RĂBDAREA TIMPULUI

EXTRATEREŞTRII SUNT PRIETENOŞI, DAR NOI LE DORIM MOARTEA

Aici pe plajă-am rătăcit hrănind sublima tinereţe

Cu basmele ştiinţei şi răbdarea

Timpului ce trece.

  TENNYSON: Laksley Hall

 

 

 

  Criza s-a declanşat într-o dimineaţă în care întârziasem la lucru. Când am intrat în holul Biroului pentru Relaţii Culturale ceasul-calendar de perete arăta 09,38 Zona 7 – Joi, 30 Februarie.

  Faptul în sine era destul de lipsit de importanţă. în ciuda diverselor glume răutăcioase cu privire la Biroul pentru Relaţii Sărace, simţisem dintotdeauna că îndeplineam, în cadrul lui una dintre muncile cele mai rodnice la care puteam aspira şi care-mi oferea destule satisfacţii pentru a nu simţi nevoia să chiulesc, aşa că întârzierea asta constituia o excepţie. Mai mult, fusesem reţinut pentru o treabă pe care nimeni nu putea să mi-o ia în nume de rău, nici măcar Tinescu, directorul biroului, într-una din dimineţile lui cele mai afurisite.

  Barem… aşa credeam pe când mă îndreptam spre ascensor, fără a avea habar de vârtejul care se pregătea să mă soarbă.

  Am deschis uşa. Pe uşă, cu elegante litere anglice, scria:

  ROALD VINCENT.

  Director-adjunct.

  ABSENT.

  Ultimul cuvânt se şterse şi deveni PREZENT în clipa în care secretarul-automat încorporat în tăblia biroului mă recunoscu. M-am aşezat şi am întrebat ce aveam de făcut.

  Propria mea voce înregistrată în ajun îmi răspunse: „Să transmit 61 din Lebăda 19k la Integrare, pentru o ultimă probă. Dejun cu Patricia la Kingdom. Telefon lui Micky Torres între 14 şi 16 cu privire la Epsilon din Eridan 8c. Raportul să fie gata în cursul dimineţii, altminteri să-l zoresc pe Tomas”.

  Destule treburi pentru o zi de muncă obişnuită. Cât pe ce să încep cu primul punct, când mi-am dat seama că secretarul-automat mergea în gol şi sâsâia uşor. Trebuia să mai urmeze ceva. Glasul lui Tinescu răsună pe neaşteptate:

  — Roald, vino la mine de cum soseşti!

  Drace. Încă una din toanele lui matinale. Oftând, i-am spus secretarului să se deconecteze şi, când s-o pornesc, uşa a lunecat într-o parte şi Jacky Demba a intrat cu o mutră neobişnuit de acră.

  — Ai sosit, până la urmă? zise trecându-şi mâna de culoarea abanosului prin părul des şi creţ. De jumătate de ceas, Tinescu te caută înnebunit în tot Biroul.

  — Ştiu. Banda m-a prevenit adineauri. Dar ce s-a întâmplat? Şi de ce te bate şi pe tine la cap?

  — M-a chemat acum un minut spunându-mi să verific dacă ai venit şi n-ai uitat să-l anunţi. În locul tău m-aş duce fuga, până nu ia foc planşeul de sub el.

  Şi, înainte de a apuca să-i cer alte amănunte, se întoarse în biroul lui.

  M-am dus aşadar la Tinescu, aşteptându-mă la una din furtunile într-un pahar cu apă pe care bănuiam că le provoacă pentru a compensa lipsa de prestigiu a B. R. C.-ului printre celelalte organizaţii care se ocupau de relaţiile interstelare şi pentru a-l face să crească în propriii săi ochi. Dar am simţit că greşisem încă din clipa când am intrat şi am auzit glasul tunând în videofonul legat de exterior. Micul ecran era bineînţeles întors spre Tinescu, nu aveam însă nevoie să văd faţa celui ce vorbea pentru a şti că era Giuseppe Capra, Ministrul Afacerilor Extraterestre.

  Simplă coincidenţă? Sau era în legătură cu motivul pentru care mă tot căutase? Zău că speram să fie o coincidenţă; n-aveam nici un fel de ambiţie să fiu amestecat în treburi la nivel ministerial.

  Dar convorbirea tocmai se încheia şi tot ce am putut prinde pentru a-mi servi drept indiciu a fost replica finală şi plină de mânie a lui Capra: „Ai face bine să aranjezi lucrurile, dacă nu vrei ca toată generaţia viitoare de stellarieni să-şi bată joc de noi!”

  Asta mi-a îngăduit câteva clipe de uşurare neîntemeiată. Serviciul meu ocupându-se în primul rând de Viridis şi nu de Stellaris, am presupus că rezolvarea problemei va da altcuiva bătaie de cap. Mare greşeală!

  Tinescu închise videofonul şi mă privi crunt. Am spus numaidecât:

  — Îmi pare rău că am întârziat, dar după accidentul rachetei s-a făcut apel la donatori de sânge şi a fost nevoie tocmai de grupa mea sangvină.

  Tinescu se pregătise să mă facă praf. Vorbele mele însă îi luară piuitul. Accidentul din noaptea trecută – o rachetă-expres transpacific explodase la decolare – îngrozise toată lumea şi apeluri la donatorii de sânge şi la voluntarii pentru îngrijiri fuseseră lansate în toate buletinele de ştiri. Într-o epocă în care se trăia în medie 110 ani nu se trecea peste aşa ceva cu uşurinţă.

  — Dar de ce dracu nu ţi-ai ţinut măcar secretarul la curent? mârâi el în cele din urmă scuturându-şi chica neagră. A fost o minune că am mai putut interveni… Ah!

  N-am întrebat ce se ascundea îndărătul exclamaţiei. Eram obişnuit cu felul lui de a dramatiza orice incident minor pentru a-l prezenta drept o gravă criză interstelară. Am spus:

  — Nu ştiam că au să mă reţină atât. Dar am mai întârziat şi de vorbă cu extraterestrul care se afla la bord.

  — Cum? sări Tinescu. Cine?

  Asta m-a mirat de-a binelea. Am spus neutru:

  — N-aţi fost prevenit?

  — Ascultă, încă dinainte de miezul nopţii am avut cu totul altceva pe cap. Cine era?

  — Din fericire, nu unul dintre ai noştri. Un regulian… venit în vizită. (Tinescu arăta vizibil uşurat. Regulienii erau probabil cea mai rezistentă formă de viaţă imaginabilă, iar explozia unei rachete nu părea în stare să-i vateme.) Am socotit potrivit… ei bine, să schimb cu el câteva cuvinte pline de tact, ca să văd dacă-l supărase incidentul. Nu părea supărat. Mai mult, a lucrat în sensul îmbunătăţirii relaţiilor dintre regulieni şi oameni, echipele de salvare ne mai prididind să-i laude contribuţia la scoaterea răniţilor de sub rămăşiţele rachetei.

  Tinescu dictă secretarului-automat o informaţie în vederea unui raport ulterior. Cam pe la mijlocul dictării se întrerupse şi ridică privirile.

  — Cum îl cheamă?

  — Anovel.

  — O. K. (Se lăsă pe spate în timp ce continua înregistrarea Şi mă fixă cu o privire îngheţată.) Ştii cu cine vorbeam, când ai intrat?

  — Cu ministrul, nu?

  — Exact. (Semnalul luminos al videofonului se aprinse. Tinescu scoase câteva înjurături cumplite într-o românească arhaică, apoi puse secretarul-automat să înregistreze.) Ţi-a pomenit cineva de o navă stellariană care urma să aterizeze în dimineaţa asta?

  Mi-am cercetat memoria şi am negat, dând din cap,

  — În mod normal, dacă privea serviciul meu, ar fi trebuit să aflu…

  — În mod normal! (Tinescu bătu cu pumnul în trunchiul, scurt şi gros, al adresarului de pe birou; era din material plastic şi am băgat de seamă, pentru întâia dată, că avea o claviatură nou-nouţă, ca de calculator, care contrasta cu înfăţişarea învechită a tot ce se mai afla în încăpere). Ba te priveşte, ca pe toţi ceilalţi de pe planeta asta bătrână şi sleită! Numai că adresarul a expediat pe canal greşit raportul pe care ţi-l pregătisem; a ajuns în biroul lui Casley iar Casley e în concediu… ah, la dracu! Ce-a fost, a fost, şi nu ne rămâne decât să cârpim ce se mai poate. Aruncă o privire furioasă spre ceas şi spuse: Roald, ce ştii despre tau-cetieni?

  — Nu mare lucru, am recunoscut încruntându-mă. La drept vorbind, nu e de resortul meu…

  — Fir-ar să fie, nu-s decât directorul biroului, dar închipuie-ţi că ştiu ce e de resortul tău şi ce nu el Ce-ar fi să-mi răspunzi la întrebare?

  Am recunoscut semnele vestind apropierea primejdiei: Tinescu devenea sarcastic, asta însemna criză-de-adevăratelea şi nu criză-de-formă. I-am rezumat sec cunoştinţele de care dispuneam:

  — Cei dintâi extratereştri cu care am luat contact, prin persoane interpuse. Cu alte cuvinte, expediţia care ia descoperit nu venea de pe Terra, ci de pe Stellaris, colonia noastră Epsilon din Eridan. Până acum n-am stabilit legături directe. Am văzut undeva un raport privind trimiterea unei misiuni pe Tau Ceti şi cred că nu va trece mult până să primim şi noi, din partea lor, o delegaţie.

  — Vai, câtă dreptate ai, susură dulce Tinescu. Mai exact spus, va fi aici pe la ora prânzului.

  — Cum?

  — Fii atent, dacă o feştelim de data asta, urmările… dar acum bat eu câmpii! Se uită din nou la ceas şi adăugă: Roald, noaptea trecută, cam pe la orele 23, nava asta stellariană a început demersurile obişnuite în vederea aterizării. Căpitanul a cerut instrucţiunile care i-au fost îndată comunicate – au avut cel puţin politeţea să ne anunţe sosirea navei – apoi a adăugat: „Şi, fiindcă veni vorba, cred că trebuie să vă previn că avem la bord o delegaţie de tau-cetieni şi că n-ar fi rău să luaţi unele măsuri speciale, dacă vreţi să-i primiţi cum se cuvine”.

  — Dar e absurd, am spus, aproape sărind de pe scaun.

  — Poate. Sau poate că stellarienilor le place să ne dea bătăi de cap. Şi totul nu se limitează la atât. Stellarienii au făcut întruna ce au putut ca să se ocupe numai ei de tau-cetieni, din cauza sentimentelor pe care le nutresc faţă de Terra şi care s-ar putea rezuma cam aşa: „putem face tot ce sunteţi voi în stare, dar mai bine”. Aşa că au făcut într-adevăr ce facem noi de obicei, desemnând un ghid pe lângă delegaţie şi toate celelalte, dar nu pot fi la înălţime. (Fruntea i se broboni de sudoare). Sunt, mai presus de toate, tehnicieni. N-au un Birou pentru Relaţii Culturale, nici psihologi competenţi pentru specii străine, nici personalul sau disciplinele de bază de care dispunem. Şi, deşi căpitanul navei a recunoscut-o doar pe ocolite, suntem mai mult ca siguri că tau-cetienii au pus ghidului lor probleme care l-au depăşit.

  — Au un metabolism rapid, nu-i aşa? (Îmi venise în minte încă un amănunt legat de tau-cetieni).

  — Foarte rapid. Respiră un amestec de iod şi clor, iar coeficientul lor de timp subiectiv e de 1,3, cu o treime mai rapid decât al nostru şi aproape tot atât de rapid ca al regulienilor, care respiră fluor… La naiba, toate astea le poţi găsi în dosarul privitor la ei… am cerut să-ţi fie transmis cu prioritate. Am respirat adânc.

  — Dar de ce tocmai eu? N-am lucrat aproape niciodată în sectorul relaţiilor extraterestre…

  — Pe toţi dracii! Roald, tot ce-ţi cer e să te duci la astroport şi să-i iei în primire de la ghidul lor, îl cheamă Kay Lee Wong, iar apoi să-i instalezi la C. P. E. T. Te-am ales, pe de-o parte, pentru că azi n-ai nici o treabă urgentă şi, pe de alta, pentru că te cred înzestrat ca tactul necesar.

  C. P. E. T.

  — Centrul de Primire a Extratereştilor. Înfăţişată aşa, treaba părea destul de uşoară, dar presimţeam că lucrurile n-aveau să meargă ca pe roate. Cu un glas cam tremurător, am zis:

  — N-ar putea cumva Jacky sau Tomas…?

  — Roald! (Tinescu se ridică. Era mai scund decât mine, dar când se înfuria într-adevăr ţinea să-i domine pe cei ce şedeau.) Nu-mi pasă că ambiţia ta se rezumă la supravegherea negoţului de sonete şi cuartete de coarde de pe Viridis, din partea mea n-ai decât să te ţii de ele până ţi-or putrezi oasele. Dar eşti şeful unui serviciu al B. R. C.-ului şi Biroul are de făcut faţă unei probleme pe care trebuie s-o rezolve. M-aş ocupa chiar eu de asta, numai s-o văd odată lămurită, dar vezi bine că-mi stau pe cap miniştri şi tot felul de alţi paraziţi.

  Bătu cu palma în tăblia biroului. Gestul făcu să lunece un manifest viu colorat, pe care nu-l observasem. Se aplecă să-l ridice şi-l vârî în deschizătura dezagregatorului. Judecând după expresia feţei sale, ar fi făcut bucuros şi cu mine la fel, aşa că am tulit-o pe uşă.

  O zi de lucru obişnuită, cu program obişnuit. Halal!

  M-am întors în biroul meu şi am luat contact cu arhiva.

  — Aş vrea dosarul privitor la tau-cetieni, i-am spus funcţionarului-robot. Mi-a fost rezervat cu prioritate.

  — Prioritate înregistrată, zise maşina cu un glas enervant de suav, ceea ce m-a făcut să apăs pe clapa de deconectare de parcă aş fi fost jignit.

  La drept vorbind, nu prea înghiţeam umilirea la care mă supusese Tinescu. Oricât adevăr ar fi fost în faptul că mă simţeam mulţumit de munca pe care-o făceam şi nu doream deloc să fiu promovat într-o funcţie implicând probleme mai complicate, oricât de nedreaptă ar fi fost coborârea activităţii mele la „negoţul de sonete şi cuartete de coarde”, admiraţia mea faţă de competenţa şi deosebitele calităţi de administrator ale lui Tinescu rămânea neştirbită. Mă durea, cu atât mai mult, că mă bruftuluise.

  Dar, pe toţi dracii, chiar dacă în cadrul Biroului eram cel mai înalt funcţionar care n-avea nimic urgent de făcut, chiar dacă era vorba de o treabă obişnuită şi fără complicaţii, ce-l împiedica să-l aleagă pe unul dintre cei şaizeci de funcţionari care lucrau permanent la serviciul relaţiilor cu extratereştri?…

  Am oftat. Primisem însărcinarea, nu-mi rămânea decât să amân discuţiile pe altă dată. Cu speranţa să nu se ivească nici o încurcătură serioasă.

  Aşadar, trebuia să anulez ce-mi propusesem să rezolv în cursul zilei. Nefiind nimic urgent, i-am spus secretarului-automat să amâne tot ce era în legătură cu Viridis. Rămânea să mă mai ocup întâi de convorbirea programată cu Micky Torres. Păcat de ea, dar cum la sfârşitul săptămânii aveam de gând să zbor până la Cambridge, unde urma să-l văd, amânarea n-avea importanţă. Apoi, Întâlnirea de la dejun. I-am spus din nou secretarului:

  — Fă-mi legătura în direct cu Patricia Ryder, la Centrul Meteorologic şi anunţă-mă când dai de ea.

  N-am aşteptat confirmarea. Eram prea ocupat cu găsirea scuzelor faţă de Patricia, care reprezenta tot ce viaţa mea avea mai de preţ, atât.la Birou cât şi în afara lui. Nu mă căsătorisem până atunci pentru că socotisem întotdeauna căsătoria drept o treabă serioasă, implicând răspundere faţă de copii şi – chiar dacă avusesem până la urmă parte de destule femei atrăgătoare – nici eu şi nici respectiva prietenă vremelnică nu izbutisem să ne punem de acord asupra faptului că găsisem partenerul corespunzător. La urma urmelor, ţinând seama de actuala medie de viaţă, o căsătorie pripită implica teoretic perspectiva înfricoşătoare a optzeci de ani de convieţuire.

  Dar cu Patricia… venise poate sorocul. Nu eram sigur. Tot ce ştiam era că-mi părea rău să pierd dejunul cu ea, deşi nu mă îndoiam că aş fi putut-o vedea chiar deseară. Videofonul îmi spuse cu inevitabila lui suavitate dezgustătoare:

  — Patricia Ryder nu e de găsit la Centrul Meteo.

  Afurisită treabă! în sfârşit, nu-mi rămânea decât să-l rog pe Jacky să-mi ţină locul. Mi-am scos grija asta din minte şi am început să mă gândesc serios la ce-mi spusese Tinescu.

  Ca să fiu sincer, stellarienii nu-mi prea plăceau. Pe temeiul unei analize culturale, aveam impresia că invidiau Pământul şi erau hotărâţi să întreacă planeta-mamă, cu orice preţ. Nu-mi dădeam seama ce fel de sentiment de nesiguranţă îi împinsese la asemenea atitudine, dar el oglindea pe cât se părea sistemul lor social rigid, aproape determinist şi reglat cu ajutorul calculatoarelor. Bineînţeles, când aveau de-a face cu o problemă dificilă şi încercau să aplice fiinţelor omeneşti metodele cu care reuşiseră în domeniul ştiinţelor fizice şi în tehnologie, unde nimeni nu le putea pune la îndoială realizările, li se întâmpla să se poticnească. Marile succese de azi ale Pământului se înregistrau tocmai în domeniile în care Stellaris avea toate şansele să dea greş. Ceea ce părea să explice renghiul pe care îl jucaseră Biroului şi, prin noi, întregii planete-mame.

  Şi era, într-adevăr, un renghi. Ca să nu dăm invidiei lor prilejul să ne acuze că ne amestecăm unde nu ne fierbe oala, ne abţinusem să intervenim atunci când stellarierii luaseră contact cu tau-cetienii. Am stat de o parte scoţând ţipete de admiraţie, în timp ce ne rodeam unghiile de nelinişte la gândul că, din nepricepere sau trufie, puteau compromite raportul dintre cele două specii. Aducerea unei delegaţii de tau-cetieni pe Pământ, fără înştiinţare prealabilă, nu putea fi explicată decât prin presupunerea lui Tinescu: înainte de a recunoaşte că n-au experienţa necesară, stellarienii voiau să ne pună în încurcătură şi să ne vadă făcând o greşeală, poate ireparabilă, în sfera propriei noastre specialităţi.

  Fără îndoială, era mult mai plăcut să ai de-a face cu viridienii decât cu oricare extraterestru sau cu sectorul stellarian al Biroului.

  Am auzit zgomotul înfundat al transportorului vestind probabil sosirea dosarului referitor la tau-cetieni. înainte de a întinde mâna după el mi-am amintit de alte două instrucţiuni pe care trebuia să le comunic secretarului-automat.

  — Notează pentru mâine. Datorită unor lucrări urgente nu pot accepta nici o întâlnire. Răspunzi aşa la orice chemare ce nu comportă urgenţă. Şi fă-mi rost de o maşină pentru orele 11,30.

  Am cercetat apoi cutia receptoare a transportorului.

  Mai era ceva acolo, în afara dosarului. Un manifest în culori ţipătoare, care trebuia să fi sosit dis-de-dimineaţă, înaintea mea, pentru că în ajun, când plecasem, nu era cu siguranţă în cutie. L-am despăturit şi am simţit cum mă crispez.

  Titlul striga cu litere groase: STELELE PENTRU OM!

  În stânga era o coloană de text. În dreapta, imaginea idealizată a unui bărbat şi a unei femei, amândoi înalţi şi frumoşi în suple ţinute spaţiale şi cu căştile lăsate pe spate. Priveau un cer întunecat, pe care strălucea o singură stea de cerneală fluorescentă.

  Pe jumătate scârbit, pe jumătate furios, am citit textul. Sunteţi cu toţii jefuiţi de către neghiobii care au îngăduit ca stelele să scape din mâna celor cărora le reveneau de drept, OAMENII!

  Era doar începutul. Urma un atac împotriva Biroului pentru Relaţii Culturale, plin de epitete ca „laşi” şi „incompetenţi”, pentru ca încheierea să ne acuze, într-o formă abia voalată, de trădarea speciei umane.

  Am întors manifestul. Pe cealaltă faţă se afla o caricatură înfăţişând reprezentanţi ai celor patru specii extraterestre mai cunoscute – locuitori de pe Regulus, Fomalhaut, Gamma din Ophiuchus şi Sigma din Săgetătorul – cu trăsăturile îngroşate pentru a apărea bestiale. Cu toţii se îndeletniceau cu jefuirea unei magazii bine aprovizionate, pe firma căreia stătea scris cu litere roşii CUNOŞTINŢE TERESTRE, în timp ce un om schilod, pe care scria B. R. C., se pitea într-un ungher şi smiorcăia.

  Dedesubt, încă un text.

  Cine a descoperit stelele? OMUL!

  Are vreo altă specie dreptul de a trage foloase de pe urma realizărilor noastre? Nu!

  De ce continuăm să încurajăm animalele? RĂSPUNDEŢI VOI ÎNŞIVĂ!

  A sosit vremea ca omul să-şi afirme dreptul înnăscut Ia SUPREMAŢIE!

  Şi, în sfârşit, tipărit cu litere mici în josul paginii: Editat de Liga „Stelele pentru OM”.

  Aproape tremurând de furie, am izbit în clapele videofonului formând numărul lui Tinescu. Atunci când i-am văzut chipul n-am mai putut scoate o vorbă şi m-am mulţumit să-i arăt manifestul.

  — Ah, ai primit şi dumneata unul? oftă el. Aruncă-l în dezagregator, cum l-am aruncat şi eu. Ai şi aşa destule de făcut.

  — N-aveţi de gând să întreprindeţi nimic? am întrebat, încercând să mă stăpânesc.

  — Şi cam ce anume? Organizaţiile astea de aiuriţi urmăresc în primul rând să fie recunoscute, oficial, drept primejdioase. Acum trei ani am pus poliţia să-i cerceteze şi concluzia raportului a fost că e vorba de un grup neînsemnat, pe care e mai bine să nu-l luăm în seamă.

  — Dar au pătruns acum în interiorul Biroului! (aproape că mă rezemam de ecran). Am găsit manifestul în cutia transportorului. Şi transportoarele noastre nu-s conectate la tuburile exterioare.

  — Şi eu l-am găsit tot acolo, răcni el. Am pus să se cerceteze, numai că există vreo duzină de feluri în care, sub diverse pretexte, cineva din afară poate pătrunde în birouri pentru a le împrăştia. Roald, înghite-ţi sfânta indignare şi ocupă-te de afurisiţii ăia de tau-cetieni!

  A întrerupt legătura. Urmându-i sfatul, am aruncat manifestul în deschizătura dezagregatorului, dar îndată mi-a părut rău că nu l-am rupt mai întâi în bucăţele; asta m-a scos din sărite. Apoi, uitându-mă la ceas, mi-am dat seama că în mai puţin de o oră şi jumătate trebuia să asimilez tot ce omenirea ştia despre o specie extraterestră şi să mă transform în ghidul reprezentanţilor ei.

  Afuristul de Tinescu… Dar am deschis dosarul.

  După cum mă aşteptam, n-am găsit decât o adunătură de date confuze, culese la întâmplare. Stellarienii nu dispuneau pur şi simplu de experienţa noastră seculară care să-i ajute să trieze şi să claseze datele privind culturile străine. Fotografiile erau, desigur, numeroase şi excelente. De cea dintâi, înfăţişând un membru al speciei recent descoperită, era lipită o foaie de plastic tactilo-însufleţit, o invenţie stellariană. Foaia era întunecată, iar data de referinţă arăta că materialul ar fi trebuit reactivat de mult; pipăind-o, am perceput totuşi trei senzaţii diferite: soliditate, uscăciune şi un uşor fior îngheţat.

  Fiorul putea fi pricinuit de slaba cantitate de energie rămasă în foaie sau putea fi autentic. Datele privind mediul tau-cetienilor dovedeau că era autentic, extratereştrii vădindu-şi predilecţia pentru un climat aproape sub-arctic…

  Am continuat în grabă lectura.

  Nu terminasem totuşi la 11,30, când am fost anunţat că sosise maşina care trebuia să mă ducă la astroport. Am luat cu mine dosarul, cu gândul, să mai citesc şi în maşină.

  În drum spre ieşire am apăsat pe butonul semnalizator al biroului lui Jacky, lipit de al meu, şi l-am întrebat dacă-l puteam vedea pentru o clipă. M-a poftit înăuntru zâmbind, semn că-şi recăpătase obişnuita bună-dispoziţie.

  — Ce-a vrut directorul? Ţi-a tras o săpuneală pentru întârziere, hai?

