Stephen King

Christine

1983

Prolog

Bănuiesc că aţi putea să consideraţi aceasta ca fiind povestea unui triunghi de îndrăgostiţi – Arnie Cunningham, Leigh Cabot şi, bineînţeles, Christine. Dar, doresc să înţelegeţi că prima a fost Christine. Ea a fost prima dragoste a lui Arnie şi, în timp ce nu îndrăznesc să afirm cu certitudine (oricum, nu de la înălţimea îndoielnicelor culmi de înţelepciune pe care le-am atins în cei douăzeci şi doi de ani ai mei), eu cred că a fost singura lui iubire adevărată. beci, denumesc o tragedie ceea ce s-a întâmplat.

Am crescut împreună cu Arnie în acelaşi cartier, am mers amândoi la Şcoala primară Owen Andrews şi la Gimnaziul Darby, apoi la Liceul Libertyville. Bănuiesc că acesta a fost motivul pentru care Arnie nu a fost total înfrânt în timpul liceului. Eu eram un tip important acolo – mda, ştiu că asta nu înseamnă mare brânză; la cinci ani după ce ai absolvit nu te mai cinsteşte nimeni cu o bere pentru că ai fost căpitanul echipei de football, baseball şi înotător în Liga All-Conference –, dar pentru că am fost, cel puţin Arnie nu a fost ucis. A suferit foarte multe abuzuri, dar nu a fost omorât.

Ştiţi, el era un învins. Fiecare liceu trebuie să aibă cel puţin doi; este un fel de lege universală. Unul de sex masculin şi unul de sex feminin. Lada de gunoi a fiecăruia. Ai avut o zi proastă? Ai căzut la un test important? Te-ai certat cu părinţii şi ai fost pedepsit pe perioada week-end-ului? Nici o problemă. Trebuie doar să-l găseşti pe unul dintre aceşti trişti nefericiţi care se furişează în grabă de-a lungul holurilor ca nişte criminali şi să te îndrepţi drept spre el. Iar câteodată ei chiar sunt ucişi, în toate privinţele importante în afară de cea fizică; câteodată îşi găsesc un sprijin şi supravieţuiesc. Arnie m-a avut pe mine. Apoi a avut-o pe Christine. Leigh a venit mai târziu.

Eu doar doresc să înţelegeţi acest fapt.

Arnie era un outsider înnăscut. Nu se înţelegea cu sportivii deoarece era sfrijit – un metru şaptezeci şi opt şi în jur de şaizeci şi trei de kilograme atunci când era ud fleaşcă cu toate hainele pe el plus o pereche de cizme Desert Driver. Era un outsider printre intelectualii liceului (un grup care era destul de "izolat" într-un burg ca Libertyville) pentru că nu avea nici o înclinaţie deosebită. Arnie era deştept, dar mintea lui nu era îndreptată cu precădere spre un anumit domeniu... În afară de mecanica motoarelor cu ardere internă. Era foarte talentat în această privinţă. Când era vorba de maşini, acest puşti era parcă născut pentru aşa ceva. Dar părinţii lui, care amândoi predau la Universitatea Horlicks, nu puteau accepta ca fiul lor, care obţinuse un procent de 95% la testul de inteligenţă Stanford-Binet, să urmeze cursurile de la atelier. A fost norocos că l-au lăsat să urmeze Mecanica Auto I, II şi III. A trebuit să se lupte din răsputeri ca să obţină asta. Era un intrus între drogaţi pentru că nu consuma narcotice. Era un outsider în grupul teribiliştilor-cu-blugi-cu-ţinte-şi-Lucky-Strikes, deoarece nu consuma alcool, iar dacă-l loveai destul de tare izbucnea în plâns.

O, da, şi nici o fată nu se apropia de el! Maşinăria lui glandulară mergea total în bozii. Adică, Arnie era metropola coşurilor. Se spăla pe faţă probabil de cinci ori pe zi, făcea poate o duzină de duşuri pe săptămână şi încerca fiecare cremă şi pomadă inventată de ştiinţa modernă. Nimic nu dădea rezultat. Faţa lui Arnie arăta ca o pizza supraîncărcată şi se părea că va avea pentru totdeauna un ten ciupit, parcă mâncat de vărsat.

Cu toate acestea mie îmi plăcea. Avea un foarte bun simţ al umorului şi o minte care punea întotdeauna întrebări; făcea şarade şi mici asocieri ciudate. Arnie a fost cel care mi-a arătat cum se construieşte un muşuroi pentru furnici când aveam şapte ani şi am petrecut aproape întreaga vară privind creaturile acelea mici, fascinaţi de hărnicia lor şi de solemna lor seriozitate. Când aveam zece am, Arnie a sugerat să ne furişăm într-o noapte afară şi să punem bălegar uscat de cal din Grajdurile de pe Route 17 sub calul imens de plastic, care se găsea pe peluza din faţa Motelului Libertyville, situat chiar lângă Manroeville. Arnie a ştiut primul despre şah. A ştiut primul despre poker. El mi-a arătat cum să-mi maximizez rezultatul de la scrabble. În zilele ploioase, chiar până în perioada când m-am îndrăgostit (hm, un fel de a spune – ea făcea parte din echipa de animatoare a liceului, cu un corp fantastic, iar de acesta cu siguranţă eram îndrăgostit, cu toate că, atunci când Arnie a remarcat că mintea ei avea tot atâta adâncime şi rezonanţă cât un disc pe 45 de turaţii al lui Shaun Cassidy, nu i-am putut spune că mănâncă rahat, pentru că avea dreptate), la Arnie mă gândeam mai întâi deoarece el ştia să maximizeze aceste zile tot aşa cum ştia să maximizeze rezultatele de la scrabble. Poate că aceasta este una dintre modalităţile prin care-i recunoşti pe oamenii singuratici... ei se pot gândi întotdeauna la ceva interesant de făcut în zilele ploioase. Întotdeauna poţi să-i chemi. Ei sunt tot timpul acasă. Fir'ar al dracului, întotdeauna!

Din partea mea, l-am învăţat să înoate. Am lucrat cu el, l-am convins să mănânce legume proaspete ca să-şi fortifice corpul sfrijit. I-am obţinut o slujbă la o echipă de construcţii de şosele în vara dinaintea ultimului an de liceu – iar pentru aceasta amândoi a trebuit să ne luptăm din răsputeri cu părinţii lui, care se considerau mari prieteni ai muncitorilor de la fermele din California şi ai oţelarilor din Burg, dar care erau îngroziţi de ideea că fiul lor dotat (amintiţi-vă, procent de 95% la testul de inteligentă Stanford-Binet) îşi va murdări mâinile şi îşi va înroşi gatul.

Apoi, aproape de sfârşitul vacanţei de vară, Arnie a văzut-o pentru prima oară pe Christine şi s-a îndrăgostit de ea. Eram cu el în acea zi – ne întorceam acasă de la lucru – şi aş depune mărturie în această chestiune şi în faţa Tronului Sfântului Dumnezeu dacă aş fi chemat s-o fac. Frate, s-a îndrăgostit, şi s-a îndrăgostit foarte tare. Ar fi putut fi amuzant dacă totul n-ar fi fost atât de trist şi dacă totul n-ar fi devenit înfricoşător atât de repede. Ar fi putut fi amuzant, dacă situaţia n-ar fi fost atât de rea.

Cât de rea a fost?

A fost rea de la început. Şi s-a înrăutăţit din ce în ce, foarte repede.

1

DENNIS –

CÂNTECELE DE VOLAN ALE ADOLESCENŢEI

1

Primele impresii

Hei, iote 'colo!

Vizavi!

Acolo-i o maşină făcută chiar pentru mine,

Să posed acea maşină ar fi un lux...

Că maşina aia arată bine, omule,

Asta-i cu totul altceva.

Eddie Cochran

— Oh, Dumnezeule! a strigat brusc prietenul meu, Arnie Cunningham.

— Ce s-a întâmplat? am întrebat eu. În spatele ochelarilor cu ramă metalică, el avea ochii holbaţi, îşi lipise o mână pe obraz acoperindu-şi parţial gura, iar gâtul lui ar fi putut fi pe articulaţii pe bile după cât de mult şi-l sucise peste umăr.

— Opreşte maşina, Dennis! Du-te înapoi!

— Ce vrei să...

— Întoarce-te, vreau să mă mai uit o dată la ea.

Brusc, am înţeles.

— Oh, omule, uită. Dacă te referi la acea... chestie pe lângă care tocmai am trecut.

— Întoarce-te!

Am întors, gândindu-mă că probabil este una dintre micile glume subtile ale lui Arnie. Dar nu era aşa. Arnie era pierdut, cu căţel, cu purcel. Se îndrăgostise.

EA{1} era o glumă proastă şi n-am ştiut niciodată ce a văzut Arnie la EA în acea zi. Partea stângă a parbrizului era un păienjeniş rânjit de crăpături. Imperiala dreaptă din spate era turtită în interior, iar în adâncitura de vopsea zgâriată crescuse un cuib urât de rugină. Bara de protecţie din spate era câş, capota portbagajului era întredeschisă, iar umplutura scaunelor sângera prin câteva găuri mari ale tapiţeriei şi în fată şi în spate. Arăta ca şi cum cineva sfâşiase tapiţeria cu un cuţit. Unul dintre cauciucuri era spart. Celelalte erau atât de tocite încât se vedea deja ţesătura de pânză a anvelopelor. Cel mai grav lucru, sub blocul motor era o băltoacă neagră de ulei.

Arnie se îndrăgostise de un Plymouth Fury model 1958, una dintre acele maşini lungi, cu aripi mari. Pe partea dreaptă a parbrizului – cea care nu era crăpată – se afla un anunţ vechi şi decolorat de soare pe care scria: DE VÂNZARE!

— Dennis, uită-te la formele ei! a şoptit Arnie.

Alerga în jurul maşinii ca un posedat. Părul ud de transpiraţie i se agita şi sălta. A încercat uşa din spate de pe partea dreaptă, iar aceasta s-a deschis cu un ţipăt.

— Arnie, îţi baţi joc de mine, nu-i aşa? am spus. Ai insolaţie, corect? Spune-mi ca ai insolaţie. Te duc acasă şi te pun sub blestemata de instalaţie de aer condiţionat şi uităm totul despre asta, bine?

Dar am spus acestea fără prea mari speranţe. El ştia cum să glumească, dar atunci nu a fost nici o urmă de glumă pe faţa lui. În schimb se citea acolo un fel de nebunie toantă care nu mi-a plăcut prea mult.

Nici măcar nu s-a obosit să-mi răspundă. Pe uşa deschisă a ieşit un val de aer cald, încărcat, stătut, mirosind a ulei şi a descompunere avansată. De asemenea, Arnie a părut că nu remarca nici acest fapt. A intrat înăuntru şi s-a aşezat pe bancheta din spate, zdrenţuită şi decolorată. Cândva, în urmă cu douăzeci de ani, fusese roşie. Acum era roz murdar.

M-am întins şi am apucat o bucată mică de umplutură, m-am uitat la ea şi apoi am aruncat-o.

— Arată de parcă Armata Rusească a trecut peste ea în drum spre Berlin, am spus.

În sfârşit, el a remarcat că eu eram încă acolo.

— Mda... mda. Dar poate fi reparată. O frumuseţe. O adevărată...

— Hei! Hei! Ce puneţi voi, puştilor, la cale?

Era un tip bătrân care arăta ca şi cum se bucura – mai mult sau mai puţin – de cea de-a şaptezecea vară a sa. Poate chiar mai puţin. Acest filfizon bizar mi-a creat impresia unui om căruia-i plăceau foarte puţine lucruri. Părul lui era lung şi nepieptănat; mă rog, atâta cât mai rămăsese din el. Pielea capului îi era afectată de un caz grav de psoriazis.

Purta pantaloni de om bătrân şi ghete Keds. N-avea cămaşă; în schimb, în jurul taliei purta o chestie care semăna cu un corset femeiesc. Când s-a apropiat, am observat că era o proteză pentru spate. După cum arăta aceasta, presupun că ultima dată când şi-o spălase fusese cam pe vremea când a murit Lyndon Johnson. Vocea lui era piţigăiată şi stridentă.

— Domnule, aceasta-i maşina dumneavoastră? l-a întrebat Arnie.

Nu era o întrebare prea deşteaptă. Plymouth-ul era parcat pe peluza din spatele casei construite după război, din care ieşise omul. Peluza era oribilă, dar în comparaţie cu Plymouth-ul arăta chiar superb.

— Şi ce dacă e? a întrebat tipul bătrân.

— Eu – Arnie a trebuit să înghită – eu vreau s-o cumpăr.

Ochii bătrânului codoş au strălucit. Expresia mânioasă de pe faţa lui a fost înlocuită de o scânteiere fugară a ochilor şi un rânjet înfometat. Acela, cred, a fost momentul – atunci, chiar în acea clipă – când am simţit ceva rece şi albastru în interiorul meu. A fost un moment – chiar atunci – când am simţit că ar trebui să-l înşfac pe Arnie şi să-l târăsc de acolo. A apărut ceva în ochii bătrânului. Nu doar o scânteie; a fost ceva în spatele ei.

— Ei bine, ar fi trebuit să-mi spui de la început, i-a zis bătrânul lui Arnie. I-a întins mâna iar Arnie a luat-o. Mă cheamă LeBay. Roland D.LeBay. U.S. Army, pensionar.

— Arnie Cunningham.

Tipul i-a strâns mâna şi apoi m-a salutat vag şi pe mine. Eu nu intram în schemă; deja îşi avea fraierul. Arnie ar fi putut la fel de bine să-i înmâneze lui LeBay portofelul său.

— Cât costă? a întrebat Arnie – şi atunci s-a repezit. Oricât cereţi pentru EA, tot n-ar fi prea mult.

În loc să oftez, am gemut în sinea mea. Carnetul lui de cecuri tocmai se alăturase portofelului.

Pentru o clipă rânjetul lui LeBay a şovăit puţin, iar ochii i s-au îngustat suspiciosi. Cred că evalua posibilitatea că cineva îşi bătea joc

de el. A studiat faţa deschisă, doritoare, a lui Arnie, căutând semne de înşelătorie, apoi a pus acea întrebare ucigător de perfectă:

— Fiule, ai deţinut vreodată o maşină?

— Are un Mustang Mach II, am spus eu repede. Ai lui i-au cumpărat-o. Are cutie de viteze Hurst, compresor de supraalimentare şi poate să mănânce şoseaua în viteza întâi. Ea...

— Nu, a spus Arnie încet. Tocmai mi-am luat permisul de conducere în primăvara aceasta.

LeBay mi-a aruncat o uitătură scurtă, dar vicleană, apoi şi-a îndreptat întreaga atenţie spre principalul vânat. Şi-a pus mâinile în şolduri şi s-a întins. A răspândit în jur o duhoare acră de transpiraţie.

— Am avut în armată o problemă cu spinarea, a spus el. Invaliditate totală. Doctorii n— putut să-mi facă nimic. Dacă te-ntreabă cineva, băiete, ce-i în neregulă cu lumea asta, să-i spui că-s trei lucruri: doctorii, comuniştii şi cioroii radicali. Dintre cele trei, comuniştii sunt cei mai răi, urmaţi îndeaproape de doctori. Şi dacă vrea să ştie cine ţi-a spus asta, spune-i că Roland D. LeBay. Da, dom'le.

A atins capota veche, scorojită a Plymouth-ului cu un fel de dragoste uluită.

— Asta de aici este cea mai bună maşină pe care am avut-o eu vreodată. Am cumpărat-o în septembrie 1957. Pe atunci, asta era perioada când îţi puteai cumpăra noul model al anului, în septembrie. Cât era vara de lungă îţi arătau poze cu maşini sub copertine şi maşini sub prelate, până când pur şi simplu mureai să ştii cum arată pe dedesubt. Nu ca acum. Vocea lui împroşca dezgust pentru vremurile decadente pe care trăise să le vadă. Nou-nouţă a fost EA. Avea mirosul unei maşini nou-nouţe, iar acela-i aproape cel mai fin miros din lume.

S-a gândit.

— Cu excepţia, poate, a celui de păsărică.

M-am uitat la Arnie, muscându-mi interiorul obrajilor ca să-mi stăpânesc hohotele de râs. Arme mi-a întors stupefiat privirea. Bătrânul nu părea să ne bage în seamă; el se afla pe altă planetă.

— Am fost treizeci şi cinci de ani în kaki, ne-a spus LeBay, încă ţinându-şi mâna pe capota maşinii. M-am înrolat la şaisprezece ani, în 1923. Am înghiţit praf în Texas şi am văzut crabi şi homari imenşi în vizuinele puturoase din Nogales. Am văzut oameni cu maţele ieşindu-le pe ureche în timpul Marelui Doi. Asta am văzut în Franţa. Le ieşeau maţele afară pe urechi. Crezi asta, fiule?

— Da domnule, a spus Arnie.

Nu cred că a auzit vreun cuvânt din ce a spus LeBay. Se bălăbănea de pe un picior pe altul ca şi când ar fi avut nevoie urgentă să meargă la baie.

— Totuşi, în legătură cu maşina –

— Eşti la Universitate? a lătrat brusc LeBay. Acolo sus, la Horlichs?

— Nu domnule, sunt la Liceul Libertyville.

— Bine, a spus LeBay morocănos. Stai departe de colegii. Sunt pline de iubitori de cioroi care vor să dea din mână Canalul Panama. Ei le denumesc "Locaşuri de Gândire". "Locaşuri de Ticăloşi" aş spune eu.

A privit cu dragoste spre maşina care stătea pe jantă, cu vopseaua scorojită, încălzindu-se în soarele după-amiezii.

— Mi-am paradit spatele în primăvara lui '57, a spus el. Chiar şi pe atunci armata începuse să decadă. Am ieşit tocmai la timp. M-am întors înapoi în Libertyville. Am studiat fiarele pe roţi. Nu m-am grăbit. Apoi am intrat în Reprezentanţa Plymouth a lui Norman Cobb – unde este acum pista de bowling pe Main Street – şi am comandat maşina asta. I-am spus că vreau modelul din anul următor, în roşu şi alb. Roşu ca o pompă de incendiu. Şi mi-au facut-o. Când am luat-o, avea un total de şase mile pe ceasul de kilometraj.

A scuipat.

M-am uitat peste umărul lui Arnie la ceasul de kilometraj. Geamul era murdar dar totuşi am putut să citesc dezastrul: 97432 mile. Şi şase zecimi. Sfinte Sisoe!

— Dacă iubeşti maşina asta atât de mult, atunci de ce o vinzi? am întrebat.

Mi-a aruncat o privire lăptoasă, mai degrabă înfricoşătoare:

— Fiule, încerci să faci pe deşteptul cu mine?

După ce ne-am duelat din priviri câteva clipe (pe care Arnie le-a ignorat total; el mângâia, iubitor, una dintre aripile din spate ale maşinii), mi-a spus:

— Nu mai pot să conduc. Mă doare spatele prea rău. Vederea mi-a slăbit.

Brusc am înţeles – sau am crezut că înţeleg. Dacă ne-a dat datele corect, atunci avea şaptezeci şi unu de ani. Iar la şaptezeci de ani legile acestui stat te obligă să-ţi faci examenul oftalmologie înainte de a-ţi reînnoi permisul de conducere. LeBay ori nu corespunsese la acest examen, ori îi era teamă că nu-l vor găsi apt. Oricum, însemna acelaşi lucru. Mai degrabă decât să se expună acestei înjosiri, mai bine vindea Plymouth-ul. În afară de asta, maşina îmbătrânise foarte repede.

— Cât cereţi pe ea? a întrebat iarăşi Arnie.

Oh, de-abia aştepta să fie măcelărit.

LeBay şi-a întors faţa spre cer, în aparenţă cercetând semnele de ploaie. Apoi a privit iarăşi în jos spre Arnie şi i-a aruncat un zâmbet larg, binevoitor, care din punctul meu de vedere semăna prea mult cu rânjetul mefistofelic de mai înainte.

— Am cerut trei sute, a spus el. Dar tu pari un flăcău destul de simpatic. Pentru tine, las la două sute cincizeci.

— Oh, Hristoase! am exclamat eu.

Dar el cunoştea care îi este fraierul şi ştia cu exactitate cum să bage zânzania între noi. După cum spunea bunicul meu, el nu căzuse ieri dintr-o căruţă cu fân.

— Bine, a spus el brusc. Dacă aşa vreţi voi. Eu trebuie să mă uit la serialul de la ora patru-jumătate. Marginea Nopţii. Dacă pot, nu-l pierd niciodată. Băieţi, mi-a făcut plăcere să discut cu voi. La revedere.

Arnie mi-a aruncat o privire fioroasă, aşa de plină de durere şi mânie, încât m-am dat un pas înapoi. S-a dus după bătrân şi l-a apucat de umăr. Au vorbit. N-am putut să aud tot, dar am văzut mai mult decât îndeajuns. Mândria bătrânului era rănită. Arnie era serios şi plin de scuze. Bătrânul doar spera că Arnie înţelege că el nu putea suporta să-şi vadă insultată maşina care l-a slujit cu devotament atâţia ani. Arnie l-a aprobat. Încetul cu încetul, bătrânul s-a lăsat condus înapoi. Şi iarăşi am simţit ceva teribil în legătură cu el... era ca şi cum un vânt rece de noiembrie ar fi putut gândi. Mai bine de atât nu mă pot exprima.

— Dacă mai spune măcar un singur cuvânt, eu mă spăl pe mâini de toată tărăşenia, a spus LeBay şi şi-a îndreptat înspre mine un deget contorsionat, plin de bătături.

— Nu o să spună, nu o să spună, a zis Arnie în grabă. Aţi spus trei sute?

— Da, cred că ăsta era –

— Două sute cincizeci a fost preţul exprimat, am spus eu tare.

Arnie arăta stupefiat, înfricoşat că bătrânul o să plece iarăşi, dar LeBay nu-şi asuma riscuri. Peştele aproape că ieşise afară din iaz.

— Bănuiesc că mă mulţumesc cu două sute cincizeci, s-a-nvoit LeBay. Mi-a aruncat din nou o privire, iar eu am văzut că noi doi aveam o înţelegere – el nu mă plăcea şi eu nu-l sufeream.

Spre oroarea mea crescândă, Arnie şi-a scos portofelul şi a început să caute prin el. Peste noi trei se lăsase tăcerea. LeBay privea. Eu mă uitam la un puşti care încerca să se sinucidă pe un skateboard prăzuliu. Undeva un câine a lătrat. Pe trotuar au trecut două fete care păreau a fi în clasa a opta sau a noua, chicotind şi ţinând la sânii îmbobociţi pachete cu cărţi de la bibliotecă. Mai aveam doar o singură speranţă ca să-l scot pe Arnie din tărăşenia asta; era ziua dinaintea salariilor. Dacă m-i se acorda timp, chiar şi douăzeci şi patru de ore, această febră nebunească s-ar putea să dispară. Arnie începea să-mi reamintească de Toad din Toad Hali.

Când m-am uitat înapoi, Arnie şi LeBay priveau la două bancnote de cinci şi şase de un dolar – în aparenţă, tot ceea ce se găsise în portofelu său.

— Ce spuneţi despre un cec? a întrebat Arnie.

LeBay i-a oferit un zâmbet uscat şi nu a spus nimic.

— E un cec valabil, a protestat Arnie.

Bineînţeles că era. Noi lucrasem toată vara pentru Fraţii Carson, la extensia l-376, cea despre care localnicii din zona Pittsburg credeau cu fermitate că nu va fi niciodată terminată cu adevărat. Câteodată Arnie declara că Penn-DOT începuse că înregistreze pariuri asupra lucrărilor de la l-376 la scurt timp după ce s-a terminat Războiul Civil. Totuşi, nici unul dintre noi doi nu aveam dreptul să ne plângem; o mulţime de tineri lucrau pentru salarii de mizerie în acea vară sau nu munceau deloc. Noi câştigam bani buni şi chiar lucram ore suplimentare. Brad Jeffries, şeful de echipă, fusese foarte reticent să angajeze un puşti ca Arnie, dar până la urmă consimţise să-l folosească drept purtător de steag; fata pe care plănuia s-o angajeze rămăsese gravidă şi fugise de acasă ca să se mărite. Deci Arnie începuse prin a agita steagul în iunie, dar trecuse încetul cu încetul la munci mai grele, descurcându-se mai mult din curaj şi hotărâre. Era prima slujbă adevărată pe care o făcuse el vreodată, şi nu dorea să dea chix. Brad a fost destul de impresionat, iar soarele verii chiar a ajutat puţin tenul încărcat al lui Arnie. Poate erau ultravioletele.

— Sunt sigur, fiule, că-i un cec bun – a spus LeBay – dar trebuie să închei târgul pentru bani gheaţă. Înţelegi.

Nu ştiam dacă Arnie a înţeles, dar eu da. Ar fi fost mult prea uşor să se sisteze plata unui cec local dacă această găleată de rugină care era Plymouth-ul îşi arunca în drumul spre casă vreo pârghie sau i se rupea vreun piston.

— Puteţi să sunaţi la bancă, a spus Arnie, începând să pară disperat.

— Nu, a spus LeBay, scărpinându-şi subsuoara deasupra corsetului scabros. Este aproape cinci şi jumătate. Băncile s-au închis de mult.

— Atunci un avans, a spus Arnie şi a întins cei şaisprezece dolari.

Arăta foarte încăpăţânat. S-ar putea să nu vă vină să credeţi că un puşti care era destul de în vârstă ca să voteze, s-a putut ambala atât de mult doar în cincispreze minute din cauza unei epave anonime şi învechite. Chiar şi mie de-abia îmi venea să cred. Dar Roland D. LeBay se acomodase cu situaţia pentru că presupun că era destul de bătrân ca să fi văzut deja toate ciudăţeniile. Doar mai târziu am început să bănuiesc că această siguranţă ciudată ar fi putut veni din alte surse. Oricare a fost situaţia, dacă vreodată prin venele lui cursese vreun lapte de bunătate omenească, acesta se transformase demult în smântână acră.

— Trebuie să-mi dai cel puţin zece la sută, a spus LeBay. (Peştele era acum tras pe uscat; într-o clipă va fi curăţat de solzi.) Dacă-mi dai zece la sută, o reţin timp de douăzeci şi patru de ore pentru tine.

— Dennis, poţi să-mi împrumuţi nouă dolari până mâine?

Aveam zece în portofel şi nu aveam nici un plan să-i cheltuiesc undeva. Zile după zile în care împrăştiasem nisip şi săpasem şanţuri pentru podele tubulare făcuseră minuni în ceea ce priveşte pregătirea pentru sezonul de football, dar nu mai aveam deloc viaţă socială. În ultimul timp nici măcar nu mai asaltasem meterezele corpului prietenei mele animatoare în stilul în care era ea obişnuită. Eram bogat, dar singuratic.

— Vino aici şi o să vedem, i-am zis.

Sprâncenele lui LeBay se întunecaseră, dar putea vedea că depinde de ajutorul meu chiar dacă îi plăcea sau nu. Părul lui alb, ciufulit, se agita în adierea vântului. Îşi ţinea posesiv una dintre mâini pe capota Plymouth-ului.

Arnie venise înapoi spre locul unde maşina mea, un Duster '75, era parcată la bordura trotuarului. Mi-am pus mâna pe umărul lui Arnie. Fără nici un motiv mi-am amintit cum stătusem amândoi în camera lui într-o zi ploioasă, pe când aveam şase ani – desenele animate clipocind pe un televizor alb-negru vechi, în timp ce noi coloram cu Crayola uzate, aşezate într-o cutie veche de cafea. Această imagine m-a făcut să fiu trist şi puţin speriat. Ştiţi, există nişte zile când mi se pare că sase ani este o vârsta optimă şi de aceea durează doar 7,2 secunde în timp real.

— Îi ai, Dennis? Ţi-i înapoiez mâine după-amiază.

— Mda, îi am, am spus. Dar, ce faci, pentru numele lui Dumnezeu, Arnie? Băsinosul ăla bătrân are pensie de invaliditate totală, ce Dumnezeu! Nu are nevoie de banii ăştia, iar tu nu eşti o instituţie de caritate.

— Nu pricep. Despre ce vorbeşti?

— Îşi bate joc de tine. Te tromboneşte pur şi simplu de plăcere. Dacă ar duce maşina aia la Darnell, nu ar putea obţine nici măcar cincizeci de dolari pentru piese. E un rahat.

— Nu. Nu, nu este.

Fără tenul prost, prietenul meu ar fi fost complet comun. Dar Dumnezeu dă fiecăruia măcar o trăsătură bună, cred eu, iar la Arnie erau ochii. În spatele ochelarilor care în mod normal îi făceau obscuri, erau de un gri frumos, inteligent, culoarea norilor într-o zi înnegurată de toamnă. Atunci când se petrecea ceva care-i stârnea interesul puteau fi incomod de pătrunzători şi cercetători, dar acum erau distanţi şi visători.

— Ba nu e deloc un rahat.

În acel moment am început să înţeleg cu adevărat că se petrecea ceva mai mult decât o decizie bruscă a lui Arnie că doreşte o maşină. Până atunci nu-şi exprimase niciodată vreun interes să deţină una; era mulţumit să meargă cu mine, să contribuie la plata benzinei şi să pedaleze pe bicicleta lui cu trei viteze. Şi nici nu avea nevoie de un automobil ca să poată să iasă la plimbare; după cunoştinţele mele, Arnie nu curtase niciodată o fată. Aici era vorba de altceva. Era dragoste, sau ceva de acest gen.

— Cel puţin convinge-l s-o pornească pentru tine, Arnie, am spus. Şi ridică-i capota motorului. Dedesubt este o băltoacă de ulei. Cred că blocul motor ar putea fi crăpat. De fapt, cred –

— Poţi să-mi împrumuţi cei nouă dolari?

Ochii lui mă fixau.

Am renunţat. Mi-am scos portofelul şi i-am dat banii.

— Mulţumesc, Dennis.

— E înmormântarea ta, omule.

Nu m-a băgat în seamă. A alăturat cei nouă dolari la cei şaisprezece ai săi şi s-a întors înapoi unde LeBay stătea lângă maşină. I-a înmânat banii' iar LeBay i-a numărat cu atenţie, umezindu-şi degetul mare.

— O reţin doar pentru douăzeci şi patru de ore, înţelegi, a spus LeBay.

— Da, domnule, este în regulă, a răspuns Arnie.

— O să merg în casă să-ţi scriu o chitanţă. Cum spuneai că te cheamă, soldatule?

Arnie a zâmbit puţin.

— Cunningham. Arnold Cunningham.

LeBay a gemut şi a traversat peluza nesănătoasă spre uşa din spate a casei. Uşa de afara era una dintre acele uşi nesofisticate de aluminiu, cu cifru, cu o literă rotitoare la mijloc – în acest caz un L mare.

Usa s-a trântit în urma lui.

— Tipul e straniu, Arnie. Individul este cu adevărat al naibii de smecher.

Dar Arnie nu era acolo. Stătea la volanul maşinii. Pe faţă avea aceeaşi expresie hotărâtă.

Am înconjurat botul maşinii şi am găsit pârghia de deschidere a capotei. Am tras de ea, iar capota s-a ridicat cu un ţipăt ruginit, care m-a făcut să mă gândesc la efectele sonore pe care le auzi în unele dintre acele înregistrări făcute în casele bântuite de fantome. Fulgi de metal s-au împrăştiat în jur. Acumulatorul era un Allstate vechi, iar bornele erau atât de năclăite de cocleală, încât nu puteai spune care este plusul şi care minusul. Am scos filtrul de aer şi m-am uitat posac în carburatorul cvadri-cameral tot atât de negru ca un puţ de mină.

Am lăsat în jos capota şi m-am întors lângă Arnie, care mângâia bordul de deasupra vitezometrului calibrat până la un absurd 120 de mile pe oră. Oare chiar au mers vreodată maşinile atât de repede?

— Arnie, cred că blocul motor este crăpat. Chiar aşa. Maşina asta este varză, prietene. Este făcută total varză. Dacă vrei roţi, putem să-ţi găsim ceva cu mult mai bun pentru două sute cincizeci. Vorbesc serios. Cu mult mai bun.

— Are douăzeci de ani vechime, a spus el. Realizezi că un automobil este în mod oficial o antichitate când are mai mult de douăzeci de ani?

— Mda, am spus. Curtea de gunoaie din spatele lui Darnell's era plină de antichităţi oficiale, înţelegi ce vreau să spun?

— Dennis…

Uşa s-a trântit. LeBay venea înapoi. Cu atât mai bine; continuarea discuţiei nu ar fi avut sens. S-ar putea să nu fiu cel mai intuitiv om din lume, dar când semnalele sunt destul de puternice, le pot recepţiona. Arnie simţea că trebuie neapărat să aibă acel automobil, iar eu nu puteam să-i schimb părerea. Şi nu cred că ar fi putut reuşi cineva.

LeBay i-a dat chitanţa cu o plecăciune. Scrise pe o hârtie simplă de notiţe, cu un scris păienjenesc şi puţin tremurat, de om bătrân, erau următoarele: Am primit de la Arnold Cunningham 25,00 dolari drept avans pentru 24 de ore, pentru Plymouth-ul 1958, Christine. Sub acestea îşi semnase numele.

— Ce-i cu această Christine? am întrebat, gândindu-mă că probabil am citit prost sau că el a scris greşit.

Buzele i s-au strâns, iar umerii i s-au ridicat puţin ca şi când s-ar fi aşteptat să se râdă de el... sau de parcă m-ar fi provocat să-mi bat joc de el.

— Aşa i-am spus întotdeauna. Christine.

— Christine, a spus Arnie. Îmi place. Ţie nu, Dennis?

Acum dorea să-i dea şi un nume tâmpeniei. Totul începea să devină prea mult.

— Ce crezi, Dennis, îţi place?

— Nu, am spus. Dacă trebuie s-o botezi, Arnie, de ce nu îi spui Belea?

 Părea jignit,dar mie nu-mi mai păsa.M-am întors la maşina mea şi l-am aşteptat acolo, dorindu-mi să fi ales altă rută spre casă.

2

Prima ceartă în familie

Doar spune-le prietenilor tăi golani de afară,

Că nu ai timp să faci o plimbare cu maşina!

(Trăncăneli!)

Nu-mi întoarce vorba!

The Coasters

L-am dus pe Arnie acasă şi am intrat cu el ca să mănânc o bucată de prăjitură şi un pahar cu lapte înainte de a mă îndrepta spre casă. A fost o decizie pe care am regretat-o foarte repede.

Arnie locuia pe Strada Laurel, care se afla într-un cartier liniştit de vile din partea de vest a Libertyville-ului. De fapt, în general, marea parte a Libertyville-ului era liniştită şi alcătuită din vile. Nu sunt foarte luxoase, ca şi cartierele suburbane ale Fox Chapel-ului (unde multe dintre case sunt de fapt conace ca acelea pe care le tot vezi în revista săptămânală Columbo) şi nici nu este ca Monroeville, cu magazine care se întind pe mile întregi, cu depozitele de cauciucuri ieftine şi cu marile librării pentru cărţi porcoase. Nu există nici un fel de industrie grea; în general este o comunitate de dormitoare pentru Universitatea din apropiere. Nu luxoasă, dar într-un fel doxată, cel puţin.

Tot drumul spre casă, Arnie a fost tăcut şi contemplativ; am încercat să-l scot din această stare, dar nu a vrut. L-am întrebat ce va face cu maşina.

— O s-o repar, mi-a răspuns absent şi a căzut înapoi în tăcere.

Ei bine, era în stare să facă asta; nu puneam la îndoială acest lucru. Se pricepea să lucreze cu ustensilele, putea să asculte, putea să izoleze hibele. Mâinile lui erau sensibile şi abile cu mecanismele; doar când era în preajma altor oameni, în special a fetelor, deveneau stângace şi agitate, dorind să-şi pocnească degetele sau să şi le vâre în buzunare sau, cel mai grav, să şi le ducă la faţă şi să le plimbe peste terenul zgrunţuros al obrajilor săi, peste bărbie şi frunte, atrăgând atenţia asupra feţei.

Putea să repare maşina, dar banii pe care-i câştigase în acea vară erau destinaţi pentru colegiu. Nu mai deţinuse niciodată înainte o maşină şi nu cred că avea vreo idee despre modul sinistru în care înghiţeau banii maşinile vechi. Cu aviditatea unui vampir care îţi suge sângele. Putea să scutească în multe cazuri mâna de lucru, realizând singur reparaţiile, dar numai piesele îl vor secătui de parale înainte de a termina treaba.

I-am spus câte ceva din toate acestea, dar nici măcar nu le-a recepţionat. Privirea îi. era încă pierdută, visătoare. Nu pot să vă spun ce gândea el.

Michael şi Regina Cunningham erau amândoi acasă – ea lucra la unul dintre acele jigsaw-puzzle idioate şi interminabile (acesta era un tablou cu şase mii de came şi roţi dinţate, pe un fundal simplu, alb; m-ar fi scos din minţi în aproape cincisprezece minute), iar el asculta casetofonul în salon.

Trebuie să înţelegeţi că Michael şi Regina erau oameni de Universitate până in măduva oaselor. Erau dedicaţi binelui, iar asta pentru ei însemna că trebuiau să protesteze. Protestaseră în favoarea integrării rasiale la începutul anilor '60, apoi îşi mutaseră mai departe obiectivul spre Vietnam, iar când acesta s-a stins, a urmat Nixon, apoi problemele despre proporţiile de rasă în şcoli (îţi puteau cita cuvânt cu cuvânt din cazul lui Alan Bakke până când adormeai), brutalitatea poliţiei şi brutalitatea părintească. Apoi erau discuţiile – toată acea vorbărie. Erau tot atât de mult dedicaţi discuţiilor, cum erau dedicaţi protestelor. Întotdeauna erau dornici să ia parte la o şuetă de toata noaptea pe tema programului spaţial sau prezentării programului ERA, ori la un seminar pe tema alternativelor pentru combustibilii fosili, doar la simpla aruncare a unei opinii. Stătuseră, numai Dumnezeu ştie de cât de multe ori, la capătul celălalt al firului unui telefon, răspunzând problemelor fierbinţi – violuri, droguri, telefoane la care copii fugiţi de acasă puteau să vorbească cu un prieten şi la bunul şi bătrânul AJUTOR TELEFONIC, la care oamenii care se gândeau la sinucidere puteau să sune şi să asculte o voce plină de înţelegere care să spună: nu o face, amice, ai o îndatorire socială pentru Planeta Pământ. Douăzeci sau treizeci de ani de predare la Universitate şi erau pregătiţi să dea din gură tot aşa cum câinii lui Pavlov salivau la sunetul unui clopoţel. Cred că până la urmă sfârşeai prin a-ţi plăcea aşa ceva.

Regina (ei au insistat să le spun pe numele mic) avea patruzeci şi cinci de ani şi era chipeşă într-un fel mai degrabă rece, semi-aristocratic – adică reuşea să arate aristocratică chiar şi atunci când purta bluejeans, ceea ce se întâmpla în majoritatea timpului. Domeniul ei era Engleza, dar bineînţeles atunci când predai la nivelul colegiului, asta nu era niciodată îndeajuns; era ca şi cum ai apune "America" atunci când cineva te întreabă de unde eşti. Domeniul ei era rafinat şi calibrat ca un spot pe ecranul unui radar. Se specializase în poeţii timpurii englezi, iar subiectul tezei de doctorat fusese Robert Herrick.

Michael era la catedra de istorie. Arăta la fel de dezolant şi de melancolic ca şi muzica pe care o asculta la casetofon, deşi dezolarea şi melancolia nu făceau parte în mod normal din atitudinea lui obişnuită. Câteodată el mă determina să mă gândesc la ceea ce se presupune că a spus Ringo Starr atunci când Beatles-ii au venit pentru prima dată în America şi la o conferinţă de presă, un reporter l-a întrebat dacă într-adevăr era tot atât de trist pe cât părea. "Nu – i-a replicat Ringo – este doar faţa mea" Michael era tot aşa. De asemenea, faţa lui slăbuţă şi ochelarii cu rame groase pe care-i purta îl făceau să arate ca şi caricatura unui profesor apărută într-o gazetă neprietenoasă. Părul lui se rărise şi purta o ţăcălie mică şi ciufulită.

— Hello, Arnie, a spus Regina în timp ce intram. Hello, Dennis. Acestea au fost ultimele cuvinte voioase pe care ni le-a adresat vreunuia dintre noi în acea după-amiază.

Noi am salutat-o şi ne-am luat prăjiturile şi laptele. Ne-am aşezat în colţul amenajat pentru micul dejun. Cina se cocea în cuptor şi, îmi pare rău s-o spun, dar aroma pe care o degaja era puţin râncedă. Regina şi Michael cochetaseră pentru un timp cu vegetarianismul, iar în acea seară mirosea ca şi când Regina pregătise o plăcintă cu alge sau ceva similar. Speram sa nu mă invite să rămân la cină.

Casetofonul s-a oprit şi Michael a intrat în bucătărie. Era îmbrăcat în bermude de blugi, şi arăta ca şi cum tocmai îi murise cel mai bun prieten.

— Aţi întârziat, băieţi. S-a întâmplat ceva?

A deschis frigiderul şi a început să se uite prin el. Poate că nici lui nu-i mirosea prea bine mâncarea de seară.

— Am cumpărat o maşină, a spus Arnie tăindu-şi altă felie de prăjitură.

— Ce ai făcut? a strigat imediat mama lui din cealaltă cameră.

S-a ridicat mult prea grăbită şi s-a auzit o bufnitură scurtă atunci când coapsele ei s-au lovit de marginea mesei de joc. pe care îşi făcea puzzle-ul. Bufnitura a fost urmată de o ploaie de cartonase care au căzut pe podea. Atunci a fost momentul în care am început sa regret că nu m-am dus acasă.

Michael Cunningham se întorsese cu spatele la frigider şi îl fixa, ţinând într-o mână un măr Granny Smith, iar în cealaltă o cutie de iaurt simplu.

— Tu glumeşti, a spus el şi dintr-unul dintre acele motive absurde am observat pentru prima dată că ţăcălia lui – pe care începuse s-o poarte cam de prin 1970 – avea destul de multe fire argintii. Arnie, glumeşti, nu-i aşa? Spune-mi că glumeşti.

Regina a intrat înăuntru, înaltă, semiaristocratică şi a dracului de furioasă. S-a uitat îndeaproape la faţa lui Arnie şi a realizat că el nu glumeşte.

— Nu poţi să cumperi o maşină, a spus ea. Despre ce Dumnezeu vorbeşti? Ai doar şaptesprezece ani.

Arnie şi-a întors lent privirea de la tatăl său care stătea lângă frigider, la mama lui care se afla în uşa care ducea în salon. Pe faţă avea o expresie încăpăţânată, împietrită, pe care nu-mi aminteam s-o fi văzut până atunci. Dacă ar fi arătat aşa de mai multe ori în incinta şcolii, m-am gândit, puştii de la atelier n-ar mai fi fost aşa de dornici să-şi bată joc de el.

— De fapt, vă înşelaţi, a spus el. Pot s-o cumpăr fără nici o bătaie de cap. N-aş putea s-o plătesc în rate, dar s-o cumpăr pe bani gheaţă nu prezintă probleme. Bineînţeles, să înmatriculez o maşină la şaptesprezece ani este cu totul altceva. Pentru asta am nevoie de consimţământul vostru.

Ei îl priveau cu surprindere, nelinişte şi – am văzut asta doar în ultimul moment şi am simţit un gol în stomac – cu mânie crescândă. Cu toată gândirea lor liberală şi angajamentul pentru muncitorii fermieri, pentru soţiile maltratate, pentru mamele nemăritate şi pentru toţi ceilalţi nefericiţi, totuşi îi dirijau destul de mult viaţa lui Arnie. Iar Arnie se lăsa dominat.

— Nu cred că este cazul să vorbeşti aşa cu mama ta, a spus Michael. – A pus la loc iaurtul, a reţinut mărul Granny Smith şi a închis încet frigiderul. – Eşti prea tânăr ca să ai o maşină.

— Dennis are una, a răspuns prompt Arnie.

— Hei! Oau! Cât de târziu s-a făcut! am spus. Ar trebui să mă duc acasă! Ar trebui să mă duc acasă chiar acum! Eu …

— Ceea ce fac părinţii lui Dennis şi ceea ce fac părinţii tăi sunt lucruri diferite, a spus Regina Cunningham. – Nu i-am auzit niciodată vocea atât de rece. Niciodată. – Şi tu nu ai nici un drept să faci aşa ceva fără să-l consulţi pe tatăl tău şi pe mine despre…

— Să vă consult! a urlat Arnie brusc.

Şi-a vărsat laptele. Venele de la gât îi ieşiseră în evidenţă ca nişte corzî.

Regina a făcut un pas înapoi, rămânând cu gura căscată. Aş fi dispus să pariez că niciodată fiul ei sperios nu mai uriaşe la ea. Michael arăta tot la fel de uluit. Simţeau acum gustul acelui ceva pe care eu îl cunoscusem deja – pentru nişte motive ale lui inexplicabile, Arnie dăduse în sfârşit peste ceva ce-şi dorea cu adevărat. Şi Dumnezeu să-l ajute pe cel care-i stătea în cale!

— Să vă consult!' V-am cerut părerea asupra fiecărui lucru nenorocit pe care l-am făcut eu vreodată! Totul a fost până acum o întâlnire de comitet, iar dacă era ceva ce nu doream să fac, eram în minoritate de doi la unu! Dar asta nu este o întâlnire nenorocită de comitet. Am cumpărat un automobil şi asta... este!

— Cu certitudine nu este aşa! a spus Regina.

Buzele i se subţiaseră şi curios, (sau poate că nu), nu mai arăta doar semiaristocratică; acum arăta ca regina Angliei sau a altei ţări, cu toate că era îmbrăcată în blugi. Pentru moment, Michael ieşise din scenă. Arăta tot atât de zăpăcit şi de nefericit pe cât eram eu şi am simţit pentru o clipă o mare milă pentru el. El nu putea nici măcar să plece acasă la cină ca să scape de asta, el era acasă. Aici se desfăşura o luptă crudă între vechea gardă şi noua generaţie şi care se va decide în acelaşi mod cum se încheie toate aceste lucruri, cu o explozie monstruoasă de amărăciune şi sarcasm. În aparenţă, Regina era pregătită pentru aşa ceva chiar dacă Michael nu era. Dar eu nu doream să iau parte la ceartă. M-am ridicat şi m-am îndreptat spre uşă.

— L-ai lăsat să facă asta? a întrebat Regina.

M-a privit cu arogantă, ca şi cum n-am fi râs niciodată împreună sau n-am fi copt prăjituri împreună, sau n-am fi mers la picnicuri.

— Dennis, m-ai dezamăgit.

Asta m-a înţepat. Întotdeauna mi-a plăcut destul de mult mama lui Arnie, dar niciodată n-am avut deplină încredere în ea, cel puţin de când aveam în jur opt ani şi a avut loc un mic incident.

Împreună cu Arnie ne-am dus în centrul oraşului, cu bicicletele, ca să vedem un film de sâmbătă după-amiază. La întoarcere, Arnie a căzut în timp ce încerca să ocolească un câine şi şi-a zdrelit destul de grav piciorul. L-am dus până acasă pe bicicleta mea, iar Regina a mers cu el la urgenţă unde doctorul i-a pus câteva copci. Iar atunci, din nu ştiu ce motiv, la urma urmelor totul trecuse şi era evident că Arnie nu păţise nimic grav, Regina a tăbărât asupra mea şi mi-a arătat ce limbă ascuţită poate să aibă. M-a boscorodit ca un sergent nemilos. Când a terminat, tremuram tot şi eram aproape să izbucnesc în plâns – ce dracu', aveam doar opt ani, iar în jur cursese destul de mult sânge. Nu-mi amintesc cuvânt cu cuvânt acea ceartă, dar sentimentul general pe care mi l-a lăsat a fost răscolitor. După cât de bine îmi amintesc, ea a început prin a mă acuza că nu am avut destul de multă grijă de Arnie – ca şi cum el ar fi fost mult mai mic decât mine şi nu de aproape aceeaşi vârstă – şi a terminat spunând (sau părând sa spună) că ar fi trebuit să fiu eu în locul lui Arnie.

Acum părea că se repetă exact acelaşi lucru – Dennis, nu l-ai supravegheat îndeajuns de bine – şi m-am înfuriat şi eu. Precauţia pe

care o aveam faţă de Regina era doar o parte din cauza furiei, iar ca să fiu sincer, probabil cea mai mică parte. Atunci când eşti puşti (iar la urma urmei, ce altceva reprezintă şaptesprezece ani decât limita superioară a copilăriei) ai tendinţa sa tii partea celorlalţi puşti. Ştii dintr-un instinct puternic şi infailibil că dacă nu dărâmi nişte garduri şi dacă nu prăbuşeşti nişte porţi, părinţii tăi – cu cele mai bune intenţii – ar fi fericiţi să te ţină pentru totdeauna în starea de copilărie.

M-am înfuriat, dar am încercat să mă stăpânesc cât de bine am putut.

— Nu l-am lăsat să facă nimic. O dorea, a cumpărat-o.

Mai devreme poate le-aş fi spus că el n-a făcut nimic mai mult decât să plătească un avans, dar acum nu mai intenţionam să le comunic aşa ceva. Acum mă răzgândisem.

— De fapt, eu am încercat să-l conving de contrariu.

— Mă îndoiesc că ai încercat foarte mult, mi-a replicat Regina.

Ar fi putut tot la fel de bine să-mi spună: Nu încerca să mă duci pe mine, Dennis, ştiu că sunteţi băgaţi amândoi în chestia asta. Obrajii i se – îmbujoraseră iar ochii ei aruncau săgeţi. Încerca să mă facă iarăşi să mă simt de opt ani şi se descurca destul de bine. Dar m-am luptat cu ea.

— Ştii ce, dacă ai deţine toate faptele, ai vedea că nu ai de ce să te înfierbânţi. A cumpărat-o pentru două sute cincizeci de dolari .

— Două sute cincizeci de dolari! s-a băgat Michael în vorba. Ce fel de maşină poţi să obţii pentru două sute cincizeci de dolari?

Disocierea lui inconfortabilă de până acum – dacă asta fusese şi nu doar un simplu soc simţit la auzul vocii liniştite a fiului său care se răstise protestând – dispăruse. Preţul maşinii îl scosese din amorţeală. Şi şi-a privit fiul cu un dezgust nedisimulat care m-a făcut să mă simt puţin rău. Mi-ar plăcea să am cândva copii, iar dacă o să am, sper să pot înlătura acea expresie din repertoriul meu.

Îmi tot spuneam să mă stăpânesc, că nu era treaba mea şi nici lupta mea, nu era nimic pentru care să mă înfierbânt... dar prăjitura pe care o mâncasem îmi stătea în centrul stomacului ca un glob cleios şi îmi simţeam pielea prea caldă. Cunninghamii reprezentaseră pentru mine o a doua familie de când eram mic, iar în sinea mea simţeam simptomele neliniştitoare ale unui conflict de familie.

— Poţi să înveţi foarte multe lucruri despre o maşină în timp ce repari una veche, am spus. – Brusc, mi s-a părut că sunt o imitaţie proastă a lui LeBay. – Şi o să necesite o mulţime de reparaţii până când o să fie măcar aptă să intre în circulaţie din punct de vedere legal. (Dacă va fi vreodată, m-am gândit). O puteţi considera ca un... un hobby...

— O consider o nebunie, a spus Regina.

Brusc, singurul lucru pe care-l doream era să plec. Bănuiesc că dacă vibraţiile emoţionale din cameră nu ar fi devenit atât de puternice, aş fi putut considera situaţia amuzantă. Cumva, ajunsesem în postura de a apăra maşina lui Arnie, în timp ce de la bun început o considerasem ca un lucru ridicol.

— Cum spui tu, am murmurat. Doar să nu mă amestecaţi pe mine în chestia asta. Mă duc acasă.

— Bine, s-a răstit Regina.

— Asta este, a spus Arnie. – S-a ridicat în picioare. – Eu plec dracului de aici.

Regina a icnit, iar Michael a clipit ca şi cum ar fi fost pălmuit.

— Ce ai spus? a reuşit să îngaime Regina. Ce ai –

— Nu înţeleg ce v-a supărat aşa de tare – le-a spus Arnie pe un ton controlat, cumplit – dar eu n-am de gând să stau aici şi să ascult de la nici unul dintre voi o mulţime de tâmpenii. – Aţi vrut să urmez materiile pentru colegiu şi asta fac. – A privit spre mama lui. – Aţi dorit să fac parte din cublul de şah în loc de formaţia liceului. În ordine, asta am făcut. Am reuşit să mă descurc şaptesprezece ani fără să vă fac să vă simţiţi jenaţi la clubul de bridge şi fără să ajung la închisoare.

Ei îl priveau fix, cu ochii holbaţi ca şi când unuia dintre pereţii bucătăriei i-ar fi crescut buze şi ar fi început să vorbească.

Arnie îi privea, având în ochi o sclipire stranie şi periculoasă.

— Vă spun un lucru, am de gând să am maşina asta. Doar acest lucru.

— Arnie, asigurarea – a început Michael.

— Încetează, a strigat Regina.

Ea nu dorea să înceapă că vorbească despre problemele specifice, deoarece acesta era primul pas pe drumul spre o posibilă acceptare; ea voia pur şi simplu să strivească cu călcâiul cât mai repede şi complet orice urmă de rebeliune. Sunt momente în care adulţii te dezgustă în nişte moduri pe care ei nu le-ar înţelege niciodată; să ştiţi că eu cred acest lucru. Am avut atunci unul dintre acele momente care m-a făcut să mă simt şi mai prost. Când Regina a strigat la soţul ei, am văzut-o şi vulgară şi speriată, iar pentru că o iubeam, nu aş fi dorit s-o văd niciodată în vreuna dintre aceste situaţii.

Totuşi am rămas în cadrul uşii, dorind să plec, dar în acelaşi timp eram nefiresc de fascinat ce ceea ce se întâmpla – prima ceartă serioasă din familia Cunningham pe care o văzusem eu vreodată, probabil chiar prima. Şi cu siguranţă era un cutremur de cel puţin gradul zece pe scara Richter.

— Dennis, mai bine ai pleca în timp ce noi lămurim chestia asta, a spus morocănoasă Regina.

— Da. Dar nu vezi că faci din ţânţar armăsar? Maşina asta – Regina... Michael – dacă aţi putea s-o vedeţi... probabil că ajunge de la zero la treizeci de mile pe oră în jumătate de oră, dacă se poate mişca –

— Dennis! Pleacă!

M-am dus.

În timp ce mă urcam în Duster, Arnie a ieşit pe uşa din spate, în aparenţă dorind să-şi îndeplinească ameninţarea de a pleca de acasă. Ai lui au ieşit după el, arătând acum şi îngrijoraţi şi supăraţi. Puteam vag să înţeleg ceea ce simţeam. Totul fusese la fel de brusc ca un ciclon apărut din senin.

Am pornit motorul şi am dat înapoi în strada liniştită. Se întâmplaseră foarte multe de când noi doi am plecat de la lucru la ora patru. Atunci eram atât de înfometat încât aş fi putut mânca aproape orice (cu excepţia plăcintei cu alge). Acum stomacul meu era atât de răvăşit încât simţeam că aş vărsa orice aş înghiţi.

Când am plecat, ei trei stăteau pe aleea din faţa garajului pentru două maşini (înăuntru erau Porsche-ul lui Michael şi duba Volvo a Reginei – ei au maşinile lor, îmi amintesc că m-am gândit puţin răutăcios; ce le pasă lor) şi încă se certau.

Asta este, m-am gândit, fiind acum puţin trist şi supărat. Or să-l învingă până la urmă, iar LeBay o să rămână cu cei douăzeci şi cinci de dolari şi acel Plymouth '58 o să stea acolo încă două mii de ani. Îi mai făcuseră şi înainte chestii asemănătoare. Deoarece el era un învins. Chiar şi părinţii lui ştiau asta. Era inteligent, iar atunci când reuşeai să treci de exteriorul timid şi prudent, era plin de umor, de idei şi era... dulce, bănuiesc că acesta-i cuvântul pe care-l căutam.

Dulce, dar un învins.

Ai lui ştiau asta tot la fel de bine ca şi golanii de la atelier care ţipau la el pe holuri şi îi murdăreau ochelarii.

Ştiau că este un învins şi îl vor dovedi.

Aşa îmi ziceam. Dar de acea dată m-am înşelat.

3

Dimineaţa următoare

Bătrânul meu mi-a zis: "Fiule,

O să dau în darul beţiei

Dacă nu laşi naibii

Lincoln-ul ăla de curse".

Charlie Ryan

Dimineaţa următoare, la ora 6,30 AM, am trecut pe lângă casa lui Arnie şi am parcat lângă bordura trotuarului, nedorind să intru, chiar dacă ştiam că mama şi tatăl lui erau încă în pat – în seara precedentă fuseseră prea multe unde rele în bucătărie ca să-mi priască obişnuitele cornuleţe şi cafeaua dinainte de lucru.

Arnie a întârziat cinci minute, iar eu am început să mă întreb dacă nu cumva se ţinuse de promisiune şi plecase de acasă. Apoi uşa din spatele casei s-a deschis, iar el a apărut pe alee cu punga cu mâncare de prânz lovindu-i-se de picior.

A urcat în maşină, a trântit uşa şi a spus:

— Hai să mergem, Jeeves.

Era una dintre vorbele glumeţe ale lui Arnie atunci când era în bună dispoziţie.

Am condus mai departe, uitându-mă prudent spre el; aproape m-am decis să spun ceva, apoi m-am gândit că este mai bine să aştept să înceapă el... dacă avea ceva de spus.

Pentru mult timp a părut că nu are. Am mers aproape tot drumul spre şantier fără să vorbim nimic, tăcerea fiind spartă doar de sunetul radioului acordat pe WMDY, postul local de rock-and-roll. Arnie bătea absent ritmul pe genunchi.

Până la urmă a spus:

— Îmi pare rău că aseară a trebuit să asişti, omule.

— E-n ordine, Arnie.

— Ţi-a trecut vreodată prin minte – a spus el brusc – că părinţii nu sunt altceva decât nişte copii mari până când copiii lor îi târăsc în maturitate? De obicei cu mare agitaţie şi multe ţipete?

Am dat din cap.

— Să-ţi spun la ce mă gândesc, a zis el.

Ne apropiam acum de şantier; trailerul fraţilor Carson era doar la două aruncături de băţ. Acum, dis-de-dimineaţă, traficul era sporadic şi somnolent. Cerul avea culoarea dulce a piersicii.

— Eu cred că a fi părinte înseamnă în mare parte să încerci să-ţi ucizi copiii.

— Asta sună foarte logic, am spus. Ai mei tot timpul încearcă să mă omoare. Aseară a fost rândul mamei să se furişeze în dormitor şi să îmi apese peste faţă o pernă. Noaptea trecută tata ne alerga pe mine şi pe soră-mea, amenintându-ne cu o şurubelniţă.

Glumeam, dar mă întrebam ce ar gândi Michael şi Regina dacă ar putea să audă aceste tâmpenii.

— Ştiu că la început pare puţin aberant – a spus Arnie neperturbat – dar sunt o mulţime de lucruri care par nebunii până când stai să le analizezi. Invidia penisului. Conflictele oedipale. Linţoiul lui Turin.

— Mie mi se par tâmpenii, am spus. Te-ai certat cu părinţii, atâta tot.

— Totuşi, eu chiar cred asta, a spus Arnie gânditor. Nu că ei ştiu ce fac; asta nu o cred. Şi ştii de ce?

— Spune-mi.

— Deoarece, de îndată ce ai un copil, ştii cu siguranţă că o să mori. Când ai un copil, îţi vezi piatra de mormânt.

— Ştii ce, Arnie?

— Ce?

— Cred că asta-i a naibii de morbid, am spus, şi am izbucnit am.ândoi în râs.

— Nu am vrut să sune aşa.

Am dus maşina în parcare şi am oprit motorul. Am stat acolo câteva clipe.

— Le-am spus că renunţ la materiile pentru colegiu, spuse el. Le-am spus că mă înscriu la CP. chiar împotriva voinţei lor.

CP. erau cursurile profesionale. Aceeaşi pregătire pe care o primesc băieţii de la şcolile de corecţie, cu excepţia faptului că ei nu merg acasă noaptea. Ei au ceea ce aţi putea numi o viată de internat impusă.

— Arnie, am început eu, neştiind bine cum voi continua. – Modul în care toată treaba asta izbucnise din nimic mă speria încă. – Arnie, eşti încă minor. Ei trebuie să-şi dea acordul pentru opţiunile –

— Sigur, bineînţeles, a spus Arnie.

Mi-a zâmbit fără umor, iar în lumina rece a zorilor arăta în acelaşi timp mai bătrân şi mult, mult mai tânăr... cumva, ca un prunc cinic.

— Ei au puterea să-mi anuleze tot programul pentru încă un an, dacă o doresc, şi să mi-l impună pe al lor. Pot să mă înscrie la Economie, Geografie sau Modă, dacă vor. Legea spune că au dreptul să facă asta. Dar nici o lege nu spune că eu trebuie să iau note de trecere la ce mi-au ales ei.

Asta m-a lămurit – vreau să spun, cât de departe mersese el. Cum de ajunsese rabla aia de maşină să însemne atât de mult pentru el, atât de repede? În zilele care au urmat, această întrebare m-a tot asaltat în mai multe moduri, tot aşa cum îmi imaginam că ar face-o o suferinţă recentă. Când Arnie le-a spus lui Michael şi Reginei că intenţionează s-o aibă, fără îndoială că nu a glumit. Îi lovise tocmai în punctul în care speranţele pe care ei şi le puseseră în el erau foarte vii şi făcuse asta cu o rapiditate şi cu o cruzime care m-au uimit. De fapt mi-au uluit şi rahatul din mine. Toate se reduceau la faptul că dacă Arnie îşi făcea anul terminal la C.P., colegiul zbura pe fereastră. Iar pentru Michael şi Regina aceasta era o imposibilitate.

— Deci ei pur şi simplu... au renunţat?

Mai era foarte puţin până la începerea programului, dar nu puteam să întrerup discuţia pană când nu aflam totul.

— Nu chiar aşa, nu. Le-am spus că o să-mi găsesc un garaj şi că nu o să încerc s-o duc la inspecţie sau s-o înregistrez până când nu am aprobarea lor.

— Crezi că o s-o obţii?

Mi-a aruncat un zâmbet sinistru care era în acelaşi timp şi încrezător şi speriat. Era zâmbetul unui mecanic de buldozer care lasă în jos lama unui D—9 Cat în fata unei rădăcini imense.

— O s-o obţin, a spus el. Cand o să fiu gata, o s-o obţin.

Şi vreţi să stiti ceva? Am fost convins că aşa se va întâmpla.

4

Arnie se însoară

Îmi amintesc ziua

Când am ales-o dintre toate celelalte vechituri,

M-am gândit că pot să spun

Că sub învelişul de rugină, ea era aur,

Nu o rablă...

The Beach Boys

Puteam să muncim două ore suplimentare în acea după-amiază de vineri, dar am refuzat. Ne-am luat cecurile de la birou şi am mers la

filiala din Libertyville a băncii "Savings and Loan" din Pittsburg şi le-am încasat. Eu am vărsat majoritatea banilor în contul de economii, am pus cincizeci în contul de cecuri (doar să am unul dintre acestea mă făcea să mă simt în mod ciudat adult – sentimentul, bănuiesc, se uzează, cu timpul) şi am reţinut douăzaci, bani gheaţă.

Arnie şi-a reţinut toţi banii.

— Ţine, a spus el, întinzându-mi o bancnotă de zece.

— Nu, i-am spus. Păstreaz-o, omule. O să ai nevoie de fiecare bănuţ până când o să termini de reparat rabla.

— Ia-o, a spus el. Eu îmi plătesc datoriile, Dennis.

— Păstreaz-o. Te rog.

— Ia-o.

Îmi întindea banii neînduplecat.

Am luat-o. Dar l-am rugat să accepte dolarul lui. El nu dorea să-l ia.

Conducând de-a lungul oraşului spre casa lui LeBay, Arnie a devenit mai nervos, a dat radioul mult mai tare şi tot timpul a bătut darabana pe genunchi şi pe bord. Au început să cânte Forigner cu melodia "Băieţii Albi Mârşavi".

— Povestea vieţii mele, Arnie, amice, am spus eu şi el a râs prea zgomotos şi prea mult.

Se manifesta ca un bărbat care-şi aşteaptă soţia să nască. Până la urmă am înţeles că-f era teamă că LeBay a vândut maşina.

— Arnie, stai calm. O să fie acolo.

— Sunt calm, sunt calm, şi mi-a oferit un zâmbet larg, radios şi fals.

În acea zi tenul lui arăta mai rău decât l-am văzut vreodată şi m-am întrebat (nu pentru prima şi nici pentru ultima dată) cum era să fii Arnie Cunningham, tot timpul prizonier în spatele acelei feţe supurante, şi –

— Ei bine, nu mai transpira. Ţe porţi de parcă ai avea de gând să faci limonadă în pantaloni înainte să ajungem acolo.

— Nu-i aşa, a spus el, şi a bătut o rafală nervoasă pe bord doar ca să-mi arate cât de nervos nu era.

"Băieţii Albi Mârşavi" de Foreigner s-a terminat şi a început "Jukebox Heroes" tot de Foreigner. Era vineri după-amiază, iar la FM-l04 începuse emisiunea "Petrecerea de Weekend".

Când privesc înapoi la acel an, anul meu terminal, mi se pare că îl pot delimita în pachete de melodii rock... şi într-o escaladare ca de coşmar a sentimentului de teroare.

— Ce se întâmplă exact? am întrebat. Ce are maşina asta atât de deosebit?

Un lung răstimp a privit îndelung Libertyville Avenue fără să spună nimic, apoi a închis cu o mişcare bruscă radioul, întrerupându-i pe Foreigner în mijlocul melodiei.

— Nu ştiu exact, a spus el. Poate pentru că, prima dată de când am împlinit unsprezece ani şi au început să-mi apară coşurile, am văzut ceva care este chiar mai urât decât mine. Asta doreai să-ţi spun? Te face asta să te simţi mai liniştit?

— Hei, Arnie, am spus. Eu sunt Dennis, îţi aminteşti de mine?

— Îmi amintesc, a spus. Şi suntem încă prieteni, nu-i aşa?

— Bineînţeles, aşa era ultima dată când am verificat. Dar ce are asta de a face cu….

— Iar asta înseamnă că nu trebuie să ne minţim unul pe altul, sau cel puţin asta ar trebui să însemne. Deci trebuie să-ţi spun, poate că nu-i o tâmpenie. Eu ştiu ce sunt. Sunt urât. Nu-mi fac uşor prieteni. Cumva... Îi îndepărtez pe oameni. Nu vreau să fac asta, dar într-un fel sau altul aşa se întâmplă. Înţelegi?

Am aprobat cu puţină reticenţă. Aşa cum a spus, eram prieteni, iar asta însemna să menţinem între noi un minimum de înşelătorie şi de tâmpenii.

Arnie a dat la rândul lui din cap destul de nonşalant.

— Alte persoane –, – a continuat el şi apoi a adăugat precaut –, – de exemplu tu, Dennis – nu înţeleg întotdeauna ce înseamnă acest lucru. Atunci când eşti urât şi oamenii râd de tine, ţi se schimbă viziunea despre lume. Este greu atunci să-ţi păstrezi simţul umorului. Te râcâie pe creier. De multe ori te face să nu-ţi fie uşor să-ţi păstrezi luciditatea.

— Hm, pot să înţeleg asta.

— Nu, a spus el încet. Nu poţi să pricepi asta. Ai putea să crezi că poţi, dar nu-i aşa. Nu-i chiar aşa. Dar ţie-ţi place de mine, Dennis .

— Te iubesc, omule, am spus. Ştii asta.

— Poate că da. Şi apreciez asta. Dacă mă iubeşti este pentru că ştii că există altceva – ceva dedesubtul coşurilor şi a feţei mele de prostănac

— Faţa ta nu-i stupidă, Arnie, am spus. Poate arată bizar, dar nu stupid.

— Du-te dracului, a spus el zâmbind.

— Împreună cu calul tău, Range Rider.

— Oricum, cu maşina aia este acelaşi lucru. Există ceva dedesubt. Altceva. Ceva mai bun. Eu văd asta, atâta tot.

— Chiar aşa?

— Mda, Dennis, a spus el încet. Văd.

Am cotit pe Main Street. Acum ne apropiam de LeBay. Şi brusc, mi-a venit o idee cu adevărat răutăcioasă. Să presupunem că tatăl lui Arnie şi-a trimis pe unul dintre prieteni, sau pe unul dintre studenţi, la casa lui LeBay ca să cumpere maşina de sub nasul fiului său. O lovitură machiavelică ati putea spune, dar mintea lui Michael Cunningham era mai mult decât vicleană. Specialitatea lui era istoria militară.

— Am văzut maşina aia – şi am simţit o asemenea atracţie pentru ea... nu pot să mi-o explic prea bine nici mie. Dar...

S-a întrerupt, privind visător înainte cu acei ochi gri.

— Dar am văzut că pot s-0 fac să arate mai bine, a continuat el.

— S-o repari, vrei să spui?

— Mda... ei bine, nu. Este prea impersonal. Repari mese, scaune, lucruri de felul ăsta. Maşina de tuns iarba, arunci când nu porneşte. Şi maşini obişnuite.

Probabil că mi-a văzut sprâncenele ridicându-se. Oricum, a râs – un râs defensiv.

— Mda, ştiu cum sună, a spus el. Nici măcar nu-mi place s-o spun, pentru că ştiu cum sună. Dar tu îmi eşti prieten, Dennis. Iar asta înseamnă un minimum de minciuni. Nu cred că este o maşină obişnuită. Nu ştiu de ce cred asta... dar aşa e.

Am deschis gura ca să spun ceva ce s-ar fi putut să regret mai târziu, ceva despre încercarea de a menţine lucrurile într-o lumină normală, sau chiar despre faptul că trebuie să evităm o comportare obsesivă. Dar chiar atunci am cotit pe strada lui LeBay.

Arnie a tras aer în plămâni, icnind aspru şi dureros.

Pe peluza lui LeBay era un dreptunghi de iarbă chiar mai galbenă, mai rară şi mai urâtă decât restul. Lângă una dintre laturi era o pată bolnăvicioasă de ulei care se impregnase în pământ şi omorâse totul în acea zonă. Zona dreptunghiulară de pământ era atât de viciată, încât aproape că am crezut că dacă mă uit prea mult la ea o să orbesc.

Acolo era locul unde ieri stătuse Plymouth-ul.

Terenul era încă acolo, dar Plymouth-ul dispăruse.

— Arnie – am spus, în timp ce parcam maşina lângă bordură – ia-o uşor. Nu te ambala, pentru numele lui Dumnezeu.

Nu mi-a dat nici cea mai mică atenţie. Mă îndoiesc că măcar m-a auzit. Pălise. Bubele care-i acopereau fata se reliefau roşii, lucitoare. A deschis uşa şi a început să coboare încă înainte ca eu să opresc maşina.

— Arnie

— Este taică-meu, a spus el plin de furie şi nedumerire. Îi pot mirosi pe nenorocit peste tot.

Şi a dispărut fugind peste peluză, spre uşa lui LeBay.

M-am dat jos şi m-am grăbit după el, gândindu-mă că porcăria asta aberantă nu se va sfârşi niciodată. De-abia puteam să cred că tocmai l-am auzit pe Arnie Cunningham numindu-l pe Michael un nenorocit.

Arnie şi-a ridicat pumnul ca să bată în uşă când aceasta s-a deschis. În cadrul uşii stătea însuşi Roland D. LeBay. Astăzi purta o cămaşă peste corsetul care-i susţinea spatele. A privit faţa furioasă a lui Arnie cu un zâmbet hrăpăreţ, benign.

— Bună, fiule, a spus el.

— Unde este EA? a urlat Arnie. Aveam o înţelegere! La dracu', aveam o înţelegere! Am chitanţa!

— Potoleşte-te, a spus LeBay.

M-a văzut cum stăteam pe prima treaptă, cu mâinile înfipte în buzunare.

— Ce s-a întâmplat, fiule, cu prietenul tău?

— Maşina a dispărut, am spus. Asta-i în neregulă cu el.

— Cine a cumpărat-o? a strigat Arnie.

Nu l-am mai văzut niciodată atât de furios. Dacă atunci ar fi avut o armă, cred că ar fi lipit-o de tâmpla lui LeBay. Eram fascinat. Era ca şi cum un iepure ar fi devenit brusc carnivor. Dumnezeu să mă ajute, pentru o clipă chiar m-am întrebat dacă nu are o tumoare pe creier.

— Cine a cumpărat-o? a repetat blând LeBay. Păi, nimeni încă, fiule. Dar tu ai un drept asupra ei. Am dus-o în garaj, atâta tot. Am pus cauciucul de rezervă şi am schimbat uleiul.

Şi-a aranjat părul şi apoi ne-a oferit amândurora un zâmbet absurd de mărinimos.

— Eşti un adevărat om de onoare, am spus.

Arnie l-a privit nesigur apoi a întors capul puţin să se uite la uşa închisă a modestului garaj pentru o singură maşina, care era legat de casă printr-un pasaj acoperit. Pasajul acoperit, ca de altfel totul de pe lângă casa lui LeBay, văzuse zile mult mai bune.

— De altfel, n-am vrut s-o las afară o dară ce tu mi-ai plătit un aconto pentru ea, a spus— el. Am avut nişte necazuri cu câţiva vecini de pe stradă. Într-o noapte un puşti a aruncat cu o piatră în ea. O, da, am nişte vecini care fac parte chiar din bătrâna B.T.

— Ce-i asta? am întrebat.

— Brigada Ticăloşilor, fiule.

A măturat marginea îndepărtată a străzii cu o privire rea, prinzând în ea maşinile curate ale navetiştilor care se întorseseră de la lucru, copiii care jucau coarda şi şotronul, oamenii care stăteau pe verandă consumându-şi primele băuturi în răcoarea după-amiezii.

— Mi-ar plăcea să ştiu cine a aruncat piatra aia, a spus el, încet. Da, domnule, cât de mult aş vrea să ştiu.

Arnie îşi drese glasul.

— Îmi pare rău că am făcut o scenă.

— Nu-i nimic, a spus LeBay repede. Îmi place să văd un tip care ştie să se bată pentru ce-i al lui... sau aproape al lui. Puştiule, ai adus banii?

— Da, îi am:

— Bine, hai în casă. Poate să intre şi prieteriul tău. O să semnăm actele şi apoi bem o bere ca să sărbătorim tranzacţia.

— Nu, mulţumesc, am spus. O să stau aici, dacă nu vă supăraţi.

— Cum vrei, fiule, a spus LeBay... şi mi-a făcut cu ochiul.

Până în ziua de azi nu am nici o idee despre ce trebuia să însemne asta. Au intrat înăuntru şi uşa s-a trântit în urma lor. Pestele fusese prins şi urma acum să fie curăţat.

Simţindu-mă deprimat, am mers prin pasaj spre garaj şi am încercat uşa. S-a deschis cu uşurinţă şi a emanat aceleaşi mirosuri pe care le-am simţit când am deschis ieri uşa Plymouth-ului – ulei, tapiţerie veche, căldura acumulată a unei veri lungi.

De-a lungul unuia dintre pereţi erau aruncate greble şi unelte vechi de grădinărit. Pe altul era un furtun vechi, o pompă de bicicletă şi un sac antic de golf, plin cu crose ruginite. In centru, cu botul spre exterior, era maşina lui Arnie, Christine, arătând lungă de o milă în aceste zile şi în această eră când până şi Cadillac-urile arată bondoace, ca nişte cutiuţe. Păienjenişul rânjit de crăpături de pe marginea parbrizului prindea lumina şi o reflecta într-un argint viu opac. Un puşti cu o piatră, cum spusese LeBay – sau poate un mic accident în timp ce venea acasă de la casa VFW după o noapte de băutură şi de povestiri despre Bătălia de pe Bulge sau de la Parc Chop Hill. Vremurile bune de demult, când un om putea să vadă Europa, Pacificul şi misteriosul Est din spatele ochitorului unei bazooka. Cine ştie... şi ce importanţă avea? În orice caz, nu va fi uşor să găsească un înlocuitor pentru un parbriz atât de mare ca acesta.

Sau ieftin.

Oh, Arnie, m-am gândit. Omule, te afunzi atât de adânc!

Cauciucul pe care LeBay îl scosese se afla sprijinit de perete. M-am lăsat jos pe mâini şi genunchi şi am privit sub maşină. O pată proaspătă de ulei începuse să se formeze acolo lângă umbra maro a alteia mai vechi, mai mari, care se impregnase în ciment de-a lungul anilor. Nu a reuşit să-mi uşureze deprimarea. Blocul motor era cu siguranţă crăpat.

M-am dus lângă uşa şoferului şi în timp ce apucam mânerul, am văzut un tomberon de gunoi în coltul îndepărtat al garajului. Din cos se vedea o sticlă mare de plastic. Pe deasupra marginii erau vizibile literele SAPPH.

Am gemut. Oh, într-adevăr schimbase uleiul. Frumos din partea lui. Îl golise pe cel vechi – sau ce mai rămăsese din el – şi turnase înăuntru câţiva litri de ulei de motor Sapphire. Acesta-i genul de lubrifiant pe care-l poţi obţine contra 3,50 dolari pentru bidonul de cinci galoane de ulei reciclat de la Mammoth Mart. Roland D. LeBay era un adevărat prinţ. Roland D. LeBay era bunătatea întruchipată.

