/ Language: România / Genre:antique

Yves Gandon

Zulme


YVES GANDON

Zulmé

A.G.R.

Dulcei şi sfioasei icoane pe care timpul n-o va ofili, îi dedic pastelul acesta ce-i seamănă, trandafiriu şi albastru pe fundal de flăcări.

De neînţeles sunt muritorii frământaţi de patimi!

CHATEAUBRIAND

(Atala)

PROLOG

MĂ NUMESC Zulmé-SOPHIE-NEO- maie de Saint-Ange. Am douăzeci de ani şi mă sting. Nu este şi părerea mătuşii Zabeth, care găseşte că obrazul îmi este prea în floare pentru o bolnavă de piept, bustul mult prea împlinit spre a purta semnul vreunui destin fatal. Este drept că judecă după gustul ei căci dintotdeauna a fost subţire ca un lujer, şi încă într-o vreme când aveau căutare păcătoasele plinuţe. Prin asemuire cu firava Zabeth, sunt de acord că felul în care arăt nu are nimic înşelător. Dar orice ar spune ea, ştiu prea bine că talia mi-ar putea fi cuprinsă, toată, în mâinile aceluia al cărui chip îmi bântuie nopţile de nesomn. Mai ştiu că de zece luni încoace obrajii mi-au pălit, că un cearcăn subţire, sidefiu îmi tiveşte ochii în locul unde pielea este cel mai puţin apărată şi că, de-mi încredinţez durerea hârtiei pe care scârţâie pana, în după-amiaza aceasta dogorâtoare, la umbra obloanelor zăvorite, o fac spre a mă despovăra de o taină mult prea grea.

Am venit pe lume sub domnia tiranului, la 26 mai 1808 şi nici un semn nu a vestit, în crugul cerului, ilustra-mi naştere; dar la trei săptămâni după aceea, mama s-a săvârşit din viaţă. Un portret miniatural, semnat de Isabey şi aşezat în salonul col mare, deasupra pianului cu coadă, o înfăţişează la vârsta pe care o am, cu câteva luni înainte de a se fi măritat cu tatăl meu. Sunt cu adevărat eu însămi: spenţerul dintr-o catifea verde-scarabeu, tivit cu blană, lasă să se vadă un decolteu strălucitor de alb; un încântător vălmăşag de bucle blonde „à la Titus” ţişneşte de sub o panglică de un roşu-purpuriu ce-mi înconjură fruntea. De veţi înlocui spenţerul cu o bluză din dantelă fără mâneci şi împodobită cu un volan din tul, de veţi pune în locul nezăgăzuitei bogăţii a părului două conduri mici de tânăra supusă cerinţelor condiţiei sale, nu veţi mai putea deosebi pe mamă de fiică. Dar Marie-Françoise de Saint-Ange, născută Percehay, trăia în timpuri sălbatice, în care capetele zburau că sămânţa purtată de vânt sub maşina lui Guillotin{1} în care fiul unui oarecare hangiu devenea mareşal al Franţei doar pentru că se pricepea să-şi călărească bidiviul arab, în care femeile, fiindcă vedeau în ei pe eroii înnoiţi ai vremilor de altădată, voiau să semene cu bărbaţii, fie şi numai la pieptănătură.

Poate că-mi place chiar mai mult mama într-un pastel lucrat de aceeaşi mână, pe care tatăl meu îl ţinea cu gelozie sub cheie, în biroul cu capac cilindric şi unde, într-o bună zi, întâmplarea m-a făcut să-l zăresc. Pentru pastelul acela ea pozase cu şase luni înainte de a mă naşte. Marie-Françoise de Saint-Ange. Pieptănată ca Ninon, este înfăţişată în picioare, într-o unduioasă „witchoura” prin a cărei deschizătură se poate vedea o rochie de percal albastru, cu guler alcătuit din trei rânduri de pliscuri. Dar şi o efigie şi cealaltă îi pun în lumină ochii strălimpezi ca un izvor de primăvară, gura-i mică şi cărnoasă, gâtul gingaş, bărbia fină.

— Argint-viu era maică-ta, mi-a spus într-o zi mătuşa Zabeth. Nu-şi află niciodată locul. Azi nu mai putem crede că a fost un organism atât de robust. Da, s-o fi văzut râzând, cântând săltându-se în şa, gonind cerbul ori căprioara, ai fi zis că-i băiat, nu alta! La început, după ce s-a măritat, a vrut chiar să se îndeletnicească cu meseria armelor. Ei bine. Ţintea de minune, iar un duel cu ea ar fi fost urâtă treabă. Şi cită imaginaţie, cita fantezie! A ei a fost ideea să umplem grădina cu păuni şi fazani aurii. Porumbeii veneau să-i ciugulească din palmă. Fără doar şi poate, îi semeni, dar eşti mai puţin zvăpăiată. Scumpa mea soră te ducea cu gândul la o statuetă de Tanagra, care ar fi avut drept model pe regina amazoanelor Pentesileia. Tu ai fi mai degrabă un porţelan de Saxa. O frumoasă păstoriţă sub un abajur. Mulţumesc Domnului că eşti o fire ceva mai aşezată.

Cât de puţin ne pot cunoaşte chiar cei ce ne sunt foarte aproape! Când îşi întreabă memoria, preabuna mea mătuşă Elisabeth-Félicité de Percehay vede mereu un căpşor nebunatic în soră pe care totuşi o îndrăgea până la jertfirea de sine. Dacă privesc în cadra mică de bagà ivorie cu irizări negre, aşezată deasupra acelui piano-forte, pe cea care s-a stins dându-mi viaţă, mi se pare că descopăr cu şi mai mult adevăr, sufleteşte şi trupeşte, un al doilea eu, încântător de viu şi nerăbdător să smulgă vieţii toată fericirea pe care este firesc să o aştepţi la douăzeci de ani. Dar Marie-Françoise de Saint-Ange îşi risipea nestăvilit setea de bucurie şi dorinţele-i nemolcomite în mărunte întâmplări de fiece zi. Află, mătuşă Zabeth, că focurile tainice, asemenea celui ce mă mistuie pe mine, deşi ascunse pentru ochii unui oarecare, nu ard totuşi cu flacără mai mică.

Pastelul ţinut ascuns în biroul tatălui meu dezvăluie totuşi o contesă de Saint-Ange mult diferită de domnişoara de Percehay pictată în miniatură. Deosebirea aceasta nu ştirbeşte din frumuseţea mamei mele, care a rămas până în ultima zi pe potriva ei înseşi. Doar expresia i s-a schimbat; trebuie să fii orbită, ca o soră, spre a nu desluşi toate semnele unei „adânci taine izvorâte din melancolie”, cum stă scris în Atala. Mătuşa Zabeth n-a încetat o clipă să afirme că scurta viaţă a fermecătoarei Marie-Françoise a fost, toată, străluminată de fericire. Atunci care este tâlcul lăuntricei suferinţe, imortalizată în pastelul lui Isabey, în frumoşii ochi atât de asemănători cu ai mei? Să fi fost un presentiment funest, teama nedesluşită în faţa sfârşitului apropiat? Ori poate, în pofida credinţei surorii sale, mama fusese măcinată de o durere ascunsă privirilor şi dusă cu ea în mormânt? Înainte de a şti adevărul, înclinam mai degrabă pentru a doua presupunere, care îmi dăruia o mamă ce-mi semăna, frământata de aceleaşi nelinişti ca şi nefericita-i fiică.

De netăgăduit rămâne însă faptul că, pentru mine, o anume taină a învăluit lungă vreme memoria răposatei contese de Saint-Ange. Mi s-a întâmplat, în câteva rânduri, să-i pun tatălui meu întrebări despre ea. De fiecare dată, chipul văduvului se înnegura şi, după binevenitul acces de tuşă, descoperea o pricină oarecare de  îndruma conversaţia pe alt făgaş.

Nici de la unchiul Sigismond-Stanislas, fratele tatălui meu, mai vârstnic decât el cu cinci ani, n-am putut scoate ceva. Unchiul Sigismond este totuşi cel mai de ispravă om din lume şi orice pot dobândi de la el dacă îmi înfăţişez dorinţa cu gingăşie.

— Unchiule Sigismond, i-am cerut, ridicând spre el una din acele priviri rugătoare a cărei putere asupra uriaşului o cunoşteam prea bine, vorbeşte-mi despre mama.

O clipă, unchiul a rămas încremenit; apoi m-a privit cu nespusă blândeţe, a oftat şi, odihnindu-şi palmele late pe umerii mei, mi-a răspuns cu frumosul său glas plin de gravitate:

— Micuţă Zulmé, mama ta a fost o sfântă.

Între neînfricata amazoană a mătuşii Zabeth şi sfânta unchiului Sigismond, oare căreia trebuia să-i dau crezare, la care dintre cele două icoane să mă hotărăsc? Şi de la unul şi de la celălalt sufletul meu împrumuta trăsături care întrupau, pentru mine, o mamă ideală, anume făcută să mă înţeleagă. Negrăită nevoie aş avea să fiu înţeleasă! Când în urmă cu doi ani, măicuţele de la Sacré-Coeur mi-au deschis, la despărţire, porţile mânăstirii în care, vreme de şase ani, îmi însuşisem austerele lor lecţii, tatăl meu m-a primit cu o explozie, de fericire. Se arăta nespus de binevoitor cu mine. De cum îmi exprimam o dorinţă, o şi vedeam împlinită. Nu mai contenea în a-mi face din viaţă o sărbătoare. Îmi reamintesc unele dintre darurile sale: un mic birou secolul al XVIII-lea din lemn de lămâi, semnat Jacob, un flacon cu parfum Sainte-Alliance, format gât de girafă şi croit dintr-un cristal lăptos, de rocă, un caşmir de Tartaria. Îl însoţeam în vizitele sale pe la fermierii din Rupt-de-Mad şi eu eram aceea care ţineam hăţurile cabrioletei. Era un povestitor strălucit, ştia să dea spiritului său prilejul să sclipească în mii de faţete. Părea întinerit, liber în mişcări, fericit.

Născut în 1776, tatăl meu mai este, la cincizeci şi doi de ani, un bărbat tare chipeş – înalt, cu şolduri înguste, cu mers sprinten, fără să dea semne de împlinire. Se înfăşoară cu multă nobleţe în capa-i neagră, de unde apare apoi – siluetă zveltă şi bine cambrată – într-un costum albastru-deschis, cu nasturi aurii şi jiletcă de pichet alb. Pielea feţei îi este mată, ochii căprui scânteiază de inteligenţă şi vioiciune; încadrat de favoriţi maronii, chipul lui se împotriveşte dârz injuriei celor dintâi zbârcituri; părul, abia înspicat. Puteam fi mândră de grijă ce mi-o purta..

Dar vai, încetul cu încetul am simţit cum tatăl acesta atât de fermecător se desprindea de mine, se depărta. Nu că aş fi avut cumva a mă plânge de. Purtarea sa. Nicicând n-am încetat să fiu pentru el copilul răsfăţat. Dar încântătoarea intimitate, care îmi luminase nespus zilele de după întoarcerea mea la castelul de Saint-Ange, nu mai dăinuie decât în amintire. Tatăl meu nu se mai arată dornic să-i fiu însoţitor în drumurile sale: Se face nevăzut toată ziua, bate pajiştile şi crângurile, se întoarce doar la orele de masă, prăfuit şi înnoroit până în creştet, cu umerii parcă apăsaţi de o povară, cu privirea înstrăinată. Seara, în salon, între două partide de whist ori de bouillotte, îmi cere uneori să-i cânt, acompaniindu-mă la pian, cavatina din Tancred: Di tanti palpiţi… sau celebra arie din Vestala: O, zeiţă ocrotitoare a nefericiţilor… pe care o auzise prima oară în urmă cu douăzeci de ani la Academia de muzică, împreună cu mama şi care, ori de câte ori o cânt, îi stoarce lacrimi. Pentru ce oare semnele sensibilităţii sale se opresc la atât? Fireşte, când seara se încheie şi când, după ultimul său pahar de vişinată, mă ridic spre a mă duce în camera mea, atunci mă mai strânge, desigur, la piept cu duioşie; dar vremea destăinuirilor reciproce, a mărturisirilor nezăgăzuite a pierit. Din vrerea lui s-a înălţat între noi o stâncă a tăcerii. Ne-am tras, şi unul şi celălalt, în singurătatea inimilor noastre.

De n-ar fi depins decât de el. Aş fi putut găsi în unchiul Sigismond acei sfătuitor de nădejde, cu minte bogată, acel mentor apropiat ale cărui poveţe înţelepte m-ar fi îndrumat şi mi-ar fi dat puteri pe drumul spinos hărăzit de pronie. Dar înfăţişarea exterioară şi felul de a se purta ale acelui om foarte de treabă m-au descumpănit întotdeauna, chiar în pofida dorinţei mele de a mă destăinui lui. Sub înfăţişarea-i de uriaş nevinovat, unchiul Sigismond depăşeşte măsura în toate. Am mai spus că tata este înalt; cât priveşte silueta, unchiul Sigismond îl întrece cu un cap şi mai bine. Tatălui meu îi place vânătoarea; unchiul Sigismond nu trăieşte decât pentru ea. În 1791, tata a emigrat în Anglia, unde a rămas până la înapoierea sa în Franţa; unchiul nu a putut rezista la acei goddem{2} ci a trebuit să interpună Atlanticul între el şi Europa, trăind trei ani printre onondagi şi muscogulgi. Aş putea continua paralelă. Charles-Gabriel de Saint-Ange a rămas, neabătut, credincios suveranilor legitimi. Sigismond-Stanislas şi-a amintit în 1803 că nu mai târziu decât la cincisprezece ani a îmbrăcat drept rantie monahicească mantia îmblănita a husarilor lui Chamborant şi a reintrat în serviciul militar sub domnia uzurpatorului. Vechi comandant de escadron al vânătorilor din regimentul de gardă, el poartă neîntrerupt o redingotă de rezervist, din postav cafeniu-închis, cu o tăietură puţin învechită, cu manşete şi guler de castor. Tatăl meu, oare în tinereţe se dovedise de o sclipitoare veselie, arată acum un ins mohorât şi posac. În schimb, unchiul Sigismond este vorbăreţ, iar faţa lui, pretimpuriu arsă de soare în urma odiseii sale americane şi apoi, datorită campaniilor din sierele spaniole şi stepele Rusiei, ivite la amiaza vârstei, se luminează, cât ţine ziua, de un zâmbet nevinovat.

— Părul a albit, îi place lui să spună, dar inima a rămas tot tânără, ca şi ochiul.

Cum s-ar putea arăta în stare o inimă atât de tânără, sau dacă înţeleg bine, care nu s-a înfiorat niciodată (m-am simţit îndemnată s-o cred) să înţeleagă văpaia dintr-un suflet ca al meu, pentru care fiecare bătaie înseamnă o suferinţă?

Mătuşa Zabeth nu ştie nimic de suferinţa aceasta. Nu ştie ori se preface? Nu. Buna mea mătuşă este o visătoare şi toată atenţia de care se dovedeşte în stare, toată puterea simţămintelor ei se îndreaptă spre acele fiinţe himerice, plămădite din umbre şi ceţuri, întruchipate în eroii de romane. Cum o fi arătat ea oare în anii tinereţii? Nici un tablou nu poate sta mărturie, dar fără îndoială că nu semăna cu sora ei mai mică, de care o despărţeau şapte ani. Ochii, negri şi strălucitori asemenea cărbunelui, precumpănesc într-o faţă măslinie, prelungă, schimnică, nu lipsită de un anume farmec, de n-ar fi naşul ascuţit, ca un tăiş de cuţit ce coboară până deasupra gurii cu buze abia desenate. Trupul i se pierde în mereu aceeaşi rochie neagră din ţesătură de Tours, cu mâneci tip „mameluc”, atât de îndrăgite prin anii 1800. Oare fiindcă nu a iubit a rămas mătuşa Zabeth fată? M-aş simţi ispitită să o cred, judecând după patima cu care se dăruie nefericirilor şi necazurilor unui Tom Jones, ale unei Pamela sau Clarisse Harlowe. Căci trebuie să spun cât de înnebunită se arată după scriitorii englezi, pe care a început să-i admire încă de pe vremea anilor ei de exil trăiţi în ceaţa londoneză. Câte seri de iarnă nu ne-am petrecut în camera mea, lângă capetele de sfinx ale suportului pentru buştenii căminului, câte seri de veghe cheltuite spre a pălăvrăgi la nesfârşit despre eresurile şi iubirile eroilor ei preferaţi.

— Vorbeşte-mi de Pamela, zice ea de pildă. Iată o tânără înţeleaptă, cu aplecare spre credinţă şi care se păstrează neprihănită până în clipa în care, după cinstită nuntire, se lasă să cadă în braţele contelui ei de Belfart. Domnul mi-e totuşi martor cât de mult dezaprob mezalianţele! Dar mititica aceasta e plină de un anume farmec care mă umple de încântare, îmi tulbură sufletul şi minţile.

Alteori, ferindu-şi chipul de dogoarea focului, prin mijlocirea unui minunat paravan rotitor, ornamentat cu hârtie trandafirie de India, ea tună şi fulgeră împotriva sărmanei Clarisse şi ţine morţiş că pentru acea victimă a groaznicului Lovelace fericirea ar fi stat mai degrabă în a se mărita cu domnul Solmes, binevăzut de părinţii ei.

— Fata aceasta, declară ea subţiindu-şi buzele, nu a fost plămădită pentru învolburările inimii. I s-ar fi cuvenit o viaţă de rând, paşnică, adăpostită, alături de un bărbat de treabă, cu scufie de bumbac şi papuci brodaţi, un burghez şters pe care l-ar fi socotit cel mai desăvârşit soţ de sub soare, cu un singur preţ: să-l ţină legat de fustele ei.

Aici nu împărtăşesc întru totul părerea scumpei mele mătuşi şi i-o spun deschis. Mi se pare că trece alăturea de subiect. Pe mine, ceea ce mă izbeşte neplăcut la Clarisse Harlowe este mai întâi teama-i copilărească de a nu-şi supăra familia. Adevărata iubire trebuie să ştie a birui toate piedicile. Cât mă priveşte, mi-ar place mai degrabă să mor decât să mă dau bătută. Şi apoi, cred mai ales că Clarisse Harlowe este o guralivă uşuratică. Zadarnic se arată a fi oarbă iubirea, nu te joci de-a babaoarba cu un nemernic neîndoios că acel Lovelace. De la o poştă se vede ce-i poate pielea. Spune-mi pe cine iubeşti şi o să-ţi spun cine eşti.

— Mă întreb cum de-ţi vin asemenea gânduri, draga mea Zulmé, îmi spune mătuşa Zabeth, cu glas dintr-o dată frânt.

Mă priveşte cu o duioasă expresie de nelinişte şi interes. Ochii ei negri se aburesc şi aş putea jura că inima îi bate atunci mai repede. Nu cumva şi taina mătuşii Zabeth este legată de misterul care învăluie, în castelul de Saint-Ange, cu un nimb parcă anume ocrotit, amintirea surorii sale? O voi spune-o, la clipa cuvenită, de vreme ce astăzi ştiu totul. Dar abia am avut timp să-mi pun întrebarea, că s-a şi reîntors la nălucirile ei.

— N-are dreptate unchiul tău, domnul de Chateaubriand este un om mare, iar Cymodocée unul dintre cele mai fermecătoare chipuri izvodit de fantezia unui om. Fără să punem însă la socoteală nemuritoarea Evă din Paradise lost.

Mă tem că nu mai poate fi lecuita.

Şi iată cum, iubita de un tată, de un unchi, de o mătuşă, dornici cu toţii să-mi fie pe plac până şi în acele clipe de înstrăinare în care îi afundă când şi când o copleşitoare visare, mă simt totuşi necontenit singură şi mai lipsită de un reazem moral decât la pensionul Sacré-Coeur, unde măcar îmi puteam destăinui micile amărăciuni preabunei mele prietene Solange de Harpé. Solange, vai, se află departe, în ţinutul Barrois, în castelul acela care îşi înalţă turlele conice în mijlocul unei câmpii mohorâte. I-aş putea scrie, dar poşta nu e lucru sigur. Dacă scrisoarea mi-ar fi văzută de ochi indiscreţi? Iar Solange, până şi ea, m-ar putea oare înţelege? Nu, e mai bine să păstrez doar în mine răul acesta necruţător, această ucigătoare chingă menită unei inimi sfâşiate.

Afară, ziua de vară arde şi sfârâie peste frunzişul copacilor, peste stuful şi ardezia acoperişurilor. De la sărbătoarea Sfântului Médard nu a mai căzut nici o picătură de ploaie, iar în albia râuleţului Rupt-de-Mad, pe jumătate secat, se pot vedea, lunecând cu zecile în voia apei leneşe, burţile albe ale peştilor morţi. Castelul este pustiu. Charles-Gabriel de Saint-Ange a plecat călare, în fapt de zi, spre o fermă îndepărtată, pe drumul Pont-à-Mousson. Unchiul Sigismond, la puţină vreme după aceea, s-a ospătat în cămară cu un coltuc de pâine, o felie de şuncă afumată şi brânză albă împănată cu usturoi, totul udat cu o sticlă de vin de Rudesheimer. Îi place să mănânce aşa, pe fugă; asta-i aminteşte de bivuacurile din tinereţe şi, cum tocmai coboram din cameră şi-i întindeam fruntea să mi-o sărute,  m-a bătut uşor pe obraz, mormăind pe sub mustaţa-i colilie:

 „August începe

Răbdarea-ţi struneşte

August se gată,

La arme porneşte…”

Pentru fiecare anotimp al anului, se arată stăpân pe un bogat repertoriu de adagii cinegetice, cu o prozodie uneori cam şchioapă, dar pe care unica lui patimă, cea de vânător, le socoteşte demne a fi mai îndrăgite chiar decât Grădinile abatelui Delille ori Meditaţiile domnului de Lamartine.

Pe scurt, după ce şi-a sorbit picăturile de vin aninate de mustaţă, a plecat fluierând uşor o arie de contradans; redingota îi era încheiată până la ultimul nasture, uriaşele-i picioare se aflau ocrotite de cizme roşcate à la Suvorov, iar pălăria de tip Bolivar îi stă aplecată pe urechea dreaptă.

— Mă duc să cutreier pădurile dinspre Novéant, a spus el, biciuind cu cravaşa masa din oficiu. O să prânzesc în vreo cârciumioară de căruţaşi. Să nu mă aşteptaţi înainte de căderea nopţii.

Mătuşa Zabeth a apărut în aceeaşi clipă, spre a-şi împărţi poruncile bucătăresei. Îşi încinsese fruntea cu un soi de turban din mătase violetă, de sub care scăpaseră câteva şuviţe de păr răsucite pe hârtie. Când dădu cu ochii de unchiul Sigismond, îngăimă:

— Doamne, te credeam plecat.

Se aşezase, chinuindu-se să-şi ascundă cu mâna moalele, în timp ce unchiul, înainte de a pleca, îi trase un curtenitor salut cu pălăria.

— Scumpa mea, a oftat ea atunci, nu mă simt bine. Adu-mi sărurile englezeşti.

M-am supus pe dată, iar ea şi-a venit în fire şi s-a retras în camera ei. Şi-a cerut iertare, la prânz, că nu-mi poate ţine tovărăşie la masă, unde am ciugulit singură şi fără nici o poftă, puţin piept de pui.

…Trebuie să fie ora patru după-amiază. Îmi ridic ochii de pe hârtie. În penumbra aurie, pe pânza lui Jouy care-mi îmbracă odaia, acelaşi păstor în veşminte albastre şi cu pălărie ascuţită de calabrez cânta la nesfârşit din flageolet şi tot la nesfârşit îngenunchează în faţa aceleiaşi păstoriţe azurii cu fuiorul tot numai panglici. Nu se aude nimic, în afară de necuprinsa vibraţie a zilelor de dogoare stăpâne pe câmpia pustie. Dacă m-aş duce să deschid obloanele, mi s-ar arăta vederii îndoitul şir de plopi care tivesc firul apei Rupt-de-Mad. Copacii aceştia mândri, înfioraţi până şi de cea mai slabă adiere, par astăzi că încremeniţi pe un fundal de pânză. Neîndurătorul soare pârjoleşte fără milă valea aceasta, altfel atât de răcoroasă. Când şi când un strigăt ciudat sfâşie pâlpâitoarea linişte. Este păunul Jugurtha care, în parcul unde îşi plimbă nestingherit strălucirea-i calmă, s-a arătat curtenitor faţă de fazanul William Pitt, păzit de gratii. Zburătoarele acestea şi-au primit celebrele nume de la unchiul Sigismond. El afirmă, fără a binevoi să mai dea şi alte lămuriri, că penele păunului, cu pete rotunde de culoarea smaraldului şi a safirului, amintesc de numidul rege pomenit de Salustius. Cât priveşte fazanul – un bărbat în plinătatea puterii sale, a cărui coadă lungă şi arcuită închipuie o semnătură ambiţioasă – tocmai însuşirea lui de prizonier pe viaţă l-a făcut să fie avansat, drept simbolică revanşă, la demnitatea de omonim al defunctului ministru al majestăţii sale George al III-lea. Salutului răguşit al lui Jugurtha, William Pitt îi răspunde de obicei cu un strigăt scurt şi înciudat.

— Dă-ne înapoi măcar oraşele Quebec şi Bombay, haina roşie şi îţi voi reda libertatea, declară unchiul, rizând a zeflemea, ori de câte ori trece prin faţa cuştii fazanului.

A doua zi neînduplecatul Sigismond cere lui Pitt al său cu pene, Madras-ul şi cele Trei Râuri. Şi ai spune, într-adevăr, că pasărea îl înţelege: se agită în colivie, cu aerul că ar vrea să-i scoată duşmanului său un ochi.

Cât de fericită m-am simţit la castelul de Saint-Ange un an şi mai bine! Nici un colţ de pe pământul acosta nu mi-ar putea fi mai aproape decât valea aceasta lorenă unde am văzut lumina zilei şi peste care, în orice anotimp, pluteşte, de dimineaţă şi până aproape de amiază, o diafană ceaţă argintie. Dar vremea cea plină de fericire s-a dus. A fost destul un bărbat, spre a distruge totul, spre a arunca un văl întunecat peste peisajul iubit, aşa cum soarele de august pârjoleşte frageda verdeaţă, la vremea în care pârguieşte şi roadele. Când am scris mai sus că mă sting, nu era din parte-mi vreo zăludă lăudăroşenie, vreo romanţioasă întrecere de măsură. Nu aiurez, mintea mi-e limpede şi, curmându-mi de bunăvoie viaţa, nu voi face decât să mă supun ursitei. Otrava se află aici, în faţa mea, verzuie şi siropoasă, într-o sticluţă. A o turna într-un pahar şi a o da pe gât nu va fi decât treaba unei clipe. „Leon!”, strigă în fundul grădinii, cu sfâşietoare tristeţe, păunul Jugurtha. Privirea mea se desprinde iarăşi de hârtie. Deasupra căminului, o frescă îmi desfată ochii cu un personaj de serbare galantă, un gentilom cu tricorn şi mantie de mătase trandafirie, care, cu un deget îndreptat înainte-i, cu un surâs enigmatic, reaminteşte de Indiferentul lui Watteau. Eu nu sunt o indiferentă. Nici nu simt că ar bate în pieptul meu inima vreunei Ifigenii, ori a vreunei Berenice, ci firea nestăpânită a unei Camille ori Hermione; şi dacă, după ce am aruncat o privire în oglindă, amânând să întind braţul spre sticluţa nefastă, îmi înmoi pana în cerneală, este pentru că vreau să văd limpede în propria-mi inimă. Vreau să cântăresc pentru o ultimă oară toate pricinile care mă îndeamnă să fac asta, toate motivele menite să preschimbe într-un trup de gheaţă făptura aceasta fremătândă, cu buze calde, cu ochi strălucitori, cu păr fin de aur, atât de bine făcută spre a muşca din fructul vieţii, în loc să-l arunce departe de ea ca pe un măr încă necopt, mustos, dar smuls copacului de furtună şi deci vătămat, sortit pieirii…

I                                                              UN STRIGOI

— IA TE UITA, UN STRIGOI! ZISE mătuşa Zabeth împingându-şi pe frunte ochelarii de corn. Era într-o seară de noiembrie, a anului trecut. De un ceas şi mai bine, unchiul Sigismond, ajutat de bătrânul paznic Cornuau, îşi pregătea cartuşele pentru vânătoarea de a doua zi. O masă lungă de stejar, masivă şi neagră, fusese adusă din oficiu în salonul cel mare. Pe masa aceasta puteai vedea, într-un butoiaş, bobiţele mărunte şi întunecate ale prafului de puşcă ce răspândea un puternic miros de pucioasă, gloanţele aşezate după mărime, în diferitele căsuţe ale unei cutii de fier şi totodată fuituielile rotunde, tiparele de cartuşe, foile de carton roşu şi verde din care este croită cutia menită să tină încărcătura.

— Cornuau băiete, dă-mi mandrina, spunea unchiul. Degeaba zice Charles-Gabriel, fie că-i vorba de flintă ori de puşcoci, el nu va fi niciodată decât un răcan. Doar cătanele bătrâne ca noi ştiu să scuipe glonţul. Nu-i aşa, pehlivanule?

Cornuau încuviinţa sfios. Vreme de zece ani fusese ordonanţa unchiului şi tare îi mai plăcea să aducă vorba, răsucindu-şi mustaţa, despre neuitatele zile de la Borodino ori Somo-Sierra. Dar în seara aceea nu mai era vorba de şarjarea artileriei ruse, cu sabia în vânt, nici de pândirea, îndărătul fiecărui tufiş, a vreunui spaniol îndrăcit cu ochi de foc. Voia să-şi pregătească, pe îndelete, cartuşele, în faţa căminului înalt al oficiului, nu prea aproape de foc, ei, drace, din pricina scânteilor şi golind pe furiş, unul după altul câte un pahar din vinişorul de Thiaucourt cu gust de cremene. Mătuşa Zabeth nici nu voise să audă. De vreme ce Sigismond-Stanislas ţinea morţiş să-şi fabrice el însuşi muniţiile, nu i-ar fi îngăduit s-o facă între covata de păstrat pâinea şi cutia cu sare. Astfel că, stângaci în haina lui de catifea dungată, pe care strălucea plăcuţa de aramă ce-i arăta funcţia, uluit pe deasupra de o cinste căreia nu i se putuse împotrivi, vrednicul Cornuau se vedea nevoit, la ora aceea, să cumpănească, sub lumina unei lustre cu patruzeci de lumânări, praful de puşcă şi cartuşele, sorbind cu plăcere, ca într-o minune, cafea de Antile dintr-o fragilă ceaşcă a Companiei Indiilor, pe care se temea să n-o sfarme cumva, în mâinile-i noduroase, ori de câte ori o ducea la gură.

Două, trei duzini de cartuşe verzi şi roşii se şi aflau înşiruite pe masă, ca tot atâtea popice lovite, când tatăl meu intră în salon. Plecase la revărsatul zorilor, potrivit obiceiului, spre Mars-La-Tour şi se întorcea vlăguit, căci nu-şi ridicase o clipă fundul din şa, cum zic scutierii, cale de şase leghe fără oprire. Îşi păstra totuşi aerul degajat şi, după ce sărută mâna mătuşii Zabeth, se duse să privească la trebăluiala paznicului şi a unchiului.

— Vreau să cred că nu faci economie la gloanţe şi că ne pui din cele de calibrul col mai mare, spuse el.

Unchiul Sigismond îşi drese, zgomotos, glasul şi îi aruncă fratelui său o privire piezişă plină de îngăduinţă.

— Doar nu poţi ucide un mistreţ de patru ani cu miez de pâine, mormăi el.

Şi, prefăcându-se că ocheşte o ţintă imaginară, îşi slobozi cugetarea:

 „Păzea, mistreţul! Ocheşte-l bine:

Ca să te poţi feri pe tine.”

— Zici că ar fi unul de patru ani? urmă tata.

— Întreabă-l pe Cornuau, făcu unchiul.

Paznicul puse într-o cutie de cartuşe pâlnia cea mică de lemn cu care turna praful de puşcă.

— Păi, domnule conte, zise el scărpinându-şi obrazul presărat cu peri suri, oameni din Onville mi-au spus că nişte mistreţi se bălăceau într-o mocirlă din mărăcinişul de la marginea pădurii, chiar puţin mai sus de Waville. Adevărul este că am izbutit să găbuiesc unul, şi încă dolofan. Urmele erau proaspete. Năzdrăvanul are picioare scurte şi călcătură lată, cu toate că o jumătate a copitei din faţă este mai lungă decât cealaltă, ceea ce îl face, cum se spune, să aibă piciorul pintenat. Este, fără îndoială, un mistreţ de patru ani. Şi tare ca talpă, credeţi-mă. După ce a ieşit din mlaştină, a izbit cu colţii într-un amărât de alun şi i-a lăsat două crestături adânci.

— Drace, făcu tata. Dacă aşa stă treaba, o puşcă zdravănă în plus o să fie binevenită mâine, aşa că am fost inspirat când l-am poftit şi pe cavalerul d’Arconville.

— Cavalerul d’Arconville! se arătă uimit unchiul.

Aceea a fost clipa în care mătuşa Zabeth, întrerupându-şi lectură, pasionanta lucrare a lui Boswell, Viaţa lui Samuel Johnson, şi-a ridicat ochelarii pe frunte şi a spus:

— Un strigoi!

— S-a întors de o săptămână, continuă tatăl meu.

— Ciudată făptură! murmură Sigismond, dar ce trăgător! De neînvins la spadă, iar cât priveşte pistoletul, l-am văzut ochind musca de trei ori la rând de la cincizeci de paşi…

— Nu ajunge să fii îndemânatic, spuse mătuşa Zabeth suspinând. Pentru el mai bine ar fi fost să…

Dar nu îşi încheie spusele. Se prefăcu din nou adâncită în lectură, pe care, de altfel o şi lăsă îndată.

— …Da’ ce falnic arăta în uniforma lui de… nu mai ştiu de ce, în armata lui Bonaparte!

— Cavalerul d’Arconville a fost locotenent în regimentul 2 de cavalerie uşoară lăncieri, unul din acele corpuri de elită proaspăt închegat, care a fost măcinat la Wagram sub comanda lui Lassalle, adăugă unchiul pe un ton aspru.

— Mă iertaţi, interveni temătoare mătuşa Zabeth. Ce vârstă poate să aibă acum? În jur de patruzeci?

— Nu pare, urmă tata. Mai mult de treizeci nu i-ai da.

— Avea douăzeci la Wagram. Preciză unchiul, luând între degete puţin praf de puşcă din cutia sa de tablă.

— L-am întâlnit la ieşirea din Chambley, continuă tata. Era călare ca şi mine şi gonea vârtos, L-am recunoscut îndată şi i-am făcut un semn cu mâna. S-a oprit. Ce călăreţ! Ce mai încolo şi încoace, arăta ca şi în urmă cu trei ani, la înmormântarea tatălui său; la fel, aproape, ca şi acum cincisprezece ani, când a săvârşit nebunia aceea

— Acelaşi păr des, negru şi inelat, asemenea spadasinului care a uzurpat tronul Neapolului, aceeaşi faţă netedă, aceiaşi ochi de flacără. Dispariţia mustăcioarei ar puica fi singura schimbare pe care i-am descoperit-o în trăsăturile chipului. Îmbrăcat în negru, din cap până în picioare deşi, după câte ştiu, nu ar mai fi nevoit să poarte doliu. Dar cernirea nu-i este dezvăluită doar de veşminte; întreaga-i făptură o răspândeşte în jur, ca un abur. Fireşte, nu i-am pus întrebări. L-am poftit doar să vină pe la noi. Mi-a răspuns cu mii de scuze cum că dobândise obiceiuri de sălbatic şi că doar singurătatea o mai putea suferi.

— Oricum, păreţi a fi un singuratic tare grăbii, scumpul meu d’Arconville, i-am spus eu în glumă.

— Poate că alergam după propriile mele iluzii, mi-a întors-o el, cu amară gravitate.

Nu am mai insistat, dar tot vorbind aşa despre singuratici i-am strecurat ideea să vină cu noi mâine, să vâneze mistreţul acela de patru ani. A primit imediat, spunând:

— Singurele treburi ce mă mai pot interesa de-aci înainte, dragul meu conte, sunt cele în care îţi poţi pune pielea în joc.

— Nu şi-a cruţat-o niciodată pe a sa, făcu unchiul Sigismond. Nu cunosc răfuială în care să nu se fi vârât fără teamă.

— De ce nu s-a uitat mai mult în jurul lui? zise mătuşa Zabeth clătinând din cap.

Atent să măsoare praful de puşcă pentru un cartuş, unchiul Sigismond nu răspunse. Tata, cufundat într-un jilţ, citea acum La Quotidienne. După câteva clipe de tăcere l-am auzit spunând:

— Dacă ar fi să ne luăm după cele ce scrie Morning Herald, ne dădu el de ştire, ar însemna că ţarul Nicolae se pregăteşte să-l atace pe sultan. Englezii par să se teamă că nu cumva ruşii să cucerească Constantinopolul.

— Napoleon i-ar fi scutit de necazul ăsta. Nu-i aşa, Cornuau? făcu unchiul, zeflemitor.

Paznicul se ridică în scaun şi, privindu-l pe Sigismond drept în ochi, rosti răspicat:

— La ordinele dumneavoastră, domnule comandant!

Căci pentru ordonanţa de altădată, Sigismond-Stanislas de Saint-Ange rămăsese comandantul de escadron al vânătorilor din regimentul de gardă, căruia nu i te puteai adresa decât rostindu-i gradul.

În pofida triumfului dreptei cauze, tatăl meu, vechi cavaler al credinţei, urăşte orice aluzie făcută la oamenii şi evenimentele din vremea imperiului. Îşi despături în faţă ziarul şi nici că-şi mai descleştă dinţii. Mătuşa Zabeth, jignită poate fiindcă reflecţia ei rămăsese fără răspuns, închise brusc cartea, îşi scoase ochelarii şi ne vesti că avea să se retragă în camera ei.

— Dar tu, copila mea, nu-mi urmezi pildă? m-a întrebat.

M-am ridicat şi eu; tata m-a sărutat pe frunte. Sigismond care se înălţase pe nesfârşitele sale picioare, spre a-mi răspunde la bună-seara, şi-a frecat o clipă mustaţa de părul meu; apoi, luând fiecare cutioară de aramă pentru încălzit picioarele într-o mână şi sfeşnicul în cealaltă, am plecat.

Cele auzite despre cavalerul d’Arconville îmi stârniseră curiozitatea şi ardeam de nerăbdare să aflu cât mai multe; de altfel mătuşa Zabeth e guralivă tare. Şi pentru că, ajunsă în faţa uşii camerei mele, ea m-a îmbrăţişat aşa, într-o doară, cu un aer stingherit şi distrat, am poftit-o să vină lângă focul meu şi să ronţăie bezele cu smeură din cutia trimisă din Nancy, în aceeaşi zi chiar, de către Solange de Harpé. Mătuşa îmi mulţumi cu un surâs zgârcit, care întinzându-i gura subţire îi apropia şi mai mult nasul de bărbie, şi se aşeză lângă mine, în faţa buturugilor ce trosneau în mistuirea flăcărilor.

Bezelele, nor de zahăr şi fructe ce se topea în gură, erau neînchipuit de gustoase şi curînd cutia fu golită pe jumătate. Am putut atunci să-i pun mătuşii Zabeth întrebări asupra cavalerului aceluia, despre care păstrase o atât de măgulitoare impresie, dar pe care îl bănuiam că ascunde o taină. Ea ridică ochii la cer.

— A fost din belşug răsplătit de fire, spuse ea, dar la ce bun să fii dăruit cu atâtea haruri dacă de la început faci în aşa fel încât le prăpădeşti toate roadele? Ştii, cred, că frumosul castel d’Arconville îşi înalţă dalba-i faţadă la vreo zece kilometri depărtare de noi, pe înălţimile care domină Mosella. Familia d’Arconville este una din cele mai vechi în ţinut. Vicontele Remi-Gonzague, bunicul cavalerului de astăzi, a fost şambelanul regelui Stanislas. Un alt d’Arconville, Henri-Théodore, şef al justiţiei în Lorena, a luptat în 1477 sub zidurile oraşului Nancy împotriva lui Carol Temerarul. O tradiţie de prin partea locului susţine că el ar fi dat, cu mâna lui chiar, lovitura de moarte celui pe care contemporanii săi îl supranumiseră „marele duce al occidentului”. În timpul Revoluţiei, cei doi fraţi ai cavalerului, mai mari ca el, s-au îmbarcat plecând pe mări depărtate. Unul s-a stabilit în insula Bourbon, celălalt la San-Domingo. Acolo s-au căsătorit cu fiice ale unor plantatori şi nu s-au mai întors niciodată în Franţa. Cavalerul, mult mai tânăr, rămăsese cu tatăl său. La optsprezece ani a intrat în serviciu în Marea Armată. Cu toate că nu-l avea la inimă pe Bonaparte, vicontele Geoffroy d’Arconville era mândru de prâslea al său, pe care îl şi vedea mareşal al Franţei. I-ar fi trecut cu vederea orice nebunie, în afară de cea pe care avea să o săvârşească.

— Ce nebunie, mătuşă Zabeth?

— Aşteaptă puţin. La douăzeci şi unu de ani, cavalerul nostru s-a însurat. O să-mi spui că avea tot dreptul. Fireşte. Dar asta nu înseamnă că împrejurările acelei căsătorii şi persoana miresei nu puteau lăsa înmărmurit un Geoffroy d’Arconville, descendent în linie dreaptă din seneşalul Lorenei. Iată cum s-au petrecut faptele. Era, dacă îmi amintesc bine, prin 1809, iar armata Napoleonului lor, care se îndrepta spre Viena, ajunsese în faţa orăşelului Ebelsberg. Pe acolo curge un râu, al cărui nume l-am uitat, dincolo de care trupele arhiducelui Carol s-au retras, spre a încerca să salveze capitala. S-a dat o luptă, lesne încheiată prin înfrângerea austriecilor. Dar răfuiala fusese aprigă, iar cavalerul d’Arconville care se bătuse ca un leu, văzuse cazând alături pe colonelul regimentului său, pe baronul Denis. Baron nu devenise colonelul Denis, fireşte, decât prin bunăvoinţa Corsicanului. Fiu de rotar, el se angajase în 1792, odată cu Junot, într-un batalion de voluntari de pe Coasta de. Aur. Înnăscuta lui vitejie îl ajutase să urce încetul cu încetul multele trepte ale ierarhiei militare. Pe scurt, în timpul unei şarje de cavalerie, în faţa Ebelsbergului, colonelul Denis îşi pierdu braţul drept, retezat de o ghiulea; cu toată îngrijirea vestitului chirurg Larroy, nu putu fi smuls morţii. Totuşi, înainte de a-şi da sufletul l-a chemat pe cavalerul d’Arconville, unul dintre ofiţerii lui cei mai dragi, şi i-a încredinţat o misiune importantă. În urma unei căsătorii, pe care o făcuse de foarte tânăr, cu o ţărancă din satul său avusese o fată, Victoire, Avea şaisprezece ani, era orfană de, mamă şi trăia la o mătuşă în Paris. Colonelul dorea ca, după încheierea campaniei, locotenentul său să meargă la copilă, să o vadă, să-i dea câteva lucruşoare şi să o încredinţeze că ultimul lui gând fusese pentru ea…

Mătuşa Zabeth conteni puţin din povestit, ca să mai ia o bezea. Butucii încolăciţi de flăcări trosneau împroşcând scântei, iar dogoarea îi înviora obrazul smead cu o lumină trandafirie. După ce îşi savură bezeaua, urmă:

— Cavalerul d’Arconville închise ochii colonelului Denis şi-i împlini vrerea. După tratatul de la Viena, se duse la Paris, la tânăra Victoire. Abia o văzu, că se şi îndrăgosti nebuneşte de ea. Nu ţi-aş putea spune cum arăta, fiindcă nu am văzut-o niciodată, dar gura lumii spune că frumuseţea ei întrecea cu mult obişnuita drăgălăşenie. Generosul locotenent nu se strădui să afle mai multe. Nu aşteptă decât atât cât să fie afişată căsătoria la biserică şi însoţirea cu domnişoara se şi săvârşi.

În viitoarea îndrăgostirii sale nu uitase decât un singur lucru important, pe tatăl său. Făcându-i pe atâţia tineri să ducă, departe de ţara lor, o viaţă dăruită primejdiei de fiece clipă, campaniile lui Napoleon aveau să slăbească simţul îndatoririlor familiale. A te însura, însemna neîndoios, pentru fiul cel mic al vicontelui Geoffroy, acelaşi lucru cu a conduce o operaţie simplă şi firească, ca de pildă aceea de a face să zboare dintr-o lovitură capul unui grenadier pomeranian. Fără a-şi vesti sosirea, nici măcar printr-un semn cât de mic, el găsi cât se poate de firesc să vină, după opt zile de la ceremonie, la castelul d’Arconville şi să o prezinte pe Victoire Denis drept soţia sa.

Cum a reacţionat vicontele Geoffroy, într-o asemenea împrejurare, ţi-e lesne a ghici. Fiul nu-i suflase o vorbă despre gândurile sale şi îl pusese în faţa unui fapt împlinit. Înăbuşindu-şi îndreptăţită mânie, gentilomul acela de spiţă veche a început totuşi prin a se purta frumos cu nora. Se învoia chiar cu mezalianţa, dat fiind că în ochii unui d’Arconville un baron imperial nu se ridica mai presus de un lacheu. Două erau pricinile care îi îndreptăţeau îngăduinţa: pe de o parte dragostea, nici o clipă apusă, pentru zvăpăiatul său înzorzonat cu galoane, pe de alta uimitoarea frumuseţe a tinerei femei.

Dar în ciuda unor atât de prielnice stări de spirit, farmecele exterioare ale tinerei Victoire d’Arconville nu putură înlocui în ochii socrului, mai mult de o săptămână, virtuţi altcumva trainice. Educaţia încântătoarei neveste a cavalerului se dovedise mult vitregită. Şi pentru că mătuşa fusese vreme îndelungată vânzătoare de haine vechi, fata se alesese cu acele năravuri de spirit şi de vorbire care se învaţă mult mai lesne decât purtările alese. Astfel că Victoire d’Arconville, născută Denis, vădi în toate prilejurile o supărătoare vulgaritate în felul ei de a fi, pe care vicontele Geoffroy o socoti curând de neîndurat. Nu se putea împăca nicicum cu gândul că fiul său, chiar cucerit de o înfăţişare ispititoare şi însufleţit de glorioasa amintire a comandantului său căzut în luptă, se putea dovedi atât de puţin simţitor faţă de manifestările unei mediocrităţi sufleteşti şi spirituale menită să tulbure totdeauna, la un anume punct, până şi cel mai atrăgător chip. Prin aluzii discrete, el căută să-l încerce pe chipeşul locotenent, dar acesta îl trată cu aroganţă. Erau amândoi firi aprige şi astfel ajunseră iute la cuvinte grele ce nu se pot uita. Tocmai atunci apăru şi frumoasa Victoire, pricina neînţelegerii. Ea se porni pe râs:

— Ia mai lasă momâia asta pe seama moliilor, ar fi zis ea graseind cu acel înfiorător accent din mahalaua Saint-Antoine şi ridicând din umeri.

Era limpede că, într-adevăr, cavalerul îşi pierduse capul, de vreme ce putea îndura ca cineva să se poarte astfel cu tatăl său.

În chiar aceeaşi zi, tânăra pereche părăsi castelul şi nicicând Victoire d’Arconville nu i-a mai trecut pragul, dar nici prin ţinut nu s-a mai arătat. Ca şi bărbatul ei, de altfel, până la moartea vicontelui întâmplată în urmă cu trei ani. Iar atunci nu a stat aici decât la înhumare şi nimeni nu a ştiut vreodată nici unde trăia, nici ce făcea, nici dacă odrasla colonelului Denis îl fericea. De nu ar fi fost întâlnirea de astăzi cu tatăl tău, nu am mai fi aflat nimic.

Povestea această adevărată mă cucerise ca un roman iar eroul ei îmi apărea învăluit într-o aură de legendă. Şi totuşi el locuia în castelul d’Arconville, la un mai mult de două leghe depărtare.

— Crezi că o fi în doliu după soţia sa? am întrebat-o fără şovăială pe mătuşă.

— Fără îndoială, mi-a răspuns ea, de vreme ce trăieşte în singurătate, iar tatăl tău l-a văzut în veşminte cernite… Dar se face târziu, a urmat ea cu aer ostenit, şi simt nevoia să-mi întind bătrânele picioare.

A pescuit şi ultimele două bezele rămase în cutie, apoi s-a ridicat din jilţ, după ce mai întâi şi-a frecat cu osârdie genunchii. În timp ce ieşea din încăpere, i-am mai pus o întrebare:

— Dar prenumele cavalerului d’Arconville, mătuşă Zabeth?

S-a oprit să-şi întrebe o clipă memoria.

— Ia stai! a zis ea ducându-şi un deget la buze. Să fie Bruno ori Jérôme? Nu, aşa-i cheamă pe fraţi. El, da, el este François-Marie, prenumele inversate ale mamei tale.

Uşa s-a închis în urma ei; am rămas singura în faţa focului care continua să scuipe limbi înalte şi roşii, în al căror dans se profila mândra siluetă a unui cavaler din vremea imperiului, cu epoleţi şi eghileţi strălucitori, cu coif de alamă cu turban, cu lance lungă prinsă la cingătoarea albă-galbenă şi sabie mare bătând crupa calului cu nări fremătânde.

Îmi aminteam de sporovăielile mele cu Solange de Harpé, la pensionul Sacré-Coeur de Commercy. „Tatăl ei, marchizul Xavier de Harpé, se declarase dintru început adept al regimului lui Bonaparte, iar Solange ridica în slăvi vitejiile acelei armate de uriaşi care, vreme de douăzeci de ani, izbândise pe toate câmpurile de bătaie. Îmi aminteam ochii mari ai Solangei, pielea ei chihlimbarie, cârlionţii ce-i încadrau chipul pătimaş. „Spui drept, scumpa mea, nu ţi-ar place să fii soţia unui erou?” mă întreba ea cu glas înfiorat. Clătinam din cap, în timp ce-i răspundeam că nu-i aveam la inimă pe bărbaţii care îşi ucideau semenii din profesie, şi tot aşa pălăvrăgeam la nesfârşit. Dar când cobora noaptea, pledoaria prietenei mele îmi copleşea din nou gândurile, în pătuţul meu de pension; făuream, cu închipuirea, escadroane de cavalerişti ce se năpusteau asupra mea într-un iureş, cu săbiile scoase, cu ochi înspăimântători şi mă cutremura o spaimă nu lipsită de o plăcere ciudată… Cavalerul d’Arconville se numărase şi el printre aceia. Nu se temea de nimic; totuşi, o fetişcană îi sucise capul. Şi fiindcă o iubea, nu stătuse pe gânduri şi rupsese orice legătură cu tatăl său. Că ea se dovedise nevrednică, era un lucru care făcea ca viaţa chipeşului ofiţer să pară şi mai interesantă. Cum, afară doar de cazul că ai fi urâtă şi dezmoştenită de natură, să i-o iei în nume de rău unui bărbat pentru că se face robul frumuseţii?

Tăciunii mai scânteiară o clipă apoi, încetul cu încetul, se înveliră în cenuşa sură. O pală de aer rece mi-a înfiorat umerii. M-am dus la fereastră, să ridic draperia. Noaptea rece era totodată întunecoasă şi strălucitoare ca; stânca de onix. M-am vârât în pat clănţănind din dinţi, dar am adormit anevoie. Capul mi se umplea de un zumzet neîntrerupt, asemenea celui pe care îl auzim când ne lipim de ureche unele scoici; cavaleristul imperiului, pe care îl văzusem sărind prin flăcări, îmi răsărea din nou, pe sub pleoape, într-un vârtej de albine aurii şi de stele. Inima îmi bătea nebuneşte…

La şapte dimineaţa m-am trezit în larma unor lătrături. Am dat la o parte perdelele de creton albastru ale patului, mi-am vârât picioarele în papucii căptuşiţi cu blană de veveriţă şi m-am dus să-mi moi nasul în ligheanul din porţelan de Japonia, un dar al bunului meu unchi.

Peste zece minute mă aflam în curtea de onoare, înfăşurată în pelerină al cărei guler de vulpe albă îl ridicasem. Cornuau ţinea în lesă cei patru greyhound, care tremurau cu coada strânsă între picioarele lor lungi şi subţiri. Martin, îngrijitorul cuştii câinilor de vânătoare, strunea, cu mina-i aspră, haita celor şase gonaci mari, care îşi înălţau boturile pătrate ca pentru a adulmeca pretimpuria dimineaţă şi îşi tot scuturau urechile lungi. Frigul era înţepător, iar în ceaţa deasă, primele raze ale revărsatului de zi îşi croiau firavă potecă. Unchiul Sigismond, cu puşca în bandulieră, veni spre mine. Îşi pusese, în loc de pălăria Bolivar, o căciulă din blană de iepure şi muşca cu poftă dintr-un pateu din carne de vânat vârât într-un codru de pâine.