  — Nu chiar. (Dar nu venisem să stau la taifas, ci doar să-i cer un serviciu.) Mi-a dat o treabă care are să-mi ia mai toată ziua, şi era vorba să iau masa cu Patricia la Kingdom,

  — Aşa că vrei să mă duc în locul tău? Cu plăcere. Deşi ţii atât de tare la ea încât mă miră încrederea pe care mi-o arăţi…

  Am simţit că roşesc, ceea ce era caraghios. încercând să-mi ascund încurcătura, am răspuns printr-o glumă:

  — Ca să te expun ispitei, Jacky, uite de-aia! Ştii că Madeleine mi-a plăcut dintotdeauna. Oricum, mii de mulţumiri. Trebuie să ajung la astroport în viteză.

  — Hei! (Chemarea m-a izbit când mă şi aflam în raza de acţiune a senzorilor uşii, care – prinsă în dilema de a rămâne deschisă sau de a se închide – începu să tremure scoţând o vagă tânguire mecanică). Roald, Madeleine şi cu mine am chemat deseară câţiva prieteni, o să fim opt sau nouă cu toţii. Îi dăm drumul la 19,30. Vii şi tu?

  — Vezi că…

  Şovăiam, întrebându-mă dacă să invoc o înţelegere anterioară cu Patricia, ca s-o am toată seama numai pentru mine. Mi-am dat apoi seama că Jacky avea dreptate, ţineam la ea într-un fel cam prea bătător la ochi, ca un adolescent la vârsta primei sale iubiri.

  Interpretându-mi greşit tăcerea, Jacky se grăbi să adauge:

  — Împreună cu Patricia, bineînţeles…

  — Ştii ce? Dacă vrei, întreab-o la dejun, am spus până la urmă. În cazul când n-are altă preferinţă poate accepta pentru amândoi, O. K.?

  — O. K., rânji şi-şi flutură mâna întunecată înainte de a se cufunda în hârtiile lui.

  Rezolvându-i-se dilema, uşa se deschise cu echivalentul mecanic al unui oftat de uşurare.

  Chiar în mijlocul suprafeţei netede a cercului cu un diametru de doisprezece kilometri ce constituia astroportul se afla un cerc mai mic, de beton, cu un diametru de un kilometru, ale cărui temelii fuseseră turnate direct pe stâncă pentru a rezista uriaşei greutăţi a astronavelor. Suprafaţa îi era înnegrită şi încreţită de văpaia sălbatică a jeturilor ce se proptiseră în el, dar iarba creştea de jur împrejur, verde şi nepătată.

  Cu prilejul preluări, la limita stratosferei, a controlului asupra navelor spaţiale sosite în vizită şi care urmau să fie teleghidate în vederea unei aterizări precise, existând totuşi oricând posibilitatea unei erori, clădirile astroportului fuseseră înălţate chiar la marginea terenului, solid ancorate de stâncă şi, în cea mai mare parte, ascunse sub pământ. Pereţii şi acoperişurile aveau o grosime de trei metri. De jur împrejurul clădirilor se ridica un gard de nepătruns, cu numai trei porţi.

  După toate aparenţele, se şi răspândise zvonul că urma să se petreacă un eveniment deosebit. Fireşte, traficul obişnuit al astroportului atrăgea de obicei câţiva curioşi; era un loc potrivit unde copiii puteau fi aduşi pentru o oră-două, în speranţa că vor asista la lansarea unui cargou lunar sau la aterizarea unui mărfar cu încărcătură provenită din coloniile miniere de pe Marte sau Venus. Ambele deveniseră un fel de periferii ale Pământului, aflate la o depărtare de numai câteva zile chiar la viteze mai mici decât cea a luminii. Aterizarea unei nave cosmice însemna totuşi altceva.

  Mai mult, cu toate că în emisfera nordică primăvara nu urma să înceapă oficial decât a doua zi, specialiştii de la Meteo hotărâseră să ne dea o avanpremieră, aşa că era cald şi, pe cerul senin, străluceau în soare doar trei-patru nori.

  Iată de ce ultimii kilometri au însemnat o strecurare lentă printre mii de vehicule lipite unele de altele. Înfiptă într-o teacă, antena scurtă dirija maşina cu ajutorul fascicolului detector şi în sunetul sirenei oficiale a Biroului, atât de rar folosită încât mă aflam pentru întâia dată într-o maşină ce făcea uz de ea. Zgomotul atrăgea privirile mulţimii, părinţii îşi ridicau în braţe copiii ca să mă poată vedea. M-am străduit să abordez o expresie oficială, dar eram într-adevăr îngrijorat. Ştiam că, dacă de la discuţia mea cu Tinescu s-ar fi ivit vreo încurcătură, ar fi putut să mă prevină chiar în maşină. N-o făcuse, dar din cauza neliniştii simţeam un nod în stomac.

  Priveam de câteva clipe gloata de gură-cască şi deodată îmi sări în ochi o ciudăţenie. Vedeam o mulţime de pete roşii, culoarea uniformelor purtate de cosmonauţi, iar faptul era neobişnuit, cei mai mulţi oameni ai spaţiului pe care-i cunoşteam abia aşteptând să se depărteze de astroport, între două călătorii.

  N-aveam totuşi timp să-mi bat capul cu asta. Maşina interceptase semnalul de oprire emis de o baliză a poliţiei de la poarta cea mai apropiată. Deasupra balizei, un ecran luminos indica ATERIZARE ÎN ŞASE MINUTE. Sub ochii mei ŞASE se prefăcu în CINCI.

  La poartă, un paznic recunoscu sirena şi am crezut că are de gând să întrerupă semnalul de oprire, lăsându-mă să trec. Dar a venit în goană la maşină şi a bătut în geam, cerându-mi să-l cobor. A întrebat:

  — Sunteţi de la B. R. C.?

  — Da, şi mă grăbesc, i-am răspuns. Trebuie să întâmpin nişte extratereştri. A sosit probabil şi un furgon de la C. P. E. T. cu o echipă de tehnicieni…

  — Aşa-i, dar s-au ivit nişte încurcături, m-a întrerupt paznicul. Directorul astroportului vă roagă să treceţi mai întâi pe la el.

  Mii de tunete! Era tot ce puteam spune pentru a părea mai degrabă neliniştit decât înspăimântat, în vreme ce paznicul întrerupea semnalul de oprire şi dădea maşinii instrucţiuni verbale pentru a o îndrepta spre biroul unde eram aşteptat. După o coborâre în viteză pe rampa ducând la şoseaua inelară subterană a astroportului, am făcut o cursă de vreun kilometru printr-un tunel straşnic luminat pentru a frâna brusc pe locul de parcare, unde se putea citi REZERVAT PENTRU DIRECTORUL RATTRAY.

  Nu se vedea ţipenie de om. Cum rămânea foarte puţin timp până la aterizare, întregul personal se afla desigur la posturi. Nu mă puteam deci orienta decât pe ghicite. Cea dintâi uşă pe care o încercai dădea spre o sală de aşteptare, goală. Dar a doua…

  Am încremenit. Era un birou mic, fără ferestre. La stânga, rezemat de perete, directorul Rattray; la dreapta, doi zdrahoni în uniformă de controlori ai astroportului, ţinând sub ameninţarea revolverelor trei tineri aflaţi în mijlocul încăperii. Toţi trei purtau haine ponosite aveau o expresie posacă şi totodată sfidătoare.

  Rattray se depărta de perete.

  — Vicent? întrebă şi, după ce încuviinţai, urmă: M-am temut că vii după aterizare. De fapt, nu mă aşteptam ca Biroul să trimită pe cineva. De obicei, când se află la bord şi extratereştri, ceea ce n-am aflat decât azi dimineaţă, nu se ocupă oare ghidul de ei până sunt luaţi în primire de C. P. E. T.?

  — De obicei, da. Dar e vorba de un caz special, un fel de vizită inaugurală. (N-am amintit nimic în legătură cu eventualitatea, pentru mine destul de probabilă, ca ghidul stellarian să nu fi putut face faţă situaţiei.) Oricum, de ce m-aţi chemat?

  — S-ar părea că nu eşti singurul pe post de comitet de recepţie, răspunse rece Rattray. Tinerii imbecili aici de faţă se aflau şi ei în mulţime în clipa sosirii furgonului purtând firma Biroului vostru. Pretind că n-au făcut nimic… dar furgonul se află acum la atelier pentru repararea învelişului etanş al portierei din spate şi şapte persoane au fost duse la spital ca urmare a unei intoxicări cu emanaţii de clor. Poliţia e pe drum.

  — Vreţi să spuneţi…(începeam să înţeleg) că au avariat furgonul în mod intenţionat?

  — A fost un accident, strigă unul dintre prizonieri, înalt şi uscăţiv, de tip nord-european.

  — Gura! zise unul dintre controlorii înarmaţi.

  — Pretind că li s-a defectat circuitul de prevenire a ciocnirilor, explică Rattray. Dar tehnicianul nostru, care le-a cercetat maşina după accident, spune că toate comenzile erau branşate pe controlul manual. Accident sau nu, îi aşteaptă o contravenţie pentru imprudenţă în conducere. Nimeni n-are dreptul să conducă manual printr-o înghesuială ca asta.

  — Eram pe automat. Am trecut pe manual numai când am văzut că ne repezeam drept în furgon, zise bărbatul înalt şi uscăţiv. Şi nimeni nu mă poate contrazice.

  — Ce v-a făcut să credeţi că nu-i vorba de un simplu accident? l-am întrebat pe Rattray. Şi de ce-i ţineţi sub pază înarmată?

  — Mai întâi, pentru că au încercat să se piardă în mulţime. Apoi, de asta.

  Apucă o mapă de pe masa alăturată. O scutură, şi se porni o cascadă de manifeste în culori ţipătoare. Am prins unul, apoi altul şi altul. Toate, fără excepţie, erau scoase de Liga „Stelele pentru Om”.

  — Ai mai văzut asemenea fiţuici? întrebă Rattray.

  — Cum mă vezi şi cum te văd, am mormăit. Şi nu mai departe decât azi dimineaţă. Vi se pare că trebuie luaţi în serios?

  — De ce nu? Oricine crede realmente că oamenii pot întemeia un imperiu interstelar e copt pentru psihoterapie. Cât despre cel ce comite un act criminal în numele unei astfel de credinţe, nu e numai copt, ci putred de-a binelea.

  Videofonul de pe singurul şi micul birou din încăpere începu să sune. Directorul apăsă pe recepţie. Grijuliu să nu trec prin dreptul vreunei arme, m-am îndreptat spre ecran şi l-am văzut pe paznicul de la poartă.

  — A sosit poliţia, domnule director. Să vină direct la dumneavoastră?

  — Bineînţeles. De ce…?

  Răspunsul se făcu auzit la difuzorul care transmitea cuvintele rostite cu glas egal de crainicul de la postul central. Mesajul pătrundea în fiecare clădire a astroportului şi răsuna în toate difuzoarele instalate, din sută în sută de metri, de jur împrejurul terenului.

  — Aterizare iminentă. Personalul expus direct să coboare vizierele de siguranţă. Echipele de intervenţie şi salvare în alertă roşie-roşie-ROŞIE. Verificaţi izolarea fonică. Spectatorii sunt avertizaţi că urmărirea aterizării fără lentile fumurii poate duce la orbire parţială. Ţineţi gurile deschise pentru a compensa presiunea provocată de zgomot. Aterizare iminentă.

  — Ce să fac? murmură paznicul de la intrare.

  — Să aştepte, oftă Rattray, apoi îmi aruncă o privire. Te rog să mă ajuţi, toate astea aproape că m-au făcut să uit de aterizare. Şi, când va avea loc, ţin neapărat să fiu în sala de control. Pocni din degete ca să atragă atenţia celor doi controlori înarmaţi şi adăugă: Coles, Spanoghe! Nu-mi pierdeţi din ochi minunile astea. Nu-i lăsaţi nici să se scarpine până nu mă întorc, s-a înţeles?… Vincent, vii cu mine în sala de control?

  — Cred că-i mai bine să mă duc să văd ce-i cu furgonul, am zis.

  — Cu neputinţă. Până după aterizare nu mai poţi umbla de colo-colo. Ai fi în stare să deschizi o uşă greşită şi să zăpăceşti pe careva. Ai mai fost vreodată în sala de control?

  — La drept vorbind, nu.

  — Atunci, profită de ocazie. Merită să-i vezi pe oamenii noştri la treabă. Pe aici.

  Şi, luând unul dintre manifestele Ligii „Stelele pentru Om”, l-am urmat.

  La capătul unui culoar larg, un supraveghetor electronic ne fixa din mijlocul unui panou pe care scria:

  CENTRUL DE CONTROL AL TELECOMENZILOR.

  Rattray îşi potrivi ochiul la nivelul sondorului care-l identifică după particularităţile retinei şi uşa lunecă spre interior. Ne înghesuirăm după ea într-o odăiţă a cărei extremitate era ocupată tot de o uşă.

  — Un compartiment etanş? am şoptit. De ce?

  Rattray dădu din cap.

  — Izolare fonică. Vorbeşte încet. De serviciu e unul dintre oamenii mei cei mai buni, dar până şi el se poate lăsa furat de un zgomot.

  Uşa interioară se şi deschise. Prima mea reacţie a fost de surpriză în faţa dimensiunilor infime ale acestei inimi a astroportului. Aveam impresia vagă că trebuia să fie cât sala principală a calculatoarelor de la centrul de Integrare al Biroului. Când colo, pătrunsesem într-o încăpere de cel mult doi-trei metri pătraţi. Din pereţi ieşeau panouri prevăzute cu întrerupătoare. Patru operatori şedeau în faţa lor, cu căştile la urechi şi ochii aţintiţi asupra luminilor verzi ale tuburilor catodice. Deasupra fiecărui ecran se afla câte o inscripţie. Cea mai apropiată era VERTICAL, pe peretele din dreapta LATERAL I, pe cel din fund LATERAL II. Ultimul ecran încă nu era pus în funcţiune.

  Lumina venea numai de la ecrane şi de la o coloană de plastic de formă paralelipipedică, ale cărei laturi de vreo şaizeci de centimetri se înălţau în mijlocul încăperii până pe la vreun metru şi jumătate. Partea superioară era translucidă, emanând o radiaţie de un verde deschis în adâncurile căreia, nu departe de vârful coloanei, se desluşea un punct de un verde mult mai strălucitor. După ce am privit o clipă, am înţeles. Era, în proiecţie tridimensională, sinteza diferitelor aspecte apărând izolat pe ecran.

  Rattray ocoli coloana. L-am urmat şi am dat peste un al cincilea operator, aşezat cu faţa spre coloană. În lumina verzuie, trăsăturile lui net asiatice căpătau reliefuri ciudate.

  — Supervizorul Susumama, zise Rattray în şoaptă. Sue, uite-l pe Roald Vincent de la B. R. C.

  Supervizorul dădu din cap, fără să-şi ia ochii de la punctul luminos din vârful coloanei. Rattray mă trase de o parte.

  — Punctul înfăţişează nava care se apropie, lămuri cu glas scăzut. Tocmai a intrat în raza de acţiune a telecomenzilor, la o înălţime de vreo opt sute de kilometri. Fireşte, scara verticală e exagerată faţă de cea orizontală. Ca să obţii raportul exact trebuie să ştii să interpretezi ecranele de pe pereţi, ceea ce presupune un antrenament de luni de zile.

  Am dat din cap şi m-am uitat la ceas. După socoteala mea, operaţia aterizării avea loc chiar acum, în afara cazului când s-ar fi produs o întârziere. În clipa aceea un glas tunător cu puternic accent stellarian umplu încăperea.

  — Terraport 1, Terraport 1, aici astronava Algenib. Ne puteţi primi?

  Tonul era uşor sarcastic ca şi cum, cu tipica aroganţă a stellarienilor, cel care vorbea ar fi fost convins că supervizorul aterizării fusese luat pe neaşteptate.

  A stellarienilor?

  Sensul real al celor ce se petreceau mi se relevă brusc, şi, tulburat, m-am întors către Rattray, gata să formulez o întrebare. Dar privirea lui m-a redus la tăcere. Mi-am dat deodată seama că până şi aerul încăperii vibra datorită tensiunii clipei fără precedent. Nu eram în stare să pricep cum putuse să-mi scape esenţialul, totul se datora pesemne preocupării mele exclusive pentru Viridis şi antipatiei pe care o încercam faţă de Stellaris. Dar toată lumea ştia că, după ce se folosiseră de nave cumpărate de la noi, de câteva luni stellarienii începuseră să-şi construiască prima astronavă.

  Nici o mirare că astronauţii li se alăturaseră astăzi vizitatorilor obişnuiţi. O navă construită sub un alt soare urma să coboare, pentru întâia dată, pe Pământ!

  Cu faţa impasibilă a unui Budha de bronz, Susumama vorbi într-un microfon ce se legăna în dreptul coloanei luminoase.

  — Terraport 1, către Algenib, gata de primire. Începeţi operaţiile de coborâre. Rugăm echipajul şi pasagerii să treacă la posturile de decelerare.

  — Înţeles, răspunse stellarianul cu un glas care mi se păru dispreţuitor cu tot dinadinsul.

  — Precizaţi-vă masa reală.

  — Unu cinci unu zero doi virgulă nouă şase doi. Peste 15.000 de tone! Am încercat să-mi închipui efectul unei asemenea mase scăpată de sub control şi prăbuşindu-se pe fragilul suport de beton al astroportului. Tot ce se afla în jur până la orizont, şi poate chiar dincolo de el, ar fi fost făcut praf. Începui să simt că, asemenea stellarienilor şi personalului de pe astroport, aveam interesul ca aterizarea să decurgă fără incidente.

  — Telecomenzile branşate, zise Susumama lăsându-şi mâna pe braţul fotoliului.

  Apăsă pe un buton dreptunghiular, bombat, din plastic translucid; se auzi un declic. Văzând cu ochii, punctul verde începu să coboare în interiorul coloanei din faţa lui.

  Am aruncat o privire în jur, aşteptându-mă să-i văd pe operatori în dreptul ecranelor, prinşi într-o activitate febrilă. Dar singura schimbare consta în aprinderea celui de al patrulea ecran, ceea ce îmi îngădui să citesc inscripţia: CONTROL DE BORD.

  Rattray răsuflă zgomotos şi se răsuci spre mine.

  — Dacă ai de pus întrebări, acum poţi şopti în voie.

  — Dar…

  — Nu cumva îţi închipui că aterizarea unei nave de 15.000 de tone poate fi lăsată în grija altora decât a instrumentelor automate? Partea omenească a operaţiei a luat sfârşit… afară doar dacă telecomenzile intră în pană, dar sunt montate pe trei circuite paralele.

  Văzute aşa, lucrurile păreau să prezinte o siguranţă deplină. M-am simţit ceva mai liniştit…

  — Dacă ne-am afla afară, am putea vedea acum nava?

  — Încă nu. Nu înainte de a se aprinde reactoarele. Nava străluceşte acum cât planeta Venus, dar la aterizare luminozitatea e mai intensă decât a soarelui. Ai auzit că publicul a fost avertizat, nu-i aşa? Cu toate astea vom avea de îngrijit câteva sute de idioţi suferind de afecţiuni oculare. Aşa păţim de fiecare dată.

  — Decelerare de 3g într-o secundă şi jumătate, rosti operatorul din faţa ecranului CONTROL DE BORD. Nava se îndreaptă către astroport.

  — Confirmat, declară Susumama.

  În coloană, punctul verde coborâse cu un lat ele palmă.

  — Perturbaţie puternică la 12.000 în., semnală tehnicianul de la ecranul LATERAL I. Pare a fi deplasarea unui curent de aer transcontinental.

  — Înregistrează pentru Centrul Meteo, zise Susumama. Decelerare de 3,3g, vesti cel de la ecranul CONTROL DE BORD.

  De astă dată Susumpma se mulţumi să încuviinţeze, dând din cap. Apoi se lăsă o tăcere prelungită. Punctul verde cobora în coloană. Câte un fulger ţâşnit din ecrane lumina din când în când încăperea, reflex de la distanţă al curenţilor ce străbăteau atmosfera. Tensiunea creştea în încăpere ca o încărcătură electrică greu de suportat.

  Punctul verde atinse, în cele din urmă, limita de jos a coloanei. Mă aşteptam să simt cutremurul care trebuia să însoţească aterizarea a 15.000 de tone, ori cât ar fi fost de lina. Dar Rattray mă privi înveselit.

  — Încă nu. Fii atent.

  Susumama apasă cu piciorul drept o pedală. Scara coloanei se modifică, punctul reveni la locul de plecare iar ecranul CONTROL DE BORD străluci cu nenumărate focuri verzi.

  Reactoarele ţin nava suspendată la 16 km. cât timp procedăm la o ultimă verificare pentru a ne încredinţa că nimic nu se interpune între ea şi sol, explică Rattray. Durează doar zece secunde… uite-o că vine!

  Nava trecuse de punctul de la care nu mai exista întoarcere. Dacă telecomenzile funcţionau defectuos, nimic nu-i mai putea împiedica prăbuşirea. Ca pentru a sublinia asta, un ecou, slab al tunetului reactoarelor ajunse până la noi prin grosimea pereţilor insonorizaţi.

  Încet, încet, punctul verde cobori şi rămase nemişcat. Sub picioarele noastre solul se zgudui în sfârşit sub efectul unui cutremur în miniatură şi întâia astronavă de provenienţă neterestră ateriza cu bine.

  Faţa mi-era udă de sudoare, ca şi faţa lui Rattray. Dar când Susumama aprinse lumina, trăsăturile nu-i vădeau nici urmă de încordare.

  — Bine lucrat, Sue, zise Rattray.

  — N-a fost rău. Dar, dacă are de gând să-şi plimbe furtunile atât de jos, Centrul Meteo ar putea avea măcar buna cuviinţă de a ne înştiinţa din timp. Apoi, activând din nou microfonul: Algenib, întrerupem telecomenzile.

  — Mulţumesc, Terraport 1, catadixi să răspundă stellarianul, care adăugă după o scurtă şovăire: V-aţi apropiat de măsurătorile noastre ale vitezei de atracţie a Terrei la 16 Km., – în medie 1,1 cu o aproximaţie de plus sau minus 0,04. Foarte mulţumitor.

  — O medie onorabilă, încuviinţă sec Susumama înainte de a întrerupe contactul. Iată, urmă el dus pe gânduri, un comentariu pe care merita să-l auzim.

  Îmi părea bine că grijile supervizorului luaseră sfârşit. Mă temeam însă că ale mele abia începeau. Câteva minute mai târziu vedeam cu uşurare prin parbrizul maşinii conturul masiv al furgonului pentru extratereştri, parcat în faţa atelierelor astroportului. Un bărbat zdravăn în ţinută presurizată sta lângă cabină şi-şi flutură braţul la apropierea mea.

  — Mr. Vincent? Sunt tehnicianul Asprey, de la C. P. E. T. Trebuie să vă îi făcut destule griji pentru furgon…

  — L-aţi reparat? am întrebat coborând din maşină.

  — Uitaţi-vă la el. A fost pe mâna băieţilor de aici… n-am văzut În viaţa mea pe cineva să lucreze atât de repede. A cum o jumătate de oră avea în spate o gaură prin care puteai trece fără să-ţi pleci capul şi interiorul nu mai era etanş. Acum e totul în regulă.

  Partea compartimentului pentru pasageri nu mai era netedă şi urme de iod mai pătau pereţii, dar liniile de sudură proaspătă dovedeau că reparaţiile fuseseră executate temeinic.

  — Kubişev e înăuntru şi face o dublă verificare a amestecului atmosferic, adăugă Asprey. Dacă extratereştrii nu se simt jigniţi văzând stricăciunile, cred că putem porni.

  — Minunat, i-am răspuns din tot sufletul. Vi s-a spus când ne putem apropia de navă?

  — De îndată ce terminăm. Ah, iată-l şi pe Kuby.

  Un alt bărbat în ţinută presurizată se ivi din compartimentul etanş aflat în spatele furgonului şi aduse cu el mirosul uşor înţepător al clorului. Ne făcu semn că totul era în regulă şi se îndreptă spre uşa din cealaltă parte a cabinei.

  — Pornim cu trupa, mormăi Asprey dând să urce şi el.

  Am întrebat:

  — N-ai cumva o haină de rezervă şi pentru mine? S-ar putea să fiu nevoit să fac drumul împreună cu oaspeţii.

  — Credeam că asta-i treaba ghidului, replică Asprey, sfredelindu-mă cu privirea.

  — Ghidul… hm… se pare că ghidului i s-a făcut rău.

  — Zău?

  Nu se lăsa dus cu una, cu două. C. P. E. T.-ul nu-şi putea permite luxul unui personal tâmpit. Îmi închipui că-şi şi făcuse o părere despre pricina pentru care stellarienii organizaseră cu atâta stângăcie prima vizită pe Pământ a tau-cetienilor.

  — Bine, o să vă facem rost de o haină de rezervă, spuse în cele din urmă.

  M-am întors la maşina mea căreia i-am poruncit să urmeze furgonul pentru extratereştri. Aveam impresia că milioane de ochi erau aţintiţi asupra-mi – nu numai literalmente, pentru că dincolo de limita astroportului se înşirau ca nişte gângănii camerele cu teleobiective uriaşe ale televiziunii – dar şi psihologic vorbind. Dacă cele 14 ore scurse de când stellarienii vestiseră cu atâta nepăsare că aduceau cu ei nişte tau-cetieni nu îngăduiseră Biroului să ia toate măsurile trebuincioase, ele se dovediseră cu totul suficiente pentru ca zvonurile să se poată răspândi.