Am deschis uşa maşinii şi m-am aşezat la volan. Acum mirosul de garaj nu mai părea atât de greu, sau atât de încărcat de nefolosintă şi înfrângere. Volanul maşinii era mare şi roşu – un volan sigur. M-am uitat iarăşi la uimitorul vitezometru, acela care era calibrat nu până la 70 sau 80 de mile pe oră, ci tocmai până la 120. Nu existau cifre scrise dedesubt cu roşu; când această puicuţă ieşise de pe banda de asamblare, ideea sistemului metric nu îi venise încă nimănui de la Washington. Nu exista nici un 55 mare roşu pe vitezometru. Pe atunci, benzina costa 29,9 un galon, poate chiar mai puţin dacă în oraş era în vigoare o reducere pentru război. Embargourile arabe şi limitarea de viteză erau încă la depărtare de cincisprezece arii.

Vremurile bune de demult, am gândit şi am zâmbit puţin. Am căutat jos, în partea stângă şi am găsit mica manetă care îţi dădea posibilitatea să mişti scaunul înainte şi înapoi, în sus şi în jos (dacă încă mai mergea). Numai surprize plăcute, după cum spune o veche zicală. Exista şi un sistem de ventilaţie (acesta cu siguranţă nu va funcţiona), un buton de control al vitezei economice, un buton mare cu mult crom pentru pornirea radioului – acesta avea, bineînţeles, numai banda AM. În 1958, FM era în mare parte un teren nefolosit.

Mi-am pus mâinile pe volan şi s-a întâmplat ceva. Chiar şi acum, după multă gândire, nu sunt sigur ce a fost. Poate o viziune – dar dacă asta a fost, cu siguranţă nu a fost mare brânză. Doar că, pentru o clipă, tapiţeria ruptă a părut că dispare. Acoperitoarele scaunelor erau întregişi miroseau plăcut a vinilin... sau poate că acel miros era cel al pielii adevărate. De pe volan au dispărut locurile uzate; alămurile sclipeau plăcut în lumina de după-amiază a verii, care intra prin uşa garajului.

Hai să facem o plimbare, durule, părea să-mi şoptească Christine în tăcerea caldă de vară a garajului lui LeBay. Hai sa hoinărim.

Şi, doar pentru o clipă, mi s-a părut că totul s-a schimbat. Acel rânjet urât de crăpături din parbriz dispăruse – sau aşa părea. Peticul mic din curtea lui LeBay pe care-l puteam vedea nu era îngălbenit, rărit şi murdar, ci era de un verde închis, de iarbă proaspăt tunsă.

 Trotuarul din faţă era de curând cimentat, fără nici o crăpătură. Am văzut (sau am crezut că văd) un Cadillac '57 trecând prin faţă. Acel GM de mare viteză era de un verde închis fără nici o pată de rugină, cu cauciucuri mari, albe, ca ale gangsterilor şi cu capacele roţilor tot atât de reflectorizante ca oglinzile. Un Cadillac de mărimea unui vapor – şi de ce nu? Benzina era pe vremea aceea aproape la fel de ieftină ca apa de la robinet.

Hai să facem o plimbare, durule... hai să hoinărim.

Sigur, de ce nu? Aş putea ieşi afară să mă îndrept spre centrul oraşului, spre vechiul Liceu care încă exista – mai trebuiau să treacă încă şase ani până să ardă, în 1964 – şi aş putea să dau drumul la radio sâ-l ascult pe Chuck Berry cântând "Maybellin" sau pe Everlys cu "Trezeşte-te, Micuţă Susie" sau poate Robin Luke jeluindu-se: "Susie Darling". Iar apoi aş...

Apoi am coborât din maşină cât de repede am putut. Uşa s-a deschis cu un scârtâit ruginit, infernal şi mi-am lovit cotul destul de rău de peretele garajului. Am împins uşa să se închidă (de fapt nici măcar nu doream s-o ating, ca să vă spun adevărul). Apoi am stat acolo privind Plymouth-ul care, dacă nu va interveni un miracol, va fi în curând al prietenului meu, Arnie. Mi-am frecat cotul zgâriat. Inima îmi bătea prea repede.

Nimic. Nici alămuri noi, nici tapiţerie nouă. În contrast, destule zgârieturi şi rugină, un far lipsă (nu observasem asta cu o zi înainte), antena radioului aberant de îndoită. Şi acel miros prăfuit, murdar, de bătrâneţe.

Chiar atunci m-am decis că nu-mi place maşina prietenului meu Arnie.

Am ieşit din garaj, uitându-mă tot timpul peste umăr – nu ştiu de ce, dar nu-mi plăcea s-o ştiu în spatele meu. Ştiu cât de stupid sună asta, dar aşa am simţit. Iar ea stătea acolo, cu masca zimţată şi ruginită, fără nimic sinistru sau chiar misterios, doar un Plymouth foarte vechi, cu un abtibild de revizie tehnică care expirase la 1 iunie 1976 – de mult, mult timp.

Arnie şi LeBay ieşeau din casă. Arnie avea în mână o foaie albă de hârtie – chitanţa lui în urma vânzării, am presupus. Mâinile lui LeBay erau goale; deja pusese deoparte banii.

— Sper să te bucuri de EA, a spus LeBay.

Din nu ştiu ce motiv, m-am gândit la un bătrân codoş făcând reclamă unui băiat foarte tânăr. Am simţit un val de dezgust pentru el – cu psoriazisul de pe tigvă şi cu corsetul îmbibat de transpiraţie.

— Cred că aşa o să se întâmple. Cu timpul.

Ochii lui reumatici m-au găsit pe mine, mi-au ţinut pentru o clipă privirea, apoi s-au întors la Arnie.

— Cu timpul, a repetat el.

— Da, domnule, sunt sigur, a spus Arnie absent.

S-a îndreptat spre garaj ca un somnambul şi a stat acolo privindu-şi maşina.

— Cheile sunt înăuntru, a spus LeBay. Trebuie s-o duci de aici. Înţelegi asta, nu-i aşa?

— O să pornească?

— Aseară a pornit pentru mine, a spus LeBay, dar ochii lui s-au îndreptat spre orizont. Iar atunci, cu tonul unuia care s-a spălat pe mâini de toate responsabilităţile, a spus:

— Socotesc că prietenul tău are un cablu de remorcare în portbagaj.

Ei bine, la drept vorbind, aveam un cablu în portbagaj, dar nu-mi plăcea prea mult că LeBay a ghicit. Nu-mi plăcea ca el să ghicească pentru că... Am oftat puţin. Deoarece nu doream să mă implic în viitoarea relaţie a lui Arnie cu rabla veche pe care o cumpărase, dar puteam să văd că sunt târât pas cu pas apre aşa ceva.

Arnie se retrăsese complet din conversaţie. Intrase în garaj şi se urcase în maşină. Razele după-amiezii intrau acum din plin înăuntru şi am văzut un mic norişor de praf care s-a ridicat când Arnie s-a aşezat şi mi-am scuturat automat turul pantalonilor. Pentru o clipă doar a stat acolo, cu mâinile uşor sprijinite de volan şi eu am simţit cum îmi revine neliniştea. Într-un fel, era ca şi cum maşina l-ar fi înghiţit. Mi-am spus să încetez, că n-am nici măcar un motiv nenorocit ca sa mă port atât de tâmpit, ca o fetită de clasa a şaptea.

Apoi Arnie s-a aplecat puţin. Motorul a început să hârâie. M-am întors şi i-am aruncat lui LeBay o privire acuzatoare, dar el încă studia cerul, ca şi cum ar fi căutat semne de ploaie.

Nu avea de gând să pornească, sub nici o formă nu va porni. Duster-ul meu era într-o formă destul de bună, dar cele două maşini pe care le-am avut înainte fuseseră rable (rable modificate; nici una nu era în aceeaşi clasă cu Christine); şi devenisem foarte obişnuit cu acel sunet în dimineţile de iarnă, acel cloncănit încet, obosit, care însemna că bateria este descărcată.

Rurr-rurr-rurr-rurr... rurr... rurr... rurr... rurr...

— Nu te obosi, Arnie, am spus. Nu o să pornească.

Nici măcar nu şi-a ridicat capul. A întors cheia pe poziţia oprit şi apoi din nou pe pornire. Motorul a uruit cu o încetineală dureroasă. M-am dus la LeBay.

— Nici măcar n-ai putut s-o laşi să meargă destul ca să se încarce puţin bateria, nu-i aşa? l-am întrebat.

LeBay m-a privit cu acei ochi galbeni, reumatici, n-a spus nimic, apoi a reînceput că cerceteze semnele de ploaie de pe cer.

— Sau poate că nici nu a pornit. Poate că pur şi simplu ţi-ai chemat câţiva prieteni să te ajute s-o împingi în garaj. Dacă un bătrân rahat ca tine are vreun prieten.

S-a uitat în jos spre mine.

— Fiule, mi-a spus. Nu le ştii pe toate. Încă nu ţi s-a uscat nici caşul de la gură. Când îţi croiesti drumul prin câteva războaie cum am făcut eu...

Am spus deliberat:

— Mă piş pe câteva războaie, şi am luat-o spre garaj, unde Arnie încerca încă să pornească maşina. Ar fi putut la fel de bine să încerce să golească Atlanticul cu un pai, sau să călătorească pe un balon cu aer cald până pe Marte, m-am gândit.

Rurr... rurr... rurr...

Foarte curând ultimul ohm şi ultimul erg va fi supt din bateria aceea Sears veche şi corodată, iar atunci nu va mai fi nimic cu excepţia celui mai jalnic dintre sunetele scoase de motoarele cu ardere internă, cel mai frecvent auzit pe străzile lăturalnice plouate şi pe autostrăzile din deşert: plictisitorul, sterilul clinchet al bendixului, urmat de acel sunet îngrozitor, ca un horcăit de moarte.

Am deschis portiera şoferului.

— Aduc cablurile mele, am spus.

S-a uitat în sus.

— Cred că o să pornească pentru mine.

Mi-am simţit buzele întinzându-se într-un zâmbet larg, neconvingător.

— Cum crezi. Eu o să le aduc, în caz că va fi nevoie.

— Sigur, dacă doreşti, a spus el absent, apoi cu o voce atât de joasă, încât de-abia am putut-o auzi, a şoptit:

— Haide Christine. Ce spui?

În aceeaşi clipă, acea voce s-a trezit în mintea mea şi a vorbit iarăşi – Hai să facem o plimbare, durule... hai să hoinărim – şi am tresărit.

El a întors iarăşi cheia. Eu mă aşteptam la acel clinchet plictisitor şi horcăitul de moarte. Ce am auzit a fost "clanc"-ul lent al motorului care brusc s-a înteţit. Motorul a prins, a mers puţin apoi s-a oprit. Arnie a întors din nou cheia. Motorul a cloncănit mai repede. A urmat un rateu care a sunat în spaţiul. Închis al garajului ca explozia unei bombe artizanale. Eu am sărit. Arnie nu. El era pierdut în lumea lui proprie.

În acest punct eu aş fi înjurat-o de câteva ori ca s-o îndemn. Haide, stricate! este întotdeauna o frază bună. Hai să mergem, muisto are meritele ei, iar câteodată un bun, inimos Fir'ai a dracului! va rezolva problema. Mulţi dintre tipii pe care-i cunosc ar face acelaşi lucru; cred că este unul dintre lucrurile pe care le înveţi de la tatăl tău.

Ce-ţi lasă mama sunt de obicei sfaturi foarte practice – dacă-ţi tai unghiile de două ori pe lună, nu o să ai găuri în ciorapi; pune lucrul ăla jos, nu ştii de unde provine; mănâncă morcovii, îţi fac bine... dar de la tatăl tău te alegi cu vrăjile, cu talismanele, cu cuvintele atotputernice. Dacă o maşină nu porneşte, înjur-o... şi asigură-te că o înjuri ca pe o femeie. Dacă te duci înapoi şapte generaţii, o să-ţi găseşti probabil pe unul dintre strămoşi înjurând-o pe căţeaua nenorocită de măgăriţă care s-a oprit în mijlocul uliţei undeva în Sussex sau Praga.

Dar Arnie n-a înjurat-o. El a murmurat:

— Haide, păpuşo, ce spui?

A răsucit cheia. Motorul s-a rotit de două ori, a dat rateuri iarăşi, apoi a pornit. Suna oribil, ca şi când poate pat sau opt pistoane îşi luaseră zi liberă, dar o făcuse să meargă. De-al a îmi venea să cred, dar nu voiam să stau prin preajmă şi să discut acest subiect cu el. Garajul se umplea rapid cu fum şi gaze. Am ieşit afară.

— Până la urmă tot a pornit, nu-i aşa? a spus LeBay. Şi nu a trebuit să-ţi rişti bateria ta preţioasă. – A scuipat.

Nu am găsit nimic potrivit să-i spun. Ca să vă zic adevărul, mă simţeam puţin jenat.

Maşina a ieşit încet din garaj, arătând atât de absurd de lungă, încât te făcea să vrei să râzi sau să plângi sau, în orice caz, să faci ceva. Nu-mi venea să cred cât de lungă arăta. Era ca o iluzie optică. Iar Arnie părea foarte mic la volan.

A deschis geamul şi m-a chemat la el. A trebuit să strigăm ca să ne putem face auziţi – asta era încă o caracteristică a Christinei, prietena lui Arnie; avea o voce extrem de sonoră şi răguşită. Trebuia să fie acordată grabnic. Asta în cazul în care pe lângă dantelăria de rugină, mai rămăsese îndeajuns de mult din ţeava de eşapament ca să poţi să ataşezi un amortizor de sunet. De când Arnie se aşezase la volan, micuţul contabil din secţiunea automobilistică a creierului meu adunase cheltuielile şi ajunsese la un total de şase sute de dolari – fără să pun la socoteală parbrizul crăpat. Dumnezeu ştie cât de mult ar putea să coste să-l înlocuieşti.

— O duc la Darnell! a urlat Arnie. Anunţul lui din ziar spune că o pot parca într-una din nişele din spate, pentru douăzeci de dolari pe săptămână.

— Arnie, douăzeci de dolari pentru una dintre nişele din spate este prea mult! am zbierat eu.

Aici era vorba de un adevărat furt pe seama celor tineri şi inocenţi. Garajul Darnell se afla alături de un cimitir de maşini întins pe patru acri, care era cunoscut sub denumirea de: Depozitul de Piese de Schimb Refolosibile Darnell. Am fost acolo de câteva ori, o dată ca să-mi iau un demaror pentru Duster, altă dată ca să iau un carburator recondiţionat pentru Mercury-ul care a fost prima mea maşină. Will Darnell era un porc mare şi gras care bea mult şi fuma trabucuri lungi şi rău mirositoare, cu toate că se zicea că suferă de un astm destul de grav. Se lăuda că-i urăşte pe toţi adolescenţii din Libertyville care aveau maşină... dar asta nu-l oprea să le procure piese de schimb şi să-i cureţe de bani.

— Ştiu, a urlat Arnie pe deasupra uruitului motorului. Dar asta-i o soluţie numai pentru o săptămână sau două, până găsesc un loc mai ieftin. Nu o pot duce acasă în starea asta, Dennis, taică-meu şi maică-mea ar face infarct!

Asta era cu siguranţă adevărat. Am deschis gura să mai spun ceva – poate să-l implor să se oprească din această nebunie înainte de a ieşi complet de sub control. Apoi mi-am închis gura. Târgul se făcuse. De altfel, nu aveam chef să mă iau iarăşi la întrecere cu acea tobă de eşapament uruitoare sau să mai stau acolo să inhalez gazele toxice de eşapament.

— În ordine, am spus. Te urmez.

— Foarte bine, a spus el rânjind. O iau pe Walnut Street şi Basin Drive. Vreau să fiu cât mai departe de străzile principale.

— Bine.

— Mersi, Dennis.

A schimbat iarăşi în viteza întâi şi Plymouth-ul s-a urnit brusc, cam vreo două picioare după care aproape că s-a oprit. Arnie a apăsat puţin pe acceleraţie şi Christine a dat un rateu.

Plymouth-ul s-a târât de-a lungul aleii lui LeBay spre stradă. Atunci când el a frânat, doar una dintre luminile roşii s-a aprins. Contabilul meu mecanic a mai marcat încă cinci dolari.

A rotit volanul spre stânga şi a intrat pe stradă. Rămăşiţele tobei de eşapament s-au frecat de bordura trotuarului. Arnie a apăsat pe acceleraţie şi maşina a urlat ca un refugiat de la derby-ul demonstrativ din Philly Plains. De-a lungul străzii, oamenii s-au aplecat peste verandă sau au ieşit în uşă ca să vadă ce se întâmplă.

Urlând şi mârâind, Christine se deplasa pe stradă cu aproximativ zece mile pe oră, împroşcând nori mari şi albaştri de fum, care apoi rămâneau parcă suspendaţi în aerul liniştit al serii de august.

La stop, patruzeci de iarzi mai încolo, motorul s-a oprit. Un puşti, pe o bicicletă Raleigh, a trecut pe lângă matahală. Strigătul lui ironic, impertinent, a ajuns până la mine:

— Domnule, arunc-o la gunoi!

Arnie şi-a scos pumnul pe fereastră. Degetul mare ieşea afară printre arătător şi mijlociu. Altă noutate! Nu l-am mai văzut niciodată pe Arnie arătându-i cuiva acest gest obscen.

Demarorul a gemut, motorul a tuşit şi a pornit. De această dată a urmat o rafală de rateuri. Era ca şi cum cineva tocmai ar fi început să tragă cu o mitralieră pe Laurel Drive, Libertyville, U.S.A. Eu am gemut.

Cineva va chema în curând poliţia, reclamând tulburarea liniştii publice, iar ei îl vor înhăţa pe Arnie pentru conducerea unei maşini neînmatriculate, fără revizie tehnică – şi probabil şi pentru tulburarea liniştii. Acest lucru nu ar avea darul să uşureze situaţia de acasă.

A urmat o bubuitură finală, răsunătoare – s-a rostogolit pe stradă ca explozia obuzului unui tun mic – apoi Plymouth-ul a cotit la stânga pe Martin Street, care, o milă mai sus, se intersecta cu Walnut. Razele soarelui i-au transformat pentru un moment corpul roşu într-un auriu superb. Am văzut că Arnie îşi scosese cotul pe geam.

M-am întors spre LeBay, iarăşi foarte furios, gata de o nouă ceartă. Vă spun că-mi simţeam inima însângerată. Dar ceea ce am văzut m-a oprit pe loc.

Roland D. LeBay plângea.

Era oribil şi era grotesc, dar înainte de toate era jalnic. Când aveam nouă ani, am avut o pisica pe care o botezasem Captain Beefheart. Pisoiul a fost lovit de un camion UPS. L-am dus la veterinar – mama mea a trebuit să conducă încet fiindcă plângea şi din această cauză nu vedea prea bine – iar eu am stat în spate cu Captain Beefheart. El se afla într-o cutie, iar eu îi tot spuneam că veterinarul o să-l salveze, că totul o să fie bine, dar chiar şi un prostuţ de nouă ani, cum eram eu, putea să-şi dea seama că nimic nu va mai fi bine pentru Captain Beefheart, deoarece îi ieşiseră câteva maţe afară, pe fund îi curgea sânge, iar pe cutie şi pe blană era rahat – pisoiul murea. Am încercat să-l mângâi iar el m-a muşcat de mână, chiar de acea parte sensibilă dintre degetul mare şi arătător. Durerea a fost intensă; acel teribil sentiment de milă a fost mai rău. De atunci nu mai simţisem aşa ceva. Nu mă plâng din această cauză, înţelegeţi; nu cred că oamenii ar trebui să aibă asemenea sentimente prea des. Dacă ai simţi aşa ceva de prea multe ori, bănuiesc că ai ajunge la azilul de nebuni şi ai împleti coşuri toată viaţa.

LeBay stătea pe peluza cheală, nu departe de locul unde pata mare de ulei arsese totul şi îşi ştergea ochii cu o batistă imensă, tipică bătrânilor. Îşi ţinea capul în jos. Lacrimile străluceau uleios pe obraji, arătând mai mult ca transpiraţia. Mărul lui Adam îi urca şi cobora.

Mi-am întors capul ca să nu-l mai privesc cum plânge şi privirile mi-au căzut pe garaj. Înainte, păruse într-adevăr plin – chestiile de lângă pereţi bineînţeles, dar înainte de toate acea maşină imensă, cu farurile duble, cu parbrizul panoramic şi cu capota nesfârşită. Acum materialele de pe lângă pereţi păreau doar să accentueze goliciunea esenţială a garajului. Se căsca precum o gură fără dinţi.

Această imagine era aproape la fel de mizerabilă ca şi cea a lui LeBay. Dar când m-am uitat iarăşi la el, bătrânul ticălos îşi recăpătase controlul – hm, în mare parte. Încetase să dea apă la şoareci şi îşi îndesase batista în buzunarul din spate al blugilor peticiţi. Dar faţa lui era încă palidă. Foarte palidă.

— Ei bine, asta este, a spus el răguşit. Am scăpat de ea, fiule.

— Domnule LeBay – am spus – singurul lucru pe care-l doresc este ca prietenul meu să poată spune acelaşi lucru. Dacă aţi şti câte necazuri are cu bătrânii lui din cauza acestei ruginituri.

— Cară-te de aici. Vorbeşti de parcă ai fi o oaie nenorocită. Doar bee, bee, bee, asta-i tot ce aud din gura ta. Cred că prietenul tău ştie mai multe decât tine. Du-te şi vezi dacă are nevoie de ajutor.

Am pornit pe peluză spre maşina mea. Nu-mi mai ardea să stau nici măcar o secundă în plus în preajma lui LeBay.

— Nimic în afară de bee, bee, bee! a urlat el arţăgos în urma mea, făcându-mă să mă gândesc la un cântec vechi al formaţiei Youngbloods – Sunt un om care ştie o singură notă,/ Pe care o fredonez tot timpul. Nu ştii nici pe jumătate din cât crezi!

M-am urcat în maşină şi am plecat. M-am uitat o singură dată înapoi, în timp ce coteam pe Martin Street şi l-am văzut stând pe peluză, cu soarele strălucindu-i în chelie.

După cum aveau să se desfăşoare lucrurile, a avut dreptate.

Nu ştiam nici pe jumătate din câte credeam că ştiu.

5

Cum am ajuns noi la Darnell

Am o maşină '34 căreia îi spunem răbluţă,

Ştii că nu-i o prospătură,

E o bătrânică, dar e bunicică...

Jan and Dean

Am mers pe Martin spre Walnut, am cotit la dreapta spre Basin Drive. Nu a durat mult până l-am prins din urmă pe Arnie. Parcase lângă marginea trotuarului, iar capota portbagajului Christinei era ridicată. De bara îndoită de protecţie din spate era sprijinit un cric atât de vechi încât părea să fi folosit cândva pentru schimbatul roţilor la căruţele Canestoga. Cauciucul din dreapta din spate era pe jantă.

Am oprit în spatele lui şi nici nu m-am dat bine jos din maşină când o femeie tânără a venit spre noi dinspre casa ei, ocolind o colecţie destul de frumoasă de animale fantastice din plastic, care erau răspândite pe peluză (doi flamingi roz, patru sau cinci răţuşte în şir indian în urma mamei raţe, şi o felicitare frumoasă din plastic cu flori plantate într-un coş). Ea avea mare nevoie de un doctor dietetician.

— Nu puteţi să lăsaţi gunoiul ăla aici, a spus ea mestecând gumă. Nu puteţi să lăsaţi gunoiul ăla parcat în faţa casei noastre, sper că ştiţi asta.

— Doamnă – a spus Arnie – am pană, asta-i tot. Plec de aici, cât de repede pot să –

— Nu puteţi s-o lăsaţi aici şi sper că ştiţi asta, a spus ea cu o simetrie înnebunitoare. Soţul meu va veni acasă în curând. Lui nu-i place ca vreun gunoi de maşină să stea în faţa casei noastre.

— Nu e gunoi, a spus Arnie şi ceva din tonul lui a făcut-o să se retragă un pas.

— Nu folosi tonul ăsta cu mine, băiete, a spus arţăgos această grasă regină a bee-bop-ului. Nu-i trebuie mult soţului meu ca să se înfurie.

— Uite, a început Arnie cu aceeaşi voce ameninţătoare pe care a folosit-o atunci când Michael şi Regina au tăbărât asupra lui. L-am apucat strâns de umăr. Nu aveam nevoie de alte frecuşuri.

— Mulţumim, doamnă, am spus. Rezolvăm imediat problema. O s-o rezolvăm atât de repede, încât o să credeţi că aţi avut o halucinaţie.

— Ar fi bine, a spus ea, apoi a arătat cu degetul spre Duster-ul meu. Şi maşina ta este oprită în faţa aleii mele.

Am dat Duster-ul înapoi. M-a privit şi apoi s-a grăbit spre casă, unde un băieţel şi o fetiţă stăteau înghesuiţi în uşă. Şi ei erau aproape ca nişte porcuşori. Fiecare mânca un hrănitor Devii Dog.

— Te s-a-ntâmplat, Ma? a întrebat băieţelul. Ţe s-a-ntâmplat cu maşina omului ăla, Ma? Ţe s-a-ntâmplat?

— Taci din gură, a spus regina bee-bop şi i-a împins pe amândoi înăuntru.

Întotdeauna îmi place să văd asemenea părinţi luminaţi; îmi dau speranţe pentru viitor.

M-am întors la Arnie.

— Ei bine – am spus, făcând singurul spirit la care m-am putut gândi. Este doar un cauciuc tocit. Corect?

A zâmbit vag.

— Denis, am o mică problemă.

Ştiam care-i era problema; nu avea roată de rezervă.

Arnie şi-a scos iarăşi portmoneul – mă durea să-l văd făcând asta – şi s-a uitat înăuntru.

— Trebuie să cumpăr o roată nouă.

— Da, cred că trebuie. Una resapată.

— Fără cauciucuri resapate. Nu vreau să încep în felul ăsta.

Nu am spus nimic, dar m-am uitat spre Duster-ul meu. Aveam la el două anvelope resapate şi credeam că-s destul de bune.

— Dennis, cât crezi ca ar costa un Goodyear nou sau un Firestone?

Am ridicat din umeri şi l-am consultat pe micul contabil-auto, care bănuia că Arnie ar putea obţine un cauciuc nou de spate pentru aproximativ treizeci şi cinci de dolari.

A scos două bancnote de douăzeci şi mi le-a înmânat.

— Dacă-i mai mult – cu impozitele şi adaosurile – o să ţi-i returnez.

M-am uitat la el cu tristeţe.

— Arnie, cât ti-a mai rămas din salariul pe săptămâna asta?

Ochii i s-au îngustat şi au privit în altă parte.

— Destul, a spus el.

M-am decis să mai încerc încă o dată – trebuie să reţineţi că aveam doar şaptesprezece ani şi aveam încă impresia că le puteam arăta oamenilor care le este adevăratul interes.

— N-ai mai putea să joci acum nici măcar un poker pe mărunţiş. Ti-ai băgat tot mălaiul în maşina aia. Să-ţi scoţi portmoneul o să devină o acţiune foarte obişnuită pentru tine, Arnie. Te rog, omule. Mai gândeşte-te.

Ochii lui au devenit duri. Era o expresie pe care nu o mai văzusem niciodată pe faţa lui. Deşi v-aţi putea gândi că eram cel mai naiv adolescent din America, nu-mi puteam aminti s-o mai fi văzut vreodată pe vreun chip. Am avut un sentiment de surpriză şi panică – m-am simţit de parcă aş fi descoperit brusc că încercam să port o conversaţie raţională cu un tip nebun. Totuşi, de atunci am mai văzut acea expresie; îmi imaginez că şi dumneavoastră aţi văzut-o. Parcă se închisese total faţă de lume. A fost expresia pe care o are un bărbat când îi spurcă femeia pe care o iubeşte se prostituează în spatele lui.

— Nu mai insista, Dennis, a spus el.

Mi-am ridicat exasperat mâinile.

— În ordine! In ordine!

— Şi, de asemenea, nu-i nevoie să te duci după nenorocitul de cauciuc dacă nu doreşti.

Acea expresie dură, insensibilă şi – Dumnezeu să mă ajute, dar este adevărat – stupid de încăpăţânată, era încă întipărită pe chipul lui.

— O să mă descurc şi singur.

Am început să-i răspund şi s-ar fi putut să-i fi spus ceva foarte dur, dar tocmai atunci m-am uitat spre stânga. Cei doi puşti grăsuţi se aflau la marginea peluzei lor. Aveau lângă ei triciclete identice, iar degetele le erau mânjite cu ciocolată. Ne priveau solemn.

— Nu-i mare brânză, omule, i-am spus. O să-ţi cumpăr cauciucul.

— Doar dacă vrei, Dennis. Ştiu că s-a făcut târziu.

— Este răcoare, am spus.

— Domnule? a spus băieţelul lingându-şi ciocolata de pe degete.

— Ce este? l-a întrebat Arnie.

— Mama mea spune că maşina aia este câh.

— Aşa-i, a îngânat fetiţa. Caca-câh.

— Caca-câh, a spus Arnie. Oau! ce înţelegere profundă, nu-i aşa copii? Mama voastră este filozoafă?

— Nu, a spus băieţelul. Este Capricorn. Eu sunt Balanţă. Sora mea este…

— Mă întorc cât pot de repede, am spus eu stângaci.

— Sigur.

— Păstrează-ti calmul.

— Nu-ti fă griji, n-am de gând să pocnesc pe nimeni.

Am aîergat spre maşina mea.În timp ce mă aşezam la volan,am auzit-o pe fetiţă întrebându-l zgomotos pe Arnie:

— Domnule, de ce fata dumneavoastră este aşa de urâtă?

Am mers o milă şi jumătate până la JFK Drive, care – după cum spunea mama mea care a crescut în Libertyville – era, pe vremea când Kennedy a fost asasinat în Dallas, centrul unuia dintre cele mai căutate cartiere ale oraşului. Poate că schimbarea denumirii de Barnswallow Drive şi botezarea lui cu numele Preşedintelui ucis a adus după sine ghinionul, deoarece, de la începutul anilor şaizeci vecinătatea străzii degenerase într-o mahala suburbană. Existau acolo un cinematograf-parcare, un McDonald's, un Burger King, un Arby's şi bowlingul Big Twenty Lanes. Mai erau acolo şi opt sau zece benzinării, din moment ce JFK Drive duce la autostrada cu taxare, Pennsylvania.

În mod normal ar fi trebuit să cumpăr foarte repede cauciucul, dar primele două benzinării pe lângă care am trecut erau dintre acelea cu autoservire, la care nu se vinde nici măcar ulei; au doar benzină şi o fată, aproape retardată, care stă într-o cusetă făcută din geam securit, în faţa terminalului unui computer, citeşte National Enquirer şi mestecă o porţie de Bubblicious Gum, destul de mare ca să se înece cu ea şi un măgar de Missouri.

A treia era o benzinărie Texaco, care avea şi un magazin de anvelope. I-am cumpărat lui Arnie un cauciuc care să se potrivească la Plymouth-ul lui (nu puteam s-o numesc Christine sau chiar să mă gândesc la EA – ea – dându-i acest nume) care m-a costat douăzeci şi opt de dolari şi cincizeci de cenţi plus adaosul comercial, dar exista un singur angajat acolo şi acesta a fost nevoit să pună cauciucul pe jantă şi în acelaşi timp să servească cu benzină pe ceilalţi clienţi. Totul a durat mai mult de patruzeci şi cinci de minute. M-am oferit să deservesc eu pompa de benzină în timp ce el punea caupiucui, dar mi-a spus că dacă şeful lui ar auzi aşa ceva, l-ar împuşca.

Pe când pusesem cauciucul în portbagajul meu şi îi plătisem tipului doi dolari pentru munca lui, lumina de început de după-amiază se transformase în purpuriul şters al începutului serii. Umbra fiecărui tufiş era lungă şi catifelată, iar în timp ce mă întorceam încet pe stradă am văzut ultimele raze de lumină ale zilei prelingându-se aproape orizontal între Arby's şi terenul de bowling. Acea lumină, ca aurul lichid, era aproape îngrozitoare în frumuseţea ei stranie, neaşteptată.

Am fost luat prin surprindere de o panică înecăcioasă care îmi urca în gât ca un foc uscat. Mi se întâmpla pentru prima dată în acel an – acel an lung şi straniu – Să am acel sentiment, dar nu a fost pentru ultima dată. Şi totuşi îmi este greu să-l explic sau să-l definesc. Avea legătură cu faptul ca am realizat că era 11 august, 1978, că peste o lună intram în ultima clasă de liceu, iar când va începe şcoala va însemna sfârşitul unei faze lungi şi liniştite a vieţii mele. Mă pregăteam să devin adult, iar acest fapt l-am văzut parca cu ochii – l-am văzut fără putinţă de tăgadă, pentru prima dată în acea ploaie de lumină aurie, într-un fel parcă bătrână, care inunda aleea dintre un teren de bowling şi un chioşc cu fripturi de vacă. Şi cred că am înţeles atunci că ce-i sperie de fapt pe oameni în procesul de maturizare este faptul că încetezi să porţi o mască a vieţii şi o înlocuieşti cu alta. Dacă să fii un copil înseamnă sa înveţi să trăieşti, atunci să fii adult înseamnă să înveţi să mori.

Sentimentul s-a stins, dar în urma lui m-am simţit zguduit şi melancolic. Nici una dintre aceste stări nu-mi era caracteristică.

Când am cotit pe Basin Drive m-am simţit brusc detaşat de problemele lui Arnie în timp ce încercam să fac faţă problemei mele – gândurile despre maturizare mă conduseseră în mod firesc spre asemenea idei grandioase (cel puţin mie mi se păreau grandioase) cum ar fi colegiul, faptul că o să trăiesc departe de casă şi cum să fac să intru în echipa de football a Statului când or să fie şaizeci de tineri care or să concureze pentru locul meu, în loc de doar zece sau doisprezece câţi erau acum. Deci poate că dumneavoastră spuneţi: Mare brânză, Dennis, avem nişte noutăţi pentru tine: unui miliard de Chinezi Roşii nu le pasă nici cât negru sub unghie dacă intră sau nu în prima echipă a Statului. De acord! Eu doar încerc să spun că aceste lucruri pentru prima dată mi se păreau foarte importante... şi de-a dreptul înfricoşătoare. Mintea te duce câteodată în astfel de călătorii – iar dacă tu nu vrei să le faci, te obligă oricum.

Această stare sufletească pe care o aveam nu a fost afectată deloc de faptul că soţul reginei jazzului într-adevăr venise acasă, iar el şi Arnie stăteau aproape nas în nas, gata-gata să se ia la bătaie.

Cei doi copii încă mai stăteau solemn lângă triciclete, ochii lor trecând de la Arnie la tati, apoi înapoi la Arnie, ca şi nişte spectatori ai unui meci de tenis apocaliptic, în care arbitrul de-abia aşteaptă să-l împuşte pe învins. Păreau că sunt în aşteptarea momentului culminant în care tati îl va lipi de pământ pe prietenul meu slăbuţ şi îl va toca din cap până în picioare.

Am parcat în grabă, m-am dat jos şi m-am dus spre ei aproape alergând.

— Şi cu asta am terminat! a mugit tatăl. Îţi spun că vreau să dispară de aici şi vreau să dispară chiar acum!

Avea un nas mare şi borcănat, cu multe vene sparte. Obrajii îi erau de culoarea cărămizilor noi, iar deasupra gulerului salopetei gri, de lucru, venele gâtului se conturau proeminent.

— Nu am de gând să plec cu ea fără roată, a spus Arnie. Ţi-am spus. Nici tu n-ai face aşa ceva dacă ar fi a ta.

— O să te conduc eu pe tine pe osie, Faţă-Pizza, a spus tati, probabil vrând să le demonstreze copiilor cum îşi rezolvă oamenii mari problemele în Lumea Adevărată. Nu am chef să-ţi parchezi tu căcăciosul de automobil de curse în faţa casei mele. Nu mă scoate din ţâţâni, puştiule, că o s-o păţeşti.

— N-o s-o păţească nimeni, am spus. Haide, domnule. Mai slăbeşte-ne!

Ochii lui Arnie s-au întors spre mine plini de recunoştinţă şi am văzut cât de speriat fusese – cât de speriat era încă. Dintotdeauna un outsider, ştia că era ceva în fiinţa lui, Dumnezeu ştie ce, care-i făcea pe indivizii de un anumit soi să dorească să-l bată măr. Cred că era foarte convins că i se va întâmpla iarăşi acest lucru – dar de această dată nu se retrăgea cu coada între picioare.

Ochii omului s-au întors spre mine.

— Altul, a spus el ca şi cum se mira cât de mulţi dobitoci sunt pe lume. Vrei să vă bat pe amândoi? Asta vrei? Crede-mă, pot s-o fac.

Da, ştiam genul. Dacă ar fi avut cu zece ani mai puţin, ar fi fost unul dintre tipii de la scoală care gândesc că este grozav de amuzant să-i zboare lui Arnie cărţile din braţe când el se îndreaptă spre o sală de curs, sau să-l bage sub duş cu toate hainele pe el după ora de educaţie fizică. Aceşti indivizi nu-şi schimbă niciodată caracterul. Doar îmbătrânesc şi fac cancer la pfămâni fumând prea multe Luky Strikes, sau sunt doborâţi la cincizeci de ani de embolie.

— Nu vrem să ne punem cu tine, am răspuns. A avut o pană, pentru numele lui Dumnezeu! N-ai avut niciodată o pană?

— Ralph, vreau să plece de aici!

Nevasta lui grăsană stătea pe verandă. Vocea îi era piţigăiată şi excitată. Ce se întâmpla în faţa casei ei era mai interesant decât Phil Donahue Show. Câţiva dintre vecini ieşiseră sa vadă spectacolul, iar eu m-am gândit iarăşi foarte dezgustat ca dacă cineva n-a chemat încă poliţia, asta se va întâmpla în curând.

— Niciodată când am avut o pană n-am lăsat o bucată de gunoi timp de trei ore în faţa casei cuiva, a spus tare Ralph.

Buzele i se ridicaseră, iar în lumina apusului de soare, saliva îi lucea pe dinţi.

— A trecut o oră – am spus eu încet – sau nici măcar.

— Nu face pe deşteptul cu mine, puştiule. Nu mă interesează. Nu sunt ca voi. Eu lucrez ca să-mi asigur traiul. Vin acasă obosit şi n-am timp de ceartă. Vreau s-o duceţi de aici şi vreau să dispară acum!

— Am roata de rezervă în portbagaj, am spus. Vrem doar s-o monez

— Şi dacă ai avea puţin bun simţ … a început Arnie înfierbântat.

Asta aproape a pus capac. Mai presus de orice, amicul nostru Ralph nu suporta să i se pună la îndoială bunul simţ în fata propriilor copii. S-a răsucit spre Arnie. Nu ştiu care ar fi fost finalul – probabil cu Arnie în închisoare şi cu preţioasa lui maşină sechestrată – dar, cumva, am reuşit să-mi ridic mâna şi s-o prind pe cea a lui Ralph. În momentul impactului s-a auzit un pocnet surd.

Fetiţa grăsuţă a izbucnit în plâns.

Băieţelul grăsuţ stătea lângă tricicletă, cu maxilarul atârnându-i aproape până la piept.

Arnie, care întotdeauna se furişa grăbit pe lângă locul pentru fumat de la şcoală de parcă ar fi fost o zonă bântuită, nici măcar nu a clipit. De fapt se părea că a dorit să se întâmple asta.

Ralph s-a întors spre mine, cu ochii ieşiţi din orbite de furie.

— Bine, căcat mic, a spus. Tu eşti primul.

L-am ţinut de braţ, încordându-mă.

— Haide, omule, i-am spus cu voce joasă. Roata de schimb este în portbagajul meu. Acordă-ne cinci minute ca s-o punem şi plecăm. Te rog.

Încetul cu încetul presiunea din braţul lui a început să se diminueze. A privit spre puştii lui, fetiţa trăgându-şi nasul, iar băieţelul holbându-se la noi, iar asta l-a decis.

— Cinci minute, a aprobat. S-a uitat la Arnie. Eşti al naibii de norocos că nu chem poliţia. Chestia aia n-are revizia făcută şi n-are nici numere de înmatriculare.

M-am aşteptat ca Arnie să mai spună ceva inflamator, să pună iarăşi paie pe foc, dar probabil că totuşi nu uitase tot ce ştia despre discreţie.

— Mulţumesc, a spus. Îmi pare rău că v-am enervat.

Ralph a mormăit ceva şi şi-a băgat cămaşa în pantaloni cu mişcări bruşte. S-a uitat iarăşi spre copiii lui.

— Intraţi în casă? a mugit. Ce căutaţi afară? Vreţi să vă aplic un bang-zdrang-bang?

O, Doamne, ce familie onomatopeică, m-am gândit. Pentru numele lui Dumnezeu, tăticule, nu le aplica un bang-zdrang-bang – pentru că ar putea să facă caca-câh în pantaloni.

Copiii s-au refugiat lângă mama lor, lăsând în urmă tricicletele abandonate.

— Cinci minute, a adăugat Ralph, privindu-ne ameninţător.

Iar mai târziu în acea seară, când va pune ţara la cale împreună cu amicii, le va povesti cum şi-a adus el contribuţia în punerea la punct a generaţiei depravate. Chiar aşa, băieţi, le-am spus să-şi ia nenorocitul de gunoi din fata casei mele înainte să le aplic un bang-zdrang-bang. Şi credeţi-mă ca s-au mişcat de parcă picioarele le-ar fi luat foc şi văpaia ameninţa să le ajungă la fund. Apoi îşi va aprinde o Lucky. Sau un Camei.

Am montat cricul lui Arnie sub maşină. După ce Arnie a rotit manivela de două sau trei ori, cricul s-a rupt în două. Când s-a prăbuşit a scos un sunet spart, iar în jur s-a împrăştiat rugină. Arnie s-a uitat spre mine, din nou cu o privire umilă şi speriată.

— Nu contează, i-am spus. O să-l folosim pe al meu.

Soarele deja asfinţise şi începuse să se întunece. Inima îmi bătea încă foarte tare, iar în gură aveam un gust amar ca urmare a confruntării cu Marea Brânză din Basin Drive nr. 119.

— Îmi pare rău, Dennis, mi-a spus Arnie încet. Promit că nu o să ti mai pun într-o situaţie de acest gen.

— Las-o baltă. Hai să punem roata.

Am folosit cricul meu ca să ridicăm Plymouth-ul (pentru câteva clipe îngrozitoare am crezut că bara de protecţie din spate o să se fărâmiţeze) şi am scos cauciucul stricat. L-am pus pe cel nou, am strâns puţin şuruburile, apoi am lăsat jos maşina. A fost o mare uşurare să văd iarăşi maşina pe patru roti; modul în care bara de protecţie ruginită se curbase sub acţiunea cricului, mă speriase.

— Aşa, a spus Arnie potrivind capacul vechi şi plin de găuri peste şuruburi.

Stăteam şi mă uitam la Plymouth, şi m-a cuprins brusc acelaşi sentiment pe care l-am avut în garajul lui LeBay. Acest sentiment m-a asaltat în momentul când m-am uitat la noul cauciuc Firestone. Anvelopa mai avea încă pe ea unul dintre abţibildurile fabricantului şi semnele galbene de cretă pe care băiatul de la benzinărie le făcuse când o fixase pe jantă.

Am tremurat puţin – dar mi se părea imposibil să înlătur gândul nebunesc pe care-l aveam. Era ca şi cum văzusem un şarpe care se pregătea să-şi înlăture pielea veche şi o bucăţică din acea piele căzuse dezvăluind noutatea strălucitoare de dedesubt...

Ralph stătea pe verandă, încruntându-se la noi. Într-o mână ţinea un hamburger făcut cu Pâine Minune. În cealaltă, ţinea o cutie de bere Iron City.

— E arătos, nu-i aşa? am murmurat către Arnie în timp ce aruncam cricul rupt în portbagajul Plymouth-ului.

— Un adevărat Robert Deadford, a mormăit Arnie.

Şi asta a fost – am început amândoi să chicotim, aşa cum se întâmplă câteodată după ce treci de o situaţie grea şi tensionată.

Arnie a aruncat cauciucul spart în portbagaj, deasupra cricului, apoi a pufnit în râs şi şi-a pus mâinile peste gură. Arăta ca un copil care tocmai a fost prins făcând o năzbâtie. Gândindu-mă la asta am izbucnit şi eu în hohote.

— De ce râdeţi, păduchioşilor? a urlat Ralph. – A coborât treptele verandei. – Hm? Vreţi să vedeţi cum este să râdeţi pe partea cealaltă a capului? Credeţi-mă, pot să vă arăt cum!

— Pleacă de aici, repede, i-am spus lui Arnie şi m-am îndreptat spre Duster-ul meu.

Nimic nu-mi mai putea opri acum hohotele de râs, pur şi simplu mi se rostogoleau din gură. M-am trântit pe scaun şi am pornit motorul, sughiţând din cauza râsului. În faţa mea, Plymouth-ul lui Arnie a pornit cu un răget răsunător, împroşcând un nor mare şi albastru de gaze de eşapament. Chiar şi cu acest zgomot infernal, tot mai auzeam hohotele de râs ale lui Arnie, aproape isterice.

Ralph a traversat ameninţător peluza, ţinând încă în mâini hamburgerul şi berea.

— De ce râdeţi, păduchioşilor?

— De tine, tolomacule! a strigat Arnie triumfător şi a pornit cu o salvă de rateuri.

Am apăsat şi eu pe pedala de acceleraţie şi a trebuit să cotesc brusc ca să-l evit pe Ralph care era acum hotărât să facă moarte de om. Încă râdeam, dar nu mai era un râs benefic (dacă fusese vreodată), era un sunet acut, care stopa respiraţia, aproape ca un ţipăt.

— Te omor, păduchiosule! a mugit Ralph.

Am apăsat iarăşi pe acceleraţie şi de această dată aproape l-am pocnit pe Arnie.

I-am arătat lui Ralph un gest obscen.

— Prostii! am urlat.

Apoi a rămas în urma noastră. A încercat să ne ajungă; timp de câteva secunde a alergat pe trotuar apoi s-a oprit, respirând greu şi mârâind.

— Ce zi aiurită, am spus cu voce tare, puţin speriat de tonul tremurat şi aspru al vocii mele. – în gură aveam iarăşi acel gust amar. – Ce zi aiurită şi nenorocită!

Garajul Darnell, pe Hampton Street, era o clădire lungă, cu pereţi şi acoperiş de tablă galvanizată ruginită. In fată era un indicator pătat de ulei pe care scria: ECONOMISIŢI BANII! ŞTIŢI CUM: FOLOSIND UNELTELE NOASTRE! Dedesubt era un alt anunţ, scris cu litere mici: Închiriem Spaţiu de Parcare pentru o Săptămână, o Lună sau un An.

Cimitirul de automobile era în spatele garajului. Un spaţiu cam de mărimea unui cvartal, împrejmuit cu gard din tablă galvanizată, ondulată, înalt cam de cinci picioare: conformarea apatică a lui Will Darnell la Legea de Zonare a Oraşului. Nu că ar fi existat vreo şansă ca să fie vreodată amendat, şi nici pentru că doi dintre cei trei membri ai Comitetului de zonare erau prietenii lui Darnell. Will Darnell îi cunoştea cam pe toţi oamenii influenţi din Libertyviile. El este unul dintre acei indivizi pe care-i găseşti în orice orăşel sau oraş de mărime medie şi care se mişcă tiptil în spatele multor scene importante.

Am auzit că era amestecat în traficul de droguri de la Liceul Libertyville şi Gimnaziul Darby şi am auzit, de asemenea, că îi cunoştea pe escrocii din Pittsburg şi Philly. Nu am crezut chestiile astea – cel puţin, nu mă gândeam că da – dar ştiam că dacă vrei să faci rost de pocnitori, bombe artizanale sau cocteiluri Molotov pentru Patru Iulie, Will Damell ţi le procura. De asemenea, auzisem de la tatăl meu că Will fusese pus sub acuzaţie în urmă cu doisprezece ani, când eu eram doar un băieţel, pe motivul că era una dintre verigile importante ale unei reţele de hoţi de maşini, care se întindea din partea noastră de ţară spre New York City şi se termina în Bangor, Maine. Până la urmă acuzaţiile au fost retrase. Dar tatăl meu mi-a spus că el este aproape sigur ca Will Darnell ar putea să fie implicat până peste cap în alte activităţi dubioase; orice, de la deturnarea de camioane până la falsificarea obiectelor de artă vechi.

Un loc de care este bine să te fereşti, Dennis, îmi spusese tata. Asta se întâmpla cu un an în urmă, la puţin timp după ce-mi luasem prima rablă şi închiriasem pentru douăzeci de dolari una din boxele lui Darnell ca să-mi repar singur maşina; să încerc să-i înlocuiesc carburatorul, un experiment soldat cu un eşec total.

Un loc de care este bine să te fereşti – şi aici eram, intrând pe poarta principală, după căderea întunericului, în spatele prietenului meu, Arnie; din zi nu mai rămăsese aproape nimic, decât o dâră stacojie, spre orizont. Farurile mele luminau destule resturi de maşini stricate, automobile avariate şi mizerie generală, ca să mă facă să mă simt mai deprimat şi mai obosit ca niciodată. Mi-am amintit că n-am sunat acasă şi că mama şi tata se vor întreba probabil unde naiba sunt eu.

Arnie a mers până la o uşă mare a garajului deasupra căreia scria: CLAXONEAZĂ CA SĂ INTRI. De la o fereastră foarte murdară de lângă usă se răspândea o lumină slabă – cineva era acolo – şi de-abia m-am abţinut să nu mă aplec pe geamul portierei şi să-i spun lui Arnie să conducă până acasă la mine şi să lase maşina acolo în noaptea aceea. Am avut o viziune că o să dăm peste Will Darnell şi amicii lui (făcând inventarul televizoarelor color de contrabandă sau reparând Cadillac-uri furate). Băieţii Răi din Libertyville.

Arnie pur şi simplu stătea acolo, neclaxonând, nefăcând nimic sima pregăteam să mă duc să-l întreb ce s-a întâmplat când a venit el fa mine. Chiar şi în lumina aceea foarte slabă, arăta foarte ruşinat.

— Te superi dacă claxonezi tu în locul meu, Dennis? a spus el umil. Se pare că Christine nu merge.

— Desigur.

— Mulţumesc.

Am apăsat de două ori pe claxonul meu şi după p scurtă pauză, uşa mare a garajului a început să se ridice zăngănind. În spatele ei stătea chiar Will Darnell, cu burta revărsată peste curea. I-a făcut semn nerăbdător lui Arnie să intre.

Am întors maşina, am parcat-o cu faţa spre ieşire apoi am intrat înăuntru.

Interiorul era imens ca o pivniţă şi foarte tăcut la sfârşitul zilei. Înăuntru erau cam şaizeci de rampe de parcare, fiecare echipată cu o trusă de unelte ca să-ţi repari singur maşina; dar înăuntru erau doar maşini stricate, nu şi unelte. Tavanul era foarte înalt şi prevăzut cu reflectoare aşezate pe poduri rulante.

Peste tot erau amplasate afişe: TOATE USTENSILELE TREBUIE VERIFICATE ÎNAINTE DE PLECARE; PENTRU MACARA TREBUIE SĂ VĂ ÎNSCRIEŢI DIN TIMP; CÂND VENIŢI PRIMA DATĂ PROCURAŢI-VĂ MANUALE DESPRE FUNCŢIONAREA MOTOARELOR şi NU VOR FI TOLERATE PROFANĂRILE ŞI ÎNJURĂTURILE. Multe altele; oriunde te întorceai, părea să-ţi sară unul în ochi. Lui Will Darnell îi plăceau mult afişele.

— Rampa douăzeci! Rampa douăzeci! ţipa Darnell la Arnie cu vocea lui iritată, şuierătoare. Du-o acolo şi opreşte-o, până nu ne înecăm cu toţii!

"Cu toţii" însemna un grup de bărbaţi aşezaţi la o masă imensă de joc plasată în coltul îndepărtat. Pe ea erau jetoane de poker, cărţi şi sticle de bere. Indivizii se uitau la noua achiziţie a lui Arnie cu diverse expresii de dezgust şi amuzament.

Arnie a mers până la rampa douăzeci, a parcat maşina şi a oprit motorul. În spaţiul ca o cavernă s-au răspândit gaze de eşapament.

Darnell s-a întors spre mine. Purta o cămaşă albă de doc şi pantaloni kaki. De-a lungul bărbiei îi atârnau guşe duble de grăsime, iar gâtul părea o succesiune de covrigi.

— Puştiule – a spus el cu aceeaşi voce şuierată – dacă tu i-ai vândut rahatul ăla, ar trebui să-ţi fie ruşine.

— Nu eu i-am vândut-o.

Din nu ştiu ce motiv absurd am simţit că trebuie să mă justific în faţa acestui grăsan hapsân, într-un fel în care n-aş fi făcut-o nici în faţa tatălui meu.

— Eu am încercat să-l conving să n-o cumpere.

— Ar fi trebuit să te străduieşti mai mult.

S-a îndreptat spre locul unde-şi parcase Arnie maşina, iar acum cobora din ea. A trântit uşa, şi rugina a căzut de pe aripa din faţă răspândindu-se într-un norişor roşu fin.

Astmatic sau nu, Darnell umbla cu graţia aproape feminină a unui om care este de mult timp gras şi care vede în faţa lui o lungă perspectivă de obezitate. Şi a început să urle la Arnie chiar înainte ca acesta să se poată întoarce spre el, astmatic sau nu. Bănuiesc că-l puteţi cataloga drept un om care nu se lasă copleşit de infirmităţile lui.

Ca şi puştii de la şcoală care frecventează locul pentru fumat, ca şi Ralph din Basin Drive, ca şi Buddy Repperton (mi-e teamă că vom vorbi mult prea curând despre el), el simţise din capul locului un dezgust pentru Arnie – era un caz de aversiune la prima vedere.

— Okay, asta-i ultima oară când mai porneşti dobitocenia asta aici fără să aibă un furtun ataşat la ţeava de eşapament! a urlat el. Dacă te prind măcar o dată, zbori de aici, ai înţeles?

— Da.

Arnie părea mic, obosit şi descurajat. Energia sălbatică pe care o avusese până acum dispăruse. Mi se rupea inima să-l văd în starea aceea.

— Eu…

Darnell nu l-a lăsat să continue.

— Îti trebuie un furtun pentru evacuarea gazelor de eşapament, asta te costa doi dolari jumătate şi trebuie să-ţi faci o rezervare prealabilă. Şi chiar acum, îţi mai spun ceva şi vreau să bagi bine la cap, prietene. Nu suport nici un fel de tâmpenii de la puştime. Nu am de ce. Locul ăsta este pentru tipi care muncesc şi care trebuie să-şi repare maşinile ca să pună mâncare pe masă şi nu pentru puştii de bani gata de la colegiu care vor doar să se distreze. Dacă vrei o ţigară, te duci afară în cimitirul de maşini.

— Eu nu fur…

— Nu mă întrerupe, băiete. Nu mă întrerupe şi nu fă pe deşteptul, a spus Darnell.

Acum stătea în faţa lui Arnie. Era şi mai înalt şi mai masiv, astfel încât îl domina în întregime pe prietenul meu.

Am început iarăşi să mă înfurii. De fapt, simţeam cum îmi geme corpul din cauza neîntreruptului şir de emoţii la care fusesem supus din momentul când ajunsesem la LeBay şi văzusem că nenorocita de maşină nu mai este pe peluză.

Puştii sunt o clasă asuprită; după câţiva ani înveţi să aplici propria versiune de Unchiul Tom când te afli în preajma unor persoane care nu suferă copiii, cum era Will Darnell. Da, dom'le, nu, dom'le, okay, sigur că da. Dar Isuse, el deja întrecuse măsura!

Brusc l-am apucat pe Darnell de braţ.

— Sir?

S-a răsucit spre mine. Am observat ceva: pe măsură ce-mi creşte dispreţul faţă de un om cu atât sunt mai apt să-i spun Sir.

— Ce este?

— Oamenii ăia de acolo fumează. Ar trebui să le spuneţi să termine.

Am arătat spre indivizii de la masa de poker. Împărţiseră o mână nouă. Deasupra mesei plutea un nor albastru de fum.

Darnell s-a uitat spre ei, şi înapoi spre mine. Faţa lui era solemnă.

— Junioare, încerci să-l ajuţi pe amicul tău să zboare de aici?

— Nu, Sir, am spus eu.

— Atunci tacă-ţi fleanca.

S-a întors înapoi spre Arnie şi şi-a pus mâinile cărnoase peste şoldurile imense.

— Recunosc un găinar imediat cum îl văd – a spus el – şi cred că acum am în faţa mea unul. Acum o să te pun la încercare, puştiule. Dacă doar o singură dată nu faci cum îţi spun eu – şi nu contează pentru cât timp îmi plăteşti în avans – te trimit de aici cu un şut în fund.

Dinspre stomac mi s-a ridicat o senzaţie de furie oarbă, iar capul a început să-mi pulseze. În sinea mea mă rugam de Arnie să-i spună tâmpitului ăsta gras că poate să-l pupe-n cur. Bineînţeles că atunci ar intra în scenă şi amicii de poker ai lui Darnell şi am sfârşi probabil amândoi această încântătoare seară în sala de urgenţă a Spitalului Libertyville Community, cu capetele sparte... Dar aproape că ar merita.

Arnie, mă rugam în interiorul meu, spune-i să te pupe-n cur şi hai să plecăm de aici. Împotriveşte-i-te, Arnie. Nu-l lăsa să te facă de rahat. Nu mai fi un învins, Arnie – dacă i te-ai putut împotrivi mamei tale, poţi să i te împotriveşti şi acestui imbecil. Doar de data asta nu mai fi un învins.

Arnie a stat mult timp tăcut şi cu capul plecat, apoi a spus:

— Da, dom'le.

A spus cuvintele atât de încet încât aproape nu s-au auzit. Au sunat de parcă s-ar fi înecat cu ele.

— Ce ai spus?

Arnie s-a uitat în sus. Faţa lui avea o paloare de moarte. Ochii îi înotau în lacrimi. Nu puteam să-l privesc. Mă durea prea tare dacă-l priveam. M-am întors. Pokeriştii îşi întrerupseseră jocul ca să privească deznodământul întâmplărilor de la rampa douăzeci.

— Am spus: "Da, dom'le", a zis Arnie cu voce tremurătoare.

Era ca şi cum s-ar fi semnat pe o declaraţie teribilă. M-am uitat iarăşi la maşină, la Plymouth-ul '58, care stătea acolo, când locul ei era în cimitirul de maşini din spate, laolaltă cu restul rablelor ruginite ale lui Damell şi iarăşi am simţit că o urăsc pentru ce îi făcea lui Arme.

— In ordine, caraţi-vă, a spus Darnell. Am închis.

Arnie a pornit împleticindu-se orbeşte. Ar fi intrat direct într-un morman de cauciucuri roase, dacă nu l-aş fi prins de braţ şi l-aş fi tras spre mine. Darnell s-a întors la masa de poker. Când a ajuns acolo le-a spus celorlalţi ceva cu vocea lui şuierătoare. Toţi au izbucnit în râs.

— Mă simt bine, Dennis, a spus Arnie ca şi când l-aş fi întrebat.

Îşi ţinea dinţii încleştaţi, iar pieptul i se ridica şi cobora în respiraţii ample.

— Mă simt bine, lasă-mă în pace, mă simt bine, e-n ordine.

Mi-am luat mâna de pe braţul lui. Ne-am îndreptat spre uşă iar Darnell a urlat la noi:

— Şi să nu îndrăzneşti să-ţi aduci golanii de prieteni aici, că zbori! Unul dintre ceilalţi a adăugat:

— Şi lasă-ţi drogurile acasă.

Arnie s-a făcut mic. Eu eram prietenul lui, dar nu suportam să-l văd când se umilea aşa.

Am ieşit în întunericul răcoros. Uşa s-a trântit în urma noastră. Şi în acest fel am dus-o pe Christine la Garajul Darnell. Ne-am distrat bine, nu-i aşa?

6

Afară

Mi-am cumpărat o maşină şi ceva benzină,

Le-am spus tuturor că pot să mă pupe-n cur...

Glenn Frey

Ne-am urcat în maşina mea şi am ieşit din curte. Trecuse de ora nouă. Ce repede zboară timpul când te distrezi! Pe cer luna era ca un covrig. Ea şi cu luminile portocalii din parcarea mare de la Monroeville Mall nu lăsau să se vadă nici o stea bună care ar fi putut fi pe cer.

Cale de două sau trei cvartale, am condus în tăcere, apoi Arnie a izbucnit brusc în hohote de plâns. Mă gândisem că s-ar putea să plângă, dar această furie a lacrimilor m-a înfricoşat. Am oprit imediat.

— Arnie.

Dar m-am oprit imediat. O să plângă până-i vor seca lacrimile. Lacrimile şi suspinele veneau într-un şuvoi amar şi fără nici o stavilă. Arnie îşi folosise deja rezerva de stăpânire din acea zi. La început nu a părut sa fie nimic altceva decât o reacţie normală; şi eu mă simţeam la fel, doar că la mine totul se răsfrânsese asupra capului, făcându-l să mă doară foarte tare, şi asupra stomacului, unde simţeam o senzaţie de greaţă.

Deci, da, la început am crezut că era doar o reacţie normală, o uşurare spontană şi poate că la început aşa a fost. Dar, după un minut sau două, am realizat că era mai mult decât atât: venea mult mai din adânc. Şi am început să disting cuvinte printre suspine: la început doar câteva, apoi o întreagă tiradă.

— O să le arăt eu lor! a strigat el mânios printre suspine. O să le arăt eu acestor ticăloşi nenorociţi, o să le arăt eu, Dennis, o să-i fac să le pară rău, o să-i tac pe dobitocii ăia s-o mănânce... S-O MĂNÂNCE... S-O MĂNÂNCE!

— Opreşte-te, i-am spus eu speriat. Arnie, încetează!

Dar nu intenţiona aşa ceva. A început să bată cu pumnii pe bordul Duster-ului, destul de tare ca să lase urme.

— O să le arăt eu lor, o să vezi!

În lumina slabă a lunii şi a lămpilor de pe stradă, faţa lui arăta răvăşită şi schimonosită. Atunci a fost ca un străin pentru mine. Era plecat plimbându-se în locurile reci ale Universului, pe care un Dumnezeu care se amuză le rezervă pentru oamenii ca Arnie. Nu îl cunoşteam. Nu doream să-l cunosc. Puteam doar să stau acolo neajutorat şi să sper că Arnie pe care-l ştiam eu se va întoarce. După un timp, s-a întors.

Cuvintele isterice s-au transformat iarăşi în suspine. Ura a dispărut, iar el pur şi simplu plângea. Erau nişte sunete adânci, tânguitoare, foarte dezorientate.

Am stat acolo, la volanul maşinii mele, nesigur de ce ar trebui să fac, dorindu-mi să fiu în altă parte, oriunde altundeva, încercând pantofi la Thom McAn's, completând o cerere pentru un credit, să stau în faţa unui WC cu plată având diaree şi neavând bani. Oriunde. Nu neapărat Monte Carlo. De fapt, stăteam acolo şi-mi doream să fiu mai bătrân. Îmi doream să fim amândoi mai bătrâni.

Dar asta era o reacţie de laş. Ştiam ce trebuia să fac. Fără tragere de inimă, nedorindu-mi aşa ceva, m-am aplecat şi l-am luat în braţe. Îi puteam simţi faţa, fierbinte, lipită de pieptul meu. Am stat aşa poate cinci minute, apoi l-am dus acasă şi l-am lăsat acolo. După aceea m-am dus şi eu acasă. Nici unul dintre noi n-a vorbit mai târziu despre acest incident, despre faptul că eu l-am ţinut în braţe. Nimeni n-a trecut pe acolo să ne vadă în maşina parcată lângă bordura trotuarului. Bănuiesc că dacă cineva ne-ar fi văzut, ar fi crezut că suntem homosexuali. Am stat acolo, l-am ţinut şi l-am iubit aşa cum m-am priceput şi m-am întrebat cum de eu sunt singurul prieten al lui Arnie Cunningnam, deoarece atunci, credeţi-mă, nu-mi doream să fiu prietenul lui.

Totuşi, într-un fel – am realizat asta atunci, chiar dacă doar vag – poate că şi Christine va fi prietena lui. Nu eram sigur dacă-mi plăcea treaba asta, deşi trecuserăm amândoi prin aceleaşi furci caudine din cauza ei în ziua aceea.

Când am parcat pe trotuar în faţa casei lui, l-am întrebat:

— O să te descurci, omule?

A reuşit să-mi zâmbească.

— Da, o să mă descurc. – M-a privit trist. – Ştii, ar trebui să-ţi găseşti altă instituţie de caritate. Fundaţia pentru Inimă. Societatea de Lupta Împotriva Cancerului. Ceva.

— Ahh, du-te de aici.

— Ştii ce vreau să spun.

— Dacă vrei să-mi spui că eşti un smiorcăit, nu-i nimic nou în asta.

Lumina de pe veranda din fată s-a aprins. Michael şi Regina au ieşit grăbiţi afară, probabil să vadă dacă suntem noi sau Poliţia care venise să-i informeze că singurul lor odor fusese călcat pe autostradă.

— Arnold? a strigat Regina strident.

— Evaporă-te, Dennis, a spus Arnie, zâmbind mult mai natural acum. N-ai nevoie de porcăria care va urma.

A coborât din maşină şi a spus docil:

— Bună, mamă. Bună, tată.

— Unde ai fost? a întrebat Michael. Ai speriat-o tare pe mama ta, băiete.

Arnie avea dreptate. Puteam să mă lipsesc de scena aceea de familie. Am privit scurt în oglinda retrovizoare şi l-am văzut stând acolo, singur şi vulnerabil – apoi cei doi l-au înconjurat şi l-au mânat înapoi în cuibul de 60 000 de dolari, fără îndoială copleşindu-l cu toată forţa autorităţii lor de părinţi – Cursul de Eficienţă Parentală şi Dumnezeu mai ştie ce. Erau foarte raţionali în privinţa asta, aici era baiul. Jucaseră un rol atât de important în ceea ce devenise el şi erau al dracului de raţionali ca să-şi dea seama de asta.

Am deschis radioul pe FM-l04, unde continua "Petrecerea de weekend" şi i-am prins pe Bob Seger şi Silver Bullet Band cântând "Tot Acelaşi", dar coincidenţa era hidos de perfectă, aşa că am comutat pe meciul Phillies-ilor.

Phillies-ii pierdeau. Era superb. Asta punea capac la toate.

7

Coşmaruri

Sunt un alergător de curse, iubito,

Şi nu mă poţi prinde.

Da, sunt un alergător de curse, iubito,

Şi nu poţi să ţii pasul cu mine.

Vino aici să ne întrecem,

Baby, baby, o să vezi.

Dă-te la o parte, iubito! Păstrează distanţa!

O să te împroşc cu noroi în ochi!

Bo Diddley

Când am ajuns acasă, tata şi sora mea erau în bucătărie şi mâncau sandvişuri cu zahăr caramel. Imediat mi s-a făcut foame şi mi-am dat seama că nu mâncasem nimic de cină.

— Unde ai fost, Boss? m-a întrebat Elaine abia ridicând capul dintr-o revistă: 16 sau Creem sau Tiger Beat. Mă poreclise "Boss" încă de anul trecut, de când îl descoperisem pe Bruce Springsteen şi devenisem un fanatic în această privinţă. Ea dorea doar să mă enerveze.

La paisprezece ani, Elaine începuse să lase în urmă copilăria şi să se transforme în adevărata frumuseţe americană care a devenit mai târziu – înaltă, brunetă, cu ochii albaştri. Dar la sfârşitul acelei veri a anului 1978, era o adolescentă tipică. La nouă ani se îndrăgostise de Donny and Marie, apoi, la unsprezece, de John Travolta (într-o bună zi am făcut greşeala să-l numesc John Revolta şi ea m-a zgâriat atât de tare, încât aproape că a fost nevoie să mi se pună copci pe Obraz – bănuiesc că, într-un fel, am meritat asta). La doisprezece ani se îndrăgostise până peste cap de Shaun. Apoi a urmat Andy Gibb. De curând începuse să aibă gusturi mai şocante: formaţii de hard-rock, cum ar fi Deep Purple şi un nou grup, Styx.

— L-am ajutat pe Arnie să-şi pună la loc sigur maşina, am răspuns, adresându-mă mai degrabă tatălui meu decât lui Ellie.

— Viermele ăla, a oftat Ellie, şi a întors pagina revistei.

Am simţit o pornire bruscă şi deosebit de puternică să-i smulg din mână revista, s-o rup în două şi apoi să i-o arunc în faţă. Acest impuls mi-a arătat foarte clar cât de stresantă fusese ziua aceea pentru mine. De fapt Elaine nu credea că Arnie era un vierme; doar căuta prin orice mijloace să mă enerveze. Dar poate că auzisem în ultimele ore de prea multe ori acest invectiv la adresa lui Arnie. Pentru numele lui Dumnezeu, lacrimile lui încă se mai uscau pe cămaşa mea şi poate că şi eu mă simţeam puţin prost.

— Ce mai fac cei de la Kiss zilele astea, dragă? am întrebat-o eu mieros. I-ai mai scris în ultimul timp răvaşe de dragoste lui Erik Estrada? "Oh, Erik, mor după tine, mi se opreşte inima de fiecare dată când mă gândesc la buzele tale groase, libidinoase, peste ale mele..."

— Eşti un animal, mi-a răspuns ea cu răceală. Doar un animal, asta eşti.

— Şi nu ştiu ce-aş putea face în privinţa asta.

— Corect.

Şi-a luat revista şi sandvişul şi a plecat în camera de zi.

— Ellie, să nu picuri zahăr caramel pe podea, a avertizat-o tata, stricându-i puţin ieşirea teatrală.

M-am dus la frigider şi am găsit înăuntru nişte salam de Bologna şi o roşie care părea cam stricată. De asemenea, mai era acolo o jumătate de pachet de brânză topită, dar mâncasem prea multă în şcoala primară, iar acum nu-mi mai plăcea. Până la urmă m-am hotărât să beau o cană cu lapte, să mănânc un sandviş şi să-mi prepar o supă de vacă din conservă.

— A cumpărat-o? m-a întrebat tata.

Tatăl meu este consultant în problema impozitelor la firma H & R Block. De asemenea, mai oferea asistenţă prin corespondenţă pentru alte firme şi persoane. Mai demult a fost avocatul celei mai mari firme de arhitectură din Pittsburg, dar a suferit un infarct şi a demisionat. Este un om bun.

— Mda, a cumpărat-o.

— Tot aşa rău arată?

— Mai rău. Unde-i mama?

— La şcoală, a spus.

Ochii ni s-au întâlnit şi aproape am izbucnit amândoi în râs. Imediat ne-am uitat în altă direcţie, ruşinaţi de noi înşine – dar chiar dacă eram ruşinaţi, nu ajuta prea mult. Mama mea are patruzeci şi trei de ani şi este igienist dentar. Multă vreme nu şi-a practicat meseria, dar după ce Tata a avut infarctul, şi-a reluat serviciul.

Acum patru ani i-a intrat în cap că ea este o scriitoare nedescoperită. A început să scrie poeme despre flori şi nuvele despre oameni bătrâni şi cumsecade în toamna vieţii. Din când în când devine "foarte" realistă şi mai scrie câte o nuvelă despre o fată tânără care este tentată "să rişte" şi apoi se decide că ar fi cu mult mai bine dacă O Salvează pentru Patul Conjugal. În această vară se înscrisese la un curs de tehnică scriitoricească la Horlicks – unde predau Michael şi Regina

Cunningham, dacă vă mai amintiţi – şi îşi adună toate poemele şi nuvelele într-o carte intitulată "Schiţe despre Dragoste şi Frumuseţe".

Acum, dumneavoastră ati putea gândi (şi felicitări, dacă este aşa) că nu este nimic ciudat dacă o femeie, care a reuşit să-şi menţină o slujbă şi să îşi crească odraslele, se decide să încerce ceva nou, să-şi extindă puţin orizontul. Şi bineînţeles că aveţi dreptate. De asemenea, v-ati putea gândi că eu şi tatăl meu aveam toate motivele să ne simţim ruşinaţi, că noi doi eram doar un cuplu de porci care grohăiam în bucătărie şi iarăşi aţi avea perfectă dreptate. N-aş încerca să vă schimb nici una dintre păreri, deşi v-aş spune că dacă aţi fi supuşi uneia dintre desele recitări din "Schiţe despre Dragoste şi Frumuseţe", aşa cum ni se întâmpla mie şi tatei – şi lui Elaine – aţi putea înţelege mai bine sursa râsului.

Ei bine, ea a fost şi este o mamă grozavă şi bănuiesc că şi o soţie minunată pentru tatăl meu – cel puţin nu l-am auzit niciodată plângându-se şi nu a stat vreodată până noaptea târziu în faţa unei sticle de tărie – şi tot ce pot spune în apărarea noastră este că n-am râs niciodată în faţa ei. Este o scuză foarte proastă, dar cel puţin este mai bună decât nimic. Pentru nimic în lume nici unul dintre noi n-ar fi rănit-o în acest mod.

Mi-am pus mâna la gură şi am încercat să-mi înăbuş râsul, tata s-a prefăcut că s-a înecat cu pâine şi zahăr. Nu ştiu la ce se gândea el, dar eu îmi amintisem de un eseu recent intitulat "Avea Isus un Câine?"

Adăugat la restul zilei, era deja prea mult.

M-am dus la dulapurile de deasupra chiuvetei, mi-am luat un pahar pentru lapte, iar când m-am uitat iarăşi, tata reuşise să se stăpânească. Asta m-a ajutat şi pe mine să mă controlez.

— Arătai foarte mohorât când ai intrat, a spus el. Dennis, totul este în ordine cu Arnie?

— Arnie se descurcă, am spus în timp ce puneam supa într-o oală ca s-o încălzesc. Tocmai şi-a cumpărat o maşină, iar asta-i o porcărie, dar cu Arnie totul este în regulă.

Bineînţeles că nu era aşa, dar sunt anumite lucruri pe care nu i le poţi spune tatălui tău, indiferent de cât de bine reuşise în meseria de părinte.

— Câteodată oamenii nu pot să înţeleagă unele lucruri până când nu le simt pe pielea lor, a spus el.

— Ei bine, sper că o să-şi dea seama cât de curând. A dus maşina la Darnell pentru douăzeci de dolari pe săptămână, deoarece părinţii lui nu doresc ca el s-o ţină acasă.

— Douăzeci pe săptămână? Doar pentru rampă? Sau pentru rampă şi unelte?

— Doar pentru rampă.

— Asta-i hoţie la drumul mare.

— Cam aşa, am spus observând că tatăl meu nu a făcut nici o ofertă ca Arnie s-o parcheze la noi acasă.

— Vrei să jucăm cribbage?

— Ar fi o idee, am spus.

— Înveseleşte-te, Dennis. Nu poţi să rezolvi greşelile altor persoane.

— Asta cam aşa este.

Am jucat două sau trei mâini de cribbage şi m-a bătut de fiecare dată – aproape întotdeauna se întâmplă aşa, doar dacă nu este foarte obosit sau a băut câteva pahare. Totuşi, nu mă supăr. Asta înseamnă că mă bucur cu atât mai mult când reuşesc să-l bat. Am continuat să jucăm, iar după câtva timp a venit acasă mama, îmbujorată la faţă şi cu ochii strălucitori, arătând prea tânără ca să fie mama mea; îşi ţinea la piept cartea de schiţe şi povestiri. L-a sărutat pe tata – nu fugar, ca de obicei, ci un sărut adevărat, care m-a făcut brusc să simt că ar trebui să fiu în altă parte.

Mi-a pus aceleaşi întrebări ca şi tata despre Arnie şi maşina lui, care devenise foarte repede cel mai important subiect de conversaţie în casa noastră, de când fratele mamei, Sid, a dat faliment şi i-a cerut tatei un împrumut. I-am dat aceleaşi răspunsuri. Apoi m-am dus sus să mă culc. Îmi simţeam picioarele foarte grele şi se părea că mama şi tata aveau o treaba a lor de rezolvat... deşi acesta este un subiect pe care nu-l analizez prea adânc în minte, după cum bine cred că înţelegeţi.

Elaine stătea pe patul ei ascultând ultimele hituri. Am rugat-o să dea muzica mai încet deoarece doream să dorm. Mi-a scos limba. În nici un fel nu puteam să tolerez aşa ceva. Am intrat în cameră şi am gâdilat-o până când mi-a spus că dacă nu încetez o să verse. I-am zis: dă-i drumul, varsă, e patul tău, şi am mai gâdilat-o puţin. Apoi a adoptat expresia: "Nu-ţi bate joc de mine, Dennis, pentru că este ceva teribil de important", a devenit solemnă şi m-a întrebat dacă este adevărat că poţi să aprinzi "vânturile". Una dintre prietenele ei, Carolyn Shombliss, spusese că da, dar Carolyn minte aproape, despre orice.

