/ Language: România / Genre:Science Fiction & Fantasy / Series: Hainish

Deposedaţii

Ursula Le Guin

„Deposedaţii” (1974) (titlu original „The Dispossessed: An Ambiguous Utopia”) este o utopie ştiinţifico-fantastică scrisă de Ursula K. Le Guin. Cartea a câştigat premiul Nebula în 1974, precum şi premiul Hugo şi premiul Locus în 1975, şi a fost nominalizată pentru premiul John W. Campbell Memorial în 1975. Este demn de menţionat faptul că a primit o recunoaştere rar întâlnită pentru o operă science fiction. Povestea explorează multe idei şi teme, incluzând anarhia şi societăţile revoluţionare, capitalismul, individualismul şi colectivismul, precum şi ipoteza Sapir–Whorf. Aici apare pentru prima dată conceptul fictiv de ansiblu, un dispozitiv de comunicare instantanee care joacă un rol major în ciclul Hainish. Inventarea ansiblului plasează romanul la începutul cronologiei interne a ciclului Hainish, deşi aceasta a fost a cincea carte publicată a ciclului.

DEPOSEDAŢII

Ursula K. Le Guin

The Dispossessed, 1974

Premiile Hugo şi Nebula

1

Nu era decât un zid. Nu părea important. Construit din pietre nefinisate, lipite superficial cu mortar. Un adult putea cu uşurinţă să arunce o privire de partea cealaltă, chiar şi un copil îl putea escalada. Acolo unde traversa drumul, în loc de poartă, zidul degenera în simplă geometrie, o linie, ideea unui hotar. Doar că ideea era reală. Importantă. De şapte generaţii încoace nu existase nimic mai important pe lume decât zidul cu pricina.

Ca toate zidurile, era ambiguu, cu două feţe. Ceea ce se afla în interiorul său, ori în afara sa, depindea de care parte a zidului te aflai. Privit din exterior, zidul împrejmuia un teren arid de şaizeci de acri numit „Portul Anarres”. Pe teren se aflau câteva turnuri de lansare, o platformă de aterizare, trei depozite, un garaj pentru camioane şi un cămin. Căminul avea un aspect durabil, neîngrijit şi jalnic; nu avea niciun fel de spaţiu verde, nu se vedea niciun copil; evident, nu locuia nimeni acolo şi nici nu părea că va locui vreodată pentru prea multă vreme. De fapt, căminul era un local de carantină. Zidul împrejmuia nu numai terenul de aterizare, dar şi navele care soseau din spaţiu, oamenii care veneau cu acestea, lumile din care proveneau şi restul universului. Împrejmuia universul lăsând planeta Anarres liberă în exterior.

Privit de pe partea cealaltă, zidul împrejmuia Anarres. Întreaga planetă se afla în interiorul său, un mare lagăr de concentrare, izolat de alte lumi şi de alţi oameni, în carantină.

Un grup de localnici se îndreptau pe drum către terenul de aterizare, alţii aşteptau pe locul unde drumul străpungea zidul.

Nu de puţine ori oamenii veneau de la Abbenay, oraşul din apropiere, în speranţa că vor zări o nava spaţială, ori pur şi simplu pentru a vedea zidul. În definitiv, era singurul zid de delimitare din lumea lor. Nicăieri nu se vedea vreun anunţ cu „Trecerea oprită!” Mai ales adolescenţii simţeau o atracţie deosebită. Se apropiau de zid. Se aşezau pe el. Vedeau o echipă de lucrători descărcând baloturi de pe camioanele cu şenile în dreptul depozitelor. Sau chiar şi o navă de transport, pe platformă. Acestea soseau de opt ori pe an, fără să ştie nimeni când, cu excepţia oficialilor care lucrau efectiv la rachetodrom, aşa că atunci când spectatorii se dovedeau destul de norocoşi să zărească vreuna, aceştia erau mai întâi cum nu se poate mai emoţionaţi, după care rămâneau acolo unde se aflau, iar nava pe locul ei, de partea cealaltă, un turn negru şi imobil într-o încrengătură de macarale în mişcare. Apoi o femeie se desprindea dintr-unul din grupurile de la depozite şi spunea: „Programul de astăzi s-a terminat, fraţilor”. Purta banderola departamentului de apărare, o privelişte la fel de rară ca aceea a unei nave spaţiale. Şi asta era ceva. Dar, deşi vorbea cu blândeţe, tonul ei era categoric. Era chiar comandanta acestei grupe, iar dacă era provocată, avea să fie sprijinită de şefii ei. Şi la urma urmei nu mai era nimic de văzut. Străinii, cei de pe alte tărâmuri, rămâneau ascunşi în navă. Nu ofereau niciun spectacol. Chiar şi pentru grupa de apărare spectacolul era la fel de plictisitor. Uneori comandanta îşi dorea ca cineva să încerce să treacă zidul, ori ca unul dintre astronauţii străini să sară din navă, sau vreun puşti din Abbenay să încerce să se furişeze pentru a o vedea mai bine. Dar aşa ceva nu se întâmpla niciodată. Niciodată nu se întâmpla nimic. Iar când într-adevăr s-a întâmplat ceva, a prins-o nepregătită.

― Mulţimea de colo vrea nava mea? o întrebă căpitanul navei „Precautul”.

Comandanta privi şi văzu că de fapt se adunase o adevărată mulţime în jurul porţii, o sută şi mai bine de oameni. Stăteau acolo, fără să facă nimic, aşa cum aşteptau oamenii în gări trenurile cu alimente în timpul Foametei. Comandanta se simţi cuprinsă de spaimă.

― Nu. Ei… ăăă… protestează, răspunse ea, în iotica ei greoaie, limitată. Protestează… ăăă… ştii tu de ce. Pasagerul?

― Vrei să spui că îl vor pe bastardul ăsta pe care urmează să-l luăm la bord? Pe cine au de gând să oprească, pe el sau pe noi?

Pentru ea, cuvântul „bastard”, intraductibil în limba pe care o vorbea, nu însemna nimic; poate că era doar un termen străin pentru poporul ei, dar nu-i plăcuse niciodată sonoritatea acestuia, nici tonul căpitanului, nici măcar căpitanul.

― Puteţi să vă îngrijiţi singuri de voi? întrebă ea pe un ton tăios.

― La dracu! Voi să descărcaţi repede restul de marfă. Şi să mi-l aduceţi pe bastardul ăsta de pasager la bord. Doar n-o să ne facă nouă greutăţi o gloată de odonieni! încheie el, bătând cu palma obiectul pe care îl purta la centură – un obiect metalic, asemănător cu un penis deformat – privind-o de sus pe femeia neînarmată.

Aceasta privi cu răceală obiectul falic, despre care ştia că este o armă.

― Nava va fi descărcată până la ora paisprezece. Ţine-ţi echipajul la bord, în siguranţă. Lansarea la orele paisprezece patruzeci. Dacă ai nevoie de ajutor, lasă mesaj înregistrat la Centrul de control terestru!

Femeia ieşi cu paşi mari înainte ca ofiţerul să-i poată răspunde. Mânia o făcea şi mai categorică în faţa propriei echipe şi a mulţimii.

― Eliberaţi drumul! ordonă ea, apropiindu-se de zid. Vor trece camioane, cineva o să fie accidentat. Faceţi loc!

Bărbaţii şi femeile din mulţime îi aduseră argumente pro şi contra, începură să se certe între ei. Continuau să traverseze drumul, iar unii trecură chiar în interiorul împrejmuirii. Cu toate acestea degajară, mai mult sau mai puţin, locul. Iar dacă femeia nu avea niciun fel de experienţă în manevrarea unei mulţimi, nici ei nu se pricepeau cum să formeze o mulţime. Membri ai unei comunităţi, nu elemente ale unei colectivităţi, nu erau mişcaţi de sentimente de masă: câţi oameni, tot atâtea emoţii. Şi nu se aşteptau ca ordinele să fie arbitrare, aşa că nu aveau niciun fel de practică în nerespectarea lor. Lipsa lor de experienţă avea să salveze viaţa pasagerului.

Unii veniseră pentru a ucide un trădător. Alţii, pentru a-l împiedica să plece, ori să-i strige insulte, sau doar să-l privească. Şi toţi aceştia din urmă închiseră calea abia croită a asasinilor. Niciunul nu avea arme de foc, deşi câţiva purtau cuţite. Pentru ei, lupta însemna luptă corp la corp; doreau să-l prindă pe trădător cu propriile lor mâini. Se aşteptau ca acesta să vină sub pază, într-un mijloc de transport. Pe când se străduiau să inspecteze un camion cu alimente şi se certau cu şoferul furios, omul pe care îl căutau a venit pe jos, de-a lungul drumului, neînsoţit. În momentul în care l-au recunoscut, traversase deja jumătate din terenul rachetodromului, urmat îndeaproape de cinci oficiali de la Apărare. Aceia care doreau să-l ucidă recurseră la urmărire (mult prea târziu) şi la aruncatul pietrelor (nu chiar aşa de târziu). Abia-l atinseră pe omul dorit, chiar în clipa în care ajungea la navă, dar o piatră de două livre îl izbi pe unul din gardă în tâmplă, omorându-l pe loc.

Chepengurile navei se închiseră. Militarii din gardă se întoarseră, cărându-şi camaradul ucis. Nu făcură niciun efort de a-i opri pe liderii mulţimii care se apropiau în fugă de navă, deşi comandanta, albă la faţă din cauza şocului şi de furie, îi dădu dracului când ajunseră în dreptul ei, iar aceştia se abătură din drum pentru a o evita. Ajunsă la navă, avangarda mulţimii se risipi şi se opri nehotărâtă. Tăcerea navei, mişcările abrupte ale macaralelor uriaşe, cu aspect scheletic, imaginea stranie a pământului pârjolit, absenţa oricărui element la scară umană îi dezorienta. Explozia unei purjări de abur sau gaz, de la ceva conectat la navă, îi făcu pe câţiva să tresară; neliniştiţi, ridicară privirea spre motoare, imense tuneluri negre deasupra capetelor lor. Undeva, dincolo de terenul de lansare, o sirenă mugi un avertisment. Mai întâi unul, apoi altul, se retraseră către poartă. Nimeni nu-i opri. În zece minute zona era eliberată, mulţimea risipită pe drumul spre Abbenay. Totul arăta de parcă, în definitiv, nu se întâmplase nimic.

În interiorul „Precautului” se petreceau însă o mulţime de lucruri. Deoarece Controlul devansase ora lansării, toate manevrele de rutină trebuiau derulate de două ori mai repede. Căpitanul ordonase ca pasagerul să fie legat cu centurile şi închis în salonul echipajului împreună cu doctorul, pentru a nu sta în drum. Tot acolo se afla un ecran, pe care, dacă doreau, puteau să urmărească lansarea.

Pasagerul privea ecranul. Văzu terenul rachetodromului şi zidul din jurul acestuia, iar departe, dincolo de zid, pantele îndepărtate ale munţilor Ne Theras, presărate cu boscheţi de holum şi – din loc în loc – mărăcini de lună argintii.

Şi deodată, toate acestea se repeziră cu o viteză uluitoare spre partea de jos a ecranului. Pasagerul îşi simţi capul apăsat pe suportul capitonat. Era ca la o consultaţie la dentist, capul împins spre spate şi maxilarul deschis cu forţa. Nu-i mai ajungea aerul, simţea că-i vine rău, simţea cum, de spaimă, i se golesc intestinele. Întregul său trup striga împotriva forţelor uriaşe care puseseră stăpânire pe el. Nu acum, nu încă, aşteptaţi!

Dar ochii îl salvară. Ceea ce insistau să vadă şi să-i transmită îl scoaseră din autismul terorii. Asta pentru că pe ecran vedea acum o imagine stranie, o câmpie de piatră întinsă, palidă. Era deşertul văzut de pe munţii care se înălţau dincolo de Grand Valley. Cum de se întorsese la Grand Valley? Încerca să-şi spună că se află într-o navă aeriană. Ba nu, într-o navă spaţială. La marginea câmpiei se zărea sclipirea luminii pe apă, lumina traversând o mare îndepărtată. Dar nu era niciun strop de apă în acele deşerturi. Atunci, ce se vedea? Câmpia de piatră nu mai era plană, ci concavă, ca un castron imens plin de strălucirea soarelui. Pe când privea cuprins de uimire, câmpia deveni tot mai puţin adâncă, revărsându-şi lumina. Dintr-o dată, imaginea fu străbătută de o linie abstractă, geometrică, secţiunea perfectă a unui cerc. Dincolo de arcul acela totul era negru. Această negreală inversa întreaga imagine, făcând-o negativă. Partea reală, de piatră a acesteia nu mai era concavă şi plină de lumină, ci convexă, reflectând, respingând lumina. Nu mai era o câmpie, ori un bol, ci o sferă, o bilă de piatră albă căzând înapoi în întunecime, căzând în depărtare. Era lumea lui.

― Nu înţeleg, spuse el cu glas tare.

Cineva îi răspunse. O vreme nu izbuti să priceapă că persoana care stătea lângă scaunul său îi vorbea, răspunzându-i, pentru că nu mai înţelegea ce este acela un răspuns. Nu era pe deplin conştient decât de un singur lucru – totala sa izolare. Lumea se prăbuşise de sub picioarele sale şi rămăsese singur.

Întotdeauna îi fusese teamă că se va întâmpla aşa ceva, mult mai mult decât de moarte. A muri înseamnă a-ţi părăsi eul şi a te alătura celorlalţi. Iar el se păstrase pe sine şi îi pierduse pe ceilalţi.

În cele din urmă se dovedi în stare să ridice privirea la bărbatul care stătea alături de el. Bineînţeles că era un străin. De acum înainte nu vor fi decât străini. Vorbea într-o limbă străină, iotica. Cuvintele aveau sens. Toate lucrurile mărunte aveau sens, doar întregul nu avea niciun sens. Bărbatul spunea ceva despre curelele care îl ţineau ancorat de scaun. Încercă să le desfacă. Scaunul reveni brusc în poziţie verticală, iar el aproape că se prăbuşi, ameţit şi fără a-şi putea ţine echilibrul. Bărbatul întreba mereu dacă fusese cineva rănit. Despre cine vorbea? „Este el sigur că nu a fost rănit?” Forma politicoasă de adresare directă în iotică este la persoana a treia. Omul se referea la el, i se adresa chiar lui. Nu realiza de ce ar fi trebuit să fie rănit. Bărbatul tot repeta ceva despre aruncatul pietrelor. Dar piatra nu va lovi niciodată, îşi spunea el. Privi din nou ecranul, căutând roca, piatra albă căzând înapoi în întunecime, dar imaginea de pe ecran dispăruse.

― Mă simt bine, spuse el în cele din urmă, la întâmplare.

Răspunsul său nu-l impresionă pe celălalt.

― Vă rog să veniţi cu mine. Sunt medic.

― Dar mă simt bine.

― Vă rog să mă însoţiţi, dr. Shevek!

― Dumneata eşti medic, spuse Shevek după o pauză. Eu nu sunt. Mi se spune Shevek.

― Ar trebui să vă aflaţi în cabina dumneavoastră, domnule, insistă doctorul, un bărbat scund, blond, cu chelie, faţa contorsionându-i-se de îngrijorare. Este pericol de infecţie. Nu trebuie să veniţi în contact cu altcineva decât cu mine. Am petrecut două săptămâni la dezinfecţie pentru nimic. Dumnezeu să-l bată pe căpitanul ăsta! Vă rog să mă însoţiţi, domnule. Eu voi fi făcut răspunzător…

Shevek vedea bine că omuleţul e îngrijorat. Nu simţea niciun fel de remuşcare, niciun fel de simpatie. Dar chiar şi acolo unde se afla el, în solitudine absolută, se aplică legea, unica lege pe care o recunoscuse vreodată.

― Bine! spuse el şi se ridică.

Încă se mai simţea ameţit iar umărul drept îl durea. Ştia că nava îşi continua deplasarea, dar nu avea nicio senzaţie de mişcare. Nu era decât tăcere, o tăcere cumplită, terifiantă chiar în exteriorul pereţilor. Doctorul îl conduse prin coridoare metalice, tăcute, până într-o altă încăpere.

Era o cameră foarte mică, având pereţii sudaţi, albi. Îi amintea lui Shevek de un anumit loc de care nu dorea să-şi aducă aminte. Se opri în cadrul uşii, dar doctorul îl îndemna şi se ruga de el, aşa că îşi continuă drumul.

Se aşeză pe patul ca o poliţă, încă simţindu-se ameţit şi letargic şi îl privi pe doctor fără niciun fel de curiozitate. Avea senzaţia că s-ar fi cuvenit sa fie curios; acesta era primul locuitor din Urras pe care îl văzuse vreodată. Dar se simţea mult prea obosit. Ar fi putut să se întindă şi ar fi adormit imediat.

Nu dormise toată noaptea anterioară, punându-şi ordine în hârtii. Cu trei zile mai înainte îi însoţise pe Takver şi pe copii până la „Peace-and-Plenty”, şi de atunci fusese ocupat, alergând la turnul radio pentru a schimba mesaje de ultimă oră cu locuitorii din Urras, discutând planuri şi posibilităţi cu Bedap şi ceilalţi. În toate acele zile agitate, de când plecase Takver, avusese impresia că nu el face toate acele lucruri, ci că lucrurile îl fac pe el. Fusese în mâinile altora. Propria sa voinţă nu acţionase. Nu fusese nevoie să acţioneze. Dar propria sa voinţă era aceea care iniţiase totul, care crease acest moment şi zidurile care îl înconjurau în aceste clipe.

Cu cât timp în urmă? Ani de zile. Cu cinci ani în urmă, în liniştea nopţii, la Chakar, în munţi când îi spusese lui Takver: „Voi merge la Abbenay şi voi demola zidurile”. Chiar şi mai înainte, cu mult înainte, în epoca Pulberii, în anii de foamete şi disperare, când îşi promisese că nu va mai acţiona niciodată decât după propria-i voinţă. Şi ca urmare a acelei promisiuni ajunsese aici, în acest moment atemporal, în acest loc fără un pământ, în această cămăruţă, această închisoare.

Doctorul îi examinase umărul zgâriat (zgârietura îl uluia pe Shevek; fusese prea tensionat şi grăbit pentru a-şi da seama ce se întâmplă pe terenul de aterizare şi nu simţise piatra care-l lovise). Iar acum doctorul se apropia de el cu o seringă hipodermică în mână.

― Nu vreau aşa ceva, spuse Shevek.

Iotica pe care o vorbea era înceată şi, după cum prea bine ştia din dialogurile prin radio, cu o pronunţie defectuoasă, dar suficient de corectă din punct de vedere gramatical. Întâmpina mai multe dificultăţi în înţelegere decât în vorbire.

― Este un vaccin contra oreionului, explică doctorul, profesional, fără a-i acorda importanţă.

― Nu! făcu Shevek.

― Ştiţi ce înseamnă oreion, domnule? întrebă doctorul după un moment, frământându-şi buzele.

― Nu.

― O boală. Contagioasă. Adesea severă la adulţi. Nu o aveaţi pe Anarres: măsuri profilactice au eliminat-o atunci când a fost colonizată planeta. Este frecventă pe Urras. V-ar putea ucide. Acelaşi lucru este valabil şi în cazul altor infecţii virale comune. Nu aveţi niciun fel de rezistenţă. Sunteţi dreptaci, domnule?

Shevek dădu din cap ca un automat. Cu graţia unui prestidigitator doctorul înfipse acul în braţul său drept. Shevek se supuse în tăcere la aceasta şi la alte injecţii care îi urmară. Nu avea dreptul la suspiciune sau protest. Se predase acestor oameni; renunţase la dreptul său prin naştere de a lua o decizie. Dispăruse, se îndepărtase de el o dată cu lumea lui, lumea Făgăduinţei, piatra seacă.

Doctorul îi vorbi din nou, dar de data aceasta nu-l mai asculta.

Timp de ore sau zile a fiinţat într-o deplină uitare, un vid sec şi nenorocit fără trecut sau viitor. Pereţii îl strângeau din toate părţile. În afara lor era tăcerea. Braţele şi fesele îl dureau de atâtea injecţii. Făcu o febră care nu îl duse chiar până la delir, menţinându-l pe o muchie între raţional şi iraţional, teritoriul nimănui. Timpul nu mai exista. El era timpul; doar el. El era râul, săgeata, piatra. Doar că nu se mişca. Piatra aruncată încă mai atârna suspendată la mijlocul drumului. Nu exista nici zi nici noapte. Uneori doctorul aprindea ori stingea lumina. Pe perete, deasupra patului era fixat un ceas. Arătătorul se mişca fără sens de la una la alta din cele douăzeci de cifre de pe cadran.

Se trezi după un somn lung, profund şi pentru că era cu faţa la ceas îl studie somnoros. Arătătorul trecuse puţin de 15 ceea ce, dacă ar fi citit cadranul începând cu miezul nopţii, ca pe un ceas de 24 de ore din Anarres, ar fi însemnat că se află pe la mijlocul după-amiezii. Dar cum poate fi după-amiază în spaţiu, între două lumi? Ei bine, la urma urmei nava îşi ţine propriul timp. Toate aceste calcule îi dădură un curaj imens. Se ridică şi nu se mai simţi ameţit. Coborî din pat şi îşi verifică echilibrul – satisfăcător, deşi avea senzaţia că tălpile picioarelor nu stabilesc un contact prea ferm cu pardoseala. Câmpul de gravitaţie al navei trebuie sa fie destul de slab. Nu-i plăcea în mod deosebit această senzaţie; avea nevoie de permanenţă, soliditate, fermitate. În căutarea acestora, începu să cerceteze metodic mica încăpere.

Pereţii albi erau plini de surprize, toate gata să se dezvăluie la o atingere pe tabloul de control: lavoar, closet, oglindă, birou, scaun, dulap, poliţe. De lavoar erau conectate câteva dispozitive electrice misterioase, iar apa nu se oprea atunci când luai mâna de pe robinet ci continua să curgă până când o opreai – un semn, îşi spuse Shevek, fie al unei mari încrederi în natura umană fie al unor cantităţi nelimitate de apă caldă. Presupunând mai degrabă a doua alternativă, se spălă pe tot corpul şi – negăsind niciun prosop – se uscă la unul din mecanismele acelea misterioase care emana un curent plăcut, înţepător, de aer cald. Negăsind haine noi, le îmbrăcă tot pe acelea pe care se descoperise purtându-le când se trezise: pantaloni largi, legaţi cu un şnur şi o tunică fără nicio formă, ambele de un galben strălucitor, cu buline albastre. Se privi într-o oglindă. Consideră efectul de-a dreptul nefericit. Oare aşa se îmbracă oamenii pe Urras? Căută în zadar un piepten, se mulţumi să-şi dea părul pe spate şi aşa gătit încercă să părăsească încăperea.

Ceea ce se dovedi imposibil. Uşa era încuiată. Neîncrederea iniţială a lui Shevek se transformă în mânie, un anumit fel de mânie, o dorinţă oarbă de a comite o violenţă, aşa cum nu mai simţise până atunci în întreaga lui viaţă. Răsuci furios clanţa imobilă, bătu cu palmele în metalul alunecos al uşii, dădu o lovitură butonului soneriei pe care doctorul îi spusese să-l folosească în caz de nevoie. Nu se întâmplă nimic. Pe panoul de comandă al interfonului mai erau o mulţime de alte butoane mici, numerotate, de diferite culori. Izbi cu mâna în toate deodată. Difuzorul din perete începu să bălmăjească.

― Cine dracu… da, vin imediat… afară… clar… ce… de la douăzeci şi doi…

― Deschide uşa! strigă Shevek, amuţindu-le pe toate.

Uşa se deschise, doctorul aruncă o privire înăuntru. La vederea capului său chel, îngrijorat, gălbui la culoare, mânia lui Shevek se calmă, retrăgându-se într-un cotlon întunecat, interior.

― Uşa era încuiată, spuse el.

― Regret, dr. Shevek… o precauţie… contaminare… Îi ţinem pe ceilalţi izolaţi…

― Să închizi în afară, ori să închizi înăuntru, este acelaşi act, răspunse Shevek îndreptând asupra doctorului o privire luminoasă, îndepărtată.

― Securitatea…

― Securitate? Trebuie să fiu ţinut într-o cutie?

― Salonul ofiţerilor, plusă doctorul grăbit, pe un ton de scuză. Vă este foame, domnule? Poate că doriţi să vă îmbrăcaţi şi apoi vom merge în salon.

Shevek cercetă îmbrăcămintea doctorului: pantaloni albaştri strânşi pe picior, vârâţi în cizme care arătau la fel de netede şi fine ca şi materialul pantalonilor, o tunică violetă deschisă în faţă şi reînchisă cu catarame de argint, iar sub aceasta, vizibilă numai la gât şi la încheieturile mâinilor, o cămaşă tricotată de un alb strălucitor.

― Nu sunt îmbrăcat? întrebă Shevek în cele din urmă.

― O, nu vă faceţi probleme, pijamaua ajunge. Niciun fel de formalităţi pe o navă de transport.

― Pijama?

― Ceea ce purtaţi în acest moment. Îmbrăcăminte pentru dormit.

― Haine pe care le porţi în timp ce dormi?

― Exact.

― Unde sunt hainele în care eram îmbrăcat? întrebă el, clipind din ochi, fără niciun alt comentariu.

― Hainele dumneavoastră? Le-am dat la curăţat… la sterilizat. Sper ca nu vă deranjează, domnule…

Doctorul examină un panou din perete pe care Shevek nu-l descoperise încă şi scoase un pachet învelit în hârtie de culoare verde deschis. Despachetă vechiul costum al lui Shevek, care arăta foarte curat şi oarecum redus ca dimensiuni, mototoli hârtia cea verde, activă un alt panou, aruncă hârtia într-un container care se deschisese şi zâmbi nesigur.

― Acesta este, dr. Shevek.

― Ce se întâmplă cu hârtia?

― Hârtia?

― Hârtia verde.

― A, am aruncat-o la gunoi.

― Gunoi?

― Eliminare. Este arsă.

― Voi ardeţi hârtia?

― Poate că este doar aruncată în spaţiu. Nu ştiu. Nu sunt medic spaţial, dr. Shevek. Mi s-a acordat onoarea de a vă îngriji datorită experienţei mele cu alţi vizitatori din alte lumi, ambasadorii de pe Terra şi Hain. Eu conduc procedurile de decontaminare şi acomodare pentru toţi străinii care sosesc la A-Io. Bineînţeles, nu vreau să spun că dumneavoastră sunteţi un străin în acelaşi sens, preciză doctorul, privindu-l cu timiditate pe Shevek, care nu înţelesese chiar toate cuvintele, dar putea să discearnă, dincolo de cuvinte, firea sa preocupată, rezervată, bine intenţionată.

― Aşa este, îl asigură Shevek, poate că acum două sute de ani am avut amândoi aceeaşi bunică, pe Urras.

Shevek începu să îmbrace vechile sale haine şi, în timp ce îşi trăgea cămaşa peste cap, îl văzu pe doctor introducând „hainele de dormit” în containerul pentru „gunoi”. Se întrerupse, cu cămaşa în dreptul nasului, apoi o scoase complet, îngenunche şi deschise containerul. Era gol.

― Hainele sunt arse?

― A, acelea sunt pijamale ieftine, articole de consum – le porţi şi le arunci, costă mai puţin decât să le speli.

― Costă mai puţin, repetă Shevek meditativ, rostind cuvintele asemenea unui paleontolog care priveşte o fosilă, fosila care datează un strat întreg.

― Mi-e teamă că bagajul dumneavoastră s-a pierdut în alergătura aceea către navă. Sper că nu conţinea nimic important.

― N-am adus nimic, răspunse Shevek.

Deşi costumul său se decolorase aproape până la alb şi chiar se strâmtase puţin, încă îi venea bine, iar senzaţia familiară, aspră a contactului cu pânza din fibră de holum era plăcută. Shevek se simţea din nou el însuşi. Se aşeză pe pat cu faţa spre doctor şi continuă.

― Vezi, eu ştiu că nu vedeţi lucrurile la fel ca noi. În lumea voastră, pe Urras, trebuie să cumperi lucruri. Eu vin în lumea voastră, nu am bani, nu pot să cumpăr, deci ar trebui să aduc. Dar cât pot să aduc? Îmbrăcăminte? Da, aş putea aduce două costume. Dar mâncare? Cum aş putea aduce suficientă mâncare? Nu pot să aduc. Nu pot să cumpăr. Dacă trebuie să fiu ţinut în viaţă, trebuie să-mi daţi să mănânc. Eu sunt anarresian, îi fac pe urrasieni să se poarte ca anarresienii; să dea, nu să vândă. Dacă vă place. Bineînţeles, nu este necesar să mă ţineţi în viaţă! Înţelegi, eu sunt Cerşetorul.

― O, nu, în niciun caz, domnule, nu, nu. Sunteţi un oaspete foarte preţuit. Vă rugăm să nu ne judecaţi după echipajul acestei nave, sunt oameni cum nu se poate mai ignoranţi şi limitaţi. Nici nu vă daţi seama ce bine veţi fi primit pe Urras. În definitiv, sunteţi un savant de renume mondial… de renume galactic! Mai mult decât atât, primul nostru vizitator de pe Anarres! Vă asigur, lucrurile vor fi cu totul diferite atunci când vom ajunge la Rachetodromul Peier.

― Nu am nicio îndoială că vor fi diferite, răspunse Shevek.

Drumul spre Lună dura de obicei patru zile şi jumătate dus şi tot atâta întors, dar de data aceasta la călătoria de întoarcere fuseseră adăugate încă cinci zile de adaptare pentru pasager. Shevek şi dr. Kimoe le petrecură în vaccinări şi conversaţii. Căpitanul „Precautului” le petrecu menţinându-se pe orbită în jurul planetei Urras şi înjurând. Atunci când era nevoit să i se adreseze lui Shevek, o făcea cu o lipsă de respect în care se citea neliniştea. Doctorul, gata oricând să explice totul, avea răspunsul pregătit.

― E obişnuit să-i considere pe toţi străinii drept inferiori, ceva mai puţin decât pe deplin umani.

― Odo îi spunea creaţia pseudo-speciilor. Aşa este. Mi-am închipuit că poate pe Urras oamenii nu mai gândesc în felul acesta, deoarece aveţi atâtea limbi şi naţiuni, ba chiar şi vizitatori din alte sisteme solare.

― Aceştia sunt foarte puţini, deoarece zborul interstelar e atât de costisitor şi de lent. Poate nu va fi întotdeauna astfel, adăugă dr. Kimoe, cu intenţia vizibilă de a-l flata pe Shevek, sau de a-l face să vorbească mai mult. Dar acesta îl ignoră.

― Al Doilea Ofiţer pare a se teme de mine, continuă el.

― A, în cazul său este vorba de intoleranţă religioasă. Este un epifanist fundamentalist. Recită Principiile de bază în fiecare seară. O minte total rigidă.

― Atunci pe mine cum mă consideră?

― Drept un ateu primejdios.

― Un ateu! De ce?

― Cum de ce? Pentru că sunteţi un Odonian de pe Anarres, iar pe Anarres nu există niciun fel de religie.

― Nicio religie? Suntem oare de piatră, acolo pe Anarres?

― Mă refer la religia instituţionalizată, la biserici, culte…

Kimoe se enerva cu uşurinţă. Îl caracteriza siguranţa de sine plină de energie a medicului, dar Shevek i-o zdruncina în permanenţă. Toate explicaţiile sale eşuau, după două-trei întrebări din partea lui Shevek, într-o bâlbâială. Fiecare se baza pe anumite relaţii pe care celălalt nu le înţelegea. De exemplu, subiectul acesta curios al superiorităţii, al înălţimii relative, era important pentru urrasieni: adesea foloseau în scrierile lor termenul „mai înalt” pentru „mai bun”, în vreme ce un anarresian ar fi utilizat „mai central”. Dar care este legătura dintre a fi mai înalt şi a fi străin? Nu era decât o enigmă printre multe altele.

― Înţeleg, răspunse el, o altă nedumerire limpezindu-i-se. Nu admiteţi niciun fel de religie în afara bisericilor, tot aşa cum nu admiteţi niciun fel de moralitate în afara legilor. Ştiţi, n-am înţeles niciodată chestia asta, cu toate cărţile urrasiene citite.

― Bine, în zilele noastre orice persoană luminată ar admite…

― Vocabularul complică lucrurile, spuse Shevek, urmărindu-şi descoperirea. În pravică, termenul „religie” este nefrecvent. Nu! Cum se spune? Rar. Care nu este folosit prea des. Desigur, face parte din Categorii: al Patrulea Mod. Puţini oameni învaţă să practice toate Modurile. Dar Modurile sunt alcătuite din capacităţile naturale ale minţii umane. Doar nu eşti convins că noi nu avem capacitate religioasă! Că putem face fizică şi în acelaşi timp să fim rupţi de cea mai profundă relaţie pe care omul o are cu cosmosul.

― A, nu, în niciun caz…

― Într-adevăr, asta ar însemna să faceţi din noi o pseudo-specie!

― Cu siguranţă că oamenii educaţi ar înţelege acest lucru. Ofiţerii aceştia sunt nişte ignoranţi.

― Dar oare numai bigoţilor le este îngăduit să iasă în cosmos?

Toate conversaţiile lor se desfăşurau în felul acesta, epuizante pentru doctor şi nemulţumitoare pentru Shevek şi totuşi extrem de interesante pentru amândoi. Reprezentau singurele mijloace pentru Shevek de a explora lumea cea nouă care îl aştepta. Nava însăşi şi mintea lui Kimoe reprezentau microcosmosul său. Nu se aflau cărţi la bord, ofiţerii îl evitau iar membrilor echipajului le erau strict interzise contactele cu el. Cât despre mintea doctorului, deşi inteligentă şi de o siguranţă binevoitoare, nu era decât un amestec de artificii intelectuale chiar mai derutante decât toate fleacurile, dispozitivele şi instalaţiile care umpleau nava. Acestea din urmă i se păreau lui Shevek reconfortante – totul era atât de generos, elegant şi plin de inventivitate. Dar mobilierul intelectului lui Kimoe nu i se părea la fel de confortabil. Ideile acestuia nu păreau niciodată să se deplaseze în linie dreaptă; trebuiau să evite şi să ocolească ba una, ba alta, după care sfârşeau prin a se izbi de un perete. În jurul tuturor gândurilor sale erau înălţate ziduri, iar Kimoe părea teribil de ignorant în privinţa lor, deşi se ascundea permanent în spatele acestora. Pe tot parcursul acestor zile de conversaţie între cele două lumi, Shevek nu le-a văzut decât o singură dată surmontate.

Întrebase de ce nu sunt şi femei pe navă, iar Kimoe îi explicase că nu e treabă de femeie să conduci un transportor spaţial. Cursurile de istorie şi cunoaşterea scrierilor lui Odo îi ofereau lui Shevek un context în care să înţeleagă acest răspuns tautologic, aşa că nu a mai comentat. Dar doctorul, la rândul său, i-a pus o întrebare despre Anarres.

― Este adevărat, dr. Shevek, că în societatea dumneavoastră femeile sunt tratate exact ca bărbaţii?

― Asta ar însemna o irosire de echipament de calitate, i-a răspuns Shevek râzând, după care a mai râs o dată pe măsură ce tot ridicolul ideii punea stăpânire pe el.

Doctorul a ezitat, evident, croindu-şi drum pe lângă unul dintre obstacolele pe care le avea în minte, după care, cu un aer încurcat, a continuat:

― A, nu, nu m-am referit la aspectul sexual… evident, voi… ele… M-am referit la problema statutului social al acestora.

― ”Statut” este acelaşi lucru cu „clasă”?

Kimoe încercă să-i explice termenul „statut”, nu izbuti şi reveni la primul subiect.

― Chiar nu există nicio deosebire între munca bărbaţilor şi cea a femeilor?

― Ei bine, nu. Pare să existe o bază foarte mecanicistă pentru diviziunea muncii, nu crezi? Un om îşi alege munca în funcţie de interes, talent, forţă… Ce are sexul de a face cu asta?

― Bărbaţii sunt, fizic, mai puternici, conchise doctorul cu o siguranţă profesională.

― Da, de multe ori, şi chiar mai mari de statură. Dar ce importanţă are asta când noi avem maşini? Dar chiar şi atunci când nu avem maşini, când trebuie să săpăm cu lopata şi să cărăm cu spinarea, poate că bărbaţii muncesc mai repede – cei mari – dar femeile muncesc mai mult… De multe ori mi-am dorit să fiu la fel de rezistent ca o femeie.

Din politeţe, Kimoe îl privi doar, cu ochii mari, şocat.

― Bine, dar pierderea a… a tot ce este feminin… a delicateţei… şi pierderea respectului de sine masculin… Cu siguranţă că nu poţi pretinde, în munca ta, că femeile sunt egalii tăi? În fizică, în matematică, sau ca intelect. Nu poţi pretinde că te cobori tot timpul la nivelul lor.

Shevek s-a aşezat pe scaunul confortabil, capitonat şi a privit în jurul salonului pentru ofiţeri. Pe ecran, conturul strălucitor al planetei Urras atârna nemişcat pe fundalul spaţiului negru, ca un opal albastru-verzui. În ultimele zile imaginea aceea frumoasă şi salonul îi deveniseră familiare, dar în momentul acela culorile aprinse, scaunele curbate, iluminatul ascuns, mesele de joc şi ecranele televizoarelor, toate îi păreau la fel de străine ca atunci când le văzuse pentru prima dată.

― Kimoe, nu consider că pretind prea mult, a spus el.

― Desigur, am cunoscut femei extrem de inteligente, femei care gândeau exact ca un bărbat, a răspuns doctorul în grabă, conştient că aproape striga cuvintele, că – îşi spunea Shevek – bătuse cu pumnii în uşa încuiată şi strigase…

Shevek schimbă subiectul conversaţiei, dar nu încetă să se gândească la acesta. Problema superiorităţii şi inferiorităţii trebuie să fie de o importanţă majoră în viaţa socială de pe Urras. Dacă pentru a se respecta pe sine Kimoe se vedea nevoit să considere jumătate din rasa umană ca fiindu-i inferioară, cum izbuteau femeile să se auto-respecte? Îi considerau pe bărbaţi inferiori? Şi cum afectau toate acestea viaţa lor sexuală? Ştia din scrierile lui Odo că în urmă cu două sute de ani principalele instituţii sexuale urrasiene fuseseră „căsătoria”, un parteneriat autorizat şi susţinut de sancţiuni legale şi economice şi „prostituţia”, care părea un termen mult mai larg, împerechere, în modul economic. Odo le condamnase pe amândouă, deşi ea însăşi fusese „căsătorită”. Şi oricum, instituţiile trebuie să se fi schimbat foarte mult în două sute de ani. Dacă avea de gând să trăiască pe Urras şi cu urrasienii, ar face bine să se lămurească.

Era ciudat că până şi sexul, timp de ani de zile o sursă de uşurare, încântare şi bucurie, devenise peste noapte un teritoriu necunoscut, unde trebuie să păşească atent şi să-şi recunoască ignoranţa. Şi totuşi, acesta era adevărul. Era prevenit nu numai de izbucnirea ciudată de dispreţ şi mânie a lui Kimoe, dar şi de o vagă impresie anterioară pe care episodul respectiv o adusese în prim plan. Atunci când abia sosise pe navă, în ceasurile acelea lungi de febră şi disperare, fusese derutat, uneori încântat şi alteori iritat de o senzaţie extrem de simplă: moliciunea patului. Deşi doar un pat de cazarmă, salteaua ceda sub greutatea sa cu o supleţe mângâietoare. Îi ceda, îi ceda atât de insistent încât era întotdeauna conştient de asta când adormea. Atât plăcerea cât şi iritarea pe care i-o produceau erau cu siguranţă erotice. Mai era şi dispozitivul acela de uscat cu aer cald: acelaşi efect. O gâdilare. Iar designul mobilierului din salonul ofiţerilor, curbele moi de plastic în care fusese forţată duritatea lemnului şi oţelului, netezimea şi delicateţea suprafeţelor şi texturilor, nu erau toate acestea la fel de insinuant şi insistent erotice? Se cunoştea pe sine destul de bine pentru a fi sigur că numai câteva zile fără Takver, chiar şi în condiţii de stres puternic, nu ar fi trebuit să-l epuizeze într-o asemenea măsură încât să simtă o femeie în fiecare tăblie de masă. Doar dacă nu cumva femeia se afla chiar acolo! Oare producătorii de mobilier urrasieni erau toţi celibatari? În cele din urmă renunţă. Va afla destul de curând, chiar pe Urras.

Chiar înainte de a-şi pune centurile în vederea coborârii, doctorul îl vizită în cabină pentru a controla evoluţia diverselor imunizări, dintre care ultima, o inoculare împotriva ciumei, îi producea lui Shevek o stare de vomă şi ameţeală. Kimoe îi dădu încă o pilulă.

― Asta vă va fortifica pentru aterizare, spuse el.

Shevek o înghiţi cu stoicism. Doctorul îşi făcu de lucru cu trusa medicală şi deodată începu să vorbească foarte repede:

― Dr. Shevek, nu cred că mi se va îngădui să vă mai îngrijesc, deşi s-ar putea, dar dacă nu, am vrut să vă spun că asta… că eu… că pentru mine a fost o mare onoare. Nu pentru că… dar deoarece am ajuns să respect… să apreciez… asta pur şi simplu ca fiinţă umană, amabilitatea dumneavoastră, adevărata dumneavoastră bunătate…

Iar cum durerea de cap a lui Shevek nu lăsa să treacă niciun răspuns mai potrivit, se întinse şi luă mâna lui Kimoe, spunând: „Atunci, să ne mai întâlnim, frate!”. Kimoe îi strânse mâna nervos, în stil urrasian, după care părăsi în grabă cabina. După plecarea acestuia, Shevek îşi dădu seama că îi vorbise în pravică, numindu-l „ammar”, adică frate, într-o limbă pe care Kimoe de fapt nu o înţelegea.

Difuzorul din perete revărsa ordine răstite. Shevek asculta, cu o senzaţie de ameţeală şi detaşare. Senzaţiile reintrării în atmosferă făceau să-i sporească starea de ameţeală; era conştient de o speranţă mică, dar profundă, că nu va fi nevoit să vomeze. Nu îşi dădu seama că aterizaseră până la reapariţia la fel de grăbită a lui Kimoe, care îl conduse repede în salonul ofiţerilor. Ecranul pe care Urras păruse atâta vreme suspendată, învăluită în nori şi luminoasă, era acum alb. Încăperea era plină de lume. De unde apăruseră toţi aceştia? Se simţi surprins şi încântat de propria capacitate de a se ridica, de a face paşi, de a strânge mâini. Se concentra foarte mult asupra acestor lucruri, lăsând sensurile să treacă pe lângă el. Voci, zâmbete, mâini, cuvinte, nume. Mereu, numele său: dr. Shevek, dr. Shevek… În momentul următor el şi toţi necunoscuţii din jurul său coborau o rampă acoperită, toate glasurile erau foarte puternice, pereţii reflectând cuvintele. Conversaţia scăzu în intensitate. Un aer străin îi atinse faţa.

Ridică privirea iar în momentul în care trecu de pe rampă la nivelul solului, se împiedică şi aproape căzu. În intervalul acela dintre începutul unui pas şi finalizarea sa se gândi la moarte, iar la sfârşitul pasului se afla pe un nou pământ.

Îl înconjura o seară atotcuprinzătoare, cenuşie. Lumini albastre, estompate de pâclă, ardeau în depărtare, de cealaltă parte a unui rachetodrom înceţoşat. Aerul de pe faţă şi mâini, din nări şi gât şi plămâni era rece, umed, cu diferite parfumuri, plăcut. Nu era străin. Era aerul lumii din care provenise propria lui rasă, aerul de acasă.

Cineva îl prinsese de braţ atunci când se împiedicase. În faţa ochilor îi fulgerau lumini. Fotoreporterii filmau scena pentru programele de actualităţi: Primul Om de pe Lună, o siluetă înaltă, firavă, într-o aglomerare de demnitari şi profesori şi ofiţeri de securitate, capul său cu o claie de păr ţinut foarte drept (astfel ca fotografii să-i poată surprinde fiecare trăsătură), de parcă ar fi încercat să privească pe deasupra reflectoarelor, către cer, cerul acela nemărginit de ceaţă care ascundea stelele, luna, toate celelalte lumi. Ziariştii încercau să străpungă cordoanele de poliţişti: „Dr. Shevek, în acest moment de importanţă istorică, doriţi să faceţi o declaraţie?”, fiind imediat respinşi. Oamenii din jur îl îndemnau să avanseze. Îl duseră pe sus către limuzina care aştepta, deosebit de fotogenic până în ultima clipă, cu părul său lung şi expresia aceea ciudată de durere şi recunoştinţă pe chip.

Turnurile oraşului se înălţau în ceaţă, uriaşe scări de lumină tulbure. Trenuri treceau pe sus, fulgere orbitoare sfâşiau noaptea. Ziduri masive de piatră şi sticlă dominau traseele automobilelor şi troleelor. Piatră, oţel, sticlă, lumină electrică. Nicio figură umană.

― Dr. Shevek, aici este Nio Esseia. Dar s-a hotărât că ar fi mai bine ca pentru început să vă ţinem departe de aglomeraţia oraşului. Mergem direct la Universitate.

În interiorul moale, capitonat al maşinii se aflau cinci bărbaţi împreună cu el. Îi arătau obiectivele mai importante, dar prin ceaţă nu putea discerne care din clădirile mari, abia conturate, trecând în zbor prin faţa ochilor săi era Curtea Supremă şi care Muzeul Naţional, care Directoratul şi care Senatul. Traversară un râu sau un estuar; milioanele de lumini ale oraşului Nio Esseia, estompate de ceaţă, tremurau pe apa neagră, în spatele lor. Drumul se întunecă, ceaţa era tot mai densă, şoferul reduse viteza. Lumina farurilor era reflectată de ceaţa din faţă ca de un zid care continua să se retragă simultan cu înaintarea lor. Shevek stătea uşor aplecat în faţă, privind afară. Nici ochii, nici mintea nu i se concentrau pe ceva anume, dar arăta distant şi grav, iar ceilalţi bărbaţi discutau în surdină, respectându-i tăcerea.

Ce să fie întunecimea ceva mai densă care se prelingea fără încetare de-a lungul drumului? Copaci? Oare, de când părăsiseră oraşul, nu merseseră decât printre copaci? Îi reveni în minte cuvântul iotic: „pădure”. Nu se vor trezi pe neaşteptate în deşert. Copacii continuau să apară, pe coama dealului următor şi pe a celuilalt şi tot aşa, verticali în răcoarea dulceagă a cetii, interminabili, o pădure acoperind întreaga lume, o interferenţă pâlpâindă de vieţi, o mişcare întunecată a frunzelor în noapte. Apoi, pe când Shevek stătea aşa, minunându-se, când maşina ieşi din ceaţa de pe valea râului într-un aer mai limpede, pentru o clipă, din întunecimea frunzişului de pe marginea drumului îl privi un chip.

Nu semăna cu niciun chip uman. Era lung cât braţul său şi înspăimântător de alb. Respiraţia ţâşnea ca un abur din ceea ce ar fi trebuit să fie nările şi – înfiorător, fără doar şi poate, mai era şi un ochi. Un ochi mare, negru, trist, poate chiar cinic, dispărut în străfulgerarea farurilor.

― Ce-a fost asta?

― Un măgar, nu?

― Un animal?

― Da, un animal. Dumnezeule, aveţi dreptate! Pe Anarres nu aveţi niciun fel de animale mari, nu-i aşa?

― Măgarul este un fel de cal, explică unul dintre însoţitori, iar un altul, cu o voce fermă, de om în vârstă, adăugă:

― Acela a fost cal. Măgarii nu cresc atât de mari.

Doreau să converseze cu el, dar Shevek din nou nu îi asculta. Se gândea la Takver. Se întreba ce semnificaţie ar fi avut pentru Takver privirea aceea profundă, fără sens, întunecată, din noapte. Ea întotdeauna considerase că toate vieţile sunt corelate, bucurându-se de înrudirea cu peştii din acvariile din laboratoarele ei, căutând experienţa existenţei dincolo de limitele umane. Takver ar fi ştiut cum să răspundă din privire ochiului acela din întunecimea de sub copaci.

― În faţă este Ieu Eun. Sunt destul de mulţi aceia care au venit să vă întâmpine, dr. Shevek: Rectorul, mai mulţi Directori, chiar şi Cancelarul, desigur. Tot felul de persoane importante. Dar dacă sunteţi obosit, vom încheia formalităţile cât mai repede cu putinţă.

Formalităţile au durat câteva ceasuri. Ulterior, niciodată nu şi le-a putut aminti cu precizie. A fost împins din cutia neagră şi strâmtă a maşinii într-o altă cutie imensă, luminoasă, plină de lume – sute de oameni, sub un plafon aurit de care atârnau lămpi de cristal. A fost prezentat tuturor acelor oameni. Toţi erau mai scunzi decât el şi fără păr. Nici puţinele femei prezente nu aveau păr pe cap; în sfârşit, şi-a dat seama că aceştia trebuie să-şi radă tot părul, chiar şi părul fin, moale, scurt de pe corp, caracteristic rasei sale, precum şi părul de pe cap. Dar compensau cu îmbrăcămintea minunată, uimitoare în privinţa croielii şi culorii, femeile cu rochii lungi care atingeau podeaua, cu sânii descoperiţi, talia, gâtul şi capul împodobite cu bijuterii, dantelă şi voaluri, bărbaţii în pantaloni şi haine sau tunici roşii, albastre, violete, aurii, verzi, cu mânecile despicate şi cascade de dantelă, ori veşminte lungi purpurii, ori verde-închis, sau negre care se deschideau în dreptul genunchilor pentru a dezvălui ciorapii albi cu jartiere de argint. În memoria lui Shevek şi-a făcut apariţia un alt cuvânt iotic, unul pentru care nu găsise niciodată un corespondent, deşi îi plăcea cum sună: „splendoare”. Oamenii aceştia trăiau în splendoare. Au fost rostite discursuri. Preşedintele Senatului Naţiunii A-Io, un bărbat cu ochii stranii, reci, a propus un toast.

― Pentru noua eră a frăţiei dintre Planetele Gemene şi pentru vestitorul acestei noi ere, preadistinsul şi multiubitul nostru oaspete, dr. Shevek din Anarres!

Cancelarul Universităţii i s-a adresat cu căldură, Întâiul Director al naţiunii i-a vorbit serios, a fost prezentat ambasadorilor, astronauţilor, fizicienilor, politicienilor şi multor altora, toţi cu titluri lungi şi denumiri onorifice atât înaintea numelor cât şi după acestea, iar ei i s-au adresat şi el le-a răspuns, dar după aceea nu şi-a mai amintit vorbele nici unuia dintre ei, cu atât mai puţin răspunsurile sale. Foarte târziu în noapte se afla în mijlocul unui mic grup, traversând prin ploaia caldă un mic parc, ori o piaţă. Sub tălpi avea senzaţia elastică a ierbii vii; a recunoscut-o, pentru că se plimbase prin Parcul Triunghiular din Abbenay. Amintirea deosebit de vie şi atingerea răcoroasă a vântului nopţii îl treziseră. Sufletul i-a ieşit din ascunzătoare.

Însoţitorii l-au condus într-o clădire şi apoi într-o încăpere care, au explicat ei, era „a lui”.

Era o încăpere mare, de aproximativ zece metri lungime, evident o cameră comună, deoarece nu se vedeau niciun fel de despărţituri ori platforme pentru dormit; cei trei bărbaţi care se mai aflau încă în compania lui erau, probabil, colegii săi de cameră. Era o cameră comună deosebit de frumoasă, cu un întreg perete de ferestre, fiecare împărţită de o coloană zveltă care se înălţa ca un copac pentru a alcătui un arc dublu în partea superioară. Podeaua era acoperită cu o mochetă purpurie, iar la cealaltă extremitate a încăperii ardea focul într-un cămin deschis. Shevek a traversat camera şi s-a oprit în faţa focului. Nu mai văzuse lemn ars pentru a produce căldură, dar nu se mai putea mira. A întins mâinile către căldura îmbietoare şi s-a aşezat pe un scaun de marmură şlefuită, în faţa focului.

Cel mai tânăr dintre bărbaţii care îl însoţiseră s-a aşezat la extremitatea opusă a căminului. Ceilalţi doi încă mai vorbeau. Discutau despre fizică, dar Shevek nu a încercat să urmărească ce spuneau. Tânărul i s-a adresat cu glas scăzut:

― Mă întreb cum trebuie să vă simţiţi, dr. Shevek.

― Mă simt greu, a răspuns Shevek întinzându-şi picioarele şi aplecându-se înainte pentru a primi pe faţă căldura focului.

― Greu?

― Probabil gravitaţia. Ori poate că sunt obosit, a explicat el privind către interlocutor, dar prin dogoarea focului chipul nu se distingea limpede, doar sclipirea unui lanţ de aur şi roşul închis, rubiniu al robei. Nu vă cunosc numele.

― Saio Pae.

― A, desigur, Pae. V-am citit articolele despre Paradox.

Shevek vorbea cu greutate, ca în vis.

― Trebuie să fie un bar pe aici. Camerele pentru profesori au întotdeauna un bufet cu băuturi. Aţi dori ceva de băut?

― Da, apă.

Tânărul a reapărut cu un pahar cu apă chiar în momentul în care ceilalţi doi li se alăturau în faţa focului. Shevek a băut toată apa cu lăcomie şi a rămas privind paharul din mână, fragil, cu o formă delicată, captând licărirea focului pe marginea aurie. Era conştient de prezenţa celor trei, de atitudinile lor, aşa cum stăteau lângă el, pe scaun ori în picioare, protectori, respectuoşi, posesivi.

A ridicat privirea către ei, cercetându-i pe rând. Cei trei l-au privit la rândul lor, în aşteptare.

― Ei bine, mă aveţi! A spus el, zâmbind. Aveţi acum anarhistul vostru. Ce aveţi de gând să faceţi cu el?

2

Într-o fereastră pătrată dintr-un perete alb se vede cerul limpede, fără niciun nor. În centrul cerului este soarele. Se află unsprezece copii în încăpere, cei mai mulţi închişi în pătuţuri de puf îngrădite, câte doi sau câte trei, pregătindu-se de culcare cu multă agitaţie şi elocinţă. Cei doi mai mari rămân liberi, unul gras şi activ demontând un panou de tras la ţintă, iar un altul mai ciolănos stând în careul de lumină galbenă de la fereastră, urmărind cu privirea raza de soare, cu o expresie preocupată şi stupidă.

În anticameră, matroana – o femeie cu un singur ochi şi părul cărunt – se sfătuieşte cu un bărbat înalt, cu înfăţişare tristă, în vârstă de treizeci de ani.

― Mama a fost repartizată la Abbenay, spune bărbatul. Vrea ca el să rămână aici.

― Atunci să-l acceptăm la creşă cu program normal, Palat?

― Da, eu mă voi muta înapoi la cămin.

― Nu-ţi face griji, ne cunoaşte pe toţi cei de aici! Dar eşti sigur că oficiul de muncă te va trimite curând după Rulag? Pentru că sunteţi parteneri şi amândoi ingineri.

― Da, numai că ea este… Înţelegi, Institutul Central de Inginerie are nevoie de ea. Eu nu sunt chiar atât de bun. Rulag are de făcut o lucrare mare.

Matroana dădu din cap şi suspină.

― Chiar şi aşa…! exclamă ea energic, după care nu mai scoase nicio vorbă.

Privirea tatălui era aţintită asupra copilului ciolănos, care nu-i constatase prezenţa în anticameră, fiind preocupat de lumină. În acel moment, grasul se apropia în grabă de ciolănos, deşi cu un mers deosebit, şchiopătat, din cauza scutecului ud, care atârna. Se apropie de celălalt din plictiseală, ori din dorinţa de a nu fi singur, dar de îndată ce ajunse în careul de lumină descoperi că acolo este mai cald. Se aşeză cu greutate lângă ciolănos, împingându-l la umbră.

Extazul absorbit al acestuia se transformă dintr-o dată într-un acces de mânie.

― Pleacă! strigă el, împingându-l pe grăsan.

― Shev, nu trebuie să-i împingi pe ceilalţi, spuse matroana care apăruse imediat la faţa locului, dându-l la o parte pe cel gras.

Băiatul ciolănos se ridică. Chipul său strălucea de soare şi de furie. Scutecele îi stăteau să-i cadă.

― Al meu! spuse el pe un ton înalt, cristalin. Soarele meu!

― Nu e al tău, spuse femeia cu blândeţea siguranţei de nezdruncinat. Nimic nu-ţi aparţine. Totul este pentru a fi folosit. Pentru a fi împărţit. Dacă nu împarţi, nu poţi folosi! încheie ea, ridicându-l pe copil cu un gest blând dar inexorabil şi aşezându-l alături, în afara careului de lumină solară.

Grăsanul rămase pe loc, privind indiferent. Celălalt tremura, ţipând „Soarele meu!” şi izbucni în plâns de supărare. Tatăl îl ridică, ţinându-l în braţe.

― Gata, gata, Shev, fii cuminte! spuse el. Ştii doar că nu poţi să posezi lucrurile. Ce se întâmplă cu tine?

Glasul său era blând şi tremura de parcă nici el nu era prea departe de a izbucni în lacrimi. Copilul slab, lung, din braţele sale, plângea neconsolat.

― Sunt unii care pur şi simplu nu pot să ia viaţa aşa cum este, comentă femeia cu un singur ochi, privindu-i plină de înţelegere.

― Acum îl iau cu mine în vizită la cămin. Înţelegi, mama pleacă în seara asta.

― Dă-i drumul. Sper că amândoi veţi fi repartizaţi cât de curând, spuse matroana ridicând copilul ca pe un sac de grăunţe, cu chipul trist şi ochiul cel bun pe jumătate deschis. Pa, Shev, sufleţelule. Mâine, ascultă, mâine ne jucăm de-a camionul şi şoferul.

Copilul încă nu o iertase. Suspina, agăţat de gâtul tatălui său, ascunzându-şi chipul în umbra soarelui pierdut.

În dimineaţa aceea orchestra avea nevoie pentru repetiţie de toate băncile, iar trupa de dans ţopăia de jur împrejur în sala cea mare a centrului de instruire, aşa că toţi copiii care lucrau „Vorbire-şi-Ascultare” erau aşezaţi în cerc pe pardoseala de spumă de mare a atelierului. Primul voluntar, un băiat zvelt, de opt ani, cu mâinile şi picioarele lungi şi subţiri, se ridică. Rămase foarte drept, aşa cum stau copiii sănătoşi. La început, obrajii săi acoperiţi de puf avură o nuanţă palidă, după care se înroşiră pe măsură ce aştepta să fie ascultat de ceilalţi copii.

― Dă-i drumul, Shevek! îl îndemnă directorul grupului.

― Ei bine, mi-a venit o idee.

― Mai tare! spuse directorul, un bărbat solid, abia trecut de douăzeci de ani.

― Ei bine, începu băiatul zâmbind încurcat, mă gândeam… să zicem că aruncăm cu o piatră în ceva. Într-un pom. O arunci, iar piatra zboară prin aer şi loveşte pomul. Corect? Doar că nu poate. Deoarece… Vreţi să-mi daţi tăbliţa? Uite, aici sunteţi voi, aruncând piatra, iar aici e pomul, explică el scrijelind pe tăbliţă. Să presupunem că acesta este un pom, iar aici e piatra. Vedeţi? La jumătatea distanţei.

Copiii râseră de felul în care desenase un arbore de holum, iar băiatul zâmbi.

― Pentru a ajunge de la voi la pom, piatra trebuie să ajungă la jumătatea distanţei dintre voi şi pom, da? Iar apoi trebuie ajungă la jumătatea distanţei dintre prima jumătate şi pom. După care trebuie să urmeze jumătatea dintre jumătatea aceea şi pom. Nu contează cât de departe ajunge – întotdeauna există un loc, numai că în realitate este un moment, care se află la jumătatea drumului dintre ultimul loc în care s-a aflat şi pom…

― Credeţi că este interesant? întrerupse directorul adresându-se celorlalţi copii.

― Dar de ce nu poate ajunge la pom? întrebă o fetiţă de zece ani.

― Deoarece întotdeauna trebuie să străbată jumătate din drumul care a mai rămas de parcurs, răspunse Shevek, şi întotdeauna mai rămâne o jumătate de drum de parcurs. Înţelegi?

― N-am putea spune că nu ai ţintit bine cu piatra? întrebă directorul cu un zâmbet crispat.

― Nu contează cum ţinteşti. Nu poate ajunge la pom.

― Cine ţi-a dat ideea asta?

― Nimeni. Într-un fel, am văzut-o. Am văzut ce se petrece cu piatra în realitate…

― Ajunge!

Unii dintre copii vorbeau între ei, dar se opriră de parcă ar fi amuţit brusc. Băieţelul cu tăbliţa rămăsese în picioare, tăcut. Arăta speriat şi încruntat.

