 iulie traversase Utahul de vest de-a lungul lui Route 4, care face în est legătura dintre 1-89 şi marea autostradă din sud-vest, 1-15, care porneşte de la nord de Salt Lake City şi merge, hăt, până la San Bernardino, California. Iar când se întâmplă ca roata din faţă a bicicletei lui noi să se despartă brusc de rest, plecând pe cont propriu prin deşert, Trashcan Man se văzu aruncat peste ghidon şi aterizând în cap, o lovitură care în mod normal ar fi trebuit să-i crape capul (mergea cam cu patruzeci de kilometri la oră când se întâmplă, iar cască de protecţie nu purta). Totuşi, fu în stare să se ridice după nici cinci minute, cu sânge