I-am spus să-l întrebe pe Milton Dodd, prietenul ei tâmpiţel. Atunci Elaine s-a înfuriat cu adevărat, a încercat să mă lovească şi m-a întrebat "de ce trebuie tu să fii întotdeauna aşa de afurisit, Dennis?" Deci i-am răspuns că da, poţi să aprinzi "vânturile" şi am sfătuit-o să nu încerce, i-am dat un pupic (ceea ce, de fapt, nu prea mai făceam – acest lucru începuse să mă facă să mă simt prost de când îi crescuseră sinii şi, ca să fiu sincer, la fel se întâmpla şi când o gâdilam), apoi m-am dus să mă culc.

In timp ce mă dezbrăcăm m-am gândit că ziua nu s-a terminat la urma urmei aşa de prost. In jurul meu sunt oameni care gândesc că eu sunt o fiinţă umană şi, de asemenea, cred acelaşi lucru despre Arnie. O să-l conving să vina mâine sau duminică pe aici să mai discutăm, să vedem la televizor meciul echipei Phillies şi poate să jucăm ceva prostesc: "Monopoly" sau "Viaţa" sau poate acel vechi "Cheia" şi să ne debarasăm de tensiunile dintre noi. Să ne simţim iarăşi bine.

Deci m-am băgat în pat cu toate ideile în ordine şi ar fi trebuit să adorm imediat, dar n-am reuşit. Deoarece nu era totul în ordine, şi ştiam asta. Lucruri încep să se întâmple şi câteodată nu ştii ce dracu' înseamnă.

Motoare. Ăsta este un alt aspect despre perioada de adolescentă. Există toate aceste motoare şi, cumva, te trezeşti că ai în mână cheile de contact de la unele dintre ele şi le porneşti, dar nu ştii ce dracu-i cu ele sau ce se presupune că trebuie să facă. Există chei, dar asta-i tot. Şi chestia cu drogurile este la fel, tot aşa şi alcoolul, sexul şi câteodată şi alte treburi – o slujbă de vară care îţi generează un nou interes, o excursie, o materie de la şcoală. Motoare. Ei îţi dau cheile şi câteva informaţii şi îţi spun: "Porneşte-o, vezi ce va face", iar câteodată urmarea te împinge spre o viaţă foarte bună şi mulţumitoare şi câteodată te duce drept pe autostradă, spre iad şi te lasă bătut şi însângerat pe marginea drumului.

Motoare.

Dintre cele mari. Ca şi 382-urile pe care le montau în maşinile vechi. Ca şi Christine.

M-am tot răsucit în pat până când aşternutul s-a mototolit şi s-a strâns sub mine şi m-am gândit la LeBay spunând: Numele EI este Christine. Şi, cumva, Arnie preluase ideea cu numele. Când am fost mici, am avut triciclete, apoi biciclete, iar eu le-am botezat pe ale mele, dar Arnie nu – el spunea că numele sunt pentru câini, pisici şi peştişori. Dar asta a fost atunci, iar acum treaba se schimbase. Acum spunea acelui Plymouth Christine şi, ceea ce era într-un fel şi mai rău, era întotdeauna "EA" în loc de "ea".

Nu-mi plăcea treaba asta şi nu ştiam de ce.

Şi chiar tatăl meu vorbise de ea ca şi când Arnie, în loc să-şi cumpere o rablă veche, se însurase. Dar nu era aşa. Chiar deloc. Sau aşa era?

Opreşte maşina. Dennis. Du-te înapoi... Vreau să mă mai uit o dată la EA.

Pur şi simplu.

Fără să stea nici un pic pe gânduri, iar asta nu-i stătea lui Arnie în caracter, care de obicei se gândea foarte mult la lucruri – viata îl făcuse foarte conştient despre ce li se întâmplă băieţilor ca el când făceau ceva din impuls. Dar de această dată se comportase ca un bărbat care întâlneşte o dansatoare de cabaret, îi face curte foarte grăbit, iar lunea se trezeşte cu o migrenă groaznică şi cu Q nouă nevastă.

Fusese ca şi... ei bine... o dragoste la prima vedere.

Nu contează, m-am gândit. O s-o luăm de la început. Mâine o s-o luăm de la început. O să ne lămurim ce-i cu treaba asta.

Şi aşa, până la urmă, am adormit. Şi am visat.

Rotirea tânguitoare a demarorului în întuneric.

Linişte.

Demarorul, tânguindu-se iarăşi.

Motorul părând că porneşte, apoi oprindu-se, apoi pornind.

Un motor duduind în întuneric.

Apoi faruri care se aprind; faza lungă; faruri demodate, ţintuindu-mă ca pe o gâză pe un geam.

Eu stăteam în uşa deschisă a garajului lui Roland D. LeBay, iar Christine era înăuntru – o Christine nouă, fără nici o zgârietură sau o pată de rugină pe ea. Parbrizul curat, fără pată, întunecându-se până la un albastru polarizat spre marginea de sus. De la radio se auzeau sunetele ritmice ale melodiei "Susie-Q", cântată de Dale Hawkins – o voce dintr-o eră moartă, plină de o vitalitate înfricoşătoare.

Motorul murmurând cuvinte despre putere prin galerii.

Şi, cumva, ştiam că există înăuntru o cutie de viteze Hurst şi un carburator Feully; uleiul Quaker State tocmai fusese schimbat – era curat şi de culoarea chihlimbarului; sângele mecanismelor automobilelor.

Brusc, ştergătoarele au început să funcţioneze, iar asta era straniu, deoarece la volan nu era nimeni, maşina era goală.

— Haide, durule. Hai să facem o plimbare. Hai să călătorim.

Am clătinat din cap. Nu vreau să intru acolo. Mi-e frică să intru acolo. Nu vreau să călătoresc. Şi, dintr-o dată, motorul a început să se ambaleze, să încetinească, să se ambaleze şi să încetinească; este un sunet înfometat, înfricoşător, iar de fiecare dată când motorul se ambalează, Christine pare să înainteze puţin, ca un câine rău într-o zgardă moale... iar eu vreau să mă mişc... dar picioarele parcă mi-s bătute în cuie pe aleea crăpată.

Ultima şansă, durule.

Şi înainte să-i pot răspunde – sau să mă gândesc la un răspuns – se aude ţipătul teribil al cauciucurilor care sărută cimentul şi Christine se

repede la mine, masca radiatorului rânjind ca o gură deschisă plină de dinţi de crom, farurile ei scânteind...

M-am trezit urlând la două noaptea, în întuneric beznă, speriindu-mă de vocea mea şi am auzit paşi grăbiţi care veneau pe hol, care m-au speriat chiar mai tare. Între mâini strângeam cearşaful. I-am dat drumul imediat; era tot adunat în mijlocul patului. Eram leoarcă de transpiraţie.

De la capătul holului Ellie a strigat şi ea speriată:

— Ce-a fost asta?

Lumina din cameră s-a aprins şi am văzut-o pe mama într-o cămaşă de noapte scurtă care lăsa sa se vadă mai mult decât ar fi îngăduit ea în mod normal, cu excepţia celor mai critice împrejurări, iar în spatele ei era tata, legându-şi halatul sub care nu avea nimic.

— Puişor, ce s-a întâmplat? m-a întrebat mama.

Ochii ei erau mari şi speriaţi. Nu-mi puteam aminti când mi-a spus ultima dată "puişor" în acest fel – când aveam paisprezece ani? Doisprezece? Poate zece? Nu mai ştiam.

— Dennis? a întrebat tata.

Apoi în spatele lor a apărut Elaine, tremurând.

— Duceţi-vă înapoi în pat, am spus. A fost un vis, asta-i tot. Nimic.

— Oau! a spus Elaine, plină de respect la această oră târzie din noapte. Trebuie să fi fost un adevărat film de groază. Ce a fost, Dennis?

— Am visat că te-ai măritat cu Milton Dodd, apoi aţi venit să locuiţi cu mine.

— N-o tachina pe soara ta, a spus mama. Ce a fost, Dennis?

— Nu-mi amintesc.

Brusc mi-am dat seama că cearşaful cu care mă înveleam era răvăşit, că se vedea un smoc negru de păr pubian. Am rearanjat totul grăbit, cu gânduri vinovate de masturbaţie, vise erotice şi Dumnezeu ştie ce mi-a mai trecut prin minte. Pierdusem complet contactul cu realitatea. În primul moment nici măcar n-am fost sigur care-mi era vârsta, a existat doar acea imagine neagră, îngrozitoare şi imensă a maşinii repezindu-se în faţă câte puţin de fiecare dată când motorul se ambala, retrăgându-se, repezindu-se iarăşi; capota vibrând deasupra motorului, masca radiatorului ca nişte dinţi de oţel...

Ultima şansă, durule.

Apoi am simţit pe frunte mâna mamei, rece şi uscată.

— E-n ordine, mamă. Nu a fost nimic. Doar un coşmar.

— Dar nu-ţi aminteşti.

— Nu. Acum s-a terminat.

— M-am speriat, a spus ea şi a râs tremurat. Bănuiesc că nu ştii ce înseamnă frica până când unul dintre copiii tăi ţipă în întuneric.

— Uh, chiar, nu mai spune, a zis Elaine.

— Du-te să te culci, micuţo, a spus tata, şi a bătut-o uşor cu palma peste fund.

A plecat, arătând puţin dezamăgita. Poate că după ce-i trecuse sperietura iniţială, sperase că eu o să încep să plâng, să am istericale. Asta i-ar fi furnizat o ştire senzaţională pe care s-o împărtăşească prietenelor în recreaţie.

— Chiar te simţi bine? a întrebat mama. Dennis? Puiule?

Iarăşi acel cuvânt, care reamintea de genunchii juliti când cădeam din leagăn; faţa ei, aplecată peste patul meu cum fusese şi când avusesem febra bolilor obişnuite ale copilăriei – varicelă, pojar şi un acces de scarlatină. Aproape că doream, absurd, să plâng. Acum eram mai înalt cu douăzeci şi trei de centimetri şi aveam cu treizeci şi cinci de kilograme mai mult decât ea.

— Sigur.

— În ordine, a spus. Lasă lumina aprinsă. Câteodată ajută.

Aruncându-i o ultimă privire nesigură tatălui meu, a ieşit afară. Aici era ceva care m-a uluit – ideea că mama mea a avut vreodată coşmaruri. Bănuiesc că este unul dintre lucrurile la care nu te gândeşti niciodată. Oricare ar fi fost coşmarurile ei, nici unul nu-şi găsise, loc în "Schiţe despre Dragoste şi Frumuseţe".

Tata s-a aşezat pe pat.

— Chiar nu-ţi mai aminteşti despre ce era?

Am clătinat din cap.

— Trebuie să fi fost groaznic dacă te-a făcut să urli aşa, Dennis.

Ochii lui erau aţintiţi asupra mea, întrebându-mă grav dacă era vorba despre ceva care ar trebui să ştie şi el.

Aproape i-am povestit – maşina, era nenorocita de maşină a lui Arnie, Christine, Regina Ruginii, în vârstă de douăzeci de ani, o urâţenie. Aproape i-am povestit. Dar cuvintele mi s-au oprit apoi în gât, ca şi cum, dacă aş fi vorbit, mi-aş fi trădat cel mai bun prieten. Bunul şi bătrânul Arnie, pe care un Dumnezeu pus pe glume se decisese să-l atingă cu bagheta urâţeniei.

— În ordine, a spus el şi m-a sărutat pe obraz.

Îi simţeam barba, acei peri mici şi tari care cresc noaptea, mirosul de transpiraţie şi dragostea. L-am strâns tare în braţe şi el mi-a răspuns la fel.

Plecaseră toţi, iar eu am rămas acolo, cu lumina de pe noptieră aprinsă, fiindu-mi frică să adorm. Am luat o carte şi m-am întins, ştiind ca parinţii mei nu dorm şi se întreabă dacă nu cumva am dat de nişte necazuri sau am băgat pe altcineva – poate pe animatoarea cu corp fantastic – în bucluc.

M-am decis că somnul este o imposibilitate. Aveam de gând să citesc până la ziuă şi să dorm mâine după-amiază în timpul pauzei meciului. Şi gândindu-mă la asta, am adormit şi m-am trezit de dimineaţă cu cartea nedeschisă care căzuse lângă pat.

8

Primele schimbări

Dac-aş avea bani, îţi spun

ce aş face,

M-aş duce în centru să cumpăr

un Mercury sau două,

Mi-aş cumpăra un Mercury,

Şi m-aş plimba în sus şi în jos pe drumul ăsta.

The Steve Miller Band

M-am gândit că Arnie o să treacă pe la mine în sâmbăta aceea, deci am stat prin preajmă – am tuns peluza, am făput curăţenie în garaj, chiar am spălat cele trei maşini. Mama a privit toată această hărnicie cu destulă uimire şi în timpul mesei de prânz – crenvurşti şi salată de crudităţi – a spus ca poate ar trebui să am mai des coşmaruri.

Nu voiam să sun la Arnie acasă, după toate certurile neplăcute care au avut loc acolo în ultimul timp, dar când a început spectacolul dinaintea meciului şi el încă nu venise, mi-am făcut curaj şi am sunat. A răspuns Regina şi, deşi încerca să se poarte de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat, mi s-a părut că simt o nouă răceală în vocea ei. Asta m-a întristat. Singurul ei fiu fusese sedus de o bătrână şi bolnavă prostituată numită Christine, iar bătrânul amic Dennis trebuie să fi fost complice la acest fapt. Poate că tocmai el intermediase afacerea. Mi-a spus că Arnie nu este acasă. Era la Garajul Darnell. Era acolo de la nouă de dimineaţă.

— Oh, am spus eu spăşit. Oh, n-am ştiut.

Sunase ca o minciună. Chiar mai mult, se simţise ca o minciună.

— Nu? a spus Regina cu aceeaşi răceală în glas. La revedere, Dennis.

Telefonul era mort în mâinile mele. Pentru un timp m-am uitat prosteşte la el, apoi am închis.

Tata se postase în faţa televizorului, îmbrăcat cu bermudele lui ordinare şi cu tenişi şi-şi pusese în răcitorul de lângă fotoliu şase cutii de bere Stroh. Ăia din Philadelphia aveau o zi bună; îi băteau măr pe cei din Atlanta. Mama plecase să-şi viziteze una dintre colegele de clasă (cred că-şi citeau una alteia povestioarele şi poemele şi se entuziasmau împreună). Elaine se dusese la Della, prietena ei. Casa era liniştită; afară soarele se juca de-a v-aţi ascunselea cu câţiva norişori inofensivi. Tata mi-a dat o bere, ceea ce face doar când se simte foarte bine.

Dar sâmbăta încă părea plicticoasă. Continuam să mă gândesc la Arnie, care nu se uita la meci, nu făcea plajă şi nici nu-şi înverzea picioarele tunzând peluza. Arnie, în umbra uleioasă a atelierului lui Will Darnell, jucându-se cu rabla aia ruginită în timp ce în jur oamenii strigau, uneltele cădeau zăngănind pe ciment, cu acel sunet metalic acut, şurubelniţa pneumatică desfăcând bolţuri vechi, vocea şuierătoare a lui Will Darnell şi tusea lui astmatică.

Şi, dracu' s-o ia, eram gelos? Asta era, de fapt?

După a şaptea repunere de la centru, m-am ridicat şi m-am îndreptat spre uşă.

— Unde te duci?

Mda, unde mă duceam? Acolo? Ca să mă uit la el, să-mi exprim părerea şi să-l ascult pe Will Darnell cum îl boscorodeşte? Mă îndreptam spre altă doză de mizerie? Dă-o dracului. Arnie era acum băiat mare.

— Niciunde, am spus..

Am găsit un baton de ciocolată Twinkie, ascuns cu grijă în spatele cutiei pentru pâine şi l-am luat cu o anumită doză de răutate, ştiind cât de supărată va fi Elaine când se va ridica în timpul uneia dintre reclamele de la show-ul Saturday Night Live şi va descoperi că nu mai este acolo.

— Niciunde.

M-am întors în camera de zi, m-am aşezat, am mai desfăcut o bere şi am mâncat Twinkie-ul lui Elaine şi chiar am lins ambalajul. I-am-— privit pe Phillies desăvârşind ruinarea celor de la Atlanta ("Îi mănâncă fripţi, Dennis – parcă-l auzeam pe bunicul spunând cu vocea hodorogită, de om bătrân – au scos untul din ei". Bunicul murise acum cinci ani.) şi nu m-am mai gândit deloc la Arnie Cunningham.

Aproape deloc.

A venit a doua zi după-amiază pe semicursiera lui veche cu trei viteze, în timp ce eu şi Elaine jucam crochet pe peluza din spatele casei. Elaine mă tot acuza că trişez. Era într-una din pasele ei proaste. Elaine întotdeauna intra în pasă proastă când "îi venea ciclul". Elaine era mândră de asta. Începuse de paisprezece luni să-l aibă cu regularitate.

— Hei – a spus Arnie, venind agale de după coltul casei – aici se află Monstrul din Laguna Neagră şi Mireasa lui Frankenstein, sau Dennis şi Ellie?

— Ce ai spus, omule? am întrebat. Ia-ţi o crosă.

— Eu nu mai joc, a spus Elaine, aruncându-şi crosa pe jos. El trişează chiar mai mult decât tine. Bărbaţii!

În timp ce ea se îndepărta, Arnie a spus cu voce tremurătoare şi afectată:

— Dennis, asta-i prima dată când ea mi-a spus că-s bărbat!

A căzut în genunchi, cu o expresie de adoraţie întipărită pe chip. Am izbucnit în râs. Când dorea, Arnie ştia să joace foarte bine teatru. Ăsta era unul dintre motivele pentru care îmi plăcea atât de mult de el. Şi, ştiţi, într-un fel, era un secret. Nu cred că altcineva, cu excepţia mea, realiza că el are acest simt al umorului. Am auzit odată de un milionar care avea în pivniţă un Rembrandt furat, pe care doar el putea să-l vadă. Îl înţelegeam pe bogătaşul ăla. Nu vreau să spun că Arnie era un Rembrandt, sau chiar un mare umorist, dar puteam să înţeleg atracţia care o reprezenta faptul că doar tu ştii despre ceva valors... ceva care este valoros, dar este secret.

Pentru un timp ne-am agitat pe terenul de crochet, nejucând serios, doar obosindu-ne unul pe altul. Până la urmă am trimis o minge prin gard pe peluza casei Blackford şi după ce m-am târât ca s-o recuperez, nici unul dintre noi n-a mai avut chef să joace. Ne-am trântit în şezlonguri. Destul de repede, pisica noastră, Jay Hawkins scandalagiul, înlocuitorul lui Captain Beefheart, a ieşit de sub verandă, sperând probabil să găsească vreo veveriţă drăguţă pe care s-o omoare lent şi răutăcios. Ochii lui verzi-chihlimbarii sclipeau în lumina după-amiezii înnorate şi mohorâte.

— Ieri te-am aşteptat să ne uităm împreună la meci, am spus. A fost bun.

— Am fost la Darnell. Totuşi, l-am ascultat la radio. Şi-a ridicat tonul vocii cu trei octave şi l-a imitat foarte bine pe bunicul meu:

— Îi mănâncă fripţi! Îi mănâncă fripţi!

Am râs şi l-am aprobat. Era ceva cu el în acea zi – poate lumina, care era destul de intensă şi totuşi îndeajuns de mohorâtă – ceva ce-l făcea să arate schimbat. Cu siguranţă, arăta obosit – avea cearcăne la ochi – dar, în acelaşi timp, tenul lui arăta puţintel mai bine decât fusese în ultimul timp. La serviciu băuse multă Cola, ştiind că n-ar fi trebuit, bineînţeles, dar nereuşind din când în când să reziste tentaţiei. Problemele lui cu pielea aveau o tendinţă să fie ciclice, aşa cum se întâmplă la majoritatea adolescenţilor – doar că în cazul lui Arnie ciclurile se schimbau din rău în mai rău, apoi înapoi la rău.

Sau poate că era doar lumina.

— Ce ai făcut la maşină? l-am întrebat.

— Nu prea multe. I-am schimbat uleiul. M-am uitat la blocul motor. Prima chestie, Dennis, nu este crăpat. LeBay sau altcineva a uita să detaşeze pompa de evacuare a uleiului folosit din motor, asta a fost tot. Mult din uleiul vechi cursese. Am avut noroc că n-am prăjit un piston când am mers vineri seară cu EA.

— Cum de ai obţinut macaraua? Credeam că trebuie să ai o rezervare pentru ea.

Şi-a îndreptat privirile în altă parte.

— N-a fost prea greu s-o obţin, a spus, dar în vocea lui se simţea minciuna. Am îndeplinit o serie de comisioane pentru domnul Darnell.

Am deschis gura ca să-l întreb ce fel de comisioane, dar apoi m-am decis că nu mă interesează. Probabil "o serie de comisioane" însemnau mult mai mult decât să meargă până la colţ la Schirmer's Luncheonette şi să cumpere cafea pentru clienţi sau să aranjeze piesele automobilelor folosite. Dar nu doream să devin implicat în latura Christine a vieţii lui Arnie, iar asta includea şi modul în care reuşea el să se descurce (sau să nu se descurce) la Garajul Darnell.

Şi mai era ceva – un sentiment că ar fi mai bine s-o las baltă. Atunci n-am putut, sau n-am vrut, să definesc mai bine acest sentiment. Acum probabil aş spune că a fost acelaşi sentiment pe care-l ai când cel mai bun prieten se îndrăgosteşte şi se însoară cu o snoabă înţepată. Ţie nu-ţi place de ea, iar în nouăzeci şi nouă la sută din cazuri snoaba nu te suferă, deci, pur şi simplu pui capăt acestui aspect al prieteniei tale. Când lucrul este fapt consumat, nu mai discuţi acest subiect, altfel o să observi că prietenul tău te lasă baltă, de obicei cu aprobarea entuziastă a snoabei.

— Hai să mergem la film, a spus Arnie agitat.

— Ce rulează?

— Ei bine, la State Twin este unul dintre acele filme super cu Kung-fu, ce zici? Heee-iah!

S-a făcut că-i administrează lui Screaming Jay Hawkins o lovitură sălbatică, iar Screaming Jay a plecat ca din puşcă.

— Pare destul de interesant. Bruce Lee?

— Nu, altul.

— Care-i titlul?

— Nu ştiu. Pumnii Periculoşi. Palmele Zburătoare ale Morţii. Sau poate că Testiculele Furiei, nu ştiu. Ce spui? Când ne întoarcem o să-i povestim lui Ellie scenele tari ca s-o facem să vomeze.

— S-a făcut. Numai dacă mai putem să intrăm doar cu un dolar fiecare.

— Da, până la ora trei se poate.

— Hai să mergem.

Ne-am dus. S-a dovedit a fi un film cu Chuck Norris, deloc rău. Iar luni ne-am întors la şantierul de construcţii. Am uitat visul meu. Încet, încet, mi-am dat seama că nu-l mai văd pe Arnie aşa de des ca înainte; iarăşi era modul în care pierzi legătura cu un tip care de-abia s-a căsătorit. De altfel, prietenia mea cu animatoarea a început să se înfierbânte pe atunci. Chestia mea se înfierbânta, şi încă cum! – aproape în fiecare seară mă întorceam acasă după hârjoneli la cinematograful-parcare, iar coaiele mă dureau atât de tare încât de-abia puteam să merg.

Între timp, Arnie îşi petrecea la Darnell aproape toate serile.

9

Buddy Repperton

Şi ştiu că indiferent eare-i preţul,

Oooooh, ţeava dublă de eşapament

Face motorul meu să plângă.

Iubita mea are mers de Cadillac:

Moon Martin

Ultima noastră săptămână de lucru plină dinainte de începerea şcolii a fost cea premergătoare Zilei Muncii{2}. Când am parcat în acea dimineaţă în faţa casei lui Arnie ca să mergem la serviciu, el a apărut cu o vânătaie imensă la un ochi şi o zgârietură urâtă pe fată.

— Ce ai păţit?

— Nu vreau să discutăm despre asta, a spus el ursuz. A trebuit să le tot povestesc părinţilor până când am crezut că o să înnebunesc.

Şi-a aruncat pe bancheta din spate punga cu sandvişuri şi a căzut într-o tăcere îndărătnică pe care a menţinut-o tot drumul. Unii dintre tipii din echipă l-au ironizat în legătura cu vânătaia, dar Arnie ridica pur şi simplu din umeri.

În drum spre casă n-am pomenit nimic despre acest subiect, am dat drumul la radio şi m-am gândit la ale mele. Şi aş fi putut să nu aflu niciodată acea întâmplare dacă n-aş fi fost ademenit de broscarul ăla pe nume Gino, tocmai când coteam pe Main Street.

Pe atunci Gino reuşea întotdeauna să mă ademenească – putea să treacă şi prin geamul închis al unei maşini şi să facă asta. Gino's Fine Italian Pizza este situată la intersecţia dintre Main şi Basin Drive şi de fiecare dată când vedeam firma cu pizza zburând în aer şi i-urile punctate cu trifoi (noaptea se aprindeau şi se stingeau; aşa-i ca poţi să te şi sperii?), simţeam că începe ademenirea. Iar în aceasta seară mama mea era la şcoală, cea ce însemna că trebuia să-mi încropesc o cină. Aceasta perspectivă nu mă încânta. Nici eu, nici tatăl meu nu eram prea buni bucătari; iar Ellie ar fi reuşit să ardă şi apa.

— Hai să luăm o pizza, am spus eu intrând în parcarea din faţa pizzeriei. Ce spui? Una mare şi unsuroasă care să miroasă ca şi subsuorile transpirate.

— Isuse, Dennis, ce scârbos!

— Ca subsuorile curate, m-am corectat. Haide.

— Nu, nu prea am bani, a spus Arnie cu indiferenţă.

— Fac cinste. Chiar pot să-ţi dau pe jumătatea ta acele anşoa oribile. Ce părere ai?

— Dennis, chiar n-ar trebui.

— Şi un Pepsi, am spus.

— Pepsiul îmi face rău la ten. Ştii asta.

— Mda, ştiu. Un Pepsi superb, imens, Arnie.

Ochii lui gri au strălucit pentru prima dată în acea zi.

— Un Pepsi superb, imens, a îngânat el. Gândeşte-te la asta. Dennis, eşti josnic. Chiar aşa.

— Doua, dacă vrei.

Eram într-adevăr josnic – era ca şi cum aş fi oferit batoane Hershey de ciocolată celei mai grase doamne dintr-un circ.

— Două, a spus el strângându-mă de umăr. Două Pepsi-uri, Dennis!

A început să se agite în scaun, zgâriindu-şi gâtul şi strigând:

— Două ! Repede! Două! Repede!

Râdeam atât de tare încât era să ne lovim cu maşina într-un zid de beton, iar în timp ce coboram din maşină m-am gândit: de ce n-am bea câteva Pepsi-uri? În ultimul timp Arnie părea că scăpase de coşuri. Vaga îmbunătăţire a aspectului tenului său, pe care o observasem în acea duminică mohorâtă de acum două săptămâni, era acum foarte evidentă. Încă mai avea destule coşuri şi găuri în obraz, dar nu multe dintre ele – iertaţi-mă, dar trebuie s-o spun – supurau. Şi din alte puncte de vedere arăta mai bine. O vară întreagă în care muncise pe şantier îl bronzase profund şi îl făcuse să arate mai bine ca niciodată. Deci m-am gândit că-şi merita Pepsi-ul. Pentru învingător toate onorurile.

Pizzeria Gino este condusă de un italian minunat pe nume Pat Donahue. Pe aparatul de taxat are un abţibild pe care scrie MAFIA IRLANDEZĂ, serveşte bere verde în ziua Sfântului Patrick (pe 17 martie nici nu poţi să te apropii de Gino, iar una dintre melodiile de pe tonomat este a lui Rosemary Clooney, care cântă: "Când Ochii Irlandezi Zâmbesc") şi întotdeauna are pe cap o pălărie bombată cu boruri scurte, pe care de obicei o poartă dată pe ceafă.

Tonomatul este un Wurlizer vechi, o rămăşiţă a anilor patruzeci, iar toate cântecele – nu numai cel al lui Rosemary Clooney – sunt dintre cele Preistorice. S-ar putea să fie ultimul tonomat din America de la care obţii trei melodii pentru douăzeci şi cinci de cenţi. În rarele ocazii când fumez droguri, fanteziile mele se îndreaptă spre Gino – să intru acolo şi să comand trei pizza foarte încărcate, o ladă de Pepsi şi şase sau şapte dintre brioşele cu cremă făcute în casă de Pat Donahue. Apoi îmi închipui că stau jos şi înfulec totul, în timp ce în jurul meu se aude muzica Rolling Stones-ilor şi a celor de la Beach Boys.

Am intrat, am comandat şi am stat să-i privim pe cei trei bucătari aruncând turtele în aer şi apoi prinzându-le înapoi în tigaie. Între ei vorbeau cu acele fraze înţelepte italieneşti cum ar fi: "Te-am văzut aseară la dansul de la Shrines, Howie, cine era puicuţa cu care era frate-tu?" "O, ea? Era sor'ta."

Adică, este un fel de a spune: cât de european poţi să rămâi?

Consumatorii intrau şi ieşeau, mulţi dintre ei fiind puşti de la şcoală. Nu peste mult timp o să-i văd iar prin clase şi am simţit recurenta acelei nostalgii puternice şi acea frică. Puteam să aud în minte clopoţelul, dar, într-un fel, tunetul lui lung era ca o alarmă: Iarăşi începem, Dennis, pentru ultima oară; după acest an va trebui să înveţi să fii un adult. Auzeam închizându-se uşile vestiarelor, auzeam cla-clanc, cla-clanc, cla-clanc-ul monoton al mijlocaşilor lovind manechinele de antrenament, îl auzeam pe Marty Bellerman urlând exuberant: "Curul meu şi faţa ta, Pedersen! Aminteşte-ţi asta! Curul meu şi faţa ta! Este mai uşor să-i deosebeşti pe afurisiţii de gemeni Bpbbsey! " Mirosul uscat al prafului de cretă din clasele de Matematică. Zgomotul maşinilor de scris din marile săli de dactilografie, de la etajul doi. Domnul Meechan, directorul, rostind anunţurile la sfârşitul zilei cu vocea lui uscată şi pompoasă. Masa de prânz luată pe peluză atunci când vremea era frumoasă. Noii boboci care arată speriaţi şi pierduţi. Şi la sfârşit de tot mărşăluieşti pe coridorul principal, îmbrăcat în roba mare roşie, iar asta-i tot. Liceul este gata. Ţi se dă drumul într-o lume necunoscută.

— Dennis, îl cunoşti pe Buddy Repperton? m-a întrebat Arnie, întrerupându-mi visarea.

Pizza noastră sosise.

— Care Buddy?

— Repperton.

Numele îmi era cunoscut. Mâncam din partea mea de pizza şi încercam să asociez un chip acestui nume. După un timp mi-am amintit. Am avut o ciocnire cu el pe vremea când eu eram un boboc sperios. S-a întâmplat la o reuniune dansantă. Muzicanţii făcuseră o pauză, iar eu aşteptam la rând ca să-mi cumpăr ceva răcoritor. Repperton m-a împins şi mi-a spus că bobocii trebuie să aştepte până când toţi seniorii îşi cumpără băutură. Pe atunci el era în anul doi, era înalt, masiv şi josnic. Avea bărbia pătrată, o claie de păr negru şi slinos, ochii mici şi apropiaţi. Dar acei ochi nu erau cu totul idioţi, în ei sclipea o inteligenţă vicleană. El este unul dintre tipii care-şi petrec anii de liceu perfecţionându-se în Zona de Fumat.

Eu am spus erezia că dacă eşti într-o clasă mai mare nu influenţează cu nimic poziţia din rândul pentru băuturi răcoritoare. Repperton m-a invitat să ies afară cu el. Pe atunci coada se rupsese şi se rearan-jase într-unui dintre acele cercuri precaute care de obicei premerg o încăierare. Atunci a apărut unul dintre pedagogi şi i-a împrăştiat pe privitori. Repperton a promis că se va ocupa de mine, dar asta nu s-a întâmplat. Iar acela fusese singurul contact pe care-l avusesem cu el, cu excepţia faptului că-i vedeam numele din când în când pe lista de penalizări care apărea la sfârşitul zilei. Mi se părea că fusese eliminat de câteva ori din şcoală, iar când se întâmpla acest lucru era un semn destul de bun că tipul nu făcea parte din Liga Tinerilor Creştini.

I-am povestit lui Arnie despre singura mea întâlnire cu Repperton şi el a încuviinţat plictisit. Şi-a atins vânătaia care se transforma într-un galben ca de lămâie.

— El a fost.

— Repperton ţi-a burduşit mutra?

— Mda.

Arnie mi-a spus că-l cunoaşte pe Repperton de la cursurile de mecanică auto. Una dintre ironiile vieţii hăituite şi nefericite de licean a lui Arnie era că interesele şi talentele lui îl aduceau în legătură directă cu acel gen de oameni care consideră că este de datoria lor să-i burduşească pe Arnie Cunninghamii acestei lumi.

Când Arnie era în anul doi şi urma o materie numită Bazele Motoarelor (care obişnuia să se numească Mecanică – Auto I până când şcoala a primit din partea Guvernului Federal o sumă importantă de bani pentru educaţia practică), un puşti pe nume Roger Gilman l-a snopit în bătaie. Am spus-o destul de vulgar, dar nu exista un mod mai elegant de a mă exprima. Gilman pur şi simplu l-a snopit în bătaie pe Arnie. Bătaia a fost destul de rea încât să-l ţină pe Arnie două zile acasă, iar Gilman a primit o săptămână de vacanţă prin bunăvoinţa direcţiunii. Acum Gilman se afla în puşcărie, acuzat de furt. Buddy Repperton făcuse parte din cercul de prieteni ai lui Roger Gilman şi, mai mult sau mai puţin, moştenise conducerea grupului lui Gilman.

Pentru Arnie, să se ducă la ore în zona atelierelor era ca şi cum ar fi intrat într-o zonă demilitarizată. Apoi, dacă se întorcea viu după ora a şaptea, alerga până în partea cealaltă a şcolii cu tabla de şah sub braţ pentru un meci la club.

Îmi amintesc că m-am dus anul trecut la un turneu de şah orăşenesc în Squirell Hill (Dealul Veveriţei) şi am văzut ceva ce pentru mine a simbolizat viaţa schizofrenică de licean a prietenului meu. Stătea acolo, aplecat solemn peste tabla de şah, în tăcerea adâncă care se aşterne la asemenea turnee. După o pauză lungă în care s-a gândit, a mutat un turn cu mâna care era impregnată cu ulei de motor, fiind atât de murdară încât nici un detergent nu o mai putea albi.

Bineînţeles, nu toţi colegii de acolo doreau să-l bată; existau destui băieţi de treabă, dar mulţi dintre ei ori îşi făcuseră propriile cercuri de prieteni sau erau în permanentă drogaţi. Cei care formaseră "bisericuţe" proveneau de obicei din cartierele mai sărace ale Libertyville-ului (şi să nu lăsaţi vreodată pe cineva să vă spună că elevii nu sunt categorisiţi din punctul de vedere al cărei părţi din oraş provin; aşa se întâmplă) şi sunt aşa de serioşi şi de tăcuţi încât aţi putea face greşeala să-i credeţi proşti. Mulţi dintre ei arată ca nişte rămăşiţe din anul 1968, cu părul lung prins în coadă de cal şi ginşii şi tricourile vopsite, dar în 1978 nici unul dintre aceşti puşti nu dorea să răstoarne guvernul; doreau să devină ca domnul Goodwrench.

Iar atelierul este ultima oprire pentru inadaptabilii şi înrăiţii care de fapt sunt mai degrabă încarceraţi acolo. Iar acum, când Arnie amintise numele lui Repperton, mă mai gândeam la încă alţi ţipi care-l înconjurau ca un sistem planetar. Mulţi dintre ei aveau douăzeci de ani şi încă se luptau să-şi termine şcoala. Don Vanderberg, Sandy Galton, Moochie Welch. Adevăratul nume al lui Moochie era Peter, dar toţi puştii îi spuneau Moochie, fiindcă întotdeauna îl vedeai cerşind în faţa sălilor de concerte rock din Pittsburg.

Buddy Repperton îşi luase un Camaro de doi ani, care se rostogolise de câteva ori pe Route 46 lângă Squantic Hill State Park – îl cumpărase de la unul dintre amicii de ppker ai lui Darnell, mi-a spus Arnie. Motorul era în regulă, dar caroseria suferise mult de pe urma accidentului. Repperton îl adusese la Darnell cam la o săptămână după ce Arnie o dusese acolo pe Christine, cu toate că Buddy se învârtea de mult timp prin acele locuri.

În primele zile, Repperton nu păruse că-i acordă nici o atenţie lui Arnie, iar Arnie, bineînţeles, era fericit că n-a fost observat. Totuşi Repperton se înţelegea bine cu Darnell. Părea că nu întâmpină nici o dificultate ca să obţină sculele foarte solicitate, care de obicei le puteai avea doar dacă le rezervai înainte.

Apoi Repperton începuse să se ocupe de cazul lui Arnie. Trecea pe lângă el când se întorcea de la automatul de Coca sau de la toaletă şi răsturna o cutie plină cu unelte pe care Arnie le folosea. Sau dacă Arnie avea o cană cu cafea pe raft, Repperton o lovea cu cotul şi o vărsa. Apoi murmura "Ei bine, scuză-...MĂ!" ca şi Steve Martin, cu acel zâmbet mare şi ironic pe chipul lui. Atunci Darnell începea să urle la Arnie să strângă uneltele înainte ca una dintre ele să cadă într-un canal din podea.

Destul de curând, Repperton începuse să se abată pe la Arnie şi să-l lovească tare pe spate, urlând:

— Ce mai faci, Găoază?

Arnie a suportat aceste salve de început cu stoicismul unuia care mai văzuse aşa ceva şi mai trecuse prin tot focul de artilerie. Probabil spera să se întâmple una dintre cele două situaţii posibile – ori sâcâiala va atinge un nivel constant de neplăcere şi se va opri acolo, sau Buddy Repperton îşi va găsi o altă victimă şi-l va abandona pe el. Mai exista totuşi şi o a treia posibilitate, una aproape prea frumoasă ca să speri că va fi aşa – întotdeauna era posibil ca Buddy să fie arestat pentru ceva şi să dispară din scenă ca vechiul său amic, Roger Gilman.

Sâmbăta trecută se ajunsese la lovituri. Arnie îşi ungea motorul de la maşină, mai mult pentru că nu acumulase încă destule fonduri ca să îndeplinească una dintre celelalte sute de reparaţii necesare. Repperton a trecut pe acolo, fluierând voios cu o Cola şi o pungă de arahide într-o mână şi cu o manivelă în cealaltă. Şi, în timp ce trecea pe lângă boxa douăzeci, a dat cu manivela în lături şi a spart unul dintre farurile lui Christine.

— L-a făcut bucăţele, mi-a spus Arnie.

— O, Doamne, iote ce-am făcut! a spus Buddy Repperton, cu o expresie de regret ipocrit. Ei bine, scuuuuzeeeeee.

Dar asta-i tot ce-a reuşit să spună. Atacul asupra Christinei reuşise ceea ce atacurile asupra lui Arnie nu putuseră să realizeze – l-a provocat să riposteze. A înconjurat Plymouth-ul cu palmele strânse în pumni şi a lovit orbeşte. Într-o carte sau într-un film, probabil că l-ar fi lovit pe Repperton tocmai în butonul de knock-out, ca să-l pună la pământ şi să-l numere până la zece.

Rareori se întâmplă aşa în realitate. Arnie n-a lovit nici măcar pe lângă bărbia lui Repperton. În schimb a nimerit mâna lui Buddy; punga cu arahide s-a vărsat pe podea, iar Coca-Cola s-a împrăştiat pe faţa şi cămaşa lui Repperton.

— În ordine, puţă mică şi nenorocită! a strigat Repperton.

S-a uitat în jur foarte mirat.

— Vai de curul tău!

L-a atacat pe Arnie cu manivela.

Atunci câţiva dintre ceilalţi clienţi au alergat spre ei, iar unul dintre ei i-a spus lui Repperton să lase manivela şi să lupte cinstit. Repperton a aruncat-o şi s-a apropiat.

— Darnell n-a încercat să pună capăt luptei? l-am întrebat pe Arnie.

— Nu era acolo, Dennis. A dispărut cu cincisprezece minute sau jumătate de oră înainte să înceapă lupta. Era ca şi cum ar fi ştiut ce avea să se întâmple.

Arnie a spus că lui Repperton nu i-a trebuit mult ca să-l învineţească. Prima dată i-a înnegrit ochiul, zgârietura de pe fată (făcuta de inelul clasei pe care Repperton şi-l cumpărase într-unui din mulţii ani doi pe care-i făcuse) a urmat imediat.

— Plus alte vânătăi, a spus el.

— Ce alte vânătăi?

Stăteam într-unui din separeurile din spate. Arnie s-a uitat în jur ca să fie sigur că nimeni nu ne privea, apoi şi-a ridicat tricoul. Când am văzut ce era acolo, am scos o şuierătură. Pe pieptul şi stomacul lui Arnie era un teribil curcubeu de vânătăi – galbene, roşii, purpurii, maro. Tocmai începuseră să se estompeze. Nu puteam să înţeleg cum fusese în stare să vină la lucru după ce fusese burduşit în halul ăsta.

— Omule, eşti sigur că nu ti-a rupt vreo coastă? l-am întrebat.

Eram de-a dreptul îngrozit. Ochiul vânăt şi zgârietura de pe obraz erau nimic pe lângă acest rahat. Bineînţeles, am văzut încăierări în liceu, chiar luasem parte la unele, dar ma uitam pentru prima dată în viaţă la urmările unei bătăi serioase.

— Foarte sigur, a spus el calm. Am fost norocos.

— Cred că da.

Arnie nu mi-a mai spus prea multe, dar a fost acolo şi un băiat pe care-l cunoşteam, Randy Turner, şi care mi-a povestit restul după ce a început şcoala. Mi-a spus că Arnie ar fi putut s-o încaseze şi mai rău, dar se repezise la Buddy mult mai tare şi mult mai cu fune decât se aşteptase Buddy.

De fapt, a spus Randy, Arnie l-a atacat pe Buddy Repperton ca şi când diavolul i-ar fi băgat în cur o încărcătură de ardei iute. Braţele lui se rotiseră ca nişte monştri, pumnii lui fuseseră peste tot. Urlase, înjurase, împrăştiase salivă. Am încercat să mi-l imaginez şi n-am putut – imaginea care mi se tot forma în faţă era aceea a lui Arnie lovind cu pumnii în bordul maşinii, destul de tare ca să lase gropi şi ţipând că o să-i facă să şi-o mănânce.

L-a făcut pe Repperton să se retragă până la mijlocul garajului, i-a însângerat nasul (mai mult din pur noroc) şi l-a lovit cu pumnul în gât, ceea ce l-a făcut pe Repperton să înceapă să tuşească, să se înece şi să-şi piardă interesul în burduşirea fundului lui Arnie.

Buddy s-a întors cu spatele, ţinându-se de gât şi încercând să vomite, iar Arnie l-a lovit pe Repperton cu piciorul în fiind, făcându-l să cadă pe burtă. Repperton încă tuşea şi îşi ţinea gâtul cu o mână, iar nasul îi sângera abundent şi (iarăşi după cum a spus Randy Turner) Arnie se pregătea să-i dea lovitura de gratie când Will Darnell a apărut ca prin miracol, urlând cu vocea lui şuierătoare să se termine cu rahatul de acolo, să se termine cu rahatul, să se termine cu rahatul.

— Arnie credea că acea luptă trebuia să aibă loc, i-am spus lui Randy. El crede că a fost ceva plănuit.

Randy a ridicat din umeri.

— Poate. S-ar putea. Cu siguranţă a fost ciudat modul cum a apărut Darnell când Repperton începuse să piardă.

Cam şapte bărbaţi l-au înşfăcat pe Arnie şi l-au îndepărtat. La început s-a luptat ca un nebun cu ei, strigându-le să-l lase în pace, strigând că dacă Repperton nu-i plăteşte pentru farul spart o să-l ucidă. Apoi s-a liniştit, stupefiat şi abia realizând că Repperton era pe jos şi el era încă în picioare.

Până la urmă Repperton s-a ridicat, cu tricoul pătat de sânge şi unsoare şi cu nasul încă sângerând. S-a repezit spre Arnie. Randy a spus că a părut că face asta cu jumătate de inimă, mai mult doar pentru salvarea aparenţelor. Câţiva dintre ceilalţi tipi l-au prins şi l-au dus de acolo. Darnell s-a dus la Arnie şi i-a spus sâ-i predea uneltele şi cheile şi să plece de acolo.

— Isuse, Arnie! De ce nu m-ai chemat sâmbătă după-amiază?

A oftat.

— Eram prea deprimat.

Ne-am terminat pizza şi i-am cumpărat lui Arnie al treilea Pepsi. Această băutură îi face foarte rău tenului, dar este foarte bună pentru stări depresive.

— Nu ştiu dacă a vrut să spună să plec de acolo doar sâmbătă sau pentru totdeauna, mi-a spus Arnie în drum spre casă. Ce crezi, Dennis? Crezi că m-a dat afară?

— Ai spus că ţi-a cerut cheia de la cutia cu scule, aşa-i?

— Mda. Mda, aşa e. Nimeni nu m-a mai dat afară de undeva.

Aproape a izbucnit în plâns.

— Oricum locul ăla te scoate din pepeni. Will Darnell e un ticălos.

— Bănuiesc că ar fi o prostie s-O mai ţin acolo, a spus el. Chiar dacă Darnell mă reprimeşte, Repperton e acolo. Dacă iarăşi mă bat cu el …

Am încercat să fredonez melodia din Rocky.

— Da, du-te dracului, Călăreţule Singuratic, împreună cu mârţoaga ta, a spus zâmbind puţin. Chiar că m-aş bate cu el. Dar Repperton s-ar putea s-0 atace iarăşi cu manivela aia când eu nu sunt acolo. Nu cred că Darnell l-ar opri.

Nu i-am răspuns şi poate că Arnie a crezut că eram de acord cu el, dar nu eram. Nu credeam că acea găleată veche de rugină, marca Plymouth Fury, era principala ţintă. Iar dacă Repperton simţea că nu poate să realizeze de unul singur demolarea ţintei principale, pur şi. simplu va apela la o mână de ajutor din partea prietenilor – Don Vanderberg, Moochie Welch et comp. Băieţi, luaţi-vă cizmele de motociclişti, diseară ne vom distra de pomină.

Mi-a trecut prin minte gândul că l-ar putea omorî. Nu doar să-l doboare, ci de-a dreptul să-l ucidă. Indivizii de soiul ăla făceau câteodată aşa ceva. Lucrurile mergeau puţin prea departe şi murea un puşti. Câteodată citeşti despre asta în ziare.

— S-O ţin?

— Hm?

Nu fusesem atent la ce spusese. Casa lui Arnie se vedea în depărtare.

— Te întrebam dacă ai vreo idee unde aş putea s-O ţin.

Maşina, maşina, maşina, numai despre asta vorbea. Începea să semene cu o placă stricată. Şi, ba încă mai rău, era întotdeauna EA, EA, EA. Era destul de deştept ca să-şi dea seama că EA – ea, drace, ea, ea – îl obseda din ce în ce mai mult, dar nu dorea să se corecteze. N-avea nici o intenţie să se corecteze.

— Arnie, i-am spus. Omule, ai treburi mai importante la care să te gândeşti decât locul unde-ţi vei ţine maşina. Eu vreau să ştiu unde ai de gând să te ţii pe tine.

— Ce? Despre ce vorbeşti?

— Te întreb ce ai de gând să faci dacă Buddy şi amicii lui se decid că vor să te pună pe targă.

Brusc, chipul lui a devenit gânditor – a devenit gânditor atât de repede, încât m-am speriat. Expresia era gânditoare, neajutorată şi răbdătoare. Era o expresie pe care o văzusem la televizor când aveam opt sau nouă ani, chipul soldaţilor îmbrăcaţi în salopete negre care-i bătuseră şi îi speriaseră de moarte pe cei mai buni şi mai bine echipaţi soldaţi din lume.

— Dennis – a spus el – o să fac tot ce pot.

10

Moare LeBay

— Nu am maşină şi asta-mi frânge inima

Dar am găsit un şofer, iar asta-i un început...

Lennon şi McCartney

Tocmai apăruse la cinematograf versiunea de film a lui Grease şi, în acea seară, m-am dus cu animatoarea şă-l vedem. Mie mi s-a părut stupid. Animatoarei i-a plăcut la nebunie. Eu am stat acolo, privindu-i pe acei adolescenţi ireali dansând şi cântând (dacă vreau adolescenţi reali – ei bine, mai mult sau mai puţin – o să mă duc o dată să revăd Jungla de pe Tabla Neagră) şi mi-am lăsat gândurile să hoinărească. Şi brusc, în mintea mea parcă s-a produs o furtună, aşa cum se întâmplă de multe ori când nu te gândeşti la nimic special.

M-am scuzat şi m-am dus în holul cinematografului să dau un telefon. Am sunat la Arnie acasă, formând numărul foarte repede şi cu mare siguranţă. Memorasem numărul lui cam de când aveam opt ani. Aş fi putut să aştept până se termina filmul, dar ideea mi se păruse a dracului de buna.

Mi-a răspuns chiar Arnie.

— Alo?

— Arnie, Dennis la telefon.

— Oh, Dennis.

Vocea îi era atât de ciudată şi de egală încât m-am speriat puţin.

— Arnie? Te simţi bine?

— Ce? Sigur. Credeam că te-ai dus cu Roseanne la film.

— De acolo te sun.

— Înseamnă că nu-i prea interesant, a spus Arnie. Vocea lui era tot plată şi tristă.

— Roseannei îi place mult.

Credeam că asta o să-l facă să râdă, dar a urmat doar o tăcere răbdătoare.

— Ascultă, i-am spus. M-am gândit la o soluţie.

— O soluţie?

— Sigur. LeBay. LeBay este soluţia.

— Le…, a spus el pe un ton straniu, ridicat... iar apoi a urmat iarăşi tăcerea.

Începeam să devin mult mai speriat. Niciodată nu se mai comportase aşa.

— Sigur, am bălmăjit, LeBay, LeBay are un garaj şi după părerea mea el ar mânca şi un sandviş cu şobolan dacă i-ar ieşi un profit din asta.Dacă-l abordezi în legătură cu o chirie de, să zicem, şaisprezece-şaptesprezece dolari pe săptămână …

— Foarte amuzant, Dennis?

Vocea lui era rece şi răutăcioasă.

— Arnie, ce e?

A închis.

Am stat acolo, uitându-mă la telefon şi întrebându-mă ce dracu' s-a întâmplat. O nouă mutare din partea părinţilor lui? Sau poate că se dusese înapoi la Darnell şi descoperise o nouă stricăciune la maşină? Sau –

M-a fulgerat o bănuială – sau poate o certitudine. Am pus receptorul în furcă, m-am îndreptat spre standul cu de toate şi am întrebat dacă au vreun ziar din ziua aceea. Până la urmă vânzătoarea a găsit unul şi apoi a stat acolo rumegându-şi guma, în timp ce eu m-am uitat pe ultimele pagini, unde se publică necrologurile. Bănuiesc că ţinea să se asigure că n-am de gând să fac vreo perversiune ciudată cu el sau poate să-l mănânc.

N-am văzut nimic – sau aşa am crezut la început. Apoi am întors pagina şi am observat titlul. VETERAN DIN LIBERTYVILLE MOARE LA 71 DE ANI. Acolo era o poză a lui Roland D. LeBay îmbrăcat în uniformă, arătând cu douăzeci de ani mai tânăr şi cu ochii mult mai vii decât îi avusese când îl văzusem eu şi Arnie. Necrologul era concis. LeBay murise subit sâmbătă după-amiază. Lăsase în urmă un frate, George, şi o soră, Marcia. Serviciul funerar era programat marţi la ora două.

Subit.

În necrologuri întotdeauna se spune "după o lungă suferinţă", "după o scurtă suferinţă" sau "subit". Subit poate să însemne orice de la o comoţie cerebrală până la a te electrocuta singur în cada de baie. Mi-a amintit ceva ce-i făcusem lui Ellie când era aproape un bebeluş – poate avea trei ani. Am speriat-o foarte rău cu un omuleţ pe arcuri. Marele frate Dennis învârtea o manivelă micuţă şi făcea muzică. Nu era rău. Destul de amuzant. Şi apoi – Ka-BONZO! Iese afară un tip cu faţa rânjită şi cu nasul urât şi strâmb, aproape lovind-o în ochi. Ellie a plecat urlând s-o găsească pe mama, iar eu am rămas acolo uitându-mă la omuleţ cum dă din cap înainte şi înapoi, ştiind că probabil o să fiu certat, că probabil meritam să fiu certat – ştiusem că ea o să se sperie când îl va vedea pe clovn pe neaşteptate şi însoţit de o bubuitură. Ieşind afară din cutie atât de brusc.

Am înapoiat ziarul şi am rămas în hol uitându-mă absent la afişele care anunţau VIITORUL FILM şi ce va fi ÎN CURÂND.

Sâmbătă după-amiază.

Subit.

Ciudat cum se rezolvă lucrurile uneori. Ideea mea fusese că poate Arnie ar putea s-o ducă înapoi pe Christine de unde EA venise; poate că îi putea plăti chirie lui LeBay. Acum LeBay era mort. Murise, la drept vorbind, în aceeaşi zi în care Arnie se bătuse cu Buddy Repperton – în aceeaşi zi în care Buddy spărsese farul Christinei.

Dintr-o dată în minte mi s-a format o imagine iraţională a lui Buddy Repperton lovind cu manivela. – şi exact în acelaşi moment ochiul lui LeBay împroaşcă sânge şi brusc, foarte brusc...

Termină cu prostiile, Dennis, mi-am spus. Termină cu …

Iar atunci, undeva în străfundul minţii, undeva aproape de centrul ei, a şoptit o voce: Haide, durule, hai să ne plimbăm – apoi s-a stins.

Vânzătoarea a pocnit un balon de gumă şi a spus:

— Pierzi sfârşitul filmului. Asta-i partea cea mai bună.

— Da, mulţumesc.

M-am îndreptat spre intrarea în sală, dar am făcut un ocol până la ţâşnitoare. Gâtul îmi era foarte uscat.

Până să-mi astâmpăr setea, uşile s-au deschis şi spectatorii au început să iasă. Pe deasupra capetelor lor am văzut ecranul. Apoi a ieşit şi Roseanne, uitându-se în jur, căutându-mă. Atrăgea multe priviri admirative la care le răspundea în felul ei visător şi sigur.

— Den-Den, a spus ea luându-mă de mână.

Nu este cea mai mare nenorocire din lume să mi se spună Den-Den – să ţi se scoată ochii cu un fier înroşit sau să ţi se amputeze piciorul cu un ferăstrău cu lanţ este probabil mai rău – dar nu pot să suport aşa ceva.

— Unde ai fost? Ai pierdut sfârşitul. Finalul este…

— ... partea cea mai bună, am terminat eu. Iartă-mă. A trebuit să răspund unei urgenţe naturale. Mi-a venit foarte brusc.

— Îţi povestesc totul dacă ne ducem puţin până la Embankment, mi-a spus presându-mi uşor mâna de sânul ei moale. Asta doar dacă vrei să vorbim.

— A fost un final fericit?

Mi-a zâmbit, cu ochii mari, dulci şi puţin înceţoşaţi, aşa cum erau tot timpul. Mi-a apăsat şi mai tare mâna pe sân.

— Foarte fericit, a spus. Îmi plac finalurile fericite, ţie nu, Den-Den?

— Mă dau în vânt după ele.

Probabil că ar fi trebuit să mă gândesc la promisiunile pe care mi le făcea sânul ei dar, în schimb, eu mă gândeam la Arnie.

În acea noapte am avut iarăşi un vis, dar de această dată Christine era bătrână – nu, nu doar bătrână, era străveche; o maşină imensă şi îngrozitoare, ceva ce te aştepţi să vezi într-un pachet de cărţi pentru Tarot; doar că în loc de Spânzuratul este Maşina Morţii. Ceva ce pare că-i de-o vârstă cu piramidele. Motorul duduia, se oprea şi arunca afară un fum albastru înecâcios.

Maşina nu era goală. La volan se bălăbănea Roland D. LeBay. Ochii lui erau deschişi, dar erau sticloşi şi morţi. De fiecare dată când motorul pornea şi corpul ruginit al Christinei vibra, el se mişca precum o păpuşă de cârpe. Tigva lui cheală se bălăbănea înainte şi înapoi.

Apoi cauciucurile au scos scârţâind lor înfiorător, Plymouth-ul s-a repezit din garaj la mine şi în timp ce făcea asta, rugina a dispărut, geamurile crăpate şi murdare au devenit clare, alămurile sclipeau noi-nouţe, iar cauciucurile vechi şi tocite s-au transformat brusc în Wide Ovals, fiecare striu părând tot atât de adânc ca şi Grand Canyon.

A urlat la mine, cu farurile aruncând cercuri albe de ură, iar în timp ce-mi ridicam mâinile într-un gest stupid, inutil, de apărare, m-am gândit: Dumnezeule, furia ei nemărginită –

M-am trezit.

Nu am ţipat. În noaptea aceea mi-am ţinut ţipătul în gât.

Dar am fost foarte aproape.

M-am ridicat în pat, pe care luna arunca o lumină albă şi rece şi m-am gândit: A murit subit.

În noaptea aceea n-am adormit aşa de repede.

11

Înmormântarea

Aripi Eldorado, cauciucuri mari şi brizbrizuri,

Aleargă întocmai ca o părticică de rai aici pe pământ,

Ei bine, amice, când o să mor să-mi arunci corpul în spate,

Şi să mă duci la cimitirul de maşini în Caddillac-ul meu.

Bruce Springsteen

Brad Jeffries, şeful nostru de echipă, avea în jur de patruzeci şi cinci de ani, începuse să chelească, era masiv şi în permanenţă ars de soare. Îi plăcea mult să strige – în special atunci când rămâneam în urmă cu planul – dar era un om destul de cumsecade. În timpul pauzei de cafea m-am dus la el ca să aflu dacă Arnie se învoise în acea după-amiază.

— A cerut o învoire de două ore ca să se ducă la o înmormântare, a spus Brad.

Şi-a scos ochelarii cu ramă de metal şi şi-a masat punctele roşii pe care aceştia i le lăsaseră pe nas.

— Acum să nu mă rogi şi tu – oricum vă pierd pe amândoi la sfârşitul săptămânii, şi-mi rămân doar labagiii.

— Brad, trebuie să te rog.

— De ce? Cine-i tipul ăsta? Cunningham spune că el i-a vândut o maşină, că asta-i tot. Cristoase, credeam că nimeni nu merge, în fără de familie, la înmormântarea unui negustor de maşini uzate.

— Nu era un negustor de maşini uzate, era doar un oarecare. Brad, Arnie are nişte probleme în legătură cu asta. Simt că ar trebui să mă duc cu el.

Brad a oftat.

— Okay, okay, okay, okay. Poţi să pleci de la unu la trei, ca şi el. Dacă eşti de acord să lucrezi în pauza de prânz şi marţi seară să stai până la ora şase.

— Sigur. Mulţumesc, Brad.

— O să te pontez ca de obicei, a spus Brad. Iar dacă cineva de la Penn-DOT din Pittsburg află despre asta, o să dau de bucluc.

— Nu o să afle.

— O să-mi pară rău că vă pierd.

A ridicat ziarul şi l-a deschis la pagina sportivă. Venind din partea lui Brad, această remarcă fusese un mare compliment.

— Şi pentru noi a fost o vară bună.

— Îmi pare bine că asta-i părerea ta, Dennis. Acum şterge-o şi lasă-mă să citesc ziarul.

Am plecat.

La ora unu cineva m-a dus cu o maşină de profilat până la baraca principală. Arnie era înăuntru, atârnându-şi casca galbenă de protecţie şi punându-şi o cămaşă curată. S-a uitat mirat la mine.

— Dennis! Ce faci aici?

— Mă pregătesc să merg la o înmormântare. Ca şi tine.

— Nu, a spus el imediat, şi a fost acel cuvânt care, mai mult decât orice altceva – sâmbetele în care nu mai venea la mine, răceala lui Michael şi-a Reginei când răspundeau la telefon, felul cum se comportase când îl sunasem de la cinematograf – m-a făcut să-mi dau seama cât de mult mă înlăturase din viaţa lui şi cum acest lucru se întâmplase în acelaşi mod în care murise LeBay: subit.

— Ba da, am spus. Arnie, îl visez pe om. Mă auzi ce-ţi spun? Îl visez pe omul ăla. Mă duc. Putem să mergem separat sau împreună, dar eu mă duc.

— NU glumeai, nu-i aşa?

— Ce?

— Când mi-ai telefonat de la cinematograf. Chiar nu ştiai că a murit?

— Isuse Cristoase! Crezi că aş glumi în legătură cu aşa ceva?

— Nu, a spus, dar nu imediat.

Nu a spus nu până când nu s-a gândit foarte serios. Acum vedea posibilitatea ca toţi să-i fi întors spatele. Will Darnell îi făcuse asta, Buddy Repperton şi bănuiesc că şi mama şi tatăl lui. Dar nu erau numai ei, sau nu în special ei, deoarece nici unul dintre ei nu era motivul principal. Acela era maşina.

— Îl visezi?

— Da.

Stătea acolo, ţinând cămaşa curată în mâini, gândindu-se la acest fapt.

— În ziar scria că funeraliile sunt la Cimitirul Libertyville Heights, am spus în cele din urmă. Ai de gând să iei autobuzul sau mergi cu mine?

— Merg cu tine.

— Foarte bine.

Am stat pe un deal, deasupra locului unde se ţinea slujba de înmormântare, nici unul dintre noi neîndrăznind sau dorind să mergem jos şi să ne alăturăm celor câţiva oameni care erau în jurul gropii. Erau mai puţin de douăsprezece persoane, jumătate dintre ei indivizi bătrâni îmbrăcaţi în uniforme care păreau vechi şi bine păstrate – aproape puteai să simţi mirosul de naftalină. Coşciugul lui LeBay era aşezat pe nişte bârne deasupra gropii. Era acoperit cu un steag. Cuvintele predicatorului erau purtate spre noi de adierea fierbinte de sfârşit de august: omul este ca iarba care creşte şi apoi este tăiată, omul este ca o floare care înfloreşte primăvara şi se ofileşte, omul este îndrăgostit şi iubeşte ceea ce trece.

Când s-a terminat slujba, steagul a fost ridicat, iar un om care părea să aibă în jur de şaizeci de ani a aruncat în sicriu un pumn de ţărână. Bulgăraşi de pământ s-au împrăştiat şi au picat în groapă. În necrolog se spunea că a lăsat în urmă un frate şi o soră. Acesta trebuie să fie fratele; asemănarea nu era izbitoare, dar exista. Evident, sora nu ajunsese la înmormântare; în jurul gropii nu mai era nimeni în afară de foştii camarazi.

Doi dintre veterani au împăturit steagul şi i l-au înmânat fratelui lui LeBay. Predicatorul L-a rugat pe Domnul să-i binecuvânteze şi să-i ţină, să îşi întoarcă faţa spre ei, să-i ridice şi să le dea pace. Îndoliaţii au început să plece. M-am uitat în jur după Arme, dar Arnie nu mai era lângă mine. Se îndepărtase puţin. Stătea sub un copac. Avea lacrimi pe obraji.

— Te simţi bine, Arnie? l-am întrebat.

Am realizat că eram mai mult decât sigur că jos nu observasem nici o lacrimă, iar dacă Roland D. LeBay ar fi ştiut că Arnie Cunningham va fi singura persoană care va vărsa o lacrimă la înmormântarea scurtă dintr-unul dintre cele mai puţin cunoscute cimitire din Pennsylvania, s-ar putea să fi scăzut cincizeci de dolari din preţul pe care-l ceruse pe maşina lui căcăcioasă. La urma urmelor, Arnie încă ar mai fi plătit o sută cincizeci de dolari peste ce valora ea.

Şi-a trecut palmele peste obraji într-un gest aproape sălbatic.

— E-n ordine, a spus el răguşit. Haide.

— Sigur.

Credeam că se referise la faptul că era timpul să plecăm, dar el nu s-a îndreptat spre locul unde-mi parcasem Duster-ul; în schimb, a inceput să coboare dealul. Am vrut să-l întreb unde se duce şi apoi am închis gura. Ştiam foarte bine răspunsul; dorea să discute cu fratele lui LeBay.

Fratele stătea împreună cu doi dintre foştii camarazi, vorbind încet şi ţinând steagul sub braţ. Era îmbrăcat într-un costum tipic pentru un om aflat în prag de pensionare şi care dispunea de un venit destul de modest; era bleumarin în dunguliţe, iar turul pantalonilor lucea slab. Cravata era boţită la vârf, iar cămaşa albă avea în jurul gulerului o urmă galbenă.

S-a uitat spre noi. '

— Scuzaţi-mă – a spus Arnie – sunteţi fratele domnului LeBay, nu-i aşa?

— Da, sunt.

S-a uitat întrebător la Arnie şi, m-am gândit eu, puţin precaut.

Arnie i-a întins mâna.

— Mă numesc Arnie Cunningham. L-am cunoscut puţin pe fratele dumneavoastră. Cu puţin timp în urmă am cumpărat de la el o maşină.

Când Arnie a întins mâna, în mod automat LeBay a întins-o pe a sa – când este vorba de americani, singurul gest care este probabil mai bine întipărit în reflexe decât strânsul mâinii cuiva, este acela de a verifica dacă fermoarul de la şliţ este închis atunci când ieşi dintr-o toaletă publică. Dar când Arnie a continuat şi i-a spus că a cumpărat o maşină de la LeBay, mâna fratelui a ezitat. Pentru un moment am crezut; că n-are de gând să-i strângă mâna prietenului meu, că o să şi-o retragă pe a sa şi o să-l lase pe Arnie cu mâna întinsă în aer.

Dar nu a făcut asta... cel puţin, nu chiar. I-a strâns foarte repede mâna lui Arnie, retrăgându-se repede.

— Christine, a spus el cu voce uscată.

Da, asemănarea de familie exista – în modul cum sprâncenele îi umbreau ochii, în forma maxilarului, în culoarea ochilor. Dar faţa acestui om era mai plăcută, aproape blândă; nu credeam că va avea vreodată aspectul viclean, de vulpe, care-l caracterizase pe Roland D. LeBay.

— În ultima scrisoare pe care am primit-o de la Rollie, îmi spunea că a vândut-O.

Bunule Dumnezeu, şi el folosea acel nenorocit prenume feminin. Şi Rollie! Era greu să ţi-l imaginezi pe LeBay, cu ţeasta lui plină de bube şi cu corsetul pestilent, ca fiind Rollie-ul cuiva. Dar fratele lui pronunţase numele de alint cu aceeaşi voce uscată. În acea voce nu exista nici o urmă de afecţiune, cel puţin una pe care s-o pot percepe eu.

— Fratele meu nu-mi scria des – a continuat LeBay – dar avea o tendinţă să se umfle în pene, domnule Cunningham. Aş dori să existe un cuvânt mai blând pentru asta, dar nu cred că există. În scrisorica lui, Rollie vorbea despre dumneavoastră ca despre un "muist" şi spunea că v-a dat ceea ce numea el "un futai regesc".

Am rămas cu gura căscată. M-am întors spre Arnie, aşteptându-mă la un acces de furie. Dar expresia de pe faţa lui nici măcar nu se schimbase.

— Dacă a fost un futai regesc-a spus el blajin – asta rămâne întotdeauna la aprecierea spectatorilor. Nu sunteţi de aceeaşi părere, domnule LeBay?

LeBay a râs... puţin în silă, mi s-a părut.

— Acesta este prietenul meu. Era cu mine în ziua când am cumpărat maşina.

Am fost prezentat şi i-am strâns mâna lui George LeBay.

Foştii soldaţi s-au îndepărtat. Noi trei, LeBay, Arnie şi eu ne priveam unul pe altul încurcaţi. LeBay a trecut dintr-o mâna în alta steagul fratelui său.

— Pot să vă ajut cu ceva, domnule Cunningham? a întrebat LeBay până la urmă.

Arnie şi-a dres glasul.

— Mă întrebam în legătură cu garajul – a spus el. Vedeţi, eu lucrez la maşină, încercând s-o aduc iarăşi în stare de funcţionare. Părinţii mei nu sunt de acord s-o ţin acasă şi mă întrebam

— Nu.

— ...dacă n-aş putea închiria garajul.

— Nu, nici nu se poate pune problema, de fapt este …

— V-aş plăti douăzeci de dolari pe săptămână. Douăzeci şi cinci, dacă vreţi.

M-am înfiorat. Era ca un copil care călcase în nisip mişcător şi se decisese să se înveselească mâncând câteva turtite cu arsenic.

— ...imposibil.

LeBay arăta din ce în ce mai abătut.

— Doar garajul, a spus Arnie, căruia calmul începuse să i se fisureze. Doar garajul unde a fost ea de la început.

— Nu se poate, a spus LeBay. Am înscris casa la "Secolul 21", "Agenţia Imobiliară Libertyville" şi "Casele din Pittsburg", tocmai în aceasta dimineaţă. Ei or să înceapă să prezinte casa.

— Da, sigur, cu timpul, dar până …

— ...şi n-ar fi bine ca tu să fii prin preajmă. Înţelegi, nu-i aşa? – S-a aplecat puţin spre Arnie. – Te rog, nu mă înţelege greşit. În general nu am nimic împotriva adolescenţilor – şi dacă aş avea, până acum aş fi fost într-un azil de nebuni, deoarece predau la liceu în Paradise Falls, Ohio, de aproape douăzeci de ani – iar tu pari să fii un exemplar foarte inteligent şi bine educat al genului adolescent. Dar tot ce vreau eu să fac aici în Libertyville este să vând casa şi să împart cu sora mea din Denver suma de bani pe care o voi obţine. Vreau să mă descotorosesc de această casă, domnule Cunningham, şi vreau să nu mai am nici o legătură cu viaţa fratelui meu.

— Înţeleg, a spus Arnie. V-aţi putea răzgândi dacă vă promit că aş avea grijă de casă? Aş tunde iarba? Aş zugrăvi? Aş face mici reparaţii? În acest fel v-aş putea ajuta.

— Să ştiţi că se pricepe foarte bine la aşa ceva, am intervenit eu.

M-am gândit că mi-ar prinde bine dacă Arnie şi-ar aminti mai târziu că am fost de partea lui... chiar dacă nu era aşa.

— Deja am angajat un om ca să supravegheze casa şi s-o întreţină puţin.

Părea plauzibil, dar am ştiut, pe neaşteptate şi foarte sigur, că era o minciună. Şi cred că şi Arnie şi-a dat seama.

— În ordine. Îmi pare rău pentru fratele dumneavoastră. Părea un... om foarte încăpăţânat.

În timp ce spunea aceste cuvinte, mi-am amintit cum m-am întors şi l-am văzut pe LeBay cu lacrimi mari şi uleioase pe obraji. Ei bine, asta este. M-am despărţit de EA, fiule.

— Încăpăţânat? – LeBay a zâmbit cinic. – O, da. A fost un afurisit încăpăţânat. – Părea să nu fi remarcat expresia şocată a lui Arnie. – Mă scuzaţi, domnilor. Mi-e teamă că soarele mi-a făcut puţin rău la stomac.

A început să se îndepărteze de noi. Noi stăteam destul de aproape de mormânt şi îl priveam. Brusc s-a oprit, iar chipul lui Arnie s-a luminat; el credea că LeBay şi-a schimbat pe neaşteptate părerea. Pentru un moment LeBay a rămas nemişcat, cu capul înclinat în poziţia unui om care gândeşte intens. Apoi s-a întors la noi.

— Sfatul pe care ţi-l dau este să uiţi maşina, i-a spus lui Arnie. Vinde-O. Dacă nimeni n-o să vrea s-0 cumpere întreagă, vinde-O ca piese de schimb. Dacă nimeni n-O cumpără nici aşa, du-O la cimitir. Fă asta repede şi cu totul. Fă-o tot aşa cum te-ai dezvăţa de un obicei prost. Cred că vei fi mai fericit.

Stătea acolo, uitându-se la Arnie, aşteptând ca acesta să spună ceva, dar Arnie nu i-a dat nici un răspuns. Doar îi susţinea privirile lui LeBay. Ochii lui aveau acea culoare specială, cenuşiu-închis, pe care o aveau atunci când se hotăra asupra unei idei şi picioarle îi prindeau rădăcini. LeBay a înţeles acea privire şi a încuviinţat. Părea nefericit şi puţin bolnav.

— Domnilor, la revedere.

Arnie a oftat.

— Bănuiesc că asta-i tot.

Îl privea pe LeBay îndepărtându-se, plin de resentimente.

— Mda, am spus, sperând că am reuşit să am un ton mai nefericit decât în realitate.

Asta era din cauza visului. Nu-mi plăcea ideea s-o ştiu pe Christine înapoi în garaj. Semăna prea mult cu visul meu.

Am pornit spre maşină, fără să spunem nimic. LeBay nu-mi dădea pace. Nici Unul dintre LeBay nu-mi dădea pace. Brusc, am ajuns la o decizie impulsivă – doar Dumnezeu ştie cât de diferit s-ar fi desfăşurat lucrurile dacă nu m-aş fi călăuzit după acest impuls.

— Hei, omule, am spus. Am o nevoie. Scuză-mă două-trei minute, okay?

— Sigur, a spus el, fără să ridice privirea.

A continuat să meargă, cu mâinile în buzunare şi cu ochii aţintiţi în pământ.

M-am îndreptat spre stânga, unde era un semn mic şi discret, şi o săgeată şi mai mică indicând direcţia spre toalete. Dar când am trecut de primul dâmb şi am ieşit din raza vizuală a lui Arnie, am cotit spre dreapta şi am început să alerg spre parcare. L-am prins pe Georges LeBay tocmai când se aşeza fără grabă la volanul unei Chevette foarte mici, care avea pe parbriz un abtibild Hertz.

— Domnule LeBay! am gâfâit eu. Domnule LeBay!

S-a ukat curios în sus.

— Iertaţi-mă. Scuzaţi-mă că vă deranjez iarăşi.

— Nu-i nimic – a spus el – dar mi-e teamă că ce i-am spus prietenului tău este încă valabil. Nu pot să-l las să-şi gareze maşina acolo.

— Foarte bine, am spus.

Şi-a ridicat sprâncenele stufoase.

— Maşina, am spus. Plymouth-ul ăla Fury. Nu-mi place.

A continuat să mă privească fără să spună nimic.

— Nu cred că este benefică pentru el. Poate că spun asta în parte pentru că... nu ştiu...

— Eşti gelos? m-a întrebat el încet. Timpul pe care şi-l petrecea cu tine, acum şi-l petrece cu EA?

— Ei bine, da, corect, am spus. Este prietenul meu de mult timp. Dar eu – eu nu cred că asta-i totul.

— Nu?

— Nu

M-am uitat în jur să văd dacă Arnie era prin preajmă, iar în timpul în care nu l-am privit, am reuşit să aflu răspunsul.

— De ce i-aţi spus s-O ducă la cimitirul de maşini şi s-O uite? De ce i-aţi spus că-i ca un obicei prost?

Nu mi-a răspuns şi mi-era teamă că nu are nimic de spus – cel puţin, nu mie. Apoi, aproape prea încet ca să aud, m-a întrebat:

— Fiule, eşti sigur că asta-i treaba ta?

— Nu ştiu.

Brusc mi s-a părut a fi foarte important să-i întâlnesc privirile.

— Dar, ştiţi, ţin la Arnie. Nu vreau sâ-l văd că suferă. Maşina asta i-a pricinuit deja necazuri. Nu vreau ca situaţia să se înrăutăţească.

— Vino la motel la mine în seara asta. Se află la ieşirea lui Western Avenue în 376. Poţi să-l găseşti?

— Eu am asfaltat laturile rambleului de acolo, am spus şi i-am arătat mâinile. Încă am băşicile.

Eu am zâmbit, dar el nu.

— Motelul Rainbow. Sunt două moteluri la ieşirea aia. Al meu este cel mai ieftin.

— Mulţumesc, am spus eu cu greutate. Ascultaţi, zău

— S-ar putea să nu fie treaba ta, sau a mea, sau a altcuiva, a spus LeBay cu vocea lui moale, profesorală, atât de diferită (dar cumva atât de straniu similară) de croncănitul sălbatic al fratelui său. (iar acela-i aproape cel mai fin miros din lume... poate cu excepţia celui de păsărică)

— Dar pot să-ţi spun acum măcar atât. Fratele meu n-a fost un om bun. Cred că singurul lucru pe care l-a iubit cu adevărat în toată viaţa lui a fost acel Plymouth Fury pe care prietenul tău l-a cumpărat. Deci problema s-ar putea discuta doar între ei şi numai între ei, indiferent ce-mi spui tu, sau ce-ţi spun eu.

Mi-a zâmbit. Nu a fost un zâmbet plăcut, iar în acea fracţiune de secundă mi s-a părut că-l văd pe Roland D. LeBay privind prin ochii lui şi am tremurat.

— Fiule, eşti probabil prea tânăr ca să cauţi înţelepciune în cuvintele altor persoane cu excepţia ta, dar eu îţi spun asta: dragostea este duşmanul. – A dat încetişor din cap. – Da. Dintotdeauna şi câteodată voit, poeţii îi dau alt sens. Dragostea este bătrânul măcelar. Dragostea nu este oarbă. Dragostea este un canibal cu o perspicacitate extrem de acută. Dragostea este ca o insectă; întotdeauna e înfometată.