  Mi-am spus că Tinescu va fi cerut ajutorul ministrului pentru ca ştirea să nu fie difuzată oficial, altminteri s-ar fi dezlănţuit un adevărat iad. Dar m-am încruntat îndată. O nouă idee îmi dăduse prin minte: faptul că tinerii stricaseră furgonul era oare o simplă întâmplare? Nu cumva ştiuseră că furgonul pornise către astroport? Şi, dacă ştiuseră, de unde aflaseră? Descendenţi ai unor colonişti de pe Pământ, stellarienii erau, ca şi noi, oameni; fireşte, nu li s-ar fi trimis în întâmpinare furgonul pentru extratereştri, fie şi cu prilejul sosirii celei dintâi astronave construită de ei.

  Neavând la dispoziţie suficiente date, am alungat gândul. Mi-am îndreptat în schimb atenţia spre nava pe care o aveam în faţă încercând să-mi dau seama prin ce se deosebea de astronavele pe care le mai văzusem. Existau, fără doar şi poate, deosebiri, dar – deşi le ghiceam – nu izbuteam să le definesc, cunoştinţele mele tehnice fiind destul de reduse. Restul scenei se desfăşura normal, modulii de intervenţie şi salvare se îndreptau, pe pistele de beton înguste şi drepte, spre marginea astroportului, treceau pe lângă tractoarele uriaşe care aveau să tragă nava până la locul de ancorare, îndată după coborârea echipajului şi a pasagerilor în maşini rapide, spre posturi.

  Cercetând nava în continuare am inventariat în minte tuburile de aterizare montate pe console, pentru o sprijinire adiţională oferind un maximum de stabilitate. încă încinse de un roşu întunecat, erau inofensive. Energia atomică „rece” fusese prima realizare epocală asigurând securitatea deplină a zborurilor spaţiale. Consolele propriu-zise, proiectate pentru a transmite presiunea cu rezultate optime asupra giganticei carcase, se sprijineau pe mii de amortizoare în stare să se adapteze la denivelările oricărui teren. Carcasa avea poate o formă neobişnuită, dar…

  N-avea rost să continui. Trebuia să găsesc un expert în stare să-mi explice particularităţile construcţiei stellariene. Maşina s-a oprit şi am aruncat o privire în jur. Îmi rămânea timp să caut un specialist care să-mi răspundă la întrebări. Asprey şi Kubişev puteau pregăti furgonul şi fără mine, iar ascensorul nu ajunsese încă la nivelul uşii etanşe de care urma să se prindă ca o lipitoare.

  „Uite de cine aveam nevoie”, mi-am spus dând cu ochii de un bărbat în uniformă roşie, de astronaut, pe pieptul căruia străluceau steaua şi sextantul de aur, insigna ofiţerilor spaţiali. M-am îndreptat deci către el şi l-am întrebat:

  — Iertaţi-mă, nava asta a fost construită pe Stellaris, nu-i aşa?

  S-a uitat la mine, încruntându-se.

  — Întocmai. De mult voiam s-o vedem.

  — Mi-aţi putea spune prin ce se deosebeşte de navele noastre? În ce mă priveşte, nu-mi dau seama.

  — Nici eu, şopti astronautul. Mă aşteptam la ceva cu totul nou… circulau de luni de zile zvonuri despre o concepţie radical inovatoare. Liniile navei sunt totuşi destul de obişnuite. Foarte curate, dar tradiţionale.

  Şi se întoarse din nou spre astronavă, preferând vizibil să nu-şi piardă vremea cu mine. Am ridicat din umeri şi m-am îndreptat spre platforma ascensorului destinat pasagerilor, care ajunsese la navă şi era împinsă spre uşă cu ajutorul unui braţ telescopic.

  Aşteptarea părea să nu mai ia sfârşit. Trecuse o veşnicie, când motorul ascensorului îşi modifica ritmul. încordat, eram numai ochi. Din clipă în clipă aveau să se ivească cei dintâi tau-cetieni care puneau piciorul pe Pământ.

  Într-un fel, am fost dezamăgit. Prima reacţie m-a făcut să constat cât de mult semănau, în costumele lor de protecţie, cu noi, oamenii. Apoi am început să disting deosebirile: lungimea disproporţionată a braţelor, vizierele opacizate din pricina amestecului de gaze dindărătul lor şi, pusă în lumină de costumele de protecţie, slăbiciunea neobişnuită a tau-cetienilor în raport’ cu înălţimea.

  Cabina ascensorului era încăpătoare. Se aflau în ea câţiva oameni şi câţiva extratereştri, iar printre primii – bănuiam – şi ghidul Kay Lee Wong. M-am apropiat şovăind, am scrutat feţele printre care am zărit mai multe cu trăsături asiatice, putând corespunde unui astfel de nume.

  — Sunt Roald Vincent, de la B. R. C., am spus. Care dintre dumneavoastră e ghidul Kay Lee Wong?

  — Eu, se înalţă o voce limpede şi o fată atât de măruntă încât abia îmi ajungea până la coate îşi făcu drum spre mine. Dar, mai întâi, ce pofteşti?

  Preţ de câteva secunde nu m-am putut gândi decât la o absurditate, şi anume că, de fapt, fata nu-şi îndeplinise probabil în mod necorespunzător misiunea, de vreme ce trecuse cu bine măcar peste primul obstacol pe care îl are de înfruntat orice ghid: extratereştrii – cinci la număr – erau în stare s-o recunoască printre celelalte fiinţe omeneşti, pentru că toate vizierele le erau îndreptate spre ea. Dacă o aleseseră datorită staturii, punând astfel la dispoziţia extratereştrilor o caracteristică fizică îngăduindu-le s-o recunoască mai uşor, stellarienii dăduseră dovadă de o pricepere – pentru ei – neobişnuită.

  Apoi am fost cuprins de o spaimă nebună. Eram pe punctul de a-i ceda, când mi-am adus aminte de un amănunt pomenit în dosarul referitor la tau-cetieni: se exprimau sub pragul fonic omeneşte perceptibil şi infrasunetele dau frecvent naştere unor senzaţii de teroare. Acum, nu făceau decât să discute despre mine.

  M-am regăsit cu greu. Pe punctul de a-l blestema pe Tinescu pentru că nu mă înştiinţase că ghidul era o femeie, mi-am dat seama că stellarienii puteau foarte bine să nu fi menţionat faptul şi că, oricum, el nu mai avea importanţă.

  Am privit-o din nou, mai atent. Faţa ei trăda o mare încordare şi oboseală; ochii-i străluceau nefiresc, probabil ca efect al unui accelerator de reacţii de tipul cronodrinei, fapt confirmat de mişcările ei iuţi şi sacadate, alternând cu perioade de fixitate. Semăna cu o pasăre care dă neîncetat din cap.

  Cu speranţa să dovedesc destul tact pentru a nu-i stârni din capul locului reflexul stellarian de împotrivire la orice intervenţie a unui pământean, am rostit:

  — Am aici un furgon care-i aşteaptă pe oaspeţi. Li s-au rezervat locuri la C. P. E. T., Centrul de Primire al Extratereştrilor. Poate că binevoiţi să mă prezentaţi delegaţilor? Veţi putea apoi face uz de maşina mea, în timp ce-i voi conduce la C. P. E. T…

  — Nu-mi sta în drum, şuieră ea printre dinţi. I-am călăuzit încă de pe Tau-Ceti şi n-am de gând să-i las pe mâna unui nepriceput de birocrat terestru. Unde ţi-e furgonul?

  — Dar…

  Făcu un pas înainte. Văzând că, la nevoie, era hotărâtă să dea literalmente peste mine, m-am tras într-o parte. Ar fi fost cât se poate de deplasat ca primul contact al tau-cetienilor cu Pământul să le ofere spectacolul unei scene violente între doi oameni. În spatele ei, i-am făcut semn lui Asprey, care aştepta lângă furgon. După cum am mai spus, băiatul era departe de a fi neajutorat. Dădu din cap, şi fata îl văzu, dar putea crede că o salutase. Ştiam că era tot atât de conştient ca şi mine de riscul pe care îl implica prezenţa unui ghid în stare să explodeze din moment în moment.

  M-am silit să rămân zâmbitor pentru cazul când, extratereştrii ar fi putut interpreta expresiile feţei omeneşti, dar faptul nu; schimba cu nimic agitaţia de care eram stăpânit.

  Din fericire, fata părea să-i vadă cu ochi buni pe Asprey şi Kubişev, poate fiindcă erau tehnicieni, ca mai toţi stellarienii. Fără a mai pierde vremea, se întoarse spre tau-cetieni, adresându-li-se printr-un transformator sonic agăţat de o curea pe care şi-o trecuse peste umăr.

  Operaţia debarcării celorlalţi pasageri fusese ţinută în loc, în timp ce mulţimea se uita la extratereştri… şi la mine. Lumea rămânea la distanţă şi, plină de o bunăcuviinţă demnă de laudă, îi lăsa pe extratereştri să înainteze, în urma ghidului, cu un fel de grabă reţinută (pricinuită de interacţiunea dintre coeficientul timpului lor subiectiv rapid şi gravitatea terestră, cu cincisprezece la sută mai ridicată decât cea de pe lumea lor), până la furgon. Intrară în compartimentul etanş, după care Kay Lee Wong îşi puse haina de protecţie pe care i-o întindea Kubişev şi pătrunse şi ea înăuntru.

  De îndată ce n-am mai văzut-o, am început să acţionez. Puţin îmi păsa de comentariile pe care le puteam stârni. Sistemul ghizilor se baza pe premisa că extratereştrii aveau a se obişnui cu o singură fiinţă omenească în cursul experienţei traumatizante a unui zbor interplanetar, pentru a se întâlni abia apoi, într-un cadru anume pregătit, cu o mai mare varietate de tipuri omeneşti. Aleşi cu grijă pentru marea lor înţelegere, stabilitate şi adaptabilitate, ghizii erau în stare să facă faţă ritmului necesar chiar atunci când aveau de-a face cu specii înzestrate cu un metabolism mai rapid. Dar fata era, evident, depăşită de situaţie.

  Am alergat spre Asprey. Chipul lui grav arăta că era conştient de totala stare de epuizare în care fata se afla.

  — Aveţi un telefon în cabină? am întrebat în şoaptă, nesigur de calitatea insonorizării furgonului.

  — Da.

  — Bine. Cine trebuie să-i ia în primire pe oaspeţi, la C. P. E. T.?

  — Cred că dr. bin Ishmael.

  — Perfect. (Era un om de nădejde. Mai lucrasem cu el de câteva ori.) Ei bine, de îndată ce-o porniţi, dă-i un telefon. Chiar la sosire, să-i despartă pe oaspeţi de ghid. Aranjează să se afle acolo un medic care să-i facă o injecţie cu pacificum; să i se dea, apoi, la nevoie chiar şi cu forţa, o masă copioasă şi să fie dusă la culcare până îşi vine în fire. O să găsim pe altcineva care să se ocupe de tau-cetieni. Ai priceput?

  Asprey clătină din cap.

  — S-ar putea ca lui bin Ishmael să nu-i convină că-i dau dispoziţii…

  — N-are decât. E un ordin al Biroului şi vine de la mine. Să discute cu Tinescu sau chiar cu ministrul. Deocamdată, dă-i drumul, ca fata să nu intre cumva la bănuială.

  Fără a mai aştepta să-l văd pe Asprey trecând la fapte, m-am înapoiat la maşina mea, comandându-i să se îndrepte spre C. P. E. T. Cum porni, am şi pus mâna pe telefon şi l-am chemat pe Tinescu.

  Cu glasul lui de o suavitate care te făcea să-ţi ieşi din pepeni, secretarul-robot al Biroului îmi răspunse că Tinescu nu se afla în clădire.

  — Ghinionul dracului! am strigat. (Maşina de la celălalt capăt al firului n-a reacţionat, nefiind programată pentru înjurături.) Bine, atunci înregistrează: Domnule director, presupun că aţi aflat de stricăciunile suferite de furgon. Au fost reparate la vreme, dar când l-am întâlnit pe ghidul stellarian – fiindcă veni vorba, de ce nu m-aţi prevenit că era o femeie? – numai că nu mi-a dat cu ceva în cap.

  I-am rezumat faptele, precizând ce măsuri, cerusem să fie luate la C. P. E. T. şi am încheiat:

  — Acum mă duc glonţ la C. P. E. T. să aplanez eventualele nemulţumiri, dar nu ştiu zău dacă voi fi în stare să le fac faţă. Găsiţi cât de repede un specialist cu experienţă în domeniul contactelor cu extratereştri.

  Am pus telefonul pe furcă şi m-am uitat afară, dându-roi seama că maşina se oprise fără să i-o fi comandat. Am văzut un tractor de remorcare al poliţiei, care scotea de pe astroport o maşină particulară avariată, pe-semne cea folosită pentru atacarea furgonului. Ca şi cum tractorul n-ar fi putut aştepta să i-o iau înainte!

  Telefonul începu să sune. S-o fi întors Tinescu în birou? Am ridicat receptorul, dar era Rattray.

  — Vincent? Aveam de gând să te întâlnesc lângă navă, dar am fost reţinut de poliţie pentru lămuriri în privinţa celor trei ageamii pe care i-am arestat. îmi pare rău. A mers totul bine?

  — Încă n-a murit nimeni, i-am răspuns supărat. Dar situaţia riscă să devină catastrofală.

  — Nu mă miră. Stellarienii vor probabil să ne prindă pe picior greşit cu tau-cetienii ăştia, despre care nu ştim mare lucru, hai? Ce le-ar mai ridica moralul! Dar uite de ce te-am chemat…

  Baliza poliţiei întrerupse fascicolul de oprire pe care-l emisese pentru a îngădui tractorului de remorcare să treacă, aşa că maşina mea se năpusti înainte.

  — Da? am întrebat.

  — E vorba de acuzaţia împotriva celor trei neisprăviţi. Ce l-a apucat pe directorul dumitale?… Nu vrea în ruptul capului să depună plângere pentru daunele provocate.

  — Cum? Ia mai zi o dată, am spus după ce am tras adânc aer în piept.

  — Voiam ca poliţia să-i aresteze pentru avarierea intenţionată a furgonului, dar plângerea trebuie formulată de Tinescu. Numai că a refuzat, nici n-a vrut să stea de vorbă, pretextând că-i nevoit să iasă din birou chiar în clipa aceea.

  — Sper că nu le-aţi dat drumul? am întrebat alarmat.

  — Sigur că nu. Au fost însă arestaţi doar pentru conducere nereglementară, datorită comenzilor branşate pe controlul manual. O asemenea acuzaţie nu implică proba cu detectorul de minciuni, aşa că pot minţi în voie ca să iasă basma curată.

  — Cred că înţeleg, am şoptit. Pun rămăşag că i-aţi pomenit lui Tinescu de Liga „Stelele pentru Om”…

  — Fireşte.

  — Nu vrea s-o ia în serios.

  I-am povestit întâmplarea de dimineaţă, când găsisem în cutia transportorului una dintre operele lor literare şi felul cum Tinescu minimalizase Liga, zicând că-i vorba de o bandă de aiuriţi care trebuiau trecuţi cu vederea.

  — Aiuriţi sau nu, spuse Rattray, nimeni nu-şi poate îngădui să nesocotească indivizi de teapa lor. Eu aşa văd lucrurile. Trec peste faptul că logica călătoriilor interstelare face ca ideea cuceririi – şi mai ales a menţinerii – unui imperiu, galactic să fie total absurdă, dar avem şi o răspundere faţă de viitor. Ce ştim deocamdată e că suntem singura specie în stare să călătorească printre stele, într-un fel, asta ne conferă o oarecare superioritate asupra celorlalte specii, dar, după câte aud, tau-cetienii seamănă îndeajuns cu noi ca să ne fi putut descoperi peste câteva secole, dacă n-am fi ajuns mai întâi noi la ei. Se află cu siguranţă pe undeva o specie care a descoperit zborurile interstelare mai devreme decât noi. Ce se va întâmpla în ziua când nişte capete seci dar şovine se vor lovi de problema asta?

  — Vă înţeleg, am răspuns. În privinţa tau-cetienilor, nu ştiam că aşa stau lucrurile. Din dosarul referitor la ei am presupus că trebuie să ne semne în bună măsură din punct de vedere psihologic, altminteri stellarienii nu s-ar fi descurcat atât de bine. Cu toate astea…

  — Un moment. Ce s-a întâmplat? spuse el adresându-se probabil cuiva care intrase în birou. N-am auzit răspunsul, dar trebuia să fie vorba de o chestiune urgentă pentru că Rattrdy îmi spuse grăbit: Vincent, voiam doar să discuţi cu directorul dumitale… convinge-l să depună plângere. Dacă n-o face el, o fac eu. Pe motivul „împiedicarea circulaţiei normale pe astroport” sau altceva de felul ăsta, dar o plângere care să implice sondajul psihic. Asta ca să-ţi dai seama în ce măsură îi iau în serios pe aşa-zişii trăsniţi!

  În sala de recepţie a C. P. E. T.-ului, cu lumină neutră, difuză, menită unor făpturi obişnuite cu cele mai variate spectre solare, am apucat de braţ un bărbat în halat de laborator.

  — Tau-cetienii au sosit cu bine?

  — Habar n-am, răspunse bărbatul, lucrez la secţia Ophiuchus, Dar, dacă ştiţi cine se ocupă de ei, vă pot arăta încotro s-o luaţi.

  — Cred că dr. bin Ishmael.

  — Atunci e în blocul G. Al doilea culoar la stânga apoi la dreapta. Dar fiţi cu băgare de seamă, blocul urmează să fie atmosferizat azi, nu ştiu la ce oră.

  Probabil că şi fusese atmosferizat, adică umplut cu gazul pe care-l respirau tau-cetienii. I-am mulţumit şi am luat-o din loc, trecând prin faţa spitalului, singurul din toată galaxia cunoscută care dispunea de medici capabili să vindece un picior rupt, să ajute unui locuitor de pe Gamma din Ophiuchus să-şi schimbe cochilia sau să pună în stare de funcţionare bronhiile ofilite ale unui băştinaş de pe Sigma din Săgetătorul, expus din greşeală acţiunii oxigenului de pe Pământ. Am depăşit şi încăperile producătoare de atmosfere, unde generatoare cu bubuit înfundat difuzau amestecurile gazoase menite să-i ţină în viaţă pe oaspeţii de pe alte planete. La un colţ al culoarului am schimbat direcţia şi era cât pe ce să mă lovesc de un cărucior-robot pe care se aflau tăvi cu terci aburind, verzui şi dezgustător pentru nişte ochi omeneşti, dar constituind hrana ideală pentru fiinţele de pe Fomalhaut 5. Am îndreptat un gând recunoscător către cei ce proiectaseră C. P. E. T.-ul în aşa fel încât să poată răspunde condiţiilor necesare pentru păstrarea oricărei forme de viaţă. Pregătirea apartamentelor destinate tau-cetienilor se rezumase, probabil, la simpla reglare a unor comenzi.

  Poarta etanşă a blocului G mi-a oprit înaintarea. Un iz semnificativ de clor îmi dovedea că mă aflu la locul căutat. Simţind că mă cam înăbuş, am apăsat pe butonul semnalizatorului şi am întrebat de dr. bin Ishmael.

  Peste numai câteva secunde, uruitul pompelor care evacuau de cealaltă parte a porţii gazele otrăvitoare mă înştiinţa că cineva se apropia. Era chiar bin Ishmael. Îşi ridică viziera căştii descoperindu-şi faţa arămie, suptă, de arab cu nas acvilin.

  — Ah! aşa da, exclamă el. Roald Vincent, nu? Asprey mi-a transmis mesajul. Vino la mine în birou, e la un pas şi te pun la curent cu ultimele evenimente.

  Strigă unei uşi aflată la zece paşi pe coridor să se deschidă şi mă conduse, începând să se dezbrace din mers. Când ajunserăm în birou nu mai avea pe el decât rufăria de corp, restul veşmintelor putea fi îngrămădit într-un colţ.

  Tot peretele principal era ocupat de o bibliotecă pe rafturile căreia erau aliniate microfilme şi cărţi, de la volumele uzate ale clasicilor din secolul XX tratând despre reacţiile omului în spaţiu (erau tipărite pe demodata hârtie făcută din pastă fibroasă) şi până la cele mai recente lucrări privitoare la enigma contemporană a metabolismului regulienilor, cu fantasticele lor facultăţi de adaptare. O copie a dosarului referitor la tau-cetieni se afla, deschisă, pe masa de lucru.

  Am fost sigur că bin Ishmael avea să-mi fie simpatic, mâi mult decât îmi fusese cu prilejul precedentelor noastre întâlniri, pur mondene. Demodaţi sau nu, îmi plăceau oamenii care aveau biblioteci personale şi nici măcar Patricia – care adoptase punctul de vedere modern potrivit căruia puteai găsi în memoria unui calculator toate elementele de cultură de care aveai nevoie – nu izbutise să-mi zdruncine părerile.

  — Îţi mulţumesc că ne-ai semnalat starea în care se afla pisica sălbatecă pe post de ghid, zise bin Ishmael răvăşindu-şi cu ambele mâini părul negru şi lucios. Am chemat medicul, aşa cum ai propus, şi ţi-a confirmat bănuiala: surmenare nervoasă de cel mai înalt grad. Acum e la spital, drogată. Dacă nu intervin reacţii alergice, mâine e sănătoasă tun.

  Am oftat uşurat. îndată însă descoperii o problemă la care nu mă gândisem:

  — Dar cum veţi stabili contactul cu oaspeţii, până se trezeşte? Dacă ce văd aici pe masă e dosarul Biroului privitor la tau-cetieni, ştii că stellarienii nu ne-au furnizat destule date despre limbajul lor pentru a putea…

  — Nici o problemă, râse bin Ishmael. Făpturile astea sunt inteligente, foarte inteligente, Poate ai aflat cât sunt de apropiate de mentalitatea noastră?

  — Rattray, directorul astroportului, spunea că ar fi în stare să descopere cu propriile lor mijloace zborul interstelar.

  — Aşa e. Şi uite cum se duc de râpă frumoasele teorii privitoare la raportul dintre metabolismul bazat pe oxigen şi nevoia de explorare spaţială… Totuşi, nu despre asta e vorba. Voiam să spun, reluă el mai vioi, că stellarienii, care i-au descoperit din întâmplare, nu aveau în expediţia lor nici lingvişti, nici semanticieni. De altminteri, cum nu pun preţ pe disciplinele umaniste, trebuie să dispună de destul de puţini pe toată planeta… Aşa că au ales calea cea mai uşoară şi i-au învăţat pe tau-cetieni anglica.

  — Credeam că vorbesc între ei pe cale subsonică, am obiectat.

  — Aşa şi fac. Stellarienii au înjghebat la repezeală câteva transformatoare sonice şi au intrat în contact. Prietena dumitale avea şi ea unul, pe care l-am trimis la atelier pentru a fi copiat. Se pare că-i un aparat de concepţie deosebit de ingenioasă. Oricum, tau-cetienii se mai află la stadiul multilingual, dar destul de aproape de teoria informaţiei pentru a-şi da seama că anglica, limbă concepută artificial pentru a corespunde cât mai bine realităţii, le poate fi mult mai utilă decât oricare dintre limbile lor, care au urmat o cale de dezvoltare naturală, deci întâmplătoare. Da, da, sunt de departe cele mai inteligente fiinţe pe care le-am întâlnit până acum.

  — Cu excepţia, totuşi, a regulienilor, am precizat.

  — Hm… ei bine, da, deşi nu mi-am putut încă da seama dacă regulienii sunt nemaipomenit de inteligenţi sau de adaptabili.

  Senzaţia de încordare pe care o încercasem începu să mă părăsească. Nu izbutisem să-i fac pe plac lui Tinescu, înlocuind-o pe Kay Lee Wong la astroport, dar cel puţin evitasem o criză în drum spre C. P. E. T. şi oaspeţii se aflau acum în siguranţă, sub supravegherea specialiştilor noştri. Aşa stând lucrurile, m-aş fi putut întoarce la Birou, dacă n-aş mai fi avut de pus una sau două întrebări.

  — Ce aveţi de gând să faceţi cu ei?

  — Cu tau-cetienii? Oh, procedura obişnuită… Le studiem mai întâi biochimia pentru a ne încredinţa că-i putem hrăni şi vindeca, în caz de boală. Între timp, elaborăm un vocabular de bază într-una dintre limbile lor pentru a le verifica orientarea semantică în anglică. E mai mult decât probabil să fie corespunzătoare, dat fiind că tau-cetienii posedă toate caracteristicile noastre generale, inclusiv bisexualitatea. În sfârşit, le organizăm o vizită a Pământului, în colaborare cu un ghid… deşi habar n-am când va fi serviciul Relaţiilor cu Publicul în stare s-o organizeze.

  — Nu pricep, am spus. În ce constă dificultatea? În faptul că e vorba de prima vizită a unor tau-cetieni?

  — Nu. În ultimatumul lansat de Liga „Stelele pentru Om”.

  Am rămas, pentru câteva clipe, fără grai. Până la urmă, am scos un oftat.

  — Ascultă, în definitiv, ce-i cu Liga asta? Mă ciocnesc de ea pentru a treia oară pe ziua de azi, iar până acum nici nu auzisem că există. Şi la ce fel de ultimatum te referi?