― Vorbirea înseamnă colaborare – o artă a cooperării. Iar tu nu cooperezi, mai mult individualizezi.

În sală răsunau acordurile ascuţite, viguroase ale orchestrei.

― Nu ai văzut singur aşa ceva, nu a fost nimic spontan. Am citit într-o carte o teorie foarte asemănătoare.

― În care carte? Avem vreuna pe aici? întrebă Shevek, privindu-l pe director cu ochii mari.

Directorul se ridică. Era aproape de două ori mai înalt şi de trei ori mai greu decât adversarul său şi i se citea limpede pe chip că îi displace grozav copilul, dar în atitudinea lui nu era niciun fel de ameninţare ori violenţă fizică, doar o afirmare a autorităţii, puţin slăbită de reacţia sa plină de iritare la întrebarea ciudată a acestuia.

― Nu! Şi încetează să mai individualizezi! răspunse el, după care îşi reluă tonul pedant, melodios. Aşa ceva este direct contrariul a ceea ce urmărim noi în cadrul unui grup de Vorbire-şi-Ascultare. Vorbirea este o funcţie ambivalentă iar Shevek nu este încă pregătit să înţeleagă acest lucru, ca majoritatea dintre voi, aşa că prezenţa sa este disruptivă pentru grup. Tu însuţi simţi acest lucru, nu-i aşa, Shevek? Aş sugera să-ţi găseşti un alt grup care să lucreze la nivelul tău.

Nimeni nu mai spuse nimic altceva. Tăcerea şi muzica aceea cu tonalităţi acute continuară în vreme ce băiatul înapoie tăbliţa de scris şi îşi croi drum în afara cercului. Ieşi pe coridor şi rămase pe loc. Grupul pe care-l părăsise începu, sub îndrumarea directorului, o povestire în grup, fiecăruia venindu-i rândul. Shevek ascultă vocile lor supuse şi inima lui care încă mai bătea cu repeziciune. În urechi auzea un cântec, dar care nu provenea de la orchestră; era zgomotul pe care îl auzea arunci când se abţinea să nu plângă. Observase acest zgomot cântat de mai multe ori până arunci. Nu-i plăcea să-l asculte şi nu dorea să se gândească la piatră şi la pom, aşa că se concentră asupra Pătratului. Era făcut din numere, iar numerele erau întotdeauna reci şi solide; când era în defect, se putea întoarce la ele, pentru că numerele nu aveau niciun cusur. Cu câtva timp în urmă văzuse Pătrarul cu ochii minţii, un desen în spaţiu asemenea desenelor pe care muzica le face în timp: un pătrat alcătuit din primele nouă integrale, cu cifra 5 în centru. Indiferent cum adunai şirurile, rezultatul era acelaşi, orice inegalitate echilibrată; era o plăcere să-l priveşti. Dacă ar putea alcătui un grup căruia să-i placă să discute astfel de lucruri! Dar nu erau decât doi-trei băieţi şi fete mai mari cărora le plăcea, iar aceştia erau ocupaţi. Ce-o fi cu cartea la care se referise directorul? Să fie aceasta o carte cu numere? I-ar explica modul în care piatra va ajunge la pom? Fusese un prost să spună gluma cu piatra şi pomul, nimeni nu înţelesese că e vorba doar de o glumă, directorul avea dreptate. Pe Shevek îl apucă durerea de cap. Privi în interior, către modelele de calmare.

Dacă o carte ar fi scrisă numai cu numere, atunci ar fi adevărată. Ar fi justă. Nimic din ceea ce era formulat în cuvinte nu ieşea prea uniform. Lucrurile exprimate în cuvinte se contorsionau şi mergeau împreună, în loc de a rămâne nealterate şi de a se potrivi unul cu altul. Dar dincolo de cuvinte, chiar în centru, asemenea centrului Pătratului, totul este aşa cum se cuvine. Totul se poate schimba, dar nimic nu se pierde. Dacă ai înţelege numerele, ai putea pricepe şi chestia asta, echilibrul, modelul. Ai înţelege fundaţiile lumii. Iar aceste fundaţii sunt solide.

Shevek învăţase să aştepte. Era bun la asta, un expert. Mai întâi căpătase deprinderea aşteptând întoarcerea mamei sale, Rulag, deşi asta se întâmplase cu atâta vreme în urmă că nici nu-şi mai aducea aminte. Se perfecţionase aşteptându-şi rândul, aşteptând să împartă, aşteptând să i se împartă. La vârsta de opt ani întreba „de ce?” şi „cum?” şi „ce dacă?”, dar foarte rar întreba „când?”.

A aşteptat până când tatăl său a venit pentru a-l lua într-o vizită la cămin. A fost o aşteptare lungă: şase decade. Palat obţinuse o scurtă deplasare pentru lucrări de întreţinere la uzina de reciclarea apei din munţii Drum, după care urma să îşi ia o decadă pe plajă, la Malennin, unde avea să înoate, să se odihnească şi să se împerecheze cu o femeie pe nume Pipar. Îi explicase toate acestea fiului său. Shevek avea încredere în el, iar el merita încrederea. La sfârşitul celor şaizeci de zile a trecut pe la căminul de copii din Wide Plains, un bărbat înalt, slab, cu o expresie mai tristă ca niciodată. Împerecherea nu era tocmai ce îi lipsea. De Rulag avea el nevoie. Când îl văzu pe băiat, bărbatul zâmbi iar fruntea i se încreţi de durere.

Le făcea plăcere să fie împreună.

― Palat, ai văzut vreodată o carte cu toate numerele?

― La ce te referi? Matematică?

― Aşa cred.

― Ca asta?

Palat scoase o carte din buzunarul de la manta. Era mică, făcută pentru a fi purtată într-un buzunar şi, ca majoritatea cărţilor, era legată în verde, cu Cercul Vieţii imprimat pe copertă. Era tipărită foarte înghesuit, cu caractere mici şi margini înguste, deoarece hârtia este o substanţă care consumă o mulţime de arbori de holum şi foarte multă muncă umană, aşa cum precizează furnizorul de materiale de la centrul de învăţare, atunci când rupi o pagină şi te duci să-ţi dea alta nouă. Palat deschise cartea pentru Shevek. Pe pagina dublă era o serie de coloane de numere. Iată-le, exact aşa cum şi le imaginase. Shevek primi în mâinile sale legământul dreptăţii eterne. Tabele logaritmice, baza 10 şi 12, spunea titlul de pe copertă, deasupra Cercului Vieţii. Băieţelul studie o vreme prima pagină.

― La ce folosesc? întrebă el, pentru că aceste aranjamente erau în mod evident prezentate nu doar pentru frumuseţea lor. Inginerul, aşezat alături de el pe banca tare, în camera comună, slab iluminată a domiciliului, începu să-i explice logaritmii. La celălalt capăt al camerei, doi bătrâni jucau „întrecerea” şi chicoteau. O pereche de adolescenţi intră, întrebă dacă astă seară mai este liberă camera cu un singur pat şi se îndreptă către aceasta. Ploaia se năpusti cu putere în acoperişul metalic al domiciliului cu un singur nivel, apoi se opri. Niciodată nu ploua prea mult. Palat scoase rigla de calcul şi îi arătă lui Shevek cum funcţionează; la rândul său, Shevek îi arătă Pătratul şi principiul organizării acestuia. Când realizară că e târziu, era foarte târziu. Alergară prin întunecimea noroioasă, minunat parfumată de ploaie, către căminul copiilor, alegându-se cu o admonestare superficială din partea supraveghetorului. Se sărutară repede, amândoi scuturându-se de râs, iar Shevek alergă în dormitorul cel mare, la fereastră, de unde-l vedea pe tatăl său întorcându-se pe singura stradă din Wide Plains în întunericul umed, electric.

Băiatul se culcă cu picioarele pline de noroi şi visă. Se făcea că e pe un drum, într-un ţinut pustiu. În depărtare, traversând drumul, se zărea o linie. Apropiindu-se de ea, peste câmp, constată că e de fapt un zid. Se întindea de la un orizont la altul peste pământul sterp. Era de nepătruns, întunecat şi foarte înalt. Drumul ajungea până la zid şi se oprea.

Trebuie să meargă mai departe şi nu poate. Zidul îl opreşte. În el se trezeşte o teamă dureroasă. Trebuie să meargă mai departe, altfel nu va mai ajunge niciodată acasă. Dar acolo este zidul. Nu există nicio cale.

Bate cu palmele în suprafaţa netedă şi strigă la el. Vocea lui se aude fără cuvinte şi ca un croncănit. Înspăimântat de sunetul ei, se ghemuieşte, apoi aude o altă voce spunând, „Priveşte”. E vocea tatălui său. Are impresia că şi mama lui, Rulag, e acolo, deşi nu o vede (nu-şi aminteşte sub nicio formă chipul ei). I se pare că ea şi Palat sunt amândoi în patru labe în întunecimea de sub zid, că sunt mai masivi decât fiinţele umane şi de o formă diferită. Arată cu degetul, indicându-i ceva pe pământ, în praful acru unde nu răsare niciodată nimic. E o piatră acolo. Neagră ca zidul, dar pe ea, ori în interiorul ei, se află un număr; la început i se pare că e un 5, apoi crede că e 1, după care înţelege despre ce este vorba: numărul primordial, care este atât unitate cât şi pluralitate.

― Aceasta este piatra fundamentală! Rosteşte o voce cunoscută, dragă, iar Shevek este cuprins de bucurie. Nu mai există niciun zid în umbre, iar el ştie că s-a întors, că este din nou acasă.

Ulterior, nu şi-a mai amintit detaliile acestui vis, dar nu a uitat revărsarea de bucurie copleşitoare. Nu mai cunoscuse până atunci aşa ceva. Atât de puternică era pentru el siguranţa permanenţei, ca o geană de lumină care străluceşte fără încetare, încât niciodată nu s-a gândit la aceasta ca fiind ireală, deşi o trăise în vis. Atâta doar că, oricât de trainică era acolo, nu o mai putu redobândi nici prin dorul de ea şi nici printr-un act de voinţă. Nu putea decât să şi-o amintească, trezindu-se. Iar atunci când visa din nou zidul, aşa cum i se întâmpla de nenumărate ori, visele erau neinteresante şi fără finalizare.

Le venise ideea „închisorilor” din unele episoade din Viaţa lui Odo, pe care o citeau toţi aceia care preferaseră să lucreze în domeniul Istoriei. Erau multe neclarităţi în carte, iar Wide Plains nu avea pe nimeni care să cunoască suficientă istoric pentru a le explica. Dar, la vremea când au ajuns la anii petrecuţi de Odo în Fortul din Drio, conceptul de „închisoare” devenise de la sine înţeles. Iar când un profesor de istorie itinerant a trecut prin oraş, acesta a dezvoltat subiectul cu reţinerea unui adult decent forţat să explice obscenităţi unor copii. Da, a spus el, închisoarea era locul unde Statul îi ducea pe oamenii care nu se supuneau Legilor sale. Dar de ce nu părăseau, pur şi simplu, locul acela? Nu aveau cum să plece, uşile erau încuiate. Încuiate? Ca uşile dintr-un camion în mişcare, ca să nu cazi? Stupid! Dar ce făceau tot timpul în interiorul unei singure încăperi? Nimic. Nu era nimic de făcut. Aţi văzut fotografii ale lui Odo în celula închisorii de la Drio, nu? Imaginea răbdării sfidătoare, capul cărunt plecat, mâinile împreunate, nemişcată în umbrele care o înconjurau. Uneori, prizonierii erau condamnaţi să muncească. Condamnaţi? În fine, asta înseamnă că un judecător – o persoană căruia i se conferise putere de către Lege – le poruncea să presteze anumite forme de muncă fizică. Le poruncea? Şi dacă nu vroiau s-o facă? Ei bine, erau forţaţi; dacă nu munceau, erau bătuţi. Un fior de emoţie i-a cuprins pe copiii care-l ascultau, copii de unsprezece-doisprezece ani, dintre care niciunul nu fusese lovit vreodată şi care nu văzuseră vreo persoană lovită, cu excepţia cazurilor de mânie personală, imediată.

Tirin a pus întrebarea care era pe buzele tuturor.

― Vreţi să spuneţi că o mulţime de oameni băteau o singură persoană?

― Da.

― De ce nu-i opreau ceilalţi?

― Gardienii aveau arme, prizonierii nu, a spus profesorul cu violenţa unuia obligat să povestească lucruri detestabile, fiind totodată jenat de aceasta.

Simpla atracţie a perversităţii i-a apropiat pe Tirin, Shevek şi alţi trei băieţi. Fetele erau eliminate din compania lor, nici ei nu puteau spune pentru care motiv. Tirin găsise o închisoare ideală, sub aripa de vest a centrului de instruire. Era un spaţiu suficient de mare pentru a adăposti o singură persoană şezând, ori culcată pe jos, formată din trei pereţi de fundaţie din beton şi partea inferioară a planşeului de deasupra; fundaţiile făcând parte dintr-o formă prefabricată, pardoseala alcătuia un tot cu pereţii, iar o placă grea de piatră ar fi închis-o complet. Numai că uşa trebuia încuiată. Prin încercări repetate, au ajuns la concluzia că două proptele fixate între zidul din faţă şi lespedea de piatră ar închide-o cu o finalitate uimitoare. Nimeni din interior nu ar putea deschide uşa aceea.

― Ce facem cu lumina?

― Niciun fel de lumină, a spus Tirin, care vorbea cu autoritate despre asemenea lucruri, deoarece imaginaţia sa îl transporta chiar în miezul lor, utilizând faptele de care dispunea, deşi în cazul acesta nu faptele îl conduceau la o asemenea siguranţă. La Fortul din Drio, a continuat el, îi lăsau pe prizonieri în întuneric. Ani de zile.

― Măcar aer, interveni Shevek. Uşa asta se închide ca o cuplă de vid. Trebuie să aibă o gaură în ea.

― Durează ore întregi să perforezi prin spuma de mare. Oricum, cine va sta în cutia asta suficient de mult pentru a rămâne fără aer?

Îi răspunse un cor de voluntari şi solicitanţi.

― Aţi înnebunit cu toţii, le răspunse Tirin, privindu-i batjocoritor. Cine doreşte cu adevărat să fie încuiat într-un loc ca acesta? Pentru ce?

Fusese ideea lui să realizeze închisoarea şi asta îi ajungea. Nu-şi dădea seama că unor oameni imaginaţia nu le este de ajuns; aceştia trebuie să pătrundă în celulă, trebuie să încerce să deschidă uşa care nu se deschide.

― Eu vreau să văd cum este, spuse Kadagv, un băiat de doisprezece ani, cu toracele dezvoltat, serios, şi un aer dominator.

― Foloseşte-ţi capul! răspunse Tirin pe un ton zeflemitor, dar ceilalţi îl sprijiniră pe Kadagv.

Shevek aduse un burghiu de la atelier şi practicară un orificiu de doi centimetri prin „uşă” la înălţimea nasului. Toată treaba dură aproape o oră, aşa cum prevăzuse Tirin.

― Cât timp vrei să stai înăuntru, Kad? O oră?

― Uite ce este, răspunse Kadagv, dacă eu sunt prizonierul, atunci nu pot decide. Nu sunt liber. Voi trebuie să decideţi când să-mi daţi drumul afară.

― Aşa este, spuse Shevek, dezarmat de logica acestuia.

― Nu poţi sta prea mult înăuntru, Kad. Vreau şi eu! spuse Gibesh, cel mai mic dintre ei.

Prizonierul nu catadicsi niciun răspuns. Intră în celulă. Uşa fu ridicată şi aşezată la locul ei cu o bufnitură, proptelele fixate, toţi cei patru temniceri bătându-le entuziasmaţi cu ciocanele. Se strânseră cu toţii în jurul orificiului de aerisire pentru a-şi vedea prizonierul, dar pentru că nu era nicio lumină în închisoare cu excepţia celei provenite de la aerisire, nu zăriră nimic.

― Nu-i consumaţi tot aerul nenorocitului!

― Mai suflaţi-i nişte aer înăuntru!

― Ba mai trageţi-i nişte vânturi!

― Cât timp îi dăm?

― O oră.

― Trei minute.

― Cinci ani!

― Mai sunt patru ore până la stingere. Ar trebui să ajungă.

― Dar vreau şi eu!

― Bine, te lăsăm închis toată noaptea.

― În sfârşit, eu am vrut să spun că mâine.

După patru ceasuri au îndepărtat proptelele şi l-au eliberat pe Kadagv. Ieşi de acolo la fel de stăpân pe situaţie ca atunci când intrase, spunând că îi e foame şi că nu e cine ştie ce: dormise mai tot timpul.

― Ai face-o din nou? îl provocă Tirin.

― Bineînţeles.

― Nu, eu vreau să fiu al doilea…

― Lasă gura, Gib. Ascultă, Kad, eşti tu în stare să intri înapoi acolo fără să ştii când te vom elibera?

― Desigur.

― Fără mâncare?

― Le dădeau mâncare prizonierilor, interveni Shevek. Asta e treaba cea mai ciudată dintre toate.

Kadagv ridică din umeri. Atitudinea lui de nobilă îndurare era de netolerat.

― Uite ce este, le spuse Shevek celor doi băieţi mai mici. Mergeţi la bucătărie şi cereţi resturi de mâncare şi mai aduceţi şi o sticlă, ori alt vas cu apă. O să-ţi dăm un sac plin cu tot felul de chestii şi o să poţi rămâne în gaura aia cât îţi pofteşte inima, continuă el, întorcându-se către Kadagv.

― Cât timp vreţi voi, îl corectă Kadagv.

― De acord. Intră acolo! spuse Tirin, siguranţa de sine a lui Kadagv trezindu-i pornirea satirică, teatrală. Eşti prizonier. Nu ai replică. Înţelegi? Întoarce-te! Mâinile pe cap!

― De ce?

― Vrei să te retragi?

Kadagv îl înfruntă morocănos.

― Nu poţi întreba de ce. Pentru că dacă întrebi putem să te batem, iar tu nu ai decât să suporţi şi nimeni nu te va ajuta. Pentru că te putem lovi cu picioarele în testicule, iar tu nu poţi să reacţionezi. Pentru că nu eşti liber. Iar acum, tot mai vrei să mergi mai departe?

― Desigur. Loveşte-mă.

Tirin, Shevek şi prizonierul se priveau unul pe altul formând un grup ciudat, nemişcat în jurul lanternei, în întuneric, între zidurile masive de fundaţie ale clădirii. Tirin zâmbea cu aroganţă, cuprins de încântare.

― Nu-mi spune tu mie ce să fac, bă profitorule. Tacă-ţi fleanca şi intră în celulă!

În momentul în care Kadagv se întoarse pentru a executa ordinul, Tirin îl îmbrânci iar acesta se întinse pe jos cât era el de mare. Prizonierul scoase un strigăt de surpriză sau durere şi se ridică masându-şi un deget care se zgâriase, ori poate se strivise de peretele din spate al celulei. Shevek şi Tirin nu scoaseră o vorbă. Stăteau nemişcaţi, cu chipurile lipsite de expresie, în rolurile lor de gardieni. Nu mai jucau acum rolul cel nou, ci rolul îi juca pe ei. Băieţii mai mici reveniră cu nişte pâine de holum, un pepene şi o sticlă cu apă. Vorbeau pe când se apropiau, dar tăcerea ciudată din dreptul celulei puse stăpânire pe ei imediat. Împinseră înăuntru mâncarea şi apa, apoi ridicară uşa şi o asigurară. Kadagv era singur, în întuneric. Ceilalţi se strânseră în jurul lanternei.

― Unde o să urineze? şopti Gibesh.

― În pat, replică Tirin cu o claritate sardonică.

― Şi dacă-i vine să facă şi altceva? întrebă Gibesh, izbucnind brusc într-un râs ascuţit.

― Mă gândeam… Ce face dacă nu vede… pe întuneric? răspunse Gibesh fără a fi în stare să explice în totalitate imaginaţia sa umoristică.

Toţi începură să râdă fără nicio explicaţie, răcnind până când li se tăie răsuflarea. Erau cu toţii conştienţi că băiatul încuiat în celulă îi auzea râzând.

Trecuse de ora stingerii în căminul copiilor şi mulţi adulţi se culcaseră deja, deşi luminile erau încă aprinse din loc în loc prin domicilii. Strada era pustie. Băieţii o străbătură râzând şi strigându-se unul pe altul, înnebuniţi de plăcerea de a împărtăşi un secret, de a-i deranja pe alţii, plăcerea răutăţii pe cale de a fi comisă. Treziră jumătate din copii, jucând leapşa pe culoare şi printre paruri. Niciun adult nu interveni; tumultul se stinse de la sine.

Tirin şi Shevek nu se culcară până târziu, discutând în şoaptă pe patul lui Tirin. Ajunseră la concluzia că însuşi Kadagv o dorise, urmând a petrece două nopţi în închisoare.

Grupul lor se întruni după-amiaza la atelierul de reciclarea lemnului, iar supraveghetorul îi întrebă unde este Kadagv. Shevek schimbă o privire cu Tirin. Se simţea deştept, stăpânit de un sentiment de putere în momentul în care nu răspunse la întrebare. Cu toate acestea, atunci când Tirin răspunse calm că Kadagv trebuie să se fi alăturat altui grup în ziua aceea, minciuna îi produse un şoc. Senzaţia lui de putere secretă îl făcu deodată să nu se simtă bine; picioarele îl dureau, îşi simţea urechile arzând. Iar când supraveghetorul i se adresă, Shevek tresări de panică, ori teamă, ori un sentiment asemănător, un sentiment cum nu mai trăise niciodată, ceva ca jena, dar mult mai rău, interior şi malefic. În timp ce astupa şi nivela găurile de cuie din plăcile cu trei straturi de lemn de holum, şlefuind apoi plăcile până la netezimea mătăsii, se gândea în permanenţă la Kadagv. Ori de câte ori privea în propria-i conştiinţă, îl vedea pe Kadagv. Era dezgustător.

Gibesh, care stătuse de gardă, se apropie de Shevek şi Tirin după cină, cu un aer neliniştit.

― Cred că l-am auzit pe Kadagv spunând ceva acolo, înăuntru, cu o voce cam ciudată.

― Îi dăm drumul, spuse Shevek după un moment de tăcere.

― Fii serios, Shev, îl apostrofă Tirin, nu face pe sentimentalul cu noi! Nu deveni altruist! Lasă-l să termine şi să se respecte pe sine la sfârşit.

― Pe dracu, altruist! Vreau să mă respect pe mine, răspunse Shevek, pornind către centrul de instruire.

Tirin îl cunoştea. Nu mai pierdu vremea certându-se şi îl urmă. Băieţii de unsprezece ani se înşiruiră în urma lor. Se strecurară sub clădire, până la celulă. Shevek scoase una din proptele, Tirin pe cealaltă. Uşa închisorii se prăbuşi în afară cu un zgomot sec. Kadagv zăcea pe pământ, culcat pe o parte. Se sculă, apoi se ridică foarte încet şi ieşi afară. Se aplecă mai mult decât necesar sub acoperişul nu prea înalt, clipind din ochi la lumina lanternei, dar nu arăta altfel decât de obicei. Duhoarea care îl însoţea era de necrezut. Din anumite cauze suferise de diaree. În celulă era mizerie, iar pe cămaşă avea pete de materii fecale. Când le văzu la lumina lanternei, făcu eforturi să le ascundă cu mâna. Nimeni nu vorbi prea mult.

― Cât a durat? întrebă Kadagv după ce s-au târât afară de sub clădire şi se îndreptau către cămin.

― Aproape treizeci de ore, socotindu-le şi pe primele patru.

― Destul de mult, spuse Kadagv fără nicio convingere.

După ce l-au dus la baie să se spele, Shevek alergă la latrină. Ajuns acolo, se aplecă deasupra unui closet şi vomă. Spasmele nu îl lăsară un sfert de oră. Când au trecut ceilalţi, tremura tot, epuizat. Reveni în camera comună a căminului, mai citi ceva fizică şi se culcă devreme.

Niciunul dintre cei cinci băieţi nu a mai revenit vreodată la închisoarea de sub centrul de instruire. Niciunul nu a mai pomenit cândva de acest episod, cu excepţia lui Gibesh, care s-a lăudat o dată în faţa unor băieţi şi fete mai mari; numai că aceştia nu au înţeles, iar el a renunţat la subiect.

Luna strălucea pe cerul înalt, deasupra Institutului Regional Nordic pentru Ştiinţe Nobile şi Materiale. Patru băieţi de cincisprezece ori şaisprezece ani şedeau pe o culme de deal, între mici pâlcuri de holum ghimpos, cu privirile aţintite către Institut şi către Lună.

― Ciudat! exclamă Tirin. Nu m-am gândit până acum…

Comentarii ale celorlalţi trei cu privire la caracterul evident al observaţiei sale.

― Nu m-am gândit până acum, continuă Tirin, imperturbabil, la faptul că există oameni care stau pe deal, acolo sus, pe Urras, privind către Anarres, către noi, spunându-şi: „Uite, aceea este Luna!” Pământul nostru este Luna lor; Luna noastră este Pământul lor.

― Unde se află, aşadar, Adevărul? Declamă Bedap şi căscă.

― În dealul pe care se întâmplă să şezi, răspunse Tirin.

Cu toţii priviră mai departe la discul de peruzea strălucitor, opac, nu tocmai rotund, la o zi după faza sa plină. Calota nordică de gheaţă îi orbea.

― E senin la nord, spuse Shevek. Soare. Aceea e A-Io, protuberanţa maronie de colo.

― Toţi stau tolăniţi la soare în pielea goală, remarcă Kvetur, cu pietre nestemate în buric şi niciun pic de păr.

Nu urmă decât tăcere.

Urcaseră dealul pentru companie masculină. Prezenţa femeilor era apăsătoare pentru toţi. Li se părea că în ultima vreme lumea fusese plină de fete. Oriunde priveau, în stare de veghe sau în somn, nu vedeau decât fete. Toţi încercaseră să se împerecheze cu fete; în disperare de cauză, unii încercaseră să nu se mai împerecheze cu fete. Nu ajutase la nimic. Fetele erau pretutindeni.

În urmă cu trei zile, la o lecţie de istoria mişcării Odoniene, văzuseră cu toţii aceeaşi prezentare vizuală iar imaginea nestematelor sclipitoare pe adâncitura trupurilor bronzate, unse cu ulei ale femeilor le revenise în minte, în intimitate, fiecăruia dintre ei.

Mai văzuseră cadavrele copiilor, cu păr, ca şi ei, stivuite ca deşeurile metalice, înţepenite şi ruginite, pe o plajă, bărbaţii turnând ulei peste acestea şi aprinzându-le. „Foamete în provincia Bachifoil din Naţiunea Thu”, anunţase vocea comentatorului. „Trupurile copiilor morţi de înfometare şi boală sunt arse pe plaje. Pe plajele de la Tius, la şapte sute de kilometri depărtare, în Naţiunea A-Io” – aici interveneau nestematele pe ombilic – „femei întreţinute pentru utilizarea sexuală a clasei avute” – şi comentatorul folosea cuvintele iotice, deoarece în pravică nu existau echivalente pentru niciunul din aceste cuvinte – „petrec toată ziua întinse pe nisip până când li se serveşte cina de către membri ai clasei neavute.” Prim-plan al cinei: buze moi mestecând şi zâmbind, mâini fine întinzându-se după delicatesele stivuite lasciv în vase de argint. Apoi o revenire la chipul orb, aspru al unui copil mort, cu gura deschisă, goală, neagră, uscată. „Unii lângă alţii”, comentase vocea aceea calmă. Dar imaginea care se înfiripase în mintea băieţilor, ca un balon uleios, irizat, era aceeaşi.

― Cât de vechi sunt filmele acelea? întrebă Tirin. Datează, oare, dinaintea Colonizării, ori sunt contemporane? Nu ne spun niciodată.

― Dar ce importanţă are? interveni Kvetur. Aşa trăiau pe Urras înainte de Revoluţia Odoniană. Odonienii au plecat cu toţii şi au venit aici, pe Anarres. Aşa că probabil nu s-a schimbat nimic. Tot asta fac, acolo! încheie el.

― De unde ştim că tot asta fac?

― Ce vrei să insinuezi, Tir? întrebă Shevek.

― Dacă filmele acelea ar fi vechi de o sută cincizeci de ani, acum lucrurile ar putea fi cu totul altfel pe Urras. Eu nu spun că aşa e, dar dacă ar fi, de unde am şti? Nu mergem acolo, nu vorbim, nu există niciun fel de comunicare. Într-adevăr, habar n-avem cum este viaţa pe Urras în zilele noastre.

― Cei din CPD ştiu. Stau de vorbă cu urrasienii care deservesc navele ce sosesc pe Rachetodromul Anarres. Sunt tot timpul informaţi. Trebuie să fie informaţi pentru a ne menţine negoţul cu Urras şi pentru a cunoaşte, totodată, gradul de ameninţare pe care ei îl reprezintă faţă de noi.

Bedap vorbise rezonabil, dar răspunsul lui Tirin se dovedi tăios.

― Înseamnă că cei din CPD pot fi informaţi, în vreme ce noi nu suntem.

― Informaţi! exclamă Kvetur. Am aflat de Urras de când eram la creşă! Nu-mi pasă dacă nu mai văd altă imagine a scârbavnicelor oraşe de pe Urras şi a unsuroaselor trupuri urrasiene!

― Asta e problema! continuă Tirin cu satisfacţia celui care îşi urmăreşte linia logică. Toate materialele despre Urras aflate la dispoziţia elevilor sunt identice. Dezgustătoare, imorale, excrementale. Dar, ascultaţi-mă! Dacă a fost atât de rău arunci când au plecat Coloniştii, cum de a continuat timp de un secol şi jumătate? Dacă erau atât de bolnavi, de ce n-au murit? De ce nu s-au prăbuşit societăţile lor avute? De ce ne temem chiar atât de mult?

― Infestare, răspunse Bedap.

― Suntem oare atât de firavi încât nu putem suporta puţină expunere? Oricum, nu pot fi cu toţii bolnavi. Indiferent de felul în care arată societatea lor, unii trebuie neapărat să fie decenţi. Chiar şi aici oamenii se deosebesc, nu? Suntem noi toţi odonieni perfecţi? Uitaţi-vă la mucosul ăla de Pesus!

― Dar, într-un organism bolnav, chiar şi o celulă sănătoasă este condamnată, insistă Bedap.

― Bineînţeles, poţi dovedi orice folosind analogia asta şi o ştii prea bine. În sfârşit, de unde ştim că societatea lor este bolnavă?

― Vrei să spui că CPD-ul şi sindicatul aprovizionării învăţământului ne mint în legătură cu Urras? întrebă Bedap muşcându-şi degetul cel mare.

― Nu. Am spus că noi nu ştim decât ce ni se spune. Dar voi ştiţi ce ni se spune? întrebă Tirin, întorcând spre ei chipul său măsliniu, cu nasul cârn, vizibil în lumina puternică, albăstruie, a lunii. Kvet a zis-o, acum un minut. El a recepţionat mesajul: detestaţi Urras, urâţi Urras, temeţi-vă de Urras.

― De ce nu? întrebă Kvetur. Iată cum ne-au tratat pe noi odonienii!

― Doar ne-au dat Luna lor, nu?

― Da, pentru a ne împiedeca să distrugem statele lor profitoare şi să instaurăm acolo societatea cea dreaptă. Şi de îndată ce au să se descotorosească de noi, pariez că vor începe să-şi organizeze guverne şi armate mai repede ca niciodată, pentru că nu a mai rămas nimeni care să-i împiedice s-o facă. Dacă am deschide Rachetodromul pentru ei, crezi că ar veni ca prieteni şi fraţi? Ei, o mie de milioane, iar noi douăzeci de milioane? Ne-ar elimina, ori ne-ar face – cum se spune?… care e cuvântul? ― sclavii lor, pentru a munci în mină pentru ei!

― Bine. Sunt de acord că este probabil înţelept să ne temem de Urras. Dar de ce să-i urâm? Ura nu e funcţională; de ce ni se predă? Nu cumva pentru că dacă am şti cum este Urras în realitate am ajunge să ne placă… măcar o parte din Urras… poate doar unei părţi dintre noi? Nu cumva ceea ce doreşte să prevină CPD-ul este nu doar ca unii dintre ei să vină la noi, ci ca unii dintre noi să dorească să ajungă acolo?

― Să ajungă pe Urras? întrebă Shevek, surprins.

Discutau pentru că le plăcea dezbaterea, le plăcea alergarea sprintenă a minţii neîncătuşate pe cărările posibilităţii, le plăcea să conteste ceea ce era necontestat. Erau inteligenţi, minţile lor erau deja disciplinate către limpezimea ştiinţei şi nu aveau decât şaisprezece ani. Dar în acel moment pentru Shevek plăcerea argumentaţiei încetase, aşa cum încetase, mai devreme, pentru Kvetur. Era tulburat.

― Cine şi-ar dori vreodată să meargă pe Urras? întrebă el. Pentru ce?

― Pentru a afla cum este o altă lume. Pentru a vedea cum arată un cal!

― Asta e o copilărie! Există viaţă şi în alte sisteme solare, interveni Kvetur arătând cu mâna spre cerul luminat de lună. Aşa se spune. Şi ce-i cu asta? Am avut norocul să ne naştem aici!

― Dacă noi suntem mai buni decât oricare altă societate umană, s-ar cuveni să-i ajutăm. Dar ni se interzice.

― Interzice? Cuvânt neorganic. Cine interzice? Exteriorizezi funcţia integrativă însăşi, spuse Shevek aplecându-se în faţă şi vorbind cu patimă. Ordinea nu înseamnă „ordine”. Nu părăsim Anarres pentru că noi suntem Anarres. Atunci când eşti Tirin, nu poţi părăsi pielea lui Tirin. Ţi-ar plăcea să încerci să fii altcineva pentru a vedea cum este, dar nu poţi. Dar, vă întreb, sunteţi opriţi de la asta prin forţă? Care forţă? Care legi, guverne, ori poliţie? Niciuna. Pur şi simplu, este vorba despre propria noastră fiinţă, de natura noastră ca odonieni. Este natura ta să fii Tirin şi a mea să fiu Shevek şi natura noastră colectivă să fim odonieni, răspunzători unul pentru celălalt. Iar această responsabilitate este libertatea noastră. A o evita, ar însemna să ne pierdem libertatea. Chiar v-ar plăcea să trăiţi într-o societate unde n-aţi avea niciun fel de libertate, niciun fel de alegere, doar opţiunea falsă de supunere în faţa legii, ori nesupunerea urmată de pedeapsă? Chiar aţi vrea să trăiţi într-o închisoare?

― Ba pe dracu’, în niciun caz. Nu pot vorbi şi eu? Problema cu tine, Shev, este că tu nu spui niciodată nimic până când nu aduni un camion plin cu argumente afurisite, grele ca piatra, iar apoi le răstorni pe toate şi nici nu te uiţi la cadavrul sângerând, strivit sub mormanul acela…

Shevek se trase înapoi, părând răzbunat, dar Bedap, un tânăr solid, cu faţa lată, continuă să-şi roadă unghia de la degetul cel mare şi spuse:

― Cu toate acestea, problema ridicată de Tir rămâne. Ar fi bine să ştim că totuşi cunoaştem tot adevărul despre Urras.

― Cine îţi închipui că ne minte? întrebă Shevek, iar Bedap, placid, îi înfruntă privirea.

― Cum cine, frate? Cine altcineva decât noi înşine?

Planeta soră îşi trimitea lumina asupra lor, plină de seninătate şi măreţie, minunată dovadă a improbabilităţii realului.

Împădurirea Litoralului Tamaenian de Vest a fost una dintre marile acţiuni ale decadei a cincisprezecea a Colonizării, angajând aproape optsprezece mii de oameni pe o perioadă de peste doi ani.

Deşi lungile zone litorale din sud-est erau fertile, oferind condiţii de viaţă multor comunităţi de pescari şi agricultori, terenul arabil era o simplă fâşie de-a lungul mării. În interior şi spre apus, pe câmpiile nesfârşite ale regiunii de sud-vest, planeta era nelocuită cu excepţia câtorva aşezări miniere izolate. Era regiunea numită „Pulberea”.

În timpul erei geologice anterioare Pulberea fusese o pădure imensă de holumi, planta dominantă, omniprezentă de pe Anarres. Climatul actual era mai cald şi mai uscat. Milenii de secetă distruseseră arborii şi uscaseră solul, transformându-l într-o pulbere fină care se ridica la fiecare adiere, formând dealuri, la fel de delicate şi sterile ca orice dună de nisip. Anarresienii sperau să refacă fertilitatea acestui pământ agitat prin replantarea pădurii. Aceasta, îşi spunea Shevek, era în concordanţă cu principiul Reversibilităţii Cauzale, ignorat de şcoala de fizică secvenţială – de altfel respectată pe Anarres – rămânând, totuşi, un element intim, tacit al gândirii odoniene. I-ar fi plăcut să scrie o lucrare în care să prezinte relaţia dintre ideile lui Odo şi fizica temporală, mai ales influenţa Reversibilităţii Cauzale asupra manierei lui Odo de a aborda problema scopurilor şi mijloacelor. Dar la numai optsprezece ani nu ştia suficient pentru a scrie o asemenea lucrare şi niciodată nu va şti destul dacă nu va reveni cât mai curând la fizică, plecând din nenorocita aceea de Pulbere.

În coloniile Proiectului toată lumea tuşea în timpul nopţii. Ziua, tuşeau mai puţin; erau prea ocupaţi pentru a tuşi. Inamicul lor era praful – materialul acela fin, uscat care bloca gâtul şi plămânii, duşmanul şi misiunea lor, speranţa lor. Cândva, praful acela se aflase, bogat şi negru, la umbra arborilor. După munca lor îndelungată, s-ar putea să fie din nou la fel.

Din piatră scoate ea frunzişul verde,

Din miez de stâncă apa curgătoare…

Gimar fredona întotdeauna melodia aceea, iar acum, în seara fierbinte când se întorceau la colonie peste câmp, cântă cuvintele cu voce tare.

― Cine face toate astea? Cine e ea? întrebă Shevek.

Gimar zâmbi. Faţa ei mare, mătăsoasă, era murdară şi îmbâcsită de praf. Emana un miros puternic şi atrăgător de sudoare.

― Am crescut în sud-est, răspunse ea. Acolo unde sunt minerii. E un cântec al minerilor.

― Care mineri?

― Cum, nu ştii? Oamenii care deja se aflau aici atunci când au venit Coloniştii. Mineri în aur, mineri în cositor. Încă mai păstrează unele sărbători şi cântece proprii. Tadde era miner, mi-l cânta când eram mică.

― Bine, dar ea cine e?

― Nu ştiu. Aşa se spune în cântec. Oare nu asta facem noi aici? Scoatem frunzişul verde din stânci!

― Sună cam religios.

― Tu şi cuvintele tale grele din cărţi! Nu e decât un cântec. Of, aş vrea să ajungem mai repede la colonie şi să fac o baie. Simt că put!

― Şi eu put.

― Toţi puţim.

― În solidaritate…

Dar colonia era la cincisprezece kilometri de plajă şi nu aveau decât praf în care să înoate.

Era un bărbat în colonie al cărui nume, rostit cu glas tare, semăna cu al lui Shevek: Shevet. Când era strigat unul din ei, răspundea celălalt. Shevek simţea un fel de afinitate pentru acest om, o relaţie mult mai deosebită decât aceea de frăţie, datorită acestei asemănări întâmplătoare. De câteva ori îl văzuse pe Shevet urmărindu-l cu privirea. Încă nu-şi vorbiseră.

Primele decade ale lui Shevek la proiectul de împădurire fuseseră petrecute într-o stare de repulsie tăcută şi epuizare. Oamenii care aleseseră să lucreze în domenii esenţial funcţionale, ca fizica, nu ar trebui solicitaţi la asemenea proiecte şi mobilizări. Nu e, oare, imoral să prestezi o activitate care nu îţi place? Treaba era necesară, dar pe foarte mulţi nu îi interesa unde erau repartizaţi şi schimbau tot timpul serviciul; aceştia ar fi trebuit să vină ca voluntari. Orice prost poate face o treabă ca asta. De fapt, mulţi dintre ei o puteau face chiar mai bine decât el. Fusese mândru de forţa lui şi întotdeauna se oferise voluntar la „corvezi” atunci când îi venea rândul o dată la zece zile. Dar aici era vorba de fiecare zi, opt ore pe zi, în praf şi arşiţă. Toată ziua aştepta nerăbdător seara când putea rămâne singur, să gândească, iar în momentul în care intra în cortul dormitor, după cină, capul îi cădea pe pernă şi dormea ca un bolovan până în zori, fără ca vreun gând să-i treacă prin minte. Pe tovarăşii săi de lucru îi găsea stupizi şi neciopliţi. Până şi cei mai tineri ca el îl tratau ca pe un copil. Dispreţuitor şi nemulţumit, nu găsea satisfacţie decât scriindu-le prietenilor săi, Tirin şi Rovab, într-un cod pe care-l puseseră la punct la Institut, un set de echivalenţe verbale pentru simboluri speciale ale fizicii temporale. Odată scrise, acestea păreau a avea sens ca mesaje, dar de fapt erau nonsensuri, exceptând ecuaţia sau formula filosofică pe care o mascau. Ecuaţiile lui Shevek şi Rovab erau autentice. Scrisorile lui Tirin erau foarte amuzante şi ar fi convins pe oricine că se referă la emoţii şi evenimente reale, dar fizica pe care o conţineau era dubioasă. Shevek expedia adesea astfel de ghicitori, odată ce descoperise că le poate formula în minte pe când săpa gropi în stâncă cu un hârleţ anost în timpul unei furtuni de praf. Tirin i-a răspuns de câteva ori, Rovab numai o dată. Era o fată rezervată, ştia că e rezervată. Dar nimeni la Institut nu ştia cât de nefericit era Shevek. Ei nu fuseseră repartizaţi, chiar în momentul în care începeau cercetarea independentă, la un nenorocit de proiect de plantat pomi. Funcţia lor centrală nu era irosită. Lucrau, făceau ceea ce doreau să facă. El nu lucra. El era cel lucrat.

Este ciudat totuşi cât de mândru te simţi pentru lucruri făcute în felul acesta – de toţi, împreună – câtă satisfacţie îţi oferă! Unii dintre tovarăşii de lucru erau într-adevăr oameni formidabili. Gimar, de exemplu. La început, frumuseţea ei musculară îl mirase, dar acum era el însuşi suficient de puternic pentru a o dori.

― Vino cu mine astă-seară, Gimar.

― O, nu, răspunse ea, privindu-l cu atâta surprindere încât Shevek continuă cu o oarecare demnitate a durerii.

― Credeam că suntem prieteni.

― Suntem.

― Atunci?

― Sunt cuplată. S-a întors acasă.

― Ai fi putut să spui! spuse Shevek înroşindu-se.

― Bine, nu mi-a trecut prin minte. Îmi pare rău, Shev, mai spuse ea privindu-l cu atâta regret încât el insistă cu o oarecare speranţă.

― Doar nu crezi că…

― Nu. Nu poţi menţine un parteneriat în felul acesta, câteva fărâme pentru el, câteva pentru alţii.

― Cred că parteneriatul pe viaţă este cu adevărat împotriva eticii odoniene, spuse Shevek, aspru şi pedant.

― Rahat! exclamă Gimar cu vocea ei blândă. Să posezi e rău; să împărţi e bine. Oare ce poţi împărţi mai mult decât întreaga ta fiinţă, întreaga ta viaţă, toate nopţile şi toate zilele?

El stătea aşa, cu palmele prinse între genunchi, cu capul plecat, un băiat înalt, osos, neconsolat, nefinisat.

― Nu sunt de acord! spuse el după o vreme.

― Tu?

― N-am cunoscut niciodată pe nimeni cu adevărat. Iată de ce nu te-am înţeles. Sunt complet izolat. Nu mă pot încadra. Nu voi putea niciodată. Ar fi o prostie din partea mea să mă gândesc la un parteneriat. Chestia asta este pentru… pentru fiinţe umane…

Cu timiditate, nu dintr-o sfioşenie sexuală, Gimar îşi puse mâna pe umărul său. Nu îl îmbărbătă. Nici nu îi spuse că e la fel cu atâţia alţii.

― Nu voi mai întâlni pe nimeni ca tine, Shev, îi spuse ea. Nu te voi uita niciodată.

Indiferent de cuvinte, respingerea este respingere. Cu toată bunătatea ei, Shevek plecă de lângă ea cu sufletul schilodit, supărat.

Vremea era foarte fierbinte. Nu urmă niciun fel de răcoare, cu excepţia orei dinaintea apusului.

Omul pe nume Shevet se apropie de Shevek într-o seară, după cină. Era un bărbat bine făcut, frumos, de vreo treizeci de ani.

― M-am plictisit să tot fiu confundat cu tine, spuse el. Caută-ţi alt nume.

Mai de mult, agresivitatea aceasta înfumurată l-ar fi surprins pe Shevek. Acum îi răspunse cu aceeaşi monedă.

― Schimbă-ţi tu numele, dacă nu îţi place.

― Eşti unul dintre profitorii aceia mărunţi care merg la şcoală pentru a rămâne cu mâinile curate, răspunse omul. Întotdeauna mi-am dorit să-i trag o bătaie zdravănă unuia ca tine.

― Să nu mă faci tu pe mine profitor! răspunse Shevek, dar asta nu mai era o confruntare verbală.

Shevek îl doborî dintr-o lovitură, având braţele mai lungi şi mai multă energie decât se aştepta adversarul său, dar până la urmă se văzu învins. Câţiva trecători s-au oprit să privească, au văzut că este o luptă corectă dar lipsită de interes şi şi-au continuat drumul. Nu se simţeau nici revoltaţi, nici atraşi de simpla violenţă. Shevek nu striga după ajutor, aşa că nu era treaba nimănui, decât a lui. Când îşi reveni, zăcea pe spate pe terenul negru dintre două corturi.

Se alese cu un ţiuit în urechea dreaptă pentru câteva zile şi o buză spartă care se vindecă greu, datorită prafului care irita orice rană. El şi Shevet nu şi-au mai vorbit niciodată. L-a mai văzut de la depărtare, pe lângă alte focuri, dar fără animozitate. Shevet îi dăduse ceea ce avea de oferit, iar el acceptase darul, deşi multă vreme nu-l cântărise şi nici nu-i apreciase natura. Iar în momentul în care a făcut-o, nu l-a mai putut deosebi de alte daruri, o altă etapă în maturizarea sa. O fată, care de curând se alăturase grupului său de lucru, s-a apropiat de el aşa cum făcuse şi Shevek atunci când plecase de lângă foc, iar buza lovită încă nu i se vindecase. Nu şi-a mai amintit ce-a spus ea; îl tachinase, iar el răspunsese cu simplitate şi de data aceasta. În noaptea aceea s-au dus pe câmp iar ea i-a oferit libertatea cărnii. Era darul ei, iar el l-a acceptat. Ca toţi copiii de pe Anarres, avusese experienţe sexuale fără niciun fel de restricţii, cu alţi băieţi şi fete, dar şi el şi ei fuseseră copii; nu trecuse niciodată mai departe de plăcerea pe care o presupunea totul. Beshun, expertă a desfătărilor, îl conduse în centrul sexualităţii, acolo unde nu există nici răutate, nici neputinţă, unde cele două trupuri care se străduiesc să se unească anihilează, în strădaniile lor, clipa însăşi, ridicându-se deasupra eului, depăşind timpul. Totul era uşor acum, atât de uşor şi de plăcut afară, în praful cald, la lumina stelelor, iar zilele erau lungi şi fierbinţi şi luminoase, şi pulberea mirosea ca trupul ei.

Lucra acum într-o echipă de plantare. Camioanele veniseră din nord-est pline cu pomişori, mii de puieţi crescuţi în Munţii Verzi, unde ploua până la patruzeci de uncii pe an, limita ploilor. Au plantat pomişorii în pulbere. Atunci când au terminat, cele cincizeci de echipe care lucraseră al doilea an al proiectului au plecat în camioanele joase, privind în urmă pe măsură ce se îndepărtau. Se vedea ce făcuseră. Era o idee de verde, foarte slabă, pe curbele palide şi terasele deşertului. Pe terenul mort se depusese, foarte delicat, un văl de viaţă. Au ovaţionat, au cântat, au strigat de la un camion la altul. În ochii lui Shevek au apărut lacrimi. Din piatră scoate ea frunzişul verde… îşi spuse el. Gimar fusese expediată înapoi de unde venise cu mult timp în urmă.

― De ce te încrunţi? îl întrebă Beshun, făcându-şi loc lângă el o dată cu zdruncinăturile camionului şi plimbându-şi mâna pe braţul său puternic, albit de praf.

― Femeile, spuse Vokep în garajul camioanelor de la Tin Ore, în sud-vest, femeile au impresia că te posedă. Nicio femeie nu poate fi un adevărat odonian.

― Odo însăşi…

― Teorie. Şi niciun fel de viaţă sexuală după ce a fost ucis Asieo, nu? Oricum, acestea sunt întotdeauna excepţii. Dar în cazul majorităţii femeilor, propria lor relaţie cu un bărbat se reduce la posesie. A poseda ori a fi posedat.

― Crezi că în privinţa asta sunt deosebite de bărbaţi?

― Cunosc. Ceea ce doreşte un bărbat este libertatea. Ceea ce vrea o femeie este proprietatea. Nu-ţi dă drumul să pleci decât dacă te negociază pentru altceva. Toate femeile sunt proprietariene.

― Păcătoasă afirmaţie cu privire la jumătate din rasa umană! exclamă Shevek, întrebându-se dacă Vokep are dreptate.

Beshun se omorâse plângând atunci când îl expediaseră înapoi, în nord-vest, se zbătuse şi suspinase şi încercase să-l facă să-i spună că nu poate trăi fără ea, insistând că nici ea nu poate trăi fără el şi că trebuie să fie neapărat parteneri. Parteneri, de parcă ar fi putut trăi măcar o jumătate de an cu un singur bărbat!

Limba pe care o vorbea Shevek, singura pe care o cunoştea, nu dispunea de niciun fel de expresii proprietariene privitoare la actul sexual. În pravică nu avea niciun sens dacă un bărbat afirma că a „avut” o femeie. Cuvântul cel mai apropiat ca înţeles de „futut” şi care avea şi o utilizare secundară similară ca înjurătură, era specific: însemna viol. Verbul obişnuit, acordându-se numai cu un subiect la plural, nu putea fi tradus decât printr-un verb neutru, cum ar fi „a se împerechea”. Însemna ceva făcut de doi oameni, nu ceea ce făcea, ori avea o persoană. Acest cadru de cuvinte nu putea conţine – mai mult decât altele – totalitatea experienţei, iar Shevek era conştient de zona rămasă în afară, deşi nu era prea sigur care era aceea. Cu siguranţă, simţise că o „are” pe Beshun, că o posedă, într-una din nopţile acelea sub lumina stelelor, în Pulbere. Iar ea îşi închipuise că îl posedă. Dar niciunul nu avusese dreptate, iar Beshun, cu tot sentimentalismul ei, ştia acest lucru. În cele din urmă îl sărutase de despărţire şi îi dăduse voie să plece. Nu îl posedase. Propriul său trup, în prima sa izbucnire de pasiune sexuală adultă, îi posedase şi pe el şi pe ea. Dar totul se terminase. Se întâmplase. Nu se va mai întâmpla niciodată, îşi spunea el, la optsprezece ani, aşteptând împreună cu un tovarăş de călătorie în garajul de la Tin Ore, în faţa unui pahar cu o băutură de fructe dulce, lipicioasă, pentru o ocazie de a merge spre nord cu vreun convoi. Nu avea cum să se mai întâmple. Se vor mai întâmpla multe, dar nu va mai fi prins nepregătit a doua oară, doborât, înfrânt. Înfrângerea şi supunerea aveau doza lor de extaz. Poate că nici Beshun nu va dori alte bucurii mai presus de acestea. Şi de ce şi-ar dori? Ea, prin libertatea ei, fusese aceea care îl eliberase.

― Ştii, nu sunt de acord, îi spuse el lui Vokep, un chimist agricol cu faţa prelungă, în drum spre Abbenay. Cred că bărbaţii trebuie să înveţe cel mai mult să fie anarhişti. Femeile nu trebuie să înveţe.

― Din cauza copiilor, răspunse Vokep dând din cap. Naşterea copiilor. Le transformă în proprietariene. Nu vor renunţa. Atinge şi fugi, frate, asta e regula. Nu te lăsa niciodată posedat! încheie el suspinând.

Shevek zâmbi şi îşi bău sucul de fructe.

― Nu mă voi lăsa! Promise el.

Era o bucurie să revină la Institutul Regional, să vadă dealurile nu prea înalte peticite cu arbuşti de holum cu frunzele de culoarea bronzului, grădinile-bucătării, domiciliile, căminele, atelierele, clasele, laboratoarele unde locuise de la vârsta de treisprezece ani. Întotdeauna va fi unul dintre aceia pentru care întoarcerea este la fel de importantă ca şi plecarea. A pleca nu era suficient pentru el, doar pe jumătate suficient; trebuie să se reîntoarcă. Într-o asemenea tendinţă era pesemne ascunsă natura imensei explorări pe care avea s-o întreprindă până la extremele comprehensibilului. Mai mult ca sigur că nu s-ar fi angajat în acea acţiune de ani de zile, dacă n-ar fi nutrit siguranţa profundă că întoarcerea este posibilă, chiar dacă el însuşi nu se va mai întoarce; că într-adevăr, chiar natura călătoriei, ca o circumnavigaţie în jurul globului, presupune întoarcerea. Nu poţi merge de două ori la acelaşi râu, tot aşa cum nu te mai poţi reîntoarce acasă. Ştia aceasta; era însăşi baza concepţiei sale despre lume. Totuşi, din această acceptare a efemerului şi-a dezvoltat el ampla sa teorie, în care ceea ce este cel mai schimbător este şi cel mai plin de eternitate, iar relaţia ta cu râul, precum şi relaţia râului cu tine şi cu sine se dovedeşte deodată a fi mult mai complexă şi mai liniştitoare decât o simplă lipsă de identitate. Poţi merge din nou acasă, afirmă Teoria Temporală Generală, atâta vreme cât înţelegi că „acasă” este locul unde n-ai mai fost niciodată.

Se bucura, deci, să revină cât mai aproape de casa pe care o avusese ori şi-o dorise. Atâta doar că îşi găsi amicii de acolo cam nematurizaţi. În anul trecut, evoluase destul de mult. Unele dintre fete ţinuseră pasul cu el, ori chiar îl depăşiseră; se transformaseră în femei. Cu toate acestea, se ţinea departe de orice în afară de relaţii întâmplătoare cu fetele, deoarece pentru moment nu mai dorea niciun fel de altă aventură sexuală; avea altele de făcut. Era evident că fetele cele mai inteligente, ca Rovab, erau la fel de nepăsătoare şi prudente; în laboratoare şi echipe de lucru, ori în camerele comune ale căminelor se comportau ca bune colege şi nimic altceva. Fetele doreau să-şi termine pregătirea şi să înceapă propria activitate de cercetare, sau să-şi găsească postul dorit înainte de a da naştere unui copil. Doar că nu mai erau mulţumite cu experimentările sexuale adolescentine. Doreau o relaţie matură, nu una sterilă; dar nu încă, nu sosise încă momentul.

Fetele erau tovarăşe bune, prietenoase şi independente. Băieţii de vârsta lui Shevek păreau ancoraţi în extremitatea unei copilării care se subţia şi se diminua încetul cu încetul. Erau superintelectuale. Nu păreau dispuse a se dedica nici muncii nici sexului. Dacă-l ascultai pe Tirin vorbind, ai fi crezut că el este acela care a inventat împerecherea, dar toate legăturile lui erau cu fete de cincisprezece ori şaisprezece ani, ocolindu-le ruşinat pe cele de vârsta lui. Bedap, niciodată foarte energic pe plan sexual, accepta adulaţia unui băiat mai mic decât el, care avea o slăbiciune idealist-homosexuală pentru el, iar asta îi era de ajuns. Nu părea a lua nimic în serios, devenise ironic şi secretos. Shevek se simţea îndepărtat de la prietenia acestuia. Nicio prietenie nu dura prea mult, până şi Tirin era mult prea preocupat de propria-i persoană şi capricios – mai ales în ultima vreme – pentru a reînnoda vechea legătură, dacă Shevek ar fi dorit-o. Adevărul este că nu dorea. Se bucura de izolare din tot sufletul. Niciodată nu i-a trecut prin minte că rezerva pe care o constata la Bedap şi Tirin ar fi putut constitui un răspuns; că personalitatea sa blândă, dar deja formidabil de ermetică şi-ar putea alcătui propria sa ambianţă căreia numai o mare forţă, ori un mare devotament îi puteau rezista. În realitate, tot ceea ce observa era că, în sfârşit, dispunea de timp suficient.

Acolo, în sud-est, după ce se obişnuise cu munca fizică neîntreruptă şi încetase a-şi mai irosi creierul cu mesaje codificate şi sperma în vise erotice, îi veniseră unele idei. Acum era liber să prelucreze aceste idei pentru a vedea dacă au vreo valoare sau nu.

Pe fiziciana principală de la Institut o chema Mitis. În momentul acela nu ea era aceea care coordona programa de fizică, deoarece toate funcţiile administrative se roteau anual între cei douăzeci de repartizaţi permanent, dar lucra acolo de treizeci de ani şi dintre toţi avea mintea cea mai deschisă. Întotdeauna, în jurul ei, exista un fel de spaţiu psihologic liber, la fel ca lipsa mulţimilor în jurul unui vârf de munte. Lipsa oricăror constrângeri şi manifestări ale autorităţii scotea în evidenţă esenţa. Aceştia erau oamenii autorităţii inerente; de fapt, unii împăraţi chiar că poartă haine noi.

― Am expediat lucrarea ta despre Frecvenţa Relativă lui Sabul, la Abbenay, îi spuse ea lui Shevek în stilul ei abrupt, camaraderesc. Vrei să vezi răspunsul?

Împinse către el peste masă un petec de hârtie mototolit, evident un colţ rupt dintr-o coală mai mare. Pe acesta, mâzgălită cu caractere mici, se afla o singură ecuaţie:

ts/2(R) = 0

Shevek îşi puse palmele pe masă şi se sprijini pe ele cu toată greutatea, privind cu insistenţă petecul de hârtie. Ochii îi erau curaţi, iar lumina de la fereastră îi umplea, făcându-i limpezi ca apa. El avea nouăsprezece ani, Mitis cincizeci şi cinci. Femeia îl urmărea cu un sentiment de compasiune şi admiraţie.

― Iată ce lipseşte, spuse el.

Mâna sa găsi un creion pe masă şi începu să scrie pe fragmentul de hârtie. Pe măsură ce scria, chipul său decolorat, argintat de părul frumos, tuns scurt, se îmbujoră, iar urechile i se înroşiră.

Mitis se furişă de cealaltă parte a mesei pentru a se aşeza. Avea probleme circulatorii la picioare şi simţea nevoia să şadă. Cu toate acestea, mişcarea ei îl deranjă pe Shevek. Îi adresă o privire rece, îngrijorată.

― Pot să termin asta într-o zi-două, spuse el.

― Sabul vrea să vadă rezultatele după ce o rezolvi.

Urmă o pauză. Culoarea lui Shevek reveni la normal, iar el deveni din nou conştient de prezenţa lui Mitis, la care ţinea foarte mult.

― De ce ai trimis lucrarea lui Sabul, cu toate golurile pe care le conţinea? întrebă el, zâmbind, plăcerea de a completa mental golurile dându-i un aer radios.

― M-am gândit că şi-ar putea da seama unde ai greşit. Eu nu am reuşit. Apoi, am vrut să vadă cu ce te ocupi… Ştii, va dori ca tu să mergi acolo, la Abbenay.

Tânărul nu-i răspunse.

― Vrei să mergi?

― Încă nu.

― Aşa m-am gândit şi eu. Dar trebuie neapărat să mergi. Pentru cărţile şi pentru oamenii pe care îi vei găsi acolo. Doar n-o să iroseşti o minte ca a ta în deşert! continuă Mitis cu o pasiune neaşteptată. Este de datoria ta să cauţi mai-binele, Shevek. Să nu te laşi niciodată amăgit de falsul egalitarism. Vei lucra cu Sabul. E bun, te va pune la treabă serios. Dar trebuie să fii liber pentru a găsi calea pe care vrei s-o urmezi. Mai stai aici un trimestru, apoi pleacă! Şi ai grijă, la Abbenay. Menţine-te liber. Puterea se concentrează într-un centru. Tu vei merge în acel centru. Nu-l cunosc prea bine pe Sabul; nu ştiu nimic în defavoarea lui, dar nu uita: vei fi omul său.