— Ce mănâncă? am întrebat eu fără să-mi dau seama că am de gând să vorbesc. Fiecare părticică a mea, în afară de gură, considera aberantă întreaga discuţie.

— Prietenia, a spus George La Bay. Mănâncă prietenia. Dacă aş fi în locul tău, Dennis, m-aş pregăti pentru ce-i mai rău.

A închis uşa Chevette-ului cu un bang! uşor şi a pornit motorul de capacitate mica. S-a îndepărtat, lăsându-mă sa stau acolo, pe marginea macadamului. Mi-am amintit brusc că Arnie ar trebui să mă vadă întorcându-mă din direcţia toaletelor, deci m-am dus într-acolo cât de repede am putut.

In timp ce mergeam mi-am dat seama că groparii, sau cioclii, sau inginerii pentru eternitate, sau cum s-ar numi aceştia în ziua de azi, ar trebui să coboare în groapă sicriul lui LeBay. Ţărâna pe care George LeBay o aruncase la sfârşitul ceremoniei trebuia acum să fie întinsă pe capac, ca o mână biruitoare. Am încercat să înlătur din minte această imagine dar, chiar mai rău, peste ea s-a suprapus alta: Roland D. LeBay, în interiorul sicriului tapetat cu mătase albă, îmbrăcat în cel mai bun costum şi cu lenjeria cea mai bună – bineînţeles, fără corsetul galben şi urât mirositor.

LeBay se afla în pământ. LeBay era în sicriul lui, cu mâinile încrucişate pe piept... dar de ce eram eu aşa de sigur că pe faţa lui era un rânjet larg, drăcesc?

12

Puţină istorie de familie

N-o poţi auzi acolo în Needham ?

Route '128, lângă liniile de înaltă tensiune,

E aşa de frig aici în întuneric,

E atât de excitant în întuneric...

Jonathan Richmond and the Modern Lovers

Motelul Rainbow într-adevăr arăta destul de rău. Avea un singur etaj, pavajul din parcare era crăpat, două dintre literele firmei de neon erau arse. Era exact genul de motel unde te aşteptai să găseşti un profesor de Engleză bătrân. Ştiu cât de deprimant sună, dar este adevărat. Iar mâine el va înapoia maşina închiriată la aeroport şi va zbura acasă în Paradise Falls, Ohio.

Motelul Rainbow arăta ca o secţie geriatrică. Pe scaunele pliante pe care administraţia hotelului le închiriază, în dreptul camerelor, stăteau grupuri de bătrâni, cu genunchii osoşi încrucişaţi şi cu şosetele albe trase peste gambele păroase. Toţi bărbaţii arătau ca nişte alpinişti

În vârstă, slabi şi vânjoşi. Majoritatea femeilor erau înfloritoare datorită grăsimii de după cincizeci de ani şi a lipsei de speranţe. De atunci am observat că există moteluri care par locuite numai de oameni care au peste cincizeci de ani – parcă ei ar auzi despre aceste locuri de la vreun program "Oldies but Goodies Hotline". Aduceţi-vă Histerecto-nomia şi Prostata Mărită la Nu-Atât-de-Pitorescul Motel Rainbow. N-avem Televiziune prin Cablu dar Avem Degete Magice, Doar Douăzeci şi Cinci de Cenţi Masajul. În, faţa camerelor n-am văzut nici un tânăr, iar la unul din capatele clădirii, echipamentul ruginit al terenului de joacă era părăsit, aruncând pe pământ umbre lungi. Deasupra capului, deasupra firmei de neon, era arcuit un curcubeu. Zumzăia ca un roi de muşte prins într-o sticlă.

LeBay stătea în faţa camerei 14 ţinând în mână un pahar. M-am dus la el şi ne-am strâns mâinile.

— Ai dori ceva răcoritor? m-a întrebat. În hol există un automat.

— Nu, mulţumesc, am spus.

Am luat unul din scaunele pliante care se afla în faţa unei camere libere şi m-am aşezat lângă el.

— Atunci hai să-ţi spun tot ce pot, a zis el cu acea voce moale, cultivată. Sunt cu unsprezece ani mai tânăr decât Rollie şi sunt încă un om care învaţă cum este să fii bătrân.

Mi-am rearanjat stângaci poziţia în scaun şi n-am spus nimic.

— Am fost patru la părinţi, a continuat el. Rollie era cel mai mare, eu cel mai mic. Celălalt frate al nostru, Drew, a murit în Franţa, în 1944. El şi Rollie erau amândoi militari de carieră. Noi am crescut aici, în Libertyville. Doar că Libertyville era pe atunci mult, mult mai mic. Destul de mic ca să aibă privilegiaţi şi nedoriţi. Noi eram nedoriţi. Oameni săraci. Netoţi. De partea proastă a drumului. Alege tu clişeul care-ţi place.

A chicotit uşor în lumina amurgului şi şi-a mai turnat 7-Up în pahar.

— De fapt, îmi amintesc un singur lucru constant în legătură cu copilăria lui Rollie – la urma urmelor, când m-am născut eu, el era în clasa a cincea – dar asta-mi amintesc foarte bine.

— Despre ce-i vorba?

— Furia lui, a spus LeBay. Rollie era întotdeauna supărat. Era supărat că trebuia să se ducă la şcoală îmbrăcat cu hainele aruncate de alţii, era furios că tatăl nostru era un beţiv care nu-şi putea păstra o slujbă la nici una dintre oţelării, era supărat că mama nu-l putea convinge pe tata să nu mai bea. Era furios din cauza celorlalţi trei copii mai mici – Drew, Marcia şi eu – care făceau sărăcia să fie insuportabilă.

A întins braţul către mine şi şi-a suflecat mâneca de la cămaşă ca să-mi arate tendoanele ofilite, ca nişte sfori, ale braţului său de om bătrân, care se aflau chiar sub pielea lucioasă şi întinsa. De la cot până la încheietura palmei şerpuia o cicatrice.

— Asta a fost un cadou de la Rollie. Am obţinut-o când aveam trei ani şi el paisprezece. Eu mă jucam cu câteva cubuleţe de lemn vopsit, care se presupunea că sunt maşini şi camioane; eram pe aleea din faţa casei când el a ieşit trântind uşa în drum spre şcoală. Bănuiesc că-i stăteam în cale. M-a împins, a ajuns până la trotuar, apoi s-a întors şi mi-a dat un brânci zdravăn. Când am aterizat mi-am înfipt braţul într-unul din ţăruşii gardului care înconjura terenul cu buruieni şi floarea-soarelui, pe care mama insista să-l numească "grădină". Am sângerat destul de mult, cât să-i sperie până la lacrimi pe toţi – pe toţi, cu excepţia lui Rollie, care striga întruna: "De acum înainte să te fereşti din calea mea, mucos afurisit, să te fereşti din calea mea, auzi?"

M-am uitat fascinat la cicatricea veche, dându-mi seama că arăta ca dâra lăsată de un derapaj, deoarece acel braţ dolofan de copil de trei ani crescuse de-a lungul anilor şi se transformase în braţul slab şi lucios de om bătrân la care mă uitam acum. O rană care fusese o scobitură urâtă şi plină de sânge în anul 1921, se alungise lent transformându-se în această succesiune argintie de semne ca nişte trepte. Rana se închisese, dar cicatricea... se întinsese.

Am simţit un fior teribil, fără speranţe. M-am gândit cum a lovit Arnie cu pumnii în bordul maşinii mele, cum a strigat răguşit că o să-i facă s-o mănânce, s-o mănânce, s-o mănânce.

— George LeBay mă privea. Nu ştiu ce a văzut pe chipul meu, dar şi-a dat încet mâneca în jos, iar când şi-a închis manşeta, acoperind cicatricea, a fost ca şi când a tras cortina peste un trecut aproape de nesuportat.

A mai băut nişte 7-Up.

— Tata a venit acasă în acea seară – fusese într-o peregrinare pe care o numea "vânarea unei slujbe" – iar când a auzit ce a făcut Rollie, l-a snopit în bătaie. Dar Rollie nu era deloc dispus să dea înapoi. A plâns, dar nu s-a căit. LeBay a zâmbit puţin. La sfârşit mama era înspăimântată, strigându-i tatălui meu să se oprească, până nu-l omoară. Pe faţa lui Rollie se rostogoleau lacrimile, şi totuşi nu se căia. "Stătea în calea mea", spunea Rollie printre lacrimi. "Şi dacă-mi mai stă iarăşi în cale, o s-o fac din nou şi tu nu mă poţi opri, beţivan bătrân şi nenorocit!" Atunci tata l-a lovit în faţă, i-a dat borşul pe nas, iar Rollie a căzut pe jos cu sângele curgându-i printre degete. Mama ţipa, Marcia plângea, Drew se retrăsese speriat într-un colt, iar eu urlam din toţi rărunchii ţinându-mi braţul bandajat. Şi Rollie a

continuat să strige: "Aş face-o iarăşi, beţivan-beţivan-bătrân-nenorocit-beţivan!"

Deasupra noastră începuseră să apară stelele. Dintr-o cameră a ieşit o femeie bătrână, a scos un geamantan jerpelit dintr-un Ford şi l-a dus înapoi în cameră. De undeva se auzea un radio. Nu era acordat pe muzica rock a postului FM-l04.

— Furia lui nemărginită mi-o aduc cel mai bine aminte, a repetat încet LeBay. La şcoală se bătea cu oricine îşi bătea joc de hainele lui sau de felul cum era tuns – se lua la bătaie cu oricine, chiar dacă numai bănuia că se râde de el. Era tot timpul suspendat de la şcoală. Până la urmă a renunţat şi s-a înrolat în armată.

Anii douăzeci n-au reprezentat o perioadă prea bună ca să fii în cadrul armatei. Nu exista nici o demnitate, nu erau promovări; nu erau steaguri şi stindarde. Nu exista nobleţe. El a mers din unitate în unitate, la început în Sud, apoi în Sud-Vest. Cam la trei luni primeam de la el o scrisoare. Încă era furios. Era supărat pe cei pe care el îi numea "căcănarii". Totul se întâmpla din vina "căcănarilor." Căcănarii nu-i aprobau promovarea pe care o merita, căcănarii îi anulaseră o permisie, căcănarii nu-şi puteau găsi propriile funduri cu mâinile şi cu ajutorul unei lanterne. In cel puţin două ocazii, căcănarii îl băgaseră la arest.

Armata l-a ţinut deoarece era un excelent mecanic – putea să menţină în stare de funcţionare vehiculele vechi şi degradate, care erau tot Ceea ce Congresul permisese Armatei.

Tulburat, m-am surprins iarăşi gândindu-mă la Arnie – Arnie care avea nişte mâini atât de iscusite.

LeBay s-a aplecat.

— Dar acest talent era o altă sursă a furiei lui, tinere. Iar această furie nu s-a stins până când şi-a cumpărat maşina aceea pe care acum o deţine prietenul tău.

— Ce vrei să spui?

LeBay a chicotit hârâit.

— El repara camioanele armatei, maşinile personalului, vehiculele pentru transportul muniţiei. Repara buldozere şi păstra în stare de funcţionare maşinile personalului folosind scuipatul şi sârma ordinară. Şi odată, când un congresman a venit să viziteze Fort Arnold în vestul texasului şi a avut o problemă la maşină, i s-a ordonat de către comandantul unităţii, care dorea cu disperare să facă o impresie bună, să repare Bentley-ul luxos al congresmanului. O, da, am primit o scrisoare de patru pagini despre acel anume "căcănar" – patru pagini pline de furia şi vitriolul lui Rollie. A fost o minune că acele cuvinte nu fumegau pe pagină.

Toate acele vehicule... dar Rollie n-a deţinut niciodată o maşină proprie până după Al Doilea Război Mondial. Chiar şi atunci singurul lucru pe care şi l-a putut permite a fost un Chevrolet vechi care mergea prost şi era mâncat de rugină. În anii douăzeci şi treizeci n-a avut niciodată bani îndeajuns, iar în timpul războiului a fost prea preocupat să rămână în viaţă.

În toţi acei ani a lucrat în garaje, a reparat mii de vehicule pentru căcănari şi niciodată n-a avut unul care să fie al său. Se repeta iarăşi situaţia dm Libertyville. Chiar şi vechiul Chevrolet n-a putut să rezolve situaţia, sau vechiul Huston Hornet pe care l-a cumpărat la un an după ce s-a însurat.

— S-a însurat?

— Nu v-a spus asta, nu-i aşa? m-a întrebat LeBay. Ar fi fost bucuros să povestească şi să repovestească despre aventurile din armată şi despre confruntările pe care le-a avut cu căcănarii – atâta timp cât tu şi prietenul tău puteaţi să-l ascultaţi fără să adormiţi... iar el ar fi avut mâna în buzunarul vostru pipăindu-vă portofelul. Dar nu s-ar fi obosit să vă spună despre Veronica sau Rita.

— Cine au fost?

— Veronica a fost soţia lui. S-au căsătorit în 1951, cu puţin timp înainte de plecarea lui Rollie în Coreea. Ştii, ar fi putut să rămână în ţară. Era însurat, nevasta lui era însărcinată, el se apropia de vârsta mijlocie. Dar a ales să plece.

LeBay s-a uitat gânditor la echipamentul părăsit al terenului de joacă.

— Ştii, asta a fost bigamie. În 1951, avea patruzeci şi patru de ani şi deja era însurat. Era însurat cu armata. Şi cu căcănarii.

Iarăşi a tăcut. Tăcerea lui avea o calitate morbidă.

— Vă simţiţi bine? l-am întrebat până la urmă.

— Da, mi-a răspuns. Doar mă gândeam. Gândeam rău despre morţi.

M-a privit calm – cu excepţia ochilor; erau întunecaţi şi răniţi.

— Ştii, tinere, toate astea mă fac să sufăr... cum spuneai că te numeşti? Nu vreau să stau aici şi să cânt aceste melodii vechi şi triste unuia căruia nu pot să-i spun pe numele mic. Era Donald?

— Dennis, am spus. Uitaţi, domnule LeBay...

— Mă doare mai mult decât aş fi crezut, a continuat el. Dar acum, dacă am început, hai să termin, nu-i aşa? Am întâlnit-o pe Veronica doar de două ori. Era din West Virginia. De lângă Wheeling. Era o sudistă tipică şi nu prea deşteaptă. Rollie era în stare s-o domine, o considera un bun al său, ceva de la sine înţeles. Dar ea îl iubea, cred – cel puţin până la treaba murdară cu Rita. Cât despre Rollie, eu nu cred că s-a însurat cu o femeie. El s-a însurat cu un fel de... zid al plângerii. Scrisorile pe care ni le trimitea... ei bine, trebuie să-ţi aminteşti că părăsise şcoala foarte repede. Scrisorile, analfabete cum erau, însemnau pentru fratele meu un efort foarte mare. Reprezentau puntea de care se agăţa, romanul lui, simfonia lui, marele său efort. Nu cred că le scria ca să se descotorosească de veninul din inima lui. Cred că le scria ca să-l răspândească. Din momentul în care a avut-o pe Veronica, nu ne-a mai scris. Avea acum setul lui de urechi eterne şi nu mai trebuia să ne plictisească pe noi. Bănuiesc că i-a scris ei în timpul celor doi ani când a fost în Coreea. In acea perioadă eu am primit doar una şi cred că Marcia două. N-a simţit nici o bucurie când s-a născut fiică-sa, la începutul lui 1952, doar o plângere ursuză că mai avea acasă încă o gură de hrănit iar căcănarii vor lua mai mult de la el.

— A avansat vreodată în rang? am întrebat.

Cu un an înainte văzusem un episod dintr-un lung serial de televiziune, unul dintre acele romane TV, numit Odată – Vultur. Am văzut cartea la magazin în ziua următoare şi am cumpărat-o sperând o poveste bună de război. După cum s-a dovedit, am avut parte de război şi de pace şi de câteva idei noi despre serviciul militar. Una dintre ele era despre faptul că promovarea începe să devină foarte rapidă în timpul războiului. Îmi era greu să înţeleg cum a putut LeBay să se înroleze în anii douăzeci, să treacă prin două războaie şi încă să fie un gunoi când Ike a devenit Preşedinte.

LeBay a râs.

— Era ca şi Prewitt din De Aici Până la Eternitate. Avansa, după care era retrogradat pentru ceva – insubordonare, impertinenţă sau beţie. Ţi-am spus că a petrecut mult timp la arest? Într-una din dăţi a stat acolo pentru că a urinat în vasul pentru punch de la Clubul Ofiţerilor din Fort Dix înaintea unei petreceri. Pentru ofensa asta a primit doar zece zile, deoarece cred că superiorii au priyit în inimile lor şi s-au gândit că nu a fost nimic altceva decât o glumă de beţiv, după cum şi unii dintre ei au făcut probabil pe vremea când făceau parte din cluburile studenţeşti – ei nu aveau, nu puteau avea, vreo idee despre ura şi dispreţul adânc care se afla în spatele acelui gest. Dar îmi imaginez că pe atunci Veronica le-ar fi putut spune adevărul.

M-am uitat la ceas. Era nouă şi un sfert. LeBay vorbea de aproape o oră.

— Fratele meu s-a întors din Coreea în 1953 şi şi-a întâlnit atunci fiica pentru prima dată. Am înţeles că a privit-o timp de un minut sau două, apoi i-a dat-o înapoi soţiei sale şi s-a dus să meşterească la vechiul Chevrolet pentru tot restul zilei... Te plictiseşti, Demis?

— Nu, am spus sincer.

— În toţi acei ani, singurul lucru pe care Rollie şi-l dorea cu adevărat era o maşină nou-noută. Nu un Cadillac sau un Lincoln; nu dorea să se alăture clasei superioare, ofiţerilor, căcănarilor. El dorea un Plymouth nou, sau poate un Ford, sau un Dodge. Veronica ne scria din când în când şi ne spunea că-şi petreceau majoritatea duminicilor colindând magazinele de automobile din zonele unde era staţionat Rollie. Ea şi copilul stăteau în vechiul Hornet care-l aveau pe atunci, Veronica citindu-i poveşti Ritei, în timp ce Rollie colinda nenumărate parcări prăfuite, cu alţi şi alţi negustori, discutând despre combustia internă, cai putere, rata de scnimb a vitezelor... Câteodată mă gândesc la micuţa fetiţă care a crescut în sunetul de fond al ventilatoarelor imense care scoteau aerul fierbinte din garajele armatei dintr-o duzină de baze militare şi nu ştiu dacă să râd sau să plâng.

Gândurile mele s-au îndreptat iarăşi spre Arnie.

— Care-i părerea dumneavoastră, era obsedat?

— Da. Aş spunerea era obsedat. A început să-i dea Veronicăi bani să-i pună deoparte. În afară de insuccesul lui de a fi promovat mai mult decât sergent-major, fratele meu avea o problemă cu băutura. Nu era un alcoolic, dar dădea periodic câte un chiolhan, o dată la şase sau opt luni. Banii pe care reuşeau să-i economisească se terminau la un asemenea chiolhan. Niciodată nu ştia precis unde-i cheltuise.

Se presupunea că Veronica o să pună capăt acestui obicei. Ăsta a fost unul dintre motivele pentru care o luat-o de nevastă. Când începeau chiolhanurile, Rollie mergea la ea şi-i cerea bani. O dată a ameninţat-o cu cuţitul; i l-a pus la gât. Am aflat asta de la sora mea, care vorbea câteodată cu Veronica la telefon. Veronica nu a vrut să-î dea banii, care atunci, în 1955, totalizau în jur de opt sute de dolari. "Scumpule, aminteşte-ţi de maşină", i-a spus ea cu vârful cuţitului lipit de gât "N-o să-ţi cumperi niciodată maşină dacă o să-i bei pe toţi."

— Înseamnă că l-a iubit, am spus.

— Ei bine, poate că da. Dar, te rog, nu fă presupunerea romantică că dragostea a reuşit să-l schimbe în vreun fel pe Rollie. Apa poate să macine orice piatra, dar numai în sute de ani. Oamenii sunt muritori.

A părut că stă în cumpănă dacă să mai continue acest subiect, apoi s-a decis că nu. Această tăcere mi s-a părut ciudată.

— Dar niciodată nu le-a lăsat vreo zgârietură, nici uneia – a continuat LeBay. Şi trebuie să-ţi aminteşti că era beat atunci când a ameninţat-o cu cuţitul. Acum în şcoli există proteste vehemente împotriva drogurilor, şi nu mă opun acestui protest, deoarece cred că-i obscen să te gândeşti la copii de cincisprezece, şaisprezece ani, care-s tot timpul plini de droguri, dar eu totuşi cred că alcoolul este cel mai vulgar şi periculos drog care a fost inventat vreodată – şi este legal.

Când fratele meu s-a retras până la urmă din armată, în 1957, Veronica reuşise să strângă puţin peste o mie două sute de dolari. La

aceştia se adăuga o pensie de invaliditate substanţială, pentru problema pe care o avea la spate – s-a luptat cu căcănarii pentru ea şi a câştigat.

Deci, până la urmă, aveau banii. Au cumpărat casa pe care aţi vizitat-o tu şi prietenul tău, dar înainte ca să se gândească măcar ra casă au luat maşina. Maşina era prioritatea maximă. Vizitele la magazinele de automobile erau un iureş febril. Şi până la urmă s-a decis pentru Christine. Am primit o scrisoare lungă despre ea. Era un Fury 1958, sport, cu două uşi, iar în scrisoare mi-a dat toate datele de catalog. Nu mi le amintesc, dar pun pariu că prietenul tău poate să spună ca pe o poezie toate caracteristicele EI.

— Măsurile EI, am spus eu.

LeBay a zâmbit fără umor.

— Măsurile EI, da. Îmi amintesc că mi-a scris că preţul de vânzare era cu puţin sub 3000 $, dar el i-a "jecmănit" după cum s-a exprimat, până la 2100 $ cu tot cu piesele de schimb. A făcut comanda pentru EA, a plătit un avans de zece la sută, iar când a primit-O, a plătit restul în bani gheaţă – în bancnote de zece şi douăzeci de dolari. Anul următor, Rita, care pe atunci avea şase ani, a murit.

Am sărit ca ars, încât aproape am răsturnat scaunul. Vocea lui blândă, profesorală, avea un ton adormitor, iar eu eram obosit; fusesem pe jumătate adormit. Ultima remarcă fusese ca un duş rece pe faţă.

— Da, este adevărat, a răspuns el expresiei mele întrebătoare şi uimite de pe fata mea.

— Ieşiseră sa facă o "motoraită" în acea zi. Asta înlocuise expediţiile de vânătoare de maşini: "motoraită". Asta era expresia lui. A preluat-o dintr-un rock-and-roll, unul din acelea pe care le asculta tot timpul. În fiecare sâmbătă, toţi trei plecau să facă o "motoraită". Şi în faţă şi în spate existau pungi pentru gunoi. Micuţei i se interzisese să arunce ceva pe jos. Ii era interzis să facă mizerie. Învăţase bine lecţia. Ea...

A căzut într-o tăcere stranie, gânditoare, apoi a abordat alt subiect.

— Rollie păstra scrumierele curate. Întotdeauna. Era un fumător înrăit, dar scutura scrumul ţigării pe gemuleţul mic, nu în scrumieră, iar când termina de fumat, arunca mucul pe geam. Dacă avea pe cineva cu el care folosea scrumiera, o golea şi apoi o ştergea cu un şerveţel de hârtie. Îşi spăla maşina de două ori pe săptămână şi o vopsea de două ori pe an. O repara singur, închiriind spaţiu la un garaj din localitate.

Mă întrebam dacă fusese Garajul Darnell.

— În acea duminică s-au oprit la un chioşc de pe marginea drumului ca să cumpere hamburgeri, când se întorceau spre casă. Ştii, pe vremea aceea nu existau McDonald-uri, doar chioşcuri. Iar ceea ce s-a întâmplat a fost... destul de simplu, bănuiesc...

Iarăşi acea tăcere, ca şi cum s-ar fi întrebat cât de mult ar trebui să-mi spună sau cum să separe ceea ce ştie de presupuneri.

— S-a înecat cu o bucată de carne, a spus până la urmă. Când a început să horcăie şi să-şi pună mâinile la gât, Rollie a tras la marginea drumului, a scos-o din maşină şi a bătut-o pe spate încercând s-o facă să scuipe. Bineînţeles acum există o metodă – Manevra Heimlich – care funcţionează foarte bine în asemenea situaţii. O tânără, o profesoară, de fapt, a salvat un băiat care se înecase în cafeneaua liceului meu chiar anul trecut, folosind Manevra Heimlich. Dar în acele zile... Nepoata mea a murit pe marginea drumului. Îmi imaginez că a fost un mod murdar şi îngrozitor de a muri.

Vocea lui îşi reluase acea cadenţă adormitoare, de clasă de curs, dar mie nu-mi mai era somn. Chiar deloc.

— A încercat s-o salveze. Cred asta. Şi încerc să cred că faptul că a murit a fost doar un ghinion. El avusese un serviciu nemilos multă vreme şi nu cred că-şi iubea foarte mult fiica, dacă nu deloc. Dar câteodată, în situaţii limită, lipsa dragostei poate fi salvatoare. Câteodată este nevoie de cruzime.

— Dar nu de data aceea, am spus.

— Până la urmă a întors-o pe dos şi a ţinut-o de glezne. A lovit-o în burtă, sperând, s-o facă să vomite. Cred că ar fi încercat să-i facă o trahectonomie cu briceagul dacă ar fi avut cea mai vagă idee despre cum se face aşa ceva. Dar, bineînţeles că nu ştia. Fetiţa a murit.

Marcia, soţul ei şi familia au venit la înmormântare. Şi eu la fel. A fost ultima reuniune de familie. Îmi amintesc cum mă gândeam că, bineînţeles, el o să vândă maşina. Într-un mod ciudat, eram puţin dezamăgit. Ocupase un loc atât de important în scrisorile Veronicăi şi în cele câteva pe care ni le trimisese Rollie, încât mi se părea că este aproape o membră a familiei. Dar nu a vândut-o. S-au dus la Biserica Metodistă din Libertyville în ea, şi era lustruită... şi sclipitoare... şi demnă de ură. Eu eram plin de ură.

S-a întors şi s-a uitat la mine.

— Crezi asta, Dennis?

A trebuit să înghit înainte să-i pot răspunde:

— Da, am spus. Da, cred.

LeBay a încuviinţat sinistru.

— Veronica stătea pe scaunul din faţă ca un manechin de ceară. Tot ceea ce fusese ea – tot ceea ce fusese în interiorul ei – se stinsese. Rollie avusese maşina, ea o avusese pe fetiţă. Nu numai că îşi plângea fiica. Murise.

Am încercat să-mi imaginez situaţia – am încercat să-mi imaginez ce aş fi făcut dacă mi s-ar fi întâmplat mie. Fiica mea să înceapă să horcăie şi să se înece în spatele maşinii mele şi apoi să moară pe marginea drumului. Aş vinde maşinal De ce? Nu a fost maşina cea care a omorât-o; era ceea ce muşcase, îmbucătura de hamburger care-i blocase căile respiratorii. Deci de ce să vând maşina? În afară de micul amănunt că n-aş mai putea niciodată s-o privesc, n-aş putea să mă mai gândesc la ea fără oroare şi amărăciune. Oare aş vinde-o? Omule, se cacă ursul în pădure?

— L-ai întrebat despre asta?

— Sigur că l-am întrebat. Marcia era cu mine. Se întâmpla asta după slujbă. Fratele Veronicâi venise din Glory, West Virginia, şi a dus-o acasă după slujba de îngropare – oricum, ea era ca în transă.

Am stat singuri cu el, Marcia şi cu mine. Aceea a fost reuniunea adevărată. L-am întrebat dacă intenţionează să vândă maşina. Era parcată chiar în spatele furgonetei de pompe funebre care o adusese pe fiica lui la cimitir – ştii, acelaşi cimitir în care a fost azi îngropat Rollie. Era albă cu roşu – Chrysler n-a oferit niciodată modelul Plymouth Fury 1958 în aceste culori; Rollie a vopsit-o la comandă. Stăteam cam la cincizeci de picioare depărtare de ea, şi am avut un sentiment foarte ciudat... cea mai ciudată pornire... să mă mai îndepărtez, ca şi cum ne-ar fi putut auzi.

— Ce aţi spus?

— L-am întrebat dacă are de gând să vândă maşina. Acea expresie hotărâtă, încăpăţânată ca de catâr, i s-a întipărit pe faţă, expresia pe care mi-o aminteam atât de bine din copilărie. Era privirea care o avusese când m-a aruncat în gardul cu ţepuşe. Privirea pe care o avusese când îi tot spunea beţivan tatălui meu, chiar şi după ce nasul îi sângera. Mi-a spus: "George, aş fi nebun s-o vând, are doar un an şi doar 11000 mile. Ştii că nu-ţi obţii niciodată banii din vânzarea unei maşini până când nu are trei ani".

— I-am spus: "Rollie, dacă pentru tine asta-i o chestiune de bani, atunci înseamnă că cineva ţi-a furat ceea ce mai rămăsese din inima ta şi a pus în loc o piatră. Vrei ca nevastă-ta să se uite la ea în fiecare zi? Să călătorească cu ea? Dumnezeule mare, omule!" Expresia aceea nu s-a schimbat. Nu, până. când nu s-a uitat la maşină, stând acolo în lumina soarelui... stând în spatele dricului. Doar în acel moment chipul i s-a îmblânzit. Îmi amintesc că m-am întrebat dacă se uitase vreodată aşa la Rita. Bănuiesc că nu. Nu cred că putea.

Câteva clipe a tăcut, apoi a continuat.

— Marcia i-a spus acelaşi lucru. Ei întotdeauna i-a fost frică de Rollie, dar în ziua aceea era mai mult furioasă decât fricoasă – aminteste-ţi, ea primise scrisori de la Veronica şi ştia cât de mult o iubise Veronica pe micuţă. I-a spus că atunci când cineva moare, arzi salteaua pe care a dormit, dai hainele persoanei la Armata Salvării, pui capăt acelei vieţi sub toate aspectele, astfel încât cei în viaţă să-şi poată vedea de treburile lor. I-a spus că soţia lui n-o să poată reveni la o viaţă normală atâta timp cât maşina în care murise fiica ei se mai afla în garaj. Rollie a întrebat-o în stilul lui răutăcios, sarcastic, dacă dorea ca el să-şi ude maşina cu benzină şi sâ-i dea foc doar pentru că fiica lui se înecase de moarte. Sora mea a început sa plângă şi i-a spus că asta era o idee foarte bună. Până la urmă am luat-o de braţ şi am dus-o de acolo. Nu se putea discuta cu Rollie, nici atunci şi niciodată. Maşina era a lui şi putea să vorbească despre faptul că trebuie s-o tină până când are trei, ani, putea să vorbească despre kilometraj până se albăstrea la faţă, dar purul adevăr era că el avea de gând s-o ţină pentru că asta dorea.

Marcia şi familia ei s-au întors la Denver cu Ogarul Cenuşiu şi, din câte ştiu eu, nu l-a mai văzut niciodată pe Rollie şi nici nu i-a mai scris. N-a venit la înmormântarea Veronicăi. Nevasta lui. Prima dată copilul, apoi nevasta. Cumva, mi-am dat seama că aşa se întâmplase. Bang-bang. Dinspre picioare a început să-mi urce spre stomac un fel de amorţeală.

— A murit şase luni mai târziu. În ianuarie 1959.

— Dar n-a avut nici o legătură cu maşina, am spus. N-a avut nici o legătură cu maşina, aşa-i?

— A fost în strânsă legătură cu maşina, a spus el încetişor.

M-am gândit că nu mai vreau să aud nimic. Dar bineînţeles că aveam să ascult în continuare. Deoarece prietenul meu deţinea acum maşina şi deoarece aceasta începuse să ocupe un loc mult prea important în viaţa lui.

— După ce Rita a murit, Veronica a avut o depresiune nervoasă. Pur şi simplu n-a mai reuşit niciodată să-şi revină. Îşi făcuse câţiva prieteni în Libertyville, care au încercat s-o ajute... s-o ajute să-şi regăsească iarăşi un fel de viaţă. Cred că aşa se spune. Dar nu a fost în stare. Chiar deloc. Altfel, treburile mergeau bine. Pentru prima dată în viaţa fratelui meu, aveau destui bani. Avea pensia din partea armatei, pensia de invaliditate şi îşi găsise o slujbă de paznic de noapte la fabrica de anvelope din vestul oraşului. După înmormântare m-am dus până acolo, dar nu mai există.

— A dat faliment acum doisprezece ani, am spus eu. Eu eram copil pe atunci. Acum este o autoservire chinezească acolo.

— Plăteau împrumutul pe casă în două rate lunare. Şi, bineînţeles, nu mai aveau o fetiţă de care să aibă grijă. Dar pentru Veronica n-a mai existat niciodată lumină sau un imbold de a se însănătoşi.

S-a sinucis cu sânge rece, după câte am putut să aflu. Dacă ar fi existat manuale pentru cei care doresc să devină sinucigaşi, moartea ei ar fi putu fi inclusă drept un exemplu de urmat. S-a dus la magazinul Western Auto, din oraş – acelaşi de la care mi-am cumpărat eu prima mea bicicletă pu mulţi, mulţi ani în urmă – şi a cumpărat un furtun de cauciuc lung de douăzeci de picioare. Unul dintre capete l-a ataşat la ţeava de eşapament a Christinei, iar celălalt l-a băgat pe unul dintre geamurile din spate. Nu şi-a luat niciodată carnetul de conducere, dar ştia cum să pornească o maşină. Asta era tot ce avea nevoie să ştie.

Mi-am strâns buzele, apoi le-am umezit cu limba şi mi-am auzit glasul, aproape un fel de croncănit ruginit:

— Cred ca acum aş bea ceva.

— Dacă eşti drăguţ, mai adu-mi şi mie o cutie, a spus el. O să mă ţină treaz – întotdeauna au acest efect asupra mea – dar, bănuiesc că oricum n-aş dormi prea mult la noapte.

Bănuiam că şi mie mi se va întâmpla la fel. M-am dus să iau răcoritoarele din nolul motelului, iar când mă întorceam m-am oprit la jumătatea parcării. El era doar o umbră mai închisă în faţa camerei sale, şosetele lui albe licărind ca nişte fantome micuţe. M-am gândit: Poate că maşina este blestemată. Probabil aceasta-i explicaţia. Într-adevăr, pare o poveste cu fantome. În faţă este un indicator... următoarea oprire, Zona Crepusculară!

Dar asta era ridicol, nu-i aşa?

Bineînţeles că da. Am continuat să merg. Maşinile nu poartă blesteme, după cum nici oamenii; acestea erau chestii pentru filme de groază, un fel de divertisment pentru o noapte de sâmbătă la cinematograful-parcare, dar foarte, foarte îndepărtate de faptele de zi cu zi care formează realitatea.

I-am înmânat cutia cu apă tonică şi am ascultat restul povestirii, care poate fi rezumată într-o singură propoziţie: apoi a trăit nefericit până la moarte. Unicul Roland D. LeBay şi-a păstrat casa-vagon şi Plymouth-ul 1958. În 1965 a renunţat la chipiul de paznic de noapte şi la ceasul de pontaj. Şi, cândva, tot în jurul acelei date, a renunţat să mai facă mari eforturi ca s-o păstreze pe Christine ca nouă – a lasat-o să se deterioreze tot la fel cum altcineva nu s-ar mai ocupa de un ceas.

— Vrei să spui că a ţinut-o acolo? am întrebat. Din 1965? Timp de treisprezece ani?

— Nu, a pus-o în garaj, bineînţeles, a spus LeBay. Vecinii n-ar fi tolerat priveliştea unei maşini care se deteriorează pe peluza din faţă. La ţară, poate, dar nu în Suburbia U.S.A.

— Dar era acolo când noi am –

— Da, ştiu. A pus-o pe peluză cu anunţul DE VÂNZARE prins pe parbiz. M-am interesat de chestia asta. Eram curios, deci am întrebat. La Legiune. Majoritatea dintre ei pierduseră contactul cu Rollie, dar unul dintre ei mi-a spus că parcă văzuse maşina acolo, pe peluză, pentru prima dată în luna mai.

Am început să spun ceva dar apoi m-am oprit. Îmi venise o idee îngrozitoare, care suna cam aşa: Era prea convenabil. Mult prea convenabil. Christine a stat ani mulţi în garajul întunecat – patru, opt, doisprezece, mai mulţi. Apoi – cu câteva luni înainte ca Arnie şi cu mine să trecem pe acolo şi Arnie ş-o vadă – Roland D. LeBay a scos-o brusc afară şi a pus pe ea un anunţ: DE VÂNZARE.

Mai târziu – mult mai târziu – am verificat anunţurile din ziarele din Pittsburg şi ziarul local din Libertyville, The Keystone. Nu dăduse nici un anunţ pentru vânzarea Fury-ului, cel puţin nu în ziare, aşa cum se procedează de obicei când vrei să vinzi o maşină. Pur şi simplu a scos-o la vedere pe strada lui de periferie – nu era nici măcar o arteră principală – şi a aşteptat să treacă pe acolo un cumpărător.

Nu mi-am dat seama atunci de celelalte implicaţii ale acestui gând – cel puţin nu în mod logic, intelectual – dar ştiam destul ca să simt revenirea acelui fior rece şi albastru al fricii. Era ca şi cum el a ştiut că va veni un cumpărător. Dacă nu în mai, atunci în iunie, sau iulie, sau august. Cândva curând.

Nu, această idee nu mi-a venit pe o cale logică sau raţională. În schimb în minte mi s-a format o imagine viscerală: o dionea pe marginea unei mlaştini, cu fălcile ei verzi larg deschise, aşteptând să prindă o insectă.

Insecta potrivită.

— Eu m-am gândit că renunţă la ea deoarece nu dorea să rişte să pice la examenul de conducere, am spus eu până la urmă. După ce îmbătrâneşti, trebuie să dai câte un examen pe an. Reînnoirile carnetului de conducere depind de asta.

George LeBay a încuviinţat.

— Asta ar fi fost în firea lui Rollie. Dar...

— Dar ce?

— Îmi amintesc că am citit undeva – dar pentru nimic în lume nu-mi amintesc cine a spus-o sau cine â scris-o – că în existenţa umană sunt "timpuri". Că atunci când a venit "timpul— motorului cu aburi", o duzină de oameni l-au inventat. Poate că brevetul l-a obţinut doar unul singur, sau creditul din cărţile de istorie, dar dintr-o dată toţi, mulţi oameni, lucrau la aceeaşi idee. Cum îţi explici asta? Doar că a fost timpul pentru motorul cu aburi.

LeBay a băut nişte apă tonică şi a privit în sus spre cer.

— Vine Războiul Civil şi dintr-o dată este "timpul cuirasatelor". Apoi este "timpul mitralierelor". Fără să-ţi dai seama este "timpul electricităţii" şi "timpul radioului" şi, în sfârşit, este "timpul bombei atomice". Ca şi cum aceste idei vin toate nu de la nişte indivizi, ci de la un mare val de inteligenţă care tot timpul se deplasează... un val de inteligenţă din afara umanităţii.

Această idee mă sperie dacă mă gândesc prea mult la ea, Dennis. Pare să aibă o tentă... ei bine, foarte necreştinească.

— Iar pentru fratele dumneavoastră a existat un "timp al vânzării Christinei"?

— Probabil. Ecleziastul spune că există o vreme pentru orice – un timp pentru semănat, un timp pentru cules, un timp pentru război, un timp pentru pace, un timp în care să dărâmi şi un timp ca să pui pietrele una peste alta. Un negativ pentru un pozitiv. Deci, dacă în viata lui Rollie a existat "timpul Christinei", s-ar putea să fi venit, tot la fel de bine, o zi în care trebuia s-o vândă pe Christine.

Dacă aşa a fost, atunci el ar fi ştiut când venise momentul. Era un animal, iar animalele se ghidează foarte bine după instinctele lor.

Sau poate că până la urmă s-a plictisit de ea, a încheiat LeBay.

Am încuviinţat că poate aşa a fost, mai mult pentru că eram nerăbdător să plec şi nu neapărat pentru că aceasta explica întâmplările spre deplina mea satisfacţie. George LeBay nu văzuse maşina în ziua în care Arnie uriaşe la mine să mă întorc. Totuşi, eu o văzusem. '58-ul nu arăta ca o maşină care se odihnise liniştită într-un garaj. Fusese murdară şi zgâriată, cu parbrizul crăpat şi cu una din barele de protecţie aproape smulsă de la locul ei. Arătase ca un cadavru deshumat şi lăsat să se descompună la soare.

M-am gândit la Veronica LeBay şi am simţit un fior rece.

Ca şi cum mi-ar fi citit gândurile – oricum, o parte din ele – LeBay a spus:

— Ştiu foarte puţine despre modul cum a trăit sau despre ce a gândit fratele meu în ultimii ani ai vieţii lui, dar sunt foarte sigur de un lucru, Dennis. În 1965, sau când s-a întâmplat, când a simţit că este timpul să pună maşina în garaj, aşa a făcut. Iar când a simţit că trebuie s-o vândă, a expus-o pentru vânzare.

A făcut o pauză.

— Şi nu cred că mai am ce să-ţi spun... cu excepţia faptului că eu într-adevăr cred că prietenul tău ar fi mai fericit dacă s-ar descotorosi de maşina aia. L-am studiat foarte bine pe prietenul tău. Nu arăta ca un tânăr prea fericit în prezent. Mă înşel?

M-am gândit foarte bine la întrebarea lui. Nu, fericirea nu îl caracteriza pe Arnie şi nu-l răsfăţase niciodată. Dar până când începuse povestea cu Plymouth-ul, păruse cel puţin mulţumit... ca şi când ar fi ajuns la un modus vivendi. Nu o relaţie pe deplin fericită, dar cel puţin una care mergea.

— Nu, am spus. Nu vă înşelaţi.

— Nu cred că maşina fratelui meu îl va face fericit. Dacă va avea cumva vreo influenţă, se va întâmpla invers.

Şi, ca şi când mi-ar fi citit gândurile de acum câteva minute, a continuat:

— Ştii, eu nu cred în blesteme. Nici în fantome sau în orice fapt supranatural. Dar cred că sentimentele şi unele evenimente au o anumită... rezonanţă care persistă. S-ar putea ca sentimentele să poată comunica între ele în anumite circumstanţe, dacă împrejurările sunt destul de speciale... la fel cum o cutie cu lapte lăsată fără capac în frigider poate să ia aroma altor alimente. Sau poate că asta este o idee ridicolă de-a mea. Sau doar că poate m-aş simţi mai bine dacă aş şti că maşina în care nepoată-mea a murit asfixiată şi în care cumnată-mea s-a sinucis este transformată într-un cub de metal presat. Poate că, de fapt, simt că s-a încălcat grosolan buna-cuviinţă.

— Domnule LeBay, ziceaţi că aţi angajat pe cineva care să aibă grijă de casa fratelui dumneavoastră până când este vândută. Era adevărat?

S-a foit puţin în scaun.

— Nu, nu era. Am minţit sub influenţa unui impuls. Nu-mi plăcea să mă gândesc că maşina aceea va fi înapoi în garaj... ca şi când şi-ar fi găsit drumul spre casă. Dacă mai există emoţie şi sentimente persistente, ele ar fi şi acolo la fel ca în EA – şi foarte repede s-a corectat – ea.

Nu mult după aceea mi-am luat la revedere şi am pornit cu maşina spre casă, prin întuneric, gândindu-mă la tot ce-mi spusese LeBay. M-am întrebat dacă pe Arnie l-ar impresiona dacă i-aş spune că o persoană a avut un accident mortal în maşina lui, iar alta s-a sinucis în ea. Ştiam destul de bine că nu; în felul sau, Arnie putea fi tot atât de încăpăţânat ca Roland LeBay. Cearta frumuşică pe care o avusese cu părinţii lui din cauza maşinii demonstrase foarte concludent acest lucru. Faptul că persista să meargă la orele de mecanică auto acolo, în versiunea din Liceul Libertyville a unei zone demilitarizate, demonstra acelaşi lucru.

M-am gândit la LeBay spunând: Nu-mi plăcea să mă gândesc că maşina aceea este înapoi în garaj... ca şi când şi-ar fi găsit drumul spre casă.

De asemenea, spusese că fratele său îşi ducea undeva maşina ca să lucreze la ea. Iar singurul garaj din Libertyville unde puteai sa faci asta era acum cel al lui Darnell. Bineînţeles, în anii cincizeci s-ar putea să mai fi existat şi altul, dar mă îndoiam. În inima mea aveam convingerea că Arnie meşterise la Christine într-un loc unde i se mai făcuseră şi înainte reparaţii.

I se mai făcuseră. Aceasta era fraza operantă. Din cauza bătăii cu Buddy Repperton, lui Arnie îi era teamă s-o mai lase acolo. Deci şi această cale spre trecutul Christinei s-ar putea să fie blocată.

Şi, bineînţeles, nu existau nici un fel de blesteme, chiar şi ideea lui LeBay despre emoţiile persistente era destul de trasă de păr. Mă îndoiam că măcar el o credea. Îmi arătase o cicatrice veche şi folosise cuvântul răzbunare. Iar acesta era probabil mult mai apropiat de adevăr decât orice porcărie aberantă şi supranaturală. Bineînţeles.

Nu; aveam şaptesprezece ani, mă pregăteam ca peste un an să merg la colegiu şi nu credeam în astfel de lucruri cum ar fi blesteme şi emoţii care persistă şi devin râncede, laptele stricat al viselor. Nu aş fi putut să concep că există o putere a trecutului care întinde oribile braţe descărnate spre cei vii.

Dar acum sunt puţin mai bătrân.

13

Mai târziu, în acea seară

În timp ce făceam o motoraită pe deal

Am văzut-o pe Maybelline într-un Coupe de Ville.

Cadillac-ul rula pe şoseaua goală,

Dar nimic nu putea depăşi Fordul meu V8.

Chuck Berry

Mama şi Elaine se culcaseră, dar tata era încă treaz, urmărind la televizor ştirile de la ora unsprezece.

— Unde ai fost, Dennis? m-a întrebat.

— La bowling, am spus, minciuna ieşindu-mi pe buze instinctiv şi foarte natural.

Nu doream ca tatăl meu să ştie nimic din cele întâmplate. Erau ciudate, dar totuşi nu destul de ciudate ca să prezinte un interes mai mult decât moderat. Sau aşa mi se părea mie.

— A sunat Arnie, mi-a spus tata. Te-a rugat să-i dai un telefon dacă te întorci înainte de unsprezece jumătate.

M-am uitat la ceas. Era doar unsprezece şi douăzeci. Dar nu mă ocupasem îndeajuns pentru o singură zi de Arnie şi de problemele lui?

— Ei bine?

— Ei bine, ce?

— Ai de gând să-l suni?

Am oftat.

— Da, cred că da.

M-am dus în bucătărie, mi-am făcut un sandviş rece cu carne de pui, mi-am turnat într-un pahar nişte Hawaiian Punch – o porcărie, dar îmi plăcea foarte mult – şi l-am sunat pe Arnie. La al doilea apel a ridicat chiar el receptorul. Părea fericit şi excitat.

— Dennis! Unde ai fost?

— La bowling, am spus.

— Ascultă, în seara asta am fost la Darnell, ştii? Şi – e superb, Dennis – l-a dat afară pe Repperton! Repperton a plecat şi eu pot să stau!

Iarăşi am simţit în burtă acea senzaţie de frică nedefinită. Am pus sandvişul jos. Brusc, nu-mi mai era foame.

— Arnie, crezi că-i o idee atât de bună s-o duci înapoi acolo?

— Ce vrei să spui? Repperton nu mai este. Ţie asta nu ţi se pare o veste bună?

M-am gândit la Darnell, cum i-a spus lui Arnie să-şi oprească maşina ca să nu-i polueze garajul, la Darnell spunându-i lui Arnie că nu acceptă nici un fel de rahat de la puştii ca el. M-am gândit la felul în care şi-a întors Arnie ruşinat ochii când mi-a spus că a obţinut macaraua, ca să-şi schimbe uleiul, în urma faptului că-i făcuse lui Darnell "o serie de comisioane". Aveam o presimţire că lui Darnell i s-ar părea amuzant să-l transforme pe Arnie în servitorul lui tont. I-ar amuza de minune pe ceilalţi obişnuiţi ai garajului şi pe amicii lui. Arnie aduce cafea, Arnie aduce alune, Arnie schimbă sulul de hârtie igienică de la toalete şi umple aparatul de uscat cu şervetele. Hei, Will, cine-i patru-ochi ala care curăţă toaletele?... EI? Îl cheamă Cunningham. Părinţii lui sunt profesori la colegiu. El urmează acolo un curs postliceal despre cum se curăţă latrinele. Iar ei ar râde. Arnie ar deveni batjocura tuturor de la Garajul Darnell de pe Hampton Street.

M-am gândit la toate acestea, dar nu le-am rostit. Mi s-a părut că Arnie poate să ia singur hotărâri în chestiunile importante pentru el. Asta nu putea continua la nesfârşit – Arnie era prea deştept. Sau aşa speram. Era urât, dar nu era idiot.

— Este o veste bună că Repperton nu mai e acolo, am spus. Numai că eu crezusem că Darnell este o soluţie temporară. Adică, douăzeci pe săptămână, Arnie, asta-i destul de mult pe lângă taxa pentru unelte, pentru macara şi pentru toate celelalte nimicuri.

— De asta mă gândeam că dacă aş fi închiriat garajul domnului LeBay ar fi fost superb, a spus Arnie. Socotisem că şi la douăzeci şi cinci de dolari pe săptămână ieşeam în câştig.

— Ei bine, asta-i soluţia. Dă un anunţ fa ziar că eşti în căutarea unui garaj, şi pariez că –

— Nu, nu, lasă-mă să termin, a spus Arnie. – Era încă excitat – Când m-am dus acolo în după-amiaza asta, Darnell m-a luat imediat deoparte. Mi-a spus că regretă bătaia pe care mi-a dat-o Repperton. A spus că m-a judecat greşit.

— A spus el asta?

Bănuiesc că l-am crezut, dar n-aveam încredere în afirmaţiile lui Darnell.

— Mda. M-a întrebat dacă mi-ar plăcea să lucrez pentru el în timpul liber. Zece, poate douăzeci de ore pe săptămână în timpul şcolii. Să fac ordine printre piese, să ung macaralele, ceva de genul ăsta. Şi pot să am boxa pentru zece dolari pe săptămână şi taxele pentru unelte şi macara la jumătate. Cum ţi se pare?

Mi se părea al dracului de frumos ca să fie adevărat.

— Păzeşte-ţi curul, Arnie!

— Ce??

— Tatăl meu spune că-i un pungaş.

— Nu mi-am dat seama. Eu cred că-i doar bârfă, Dennis. E gură-spartă, dar asta-i tot.

— Eu doar îţi spun să fii în gardă, nimic altceva.

Am mutat receptorul la cealaltă ureche şi am băut nişte Hawaiian – Punch.

— Fii cu ochii-n patru şi pleacă repede dacă lucrurile încep să se-ngroaşe.

— Te referi la ceva în special?

M-am gândit la zvonurile vagi despre droguri şi la altele, mai precise, despre maşini "fierbinţi".

— Nu, am spus. Doar că n-am încredere în el.

— Ei bine..., a spus el bănuitor, lăsând totul în suspensie, apoi întorcându-se la subiectul original: Christine. Cu Arnie, întotdeauna ajungeai la Christine.

— Dar este o uşurare, o mare uşurare pentru mine, Dennis, dacă merge chestia asta. Christine este foarte rănită. Am reuşit să-i repar câteva chestii, dar cu fiecare lucru îndreptat, apar alte patru noi reparaţii fiecesare. Unele dintre ele nici nu ştiu cum să le fac, dar o să învăţ.

— Mda, am spus şi am muşcat din sandviş.

După discuţia pe care o avusesem cu George LeBay, entuziasmul meu pentru Christine, iubita lui Arnie, scăzuse la zero şi trecuse în zona negativă.

— Are nevoie de reglarea direcţiei – drace, are nevoie de un sistem de direcţie nou – şi saboţi noi de frână... să-i schimb simeringurile... s-ar putea să trebuiască să alezez pistoanele... dar nu pot să fac toate astea cu trusa mea de scule de cincizeci şi patru de dolari. Înţelegi la ce mă refer, Dennis?

Părea că se roagă pentru aprobarea mea. Simţind un gol în stomac, mi-am amintit pe neaşteptate de un fost coleg al nostru. Îl chema Freddy Darlington. Freddy nu fusese un tip extraordinar, dar un băiat bun, cu un fin simţ al umorului. Apoi a întâlnit o otreapă din Penn Hills – vreau să spun o adevărată otreapă, una mai mult decât fericită să deservească trupele, WC-ul tuturor; alegeti-vă dumneavoastră peiorativul. Miasma de Juicy-Fruit plutea în jurul ei într-un nor constant. A rămas însărcinată cam în acelaşi timp când Freddy s-a încurcat cu ea. Întotdeauna m-am gândit că el s-a agăţat de ea fiindcă a fost prima fată care l-a lăsat să meargă până la capăt. Deci a părăsit şcoala, şi-a luat o slujbă la un depozit, prinţesa a născut copilul şi el a apărut cu ea la o petrecere după examenele din decembrie trecut, dorind ca totul să fie ca înainte, când nimic nu mai era la fel; ea se uita la noi, băieţii, cu acei ochi stinşi, dispreţuitori, şi-şi mişca maxilarele în sus şi în jos ca o bovină care rumegă un fân gustos, iar noi toţi auzisem noutăţile; ea se întorsese pe pista de bowling, se întorsese la magazinul de muzică din Libertyville, se întorsese la Gino, ea făcea rondul în timp ce Freddy lucra, se întorsese cu forţe proaspete la "muncă", deservind găştile şi trupele. Ştiu că se spune că "sulele băţoase" n-au conştiinţă, dar vă spun acum că unele "pizde" au dinţi, iar când mă uitam la Freddy, arătând cu zece ani mai bătrân decât ar trebui, îmi venea să plâng. Iar când vorbea despre ea o făcea cu acelaşi ton rugător pe care-l auzisem chiar acum în vocea lui Arnie. Nu-i aşa, că într-adevăr o plăceţi, băieţi? E în ordine, nu-i aşa, băieţi? Nu am dat-o prea tare în bară, nu-i aşa, băieţi? Adică, probabil că-i doar un coşmar şi o să mă trezesc în curând, aşa-i? Asa-i? Aşa-i?

— Sigur, am spus în receptor.

Toată tărăşenia stupidă, urâtă, a lui Freddy Darlington îmi trecuse probabil prin minte în două secunde.

— Înţeleg ce vrei să spui, Arnie.

— Bine, a zis el uşurat.

— Doar să-ţi păzeşti curul. Şi să faci asta mai ales după ce începe şcoala. Fereşte-te de Buddy Repperton.

— Mda. Te cred.

— Arnie.

— Ce?

M-am oprit. Dorisem să-l întreb dacă Darnell spusese ceva despre faptul că Christine a mai fost în garajul lui, dacă a recunoscut-o. Chiar mai mult, voiam să-i spun ce se întâmplase cu doamna LeBay şi cu fiica ei, Rita. Dar nu am putut. Şi-ar fi dat seama imediat de unde am informaţiile. Iar în starea foarte susceptibilă pe care o avea în legătură cu nenorocita de maşină, ar fi fost în stare să creadă că l-am lucrat pe la spate – şi într-un fel aşa a fost. Dar să-i spun asta, ar putea să însemne şi sfârşitul prieteniei noastre.

Mă săturasem de Christine, dar încă ţineam la Arnie. Ceea ce însemna că uşa acelui subiect fusese încuiată. Nu mai aveam de gând să mă furişez şi să pun întrebări. Nu mai aveam de gând să ţin predici.

— Nimic, am spus. Voiam să-ţi spun că ţi-ai găsit o casă pentru găleata ta de rugină. Felicitări.

— Dennis, mănânci ceva?

— Mda, un sandviş cu carne de pui. De ce?

— Mesteci în urechea mea. Sună oribil.

Am început să plescăi cât de tare puteam. Arnie a scos nişte sunete de parcă ar fi vomitat. Amândoi am început să râdem şi asta era bine – era ca pe vremuri, înainte de a se căsători el cu maşina aia afurisită.

— Eşti un idiot, Dennis.

— E adevărat. Am învăţat de la tine.

— Du-te dracului, a spus el şi a închis.

Mi-am terminat sandvişul şi punch-ul Hawaiian, am spălat farfuria şi paharul şi m-am întors în sufragerie, pregătit să fac un duş şi să mă bag în pat. Eram frânt.

În timpul conversaţiei telefonice auzisem că televizorul a fost închis şi presupusesem că tata se dusese sus. Dar mă înşelasem. Stătea în fotoliul lui, cu cămaşa descheiată. Am observat cu oarecare tulburare cât de cărunt devenise părul de pe pieptul său şi felul cum lumina veiozei de lângă el intra printre firele de păr şi se reflecta pe pielea capului. Începea să chelească. Tatăl meu nu mai era tânăr. Mi-am dat seama cu şi mai multă nelinişte că peste cinci ani, pe când eu o să termin colegiul, va avea cincizeci de ani şi va fi chel – un contabil tipic. Peste cinci ani va avea cincizeci, dacă nu va muri până atunci din cauza unui alt infarct. Primul nu fusese prea grav – muşchiul miocardic nu se fisurase, îmi spusese el când îl întrebasem. Dar nu-mi spusese că nu ar putea avea loc un al doilea infarct. Ştiam că asta se putea întâmpla, ştia şi mama, după cum ştia şi el. Doar Ellie mai credea că el este invulnerabil – dar oare n-am surprins o dată sau de două ori o privire întrebătoare în ochii ei? Mi se părea că da.

A murit subit.

Am simţit cum mi se ridica părul de pe cap. Subit. Ridicându-se de la biroul lui, ţinându-se de piept. Subit. Scăpându-şi racheta pe terenul de tenis. Nu doreşti să ai astfel de gânduri în legătură cu tatăl tâu, dar câteodată n-ai încotro. Dumnezeu ştie că le ai.

— N-am putut să nu aud câte ceva din discuţie, a spus el.

— Da?

Eram precaut.

— Arnie Cunningham a intrat cu picioarele într-o găleată plină cu ceva cald şi maroniu, Dennis?

— Nu... nu sunt foarte sigur, am spus eu încet.

Fiindcă, la urma urmelor, ce dovezi aveam? Doar nişte aburi, atâta tot.

— Vrei să discutăm despre asta?

— Nu chiar acum, Dad, dacă nu te superi.

— În regulă. Dar dacă... după cum ai spus la telefon, se-ngroaşă gluma, dacă situaţia devine gravă, atunci o să-mi spui, pentru numele lui Dumnezeu, ce se întâmplă?

— Da.

— Okay.

M-am îndreptat spre scări şi aproape ajunsesem la ele când m-a oprit, spunând:

— Ştii, i-am fâcut contabilitatea lui Will Darnell şi i-am calculat impozitele aproape cincisprezece ani.

M-am întors foarte surprins spre el.

— Nu. Nu ştiam.

Tata a zâmbit. Era un zâmbet pe care nu-l mai văzusem, unul pe care bănuiesc că mama îl observase de câteva ori, iar sora mea deloc. La început puteai să crezi că-i un zâmbet obosit, dar dacă priveai mai atent vedeai că nu-i deloc obosit – era cinic, dur şi atotcunoscător.

— Poţi să păstrezi un secret, Dennis?

— Da, am spus. Cred că da.

— Nu-i de-ajuns doar să crezi că da.

— Da. Pot.

— Mai bine. I-am fâcut contabilitatea până în 1975, iar de atunci m-a înlocuit cu Bill Upshaw din Monroeville.

Tata s-a uitat atent la mine.

— N-aş spune că Bill Upshaw este un escroc, dar pot să afirm că scrupulele lui sunt destul de subţiri ca să poţi citi un ziar printre ele. Iar anul trecut şi-a cumpărat o vilă stil English Tudor în Sewickley, de 300 000 $. La dracu' cu dobânzile, a plătit bani gheaţă.

A făcut un gest cu braţul drept, referindu-se la casa noastră, apoi şi l-a pus înapoi în poală. El şi mama o cumpăraseră cu un an înainte de a mă naşte eu, pentru 62 000 $ – acum probabil valora 150 000 $ – şi abia de curând reuşiseră să-şi achite toate datoriile la bancă. Vara trecută avusesem o mică petrecere la noi acasă, pe peluza din spate; tata aprinsese grătarul, pusese contractul de împrumut bancar într-o furculiţă şi fiecare dintre noi am ţinut-o cu rândul deasupra focului de cărbuni până a ars de tot.

— Aici, nici vorbă de stil Tudor englezesc, nu-i aşa, Denny?

— E foarte bună, am spus.

M-am întors în cameră şi m-am aşezat pe sofa.

— Darnell şi cu mine ne-am despărţit în termeni destul de amicali – a continuat tata – nu că mi-ar fi păsat vreodată prea mult de persoana lui. Întotdeauna am crezut că este un nemernic.

Am încuviinţat pentru că mi-a plăcut calificativul; exprima sentimentul pe care-l aveam instinctiv faţă de Darnell, mai bine decât orice cuvânt urât.

— Dar, există o mare diferenţă între relaţiile personale şi relaţiile de afaceri. În meseria mea ori înveţi acest lucru foarte repede, ori renunţi şi te faci comis voiajor care vinde perii Fuller. Relaţiile noastre profesionale erau foarte bune, atât cât au durat... dar nu au mers prea departe. De aceea am renunţat să mai lucrez pentru el.

— Nu te înţeleg.

— Tot apăreau sume de bani. Mari sume de bani fără o provenienţă clară. La indicaţiile lui Darnell am investit în două corporaţii Pennsylvania Solar Heating şi New York Ticketing – care păreau a fi cele mai fantomatice dintre corporaţiile fantomă de care am auzit eu vreodată. Până la urmă m-am dus să vorbesc cu el, deoarece doream să punem toate cărţile pe masă. I-am spus că opinia mea profesională era că dacă va fi verificat ori de IRS{3} sau de către băieţii de la Commonwealth-ul Pennsylvaniei, era în măsură să dea multe explicaţii, iar nu peste mult timp eu voi şti mult prea multe şi îi voi deveni complice.

— Ce ţi-a spus?

— A început să danseze, mi-a spus tata, având încă întipărit pe buze acel zâmbet obosit, cinic. În meseria mea, până când ajungi în jur de treizeci şi opt de ani, începi să te obişnuieşti cu paşii dansului... asta dacă eşti priceput la ceea ce faci. Iar eu sunt destul de bun. Dansul începe când tipul te întreabă dacă eşti mulţumit de munca ta, dacă el te plăteşte îndeajuns. Dacă răspunzi că munca îţi place dar eşti sigur că ai merita mai mult, tipul te încurajează să vorbeşti de toate chestiile care te frământă: casa, maşina, taxele pentru şcoala copiilor – poate că ai o nevastă care are preferinţe pentru haine mai scumpe decât ţi-ai putea permite... Înţelegi?

— Te tatona?

— Era mai mult decât o tatonare, a spus tata, şi apoi a râs. Dar, aşa-i. Dansul este manierat ca un menuet. Are tot felul de fraze, pauze şi paşi. După ce tipul află de ce fel de necazuri financiare ai vrea să te descotoroseşti, începe să te întrebe ce fel de lucruri ţi-ar plăcea să ai. Un Cadillac, o casă de vară în Catskills sau Paconos, poate o barcă.

La auzul ultimului cuvânt am tresărit puţin, fiindcă ştiam că tatăl meu îşi dorea pe atunci o barcă mai presus de orice; de câteva ori, în după-amiezile însorite de vară, am fost cu el la debarcaderele de pe lacul King George şi Passeeonkee. El evalua preţul yachturilor mici cu o privire dornică în ochi. Acum am înţeles-o. Nu şi le putea permite. Poate că dacă viaţa lui ar fi luat o altă turnură – de exemplu dacă n-ar fi avut copii pe care să trebuiască să-i trimită la colegiu – ar fi putut să-şi cumpere un yacht.

— Şi tu ai spus nu? l-am întrebat.

A ridicat din umeri.

— I-am sugerat foarte clar de la început că nu vreau să dansez. În primul rând, asta ar fi însemnat să mă implic mult mai mult din punct de vedere personal şi, după cum ţi-am spus, îl consideram un ticălos, în al doilea rând, aceşti tipi sunt de o prostie crasă în privinţa cifrelor – din acest motiv mulţi dintre ei au înfundat puşcăria din cauza impozitelor. Ei cred că poţi să ascunzi veniturile ilicite. Sunt convinşi de asta. Toţi au această idee supranaturală, că poţi spăla banii ca pe haine, când, de fapt, tot ce poţi să faci este să jongfezi cu ei până când ceva îţi scapă din mână şi-ţi sparge capul.

— Astea ţi-au fost motivele?

— Două dintre ele. – M-a privit în ochi. – Dennis, nu sunt un nenorocit de escroc.

Atunci a fost un moment de comunicare electrică între noi – chiar şi acum, după patru ani, mi se face pielea de găină când mă gândesc la el, deşi nu sunt deloc convins că reuşesc să vi-l comunic. Asta nu s-a întâmplat fiindcă pentru prima dată m-a privit ca pe un egal; nici pentru că îmi arăta că sub faţa sa de omuleţ care se chinuie să agonisească o pâine în această lume murdară şi hapsână se ascundea un cavaler cu principii înalte. Cred că l-am simţit atunci ca pe o realitate, o persoană care a existat cu mult înainte de a intra eu în scenă, o persoană care-şi luase porţia de noroi. În acel moment cred că mi l-aş fi putut imagina făcând dragoste cu mama mea, amândoi transpiraţi şi muncind din greu ca să reuşească, şi n-aş fi fost jenat.

Apoi şi-a plecat ochii zâmbind încurcat şi l-a imitat pe Nixon; se pricepea foarte bine: "Voi, oameni, aveţi dreptul să ştiţi dacă tatăl vostru este în escroc. Ei bine, eu nu sunt un escroc, aş fi putut lua banii, dar acest lucru... hrrrrmmm!... ar fi fost o faptă rea."

Am râs mult prea tare, o relaxare a tensiunii – am simţit cum trece momentul, dar deşi o parte din mine nu dorea ca acesta să treacă, altă parte o dorea; fusese prea intens. Cred că şi tata gândea acelaşi lucru.

— Sst, o s-o scoli pe mama şi o să ne ocărască pe amândoi că nu ne-am culeat.

— Da, iartă-mă. Dad, ştii cumva cu ce se ocupă Darnell?

— Atunci nu ştiam; nu dorisem să aflu deoarece atunci aş fi devenit complice. Aveam bănuielile mele şi auzisem câte ceva. Maşini furate, îmi imaginez – dar nu le aducea în garajul din Hampton Street; nu este chiar atât de cretin, fiindcă doar un idiot se caca acolo unde mănâncă. Poate că şi deturnări.

— Arme şi muniţie? am întrebat cu o voce puţin răguşită.

— Nimic atât de romantic. Dacă trebuie să ghicesc, aş spune că în primul rând ţigări şi alcool, cele două eterne mărfuri. Contrabandă cu artificii. Poate din când în când câte un transport de cuptoare cu microunde şi televizoare color, dacă riscul pare mic. Destul ca să-l ţină ocupat mulţi ani.

S-a uitat serios la mine.

— Până acum a învârtit bine treburile, dar a şi fost norocos mult timp, Dennis. Sau poate că nici nu a avut prea mare nevoie de noroc aici în oraş – dacă ar fi vorba doar de Libertyville, bănuiesc că ar putea să continue la nesfârşit, sau cel puţin până când îl pune jos un infarct – dar băieţii de la fiscul statal sunt rechini, iar – federalii sunt Rechini Albi. A fost norocos, dar într-o bună zi, cât de curând, ei or să cadă peste el ca Marele Zid Chinezesc.

— Ai... ai auzit ceva?

— Nici măcar o şoaptă. Nici nu am de unde. Dar îmi place foarte mult Arnie Cunningham şi ştiu că tu eşti îngrijorat în legătură cu maşina aceea.

— Mda. Nu se... poartă normal, Dad. Totul este numai despre maşină, maşină, maşină.

— Oamenii care nu posedă prea multe lucruri au o tendinţă să facă asta. Câteodată este o maşină, câteodată este o fată, altă dată cariera sau un instrument muzical, sau obsesia nesănătoasă pe care o au pentru o persoană celebră. La colegiu am avut un coleg înalt, urât, pe nume Stork. Pentru Stork obsesia erau trenuleţele electrice... era obsedat de machetele de trenuri de când era în clasa a treia, iar colecţia lui era aproape a opta minune a lumii. A picat la toate examenele din semestrul doi al primului an. Notele lui erau groaznice şi până la urmă a trebuit să aleagă între colegiu şi locomotivele lui. Stork a ales trenuleţele.

— Ce s-a întâmplat cu el?

— S-a sinucis în 1961, a spus tata ridicându-se din fotoliu. Părerea mea este că oamenii capabili pot orbi uneori şi nu întotdeauna este vina lor. Probabil că Darnell o să uite de el – va fi doar un alt tip care meştereşte sub maşina lui. Dar dacă Darnell încearcă să-l folosească, tu sa fii ochii lui, Dennis. Nu-l lăsa să intre în dans.

— În ordine. O să încerc. Dar s-ar putea să nu pot să fac prea multe.

— Mda. Cât de bine ştiu asta! Vrei să mergem sus?

— Sigur.

Ne-am dus sus şi, obosit cum eram, am rămas treaz pentru mult timp. Fusese o zi plină de evenimente. Afară vântul năbădăios tot izbea o cracă de zidul casei şi undeva, departe, se auzea zgomotul unei maşini-sport care muşca asfaltul – scotea nişte sunete în noapte ca şi o femeie disperată care râde isteric;

14

Christine şi Darnell

El spunea că a auzit despre un cuplu care trăia în S. U.A.,

Spunea că şi-au vândut copilul pentru un Chevrolet:

Acum haideţi să vorbim despre viitor.

Am lăsat trecutul în urmă...

Elvis Costello

Lucrând în timpul zilelor la şantierul de construcţii şi serile la Christine, Arnie nu i-a văzut prea mult pe părinţii săi. Relaţiile dintre

ei se înăspriseră şi deveniseră foarte încordate. Casa Cunningham-ilor, care întotdeauna fusese plăcută şi liniştită, acum era o tabără înarmată. Bănuiesc că este o stare de fapt pe care mulţi oameni şi-o amintesc din perioada lor de adolescentă; poate chiar prea mulţi. Un puşti este destul de egoist ca sa-şi închipuie că el sau ea este prima persoană din lume care descoperă un anume lucru (de obicei este o fată, dar nu este neapărat necesar); iar părinţii sunt prea speriaţi, neajutoraţi şi posesivi ca să slăbească frâiele – nici un război nu este atât de murdar şi de amar ca un război civil. Iar în cazul lui Arnie a fost deosebit de dureros, deoarece ruptura a venit atât de târziu, iar părinţii lui se obişnuiseră prea bine ca ei să dicteze. N-ar fi incorect să spun că-i planificaseră viaţa.

Deci când Michael şi Regina au propus un weekend de patru zile la căsuţa lor de pe malul unui lac din statul New York, înainte de începerea şcolii, Arnie a fost de acord, chiar dacă-şi dorea acele patru zile ca să lucreze la Christine. Din ce în ce mai des îmi spusese la slujbă cum avea el de gând să le "arate lor"; o s-o transforme pe Christine într-o adevărată maşină de curse şi "o să le arate el la toţi". Plănuia deja să readucă maşina la culoarea ei iniţială, roşu aprins şi sidef, după ce termina reparaţiile.

Dar a plecat cu ei, hotărât să-şi aprobe şi să-şi îmbuneze părinţii în decursul celor patru zile şi să se distreze bine – sau cel puţin rezonabil. M-am dus pe la ei în seara dinaintea, plecării şi am fost uşurat să constat că amândoi mă absolviseră de vina pe care mi-o atribuiseră la cumpărarea maşinii (pe care încă nu o văzuseră). În aparenţă se deciseseră că este o obsesie personală. Mie îmi convenea de misiune.

Regina era ocupată cu împachetatul. Arnie, Michael şi cu mine am pus barca Oldtown deasupra maşinii Scout şi am fixat-o. Când am terminat treaba, Michael i-a propus fiului sau – cu aerul unui rege puternic care-i acordă un nebănuit favor unuia dintre supuşii preferaţi – să meargă înăuntru şi să aducă nişte beri.

Arnie, abordând o expresie şi un ton de o imensă gratitudine, a spus că ar fi minunat. Când a plecat, mi-a făcut cu ochiul.

Michael s-a sprijinit de maşină şi şi-a aprins o ţigară.

— Dennis, o să se plictisească el vreodată de maşina aceea?

— Nu ştiu.

— Vrei să-mi faci un serviciu?

— Sigur, dacă pot, am răspuns eu precaut.

Eram aproape sigur că o să mă roage să mă duc la Arnie... să joc rolul unchiului sfătos şi "să-l conving să renunţe".

Dar, în schimb, a spus:

— Dacă se iveşte vreo ocazie, du-te la Darnell cât suntem noi plecaţi, să vezi ce progrese a făcut. Mă interesează.

— De ce? l-am întrebat, gândindu-mă imediat că era o întrebare destul de nepoliticoasă – dar deja o rostisem.

— Deoarece vreau să reuşească, a spus el simplu şi s-a uitat la mine. Oh, Regina este încă foarte pornită împotriva ei. Dacă el are o maşină, asta înseamnă că se maturizează, asta înseamnă... foarte multe lucruri. Dar cu mine nu-i aşa. Nu m-ai putea caracteriza ca fiind împotriva ei, cel puţin nu acum. Oh, la început m-a luat prin surprindere... Am avut nişte viziuni despre un câine mort care va sta în faţa casei noastre până când Arnie va pleca la colegiu – câinele sau el sufocându-se de moarte într-o noapte cu gazele de eşapament.

Imediat m-am gândit la Veronica LeBay.

— Dar acum...

A ridicat din umeri, s-a uitat spre uşa dintre garaj şi bucătărie, a aruncat ţigara şi a atins-o.

— Este evident că-i foarte prins. Îşi pune în joc orgoliul personal. Mi-ar plăcea să văd că măcar reuşeşte s-o facă funcţională.

Poate că a văzut ceva pe faţa mea; când a continuat, avea un ton defensiv.

— Nu am uitat chiar de tot cum este să fii tânăr. Ştiu că o maşină este importantă pentru un puşti de vârsta lui Arnie. Regina nu poate să înţeleagă aşa de bine chestia asta. Ea a fost întotdeauna luată cu maşina de un băiat. Ea nu a fost pusă niciodată faţă în faţă cu problemele celui care trebuie să conducă pe cineva. Îmi amintesc că o maşină este importantă... dacă un tânăr are de gând să iasă cu o fată.

Deci despre asta credea el că este vorba. O considera pe Christine ca pe un mijloc de rezolvare a unei dorinţe şi nu ca pe dorinţa însăşi. Mă întrebam ce ar fi crezut Michael dacă l-aş fi spus că eu nu cred că Arnie s-a gândit vreodată la ce va face după ce va aduce Fury-ul în stare de funcţionare şi va obţine revizia tehnică. Mă întrebam dacă asta l-ar determina să fie mai neliniştit sau nu.

S-a auzit uşa de la bucătărie.

— O să arunci o privire?

— Cred că da, am spus. Dacă doreşti.

— Mulţumesc.

Arnie s-a întors cu berile.

— Pentru ce-i mulţumeşti? l-a întrebat pe Michael.

Vocea lui era nepăsatoare şi veselă, dar ochii lui ne cercetau cu atenţie. Am observat iarăşi că tenul într-adevăr i se curăţa, iar chipul îi părea mai ferm. Pentru prima dată cele două concepte: Arnie şi întâlnirile nu se mai excludeau reciproc. Mi s-a părut că faţa lui era aproape chipeşă – nu în genul de bodyguard sau de rege al promoţiei, ci într-un fel interesant, meditativ. El n-ar fi niciodată genul Roseannei, dar...

— Pentru că ne-a ajutat să fixăm barca, a spus Michael nonşalant.

— Oh...

Ne-am băut berile. Am plecat acasă. În ziua următoare trioul fericit a plecat spre New York, ca să redescopere unitatea familiei, pierdută în ultima lună a verii.

Cu o zi înainte de întoarcerea lor m-am dus în oraş la Garajul Darnell – ca să-mi satisfac propria curiozitate cât şi pe cea a lui Michael Cunningham.

Garajul, situat în faţa marelui cimitir de maşini, arăta la fel de atrăgător la lumina zilei ca în seara când am adus-o pe Christine – adică era tot atât de simpatic ca un popândău mort.

Am parcat într-un loc liber din faţa magazinului de piese auto – bine aprovizionat cu piese de genul: carburatoare Feully, cutii de viteză Hurst şi compresoare de supraalimentare Ram-jet (fără îndoială, pentru toţi acei oameni ai muncii care trebuiau să-şi menţină vechiturile de maşini în stare de funcţionare, ca să poată să pună pe masă o pâine) ca să nu mai spun de o gamă de anvelope reşapate şi câteva modele de capace de roţi. Când te uitai prin vitrina magazinului lui Darnell era ca şi cum priveai un aberant Disneyland de mecanică auto.