— Te-ai şi sculat, puică! făcu el într-un vesel hohot de râs. Ai de gând să vânezi mistreţul? Ei, asta nu-i treabă de domnişoară. Dar mulţumim Domnului, vremea line cu noi.

 „Amurg roşu, zori senini,

Sunt doriţi de pelerini…”

Tata s-a apropiat şi el de noi. M-a bătut uşor cu palma pe obraz şi m-a certat cu blândeţe fiindcă ieşisem din culcuş şi puteam să răcesc. I-am răspuns că voiam să-i urez vânătoare norocoasă. O lumină blândă i-a trecut în privire.

— Bine, a încuviinţat, dar acum du-te repede sus.

Apoi, către unchi:

— La drum, Sigismond! Cavalerul ne aşteaptă la răspântia Vandelainville.

Au plecat, însoţiţi de lătrăturile haitei, iar eu m-am îndreptat spre parc. Răcoarea dimineţii îmi scălda tâmplele, îmi alungă din minte ultimele năluciri ale nopţii. Pe neaşteptate, o rază de soare spintecă, biruitoare, năframele lăptoase ce se înfuiorau pe vale. O nespusă şi dulce emoţie îmi umplea inima. Mi-am amintit cele povestite de mătuşa Zabeth privitor la cavalerul d’Arconville, la dragostea aceea nezăgăzuită, mai puternică decât raţiunea şi datoria de fiu, dragoste ce se făcuse de-a pururi stăpâna, la doliul acela care, potrivit spuselor tatălui meu, plutea acum în juru-i ca un abur. Promoroaca acoperea cu spulberul ei colţii ierbii. Spre Rupt-de-mad vârfurile plopilor unduiau pe cerul vânat. Şi l-am văzut pe Jugurtha, păunul, păşind majestuos în calma sa trufie, iar când a ajuns aproape de mine, şi-a domolit pasul; apoi, în aurul rece al soarelui abia răsărit, sigur pe efectul ce avea să-l stârnească, şi-a rotit coada minunat de frumoasă.

II                                                                          LA VÂNĂTOARE DE MISTREŢI

NU AM UITAT NICI UNUL DIN  amănuntele acelei zile ce nu se va şterge vreodată din inima mea; nu am uitat nici zorile cenuşii sfâşiate de un soare palid, nici cerul de amiază, limpede şi sticlos din pricina unui ger pretimpuriu, nici asfinţitul în care urcau, asemenea unor năluci, umede năframe de pâclă rece. Când ultimele lătrături ale clinilor încetară să mai chinuie ecourile văii, i-am întors spatele lui Jugurtha care se legăna desfăşurându-şi coada rotată şi strălucitoare, şi am tras adânc în piept aerul înţepător de toamnă. Frigul tăios stingea miresmele, dar era plăcut să respiri. Mă simţeam fericită fără să ştiu de ce, cu toată fiinţa încordată spre un viitor de flacără, cu toţi porii deschişi spre frageda ziuă. M-am întins, să mă dezmorţesc, cu pleoapele pe jumătate închise, cu capul răsturnat pe spate şi am început să râd a plăcere.

Păşeam sărind ca o căprioară şi priveam spre castel. Simţeam nevoia să mă cheltuiesc, să pun în mişcare forţa aceea care îmi învâlvora sângele. Şi dintr-o dată m-am dus cu gândul la Bucefal. Bucefal este un cal andaluz adus din Spania, alb ca neaua, dăruit mie de tata după ce am părăsit mânăstirea. „E cel mai frumos cal de cursă din câţi am văzut vreodată”, declară Sigismond de Saint-Ange, care în materie de hipologie îl întrece chiar pe cel mai vestit maestru în ale călăriei din Franţa. Când l-a cumpărat pentru mine, tata s-a gândit fără îndoială că va regăsi în făptura fiicei sale strălucita călăreaţă care m-a adus pe lume. În privinţa aceasta a fost nevoit să încerce o dezamăgire. Nu sunt caraghioasă călare, dar nu m-aş putea asemui, fără oarecare înfumurare, cu Pentesilea.

Oare pentru ce, în dimineaţa aceea, părea că-mi bate în piept o inimă dăruită îndrăznelii şi necunoscută mie? Poate că după un somn lung se deştepta în sfârşit în fiinţa mea sângele matern? Ori nu cumva osanalele ridicate în ajun, de către mătuşa Zabeth şi unchiul Sigismond, centaurilor cu coifuri ai mării armate, stârniseră în adâncul meu o tainică aplecare spre emulaţie?

Am dat fuga în odaie, să îmbrac o jachetă neagră peste pantalonul de postav verde; mi-am înfundat apoi pe cap o pălărie de fetru cu pană de potârniche şi am încălţat nişte cizme sclipitoare. După ce am. Văzut surâzând în oglindă o făptură cu ochi aprinşi, făptură în care şovăiam a mă recunoaşte, am coborât la grajd. Bucefal m-a primit nechezând şi fluturându-şi coada. În timp ce rândaşul îi punea şeaua, l-am bătut uşor cu palma peste nările umede, iar el a fornăit a mulţumire.

Am urcat apoi în şa şi am pornit la galop. Bucefal este un animal de soi şi nărăvaş ai cărui patru ani, plini de jar, ar cere partide zilnice de antrenament. Nu-l călăresc decât din capriciu, iar rândaşul Grégoire, om greoi dar de ispravă şi lipsit de răutate, păşeşte ca un plugar în spatele plugului, ori de câte ori îl plimbă ţinându-l de frâu. Nu trebuie să-l împungi cu pintenii, nici să-l atingi cu cravaşa, căci se înfurie pe dată. De altfel, cum poţi sâcâi, fie şi puţin, un animal nevinovat? Cât mă priveşte mă înduioşează repede privirea cinstită şi umedă a clinilor, semeaţa nobleţe a pisicilor, chiar şi neastâmpăratul arţag al fazanului captiv (sărmanul William Pitt). Nimic nu mă tulbură totuşi mai mult că privirea adâncă a calului, pupila aceea mare, uleioasă, în care citeşti atâta blândeţe îngemănată cu o tainică dojană şi cu un ştiu ce legănătoare nostalgie. Iată pentru ce cravaşa cu mâner de cornalină, primită când am împlinit nouăsprezece ani, nu a ieşit din tocul ei căptuşit cu satin roz, iar pintenii de argint, lăsaţi mie de mama, nu mi-au fost niciodată prinşi la cizme.

La urma urmelor am eu felul meu de a cumpăni pasul lui Bucefal. Spre a-l face să meargă în galop, îi scarpin greabănul, încetişor, cu vârful unghiei. Dacă vreau să-l văd pornit în buiestru, două uşoare palme pe grumaz îl hotărăsc, fără prea multă vorbă. Gesturile acestea sunt însoţite, e adevărat, de mici plescăieli din limbă care au darul să-l sâcâie la culme pe dragul meu unchi. „Te ţii bine în şa, îmi spune el, dar rogu-te lasă căruţaşilor plescăiturile astea din limbău.

Mergeam aşadar la trap, într-o sticloasă dimineaţă de noiembrie, dând frâu liber lui Bucefal ale cărui copite bocăneau vesel pe drum. Fără tăgadă, mă ţin bine în şa. Iau lesne contact cu ea şi în ciuda trapului sacadat al animalului meu, nu mi-a fost niciodată teamă că voi cădea de pe cal ca o începătoare. Plopii înalţi foşneau deasupra mea, asemenea unor pensule uriaşe muiate în laviul cerului. Rupt-de-Mad îşi rostogolea domol apele printre malurile cu iarbă geruită. Am traversat Bayonville fără să încetinesc, fără să întâlnesc vreo fiinţă. Din hornurile colibelor se înălţa fumul albastru care, în contact cu aerul, se destrăma topindu-se în neguri. Pe câmp corcoduşii îşi răsuceau crengile despuiate, iar parii încrucişaţi, din plantaţiile de hamei, îmi aminteau de acele colibe ale sălbaticilor americani, despre care unchiul Sigismond îmi pomenise nu o dată. Îmi plăcea tropotul potcoavelor pe drumul pustiu; nu mă gândeam la nimic altceva decât la simţirea plăcută pe care goană o furişa în adâncul meu; îngheţîndu-mi obrajii, ea îmi iuţea fuga sângelui în vine şi atâta un fior care îmi mângâia tâmplele. Toată vigoarea înfrânată a tinereţii mele înflorea în timpul acestui aspru exerciţiu şi mă gândeam, nu fără o milă uşor ironică, la mătuşa Zabeth pentru care cel mai inofensiv ponei însemna o fiară ţâşnită din iad. Câtă dreptate avusese mama să iubească viaţa, să dorească a smulge cu disperare, fiecărei zile, toată bucuria pe care i-o putea dărui, bucuria unui trup tânăr şi sănătos, a mea în clipele acelea! Căci nimeni nu m-ar fi putut încredinţa că fericirea adusă de acea lăptoasă dimineaţă de toamnă ar fi putut avea altă rădăcină decât una trupească şi că o anume toropeală a sufletului îşi cerea locul.

La o cotitură, Bucefal îşi culcă dintr-o dată urechile; aproape în acelaşi timp, am zărit în faţa mea, la vreo cincizeci de metri, o formă omenească ce se târa anevoie, sprijinită în două bâte. Mi-am strunit calul andaluz să meargă la pas; îl recunoscusem pe bătrânul Jérémie..

Moş Jérémie este un personaj vestit în toată valea râului Rupt-de-Mad, până la Pont-à-Mousson, unde, potrivit spuselor bătrânilor din ţinut, îndeplineşte, de o jumătate de veac aproape, neîngăduita meserie de vraci şi vrăjitor totodată. Deşi nu e prea guraliv de felul lui, arătându-se cât se poate de închis în ceea ce îl priveşte doar pe el, se vorbeşte că în tinereţe ar fi slujit ca grenadier prusac sub marele Frederic şi că nu s-ar fi sfiit să tragă împotriva armatei din Koblenz, numărându-se astfel printre veteranii învingătorilor de la Jemmapes. Oricum, moş Jérémie–Krantz după numele de familie – nu mai are mult până la optzeci de ani, iar dacă picioarele i s-au şubrezit, ochiul i-a rămas încă aprins sub sprâncenele ninse şi stufoase. Locuieşte între Bayonville şi Novéant, la marginea unei pădurici de brad, împreună cu fiica sa Gertrude Beaupied, văduvă a unui voltijor din vremea imperiului, trecută şi ea de şaizeci de ani. Oricine, pe o rază de douăzeci de leghe, îi ştie de frică lui moş Jérémie care nu are seamăn în oblăduirea celor săraci cu duhul, în punerea plasturelor şi ticluirea vrăjilor. Văduva Beaupied, singură, fără dinţi şi uscată ca un curmei de viţă în şalul ei negru, se poartă urât cu înfricoşătorul bătrân pe care îl învinuieşte, când vorbeşte despre el cu cumetrele, că şi-a pierdut picioarele fiindcă „şi-a trăit viaţa”. Dar el o lasă să spună ce vrea, şi aproape zilnic, este văzut bătând drumurile, pe jumătate cocârjat peste cele două bâte şi cu capul acoperit de un vechi tricorn ponosit.

Nu-i vorbisem niciodată până în ziua aceea, dar când l-am văzut atât de neajutorat, în timp ce eu mă simţeam neînchipuit de zglobie, mi s-a strâns inima. Şi pentru că tocmai îl ajunsesem din urmă, şi-a înălţat încet capul spre mine, fără să-şi îndrepte spinarea încovoiată şi mi-a dăruit un zâmbet schimonosit, care i-a umplut faţa de creţuri asemenea unui măr vechi copt în vatră. Atitudinea aceasta de cuviinţă m-a făcut să mă hotărăsc.

— Aşadar, domnule Krantz, i-am spus eu cât mai graţios cu putinţă, nu ţi-e teamă să te plimbi astfel dimineaţa, pe vreme rece?

Omul slobozi un icnet care îi săltă mărul lui Adam până la bărbie.

— Hi, hi, hi, domnişoară, mi-a răspuns el, nu vreau Krantz şi nu vreau domnule. Aici mi se spune Jérémie, moş Jérémie, tot aşa cum numele dumitale este Zulmé de Saint-Ange; şi, pare-mi-se, a adăugat el clipind şiret, pare-mi-se că o ştii prea bine.

Îl oprisem pe Bucefal, care cădelniţa din cap, zăngănindu-şi strunele, în timp ce bătrânul. Sughiţând mai departe, râcâia pământul cu unul din toiege.

— Cu siguranţă, moş Jérémie, am urinat eu, că pneumonia nu te înfricoşează defel.

— Păi, pe vremea când eram ostaş în Silezia, zăpada era tot atât de groasă ca şi norii, iar gerul ucidea corbii în plin zbor. Nu-mi vorbi despre iernile de acum, nici despre oamenii care se vaită de moarte când gheaţa de pe Rupt-de-Mad n-ar fi în stare să ţină un om. De altfel, în zilele de azi apa noastră nu mai cară nici măcar un sloi.

Mă privea clipind, cu capul întors într-o parte şi mă minunam cum, deşi părea atât de ofilit, îşi păstrase vioiciunea minţii.

— Straşnic animal călăreşti, domnişoară, a urmat el ridicând spre nările aburinde ale lui Bucefal, ca spre a-l mângâia, o mână cu mănuşi groase de lină sură.

Calul s-a crezut cumva ameninţat? A sărit brusc în lături şi am fost nevoită să-i smucesc destul de tare frâul spre a-l domoli.

— Ohoho, făcu bătrânul. Că tare mai suntem nărăvaş! Cu asemenea povară pe spate nu-i îngăduit. D’apoi şi când te apuci, la anii mei, să împărţi dezmierdări, înspăimânţi animalele, ca şi frumoasele; de s-ar fi întâmplat ceva, vinovat numai eu aş fi fost. Adevărat este că în ce priveşte punerea la loc a picioarelor şi braţelor scrintite, în ce priveşte toate soiurile de fracturi, de zgârciri ale muşchilor ori de înţepeniri ale mijlocului, ţi s-a spus poate că sunt destul de priceput. Odată cu suferinţa, ai fi avut şi leacul. La porunca dumitale, domnişoară de Saint-Ange.

— Îţi mulţumesc mult. Moş Jérémie, i-am răspuns eu râzând.

— Am onoarea! mormăi el pe sub mustaţa-i stufoasă şi albă: nu vreau să zic vorbă mare, dar dacă vreodată doctorul nu te-ar putea tămădui, aminteşte-ţi că moş Jérémie e omul dumitale.

L-am încredinţat că nu-l voi da uitării. A scos din buzunar nişte tutun de mestecat, l-a răsucit în formă de morcov, şi a muşcat ca dintr-un fruct. Bucefal se arăta totuşi nerăbdător. I-am slăbit frâul, după un semn de prietenie adresat vraciului, şi am pornit în trap mărunt. Peisajul se desfăşura la dreapta şi la stingă, dar nu-i mai desluşeam amănuntele. Înlăuntrul meu înflorea doar plăcerea de a fi. În dimineaţa aceea de toamnă, o amazoană liberă care se plimbă pe un drum.

Mergeam astfel de câtva timp, eu neputinţă de măsurat, când am zărit, la mică depărtare, firul argintiu al Moselei. Iar în coasta dealului o clădire a cărei masă albă se decupa în perdeaua întunecată a codrului. Am recunoscut castelul d’Arconville şi închipuirea mi-a adus-o din nou în faţă pe mătuşa Zabeth ronţăind bezele şi zugrăvindu-mi portretul unui cavaler de legendă, deopotrivă îndrăgostit de glorie şi de iubire. Dar chipul lui François-Marie, cavaler d’Arconville şi locotenent în cavaleria uşoară nu era dintre cele pe care o fată de obârşie ca mine l-ar fi putut evoca cu sufletul senin. Am ridicat din umeri, un tremur uşor mi-a înfiorat parcă pielea, am simţit un fel de înciudare împletită cu o tainică plăcere şi. Făcând cale întoarsă, am pornit la trap.

Când am ajuns la castelul de Saint-Ange, pielea imaculată a lui Bucefal era uşor jilăvită de sudoare şi un abur îi ieşea din trup. Grégoire se apropie clătinând din cap.

— Pe cinstea mea, domnişoară, iată un animal care nu mai are nici un perişor uscat. Vedeţi dumneavoastră, e prea bine hrănit pentru cât de puţin e pus la treabă; e trupeş, prea ţinut deoparte. Ar trebui să-l călăriţi în fiecare zi, vreme de vreo două săptămâni, să-i mlădiaţi încheieturile.

I-am aruncat frâul, am sărit de pe cal şi în timp ce urcam câte patru treptele scării ce ducea la odăiţa mea, am fost gata să o răstorn pe mătuşa Zabeth care le cobora ca scoasă din minţi.

— Sfânta Fecioară! Draga mea Zulmé, îmi spuse ea ridicând braţele, ce se întâmpla? Oare am orbul găinilor sau tu ai mâncat carne de leu? De zebră, de măgar sălbatic! Aşa se pleacă, cu noaptea în cap? Baţi drumurile fără să-i dai de veste mătuşii tale bătrâne care se dă de ceasul morţii! Când Grégoire mi-a spus adineauri că ai pornit-o în zori, călare pe Bucefalul ăsta aducător de nenorocire, adevărată bestie apocaliptică, te şi vedeam ţeapănă într-un şanţ, cu capul zdrobit de un copac sau în giulgiul de apă al lui Rupt-de-Mad. Dar ia te uită, în dimineaţa asta semeni cu maică-ta, de nici nu-ţi vine a crede…

Şi m-a luat în braţe, m-a strâns la piept, pătimaşă, acoperindu-mă cu sărutări. Mătuşa Zabeth are asemenea izbucniri năvalnice, care mă fac să mă întreb dacă de exprimă un simţământ adânc ori sunt împrumutate de la autorul de peste Canalul Mânecii pe care tocmai atunci îl citea. Mă învoiesc totuşi că de data aceasta părea cu adevărat tulburată, într-atât încât până seara s-a ţinut scai de mine. Mai întâi am fost nevoită să o însoţesc la bucătărie, unde o luă în primire pe Emérencie, îmbujorata şi durdulia stăpâna a acelui loc, cu privire la mâncărurile mele preferate. I-a cerut să ne aducă la dejun o plăcintă cu ceapă, pateu de gâscă „à la Rupt-de-Mad”, o tartă cu brânză şi o şarlotă de mere. Emérencie rostogolea ochi mari, speriaţi, în chipul acela de culoarea dovleacului. Era aproape unsprezece dimineaţa şi chiar de ar fi avut zece braţe, tot nu ar fi putut ieşi basma curată până la ora prânzului.

Totuşi, a scos-o la capăt şi, după o masă rânduita fără cusur, la care am dovedit o vrednică poftă de mâncare, mătuşa Zabeth, hotărât pusă pe atenţii, a vegheat ea însăşi la pregătirea cafelei. Era aromitoare, după pofta inimii, cu acel fond dulce-amărui al minunatelor cafele moka. În timp ce o savuram cu înghiţituri mici, bună mătuşă se aşeză la pian şi, acompaniindu-se singură, ceea ce nu i se întâmpla nici măcar o dată pe an, începu, cu glas subţiratic, o romanţă din tinereţea ei:

 „O, tânăr fir de trandafir,

Vei fi mai fericit ca mine,

Căci cu sărutul meu te-admir,

Iar Roza mea ţi se cuvine

Curată, fir de trandafir!”

Mă lăsam în voia visării, ascultând-o; iar ea cânta cu atâta suflet, că din nou m-am întrebat: „O fi iubit mătuşa Zabeth?” Dar ea, urmându-şi cântecul, mă săgeta cu o privire şireată:

 „La sânul Rozei vei putea găsi

Vreun potrivnic, clipe în şir;

Tu nu-l întrece, nu-l privi,

Rămâi curat şi trandafir,

Căci fără seamăn sinul Rozei este

Şi nu ştiam ce să-mi mai închipui, cu atât mai mult cu cât după ce a isprăvit, a rămas o clipă tăcută înainte de a grăi cu vie nelinişte:

— Vânătorile astea de mistreţi mă înfricoşează totdeauna. Mă gândesc la cele ce spunea tatăl tău aseară. Animalele astea de patru ani sunt cele mai primejdioase. De nu li s-ar întâmpla ceva!… Chiar pentru tine m-am frământat peste măsură dimineaţă. Îmi ziceam că ziua asta n-o să se încheie fără vreo nenorocire. Facă cerul că spaimele mele să nu aibă temei!

I-am arătat că Charles şi Sigismond de Saint-Ange nu erau nişte începători şi că tovărăşia cavalerului d’Arconville le sporea norocul de a duce vânătoarea la bun sfârşit.

— Cavalerul d’Arconville, răspunse ea subţiindu-şi buzele, ce să mai vorbim… Un zăpăcit, un zvânturatic, un extravagant!

M-am întors, să nu-mi vadă zâmbetul. Totuşi, fără voia mea, neliniştea ei mă cuprinsese puţin şi pe mine şi, pentru a o alunga, mi-am aşezat pe genunchi ghergheful de lucrat dantelă. La rândul ei, mătuşa Zabeth îşi luase iar îndrăgitul roman al lui Richardson, Pamela; o auzeam întorcând paginile şi suspinând, în timp ce fusele mele zburau. Tulburarea ei atingea uneori o culme atât de mare, încât îi era peste putinţă să continue; atunci îşi ridică ochelarii şi mă alegea drept confidentă pentru nefericirile eroinei sale.

Treburile acestea nevinovate ne umplură aproape toată după-amiaza. În mai multe rânduri, crezând că aud lătrături de câine, părăseam lucrul, spre a mă duce să dau la o parte un colţ de perdea. Dar afară nu domnea decât suflarea crivăţului care învârteja frunzele moarte peste nisipul din curtea de onoare şi de pe aleile parcului. Tocmai mă aşezasem la loc şi, cu privirea pierdută, îmi lăsam gândurile să rătăcească, mângâind în neştire lemnul neted al unui fus, când lătrături, de data aceasta adevărate, se făcură dintr-o dată auzite.

— Iată-i, făcu mătuşa Zabeth, tremurând toată.

Îşi închise cartea şi începu să se rotească prin salon, asemenea unei păsări de noapte când dă de lumină. Îşi căuta şalul de culoarea tutunului, cu un colţ mai lung decât celălalt, ca să iasă în întâmpinarea vânătorilor şi nu-l găsea defel.

Nu am mai aşteptat-o, astfel că m-am aflat singură jos spre a fi de faţă la intrarea solemnă a patru oameni din sat care duceau pe umeri mistreţul de patru ani, însângerat, cu picioarele legate de două trunchiuri subţiri de brad curăţate de crengi. Era un animal uriaş, ai cărui colţi ascuţiţi ieşeau mult în afară din neagra-i căpăţână. În spatele acestuia, păşea Cornuau, cu cei patru greyhound, şi ei clătinători pe labele lor şi Martin cu câinii lui de goană, sătui de măruntaie de mistreţ, dar mârâind încă şi întărâtaţi de miros. Am băgat de seamă că din aceştia – dimineaţă fuseseră şase – ajunseseră doar cinci, aşadar unul dintre ei îşi găsise moartea. Apoi venea unchiul Sigismond,. Mai vioi ca niciodată, după el tata, demn şi drept în şa ca totdeauna, iar de el se sprijinea un bărbat înalt şi palid al cărui braţ drept fusese legat cu o faşă.

— Dumnezeule, am strigat, alergând spre ei. Domnul este cumva rănit?

Tatăl meu zâmbi şi, întorcându-se spre însoţitorul său, îmi spuse:

— Copila mea, ţi-l prezint pe cavalerul d’Arconville.

Şi, în timp ce îmi schiţam reverenţa. Charles-Gabriel de Saint-Ange vesti cu glas tare:

— Fiica mea, Zulmé.

Cavalerul îşi înclină, cu nobleţe, capul cu negre inele, iar când şi-l ridică am simţit asupră-mi arsura întunecată a privirii sale. Semăna leit cu portretul pe care i-l făcuse tata. François-Marie d’Arconville părea neînchipuit de tânăr, iar în asfinţitul acela chipul său bărbătesc amintea mai puţin un vechi ofiţer al Marii Armate decât un păstor sicilian răsărit dintr-o eglogă a lui Virgiliu, păstor care şi-ar fi petrecut viaţa smulgând sunete dintr-un fluier tânguitor. Gândul acesta îmi învăpăie dintr-o dată obrajii.

— Dar cavalerul? Nu-i rănit? am urmat eu cu aprindere, spre a-mi ascunde tulburarea.

— O, domnişoară, îmi răspunse el cu glas grav şi cald, o mică zgârietură.

— Ta! ta! ta!, făcu unchiul Sigismond. Ştiu, cavalere, că ai trăit mai mări grozăvii la Wagram, dar un colţ de mistreţ nu-i glumă. Închipuieşte-ţi, draga mea Zulmé, că prietenul nostru voia să se întoarcă de-a dreptul acasă, aşa cum era, pansat doar la întâmplare. Am fost nevoit să mă folosesc de gradul meu spre a-l sili să tragă la noi.

— Asta nu-i bine, domnule, am spus eu încetişor.

Am băgat îndată de seamă, după tulburarea ce mă năpădise, că vorbele mele ar fi putut fi luate de către cavaler drept un semn de cochetărie; atunci neliniştea mea spori. El murmură însă doar atât:

— Iartă-mă.

Tocmai intrasem în vestibul, când mătuşa Zabeth apăru, înfofolită în şalul acela al ei.

— Domnul fie binecuvântat! oftă ea, făcându-şi semnul crucii. Am fost feriţi de nenorocire.

— Da, scumpă Zabeth, întări tata, totul a mers bine. O să te rugăm doar să îngrijeşti buba cavalerului. O bubă pe care aş pune-o pe seama unei bravuri de prisos, de ar putea fi vreodată bravura astfel.

— O bubă! făcu mătuşa Zabeth adânc tulburată. Să văd şi eu puţin.

Cavalerul îi arătă braţul legat, de la încheietura mâinii până la cot, cu un bandaj însângerat.

— Vai, exclamă ea şi îşi pierdu cunoştinţa.

Cu braţul care îi rămăsese teafăr, François-Marie d’Arconville o şi prinsese, ferind-o să cadă pe dalele de piatră. Unchiul Sigismond o luă ca pe o pană şi o duse în camera ei; acolo i-am dat să respire săruri englezeşti. Şi-a revenit repede, dar nu mai putea fi vorba ca această senzitivă să-l panseze pe cavaler. În timp ce îşi venea în fire, am coborât în salonul cel mare unde l-am găsit pe rănit singur, aşezat într-un fotoliu, cu ochii închişi, sprijinind cu mâna stânga braţul bandajat. Nu-mi auzise paşii. O tuşă discretă îi dădu de ştire că eram acolo. Deschise ochii şi, zărindu-mă, schiţă un zâmbet palid. Suferea, se vedea limpede, dar un bărbat de felul lui ştia să învingă durerea. L-am rugat să o ierte pe mătuşa mea şi i-am spus că, de vreme ce la Sacré-Coeur învăţasem să îngrijesc răni şi plăgi, mă voi strădui să o înlocuiesc cât mai bine cu putinţă. Începu prin a se împotrivi, spunând că i-ar fi ciudă pe el însuşi dacă m-ar sili la o treabă atât de neplăcută, dar în clipa aceea apărură tatăl meu şi unchiul Sigismond care îmi ţinură isonul. Se supuse.

Am adus o sticlă de vulnerarius{3}, un lighean cu apă rece în care mai întâi am fărâmiţat o pastilă de Nancy{4} şi m-am apucat să desfac pansamentul. Unchiul Sigismond, care o făcuse pe chirurgul la locul de vânătoare, se mulţumise să sfâşie cămaşa de batist până deasupra cotului, să scoată astfel o faşă şi să strângă rana; apoi legase braţul cu o fâşie de pânză mai groasă, pe care o luase cu sine din prevedere. După ce am desfăcut încet faşa de batist, umezind-o treptat, mi-a apărut rana; se vedea destul de adâncă. Am început prin a curăţi braţul stropit cu sânge închegat. Era tare, vânjos. De la rană până la încheietura mâinii o vină albăstrea uşor pielea albă ca laptele. O nemaisimţită tulburare mă gâtuia în timp ce atingeam braţul acela de bărbat. Tâmplele îmi zvâcneau, o pâclă mi se aşternea peste văz. Dar trebuia să trec la fapte şi, mai ales, se cerea ca tatăl meu să nu bănuie câtuşi de puţin starea de tulburare în care mă aflam. Am atins uşor rana cu un tampon muiat în vulnerarius şi am întrebat cu glas scăzut:

— Nu cumva vă pricinuiesc vreo suferinţă, domnule?

François-Marie d’Arconville ridică din sprâncene şi îmi răspunse pe un ton cum nu se poate mai vesel:

— Cum ar fi cu putinţă?

Atunci, tulburarea îmi spori într-atât încât, în timp ce pansam, cu o faşă curată, braţul acela orbitor de alb, m-am simţit străbătută de fiori.

— Ei bine, domnule cavaler, spuse tatăl meu, după ce văzu că mi-am încheiat treaba, acum te simţi în stare să stai bine la masă?

A primit un răspuns liniştitor; mătuşa Zabeth, încă puţin răvăşită, venise şi ea, astfel că am trecut cu toţii în sufragerie.

Nu mai ştiu cum a fost cina aceea, într-atât mă simţeam de mişcată; până în clipa în care, după o întrebare a mătuşii Zabeth, unchiul Sigismond începu să istorisească întâmplările din timpul vânătorii. Am aflat atunci că bătrânul Cornuau, după o goană vânătoreasca bine condusă, de dimineaţă şi până la primele ceasuri ale după-amiezii, dibuise în sfârşit urmele mistreţului. Hăitaşii, rânduiţi în evantai şi făcând mare tărăboi, potrivit obiceiului, hăituiseră animalul către linia trăgătorilor. Mistreţul le apăru în faţă, iar Cornuau dădu pe loc drumul câinilor săi greyhound, care se şi năpustiră asupra-i. La rândul său, Martin îşi zori gonacii. Unul dintre ei, după un salt nefericit, se pomeni cu pântecele sfâşiat de un colţ al mistreţului. Nu mai putea fi vorba de salvarea lui, dar Cornuau se pregăti să-l ajute; iată însă că cel care se găsi primul într-o poziţie priincioasă fu cavalerul d’Arconville. Cu un desăvârşit sânge-rece ţinti partea slabă a umărului şi îşi ridică iute cuţitul, când mistreţul, într-un ultim efort, se descotorosise tocmai de cei doi greyhound care îl pândeau. Într-o clipită cavalerul îşi văzu braţul străpuns de un colţ, iar situaţia i s-ar fi putut înrăutăţi, dacă unchiul Sigismond n-ar fi pus capăt luptei printr-un glonte izbăvitor.

— Ceea ce înseamnă, domnule, spuse cavalerul, că vă datorez, fără doar şi poate, viaţa.

— Să te pomeneşti trântit la pământ de un porc sălbatic, când ai avut norocul să scapi teafăr de gloanţele englezilor, prusienilor, fără să mai amintim de buzduganele acelor vrednici padres spanioli! Se afla deci la mijloc onoarea Marii Armate, locotenente!

Cavalerul surâse.

— Şi apoi, urmă Sigismond de Saint-Ange, vreau să cred că ne veţi face onoarea să fiţi cu noi la prima vânătoare de căprioare. Decembrie se apropie cu paşi zoriţi, va trebui să ne gândim… Dar nu uita, domnule d’Arconville:

 „Un corn de cerb, ucide un om, într-adevăr,

Aşa precum normandul ar ronţăi un măr.”

Venise timpul să trecem în salon, unde după alinătoarea infuzie de tei, au început să care sticle din pivniţa cu lichioruri. Mătuşa Zabeth îşi lăuda lichiorul de iasomie şi balsamul său de Curaçao, dar oaspetele nostru declară că de la şederea sa în insula Bourbon nu mai pusese gura pe alcool.

— În insula Bourbon! exclamă mătuşa. Nu ştiam că aţi călătorit atât!

Cavalerul povesti că se dusese acolo la fratele său Bruno, proprietarul unor întinse plantaţii de trestie de zahăr şi cafea, aflate în apropierea istmului Aigrette. ÎI bătuse chiar gândul să se statornicească pe acele meleaguri, dar viaţa creolă, mult dăruită leneviei, natura bogată, clima sleitoare de puteri şi bântuită de febre nu erau pe gustul lui. Mult mai tare îi plăceau aerul sănătos şi peisajele golaşe ale Lorenei sale.

— Totuşi, adăugă mătuşa Zabeth cu un soi de exaltare în care o recunoşteam foarte bine, Bernardin de Saint-Pierre a schiţat un tablou încântător al insulelor Mascareignes: aleile de bambus, palmierii cu frunze săgetătoare necontenit legănate de adieri, goyavierii, tatamacii şi jamerozele{5}…

— Dar nu toată lumea are norocul să întâlnească acolo o Virginie, i-o întoarse cavalerul, aruncându-mi o privire fugară.

Să fi strecurat cavalerul în vorbele acestea vreun tâlc, vreun gând, ori poate că nu eram decât victima propriei mele închipuiri? Oricum, privirea aceea mi-a pătruns în suflet; m-am simţit cotropită de un simţământ atotstăpânitor şi dulce, care aducea a nemăsurată poftă de fericire.

Acum, unchiul Sigismond îl întreba pe cavaler dacă vreo întâmplare vrednică de luat în seamă îi tulburase lungile sale drumeţii pe mări.

— Era în 1816, începu cavalerul să povestească. Izbutisem să mă îmbarc pe o fregată a majestăţii sale, „La Flamboyante”, care se îndrepta spre agenţiile noastre de comerţ din Indii şi al cărei căpitan era unul dintre prietenii mei. Am navigat fără necazuri, până în largul coastei Sclavilor, unde ne-am încrucişat cu un bric a cărui viteză mi se păru ciudată. Ştiţi că după tratatele; din 1814, comerţul cu lemn de abanos este cu desăvârşire interzis, neîngăduit de către naţiunile civilizate. Or, bricul acesta care naviga sub pavilion olandez, nu a răspuns semnalelor noastre decât întinzându-şi toate velele. Prietenul meu, căpitanul, marinar adevărat bătut de toate vijeliile, a descoperit pe dată oală cu minuni – ar trebui să spun oală cu negri. Începu să gonească după fugar şi, cu toate că acesta se dovedea un velier destoinic, l-am ajuns curînd din urmă. Dar să vedeţi cât de mare este neruşinarea acestor traficanţi de carne omenească! Abia am ajuns în bătaia tunului, că se şi porni să tragă asupra noastră cu ghiulele înlănţuite. Şase guri de foc împotriva a patruzeci: nu poţi fi aşa zălud. A fost totuşi nevoie să-l luăm prin surprindere la abordaj, iar bandiţii aceia s-au luptat ca nişte turbaţi cât timp căpetenia lor nu a avut capul spart. Pretinsul olandez era în realitate un suedez: îndoită satisfacţie pentru mine care nu l-am iertat niciodată pe Bernadotte. Trei sute de negri nenorociţi, împovăraţi de lanţuri, putrezeau în cală. Căpitanului îi veni o idee: să facem escală la Sfânta Elena, să-i debarcăm acolo pe tuciurii şi poate că unul dintre noi apuca să-l vadă pe cel sechestrat atunci ca un criminal de către nemernicul Hudson Lowe. Adaug că vicontele de Montgelon trăsese primele salve asupra marinei imperiale şi că, de vreme ce ataşamentul său faţă de prinţii noştri nu putea fi pus la îndoială, împăratul rămânea pentru el omul căruia îi închina un cult înfocat. Francezi naivi! Ce credeţi că ni s-a întâmplat de cum ne-am apropiat de porţile Jamestown-ului? Guvernatorul insulei ne-a dat doar timpul să oprim în larg, să ne împrospătăm provizia de apă şi ne-a înştiinţat, fără ocolişuri, că orice încercare de a pătrunde mai adânc, spre ţărm, avea să fie primită cum se cuvine de către bateriile de coastă. Altceva nu ne mai rămânea de făcut decât să ridicăm ancora, astfel că cei trei sute de negri ai noştri din Benin au debarcat peste câteva săptămâni la Saint-Denis în insula Bourbon, unde bănuiesc că sub aburii roşcaţi ai unui vulcan de ispravă au recoltat de atunci cafea, vanilie şi trestie de zahăr, fără a da uitării muşcata şi vetiveia{6}, aromitoare bogăţii ale ţinutului.

— Bravo, cavalere, se bucură unchiul Sigismond. Dar la înapoiere?

— M-am reîntors prin Zanzibar, prin Aden şi Marea Roşie. Puţine de spus despre Zanzibar, unde necontenit se vând sclavi; un port înţesat de mici nave arabe cu pânze şi de pirogi cu balansier, plăcut mirositoare ţară a nucşoarei şi a cuişoarei. În ce priveşte Adenul, cuptor de nelocuit, vârât în călcâiul peninsulei arabe, am aflat că acolo femeile beduinilor îşi spală rufele pe malul mării, frământându-le cu picioarele. Pentru treaba asta ele îşi ridică rochia mult deasupra genunchiului, ceea ce nu are importanţă într-o ţară musulmană, unde femeile sunt datoare să-şi ascundă doar faţa. Pe Marea Roşie era să mă înăbuş aproape, dar ce decor! Un ţărm pleşuvit, vulcanic, blestemat, o mare neagră, atât de intens îi este albastrul, în ciuda numelui pe care îl poartă şi care nu şi-ar afla tâlcuire. Poate, decât în rocile-i sulfuroase şi amurgurile de un roşu-sânge. O furtună fu cât pe ce să ne azvârle pe coasta abisiniană; mi-am încredinţat Domnului sufletul. Dar buna mea stea m-a adus nevătămat până în Suez, de unde m-am îndreptat spre Cairo, folosind spinarea cămilei.

Strălucirii războinicului, a eroului Imperiului, lui François-Marie d’Arconville i se adăuga acum, în ochii mei, strălucirea drumeţului. Îl ascultasem, precum credinciosul îşi ascultă preotul. În minte mi se învălmăşeau imagini în care epicul spadasin se înfrăţea cu cutreierătorul mărilor, spre a alcătui o făptură nemaivăzută care, după atâtea şi atâtea întâmplări, păstrase totuşi chipul tinereţii.

Tatăl meu interveni, destrămând vraja!

— Să nu uităm că pentru cavaler ziua s-a dovedit aspră. Pierderea de sânge l-a slăbit fără îndoială; are nevoie de odihnă. Să-i arătăm deci camera.

Cel în cauză se împotrivi. Se simţea îndatorat, ce-i drept, dar nu voia să dovedească necumpătare faţă de marea bunăvoinţă a gazdelor sale şi dorea să se întoarcă acasă. Tatăl meu a trebuit să stăruie mult pentru a-l împiedica să plece călare. Unchiul Sigismond ieşi să înhame caii la trăsură.

Peste câteva clipe roţile trăsurii conduse de Grégoire – între timp mătuşa Zabeth nu uitase să pună acolo o sticlă cu apă caldă – striveau nisipul din curtea de onoare. Clinchetul zurgălăilor se mistui treptat în noaptea rece de noiembrie. Inima îmi bătea nebuneşte şi a fost nevoie să-mi chem toată voinţa spre a nu mă duce la fereastră, de unde aş fi putut zări licărul celor două felinare.

III                                                          STETIT UNDA FLUENS

DE UNDE IZVODEA ACEA FREMĂ- tătoare bucurie de a exista care, în dimineaţa aceea, mai mult ca în oricare alta, zvâcnea în tainiţele sufletului meu, odată cu ivirea zorilor? Adormisem cu surâsul pe buze, de cum mă vârâsem în aşternut, aşa cum ai luneca într-o apă adâncă. M-am deşteptat cântând, iar cuvintele care îmi năvăleau pe buze erau cele pe care le auzisem din gura mătuşii Zabeth aşezată la pian:

 „O, tânăr fir de trandafir,

Vei fi mai fericit ca mine,

Căci cu sărutul meu te-admir...”

Dar pentru ce să mă mint? Dacă în clipa aceea starea mea sufletească se îngemăna de minune cu melodia aceea uşoară, însemna că, din ajun, viaţa mea se schimbase. Apăruse necunoscutul, un necunoscut plin de farmec, măreţie şi taină. La drept vorbind nu îmi închipuiam că necunoscutul acela avea să-mi aducă de-a dreptul fericirea, până într-atât încât să-mi fie hotărâta ursita. Îmi era de-ajuns că aducea temeiuri de visare, că-mi deschidea o anume zare spre un fel de a gândi menit să răspundă ascunsei mele dorinţe. Necunoscutul avea, fireşte, un chip, cel al unui bărbat în floarea puterii, a unui bărbat pe care gloria îl atinsese cu aripa-i de aur, înainte ca nefericirea să-şi întindă asupră-i aripa sumbră. Dar în curăţenia sufletului meu nu voiam să văd în el decât pe „rănitul meu”. Era cel căruia îi spălasem braţul însângerat, cel căruia îi bandajasem rana şi a cărui albă şi vânjoasa carne mă azvârlise într-o nespusă tulburare.

Când am coborât din camera mea, l-am întâlnit pe unchiul Sigismond care, ca în fiece dimineaţă, se ducea să facă, împreună cu tatăl meu, exerciţii de tragere. M-a ciupit de bărbie zâmbind şi nu m-am putut stăpâni să nu-l întreb:.

— Spune-mi, unchiule Sigismond, o rană ca cea primită ieri de cavalerul d’Arconville poate stârni febră?

Un râs sănătos îi despică obrazul roşcovan. Apoi, înainte de a răspunde, se prefăcu a se adânci într-o adâncă meditaţie:

— La drept vorbind, fetiţo, nu cred că la ora asta cavalerul să fi murit; dar mai ştii? La Eylau, în 1807, un infanterist rus mă rănise cu baioneta în pulpă; o zgârietură doar, stăvilită întrucâtva de pătura calului meu. Ei bine, blestemata de zgârietură, care abia sângerase, s-a înveninat într-atât, încât m-a ţinut ţintuit pe patul unui spital vreme de trei săptămâni în şir.

Şi, pentru că mă schimbasem la faţă. A urmat:

— Linişteşte-te. Nu am murit din asta şi există temeiuri pentru ca, bine zidit cum e, cavalerul nostru să se simtă acum la fel de sprinten ca şi mine.

Îşi pocni degetele şi plecă fredonând încet melodia Saint-Hubert.

Toată dimineaţa nu mi-am putut desprinde gândul de la „rănitul meu”. La urma urmelor mă gândeam însă mai puţin la rană decât la campaniile din vremea Imperiului, la călătoriile sale, la femeia atât de frumoasă şi prea puţin vrednică de el cu care se însoţise. Mă întrebam ce putuse însemna viaţa lui alături de acea Victoire Denis despre care în ajun nu suflase o vorbă. Oare o iubise totdeauna, în ciuda proastelor ei purtări? Oare era văduv, aşa cum bănuia mătuşa Zabeth? Să o fi pierdut în vreo neştiută dramă, a cărei amintire părea să fi rămas în melancolia zâmbetului său? Mai mult către această presupunere înclinam şi îmi ziceam cu un dram de exaltare:.. „Ce aleasă menire, este pentru o femeie aceea de a redărui unui deznădăjduit gustul pentru viaţă!” Îmi răsărea în minte privirea cavalerului, cinci mătuşa Zabeth evocase vraja insulelor Mascareignes. Apoi răspunsul lui: „Dar nu toată lumea are norocul să întâlnească acolo o Virginie”. Iar când şi-a dezvăluit părerea de rău că nu avusese parte de o asemenea întâlnire. De ce ochii lui îi căutaseră voit pe ai mei – căci nu putea fi doar o întâmplare.

Fără îndoială, mă dovedeam tare copilăroasă şi romanţioasă vârându-mi asemenea gânduri în cap. Mult mai înţelept ar fi fost să-mi închipui că, oricât de singuratic ar fi arătat, cavalerul d’Arconville nu-şi uită calitatea de gentilom şi că se străduise mult să le întoarcă gazdelor curtenia. Oricum, un asemenea simţământ o stăpânea pe mătuşa Zabeth care, fără să-i pun vreo întrebare, observă în timpul dejunului:

— Găsesc că tovarăşul vostru de vânătoare arăta aseară cum nu se poate mai bine. Puţin reţinut totuşi, în ciuda istorisirilor sale de explorator.

Tatăl meu nu răspunse. Unchiul Sigismond ridică din sprâncene, apoi le încruntă umflându-şi obrajii, dar nu scoase un cuvânt. Am socotit prielnică acea clipă şi mi-am rostit gândul:

— Nu crezi, tată, am spus, că mătuşa Zabeth şi cu mine am putea trece mai târziu pe la domnul d’Arconville, să vedem ce mai face?

Tata a tresărit.

— Asemenea treabă mă priveşte pe mine, mi-a răspuns.

I-am arătat atunci, dăruindu-l cu zâmbete multe şi cu mutrişoare drăgălaşe, că-l îngrijisem pe cavaler şi că aveam în aceeaşi măsură dreptul să-i urmăresc tămăduirea. A râs.

— Cum se face, întrebă el, că o făptură atât de gingaşă ca micuţa noastră Zulmé se simte în chip firesc atrasă, ca atâtea alte femei, de neplăcuta treabă a îngrijirii rănilor sau a altor respingătoare neputinţe ale nevolnicului trup omenesc?

În clipa aceea m-a fulgerat gândul că trupul cavalerului d’Arconville nu avea nimic respingător, după cum o arăta făloşenia sa şi, în chip deosebit, braţul alb, musculos, a cărui imagine dăinuia în adâncul meu că o arsură. Dar pe dată am alungat gândul, ca necuviincios. De altfel, mătuşa Zabeth răspundea între timp tatălui meu, cu sănătoasă judecată:

— Femeia izvodeşte viaţă, spunea ea. Cum să ne mirăm că ea se răzvrăteşte când vede risipindu-se ori vătămându-se un dar atât de preţios? Ei îi place să aline suferinţa, fiindcă aceasta înseamnă o jignire adusă vieţii şi prin urmare chiar ei înseşi, cea menită de Domnul să-i fie izvor.

— Minunat! a răspuns tatăl meu. Draga noastră Zabeth judecă precum ilustrul Cuvier în persoană. Ei bine, dacă treaba vă încânta, mergeţi să vă vedeţi rănitul.

Am aruncat mătuşii o privire triumfătoare, care o făcu să ridice din umeri. De fapt ideea de a mă însoţi la castelul d’Arconville nu-i surâdea câtuşi de puţin şi, când am rămas singure, chiar m-a întrebat ce-mi venise.

— Dar mătuşă Zabeth, dumneata însăţi i-ai explicat limpede tatălui meu…

— Ei, ei, ei!… Palavre, aiureli! Ceea ce are temei când e vorba de rude apropiate ori de sărmani înfometaţi, care nu găsesc nici un suflet milos să le vină într-ajutor, nu are nici un rost cu un străin de obârşie, cu slujitori destui, cum este cavalerul d’Arconville.

Împotrivirile ei se opriră însă aici, astfel că, în jurul orei două am plecat, conduse de vrednicul Grégoire, cu aceeaşi trăsură care, în ajun, îl purtase spre casă pe cavaler.

— Ce dandana! spunea mătuşa Zabeth, cu picioarele ghemuite pe buiotă şi tremurând toată, deşi avea haină şi manşon din blană de jder. Ţi-ai pus în gând să mă omori?

Ziua aceea a unui sfârşit de noiembrie era senină şi rece. Un vânticel tăios destrămase ceaţa, iar cerul se arăta neted ca o panglică de mătase. Hârtoapele drumului ne făceau, uneori, să săltăm pe perne.

— Vezi, copila mea, continua mătuşa Zabeth, trebuie să te fereşti de bărbaţii cu aplecare spre aventură. Militarii de carieră, călătorii nu sunt în stare să aducă fericire unei femei. Oricât de îndrăgostiţi ar fi, himera lor se va dovedi totdeauna mai tare decât iubirea.

Îmi mai aud şi acum vorbele de împotrivire:

— De ce, mătuşă dragă, de ce un militar ori un călător nu ar fi în stare să iubească? Trece prin mii de primejdii, dar de scapă teafăr, lăuntrica sa vâlvătaie se înteţeşte la întoarcere, tocmai fiindcă a fost multă vreme înăbuşită.

— Funestă amăgire, copila mea. Capetele acestea înfierbântate nu se simt bine decât în nori. Pentru soiul acesta de bărbaţi femeia nu este frumoasă decât de departe. Pe cea care le întinde mâna nu vor s-o vadă.

Mă întrebam cum de poate mătuşa Zabeth să împace pornirea aceea amară, neîncrederea în spiritul de aventură cu gustul ei pentru romanţios. Cine avea să-mi dezvăluie vreodată taina mătuşii Zabeth? Tot restul drumului a rămas tăcută şi nu a ieşit din muţenia ei, decât când am trecut peste râul Moselle, ca să-mi spună: „mi-au îngheţat mâinile şi picioarele”.

După un urcuş destul de aspru, trăsura noastră se opri în faţa castelului d’Arconville. Nicicând nu-l mai văzusem atât de aproape şi, cu toate că fusese construit sub domnia lui Ludovic ai XV-lea, îmi păru oarecum solemn. Un peron de vreo cincisprezece trepte deschidea calea spre o terasă cu colonete, care se întindea pe toată faţada. Grégoire coborî de pe capră, să ne deschidă portiera; ne-am dat jos şi am început a urca scările peronului, fără să desluşim în castel vreun semn de viaţă. Din pricina picioarelor sale betege, mătuşa Zabeth se sprijinea de braţul meu. La cea de a zecea treaptă se opri să-şi tragă răsuflarea. Îşi aţinti privirile asupra înaltei faţade albe şi, deodată, scoase un strigăt scurt, înăbuşit.

— Dumnezeule, Doamne, ce s-a întâmplat, mătuşă?

— Ce spui, făcu ea şoptit. Dar priveşte, copila mea. Nădăjduiesc că nu ţi-ai pierdut dintr-o dată vederea. Ori mă faci să cred că eşti cu capul în lună.

S-ar fi putut crede lucrul acesta, căci oricât mă zgâiam, nu desluşeam nimic neobişnuit.

— Zăpăcită mică! urmă ea. Aşadar nu eşti în stare să vezi că la ora trei după-amiază toate obloanele castelului sunt trase şi încă pe o vreme care nu se dovedeşte deloc dogoritoare. Nu-ţi trece prin cap că un om bogat, de obârşie aleasă şi neobosit ca el trebuie să aibă mintea puţin şuie, de vreme ce-i place să se însingureze în bezna odăilor, precum cârtita ori ciupercă?

I-am atras mătuşii Zabeth luarea-aminte că domnul d’Arconville nu sta tot timpul ascuns în castelul său, căci tatăl meu îl întâlnise călărind pe drum, iar cu o zi înainte îşi petrecuse toată vremea prin pădure, pe urmele unui mistreţ.

— Lasă că vedem noi acum, mormăi ea.

Cu toate acestea, pornirea pe care mătuşa Zabeth o manifestă deschis împotriva cavalerului d’Arconville mă tulbura şi mă îndurera totodată. Şi, în timp ce-mi plimbam privirile peste faţada închisă, un gând îngrozitor mă fulgeră.

— O, mătuşă dragă, am strigat, să nu însemne asta mai degrabă că a murit.

— Ia te uită ce năstruşnicie! răspunse ea, nu fără să-şi facă, grăbită, semnul crucii. Ce vorbeşti, un bărbat care aseară mânca cu atâta poftă gustosul pateu cu slănină făcut de Emérencie!

Dovada nu mi se păru de necombătut, iar inima îmi bătea până la durere, când mătuşa Zabeth bătu scurt, de două ori, cu ciocănelul de la uşă; ecoul acelor lovituri îmi strecură în suflet sentimentul a ceva sinistru, ce trecea din odaie în odaie până în tainiţele unei case pustii. Dar nici nu se scurse bine un minut, că uşa se deschise şi, cum mă dădusem la o parte spre a o lăsa pe mătuşă să treacă, am băgat de seamă că nările i se subţiau, că gura i se încreţea într-un rictus încordat.

Fără îndoială că personajul care se înclina în faţa noastră cu o adâncă reverenţă, încrucişându-şi braţele pe piept, nu era dintre acelea pe care te-ai fi aşteptat să le întâlneşti în anticamera unui castel loren. Obrazul îi era oacheş, ochii umbroşi şi galeşi că ai orientalilor, pe cap purta un fes roşu cu ciucure negru, iar în rest o vestă vineţie, asemănătoare cu boleroul unui toreador şi un pantalon alb, larg, încins cu un brâu de culoarea mărului verde. Veşmântul îi era, prin el însuşi, neaşteptat; ceea ce m-a uluit însă mult mai mult a fost acel jungher prins la cingătoare, un jungher lung şi încovoiat cu teacă de argint şi încrustaţii de email negru, un soi de iatagan mai mic.