Formele de singular ale pronumelui posesiv în limba pravică erau folosite mai ales pentru accentuare; vorbirea idiomatică le evita. Copiii mici ar putea spune „mama mea”, dar curând învăţau să spună „mama”; în loc de „mă doare mâna” spuneau „mâna doare” şi aşa mai departe. Pentru a spune „acest lucru este al meu şi acela este al tău” în pravică spuneai „eu folosesc lucrul acesta iar tu îl foloseşti pe acela”. Afirmaţia lui Mitis, „Vei fi omul lui”, avea o sonoritate ciudată. Shevek o privi fără expresie.

― Ai treabă, spuse Mitis, ochii ei negri fulgerând parcă de mânie. La treabă! adăugă ea şi apoi ieşi pentru că un grup de studenţi o aşteptau în laborator.

Tulburat, Shevek privi spre petecul de hârtie mâzgălită. Se gândi că Mitis îi spusese să se grăbească şi să-şi corecteze ecuaţiile. Nu după multă vreme avea să înţeleagă ce îi spusese Mitis cu adevărat.

În seara în care a plecat la Abbenay, ceilalţi studenţi au organizat o petrecere în cinstea lui. Petrecerile erau frecvente, sub pretexte din cele mai mărunte, dar pe Shevek îl surprinse energia consumată pentru aceasta, întrebându-se de ce este atât de izbutită. Neinfluenţat de alţii, nu ştia că el îi influenţează şi nu avea nici cea mai mică idee că ei ţin la el. Mulţi dintre ei trebuie să fi economisit pentru această petrecere alocaţiile lor zilnice cu mai multe zile înainte. Pe mese erau cantităţi incredibile de mâncare. Comanda pentru produse de patiserie fusese atât de mare încât brutarul cantinei dăduse frâu liber imaginaţiei sale şi preparase delicii necunoscute până atunci: napolitane condimentate, pătrăţele ardeiate care să meargă cu peştele afumat, gogoşi dulci, înotând în grăsime. Mai erau băuturi dulci, fructe conservate din regiunea Keran, creveţi mici, săraţi, grămezi de cartofi prăjiţi, crocanţi. Mâncarea grea, şi din abundenţă era ameţitoare; toată lumea se înveseli grozav, unora le veni rău.

Se interpretară scenete umoristice şi alte momente vesele, unele pregătite, altele improvizate. Tirin, îmbrăcat într-o adunătură de zdrenţe din bena de reciclare, se plimbă printre ei în chip de Sărmanul Urrasian, Cerşetorul – unul dintre cuvintele iotice pe care toţi le învăţaseră la istorie. „Daţi-mi bani”, se jeluieşte el, scuturându-şi mâna pe sub nasul lor. „Bani! Bani! De ce numi daţi niciun ban? Nu aveţi? Mincinoşilor! Propietarişti împuţiţi! Profitorilor! Uitaţi-vă la toată mâncarea asta. Cum aţi căpătat-o, dacă nu aveţi niciun ban?” Apoi, se oferă pe sine de vânzare. „Comparaţi-mă, comparaţi-mă, doar pentru câţiva bănuţi!” se tânguieşte el.

― Dar nu se zice comparaţi, îl corectă Rovab. Cuvântul este cumpăraţi.

― Comparaţi-mă, cumpăraţi-mă… Cui îi pasă? Priviţi ce trup frumos, nu-l doriţi? Fredonă Tirin, legănându-şi şoldurile zvelte şi dându-şi ochii peste cap.

În cele din urmă avu loc execuţia lui în faţa mulţimii, cu un cuţit pentru peşte, după care reapăru în hainele sale obişnuite. Urmară iscusiţi interpreţi la harpă şi cântăreţi, multă muzică şi dans şi din nou conversaţie. Toţi vorbeau de parcă a doua zi aveau să amuţească.

Târziu în noapte tinerii îndrăgostiţi căutară camerele separate pentru a se împerechea. Alţii, somnoroşi, se îndreptară spre cămine şi în final un grup restrâns rămase printre paharele goale, oasele de peşte şi firimiturile de prăjituri pe care aveau să le strângă înainte de a se face dimineaţă. Dar până în zori mai erau ceasuri întregi. Continuară conversaţia, ciugulind ba una, ba alta. Erau prezenţi Tirin şi Shevek, încă doi băieţi şi trei fete. Vorbeau despre reprezentarea spaţială a timpului ca ritm şi despre legătura dintre vechile teorii ale Armoniilor Numerice cu fizica temporală modernă. Despre cel mai bun stil pentru înot pe distanţe mari. Dacă în copilărie fuseseră fericiţi. Despre fericire.

― Suferinţa este o înţelegere greşită, spuse Shevek aplecându-se în faţă, cu ochii mari şi luminoşi.

Era încă deşirat, cu mâinile mari, urechile clăpăuge şi articulaţiile ascuţite, dar sănătatea perfectă şi forţa maturităţii timpurii îl făceau deosebit de frumos. Părul său de culoarea cenuşii, ca al celorlalţi, era mătăsos şi drept, purtat în toată lungimea sa şi strâns pe frunte cu o bandă. Numai unul dintre ei purta părul în mod diferit, o fată cu pomeţii înalţi şi nasul nu prea pronunţat, care îşi tăiase părul aproape negru de jur împrejur, ca pe o cască strălucitoare. Fata îl urmărea pe Shevek cu o privire atentă, serioasă. Avea buzele unsuroase de la gogoşi şi o firimitură pe bărbie.

― Ea există, continuă Shevek, e reală. O pot numi o neînţelegere dar nu mă pot preface că nu există, ori că va înceta vreodată să existe. Suferinţa este condiţia în care trăim. Iar când apare, o recunoşti. O cunoşti ca fiind adevărul. Desigur, este just să vindeci bolile, să previi foametea şi nedreptatea, aşa cum o face organismul social. Dar nicio societate nu poate schimba natura existenţei. Nu putem preveni suferinţa. Această durere, ori aceea, de acord, dar nu Durerea. O societate nu poate ameliora decât suferinţa socială, suferinţa care nu este necesară. Restul rămâne. Rădăcina, realitatea. Toţi, aici de faţă, vom cunoaşte durerea. Dacă trăim cincizeci de ani, vom fi cunoscut durerea de cincizeci de ani. Şi în final vom muri. Aceasta este condiţia în care ne naştem. Mi-e teamă de viaţă! Există momente când… când sunt foarte speriat. Orice moment de fericire mi se pare trivial. Totuşi, mă întreb dacă totul nu este decât o neînţelegere – această căutare a fericirii, această teamă de durere… Dacă în loc de a se teme de ea, de a fugi de ea, omul ar putea-o… penetra, depăşi! Există ceva dincolo de suferinţă. Eul este acela care suferă şi este un loc unde eul încetează să mai existe. Nu ştiu cum să mă exprim, dar cred că realitatea – adevărul pe care eu îl recunosc în suferinţă, dar nu-l întâlnesc în confort şi fericire – că realitatea durerii nu este durerea. Dacă poţi trece prin asta, dacă o poţi îndura până la capăt.

― Realitatea vieţii este în iubire, în solidaritate, spuse o fată înaltă, cu ochii blânzi. Iubirea este adevărata condiţie a vieţii umane.

― Nu, Shev are dreptate, interveni Bedap dând din cap. Iubirea nu este decât una dintre căi şi poate merge în direcţie greşită şi eşua. Durerea nu greşeşte niciodată. De aceea nu prea avem de ales când este vorba să o îndurăm. O vom face, fie că ne place sau nu.

― Dar n-o vom face! exclamă fata cu părul scurt, dând din cap cu vehemenţă. Unul dintr-o sută, unul dintr-o mie parcurge tot drumul, până la capăt. Ceilalţi ne prefacem că suntem fericiţi, sau pur şi simplu devenim indiferenţi. Suferim, dar nu îndeajuns. Şi suferim pentru nimic.

― Şi ce ar trebui să facem? întrebă Tirin. Să începem să ne dăm cu ciocanele în cap timp de o oră în fiecare zi pentru a fi siguri că suferim îndeajuns?

― Tu faci un cult din durere, spuse altul. Ţelul unui odonian este pozitiv, nu negativ. Suferinţa este disfuncţională, exceptând cazul în care se manifestă ca o atenţionare a trupului împotriva pericolului. Din punct de vedere psihologic şi social este doar distructivă.

― Ce altă motivaţie a avut Odo decât o sensibilitate de excepţie la suferinţă – a ei şi a celorlalţi? replică Bedap.

― Dar întregul principiu al ajutorului reciproc este conceput să prevină suferinţa!

Shevek stătea pe masă, cu picioarele sale lungi atârnând, chipul concentrat şi calm.

― Aţi văzut vreodată pe cineva murind? îi întrebă el.

Cei mai mulţi văzuseră, în vreun domiciliu, sau cu prilejul serviciului voluntar la spital. Toţi în afară de unul ajutaseră, într-un moment sau altul, la înhumarea morţilor.

― Când eram în tabăra din sud-est am cunoscut un om. Pentru prima dată vedeam aşa ceva. Aveau o defecţiune la motorul aeromobilului, s-a prăbuşit la decolare şi a luat foc. L-au scos cu arsuri pe tot corpul. A mai trăit aproximativ două ore. N-ar fi putut fi salvat. Nu avea niciun motiv sa mai trăiască atât de mult, niciun fel de justificare pentru acele două ore. Aşteptam să ne expedieze anestezice de pe coastă. Am rămas eu cu el, împreună cu încă două fete. Participasem la încărcarea avionului. Nu era niciun medic. Nu puteam face nimic pentru el. Doar să mă aflu acolo, să fiu cu el. Era în stare de şoc, dar aproape conştient. Avea dureri îngrozitoare, mai ales de la mâini. Nu cred că îşi dădea seama că restul trupului său era carbonizat complet, simţea asta mai ales în mâini. Nu-l puteai atinge pentru a-l linişti, pielea şi carnea s-ar fi desprins la atingere şi ar fi ţipat. Nu puteai face nimic pentru el. Niciun fel de ajutor pe care să i-l oferi. Poate că ştia că suntem acolo, nu ştiu. Nu l-a ajutat la nimic. Atunci mi-am dat seama… Înţelegeţi… că nu poţi face nimic, pentru nimeni. Nu ne putem salva unul pe altul. Nici pe noi înşine.

― Ce-ţi mai rămâne, arunci? Izolarea şi disperarea! Tu negi frăţia, Shevek! strigă fata cea înaltă.

― Nu, nu o neg. Încerc să spun ce cred eu că este frăţia în realitate. Începe… Începe cu durerea împărtăşită.

― Şi unde se sfârşeşte?

― Nu ştiu. Încă nu ştiu.

3

Când Shevek se trezi, după ce dormise până în primii zori petrecuţi pe Urras, nasul îi era înfundat, îl durea în gât şi tuşea foarte mult. Crezu că e răcit – nici măcar higiena odoniană nu păcălise răceala comună – dar medicul care aştepta să-i facă o consultaţie generală (un bărbat plin de demnitate, mai în vârstă) afirmă că este vorba de un caz sever de guturai, o reacţie alergică la prafurile şi polenurile străine de pe Urras. Doctorul scoase la iveală pilule şi o injecţie pe care Shevek le acceptă răbdător, precum şi o tavă cu mâncare pe care Shevek o acceptă flămând. Doctorul îi ceru să rămână în apartament şi plecă. De îndată ce termină cu mâncarea, Shevek începu explorarea, cameră cu cameră.

Patul, un pat masiv, pe patru picioare, cu o saltea mult mai moale decât priciul de pe nava „Precautul”, şi aşternuturile complexe, unele mătăsoase, altele groase şi călduroase, împreună cu o grămadă de perne ca nişte nori cumulus ocupau o cameră separată. Pardoseala era acoperită cu covoare moi. Mai era un frumos scrin din lemn sculptat şi lustruit şi o debara suficient de mare pentru lenjeria unui întreg dormitor de zece persoane. Urma apoi camera cea mare cu căminul, pe care o văzuse cu o seară înainte, şi o a treia încăpere care conţinea o cadă, o chiuvetă şi un closet complicat. Evident, aceasta din urmă era pentru folosinţa sa unică, deoarece accesul se făcea direct din dormitor şi conţinea numai un singur exemplar din fiecare dispozitiv, deşi fiecare era de un lux senzual care depăşea pe departe simplul erotism, înscriindu-se, după opinia lui Shevek, într-un fel de apoteoză a excrementalului. Petrecu aproape o oră în această a treia cameră, folosind pe rând toate dispozitivele şi devenind el însuşi extrem de curat în acest proces. Alimentarea cu apă era minunată. Robinetele rămâneau deschise până le închideai, cada ţinea probabil vreo şaizeci de litri, iar closetul folosea cel puţin cinci litri la o utilizare. Dar lucrul acesta nu era chiar atât de surprinzător. Până şi deşerturile lor erau deşerturi de gheaţă, la poli. Nu e nevoie să economisească, niciun fel de secetă… Dar ce se întâmplă cu excrementele? Shevek analiză întrebarea, stând în genunchi, lângă scaunul closetului, după ce îi examinase atent mecanismul. Probabil că le elimină din apă la o staţie de epurare, pentru îngrăşăminte. Pe Anarres existau comunităţi pe litoral care foloseau un astfel de sistem pentru regenerarea solului. Îşi propuse să cerceteze acest aspect, dar niciodată nu avea să găsească momentul potrivit. Erau multe întrebările pe care nu le-a pus niciodată cu adevărat pe Urras.

În ciuda răcelii, se simţea bine şi vioi. Camerele erau atât de calde încât amână îmbrăcatul şi se plimbă de colo până colo în pielea goală. Se apropie de fereastra camerei celei mari şi privi în afară. Camera era la mare înălţime. Tresări la început şi se trase înapoi, neobişnuit să se afle într-o clădire mai înaltă de un etaj. Era ca şi cum ai privi în jos dintr-un dirijabil: te simţi detaşat de pământ, dominator, neimplicat. Ferestrele dădeau direct peste un pâlc de copaci, către o clădire albă cu un turn pătrat, graţios. Dincolo de această clădire terenul cobora într-o vale largă. Întregul teren era lucrat, deoarece nenumăratele petece verzi care îi dădeau culoare erau dreptunghiulare. Chiar şi acolo unde verdele se pierdea în depărtarea albastră se mai puteau încă distinge liniile mai închise la culoare ale cărărilor, gardurilor vii sau pomilor, o reţea la fel de delicată ca sistemul nervos dintr-un organism viu. În cele din urmă se înălţau dealuri, mărginind valea, falduri albastre după falduri albastre, moi şi întunecate sub cenuşiul uniform, palid al cerului.

Era cea mai frumoasă privelişte pe care o văzuse Shevek vreodată. Delicateţea şi vitalitatea culorilor, amestecul de tipar uman dreptunghiular şi contururile naturale viguroase, prolifice, varietatea şi armonia elementelor creau impresia unei deplinătăţi complexe cum nu mai văzuse el niciodată decât, poate, reflectată la o scară mică, pe anumite chipuri umane senine şi înţelepte.

În comparaţie cu aceasta, orice imagine pe care Anarres o putea oferi, chiar şi Câmpia Abbenay sau defileul fluviului Ne Theras, era stearpă, aridă şi incipientă. Deşerturile din sud-vest aveau o deosebită frumuseţe, dar aceasta era ostilă şi atemporală. Chiar şi acolo unde oamenii cultivau Anarres cu cea mai mare grijă, peisajul lor era ca o schiţă simplă trasată cu cretă galbenă în comparaţie cu această măreţie împlinită a vieţii, bogată în sentimentul istoriei şi al anotimpurilor care vor veni, inepuizabilă.

Iată cum trebuie să arate o lume, îşi spunea Shevek în gând.

Undeva, afară, în splendoarea aceea verde şi albastră, cânta ceva: o voce mică, înaltă, oprindu-se şi începând din nou, incredibil de melodioasă. Ce să fie? O voce mică, plăcută, sălbatică, între cer şi pământ.

Shevek ascultă, cu respiraţia întretăiată.

Se auzi o bătaie în uşă. Întorcându-se de la fereastră, gol şi cuprins de uimire, Shevek spuse:

― Intră.

Intră un bărbat cărând mai multe pachete, care se opri de îndată ce trecu pragul uşii. Shevek traversă camera, rostindu-şi numele în stil anarresian şi apoi urrasian, întinzând mâna.

Bărbatul, în jur de cincizeci de ani, cu faţa brăzdată, istovită, spuse ceva din care Shevek nu înţelese nimic şi nu-i strânse mâna. Poate că îl împiedicau pachetele, dar nu făcu niciun efort să le mute şi să-şi elibereze mâinile. Avea chipul extrem de grav. Poate că se simţea stânjenit.

Shevek, care îşi închipuia că stăpâneşte cel puţin normele de salut urrasiene, era de-a dreptul siderat.

― Intraţi, repetă el, după care, deoarece urrasienii foloseau întotdeauna titlurile şi formulele onorifice, adăugă: Intraţi, domnule!

Omul se lansă într-un alt discurs de neînţeles, apropiindu-se între timp de dormitor. De data aceasta Shevek prinse câteva cuvinte în iotică, dar nu pricepu nimic din celelalte. Îl lăsă în pace pe individ, pentru că părea că vrea să meargă în dormitor. Să fie oare un coleg de cameră? Dar nu era decât un singur pat. Shevek îl lăsă în voia lui şi se apropie din nou de fereastră, şi câteva minute omul se învârti şi se tot foi în dormitor. Tocmai în momentul în care Shevek ajunsese la concluzia că individul trebuie să fie vreun muncitor din schimbul de noapte care foloseşte dormitorul în timpul zilei – aranjament practicat uneori în domiciliile temporar supraaglomerate – acesta îşi făcu din nou apariţia. Spuse ceva – poate că, „Poftiţi, domnule” – mişcând din cap într-o manieră ciudată, de parcă ar fi crezut că Shevek, la cinci metri depărtare, era pe punctul de a-l lovi peste faţă. Omul plecă. Shevek rămase în picioare lângă fereastră, dându-şi seama cu greutate că, pentru prima dată în viaţă, cineva se înclinase în faţa lui.

Intră în dormitor şi constată că patul fusese făcut.

Încet, adâncit în gânduri, se îmbrăcă. Când răsună o a doua bătaie în uşă, tocmai îşi punea pantofii.

Intră un grup, într-o manieră cu totul diferită, normală, de parcă, i se păru lui Shevek, aveau dreptul de a se afla acolo, sau oriunde le-ar fi plăcut să se afle. Omul cu pachetele ezitase, aproape că se furişase înăuntru. Cu toate acestea, chipul său şi mâinile şi îmbrăcămintea se apropiau mai mult de noţiunea lui Shevek privitoare la aspectul unei fiinţe umane normale decât noii săi vizitatori. Cel dintâi se comportase ciudat, dar arăta ca un anarresian. Aceştia patru se purtau ca anarresienii dar, cu chipurile lor rase şi îmbrăcămintea somptuoasă arătau ca nişte exemplare ale unei specii necunoscute.

Shevek izbuti să recunoască într-unul dintre ei pe Pae şi în ceilalţi pe bărbaţii care petrecuseră cu el seara precedentă. Le spuse că nu le-a reţinut numele, iar ei se prezentară din nou, zâmbind: dr. Chifoilisk, dr. Oiie şi dr. Atro.

― O, la naiba! Atro! Încântat de cunoştinţă! exclamă Shevek punându-şi mâinile pe umerii omului şi sărutându-l pe obraz înainte de a se gândi că acest salut frăţesc, destul de comun pe Anarres, s-ar putea să nu fie acceptat şi pe Urras.

Cu toate acestea, la rândul său, Atro îl îmbrăţişă cu multă căldură şi îl privi în faţă cu ochi cenuşii, înceţoşaţi. Shevek îşi dădu seama că omul e aproape orb.

― Dragul meu Shevek, spuse el, bine ai venit la A-Io! Bine ai venit pe Urras! Bine ai venit acasă!

― De atâţia ani ne tot scriem scrisori, distrugându-ne unul altuia teoriile!

― Tu ai fost dintotdeauna distrugătorul cel mai eficient. Iată, stai puţin, am ceva pentru tine.

Bătrânul se scotoci prin buzunare. Sub roba universitară de catifea purta o haină, sub aceea o cămaşă şi probabil încă un strat dedesubt. Toate aceste veşminte, ca şi pantalonii, aveau buzunare. Shevek îl privi aproape cu fascinaţie pe Atro scotocind prin şase ori şapte buzunare, toate conţinând câte ceva, până când scoase la iveală un cub mic, din metal galben, montat pe o bucată de lemn lustruit.

― Iată, spuse el, privindu-l. Premiul tău. Premiul Seo Oen, ştii doar. Banii sunt în contul tău. Poftim. Cu nouă ani mai târziu, dar mai bine mai târziu decât niciodată.

Când îi dădu obiectul lui Shevek, mâinile îi tremurau.

Era greu: cubul galben era din aur masiv. Shevek rămase nemişcat, cu trofeul în mână.

― Nu ştiu ce vreţi voi, tinerii, spuse Atro, dar eu mă voi aşeza.

Se aşezară cu toţii în fotoliile moi, adânci pe care Shevek le examinase deja, uimit de materialul cu care erau acoperite, o chestie maronie, neţesută, cu aspect de piele.

― Câţi ani aveai acum nouă ani, Shevek?

Atro era cel mai de seamă fizician în viaţă de pe Urras. Prezenţa sa degaja nu numai demnitatea vârstei, dar şi siguranţa de sine nedisimulată a aceluia obişnuit să fie tratat cu respect. Pentru Shevek, nu era nimic nou. Atro avea exact genul de autoritate pe care Shevek îl recunoştea. De asemenea, îi făcea plăcere să i se spună în sfârşit, simplu, pe nume.

― Aveam douăzeci şi nouă când am terminat Principiile.

― Douăzeci şi nouă? Doamne sfinte! Asta te face cel mai tânăr laureat al Premiului Seo Oen de un secol şi mai bine. Nu s-au hotărât să mi-l confere decât arunci când aveam şaizeci şi ceva… Câţi ani aveai când mi-ai scris pentru prima dată?

― Vreo douăzeci.

― Iar eu te-am luat drept un bărbat de patruzeci.

― Ce mai face Sabul? întrebă Oiie.

Oiie era chiar mai scund decât majoritatea urrasienilor, care, lui Shevek, i se păreau toţi scunzi. Avea o faţă plată, prietenoasă şi ochi ovali, negri ca lignitul.

― A fost o perioadă de şase sau opt ani când nu ai mai scris, iar Sabul a ţinut legătura cu noi, dar niciodată nu a vorbit cu noi prin legătura ta radio. Ne-am întrebat care este relaţia dintre voi doi.

― Sabul este membru deplin al Institutului de fizică din Abbenay, răspunse Shevek. Lucram împreună cu el.

― Un vechi rival, s-a amestecat în cărţile tale, a fost destul de limpede. Nu mai e nimic de explicat, Oiie, interveni cel de-al patrulea bărbat, Chifoilisk, cu o voce răguşită.

Acesta era un om de vârstă mijlocie, oacheş, solid, cu mâinile delicate ale unui funcţionar. Era singurul dintre cei prezenţi a cărui faţă nu era complet rasă; îşi lăsase câteva fire pe bărbie pentru a se potrivi cu părul său scurt, gri-fer de pe cap.

― Nu e cazul să te prefaci că toţi fraţii odonieni sunt plini de dragoste frăţească, mai spuse el. Natura omenească nu se schimbă.

O serie de strănuturi opri lipsa de reacţie a lui Shevek din a deveni semnificativă.

― Nu am batistă, se scuză el ştergându-şi ochii.

― Ia-o pe a mea, spuse Atro, scoţând o batistă albă ca zăpada dintr-unul din multele sale buzunare.

Shevek o luă şi în acel moment o amintire neoportună făcu să-i tresalte inima. Şi-o aminti pe fiica lui, Sadik, o fetiţă cu ochii negri, spunând: „Poţi folosi batista mea”. Această amintire, nespus de scumpă lui, era insuportabil de dureroasă în acele momente. Încercând să o evite, zâmbi la întâmplare şi continuă:

― Sunt alergic la planeta voastră. Aşa spune doctorul.

― Doamne sfinte! Doar n-o să strănuţi aşa tot timpul! exclamă bătrânul Atro privindu-l atent.

― Omul tău n-a trecut pe-aici? întrebă Pae.

― Omul meu?

― Servitorul. Trebuia să-ţi aducă unele lucruri, printre acestea şi batiste. Suficient să te aranjezi până când vei putea să-ţi cumperi tu însuţi. Nimic deosebit. Mă tem că nu prea ai ce alege dintr-un magazin de confecţii pentru un bărbat de înălţimea ta.

Când Shevek pricepu în cele din urmă – Pae avea o vorbă blândă şi totuşi rapidă, care se potrivea cu trăsăturile sale plăcute, frumoase – Shevek continuă.

― Ştiţi, eu sunt Cerşetorul, i se adresă el bătrânului, aşa cum îi spusese doctorului Kimoe pe navă. N-am avut cum să aduc bani. Noi nu folosim. N-am putut aduce daruri; nu folosim nimic din ceea ce vă lipseşte vouă. Aşa că vin, ca un bun odonian, cu mâinile goale.

Atro şi Pae îl asigurară că este un oaspete, că nu se pune problema plăţii, că pentru ei este un privilegiu.

― În afară de aceasta, guvernul Ioti suportă nota de plată, adăugă Chifoilisk cu vocea sa neprietenoasă.

Pae îi adresă o privire ironică dar Chifoilisk, în loc să-i răspundă, se uită drept în direcţia lui Shevek. Pe faţa sa oacheşă se citea o expresie pe care el nu făcea niciun efort să o ascundă dar pe care Shevek nu o putu interpreta: atenţionare, sau complicitate?

― Ascultaţi-l pe neregeneratul Thuvian, spuse bătrânul Atro cu glasul său sforăitor. Shevek, vrei să spui că n-ai adus cu tine absolut nimic? Niciun articol, nicio lucrare nouă? Aşteptam cu nerăbdare o carte. O nouă revoluţie în fizică. Să-i uluieşti pe tinerii aceştia ambiţioşi, tot aşa cum m-ai uluit pe mine cu Principiile. La ce-ai mai lucrat în ultima vreme?

― Ei bine, am citit lucrarea lui Pae – vreau să spun, dr. Pae – despre universul bloc, despre Paradox şi Relativitate.

― Cum nu se poate mai bine. Saio este steaua noastră actuală, fără îndoială. Dintre toţi, cel mai puţin întreg la minte, nu-i aşa, Saio? Dar ce-are asta de-a face cu preţul brânzei? Unde-ţi este Teoria generală temporală?

― În minte, răspunse Shevek cu un zâmbet larg, agreabil. Urmă o foarte scurtă pauză.

Oiie îl întrebă dacă văzuse lucrarea despre teoria relativităţii a unui fizician străin, din altă lume, Ainsetain de Terra. Shevek nu o văzuse. Pe toţi îi interesa cu intensitate, cu excepţia lui Atro, care trecuse de pragul emoţiilor intense. Pae ieşi în fugă din cameră pentru a-i aduce lui Shevek o copie a traducerii.

― E veche de câteva sute de ani, dar conţine idei noi pentru noi, explică el.

― Poate, spuse Atro, dar niciunul, dintre străinii aceştia din alte lumi nu poate urmări fizica noastră. Cei de pe Hain o numesc materialism, iar temenii îi spun misticism, după care şi unii şi alţii renunţă. Shevek, nu te lăsa influenţat de moda asta pentru tot ce este străin. Nu au nimic pentru noi. Scormoneşte singur după hrană, cum zicea tata, adăugă el, renunţând la tonul senil şi ridicându-se de pe fotoliu. Hai afară să dai o raită prin dumbravă împreună cu mine. Nu e de mirare că ai nasul înfundat, aşa cum stai închis aici.

― Doctorul spune că trebuie să rămân în camera asta trei zile. S-ar putea să fiu… infectat? Infecţios?

― Dragul meu, niciodată să nu acorzi atenţie doctorilor.

― Totuşi, dr. Atro, poate că în cazul acesta… sugeră Pae cu vocea sa blândă, conciliantă.

― La urma urmei, doctorul e din partea guvernului, nu? interveni Chifoilisk cu o maliţiozitate evidentă.

― Sunt convins că este cel mai bun om pe care l-au găsit, spuse Atro fără să zâmbească şi îşi luă rămas bun fără a-l mai îndemna pe Shevek să-l însoţească.

Chifoilisk plecă împreună cu el. Cei doi bărbaţi mai tineri rămaseră cu Shevek, discutând multă vreme despre fizică.

Cu o plăcere imensă şi cu acelaşi sentiment de profundă recunoştinţă, Shevek descoperi pentru prima dată în viaţă conversaţia cu egalii săi.

Mitis, deşi o profesoară de excepţie, nu fusese niciodată capabilă să-l urmărească în noile domenii teoretice pe care, cu încurajarea ei, începuse a le explora. Gvarab era prima persoană pe care o cunoscuse a cărei pregătire şi capacitate erau comparabile cu ale sale, dar el şi Gvarab se întâlniseră mult prea târziu, chiar la sfârşitul vieţii ei. Din acele zile, Shevek colaborase cu o mulţime de oameni talentaţi, dar, deoarece nu fusese niciodată un membru cu drepturi depline al Institutului de la Abbenay, niciodată nu avusese prilejul să-i conducă prea departe, aceştia rămânând ancoraţi în probleme demodate, ca de pildă fizica secvenţială clasică. Nu avusese niciun egal. Aici, pe tărâmul inechităţii, îi întâlni, în sfârşit.

Era o revelaţie, o eliberare. Fizicieni, matematicieni, astronomi, logicieni, biologi, toţi erau aici, la universitate, veneau la el, ori se ducea el la ei şi discutau, iar din discuţiile lor se năşteau noi lumi. Este în natura ideii să fie comunicată; scrisă, vorbită, aplicată. Ideea este ca iarba. Râvneşte după lumină, prosperă în urma hibridării, creşte mai bine dacă este călcată în picioare.

Chiar în prima sa după amiază la universitate, împreună cu Oiie şi Pae, înţelese că descoperise ceva după care tânjise încă de când, copii la nivelul copilăriei, el şi Tirin şi Bedap obişnuiau să discute jumătate de noapte, tachinându-se şi îndemnându-se unul pe altul în tot mai îndrăzneţe zboruri ale imaginaţiei. Îşi amintea cu precizie una din acele seri. Îl vedea pe Tirin, îl auzea pe Tirin spunând: „Dacă am şti cum este Urras în realitate, poate că unii dintre noi am dori să mergem acolo.” Iar el fusese atât de şocat de această idee încât se năpustise asupra lui Tirin, iar Tirin se retrăsese imediat. Întotdeauna se dăduse înapoi, biet suflet condamnat, şi întotdeauna avusese dreptate.

Conversaţia încetase. Pae şi Oiie erau tăcuţi.

― Îmi pare rău, spuse el. Capul e greu.

― Cum stai cu gravitaţia? întrebă Pae cu zâmbetul încântător al unui om care, ca un copil deştept, se bazează pe farmecul său.

― Nu bag de seamă, răspunse Shevek. Numai în… Ce sunt aceştia?

― Genunchi. Articulaţiile genunchilor.

― Da, genunchi. Funcţionarea este afectată. Dar mă voi obişnui, continuă el, privind spre Pae şi apoi spre Oiie. Există o întrebare. Nu vreau să aduc ofense.

― Niciodată să nu vă faceţi probleme, domnule.

― Cred că nici nu ştiţi cum, spuse Oiie.

Oiie nu era un individ agreabil, ca Pae. Chiar şi atunci când discuta despre fizică avea un zâmbet evaziv, care ascundea ceva. Cu toate acestea, sub aparenţa stilizată se ascundea ceva, simţea Shevek, ceva demn de încredere, pe când, în dosul farmecului lui Pae… ce se ascundea? În sfârşit, nu avea importanţă. Era nevoit să aibă încredere în ei şi o va face.

― Unde sunt femeile?

― Pae râse. Oiie zâmbi şi întrebă:

― În ce sens?

― În toate sensurile. Aseară am cunoscut femei la recepţie – cinci, zece – şi sute de bărbaţi. Cred că niciuna nu era om de ştiinţă. Cine erau?

― Soţii. De fapt, una dintre ele era soţia mea, răspunse Oiie cu zâmbetul său secretos.

― Unde sunt celelalte femei?

― O, în privinţa aceasta nu există niciun fel de probleme, interveni Pae cu promptitudine. Spuneţi-ne doar preferinţele dumneavoastră şi nimic nu e mai simplu de asigurat.

― Mai auzi unele speculaţii pitoreşti despre obiceiurile anarresiene, dar cred că putem face faţă la aproape orice vă trece prin minte, completă Oiie.

Shevek habar n-avea despre ce vorbesc. Se scărpină în cap.

― Atunci, toţi oamenii de ştiinţă de aici sunt bărbaţi?

― Oamenii de ştiinţă?

― Oamenii de ştiinţă, repetă Pae dregându-şi glasul. Da, desigur, toţi sunt bărbaţi. Bineînţeles, sunt câteva profesoare în şcolile pentru fete, dar femeile nu trec niciodată de nivelul certificatului de absolvire.

― De ce nu?

― Nu sunt apte pentru matematică. Nu le duce capul la gândirea abstractă. Nu e genul lor. Ştii cum este, ceea ce femeile numesc gândire trece prin uter! Desigur, întotdeauna există câteva excepţii. Femei al naibii de mintoase cu atrofie vaginală.

― Voi, odonienii, le îngăduiţi femeilor să studieze ştiinţele exacte? întrebă Oiie.

― Ei bine, da, le găsiţi în domeniul ştiinţei.

― Nu multe, sper.

― În sfârşit, aproape jumătate.

― Am afirmat întotdeauna că fetele tehniciene, dirijate aşa cum trebuie, pot lua o mare parte din povara de pe umerii bărbaţilor în orice situaţie de laborator. De fapt, ele sunt mai îndemânatice şi mai iuţi decât bărbaţii atunci când e vorba de sarcini repetitive, mult mai docile, mult mai greu de plictisit. Am putea elibera bărbaţii pentru munci originale mult mai uşor dacă am folosi femei.

― Dar nu în laboratorul meu! exclamă Oiie. Să stea unde le e locul.

― Dr. Shevek, găsiţi vreo femeie capabilă de muncă intelectuală originală?

― Ei bine, mai degrabă ele m-au găsit pe mine. Mitis a fost profesoara mea. De asemenea Gvarab, cred că aţi auzit de ea.

― Gvarab era femeie? exclamă Pae cu o surpriză sinceră şi râse.

Oiie părea neconvins şi ofensat.

― Desigur că nu ai cum să-ţi dai seama după numele voastre, spuse el cu răceală. Presupun că faceţi un caz din netrasarea nici unei distincţii între sexe.

― Odo a fost femeie, răspunse Shevek, cu blândeţe.

― Asta este! Concluzionă Oiie.

Nu ridică din umeri, dar aproape că ridică din umeri. Pae privi respectuos şi dădu din cap, exact aşa cum făcuse atunci când Atro trăncănea vrute şi nevrute.

Shevek îşi dădu seama că atinsese la aceşti bărbaţi o animozitate impersonală cu rădăcini foarte adânci. În aparenţă, ei, ca şi mesele de pe navă, conţineau o femeie, una asuprită, redusă la tăcere, bestializată, o furie într-o cuşcă. Nu cunoşteau altă relaţie decât posesiunea. Erau posedaţi.

― O femeie frumoasă, virtuoasă este pentru noi o inspiraţie, cel mai preţios lucru de pe pământ, spuse Pae.

Shevek se simţea foarte jenat. Se ridică şi se apropie de ferestre.

― Lumea voastră este foarte frumoasă. Aş vrea să pot vedea mai mult. În timpul acesta când trebuie să stau înăuntru, vreţi să-mi aduceţi cărţi?

― Bineînţeles, domnule. Ce fel de cărţi?

― Istorie, ilustraţii, povestiri, orice. Poate că ar trebui să fie cărţi pentru copii. Vedeţi, eu ştiu foarte puţin. Învăţăm despre Urras, dar mai ales despre timpurile lui Odo. Înainte de aceea au mai existat opt mii de ani şi jumătate! Apoi, de la Colonizarea lui Anarres a mai trecut un secol şi jumătate. De când ultima navă a adus ultimii colonişti – ignoranţă. Noi vă ignorăm, voi ne ignoraţi. Noi suntem, poate, viitorul vostru. Vreau să învăţ, nu să ignorez. Aceasta este raţiunea pentru care am venit. Nu suntem oameni primitivi. Moralitatea noastră nu mai este tribală, nu are cum să fie. O astfel de ignoranţă este un rău din care se poate naşte alt rău. Aşa că am venit să învăţ.

Shevek vorbi foarte aprins. Pae îl aprobă cu entuziasm.

― Exact, domnule! Suntem cu toţii pe deplin de acord cu scopurile dumneavoastră!

― Deci, în esenţă, aţi venit ca un emisar al societăţii dumneavoastră? întrebă Oiie, privindu-l prin ochii aceia negri, opaci, ovali.

Shevek se întoarse pentru a se aşeza pe scaunul de marmură de lângă vatră, pe care deja îl simţea ca fiind locul său, teritoriul său. Vroia un teritoriu. Simţea nevoia precauţiei. Dar simţea cel mai puternic nevoia care îl adusese peste abisul sterp din cealaltă lume, nevoia de comunicare, dorinţa de a demola zidurile.

― Vin, spuse el cu prudenţă, în calitate de membru al Sindicatului de Iniţiativă, grupul care discută cu Urras prin radio de doi ani încoace. Dar, ştiţi, eu nu sunt ambasadorul nici unei autorităţi, al nici unei instituţii. Sper că nu m-aţi solicitat în această calitate.

― Nu, răspunse Oiie. V-am chemat pe dumneavoastră – Shevek, fizicianul. Desigur, cu aprobarea guvernului nostru şi a Consiliului guvernelor mondiale. Dar aici vă aflaţi ca oaspete particular al Universităţii Ieu Eun.

― Bine.

― Dar nu suntem siguri dacă aţi venit sau nu cu aprobarea… continuă Oiie, cu o ezitare.

― A guvernului meu? întrebă Shevek, zâmbind.

― Ştim că, nominal, nu există niciun guvern pe Anarres. Cu toate acestea, evident că există administraţie. Şi înţelegem că grupul care v-a trimis, Sindicatul dumneavoastră, este un fel de facţiune, poate chiar o facţiune revoluţionară.

― Pe Anarres, toţi sunt revoluţionari. Reţeaua de administraţie şi management se numeşte CPD, Coordonarea Producţiei şi Distribuţiei. Aceştia reprezintă un sistem de coordonare pentru toate sindicatele, federaţiile şi indivizii care efectuează o muncă productivă. Nu guvernează persoane, doar administrează producţia. Nu au nicio autoritate, nici să mă sprijine, nici să mă oprească. Nu pot decât să ne comunice opinia publică despre noi – poziţia noastră în conştiinţa publică. Asta vreţi voi să ştiţi? Ei bine, prietenii mei şi cu mine suntem mai mult dezaprobaţi. Majoritatea oamenilor de pe Anarres nu vor să afle nimic despre Urras. Se tem de aceasta şi nu vor să aibă nimic de-a face cu proprietarienii. Mă scuzaţi dacă sunt nepoliticos. Şi aici este la fel, în unele cazuri, nu? Dispreţul, teama, tribalismul. Aşadar, am venit să încep să transform toate astea.

― Iniţiativa dumneavoastră, în totalitate, comentă Oiie.

― Este singura iniţiativă pe care o cunosc, spuse Shevek zâmbind, deosebit de convins.

Petrecu următoarele două zile discutând cu oamenii de ştiinţă veniţi să-l vadă, citind cărţile pe care i le adusese Pae, uneori pur şi simplu stând la ferestrele cu arcade duble pentru a urmări venirea verii în valea cea mare ori pentru a asculta conversaţiile scurte, duioase din aer liber. Păsări! Cunoştea deja numele cântăreţilor şi chiar cum arătau, din ilustraţiile întâlnite în cărţi, dar, atunci când auzea cântecele ori surprindea fâlfâitul aripilor de la un pom la altul, încă mai tresărea uimit, ca un copil.

Crezuse că se va simţi atât de straniu, aici, pe Urras, atât de pierdut, de străin, de derutat – dar nu simţea nimic de felul acesta. Bineînţeles, erau nenumărate lucruri pe care nu le înţelegea. Câte nu vedea acum, pentru prima dată: toată această societate incredibil de complexă, cu toate popoarele, clasele, castelele, cultele, obiceiurile sale şi istoria sa magnifică, atrăgătoare, interminabilă! Fiecare individ pe care îl întâlnea era plin de surprize, o adevărată enigmă. Dar aceştia nu erau egoiştii bădărani, distanţi, pe care se aşteptase să îi întâlnească; erau la fel de complicaţi şi de diferiţi ca şi cultura lor, ca şi peisajul lor, erau inteligenţi, erau buni la suflet. Îl tratau ca pe un frate şi făceau tot ce le stătea în putinţă pentru ca el să nu se simtă pierdut, străin, ci acasă. Iar el, Shevek, într-adevăr se simţea acasă. Nu se putea împotrivi senzaţiei. Întreaga lume, moliciunea aerului, căderea razelor solare pe dealuri, chiar şi atracţia gravitaţională mai mare asupra corpului său, îi confirmau că se află, într-adevăr, acasă, în lumea proprie rasei sale şi toată frumuseţea acesteia era dreptul său din naştere.

Noaptea se gândea la liniştea, la tăcerea cumplită de pe Anarres. Acolo nu cânta nicio pasăre. Acolo nu erau alte glasuri în afara celor umane. Doar tăcere şi pământuri pustii.

În a treia zi bătrânul Atro îi aduse un maldăr de ziare. Pae, care era un însoţitor foarte frecvent, nu spuse nimic, dar după plecarea bătrânului zise:

― Domnule, ziarele astea nu sunt decât maculatură de cea mai joasă speţă. Amuzante, poate, dar să nu credeţi nimic scris în ele.

Shevek ridică ziarul de deasupra. Era tipărit urât, pe hârtie grosolană – primul obiect confecţionat fără grijă, de la aterizarea lui pe Urras. De fapt, arăta ca buletinele şi rapoartele regionale ale CPD, care pe Anarres serveau de ziare, dar stilul său era foarte diferit de al acelor publicaţii murdare, practice, faptice. Era plin de semne de exclamare şi ilustraţii. Era o fotografie a lui Shevek în faţa navei spaţiale, Pae ţinându-l de braţ şi încruntându-se. PRIMUL OM DE PE LUNĂ! Anunţa titlul uriaş de deasupra fotografiei. Fascinat, Shevek citi mai departe.

„Primul său pas pe pământ! Primul vizitator pe Urras de la colonizarea planetei Anarres acum 170 de ani, dr. Shevek a fost fotografiat ieri la sosirea sa cu transportorul lunar operat de Cosmodromul Peier. Distinsul om de ştiinţă, laureat al Premiului Seo Oen pentru servicii aduse tuturor naţiunilor prin intermediul ştiinţei, a acceptat postul de profesor la Universitatea Ieu Eun, onoare niciodată acordată cuiva de pe o altă lume. Întrebat despre sentimentele sale la prima sosire pe Urras, înaltul, distinsul fizician a declarat: «Este pentru mine o onoare deosebită să fiu invitat pe frumoasa dumneavoastră planetă. Sper că în momentul acesta începe o nouă eră a prieteniei inter-Cetiene, în care Planetele Gemene vor păşi împreună în frăţie şi colaborare.”

― Dar eu nu am spus nimic, protestă Shevek.

― Bineînţeles că nu. Nu am îngăduit ca gloata aceea să se apropie de dumneavoastră. Doar că asta nu împiedică imaginaţia de două parale a unui jurnalist. Vor declara că aţi spus ceea ce doresc ei să fi spus, indiferent de ceea ce spuneţi, ori nu, în realitate.

― Bine, răspunse Shevek în cele din urmă, muşcându-şi buzele. Dacă aş fi declarat ceva, ar fi fost cam de genul acesta. Dar ce înseamnă „inter-Cetian”?

― Temenii ne numesc „Cetieni”, cred că de la cuvântul din limba lor pentru soarele nostru. Presa de scandal îl tot foloseşte în ultima vreme, este un fel de modă pentru acest cuvânt.

― Arunci „inter-Cetian” înseamnă Urras şi Anarres la un loc?

― Aşa cred, răspunse Pae, cu o lipsă de interes evidentă.

Shevek continuă parcurgerea ziarelor. Află despre el că este un gigant impunător, că e nebărbierit şi posedă o „coamă” – ce-o mai fi şi asta? – de păr încărunţit, că are treizeci şi şapte de ani, sau patruzeci şi trei, sau cincizeci şi şase; că scrisese o carte foarte mare de fizică, intitulată (ortografia variind de la un ziar la altul) Principali de Simultaneitate sau Principii de Simultaneitate; că este ambasador de bune intenţii din partea guvernului odonian, că e vegetarian şi, ca toţi anarresienii, nu bea. La această ultimă informaţie, Shevek nu se mai putu abţine şi râse până când simţi o durere în coaste.

― La naiba, chiar că au imaginaţie! îşi închipuie că trăim cu vapori de apă, ca muşchiul de stâncă?

― Vor să spună că nu consumaţi băuturi alcoolice, spuse Pae, râzând şi el. Cred că singurul lucru pe care toată lumea îl cunoaşte despre odonieni este că nu beţi alcool. Apropos, e adevărat?

― Unii oameni distilează alcool din rădăcină fermentată de holum şi îl beau. Susţin că acesta conferă libertate de acţiune inconştientului, ca şi antrenarea undelor cerebrale. Majoritatea preferă a doua variantă, e foarte uşor de realizat şi nu cauzează boală. Aici e ceva comun?

― Băutul, da. Nu ştiu nimic despre această boală. Cum se numeşte?

― Cred că alcoolism.

― A, înţeleg. Dar ce fac muncitorii de pe Anarres pentru un pic de veselie, pentru a scăpa măcar pentru o noapte de necazurile lumii?

― În sfârşit, noi… răspunse Shevek, fără niciun fel de expresie în privire. Nu ştiu. Oare necazurile noastre sunt inevitabile?

― Ciudat! exclamă Pae şi zâmbi dezarmant.

Shevek îşi continuă lectura. Unul dintre ziare era scris într-o limbă necunoscută, iar altul într-un alfabet cu totul diferit. Primul provenea din Thu, explică Pae, iar cel de-al doilea din Benbili, o naţiune din emisfera vestică. Ziarul din Thu era bine tipărit şi cu un format sobru. Pae preciză că este vorba de o publicaţie guvernamentală.

― Vedeţi dumneavoastră, aici în A-Io, oamenii educaţi află ştirile de la telefax, radio şi televiziune, precum şi din recenziile săptămânale. Aceste ziare sunt citite aproape în exclusivitate de clasele de jos – după cum vedeţi, sunt scrise de semidocţi, pentru semidocţi. În A-Io ne bucurăm de o libertate totală a presei, ceea ce în mod inevitabil înseamnă o mulţime de maculatură. Ziarul thuvian este scris mult mai bine, dar nu prezintă decât acele aspecte pe care Prezidiul Central Thuvian le doreşte publicate. În Thu cenzura este absolută. Statul este totul şi totul este pentru stat. Un loc nu tocmai potrivit pentru un odonian, nu-i aşa, domnule?

― Iar acesta?

― Chiar că n-am nicio idee. Benbili e o ţară cam înapoiată. Tot timpul fac revoluţii.

― Un grup din Benbili ne-a trimis un mesaj pe lungimea de undă a Sindicatului, chiar înainte de a pleca eu din Abbenay. Îşi spuneau odonieni. Există astfel de grupuri aici, în A-Io?

― Niciunul de care să fi auzit eu, dr. Shevek.

Zidul. Acum Shevek recunoştea zidul când se izbea de el. Zidul era şarmul, politeţea, indiferenţa acestui tânăr.

― Cred că ţi-e teamă de mine, Pae, spuse el brusc şi fără menajamente.

― Teamă de dumneavoastră, domnule?

― Deoarece, prin existenţa mea, infirm necesitatea statului. Dar de ce să-ţi fie frică? N-am să-ţi fac niciun rău, Sao Pae, ştii doar. Personal, sunt destul de inofensiv. Ascultă, nici măcar nu sunt doctor în fizică. Noi nu folosim titlurile. Mi se spune Shevek.

― Ştiu. Scuzaţi-mă, domnule, dar ştiţi, în termenii noştri ar însemna lipsă de respect. Pur şi simplu, nu merge! Se scuză Pae, sperând să fie iertat.

― Nu mă poţi recunoaşte ca egal? întrebă Shevek privindu-l fără niciun semn de iertare ori de mânie.

― Dar, într-adevăr, domnule, ştiţi, dumneavoastră sunteţi un om foarte important… răspunse Pae, dezarmat total.

― Nu are niciun sens să-ţi schimbi obiceiurile pentru mine, spuse Shevek. Nu contează. Mi-am închipuit că te-ai bucura să te eliberezi de ceea ce este inutil. Asta-i tot.

Zilele petrecute înăuntru îl lăsară pe Shevek încărcat cu un mare surplus de energie, iar când încetă carantina îşi epuiză însoţitorii prin dorinţa sa nestăvilită de a vedea totul dintr-o dată. Îl plimbară prin Universitate, care era un oraş în toată regula, numărul total de studenţi şi profesori ridicându-se la şaisprezece mii. Luând în consideraţie căminele, cantinele, teatrele, sălile de întruniri, Universitatea nu se deosebea prea mult de o comunitate odoniană, cu excepţia faptului că era extrem de veche, exclusiv masculină, incredibil de luxoasă, fiind organizată nu federativ ci ierarhic, de sus în jos. Cu toate acestea, îşi spunea Shevek, îţi dă senzaţia de comunitate. Trebuie să nu uite deosebirile.

Îl plimbară prin ţară în automobile închiriate, splendide maşini de o bizară eleganţă. Nu se vedeau prea multe pe şosele. Chiria era foarte mare şi doar puţini oameni aveau maşini proprietate personală deoarece impozitele erau foarte ridicate. Toate aceste luxuri care, dacă ar fi îngăduite fără restricţii publicului larg, ar conduce la consumul unor resurse naturale de neînlocuit, ori la alterarea mediului cu deşeuri, erau strict controlate prin legislaţie şi impozitare. Spuneau că A-Io conduce lumea de secole în domeniul controlului ecologic şi al utilizării resurselor naturale. Excesele Mileniului al Nouălea erau acum istorie antică, singurul lor efect de durată fiind lipsa anumitor metale care, din fericire, puteau fi importate de pe lună.

Călătorind cu maşina ori cu trenul, Shevek văzu sate, ferme, oraşe, fortăreţe din timpurile feudale, turnurile ruinate ale epocii, străvechea capitală a imperiului, veche de patru mii patru sute de ani. Mai văzu terenurile agricole, lacurile şi dealurile Provinciei Avan, inima ţării A-Io, şi spre nord culmile munţilor Meitei, albi, imenşi. Îl uimeau fără încetare frumuseţea pământului şi bunăstarea oamenilor. Ghizii aveau dreptate: urrasienii ştiau cum să se folosească de lumea lor. Copil fiind, îl învăţaseră că Urras este o lume în descompunere, de inegalitate, nedreptate şi gunoaie. Dar toţi oamenii pe care îi întâlnea şi toţi aceia pe care îi vedea prin satele cele mai mici erau bine îmbrăcaţi, bine hrăniţi şi – contrar aşteptărilor sale – harnici. Nu pierdeau vremea prosteşte, aşteptând să li se poruncească ce să facă. La fel ca anarresienii, îşi vedeau de treaba lor. Asta îl uimea. Pornise de la presupunerea că dacă elimini pornirea naturală de a munci a unei fiinţe umane – iniţiativa, energia creatoare spontană – şi o înlocuieşti cu motivaţie externă şi constrângere, acesta va deveni un muncitor leneş şi delăsător. Dar nu muncitori delăsători întreţineau acele ogoare splendide, ori confecţionau acele maşini superbe şi trenuri confortabile. Atracţia şi obligativitatea profitului reprezentau cu siguranţă o înlocuire mult mai eficientă a iniţiativei naturale decât fusese el obişnuit să creadă.

I-ar fi plăcut să stea de vorbă cu unii dintre oamenii aceia robuşti şi cu un evident respect de sine pe care îi zărea prin orăşele, să-i întrebe, de exemplu, dacă se consideră săraci; pentru că dacă şi aceştia erau săraci, va trebui să-şi revizuiască accepţiunea proprie a acestui cuvânt. Dar niciodată nu părea a avea timpul necesar, cu toate cele pe care ghizii săi doreau ca el să le vadă.

Celelalte mari oraşe din A-Io erau mult prea depărtate pentru a fi vizitate într-o excursie de o zi, dar merseră de mai multe ori la Nio Esseia, un oraş situat la cincizeci de kilometri de Universitate. Acolo, în cinstea sa, se organizară o întreagă suită de recepţii. Nu-i făceau o plăcere deosebită, nereprezentând ideea sa despre cum trebuie să se desfăşoare o petrecere. Toţi erau extrem de politicoşi şi vorbeau foarte mult, dar nu abordau niciun subiect interesant şi zâmbeau atât de mult încât păreau de-a dreptul îngrijoraţi. Dar hainele lor erau magnifice. Într-adevăr, dădeau impresia că pun toată nonşalanţa de care ducea lipsă comportamentul lor în îmbrăcăminte, mâncare şi diferitele preparate pe care le beau, ori în mobilierul luxos al încăperilor din palatele unde se ţineau recepţiile.

I se prezentară obiectivele importante din Nio Esseia – un oraş cu cinci milioane de locuitori – un sfert din întreaga populaţie a planetei sale. Îl duseră la Piaţa Capitoliului şi îi arătară uşile înalte, de bronz, ale Directoratului, sediul Guvernului din A-Io. I se permise să asiste la o dezbatere în Senat şi la o întrunire a comitetului director. Îl duseră la grădina zoologică, la Muzeul Naţional, la Muzeul Ştiinţei şi Industriei. Îl conduseră la o şcoală, unde copii încântători, în uniforme cu albastru şi alb, interpretară în cinstea lui imnul naţional din A-Io. Îl duseră la o fabrică de piese electronice, o oţelărie complet automatizată şi o centrală de fuziune nucleară, pentru a se convinge cât de eficient îşi poate organiza o economie proprietariană producţia manufacturieră şi furnizarea cu energie. Îl conduseră apoi printr-un nou complex de locuinţe ridicat de guvern, pentru a-i demonstra cum are grijă statul de cetăţenii săi. Îl însoţiră într-o croazieră pe estuarul fluviului Sua, aglomerat de nave de pe toată planeta în drum spre mare. Îl duseră la Curtea Supremă de Justiţie, unde petrecu o zi întreagă asistând la judecarea unor procese civile şi penale, o experienţă care îl lăsă uimit şi îngrozit, dar ei insistară că trebuie să vadă tot ceea ce era de văzut şi dus oriunde dorea să meargă. Când întrebă, cu oarecare neîncredere, dacă ar putea vedea locul unde este înmormântată Odo, îl duseră drept la vechiul cimitir din districtul Trans-Sua, îngăduind chiar unor jurnalişti de la acele ziare cu o proastă reputaţie să îl fotografieze acolo, la umbra bătrânelor sălcii, cu ochii pe piatra de mormânt simplă, bine întreţinută.

Laia Asieo Odo

698-769

A fi întreg înseamnă a fi parte;

adevărata călătorie este întoarcerea.

Îl mai duseră la Rodarred, sediul Consiliului Guvernelor Mondiale pentru a se adresa consiliului plenar al acestui organism. Sperase să cunoască, ori chiar să întâlnească şi alţi străini acolo, pe ambasadorii de pe Terra, ori Hain, dar programul evenimentelor era planificat mult prea strâns pentru a îngădui aşa ceva. Îşi pregătise cu multă atenţie cuvântarea, o pledoarie pentru comunicaţii libere şi recunoaştere reciprocă între Lumea Nouă şi Lumea Veche. Cuvântarea fu primită cu ovaţii în picioare, timp de zece minute. Gazetele săptămânale respectabile o comentară aprobator, numind-o „gestul moral dezinteresat al frăţiei umane făcut de un mare savant”, fără a-l cita prea mult, aşa cum n-o făcură nici celelalte ziare. De fapt, în ciuda ovaţiilor primite, Shevek avea curioasa senzaţie că nimeni n-o auzise.

I se acordară şi mai multe privilegii şi permise de intrare: la Laboratoarele de cercetări uşoare, la Arhivele naţionale, la Laboratoarele de tehnologie nucleară, la Biblioteca naţională din Nio, la Acceleratorul de particule din Meafed, la Fundaţia pentru cercetări spaţiale din Drio. Deşi tot ce vedea pe Urras îl făcea să dorească să vadă şi mai mult, cele câteva săptămâni de viaţă de turist erau prea mult. Totul era atât de fascinant, uimitor şi minunat încât în cele din urmă deveni destul de copleşitor. Îşi dorea să se stabilească odată la Universitate şi să lucreze şi să se gândească la toate pentru o vreme. Dar pentru o ultimă zi de vizite ceru să fie condus prin incinta Fundaţiei pentru cercetări spaţiale. Pae se arătă foarte încântat atunci când Shevek îi ceru acest lucru.

Multe din lucrurile văzute până atunci îl uimiseră pentru că erau atât de vechi, de sute de ani, ori chiar milenii. Fundaţia, dimpotrivă, era nouă, construită în ultimii zece ani, în stilul luxuriant, elegant al timpului. Arhitectura, era impresionantă. Se folosiseră mari suprafeţe de culoare. Înălţimile şi distanţele erau exagerate. Laboratoarele erau spaţioase şi aerisite, fabricile şi atelierele mecanice anexate erau adăpostite în spatele unor splendide portaluri în stil neo-Saetan, cu arcuri şi coloane. Hangarele erau imense domuri multicolore, transparente şi cu aspect fantastic. În schimb, oamenii care lucrau acolo erau foarte tăcuţi şi serioşi. Îl îndepărtară pe Shevek de însoţitorii săi obişnuiţi şi îl conduseră prin întreaga instituţie, incluzând fiecare etapă a sistemului experimental de propulsie interstelară la care lucrau, de la computere şi planşetele de desen la o navă pe jumătate terminată, enormă şi suprarealistă în lumina portocalie, violetă şi galbenă din încăpătorul hangar geodezic.

― Aveţi atâtea, îi spuse Shevek inginerului care se ocupase de el, un bărbat pe nume Oegeo. Aveţi atâtea cu care să lucraţi şi lucraţi atât de bine cu ce aveţi. Totul este magnific – coordonarea, cooperarea, măreţia proiectului.

― N-aţi putea face nimic la scara asta, acolo, de unde veniţi, nu? îl întrebă inginerul, zâmbind.

― Nave spaţiale? Flota noastră spaţială este alcătuită din navele în care Coloniştii au venit de pe Urras – construite aici, pe Urras – cu aproape două secole în urmă. Pentru a construi o singură navă cu care să transportăm cereale peste mare, un şlep, e necesară o planificare de un an, un mare efort al economiei noastre.

― Da, bine, noi avem bunurile, spuse Oegeo dând din cap. Dar, ştiţi, dumneavoastră sunteţi omul care ne poate spune când să renunţăm la toată chestia asta, când s-o aruncăm la gunoi.

― Să renunţaţi? Ce vrei să spui?

― Deplasarea mai rapidă decât viteza luminii, continuă Oegeo. Tranzilienţa. Vechea fizică afirmă că nu este cu putinţă. Terrienii spun că nu este posibil. Dar hainienii, care, la urma urmei au inventat acţionarea pe care o utilizăm noi astăzi, spun că se poate, doar că ei nu ştiu cum s-o facă, deoarece abia acum învaţă fizica temporală de la noi. Evident, nu e în buzunarul nimănui, al nimănui din lumile cunoscute. Dr. Shevek, rezolvarea se află în mâinile dumneavoastră.

― Eu sunt teoretician, Oegeo, nu proiectant, răspunse Shevek, îndreptând asupra inginerului o privire distantă, cu ochii duri şi limpezi.

― Dacă veniţi cu teoria, unificarea Secvenţei şi Simultaneităţii într-o teorie generală a câmpului temporal, atunci noi vom proiecta navele şi vom ajunge pe Terra, ori Hain, ori în galaxia următoare chiar în clipa în care vom părăsi Urras! Epava asta, continuă el, privind spre capătul hangarului la scheletul nedesluşit al navei pe jumătate construită, înotând în fascicule de lumină violetă şi portocalie, va fi tot atât de demodată ca un car cu boi!

― Visaţi la fel cum construiţi, adică superb, spuse Shevek încă reţinut şi distant.

Mai erau şi alte lucruri pe care Oegeo şi ceilalţi doreau să i le arate ori să le discute cu el, dar nu după multă vreme Shevek spuse, cu o simplitate care preîntâmpina orice intenţie ironică:

― Cred că ar fi mai bine să mă conduceţi înapoi la însoţitorii mei.