M-am dat jos din maşină şi am traversat curtea asfaltată spre garajul de unde se auzeau zgomotele uneltelor, strigătul şi duduitul mecanismelor pneumatice. Un tip deşirat, cu o jachetă de piele roasă, meşterea la o motocicletă BSA, scoţând sau montând garnitura de la galeria de evacuare. Pe obraz era murdar de noroi. Pe spatele scurtei de piele era desenat un craniu acoperit cu o Beretă Verde şi încântătorul motto: UCIDE-I PE TOŢI ŞI LASĂ-L PE DUMNEZEU SĂ-I DEOSEBEASCĂ.

M-a privit cu nişte ochi de Rasputin, injectaţi de sânge şi deliranţi, apoi s-a întors la treburile lui. Lângă el erau împrăştiate o mulţime de unelte, ca de chirurg, fiecare dintre ele marcată cu inscripţia GARAJUL DARNELL.

Înăuntru, atmosfera era plină de ecouri, de zăngănitul sculelor şi de zgomotele care le făceau oamenii care lucrau la maşini şi urlau înjurături la adresa bucăţilor de fier la care munceau. Întotdeauna înjurături şi întotdeauna de gen feminin: ieşi de-acolo, căţea; desprinde-te, pizdă; vino până aici, Riff, şi ajută-mă s-o scot pe putoarea asta.

M-am uitat în jur căutându-l pe Darnell, dar nu era nicăieri. Nimeni nu mi-a acordat vreo atenţie deosebită, deci m-am îndreptat spre boxa douăzeci, unde se afla Criristine, acum cu botul spre afară, ca şi cum ar fi avut tot dreptul din lume să fie acolo. În boxa din dreapta, doi indivizi îmbrăcaţi în salopete de bowling montau un dispozitiv pentru ataşarea unei remorci la spatele unui camion uzat. Boxa din stânga era liberă.

În timp ce mă apropiam de Christine, am simţit iarăşi aceiaşi fiori reci. Nu aveam nici un motiv să simt asta, dar eram incapabil să mă controlez şi, fără să mă gândesc, am făcut un pas în stânga spre boxa liberă. Nu doream să fiu în faţa Christinei.

Primul meu gând a fost că tenul lui Arnie se însănătoşise în tandem cu cel al Christinei. Al doilea gând a fost că Arnie făcuse reparaţiile într-un mod ciudat, la întâmplare... iar Arnie în mod normal este foarte pedant.

Antena îndoită şi răsucită fusese înlocuită cu una nouă, care lucea în lumina neoanelor. Jumătate din grila Fury-ului fusese înlocuită; cealaltă jumătate era încă scorojită şi mâncată de rugină. Şi mai era ceva...

Am cercetat partea dreaptă până la bara de protecţie din spate, încruntându-mă.

Ei bine, era pe partea cealaltă, asta-i tot, m-am gândit.

Deci m-am dus pe partea cealaltă şi nu era nici acolo.

Am stat în spatele boxei, încă încruntat, încercând să-mi amintesc. Eram aproape sigur că atunci când am văzut-o noi prima dată pe peluza lui LeBay, cu un anunţ DE VÂNZARE pe parbriz, pe una din laturi avusese o urmă de lovitură ruginită spre capătul din spate – soiul acela de urmă adâncă căruia bunicul meu îi spunea "lovitură de copită". Dacă mergeam împreună pe autostradă şi treceam pe lângă o maşină care avea o asemenea lovitură, Grampy spunea: "Hei, Denny, uită-te acolo! Pe ăla l-a lovit un cal". Bunicul meu era unul dintre aceia care au o zicală pentru orice.

Am început să mă gândesc că poate mi-am imaginat, apoi am clătinat din cap. Acestea erau gânduri neglijente. Adâncitura fusese acolo; mi-o aminteam foarte clar. Doar pentru că acum nu exista, asta nu însemna că nu fusese acolo. Era evident că Arnie o îndreptase şi reuşise s-o mascheze chiar foarte bine.

Doar că...

Nu exista nici un semn că el făcuse ceva. Nu erau urme de grund, nici de chit, nici urme de vopsea îndepărtată. Doar vopseaua roşie şi albă Christinei.

Dar, drace, fusese acolo! O adâncitură mare, plină de rugină pe una din părţi.

Dar dispăruse.

Am stat acolo în zdrăngănitul sculelor, al maşinăriilor şi m-am simţit singur şi, brusc, foarte speriat. Totul era în neregulă, totul era aberant. Înlocuise antena radioului când ţeava de eşapament aproape se târâia pe pământ. Înlocuise jumătate din grilă, dar nu şi restul. Îmi vorbise că trebuie să-i refacă sistemul de direcţie, dar în interior înlocuise tapiţeria prăfuită şi ruptă a banchetei din spate cu una nouă de culoare roşu-intens. Scaunele din faţă erau încă la fel de prăfuite ca înainte, iar din cel al pasagerului ieşea în afară un arc.

Nu-mi plăcea deloc. Era aberant şi nu era în stilul lui Arnie.

Brusc m-am gândit la ceva, o amintire vagă şi, fără să stau să mă gândesc mai bine, am făcut câţiva paşi înapoi şi am privit maşina în ansamblu – nu doar ceva "acolo şi ceva dincolo", ci la tot. Şi mi-am dat seama: totul a devenit clar şi m-a cuprins iarăşi frigul

Seara aceea când o adusesem aici. Cauciucul în pană. Înlocuirea lui. Privisem noua anvelopă pusă la acea maşină veche şi mă gândeam că era ca şi cum o părticică din vechea maşină fusese îndepărtată, iar noua maşină – proaspătă, splendidă, chiar ieşită de pe banda de asamblare în anul în care Ike era Preşedinte şi Batista era încă la conducerea Cubei – se întrevedea pe dedesubt.

Acum vedeam ceva tot de felul ăsta... doar că în loc de un singur cauciuc nou, existau o serie de alte lucruri – antena, o sclipire de alamă nouă pe grilă, un far de frână roşu intens şi tapiţeria nouă de pe bancheta din spate.

Iar acestea mi-au mai amintit un episod din copilărie. În fiecare vară, timp de două săptămâni, fusesem cu Arnie la Şcoala de Vacanţă Biblia, unde în fiecare zi, profesoara ne spunea câte o poveste din Biblie şi o lăsa neterminată. Apoi îi dădea fiecărui copil o foaie albă de "hârtie magică". Iar dacă frecai foaia cu marginea unei monede, sau cu latura creionului, apărea încetul cu încetul o imagine – porumbelul aducându-i lui Noe ramura de măslin, zidurile în cădere ale Ierihonului, miracole de acest gen. Pe amândoi ne fascina să vedem cum apar aceste imagini. La început doar nişte linii disparate... apoi acestea unindu-se între ele..., căpătau coerenţă... căpătau înţeles...

Mă uitam cu crescândă groază la Christine a lui Arnie, încercând să mă debarasez de sentimentul că în ea vedeam ceva prea asemănător cu acele imagini miraculoase de pe hârtia magică.

Doream să mă uit sub capotă.

Brusc, mi se părea foarte important să mă uit sub capotă.

Am înconjurat botul (nu-mi plăcea să stau în faţa ei – nu aveam nici un motiv palpabil, pur şi simplu nu-mi plăcea) şi am căutat maneta de ridicare a capotei. N-o găseam. Apoi mi-am dat seama că probabil era înăuntru.

Am început s-o înconjur şi atunci am văzut altceva, ceva care m-a speriat grozav de tare. Bănuiesc că aş fi putut sâ mă înşel în legătură cu lovitura de copită. Ştiam că nu-i aşa, dar cel puţin teoretic...

Însă aici era cu totul altceva.

Păienjenişul de crăpături din parbriz se diminuase.

Eram sigur că. se diminuase.

Gândurile mi-au fugit la ziua din urmă cu o lună, când intrasem în garajul lui LeBay să mă uit la maşină în timp ce Arnie se afla în casă cu bătrânul ca să încheie afacerea. Toată partea stângă a parbrizului fusese un păienjeniş de crăpături care radiau de la o crăpătură centrală, care fusese probabil cauzată de o piatră.

Acum pânza de păianjen părea mai mică, mai simplă – puteai să vezi în maşină prin ea, iar asta fusese imposibil înainte (este doar o farsă pe care ţi-o joacă lumina, asta-i tot, îmi şoptea mintea mea).

Totuşi, trebuia să mă înşel – deoarece era imposibil. Pur şi simplu imposibil. Poţi să înlocuieşti un parbriz; e floare la ureche dacă ai banii. Dar să faci un păienjeniş de crăpături să se diminueze...

Am râs puţin. A fost un sunet tremurător, iar unul dintre tipii care lucrau la camion s-a uitat curios la mine şi i-a spus ceva amicului său. A fost un sunet tremurător, dar poate mai bun decât nici un sunet. Bineînţeles că de vină era lumina şi nimic mai mult. Prima dată când văzusem maşina, soarele asfinţitului luminase direct parbrizul crăpat, iar a doua oară o văzusem în umbra garajului lui LeBay. Acum o priveam în lumina intensă a tuburilor fluorescente. Trei calităţi diferite de lumină , iar tot ceea ce se întâmplase era o iluzie optică.

Totuşi, doream să mă uit sub capotă. Mai mult decât oricând.

M-am dus la portiera şoferului şi am tras de ea. Uşa nu s-a deschis. Era încuiată, bineînţeles. Toate butoanele de blocare erau date în jos. Arnie n-ar fi lăsat-o aici descuiată ca oricine să poată să intre înăuntru şi să se uite. Poate că Repperton plecase, dar genul Furişătorus era răspândit ca buruienile. Am râs iarăşi – prostul de Dennis – dar de data aceasta a sunat şi mai acut şi tremurat. Începeam să mă simt buimăcit, cum mi se întâmplă câteodată în dimineţile în care fumez prea multă ,,iarbă".

Să mă uit la uşile Fury-ului era un lucru foarte normal. Doar că, atunci când înconjurasem prima dată maşina, mi se păruse că toate butoanele de blocare erau în sus.

Iarăşi m-am dat încet înapoi, uitându-mă la maşină. Stătea acolo, încă nimic mai mult decât o masă de metal ruginit. Nu mă gândeam la nimic special – sunt foarte sigur de asta – doar că poate ea ştia că eu doream să intru şi să acţionez maneta de ridicare a capotei.

Şi pentru că ea nu dorea acest lucru, şi-a închis uşile?

Asta era într-adevăr o idee foarte năstruşnică. Atât de amuzantă încât iarăşi am râs (acum mă priveau câţiva oameni în felul în care lumea îi priveşte pe cei care râd de unii singuri fără un motiv evident).

Am simţit pe umăr o mână grea care m-a răsucit. Era Darnell, cu un chiştoc de trabuc stins atârnându-i în colţul gurii. Capătul din gură al chiştocului era ud şi arăta foarte urât. Darnell purta nişte ochelari cu lentile pe jumătate, iar ochii din spatele lor erau reci şi întrebători.

— Ce faci aici, puştiule? m-a întrebat. Asta nu-i proprietatea ta.

Tipii din boxa de alături se uitau la noi cu mare interes. Unul dintre ei l-a înghiontit pe celălalt şi i-a şoptit ceva.

— Este a unui prieten de-al meu, am spus. Eram cu el când a cumpărat-o. Poate că vă amintiţi de mine. Eram cel cu tumoarea aceea mare la capătul nasului.

— Nu-mi pasă nici dacă ai intrat aici pe un skateboard, a spus el. Nu este proprietatea ta. Ia-ţi glumele proaste şi dispari, puştiule. Dispari.

Tata avusese dreptate – era un mizerabil. Şi aş fi fost mai mult decât fericit să dispar de acolo, mă puteam gândi la cel puţin şase mii de locuri unde mi-ar fi plăcut să fiu în penultima zi a vacanţei mele. Chiar şi Gaura Neagră a Calcutei ar fi fost ceva mai bine. Poate nu cu mult, totuşi ceva mai bine. Dar maşina nu-mi dădea pace. O mulţime de amănunte mici se adunaseră şi-mi dăduseră o mare mâncărime pe care trebuia s-o scarpin. Fii ochii lui, îmi spusese tata, iar ăsta părea un sfat bun. Problema era că nu puteam să cred ce vedeam.

— Numele meu este Dennis Guilder, am spus. Tatăl meu îţi ţinea registrele, nu-i aşa?

S-a uitat la mine îndelung, fără nici o expresie în ochii aceia de porc, mici şi reci, şi brusc am fost foarte sigur că o să-mi spună că prea puţin îi pasă cine era tatăl meu, că ar fi mai bine să dispar şi să-i las pe oamenii care muncesc să-şi vadă de treabă ca să poată astfel să pună o pâine pe masă. Etcaetera.

Apoi a zâmbit – dar zâmbetul nu i-a atins deloc ochii.

— Eşti băiatul lui Kenny Guilder?

— Da, aşa-i.

A bătut uşor cu o mână palidă şi grasă pe capota maşinii lui Arnie – avea două inele pe degete, iar piatra unuia dintre ele arăta ca un diamant adevărat. Totuşi, ce ştie un puşti ca mine?

— Atunci bănuiesc că eşti destul de cinstit. Dacă eşti puştiul lui Kenny.

A existat un moment în care am crezut că avea de gând să-mi ceară nişte acte de identitate.

Cei doi indivizi de lângă noi se reîntorseseră la lucru, decizându-st probabil că nu va transpira nimic deosebit din discuţia noastră.

— Hai în birou ca să vorbim puţin, a spus el, şi s-a întors, mişcându-se prin garaj fără să se uite nici măcar o dată în spate. Faptul că o să-l urmez era presupus ca evident. Se mişca întocmai ca o corabie cu toate pânzele sus. Cămaşa îi flutura, iar amploarea şoldurilor şi a spinării sale era uimitoare, imposibilă. Întotdeauna oamenii foarte graşi mă afectează în acest mod, dându-mi un sentiment de improbabilitate, ca şi când aş privi o iluzie optică – dar asta pentru că provin dintr-un lung şir de oameni slabi. Pentru familia mea eu sunt un tip de categoria grea.

S-a oprit de câteva ori în drum spre biroul său, care avea un perete de sticlă în partea dinspre garaj. Îmi amintea puţin de Moloh, zeul despre care am învăţat la cursul de Originile Literaturii – era acel zeu care se presupunea că poate să vadă peste tot cu singurul său ochi roşu. Darnell a urlat la un tip să-şi ataşeze furtunul la ţeava de eşapament înainte de a-l da afară; a urlat altceva la alt individ, cum că "Pe Nicky iarăşi îl supără spatele" (asta a iscat un hohot feroce de râs din partea amândurora); a zbierat altuia să ridice nenorocitele de cutii de Pepsi-Cola, că ce dracu', se născuse într-un gunoi? În aparenţă, Will Darnell era complet străin de ceea ce mama mea numea un "ton normal al vocii".

După un moment de ezitare, l-am urmat. Curiozitatea a ucis pisica, cum se spune.

Biroul lui era decorat în stilul Early American Carburetor – era acelaşi birou tipic de garaj pe care-l găseşti de la o coastă la alta a continentului. Exista acolo un calendar unsuros cu poza unei zeiţe blonde în şort foarte sumar şi o bluză deschisă la nasturi, care sărea un gard de ţară. Existau plachete indescifrabile de la câteva companii care vindeau piese auto. Vrafuri de registre. O maşină veche de socotit. Exista şi o fotografie, Dumnezeu să ne aibă în pază, a lui Will Darnell purtând un fes Shriner şi cocoţat pe o motocicletă miniaturală ce părea gata-gata să se năruie sub greutatea lui. Şi mai erau mirosurile transpiraţiei şi al fumului de trabuc.

Darnell stătea într-un scaun rotativ cu braţe de lemn. Perna şuiera sub el. Părea obosită şi resemnată. Darnell s-a lăsat pe spate. A luat un chibrit din capul spart al unui jocheu negru de ceramică, l-a scăpărat de o bandă de hârtie abrazivă care se afla pe toată lungimea biroului şi şi-a aprins trabucul. A tuşit lung şi tare, pieptul lui mare şi gras mişcându-se în sus şi în jos. Drept în spatele lui, agăţat pe perete, era un desen cu Garfield the Cat. "Vrei să faci o călătorie în Oraşul Dinţilor Mişcători?" întreba Garfield Motanul ţinându-şi o labă albă în sus. Părea să-l caracterizeze perfect pe Will Darnell, Mizerabilul la Domiciliu.

— Vrei un Pepsi, puştiule?

— Nu, mulţumesc, am spus şi m-am aşezat pe un scaun fără spătar din faţa lui.

S-a uitat la mine – iarăşi aceeaşi privire rece, cântăritoare – şi apoi a aprobat.

— Ce mai face tatăl tău, Dennis? E-n ordine cu inima?

— E bine. Când i-am spus că Arnie şi-a adus maşina aici, şi-a adus imediat aminte de dumneavoastră. Mi-a spus că acum contabilitatea v-o face Bill Upshaw.

— Mda. Un om bun. Un om bun. Nu atât de bun ca tatăl tău, dar bun.

Am încuviinţat. Între noi s-a lăsat tăcerea şi am început să mă simt prost. Will Darnell nu părea stânjenit, ci total nepăsător. Acea privire rece, cântăritoare nu s-a schimbat.

— Te-a trimis amicul tău să afli dacă Repperton a plecat cu adevărat? m-a întrebat el atât de brusc încât am sărit în sus.

— Nu, am spus. Chiar deloc.

— Ei bine, să-i spui că aşa este, a continuat Darnell, ignorând ceea ce spusesem. Găinar micuţ. Eu le spun când au voie să-şi arunce gunoaiele aici: se conformează sau pleacă. El lucra pentru mine, făcând puţin din asta şi puţin din ailaltă şi bănuiesc că se gândea că deţine cheia de aur a tâmpeniilor. Găinar micuţ şi putred.

A început iarăşi să tuşească şi i-a trebuit foarte mult ca să se oprească. Era un sunet bolnăvicios. Începusem să mă simt claustrat în biroul lui, chiar şi cu peretele acela de sticlă care dădea spre garaj.

— Arnie e un băiat bun, a spus Darnell, tot cântărindu-mă din ochi. (Chiar şi când tuşise expresia aceea nu dispăruse.) A preluat ştafeta şi se descurcă foarte bine.

Făcând ce? am vrut să întreb şi n-am îndrăznit.

Mi-a spus Darnell oricum. Lăsând la o parte privirea rece, în aparenţă dorea să fie foarte amabil.

— Mătură pe jos. scoate prostiile din nişele garajului la sfârşitul zilei, tine inventarul sculelor împreună cu Jimmy Sykes. Aici trebuie să fii foarte grijuliu cu ustensilele, Dennis. Au tendinţa să facă picioare atunci când tu stai cu spatele. – A râs, iar râsul s-a transformat într-un şuierat. – L-am mai pus să scoată piesele refolosibile din maşinile din spate. Are mâini bune, dar gusturi foarte proaste în ce priveşte maşinile. N-am mai văzut de ani de zile o javră ca acel '58.

— Ei bine, bănuiesc că el o consideră un hobby, am spus.

— Sigur, a spus Darnell expansiv. Sigur că aşa este. Atâta timp cât nu vrea să hoinărească cu ea, ca putregaiul ăla de Repperton. Dar nu sunt prea multe şanse de aşa ceva pentru un timp, nu-i aşa?

— Bănuiesc că nu. Arata foarte obosită.

— Ce dracu' face la ea? a întrebat Darnell.

S-a aplecat pe neaşteptate, umerii lui s-au ridicat până la linia părului. Sprâncenele i s-au încruntat, iar ochii i-au dispărut cu excepţia a două luminiţe.

— Ce dracu' are de gând? Fac meseria asta de o viaţă şi niciodată n-am văzut pe cineva care să repare o maşină în felul aberant în care o face el. Este o glumă? Un joc?

— Nu te înţeleg, am spus eu, deşi nu era aşa – îl înţelegeam perfect.

— Atunci, hai să-ţi fac o descriere, a spus Darnell. O aduce aici, iar la început face toate lucrurile la care mă aşteptam eu. Ce dracu', doar nu îi curg banii prin cur, corect? Dacă ar fi aşa, n-ar fi aici. Îi schimbă uleiul. Schimbă filtrul. O unge, o lubrifiază, iar într-o zi am observat că a cumpărat două Firestone-uri pentru faţă ca să se potrivească cu cele două din spate.

Două în spate? m-am întrebat. Apoi am conchis că el pur şi simplu cumpărase încă trei cauciucuri noi care să-l completeze pe cel pe care-l cumpărasem eu în seara când o adusesem aici.

— Apoi vin într-o zi şi observ că a schimbat ştergătoarele de parbriz, a continuat Darnell. Nu-i aşa de ciudat, doar că maşina n-o să circule oricum, nicăieri – ploaie sau soare – pentru mult timp. Apoi apare o nouă antenă radio, iar eu mă gândesc: o să asculte radioul în timp ce munceşte la ea şi o să-i consume bateria. Acum a pus o tapiţerie nouă pe banchetă şi a înlocuit jumătate de grilă. Deci ce este? Un joc?

— Nu ştiu, am spus. Piesele de schimb le-a cumpărat de la dumneavoastră?

— Nu, a spus Darnell, părând enervat. Nu ştiu de unde le ia. Grila – nu are nici un pic de rugină pe ea. Probabil că a comandat-o undeva. La Atelierul Chrysler din New Jersey sau de altundeva. Dar unde-i cealaltă jumătate? In curul lui? N-am mai auzit niciodată despre o grilă livrată în două bucăţi.

— Nu ştiu. Sincer.

Şi-a stins trabucul.

— Să nu-mi spui totuşi că nu eşti curios. Am văzut cum te uitai la maşina aia.

Am ridicat din umeri.

— Arnie nu vorbeşte prea mult despre ea.

— Nu, pun pariu că aşa-i. E un afurist taciturn. Totuşi este un luptător. Repperton a apăsat pe butonul greşit atunci când s-a dat la Cunningham. Dacă în toamna asta se descurca bine, la iarnă s-ar putea să-i găsesc o slujbă permanentă. Jimmy Sykes este un băiat bun, dar nu stă grozav cu cerebelul. – Ochii lui m-au cântărit. – Crezi că-i un muncitor bun, Dennis?

— E okay.

— Eu am multe fiare puse la-nroşit, a spus el. Multe fiare. Închiriez camioane de marfă ălora care trebuie să-şi mute posesiunile în Philadelphia City. Depanez maşinile avariate după curse. Întotdeauna am nevoie de un ajutor. Un ajutor bun, de încredere.

Am început să am o bănuială oribilă că eram invitat ia dans. M-am ridicat foarte repede, aproape răsturnând scaunul.

— Ar cam trebui să plec, am spus. Şi... domnule Darnell... v-aş fi recunoscător dacă nu i-aţi spune lui Arnie că am fost aici. E... e un pic susceptibil în legătură cu maşina. Ca să văd spun adevărul, tatăl lui era curios să ştie cum se descurca el.

— A înghiţit ceva rahat acasă, nu-i aşa? Ochiul drept al lui Darnell s-a închis ironic în ceva ce nu era chiar o clipire. Părinţii lui au mâncat câteva kilograme de Ciocolax şi apoi au stat cu picioarele crăcănate deasupra lui, nu-i aşa?

— Da, ei bine, ştiţi dumneavoastră.

— Te cred şi eu ca ştiu.

S-a ridicat dintr-o singură mişcare continuă şi m-a bătut pe spate destul de tare încât m-am clătinat. Respiraţie şuierătoare şi tuse, dar totuşi era un bărbatr puternic.

— N-o să-i spun, a zis el conducându-mă până la uşă.

Mâna lui era încă pe umărul meu, iar asta mă făcea să fiu nervos – şi puţin dezgustat.

— Să-ţi mai spun ce mă mai preocupă, a zis el. Probabil că aici văd o sută de mii de maşini pe an – ei bine, nu chiar atâtea, dar înţelegi ce vreau să spun – şi am ochiul format. Ştii, aş putea să jur că pe asta am mai văzut-o. Când nu era atât de rablă. De unde a luat-o?

— De la unul pe nume Roland LeBay, am spus, gândindu-mă la fratele lui LeBay, care spunea că LeBay îşi întreţinuse maşina la un garaj din oraş. – Tipul a murit.

Darnell s-a oprit îngheţat.

— LeBay? Rollie LeBay?

— Da, corect.

— Armată? În retragere?

— Da.

— Sfinte Cristoase, sigur! A adus-o aici cu regularitate de ceasornic timp de şase, poate opt ani, apoi n-a mai venit. Cu mult timp în urmă. Mare ticălos era omul ăla! Dacă turnai apă fiartă pe gâtul codoşului ăluia, s-ar fi pişat cuburi de gheaţă. Nu se putea înţelege cu nimeni. – Mi-a strâns umărul mai tare. – Prietenul tău, Cunningham, ştie că nevasta lui LeBay s-a sinucis în maşina aia?

— Ce? am spus eu prefăcându-mă mirat – fiindcă n-aveam chef să-şi dea seama că mă interesase îndeajuns de mult chestiunea asta încât să discut cu fratele lui LeBay după înmormântare. Îmi era teamă că Darnell ar putea să-i repete acest lucru lui Arnie – inclusiv de unde aflase.

Darnell mi-a spus întreaga poveste. La început fiica, apoi mama.

— Nu, am spus când a terminat. Sunt aproape sigur că Arnie nu ştie. Aveţi de gând să-i spuneţi?

Din nou aceeaşi cântărire din priviri.

— Dar tu?

— Nu, am răspuns. Nu văd nici un motiv să fac asta.

— Atunci nici eu.

A deschis uşa şi aerul uleios al garajului mirosea aproape suav după duhoarea de trabuc din birou.

— Afurisitul de LeBay, să fiu al dracului! Sper că se răsuceşte acolo în mormânt.

Pentru un moment gura lui s-a schimonosit urât, apoi s-a uitat la Christine în boxa ei, cu vopseaua scorojită, antena nouă şi jumătatea nouă de grilă.

— Căţeaua aia este iarăşi înapoi, a spus şi apoi m-a privit pe mine. Ei bine, se spune că banii murdari întotdeauna ies la iveală, nu-i aşa?

— Da. Bănuiesc că da.

— Pe curând, puştiule, a spus vârându-şi în gură un nou trabuc. Salută-l pe tatăl tău din partea mea.

— O să-i transmit.

— Şi spune-i lui Cunnigham să se păzească de gunoiul ăla de Repperton. Mi se pare că-i din soiul ălora care umblă după răzbunări.

— Şi eu am aceeaşi părere.

Am ieşit din garaj, oprindu-mă o dată ca să mă uit înapoi – dar privită de acolo, Christine nu era nimic altceva decât o umbră printre umbre. Banii murdari întotdeauna ies la iveală, spusese Darnell. Vorbele astea m-au urmărit până acasă.

15

Necazuri footballistice

Am învăţat să cânt la saxofon

Şi cânt ce simt,

Beau whiskey

Toată noaptea

Şi mor la volan..

Steely Dan

Şcoala a inceput şi timp de o săptămână sau două nu s-a întâmplat nimic deosebit. Arnie n-a aflat c-am fost la garaj, iar eu eram mulţumit. Nu cred că ar fi reacţionat plăcut dacă ar fi ştiut. Darnell, după cum a promis, şi-a ţinut gura (probabil din propriile lui motive). Într-o după-amiază, după şcoală, l-am sunat pe Michael când ştiam că Arnie este la garaj. I-am spus că Arnie făcuse câte ceva la maşină, dar încă nu putea trece revizia tehnică. I-am spus că după părerea mea Arnie făcuse deocamdată mai mult cârpeli. Michael a primit aceste veşti cu un amestec de uşurare şi surpriză, iar asta a pus capăt subiectului... pentru un timp.

Pe Arnie îl observam din când în când, dar doar ca pe ceva văzut în colţul ochiului. Îl vedeam pe coridoare, aveam trei cursuri împreună şi câteodată venea pe la noi după şcoală sau în weekenduri. Au fost ocazii în care într-adevăr părea că nimic nu s-a schimbat. Dar stătea la Darnell mult mai mult decât la noi acasă, iar vinerile după-amiaza se ducea la Philly Plains – pista de încercare a maşinilor – cu nătărăul de ajutor al lui Darnell, Jimmy Sykes. Acolo se încercau maşini sport şi de putere, cel mai adesea Camaro-uri şi Mustang-uri fără geamuri şi cu bare de protecţie instalate. Le scoteau de pe pistă folosindu-se de camionul lui Darnell şi se întorceau cu gunoi proaspăt pentru cimitirul de maşini.

Cam pe atunci şi-a vătămat spatele. Nu a fost ceva prea grav – sau aşa a pretins el – dar mama mea şi-a dat seama imediat că ceva nu-i în ordine cu el. A venit într-o duminică ca să-i privim împreună pe Phillies, care în acel an se bucurau de o glorie moderată. În timpul celei de a treia pauze, s-a ridicat ca să ne toarne câte un pahar de suc de portocale. Mama stătea pe canapea cu tata şi citea o carte. A privit în sus când Arnie s-a întors şi a spus:

— Arnie, şchiopătezi?

Mi s-a părut că am văzut pe faţa lui Arnie pentru câteva secunde o expresie surprinsă, neaşteptată – o privire furişă, aproape vinovată. S-ar putea să ma fi înşelat. Dacă a existat, a dispărut într-o secundă.

— Bănuiesc că am făcut o întindere la spate când am fost seara trecută la Plains, a spus el dându-mi mie sucul de portocale, Jimmy Sykes a scăpat ultima .maşină avariată tocmai când o urcasem pe platforma camionului. Am văzut-o cum se rostogolea înapoi şi ştiam că amândoi o să mai muncim încă două ore dacă pica de acolo. Deci am împins-o. Cred că nu trebuia.

Părea o explicaţie prea elaborată pentru un şchiopătat atât de uşor, dar şi în privinţa asta s-ar fi putut să mă înşel.

— Ar trebui să fii mai atent cu spinarea ta, a spus severă mama. Dumnezeu...

— Mam, putem să ne uităm acum la meci? am întrebat.

— ...îţi dă doar una, a terminat ea.

— Da, doamnă Guilder, a spus Arnie spăşit.

Elaine a intrat în cameră.

— Mai există suc sau voi, capete pătrate, l-aţi băut pe tot?

— Haide, mai scuteşte-mă! am urlat eu.

Fusese o fază foarte disputată şi o pierdusem în întregime.

— Dennis, nu striga la sora ta, a murmurat tatăl meu, care era cufundat în revista The Hobbyist.

— A rămas destul, Ellie, i-a spus Arnie.

— Câteodată, Arnie – i-a răspuns Elaine – mi se pare că eşti aproape uman.

A plecat în bucătărie.

— Aproape uman, Dennis! mi-a şoptit Arnie, prefăcându-se că-i gata să plângă de emoţie. Ai auzit ce-a spus? Aproape uuuman.

Iar, probabil, aceasta este doar o retrospecţie – sau imaginaţie – care mă face să cred că umorul lui era forţat, ireal, doar o faţadă. Amintire falsă sau adevărată, subiectul spatelui său a fost uitat, cu toate că şchiopătatul a tot revenit în cursul toamnei.

Şi eu eram destul de ocupat. Mă certasem cu animatoarea, dar de obicei puteam să găsesc pe cineva cu care să ies sâmbăta seara... dacă nu eram prea obosit după antrenamentele de football.

Puffer, antrenorul, nu era un ticălos ca Will Darnell, dar nu era nici trandafir; ca jumătate din antrenorii din oraşele mici ale Americii, adoptase tehnica răposatului Vince Lombardi, a cărui maximă era că victoria nu este totul, ci singurul lucru. Aţi fi surprinşi să aflaţi cât de mulţi oameni, care ar trebui să ştie mai bine, cred în această tâmpenie.

O vară întreagă în care lucrasem pentru fraţii Carson mă adusese într-o formă fizică foarte bună şi cred că aş fi putut să rezist tot sezonul – dacă ar fi fost unul câştigător. Dar pe când Arnie şi eu am avut acea confruntare urâtă cu Buddy Repperton în spatele atelierului – şi cred că asta s-a întâmplat în timpul celei de a treia săptămâni – era destul de clar că nu vom avea un sezon câştigător. Aceasta l-a făcut pe Puffer un om cu care era extrem de greu de trăieşti, deoarece în cei zece ani de când era la liceul nostru nu avusese nici un sezon plin de înfrângeri.

A fost o lecţie grea pentru el... şi nici pentru noi n-a fost prea uşor.

Primul nostru meci, în deplasare, cu "Luneburg Tigers", a fost pe nouă septembrie. Luneburg este exact după cum o spune numele – un burg. Are un liceu rural prăpădit şi se află la marginea vestică a districtului nostru, iar în timpul pe care l-am petrecut la Libertyville, strigătul obişnuit de luptă după ce linia slabă de apărare a Luneburgului ne permitea un alt touchdown{4} era: SPUNEŢI-NE-CUM-ESTE-SĂ-AVETI-BĂLEGAR-PE-TĂLPI! Urmat de un tare şi sarcastic: HURAAAAYYYYY, LUNEBURG!

Trecuseră mai mult de douăzeci de ani de când Luneburgul bătuse o echipă din Libertyville, dar în anul acela şi-au adunat forţele şi ne-au bătut măr. Eu jucam pe post de fundaş-stânga şi pe la mijlocul meciului eram destul de sigur că o să am vânătăi pe spate pentru tot restul vieţii. Pe atunci scorul era 17-3. S-a terminat cu 30-l0. Fanii Luneburgului erau în delir; au rupt porţile de ţintă ca şi cum ar fi fost meciul de Finală Regională şi i-au purtat triumfal pe umeri pe jucători.

Suporterii noştri, care veniseră cu autobuze special închiriate, stăteau posomorâţi la peluzele vizitatorilor în soarele alb de septembrie, muţi de consternare. La vestiare, Puffer, şocat şi palid, ne-a sugerat să cădem în genunchi şi să ne rugăm să ni se arate calea. Am ştiu atunci că suferinţa nu se sfârşise, ci de-abia începea.

Am căzut în genunchi, suferinzi, plini de vânătăi, frânţi de oboseală, dorindu-ne nimic altceva decât să intrăm sub duş şi să spălăm de pe noi mirosul înfrângerii şi l-am ascultat pe antrenorul Puffer explicându-i lui Dumnezeu situaţia într-o peroraţie de zece minute, care s-a terminat cu o promisiune că noi ne vom face datoria dacă El şi-o va îndeplini pe a Sa.

Săptămâna următoare ne-am antrenat câte trei ore pe zi (în locul obişnuitelor nouăzeci de minute sau două ore) sub soarele arzător. Noaptea cădeam în pat şi-i visam vocea lui de taur: Loveşte-l pe fraier! Loveşte-l! Loveşte-l! Am alergat suta de metri până când am simţit că picioarele or să mi se descompună spontan (iar în acelaşi moment probabil că plămânii îmi vor lua foc). Lenny Barongg, unul dintre fundaşii noştri, a făcut o uşoară insolaţie şi a fost – cel puţin el – scutit pentru tot restul săptămânii.

Deci l-am văzut pe Arnie; venea joia şi vinerea seara să ia masa cu noi, sâmbetele ne uitam din când în când la un meci, dar în afară de asta l-am pierdut aproape complet din vedere. Eu eram prea obosit să-mi târăsc vânătăile şi durerile la ore, la antrenamente, apoi acasă, în camera mea, ca să-mi fac temele.

Întorcându-mă înapoi la necazurile mele footballistice – cred că cel mai rău lucru a fost modul cum ne priveau colegii pe mine, pe Lenny şi pe toţi ceilalţi. Chestia aceea cu "spiritul unei şcoli" este doar o mare minciună scornită de administratorii şcolari care-şi aminteau cât de bine s-au distrat în tinereţile lor, la reuniunile de sâmbătă după-amiază, dar au uitat cu bună ştiinţă că distracţia provenea din faptul că erau beţi, excitaţi sau amândouă. Dacă s-ar fi ţinut un miting pentru legalizarea marijuanei aţi fi văzut acest spirit al unei şcoli. Dar în ce priveşte footballul, basketballul şi atletismul, majoritatea elevilor nu dau nici o ceapă degerată pe ele. Majoritatea sunt prea ocupaţi să încerce să intre la colegiu sau în pantalonii cuiva şi să dea de necazuri. Treburi obişnuite.

Oricum, te obişnuieşti să fii un învingător – începi să nu mai pui la îndoială această stare de fapt. Libertyville-ul dăduse echipe de football câştigătoare pentru mult timp; ultima dată când liceul înregistrase o înfrângere – cel puţin înainte de anul meu terminal – fusese cu doisprezece ani înainte, în 1966. Deci în săptămâna ce a urmat înfrângerii de la Luneburg nu au existat suspine şi dinţi strânşi, dar a existat în schimb durere, priviri nedumerite pe coridoare şi câteva huiduieli la obişnuita adunare de vineri la sfârşitul orei a şaptea. Huiduielile l-au făcut pe Puffer să se înroşească de ciudă şi i-a invitat pe infideli să vină sâmbătă după-amiază ca să urmărească revenirea spectaculoasă.

Nu ştiu dacă infidelii au venit, dar eu am fost acolo. Noi eram pe teren propriu, iar adversarii noştri erau Urşii din Ridge Rock. Ridge Rock este un oraş minier şi băieţii de acolo nu sunt nişte mocofani molatici. Sunt nişte ţărănoi josnici, urâţi şi vânjosi. Cu un an înainte echipa din Libertyville abia reuşise să le smulgă titlul regional, iar unul dintre comentatorii sportivi locali spusese că aceasta nu se întâmplase pentru că Libertyville avea o echipă mai bună, ci datorită faptului că avea mai mulţi susţinători entuziaşti. Pot să vă spun că atunci când a auzit aşa ceva, Puffer a sărit ca ars.

În orice caz, acesta era anul Urşilor. Au trecut ca o locomotivă peste noi. În prima repriză, din cauza unei contuzii, Fred Dann a trebuit să părăsească terenul. În repriza a doua, Norman Aleppo şi-a rupt mâna şi a trebuit să fie transportat la spitalul Libertyville Community. In repriza a treia, Urşii au marcat trei touchdown-uri unul după altul, dintre care două din lovituri cu piciorul. Scorul final a fost 40-6. Lăsând la o parte falsa modestie, vă spun că eu le-am marcat pe cele şase. Dar o dată cu modestia n-aş lăsa la o parte şi realismul: am fost norocos.

Deci... altă săptămână infernală pe terenul de antrenament. Altă săptămână în care antrenorul a urlat: Loveşte-l pe fraier. Într-una din zile ne-am antrenat timp de aproape patru ore, iar când Lenny i-a sugerat lui Puffer că ar fi frumos să ne lase ceva timp ca să ne facem temele, am crezut – doar pentru o clipă – că Puffer a avut de gând să-l pălmuiască. Căpătase ticul să-şi mute cheile dintr-o mână în alta, amintindu-mi de Căpitanul Queeg din Revolta de pe Caine. Eu cred că felul cum te comporţi când pierzi te caracterizează mult mai bine decât modul cum ştii să câştigi. Puffer, căruia în întreaga sa carieră de antrenor nu i se mai întâmplase să piardă de două ori, a reacţionat cu o furie nedumerită, fără sens, ca un tigru în cuşcă, şicanat de nişte copii cruzi.

În după-amiaza din vinerea următoare – asta trebuie să fi fost 22 septembrie – adunarea obişnuită din pauza a şaptea nu s-a mai ţinut. Nu cred că a fost vreun jucător căruia i-a păsat; să stai acolo şi să fii prezentat de douăsprezece animatoare drăguţe era destul de plictisitor. Totuşi a fost un semn de rău augur. În acea seară Puffer ne-a invitat în sala de sport unde ne-a pus să vizionăm timp de două ore filmele meciurilor în care am fost umiliţi de Tigri şi de Urşi. Probabil că asta ar fi trebuit să ne ambiţioneze, dar pe mine m-a deprimat.

În noaptea premergătoare celui de-al doilea meci pe care-l susţineam acasă, am avut un vis ciudat. Nu a fost chiar un coşmar, n-a semănat cu acela care m-a făcut să mă trezesc urlând, dar a fost... supărător. Noi jucam cu Dragonii din Philadelphia City, iar vântul bătea foarte tare. Sunetele uralelor, vocea spartă, distorsionată a crainicului Chubby McCarthy care descria meciul, chiar şi zgomotele făcute de jucători când se loveau între ei, toate păreau nefireşti şi aveau ecou în acel vânt aspru.

Fetele celor din tribune păreau galbene şi straniu umbrite, precum chipurile măştilor chinezeşti. Animatoarele dansau şi se scălâmbăiau ca nişte automate stricate. Cerul avea o culoare gri nefirească şi era încărcat de nori. Noi eram conduşi foarte drastic. Antrenorul Puffer ne striga indicaţii de joc pe care nimeni nu le auzea. Dragonii alergau mai repede decât noi. Mingea era totdeauna la ei. Lenny Barongg părea că suferă foarte mult, colţurile gurii îi erau trase în jos, formând un arc tremurător, ca o mască a tragediei.

Eu am fost lovit, aruncat la pământ şi călcat în picioare. Am zăcut întins la pământ, mult în spatele liniei de mijloc, zvârcolindu-mă şi încercând să-mi recapăt respiraţia. M-am uitat în sus şi acolo, în mijlocul pistei de alergări, în faţa peluzei spectatorilor, era Christine. Iarăşi era strălucitoare şi nou-nouţă, ca şi cum tocmai ar fi ieşit din sala de expoziţie.

Arnie stătea pe capota de sus, cu picioarele încrucişate ca un Budha, privindu-mă fără nici o expresie. Mi-a strigat ceva, dar vântul puternic i-a acoperit cuvintele. Mi se păruse că a spus: Stai liniştit, Dennis. Le rezolvăm noi pe toate. Deci, nu-ţi fă griji! Totu-i în ordine.

Să rezolvăm ce? mă întrebam stând pe terenul de joc din vis (care în visul meu, din nu ştiu ce motive, devenise Astro-Turf), zbătându-mă să-mi recapăt respiraţia, iar penisul meu apăsându-mă cu cruzime chiar sub testicule. Să rezolvăm ce?

Ce?

N-am primit răspuns. Doar farurile galbene şi răutăcioase ale Christinei şi Arnie care stătea liniştit cu picioarele încrucişate pe capota ei, în acel vânt aspru.

A doua zi ne-am dus acolo şi ne-am bătut iarăşi pentru bunul şi bătrânul Liceu Libeityville. Nu s-a întâmplat atât de rău ca în visul meu – în acea sâmbătă, nu s-a accidentat nimeni şi, pentru scurt timp, în repriza a treia, chiar se părea că aveam o şansă – dar mijlocaşul de la Philadelphia City a fost norocos primind o serie de pase lungi (când lucrurile încep să meargă prost, totul merge prost) şi iarăşi am pierdut.

După meci, Puffer pur şi simplu a stat pe bancă. Nu s-a uitat la nici unul dintre noi. Mai aveam de jucat încă unsprezece meciuri, dar el era deja un om înfrânt.

16

Intră Leigh, iese Buddy

Nu mă laud, fetiţo, deci nu mă dispreţui,

Dar am cel mai rapid set de roţi din oraş,

Când cineva este în spatele meu nici nu încearcă să mă

depăşească

Fiindcă dacă EA ar avea aripi,

Ştiu că ar putea să zboare,

EA este micuţa mea maşină sport,

Tu nici nu ştii ce am eu...

The Beach Boys

Sunt foarte sigur că a fost în marţea de după înfrângerea luată de la Dragonii din Philadelphia, când lucrurile au început iarăşi să se pună în mişcare.

Eu şi Arnie aveam trei cursuri în comun, iar unul dintre ele era Istoria Âmericii, un curs obligatoriu şi în orar era la ora a patra. În primele nouă săptămâni de scoală era predat de domnul Thompson, şeful Catedrei de Istorie. Subiectul primelor nouă săptămâni era: Două Sute de Ani de Prosperitate şi Falimente. Arnie o denumea ora de bum-bum-chior-chior, deoarece era tocmai înainte de pauza de prânz şi stomacul fiecăruia părea să facă ceva interesant.

Când s-a terminat ora, a venit la Arnie o fată care l-a întrebat dacă are tema pentru Engleză. O avea. A scos-o cu grijă din caiet, iar în timp ce el făcea asta, fata l-a privit foarte serioasă cu ochii ei albastru-închis, fără să-i abată de la faţa lui. Părul ei era blond-închis, culoarea mierii proaspete – nu cea prelucrată, ci mierea aşa cum iese din fagure – şi prins la spate cu o bandă albastră care se asorta cu ochii. Privind-o, am simţit un gol în stomac. În timp ce ea copia tema, Arnie a privit-o.

Bineînţeles, atunci nu a fost prima dată când am văzut-o pe Leigh Cabot; ea se transferase în urmă cu trei săptămâni la Libertyville dintr-un oraş din Massachusetts, deci fusese prin preajmă. Cineva îmi spusese că tatăl ei lucrează pentru 3M, firma care fabrica banda adezivă scoci.

Nici măcar nu era prima dată când o remarcasem, deoarece Leigh Cabot era, ca s-o spunem foarte pe şleau, o fată frumoasă. În ficţiuni, am observat că întotdeauna scriitorii pun câte o imperfecţiune ici şi colo la femeile sau fetele pe care le inventează, poate fiindcă ei cred că adevărata frumuseţe este doar un clişeu sau poate că ei consideră că o imperfecţiune sau două le fac mai reale. Deci ea este frumoasă, doar că buza de jos este prea lungă, sau nasul este puţin prea ascuţit, sau poate pieptul este plat. Totdeauna există ceva.

Dar Leigh Cabot era pur şi simplu frumoasă, fără cusur. Pielea ei era curată şi perfectă cu o uşoară tentă rozalie. Avea în jur de un metru şaptezeci şi trei, înaltă pentru o fată dar totuşi nu prea înaltă, iar silueta ei era încântătoare – sâni tari şi ridicaţi, o talie mică ce părea că o poţi cuprinde cu mâinile (oricum, tânjeai să încerci), şolduri frumoase, picioare drepte. Chip frumos, siluetă sexy – bănuiesc că din punct de vedere artistic era plictisitoare, fără o buză inferioară prea lungă sau un nas ascuţit, sau o umflătură în plus pe undeva (nici măcar un dinte strâmb – cred că avea un stomatolog foarte bun), dar cu siguranţă că nu ţi se părea plictisitoare când o priveai.

Câţiva dintre băieţi îi propuseseră întâlniri, dar fuseseră refuzaţi cu mult tact. Se presupunea că probabil îi rămăsese credincioasă vreunui băiat din Andover, sau Braintree, sau cum se numea oraşul de unde venise şi că, probabil, cu timpul, situaţia se va schimba. Două dintre cursurile pe care le aveam în comun cu Arnie, le aveam şi cu ea şi eu aşteptam momentul potrivit ca să-mi fac mutarea.

Acum, privindu-i aruncându-şi priviri unul altuia în timp ce Arnie a căutat tema şi apoi i-a dat s-o copieze, mă întrebam dacă mai aveam vreo şansă să-mi fac mutarea. Apoi am început să rânjesc. Arnie Cunningham, însuşi Bătrânul Faţă-Pizza şi Leigh Cabot. Asta era cu totul ridicol. Asta era...

Apoi acel rânjet interior a început să se stingă. Am observat pentru a treia oară – de data asta foarte evident – că tenul lui Arnie se curăţa cu o rapiditate uimitoare. Punctele negre dispăruseră. Unele dintre ele lăsaseră acele mici găuri şi cicatrice pe obrajii lui, adevărat, dar dacă faţa unui tip este puternică, acele mici adâncituri nu contează prea mult; pare aberant, dar adaugă caracter.

Arnie şi Leigh se studiau pe furiş unul pe altul, iar eu îl studiam pe ascuns pe Arnie, întrebându-mă exact cum şi când a avut loc acest miracol. Razele soarelui intrau puternice pe geamurile clasei domnului Thompson, scoţând în evidenţă trăsăturile feţei prietenului meu. Arăta... mai bătrân. Ca şi cum ar fi învins punctele negre şi acneea, nu printr-o spălare regulată şi prin aplicarea unor creme speciale, ci parcă, într-un fel, a dat ceasul înainte cu trei ani. Şi părul şi-l aranjase altfel – era mai scurt, iar perciunii pe care-i purtase încă de când a putut să-i lase să crească (adică de vreo optsprezece luni), dispăruseră.

M-am gândit la după-amiaza noroasă când ne dusesem să vedem filmul Kung-fu cu Chuck Norris. Atunci fusese prima dată când remarcasem îmbunătăţirea. Imediat după ce-şi cumpărase maşina. Poate că asta era explicaţia. Adolescenţi din toată lumea, bucuraţi-vă! Problema dureroasă a acneelor s-a rezolvat pentru totdeauna. Cumpăraţi-vă o maşină veche şi ea va...

Rânjetul interior, care ieşise din nou la suprafaţă, a devenit pe neaşteptate acru.

Cumpăraţi-vă o maşină veche şi ea va, ce? Vă va schimba capul, modul de gândire şi în acest fel va va modifica metabolismul? Vă va elibera adevăratul eu? Mi se părea că-l aud pe Stukey James, bătrânul nostru profesor de matematică, şoptindu-şi eternul său refren: Dacă urmărim acest raţionament până la ultimele consecinţe, doamnelor şi domnilor, unde o să ne ducă?

Într-adevăr, unde?

— Mulţumesc, Arnie, a spus Leigh cu vocea ei blândă, clară. Şi-a pus tema în caietul ei.

— E-n ordine, a spus el.

Privirile lor s-au întâlnit – acum se uitau unul la altul în loc să se studieze pe furiş – şi chiar şi eu am putut să văd cum se aprinde scânteia.

— Ne vedem la ora a şasea, a spus ea şi s-a îndepărtat cu şoldurile unduind uşor sub fusta croşetată şi cu părul săltând pe pulover.

— Ce ai cu ea la ora a şasea? am întrebat.

În acea oră eu aveam un seminar – şi unul ţinut de formidabila domnişoară Raypach, pe care toţi pustii o denumeau Domnişoara Rat-Pack (Şobolan-Bondoc)... dar niciodată în faţa ei, puteţi fi siguri de asta.

— Analiză, a spus el cu o voce visătoare, siropoasă, care-i era atât de necaracteristică încât am început să chicotesc. El m-a privit cu sprâncenele încruntate.

— Dennis, de ce râzi?

— A-Nali-iză, am maimuţărit eu.

Mi-am dat ochii peste cap, am bătut din palme şi am râs mai tare.

A făcut un gest ca şi când ar fi vrut să mă pocnească.

— Fii atent, Guilder!

— Nu-i treaba mea, faţă-cartof.

— Te-au pus în prima echipă şi uită-te ce s-a întâmplat cu nenorocita echipă de football.

Domnul Holdel, care predă bobocilor fineţurile gramaticii (şi ştie şi cum să înjure, spun unii, cu mult spirit) a trecut întâmplător pe acolo chiar atunci, şi s-a încruntat sever la Arnie:

— Controlează-ţi cuvintele când eşti pe coridorul şcolii, a spus el şi a trecut mai departe cu servieta într-o mână şi în cealaltă cu un hamburger cumpărat de la chioşcul de gustări calde al liceului.

Arnie s-a înroşit ca un rac; întotdeauna i se întâmplă aşa când îi vorbeşte un profesor (era o reacţie atât de automată, încât atunci când eram în şcoala primară el sfârşea prin a fi pedepsit pentru lucruri pe care nu le făcuse, doar pentru că arăta vinovat). Probabil că asta spune ceva despre modul cum l-au educat Michael şi Regina – eu sunt okay, tu eşti okay, eu sunt o persoană, tu eşti o persoană, amândoi ne respectăm foarte mult unul pe altul şi de fiecare dată când cineva greşeşte cu ceva, tu o să ai o reacţie alergică de vinovăţie. Bănuiesc că această opinie face parte din educaţia liberală americană.

— Controlează-ţi cuvintele, Cunningham, am spus. Eşti îngropat în necazuri.

Atunci a început şi el să râdă. Am mers împreună pe coridorul răsunător. Tinerii se grăbeau încoace şi încolo sau stăteau sprijiniţi de dulapurile lor şi mâncau. Nu aveam voie să mâncăm pe coridoare, dar mulţi încălcau regula.

— Ti-ai adus prânzul? am întrebat.

— Mda, în pungă de hârtie.

— Du-te să-l iei. Hai să mergem afară, pe teren.

— Încă nu te-ai săturat de terenul de football? m-a întrebat Arnie. Dacă sâmbăta trecută ai fi stat mai mult timp întins pe burtă, cred că unul dintre îngrijitori te-ar fi plantat.

— Nu mă deranjează. Săptămâna asta jucăm în deplasare. Şi vreau să ies de aici.

— În regulă, ne întâlnim acolo.

A plecat, iar eu m-am dus la dulapul meu ca să-mi iau de acolo prânzul. Pentru început, aveam patru sandvişuri. De când antrenorul Puffer începuse cu sesiunile maraton de antrenament, tot timpul îmi era foame.

Am mers pe hol spre ieşire, gândindu-mă la Leigh Cabot şi cum, dacă cei doi vor începe să' iasă împreună, toţi ceilalţi vor ff foarte nervoşi. Ştiţi, societatea dintr-un liceu este foarte conservatoare. Nu-i o mare filozofie, dar este adevărul. Fetele se îmbracă după ultima modă trăsnită, câteodată băieţii îşi poartă părul lung până la fund, toată lumea fumează puţină "iarbă" sau prizează un pic de cocaină – dar toate acestea sunt doar lustru de suprafaţă, scutul de apărare pe care ţi-l pui până când reuşeşti să descoperi cu exactitate ce se va întâmpla cu viaţa ta. Este întocmai ca o oglindă – ceea ce foloseşti ca să reflectezi lumina soarelui în ochii profesorilor şi ai părinţilor, sperând să-i derutezi înainte ca să te poată deruta ei mai mult decât eşti deja. În suflet, majoritatea liceenilor sunt la fel de aiuriţi ca un grup de bancheri republicani la slujba de la biserică. Sunt unele fete care poate au toate albumele lansate de Black Sabbath, dar dacă Ozzy Osbourne ar veni în vizită la liceul lor şi i-ar propune uneia dintre ele o întâlnire, acea fată (şi toate prietenele ei) ar râde cu lacrimi de absurditatea acestei idei.

Arnie arăta okay fără acnee şi coşuri – de fapt arăta mai mult decât bine. Dar n-ar exista nici o fata care a fost colegă cu el atunci când tenul lui fusese în starea cea mai proastă, care ar fi acceptat să fie prietena lui. De fapt, ele nu-l vedeau aşa cum era el acum; vedeau o amintire a lui. Dar cu Leigh era altceva. Deoarece ea se transferase, habar nu avea cât de oribil arătase Arnie în primii trei ani de liceu. Bineînţeles că ar fi aflat dacă ar fi luat numărul de anul trecut al Libertonian-ului şi ar fi privit poza cu membrii clubului de şah dar, destul de ciudat, aceeaşi tendinţă republicană ar face-o să neglijeze acea imagine. Ce este acum, este pentru totdeauna – întrebaţi orice bancher republicanei vă va spune că ăsta-i modul în care ar trebui să fie lumea.

Liceeni şi bancheri republicani... când eşti mic consideri de la sine înţeles că totul se schimbă constant. Când eşti adult, este evident că totul se va schimba, indiferent cât de mult te străduieşti să menţii status-quo-ul (chiar şi bancherii republicani ştiu asta – chiar dacă nu le place, totuşi o ştiu). Doar în adolescentă vorbeşti tot timpul despre schimbări, dar în inima ta crezi că de fapt aşa ceva nu se întâmplă niciodată.

Am ieşit cu punga mea mare cu mâncare şi am luat-o prin parcare spre clădirea atelierului. Este o clădire lungă, ca un grajd, cu pereţi de tablă galvanizată vopsiţi în albastru – nu diferă prea mult din punctul de vedere al designului de garajul lui Will Darnell, dar este mult mai îngrijită. În interiorul ei există atelierul de tâmplărie, atelierul auto şi catedra de arte plastice. În principiu, locul pentru fumat este în spatefe atelierului, dar în zilele frumoase, în timpul pauzei de prânz, de obicei elevii de acolo stau de o parte şi de alta a clădirii, cu cizmele de motociclisti sprijinite de zid, fumând şi vorbind cu prietenele lor. Sau pipăindu-le.

Azi nu era nimeni de-a lungul laturii din dreapta a clădirii, iar asta ar fi trebuit să mă avertizeze că se întâmplă ceva, dar eu n-am reacţionat. Eram pierdut în gândurile amuzante despre Arnie şi Leigh Cabot şi psihologia Liceanului American Modern.

Adevărata zonă pentru fumat – zona "desemnată" – este într-un mic cul-de-sac din spatele atelierului mecanic. Iar în spatele atelierelor, la cincizeci sau şaizeci de picioare depărtare, este terenul de football, dominat de o mare tabelă electronică de marcaj cu emblema TERRIERILOR, BATEŢI-I!

Chiar în spatele locului de fumat se adunase un grup de persoane, douăzeci sau treizeci, care formau un cerc strâns. Acea aranjare de obicei înseamnă o luptă sau ceea ce Arnie numeşte o "pushy-pushy" – doi tipi care nu sunt destul de furioşi ca să lupte şi care se împing unul pe altul şi se bat pe umeri încercând să-şi protejeze reputaţiile de duri.

M-am uitat în direcţia aia, dar nu cu prea mult interes. N-aveam chef să privesc o luptă; eu doream să mănânc de prânz şi să aflu dacă era ceva între Arnie şi Leigh Cabot. Dacă între ei începuse să se înfiripe ceva, asta i-ar putea abate gândurile de la obsesia lui cu Christine. Un lucru era sigur: Leigh Cabot nu avea nici un pic de rugină pe caroseria ei.

Apoi am auzit o fată ţipând şi pe altcineva care a strigat: "Hei, nu! Omule, lasă deoparte chestia aia!" Asta suna destul de rău. Am schimbat direcţia, mergând să văd ce se întâmplă.

Mi-am făcut loc prin mulţime şi l-am văzut pe Arnie în cerc, stând cu braţele întinse puţin în faţă la nivelul pieptului. Era palid şi speriat, dar nu intrase în panică. Puţin la stânga lui era o pungă cu mâncare care fusese storcită. În mijlocul ei era o amprentă clară de gheată ciocată. Stând în faţa lui, îmbrăcat în jeanşi şi un tricou Hanes care se mula pe fiecare umflătură a pieptului său, era Buddy Repperton. În mâna dreaptă avea un stilet pe care-l mişca lent, înainte şi înapoi, ca un magician.

Era înalt şi lat în umeri. Părul îi era lung şi negru. Îl purta în coadă de cal legată cu un şnur de piele. Faţa îi era masivă, stupidă şi ameninţătoare. Zâmbea doar puţin. Am simţit un amestec de panică şi frică rece. Nu arăta doar stupid şi ameninţător. Părea nebun.

— Ţi-am spus, omule, c-o să te prind, i-a spus încet lui Arnie. A înclinat cuţitul şi a împuns aerul în direcţia lui Arnie. Arnie s-a retras puţin. Stiletul avea un mâner de sidef, prevăzut cu un buton cromat pentru scoaterea lamei. Lama părea să aibă vreo opt inci – aici nu era vorba de un cuţit, era o afurisită de baionetă.

— Hei, Buddy, înseamnă-l! a strigat voios Don Vandenberg, şi am simţit cum mi se usucă gura.

M-am uitat la pustiul care era lângă mine; un boboc tâmpiţel pe care nu-l cunoşteam. Părea total hipnotizat, tot numai ochi.

— Hei, i-am spus, iar când nu s-a uitat în jur, l-am lovit cu umărul. Hei!

A sărit şi s-a uitat terorizat la mine.

— Du-te şi cheamă-l pe domnul Casey. Îşi ia prânzul în cabinetul de la atelierul de tâmplărie. Du-te imediat.

Repperton s-a uitat la mine, apoi la Amie.

— Haide, Cunningham, a spus el. Ce spui, vrei să ne batem?

— Aruncă cuţitul şi o să vin, căcănarule, a spus Arnie.

Vocea lui era perfect calmă. Căcănar, unde mai auzisem acest cuvânt? De la George LeBay, nu-i aşa? Sigur. Fusese cuvântul preferat al fratelui său.

Se părea că nu era un cuvânt care-i plăcea lui Repperton. S-a înroşit şi ş-a apropiat de Arnie. Arnie s-a ferit. Credeam că foarte repede se va întâmpla ceva – poate una din acele chestii care cer copci şi lasă o cicatrice.

— Du-te acum să-l aduci pe Casey, i-am spus bobocului tâmpiţel.

Şi acesta a plecat.

Dar bănuiam că totul se va termina înainte de a veni domnul Casey... doar dacă nu puteam cumva să încetinesc ostilităţile.

— Repperton, aruncă cuţitul, am spus.

Iarăşi m-a privit.

— Ce surpriză! E prietenu' lu' Cunningham. Vrei să mă faci să-l arunc?

— Ai cuţit şi el n-are, am spus. În cazul meu, asta se cheamă că tu eşti un găinaţ.

Roşeata s-a accentuat. Acum concentrarea lui se spulberase. S-a uitat fa Arnie, apoi la mine. Arnie mi-a aruncat o privire plină de recunoştinţă – şi s-a apropiat puţin de Repperton. Asta nu mi-a plăcut.

— Pune-l jos! i-a strigat cineva lui Repperton.

Şi apoi altcineva: "Pune-l jos!" Au început să scandeze: "Pune-l jos, pune-l jos, pune-l jos!"

Lui Repperton nu i-a prea plăcut. Nu-l deranja să fie în centrul atenţiei, dar asta nu era o atenţie de bun augur. A început să privească nervos în jur, la Arnie, la mine, apoi la ceilalţi. Pe frunte i-a căzut o şuviţă de păr şi şi-a dat-o pe spate.

Când s-a uitat iarăşi la mine, m-am prefăcut că mă reped la el. Cuţitul s-a îndreptat în direcţia mea, iar Arnie s-a mişcat – s-a mişcat mai repede decât aş fi putut să cred. A lovit cu latul palmei imitând destul de bine şi eficient o lovitură de karate. L-a pocnit tare pe Repperton în încheietura palmei zburându-i cuţitul din mână. Acesta s-a rostogolit pe punga de mâncare. Repperton s-a aplecat să-l înşface. Arnie şi-a coordonat mişcările cu mare acurateţe, iar când mâna lui Repperton a atins asfaltul, Arnie a călcat pe ea. Puternic. Repperton a urlat.

Atunci, foarte repede, Don Vandenberg a intrat în cerc, l-a împins pe Arnie şi l-a aruncat la pământ. Aproape inconştient că o s-o fac, am intrat în ring şi l-am lovit în fund pe Vandenberg cât de tare am putut – mai degrabă mi-am ridicat piciorul în sus, decât l-am împins înainte, l-am lovit exact aşa cum se degajează o minge de football.

Vandenberg, un tip înalt şi slab, care pe atunci avea nouăsprezece sau douăzeci de ani, a început să urle şi să ţopăie ţinându-se de fund. A uitat cu totul că trebuie să-l ajute pe Buddy; a încetat să mai fie un factor în desfăşurarea lucrurilor. Pentru mine este uluitor faptul că nu l-am paralizat. N-am mai lovit niciodată atât de puternic pe cineva sau ceva; şi oh, prietene! cât de bine m-am simţit!

Tocmai atunci cineva mi-a înconjurat gâtul cu braţul, iar între picioare am simţit o mână. Am realizat ce avea să se întâmple cu o secundă prea târziu ca să mai reuşesc să previn total situaţia. Testiculelor mele li se aplica o presiune foarte mare, care iradia o durere cumplită pulsatorie în burtă, în stomac şi apoi în jos, în picioare, înmuindu-mi-le aşa de tare, încât atunci când braţul care mă ţinea de gât n-a mai fost acolo, am căzut ca un sac pe terenul de fumat.

— Cum ţi s-a părut chestia asta, puţoiule? m-a întrebat un tip butucănos, cu dinţii stricaţi.

Purta nişte ochelari mici şi delicaţi cu ramă subţire de metal, care păreau aberanţi pe fata lui ca un bloc de piatră. Acesta era Moochie Welch, un alt prieten de-al lui Buddy.

Dintr-o dată cercul de privitori a început să se împrăştie şi am auzit o voce bărbătească strigând:

— Împrâştiaţi-vă! Împrăştiaţi-vă! Împrăştiaţi-vă chiar acum! Faceţi o plimbare! Drace, mişcaţi-vă!

Era domnul Casey. În sfârşit, domnul Casey.

Buddy Repperton şi-a înşfăcat de pe jos stiletul. A strâns lama şi şi-a băgat cuţitul cu o mişcare rapidă în buzunarul blugilor. Mâna lui era zgâriată, sângera şi se părea că se va umfla. Afurisitul de ticălos, speram să i se umfle până când o să arate ca una dintre acele mănuşi pe care le poartă Donald Duck în benzile desenate.

Moochie Welch s-a îndepărtat de mine, a privit în direcţia de unde se auzea glasul domnului Casey şi şi-a atins delicat colţul gurii:

— Mai târziu, puţoiule, a spus.

Don Vandenberg dansa acum mai lent, dar încă îşi masa partea afectată. Pe faţă îi curgeau lacrimi de durere.

Apoi Arnie a venit lângă mine, punându-şi un braţ în jurul meu şi ajutându-mă să mă ridic. Bluza îi era foarte murdară din cauza căzăturii pe care i-o pricinuise Vandenberg. Pe genunchi i se lipiseră mucuri de ţigară.

— Te simţi bine, Dennis? Ce ţi-a făcut?

— Mi-a masat puţin coaiele. O să-mi revin.

Cel puţin aşa speram. Dacă sunteţi bărbat şi măcar o dată v-ati lovit tare la boaşe (şi cărui bărbat nu i s-a-ntâmplat asta?) atunci ştiţi. Dacă sunteţi femeie, nu ştiţi – n-aveţi de unde. Agonia iniţială este doar începutul; se stinge ca să fie înlocuită de o presiune surdă, pulsatorie, care se cuibăreşte în stomac. Iar această presiune spune: Bună, ce faci? Mă simt bine aici în fundul stomacului tău să te fac să-ţi doreşti în acelaşi timp să-ţi vomiţi prânzul şi să te caci în pantaloni! Cred că o să mai stau puţin pe aici, bine? Cum ţi se pare o jumătate de oră? Superb! Să primeşti o lovitură în boaşe nu este chiar unul dintre deliciile vieţii.

Domnul Casey şi-a făcut loc printre spectatorii care se împrăştiau şi-a observat situaţia. Nu era un tip masiv, ca antrenorul Puffer; nici măcar nu părea prea aspru. Avea înălţime şi vârstă medii şi începuse să chelească. Purta ochelari cu rame groase. Îi plăcea să poarte cămăşi simple, albe – fără cravată – iar acum era îmbrăcat chiar aşa. Nu era un tip masiv, dar era respectat. Nimeni nu îndrăznea să-şi bată joc de el, deoarece el nu era speriat de puşti aşa cum sunt în străfundul sufletului majoritatea profesorilor. Copiii ştiau asta. Buddy, Don şi Moochie ştiau şi ei; am văzut asta în felul spăsit cum şi-au lăsat ochii în jos şi au roit din picioare.

— Dispăreţi! le-a spus răstit domnul Casey celor câţiva privitori care rămăseseră.

Au început să se împrăştie. Moochie Welch s-a decis să încerce să dispară împreună cu ei.

— Tu nu, Peter, a spus domnul Casey.

— O, domnule Casey, eu n-am făcut nimic, a spus Moochie.

— Nici eu, a zis Don. Cum se face că întotdeauna vă căşunează pe noi?

Domnul Casey a venit spre mine şi Arnie.

— Dennis, ai păţit ceva?

Începusem în sfârşit să-mi revin – nu s-ar fi întâmplat asta dacă una dintre coapsele mele nu ar fi blocat parţial mâna lui Welch. Am încuviinţat.

Domnul Casey s-a dus înapoi spre locul unde Buddy Repperton, Moochie Welch şi Don Vandenberg stăteau înşiruiţi unul lângă altul. Don nu glumise; vorbise şi în numele celorlalţi. Ei chiar păreau că sunt învinuiţi pe nedrept.

— Sunteţi foarte deştepţi, nu-i aşa? a spus domnul Casey până la urmă. Trei contra doi. Ăsta-i stilul tău, Buddy? Ăştia doi par floare la ureche pentru tine.

Buddy şi-a ridicat privirile, s-a uitat plin de ură înăbuşită la domnul Casey, apoi şi-a coborât iarăşi ochii.

— Ei au început.

— Nu-i adevărat – a început Arnie.

— Tacă-ţi gura, Faţă-de-cur, a spus Buddy.

A început să mai spună ceva, dar înainte să scoată un cuvânt, domnul Casey l-a înşfăcat şi l-a proiectat în zidul atelierului. Acolo era un indicator mic pe care scria: DOAR AICI SE FUMEAZĂ. Domnul Casey a început să-l lovească pe Buddy Repperton de plăcuţă şi de fiecare dată indicatorul zornăia ca o accentuare dramatică. Se purta cu Repperton tot aşa cum eu sau dumneavoastră am face-o cu o imensă păpuşă de cârpe. Bănuiesc că totuşi, pe undeva, avea nişte muşchi.

— Ar fi bine să-ţi ţii fleanca, a spus el, şi l-a lovit pe Buddy de indicator. Ar trebui să-ţi închizi gura sau să-ţi cureţi gura. Deoarece eu n-am chef să ascult porcăriile alea de la tine, Buddy.

A dat drumul cămăşii lui Repperton. Aceasta îi ieşise din pantaloni lăsând să se vadă burta albă, nebronzată. Apoi s-a uitat spre Arnie şi l-a întrebat:

— Ce spuneai?

— Am trecut pe lângă locul pentru fumat în drum spre terenul de football unde doream să-mi iau prânzul, a spus Arnie. Repperton fuma aici cu prietenii lui. A venit la mine şi mi-a zburat din mână punga cu mâncare, apoi a călcat-o. A strivit-o.

A părut că mai vrea să adauge ceva, s-a gândit, dar a înghiţit în sec.

— Aşa a pornit bătaia.

Dar eu nu doream să tac. În mod normal, eu nu sunt un turnător sau un pârâcios, dar pare-se că Repperton decisese că era nevoie de mai mult decât o bătaie bună ca să se răzbune că fusese dat afară de la Darnell. Ar fi putut să-i găurească intestinele lui Arnie, ar fi putut să-l ucidă.

— Domnule Casey, am spus.

S-a uitat la mine. Din spatele lui, Buddy Repperton mi-a aruncat o privire ucigătoare, un avertisment. Ţine-ţi gura, asta rămâne între noi. Cu un an înainte, un fel de mândrie aberantă m-ar fi determinat să fiu de acord cu el şi să-i fac jocul, dar nu acum.

— Ce este, Dennis?

— Îl urmărea pe Arnie încă din vară. Are un cuţit la el şi părea că vrea să-l împlânte.

Arnie mă privea cu ochii opaci, cu o expresie de neînţeles în ei. M-am gândit cum îl făcuse căcănar pe Repperton – cuvântul lui LeBay – şi am simţit cum mi se strânge pielea pe la spate.

— Mincinos nenorocit! a strigat teatral Repperton. Nu am nici un cuţit.

Casey l-a privit fără să spună nimic. Acum Vandenberg şi Welch păreau foarte neliniştiţi – speriaţi. Pedeapsa pe care urma s-o primească pentru această mică încăierare se agravase trecând de la mustrare, cu care erau obişnuiţi, şi de suspendare, pe care o experimentaseră, spre limita supremă a exmatriculării.

Trebuia să mai spun doar un cuvânt. M-am mai gândit. Aproape renunţasem. Dar era vorba de Arnie, iar Arnie era prietenul meu. Iar în sinea mea, acolo unde contează, nu doar credeam că Buddy dorise să-l înjunghie, ştiam asta. Am rostit cuvântul.

— Era un stilet.

Acum ochii lui Buddy nu mai fulgerau; ardeau promiţând flăcările iadului, damnare şi o lungă perioadă de tortură.

— E o minciună, domnule Casey, a spus el răguşit. Minte. Jur pe Dumnezeu.

Domnul Casey încă tăcea. S-a uitat lent spre Arnie.

— Cunningham. Te-a ameninţat Repperton cu stiletul?

La început Arnie n-a vrut să răspundă. Apoi, cu un glas stins care era doar cu puţin mai tare decât un oftat, a spus: "Mda".

Acum Repperton ne arunca amândurora priviri pline de ură.

Casey s-a întors spre Moochie Welch şi Don Vandenberg. Imediat, am observat că metoda lui de a face faţă acestei situaţii se schimbase: începuse să se mişte încet şi cu atenţie ca şi cum ar fi testat terenul înainte de a face fiecare pas. Domnul Casey ştia care vor fi consecinţele.

— A fost vorba şi de un cuţit? i-a întrebat.

Moochie şi Vandenberg s-au uitat în jos şi n-au vrut să răspundă. Totuşi acesta era un răspuns destul de evident.

— Buddy, întoarce-ţi buzunarele pe dos, a spus domnul Casey. – Pe dracu'!

Vocea lui era stridentă.

— Nu mă poţi obliga!

— Dacă te referi la faptul că n-am voie, te înşeli, a spus domnul Casey. Iar dacă prin asta vrei să spui că nu pot să-ţi întorc şi singur buzunarele, şi atunci te înşeli.

— Mda, încearcă, încearcă, a strigat Buddy la el. O să te scot prin zidul ăla, chelios idiot ce eşti.

Stomacul mi se contracta neajutorat. Nu puteam să sufăr asemenea scene, aceste confruntări urâte, iar asta era cea mai scârboasă pe care o văzusem eu.

Dar domnul Casey ţinea situaţia sub control şi nu s-a abătut niciodată de la linia pe care şi-o alesese.

— Dar n-o s-o fac, a terminat el. O să-ţi întorci singur buzunarele.

— S-o crezi tu! a spus Buddy.

Stătea sprijinit de zidul atelierului astfel încât umflătura din buzunarul de la şold să nu se vadă. Poalele cămăşii îi atârnau peste pantaloni. Privea în toate direcţiile, ca un animal încolţit.

Domnul Casey s-a uitat la Moochie şi la Don Vandenberg:

— Voi doi duceţi-vă în cancelarie şi asteptaţi-mă acolo, a spus el. Să nu vă duceţi altundeva; aveţi şi aşa destule necazuri.

S-au îndepărtat încet, stând apropiaţi ca şi când ar fi vrut să se protejeze unul pe altul. Moochie a aruncat o privire în spate. În clădirea principală a început să sune clopoţelul. Elevii au început să intre înăuntru, unii dintre ei aruncându-ne priviri curioase. Noi nu ne luasem prânzul. Nu conta. Nu-mi mai era foame.

Domnul Casey şi-a îndreptat iarăşi atenţia spre Buddy.

— Acum eşti pe teritoriul şcolii. Ar trebui să-i mulţumeşti lui Dumnezeu că-i aşa, deoarece dacă ai un cuţit, Buddy, şi dacă l-ai scos, asta înseamnă atac cu armă albă. Şi atunci te paşte puşcăria.

— Dovedeşte-o, dovedeşte-o! a strigat Buddy.

Obrajii îi ardeau, respira sacadat şi nervos.

— Dacă nu-ţi întorci buzunarele pe dos chiar acum, o să-ţi scriu o scutire de ore. Apoi am să chem poliţia şi în clipa când vei ieşi pe poartă, o să te înhaţe. Vezi că eşti la înghesuială? – S-a uitat nemilos la Buddy – Aici avem propriile noastre reguli. Dar dacă-ţi scriu scutirea, Buddy, curul tău e în mâna lor. Bineînţeles dacă nu ai cuţit, eşti okay. Dar dacă ai şi ei îl găsesc...

A urmat un moment de tăcere. Toţi patru eram încremeniţi. Eu nu credeam că Buddy o s-o facă; o să-şi ia scutirea şi o să încerce să ascundă undeva cuţitul. Apoi se pare că şi-a dat seama că poliţiştii îl vor căuta şi îl vor găsi, fiindcă a scos cuţitul din buzunar şi l-a aruncat pe asfalt. A aterizat chiar pe butonul de acţionare. Lama a ţâşnit afară şi a sclipit în soarele după-amiezii; opt inci de oţel cromat.

Arnie s-a uitat la el şi şi-a şters gura cu podul palmei.

— Buddy, du-te în cancelarie, a spus încetişor domnul Casey. Aşteaptă-mă acolo.

— Mă fut pe cancelarie! a strigat Buddy.

Glasul îi era subţire şi isteric din cauza furiei. Părul îi căzuse iarăşi peste frunte şi şi l-a dat la loc pe spate.

— Plec dracului din crescătoria asta de porci!

— Da, în ordine, foarte bine, a spus domnul Casey fără să aibă în glas alte inflexiuni sau emoţii decât ar fi avut dacă Buddy i-ar fi oferit o cafea.

Am ştiut atunci că Buddy îşi rupsese toate legăturile cu Liceul Libertyville. Acum nu mai era vorba de consemnare sau o vacanţă de trei zile; părinţii lui vor primi cu poşta formularul albastru de exmatriculare – formularul le va explica de ce fiul lor a fost exmatriculat şi îi va informa despre drepturile şi opţiunile pe care le aveau.

Buddy ne-a privit pe Arnie şi pe mine – şi a zâmbit.