— Maică Precistă! îmi şopti la ureche mătuşa Zabeth, păgânul ăsta e leit un ienicer.

— Aş zice mai degrabă că aduce cu un mameluc.

Ienicer ori mameluc, după ce a auzit din gura noastră că dorim să-i vedem stăpânul, ciudatul slujitor s-a înclinat din nou şi, tot atât de mut ca şi o fântână secată, ne-a poftit, cu un gest, să-l urmăm şi ne-a condus prin labirintul unor încăperi întunecoase, cu lambriuri vopsite în cenuşiu deschis şi liliachiu, până într-un foarte mare salon, pe jumătate cufundat în beznă, ca şi restul locuinţei. Fără să rupă tăcerea, ne-a oferit scaune; apoi, împungând parcă aerul cu capul acoperit de acel fes în vârful căruia fremăta ciucurele negru, s-a dus să deschidă cele patru ferestre, dând de perete obloanele din afară.

O lumină iernatică îmbăie încăperea, unduind peste lemnăria verzuie şi aurită, peste mobila cu rotunjimi, marchetată în motive florale şi păsări, peste cele două paravane mari din lac de Coromandel pe faţa cărora dragoni din jad înfruntau războinici de coral într-un decor de munţi roşietici. Mamelucul se mistui ca o umbră. Mătuşa Zabeth suspină. Apoi se văietă iarăşi că se simte îngheţată, că în şemineul înalt, ocrotit de un paravan din tapiserie înfăţişând zbenguiala unor macaci şi giboni, nici un buştean nu răspândea căldură. Cavalerul se lăsa aşteptat, iar proasta dispoziţie a mătuşii mele creştea.

— Să te laşi servit de un păgân – mai ştii? – poate chiar de un canibal! A, toţi bărbaţii sunt o apă şi un pământ. Ştii pe cine adusese cu el unchiul Sigismond când s-a înapoiat din America? Un indian oneida. (Află, între altele, că indienii oneida alcătuiesc un popor irochez.) Sălbaticul acela purta numele de Inimă-de-cremene-ascuţită şi îţi jur că i se potrivea de minune. Pe chipul lui nu tresărea nici un muşchi. Şi ce chip! Fâşii albe, negre, albastre, roşii, verzi îl brăzdau de-a laţul. Inimă-de-cremene-ascuţită îşi ungea părul negru-abanos cu un soi de unsoare rău mirositoare. La anumite zile îl vedeam încununându-se cu o creastă din pene multicolore. Alteori se mulţumea cu o singură pană, roşie ori neagră, pe care şi-o trecea printr-o gaură făcută în nas. Îndeobşte se acoperea cu o bucată mare de pânză stacojie, din care i se vedeau ieşind, uneori, pulpele goale de un roşu arămiu. Dumnezeule! Cât putea să mă sâcâie asemenea privelişte! Nu simţea plăcere mai mare decât să se ghemuiască la piciorul unui copac, într-un colţişor din grădină, şi să pufăie alene din luleaua-i uriaşă în care se mistuia o iarbă cu miros înţepător. Părea paşnic, dar pentru nimic în lume nu ar fi ascultat de un alt stăpân în afara unchiului tău. Într-o zi se porni pe gâlceava cu un argat care voise să-l pună să-i înşeueze un cal. A doua zi argatul dispăruse, iar scalpul său atârna de brâul indianului. Oricum, ucigaşul trebuia dat pe mâna justiţiei. Când au sosit oamenii jandarmeriei şi s-au arătat pregătiţi să-l înhaţe, el şi-a străpuns inima cu un pumnal. Iată la ce duce dorinţa de a voi să-i civilizezi pe sălbatici.

Nici nu-şi încheiase bine mătuşa Zabeth istorisirea, că mamelucul îşi făcu din nou apariţia în salon, purtând pe braţe o legătură de vreascuri. Îngenunche în faţa şemineului şi, curând, o flacără înaltă, luminoasă îşi croi drum în sus. Nu mi-am stăvilit zâmbetul, în timp ce însoţitoarea mea se închisese într-o tăcere arţăgoasă.

Şi din nou slujitorul cel mut se făcu nevăzut. Mătuşa Zabeth se apropie de foc. Părea încremenită, asemenea unui chip de sarcofag. După câteva clipe mamelucul se înapoie şi ne făcu semn să-l urmăm. Am trecut iarăşi prin camere întunecoase şi reci, până ce am ajuns într-un cabinet destul de luminos, unde pe dată ne-am simţit învăluite de căldură. Buşteni mari, aşezaţi în piramidă, ardeau în flăcările şemineului. Îmi amintesc uimirea ce m-a cuprins în faţa acelui interior ciudat, care aproape că nu se asemăna cu nimic din ce văzusem până atunci. De sus până jos pereţii erau îmbrăcaţi în lemn de stejar lustruit, de care erau prinse numeroase panoplii cuprinzând îndeobşte coifuri cu egretă, florete şi săbii de cavalerie. Un uriaş covor exotic acoperea parchetul. În faţa ferestrei un birou din lemn de acaju, stil Chippendale, cu picioare subţiratice şi arcuite asemenea unor şolduri frumoase, era vârfuit cu cărţi şi tocuri de pistoale. Două jilţuri adânci, de confesional, străjuiau de o parte şi de alta a şemineului. Iar în faţa acestuia un divan de tip oriental, îmbrăcat în stofe de culori vii şi împodobit cu perne de piele încreţită. La capul divanului, pe un gheridon arab. Sculptat în fagure, o narghilea de alamă şi faianţă ornată cu emailuri.

Dacă cineva ar citi vreodată această confesiune adevărată, poate că s-ar întreba cum de mi-a putut păstra memoria atâtea amănunte. Lucrurile stau într-adevăr aşa, pentru că zilele cărora m-am hotărât să le redau lumina şi parfumul au însemnat pentru mine cele mai preţioase dintre toate, căci le dăruisem luare-aminte şi simţiri înviorate de aşteptarea unei nespuse bucurii. Am aflat mai târziu ceasuri de cruntă durere, de, spaime fără nume, în care mi se părea că dincolo de suferinţă nu mai exista nimic, în care mă pierdeam ca într-o prăpastie fără fund. Dar până şi în vremea aceea, de neagră tulburare, chiar fără a lua seama, rămâneam mai departe atentă la priveliştea lumii care, în juru-mi, îşi urma neabătut drumul, iar ochii mei înregistrau, prin perdeaua de lacrimi, cu o fidelitate automată, zborul ciocârliei pe cerul primăverii ori tremurul unei flori în vârful lujerului.

Am început prin a descrie decorul camerei de lucru unde ne-a primit în ziua aceea cavalerul d’Arconville. Trebuie să mărturisesc că-l zărisem prima, cu toate că modestia cuvenită anilor mei m-a făcut să-mi plec pe loc privirea. Cavalerul era aşezat într-un jilţ şi ne-a venit îndată în întâmpinare. Îmbrăcat ca de obicei cu o haină neagră ce lăsa să se vadă o jiletcă de un verde auriu, cu o cravată de mătase albă legată în jurul gâtului şi cu braţul rănit prins într-o faşă, îmi păru mai palid ca în ajun. Vreau să mai spun că paloarea aceasta îl prindea, ba chiar îi sporea melancolica gravitate întipărită pe chip, stârnind un simţământ de înduioşare şi o dorinţă de a veni în ajutorul unei suferinţe mult prea vădite.

— Iertaţi-mă doamnelor, ne spuse el, cu un glas a cărui adânca mlădiere era învăluită într-o anume blândeţe, iertaţi-mă că v-am făcut să aşteptaţi şi că nu am venit să vă primesc eu însumi. Un acces de febră m-a cuprins dimineaţă şi m-a silit să stau în casă. Când aţi sosit, mă mai găseam încă în pat.

— Şi l-aţi părăsit din pricina noastră? exclamă, năvalnică, mătuşa Zabeth. Dar asta înseamnă nebunească imprudenţă şi vreau să cred că vă veţi întoarce degrabă în odaia dumneavoastră.

Pe chipul cavalerului trecu un zâmbet uşor. Nu mai avea febră şi nu se îndoia că vizita noastră avea să-i îmbunătăţească starea. Am pomenit atunci de schimbarea pansamentului.

— Un medic – i-am spus eu pe jumătate zâmbitoare, pe jumătate serioasă – nu-şi părăseşte atât de iute bolnavul. Am venit să-mi duc mai departe menirea.

M-a asigurat că servitorul său beduin, Hassan, se descurcă de minune în treaba aceasta, că prin urmare nu aveam a mă osteni.

Cu toate că îmi vorbise cum nu se poate mai curtenitor, mi-am muşcat buzele şi nu mi-am putut înfrâna roşeaţa care îmi năvălea în obraji. Mătuşa Zabeth nu a băgat nimic de seamă, dar cavalerul nu se putea înşela. I-am preţuit atunci şi mai mult delicateţea cu care contenise să-şi mai îndrepte privirile asupră-mi, spre a nu-mi spori stânjeneală.

— Şi fiindcă a venit vorba, urmă el, adresându-se mătuşii, nădăjduiesc că „mutul seraiului” nu v-a înspăimântat prea tare. Este un slujitor devotat. L-am întâlnit la Cairo, pe când mă reîntorceam din insula Bourbon. La vârsta de doisprezece ani intrase în serviciul generalului Kieber, după bătălia de la Gaza. Când francezii s-au văzut nevoiţi să părăsească Egiptul, el a căzut în mâinile unui paşă care, spre a-l pedepsi pentru că se supusese necredincioşilor, i-a tăiat limbă înainte de a-l arunca în stradă. Murea de foame când, în urma îndemnului consulului nostru, l-am luat în serviciul meu.

— Are limba tăiată! Ce barbarie! murmură mătuşa Zabeth, virându-şi nasul în batistă cu parfum de violete.

Revelaţia aceasta îi răpi cu totul liniştea şi abia dacă îi mai dădea vrea atenţie gazdei. Cavalerul începuse să ne spună că, de obicei, locuia în acea încăpere unde îngrămădise multe din amintirile vieţii sale frământate; astfel îşi aflau temei şi numeroasele feluri de mobilier. Coiful acela îl purtase la Wagram; umflătura ce se vedea pe el închipuia zdravăna lovitură de sabie venită în plin zbor din partea unui găligan netrebnic, a unui cuirasier austriac, gata el însuşi să se prăbuşească de pe cal. Sabia aceea fusese a colonelului regimentului său, care îşi dăduse ultima suflare lângă el, pe câmpul de bătaie…

Gândul m-a purtat către colonelul baron Denis, care se stinsese în braţele locotenentului d’Arconville la Ebelsberg şi mă întrebam dacă nu cumva cavalerul vorbea, în clipa aceea, despre socrul său postum. Chipul nu-i dezvăluia însă nicidecum semnul vreunei emoţii anume şi, spunându-mi aceasta, îmi dădeam seama că încăperea aceea, din care făcuse un soi de muzeu închinat celor mai scumpe amintiri ale sale, nu păstrase nici un obiect menit a se lega de Victoire d’Arconville, soţia sa. Nevrednicia acesteia fusese prin urmare atât de vădită, încât zăgăzuise până şi iertarea morţii?

— Fireşte, urmă François d’Arconville, restul castelului nu seamănă cu această cămăruţă. Ea este însă „camera în care trăiesc”, dacă pot spune astfel. Celelalte sunt încăperi de reprezentare. Sunt de acord că tatăl meu a adunat în ele minunate tablouri ale unor maeştri, fără a mai aminti bibelourile rare şi mobila. Dar cele patru tablouri ale lui Poussin din galeria sa, acele Mizerii ale războiului, aparţinând lui Callot, şi chiar acel Ţăran din munţii Albani al lui Claude Lorrain nu mă tulbură într-atât că floarea aceasta uscată de Plumeria aflată între două file de carte, în care regăsesc căldura şi aromele unei îndepărtate zile petrecute la tropice.

Un farmec deosebit, o graţie nostalgică şi duioasă îi licăreau în privire. Încheie visător:

— Sunt astfel plămădit, încât mai mult mă interesează viaţa însăşi decât un obiect anume. Dar aceasta nu împiedică vizitarea colecţiilor tatălui meu; ele merită să fie văzute şi cu dragă inimă aş îndeplini asemenea cinste, dacă aş şti că v-ar face plăcere.

Se adresa tot timpul mătuşii mele, care nu înceta să se ghemuiască, înfrigurată, lângă foc. Neîndoios, se afla într-o zi proastă.

— Îţi mulţumesc, domnule cavaler, răspunse ea pe un ton sec. Am mai vizitat castelul, chiar pe vremea când trăia vicontele Geoffroy.

François d’Arconville îşi plecă uşor capul, fără ca vreo tresărire să-i tulbure trăsăturile chipului. Inima aceea atât de sensibilă desluşise fără îndoială, cu amărăciune, jignitorul subînţeles din ţâfnoasa ieşire a mătuşii Zabeth.

— Dar eu, mătuşică, am adăugat imediat, vin pentru întâia oară la castel şi mi-ar face plăcere să-l vizitez.

M-a fulgerat cu o privire întunecată.

— Cum doreşti, frumoasa mea! O să te rog să nu zăboveşti însă prea mult. Curând se lasă noaptea.

Şi-a întors capul pe dată şi, cu un aer nemulţumit, s-a apucat să răscolească jarul. În clipa aceea chipul mi-a oglindit pesemne, cu destulă tărie, gândurile, căci am prins părerea unui surâs pe buzele serioase ale cavalerului şi un val de plăcere mi-a năvălit în creier ca o flacără.

— Îngăduiţi-mi să vă arăt drumul, a spus el trecând înaintea mea, cu pas sprinten de adolescent.

Tinereţea trupească, o virtute a sa, nu-mi apăruse încă atât de vădită ca în clipa aceea, când, în ciuda rănii, se grăbea să-mi facă pe plac, cu acel jumătate-zâmbet, necunoscut, nou mie.

— Domnule, i-am răspuns eu, cunosc îndatoririle curteniei. Nu aş vrea totuşi ca un capriciu de copil răsfăţat să dăuneze vindecării dumneavoastră.

A râs din toată inima. Dintr-o dată părea aproape fericit. Râsul său sincer îi lumina obrazul, îi aprindea în priviri o scânteie dezvăluitoare a vâlvătăii pe care singuraticul acela o ştia dărui vieţii sale. Şi îmi spuneam că frumoase ar fi ceasurile pe care le-ar cunoaşte femeia a cărei iubire fără de micime ar izbuti să reaprindă, în toate zilele vieţii sale, flacăra aceea atât de bine tăinuită.

Am început a trece din nou prin toate încăperile în care îl urmasem pe Hassan spre a ajunge la stăpânul său. Obloanele erau acum date la o parte, iar în lumina cenuşie mobilă de tip Boulle îşi dezvăluia discret sclipirile incrustaţiilor de alamă şi baga, picăţelele lor de staniu. Cavalerul îmi explică în treacăt câte o scenă mitologică reprezentată în marchetărie, îmi vorbea ca un bun cunoscător despre mobila „boulle” şi „contre-boulle” şi admirăm totul cu sinceră minunare. În salonul în care mătuşa Zabeth se plânsese că-i era atât de frig, mi-a arătat paravanele de lac, spunându-mi că le-a cumpărat el însuşi la Zanzibar şi că nici Regentul nu avusese vreodată mai frumoase.

— Dar poate că, adăugă el, preferaţi pictura. Galeria se află la catul întâi.

Am urcat pe o scară frumoasă din marmură albă şi am ajuns într-o sală înaltă şi lungă, cu pereţii acoperiţi în întregime de picturi în ulei, pasteluri, desene făcute cu sanguina şi gravuri în aqua-forte. Erau acolo peisaje şi naturi moarte, portrete şi scene de gen, tablouri religioase, interioare şi picturi marine, toate prinse în rame de un auriu şters. Cele patru picturi ale lui Poussin erau primele care îţi cucereau privirea, prin adâncimea şi sublimul melancoliei pe care o vădeau depărtările lor vaporoase; dar nu m-am lăsat rugată să admir şi o drăguţă pastorală a lui Watteau, o prefăcută Diană la baie a lui Boucher, ca şi un pastel de Perronneau înfăţişându-l pe vicontele Geoffroy d’Arconville, în veşmânt francez, cu o mână pe mânerul săbiei şi cu crucea Sfântul Ludovic pe piept. Nu le-aş putea aminti pe toate, memoria mi se împotriveşte. Îmi aduc aminte însă că am rămas ca şi încremenită în faţa portretului unei tinere fete aparţinând pictorului David. La prima vedere trăsăturile regulate, albul tenului, gura mică şi cărnoasă, părul castaniu, bogat pieptănat „à la Ninon” te fermecau. Ochii, de un castaniu-auriu cald, nu-ţi înlănţuiau mai puţin privirea, dar dacă cercetai adânc, expresia lor hotărâtă, îndrăzneaţă, aproape provocatoare, stârnea o ascunsă neplăcere. Un tainic gând m-a fulgerat. Fiinţa această încântătoare nu răspundea oare în totul cu cele povestite de mătuşa Zabeth despre Victoire d’Arconville? Deodată am descoperit în expresia vanitoasă a acelor frumoase buze vulgaritatea, mulţumirea de sine proprie oamenilor lipsiţi de gingăşiile minţii şi ale inimii; am desluşit pe fruntea aceea încântătoare dar îngustă, îndărătnicia, puerilitatea fără leac. Şi am spus, cu toată nevinovăţia:

— Frumos model, frumos portret!

— Nu-i aşa? a răspuns simplu François d’Arconville care, cu toată încuviinţarea sa, păru grăbit pe dată să pună în lumină o altă minunăţie a galeriei sale.

Graba aceasta de a-mi îndepărta atenţia de la pictură care mă interesa îmi întări simţământul şi, în timp ce mă prefăceam că ascult, cu toată luarea-aminte, explicaţiile menite nu ştiu cărui peisaj, nu am încetat să-mi furişez privirile spre bănuita fiică a colonelului-baron. Frumuseţea ei era de netăgăduit, dar cum putuse un bărbat ales, ca François d’Arconville, să se lase robit de un farmec, la urma urmei doar fizic şi superficial? Nu dezvăluia oare chipul acela graţios, dar totodată lipsit de voinţă şi aspru, cea mai descumpănitoare mediocritate sufletească? Sărmanul cavaler! Cită mocnită ură tăinuise de sigur, trăind alături de o femeie atât de puţin făcută să-l înţeleagă! Dar ceea ce îi refuzase până atunci viaţa nu-i putea ea oare dărui în sfârşit, ca o răsplată? Era încă tânăr; la prima chemare a fericirii, tristeţea care se aşternea de obicei ca un văl peste privirea cu scânteieri întunecate s-ar spulbera, aşa cum maramele de ceaţă de pe câmpii se mistuie odată cu ivirea soarelui.

Să fi ghicit că nu-l ascultam, să-l fi încercat o oarecare bănuială privind gândurile care mă cotropeau? Îşi îndreptă spre mine o privire îngrijorată, care îmi străpunse inima. Din dorinţa de a-l linişti, i-am spus repede, cu surâsul cel mai deschis:

— Ce noroc aţi avut că v-au lăsat iacobinii toate aceste lucruri frumoase!

— Tatăl meu a fost iubit de popor, mi-a răspuns el. Şi apoi nu poţi fi lovit chiar de toate năpastele.

Un rictus amar îi arcui colţurile gurii.

— Dumnezeule, am urmat adânc tulburată şi, fără să mă mai gândesc că mă făceam vinovată de o indiscreţie pe care mătuşa Zabeth ar fi judecat-o cu asprime, am întrebat: Aţi fost chiar atât de nefericit?…

Nu arătă că aş fi fost indiscretă. A oftat, fără să răspundă. Răscolită într-un chip straniu de aceea mărturisire făcută cu gura încleştată, am adăugat:

— Poate că mai sunteţi încă?

M-a învăluit atunci într-o privire arzătoare, împovărată de durere şi de o nebunească patimă dintr-o dată nezăgăzuită. Dar flacăra aceea a trecut peste mine ca un fulger. Se şi apucase să privească o pictură marină, în care două fregate dezlănţuiseră focul una asupra alteia, prin toate sabordurile; îşi pusese din nou masca. A răspuns cu glas scăzut:

— Viaţa nu este un joc de noroc. Nu trebuie să o joci dintr-o aruncătură de zaruri. Greşeala mea a fost că am înţeles lucrul acesta cam târziu. Am îndurat pe drept urmările ei.

Apoi clătină brusc din cap.

— Ţi se pare, poate, că sunt puţin smintit, domnişoară; şi sunt, într-adevăr, de vreme ce m-am apucat să înşir lucruri atât de ciudate unei tinere ca dumneata…

Mi s-a părut că, o clipă, glasul i se frânsese şi m-am simţit tulburată până în adâncurile sufletului. Tăcerea a coborât între noi, vreme de câteva secunde, lungi cât un veac; o tăcere vibrantă, de vrajă, statornicea între făpturile noastre tainică înţelegere şi nerostită complicitate. Nici el, nici eu nu ne arătam în stare să o sfâşiem. Am aflat în clipa aceea că cele mai mari fericiri ale vieţii aparţin inexprimabilului. Între el şi mine se înfiripase, în fugara clipă, ceva pur, aproape nepământean. O vorbă doar şi farmecul avea să se destrame, aşa cum de pe petala unei flori se evaporă picătura de rouă care, cu puţin înainte, oglindea cerul tot.

Nu am rostit vorba aceea; dar emoţia îmi era atât de dulce şi de adâncă, încât nu aş fi putut-o îndura multă vreme fără să-mi pierd puterile. Trebuia să mă întorc la realitate. Am făcut doi paşi, cu intenţia vădită de a cerceta mai îndeaproape o natură moartă ce reprezenta – imaginea ei îmi dăinuie şi astăzi în minte – o revărsare de fructe pe o farfurie de porţelan anume făcută pentru aceasta. Parchetul galeriei strălucea ca oglinda. O gheată mi-a alunecat pe luciul acela şi am căzut pe spate, scoţând un strigăt scurt.

Mi-aş fi putut frânge un picior ori sparge capul. Dar François d’Arconville avea ochiul ager. De cum m-a văzut lunecând, s-a repezit spre mine, cum făcuse în ajun pentru mătuşa Zabeth, astfel că în loc să mă trezesc pe podea, m-am găsit pe neaşteptate, şi nu mai puţin pierită de ruşine, tremurând toată, lipită de pieptul unui bărbat.

S-a purtat, în împrejurarea aceea delicată, ca un cavaler adevărat, aş spune că un Amadis ori un Lancelot du Lac. Nu m-a ţinut în braţe nici măcar o clipă mai mult decât ar fi cerut-o cea mai aspră bună-cuviinţă, deşi emoţia în care mă cufundase întâmplarea l-ar fi îndreptăţit să mai zăbovească puţin. Eram din nou pe picioarele mele, palpitândă, uşor ameţită şi fără să fi înţeles încă prea limpede ce se petrecuse cu mine. Cavalerul îşi cerea iertare, dar aproape că nu-l auzeam. Mai simţeam în umăr apăsarea dură a nasturilor hainei sale; un parfum discret de rufărie fină şi scrobeală proaspătă, mirosul propriu unui bărbat, îmi stăruia în nări.

— Nu mi s-a întâmplat nimic, am spus eu schiţând un palid surâs. Mulţumesc.

Apele cenuşii ale amurgului începeau să se prelingă prin galerie; Pierdusem măsura timpului: Mi se părea că intrasem într-o viaţă nouă de când, pe urmele cavalerului, mă despărţisem de mătuşă. Iată însă că ziua se stingea, iată că trebuia să mă reîntorc la viaţa mea dinţii, în care François d’Arconville nu însemna nimic. Pentru o clipă gândul acesta îmi fu de neîndurat..

— Mătuşa mea şi-o fi pierdut răbdarea, am reluat, cu glas stins. Înainte de a o reîntâlni, aş vrea să vă spun cât de fericită m-a făcut această vizită.

Se înclinase în tăcere. Şi, la gestul acesta de o neabătută corectitudine, am trăit spaima neaşteptată că fericirea, a cărei revelaţie o avusesem abia, era fără urmare, că în împrejurarea dată, închipuirea mea luase totul asupra ei şi că desăvârşita curtenie a unui bărbat nu mă putea amăgi asupra tâlcului purtărilor şi vorbelor sale.

— Domnule cavaler…

Am lăsat să treacă un timp, căci şovăiam în a face primul pas pe drumul pe care îl presimţeam presărat cu piedici. Apoi mi-au răsărit în minte Pamela, Clarisse Harlowe, toate eroinele îndrăgite de mătuşa Zabeth şi pe care le mustram că se prefac prosteşte chiar împotriva inimilor lor. Şi am continuat hotărâtă:

— Domnule cavaler, iertaţi-mă, vă rog, de mă veţi socoti cumva prea curioasă. Se spune că nu iubiţi decât singurătatea, că vecinătatea oamenilor v-ar fi o povară, pe scurt că acest castei a devenit pentru dumneavoastră o mânăstire. Mărturisesc că la venire, când am văzut toate obloanele trase, nu m-am gândit deloc la mizantropia dumneavoastră. Mi-a fost doar teamă să nu vi se fi întâmplat ceva.

— Nu sunteţi prea curioasă, mi-a răspuns el, aţintindu-mă cu frumoşii săi ochi serioşi, şi mai degrabă eu ar trebui să mă simt prost că o tânără fată dovedeşte interes pentru un bărbat, când acesta îl merită atât de puţin… Este adevărat, domnişoară, îi ocolesc pe oameni, nu fiindcă i-aş dispreţui, ci pentru că nu mă mai simt cu ei în armonie. Cu toţii, oricine ar fi, aşteaptă prin vârsta ori condiţia lor, mai mult sau mai puţin de la viaţă. Viitorul, pe care îl cheamă ori de care se tem, nu mai înseamnă pentru mine decât un fruct stors, un fluviu secat. Vedeţi dar că nu ne-am putea înţelege… Să nu credeţi însă că mi-ar place cumva să trăiesc în beznă. Hassan este încredinţat, datorită unui vechi obicei oriental, că toată casa trebuie să fie cufundată în întuneric, când stăpânul se odihneşte… Se cuvine să vă mai spun că ies călare în fiecare dimineaţă, la revărsatul zorilor, că plimbarea mea ţine îndeobşte două ore şi că o înnoiesc seara înainte de cină. Calul a fost pentru mine una dintre cele mai mari pasiuni. Este singura care îmi mai rămâne.

— Şi eu iubesc călăria, ba chiar o şi practic, am spus.

— I-am povestit plimbarea mea din ajun, cu Bucefal. Istorisirea îl înveseli, astfel că îşi reluă destăinuirile cu un aer de bună dispoziţie. În ceea ce îl privea, avea doi cai de călărie, unul pentru dimineaţa, pe Pyrame, altul pentru seara, iapa Thisbé. Dimineaţa, cel mai adesea, se îndrepta spre Pont-à-Mousson; seara, spre Chambley şi Mars-la-Tour. Alegea de obicei drumurile cele mai puţin; umblate. Pasul favorit era galopul întins, care îi molcomea – în lipsă de altceva – nevoia de a fi mereu în acţiune, de a duce o viaţă primejduită.

— Ei bine, am spus eu, de voi vedea înaintea mea pe drum un cal din ale cărui potcoave ţâşnesc schiţei, voi şti că veţi fi Perseul acelui Pegas.

— Un Perseu care, vai, nu mai are de eliberat o Andromedă.

— Am simţit nevoia să alung umbra care i se prelingea pe chip.

— Cine ştie? am murmurat cu prefăcută cochetărie.

Ziua se topise aproape cu totul în noapte. Am coborât pe bâjbâite scara de marmură albă şi am fost silită, din teamă de a nu mă poticni, să mă sprijin de braţul care mi se oferea. Dumnezeule! Ce tulburătoare plăcere mă năpădea simţindu-mă apărată de braţul acela puternic! Degetele, ieşind din mănuşă, atingeau ţesătura unei stofe groase, dar moi totodată; nu m-am putut împotrivi ispitei să o zgârii uşor cu unghia şi nu mi-a trebuit mai mult spre. A mă simţi inundată de o dulce plăcere.

La capul scării Hassan aprindea o lampă de coloană, aflată la stânga rampei. Am înţeles că fericirea mi se sfârşea, dacă nu încercam să o reţin, să-i dau puteri. Şi, repede, am spus:

— Dar, cavalere, rana nu vă va opri pentru un timp de la călărie?

— Zgârietura asta! mi-a răspuns. Cum s-ar putea? Sunt foarte sigur că poimâine voi galopa pe şoseaua Chambley.

— Poate că atunci îmi va fi dat să vă întâlnesc, am zis eu cu glas şoptit şi cât mai firesc cu putinţă.

Iar răspunsul lui veni imediat:

— Nici o întâlnire, domnişoară, nu mi-ar putea fi mai plăcută.

Să fi fost oare nebunie neînfrânată dorinţă ca fraza aceea atât de obişnuită să cuprindă o făgăduinţă?

În camera dragă lui, mătuşa Zabeth atâta focul, între două lămpi cu ulei. Snopuri de scântei ţâşneau din buştenii schingiuiţi. O cunoşteam destul de bine, pentru a înţelege într-o clipită că îşi ieşise din fire. Când am intrat, a sărit ca un arc.

— S-a făcut târziu, iar drumul e lung. O să ne iertaţi, domnule cavaler, dacă vom pleca fără mult alai.

François d’Arconville nu se arătă neliniştit de tonul acela sec. La puţin timp după aceea, călătoream în noapte. Mă aşteptam la dojeni, dar mătuşa păstră o vreme tăcere. Apoi îmi spuse cu aer ostenit:

— Copila mea dragă, eşti foarte tânără şi, pe măsura vârstei tale, aştepţi mult de la viaţă. Am trecut prin toate, înaintea ta. La douăzeci de ani înflăcărarea vine de la sine, te laşi prea lesne pradă simţămintelor generoase. Pentru aceea, eu ca femeie bătrână, am dreptul şi datoria să-ţi spun: Scumpa mea Zulmé, bagă de seamă. Fereşte-te de ispitirile duioaselor tale simţiri. Un bărbat care îţi surâde nu este neapărat şi un bărbat care te iubeşte. După cum nici un bărbat care te iubeşte nu este, fără doar şi poate, unul care te merită. Viaţa, drăguţa mea Zulmé, nu este, din păcate, un roman.

A oftat adânc. Nu-i puteam desluşi chipul în bezna aceea îngroşată, în oare licărul felinarelor noastre apărea ca vătuit.

— Scumpă mătuşă, îţi mulţumesc, i-am spus, strângându-i drăgăstos braţul.

Dacă intenţia ei mă mişcase, discursul totuşi nu mă convinsese. Nu voiam să văd în el decât semnul unei înfrângeri, care nu avea nimic de a face cu propriile mele treburi. Mătuşa Zabeth se temea de realităţile vieţii din care nu cunoscuse decât amărăciune şi păreri de rău. Neînstare să se împotrivească şuvoiului potrivnic şi să forţeze norocul care îi scăpa, căutase adăpost în farmecul închipuirii. Nu m-aş putea însă mulţumi cu asemenea deşarte vise. Aş şti să lupt cu necruţare, pentru a-mi cuceri partea de fericire.

— Mătuşă dragă! am repetat, într-o pornire drăgăstoasă.

Când am sosit la castel, felinarele trăsurii îmbăiară cu lumina lor tocmai blazonul casei noastre, sculptat în piatră şi aflat deasupra uşii de la intrare. Privirea îmi zăbovi asupra lor. O banderolă îmbrăţişând armele noastre dezvăluia deviza: Stetit unda fluens, pe care unchiul Sigismond o tălmăceşte astfel: „Apa curgătoare se opri”. El află tâlcul acestor cuvinte în firea călătoare a unui strămoş depărtat, originar din Île-de-France care, după ce trecuse prin multe şi, mai ales, participase la cea de a şaptea cruciadă alături de Ludovic cel Sfânt, se statornicise în Lorena, în urma căsătoriei sale cu o fată de aleasă obârşie. Înseşi mâinile fiului reginei Blanca de Castilia îl unseseră cavaler, pe el, la început simplu valet, drept răsplată pentru bravură dovedită la Damiette, iar piosul rege se zice că l-ar fi aşezat sub hramul Saint-Ange care îi îndruma braţul în bătălie. Fără acel spintecător de sarazini, unchiul ne încredinţează că şi tata, şi el, şi eu ne-am numi astăzi Durand ori Dupont.

Orice s-ar fi întâmplat cu strămoşul, tatăl meu s-a împotrivit necontenit interpretării date de fratele său devizei noastre. După el, Stetit unda fluens trebuia luat în înţelesul lui simbolic şi că nu amintea nimic altceva decât traversarea Mării Roşii de către evrei. Altfel spus, cele trei cuvinte ar preamări credinţa care ridică vălurile mării, ca şi trainica virtute a familiei noastre.

Nu mi-a trecut nicicând prin minte să mă fac arbitru în această controversă şi pot spune că, în seara aceea, nu m-am mai gândit la asta. Cu ochii ţintă la inscripţia familiară, mie îmi spuneam doar că visările mele, dintii lăsate în voia întâmplării ca apa unui râu care în drumul ei oglindeşte rând pe rând azurul, norii, o floare ori un chip, se aninau acum de un lucru anume, de care nu aveau să se mai lase desprinse. Nu voiam să renunţ, cum fără îndoială făcuse mătuşa Zabeth. Nu, nu voiam să mă las păgubită de partea care mi se cuvenea. Iar voinţa aceasta de a nu jertfi nimic din mine însămi mă făcea să pătrund, cu un tremur copleşit de temute plăceri, într-o lume în care aveam să fiu singură pentru a mă apăra şi izbândi.

IV                                                             DUELUL

DE TREI ZILE ÎN ŞIR NINGEA. LU- mea părea un vis de lapte, un miraj de zahăr şi sare. De scoteai nasul afară, erai silit să sorbi licoarea fulgilor cu gust de brumă şi câmpie. Drumurile erau acoperite cu un strat de bumbac cristalizat care, pe alocuri, depăşea un metru.

— Nu-i mai rău ca la Dogorobuge în 1812, mormăia unchiul Sigismond, pufăind vârtos din pipa-i de porţelan.

Până şi tatăl meu fusese nevoit să renunţe la plimbarea de fiecare zi. După ce discutase în contradictoriu cu unchiul, măsurase multă vreme în lung şi în lat încăperea, cu mâinile la spate, apoi se retrăsese în camera lui. Discuţia dintre cei doi fraţi, iscată în timpul cinei, privea alegerile ce urmau să aibă loc şi baricadele înălţate în Paris chiar în Piaţa Inocenţilor.

— Villèle ăsta e un molatic, zicea tata. Asasinează monarhia.

— Se vede prea bine că toţi aceşti gură-cască nu au atacat niciodată o ceată de cazaci pe un frig de douăzeci şi cinci de grade sub zero, îşi dădu unchiul Sigismond cu părerea.

Înfofolită, în faţa focului, împlătoşată cu şaluri, mătuşa Zabeth privea la jocul flăcărilor, fără să scoată un cuvânt, cu un lucru de mână, ceva de tricotat, pe genunchi. Cât mă priveşte, încercasem să-mi fac iarăşi de lucru cu igliţele, dar nervii mă stăpâneau prea tare, astfel că încurcam rău firele. Atunci, sâcâita, m-am ridicat şi m-am dus la fereastră, unde am început să bat darabana cu degetele în geam; apoi am urcat în camera mea, dar curând am coborât din nou. Frământarea aceasta o smulse în sfârşit pe mătuşă din toropeală.

— Chorea{7} de-ar fi dat peste tine draga mea Zulmé, şi tot nu te-ai agita mai tare, zău aşa.

— Da, mătuşă, am răspuns eu, cu gândurile aiurea.

Neaşteptata replică o trezi de-a binelea. Întoarse spre mine ochi de găină neliniştită şi era cât pe ce să-mi pună unele întrebări, când unchiul Sigismond exclamă voios:

— În sfârşit, s-a oprit şi nenorocita asta de ninsoare. O să ne putem încăiera ca nişte adevăraţi bravi.

Mătuşa Zabeth se şi ridică, dreaptă. O paloare ca de ceară i se răspândise pe chip.

— Vrei să spui, Sigismond, că o să vă bateţi?

— Ei drăcia dracului! urmă el, nu am mai avut parte de un duel ca lumea de doi ani şi mai bine; şi-apoi, orice ai zice, o sală nu-i acelaşi lucru cu o luptă dată aşa cum trebuie. Aş fi sfârşit prin a rugini de tot, de nu s-ar fi ivit afacerea cu căpitanul Massiette. Închipuiţi-vă… un pifan, un amărât de infanterist, care nici măcar nu făcea parte din gardă. Mai deunăzi, viscolul mă prinsese în josul coastei Bayonville; intru în han, tocmai bine ca să aud pe neisprăvitul ăla declarând, într-un cerc de ageamii, precum că prea adesea cavaleriştii Marii Armate se purtaseră ca nişte becisnici, că doar infanteria făcea treabă bună, şi aşa mai departe. I-am tras cu sete un pumn, de i-am înfundat până la nas pălăria Bolivar. Uite acum, peste puţin, o să ne batem în săbii, pe zăpadă, ca la Eylau.

— Dumnezeule, oftă mătuşa Zabeth lăsându-se să cadă în jeţ. Şi dacă omul ăsta este un spadasin?

— Chiar îmi place să o cred. Înseamnă că atunci lupta va fi aprigă, nu glumă.

— Unde o să aibă loc duelul?

— Pe aici, pe-aproape, la marginea pădurii. Îl iau cu mine pe Grégoire, să adune ce mai rămâne din pifan.

Urcă apoi în camera lui şi se înapoie peste o clipă, cu pălăria pe o ureche, încheiat la nasturi până la bărbie, cu cele două săbii ale sale sub braţ şi înfăşurat într-o mantie neagră.

— Spune-mi, Sigismond, mai făcu mătuşa cu glas pierit, vreau să cred că o să opreşti lupta la prima picătură de sânge?

— Află, dragă Zabeth, că pentru un scrimer vrednic de asemenea nume, prima picătură de sânge înseamnă lovitura de graţie, declară unchiul, încruntându-şi tare sprâncenele.

Îşi vârî o mină în redingotă, de unde scoase la iveală un ceasornic de argint cu lanţ.

— Este ora două, zise el. Minunat.

Şi, clipind către mine, rosti adagiul zilei:

 „Pe zăpadă, fereşte!

Capcana pândeşte

Pe vânt, ţine minte,

Ia-o înainte!”

După ce se făcu nevăzut, mătuşa Zabeth, prăbuşită în jeţul ei, suspină. Chipul îi era răvăşit şi am auzit-o. Murmurând:

— Nădăjduiam totuşi că nu se va mai bate. Ar fi al patrusprezecelea duel din 1815 până acum; în jocul ăsta până chiar şi cei mai tari sfârşesc prin a-şi găsi naşul.

M-am străduit să o liniştesc, dar se căina întruna, clătinând din cap:

— Când îţi spuneam mai deunăzi că toţi ostaşii ăştia vechi sunt nişte zănatici şi că nu se pricep decât să te facă să suferi…

Sărmana mătuşă! Oare pentru ce îşi făcea atâtea griji? Nu-i puteam lua nicicum în serios văicărelile. Îmi spuneam că, de vreme ce spadasinul meu de unchi biruise de treisprezece ori în dueluri, norocul avea să se arate de partea lui şi într-un nou prilej. Şi apoi, trebuie să mărturisesc că altele erau gândurile care îmi forfoteau prin cap. Zăpada multă din ultimele trei zile mă împiedicase să ies, astfel că în ceasurile fără de sfârşit nu încetasem să evoc, în castelul de Saint-Ange cu săli de gheaţă, chipul cavalerului d’Arconville. Oare îşi făcuse în ajun, în ciuda viforniţei, cele două plimbări cu Pyrame şi Thisbé? De nu ar fi fost vremea aceea uricioasa, neîndoios că l-aş fi întâlnit. Chiar şi astăzi trebuia să renunţ la orice nădejde de a-l vedea ţâşnindu-mi în faţă, la o cotitură, pornit într-un galop furios. Totuşi, mă năpădise o năvalnică dorinţă de a-l întâlni, de a-i vorbi şi surâde sau chiar numai de a-l privi în tăcere. Nici un bărbat, până la el, nu-mi făcuse inima să bată. Acum venise; nu-l văzusem decât de două ori; şi doar o dată putusem schimba cu el câteva cuvinte, fără să mai fie şi altcineva de faţă; iată că simţeam nevoia tiranică a prezenţei sale şi mi se părea că nici viaţa-mi toată nu ar fi fost destulă, să umple nevoia aceea. Nu m-am temut niciodată de cuvinte şi, de ce să nu recunosc: oare ce însemna simţământul acela atât de dulce şi de puternic dacă nu iubire?

Iubirea! Cuvântul acesta cu mireasmă de aventură şi de păcat, cuvântul acesta care în romane îndreptăţeşte atâtea nebunii şi pe care nu cutezam să-l rostesc decât în şoaptă la Sacré-Coeur, în preumblările mele din curtea interioară a şcolii alături de Solange de Harpé; aceasta era deci iubirea: nelinişte cu gândul la fiinţa iubită, apăsare, dorinţă, dar şi nestăvilită bucurie, încântare, dulce teamă de a nu-ţi vedea inima neîncăpătoare pentru fericirea care o aşteaptă… Da, nu mă puteam îndoi: eram nebuneşte îndrăgostită de François-Marie d’Arconville şi acum trebuia să mă străduiesc din toate puterile să-l cuceresc pe alesul inimii mele.

Dar pentru ce îl alesesem? Pentru ce îl iubeam? îmi puneam întrebarea, cu fruntea răcorită de geam şi privind la necuprinsă şi albă întindere de afară. Băgasem ades de seamă că în scrierile autorilor englezi ai mătuşii Zabeth eroii se îndrăgosteau, ca să zic aşa, dintr-o dată şi fără vreo pricină anume. Se iubeau în virtutea unei hotărâri exterioare voinţei lor „fiindcă era ea, fiindcă era el”, iar romancierul nu socotea cu cale să mai dea alte lămuriri prin care să scoată şi mai tare la lumină caracterul de fatalitate inerent iubirii.

Nu acelaşi lucru se întâmpla şi cu mine; ştiam ce anume atracţie de neînfrânat mă călăuzise spre cavalerul d’Arconville. Îmi plăcea, mai întâi, chipul său voluntar şi pătimaş, bărbia aceea fermă, pielea netedă şi caldă, deşi arsă de toate climele Europei şi de aiurea; îmi plăcea privirea lui încărcată de o tristeţe mistuitoare, părul negru inelat, gura fină şi expresivă. Îmi plăcea şi trupul său vânjos, suplu, cu muşchi tari, stătură de atlet, dezinvoltura sa de cavaler înnăscut. Îi mai admiram cumpătarea în obiceiuri, taină şi tăcerile sale. Iar pricinile pentru care îl îndrăgeam nu se opreau aici. O fiinţă preaiubită nu alcătuieşte oare un tot armonios, de nefărâmiţat, în care prezentul şi trecutul se contopesc? Tot astfel, François-Marie d’Arconville îmi aducea în faţă eroicele cavalcade ale Marii Armate prinsă în scânteierea. Săbiilor şi a coifurilor, nesfârşitele zile de plutire pe oceane, când vântul s-a cuminţit, iar marea devine uleioasă, uriciosul crivăţ al stepelor aspritor al pielii şi dulcea briză a insulei înmiresmată de aromă goyavierilor; îmi evocă zăpezile orbitoare ale stepei şi soarele rubiniu al Adenului ori Zanzibarului, precum şi povara melancoliilor lui pe care mă înverşunam să le risipesc, coroana bucuriilor pe care voiam să i le plăsmuiesc mai înalte şi mai pure, tot ce alcătuise viaţa lui învîlvorată, astăzi lovită în chiar inima ei.

În chiar inima ei lovită, vai! La gândul acesta mă întorceam fără istov şi la ce bun să mă mai fi amăgit, câtă vreme nu limpezisem misterul. Oare pentru ce se însingura cavalerul cu atâta cerbicie, hotărât pare-se să nu mai iasă din sălbatica lui pustnicie? Câte taine în jurul meu şi ce cunoşteam oare din viaţa neştiută a acelora chiar cu care eram legată prin sânge? Pentru ce tatăl meu, a cărui afecţiune nu i-o puteam pune la îndoială, se purta de luni de zile cu mine ca un străin? În urma căror răscoliri sufleteşti şi surpări lăuntrice, nevindecate de timp, rămăsese mătuşa Zabeth cu amarul acela care, uneori, i se prelingea pe buze ca un fir de venin? Mama fusese cumva o făptură cutezătoare şi înfocată, cum susţine sora ei sau, dimpotrivă, o sfântă supusă doar simţământului datoriei, cum spunea unchiul Sigismond? Iar cât îl priveşte pe acesta – care peste câteva clipe avea să-şi pună în pericol viaţa, de atâtea ori primejduită cu bună ştiinţă – voioşia lui nestrămutată nu ascundea ea oare o rană căreia nu-i îngăduia să se lase bănuită? De ce nu se căsătorise? Toate întrebările acestea mă cufundau într-o descumpănire tulburătoare. Aşadar este atât de greu să trăieşti?

Geamul se aburea uşor în bătaia răsuflării mele. Dar iată că se deschise uşa salonului; era tata.

— Ninsoarea a contenit, spuse el. Mă duc să văd cum arată şoseaua; o să pun să fie curăţată în locurile unde zăpada s-a adunat în troiene. Dar unde-i unchiul Sigismond? Nu l-am găsit în camera lui şi mi-ar fi de mare ajutor.

Din mormanul de şaluri în care mătuşa Zabeth se înfăşurase, se auzi un glas tremurat şi frânt:

— Se bate în duel, se bate şi, unde mai pui, cu un uricios de fost soldat căruia i-a căutat fără rost pricină. Poate că în clipa asta e şi mort.

— Damned fool!{8} mormăi printre dinţi tata.

Şi a plecat cu mânia oglindită pe chip.

Se scursese aproape o oră, timp în care mătuşa Zabeth nu scotea decât gemete şi suspine. O nouă încercare de a mă apuca de lucru la gherghef a rămas fără roade; am luat o carte, dar am şi uitat ce anume, căci nu-mi puteam struni atenţia, iar rândurile îmi jucau pe dinaintea ochilor. La drept vorbind, nici o îndeletnicire nu s-ar fi dovedit în stare să-mi smulgă cugetul din draga obsesie şi doar gândul că ar trebui să mă aşez, de pildă, în faţa pianului, spre a încropi o arie oarecare îmi devenea aproape odios. O, necruţătoare şi pizmaşă iubire, tu care ne macini viaţa! În ziua aceea ţi-am descoperit cu adevărat cruda putere!…

Tocmai băgasem şi eu pe foc doi buşteni, iar lemnul uscat pocnea sec, preludiindu-şi astfel învăpăierea, când larma unor glasuri ce venea din curte m-a făcut să ascult cu încordare. Am alergat la fereastră, de unde l-am văzut pe unchiul Sigismond culcat pe o targă, purtată de Grégoire şi de bătrânul Cornuau. Fireşte, unchiul nu era mort, căci vorbea unui necunoscut cu mustaţă sură, care păşea alături de targă; mi-am amintit însă pe dată de firea sensibilă a mătuşii Zabeth, de starea prin care trecuse cu trei zile în urmă când văzuse rana cavalerului d’Arconville, aşa că se cuvenea să o pregătesc.

De altfel şi începuse să mă întrebe, îngrijorată:

— Draga mea Zulmé, aud glasuri în curte. Cine a venit?

— Nu te nelinişti, mătuşă, e unchiul Sigismond.

— Ah, exclamă ea, ducându-şi mâinile la inimă… Nevătămat? Teafăr?

— Îţi jur că e în viaţă.

— Domnul fie lăudat!

Mi-am dat seama că nu trebuia să o las să se afunde într-o linişte înşelătoare, dacă voiam să o scutesc de o trezire prea brutală.

— Ca să nu-ţi ascund nimic, mătuşă, am urmat eu, unchiul Sigismond se arată voios, însă pare-mi-se că a fost uşor atins.

— Ce tot îndrugi acolo?

Dintr-o singură mişcare şalurile fură toate azvârlite la pământ, ca nişte veşminte nefolositoare, iar mătuşa alergă într-un suflet la fereastră. Oamenii care duceau targa se şi aflau în vestibul. Alergă şi ea într-acolo, iar când unchiul Sigismond o zări, o şi apostrofă plin de voie bună:

— Haide, haide, draga noastră Zabeth, nu mă dojeni. Nu am ajuns încă la Pluton şi îţi făgăduiesc că niciodată nu mă voi mai bate cu căpitanul Massiette… Dar, fiindcă veni vorba, să ţi-l prezint pe acest bătrân soldat.

Şi se întoarse spre necunoscutul acela care, scoţându-şi pălăria, dădu la iveală un chip şiret, stropit cu pistrui; ochii îi erau de un albastru rece, iar privirea hotărâtă. O cicatrice mare, albă îi brăzda umărul drept al obrazului până la ureche.

Mătuşa Zabeth rămăsese pironită locului, palidă şi încremenită, în timp ce căpitanul se înclina în faţa ei.

— Ai şi înţeles, urmă unchiul, că ne-am împăcat pe teren, după duel. Căpitanul Massiette făcea parte din a cincea linie, unde comanda o companie de elită a batalionului 2. Lui i-a înmânat Tunsul{9} în 1804, pajura regimentului său. Un viteaz fără frică, ce mai încolo şi încoace; eu sunt cel care nu l-am înţeles bine deunăzi. Nu cavaleria în general o ponegrise, ci regretase că aceasta intervenise cam târziu într-o anume intrare în lupta premergătoare bătăliei de la Friedland. Neînţelegerea s-a spulberat, ne avem ca fraţii, totul merge bine.

Mătuşa Zabeth nu-i împărtăşea optimismul şi era limpede că nu pricepea nimic din toate acestea. Buzele i se mişcară anevoie:

— Totuşi, stărui ea, rana… Măcar nu e gravă?

Unchiul schiţă o mutră liniştitoare, în timp ce Grégoire, ajutat de pifan, îl aşeza, aşa înfăşurat în pături, pe un fotoliu.

— Iată cum s-au petrecut lucrurile, lămuri el. Habar n-aveam cum ştia să tragă Massiette, iar înţelepciunea îţi cere ca la începutul unei lupte să-l încerci pe adversar. Şi unde pui că îndrăcitul ăsta, încă de la început, mă atacă cu furie la cap, de parcă ar fi vrut să-mi despice ţeasta în două! Nu mă las prins şi parez ca la carte. Sângele meu rece îl mai molcomeşte puţin; ne batem în săbii; deodată zăresc punctul slab, îi dau o lovitură de sabie în felul meu şi tocmai îmi spuneam: „Sărmane Massiette, s-a zis cu tine”. Dar, greşeală, dragă domnule! Lovitura mea de sabie este blocată de o măiastră parare. Ba mai mult încă, luat de avânt, lunec în zăpadă, îmi pierd echilibrul şi… intru eu însumi în sabia căpitanului.

Clipi de câteva ori. Îl supăra pesemne rana, dar mai degrabă ar fi murit decât să o recunoască. Mătuşa Zabeth stăruia cu glas tremurător:

— Dar nu-mi spui unde ai fost rănit?

Unchiul se strâmbă.

— Ei drace! Pentru un cavalerist, asta-i rană blestemată. În partea dinăuntru a pulpei. Doar infanteriştii fac din astea. Nimic grav, dar iată-mă ţintuit locului pentru o săptămână.

— Domnule comandant, îşi dădu sfios cu părerea Massiette, faceţi rău că vă frământaţi atât. Ca să se vindece cât mai degrabă, un rănit trebuie să fie calm.

— Ia priviţi la dascălul nostru! tună unchiul Sigismond. Mai adineauri, colo pe pajişte, nu se arăta mita aşa de blândă. Un tigru, setos de sânge, nu altceva! Da, da… Are însă dreptate. Duceţi-mă în camera mea, ca pe un om de nimic, de vreme ce am fost destul de neghiob să mă schilodesc singur… Asta nu te împiedică, Massiette, să te, socoteşti un spadasin încercat.

În timp ce Grégoire şi Cornuau îl duceau pe unchi, căpitanul propuse să alerge el însuşi după doctor. Un gând m-a fulgerat atunci. M-am oferit să fac eu treaba aceasta, cu ajutorul lui Bucefal.

— Foarte bine, încuviinţă rănitul. În felul acesta, Massiette o să-mi poată ţine de urât.

Dar mătuşa Zabeth se împotrivi. Trebuia să fii cu totul lipsit de minte să laşi o fată să cutreiere drumurile pe o asemenea vreme. Puteam să cad cu căluţ cu tot în vreo văgăună şi să pier acolo sub zăpadă. Oare preabunul Grégoire nu ar fi vrut el să slujească de trimis?