Ceea ce se şi întâmplă. Îşi luară rămas bun cu o căldură reciprocă, după care Shevek intră în maşină, pentru a coborî din nou.

― Era să uit, spuse el. Mai avem timp să mai vedem şi altceva la Drio?

― Nu mai este nimic la Drio, răspunse Pae, politicos ca întotdeauna şi încercând să-şi ascundă îngrijorarea cu privire la escapada de patru ore a lui Shevek în mijlocul inginerilor.

― Aş dori să văd fortul.

― Care fort, domnule?

― Un castel vechi, de pe vremea regilor. A fost mai târziu utilizat drept închisoare.

― Orice construcţie de acest fel ar fi fost demolată. Fundaţia a reconstruit în întregime oraşul.

Odată instalaţi în maşină, pe când şoferul închidea uşile, Chifoilisk (o altă sursă probabilă pentru proasta dispoziţie a lui Pae) întrebă:

― De ce ai mai vrut să vezi un alt castel, Shevek? Îmi închipuiam că ai avut parte de destule ruine străvechi, să-ţi ajungă o vreme.

― Fortul din Drio este locul unde Odo a petrecut nouă ani, răspunse Shevek cu chipul imobil, aşa cum rămăsese de la discuţia cu Oegeo. După Insurecţia din 747. Acolo a scris Scrisorile din închisoare şi Analogia.

― Mă tem că a fost demolat, răspunse Pae, înţelegător. Drio era un fel de oraş muribund, iar Fundaţia a făcut curat şi a luat-o de la capăt.

Shevek dădu din cap, dar după ce maşina străbătu o şosea pe malul râului către intersecţia cu drumul spre Ieu Eun, trecu de o colină la cotul râului Seisse iar sus, pe colină, se afla o clădire greoaie, ruinată, implacabilă, cu turnuri sfărâmate din piatră neagră. Nimic nu ar fi putut fi mai diferit de construcţiile uimitoare, senine, ale Fundaţiei pentru cercetări spaţiale, domurile arătoase, fabricile luminoase, pajiştile şi cărările îngrijite. Nimic nu le-ar fi putut face să semene mai mult cu nişte fragmente de hârtie colorată.

― Cred că acela este Fortul, remarcă Chifoilisk cu obişnuita satisfacţie de a plasa o observaţie lipsită de tact acolo unde era cel mai puţin dorită.

― Toată în ruine, constată Pae. Trebuie să fie părăsită.

― Shevek, vrei să ne oprim şi să arunci o privire? întrebă Chifoilisk, gata să bată în geamul şoferului.

― Nu, răspunse Shevek.

Văzuse ce dorise. Încă mai exista un Fort la Drio. Nu avea nevoie să intre acolo şi să cerceteze sălile ruinate în căutarea celulei unde Odo petrecuse câţiva ani. Ştia cum arată o celulă de închisoare.

Înălţă privirea, cu chipul încă imobil şi rece, către zidurile greoaie, întunecate, care acum se înălţau aproape deasupra maşinii. Mă aflu aici de multă vreme, spunea fortul, încă mai sunt aici.

Revenit în apartamentul său, după cina în sala de mese a profesorilor plini, se aşeză singur în faţa şemineului neaprins. Era vară în A-Io, apropiindu-se de cea mai lungă zi a anului, şi deşi trecuse de opt, încă nu se întunecase. Cerul de dincolo de ferestrele arcuite încă mai arăta o tentă din culoarea sa din timpul zilei, un albastru pur, tandru. Aerul era plăcut, mirosind plăcut a iarbă cosită şi pământ reavăn. În capela de dincolo de pâlcul de pomi se vedea o lumină şi o muzică abia auzită străbătea prin aerul acela care vibra imperceptibil. Nu cântau păsările, era o muzică umană. Shevek ascultă cu atenţie. Cineva exersa Armoniile Numerice la armoniul din capelă. Lui Shevek îi erau la fel de cunoscute ca oricărui urrasian. Atunci când Odo a reînnoit relaţiile dintre oameni, nu a încercat să facă acelaşi lucru şi pentru relaţiile de bază ale muzicii. Ea întotdeauna respectase ce este necesar. Coloniştii din Anarres lăsaseră în urmă legile omului, dar aduseseră cu ei legile armoniei.

Încăperea mare, umbroasă, era tăcută, întunecându-se treptat. Shevek o cercetă cu privirea, arcurile duble, perfecte ale ferestrelor, marginile sclipind abia vizibil ale pardoselii parchetate, curbura energică, estompată a coşului de piatră, pereţii cu lambriuri, toate admirabile prin proporţii. Era o cameră frumoasă şi omenească. O cameră foarte veche. Casa profesorilor fusese construită în anul 540, acum patru sute de ani, cu două sute treizeci de ani înainte de Colonizare. Înainte ca Odo să se nască, generaţii de învăţaţi trăiseră, lucraseră, discutaseră, gândiseră, dormiseră şi muriseră în această cameră. Timp de secole Armoniile Numerice traversaseră pajiştea printre frunzele întunecate ale arborilor. Mă aflu aici de multă vreme, îi spunea camera, încă mă mai aflu aici. Dar tu ce cauţi aici?

Nu avea răspuns. Nu avea niciun drept asupra frumuseţii şi măreţiei acestei lumi, câştigate şi menţinute de munca, devotamentul, credinţa oamenilor săi. Paradisul este pentru aceia care fac Paradisul. El nu aparţinea acelor locuri. El era un om de frontieră, membrul unei seminţii care îşi negase trecutul, istoria. Coloniştii din Anarres întorseseră spatele Vechii Lumi şi trecutului acesteia, optând numai pentru viitor. Dar la fel de sigur cum viitorul devine trecut, tot aşa şi trecutul devine viitor. A nega nu înseamnă a realiza. Odonienii care părăsiseră Urras greşiseră, greşiseră în curajul lor disperat de a-şi nega istoria, de a renunţa la posibilitatea întoarcerii. Exploratorul care nu vrea să se întoarcă, ori nu vrea să-şi trimită înapoi corăbiile pentru a spune povestea sa, acela nu este explorator; e doar un aventurier, iar fiii săi se nasc în exil.

Ajunsese să iubească Urras, dar ce rost avea dragostea sa arzătoare? Nu aparţinea acestei lumi. Nici măcar nu era o părticică din aceasta. Nu făcea parte din lumea naşterii sale.

Singurătatea, certitudinea izolării pe care le simţise în prima oră la bordul navei de transport puse stăpânire pe el şi se instală ca starea lui adevărată, ignorată, suprimată dar absolută.

Era singur, aici, deoarece provenea dintr-o societate autoexilată. Întotdeauna fusese singur pe propria sa planetă, pentru că se exilase singur din societatea sa. Coloniştii făcuseră un pas mai departe. El făcuse doi. Era singur pentru că îşi asumase riscul metafizic.

Fusese destul de prost pentru a-şi închipui că poate să alăture două lumi cărora nu le aparţine.

Albastrul cerului nopţii din afara ferestrelor îi atrase privirea. Deasupra întunecimii vagi a frunzişului şi a turlei de la capelă, deasupra conturului negru al dealurilor care noaptea întotdeauna par mai îndepărtate şi mai mici, îşi făcea apariţia o lumină, o strălucire mare, blândă. Răsărit de lună, îşi spuse el cu un sentiment recunoscător, de familiaritate. Nu există nicio întrerupere în deplinătatea timpului. În copilărie, de la fereastra domiciliului din Wide Plains, împreună cu Palat, văzuse Luna răsărind. O văzuse deasupra dealurilor tinereţii sale, deasupra câmpiilor uscate ale Pulberii, peste acoperişurile de la Abbenay, cu Takver alături.

Dar nu fusese niciodată Luna aceasta.

Umbrele se mişcau în jurul său, dar Shevek rămase nemişcat în timp ce Anarres se înălţa deasupra dealurilor străine, în plinătatea sa, cenuşiu marmorat şi alb-albăstrui, pâlpâitor. Lumina lumii sale îi umplu palmele goale.

4

Luminându-i chipul, soarele la apus îl trezi pe Shevek chiar în clipa în care dirijabilul, depăşind ultima trecătoare înaltă a munţilor Ne Theras, se îndreptă spre sud. Dormise cea mai mare parte a zilei, a treia din lunga sa călătorie. Noaptea petrecerii de adio era la o jumătate de lume în spatele său. Căscă, se frecă la ochi şi îşi scutură capul încercând să-şi alunge din urechi duduitul gros al motoarelor, după care se trezi complet, dându-şi seama că este aproape la capătul călătoriei, că trebuie să se apropie de Abbenay. Îşi lipi faţa de fereastra prăfuită şi iată, chiar acolo jos, între două coline de culoare ruginie, se afla un teren mare, împrejmuit de un zid, Portul. Privi cu atenţie, străduindu-se să vadă dacă nu există vreo navă pe platformă. Oricât de vrednică de dispreţ, Urras era, totuşi, o altă lume, iar el vroia să vadă o navă dintr-o altă lume, un voiajor peste abisul uscat şi îngrozitor, un obiect făcut de mâini străine. Dar nu se afla nicio navă în Port.

Navele de marfă de pe Urras nu veneau decât de opt ori pe an şi nu stăteau decât atât cât era nevoie să descarce şi să încarce. Acestea nu erau vizitatori bineveniţi. Într-adevăr, pentru unii anarresieni, ele reprezentau o umilire permanent reînnoită.

Aduceau uleiuri fosile şi produse petroliere, anumite piese mai delicate pentru maşini şi componente electronice pe care unităţile productive anarresiene nu erau dotate pentru a le fabrica, uneori chiar un nou soi de pom fructifer ori de cereale pentru testare. Duceau înapoi pe Urras o încărcătură completă de mercur, cupru, aluminiu, uraniu, cositor şi aur. Pentru ei era o afacere nemaipomenit de bună. Împărţirea încărcăturii lor de opt ori pe an era cea mai prestigioasă funcţie a Consiliului Guvernelor Mondiale de pe Urras, principalul eveniment al bursei de mărfuri urrasiene. De fapt, Lumea Liberă de pe Anarres era o colonie minieră a planetei Urras.

Situaţia era iritantă. Cu fiecare generaţie, an de an, în cadrul dezbaterilor CPD de la Abbenay se auzeau proteste vehemente. „De ce continuăm aceste tranzacţii şi afaceri profitabile pentru proprietarieni belicoşi?” Iar minţi mai echilibrate ofereau întotdeauna acelaşi răspuns: „I-ar costa mai mult pe urrasieni să sape ei înşişi după minereuri; de aceea nu ne invadează. Dar dacă am întrerupe acordul comercial, ar folosi forţa.” Cu toate acestea, era dificil pentru oameni care niciodată nu plăteau bani pentru nimic să înţeleagă psihologia costurilor, argumentul pieţei. Şapte generaţii de pace nu aduseseră şi încrederea.

De aceea, instituţia de muncă denumită „Apărare” nu trebuia niciodată să solicite voluntari. Majoritatea activităţilor la Apărare erau atât de plictisitoare încât nici nu se mai numea „muncă” în pravică, limbă care folosea acelaşi cuvânt pentru muncă şi joc, ci kleggich, corvoadă. Muncitorii de la Apărare constituiau echipajele celor douăsprezece vechi nave interplanetare, menţinându-le reparate şi pe orbită ca o reţea de gardă, asigurau supravegheri radar şi radiotelescopice în locuri izolate, efectuau schimburi plictisitoare la Port. Cu toate acestea, întotdeauna aveau o listă de aşteptare. Oricât de pragmatică era moralitatea pe care o asimila un tânăr anarresian, viaţa clocotea în el, cerându-i altruism, sacrificiu de sine, motivaţie pentru gestul absolut. Singurătatea, starea de veghe, pericolul, navele spaţiale – toate acestea ofereau atracţia aventurii. Aventura pură îl făcea pe Shevek să-şi turtească acum nasul de fereastră, până când Portul pustiu rămase undeva, în urma dirijabilului, lăsându-l dezamăgit pentru că nu zărise niciun nenorocit de transportor de minereu pe rampă.

Căscă din nou, se întinse şi apoi privi iarăşi afară, înainte, pentru a vedea ce era de văzut. Dirijabilul trecea de ultima creastă, nu prea înaltă, a munţilor. În faţa sa, coborând către sud din braţele muntelui, strălucitoare în lumina soarelui la amiază, se vedea o imensă întindere de culoare verde.

Shevek o privi uimit, aşa cum o priviseră şi strămoşii săi cu trei mii de ani în urmă.

În al Treilea Mileniu, pe Urras, preoţii-astronomi din Serdonou şi Dhun urmăriseră cum anotimpurile modifică strălucirea roşcată a Celeilalte lumi şi dăduseră nume mistice câmpiilor şi lanţurilor de munţi şi mărilor care reflectau soarele. O regiune care se înverzea înaintea tuturor celorlalte în noul an lunar a fost numită Ans Hos, Grădina Minţii, Raiul de pe Anarres.

În mileniile care au urmat, telescoapele au dovedit că avuseseră dreptate. Ans Hos era, într-adevăr, zona cea mai favorizată de pe Annares, iar prima navă cu echipaj uman trimisă pe Lună aterizase chiar acolo, în locul acela verde dintre munţi şi mare.

Dar Raiul de pe Anarres s-a dovedit a fi uscat, rece şi bătut de vânturi, restul planetei fiind chiar mai vitreg. Viaţa nu evoluase dincolo de peşti şi plante fără flori. Aerul era rarefiat, la fel ca aerul pe Urras la altitudine foarte mare. Soarele îi ardea, vântul îi îngheţa, praful îi sufoca. Timp de două sute de ani de la prima aterizare Annares a fost explorată, cartografiată, investigată, dar nu colonizată. De ce să te muţi într-un deşert bântuit de vânturi când era destul loc în plăcutele văi de pe Urras?

Dar au urmat exploatările miniere. Epocile autodevastatoare ale Mileniului al nouălea şi începutului Mileniului următor secătuiseră rezervele de pe Urras şi o dată cu perfecţionarea rachetelor devenise mai ieftin să sapi mine pe Lună decât să extragi metalele necesare din minereuri sărace ori din apa de mare. În anul Urrasian IX-738 s-au pus bazele unei aşezări la poalele munţilor Ne Thera, de unde se extrăgea mercur, în vechea regiune Ans Hos. Au denumit aşezarea Anarres Town. Nu era oraş, nu erau femei. Bărbaţii semnau un contract pentru a lucra doi-trei ani ca mineri, apoi se întorceau acasă, în lumea reală.

Luna şi minele sale intrau sub jurisdicţia Consiliului Guvernelor Mondiale, dar pe partea cealaltă, în emisfera estică a Lunii, poporul Thu deţinea un mic secret: o bază de rachete şi o aşezare de mineri la minele de aur, cu soţiile şi copiii. Aceştia locuiau cu adevărat pe Lună, dar nimeni nu cunoştea aceasta cu excepţia guvernului lor. Prăbuşirea acelui guvern în anul 771 a condus la propunerea, exprimată în cadrul Consiliului de Guverne Mondiale, de a da Luna Societăţii Internaţionale a Odonienilor – cumpărându-i, deci, cu o lume nouă înainte ca aceştia să submineze fatal autoritatea legii şi suveranitatea naţională pe Urras. Anarres Town a fost evacuat şi în mijlocul agitaţiei din Thu, două ultime rachete au fost expediate grabnic pentru a-i aduce pe mineri. Dar nu toţi au preferat să se întoarcă. Unora le plăcea deşertul răvăşit de furtuni.

Mai bine de douăzeci de ani cele douăsprezece nave repartizate Coloniştilor odonieni de către Consiliu au circulat dus-întors între cele două lumi, până când milionul de suflete care alesese noul mod de viaţă a fost transportat peste abisul pustiu. Apoi Portul a fost închis imigraţiei, fiind lăsat deschis numai pentru navele de transport în cadrul Acordului Comercial. Anarres Town număra deja o sută de mii de oameni şi fusese denumit Abbenay, care în noua limbă a noii societăţi însemna Înţelepciune, sau Minte.

Descentralizarea fusese un element esenţial în planurile lui Odo pentru societatea pe care nu a trăit să o vadă fondată. Nu avea nicio intenţie de a încerca o dezurbanizare a civilizaţiei. Deşi sugerase că limita naturală pentru mărimea unei comunităţi depinde de dependenţa sa de zona imediat înconjurătoare pentru alimentaţia esenţială şi energie, intenţia sa fusese ca toate comunităţile să fie conectate prin reţele de comunicaţii şi transport astfel încât bunurile şi ideile să poată ajunge acolo unde erau necesare, iar administrarea să funcţioneze cu repeziciune şi uşurinţă şi nicio comunitate să nu fie izolată de la activităţile de schimb şi interschimb. Dar această reţea nu avea să fie condusă de sus în jos. Nu avea să existe niciun centru de control, nicio capitală, nicio organizaţie pentru mecanismele autoîntreţinute ale birocraţiei şi pentru tendinţa de dominaţie a indivizilor care urmăreau să devină căpitani, şefi, conducători de stat.

Cu toate acestea, planurile ei fuseseră bazate pe pământul generos de pe Urras. Dar pe aridul Anarres comunităţile au trebuit să se risipească pe suprafeţe mari în căutarea de resurse şi doar puţine dintre ele se puteau autoîntreţine, oricât de reduse le erau noţiunile cu privire la ceea ce este necesar pentru a se întreţine. Într-adevăr, reduseseră drastic, până la un minim sub care nu puteau trece. Nu intenţionau să revină la tribalismul preurban, pretehnologic. Ştiau că anarhismul lor este produsul unei civilizaţii foarte avansate, al unei culturi complexe şi diversificate, al unei economii stabile şi al unei tehnologii deosebit de industrializate care putea asigura o producţie ridicată şi transportul rapid al bunurilor. Oricât de mari erau distanţele care separau aşezările, acestea urmăreau idealul organicismului complex. Au construit mai întâi drumurile, apoi casele. Resursele speciale şi produsele fiecărei regiuni erau continuu interschimbate cu acelea ale altora, printr-un proces minuţios de menţinere a echilibrului, acel echilibru al diversităţii care reprezintă caracteristica vieţii, a ecologiei naturale şi sociale.

Dar, aşa cum spuneau ei în maniera lor analogică, nu poţi avea un sistem nervos fără cel puţin un ganglion, şi preferabil un creier. Trebuia să existe un centru. Computerele care coordonau administrarea lucrurilor, diviziunea muncii şi distribuirea bunurilor, precum şi federaţiile centrale ale majorităţii sindicatelor de muncă se aflau în Abbenay, chiar de la început. Şi de la bun început Coloniştii fuseseră conştienţi că această centralizare inevitabilă este o ameninţare continuă care nu poate fi contracarată decât printr-o vigilenţă continuă.

O, copilă-Anarhie, infinită promisiune,

infinită precauţie

ascult, noaptea ascult

lângă leagănul ca noaptea de adânc

dacă-i e bine oare copilului..

Pio Atean, care şi-a luat numele pravic de Tober, a scris toate astea în al paisprezecelea an al Colonizării. Primele eforturi ale odonienilor de a exprima în noua limbă noua lor lume au fost stângace, diforme, tulburătoare.

Abbenay, mintea şi centrul lui Anarres era acum acolo, în faţa dirijabilului, pe întinsa câmpie verde.

Acel verde strălucitor, intens al ogoarelor era, fără îndoială, o culoare care nu provenea de pe Anarres. Numai aici şi pe ţărmurile calde ale Mării Keran se simţeau bine cerealele din Lumea Veche. În alte părţi, principalele recolte agricole erau constituite din holum-de-pământ şi iarbă mene.

Când Shevek avea doar nouă ani, sarcina lui la şcoală în timpul după-amiezelor constase în îngrijirea plantelor ornamentale din comunitatea Wide Plains – plante exotice, delicate, care trebuie hrănite şi scoase la soare la fel ca bebeluşii. În îndeplinirea acestei sarcini paşnice şi precise îl asistase pe un bătrân; îi plăcuse de bătrân şi îi plăcuseră plantele, pământul şi munca propriu-zisă. Când zări culorile câmpiei de la Abbenay şi-l aminti pe bătrân şi mirosul îngrăşămintelor din untură de peşte şi culoarea primilor muguri pe rămurelele dezgolite, verdele acela curat şi viguros.

În depărtare, printre ogoarele fremătând de viaţă, zări o pată de alb care, când dirijabilul ajunse deasupra ei, se separă în cuburi, ca sarea măcinată.

Un mănunchi de fulgere orbitoare la marginea răsăriteană a oraşului îl făcu să clipească şi să vadă, pentru câteva clipe, pete negre în faţa ochilor. Erau marile oglinzi parabolice care asigurau căldura solară pentru rafinăriile de la Abbenay.

Dirijabilul coborî la un depozit de mărfuri, iar Shevek porni pe străzile celui mai mare oraş din lume.

Erau străzi largi, curate. Erau lipsite de umbră, pentru că Abbenay era situat la mai puţin de treizeci de grade nord de ecuator şi toate clădirile erau joase, cu excepţia turnurilor puternice, de rezervă ale turbinelor eoliene. Soarele strălucea alb pe un cer dur, intens, albastru-violet. Aerul era limpede şi curat, fără fum sau umezeală. Exista o anumită animaţie a lucrurilor, o duritate a marginilor şi colţurilor, o claritate. Fiecare obiect ieşea în evidenţă separat, individualizat.

Elementele care alcătuiau Abbenay erau aceleaşi ca în oricare altă comunitate odoniană, repetate de mai multe ori: ateliere, fabrici, domicilii, dormitoare, centre de învăţare, centre de distribuţie, depouri, cantine. Clădirile mai mari erau cel mai adesea grupate în jurul unor pieţe deschise, conferind oraşului o textură de bază celulară; era o succesiune de subcomunităţi, ori cartiere. Industria grea şi fabricile de prelucrarea alimentelor aveau tendinţa de a se grupa la periferiile oraşului, iar modelul celular era repetat prin aceea că industrii înrudite erau adesea situate alături într-o anumită piaţă ori pe o anumită stradă. Prima formaţiune de acest gen pe care o traversă Shevek se dovedi o serie de piaţete, districtul textil, plin de ateliere pentru prelucrarea fibrei de holum, filaturi şi ţesătorii, vopsitorii şi centre de distribuirea ţesăturilor şi confecţiilor. Centrul fiecărei piaţete era plantat cu o mică pădure de stâlpi, împodobiţi de sus până jos cu steaguri şi fanioane multicolore, proclamând cu mândrie industria locală. Majoritatea clădirilor din oraş erau într-o mare măsură asemănătoare, robuste, construite sănătos din piatră ori piatră de mare turnată. În ochii lui Shevek unele păreau deosebit de mari, dar majoritatea erau de numai un etaj, datorită frecvenţei cutremurelor. Din acelaşi motiv ferestrele erau mici, confecţionate dintr-o folie rezistentă de plastic cu siliciu, incasabilă. Erau mici, dar numeroase, pentru că niciun fel de lumină artificială nu mai era asigurată cu o oră înaintea răsăritului până la o oră după apus. Nu se mai dădea niciun fel de căldură atunci când temperatura în exterior depăşea 55 de grade Fahrenheit. Asta nu însemna că la Abbenay era criză de energie, în niciun caz, cu turbinele sale eoliene şi generatoarele bazate pe diferenţa calorică a pământului, folosite pentru încălzire, dar principiul economiei organice era mult prea esenţial în funcţionarea societăţii pentru a nu afecta profund etica şi estetica. „Excesul este excrement”, scrisese Odo în Analogie. „Excrementele reţinute în corp înseamnă otravă.”

Abbenay era lipsit de otrăvuri, un oraş sterp, luminos, în culori aprinse şi puternice, cu aerul pur. Liniştit. Îl puteai vedea în totalitate, expus la vedere la fel de limpede ca sarea măcinată.

Nimic nu era ascuns.

Piaţetele, străzile austere, clădirile joase, incintele de lucru neîmprejmuite erau încărcate de vitalitate şi activitate. Pe măsură ce Shevek îşi continua drumul, era permanent conştient de prezenţa altor oameni mergând, muncind, discutând, chipuri trecând pe lângă el, voci strigându-se, bârfind, cântând, oameni vii, oameni făcând fel de fel de lucruri, oameni în plină activitate. Ateliere şi fabrici dădeau către pieţe ori către propriile lor curţi, iar uşile erau deschise. Trecu de un atelier de sticlărie, lucrătorul ridicând un mare strop topit cu aceeaşi nonşalanţă cu care un bucătar serveşte supa. În apropiere era o curte aglomerată unde spuma de mare era turnată pentru construcţii. Conducătoarea echipei, o femeie masivă îmbrăcată într-o salopetă albă de pulbere, supraveghea turnarea unei forme cu un splendid şi sonor torent de cuvinte. Urma apoi o mică fabrică de sârmă, o spălătorie de cartier, atelierul unui lutier, unde se confecţionau şi reparau instrumente muzicale, centrul districtual de distribuire a articolelor mărunte, un atelier de plăci ceramice. Activitatea care se desfăşura în fiecare din aceste locuri era fascinantă, cea mai mare parte având loc la vedere. Mai erau şi copii pe acolo, unii antrenaţi în muncă alături de adulţi, alţii jucându-se în ţărână; o fetiţă stătea cocoţată pe acoperişul centrului de învăţare cu nasul înfipt într-o carte. Producătorul de sârmă îşi decorase faţada atelierului cu modele de viţă de vie confecţionate din sârmă colorată, vesele şi ornamentale. Revărsarea de abur şi conversaţie prin uşile larg deschise ale spălătoriei era copleşitoare. Nicio uşă nu era încuiată, puţine erau închise. Nu existau niciun fel de ascunzişuri şi niciun fel de avertismente. Totul era la vedere, activitatea, viaţa oraşului, expuse ochiului şi mâinii. Din când în când, pe strada Depoului trecea în goană, sunând dintr-un clopot, un vehicul plin ochi cu oameni, oameni atârnaţi ciorchine de barele din exterior, femei în vârstă suduind cu năduf atunci când nu încetinea în dreptul staţiei lor pentru a se strecura afară, un băieţel pe o bicicletă artizanală urmărindu-l nebuneşte, scântei electrice revărsându-se albastre din reţeaua aeriană la intersecţii, ca şi cum vitalitatea aceea intensă, calmă a străzilor se acumula din când în când până la punctul de descărcare, aruncându-se în gol cu mare zgomot şi o trosnitură albastră şi miros de ozon. Acestea erau omnibuzele din Abbenay şi când treceau îţi venea să ovaţionezi.

Strada Depoului se termina într-un loc mare, aerisit, unde cinci alte străzi pătrundeau ca nişte raze către un parc triunghiular de iarbă şi pomi. Majoritatea parcurilor din Anarres erau terenuri, de pământ ori nisip, pentru joacă, având în mijloc o platformă cu boscheţi şi arbori de holum. Dar acesta era deosebit. Shevek traversă caldarâmul fără trafic şi pătrunse în parc, atras de el deoarece îl văzuse adesea în ilustrate şi pentru că dorea să vadă copaci străini, urrasieni, de aproape, să simtă verdeaţa acelei multitudini de frunze. Soarele apunea, cerul era imens şi senin, închizându-se spre purpuriu la zenit, întunecimea spaţiului zărindu-se prin atmosfera rarefiată. Pătrunse printre copaci, atent, precaut. Oare aglomerarea aceasta de frunze nu e risipitoare? Arborele de holum se descurca foarte bine cu spini şi ace şi fără exces de frunze. Oare frunzişul extravagant nu înseamnă pur şi simplu exces, excrement? Pentru a le merge bine, aceşti arbori au nevoie de un sol bogat, udare permanentă, multă grijă. Shevek dezaproba abundenţa şi nechibzuinţa lor. Merse pe sub ei, printre ei. Iarba străină era moale sub tălpi. Parcă ar fi călcat pe carne vie. Se trase înapoi, pe potecă. Membrele negre ale copacilor se întindeau deasupra capului său, ţinând deasupra sa nenumăratele lor palme verzi. Îl cuprinse uimirea. Se simţea binecuvântat deşi nu ceruse binecuvântarea.

Ceva mai departe, în faţa lui, pe cărarea care se întuneca treptat, pe o bancă de piatră cineva citea.

Shevek înaintă încet. Ajunse la bancă şi se uită la silueta care şedea cu capul aplecat peste carte în lumina verde-aurie de sub copaci. Era o femeie de cincizeci sau şaizeci de ani, ciudat îmbrăcată, cu părul strâns la spate într-un nod. Mâna stângă sprijinindu-i bărbia aproape că ascundea gura crispată, mâna dreaptă ţinea hârtiile de pe genunchi. Erau grele, acele file, mâna rece care le ţinea era grea. Lumina pălea cu repeziciune, dar ea nu ridică privirea. Continuă să parcurgă colile de corectură ale Organismului social.

Shevek o privi pe Odo o vreme, apoi se aşeză alături de ea. Nu avea nicio noţiune de statut social şi era destul loc pe bancă. Îl mâna un impuls pur de a căuta companie. Cercetă profilul viguros, trist şi mâinile, mâinile unei bătrâne. Înălţă privirea către ramurile umbroase. Pentru prima dată în viaţă înţelegea că Odo, al cărui chip îl cunoştea din copilărie, ale cărei idei erau centrale şi permanente în mintea lui şi în minţile tuturor celor pe care îi cunoştea, Odo nu pusese niciodată piciorul pe Anarres, trăise şi murise şi era înmormântată la umbra copacilor cu frunzişul verde, în oraşe de neimaginat, printre oameni care vorbeau limbi necunoscute, pe o altă lume. Odo era o străină, o exilată.

Tânărul stătea lângă statuie, în amurg, şi unul şi altul aproape la fel de nemişcaţi.

În cele din urmă, dându-şi seama că se întunecă, Shevek se ridică şi porni din nou pe străzi întrebând care e drumul către Institutul Central de Ştiinţe.

Nu era departe. Ajunse la destinaţie la scurtă vreme după aprinderea luminilor. O recepţioneră, ori poate supraveghetoare, se afla în micul birou de la intrare, citind o carte. Trebui să bată în uşa deschisă pentru a-i atrage atenţia.

― Shevek, spuse el.

Era un obicei să începi conversaţia cu un străin oferindu-ţi numele ca un fel de suport pe care acesta să se sprijine. Nu existau multe alte puncte de sprijin de oferit. Nu existau ranguri, ori termeni care să desemneze rangul, nicio formă de adresare convenţională, respectuoasă.

― Kokvan, răspunse femeia. Nu trebuia cumva să soseşti de ieri?

― Au modificat orarul dirijabilului-transportor. E vreun pat liber în vreunul din cămine?

― Numărul 46 e liber. Traversezi curtea, clădirea din stânga. E un mesaj aici, pentru tine, de la Sabul. Spune să treci pe la el dimineaţa la catedra de fizică.

― Mulţumesc, răspunse Shevek şi traversă curtea cu paşi mari, legănându-şi bagajul – o haină de iarnă şi o pereche de ghete.

În tăcerea din jur se auzea un murmur, se simţea prezenţa oamenilor. În aerul curat, înţepător al nopţii oraşului fremăta ceva, senzaţia de dramă, de promisiune neîmplinită.

Nu trecuse ora cinei, aşa că făcu un scurt ocol pe la cantina institutului să vadă dacă a mai rămas ceva mâncare pentru unul abia sosit. Constată că numele său fusese deja trecut pe lista celor permanenţi şi că mâncarea este excelentă. Avu chiar şi desert, compot de fructe conservate. Lui Shevek îi plăceau dulciurile şi pentru că era printre ultimii şi mai rămăseseră o mulţime de fructe, se mai servi o dată. Mânca singur, la o masă mică. La mese mai mari învecinate, grupuri de tineri stăteau de vorbă în faţa farfuriilor goale. Auzi discuţii despre comportarea argonului la temperaturi foarte joase, despre comportamentul unui profesor de chimie la un colocviu, despre presupusele curburi ale timpului. Doi dintre cei prezenţi îl urmăreau cu privirea. Nu se apropiară să-i vorbească, aşa cum oamenii dintr-o comunitate mai mică s-ar adresa unui străin. Privirea lor nu era ostilă, poate doar puţin provocatoare.

Găsi camera 46 pe un lung coridor de uşi închise din domiciliu. Evident, toate erau camere de o persoană şi se întrebă de ce îl trimisese recepţionera acolo; de la vârsta de doi ani nu dormise decât în dormitoare, încăperi cu patru până la zece paturi. Bătu la uşa camerei 46. Tăcere. Deschise uşa. Camera era mică şi cu un singur pat, slab iluminată de lumina de pe coridor. Aprinse lampa. Două scaune, o masă de lucru, o riglă de calcul mult folosită, câteva cărţi şi pe patul platformă o pătură portocalie ţesută manual, împăturită cu grijă. Recepţionera greşise, altcineva locuia acolo. Shevek închise uşa. O deschise din nou pentru a stinge lampa. Pe masă, sub lampă, se afla un mesaj mâzgălit pe un petec de hârtie rupt de undeva: „Shevek, catedra de fizică, dimineaţa, 2-4-1-154. Sabul”.

Îşi puse haina pe un scaun, ghetele pe podea. Rămase o vreme în picioare citind titlurile cărţilor, lucrări standard de fizică şi matematică, legate în verde, cu Cercul Vieţii imprimat pe copertă. Îşi atârnă haina în debara şi mută ghetele în altă parte. Trase cu grijă draperia de la debara. Traversă camera până la uşă: patru paşi. Rămase pe loc, ezitând, încă un minut şi apoi, pentru prima dată în viaţă, închise uşa propriei sale camere.

Sabul era un bărbat mic de statură, îndesat şi cam şleampăt, de patruzeci de ani. Părul său facial era mai negru şi mai aspru decât de obicei, îndesindu-se pe bărbie într-o barbă în toată legea. Purta o haină grea, de iarnă pe care, după aspect, trebuie să o fi purtat de iarna trecută; terminaţiile mânecilor erau negre de murdărie. Comportamentul său era abrupt şi morocănos. Vorbea fragmentat, la fel cum mâzgălea mesaje pe fragmente de hârtie. Mârâia.

― Trebuie să înveţi iotica, mârâi el către Shevek.

― Să învăţ iotica?

― Am spus să înveţi iotica.

― Pentru ce?

― Ca să poţi citi fizica urrasiană! Atro, To, Baisk, toţi aceia. Nimeni nu a tradus-o în pravică, nimeni nu are de gând s-o facă. Şase oameni, poate, de pe Anarres, sunt capabili s-o înţeleagă. În orice limbă.

― Cum pot să învăţ iotica?

― Gramatica şi dicţionarul!

― Unde le găsesc? întrebă Shevek, fără a ceda teren.

― Aici, mârâi Sabul.

Scotoci pe poliţele dezordonate pline de cărţi mici, legate în verde. Mişcările sale erau abrupte şi iritante. Găsi în cele din urmă două volume groase, nelegate, pe un raft de jos şi le trânti pe masă.

― Anunţă-mă când te simţi competent să-l citeşti pe Atro în iotică. Până atunci nu am ce face cu tine.

― Ce fel de matematică utilizează urrasienii ăştia?

― Nimic de nasul tău.

― Se ocupă cineva aici de cronotopologie?

― Da, Turet. Poţi să-l consulţi.

― Mi-am pus în gând să asist la prelegerile lui Gvarab.

― De ce?

― Lucrările ei despre frecvenţă şi ciclu…

Sabul se aşeză şi se ridică din nou. Era insuportabil de agitat, agitat şi totuşi rigid, iritant.

― Nu-ţi pierde vremea. Ai depăşit-o pe bătrână în Teoria secvenţială, iar celelalte idei pe care le emite sunt nişte prostii.

― Mă interesează principiile Simultaneităţii.

― Simultaneitate! Cu ce rahaturi profitariene vă îndoapă Mitis acolo? întrebă fizicianul aprins la faţă, venele de pe tâmple zvâcnindu-i sub părul aspru, tuns scurt.

― Eu însumi am organizat un curs-seminar în acest domeniu.

― Maturizează-te. Maturizează-te. E timpul să te maturizezi. Acum te afli aici. Ne ocupăm de fizică aici, nu de religie. Renunţă la misticism şi maturizează-te. Cât de repede poţi învăţa iotica?

― Mi-au trebuit câţiva ani să învăţ pravica, răspunse Shevek, uşoara sa ironie lăsându-l pe Sabul complet neatins.

― Eu am învăţat-o în zece decade. Destul de bine pentru a citi Introducerea lui To. O, la dracu, ai nevoie de un text pe care să lucrezi. Ar putea fi foarte bine chiar acesta. Iată. Aşteaptă.

Sabul răscoli printr-un sertar supraîncărcat şi până la urmă reuşi să scoată o carte, o carte cu aspect ciudat, legată în albastru, fără Cercul Vieţii pe copertă. Titlul era tipărit cu litere aurii şi părea să spună Poilea Afioite, care nu avea niciun sens iar, formele unor litere erau neobişnuite. Shevek o privi atent, o luă de la Sabul, dar nu o deschise. Îl ţinea în mână, lucrul pe care dorise să-l vadă, obiectul străin, mesajul dintr-o altă lume.

Îşi aminti de cartea pe care i-o arătase Palat, cartea numerelor.

― Întoarce-te atunci când o vei putea citi pe asta, mârâi Sabul, iar Shevek se întoarse pentru a pleca, dar mârâitul lui Sabul spori în intensitate. Păstrează cărţile acestea asupra ta! Nu sunt pentru uzul general.

Tânărul se opri, se întoarse şi după un moment spuse cu glasul său calm, aproape sfios:

― Nu înţeleg.

― Nu îngădui nimănui să le citească!

Shevek nu răspunse. Sabul se ridică din nou şi se apropie de el.

― Ascultă. Eşti acum membru al Institutului Central de Ştiinţe, un fizician care lucrează cu mine, Sabul. Mă urmăreşti? Privilegiul înseamnă responsabilitate. Corect?

― Urmează să dobândesc unele cunoştinţe pe care nu trebuie să le împărtăşesc, spuse Shevek după o scurtă pauză, formulând răspunsul de parcă ar fi fost o propoziţie logică.

― Dacă ai găsi pe stradă un pachet cu capse explozive, le-ai împărţi cu fiecare puşti care ar trece pe lângă tine? Cărţile acelea sunt explozive. Acum înţelegi ce spun?

― Da.

― Bine.

Sabul se întoarse cu spatele, fierbând de ceea ce părea o mânie endemică, nu specifică. Shevek ieşi din încăpere, purtând cu grijă dinamita, cu repulsie şi o curiozitate devoratoare.

Se puse la treabă să înveţe iotica. Lucra singur în camera 46, în urma atenţionării lui Sabul şi pentru că i se părea cum nu se poate mai natural să lucreze singur.

Încă de foarte tânăr îşi dăduse seama că în anumite privinţe se deosebeşte de toţi cunoscuţii săi. Pentru un copil conştiinţa unei astfel de deosebiri este foarte dureroasă. Pentru că, fără să fi făcut nimic şi încă incapabil de a face ceva, nu o poate justifica. Prezenţa de nădejde şi iubitoare a adulţilor care, în felul lor, sunt de asemenea deosebiţi, este singura reasigurare pe care o poate avea un copil, iar Shevek nu beneficiase de aceasta. Tatăl său fusese, într-adevăr, deosebit de bun şi iubitor. Orice era Shevek, orice făcea el, Palat aproba şi era loial. Dar Palat nu cunoscuse acest blestem al deosebirii. El era la fel ca ceilalţi, ca toţi ceilalţi pentru care comunitatea era un lucru atât de simplu. Îl iubea pe Shevek, dar nu îi putea arăta ce este libertatea, acea recunoaştere a solitudinii fiecăruia, pe care doar ea o transcende.

Aşadar, Shevek era obişnuit cu o izolare interioară, amortizată de toate contactele întâmplătoare ale zilei şi de interferenţele vieţii comunale precum şi de tovărăşia câtorva prieteni. Aici, la Abbenay, nu avea niciun prieten şi, pentru că nu era aruncat în mediul dormitorului comun, nu-şi făcu niciunul. La douăzeci de ani era prea conştient de particularităţile minţii şi caracterului său pentru a fi deschis; era închis în el şi rezervat, iar colegii săi, simţind că rezerva sa este reală, nu încercau prea frecvent să se apropie de el.

În curând ajunse să-i fie dragă intimitatea camerei sale. Îşi savura independenţa totală. Ieşea din cameră numai pentru micul dejun şi cina la cantină şi făcea o scurtă plimbare zilnică pe străzile oraşului pentru a-şi pune în mişcare muşchii care întotdeauna fuseseră obişnuiţi cu exerciţiul. După care se întorcea în camera 46, la gramatica iotică. O dată la fiecare decadă sau două era chemat pentru „a zecea zi” de activitate comunitară în rotaţie, dar oamenii cu care lucra erau străini, nu cunoştinţe apropiate, aşa cum ar fi fost într-o comunitate restrânsă, aşa că aceste zile de muncă manuală nu au produs nicio întrerupere psihologică în izolarea sa ori în progresul său în studiul limbii iotice.

Gramatica fiind complexă, ilogică şi structurată îi făcea plăcere. Învăţarea limbii mergea rapid, odată ce stăpânea vocabularul de bază, deoarece cunoştea ce citeşte, cunoştea domeniul şi termenii şi ori de câte ori se bloca, propria intuiţie ori vreo ecuaţie matematică îi arătau unde ajunsese. Nu întotdeauna erau locuri unde mai fusese vreodată. Introducerea în Fizica Temporală a lui To nu era un manual pentru începători. Iar atunci dând s-a apropiat de mijlocul cărţii, Shevek nu mai citea iotică, citea fizică, înţelegând prea bine de ce Sabul îl pusese să-i citească pe fizicienii urrasieni înainte de orice altceva. Erau cu mult avansaţi faţă de orice se realizase pe Anarres în ultimii douăzeci-treizeci de ani. Cele mai sclipitoare idei conţinute în propriile lucrări ale lui Sabul cu privire la Secvenţă erau, de fapt, traduceri din iotică, nedeclarate.

Parcurse şi celelalte cărţi pe care Sabul i le tot trimitea, lucrările majore ale fizicii contemporane urrasiene. Viaţa lui deveni şi mai solitară. Nu activa în sindicatul studenţilor şi nu asista la întrunirile altor sindicate ori federaţii cu excepţia letargicei Federaţii de fizică. Întrunirile unor astfel de grupuri, vehicule atât ale acţiunii sociale cât şi ale sociabilităţii, erau cadrul vieţii în oricare comunitate mică, dar aici, în oraş, păreau mult mai puţin importante. Nu le erai necesar; întotdeauna se găseau alţii care să conducă lucrurile şi o făceau destul de bine. Cu excepţia sarcinilor din a zecea zi şi obişnuitele servicii de pază la domiciliul său şi la laboratoare, timpul îi aparţinea în întregime lui Shevek. Adesea omitea exerciţiul fizic şi uneori chiar şi mesele. Totuşi, nu renunţa la singurul curs pe care îl urma, conferinţele prezentate de Gvarab cu privire la Secvenţă şi Ciclu.

Gvarab era destul de înaintată în vârstă, aşa că adesea devia şi îndruga vrute şi nevrute. Prezenţa la cursurile ei era redusă şi oscilantă. În curând îl alese pe băiatul slab, cu urechile mari, drept singurul ei ascultător constant. Începu să conferenţieze pentru el. Ochii luminoşi, atenţi, inteligenţi îi întâlniră pe ai ei, îi conferiră stabilitate, o treziră, îşi recăpătă strălucirea, redobândi viziunea pierdută. Se avânta spre culmi nebănuite iar ceilalţi studenţi din sală o priveau încurcaţi şi uimiţi, chiar înspăimântaţi, dacă mai aveau puterea de a se simţi înspăimântaţi. Gvarab vedea un univers mult mai mare decât puteau vedea majoritatea oamenilor, şi asta îi făcea să clipească. Băiatul cu ochii luminoşi o privea fix; în ochi îi citea bucuria. Ceea ce oferea ea, ceea ce oferise timp de o viaţă, ceea ce nimeni până atunci nu mai împărtăşise cu ea, el accepta, se împărtăşea. El era fratele ei, peste prăpastia celor cincizeci de ani, mântuirea ei.

Atunci când se întâlneau din întâmplare în cabinetele de fizică ori la cantină, treceau direct la discutarea unor probleme de fizică, dar alteori energia lui Gvarab era insuficientă pentru aşa ceva, iar atunci găseau puţine de spus, deoarece bătrâna era la fel de timidă ca şi tânărul bărbat. „Nu mănânci destul” îi spunea ea, iar el zâmbea şi urechile i se înroşeau. Niciunul nu ştia ce să mai spună.

După ce petrecuse o jumătate de an la Institut, Shevek îi dădu lui Sabul o lucrare de trei pagini intitulată „O critică a Ipotezei lui Atro cu privire la Secvenţa Infinită”. Sabul i-o returnă după o decadă, mârâind:

― Tradu-o în iotică.

― De la început am scris-o mai mult în iotică, spuse Shevek, deoarece foloseam terminologia lui Atro. Voi copia originalul. De ce?

― De ce? Pentru ca nenorocitul acela profitarian pe nume Atro să o poată citi. E o navă pe cinci în decada următoare.

― O navă?

― O navă de transport de pe Urras.

În felul acesta Shevek descoperi că nu numai petrol şi mercur circula între cele două lumi despărţite, nu numai cărţi de felul celor pe care le citise, dar şi scrisori. Scrisori! Scrisori către proprietarieni, către supuşi ai unor guverne bazate pe inechitatea puterii, pentru indivizi care erau, inevitabil, exploataţi de alţii, fiind la rândul lor exploatatorii altora deoarece consimţiseră să fie elemente din Maşina-Stat. Oare oamenii aceştia chiar schimbau idei cu oamenii liberi într-o manieră non-agresivă, voluntară? Pot ei oare admite cu adevărat egalitatea, participând la solidaritatea intelectuală, sau doar încercau să domine, să-şi exercite puterea, să posede? Ideea de a coresponda de-adevăratelea cu un proprietarian îl alarma, dar ar fi fost interesant să afle…

Atâtea descoperiri de acest fel se îngrămădiseră asupra lui această primă jumătate de an petrecută la Abbenay încât ajunsese la concluzia că fusese – ori poate că încă mai era – puţin naiv, o concluzie nu tocmai uşor de acceptat pentru un tânăr inteligent.

Prima şi cea mai puţin acceptabilă dintre aceste descoperiri era că se aşteptau de la el să înveţe iotica, dar să păstreze cunoştinţele pentru sine – o situaţie atât de nouă şi atât de tulburătoare pe plan moral încât încă nu o asimilase în totalitate. Evident, nu putea spune că răneşte pe cineva pentru motivul că nu îşi împărtăşeşte cunoştinţele. Pe de altă parte, ce rău posibil le poate cauza informaţia că el ştie iotică, şi că ei ar putea-o învăţa la fel de bine? Cu siguranţă, libertatea se află mai ales în sinceritate decât în tăinuire şi întotdeauna merită să rişti pentru libertate. În orice caz, nu înţelegea în ce constă riscul. La un moment dat îi trecuse prin minte că Sabul vrea să menţină fizica urrasiană particulară, să o posede, ca pe o proprietate personală, o sursă de putere asupra colegilor săi de pe Anarres. Dar această idee era atât de opusă modului de gândire al lui Shevek, încât întâmpină mari dificultăţi pentru a i se contura în minte, iar când într-adevăr i se clarifică, o elimină imediat, cu dispreţ, ca pe un gând de-a dreptul dezgustător.

Mai era, apoi, camera personală, un alt ghimpe moral. Copil fiind, dacă dormeai singur într-o cameră însemna că i-ai deranjat în aşa hal pe ceilalţi încât nu te-au mai putut suporta, că ai individualizat. Solitudinea era egală cu dizgraţia. În termeni adulţi, principalul termen de referinţă pentru camerele cu un singur pat era sexual. Fiecare domiciliu avea un număr de astfel de camere, iar un cuplu care dorea să se împerecheze folosea una dintre aceste camere gratuite pentru o noapte, sau o decadă, oricât de mult doreau. Un cuplu care se hotăra la parteneriat, lua o cameră dublă. Într-un oraş mic, unde nu erau disponibile camere duble, le construiau adesea la capătul domiciliilor şi astfel, cameră cu cameră, erau create construcţii lungi, răzleţite, denumite „autotrenurile partenerilor.” În afară de împerecherea sexuală, nu exista niciun motiv pentru care să nu dormi într-un dormitor. Puteai alege unul mare, sau mic, iar dacă nu-ţi plăceau colegii de cameră te puteai muta în altul. Fiecare dispunea de atelierul, laboratorul, studioul, magazia sau biroul de care avea nevoie pentru muncă. La băile publice fiecare putea fi oricât de public poftea, intimitatea sexuală era asigurată gratuit şi chiar recomandată din punct de vedere social, iar dincolo de acestea izolarea era considerată nefuncţională. Însemna exces, irosire. Economia de pe Anarres nu putea sprijini construirea, întreţinerea, încălzirea, iluminarea caselor şi apartamentelor particulare. Un individ a cărui fire era evident nesociabilă trebuia să plece din societate şi să îşi poarte singur de grijă. Era complet liber să o facă. Îşi putea construi o casă oriunde îi făcea plăcere, deşi, dacă aceasta strica un peisaj frumos ori o bucată de teren fertil se putea aştepta la serioase presiuni din partea vecinilor să se mute în altă parte. La marginile comunităţilor anarresiene mai vechi se întâlneau destul de mulţi solitari şi pustnici care pretindeau că ei nu fac parte dintr-o specie socială anume. Dar pentru aceia care acceptau privilegiul şi obligaţia solidarităţii umane, intimitatea era o valoare numai dacă se dovedea funcţională.

Aşadar, prima reacţie a lui Shevek de a fi fost instalat într-o cameră particulară a fost jumătate de dezaprobare şi jumătate de jenă. De ce îl înghesuiseră aici? Curând avea să afle motivul. Era locul potrivit pentru munca lui. Dacă îi veneau idei la miezul nopţii, putea aprinde lumina ca să le noteze; dacă îi veneau în zori, nu erau tulburate de conversaţia şi mişcarea a patru-cinci colegi de cameră care se sculau; iar dacă nu-i veneau deloc şi trebuia să petreacă zile în şir aşezat la masă, cu ochii aţintiţi pe fereastră, nu se afla nimeni în spatele lui care să se mire de ce lâncezeşte. De fapt, intimitatea este la fel de necesară şi pentru fizică şi pentru sex. Dar chiar este necesară?

La cină, în cantina institutului, se servea întotdeauna şi un desert. Lui Shevek îi plăcea foarte mult şi când mai rămâneau surplusuri, le lua. Iar conştiinţa lui, conştiinţa aceea organic-sodală, a făcut indigestie. Oare nu toată lumea, în toate cantinele, de la Abbenay la Uttermost, primea la fel, în părţi egale? Întotdeauna i se spusese acest lucru şi niciodată nu văzuse altceva. Desigur, existau variaţii locale, specialităţi regionale, lipsuri, încropeli, ca în cazul Project Camps, bucătari buni, bucătari mai proşti, de fapt, o infinită varietate în interiorul unui cadru imuabil. Dar niciun bucătar nu era atât de talentat încât să pregătească un desert fără elementele necesare. Majoritatea cantinelor serveau desertul o dată sau de două ori pe decadă. Aici, era servit seară de seară. De ce? Erau membrii Institutului Central de Ştiinţe mai buni decât alţi oameni?

Shevek nu-şi punea asemenea întrebări în legătură cu nimeni altcineva. Conştiinţa socială, opinia altora era forţa morală cea mai puternică, aceea care motiva comportamentul majorităţii anarresienilor, dar în cazul său aceasta era ceva mai puţin puternică decât la cei mai mulţi dintre ei. Atât de multe din problemele sale făceau parte dintr-o categorie pe care alţi oameni nu o puteau înţelege încât se obişnuise să şi le rezolve singur, în tăcere. Aşa procedă şi cu aceste probleme care, în unele privinţe, erau mult mai dificile pentru el decât acelea ale fizicii temporale. Nu ceru părerea nimănui. Încetă să mai ia desertul de la cantină.

Cu toate acestea, nu se mută într-un dormitor comun. Puse în balanţă disconfortul moral şi avantajul practic, constatând că acesta din urmă atârnă mai greu. Lucra mult mai bine în camera particulară. Treaba merita efortul, iar el o făcea bine. Era central funcţională pentru societatea sa. Responsabilitatea justifica privilegiul.

Aşa că a continuat să lucreze.

Pierdu din greutate; mergea uşor pe pământ. Lipsa efortului fizic, lipsa varietăţii ocupaţionale, lipsa contactelor sociale şi sexuale, niciuna dintre acestea nu îi păreau a fi carenţe ci libertăţi. El era omul liber: putea face tot ce vroia să facă, atunci când dorea şi câtă vreme poftea. Şi chiar aşa făcea. Muncea jucându-se.

Întocmea notele pentru o serie de ipoteze care aveau să conducă la o teorie coerentă a Simultaneităţii. Dar aceasta începu să-i pară o ţintă minoră. Exista una mult mai importantă, o teorie unificată a Timpului, aşteptând să fie formulată, numai să poată ajunge la ea. Avea senzaţia că se află într-o cameră încuiată în mijlocul unui imens teren deschis. Îl înconjura, doar dacă ar găsi calea de ieşire, drumul cel drept. Intuiţia deveni o obsesie. Toamna şi iarna se dezobişnui tot mai mult să mai doarmă. Două ceasuri pe noapte şi încă două, uneori, în timpul zilei, îi erau suficiente, iar aceste aţipeli nu erau de genul somnului profund pe care întotdeauna îl avusese mai înainte, ci un fel de veghe pe alt plan, cu atâtea vise. Visa intens, iar visele făceau parte din munca sa. Vedea timpul întorcându-se împotriva propriului curs, un râu curgând în sus, către izvor. În mâna sa dreaptă şi în stânga ţinea contemporaneitatea a două momente; când le dădea în lături, vedea, zâmbind, cum momentele se separă, despărţindu-se ca baloanele de săpun. Se ridică şi puse pe hârtie, fără a se trezi cu adevărat, formula matematică, aceea care îl ocolise zile întregi. Văzu spaţiul strângându-se asupra lui ca pereţii unei sfere prăbuşindu-se în interior, mai aproape, tot mai aproape, către un vid central, închizându-se, apropiindu-se, iar el se trezi cu un strigăt de ajutor oprit în gâtlej, luptându-se în tăcere să scape de conştiinţa propriului vid exterior.

Într-o după-amiază rece, către sfârşitul iernii, venind de la bibliotecă spre casă, trecu pe la catedra de fizică pentru a vedea dacă nu se află ceva corespondenţă pentru el în cutie. Nu avea niciun motiv să se aştepte la o scrisoare, deoarece nu scrisese niciuna prietenilor săi de la Regionala nord-vestică, dar în ultimele zile nu se simţise prea bine; îşi infirmase câteva dintre cele mai frumoase ipoteze ale sale şi se trezise singur, după o jumătate de an de muncă asiduă, exact în punctul de unde pornise. Modelul fazic era pur şi simplu mult prea vag pentru a fi util. Îl durea în gât. Spera să fie o scrisoare de la vreun cunoscut, sau cel puţin să întâlnească pe cineva în laboratorul de fizică pentru a mai schimba o vorbă. Dar, cu excepţia lui Sabul, nu se mai afla nimeni acolo.

― Priveşte aici, Shevek.

Se uită la cartea pe care bătrânul o ţinea în mână: o carte subţire, îmbrăcată în verde, cu Cercul Vieţii pe copertă. O luă şi privi la pagina de titlu: „O critică a Ipotezei Secvenţei Infinite a lui Atro”. Era propriul său eseu, confirmarea şi replica lui Atro şi scrisoarea de răspuns a acestuia. Totul fusese tradus, ori retradus în pravică şi tipărit la imprimeriile CDP din Abbenay. Apăreau numele a doi autori: Sabul, Shevek.

Sabul întinse gâtul peste exemplarul pe care îl ţinea Shevek şi îl privi cu nesaţ. Mormăitul său se auzi gutural şi chicotit.

― L-am terminat pe Atro. Definitiv, afurisitul de profitor! Acum să mai încerce să vorbească despre „imprecizie puerilă”!

Timp de zece ani Sabul nutrise resentimente faţă de Revista de fizică a Universităţii Ieu Eun, care se referise la lucrările sale teoretice drept „mutilate de provincialismul şi imprecizia puerilă cu care dogma odoniană infectează fiecare domeniu al gândirii”.

― Vor vedea ei care este acum provincialul! adăugă el, zâmbind.

În aproape un an de când se cunoşteau, Shevek nu îşi amintea să-l fi văzut zâmbind.

Shevek se aşeză la celălalt capăt al încăperii, doborând un maldăr de hârtii de pe o bancă pentru a-şi face loc. Desigur, catedra de fizică era un spaţiu comun, dar Sabul ţinea această a doua cameră, din dos, plină de materialele pe care le folosea, aşa că niciodată nu părea să mai rămână loc şi pentru altcineva. Shevek privi cartea pe care o ţinea în mână, apoi se uită pe fereastră. Se simţea şi chiar arăta destul de bolnav. De asemenea, arăta destul de încordat, dar cu Sabul nu se simţise niciodată timid sau jenat, aşa cum adesea i se întâmpla cu oamenii pe care dorea să-i cunoască.

― N-am ştiut că o traduci, spuse el.

― Am tradus-o, am editat-o. Am şlefuit câteva din punctele mai nefinisate, am completat cu elementele de tranziţie pe care tu le-ai lăsat pe dinafară şi aşa mai departe. Muncă de câteva decade. Ar trebui să fii mândru de asta; în mare măsură ideile tale formează esenţa cărţii finalizate.

Cartea consta integral din ideile lui Shevek şi ale lui Atro.

― Da, răspunse Shevek, privindu-şi mâinile şi continuă. Aş vrea să public lucrarea despre Reversibilitate pe care am scris-o în acest trimestru. Ar trebui să ajungă la Atro. L-ar interesa. Încă îl mai preocupă motivaţiile.

― Să o publici? Unde?

― Am vrut să spun, în iotică… pe Urras. Să i-o trimit lui Atro, ca pe cealaltă, iar el o va publica într-una din revistele de acolo.

― Nu le poţi trimite spre publicare o lucrare care nu a fost tipărită aici.

― Dar este exact ce am făcut cu aceasta. Tot ce este aici, cu excepţia răspunsului combativ, a apărut în Ieu Eun Review înainte de a apărea aici.

― Nu am putut preîntâmpina această situaţie. Dar de ce îţi închipui că m-am grăbit să trimit lucrarea spre publicare? Doar nu crezi că toţi cei de la CPD sunt de acord cu maniera noastră de a negocia idei cu Urras în felul acesta. Departamentul de apărare insistă ca fiecare cuvânt care pleacă de aici pe navele acelea de marfă să fie aprobat de un expert CPD. Mai mult decât atât, nu crezi că toţi fizicienii din provincie care nu au acces la canalul acesta de comunicaţie cu Urras se împotrivesc utilizării sale de către noi? Crezi că nu sunt invidioşi? Există oameni care stau în aşteptare, care abia aşteaptă ca noi să facem un pas greşit. Dacă suntem vreodată descoperiţi, vom pierde această fereastră poştală de pe transportoarele urrasiene. Acum pricepi?

― În primul rând, cum a obţinut Institutul această fereastră poştală?

― Atunci când a fost ales Pegvur în CPD, cu zece ani în urmă. De atunci, am păşit al naibii de atent pentru a o păstra, răspunse Sabul.

Pegvur fusese un fizician de o valoare modestă. Shevek dădu din cap.

― În orice caz, Atro nu vrea să citească articolele tale. Am verificat lucrarea aceea şi ţi-am înapoiat-o cu câteva decade în urmă. Când vei înceta să-ţi iroseşti vremea cu teoriile acestea reacţionare de care se agaţă Gvarab? Nu-ţi dai seama că şi-a pierdut întreaga viaţă cu ele? Dacă le susţii, o să te faci de râs, ceea ce, desigur, este dreptul tău inalienabil. Dar în niciun caz n-o să mă faci de râs pe mine!

― Dar dacă prezint lucrarea spre publicare aici, în pravică?

― Pierdere de timp.

Shevek recepţionă mesajul cu o uşoară înclinare a capului. Se ridică, deşirat şi ascuţit şi rămase nemişcat un moment, departe cu gândurile sale. Lumina iernii făcea notă discordantă cu părul său, pe care acum îl purta strâns la spate într-o coadă, şi cu faţa sa neclintită. Se apropie de birou şi ridică un exemplar din micul stoc de cărţi noi.

― Aş vrea să-i trimit una din astea lui Mitis, spuse.

― Ia câte pofteşti. Ascultă! Dacă tu crezi că ştii ce faci, mai bine decât mine, atunci trimite lucrarea Presei. Nu ai nevoie de permisiune! Ştii bine că nu există niciun fel de ierarhie. Nu te pot împiedica. Tot ce pot face este să-ţi ofer sfatul meu.