  — E caraghios, bineînţeles, dar ca măsură de prevedere e bine să ştim ce învârtesc toate organizaţiile astea antropocentrice. Liga a apărut de curând şi se pare că are la dispoziţie fonduri, nu se ştie de unde. A tipărit, în bune condiţii, o grămadă de manifeste.

  — Ca ăsta? am întrebat arătându-i-l pe cel cules la astroport.

  — Da, e din cele pe care le-am văzut de mai multe ori în ultima vreme, încuviinţă bin Ishmael.

  — Bun… dar ce-i cu ultimatumul?

  — Au transmis un mesaj anonim, potrivit căruia am face bine să ne păzim cu grijă extratereştrii, pentru că s-au săturat să tot vadă fel de fel de monştri umblând în libertate.

  — Dar nu poate fi decât o ameninţare în vânt!

  — Crezi că ne putem bizui pe noroc? Stellarienii abia aşteaptă să vadă că prima delegaţie de tau-cetieni a fost molestată… de asta ne şi fac, cu bună-ştiinţă, atâtea greutăţi. Gândeşte-te ce consecinţe ar avea atentatul la viaţa unor extratereştri! Şi cu cât ar fi mai primejdioase în cazul acestor tau-cetieni, specie care, aşa cum ai spus, ar putea fi pe cale să realizeze zborul în cosmos.

  — Da. Da, înţeleg prea bine. Şi mai înţeleg că a sosit momentul să schimb vreo două vorbe cu Tinescu. O ţine morţiş, că nu face să ne batem capul cu Liga.

  — Aşa? Păi să vină să stea niţeluş în Iocul meu, exclamă bin Ishmael bătând cu palma în tăblia biroului.

  — Mi-ai vorbit de proiectele dumitale cu privire la tau-cetieni, i-am amintit. Iartă-mi stăruinţa, dar, cum nu ţin de resortul meu, m-ai făcut curios.

  — Aşa-i, te ocupi mai mult de coloniile noastre decât de relaţiile cu extratereştri, nu? Mă miră că Tinescu te-a vârât în… mă rog, are probabil motivele lui. Se lasă pe spate şi-şi ridică ochii spre tavan înainte de a continua: Misiunile consacrate cercetărilor culturale vor constitui viitoarea etapă de lucru. Trebuie să ştim în care domeniu e bine şi în care nu e bine să avem relaţii cu ei. Mă refer la schimbul de informaţii. De pildă, cei de pe Săgetătorul colaborează cu noi în cele mai bune condiţiuni, după cum, desigur, ştii. Psihologia lor exclude conceptul de concurenţă şi, cu atât mai mult, pe cel de violenţă. Prin urmare le furnizăm fără şovăire radio trasoare, care le sunt deosebit de utile pentru cercetările lor din domeniul geneticii, în vederea creării de făpturi lai comandă. Numai că utilizarea radio-trasoarelor presupune cunoaşterea întregii fizici nucleare, pe care n-am putea-o da pe mâna unei specii războinice. Mă urmăreşti?

  Sigur că-l urmăream. Nu făcea decât să repete unul dintre principiile fundamentale ale Biroului nostru, putând fi prins din zbor şi de către cineva care nu se află direct implicat în relaţiile cu extratereştri. Nu punem la dispoziţie tehnologie potenţial primejdioasă şi nu intervenim în dezvoltarea normală a unei civilizaţii, pentru nu-i altera specificul. Concret, tau-cetienii vor cere cu siguranţă formula propulsiei interstelare. Nu le-o vom da. În clipa când vor ajunge la o limbă unică şi-şi vor construi propriile nave interplanetare, vor ajunge fără îndoială să inventeze chiar ei un mod de propulsie cine ştie, poate încă mai bun decât al nostru, care suferă de tot felul de neajunsuri. Acela, de pildă, de a nu îngădui folosirea unui rând de motoare decât o singură dată, dintr-o pricină pe care n-o prea pricep, dar care-i legată de efectul câmpurilor de concentrare spaţială asupra distantelor intraatomice.

  Era limpede că nu mai aveam multe de aflat, Am dat să mă ridic, când videofonul şi-a semnalat prezenţa. Am rămas pe loc.

  — Doctore, am terminat cercetările asupra transformatorului sonic. Avem acum suficiente date pentru a putea începe să-l fabricăm. Dar, cum deocamdată nu dispunem decât de original, ne-am gândit că poate doriţi. să-l recăpătaţi.

  — Într-adevăr, confirmă bin Ishmael. Mulţumesc. Trimiteţi-l, vă rog, în biroul meu.

  Puse receptqrul pe furcă şi mă privi.

  — Înainte de a pleca, ia spune, nu crezi c-ar fi nimerit ca tau-cetienii să întâlnească un funcţionar de-al nostru? Faptul că au fost despărţiţi de ghid i-a impresionat probabil neplăcut, dar lucrurile s-ar putea aranja dacă ai da ochii cu ei şi le-ai spune cine eşti. Nu şi-or fi făcut o idee prea grozavă despre oameni, şi nu trebuie să le-o luăm în nume de rău. Aşa cum i-au tratat stellarienii, au săvârşit o grămadă de greşeli de tact, până şi în privinţa alegerii delegaţilor.

  — Cum adică?

  — Păi dumneata sau eu am fi ales doi oameni de ştiinţă şi doi psihologi, sau echivalentul lor cel mai apropiat. Stellarienii însă s-au hotărât pentru patru înalţi funcţionari sau, dacă preferi, oameni politici. Numai interpretul şi-a dat seama, de pildă, că reacţiile noastre lente nu derivă din tâmpenie, ci se datorează coeficientului nostru metabolic mai scăzut. (Se întoarse spre dulăpiorul aflat în spatele lui.) Ceea ce îmi aminteşte că nu mai am decât foarte puţină cronodrină. Trebuie să cer să mi se mai dea.

  Şovăiam, nesimţind deloc îndemnul de a mă vârî în povestea asta. La Birou mă aşteptau lucrările începute. Dar mi-am amintit de glumele pe seama rolului meu la „Relaţiile Sărace” şi m-am hotărât. Responsabilitatea Biroului fiind angajată, dacă lucrurile nu mergeau bine aveam să am neplăceri cu toate că nu lucram în domeniul relaţiilor cu extratereştri. Am întins braţul pentru că bin Ishmael să-mi facă injecţia cu cronodrină.

  N-a fost atât de cumplit cum mă aşteptam. După cum mă prevenise bin Ishmael, interpretul – pronunţia aproximativă a numelui său era Shvast – se dovedi de departe cel mai inteligent dintre cei cinci delegaţi. Evoluând în costumul meu presurizat şi greoi prin întunecatul amestec de gaze pe care tau-cetienii îl luau drept aer curat şi respirabil, bănuiam că Shvast cenzura conversaţiile în ambele direcţii pentru a le conferi tact şi bunăcuviinţă: uneori viteza normală a debitului său scădea până la simpla bolboroseală, pe când ceilalţi oaspeţi clămpăneau rapid, ca de obicei. Şeful lor ierarhic părea să fie cel ce se numea Vroazh, pe care mă străduiam să-l identific şi să-l recunosc datorită unor particularităţi ca paloarea pernuţelor plate şi prehensibile care-i ţineau loc de mâini şi pungile de grăsime de sub braţe. Nu mă opream la detalii vestimentare, deşi, ca şi noi, erau destul de vanitoşi pentru a purta haine îngrijite, de diverse culori. Data următoare însă se puteau îmbrăca într-un fel pe care n-aveam să-l mai pot recunoaşte.

  Ne mărgineam îndeosebi la generalităţi. Vroazh întrebă, fireşte, unde era Kay Lee Wong; i-am replicat că nu răspundea de ei decât în timpul călătoriei şi că acum importantul şi bogatul Birou pentru Relaţii Culturale (tare aş fi vrut să fie aşa!) îşi asuma buna lor îngrijire. Apartamentele le erau pe plac? Shvast spuse că da, deşi poate că unele mici modificări… L-am asigurat că vor fi executate. Mâncarea era bună? Shvast spuse că da, deşi gustul unuia dintre feluri… Mi-am notat să atrag atenţia biologilor că sintetizatorii nu lucrau încă perfect. Bagajele sosiseră în bune condiţiuni? Shvast spuse că da, deşi un obiect deosebit de preţios fusese uşor zgâriat şi… Am făgăduit că va fi reparat de către cei mai buni meseriaşi.

  Cam asta era tot. Pomenind de mâncare, mi-am amintit că nu mă aşezasem încă la masă. De îndată ce bunacuviinţă mi-o îngădui, am întrerupt aşadar, vizita şi mi-am luat rămas bun. De cealaltă parte a compartimentului de depresurizare, bin Ishmael îmi mulţumi călduros că-i uşurasem munca, ceea ce mi se păru cu totul exagerat.

  — Uite care-i părerea mea, i-am spus. Dacă o treabă care cade în seama Biroului iese prost, îţi vine mai greu de obicei să te lauzi că lucrezi în cadrul lui. Prezenţa mea te pune la adăpost. Pricepi?

  — Cinic afurisit, zise acru bin Ishmael începând să mă ajute la scoaterea costumului de protecţie.

  — Nu, am protestat, sunt sincer.

  Şi, într-adevăr, eram. M-am simţit destul de jignit când mi-a răspuns:

  — Atunci eşti mai rău decât cinic. Nici nu ştiu cum să te calific. Stai, te rog, liniştit să desfac capsa asta.

  A fost pentru mine o mică, dar perversă plăcere să nu mă întorc direct la Birou. La urma urmei, aveam, dreptul la dejun, chiar dacă depăşisem ora la care îl luam de obicei. Aşa stând lucrurile, i-am spus maşinii să mă lase la un restaurant din apropiere şi am trimis-o singură la garajul Biroului.

  Aflasem, în cursul dimineţii, cel puţin două lucruri pe care mi-am propus să le cercetez mai îndeaproape. Având dinainte o farfurie plină cu supă israeliană de fructe, m-am concentrat asupra ei.

  Primul era, poate, mai puţin important. Dacă era de înţeles că Biroul muşamaliza cumva problema aroganţei stellarienilor pentru a nu învenina relaţiile dintre ei şi Pământ, lucrurile luau o cu totul altă întorsătură când deveneau destul de cinici (şi gândul mi se întoarse la spusele lui bin Ishmael) pentru a implica o altă specie într-un conflict particular. Hotărâi să descopăr de ce Tinescu – răspunzător, în cele din urmă, fie şi numai pentru că Ministrul Afacerilor Extraterestre îl pusese la curent – îngăduise ca situaţia să se degradeze în chip atât de alarmant.

  A doua problemă mă privea mai îndeaproape. Reacţia mea la manifestul găsit dimineaţă în cutia transportorului fusese instinctiv aceeaşi cu reacţiile lui Rattray şi bin Ishmael, amândoi mult mai legaţi de realităţile afacerilor interstelare decât noi, cei de la B. R. C. Punctul de vedere potrivit căruia Liga „Stelele pentru Om” constituia un grup de excentrici inofensivi nu mai putea fi susţinut. Indiferent dacă stricăciunile pricinuite furgonului fuseseră sau nu premeditate, faptul că cei trei, hai să zicem ageamii, cum îi numise Rattray, fuseseră înştiinţaţi de sosirea tau cetienilor nu mai avea însemnătate, orice convingere delirantă în stare să determine o asemenea acţiune fiind primejdioasă prin ea însăşi.

  Trebuia să întocmesc un raport despre tot ce făcusem peste zi. Într-un fel sau altul, chiar dând cuvintelor o greutate mai mare decât era cazul, trebuia să-l conving pe Tinescu. Ce pasionant exerciţiu de semantică practică! Mai eram cufundat în elaborarea lui, când am ajuns în faţa Biroului.

  Surprins, l-am văzut pe Jacky Demba ieşind de sub portalul boltit pe care era gravată deviza Biroului, vechiul precept grecesc care trebuia să preceadă orice contact cu speciile de pe alte lumi: CUNOAŞTE-TE PE TINE ÎNSUŢI! Discuta înflăcărat cu un extraterestru, mai precis un regulian, o fiinţă de o frumuseţe uluitoare, asemeni tuturor semenilor săi.

  Conştient de prezenţa mea cu mult înainte de Jacky, datorită simţurilor lui supradezvoltate, regulianul îmi făcu semn de parcă m-ar fi recunoscut. Era o situaţie nespus de stânjenitoare, deosebirile îngăduind regulienilor să se identifice fiind prea subtile pentru a putea fi percepute de un om neantrenat. Din punctul meu de vedere, putea fi la fel de bine regulianul cu care stătusem de vorbă azi dimineaţă, după accidentul rachetei, sau un altul, întâlnit în cursul vizitei pe care o va fi efectuat la Birou cu zece ani în urmă, de pildă.

  Am zâmbit de parcă mi-aş fi amintit pe loc de numele lui, bizuindu-mă pe Jacky pentru a mă scoate din încurcătură. Obişnuit cu frecventarea regulienilor, devenise fără îndioală expert în identificarea lor şi-şi dădea cu siguranţă seama de situaţia în care mă aflam.

  Dar nu şi-a dat seama, cel puţin nu imediat. Se mulţumi să-şi fluture mâna în chip de salut, întrebând doar:

  — A mers totul bine, Roald?

  — Mai mult sau mai puţin. Încotro?

  — Mi-am terminat ziua de lucru, a răspuns mirat de întrebare.

  Uitându-mă la ceas, am constatat că trecuse de 16,30, ora obişnuită a închiderii birourilor. Nu-mi dădusem seama că se făcuse atât de târziu. Am tras o înjurătură în gând.

  — Directorul mai e aici?

  — Parcă da, deşi nu cred să mai întârzie. Poate că-ţi aşteaptă raportul?

  Din fericire n-a lungit-o pe tema asta, ci şi-a îndreptat privirile către regulianul care se ţinea de o parte şi, din politeţe, se prefăcea că nu ascultă.

  — Anovel, el e Roald Vincent, un coleg de birou… L-am întrerupt, fericit.

  — Ne-am întâlnit, pentru câteva minute, şi azi dimineaţă. Sper că nu vă mai resimţiţi de pe urma accidentului? -

  — Nu, mulţumesc. Ar fi nevoie de un fel de explozie atomică ca să-mi zgârie puţin pielea…

  Regulianul îmi întinse cel mai gingaş dintre cele două „Barate” drepte de care dispunea şi i-am strâns „mâna” cu opt degete. Specia era de o politeţe desăvârşită.

  Ca toţi membrii ei adulţi, Anovel măsura cam 1,80 în. şi asemănarea lui cu un cal era remarcabilă. Acelaşi cap prelung, parcă trist, aceleaşi nări. Pielea îi era însă de un albastru viu, iar coama lungă, aurie. Avea patru „braţe” cu încheieturi multiple, dintre care două mai gingaşe, terminate cu „mâini” neînchipuit de dibace, pe când celelalte două erau musculoase ca picioarele dindărăt ale unui Percheron. Din respect pentru obiceiurile pământeşti, purta o fustanelă prinsă de mijloc şi care cobora până în dreptul genunchilor îngăduind lungilor lui picioare să se îndoaie invers decât la oameni. Nu purta nimic altceva, la drept vorbind nici n-avea nevoie de nimic altceva, de vreme ce făpturile astea paradoxale suportă variaţiuni de temperatură de ordinul a două sute de grade, fiind totodată singura specie cunoscută care poate trăi la fel de bine respirând oxigen, clor sau fluorul lumii ei de baştină.

  — V-aţi cunoscut? întrebă Jacky mirat.

  L-am lămurit pe scurt şi a încuviinţat din cap.

  — Pricep. Ei bine, veţi avea deseară prilejul să vă vedeţi din nou, pentru că l-am invitat şi pe Anovel la petrecere. Mi-am zis că o să-i facă plăcere să-mi cunoască prietenii. Pentru că veni vorba şi ca să nu uit, am luat dejunul cu Patricia şi veniţi amândoi.

  Bun băiat, Jacky. I-am zâmbit şi mi-am cerut iertare că trebuia să-i părăsesc, ca să nu-l pierd pe Tinescu.

  Directorul mai era în birou, dar nu singur. Şovăiam în prag, deşi când mă anunţasem, îmi spusese să intru.

  — Hai, nu mai sta acolo de pomană, îmi strigă. Roald, uite-l pe inspectorul Klabund de la Poliţia Mondială, Districtul Coastei Pacificului. Ai picat la tanc, cred că vrea să stea de vorbă cu dumneata.

  Cu mine. De ce oare? Am înaintat şi m-am aşezat pe scaunul pe care Tinescu mi-l arăta. Inspectorul era un bărbat voinic, cu părul castaniu tăiat scurt şi cu ochi căprui duşi în fundul capului. Părea cu opt sau zece ani mai în vârstă decât mine.

  — Până te ia în primire inspectorul, adăugă Tinescu, aş vrea să-ţi pun câteva întrebări. Tau-cetienii au ajuns cu bine la C. P. E. T., deci asta e în regulă, dar am primit şi un mesaj aproape isteric din partea lui Rattray, directorul astroportului…

  Se întrerupse, probabil văzându-mi expresia.

  — Isteric? Glumiţi, am replicat sec. Cei trei s-au năpustit intenţionat asupra furgonului. Sunt absolut sigur:

  Tinescu închise ochii şi oftă.

  — Atunci nu te mai întreb nimic, zise el obosit. De asta e aici şi inspectorul Klabund.

  — Dar nu ne aflăm în districtul Coastei Pacificului, am obiectat uitându-mă mirat la poliţist.

  — Aşa e, interveni el. Numai că anchetez în legătură cu prăbuşirea rachetei, din noaptea trecută.

  În mintea mea se stabiliră câteva legături. Aplecându-mă spre inspector am întrebat:

  — Dumneata l-ai adus aici pe Anovel? Klabund tresări, surprins.

  Regulianul? ocoli el răspunsul. De ce… ei bine, da.

  — Atunci încep să înţeleg. Se presupune că racheta a fost sabotată.

  — Ai o minte deosebit de ageră, Mr. Vincent, constată netulburat Klabund. De fapt, în stadiul actual mă bizui numai pe mărturia lui Anovel. Susţine că ar fi detectat, exact înaintea exploziei motoarelor, un sunet ascuţit, diferit de uruitul reactoarelor. L-am adus aici pentru teste auditive. Le-a trecut în proporţie de sută la sută.

  — E firesc. Regulienii au însuşiri surprinzătoare. Dar… (am şovăit, apoi i-am dat drumul) vrei să spui că s-a procedat la distrugerea rachetei numai pentru a se încerca uciderea unui extraterestru? Păi toată lumea ştie că un regulian rezistă la lovituri care pe om l-ar face chiseliţă.,

  — Cineva stăpânit de convingerea dementă a „supremaţie naturale a Omului” ar putea să nu ţină seama de asta, mi-o întoarse Klabund.

  Concluzia era îngrozitoare, dar trebuia să-i dau glas.

  — Vrei să spui că avem de-a face cu nişte fanatici care nu s-ar da în lături să-şi ucidă semenii, bărbaţi şi femei, numai pentru, a elimina totodată şi câţiva extratereştri?

  — Nu mă încumet să merg atât de departe, dar e cumplit de verosimil. Klabund se uită într-un carneţel. În sfârşit, Mr. Vincent, înţeleg că ai găsit azi dimineaţă în biroul dumitale un manifest editat de Ligă „Stelele pentru Om’?

  Am încuviinţat.

  — Eram atât de enervat, încât m-am şi plâns directorului. Dar mi-a spus să-l zvârl în dezintegrator şi să nu-mi mai bat capul, poliţia cercetase cu trei ani în urmă activitatea Ligii şi ajunsese la concluzia că era inofensivă.

  — Aşa a fost… atunci. Între timp, organizaţia a primit bani grei. Încruntat, Klabund mai întrebă: Era întâia dată când auzeai de Ligă, Mr. Vincent?

  — Pe câte îmi amintesc, da. Dar nu şi ultima. Indivizii care ne-au avariat furgonul la astroport aveau maşina plină cu asemenea manifeste.

  — Da, ştiu. Care sunt exact atribuţiile dumitale în cadrul Biroului?

  — Sunt adjunctul directorului şi răspund de cercetarea culturală a coloniilor umane.

  — N-ai putea fi mai clar?

  Am aruncat o privire spre Tinescu, în stare să expună totul mai limpede, ca unul ce nu era implicat, dar Klabund s-a grăbit să intervină:

  — Nu, nu, lămureşte-mă dumneata. Luat puţin prin surprindere, am răspuns:

  — După cum ştii, avem două colonii. Viridis, pe 61 din Lebăda şi Stellaris, pe Epsilon din Eridan. Conform regulamentelor asupra cărora s-a convenit cu privire la întemeierea şi subvenţionarea lor, avem dreptul de a menţine acolo misiuni de observare şi există în cadrul Biroului două servicii pentru centralizarea şi analizarea datelor pe care ele ni le trimit: al meu, pentru domeniul cultural şi al lui Jack Demba, pentru domeniul tehnic. Suntem… da… nişte intermediari, adică transmitem rapoartele Ia centrele de integrare, care le analizează.

  — Pricep. Aşadar, dacă am înţeles bine, natura culturală a preocupărilor dumitale presupune că te ocupi mai mult de Viridis decât de Stellaris?

  — Întocmai.

  — Fii, te rog, mai explicit.

  — Mă rog… Viridis a fost întemeiată acum 110 ani de către o comunitate neo-rousseauistă care intenţiona să se întoarcă la o civilizaţie pretehnologică. Pe Pământ ar fi devenit ridicoli, desigur, dar cum sociologii stăruiau atunci pe lângă guvern să sprijine căutarea unei alte soluţii pentru organizarea societăţii, întemeierea coloniei a fost oficial aprobată şi subvenţionată.

  — Şi au scos-o la capăt?

  — Oh, foarte bine. Cam jumătate din muzica, poezia şi arta noastră teatrală sunt de obârşie viridiană. Societatea lor are (căutam cuvântul potrivit)… o bogăţie, o profunzime, care ne lipsesc.

  — Preferi societatea lor societăţii stellarienilor?

  — Hotărât, da. Stellaris a fost întemeiată pentru a se vedea unde poate duce o societate orientata tehnologic. Fireşte, în domeniul lor, stellarienii au realizat multe; nivelul lor de mecanizare e uluitor. Şi, bineînţeles, serviciul meu se ocupă şi de studierea consecinţelor sociale ale acestui… hm… experiment.

  — Înţeleg, şopti Klabund. Mr. Vincent, ai făcut vreodată parte din Liga „Stelele pentru Om”? ’

  Am fost întotdeauna mândru de mintea mea ageră, dar viteza reacţiei m-a mirat de astă dată şi pe mine, aşa cum i-a mirat pe Tinescu şi Klabund. Un ultim efect al injecţiei cu cronodrină pe care bin Ishmael mi-o făcuse pentru a-mi accelera timpul subiectiv până Ia nivelul timpului tau-cetienilor mă făcu probabil să-mi înghit negaţia furioasă care-mi stătea pe limbă. Era limpede că întrebarea inspectorului era menită să mă ia prin surprindere pentru a-mi smulge un răspuns pripit. De ce?

  În mod logic, nu exista decât un singur motiv: Klabund mă supunea unui detector de minciuni.

  Aşa că, din principiu, pentru că nu admit dreptul societăţii de a viola intimitatea mintală a unui ins sănătos, am întins fulgerător mâna peste suprafaţa lucioasă a biroului şi am zvârlit cât colo adresorul, singurul obiect destul de mare pentru a feri detectorul de minciuni de privirile cuiva şezând pe scaunul care-mi fusese indicat.

  Şi nu mă înşelasem. Aparatul lunguieţ şi plat era acolo, cu partea luminoasă spre Klabund şi firele subţiri, ca ale unei pânze de păianjen, ocolind biroul pentru a se îndrepta spre mine.

  M-a cuprins o furie rece.

  — Inspectore, am rostit cât mai tăios cu putinţă, cu ce drept îţi permiţi să utilizezi aparatul fără încuviinţarea mea?

  Klabund era vădit încurcat. Înghiţi în sec şi privi spre Tinescu, cerându-i ajutorul. Directorul tuşi.

  — Eu i-am cerut să-l utilizeze, Roald.

  — Şi de ce, mă rog?

  — Pentru că materialele de propagandă ale Ligii, ne-au invadat transportoarele din pricina dumitale.

  Îmi venea cam greu să înghit una ca asta. În cele din urmă, am spus:

  — E o presupunere lipsită de sens.

  — Zău? Aş fi preferat să nu te pripeşti, Roald, aş fi preferat să te văd confirmând o negare pe care n-ai binevoit s-o exprimi… (Cu un gest obosit, Tinescu îşi trecu palma peste faţă.) Bine, am să-ţi vorbesc pe şleau. Datele cercetării sociologice privitoare la Stellaris ţi-au cam dat dureri de cap, nu-i aşa?

  — Sigur că da. Integrarea a întârziat supărător de mult preluarea materialului 8c şi, dacă nu m-aţi fi trimis la astroport, aveam de gând azi să-i scutur zdravăn.

  — Ştiu. Ei bine, întârzierea nu era întâmplătoare. Există la Integrare un cuib de simpatizanţi ai Ligii, printre care doi programatori. Au falsificat datele culese de echipele noastre de observare. Tomas a descoperit asta abia de câteva zile şi mi-a raportat. I-am spus să nu sufle nimic nimănui până n-aveam o imagine mai clară a intervenţiilor şi a motivelor probabile ale sabotajului. Totodată speram… Da, vrei să spui ceva? Tinescu ridica din sprâncene interogativ.