Grégoire dădea din cap clătinându-se întruna pe picioare. Dar nu m-am lăsat. Am început a spune că Grégoire avea treburile lui, că şi el, ca şi mine, putea să se prăvălească în prăpastie, că ţăranii de prin satele învecinate lucrau la deszăpezirea drumurilor şi că, oricum, pe Bucefalul meu, i-aş fi putut râde în nas însuşi curierului regesc. Şi apoi trebuia ca doctorul să sondeze cât mai grabnic rana unchiului Sigismond.

Mătuşa se prinse cu mâinile de cap.

— Mă înnebuniţi cu toţii. Iar tatăl tău nu-i acasă!

Sfârşi însă prin a se învoi. Grégoire îl înşeuă pe Bucefal, îi înfăşură copitele cu cârpe bine legate cu sfoară, ca să nu alunece şi iată-mă pornită în trap mărunt în direcţia Pagny.

Dar nici nu făcusem cinci sute de metri, că mi-am dat seama cât de îndreptăţite fuseseră temerile mătuşii. Până la Vandelainville, fusese croită o pârtie în zăpadă şi puteai merge între doi pereţi albi care îţi dădeau, sub cerul mohorât, ciudata impresie a unui vis polar de o vaporoasă irealitate; dar la jumătatea drumului spre Bayonville, pârtia se înfunda. Bucefal se opri brusc în faţa obstacolului. I-am dat pinteni, a înaintat curajos şi s-a afundat în zăpadă până la piept.

Ce să fac? Drumul, şanţurile care îl mărgineau, câmpurile de o parte şi de alta, totul se pierdea sub aceeaşi cergă albă. Copacii, preschimbaţi în cristale de zahăr, nu arătau drumul decât pe alocuri şi orice spaţiu dintre ei îmi putea fi fatal. Nici vorbă însă de a da înapoi; făgăduisem să-l aduc pe medic, iar în afară de cel de la Pagny, adică de doctorul Elias, altul nu mai era. Şi apoi, pentru ce aş tăinui adevărata pricină care mă împinsese să plec la drum? În fiece seară – mi-o spusese doar limpede – François-Marie d’Arconville călărea între Pagny şi Chambley. Izolat în casă, întâi din pricina accidentului, apoi din cea a zăpezii, s-ar prea fi putut să se bucure de cea dintâi înseninare şi să sară în şa; aşa că, după toate probabilităţile, puteam să-l întâlnesc. Într-atât mă înaripa gândul acesta, încât tot stratul acela rece, moale şi trosnitor, în care supusul Bucefal continua să-şi croiască drum, mă lăsa aproape nepăsătoare. Anevoinţa, primejdia hotărârii luate, dimpotrivă, îmi dădea puteri ca o băutură tare. Îmi stă scris, pesemne, ca drumul care avea să mă poarte spre fericire să fie înţesat de stăvili, dar nu se cade oare să-ţi meriţi norocul?

După vreo cincizeci de metri zăpada se întări; Bucefal nu se mai afunda decât până puţin mai sus de copite; am înţeles că în zona primejdioasă se adunase o zăpadă proaspătă adusă de vânt. Am zgrepţănat uşor greabănul căluţului, care o porni din nou la trap. Oricum, trebuia să fiu şi mai departe cu ochii în patru; de aceea cercetam atentă drumul, la fel de imaculat ca o pagină care îşi aşteaptă slovele.

Trecusem prin Bayonville, deloc pustiu, şi mă apropiam de Arnaville, când Bucefal dădu semnele unei ciudate nelinişti. Sforăia, ciulea urechile; deodată se ridică pe picioarele dinapoi, aproape să mă arunce jos şi scoase un nechezat prelung. L-am mângâiat pe grumaz, să-l mai potolesc; dar, fără să-i dau ghes, grăbi pasul şi a trebuit să-l trag de frâu să nu o ia la galop întins. Să fi fost vorba doar de o toană, de o neaşteptată înciudare, aşa cum li se întâmpla mai tuturor armăsarilor? Un zvon de clopoţei, în depărtare, îmi risipi curând nesiguranţa. În întâmpinarea mea venea o sanie trasă de un frumos cal bălţat. L-am făcut pe-al meu să treacă la pas, cu toate că nervozitatea lui sporea. Sania încetinea la rândul ei. Când se găsi la cinci metri de mine, se opri şi atunci am descoperit, în persoana singurului ei ocupant, pe cel nădăjduit.

— M-aţi recunoscut cumva de departe, domnule cavaler? l-am întrebat zâmbind. (Dar cât de nebuneşte îmi bătea inima!)

A coborât din sanie, la care era înhămată iapa Thisbé; asta lămurea deplin nerăbdarea şi freamătul lui Bucefal.

— Da, domnişoară, v-am recunoscut, mi-a răspuns François d’Arconville. Nu m-aş fi putut înşela. Dar câtă imprudenţă! Să porneşti călare pe timpul şi pe zăpada asta!.

— Nu mă credeam în stare să uimesc un ofiţer a Marii Armate, i-am întors-o eu, clipind des.

Dar pe loc am schimbat tonul. Am început a-i povesti cavalerului despre duelul unchiului Sigismond, despre rana sa, în aparenţă nu prea gravă, dar care cerea ajutorul unui medic.

— Şi aţi plecat în solie, fără ca temeri mărunte să vă facă să pregetaţi, ca de pildă viscolul îngrozitor, care se pregăteşte să o ia de la început, ori că starea foarte proastă a drumului! Împăratul care se pricepea, nu glumă, în ale vitejiei v-ar fi conferit Crucea; eu, care nu sunt împărat, mă voi mărgini a vă spune că a sfida primejdia nu înseamnă a o înlătura. Aţi avut gentileţea de a vă aminti că odinioară am comandat unor trupe aflate în campanie. Ei bine, vă voi arăta că nu mi-am pierdut câtuşi de puţin autoritatea. Mă voi întoarce la castelul d’Arconville şi mă veţi urma cu căluţul pe care îl veţi lăsa acolo. Apoi vom pleca din nou amândoi, cu sania, la Pagny, unde îl vom lua pe medicul militar (îi mai putem spune astfel, căci este un vechi chirurg din Regimentul de gardă). Vă voi duce astfel pe amândoi sub acoperământul casei părinteşti; Hassan, care este un călăreţ minunat, se va îngriji de calul dumneavoastră.

Îl găseam mai fermecător ca niciodată, cu căciula aceea de astrahan de formă rusească şi cu scurta neagră din blană de miel, căreia îi zicea cojoc şi despre care am aflat mai târziu că o adusese de departe. Vântul rece din timpul drumului îi înviorase, cu o undă trandafirie, obrazul ars de soare; fiinţa lui respira vigoare, sănătate. Era oare acelaşi cu bărbatul care îmi mărturisise că nu mai aştepta nimic de la viaţă? Nu era limpede că doar de el depindea să-i culeagă toate darurile?

— Dar, rana pricinuită de colţul mistreţului, domnule rănit aflat în grija mea? l-am întrebat, strunindu-l întruna pe Bucefal care îşi cădelniţa capul şi tropăia.

— O aştept pe următoarea, ca să fiu din nou pansat de Zulmé de Saint-Ange, mi-a răspuns el, urcând în sanie.

În timp ce, la auzul acelei neaşteptate curtenii, schiţam o mutrişoară ruşinată, el o făcu pe Thisbé să întoarcă. Puteam oare crede că-l îmblânzeam pe aşa-zisul sălbatic, pe pretinsul mizantrop? O nădejde nemăsurată îmi inundă inima.

Bucefal trecuse pe mâinile lui Hassan, astfel că eu m-am suit în sanie odată cu cavalerul, spre a ne îndrepta spre Pagny-sur-Moselle. O uriaşă blană de urs ne acoperea picioarele, iar tovarăşul meu îmi povesti că aparţinuse unui animal ucis de vicontele Geoffroi în pădurea Puvenelle, cu vreo treizeci de ani în urmă. Zburam pe zăpadă şi îmi era de ajuns să închid ochii, pentru ca lunecarea aceea pe tărâmul albului să-mi strecoare în suflet simţământul unui zbor lin pe o mare de nori. În Lorena săniile sunt folosite mai puţin, iar ca aceea a cavalerului încă nu văzusem – era durată pe tălpici joase, şi te ducea cu gândul la o barcă cu capetele pătrate.

— E construită după gustul meu, spuse François d’Arconville, după modelul troicilor moscovite, cu deosebirea că acelea sunt trase de trei cai înhămaţi în linie. Aici luxul acesta ecvestru nu este trebuincios.

Şi urmă:

— Plăcerea pentru sanie am deprins-o în 1812, în timpul retragerii. Îl mai văd parcă şi acum pe împărat plecând din Smorgoni cu o simplă troică de poştă, în faptul zilei de 5 decembrie. Se afla pe atunci între Gaulaincourt şi Duroc. Armata nu fusese prevenită de plecarea lui, spre a nu slăbi şi mai mult un moral şi aşa scăzut; iar eu, fiindcă nu puteam dormi de mirosul urât din hambarul nenorocit, în care oamenii mei se afundaseră prin paiele putrede, ieşisem să trag adânc în piept aerul acela îngheţat, tropăind pe loc din pricina gerului. L-am recunoscut lesne pe Napoleon, în ciuda blănii pe care şi-o ridicase până sub ochi şi am înţeles în ziua aceea că vulturul era condamnat.

Clopoţeii de la gâtul iepei Thisbé scoteau un clinchet vesel; blana de urs şi apropierea mai strânsă a cavalerului, din pricina săniei înguste, mă învăluiau într-o căldură plăcută, iar cerul sur şi întinderea pustie mi se păreau mai suave decât un azur strălucitor, decât verdele multrăsplătit, din zilele cu soare. Nicicând nu mă mai aflasem într-o asemenea intimitate cu un bărbat, iar pe bărbatul acesta îl alesesem, dintre toţi, de la întâia privire. Mă hrăneam cu îmbătătoarea închipuire că între noi se şi înstăpânise o tainică armonie, o înţelegere misterioasă şi că, fără să vrem a ne-o spune, încredinţaţi însă deopotrivă de iubirea noastră, ne ştiam unite destinele. Nu-mi spusese el oare, cu puţin înainte doar – iar spusele sale întrecuseră simpla butadă, de lucrul acesta eram sigură – nu-mi spusese că aştepta o altă rană, pentru ca eu să-i dau noi îngrijiri? Şi iarăşi mi-a răsărit în minte braţul său alb…

— Ei bine, iată-vă sosită la domnul Elias, mă vesti el.

Intrasem în Pagny, dar nici nu băgasem de seamă; mi-am părăsit visul, nu fără părere de rău.

Domnul Elias era un bărbat scund, rotofei şi roşcovan; avea o frunte lată brăzdată de riduri fine, un nas borcănat şi o gură mare cu buze cărnoase. Pe cap, doar o coroniţă de păr ruginiu, pornit spre încărunţire pe la tâmple, iar la bărbie un fel de salbă lânoasă. Din îndelungă-i slujire în armată rămăsese cu un mers oarecum repezit şi cu un laconism savuros. L-am surprins în papuci, cu picioarele întinse spre şemineul de tip prusian.

— Cum aţi spus? Rană făcută de o sabie de cavalerie, la încheietura de sus a piciorului? Mda… Mda… Nu-i vreme de pierdut. Să ne grăbim. Mda… Haideţi, trusa… La drum, pedestrime!

În timp ce vorbea, îşi trăsese cizmele, cu o sprinteneală uimitoare, apoi îmbrăcase redingota verde, la reverul căreia strălucea panglica Legiunii de onoare; după aceea, cu trusa în mina şi un baston gros sub braţ, cu pălăria înfundată până pe ochi, ne împinse afară.

Se aşeză în spatele nostru în sania care îşi luă zborul. Încântătoarea noastră intimitate contenise. Cavalerul se afla, ce-i drept, tot lângă mine şi nu cunoşteam bucurie mai mare ca aceea de a-i sta alături; dar cuvintele şi gândurile noastre nu se mai puteau bucura de aceeaşi nezăgăzuire, căci bunul domn Elias îşi dregea glasul din cinci în cinci minute, prin sunete care îi aminteau mult prea imperios prezenta.

Pe măsură ce ne depărtam de Pagny, cerul se întuneca şi mai tare. O nouă ninsoare părea neîndoielnică.

— Grăbiţi-vă, domnule, vă rog, îl imploră medicul, aplecându-se la urechea cavalerului. Treceţi chiar la galop, mii de sabretaşi! Hm! Hm! Cât se poate, cât se poate, altfel, vă înştiinţez că vom fi preschimbaţi în Moşi Crăciuni chiar înainte de a ajunge. Hm!…

François (căci în inima mea îi şi spuneam astfel) se arăta mai prevăzător decât viforosul medic şi, cunoscându-i firea, îmi spuneam că prezenţa mea alături de el, responsabilitatea pe care şi-o lua privitor la firava-mi făptură, aveau fireşte legătură cu toată cumpătarea lui. Oricum, pasul iepei devenise întrucâtva mai întins; totuşi nu o făcu să treacă la galop, cum îl îndemna domnul Elias.

Străbătusem aproape jumătate de cale, când doi corbi zburând foarte jos ajunseră până în dreptul săniei şi începură să o urmeze, plutind la doar câţiva metri pe deasupra capetelor noastre. Desluşeam limpede, chiar prin clinchetul zurgălăilor, clipocitul molatic al aripilor lor; în două rânduri una din funebrele păsări croncăni.

— Nu-mi place asta, se auzi în spatele nostru glasul piţigăiat al medicului, nu-mi place deloc. Nu că aş fi cumva superstiţios, doar m-am născut în secolul luminilor. Helvétius, Condillac sunt dascălii mei întru gândire, iar un om de vârsta mea nu şi-ar putea găsi alţii. Nenorocirea este că anticii sunt cei care au învălmăşit totul. Cum poţi fi, totodată, cum spun ei, libertin şi visător? Dar ce mai! Doar am făcut şi noi şcoala umanistă şi ne amintim de toate istoriile acelea cu prevestiri: caii lui Cezar varsă amarnice lacrimi în ajunul morţii sale, statuia lui Jupiter izbucneşte în râs în oraşul Olimpia, spre a vesti căderea lui Caligula… Ce mai încolo şi încoace, corbii ăştia blestemaţi, care s-au apucat să urmărească sania unui medic, nu-mi spun lucru bun.

Îi ameninţă cu bastonul pe sumbrii călători, dar fără a-i înfricoşa. În ce mă priveşte, tovărăşia lor nu mă neliniştea peste măsură, de vreme ce François se afla lângă mine şi o mână pe Thisbé cu o desăvârşită măiestrie.

— Dar dumneata, domnule cavaler? Crezi cumva în prevestiri? l-am întrebat.

Mi-a răspuns cu glas scăzut, astfel încât numai eu să-l pot auzi:

— Nenorocirea vine totdeauna destul de repede. La ce bun să vrei s-o afli dinainte?

Nici nu-şi încheiase bine spusele, că păsările se şi depărtară; m-am simţit cuprinsă atunci de o nelămurită tulburare.

Am sosit. Sania croi în curtea de onoare un semicerc elegant şi se opri în faţa peronului.

— Grăbiţi-vă, domnule Elias, i-am spus eu doctorului. Intraţi, eu o să-i dau întâi calului ovăz.

— Desigur, doctore, vă conduc după aceea înapoi la Pagny, a adăugat cavalerul.

Domnul Elias se şi făcuse nevăzut. François o deshămă pe Thisbé şi amândoi o duserăm în grajd.

— Vă rog să nu ne refuzaţi un punch, i-am spus eu însoţitorului meu, în timp ce. Animalul se şi apucase să ronţăie ovăzul.

— Nu voi refuza, mi-a răspuns şi m-a învăluit într-o privire ce nu poate fi cuprinsă în cuvinte

Am întors capul şi am ieşit din grajd.

— Bărbaţii sunt fericiţi, am urmat eu. Stăpâni pe viaţa lor. Fac ce vor cu ea. Nu ca noi, fetele, veşnice prizoniere ale convenienţelor, ale prejudecăţilor…

Se opri şi, privindu-mă din nou:

— Nu vă ştiam atât de revoluţionară. Ce înseamnă libertatea? Sunt de fapt un om liber… Dar oare am pricini deosebite să mă bucur de aceasta?… Credeţi-mă, este mai grav să-ţi iroseşti libertatea decât să fii lipsit de ea.

Melancolia ce i se citea pe chip nu mi-a pus stavilă. Am izbucnit într-un râs nervos. Oare nu mărturisise în chiar clipa aceea că era liber, liber? Aşadar toate nădejdile îmi erau îngăduite! Am urcat scările peronului, cu pas uşor, de ciută. Eram beată de fericire şi iubire.

V                                                             TURNUL FRAGA

VREMEA SE DĂDUSE CU TOTUL peste cap. La două zile după duelul unchiului Sigismond, văzduhul se îmblânzi în aşa măsură, încât zăpada începu să se topească pretutindeni. Apa şiroia prin burlanele castelului, iar copacii din curte plângeau din toate ramurile. Un ciudat soare roşu, preschimbat încetul cu încetul într-un glob galben-auriu, sorbea lacom bruma din vale. La prânz, cerul devenise de un alb lăptos şi dulce, ca în cele mai frumoase zile ale lui septembrie. Am deschis fereastra sufrageriei. Un aer aproape călduţ umplu încăperea; l-am respirat cu nesaţ. O pasăre fluiera în desişul iederei, pe unul din zidurile parcului. Îi zăream capul mic şi negru, iar când îşi revărsa voiosu-i viers, îi desluşeam pieptul trandafiriu. Inima îmi zvâcnea în aceeaşi bătaie cu cea a păsărelei.

Între timp – să fi fost din pricina temperaturii schimbătoare, cum înclina să creadă domnul Elias? – pare-se că rana unchiului o apucase pe drum rău. După prima vizită, medicul mai venise de două ori şi, cu toate că nu precupeţise alifiile şi prişniţele, tămăduirea se lăsa aşteptată. Rana supura din belşug, unchiul avea fierbinţeli, iar în ziua a treia, nemaiştiind ce să facă, medicul începu să se scarpine după ureche.

— Ah, spunea el tatei. Dacă ar fi aici fiul meu Omer! Şi-a ales drept dascăl pe ilustrul Dupuytren care, de ne-am bizui pe faima sa, stabileşte tratamente uluitoare. Dar caraghiosul meu de recrut tot spune că niciodată nu o să ştie destul. Mai degrabă îi place să lucreze ca subaltern la spitalul central din Paris, care nu duce totuşi lipsă de braţe, decât să vină în Lorena natală, să înlocuiască un tată istovit de muncă. Mii şi miliarde de fugase, ciudată făptură!

— Totuşi, domnule Elias, stăruia tatăl meu, vă nelinişteşte cumva starea rănitului nostru?

Omul dădu din cap a împotrivire.

— Nu am spus asta, domnule de Saint-Ange, dar cum să prevăd mersul unei astfel de răni? încheietura de sus a piciorului este un loc gingaş şi, cu toate că am o îndelungată experienţă de chirurg militar, cu toate că am îngrijit mii de răniţi, trebuie să recunoaştem că noi, medicii, am rămas tot ca pe vremea lui Molière. Vestitul Broussais, pe care l-am cunoscut cândva în vremea războiului din Spania, ar declara fără înconjur, în cazul fratelui dumneavoastră, că s-a produs o inflamaţie şi că ar trebui să-i iau sânge. De parcă nu ar fi pierdut şi aşa destul!

Apoi se ciupi de nasul borcănat şi urmă:

— Adevărul este că, revăzut şi îndrăgit, după moda Ide la 1818,. Codicele nostru este o enciclopedie de nerozii şi că mai bătrânii noştri ştiau să o scoată straşnic de bine la capăt. Mă duc acum să-i ung rana cu o decocţie de vin de nuc şi cu praf de chinină, aşa cum se făcea acum un veac. Singurul necaz ar fi că farmacistul nostru din Pagny nu are, în laboratorul său, nici unul din aceste medicamente date uitării. O să trebuiască să daţi fuga până la Pont-à-Mousson.

Pe loc mi-am şi oferit serviciile. Cum să pierd un nou prilej ce mi se ivea, cel de a-l întâlni pe omul căruia mă simţeam dăruită din tot sufletul? Fără îndoială, drumurile se preschimbaseră în şiroaie de noroi curgător; dar lăudabila faptă petrecută cu două zile în urmă, când îmi împlinisem atât de strălucit misiunea, îmi aduse încuviinţarea tatălui; el îmi dădu doar sfatul să iau docarul său, la care să-l înham nu pe căluţul meu spaniol, ci pe vajnicul trăpaş ce răspundea la numele de My Heart.

Mă mai revăd şi azi pe drumul acela desfundat, în care roţile uşoarei mele trăsuri se afundau în mocirlă, uneori chiar până la butuci. My Heart, ca un adevărat animal de rasă, părea că nu bagă nimic de seamă şi abia de încetinea pasul. În ce mă priveşte nu mă uitam nici în dreapta, nici în stânga şi poate că niciodată, ca în ziua aceea, nu am fost mai puţin simţitoare la peisajul negru, muiat de apă, presărat ici-colo doar cu câte un petic de zăpadă cenuşie. Nu voiam să pierd din ochi panglica drumului, când dreaptă, când şerpuită ce alerga pe sub copitele calului. Nu-l mai văzusem pe François din ziua duelului şi mă încordam întru venirea clipei care avea să mi-l înfăţişeze – năvalnic centaur, nepăsător la noroiul pe care Thisbé cea iute l-ar fi făcut să ţâşnească în jurul lui ca o aureolă.

Satele îmi treceau pe dinainte, fără că silueta vreunui cavaler să se ivească în dunga zării. Până a nu ajunge la Pagny, am lăsat în urmă poştalionul Metz-Nancy, înnoroit până la imperială. Şase cai trupeşi se munceau să tragă uriaşul, iar surugiul îşi trecu biciul în mâna cealaltă, spre a-mi trage, cu pălăria sa de piele scorţoasă, un salut curtenitor. Am zărit apoi castelul d’Arconville, iar în suflet mă şi rupeam de gândul meu, când deodată mi-am descoperit cavalerul, dârz în şa, coborând la pas drumeagul care dădea în şoseaua cea mare. Şi el mă văzuse, căci pe dată îşi porni calul la trap; în câteva clipe se află lângă mine. I-am spus pentru ce pricină mă găseam acolo şi pe loc se oferi să mă însoţească la Pont-à-Mousson.

— Dar obiceiurile mult îndrăgite? m-am mirat eu cu nevinovăţie. Dimineaţa la Pont-à-Mousson, seara la Chambley…

— Obiceiul nu-i altceva decât steagul ipocrit al resemnării. Neprevăzutul naşte însă mai dulci îndatoriri.

— Îndatoriri!

Mi-am arătat dezaprobarea printr-o mutrişoară nerăutăcioasă, iar el a urmat repede:

— O datorie, de-ţi este dragă, uneşte onoarea eu plăcerea.

— Cine a spus asta? am exclamat bătând din palme. Corneille ori Legouvé?

— Autorul a preferat să rămână anonim, mi-a răspuns el surâzând.

Începută pe tonul unei tăifăsuieli de salon, conversaţia noastră, încropită la întâmplare, ne-a purtat, după străbaterea a trei leghe fără poticnire, până la porţile lui Pont-à-Mousson! My Heart înainta cu acelaşi pas întins; la stingă mea, François se contopea cu Thisbé a lui într-atât de tare, încât ea părea să-i ghicească gândurile fără să mai fie nevoie ca el să şi le vădească. Încercam încântătorul simţământ că ne şi unisem pe viaţă şi că libertatea aceea a lui, de care îmi vorbise, o încredinţase, cu fierbinte inimă, mâinilor mele tremurătoare.

Ne-am oprit în Piaţa cea mare, unde am priponit caii în faţa clădirii numite „Casa celor şapte păcate capitale”. În timp ce contemplam cariatidele cu chipuri zâmbitoare ce împodobeau faţada, François îmi spuse:

— Ştii, ducii noştri numeau locuinţa aceasta „Castelul iubirii”; este ca şi cum iubirea i-ar împinge neîndoios către mari nesăbuinţe pe cei slujiţi de ea cândva. Dar au uitat – iar odată cu ei şi teologii – un al optulea păcat, mai adânc poate decât celelalte şapte…

L-am privit întrebătoare, iar el a adăugat cu un aer grav:

— Acest al optulea păcat este ignoranţa. Un ignorant nu-i oare în stare de orice prostie?

Glasul îi tremura de amărăciune. Nu voiam să-i ştiu pricinile, de teamă să nu zgândăr vreo rană încă neînchisă. Am păşit de-a lungul plăcutelor arcade în stil italian care alcătuiesc mândria pieţei, spre a ajunge la laboratorul farmacistului. Acesta, pierdut pe după un brâu de borcane decorate cu slove latineşti aurii, pisa o materie brună într-un mojar de porţelan. Ne rugă să-l îngăduim o jumătate de oră, iar François propuse să dăm până atunci o raită prin oraş.

Am urcat din nou strada Notre-Dame, acoperită de un noroi vâscos. Silită mereu să-mi ridic bine de tot fusta ca să pot sări peste băltoace. De altfel, cavalerul meu nu mă lăsa defel neajutorată, ori de câte ori mă aflam în asemenea impasuri; îmi întindea o mână fermă, când trecerea se dovedea mai anevoioasă, iar eu. Săream în pas de menuet parcă, rizând ascuţit. Pe acoperişuri zăpada nu se topise încă, iar apa şiroind din burlane şi gâlgâind pe laturile şoselei mă împiedica să admir minunăţiile înşiruite prin vitrinele negustorilor. Dar mi-ar fi putut stârni oare vreun interes turbanul verde, cu pene de marabu, înfipt într-un suport din vitrina domnişoarei Augustina, modista, ori veşmintele din catifea ale postăvarului Schwarz? Alte gânduri îmi frământau mintea şi puţin îmi păsa de curiozitatea pe care o stârneam în rândurile mucoşilor de liceu, ale băieţilor de prăvălie pironiţi în faţa tejghelelor, cu ochi sclipitori şi bonete de lustrin… Mi se părea aproape fără noimă salutul adresat de cavaler unui bătrân înalt, de tot albit şi cu înţepenită înfăţişare în redingota lui de culoarea tutunului, şi de croială veche. Cavalerul mă înştiinţa că omul acela grav era domnul Advéniat, notarul său. Trăiau aşadar sub cerul acesta oameni ai legilor, neguţători, fiinţe a căror singură ori cea mai de seamă grijă era să aplice reguli, coduri sau tarife; mai exista prin urmare şi altceva pe lume în afară de vis şi dragoste? Exaltarea îmi era atât de nemăsurată, încât nu voiam să cred asemenea lucru.

Ajunsesem pe bulevardul de Riolle, ai cărui castani făloşi îşi desenau pe cerul satinat rămurişul negru şi lucitor. Înaintam cu paşi mărunţi pe aleea pustie. Noroiul era aici mai subţire decât pe străzi; noianul de frunze moarte alcătuia un covor moale. Mă simţeam mai fericită ca oricând; totuşi nu găseam ce spune, iar cuvintele care îmi răsăriră pe buze veniră parcă fără voia mea:

— Vă place Pont-à-Mousson, domnule cavaler?

— Cunosc mai multe capitale ale Europei, îmi răspunse el. Am fost la Viena, la Moscova, la Neapole, la Madrid – era să uit Parisul. Fără gândul de a defăima aceste oraşe vestite, să vă mărturisesc oare că nici unul n-a deşteptat în adâncul meu simţăminte mai dulci că valea Moselei văzută din Turnul Praga?

Din fortăreaţa aceea clădită în secolul al XV-lea, spre a-i îndepărta pe groaznicii husiţi, săvârşitori de urgii în Sfântul Imperiu, nu a mai rămas nici o bucăţică de zid, dar Turnul Praga şi-a lăsat numele unei terase plantate cu puieţi de ulm, care stăpâneşte valea râului. Ne-am aşezat acolo pe o bancă, pe care François şi-a aşternut mai întâi batista. Jos, la picioarele noastre, râul îşi desfăşura liniştit panglica, străbătând păşunile încă verzi. La dreapta, insula Esch ne dezvăluia un vălmăşag mlăştinos brăzdat de firele argintii ale unei puzderii de râuleţe tivite cu sălcii şi plopi. Ceva mai departe, în aceeaşi direcţie, desluşeam clinele muntelui Sainte-Geneviève, iar la stânga ruinele Mousson.

— Ei bine, ce părere aveţi? urmă cavalerul.

La Turnul Praga nu venisem decât o dată ori de două ori, pe când eram încă o copilă şi stătusem foarte puţin. Nu-mi rămăsese altfel decât o amintire palidă a locului şi abia în ziua aceea descopeream farmecul adânc şi pur al acelui colţişor de pământ loren pe care foişorul mi-l oferea. Fără îndoială că şi prezenţa lui François d’Arconville îmi sporea încântarea.

— Aveţi dreptate, am spus eu cu glas scăzut, de parcă m-aş fi temut că vorbind prea tare mi-aş fi putut micşora cât de cât plăcerea.

În aceeaşi clipă, fără să fi vrut, mina mea dreaptă atinse uşor o mina a cavalerului şi, pentru că mi-o trăsesem mai încet decât s-ar fi cuvenit, mina bărbatului mi-o întemniţa pe a mea, după o scurtă clipă de şovăială. În răstimpul acela, în care nici un cuvânt nu-şi croia loc, destinul meu încremenise parcă. Mi-aş mai fi putut desprinde mina; dar cum aş fi făcut-o, de vreme ce îmi simţeam inima robită? M-a străbătut un fior, iar capul mi s-a înclinat pesemne puţin într-o parte, fără vrere, căci l-am simţit sprijinindu-se de un umăr care nu se ferea.

— Micuţă Zulmé! doar atât a spus cavalerul.

Mina îmi tremură într-a lui. Ducând-o la buze, şi le lipi de ea într-un sărut uşor şi prelung, care sfârşi prin a mă ameţi. Venise în sfârşit clipa mult dorită de inima-mi pătimaşă; venise şi puteam să-i gust în voie vraja. Dar pentru ce oare un instinct mai puternic decât voinţa m-a făcut să-mi ridic capul şi să-mi trag mâna, fără bruscheţe, minata însă de o neclintită hotărâre? Ce se întâmplase cu amazoana, pentru care cucerirea fericirii devenise cea mai grabnică datorie, şi care, la pornirea întru întâmpinarea ei, voia să se ferească, cu degete tremurânde şi obrajii în flăcări? Trebuie să ne în voim dar că tu, pudoare, tainică mânie, nu închipui doar o vorbă.

Un vânt tăios se stârni dintr-o dată. Aşezată, ca o demnă domnişoară a pensionului Sacré-Coeur, dreaptă, ţeapănă aproape, pe banca rece de piatră, priveam înainte la unduirea pleşuvelor vârfuri ale plopilor. Aşadar, astfel se alcătuise pentru mine întâiul peisaj al fericirii: cu copacii aceia fremătători, cu trestiile încovoindu-se sub pala vântului şi foşnind în clinchet sec, ca de săbii, cu apa aceea verde-albăstruie zăbrelită de fulgere argintii, cu cerul de un albastru opalin pornit spre cenuşiu, iar deasupra paşnicelor coline rotirea aceea plăcută a păsărilor. Dimineaţă încă zăpada mai înveselise tot peisajul; dar fuseseră de ajuns câteva ore, spre a-l smulge asprimilor iernii, de parcă o zeitate binevenită hotărâse că doar decorul primăverii, fie el şi amăgitor, poate alcătui un cadru demn fragedei mele iubiri.

Între noi se lăsase tăcerea, tulburată doar de sunetul întrerupt al picurilor căzând din rămuriş, ori al cântului şuierat, de vânt printre crengi. François nu rostise o vorbă, nu schiţase un gest din clipa în care mina mea o părăsise pe a lui. Străduindu-mă să-mi molcomesc cu palma ce-mi strivea sinul bătăile nebuneşti ale inimii, nu m-am putut opri să nu-i arunc, pe furiş, o privire. Era neclintit. Îşi umplea fiinţa cu serenitatea clipei, cu bunăvoinţa cerului. Respira liniştit. Ce gânduri vegheau sub fruntea aceea dragă şi care îmi era locul în şirul lor? A închis ochii, iar dorinţa aceea de a se reculege nu putea avea alt temei decât acela de a cuprinde cu şi mai multă intensitate răstimpul fugar pe care nu-l putea păstra în mâinile sale de simplu muritor, dar care, într-una din multele zile, îl făcea fericit. Am simţit că mă îneacă un nod şi anevoie mi-am putut stăpâni hohotul de plâns, iute preschimbat în strănut.

— Micuţă. Zulmé, spuse François, nu-i voie cu nici un chip să răceşti.

Se ridicase; am făcut la fel şi, văzându-l înaintea mea, în toată puterea aceea bărbătească, molcomită de o tainică şi blândă melancolie, m-am simţit cuprinsă ca de o văpaie; îndrăzneala, ce mă părăsise o clipă, mă năpădi iarăşi:

— Linişteşte-te, François, am spus, dăruindu-i o privire fugară, în care îmi adunasem însă tot sufletul, o să dregem totul luând de la farmacist doctorii împotriva răcelii.

Pentru prima oară îi spusesem pe nume. A înţeles. Un zâmbet i-a fluturat pe buzele grave; a făcut un pas şi, punându-şi mâinile pe umerii mei. M-a sărutat pe frunte.

Faţă în faţă cu realitatea acelui gest nevinovat, am dat din nou înapoi. Toată făptura mi se înfiora, iar mintea îmi era parcă tulbure. Cu toate acestea simţeam nevoia să capăt curaj, să mă obişnuiesc cu gândul mişcător că François d’Arconville îmi sărutase mina, apoi fruntea. Prin urmare nu-i eram indiferentă; Vedea aşadar în mine o femeie demnă de el. Iar discreţia lui însemna pentru mine un temei în plus să-mi fie drag. Nu-mi vorbise nimic despre simţămintele lui, pesemne că să nu mă sperie. Socotea că, mai întâi, se cădea să-i vorbească tatii. Fără îndoială că atitudinea aceasta nu se prea împăca cu fermitatea hotărârilor, cu înariparea firească la care te puteai aştepta din partea unui soldat al Imperiului. Dar François ştia mult prea bine, după o nefericită încercare, ce scump se plăteşte uşuratica dăruire a inimii. Înainte de a-mi mărturisi deschis iubirea, voia să se încredinţeze că nici dinspre partea sa, nici dinspre a mea nu se puteau ivi stăvili în calea clădirii unei fericiri statornice; şi ar fi fost nepotrivit din parte-mi să-l învinuiesc pentru o înţelepciune care nu-l împiedica totuşi să se facă înţeles.

În Piaţa Mare le-am regăsit, şi pe My Heart şI pe Thisbé, amândouă lovind cu nerăbdare din copite. Reţeta era gata şi ne înturnarăm în acelaşi chip ca la venire. Până la ieşirea din oraş, François a mers în spatele trăsurii. Se îmblânzise mult sălbaticul meu cavaler, căci odată ajunşi în locul de unde putea fi zărit castelul d’Arconville nu dădu nici un semn că ar avea de gând să mă lase pradă sorţii mele. Mai mult încă, după ce castelul dispăru în spatele nostru, îmi spuse:

— Îmi îngădui să te însoţesc până la Vandelainville?

Am întors către el un chip uşor surprins.

— O, cavalere, să nu o istoveşti pe Thisbé.

A râs deschis, cu voioşie.

— Îţi făgăduiesc că Thisbé va primi deseară porţie dublă de ovăz.

Până la Vandelainville nu am mai schimbat între noi decât. Câteva cuvinte. La ce bun vorbele, când în inimi sălăşluieşte înţelegerea? Nu ele aduc fericire, ci prezenţa fiinţei dragi; îmi era de ajuns să întorc capul spre stânga, ca să admir un cavaler cu o înfăţişare minunată, pe nume François d’Arconville, omul hărăzit mie de Domnul spre a-mi deveni stăpân şi soţ. Ce însemna viaţa? Un drum asemănător celui pe care îl străbăteam, iar cerului nu-i ceream altceva decât să-l pot urma până la capăt, alături de François.

Când au putut fi zărite, printre copaci, zidurile castelului de Saint-Ange, cavalerul se opri:

— Iartă-mă, domnişoară Zulmé, a merge mai departe ar însemna, mă tem, să nu folosesc cu măsură libertatea pe care mi-ai acordat-o.

Nu-mi puteam lua ochii de la chipul acela frumos şi palid, cu ochi întunecoşi şi arzători. Am plecat totuşi privirea înainte de a-i răspunde:.

— Atunci, cavalere, când o să te mai pot vedea?

A strunit-o pe Thisbé care îşi muşca zăbala şi mi-a răspuns, străduindu-se să pară firesc:

— Până acum întâmplarea ne-a slujit. De ce să nu ne încredinţăm ei şi pe mai departe? Cu atât mai mult cu cât ea poate fi şi ajutată…

Un val de roşeaţă îmi zvâcni în obraji, căci de fapt cerusem o întâlnire, care îmi era acordată doar condiţionat. Totuşi nu se purta oare cavalerul ca un om de onoare şi nu cumva eu eram aceea care îl porneam pe calea de a-şi făuri despre mine o părere urâtă? Mă iubea, fără îndoială că mă iubea; săruturile lui, chiar drămuite, mi-o dovediseră, ca şi tăcerile şi netăinuita tulburare de la Turnul Praga. Aş fi vrut să sar peste etape, dar totodată mă temeam să nu o iau razna. Ori de câte ori imaginaţia mi se înaripa, nerăbdătoare să-şi afle hrană, întreaga-mi fiinţă dădea înapoi,  temătoare în a se angaja. La drept vorbind, nu mai ştiam prea bine unde anume îmi era locul în acel cadril sentimental.

Din obraji, aburul de roşeaţă suise pe frunte. Am strâns hăţurile şi am răspuns cu o voie bună oarecum silită:

— Dacă aşa stau lucrurile, pe curând…

My Heart porni şi François îşi scoase pălăria. Mi-am fluturat braţul în semn de adio, ducând cu mine amintirea unui chip a cărui melancolie obişnuită se tulburase de un zâmbet tremurat.

În ce stare de răscolire sufletească mă aflam când roţile cabrioletei scrâşniră pe pietrişul din curtea de onoare!

Întoarcerea îmi era aşteptată cu nerăbdare, căci Grégoire veni la mine într-un suflet; întristarea i se citea pe faţa.

— Ei, Grégoire, ce se mai aude cu unchiul?

— Nu-i este deloc bine domnului Sigismond, răspunse rândaşul.

Medicul se afla la căpătâiul rănitului, care respira greu; fruntea i se îmbrobonise de sudoare. I-am dat doctoriile şi am ieşit din încăpere, însoţită de mătuşa Zabeth. Aproape că nu o mai recunoşteam. Mă luă în braţe şi izbucni în plâns. Zadarnic încercam să-i arăt că nu trebuia să-şi piardă cumpătul.

— Nu mai are scăpare, scumpa mea, o ştiu prea bine, nu mai are scăpare, repeta ea, clătinând din cap a deznădejde.

Când domnul Elias plecă de lângă patul unchiului, ea începu a-i pune nerăbdătoare întrebări:

— Cum îl găsiţi? vorbiţi-mi deschis…

— Mă voi întoarce mâine, nu disperaţi, răspunse evaziv doctorul.

— Vezi, reluă ea tânguindu-se, nu vrea să ne spună adevărul, orice nădejde e pierdută.

Ne-am aşezat la masă; fiecare îmbucătură şi-o stropea cu lacrimi.

— Zabeth, te rog, spunea tata ajuns la capătul răbdării, păstrează-ţi lacrimile pentru împrejurări potrivite. Ce ţi-ar mai rămâne, de i s-ar întâmpla fratelui meu să moară? Dar la dracu, de aşa ceva nu are nici un chef.

— Charles, făcu mătuşa Zabeth ridicându-se, îngăduie-mi să mă retrag în camera în ea.

Mai găsi putere să facă o reverenţă, din cele cum scrie la cartea aleselor maniere şi plecă, înăbuşindu-şi în şervet un hohot de plâns.

Ciudată seară! Să fie oare adevărat că fericire te face egoist sau dacă nu chiar astfel, atunci orb? Abia plecase mătuşa Zabeth, că m-am uitat spre tatăl meu zâmbind.

— Vai de mine! mă mustră el, vai de mine, Zulmé, aşa iei tu parte la amărăciunea mătuşii tale?

Nu ştiu ce cută a frunţii lui mi-a dat a înţelege că nu era chiar atât de serios pe cât voia să pară. Nu m-am mai putut stăpâni şi am izbucnit în râs.

— Fata mea, mai spuse el, în timp ce pe chip i se citea tot mai limpede o expresie de gravitate compătimitoare, întreci măsura.

— Nu m-am lăsat prinsă în joc şi i-am arătat cu temeinicie că, după a mea părere, unchiul Sigismond nu se afla în primejdie, că rana avea să i se vindece iute şi că prin urmare manifestările de prea făţişă sensibilitate ale scumpei mele mătuşi nu-şi aveau rostul, că întreceau măsura.

— Spune mai degrabă că sunt caraghioase! sări tata.

Se prefăcea indignat, dar gândea la fel ca mine şi sfârşi prin a mă întreba:

— De unde naiba ai atâta dezinvoltură, unde ai căpătat-o? La Sacré Coeur?

Era încântat; am descoperit atunci un tată necunoscut mie: degajat, ironic, plin de fantezie. Am spus că îl descopeream sau, mai curând, ne descopeream.

— Ai fi meritat să trăieşti înainte de epoca asta.

I-am răspuns cu un zâmbet şiret:

— Sunteţi prea bun, monseniore..

Îi veni apoi cheful să-i cânt o romanţă:

— O ştii cumva pe aceea: Te voi iubi nespus, scumpa mea Zélie?

Şi prinse să o fredoneze.

— Sau poate ţi-e mai dragă cealaltă: Tânăra şi fermecătoarea Isabelle?… Pot să te acompaniez.

Nu aflasem că ştia să cânte la pian, dar nici atunci nu mi-a fost dat să-l aud, deoarece i-am arătat că, deşi nu se afla chiar pe patul de moarte, unchiul Sigismond nu se simţea oricum în apele sale şi că prin urmare i se cuvenea să-l scutim de o veselie prea gălăgioasă.

— Toată viaţa lui, Sigismond ăsta a jucat rolul unui încurcă-lume, făcu tata.

Judecând după comportarea lui din acele clipe, ai fi zis că dintotdeauna Charles de Saint-Ange socotise viaţa o comedie. Era, fără doar şi poate, transformat. Şi pentru că nu mă putuse face să cânt, mi-a dat să beau şi am fost nevoită să înghit un păhărel plin cu lichior „Galant-Chevalier”; faptă de curaj, pe care nu am săvârşit-o fără să mă strâmb. Şi fără să râd.

— Drace, micuţa mea Zulmé, ce tare îţi sticlesc ochii! Nu cumva eşti îndrăgostită?

Dacă nu m-am trădat în clipa aceea este fiindcă licoarea îmi şi învăpăiase obrajii şi că mai mult de atât nu aş fi putut roşi. Îndrăgostită, ei da, eram, dar încă nu sosise ceasul să i-o destăinui tatălui meu. I-am răspuns clipind mărunt:

— Să fie oare neîngăduită domnişoarelor dragostea, domnule de Saint-Ange?

— Nici vorbă, nici vorbă! scumpa mea, dar taţii sunt astfel făcuţi că le place să vegheze la înflorirea acestui simţământ în sufletul fiicelor lor, spre a le scuti de căderi în greşeală.

— I-am arătat că voi şti să nu păcătuiesc în acest grav domeniu şi pe dată am adăugat cu aer neştiutor:

— Am auzit că femeile se înşală mai puţin decât sunt înşelate, că de asta au grijă domnii soţi.

Tata sări ca ars.

— Ia te uită, frumoasă morală! Şi să-ţi mai dai fata la şcoli mânăstireşti. Aşteptai o desăvârşită elevă de pension şi ţi se înapoiază un drăcuşor cu fuste.

Dar se vede treaba că nu era prea nemulţumit, căci în timp ce mă ridicasem să mă duc la culcare, deoarece oboseala mă făcea să-mi simt picioarele ca de plumb, m-a sărutat pe amândoi obrajii, parcă mai drăgăstos ca de obicei. Nici chiar în primele zile după întoarcerea acasă nu-l văzusem ca în scara aceea; dar pe tânărul bărbat de odinioară, reînviat în eul său din cenuşa anilor, nu aveam să-l mai revăd vreodată.

Rănitul nostru nu s-a simţit mai bine nici a doua zi, ba chiar se părea că starea i se înrăutăţise. După ce schimbă pansamentul, domnul Elias ne vesti că trebuia să lăsăm totul în seama naturii şi plecă fără multă vorbă. Către sfârşitul dimineţii, prea bunul unchi începu să aiureze. Mătuşa Zabeth, care aproape că nu se dezlipea de patul lui, ieşi din cameră cu chipul răvăşit. Mă neliniştea în aceeaşi măsură ca cel care o făcea să se frământe atât; avea gesturi repezite, luminile ochilor i se măriseră parcă şi am auzit-o murmurând:

— Va muri, iar eu voi muri după el. Ce să fac, Doamne, ce să fac?

Îşi frângea mâinile a deznădejde. În clipa aceea m-a fulgerat un gând: moş Jérémie. Nu era oare cunoscut drept straşnic tămăduitor şi nu-mi oferise serviciile? M-am încumetat a-mi dezvălui gândul. Sărmana mătuşă se agăţă de ideea mea ca un naufragiat de colacul izbăvitor.

— Nu trebuie să nesocotim nici un mijloc, scumpa mea. Să plece Grégoire repede, să-l aducă pe blestematul ăla al tău. Uneori îl întâlnesc pe drum. Te bagă în sperieţi. Nu alta, şi aş fi gata să jur că-i măcinat, de vreo boală; dar nu mai avem. Încotro, de vreme ce nepricopsitul Elias nu se mai descurcă.

La un ceas după aceea, bătrânul Jérémie se şi înfăţişă înaintea noastră cu desaga atârnată de-a curmezişul pieptului; sprijinindu-se în toiagul, noduros, îşi scoase tricornul în faţa mătuşii. Aducea cu sine o ciudată mireasmă de crâng tomnatic, de ciuperci, de frunze uscate şi arse, de cline ud. Mătuşa Zabeth îşi vâri nasul în batistă, strâmbându-se, apoi îl duse pe bătrân la patul unchiului Sigismond. Omul cercetă rana, după care înălţă din umeri şi spuse:

— Cam târziu mă chemaţi.

Toropit de fierbinţeli, unchiul Sigismond lăsase să i se desfacă pansamentul fără a crâcni. Deodată ieşi însă din starea-i de amorţire şi ridicându-se într-un cot strigă:

— Bătrân cazac afurisit, să fie adevărat ce se vorbeşte? Ai făcut cumva armata la Frederic?

Moş Jérémie schiţă un zâmbet tăcut, care îi deschise, precum o scoică, gura cu gingii înnegrite de năut şi văduvită de dinţi.

— Ei, domnule ofiţer, e atâta vreme de atunci! Un recrutor aflat în slujba regelui Prusiei mă îmbătase criţă cu vin de Mosela. Era în timpul secerişului, pe o văpaie în stare să aprindă căpiţele, nu alta. Pe masa hanului oalele cu vin defilau ca grenadierii, în coloane de câte patru. Şi apoi ţin’te: goleşte-le una după alta! Am dat atâtea pe gât, că m-am trezit, făcut de ruşine, în străfundul Brandenburgului, pe cinci ani, cu cartuşiere şi puşca cu vergea de fier, fără să pricep cum de mă lăsasem îmbrobodit în aşa hal. Natürlich{10} în ţările acelea înapoiate, nici strop de vin de Mosela, vorba ceea, ca în palmă, ci o apă nesuferită, de cisternă, amestecată cu nisip sau o bere tulbure ca udul de măgar şi amară precum saburul – asta-i tot ce găsea soldatul ca să-şi mai umezească gâtlejul.

Unchiul Sigismond îşi lăsă capul să cadă înapoi pe pernă şi mormăi:

— Prusienii nu au fost niciodată altceva decât soldaţi de paradă, un soi de animale necioplite, al căror singur merit era că ştiau să meargă la pas şi că se lăsau doborâţi de ghiulele ca nişte popice. Treaba asta s-a văzut bine la Iena.

Discuţia părea să-l fi înviorat, astfel că unchiul îndură curajos prişniţa de ierburi, pe care vraciul se socoti îndatorat să o însoţească de câteva cuvinte neînţelese, mormăitei cu glas scăzut.

— Mâine nu veţi mai avea fierbinţeli, spuse după aceea moş Jérémie. Iar poimâine, vă jur pe marele Albert, veţi fi din nou pe picioare.

Nu voi să primească nimic, în afară de un coltuc de pâine frecat cu usturoi şi o felie de slănină, dimpreună cu un pahar de vin de Ribeauville, din care îi fu vârâta pe ascuns o sticlă şi în desagă..

În timp ce potrivise prişniţa, rostind acele cuvinte cabalistice, o văzusem pe mătura Zabeth făcându-şi într-ascuns semnul crucii.

— Omul ăsta nu-i un bun creştin, îmi spuse ea tremurând toată, de cum îl văzu plecat. L-ai auzit cum îl chema pe diavol în ajutor?

Nu ştiu de-o fi încheiat moş Jérémie vreo înţelegere cu iadul, adevărat este că în aceeaşi seară chiar, unchiul Sigismond se simţi mai bine. Nu mai suferea şi adormi liniştit. Frântă de emoţie, mătuşa Zabeth se retrase devreme în camera ei, ca şi în ajun. Şi pentru că tata se cufundase iarăşi în negurile lui îngheţate, am urmat-o. Toată ziua chipul lui François d’Arconville plutise în jurul meu şi simţeam nevoia să mă destăinui cuiva. De vreme ce unchiul Sigismond se afla pe drumul tămăduirii, se putea sta de vorbă cu mătuşa Zabeth, astfel că eram hotărâtă să-mi fac din ea o aliată.

Prăbuşită în jilţul de lângă foc, ea dădea semnele unei copleşiri fără margini.

— Haide, mătuşică, i-am spus, nu mai ai de ce să fii îngrijorată.

— Biata mea fetiţă, mi-a răspuns aruncându-mi o privire înduioşată, încă nu ştii că de la leagăn şi până la mormânt viaţa nu înseamnă decât îngrijorare.

— Nu când iubeşti, mătuşă dragă, am urmat cu atâta aprindere, că a rămas înmărmurită.

— Află, drăguţa mea Zulmé, a continuat ea după un răstimp în care coborâse tăcerea, că iubirea – răsplătită ori nu – aduce, la urma urmelor, numai suferinţe.

— Cum e cu putinţă, am răspuns, când iubeşti o fiinţă vrednică de a fi iubită?

Ea îşi răsturnă capul pe spătarul jilţului şi, cu ochii închişi, rosti încetişor:

— Aşadar iubeşti, copila mea şi, fireşte, pe cavalerul d’Arconville?

— Da, mătuşă.

— Am ghicit asta de la bun început. Cum de nu te-ai gândit însă la un lucru? Că este cu douăzeci de ani mai vârstnic decât tine.

— E tânăr.

— Sunt de aceeaşi părere. Dar eşti sigură că-i văduv?

— Este liber, mi-a spus-o.

— Fie, să zicem, mă învoiesc că François d’Arconville înseamnă o partidă onorabilă, deşi viaţa lui de până acum nu ne-ar putea îndemna să întrezărim în el un soţ aducător de linişte. Merg chiar până acolo, încât să-mi zic că vârsta i-a mai înzdrăvenit mintea. Dar dragostea, draga mea Zulmé, dragostea aşa cum este ea în afara cărţilor, înseamnă un noian de nefericiri. O sminteală, o nefastă iluzie!

— Nu înţeleg, mătuşă Zabeth, de ce îţi faci despre un simţământ minunat, cum este iubirea, o părere atât de îngrozitoare…

Vântul, atunci stârnit, şuiera în horn. O lampă Cârcel, cu picior de porţelan albastru, răspândea în odaie o lumină moale, sporită de lucirile roşietice ale focului. Mătuşa Zabeth mă luă de braţ, mă aşeză lângă ea şi îmi spuse:

— Ascultă. Acum eşti destul de mare, îţi pot istorisi povestea vieţii mele.

VI                                                      DESTĂINUIREA MĂTUŞII ZABETH

ÎNAINTE DE A-ŞI ÎNCEPE ISTORI- şirea, Mătuşa Zabeth îşi lăsase capul pe speteaza jilţului, închisese o clipă ochii şi îşi adunase îndelung gândurile, ca pentru a-şi înmănunchea aducerile-aminte.