— O să vă aranjez eu, a zâmbit. O să fim chit. O să vă doriţi atunci să nu vă fi născut niciodată.

A lovit cuţitul cu piciorul făcându-l să se rotească şi să arunce scântei. S-a oprit în punga cu mâncare, iar Buddy a plecat, bocănind cu tocurile cizmelor de motociclist.

Domnul Casey ne-a privit; faţa lui era tristă şi obosită.

— Îmi pare rău, a spus.

— E-n ordine, a răspuns Arnie.

— Doriţi nişte scutiri de ore? O să vi le scriu, dacă doriţi să mergeţi acasă pentru restul zilei.

M-am uitat la Arnie, care-şi scutura cămaşa. A clătinat din cap.

— Nu, nu-i nevoie, am spus.

— În ordine. Atunci doar scutiri pentru că aţi întârziat.

Ne-am dus în cabinetul domnului Casey şi ne-a dat scutiri pentru următoarea oră, care era una pe care o aveam în comun – Fizică. Pentru Avansaţi. Când am intrat în laboratorul de fizică, mulţi dintre colegi ne-au aruncat priviri curioase, iar în spatele nostru s-a şuşotit destul de mult.

Lista de absenţi din după-amiaza aceea a apărut la sfârşitul celei de a şasea ore. M-am uitat pe ea şi am văzut numele Repperton, Vandenberg şi Welch, fiecare având alăturată litera (E). Am crezut că eu şi Amie vom fi chemaţi la sfârşitul orelor în cancelarie ca să-i spunem domnului Lothrop, ofiţerul cu disciplina, ce se întâmplase. Dar n-a fost aşa.

După ore l-am căutat pe Arnie, gândindu-mă că vom merge împreună acasă şi o să vorbim puţin, dar şi de data aceasta mă înşelasem. El plecase deja spre Garajul Darnell ca să lucreze la Christine.

17

Christine a ieşit iarăşi pe stradă

Am un Mustang-Ford 1966, vişiniu,

Are cu 380 cai putere mai mult decât e nevoie,

Ştii că-i mult prea puternic

Ca să se târâie pe drumurile astea de ţară.

Chuck Berry

Până după meciul care l-am avut sâmbăta următoare n-am mai avut ocazia să discut serios cu Arnie. Iar atunci a fost şi prima dată, din ziua în care o cumpărase, când Christine a ieşit iarăşi pe străzi.

Echipa s-a deplasat la Hidden Hills, cam la şaisprezece mile depărtare, iar aceea a fost cea mai liniştită călătorie cu autobuzul şcolii pe care am făcut-o eu vreodată. Ai fi putut crede că mergeam la ghilotină şi nu la un meci de football. Chiar şi amănuntul că palmaresul lor, l-2, era doar cu puţin mai bun decât al nostru, nu prea înveselea pe nimeni. Antrenorul Puffer stătea în spatele şoferului, palid şi tăcut, ca şi cum ar fi suferit de migrenă.

De obicei o deplasare la un meci era o combinaţie între o caravană şi un circ. Un al doilea autobuz, plin cu animatoarele, cu fanfara şi cu toţi elevii de la liceu care se înscriseseră drept "microbişti" ("microbişti, bunule Dumnezeu!, dacă n-am fi trecut toţi prin liceu, cine dracu' ar crede-o?"), venea în urma autocarului echipei. În spatele celor două autobuze să fi fost un şir de cincisprezece-douăzeci de maşini, majoritatea lor pline cu adolescenţi, majoritatea purtând pe spate abti-bilduri cu: TERRIERILOR, BURDUŞIŢI-I! – claxonând, cu farurile aprinse, toate acele lucruri pe care probabil vi le amintiţi din propria voastră viată de liceeni.

Dar în această deplasare mai era doar autobuzul cu animatoarele şi fanfara (şi nici acesta nu era plin – într-un an câştigător, dacă nu-ţi rezervai de marţi loc în al doilea autobuz, nu mai aveai noroc) şi trei sau patru ma.şim în spatele lui. Suporterii dispăruseră. Iar eu stăteam în autobuzul echipei, lângă Lenny Barongg, întrebându-mă posomorât dacă în după-amiaza aceea o să mă accidentez sau nu, total inconştient că una dintre cele câteva maşini din spatele autobuzului era Christine.

Am văzut-o cînd am coborât din autobuz, în parcarea Liceului Hidden Hills. Fanfara lor era deja pe teren, iar duduitul tobelor se auzea clar, ciudat amplificat de cerul înnorat. Era prima sâmbătă într-adevăr bună pentru football, răcoroasă, înnorată, de toamnă.

S-o văd pe Christine parcată lângă autobuzul şcolii a fost o surpriză, dar când Arnie a coborât, iar pe cealaltă parte a coborât Leigh Cabot, am fost de-a dreptul împietrit de uimire – şi mai mult decât puţin gelos. Leigh purta o pereche de pantaloni de stofă maro, mulaţi, şi un pulover alb croşetat, iar părul i se răsfira superb pe umeri.

— Arnie, am spus. Hei, omule!

— Bună, Dennis, a spus el puţin timid.

Eram conştient că unii dintre ceilalţi jucători care coborau din autobuz aruncau priviri crucişe; acolo era Faţă-Pizza Cunningham cu tipa fantastică din Massachusetts. Cum Dumnezeu s-a întâmplat aşa ceva?

— Ce mai faci?

— Bine, a spus. O cunoşti pe Leigh Cabot?

— De la ore. Bună, Leigh.

— Bună, Dennis. Azi aveţi de gând să câştigaţi?

Mi-am coborât glasul şi am şoptit răguşit:

— Totu-i aranjat. Poţi să pui pariu că da.

Arnie a roşit puţin, dar Leigh şi-a dus mâna la gură şi a chicotit.

— O să încercăm, dar nu ştiu, am spus.

— O să vă purtăm noi spre victorie, a zis Arnie. Parcă deja văd ziarele de mâine: – Guilder A Avut Aripi, A Doborât Recordul Campionatului.

— Mai degrabă: Guilder Dus la Spital cu Fractură Craniană, i-am replicat. Câţi colegi au venit? Zece? Cincisprezece?

— Asta înseamnă că noi, cei care am venit, o să avem mai mult loc în tribune, a spus Leigh.

L-a luat pe Arnie de braţ – surprinzându-l şi făcându-i o mare plăcere, bănuiesc. Deja îmi plăcea de ea. Ar fi putut fi o căţea sau ar fi putut avea mintea adormită – mie mi se pare că o mulţime dintre fetele cu adevărat frumoase fac parte din una dintre aceste categorii – dar nu era aşa.

— Ce-ţi mai face rabla? am întrebat şi m-am dus până la maşină.

— Nu prea rău.

A venit după mine încercând să nu zâmbească prea tare.

Reparaţiile progresaseră, iar acum făcuse destul de multe la Fury, astfel încât aceasta nu mai arăta atât de aberant şi de alandala. Cealaltă jumătate a vechii şi ruginitei grile fusese înlocuită, iar crăpăturile din parbriz dispăruseră complet.

— Ai schimbat parbrizul, am spus.

Arnie a încuviinţat

— Şi capota.

Capota era curată; nou-nouţă şi strălucitoare, în contrast evident cu aripile pline de rugină. Era de culoarea focului. Roşu electric. Arnie a atins-o posesiv, iar atingerea s-a transformat într-o mângâiere.

— Mda. Am montat-o chiar eu.

Ceva în toată chestia asta nu-mi dădea pace. Cum făcuse totul singur?

— Ai spus că ai de gând s-o transformi într-un exponat de vitrină! Cred că încep să te cred.

M-am dus până la portiera şoferului. Tapiţeria de pe interiorul uşilor şi de pe jos era încă murdară şi ruptă, dar scaunele din faţă erau îmbrăcate cu material nou, ca şi bancheta din spate.

— O să fie frumoasă, a spus Leigh, dar vocea ei avea o inflexiune lipsită de interes – nu era tonul voios şi exuberant pe care-l folosise atunci când vorbisem despre meci – care m-a făcut s-o privesc. O privire scurtă a fost tot ce mi-a trebuit. Mi-am dat seama imediat, complet şi absolut, ca şi cum i-aş fi captat undele cerebrale din aer, că ea nu o plăcea pe Christine. Va încerca să pretindă că-i place, doar pentru că era a lui Arnie. Dar... niciodată nu îi va plăcea cu adevărat.

— Deci i-ai făcut revizia tehnică, am spus.

— Ei bine... Arnie părea jenat. Nu i-am făcut-o. Nu încă.

— Ce vrei să spui?

— Claxonul nu funcţionează şi, câteodată, când apăs pe frână, luminile de frână nu se aprind. Cred că undeva este un scurtcircuit dar, deocamdată, n-am fost în stare să-l localizez.

M-am uitat la noul parbriz – pe el era aplicat un abţibild nou de revizie tehnică. Arnie mi-a urmărit privirile şi pe faţă i-a apărut o expresie ruşinată şi totuşi sfidătoare.

— Will mi-a dat abţibildul. Ştie că-i aproape în regulă.

Şi de altfel, m-am gândit eu, aveai această întâlnire fierbinte, nu-i aşa?

— Nu-i periculos? a întrebat Leigh, adresând întrebarea undeva între mine şi Arnie.

Sprâncenele ei s-au încruntat puţin – cred, poate, că simţise un curent rece între mine şi Arnie.

— Nu, am spus. Nu cred. Când mergi cu Arnie, eşti în mare siguranţă, e ca şi cum ar conduce Bătrânul Precaut.

Această remarcă a spulberat mica încordare care se crease între noi. Dinspre terenul de football s-a auzit o cacofonie de alămuri, apoi am auzit vocea dirijorului fanfarei, vagă dar foarte clară: Încă o dată, vă rog! Asta-i Rogers şi Hammestein, nu rock-and-ro-oll! Încă o dată, vă rog!

Ne-am uitat unii la alţii. Eu şi Arnie am izbucnit în râs, iar după o clipă ni s-a alăturat şi Leigh. Privind-o, m-am simţit iarăşi gelos. Pentru prietenul meu Arnie nu doream decât ce-i mai bun, dar ea era extraordinară – şaptesprezece spre optsprezece ani, superbă, perfectă, sănătoasă, plină de viaţă. În felul ei Roseanne era frumoasă, dar pe lângă Leigh era ca Muma-Pădurii adormită.

Oare atunci am început s-o doresc? Atunci am început s-o doresc pe prietena celui mai bun prieten al meu? Da, cred că atunci. Dar, vă jur, nu i-aş fi făcut vreodată un avans dacă lucrurile s-ar fi desfăşurat altfel. Doar că nu cred că se puteau desfăşura altfel. Ori poate că doar vreau să cred aşa ceva.

— Ar fi mai bine să mergem, Arnie, că de nu, s-ar putea să nu mai găsim locuri în tribuna oaspeţilor, a spus Leigh cu un sarcasm ca de doamnă.

Arnie a zâmbit. Ea încă îl ţinea de braţ, iar el părea copleşit de această favoare. Şi de ce nu? Dacă aş fi fost în locul lui şi la prima experienţă cu o fată vie, şi încă una aşa de drăguţă ca Leigh, aş fi fost deja pe trei sferturi îndrăgostit de ea. Nu îi doream decât fericire cu ea. Bănuiesc că încerc să vă fac să credeţi asta, chiar dacă de aici înainte nu o să mai credeţi nimic. Dacă cineva avea dreptul la puţină fericire, acela era Arnie.

Restul echipei se dusese în vestiarul oaspeţilor aflat în spatele sălii de sport a liceului, iar acum antrenorul Puffer şi-a scos capul pe uşă.

— Domnule Guilder, credeţi că ne-aţi putea onora cu prezenţa dumneavoastră? a strigat el. Ştiu că cer prea mult şi sper că mă veţi ierta dacă aveţi ceva mai important de făcut, dar dacă nu, vrei să-ţi muţi fundul în vestiar?

— Asta-i Rogers şi Hammerstein, nu rock-and-ro-ool, am murmurat spre Arnie şi Leigh şi m-am grăbit spre vestiar.

Eu m-am îndreptat spre vestiar – Puffer intrase – iar Arnie şi Leigh s-au dus spre tribune. Eu m-am oprit la jumătatea drumului şi m-am întors la Christine. Cu toate că eram în întârziere, am înconjurat-o; încă aveam acel sentiment ciudat că nu trebuia să stau în fata ei.

Pe spate am văzut un număr de înmatriculare de Pennsylvania, prins cu un arc. L-am tras în jos; pe spate era lipită o etichetă Dymo: ACEST NUMĂR DE ÎNMATRICULARE ESTE PROPRIETATEA GARAJULUI DARNELL, LIBERTYVILLE, PA.

Am dat drumul plăcii şi m-am ridicat încruntându-mă. Darnell îi dăduse un abţibild de revizie tehnică ştiind că maşina este încă departe de a fi aptă să obţină revizia tehnică; Darnell îi dăduse număr de înmatriculare ca el să poată folosi maşina şi s-o aducă pe Leigh la meci. De asemenea, încetase de a mai fi "Darnell" pentru Arnie; astăzi îi spusese "Will". Interesant, dar nu prea liniştitor.

M-am întrebat dacă Arnie este destul de prost ca să creadă că Will Darnell-ii acestei lumi fac favoruri dezinteresate. Speram că nu, dar nu eram sigur. Deja nu mai eram sigur în privinţa multor lucruri în legătură cu Arnie. În ultimele săptămâni se schimbase destul de mult.

Spre marea noastră surprindere, am câştigat meciul – după cum s-a dovedit până la urmă, acela a fost unul dintre cele două pe care le-am câştigat în acel sezon... dar, eu nu mai eram în echipă când s-a terminat sezonul.

N-aveam nici un drept să câştigăm; am intrat pe teren cu sentimentul că suntem înfrânţi şi am pierdut lovitura de început. Hillmenii, Oamenii Dealurilor (tâmpit nume pentru o echipă, dar, de fapt, ce-i atât de deştept în a te numi Terrierii?) au înaintat patruzeci de yarzi la primele lor două mingi, trecând prin linia noastră de apărare precum cuţitul prin brânză. Apoi, la a treia minge – al treilea atac la rând – atacantul lor a scăpat mingea. Gary Tardiff a înşfăcat-o şi a alergat şaizeci de yarzi până la terenul de ţintă, cu un rânjet mare întipărit pe faţă.

Hillmenii şi antrenorul lor au înnebunit protestând că mingea fusese "moartă" pe linia de mijloc, dar arbitrii nu au fost de acord – şi aşa am luat noi conducerea cu 6-0. De la locul meu de pe banca de rezervă am putut să văd că puţinii fani din Libertyville erau în delir. Bănuiesc că aveau tot dreptul; era pentru prima dată în acel sezon când noi conduceam. Arnie şi Leigh agitau steguleţe. Le-am făcut cu mâna. Leigh m-a văzut, mi-a răspuns apoi l-a atenţionat cu cotul pe Arnie. Arnie mi-a făcut cu mâna. Păreau că încep să se distreze foarte bine acolo şi asta m-a făcut să zâmbesc.

Cât despre meci, nu ne-am mai uitat înapoi după acel touchdown norocos. Atrăsesem de partea noastră acel lucru mistic, avântul – poate pentru singura dată în acel sezon. Nu am doborât recordul de touchdown-uri al Campionatului după cum prezisese Arnie, dar am înscris de trei ori, o dată dintr-o cursă de nouăzeci de yarzi, cea mai lungă din viaţa mea. La jumătatea meciului scorul era 17-0, iar Puffer era un om nou. Vedea în faţa noastră o completă răsturnare a situaţiei, cea mai fantastică revenire din istoria Campionatului. S-a dovedit a fi un vis prostesc, bineînţeles, dar în acea zi era foarte entuziasmat, iar mie îmi părea bine pentru el, tot aşa cum simţeam şi pentru Arnie şi Leigh, care se cunoscuseră atât de uşor şi de benefic.

A doua jumătate n-a fost la fel de bună; linia noastră de apărare îşi reluase atitudinea pe care o avusese în primele trei meciuri, dar n-am fost deloc în pericol. Am câştigat cu 27-l8.

Antrenorul m-a scos afară din teren la jumătatea reprizei a patra şi l-a băgat pe Brian McNolly, care trebuia să mă înlocuiască în anul următor – de fapt, până la urmă m-a înlocuit mult mai repede. Am făcut duş, m-am îmbrăcat şi am ieşit din vestiar când mai erau două minute până la finalul meciului.

Parcarea era plină de maşini dar pustie de oameni. Dinspre stadion se auzeau ovaţii frenetice de la fanii echipei adverse, căreia îi cereau să facă imposibilul în ultimele două minute. De la această distanţă totul părea atât de neimportant, precum probabil era.

M-am îndreptat spre Christine.

Stătea acolo cu laturile ei ciupite de rugină, având capota nouă şi cu aripile din spate care păreau lungi de o milă. Un dinozaur din anii '50 când toţi milionarii petrolului proveneau din Texas şi când dolarul yankeu făcea de rahat yenul japonez şi nu invers. Din zilele când Cari Perkins cânta despre pedale roz, Jonny Horton cânta despre cum este să dansezi toată noaptea într-o speluncă pardosită cu lemn, iar cel mai mare idol al adolescenţilor din ţară era Edd "Kookie" Byrnes.

Am atins-o pe Cnristine. Am încercat s-o mângâi cum făcuse Arnie; să-mi placă de ea de dragul lui Arnie, după cum încerca Liegh. Cu siguranţă că dacă cineva ar fi în stare să înveţe s-o placă, acela ar trebui să fiu eu. Leigh îl cunoştea pe Arnie doar de o lună. Eu îl ştiam de-o viaţă.

Mi-am trecut mâna peste suprafaţa ruginită şi m-am gândit la George LeBay, Veronica şi Rita LeBay, iar la un moment dat, mâna care trebuia să mângâie s-a strâns într-un pumn cu care am lovit brusc, cât de tare am putut, în caroserie Christinei – destul de tare încât să mă doară mâna şi să icnesc de durere şi să mă întreb ce dracu' credeam că fac.

Sunetul ruginii căzând în fărâme pe asfalt. Răpăitul tobelor fanfarei de pe terenul de football, ca şi bătăile inimii unui gigant.

Sunetul inimii mele.

Am încercat uşa din faţă.

Era închisă.

Mi-am umezit buzele, realizând că-mi este frică.

Era aproape ca şi cum – asta era foarte amuzant, era hilar – era aproape ca şi cum maşina nu mă plăcea, ca şi cum ea mă suspecta că vreau să mă interpun între ea şi Arnie şi că motivul pentru care nu doream să trec prin faţa ei era–

Iarăşi am râs, apoi mi-am amintit visul şi m-am oprit din râs. Situaţia de acum semăna prea mult cu el. Desigur, Chubby McCarthy nu se auzea strigând în megafoane, nu în Hidden Hills, dar restul aducea un sentiment neliniştitor de déjà vu – zgomotul uralelor, sunetele scoase de corpurile în contact, vântul şuierând printre copacii care arătau ca nişte cartoane sub cerul înnorat.

Motorul va porni. Maşina va plonja, se va retrage, se va năpusti în faţă, se va retrage. Apoi cauciucurile vor ţipa şi Christine va veni direct spre mine.

M-am scuturat de acest gând. Era timpul să încetez să mă autosugestionez cu toate aceste tâmpenii aberante. Era timpul – deja trecuse de mult – să-mi controlez imaginaţia. Aceasta era doar o maşină, nu o EA, ci o ea, de fapt nici măcar Christine, ci un Plymouth Fury 1958, care ieşise de pe o linie de asamblare din Detroit împreună cu alte patru mii de automobile identice.

Am reuşit... cel puţin temporar. Doar ca să-mi demonstrez că nu mi-era frică de ea, m-am lăsat în genunchi şi m-am uitat dedesubt. Ceea ce am văzut acolo era chiar mai aberant decât modul alandala cum fusese reparată la suprafaţă. Erau trei amortizoare Pleasurizer noi, dar al patrulea era negru, plin de o unsoare care părea să fi fost acolo dintotdeauna. Ţeava de eşapament era atât de nouă încât era argintie, dar toba părea că are cel puţin patruzeci de ani, iar galeria de evacuare era într-o stare jalnică. Uitându-mă la galerie şi gândindu-mă la gazele de eşapament care s-ar putea infiltra din el în interiorul maşinii, mi-a venit iarăşi în minte Veronica LeBay. Deoarece gazele de eşapament pot să ucidă.

— Dennis, ce faci?

Bănuiesc că eram mai neliniştit decât am crezut, fiindcă am sărit în picioare ca din puşcă, cu inima bătându-mi în gât. Era Arnie. Arăta rece şi supărat.

Din cauză că mă uitam la maşina lui? De ce l-ar supăra asta?

Bună întrebare. Dar era evident că acesta era adevărul.

— Mă uitam la maşina ta deplorabilă, am spus, încercând să par nepăsător. Unde-i Leigh?

— S-a dus la toaletă, a spus el punând capăt subiectului. Ochii lui gri nu se desprindeau de pe faţa mea: Dennis, tu eşti cel mai bun prieten al meu. Probabil că tu m-ai scutit de o vizită la spital în ziua în care

Repperton m-a ameninţat cu cuţitul şi ştiu asta. Dar nu mă lucra pe din dos, Dennis. Să nu faci niciodată asta.

De pe terenul de joc s-au auzit urale furtunoase – Hillmenii tocmai marcaseră ultimele puncte ale meciului, cu mai puţin de trei secunde înainte de final.

— Arnie, habar n-am despre ce dracu' vorbeşti, am spus, dar mă simţeam vinovat.

Mă simţeam vinovat, tot aşa cum se întâmplase când îi fusesem prezentat lui Leigh, când o măsurasem, dorind-o puţin – dorind fata pe care evident şi el o dorea. Dar... să-l lucrez pe la spate? Oare asta făcusem?

Bănuiesc că el ar fi putut să gândească aşa. Ştiusem că iraţionala – interes, obsesie, numiţi-o cum vreţi – că iraţionala legătură pe care o avea cu maşina era camera interzisă din casa prieteniei noastre, locul unde nu puteam să intru fără să invit tot felul de necazuri. Iar dacă nu mă surprinsese în timp ce încercam să sparg uşa, cel puţin mă prinsese când încercam să mă uit pe gaura cheii.

— Şi cred că ştii exact la ce mă refer, a spus el.

Iar eu, cu un fel de panică obosită, am observat că el nu era doar un pic supărat; era furios.

— Tu, tata şi mama, toţi mă spionaţi pentru "binele meu", aşa se pune problema, nu? Te-au trimis la Garajul Darnell ca să adulmeci, nu-i aşa?

— Hei, Arnie, stai putin…

— Băiete, credeai că n-o să aflu? Atunci nu ţi-am spus nimic – fiindcă suntem prieteni. Dar nu ştiu, Dennis. Trebuie să existe o limită, şi cred că o s-o fixez. De ce nu-mi laşi maşina în pace şi să încetezi să-ţi bagi nasul unde nu-ţi fierbe oala?

— În primul rînd – am spus – nu m-au trimis tatăl şi mama ta. Tatăl tău m-a luat deoparte şi m-a rugat să arunc o privire la ceea ce ai făcut la, maşină. I-am spus că aşa o să fac, sigur că da, pentru că eram şi eu curios. Întotdeauna m-am înţeles bine cu tatăl tău. Ce puteam să-i spun?

— Trebuia să-l refuzi.

— Nu înţelegi. Este de partea ta. Mama ta încă speră că nu va ieşi nimic din asta – aşa am înţeles eu – dar Michael speră sincer că o s-o faci funcţionabilă. Aşa mi-â spus.

— Sigur, aşa te-a abordat. – Aproape că mârâia. – De fapt, tot ce-l interesează pe el este să fie sigur că eu sunt încă priponit. Asta-i tot ce-i interesează. Ei nu vor să mă maturizez pentru că dacă se întâmplă asta înseamnă că ei au început să îmbătrânească.

— Eşti prea rău, omule.

— Poate aşa crezi tu. Poate că provenind dintr-o familie pe jumătate normală, asta te face să fii moale la cap, Dennis. Mi-au oferit la absolvire o maşină nouă, ştiai asta? Tot ce trebuia să fac era să renunţ la Christine, să iau numai A{5}-uri şi să fiu de acord să merg la colegiul Horlicks... unde ei pot să mă mai ţină sub supraveghere încă patra ani.

Nu ştiam ce să spun. Asta era într-adevăr un şantaj.

— Deci, Dennis, stai deoparte. Asta-i tot ce-ţi spun. O să fie mai bine pentru amândoi.

— Oricum, nu i-am spus nimic. Doar că tu ai făcut câteva reparaţii. A părut destul de uşurat.

— Mda, te cred.

— Dar n-aveam nici cea mai mică idee că este într-un stadiu atât de avansat. Dar încă n-ai terminat totul. M-am uitat dedesubt, şi galeria de evacuare e o nenorocire. Sper că mergi cu geamurile deschise.

— Nu-mi spune mie cum s-o conduc! Ştiu mai multe despre maşini decât vei şti tu vreodată!

Atunci am început să mă enervez. Nu mi-a plăcut – nu doream să mă cert cu Arnie, în special nu acum, când Leigh urma să apară dintr-un moment în altul – dar simţeam că cineva, acolo, în cămăruţa creierului începuse să apese, unul cate unul, butoanele roşii.

— Probabil că aşa e, am spus controlându-mi tonul vocii. Dar nu sunt sigur cât de multe ştii despre oameni. Will Darnell ţi-a dat un abţibild fals – dacă poliţiştii te prind, s-ar putea să-i ridice şi lui licenţa. Ti-a dat plăci de înamatriculare. De ce crezi că a făcut chestiile astea, Arnie?

Pentru prima dată Arnie a părut că intră în defensivă.

— Ţi-am spus. Ştie că o să fac reparaţiile.

— Nu fi aşa găgauţă. Individul ăla nu i-ar da unui crab olog o cârjă decât dacă ar şti că-i iese şi lui ceva, iar tu ştii asta.

— Dennis, pentru numele lui Dumnezeu, las-o baltă.

— Omule, am spus apropiindu-mă de el. Nu-mi pasă dacă ai sau nu o maşină. Pur şi simplu nu vreau să ai necazuri din cauza ei. Serios.

M-a privit cu nesiguranţă.

— Adică, de ce urlăm unul la altul? Fiindcă m-am uitat sub maşina ta ca să văd în ce stare este toba de eşapament?

Dar asta nu fusese tot ce făcusem. Şi cred că amândoi ştiam asta.

Pe terenul de joc s-a auzit fluierul final. Începuse să burniţeze şi se făcuse frig. Ne-am întors spre stadion şi am văzut-o pe Leigh venind, cu cele două fanioane. Ne-a făcut cu mana. I-am răspuns.

— Dennis, pot să-mi port de grijă, a spus Arnie.

— Okay. Aşa sper şi eu.

Dintr-o dată doream să-l întreb cât de mult se implicase cu Darnell. Iar aceasta era o întrebare pe care nu puteam s-o pun; ar fi iscat o discuţie în contradictoriu şi mai amară. S-ar fi rostit cuvinte care n-ar mai putea fi niciodată reparate.

— Pot, a repetat el.

Şi-a atins maşina, iar privirea dură din ochi s-a mai îmblânzit.

Am simţit un amestec de relaxare şi spaimă – relaxare pentru că până la urmă nu ne certasem; amândoi evitasem să ne spunem ceva complet ireparabil. Dar în acelaşi timp, mi se părea că nu numai o cameră a prieteniei noastre era încuiată; era o întreagă aripă de casă. El respinsese ceea ce-i spusesem, cu mare fermitate şi fixase foarte clar condiţiile pentru viitoarea noastră prietenie: totul va fi în ordine atâta timp cât faci cum spun eu.

Care, de fapt, era atitudinea părinţilor lui, dar el nu realiza acest amănunt. Dar, oricum, trebuise să înveţe asta de undeva.

Leigh a ajuns lângă noi, cu picături de ploaie sclipindu-i în păr. Avea bujori în obraji, ochii îi sclipeau de sănătate şi de entuziasm. Emana o sexualitate naivă şi inocentă care m-a făcut aproape să-mi pierd capul. Dar nu eu eram focarul atenţiei ei, ci Arnie.

— Cum s-a terminat? a întrebat Arnie.

— Douăzeci şi şapte la optsprezece, a răspuns ea, şi apoi a adăugat bucuroasă: I-am distrus. Unde aţi fost voi doi?

— Am discutat despre maşini, am spus eu, iar Arnie mi-a aruncat o privire amuzată – cel puţin simţul umorului nu-i dispăruse o dată cu bunul-simt. Şi mă gândeam ca felul cum o privea era dătător de speranţe. Se îndrăgostise de ea; lulea. Acum flacăra era destul de mică, dar cu siguranţă că se va intensifica dacă totul mergea bine. Eram foarte curios să aflu cum de se întâmplase să se cupleze ei doi. Tenul lui Arnie se însănătoşise şi el arăta destul de bine, dar într-un stil de intelectual cu ochelari. Nu era genul de tip pe care te aşteptai să-l vezi cu Leigh Cabot; ai fi crezut-o mai degrabă la braţul versiunii de Apolo a liceanului american.

Oamenii începuseră să iasă de pe stadion; jucătorii noştri şi ai lor, fanii noştri şi ai lor.

— Am discutat despre maşini, a repetat Leigh, ironizându-ne.

Şi-a întors faţa către Arnie şi a zâmbit. A zâmbit şi el, un zâmbet energic, plin de admiraţie, care mi-a plăcut mult. Puteam să spun doar

privindu-l, că de câte ori Leigh îi zâmbea, Christine era ultimul lucru la care se gândea el; EA era retrogradată în locul care i se cuvenea; un simplu obiect, un mijloc de transport.

Asta-mi convenea de minune.

18

În tribuna stadionului

O, Stăpâne, nu-mi cumperi un Mercedes-Benz?

Toţi prietenii mei conduc Porsche-uri,

Eu trebuie să fac compromisuri...

Janis Joplin

În primele două săptămâni din octombrie i-am văzut destul de des pe Arnie şi Leigh pe coridoarele liceului, la început sprijinindu-se de dulapul lui sau de al ei, vorbind înainte de sunetul clopoţelului; apoi ţinându-se de mână; apoi ieşind de la şcoală ţinându-se unul pe altul de talie. Se întâmplase. În jargonul liceului, ei "ieşeau împreună". Eu credeam că-i mai mult decât atât. Credeam că sunt îndrăgostiţi.

Pe Christine n-o mai văzusem din ziua când îi învinsesem pe cei din Hidden Hills. În aparenţă EA era înapoi la Darnell pentru alte reparaţii – poate că asta făcuse parte din înţelegerea dintre Arnie şi Darnell când Damell îi dăduse numerele de înmatriculare şi abtibildul fals de revizie tehnică. Nu am văzut Fury-ul dar i-am văzut des pe Arnie şi Leigh... şi am auzit multe despre ei. Erau pe locul întâi în bârfa şcolii. Fetele doreau să ştie ce a văzut ea la el, pentru numele lui Dumnezeu!; băieţii, întotdeauna mai practici şi prozaici, doreau doar să ştie dacă mojicul de prieten al meu reuşise să-i scoată chiloţii. Mie nu-mi păsa nici de una nici de alta, dar din când în când mă întrebam ce credeau Regina şi Michael despre cazul grav de dragoste în premieră al fiului lor.

Pe la mijlocul lui octombrie, într-o luni, eu şi Arnie ne-am luat împreună prânzul în tribunele terenului de football, aşa cum plănui-serăm să facem în ziua când Buddy Repperton scosese cuţitul – Repperton fusese într-adevăr exmatriculat pentru asta, Moochie şi Don primiseră o suspendare de trei zile. De atunci erau băieţi destul de buni. Şi, tot între timp, echipa de football mai pierduse două meciuri. Palmaresul nostru era l-5, iar antrenorul Puffer căzuse într-o tăcere ursuză.

Punga mea cu mâncare nu era tot atât de plină ca în ziua cu Repperton şi cuţitul; singura virtute pe care o vedeam în a avea l-5 era că acum eram atât de mult în urma Urşilor din Ridge Rock (ei aveau 5-0-l) încât ar fi fost imposibil pentru noi să mai facem ceva în campionat, în afară de cazul în care autobuzul cu echipa lor s-ar fi prăbuşit într-o prăpastie.

Stăteam în soarele blând de octombrie – nu era departe timpul pentru micii spiriduşi înfăşuraţi în cearşafuri, pentru măşti de carnaval şi pentru costumele Darth Vader de la Woolworth – mestecând şi vorbind foarte puţin. Arnie mi-a dat un ou fiert în schimbul unui sandviş cu carne. Părinţii cunosc foarte puţine despre viaţa secretă a copiilor lor. Încă din clasa întâi, în fiecare luni, Regina Cunningham pusese un ou fiert în punga lui Arnie, iar în fiecare zi care urma după o cină cu friptură (care de obicei era duminică), eu avusesem un sandviş cu carne în punga mea. Eu întotdeauna am urât friptura rece şi Arnie ouăle fierte, cu toate că nu l-am văzut niciodată aruncând vreunul. Şi m-am întrebat de multe ori ce ar fi crezut mamele noastre dacă ar fi ştiut cât de puţine din sutele de ouă fierte şi sandvişuri cu friptură care s-au aflat în pungile noastre cu mâncare au fost de fapt mâncate de cel căruia îi fuseseră destinate.

Eu ajunsesem la prăjiturile mele, iar Arnie la batoanele lui cu smochine. S-a uitat spre mine ca să se asigure că-l priveam, apoi şi-a băgat toate cele şase batoane în gură şi le-a îndesat. Obrajii i s-au umflat grotesc.

— O, Isuse, ce scârbos! am strigat eu.

— Ung-ung-goot-ung, a răspuns Arnie.

Am început să-l împung cu degetele în coaste, unde întotdeauna se gâdila foarte tare şi am strigat:

— Goange! Fii atent, Arnie, am pus goangele pe tine!

Arnie a început să râdă, împroşcând bucăţele mestecate de smochine. Ştiu cât de respingătoare trebuie să vi se pară scena, dar era foarte amuzantă.

— Termină, Dennis! a spus Arnie, cu gura încă plină de smochine.

— Ce ai spus? Nu te înţeleg, barbarule afurisit.

Continuam să-l împung cu degetele în coaste, aplicându-i ceea ce în copilărie obişnuiam să denumim "goange" (motivul s-a pierdut undeva în negura timpului), iar el tot tremura, se zbătea şi râdea.

A înghiţit din greu, apoi a râgâit.

— Eşti al dracului de porcos, Cunningham, am spus.

— Ştiu.

Părea de-a dreptul mulţumit. Probabil că era; după câte ştiu eu, el nu mai făcuse în faţa altcuiva chestia cu cele şase batoane dintr-o dată. Dacă ar fi făcut-o în faţa părinţilor lui, cred că Regina ar fi avut un atac, iar Michael o hermoragie cerebrală.

— Care-i maximum pe care l-ai reuşit? l-am întrebat.

— O dată am reuşit douăsprezece. Dar am crezut că o să vomit.

Am râs fornăit.

— I-ai arătat asta şi lui Leigh?

— Nu, ţin chestia asta pentru absolvire. O să-i dau şi ei nişte "goange".

Am început să râdem şi mi-am dat seama cât de mult îmi lipsise Arnie câteodată – eu aveam footballul, întrunirile consiliului elevilor, o nouă prietenă care (speram) va consimţi să-mi acorde o "treabă de mână" înainte de a se închide cinematograful-parcare. Nu aveam prea mari speranţe ca să obţin mai mult de la ea; era un pic prea mult îndrăgostită de sine. Totuşi, era amuzant să încerc.

Chiar şi cu acest program încărcat, Arnie îmi lipsise. La început fusese Christine, acum erau Leigh şi Christine. Speram că aceasta era ordinea.

— Unde este ea astăzi? am întrebat.

— Bolnavă. I-a venit ciclul şi bănuiesc că într-adevăr o doare.

Mintal, am ridicat din sprâncene. Dacă ea discutase chestiunile femeieşti cu el, atunci înseamnă că deveniseră foarte apropiaţi.

— Cum de ai invitat-o la meciul de football în ziua aia? am întrebat. Când am jucat cu Hidden Hills.

A râs.

— Singurul meci de football la care am fost din primul an şi până acum. V-am purtat noroc, Dennis.

— Pur şi simplu ai sunat-o şi ai invitat-o?

— Eram gata-gata să nu. Aia a fost prima întâlnire a mea – M-a privit timid. – Nu cred că am dormit mai mult de două ore cu o noapte înainte. După ce am sunat-o şi ea a fost de acord să meargă cu mine, eram atât de speriat că o să mă fac de ruşine, sau că o să apară Buddy Repperton şi o să vrea să ne batem, sau că se va întâmpla altceva.

— Păreai că te descurci foarte bine.

— Chiar aşa? – Părea mulţumit. – Ooo, asta-i bine. Dar eram speriat. Ea vorbea cu mine pe coridoare, ştii tu – mă ruga să-i dau temele şi chestii de genul ăsta. S-a înscris la clubul de şah chiar dacă nu e prea bună... dar progresează. Eu o învăţ.

Sunt sigur, câine ce eşti, m-am gândit, dar n-am îndrăznit s-o spun – încă îmi aminteam felul cum se răţoise la mine în ziua acea la Hideen Hills. De altfel, doream să aflu mai multe. Eram foarte curios; să cucerească o fată atât de fascinantă, cum era Leigh Cabot, fusese o adevărată lovitură de maestru.

— Deci, după un timp, am început să cred că o interesez, a continuat Arnie. Probabil că mi-a trebuit mai mult timp ca să-mi cadă fisa, faţă de cât le-ar fi trebuit altora – tipi ca tine, Dennis.

— Sigur. Eu sunt mişto. Ceea ce James Brown denumea "a sex machine".

— Nu, nu eşti aşa ceva, dar te pricepi la fete, a spus el cu seriozitate. Le înţelegi. Eu întotdeauna am fost speriat de ele. Cu Leigh e altfel. – Mi-a fost frică s-o invit. – A tăcut părând că se gândeşte. – Vreau să spun: este o fată frumoasă, într-adevăr frumoasă. Nu crezi asta, Dennis?

— Da. După părerea mea, este cea mai drăguţă fată din liceu.

A zâmbit mulţumit.

— Asta-i şi părerea mea... dar credeam că o văd aşa doar pentru că o iubesc.

L-am privit pe prietenul meu, sperând că n-o să intre în mai multe belele decât puteau suporta umerii lui. La vremea aceea bineînţeles, habar nu aveam ce înseamnă cu adevărat belelele.

— Oricum, într-o zi, la laboratorul de chimie, i-am auzit pe băieţi discutând – Lenny Barongg şi Ned Stroughman – iar Ned îi spunea lui Lenny că o invitase la o plimbare şi ea îl refuzase, dar într-un mod foarte frumos... ca şi cum dacă ar mai fi invitat-o încă o dată poate n-ar mai fi refuzat. Şi am avut imaginea asta: că până la primăvară ea va fi prietena lui Ned – şi am început să fiu foarte gelos. Este ridicol. Adică ea l-a refuzat şi eu eram gelos, pricepi ce vreau să spun?

Am zâmbit şi am încuviinţat. Pe teren animatoarele repetau un program nou. Nu credeam că vor reuşi să ajute echipa prea mult, dar era plăcut să le priveşti. Umbrele lor le urmăreau pe iarbă, în soarele amiezii.

— Celălat aspect care m-a convins a fost că Ned nu părea nici enervat sau... sau ruşinat... sau frustrat, sau ceva de felul ăsta. A încercat să obţină o întâlnire şi a fost refuzat, asta era tot. M-am decis că şi eu puteam să fac asta. Totuşi, când am sunat-o, eram leoarcă de transpiraţie. Omule, a fost cumplit. Îmi tot imaginam că o să râdă de mine şi o să spună ceva de genul: Eu să ies cu tine, prăpăditele? Cred că visezi! Încă n-am ajuns atât de rău!

— Mda, am spus. Nu pot să pricep de ce a fâcut-o.

M-a lovit în stomac.

— Goange, Dennis! Te fac să verşi!

— Nu contează. Spune-mi restul.

A ridicat din umeri.

— Nu prea mai sunt multe de spus. Când am sunat, mama ei a răspuns la telefon şi a spus că o cheamă. Am auzit cum receptorul a fost pus pe masă şi era cât pe ce să închid.

Arnie a ridicat două degete, ţinându-le foarte apropiate.

— Atât de aproape am fost să închid. Nu mint

— Ştiu sentimentul, am spus eu, şi aşa era – te gândeşti că o să ţi se râdă în nas, îţi imaginezi că va exista dispreţ, indiferent că eşti jucător de football sau un prăpădit de ochelarist – dar nu cred că puteam înţelege intensitatea cu care simţise aceste lucruri. Ceea ce făcuse el cerea un buraj monumental. O întâlnire este o chestie minoră dar, în societatea noastră, în spatele acestui concept simplu există o mulţime de forţe potrivnice – adică vreau să spun că există o mulţime de puşti care trec prin liceu şi niciodată nu reuşesc să adune destul curaj ca să propună o întâlnire unei fete. Nici măcar o dată în patru ani. Iar aceştia nu se numără pe degete, sunt foarte mulţi. Şi sunt o mulţime de fete triste care nu sunt invitate niciodată. Este o situaţie foarte neplăcută, dacă stai să te gândeşti mai bine. O sumedenie de adolescenţi sunt răniţi în acest fel. De-abia pot să-mi imaginez groaza pe care trebuie s-o fi simţit Arnie aşteptând-o pe Leigh să vină la telefon; sentimentul de uimire terifiantă că el nu doar are de gând să propună o întâlnire unei fete, ci celei mai drăguţe fete din liceu.

— A răspuns, a continuat Arnie. A spus "Alo?" şi, omule, n-am putut să zic nimic. Am încercat, dar n-am reuşit decât să scot aer pe gură. Deci ea a spus "Alo, cine este?", ca şi cum ar fi fost o glumă, ştii tu, iar eu m-am gândit: Asta-i ridicol. Dacă pot să vorbesc cu ea la şcoală, ar trebui să pot vorbi şi la nenorocitul de telefon, iar ea poate să spună nu, adică nu poate să mă împuşte sau altceva dacă îi cer o întâlnire. Deci am spus "Bună, este Arnie Cunningham", iar ea a spus "Bună" şi bla-bla-bla-bla, rahat-rahat- -rahat, apoi mi-am dat seama că nici măcar nu ştiu unde vreau s-o invit şi nu prea mai aveam ce să ne spunem şi în curând ea va închide. Deci am spus primul lucru la care m-am gândit: dacă ar vrea să mergem împreună sâmbătă la meciul de football? Ea a zis că i-ar plăcea foarte mult, imediat, chiar aşa, ca şi când ar fi aşteptat s-o invit, ştii?

— Probabil aşa era.

— Mda, probabil, a analizat Arnie, mirat de această posibilitate.

Clopoţelul a sunat, anunţând că mai sunt cinci minute până la ora a cincea. Ne-am ridicat. Animatoarele au ieşit de pe teren, cu fustiţele săltând ademenitor.

Am coborât din tribune, am aruncat pungile goale într-un coş de gunoi vopsit în culorile liceului – portocaliu şi negru, ca de Halloween – şi ne-am îndreptat spre şcoală.

Arnie încă zâmbea, amintindu-şi probabil cum se rezolvase situaţia cu Leigh.

— S-o invit la meci a fost soluţia disperată pe care am găsit-o.

— Mulţumesc foarte mult, am spus. Asta-i răsplata că mă zbat pe teren în fiecare după-amiază de sâmbătă?

— Ştii la ce mă refer. Apoi, după ce ea a acceptat, am avut un gând îngrozitor şi te-am sunat – îţi aminteşti?

Brusc, mi-am amintit. Mă sunase să mă întrebe dacă meciul era acasă sau în deplasare şi păruse absurd de descurajat când i-am spus că-i la Hidden Hills.

— Deci, asta era situaţia, aveam întâlnire cu cea mai drăguţă fată din liceu, sunt nebun după ea, şi se dovedea a fi un meci în deplasare, iar maşina mea este în garajul lui Will.

— Ai fi putut lua autobuzul.

— Acum ştiu, dar atunci habar nu aveam. Autobuzul era, de regulă, ocupat cu O săptămână înainte de meci. Nu ştiam că atât de mulţi fani or să se dezumfle dacă echipa începea să piardă.

— Nu-mi mai aduce aminte.

— Deci m-am dus la Will. Ştiam că Christine se poate descurca, dar sub nici o formă nu era aptă de revizia tehnică. Adică, eram disperat.

Cât de disperat? m-am întrebat brusc şi cu răceală.

— Iar el mi-a venit în ajutor. A zis că înţelege cât de important era pentru mine şi dacă... – Arnie s-a oprit părând să se gândească. – Şi asta a fost istoria marii întâlniri, a terminat el brusc.

Şi dacă...

Dar nu era treaba mea.

Fii ochii lui, îmi spusese tata.

Dar am îndepărtat şi acest gând.

Acum treceam pe lângă zona pentru fumat, goală, cu excepţia a trei băieţi şi a două fete, care terminau în grabă o ţigară cu "iarbă". O ţineau cu o agrafă, iar mirosul evocator al marijuanei, atât de asemănător cu cel al frunzelor de toamnă arse, mi s-a insinuat în nări.

— L-ai mai văzut prin preajmă pe Buddy Repperton? am întrebat.

— Nu, a spus el. Şi nici nu-mi doresc. Tu?

Îl văzusem o dată, în faţă la Vandenburg's Happy Gas, o benzinărie din Monroeville pe Route 22. Era proprietatea tatălui lui Don Vandenburg, şi era pe marginea falimentului încă de când arabii instituiseră în '73 embargoul de petrol. Buddy nu mă observase.

— Nu atât de aproape ca să vorbesc cu el.

— Adică vrei să spui că el poate vorbi? a spus Arnie cu un dispreţ care nu-i era caracteristic. Ce căcănar!

Am tresărit. Iarăşi cuvântul acela. M-am gândit, mi-am spus "ce dracu'"! şi l-am întrebat de unde preluase acest termen specific.

S-a uitat gânditor la mine. Clopoţelul a sunat pe neaşteptate. Eram în întârziere, dar nu-mi păsa chiar deloc.

— Îţi aminteşti ziua când am cumpărat maşina? Nu cea în care am plătit avansul, ci ziua în care am luat-o cu adevărat?

— Desigur.

— Eu am intrat în casă cu LeBay şi tu ai rămas afară. Avea o bucătărie mică şi o masă cu o muşama roşie în carouri. M-am aşezat pe scaun şi el mi-a oferit o bere. Mi s-a părut că-i bine să accept. Îmi doream foarte mult maşina şi nu doream să, ştii tu, să-l jignesc în vreun fel. Deci am băut fiecare câte o bere şi el şi-a dat drumul cu litania aia lungă... cum i-ai spune tu? Trăncăneală, cred. A trăncănit despre cum toţi căcănarii sunt împotriva lui. Era cuvântul său, Dennis. Căcănarii. Mi-a spus că căcănarii îl obligau sâ-şi vândă maşina.

— Ce voia să spună?

— Bănuiesc că voia să spună că-i prea bătrân ca să mai conducă, dar nu dorea să recunoască deschis. Era numai vina lor. A căcănarilor. Căcănarii îl obligau să dea un test de conducere o dată la doi ani şi un control al ochilor în fiecare an. Examenul ochilor îl deranja pe el. Şi mi-a spus că lor nu le plăcea ca el să fie pe străzi – nimănui nu-i plăcea. Deci, cineva a aruncat cu o piatră în maşină.

— Asta am înţeles. Dar nu pricep de ce...

Arnie s-a oprit în uşă, fără să-i pese că întârzia la oră. Îşi băgase mâinile în buzunarele din spate ale jeanşilor şi se-ncruntase.

— Nu pricep de ce a lăsat-o pe Christine să se degradeze în halul ăla, Dennis. Cum era când am cumpărat-o. Mai cu seamă a vorbit despre ea de parcă ar fi iubit-o – ştiu că tu crezi că a fost doar un truc de negustor, dar te înşeli – iar la sfârşit, când număra banii, aproape a mârâit: "Maşina aia căcăcioasă, să fiu al naibii dacă ştiu de ce o vrei, băiete. Este asul de pică". Iar eu am spus că pot s-o repar foarte bine. Iar el a spus: "Şi chiar mai mult de atât. Dacă or să te lase căcănarii."

Am intrat în şcoală. Domnul Leheureux, profesorul de franceză, se grăbea undeva, ţeasta lui cheală lucind în lumina neoanelor.

— Aţi întârziat, băieţi, a spus el cu voce rârâită, care mi-a amintit de iepurele alb din Alice în Tara Minunilor. Am grăbit pasul până când am ieşit din raza lui vizuala, apoi am încetinit.

— Când Buddy Repperton s-a dat la mine, am fost foarte, speriat.

Şi-a coborât glasul, zâmbind, dar totuşi foarte serios.

— Aproape am făcut în pantaloni, dacă vrei să ştii adevărul. Oricum, bănuiesc că am folosit cuvântul lui LeBay fără să mă gândesc. În cazul lui Repperton se potriveşte, nu crezi?

— Da.

— Tre' să plec, a spus Arnie. Analiză, apoi Mecanică Auto III. Oricum în ultimele două luni de când lucrez la Christine cred că am şi învăţat cursul ăsta.

A plecat în grabă, iar eu am rămas pe hol timp de un minut, privindu-l. Ora a şasea, lunea, aveam seminar cu doamna Rat-Pack şi m-am gândit că mă pot furişa neobservat în spate... o mai făcusem şi altă dată. De altfel, descoperisem destul de repede că seniorilor li se permite orice.

Am stat pe loc, încercând să mă debarasez de un sentiment de teamă, care de atunci încolo n-a mai fost aşa de amorf şi nedefinit. Ceva nu era în regulă, ceva nu era firesc, era deplasat. Simţeam un fior pe care nu l-a putut înlătura nici soarele de octombrie care intra pe geamuri... Lucrurile erau aşa cum fuseseră întotdeauna, dar se pregăteau să se schimbe – o simţeam.

Am rămas pe loc, încercând să mă redresez, încercând să mă conving că acel frison era rezultatul temerilor în legătură cu viitorul meu şi că eram neliniştit de schimbările normale pe care le aveam în faţă. Poate că şi acestea contribuiseră. Dar nu erau totul. Maşina aia căcăcioasă, să fiu al naibii dacă ştiu de ce o vrei, băiete. Este asul de pică. L-am văzut pe domnul Leheureux întorcându-se de la cancelarie şi m-am urnit.

Eu cred că fiecare om are în creier o supapă de reglare, iar în momentele de stres sau de necazuri o poţi deschide şi să bagi totul în şanţul de drenaj din fundul minţii: te descotoroseşti de problemă. O îngropi. Doar că acel şanţ de drenaj duce în subconştient şi câteodată, în vise, cadavrele de acolo se trezesc şi umblă. În noaptea aceea am visat-o iarăşi pe Christine, de data aceasta cu Arnie la volan şi cadavrul în descompunere al lui Roland D. LeBay bălăbănindu-se obscen pe "locul mortului", în timp ce maşina zbiera la mine din garaj, ţintuindu-mă cu cercurile sălbatice ale farurilor.

M-am trezit cu perna presată peste gură ca să-mi înăbuş urletele.

19

Accidentul

Atinge-o, atinge-o,

Amice, am de gând să te desfiinţez.

The Beach Boys

Aceea a fost ultima dată când am vorbit cu Arnie – adică mă refer la o discuţie serioasă – până la Thanksgiving, deoarece sâmbăta următoare a fost ziua când m-am accidentat. Aceea a fost ziua când am jucat iarăşi cu Urşii din Ridge Rock, iar de data aceea am pierdut la o diferenţă spectaculoasă: 46-3. Oricum, la sfârşitul meciului eu nu mai eram prin preajmă. Cam după ce trecuseră şapte minute din repriza a treia, am ajuns într-o zonă liberă, am primit o pasă şi mă pregăteam să alerg când am fost lovit simultan de trei Urşi din linia de apărare. A urmat o clipă de durere teribilă – o flacără intensă, ca şi cum m-aş fi aflat în zona zero a unei explozii nucleare. Apoi a urmat mult întuneric.

Totul a rămas întunecat pentru mult timp, deşi mie nu mi s-a părut mult. Cam cincizeci de ore am fost inconştient, iar când m-am trezit, târziu, în după-amiaza zilei de luni, 23 octombrie, eram în Spitalul Libertyville Community. Tata şi mama erau acolo. Tot aşa şi Ellie, care era palidă şi obosită. Avea cearcăne negre la ochi, iar eu am fost foarte mişcat; găsise în inima ei resurse ca să plângă pentru mine în ciuda tuturor Twinkies-urilor şi a Yodels-urilor pe care i le furam din cutia de pâine după ce ea se culca, în ciuda faptului că, atunci când avea doisprezece ani îi dădusem o punguţă cu Vigoro după ce observasem că stătea toată ziua privindu-se în oglindă, îmbrăcată cu cel mai strâmt tricou, ca să vadă dacă i-au mai crescut sânişorii (ea izbucnise în plâns, iar mama a fost timp de două săptămâni foarte supărată pe mine); în ciuda tuturor tachinărilor şi a micilor jocuri prosteşti în care eu eram cel deştept.

Când mi-am revenit, Arnie nu era acolo, dar a apărut şi el destul de curând; el şi Leigh fuseseră în sala de aşteptare. În acea seară au venit şi unchiul şi mătuşa din Albany, iar restul acelei săptămâni a fost un pelerinaj de rude şi prieteni – m-a vizitat toată echipa de football, inclusiv Puffer care părea că a îmbătrânit cu douăzeci de ani. Probabil descoperise că există şi lucruri mai grave decât un sezon de înfrângeri. Antrenorul a fost cel care mi-a dat vestea că n-am să mai joc niciodată football şi, după expresia chinuită şi tensionată de pe chipul lui, nu ştiu la ce se aştepta – să izbucnesc în plâns sau să fac o criză de isterie. Dar aproape că n-am avut nici o reacţie exterioară sau lăuntrică. Eram mulţumit că trăiesc şi că voi fi în stare, cu timpul, să merg.

Dacă aş fi fost lovit doar o singură dată, probabil aş fi fost în stare să mă recuperez şi să joc în continuare. Dar corpul omenesc nu a fost conceput să poată prelua concomitent şocuri din trei direcţii diferite. Aveam ambele picioare rupte; stângul în două locuri. Când am căzut îmi prinsesem braţul la spate şi mi-am rupt antebraţul. Dar toate acestea erau doar floare la ureche. De asemenea, îmi fracturasem craniul şi suferisem ceea ce doctorul care se ocupa de cazul meu a numit "un accident în partea inferioară a coloanei", ceea ce se pare că însemna că trecusem la un milimetru de a fi paralizat pe viaţă de la talie în jos.

Am avut o mulţime de vizitatori, de flori, de felicitări. Totul a fost destul de plăcut într-un fel – ca şi cum aş fi fost viu şi aş fi luat parte la parastasul meu.

Dar am mai avut parte şi de multă durere şi de multe nopţi în care n-am putut să dorm; un braţ îmi era suspendat deasupra corpului, cu greutăţi şi un scripete, la fel şi un picior (amândouă îmi provocau tot timpul mâncărimi sub ghips), şi aveam un ghips temporar – ceea ce se cheamă "un corset... terapeutic" – în jurul taliei. De asemenea, bineînţeles, aveam perspectiva unei spitalizări îndelungate şi a nesfârşitelor excursii în scaunul cu rotile în acea cameră a ororilor care se cheamă, atât de inocent, Sala de Terapie.

Oh, şi încă ceva – aveam la dispoziţie mult timp liber.

Am citit ziarele; am pus întrebări celor care mă vizitau; şi în mai multe ocazii, în timp ce lucrurile progresau şi bănuielile mele mi-au scăpat de sub control, m-am întrebat dacă nu cumva începusem să înnebunesc.

Am stat în spital până la Crăciun, iar pe când am plecat acasă bănuielile mele ajunseseră aproape să mi se concretizeze. Deja mi se părea din ce în ce mai greu să neg acea concluzie monstruoasă şi ştiam al naibii de bine că nu-mi pierdusem minţile. Din unele puncte de vedere ar fi fost mai bine – mai reconfortant – dacă aş fi putut să cred aşa ceva. Pe atunci eram extrem de speriat şi mai mult decât pe jumătate îndrăgostit de prietena celui mai bun prieten al meu.

Timp să mă gândesc... prea mult timp.

Timp ca să mă autocritic pentru ceea ce gândeam despre Leigh. Timp ca să privesc tavanul camerei mele şi să-mi doresc să nu-l fi cunoscut niciodată pe Arnie Cunningham... sau pe Leigh Cabot... sau pe Christine.

2

ARNIE –

CÂNTECELE DE DRAGOSTE ALE ADOLESCENŢEI

20

A doua ceartă în familie

Negustorul a venit la mine şi mi-a spus:

"Vinde-ţi Fordul,

Şi am să te pun într-o maşină care va

Mânca drumul!

Spune-mi doar ce-ţi doreşti şi

Semnează aici

O să ţi-o aduc

Cam peste o oră".

O să-mi iau o maşină

Şi-o s-o pornesc la drum.

Iar atunci n-o să trebuiască să-mi mai pese

De rabla aia de Ford.

Chuck Berry

Plymouth-ul 1958 al lui Arnie Cunningham a primit revizia tehnică în după-amiaza zilei de 1 noiembrie 1978. Astfel el a pus capăt procesului care, de fapt, începuse în seara când, împreună cu Dennis Guilder, schimbase cauciucul aflat pe jantă, prin plătirea unei taxe de accize de 8,50 dolari, a unei taxe municipale rutiere de 2,00 dolari (care de asemenea îi dădea dreptul să parcheze oriunde în centru) şi o taxă de înmatriculare de 15,00 dolari. I-au fost date numere de înmatriculare de Pennsylvania, Hy-624l-J, de către Biroul Vehiculelor Motorizate (BVM) din Monroeville.

S-a întors înapoi de la BVM cu o maşină pe care i-o închiriase Will Darnell şi a ieşit apoi din Garajul Darnell la volanul Christinei. A dus-o acasă.

O oră sau două mai târziu, tatăl şi mama lui au venit împreună de la Horlicks University. Cearta a început aproape imediat.

— Aţi văzut-o? a întrebat Arnie vorbindu-le amândurora, dar probabil aaresându-se mai mult tatălui său. Am înregistrat-o chiar azi după-amiază.

Era mândru; avea motive să fie. Christine tocmai fusese spălată, lustruită şi strălucea în soarele de după-amiază. Încă mai avea destulă rugină pe ea, dar arăta de o mie de ori mai bine decât în ziua în care o cumpărase Arnie. Aripile, ca şi capota şi partea din spate erau noi-nouţe. Interiorul era curat ca lacrima. Geamurile şi alămurile sclipeau.

— Da, eu…, a început Michael.

— Bineînţeles că am văzut-o, s-a răstit Regina.

Ea îşi pregătea o băutură, amestecând furioasă în direcţie antiorară, cu un pai într-un pahar Waterford.

— Aproape că ne-am ciocnit de ea. Nu vreau să fie parcată aici. Aleea noastră arată ca un cimitir de fiare vechi.

— Mamă! a exclamat Arnie împietrit şi rănit.

S-a uitat spre Michael, dar Michael plecase să-şi facă şi el o băutură – probabil că-i simţea nevoia.

— Ei bine, aşa arată, a spus Regina Cunningham.

Faţa ei era un pic mai palidă ca de obicei; fardul de pe obraji ieşea în evidentă aproape ca machiajul unui clovn. A băut dintr-o singură înghiţitura jumătate din cantitatea de gin şi tonic, făcând o grimasă, aşa cum se strâmbă oamenii la gustul unui medicament rău.

— Du-o înapoi unde ai ţinut-o până acum. Eu nu vreau să fie aici şi nu o să stea aici, Arnie. Asta-i decizia mea.

— S-o duc înapoi? a întrebat Arnie, şi furios şi rănit acum. E minunat, nu-i aşa? Acolo mă costă douăzeci de dolari pe săptămână!

— Te costă mai mult decât atât! a spus Regina.

Şi-a golit paharul apoi l-a pus jos. S-a întors şi s-a uitat la Arnie.

— Am aruncat o privire zilele trecute în contul tău de la bancă

— Ce ai făcut!!??

Arnie a holbat ochii.

Ea s-a înroşit puţin dar nu şi-a coborât privirile. Michael s-a întors şi a rămas în cadrul uşii, uitându-se nefericit de la nevastă la fiul lui.

— Doream să ştiu cât de mult ai cheltuit pe nenorocita aia de maşină. Ţi se pare aberant? Anul viitor trebuie să mergi la colegiu. Din câte ştiu eu, în Pennsylvania educaţia la colegiu nu este pe gratis.

— Deci te-ai dus în camera mea şi ai scotocit până mi-ai găsit carnetul de cont de la bancă? a spus Arnie. – Ochii lui cenuşii erau oţeliţi de supărare. – Poate că scotoceai şi după "iarbă". Sau cărţi cu fetiţe. Sau poate semne grăitoare pe aşternuturi.

Regina a rămas cu gura căscată. Probabil că se aşteptase la durere şi mânie din partea lui, dar nu la această furie fără margini.

— Arnie! s-a răstit Michael.

— Ei bine, de ce nu? a strigat Arnie. Credeam că astea-s treburile mele!

— Sunt foarte dezamăgită, Arnold, că gândeşti în acest mod. Dezamăgită şi rănită. Te comporţi ca…

— Nu-mi spune mie cum mă comport! Cum crezi că mă simt? Am muncit ca un catâr ca să fac maşina aptă de revizia tehnică – două luni şi jumătate am lucrat la ea – şi când o aduc acasă, primul lucru pe care mi-l sgui este s-o iau de pe alee. Cum ar trebui să mă simt? Fericit?

— Asta nu-i un motiv ca să foloseşti acest ton cu mama ta, a spus Michael.

În ciuda cuvintelor, folosise un ton conciliant.

— Sau să foloseşti acest limbaj.

Regina a întins paharul spre soţul său.

— Fă-mi încă o porţie. În cămara este o sticlă neîncepută de gin.

— Tată, stai aici. Te rog. Hai să lămurim chestia asta.

Michael Cunningham s-a uitat la soţia sa; la fiul său; iarăşi la soţia sa. A văzut scântei în ambele locuri. S-a retras în bucătărie ţinând strâns în mână paharul.

Regina s-a întors ameninţătoare spre fiul ei. Ruptura finală dintre ei era coaptă încă din vară; probabil că ea îşi dăduse seama că asta era ultima şansă a ei ca s-o îndepărteze.

— În iulie aveai aproape patru mii de dolari la bancă. Aproape trei sferturi din banii pe care i-ai câştigat din clasa a noua până atunci, plus dobânzile

— Oh, tu chiar că te-ai informat pas cu pas, nu-i aşa? a spus Arnie. S-a aşezat brusc jos, privind-o pe mama sa. Tonul lui exprima o surpriză dezgustată.

— Mamă, de ce să nu iei nenorociţii de bani şi să-i depui pe numele tău?

— Deoarece, până nu de mult, păreai că înţelegi ce destinaţie au aceşti bani. În ultimele două luni totul a fost numai maşină-maşină-maşină şi, mai nou, numai prietena-prietena-prietena. De parcă ai fi înnebunit în ambele privinţe.

— O, mulţumesc! Nu-mi strică niciodată o opinie sinceră şi fără prejudecăţi despre felul cum îmi aştern eu viaţa.

— În iulie aveai aproape patru mii de dolari. Pentru educaţia ta, Arnie. Pentru educaţia ta. Acum ai doar cu puţin peste două mii opt sute. Poţi să protestezi cât doreşti că te-am spionat – şi admit că asta doare puţin – dar este un adevăr. Ai risipit o mie două sute de dolari în două luni. Poate că de asta nu vreau să văd în ochi maşina aceea. Ar trebui să înţelegi lucrul ăsta. Pentru mine arată ca…

— Ascultă

—... ca o chitanţă grasă care îşi ia zborul.

— Pot să-ţi spun câte ceva?

— Nu, Arnie, nu cred, a spus ea tăios. Nu cred.

Michael se întorsese cu paharul ei pe jumătate plin cu gin. De la bar a adăugat sifon. Regina a băut, strâmbându-se iarăşi. Arnie şedea pe scaunul de lângă televizor, privind-o gânditor.

— Predai la colegiu? a întrebat el. Predai la colegiu şi asta-i atitudinea ta? "Eu am vorbit. Voi ceilalţi puteţi să tăceţi din gură". Superb! Îi compătimesc pe studenţii tăi.

— Fii atent, Arnie, a spus ea, ameninţându-l cu degetul! Fii atent.

— Pot sau nu să-ţi spun câte ceva?

— Dă-i drumul. Dar, oricum, nu schimbă cu nimic situaţia.

Michael şi-a dres glasul:

— Reg, cred că Arnie are dreptate, asta nu-i o atitudine constructivă.

S-a răsucit spre el ca o pisică.

— Nici tu să nu spui nici un cuvânt!

Michael s-a retras ca trăsnit.

— Primul lucru este ăsta, a spus Arnie. Dacă ai cercetat cu mare atenţie carnetul meu de conturi – sunt sigur că aşa ai făcut – cu siguranţă ai observat că economiile mele ajunseseră la sfârşitul lui septembrie la două mii două sute de dolari. A trebuit să cumpăr un nou sistem de direcţie pentru Christine.

— După cum vorbeşti pari a fi mândru de asta, a spus ea supărată.

— Sunt... – A privit-o drept în ochi. – Am montat singur sistemul de direcţie, fără ajutorul nimănui. Şi am făcut treabă bună. N-ai putea – aici vocea lui a tremurat puţin, apoi a devenit iarăşi fermă – n-ai putea să-l deosebeşti de cel original. Dar ce vreau eu să spun este că de arunci am pus la loc şase sute de dolari. Deoarece lui Will Darnell i-a plăcut cum muncesc eu şi m-a angajat. Dacă la fiecare două luni pot să adaug şase sute de dolari la economiile mele – şi s-ar putea să mă descurc şi mai bine dacă el o să înceapă să mă trimită la Albany, de unde cumpără maşinile folosite – asta înseamnă patru mii şase sute de dolari în contul meu atunci când se va termina şcoala. Iar dacă vara viitoare voi lucra opt ore la garaj, când va începe colegiul voi avea şapte mii de dolari. Iar asta numai datorită maşinii pe care tu o urăşti atât de mult.

— Asta n-o să fie o bucurie prea mare dacă n-o să poţi să intri la un colegiu bun, a contraatacat ea, schimbându-şi imediat argumentele, aşa cum mai făcuse şi la atâtea întâlniri de catedră, când cineva îndrăznea să-i pună la îndoială una dintre opiniile ei... ceea ce nu se întâmpla prea des.N-a recunoscut acel adevăr; pur şi simplu a trecut la alt subiect.

— Notele tale au început să scadă.

— Nu îndeajuns ca să conteze, a spus Arnie.

— Ce vrei să spui prin "nu îndeajuns ca să conteze"? Ai primit un Insuficient la Analiză! Doar săptămâna trecută am primit carte-roşie!

Cărţile-roşii, câteodată cunoscute în lumea liceenilor drept cărţi-de-picare, erau distribuite, la jumătatea fiecărei perioade de notare, fiecărui elev care a obţinut un procentaj mai mic de 75 la sută în primele cinci săptămâni ale trimestrului.

— Se baza doar pe o singură examinare, a spus Arnie calm. Domnul Fenderson este bine cunoscut pentru faptul că dă foarte puţine extemporale în prima jumătate a trimestrului, astfel încât tu să duci acasă o carte-roşie cu un F pe ea, fiindcă n-ai înţeles un singur concept de bază, şi să sfârşeşti apoi cu un A la finalul trimestrului. Toate astea ţi le-aş fi spus dacă m-ai fi întrebat. Nu ai vrut. Şi unde mai pui că asta-i doar a treia carte-roşie pe care am luat-o de la începutul liceului. Media calificativelor mele este încă de 93 la sută şi ştii cât de bună este în comparatie cu…

— O să scadă! a spus ea iritată şi a păşit spre el. Din cauza obsesiei pe care o ai pentru maşina asta nenorocită! Ai o prietenă; cred că asta-i bine, minunat, superb! Dar chestia cu maşina este o dementă! Chiar şi Dennis…

Arnie s-a ridicat, şi încă foarte repede, ajungând atât de aproape încât ea a făcut un pas înapoi, înlocuind pe moment furia cu uimirea provocată de mânia lui.

— Nu-l amesteca pe Dennis, a spus el cu o voce potolită, dar foarte ameninţătoare. Asta ne priveşte doar pe noi.

— Bine, a spus ea schimbând iarăşi subiectul. Purul adevăr este că rezultatele tale la învăţătură au început să scadă. Eu ştiu asta, tatăl tău ştie asta, iar cartea-roşie de la matematică este o dovadă evidentă.

Amie a zâmbit încrezător, iar Regina a devenit prudentă.

— Bine, a zis el. Să-ţi spun ceva. Lasă-mă să-mi ţin maşina aici până la sfârşitul trimestrului. Dacă obţin vreun calificativ mai mic decât C, o să i-o vând lui Darnell. O s-o cumpere; ştie că în starea în care este acum poate să obţină o mie de dolari pe ea. Iar valoarea ei va mai creşte.

Arnie s-a mai gândit.

— Să-ţi fac o propunere şi mai bună. Dacă nu sunt pe lista de onoare la sfârşitul trimestrului, o să mă descotorosesc de ea. Asta înseamnă că pun pariu pe maşina mea că o să iau B la Analiză pe întregul trimestru. Ce spui?

— Nu, a răspuns repede Regina.

I-a aruncat o privire ameninţătoare soţului ei. – Nu te băga.

Michael, care deschisese gura, şi-a închis-o brusc.

— De ce nu? a întrebat Arnie cu o falsă docilitate.

— Deoarece este un truc, iar tu ştii că este un truc! a strigat Regina; furia ei era dintr-o dată totală şi necontrolabilă. Şi nu mai am de gând să stau aici şi să discutăm despre rabla aia şi să aud insolenţele tale! Eu – eu ţi-am schimbat scutecele murdare! Am spus s-o duci de aici, plimbă-te cu ea dacă trebuie, dar n-o lăsa într-un loc unde eu sunt obligată s-o văd! Asta e! Punct!

— Tată, care-i părerea ta? a întrebat Arnie mutându-şi privirile.

Michael a deschis iarăşi gura.

— Exact aceeaşi, a spus Regina.

Arnie s-a uitat iarăşi la ea. Ochii lor, având aceeaşi nuanţă de gri, s-au întâlnit.

— Nu contează părerea mea, nu-i aşa?

— Cred că deja am discutat mult prea în stradă.

A început să se întoarcă, cu gura încă încleştată şi hotărâtă, iar în ochi având o privire ciudat de confuză. Arnie a prins-o de braţ chiar deasupra cotului.

— Nu contează, nu-i aşa? Fiindcă atunci când tu ai luat o hotărâre despre ceva, nu mai vezi, nu mai auzi, nu mai gândeşti.

— Arnie, încetează! a strigat Michael.

Arnie s-a uitat la ea, iar Regina l-a privit. Ochii lor erau îngheţaţi, încrâncenaţi.

— Să-ţi spun eu de ce nu vrei să te uiţi la ea, a spus el cu aceeaşi voce domoală. Nu din cauza banilor, pentru că maşina mi-a facilitat legătura cu o meserie la care sunt talentat şi din care voi obţine bani. Ştii asta. Şi nici din cauza notelor. Nu sunt mai proaste decât altă dată. Şi asta o ştii foarte bine. Adevăratul motiv este că nu suporţi să nu mă ai la degetul mic, aşa cum este şi Catedra ta, aşa cum este şi el – a îndreptat arătătorul spre Michael, care arăta furios, vinovat şi nenorocit în acelaşi timp – aşa cum am fost eu întotdeauna.

Acum Arnie se înroşise la faţă, iar palmele îi erau încleştate în pumni.

— Tot timpul ai fluturat gogoşile alea de concepţii liberale despre cum familia ia în comun deciziile, discută împreună problemele, rezolvă necazurile împreună. Dar adevărul este că întotdeauna tu ai fost cea care mi-a ales hainele de şcoală, pantofii, cu cine trebuie să mă joc şi cu cine nu, tu ai decis unde să ne petrecem vacanţele, tu i-ai spus lui când să schimbe maşinile şi cu ce. Ei bine, acesta-i un lucru pe care nu-l poţi conduce şi nu-ţi convine deloc, nu-i aşa?

Ea l-a pălmuit. În sufragerie, palma a sunat ca un pocnet de pistol. Afară se însera, iar maşinile treceau pe stradă; nişte forme fără contur clar, cu farurile ca nişte ochi galbeni. Christine se afla pe aleea asfaltată a Cunninghamilor tot aşa cum stătuse şi pe peluza lui Roland D. LeBay, dar acum arăta mult mai bine decât atunci – părea rezervată şi total detaşată de toată această urâtă râcă de familie. EA avansase probabil pe scara socială.

Pe neaşteptate, şocant, Regina Cunningham a început să plângă. Acesta era un fenomen asemănător cu ploaia în deşert, pe care Arnie îl mai văzuse doar de patru sau cinci ori în viata lui – iar în nici una dintre celelalte ocazii nu fusese el cauza lacrimilor.

Mai târziu i-a spus lui Dennis că lacrimile ei au fost înfricoşătoare doar pentru simplul fapt că au existat. Asta ar fi fost destul, dar a fost şi mai mult – lacrimile au îmbătrânit-o brusc, ca şi când ea ar fi făcut un salt de cincisprezece ani în timp în decursul câtorva secunde. Strălucirea gri de oţel a ochilor ei s-a înceţoşat şi, pe neaşteptate, lacrimile i se rostogoleau pe obraji, lăsând dâre în fard.

A căutat pe şemineu paharul cu gin şi l-a răsturnat cu vârfurile degetelor. A căzut pe jos şi s-a spart. Între cei trei s-a lăsat un fel de tăcere stânjenitoare şi o uimire mare că lucrurile au mers atât de departe.

Şi, cumva, chiar şi prin slăbiciunea lacrimilor, ea a reuşit să spună:

— Nu accept să stea în garajul nostru sau pe aleea noastră, Arnie.

— Nici eu n-aş vrea să stea aici, mamă, a răspuns Arnie cu răceală. S-a îndreptat spre uşă, s-a întors către ei şi i-a privit pe amândoi. – Mulţumesc. Pentru că aţi fost atât de înţelegători. Vă mulţumesc mult.

Apoi a plecat.

21

Arnie şi Michael

Încă de când ai plecat

Eu port ochelari de soare

Dar ştiu că totul se va rezolva

Atâta timp cât pot să-mi fac tuciuriul

Caddy să strălucească.

Moon Martin

Michael l-a ajuns din urmă pe Arnie pe alee, în timp ce acesta se îndrepta spre Christine. L-a prins de umăr. Arnie s-a scuturat şi a mers mai departe, căutând în buzunare cheile maşinii.

— Arnie. Te rog.

Arnie s-a răsucit brusc. Pentru un moment a părut gata-gata să facă total dezastrul acelei seri şi să-l lovească pe tatăl său. Apoi ceva din încordarea din corpul lui s-a risipit, iar el s-a sprijinit de maşină atingând-o cu mâna stângă, mângâind-o, părând să-şi tragă putere de la ea.

— În ordine. Ce doreşti?

Michael a deschis gura,apoi a părut că nu ştie ce să spună.Pe faţă i s-a aşternut o expresie de neajutorare – ar fi fost amuzantă dacă situaţia nu era atât de rea. Părea că a îmbătrânit, că a încărunţit şi că muşchii feţei i-au căzut.

— Arnie, a spus el părând că împinge cuvintele împotriva unui obstacol foarte mare. Arnie, îmi pare atât de rău.

— Mda, a spus Arnie şi s-a întors cu spatele ca să deschidă uşa şoferului. Din interior s-a răspândit un miros plăcut de curăţenie.

— Mi-am dat seama după modul în care mi-ai luat apărarea.

— Te rog. Îmi este foarte greu. Mai greu decât ai crede tu.

Ceva din glasul lui l-a făcut pe Arnie să se întoarcă. Ochii tatălui său erau disperaţi şi nefericiţi.

— Nu am spus că am vrut să-ţi iau apărarea. Ştii, înţeleg şi poziţia ei. Am văzut cum ai enervat-o, cum erai hotărât cu orice preţ să nu renunţi la opiniile tale.

Arnie a râs răguşit.

— Cu alte cuvinte, exact ca şi ea.

— Mama ta trece printr-o mare schimbare în viaţa ei, a spus Michael încet. A fost extrem de dificil pentru ea.

Arnie a clipit, la început nefiind sigur dacă a auzit bine. Era ca şi cum, foarte brusc, tatăl lui ar fi început să vorbească pe limba păsărească; părea că are tot atâta legătură cu ce discutaseră până atunci, ca şi scorul unui meci de baseball.

— Ce?

— Schimbarea. Este speriată, a început să bea prea mult, iar câteodată are şi dureri. Nu prea des – a adăugat el văzând expresia alarmată de pe fata lui Arnie. S-a dus la doctor, dar nu-i nimic altceva decât schimbarea. Dar are o grămadă de sentimente contradictorii. Tu eşti singurul ei copil, iar, în starea în care este acum tot ce poate să vadă este că-şi doreşte, indiferent cu ce preţ, tot ce este mai bun pentru tine.