― Tu eşti consultantul Sindicatului Presei pentru manuscrisele de fizică, spuse Shevek. Am crezut că voi câştiga timp pentru toată lumea întrebându-te.

Blândeţea lui era fără compromisuri. Deoarece nu dorea să concureze pentru dominaţie, era de neîmblânzit.

― Să câştigi timp? Ce vrei să spui? întrebă Sabul.

Dar Sabul era şi el odonian. Se crispă de parcă ar fi fost chinuit fizic de propria-i ipocrizie, se îndepărtă de Shevek, se întoarse din nou la el şi continuă plin de invidie, cu vocea îngroşată de mânie.

― Dă-i drumul! Publică nenorocitul acela de articol! Mă voi declara incompetent să-mi exprim părerea despre el. Le voi spune s-o consulte pe Gvarab. Ea e experta în Simultaneitate, nu eu. Infatuată senilă şi mistică! Universul ca o imensă coardă de harfă, oscilând în interiorul şi în afara existenţei! Apropo, ce note cântă? Nu cumva pasaje din Armoniile Numerice? Adevărul este că eu sunt incompetent – cu alte cuvinte, mă opun – să recomand CPD-ului sau Presei excremente intelectuale!

― Lucrarea pe care am făcut-o pentru tine, răspunse Shevek, este o parte a cercetărilor mele urmând ideile lui Gvarab cu privire la Simultaneitate. Dacă o vrei pe una, trebuie să o accepţi şi pe cealaltă. Grânele cresc mai bine pe bălegar, cum spunem noi în nord-vest.

Rămase o vreme în picioare şi pentru că nu obţinu niciun răspuns verbal de la Sabul, spuse la revedere şi plecă.

Ştia că uşor, fără violenţă aparentă, câştigase o luptă. Dar violenţa fusese comisă.

Aşa cum prezisese Mitis, era „omul lui Sabul”. De ani de zile acesta încetase a mai fi un fizician activ; marea lui reputaţie se baza pe exproprierea altor inteligenţe. Shevek trebuia să gândească iar Sabul să primească onorurile.

Evident, era o situaţie intolerabilă din punct de vedere etic şi pe care Shevek se cuvenea să o denunţe, evitând-o. Numai că n-o va face. Avea nevoie de Sabul. Dorea să publice lucrările şi să le trimită acelora care le puteau înţelege, fizicienilor urrasieni. Avea nevoie de ideile lor, de criticile lor, de colaborarea lor.

Aşa că se târguiseră, el şi Sabul, se târguiseră ca nişte profitori. Nu fusese o bătălie, ci o negociere. Tu îmi dai asta, iar eu îţi dau pe cealaltă. Refuză-mă şi te refuz şi eu. Vândut? Vândut! Cariera lui Shevek, la fel ca existenţa societăţii din care făcea parte, depindea de menţinerea unui contract neadmis pe bază de profit. Nu o relaţie de ajutor reciproc şi solidaritate, ci o relaţie de exploatare, mecanică, nu organică. Oare funcţia adevărată poate rezulta din disfuncţia de bază?

Dar tot ce vreau eu este să-mi fac treaba, pleda Shevek în gând, în timp ce traversa aleea spre piaţa unde se afla domiciliul său, în după-amiaza aceea cenuşie, printre rafale de vânt. Este datoria, bucuria mea, scopul întregii mele vieţi. Omul cu care sunt nevoit să lucrez este competitiv, un căutător de putere, un profitor, dar asta nu se poate schimba; dacă vreau să lucrez, trebuie să lucrez cu el.

Se gândi la Mitis şi la avertismentul ei. Se gândi la Institutul din nord-vest şi la petrecerea din ajunul plecării sale. I se părea tare mult de atunci, totul copilăresc de paşnic şi de sigur. Ar fi putut plânge de nostalgic. La intrarea Institutului de Ştiinţele Vieţii o fată îl privi în trecere şi i se păru că seamănă cu fata aceea – cum o cheamă? ― cea cu părul scurt, care mâncase atâtea gogoşi în seara cu petrecerea. Se opri şi se întoarse, dar fata dispăruse după colţ. Oricum, aceasta avea părul lung. S-au dus, toate s-au dus. Ieşi de la adăpostul intrării în bătaia vântului. Cădea o ploaie fină, împrăştiată de vânt. Atunci când se întâmpla să plouă, ploaia era împrăştiată. Era o lume uscată. Uscată, palidă, duşmănoasă. „Duşmănoasă!” exclamă Shevek cu glas tare, în iotică. Niciodată nu auzise limba vorbită. Suna foarte ciudat. Stropii de ploaie îi înţepau faţa ca şi cum ar fi aruncat cineva cu pietriş. Durerii din gât i se alăturase o cumplită durere de cap de care tocmai deveni conştient. Ajunse la camera 46 şi se întinse pe platforma-pat care de data aceasta i se păru mult mai jos decât de obicei. Tremura şi nu se putea opri. Îşi trase pe el pătura portocalie şi se ghemui, încercând să doarmă, dar nu se putea opri din tremurat deoarece era în bătaia unui constant bombardament atomic, din toate părţile, a cărui intensitate creştea odată cu creşterea temperaturii.

Nu fusese niciodată bolnav şi niciodată nu cunoscuse o stare de disconfort fizic mai rea decât oboseala. Neavând nicio idee cum se manifestă temperatura ridicată, avu impresia, în intervalele de luciditate ale nopţii nesfârşite, că e pe cale să înnebunească. În zori, teama de nebunie îl făcu să caute ajutor. Îi era prea teamă de sine însuşi pentru a cere ajutor vecinilor de pe coridor; se auzise delirând în timpul nopţii. Se târî până la clinica locală, la opt blocuri distanţă. Străzile reci, strălucind în lumina soarelui, învârtindu-se cu solemnitate în jurul său. La clinică îi diagnosticară nebunia drept o uşoară pneumonie şi îi spuseră să stea la pat în Salonul Doi. Shevek protestă. Asistenta îl acuză de comportament egoist, explicându-i că dacă merge acasă, un medic va trebui să se ostenească şi să-l viziteze acolo, pentru a-i asigura îngrijire particulară. Se culcă în Salonul Doi. Toţi ceilalţi pacienţi din salon erau vârstnici. Îşi făcu apariţia o asistentă care îi oferi un pahar cu apă şi o pilulă.

― Ce e asta? întrebă el bănuitor şi clănţănind din dinţi.

― Antipiretic.

― Aia ce mai e?

― Coboară febra.

― N-am nevoie.

― Bine, spuse asistenta ridicând din umeri şi ieşi din salon. Majoritatea anarresienilor tineri considerau că este ruşinos să fii bolnav, rezultat al profilaxiei foarte reuşite din societatea lor, poate şi din pricina unei confuzii apărute în urma folosirii analoge a termenilor „sănătos” şi „bolnav”. Simţeau că boala este o crimă, fie ea şi involuntară. Să te supui impulsului criminal, să îl stimulezi prin administrarea de analgezice, e imoral. Se arătau prudenţi când era vorba de pastile şi injecţii. Dar când intervenea vârsta mijlocie şi bătrâneţea, cei mai mulţi îşi schimbau părerea. Durerea era mai mare decât ruşinea. Asistenta le administra celor doi bătrâni din Salonul Doi medicamentele, iar aceştia glumeau cu ea. Shevek urmărea scena cu o morocănoasă lipsă de înţelegere.

Mai târziu, apăru un doctor cu o seringă.

― Nu vreau, spuse Shevek.

― Încetează cu egoismele. Întoarce-te! spuse doctorul, iar Shevek se supuse.

Mai târziu apăru o femeie care îi oferi o cană cu apă, dar Shevek tremura atât de violent încât vărsă toată apa, udând pătura.

― Lasă-mă în pace, spuse el. Cine eşti?

Femeia îi spuse, dar el nu înţelese şi îi spuse să plece, că se simte foarte bine. Apoi îi explică motivul pentru care ipoteza ciclică, deşi neproductivă în sine, este esenţială, piatră de temelie pentru propria sa abordare a unei posibile teorii a Simultaneităţii. Shevek vorbea parţial în propria sa limbă şi parţial în iotică, scriind formule şi ecuaţii cu cretă pe o tăbliţă, pentru ca ea şi restul grupului să înţeleagă, convins că nu vor pricepe treaba cu piatra de temelie. Femeia îi atinse obrajii şi îi legă părul la spate. Avea mâinile răcoroase. Niciodată în viaţă Shevek nu simţise ceva mai plăcut decât atingerea mâinilor ei. Vru să-i strângă mâna. Nu mai era acolo. Plecase.

Mult după aceea, era treaz. Respira normal. Se simţea perfect. Totul era aşa cum trebuie. Nu simţea dorinţa să se mişte. A se mişca înseamnă a deranja momentul stabil, perfect, echilibrul lumii. Lumina iernii pe tavan era de o frumuseţe greu de exprimat. Rămase întins pe pat, privind-o. Bătrânii din salon râdeau, cu râsul lor bătrân, răguşit, ca un cotcodăcit, un sunet minunat. Femeia veni din nou şi se aşeză pe patul lui. Shevek privi spre ea şi îi zâmbi.

― Cum te simţi?

― Nou-născut. Tu cine eşti?

― Mama.

― Renaştere. Doar că ar trebui să primesc un trup nou, nu tot pe cel dinainte.

― Despre ce tot vorbeşti?

― Despre Urras. Renaşterea este un element al religiei lor.

― Încă mai delirezi, spuse ea, atingându-i fruntea. Nu mai ai febră.

Glasul ei rostind aceste cuvinte atinse ceva foarte profund din fiinţa lui Shevek, un loc întunecos, închis cu ziduri, unde acel ceva reverbera în întuneric. O privi pe femeie şi exclamă, cuprins de spaimă:

― Eşti Rulag!

― Eu ţi-am spus cine sunt. Chiar de mai multe ori.

Femeia păstra pe chip o expresie de dezinteres, chiar umor. Nu se mai punea problema ca Shevek să mai susţină ceva, era prea slăbit pentru a face vreo mişcare, dar se trase înapoi cuprins de o spaimă nedisimulată, de parcă nu ar fi fost mama lui ci propria sa moarte. Ea nu dădu niciun semn că ar fi observat această mişcare uşoară.

Era o femeie frumoasă, brunetă, cu trăsături delicate şi bine proporţionate, fără să-şi arate vârsta, deşi trebuie să fi trecut de patruzeci. Totul la ea era armonios şi controlat. Avea o voce joasă, cu un timbru plăcut.

― N-am ştiut că eşti aici, în Abbenay, nici unde eşti, nici măcar dacă mai exişti. Eram la depozitul Presei uitându-mă prin unele publicaţii noi, selectând lucrări pentru biblioteca de Engineering şi am zărit o carte de Sabul şi Shevek. Pe Sabul îl cunoşteam, desigur. Dar cine e Shevek? De ce îmi sună atât de familiar? Nu mi-a venit ideea decât după un minut şi mai bine. Ciudat, nu? Dar nu părea rezonabil. Shevek pe care îl cunoşteam eu ar avea doar douăzeci de ani, nu putea fi coautor la tratate de metacosmologie cu Sabul. Dar oricare alt Shevek ar trebui să fie chiar mai mic de douăzeci!… Aşa că am venit să mă conving. Un băiat de la domiciliu mi-a spus că te afli aici… Aceasta este o clinică surprinzător de slab asigurată cu personal. Nu înţeleg de ce sindicaliştii nu solicită mai multe repartiţii de la Federaţia Medicală, sau altfel să reducă numărul de internări. Unii dintre medicii şi asistentele de aici lucrează opt ore pe zi! Bineînţeles, există oameni în domeniul medical care chiar doresc acest lucru: impulsul de autosacrificiu. Din nefericire, acesta nu conduce la eficienţă maximă… E ciudat că te-am găsit. Nu te-aş fi cunoscut niciodată… Tu şi cu Palat mai ţineţi legătura? Ce mai face?

― E mort.

― Ah!

În vocea lui Rulag nu se citea nicio pretenţie de şoc sau durere, doar un fel de obişnuinţă tristă, o notă posomorâtă. Shevek se simţi mişcat de asta, îi îngăduia să o vadă, pentru moment, ca pe o fiinţă umană.

― De cât timp a murit?

― De opt ani.

― Nu putea avea mai mult de treizeci şi cinci de ani.

― A fost un cutremur la Wide Plains. Locuiam acolo de aproape cinci ani, el era inginerul constructor al comunităţii. Cutremurul a deteriorat centrul de învăţare. El era împreună cu alţii, încercând să scoată afară câţiva dintre copiii prinşi înăuntru. S-a produs al doilea cutremur şi toată chestia s-a prăbuşit. Au fost ucise treizeci şi două de persoane.

― Erai acolo?

― Plecasem pentru a începe pregătirea la Institutul regional cu vreo zece zile înainte de cutremur.

Ea rămase pe gânduri, cu chipul neted şi liniştit.

― Bietul Palat! Într-un fel, i se potriveşte – să fi murit împreună cu alţii, o statistică, unul din treizeci şi doi…

― Valorile statistice ar fi fost mult mai ridicate dacă el n-ar fi intrat în clădire, spuse Shevek.

Abia atunci femeia îl privi. Privirea ei nu dezvăluia ce emoţii trăieşte ori nu. Cuvintele ei puteau fi spontane sau deliberate, Shevek nu-şi dădea seama.

― Ţineai mult la Palat.

Shevek nu răspunse.

― Nu semeni cu el. De fapt, semeni cu mine, exceptând culoarea. Îmi închipuiam că vei semăna cu Palat. Aşa am presupus. E straniu cum imaginaţia face asemenea presupuneri. Aşadar, locuia împreună cu tine?

Shevek dădu din cap.

― A avut noroc, spuse ea fără să suspine, deşi în voce i se ghicea un suspin înăbuşit.

― Şi eu.

― Da, aş fi putut păstra legătura cu tine, continuă ea după o pauză, zâmbind abia imperceptibil. Mă acuzi că n-am făcut-o?

― Să te acuz? Nici nu te-am cunoscut.

― Ba da. Palat şi cu mine te-am păstrat cu noi, la domiciliu, după ce ai fost înţărcat. Amândoi am vrut-o. Primii ani sunt aceia în care contactul individual este esenţial; psihologii au dovedit-o fără tăgadă. Socializarea deplină nu se poate dezvolta decât dintr-un început afectiv… Doream să continuăm parteneriatul. Am încercat să aranjez să-l repartizeze pe Palat aici, la Abbenay. Dar niciodată nu s-a ivit vreun loc în linia lui de activitate şi nu putea veni fără repartiţie. Avea o notă de încăpăţânare… La început, îmi mai scria, din când în când, să-mi spună ce mai faci, după care a încetat să-mi mai scrie.

― N-are importanţă, spuse tânărul.

Faţa sa, slăbită de boală, era acoperită de picături fine de sudoare care dădeau obrajilor şi frunţii sale un aspect argintiu, uleios. Urmară câteva clipe de tăcere, apoi Rulag reluă discuţia cu vocea ei controlată, plăcută.

― Ba da, avea şi încă mai are importanţă. Dar Palat a fost acela care a rămas cu tine şi te-a îndrumat în timpul anilor de integrare. El era îndatoritor, părintesc, aşa cum eu n-am fost niciodată. În cazul meu, pe primul loc vine munca. Cu toate acestea, Shevek, mă bucur că eşti aici, acum. Poate că îţi voi fi de vreun folos de data aceasta. Ştiu că la prima vedere Abbenay este un loc neplăcut. Te simţi pierdut, izolat, lipsit de solidaritatea simplă pe care o oferă micile aşezări. Cunosc oameni interesanţi, pe care aş dori să-i întâlneşti. Oameni care probabil ţi-ar fi de folos. Îl cunosc pe Sabul; am idee de ceea ce ţi s-ar putea întâmpla în relaţia cu el şi cu întregul Institut. Aici sunt jucate jocuri ale dominaţiei. Îţi trebuie o oarecare experienţă pentru a şti cum pot fi dejucate. În orice caz, mă bucur că eşti aici. Îmi face o plăcere pe care niciodată nu am căutat-o… un fel de bucurie… Ţi-am citit cartea. Este a ta, nu? Altfel de ce ar publica Sabul în colaborare cu un student de douăzeci de ani? Subiectul mă depăşeşte. Eu nu sunt decât un simplu inginer. Sunt mândră de tine, trebuie s-o mărturisesc. Ciudat, nu? Lipsit de raţiune. Chiar proprietarist. Ca şi cum tu ai fi ceva care îmi aparţine! Dar pe măsură ce omul îmbătrâneşte, are nevoie de anumite asigurări care nu sunt întotdeauna în totalitate rezonabile. Asta pentru a mai putea continua.

Shevek îi înţelegea singurătatea, îi simţea durerea şi asta nu-i făcea plăcere. Se simţea ameninţat. Era ameninţată loialitatea tatălui său, dragostea aceea curată, constantă în care viaţa sa prinsese rădăcini. Ce drept avea ea, care îl părăsise pe Palat la nevoie, să vină, atunci când avea ea nevoie, la fiul lui Palat? El nu avea nimic, absolut nimic, să-i ofere, ei sau altcuiva.

― Ar fi fost mai bine, spuse el, dacă ai fi continuat să te gândeşti şi la mine ca la o valoare statistică.

― Ah, rosti ea răspunsul blând, obişnuit, dezolat, îndreptându-şi privirea în altă parte.

Bătrânii de la celălalt capăt al salonului o admirau, dându-şi ghionturi unul altuia.

― Am impresia, continuă ea, că am încercat să ridic o pretenţie asupra ta, dar m-am gândit în termenii în care tu ai încerca să formulezi vreo pretenţie asupra mea. Daca ai vrea.

El nu spuse nimic.

― Bineînţeles, nu suntem decât biologic mamă şi fiu, adăugă ea, redobândindu-şi zâmbetul abia schiţat. Tu nu-ţi aduci aminte de mine, iar copilul pe care mi-l amintesc eu nu este bărbatul acesta de douăzeci de ani. Toate astea ţin de trecut, sunt irelevante. Dar aici şi acum, suntem frate şi soră. Şi asta contează cu adevărat, nu?

― Nu ştiu.

Rulag rămase tăcută timp de un minut, apoi se ridică.

― Ai nevoie de odihnă. Erai destul de bolnav când am venit prima dată. Doctorii spun că te vei face bine. Nu cred că mă voi mai întoarce.

El nu răspunse.

― La revedere, Shevek, spuse ea, întorcându-i spatele.

Shevek zări, ori poate că nu era decât un coşmar al imaginaţiei sale, chipul ei schimbându-se drastic în timp ce vorbea, spărgându-se, sfărâmându-se. Trebuie să fi fost doar imaginaţia. Rulag ieşi din salon cu mersul ei graţios, măsurat, de femeie bine făcută, iar el o văzu oprindu-se şi discutând, cu zâmbetul pe buze, cu asistenta de pe hol.

Dădu frâu liber fricii care pătrunsese odată cu ea, sentimentului de încălcare a promisiunilor, incoerenţei timpului. Se simţi zdrobit. Începu să plângă, încercând să-şi ascundă faţa la adăpostul braţelor, negăsind energia necesară pentru a se întoarce. Unul dintre bătrâni, dintre bătrânii aceia bolnavi, se apropie, se aşeză pe marginea patului şi îl bătu uşor pe umăr.

― E bine, frate. Va fi bine, frăţioare, murmură el.

Shevek îl auzi şi îi simţi atingerea, dar asta nu avu darul să-l liniştească. Nici măcar fratele nu te poate linişti în ceasul cel rău, în întunericul de la baza zidului.

5

Cu un sentiment de uşurare, Shevek puse capăt carierei sale de turist. La Ieu Eun începea un nou semestru. Acum se putea stabili pentru a trăi şi munci în Paradis, în loc de a-l privi, pur şi simplu, din exterior.

Îşi luă două seminarii şi un curs deschis. Nu i se cerea să predea, dar el întrebase dacă poate s-o facă, iar administratorii îi aranjaseră seminariile. Cursul nu a fost nici ideea lui, nici a lor. A venit o delegaţie din partea studenţilor şi l-au rugat să-l prezinte. Shevek a consimţit imediat. Aşa se organizau cursurile în centrele de învăţare anarresiene: la cererea studenţilor, ori la iniţiativa profesorului, ori de către studenţi şi profesori împreună. Când a constatat că administratorii sunt nemulţumiţi, a râs.

― Chiar vă aşteptaţi ca studenţii voştri să nu fie anarhişti? A spus el. Cum altfel pot fi tinerii? Când te afli la nivelul de jos, trebuie să organizezi de jos în sus.

Nu avea nici cea mai mică intenţie de a se lăsa scos de la curs – mai purtase genul acesta de bătălie şi înainte – iar pentru că a transmis hotărârea sa studenţilor, aceştia au rămas fermi pe poziţie. Pentru a evita o publicitate neplăcută, Rectorii Universităţii au cedat, iar Shevek a început cursul cu o asistenţă de două mii de studenţi în prima zi. La scurtă vreme, prezenţa a început să scadă. El insista pe fizică, niciodată nu devia în domeniul politic ori personal, iar fizica pe care o preda el era la un nivel destul de avansat. Dar câteva sute de studenţi au continuat să vină. Unii veneau din simplă curiozitate, să-l vadă pe omul de pe Lună. Alţii se simţeau atraşi de personalitatea lui Shevek, de omul şi libertinul pe care îl ghiceau din cuvintele sale chiar şi atunci când nu îi puteau urmări matematica. În sfârşit, un număr surprinzător de mare dintre aceştia erau capabili să-i urmărească şi filosofia şi matematica.

Erau splendid pregătiţi, studenţii aceştia, de o inteligenţă superioară, ascuţită, receptivă. Când nu lucrau, se odihneau. Nu erau tracasaţi şi deranjaţi de o mulţime de alte obligaţii. Niciodată nu adormeau la curs pentru că participaseră la serviciile în rotaţie cu o zi înainte. Societatea lor îi menţinea într-o continuă lipsă de nevoi, tracasări şi griji.

Cu toate acestea, ceea ce erau ei liberi să facă era o altă problemă. Shevek avea impresia că libertatea lor faţă de obligaţii era într-o proporţie directă cu lipsa lor de iniţiativă.

Atunci când i s-a explicat sistemul de examinare, Shevek a fost uluit; nu-şi putea imagina o piedică mai mare pentru nevoia naturală de a învăţa decât acest sistem de îngurgitare de informaţii şi eliminarea lor la ordin. La început a refuzat să dea lucrări, sau note, dar asta i-a deranjat atât de mult pe administratorii Universităţii încât, neavând intenţia de a fi nepoliticos cu gazdele sale, a cedat. Le-a cerut studenţilor să scrie câte o lucrare despre oricare problemă de fizică îi interesa şi le-a spus că le va da tuturor nota cea mai mare pentru ca birocraţii să aibă ceva de scris pe formularele şi listele lor. Spre surpriza sa, destul de mulţi studenţi au venit la el pentru a se plânge. Vroiau ca el să stabilească problematica, să formuleze întrebările corespunzătoare; nu vroiau să se gândească ei înşişi la întrebări, doar să scrie răspunsurile pe care le învăţaseră. Unii dintre ei s-au opus vehement ca el să dea tuturor aceeaşi notă. Atunci cum s-ar mai putea deosebi studenţii sârguincioşi de cei mai delăsători? Ce rost mai avea să munceşti asiduu? Dacă nu se fac distincţii competitive, poţi foarte bine să stai fără să faci nimic.

― Bine, desigur, le-a răspuns Shevek, tulburat. Dacă nu vreţi să faceţi treaba, nici nu ar trebui s-o faceţi.

Au plecat nemulţumiţi, dar politicoşi. Erau băieţi de treabă, cu o comportare brutală, dar manierată. Cunoştinţele lui Shevek de istorie urrasiană l-au condus la concluzia că aceştia sunt – deşi cuvântul era rar folosit în aceste zile – aristocraţi. În timpurile feudale aristocraţia îşi trimisese fiii la universitate, conferind superioritate instituţiei. În zilele acestea este exact invers: universitatea conferă superioritate omului. Îi spuneau cu mândrie lui Shevek că la Ieu Eun competiţia pentru burse este an de an tot mai strânsă, dovedind democraţia esenţială a instituţiei. „Mai puneţi un lacăt la uşă şi îl numiţi democraţie!” le răspundea el. Îi plăcea de studenţii lui politicoşi, inteligenţi, dar nu simţea niciun fel de afecţiune deosebită pentru niciunul dintre ei. Plănuiau cariere ca universitari ori cercetători industriali şi ceea ce învăţau de la el reprezenta pentru ei doar un mijloc pentru atingerea acelui scop, succesul în carieră. Fie că aveau deja totul, ori negau importanţa a orice le-ar fi putut oferi el.

Deci, se descoperi pe sine fără niciun fel de obligaţii dincolo de pregătirea acelor lecţii; restul timpului îi aparţinea în întregime. Nu se mai aflase într-o situaţie similară de când avea vreo douăzeci şi ceva de ani, în primii săi ani la Institutul din Abbenay. De atunci încoace, viaţa sa socială şi personală devenise tot mai complicată şi mai pretenţioasă. Fusese nu numai un fizician, dar şi partener, tată, odonian şi în cele din urmă reformator social. În aceste situaţii nu fusese protejat, nici măcar nu se aşteptase la vreo protecţie în faţa oricărei griji, ori responsabilităţi ivite. Nu fusese scutit de nimic; fusese doar liber să facă orice. Aici, era invers. La fel ca toţi studenţii şi profesorii, nu avea nimic altceva de făcut în afară de munca sa intelectuală, adică nimic. Li se făceau paturile, le erau măturate camerele, activităţile de rutină ale facultăţii erau asigurate, li se lăsa cale liberă. Fără soţii, fără familii. Nicio femeie. Studenţii Universităţii nu aveau voie să se însoare. Profesorii căsătoriţi locuiau – în timpul săptămânii de şapte zile, cu cinci ore pe zi – în cămine pentru burlaci, în campus, mergând acasă numai pentru weekend. Nimic nu îi distrăgea de la muncă. Tihnă totală pentru a lucra, toate materialele la dispoziţie, stimulare intelectuală, argumentaţie, conversaţie ori de câte ori era nevoie, niciun fel de presiuni. Într-adevăr, Paradis! Dar lui i se părea că nu poate să se apuce de treabă.

Îi lipsea ceva – lui, personal, îşi închipuia, nu locului. El, Shevek, nu era la înălţimea locului; nu era suficient de puternic pentru a primi ceea ce i se oferea cu atâta generozitate. În această oază minunată, se simţea uscat şi secătuit ca o plantă din deşert. Viaţa pe Anarres îl închisese, îi încuiase sufletul; apele vieţii ţâşneau pretutindeni în jurul lui, iar el încă nu putea bea.

Se forţă să lucreze, dar nici în asta nu găsi niciun fel de certitudine. Parcă şi-ar fi pierdut flerul pe care, în propria-i părere despre sine, îl considera drept principalul său avantaj faţă de ceilalţi fizicieni: simţul acela care-i spunea unde se află problema cu adevărat importantă, indiciul care îl conducea spre interior, către centru. Aici, părea să nu mai dispună de niciun simţ, de nicio direcţie. Lucră în Laboratoarele pentru Cercetarea Luminii, citi foarte mult şi în vara şi toamna care au urmat scrise trei lucrări – după standardele normale, o jumătate de an productivă. Dar îşi dădea seama că, de fapt, nu făcuse nimic real.

Într-adevăr, cu cât trăia mai mult pe Urras, cu atât mai puţin real i se părea. Parcă îi aluneca din mână toată lumea aceea plină de vitalitate, magnifică, inepuizabilă pe care o văzuse de la ferestrele camerei sale în prima sa zi petrecută pe Urras. Aluneca din mâinile lui nepricepute, străine, evitându-l, iar când privea din nou ţinea în mână ceva cu totul diferit, ceva ce nu-şi dorise niciodată, un fel de hârtie mototolită, ambalaje, gunoaie.

Pentru lucrările scrise primi bani. Avea deja în contul deschis la Banca Naţională cele 10 000 de Unităţi Monetare Internaţionale (UMI) ale Premiului Seo Oen şi o primă de 5 000 UMI de la Guvernul Ioti. Suma era acum rotunjită de salariul de profesor şi de banii plătiţi de Universitate pentru cele trei monografii. La început, toate acestea i se părură caraghioase, apoi îl neliniştiră. Nu trebuia să elimine, ca fiind ridicol, ceva care aici părea de o importanţă covârşitoare. Încercă să parcurgă un manual elementar de economie; îl plictisi la culme, era ca şi cum ar fi ascultat pe cineva relatând fără să se mai oprească un vis lung şi stupid. Nu se putea forţa să înţeleagă modul de funcţionare al băncilor şi aşa mai departe, deoarece toate legile de funcţionare ale capitalismului îi erau la fel de străine ca şi ritualurile unei religii primitive, la fel de barbare, de elaborate şi de inutile. În sacrificiul uman oferit unei zeităţi ar putea exista cel puţin o frumuseţe eronată şi teribilă; în ritualurile cămătarilor, unde lăcomia, lenea şi invidia se presupune că pun în mişcare toate acţiunile oamenilor, până şi teribilul devenea banal. Shevek privea cu dispreţ şi lipsă de interes monstruoasa micime. Nu admitea, nu putea să admită că, în realitate, îl înspăimânta.

În a doua săptămână petrecută la A-Io, Saio Pae îl dusese la cumpărături. Deşi nu se gândea să-şi tundă părul – în definitiv, părul era o parte din fiinţa lui – avea nevoie de un costum de haine în stil urrasian şi o pereche de pantofi. Nu simţea nicio dorinţă de a părea mai străin decât arăta fără voia lui. Simplitatea vechiului său costum era de-a dreptul ostentativă, iar cizmele lui de deşert, moi, nefinisate păreau, într-adevăr, foarte ciudate pe lângă încălţămintea atât de modernă a ioticienilor.

Aşa că, la cererea sa, Pae l-a condus pe Bulevardul Saemtenevia, eleganta arteră comercială din Nio Esseia, pentru a fi pus la punct de un croitor şi un cizmar.

Întreaga întâmplare s-a dovedit atât de uimitoare pentru el, încât şi-a alungat-o din minte cât a putut de repede, dar luni de zile după aceea a avut vise, adevărate coşmaruri. Saemtenevia era un bulevard lung de două mile, o masă compactă de oameni, trafic şi lucruri de cumpărat, lucruri de vânzare. Haine, rochii, robe, pantaloni lungi sau scurţi, cămăşi, bluze, pălării, pantofi, ciorapi, eşarfe, şaluri, veste, cape, umbrele, îmbrăcăminte de purtat în timp ce dormi, în timp ce înoţi, în timp ce joci felurite jocuri; la o petrecere de după-amiază, la o petrecere seara, la o petrecere la ţară; haine de îmbrăcat atunci când călătoreşti, când mergi la teatru, când călăreşti ori sapi în grădină, când primeşti oaspeţi, ori te plimbi cu barca, haine pentru cină, haine pentru vânătoare – toate diferite, toate în sute de diferite croieli, culori, ţesături, materiale. Parfumuri, ceasuri, lămpi, statui, cosmetice, lumânări, tablouri, aparate de fotografiat, jocuri, vaze, canapele, ceainice, jocuri „puzzle”, perne, păpuşi, strecurători, pernuţe pentru îngenuncheat, bijuterii, covoare, scobitori, calendare, o suzetă din platină cu mânerul din cristal de stâncă, o maşină electrică de ascuţit creioane, un ceas-brăţară cu cifrele din diamante, felurite suveniruri şi figurine şi fleacuri şi amintiri şi zorzoane şi bibelouri, toate inutile de la bun început, ori ornamentale pentru a le ascunde utilitatea; hectare întregi de extravaganţe, hectare de excremente. La primul bloc Shevek se oprise pentru a privi o haină miţoasă, cu pete, exponatul central dintr-o vitrină sclipitoare cu haine şi bijuterii.

― Asta costă 8 400 unităţi? A întrebat el neîncrezător, după ce citise recent într-un ziar că un „salariu de supravieţuire” era în jur de 2 000 de unităţi pe an.

― A, da, e blană veritabilă, destul de rară acum, când animalele sunt protejate, i-a răspuns Pae. Frumoasă, nu? Femeile sunt înnebunite după blănuri.

Şi-au continuat drumul. După încă un bloc, Shevek se simţea de-a dreptul epuizat. Nu se mai simţea în stare să privească. Vroia să-şi ascundă privirea.

Lucrul cel mai ciudat în privinţa străzii de coşmar era că niciunul din acele obiecte nu se confecţiona acolo. Erau doar vândute acolo. Unde erau, atunci, atelierele, fabricile, unde erau fermierii, meseriaşii, minerii, ţesătorii, chimiştii, sculptorii, vopsitorii, proiectanţii, maşiniştii, unde erau muncitorii, oamenii care le făceau? Ascunşi vederii, undeva, în altă parte. Toţi oamenii din toate magazinele erau fie cumpărători, fie vânzători. Nu aveau altă relaţie cu lucrurile decât aceea a posesiunii.

A aflat că, odată ce aveau măsurile sale, putea comanda orice avea nevoie prin telefon şi s-a decis să nu se mai întoarcă niciodată pe strada de coşmar.

Costumul de haine şi pantofii i-au fost expediaţi într-o săptămână. Le-a îmbrăcat şi s-a examinat în oglinda cea mare din dormitor. Haina gri, lungă, croită pe măsură, cămaşa albă, pantalonii negri, ciorapii şi pantofii lustruiţi se potriveau de minune cu silueta lui înaltă, subţire şi picioarele delicate. A atins cu delicateţe suprafaţa unuia dintre pantofi Era făcut din acelaşi material care acoperea scaunele din celelalte încăperi, materialul acela care semăna cu pielea; întrebase nu de mult ce este şi i se spusese că, într-adevăr, este piele, piele de animale. A tresărit la atingere, s-a îndreptat şi s-a îndepărtat de oglindă, dar nu înainte de a fi obligat să accepte că, astfel îmbrăcat, asemănarea sa cu mama lui, Rulag, era mai evidentă ca oricând.

La mijlocul toamnei urma o pauză lungă între trimestre. Majoritatea studenţilor plecau acasă în vacanţă. Shevek petrecu şi el câteva zile pe munte, în Meiteis, împreună cu un grup de studenţi şi cercetători de la Laboratorul pentru Cercetarea Luminii, după care se întoarse pentru a beneficia de câteva ore la computerul cel mare, care era extrem de ocupat în timpul trimestrului. Dar, sătul de o activitate care nu-l ducea niciunde, nu a reuşit mare lucru. Dormi mai mult decât de obicei, se plimbă, citi şi ajunse la concluzia că problema consta în faptul că fusese mult prea grăbit; nu poţi asimila o întreagă lume nouă în numai câteva luni. Pajiştile şi crângurile Universităţii erau frumoase şi neîngrijite, frunze aurii pâlpâind şi desprinzându-se în bătaia vântului şi a ploii, sub un cer blând, cenuşiu. Căută operele marilor poeţi în limba iotică şi îi citi; de data aceasta îi înţelegea când vorbeau despre flori, ori despre păsări în zbor, ori despre coloritul pădurilor, toamna. Această înţelegere îi produse o mare plăcere. Era o încântare să revină în amurg în camera sa, ale cărei proporţii niciodată nu încetaseră a-l mulţumi. Era acum obişnuit cu acea graţie şi confort, îi devenise familiară. La fel şi mâncarea, în toată varietatea şi cantitatea, care la început îl uimiseră. Aceia care îl serveau la masă îi cunoşteau preferinţele şi îl serveau aşa cum s-ar fi servit el însuşi. Încă nu consuma carne. Încercase din politeţe şi pentru a-şi dovedi că nu suferă de prejudecăţi iraţionale, dar stomacul său avea motive necunoscute raţiunii şi s-a revoltat. După două dezastre aproape produse, renunţase la încercare şi rămăsese vegetarian, deşi unul lacom. Îi plăcea foarte mult cina. Câştigase trei-patru kilograme de când venise pe Urras. Arăta foarte bine acum, bronzat ca urmare a expediţiei sale montane, odihnit de vacanţă. Era o figură şocantă atunci când se ridica de la masă în cantina cea mare, cu plafonul brăzdat de grinzi, departe, deasupra capului, în umbră, pereţii cu lambriuri şi portrete, iar mesele strălucind de lumânările aprinse, porţelanuri şi argintărie. Shevek salută pe cineva de la o altă masă şi îşi continuă drumul cu o expresie de paşnică detaşare pe chip. De la celălalt capăt al sălii, Chifoilisk îl zări şi porni după el, ajungându-l la uşă.

― Ai câteva minute libere, Shevek?

― Da. În apartamentul meu?

Se obişnuise deja cu permanenta folosire a pronumelui posesiv şi îl utiliza fără să se gândească. Chifoilisk părea să ezite.

― Ce zici de bibliotecă? E în drumul tău şi vreau să iau o carte.

Traversară piaţa către Biblioteca Nobilei Ştiinţe – vechiul termen pentru fizică, termen care până şi pe Anarres era menţinut în anumite accepţiuni – păşind alături în întunericul răpăind de ploaie. Chifoilisk scoase o umbrelă, dar Shevek umbla prin ploaie la fel cum umblau ei pe soare, cu bucurie.

― Te uzi până la piele, spuse Chifoilisk cu glasul său răguşit. Ai probleme cu pieptul, nu? Ar trebui să ai grijă!

― Mă simt foarte bine, răspunse Shevek continuându-şi drumul prin ploaia răcoroasă, măruntă. Ştii, medicul din partea Guvernului mi-a prescris nişte tratamente, inhalaţii. Are efect; nu mai tuşesc. L-am rugat pe doctor să descrie tratamentul şi medicamentele, la radio, Sindicatului de Iniţiativă din Abbenay. Aşa a făcut. A fost atât de bucuros s-o facă. Totul e destul de simplu: poate ameliora atâta suferinţă provocată de tusea din cauza prafului. De ce nu? De ce nu mai devreme? De ce nu colaborăm, Chifoilisk?

Thuvianul scoase un scurt mormăit sardonic. Ajunseră în sala de lectură a bibliotecii. Rafturi cu cărţi vechi, sub arcuri delicate de marmură, aşteptau calme, în lumina estompată. Lămpile de pe mesele lungi de lectură erau simple sfere de alabastru. Nu se mai afla nimeni acolo, cu excepţia unui om de serviciu care se grăbi după ei să aprindă focul pregătit pe vatra de marmură şi pentru a se asigura că nu mai au nevoie de nimic înainte de a se retrage din nou. Chifoilisk se opri în faţa focului, urmărindu-l cum se aprinde. Deasupra ochilor mici, sprâncenele îi stăteau zbârlite. Faţa sa aspră, oacheşă, intelectuală, arăta mai bătrână decât de obicei.

― Vreau să fiu dezagreabil, Shevek, spuse el cu vocea sa aspră, adăugând, cu o umilinţă pe care Shevek încă nu o întâlnise la el.

― Vreau să mă conving dacă tu ştii ce faci aici!

― Cred că ştiu, răspunse Shevek, după o scurtă pauză.

― Eşti conştient, aşadar, că ai fost cumpărat?

― Cumpărat?

― Să zicem cooptat, dacă altfel nu-ţi place. Ascultă. Indiferent cât e un om de inteligent, nu vede ceea ce nu ştie cum să vadă. Cum îţi poţi tu înţelege situaţia aici, într-o economie capitalistă, într-un stat plutocrat-oligarhic? Cum să pricepi tu, cel căzut de acolo, din cer, dintr-o măruntă comunitate de idealişti flămânziţi?

― Chifoilisk, te asigur că nu au mai rămas mulţi idealişti pe Anarres. Da, Coloniştii au fost idealişti, atunci când au părăsit lumea asta pentru deşerturile noastre. Dar asta s-a întâmplat cu şapte generaţii în urmă! Societatea noastră este practică. Poate mult prea practică, mult prea preocupată doar de supravieţuire. Ce este idealist în cooperare socială, ajutor reciproc, când este singura cale de a rămâne în viaţă?

― Nu pot dezbate cu tine valorile Odonianismului. Nu pentru că n-am vrut s-o fac! Ştii, mai cunosc şi eu câte ceva. În ţara mea suntem mult mai aproape de asta decât cei de pe aici. Suntem produsele aceleiaşi mari mişcări revoluţionare din secolul al optulea – suntem socialişti, la fel ca tine.

― Dar sunteţi învechiţi. Statul Thu este chiar mai centralizat decât Statul A-Io. O singură structură de putere controlează totul: guvernul, administraţia, poliţia, armata, învăţământul, legile, comerţul, manufacturile. Şi aveţi o economie bazată pe bani.

― Da, o economie bazată pe principiul că fiecare muncitor primeşte atât cât merită, pentru valoarea muncii sale – nu de la capitalişti pe care e obligat să-i servească ci de la statul al cărui membru este.

― Muncitorul stabileşte valoarea propriei sale munci?

― De ce nu vii până în Thu să vezi cum funcţionează socialismul adevărat?

― Ştiu cum funcţionează socialismul adevărat. Aş putea să vă spun, dar crezi că guvernul tău îmi va permite să îl explic, acolo, în Thu?

Chifoilisk dădu cu piciorul unui lemn care nu se aprinsese. Expresia lui, aşa cum stătea cu ochii aţintiţi în foc, era amară, liniile dintre nas şi colţurile gurii mult adâncite. Nu răspunse la întrebarea lui Shevek.

― Nu am de gând să încerc să mă joc cu tine, spuse el în cele din urmă. Nu are niciun rost; oricum, n-am s-o fac. Întrebarea pe care trebuie să ţi-o pun este următoarea: chiar ai vrea să vii în Thu?

― Nu acum, Chifoilisk.

― Dar ce poţi realiza… aici?

― Munca mea. Pe de altă parte, mă aflu aproape de sediul Consiliului Guvernelor Mondiale…

― C.G.M? De treizeci de ani cei din A-Io îi au în buzunarul mic. Nu te aştepta ca ei să te salveze.

― Deci, sunt în pericol? întrebă Shevek după o pauză.

― Nici măcar de asta nu ţi-ai dat seama?

Urmă o altă pauză.

― Împotriva cui mă pui în gardă?

― Pae, în primul rând.

― A, da, Pae, răspunse Shevek punându-şi mâinile pe căminul ornamentat, cu încrustaţii aurite. Pae e un fizician destul de bun. Şi foarte îndatoritor. Dar nu am încredere în el.

― De ce nu?

― Ei bine… e alunecos.

― Da. O judecată psihologică fină. Dar Pae nu e periculos pentru tine fiindcă el, ca om, este alunecos. E periculos pentru tine deoarece este un agent loial, ambiţios al Guvernului Ioti. Regulat prezintă rapoarte despre mine şi despre tine Departamentului pentru Securitate naţională, adică poliţiei secrete. Nu te subestimez, Dumnezeu o ştie, dar nu pricepi? Obiceiul tău de a aborda pe oricine la modul personal, individual, nu se potriveşte aici, nu merge. Trebuie să înţelegi puterile din spatele indivizilor.

În timp ce Chifoilisk vorbea, postura relaxată a lui Shevek se crispase; acum stătea drept, ca şi Chifoilisk, privind focul.

― Cum ai aflat lucrul ăsta despre Pae?

― În acelaşi fel în care am aflat că încăperea ta conţine un microfon ascuns, ca şi a mea. Pentru că este treaba mea să cunosc asemenea lucruri.

― Şi tu eşti un agent al guvernului tău?

Chipul lui Chifoilisk se închise şi mai mult. Apoi se întoarse pe neaşteptate către Shevek, vorbind încet, dar cu ură.

― Da. Bineînţeles că sunt. Dacă nu aş fi, nu m-aş afla aici. Toată lumea o ştie. Guvernul meu trimite în străinătate numai oameni în care poate avea încredere. Iar în mine se pot încrede! Pentru că eu nu am fost cumpărat, ca toţi aceşti afurisiţi şi bogaţi profesori de aici! Eu cred în guvernul meu, în ţara mea, am încredere în ei, continuă el, revărsând cuvintele ca pe un torent. Trebuie neapărat să priveşti în jurul tău, Shevek! Eşti doar un copil printre hoţi. Sunt buni cu tine, îţi oferă o cameră frumoasă, cursuri, studenţi, bani, vizite la castele, vizite la fabrici model, vizite în sate drăguţe. Tot ce este mai bun. Totul este minunat, nemaipomenit! Dar de ce? De ce te aduc aici de pe Lună? De ce te laudă? De ce îţi tipăresc lucrările? De ce te ţin atât de protejat şi de confortabil în sălile de lectură, în laboratoare şi biblioteci? Crezi că o fac din dezinteres ştiinţific, din iubire frăţească? Aceasta este o economie a profitului, Shevek!

― Ştiu. Am venit să mă tocmesc cu asta.

― Să tocmeşti… ce? Pentru ce?

Chipul lui Shevek îşi recăpătase expresia rece, gravă pe care o avusese atunci când părăsise Fortul din Drio.

― Tu ştii ce vreau eu, Chifoilisk. Vreau ca poporul meu să iasă din exil. Am venit aici deoarece nu cred că voi, acolo în Thu, doriţi acest lucru. Vă e teamă de noi, acolo. Vă e teamă că s-ar putea ca noi să aducem înapoi revoluţia, cea veche, cea adevărată, revoluţia pentru dreptate pe care voi aţi început-o şi aţi întrerupt-o la jumătatea drumului. Aici, în A-Io, le e mai puţin frică de mine pentru că ei au uitat revoluţia. Nu mai cred în ea.

Îşi închipuie că dacă oamenii posedă suficiente obiecte vor fi mulţumiţi să trăiască în închisoare. Dar eu nu vreau să cred acest lucru. Vreau să dobor zidurile. Vreau solidaritate, solidaritate umană. Vreau schimburi libere între Urras şi Anarres. Am lucrat cum m-am priceput pentru asta pe Anarres, acum lucrez cum pot aici, pe Urras. Acolo, am acţionat. Aici, mă tocmesc.

― Cu ce?

― O, ştii prea bine, Chifoilisk, răspunse Shevek cu o voce joasă, rezervată. Ştii ce vor ei de la mine.

― Da, ştiu, dar n-am ştiut că ştii şi tu, spuse thuvianul vorbind încet, vocea lui aspră devenind un murmur răguşit, numai respiraţie şi consoane fricative. Deci, ai adus… Teoria Temporală Generală?

Shevek îl privi cu o oarecare notă de ironie.

― Există în scris? insistă Chifoilisk.

Shevek continuă să-l privească timp de un minut, apoi îi răspunse direct:

― Nu.

― Bine!

― De ce?

― Pentru că dacă ar exista în scris, ar pune ei mâna pe ea.

― Ce vrei să spui?

― Ce-ai auzit. Ascultă, nu a spus chiar Odo că acolo unde există proprietate există şi furt?

― Pentru a crea un hoţ, creaţi un proprietar; pentru a crea crima, creaţi legile. Organismul Social.

― De acord. Acolo unde există hârtii în camere închise, există şi oameni cu chei pentru acele camere!

― Da, răspunse Shevek, tresărind, după care comentă. Este foarte neplăcut.

― Pentru tine. Nu şi pentru mine. Nu am scrupulele tale idealiste, ştii bine. Ştiam că nu ai teoria scrisă. Dacă aş fi crezut că o ai, aş fi făcut orice efort pentru a o lua de la tine, prin persuasiune, furt, prin forţă, dacă aş fi crezut că te putem răpi fără să declanşăm un război cu A-Io. Orice, numai să o pot smulge din mâinile acestor îmbuibaţi de capitalişti şi să o predau Prezidiului Central al ţării mele. Deoarece cauza cea mai nobilă pe care o pot eu sluji este puterea şi bunăstarea ţării mele.

― Minţi! spuse Shevek, împăciuitor. Da, cred că eşti patriot. Dar situezi deasupra patriotismului respectul pentru adevăr, pentru adevărul ştiinţific şi poate chiar loialitatea ta pentru persoane individuale. Nu m-ai trăda.

― Te-aş trăda, dacă aş putea! replică Chifoilisk înfuriat.

Vru să continue, se opri, iar în cele din urmă spuse cu o resemnare plină de iritare:

― Gândeşte ce-ţi place. Eu nu pot să-ţi deschid ochii. Dar nu uita, noi te vrem. Dacă până la urmă pricepi ce se petrece aici, vino în Thu. Ai ales oamenii nepotriviţi cu care să încerci a te înfrăţi! Iar dacă… Nu e treaba mea să-ţi spun aşa ceva, dar nu contează. În sfârşit, dacă nu vrei să vii la noi, în Thu, cel puţin nu le da ioţilor teoria ta. Nu le oferi nimic acestor cămătari! Fugi! Du-te acasă! Oferă poporului tău ceea ce ai de oferit!

― Doar că ei nu o vor, răspunse Shevek, fără expresie. Crezi că nu am încercat?

După patru-cinci zile, întrebând unde este Chifoilisk, Shevek află că acesta se întorsese în Thu.

― Şi nu mai vine înapoi? Nu mi-a spus că pleacă.

― Un thuvian nu ştie niciodată când va primi un ordin de la Prezidiul lui, a spus Pae, pentru că, bineînţeles, Pae era acela care îl informase pe Shevek. Nu ştie decât că atunci când îi vine ordinul cel mai bine este să plece în fugă. Bietul Chif! Mă întreb ce a greşit!

O dată sau de două ori pe săptămână Shevek îl vizita pe Atro în căsuţa aceea plăcută de la marginea campusului, unde locuia împreună cu doi servitori la fel de bătrâni ca el, care îl îngrijeau. La aproape optzeci de ani era, după cum se exprima chiar el, un monument ridicat în cinstea unui fizician de prima mână. Deşi nu-şi văzuse munca de o viaţă rămasă nerecunoscută, aşa cum era cazul lui Gvarab, pur şi simplu prin vârstă atinsese ceva din imparţialitatea ei. Interesul său pentru Shevek, cel puţin, părea să fie în totalitate personal – o camaraderie. Atro fusese primul fizician din domeniul Secvenţei convertit de abordarea lui Shevek a înţelegerii timpului. Luptase, cu armele lui Shevek, pentru teoriile lui Shevek, împotriva întregii instituţii a respectabilităţii ştiinţifice, iar lupta continuase câţiva ani buni înainte de publicarea ediţiei integrale a Principiilor Simultaneităţii şi a victoriei – curând după aceea – a Simultaniştilor. Bătălia aceea reprezentase punctul culminant al vieţii lui Atro. Nu ar fi luptat pentru altceva decât adevărul, dar îi plăcuse lupta chiar mai mult decât adevărul.

Atro îşi putea reconstitui genealogia pe parcursul a o mie o sută de ani, strămoşii săi fiind generali, prinţi, mari latifundiari. Familia sa încă mai deţinea o proprietate de şapte sute de acri şi paisprezece sate în provincia Sie, regiunea cea mai rurală din A-Io. Folosea expresii provinciale, arhaisme de care se agăţa cu mândrie. Bogăţia nu-l impresiona de fel şi se referea la întregul guvern al ţării sale drept „demagogi şi politicieni târâtori”. Respectul său nu putea fi cumpărat. Cu toate acestea, îl oferea singur, gratuit, oricărui prostănac având ceea ce el numea „numele care trebuie”. În unele privinţe, Atro era total incomprehensibil pentru Shevek, o enigmă, un aristocrat. Totuşi, dispreţul său autentic atât pentru bani cât şi pentru putere îl determina pe Shevek să se simtă mai apropiat de el decât de oricare alt cunoscut de pe Urras.

Odată, când stăteau pe veranda cu pereţi de sticlă unde creşteau tot felul de plante rare şi nemaivăzute, Atro folosi întâmplător expresia „Noi, Cetienii…”. Shevek profită de prilejul ivit.

― „Cetieni”! Nu e acesta un cuvânt păsăresc?

„Păsărească” – aşa era denumită în argou presa de consum, ziarele, emisiunile radio/TV, romanele produse pentru populaţia muncitoare urbană.

― Păsărească! repetă şi Atro. Dragul meu, de unde dracu’ vii cu toate vulgarismele astea? Prin „cetieni” mă refer exact la ceea ce înţeleg prin acest termen scriitorii cotidianelor şi cititorii lor pe jumătate analfabeţi. Adică Urras şi Anarres!

― M-a surprins că aţi folosit un cuvânt străin, de fapt, un cuvânt ne-cetian.

― Definiţie prin excludere, replică bătrânul, bine dispus. Acum o sută de ani nu aveam nevoie de acest cuvânt. „Omenire” ajungea. Dar acum vreo şaizeci de ani, situaţia s-a schimbat. Aveam şaptesprezece ani, era o zi frumoasă, însorită, la începutul verii. Îmi amintesc destul de bine. Îmi plimbam calul, iar sora mea mai mare a strigat de la fereastră: „La radio discută cu cineva din Spaţiul Exterior!” Biata mama a crezut că ne-a sunat la toţi ceasul; chestia cu diavolii străini, ştii la ce mă refer. Dar nu erau decât hainienii, măcăind despre pace şi frăţie. Ei bine, în zilele noastre lumea este puţin suprainclusivă. Ce de- fineşte mai bine frăţia decât nonfrăţia? Definiţie prin excludere, dragule! Tu şi cu mine suntem rude. Acum câteva secole ai tăi păşteau caprele pe munţi în vreme ce ai mei oprimau iobagii în Sie, dar suntem toţi membri ai aceleiaşi familii. Pentru a şti acest lucru nu trebuie decât să întâlneşti, ori să auzi de… un străin. O fiinţă dintr-un alt sistem solar. Un aşa-zis om, care nu are nimic în comun cu noi decât dispunerea practică a două braţe, două picioare şi un cap cu un anumit gen de creier înăuntru!

― Dar n-au demonstrat hainienii că noi suntem…

― … toţi de origine străină, urmaşii coloniştilor interstelari hainieni acum o jumătate de milion de ani, ori poate un milion, ori două, ori trei. Da, ştiu. Demonstrat! Pe Numărul Primar, Shevek, parcă ai fi un seminarist în anul întâi! Cum poţi vorbi serios despre dovadă istorică la un asemenea interval de timp? Hainienii aceştia aruncă în sus cu mileniile de parcă ar fi mingi de handbal, dar nu sunt decât nişte jonglerii. Într-adevăr, dovadă! Religia strămoşilor mei mă informează, cu aceeaşi autoritate, că sunt un descendent al lui Pinra Od. Pe care Dumnezeu l-a exilat din Grădină deoarece n-a avut tăria să-şi numere degetele de la mâini şi de la picioare, să le adune cu douăzeci şi să lase timpul să-şi facă de cap în univers. Dacă sunt pus în situaţia de a alege, prefer povestea aceasta celei spuse de străini!

Shevek râse; umorul lui Atro întotdeauna îi făcea plăcere. Doar că bătrânul vorbea serios. Îl bătu cu palma pe braţ, încruntând sprâncenele şi plescăind din buze, aşa cum făcea întotdeauna când era impresionat, şi spuse:

― Sper că şi tu simţi la fel, dragul meu. Sper din toată inima. Sunt convins că există o mulţime de aspecte admirabile în societatea ta, dar nu te învaţă să faci discriminări – ceea ce, la urma urmei, este lucrul cel mai bun pe care îl înveţi de la civilizaţie. Nu vreau ca străinii aceia afurisiţi să pună mâna pe tine prin intermediul noţiunilor tale despre frăţie, reciprocitate şi toate celelalte. Te vor împroşca cu râuri întregi de „umanitate comună” şi „ligi ale tuturor lumilor” şi aşa mai departe şi nu mi-ar plăcea să te văd înghiţindu-le. Legea existenţei este lupta, competiţia, eliminarea celui mai slab, un război neîndurător pentru supravieţuire. Şi vreau să-i văd supravieţuind pe cei mai buni. Genul de umanitate pe care îl cunosc eu. Cetienii. Tu şi cu mine: Urras şi Anarres. Suntem înaintea lor acum, înaintea tuturor acelor hainieni şi temeni şi cum îşi mai zic şi trebuie să rămânem înaintea lor. Ne-au adus deplasarea interstelară, dar noi facem acum nave interstelare mult mai bune decât ei. Când vei ajunge să dai publicităţii Teoria ta, sper sincer că te vei gândi la datoria ta faţă de propriul tău popor, faţă de ai tăi. La ceea ce înseamnă loialitate şi cui este datorată.

Lacrimile greu de stăpânit ale vârstei înaintate apăruseră în ochii pe jumătate orbi ai lui Atro. Shevek puse mâna pe braţul bătrânului, ca pentru a-l linişti, dar nu-i răspunse.

― Până la urmă o vor obţine, desigur. Şi chiar se cuvine s-o obţină. Adevărul ştiinţific va ieşi la iveală, nu poţi ascunde soarele sub o piatră. Dar înainte de a o obţine, vreau să plătească pentru ea! Vreau să ne ocupăm locul meritat. Vreau respect şi asta poţi câştiga tu pentru noi. Tranzilienţa – dacă stăpânim tranzilienţa, deplasările lor interstelare nu vor face nici cât o ceapă degerată. Nu vreau bani, ştii prea bine. Vreau să fie recunoscută superioritatea ştiinţei cetiene, superioritatea inteligenţei cetiene. Dacă trebuie neapărat să existe o civilizaţie interstelară, atunci, pentru Dumnezeu, nu vreau ca semenii mei să fie membrii inferiori ai acesteia! Trebuie să ne facem intrarea ca oameni nobili, purtând în mâini un dar grozav – iată cum trebuie să se întâmple! În sfârşit, uneori mă aprind când vine vorba de asta. Apropo, în ce stadiu te mai afli cu cartea?

― În ultima vreme am lucrat la Ipoteza gravitaţională a lui Skask. Am senzaţia că greşeşte atunci când foloseşte numai ecuaţii diferenţiale parţiale.

― Dar ultima ta lucrare a fost despre gravitaţie. Când ai de gând să abordezi problema principală?

― Ştii că pentru noi, odonienii, mijloacele înseamnă scopul, răspunse Shevek nonşalant. În afară de aceasta, nu pot prezenta prea bine o teorie a timpului care omite gravitaţia, nu?

― Vrei să spui că ne-o oferi în bucăţele şi fărâme? întrebă Atro bănuitor. Asta nu mi-a trecut prin minte. Aş face mai bine să mă mai uit o dată la ultima ta lucrare. Unele părţi nu au însemnat mare lucru pentru mine. Ochii îmi obosesc foarte uşor în ultima vreme. Cred că nenorocitul acela de proiector-amplificator pe care sunt nevoit să-l folosesc la citit nu mai funcţionează cum trebuie. Parcă nu mai proiectează cuvintele atât de clar.

Shevek îl privi pe bătrân cu mustrări de conştiinţă şi afecţiune, dar nu-i spuse nimic mai mult despre stadiul în care se afla teoria sa.

Lui Shevek i se trimiteau zilnic invitaţii la recepţii, inaugurări, deschideri şi aşa mai departe. Le onora pe unele, deoarece venise pe Urras cu o misiune şi trebuia să încerce să o ducă la îndeplinire: trebuie să impună ideea de frăţie, trebuie să reprezinte, prin propria sa persoană, solidaritatea celor Două Lumi. Lua cuvântul, iar oamenii îl ascultau şi spuneau: „Cât de adevărat!”

Îşi punea întrebarea de ce guvernul nu-l împiedică să vorbească. Chifoilisk trebuie să fi exagerat, pentru atingerea propriilor sale scopuri, amploarea controlului şi cenzurii pe care o puteau exercita. Ceea ce spunea el, Shevek, era anarhism pur, iar ei nu-l împiedicau. Dar chiar aveau nevoie să-l oprească? I se părea că de fiecare dată se adresează aceloraşi oameni: bine îmbrăcaţi, bine hrăniţi, manieraţi, zâmbitori. Erau, oare, aceştia singura categorie de oameni de pe Urras? „Durerea este aceea care îi uneşte pe oameni”, spunea Shevek, în picioare, în faţa lor, iar ei dădeau din cap şi rosteau „Cât de adevărat!”

Treptat, ajunse să-i urască şi, dându-şi seama de aceasta, începu pe neaşteptate să nu le mai accepte invitaţiile.

Dar, făcând aşa ceva, însemna să-şi accepte eşecul şi să-şi sporească propria izolare. Nu făcea ceea ce venise aici să facă. Nu pentru că ei îl izolau – îşi spunea – ci pentru că, aşa cum se întâmpla de obicei – el se izolase complet de ei. Era singur, sufocant de singur, în mijlocul tuturor oamenilor pe care îi întâlnea zilnic. Problema consta în aceea că nu era în contact. Avea senzaţia că pe parcursul tuturor acelor luni nu fusese în contact cu nimic şi cu nimeni de pe Urras.