— Copila mea, spuse ea într-un sfârşit, ştii că familia ta din partea mamei este de fel din Poitou. Bunicul tău, Mathieu Clérambon de Percehay, nu era – cum se spune – un gentilom de ţară, ci unul din Cameră, regelui. La un an după moartea lui Ludovic al XV-lea, petrecută în anul 1775, el s-a retras pe pământurile sale, spre a se căsători cu o anumită domnişoară, Anne-Marie de Scorbé, o bogată orfană,» ale cărei domenii se învecinau cu al său. Căsătoria aceasta făcea din el unul dintre cei mai de vază oameni ai ţinutului: veniturile sale întreceau două sute de mii livre şi ar fi putut călări o zi întreagă, fără să iasă totuşi din câmpurile şi pădurile sale. Pe lângă această, era un tovarăş plăcut; avea în jur de patruzeci de ani, era plictisit de plăcerile de la Curte din care se înfruptase, nu glumă, şi se arăta foarte hotărât să-şi petreacă restul zilelor ca un senior de ispravă, devotat familiei şi bunurilor sale, drept cu ţăranii, dar şi cu gentilomii săraci ori cu burghezii. Anne-Marie de Scorbé, doamnă de Percehay, era o femeie micuţă şi oacheşă, de o constituţie gingaşă şi modestă ca înfăţişare; caracterul însă avea să i se dezvăluie la momentul cuvenit. Două fete a avut: eu am fost prima, în 1776, iar mama ta a doua, în 1783.

Castelul nostru – o frumoasă construcţie din vremea Renaşterii, a cărei faţadă, cu geamuri înalte şi dantelate te ducea cu gândul la aripa lui Ludovic al XII-lea a castelului Blois – se afla situat între Colombiers şi Scorbé-Clairvaux, nu departe de locul numit Le Păs de Roux. Câmpia Châtellerault, vrâstata de păduri, este una dintre cele mai roditoare din câte se află în regatul Franţei.: odrăsleşte tot soiul de culturi, fără a-i stoarce ţăranului prea multă sudoare. Spicul adunat de pe ea este greu de boabe; vinul pe care îl vezi ţâşnind din teascuri înflăcărează creierul fără să-l împâclească. Şi apoi, prin desişuri, mult vânat; vezi plecând în şirag numeroase stoluri de potârnichi; strigătul răguşit al fazanului îl sfidează, în rămurişul jos, pe vânătorul aflat la pândă, iar sub cerga de rapiţă a pârâiaşelor îngheţate colcăie racii. Ce mai încolo şi încoace, un ţinut binecuvântat de Domnul, unde am petrecut şaptesprezece ani în legănarea unei mulţumiri atât de netulburate, încât mi se părea că fericirea se confunda cu viaţa însăşi. Stareţul din Scorbé îmi dădea lecţii de latină şi începusem să îndrăgesc lectura. Tata nu se ducea la Paris decât o dată pe an, cât să nu fie uitat de cei de acolo; aducea mii de fleacuri care mă încântau. N-am pretins niciodată că aş fi frumoasă, dar m-aş fi putut împopoţona la fel de ispititor ca oricare alta. Adaugă la asta momeala zestrei. Într-adevăr viitorul mi se vestea în culori destul de atrăgătoare.

Mathieu Clérambon de Percehay era atât de naiv, încât nu lua seama la urgia care se apropia. Treaba iacobinilor din Paris dacă săvârşeau fapte peste măsură de crude, ba chiar crime de neiertat; asta nu însemna că oamenii de ispravă din Poitou trebuiau să se ia după apucaţii din mahalaua Saint-Antoine, cuprinşi de o sângeroasă smintire. Tatăl meu îl citise pe Jean-Jacques şi credea cu neclintire în bunătatea naturală a omului.

A mai avut oare timp să-şi înăbuşe himera? Pe la începutul lui februarie 1793, după câteva zile de la moartea regelui, nişte bandiţi care îşi ziceau patrioţi, cam o sută la număr, veniţi de-a dreptul de la Châtellerault, împopoţonaţi cu bonete sângerii, fluturând sul îţi şi pistoale, s-au oprit în Tata castelului. Cântau cât îi ţinea gura acel Ça ira şi cereau pe călăul poporului numit Percehay. Ne aşezasem tocmai la masă, iar bunicul tău, care niciodată nu făcuse cuiva vreun rău, se simţea atât de nevinovat, încât se ridică şi ne spuse:

— Continuaţi-vă cina în tihnă, mă duc să explic acestor vrednici cetăţeni că au greşit adresa.

În curăţenia sufletului său aşa ar fi şi făcut, iar soarta ne-ar fi fost pecetluită, dacă un bătrân valet, care tocmai aducea friptura, nu s-ar fi oprit locului, împotriva oricărei uzanţe, pentru a spune cu glas tulburat:

— O, domnule conte, nu ştiţi oare că ieri, la Lancroître, l-au masacrat pe marchizul de Bréhant dimpreună cu toată familia?

Tatăl meu nu aflase nimic; nu putea afla, după cum mi-a mai spus şi mama deseori după aceea. Dar a avut tăria de a ne face să credem că ştia şi a revenit asupra hotărârii sale, fără ca expresia chipului său să sufere vreo schimbare.

— Este adevărat. Dar tot adevărat este că, în ce ne priveşte, nu avem a ne teme de ceva asemănător. Mai bine ar fi, din prevedere, draga mea Anne-Marie, să pleci pe dată, împreună cu copiii la Jeanette Dupuy. Voi veni şi eu cât de curând. Până atunci mă duc să-i distrez pe domnii aceia.

Jeanette Dupuy era o ţărancă plină de credinţă că un câine şi bună ca pâinea caldă; fusese doica mamei. Drept răsplată pentru bunele sale servicii, tatăl meu îi dăruise o fermă arendată în parte, fără să-i ceară nici o rentă toată viaţa. Sub acoperământul ei ne-am fi aflat în siguranţă.

Ce tată minunat! Deşi cugetul îi era curat, să fi avut totuşi vreo presimţire? Dori ca mama să ia cu sine câteva fişicuri de ludovici şi bijuteriile ei cele mai de preţ, apoi ne conduse el însuşi la o uşă ascunsă care dădea spre un hăţiş adânc. Nu ne mai rămânea decât să ajungem, pe nesimţite, la pădurea învecinată şi, după trei sferturi de oră de mers, puteam fi la Jeanette. Îmi amintesc ultimă îmbrăţişare a tatălui meu, zgomotul uşii care s-a închis în spatele nostru, scrâşnetul cheii în broască. Îmi amintesc umbletul acela care era de fapt o fugă, prin pădurea despuiată de iarnă; acolo mi-am pierdut tocul de la un pantof. Am trecut prin faţa eleşteului, unde, foarte copil încă, mă împrietenisem cu un brotăcel verde ca o lăptucă şi care se lăsa luat în mina; în ziua aceea faţa apei era îngheţată de ger. Am salutat un stejar bătrân; de pe cea mai groasă creangă a lui, într-o seară din anotimpul ce trecuse, o privighetoare cântase doar pentru mine; creanga pe atunci fremătătoare de frunziş şi de viersul păsării rămăsese acum dezgolită şi neagră ca o remuşcare. Cum să-mi fi închipuit că vedeam pentru ultima oară locurile acelea familiare, atât de dragi inimii mele şi că în acelaşi timp fericită-mi viaţă avea să se afunde într-o ceaţă aurită doar de razele unui soare apus?

Tatăl meu spusese:

— Mă duc să-i distrez puţin pe domnii aceia.

I-a distrat, într-adevăr, dar într-un fel neprevăzut de el: în aceeaşi seară, în faţa bisericii din Scorbé, barbarii jucau mingea cu capul său, cu cel al stareţului şi cu cel al locotenentului de la tribunalul regelui. Dăduseră foc castelului şi într-atât de mare se dovedi înverşunarea incendiatorilor împotriva acelor ruine, încât terenul fu netezit ca în palmă.

Am aflat groaznicele ştiri în căsuţa Jeanettei, iar mama, după o scurtă criză de deznădejde, se arătă vrednică de o Cornelie.

— Trebuie să plecăm, a hotărât ea.

Jeanette ne-a împrumutat haine care ne-au preschimbat în ţărănci cu bonete plisate. Şi a vrut să ne însoţească până în portul La Rochelle. O săptămână ne-a trebuit ca să ne vedem în sfârşit în portul acela unde eu am ajuns cu picioarele însângerate, căci nu eram învăţată să merg cu saboţi. După ce ne-a încredinţat unui pescar devotat, care ne-a găzduit două zile, vrednica doică ne-a părăsit vărsând lacrimi amare. În cea de a treia zi pescarul ne duse în larg, unde o corvetă englezească de transport, care venea dinspre Porto, ne-a luat la bordul ei. Traversarea s-a dovedit anevoioasă. Corabia trăsnea a miros de saramură şi a gudron, care la cel mai mic tangaj ne întorcea stomacul pe dos, şi mie şi mamei. În apropiere de Ouessant o furtună puternică ne-a azvârlit nu departe de coastă. Din fericire căpitanul cunoştea ciudatele obiceiuri ale indigenilor insulei care, noaptea, leagă lanterne de gâtul vacilor şi le lasă apoi să cutreiere nestingherite câmpurile.

Amăgiţi de luminile acelea pâlpâitoare, navigatorii neştiutori se izbesc astfel de stânci. Căpitanul nostru, un vlăjgan de scoţian cu părul roşcovan ca şi faţa, nu ţinea deloc să preschimbe în vin de epavă preţioasa licoare de Douro zăgăzuită în butoaiele ce se aflau stivuite în cală. Ne-a scos din nevoie, după ce chiar el a trecut la cârmă, dar nu voi putea uita niciodată munţii aceia verzui cu coame de spumă albă, care ne-ar fi putut înghiţi în orice clipă corabia, sub palida lumină a lunii. În ciuda duhoarei ce ne învăluia, preferam oricum să rămân în locuşorul înţesat de odgoane, care ne devenise locuinţă şi, indurând greţuri de nesuferit, îmi încredinţam Domnului sufletul, strângând în palmă o cruciuliţă de aur.

Bag de seamă că nu ţi-am vorbit încă de Marie-Françoise. De altfel, până aici, nu prea aş fi avut ce spune, căci abia cu prilejul acelei traversări a început şi rolul ei. Când ne-am îmbarcat în portul La Rochelle, cea care avea să-ţi fie mamă împlinise zece ani. Toată lumea vedea în ea o foarte frumoasă fetiţă cu zulufi aurii şi ochi albaştri, când zglobie, când visătoare, dar cu un caracter încă nu prea bine definit. Abia a pus piciorul pe corabie, că altul i-a fost chipul parcă. Să fi fost oare capriciul unei închipuiri de copil cucerită de un cadru nou? Adevărul este că, deşi firavă ca înfăţişare, copila se simţi dintr-o dată ca acasă nu numai în ce priveşte nava însăşi, pe care o cercetă de la gabie până la buncăr, şi de la teuga din faţă până la pupa, ci şi în relaţiile cu mateloţii, a căror limbă de altfel nici nu o înţelegea, şi care pe dată o supranumiră „the goblin” (spiriduşul). Încă din prima zi îl îmblânzise pe căpitan, a cărui înscorţoşare înnăscută sporea pe măsură ce dădea pe gât cu nesaţ, de dimineaţă până seara paharele pline ochi cu rachiu de melasă. Stătea lângă el pe puntea teugei, fără să-i fie rău, în timp ce eu şi mama gemeam în hamacul nostru şi gândeam că ne dăm sufletul. Ea îi vorbea în franceză, limbă în care el nu ştia îndruga decât în jargon câteva cuvinte: discuta bucuros, cu pipa între dinţi, scoţând din buzunar câte o bucată de zahăr candel pe care ea o lua numaidecât şi o ronţăia fericită, nu înainte de a fi schiţat o mutrişoară plină de mulţumire.

Dar mai cu seamă cumplita furtună din faţa ţărmului Ouessant ne-a dezvăluit firea-i năvalnică, la drept vorbind nemaipomenită pentru o copilă atât de fragedă. În toiul cumplitului urlet al mării dezlănţuite şi pradă unor râuri care nu o slăbeau, mama şi-a dat dintr-o dată seama că Marie-Françoise dispăruse. Fără să-i pese de loviturile de berbece care, clipă de clipă zdruncinau nava din încheieturi, azvârlită de ruliu când într-unul când într-altul din pereţii strimtului refugiu, ea se târî totuşi până la puntea teugei măturată de talazuri. Am urmat-o cu mare anevoinţă. Era clipa în care, după ce adunase velele, căpitanul aflat la bară cârmei încerca, într-o supremă strădanie, să-şi salveze corabia. Mama o strigă pe Marie-Françoise, dar chemarea i se pierdea în tumultul apelor. Cramponată de greement, ea se îndreptă către pupa şi, pradă unei groaze cumplite, îşi zări fiica, cu o beretă de marinar pe cap, cu mâinile crispate de bară, în faţa căpitanului şi urmându-i atentă toate mişcările. Neputând suporta asemenea privelişte, mama căzu fără de simţire. Un matelot o duse în cotlonul cu parâme. Când îşi reveni, Marie-Françoise, cu obrajii îmbăiaţi de lacrimi, îi spunea mişcată:

— Nu trebuie să-ţi fie frică, mămică dragă. Marea nu este deloc rea, iar corabia nu o să se scufunde; aşa a spus căpitanul.

Căpitanul Hart – acesta era numele scoţianului roşcovan – declară a doua zi că Marie-Françoise merita să fie denumită midship{11} şi-i dărui o bucată întreagă de zahăr candel.

Peste două zile debarcam la Portsmouth. Este un oraş tare urât, cu un port foarte murdar, tivit de docuri negre şi case jigărite, cu faţadele scurmate de stropii valurilor. La celălalt capăt al stăvilarului am zărit ciudate corăbii fără catarge, vârâte pe sub nişte acoperişuri din scândura: erau vestitele pontoane în care englezii îşi ţineau prizonierii de război, iar domnul Hart îmi explică râzând că unora dintre aceştia li se întâmpla, puşi în fiare cum erau şi fără putinţă de a se apăra, să se trezească cu degetele de la picioare mâncate de şobolani.

Când am pus piciorul pe chei burniţa, iar ploaia aceea sură şi rece ne-a însoţit până la Londra, unde am ajuns cu diligenţa; trei zile de drum şi opriri prin hanuri curăţele, cu stăpâni ce se îndărătniceau să ne dea de băut o mizerabilă bere caldă. În pofida anotimpului înaintat, câmpul era încă verde, dar prin perdeaua aceea umedă mi se păru mohorât, iar tovarăşii noştri de drum, acei godeem, pe care în vremea aceea francezii nu-i iubeau defel, arătau, pe potriva ei, feţe închise, încruntate.

Mama avea de gând să-l caute la Londra pe vicontele Hervé de Chasseneuil, un văr de-al tatălui meu, care, încă din 1792, luase calea emigraţiei. L-am găsit la Holborn, la capătul unei fundături ce dă în Forlorn Hope Street. Gentilomul acesta risipise, în tovărăşia unei anumite creaturi, în numai răstimpul unui an, toată agoniseala, şi aşa puţină, cu care venise din Franţa, iar şilingul alocat zilnic emigranţilor de către guvernul majestăţii sale britanice nu-i acoperea nevoile, astfel că se apucase să confecţioneze, într-o chiţimie, dimpreună cu creatura aceea, tare pricepută în asemenea treburi, pălării de paie de forma ghivecelor cu flori şi scufe de noapte.

Hervé de Chasseneuil, pe atunci la vreo cincizeci de ani, era un omuleţ vioi, cu ochi şterşi, cu talie arătoasă şi pulpa piciorului bine croită. Îşi păstrase încă din anii tinereţii curtenia încântătoare, peruca cu rulouri de o parte şi alta a capului şi vesmântul franţuzesc. El ne îndemnă, cu căldură, să deschidem un atelier de dantelărie şi ne făgădui o clientelă numeroasă. Mama mai credea totuşi într-un surghiun de scurtă durată; abia mai târziu, împinsă de nevoi, avea să se hotărască să urmeze sfatul vărului..

Între timp şi prin mijlocirea acestuia, ne-am statornicit într-o locuinţă mică, de trei încăperi, care dădea spre pajiştile din Marylebone Gardens. Unde era castelul din Pas-de-Roux? Totuşi nu eram dintre cei mai rău oploşiţi în mediul acela de emigranţi, unde puteai întâlni descendenţi ai glorioşilor baroni ai lui Filip August sau Ludovic cel Sfânt târându-şi zilele prin cocioabe pe care, în urmă cu câţiva ani, nu le-ar fi vrut nici măcar pentru slujitorii lor.

În prima parte a acelei şederi la Londra viaţa noastră a fost tristă. Nu cunoşteam pe nimeni în afară de vărul nostru, iar datorită legăturii sale cu creatura aceea, toate porţile societăţii rămâneau închise pentru Hervé de Chasseneuil. Nu-mi plăcea oraşul acela înecat în fum, ale cărui monumente mai de seamă sunt poduri şi pivniţe, hangare şi docuri, iar faptul că templele negoţului erau ticsite cu toate bogăţiile lumii nu te putea face totuşi să le ierţi urâţenia. Uneori, când hoinăream pe malurile Tamisei, o luăm cu mine pe Marie-Françoise. Se aflau ancorate acolo mii de fregate, corvete, bricuri, cutere, şeici subţiri, goelete, bărci cu pânze de toate soiurile şi mărimile, iar puzderia lor de catarge dădea impresia unei păduri acoperite de apă. Sora mea privea apă verde, muncită de flux, cerul plumburiu, navele care pe vreme rea îşi târau ancorele pe fundul mării, pescăruşii ce măturau faţa fluviului scoţând ţipete ascuţite şi mă întreba cu glas tânguitor:

— Spune-mi, Zabeth, când ne duce captain Hart înapoi în Franţa?

De fiecare dată îi făgăduiam că asta se va întâmpla luna viitoare, şi ne întorceam la căderea nopţii, frământând în picioare veşnicul noroi al Londrei şi trecând prin faţa tavernelor care se numeau „La maimuţa verde”, „La negresa” sau „La ducele de Marlborough”, taverne unde gentilomi impasibili goleau, la licărul luminării, ocale după ocale de bere englezească sau de porter{12}, ceea ce nu excludea însă paharul de gin.

Alteori, când venea primăvara, o duceam pe Marie-françoise la Kensington. Privea calmă la oiţele înzorzonate cu panglici, asemenea unor jucării de Crăciun, care păşteau iarba lucitoare, se uita la copiii englezi de vârsta ei, trandafiriii şi blonzi, cu care nu voia însă niciodată să se joace. Îmi amintesc un aluniş în care ne plăcea să ne afundăm şi care, în chiar inima Londrei îmi purta gândurile spre Pas-de-Roux sub duiosul cer al ţinutului Poitou. Dezamăgirea îmi era însă cu atât mai vie, cu cât după aceea, intrând în Hyde Park, zăream pe marginile Serpentinei dolmanele roşii ale soldaţilor din Gardă, apoi brecurile, cabrioletele, trăsurile în care frumoasele ladies stăteau dispreţuitoare şi ţepene asemenea unor statui de ceară.

În aceeaşi vreme – şi mai ales după aceea – am învăţat să-i cunosc pe indigeni şi, de nu i-am putut chiar iubi, cel puţin i-am înţeles. Englezii nu sunt reci, sunt închişi. De obicei ne închipuim că interesul este singurul care îi stăpâneşte, dar adevărul te sileşte să spui: chiar dacă nu-l pierd niciodată din vedere, nu sunt totuşi mai puţin aplecaţi spre simţăminte generoase. Nu se vor jertfi pentru a-şi salva vecinul, socotind că ar fi o nesăbuinţă ca salvatorul să fie tras la fund de către cel ce se îneacă; dar sunt în stare să sufere cu adevărat pentru străinul a cărui dreaptă cauză au recunoscut-o. Pentru a se salva, ori pur şi simplu din convenienţă, li se întâmpla să uite adesea de marea virtute a îndurării. Spusă din Scriptură precum că „nimic nu ai dăruit, de n-ai dăruit totul” nu va putea încăpea nicicând într-o minte de englez, dar fi-vor oare numeroase popoarele însufleţite de o asemenea abnegaţie? Vădesc dragoste multă faţă de animale, ceea ce uneori este semnul unei oarecare uscăciuni sufleteşti, căci omul nu are a se devota animalului şi prea puţin i se simte dator. În afară de acestea, sunt dârzi până la cerbicie (este de ajuns să le priveşti maxilarele), de unde purced şi cele mai multe din succesele lor. Cât priveşte sentimentele, nu am căderea să-mi spun cuvântul, căci îmi lipseşte experienţa, dar, cum să nu recunoşti că poeţii lor sunt printre cei mai buni, iar în privinţa romancierilor, ştii prea bine că ei îmi aduc mari desfătări…

Îţi spui, poate, că m-am cam depărtat de subiect şi că am căzut în păcatul acelor Richardson şi William Godwin, ale căror cărţi nu mai au număr. Dar eu nu scriu o carte, ci îţi vorbesc de la inimă la inimă.

Şi iată că numai mulţumită unei întâlniri ne-am putut smulge din singurătatea care ne împresura în chiar inima acelui mare oraş. Într-o seară, pe când mă întorceam de la Kensington împreună cu Marie-Françoise, am întrezărit în încenuşatul amurg un om aşezat jos, în cadrul unei uşi, cu capul lăsat pe piept; părea că doarme. Mi-am zis întâi că o fi vreun beţiv şi tocmai voiam să trec mai departe, când vesmântul personajului, vizibila-i tinereţe şi însăşi atitudinea lui făcură să mă fulgere gândul că cel ce dormea nu era un flegmatic consumator de bere, un obişnuit al cârciumii „London-Tavern”, ci mai degrabă un francez aflat la capătul puterilor, din lipsă de hrană, cum prea ades puteai întâlni pe atunci printre emigranţi.

Curiozitatea, dar şi un simţământ de milă mi-au biruit reţinerea. M-am apropiat de el; bruma de îndoială ce m-ar mai fi putut încerca se spulberă. Cel ce zăcea acolo era un tânăr palid, cu păr castaniu învâlvorat, cu mâini fine şi haine ponosite. Cum să-l ajut? Pentru nimic în lume nu aş fi pus mâna pe el, dar să-i vorbesc îmi stătea oricum în putinţă.

— Domnule, făcui, ridicând glasul, domnule…

La cea de a doua chemare, pleoapele i se zbătură; o privire ciudată, totodată umbroasă, nedesluşită şi adâncă mă ţintui locului. Sărmanul băiat îşi aduna cu greu minţile. Pe vremea aceea nu împlinisem încă optsprezece ani şi, chiar dacă nu eram lipsită de un anume bun simţ pentru a pretinde că-s frumoasă, nu-mi era neîngăduit să gândesc că un bărbat s-ar fi putut uita totuşi la mine cu plăcere. Ce deosebire însă, de pe atunci chiar, între mine şi sora mea! Marie-Françoise nu-şi încheiase copilăria, iar chipul ei încântător cucerea toate inimile. Vraja ei avea să se facă simţită şi cu prilejul acela. După ce privirea îi zăbovise asupra neînsemnatei mele persoane, tânărul care nu părea în stare să-şi învingă slăbiciunea – şi-o îndreptă asupra Mariei-Françoise; şi, pe neaşteptate, în faţa gingăşiei fără seamăn a copilei, surâse.

— Iertaţi-mă, spuse el, am avut un moment de slăbiciune.

Se ridică pe picioarele-i clătinătoare şi se prezentă:

— Cavalerul François de Chateaubriand.

Numele acesta, menit mai apoi gloriei, îmi era pe atunci cu totul necunoscut, iar cel care avea să-l facă vestit nu putea închipui în ochii mei decât un gentilom francez căzut în nenorocire. I-am propus să vină până la noi, să prindă puteri; locuinţa noastră se afla la numai doi paşi. Întâi s-a împotrivit, dar a fost de ajuns ca mâna mică a Mariei-Françoise să-i poposească pe braţ, pentru ca el să încline steagul.

Mama nu se miră că-i aduceam un tânăr pe care nu-l văzuse nicicând şi a cărui vădită paloare trăda îndeajuns starea-i de mizerie. Îi dădu să bea o cană de supă şi nu se arătă mulţumită decât după ce el acceptă şi câteva felii de pâine prăjită cu unt şi brânza Chester. Apoi mama aduse o sticlă de Porto şi băurăm cu el întru reîntoarcerea zilelor mai bune.

După ce înghiţi cu mare poftă pâinea prăjită, cavalerul îşi exprimă stânjeneală de a se fi arătat atât de lacom. Mama, în firea căreia nespusa bunătate sufletească nu înlătura vioiciunea de spirit, îi răspunse că-l va ierta dacă ne va făgădui că va veni să ne mai vadă. Şi se ţinu de cuvânt. În fiece săptămâna, sau aproape, până la plecarea sa în oraşul Beccles, apoi după reîntoarcerea de acolo, şi cât ţinu surghiunul de la Londra nu se dădu în lături să-şi facă drum, fie şi numai pentru o oră, până la locuinţa noastră din Marylebone Gardens. Cavalerul de Chateaubriand era de obicei timid şi taciturn. Conversaţia să nu-i dezvăluia strălucitorul geniu pe care, după aceea, l-a dovedit cu prisosinţă. Pregătea pe atunci acel Eseu istoric despre revoluţii, care avea să-i aducă un început de faimă. Or, nu-mi amintesc să ne fi pomenit câtuşi de puţin despre lucrarea aceea de seamă. Ştiam doar că îşi ducea zilele din traduceri prost plătite şi că prânzul îi era neîndestulător. De aceea, mama pregătea pentru el consistente gogoşi cu stafide din care mânca cu neînfrânata poftă. Spre a-l face să iasă din atitudinea-i rezervată, a fost nevoie să i se ofere într-o zi clătite din făină neagră, foarte pufoase şi aromate din belşug cu rachiu de mere: regăsea în ele amintirea şi însăşi parfumul Bretaniei sale; i-am văzut atunci o lacrimă, înfiripată la colţul ochiului, dar repede strivită cu vârful degetului.

Aşa sărac cum era în acea vreme, cavalerul se bucura de o bună primire în cercurile de emigranţi unde avea numeroşi veri şi verişoare care, întâmplător, îl invitau la câte o serată de familie. Ne-a introdus şi pe noi în lumea această deosebită în care oricine, în ciuda vitregiei sorţii, îşi păstra voia bună şi vorbea cu seriozitate despre o grabnică reîntoarcere în Franţa. Acolo se dânsa ca şi la Versailles, menuetul, gavota şi un dans în doi timpi{13}, iar viconţii vădeau graţii învechite, după ce toată ziua mâzgăliseră socoteli privind cărbunii sau măsuraseră postavuri.

La una din acele vesele reuniuni i-am cunoscut pe Sigismond şi Charles de Saint-Ange. Dar nu am spus încă totul despre domnul de Chateaubriand şi trebuie să amintesc binefăcătoarea înrâurire exercitată de mama asupra acelui tânăr însemnat cu pecetea geniului. O asculta cu pioşenia unui fiu şi vedea în ea o sfântă coborâta din vremi străvechi, „Contesa de Percehay mă duce cu gândul la o creştină a bisericii primitive”, l-am auzit spunând într-o zi vărului său de la Bouëtardais. S-ar prea putea ca mama să fi jucat vreun rol în zămislirea Martirilor{14} dar că pildă ei vie, adăugată tristei veşti a morţii doamnei de Chateaubriand, l-a hotărât pe autorul Eseului să se apuce de scris Geniul creştinismului{15}, de asta aş pune mâna în foc.

Aşadar, cavalerul de Chateaubriand era bun prieten – cel puţin atât cât putea el fi – cu Sigismond şi Charles de Saint-Ange. Cu acesta din urmă mai ales, care, la vremea aceea, se afla în pragul celor douăzeci de ani ai săi şi care se dovedea, fără doar şi poate, cel mai încântător tânăr de aleasă obârşie ce putea fi întâlnit în colonia franceză. Nu am nevoie să-ţi schiţez portretul său de adolescent: mai desluşeşti şi azi pe chipul lui ceea ce i-a rămas frumos. El nu plăcea însă numai datorită înfăţişării fizice, cu care era din plin răsplătit; eleganţa-i rară, vioiciunea răspunsurilor, gustul înnăscut pentru epigramă şi poezia uşoară, pe care o ticluia în maniera unui Chaulieu sau Boufflers, toate virtuţile acestea făceau din el răsfăţatul cucoanelor. Şi o ştia prea bine păgânul (iartă-mă că aplic tatălui tău asemenea cuvânt, cam tare ce-i drept, dar de atunci Charles şi-a ispăşit din plin greşelile). Adevărul este că nu credea nici în Dumnezeu, nici în diavol şi că nu s-a întors la religia sa decât după ani mulţi.

Cu cinci ani mai vârstnic decât tatăl său, Sigismond de Saint-Ange mi-a apărut, când l-am văzut pentru întâia oară, ca un tânăr uriaş, cu ochi visători, cu purtări curtenitoare, cu izbucniri entuziaste care uimeau, prin excesul lor, o lume ale cărei nefericiri nu izbutiseră să o lecuiască de răul îndoielii. „Charles şi Sigismond de Saint-Ange, spunea prietenul lor François de Chateaubriand, înseamnă oleacă de Voltaire şi de Rousseau.” Dacă într-adevăr, datorită unui anume fel de sensibilitate, unchiul tău te putea duce cu gândul la Rousseau, trebuie spus totuşi că înclinaţia aceasta nu vădea la el nimic bolnăvicios, ca la nemângâiatul erou al Confesiunilor. Se simţea dator să se angajeze cu toată fiinţa, până şi în cea mai măruntă împrejurare a vieţii; oare trăsătura aceasta a firii sale nu este şi semnul sufletelor alese?

Iată că a sosit clipă să-ţi fac o destăinuire, nemărturisită până acum nimănui, o destăinuire care mă costă scump şi pe care mi-o smulg din suflet nu fără un efort dureros. L-am iubit aproape din prima clipă pe unchiul Sigismond. Îmi plăcea înviforarea aceea, înfocarea, vigoarea simţirilor sale, care făceau din el o făptură fără asemănare cu cele din jur. În mijlocul unei lumi ce părea să nu fi înţeles nimic din drama epocii şi care dansa pe propriile-i ruine, el apărea în ochii mei drept o luminoasă excepţie, un adevărat cavaler al Idealului… Dar să mă întorc la fapte.

Era în 1798. Încă de doi ani, spre a ne asigura traiul, mama, eu şi sora mea fusesem nevoite să urmăm sfatul vărului de Chasseneuil, astfel că din zori şi până în noapte lucram dantelă. Din nefericire, vederea mamei slăbea din zi în zi. Marie-Françoise şi cu mine ne străduiam să-i ţinem locul, lucrând cu şi mai multă osârdie. Ne mai veneam în fire, după muncă aceea aspră, doar la reuniunile noastre amicale; a venit acum clipă să-ţi descriu seara aceea, una dintre toate, în care am avut revelaţia că, într-adevăr, inima îmi era robită.

Întrucât micul nostru apartament nu îngăduia primirea unui număr mare de oaspeţi, mama nu poftise decât patru persoane: pe vărul nostru de Chasseneuil, pe cavalerul de Chateaubriand şi pe fraţii de Saint-Ange. Îl mai aud şi acum pe tatăl tău luându-se la întrecere în ale spiritului cu vărul nostru, spre a o face pe Marie-Françoise să râdă; viitorul ambasador la Londra o numise „trandafirul din Sâron”. Era neîndoios că frumuseţea ei de cincisprezece ani le făcea până şi pe acele „miss” să pălească, deşi, la rândul lor, erau crini şi trandafiri. Îl ascultam mai cu seamă pe cavalerul de Chateaubriand care părea să se afle, ca niciodată, într-o exuberantă dispoziţie. Deşi publicarea Eseului său îi deschisese, cu un an în urmă, toate saloanele, el continua să aleagă, între societatea nobilimii emigrate şi scaunul de paie pe care se aşeza alături de contesa de Percehay, pe acesta din urmă. Ne-a dat în chiar seara aceea o nobilă mărturie a preferinţei sale. În urma stăruinţelor mamei, adusese în buzunar un sul de hârtie reprezentând manuscrisul lucrării Atala, din care ne-a citit păgâni la lumina a două lumânări proaste. Îmi amintesc nespusa tulburare iscată în tainiţele sufletului meu de glasul acela grav şi învăluitor care îmi evocă un univers necunoscut. Minunatele descrieri ale Lumii Noi, ale pădurilor, pajiştilor, fluviilor şi păsărilor ei, poezia atunci atât de neştiută a unor episoade că Fecioara ultimei iubiri sau Ospăţul sufletelor, mişcătorul chip al frumoasei Atala, nefericirile lui Chactas, frumuseţea stilului şi a imaginilor, totul îmi umplea sufletul de o emoţie pe care nu doar eu o încercam. Tatăl tău asculta cu o cucernicie de care atunci nu l-aş fi crezut în stare. Pe vărul de Chasseneuil, alt libertin, l-am surprins ştergându-şi într-ascuns o lacrimă. Marie-Françoise îşi ţinea capul înclinat într-o parte, iar ochii îi scânteiau; cu închipuirea ei înflăcărată ea nu urmărea doar, ci trăia cu adevărat destinul fecioarei Atala. Iar mama nu se putu stăpâni, după ce domnul de Chateaubriand îşi încheie lectură, să nu-l sărute pe amândoi obrajii.

— Domnule cavaler, îi spuse ea, ce laudă s-ar putea ridica la înălţimea harului dumitale? Ai tot atâta inimă cât şi minte.

În clipa aceea Sigismond se dezlănţui. Nu-l ascultase deloc mai puţin atent pe cel ce citise şi nu o dată îl văzusem înfrânându-se, spre a nu-şi da pe faţă încântarea. Cu toate acestea, pe măsură ce istorisirea devenea mai zguduitoare, chipul lui îşi schimbă expresia. Când domnul de Chateaubriand rosti cuvintele: „Atala se săvârşise din viaţă”, fruntea i se întunecă, mâinile i se încleştară pe genunchi şi oftă adânc. În sfârşit, după ce mama îşi conteni laudele, el exclamă pe un ton pătimaş:

— Adevărat grăiţi, doamnă, şi nu sunt decât un sărman smintit dacă povestea fiicei lui Lopez nu se cuvine să dăinuie, vreme de veacuri, în inimile simţitoare. Îmi îngădui însă, cavalere, să spun că acest Chactas al dumitale este un îndrăgostit tare jalnic! Iubeşte, este iubit, îşi vede fiinţa dragă cotropită de o groază ucigătoare şi nu face nimic pentru a preîntâmpina drama plătită cu preţul fericirii sale. De ce nu m-am găsit eu în locul lui? I-aş fi smuls iubitei taina cea funestă, ea s-ar fi aflat eliberată de un legământ rostit împotriva voinţei sale, iar credinţa ar fi salvat iubirea.

— Poate că aveţi dreptate, spuse domnul de Chateaubriand.

— Nu sunt de aceeaşi părere, făcu mama; atunci nu am mai fi plâns.

— Ferit-a sfântul, urmă aprigul Sigismond, să-mi placă nefericirea altora numai pentru neomeneasca slăbiciune de a vărsa lacrimi!

Mama a zâmbit şi a adăugat:

— O, ia te uită ce copil mare!

Sigismond a tăcut; dar, cu toate că se străduia să nu i se citească nimic pe chip, era vădit nemulţumit. Inima-i generoasă nu putea suferi că virtutea – chiar şi într-o lucrare rod al imaginaţiei – să aibă a suferi de pe urma propriilor sale haruri. Şi pe mine mă încercau simţăminte asemănătoare; apoi, deodată, am descoperit că acea comunitate de vederi mă împingea spre el într-o pornire cu neputinţă de stăvilit. Am roşit, m-am tulburat, mâinile mi s-au răcit. Iubeam, în sfârşit, iubeam, scumpă Zulmé; astăzi eşti în măsură să mă înţelegi.

În timp ce descopeream astfel duioasa-mi înfrângere, cavalerul de Chateaubriand explica, la rugăminţile mamei mele, în ce împrejurări anume îşi scrisese opera. Aceasta se întâmplase în America, pe malurile fluviului Ohio, unde legase strânsa prietenie cu indienii creeks şi siminoles. Dormea într-o colibă, adesea chiar sub cerul liber. Fuma, laolaltă cu sachemii, dintr-un calumet, o lulea mare, şi mesteca scoarţă de lichidambar, în tovărăşia fecioarelor cu piele arămie. Dacă două fiice ale Floridei, metise rezultate din spanioli şi indiene, îi serviseră de model pentru personajele Atala şi Caluta, ţesătura povestirii i-o inspirase şederea sa în Filadelfia, cetate a Pensylvaniei, unde prospera o colonie de quakeri. Pe quakerese le găsea foarte atrăgătoare, în ciuda rochiilor cenuşii, fără nasturi, şi a pălărioarelor al naibii de asemănătoare între ele; dar nu ar fi cutezat să le vorbească. De aceea mare i-a fost uimirea când într-o seară, fără prea multă ceremonie, una dintre ele, care îl vedea pentru prima oară, se apropiase de el tutuindu-l. Tocmai cinase la generalul Washington şi se mai simţea înfierbântat de conversaţia avută cu acel mare om. Era în jur de ora zece şi jumătate. Luna, la primul ei pătrar, scălda în palidă-i lumină chipul domnişoarei, o frumuseţe gingaşă cu ochi de flacără şi frunte pură sub pălăria aceea nearătoasă. Îl oprise pe cavaler, prinzându-l de braţ şi îi vorbise cu glas poticnit, sacadat:

— Frate, ascultă-mă. Mă numesc Cătălina. Am nouăsprezece ani şi iubesc un bărbat care îţi seamănă. La fel de tânăr, da, la fel de vrednic ca şi tine să inspire iubire. Dar mama, aflată în primejdia de a mă pierde la puţină vreme după ce m-am născut, a făcut un legământ potrivit căruia, dacă aveam să scap cu viaţă, nici un bărbat nu ar fi avut dreptul să-mi spună soţie. Iubesc şi sunt iubită. Legământul rostit de cea care m-a adus pe lume îmi zăgăzuieşte calea fericirii. Nu-mi mai rămâne decât să mor, dar nu-mi pot curma singură viaţa. Fă-mi binele acesta şi ucide-mă.

În acelaşi timp întindea cavalerului un cuţit cu lamă tăioasă, al cărui vârf îl sprijinea de sân şi urmă hotărâtă:

— Apasă, frate.

Pentru a scăpa de îndârjirea aceea, alt leac nu era decât de a opune legământului ei un altul. François de Chateaubriand îi ceru deci iertare pentru neputinţa în care se găsea de a-i împlini vrerea, întrucât el însuşi făcuse jurământ, pe Sfânta Scriptură, precum că niciodată nu va vărsa picătură de sânge străin. Fata şi-a ridicat braţele la cer, într-un gest deznădăjduit şi s-a pierdut în noapte, fără un cuvânt. Dar icoana ei îl urmărea pe cel ce nu putuse deveni ucigaş. Pentru a scăpa de obsesia Cătălinei, o zămislise pe Atala, iar din fecioara albă făcuse o fiică a pădurilor. Unde ar mai fi fost pitorescul, dacă ar fi lăsat-o pe Atala în rândul femeilor acelei secte?

Comentariul operei păru să înflăcăreze şi mai tare închipuirea lui Sigismond.

— De ce nu te-am cunoscut, domnule cavaler, înainte de a fi plecat în America! Ţi-aş fi cerut să mă iei în bagajele dumitale.

Dorinţa aceasta avea să-şi afle răspuns la puţină vreme după aceea, din nefericire pentru mine. Au trecut, poate, vreo două săptămâni de la seara aceea de neuitat când, într-o după-amiază, după ce mama a ieşit în oraş cu Marie-Françoise, încredinţându-mi paza casei, a bătut la uşa noastră Sigismond de Saint-Ange.

— Sunteţi singură? mă întrebă el, aproape din prag; este mai mult decât speram. Destăinuirea pe care vreau să v-o fac îmi va fi astfel uşurată.

Avea figura unui om căzut pradă unei stări de exaltare, din care zadarnic căuta să se descătuşeze. M-a cuprins un tremur. Am scăpat din mina igliţele şi mi-am lăsat privirile să rătăcească de jur-împrejurul încăperii, până ce le întâlniră pe ale sale.

— Vă rog, urmă el, nu vă întrerupeţi din lucru pentru mine; nu aş mai putea rosti un cuvânt.

Degetele mele porniră să pipăie din nou, stângace, bulbii mici de lemn ai igliţelor, iar Sigismond începu cu glas gâtuit:

— Domnişoară Elisabeth, vin să vă cer o dovadă de simpatie cu totul deosebită; sunteţi singura în măsură să mi-o oferiţi.

Ce inimă de îndrăgostită nu ar fi bătut foarte tare la asemenea cuvinte de început? Dar vai! În cartea ursitei mele sta scris că aveam să trec de la speranţa cea mai dulce la cea mai amară dezamăgire. I-am răspuns fremătătoare şi ţinându-mi privirile aplecate asupra lucrului:

— Vă ascult.

Iar Sigismond, necruţătorul Sigismond, urmă fără a se sfii:

— Domnişoară Elisabeth, o iubesc cu patimă pe sora dumneavoastră Marie-Françoise… Ştiu, este încă foarte tânără şi de aceea am ţinut să mă destăinui întâi dumneavoastră, atât de deschisă la minte, atât de înţeleaptă. V-aş fi peste măsură de îndatorat, dacă aţi primi, nu să-i dezvăluiţi – nici măcar pe ocolite – interesul pe care i-l port, ci să o întrebaţi, cu toată discreţia cuvenită, ce gândeşte despre mine.

Zdrobită de o destăinuire mult depărtată de ceea ce aşteptam, neputându-l privi în faţă din teamă să nu-i dezvălui descumpănirea, am plecat capul în tăcere. Era într-o tristă după-amiază de noiembrie; afară, nesfârşită, domnea mohorâta ploaie a Londrei; în depărtare, pe Tamisa, se auzea glasul înfundat al unui clopot de vas; coşul sobei, care trăgea prost, umpluse camera de un fum înţepător şi mi se părea că apa aceea rece, de culoarea vremii, în care se îneca oraşul, îşi revărsa şiroaiele şi peste inima mea.

— Atunci, spuse Sigismond, primiţi?

— Voi sta de vorbă cu sora mea, vă făgăduiesc, am răspuns ridicându-mă.

Mi-a mulţumit, copleşit de bucurie, fără să bănuie, neştiutorul, că fiecare din vorbele lui îmi adâncea şi mai mult rana. M-ar fi îmbrăţişat de-ar fi îndrăznit, dar nu sărutul unui frate nădăjduisem de la el. Cu fruntea lipită de geam, am privit mistuindu-i-se pe stradă silueta; abia când s-a pierdut cu totul din văzul meu, abia atunci mi-am lăsat lacrimile să curgă în voie.

La un ceas după aceea mama se înapoie cu Marie-Françoise. Am pândit primul prilej să-mi iau sora deoparte. Mai bine să împlânt cât mai adânc pumnalul care îmi sfâşia inima.

— Marie-Françoise, i-am spus eu, pe nepusă masă, ce părere ai despre Sigismond de Saint-Ange?

M-a privit cu un aer uluit; apoi genele i-au fremătat şi şi-a dus un deget la gura care se bosumflă copilăreşte; în sfârşit, izbucni într-un râs voios. Nu-i înţelegeam defel veselia. Dar am fost grabnic lămurită.

— Scumpă Zabeth, spuse Marie-Françoise, de ce îmi vorbeşti de Sigismond – un bărbat foarte curtenitor de altfel – când de fapt la fratele lui te gândeşti? Aşadar băgaseşi dinainte de seamă, poate, purtarea prevenitoare a lui Charles de Saint-Ange faţă de mine? Ei bine, draga mea, meriţi să fii vestită cea dintâi şi află că s-a pronunţat chiar ieri.

— S-a pronunţat…

— Da, şi nu l-am respins. Cererea oficială nu va întârzia. Draga mea Zabeth, sunt fericită!

S-a aruncat în braţele mele, m-a sărutat năvalnic, iar lacrimile pe care nu mi le puteam zăgăzui îi udau obrajii.

— Ce s-a întâmplat? Plângi? s-a mirat ea.

— De bucurie, i-am răspuns.

Totuşi, depărtându-se puţin de mine, m-a prins de umeri şi şi-a împlântat privirile-i limpezi într-ale mele:

— Mă întrebai adineauri despre Sigismond de Saint-Ange. Nu cumva îl iubeşti?

În clipa aceea mi-am pierdut cumpătul. Curajul sincerităţii mă părăsise. Pentru ce să arunc o umbră peste fericirea Mariei-Françoise? Mi-am încleştat gura, mi-am înghiţit lacrimile.

— Ce idee! i-am spus. Nu-l iubesc, fireşte că nu…

Mătuşa Zabeth făcu o pauză. Părea că respiră greu şi îşi apăsă pieptul cu palma.

— Mătuşă dragă, i-am spus atunci, crede-mă că te înţeleg şi fără îndoială că nici eu nu aş fi făcut altfel. Cu toate acestea, de vreme ce mama nu-l iubea pe unchiul Sigismond, pentru dumneata nu era pierdut încă totul, se mai putea face ceva…

Ea clătină uşor din cap şi suspină:

— Nu, draga mea Zulmé, nu se mai putea face nimic, pentru că iubirea nu suferă silnicia; şi apoi, de îndată ce unchiul Sigismond a aflat despre înţelegerea dintre cei ce aveau să devină părinţii tăi, un singur gând a pus stăpânire pe el: să dispară. Imaginaţia îi fusese mult tulburată de istorisirile domnului de Chateaubriand privind sălbaticii din America. Gândind că şi-ar putea lecui suferinţa, s-a hotărât să urmeze pilda cavalerului. Între timp, încetase să mai vină pe la noi, iar cel care ne vesti plecarea neaşteptată a fratelui său în America fu chiar logodnicul Mariei-Françoise.

— Dar mai târziu, când s-a înapoiat unchiul din America?

— Atunci ne reîntorsesem cu toţii în Franţa, mama murise, iar eu îmi duceam viaţa aici, lingă tânăra pereche. Aproape imediat Sigismond s-a înrolat în armata lui Napoleon. Nu l-am revăzut decât în 1815. De şapte ani, Marie-Françoise nu mai însemna decât un nume pe o lespede. Ca şi a ei, tinereţea mea se sfârşise… De ce m-aş plânge însă? Dacă iubirea mi-a rămas îngropată în inimă, precum o sămânţă neroditoare într-un câmp, cel puţin, de ani şi ani am trăit alături de cel pe care îl iubesc.

Nu mă dumiream cum de putuse mătuşa Zabeth să se mulţumească cu soarta ei, cum de-şi tăinuise atâta vreme dragostea, când un singur cuvânt, poate, ar fi fost de ajuns spre a-i schimba tot firul vieţii. Dar ar fi fost şi zadarnic, şi dureros, pentru inima-i rănită, să mai răscolesc cenuşa în care jarul mocnea încă. Iar gândul mi-a fugit spre cea care fusese pricina nevrută a dramei.

— Sărmană mătuşă! am şoptit. Dar mama, ea măcar, a fost fericită?

Mătuşa Zabeth îşi înălţă o clipă braţele slabe, apoi le lăsă să cadă pe genunchii ascuţiţi.

— S-a măritat cu cel pe care îl iubea. Ce-aş mai avea a-ţi spune? Cine oare, vorbind despre o altă fiinţă, ar putea răspunde că aceea a fost fericită? La început, după ce s-a măritat, răspândea, toată, bucuria de a trăi. Către sfârşit, am băgat de seamă că părea străină de ea însăşi; cădea în nesfârşite visări, într-un fel de tânjeala, pe care lesne am fi putut-o pune pe seama stării sale. Totuşi…

— Totuşi?…

— Să nu mi-o iei în nume de rău, drăguţa mea, dacă am aşteptat până acum pentru a împlini misiunea ce mi-a fost încredinţată în urmă cu mai bine de douăzeci de ani. Oare Marie-Françoise avea o taină? În orice caz, o ascundea neînchipuit de bine. Oricum, când s-a văzut în pragul morţii, m-a chemat la căpătâiul ei, după ce mai întâi i-a îndepărtat pe soţ şi pe sora infirmieră care nu a părăsit-o nici o clipă. Mi-a spus atunci:

— Draga mea Zabeth, du-te şi deschide sertarul micului meu birou. Vei găsi acolo un plic pecetluit. Dacă aş fi avut un fiu, ţi-aş fi cerut să arzi plicul, dar fiica adusă pe lume de mine nu va mai avea, mă tem, o mamă care să o sfătuiască în ceasul hărăzit marilor hotărâri ale vieţii ei de femeie. În clipa aceea, când vei şti deci că iubeşte, dar nu înainte, încredinţează-i acest plic. Cine ştie? Poate că slaba mea experienţă îi va fi atunci de oarecare folos.

Am luat plicul. Mama ta m-a prins de încheietura: mâinii – a ei ardea – şi mi-a mulţumit pierdută într-un surâs. Zâmbetul acela a fost, cred, ultimul dăruit acestei lumi. Puţin după aceea şi-a pierdut cunoştinţa. S-a săvârşit din viaţă a doua zi.

Mătuşa Zabeth se ridicase din jilţ. A scos din sin o cheiţă pe care o purta atârnată de gât cu un lănţişor de aur, s-a dus la scrinul unde sub un morman de cearşafuri răspândind un anume parfum de floare indiană, zăcea de douăzeci de ani plicul închis cu cinci peceţi mari de ceară roşie. Am citit pe el următoarele cuvinte, aşternute cu trăsături fine, uşor tremurate: Pentru fiica mea, când va iubi. Am întors plicul pe toate feţele, în timp ce lacrimile îmi năvăleau de sub pleoape. Trăiam cu simţământul că mama se afla acolo, lângă mine, în umbra nopţii şi că dădea din cap privindu-mă cu bunătate. M-am apropiat de mătuşa Zabeth şi am cuprins-o în braţe.

— Îţi mulţumesc, mătuşă scumpă, i-am spus, sărutându-i obrajii uscaţi. Acum trebuie să te odihneşti.

Vântul sufla furios în vatra unde focul murea. M-am dus în camera mea, strângând la piept, asemenea unei comori, plicul cu cinci peceţi mari de ceară roşie.

VII                                                        SFINXUL NISIPURILOR

MĂTUŞA ZABETH ÎMI DESTĂI- nuise taina ei. Cea a mamei sta ferecată într-un plic care străbătuse, până să ajungă la mine, douăzeci de ani şi ale cărui cinci peceţi închipuiau aceeaşi salamandră ţâşnind din jăratec. Îmi aminteam că văzusem la mâna tatălui meu o piatră purtând emblema aceasta a iubirii de neclintit. Am închis o clipă ochii, spre a mi-o închipui pe Marie-Françoise de Saint-Ange apăsând inelul în ceară caldă.

Flăcăruia luminării de la căpătâiul patului meu pâlpâia clătinată de o trecătoare pală de vânt. Focul pe care, desigur, Grégoire îl aprinsese înainte de cină, ca în fiecare seară, se stinsese de multă vreme. M-am pomenit deodată tremurând de frig. Îmi simţeam capul greu şi fierbinte. Toate chipurile, din nou însufleţite de istorisirea mătuşii Zabeth, cele ale viilor ca şi ale morţilor, îmi năvăleau în cuget, dar mai cu seamă cel al mamei mele, aşa cum o văzusem în pastelul lui Isabey închis în biroul tatei. Ce mesaj voise să-mi transmită mama aceasta pe care aş fi iubit-o atât de mult şi pe care moartea mi-o răpise înainte de a o fi cunoscut? Eram nerăbdătoare să aflu şi, în acelaşi timp, mă încerca o teamă ascunsă, de parcă trebuia să ridic lespedea unui mormânt.

M-am dezbrăcat cu mişcări automate, am strecurat plicul sub pernă şi am suflat în lumânare. Deşi mă simţeam foarte obosită, am stat câtva timp cu ochii deschişi în beznă. O icoană răsărea în adâncul meu, îndepărtându-le pe toate celelalte: pe cea a lui François d’Arconville la turnul Praga, punându-şi mâinile pe umerii mei şi sărutându-mi fruntea. Nimic, niciodată, nu ar putea face ca acea nemaiîntâlnită clipă să nu fi existat; zădărnicită iubire a mătuşii Zabeth, însăşi experienţa unei mame, drăgăstoasă şi îngrijorată până şi în moarte pentru copilul său nu ar putea face ca cele întâmplate mie să fie întru totul diferite de toate ale lor, ca eu singură să mă fi aflat în asemenea împrejurare. Orice poate reîncepe în spaţiu şi timp, dar nu se află pe lume două destine asemănătoare întru totul, iar nefericirile de ieri nu ridică zid împotriva celor de mâine.

Somnul mă cuprinse fără veste. Când m-am deşteptat, soarele urcase de mult pe cer, iar fâsâitul unei hârtii, sub pernă, îmi reaminti seara în care mătuşa Zabeth îşi dezlegase inima. O altă inimă însă, mai apropiată de a mea, şi care îi dăruise bătăile ei, trebuia să descopăr eu acum. Totuşi nu m-am putut hotărî să rup pe dată peceţile plicului căruia patul îi împrumutase căldura să moale. L-am strecurat într-un sertar şi, după ce m-am parfumat puţin şi mi-am aruncat pe umeri o eşarfă, – era rece aerul dimineţii – am coborât, să văd ce se mai întâmplase.