— Vrea ca totul să se facă aşa cum doreşte ea. Iar asta nu-i nici o noutate. Întotdeauna a fost aşa.

— Este de la sine înţeles că ceea ce consideră ea că este cel mai bine pentru tine, nu poate fi pus sub semnul îndoielii. Dar ce te face să crezi că tu eşti altfel? Sau mai bun? Când eram înăuntru ai atacat-o tot timpul, şi ea şi-a dat seama. Eu la fel.

— Ea a început.

— Nu, tu ai început când ai adus maşina acasă. Ştiai care-i părerea ei. Şi ea mai are dreptate în legătură cu ceva. Te-ai schimbat. Din prima zi când ai venit acasă cu Dennis şi ne-ai anunţat că ţi-ai cumpărat o maşină; atunci a început totul. Crezi că asta n-a mâhnit-o? Sau pe mine? Copilul tău să înceapă să aibă comportări ameninţătoare pe care tu nici nu le bănuiai?

— Hei, tată, haide! Asta-i puţin cam...

— Aproape că nu te mai vedem, tot timpul meştereşti la maşină sau te întâlneşti cu Leigh.

— Începi să vorbeşti ca mama.

Pe neaşteptate, Michael a zâmbit – dar era un zâmbet trist.

— Te înşeli în privinţa asta. Te înşeli amarnic. Ea vorbeşte ca ea, tu vorbeşti ca ea, dar eu, pur şi simplu, mi se pare că sunt ca unul aflat la conducerea unei tâmpite forţe O.N.U. de menţinere a păcii şi care este pe cale să-şi bage în bucluc oamenii.

Arnie s-a fâstâcit puţin; apoi mâna sa a atins iarăşi maşina şi a început s-o mângâie, s-o mângâie.

— În ordine. Cred că înţeleg ce vrei să spui. Habar nu am de ce o laşi să te dirijeze în felul ăsta, dar înţeleg.

Zâmbetul trist, umilit, a rămas pe buzele lui Michael, semănând puţin cu rânjetul unui câine care a alergat prea mult după un băţ de lemn într-o zi caniculară de vară.

— Poate că unele lucruri au devenit un mod de viaţă. Şi probabil că există compensaţii pe care tu nu le înţelegi şi pe care eu nu ţi le pot explica. Cum ar ii... ei bine, ştii, eu o iubesc.

Arnie a ridicat din umeri.

— Deci... ce facem acum?

— Putem să facem o plimbare?

Arnie a părut surprins, apoi mulţumit.

— Sigur. Urcă. Ai vreo preferinţa?

— La aeroport.

Arnie a ridicat din sprâncene.

— La aeroport? De ce?

— Îţi spun pe drum.

— Ce o să spună Regina?

— Mama ta s-a dus să se culce, a spus Michael încetişor, iar Arnie a avut bunul simţ să roşească puţin.

Arnie conducea sigur şi bine. Farurile noi ale Christinei tăiau întunericul timpuriu cu un tunel adânc şi clar de lumină. A trecut pe

lângă casa Guilder, apoi a cotit la stânga pe Elm Street, îndreptându-se spre JFK Drive. l-376 i-a dus în l-278, apoi spre aeroport. Traficul era sporadic. Motorul murmura uşor. Aparatele de bord împrăştiau o lumină verde, mistică.

Arnie a deschis radioul şi a găsit postul WDIL, pe frecventa AM, care emitea din Pittsburg şi difuza numai "oldies". Gene Chandler cânta "The Duke of Earl".

— Maşina merge ca un vis, a spus Michael Cunningham. Părea copleşit de uimire.

— Mulţumesc, a răspuns Arnie zâmbind.

Michael a inspirat adânc.

— Miroase a nou.

— Multe lucruri sunt noi. Tapiţeria de pe scaune m-a costat optzeci de dolari. O parte din banii în legătură cu care tuna Regina. M-am dus la bibliotecă şi am luat o mulţime de cărţi, şi am încercat să copiez totul, cât de bine am putut. Dar nu a fost atât de uşor pe cât ar crede unii.

— De ce nu?

— Ei bine, în primul rând Plymouth-ul Fury'58 nu a fost conceput ca să fie un automobil clasic, deci nimeni n-a scris prea multe despre el, nici măcar în cataloagele retrospective – Maşinile Americane, Clasicul American, Maşinile Anilor 1950, chestii de genul ăsta. Pontiacul '58 a fost un cfasic, iar după doi ani Pontiac a creat modelul Bonneville; iar T-Bird-ul '58 cu aripile ca nişte urechi de iepure, cred că a fost ultimul model senzaţional de Thunderbird; şi…

— Habar nu aveam că tu cunoşti atât de multe despre maşinile vechi, a spus Michael. De cât timp te preocupă, Arnie?

A ridicat vag din umeri.

— Oricum, cealaltă problemă a fost că LeBay a făcut o comandă specială pentru modelul obişnuit livrat de Detroit – în primul rând, Plymouth-ul n-a oferit Fury-ul în culorile roşu şi alb – iar eu am încercat să refac maşina aşa cum a dorit-o el şi nu cum au conceput-o ăia din Detroit. Deci, într-un fel, m-am ghidat mai mult după instinct.

— De ce ai vrut s-o refaci aşa cum a avut-o LeBay?

Iarăşi acea ridicare vagă din umeri.

— Nu ştiu. Aşa mi s-a părut că-i bine.

— Ei bine, părerea mea este că ai făcut o treabă fantastică.

— Mulţumesc.

Tatăl lui s-a aplecat spre el, uitându-se la instrumentele de bord.

— La ce te uiţi? a întrebat Arnie puţin răstit.

— Să fiu al dracului! a răspuns Michael. N-am mai văzut niciodată aşa ceva.

— Ce? – Arnie a privit în jos – Oh. Ceasul de kilometraj?

— Merge înapoi, nu-i aşa?

Într-adevăr, ceasul de kilometraj mergea înapoi; în acel moment, în seara de 1 noiembrie, arăta 79500 şi câteva zecimi de milă. În timp ce Michael privea, indicatorul zecimilor de milă s-a rotit de la ,2 la ,1 apoi la 0. În timp ce ajungea la ,9, milele au dat înapoi cu una.

Michael a râs.

— Fiule, ăsta-i un lucru pe care l-ai neglijat.

Arnie a zâmbit – un zâmbet vag.

— Ai dreptate. Will spune că pe undeva pe acolo trebuie să fie un fir inversat. Nu cred că o să încerc să-l descopăr. Într-un fel este original să am un ceas de kilometraj care funcţionează invers.

— Este precis?

— Cum?

— Ei bine, dacă mergi de la noi acasă la Station Square, reduce cinci mile din total?

— Oh, a spus Arnie. Am priceput. Nu, nu-i deloc precis. Reduce două sau trei mile la fiecare milă parcursă. Câteodată mai mult. Mai devreme sau mai târziu cablul vitezometrului se va rupe, iar când o să-l înlocuiesc se va rezolva şi cealaltă problemă.

Michael, căruia în viaţa lui i se rupseseră două cabluri de vitezometre, s-a uitat la ceasul indicator căutând tremurul caracteristic care ar putea indica că acolo sunt ceva probleme. Dar acul stătea nemişcat deasupra cifrei patruzeci. Vitezometrul părea în regulă; dar ceasul de kilometraj mergea în bozii. Şi chiar credea Arnie că vitezometrul şi ceasul de kilometraj mergeau cu acelaşi cablu? Cu siguranţă ca nu.

A râs şi a spus:

— Fiule, asta-i o trăsnaie.

— De ce la aeroport? a întrebat Arnie.

— Am de gând să-ţi fac cinste cu plata unui loc de parcare pentru o lună. Cinci dolari. Mai ieftin decât la Garajul Darnell. Şi poţi să-ţi scoţi maşina de acolo de câte ori vrei. La aeroport există staţie permanentă de autobuz. De fapt, este capăt de linie.

— Sfinte Sisoe, asta-i cea mai aberantă sugestie pe care am auzit-o! a strigat Arnie.

A oprit brusc în faţa unei curăţătorii chimice.

— Să iau autobuzul douăzeci de mile până la aeroport ca să-mi iau maşina când am nevoie de ea? Este ca ceva din Catch-22! Nu! Nici o şansă!

Era gata să mai spună ceva, când a fost apucat de gât.

— Ascultă, a spus Michael. Sunt tatăl tău, deci ascultă-mă bine. Mama ta are dreptate, Arnie. În ultimele luni ai devenit un om cu care

nu se poate discuta. Mai mult decât atât – ai devenit de-a dreptul straniu.

— Dă-mi drumul, a spus Arnie scuturându-se din strânsoarea tatălui său.

Michael nu i-a dat drumul, dar a slăbit presiunea:

— Să-ţi prezint altfel situaţia. Da, până la aeroport ai de făcut cale destul de lungă, dar aceeaşi monedă de douăzeci şi cinci de cenţi pe care o foloseşti ca să ajungi la Darnell, o să te ducă şi acolo. Există parcări şi mai aproape, dar în oraş a crescut numărul de vandalizări şi furturi de maşini. În schimb, aeroportul este mai sigur.

— Nici o parcare publică nu-i sigură.

— În al doilea rând, este mai ieftină decât o parcare din oraş şi mult mai ieftin decât la Darnell.

— Nu asta-i problema şi ştii prea bine!

— Poate că ai dreptate, a spus Michael. Dar şi tu pierzi ceva din vedere, Arnie. Pierzi din vedere adevărata problemă.

— Ei bine, spune-mi tu care-i adevărata problemă.

— În ordine, o să-ţi spun.

Michael a făcut o pauză, privindu-şi cu fermitate fiul. Când a continuat, vocea lui era înceată şi egală, aproape tot atât de muzicală ca şi casetofonul lui.

— Împreună cu bunul simţ, se pare că ti-ai pierdut şi simţul perspectivei. Ai aproape optsprezece ani şi eşti in ultimul an la un liceu public. Eu cred că te-ai hotărât să nu mergi la Horlicks; am văzut broşurile colegiilor pe care le-ai adus acasă.

— Nu, nu mă duc la Horlicks, a spus Arnie. – Acum părea puţin mai calm. Nu, după tot ce s-a întâmplat. Habar n-ai cât de mult doresc să plec departe, sau poate că ştii.

— Da. Ştiu. Şi poate că-i mai bine. Mai bine decât această tensiune constantă între tine şi mama. Tot ce te rog eu este să nu-i spui încă; aşteaptă până când trebuie să trimiţi cererile de înscriere.

Arnie a ridicat din umeri, nepromiţând nimic.

— O să-ţi iei maşina la şcoală, asta dacă va mai funcţiona

— O să funcţioneze.

— Şi dacă va fi o şcoală care permite bobocilor să-şi aducă maşinile în campus.

Arnie s-a întors spre tatăl său, surpriza înlocuindu-i furia clocotitoare – surpriza şi neliniştea. Aceasta era o posibilitate pe care n-o pusese niciodată în calcule.

— N-o să mă duc la o şcoală care spune că nu pot să am roţile mele.

Tonul vocii lui era răbdător, genul de voce pe care l-ar folosi un instructor într-o clasă de copii înapoiaţi.

— Vezi? a întrebat Michael. Regina are dreptate. Să-ţi bazezi alegerea colegiului pe politica acestuia în privinţa bobocilor şi a maşinilor este total iraţional. Ai devenit obsedat de maşina asta.

— Nici nu mă aşteptam să înţelegi.

Michael şi-a strâns buzele.

— Oricum, ce înseamnă că te duci până la aeroport ca să-ţi iei maşina, dacă vrei să te întâlneşti cu Leigh? Este o neplăcere, dar nu prea mare. Asta înseamnă, în primul rând, că nu trebuie s-o foloseşti dacă n-ai într-adevăr nevoie de ea şi o să economiseşti banii de benzină. Mama ta se poate bucura de o mică victorie; nu o să trebuiască să o vadă. – Michael s-a oprit şi iarăşi a zâmbit trist. – Ea nu vede de fapt în ea un mijloc de a cheltui banii, amândoi ştim asta. O vede ca pe primul pas decisiv pe care l-ai făcut să te îndepărtezi de ea... de noi. Bănuiesc că ea... oh, rahat, nu ştiu.

S-a oprit privindu-şi fiul. Arnie l-a studiat gânditor.

— Ia-o la colegiu cu tine; chiar dacă alegi un colegiu care nu permite bobocilor să-şi ţină maşina în campus, există modalităţi de eludare

— Cum ar fi, de exemplu, s-o parchez la aeroport?

— Da. Aşa. Când o să vii acasă în weekenduri, Regina o să fie atât de fericită să te vadă încât nu o va mai interesa maşina. Drace, probabil că va veni pe alee şi o să te ajute s-o speli şi s-o lustruieşti, ca în acest fel să afle ce ai mai făcut. Zece luni. Apoi o să se sfârşească. Putem să avem iarăşi pace în familie. Haide, Arnie. Porneşte.

Arnie a plecat din faţa curăţătoriei chimice şi s-a înscris în trafic.

— Este asigurată? a întrebat brusc Michael.

Arnie a râs.

— Glumeşti? În statul ăsta, dacă n-ai o asigurare de responsabilitate şi dacă faci un accident, sticleţii te omoară. Fără această asigurare, este vina ta chiar dacă cealaltă maşină pică din cer şj aterizează chiar pe tine. Este una dintre modalităţile prin care căcănarii reuşesc să reducă numărul adolescenţilor de pe drumurile Pennsylvaniei.

Michael s-a gândit să-i spună lui Arnie că în patruzeci şi unu la sută din accidentele fatale din Pennsylvania sunt implicaţi şoferi adolescenţi. (Regina îi citise această statistică dintr-un supliment de duminică, accentuând numărul cu accente apocaliptice: "Patru zeci şi unu la sută!", la scurt timp după ce Arnie îşi cumpărase maşina), dar pe urmă s-a decis că nu era ceva ce ar fi dorit Arnie să audă... nu în starea de acum.

— Doar responsabilitate?

Treceau pe sub un indicator reflectorizant pe care scria: PENTRU AEROPORT FOLOSIŢI BANDA STÂNGĂ. Arnie a semnalizat şi a schimbat benzile. Michael părea că se relaxează puţin.

— Până când împlineşti douăzeci de ani nu poţi să-ţi faci asigurare contra coliziunilor. Toate companiile astea căcănare de asigurări sunt putred de bogate, dar nu te asigură până când şansele de risc nu sunt scandalos de minime pentru ele.

În glasul lui Arnie era o notă amară, cumva arţăgoasă, pe care Michael n-o mai auzise până atunci. Şi deşi nu a spus nimic, era puţin şocat şi speriat de cuvintele folosite de fiul său – presupusese că Arnie folosea acest gen de cuvinte cu amicii lui (sau aşa i-a relatat mai târziu lui Dennis Guilder, în aparentă total neştiutor că până în anul final, Arnie nu mai avusese nici un prieten cu excepţia lui Guilder), dar nu le mai folosise niciodată în faţa Reginei şi a lui.

— Palmaresul tău de şofer, sau faptul dacă ai sau nu permis de conducere, nu contează în nici un fel, a continuat Arnie. Motivul pentru care nu poţi să obţii asigurarea contra coliziunilor este pentru că afurisitele de norme actuale spun că nu poţi. La douăzeci şi unu de ani poţi să obţii dacă eşti pregătit să cheltuieşti o avere – de obicei primele de asigurare te costă mai mult decât valorează maşina până când împlineşti douăzeci şi trei, în afară de cazul în care eşti căsătorit. Oh, căcănarii au calculat totul. Ştiu foarte bine cum să obţină totul de la tine.

În depărtare străluceau luminile aeroportului, pistele fiind delimitate prin linii paralele de lumini albastre ireale.

— Dacă mă întreabă cineva care-i cea mai joasă formă de viaţă umană, o să-i spun că este un agent de asigurări.

— Ai făcut un adevărat studiu despre ei, a comentat Michael.

Nu prea îndrăznea să mai spună şi altceva; se părea că Arnie nu are nevoie decât de un mic impuls ca să izbucnească iarăşi într-un acces de furie.

— M-am dus la cinci companii diferite. În ciuda celor spuse de mama, nu doresc să arunc banii pe fereastră.

— Şi ai reuşit să obţii doar asigurare de responsabilitate?

— Da, aşa-i. Şase sute cincizeci de dolari pe an.

Michael a fluierat.

— Ai dreptate, a încuviinţat Arnie.

Alt indicator care anunţa că cele două benzi din stânga sunt pentru parcare, iar cea din dreapta pentru plecări. La intrarea în parcare, drumul se bifurca iarăşi. Spre dreapta era o poartă automată, de unde cumpărai un tichet pentru parcare de scurtă durată. Spre dreapta era o cabină de sticlă în care stătea paznicul parcării, uitându-se la un televizor alb-negru şi fumând.

Arnie a oftat.

— Poate că ai dreptate. Poate că asta-i cea mai bună soluţie.

— Bineînţeles că da, a spus Michael uşurat.

Arnie părea să fi redevenit cel dintotdeauna şi, până la urmă, acea sclipire îndârjită din ochii lui se stinsese.

— Zece luni, atâta tot.

— Desigur

A condus până la cabină, iar paznicul, un tip tânăr cu un pulover negru-cu-portocaliu în culorile liceului şi cu emblema acestuia înscrisă pe buzunare, a tras geamul şi s-a aplecat în afară.

— Pot să vă ajut?

— Aş dori un tichet pentru treizeci de zile, a spus Arnie căutându-şi portofelul.

Michael şi-a pus mâna peste cea a lui Arnie.

— Fac eu cinste.

Arnie i-a îndepărtat blând dar ferm mâna şi şi-a scos portofelul.

— Este maşina mea. Îmi rezolv singur problemele.

— Eu doar doream..., a început Michael.

— Ştiu. Dar nu-i nevoie.

Michael a oftat.

— Ştiu. Tu şi mama ta. Totul va fi în ordine dacă faci cum spun eu.

Buzele lui Arnie s-au strâns pentru o clipă, apoi a zâmbit.

— Ei bine... da.

S-au uitat unul la altul şi au izbucnit în râs.

În momentul când s-a întâmplat asta, motorul Christinei s-a oprit. Până atunci funcţionase perfect. Acum pur şi simplu se oprise; lumina de avertizare a temperaturii uleiului şi cea a idiotului s-au stins.

Michael a ridicat din sprâncene:

— Ce-i asta?

— Nu ştiu, a răspuns Arnie încruntându-se. Nu s-a mai întâmplat niciodată.

A întors cheia de contact şi motorul a pornit imediat.

— Nimic, bănuiesc, a spus Michael.

— Săptămâna asta vreau să verific reglarea aprinderii, a murmurat Arnie.

A ambalat motorul şi l-a ascultat cu atenţie. Iar în clipa aceea, Michael s-a gândit că Arnie nu seamănă deloc cu fiul său. Părea a fi altcineva, cineva mult mai bătrân şi mai dur. A simţit în piept un scurt şi ameninţător fior de teamă.

— Hei, vrei tichetul ăsta sau ai de gând să stai acolo toată noaptea şi să vorbeşti despre reglarea aprinderii? a întrebat paznicul.

Lui Arnie i s-a părut vag cunoscut, aşa cum ţi se par persoanele pe care le-ai văzut pe coridoarele şcolii dar cu care nu ai avut de-a face.

— O, da. Iartă-mă.

Arnie i-a înmânat o bancnotă de cinci dolari, iar paznicul i-a dat un tichet.

— În spatele parcării, a spus paznicul. Dacă doreşti acelaşi loc de parcare, să-ţi reînnoieşti tichetul cu cinci zile înainte de expirarea termenului.

— Am înţeles.

Arnie a condus până la locul desemnat, umbra Christinei micşorându-se şi mărindu-se în timp ce treceau pe sub luminile copertinelor. A găsit un spaţiu liber şi a parcat-o pe Christine cu spatele. În timp ce oprea motorul, s-a strâmbat şi şi-a dus o mână la spate.

— Încă te mai deranjează? l-a întrebat Michael.

— Doar puţin. Aproape îmi trecuse dar ieri a revenit. Probabil că am ridicat ceva şi nu trebuia. Nu uita să blochezi uşa.

Au ieşit şi au încuiat. Odată afară, Michael s-a simţit mai bine – se simţea mai apropiat de fiul său şi, lucru la fel de important probabil, nu i se mai părea că a jucat rolul prostului impotent agitând nişte clopoţei, în cearta care avusese loc în acea seară. Odată ieşit din maşină, i se părea că a mai reparat câteva – poate chiar multe- dintre dezastrele acelei zile.

— Hai să vedem cât de rapid este autobuzul ăla, a spus Arnie şi au început să meargă de-a lungul parcării spre staţie, foarte apropiaţi unul de altul.

În drumul spre aeroport, Michael îşi formase o părere despre Christine. Era impresionat de restaurările pe care le făcuse Arnie, dar maşina ca atare îi displăcea – nu putea s-o sufere. Presupunea că-i ridicol să ai asemenea sentimente despre un obiect fără viaţă dar antipatia totuşi exista, intensă şi de neconfundat, ca un nod în gât.

Sursa aversiunii era imposibil de izolat. Ea cauzase necazuri amare în familie, iar el presupunea că acesta-i adevăratul motiv... dar nu era numai atât. Nu îi plăcuse modul în care îl simţise pe Arnie când se aflase la volan: cumva arogant şi capricios în acelaşi timp, ca un rege şovăitor. Modul impotent în care protestase despre asigurări... folosirea acelui cuvânt izbitor: "căcănarii"... chiar şi felul cum maşina se oprise când ei râseseră împreună.

Şi avea un miros. Nu îl simţeai imediat, dar era acolo. Nu mirosul noii tapiţerii de pe scaune, care era chiar plăcut; acesta era un submiros, amar, aproape secret. Era un miros vechi. Ei bine, şi-a spus Michael, maşina este veche, pentru numele lui Dumnezeu, de ce te aştepţi să miroasă a nou? În ciuda lucrului într-adevăr fantastic pe câre-i făcuse Arnie, Fury-ul avea douăzeci de ani. Mirosul amărui, de mucegai, putea veni de la tapiţeria veche din portbagaj sau de sub covoraşele noi de pe jos; probabil provenea de la umplutura originală a scaunelor. Doar un miros al vârstei.

Şi totuşi, acel submiros, urât şi vag greţos, îl neliniştea. Părea că apare şi dispare în valuri; câteodată foarte pregnant, alteori indetectabil. Părea că nu are o sursă precisă. Când se simţea cel mai tare, duhnea precum hoitul în descompunere al unui animal mic – o pisică, o marmotă, poate o veveriţă – care intrase în portbagaj sau poate se târâse în radiator şi murise acolo.

Michael era mândru de ceea ce realizase fiul său... şi foarte bucuros să iasă din maşina acestuia.

22

Sandy

La început am hoinărit pe lângă Stop şi Snop,

Apoi âm trecut la volan pe lângă Stop şi Snop.

Mi-a plăcut mult mai mult la volan

pe lângă Stop şi Snop,

Fiindcă aveam radioul deschis.

Paznicul parcării din acea seară – de fapt din fiecare seară, începând de la şase până la zece – era un tânăr pe nume Sandy Galton, singurul din cercul de huligani al lui Buddy Repperton care nu fusese în zona fumătorilor în ziua când Repperton a fost exmatriculat din şcoală. Arnie nu-l recunoscuse, dar Galton l-a recunoscut pe Arnie.

Buddy Repperton, dat afară din şcoală şi fără nici o intenţie să facă demersurile necesare pentru a fi readmis la începutul semestrului de primăvară, în ianuarie, se angajase la staţia de benzină a tatălui lui Don Vandenberg. În cele câteva săptămâni de când era acolo, se apucase deja de câteva din obişnuitele găinării – să ciupească din restul clienţilor care păreau a fi în mare grabă ca să mai stea să numere banii; şmecheria cu cauciucuri reşapate (care înseamnă să-l taxezi pe un client pentru un cauciuc nou, după care să-i montezi unul reşapat şi să-ţi bagi în buzunar diferenţa de la cincisprezece până la şaizeci de dolari); făcea acelaşi lucru cu piesele refolosibile şi, în plus, vindea abtibilduri de revizie tehnică puştilor de la liceu şi de la colegiul din Horlicks – puşti disperaţi să-şi menţină pe şosea capcanele mortale.

Benzinăria era deschisă douăzeci şi patru de ore pe zi, iar Buddy lucra în ultimul schimb, de la 9 seara la 5 dimineaţa. În jur de ora unsprezece era posibil să treacă pe acolo Moochie Welch şi Sandy Galton, în Mustang-ul rablagit al lui Sandy; s-ar fi putut să dea pe acolo şi, Richie Trelawney, în Firebird-ul lui; şi Don, bineînţeles, era prin preajmă tot timpul – atunci când nu era fa şcoală. În orice zi a săptămânii, pe la miezul nopţii, puteai găsi sase sau opt inşi în birou, bând bere din căni murdare, dând din mână în mână o sticla de Texas Driver de-a lui Buddy, fumând un joint sau puţin hasis, băsindu-se, spunând bancuri porcoase, întrecandu-se in minciuni despre cat de multe pizde au avut şi ajutându-l poate pe Buddy la micile lui scheme.

În timpul uneia dintre aceste întâlniri de noapte de la începutul lui noiembrie, Sandy a menţionat, din lipsă de altceva, că Arnie Cunningham îşi ţinea maşina in parcarea pe termen lung de la aeroport. De fapt cumpărase un tichet pentru treizeci de zile.

Buddy, a cărui comportare obişnuită în timpul acestor sesiuni de noapte era retrasă şi posacă, şi-a readus scaunul de plastic pe toate cele patru picioare şi a pus sticla de Driver cu zgomot pe tejghea.

— Ce ai spus? a întrebat el. Cunningham? Bătrânu' Faţă-de-Cur?

— Mda, a spus Sandy surprins şi puţin neliniştit. Chiar el.

— Eşti sigur? Gagiul care m-a dat pe mine afară din şcoală?

Sandy l-a privit cu nelinişte crescândă.

— Mda. De ce?

— Şi şi-a luat un tichet de treizeci de zile, adică a parcat-o în zonă pe termen lung?

— Mda. Poate că ai lui nu au vrut s-o ţină acasa

Sandy a lăsat fraza în suspensie. Buddy Repperton începuse să zâmbească. Zâmbetul ăla nu era o privelişte plăcută, nu doar din cauză că dinţii pe care-i dezgolea erau deja foarte stricaţi. Era ca şi cum, undeva, o maşinărie îngrozitoare tocmai se trezise la viaţă şi începuse să se învârtă ca să ajungă la viteza de regim.

Buddy şi-a plimbat privirile de la Sandy, la Don, la Moochie şi la Richie Trelawney. Aceştia l-au privit înapoi, interesaţi, şi puţin speriaţi.

— Faţă-de-Cur, a spus el cu o voce înceată şi uimită. Bâtrânu' Faţă-de-Cur a obţinut revizia tehnică pentru maşina lui şi deştepţii lui de părinţi l-au obligat să şi-o ţină la aeroport.

A râs.

Moochie şi Don au schimbat o privire care era într-un fel şi neliniştită şi pofticioasă.

Buddy s-a aplecat spre ei punându-şi coatele pe genunchi.

— Ascultaţi.

23

Arnie şi Leigh

Plimbându-mă în automobilul meu

Cu drăguţa mea alături

Fur câte un sărut la fiecare milă.

Curiozitatea mea este nebună –

Plimbându-mă şi ascultând radioul,

Fără nici o direcţie precisă.

Chuck Berry

Radioul maşinii mergea pe WDIL, iar Dion cânta "Runaround Sue" cu vocea lui dură, de vagabond, dar nici unul dintre ei nu-l asculta.

Mâna lui se insinuase în sus, sub tricou, şi găsise moliciunea glorioasă a sânilor ei, încununaţi de sfârcuri care erau strânşi şi tari de excitare. Respiraţia ei era sacadată. Iar pentru prima dată, mâna ei se dusese unde o dorea el, unde avea el nevoie de ea, în poala lui, unde presa, se răsucea şi se mişca fără experienţă, dar cu îndeajuns de multă dorinţă ca să compenseze nepriceperea.

A sărutat-o, iar gura ei s-a deschis largă, limba ei era acolo, iar sărutul era ca şi cum ar fi inspirat aroma curată a unei păduri în timpul ploii. Simţea cum excitarea şi dorinţa creşteau în ea ca o flacără.

S-a aplecat spre ea, s-a întins spre ea, cu toată fiinţa lui, iar pentru un moment a putut să-i simtă răspunsul cu o pasiune pură, curată.

Apoi ea a plecat.

Arnie stătea acolo, zăpăcit şi stupefiat, puţin la dreapta volanului, în timp ce lumina din plafon a Christinei s-a aprins. Doar pentru scurt timp; uşa pasagerului s-a închis iar lumina s-a stins.

El a mai stat puţin, neştiind ce s-a întâmplat, pe moment nefiind sigur unde se afla. Corpul îi clocotea – un amalgam de emoţii şi reacţii fizice erotice care erau pe jumătate minunate şi pe jumătate îngrozitoare. Glandele îl dureau; penisul era tare ca un fier; testiculele îi pulsau surd. Putea să simtă cum adrenalina i se răspândeşte rapid în sânge, în tot corpul.

Şi-a strâns mâna în pumn şi s-a lovit tare în picior. Apoi s-a îndreptat în scaun, a deschis uşa şi s-a dus după ea.

Leigh stătea pe marginea Embankment-ului, privind în jos în întuneric. Într-un dreptunghi luminos în mijlocul întunericului, Silvester Stallone mergea în noapte îmbrăcat în costumul unui tânăr lider sindicalist din anii 1930. Iarăşi Arnie a avut sentimentul că trăieşte un vis minunat care în orice moment se putea transforma într-un coşmar... probabil că transformarea începuse deja.

Ea stătea prea aproape de margine – a prins-o de braţ şi a tras-o cu blândeţe înapoi. Acolo, sus, terenul era uscat şi sfărâmicios. Nu exista un gard sau o balustradă. Dacă pământul de la margine s-ar desprinde, Leigh ar cădea; ar ateriza pe undeva în cartierul suburban şi foarte împrăştiat din jurul cinematografului-parcare din Liberty Hill.

Embankment-ul era aleea îndrăgostiţilor încă din timpuri imemoriale. Se afla la capătul căii Stanson, o şosea lungă şi şerpuitoare cu două benzi, care mai întâi se îndepărta de oraş, apoi cotea înapoi către el, înfundându-se în Libertyville Heights, unde fusese cândva o fermă.

Era 4 noiembrie iar ploaia, care începuse mai devreme în acea seară de sâmbătă, se transformase treptat în moină. Aveau doar pentru ei Embankment-ul şi spectacolul pe gratis (chiar dacă lipsit de sonor) de la cinematograful-parcare. A condus-o înapoi la maşină – ea n-a opus rezistenţă – gândindu-se că obrajii ei sunt uzi de ploaie. Doar înăuntru, în lumina verde, fantomatică, împrăştiată de aparatele de la bord, a văzut limpede că plângea.

— Ce s-a întâmplat? a întrebat-o. Ce-ai păţit?

Ea a clătinat din cap şi a plâns mai tare.

— Am făcut eu... era ceva ce nu doreai să faci?

A înghiţit şi s-a forţat să spună:

— Să mă atingi aşa?

Ea a clătinat iarăşi din cap, dar el nu era sigur ce a însemnat asta. Arnie a ţinut-o în braţe, stângaci şi îngrijorat. Iar în fundul minţii lui se

gândea la moină, la drumul de întoarcere, la faptul că nu-i pusese încă Christinei cauciucurile pentru zăpadă.

— N-am făcut asta nici unui băiat, a spus ea în umărul lui. Asta-i prima dată când am atins... ştii tu. Am făcut-o pentru că am vrut. Pentru că am vrut, asta-i tot.

— Atunci ce s-a întâmplat?

— Nu pot... aici.

Cuvintele au ieşit cu greu şi dureros, unul câte unul, cu o şovăială aproape dureroasă.

— Embankment? a spus Arnie privind în jur, gândindu-se prosteşte că poate ea a crezut că el într-adevăr a adus-o aici sus ca să vadă F.I.S.T. pe gratis.

— În maşina asta! a strigat ea brusc. Nu pot să fac dragoste cu tine în maşina asta!

— Hm?

O privea consternat.

— Despre ce vorbeşti? De ce nu?

— Pentru că... pentru că... nu ştiu!

A încercat să mai spună ceva apoi a izbucnit iarăşi în plâns. Arnie a luat-o în braţe până s-a liniştit.

— Pur şi simplu nu ştiu pe care dintre noi o iubeşti mai mult, a spus Leigh când a reuşit să vorbească.

— Asta-i...

Arnie s-a întrerupt, a clătinat din cap şi a zâmbit.

— Leigh, asta-i o nebunie.

— Oare? a întrebat ea căutându-i chipul. Cu care dintre noi îţi petreci mai mult timp? Cu mine... sau cu EA?

— Te referi la Christine?

S-a uitat în jur, pe faţă aşternându-i-se acel zâmbet încurcat pe care ea-l considera sau foarte drăguţ, sau oribil – câteodată avea amândouă calităţile în acelaşi timp.

— Da, a spus ea fără intonaţie. La EA mă refer.

Şi-a privit mâinile, care stăteau parcă fără viaţă pe pantalonii de lână.

— Bănuiesc că-i o prostie.

— Îmi petrec mult timp cu tine, a spus Arnie. – A clătinat din cap – Asta-i aberant. Sau poate că-i normal – poate că doar mie mi se pare aberant, pentru că până acum n-am mai avut o prietenă.

A întins mâna şi a atins cascada pârului ei, acolo unde acesta cădea pe gulerul hainei. Pe tricoul de dedesubt scria DĂ-MI LIBERTYVILLE-UL SAU DĂ-MI MOARTEA, iar sfârcurile împungeau materialul subţire de bumbac într-un fel foarte sexy, care-l excita grozav pe Arnie.

— Credeam că fetele sunt geloase pe alte fete. Nu pe maşini.

Leigh a râs scurt.

— Ai dreptate. Asta pentru că n-ai mai avut o prietenă. Maşinile sunt fete. Nu ştiai asta?

— Oh, haide

— Atunci de ce nu o numeşti Christopher?

Şi, brusc, a lovit puternic bancheta cu palma. Arnie a tresărit.

— Haide, Leigh, încetează.

— Nu-ţi place să-ţi pălmuiesc prietena? a întrebat ea cu neaşteptat venin. Apoi a văzut privirea îndurerată din ochii lui.

— Arnie, îmi pare rău.

— Chiar aşa? a întrebat el privind-o fără expresie. Se pare că nimănui nu-i place maşina mea – tu, tata şi mama, chiar şi Dennis. Am muncit pe brânci, şi pentru toată lumea este un zero.

— Înseamnă ceva pentru mine, a spus ea blând. Efortul pe care l-a cerut.

— Mda, a răspuns el morocănos.

Pasiunea, căldura dispăruseră. Îi era frig şi puţin greaţă la stomac.

— Uite, ar fi mai bine să plecăm. Nu am cauciucuri pentru zăpadă. Ai tăi ar crede că-i foarte nostim că ne-am dus la bowling şi apoi ne-am împotmolit pe Stanson Road.

Ea a chicotit.

— Ei nu ştiu unde se termină Stanson Road.

Arnie a ridicat dintr-o sprânceană, recăpătându-şi o parte din vechiul lui umor.

— Asta crezi tu.

La întoarcere a condus precaut, iar Christine a luat curbele abrupte ale drumului cu foarte mare siguranţă. Stropii de stele pământeşti care erau Libertyville-ul şi Monroeville-ul s-au mărit şi s-au apropiat unele de altele, apoi n-au mai avut nici o noimă. Leigh privea aceste imagini cu puţină tristeţe, simţind că cea mai bună parte a unei seri care ar fi putut fi minunată se sfârşise. Era iritată, enervată, întoarsă pe dos – presupunea că era nesatisfăcută. În sâni simţea o durere surdă. Nu ştia dacă avusese de gând să-l lase să meargă "până la capăt", după cum se spunea eufemistic, dar după ce ajunsese la un anumit punct, nimic nu mai fusese cum sperase ea... şi toate astea pentru că-şi deschisese gura.

Corpul şi gândurile ei erau o adevărată harababură. Pe drumul de întoarcere îşi deschisese de nu ştiu câte ori gura încercând să clarifice

ceea ce simţea... iar apoi o închisese, temându-se să nu fie prost înţeleasă, deoarece nici ea nu mai pricepea nimic.

Nu era geloasă pe Christine... şi totuşi era. În această privinţă Arnie nu spusese adevărul. Ea avea o idee destul de exactă despre cat timp îşi petrecea Arnie meşterind la maşină. Dar era atât de anormal? El avea mâini talentate, îi plăcea să lucreze la ea, iar maşina mergea ca un ceas... cu excepţia acelui amănunt ciudat cu ceasul de kilometraj care funcţiona invers.

Maşinile sunt fete, afirmase ea. Nu se gândise la ceea ce spusese; pur şi simplu cuvintele îi ieşiseră din gură. Iar cu siguranţă acest fapt nu era întotdeauna adevărat; ea nu se gândea la automobilul familiei ca având vreun anumit gen; era doar un Ford.

Dar...

Las-o baltă, uită toate aceste prostii şi tâmpenii. Adevărul era mult mai brutal şi chiar mai aberant, nu-i aşa? Nu putea să facă dragoste cu el, nu putea să-l atingă în acel fel intim, dar să se mai gândească să-l aducă astfel la orgasm în maşină (sau în celălalt mod, cel adevărat – se gândea foarte mult la asta când stătea noaptea în patul ei simţind cum o cuprinde o excitare fantastică).

Nu în maşină.

Fiindcă – asta era partea cea mai aberantă – simţea că Christine îi priveşte. Că EA era geloasă, că îi dezaproba, poate chiar îi ura. Deoarece existau momente (ca şi seara aceasta, când Arnie conducea atât de sigur şi de delicat Plymouth-ul) când ei i se părea că cei doi – Arnie şi Christine – erau sudaţi într-o neliniştitoare parodie de dramă erotică. Deoarece Leigh nu simţea că merge cu Christine; când se urca în ea ca să meargă undeva cu Arnie se simţea înghiţită de Christine. Iar actul de a-l săruta sau de a face dragoste cu el părea o perversiune, mai oribilă decât o aberaţie sexuală sau decât exhibiţionismul – era ca şi cum ar fi făcut dragoste în corpul rivalei sale.

Dar nebunia cea mai mare era că ea o ura pe Christine.

O ura şi îi era frică de EA. Avea o vagă reticenţă să treacă prin faţa noii grile sau prin spatele portbagajului; avea gânduri vagi despre frânele de siguranţă care se decuplează sau despre schimbătorul de viteze care sare din punctul mort într-una dintre viteze. Gânduri pe care nu le avusese niciodată în legătură cu Sedan-ul familiei.

Dar, în primul rând, nu dorea să facă nimic în maşină... sau chiar să meargă undeva cu ea, dacă acest fapt se putea evita. Arnie părea cumva schimbat când era în maşină, o persoană pe care ea n-o cunoştea. Îi plăcea să-i simtă mâinife pe corpul ei – pe sâni, pe coapse (încă nu-i permisese s-o atingă în centru, dar îşi dorea mâinile lui acolo; i se părea că dacă o s-o atingă acolo se va topi). Atingerile lui îi provocau totdeauna excitare; i se părea atunci că fiecare simţ al ei trăieşte şi este delicios acordat. Dar în maşină acel sentiment se estompa... poate pentru că în maşină Arnie părea că nu mai este cu adevărat cuprins de pasiune, părea mai degrabă libidinos.

În timp ce intrau pe strada ei a deschis iarăşi gura încercând să explice cîte ceva dintre aceste gânduri – şi iarăşi n-a putut să spună nimic. De ce ar face-o? Nu era nimic de explicat – toate erau numai impresii. Nimic decât impresii vagi. Ei bine... era ceva. Dar nu putea să-i spună lui; l-ar răni mult prea tare. Nu dorea să-l rănească, deoarece credea că începuse să-l iubească.

Dar acel ceva exista.

Mirosul – un iz pregnant de putregai care se simţea sub mirosurile noii tapiţerii şi a lichidului de curăţat pe care-l folosea Arnie. Era acolo, vag dar foarte neplăcut. Aproape greţos.

Ca şi cum, cândva, ceva se strecurase în maşină şi murise acolo.

A sărutat-o de noapte bună în uşa casei ei, moina strălucind argintie în conul de lumină gălbuie aruncat de felinarul de pe verandă. Sclipea în părul ei blond-închis ca şi nişte pietre preţioase. Lui i-ar fi plăcut s-o sărute cu adevărat, dar posibilitatea ca părinţii ei să-i privească din sufragerie – de fapt, probabil că aşa era – l-a determinat s-o sărute aproape normal, aşa cum ai face-o cu o verişoară dragă.

— Îmi pare rău, a spus ea. Am fost o caraghioasă.

— Nu, a răspuns Arnie, afirmând evident contrariul.

— Doar că – iar mintea i-a furnizat un fel de amalgam curios de minciună şi adevăr – nu mi se pare potrivit să o facem în maşină. În orice maşină. Doresc să fim împreună, dar nu opriţi undeva în întuneric, în locul unde se-nfundă o şosea. Înţelegi?

— Da.

Sus la Embankment, în maşină, fusese puţin furios pe ea... ei bine, ca să fie sincer, fusese foarte enervat. Dar acum, stând la poarta casei ei, i se părea că poate să înţeleagă – şi să se minuneze cum de a putut să-i refuze ceva, sau s-o supere cu ceva.

— Înţeleg exact ce vrei să spui.

Ea l-a pupat, cu mâinile încolăcite în jurul gâtului. Haina îi era încă descheiată, iar el putea să-i simtă greutatea dulce, înnebunitoare a sânilor.

— Te iubesc, i-a spus ea pentru prima dată, şi apoi a intrat în casă, lăsându-l pe trepte, plăcut împietrit şi mult mai încălzit decât ar fi trebuit să fie în lapoviţa aceea deasă şi rece de sfârşit de toamnă.

Gândul că familiei Cabot i s-ar putea părea ciudat dacă el ar sta mai mult timp pe treptele verandei lor i-a străbătut în cele din urmă mintea uluită. A pornit pe aleea plină de zloată, pocnind din degete şi zâmbind. Acum călătorea într-un montaigne-russe, iar asta-i cea mai fantastică excursie, cea pe care ei te lasă s-o faci doar o singură dată.

S-a oprit brusc aproape de locul unde aleea se unea cu trotuarul, iar zâmbetul i-a dispărut. Christine stătea lângă bordură cu picături de zăpadă topită pe parbriz, clipind din luminile idiotului de pe bord, iar el s-a gândit care este sursa acelei expresii de jargon – luminile idiotului; era un termen neplăcut. Apoi acel gând a fost înlăturat de altul mai important. O lăsase pe Christine mergând, iar ea se oprise. Se întâmpla pentru a doua oară.

— Sunt ude firele, a murmurat el. Asta-i tot.

Nu putea fi din cauza bujiilor; doar alaltăieri, la Will, montase un set nou. Opt bujii Champion.

Cu care dintre noi îţi petreci mai mult timp? Cu mine... sau cu EA?

Zâmbetul s-a reîntors, dar de această dată era nelinişte. Ei bine, îşi getrecea, în general, mai mult timp în preajma maşinilor – bineînţeles. Ăsta era rezultatul muncii pe care o făcea pentru Will. Dar era ridicol să crezi că...

Ai minţit-o. Acesta-i adevărul, nu-i aşa?

Nu, şi-a răspuns el tulburat. Nu, nu cred că poţi să spui că într-adevăr am minţit-o...

Nu? Atunci ce ai făcut?

Pentru prima dată de când o dusese la meciul de football din Hidden Hills, îi spusese o minciună gogonată. Deoarece adevărul era că-şi petrecea mai mult timp cu Christine şi nu suferea s-o ştie parcată la aeroport în bătaia vântului şi a ploii, în curând a zăpezii.

O minţise.

Îşi petrecea mai mult timp cu Christine.

Iar asta era…

— Greşit, a croncănit el, iar cuvântul de-abia s-a auzit în zgomotul aproape misterios produs de moină.

A stat pe trotuar, privindu-şi maşina oprită, un călător în timp uimitor reînviat din epoca lui Buddy Holly, Hruşciov, Laika şi a Câinelui Spaţial şi brusc a început s-o urască. Ea îi făcuse ceva, nu era sigur ce. Ceva.

Luminile idiotului, distorsionate de umezeala de pe parbriz, care le făcea să pară nişte ochi roşii ca mingile de football, păreau că-şi bat joc de el şi că îi fac reproşuri.

A deschis uşa şoferului, s-a. aşezat la volan, apoi a trântit uşa. Şi-a închis ochii. Peste el s-a aşternut pacea, iar lucrurile au început sa se

clarifice. Da, o minţise, dar fusese o minciună mică. O minciună aproape fără importanţă. Nu – o minciună fără nici o importanţă.

Şi-a întins mâna fără să-şi deschidă ochii şi a atins brelocul pătrat de piele care era ataşat la chei – vechi şi zgâriat, având arse pe el iniţialele R.D.L. Nu avusese nici un motiv ca să pună un nou inel de chei sau o bucată de piele cu iniţialele lui.

Dar în legătură cu eticheta de piele la care erau ataşate cheile era ceva straniu, nu-i aşa? Da. Într-adevăr, foarte straniu.

Când numărase banii pe masa din bucătăria lui LeBay, iar LeBay împinsese cheile de-a lungul muşamalei în carouri roşii şi albe, pătratul de piele fusese zgâriat şi înnegrit de vreme, iniţialele aproape şterse de timp, de frecarea constantă cu monedele din buzunarul bătrânului şi cu materialul pantalonilor.

Acum iniţialele erau iarăşi proaspete şi clare. Fuseseră reînnoite.

Dar, ca şi minciuna, nici acest lucru nu era într-adevăr important. Stând înăuntrul carapacei de metal a Christinei, avea un sentiment foarte puternic că ăsta era adevărul.

Ştia. Toate erau fără importanţă.

A răsucit cheia de contact. Starterul a ţiuit, dar pentru mult timp motorul nu a vrut să pornească. Fire umede. Bineînţeles că aceasta era cauza.

— Te rog, a şoptit el. Totul este în ordine, nu te îngrijora, nu s-a schimbat nimic.

Motorul a prins, apoi s-a oprit. Starterul ţiuia continuu. Lapoviţa cădea rece pe geamuri. Înăuntru era bine; uscat şi cald. Dacă motorul ar fi pornit.

— Haide, a şoptit Arnie. Haide, Christine. Haide, scumpo.

Motorul a pornit iarăşi şi nu s-a mai oprit. Luminile idiotului au pâlpâit şi s-au stins. Indicatorul de încărcare a bateriei a pulsat iarăşi slab în timp ce motorul trepida, apoi s-a stins definitiv, pe măsură ce bătăile motorului s-au egalizat şi au devenit un zumzet constant.

Instalaţia de încălzire a început să împrăştie aer călduţ în jurul picioarelor lui, negând frigul iernii de afară.

Lui i se părea că sunt lucruri pe care Leigh nu le poate înţelege, lucruri pe care ea nu le va înţelege niciodată. Deoarece ea nu fusese acolo dintotdeauna. Coşurile. Strigătele de: Hei, Faţă-Pizza! Dorinţa de a vorbi, dorinţa de a se alătura altor persoane şi imposibilitatea de a face asta. Impotenţa. Lui i se părea că ea nu poate să înţeleagă faptul simplu că dacă n-ar fi fost Christine, el n-ar fi avut niciodată curajul s-o sune chiar dacă ea şi-ar fi tatuat pe frunte: EU VREAU SĂ FIU PRIETENA LUI ARNIE CUNNINGHAM. Ea nu putea să înţeleagă că el câteodată se simţea cu treizeci de ani mai bătrân – nu! Mai degrabă cincizeci! – şi nu un băiat, ci un veteran foarte rănit într-un război nedeclarat.

A mângâiat volanul. Ochii verzi de pisică de pe panoul de bord îl priveau reconfortant.

— Okay, a spus el. Aproape a oftat.

A mutat schimbătorul de viteze pe poziţia D, şi a pornit radioul. Dee Dee Sharp cânta "Mashed Potato Time"; prostii mistice venind din întuneric pe undele radio.

A dat înapoi, plănuind să se îndrepte spre aeroport, unde să-şi lase maşina şi apoi să ia autobuzul înapoi spre oraş. Şi a făcut asta, dar nu la timp ca să prindă autobuzul de la ora 11,00 seara după cum intenţionase. În schimb a luat autobuzul de la miezul nopţii şi, până când nu a ajuns în pat şi şi-a amintit de sărutările calde ale lui Leigh în loc de modul în care Christine nu dorea să pornească, nu şi-a dat seama că undeva în timpul acelei seri, după ce plecase de la casa familiei Cabot şi până când ajunsese la aeroport, pierduse o oră. Era atât de evident încât se simţea ca şi un om care a răscolit toată casa căutând o scrisoare vitală doar ca sa descopere că o ţinuse tot timpul în mână. Evident... şi puţin înfiorător.

Unde fusese?

Îşi amintea ca prin ceaţă că a plecat din faţa casei lui Leigh, apoi pur şi simplu...

...pur şi simplu s-a plimbat.

Mda. S-a plimbat. Asta era tot. Nu mare scofală.

S-a plimbat prin lapoviţa din ce în ce mai deasă, pe străzi pustii care erau acoperite de mâzgă, s-a plimbat fără cauciucuri pentru zăpadă (şi totuşi Christine, cu o siguranţă incredibilă, n-a patinat niciodată şi nici n-a derapat la vreun colţ; Christine părea să găsească drumul sigur ca prin miracol; plimbarea fusese la fel de sigură ca şi când cauciucurile ar fi avut lanţuri), plimbându-se cu radioul pornit din care se revărsa un şuvoi continuu de cântece vechi, ale căror titluri erau numai nume de fete: Peggy Sue, Carol, Barbara-Ann, Susie Darlin'.

I se părea că la un moment dat i se făcuse puţin teamă şi apăsase pe unul din butoanele cromate ale convertorului pe care-l instalase, dar în loc de FM-l04 şi "Petrecerea de Weekend" dăduse iarăşi peste WDIL, doar că acum disc-jockey-ul semăna aberant cu Alan Freed, iar vocea care urmase fusese cea a lui Jay Hawkins Scandalagiul, foarte răguşită şi care cânta: Te-am fermecat... pentru că eşti a meeeeaa...

Şi până la urmă apăruse aeroportul cu reflectoarele de ceaţă aprinse şi care pulsau constant ca o inimă. Muzica de la radio s-a transformat în nişte pârâituri de neînţeles şi el îl stinsese. Când s-a dat jos din maşină simţise o uşurare de neînţeles.

Acum stătea întins în pat, simţind nevoia somnului dar neputând să adoarmă. Lapoviţa se înteţise şi se transformase în fulgi mari de zăpadă.

Nu era bine.

Ceva se declanşase, ceva ce nu era în regulă. Nu putea să se mintă nici măcar pe el şi să spună că nu ştia despre ce-i vorba. O mulţime de oameni făcuseră remarci despre cât de frumos restaurase maşina – pe Christine. Se dusese cu ea la şcoală, iar băieţii de la atelier o asaltaseră; se vârâseră sub ea ca să cerceteze noul sistem de evacuare a gazelor, noile amortizoare, reparaţiile. Intraseră până la brâu în compartimentul motor, verificând curelele de transmisie şi radiatorul, care parcă printr-un miracol era lipsit de rugină şi de acea depunere verde care este reziduul anilor îndelungaţi de folosinţă a antigelului; verificând alternatorul şi pistoanele foarte bine ajustate în cilindrii. Chiar şi instalaţia de aer condiţionat era nouă, având numerele 318 inscripţionate în partea de sus ca să indice cele trei viteze de funcţionare.

Da, devenise un fel de erou pentru colegii lui de la atelier şi primise toate comentariile şi complimentele cu un zâmbet superior. Dar, chiar şi atunci, nedumerirea nu fusese oare acolo, undeva foarte bine ascunsă? Desigur.

Deoarece nu-şi putea aminti ce îi făcuse Christinei şi ce nu îi făcuse.

Timpul pe care şi-l petrecuse lucrând la EA la Garajul Darnell era acum doar o ceaţă, tot aşa cum fusese şi drumul până la aeroport din seara aceasta. Îşi amintea când a început reparaţiile la caroserie, la aripa lovită din spate, dar nu îşi putea aminti când le terminase. Îşi amintea că a vopsit capota – acoperise parbrizul şi farurile cu apărătoare şi aplicase vopseaua în atelierul din spate – dar când exact înlocuise arcurile, habar nu avea. De asemenea, nu ştia de unde şi le procurase. Tot ce-şi putea aminti cu siguranţă era că stătuse mult timp la volan, stupefiat de fericire... simţindu-se întocmai ca şi când Leigh îi şoptise "Te iubesc" înainte de a dispărea pe uşa casei ei. Stătuse acolo după ce mulţi dintre indivizii care meştereau la maşinile lor în CTarajul Darnell plecaseră acasă la cină. Stătuse acolo şi câteodată dăduse drumul la radio să asculte cântecele vechi de la WDIL.

Poate că cea mai gravă problemă era cea a parbrizului.

Nu cumpărase un parbriz nou pentru Christine; de asta era sigur. Contul lui de la bancă ar fi fost mult mai scăzut dacă el ar fi cumpărat unul dintre acele parbrize imense. N-ar fi trebuit totuşi să aibă o chitanţă? Chiar căutase înnebunit aşa ceva într-unul dintre sertarele biroului de acasă etichetat ACTE PENTRU MAŞINĂ. Dar nu găsise nici una, iar adevărul era că răscolise fără prea mare convingere.

Dennis spusese ceva – că păienjenişul de crăpături arăta mai restrâns, mai puţin serios. Apoi, în acea zi la Hidden Hills, pur şi simplu... ei bine, dispăruse. Parbrizul fusese curat şi fără defecte.

Dar când se întâmplase asta? Cum se întâmplase?

Nu ştia.

Până la urmă a adormit şi a visat urât, răsucind şi adunând aşternuturile de sub el, în timp ce norii se destrămau şi stelele începeau să strălucească pe cerul rece de toamnă.

24

Văzută în noapte

Te iau la o plimbare în a mea maşină-maşină.

Te iau la o plimbare în a mea maşină-maşină.

Te iau la o plimbare

Te iau la o plimbare.

Te iau la o plimbare în a mea maşină-maşină.

Wody Guthrie

Fusese un vis – ea a fost convinsă aproape până la sfârşit că sigur fusese un vis.

În vis se trezise dintr-un vis cu Arnie în care făcuse dragoste cu Arnie, nu în maşină ci în camera albastră răcoroasă care nu era mobilată, cu excepţia unui covor albastru şi a pernelor de satin albastru-deschis împrăştiate în jurul lui... Se trezise din acel vis în orele mici ale dimineţii de duminică.

De afară se auzea un automobil. S-a dus la fereastră şi s-a uitat jos.

Christine stătea lângă bordură. Motorul mergea – Leigh vedea fumul ieşind pe ţeava de eşapament – dar era goală. În vis crezuse că Arnie trebuie să fie la uşă, cu toate că încă nu bătuse nimeni. Ar trebui să coboare şi încă foarte repede. Dacă tatăl ei se trezea şi-l găsea pe Arnie la uşa lor la patru dimineaţa, ar fi furios.

Dar ea nu s-a mişcat. S-a uitat la maşină şi s-a gândit cât de mult o ura – şi cât de frică îi era de ea.

Iar maşina o ura pe ea.

Rivale, s-a gândit, iar gândul – în acest vis – nu a fost crunt şi înveninat de gelozie, ci mai degrabă disperat şi temător. Ea stătea acolo, lângă bordură, ea era acolo – EA era acolo – parcată în faţa casei ei în primele ore ale dimineţii. Aşteptând-o pe Leigh. Coboară, scumpo. Haide. O să ne plimbăm şi o să discutăm care dintre noi are mai multă nevoie de el, care ţine mai mult la el şi care ar fi mai bună pentru el pe viitor. Haide... doar nu ţi-e teamă, nu-i aşa?

Era îngrozită.

Nu este drept. EA e mai bătrână, ştie toate trucurile, o să-i sucească minţile.

— Pleacă, a şoptit feroce Leigh în vis şi a bătut uşor în geam cu pumnii. Geamul era rece; pumnii ei lăsaseră urme mici pe sticla aburită. Era uimitor cât de reale puteau fi unele vise.

Dar trebuia să fie un vis. Trebuia să fie un vis pentru că maşina a auzit-o. De-abia îi ieşiseră cuvintele din gură când ştergătoarele au început să se agite dând la o parte zăpada umedă de pe parbriz, cu mişcările parcă pline de dispreţ.

Apoi maşina – sau Ea – s-a îndepărtat uşurel de lângă bordură şi a dispărut de-a lungul străzii.

Cu nimeni la volan.

Leigh era sigură de lucrul ăsta.... cât de sigur poate fi un om care visează. Geamul pasagerului fusese acoperit de zăpadă, dar nu opacizat. Putuse să privească înăuntru, iar la volan nu se aflase nimeni. Deci fusese un vis, bineînţeles.

S-a întors în pat (în care nu adusese niciodată un iubit; ca Arnie, ea nu avusese nici un iubit) gândindu-se la un Crăciun de demult – de acum doisprezece, poate paisprezece ani. Cu siguranţă că pe atunci nu avea mai mult de patru ani. Se afla împreună cu mama ei într-un mare magazin universal din Boston, poate Filene...

Şi-a pus capul pe pernă şi a adormit (în visul ei) cu ochii deschişi privind lumina slabă a zorilor, apoi – în vise se poate întâmpla orice – a văzut raionul de jucării de la Filene de partea cealaltă a ferestrei: beteală, strălucire, beculeţe.

Ele căutau ceva pentru Bruce, singurul nepot al mamei şi al tatei. Undeva, un Moş Crăciun al magazinului hohotea în sistemul de amplificare, iar sunetul nu era vesel ci ameninţător cumva, râsul unui maniac care vine noaptea nu cu daruri, ci cu un satâr.

Ea întinsese mâna spre una dintre vitrine, arătase cu degetul şi îi spusese mamei că ea doreşte ca Moş Crăciun să-i aducă aia.

Nu, scumpo, Moş Crăciun nu-ţi poate aduce aia. Este o jucărie de băiat.

Dar o vreau!

Moş Crăciun o să-ţi aducă o păpuşă frumoasă, poate chiar o Barbie.

Vreau aia...!

Pe acelea le fac doar spiriduşii-băieţi, Lee-Lee, dragostea mea. Pentru băieţi. Spiridusii-fetiţe fac păpuşi frumoase...

Nu vreau o PĂPUŞĂ! Nu vreau o BARBIE! Eu... vreau AIA!

Dacă ai de gând să faci istericale, o să trebuiască să te duc acasă, Leigh. Să ştii că nu glumesc.

Deci cedase şi Crăciunul îi adusese nu numai o Malibu Barbie, ci şi un Malibu Ken, iar ea se bucurase de ele (aşa bănuia), dar încă îşi mai amintea micuţa maşină de curse Remco, roşie, aşezată pe un fundal de dealuri înverzite şi care mergea fără cordon ataşat, de-a lungul unui drum atât de perfect, încât avea şi mici balustrade de protecţie – un drum a cărui iluzie optică esenţială era dată de circularitatea sa. Ah, dar mergea repede maşina aceea, iar în mintea şi în ochii ei rosul avusese o calitate magică? Avusese. Iar iluzia pe care o crea maşina era de ceva magic. Acea iluzie fusese atât de fascinantă, încât îi furase inima. Bineînţeles, iluzia constase în faptul că maşina părea să meargă singură. Ea ştia că de fapt o dirija un angajat al magazinului, dintr-o cabină din dreapta apăsând butoanele unei telecomenzi. Mama îi spusese că aşa se întâmplă, deci aşa trebuie să fie, dar ochii ei negaseră acest fapt.

Inima ei negase.

Stătuse fascinată cu mânuţele înmănuşate încleştate pe balustrada zonei de exponate, privind-o cum alerga pe pistă, mişcându-se repede, conducându-se singură, până când mama o trăsese blând de acolo.

Şi atotputernic, părând că face să vibreze beteala care orna tavanul, acel râs malefic al Moş Crăciunului din magazin.

Leigh a dormit mai adânc, visele şi amintirile stingându-se încet, iar afară lumina zilei a venit furişându-se ca un lapte rece, iluminând o stradă goală şi tăcută, de dimineaţă de duminică. Prima ninsoare a sezonului era neatinsă, cu excepţia urmelor de cauciuc care se abăteau spre bordură în faţa casei familiei Cabot, apoi se îndepărtau fără întreruperi spre intersecţia de la capătul cvartatului suburban.

Leigh nu s-a trezit până la ora zece (mama ei, care nu era de acord cu lenevia în pat, a chemat-o până la urmă să-şi ia micul dejun înainte de prânz), şi între timp temperatura crescuse pană la aproape 16°C – în vestul Pennsylvaniei, începutul de noiembrie poate fi la fel de capricios ca începutul de aprilie. Deci până la ora zece zăpada se topise. Iar urmele dispăruseră.

25

Buddy vizitează aeroportul

Le-am luat piuitul şi apoi i-am distrus

Bruce Springsteen

Într-o noapte, zece zile mai târziu, cam pe când la ferestrele şcolilor primare începuseră să apară curcanii de carton şi cornuri ale abundenţei confecţionate din carton, un Camaro albastru, atât de deşelat încât părea că zgârie asfaltul, a intrat pe banda pentru parcare pe termen lung de la aeroport.

Sandy Galton a privit nervos pe geamul gheretei sale. De pe locul şoferului îi zâmbea fericit chipul lui Buddy Repperton. Faţa lui Buddy era acoperită cu o barbă de o săptămână, iar ochii lui aveau o strălucire de maniac care însemna mai degrabă cocaină decât veselia obişnuită de Thanksgiving – el şi băieţii consumaseră o porţie bună în acea seară. Una peste alta, Buddy semăna cu un Clint Eastwood depravat.

— Cum mai spânzură lucrurile, Sandy? a întrebat Buddy.

Acest spirit a fost întâmpinat de hohote respectuoase în Camaro. Cu Buddy mai erau Don Vandenberg, Moochie Welch şi Richie Trelawney, iar după gramul de cocaină consumat şi cele şase sticle de Texas Driver pe care Buddy le procurase pentru acea ocazie, se simţeau foarte euforici şi foarte duri. Veniseră să-i facă o trebuşoară murdară Plymouth-ului lui Arnie Cunningham.

— Ascultaţi, dacă sunteţi prinşi, eu o să-mi pierd slujba, a spus Sandy nervos.

Era singurul treaz şi regreta până şi faptul că le spusese că Arnie Cunningham îşi ţinea maşina aici. Din fericire, nu-i trecuse prin minte şi gândul că ar putea foarte bine să intre la închisoare pentru aşa ceva.

— Dacă tu şa' forţa ta de la Misiunea Indracului posibilă sunteţi prinşi, Secretara' va niega că aii trăit v'odată, a spus Moochie de pe bancheta din spate şi iarăşi au izbucnit toţi în râs.

Sandy a privit în jur după alte maşini – martori – dar, pentru mai mult de o oră nu erau programate sosiri de avioane, iar parcarea era tot atât de pustie ca şi munţii de pe lună. Vremea devenise foarte rece, iar vântul, tăios ca o lamă de bărbierit, şuiera de-a lungul pistelor de aterizare şi de rulare şi se învolbura aprig în jurul maşinilor goale din parcare. Spre stânga, reclama Apco se bălăbănea întruna.

— Poţi să râzi, handicapatule, a spus Sandy. Nu te-am văzut niciodată, asta-i tot. Dacă o să vă prindă o să spun că tocmai mă căcam.

— Isuse, ce bebeluş, a spus Buddy. – Părea amărât. – N-am crezut niciodată că eşti aşa un bebeluş, Sandy. Sincer.

— Arf! Arfl a lătrat Richie şi iarăşi au râs. Rostogoleşte-te şi fă pe mortul pentru Dolarii de Război ai Tăticului, Sandy!

Sandy s-a înroşit.

— Nu-mi pasă. Doar fiţi atenţi.

— O să fim, omule, a spus Buddy sincer.

Păstrase o a şaptea sticlă de Texas Driver şi o porţie destul de decentă de cocaina. I le-a dat pe amândouă- lui Sandy.

— Uite. Distrează-te.

Sandy a rânjit în ciuda sentimentelor pe care le avea.

— Okay, a spus apoi a adăugat doar ca ei să ştie că el nu-i un fricos: Faceţi o treabă bună.

Zâmbetul lui Buddy s-a mărit devenind metalic. Lumina din ochi i s-a stins; au devenit maţi, fără viaţă şi înfricoşători.

— Oh, aşa o să facem. Aşa o să facem.

Camaro-ul a intrat în parcare. Pentru un timp Sandy a putut să-l urmărească spre partea din spate după luminile de frână. Apoi Buddy le-a stins. Zgomotul motorului a fost purtat câteva momente de vânt, apoi a dispărut şi el.

Sandy a pus cocaina pe tejghea lângă televizorul portabil şi a acoperit-o cu o bancnotă. Apoi s-a apucat să bea Texas Driver-ul. Ştia că dacă este prins beat în timpul serviciului va fi dat afară, dar nu ii păsa prea mult. Să fie beat era mai bine decât să fie nervos şi să se uite tot timpul în jur după una din maşinile gri de la Securitatea Aeroportului.

Vântul bătea spre el şi putea să audă – putea să audă prea multe.

Un zornăit de geam spart, râsete înfundate, un bang puternic, metalic.

Alte geamuri sparte.

O pauză.

Voci înăbuşite aduse spre el de vântul rece. Nu putea să distingă cuvintele; erau distorsionate.

Pe neaşteptate s-a auzit perfect o salvă de lovituri; Sandy a tresărit puternic. Alte geamuri sparte în întuneric şi un zăngănit de metal căzut pe asfalt – crom sau altceva, a bănuit el. S-a surprins dorindu-şi ca Buddy să fi adus mai multă cocaină. Cocaina era o chestie înveselitoare şi cu siguranţă că avea nevoie de ceva care să-l inveselească acum. După ce se auzea, în partea din spate a parcării se petreceau lucruri foarte neplăcute.

Apoi o voce spartă, răstită şi dominantă; cu siguranţă a lui Buddy:

— Fă-o aici!

Un murmur de protest.

Iarăşi Buddy:

— Nu contează asta! Am spus: pe tabloul de bord!

Alt murmur.

Buddy:

— Nu dau nici un rahat!

Şi, dintr-un anumit motiv, această remarcă a iscat un hohot de râs.

Sandy, transpirând în ciuda frigului tăios, şi-a închis brusc geamul şi a pornit televizorul. A băut o duşcă mare, strâmbându-se la gustul de suc de fructe amestecat cu vin ieftin. Nu îi plăcea, dar Texas Drive era ceea ce toţi beau atunci când nu aveau bere Iron City – şi ce putea el să facă? Să spună că-i mai breaz decât ei? Asta l-ar prăji mai devreme sau mai târziu. Lui Buddy nu-i plăceau răzvrătiţii.

A băut şi a început să se simtă mâi bine – sau cel puţin mai beat. Când a trecut una dintre maşinile Securităţii Aeroportului, el nici măcar nu a clipit. Poliţistul a ridicat o mână spre Sandy. Sandy l-a salutat şi el, cât se poate de nonşalant.

Cam la cincisprezece minute după ce intrase în parcare, Camaro-ul albastru a reapărut, de data aceasta pe banda de ieşire. Buddy stătea nepăsător şi relaxat la volan, având între picioare o sticlă de Drive pe trei sferturi goală. Zâmbea, iar Sandy a observat neliniştit cât de ciudaţi şi de injectaţi îi erau ochii. Asta nu era numai din cauza vinului şi nici din cauza cocainei. Buddy Repperton nu era un om pe care să-l calci pe bătături; Cunningham va afla asta.

— Am rezolvat toate problemele, omule, a spus Buddy.

— Bine, a răspuns Sandy şi a încercat să zâmbească.

Se simţea puţin rău. N-avea nici un fel de sentimente pentru Cunningham şi nici nu era un ins cu o imaginaţie prea bogată, dar putea să bănuiască destul de bine cum se va simţi Cunningham când va vedea ce s-a ales din toată munca lui de restaurare a Plymouth-ului Fury, roşu cu alb. Totuşi, era treaba lui Buddy, nu a lui.

— Bine, a spus el iarăşi.

— Păstrează-ţi instrumentul, omule, a zis Richie şi a chicotit.

— Sigur.

Sandy era bucuros că plecau. Poate că după chestia asta nu se va mai duce atât de des pe la Benzinăria Fericită Vandenberg. Poate că nu va mai avea chef. În noaptea asta se întâmplase ceva grav. Poate prea grav. Şi poate că va urma nişte cursuri la seral. Va trebui să renunţe la slujbă, dar poate că n-ar fi chiar atât de rău – era o slujbă a naibii de plictisitoare.

Buddy încă îl mai privea, zâmbind rece, băţos, iar Sandy a tras o duşcă mare de Texas Drive. Era gata-gata să se înece. Pentru o clipă s-a văzut cum împroaşcă faţa lui Buddy cu lichid, iar neliniştea lui a devenit teroare.

— Dacă sticleţii or să se ocupe de chestia asta – a spus Buddy – tu nu ştii nimic, nu ai văzut nimic. După cum ai spus, în jur de nouă şi jumătate a trebuit să te duci la toaletă.

— Sigur, Buddy.

— Toţi am purtat mănuşi. Nu am lăsat nici o amprentă.

— Sigur.

— Fii calm, Sandy, a spus Buddy încetişor.

— Mda, okay.

Camaro-ul a început să se deplaseze. Sandy a ridicat poarta de la butonul manual. Maşina s-a îndreptat cu viteză medie spre banda de ieşire din aeroport.

Cineva a strigat: "Arf! Arf!" Sunetul a fost purtat de vânt până la urechile lui Sandy.

Preocupat, acesta s-a aşezat pe scaun şi s-a uitat la televizor.

Cu puţin înainte de a începe să sosească pasagerii cursei de Cleveland de la zece şi jumătate, a vărsat pe geam ce mai rămăsese din Drive. Nu mai avea chef să bea.

26

Christine este bolnavă

Transfuzie, transfuzie,

Oh, niciodată-niciodată-niciodată n-am să mai accelerez.

Dă-mi sângele, Bud.

"Nervous" Norvus

A doua zi Arnie şi Leigh s-au dus împreună, după ore, la aeroport ca să o ia pe Christine. Plănuiseră o excursie la Pittsburg ca să facă nişte cumpărături pentru Crăciun şi de-abia aşteptau să le facă împreună – părea ceva foarte matur.

În autobuz Arnie a fost într-o dispoziţie foarte bună, făcând tot felul de glume despre ceilalţi pasageri şi determinând-o pe ea să râdă în ciuda faptului că-i venise ciclul, care era întotdeauna deprimant şi aproape de fiecare dată dureros. Femeia grasă cu pantofi bărbăteşti era o călugăriţă păcătoasă, spunea el. Puştiul cu pălăria de cowboy era un escroc. Şi tot aşa. Ea a reuşit să intre în atmosferă, dar nu se pricepea s-o facă la fel de bine ca el. Era uluitor cum el ieşise din carapace, modul în care înflorise. Acesta era într-adevăr singurul cuvânt potrivit. Ea simţea satisfacţia îngâmfată şi mulţumită a unui geolog care bănuise după anumite semne existenţa aurului şi avusese dreptate. Îl iubea şi avea dreptate să-l iubească.

Au coborât împreună la capăt de linie şi au luat-o spre parcare.

— Nu-i rău, a spus Leigh.

Era prima dată când venea cu el ca s-o ia pe Christine.

— Douăzeci şi cinci de minute de la şcoală.

— Mda, e okay, a spus Arnie. Păstrează pacea în familie, ăsta-i lucrul important. Iţi spun, în seara aceea, când mama a venit acasă şi a văzut-o pe Christine pe alee, a înnebunit total.

Leigh a râs, iar vântul îi răsfira părul. Temperatura mai crescuse fată de frigul din noaptea trecută, dar încă era răcoare. Ea era mulţumită. Fără o anumită răcoare în aer, nu i-ar fi plăcut să facă cumpărături de Crăciun. Destul de rău că la Pittsburg nu se făcuse încă împodobirea oraşului. Dar nu era rău; era bine. Şi, brusc, s-a simţit mulţumită de toate, în principal fericită că trăia. Şi că era îndrăgostită.

Se gândise la asta, la modul cum îl iubea pe el. Mai existaseră înainte "focuri de paie", iar odată, în Massachusetts, crezuse că s-ar putea să fie îndrăgostită, dar în legătură cu acest băiat nu exista nici o îndoială. Câteodată o îngrijora – interesul lui pentru maşină părea aproape obsesiv – dar chiar şi neliniştile ocazionale jucau un rol în sentimentele ei, care erau mai bogate decât orice cunoscuse ea vreodată. Iar o parte din ele, trebuia să recunoască, erau bineînţeles egoiste – începuse doar de câteva săptămâni să-l formeze... să-l completeze.

Au trecut printre maşini, îndreptându-se spre locul de parcare. Deasupra, un jet U.S.Air îşi efectua ultima, survolare înainte de aterizare, tunetul motoarelor lui rostogolindu-se în jur. Arnie a spus ceva, dar avionul a acoperit total vocea lui după primele cuvinte – ceva despre cina de Thanksgiving – iar ea s-a răsucit să-i privească faţa, amuzată de gura care parcă vorbea în gol.

Apoi, foarte brusc, gura lui nu s-a mai mişcat. El s-a oprit din mers. A holbat ochii... apoi a părut că se umflă. Gura a început să i se strâmbe, iar mâna care o ţinea pe Leigh s-a strâns fără milă, presându-i degetele dureros unul de altul.

— Arnie...

Duduitul avionului a început să se stingă, dar el părea că n-a auzit-o. Mâna lui s-a încleştat mai tare. Acum avea gura închisă şi strânsă într-o grimasă de surpriză şi teroare. Are un atac de inimă, s-a gândit ea... un infarct... ceva.

— Arnie, ce s-a întâmplat? a strigat ea. Arnie... aaaauuu, mă doare!

Pentru un moment de nesuportat, presiunea asupra mâinii ei, pe care el o ţinuse atât de blând doar cu puţin timp înainte, s-a intensificat până când se părea că oasele i se vor sfărâma. Roşeaţa din obraji îi dispăruse, iar pielea îi căpătase o culoare ca de stânca.

A spus un singur cuvânt – "Christine!" – şi brusc i-a dat drumul. A început să alerge, lovindu-se la picior în bara de protecţie a unui Cadillac, s-a răsucit, a fost gata-gata să cadă, s-a redresat şi a început iar să fugă.

Ea şi-a dat seama până la urmă că era ceva în legătură cu maşina – maşina, maşina, întotdeauna afurisita de maşină – iar în ea s-a ridicat o furie amară care era în acelaşi timp şi disperată. Pentru prima dată s-a întrebat dacă era posibil să-l iubească; dacă el îi va îngădui asta.

Furia ei s-a stins în momentul când a privit... şi a văzut.

Arnie a alergat spre ceea ce mai rămăsese din maşina sa, cu mâinile întinse şi s-a oprit atât de brusc în faţa ei, încât gestul părea să fie aproape ca o apărare îngrozită; postura clasică a victimei unui accident din filme, chiar cu o clipă înaintea coliziunii.

A stat un moment în acea poziţie, ca şi când ar fi vrut să oprească maşina, sau întreaga lume. Apoi şi-a coborât braţele. Mărul lui Adam i s-a mişcat de două ori în sus şi în jos de parcă s-ar fi chinuit să înghită ceva – un geamăt, un strigăt – apoi gâtul i-a devenit parcă rigid, cu fiecare muşchi şi tendon bine conturat, chiar şi vasele de sânge reliefându-se foarte bine. Era gâtul unui om care încearcă să ridice un pian.

Leigh s-a apropiat încet de el. Mâna încă îi pulsa, iar a doua zi va fi umflată şi de nefolosit, dar acum uitase de ea. Inima i s-a înmuiat şi a părut că o simte pe a lui; a simţit amărăciunea lui şi i-a împărtăşit-o – sau aşa i s-a părut ei. Doar mai târziu şi-a dat seama cât de mult a îndepărtat-o Arnie în acea zi – cât de mult din suferinţă şi-a ţinut-o pentru el şi cât de mult şi-a ascuns din ura pe care o simţea.

— Arme, cine a făcut asta? a întrebat ea cu vocea frântă de suferinţă.

Nu, nu îi plăcuse maşina, dar când a văzut-o în acea stare jalnică a înţeles pe deplin cât de mult se ataşase Arnie de ea şi nu a mai putut s-o urască – sau aşa a crezut.

Arnie nu i-a răspuns. Stătea uitându-se la Christine, cu ochii arzând şi cu capul puţin înclinat.

Parbrizul fusese spart în două locuri; pe scaunele sfâşiate din fată erau împrăştiate fragmente de sticlă securit ca nişte diamante lipsite de valoare. Jumătate din bara de protecţie din faţă fusese smulsă şi atâma pe asfalt lângă un morman de fire negre, precum tentaculele unei caracatiţe. Trei din cele patru geamuri laterale fuseseră de asemenea sparte. Lateralele caroseriei aveau găuri care se întindeau într-o linie neregulată, vălurită. Pare-se că se folosise un instrument ascuţit, greu – poate capătul îndoit al unui levier. Uşa pasagerului era deschisă, şi ea a văzut astfel că toate instrumentele de la bord erau sparte. Peste tot erau împrăştiate bucăţi de tapiţerie şi de umplutură. Acul indicator al vitezometrului se afla pe covorul de sub volan.