  Mânia începea să mi se mai potolească. Trebuia să bănuiesc că se petrecuse ceva grav pentru ca Tinescu să încalce obişnuinţele până într-atât încât să mă supună unui detector de minciuni.

  — Micky Torres şi-a dat seama de ceva, am zis, de asta voiam să-i telefonez azi. De fapt, e motivul principal pentru care mă duc să-l văd în Anglia, la sfârşitul săptămânii. S-a plâns de anomalii în rapoartele 8a şi 8b, pe care i le-am trimis luna trecută. Credeam că exagerează şi aveam de gând să revăd cu el dosarele, ca să-l liniştesc. Dar lucrurile se schimbă acum, bineînţeles. Deşi încă nu văd ce legătură au toate astea cu mine.

  — Tocmai începusem să-ţi explic. Lăsând o vreme Liga în pace, speram s-o incităm să devină mai cutezătoare. Şi cred că am izbutit. Membrii ei au început să caute adepţi. Şi faptul că ai fost unul dintre cei dintâi asupra cărora şi-au aruncat privirile nu-i deloc lipsit de logică.

  — Deloc lipsit de logică? am repetat. Cum adică?

  — De ce nu? întrebă el cu amărăciune. Roald, eşti unul dintre colaboratorii cei mai înzestraţi ai Biroului, dar preferi să-ţi pierzi vremea învârtindu-te în jurul rapoartelor de pe Viridis, cu datele lor culturale plăcute şi lipsite pe probleme, în loc să faci o muncă pe măsura posibilităţilor de care dispui. Într-un cuvânt, să te ocupi de relaţiile extraterestre şi să îndeplineşti, în sfârşit, o treabă utilă.

  — Asta-i prea de tot! am explodat.

  — Of, taci o dată! Chiar dacă nu-ţi place, e adevărul adevărat. Şi nu-i numai părerea mea. Faptul sare-n ochi în asemenea măsură încât l-au descoperit până şi indivizii ăştia fără creier din Ligă, trăgând singura concluzie firească: îi urăşti pe extratereştri şi nu vrei să-ţi mânjeşti mâinile lucrând cu ei. Aşa că te-au luat drept simpatizant virtual.

  Klabund tuşi ca să-şi dreagă glasul.

  — Cred că nu mai e cazul să zăbovesc aici…

  Am constatat că evita să mi se uite în ochi. Tinescu îl îndemnase să încalce procedura legală de anchetare şi, după cum era de aşteptat, nu-mi ierta că fusesem cauza indirectă a lipsei lui de bunăcuviinţă şi cauza directă a demascării ei. Speram să nu mai am niciodată de-a face cu bărbatul ăsta cu păr castaniu şi eram sigur că şi el mă va evita în viitor.

  Tinescu îl lăsă să plece, dar în clipa când uşa se închise în urma lui am dat frâu liber furiei pe care mi-o stăpânisem în prezenţa unui străin. Eram de altfel eu însumi mirat, pentru că niciodată nu îndrăznisem să-i vorbesc superiorului meu cu atâta violenţă.

  — Spuneţi ce poftiţi despre preferinţa mea de a rămâne în domeniul cercetării sociologice, în loc de a trece la cel al relaţiilor cu extratereştri, dar un fapt rămâne şi nu-l puteţi nega: serviciul meu lucrează. S-a petrecut cumva la mine vreo porcărie cum e cea ieşită acum la iveală în serviciul relaţiilor cu extratereştri? Biroul i-a lăsat pe stellarieni să ne îmbrobodească în aşa hal încât a trebuit să primim o delegaţie de tau-cetieni fără să fi fost înştiinţaţi, ghidul le era pe marginea depresiunii nervoase, şi nu pomenesc nici jumătate din câte s-au petrecut.

  — Roald! spuse Tinescu ridicându-se. Cine răspunde de B. R. C.? Dumneata sau eu? Dacă te simţi atât de mândru de felul cum conduci un serviciu lipsit de probleme, de ce nu încerci să te ocupi de un sector mai greu? Aş putea numi în locul dumitale o duzină de oameni competenţi, l-aş putea pune chiar pe Micky Torres, venit direct de la universitate şi fără măcar un an de practică. Este?

  — Micky Torres e o excepţie, am replicat moale.

  — Excepţie? Mă faci să râd… îşi trecu degetele prin părul lung. Şi-i şi cu douăzeci de ani mai tânăr decât dumneata… Cum-necum, un fapt rămâne în picioare: n-ai dreptul să mă acuzi că aş fi lăsat Biroul – cum ai spus? – „îmbrobodit” de stellarieni, decât dacă dovedeşti că ai fi fost în stare să rezolvi mai bine situaţia. Nu neg că nu s-ar fi putut, dar cum dracu să-mi dau seama, eu sau oricare altul, dacă nu ieşi o dată din micul dumitale birou călduţ pentru a trece, în sfârşit, la fapte?

  Răsuflând zgomotos, se aşeză din nou. Cred că m-am holbat la el o bună bucată de vreme fără să fi putut scoate o vorbă.

  — Du-te acasă şi linişteşte-te, Roald, oftă el într-un târziu. Şi ţine minte ce-ţi spun: consider că toată lumea are încredere în dumneata, numai dumneata n-ai. Şi dacă ajungi să-ţi dai seama că aşa stau lucrurile, ai să procedezi cum vreau eu, pentru că vei dori să procedezi întocmai.

  Când am ajuns acasă, adăugasem o nouă învinuire la cele formulate de Tinescu. Nu mai eram supărat. Îmi dădeam seama că directorul se aflase sub presiune datorită grijii de a nu înrăutăţi raporturile cu stellarienii, încordarea lui explicând felul în care mă tratase. Mai eram iritat, desigur; mi se întâmpla atât de rar să-mi ies din fire încât, pentru calmare, aveam nevoie de tot atâta timp cât îmi trebuise să mă enervez. Pulsul îmi era cu cincisprezece bătăi mai rapid decât de obicei, dar mi-am spus că o baie fierbinte va rezolva totul.

  Învinuirea suplimentară pe care Tinescu se abţinuse să mi-o arunce în faţă mă preocupa din ce în ce mai mult. Probabil că antipatia mea faţă de Stellaris şi încrezuţii ei locuitori mă făcuse să nu cercetez cu destulă atenţie ultimele rapoarte sociologice şi să nu descopăr informaţiile false introduse între recepţia şi retransmiterea lor. Ar fi trebuit să le găsesc, înainte ca Tomas să dea de ele, la Integrare.

  Cam cât din materialul falsificat se refera la tau-cetieni?

  Ajuns aici am început să mă ruşinez, într-adevăr, de mine însumi. După cum reieşea din dosarul B. R. C.-uiui, tau-cetienii se aflau cam la nivelul pe care omenirea îl atinsese în secolele XIX sau XX. Erau competenţi ca ingineri, astronomi, chimişti sau arhitecţi şi începeau să pună bazele unor discipline mai complexe, ca psihologia. O asemenea specie constituia o adevărată dinamită potenţială. În ultimă instanţă, ar fi trebuit să-mi dau seama, pe baza rapoartelor trimise de echipele noastre de observare culturală, că stellarienii erau în stare s-o folosească drept armă împotriva Pământului. N-o spusesem niciodată limpede, lăsând doar să se subînţeleagă situaţia. Bine. Îmi recunoşteam vina şi eram hotărât s-o răscumpăr. De ce atunci nu scăpăm de starea ăsta de încordare nici în cada cu apă fierbinte, unde mă lăsam manipulat de masorii automaţi?

  Motivul îmi apăru neaşteptat de brutal şi-l formulai cu glas tare:

  — Sigur, mă tem să nu fiu ucis.

  Era poate ilogic, dar reflexul se dovedea puternic. Posibilităţile de supravieţuire ale creierului unui om al zilelor noastre se mai aflau în stadiul atins cu multă vreme în urmă de procesul de evoluţie şi el reacţiona instinctual ori de câte ori era ameninţat. Singura concesie pe care o făcuse progresului consta în lărgirea evantaiului de indicii la care reacţiona, ţinând astfel pasul cu prelungirea mediei de viaţă. Conform datelor statistice, mă puteam aştepta la o sută zece ani de sănătate şi viaţă productivă; bineînţeles, ca toţi cei în situaţia mea, îmi asumam mai puţine riscuri şi mă observam mai atent decât o făcuseră cei ce acceptaseră să considere, fie şi inconştient, că avuseseră noroc supravieţuind propriei lor naşteri.

  Elementele conexate şi reflexele mele constau în sugestia lui Klabund că accidentul rachetei din noaptea trecută se putea datora unui sabotaj şi informaţia că intrasem în câmpul de atenţie al Ligii, care purta, poate, răspunderea sabotajului.

  Poate! Am subliniat cu putere cuvântul, pentru uz propriu. în viitor mă voi feri şi de umbra mea.

  Am ieşit din cadă deprimat şi am început să-mi caut haine curate. În timp ce mă îmbrăcam a sunat video-fonul, era Patricia. Am uitat pe loc de toate grijile, în afara celei că putea fi supărată pe mine pentru că nu ne întâlnisem la prânz, deşi nu eram vinovat cu nimic.

  Dar Patricia zâmbi apropiindu-se mult de obiectivul aparatului şi întinzându-şi buzele ca pentru sărut, apoi se depărta arătându-mi că n-avea pe ea decât un prosop uriaş.

  — Cum te simţi, iubitule?

  — Mai bine, de când te pot vedea. Ştii, la prânz…

  — O, nu-i nevoie să te scuzi. (Ochii i se măriră.) Jacky mi-a spus că ai fost trimis undeva urgent, parcă la astroport.

  — Da, a trebuit să întâmpin un grup de tau-cetieni însoţiţi de un fel de pisică sălbatecă de pe Stellaris, care-i ghida.

  — Îmi cam umbli cu alte femei, pe câte văd.

  — Dacă ţii neapărat să ştii, m-a făcut birocrat pământean nepriceput.

  Patricia începu să râdă şi fu gata să scape prosopul.

  — Ai pomenit de tau-cetieni? Păi nu ne-au vizitat niciodată. Nu-i vorba de extratereştrii ăia descoperiţi de stellarieni?

  — Întocmai.

  Şi i-am rezumat câte se petrecuseră peste zi.

  — Bine că n-ai avut necazuri mai mari, constată ea. Le-ai putut găsi loc la C. P. E. T.?

  — Da, acolo n-am avut probleme.

  — Am să caut să-i văd şi eu, tot trec prin faţa C. P. E. T.-ului când mă duc la lucru. Pot fi văzuţi din stradă?

  — Nu. Au fost cazaţi în blocul G, dincolo de clădirile care dau la stradă. La noapte am să mă gândesc cum dorm bine înveliţi în paturile lor sau făcând ce vor şi am să-mi spun: „Uite cum le ţin loc de Natura-Mamă!”

  — Te pomeneşti că vrei să fii şi tu un tau-cetian, glumi Patricia.

  — În nici un caz. Şi mai ales pentru că, dacă aş fi un extraterestru, mi-ai apărea respingătoare, ceea ce recunoaşte, ar fi caraghios.

  — Ce lucruri drăguţe eşti în stare să spui, Roald, când vrei tu cu tot dinadinsul. Vii să mă iei în dram spre Jacky?

  — Cu plăcere. Dar crezi, într-adevăr, că trebuie să te îmbraci…?

  — Dacă la asta ţi-e gândul, nu era cazul să-i primeşti invitaţia, zise ea chicotind. Bine, vino pe la şapte şi un sfert şi ai să mă găseşti pusă la punct.

  — Păcat, am oftat. Dar urmează şi un „după aia” nu-i aşa?

  Lucrurile au luat o asemenea întorsătură încât, atunci când am încetat să-i tot spun bună seara, a fost nevoită să se repună la punct, – ceea ce nu părea s-o tulbure peste măsură. Am ajuns deci la Jacky mai târziu cu o jumătate de ceas. Madeleine Demba ne întâmpină la uşă: era o femeie drăguţă, zveltă, mai în vârstă decât Jacky, de origine olandeză şi indoneziana. Înlăturaseră cea mai mare parte a pereţilor, aşa că Jacky, care prepara băuturile la un bar din fundul încăperii, ne zări de îndată ce intrarăm.

  — Aţi întârziat, ne strigă, dar nu vă necăjiţi, nu sunteţi cei din urmă. Anovel încă n-a apărut, i-am spus să vină la opt ca să aveţi timp să vă cunoaşteţi, că pe urmă o să monopolizeze atenţia tuturor. Beţi ceva?

  Aşa cum spusese, cei de faţă erau destul de puţini. Pe doi îi cunoşteam, Helga Micaleff care lucrala secţia de biochimie a Biroului şi Janna, fiica de zece ani a lui Jacky, grijulie deocamdată să se poarte cât mai bine, într-un colţ îndepărtat ai încăperii, cu un tânăr palid.

  Apoi, în vreme ce Jacky se învârtea în jurul Patriciei, aşa cum făcea de obicei când avea invitate atrăgătoare, mi-am dat seama că mai era acolo un bărbat ale cărui trăsături îmi erau familiare. Purta un costum de tweed, dar în mintea mea tweedul se prefăcu deodată într-o roşie uniformă de astronaut şi-l recunoscui pe ofiţerul cu care stătusem de vorbă pe astroport, aşteptând ca ascensorul să urce până la uşa astronavei stellariene.

  M-am dus la el şi m-am prezentat, îşi aminti că ne întâlnisem.

  — Mă bucur să vă cunosc, spuse el strângându-mi mâna. Mă numesc Martin van Hoff şi sunt vărul Madeleinei.

  — Aţi descoperit, în cele din urmă, prin ce se deosebeşte nava de pe Stellaris? am întrebat, mai mult de dragul discuţiei.

  — Încă nu. I-am cerut unuia dintre ofiţeri să mă lase să urc la bord, dar m-a refuzat cu destulă aroganţă. Aşa sunt stellarienii de obicei, nu?… Deşi, dacă nava reprezintă o mostră a ceea ce sunt în stare să facă azi, începi să-i înţelegi. E o frumuseţe! Şi n-o prea văd pierzându-se în spaţiu.

  — Să se piardă? am repetat. Până azi n-am auzit să se fi pierdut vreo astronavă.

  — Ei aşi? Chiar noi am pierdut-o pe cea dintâi construită pe Pământ. S-a pierdut departe, dincolo de Alfa din Centaur, cu un echipaj alcătuit din zece oameni. Aşa am şi descoperit, prin forţa lucrurilor, că un propulsor interstelar nu poate fi utilizat decât o singură dată. Înţelegeţi, câmpul de propulsie deformează în mod permanent orbitele electronilor în centrul generatoarelor şi modifică ireversibil proprietăţile fizice ale materiei din care sunt făcute. De asta e zborul printre stele atât de costisitor. Când o astronavă trebuie să transporte cinci sau şase propulsoare de rezervă…

  Se întrerupse din vorbă, făcu ochii mari şi se bătu cu pumnul în palmă.

  — Dar poate că tocmai…

  N-am mai auzit sfârşitul frazei. Răsunase sunetul cristalin al anunţătorului, iar, cum nu mai aşteptam decât un singur invitat, şi unul cu totul neobişnuit, se făcu tăcere şi toate privirile se îndreptară spre Jacky, care se ducea să deschidă.

  Câtă dreptate avusese afirmând că regulianul avea să monopolizeze atenţia tuturor? Cu excepţia, poate, a Helgăi Micaleff, niciunul dintre cei de faţă nu se gândise probabil că-i va fi dat cândva, cu prilejul unei reuniuni mondene, să întâlnească un extraterestru. Era întristător să te gândeşti că, la mai bine de un secol şi jumătate de la descoperirea primei specii extraterestre înzestrată cu raţiune, fiinţelor născute sub sori diferiţi le era încă practic cu neputinţă să depăşească barierele atmosferei şi ale hranei.

  — Anovel, exclamă Jacky, sunt încântat că ai putut veni. Prieteni, adăugă apoi întorcându-se şi conducându-l spre noi, aţi auzit de bună seamă că în racheta accidentată noaptea trecută se afla şi un pasager de pe Regulus, care a contribuit activ la operaţiile de salvare. Ei bine, iată-l.

  Culoarea albastră, a regulianului deveni mai vie, dacă ar fi fost un om aş fi zis că roşeşte, dar nu era probabil decât produsul propriei mele închipuiri. Procesul evolutiv care dăduse naştere acestor minunate fiinţe ar fi eliminat demult asemenea reflexe superficiale.

  — Bună seara tuturor, zise el cu amabilitate.

  Se auzi un cor de răspunsuri cam nervoase. Apoi, solemn, Janna înainta şi, de la înălţimea celor zece ani ai ei, îl privi cu tăcută admiraţie.

  — Sunteţi un regulian adevărat? întrebă în cele din urmă.

  Zâmbind, m-am întors spre Patricia. Dar nu zâmbea, avea o expresie îngheţată. Se temea probabil că purtarea fetiţei l-ar putea supăra pe Anovel, ceea ce nu era cazul. El îşi lăsa capul prelung într-o parte şi confirmă grav:

  — Da, sunt. Dar tu eşti o fetiţă adevărată?

  Toată lumea începu să râdă, Patricia niţel mai târziu, dar încordarea se risipise. Jacky o prezentă pe Madeleine, apoi pe toţi ceilalţi, după care se duse la bar.

  — Anovel, bei alcool? întrebă el.

  — Deşi n-are asupra noastră efectul pe care vi-l produce vouă, îmi place gustul vinului roşu. Pot căpăta un pic?

  — Bineînţeles. (Jacky apucă un pahar şi-l umplu, ascunzându-şi nervozitatea sub volubilitate.) Spune-mi, urmă el întinzându-i paharul, ce beţi voi când vreţi să uitaţi de griji, o cană cu apă tare?

  — Mă tem că n-avem un echivalent al beţiei, răspunse Anovel imitând la perfecţiune râsul omenesc. Poate că substanţa căreia îi spunem darbooja are efectele cele mai apropiate. E un amestec de fluor şi carbon, pe care-l folosim pentru sporirea memoriei vizuale.

  — Nu vrei să iei loc? şopti Madeleine, oferindu-î un scaun.

  — Mulţumesc, dar felul în care mi se îndoaie genunchii nu se potriveşte cu mobilele voastre. Am să mă simt mai bine pe jos.

  Îşi alese un loc lângă bar şi, printr-o singură mişcare complexă, adoptă o poziţie relaxată. Janna se aşeză lângă el, întrebându-l aţâţată cum arată planeta de pe care vine.

  Toate discuţiile încetară brusc. Invitaţii îşi aţintiseră privirile asupra capului prelung şi graţios al regulianului, plecat într-un unghi amuzant spre ceafa lui acoperită cu o coamă bogată. Janna fu în cele din urmă convinsă să facă înconjurul încăperii pentru a spune fiecăruia „noapte bună”. Şi, urmărind-o cum se îndrepta cam în silă spre dormitor, Jacky începu să râdă:

  — Timp de o săptămână o să se laude acum la şcoală că te-a cunoscut, îi spuse lui Anovel care-i răspunse cu unul dintre zâmbetele lui ciudate, puţin triste. Şi mă bate gândul că printre colegii ei nu se află, probabil, nici un adept al Ligii „Stelele pentru Om”.

  Am savurat apoi cu toţii minunatele feluri de mâncare pregătite de Madeleine, până şi Anovel, care ne-a explicat că, deşi alimentele terestre n-aveau pentru el, practic, nici o valoare nutritivă, gustul lor exotic îl încânta, asemenea vinului. Se ştia demult că metabolismul regulienilor le îngăduia să absoarbă orice substanţă organică bazată pe carbon, şi chiar unele nebazate pe carbon. Anovel îmi spusese mai devreme că prăbuşirea unei rachete nu era în stare să-i pricinuiască vătămări corporale, pentru aşa ceva fiind nevoie de o explozie nucleară. Se părea că nu putea fi nici otrăvit.

  Am ascultat mai târziu muzică, Jacky avea o formidabilă colecţie de benzi, iar seara s-a scurs într-o suavă nepăsare. Într-una din pauze am căutat-o din ochi pe Patricia, dar n-am văzut-o. Presupuneam că se dusese în grădină, uşile erau deschise către blânda noapte de primăvară şi o pasăre cânta. Mă simţeam grozav de bine, băutura anulase efectul încordării de peste zi. Aveam de gând să pornesc în căutarea Patriciei, când o frază rostită lângă mine îmi atrase atenţia. Cineva întrebase:

  — Cât o fi ceasul?

  Eram gata să mă uit, dar Anovel mi-o luă înainte:

  — Douăzeci şi trei trecute. Jacky îl privi mirat.

  — Te… hm… foloseşti de ceas?

  — Nu-i simt nevoia. Voi, oamenii, sunteţi singura specie care-l utilizează. Nu ştiaţi asta?

  — Aşa e, interveni Helga. Toate celelalte specii cunoscute se bazează pe o noţiune subiectivă şi constantă a timpului. Singură noţiunea noastră temporală variază. Dar spune-mi, Anovel, voiam să te întreb: am impresia că nu eşti aici cu vreo treabă legată de activitatea Biroului. Nu ţi-am citit numele pe niciuna dintre listele noastre.

  — Nu. Fac o călătorie de plăcere, un tur complet al lumilor locuite. Vin de pe Epsilon din Eridan şi mă gândesc să vizitez acum Sigma din Săgetătorul.

  — Dar cum poţi face toate călătoriile astea? întrebă uluită Madeleine.

  — Sunt la bordul a ceea ce numiţi „un zoo spaţial”. Martin, vărul astronaut al Madeleinei, intră şi el în vorbă.

  — Închiriem nave unor institute de cercetări ca să-i plimbe de la o lume la alta pe reprezentanţii diferitelor specii care vor să călătorească. Pasagerii acceptă, în schimb, să fie studiaţi oriunde se opresc, ceea ce dă oamenilor de ştiinţă posibilitatea să cerceteze la faţa locului metabolismul celorlalte specii.

  — Ştiu pe cineva care a procedat la fel, am spus. O fată care s-a dus să studieze tectogenetica pe Sigma din Săgetătorul.

  — Mildred Bilinska? întrebă Helga. Da, o cunosc şi eu.

  — I-a plăcut călătoria? întrebă Anovel.

  — Zice că i-a mers bine, am răspuns. Dar la întoarcere s-a bucurat că poate scăpa de costumul de protecţie. Voi, regulienii, aveţi în privinţa asta noroc: nu cunoaşteţi asemenea neplăceri.

  Anovel imită din nou la perfecţiune un hohot de râs.

  — Da, mult noroc, ce-i drept.

  — O asemenea călătorie durează, probabil, constată Madeleine. Nu-ţi vine greu… ei bine, să rămâi atâta vreme departe de casă?

  Capul prelung al lui Anovel făcu un semn negativ.

  — Vedeţi, trăim mult mai mult decât voi. Cei opt sau zece ani cât durează călătoria nu reprezintă decât o perioadă de vacanţă.

  — Dar cât timp trăiţi? strigă Jacky.

  — În ritmul nostru normal, adică respirând fluor, o mie două sute de ani ai voştri. Dar, cum timpul nostru subiectiv e mai rapid decât al vostru, durata ni se pare chiar mai mare.

  — Şi ce vârstă ai, dacă-mi îngădui să te întreb? se interesă Jacky.

  — La scara voastră, cam două sute de ani. Sunt încă foarte tânăr.

  Năuciţi, tăcurăm cu toţii. Aruncând o privire în jur, am văzut că Patricia se înapoiase şi şedea singură în fundul încăperii. Anovel goli paharul şi se ridică.

  — Ei bine, mâine dimineaţă trebuie să fiu înapoi la „zoo”, zise el gesticulând cu toate cele patru braţe pentru a înlătura obiecţiile lui Jacky. Nu, trebuie, într-adevăr, să plec.

  Şi plecă, năpădit de invitaţii de a reveni cât mâi curând.

  — Iată o realizare grozavă, îmi spuse Helga, visătoare.

  — Ce anume? am întrebat, neînţelegând la ce se gândea.

  — Dar bine, Roald, dă-ţi seama, poate respira la fel de bine fluor, oxigen, clor şi nu mai ştiu ce. Poate mânca practic orice. Iar, pe deasupra, mai trăieşte şi o mie două sute de ani. Şi nu crezi că-i o realizare grozavă?

  — Cu toate avantajele astea naturale, şopti Martin van Hoff, nu noi, ci ei ar fi trebuit să descopere zborul spaţial.

  Apoi se pierdu în contemplarea paharului pe care-l ţinea în mână. Patricia veni şi mi se aşeză pe genunchi, aşa că pentru o vreme nu m-am mai interesat de cei din jur. În cele din urmă se ridică oftând. Şopti:

  — Îmi pare bine că a plecat dihania.

  — De ce? Pentru că am fost mai atent cu Anovel decât cu tine? Na te prosti, iubito! Îmi mozoli urechea.

  — Ce voia să spună cu înapoierea lui la „zoo”?

  — Aşa-i, nu erai aici când a vorbit de asta. I-am povestit atunci despre astronavele „zoo” şi am încheiat gânditor: De fapt, trebuie să fie plăcut să călătoreşti aşa. M-aş duce şi eu pe Regulus.

  Patricia se depărta de mine.

  — Sper că nu vorbeşti serios?