Dragul unchi părea să se afle pe drumul bun al tămăduirii, căci glasul îi răsuna dintr-un capăt în celălalt al castelului. Mătuşa Zabeth se afla lângă el şi îl privea cum înfulecă, cu sălbatică poftă, o jumătate de pui fript. Strigă cât îl ţinea gura că rana i se închisese, că era din nou gata să provoace la duel pe cei mai neînfricaţi spadasini din Franţa şi Navara, că toţi medicii erau nişte şarlatani şi că nu răbda să mai lenevească multă vreme în pat.

Mătuşa Zabeth îl ruga încetişor să-l aştepte măcar pe domnul Elias. La vorbele acestea unchiul se apucă din nou să răcnească:

— Să nu-mi mai pomeniţi de dracul ăla care mă şi vedea ologit. Să vină mai bine cel care m-a scos din încurcătură, omul cu tricorn, grenadierul lui Frederic.

Intrarea mea în încăpere îi potoli minia jovială.

— Iată luceafărul nostru, zise sărutându-mă pe frunte, chiar de m-aş mai simţi rău, doar faptul că o văd m-ar pune mai iute pe picioare decât blestematele lor doctorii.

Am schiţat atunci o mutrişoară de ruşinată cochetărie. Şi l-am felicitat pentru aerul lui sănătos. Fără îndoială, îşi recâştigase puterile, dar însănătoşirea lui, de acum sigură, mă făcea să încerc pentru el un interes cu totul nou. Vedeam în acest uriaş cu suflet bun, a cărui vorbă aprigă ascundea o inimă atât de duioasă, pe eroul dar şi pe victima unei emoţionante povestiri de dragoste. Iubise o femeie care nu l-a iubit şi care nu-i cunoscuse, pare-se, defel simţămintele; între timp o altă femeie tânjea după el, dar se păstrase în aceeaşi tăcere deznădăjduită.

Şi din nou gândul îmi era purtat către izvorul acelei îndoite neîmpliniri: mama, făptura copleşită de atâtea încântătoare virtuţi, dar despre care mătuşa Zabeth nu cutezase să spună că cel puţin ea s-ar fi bucurat de o netulburată fericire. Plicul cu cinci peceţi de ceară avea să-mi dezvăluie taina pe care acum ardeam de nerăbdare să o aflu.

În sufragerie, tata, golit de sine parcă, îşi bea încet cana de ceai neîndulcit. Am muiat repede felia unsă cu unt în ceaşca de cacao cu smântână, pusă dinainte-mi cu un aer solemn de către Emérencie, apoi, pretextând o migrenă, m-am înapoiat în camera mea. Odată plicul rupt, îmi apăruse pe dinaintea ochilor vreo cincisprezece file de hârtie acoperite de un scris îngălbenit. M-am aşezat în faţa micuţului meu birou şi am început să citesc.

De prima filă sta prinsă o bucată mai mică de hârtie pe care se aflau cuvintele:

8 iunie, 1808

 „Scumpa mea copilă,

Când vei citi aceste rânduri, voi fi de mult în pământ. Nu mă gândeam la tine care trebuia să vii pe lume, când, cu câţiva ani în urmă, chiar înainte de a mă mărita, m-am apucat să însemn gândurile iscate în suflet de marile întâmplări ale vieţii mele. De bună seamă că multe puncte şi-ar cere o lămurire în aceste mărturisiri ale unei inimi nemulţumite, dar timpul mă grăbeşte. Mă mistui încetul cu încetul şi fiecare cuvânt pe care îl am de scris îmi cere o dureroasă trudă. Aşa cum le vei citi, în simplitatea lor, paginile de faţă îşi vor fi împlinit menirea, dacă te vor ajuta să priveşti lumea fără a te amăgi. Poate că mă vei judeca, scumpa mea fiică, fără îngăduinţă, şi vei socoti că ceream vieţii mult prea mult. Dar firile asemănătoare mie nu se pot resemna când au atins culmea fericim, să nu-i mai cunoască decât palida umbră. Rog cerul să te scutească de o încercare, mult prea amară pentru mine, doar datorită acestei cerinţe imperioase şi nesăţioase.”

Ultimul rând era scris la fel de tremurat ca şi cuvintele de pe plic. Data, 8 iunie 1808, preziua morţii mamei mele, îmi arăta de altfel limpede că Marie-Françoise de Saint-Ange se hotărâse să scrie acest ultim mesaj abia în ultimele ei clipe de viaţă. Puterile-i slăbite o împiedicaseră, neîndoios, să scrie mai mult.

Fila următoare – prima din ceea ce aş numi jurnalul său, dacă se poate vorbi de un jurnal, când ai de-a face cu însemnări luate când şi când şi care nu înseamnă alta decât un strigăt al inimii – fila următoare dezvăluia, dimpotrivă, un scris sigur şi curat, scrisul unei fiinţe tinere pornite să întâmpine fericirea cu ochii uluiţi. Pe atunci mama avea cu zece ani mai puţin. Transcriu:

21 noiembrie, 1798

Charles de Saint-Ange mi s-a mărturisit astăzi. Nici o femeie de pe lume nu ar putea fi mai fericită ca mine. Mă iubeşte: mi-a spus-o în cuvinte ce nu pot fi decât ale lui. Peste câteva zile mă va cere mamei. Aşteaptă doar ca croitorul să-i livreze hainele cele noi. „Într-o împrejurare atât de solemnă, mi-a explicat el, aş vrea ca totul în mine, de este cu putinţă, să fie vrednic de tine.” I-am răspuns că nu are pentru ce se îngrijora, că oricum ar fi dobândit încuviinţarea mea, de-ar fi fost chiar acoperit cu zdrenţe. A râs cu poftă, dezvelindu-şi toţi dinţii; şi îi are frumoşi. Îl iubesc… Dar să o iau de la început.

Mamă m-a trimis adineauri să duc un surtuc de dantelă unei bătrâne lady, care locuieşte lângă Haymarket. Am grăbit pasul, căci aveam de străbătut aproape tot oraşul, iar ploaia stătea să cadă. Abia am dat primul colţ, că am auzit în spate zgomotul unor paşi grăbiţi, apoi o şoaptă la ureche:

— Pe loc să mă prefacă cerul în cenuşă, de voi îngădui, fie şi pentru o clipă, unei atât de frumoase fiinţe să fie stânjenită până şi de cea mai neînsemnată povară.

Surtucul, înfăşurat într-o bucată de flanea, ajunsese într-o clipită sub braţul îndrăzneţului. Dar oare nu-i recunoscusem pe loc glasul? Era Charles de Saint-Ange, care mă pândise când ieşisem din casă şi care, fără să contenească, mă ameţea cu vorba. A început, fireşte, cu sporovăiala privind mişcarea de emigraţie. Domnul Fenestrange aflase de la contele d’Artois cum că după restauraţia prinţilor, nobilii, pentru a putea ocupa anumite funcţii înalte în stat, trebuiau să facă dovada a şaisprezece generaţii nobiliare. Contele de Mennecy părăsise comerţul cu lemne şi cărbuni şi trecuse la cel cu instrumente de navigaţie şi lunete astronomice. Micuţa baroană de Saint-Genest, pe cât de prostuţă pe atât de încântătoare şi săracă lipită pământului, se logodise de curând cu un foarte bătrân lord Palmer, care îi rostuise o dotă de trei sute de mii de lire.

Ploaia măruntă şi pătrunzătoare îşi începuse cernerea, dar Charles de Saint-Ange prevăzuse totul, astfel că desfăcu, pe deasupra capetelor noastre, o umbrelă mare de tafta verde, cu balene de alamă. Cum să nu primesc cuviincioasa invitaţie de a mă sprijini de braţul său? Am temeiul să presupun că formăm o pereche frumoasă, căci de mai multe ori am băgat de seamă că lumea se întorcea după noi. Dumnezeule, ce lugubră poate fi capitala engleză în bătaia ploii! Treceam pe lângă negre dughene, în fundul cărora, la licărul luminărilor ori al opaiţelor, coseau croitori ori îşi trăgeau sfoara muiată în smoală cizmari cârpaci. Dinlăuntrul cârciumilor răzbătea un miros de pipă stinsă şi de bere cu ghimbir. O apă vâscoasă se prelingea în şuvoiul care îşi croise drum prin mijlocul străzii. Fumul cărbunelui de pământ, măturat de vânt de pe acoperişuri, se înfuiora printre case şi îmi înţepa ochii. Dar puţin îmi păsa de acele banale privelişti ale vieţii, de cerul plumburiu, de înceţoşatul decor. În adâncul meu împărăţea soarele. Pe neaşteptate, Charles de Saint-Ange făcu o pauză; tăcerea lui se prelungi un timp, dar ea devenea pentru mine o bucurie aproape de neîndurat. A rupt-o în sfârşit, anume spre a rosti cuvintele pe care le aşteptam:

— Marie-Françoise, mi-a şoptit el, îmi vei îngădui să vorbesc mamei tale? Ai primi să-mi porţi numele?

Îşi pierduse în clipa aceea toată stăpânirea de sine, iar emoţia nu mă împiedica să-i descopăr, în glas, un tremur uşor. Aşadar fericirea lui atârnă de mine, iar a mea de el. Toate dorinţele îmi erau împlinite. I-am strâns braţul fără să răspund, iar chipul îmi dezvăluia pesemne, deschis simţămintele care mă bântuiau, căci se opri, fără de suflare; mă privi, cotropit de o vădită fericire şi, sub umbrelă verde care ne însingura chiar în inima oraşului înfăşurat într-o uriaşă plasă umedă, mă strânse cu duioşie la piept…

15 decembrie, 1798

Căsătoria noastră a fost hotărâtă. Mamă nu-şi ascunse dorinţa ca ea să aibă loc cât mai devreme cu putinţă, astfel că ea se va săvârşi, după cât s-ar părea, în primăvara viitoare. Logodnicul meu vine la noi în. Fiecare zi. Dragostea, care i se face văzută în toate purtările, în privirile, în fiecare din cuvintele adresate mie, nu i-a vătămat spiritul. Din zi în zi îmi apare mai fermecător, aşa cum îmi dorisem, în visele mele de tânăra fată, să arate omul chemat a-mi fi tovarăş de viaţă. Îmi aduce flori într-un cornet de hârtie pe care-mi scrie versuri şi unde îmi pot citi dublul prenume în acrostih. Nu uită niciodată să cumpere de la cofetarul Brown, pentru mama căreia îi place nespus, o cutiuţă cu cremă de ciocolată cu fistic. Îi spusesem deunăzi, în timp ce ne plimbăm prin Hyde Park, că mă simţeam cuprinsă de un fel de râvna privind la amazoanele care se făleau cu voltele lor pe alei. A doua zi a închiriat pentru mine un ponei şi, de atunci, îmi dă zilnic lecţii de călărie.

— Când ne vom înapoia în Franţa, îmi spune el, nu vei avea un simplu cal de ocazie, ci doi, trei numai ai tăi, ţi-o făgăduiesc.

Căci a primit veşti bune din ţară. Un om de încredere devenise stăpânul castelului de Saint-Ange şi al pământurilor din jur. După ce iacobinii vor fi părăsit definitiv arena politică, nimic nu-i va mai putea împiedica pe Charles şi Sigismond, proprietari legitimi, să reintre în drepturi.

Oricât m-ar fi binecuvântat cerul, nu aş putea totuşi spune că fericirea îmi este neumbrită. Mai întâi, sănătatea mamei mă umple de cumplite nelinişti. Vederea îi slăbeşte şi apoi, la orice oră din zi, chiar şi în toiul unei conversaţii, i se întâmpla să se lase doborâtă, în fotoliul ei, de o bruscă somnolenţă. Gândul că simptomele acestea înseamnă totodată o înştiinţare şi o primejdie îmi aduc tulburare ori de câte ori mă bântuie.

Dacă mama îmi pricinuieşte griji, Zabeth, pe de altă parte, mă pune şi ea pe gânduri. Când i-am vestit logodna mea, mi-a cerut în chip ciudat părerea despre Sigismond de Saint-Ange. Mi-am închipuit de îndată că ar putea fi îndrăgostită de el. Dar s-a apărat cu un fel de înverşunare, încredinţându-mă că nu nutreşte nici cel mai palid simţământ faţă de viitorul ei cumnat. Lucrurile ar fi rămas astfel, dacă Sigismond nu ar fi rostit – după ce mi-a mărturisit în minunate cuvinte bucuria de a mă vedea intrând în familia lui – vorbe menite să deştepte în mine unele îndoieli.

— Nu mă voi căsători niciodată, mi-a spus el grav. Când ne vom înapoia în Franţa, vă veţi putea instala liniştiţi la castelul de Saint-Ange şi nădăjduiesc că-mi veţi dărui mulţi nepoţi.

L-aş fi îmbrăţişat cu plăcere, încredinţându-l că la vârsta lui nu te puteai socoti dăruit celibatului, dar băiatul acela mare, fire clocotitoare, devenise de o sfiiciune neobişnuită. M-am mărginit deci să-i mulţumesc prin cuvinte însoţite de cel mai graţios zâmbet şi aş fi uitat clipa aceea în care între noi se strecurase o vremelnică impresie de stânjeneala, dacă de atunci nu ar fi încetat să mai vină pe la noi. Mai mult, alaltăieri, fără ca ceva să ne fi dat a bănui asemenea hotărâre, Charles veni să ne spună că Sigismond se îmbarcase, în aceeaşi dimineaţă chiar, pentru Acadia. Logodnicul meu pune plecarea aceasta, care ne-a cufundat, şi pe mama şi pe mine, într-o adâncă uimire, pe seama gustului pentru aventură, pe seama capriciului unei închipuiri hoinare.

— De vreme ce crede că-şi află astfel o plăcere, ar greşi foarte, de nu şi-ar împlini dorinţa.

Să-i orbească oare pe oameni fericirea? Aş fi vrut să-i arăt lui Charles că felul acesta de a tâlcui plecarea fratelui era poate prea simplă şi oarecum luată prea uşor, dar am tăcut. Totuşi, de la un timp încoace, purtările Zabethei sunt atât de ciudate şi prea se dovedesc numeroase semnele care vin să-mi întărească bănuielile, încât mă tem că am şi întrezărit adevărul. S-ar zice că uneori sora mea şi-a pierdut capul. Când îi vorbesc, nu o dală trebuie să-i repet cele spuse; se întrerupe ades în toiul lucrului său la dantelă, privirea i se înstrăinează, fruntea i se umbreşte de o tainică grijă. Alaltăieri, când a auzit din gura lui Charles că Sigismond plutea spre America, s-a schimbat la faţă. Cum să nu alătur tulburarea aceasta profesiei de credinţă făcută de cel plecat în călătorie?

De ce mi-a declarat, mie, că nu se va căsători niciodată?… Prea des mă hărţuie aceste gânduri, întru neliniştea mea; un suflet drept nu ar putea primi, fără să se cutremure, să-şi dobândească fericirea cu preţul nefericirii altuia..

10 mai, 1802

Astăzi este aniversarea căsătoriei mele. Se împlinesc trei ani, zile numărate bob cu bob, de când Charles de Saint-Ange îmi punea în deget inelul. Îmi amintesc primăvara aceea ploioasă a Londrei; pajiştile de un verde crud din Marylebone, epitalamul compus pentru împrejurarea dată de către vărul de Chasseneuil, care l-a rostit precum ar fi făcut-o Talmă, apoi micuţa capelă în care un preot emigrat ne-a dat binecuvântarea. Vreme de un an am locuit cu soţul meu într-un apartament mic, cu două încăperi ce dădeau din una într-alta şi de unde puteam zări Tamisa. Viaţa noastră, modestă prin forţa împrejurărilor, era străluminată de multele vâlvătăi ale iubirii. Aveam şaisprezece ani, Charles douăzeci şi trei; în braţele lui descopeream toată frumuseţea lumii.

La 1 decembrie 1799, întorcându-se acasă. Zabeth o găsi pe mama moartă în fotoliu. De mai multe luni picioarele nu voiau s-o mai slujească; orbise aproape şi vorbea greu. O auzisem, în clipele ei de luciditate, chemând moartea ca o eliberare şi fără îndoială că firava pâlpâire de viaţă ce o mai însufleţea însemna pentru ea mai degrabă o suferinţă decât o binefacere. Cu toate acestea, moartea ei m-a lovit crunt, iar de atunci o singură dorinţă a pus stăpânire pe mine: să mă întorc în Franţa.

Cavalerul de Chateaubriand ne arătase drumul în primăvara anului 1800. L-am urmat la puţină vreme după aceea, cu paşapoarte italiene care făceau din Charles un signore pe nume Carlo Chelazzi, din mine sposa acestuia, iar din Zabeth cameriera mea. În ziua sosirii noastre la Paris, ani aflat despre victoria de la Marengo şi am fost de faţă la nemăsurata bucurie populară. Acolo unde gândeam că vom întâlni răzbunători crunţi, găseam un popor blajin, dedat plăcerilor dansului, golirii cănilor cu vin şi aprinderii artificiilor. Charles m-a dus să văd, într-un teatru de pe bulevardul Temple, o piesă a lui Maillot, Remuşcarea doamnei Angot, care mi se păru îngrozitor de vulgară. În schimb, am aplaudat, aproape fără rezervă, la un succes al stagiunii, o dramă de Pixérécourt, al cărei titlu l-am uitat şi care se ocupa de o fată neprihănită, surghiunită de către tutorele ei fără de inimă într-un castel cu metereze, cocoţat pe vârful unui munte. Mi-ar fi plăcut să mai stau câteva săptămâni în oraşul acesta în care fiecare om se distra, cu toate că ţara se afla în război cu jumătate de Europă. Dar Charles era nerăbdător să-şi revadă Lorena şi câtă vreme figuram pe lista emigraţilor era mai bine să păcătuim prin prudenţă. Am plecat cu diligenţa în cea de a cincea zi.

La castelul de Saint-Ange, bătrânul care de şapte ani îşi aştepta stăpânii, a plâns ca un copil când Charles l-a îmbrăţişat lăudându-l pentru credinţa sa. Dar o lună mai târziu, o răceală l-a biruit, de parcă, odată împlinită menirea, socotise că nu mai avea rost să trăiască. Pe mormântul acelui credincios slujitor, soţul meu a pus o lespede cu următoarea inscripţie: Labor vincit, fides servat.

Au trecut aproape doi ani de atunci; doi ani care pentru mine au însemnat, clipă de clipă, un vis. Iubesc, sunt la fel de iubită şi doresc aceeaşi fericire tuturor femeilor. Iar de-ar fi să nu ascund nimic, o atât de fără cusur fericire mă înspăimânta uneori. Îmi aţintesc privirea în. Ochii aceluia care m-a făcut a sa, îi ating mâna, umărul, spre a mă încredinţa că este lângă mine, că mi-e soţ. Iar el înţelege, fără îndoială, deşi nu am rostit un cuvânt, mă înţelege fără să spună o vorbă, căci nu mă întreabă nimic, îmi surâde şi mă învăluie cu braţele.

Astăzi frumosul mai străluceşte sub soare, cu toată verdeaţa şi florile sale. Un uriaş buchet de liliac alb îşi trimite balsamurile în camera mea. Respir adânc parfumul suav şi dulceag, mult mai sporit la căderea serii. În dimineaţa aceasta, ca şi în toate celelalte, am făcut exerciţii la floretă cu Charles. Poate că anume voia să-mi încurajeze gustul pentru exerciţiul la sală, căci s-a lăsat atins în două rânduri şi, presupunând că ne-am fi încrucişat săbiile, i-aş fi făcut două frumoase, „butoniere”. După-amiaza, cel mai adesea îl însoţesc în plimbările pe care le face călare şi mă încredinţează că nu sunt deloc mai prejos decât amazoanele pe care le admiram atât de mult pe aleile din Hyde Park. Dar curând m-am simţit obosită şi a plecat singur mai departe. Cât de tare îmi bătea inima văzându-l cum se depărtează pe drum, drept în şa, vioi! Ne-am despărţit la grilajul parcului şi, înainte de a urca în cameră, am vrut să fac câţiva paşi prin grădină; turturelele veniră îndată să zburătăcească în jurul meu. Una mi-a poposit pe umăr, alta pe mână. Îmi place să simt pe pielea, zgândărita de firavele gheruţe trandafirii, povara călduţă a acestor păsări fragile. Am apropiat de obraz turturica ale cărei picioare firave îmi strângeau, asemenea unei nuieluşe, un deget; nu se arăta deloc sperioasă, îmi scotocea printre buze, de parcă voia să-mi ciugulească un dinte. (Dragul meu soţ, mereu curtenitor, îmi spunea într-o împrejurare asemănătoare, că lacomei aceleia i s-a părut că a găsit un bob de orez.) Păunul Bajazet se plimba grav de-a lungul unui strat de clopoţei albi şi albaştri, clătinându-şi egreta şi îşi îndrepta uneori spre mine ochiul mic şi rotund, parcă pentru a mă pofti să-l urmez. I-am ascultat chemarea şi curînd m-am pomenit încărcată de flori. Gingaşii clopoţei ai corolelor îmi mângâiau obrajii şi îmi aduceau în nări parfumul subtil, uşor acidulat, în care se adunase, parcă, primăvara toată. Inima mi se umplea nemăsurat de duioşie şi am început să fredonez refrenul cântecului Bătrânul pescar din Pisa:

 „Un val e viaţa. Zi de zi

Ne pune stăvili împlinirii.

Nesocotit cel ce se încrede

Şi mării-n clocot, şi iubirii!”

Ce-i drept, cuvintele acestea nu se potriveau defel cu starea mea sufletească. Eram fericită, negrăit de fericită! Pentru ce m-aş fi temut? Şi de cine? Plăsmuitorii de ritornele sunt mult prea zoriţi să-şi închipuie – numai pentru că au avut nefericiri ori fiindcă melancolia este la modă – că toţi îndrăgostiţii trebuie să guste din aceleaşi amaruri.

Când m-am înapoiat în salon, unde voiam să-mi pun clopoţeii în jardinieră, am văzut-o pe Zabeth aşezată lângă o fereastră. Ţinea pe genunchi o carte din care nu citea şi pe loc m-am învinuit pentru egoismul meu. Deşi nu lăsa să-i scape nici un vaier, am bănuit de mult că sora mea este măcinată de un rău adânc, care îşi are izvorul în tainiţele sufletului. Nu i-am pus niciodată întrebări, căci există răni mereu vii, ce nu trebuie atinse nici chiar cu grijă, de nu vrem să înceapă iarăşi a sângera. Dar zadarnic ar fi să negăm ceea ce este prea limpede. Ori de câte ori Charles primeşte vreun mesaj de la fratele său, devenit în America vânător de animale cu blănuri scumpe, Zabeth se trădează. Soţul meu citeşte scrisoarea cu glas tare şi nu ia seama la nimic, căci până şi oamenilor celor mai inteligenţi le lipseşte adesea virtutea aceea feminină de a descoperi durerea ascunsă după semne care nu înşală. El citeşte, iar Zabeth îşi muşcă buzele, îşi frământa mâinile în poală şi, oricât s-ar strădui să dea dovadă de o nepăsare comandată, totul vădeşte într-însa o dragoste nefericită. De ce a plecat Sigismond? Dacă ceea ce mi-e frică să presupun este adevărat, nu aş mai putea afla alinare.

 „Un val e viaţa. Zi de zi

Ne pune stăvili împlinirii…”

Sărmane Sigismond! Sărmană Zabeth!

25 august, 1807

Am recitit acum paginile scrise în urmă cu cinci ani şi mai bine, cu prilejul celei de a treia aniversări a căsătoriei noastre. Eram pe atunci copleşită de fericire. Viaţa se desfăşura înainte-mi precum un covor de trandafiri fără spini. De atunci a trebuit să mă mulţumesc cu mai puţin şi mă întreb, la anumite ceasuri, dacă nu cumva soarta Zabethei, care nu a încetat să viseze la o fericire de neatins, nu este mai de pizmuit ca a mea. Când, în 1803, Sigismond s-a înapoiat din America, a petrecut o săptămână la castel. Încă din prima zi Zabeth părea cu totul alta. Îşi alegea rochiile cu deosebită grijă, stătea, la nesfârşire, în faţa oglinzii pentru a se pieptăna, se ungea pe mâini cu alifie de migdale… Zadarnică osteneală, vai! căci pelerinul din America părea să nu vadă nimic, îşi istorisea aventurile trăite în Lumea nouă la sute de leghe la nord de Marile Lacuri, unde străbătuse întinse pământuri acoperite de zăpadă, cu sănii trase de câini mai sălbatici decât lupii. Pe cursuri de apă îngheţate pescuise ciudaţi peşti mustăcioşi, după ce mai întâi spărgea gheaţa, iar pe malul mării polare se hrănise cu grăsime şi carne de focă crudă. Vorbea cu o nemăsurată volubilitate, ca pentru a se ameţi şi, dacă era limpede că-mi ocolea privirea, în schimb se adresa cu plăcere Zabethei, care se lăsa înşelată de interesul acela menit, de fapt, doar clipei.

Nu mai încăpea îndoială. O plângeam pe Zabeth din toată inima, îi plângeam şi pe fratele soţului meu, dar ce puteam face? Sigismond a plecat foarte repede, spre a se angaja în armata Corsicanului; ne-a lăsat un indian care avea să o sfârşească rău şi, de atunci, n-am mai aflat de soarta lui decât prin scurte răvaşe trimise din cele patru colţuri ale Europei. Această totală prăbuşire a viselor din inima Zabethei a frânt în fiinţa ei un resort, cel al tinereţii de bună seamă; înainte de reîntoarcerea lui Sigismond, o nădejde nestinsă îi mai pâlpâise în suflet, dar faptul că îşi încercase norocul şi că îndurase o înfrângere, atât de totală, a făcut-o să capete încă de pe atunci înfăţişarea uscată şi veştedă pe care i-o vedem astăzi. Ai putea-o lua drept o fată bătrână încremenită în nemăritişul ei, de nu ar fi fost flacăra aceea mistuitoare care nu a încetat să. Ardă în minunaţii ei ochi negri.

Scriam mai adineauri că mi se întâmpla să mă întreb dacă ursita Zabethei nu era cumva mai bună decât a mea; dovedeam astfel foarte multă nerecunoştinţa faţă de pronie. Câte femei mi şi-ar da, fără să şovăie, zece ori douăzeci de ani dintr-o viaţă meschină şi posomorită, pentru a trăi măcar o singură zi fericirea de care m-am bucurat deplin! Vorbesc de fericirea mea la trecut; din pricina aceasta s-ar putea spune că o iau razna; dar sunt astfel făcută încât nu pot suferi să nu fiu la fel de fericită azi ca ieri. În ochii mei o femeie iubită mai puţin nu se deosebeşte de alta care nu mai este iubită.

Că soţul m-a iubit cu patimă, că nutreşte pentru mine, după opt ani de viaţă îngemănată, un simţământ rar, este drept şi ar trebui să-i aduc cerului mulţumiri. Dar nu înseamnă oare a iubi mai puţin dacă te afunzi în siguranţa unei fericiri dobândite, până într-atât în cât nu te mai gândeşti să veghezi asupră-i, să o aperi? Dacă gelozia este cel mai adesea o dovadă de dragoste, încrederea oarbă nu vesteşte cumva un început de indiferenţă şi, oricum, o răcire?

Primii şapte ani ai căsătoriei mele au avut strălucirea unor zori ce păreau fără sfârşit. În fiece dimineaţă regăseam un Charles de Saint-Ange la fel de atent şi delicat ca în prima zi a logodnei noastre. O fericire că cea cu care m-am hrănit nu poate încăpea în cuvinte. Gândurile lui erau şi ale mele, iar plăcerile sale se împleteau cu ale mele. Ne duceam la toate recepţiile care se dădeau de la Metz până la Nancy; mergeam ades în cele două oraşe, iar de două ori pe an la Paris, unde ne distram ca nişte copii. Mereu ostil lui Bonaparte şi Curţii sale de parveniţi, soţul meu preferă să mă ducă la balurile populare din grădinile câmpeneşti, pe care le numea „baluri de cârciumioara” şi pe care le socotea mai alese decât amuzamentele de la Tuileries. Mai bună mi-a rămas însă amintirea serilor noastre petrecute la operă, unde aplaudam, în Don Juan şi Orfeu pe dansatorii Dupont şi Vestr’Allard, fără să dau uitării Teatrul Italian, unde am învăţat să cunosc minunatele compoziţii ale lui Paesiello şi Cimarosa. Dar la ce bun să mă întorc la vremurile acelea de fericire – în care nimic nu îmi era nedăruit, nimic, într-adevăr – de vreme ce tocmai acel prinos al cerului, nepreţuita bucurie adusă de zâmbetul unui copil, îmi lipsea?

Anul trecut, într-o zi de aprilie, în timp ce ploaia îşi întindea perdeaua plumburie peste valea lui Rupt-de-Mad, i-am destăinuit lui Charles, îmbujorându-mă, că şi această dorinţă, singura pe care o mai purtăm în suflet, avea să se împlinească de Crăciun. Era străluminat de fericire. Mă copleşea cu poveţele, îmi aruncă priviri neliniştite, voia că aducă un doctor din Metz, ori de câte ori mă găsea întrucâtva palidă. Să fi însemnat oare lucrul acesta vreo tainică înştiinţare, vreo prevestitoare temere înainte că drama să se fi produs? În pofida atâtor îngrijiri, peste trei luni mi s-a întâmplat să cad foarte rău în parc; a doua zi, nădejdea noastră de a avea urmaşi se spulberase. Am încercat o tristeţe amară şi mai mult sporită în faţa dezamăgirii pe care Charles nu izbutea să mi-o ascundă. Dar nenorocul meu nu avea să se oprească aici. A început să mă mistuie febră şi, în afară de scurte răstimpuri, care mă lăsau sfârşita şi cu capul golit parcă, ea m-a chinuit şase nesfârşite săptămâni. Trebuie să adaug că în tot răstimpul acesta de amărăciune soţul s-a arătat mai atent cu mine ca niciodată. Voia să stea aproape tot timpul la căpătâiul meu; eu eram aceea care stăruiam să mai ia aer şi nu-mi dădea ascultare decât cu mare părere de rău.

Convalescenţa s-a prelungit mult timp. Când în sfârşit fierbinţelile mi-au dat pace, m-am simţit atât de toropită şi neputincioasă, încât am fost silită câteva luni să duc o viaţă casnică, ştearsă. Oricum, Charles nu înceta să-mi dovedească înţelegerea, dar după ce primejdia a fost cu totul înlăturată, el a început să mă privească, încetul cu încetul, mai mult ca pe un copil plăpând ce se cuvine ocrotit. Sufeream când îl vedeam cum, parcă datorită unei forţe ascunse şi fatale, se depărtează de mine, dar evitam să mă plâng, câtuşi de puţin chiar, în nădejdea că odată cu deplina mea însănătoşire avea să fie din nou pentru mine aşa cum îmi fusese dat să-l cunosc.

În sfârşit, mi-am recăpătat puterile. Am părăsit jilţul împodobit cu lebede şi palmete în care îmi petrecusem zile atât de triste, în timp ce Charles, în urma stăruinţelor mele, cutreiera câmpurile în lung şi în lat. Dar se obişnuise ziua să iasă singur, aşa cum seara mă săruta pe frânte, iar după aceea se retrăgea imediat în camera sa. Când l-am rugat, prima oară, să-mi înşeueze calul spre a-l însoţi, s-a împotrivit:

— Cum poţi crede, draga mea, una ca asta? Ai săvârşi o mare nesăbuinţă!

M-am înfrânat să nu mai stărui. Pentru întâia oară inimile noastre nu mai băteau la unison şi am înţeles că trebuia să-mi recuceresc bărbatul. Nici o clipă nu m-a străbătut gândul că nu aş putea izbuti. Înainte de accidentul acela fusesem cochetă din plăcere; mai apoi am devenit astfel din calculi Oglinda îmi dădea de ştire că suferinţa nu mă sluţise. Nimic deci nu era încă pierdut. M-am întrecut în a-mi face rochii frumoase, care nu smulgeau totuşi soţului meu decât zâmbete ori spumoase vorbe de curtenie. Buclele „à la Ninon” au fost înlocuite cu acea pieptănătură „à la Fontanges”, din nou la modă, cu conci şi rânduri de zulufi oare îmi schimbau chipul alungindu-l. Să fi fost oare inspirată transformarea? Eram ispitită să o cred, văzându-l pe Charles de-a dreptul ţintuit locului, de îndată ce m-am înfăţişat lui astfel schimbată după o călătorie pe care o făcusem la Metz în tovărăşia Zabethei.

— Marie-Françoise, mi-a spus el, nu cumva visez? Este oare cu putinţă să te fi făcut şi mai frumoasă?

Gândeam că într-adevăr câştigasem partida; dar numai până în clipa în care, pe pragul camerei mele, m-a sărutat pe frunte şi mi-a şoptit cu vană duioşie:

— Mă tem, scumpa mea, că lungul drum cu trăsura te-a cam istovit. Odihneşte-te bine.

Şi a plecat.

Mă prăbuşeam de mult prea sus. Abia am intrat în camera mea, că m-am aruncat pe pat şi am izbucnit în lacrimi. Oare Charles încetase să mă mai iubească? Eram o femeie înşelată? îmi era cu neputinţă s-o cred, iar deznădejdea nu voia să mi se cuibărească în inimă. Plângeam, dar alungam resemnarea ca nevrednică. Ce voiam de fapt? Ca soţul să vadă iarăşi în mine femeia care fusesem pentru el, aşa cum de altfel şi eram, în pofida răcirii sale de neînţeles. Gândul acesta mă lumină deodată, am ticluit un plan a cărui simplă înfăptuire mi se păru atât de fără cusur, încât am adormit molcomită.

A doua zi m-am sculat în zori, am coborât la grajduri, mi-am înşeuat singură calul cel mai nărăvaş, pe nume Faraon şi am pornit în galop. Era o dimineaţă de februarie senină şi rece, scânteietoare sub promoroacă. Goneam, îmboldind animalul care se dovedise la început îndărătnic şi clocotitor, apoi încetul cu încetul supus şi blând în mâna mea. Când, după o cursă zdravănă, făcută aproape dintr-o răsuflare, am ajuns iarăşi la grilajul castelului, ceasul prânzului se vestea peste câmpie. Am sărit de pe cal înviorată. Din pântecele lui Faraon ţâşneau aburi, iar de-a lungul picioarelor sale lucinde alergau fiori mărunţi.

De la una din ferestre Charles mă văzuse venind, Mi-a ieşit în întâmpinare, cu fruntea grea de o nelinişte care îl hărţuise încă de dimineaţă.

— În sfârşit, iată-te! spuse el cu glas schimbat. Eşti sigură că nu ai răcit?

Mă simţeam într-adevăr puţin istovită, dar era o oboseală dintre acelea plăcute şi menite unui trup sănătos. Charles îmi aruncase pe umeri o mantie şi mă strângea lângă el în timp ce urcam treptele peronului.

— Doream atât de mult să pun iarăşi mâna pe hăţuri! i-am spus într-un suspin. Chiar de ar fi să o plătesc cu opt zile de dureri de şale, tot nu mi-ar părea rău.

— Dar la neliniştea mea nu te-ai gândit? a urmat el. Marie-Françoise, îmi făgăduieşti pe loc că nu vei reîncepe o asemenea escapadă, fără a-mi da de ştire?

I-am fluturat pe sub nas vârful cravaşei şi i-am răspuns nestânjenita:

— O, tiran urâcios!

În timpul dejunului mă pierdea din ochi, nu altceva; îi recunoşteam privirea, era aceea cu care mă dezmierdase la începutul însoţirii noastre. Aşadar experienţa izbutise, dar o socoteam încă nemulţumitoare. După-amiază m-am plâns că nu-mi este prea bine şi am urcat în camera mea, cerând să mi se aducă cină acolo. Charles voi să ia masa cu mine. Deşi toată comedia aceasta mă cam stingherea, m-am prefăcut că abia mă ating de hrană. Nu-şi ascundea neliniştea pe care indispoziţia mea, perfect jucată, i-o pricinuia. L-am rugat să se retragă devreme, sub motiv că aş avea mare nevoie de odihnă. Mi s-a supus, dar sărutul pe care mi-l dărui la despărţire, mai apăsat, mai drăgăstos, era mult diferit de cel din celelalte seri.

Ziua următoare, mi-am reînnoit escapada ecvestră, tot atât de devreme ca şi în ajun, şi am găsit la înapoiere un soţ tulburat peste măsură.

— Zău aşa, Marie-Françoise, văd că te porţi tare rău cu mine şi mă întreb pentru ce…

— Caută, frumosule cavaler, l-am zădărit eu, râzând.

La masă am dovedit o exuberanţă care, după tânjitoarea stare din ajun, îl descumpăni şi mai mult. Omul acesta atât de subtil îşi pierduse harul răspunsului imediat.

— Să mi se fi schimbat soţia? zise, în timp ce treceam în salon?

— Nu cumva soţul e cel care s-a schimbat întâi? i-am întors-o neşovăielnic.

Mi-a aruncat o privire ascuţită, în timp ce, după un hohot de râs, m-am aşezat la pian şi am început să cânt cu glas scăzut:

 „O flaut al iubirilor mele,

Care-o-mbrăcai pe Lizette în podoabe de stele,

Cu deşartă speranţă

M-ai dăruit în clipa cea grea;

Cânta azi nestatornicia ei

Şi credinţa statornică a mea.”

ici

Nu l-am scutit de nici un cuplet. M-a ascultat, fără să crâcnească, până la sfârşit, când am nuanţat totul cu o uşoară ironie:

 „Zi de zi, chipul ei e tot mai plin de culoare

Frumuseţea ei răsfrânta în mine, mă doare,

Zâmbetele ei dăruite altora greu mă rănesc

Necredincioasă mi-i,

Dar mereu o iubesc!”

Când am încheiat ultimul vers, am simţit două mâini apăsându-mi umerii, iar pe ceafă buzele sale fierbinţi. Aş fi putut opri aici încercarea şi să mă dărui cu tot sufletul dragului meu soţ. Dar suferisem prea mult din pricina nepăsării lui din ultimele luni. Şi m-am depărtat de el cu blânda hotărâre:

— Se poate, Charles? Dacă tocmai acum ar intra Zabeth?

Dintr-o dată palid, s-a tras puţin înapoi şi a murmurat: Iartă-mă.

În clipa aceea era la rândul lui frământat şi nu ştiu cum de m-am stăpânit să nu-i sar de gât. De altfel şi schimbase subiectul, vorbea despre o boală numită eparven, care dăduse peste calul Brutus şi pentru care era nevoie de ajutorul veterinarului.

— Mă duc cu Faraon, să-l aduc, a spus el. Peste trei sferturi de oră voi fi înapoi.

Şi a plecat. M-am dus în camera mea unde, prefăcându-mi scrisul, am ticluit următorul răvaş:

 „Domnului conte de Saint-Ange,

Este o mare greşeală să baţi drumurile şi să-ţi laşi soţia singură acasă. Sunteţi chiar aşa sigur de ceea ce face a dumneavoastră, când vă închipuiţi că stă cuminte şi blajină lângă foc? Spre a vă lămuri, fiţi aşadar astăzi de strajă, la ora patru, în locul denumit «Steaua cea bună». Vă făgăduim că nu veţi regreta drumul făcut.”

Mi-am muşcat uşor coada penei de scris; am şovăit o clipă, după aceea am semnat: „Sfinxul nisipurilor” un nechezat, ce se auzea în curte, m-a înştiinţat că în momentul acela Charles pleca. M-am dus pe dată în camera sa de lucru şi am pus biletul la vedere, pe birou. Nu-mi mai rămânea după aceea decât să-mi pun redingota cu guleraş de hermină şi să mă îndrept, fără grabă, spre răspântia „Steaua cea bună”. Ce avea să facă Charles la înapoiere, după ce va fi citit răvaşul? Lovitura pe care urma să o primească, avea să fie oare îndestul de puternică, spre a mi-l înapoia pentru totdeauna? Nu vedeam nimic din ce se petrecea în jurul meu şi aproape că nici nu am ostenit urcând dealul Villecey, într-atât de cufundată eram în gândurile mele care, necontenit îmi aduceau în faţă neliniştitoarea întrebare. Când am sosit la răspântie, unde se împletesc patru cărări de pădure, am tras adânc în piept mireasma muşchiului, a frunzelor ruginii şi a scoarţei umede a copacilor. Vârfurile mestecenilor se legănau uşor. Am zărit coada roşcovană a unei veveriţe ce alerga, pierzându-se pe trunchiul unuia dintre copacii care marchează zona de tăiere.

Fără îndoială, Charles venise până la intrarea în pădure călare pe Faraon şi îl priponise apoi de un arbore. Oricum, nu-l aşteptam chiar aşa repede. Stăteam, atentă, la pândă; deodată am desluşit, nu departe, un zgomot de crengi. M-am pitit îndărătul unui stejar.

Era el, într-adevăr. În loc să o ia pe acelaşi drum pe care venisem eu, se năpustise prin tufărişuri, înaintând acum cu paşi prevăzători. A venit clipa când i-am zărit între doi arbuşti printre care îşi croise drum dând crengile la o parte, chipul răvăşit. Era cu capul descoperit, iar semnul acesta al grabei cu care se năpustise pe urmele mele vădea cât de mult îl scosese din obiceiurile sale lovitură dată de răvaşul meu. Văzând că răspântia era goală, a ieşit din desiş, a privit la dreapta şi la stânga, mergând înainte şi întorcându-se pe urmele paşilor săi. L-am lăsat să se răsucească astfel în loc câteva clipe. Apoi se găsi dintr-o dată atât de aproape de mine, cea ascunsă îndărătul copacului, încât mă întrebam cum de nu-mi auzea cumplitele bătăi ale inimii. A scos dintr-un buzunărel ceasornicul de aur ornat cu emailuri, i-a deschis capacul şi a clătinat din cap. Părea descumpănit. În sfârşit am ridicat de jos o pietricică, pe care i-am aruncat-o în spate, între umeri. S-a întors dintr-o săritură, ca un ocnaş atins de fierul roşu.

— Marie-Françoise! a strigat.

Am ţâşnit din ascunzătoare şi l-am atacat de-a dreptul:

— Aşadar, Charles, ai venit; prin urmare te-ai îndoit de mine şi ai venit.

A înţeles pe loc cine era „Sfinxul nisipurilor”.

— Iartă-mă, a spus el simplu, nu ştiam că te iubesc atât de mult.

Nici un cuvânt de dojana pentru urîcioasa-mi glumă. M-a strâns la piept în tăcere şi i-am răspuns la îmbrăţişare. Apoi m-a luat în braţe şi m-a purtat astfel până la marginea pădurii unde, aşa cum bănuisem, Faraon, legat de un copac, lovea nerăbdător din copite.

Scena s-a petrecut ieri. Din clipa în care m-a luat în braţe, mi-am regăsit soţul. Să fi greşit oare că l-am pus la încercare? Fără îndoială că nu, de vreme ce şiretlicul mi l-a dăruit aşa cum fusese înainte de necazul nostru. Cu toate acestea – poate din pricina faptului că am retrăit în cuget, pentru a le putea aşterne apoi pe hârtie, acele nesfârşite luni de tristeţe şi părăsire, mă apasă o neînţeleasă melancolie, iar melancolia aceasta, împletită din păreri de rău pentru mângâierile neîmplinite, aşterne parcă un văl întunecat peste strălucitoarea zi. O dulce istovire coboară în trupul meu. Îmi aştept soţul plecat la Mars-la-Tours. Mă chemase să-l însoţesc, dar drumul era prea lung. Înainte de a pleca l-am strâns însă cu patimă la piept, iar el m-a mângâiat pe păr. Ce umbre mi-ar mai putea întuneca acum fericirea? Trebuie, să fiu pe deplin mulţumită şi, dacă trebuie, de ce n-aş fi?

15 decembrie, 1807

Aştept un copil care, cu voia Domnului, va vedea lumina zilei în primele zile ale primăverii. A venit, din nou iarna. Dimineaţă, geamurile mele sunt poleite cu gheaţă, în toate încăperile castelului focurile ard straşnic, – căci Charles se teme pentru mine de cel mai uşor guturai. Îşi aminteşte de primul accident şi mă îndeamnă la prudenţă. Luna trecută am făcut o călătorie la Paris. Nu-i dezvăluisem încă starea mea, astfel că am putut umbla în voie: pe la neguţătorii de noutăţi, am putut frecventa sălile de spectacol, distrându-mă din orice şi din nimic, asemenea unei femei tinere abia măritate. Am pozat şi pentru pictorul Isabey, care a izbutit să scoată un foarte frumos pastel. Îmi făcuse mai de mult un portret în miniatură, sunt de atunci vreo cinci ani. Iar acum m-a dăruit cu alese complimente privind ceea ce numea el „însorita-mi tinereţe”. Mi-am spus atunci că păşeam către douăzeci şi cinci de ani şi că, dacă chipul îmi mai vădea vârsta adevărată, inima îmbătrânise în trecerea anotimpurilor iubirii, precum o frunză chircită pe ram de vânturile reci ale toamnei.

În chiar ziua înapoierii noastre la Castel, Charles a aflat că aveam să-l fericesc ca tată. Din nou şi-a arătat nemăsurata-i bucurie, apoi s-a neliniştit pentru pricina că, deşi ştiam lucrul acesta, mă lăsasem pradă nesiguranţei unei călătorii istovitoare. Există oare între bărbat şi femeie, chiar când se iubesc cu patimă, un zid în stare să-i împiedice să se vadă aşa cum sunt şi, ca atare, să se înţeleagă? Din ziua ceea soţul meu se poartă cu mine ca după dureroasa întâmplare din anul trecut. Prevenitor, drăgăstos, plin de gingăşie, el îmi veghează aproape fiecare ceas din zi şi s-ar putea zice că simţământul de iubire a fost înlocuit cu un altul, cu cel al protectorului, al tatălui. Da, cu cât cuget mai mult la asta, cu atât se înstăpâneşte în suflet o anume credinţă: Charles nu mai vede în mine decât mama, de pe acum îl preferă pe copil şi, în ciuda care mă cuprinde, mă întreb uneori, dacă nu mă roade cumva o neînţeleasă gelozie împotriva rodului pe care îl port şi care nu ar trebui să-mi sădească în suflet decât o simţire duioasă… De ce nu am pe cineva căruia să mă destăinui? Pentru ce o ruşine de nebiruit mă înfrânează să-i mărturisesc totul soţului? Ce neînţelegere îngrozitoare ne desparte? Oare bărbatul şi femeia îşi stau mai mult împotrivă decât se completează? Să-mi fie dat cumva să văd plecând pentru totdeauna dragostea aceasta recâştigată? O mamă nu poate rămâne în acelaşi timp şi o iubită? Oare natura se dovedeşte mereu oarbă şi surdă în planurile ei, la fel de indiferentă la tânguirile noastre ca şi în faţa trâmbelor de colb ce vibrează într-o rază de soare?

Atât scrisese mama. Mi-am ridicat fruntea înfierbântată. Toate tainele îşi aflaseră cheia; cunoşteam acum firele care mânuiseră cele patru destine. Marie-Françoise de Saint-Ange se găsise, fără voie, în inima dramei. Din pricina ei suferise unchiul Sigismond şi, alături de el, mătuşa Zabeth. Şi tot din pricina ei, de douăzeci de ani, tata nu mai era decât un trup văduvit de suflet. A înţeles prea târziu că nici o fiinţă pe lumea aceasta nu l-ar fi putut face să uite încântătoarea fată din Marylebone. După ce m-am întors din pension, asemănarea mea cu moartă îl amăgise câtăva vreme: o regăsea în mine. Dar curînd şi-a dat seama că o fiică nu putea înlocui o soţie; se întorsese la amarurile sale. Dintre toţi aceşti oameni care se iubeau, nici unul nu ştiuse să doboare la timp zidul despre care vorbea mama, spre a înţelege şi a se tace înţeles. Nici unul nu voise să-şi deschidă tainiţele sufletului, iar marea lor suferinţă, îngemănată, izvora întreagă – fără a mai vorbi despre fatalitatea iubirii – din acea funestă cerbicie.

Iată învăţămintele pe care le scoteam la lumină din destăinuirile de dincolo de moarte ale unei mame. M-am ridicat, spre a vedea, în jur, într-o clipă de ameţeală, rotitorul dans al păstorilor sinilii ce însufleţeau tapiseria din camera mea. Mi-am trecut o mână peste frunte, am deschis uşa şi am auzit glasul tunător al unchiului Sigismond.

— Ascultă, frate al meu, striga vechiul comandant din regimentul de gardă, vreţi să mă vedeţi preschimbat în efigie de mausoleu, de mă siliţi să stau astfel întins ca un rege lenevos? La naiba:

 „La pândă, te fereşte

La hăituială, grăbeşte!”

Am coborât în camera sa. Tata şi mătuşa Zabeth se străduiau din răsputeri să-l împiedice să se ridice. Se zbătea ca un diavol, strigând sus şi tare că i-ar fi lesne să păşească de s-ar sprijini în două bastoane. Îi priveam pe toţi trei şi îmi spuneam că, în curgerea anilor, se obişnuiseră întrucâtva cu pierderea sau absenţa fericirii. În ceea ce mă privea însă, nu; nu voiam să îndur asemenea renunţare, asemenea ofilire. Atunci, de o mie de ori mai bine sfârşitul sfârşitului.

M-am apropiat de pat şi i-am spus unchiului că nu era deloc cuminte. Pe dată şi-a molcomit glasul.

— Ei da, când se amestecă şi îngerii! a spus.

Apoi a schiţat un gest de neputinţă şi un zâmbet bun i-a luminat obrazul ars de soare şi vânt.

VIII                                                      INTRUSA

UNCHIUL SIGISMOND S-A ÎNSĂNĂ- toşit de-a binelea, fără să şchioapete câtuşi de puţin şi mi-a fost dat să cunosc şase luni de fericire. Nu leg deloc, la întâmplare, aceste propoziţii mult diferite, căci odaia unchiului rănit mi-a fost hărăzită drept loc ales în care am gândit că voi putea desluşi taina unei vieţi menită, ursitei sale. De aici înainte mă credeam înarmată spre a o îndruma pe a mea către armonioasa-i împlinire şi, degrabă, m-am apucat să-mi preschimb doctrina în faptă. Pilda mamei mele şi a mătuşii Zabeth îmi arăta cu deosebire ce anume trebuia să ocolesc. În iubire, stavila cea mare o închipuie tăcerea în care se zidesc oamenii; mai bine să înduri cea mai sângeroasa dintre rănirile sufleteşti decât să laşi să-ţi scape, din trufie ori nevolnicie, singurul prilej de a cunoaşte viaţa către care năzuieşti din toată puterea fiinţei tale.

În ce mă priveşte, nu aveam vreo pricină – până atunci cel puţin – să mă plâng de bunătatea cerului. Ziua petrecută la Turnul Praga nu-mi adusese o simplă făgăduinţă; viitorul mi-a fost scris atunci cu slove de foc. François îmi sărutase mina, buzele sale îmi atinseseră fruntea; îi citisem în priviri simţămintele pe care se înfrânase a mi le spune. Poate că mai şovăia din pricina vârstei: douăzeci de ani mă despărţeau de el; dar părea atât de tânăr şi apoi ce înseamnă douăzeci de ani mai mult ori mai puţin, când este vorba de o dragoste împărtăşită? Temerile sale nu mi-l puteau face decât şi mai drag, iar grija de a i le spulberă însemna pentru mine cea mai dulce dintre îndatoriri. Oare nu-mi dăduse a înţelege, de altfel, cu încântătoare discreţie, că destinul putea fi ajutat?

În săptămânile ce urmară, nu am lipsit de la datorie, desigur în complicitate cu căluţul meu de Spania. Nimic nu i-ar fi fost mai uşor lui François d’Arconville, dacă ar fi vrut să mă ocolească, decât să-şi schimbe drumurile. Dar le urmă pe aceleaşi şi cunoşteam cu precizie ora din dimineaţă la care Pyrame se ivea pe clina dealului Norroy, cunoşteam în ce clipă a după-amiezii Thisbé lăsa la dreapta drumul spre Novéant. Nu m-a chemat anume nici măcar o singură dată; în principiu, întâlnirile noastre se dovedeau necontenit rodul unor fericite potriveli. Totuşi, de prevedea că o anume împrejurare avea să-l împiedice, într-o zi sau alta, să-şi facă plimbarea, îmi dădea de ştire, aşa că într-o doară, prin câteva vorbe strecurate în conversaţia noastră. Înţelegerea dintre noi îşi află oarecum temeiul într-un contract natural, într-un angajament tacit, mutual. Când îl zăream venind din depărtare, nu grăbeam pasul calului; trăiam atunci o bucurie nouă, şi nu dintre cele mai mărunte, aceea de a mai amâna puţin clipa în care urma să-i vorbesc, de vreme ce ştiam bine că acea clipă se apropia. Când, în sfârşit, ajungeam unul lângă celălalt, zâmbetul meu, geamăn cu al său, însoţit de un amical gest cu cravaşa, grăiau despre mulţumirea amândurora. Caii nechezau şi loveau pământul cu copitele, firişoare de abur le ţâşneau din nările fremătânde, iar eu îl întrebam pe François:

— Încotro mergem?