Într-o seară, la masă, în cantina profesorilor plini, afirmă:

― Ştiţi, nu ştiu cum trăiţi voi, aici. Văd casele particulare din exterior. Dar din interior nu cunosc decât viaţa voastră care de fapt nu este particulară – sălile de întruniri, cantinele, laboratoarele…

A doua zi Oiie, destul de crispat, îl întrebă pe Shevek dacă nu i-ar plăcea să servească cina şi chiar să rămână peste noapte, la următorul week-end, acasă la Oiie.

Era în Amoeno, un sat situat la câteva mile de Ieu Eun şi după standardele urrasiene era o casă modestă, de condiţie mijlocie, poate mai veche decât multe altele. Fusese construită cu vreo trei sute de ani înainte, din piatră, cu pereţii acoperiţi de lambriuri de lemn. La cadrele ferestrelor şi la uşi era folosit caracteristicul arc dublu iotic. O relativă absenţă a mobilierului îi făcu imediat plăcere lui Shevek; camerele păreau austere, spaţioase, cu suprafeţele lor mari de pardoseală bine lustruită. Niciodată nu se simţise în largul lui în mijlocul decoraţiilor şi facilităţilor extravagante ale clădirilor publice în care aveau loc recepţiile, inaugurările şi aşa mai departe. Urrasienii aveau gust, dar adesea părea că se află în conflict cu impulsul către ostentaţie – către cheltuielile evidente. Originea naturală, estetică a dorinţei de a poseda lucruri era ascunsă şi pervertită de constrângerile economice şi competitive care, la rândul lor, se răsfrângeau asupra calităţii lucrurilor. Tot ceea ce realizau era un fel de bogăţie mecanică. Aici, în schimb, exista graţie, obţinută prin abţinere.

Un servitor le luă hainele la uşă. Soţia lui Oiie urcă să-l întâmpine pe Shevek din bucătăria aflată la subsol, unde dăduse îndrumări bucătarului.

În timp ce conversau înainte de cină, Shevek se descoperi vorbindu-i numai ei, aproape în exclusivitate, cu o anumită prietenie, o dorinţă de a o face să-l placă şi care îl surprinse. Dar se simţea atât de bine că se poate adresa din nou unei femei! Nu este de mirare că îşi simţise existenţa retezată, artificială, printre bărbaţi, veşnic bărbaţi, lipsindu-i tensiunea şi atracţia diferenţei sexuale. Iar Sewa Oiie era într-adevăr atrăgătoare. Admirându-i liniile delicate ale gâtului şi tâmplelor, uită complet de obiecţiunile lui cu privire la obiceiul urrasian de a rade capul femeilor. Ea era reticentă, chiar timidă; el încercă să o facă să se simtă în largul ei în prezenţa lui şi se arătă deosebit de mulţumit când avu impresia că reuşeşte.

Intrară în casă pentru cină şi li se alăturară doi copii.

― Pur şi simplu nu mai poţi găsi o guvernantă cumsecade prin locurile astea, spuse Sewa Oiie, scuzându-se.

Shevek îşi exprimă acordul, fără a şti ce este aceea o guvernantă. Îi privea pe cei doi băieţei cu aceeaşi uşurare, cu aceeaşi încântare. Rar mai zărise câte un copil de când plecase de pe Anarres.

Erau copii foarte curaţi, liniştiţi, vorbind atunci când li se adresa cineva, îmbrăcaţi în haine şi pantaloni scurţi albaştri, de catifea. Îl priveau pe Shevek cuprinşi de uimire, ca pe o creatură din Spaţiul Exterior. Băiatul de nouă ani era sever cu cel de şapte, murmurând tot timpul să nu se mai uite aşa, ciupindu-l fără milă atunci când nu asculta. Micuţul îl ciupea şi el la rândul lui şi încerca să-l lovească pe sub masă cu piciorul. Principiul Superiorităţii nu părea a fi foarte bine clarificat în mintea lui.

Acasă, Oiie era cu totul alt om. Expresia aceea secretoasă îi dispărea de pe chip, iar când vorbea nu mai tărăgăna vorbele. Familia îl trata cu respect, dar în respectul acela se simţea reciprocitatea. Shevek auzise multe din părerile lui Oiie despre femei şi fu surprins să vadă că acesta îşi trata soţia curtenitor, chiar cu delicateţe. „Asta înseamnă cavalerism”, îşi spuse Shevek, care învăţase de curând cuvântul, dar în curând ajunse la concluzia că este ceva mai mult. Oiie ţinea la soţia lui şi avea încredere în ea. Se purta cu ea şi cu copiii săi aproape aşa cum s-ar fi purtat un anarresian. De fapt, acasă Oiie arăta, deodată, ca un gen de om simplu, cu sentimente frăţeşti, un om liber.

I se părea lui Shevek o libertate foarte limitată, o familie foarte îngustă, dar se simţea atât de mult în largul lui încât nu simţea nicio dorinţă de a formula critici.

Într-o pauză a conversaţiei, băieţelul cel mic spuse cu vocea sa delicată, limpede:

― Domnul Shevek nu se poartă prea frumos.

― De ce nu? întrebă Shevek înainte ca soţia lui Oiie să-l poată admonesta pe copil. Ce am făcut?

― Nu aţi spus mulţumesc.

― Pentru ce?

― Când v-am dat farfuria cu murături.

― Ini! Încetează!

Sadik! Nu fi egoist! Tonul era exact acelaşi.

― Am crezut că le împarţi cu mine. Au fost un dar? În ţara mea nu spunem mulţumesc decât pentru daruri. Împărţim alte lucruri fără să mai vorbim despre asta. Înţelegi? Vrei murăturile înapoi?

― Nu, nu îmi plac! răspunse copilul, privindu-l pe Shevek drept în faţă cu ochii săi negri, senini.

― Atunci mi se pare foarte simplu să mă servesc şi eu, răspunse Shevek.

Băiatul cel mare se frământa de dorinţa suprimată de a-l ciupi pe Ini, dar Ini râse, arătându-şi dinţişorii albi. După o vreme, într-o altă pauză, spuse aproape şoptit, aplecându-se spre Shevek:

― Ţi-ar plăcea să vezi vidra mea?

― Da.

― E în grădina din spate. Mama a dat-o afară pentru că s-a gândit că te-ar putea deranja. Unii oameni mari nu iubesc animalele.

― Îmi place să le văd. În ţara mea nu avem niciun animal.

― Nu? întrebă băiatul cel mare privindu-l mirat. Tată! Domnul Shevek spune că nu au animale!

― Dar ce aveţi? îl întrebă şi Ini, privindu-l la fel.

― Alţi oameni. Peşti. Viermi. Mai sunt şi holumi.

― Ce sunt holumii?

Conversaţia continuă timp de o jumătate de oră. Era pentru prima dată când Shevek fusese rugat aici, pe Urras, să descrie Anarres. Copiii puneau întrebările, dar părinţii ascultau cu interes. Cu o oarecare scrupulozitate, Shevek se îndepărtă de modul etic; doar nu se afla acolo pentru a face propagandă în faţa copiilor gazdelor sale. Le spuse pur şi simplu cum arată praful, cum este Abbenay, ce fel de haine îmbracă oamenii, ce fac oamenii când au nevoie de haine noi, ce fac copiii la şcoală. Această ultimă parte, contrar voinţei sale, avu caracter propagandistic. Ini şi Aevi erau fascinaţi de descrierea unei programe care includea cultivarea pământului, tâmplărie, reciclarea apelor reziduale, tipărit, instalaţii, repararea drumurilor, dramaturgie şi toate celelalte preocupări ale comunităţii adulte, precum şi de afirmaţia sa că nimeni nu era niciodată pedepsit, pentru nimic.

― Deşi, preciză el, uneori te pun să te descurci de unul singur.

― Dar ce îi face pe oameni să menţină ordinea? interveni Oiie pe neaşteptate, de parcă întrebarea, neformulată de multă vreme, izbucnise din el în urma presiunii. De ce nu se jefuiesc şi nu se omoară unul pe altul?

― Nimeni nu posedă nimic pentru a fi jefuit. Dacă ai nevoie de lucruri, le iei de la depozit. Cât despre violenţă, ei bine, nu prea ştiu, Oiie. În condiţii obişnuite, m-ai ucide? Iar dacă ai ţine neapărat s-o faci, te-ar împiedica oare o lege care ar fi împotrivă?

Constrângerea este mijlocul cel mai puţin eficient de a asigura ordinea.

― Bine, dar cum îi puneţi pe oameni să facă muncile murdare?

― Ce munci murdare? întrebă soţia lui Oiie, neatentă.

― Strângerea gunoaielor, săparea mormintelor, spuse Oiie.

― Extragerea mercurului, adăugă Shevek şi era cât pe-aci să adauge şi „procesarea rahatului” dar îşi aminti tabuul iotic privitor la termenii scatologici.

Reflectase, chiar de la începutul şederii sale pe Urras, că urrasienii trăiesc printre munţi de excremente, dar niciodată nu pronunţase cuvântul cu pricina.

― Ei bine, toţi le facem. Dar nimeni nu e obligat s-o facă prea mult timp, doar dacă îi place munca. O zi pe decadă comitetul de conducere a comunităţii, ori comitetul de bloc, sau oricine are nevoie de tine te poate ruga să participi la o astfel de activitate; fac liste de rotaţie. Apoi, repartizarea la munci dezagreabile, ori periculoase, cum ar fi minele de mercur sau oţelăriile, ei bine, acestea nu sunt decât pentru o jumătate de an.

― Bine, dar asta înseamnă că întregul personal este alcătuit din oameni care abia învaţă meseria!

― Da. Nu e eficient, dar ce e de făcut? Nu-i poţi cere unui om să facă o treabă care în numai câţiva ani îl va lăsa schilod, ori chiar îl va ucide. De ce-ar face-o?

― Poate refuza ordinul?

― Nu este vorba de un ordin, Oiie. Se duce la Divlab – adică la Biroul pentru diviziunea muncii – şi spune, „Vreau să fac aşa şi aşa. Ce aveţi?” Iar ei îi spun unde găseşte de lucru.

― Dar atunci de ce mai fac oamenii, totuşi, muncile murdare? De ce acceptă până şi slujbele acelea pentru o zi din zece?

― Pentru că se fac împreună… Dar şi pentru alte motive. Ştiţi, viaţa pe Anarres nu e îmbelşugată, ca aici. În comunităţile mici nu sunt cine ştie ce distracţii şi este multă treabă de făcut. Aşadar, dacă lucrezi mai tot timpul la un război de ţesut mecanic, este o plăcere ca la fiecare a zecea zi să ieşi pe teren şi să instalezi o conductă, sau să ari un ogor împreună cu un grup de oameni diferiţi… Apoi, există şi stimulul. Aici voi credeţi că motivaţia muncii rezidă în finanţe, în nevoia de bani, sau dorinţa de profit, dar acolo unde nu există bani, motivele reale sunt, poate, mai clare. Oamenilor le place să facă lucruri. Le place să le facă bine. Oamenii acceptă activităţile periculoase, dificile, deoarece se mândresc să le facă, au prilejul să se manifeste egoist, aşa cum spunem noi, adică să facă pe grozavii în faţa altora mai slabi. Hei, copii, iată cât sunt eu de puternic! Ştiţi? Unui om îi place să facă ceea ce poate face bine… Dar, într-adevăr, este o chestiune de scopuri şi mijloace. În definitiv, munca este prestată de dragul muncii. Este plăcerea permanentă a vieţii. Conştiinţa intimă cunoaşte acest adevăr. La fel şi conştiinţa socială, opinia vecinilor? Pe Anarres nu există nicio altă răsplată, nicio altă lege. Propria plăcere şi respectul semenilor. Asta-i tot. Iar când situaţia este de aşa natură, atunci ajungi la concluzia că opinia vecinilor devine o forţă foarte puternică.

― Nimeni nu o desfide? Niciodată?

― Poate nu suficient de des, răspunse Shevek.

― Deci toţi muncesc atât de mult? întrebă soţia lui Oiie. Ce se întâmplă cu un om care pur şi simplu nu vrea să coopereze?

― Ei bine, se mută. Ştiţi, ceilalţi se satură de el. Îl iau peste picior, ori devin duri cu el şi îl bat. Într-o comunitate restrânsă pot chiar conveni să-i şteargă numele de pe lista de la masă, aşa că este nevoit să-şi gătească şi să mănânce singur. Asta este umilitor. Aşa că se mută şi stă o vreme în alt loc, iar apoi poate că se mai mută o dată. Unii fac asta toată viaţa. Nuchnibi, aşa li se spune. Eu însumi sunt un fel de nuchnib. Mă aflu aici evadând de la propriul meu loc de muncă. Eu m-am mutat mai departe decât toţi.

Shevek vorbea cu seninătate. Dacă în glasul său era o notă de amărăciune, nu era vizibilă pentru copii, nici explicabilă pentru adulţi. Dar o scurtă tăcere urmă spuselor sale.

― Nu ştiu cine face treburile murdare aici, continuă el. Niciodată nu le văd făcute. Cine sunt aceia care le fac? De ce le fac? Sunt plătiţi mai mult?

― Uneori, pentru muncile periculoase. Pentru munca de jos, nu. Chiar mai puţin.

― Atunci de ce le fac?

― Deoarece un salariu mic este mai bun decât niciun fel de salariu, spuse Oiie, iar tristeţea din vocea sa era destul de evidentă.

Nervoasă, soţia lui începu să vorbească pentru a schimba subiectul, dar el continuă:

― Bunicul meu a fost îngrijitor. Timp de cincizeci de ani a frecat podele şi a schimbat cearşafuri murdare într-un hotel. Zece ore pe zi, şase zile pe săptămână. A făcut-o pentru ca el şi familia lui să aibă ce mânca.

Oiie se opri brusc şi îl privi pe Shevek cu vechea lui expresie secretoasă, neîncrezătoare, apoi, aproape cu sfidare către soţia lui. Ea nu-i răspunse la privire, dar zâmbi şi interveni pe un ton nervos, copilăresc:

― Tatăl lui Demaere a fost un om foarte realizat. Când a murit era proprietarul a patru companii.

Zâmbetul ei era acela al unui om cuprins de durere, iar mâinile brune, delicate erau apăsate strâns una peste alta.

― Nu presupun că aveţi oameni realizaţi pe Anarres, spuse Oiie cu un sarcasm deosebit, dar apoi intră bucătarul pentru a schimba farfuriile şi Oiie tăcu imediat.

Copilul Ini, de parcă ar fi ştiut că discuţia serioasă nu va fi reluată atâta vreme cât servitorul este de faţă, spuse:

― Mamă, poate domnul Shevek să-mi vadă hermina atunci când vom termina cu masa?

La revenirea în salon, Ini căpătă permisiunea să-şi aducă animalul preferat, o vidră aproape matură, un animal comun pe Urras. Fuseseră domesticite, explică Oiie, din timpuri preistorice, mai întâi pentru a fi folosite la prinderea peştilor, apoi ca animale de casă. Creatura avea picioare scurte, un spate arcuit şi suplu, o blană lucioasă maro închis. Era primul animal pe care Shevek îl vedea neînchis în cuşcă şi acestuia îi era mai frică de Shevek decât lui Shevek de el. Dinţii albi, ascuţiţi erau impresionaţi. Întinse mâna, prudent, să-l mângâie, aşa cum insista ini. Vidra se ridică pe picioarele dinapoi şi îl privi. Ochii săi erau negri, cu puncte aurii, inteligenţi, curioşi, inocenţi.

― Ammar, şopti Shevek, fascinat de privirea aceea de peste prăpastia existenţei. Frate!

Vidra mârâi, se lăsă pe cele patru picioare şi examină cu interes pantofii lui Shevek.

― Îi place de tine, spuse Ini.

― Şi mie de ea, răspunse Shevek, puţin cam trist.

Ori de câte ori vedea un animal, zborul păsărilor, splendoarea arborilor toamna, tristeţea aceea punea stăpânire pe el şi conferea încântării o margine tăioasă. În aceste momente nu se gândea conştient la Takver, nu se gândea la absenţa ei. Mai degrabă parcă ea era acolo, deşi el nu se gândea la ea. Era ca şi cum frumuseţea şi ciudăţenia animalelor şi plantelor de pe Urras fuseseră încărcate cu un mesaj pentru el de către Takver, care nu le va vedea niciodată, ai cărei strămoşi de şapte generaţii nu mai atinseseră blana caldă a unui animal, nu mai zăriseră fulgerarea aripilor în umbra copacilor.

Petrecu noaptea într-un dormitor de la mansardă. Era rece, o plăcere după perpetua supraîncălzire a camerelor de la Universitate, şi destul de simplu: patul, biblioteca, un scrin, un scaun şi o masă de lemn, vopsită. Ca acasă, îşi spuse el, ignorând înălţimea patului şi moliciunea saltelei, păturile fine de lână şi cearşafurile de mătase, bibelourile de fildeş de pe scrin, legăturile de piele ale cărţilor şi chiar faptul că încăperea cu tot ce se afla în ea, casa în care se găsea şi pământul pe care se găsea casa erau proprietate particulară, proprietatea lui Demaere Oiie, deşi nu o construise el şi nu îi freca el pardoselile. Shevek dădu la o parte astfel de discriminări obositoare. Era o cameră frumoasă şi nu chiar atât de diferită de o cameră cu un pat dintr-un domiciliu pe Anarres.

Dormind în camera aceea, o visă pe Takver. Se făcea că ea era cu el, în pat, că braţele ei îl înconjurau, că trupul ei era lipit de al lui… dar în care cameră? În care cameră se găseau? Unde erau? Erau pe Lună împreună, era frig şi se plimbau împreună. Era un teren plat, Luna aceea, acoperită peste tot cu zăpadă albă-albăstruie, deşi stratul de zăpadă era subţire şi putea fi uşor dat la o parte cu piciorul pentru a lăsa să se vadă solul alb, luminos. Era moartă, un loc mort. „în realitate nu e chiar aşa”, îi spunea el lui Takver, ştiind cât e de speriată. Se îndreptau către ceva, o linie îndepărtată de ceva, care părea fragilă şi strălucitoare, ca plasticul, o barieră îndepărtată, abia vizibilă, străbătând întinderea albă de zăpadă. În sinea lui, Shevek se temea să se apropie, însă îi spunea lui Takver: „Vom fi acolo în curând”. Dar ea nu-i răspundea.

6

Când Shevek a fost trimis acasă după o decadă petrecută în spital, vecinul său din camera 45 a venit să-l vadă. Era matematician, foarte înalt şi slab. Avea un defect de vedere necorectat, aşa că niciodată nu erai sigur dacă se uită la tine şi/sau dacă tu te uiţi la el. El şi Shevek coexistaseră în termeni amicali, unul lângă altul, la domiciliul Institutului, timp de un an, fără să-şi fi adresat vreodată o propoziţie completă unul altuia.

Aşadar, Desar a intrat, aţintindu-şi privirea către Shevek, ori undeva, lângă acesta.

― Ceva?

― Bine, mulţumesc.

― Ce-ar fi… mâncarea… cantină…

― Împreună? A întrebat Shevek, influenţat de stilul său telegrafic.

― Bine.

Desar a adus mâncare pentru amândoi pe aceeaşi tavă de la cantina Institutului şi au mâncat împreună în camera lui Shevek. A făcut acelaşi lucru dimineaţa şi seara timp de trei zile, până când Shevek a simţit din nou nevoia să iasă afară. Era greu de înţeles pentru ce făcea Desar aşa ceva. Nu era un tip prietenos, iar speranţele frăţiei păreau să însemne foarte puţin pentru el. Un motiv pentru care se ţinea departe de oameni era lipsa lui de onestitate; era fie incredibil de leneş, fie pur şi simplu proprietarian, deoarece camera 45 era plină de lucruri pe care nu avea dreptul, ori motivaţia să le deţină: farfurii de la cantină, cărţi de la biblioteci, un set de instrumente de sculptat lemnul de la un depozit de unelte, un microscop de la vreun laborator, opt pături diferite, un dulap plin până la refuz cu haine, dintre care unele evident nu-i veneau lui Desar şi nici nu-i veniseră vreodată, altele părând a fi articole pe care le purtase la vârsta de opt sau zece ani. Părea că trece pe la depozite şi magazine de unde lua lucruri cu braţul, chiar dacă avea nevoie de ele, sau nu.

― Pentru ce păstrezi toate vechiturile astea? L-a întrebat Shevek, arunci când a fost primit în cameră pentru prima dată.

― Pur şi simplu se adună, a răspuns Desar, vag, privind prin el.

Domeniul matematicii ales de Desar era atât de ezoteric încât nimeni de la Institut ori de la Federaţia de Matematică nu-i putea verifica progresul. De aceea îl şi alesese. Presupunea că şi motivaţia lui Shevek era aceeaşi.

― La dracu! spunea el. Muncă? Post bun, aici. Secvenţă, simultaneitate… Rahat!

În unele momente lui Shevek îi plăcea de Desar, în altele îl detesta pentru aceleaşi calităţi. Cu toate acestea, se ţinea aproape de el, conştient, dovadă a hotărârii sale de a-şi schimba modul de viaţă.

Boala îl făcuse să înţeleagă că dacă încearcă să meargă mai departe singur, se va prăbuşi complet. Interpreta situaţia în termeni morali şi se judeca fără milă. Se păstrase numai pentru sine, contrar imperativului etic al frăţiei. La douăzeci şi unu de ani, Shevek nu era tocmai un formalist, deoarece moralitatea sa era pasională şi drastică, pentru că era turnată într-un tipar rigid, Odonianismul simplist predat copiilor de adulţi mediocri, o învăţătură morală interiorizată.

Greşise. Trebuie să se îndrepte. Ceea ce şi făcu.

Îşi interzise fizica cinci seri din zece. Se oferi voluntar pentru a activa într-un comitet din conducerea domiciliilor Institutului. Asistă la întruniri ale Federaţiei de Fizică şi ale Sindicatului Membrilor Institutului. Se înscrise într-un grup care practica exerciţii de bio-feedback şi antrenarea undelor cerebrale. La cantină îşi impuse să se aşeze la mesele cele mari, în loc să stea la una mică şi cu o carte în faţă.

Era cu totul surprinzător, ca şi cum oamenii îl aşteptaseră. Îl incluseră, îl primiră cu braţele deschise, îl invitară ca asociat şi însoţitor. Îl duseră cu ei peste tot şi în trei decade Shevek învăţă despre Abbenay mai mult decât învăţase singur în jumătate de an. Împreună cu grupuri de tineri veseli ajunse la terenuri de atletism, centre de artizanat, bazine de înot, festivaluri, muzee, teatre, concerte.

Concertele s-au dovedit o revelaţie, un şoc al bucuriei.

Niciodată nu mai fusese la un concert aici, în Abbenay, parţial deoarece pentru el muzica era ceva care mai degrabă se practică decât se ascultă. În copilărie întotdeauna cântase din gură ori la vreun instrument, în corurile şi ansamblurile locale. Îi plăcuse foarte mult, dar nu avea cine ştie ce talent. Cam asta era tot ce ştia despre muzică.

Centrele de învăţare predau toate deprinderile care pregătesc tinerii pentru practicarea artei: canto, măsură, dans, utilizarea pensulei, dălţii, cuţitului, strungului şi aşa mai departe. Totul era atât de pragmatic încât copiii învăţau să vadă, să vorbească; să audă, să se mişte, să mânuiască. Nu se făcea niciun fel de deosebire între arte şi meserii; arta era considerată că ocupă un loc în viaţă, fiind totuşi o tehnică de bază a vieţii, cum ar fi vorbirea. În felul acesta se dezvoltase arhitectura, chiar de la început, fără niciun fel de constrângeri, un stil consistent, simplu şi pur, subtil prin proporţiile sale. Pictura şi sculptura serveau mai ales ca elemente ale arhitecturii şi planificării urbane. Cât despre arta cuvintelor, poezia şi proza tindeau a fi efemere, legate de cântec şi dans. Numai teatrul se distingea în întregime singur, şi numai teatrul era denumit „Arta” – o formă completă în sine. Existau multe grupuri regionale şi trupe itinerante de actori şi dansatori, precum şi teatre permanente, adesea cu dramaturgul propriu. Aceştia interpretau tragedii, comedii semiimprovizate, spectacole de mimă. În oraşele izolate din deşert, acestea erau la fel de binevenite ca ploaia. Oriunde ajungeau, reprezentau evenimentul cel mai însemnat al anului. Izvorâtă din izolarea şi comunitarismul spiritului anarresian şi întrupându-le, totodată, dramaturgia dobândise o extraordinară forţă şi strălucire.

Cu toate acestea, Shevek nu era prea sensibil la manifestările teatrale. Îi plăcea splendoarea verbală, dar întreaga idee a interpretării actoriceşti nu i se potrivea. Abia în al doilea an petrecut la Abbenay avea să descopere, în sfârşit, Arta sa, acea artă care este făcută din timp. Cineva l-a invitat la un concert, la Sindicatul Muzicii. În seara următoare s-a dus din nou. A mers la fiecare concert, cu noile sale cunoştinţe, atunci când a fost posibil, fără acestea dacă nu s-a putut altfel. Muzica era o nevoie mult mai urgentă, o satisfacţie mult mai profundă decât compania altora.

Eforturile sale de a se desprinde din izolarea sa esenţială se dovediseră un eşec şi ştia acest lucru. Nu îşi făcu niciun prieten apropiat. Se împereche cu câteva fete, dar împerecherea nu se dovedea chiar bucuria care ar fi trebuit să fie. Era mai mult rezolvarea unei necesităţi, ca evacuarea şi după aceea se simţea ruşinat deoarece implica şi o altă persoană, ca obiect. Era de preferat masturbarea, soluţia corespunzătoare pentru un om ca el. Soarta lui era solitudinea; era prins în capcana eredităţii sale. Ea îi spusese: „Pe locul întâi vine munca.” Rulag rostise cuvintele cu calm, afirmarea unui fapt, incapabilă de a-l schimba, de a ieşi din celula ei rece. La fel şi cu el. Inima lui tânjea către ei, tinerele suflete iubitoare care îl numeau frate. Dar nu putea ajunge la ei, nici ei la el. Era născut pentru a fi singur, un afurisit intelectual fără suflet, un egoist.

Munca venea pe primul loc, dar nu-l ducea nicăieri. Ca şi sexul, ar fi trebuit să fie o plăcere şi nu era. Se frământa asupra aceloraşi probleme, fără a se apropia cu niciun pas de soluţia la Paradoxul Temporal al lui To, care, cu un an în urmă, avusese impresia că este pe punctul de a o fi găsit. Acea siguranţă de sine i se părea acum de-a dreptul incredibilă. Chiar se crezuse capabil, la vârsta de douăzeci de ani, să dezvolte o teorie care să schimbe fundamentele fizicii cosmologice? Evident, înainte de a se îmbolnăvi, o vreme nu fusese în toate minţile. Se înscrise la două grupuri de lucru în domeniul matematicilor filosofice, convingându-se pe sine că îi trebuie, refuzând să admită că ar fi putut coordona el însuşi oricare dintre cursuri la fel de bine ca şi instructorii respectivi. Îl evita pe Sabul cât putea de mult.

Sub prima impresie a noilor sale decizii, îşi propusese să o cunoască mai bine pe Gvarab. Ea reacţiona cum putea mai bine, dar iarna fusese deosebit de grea pentru ea; era bolnavă, surdă şi bătrână. Începu un curs de primăvară, fiind apoi nevoită să renunţe. Era rătăcită, uneori abia recunoscându-l pe Shevek, alteori târându-l până la domiciliul ei pentru o seară întreagă de discuţii. Undeva, Shevek depăşise ideile lui Gvarab, iar discuţiile acestea nesfârşite i se păreau dificile. Fie că trebuia să o lase pe Gvarab să-l plictisească ore în şir, repetând ceea ce el ştia deja, ori chiar repudiase parţial, fie că se vedea nevoit să o rănească încercând să o corecteze. Era mai presus de răbdarea şi tactul oricui de vârsta sa, ajungând până la urmă să o evite pe Gvarab atunci când era posibil şi întotdeauna cu conştiinţa grea.

Nu mai era nimeni altcineva cu care să discute probleme profesionale. Nimeni de la Institut nu ştia destul despre fizica temporală pură pentru a putea ţine pasul cu el. I-ar fi plăcut să o predea, dar încă nu i se asigurase o poziţie didactică, ori o sală specială la Institut; Sindicatul Membrilor pentru studenţi şi cadre didactice îi respinsese cererea. Nu doreau să se certe cu Sabul.

Pe măsură ce înainta în an, începu să petreacă destul de mult timp compunând scrisori adresate lui Atro şi celorlalţi fizicieni şi matematicieni de pe Urras. Puţine din aceste scrisori erau expediate. Pe unele le scria şi apoi le rupea. Descoperi că matematicianul Loai An, căruia îi scrisese un discurs de şase pagini despre reversibilitatea temporală, era mort de douăzeci de ani; omisese să citească prefaţa biografică la cartea acestuia intitulată Geometriile Timpului. Alte scrisori, care presupunea că vor fi preluate de navele de transport de pe Urras, erau oprite de şefii Portului din Abbenay. Portul era sub controlul direct al CDP, deoarece funcţionarea sa implica coordonarea mai multor sindicate iar unii dintre coordonatori trebuiau să cunoască iotica. Aceşti administratori ai Portului, cu pregătirea lor specială şi poziţia importantă, tindeau să manifeste o mentalitate birocratică; spuneau „nu” automat. Nu aveau încredere în scrisorile către matematicieni, care arătau ca nişte coduri şi despre care nimeni nu-i putea convinge că nu reprezentau nişte coduri. Scrisorile către fizicieni erau expediate dacă Sabul, consultantul lor, le aproba. Dar acesta nu vroia să le aprobe pe acelea care abordau subiecte în afara propriului său domeniu de fizică secvenţială. „Nu este de competenţa mea”, mormăia el, dând la o parte scrisoarea. Oricum, Shevek o trimitea conducerii Portului şi o primea înapoi marcată „Nu se aprobă pentru export”.

Supuse problema atenţiei Federaţiei de Fizică, la ale cărei întruniri Sabul rar se deranja să participe. Nimeni de acolo nu acorda importanţă problemei comunicaţiei libere cu inamicul ideologic. Unii îi reproşară lui Shevek faptul că lucrează într-un domeniu atât de puţin cunoscut încât, după propriile sale afirmaţii, nu mai era nimeni pe această lume capabil de a-l aborda.

― Dar nu e decât un domeniu nou, spuse el, fără rezultat.

― Dacă este nou, împărtăşeşte-l cu noi, nu cu proprietarienii!

― De un an de zile încerc să ţin un curs, în fiecare trimestru. Întotdeauna spuneţi că nu sunt suficiente solicitări. Vă temeţi pentru că este ceva nou?

Întrebarea nu-i aduse prieteni. Îi lăsă înfuriaţi.

Continuă să scrie scrisori către Urras, chiar şi arunci când nu expedia niciuna dintre ele. Faptul de a se adresa în scris cuiva care ar putea înţelege – care ar fi putut înţelege – îi dădea posibilitatea de a scrie, de a gândi. Altfel, nu era posibil.

Aşa treceau decadele şi trimestrele. De două-trei ori pe an primea şi recompensa: o scrisoare de la Atro ori de la alt fizician din A-Io sau Thu, o scrisoare lungă, într-un stil concis, cu argumente concise, numai teorie, de la început până la sfârşit, numai fizică matematico-etico-cosmologico-temporală, intensă, abstrusă, scrisă într-o limbă pe care el nu o putea vorbi, de oameni pe care nu-i cunoştea, străduindu-se vehement să-i combată şi să-i distrugă teoriile, inamici ai patriei sale, rivali, străini, fraţi.

Zile întregi de la primirea unei scrisori era irascibil, voios, lucra zi şi noapte, revărsa idei ca o fântână. După care, încet, cu izbucniri şi lupte disperate, revenea pe pământ, pe solul uscat şi secat.

Când a murit Gvarab, tocmai termina al treilea an petrecut la Institut. A cerut să vorbească la serviciul memorial ţinut, după cum era obiceiul, în locul unde lucrase persoana în cauză, în cazul acesta una dintre sălile de curs din clădirea laboratorului de fizică. A fost singurul vorbitor. Nu a asistat niciun student; Gvarab nu mai predase de doi ani. Se aflau de faţă câţiva membri mai vârstnici ai Institutului, precum şi fiul lui Gvarab, un chimist agricol de vârstă mijlocie, din nord-est. Shevek a stat pe locul unde obişnuia să stea bătrâna pentru a conferenţia. Cu o voce îngroşată de acum obişnuita sa răceală pectorală de iarnă, le-a spus celor prezenţi că Gvarab pusese temelia ştiinţei timpului, fiind cel mai mare cosmolog care lucrase vreodată la Institut.

― Acum, în fizică, o avem şi noi pe Odo a noastră, a spus el. O avem şi nu am onorat-o cum se cuvine.

După ceremonie, o femeie i-a mulţumit cu lacrimi în ochi.

― Noi întotdeauna ne luam a zecea zi împreună, ea şi cu mine, făcând curat la noi în bloc. Ne simţeam atât de bine când stăteam de vorbă, i-a spus ea, înfiorându-se de vântul îngheţat, la ieşirea din clădire.

Chimistul agricol a murmurat expresii politicoase şi s-a grăbit să prindă un transport spre nord-est. Într-un acces de durere, nerăbdare şi inutilitate, Shevek a pornit mai departe, mergând la întâmplare prin oraş.

Se afla de trei ani aici şi ce realizase? O carte, însuşită de Sabul; cinci-şase lucrări nepublicate şi un discurs funebru pentru o viaţă irosită.

Nimic din ceea ce făcea nu era înţeles. Sau, mai bine zis, nimic din ceea ce făcea nu avea sens. Nu îndeplinea nicio funcţie necesară, personală sau socială. De fapt – şi acesta nu era un fenomen neobişnuit în domeniul său – la douăzeci de ani arsese complet. Nu vă mai realiza nimic de acum înainte. Ajunsese la zid pentru totdeauna.

Se opri în faţa auditoriului Sindicatului muzicii pentru a citi programul decadei. Astă-seară nu e niciun concert. Se întoarse din faţa afişului şi se trezi faţă în faţă cu Bedap.

Bedap, veşnic defensiv şi cam miop, nu dădu niciun semn de recunoaştere. Shevek îl prinse de mână.

― Shevek! La naiba, chiar tu eşti!

Se îmbrăţişară, se sărutară, se despărţiră şi se îmbrăţişară din nou. Shevek era copleşit de iubire. De ce? Nici măcar nu-i plăcuse cine ştie ce de Bedap în acel ultim an la Institutul regional. Nu-şi scriseseră niciodată în toţi aceşti ani. Prietenia lor aparţinea copilăriei, trecutului. Totuşi, iubirea era acolo, izbucnind ca din cărbunii vânturaţi.

Merseră mai departe, discutând, fără ca vreunul să ţină seama pe unde merg. Dădeau din mâini şi se întrerupeau unul pe celălalt. În seara de iarnă străzile largi din Abbenay erau liniştite. La fiecare traversare lumina difuză a lămpilor delimita un spaţiu de argint în care zăpada se învolbura ca bancurile de peştişori urmărindu-şi umbrele. Vântul rece ca gheaţa împingea din urmă zăpada. Buze amorţite de frig şi dinţi clănţănind începură să întrerupă conversaţia. Prinseră omnibuzul de ora zece, ultimul, până la Institut. Domiciliul lui Bedap era departe, la marginea de est a oraşului, un lung drum prin frig.

― Shev, trăieşti ca un putred profitor urrasian, spuse el, cercetând camera 46 cu uimire plină de ironie.

― Ei, hai, nu e chiar atât de rău. Arată-mi tu ceva excremental.

De fapt, camera conţinea aproape tot ce avea şi atunci când Shevek intrase în ea pentru prima dată.

― Pătura de colo, spuse Bedap, arătând cu degetul.

― Asta a fost aici când am venit. Cineva a făcut-o manual şi a lăsat-o aici când s-au mutat. Pe o noapte ca asta e o părură un exces?

― Cu siguranţă că este o culoare excrementală, răspunse Bedap. În calitate de analist al funcţiunilor, trebuie să precizez că nu este absolut nicio nevoie de culoarea portocalie. Portocaliul nu îndeplineşte nicio funcţie vitală în organismul social, nici la nivel celular, nici organic şi, absolut sigur, nici la nivelul holorganismic sau la cel mai central etic, în care caz toleranţa este o alegere mult mai bună decât excreţia. Vopseşte-o în verde murdar, frate! Dar astea ce mai sunt?

― Notiţe.

― Codificate? întrebă Bedap, răsfoind un caiet cu detaşarea pe care Shevek îşi amintea că îl caracteriza.

Bedap avea şi mai puţin sentimentul intimităţii – al deţinerii personale – decât majoritatea anarresienilor. Niciodată nu avusese un creion preferat pe care să-l poarte pretutindeni cu el, ori o cămaşă veche la care să ţină şi pe care să nu vrea să o arunce la reciclare, iar dacă primea un cadou, încerca să-l ţină la vedere din consideraţie pentru cel care i-l dăduse, dar întotdeauna îl pierdea. Era conştient de această trăsătură a sa şi spunea că asta demonstrează că e mai puţin primitiv decât majoritatea oamenilor, un exemplu timpuriu al Omului Promis, adevăratul şi autenticul odonian. Cu toate acestea, avea şi el un anume simţ al proprietăţii, al propriei particularităţi. Începea de sus, de la cap, al lui ori al altuia, şi de acolo mai departe. Niciodată nu-şi vâra nasul unde nu era treaba lui.

― Îţi mai aminteşti scrisorile acelea prosteşti pe care le scriam codificat atunci când participai la proiectul de împădurire?

― Acesta nu e niciun cod. E iotică.

― Ai învăţat iotica? De ce scrii în limba asta?

― Deoarece nimeni de pe planeta asta nu pricepe ce spun, ori nu vrea să priceapă. Singura persoană care înţelegea a murit acum trei zile.

― A murit Sabul?

― Nu, Gvarab. Sabul nu e mort. N-am eu norocul ăla!

― Care e problema?

― Problema cu Sabul? Jumătate e invidie, cealaltă jumătate e incompetenţă.

― Mi-am închipuit că lucrarea lui despre cazualitate e de prima mână. Chiar tu ai afirmat aşa ceva.

― Aşa am crezut şi eu, până când am citit sursele. Toate ideile sunt urrasiene. Nici măcar recente. De douăzeci de ani nu i-a mai venit o idee proprie. Nici n-a mai făcut vreo baie.

― Ce e în mintea ta? întrebă Bedap punând o mână pe caiete şi privindu-l pe Shevek pe sub sprâncene.

Bedap avea ochii mici, cam saşii, o faţă energică, un trup bine făcut. Obişnuia să-şi muşte unghiile şi în atâţia ani le redusese la simple dungi de-a curmezişul vârfurilor groase, sensibile ale degetelor.

― N-ajută la nimic, spuse Shevek, aşezându-se pe platforma-pat. Mi-am greşit domeniul.

― Tu? întrebă Bedap zâmbind.

― Cred că la sfârşitul trimestrului voi cere o replasare.

― Unde?

― Nu-mi pasă. Învăţământ, inginerie. Trebuie să mă rup de fizică.

Bedap se aşeză pe un scaun şi îşi muşcă o unghie.

― Sună ciudat.

― Îmi recunosc limitele.

― N-am ştiut că ai vreuna. Vreau să spun, în domeniul fizicii. Ştii bine că eu nu sunt temporalist. Dar nu e neapărat nevoie să ştii să înoţi pentru a recunoaşte un peşte, nu trebuie să străluceşti pentru a fi o stea…

Shevek îşi privi prietenul şi spuse, tulburat, ceea ce niciodată nu fusese capabil să-şi spună singur:

― M-am gândit la sinucidere. Foarte mult. Anul acesta. Pare soluţia cea mai bună.

― Nu cred că e chiar modul cel mai potrivit de a trece de partea cealaltă a suferinţei.

― Îţi mai aduci aminte? întrebă Shevek, zâmbind crispat.

― Cu intensitate. Pentru mine a fost o conversaţie deosebit de importantă. Cred că şi pentru Takver şi Tirin.

― Oare?

Shevek se ridică. Nu era decât o cameră de patru paşi, dar nu putea sta liniştit.

― Atunci, a fost importantă şi pentru mine, continuă el, rămânând în picioare, la fereastră. Numai că, aici, m-am schimbat. Ceva nu e cum trebuie. Nu ştiu ce.

― Eu ştiu, răspunse Bedap. Zidul. Ai ajuns la zid.

― Zidul? tresări Shevek, privindu-l înspăimântat.

― În cazul tău zidul pare a fi Sabul şi suporterii săi din sindicatele ştiinţifice şi CPD. În ceea ce mă priveşte, mă aflu la Abbenay de patru decade. Patruzeci de zile. Suficient pentru a înţelege că în patruzeci de ani petrecuţi aici nu voi realiza nimic din ceea ce vreau să fac, îmbunătăţirea instruirii ştiinţifice din centrele de învăţare. Dacă nu cumva nu se schimbă lucrurile. Ori dacă nu trec de partea duşmanilor.

― Duşmani?

― Oamenii mărunţi. Prietenii lui Sabul! Oamenii la putere.

― Despre ce vorbeşti, Dap? Noi nu avem nicio structură de putere.

― Nu? Atunci ce-l face pe Sabul atât de puternic?

― Nu o structură de putere, ori un guvern. La urma urmelor, nu ne aflăm pe Urras.

― Nu. De acord, nu avem guverne, nu avem legi. Dar după câte îmi dau eu seama, ideile nu au fost niciodată controlate de guverne, nici chiar pe Urras. Dacă ar fi fost aşa, cum şi-ar fi putut Odo formula propriile idei? Cum ar fi devenit Odonianismul o mişcare mondială? Arhaiştii au încercat să o elimine prin forţă şi nu au izbutit. Nu poţi zdrobi ideile interzicându-le, refuzând să gândeşti, refuzând schimbarea. Nu le poţi zdrobi decât ignorându-le. Este exact ce face societatea noastră! Sabul te foloseşte unde poate, iar acolo unde nu poate, te opreşte să publici, să predai, chiar să lucrezi. Corect? Cu alte cuvinte, deţine puterea asupra ta. De unde o are? Nu de la o autoritate autorizată, nici nu există aşa ceva. Nici măcar din laşitatea înnăscută a minţii umane de valoare medie. Opinia publică! Aceasta este structura de putere căreia îi aparţine şi ştie prea bine cum să profite de ea. Guvernul neadmis, inadmisibil, care coordonează societatea odoniană prin îmbâcsirea inteligenţei individuale!

Shevek îşi rezemă palmele pe pervazul ferestrei şi privi prin reflecţiile estompate de pe geam în întunericul de afară.

― Vorbe de om nebun, Dap, spuse el în cele din urmă.

― Nu, frate, sunt sănătos. Ceea ce înnebuneşte oamenii este încercarea de a trăi în afara realităţii. Realitatea este îngrozitoare. Te poate ucide. Dacă îi laşi timp, te va ucide. Realitatea este durerea – chiar tu ai spus asta! Dar minciunile, evaziunile realităţii te aduc în pragul nebuniei. Minciunile te fac să doreşti să te sinucizi.

― Dar nu poţi vorbi serios despre un guvern pe Anarres! spuse Shevek, întorcându-se spre Bedap pentru a-l putea privi drept în faţă.

― Definiţiile lui Tomar: „Guvern: Utilizarea legală a puterii pentru a menţine şi extinde puterea”. Înlocuieşte „legal” cu „obişnuit” şi îl vei afla pe Sabul şi Sindicatul Instrucţiei şi CDP-ul.

― CDP-ul!

― CDP-ul este în momentul de faţă esenţialmente o birocraţie arhaică.

După un moment de tăcere, Shevek râse, deşi nu tocmai natural, şi spuse:

― Bine, bine Dap, e amuzant, dar şi un pic bolnăvicios, nu crezi?

― Shev, te-ai gândit vreodată că tot ceea ce modul analogic numeşte „boală” – dezafectare socială, nemulţumire, alienare – ar putea fi, tot analogic, numit „durere’? La ce te-ai referit atunci când vorbeai despre durere? La suferinţă? Vrei să spui că suferinţa, ca şi durerea, serveşte unei funcţii în organism?

― Nu! răspunse Shevek, violent. Eu vorbeam în termeni personali, spirituali.

― Dar tu ai vorbit despre suferinţa fizică, despre un om murind din cauza arsurilor. Iar eu vorbesc despre suferinţa spirituală! Despre oameni care-şi văd talentul, munca, viaţa irosite. Despre minţi bune supunându-se unora stupide. Despre forţă şi curaj strangulate de invidie, setea de putere, teama de schimbare. Schimbarea este libertate, schimbarea este viaţă. Există ceva mai esenţial pentru gândirea odoniană decât asta? Dar nimic nu se mai schimbă! Societatea noastră este bolnavă. O ştii prea bine. Tu suferi de această boală, de boala sinuciderii.

― Ajunge Dap. Las-o baltă.

Bedap nu mai spuse nimic şi începu să-şi muşte unghiile, metodic şi gânditor.

Shevek se aşeză din nou pe platforma pat şi îşi sprijini capul în mâini. Urmă o lungă tăcere. Ninsoarea încetase. Un vânt rece, întunecat zgâlţâia ferestrele. Camera era rece. Niciunul nu-şi scosese haina.

― Uite ce este, frate, spuse Shevek în cele din urmă. Nu societatea noastră este aceea care frustrează creativitatea individuală. Este sărăcia de pe Annares. Planeta aceasta nu a fost prevăzută pentru a suporta o civilizaţie. Dacă nu ne ajutăm unul pe altul, dacă nu renunţăm la dorinţele noastre personale pentru binele comun, atunci nimic, dar absolut nimic pe lumea asta stearpă nu ne mai poate salva. Unica noastră resursă este solidaritatea umană.

― Solidaritatea, da! Chiar şi pe Urras, unde mâncarea cade din copaci, chiar şi acolo Odo a spus că solidaritatea umană este unica noastră speranţă. Dar noi am trădat acea speranţă. Am lăsat cooperarea să devină supunere. Pe Urras au un guvern prin minoritate. Aici avem un guvern prin majoritate. Dar este un guvern! Conştiinţa socială nu mai este o fiinţă vie ci un mecanism, o maşină a puterii controlată de birocraţi!

― Şi tu şi eu ne-am putea oferi ca voluntari şi în numai câteva decade am fi repartizaţi prin loterie la CPD. Ne-ar transforma oare în birocraţi, în şefi?

― Nu e vorba de indivizii repartizaţi la CPD, Shev. Cei mai mulţi dintre ei sunt la fel ca noi. Mult prea asemănători cu noi. De bună credinţă, naivi. Şi nu e numai CPD-ul. Se întâmplă pretutindeni pe Anarres – în centrele de învăţare, institute, mine, oţelării, pescării, fabrici de conserve, staţiuni de dezvoltare şi cercetare agricolă, fabrici, comunităţi specializate – oriunde funcţia cere expertiză şi o instituţie stabilă. Dar acea stabilitate conferă o motivaţie impulsului autoritarist. În primii ani ai colonizării eram conştienţi de asta, vegheam să nu se întâmple. Pe vremea aceea oamenii făceau o discriminare foarte atentă între administrarea lucrurilor şi guvernarea oamenilor. Au făcut-o atât de bine încât am uitat că tendinţa de dominare este la fel de importantă pentru fiinţele umane ca şi impulsul către ajutor reciproc şi trebuie antrenată la fiecare individ în parte, cu fiecare nouă generaţie. Nimeni nu se naşte mai odonian decât se naşte civilizat! Dar am uitat şi acest lucru. Noi nu facem educaţie pentru libertate. Educaţia, activitatea cea mai importantă a organismului social a devenit rigidă, moralistă, autoritaristă! Copiii învaţă să repete ca papagalii cuvintele lui Odo, de parcă ar fi legi – suprema blasfemie!

Shevek ezită. Beneficiase de prea multă educaţie de genul aceleia menţionate de Bedap, în copilărie, chiar şi aici, la Institut, pentru a putea nega acuzaţiile lui Bedap care, necruţător, profită de avantajul creat.

― Întotdeauna este mult mai uşor să nu gândeşti pentru tine. Găseşte-ţi o ierarhie plăcută şi sigură şi fixează-te în ea. Nu face schimbări, nu risca dezaprobarea, nu-ţi deranja colegii. Întotdeauna este cel mai uşor să te laşi guvernat.

― Dar nu este vorba de niciun guvern, Dap. Experţii şi bătrânii vor conduce orice echipă, ori sindicat; ei ştiu cel mai bine cum se face treaba. La urma urmei, treaba trebuie făcută de cineva! Cât despre CPD, ai dreptate, ar putea deveni o ierarhie, o structură de putere, dacă nu ar fi organizată pentru a preveni exact aşa ceva. Priveşte cum sunt organizaţi! Voluntari, selectaţi prin tragere la sorţi, un an de pregătire, patru ani ca membru şi apoi, afară. Nimeni n-ar putea câştiga putere, în sensul vechi, într-un asemenea sistem, cu numai patru ani la dispoziţie.

― Unii stau peste patru ani.

― Consilierii? Nu mai au drept la vot.

― Voturile nu sunt importante. Există oameni în dosul scenei…

― Ei, poftim! Asta e curată paranoia! În dosul scenei… Cum? Care scene? Oricine poate participa la o şedinţă a CPD, iar dacă este un membru interesat, poate dezbate şi vota! Încerci să sugerezi că avem aici politicieni?

Shevek era furios pe Bedap. Urechile-i proeminente deveniseră purpurii, vocea îi răsuna puternică. Era târziu, nu se zărea nicio lumină. Desar, din camera 45, bătu în perete pentru a cere linişte.

― Spun ceea ce ştiu, replică Bedap pe un ton mult mai scăzut. Că oameni ca Sabul conduc în realitate CPD, an de an.

― Dacă ştii acest lucru, îl acuză Shevek într-o şoaptă răguşită, atunci de ce nu l-ai spus în public? De ce nu ai convocat o sesiune critică a sindicatului tău, dacă deţii faptele? Dacă ideile tale nu rezistă la o examinare publică, nu le admit ca şoapte în miez de noapte.

― Frate, răspunse Bedap, ai cărui ochi deveniseră foarte mici, ca nişte mărgele de oţel, eşti virtuos cu tine însuţi. Aşa ai fost tu întotdeauna. Dar măcar o dată priveşte şi tu în afara afurisitei aceleia de conştiinţe pure pe care o ai! Am venit la tine şi am şoptit pentru că ştiu că mă pot încrede în tine, lua-te-ar dracu! Cu cine altul mai pot vorbi? Doar n-am de gând să sfârşesc asemenea lui Tirin!

― Ca Tirin? întrebă Shevek atât de surprins încât ridică din nou glasul, iar Bedap îl atenţionă cu un gest către perete. Ce s-a întâmplat cu Tirin? Unde e acum?

― La azilul de pe Insula Segvina.

― La azil?

Aşa cum era aşezat, lateral, pe fotoliu, Bedap îşi ridică genunchii până la bărbie şi îi înconjură cu braţele, după care continuă liniştit, dar fără nicio plăcere.

― Tirin a scris o piesă şi a pus-o în scenă, în anul care a urmat plecării tale. Era amuzantă, trăsnită, îi cunoşti stilul, începu Bedap trecându-şi mâna prin părul aspru, de culoarea nisipului şi eliberându-l din coada în care era legat. Dacă ai fi un prost, ţi s-ar putea părea anti-odoniană. O mulţime de oameni sunt stupizi. S-a făcut mare vâlvă. A fost mustrat. Mustrare publică. Nu mai văzusem aşa ceva până atunci. Toată lumea vine la întrunirea sindicatului tău şi te spune. Aşa procedau atunci când doreau să readucă la dimensiuni normale un şef de echipă, ori conducător mult prea autoritar. Acum nu mai recurg la asta decât ca să-i spună unui individ să înceteze a mai gândi pentru sine. A fost rău de tot. Tirin n-a rezistat. Cred că într-adevăr l-a scos puţin din minţi. După aceea i se părea că toată lumea e împotriva lui. A început să vorbească prea mult – vorbe grele. Nu lipsite de raţiune, dar întotdeauna critice, veşnic pline de amărăciune. Vorbea aşa cu oricine. În sfârşit, a terminat cu Institutul, s-a calificat ca instructor de matematică şi a solicitat o repartizare. I s-a acordat. La o echipă de repararea drumurilor, în sud-vest. A protestat, considerând-o o eroare, dar computerele Divlab au repetat-o. Aşa că s-a dus.

― Câtă vreme l-am cunoscut eu, Tir n-a lucrat niciodată afară, îl întrerupse Shevek. De când avea zece ani. Întotdeauna făcea rost de munci la birou. Computerele au apreciat corect.

― Nu ştiu exact ce s-a întâmplat în realitate acolo, continuă Bedap fără a-i acorda nicio atenţie. Mi-a scris de câteva ori şi de fiecare dată fusese reamplasat. Mereu la muncă fizică, în mici comunităţi izolate. Mi-a scris că îşi părăseşte postul şi că vine la mine, în nord-vest, să stăm de vorbă. Dar n-a venit. A încetat să-mi mai scrie. În final i-am dat de urmă prin Registrul forţei de muncă de la Abbenay. Mi-au trimis o copie după fişa lui, iar ultima însemnare era doar „Terapie. Insula Segvina.” Terapie! A omorât Tirin pe cineva? A violat pe cineva? În afară de asta, pentru ce eşti trimis la Azil?

― Nu eşti deloc trimis la Azil. Tu ceri să fii repartizat acolo.

― Nu-mi băga pe gât rahaturile astea, spuse Bedap cuprins de o mânie bruscă. N-a cerut niciodată să fie trimis acolo. L-au scos din minţi şi apoi l-au expediat acolo. Eu despre Tirin vorbesc, Tirin, ţi-l mai aminteşti?

― L-am cunoscut înaintea ta. Ce crezi că este Azilul? O închisoare? Este un refugiu. Iar dacă acolo se află ucigaşi şi oameni care şi-au părăsit locul de muncă este pentru că ei au cerut să fie trimişi acolo, unde nu există presiune şi sunt feriţi de pedeapsă. Dar cine sunt aceşti oameni despre care tot vorbeşti, aceşti „ei”? „Ei” l-au scos din minţi şi aşa mai departe. Încerci cumva să spui că întregul sistem social este rău, că de fapt „ei”, cei care îl persecută pe Tirin, duşmanii tăi, suntem noi, organismul social?

― Dacă îl poţi elimina pe Tirin din conştiinţa ta ca pe unul care a fugit de muncă, nu cred că mai am ceva să-ţi spun, răspunse Bedap, ghemuit pe fotoliu.

Era atâta durere simplă şi nedisimulată în vocea sa încât mânia îndreptăţită a lui Shevek se curmă brusc. O vreme nu mai scoaseră nicio vorbă.

― Ar fi mai bine să plec acasă, spuse Bedap, îndreptându-se cu greutate şi ridicându-se în picioare.

― E o oră de mers de aici. Nu fii tâmpit.

― În sfârşit, m-am gândit că din moment ce…

― Nu fii tâmpit.

― Bine. Unde e buda?

― La stânga, a treia uşă.

Reîntors, Bedap propuse să doarmă pe podea, dar întrucât nu era niciun covor şi nu aveau decât o singură pătură călduroasă, ideea era, aşa cum remarcă Shevek monoton, tâmpită. Amândoi erau încruntaţi şi supăraţi, necăjiţi de parcă s-ar fi bătut cu pumnii şi nu şi-ar fi consumat toată furia. Shevek făcu patul şi amândoi se întinseră. La stingerea luminii, un întuneric argintiu învălui camera, semiîntunericul unui oraş unde pământul este acoperit cu zăpadă iar lumina este reflectată în sus de către pământ. Fiecare simţi căldura trupului celuilalt ca binevenită.

― Retrag ce am spus despre pătură.

― Ascultă, Dap, n-am vrut să…

― Hai să discutăm despre asta dimineaţă.

― Bine.

Se apropiară şi mai mult. Shevek se întoarse cu faţa în jos şi adormi în două minute. Bedap se strădui să rămână conştient, alunecă în căldură, tot mai adânc, în neajutorarea şi încrederea somnului, şi dormi. În timpul nopţii unul dintre ei strigă tare, în vis. Celălalt întinse braţul, somnoros, murmurând vorbe liniştitoare, iar greutatea nevăzută, caldă a atingerii izgoni toată frica.

Se întâlniră din nou în seara următoare şi discutară dacă n-ar fi cazul să constituie un cuplu pentru o vreme, aşa cum făcuseră în adolescenţă. Chestiunea se cerea discutată, deoarece Shevek era aproape hotărât heterosexual, iar Bedap aproape hotărât homosexual; plăcerea relaţiei i-ar aparţine în întregime lui Bedap. Cu toate acestea; Shevek dorea neapărat să reconfirme vechea lor prietenie, iar când înţelese că elementul sexual din aceasta însemna foarte mult pentru Bedap, o adevărată împlinire, luă el însuşi conducerea şi cu o delicateţe şi persistenţă considerabilă făcu în aşa fel ca Bedap să petreacă din nou noaptea cu el. Ocupară o cameră liberă dintr-un domiciliu în centrul oraşului şi amândoi locuiră acolo timp de aproape o decadă. Apoi se separară din nou, Bedap revenind la căminul său iar Shevek în camera 46. Niciunul nu manifestase o dorinţă sexuală destul de puternică pentru a face să dureze relaţia. Pur şi simplu, reafirmaseră încrederea reciprocă.

Cu toate acestea, Shevek se întreba uneori, în timp ce continua să-l întâlnească pe Bedap aproape în fiecare zi, ce anume îi plăcea la prietenul său şi de ce are încredere în el. Considera opiniile actuale ale acestuia detestabile şi insistenţa sa de a vorbi permanent despre ele, detestabile. Aproape la fiecare întâlnire se certau aprig. Îşi pricinuiau unul altuia multă durere. Lăsându-l să plece, Shevek se acuza frecvent că doar se agaţă de o loialitate exagerată şi se jura, furios, că nu-l va mai vedea niciodată.

Adevărul este că ţinea la Bedap mai mult ca adult decât atunci când era copil. Insistent, dogmatic, distructiv – Bedap putea fi toate acestea, dar dobândise o libertate a minţii după care Shevek tânjea cu înfocare, deşi nu-i plăcea s-o recunoască. Produsese o schimbare în viaţa lui Shevek iar Shevek ştia, ştia că în sfârşit merge mai departe şi că Bedap e acela care îl făcuse capabil să continue. Se lupta cu Bedap pentru fiecare pas, dar acesta continua să vină, pentru a se certa, pentru a răni şi a fi rănit, pentru a găsi – dincolo de mânie, negare şi respingere – ceea ce vroia. Nu ştia nici el ce vrea, dar ştia unde să caute.

Conştient, erau pentru el timpuri la fel de nefericite ca şi anul precedent. Încă nu progresa cu munca; de fapt, abandonase complet fizica temporală şi bâjbâia în lucrări mărunte de laborator, efectuând diferite experimente în laboratorul de radiaţii cu un tehnician priceput şi tăcut drept partener, studiind vitezele subatomice. Era un domeniu bătut, iar abordarea târzie de către el a acestuia era interpretată de colegi drept o recunoaştere a faptului că în sfârşit renunţase a mai fi original. Sindicatul Membrilor Institutului i-a dat un curs de predat, fizică matematică pentru studenţii din anul întâi. Nu avu niciun sentiment de triumf pentru că i se dăduse un curs, pentru că aceasta era situaţia: i se dăduse, îi fusese permis. Nu îl mulţumea aproape nimic. Sentimentul că zidurile conştiinţei sale dure, puritane creşteau imens nu avea darul să-l liniştească. Se simţea înfrigurat şi pierdut. Dar nu avea niciun loc unde să se retragă, niciun adăpost, aşa că ieşea mai departe, în frig, rătăcindu-se şi mai mult.

Bedap îşi făcuse mulţi prieteni, un grup de excentrici şi nemulţumiţi, iar unora începu să le placă de bărbatul acela ruşinos. Shevek nu se simţea mai apropiat de ei decât de oamenii mai convenţionali pe care îi cunoştea de la Institut, dar găsea independenţa de gândire a celor dintâi mult mai interesantă. Păstrau autonomia conştiinţei chiar cu riscul de a deveni excentrici. Unii erau un fel de vagabonzi intelectuali care de ani de zile nu mai prestaseră o muncă regulată. Shevek îi dezaproba cu severitate atunci când nu era împreună cu ei.