Arnie şi-a înconjurat încet maşina, observând toate acestea. Leigh i-a vorbit de două ori. El n-a răspuns. Acum culoarea pământie de pe chipul lui era întreruptă de două cercuri roşii, aprinse, pe pomeţii obrajilor. A ridicat chestia aia ca o caracatiţă care zăcea pe asfalt, iar ea a observat că este un capac de delco – tatăl ei i-l arătase odată pe când meşterea la maşină.

El l-a studiat un moment ca şi când ar fi examinat un specimen zoologic exotic, apoi l-a aruncat. Sub picioarele lor străluceau cioburi de sticlă. Ea i-a vorbit iarăşi. El n-a răspuns, iar acum, pe lângă mila pe care o simţea pentru el, a început să-i fie şi frică. Mai târziu i-a spus lui Dennis Guilder că i s-a părut – cel puţin atunci – că ar fi fost foarte posibil ca Arnie să-şi fi pierdut minţile.

Arnie a îndepărtat cu piciorul o bucată de tijă cromată. Aceasta s-a lovit cu un zăngănit de gardul din spatele parcării. Luminile de frână fuseseră sparte; alte pietre preţioase fără valoare, de această dată rubine, aflându-se nu pe scaune ci pe asfalt.

— Arnie – a dat ea iarăşi să-i vorbească.

El s-a oprit. Privea prin gaura din parbriz din dreptul şoferului. Din piept a început sâ-i iasă un sunet înfundat, îngrozitor. Leigh s-a uitat peste umărul lui şi, brusc, a simţit o nevoie turbată să râdă, să ţipe şi să leşine în acelaşi timp. Pe tabloul de bord... la început nu observase, în mijlocul acelui dezastru general ea nu observase ce era pe tabloul de bord. Şi s-a întrebat, cu voma urcându-i în gât, cine a putut fi atât de abject, atât de josnic încât să facă aşa ceva, ca să...

— Căcănarii! a strigat Arnie, dar vocea nu era a sa. Era acută, stridentă şi spartă de furie.

Leigh s-a întors şi a vărsat, sprijinindu-se orbeşte de maşina de lângă Christine, văzând în faţa ochilor puncte mici şi albe care se dilatau întocmai ca orezul explodat. Vag, prin minte i-au trecut imaginile de la un iarmaroc de ţară – în fiecare an se urca o maşină veche pe o platformă de scânduri, şi lângă ea se punea un baros; pentru douăzeci şi cinci de cenţi puteai să dai trei lovituri. Ideea era să distrugi maşina. Dar nu să... nu să...

— Căcănari ordinari! a ţipat Arnie. O să v-o plătesc! O să v-o plătesc chiar dacă va fi ultimul lucru pe care-l fac! Chiar dacă va fi ultimul lucru nenorocit pe care-l voi face eu vreodată!

Leigh a vomitat iarăşi şi preţ de o clipă – un moment îngrozitor, şi-a dorit să nu-l fi întâlnit niciodată pe Arnie Cunningham.

27

Arnie şi Regina

Ţi-ar plăcea să te plimbi

În Buick-ul meu'59?

Am spus, ţi-ar plăcea, să te plimbi

În Buick-ul meu '59?

Are două carburatoare

Şi, în plus, un compresor de supraalimentare.

The Medallions

În acea seară Arnie a intrat în casă la ora douăsprezece fără un sfert. Hainele cu care se îmbrăcase ca să meargă la Pittsburg pentru cumpărături erau pătate de unsoare şi transpiraţie. Mâinile îi erau impregnate de murdărie, iar pe spatele palmei stângi avea o tăietură lungă ca o bandă. Chipul îi era sălbatic şi împietrit. La ochi avea cearcăne negre.

Mama lui stătea la masă, făcând o pasenţă Solitaire. Îl aşteptase să vină acasă, dar se şi temuse foarte mult de acel moment. Leigh o sunase şi îi povestise ce se întâmplase. Fata, care-i făcuse o impresie destul de bună Reginei (deşi, poate nu era destul de bună pentru fiul ei), păruse că plânge.

Regina, alarmată, închisese cât de repede putuse, şi apoi formase numărul de la Garajul Darnell. Leigh îi spusese că Arnie închiriase de

acolo un camion pentru remorcare şi că se dusese apoi la garaj. Pe ea o urcase într-un taxi în ciuda protestelor ei. Telefonul sunase de două ori apoi răspunsese o voce şuierătoare şi gravă.

— Da. Darnell.

Regina închisese, realizând că ar fi fost o greşeală să discute cu el când se afla acolo – şi se părea că ea şi Mike făcuseră deja destule greşeli în ceea ce-i privea pe Arnie şi maşina lui. Va aştepta până el va veni acasă. O să-i spună tot ce avea de zis privindu-l în ochi.

A spus-o acum:

— Arnie, îmi pare rău.

Ar fi fost mai bine dacă şi Mike s-ar fi aflat acolo. Dar era în Kansas City, la un simpozion despre comerţul şi începutul liberei iniţiative din Evul Mediu. Nu trebuia să se întoarcă până duminică, doar dacă această situaţie nu-l va aduce acasă mai devreme. Ea se gândea că era probabil. Şi-a dat seama – nu fără oarecare remuşcări – că doar acum începuse să înţeleagă adevărata gravitate a acestei situaţii.

— Îmi pare rău, a îngânat Arnie cu o voce egală, fără intonaţie.

— Da. Eu – adică noi…

Nu putea să continue. În expresia ca de mort de pe faţa lui era ceva groaznic. Ochii lui erau goi. Ea nu putea decât să privească şi să clatine din cap, cu ochii înţepători şi cu gustul rău al lacrimilor în gură şi în gât. Nu îi plăcea să plângă. Încăpăţânată, una dintre cele două fete ale unei familii catolice formate din tatăl ei, care fusese muncitor constructor, din mama istovită şi din şapte fraţi, hotărâtă să meargă la colegiu în ciuda părerii tatălui ei că singurul lucru pe care fetele îl învaţă acolo era cum să nu mai fie virgine şi cum să se lepede de biserică, avusese parte de multe lacrimi şi necazuri. Iar dacă propria ei familie o considera câteodată dură, asta era pentru că ei nu înţelegeau că atunci când ai trecut prin infern ieşi de acolo călită de foc. Iar când a trebuit să arzi ca să poţi să-ţi îndeplineşti dorinţele, atunci niciodată nu mai renunţi.

— Ştii ceva? a întrebat-o Arnie.

Ea a clătinat din cap, simţind încă sub pleoape arsura înţepătoare a lacrimilor.

— M-ai face să râd dacă n-aş fi atât de obosit încât de-abia mă mai ţin pe picioare. Ai fi putut să fii acolo agitând leviere şi ciocane împreună cu ăia care-au făcut-o. Eşti probabil mai bucuroasă decât ei.

— Arnie, nu-i drept!

— Este drept! a urlat el cu ochii brusc însufleţiţi de un foc oribil.

Pentru prima dată în viaţă, Reginei i-a fost frică de fiul ei.

— Ideea ta să n-o ţin pe alee! Ideea lui s-o duc la parcarea din aeroport! Cine crezi că-i de vină? Ce crezi? Crezi că asta s-ar fi întâmplat dacă era aici? Hm?

A făcut un pas spre ea, cu pumnii încleştaţi, iar ea s-a abţinut din răsputeri să nu se dea înapoi.

— Arnie, putem să vorbim despre asta? Ca două fiinţe raţionale?

— Unul dintre ei s-a căcat pe tabloul de bord al maşinii mele, a spus el rece. Cam cât de raţională este chestia asta, mamă?

Ea crezuse sincer că reuşise să-şi controleze lacrimile, dar aceste noutăţi – noutăţi despre o furie atât de stupidă, iraţională – i le-au adus înapoi. A plâns. A plâns de durere pentru ceea ce văzuse fiul ei. Şi-a plecat capul şi a plâns de stupoare, suferinţă şi teamă.

În toată viaţa ei de mamă se considerase, în secret, superioară femeilor din jur, ai căror copii erau mai mari decât Arnie. Când el avea un an, celelalte mame clătinaseră jalnic din cap şi îi spuseseră să aştepte până când va împlini cinci ani – că atunci vor începe necazurile, atunci erau îndeajuns de mari ca să spună "rahat" în faţa bunicii şi să se joace cu chibriturile când sunt singuri acasă. Dar Arnie, bun ca pâinea caldă când avea un an, încă era bun ca pâinea caldă şi la cinci. Atunci celelalte mame şi-au dat ochii peste cap şi i-au spus să aştepte până când va avea zece ani, apoi până la cincisprezece, căci atunci devin ei cu adevărat dificili, cu toate drogurile alea, concertele de rock şi cu fetele care acceptă orice şi – Doamne fereşte – o să fure capace de roti, iar acele... ei bine, boli.

Iar ea tot timpul continuase să zâmbească în sinea ei, deoarece toate mergeau conform planului, totul se desfăşura aşa cum credea ea că ar fi trebuit să fie copilăria ei. Fiul ei avea părinţi calzi, care-l iubeau şi-l ajutau, care i-ar fi dat orice (în limitele bunului-simţ), care l-ar trimite fericiţi la colegiul pe care el şi l-a ales (atâta timp cât era unul bun), terminând astfel cu succes jocul /afacerea/ vocaţia de părinţi. Dacă i-ai fi sugerat că Arnie avea puţini prieteni şi de multe ori era bătaia de joc a celorlalţi, ţi-ar fi subliniat rigid că ea a urmat o scoală parohială dintr-un cartier dur, în care, câteodată, chiloţii de bumbac ai fetelor erau smulşi din glumă şi li se dădea foc cu brichetele Zippo, care aveau gravat pe ele corpul răstignit al lui Isus. Iar dacă i-ai fi sugerat că metodele ei de educaţie diferă doar din punctul de vedere al ţelurilor materiale de cele ale tatălui ei detestat, ea ar fi fost furioasă şi ţi l-ar fi arătat pe fiul ei ca pe un copil perfect.

Dar iată-l acum pe bunul ei băiat palid, epuizat, murdar până la coate de unsoare, părând să vibreze cu aceeaşi mânie reţinută care fusese caracteristica bunicului lui, chiar semănând cu el. Totul părea că se năruise.

— Arnie, o să vorbim mâine dimineaţă despre ce trebuie să facem, a spus ea încercând să se adune şi să-şi învingă lacrimile. O să discutăm mâine dimineaţă.

— Doar dacă te scoli foarte devreme, a spus el părând să-şi piardă interesul. Mă duc sus să dorm vreo patru ore, şi după aceea mă întorc la garaj.

— De ce ?

El a râs ca un nebun şi şi-a întins braţele fluturându-le ca şi cum ar fi vrut sa zboare.

— De ce crezi? Am multe de făcut! Mai multe decât ai putea crede!

— Nu – mâine ai şcoală... eu.... Îţi interzic, Arnie, îţi...

S-a întors s-o privească, s-o studieze, iar ea a tresărit. Ce se întâmpla acum semăna cu un coşmar înfiorător, interminabil.

— O să merg la şcoală. O să-mi iau cu mine nişte haine de schimb şi chiar o să fac un duş ca să nu jignesc pe nimeni din clasă cu mirosul meu. Apoi, după şcoală, o să mă întorc la Darnell. Am foarte multe de făcut, dar sunt în stare să le fac... ştiu că pot... o să-mi mănânce mult din economii, totuşi. În plus, mai am şi treburile pe care le fac pentru Will.

— Temele tale... Studiile tale!

— Oh, studiile. – Pe faţă i s-a aşternut acel zâmbet mort, mecanic, al păpuşilor de la ceasuri. – Bineînţeles că or să sufere. N-am cum să te mint în privinţa asta. Nu mai pot să-ţi promit un procentaj de nouăzeci şi trei la sută. Dar o să mă descurc. Pot să obţin C-uri. Poate şi câteva B-uri.

— Nu! Trebuie să te gândeşti la colegiu!

El s-a întors lângă masă, şchiopătând iarăşi, chiar foarte rău. Şi-a pus palmele pe masă în faţa ei şi s-a aplecat încet. Ea s-a gândit: Un străin... fiul meu este un străin pentru mine. Să fie într-adevăr vina mea? Oare? Pentru că am dorit numai ce-i mai bun pentru el? Poate să fie asta? Te rog, Doamne, fă ca ăsta să fie un coşmar din care o să mă trezesc cu lacrimi, fiindcă a fost atât de real.

— Chiar acum – a spus el încetişor privind-o în ochi – singurele lucruri de care îmi pasă sunt Christine, Leigh şi să nu-l supăr pe Will Darnell, ca s-o pot reface ca nouă. Nu-mi pasă de colegiu nici cât de un rahat. Şi dacă nu mă laşi în pace, o să renunţ şi la liceu. Iar asta ar trebui să-ţi taie piuitul, dacă altceva nu.

— Nu poţi, a spus ea întâlnindu-i privirea. Înţelegi asta, Arnold. Poate că merit... cruzimea ta... dar o să mă lupt prin toate mijloacele cu această latură autodistructivă a ta. Deci nu mă mai ameninţa că renunţi la şcoală.

— Dar să ştii că o s-o fac, a răspuns el. Să nu te păcăleşti singură crezând că n-aş face-o. În februarie o să împlinesc optsprezece ani şi atunci o să pot să iau singur hotărârile, dacă tu n-o să încetezi să te amesteci în această chestie. Mă înţelegi?

— Du-te să te culci, a spus ea printre lacrimi. Du-te să te culci, îmi zdrobeşti inima.

— Chiar aşa? A râs şocant. Doare, nu-i aşa? Ştiu.

Apoi a plecat, mergând încet, şchiopătatul trăgându-i puţin corpul spre stânga. După scurt timp, ea i-a auzit bocănitul pantofilor pe trepte – un sunet care-i aducea foarte bine aminte de copilăria ei, când ea îşi spunea de fiecare dată: Căpcăunul se duce la culcare.

A izbucnit într-un nou acces de plâns, s-a ridicat stângaci şi a ieşit afară pe uşa din spate, ca să plângă nevăzută de nimeni. Şi-a cuprins corpul cu braţele – o consolare măruntă, dar totuşi mai bună decât nici una – şi a privit în sus la luna ca un covrig care se multiplicase prin filmul lacrimilor. Totul se schimbase şi asta se întâmplase cu viteza unui ciclon. Fiul ei o ura; văzuse asta pe faţa lui – nu erau istericale, o iritare temporară, o criză adolescentină trecătoare. El o ura, iar asta – n-ar fi trebuit să se întâmple cu băiatul ei bun; chiar deloc.

Chiar deloc.

A stat pe trepte şi a plâns până când lacrimile au început să sece, iar suspinele s-au redus doar la câteva sughiţuri şi oftaturi ocazionale. Frigul i-a înconjurat gleznele şi a început să muşte din ce în ce mai insistent prin capot. A intrat în casă şi s-a dus sus. A stat indecisă câteva clipe în faţa camerei lui Arnie, înainte să intre.

El adormise pe cuvertură. Încă avea pantalonii pe el. Părea mai degrabă inconştient decât adormit, iar chipul lui era oribil de bătrân. O rază de lumină care venea din hol şi cădea de deasupra umărului ei în cameră, a făcut-o să i se pară pentru un moment că pârul lui se rărise, iar gura deschisă nu avea dinţi. Printre degetele palmei care-i acoperea gura s-a strecurat un ţipăt scurt de spaimă şi ea s-a grăbit către el.

Umbra ei, care căzuse pe pat, s-a mişcat împreună cu ea şi a văzut că era doar Arnie; impresia de vârstă înaintată fusese dată de lumină, de propria ei epuizare şi confuzie.

A privit spre radioul cu ceas şi a observat că este programat să pornească la 4:30 A.M. S-a gândit să anuleze alarma, chiar a întins mâna spre buton. Până la urmă nu a putut.

În schimb s-a dus în dormitorul ei, s-a aşezat pe pat şi a ridicat receptorul telefonului. L-a ţinut un moment în mână, gândindu-se. Dacă-l suna pe Mike în mijlocul nopţii el ar putea crede că...

Că s-a întâmplat ceva îngrozitor?

A chicotit. Ei bine, nu era aşa? Desigur. Şi încă se întâmpla.

A format numărul Hanului Ramada din Kansas City unde stătea soţul ei, realizând vag că era pentru prima dată când cerea ajutor de când părăsise casa mohorâtă cu trei etaje din Rocksburg ca să meargă la colegiu.

28

Leigh face o vizită

Nu vreau să creez agitaţie,

Dar pot să cumpăr autobuzul vostru magic?

Nu-mi pasă cât de mult plătesc,

Vreau să mă duc cu el la a mea iu-bi-tă.

Îl doresc... Îl doresc... Îl doresc...

(Nu-I poţi avea...)

The Who

A reuşit să rămână calmă aproape tot timpul cât i-a povestit, stând pe unul dintre cele două scaune, cu genunchii presaţi unul de altul şi cu gleznele încrucişate, îmbrăcată frumos cu un pulover de lână multicolor şi o fustă maro de catifea-cord. Doar spre final a început să plângă şi nu-şi putea găsi batista. Dennis Guilder i-a întins cutia cu şerveţele de pe noptieră.

— Linişteşte-te, Leigh.

— Nu p-p-p-o-ot! N-a mai venit să mă vadă... iar la şcoală pare atât de obosit... şi tu s-spui că n-a venit nici aici...

— Va veni dacă are nevoie de mine, a spus Dennis.

— Eşti plin de go-go-go-şi p-p-rosteşti! a spus ea, apoi a părut comic înmărmurită de ceea ce zisese.

Lacrimile formaseră dâre în machiajul fin pe care şi-l aplicase. S-au uitat un moment unul la altul apoi au râs. Dar a fost un râs scurt şi nu prea bun.

— L-a văzut Motormouth (Gură spartă)? a întrebat Dennis.

— Cine?

— Motormouth. Aşa l-a poreclit Lenny Barongg pe domnul Vickers, responsabilul cu probleme educaţionale.

— Oh! Da, cred că da. L-a chemat alaltăieri în cabinetul lui – luni. Dar nu mi-a spus nimic. Iar eu n-am îndrăznit să-l întreb. Nu vrea să discute. A devenit atât de straniu!

Dennis a încuviinţat. Deşi nu credea că Leigh îşi dă seama – ea era absorbită de propriile ei necazuri şi confuzii – el simţea o frică din ce în ce mai mare pentru Arnie şi era neajutorat. Din veştile care se infiltraseră în această cameră in ultimele zile, Arnie părea a fi pe marginea unei depresiuni nervoase; relatarea lui Leigh era cea mai recentă şi cea mai descriptivă. Niciodată nu-şi dorise atât de mult să fie afară cum îşi dorea acum. Bineînţeles, îl putea suna pe Vickers şi-l putea întreba dacă el poate face ceva. Şi îl putea suna pe Arnie – doar că, din cele spuse de Leigh, Arnie era acum ori la şcoală, ori la Danieli, ori dormea. Tatăl lui se întorsese mai repede de la un simpozion şi urmase altă ceartă, îi povestise Leigh. Deşi Arnie nu îi spusese aşa ceva, Leigh i-a mărturisit lui Dennis că ea credea că fusese foarte aproape să plece de acasă.

Dennis nu dorea să discute cu Arnie când acesta se afla la garaj.

— Ce pot să fac? a întrebat ea. Ce ai face tu în locul meu?

— Aş aştepta. Nu ştiu ce altceva ai putea să faci.

— Dar asta-i cel mai greu lucru, a răspuns ea cu o voce atât de joasă încât de-abia s-a auzit.

Mâinile ei mototoleau Kleenex-ul, îl fărâmiţau, murdărindu-şi fusta cu bucăţele de hârtie.

— Părinţii mei doresc ca eu să încetez să-l mai văd... să-l părăsesc. Le este teamă... că Repperton şi ceilalţi băieţi or să încerce şi altceva.

— Eşti foarte sigură că a fost Repperton şi prietenii lui?

— Da. Toţi cred asta. Domnul Cunningnam a chemat poliţia, chiar dacă Arnie i-a spus că nu-i nevoie. El a spus că o să egalizeze scorul în felul lui, iar asta i-a speriat pe amândoi. Şi pe mine mă sperie. Poliţia l-a ridicat pe Buddy Repperton şi pe unul dintre prietenii lui, cel pe care l-au poreclit Moochie – ştii la cine mă refer?

— Da.

— Şi pe băiatul care lucrează în schimbul de noapte la parcarea de la aeroport. Îl cheamă Galton.

— Sandy.

— Au crezut că este şi el implicat, că poate el i-a lăsat să intre.

— Într-adevăr este înhăitat cu ei, dar nu-i chiar atât de degenerat ca şi ceilalţi. Leigh, dacă n-ai vorbit cu Arnie înseamnă că ai discutat cu altcineva.

— La început cu doamna Cunningham, apoi cu tatăl lui. Nu cred că vreunul dintre ei ştie că am stat de vorbă cu celălalt. Ei sunt...

— Supăraţi, a sugerat Dennis.

Ea a clătinat din cap.

— Este mai mult decât atât, a spus ea. Amândoi par că sunt pur şi simplu... stupefiaţi. Nu poate să-mi fie milă de ea – cred că ea vrea să-şi impună voinţa – dar îl plâng pe domnul Cunningham. El pare aşa de... de... S-a întrerupt apoi a continuat: Când am ajuns ieri acolo după ce s-a terminat şcoala, doamna Cunningham m-a rugat să-i spun Regina, dar nu pot să fac asta.

Dennis a rânjit.

— Tu poţi? a întrebat Leigh.

— Ei bine, da – dar am mult antrenament.

Ea a zâmbit, primul zâmbet bun al vizitei ei.

— Poate că asta ar crea o diferenţă. Oricum, când am ajuns acolo, ea era acasă, dar domnul Cunningham era încă la şcoală... adică la Universitate.

— Mda.

— Ea şi-a luat toată săptămâna liberă – ce-a mai rămas din ea. A spus că nu mai poate să meargă la ore nici măcar în cele trei zile dinainte de Thanksgiving.

— Cum arată?

— Pare zdrobită, a spus Leigh şi a luat un Kleenex curat. A început să-i rupă marginile. – Arată cu zece ani mai bătrână faţă de acum o lună când am întâlnit-o prima dată.

— Şi el? Michael?

— Mai bătrân, dar mai călit, a spus Leigh ezitând. Ca şi când problema asta l-ar fi... l-ar fi determinat să preia conducerea.

Dennis era tăcut. Îl cunoştea pe Michael Cunningham de treisprezece ani şi niciodată nu-l văzuse stăpân pe situaţie. Întotdeauna Regina fusese cea care dictase; Michael se menţinuse în siajul ei şi preparase băuturile la petrecerile (majoritatea petreceri din mediul universitar) pe care le găzduise familia Cunningham. El asculta muzică la casetofon, arăta melancolic... dar Dennis, nici dacă se străduia foarte tare nu şi-l putea imagina "la conducere".

Triumful final, spusese odată tatăl lui Dennis stând la geam şi urmărind-o pe Regina ducându-l pe Amie de mână spre maşina în care îi aştepta Michael. Pe atunci Amie şi Dennis avuseseră cam şapte ani. Matriarhatul suprem. Mă întreb dacă-l va obliga pe bietul nenorocit să aştepte în maşină când Amie se va însura. Sau poate că...

Mama lui Dennis se încruntase spre soţul ei şi îi făcuse semn din ochi să tacă. Dennis n-a uitat acel gest şi nici cuvintele tatălui său – la şapte ani nu le înţelesese pe deplin, dar chiar şi atunci ştiuse perfect ce înseamnă "un biet nenorocit". Şi chiar şi atunci a înţeles destul de vag de ce tatăl lui îl considera aşa pe Michael Cunningham. Îi fusese milă de Michael Cunningham... iar acel sentiment persistase până în prezent.

— El a venit acasă cam pe când ea îşi termina de spus versiunea, a continuat Leigh. M-au invitat să stau la cină – Arnie mânca la Darnell – dar le-am spus că trebuie să plec. Domnul Cunningham s-a oferit să mă conducă, iar în drum spre casă am aflat varianta lui.

— Sunt versiuni diferite?

— Nu prea, dar... De exemplu, domnul Cunningham a fost cel care s-a dus la poliţie. Arnie n-a vrut, iar doamna Cunningham – Regina – nu a putut.

— Chiar încearcă s-o repare iarăşi pe Vrăjitoarea aia? a întrebat Dennis prudent.

— Da, a şoptit ea, şi apoi a izbucnit strident: Dar asta nu-i tot! S-a implicat foarte tare în afacerile tipului ăla, Darnell, ştiu asta! Ieri, în timpul celei de-a treia ore mi-a spus că are de gând să pună un sistem de direcţie nou – la maşină – în după-amiaza asta, iar eu l-am întrebat dacă nu va fi prea scump şi el a spus că să nu-mi fac griji deoarece creditul lui este bun.

— Mai rar.

Iarăşi plângea.

— Creditul lui este bun, deoarece el şi un anume Jimmy Sykes or să-i facă vineri şi sâmbătă nişte comisioane lui Will. Asta a zis. Şi... eu nu cred că treburile pe care le face pentru afurisitul ăla sunt legale!

— Ce le-a spus celor de la poliţie când au venit să-l întrebe despre Christine?

— Le-a spus cum am găsit-o... Starea în care era. Ei l-au întrebat dacă bănuieşte pe cineva, iar Arnie a răspuns că nu. L-au întrebat dacă-i adevărat că se bătuse cu Buddy Repperton, că Buddy îl ameninţase cu cuţitul şi că fusese exmatriculat pentru asta. Arnie le-a spus că Repperton i-a călcat în picioare punga cu mâncare, după aceea domnul Casey a venit din atelier şi a pus capăt incidentului. L-au întrebat dacă Repperton nu l-a ameninţat că o să se răzbune pe el, iar Arnie a răspuns că s-ar putea să fi spus ceva de acest gen, dar fuseseră vorbe goale.

Dennis n-a spus nimic şi a privit pe fereastră cerul mohorât de noiembrie, analizând aceste lucruri. I se păreau de rău augur. Dacă Leigh nu se înşela în legătură cu interviul luat de poliţie, atunci Arnie nu spusese nici o minciună... dar relatase faptele astfel încât cele întâmplate în spatele atelierului să pară ca o ceartă oarecare.

Acest lucru i se părea lui Dennis că era de foarte rău augur.

— Ai vreo idee despre ce ar putea Arnie să facă pentru tipul ăla, Darnell? a întrebat Leigh.

— Nu, a răspuns Dennis, dar avea câteva bănuieli.

În mintea lui a pornit un mic casetofon şi l-a auzit pe tatăl său spunând: Am auzit câte ceva... maşini furate... ţigări şi alcool... contrabandă... A avut noroc mult timp, Dennis.

S-a uitat la faţa lui Leigh, prea palidă, cu machiajul stricat de lacrimi. Ea se agaţa, se agăţa cât de bine putea de Arnie. Poate că învăţa câte ceva despre cum te căleşti, lucruri pe care, după cum arăta ea, nu le-ar fi aflat încă zece ani de aici înainte. Dar asta nu făcea situaţia să fie mai uşoară şi nici nu o făcea potrivită. Brusc, aproape la întâmplare, s-a gândit la faptul că observase pentru prima dată îmbunătăţirea din tenul lui Arnie cam cu o lună înainte ca Arnie şi Leigh să se cupleze... dar după ce Arnie şi Christine se cuplaseră!

— O să vorbesc cu el, a promis Dennis.

— Bine, a spus ea. – S-a ridicat. – Eu – eu nu doresc ca totul să fie ca înainte, Dennis. Ştiu că aşa ceva nu se poate. Dar încă îl iubesc şi... şi aş dori să-i spui asta.

— Da, okay.

Erau amândoi stânjeniţi şi nici unul dintre ei nu a mai putut să spună nimic pentru mult, mult timp. Dennis se gândea că, într-un cântec, acesta ar fi momentul în care Cel Mai Bun Prieten ar intra în scenă. Iar o părticică ticăloasă, mârşavă (şi mitocănească) a sa nu s-ar fi împotrivit acestui fapt. Chiar deloc. Se simţea încă foarte atras de ea, mult mai mult decât îl atrăsese vreodată alta fată. Lasă-l pe Arnie să ducă artificii şi bombe artizanale la Burlington, şi să se ocupe de maşina lui. Între timp el şi Leigh s-ar putea cunoaşte mai bine. Un pic de ajutor şi de mângâiere. Ştiţi cum este.

Iar în acel moment stânjenitor, după ce ea şi-a declarat dragostea pentru Arnie, el a avut sentimentul că poate să realizeze aşa ceva; era vulnerabilă. Probabil că învăţa cum să fie dură, dar aceasta nu este o şcoală pe care o urmezi de bunăvoie. El ar putea sâ-i spună ceva – ceva-ul potrivit, poate doar Vino aici – iar ea ar veni, s-ar aşeza pe marginea patului, ar mai discuta, poate, despre lucruri mai plăcute şi poate că el ar săruta-o. Gura ei era superbă şi plină, senzuală, făcuta ca să sărute şi să fie sărutată. Mai întâi pentru a o mângâia. Apoi din prietenie, iar a treia oară... Da, simţea, cu acel instinct care până acum nu dăduse greş, că ar fi posibil.

Dar n-a spus nici unul din cuvintele care ar fi putut porni acele lucruri, şi nici Leigh n-a făcut-o. Arnie se afla între ei şi cu siguranţă

că aşa va fi întotdeauna. Arnie şi doamna lui. Dacă situaţia nu ar fi fost atât de oribilă, el ar fi putut să râdă,

— Când te externează? a întrebat Leigh

— Trebuie întâi să avertizeze populaţia, a spus el şi a început să chicotească.

După un moment i s-a alăturat şi ea.

— Da, ceva de genul ăsta, a spus Leigh şi apoi a devenit iarăşi serioasă. Îmi pare rău.

— N-ai de ce. Toată viata oamenii au râs de mine. Sunt obişnuit. Mi-au spus că sunt pironit aici până în ianuarie, dar am de gând să-i păcălesc. De Crăciun mă duc acasă. Am muncit ca un catâr în camera de tortură.

— Camera de tortură?

— Terapie Fizică. Spatele meu arată destul de bine. Celelalte oase se sudează cu sârg – câteodată mâncărimea este groaznică. Înfulec măceşe în cantităţi imense. Doctorul Arroway spune că ăsta-i doar folclor. Dar Puffer, antrenorul, se jură că sunt foarte bune şi verifică provizia de fiecare dată când vine în vizită.

— Vine des?

— Da, vine. Acum aproape m-a făcut să cred că măceşele ajută oasele să se sudeze mai repede. Bineînţeles, nu o să mai joc niciodată football. Pentru un timp o să merg cu ajutorul cârjelor şi după aceea, cu puţin noroc, o să trec la un baston. Veselul doctor Anderson îmi spune că o să şchiopătez câţiva ani. Sau poate pentru totdeauna.

— Îmi pare atât de rău, a spus ea încetişor. Îmi pare rău că a trebuit să i se întâmple asta unui băiat atât de drăguţ ca tine, Dennis, dar în parte este egoism din partea mea. Mă întreb dacă toate astea, toate chestiile astea, toate chestiile astea oribile în legătură cu Arnie, s-ar fi întâmplat dacă tu ai fi fost sănătos.

— E adevărat, a spus Dennis, rostogolindu-şi teatral ochii. Dă vina pe mine.

Dar ea nu a zâmbit.

— Am început să mă îngrijorez în legătură cu sănătatea lui mintală, ştiai asta? Ăsta-i un lucru pe care nu l-am spus nimănui, nici părinţilor lui sau alor mei. Dar cred că mama lui... ea s-ar putea... nu ştiu ce i-a spus ei în noaptea aceea, după ce am găsit maşina distrusă, dar... cred că şi-au scos ghearele unul la altul.

Dennis a încuviinţat.

— Dar totul este aşa de... de nebunesc! Părinţii lui i-au oferit să-i cumpere o maşină bună de mâna a doua care s-o înlocuiască pe Christine, iar el a refuzat. Apoi domnul Cunningham mi-a spus în drum spre casă că i-a oferit lui Arnie să-i cumpere o maşină nouă... să-şi încaseze nişte obligaţiuni pe care le are din 1955. Arnie a spus că nu poate să accepte un asemenea cadou. Iar domnul Cunningham i-a spus că înţelege acest lucru şi că nu trebuie să-l considere un cadou, că Arnie ar putea să-i restituie banii, ar accepta chiar şi o dobândă dacă aşa dorea Arnie... Dennis, înţelegi ce spun?

— Mda. Nu poate fi orice maşină. Trebuie să fie acea maşină. Christine.

— Dar mie mi se pare că este o obsesie. A găsit un obiect şi s-a fixat pe el. Nu asta înseamnă o obsesie? Mi-e frică, iar câteodată sunt cuprinsă de ură... dar nu de el îmi este teamă. Nu pe el îl urăsc. Nu, ci pe afurisita aia de maşină. Căţeaua aia de Christine!

Obrajii i s-au îmbujorat. Ochii i s-au îngustat. Colţurile gurii i s-au răsucit în jos. Brusc, faţa ei nu mai era frumoasă, nici măcar drăguţă; lumina din ea era nemiloasă, transformând-o în ceva ce nu era urât dar totuşi izbitor, irezistibil. Pentru prima dată Dennis a realizat de ce gelozia era denumită "monstrul", "monstrul cu ochi-verzi".

— Îţi spun ce aş dori să se întâmple, a spus Leigh. Aş dori ca, într-o noapte, din greşeală, cineva să i-o ia pe preţioasa şi afurisita de Christine şi s-o ducă în locul unde sunt depozitate epavele de la Philly Plains. Ochii ei sclipeau veninoşi. Iar a doua zi macaraua aia mare cu magnetul rotund să o ridice şi s-o pună sub presă şi mi-aş dori ca cineva să apese pe buton, apoi EA să iasă de acolo sub forma unui cub de metal. Atunci totul s-ar sfârşi, nu-i aşa?

Dennis n-a răspuns, iar după un moment aproape că a văzut monstrul cum se răsuceşte, îşi înfăşoară coada în jurul corpului şi părăseşta faţa ei. Umerii ei au căzut deznădăjduiţi.

— Bănuiesc că sună destul de oribil, nu-i aşa? Ca şi cum aş spune că aş fi dorit ca huliganii ăia să fi terminat treaba.

— Îţi înţeleg sentimentele.

— Oare? a întrebat ea.

Dennis s-a gândit la expresia lui Arnie în timp ce lovea cu pumnii în tabloul de bord. Acea sclipire maniacală care se aprindea în ochii lui atunci când se afla în preajma EI. S-a gândit la cum a stat el la volan m garajul lui LeBay şi la viziunea pe care o avusese atunci.

Şi în cele din urmă s-a gândit la visul lui: luminile farurilor ţintuindu-l şi cauciucurile ţipând isteric ca o femeie.

— Da. Cred că da.

S-au privit unul pe altul în camera de spital.

29

Thanksgiving

Au trecut două-trei ore.

Altitudinea a scăzut la 505

Consumul de combustibil este prea slab,

Lasă-mă să merg acasă înainte să rămânem fără benzină.

Acum nu mă poţi prinde –

Nu, baby, nu ma poţi prinde –

Fiindcă dacă te apropii prea mult,

O să dispar ca o adiere rece.

Chuck Berry

La spital, masa de Thanksgiving se servea între ora unsprezece dimineaţa şi unu după-amiază. Dennis a fost servit la doisprezece şi un sfert: trei felii de piept de curcan, o farfurie de supă, o cupă de cartofi fierţi, care avea aceeaşi formă ca o minge de football (lipsindu-i doar cusăturile roşii, s-a gândit Dennis amuzat), o cupă asemănătoare cu bostanei îngheţaţi, foarte portocalii şi o cutie mică de plastic cu jeleu de merişoare. Pentru desert îi aduseseră îngheţată. În colţul tăvii exista un cartonaş albastru.

Familiarizat deja cu obiceiurile spitalului – după ce ai ajuns în situaţia să fii tratat pentru primele răni care ţi-au apărut pe fund, descoperise Dennis, eşti mai familiarizat decât ţi-ai fi dorit cu obiceiurile unui spital – a întrebat-o pe asistenta care a venit să-i ia tava, ce primeau la masa de Thanksgiving cei care aveau cartonaşe galbene şi roşii. Cei cu cartonaşe galbene primeau două felii de curcan, fără supă, cartofi, fără bostănei şi pentru desert: Jell-O. Cei cu cartonaş roşu primeau o felie de carne slabă pasată şi cartofi. Aceştia erau hrăniţi, în majoritatea cazurilor.

Lui Dennis i s-a părut destul de deprimant. Îi era prea uşor să şi-o închipuie pe mama sa aducând la masă, pe la patru după-amiază, un clapon mare, bine rumenit; pe tatăl său ascuţindu-şi cuţitul, pe sora sa, îmbujorată de emoţie şi importanţă, cu o fundă de catifea roşie în păr, turnând fiecăruia câte un pahar de vin roşu. De asemenea, îi era uşor să-şi imagineze mirosurile ademenitoare şi buna dispoziţie atunci când se aşezau la masă.

Uşor de imaginat... dar probabil o greşeală.

De fapt, a fost cel mai deprimant Thanksgiving al vieţii lui. După-amiază a dormit puţin (nu avea Terapie Fizică, fiind vacanţă), şi a avut un vis neliniştitor în care câteva asistente mergeau prin saloanele de reanimare şi băgau suc de curcan în aparatele respiratorii şi în perfuzii.

De dimineaţă, mama, tata şi sora lui îi făcuseră o vizită scurtă şi pentru prima dată simţise la Ellie o nerăbdare să plece de acolo. Fuseseră invitaţi la familia Callison pentru o mică gustare de Thanksgiving, iar Lou Callison, unul dintre cei trei băieţi ai familiei Callison, avea paisprezece ani şi era "nostim". Fratele ei invalid devenise plictisitor. Nu îi descoperiseră nici o formă rară şi tragică de cancer în oasele lui. Nu va fi paralizat pentru tot restul vieţii. Nu era nimic melodramatic în legătură cu el.

Îl sunaseră de la familia Callison în jur de douăsprezece jumătate, iar tatăl lui păruse puţin ameţit – Dennis credea că deja ajunsese la al doilea Bloody Mary şi probabil încasa priviri dezaprobatoare din partea mamei. Dennis tocmai îşi termina masa lui dietetică de Thanksgiving – singura masă de felul ăsta pe care reuşise s-o termine în cincisprezece minute – şi s-a străduit din răsputeri să pară vesel, nedorind să le strice lor buna-dispoziţie. Ellie a venit la telefon, părând foarte veselă şi cam agitată. Poate că discuţia cu Ellie îl obosise îndeajuns încât să simtă nevoia de somn.

Adormise (şi avusese acel vis neliniştitor) pe la ora două. Azi spitalul era neobişnuit de liniştit, fiind deservit de un personal minim. Zumzetul obişnuit al televizoarelor şi al radiourilor din celelalte camere era foarte vag. Asistenta care i-a luat tava i-a zâmbit şi şi-a exprimat speranţa că el s-a bucurat de prânzul special! Dennis a asigurat-o că da. La urma urmelor şi pentru ea era Thanksgiving.

Şi deci a visat. Apoi visul a dispărut când a căzut într-un somn mai adânc, iar când s-a trezit se făcuse aproape ora cinci şi Arnie Cunningham stătea pe acelaşi scaun de plastic tare pe care stătuse prietena lui doar cu o zi înainte.

Dennis nu a fost deloc mirat să-l vadă acolo; pur şi simplu şi-a spus că-i un alt vis.

— Bună, Arnie. Cum merg treburile?

— Destul de bine, dar tu parcă nu te-ai trezit încă, Dennis. Vrei să-ţi dau nişte goange la cap? Or să te trezească.

În poală avea o pungă maro, iar Dennis s-a gândit cu mintea adormită: Până Ia urmă a reuşit să-şi ia prânzul. Toate că Repperton nu l-a strivit chiar atât de rău precum credeam noi. A încercat să se ridice în şezut în pat, folosindu-se de tabloul de comandă de deasupra patului. Motorul a gemut.

— Isuse, chiar eşti tu!

— Îl aşteptai pe Ghidrah, Monstrul cu Trei Capete? a întrebat Arnie Cunningham binedispus.

— Dormeam. Mi se părea că încă dorm.

Dennis s-a frecat tare pe frunte ca să alunge ultimele rămăşiţe ale somnului.

— Thanksgiving fericit, Arnie.

— Chiar aşa... Şi ţie la fel. Ţi-au dat curcan cu tot tacâmul?

Dennis a râs.

— Am primit ceva care arăta cam ca şi acele jucărele care existau în Bucătăria Fericită a lui Ellie pe când ea avea şapte ani.

Arnie şi-a pus mâinile la gură şi a scos nişte sunete groteşti.

— Îmi amintesc. Ce porcărie.

— Îmi pare foarte bine că ai venit, a spus Dennis şi pentru un moment a fost gata-gata să izbucnească în lacrimi. Poate că până atunci nu-şi dăduse seama cât de deprimat se simţise. Şi-a reînnoit hotărârea să meargă acasă de Crăciun. Probabil că s-ar sinucide dacă şi-ar petrece aici şi Crăciunul.

— Părinţii tăi nu au venit?

— Bineînţeles că au fost, a răspuns Dennis, şi or să se întoarcă diseară – oricum, mama şi tata – dar nu este acelaşi lucru. Ştii asta.

— Mda. Ei bine, ţi-am adus câte ceva. I-am spus doamnei de jos că-i halatul tău de baie.

Arnie a chicotit puţin.

— Ce este acolo? a întrebat Dennis, arătând spre pungă. Nu era o pungă pentru mâncare, era o plasă pentru cumpărături.

— A, am inspectat frigiderul după ce am mâncat pasărea. Mama şi tata s-au dus în vizită la nişte prieteni de la Universitate – aşa fac în fiecare după-amiază de Thanksgiving. Nu se întorc până în jur de ora opt.

În timp ce vorbea, scotea lucrurile din pungă. Dennis îl privea uimit. Două suporturi argintii de lumânări. Arnie a pus lumânările în suporturi, le-a aprins cu un chibrit dintr-o cutie cu firma Garajul Darnell şi a stins lumina din tavan. Apoi patru sandvişuri înfăşurate neglijent în hârtie cerată.

— După cum îmi amintesc – a spus Arnie – tu întotdeauna spuneai că nişte sandvişuri de curcan încropite pe la unsprezece noaptea sunt mult mai bune decât cina de Thanksgiving. Deoarece agitaţia a trecut.

— Mda, a spus Dennis. Sandvişuri în faţa televizorului. Şi un film vechi. Dar, pentru numele lui Dumnezeu, Arnie, nu trebuia să –

— Ah, rahat, n-am mai venit să te văd de aproape trei săptămâni. Am avut noroc că dormeai când am intrat că altfel cred că mă împuşcai. I-a întins lui Dennis două sandvişuri. – Cred că-s ceea ce-ţi place ţie. Carne albă cu maioneză pe Pâine Minune.

Dennis a început să chicotească, apoi să râdă, apoi să hohotească. Arnie vedea că-l doare spatele, dar că nu se putea opri. Pâinea Minune fusese unul din cele mai mari secrete comune ale lor de când erau copii. Amândouă mamele lor fuseseră foarte serioase în privinţa pâinii; Regina cumpăra Pâine Dietetică şi, din când în când, pâine de secară. Mama lui Dennis prefera sortimentul Roman Meal şi felii de pâine amară de secară. Arnie şi Dennis mâncau ceea ce li se dădea – dar amândoi erau în secret înnebuniţi de Pâinea Minune şi de mai multe ori îşi puseseră mărunţişul în comun şi în loc să-şi cumpere dulciuri îşi luaseră un sfert de Minune şi un borcan de muştar franţuzesc. Apoi se furişau în garajul lui Arnie (sau în coliba din copac a lui Dennis, care a fost din păcate demolată cu nouă ani în urmă în timpul unei furtuni), înfulecau sandvişuri cu muştar şi citeau benzi desenate până când terminau pâinea.

Arnie a început şi el să râdă, iar pentru Dennis acela a fost cel mai frumos moment al Tnanksgiving-ului.

De zece zile Dennis nu mai avea coleg de cameră, deci salonul era numai al lui. Arnie a închis uşa şi a scos din punga maro un pachet cu şase beri Busch.

— Minunile nu se mai sfârşesc, a spus Dennis şi a râs de jocul de cuvinte neintenţionat pe care-l făcuse.

— Nu, a răspuns Arnie. Cred că n-o să se sfârşească niciodată.

A ciocnit cu Dennis pe deasupra lumânărilor.

— Prosit.

— Viaţă veşnică, a răspuns Dennis.

Au băut.

După ce şi-au terminat sandvişurile groase cu curcan, Arnie a scos din pungă – aparent fără fund – două cutii de plastic pentru prăjituri şi a desfăcut capacele, înăuntru erau două bucăţi de plăcintă cu mere.

— Nu, omule, nu mai pot, a spus Dennis. O să explodez.

— Mănâncă, a comandat Arnie.

— Zău că nu mai pot, a spus Dennis luând cutia şi o furculiţă de plastic.

A terminat plăcinta din patru îmbucături gigantice, după care a râgâit A băut ce mai rămăsese din a doua bere şi iar a râgâit.

— În Portugalia asta înseamnă un compliment pentru bucătar, a spus el. Capul îi zumzăia plăcut din cauza berii.

— Cum spui tu, a răspuns Arnie rânjind.

S-a ridicat, a. aprins luminile de sus şi a stins lumânările. Afară o ploaie monotonă începuse să bată în geamuri; părea rece. Iar pentru Dennis, ceva din sentimentul cald de prietenie şi de adevărat Thanksgiving a părut să se stingă o dată cu lumânările.'

— Mâine o să te urăsc, a spus el. Probabil că o să trebuiască să stau o oră pe closet. Şi nu-mi face bine la spate.

— Îţi aminteşti când Elaine a avut "vânturi"? a întrebat Arnie şi amândoi au izbucnit în râs. Am sâcâit-o până când mama ta ne-a certat foarte tare.

— Nu miroseau, dar erau zgomotoase, a spus Dennis zâmbind.

— Ca nişte împuşcături, a aprobat Arnie şi au râs amândoi – dar era un râs destul de trist, dacă aşa ceva există. De atunci cursese multă apă pe râu. Gândul că accesul de "vânturi" al Elainei se produsese acum şapte ani era mai degrabă tulburător decât amuzant. În realizarea că şapte ani pot să treacă atât de repede şi de uşor era o undă de mortalitate.

Conversaţia s-a întrerupt puţin, amândoi fiind adânciţi în propriile gânduri.

— Ieri m-a vizitat Leigh, a spus Dennis până la urmă. Mi-a povestit despre Christine. Îmi pare rău. Crede-mă.

Arnie a privit în sus, iar expresia lui de melancolie gânditoare s-a transformat într-un zâmbet vesel care l-a uimit pe Dennis.

— Mda. A fost o cruzime. Dar am avut o reacţie mult prea deplasată.

— Oricine ar fi reacţionat la fel, a spus Dennis, conştient că subit, devenise atent; nu îi plăcea acest fapt dar n-avea ce să facă. Momentul de prietenie se terminase; fusese acolo, încălzind şi umplând camera, iar acum pur şi simplu se spulberase ca ceva efemer şi fragil. Acum ei doar dansau. Ochii veseli ai lui Arnie erau opaci şi – ar fi putut să jure – la pândă.

— Sigur. M-am purtat urât cu mama. Cred că şi cu Leigh. A fost doar şocul pe care l-am avut când am văzut că toată munca... toată munca mea s-a dus pe apa sâmbetei. – A clătinat din cap. – Veşti proaste.

— O să reuşeşti să-i mai faci ceva?

Imediat Arnie s-a luminat – de această dată s-a luminat cu adevărat.

— Sigur! Am şi făcut. Dennis, nici nu ţi-ar veni să crezi dacă ai fi văzut-o cum arata atunci în parcare. Pe atunci le făceau foarte rezistente, nu ca acum când toate chestiile care par din metal sunt doar plastic strălucitor. Maşina aia este ca un tanc. Stricăciunile cele mai grave au fost la geamuri şi la cauciucuri, bineînţeles. Ei au tăiat cauciucurile.

— Dar motorul?

— Nu au ajuns până la el, a răspuns prompt Arnie, iar aceasta a fost prima minciună.

Ajunseseră chiar foarte bine până la el. În după-amiaza aceea, când Arnie şi Leigh au ajuns la Christine, capacul delco-ului zăcea pe asfalt. Leigh îl recunoscuse şi îi povestise lui Dennis despre el. Dennis se întreba ce altceva mai făcuseră ei sub capotă. Radiatorul? Dacă cineva folosise un levier ca să dea găuri în caroserie, oare nu a putut să folosească aceeaşi unealtă ca să spargă radiatorul în câteva locuri? Dar bujiile? Releul? Carburatorul?

Arnie, de ce mă minţi?

— Deci ce ai de gând să faci acum?

— Să cheltuiesc bani pe ea, ce altceva? a spus Arnie şi a râs aproape sincer.

Dennis ar fi putut să accepte că râsul a fost sincer, dacă nu ar fi auzit în timpul cinei de Thanksgiving unul cu adevărat sincer.

— Cauciucuri noi, geamuri noi. Trebuie să-i fac câte ceva la caroserie, şi apoi va fi ca nouă.

La fel ca nouă. Dar Leigh spusese că ceea ce găsiseră ei nu era nimic altceva decât o masă de metal contorsionat, o epavă.

De ce minţi?

S-a întrebat un moment dacă nu cumva Arnie începuse să înnebunească – dar nu, nu aceasta era impresia pe care o dădea. Sentimentul pe care Dennis îl avea în legătură cu el era de... furişare. Şiretenie. Apoi, pentru prima dată, i-a venit acea idee aberantă, gândul că poate Arnie minţea doar pe jumătate, încercând să construiască o bază de fapte plauzibile pentru... pentru ce? Un caz de regenerare spontană? Dar asta era o nebunie, nu-i aşa?

Nu-i aşa?

Aşa era într-adevăr, a gândit Dennis, doar în cazul în care nu ai văzut o mulţime de crăpături într-un parbriz, care păreau să se diminueze în răstimp de câteva zile.

Doar o festă jucată de lumină. Asta ai crezut atunci şi aveai dreptate.

Dar o festă jucată de lumină nu explica modul alandala în care o reconstruise Arnie pe Christine, harababura de piese noi şi vechi. Nu explica sentimentul neplăcut pe care Dennis îl avusese la volanul Christinei în garajul lui LeBay, sau impresia, după ce noul cauciuc fusese montat în drum spre Darnell, că se uită la poza unei maşini vechi care era suprapusă peste fotografia unei maşini noi şi că în poza maşinii vechi fusese tăiată o gaură în locul în care fusese unul dintre cauciucurile vechi.

Şi nimic nu explica minciuna de acum a lui Arnie... sau privirea îngustă... gânditoare, cu care el se uita la Dennis ca să observe dacă minciuna lui va fi acceptată. Deci a zâmbit... un zâmbet mare, uşurat, nonşalant.

— Ei bine, astăzi e superb.

Expresia aceea bănuitoare a mai rămas un moment pe faţa lui Arnie, apoi a zâmbit liniştit şi a ridicat din umeri.

— Noroc. Când mă gândesc la ce ar fi putut ăia să facă – să pună zahăr în rezervor, melasă în carburator – au fost proşti. Norocul meu.

— Repperton şi gaşca lui veselă? a întrebat încet Dennis.

Privirea bănuitoare, atât de neagră şi de necaracteristică pentru Arnie, a apărut iarăşi, apoi a dispărut. Arnie arăta acum aspru şi posac. A părut că vrea să vorbească, dar a oftat doar.

— Mda. Cine altcineva?

— Dar n-ai făcut reclamaţie.

— Tata a făcut-o.

— Asta mi-a spus şi Leigh.

— Ce altceva ţi-a mai spus? a întrebat Arnie tăios.

— Nimic şi n-am întrebat, a spus Dennis întinzând mâna. Este treaba ta, Arnie. Pace.

— Sigur.

A râs puţin apoi s-a şters cu mâna pe faţă.

— Încă nu mi-am revenit. Drace. Nu cred că o să-mi revin vreodată, Dennis. Când am intrat cu Leigh în parcare mă simţeam de parcă aş fi fost stăpânul lumii, apoi am văzut-o...

— N-or să facă ei acelaşi lucru după ce o repari?

Chipul lui Arnie a devenit ca o mască de mort.

— N-or s-o facă încă o dată.

Ochii lui gri erau ca gheaţa de martie, iar Dennis a fost, brusc, foarte mulţumit că el nu este Buddy Repperton.

— Ce vrei să spui?

— O să o ţin acasă, asta vreau să spun, a zis el, şi iarăşi i-a apărut pe faţă acel rânjet mare, vesel, anormal. La ce credeai că mă refer?

— La nimic.

Acea imagine a gheţii a rămas. Acum părea o gheaţă subţire care putea să crape foarte uşor. Sub ea se afla o apă rece şi neagră.

— Dar nu ştiu, Arnie. Pari mult prea sigur ca Repperton o să renunţe.

— Sper că el consideră că suntem chit, a spus Arnie încetişor. Noi am făcut să fie dat afară din şcoală.

— Şi-a făcut-o cu mâna lui! a spus Dennis pătimaş. A scos cuţitul – drace, nici măcar nu era un cuţit obişnuit, era un cuţit de înjunghiat porci!

— Eu doar îţi spun cum vede el situaţia, a spus Arnie, apoi a întins râzând mâna. Pace.

— Da, okay.

— Noi am fost cauza exmatriculării lui – sau, mai corect, eu – iar el şi amicii lui au bătut-o groaznic pe Christine. Egal. Sfârşit.

— Da, dacă aşa consideră el.

— Eu cred că da. Poliţiştii l-au interogat, şi pe Moochie şi pe Richie Trelawney. I-au speriat. Şi bănuiesc că aproape l-au făcut pe Sandy Galton să mărturisească. – Arnie s-a strâmbat – Copil tâmpit.

Chestia asta îi era atât de necaracteristică bătrânului Arnie, încât Dennis s-a ridicat fără să-şi dea seama, s-a strâmbat de durere şi s-a aşezat la loc.

— Isuse, omule, pari că ai fi vrut să amuţească!

— Nu-mi pasă ce face el sau ceilalţi câcănari, a spus Arnie, după care a adăugat cu un ton nonşalant, ciudat: Acum nu mai contează.

— Arnie, te simţi bine?

Pentru un moment, pe faţa lui Arnie s-a aşternut o expresie de tristeţe disperată – mai mult decât tristeţe. Părea tracasat şi hăituit. Dennis s-a gândit mai târziu (este atât de uşor să analizezi lucrurile mai târziu; mujt mai uşor) că era chipul cuiva atât de buimăcit, de încurcat şi de obosit de luptă încât nici nu mai ştie ce face.

Apoi acea expresie, precum şi cea de neagră bănuială, a dispărut.

— Sigur. Chiar foarte bine. Doar că tu nu eşti singurul pe care-l doare spatele. Îţi aminteşti când mi l-am paradit la Philly Plaine?

Dennis a încuviinţat.

— Uită-te la asta.

S-a ridicat în picioare şi şi-a scos cămaşa din pantaloni. În ochii lui părea să danseze ceva. Undeva, în adâncurile întunecate, ceva se agita şi se rotea.

Şi-a ridicat cămaşa. Nu era demodată, ca cea a lui LeBay; şi era şi mai curată – o bandă egală, curată, parcă neîntreruptă de Lycra, cam de doisprezece inci lăţime. Dar, s-a gândit Dennis, un corset este un corset. Era prea asemănător cu cel al lui LeBay.

— Iarăşi l-am forţat când am dus-o pe Christine înapoi la Darnell. Nici nu-mi mai amintesc cum, atât de supărat eram. Cred că s-a întâmplat când am fixat-o pe remorcă, dar nu ştiu cu certitudine. La început nu a fost atât de rău, apoi s-a înrăutăţit. Doctorul Marcia mi-a prescris – Dennis, te simţi bine?

Făcând, un efort fantastic, Dennis şi-a păstrat vocea calmă. Şi-a păstrat pe chip o expresie care exprima interes... dar totuşi în ochii lui Arnie dansa ceva, dansa şi dansa.

— O să te faci bine, a spus Dennis.

— Bănuiesc că da, a răspuns Arnie în timp ce-şi băga cămaşa în pantaloni. Trebuie să fiu atent la ceea ce ridic, ca să nu se accentueze întinderea.

I-a zâmbit lui Dennis.

— Dacă o să mai existe vreo mobilizare, asta o să mă scape de armată.

Încă o dată Dennis s-a abţinut să facă vreo mişcare care ar fi putut fi interpretată drept surpriză, dar şi-a băgat braţele sub pătură. Când văzuse acel corset atât de asemănător cu cel al lui LeBay, i se făcuse pielea ca de găină.

Ochii lui Arnie – ca apa neagră sub gheaţa subţire de martie. Apă neagră şi încântare dansând în adâncurile lor, precum corpul în descompunere al unui înecat.

— Ascultă, a spus Arnie. Trebue să plec. Sper că nu-ţi închipui că pot să-mi pierd toată noaptea într-un loc păduchios ca ăsta.

— Ăsta eşti tu, totdeauna săritor. Serios, omule, mulţumesc. Mi-ai înveselit o zi mohorâtă.

Timp de o clipă foarte stranie, i s-a părut că Arnie are de gând să plângă. Acel lucru care dansa în adâncul ochilor lui dispăruse şi prietenul lui se reîntorsese – se reîntorsese cu adevărat. Apoi Arnie a zâmbit sincer.

— Doar să-ti aminteşti un lucru, Dennis: nimeni nu-ţi simte lipsa. Nimeni.

— Cred că şi-ar omorî şi mamele ca să mă vadă, a spus Dennis solemn.

Arnie i-a arătat degetul mijlociu:

Formalităţile fiind îndeplinite, Arnie putea să plece. Şi-a luat punga maro, considerabil golită, cu sfeşnicele zornăind în interior.

Dennis a avut o idee neaşteptată. A bătut cu degetele în ghipsul de la picior.

— Arnie, vrei să te semnezi pe el?

— Am şi făcut-o, nu-i aşa?

- Da, dar s-a şters. Mai semnezi o dată?

Arnie a ridicat din umeri.

— Dacă ai un pix.

Dennis i-a dat unul din sertarul noptierei. Rânjind, Arnie s-a aplecat deasupra ghipsului care era ridicat deasupra patului prin intermediul unor greutăţi şi al unui scripete, a găsit un spaţiu gol în talmeş-balmeşul de nume şi motto-uri şi a mâzgălit:

A bătut uşurel cu mâna în ghips când a terminat, şi apoi i-a înapoiat pixul lui Dennis.

— Okay?

— Mda: Mulţumesc. Ai grijă, Arnie.

— Poţi să fii sigur. Sărbători fericite.

— La fel şi ţie.

Arnie a plecat. Mai târziu au venit mama şi tata lui Dennis; Ellie, obosită pare-se de veselia zilei, se dusese acasă să se culce. În drum spre casă soţii Guilder şi-au spus unul altuia cât de deprimat păruse a fi Dennis.

— Bineînţeles că-i deprimat, a spus domnul Guilder. Vacanţele în spital nu sunt amuzante.

Cât despre Dennis, în seara aceea a petrecut mult timp examinând cele două semnături. Într-adevăr, Arnie semnase ghipsul, dar atunci când ambele picioare ale lui Dennis fuseseră ridicate. Prima dată, semnase pe ghipsul de la piciorul drept, acum semnase pe cel de la stângul.

Dennis a sunat să vină o asistentă şi şi-a folosit tot farmecul ca s-o determine să-i coboare piciorul ca să poată compara semnăturile una lângă alta. Ghipsul de la piciorul drept fusese tăiat şi urma ca peste o săptămână să fie scos. Semnătura lui Arnie nu se ştersese – aceasta fusese una dintre minciunile lui Dennis – dar aproape că fusese tăiată.

Pe piciorul drept Arnie nu scrisese nici un mesaj, doar semnătura. Cu ceva efort (şi ceva durere) Dennis şi asistenta au reuşit să alăture destul de bine picioarele ca el să poată compara semnăturile una lângă alta. Cu o voce atât de uscată şi de spartă încât de-abia şi-a putut-o recunoaşte, el a întrebat-o pe asistentă:

— Ţi se par scrise de aceeaşi mână?

— Nu. Am mai auzit de cecuri falsificate, dar niciodată de ghipsuri. Este o glumă?

— Sigur, a spus Dennis – simţind cum un fior rece i se ridică din stomac. Este o glumă.

S-a uitat la semnături; s-a uitat la ele comparativ şi a simţit cum răceala i se răspândeşte în tot corpul, scăzându-i temperatura, făcându-i pârul de pe ceafa să se zburlească.

Nu semănau deloc.

Mai târziu, în acea noapte de Thanksgiving, s-a pornit un vânt rece, la început în rafale, apoi suflând constant.

Ochiul clar al lunii privea în jos de pe un cer negru. Ultimele frunze ruginii ale toamnei erau smulse din ce aci şi împrăştiate pe pământ. Scoteau un sunet de oase rostogolite.

Iarna venise în Libertyville.

30

Moochie Welch

Noaptea era neagră, cerul întunecat,

Iar pe alee zbura o dubă de îngheţată

Uşa s-a deschis zgomotos

Cineva a urlat

Ar fi trebuit să auzi ce am văzut eu.

Bo Diddley

Joia de după Thanksgiving era ultima zi de noiembrie, fiind noaptea în care Jackson Browne a cântat cu casa închisă la Centrul Civic din Pittsburg. Moochie Welch s-a dus acolo cu Richie Trelawney şi Nickey Bilingham, dar s-a pierdut de ei încă înainte de începerea spectacolului. Cerşea şi, ori pentru că apropiatul concert al lui Browne înmuiase inimile sau pentru că el devenise un fel de figură îndrăgită (lui Moochie, un romantic, îi plăcea să creadă în a doua variantă), avusese o noapte remarcabil de bună. Colectase aproape treizeci de dolari din mărunţiş care era distribuit prin toate buzunarele lui; Moochie zornăia ca o puşculiţă-porcusor. Întoarcerea acasă fusese şi ea foarte uşoară, cu tot traficul aglomerat din Centrul Civic. Concertul s-a terminat la unsprezece-patruzeci, iar el era înapoi în Libertyville la puţin timp după unu şi un sfert.

Ultimul care-l luase în maşină fusese un tip care se îndrepta spre Prestonville pe Route 63. Individul l-a lăsat la intersecţia lui 376 cu JFK Drive. Moochie s-a decis să treacă pe la Benzinăria Fericită Vandenberg, ca să-l vadă pe Buddy. Buddy avea maşină, ceea ce însemna că Moochie, care locuia departe în Kingsfield Pike, nu va trebui să meargă acasă pe jos. Autostopul-era o muncă grea, o dată ce ajungeai în hăţişuri – iar Kingsfield Pike era Centrul hăţişurilor. Asta mai însemna că nu va ajunge acasă decât în zorii zilei, dar când era frig nu trebuia să dea cu piciorul Ia un drum sigur cu maşina.

Mersese un sfert de milă de la intersecţie, în frigul pătrunzător, tocurile lui cu blacheuri bocănind pe trotuarul părăsit, umbra lui tremurând în lumina stranie, portocalie a felinarelor, şi mai avea cam o milă de mers când a văzut în faţa lui o maşină parcată lângă bordură. Din ţeava dublă de eşapament ieşea fum care atârna în aerul rece şi nemişcat, înnorându-l, înainte de a se împrăştia leneş şi parcă în straturi. Grila radiatorului, crom lucitor cu sclipiri portocalii, i se părea lui că ar fi o gură idioată. Moochie a recunoscut maşina. Era un Plymouth de două tone. În lumina puternică a felinarelor cele două tone păreau să fie fildeş şi sânge închegat. Era Christine.

Moochie s-a oprit şi l-a străbătut un fel de uimire prostească – nu era frică, cel puţin nu în acel moment. Nu putea fi Christine, era imposibil – ei făcuseră o mulţime de găuri în radiatorul maşinii lui Faţă-de-Cur, vărsaseră în carburator aproape o sticla întreagă de Texas Driver, iar Buddy avusese o pungă de două kilograme şi jumătate de zahăr Domino pe care o deşertase, prin mâinile făcute căuş. ale lui Moochie, în rezervorul de benzină. Iar toate acestea fuseseră doar pentru început. Buddy dăduse dovada de multă imaginaţie. Îl făcuse pe Moochie să se simtă şi minunat şi neliniştit. Una peste alta, maşina n-ar fi trebuit să se poată mişca singură cel puţin şase luni, sau poate niciodată. Deci aceasta nu putea să fie Christine. Era alt Fury '58.

Numai că era Christine. Ştia asta.

Moochie a rămas acolo, pe trotuarul părăsit, cu urechile ieşindu-i de sub părul hang şi cu respiraţia îngheţând în aer.

Maşina stătea lângă trotuar, cu botul spre el, cu motorul duduind încetişor. Era imposibil să spui cine, dacă era cineva la volan; era oprită sub un felinar, iar becul portocaliu îşi trimitea razele direct pe parbrizul fără pată, lăsând parcă o cortină de foc.

Lui Moochie a început să-i fie frică.

Şi-a trecut limba peste buzele uscate şi s-a uitat în jur. Spre stânga era JFK Drive, cu şase benzi late arătând ca albia uscată a unui râu la această oră din noapte. Spre dreapta era un magazin de materiale fotografice pe a cărui vitrină scria KODAK cu litere portocalii bordate cu roşu.

S-a uitat înapoi la maşină. Stătea acolo, aşteptând.

Şi-a deschis gura ca să vorbească şi nu a scos nici un sunet. A încercat iarăşi şi a reuşit să croncănească.

— Hei, Cunningham.

Maşina stătea, părând că are gânduri negre. Motorul duduia, înghiţind benzina cu cifră octanică mare.

— Cunningham, tu eşti?

A mai făcut un pas. Un blacheu s-a hârşâit de ciment. Inima îi bătea foarte tare în gât. S-a uitat iarăşi în jur; cu siguranţă că va veni altă maşină, JFK Drive nu putea fi complet pustie nici măcar la unu-jumătate noaptea, nu-i aşa? Dar nu mai era nici o altă maşină, doar strălucirea portocalie a felinarelor.

Moochie şi-a dres glasul.

— Nu eşti supărat, nu-i aşa?

Farurile Christinei s-au aprins brusc, ţintuindu-l într-o lumină albă, orbitoare. Fury-ul s-a repezit spre el, cauciucurile ţipând şi lăsând dâre negre pe asfalt. Venea cu atâta putere încât partea din spate părea că stă pe vine, ca picioarele din spate ale unui câine care se pregăteşte să sară – un câine sau o lupoaică. Roţile din dreapta s-au ridicat pe trotuar şi se năpustea spre Moochie înclinată, cu roţile din stânga pe stradă, roţile din dreapta pe trotuar. Şasiul freca bordura şi parcă ţipa, împrăştiind în jur o ploaie de scântei.

Moochie a urlat şi a încercat să se ferească. Marginea barei de protecţie a Christinei i-a atins razant gamba şi i-a smuls o bucată de carne. Pe piciorul lui a început să curgă un şuvoi cald de sânge care-i umplea pantoful. Căldura sângelui l-a făcut să realizeze într-un mod confuz cât de friguroasă era noaptea.

S-a izbit cu şoldul în uşa magazinului-foto, foarte aproape de vitrină. Doar câţiva centimetri mai la stânga şi s-ar fi prăbuşit peste mulţimea de Nikon-uri şi Polaroide.

Auzea cum motorul maşinii era ambalat. Iarăşi acel oribil, nepământesc hârşâit al saşiului pe ciment. Moochie s-a răsucit, gâfâind din greu. Christme dădea înapoi, iar în timp ce a trecut pe lăngă el, el a văzut. A văzut.

La volan nu era nimeni. Panica a început să-i pulseze ca un ciocan în cap. Moochie a luat-o la fugă. A alergat în JFK Drive, sprintând spre partea cealaltă. Era acolo o alee între o piaţă şi o spălătorie chimică. Părea îngustă, dacă putea să ajungă acolo… Mărunţişul zornăia înnebunitor în buzunarele pantalonilor şi în cele cinci sau sase buzunare ale canadienei de tip militar. Douăzeci şi cinci de cenţi, monede de cinci cenţi, de zece cenţi. Genunchii i se ridicau aproape până la bărbie. Cizmele pingelite duduiau pe asfalt. Umbra lui încerca să-l prindă din urmă.

Undeva în spatele lui motorul maşinii s-a ambalat, s-a potolit, s-a ambalat, s-a potolit, apoi a început să ţipe. Cauciucurile au scârtâit, iar Christine a pornit ca un glonţ după Moochie Welch, trecând peste benzile JFK-ului în linie dreaptă. Moochie a urlat dar nu s-a auzit pe sine, deoarece cauciucurile maşinii ţipau şi mai tare, maşina zbiera ca o femeie înnebunită de o furie ucigaşă. Şi urletul acela umplea lumea.

Umbra lui nu mai încerca să-l ajungă din urmă; era acum în faţa lui şi se lungea.În vitrina curăţătoriei chimice a văzut înflorind nişte ochi galbeni.

Nici măcar nu reuşise să se apropie de alee.

În ultimul moment Moochie a încercat să se arunce spre stânga, dar Christine a cotit o dată cu el, ca şi cum i-ar fi citit ultimul gând disperat. Plymouth-ul l-a lovit în plin, încă accelerând, rupându-i spinarea şi scoţându-l din cizmele cu blacheuri. A fost catapultat la patruzeci de picioare distanţă şi a aterizat în zidul mic de cărămidă care înconjura mica piaţă, iarăşi evitând de puţin un plonjon într-o vitrină.

Forţa impactului a fost destul de mare ca să-l rostogolească înapoi în strada, lăsând o pată mare de sânge pe zidul de cărămidă. A doua zi, pe prima pagină a ziarului Keystone din Libertyville avea să apară o fotografie a ei.

Christine a dat înapoi, s-a oprit derapând şi iarăşi s-a năpustit. Moochie era întins lângă bordură şi încerca să se ridice. Nu putea. Părea că nimic din el nu mai funcţionează. Toate impulsurile nervoase erau întrerupte.

Era scăldat într-o lumină albă.

— Nu – a şoptit el cu gura plină de dinţi rupţi.

Maşina s-a repezit furioasă şi a trecut peste el. Mărunţişul a zburat peste tot. Moochie a fost împins şi rostogplit înainte şi înapoi atunci când Christine s-a retras iarăşi în stradă. A stat acolo, cu motorul ambalându-se şi potolindu-se, iar apoi ambalându-se din nou.

După aceea l-a atacat din nou. L-a lovit, a sărit pe trotuar, a derapat rotindu-se complet, a dat înapoi şi a revenit pe stradă.

S-a repezit, ţipând.

Şi din nou înapoi.

Şi înainte.

Farurile ei străluceau orbitor. Ţeava de eşapament împroşca fum albastru.

Chestia din stradă nu mai arăta ca o fiinţă umană; arăta ca un morman de cârpe abandonate.

Maşina a dat pentru ultima dată înapoi, a derapat rotindu-se cu o sută optzeci de grade, a accelerat, s-a repezit iarăşi peste mormanul însângerat, mergând înainte pe Drive, tunetul motorului ei intensificându-se încă, reverberând în pereţii clădirilor adormite – dar acum nu mai erau pe deplin adormite; luminile începeau să se aprindă, oamenii care-şi aveau apartamentele deasupra magazinelor ieşeau la ferestre ca să vadă ce fusese vacarmul acela din stradă, dacă avusese loc vreun accident.

Unul din farurile Christinei se spărsese. Celălalt pâlpâia intermitent, mânjit de sângele lui Moochie. Grila radiatorului se deformase înăuntru, iar adânciturile din ea aveau aproximativ forma torsului lui Moochie, cu toată perfecţiunea sinistră a unei măşti mortuare. Capota era plină de sânge care se întindea în timp ce viteza maşinii creştea. Toba de eşapament scotea un zgomot strident, unul dintre cele două amortizoare de sunet ale Christinei fusese distrus.

Înăuntru, pe tabloul de bord, ceasul de kilometraj continua să se rotească în sens invers, ca şi cum, într-un fel, Christine s-ar fi întors înapoi în timp, lăsând în urmă, nu numai scena accidentului ci şi realitatea accidentului.

Amortizorul a fost primul.

Brusc, acel zgomot strident s-a estompat şi a dispărut.

Sângele de pe capotă a început să se retragă spre borul maşinii, în ciuda vântului – ca şi cum un film ar fi fost rulat în sens invers.

Farul care pâlpâia a început dintr-o dată să lumineze constant, iar după câţiva metri farul spart a-reînceput să funcţioneze.. Cu un clincănit nesemnificativ – foarte asemănător cu sunetul făcut de gheata unui copil atunci când sparge gheaţa de la suprafaţa unei bălţi – geamul farului s-a regenerat din nimic.

Din fată s-a auzit un cranc! cranc! cranc! înfundat, sunetul scos de un metal care este îndoit, sunetul pe care-l face o cutie de bere strivită. Dar, în loc să se îndoaie, grila Christinei se îndrepta – un meşter tinichigiu cu cincizeci de ani experienţă în îndreptarea caroseriei n-ar fi putut să execute lucrarea mai perfect.

Christine a cotit pe Hampton Street chiar înainte ca primii dintre cei treziţi de ţipetele cauciucurilor ei să ajungă la rămăşiţele lui Moochie. Sângele dispăruse. Ajunsese la capătul capotei şi dispăruse. Zgârieturile nu mai erau. Iar EA se îndrepta liniştită spre uşa garajului pe care scria CLAXONAŢI CA SĂ INTRAŢI şi s-a mai auzit doar un singur cranch când ultima adâncitură – aflată în partea stângă a barei de protecţie, în locul cu care Christine lovise gamba lui Moochie – s-a îndreptat.

Christine arăta ca nouă.

Maşina s-a oprit în faţa porţii imense a garajului, în mijlocul clădirii mari şi liniştite. Pe apărătoarea de soare a şoferului era ataşată o cutiuţă de plastic. Acesta era un mic dispozitiv pe care Will Darnell i-l dăduse lui Arnie atunci când acesta începuse să transporte ţigări şi alcool în Statul New York – era, probabil, versiunea lui Darnell a cheii de aur pentru Rai.

Telecomanda a bâzâit scurt, iar uşa garajului s-a deschis ascultătoare. Lângă uşă mai exista un circuit care declanşa aprinderea câtorva lumini din interior.

Maneta de acţionare a farurilor a coborât şi luminile Christinei s-au stins. Ea a intrat înăuntru şi a murmurat de-a lungul cimentului pătat de motorină. În spatele EI uşa, care era programată să stea deschisă timp de treizeci de secunde, a coborât. Luminile s-au stins şi garajul s-a cufundat iarăşi în întuneric.

Brusc, cheia din contactul Christinei s-a rotit spre stânga. Motorul s-a oprit. Brelocul de piele, cu iniţialele R.D.L. gravate pe el, a continuat să penduleze cu amplitudine din ce în ce mai mică... Apoi s-a oprit.

Christine stătea în întuneric, iar unicul sunet din Garajul Darnell era păcănitul domol al motorului care se răcea.

31

Ziua următoare

Am un Chevy '69 cu un 396,

Carburatoare Feully şi cutie Hurst,

EA aşteaptă în seara asta

În parcarea

Din faţa magazinului 7-l1...

Bruce Springsteen

A doua zi, Arnie Cunningham nu s-a dus la şcoală. A spus că i se pare că-l paşte o gripă. Dar seara le-a spus părinţilor că se simte destul de bine, aşa că se duce la Garajul Darnell să lucreze câte ceva la Christine.

Regina a protestat. Deşi s-a abţinut să rostească asta cu voce tare, i se părea că Arnie seamănă cu un mort viu. Acum faţa lui era complet eliberată de acnee, dar în schimb apăruse altceva: era mult prea palid, iar la ochi avea cearcăne negre ca şi când n-ar fi dormit. În plus, încă mai şchiopăta. Se întreba cu nelinişte dacă nu cumva fiul ei începuse să consume vreun drog, dacă nu cumva spinarea lui era mult mai traumatizată decât recunoştea şi începuse să ia nişte calmante ca să-şi poată continua reparaţiile la afurisita de maşină. Apoi a înlăturat acest gând. Oricât de obsedat ar fi fost de maşină, Arnie n-ar putea să fie atât de prost.

— Mamă, zău că mă simt bine.

— Nu s-ar părea. Şi de-abia te-ai atins de masa de seară.

— O să îmbuc mai târziu ceva.

— Ce-ţi face spatele? Acolo nu ridici prea multe greutăţi, nu-i aşa?

— Nu, mamă.

Era o minciună. Iar spatele îl duruse foarte tare toată ziua. Îl duruse chiar mai rău decât în ziua când şi-l paradise la Philly Plains (oh, acolo începuse? a şoptit mintea lui, oh, într-adevăr? Eşti sigur?) Pentru un timp îşi scosese corsetul, iar spatele îl chinuise cumplit îşi pusese corsetul înapoi numai după cincisprezece minute, strângându-l foarte tare.