Uneori îmi răspundea: „Unde ne va călăuzi ursita!” şi porneam în galop întins. Alteori: „Trebuie să atacăm careul acesta de austrieci, domnule mareşal!” şi atunci porneam într-un galop nebunesc; sau se mai întâmpla şi aşa: „La ordinele dumneavoastră, vicontesă!”, iar eu răspundeam: „Atunci, la pas”. Cât a ţinut vremea urâtă, rareori coboram de pe cai, ceea ce nu ne împiedica să schimbăm unele cuvinte, când totuşi iuţeala cu care înaintam ne-o îngăduia. Îi puneam întrebări privitoare la campaniile sale şi, cu toate că nu-i plăcea să se fălească, îmi istorisea câteva dintre expediţiile la care luase parte: Iena, unde îşi amintea că împărţise atâtea lovituri infanteriştilor regelui Prusiei, încât opt zile şi mai bine fusese nevoit să umble legat la încheietura mâinii; apoi Wagram, unde aceeaşi ghiulea care îl ucisese pe generalul Lassalle îi doborâse şi lui calul, al cărui leş îl ocrotise de copitele a şase escadroane; după aceea Saragosse, unde un blestemat de monah cu mitră îi frânsese, în creştet, cârja abaţială, în timp ce cu stânga schiţa semnul izbăvirii. Cea mai urâtă amintire era legată de nenorocita bătălie de la Torres Vedras, unde înflăcărarea îl minase atât de adânc în inima liniilor duşmane, încât uniformele roşii îl făcuseră prizonier. Aştepta pe atunci galoanele de căpitan, dar cariera i-a fost, în felul acesta, distrusă.

— Ce-ar fi să-mi povesteşti, la rândul dumitale, viaţa petrecută la mânăstire, draga mea Zulmé?

Ce amintiri vrednice de un cavaler al lui Lassalle aş fi putut depăna? O elevă de la pensionul Sacré-Coeur se scoală în zori, cânta la capelă, studiază cu măsură, învaţă să coasă, doar atât cât este nevoie, se exersează să-şi plece ochii; apoi, iarna, în curtea interioară a mânăstirii, iar vară pe aleile parcului, îşi deşartă în inima unei prietene – care pentru mine se numea Solange de Harpé – tainele unui suflet bântuit de nelămurite doruri.

— Nu-ţi cer să-mi destăinui secrete, frumoasă şcolăriţă de pension, adaugă vechiul soldat din cavaleria uşoară. Spune-mi doar câte ceva despre prietena dumitale.

Iată un subiect menit să-mi placă. Nu am nevoie să închid ochii ca să-mi apară în faţă, de parcă abia ieri aş fi plecat de lângă ea, fata aceea mlădioasă şi subţire, cu păr arămiu, cu piele sidefie, cu ochi mari de un albastru-verzui şi cu gene lungi, tremurătoare. Îmi amintesc frumoasele ei mâini cu încheieturi delicate, gura mândră, zâmbetul cald, însorit. Eram tot timpul împreună şi nu ne ascundeam nimic. La pension, cea mai bună perioadă din an era începutul verii. Balsamul îmbătător al molinului şi caprifoiului se înălţa din tufele bine îngrijite ale parcului. Mergeam, ţinându-ne de mijloc, până la un castan aflat la capătul unei mari alei şi închingat de o bancă din piatră de forma potcoavei. Ne aşezam pe banca aceea şi, strâns lipite una de alta, priveam la cerul cu ape verzui pe care cea clintii stea îşi croia urcuşul, în timp ce o pitulice din partea locului preludia pe deasupra capetelor noastre.

Cavalerul, încântat de tabloul acesta, suspină:

— Cât de mult aş fi vrut să mă aflu acolo, între voi două.

— Într-adevăr, domnule d’Arconville. Nu gândeam să aveţi o inimă atât de mare.

Se întorcea spre mine, licărul unei şovăieli îi trecea peste chip şi de bună seamă că nu găsea nici un răspuns potrivit cu situaţia, căci rostea pe negândite:

— Trebuie atacat careul acesta de austrieci, domnule mareşal!

Şi dădea pinteni calului, în timp ce al meu anevoie se putea ţine după Thisbé pornită în galop întins.

Astfel au zburat lunile de iarnă. Dacă ar fi să privesc lucrurile la rece, ar trebui să spun că nici când au răsărit cele dintâi floricele de ciuboţica-cucului, prin pajiştile umede ale lui Rupt-de-Mad, intimitatea mea cu François d’Arconville nu înaintase nici măcar cu un pas. Vreau să spun că sărutările de la Turnul Praga nu s-au repetat. Totuşi, când mergeam împreună călări, o pace cobora înăuntrul meu, un simţământ de uluită aşteptare, care îşi putea ajunge sieşi şi care mă umplea de un tremur fermecător. Să ne întâlnim pe drum, de mai multe ori pe săptămână, fie şi pentru a vorbi de cu totul altceva decât despre dragoste, nu însemna oare că ne făurisem un obicei drag pe care, încă de pe atunci, îl socoteam mult trebuincios vieţii mele? Mai rămânea de văzut dacă şi cavalerul meu gândea la fel şi, cu toate că purtarea să mă îndemna să o cred, simţeam arzătoarea nevoie a unei încercări care să-mi aducă deplina încredinţare.

Se întâmpla ca o indispoziţie neprimejdioasă să mă ţintuiască în casă aproape o săptămână. Nu-l puteam vesti pe François în nici un fel, iar hotărârea-i îndărătnică de a se însingura nu-mi îngăduia să nădăjduiesc a-l vedea la castel. Cât de nesfârşite mi s-au părut zilele acelea şi cu câtă emoţie m-am săltat în şaua albului Bucefal, de îndată ce mi-am recăpătat puterile! mai vioi ca niciodată, pe My Heart, unchiul Sigismond a vrut să mă însoţească în prima mea plimbare. Aş fi ales singurătatea, dar ce temei vrednic de luat în seamă puteam aduce capriciului meu? Trebuie să arăt aici că nu-i tăinuiam familiei mele întâlnirile cu cavalerul d’Arconville, că uneori drumeţeam împreună. Iată pentru ce tata nu s-a mirat când, într-o zi, s-a întâlnit cu noi pe drumul ce leagă Pagny de Bayonville: călăria izvodeşte dacă nu camaraderie, cel puţin o simpatie firească, odrăslită de una şi aceeaşi plăcere. În situaţia dată, Charles de Saint-Ange ar fi putut evoca o amazoană mult înzestrată care, cu mai bine de un sfert de veac în urmă, lua de la el primele lecţii pe aleile Hyde Parkului. Nu-mi părea însă că ar fi făcut vreodată o asemuire de acest fel.

Aşadar, în ziua aceea, către orele trei după-amiază, o pornisem cu unchiul Sigismond spre Pagny. Dacă François nu-şi schimbase cumva obiceiul, urma să-l întâlnim la jumătatea drumului. Primăvara era în toi. Un soare nevolnic se străduia să încălzească văzduhul cristalin pe neaşteptate spintecat de rafalele de vânt. Cei dintâi muguri se iţeau în vârfurile crengilor, iar drumul uscat suna tare sub copitele cailor. Bine dispus, unchiul Sigismond se asemuia cu regele Mark plimbând-o prin Cornouaille pe Isolda cea cu dalbă iapă buiastră. Dar un iepure, care tocmai trecea drumul, îi schimbă firul gândurilor. Peste un minut un foc răsună în pădurea ce stăpânea valea.

— Când mă gândesc că există zănatici care ucid micile vieţuitoare în aprilie, mormăi el. Ce nerozie să-ţi strici aşa rostul, înainte de vreme!

 „Braconiere, braconiere

Tolba mi-o goleşti

Încă mai mormăia pe sub mustaţă, când, în depărtare, pe drum, am zărit venind spre noi o siluetă care îmi înteţi bătăile inimii. Să fi fost şi François la fel de tulburat ca mine? Nu m-am mai îndoit, de cum s-a apropiat destul spre a-şi struni calul. Chipul său, îndeobşte nepăsător, arătă dintr-o dată răvăşit. Fără îndoială că trebuia să-l cunoşti foarte bine, spre a descoperi schimbarea, dar cine mai bine decât mine putea şti chipul acela bărbătesc şi deschis, gura aceea cu dulce şi viguros contur, strânsa acum la colţuri din pricina unei adânci răscoliri sufleteşti?

Cavalerul îşi scosese pălăria, în timp ce unchiul îl întâmpină cu voioşie:

— Păi bine, locotenente, după cât se pare i-ai cam dat uitării pe vechii prieteni. Chiar nu mai vrei să ştii de vremurile bune, de bivuacuri, de deşteptarea dată în zori, de mirosul prafului de puşcă, de asaltul la baionetă?

În pofida tulburării, François izbuti să surâdă şi, la invitaţia unchiului, primi să ne urmeze.

— Ei bine, reluă Sigismond de Saint-Ange, să vedem puţintel câte parale face iapa dumitale.

Şi, dând pinteni lui My Heart, trecu în trap întins şi ne depăşi curînd cu vreo cincizeci de metri. Se cade să arăt că François nu se hotărâse imediat să-i alerge pe urme, astfel că am rămas câteva clipe unul lângă celălalt, nemişcaţi în şei. Dragul meu mă privea cu nesaţ, cum nu o mai făcuse. Tot în tăcere îl priveam şi eu, în timp ce văpăi îmi mistuiau obrajii.

— Micuţă Zulmé, vorbi el cu glas înecat, să cred oare că ai fost suferindă?

— Să crezi, am răspuns, cuprinsă de un freamăt, şi de vrei să afli mai multe, mă vei găsi mâine după-amiază pe drumul ne duce spre Novéant.

A respirat adânc şi, pentru că nu mă simţeam în stare să mai adaug vreun cuvânt, am mângâiat grumazul lui Bucefal spre a-l porni la trap; el a făcut la fel cu Thisbé.

Am dormit prost în noaptea ce a urmat. Îmi dădeam seama că ziua ce avea să vină urma să fie hotărâtoare pentru dragostea mea, astfel că am zăbovit îndelung în faţa ferestrei deschise spre un cer spuzit de stele. Oare vreunul din aştri aceia sclipitori nu era şi călăuza sorţii mele? O dorinţă pornită dinlăuntrul fiinţei mele se înălţa spre tăriile ameţitoare, unde pronia îi alesese un loc. Să fi fost bulgărele acela de foc abia văzut, pâlpâitor în dunga zării, ori planeta aceasta sângerie, cu nestinsă strălucire, ori poate una din grăunţele pierdute în miriadele de lumi ale unei nebuloase? Zadarnic puneam întrebări infinitului, glăsuitor şi totodată mut. Nu făcea decât să-mi trimită înapoi neliniştitoarea-mi întrebare şi nu am putut afla somn decât odată cu primul zvon al aurorii.

Când m-am văzut în faţa lui François, pe drumul ce ducea la Novéant, am simţit că mă îneacă un nod, că-mi zvâcnesc tâmplele. Aş fi vrut ca totul în mine să-i strige iubirea, dar nu am ştiut să-i spun decât atât, pe un ton care în cugetul meu se voia glumeţ (dar pentru ce să nu recunosc că glasul îmi tremură?):

— Aşadar, domnule cavaler, m-ai crezut moartă?

— Mai rău chiar, mi-a răspuns cu dor înăbuşit; mi-am închipuit că te-ai hotărât să pui capăt întâlnirilor noastre.

Conversaţia lua calea pe care de atâtea luni o visasem. Cerul se arăta la fel de limpede că în ajun. Aroma ierburilor crude ne învăluia ca o încuviinţare a pământului. Vremea tărăgănărilor trecuse

— Oare atât de puţin cunosc locotenenţii lăncieri din cavaleria uşoară inima femeii?

— Aş avea, ce-i drept, câteva temeiuri să o cred, murmură el ridicând din umeri.

Dădu pinteni lui Thisbé care zvâcni, uimită de un tratament atât de neomenos şi o luă la galop. L-am ajuns din urmă puţin mai departe, într-un ungher de pădure, unde, pretextând anume oboseală, l-am rugat să facem popas. A primit. Ne-am priponit caii, iar eu m-am aşezat pe trunchiul unui copac proaspăt tăiat ce răspândea mireasma iute a sevei. François sta în picioare înaintea mea, sprijinit de un mesteacăn, a cărui scoarţă argintie se desfăcea bucăţi, bucăţi. Privirea îi era înceţoşată, fruntea i se adunase în cute, ca sub povara unei prea grele tristeţi. O, bănuiam. Fireşte, destul de lesne ce amarnică întoarcere în trecut îi stârnisem în cuget cu întrebarea mea. Îşi amintea desigur, cumplita-i greşeală din tinereţe, pe acea Victoire Denis, atât de puţin vrednică de el, pe care şi-o făcuse soţie. Dar nu aveam oare datoria să-l ajut să îndepărteze până şi amintirea acelui timp încheiat? L-am rugat să se aşeze lângă mine şi i-am pus o mână pe umăr.

— Nu toate femeile sunt la fel, i-am murmurat într-o şoaptă.

A clătinat din cap, mi-a aruncat o privire învălurată de melancolie şi a suspinat:

— Scumpă şi micuţă Zulmé!

Mi-a luat o mână, a dus-o grăbit la buze, apoi a lăsat-o. Dar de data aceasta eram cât se poate de hotărâtă să nu mă mulţumesc cu vorbe ocolite ori cu înfrânări. Părea din nou cufundat în tenebroasa-i meditaţie. Atunci l-am atacat iarăşi!

— François, oare nu ai nimic altceva a-mi spune?

Chipul i s-a înăsprit, sub sfâşierea unei dureroase lupte lăuntrice; a rostit cu greu:

— Ba da, mai târziu însă.

— De ce nu acum, François?

Într-o zi vei şti totul. Fii încredinţată.

Se ridicase. Am făcut la fel; mi-a luat mâinile şi mi le-a cuprins într-ale sale. Se uita la mine cu nestăpânita dragoste; privirea lui îmi amănunţea chipul, trecea de la frunte, la ochi, apoi la gură; tulburat cum îl vedeam, am crezut că, în ciuda vrerii sale de a păstra tăcerea, avea să-şi dezlege, în sfârşit, inima. Cita amăgire! În chiar clipa în care gândeam că am ajuns la capătul îndoielilor, i-am văzut maxilarul crispându-i-se, privirea i s-a întors în altă parte şi mi-a lăsat mâinile să cadă la loc. Dezamăgirea îmi era atât de fără măsură, încât nu m-am putut înfrâna să nu-i spun:

— Cât de ciudat eşti, François!

S-a oprit o clipă din cele ce se apucase să facă – îşi dezlegase calul – mi-a aruncat o privire fugară şi a murmurat cu o încetineală bane cumpănită

— Răbdare!

Oare ce voia să-mi dea a înţelege cu asta? Nu am ştiut-o nici în ziua aceea, nici în cele următoare, cu toate că purtarea lui faţă de mine se schimbase mult. Într-adevăr, deşi necuprinsă în cuvinte, dragostea lui se făcea limpede simţită în toată purtarea lui, în priviri, în tonul cu care îmi vorbea. S-au scurs astfel două săptămâni, în care am cunoscut, dacă nu fericirea deplină, cel puţin starea aceea premergătoare şi atât de plină de farmec a unei aşteptări ce urmează să-şi afle împlinirea şi care poate că întrece chiar fericirea însăşi.

A sosit şi ziua aceea de mai, în care pe drumul spre Pagny l-am văzut pe François întâmpinându-mă cu mare grabă; nu a încetinit decât în ultima clipă, când m-a învăluit într-o privire de flacără şi mi-a spus cu o însufleţire pe care nu căuta să o ascundă:

— Zulmé, mâine plec.

Tulburarea ce mă sfâşia în faţa unei veşti atât de neaşteptate s-a oglindit pesemne destul de limpede pe chipul meu, căci a coborât din şa şi s-a apropiat de mine, ca pentru a mă prinde în braţe.

— Doamne, a spus, nu cumva nu te simţi bine?

Nu mă simţeam chiar atât de rău. Totuşi, l-am lăsat să-mi ia mâna, să pot coborî de pe cal şi, sprijinindu-mă de umărul lui, m-am dus până la taluzul ce mărginea drumul şi m-am aşezat.

— Pleci? am spus întorcând privirea.

— Da, spre a-ţi spune însă la întoarcere cuvintele pe care le aştepţi.

— Pentru ce atâta amânare, François?

— Fiindcă nu a sosit încă vremea, Zulmé.

— Nu te înţeleg, dragul meu.

— Îţi făgăduiesc că vei înţelege curând.

L-am mai întrebat apoi cât timp credea că o să fie plecat. Mi-a răspuns că nu ştia, dar că socotea să se înapoieze înainte de sărbătoarea Saint-Jean. Aşadar aveam să-i duc lipsă mai bine de o lună. Nu i-am ascuns că zilele mi se vor părea nesfârşite. În pofida tulburării care îi umplea fiinţa, în urma acestei declaraţii, nu a mai spus nimic, a încălecat şi a pornit în galop întins. Când l-am văzut cum se depărtează şi dispare în lungul drumului, mi-am simţit inima chircindu-se. O presimţire neagră mă chinuia, de parcă mi-ar fi fost dat să nu-l mai văd niciodată.

Cireşele se pârguiseră pe ramuri şi artificiile scânteiau în pieţele satelor lorene, dar François tot nu se înapoiase. Alungăm neliniştea, ori de câte ori mă cotropea, iar răstimpul acesta dăruit, nădejdii nu se dovedi pentru mine lipsit de farmec. Oare nu aveam temeiuri să-mi cred fericirea aproape? Nu mi se spusese oare destul de limpede că statornicia mea avea să-şi primească în curând răsplata? în una şi aceeaşi zi mă arătam când pornită spre visare ori voioşie, când tânjitoare ori plină de o molipsitoare vioiciune. Mătuşa Zabeth nu pricepea nimic din stările mele schimbătoare.

— Cum e mama, aşa e şi faţa, îmi spunea ea. Draga mea Zulmé, începi să aduci tot mai mult cu sărmana ta mamă.

Nu-mi pusese nici o întrebare privind cele cuprinse în mesajul pe care Marie-François de Saint-Ange i-l încredinţase pe patul de moarte şi îi preţuiam discreţia. Cu toate acestea, îi prindeam uneori privirea aţintită asupră-mi, pe deasupra ochelarilor. Mă străduiam atunci să-i răspund cu vreo glumă, iar ea îşi lua din nou cartea, cuprinsă de o îngrijorată nedumerire.

Nici o zi măcar nu am vrut să las deoparte plimbarea mea pe Bucefal, fie dimineaţa, fie după-amiaza. În jurul meu, vara îşi împărţea, cu dărnicie, freamătu-i nedesluşit, scânteierea şi aromele; mă îmbătăm cu ele şi fiecare sclipăt de pe faţa domolului Rupt-de-Mad, fiecare cotitură a drumului pe care, în atâtea rânduri, îl străbătusem împreună, fiecare copac de pe şosea îmi aduceau în faţă o fiinţă mult iubită, care curînd avea să fie numai a mea. Nici o clipă nu m-a fulgerat vreo îndoială, iar când, în sfârşit, într-o strălucitoare zi de iulie, mi-am zărit cavalerul venind în pas mărunt pe drumul dinspre Pagny, am simţit cum îmi urcă în inimă un cânt de slăvită bucurie. Viitorul era al meu.

Chipul lui François, străluminat de o încântare zăgăzuită, dar adâncă, mi-a dat pe dată a înţelege că venea cu cele ce făgăduise şi că nu mai aveam a mă teme de nici o dezamăgire. Nu l-am întrebat nimic despre călătorie. Era lângă mine, fiinţa lui îmi aducea fericire, altceva nu mai voiam să ştiu. Primele sale cuvinte îmi pricinuiră o atât de sfâşietoare bucurie, încât însemnau aproape durere; o menghine îmi încleşta tâmplele; m-au podidit lacrimile.

Îşi cerea iertare că fusese nevoit să-şi prelungească absenţa şi nu ascundea că lucrul acesta îl făcuse să sufere mult. Întreg temeiul vieţii lui îşi află rădăcinile în peisajul loren. Adunat pentru el într-un singur chip…

Păşeam alături, ducând caii de căpăstru. Atât de fără margini îmi era tulburarea, încât nu cutezam să întorc capul spre el; dar îi simţeam privirile aţintite asupră-mi ca o arsură. În sfârşit ne-am oprit; m-a luat în. Braţe şi am înţeles atunci că viaţa nu-mi mai dăruise nimic asemănător acelei clipe. Un greiere târâia în covorul ruginiilor ace de brad aşternut pe pământul nisipos. Un şoim plutea în tării, cu aripile încremenite parcă. Mireasma răşinei se contopea cu mirosul de amidon pe care îl răspândea cămaşa lui François. Obrazul bine ras, neted şi totodată uşor înţepător, se lipise de al meu; apoi buzele lui mi-au poposit pe frunte, pe ochi. Am răspuns, cred, cu un geamăt uşor.

— Cât de mult te iubesc, micuţa mea Zulmé!

Sunt aproape încredinţată că, după ce a rostit cuvintele acestea „mi-am pierdut o clipă cunoştinţa. Îmi închipui însă că nu a băgat de seamă, căci şi după ce mi-am revenit tot la pieptul lui mă strângea.

— François, am şoptit, dragul meu François…

Am stat astfel un timp pe care nu l-aş putea măsura. Cerul era de o negrăită limpezime. Pe drum nu trecea nimeni, iar văzduhul vibra de căldură. Din vreme în vreme un cuc îşi vestea în adâncul codrului cele două note, aceleaşi mereu. Aş fi dorit ca François să-mi dezvăluie pricina îndelungatei sale absenţe, dar o temere nelămurită mă înfrâna.

Ziua se îndrepta molcom către asfinţit. Nicicând nu mi s-au părut ceasurile atât de scurte. François m-a însoţit aproape până la poarta castelului, iar când ne-am despărţit mi-a spus:

— Mâine, la trei după-amiază, voi veni să-i vorbesc părintelui tău.

Am intrat în casă, fremătând de bucurie. Nu aş fi în stare să explic cum de am izbutit să nu mă trădez, să suport ca seara aceea să fie ca toate celelalte. Unchiul Sigismond se arăta posomorât. Tata, cu privirea aceea înstrăinată, din zilele lui proaste, mi-a cerut să-i cânt vestita arie din Vestala. Am atacat-o, punându-mi în ea tot sufletul, aşa că nu am fost prea uimită când am auzit spunându-mi-se, la sfârşit:

— Ce bine ai cântat în seara aceasta, fetiţa mea!

Până şi mătuşa Zabeth se întrerupsese din lucrul său la dantelă, ca să mă asculte. În timp ce o sărutam, şoptindu-i noapte bună, mi-a strecurat la ureche:

— Copila mea. Ştii că adineauri glasul îţi era aidoma cu cel al mamei tale?

În noaptea aceea am adormit împăcată; somn fără vise. Putea fi pe lume vis mai îmbietor decât cel pe care începusem să-l trăiesc?

Dimineaţa zilei următoare mi-am petrecut-o în parc. Ea trebuia să fie pentru mine cea mai de seamă zi din viaţa mea; în aşteptarea lui François, doar vecinătatea florilor şi a păsărilor mi se părea vrednică a fi primită. Am dat aşadar grăunţe turturelelor care au venit să mi le ciugulească din palmă, aşa cum alte turturele o făcuseră – în urmă cu douăzeci şi cinci de ani – cu Marie-Françoise de Saint-Ange. Am cules apoi un trandafir roşu, pe care mi l-am prins în păr. Jugurtha îmi călca pe urme, pe alei, scoţând acel strigăt despre care tata spune că ar fi ieşit dintr-un vodevil al domnului Scribe. Înainte de ora prânzului, unchiul Sigismond veni să vadă fazanul William Pitt, astfel că eu, pitită pe după copacul care mă ascundea de ochii săi, l-am putut auzi mustrând sărmana pasăre pentru trădarea lordului Liverpool şi captivitatea din insula Sfântă Elena..

În timpul dejunului care a urmat, mi-am înmulţit zâmbetele, iar când am trecut în salon, m-am aşezat la plan de unde am cerut mătuşii Zabeth şi unchiului Sigismond să vină să cânte cu mine. Mătuşa se învoi să-şi încerce glasul în Sărmanul Jacques, dar unchiul pretindea că nu ştie decât cântece ale corpului de gardă ori să veghem la pacea imperiului şi se stăpâni (de altfel vocea lui puternică ar fi fost în stare să pricinuiască, poate, prăbuşirea candelabrului).

Nu făceam asta decât pentru a mai omorî timpul care mă despărţea de ceasul în care François avea să intre pe poarta castelului. Neliniştea îmi creştea pe măsură ce clipele se scurgeau, iar când cele trei bătăi ale ornicului de faianţă aşezat în faţa oglinzii şemineului se făcură auzite, ochii mi se umplură de lacrimi.

Deşi mi le-am şters pe dată, cu dosul palmei, mătuşa Zabeth le şi văzuse. Ea veni către mine şi mă întrebă mângâios:

— Ce s-a întâmplat, draga mea Zulmé?

— Nimic, i-am răspuns cu zâmbet străin. Mă gândeam la necazurile sărmanului Jacques.

Să se fi lăsat oare înşelată de motivul născocit? Oricum, nu a mai stăruit, iar pe mine altă grijă mă muncea. Tata se sculase tocmai şi vorbea de un drum la Gorze. Trebuia să-l mai ţin în loc, căci François urma să sosească din clipă în clipă. M-am dus aşadar pe lângă el şi l-am rugat mult, făcând fel şi fel de mutrişoare, să ne cânte la rândul lui. Nu era obişnuit din parte-mi cu asemenea mofturi, astfel că mai întâi se împotrivi. Dar mi-am înteţit alintările şi sfârşi prin a se supune.

Când a bătut trei şi jumătate, m-am simţit cutremurată de un fior. Tatăl meu îşi încheiase romanţa – era, îmi amintesc, faimoasa arie a lui Boieldieu: Când trăieşti departe de dragostea ta – şi nu vedeam cum l-aş fi putut face să mai zăbovească. Am izbutit, totuşi, istorisindu-i o sumă de copilării, compensate poate doar de vioiciunea tonului (nervii îmi dădeau ghes), copilării care au reuşit să-i lumineze chipul înnegurat.

Se făcuse ora patru, iar cavalerul d’Arconville nu venise încă; cheltuisem toate tertipurile menite să împiedice plecarea tatei, iar pentru a spune adevărul era prea târziu. De altfel, o altă întrebare, şi mai chinuitoare, mă frământa acum: oare François avea să vină? Întârzierea lui nu-şi putea afla temei decât într-o, anume pricină foarte serioasă şi poate chiar îngrozitoare.

L-am lăsat pe tata să plece cu unchiul Sigismond. De cum se depărtară călări, am şi coborât să-l înham pe Bucefal la cabrioletă. De vreme ce ajunsesem unde ajunsesem, ce m-ar mai fi putut împiedica să mă duc la castelul d’Arconville? În timp ce trăsurica îşi croia drum printre copacii împodobiţi cu verdele frunziş al verii, mi-am amintit cea dintâi vizită făcută lui François, cea dintâi şi singură, trecuseră de atunci opt luni. Totul se petrecuse într-o rece zi de noiembrie. Înfrigurată în vesmântu-i de blană, mătuşa Zabeth mă dojenea, pe drum, că-mi jurasem probabil, să o ucid. La înapoiere mă pusese în gardă împotriva nesăbuitelor porniri ale sensibilităţii. O ascultam supusă, dar inima mea alesese… Oare ce se întâmplase cu François? De dragostea lui nu mă mai puteam îndoi. Fără doar şi poate, căzuse victimă vreunei mârşavii a sorţii. Mă cutremuram toată la gândul că l-aş putea găsi prăbuşit de pe cal, la marginea şoselei, fără de simţire, cu faţa însângerată. Dar prea ştia să călărească bine, astfel că nu putea fi vorba de o căzătură. Nu cumva, aşa cum ades li se întâmpla drumeţilor care au trecut prin multe climate, vreun acces de febră îl silise să nu iasă din casă?

Într-atât de tulburat îmi era cugetul, încât după ce am ajuns la castel şi după ce am urcat grăbită treptele peronului, nici nu mi-a mai trecut prin minte să trag de ciocănelul de la uşă. Am dat buzna în casă, am străbătut una după alta micile încăperi cu lambriuri de un cenuşiu deschis ori liliachii, care duceau către salonul cel mare, unde mătuşa Zabeth se arătase atât de înfrigurată şi pe care l-am şi recunoscut după apele întunecate ale paravanului din lac de Coromandel. Castelul părea pustiu. Totuşi, încordându-mi auzul, am desluşit larma unor glasuri ce se făcea auzită dinspre încăperea pe care François o numea „camera în care trăiesc”. Fără să mai şovăi, am înaintat, precum un soldat în bătaia tunului şi m-am oprit în faţa uşii acelei odăi. Era uşor întredeschisă, iar dinăuntrul ei răsuna glasul pe care îl auzisem din salon, un glas de femeie, înfiorător de vulgar, tăios şi răguşit totodată, amintind de anumite locuri ale stricăciunii. Nici o clipă nu m-a fulgerat gândul că aş putea săvârşi vreo indiscreţie. La urma urmelor, cuvintele pe care le auzeam îmi dădeau, dintru început, lovituri atât de haine, încât am pierdut măsura spaţiului şi a timpului. Nu mai însemnam decât o ureche atentă la o revelaţie care mă sfâşia, îmi smulgea inima din piept. Căci iată ce spunea acel glas – iar el se adresa, din păcate, preaiubitului meu François:

— Ei bine, frumosule, nu prea eşti încântat că mă vezi. Şi eu care îmi făcusem iluzii, închipuieşte-ţi. Mi s-a spus, la Paris, că mă cauţi peste tot, că vrei să ştii dacă sunt printre vii ori am dat ortul popii. Să mă săvârşesc din viaţă la treizeci şi cinci de ani! N-aş fi vrut să-ţi pricinuiesc durerea asta, François al inimii mele. M-am şi mirat oarecum. Mi-am zis că după atâta vreme, ai dat-o probabil uitării pe Victoire a ta. Drace, nu se prea scrie mult în familia asta! Da’ ce, poţi să nu ai aplecare pentru mâzgălit scrisori, fără ca treaba aceasta să aducă stavilă simţămintelor? Aşa că, de cum am aflat că mă căutai, precum un porumbel pe turturica lui, mi-am zis: „Draga mea Victoire, bărbatul tău este iarăşi înamorat; ar vrea să-şi vadă căsnicia intrată în bună rânduială, să guste bucuriile căminului”. Dragul meu, fireşte că te înţeleg. Reumatismul nu te-a betegit încă, recunosc chiar că te ţii bine pentru un bărbat care trăieşte într-un soi de văgăună uitată de lume, dar, oricum, nu mai ai douăzeci de ani. Te gândeşti să înclini steagul, să sfârşeşti în chip onorabil. Pe scurt, cam astea ar fi gândurile care mi-au trecut prin cap şi nu vreau să pretind că pe loc m-aş fi şi bucurat. Când ne-am văzut ultima oară, discuţia noastră a fost mai degrabă rece şi fiecare o ţinea pe a lui. Dar timpul trece şi apoi mai este la mijloc sfânta căsătorie. Prin urmare merită să văd despre ce e vorba. Iată-mă deci şi – nebună nu sunt – nu-ţi ceream să-mi sari îndată de gât. Totuşi, m-aş fi aşteptat la o primire mai bună, la o curtenie fie ea şi prefăcută. Du-te la plimbare, mutră acră şi gură lăcătuită ce eşti! Am sosit aici de două ceasuri şi abia de ţi-am auzit glăsciorul!

A urmat un chicotit vulgar, asemenea unei tuse uricioase, îngroşate. Mi se părea că în tot trupul îmi năvălise un frig de moarte, începând cu mâinile şi picioarele, înaintând apoi către inimă. Când înfiorătoarea veselie a acelei creaturi se potoli, François vorbi la rândul său, iar glasul îi era trist, cumpănit. Dar şi atunci, numai spre a pune o întrebare, pentru mine mai dureroasă chiar decât tot ceea ce aflasem:

— Ce face micuţul?

Femeia a scos atunci un strigăt de mulţumire, în care se putea desluşi mirarea batjocoritoare.

— A, de el, prin urmare, te interesezi? N-aş fi crezut. Mărturiseşte că nu te-ai ocupat de el nicicum, de când s-a născut. Şi totuşi îţi poartă numele. Ei da, fiul nostru Richard d’Arconville împlineşte aproape optsprezece ani. Toată lumea spune că seamănă, cap tăiat, cu bunicul său colonelul. Mă învoiesc că nu are nimic din tine şi s-ar putea zice că asta e cam păcat dar, aşa cum este, nu-i lipsit de făloşenie, iar vânzătoarelor li se scurg ochii după el. Ar fi putut ieşi din el un chipeş ofiţer, dacă ar mai fi fost la modă militarii. Câţiva dintre bunii mei prieteni m-au sfătuit să-l îndemn mai degrabă să intre la Lafitte. Le-am ascultat povaţa. Finanţele merg bine în toate vremurile, iar băiatul se pricepe, nu glumă. N-ar fi niciodată în stare să confunde o poliţă cu o cambie… Dar ce te-a apucat aşa din senin?

François mă zărise în chenarul uşii. Totul fusese peste puterile mele, într-adevăr, mai mult nu aş fi putut îndura; de aceea trăsesem clanţa înspre mine, spre a-l mai vedea o dată pe dragul meu. O paloare înspăimântătoare i se răspândise într-o clipă pe chip. Se năpusti spre mine şi, cuprinzându-mă în braţele sale, îmi spuse cu glas frânt:

— Zulmé, îţi jur că am crezut-o moartă pe femeia aceasta!

În spatele lui, acelaşi chicotit, iar glasul care îmi năruise toate visele îşi încheia nimicitoarea lucrare:

— O, acum înţeleg prea bine. Pentru cea de a doua însurătoare, domnul cavaler îşi dorea o prospătură. Numai că, s-avem iertare, puişor, domnul cavaler nu-i văduv. Domnul cavaler are o nevastă legitimă, cât se poate de sănătoasă la trup şi la minte, care i-a dăruit un fiu, la rândul lui zdravăn şi bine clădit…

În ce priveşte înfăţişarea fizică, femeia aceea nemernică oferea caricatura cât se poate de jalnică a frumoasei fete pictate cândva de David şi al cărei portret îl admirasem cu opt luni în urmă în galeria de la catul întâi. Îndeletnicirile unei vieţi josnice, contopite cu goană anilor, îi scoseseră şi mai mult în lumină pe chip stigmatele unei vulgarităţi fără leac. Ea vorbea întruna, dar eu încetasem să o mai aud. Mă desprinsesem din îmbrăţişarea lui François, într-o tânguire: „Lasă-mă. Te rog din inimă, lasă-mă!” Am început apoi să fug prin saloanele pustii şi am coborât în mare grabă treptele peronului încins de dogoarea soarelui;; apoi am urcat în cabrioletă, tremurând toată şi muşcându-mi buzele până la sânge.

Iar Bucefal a pornit singur, fără să mai aştepte semnul pe care, în starea mea de rătăcire, uitasem să i-l mai fac.

Nu-mi mai rămânea decât să trec în nefiinţă.

IX                                                                      O NUNTĂ ÎN VREMEA IMPERIULUI

RĂSFRÂNT ÎN OGLINDĂ, CHIPUL meu îmi dă fiori. În doar câteva ore s-a schimbat asemenea unui cer văratic, tulburat pe negândite de cohortele norilor. Obrazul îmi pare alb ca varul. O cută vineţie coboară pieziş, de la colţurile ochilor, spre obraji. Să mă fi urâţit? Puţin îmi pasă, de vreme ce nu trebuie să mai plac singurului bărbat care mi-e drag…

De unde am luat în seara aceea curajul de a-mi păstra locul la masă, fără să izbucnesc în lacrimi, fără să-mi descarc inima mătuşii Zabeth, care găsea că aveam o mutrişoară „amărâtă”, fără să mă arunc în braţele tatii care, măcar de data asta părea smuls din visurile sale învăluindu-mă, pe cât se părea, într-o privire străbătută de o neliniştită duioşie? Doar unchiul Sigismond vedea, pesemne, în mine pe micuţa Zulmé din toate zilele, căci m-a bătut uşor pe obraz, înainte de a se aşeza, după care s-a apucat să critice, cu voie bună ministerul.

— Martignac o să cadă, spunea, şi de vină va fi numai el. Nu a ştiut să se impună regelui.

— Zi mai degrabă, adăuga tata, că nu s-a priceput să-i domolească pe liberali.

Ascultăm la toate cele ce se discutau în jurul meu, ca într-un vis. Mă străduiam totuşi să urmăresc conversaţia, căci voiam să păstrez doar pentru mine răul acela care mă scurma ca o rană. Fiecare dintre cele trei fiinţe aşezate în preajma mea şi de care eram legată prin sânge, nu cunoscuse oare aceeaşi suferinţă, nu o îndurase fără să se tânguie? Descopeream la rându-mi că rănile inimii nu pot afla leac; am spus deci că mă simt prea obosită, ca să mă pot ridica de la masă înainte de servirea cafelei.

O lacrimă nu vărsasem de la îngrozitoarea clipă în care năruirea tuturor speranţelor mele îmi apăruse în lumina unui sfârşit de lume. Un soi de încremenită năucire, de ucigaşă lipsă a oricărei simţiri, mi se cuibărise în suflet. Trăiam strania impresie că flacăra aceea tânăra şi mistuitoare, ce tresăltase a bucurie, în adâncurile eului meu, se stinsese dintr-o dată şi că mă golisem de tot ce fiinţa mea avea mai bun.

Automat m-am dus să deschid fereastra; toate aromele caldei nopţi năvăliră valuri-valuri în încăpere. Parfumul gingaş şi pătrunzător al florilor de iasomie se contopea cu mirosul amărui al celor de salbă-moale. O pasăre singuratică îşi picura viersul pe un ram. Nori diafani treceau ca nişte umbre peste dalbul disc al lunii. Mi-am amintit acea noapte de primăvară în care, de la aceeaşi fereastră, îmi căutam steaua prin sclipitoarea fantasmagorie a universului. După chipul răvăşit pe care i-l descoperisem, doar fiindcă nu mă văzuse o săptămână, aflasem cu câteva ceasuri înainte că François mă iubea. Îmi credeam atunci fericirea aproape. Dar vai! Un hohot de plâns mă cutremură, mi se înceţoşară ochii. Plângeam înecat, iar lacrimile, căzute pe pervazul ferestrei, scânteiau în raza lunii.

Am plâns astfel îndelungă vreme; apoi, încetul cu încetul, s-au întrupat în mine gânduri ce se împleteau cu hotărâri mai de mult luate. În loc să mă mulţumesc a îndura încercarea, oare nu eram datoare să o înfrunt? François mă iubea. O fiinţă care te iubeşte ţi se poate oare aşa de lesne desprinde din înlănţuire? Dragostea împărtăşită nu făureşte oare şi ea drepturi? Ce căuta între doi îndrăgostiţi ca noi o femeie străină de orice nobleţe sufletească? Cum putea cavalerul d’Arconville, un om atât de ales, să suporte că intrusa aceea să ne supună vrerii sale? Oare era osândit să poarte, până în ultima zi a vieţii lui, jugul acelei amarnice greşeli din tinereţe, care îl legase de o făptură nevrednică să-i fie alături? Nu. Voiam să-l apăr, la nevoie, chiar de el însuşi. Mai mult încă, aveam de gând să intru în luptă cu societatea care mi-l smulgea, cu Dumnezeu care îl dăruise alteia; nu voiam să economisesc nici un efort, nu voiam să renunţ la nici un pas, oricât de chinuitor s-ar fi dovedit acesta pentru mândria mea; voiam să clădesc viaţa „noastră”.

În fulgerarea unei clipe, gândul mă dusese până la crimă, dar sminteala unei asemenea porniri îmi redărui în schimb tot sângele rece. François nu putea nicicum gândi să reia traiul cu aceea care pretindea să-i rămână soţie. Şi fiindcă regele interzisese divorţul, aveam să plec cu cel pe care îl iubeam, departe, foarte departe de pământul loren; vom părăsi Franţa, pentru a porni pe marea Antilelor; apoi vom debarca undeva către San Domingo sau, şi mai departe, pe o insulă din arhipelagul Windward Island. Mă şi închipuiam înotând alături de François, printre recifele de corali; în jurul gâtului îmi voi înfăşura un clinchetitor şirag de amulete şi scoici; părul îmi va fi împodobit cu coroniţe din flori purtând ciudate nume; ne vom căţăra prin cocotierii înşiruiţi în salbă de-a lungul ţărmului scânteietor pe care vin să moară valuri mereu albastre; ne vom adăposti într-o colibă al cărei acoperământ va fi înţesat cu frunze de manglier ori de palmieri cu muguri buni de mâncat. Vom duce viaţa unor sălbatici de ispravă, buni la inimă.

Idilica plăsmuire mă linişti atât de mult, încât am sfârşit prin a adormi; a doua zi m-am deşteptat cu o stare de spirit izvoditoare de calmă hotărâre. Un singur gând m-ar mai fi stăvilit în drumul ales, acela al durerii pe care plecarea mea avea să o pricinuiască tatei, mătuşii Zabeth, unchiului Sigismond. Dar pilda lor nu-mi arătase oare că poţi pierde totul când cauţi să te înşeli singur şi că fericirea este rodul unei sincerităţi neocolite? Ar înţelege că nu am vrut, asemenea lor, să las să-mi scape printre degete singurul meu prilej de a găsi pe pământ fericirea. Ar sfârşi prin a ierta fugarei şi poate chiar prin a-i da dreptate, în inima lor, cu o tainică minunare, nu lipsită de oarecare invidie pentru îndrăzneala-i tinerească.

La ora zece mă aflam pe drum, în cabrioletă. Mă îmbrăcasem cu grijă, ca pentru asemenea împrejurare, cu o rochie lungă din muselină albă, dantelată şi cu mâneci bufante, iar pe pălăria din pai de Italia cu panglici în vânt unduia o pană de marabu. Soarele, cald de dimineaţă chiar, destrăma uşoarele piele ce pluteau peste Rupt-de-mad.

Abia trecusem de satul Vandelainville, când m-am întâlnit cu poştalionul Nancy-Metz, al cărui vizitiu mă salută scoţându-şi pălăria. Întâlnirea aceasta mi se păru de bun augur, căci îmi amintea de ziua petrecută la Turnul Praga, când acelaşi vizitiu, trecându-şi biciul în cealaltă mână, mă salutase cu acelaşi aer jovial.

Nici nu se pierduse bine în spatele meu uruitul diligenţei, că am şi zărit un cavaler venindu-mi în întâmpinare. Înainta în trap mărunt şi, cu toate că ţinuta-i pe cal era fără cusur, nu putea fi confundat cu François. De altfel l-am recunoscut chiar înainte de a ajunge în dreptul meu. Era beduinul Hasaan, care de îndată ce se văzu la câţiva paşi de mine, îmi făcu un semn cu mâna şi coborî de pe cal.

Oprisem; vedeam, cotropită de un aprig simţământ de îngrijorare, cum personajul acela mut şi cu veşminte împestriţate mă răsplăteşte cu saluturi după obiceiul său, cu mâinile încrucişate la piept şi cu adânci plecăciuni. Odată ceremonialul încheiat, a scos din vesta-i vineţie o scrisoare împăturită şi pecetluită, pe care stă scris: „Domnişoarei Zulmé de Saint-Ange”.

Am luat plicul şi am mulţumit cu glas stins solului. Atunci Hassan s-a dat câţiva paşi înapoi, m-a salutat din nou şi şi-a văzut liniştit de drum.

Am rămas mai departe pe băncuţa cabrioletei, neclintită şi în uluire. Ce simţăminte putuseră dicta lui François scrisoarea pe care o mototoleam între degete? Grabă cu care mi-o trimisese nu dezvăluia oare şi la el aceeaşi descumpănire? Nu eram îndreptăţită să trag din asta, poate, concluzia că hotărârea lui se îngemăna cu a mea? Deşi soarele îşi urma urcuşul pe cerul fără nor, m-am surprins clănţănind din dinţi. Am rupt peceţile cu mâini tremurătoare şi am citit:

„Draga mea Zulmé, îţi scriu rândurile acestea cu ochii înlăcrimaţi şi cu sufletul chinuit de o durere fără seamăn. Ţi se cuvine să ştii iotul, nu-ţi voi ascunde nimic, dar vreau mai întâi să-ţi spun că nici o femeie pe lume nu a fost iubită mai mult ca tine. În ochii mei tu închipui pe aceea a cărei luminoasă icoană poate sălăşlui în inima oricărui bărbat ales şi pe care atât de puţini au norocirea să o întâlnească în cale. Femeia aceasta ideală, făptura unică plămădită doar din gingăşie şi soare mi-o înfăţişam, încă din copilărie, sub trăsăturile tale: frumuseţe, prospeţime, farmec şi acea pudoare angelică, fără de care chiar şi cea mai strălucitoare făptură nu ar putea însemna decât un trup lipsit de suflet. Am înţeles pe dată că fericirea nu-mi putea veni decât de la tine şi prin tine. Pentru ce a trebuit să te întâlnesc atât de târziu? Greşesc oare dacă spun că nu m-am arătat faţă de tine nici necugetat, nici uşuratic? Nu, nu-i aşa? Când ţi-am jurat că am socotit-o moartă pe femeia aceea, cuvintele mele nu ascundeau nici o fărâmă de ipocrizie şi numai fatalitatea este răspunzătoare de nefericirea care mă zdrobeşte astăzi, răpindu-mi tot ceea ce iubesc.

Cunoşti împrejurările jalnicei mele căsătorii. Victoire, a cărei aparenţă înşelătoare, acum distrusă, a cărei umbră ofilită ţi-au apărut ieri înaintea ochilor era, pe atunci, o persoană tânără cu adevărat foarte ispititoare. Da, «ispititoare» este cuvântul potrivit, căci nu cuprinde în sine ideea nici unui semn al desăvârşirii, ci doar pe aceea – aş cuteza s-o spun – a precumpănirii frumuseţii fizice, a domniei pe care o înfăţişare arătoasă o poate avea asupra simţurilor unui bărbat îndrăgostit. În 1809, odrasla colonelului Denis, aşa cum îi regăsesc imaginea în acel portret pictat de David şi aflat în galeria mea, avea un ten strălucitor, ochi jucăuşi, înfocarea ciutei cu sânge fierbinte, însuşiri bune să sucească mintea unui locotenent de douăzeci de ani, luni de-a rândul bruftuluit de bavarezele greoaie ori de nemţoaicele din Austria de Jos. Că pe deasupra era dăruită de soartă şi cu toate cusururile cele mai păcătoase, descoperite de mine după aceea şi în şirul cărora josnicia sufletească nu era nicicum de neluat în seamă, mi-aş fi putut da seama din chiar prima zi, de m-aş fi dovedit în stare să văd în ea şi altceva decât triumfătoarea-i tinereţe. Nu merg până acolo încât să mărturisesc că până şi în vremea în care eram cel mai tare orbit de farmecele ei exterioare nu aş fi recunoscut în ea o femeie lipsită cu totul de distincţie naturală; dar, cu naivitate, i-am luat vulgaritatea drept simplitate în purtări; iar pentru acest lucim, vinovată în ochii mei se făcea doar vânzătoarea de haine vechi, care o crescuse; oricum, socoteam ca o îndatorire vrednică de un suflet nobil remodelarea acelui înveliş atrăgător, astfel încât să existe armonie între formă şi lăuntrurile ei. Şi apoi, nu mă aflam oare la vârsta iluziilor? În sfârşit, aveam grijă să nu uit că, înainte de a se săvârşi din viaţă, colonelul Denis mă alesese anume spre a-i fi soţ fiicei sale; şi poate că, îngrijorat de viitorul ei, comandantul-erou văzuse în misiunea ce mi-o încredinţase un mijloc de a ne apropia şi uni, fără să-şi mărturisească deschis gândul.

Aşadar m-am căsătorit – întru ale mele păcate – iar fericirea mea s-a dovedit vremelnică; devenit soţul ei, am cunoscut o singură clipă de fericire, cea care nu aduce după sine amărăciune. După ce s-a stins primul foc de paie, m-am simţit foarte repede ruşinat de mult prea adânca-mi greşeală. La o săptămână după celebrarea căsătoriei a avut loc acea cumplită scenă cu tatăl meu, din a cărei pricină am stat atâţia ani departe de vicontele Geoffrey. Atracţia resimţită faţă de tânăra soţie se dovedea încă mult prea vie, spre a mă face să şovăi între ea şi un bătrân, fie el chiar jignit pe nedrept. Totuşi, după ce ne-am întors la Paris, firea acelei femei, căreia cu atâta uşurătate îi dădusem numele, şi pe care nici un temei interesat nu o mai zăvora, se dezvălui pe deplin. Cât de naiv fusesem când îmi închipuisem că datoria de a o îndruma pe căi bune putea fi îndeplinită uşor! Victoire Denis avea nu numai gesturile omului de jos, în sensul cel mai rău al cuvântului, prin aceea că vădea o înclinaţie înnăscută şi de nebiruit faţă de vorbirea şi plăcerile cele mai grosolane; ori de câte ori mă străduisem să-i înalţ spiritul şi inima spre tărâmurile frumosului, prin câte o discuţie ce depăşea nimicurile de fiece zi, prin vreo lectură ori vreun spectacol, mă privea în tăcere, cât aer şiret sau ridica liniştită din umeri; alteori, în clipele ei cele mai bune, îmi trecea un braţ pe după gât şi îmi spunea: «O, François, ţii atât de mult să mă faci să casc?».

Am stat cu ea o lună înainte de a mă întoarce la regiment, dar pierdusem, când ne-am despărţit, multe iluzii în privinţa ei. Era însă atât de tânără! În schimbul unor virtuţi mai trainice, ştia să se îmbrace nespus de frumos, toată lumea întorcea capul după ea; şi apoi, mă credeam iubit. Am reuşit să o conving că lecţii de literatură, de muzică şi de comportare i-ar spori ispititoarea putere; şi i-am găsit o profesoară, o domnişoară mai vârstnică, din lumea acelei nobilimi ruinate. Mi-a făgăduit că va fi o elevă silitoare..

În pofida făgăduielii sale însă, nu făcuse nici un pas când am revăzut-o după şase luni. Gusturile ei se opreau tot la cântăreţi pribegi, la balurile de cârciumă, la melodramele jucate pe bulevardul Crimei: prietenele ei erau o spălătoreasă şi o negustoreasă de nimicuri. Când am întrebat-o cum merge cu profesoara, mi-a răspuns că, după trei lecţii, domnişoara aceea de familie aleasă renunţase din proprie iniţiativă la post, întrucât o poreclise cu obrăznicie «gâsca bătrână». Nu-mi era greu să-mi închipui că aşa era, după felul ei de a vorbi care nu se dovedea mai şlefuit decât înainte de plecarea mea. În ce priveşte trivialitatea vocabularului, ar fi putut sta alături de însăşi doamna mareşal Lefebvre; dar eu nu aveam nimic comun cu vrednicul duce de Danzig,

Poate că, până la urmă, m-aş fi putut obişnui cu acea îngustime de minte, răscumpărată de netăgăduite farmece, îmi amintesc serbările ce au avut loc cu prilejul căsătoriei împăratului cu arhiducesa Maria Luiza. În seara ceremoniei de la Notre-Dame s-a tras un straşnic foc de artificii în grădinile Tuileries. Victoire îşi strigă entuziasmul bătând din palme ca un copil. Căci nu era altceva decât un copil şi aş fi iertat orice acelui căpşor zvăpăiat a cărui minte necoaptă mă descumpănea uneori până la înduioşare, i-aş fi iertai totul în schimbul iubirii pe care mi-o doream de la ea.

Oare mă iubea când a primit cererea mea în căsătorie? Oare m-a iubit în răstimpul fugarei noastre vieţi comune? În aparenţă cel puţin, aşa se purta. Dar iată că o rană, gravă fără a fi însă primejdioasă cu care m-am ales în armata lui Massena, m-a silit să iau o permisie de convalescenţă, astfel că m-am întors noaptea, pe neaşteptate, în mica noastră locuinţă din Saint-Dominique. Am intrat cu pas uşor, pe vârful picioarelor chiar, spre a-i face soţiei mele o surpriză, când am desluşit venind din camera ei glasuri. Era ceasul unu din noapte. Am împins uşa şi am găsit-o pe Victoire d'Arconville în compania unui locotenent de vânătoare din regimentul de gardă, care tocmai îşi punea pe cap căciula de urson. Sentimentele ce le nutream pentru ea nu aveau rădăcini prea adânci, astfel că, pe loc, nu am simţit decât şfichiul jignirii. De altfel ea se şi hotărâse să cadă în nesimţire; dar în faţa ei chiar, aşa cum se găsea, i-am cerut ofensatorului satisfacţie:

— Cu sabia, i-am spus eu, la cel dintâi felinar.