Unul dintre ei era compozitor, pe nume Salas. Salas şi Shevek vroiau să înveţe unul de la altul. Salas avea puţine cunoştinţe de matematică, dar atâta timp cât Shevek îi putea explica fizica în modurile analogic şi experimental, acesta se dovedea un ascultător atent şi inteligent. În aceeaşi manieră, Shevek asculta orice îi putea spune Salas despre teoria muzicală şi orice Salas interpreta pentru el, fie pe bandă, fie la instrumentul său, portativul. Dar unele din spusele lui Salas erau extrem de tulburătoare. Salas acceptase o amplasare în cadrul unei echipe pentru săparea canalelor în Câmpia Temae, la est de Abbenay. În cele trei zile libere de la sfârşitul fiecărei decade, venea în oraş şi stătea când cu o fată, când cu alta. Shevek îşi închipuia că acceptase amplasarea deoarece avea nevoie de puţină muncă în aer liber, aşa, pentru o schimbare, dar mai târziu descoperi că Salas nu avusese niciodată o repartiţie în domeniul muzicii, ori în alt domeniu decât munca necalificată.

― Cum eşti înregistrat la Diviziunea Muncii? întrebă Shevek, nedumerit.

― Rezerva generală de muncă.

― Bine, dar tu eşti talentat! Ai făcut şase sau opt ani la Conservatorul de muzică, nu? De ce nu te repartizează să predai muzică?

― Au făcut-o. Eu am refuzat. Nu voi fi gata să predau decât după zece ani. Nu uita, eu sunt compozitor, nu interpret.

― Dar trebuie să existe posturi şi pentru compozitori.

― Unde?

― Presupun că la Sindicatul Muzicii.

― Dar cei de acolo nu agreează compoziţiile mele. Şi nici mulţi alţii. Nu pot constitui eu singur un sindicat, nu?

Salas era un om mărunt, osos, deja chel pe partea superioară a feţei şi a craniului. Purta ce mai rămăsese din păr ca o bordură bej cu aspect mătăsos, în jurul părţii posterioare a gâtului şi bărbiei. Avea un zâmbet plăcut, care îi încreţea faţa expresivă.

― Înţelegi, continuă el, eu nu scriu aşa cum am fost învăţat să scriu la conservator. Eu scriu muzică nefuncţională, mai preciză el, zâmbind mai dulce ca niciodată. Ei vor piese corale. Eu urăsc piesele corale. Ei vor piese cu o armonie deosebită, aşa cum a compus Sessur. Eu urăsc muzica lui Sessur. Eu scriu o piesă de muzică de cameră. M-am gândit că aş putea să o intitulez Principiul simultaneităţii. Cinci instrumente, fiecare interpretând o temă ciclică independentă; niciun fel de cauzalitate melodică, procesul de înaintare conţinut în totalitate în relaţia dintre părţi. Rezultă o armonie minunată. Dar ei nu o aud. Nu vor s-o audă. Nu pot.

― Iar dacă ai intitula-o Bucuriile Solidarităţii ar auzi-o? întrebă Shevek, după câteva clipe de gândire.

― La naiba! interveni Bedap, care asculta întâmplător. Shev, asta e prima afirmaţie cinică pe care ai făcut-o în viaţa ta. Bine ai venit în echipa muncii!

― I-ar acorda o audiere, răspunse Salas, râzând, dar nu ar aproba-o pentru înregistrare sau pentru interpretare regională. Nu e scrisă în Stilul Organic.

― Nici nu e de mirare că nu am auzit niciun fel de muzică profesională atunci când locuiam în nord-vest. Dar cum pot justifica genul acesta de cenzură? Tu scrii muzică! Muzica este o artă cooperativă, organică prin definiţie, socială. Poate că este cea mai nobilă formă de comportament social de care suntem capabili. Este, fără îndoială, una dintre cele mai nobile meserii pe care le poate practica un individ. Iar prin natura sa, prin natura oricărei arte, înseamnă participare, contribuţie. Artistul împarte cu ceilalţi, aceasta este esenţa actului său. Indiferent ce spun sindicaliştii tăi, cum justifică Diviziunea Muncii faptul că nu-ţi acordă un post în propriul tău domeniu?

― Nu vor să accepte, răspunse Salas voios. Îi înspăimântă.

― O pot justifica, deoarece muzica nu este folositoare, spuse Bedap, mai grav. Ştii, săparea canalelor e importantă, pe când muzica e o simplă împodobire. Cercul s-a închis din nou, în cea mai malefică formă de utilitarism profitarist. Complexitatea, vitalitatea, libertatea invenţiei şi iniţiativei, care au format esenţa idealului odonian, au fost aruncate la gunoi. Ne-am întors la barbarie. Dacă e nou, fugi de el; dacă nu-l poţi mânca, aruncă-l!

Shevek se gândi la propria-i muncă şi nu mai spuse nimic. Totuşi, nu putea participa la critica lui Bedap. Bedap îl obligase să-şi dea seama că este, de fapt, un revoluţionar, dar în profunzime simţea că este revoluţionar prin virtutea educaţiei sale, ca odonian şi anarresian. Nu se putea revolta împotriva societăţii sale, deoarece societatea sa, concepută în mod corespunzător, era chiar o revoluţie, chiar o revoluţie permanentă, un proces în plină desfăşurare. Pentru a-i reafirma valorile şi forţa, îşi spunea, nu trebuie decât să acţionezi, fără teama de a fi pedepsit şi fără speranţa unei răsplăţi; să acţionezi din centrul sufletului tău.

Bedap şi prietenii săi îşi luară zece zile libere împreună, pentru o excursie în munţii Ne Theras. Îl convinsese şi pe Shevek să vină. Lui Shevek îi surâdea perspectiva a zece zile prin munţi, dar nu şi aceea de a auzi tot atâtea zile opiniile lui Bedap.

Maniera acestuia de a purta o conversaţie semăna prea mult cu o Sesiune Critică, activitatea comunală care lui întotdeauna îi plăcuse cel mai puţin, când toată lumea se ridica şi se plângea de deficienţe în funcţionarea comunităţii şi, de obicei, defecte de caracter ale vecinilor. Cu cât se apropia vacanţa, cu atât o aştepta mai puţin, dar până la urmă îşi îndesă un carnet în buzunar – pentru a se putea îndepărta cu uşurinţă sub pretextul că lucrează – şi îi însoţi.

Se întâlniră dimineaţa, devreme, în spatele depoului de la Eastern Points, trei femei şi trei bărbaţi. Shevek nu cunoştea pe niciuna dintre femei, iar Bedap nu i le prezentă decât pe două dintre ele. În momentul în care apucară pe drumul spre munţi, Shevek se alătură celei de-a treia.

― Shevek, spuse el.

― Ştiu, răspunse ea.

Shevek îşi dădu seama că trebuie s-o mai fi cunoscut undeva şi urechile i se înroşiră.

― Glumeşti? întrebă Bedap, trecând în stânga ei. Takver a fost la Institutul din nord-vest împreună cu noi. Locuieşte de doi ani la Abbenay. Nu v-aţi întâlnit până acum?

― L-am văzut de câteva ori, spuse fata, râzând.

Avea râsul unei persoane căreia îi place să mănânce bine, un râs de copil. Era înaltă şi cam slabă, cu braţe rotunde şi coapse largi. Nu era prea drăguţă; avea chipul oacheş, inteligent şi plin de voie bună. În ochi avea o anumită întunecare, nu opacitatea ochilor negri şi strălucitori, ci o calitate a profunzimii, nuanţa cenuşii negre, intensă, fină, afânată. Întâlnindu-i ochii, Shevek îşi dădu seama imediat că, uitând-o, comisese o greşeală de neiertat şi în aceeaşi clipă înţelese că fusese iertat. Că are noroc şi că norocul său se schimbase.

Porniră, deci, în direcţia munţilor.

În seara rece a celei de a patra zi a excursiei, el şi Takver şedeau pe panta abruptă şi aridă, deasupra unei trecători. La patruzeci de metri sub ei, un torent montan cobora cu mare zgomot defileul mărginit de stâncile scânteind. Pe Anarres e puţină apă, în cele mai multe locuri nivelul pânzei freatice este foarte scăzut, râurile erau foarte scurte. Numai în munţi întâlneai pâraiele repezi. Pentru toţi, sunetul apelor care strigă, pălăvrăgesc şi cântă era cu totul nou.

Toată ziua umblaseră în sus şi în jos prin trecătorile montane şi îi dureau picioarele. Ceilalţi erau în Adăpost, o cabană de piatră construită de şi pentru vilegiaturişti şi bine întreţinută; Federaţia Ne Theras era cea mai activă dintre grupurile voluntare care coordonau şi protejau destul de redusele zone „pitoreşti” de pe Anarres. Un supraveghetor pentru incendii care stătea acolo pe timpul verii îl ajuta pe Bedap şi pe ceilalţi să încropească o masă din cămările bine aprovizionate. Takver şi Shevek ieşiseră, în această ordine, separat, fără a-şi fi anunţat destinaţiile şi fără a le cunoaşte, de fapt.

O găsi pe panta abruptă, şezând printre tufele delicate de mărăcine-de-lună, care creştea ca o broderie de dantelă pe pantele munţilor, cu ramurile sale rigide şi totuşi delicate, argintii în lumina amurgului. Într-o deschidere printre vârfurile de la răsărit, o luminozitate incoloră a cerului vestea răsăritul de lună. Râul curgea zgomotos în tăcerea dealurilor înalte, golaşe. Nu era nici pic de vânt, niciun nor. Deasupra munţilor, cerul era ca ametistul, dur, dar profund.

Şedeau acolo de câtăva vreme, fără să îşi vorbească.

― În viaţa mea nu am fost atras către o femeie aşa cum mă simt atras către tine. Chiar de când am început excursia, începu Shevek pe un ton calm, aproape nemulţumit.

― N-am vrut să-ţi stric vacanţa, răspunse ea cu râsul ei copilăros, cu gura până la urechi.

― Dar nu mi-o strici!

― Asta e bine. Am crezut că spui că te deranjează.

― Să mă deranjeze! Dar e ca un cutremur.

― Mulţumesc.

― Nu e vorba de tine, spuse el cu asprime, ci de mine.

― Aşa crezi tu, răspunse ea.

Urmă o pauză destul de lungă.

― Dacă vrei să te împerechezi, spuse ea, de ce nu mi-ai spus?

― Pentru că nu sunt sigur că vreau aşa ceva.

― Nici eu, răspunse ea, fără să mai zâmbească. Ascultă…

Vocea ei era blândă, aproape fără timbru, de aceeaşi calitate molatecă, aidoma privirii.

― Ar trebui să-ţi spun…

Dar ceea ce se cuvenea să-i spună rămase nerostit o bună bucată de timp. În cele din urmă Shevek o privi cu atâta nelinişte rugătoare încât ea se grăbi să vorbească şi continuă în mare grabă.

― Bine, ceea ce vreau eu să spun este că nu vreau să mă împerechez cu tine acum. Şi nici cu altcineva.

― Te-ai jurat că renunţi la sex?

― Nu! răspunse ea pe un ton indignat, dar fără nicio altă explicaţie.

― Poate că şi eu am renunţat, spuse el, aruncând o pietricică în apă. Ori poate că sunt impotent. A trecut o jumătate de an şi n-am fost decât cu Dap. De fapt, aproape un an. De fiecare dată era tot mai nesatisfăcător, până când am încetat să mai încerc. Nu merita. Nu merită osteneala. Şi totuşi… Îmi aduc aminte… ştiu cum ar trebui să fie.

― În sfârşit, asta este, spuse Takver. Şi eu mă distram grozav atunci când mă împerecheam, asta până când am împlinit optsprezece, ori nouăsprezece ani. Era palpitant, interesant, plăcut. Dar apoi… Nu ştiu. Aşa cum ai spus şi tu, a început să mă nemulţumească. Nu mai vroiam plăcerea. Vreau să spun că nu vroiam numai plăcerea.

― Vrei copii?

― Da, atunci când va fi timpul.

Shevek aruncă o altă piatră în râul care se pierdea în umbrele defileului, lăsând în urma sa doar zgomotul, o neîncetată armonie compusă din asonante.

― Am o treabă de făcut, spuse el.

― Celibatul te ajută?

― Este o legătură. Dar nu ştiu exact în ce constă, nu este cauzală. Cam la vremea în care am început să mă plictisesc de sex, la fel s-a întâmplat şi cu munca. Progresiv. Trei ani fără să ajung nicăieri. Sterilitate. Sterilitate pe toate părţile. Cât vezi cu ochii deşertul sterp se întinde în strălucirea nemiloasă a soarelui neiertător. O întindere fără viaţă, fără drumuri, ineficientă, infertilă, presărată cu osemintele călătorilor fără de noroc…

Takver nu râse; scoase un sunet ca un scâncet, de parcă ar fi durut-o. El încercă să-i desluşească faţa. În spatele ei scufundat în întuneric, cerul era compact şi transparent totodată.

― Ce e rău în plăcere, Takver? De ce n-o mai vrei?

― Nu e nimic rău. Şi chiar că o doresc. Doar că nu am nevoie de ea. Iar dacă iau ceea ce nu îmi face trebuinţă, nu voi mai ajunge niciodată la ceea ce îmi trebuie cu adevărat.

― Şi de ce ai nevoie?

Ea privi spre pământ, zgâriind cu unghia muşchiul de pe stâncă. Nu rosti nicio vorbă. Se aplecă să culeagă un lăstar de mărăcine-de-lună, dar nu-l culese, abia îl atinse, pipăind tulpina păroasă şi frunza fragilă. Din mişcările ei tensionate Shevek înţelese că încearcă din toate puterile să ascundă, ori să diminueze un val de emoţii pentru a putea vorbi. Când începu, vocea ei era joasă şi puţin răguşită.

― Am nevoie de o relaţie, spuse ea. Cea adevărată. Trup şi minte şi toţi anii de viaţă. Nimic altceva. Nimic mai puţin.

Îl privi sfidător, aproape cu ură.

Shevek simţea bucuria crescând misterios în el, ca sunetul şi mirosul apei curgătoare ridicându-se prin noapte. Avea senzaţia nelimitării, a clarităţii, a clarităţii totale, ca şi cum ar fi fost eliberat. Dincolo de capul fetei cerul se lumina de răsăritul lunii, vârfurile îndepărtate pluteau limpezi şi argintii.

― Da, asta este, spuse el exact ce-i trecea prin minte, meditativ, fără a fi conştient de sine, fără a avea sentimentul că vorbeşte cu altcineva. N-am înţeles-o niciodată.

― Nici nu trebuia să înţelegi, răspunse Takver cu un oarecare resentiment în voce.

― De ce nu?

― Presupun că n-ai întâlnit niciodată posibilitatea.

― Ce vrei să spui prin posibilitate?

― Persoana!

Shevek reflectă. Şedeau cam la un metru distanţă, frecându-şi genunchii pentru că se lăsa frigul. Respiraţia părea apă îngheţată. Îşi vedeau unul altuia respiraţia, vapori fini în lumina tot mai puternică a lunii.

― Noaptea în care am înţeles a fost noaptea dinaintea plecării tale de la Institut. A fost o petrecere, îţi aminteşti. Unii am stat şi am discutat toată noaptea. Dar asta s-a întâmplat acum patru ani. Nici măcar n-ai ştiut cum mă cheamă.

Răutatea îi dispăruse din glas, părea că vrea să-l scuze.

― Înseamnă că ai văzut arunci în mine ceea ce am văzut eu în tine în aceste patru zile?

― Nu ştiu. Nu pot spune. Nu a fost numai ceva sexual. Te mai observasem înainte în felul acela. De data aceasta era cu totul altceva: te vedeam. Dar nu-mi dau seama ce vezi tu acum. Nici eu nu am înţeles exact. Nu te cunoşteam deloc aşa cum trebuie. Atâta doar că, atunci când ai vorbit, am putut privi direct în interiorul tău, până în centru. Dar ai fi putut fi cu totul diferit faţă de ce-mi închipuiam eu. La urma urmei, n-ar fi fost greşeala ta. Atâta doar că mi-am dat seama că ceea ce văzusem în tine era exact ceea ce îmi era necesar. Nu ceea ce vroiam.

― Şi te afli în Abbenay de doi ani şi nu…

― Nu ce? Totul era de partea mea, în mintea mea, tu nici măcar nu ştiai cum mă cheamă. La urma urmei, o singură persoană nu poate închega o legătură!

― Şi te-ai temut că dacă vei veni la mine eu aş putea să nu accept legătura.

― Nu m-am temut. Ştiam că eşti un om care… nu s-ar lăsa forţat… În sfârşit, da, mi-a fost teamă. Teamă de tine. Nu că voi face o greşeală. Ştiam că nu e o greşeală. Dar tu erai… tu însuţi. Ştii, nu eşti ca majoritatea oamenilor. Îmi era teamă de tine deoarece ştiam că eşti egalul meu! încheie ea pe un ton hotărât, pentru ca în clipa următoare să continue foarte duios, cu bunătate şi înţelegere: Ştii, Shevek, de fapt nici nu contează.

Era pentru prima dată când o auzea pronunţându-i numele. Se întoarse spre ea şi spuse bâlbâindu-se, aproape sugrumat de emoţie:

― Nu contează? Mai întâi îmi demonstrezi ce contează, îmi arăţi ce contează cu adevărat, ce mi-am dorit toată viaţa şi… şi apoi spui că nu contează?

Erau faţă în faţă, dar nu se atinseseră.

― Deci, de asta ai nevoie?

― Da. Legământul. Şansa.

― Acum… pentru viaţă?

― Acum şi pentru viaţă.

Viaţă, repetă pârâul cu apă năvalnică, acolo jos, pe stânci, în întunericul rece.

La întoarcerea din munţi, Shevek şi Takver se mutară într-o cameră dublă. Nu era niciuna liberă în blocurile de lângă Institut, dar Takver ştia una nu prea departe, într-un vechi domiciliu la capătul de răsărit al oraşului. Pentru a căpăta camera era nevoie să discute cu directoarea blocului pentru probleme de cazare – Abbenay era împărţit în aproape două sute de regiuni administrative locale, numite blocuri – o şlefuitoare de lentile care lucra la domiciliu şi îşi ţinea acasă cei trei copii. De aceea ţinea dosarele de cazare pe raftul de sus dintr-o cămară, ca să nu ajungă copiii la ele. Femeia verifică dacă respectiva cameră e înregistrată ca vacantă, iar Shevek şi Takver o înregistrară ca fiind ocupată, semnându-şi numele în registru.

Nici mutarea nu se dovedi prea complicată. Shevek aduse o cutie cu cărţi, ghetele de iarnă şi pătura portocalie. Takver făcu trei drumuri. Unul la depozitul districtual de îmbrăcăminte, să ia pentru amândoi câte un costum nou, un act despre care nutrea un sentiment puternic, deşi obscur, că ar fi esenţial pentru începutul parteneriatului lor. Apoi se duse la vechiul ei cămin, o dată pentru haine şi hârtii, şi încă o dată, împreună cu Shevek, pentru a aduce un număr de obiecte curioase: forme complexe, concentrice, confecţionate din sârmă care, atunci când erau suspendate de tavan, se mişcau şi îşi mişcau mereu forma, încet, către interior. Le făcuse din din deşeuri de sârmă şi cu unelte de la depozitul pentru aprovizionarea meşteşugarilor şi le numea „Ocupările Spaţiului Nelocuit”. Unul dintre cele două scaune din cameră era defect, aşa că îl duseră la un atelier de reparaţii de unde ridicară unul zdravăn. În felul acesta erau şi mobilaţi. Noua lor cameră avea un tavan înalt, care o făcea spaţioasă şi oferea suficient loc pentru Ocupaţii. Domiciliul era construit pe una din colinele de la Abbenay, iar camera avea o fereastră de colţ care prindea soarele după-amiezii şi oferea o vedere asupra oraşului cu străzile şi pieţele sale, acoperişurile, verdele parcurilor, câmpiile din depărtare.

Intimitatea după o îndelungată singurătate punea la încercare atât stabilitatea lui Shevek cât şi pe aceea a lui Takver. În primele câteva decade el trăi extreme de exaltare şi anxietate, iar ea crize de nervi. Amândoi erau suprasensibilizaţi şi lipsiţi de experienţă. Încordarea nu avea să dureze mult, fiecare devenind expert în celălalt. Foamea lor sexuală persistă ca o încântare plină de pasiune, dorinţa de comuniune era zilnic reînnoită deoarece era zilnic împlinită.

Acum îi era clar lui Shevek – şi ar fi considerat o nebunie să creadă altfel – că toţi acei ani nenorociţi petrecuţi în acest oraş făceau parte din fericirea lui prezentă deoarece îl conduseseră către aceasta, îl pregătiseră. Tot ce i se întâmplase era parte din ceea ce i se întâmpla acum. Takver nu observa niciun fel de obscură înlănţuire de efect/cauză/efect, dar ea nu era specialistă în fizica temporală. Ea vedea timpul la modul naiv, ca pe un drum întins în faţă; mergi înainte şi ajungi undeva. Dacă ai noroc, ajungi undeva unde merită să ajungi.

Dar când Shevek preluă metafora şi o reformulă în termenii săi, explicându-i că, dacă trecutul şi viitorul nu sunt făcute părţi ale prezentului prin memorie şi intenţie, în termeni umani nu mai există niciun drum, nu mai ai unde să ajungi, Takver îl încuviinţă înainte de a ajunge la jumătatea demonstraţiei.

― Exact, spuse ea, este exact ce am făcut eu în toţi aceşti patru ani. Nu este vorba numai de noroc. Doar parţial.

Ea avea douăzeci şi trei de ani, cu jumătate de an mai tânără decât Shevek. Crescuse într-o comunitate agricolă, Round Valley, în nord-est. Era un loc izolat şi înainte ca Takver să ajungă la Institutul din nord-vest, muncise mai mult decât majoritatea tinerilor anarresieni. În Round Valley erau destul de mulţi oameni pentru muncile care trebuiau făcute, dar nu era o comunitate prea mare, ori suficient de productivă pentru economia generală, pentru a beneficia de o prioritate deosebită din partea computerelor de la Diviziunea Muncii. Erau nevoiţi să-şi poarte de grijă singuri. La vârsta de opt ani Takver alegea paie şi pietricele din grăunţele de holum, la moară, timp de trei ore pe zi, după trei ore de şcoală. O mică parte din pregătirea ei practică din copilărie fusese în direcţia îmbogăţirii personale, făcând parte din efortul comunităţii de a supravieţui. În timpul recoltatului şi însămânţărilor, toţi cei sub şaizeci de ani şi peste zece munceau pe câmp toată ziua. La cincisprezece ani Takver răspundea de coordonarea programelor de lucru ale celor patru sute de loturi agricole ale comunităţii din Round Valley şi o ajuta pe dieteticiană la cantina oraşului. Nu era nimic neobişnuit în toate aceste preocupări, iar Takver le acorda puţină importanţă, dar cu siguranţă că îşi aduseseră aportul la unele trăsături de caracter şi în formarea propriilor ei opinii. Shevek se bucura că îşi făcuse raţia de corvoadă, iar Takver îi dispreţuia pe aceia care evitau munca fizică. „Uită-te la Tinan,” spunea ea, „cum plânge şi urlă pentru că a fost repartizat de probă pentru patru decade la recoltarea rădăcinilor de holum. E aşa de delicat, parcă ar fi un ou de peşte! A pus vreodată mâna pe pământ?” Takver nu era deosebit de milostivă şi era destul de irascibilă.

Studiase biologia la Institutul Regional din nord-vest, cu rezultate suficient de bune, aşa că a decis să vină la Institutul Central pentru continuarea studiilor. După un an fusese rugată să se înscrie într-un nou sindicat care organiza un laborator pentru creşterea şi ameliorarea rezervelor de peşte comestibil din cele trei oceane de pe Anarres. Când era întrebată cu ce se ocupă, răspundea, „Sunt ichtio-genetician.” Îi plăcea munca aceasta, care întrunea două lucruri pe care ea le preţuia: cercetare efectivă, faptică şi un obiectiv specific de creştere, sau îmbunătăţire. Fără o astfel de muncă, nu ar fi fost mulţumită. Dar toate acestea în niciun caz nu-i erau suficiente. Cea mai mare parte din cele ce se petreceau în mintea şi spiritul ei aveau puţin de-a face cu genetica peştilor.

Interesul ei pentru peisaje şi fiinţe vii era o adevărată pasiune. Acest interes, impropriu numit „dragoste de natură”, îi părea lui Shevek mult mai cuprinzător decât dragostea. Există suflete, îşi spunea el, al căror ombilic nu a fost tăiat niciodată. Care niciodată nu au fost înţărcate de la univers. Care nu înţeleg moartea ca pe un duşman. Care aşteaptă nerăbdătoare să putrezească şi să se preschimbe în humus. Era ciudat să o vadă pe Takver luând în mână o frunză, ori chiar o piatră. Ea devenea o extindere a pietrei, piatra o extindere a ei.

I-a arătat lui Shevek rezervoarele cu apă de mare de la laboratorul de cercetări, conţinând peste cincizeci de specii de peşti, mari şi mici, de culori mohorâte ori ţipătoare, eleganţi şi groteşti. Shevek era fascinat şi puţin uimit.

Cele trei oceane de pe Anarres erau la fel de pline de viaţă pe cât de lipsit era pământul de ea. Mările nu mai fuseseră conectate de câteva milioane de ani, aşa că formele lor de viaţă urmaseră cursuri de evoluţie insulare. Varietatea acestora era uluitoare. Niciodată nu-şi închipuise Shevek că viaţa se poate prolifera atât de nestăpânit, cu atâta exuberanţă; că, într-adevăr, exuberanţa era poate calitatea esenţială a vieţii.

Pe uscat, plantele se descurcau destul de bine în înfăţişarea lor austeră şi ţepoasă, dar acele animale care încercaseră să respire aer au renunţat aproape complet la proiect atunci când planeta a intrat într-o perioadă milenară de praf şi uscăciune. Au supravieţuit bacteriile, cele mai multe litofage, precum şi câteva sute de specii de viermi şi crustacee.

Omul îşi găsea locul cu grijă şi riscuri în acest sistem ecologic îngust. Dacă pescuia – dar fără prea multă lăcomie – şi dacă, folosind mai ales deşeuri organice drept îngrăşăminte, se putea încadra. Dar nu se putea încadra oriunde. Nu exista iarbă pentru ierbivore. Nu existau niciun fel de ierbivore pentru carnivore. Nu existau insecte care să fecundeze plantele cu flori; pomii fructiferi importaţi erau toţi fertilizaţi manual. Niciun animal nu a fost introdus de pe Urras pentru a tulbura delicatul echilibru al vieţii. Doar Coloniştii, care erau atât de bine curăţiţi în interior şi exterior, încât au adus cu ei un minim din fauna şi flora lor personală. Nici măcar purecele nu-şi croise drum pe Anarres.

― Îmi place biologia marină, îi spuse Takver lui Shevek în faţa rezervoarelor cu peşti, deoarece este atât de complexă, o adevărată reţea. Peştele acesta îl mănâncă pe acela care la rândul lui mănâncă plevuşcă şi care mănâncă ciliate, care mănâncă bacterii şi tot aşa. Pe pământ nu sunt decât tipuri şi toate non-cordate – dacă nu pui la socoteală omul. Biologic vorbind, este o situaţie bizară. Noi, anarresienii, suntem izolaţi nenatural. În lumea veche există optsprezece tipuri de animale terestre; există clase, cum ar fi insectele, care au atâtea specii încât niciodată n-au putut fi numărate, iar câteva din aceste specii au populaţii de miliarde. Gândeşte-te: oriunde priveşti, animale, alte creaturi, împărţind cu tine pământul şi aerul. Cu atât mai mult te-ai simţi o parte.

Privirea ei urmărea curba zborului unui peştişor albastru – prin rezervorul tulbure. Shevek, concentrat, urmărea traseul peştelui şi traseul gândurilor ei. Se plimba printre rezervoare timp îndelungat şi adesea revenea împreună cu ea la laborator şi la acvarii, supunând aroganţa sa de fizician acelor mici şi ciudate vieţi, existenţei unor fiinţe pentru care prezentul este etern, fiinţe care nu se explică şi niciodată nu trebuie să-şi justifice comportamentul în faţa omului.

Majoritatea anarresienilor lucrau cinci până la şapte ore pe zi, cu două până la patru zile libere la fiecare decadă. Detaliile cu privire la regularitate, punctualitate, care zile vor fi libere şi aşa mai departe, erau stabilite între individ şi echipa sa de muncă, ori brigada, ori sindicatul, ori federaţia coordonatoare, sau indiferent la care nivel se putea realiza mai bine cooperarea şi eficienţa. Takver îşi conducea propriile proiecte de cercetare, dar munca şi peştii aveau propriile lor cerinţe imperative. Petrecea de la două până la zece ore pe zi în laborator, fără nicio zi liberă. Shevek ocupa acum două posturi didactice, un curs de matematică avansată la un centru de învăţare şi un altul la Institut.

Ambele cursuri aveau loc dimineaţa şi revenea în camera lor înainte de prânz. De obicei, Takver încă nu era acasă. Clădirea era destul de liniştită. Soarele încă nu ajunsese la fereastra dublă care dădea spre sud şi vest, peste oraş şi câmpii; camera era răcoroasă şi umbroasă. Corpurile mobile, delicate, concentrice suspendate la diferite niveluri deasupra capului se mişcau cu precizia introvertită, tăcerea şi misterul organelor trupului ori proceselor mentale. Shevek se aşeza la masă în dreptul ferestrelor şi începea să lucreze, citind, ori luând notiţe, ori calculând. Treptat, lumina soarelui pătrundea în cameră, se deplasa pe hârtiile de pe masă, peste mâinile sale de pe hârtii, umplând camera de strălucire. Iar el lucra. Începuturile false şi inutilităţile anilor trecuţi se dovedeau a fi munca de jos, fundamentarea, făcută în întuneric, dar făcută bine. Pe aceasta, metodic şi atent, dar cu o îndemânare şi o siguranţă care nu păreau a-i aparţine, fiind mai degrabă cunoaşterea lucrând prin intermediul lui, construia structura frumoasă şi trainică a Principiilor Simultaneităţii.

Pentru Takver, ca pentru oricare bărbat ori femeie care ia asupra sa compania spiritului creator, sarcina nu era întotdeauna tocmai uşoară. Deşi existenţa ei îi era necesară lui Shevek, prezenţa ei efectivă putea însemna o distragere. Nu-i plăcea să ajungă acasă prea devreme, deoarece el adesea înceta lucrul la venirea ei, ceea ce nu i se părea în regulă. Mai târziu, când vor fi de vârstă mijlocie, va putea s-o ignore, dar la douăzeci şi trei de ani nu putea. Din acest motiv îşi aranjase activitatea la laborator în aşa fel încât să nu ajungă acasă decât spre seară. Nici chiar acesta nu era un aranjament perfect, fiindcă Shevek avea nevoie de îngrijire. În zilele în care nu avea ore, când venea ea poate că el stătuse la masă şase sau opt ore fără întrerupere. Când se ridica, se clătina de oboseală, mâinile îi tremurau şi cu greu izbutea să fie coerent. Uzura produsă de spiritul creator asupra recipienţilor săi este dură, îi uzează, îi îndepărtează, caută un alt model. Pentru Takver nu existau surogate, iar când vedea cât de epuizat era Shevek, protesta. Ar fi strigat aşa cum făcuse, cândva, Asieo, soţul lui Odo: „Pentru Dumnezeu, fată, nu poţi sluji Adevărul doar de fiecare dată câte puţin? – doar că în cazul acesta ea era fată şi nu îl cunoştea pe Dumnezeu.

Stăteau de vorbă, ieşeau la plimbare, ori se duceau la baia publică, după care luau cina la cantina Institutului. După masă urmau întruniri, ori vreun concert, sau se întâlneau cu prieteni, cu Bedap şi Salas şi cercul lor, cu Desar şi alţii de la Institut, cu colegii şi prietenii lui Takver. Dar întrunirile şi prietenii aveau pentru ei o valoare periferică. Nici participarea socială sau sociabilă nu reprezenta mare lucru; parteneriatul le era suficient şi n-o puteau ascunde. Situaţia nu părea a-i ofensa pe ceilalţi. Dimpotrivă. Desar, Salas, Bedap şi alţii veneau la ei aşa cum vin oamenii însetaţi la o fântână. Ceilalţi erau periferici pentru ei; ei ocupau o poziţie centrală pentru ceilalţi. Nu făceau mare lucru; nu erau mai binevoitori, ori vorbitori mai străluciţi decât alţii; şi totuşi, prietenii lor îi iubeau, depindeau de ei şi continuau să le aducă daruri – măruntele ofrande care circulau între aceşti oameni care nu posedau nimic şi aveau totul: un fular tricotat manual, o bucăţică de granit bătută cu granate purpurii, o vază executată manual la atelierul Federaţiei Olarilor, un poem despre iubire, un set de nasturi din lemn sculptat, o cochilie spiralată din Marea Sorruba. Îi ofereau darul lui Takver, spunând: „Uite, lui Shev s-ar putea să-i placă chestia asta ca prespapier”, sau lui Shevek, spunând: „Iată, s-ar putea lui Tek să-i placă culoarea asta.” Oferind, încercau să se împărtăşească din ceea ce împărtăşeau Shevek şi Takver, să celebreze şi să preamărească.

Era o vară lungă, călduroasă şi luminoasă, vara anului 160 de la Colonizare. Ploile abundente ale primăverii înverziseră Câmpiile Abbenay şi aşezaseră praful, aşa că aerul era neobişnuit de curat; ziua soarele strălucea fierbinte, iar noaptea stelele se aprindeau puzderie. Când apărea Luna, se puteau distinge clar contururile continentelor, de sub orbitoarele vârtejuri albe ale norilor.

― De ce arată aşa de frumos? întrebă Takver, întinsă alături de Shevek sub pătura portocalie, cu luminile stinse, deasupra lor, abia perceptibile, Ocupaţiile Spaţiului Nelocuit, afară, dincolo de fereastra deschisă, Luna plină, suspendată în noapte, luminoasă. Atunci când ştim că e o planetă la fel ca aceasta, doar cu un climat mai bun şi oameni mai răi, când ştim că sunt toţi proprietarieni, că poartă războaie, emit legi şi mănâncă în vreme ce alţii flămânzesc… şi că, oricum, îmbătrânesc, au ghinion, fac reumatism la genunchi şi bătături la picioare, exact ca oamenii de pe aici… când cunoaştem toate acestea, atunci de ce continuă să arate aşa de fericită – de parcă viaţa de acolo trebuie să fie atât de fericită? Nu mă pot uita la strălucirea aceasta şi în acelaşi timp să-mi imaginez un omuleţ sinistru, cu mânecile slinoase şi mintea atrofiată, cum e Sabul, locuind acolo. Pur şi simplu nu pot!

Braţele şi piepturile lor dezgolite erau lumina lunii. Puful fin, delicat de pe obrazul lui Takver forma o aureolă estompată deasupra trăsăturilor ei; părul ei şi umbrele erau negre. Shevek îi atinse braţul argintiu cu mâna lui argintie, mirându-se de căldura atingerii în lumina aceea rece.

― Dacă poţi vedea un lucru în întregul său, spuse el, pare întotdeauna frumos. Planete, vieţi… Dar de aproape, o lume se dovedeşte numai pământ şi pietre. Şi de la o zi la alta, viaţa se dovedeşte grea, oboseşti, pierzi sensul. Ai nevoie de distanţare, de interval. Pentru a vedea cât de frumos este pământul trebuie să-l vezi ca pe lună. Pentru a vedea cât de frumoasă este viaţa, trebuie s-o faci din perspectiva favorizantă a morţii.

― Asta se aplică pentru Urras. Să rămână acolo şi să fie Luna – eu nu o vreau! Dar n-am de gând să mă ridic pe o piatră de mormânt şi să privesc de sus viaţa şi să spun „Cât e de frumoasă!” Vreau să o văd în totalitate, chiar din centrul ei, aici, acum. Nu dau doi bani pe eternitate!

― N-are nicio legătură cu eternitatea, zise Shevek zâmbind, un bărbat slab şi păros, din argint şi umbre. Tot ce trebuie să faci pentru a vedea viaţa în întregul ei este să o vezi ca muritoare. Eu voi muri, tu vei muri; altfel, cum ne-am mai putea iubi? Soarele se va stinge; ce-l mai face să strălucească?

― Ah, tu, cu vorbele tale şi filosofia ta afurisită!

― Vorbe? Nu sunt vorbe. Nici măcar raţiune. Este atingerea mâinii. Eu ating plenitudinea. O ţin în mână. Care e lumina lunii? Care e Takver? Cum să-mi fie teamă de moarte? Când o am în mână, când ţin în mână lumina…

― Nu fii proprietarian! murmură Takver.

― Sufletul meu drag, nu plânge.

― Eu nu plâng. Tu plângi. Sunt lacrimile tale.

― Mi-e frig. Lumina lunii este rece.

― Întinde-te.

Un tremur mare îi cuprinse trupul când ea îl luă în braţe.

― Mi-e teamă, Takver, şopti el.

― Taci, frate, suflet drag.

În noaptea aceea dormiră unul în braţele celuilalt. În noaptea aceea şi multe alte nopţi.

7

Shevek găsi o scrisoare într-unul din buzunarele hainei îmblănite pe care o comandase pentru iarnă la magazinul din strada aceea de coşmar. Habar n-avea cum ajunsese scrisoarea acolo. Cu siguranţă că nu fusese în corespondenţa care i se aducea de trei ori pe zi şi care consta în întregime din manuscrise şi articole de la fizicieni de pe tot cuprinsul planetei, invitaţii la recepţii şi mesaje neprefăcute de la copii. Aceasta era un petec de hârtie subţire, împăturită şi lipită fără plic, nu avea niciun timbru sau ştampilă de la niciuna din cele trei companii poştale în concurenţă.

O deschise, oarecum neliniştit şi citi: „Dacă eşti Anarhist, de ce colaborezi cu sistemul de putere care trădează Lumea ta şi Speranţa Odoniană? Chiar te afli aici pentru a ne aduce acea Speranţă? Suferind de nedreptate şi oprimare, privim către Lumea Soră în noaptea întunecată. Vino alături de noi, fraţii tăi!” Nu era nicio semnătură, nicio adresă.

Scrisoarea îl tulbură pe Shevek atât moral cât şi intelectual; se simţea zguduit, dar nu din cauza surprizei, ci dintr-un fel de panică. Ştia că ei există, dar unde? Nu întâlnise pe niciunul dintre ei, nici nu văzuse vreunul, nu cunoscuse încă un om sărac. Îngăduise construirea unui zid în jurul lui şi nu băgase de seamă. Acceptase adăpost, la fel ca un proprietarian. Fusese cooptat, exact aşa cum spusese Chifoilisk.

Dar nu ştia cum să doboare zidul. Iar dacă reuşea, unde s-ar fi putut duce? Panica îl cuprinse şi mai mult. Către cine s-ar putea îndrepta? Era înconjurat din toate părţile de zâmbetele celor bogaţi.

― Aş vrea să stau de vorbă cu tine, Efor.

― Da, domnu’. Scuzaţi, domnu’. Eu fac loc. Pun astea aici.

Servitorul manevra cu îndemânare tava grea, ridica într-o clipită capacele vaselor, turna ciocolata amară în aşa fel încât se ridica până la marginea ceştii fără să se verse niciun strop. Evident, îi plăcea ritualul de la micul dejun şi faptul că Shevek îl accepta, fiind la fel de limpede că nu doreşte nicio întrerupere neprevăzută a acestuia. De cele mai multe ori vorbea într-o iotică inteligibilă dar acum, de îndată ce Shevek spusese că vrea să discute cu el, Efor trecuse la acel staccato al dialectului orăşenesc. Shevek învăţase puţin să-l înţeleagă; modificarea valorii sunetelor era consistentă, odată ce te obişnuiai, dar apocopele îl lăsau nedumerit. Jumătate din cuvinte rămâneau nerostite. Era ca un cod, îşi spunea Shevek, de parcă aceşti „Nioti” – cum se numeau ei înşişi – nu doreau să fie înţeleşi de străini.

Servitorul rămase în picioare, aşteptând să-i facă plăcere lui Shevek. Ştia – învăţase idiosincraziile acestuia încă din prima săptămână – că Shevek nu vrea ca el să-i ţină scaunul, sau să-l servească în timp ce mănâncă. Postura lui dreaptă, atentă era îndeajuns pentru a îndepărta orice speranţă de familiaritate.

― Nu vrei să stai jos, Efor?

― Dacă aşa doriţi, domnu’, răspunse omul mutând un fotoliu cu aproape doi centimetri dar fără a lua loc.

― Iată despre ce vreau să vorbim. Ştii că nu-mi place să-ţi dau dispoziţii.

― Încerc să fac treaba cum vrea domnu’, fără ordine.

― Aşa este. Nu mă refer la asta. Ştii, în ţara mea nimeni nu porunceşte.

― Aşa se aude, domnu’.

― Ei bine, vreau să te ştiu ca pe egalul meu, ca pe fratele meu. Eşti singurul om pe care-l cunosc aici şi care nu e bogat – nu e unul dintre proprietari. Aş vrea foarte mult să stau de vorbă cu tine, să-ţi cunosc viaţa…

Se opri cuprins de disperare, observând dispreţul de pe faţa brăzdată a lui Efor. Făcuse toate greşelile posibile. Efor îl lua drept un prost înfumurat, indiscret. Îşi lăsă mâinile pe masă într-un gest de deznădejde şi continuă:

― O, la dracu! Scuză-mă, Efor! Nu pot să spun ce am în minte. Te rog să uiţi.

― Cum doriţi, domnu’! spuse Efor şi se retrase.

Acesta a fost sfârşitul. „Clasele neavute” rămaseră la fel de departe de el ca şi atunci când citise despre ele la cursul de istorie de la Institutul din nord-vest.

Până una alta, promisese să petreacă o săptămână cu familia lui Oiie, între trimestrul de toamnă şi cel de primăvară.

Oiie îl invitase la masa de seară de mai multe ori de la prima sa vizită, întotdeauna destul de crispat, de parcă avea de îndeplinit o sarcină de ospitalitate, ori poate un ordin guvernamental. Cu toate acestea, în propria sa casă, deşi niciodată complet descoperit în privinţa lui Shevek, era cu adevărat prietenos. Până la a doua vizită cei doi fii ai săi hotărâseră că Shevek e un vechi prieten, iar încrederea lor în reacţia lui Shevek l-a surprins în mod evident pe tatăl lor. Îi producea o stare de nelinişte cu care nu era întru totul de acord, dar nici nu putea spune că e complet nejustificată. Shevek se purta cu ei ca un vechi prieten ca un frate mai mare. Îl admirau, iar copilul cel mic, Ini, ajunsese să ţină la el deosebit de mult. Shevek era amabil, serios, onest şi spunea poveşti foarte interesante despre Lună. Dar era ceva mai mult decât asta. Pentru copil el reprezenta ceva ce Ini nu putea descrie. Chiar şi mai târziu, în viaţă, care avea să fie într-un mod profund şi obscur influenţată de această fascinaţie din copilărie, nu a găsit cuvinte pentru a o descrie, numai cuvinte care conţineau un ecou al acesteia: cuvântul voiajor şi cuvântul exil.

În săptămâna aceea a căzut singura ninsoare serioasă a iernii. Shevek nu mai văzuse o zăpadă mai mare de doi-trei centimetri. Extravaganţa, simpla cantitate a ninsorii îi dădeau o stare de bună dispoziţie. Se delecta cu excesul acesteia. Era prea albă, prea rece, prea tăcută şi indiferentă pentru a putea fi numită excrementală de cel mai sincer dintre odonieni; a o privi ca pe altceva decât ca pe o inocentă măreţie ar dovedi micimea sufletului. Deîndată ce s-a limpezit cerul, Shevek se scufundă în zăpadă împreună cu băieţii care o apreciau la fel ca şi el. Alergau de jur împrejur în marea grădină din spatele casei lui Oiie, aruncau cu bulgări de zăpadă, construiau tuneluri, castele şi fortăreţe de zăpadă.

Sewa Oiie stătea la fereastră împreună cu cumnata ei, Vea, privind joaca copiilor, a bărbatului şi a micuţei vidre. Vidra îşi făcuse pârtie pe unul din zidurile castelului de zăpadă şi cobora ca pe tobogan, pe burtă, luând-o mereu de la capăt. Obrajii băieţilor ardeau ca focul. Bărbatul, cu părul lung, sârmos, de culoarea cenuşii, strâns la spate cu o sfoară şi urechile roşii de ger, executa cu multă energie operaţiuni de străpungere a troienelor.

― Nu aici! Sapă acolo! Unde e lopata? Mi-a intrat gheaţă în buzunar! Se auzeau fără încetare vocile ascuţite ale băieţilor.

― Iată-l şi pe străinul nostru, spuse Sewa, zâmbind.

― Cel mai mare fizician în viaţă, spuse şi cumnata. Ce amuzant!

Când intră, pufăind şi scuturându-se de zăpadă şi emanând vigoarea proaspătă, rece şi bunăstarea pe care nu o au decât oamenii care au petrecut o vreme afară, în zăpadă, Sewa îl prezentă cumnatei sale. Shevek întinse mâna lui mare, solidă şi rece, privind-o pe Vea cu ochi prietenoşi.

― Eşti chiar sora lui Demaere? întrebă el. Da, semeni cu el, conchise el, iar observaţia care, venită din partea oricui, ar fi surprins-o pe Vea ca insipidă, îi făcu o plăcere imensă.

„E bărbat, continuă ea să-şi spună toată după-amiaza. Un adevărat bărbat. Ce e atât de deosebit la el?”

O chema Vea Doem Oiie, în modul ioti; soţul ei, Doem, era şeful unui mare combinat industrial şi călătorea foarte mult, petrecând o jumătate din fiecare an în străinătate în calitate de reprezentant de afaceri al guvernului. Toate acestea i-au fost explicate lui Shevek, în timp ce el o cerceta din priviri. În cazul ei, delicateţea lui Demaere Oiie, tenul palid şi ochii negri, ovali ai acestuia fuseseră transmise în frumuseţe. Sânii ei, umerii şi braţele erau rotunde, moi şi foarte albe. La cină, Shevek se aşeză alături de ea. Nu-şi putea lua ochii de la sânii ei dezgoliţi, împinşi în sus de corsetul apretat. Ideea de a merge astfel, pe jumătate dezbrăcată, în vremea aceea geroasă era extravagantă, la fel de extravagantă ca şi zăpada, iar sânii mici erau de un alb la fel de inocent ca şi zăpada. Linia curbă a gâtului ei se continua firesc în curbura capului mândru, ras complet, delicat. „E destul de atrăgătoare”, îşi spunea Shevek. „E aidoma paturilor de pe aici: moale. Totuşi, cam afectată. De ce pronunţă cuvintele atât de afectat?” Se agăţă de glasul ei cam subţire şi de purtarea ei afectată ca de o plută pe o apă adâncă, fără a-şi da seama, fără a înţelege nicio clipă că se îneacă. Se va întoarce la Nio Esseia cu trenul de după cină, nu venise acolo decât pentru a-şi petrece ziua şi nu o va mai vedea niciodată. Oiie era răcit, Sewa era ocupată cu copiii.

― Shevek, crezi că ai putea să o conduci pe Vea la gară?

― Doamne, Demaere! Nu-l pune pe bietul om să mă păzească! Doar nu-ţi închipui că vor fi lupi, nu? Oare Mingradienii sălbatici se vor strecura în oraş şi mă vor răpi pentru haremurile lor? Voi fi găsită mâine dimineaţă pe treptele şefului de gară cu o lacrimă îngheţată în ochi, ţinând strâns în mâinile mele delicate, rigide, un buchet de flori de câmp ofilite? Chiar că-mi place!

Asupra vorbelor sale rostite grăbit, cu sonorităţi de clopoţel, râsul izbucni ca un val – un val întunecat, puternic şi neted – care spală tot, lăsând nisipul pustiu. Vea nu râdea cu ea însăşi, ci de ea, râsul profund al trupului, ştergând cuvintele.

Shevek îşi puse haina în hol şi o aşteptă la uşă.

Merseră în tăcere o jumătate de bloc. Sub picioarele lor, zăpada scârţâia.

― Eşti mult prea politicos pentru…

― Pentru ce??

― Pentru un anarhist, spuse ea cu glasul ei subţire, voit tărăgănat, aceeaşi intonaţie pe care o foloseau Pae şi Oiie atunci când se aflau la Universitate. Sunt dezamăgită. Mi-am închipuit că vei fi primejdios şi grosolan.

― Chiar aşa sunt.

Vea îl privi dintr-o parte. Purta o eşarfă purpurie, legată peste cap; ochii ei se zăreau negri şi strălucitori în contrast cu culoarea aprinsă şi albul zăpezii din jur.

― Dar, dr. Shevek, iată-vă conducându-mă răbdător până la gară.

― Shevek, o corectă el cu blândeţe. Fără „doctor”.

― Acesta este numele tău complet – şi de botez şi de familie? Shevek dădu din cap, zâmbind. Se simţea bine şi plin de vigoare, mulţumit de aerul curat, de căldura hainei bine croite pe care o purta, de drăgălăşenia femeii de lângă el. Nicio grijă, niciun gând apăsător nu îl preocupau în acele clipe.

― E adevărat că vă primiţi numele de la un computer?

― Da.

― Ce groaznic, să fii botezat de o maşină!

― De ce e groaznic?

― E atât de mecanic, de impersonal.

― Dar ce este mai personal decât un nume pe care nu-l mai poartă nicio persoană în viaţă?

― Nimeni altcineva? Eşti singurul Shevek?

― Atâta vreme cât sunt în viaţă. Au mai fost şi alţii, înaintea mea.

― Vrei să spui, rude?

― Nu prea ţinem noi seama de rude. Înţelegi, cu toţii suntem rude. Nu ştiu cine au fost aceia, cu excepţia uneia, în primii ani ai Colonizării. Aceasta a proiectat un fel de rulment utilizat la utilaje grele, care încă se mai numeşte „shevek”, explică el, zâmbind din nou, mai larg. Asta însemnă o bună nemurire!

― Dumnezeule mare! spuse Vea, dând din cap. Cum deosebiţi bărbaţii de femei?

― În sfârşit, am descoperit noi metode… răspunse Shevek şi după un moment se auzi râsul ei moale, greu.

― Da, poate că, într-adevăr eşti grosolan… spuse ea, ştergându-şi ochii care lăcrimau în aerul rece. Deci, şi-au luat cu toţii nume făcute şi au învăţat o limbă artificială? Totul nou?

― Coloniştii de pe Anarres? Da. Cred că erau oameni romantici.

― Şi voi nu sunteţi?

― Nu. Suntem foarte pragmatici.

― Poţi fi şi una şi alta.

― Da, e adevărat, răspunse Shevek, care nu se aşteptase la niciun fel de subtilitate intelectuală din partea ei.

― Ce este mai romantic decât să vii aici, de unul singur, fără niciun ban în buzunar, pentru a pleda cauza poporului tău?

― Şi să fiu stricat de lux şi bogăţie în tot acest timp.

― Lux? În camerele universităţii? Doamne! Bietul de tine! Nu te-au dus în niciun loc mai ca lumea?

― În multe locuri, dar peste tot e la fel. Aş vrea să pot cunoaşte mai bine Nio Esseia. N-am văzut decât suprafaţa oraşului, ambalajul pachetului.

Folosise expresia deoarece fusese fascinat de obiceiul urrasienilor de a ambala totul în hârtie curată, ornamentată, ori în plastic, sau carton, sau folie. Lenjeria, cărţile, legumele, hainele, medicamentele, totul era înfăşurat în nenumărate straturi de ambalaj. Până şi pachetele de hârtie erau învelite în mai multe straturi de hârtie. Nimic nu trebuia să atingă nimic altceva. Începuse a crede că până şi el fusese ambalat cu multă grijă.

― Ştiu. Te-au făcut să mergi la Muzeul de Istorie, să faci un tur al Monumentului Dobunnae şi să asculţi un discurs în Senat, spuse Vea iar Shevek râse, deoarece acela fusese exact traseul uneia din zile, vara trecută. Ştiu! Sunt atât de stupizi cu străinii. Am eu grijă ca să vezi adevăratul Nio!

― Mi-ar plăcea.

― Cunosc tot felul de oameni minunaţi. Colecţionez oameni. Iată-te prins în capcană între toţi aceşti profesori şi politicieni îmbâcsiţi…

Vea continua să pălăvrăgească. Lui Shevek îi făcea plăcere vorbirea ei fără rost, ca şi soarele şi zăpada. Ajunseră la mica gară Amoeno. Vea avea deja biletul de înapoiere. Trenul trebuia să sosească dintr-o clipă într-alta.

― Nu aştepta. O să îngheţi.

Shevek nu răspunse. Rămase pe loc nemişcat, uriaş în haina lui îmblănită, privind-o cu bunăvoinţă. Ea privi spre bordura proprie-i haine şi scutură un fulg de zăpadă de pe broderie.

― Ai o soţie, Shevek?

― Nu.

― Niciun fel de familie?

― Ba da, o parteneră, copiii noştri. Scuză-mă, mă gândeam la altceva. Ştii, când spun „soţie”, eu mă gândesc la ceva care nu există decât pe Urras.

― Ce înseamnă „partener”? întrebă ea, privindu-l cu răutate drept în ochi.

― Cred că tu ai spune soţ, sau soţie.

― De ce nu a venit şi ea cu tine?

― Nu a vrut, iar copilul cel mai mic are doar un an… ba nu, doi, deja. Apoi… începu el şi se opri, nehotărât.

― De ce nu a vrut să vină?

― Păi, treaba ei e acolo, nu aici. Dacă aş fi ştiut cât de mult i-ar fi plăcut unele din lucrurile de aici, aş fi rugat-o să vină. Dar n-am făcut-o. Ştii, mai este şi problema siguranţei.

― Siguranţă aici?

― Şi atunci când mă voi întoarce acasă, spuse el până la urmă, după o nouă ezitare.

― Ce ţi se va întâmpla? întrebă Vea, cu ochii rotunjiţi, pe când trenul cobora dealul din afara oraşului.

― A, probabil că nimic. Dar sunt unii care mă consideră trădător. Înţelegi, pentru că încerc să mă împrietenesc cu cei de pe Urras. Ar putea face probleme la întoarcerea mea acasă. Nu vreau aşa ceva pentru ea şi pentru copii. Am mai avut parte de asta înainte de plecare. Ajunge.

― Vrei să spui că vei fi cu adevărat în pericol? întrebă Vea, iar el se aplecă spre ea pentru a o auzi, deoarece trenul tocmai intra în gară cu zăngănit de roţi şi vagoane.

― Nu ştiu, răspunse el zâmbind. Ştii că trenurile noastre seamănă foarte mult cu acesta? Un proiect bun nu trebuie neapărat să fie modificat.

Shevek o însoţi într-un vagon de clasa întâi. Deoarece ea nu deschidea uşa, i-o deschise el. Shevek băgă capul înăuntru, în urma ei, cercetând compartimentul.

― Totuşi, înăuntru nu mai sunt la fel. Acesta este tot rezervat? Pentru tine?

― Da, detest clasa a doua. Bărbaţii aceia care mestecă gumă şi scuipă pe podea! Oamenii mestecă gumă pe Anarres? Nu, cu siguranţă că nu. O, sunt atâtea lucruri pe care aş vrea să le ştiu despre tine şi ţara ta!

― Îmi place să vorbesc despre asta, dar nimeni nu mi-o cere.

― Atunci, hai să ne mai întâlnim şi să discutăm! Data viitoare când mai ajungi la Nio, vrei să mă suni? Promite.

― Promit! spuse el, politicos.

― Bine! Ştiu că nu îţi încalci promisiunile. În afară de asta nu mai ştiu nimic despre tine. Asta se vede. La revedere, Shevek.

Pe când el ţinea uşa, Vea îşi puse, pentru o clipă, mâna înmănuşată peste a lui. Locomotiva scoase un şuierat pe două note. Shevek închise uşa şi privi cum pleacă trenul, chipul ei o fulgerare de alb şi purpuriu la fereastră.

Se întoarse la Oiie plin de voie bună şi până la căderea întunericului se bătu cu bulgări de zăpadă cu Ini.

REVOLUŢIE ÎN BENBILI! DICTATORUL FUGE! LIDERII REBELI PUN STĂPÂNIRE PE CAPITALĂ! SESIUNE DE URGENŢĂ A CGM! POSIBILITATE CA A-Io SĂ POATĂ INTERVENI.

Ziarul de scandal era tipărit cu cele mai mari caractere. Ortografia şi gramatica erau lăsate la o parte. Parcă îl auzeai pe Efor vorbind: „Până aseară rebelii ţin sub control tot Meskti de vest şi se opun serios armatei…” Era modul verbal al aşa-zişilor nioti, trecutul şi viitorul înghesuite într-un singur timp prezent, plin de sensuri, instabil.

Shevek citi ziarele şi căută o descriere a statului Benbili în Enciclopedia CGM. Ca formă de stat, Benbili era o democraţie parlamentară, de fapt o dictatură militară, condusă de generali. Era o ţară mare, în emisfera vestică, cu munţi şi savane aride, subpopulată. „Ar fi trebuit să mă duc în Benbili” îşi spuse Shevek, pe care imaginea îl atrăgea; îşi imagina câmpuri decolorate, vântul suflând. Ştirea îl tulburase într-un mod ciudat. Asculta buletinele de la radio, pe care foarte rar îl deschisese de când ajunsese la concluzia că funcţia sa de bază este de a face reclamă lucrurilor de vânzare. Rapoartele de la radio, precum şi acelea conţinute în programele televiziunii oficiale din localurile publice erau scurte şi seci, în contrast straniu cu ziarele populare care strigau „Revoluţie!” pe fiecare pagină.

Generalul Havevert, Preşedintele ţării, fugise fără probleme în celebrul său avion blindat, dar câţiva generali mai puţin importanţi au fost prinşi şi castraţi, pedeapsă pe care benbilezii o preferau execuţiei. Armata în retragere pârjolea, în drumul său, ogoarele şi oraşele propriului popor. Partizanii hărţuiau armata. Revoluţionarii din Meskti, capitala, au deschis închisorile oferind amnistie tuturor condamnaţilor. Citind toate acestea, lui Shevek îi sălta inima. Există speranţă, încă mai există speranţă… Urmărea ştirile despre îndepărtata revoluţie cu o sporită intensitate. În cea de a patra zi, urmărind o transmisie televizată a unei dezbateri în cadrul Consiliului Guvernelor Mondiale (CGM), îl văzu pe ambasadorul ioti la CGM anunţând că A-Io, ridicându-se în sprijinul guvernului democratic din Benbili, trimite întăriri armate Preşedintelui-General Havevert.

Revoluţionarii benbilezi erau aproape neînarmaţi. Trupele ioti vor veni cu tunuri, maşini blindate, avioane, bombe. Shevek citi în ziar descrierea echipamentului lor şi i se făcu rău de la stomac. Se simţea rău şi era furios şi nu era nimeni cu care să poată vorbi. Pae era în afara oricărei discuţii. Atro era un militarist înfocat. Oiie era un om etic, dar incertitudinile personale, îngrijorările sale ca posesor de proprietate îl determinau să se agaţe de noţiuni rigide de lege şi ordine. Putea depăşi afecţiunea personală pe care i-o purta lui Shevek numai pentru că refuza să admită că Shevek e un anarhist. Societatea odoniană se autointitula anarhistă, susţinea el, dar de fapt nu sunt decât nişte amărâţi de populişti primitivi a căror ordine socială funcţionează fără un guvern aparent deoarece sunt atât de puţini şi pentru că nu au niciun fel de stat învecinat. Dacă proprietatea lor ar fi ameninţată de un rival agresiv, ori s-ar trezi la realitate, ori ar fi şterşi de pe suprafaţa pământului. În clipa aceasta rebelii din Benbili se trezesc la realitate; singuri ajung la concluzia că libertatea nu este bună dacă nu ai tunuri cu care să o aperi. Îi explica toate acestea lui Shevek într-o discuţie referitoare la subiectul în cauză. Nu are nicio importanţă cine guvernează, ori îşi închipuie că guvernează Benbili; politica realităţii se referă la lupta pentru putere dintre A-Io şi Thu.

― Politica realităţii, repetă Shevek, privindu-l pe Oiie. Ciudată expresie atunci când este folosită de un fizician!

― În niciun caz. Şi unul şi altul sunt preocupaţi de lucruri aşa cum sunt ele, de forţe reale, de legile de bază ale lumii.

― Tu aşezi mizerabilele tale „legi” pentru protecţia bogăţiei, „forţele” tunurilor şi bombelor în aceeaşi propoziţie cu legea entropiei şi legea gravitaţiei? Aveam o părere mai bună despre inteligenţa ta, Demaere!

Oiie se făcuse mic sub impactul acelui trăsnet de dispreţ. Nu mai spuse nimic şi nici Shevek nu mai spuse nimic, dar Oiie nu avea să-l uite niciodată. I-a rămas în minte de atunci drept cel mai ruşinos moment din viaţa lui. Pentru că, dacă Shevek – utopicul naiv şi plin de iluzii – îl redusese la tăcere cu atâta uşurinţă, asta era ruşinos. Dar dacă Shevek – fizicianul şi omul pe care nu putea să nu-l aprecieze şi să-l admire, atât de mult încât îşi dorea să-i câştige respectul, ca şi cum ar fi un gen de respect mult mai fin decât se găsea în mod obişnuit în altă parte – deci, dacă acest Shevek îl dispreţuia, atunci ruşinea era de-a dreptul intolerabilă, iar el trebuie să o ascundă, să o închidă pentru tot restul vieţii lui în cămara cea mai întunecoasă a sufletului său.