  — De ce nu? (Eram probabil mai beat decât credeam.) Mi-ar plăcea să văd planeta Regulus şi, dacă numai în felul ăsta…

  — Vrei să spui că ai accepta să te prefaci într-un animal de laborator pipăit şi supus la tot felul de probe de către toate soiurile de…?

  Soneria videofonului îi acoperi glasul. L-am văzut pe Jacky ridicându-se din fotoliu şi ducându-se să răspundă, dar – ca de obicei – eram atent numai la Patricia.

  — Spune-mi că glumeşti, ceru ea cu o vehemenţă pe care, ameţit de băutură, nu mi-o puteam explica.

  — Sigur că glumesc, am liniştit-o. Crezi că aş putea sta atâta vreme departe de tine? A, dacă am putea pleca împreună…

  Se smulse de lângă mine şi rămase în picioare, făcându-mi faţă. Era lividă. Uluit de reacţia ei, am dat să replic, când strigătul lui Jacky a răsunat în încăpere:

  — Roald! Vino repede.

  Spaima din vocea lui m-a făcut să-mi uit descumpănirea. Scuzându-mă în şoaptă faţă de Patricia şi amânând explicaţiile pentru mai târziu, m-am repezit la videofonul pe ecranul căruia am recunoscut faţa încruntată a lui bin Ishmael.

  — Bine că dau de unul dintre voi… L-am căutat pe director în tot oraşul, dar, în sfârşit, acum ai să te ocupi dumneata de asta. Vino cât poţi de repede. Cineva a încercat să-i ucidă pe tau-cetieni!

  Cuvintele explodară în mintea mea ca o bombă. Ceilalţi le resimţiră la fel, şi-n încăpere răsunară exclamaţii neîncrezătoare. Am făcut un efort pentru a accepta faptul îngrozitor pe care bin Ishmael mi-l comunicase, dar înainte de a-mi putea veni în fire Jacky şi preluase comanda. Poruncitor, îi făcu pe ceilalţi să tacă, puse lui bin Ishmael câteva întrebări precise, apoi întrerupse convorbirea, făgăduind că se va acţiona de îndată.

  — Madeleine, strigă el, câte o doză de antale pentru Roald şi pentru mine, te rog!

  Îşi scoase haina de seară şi-şi îmbrăcă una obişnuită, apăsând totodată pe butonul care chema maşina scoţând-o din garaj şi făcând-o să tragă în faţa porţii.

  — O doză şi pentru mine, dacă vrei, zise Helga părăsindu-l pe Martin van Hoff, căruia părea să-i fi făcut o excelentă impresie. Cred că aş putea fi de folos, acolo.

  Madeleine aduse trei păhărele pline ochi cu antialcool. L-am dat pe al meu peste cap şi mi s-a părut că un vifor îmi trece prin stomac. Am străbătut apoi încăperea apropiindu-mă de Patricia care mă ignora ostentativ, întorcându-şi spre grădină faţa frumoasă, acum împietrită şi cu totul lipsită de expresie.

  — Iubito, îmi pare nespus de rău că trebuie să ta părăsesc, dar ai auzit şi tu…

  — Dacă vrei să ştii, îmi tăie vorba, puţin îmi pasă…

  — Patricia!

  — Of, du-te la afurisiţii tăi de extratereştri, du-te şi înfrânează-ţi sentimentele! Sau poate că te simţi atât de bine cu ei că nici nu mai ai ce înfrâna.

  Tonul cu care-mi zvârlise insultele era lipsit de inflexiuni, de parcă ar fi comandat peste Oregon o ploaie de zece minute.

  Nu-mi închipuisem că voi trăi ziua în care îmi va veni să pălmuiesc o femeie, şi cu atât mai puţin pe Patricia. Eram totuşi pe punctul de a ridica mâna, când Jacky mă strigă cu glas tare şi furia mi se risipi. Antalcul începea să-şi facă efectul, clătindu-mi creierul. Conştient doar de valul de disperare care mă copleşea, m-am răsucit pe călcâie.

  Niciunul dintre noi n-a prea vorbit în timp ce maşina străbătea în goană străzile scăldate în lumină. Helga îşi privea mâinile încleştate. Mi-a pus câteva întrebări la care am răspuns pe cât îmi îngăduia tulburarea. Insistenţele ei m-au supărat la început, apoi mi-am amintit consternat că, datorită dosarului nostru privitor la tau-cetieni, ştiam probabil despre ei tot atât de mult ca oricare locuitor al Pământului. Şi m-am bucurat gândindu-mă că nu eram nevoit să fac faţă problemelor ce o aşteptau pe Helga şi pe ceilalţi biochimişti convocaţi. Stellarienii nu erau echipaţi pentru a furniza date cu privire la metabolismul tau-cetienilor; personalul de la C. P. E. T. nu avusese răgazul să-i examineze pentru a strânge cunoştinţe temeinice; iar medicina tau-cetienilor înşişi, dacă se aflau la nivelul secolului nostru XX,trebuia să mai fie pe jumătate bazată pe superstiţii.

  În orice caz, după bin Ishmael, se aflau cu toţii în stare gravă.

  Jacky nu micşoră nici un moment viteza impusă de situaţie. Sirena Biroului îi deschidea drumul, celelalte vehicule lăsându-ne să trecem, aşa că la sosire mi se păru că nu se scurseseră decât câteva clipe.

  La C. P. E. T. domnea o zăpăceală cumplită. Mai multe lămpi fuseseră instalate pe nişte stâlpi ridicaţi în jurul porţii şi fascicolul opritor al unei balize a poliţiei ne imobiliză în mijlocul mulţimii de bărbaţi şi femei gonind de colo colo. Un glas agitat răcnea comenzi pe fundalul uruitului unui generator suplimentar de atmosferă. De o parte şi de alta a intrării erau parcate maşini ale poliţiei, iar ceva mai încolo, două echipe de salvare demontau, la lumina unei lămpi spânzurată de un copac, echipamentul de reoxigenare care se dovedise inutil.

  Un poliţist năduşit întrerupse fascicolul opritor şi Jacky izbuti să-şi strecoare maşina între un furgon pentru extratereştri şi o ambulanţă pentru oameni. Am sărit tustrei din maşină şi ne-am repezit în clădire.

  Nimeni nu ne opri până ajunserăm la blocul G, unde o fată – am considerat-o aşa după voce, costumul presurizat îi ascundea formele – ne întrebă ce căutam acolo, l-am dat lămuririle în şoaptă, pentru că becurile roşii de pe panoul luminos fixat deasupra uşii etanşe indicau ALARMA, şi ne spuse că bin Ishmael conducea operaţiile din propriul lui birou.

  La început nici nu-şi dădu seama că sosisem. În picioare, urmărea atent scena de pe ecranul legat de sala cu clor a spitalului, unde oameni în haine presurizate se mişcau stângaci în jurul meselor pe care zăceau tau-cetienii. Când îşi îndreptă privirile spre noi, faţa lui nu vădi pic de bucurie.

  — Aţi ajuns, în sfârşit! N-aş zice că prea devreme… Şi dumneata cine naiba mai eşti? o întrebă pe Helga…

  — Helga Micaleff. Biochimistă a Biroului. Am crezut că pot fi de folos.

  — Şi încă cum! Aveam nevoie de un personal de două ori mai numeros decât cel de care dispunem. Cu făpturile astea mergem pe ghicite, mai spuse arătând spre ecran. Nu-i atât o operaţie, cât o experienţă. Ieşi pe culoar. Laboratorul e a treia uşă pe dreapta. Lucrează acum la un echivalent al hemoglobinei, cu care să le putem face amărâţilor ăstora o transfuzie. S-ar zice că-i specialitatea dumitale?

  Helga încuviinţă din cap şi ieşi. În timp ce uşa se închidea în urma ei, cineva se ivi pe ecran şi rosti cu glas iritat câteva cuvinte de neînţeles, privitoare la interpretul Shvast, apoi se făcu nevăzut.

  — Tot e ceva, oftă din greu bin Ishmael. Dar mai avem mult de furcă până mâine dimineaţă.

  — Ce s-a întâmplat, de fapt? am întrebat.

  — Cineva a spart una dintre conductele de atmosferizare de lângă odaia lui Vroazh. Oxigenul a pătruns înăuntru şi sărmanii erau să ardă de vii. Tocmai l-aţi auzit pe Gobind spunând că au izbutit să-l pună pe picioare pe Shvast, care se afla cel mai departe de spărtură şi a fost deci mai puţin atins. Se pare că ne poate comunica în ce constă primul ajutor de care au nevoie.

  Pe ecranul legat de sala cu clor apăru chipul cunoscut al lui Shvast. Interpretul se mişca anevoie, dar se putea ţine pe picioare. Gesticulând, arăta chirurgilor în haine presurizate ce au de făcut pentru a-i ajuta semenii.

  Faţa lui Gobind se ivi apoi din nou şi biochimistul raportă că, dacă echipa de chirurgi era în stare să ţină victimile în viaţă încă o oră, echivalentul hemoglobinei putea fi sintetizat. După care dispăru iarăşi.

  — Încă o oră, şopti bin Ishmael. Allah, ce muncă… Ar fi o minune să reuşim. Te previn, Vincent, adăugă aspru, am să fac o anchetă şi am să declanşez un tărăboi cum nu s-a mai pomenit de cincizeci de ani încoace. Vreau să ştia cine de la Biroul vostru afurisit ne-a vârât în încurcătura asta, trimiţându-ne nişte extratereştri fără date biologice, fără medicamente, fără medic de pe planeta lor… Au să cadă câteva capete, ascultă ce-ţi spun!

  — Ia-o încet, am protestat. Nu uita că nu lucrez la relaţiile cu extratereştri.

  — Mda… şi cel puţin eşti aici… deşi nu prea văd cum ai să ne ajuţi. Nu pot da de directorul dumitale, nu pot da de responsabila pentru relaţiile cu extratereştri, femeia aia cu nume imposibil…

  — Indowegiatuk, spuse Jacky.

  Se pare că numele însemna ceva într-un dialect eschimos, dar n-am aflat niciodată ce anume.

  — Da, Ia ea mă gândeam, încuviinţă bin Ishmael şi mai aruncă o privire spre ecran înainte de a exploda din nou: Vă daţi seama că trebuie să ghicim funcţiile pe care le îndeplinesc organele lor? Dacă mor sub cuţit, fie şi dintr-o simplă greşeală, credeţi că relaţiile dintre Pământ şi Tau-Ceti mai au viitor? Ei…

  Un zgomot asurzitor ieşi din difuzorul de sub ecran, făcând să tremure obiectele de pe biroul lui bin Ishmael. El se strâmbă, închise ochii.

  — Un urlet de durere. Fireşte, n-avem cu ce să-i anesteziem. N-am făcut decât să ne rugăm să rămână în nesimţire până vom izbuti să-i cârpăcim. Gobind! Gobind!

  Dar din laborator răspunse Helga, care ne arătă un flacon cu o substanţă gelatinoasă, albastră.

  — Un anesteziant, zise ea. Sperăm. L-am încercat pe cel mai grav atins, pentru eventualitatea că s-ar produce o reacţie alergică, sau de altă natură.

  Pe când bin Ishmael dădea dispoziţii, ca urmare a noii descoperiri, Jacky se plecă spre mine şi-mi şopti:

  — Roald, ce păzim aici? Asta a chemat nişte oameni de la B. R. C. numai ca să aibă la cine se răsti?

  — Pune-ţi creierul la contribuţie, i-am răspuns, tot în şoaptă. Dacă vreuna dintre fiinţele astea îşi vine în fire şi face o plângere, cine îi prezintă oficial scuze?

  — M-am gândit la asta. Dar cum să procedăm? Nu-i putem spune pur şi simplu: „Iertaţi-ne, cineva a încercat să vă ucidă”.

  — Cum? interveni bin Ishmael întorcând spatele ecranului. Nu credeţi că-i vorba de o încercare de asasinat? Eu aşa cred. Dovada e absolut…

  — O secundă, l-am întrerupt. Asta nu le-o putem spune tau-cetienilor, nu-i aşa? Mă tem că reputaţia C. P. E. T.-ului va avea de suferit, dar e clar că va trebui să dăm vina pe un accident mecanic… nişte supape care au cedat, sau mai ştiu eu ce.

  — Ai probabil dreptate, recunoscu bin Ishmael. Dar să acoperi nişte ticăloşi care…

  — Ssst, nu uita că Shvast ştie anglica, am zis îngrozit. Trebuie să-şi dea seama că facem tot ce ne stă în puteri pentru a drege lucrurile. De pildă, lasă-l să vadă cum lucrează specialiştii echipei de salvare care furnizează clor. E spectaculos…

  — Shvast e destul de deştept ca să înţeleagă că simulăm.

  — Ce se face în momentul de faţă nu-i un simulacru, măcar că o oarecare regie n-ar fi o idee rea. (Mintea mi se limpezise şi gândeam acum repede). După câte îmi pot da seama, ambasadorul Vroazh trebuie să ştie ce înseamnă un ţap ispăşitor. Să înscenăm pedepsirea unui tehnician, chipurile pentru neglijenţă. Găseşte pe cineva care urmează să fie transferat sau scos la pensie şi fă-te că-l dai afară în mod spectaculos.

  — Da, ar fi cu putinţă, zise gânditor bin Ishmael. Avem un inginer de la atmosferizări care urmează să fie transferat în Australia…

  Chirurgii ne întrerupseră pentru a raporta că anestezicul avea efect şi pentru a cere cantităţi suficiente spre a fi administrate tuturor pacienţilor. Jacky şi cu mine aşteptarăm în tăcere ca bin Ishmael să rezolve problema, dar, de îndată ce termină, Jacky luă din nou cuvântul:

  — M-am tot gândit la calificarea de asasinat pe care o dăm întregii poveşti… Până noaptea trecută nici măcar Biroul nu ştia că tau-cetienii urmau să sosească. Atunci, cum putea un ucigaş…?

  — N-are a face, mormăi bin Ishmael. Du-te şi te uită la conducta stricată şi, dacă poţi lămuri cum s-a putut sparge în mod accidental… ei bine, o înghit toată, metru cu metru. De altfel, cine spune că tau-cetienii au fost vizaţi în mod special? Cred că s-a încercat asasinarea unor extratereştri, oricare ar fi fost.

  — Dar cine ar face una ca asta? întrebă Jacky. Îmi venea să urlu la bin Ishmael, ştiam ce va răspunde şi ştiam că mă va implica pe mine, şi nu pe Jacky.

  — M-aş gândi la cei ce deteriorează furgoanele pentru extratereştri. consideră inferioare fiinţele de pe alte lumi… pretind că oamenii au dreptul sfânt de a conduce universul…

  — Liga „Stelele pentru Om”? am spus cu amărăciune şi, spre mirarea mea, Jacky încuviinţă plecându-şi capul negru.

  — Banda care a provocat accidentul rachetei în care se afla Anovel?

  — Au făcut-o şi pe asta? exclamă bin Ishmael.

  — Oh, în privinţa… (I-aş fi sucit gâtul lui Jacky. Nu ştiu cine scornise ideea asta dementă, poate chiar Klabund, care părea să subscrie la ea.) Ascultă Jacky, adineauri încă te întrebai dacă ce s-a petrecut aici era o tentativă de asasinat şi acum răspândeşti zvonuri fanteziste, de parcă ar fi literă de evanghelie. Cred că-i mai bine să-l lăsăm singur pe bin Ishmael. Poate e cazul să ne uităm puţin la conducta cu pricina, nu? (Mi-am întors privirile spre bin Ishmael). Pe unde s-o luăm?

  — Oh, chiar prin blocul G, apoi drept înainte. Nu mai e atmosferizat.

  Încăperile ocupate pentru atât de scurtă vreme de către tau-cetieni fuseseră umplută cu aer umed. Ne-am croit drum printre mobile carbonizate, anume făcute pentru extratereştri, rezistente la clor, dar constituind un adevărat combustibil pentru oxigen. Pompierii stropeau gaze inerte peste jăratecul care, pe alocuri, încă mocnea.

  La extremitatea opusă a încăperii în care mă întâlnisem cu Shvast, Vroazh şi însoţitorii lor, uşa de ieşire în caz de pericol era deschisă. Un reflector al poliţiei lumina ieşirea, iar un poliţist în uniformă neagră se ivi de dincolo şi răcni la noi atunci când încercarăm să trecem. I-am explicat cine eram şi ne-a răspuns scurt:

  — Urmaţi-mă.

  Apoi, călăuzindu-ne printr-un talmeş-balmeş de aparatură poliţistă, ne-a dus până la un punct al zidului exterior unde se aflau patru conducte, metalice de formă paralelipipedică, sprijinite din metru în metru pe nişte console de forma literei F şi legate de generatorul de atmosferă. Vreo şase bărbaţi le examinau minuţios. Am crezut întâi că cercetează o porţiune intactă, partea metalică a conductelor opusă zidului – singura pe care o puteam vedea, apropiindu-ne – părând neatinsă. Dar poliţistul le ceru lucrătorilor să se dea pentru o clipă în lături şi ne făcu semn să ne uităm la partea conductelor dinspre zid.

  Una dintre ele era spartă şi gaura cu margini neregulate avea un diametru de aproape zece centimetri.

  — Fantastic, exclamă Jacky, dându-se îndărăt. Cum au făcut-o?

  — Aş vrea să ştiu şi eu, recunoscu poliţistul. Vedeţi conductele se află doar la câţiva centimetri de zid şi gaura e totuşi în partea asta. Mai mult, zidul a rămas neatins, dacă nu punem la socoteală cele câteva zgârieturi provocate de aşchiile sărite chiar din conductă. Aveţi vreo idee?

  — O… o bombă? am spus, cam la întâmplare.

  — Nici vorbă, replică unul dintre cei ce lucrau la conducte. (Purta o cască prevăzută cu vizieră pentru vedere nocturnă şi un proiector de lumină neagră). O bombă lasă urme de reactivitate sau compuşi rezultând din combustie. Singurele substanţe detectate deocamdată provin din acţiunea aerului asupra gazului din conductă. N-a fost o bombă.

  — Poate un aparat de sudură? sugeră Jacky.

  Dar ipoteza nu stătea în picioare, până şi eu îmi dădeam seama. Marginile găurii dovedeau că metalul fusese sfârtecat dinăuntru.

  — Singura posibilitate, şi am mai spus-o, interveni poliţistul, ar fi o împuşcătură cu un corp de vreo jumătate de kilogram. Dar, dacă sunteţi în stare să-mi arătaţi cum se poate trage un proiectil din partea dinspre zid a conductei fără a atinge şi partea cealaltă, aş fi încântat. Şi unde a dispărut proiectilul? Nu s-au găsit în jur decât fragmente din metalul conductei.

  — De ce sunt conductele atât de expuse? întrebă Jacky.

  O femeie îngrijorată, între două vârste şi purtând o haină presurizată, pesemne una dintre tehniciene, răspunse:

  — Ca să le putem supraveghea şi în timpul atmosferizării. Toată instalaţia e dublă… de asta sunt patru conducte… De îndată ce am descoperit spărtura am trecut pe perechea de rezervă, dar era prea târziu.

  — Aveţi un aesthograf? întrebă poliţistul adresându-se bărbatului cu cască.

  — De ce? Credeţi că-i nevoie de o aesthogramă? răspunse celălalt fără să-şi ridice privirile.

  — Nu se ştie niciodată. Apoi, întorcându-se către tehniciană: Aveţi aşa ceva pe-aici?

  — Bineînţeles. Mă duc să-l aduc.

  Şi porni în grabă să caute unul dintre complicatele aparate utilizate pentru obţinerea reproducerilor tactil-însufleţite puse la punct de stellarieni. Avusesem dimineaţă una dintre ele în mâini, se afla şi acum în dosarul referitor la tau-cetieni. Tehniciana era atât de zorită, încât fu gata să se ciocnească de cineva care ne căuta.

  — Mr. Vincent, strigă acesta. Doctorul bin Ishmael vă roagă să veniţi să staţi de vorbă cu Shvast.

  La orele 16 în după-amiaza următoare mi se părea că mă aflu încă în primele ceasuri ale dimineţii. Trebuia să iau la miezul nopţii racheta-expres pentru Anglia, unde urma să-mi petrec sfârşitul de săptămână împreună cu Micky Torres şi doream din tot sufletul ca acele ceasornicului să se învârtă cât mai repede pentru ca ziua să ia sfârşit.

  Îi comunicasem lui Shvast povestea ticluită de mine, dar habar n-aveam dacă-l convinsesem sau numai se prefăcuse convins. Şi nu ştiam nici ce le spusese lui Vroazh şi celorlalţi. Stellarienii evitaseră poate unele dificultăţi învăţându-i pe tau-cetieni anglica, în loc să le înveţe limba, dar faptul nu ne îngăduia să tragem cu urechea atunci când vorbeau între ei. Jacky şi cu mine scăpaserăm pe la 3 dimineaţa, biata Helga însă tot mai lucra. Formula pentru elementul necesar transfuziilor fusese între timp îmbunătăţită, iar ultimele ştiri arătau că era de aşteptat ca toţi tau-cetienii să supravieţuiască.

  De fapt, se simţeau probabil mai bine decât mine. Ajunsesem acasă la timp pentru a mai apuca să dorm câteva ore, dar nu fusesem în stare să-mi alung din minte tot ce se petrecuse şi, treaz, mă perpelisem în continuare. După aceea, în tot cursul zilei, fusesem nevoit să fac faţă unui şir de întrebări, mai întâi din partea celor de la relaţiile cu extratereştri care doreau să afle unele aspecte mai subtile ale comportamentului tau-cetienilor pe care nu eram calificat nici să le recunosc şi nici să le reţin, apoi din partea lui Tinescu.

  Şi, în cazul lui, m-am izbit de un fapt de neînţeles. Ancheta cu care ne ameninţa bin Ishmael avea să ducă, fără doar şi poate, la blamarea lui Tinescu pentru felul greşit în care se procedase cu tau-cetienii, de vreme ce era directorul nostru şi purta, în ultimă instanţă, răspunderea pentru activitatea subalternilor săi. Ajunsesem hotărât la concluzia că Tinescu nu fusese nici un moment stăpân pe situaţie.

  Cum era cu putinţă? Se presupunea că B. R. C.-ul avea în seamă toate schimburile culturale cu celelalte lumi şi depindea direct de Ministerul Afacerilor Extraterestre. Ar fi trebuit să impunem de la bun început stellarienilor condiţii riguroase, precizând ce trebuiau să facă înainte de a-i pune pe tau-cetieni în legătură cu reţeaua noastră interstelară destinată schimbului de informaţii.

  Iar lucrurile nu se petrecuseră deloc aşa.

  Istovit şi descumpănit, am format la orele 16 codul buletinului de ştiri. Toţi cei cinci membri ai delegaţiei tau-cetiene erau pe cale de însănătoşire, foarte bine. Totul era prezentat drept un accident, şi mai bine. Inspectorul Klabund fusese însărcinat să iniţieze concomitent trei anchete care, căpătând acum un caracter juridic, erau supuse secretului şi nu mai puteau fi deci aduse la cunoştinţa publicului: accidentul rachetei, avarierea furgonului pentru extratereştri şi neglijenţa – da, neglijenţa – care pusese în primejdie vieţile tau-cetienilor.

  Fluierând, m-am întrebat dacă se procedase înţelept. Legătura dintre cele trei întâmplări era prea bătătoare la ochi pentru a nu fi făcută de multă lume. Dar dacă guvernul înţelegea să trateze astfel lucrurile, nu mai aveam nimic de zis. Pentru mine afacerea era încheiată.

  Ceea ce însă nu se încheiase era cearta mea cu Patricia. Încă nu eram în stare să pricep cu ce o supărasem. Am chemat-o acasă, nu era acolo. Am chemat-o la Centrul Meteo, unde lucra, mi s-a răspuns că era „indisponibilă pentru comunicări personale”.

  Fir-ar să fie!

  Ca să-mi schimb gândurile, am încercat să mă cufund din nou în treburile Biroului. Metoda era de obicei încununată de succes. De data asta, totuşi, problemele paşnicei, aproape primitivei Viridis, cu muzica ei comunitară şi democraţia oraşelor sale libere, mi se păreau sarbede şi lipsite de semnificaţie. Îmi puteam închipui foarte bine o civilizaţie umană trăind la nesfârşit şi fără ultima lor născocire, sculpturile de plastic tactilo-însufleţit, dar posibilitatea ca tau-cetienii să ajungă duşmanii omenirii mă înspăimânta.

  Mă căzneam tocmai să studiez dialectul viridian, pornind de la un aspect inedit, când m-am pomenit cu o vizită neaşteptată, ghidul stellarian Kay Lee Wong.

  Purta o pelerină bărbătească şi pantaloni de un roşu închis. Odihna îi luase de pe faţă masca de încordare şi, cu ochii ei migdalaţi, era atât de frumoasă încât abia am recunoscut-o. I-am arătat un fotoliu, invitând-o să ia loc.

  — Am venit să-mi cer scuze pentru felul cum m-am purtat ieri, începu, aşezându-se.

  — Nu-i nevoie, am zâmbit. Încep să-mi dau seama prin câte ai trecut. N-am dormit toată noaptea şi în după-masa asta i-am trântit directorului meu nişte adevăruri care… în sfârşit, să trecem peste asta, dar ce mi-ai spus dumneata, comparativ, e un fleac.