A încuviinţat. L-am lăsat să treacă înainte şi am părăsit încăperea fără o privire pentru aceea a cărei infamie nu putea afla în ochii mei iertare.

Locotenentul de vânători, al cărui nume. Nu l-am ştiut niciodată, era plin de curaj. S-a bătut ca un îndrăcit, dar nu s-a putut feri de o lovitură de sabie primită drept în piept şi care l-a făcut să se prăbuşească într-un lac de sânge. După ce mi-am spălat astfel onoarea, m-am dus să mă culc într-un han, dar nu am putut da geană în geană. La revărsatul zorilor, am încălecat şi m-am înapoiat la regimentul meu, tocmai la timp pentru a lua parte la bătălia de la Ciudad-Rodrigo. Mă aflam la Coïmbre. Când am primit de la soţia mea o scrisoare; se arăta foarte spăsită şi îmi vorbea despre o «groaznică neînţelegere. «Cum te-aş fi putut înşela, îmi spunea în încheiere, când îl aştept pe copilul nostru?» Asemenea revelaţie nu m-a convins nici pe departe, ci dimpotrivă, mi-a sporit bănuielile. Nu încerca oare Victoire să acopere pur şi simplu fructul adulterului? Am găsit cu cale că nu trebuie să-i răspund, iar peste câteva zile, la Torres Vedras, m-am pomenit luat prizonier de trupele lui Wellington. Portughezii, cărora le fusesem încredinţat, aveau pe atunci vrednice temeiuri să vadă în orice francez un diavol ţâşnit din infern. M-au expediat la Ponta Delgada, în insula Sao-Miguel, cea mai mare din grupul Açores. S-au purtat omenos cu mine, într-o climă de rai, dar abia în 1815, după cea de a doua abdicare a lui Napoleon am putut obţine îngăduinţa să mă îmbarc pentru Franţa.

În timpul nesfârşitelor zile de captivitate, avusesem vreme să retrăiesc în amintire amarurile vieţii mele şi, cu deosebire, istoria însoţirii mele cu Victoire Denis. Depărtarea de Franţa, faptul că nu ştiam nimic despre ai mei, mirajele iscate de singurătatea în care mă aflam mă purtaseră, pe negândite, către un nou fel de a-mi privi soţia. Femeia aceea nenorocită nu strălucea prin spiritul ei; nu cumva păcătuise doar din uşurătate? Copilul despre care îmi vorbise trebuia să aibă acum cinci ani. Gândul că aş putea duce o viaţă paşnică, între Victoire cuminţită de încercarea aceea şi un fiu din care m-aş strădui să scot un bărbat vrednic de numele său, mă umplea de duioşie.

Locuinţa noastră de pe strada Saint-Dominique din Paris era ocupată, de trei ani, de un alt locatar Mi s-a spus că soţia mea, însoţită de fiul ei (era într-adevăr un fiu!) plecase de acolo încă din 1810, şi că se dusese după un ofiţer de intendenţă dintr-o armată italiană. Aşadar, primul simţământ nu mă înşelase; Victoire se dovedea o destrăbălată şi, după toate presupunerile, copilul era fructul legăturilor ei cu acel locotenent de vânători, care nesocotinţa îl costase, în urmă cu cinci ani, viaţa. Şi cu toate că dragostea mea pentru ea se stinsese, m-am simţit năpădit de amărăciune. Poate că, într-adevăr, mă crezuse mort, dar cât de repede mă ştersese din viaţa ei!

Mi-am spus atunci că aş putea găsi la castelul părintesc acel mic port de liniştire, unde inima-mi rănită şi-ar afla cu timpul tămăduirea. Dar, cine ştie, poate că, în ciuda anilor, vicontele Geoffrey nu uitase neîngăduitele cuvinte rostite, întru rănirea oricărei demnităţi, de către nora sa. Am preferat, prin urmare, să-i scriu câteva rânduri drăgăstoase, în care îi istoriseam viaţa începând cu trista poveste care mă depărtase de el, dar trecând sub tăcere nereuşita căsătoriei mele. Mă aşteptam la un răspuns prin care să mă cheme să-l văd. Nu-i cunoşteam însă deloc bătrâna inimă. Nici nu trecuse bine o săptămână, că m-am pomenit cu el în cămăruţa mea din strada Férou, după ce tot drumul îl străbătuse cu diligenţa; mi-a deschis braţele şi nu mi-a fost ruşine să plâng.

Cu el nu era nevoie de vorbe multe. A ghicit pe dată trădarea căreia îi căzusem victimă şi s-a ferit să-mi învenineze suferinţa, stăruind asupra unei greşeli de care vinovat eram doar eu şi care îl îndurerase în aceeaşi măsură. Mi-a înţeles pustiirea din suflet, a înţeles că trebuia să-mi schimb viaţa. Împotriva dorinţei sale – căci mai mult i-ar fi plăcut să mă păstreze în preajmă – el mă sfătui să mă duc la unul dintre fraţii mei: la Jérôme din Saint-Dominique, ori la Bruno în insula Bourbon. Alegerea destinaţiei am jucat-o pe cap ori pajură. Bruno a câştigat.

M-ai auzit pomenind, în cea dintâi zi în care te-am văzut la castelul de Saint-Ange, de acea escapadă la tropice. Dar pe atunci nu-ţi puteam spune decât în parte adevărul. Tatăl meu crezuse sincer că înstrăinarea ar fi putut avea asupra stării uleie o înrâurire binefăcătoare. Dar pe plantaţiile din peninsula Aigrette m-am simţit poate şi mai nefericit decât la Ponta Delgada. Toată ziua nu făceam decât să-mi spun că viaţa îmi era irosită, iar pilda fratelui meu – fericit ca un ins venerabil între soţia sa, cei cincizeci de servitori negri, cei patru băieţi şi trei fete – îmi aducea necontenit în faţă icoana unui cămin ideal, la care nu aveam voie să nădăjduiesc. Zadarnic se străduia Bruno să-mi arate că la vârsta mea ar fi o nebunie să renunţi la fericire. M-ar fi vrut plantator ca şi el, iar cât priveşte restul, omul acesta cu moravuri neîntinate, îmi dă a înţelege că într-o situaţie ca a mea, eram dezlegat de orice legământ. Purtarea soţiei mele legitime făcea să nu mai am faţă de ea nici o îndatorire; nesfârşite întinderi de pământ şi apă mă despărţeau dă ea; puteam găsi pe insulă, fără a fi chinuit de remuşcare, vreo frumoasă, creolă care ar primi să-şi unească soartă cu a mea şi să-mi dăruie copii drăgălaşi.

Însorita perspectivă nu izbutea să mă cucerească. Poate că anii de captivitate adăugaţi dezamăgirii mele conjugale frânseseră în adâncul meu un resort. Gustul de a întreprinde ceva anume mă părăsise. Efortul de a dirija o plantaţie ori numai de a mă fixa mi se părea legat de o încredere în viaţă, ce-mi devenise străină. Bruno, neclintit în părerile lui, m-a pus în prezenţa câtorva fete cu ochi languroşi şi piele arămie, care m-au dăruit cu surâsurile lor. Părea să nu înţeleagă că într-o femeie eu căutam un suflet şi se mira când mă vedea arătând candidatelor o răceală pe care neîndoielnicele lor haruri o făceau şi mai jignitoare. S-a străduit atât că până în cele din urmă frăţeştile sale tertipuri, la care se adăuga şi felul climei, au făcut că şederea în insulă să-mi devină nesuferită şi astfel, cu primul prilej, m-am îmbarcat pentru Zanzibar.

De atunci viaţa mea nu a însemnat decât o neîntreruptă drumeţie şi rareori a mai putut fi văzut, cred, vreun călător apăsat de atâta melancolie. Călătoria este însă, după părerea mea, cel mai bun leac pentru inimile îndurerate; spectacolul mereu înnoit pe care ţi-l oferă pământul, felurimea chipurilor şi a obiceiurilor ar trebui să amorţească suferinţa prin desfătare. Dar îmi purtam pretutindeni cu mine amarul, ca un vultur dibaci în a mă chinui. În ochii bărbaţilor citeam mult prea lesne pizma, bunăvoinţa cumpărată, lăcomia josnică; în cei ai femeilor – minciuna, măruntele calcule şi acea uşurătate fără leac, care în alte vremi a deşteptat oarecare îndoieli în ceea ce priveşte izbăvirea lor prin sângele crucii. Chiar dacă o asemenea viziune asupra lumii nu era defel menită a-mi împăca inima, tot nu conteneam să bat mări şi ţări. Parisul fără glorie al lui Ludovic al XVIII-lea mă izgonea ca şi amintirile mele. Abia întors din Africa, am plecat în Indii, unde adepţii lui Yoga m-au învăţat că ultimul cuvânt al înţelepciunii sălăşluieşte în nemişcare. Poate că aveau dreptate, de vreme ce necurmata mea hoinăreală nu-mi molcomea frământarea; astfel, tot mai depărtată, asemenea ţărmurilor pe care de pe puntea unui vas cu toate pânzele sus le vedem mistuindu-se în zare, pacea sufletului nu se voia dăruită mie. Să nu-ţi închipui că, în rest, îmi târam asemenea poetului lui Childe Harold, sub bolţile de neclintit azur ori tulburate de furtuni, acea lene a cărei eleganţă se împotriveşte oricărei activităţi; unele agenţii comerciale din Insule, apoi din Africa şi India îmi dăduseră anumite misiuni pe care le îndeplineam cât puteam mai bine. Nemăcinat de nici o ambiţie, îmi hrăneam spleen-ul îmbogăţindu-mă aproape fără voie, iar esenţa filozofiei mele stătea în cuvintele: «Ce rost are?» şi: «La ce bun?».

M-am înapoiat în Franţa tocmai la timp pentru a culege de pe buzele tatălui meu ultima suflare. Înainte de a se călători în lumea umbrelor, şi-a adunat puţinele-i puteri, spre a mă povăţui să locuiesc de acum înainte la castel: potrivit dispoziţiilor sale testamentare, deveneam singurul moştenitor, întrucât fraţii mei Jérôme şi Bruno se aflau departe. Făgăduiala că-i voi împlini dorinţa îl umplu de toată bucuria pe care se mai simţea în stare să o guste în această lume.

Dar nu m-am statornicit chiar imediat după moartea sa la castelul d’Arconville. Mai aveam treburi de orânduit la Saint-Louis în Senegal şi la Pondichéry. Ajuns la capătul călătoriei mele, m-am gândit că s-ar cuveni să pun capăt rătăcitoarei mele vieţi. Ideea aceasta mă cufundă într-o neagră melancolie şi nu am putut rezista ispitei de a mai face un drum în mările Chinei. Am urcat de-a lungul Fluviului Albastru, până la Nankin, pe un «sampan», ambarcaţiune orientală, umplută vârf cu ceai din acela în pacheţele, care serveşte de monedă mongolilor. La Nankin, vechea capitală a împărăţiei Soarelui, am admirat vestitul Turn de porţelan, de trei ori mai înalt decât turlele catedralei Notre-Dame din Paris, precum şi ruinele palatelor aflate în mlaştini năpădite de ţânţari şi de mici şerpi veninoşi. Dar nu am de gând să-ţi scriu rândurile de faţă numai de dragul pitorescului, iar dacă îţi pomenesc aici de şederea mea în oraşul acela întins pe meleaguri ce însoţesc unul dintre cele mai mari fluvii din lume, o fac pentru că într-o zi, în timp ce hoinăream pe străzile noroioase, am zărit într-o lectică închisă cu o perdea roşie, brodată cu fir de aur şi mătase, o tânără chinezoaică neasemuit de frumoasă, care a ridicat o clipă draperia, lăsând-o apoi să cadă la loc. Atâta doar, o icoană fugară, pe o stradă colcăitoare, unde locuitorii îşi minau de la spate, cu lovituri de bâta, asinii cocârjaţi sub povara samarelor şi unde eram nevoit să îndepărtez, prin aceleaşi mijloace, porcuşorii ce veneau să-mi adulmece, prea de aproape, cizmele. Am găsit prilejul să meditez îndelung asupra fatalităţii dragostei care putea zămisli, la mii de kilometri depărtare unul de altul şi chiar despărţiţi de hotarele rasei şi ale limbii, fiinţe hărăzite să se înţeleagă şi să se iubească. În ochii frumoasei chinezoaice din lectică nu eram, fireşte, decât un străin neînsemnat. Dar poate că, totuşi, inimile noastre băteau în acelaşi ritm; poate că – cine ştie? — nici o altă femeie nu m-ar fi putut face mai fericit ca ea…

Cam acestea îmi erau gândurile, draga mea Zulmé, pe când mă aflam – sunt de atunci aproape trei ani – la celălalt capăt al lumii. Zulmé, Zulmé, cât de smintit puteam fi să visez la o împlinire a iubirii pe meleaguri atât de depărtate, când chiar pe pământul meu natal mă aştepta destinul cel mai plin de flacără. Te-am văzut, şi prima ta privire m-a robit. Ştii cât de mult am luptat împotriva acestui simţământ. Îmi mai era oare îngăduit să nădăjduiesc într-o unire a ursitelor noastre, când o femeie şi un copil puteau să-şi ceară drepturile la numele meu? Nu am avut însă tăria să te ocolesc. Dragostea ce-ţi purtam a crescut fără istov şi am înţeles că peste puţin nu aş mai fi găsit putere să o înfrâng. Mă crezi, scumpă Zulmé, dacă îţi spun că nu sunt în stare să doresc nici măcar moartea unei furnici? De când mă întorsesem de la Ponta Delgada, nu mai aveam nici o ştire despre soţia mea. Ce se întâmplase cu ea în ultimii treisprezece ani? Îţi jur, Zulmé, că nu doream moartea nevrednicei Victoire Denis. Dar înainte de a renunţa la fericirea pe care căsătoria cu tine mi-o făgăduia, aveam dreptul să mă încredinţez că unirea aceasta îmi era neîngăduită prin dăinuirea primei mele legături.

Am scris unor prieteni pe care îi mai aveam la Paris, spre a-i ruga să culeagă informaţii despre soţie şi ofiţerul de intendenţă pe care îl urmase în Italia. Pe ofiţer l-au găsit. Victoire trăise cu el doi ani, înainte de a se încurca cu un comerciant marsiliez, un importator de portocale. Dar negustorul a dat faliment, după care i s-a pierdut urma, ca şi tovarăşei sale de altfel. O ştire, nesigură ca sursă, mă lăsa totuşi să bănuiesc că, dimpreună cu ea, se numărase printre călătorii unui vas spaniol «Almirante Arrojado» care, plecat din Marsilia cu destinaţia Valencia, dispăruse fără urmă în largul coastei catalane.

Nici o clipă să nu crezi, Zulmé, că vreo bucurie neomenească mi s-ar fi putut naşte în suflet la aflarea acestei ştiri. Până şi vestea dispariţiei unor fiinţe care au ocupat cel mai neînsemnat loc în inima noastră iscă în străfundurile eului un dureros ecou; murim câte un pic odată cu ei. Rămânea aşadar acest miraculos adevăr potrivit căruia, victimă a naufragiului acelui «Almirante Arrojado», Victoire Denis îmi înapoia dreptul la fericire. Atunci m-am hotărât să fac eu însumi cercetările necesare întru dezvăluirea adevărului. Aceea a fost clipa în care ţi-am făgăduit, înainte de a pleca, că-ţi voi spune la întoarcere cuvintele mult aşteptate.

Eram pe deplin încredinţat că peste puţine zile nu voi mai ţine zăgăzuite cuvintele acelea care îmi ardeau buzele. La Marsilia mi-a fost din nefericire cu neputinţă să dobândesc confirmarea potrivit căreia Victoire d’Arconville şi fiul ei s-ar fi numărat printre călătorii vasului Almirante Arrojado»; toate hârtiile privitoare la acel vas dispăruseră. Nu mai aveam, din clipa aceea, decât o singură sursă: neguţătoreasa de haine vechi, bătrâna mătuşă care o crescuse pe Victoire şi pe care aceasta, chiar de la începutul căsătoriei noastre, nu încetase să o vadă zi de zi, împotriva voinţei mele.

M-am dus aşadar la neguţătoreasă; se numea Esther Denis şi îşi mai păstra dugheana într-un pasaj întunecos din cartierul Saint-Paul. Nişte ochelari cu ramă de fier, îndărătul cărora pândeau ochi mici, cu priviri tăioase de şoarece, se sprijineau pe un nas ascuţit, iar o dungă de peri negri îi tivea buza de sus. Zâmbetul strâmb, care îmi întâmpina intrarea, îmi dovedi în primul rând că nu mă recunoştea. După ce i-am împrospătat amintirile, îşi crâmpoţi gura peste dinţii galbeni şi mă acoperi cu mustrări despre care nu îţi voi da amănunte, spre a te cruţa. După părerea ei, nepoata, copila ce-i fusese sub tutelă, era un model de virtute, iar neînţelegerile noastre nu puteau avea altă pricină decât un soţ brutal şi neînţelegător. Am aşteptat să-şi stăvilească şuvoiul acela de vorbe, ca să o pot întreba despre soarta aceleia care în gura ei de scorpie era fie «păsărică» fie «floricică».

— Biata copilă, spunea ea. Dulce şi voioasă ca un cintezoi. Şi ce voia cintezoiul acela? Nimic altceva decât să fie iubit şi răsfăţat în cuibuşorul său cald. Dar ai părăsit-o pe Victoire a mea, «dom’le» d’Arconville; ai adus-o la deznădejde, pe ea cea atât de blândă, de simţitoare şi drăgăstoasă cu bătrâna-i mătuşă Esther. Ai crezut că poţi culege floricica mea, pentru ca apoi să o arunci doar fiindcă era o fată din popor, «dom’le fost». Uitai că tatăl ei ţi-a fost colonel, baron al Imperiului şi că, la urma urmei, omul din popor îşi are mândria lui…

Scos din răbdări de trăncăneala ei, am prins o clipă în care îşi trăgea sufletul, ca să-i pot adresa din nou întrebarea. Voiam să ştiu ce se întâmplase cu soţia mea. Negustoreasă izbucni ca o bombă:

— Ce s-a întâmplat cu ea? Şi mai ai neobrăzarea să mă întrebi, dumneata care i-ai făgăduit ajutor şi ocrotire până la sfârşitul vieţii! A murit de supărare, sărmana de ea, a murit din pricina egoismului, a părăsirii, a nepăsării dumitale! Cum ar fi putut, de altfel, să reziste? O femeie tânără, lăsată singură cu un copil, fără nici un mijloc de trai, la bunăvoia întâmplării… Mă avea pe mine, desigur, o avea pe bătrâna ei mătuşă, care făcea tot ce-i stă în putere să-i uşureze viaţa. Dar ea voia să se descurce singură, mititică, nu-şi chemă în ajutor decât propriul ei curaj, şi uite că a fost nevoită să plece, să se expatrieze, mai ştiu şi eu? Ca să-şi crească pruncul.

— Aşadar, am reluat eu grav, a murit…

— Dumneata ai ucis-o, răcni Esther Denis, fluturându-şi a blestem mâinile pe deasupra capului.

Nu-mi mai rămânea decât să fug, să scap de acea prezicătoare de mahala. Peste două zile mă aflam aici, îţi destăinuiam simţămintele mele, înaripat de credinţa că nici o stavilă pe lumea aceasta nu s-ar mai fi putut ridica între noi.

„Ştii ce s-a întâmplat mai apoi. Prezicătoarea jucase în faţa mea o comedie mârşavă. Cu ce gând? Nu are importanţă! Cert este că nepoata ei a aflat pe dată de demersul meu. În clipa în care tocmai mă pregăteam să vin la tatăl tău, ea a apărut aşa cum ai văzut-o. Mi-a şi spus îndată că de zece ani nu părăsise Parisul şi că o vedea zilnic pe mătuşa ei. Ce scârbavnic complot puteau urzi între ele cele două creaturi? Oricum, se vor alege doar cu irosirea închipuirii lor. Te voi pierde, Zulmé, căci nu vreau ca vreun strop din ţină această să ajungă până la tine. Dar renunţarea mea nu va fi de folos unei ticăloase. Când mâine, în zori, voi pleca cu ea spre Paris, nu o voi face cu gândul de a reîncepe o viaţă comună – ceea ce pentru mine ar însemna batjocură, iar pentru tine o injurie. Doresc doar să-l văd pe acel Richard care îmi poartă numele şi ai cărui sorţi să-mi fie fiu sunt atât de puţini. Fiul meu, slujbaş la Lafitte! Nu cred deloc în glasul sângelui, dar pare-mi-se că de roi avea vreo îndoială, inima mi-o va spune. Dacă va bate pentru el, voi încerca să-l smulg proastei înrâuriri a mamei sale şi a mediului în care ea l-a vârât. Datoria de a plămădi un suflet de bărbat mai poate însemna un lucru vrednic de preţuit pentru un deznădăjduit. Altfel, armata pe care regele o pregăteşte pentru a merge împotriva beiului Hussein al Algeriei îmi va face poate şi mie un loc în escadroanele sale.

Ţi-am mărturisit totul, Zulmé. Sunt sigur că m-ai înţeles şi nu mi-o vei lua în nume de rău că resping, din scrupul, o fericire la care năzuiam din toate puterile. Mă număr printre~aceia care cred că o bucurie dobândită prin silnicie şi împotriva legilor cinstei nu ar putea fi trainică şi că s-ar vedea otrăvită la însăşi. Izvorul ei. Mă mai gândesc şi la cei douăzeci de ani care ne despart şi îmi spun întruna că, de era frumos visul ce mi-l făurisem, mai mult pe mine mă răsplătea… Nu mă dovedeam oare prea nesăţios vrând să înlănţui o făptură atât de proaspătă, de fără prihană? Când te-ai născut, aveam douăzeci de ani, scumpă Zulmé, iar viaţa nu m-a cruţat. Timpul îşi va săvîrşi cumplita-i lucrare: un altul va veni, mai tânăr şi vrednic de tine, pe care vei avea dreptul să-l iubeşti fără a roşi. Mie îmi va ajunge că nu ai rostit chiar tu condamnarea mea, astfel încât icoana ta să mă poată însoţi pretutindeni, să plutească sub pleoapele mele îngreunate, în ultima-mi zi de viaţă. Adio, Zulmé! Mai zâmbeşte-mi o dată şi fie ca surghiunul la care mă condamn, să-ţi apară nu ca o uitare, ce nu va sălăşlui nicicând în inima mea, ci ca supremă, cea mai fierbinte mărturie a iubirii mele.

François-Marie d’Arconville.”

X                                                               OTRAVA LUI MOŞ JÉRÉMIE

CÂND AM TERMINAT DE CITIT, lumea se schimbase. Cerul devenise de un albastru străveziu şi opalin; totuşi, mi se părea că nu are culoare. Soarele scânteia pe hamurile lui Bucefal, peste apa leneşă a firului de râu şi îmi încălzea podul palmelor; dar vârfurile degetelor îmi erau îngheţate, un fior îmi furnica spatele între umeri. Drumul alb, desfăşurat în faţa cabrioletei, se alungea cu îndoitul său şir de arbori primitori; flori viorii şi albastre îşi iţeau capetele ici-colo, pe laturile drumului; vara îşi proclama, biruitoare, aerul strălucitor, de sărbătoare, dar decorul acesta al bucuriei nezăgăzuite se acoperea pentru mine cu un întins văl negru. Inima-mi văduvită se împotrivea provocării unei naturi din plin răsplătite; universul întreg ar fi trebuit să se cufunde în nenorocirea care mă strivea.

Cât timp să fi stat oare astfel, cu scrisoarea în mină, cu priviri străine, aşezată pe băncuţa cabrioletei oprite în loc? Bucefal îşi cădelniţa capul şi bătea din copite. Lăcuste zburdau pe mirişte. Strigătul unui cocoş răsuna uneori departe, a sfidare. Peste un lung răstimp mi-am ieşit din starea de amorţire, pentru a rosti numele care adună în sine toată durerea mea: François! François! Îi înţelegeam renunţarea, dar nu i-o primeam. Ce viaţă minunată, fără contenire hrănită la focul iubirii, i-aş fi dăruit! Pentru ce îmi vorbea despre legile cinstei, de vreme ce soţia lui le încălcase într-un chip atât de josnic? Oare eu, nu ea, trebuia să le îndur preţul? Ori poate că-mi socotea prea nevolnică iubirea, de putea crede că nu avea să ţină piept unei astfel de încercări? Ce mai puteam face acum altceva decât să mor?

Cu asemenea înviforate gânduri îmi umpleam capul, când un glas mă smulse din visare.

— Vi se urează ziua bună, domnişoară de Saint-Ange, spunea cineva pe care nu-l auzisem venind, într-atât mă afundasem în acea stare de prostire, ce mă răpea lumii acesteia.

L-am recunoscut pe bătrânul Jérémie, gheboşat peste toiegele sale şi privindu-mă pieziş, cu râsul lui sughiţat.

— Frumoasă zi, domnişoară, continuă el, iată-ne în plină arşiţă. Totuşi, soarele ăsta e viclean. Vorba ceea, dacă dreaptă o fi: soare de august, soare zănatic…

Am luptat cu mine, să-i pot surâde şi tocmai începeam a strânge hăţurile, neînstare cum eram să leg două vorbe, când un gând ţâşni în adâncul meu, asemenea unei porunci cereşti. Dacă vreodată viaţa mi s-ar părea de netrăit, cel mai priceput om din Lorena în virtuţile ierburilor otrăvitoare, moş Jérémie, m-ar putea ajuta atunci să-i pun capăt.

— Moş Jérémie, i-am spus, strunindu-mi anume voinţa spre a-mi alcătui un chip senin, Domnul potriveşte bine multe lucruri. Închipuieşte-ţi că tocmai veneam să te văd.

— Vai de mine, urmă el. Pe Uthuriel şi Armageddon, aţi dat peste omul căutat.

L-am poftit să urce lângă mine, adăugând că voiam să-l duc acasă. A început prin a se împotrivi cu mândrie, cum că era încă destul de zdravăn să meargă pe picioarele lui, apoi a mărturisit că nu putea ajunge, neajutat, la scara cabrioletei. Am coborât, ca să-i dau mâna, apoi s-a aşezat. Dar abia se instalase, cu cele două bâte la picioare, că a şi scos din raniţă un şoricel alb. Nu mi-a fost niciodată frică de şoareci, ca mătuşii Zabeth, care se pierde toată cu firea când îi vede. Moş Jérémie îl botezase Charlotte; îl pusese iute pe un genunchi, iar şoricelul începuse să pornească în cercetare iţindu-şi în dreapta şi în stânga botişorul subţiratic, uşor trandafiriu la vârf.

— Vă place? mă întrebă el cu aer şiret.

Am încuviinţat şi, fără îndoială că i-aş fi făcut Charlottei mii de drăgălăşenii, de-aş fi avut altă inimă.

— Aşa cum îl vedeţi, domnişoară, urmă bătrânelul, şoricelul acesta este fermecat. Când sunt chemat la căpătâiul unui bolnav şi nu prea dibui ce are, îl aşez peste el. Dacă-i vorba de o femeie, se ridică dintr-o dată pe pat; dacă începe să chiţăie, femeia e tămăduită. Când e vorba de bolnavi adevăraţi, Charlotte stă dreaptă, în două labe şi, după felul în care se mişcă, ori îşi freacă lăbuţele una de alta, după cum îşi scarpină burtă cu botul, ştiu ce trebuie să fac… Dar uneori se întâmpla chiar mai mult: Charlotte descoperă boli neizbucnite încă, astfel că se iveşte şi putinţa de a ne feri de ele. Ia să vedem, nu vreţi să încercaţi?

Zurgălăii lui Bucefal clincheteau. Conduceam automat, cu un zâmbet încremenit, dar fără să pierd din vedere hotărârea luată, pentru care ajutorul lui moş Jérémie îmi era de mare trebuinţă. L-am lăsat aşadar să-i dea Charlottei drumul pe rochie. A început prin ai sta nemişcată şi oarecum descumpănită, răsucindu-şi în toate părţile căpşorul triunghiular; apoi, dintr-o dată, He parcă vreun har ar fi coborât în fiinţa ei, a pornit să urce cu iuţeală pe corsajul meu; s-a oprit, agăţându-se cu ghearele celor patru lăbuţe de sânul stâng, de unde nu s-a mai clintit.

— Oh, oh, zice moş Jérémie,. Am înţeles despre ce-i vorba. Va trebui să vă vegheaţi inima.

În clipa aceea am săvârşit greşeala de a nu-mi putea păstra sângele rece. Am luat-o pe Charlotte, am aşezat-o cu forţa pe genunchiul stăpânului ei şi, pentru a da un temei gestului meu iritat, am spus că mi-ar fi putut rupe rochia.

— Fireşte, fireşte, domnişoară de Saint-Ange, făcu bătrânul, cu prefăcută bunătate, Charlotte asta e de nesuferit câteodată.

După ce i-a dat un bobârnac peste bot, a vârât-o iarăşi în desagă. În clipa aceea ne-am întâlnit pe drum cu un tânăr blond, cu mustăcioară, care, în trecere, îşi scoase. Pălăria. Părea să nu fi  împlinit nici treizeci de ani şi călărea bine. Nu-l văzusem încă prin ţinut. Moş Jérémie, gazetă ambulantă, se grăbi să mă lămurească:

— Chipeş Omer Elias ăsta şi se zice că e priceput. A umblat mult prin şcoli. Ieri a sosit şi n-ar fi de mirare dacă s-ar hotărî să treacă în locul tatălui său. Doctorul a îmbătrânit şi-i ostenit, cu toate că e mai tânăr decât mine cu vreun sfert de veac.

Apoi, zâmbind, îmi arătă cu degetul o colibă din scânduri, care, la mică depărtare, se dezvăluia ochilor profilată pe o perdea de brazi.

— Iată-ne ajunşi la bârlog, domnişoară, şi vă rămân îndatorat; dar tot nu mi-aţi spus ce voiaţi de la moş Jérémie…

Nu mi-a lipsit mult să izbucnesc în lacrimi şi atunci tot planul meu s-ar fi dat peste cap. Am izbutit totuşi să-i spun cu glas cumpănit:

— Moş Jérémie, aş dori o otravă puternică, dar care să nu pricinuiască suferinţă. Îmi trebuie pentru un câine mare, de-acasă, care mi-e tare drag, dar acum e ca şi turbat. Îi muşcă pe toţi cei ce se apropie de el; tata ar vrea să-l răpună cu un glonte. Unchiul susţine însă că nu se cuvine niciodată să tragi asupra unui câine de vânătoare.

— Are dreptate, făcu vraciul. Mai bine aduceţi la mine animalul. O să încerc să-l tămăduiesc.

Am răspuns că ferocitatea lui ne silise să-l ţinem închis şi că tot mai bine ar fi să-i punem otravă în mâncare. Moş Jérémie clătină din cap, tăcut.

Am coborât amândoi în faţa colibei; am intrat şi eu îndată. O femeie fără vârstă, cu chip ascuţit ieşind dintr-o basma neagră şi amintind chiţcanul de pădure, fierbea o zeamă chioară la un foc hrănit cu conuri de brad. Era Gertrude Beaupied, fiica bătrânului Jérémie, văduva voltijorului imperial. Ea se ridică de pe scăunelul pe care stătuse ghemuită până atunci, îmi aruncă o privire bănuitoare şi ieşi. Moş Jérémie ridică din umeri.

Locuinţa vechiului grenadier al lui Frederic nu era alcătuită decât dintr-o singură încăpere, ticsită cu tot soiul de obiecte. Pereţii, care în vremuri uitate fuseseră pesemne văruiţi, se înnegriseră asemenea unei pipe vechi. O masă, durată din scânduri prost geluite, două scaune, două rogojini aşternute de-a dreptul pe pământul bătătorit, iată toate lucrurile din casă. Din grinzile plafonului atârnau, asemenea unor scalpuri, o bufniţă împăiată, o blană de pisică sălbatică şi mulţime de ierburi uscate. De-a lungul pereţilor, până sub brâul de deasupra vetrei, se înşiruiau oale şi sticle de toate mărimile.

Moş Jérémie îmi dăduse un scaun şi, clipind astfel încât toate creţurile feţei sale uscate se puseră în mişcare, îmi spuse molcom:

— Aşadar vreţi să omorâţi bietul animal? Dar v-aţi gândit, domnişoară de Saint-Ange, ce înseamnă moartea, fie şi pentru un animal? Cita răspundere să-i răpeşti unei fiinţe lumina zilei! De n-ar fi viaţă pe pământ, oare o zi ca aceasta n-ar ajunge spre a-i da temei? Până şi bătrânele mele oase se simt înviorate. Aşa cum mă vedeţi, aş fi în stare să ţopăi întocmai ca un june sclivisit care dansează un „monaco”. Da, viaţa e un lucru bun, chiar şi pentru un câine, domnişoară de Saint-Ange. Apoi, să nu uităm că bieţii câini sunt mai chibzuiţi decât noi. Iau lucrurile aşa cum sunt, ca oamenii de rând, nu-şi vâră în cap năluciri. Când sfarmă un os cu colţii, o fac cu o plăcere neumbrită de gânduri ascunse. Când se tăvălesc prin colb, ştiu că mişcarea aceea le este nu numai plăcută, ci şi folositoare, pentru că plăcerea – iată o lecţie pe care ne-o dau — se contopeşte totdeauna la ei cu nevoia. Zic, domnişoară Zulmé, că ei o ştiu, dar poate că ar trebui doar să spun că o simt; ce înseamnă asta? Că ei cunosc din instinct ceea ce noi nu aflăm decât prin puterea judecăţii. A poruncit oare vreodată unui animal instinctul să-şi curme viaţa.? Nicidecum, frumoasa mea, gândeşte-te la asta…

Vorbea blând, dar ochii săi mici, pierduţi pe sub stufoasele-i sprâncene albe ca zăpada, îmi aruncau când şi când o privire fulgerătoare. Oare dăduse crezare istoriei mele cu câinele turbat? Vorbele lui erau menite să semene, în sufletul meu, îndoieli mari în această privinţă.

Cu el, trebuia să dau dovadă de mare iscusinţă şi, pentru a-i spulbera din minte orice prejudecată, trebuia să mă arăt întru totul de părerea lui. M-am descurcat atât de bine, încât peste câteva clipe s-a dus să scotocească în „spiţeria” lui, de unde mi-a adus o sticluţă cu o licoare verzuie şi dubioasă. Deşi căutam să mă stăpânesc, mina mi-a tremurat când am luat-o.

— Aşadar, i-am spus, eşti sigur, moş Jérémie, că doza este destul de puternică să omoare un câine mare?

— Ar trimite în iad până şi un om în puterea vârstei, mi-a răspuns şi m-a pironit cu privirea.

Cumpătul m-a ajutat să nu clipesc la cuvintele acelea dare îmi răsplăteau îngrozitoarea dorinţă. Afară, clopotele vesteau prânzul. Un temei pentru mine să-mi iau rămas bun de la el, puţin cam prea iute poate, căci nici nu a avut timp să se îndrepte în toiegele sale, că şi urcasem în cabrioleta cu care Bucefal porni la galop.

Am ajuns la castel, copleşită de simţământul că ziua aceea frumoasă de vară avea să fie pentru mine şi ultima. Tata şi unchiul Sigismond lipseau; nu aveau să se întoarcă decât seara târziu. Împrejurarea aceasta mă opri să-mi preschimb gândul în faptă. Voiam să-i mai văd, înainte de a muri, pe cei ce mă iubeau. Şi apoi, mătuşa Zabeth, pradă migrenei, nu a ieşit din camera ei toată după-amiaza. Prea ar fi fost nedrept s-o fac să creadă că, din lipsă de veghere, ar fi avut şi ea un amestec în treaba aceasta. Eram datoare să o feresc de remuşcarea unui act atât de deliberat ca al meu.

Cina se dovedi mohorâtă. Tata călărise toată ziua, se simţea rupt de oboseală şi purta pe chip expresia din zilele sale înnegurate. Până şi unchiul Sigismond se arăta posac şi sfârşi prin a mărturisi mătuşii Zabeth că o rană veche, cu care se alesese în 1812, după lupta de la Berezina, îl sâcâia cumplit.

Am urcat devreme în camera mea, am pus sticluţa lui moş Jérémie în micul meu birou şi m-am vârât în, pat. Pentru ce amânam împlinirea unei hotărâri de neînlăturat? Mai întâi pentru că nu voiam să plec din lumea aceasta în puterea nopţii, ci în plină zi şi cu conştiinţa clară a vieţii pe care o părăseam. Nu voiam să mor, în timp ce poate, acolo departe, François dormea. Voiam să mă sting la ceasul în care soarele scânteiază puternic, când văzduhul înseamnă o făgăduială, când sfâşietoarea frumuseţe a lumii,. Culoarea, căldura, balsamul florilor, tainicele şi adâncile armonii ale naturii şi ale omului par să se unească pentru a împiedica o inimă fragedă să se îndrepte către funestul sfârşit. Ce putea face oare, la ora aceea, dragul meu François, îndepărtat cu atâta cruzime? Poate că gândurile i se vor îndrepta spre mine. Ori poate că, din curtenie, va surâde unei alte femei. Poate fi-va, pe stradă, trecându-şi privirea dezamăgită peste priveliştea oraşului, sau aşezat într-o cameră, cu fruntea lăsată în palme şi măsurând nefericirea lui şi a mea? Oricum socoteam cu neputinţă de crezut că în clipa în care sufletul avea să mi se smulgă din trup să nu-i fie cuprinsă şi lui, întreaga fiinţă, ca într-o prelungă înfiorare, de acelaşi tremur al morţii; mi se părea cu neputinţă ca inima să nu-i fie străpunsă de aceeaşi fulgerare de gheaţă şi flacără din cumplita clipă a trecerii în nefiinţă.

O istovire nervoasă atât de grea se făcuse stăpână pe mine, încât somnul sfârşi prin a mă învălui în apa-i neagră. A doua zi m-am deşteptat dis-de-dimineaţă. Lăsasem fereastra deschisă, camera vibra toată de o lumină divină; o păsărică din neamul căldăraşilor fluiera cât o ţinea gâtlejul în voioasa dimineaţă. Să fi fost aceeaşi cu cea auzită în ziua de iarnă pe care în inima mea o numeam „ziua Turnului Praga”? Cită fericire mă înaripase atunci, cită nădejde prea de timpuriu spulberată! O luciditate de neclintit, care nu îndreptăţea nici o iluzie avea să-mi fie hărăzită de aici înainte.

M-am îmbrăcat cu nespusă grijă, cu anume cochetărie chiar. „François, îmi spuneam, privindu-mă în oglindă unde apăream atât de palidă, încât mi-am înviorat obrajii cu puţin roşu – o, François, iat-o deci pe aceea jertfită de tine unei deşarte noţiuni a datoriei!”

Când am coborât, tatăl meu plecase. La rândul său unchiul Sigismond se pregătea să iasă. Am amintit, la începutul acestei confesiuni, ce anume mi-a spus el în dimineaţa aceea, precum şi tulburarea mătuşii Zabeth fiindcă o surprinsese cu părul răsucit pe papiote.

În după-amiaza acelei zile, singură în camera mea, am hotărât să mai amin trecerea ultimului prag, spre a aşterne pe hârtie istoria nefericitei mele iubiri. Faptul că o retrăisem astfel, ceas cu ceas, nu făcuse decât să-mi întărească hotărârea. Acum, când am încheiat dureroasa întoarcere în trecut, nimic nu m-ar mai putea împiedica să sorb licoarea izbăvitoare. Vara aleargă, pe nesimţite, către toamnă. Multe frunze au şi ruginit pe crengile copacilor, iar anotimpul acesta rănit se potriveşte de minune cu ultimele bătăi ale inimii mele. În timp ce ne aflam la masa de prânz, tata a spus dintr-o dată:

— Cavalerul d’Arconville a părăsit, zice-se, din nou ţinutul. Se pare că soţia lui s-a reîntors şi că a însoţit-o la Paris.

În clipa aceea mi-am dat seama cât de mult mă obişnuisem cu suferinţa, căci am ştiut păstra o expresie de nepăsare.

— Va să zică nu murise, făcu mătuşa Zabeth, scăpând lingura pe care o ducea la gură.

Totodată mă pironi cu o privire adâncă, sub al cărei tăiuş am izbutit să-mi menţin în continuare masca indiferenţei.

Ca de obicei, ne-am băut cafeaua în salon. După aceea mătuşa Zabeth ne-a înştiinţat că avea treburi în sat. Am aşteptat să plece, ca să urc la mine în cameră. N-ar fi de mirare ca la înapoiere să treacă pe la mine. O să-mi pună întrebări, o să găsească cu cale să-mi spună cuvinte alinătoare, pe care dinainte nu le pot suferi. Sărmană mătuşă! Ea a putut trăi cu un suflet pustiit; eu însă nu sunt făcută din aceeaşi plămadă. Ei bine, clipă a venit! Dumnezeu să mă ierte!

…Am luat sticluţa lui moş Jérémie, Am golit-o dintr-o răsuflare, înainte de a o azvârli pe fereastră într-un tufiş. Otrava nu era chiar neplăcută la gust, puţin dulceagă, uşor greţoasă. Mirosea a cireşe şi afine.

M-am întins pe pat. Capul mi se îngreuna, dar nu simţeam nici o durere.

…Aştern anevoie rândurile de faţă. Cred, totuşi, că o să mai am puterea să pun cele scrise în micul meu birou, să le închid acolo, înainte de a intra în izbăvitoarea nefiinţă.

În parc, păunul Jugurtha îşi azvârle ţipătul. Cameră îmi este străbătută de o rază piezişă de soare. Capul mi se învârteşte. François, de ce ai părăsit-o pe Zulmé a ta?…

EPILOG

—  ÎNTR-ADEVĂR, DOMNULE, ÎN-  treba mătuşa Zabeth, socotiţi că viaţa nu-i este în primejdie?

— Nu, domnişoară, răspundea un glas de bărbat, un glas tânăr şi grav, pe care îl auzeam pentru întâia oară.

— Oricum, somnul ăsta letargic, care ţine de douăzeci şi patru de ore…

— Am întâlnit cazuri asemănătoare la Spitalul Central din Paris; aşa, de pildă, un sacagiu a dormit opt zile încheiate, dar şi-a revenit în cea de-a noua, proaspăt ca un nou-născut.

— Vă mulţumesc, domnule, de-ar fi adevărat! Ce trebuie să fac?

— Câteva comprese cu apă rece pe frunte vor fi, cred, de ajuns.

— Foarte bine, domnule, mă duc să iau cele trebuitoare.

Mătuşa Zabeth a ieşit. Mă deşteptasem de câteva clipe, dar mai ţineam ochii închişi. Aşadar, moş Jérémie, cu aerul său blajin, nu se lăsase dus de nas. În loc de licoare otrăvitoare, vicleanul bătrân îmi dăduse un narcotic. Nu mă otrăvisem; şi cu toate acestea încercam senzaţia că înviasem din morţi. Ascultam, ascultam cu încordare zvonurile verii ce se sfârşea năvălind pe fereastră. Un căruţaş îşi pocnea biciul departe, pe drum. Un fazan îşi slobozea cântecul răguşit. Glasul gros al bucătăresei răsuna în oficiu:

— Dumnezeule, Doamne, sărmana domnişoară!

O toropeală ciudată mă apăsa încă şi îmi amorţea mâinile şi picioarele. Totuşi, simţurile mi se păstrau nespus de ascuţite. Blândă căldură a zilei îmi dezmierda fruntea, gâtul. Mireasma amară a florilor de salbă-moale din curte urca năvalnică până la mine, contopindu-se cu mirosul mai subtil, abia simţit, al oţetului aromat cu esenţă da trandafiri. De unde putea izvodi oare parfumul acesta, de nimeni folosit la castelul de Saint-Ange?

Am deschis ochii şi am zărit, în picioare, foarte aproape de patul meu, un tânăr înalt şi blond, în care l-am recunoscut pe Omer Elias, fiul medicului militar. Mi-a zâmbit, dar nu i-am întors zâmbetul; oricum, privirea-mi uimită nu i-a arătat prea multă duşmănie, căci mi s-a adresat într-un fel cât se poate de plăcut!

— Bun, domnişoară, cred că sunteţi vindecată.

La care, am răspuns oarecum prosteşte:

— Prin urmare am fost bolnavă?

— În orice caz, a urmat el, aţi băgat-o rău în sperieţi pe domnişoara mătuşa dumneavoastră.

O clipă am păstrat tăcere. Medicul acela tânăr arăta foarte bine. Ochii săi căprui străluceau de inteligenţă şi vioiciune. Avea o frunte frumoasă, mâini fine, o expresie de blândeţe cumpănită. Inspiră încredere de la prima vedere.

— Vă miraţi, poate, că mă aflu aici, a mai adăugat. Domnişoara mătuşa dumneavoastră a trimis după tatăl meu. Era suferind şi m-a rugat să-i ţin locul.

De data aceasta nu m-am putut stăpâni să nu zâmbesc.

— Mulţumesc, am spus cu glas scăzut, mulţumesc că aţi venit şi mulţumesc că nu aţi spus nimic.

Desigur, între noi se strecurase o taină, una care mi-l făcea complice. Omer Elias mă văzuse cu moş Jérémie. Un medic atât de priceput stabilise, fireşte, o legătură între prietenia mea cu bătrânul vraci şi straniul somn în care mă cufundasem. Totuşi, păstrase tăcere, iar discreţia lui îl înălţa în ochii mei. Chiar şi acum se prefăcea a nu-mi auzi mulţumirile, de parcă s-ar fi temut că astfel ar fi trebuit să trec la destăinuiri, iar el voia să mă cruţe de ele. Dar, împotriva intenţiei sale chiar, rezerva-i generoasă mă chema să-mi deschid inima. Îl socoteam vrednic să-mi primească mărturisirea şi făcut pentru a mă înţelege. Atunci, pe neaşteptate, i-am spus:

— Domnule Elias, am vrut să mor.

În aceeaşi clipă chiar, chipul său răspândind o îmbietoare blândeţe, îşi schimbă expresia. Pe frunte i se adunaseră creţuri fine; mă privea cu o atenţie aproape îndurerată. În sfârşit mă întrebă, cu glas adânc compătimitor:

— Aţi trecut printr-o încercare atât de grea?

— Da, i-am răspuns simplu.

— Şi acum?

— Acum, nu mai ştiu.

Era cât se poate de adevărat. Nu mai eram foarte sigură dacă nenorocul mă apăsa la fel de cumplit ca înainte de moartea-mi zădărnicită. Mă stăpânise cu tărie gândul de a dispărea, de a spune pe veci adio luminii zilei. Dar iată că aceasta îmi era din nou dăruită şi acum o găseam altfel frumoasa – ea însuma farmecul vieţii – iar în sinea mea mă învoiam, cu un soi de plăcere, că tânărul medio cu mustăcioară aurie avea un chip inteligent şi blând.

— Vedeţi, domnişoară, îmi mai spunea el, o rană, când nu mori din pricina ei şi când organismul este sănătos, sfârşeşte întotdeauna prin a se vindeca.

Poate că avea dreptate, că avea să vină o vreme în care aş fi putut evoca, cu sufletul împăcat, amintirea iubirii mele… Omer Elias părea foarte sigur de sine. Dar dacă timpul alungă ori micşorează durerea, cum să crezi că uitarea poate aduce fericire? Mi-ar fi oare de ajuns să nu mai fiu nenorocită? M-aş putea mulţumi cu împăcarea unei inimi care nu mai aşteaptă nimic?…

Mătuşa Zabeth aduse un castronaş cu apă şi comprese, Văzându-mă aşezată, ea scoase un ţipăt şi, după ce puse pe masă cele aduse, se năpusti spre mine şi mă strânse pătimaş în braţe.

— Micuţa mea Zulmé, spunea ea cu glas întretăiat, frumoasa mea, pisicuţa mea, Domnul fie slăvit! N-o să mori, nu-i aşa? Nu voiai să ne îndurerezi!

Şi. Plângea, şi râdea printre lacrimi. Niciodată nu am văzut-o astfel; i-am înapoiat sărutările, în timp pe în suflet mi se prelingea o dulce remuşcare.

Omer Elias se trăsese deoparte. Când mătuşa Zabeth îşi reveni din tulburare, se întoarse spre el:

— Domnule Elias, îl întrebă, ce gândiţi despre bolnava noastră?

A ridicat copilăreşte din umeri:

— Cred că-i este foame şi că se va putea scula din pat când vă voi. Dacă îngăduiţi, voi trece mâine pe aici. Să văd ce mai face, dar am toate motivele să socot că vizita mea nu va mai avea deloc caracter medical.

Şi-a luat rămas bun, iar mătuşa Zabeth l-a condus până la poartă; când a venit iarăşi lângă mine, m-a privit cu ochi încă umezi şi mi-a spus:

— Ascultă-mă cu luare-aminte, draga mea, vreau să-ţi fac o destăinuire importantă. Ştii că am iubit. Ei bine, viaţa m-a învăţat că nici o fiinţă de pe lumea asta nu este întru totul vrednică de iubire. Cu atât mai mult nu i se cuvine nici uneia să-ţi dai viaţa pentru ea. În toate vremurile, cei care au murit de pe urma simţământului pe care îl nutreau pentru alţii, nu s-au jertfit de fapt în numele fiinţei luate în sine, ci ideii pe care şi-o plăsmuiau despre ea.

Atât a spus, dar vedeam prea bine că nici ea nu se lăsase înşelată. Apoi a mai adăugat:.

— Draga mea Zulmé, tatăl şi unchiul tău au plecat dimineaţă foarte devreme. Îţi făgăduiesc că nu vor şti niciodată nimic despre… indispoziţia ta, dacă şi tu îmi făgăduieşti că vei fi foarte înţeleaptă.

Am făgăduit, iar ea a suspinat adânc.

Seara, după cină, tata mi-a cerut să-i cânt la pian Di tanti palpiţi…; am pus în cântul acela toată durerea care mă copleşea. Apoi, unchiul Sigismond a vrut Plaisir d’amour… Mătuşa Zabeth m-a privit cu îngrijorare. Am izbutit totuşi să cânt romanţa până la capăt. După ce m-a lăudat pentru felul în care o executasem, unchiul Sigismond a adăugat pe un ton neaşteptat:

— Vezi tu, copila mea, suferinţa din iubire este ca un glonte care ţi-a rămas în trup, fiindcă nu a putut fi scos. În jurul lui viaţa îşi urmează calea.

Şi mi-am simţit ochii umplându-mi-se de lacrimi.

…A trecut o noapte. O zi nouă s-a născut sub cerul în care, când am deschis dimineaţă obloanele, am simţit primul fior al toamnei. Unchiul Sigismond are dreptate. Pentru mine începe o viaţă nouă. Omer Elias a venit, mai adineauri, aşa cum a spus. Am făcut, în tovărăşia lui şi a mătuşii Zabeth, o plimbare prin parc. Este aproape hotărât să ia locul tatălui său la Pagny. Iubeşte câmpia lorenă, unde s-a născut ca şi mine, îi sunt dragi zările ei înceţoşate, plantaţiile de hamei, locuitorii cu suflet tainic şi devotat. În timp ce vorbea, amintirea altor cuvinte asemănătoare urca în mine: îl auzeam parcă pe cavalerul d’Arconville la Turnul Praga şi inima mi se strângea.

Ne-am înapoiat la castel, strivind sub paşi cele dintâi frunze moarte. Emérencie ne-a servit ceaiul în salon, iar mătuşa Zabeth, supărată foc pentru că oaspetele îi mărturisise cu nevinovăţie a nu fi citit Clarisse Harlowe, i-a pus cu de-a sila cartea în mina. A făgăduit că va mai veni…

Orice s-ar întâmpla, ştiu acum că voi aştepta, pentru a trece dincolo de viaţă, sorocul cel obişnuit. După toamnă, va veni iarna, apoi o altă primăvară. Dar poate exista primăvară pentru o inimă vlăguită ca a mea? O, Doamne, îmi vei da oare putere să trăiesc?

{1} Guillotin  (Joseph Ignace), medic francez care a instituit instrumentul de execuţie numit ghilotină (n.tr.).

{2} Invectivă familiară (engl.) (n.tr.).

{3} Leac folosit în tămăduirea rănilor (n.tr.).

{4} Dezinfectant („boule de Nancy” sau „boule de Mars”) (n. tr.).

{5} Arbori în America tropicala, care produc fructe zemoase (n. tr.).

{6} Plantă din India a cărei rădăcină este folosită în fabricarea, parfumurilor (n. tr.).

{7} Maladie nervoasă, caracterizată prin convulsii (n. tr.).

{8} Maladie nervoasă, caracterizată prin convulsii (n. tr.).

{9} Una dintre poreclele populare date lui Napoleon (le petit Tondu) (n. tr.).

{10} Fireşte (lb. Germană) (n. tr.).

{11} Mus (engl.).

{12} Mus (engl.).

{13} Mus (engl.).

{14} Les Martyrs, lucrare a lui Chateaubriand, scrisa în anul 1809 (n. tr.).

{15} Le Génie du Christianisme, lucrare a aceluiaşi autor (1802) (n.tr.).