Subiectul revoluţiei din Benbili ridicase câteva probleme şi pentru Shevek, mai ales problema propriei sale tăceri. Îi venea greu să nu se încreadă în oamenii cu care avea de-a face. Fusese crescut într-o cultură care se baza deliberat şi constant pe solidaritate umană şi ajutor reciproc. Aşa cum era el, înstrăinat în unele privinţe de acea cultură şi străin în raport cu aceasta, obiceiul de o viaţă continua să existe: pornea de la premisa că oamenii vor fi îndatoritori. Avea încredere în ei.

Dar atenţionările lui Chifoilisk, pe care încercase sa le uite, îi reveneau în minte. Propriile-i percepţii şi instincte nu făceau decât să le întărească. Îi plăcea sau nu, trebuia să înveţe neîncrederea. Trebuie să rămână tăcut, să-şi păstreze proprietatea numai pentru sine, să-şi menţină puterea de negociere.

În aceste zile, Shevek vorbea puţin şi scria şi mai puţin. Biroul său era o morenă de hârtii lipsite de importanţă; puţinele note de lucru le purta tot timpul asupra sa, într-unul din numeroasele sale buzunare urrasiene. Niciodată nu-şi părăsea computerul de pe birou fără a-i şterge complet memoria.

Ştia că este foarte aproape de realizarea Teoriei Temporale Generale, de care iotienii aveau atâta nevoie pentru zborurile spaţiale şi prestigiul lor. Mai ştia că încă nu o realizase şi că poate nu o va face niciodată. Niciodată nu recunoscuse vreunul din aceste fapte în faţa nimănui.

Înainte de a părăsi Anarres crezuse că teoria îi este la îndemână. Avea ecuaţiile. Sabul ştia că le are şi îi oferise reconcilierea, recunoaşterea, pentru şansa de a le tipări şi a participa la glorie. Îl refuzase pe Sabul, dar nu fusese un mare gest moral. În definitiv, gestul moral ar fi fost să le predea propriei tipografii, la Sindicatul de Iniţiativă, dar nici asta nu făcuse. Nu era tocmai sigur dacă e gata să publice. Mai rămânea ceva care nu era tocmai gata, ceva care necesita puţină finisare. Întrucât lucrase zece ani la teorie, nu moare nimeni dacă mai zăboveşte puţin, pentru a o finisa până la perfecţiune.

Dar acel nesemnificativ ceva, nu tocmai în regulă, continua să arate tot mai rău. O mică scăpare în raţionament. Apoi o mare scăpare. O fisură chiar în fundaţie… În seara anterioară plecării de pe Anarres arsese toate lucrările pe care le avea privitoare la Teoria Generală. Venise pe Urras fără nimic. În termenii lor, timp de o jumătate de an, îi indusese în eroare. Ori se înşelase pe el însuşi? Era destul de posibil ca o teorie generală a temporalităţii să fie doar o ţintă iluzorie. Poate că, deşi Secvenţa şi Simultaneitatea ar putea, într-o bună zi, să fie unificate într-o teorie generală, nu el este omul cel mai potrivit care s-o facă. Încercase timp de zece ani şi nu izbutise. Matematicienii şi fizicienii, atleţi ai intelectului, îşi fac treaba în tinereţe. Era mai mult decât posibil – probabil chiar – că e consumat, terminat. Era pe deplin conştient că mai trăise asemenea stări depresive şi senzaţii de eşec exact înaintea momentelor sale de cea mai înaltă creativitate. Se văzu încercând să se încurajeze cu aceasta şi se înfurie pe propria-i naivitate. Stupid lucru pentru un cronosofist, să interpreteze ordinea temporală ca pe o ordine cauzală. E deja senil? Pur şi simplu ar fi mai bine să înceapă lucrul la sarcina măruntă, dar practică, de a finisa conceptul de interval. Ar putea folosi cuiva. Dar până şi în acest domeniu, chiar şi atunci când discuta cu alţi fizicieni, simţea că nu spune totul, că mai păstrează ceva. Iar ei îşi dădeau seama de aceasta. Îi făcea rău că nu spune totul, că nu vorbeşte, că nu discută despre revoluţie, despre fizică, despre nimic.

Shevek traversă campusul, îndreptându-se spre o prelegere. Păsările cântau în copacii de curând înfrunziţi. Toată iarna nu le auzise, dar acum îşi dădeau toată silinţa, revărsând melodiile acelea minunate. Ti-ti-tii, cântau ele, ti-ri-ti-tii, Ăsta-i pomul meu, ti-tii, teritoriul meu, ti-tii, e al meu, ti-ri-ti-tii.

Shevek rămase nemişcat între copaci, ascultându-le. Apoi părăsi poteca, traversă campusul într-o direcţie cu totul diferită, către gară, unde prinse un tren matinal spre Nio Esseia. Trebuie să existe pe undeva o uşă deschisă pe planeta asta nenorocită! În tren se gândi să încerce să fugă din A-Io, poate să ajungă în Benbili, dar nu luă gândul în serios. Ar trebui să călătorească pe o navă, sau cu un avion, i s-ar lua urma şi ar fi împiedicat să plece. Singurul loc unde ar putea să dispară din faţa gazdelor sale binevoitoare şi protective e chiar în marea lor metropolă, sub nasurile lor.

Dar asta nu înseamnă o evadare. Chiar dacă fuge din ţară, va rămâne tot închis, închis pe Urras. Ori asta nu se cheamă evadare, indiferent cum i-ar zice arhaiştii, cu mistica lor pentru frontierele naţionale. Deodată, se simţi voios, cum nu i se mai întâmplase de multe zile, la gândul că gazdele lui binevoitoare şi protective şi-ar putea închipui, fie şi pentru un moment, că a evadat.

Era prima zi de primăvară cu adevărat caldă. Ogoarele erau verzi, mustind de apă. Pe păşuni fiecare animal domestic era însoţit de puii săi. Puii oilor erau deosebit de încântători, ţopăind ca nişte mingi albe elastice, cozile învârtindu-se necontenit. Într-o despărţitură specială, masculii reproducători ai turmei – berbecul, taurul, sau armăsarul – vânjoşi, stăteau potenţi ca norii de furtună, încărcaţi cu generaţiile viitoare. Pescăruşi pluteau în zbor deasupra iazurilor pline ochi, alb pe albastru, iar nori albi dădeau strălucire cerului de un albastru deschis. Ramurile pomilor din livezi erau presărate cu roşu şi câteva flori erau deschise, albe şi roz. Privind pe fereastra trenului, Shevek ajunse la concluzia că starea lui de nelinişte şi revoltă e gata să înfrunte până şi frumuseţea acelei zile. Era o frumuseţe nedreaptă. Ce făcuseră urrasienii pentru a o merita? De ce lor le-a fost dată cu atâta largheţe, cu atâta mărinimie şi atât de puţin, infinit de puţin, poporului său?

Gândesc la fel ca un urrasian, îşi spunea. Ca un nenorocit de proprietarian. Ca şi cum a merita înseamnă ceva. Ca şi cum poţi câştiga frumuseţea, sau chiar viaţa! Încercă să nu se mai gândească la nimic, să se lase purtat înainte, privind lumina soarelui de pe cerul blând şi mieii ţopăind pe ogoarele primăverii.

Nio Esseia, oraş de cinci milioane de suflete, îşi înălţa turnurile delicate, sclipitoare, dincolo de mlaştinile verzi ale Estuarului, de parcă era construit din ceaţă şi lumină. Când trenul pătrunse, legănându-se uşor, pe un lung viaduct, oraşul apăru mai înalt, mai strălucitor, mai solid până când, deodată, înghiţi trenul în întunericul urlător al intrării subterane, douăzeci de linii la un loc, pentru a-l elibera împreună cu pasagerii în spaţiile enorme, luminoase ale Gării Centrale, sub domul central de ivoriu şi azur, considerat a fi cel mai mare dom înălţat vreodată, în orice lume, de mâna omului.

Shevek străbătu pogoane întregi de marmură lustruită, ajungând, în cele din urmă la şirul de uşi prin care mulţimi de oameni intrau şi ieşeau necontenit, toţi preocupaţi, toţi separaţi. Lui Shevek toţi îi păreau îngrijoraţi. Văzuse adesea acea anxietate pe chipurile urrasienilor şi se întreba de unde provine. Să fie oare pentru că, indiferent de câţi bani au, trebuie mereu să-şi bată capul pentru a câştiga şi mai mult, ca să nu moară săraci? Să fie pentru că, oricât de puţin ar avea, există întotdeauna cineva care are şi mai puţin? Indiferent care ar fi fost cauza, aceasta conferea tuturor feţelor o anumită asemănare iar Shevek se simţea deosebit de singur printre ei. Când fugise de îndrumătorii şi gardienii săi nu se gândise cum va fi atunci când se va găsi de unul singur într-o societate în care oamenii nu se încred unul într-altul, unde presupunerea morală de bază nu este sprijinul reciproc ci agresiunea reciprocă. Se simţea puţin înspăimântat. Îşi închipuise, vag, cum va colinda prin oraş, antrenându-se în conversaţii cu oamenii, membri ai clasei neavute, dacă mai exista încă aşa ceva, sau ai claselor muncitoare, cum îi numeau ei. Doar că toţi aceştia treceau grăbiţi pe lângă el, cu treabă, nedispuşi la conversaţii inutile, fără a irosi nicio clipă din timpul lor preţios. Graba lor avu darul să-l molipsească. Trebuie neapărat să meargă undeva, îşi spuse el, ieşind din nou la lumină, în splendoarea aglomerată a străzii Moie. Unde? Biblioteca Naţională? Grădina Zoologică? Dar nu avea chef de plimbare.

Nehotărât, se opri în faţa unui magazin din apropierea gării care vindea ziare şi suveniruri. Titlul principal de pe ziar era THU TRIMITE TRUPE ÎN SPRIJINUL REBELILOR DIN BENBIL!, dar nu reacţionă în niciun fel. În loc de ziar, se uită la ilustratele colorate de pe un raft. Îi trecu deodată prin minte că nu are nicio amintire de pe Urras. Când călătoreşti, se cuvine să aduci cu tine un suvenir. Îi plăceau fotografiile, scene din A-Io: munţii pe care se urcase, zgârie-norii din Nio, capela universităţii (aproape aceeaşi imagine pe care o vedea de la fereastra sa), o fată de la ţară într-un frumos costum regional, turnurile din Rodarred şi aceea care îi atrăsese privirea de la bun început, un miel pe o pajişte înflorită, dând din picioare şi aparent râzând. Micuţei Pilun îi va plăcea mielul. Alese una din fiecare şi le duse la casă.

― Astea cinci fac cincizeci şi cu mielul, şaizeci. Şi o hartă, desigur domnule, unu patruzeci. Frumoasă zi, a venit în sfârşit primăvara, nu-i aşa, domnule? N-aveţi nimic mai mic decât asta, domnule?

Shevek scosese o bancnotă de douăzeci de unităţi. Scoase din buzunar restul pe care îl primise atunci când îşi cumpărase biletul şi după o scurtă cercetare a valorilor bancnotelor şi monezilor reuşi să adune o unitate şi patruzeci.

― E bine, domnule. Mulţumesc! Vă doresc o zi plăcută!

Oare banii cumpăraseră politeţea la fel ca pe ilustrate şi hartă? Cât de politicos ar fi fost vânzătorul dacă el ar fi intrat ca un anarresian într-un depozit de bunuri, ar fi luat ce i-ar fi trebuit, l-ar fi salutat pe responsabil şi ar fi ieşit?

Nu, n-avea niciun rost să gândească aşa. Când te afli în Ţara Proprietăţii, trebuie să gândeşti ca un proprietarian. Îmbracă-te ca ei, mănâncă la fel ca ei, acţionează ca ei, fii tu însuţi un proprietarian.

În centrul de afaceri nu erau parcuri; pământul era mult prea scump pentru a-l irosi pe fleacuri. Continuă să se afunde pe străzile acelea largi, strălucitoare, pe unde fusese dus de atâtea ori. Ajunse pe strada Saemtenevia, pe care o traversă în grabă, nedorind o repetare a coşmarului din miezul zilei. Se afla acum în districtul comercial. Bănci, clădiri cu birouri, clădiri guvernamentale. Să fie Nio Esseia peste tot la fel? Cutii imense, strălucitoare, din piatră şi sticlă, uriaşe, ornamentate, pachete enorme, goale, goale.

Trecând pe lângă o vitrină de la parter, pe care scria „Galerie de artă”, Shevek se întoarse şi intră cu intenţia de a scăpa de claustrofobia morală a străzilor şi să regăsească frumuseţea planetei Urras într-un muzeu. Dar toate tablourile din muzeu aveau etichete cu preţuri prinse de rame. Rămase cu ochii aţintiţi pe un nud pictat cu măiestrie. Pe etichetă scria 4 000 IMU.

― Acesta e un Fei Feite, spuse un bărbat negricios care apăruse fără zgomot lângă el. Acum o săptămână am avut cinci. În scurtă vreme va fi cea mai bună achiziţie de pe piaţa tablourilor. Un Feite este o investiţie sigură, domnule.

― Patru mii de unităţi reprezintă banii necesari pentru a ţine în viaţă două familii timp de un an în oraşul ăsta, comentă Shevek.

― Da, în sfârşit, vedeţi, domnule, acesta se întâmplă să fie o operă de artă, spuse omul cu glas tărăgănat, privindu-l cu atenţie.

― Artă? Un om face artă pentru că simte nevoia s-o facă. Ăsta de ce a fost făcut?

― După câte înţeleg, sunteţi artist, spuse omul, de data aceasta cu o insolenţă nedisimulată.

― Nu, sunt un om care recunoaşte rahatul atunci când îl vede!

Vânzătorul se trase înapoi. Când ajunse acolo unde Shevek nu-l putea ajunge, începu să spună ceva despre poliţie. Shevek se strâmbă şi ieşi cu paşi mari din magazin. Pe la mijlocul blocului se opri. Nu putea merge mai departe.

Dar unde s-ar putea duce?

La cineva… la cineva, la o altă persoană, la o fiinţă umană, la cineva care să poată oferi ajutor, nu să-l cumpere. Cine? Unde?

Se gândi la copiii lui Oiie, băieţeii care ţineau la el. O vreme nu se putu gândi la nimeni altcineva. Apoi în minte îi apăru o imagine distantă, mică şi clară: sora lui Oiie. Cum o chema? Promite că o să mă suni, îi spusese ea şi de atunci îi trimisese de două ori invitaţii la recepţii, cu un scris copilăresc, energic, pe hârtie groasă, parfumată. Le ignorase, alături de toate celelalte invitaţii de la străini. Acum şi le amintea.

În acelaşi timp îşi aminti de celălalt mesaj, cel care apăruse în mod inexplicabil în buzunarul de la haina lui: Alătură-te nouă, fraţii tăi. Dar pe Urras nu găsea niciun frate.

Intră în magazinul cel mai apropiat. Era un magazin de dulciuri, plin de suluri aurii şi gips roz, cu şiruri de cutii de sticlă pline de cutiuţe şi coşuleţe cu bomboane şi prăjituri, roz, maro, crem, aurii. O întrebă pe femeia de la cassă dacă vrea să-l ajute să găsească un număr de telefon. Shevek era acum supus, după criza de nervi de la galeria de artă, atât de umilitor de ignorant şi străin încât o câştigă cu totul. Femeia nu numai că îl ajută să găsească numărul într-o voluminoasă carte de telefon, dar îi şi făcu legătura la telefonul magazinului.

― Alo?

― Shevek, spuse el şi se opri.

Pentru el, telefonul era un vehicul pentru nevoi urgente, anunţuri de deces, naşteri şi cutremure. Habar n-avea ce să spună.

― Cine? Shevek? Adevărat? Ce drăguţ din partea ta să mă suni! Dacă eşti tu, nu mă supăr că m-ai trezit.

― Dormeai?

― Buştean şi încă sunt în pat. E plăcut şi cald. Unde Dumnezeu eşti?

― Cred că pe strada Kae Sekae.

― Pentru ce? Hai să ieşim. Cât e ceasul? Doamne sfinte, e aproape de prânz. Ştiu, ne întâlnim la jumătatea drumului. Lângă bazinul cu bărci, din parcul vechiului palat. Te descurci? Ascultă, trebuie neapărat să rămâi, am o petrecere absolut magnifică astă-seară.

Vea continuă să toace o bună bucată de timp. Shevek aproba tot ce spunea ea. Când trecu pe lângă casă, vânzătoarea îi zâmbi.

― N-aţi face mai bine să luaţi o cutie cu bomboane, domnule?

― Oare? întrebă el, oprindu-se.

― Nu face nimănui niciun rău, domnule.

Era ceva neruşinat şi jovial în vocea ei. Aerul din magazin era dulce şi cald, de parcă adunase toate parfumurile primăverii. Shevek stătea acolo, printre cutiile cu lucruri mici şi drăguţe, înalt, greoi, visător, ca animalele acelea mari în staulele lor, berbecii şi taurii stupefiaţi de căldura încărcată de dorinţă a primăverii.

― Vă pregătesc eu exact ce vă trebuie, spuse femeia şi umplu o cutiuţă metalică, frumos emailată, cu frunze miniaturale de ciocolată şi trandafiri din zahăr topit. Apoi ambală cutia în hârtie subţire, puse pachetul într-o cutie de carton argintie, înveli cutia în hârtie groasă de culoarea trandafirului şi o legă cu o panglică verde de catifea. În toate mişcările ei îndemânatice se simţea o complicitate plină de umor şi înţelegere, iar când îi înmână lui Shevek pachetul terminat, iar el îl luă cu mulţumiri murmurate şi se întoarse pentru a pleca, nu se auzi niciun fel de mustrare în vocea ei când îi reaminti: „Vă costă zece şi şaizeci, domnule!”. Poate că l-ar fi lăsat chiar să plece, compătimindu-l, aşa cum compătimesc femeile puterea, dar el se întoarse ascultător şi numără banii.

Ajunse cu metroul la grădinile Vechiului Palat şi la bazinul cu bărci, unde copii îmbrăcaţi încântător navigau pe nave miniaturale, minunate ambarcaţiuni cu parâme de mătase şi alămuri ca nişte bijuterii. O zări pe Vea dincolo de cercul mare şi strălucitor de apă şi ocoli bazinul pentru a ajunge la ea, conştient de lumina soarelui, de vântul de primăvară şi de arborii negri din parc scoţând la iveală frunzele lor timpurii, de un verde crud.

Prânziră la un restaurant din parc, pe o terasă acoperită cu un dom înalt, din sticlă. În lumina din interiorul domului, copacii erau înfrunziţi complet, sălcii atârnând deasupra unui bazin pe care pedalau păsări albe, grase, privindu-i pe clienţi cu o lăcomie indolentă, aşteptând firimituri. Vea nu se osteni să comande, dând de înţeles că Shevek se ocupă de ea, dar ospătari pricepuţi îl sfătuiră cu atâta dibăcie, dându-i acestuia impresia că se descurcase de unul singur. Din fericire, avea destui bani în buzunar. Mâncarea era extraordinară. Niciodată nu mai experimentase asemenea subtilităţi gustative. Obişnuit cu două mese pe zi, de obicei sărea peste prânzul pe care îl serveau urrasienii, dar de data asta mâncă tot, în vreme ce Vea abia dacă ciugulea, cu delicateţe, câte ceva. În cele din urmă, Shevek trebui să se oprească, iar Vea râse de expresia lui jalnică.

― Am mâncat prea mult.

― O mică plimbare ar prinde bine.

Se dovedi o deplasare foarte scurtă, o plimbare tihnită de numai zece minute pe pajişte, după care Vea se prăbuşi cu graţie la umbra unui mal cu boscheţi strălucind de flori aurii. Shevek se aşeză alături de ea. Privindu-i picioarele delicate, împodobite cu pantofiori albi, pe tocuri foarte înalte, îi veni în minte o expresie folosită de Takver, „profitoare trupeşti”, prin care ea denumea femeile care îşi utilizau sexualitatea în lupta pentru putere cu bărbaţii. Privind-o, Vea era întruchiparea profitoarelor trupeşti, cea care le întrecea pe toate. Pantofii, îmbrăcămintea, cosmeticalele, bijuteriile, gesturile, tot ce era în legătură cu fiinţa ei afirma provocarea. Era atât de elaborat şi ostentativ un trup de femeie, încât cu greu putea fi considerată o fiinţă omenească. Întruchipa toată sexualitatea pe care localnicii şi-o reprezentau în vise, în romane şi poezie, nenumăratele lor picturi cu nuduri de femei, muzica lor, arhitectura cu domurile şi curbele sale, bomboanele, băile, saltelele. Ea era femeia din masă.

Capul Veei, complet ras, fusese pudrat cu un talc în care se aflau firişoare de praf de mică, aşa că o vagă sclipire atenua goliciunea contururilor. Purta un şal, sau o eşarfă diafană, sub care formele şi textura braţelor goale se zăreau domolite şi protejate. Avea sânii acoperiţi; femeile nu ieşeau din casă cu sânii dezveliţi, rezervând nuditatea acestora pentru posesorii lor. Încheieturile mâinilor îi erau îngreunate de brăţări de aur şi în scobitura gâtului o singură nestemată strălucea albastră pe pielea moale.

― Cum de stă acolo?

― Ce?

Deoarece ea singură nu avea cum să o vadă, se putea preface că este inconştientă de prezenţa ei, obligându-l să i-o arate, poate pentru a-i aduce mâna peste sâni pentru a atinge piatra. Shevek zâmbi şi o atinse.

― E lipită?

― A, asta. Nu, am un mic magnet fixat acolo, iar piatra are o bucăţică de metal pe spate, sau poate că e invers. Oricum, ne lipim una de alta.

― Ai un magnet sub piele? întrebă Shevek cu o aversiune nesofisticată.

Vea zâmbi şi scoase safirul pentru ca el să vadă că nu e nimic altceva decât cel mai mic semn argintiu al unei cicatrice.

― Tu chiar că mă dezaprobi întru totul. E atât de reconfortant. Simt că indiferent de ce spun sau fac, nu mă mai pot coborî în ochii tăi, pentru că am ajuns deja pe treapta cea mai de jos.

― Nu e adevărat! protestă el, dându-şi seama că e un joc, dar cunoscând prea puţine din regulile jocului.

― Nu, nu! Recunosc oroarea morală arunci când o văd. Uite aşa! spuse ea, făcând o strâmbătură plină de dispreţ şi amândoi râseră. Sunt eu chiar atât de deosebită de femeile anarresiene?

― O, da, chiar aşa este.

― Sunt toate grozav de puternice? Au muşchi? Poartă cizme? Au piciorul mare şi lat, haine decente şi se rad o dată pe lună?

― Nu se rad deloc.

― Niciodată? Pe niciunde? O, Doamne! Hai să vorbim despre altceva.

― Despre tine! spuse el şi se rezemă de malul acoperit de iarbă, destul de aproape de Vea pentru a fi înconjurat de parfumurile naturale şi artificiale ale trupului ei. Vreau să ştiu dacă o femeie urrasiană este mulţumită să fie întotdeauna inferioară.

― Inferioară faţă de cine?

― Faţă de bărbaţi.

― A… la asta te referi! Ce te face să crezi că sunt inferioară?

― Pare că tot ceea ce produce societatea voastră este făcut de bărbaţi. Industria, arta, conducerea, guvernarea, deciziile. Toată viaţa purtaţi numele tatălui şi numele soţului. Bărbaţii merg la şcoală şi voi nu. Ei sunt toţi profesorii, judecătorii, poliţiştii, guvernul, nu? De ce le permiteţi să controleze totul? De ce nu faceţi ce vă place?

― Dar facem ce ne place. Femeile fac exact ce doresc. Şi nici nu trebuie să se murdărească pe mâini, ori să poarte căşti metalice, ori să stea în picioare în directorat, strigând la alţii s-o facă.

― Dar ce faceţi, de fapt?

― Cum ce? îi conducem pe bărbaţi, bineînţeles! Şi ştii, nu există absolut niciun pericol să le-o spui, pentru că niciodată nu cred. Nu fac decât să spună, „Ha, ha, ha, caraghioasă femeiuşcă!” şi te bat pe cap şi pleacă ţanţoşi, zdrăngănindu-şi medaliile, total mulţumiţi de sine.

― Iar tu eşti, de asemenea, mulţumită de tine?

― Bineînţeles că sunt.

― Nu cred.

― Pentru că nu se potriveşte cu principiile tale. Bărbaţii au întotdeauna teorii, iar lucrurile trebuie să se potrivească cu acestea.

― Nu, nu din cauza teoriilor, ci pentru că văd că nu eşti mulţumită. Că eşti agitată, nesatisfăcută, primejdioasă.

― Primejdioasă! râse Vea, radioasă. Un compliment groaznic de frumos! De ce sunt primejdioasă, Shevek?

― De ce? Pentru că tu ştii că în ochii bărbaţilor eşti un obiect, un obiect posedat, cumpărat, vândut. Aşa că nu te gândeşti decât cum să-i înşeli pe proprietari, cum să te răzbuni…

― Sst! făcu ea punându-i mâna delicată la gură, intenţionat. Ştiu că nu vrei neapărat să fii vulgar. Te iert. Dar e suficient.

Shevek se încruntă, furios de ipocrizia ei, dar şi la gândul că s-ar putea să o fi jignit cu adevărat. Încă mai simţea pe buze scurta atingere a mâinilor ei.

― Îmi cer scuze, spuse el.

― Nu, nu. Cum să poţi înţelege, venind de pe Lună? Şi oricum, nu eşti decât un bărbat… Cu toate acestea, am să-ţi spun ceva. Dacă aţi lua-o pe una din „surorile” voastre de acolo de sus, de pe Lună şi i-aţi oferi şansa să-şi dea jos cizmele, să facă o baie cu uleiuri, să se depileze, să-şi pună o pereche de sandale drăguţe şi un giuvaer pe pântece şi să se parfumeze, i-ar plăcea. Şi chiar vouă v-ar plăcea! O, cum v-ar mai plăcea! Doar că voi, amărâţilor, cu teoriile voastre cu tot, n-o veţi face. Toţi fraţi şi surori şi niciun fel de distracţie!

― Ai dreptate, răspunse Shevek. Niciun fel de distracţie. Niciodată. Cât e ziua de lungă pe Anarres, scoatem plumb din măruntaiele minelor, iar când vine seara, după masa de trei grăunţe de holum fierte într-o lingură de apă tulbure, recităm antifonic Proverbele lui Odo, până când se face ora de culcare. Ceea ce facem cu toţii, separat şi cu cizmele în picioare.

Fluenţa sa în iotică nu era suficientă pentru a-i permite revărsarea de cuvinte care ar fi fost posibilă în propria sa limbă, una din fanteziile sale neaşteptate pe care numai Takver şi Sadik le auziseră suficient de des pentru a se obişnui cu ele, dar, chiar şi aşa, o surprinse pe Vea. Râsul ei specific răsună profund şi spontan.

― Doamne Sfinte, pe deasupra mai eşti şi amuzant! A mai rămas oare ceva ce tu nu eşti?

― Vânzător, răspunse el.

Vea îl studie, zâmbind. În atitudinea ei era ceva profesional, de actriţă. De regulă, oamenii se privesc unul pe altul intens, de la mică distanţă, doar dacă sunt mame şi copiii lor, medici şi pacienţi, îndrăgostiţi.

― Vreau să mai mergem, spuse el, ridicându-se.

Vea îi întinse mâna, pentru ca el să o poată prinde şi să o ajute să se ridice. Gestul era indolent şi încurajator, dar ea i se adresă cu o oarecare tandreţe în glas.

― Chiar că eşti ca un frate… Ia-mi mâna. Nicio grijă, îţi voi da drumul!

Străbătură cărările marelui parc. Intrară în palat, păstrat ca muzeu al timpurilor de demult ale regilor, deoarece Vea spunea că îi place să privească bijuteriile de acolo. Portrete de lorzi şi prinţese arogante se uitau la ei de pe pereţii acoperiţi cu brocart şi de pe căminele sculptate. Încăperile erau pline de argint, aur, cristal, lemn de esenţe rare, tapiserii şi bijuterii. Dincolo de cordoanele de catifea stăteau gardienii. Uniformele cu negru şi purpuriu ale acestora se asortau bine cu splendorile de acolo, cu ornamentele de aur, cu cuverturile din ţesătură de pene, doar chipurile nu se potriveau; erau chipuri plictisite, obosite, epuizate de efortul de a sta în picioare toată ziua printre străini, îndeplinind o sarcină inutilă. Shevek şi Vea ajunseră la o vitrină de sticlă în care se afla mantia reginei Teaea, confecţionată din pieile tăbăcite ale rebelilor jupuiţi de vii pe care acea femeie cumplită şi sfidătoare o purtase atunci când trecuse printre oamenii ei loviţi de ciumă pentru a se ruga lui Dumnezeu să pună capăt molimei, cu patru sute de ani în urmă.

― După mine, seamănă grozav cu pielea de capră, spuse Vea, examinând zdreanţă aceea decolorată, uitată de vreme din vitrina de sticlă, după care înălţă privirea către Shevek. Te simţi bine?

― Cred că mi-ar plăcea să ies de aici.

Ajuns afară, în parc, faţa sa îşi mai pierdu din paloare, dar privi înapoi, către zidurile palatului, plin de ură.

― De ce continuaţi să rămâneţi agăţaţi de ruşinea voastră? întrebă el.

― Dar nu e decât istorie. Astfel de lucruri nu s-ar mai putea întâmpla în zilele noastre!

Îl duse la un matineu la teatru, o comedie despre tineri căsătoriţi şi soacrele lor, plină de glume despre împerechere, care niciodată nu pomeneau cuvântul. Shevek se strădui să râdă atunci când râdea şi Vea. După aceea, intrară într-un restaurant din centru, un local de o incredibilă opulenţă. Cina îl costă o sută de unităţi. Shevek mâncă foarte puţin, deoarece mâncase la prânz, dar cedă la îndemnul Veei de a bea două-trei pahare de vin, care se dovedi mai plăcut decât se aşteptase şi nu părea să aibă vreun efect nociv asupra procesului său de gândire. Nu avu bani îndeajuns pentru achitarea notei, dar Vea nu se oferi în niciun fel să contribuie, sugerându-i, pur şi simplu, să scrie un cec, iar Shevek se supuse. Apoi luară o maşină închiriată până la apartamentul Veei; şi acum îl lăsă să achite şoferului. Oare, se întreba el, Vea este o prostituată, una din acele misterioase entităţi? Dar prostituatele, aşa cum scria Odo despre ele, erau femei sărace, iar Vea, cu siguranţă, nu era săracă. Petrecerea „ei”, îi spusese, era pregătită de bucătarul „ei”, de servitoarea „ei” şi de furnizorul „ei”. Mai mult, bărbaţii de la Universitate vorbeau despre prostituate cu dispreţ, ca despre nişte fiinţe împuţite, în timp ce Vea, în ciuda farmecelor ei permanente, dovedea o asemenea sensibilitate la discuţiile pe faţă despre orice subiect sexual încât Shevek îşi controla vorbele la fel cum ar fi făcut-o, acasă, cu un copil ruşinos de zece ani. Una peste alta, nu îşi dădea seama cine este Vea cu adevărat.

Camerele ocupate de Vea erau spaţioase şi luxoase, ferestrele oferind imagini scânteietoare ale luminilor din Nio, mobilate complet în alb; până şi covoarele erau albe. Dar Shevek devenea foarte dur când era vorba de lux şi, mai mult decât atât, era şi extrem de somnoros. Oaspeţii nu erau aşteptaţi să sosească mai devreme de o oră. În timp ce Vea se schimba, Shevek adormi într-un uriaş fotoliu alb din living-room. Îl trezi servitoarea, zăngănind ceva pe masă, la timp pentru a o vedea pe Vea revenind, îmbrăcată de data aceasta în ţinuta oficială de seară a femeilor iotiene, o fustă lungă, plisată, căzând drept de pe şolduri, lăsându-i mijlocul complet dezgolit. Pe buric îi strălucea un mic giuvaer, exact ca în pozele pe care le văzuse cu Tirin şi Bedap cu un sfert de secol în urmă, la Institutul Regional de Ştiinţe din nord-vest, chiar aşa. Pe jumătate trezit şi complet excitat, Shevek o aţinti cu privirea.

Ea îi întoarse privirea, zâmbind puţin şi se aşeză pe un taburet jos, tapiţat, în aşa fel încât să-l privească drept în faţă.

― Acum, zise ea, aranjându-şi fusta albă peste glezne, să-mi spui care este relaţia adevărată dintre bărbaţi şi femei pe Anarres.

Era de-a dreptul incredibil. Servitoarea şi omul furnizorului se aflau amândoi în cameră; ştia că are o parteneră, iar el ştia că şi ea are un partener, iar între ei nu fusese schimbat niciun cuvânt despre împerechere. Totuşi, rochia ei, mişcările, tonul – ce altceva erau decât cea mai directă invitaţie?

― Între un bărbat şi o femeie este exact ceea ce doresc ei să fie între ei, răspunse el, cam dur. Fiecare şi amândoi.

― Atunci este adevărat că, într-adevăr, nu cunoaşteţi niciun fel de moralitate? întrebă ea de parcă ar fi fost şocată, dar, în realitate, încântată.

― Nu ştiu ce vrei să spui. A jigni pe cineva acolo este acelaşi lucru cu a răni pe cineva aici.

― Vrei să spui că vă supuneţi cu toţii aceloraşi reguli perimate?

― Ştii, eu cred că moralitatea este doar o altă superstiţie, ca şi religia. Trebuie aruncată la gunoi.

― Dar societatea mea, continuă el, complet derutat, este o încercare de a o dobândi. Să arunci la gunoi preceptele morale, da – regulile, legile, pedepsele – astfel încât oamenii să poată vedea binele şi răul şi să poată alege între ele.

― Aşa că aţi renunţat la „Fă asta!” ori „Nu face asta!”, dar, ştii, eu consider că voi, odonienii, nu aţi înţeles esenţa problemei. Aţi dat deoparte preoţii şi judecătorii şi legile privitoare la divorţ şi toate celelalte, dar aţi păstrat adevăratul rău din spatele acestora. Pur şi simplu l-aţi izolat înăuntru, în conştiinţele voastre. Dar este încă acolo. Sunteţi la fel de sclavi cum aţi fost dintotdeauna! Nu sunteţi cu adevărat liberi.

― De unde ştii?

― Am citit eu un articol într-o revistă, despre odonianism. Toată ziua am fost împreună. Nu te cunosc, dar ştiu câteva lucruri despre tine. Ştiu că ai o… o regină Teaea în interiorul tău, chiar înăuntrul capului ăla păros al tău, iar ea îţi porunceşte ce să faci exact cum bătrâna tirană făcea cu robii ei. Ea spune, „Fă asta!” iar tu o faci, şi „Nu face asta!” iar tu n-o faci.

― Acolo este locul ei, replică el, zâmbind. În capul meu.

― Nu. Mai bine ar fi să o ai într-un palat. Atunci te-ai putea revolta împotriva ei. Ai fi făcut-o! Stră-stră-străbunicul tău a făcut-o; cel puţin a fugit pe Lună, pentru a scăpa. Doar că a luat-o cu el pe regina Teaea, iar tu încă o mai ai!

― Poate. Dar ea a învăţat, pe Anarres, că dacă îmi porunceşte să-i fac rău altuia, îmi fac rău mie însumi.

― Aceeaşi veche ipocrizie. Viaţa este o luptă, iar cel mai puternic va câştiga. Tot ceea ce face civilizaţia este să ascundă sângele şi să acopere ura cu vorbe frumoase!

― Civilizaţia voastră, poate. A noastră nu ascunde nimic. Totul este pe faţă. Acolo, regina Teaea îşi poartă propria piele. Noi urmăm o lege, numai una, legea evoluţiei umane.

― Legea evoluţiei este că supravieţuieşte cel mai puternic.

― Da, iar cei mai puternici, în existenţa oricărei specii sociale, sunt aceia care se dovedesc cei mai sociali. În termeni umani, cei mai etici. Înţelegi, pe Anarres nu avem nici pradă, nici duşman. Nu ne avem decât unul pe celălalt. Nu câştigăm niciun fel de putere făcându-ne rău unul altuia. Doar slăbiciune.

― Nu-mi pasă despre a face ori a nu face rău. Nu-mi pasă de alţi oameni şi nici altora nu le pasă. Doar se prefac. Eu nu vreau să mă prefac. Vreau să fiu liberă!

― Dar Vea… începu el cu blândeţe, pentru că pledoaria pentru libertate îl mişcă foarte mult, dar se auzi soneria de la intrare, iar Vea se ridică, îşi netezi fusta şi înaintă, zâmbitoare, pentru a-şi întâmpina oaspeţii.

În următoarea oră sosiră treizeci-patruzeci de persoane. La început, Shevek se simţi supărat, nemulţumit şi plictisit. Era încă una din acele petreceri la care oaspeţii se plimbau de colo-colo cu paharele în mână, discutând cu glas tare. Dar, până la urmă, deveni mult mai antrenantă. Discuţiile şi argumentele deveniră mai avântate, oamenii se aşezară pentru a sta de vorbă, începea să semene ca o petrecere de acasă. Pateuri mici, delicate şi bucăţele de carne şi peşte făceau ocolul încăperii, paharele erau permanent umplute de un ospătar atent. Shevek acceptă ceva de băut. De luni de zile îi tot văzuse pe urrasieni înghiţind alcool şi niciunul nu păruse a se îmbolnăvi din cauza asta. Băutura avea gust de doctorie, dar cineva îl asigură că e mai mult apă gazoasă, care îi plăcea. Era însetat, aşa că bău paharul până la fund.

Doi bărbaţi erau hotărâţi să discute fizică cu el. Unul dintre ei era manierat, iar Shevek izbuti să-l evite o vreme, pentru că i se părea greu să discute fizică cu nefizicieni. Celălalt era arogant şi era imposibil să scape de el, dar iritarea, constată Shevek, face conversaţia mult mai uşoară. Omul ştia totul, aparent din cauză că avea o grămadă de bani.

― După cum înţeleg eu, îl informă el pe Shevek, teoria dumneavoastră a simultaneităţii neagă, pur şi simplu, faptul cel mai evident despre timp, faptul că timpul trece.

― Ei bine, în fizică suntem atenţi la ceea ce numim „fapte”. Este altfel decât în afaceri, răspunse Shevek, pe un ton foarte blând şi agreabil, dar în blândeţea lui era ceva care o făcu pe Vea, care tăifăsuia cu un alt grup din apropiere, să se întoarcă şi să asculte. În termenii stricţi ai Teoriei Simultaneităţii, succesiunea nu este considerată un fenomen obiectiv din punct de vedere fizic, ci un fenomen subiectiv.

― Nu mai încerca să-l sperii pe Dearri şi spune-ne ce înseamnă asta pe limba copiilor, zise Vea, iar perspicacitatea ei îl făcu pe Shevek să zâmbească.

― Bine, noi credem că timpul „trece”, că se scurge pe lângă noi, dar ce-ar fi dacă noi suntem aceia care ne deplasăm înainte, din trecut către viitor, descoperind întotdeauna noul? Ştiţi, într-un fel, ar fi ca atunci când citeşti o carte. Cartea este în întregime acolo, toată, în acelaşi moment, între coperţile ei. Dar dacă vrei să citeşti istorisirea şi să o înţelegi, trebuie să începi cu prima pagină şi să treci mai departe, întotdeauna în ordine. În felul acesta, universul ar fi o carte foarte mare, iar noi am fi cititori foarte mici.

― Dar faptul este, interveni Dearri, că noi simţim universul ca pe o succesiune, o curgere, şi atunci care mai e rostul acestei teorii despre cum, la un nivel mult mai înalt, totul poate fi etern consistent? Poate că e amuzant pentru voi, teoreticienii, dar nu are nicio aplicabilitate practică, niciun fel de relevanţă pentru viaţa reală. Dacă nu cumva înseamnă că putem construi o maşină a timpului! adăugă el cu un fel de jovialitate aspră, falsă.

― Dar noi nu avem revelaţia universului numai succesiv. Nu visaţi niciodată, domnule Dearri? întrebă Shevek, mândru de el pentru că, măcar o dată, îşi amintise să se adreseze cuiva cu „domnule”.

― Şi ce legătură are visul cu toate astea?

― Se pare că numai în conştiinţă avem revelaţia timpului. Un copil mic nu are noţiunea timpului. El nu se poate distanţa de trecut şi nu înţelege relaţia dintre acesta şi prezent, nici nu poate plănui cum prezentul său s-ar putea lega de viitor. Nu ştie că timpul trece; nu înţelege moartea. Mintea inconştientă a adultului se află, încă, în aceeaşi situaţie. În vis nu există timp, succesiunea este tulburată, iar cauza şi efectul sunt toate amestecate. În mit şi legendă nu există timp. La care trecut se referă povestea când începe cu „A fost odată…”? Tot aşa, atunci când misticul face reconectarea raţiunii sale cu inconştientul, el vede totul întrupându-se într-o unică fiinţă şi înţelege eterna reîntoarcere.

― Da, misticii, interveni cu înverşunare bărbatul mai ruşinos. Tebores, în Mileniul al optulea. El a scris: „Mintea inconştientă este coextensivă cu universul.”

― Dar noi nu suntem copii, i-o tăie Dearri. Suntem oameni dotaţi cu raţiune. Simultaneitatea dumneavoastră e un fel de regresivism mistic?

Urmă o pauză, în care Shevek se servi cu un pateu de care nu avea nevoie şi îl mâncă. Îşi pierduse cumpătul o dată în ziua aceea şi se făcuse de râs. O dată era de ajuns.

― Aţi putea-o interpreta, continuă el, ca un efort de dobândirea unui echilibru. Înţelegeţi, Secvenţa explică minunat percepţia de către noi a timpului linear şi dovada evoluţiei. Include creaţia şi condiţia de muritor. Dar acolo se opreşte. Se ocupă de toate aceste schimbări, dar nu poate explica de ce lucrurile, totuşi, persistă. Vorbeşte numai de săgeata timpului, niciodată de cercul timpului.

― Cercul? întrebă inchizitorul cel politicos, cu o dorinţă atât de evidentă de a înţelege încât Shevek aproape că îl uită pe Dearri şi se avântă cu entuziasm, gesticulând cu mâinile şi braţele de parcă încerca să-i demonstreze ascultătorului său, concret, săgeţile, ciclurile şi oscilaţiile despre care vorbea.

― Timpul se desfăşoară în cercuri, dar şi linear. O planetă în mişcare de revoluţie, înţelegeţi? Un ciclu, o orbită în jurul soarelui înseamnă un an, nu? Iar două orbite, doi ani şi aşa mai departe. Poţi număra orbitele la nesfârşit – un observator poate s-o facă. Într-adevăr, un asemenea sistem este modul în care noi măsurăm timpul. Constituie esenţa instrumentului care indică timpul – ceasul. Dar în cadrul sistemului, al ciclului, unde este timpul? Unde este începutul sau sfârşitul? Repetiţia infinită este un proces atemporal. Trebuie comparată, corelată cu vreun alt proces, ciclic sau neciclic, pentru a fi înţeleasă ca temporală. În sfârşit, vedeţi, acest aspect este foarte ciudat şi interesant. Atomii, după cum ştiţi, au o mişcare ciclică. Componentele stabile sunt făcute din constituenţi care dispun de o mişcare regulată, periodică, unul faţă de altul. În esenţă, minusculele cicluri temporal-reversibile ale atomului sunt acelea care conferă materiei suficientă permanenţă pentru a face posibilă evoluţia. Aceste minuscule atemporalităţi, adunate, constituie timpul. Şi apoi, la scară mare, cosmosul. În sfârşit, ştiţi că noi considerăm că întregul univers este un proces ciclic, o oscilaţie de expansiune şi contracţie, fără niciun fel de „înainte” sau „după”. Numai în interiorul fiecăruia dintre marile cicluri, acolo unde trăim noi, numai acolo există timp linear, evoluţie, schimbare. Aşadar, timpul prezintă două aspecte. Există săgeata, apa curgătoare, fără de care nu se poate concepe schimbare, progres, direcţie sau creaţie. Există apoi cercul, sau ciclul, fără de care apare haosul, succesiunea fără sens a clipelor, o lume fără ceasuri, ori anotimpuri, ori promisiuni.

― Nu poţi susţine două afirmaţii contradictorii despre acelaşi lucru, interveni Dearri cu calmul ştiinţelor superioare. Cu alte cuvinte, unul dintre aceste „aspecte” este real, celălalt este pur şi simplu o iluzie.

― Mulţi fizicieni au spus acelaşi lucru, consimţi Shevek.

― Dar dumneavoastră ce spuneţi? întrebă cel care dorea să ştie.

― Ei bine, cred că este o cale uşoară de a depăşi dificultăţile… Poţi să dai deoparte existenţa, ori devenirea, ca fiind o iluzie? Devenirea fără existenţă este lipsită de sens. Existenţa fără devenire este o mare plictiseală… Dacă mintea omenească este capabilă să perceapă timpul în ambele modalităţi menţionate, arunci o adevărată cronozofie ar trebui să ofere un domeniu în care să poată fi înţeleasă relaţia dintre cele două aspecte, sau procese, ale timpului.

― Dar care este rostul acestui mod de înţelegere, insistă Dearri, dacă nu are ca rezultat aplicaţii practice, tehnologice? Doar jonglerii cu vorbe, nu?

― Pui întrebările ca un adevărat profitor, răspunse Shevek şi niciunul dintre cei prezenţi nu înţelese că îl insultase pe Dearri cu cel mai dispreţuitor cuvânt din vocabularul său; într-adevăr, Dearri dădu din cap abia perceptibil, acceptând complimentul cu deplină satisfacţie.

― Ştiţi, nu pricep o iotă din tot ce spuneţi, interveni Vea, sesizând tensiunea, dar mi se pare că dacă într-adevăr, aş înţelege ce ai spus despre carte – că totul, absolut totul, există acum – atunci, n-am putea prezice viitorul? Dacă se află deja acolo?

― Nu, nu, răspunse ruşinosul, fără niciun fel de jenă. Nu se află acolo ca o canapea, ori ca o casă. Timpul nu este spaţiu. Nu te poţi plimba prin el!

Vea dădu din cap, încântată, parcă mulţumită că fusese pusă la locul ei. Părând a câştiga curaj din eliminarea femeii din domeniile gândirii înalte, bărbatul se întoarse către Dearri şi îşi continuă raţionamentul.

― Mie mi se pare că aplicarea fizicii temporale se află în domeniul eticii. Aţi fi de acord cu asta, dr. Shevek?

― Etică? Mda, nu prea ştiu. Eu mă ocup mai ales de matematică. Nu poţi face ecuaţii din comportamentul etic.

― De ce nu? întrebă Dearri.

― Dar este adevărat, continuă Shevek, ignorându-l, cronozofia implică într-adevăr etica, deoarece simţul timpului cu care suntem înzestraţi implică propria noastră capacitate de a separa cauza şi efectul, mijloacele şi scopul. Repet, copilul, animalul nu văd diferenţa dintre ceea ce fac acum şi ce se va întâmpla din această cauză. Ei nu pot realiza un scripete, ori o promisiune. Noi putem. Înţelegând deosebirea dintre acum şi nu acum, noi putem face legătura. Şi în acest moment intervine moralitatea. Responsabilitatea. Să afirmi că un ţel bun este rezultatul unor mijloace rele este ca şi cum ai spune că dacă trag de o funie pe acest scripete, va ridica greutatea de pe celălalt. A încălca o promisiune înseamnă a nega realitatea trecutului, deci, a nega speranţa unui real viitor. Dacă timpul şi raţiunea sunt fiecare o funcţie a celeilalte, dacă noi suntem creaturi ale timpului, atunci n-ar fi rău s-o ştim şi să facem totul pentru a profita la maximum de asta. Să acţionăm cu responsabilitate.

― Dar iată cum se prezintă situaţia, spuse Dearri, cu o inefabilă satisfacţie faţă de propria sa perspicacitate, tocmai aţi afirmat că în sistemul dumneavoastră de Simultaneitate nu există nici trecut, nici viitor, doar un fel de prezent etern. Atunci, cum poţi fi răspunzător pentru cartea care este scrisă deja? Tot ce poţi face este s-o citeşti. Nu ai de ales, nu-ţi mai rămâne nicio libertate de acţiune.

― Aceasta este dilema determinismului. Aveţi destulă dreptate, este un adevăr implicit în gândirea simultaneistă. Pentru a prezenta o mică ilustraţie prostească, este cam aşa: arunci o piatră către un copac, iar dacă eşti simultaneist, piatra a atins deja copacul, sau dacă eşti secvenţialist, nu-l va putea atinge niciodată. Deci, pe care o alegeţi? Poate preferaţi să aruncaţi cu pietre fără să vă gândiţi la aşa ceva, fără a alege. Eu prefer să complic lucrurile şi aleg ambele variante.

― Dar cum… cum le reconciliaţi? întrebă ruşinosul, nerăbdător.

― Nu ştiu, răspunse Shevek, aproape râzând, de disperare. Lucrez de multă vreme la asta. În definitiv, piatra chiar că loveşte copacul. Nici pura secvenţă, nici pura unitate nu o pot explica. Nu avem nevoie de puritate ci de complexitate, de relaţia dintre cauză şi efect, dintre mijloace şi scop. Modelul cosmosului propus de noi trebuie să fie la fel de inepuizabil ca şi cosmosul. O complexitate care include nu numai durata, dar şi creaţia, nu numai existenţa dar şi devenirea, nu numai geometria, dar şi etica. Nu urmărim răspunsul, ci maniera în care să punem întrebarea…

― Totul sună foarte bine, dar industria are nevoie de răspunsuri, spuse Dearri.

Shevek se întoarse fără grabă, privi în jos, către el, şi nu mai scoase nicio vorbă. Urmă o tăcere apăsătoare în care Vea pătrunse cu un salt, graţioasă şi inconsistentă, revenind la tema prezicerii viitorului. Alţi invitaţi se dovediră atraşi de subiect şi toţi începură a-şi istorisi propriile experienţe cu prezicători şi clarvăzători.

Shevek se hotărî să nu mai spună nimic, indiferent de ce va fi întrebat. Era mai însetat ca niciodată, îngăduind ospătarului să îi umple din nou paharul pentru a sorbi lichidul plăcut, spumos. Privi în jurul său, în încăpere, încercând să-şi atenueze mânia prin observarea altor oameni, dar şi aceştia se comportau emoţional, pentru ioticieni, strigând, râzând tare, întrerupându-se unul pe altul. Un cuplu se deda la avansuri sexuale într-un colţ. Shevek se uită în altă parte, dezgustat. Erau egoişti chiar şi când era vorba de sex? Să te mângâi şi să te împerechezi în faţa oamenilor necuplaţi e la fel de vulgar ca şi cum ai mânca în faţa unor oameni flămânzi. Îşi îndreptă atenţia către grupul din jurul său. Renunţaseră cu toţii la predicţii şi se ocupau acum de politică. Erau antrenaţi într-o discuţie despre război, despre ceea ce va face Thu şi ce va face A-Io după aceea şi ce va face CGM în etapa următoare.

― De ce vorbiţi numai în termeni abstracţi? întrebă el, brusc, întrebându-se, în timp ce vorbea, de ce vorbeşte când se hotărâse să nu mai scoată o vorbă. Nu e vorba de nume de ţări ci de oameni care se omoară unul pe altul. De ce se duc soldaţii acolo? De ce se duce un om să omoare străini?

― Doar pentru asta sunt soldaţii, îi răspunse o femeie mică, blondă, cu un opal în buric.

Mai mulţi bărbaţi începură să-i explice principiul suveranităţii naţionale, dar Vea îi întrerupse.

― Dar lăsaţi-l să vorbească. Shevek, tu cum ai rezolva problema?

― Soluţia e în ochii tuturor.

― Unde?

― Anarres!

― Dar ceea ce faceţi voi, oamenii de pe lună, nu rezolvă problemele noastre de aici.

― Problema omului este aceea. Supravieţuire. Specie, grup, individ.

― Autoapărarea naţională… strigă cineva.

Ei veniră cu argumente, el aduse argumente. Shevek ştia ce vrea să spună şi ştia că vorbele sale trebuie să convingă pe toată lumea, fiind limpezi, şi adevărate, dar, într-un fel, nu izbuti să se exprime cum trebuie. Toţi strigau cât îi ţinea gura. Femeia cea mică şi blondă bătu cu palma braţul larg al fotoliului în care era aşezată, iar Shevek se aşeză pe el.

― Hello, Om din Lună! spuse ea.

Pentru o vreme, Vea se alăturase altui grup, dar acum era din nou lângă el. Chipul ei era aprins, iar ochii păreau mari şi lichizi. I se păru că-l vede pe Pae la celălalt capăt al încăperii, dar erau atâtea chipuri încât se suprapuneau unul pe altul. Totul se derula cu întreruperi, cu spaţii albe, de parcă i s-ar fi îngăduit să asiste, din dosul scenei, la funcţionarea Cosmosului Ciclic al vechii ipoteze a lui Gvarab.

― Principiul autorităţii legale trebuie menţinut, altfel vom degenera într-o simplă anarhie! se auzi vocea tunătoare a unui bărbat gras, încruntat.

― Da, da, veţi degenera! se auzi replica lui Shevek. Noi o facem de o sută cincizeci de ani, deja.

Degetele de la picioarele femeii mici şi blonde, în sandale argintii, ieşeau la iveală de sub fusta cusută peste tot cu sute şi sute de perle minuscule.

― Dar povesteşte-ne despre Anarres, cum este în realitate! spuse Vea. Este chiar atât de nemaipomenit acolo?

În mintea lui Shevek îşi făcu apariţia ceva întunecat, umbrind totul. Gura îi era uscată. Termină paharul pe care ospătarul tocmai i-l turnase.

― Nu ştiu, începu el, simţindu-şi limba pe jumătate paralizată. Nu, nu e nemaipomenit. E o lume urâtă. Nu ca aceasta. Anarres e plină de praf şi de dealuri pustiite. Sărăcăcioasă, aridă. Nici oamenii nu sunt frumoşi. Au mâinile şi picioarele mari, ca mine şi ca ospătarul de colo. Dar nu au burţile mari. Se murdăresc rău şi fac baie împreună; nimeni nu face aşa ceva aici. Oraşele sunt mici şi anoste, îngrozitoare. Viaţa este plictisitoare, doar muncă grea. Nu poţi avea întotdeauna tot ce-ţi place, nici măcar ce îţi trebuie, deoarece nu este destul. Voi, urrasienii, aveţi destul. Destul aer, destulă ploaie, iarbă, oceane, hrană, muzică, fabrici, clădiri, maşini, cărţi, îmbrăcăminte, istorie. Voi sunteţi bogaţi, voi posedaţi. Noi suntem săraci, noi ducem lipsă. Voi aveţi, noi nu avem. Totul e frumos aici. Doar chipurile nu sunt frumoase. Pe Anarres nimic nu e frumos, cu excepţia chipurilor. Chipurile celorlalţi, bărbaţi şi femei. Nu avem nimic în afară de asta, nimic decât unul pe celălalt. Aici vezi giuvaerurile, acolo vezi ochii. Iar în ochi zăreşti splendoarea, splendoarea spiritului uman. Pentru că bărbaţii şi femeile noastre sunt oameni liberi – neavând nimic, sunt liberi. Pe când voi, posesorii, sunteţi posedaţi. Sunteţi cu toţii în închisoare. Fiecare singur, solitar, cu o grămadă de avuţii. Trăiţi în închisoare, muriţi în închisoare. Asta e tot ce pot distinge în ochii voştri – zidul, zidul!

Toţi îl priveau. Shevek auzea sonoritatea vocii sale încă răsunând în tăcere, îşi simţea urechile arzând. Întunericul, vidul, puseră din nou stăpânire pe mintea lui.

― Mă simt ameţit, spuse el şi se ridică.

― Vino pe aici, spuse Vea luându-l de braţ, râzând uşor, cu răsuflarea întretăiată.

Shevek o urmă pe când îşi croia drum printre oameni. Îşi simţea chipul foarte palid, iar ameţeala nu-i trecu; spera că îl duce la baie, ori la o fereastră de unde să poată respira aer curat. Dar camera în care intrară era mare şi luminată slab, prin reflecţie. Un pat înalt, alb, se înălţa lângă perete; o oglindă acoperea jumătate dintr-un alt perete. Se simţea o mireasmă cunoscută, dulce, a draperiilor şi lenjeriei, parfumul folosit de Vea.

― Eşti mult prea mult, spuse Vea, oprindu-se direct înaintea lui, privindu-l drept în faţă, în obscuritatea camerei, cu râsul acela fără să răsufle. Într-adevăr, mult prea mult! Eşti imposibil, magnific! O, expresiile de pe chipurile lor! Trebuie să te sărut pentru asta! adăugă ea, punându-i mâinile pe umeri, ridicându-se pe vârfuri şi oferindu-i gura, gâtul alb şi sânii dezgoliţi.

Shevek o prinse în braţe şi o sărută pe gură, forţându-i capul pe spate, apoi gâtul şi sânii. Ea se supuse, la început, de parcă nu avea oase, apoi se zvârcoli puţin, râzând şi împingându-l fără prea multă forţă şi începu să vorbească.

― A, nu, nu, poartă-te frumos! Hai, chiar că trebuie să ne întoarcem la petrecere. Nu, Shevek, calmează-te, asta nu se face!

Dar el nu-i acordă niciun fel de atenţie. O trase cu el către pat, iar ea îl urmă, deşi continuă să vorbească. Cu o mână începu să scotocească prin hainele complicate pe care le purta şi izbuti să-şi desfacă pantalonii. Urmă apoi îmbrăcămintea Veei, cordonul prins jos, în talie, dar foarte strâns, pe care nu-l putea slăbi.

― Nu, opreşte-te, spuse ea. Ascultă, Shevek, nu se poate, nu acum. N-am luat un anticoncepţional, dacă rămân însărcinată o încurc serios, soţul meu se întoarce în două săptămâni! Nu, dă-mi drumul!, insistă ea, dar el nu putea să-i dea drumul, faţa sa era apăsată pe carnea ei moale, transpirată, parfumată. Ascultă, nu-mi şifona hainele, or să bage de seamă, pentru Dumnezeu! Aşteaptă, ai răbdare, o putem aranja, putem stabili un loc unde să ne întâlnim, trebuie neapărat să fiu precaută cu reputaţia mea, nu pot avea încredere în servitoare, aşteaptă… Nu acum! Nu acum!

Înspăimântată, în cele din urmă, de graba lui oarbă, de forţa lui, Vea îl împinse cu mâinile în piept, cu toată forţa ei. El se retrase cu un pas, nedumerit de tonul ei ridicat de teamă şi de împotrivirea arătată, dar nu se mai putea opri, rezistenţa ei îl excita şi mai mult. O cuprinse strâns şi sperma îi ţâşni pe mătasea albă a rochiei ei.

― Dă-mi drumul! Dă-mi drumul! repeta ea cu aceeaşi şoaptă înaltă.

Shevek îi dădu drumul, uluit. Încercă, bâjbâind, să se închidă la pantaloni.

― Îmi pare rău… Am crezut că vrei…

― Pentru Dumnezeu! exclamă Vea, cercetându-şi fusta la lumina slabă, ţinând pliurile cât mai departe de ea. Chiar aşa! Acum trebuie să-mi schimb rochia.

Shevek rămase nemişcat, cu gura deschisă, respirând greu, cu mâinile atârnând pe lângă corp. Apoi, brusc, se întoarse şi se năpusti afară din camera, atât de slab luminată. Revenit în încăperea luminoasă unde avea loc petrecerea, îşi croi drum cu greu printre oamenii înghesuiţi, se împiedică de un picior, găsi drumul blocat de trupuri, haine, bijuterii, sâni, ochi, flacăra lumânărilor, mobilier. Ajunse la o masă. Pe aceasta se afla un platou de argint pe care pateuri mici, umplute cu carne, cremă şi plante aromate erau aranjate în cercuri concentrice ca o uriaşă floare palidă. Shevek icni, se aplecă şi vomă peste întregul platou.

― Îl duc eu acasă, spuse Pae.

― Chiar te rog să-l duci, insistă Vea. Pe el îl căutai, Saio?

― Da, oarecum. Bine că ţi-a telefonat Demaere.

― Eşti, cu siguranţă, binevenit pentru el.

― Nu va fi nicio problemă cu el. A adormit în hol. Pot să folosesc telefonul tău înainte de a pleca?

― Transmite-i complimentele mele Şefului, spuse Vea cu viclenie.

Oiie sosise la apartamentul sorei sale