  — Mulţumesc, eşti foarte amabil. Presupun că înţelegi mai bine decât mulţi alţii greutăţile deosebite cărora a trebuit să le fac faţă. Răspunzi de rapoartele cercetărilor sociologice întreprinse pe Stellaris, nu-i aşa?

  Am încuviinţat în tăcere.

  — Atunci îmi închipui că, o dată ajuns pe Stellaris, totul ţi s-ar părea foarte cunoscut?

  — O, nu cine ştie cât. Deşi m-aş descurca, probabil, mai uşor decât un stellarian sosit pe Pământ.

  Pentru o clipă faţa i se înăspri; se întreba, de bună seamă, dacă nu trebuia să ia observaţia drept o critică la adresa ei. Dar se destinse şi începu să râdă.

  — Într-adevăr, comportarea degajată a pământenilor te cam pune în încurcătură, când eşti obişnuit cu Stellaris. Avem… cum să spun… un fel de conştiinciozitate care ne disciplinează pe toţi. Dar dumneata, care deţii o funcţie atât de importantă, semeni probabil cu noi.

  Mi-am ciulit urechile. Aşadar, nu venise pentru o simplă vizită protocolară (ar fi fost, de altfel, cu totul neverosimil din partea unui stellarian), acum eram sigur de asta. Am încercat s-o sondez:

  — Sistemul vostru a realizat lucruri deosebite, de care se poate mândri. Nava Algenib, de pildă. Chiar aseară am vorbit cu un ofiţer astronaut, care urmărise aterizarea.

  Din nou, pe faţa ei, aceeaşi încordare.

  — A făcut vreo remarcă? Recunosc că suntem foarte mândri de ea.

  — Spunea că e o realizare minunată, deşi nu era în stare să precizeze prin ce se deosebeşte de o astronavă terestră.

  Aha, pusesem degetul pe ceva. Le mulţumii în gând stellarienilor pentru faptul că arta disimulării îi se părea una dintre practicile „decadente” ale oamenilor şi, deci, nedemnă de atenţia lor. Dovadă, felul penibil în care Kay Lee Wong încercă să schimbe vorba:

  — Mr. Vincent, mi se pare că în cursul nopţii ai fost chemat din nou la C. P. E. T. Din cauza asta n-ai mai apucat să dormi?

  — Da.

  — În schimb, cât a durat toată harababura asta, eu… am dormit buştean. (În pofida încercării ’de a o face să pară firească, vocea îi suna puţin răguşit.) Doctorul bin Ishmael mi-a spus azi dimineaţă cât de mult l-ai ajutat… Te interesează tau-cetienii?

  — Indirect, da. Deşi mă ocup îndeosebi de coloniile umane.

  — Aşa am dedus şi eu. (Îşi încrucişa picioarele, fără a uita să-şi controleze dunga de la pantaloni.) Presupun că munca dumitale îţi oferă… multe satisfacţii?

  — O, da… cred că da.

  Răspunsesem cu o oarecare şovăială, încercând s-o fac să-şi dea intenţiile pe faţă. Bănuiam că era subiectul la care voia să ajungă, deşi nu înţelegeam încă de ce.

  — Nu pari prea entuziast, observă ea, şi într-adevăr nu eram, pentru că nici nu voisem să fiu. Continuă deci: Ca oricine în locul dumitale, îmi închipui atunci că, dacă ţi s-ar oferi în altă parte un post mai bun, l-ai accepta?

  — Destul de improbabil. Mi-am închinat aproape toată viaţa schimburilor culturale şi nu m-ar ispiti să trec la o altă activitate.

  — Înţeleg. Ai ceea ce numiţi voi vocaţie. Pe Stellaris am spune „aptitudine preferenţială”.

  Of, treci o dată la subiect, fetiţo! Şi aşa şi făcu.

  — Între noi fie vorba, Mr. Vincent, dacă ţi-ar conveni condiţiile, ai primi să emigrezi pe Stellaris?

  Dar era ridicol! Uluit, am replicat:

  — Stellaris? Ce să fac pe Stellaris?

  — Deocamdată nimic, aşa e. Dar ne propunem să înfiinţăm un organism de tipul B. R. C.-ului, chiar şi mai perfecţionat, şi căutăm un om potrivit pentru funcţia de director.

  Eram atât de buimăcit, încât îmi veni greu să mă prefac până şi că iau ideea în consideraţie. Ce ascundea proiectul dedublării Biroului? Toate arhivele noastre erau puse gratuit la dispoziţia oricui, inclusiv a stellarienilor. – ’

  — Sigur, urmă ea, îmi dau seama că nu poţi lua pe loc o hotărâre. Crede-mă însă, când spun că noul Birou va fi mai perfecţionat decât B. R. C., va fi într-adevăr aşa. Organizarea noastră socială e mult mai eficace decât… în sfârşit, nu-i nevoie să-ţi spun toate astea tocmai dumitale.

  Blestemata îngâmfare stellariană!

  — Şi condiţiile noastre sunt generoase. De fapt, şi mă privi drept în ochi, suntem gata să acceptăm omul potrivit la preţul pe care şi-l fixează el însuşi.

  Trebuia să aflu neapărat ce se ascundea după toate astea. Am spus tărăgănat:

  — Ai dreptate. Fără timp de gândire nu pot spune nici da, nici nu. Rămâi mai multă vreme pe Pământ?

  — Astronava pleacă peste zece zile. Săptămâna viitoare trebuie să trec pe la toate oficiile de recrutare pentru verificarea datelor privind emigrarea, dar până luni voi fi la adresa asta şi apoi, din nou, începând de vineri dimineaţa. (Îmi întinse un dreptunghi de plastic.) Dacă te opreşti la un răspuns pozitiv – aşa cum nădăjduiesc – cheamă-mă şi, la nevoie, lasă vorbă. Abia aştept să te revăd.

  Şi-şi luă rămas bun.

  Se făcuse 16,30, ora la care roboţii veneau să facă vineri curăţenie. Până luni la 9 dimineaţa Biroul avea să fie virtual mort, cu excepţia secţiei de Integrare, ale cărei calculatoare, prea preţioase ca să lâncezească, lucrau zi şi noapte, de la începutul şi până la sfârşitul anului.

  Am lăsat biroul pe seama maşinilor şi m-am îndreptat spre casă, frământat de trei probleme: Liga, Patricia şi propunerea lui Kay Lee Wong.

  În legătură cu niciuna nu eram dumirit. Ideea de a concura Biroul era idioată, mai ales venind din partea stellarienilor. Într-un fel, o recunoşteau chiar ei de vreme ce se străduiau că recruteze un director de pe Pământ, dar a pune pe picioare o organizaţie stellariană pornind de la zero era o sarcină pe care nu i-aş fi încredinţat-o nici lui Tinescu.

  Tot atât de incredibil era felul în care, cel puţin pentru mine, Liga ieşise la iveală într-o singură zi, transformându-se dintr-o bandă de aiuriţi, cum o calificase Tinescu, într-o ameninţătoare hoardă de fanatici gata să distrugă rachete şi să ucidă extratereştri.

  Iar ultima problemă, dar nu cea mai lipsită de însemnătate, consta în faptul că nu pricepeam ce naiba o apucase pe Patricia.

  Am chemat-o de îndată ce am ajuns acasă. Era acolo dar crainicul automat fusese branşat şi, când mi-am rostit numele, circuitul de politeţe mi-a răspuns cu răceală:

  — Îmi pare rău, Mr. Vincent, instrucţiunile prevăd să nu vă dau legătura.

  Şi am rămas cu ochii pironiţi pe ecranul gol.

  Furios, mi-am depănat în minte tot ce se petrecuse în cursul nopţii trecute, de parcă simpla repetare ar fi putut da sens întâmplărilor căzute în unitare îndată după intervenţia lui bin Ishmael. Înainte de a pleca în Anglia mă simţeam îndemnat să-mi petrec seara într-una din instituţiile specializate în limpezirea percepţiilor. O oră-două erau deajuns pentru a-mi stimula facultăţile cerebrale, îngăduindu-mi să revăd tot ce se petrecuse.

  Şi totuşi, paradoxal, nu simţeam că-mi scăpase ceva important. Pur şi simplu, nu pătrundeam semnificaţia lucrurilor de care îmi aminteam.

  Gândul că o puteam pierde pe Patricia mă scotea din minţi. Nu-mi dădusem încă niciodată seama în ce măsură subconştientul meu acceptase ideea permanentizării legăturii noastre. Privind în gol, mă prăbuşii într-un fotoliu.

  Să fi început totul atunci când o ameninţasem, fie şi în glumă, că m-aş înscrie voluntar pe o navă-zoo pentru a pleca pe Regulus? Nu era chiar atât de legată de mine pentru a reacţiona astfel. Sigur, dacă Patricia şi-ar fi manifestat intenţia de a pleca, gândul despărţirii m-ar fi chinuit îngrozitor. Din partea ei însă, nu scontam decât o ridicare nepăsătoare din umeri, în aşteptarea ivirii unui alt bărbat. La urma urmei, nu însemnam nimic pentru ea. Sau, poate, totuşi?

  De fapt, cinstit vorbind, nu-mi explicasem niciodată ce găsise la mine. Avusesem câte fete atrăgătoare puteam spera să am. Patricia însă era spectaculoasă, un trup extraordinar, cununa părului de aur, fineţea pielii fără cusur… întâlnind-o, prima mea reacţie fusese s-o evit de teama marei concurenţe probabile, iar acum s-ar fi zis că atârnam de fiecare vorbă a ei.

  Ah, destul! Mai aveam cinci ore până la plecarea rachetei. Doar nu era să le petrec chinuindu-mă în fotoliu!

  Am sărit în picioare şi m-am învârtit prin odaie. La al treilea tur, pocneam din degete: îmi venise o idee. Am căutat cartea de vizită pe care mi-o dăduse Kay Lee Wong şi m-am apropiat de videofon.

  Mi-a răspuns chiar ea. Îşi schimbase îmbrăcămintea bărbătească de peste zi pentru obişnuita ţinută stellariană, simplă tunică neagră fără mâneci şi pantaloni albi. Contrastul absolut al culorilor îl scotea în evidenţă şi pe cel dintre părul şi ochii ei negri şi pielea palidă, ceea ce m-a făcut să mă gândesc la o pasăre flămândă.

  Cu Patricia în gând, Kay nu mă prea interesa, ca femeie. Dar, dacă tot trebuia să omor câteva ore, măcar s-o fac încercând să rezolv unul dintre misterele de care mă izbisem.

  — O, Mr. Vincent! Te-ai hotărât uimitor de repede… Pentru o clipă am rămas descumpănit şi n-am prins nota de ironie din glasul ei. Apoi am început să râd:

  — Lucrurile nu stau chiar aşa. De fapt, mi-am dat seama că ştiu foarte puţin despre Stellaris. Rapoartele sociologice de a doua mână nu pot înlocui experienţa directă. Cum plec în Anglia pentru sfârşitul ăsta de săptămână, m-am întrebat dacă n-am putea lua masa împreună. Am mai discuta câte ceva şi despre propunerea dumitale…

  — Cred că mi-ar face multă plăcere.

  — Înseamnă că n-ai ceva mai bun de făcut? Scăpând niţel de obsesia Patriciei, mi-am putut da seama, după inflexiunile vocii, că se bucura de chemarea mea, fiindu-i totodată ruşine s-o recunoască. Dar se agăţă deodată de vorbele mele.

  — Nu, nimic. Ca să fiu sinceră, Mr. Vincent, e prima mea călătorie pe Pământ şi mă simt încă şi mai dezorientată decât mi se spusese că voi fi. Ştiu că aveţi multe feluri în care vă puteţi petrece plăcut timpul liber, dar, pur şi simplu, nu-s în stare să aleg.

  Era un mod elegant de a prezenta lucrurile. La Birou avusesem nu o dată de-a face cu stellarieni – veniţi cu multe reticenţe, numai o mare tensiune împingându-i să-mi facă mărturisiri – care-mi puneau întrebări uluitoare pentru orice pământean. Stellarienii se dăruiau într-atât muncii lor, încât până şi timpul liber le era strict organizat. Pe Pământ, lipsa de activitate le dădea un simţământ de plictiseală şi neajutorare care putea duce, în cazuri extreme, la un sindrom de anxietate provocat de nevoia luării prea multor hotărâri neobişnuite. Criza putea fi declanşată de un fapt minor, ca alegerea felului în care urmau să-şi petreacă seara. Să meargă la un bal, la un concert, să ia masa la restaurant sau să plece cu o fată într-un zbor de agrement sau… sau… sau…

  Mi s-a făcut deodată milă de fata asta, străină pe planeta mea. Trecuse probabil printr-o perioadă istovitoare cu tau-cetienii şi, deşi ajunsă pe pragul epuizării nervoase, nu se prăbuşise, ceea ce presupunea o personalitate deosebit de puternică. Intenţia mea iniţială de a o descoase cu privire la proiectul stellarian de înlocuire a B. R. C.-ului trecu pe planul al doilea. Şi mi-am dat seama că mă gândeam mai degrabă la ideile pe care i le puteam sugera pentru ca să-şi organizeze plăcut timpul liber, în răstimpul cât urma să mai rămână printre noi.

  Am dus-o, mai mult sau mai puţin automat, la Kingdom. Era locul meu obişnuit de întâlnire cu Patricia, dar îl frecventam încă înainte de a o cunoaşte (şi anume de când începusem să lucrez în cadrul Biroului) pentru că era cel mai bun restaurant din cartier. Se întâmplase să le convină şi celor de la Centrul Meteo, şi faptul dădu naştere unui mic incident pe care nu ştiam dacă să-l consider amuzant sau supărător. La masa vecină se afla o colegă a Patriciei, care mă recunoscu îndată şi făcu ochii mari văzându-mă cu o altă femeie.

  Fie ce-o fi! mi-am spus: Chiar dacă întâlnirea avea să aibă urmări, nu mai puteam îndrepta nimic.

  Destul de repede, seara se dovedi plăcută. O mare parte din rigiditatea şi aroganţa stellariană afişată de Kay nu constituiau decât o mască a timidităţii. Când am convins-o să-mi spună Roald a început să se simtă mai la largul ei. Nu isprăvisem masa şi ne şi prinsesem într-o convorbire aprinsă despre valoarea socială a individului. Eu eram de părere că dezvoltarea iniţiativei personale era hotărâtoare, ea susţinea că, dimpotrivă, integrarea individului în societate era primordială. Faptul mă miră nespus. Îmi venea mult mai uşor să discut cu ea decât cu Patricia! Faţă de Kay mă puteam purta aşa cum mă purtam cu oricare dintre vechii mei prieteni, Jacky sau Tomas, de la Birou. Şi când îşi dădea seama că susţine un punct de vedere lipsit de logică, începea să râdă şi renunţa la luptă. Cu Patricia eram tot timpul grijuliu s-o aprob, mă sileam să ghicesc răspunsurile pe care le dorea şi mă temeam s-o contrazic. Ce schimbare odihnitoare…

  Văzând făgaşul pe care-mi alunecau gândurile, am rămas consternat. Ce se petrecea cu mine? Eram dezamăgit de Patricia, la atât de scurtă vreme după ce descoperisem că era femeia cu care doream să-mi petrec restul zilelor.?

  Absurd. Am dat din cap şi am alungat gândul ăsta prostesc.

  După cină, ca o concesie făcută ideii ei de recreere colectivă, am dus-o pe Kay într-un local unde se dansa şi am făcut în aşa fel încât să fie invitată de cât mai mulţi parteneri. N-a fost prea greu! Se detaşa printre fetele noastre, ca o perlă printre diamante. Experţii susţineau că generaţia actuală era, din punct de vedere fizic, cea mai desăvârşită care populase vreodată Pământul. Geneticienii cultivau frumuseţea de atâta vreme şi ne bucuram de un nivel de trai atât de ridicat încât rezultatul era inevitabil. Mi-am spus că, tot inevitabil, trebuia să ni se schimbe şi conceptul de atractivitate. Toate femeile aflate acolo erau înalte, perfect proporţionate, cu talie subţire şi bust dezvoltat, toate erau îmbrăcate şi coafate cu rafinament şi gust. Kay părea slabă pe lângă ele, dar dansa cu o graţie unduitoare care atrăgea privirile a zeci de bărbaţi. De la o vreme, începu chiar, să se umfle în pene, dar nu i-o puteam lua în nume de rău. M-am dus să beau ceva la bar.

  Într-un fel, îmi spuneam sorbind din pahar, deosebirea dintre Patricia şi Kay simboliza deosebirea dintre Pământ şi Stellaris. Kay era… nu dură, cuvântul nu i se potrivea. Tenace? Da, poate, cu o personalitate precisă şi flexibilă aidoma trupului ei, svelt sub îmbrăcămintea uşoară. Patricia avea o trăsătură mai catifelată, dar era şi – ei, da! – mai încăpăţânată: produsul unei societăţi destul de stabile pentru a înflori şi a se mulţumi să crească. Stellaris era îmbibată de spiritul revoluţionar, care murise de vreo două sute de ani pe Pământ.

  Ciudat, nu mă mai gândisem aşa la toate astea. Contrar neadaptatului, eram, din proprie voinţă, un adaptat; aşa, cel puţin, îmi închipuisem dintotdeaua. Cunoşteam teoretic viaţa de pe Stellaris, pentru că mă ocupam de rapoartele sociologice pe care misiunile noastre de observare le trimiteau pe Pământ. Dar, înainte de a o întâlni pe Kay, nu luasem niciodată în considerare un punct de vedere totuşi evident şi hotărâtor: trebuiau să fie acolo o mulţime de oameni care aprobau efectiv modul de viaţă stellarian şi se simţeau bine în cadrul lui, altminteri societatea lor n-ar fi putut dăinui.

  Se făcuse târziu. M-am dus s-o caut pe Kay şi am găsit-o înconjurată de un roi de parteneri de dans. I-am amintit că trebuia să prind racheta şi i-am propus să rămână, dacă voia, localul neînchizându-se decât cu o jumătate de oră după miezul nopţii.

  Mi-a răspuns că preferă s-o conduc acasă. Pe drum îmi mulţumi cu recunoştinţă pentru presupusa osteneală pe care mi-o dădusem spre a-i oferi o seară atât de plăcută şi n-am izbutit s-o conving cu nici un preţ că seara nu însemnase pentru mine o corvoadă.

  În faţa uşii apartamentului se întoarse spre mine, plină de sfială:

  — Ai fost foarte drăguţ, Roald. Eu… obiceiurile voastre sunt cu totul altele decât la noi. Când un bărbat a invitat o femeie să petreacă seara în oraş, nu obişnuiţi ca ei… ei… în sfârşit, vrei să mă săruţi spunându-mi noapte bună?

  Mi-a venit să râd, dar am izbutit să mă stăpânesc. Tot atât de grav cum vorbise, i-am răspuns:

  — Da, aşa se obişnuieşte. Dar depinde numai de tine. Dacă vrei…

  — Cred că vreau, zise ea cu o voce slabă dar hotărâtă şi-şi trecu braţele pe după gâtul meu.

  Dacă aşa stăteau lucrurile…

  Gura ei proaspătă şi fermă, surprinzător de diferită de a Patriciei; uşoara încordare a muşchilor sub pielea umerilor ei goi, care-mi aminti că era la fel de puternică, probabil, ca şi mine – din nou, spre deosebire de Patricia. În clipa aceea mă gândii cu amărăciune cât de prins eram de Patricia, de vreme ce, îmbrăţişând o altă fată, tot la ea mă gândeam.

  Cu toate astea, ducându-mă acasă să-mi iau bagajul şi îndreptându-mă apoi spre rachetoport, eram cât se poate de mulţumit. Fireşte, după o noapte albă mă simţeam istovit: am adormit cu mult înainte ca acceleraţia regulată a rachetei să-mi apese trupul pe cuşetă.

  Cred că zâmbeam în somn.

  Am auzit glasul lui Micky încă înainte de a apuca să acţionez anunţătorul.

  — Intră, Roald. Pune valiza unde o pui de obicei. Vin într-o clipă.

  M-a pufnit râsul. Micky avea un auz nemaipomenit, care-i îngăduia să recunoască paşii prietenilor şi să-i identifice înainte de a-i vedea. Uşa lunecă într-o parte şi l-am zărit în faţa maşinii de scris. Îşi mişca mâinile mai iute decât le puteam urmări cu privirea.

  Venisem aici de destule ori pentru a şti încotro s-o apuc. M-am dus în mica anexă rezervată oaspeţilor, unde m-am spălat pe mâini şi pe faţă. M-am întors apoi în vârful picioarelor în odaia în care Micky trecea o ciornă pe curat. Ajunsese la ultima filă.

  Încăperile făceau parte din clădirile „noii” universităţi, veche de vreun secol, dar ultramodernă în comparaţie cu arhitectura clădirilor într-adevăr vechi din Cambridge. M-am prăbuşit într-un fotoliu, gustând atmosfera paşnică care mă înconjura.

  De jos şi până în tavan, pereţii erau acoperiţi cu rafturi pline ca cărţi şi benzi cu microfilme, de la cele mai noi culegeri de poezie viridiană, tipărite cam ostentativ cu litere de mână pe hârtie făcută tot cu mâna, şi până la un grup de trei volume, deopotrivă legate în roşu şi acoperite de un strat gros de praf, exemplare din romanul Chemarea stelelor, scris chiar de Micky, o povestire romantică închinată primelor zile ale colonizării pe Venus.

  Obiectele adunate acolo reflectau o fantastică diversitate de preocupări. Sub fereastra principală se afla un theremin al cărui cablu era înfăşurat în jurul unei ghitare antice, de o nemăsurată valoare. Teancuri de dosare pline cu note semantice şi sociologice erau pe jumătate ascunse de reproduceri după sculpturi clasice, un Rodin, un Henry Moore, Venus din Milo şi Virtutea lui Kasneky.

  Lângă mine, pe o măsuţă, trona un in-folio admirabil legat, ale cărui pagini cu marginile îngălbenite dovedeau că hârtia le era făcută din pastă de lemn şi nu din plastic inalterabil. Curios, l-am deschis. Era o colecţie de gravuri executate de un desenator din secolul XXI, Laszlo Curtin, de care nu auzisem niciodată. Mi s-au părut de o calitate surprinzătoare. Am răsfoit întreg volumul şi m-am întors apoi la pagina de gardă pentru a vedea dacă nu poartă vreo menţiune arătând de unde îl cumpărase Micky. Fixată cu o gumă pseudomagnetică, spre a nu lăsa urme pe carte micşorând astfel valoarea vechiului exemplar, o etichetă purta numele răsunător de Miguel Fernando Jose Maria de Madrigal de la Altas Torres.

  — Ai dat de Curtin-ul meu? întrebă Micky acoperindu-şi maşina de scris. Mama l-a găsit luna trecută la Buenos Aires şi mi l-a trimis.

  Am arătat spre şirul numelor făloase.

  — Sunt toate ale tale?

  Începu să râdă.

  — Da, ale mele. Mama, fie binecuvântată, se mândreşte cu străbunii mei spanioli mai mult decât ar fi cu cale, ţinând seama de ascendenţa ei îndeosebi norvegiană. Presupun că, dacă moşteneşti o lungă tradiţie de socialism mic-burghez, începi să tânjeşti după fasturile aristocraţiei. Madrigal de las Altas Torres – sună ca un vers dintr-un cântec, nu crezi? – e locul unde s-a născut regina Isabella. Şi Scandinavia a cunoscut, totuşi, o regalitate destul de pitorească, ceea ce mă face să-mi pun uneori întrebări cu privire la vraja exotismului. (Îşi îndoi în faţa mea trupul dizgraţios, aşezându-se într-un fotoliu). Încolo, cum îţi merge?

  — Destul de prost. Am avut câteva zile de groază. Micky plescăi din limbă în semn de compătimire. Era înalt şi osos. Părul negru şi ochii de tăciune – moşteniţi de la taică-său contrastau cu pielea lui albă ca laptele. Combinaţia de gene care-l produsese dăduse totodată naştere, puteam jura, exemplarului celui mai apropiat cu putinţă de acel uomo universale de care ne bucuram cam o dată la o sută de ani. Făcea parte din echipa de sociologi a universităţii şi-şi pregătea teza de doctorat. Deşi era cu douăzeci de ani mai tânăr decât mine, după cum Tinescu îmi amintise fără menajamente, îşi şi făcuse un nume, iar la momentul oportun ar fi putut alege orice post ar fi dorit. Pe deasupra, constituia o autoritate în toate problemele privind evoluţia societăţii de pe Stellaris.

  — Am veşti proaste pentru tine, mă înştiinţa. Iţi aminteşti de anomaliile pe care le-am semnalat în ultimele rapoarte de pe Stellaris? Ei bine, nu erau întâmplătoare. Sunt aproape sigur că e vorba de falsuri intenţionate.

  — Ştiu, i-am răspuns, explicându-i apoi tot ce se petrecuse.

  — Liga „Stelele pentru Om”? se întrebă cu glas tare. Şi de ce ar ţine banda asta să falsifice datele cu privire la Stellaris?

  — S-ar zice că ai auzit de ea…

  — Mai mult sau mai puţin… A apărut acum vreo opt sau zece ani în Transvaal, în sânul unei comunităţi patriarhale care predica întoarcerea la moravurile din vremea burilor. Există o secţie şi aici – universităţile au tendinţa de a atrage organizaţiile a tot felul de lunatici – şi cred că are adepţi în mai toate marile oraşe europene. Dar, tot aşa, există Bunii Pământeni care cred că zborul cosmic stârneşte mânia lui Dumnezeu şi-şi petrec zilele rugându-se să fie cruţaţi de răzbunarea care nu va întârzia, pentru a-i pedepsi pe astronauţii lipsiţi de credinţă… îţi închipui poate că s-au plictisit, tot aşteptând? Da de unde!… Nu mai vorbesc de Fraţii şi Surorile întru Rodul Vieţii care susţin că îmbrăcămintea, credinţa, căsătoria reprezintă tot atâtea păcate, că a fi cast înseamnă a fi criminal şi că până şi sobrietatea e socialmente indezirabilă. Sunt sigur că grupul s-a născut dintr-o glumă, dar e una dintre cele mai straşnice păcăleli ale istoriei.

  — Cum se face că ştii atâtea despre sectele astea bizare?

  — Le-am studiat pentru teza mea de doctorat. E greu de crezut că în epoca noastră, presupusă a fi teafără la minte, mai există asemenea aiureli. Dar cele mai multe dintre sectele astea sunt plicticoase la culme, şi la fel sunt şi manifestele lor, cu toate că Fraţii şi Surorile fac să circule pentru uz propriu o versiune a Cântării Cântărilor lui Solomon care… dar parcă vorbeam de Ligă, nu-i aşa? Voiam să spun că se îmbată cu apă chioară.

  — Acum trei ani Tinescu a cerut poliţiei să-i cerceteze activitatea. Atunci poliţia a fost de aceeaşi părere. Ulterior însă, pe câte am înţeles, cineva i-a îndopat cu bani grei.

  — Atunci să fie scoşi în afara legii, şi repede, zise hotărât Micky. Ai tu grijă de asta, nu?

  Şi, cu o iuţeală care mă lăsă cu gura căscată, trecu la un alt subiect: un nou proiect de alcătuire a unei societăţi de muzică folk şi de reînviere a unor vechi instrumente ca saxofonul şi clavecinul.

  Nimeni n-ar putea spune că Micky are un creier de fluture. Aduce mai degrabă cu o albină trecând de la un subiect la altul pe măsură ce interesul lui pentru respectivele teme creşte sau dispare, nu însă înainte de a le cerceta până la epuizare. îmi plăcea în măsura în care îl admiram, ceea ce nu era puţin. Diferenţa noastră de vârstă nu prea mai avea însemnătate în lumea modernă, unde, după o adolescenţă năvalnică şi o primă tinereţe, oamenii pătrundeau într-un fel de mare lac al experienţelor împărtăşite de-a lungul a vreo optzeci de ani. Micky şi cu mine eram cât de prieteni puteau fi doi oameni locuind pe continente diferite.

  Privindu-i faţa albă şi nervoasă, mi-am spus că Tinescu n-avea dreptate. Micky nu mi-ar râvni postul, dacă m-aş transfera la sectorul relaţiilor cu extratereştri. Era prea înzestrat pentru a se concentra asupra unei singure laturi a unei munci atât de ample. În decurs de cincizeci de ani avea să-şi pună pecetea pe dezvoltarea istoriei, poate prin modificarea structurii sociale a Pământului, poate prin crearea unei noi forme de artă, poate prin realizarea – în domeniul încă rudimentar al sociologiei – a cea ce teoria câmpului unificat adusese în fizică…, poate în toate trei domeniile, concomitent. În mod inevitabil, dar nedemn, am simţit că-l invidiez.

  — A, mi se pare că încă nu ţi-am arătat asta, zise el schimbând din nou vorba cu aceeaşi viteză ameţitoare.

  Întinse mâna la spate şi luă o carte mică, destul de uzată. Acoperi cu palma partea de sus a copertei, aşa că tot ce puteam vedea era ilustraţia, un peisaj marţian, şi, în prim-plan, o astronavă.

  — Ce-i asta? am întrebat.

  — Tu ce crezi?

  — Fireşte, o astronavă. Pare a fi unul dintre primele modele, propulsate doar de rachete, dar nu mă prea pricep la chestiile astea.

  — Ia uită-te niţel la dată. Dar umblă cu grijă!

  Am luat cartea cu băgare de seamă. Era veche, tipărită pe foi de hârtie din pastă lemnoasă, acum învelite în plastic, pentru protecţie, dar chiar şi aşa părea gata să se pulverizeze. Am căutat data pomenită de Micky şi am găsit-o pe cotor: 1959.

  — Păi bine… am început, m-am oprit însă la timp, dându-mi seama că făcusem o greşeală cât mine de mare.

  — Întocmai, zise Micky. În 1959 astronavele nu zburau spre Marte. Cineva care a citit Chemarea stelelor a găsit o grămadă de tipărituri dintr-astea în podul casei bunicului său, cărţi şi reviste descriind ceea ce, pentru vremea de atunci, reprezenta viitorul. Trebuie să fi constituit o formă de literatură populară tare răspândită, cu toate că, sincer sa fiu, n-aş fi crezut niciodată că s-au publicat atât de multe asemenea lucrări.

  Uluit, răsfoiam vechile pagini.

  — Şi ce credeau ei că le va aduce viitorul? S-au realizat vreunele din profeţiile lor? Erau cumva… cum le zice?… astrologi?

  — Doamne fereşte. Nu preziceau într-adevăr viitorul, sociologia şi psihologia maselor erau abia la început şi asta dovedeşte, cred, cât de vane sunt profeţiile dacă n-ai la îndemână calculatoare şi nu cunoşti tehnica programării lor. Nu, nu făceau decât să-şi lase fantezia să zburde. Oricum, e un aspect fascinant, chiar dacă lăturalnic, al epocii respective… Cred că am să includ materialul în teza mea, dacă găsesc un pretext potrivit. Dar, adăugă dând să se ridice, poate că trebuia să-ţi propun o gustare? Când vii de la Birou, uit mereu de decalajul orar.

  — Nu-i nevoie, mulţumesc. Am luat ceva la racheto-port, înainte de a veni încoace…

  — Asta-mi aminteşte de ceva. (Se plecă primejdios de mult pe spate, cu fotoliu cu tot, apucă un microfon mobil legat de un magnetofon şi urmă să vorbească, în parte pentru mine şi în parte pentru imprimare.) Trebuie să rezerv un loc în racheta-expres de mâine noapte. Mă întorc cu tine la Birou, am de discutat câteva lucruri într-adevăr importante cu Tinescu. Vrei să le asculţi acum sau mai târziu? Ţin de serviciul tău, dar deocamdată e bine să nu se vorbească de ele.

  Cum „într-adevăr important” însemna pentru Micky ceea ce pentru cei mai mulţi era „senzaţional”, am început să mă neliniştesc.

  — Zi-i, l-am îndemnat nerăbdător.

  — Mă rog, dacă vrei. Pământul a trecut pe locul al doilea.

  — Cum?

  — Da, Pământul nu mai e în fruntea planetelor ocupate de oameni. Stellaris i-a luat-o înainte.

  Ştiam că ne puteam aştepta la una ca asta. O ştiam cu toţii, de ani de zile. Dar mă aflam în ultimul loc şi era şi ultima împrejurare în care m-aş fi aşteptat să primesc o asemenea ştire. M-am mulţumit să clatin din cap.

  — Am să fiu mai clar, zise Micky sărind din fotoliu şi începând să umble prin încăpere. După mine, nici stellarienii încă nu ştiu că balanţa s-a înclinat în favoarea lor… şi n-aş fi aflat nici eu, dacă datele falsificate de care am pomenit nu m-ar fi îndemnat să reiau şi să reexaminez unele rezultate anterioare. Cum bine ştii, Stellaris e o societate întemeiată pe forţă. Poate că nu e chiar înregimentată”, dar e cu siguranţă foarte disciplinată. Ştiu că expresia „înregimentată” e infamantă, dar corespunde realităţii. Ţelul lor suprem e eficienţa, iar societatea, compromisul cel mai funcţional între jocul libertăţii individuale şi rigiditatea unui stat corporativ. Mai important încă, structura lor e mult mai eficace decât a noastră.

  E drept că avem o societate foarte stabilă şi că, în ultimele secole, n-a fost prea departe de perfecţiune. Nimeni nu moare de foame; dacă vrea, oricine găseşte de lucru şi, dacă nu vrea, nimeni nu e silit să muncească; criminalitatea e neglijabilă, aşa că poliţia nu mai e înarmată… şi aşa mai departe. Dar orice societate stabilă şi nu total perfectă poate fi depăşită. Stellaris s-a consacrat de la bun început utilizării maxime a resurselor umane de care dispune. Noi ne ferim de asta… spunem „înregimentare” şi o luăm la goană.

  Câtă vreme Stellaris s-a aflat în faza de pionierat, câtă vreme a înregistrat tulburări de creştere, superioritatea noastră s-a menţinut intactă. Dar, dacă evoluţia noastră socială s-a încheiat, cel puţin, pentru ciclul asta, Stellaris abia o începe. Mai devreme sau mai târziu avansul nostru era menit să dispară şi sunt sigur că, de fapt, acum a şi dispărut, într-adevăr.

  Mi-am spus, în chip iraţional, că aş fi putut afla toate astea încă în cursul nopţii trecute. Reieşeau din deosebirile pe care le descoperisem între Patricia şi Kay.

  Şi m-am întrebat deodată cum te simţi ştiindu-te cetăţeanul unei planete înapoiate.

  Nici vorbă să pun la îndoială afirmaţiile lui Micky. Dacă spusese că balanţa se înclina în favoarea stellarienilor, atunci se înclina efectiv. Dar simţeam nevoia să rumeg vestea în linişte acasă. Am întrebat doar:

  — Cum ai ajuns la concluzia asta?

  — Vezi tu… şi se aşeză din nou, zâmbind chinuit. Am întrebuinţat o matriţă inventată de mine, care pare înzestrată cu stabilitate remarcabilă pentru o foarte largă gamă de factori. Ţi-o pot arăta, dacă vrei, dar cred că Biroul o va integra în calculatoarele lui, ca să-mi verifice rezultatele.

  — Atunci treci peste asta. (Mai văzusem matriţele lui Micky, era în stare să opereze cu două sute de variabile deodată, iar eu nu.) Spune-mi, mai bine, ce urmări pot avea toate astea… în mod concret.

  — Depinde numai de repeziciunea cu care stellarienii vor prinde de veste. Sigur, deocamdată nu posedă nici tehnica necesară pentru a-şi analiza propria lor societate… deşi unii indici arată că bănuiesc adevărul. Aterizarea astronavei Algenib, de pildă. Ar putea fi un balon de încercare, menit să le arate dincotro bate vântul.

  — Şi dacă încă nu ştiu?

  — Ei bine, atunci mai avem o şansă de a ne adapta situaţiei pentru a părăsi scena cu eleganţă. Dimpotrivă, dacă ştiu, ne vor răpi locul sub soare şi lucrurile se vor încurca urât. O mulţime de oameni au şi aflat, de altfel, toate astea, fie şi numai subconştient.

  — Cine anume?

  — Toată populaţia Pământului.

  — Înţeleg ce vrei să spui, am încuviinţat, fiind logic ca membrii unei societăţi stagnante să-şi dea seama că ar putea fi depăşiţi. Şi crezi că e una din pricinile pentru care Liga a pornit la acţiune?

  — Fără îndoială. În definitiv, ar putea căuta ultima şansă de a înfiripa pe Pământ o societate evolutivă, cu preţul distrugerii societăţii actuale. Dar nu va izbuti. Nu te poţi război cu Istoria. (Întinse mâna şi luă o foaie din teancul de lângă maşina de scris.) Uite, asta-i ecuaţia mea fundamentală. Pentru simplificare, să considerăm indicele cultural al Pământului drept unitate constantă. De fapt, în cursul ultimilor o sută cincizeci de ani, media dintre progres şi regres e de 0,08.

  — Atât de scăzută? m-am mirat.

  Orice evoluţie aflată sub 0,1 era, în genere, considerată drept neglijabilă. Am studiat ecuaţia şi am ajuns, în minte, la un rezultat aproximativ.

  — Pe baza unităţii date, am anunţat, reiese că au trecut între 20 şi 40 de ani de când balanţa s-a şi înclinat în favoarea stellarienilor.

  — Cam aşa. Am putut amâna întrucâtva procesul, dar acum s-a isprăvit. Viitorul pas al stellarienilor va fi probabil încercarea de a se descotorosi de echipele noastre de observare culturală. Când îşi vor da seama de realitate, nu vor mai răbda să fie conduşi de la distanţă… pentru că aşa stau lucrurile, oricât de abil le-am masca.

  O amintire cumplită mă făcu să pocnesc din degete şi să strig:

  — Au aflat!

  — Cum? (Micky clipi neliniştit). Atunci echipele noastre nu şi-au dat seama. Chiar după curăţirea rapoartelor de pasajele falsificate, n-am găsit în ele nimic care să dovedească una ca asta.

  I-am împărtăşit propunerea pe care Kay mi-o făcuse, de a prelua conducerea unui Birou stellarian urmând să rivalizeze cu B. R. C.-ul.

  — Aşadar, s-au hotărât să ne smulgă din mâini şi ultimul domeniu în care Pământul mai deţine o supremaţie indiscutabilă. Intenţia se înscrie în tabloul general… Şi totuşi, strigă sărind din nou în picioare, Roald, n-au putut ajunge la certitudinea asta pe calea pe care am ajuns eu, pentru că nu dispun de personal calificat. Au procedat altminteri. Da, şi se va dovedi că au dreptate. Nu-ţi dai seama? Au ascuns adevărul faţă de echipele noastre de observare şi asta presupune o abilitate pe care nu le-am bănuit-o niciodată.

  Aşa era. Fără a mai vorbi de planificarea pe termen lung şi de nemaipomenitul lor autocontrol. Dar nimeni n-a negat vreodată vocaţia specială a stellarienilor pentru acesta din urmă.

  — Coloniştii preiau deci iniţiativa, oftă Micky. Înţelegi, Roald? Se repetă povestea Angliei şi a Statelor Unite…

  Paralela era, într-adevăr, izbitoare. Dar izbitoare mai erau şi altele, îndeosebi cele petrecute cu tau-cetienii. Timp de generaţii stellarienii dispreţuiseră disciplinele „abstracte’, de felul psihologiei, considerându-le minore; îşi făcuseră fără îndoială socoteala să ia contact cu tau-cetienii pe cale empirică. Dându-şi seama însă că lucrurile erau mai complicate decât crezuseră, au reacţionat într-un mod care-i caracterizează: încercând mai întâi să pună B. R. C.-ul într-o situaţie imposibilă şi totodată împingându-l să comită greşeli, apoi, punând pe picioare un program de urgenţă menit să le remedieze deficienţele.

  — Cred că Tinescu bănuieşte ceva, am spus încet. Micky se întoarse spre mine şi mă privi în ochi.

  — Un om extraordinar! Un geniu, în domeniul lui. Ce intuiţie fantastică… Dar ce te face să crezi că ştie?

  I-am împărtăşit impresia mea că, în afacerea cu tau-cetienii, Tinescu fusese supus unor forţe pe care nu le putea controla.

  — Da! Da! Da! strigă Micky bătând cu pumnul în palma celeilalte mâini pentru a-şi sublinia cuvintele. Părerea mea, Roald, e că într-un an, sau cel mult 18 luni, stellarienii vor pune piciorul în prag. Dacă Tinescu le-a cedat, e aproape sigur că a făcut-o pentru a nu-i înfrunta şi a nu-i determina să pornească la acţiune înainte de a fi pregătit. Doamne, un an e atât de puţin! Se opri şovăind, apoi reluă: Nu crezi că aş face bine să mă mut la Birou, ce zici?

  — Şi teza de doctorat?

  — S-o ia dracu! Dacă o scoatem la capăt cu bine au să-mi decearnă la doctorate de n-am să le pot duce, e causis non disputandis, din motive indiscutabile. În definitiv, gândeşte-te ce ne aşteaptă: să facem în aşa fel încât Pământul să se împace cu locul al doilea, să-i ajutăm pe stellarieni să-şi pună pe picioare schimburile culturale…

  — Crezi asta?

  — Nu le datorăm oare extratereştrilor ca Stellaris să fie mai bun decât Pământul, şi asta în toate domeniile? Apoi mai avem de lucru chiar pe Stellaris, pentru a împiedica degenerarea mândriei celor de acolo faţă de propriile lor realizări în grandomania care dă naştere unor mişcări de tipul Ligii „Stelele pentru Om’…

  Ascultându-l, mă simţeam cuprins de o calmă certitudine, ca şi cum mi-ar fi vorbit însuşi destinul impersonal. Iată, mi-am spus, ceea ce-i va asigura lui Micky – ba nu, lui Miguel de Madrigal de las Atlas Torres – un loc în Istorie. Poate că o mie de ani vor trebui să treacă până să i se recunoască aportul şi, dintre fiinţele pe care le cunoaştem, doar Anovel va mai fi de faţă. Dar, pentru mine, faptul era incontestabil.

  M-am înfiorat. Cuvintele purtând pecetea adevărului îmi veneau în minte:

  Mă aflu în prezenţa celei dintâi făpturi omeneşti căreia toate popoarele celorlalte lumi îi vor fi recunoscătoare şi căreia nu-i vor precupeţi recunoştinţa lor.

  Era măreaţă şi cutremurătoare senzaţia că se putea zămisli o lume superioară Pământului din toate punctele de vedere. Le dădeam poate un exemplu şi stellarienilor,. nevoiţi cândva, într-un viitor îndepărtat, să cedeze la rândul lor în faţa unei noi civilizaţii, ivite pentru a-i depăşi. Conştiinţa faptului că săvârşeam ceva pentru a modela în timp destinul omenirii mă ameţea…

  Noutatea îmi alungă, din minte orice alt gând. De-abia urcându-mă, târziu duminică noaptea, în cuşeta pe care o rezervasem la bordul rachetei-expres îmi amintii că n-o chemasem pe Patricia.

  Nimic grav, o puteam chema de îndată ce aveam să pun piciorul pe Pământ. Dar, nu ştiu de ce, telefonul ăsta nu mi se mai părea atât de important.

  Cum rezervasem locurile foarte târziu, fusesem nevoiţi să luăm o cabină pentru două persoane, dar aveam cel puţin cuşete şi nu simple relaxatoare. Dincolo de perdeaua care împărţea în două cabina l-am auzit pe Micky culcându-se. Am apucat să-i urez noapte bună şi m-am cufundat într-o dulce somnolenţă.

  Într-un prim vis incoerent mi-am găsit numele trecut în ceva ce trecea drept carte de istorie, fără a fi totuşi o carte. Era plăcut şi măgulitor, iar când m-am uitat mai departe şi am dat peste numele lui Micky tipărit cu litere groase şi de două ori mai mari m-am mişcat în somn şi mi-am amintit că era drept să fie aşa. Nu dormeam prea adânc. I-am căutat din nou numele.

  De data asta însă începu să crească, ivindu-se din ceva ce nu era o carte, ci un obiect negru, o formă lungă şi flexibilă care se repezi la mine pe neaşteptate şi mi se lipi de faţă.

  Începeam să mă înăbuş!

  Spaima m-a deşteptat şi mi-am dat seama că nu fusese un coşmar. Luptam deznădăjduit să pot răsufla. Şi, pentru prima dată, iuţeala reflexelor mi-a salvat viaţa.

  De la rădăcina nasului şi până la bărbie, faţa îmi era acoperită de ceva moale, cald şi lunecos, lat de două palme. Luptându-mă să trag aer în piept, am simţit cum substanţa mi se strecoară în nări. Atunci am înţeles ce trebuia să fac şi am expirat puţinul aer ce-mi rămânea în plămâni, scoţând un fel de horcăit care răsună îngrozitor. Eram pe punctul de a mă înăbuşi, dar obţinusem rezultatul dorit. Materia care-mi astupase nasul se retrase. Am scos o mână de sub pătură şi am apucat ceea ce mi se lipise de faţă.

  Acum se contracta încercând să-mi scape, dar mi-am vârât vârfurile degetelor între pielea feţei şi materia respingătoare, dezlipind-o ca pe un fel de chit încă neuscat. Mă dureau plămânii şi anoxia mă ameţea.

  Cu ultimele puteri am smuls-o de pe faţă şi braţul mi-a zvâcnit, cât era de lung. Materia îmi scăpă din mână; cu un plescăit înfundat, căzu în mijlocul cabinei, lângă perdeaua despărţitoare.

  Spaima mă sleise şi deocamdată nu mă simţeam în stare să mă mişc. Zăceam, pur şi simplu, respirând cu nesaţ. Atunci am auzit un zgomot venit de alături, Micky se ridica în cuşetă, aprindea lumina, dădea perdeaua de o parte.

  — Nu coborî, am strigat răguşit proptindu-mă într-un cot.

  — Ce s-a întâmplat? întrebă în şoaptă cu faţa la fel de albă ca faţa mea.

  I-am arătat, pe jos, ceea ce mi se lipise de obraz, un bulgăre de gelatină albastră translucid şi străbătut de vine roşii, care pulsa rar. Acum, când se închircise, avea un diametru de vreo cincisprezece centimetri. Părea să se contracte oscilând ca şi cum ar fi căutat ceva, apoi începu să se târască spre cuşeta mea. Am simţit că mi se întoarce stomacul. Trebuia să ne descotorosim de bulzul ăsta dezgustător.

  — Micky, am întrebat, n-ai la tine ceva care poate lua foc?

  — Sigur că nu, tot ce am e neinflamabil. Fără a-şi desprinde privirile de la scârboşenia de pe jos, adăugă: Roald, ce dracu-i asta?

  Ca să termin o dată cu gelatina vie şi cu spaima care nu mă părăsise, m-am întins după pantofi.

  — Îţi spun când mă întorc. Stai în cuşetă – nu văd cum s-ar căţăra pe o pantă verticală – dar, mai ales, nu-i înfăţişa vreo porţiune de piele descoperită.

  Deplasându-mă în patru labe pe cuşetă, m-am apropiat de uşă. Clanţa nu ceda şi, pentru o clipa, m-am înspăimântat din nou, apoi am descoperit că uşa se deschidea. Cineva blocase clanţa, fireşte, de vreme ce intrase în cabină pentru a introduce porcăria aia gelatinoasă. Nu era însă momentul să-mi bat capul cu identificări şi motive. Ştiam ce căutam. Numai de-aş găsi…

  Observasem, la capătul culoarului îngust, un dulăpior cu scule pentru caz de pericol, Dacă ar fi şi un aparat de sudură, mi-am spus alergând într-acolo. Şi, într-adevăr, am văzut unul îndărătul uşiţei transparente.

  Am spart panoul deasupra broaştei dulăpiorului şi am pus mâna pe aparat. Când stewardul, singurul reprezentant al echipajului pe nava complet automatizată, veni speriat de semnalul de alarmă declanşat o dată cu forţarea dulăpiorului, mă găsi ţinând în mână o spadă de foc cu lama de vreo treizeci de centimetri.

  — Stai! strigă el în timp ce intram în cabină şi i-am auzit tocurile zdupăind în urma mea.

  Dar nu m-am oprit. Îmbătat de un primitiv simţământ de răzbunare, am îndreptat spre gelatina vie aparatul cu flacără duduitoare. Bulgărele se trase îndărăt, dar flacăra îl izbi şi se înălţă o duhoare cumplită. Suprafaţa lui moale se întări ca un fel de scoarţă. Bulzul nu mai mişcă. Unduind sub puterea căldurii, plasticul neinflamabil al perdelei părea mai viu decât el.

  Când întreaga suprafaţă vizibilă se înnegri, am îndepărtat pentru o clipă aparatul de sudură. O crăpătură se ivi atunci în scoarţa înnegrită şi din ea se prelinse un filament albastru, care bâjbâia ca şi cum ar fi căutat ceva. Mi-am stăpânit nevoia de a voma şi am aţintit din nou flacăra până ce podeaua metalică s-a făcut roşie, iar aerul cabinei aproape irespirabil din cauza duhorii. Până la urmă nu mai rămase pe jos decât ceva carbonizat, semănând cu o bucată de carne prea friptă.

  Am rămas o clipă locului. Tremuram, Am stins aparatul şi l-am dat stewardului, care asistase la sfârşitul gelatinei vii. Apoi l-am împins în lături şi m-am repezit afară.

  De astă dată nu mi-am mai stăpânit sila.

  Când mi-am mai venit în fire, m-am înapoiat. Uşa era acum închisă şi a trebuit să verific biletele de călătorie pentru a fi sigur că nu greşisem cabina.

  Aparatele de aer condiţionat eliminaseră între timp duhoarea şi Micky încerca să dea explicaţii stewardului buimăcit. Când m-a zărit, s-a oprit din vorbă.

  — Te simţi mai bine? m-a întrebat neliniştit.

  Am dat din cap şi, caraghios, i-am cerut scuze stewardului care, cu mâna mult depărtată de trup, ţinea aparatul de sudură încins.

  — Puţină răbdare şi vă lămuresc…

  M-am întors să închid uşa, dar clanţa tot nu funcţiona.

  — N-avea nimic când ne-am urcat la bord, am şoptit fără să mă adresez cuiva anume.

  Mă simţeam încă năucit de cele întâmplate; Ieşind pe culoar, am pipăit partea de jos a broaştei şi, după cum mă aşteptam, am dat peste un disc mărunt, prins ca o scoică de stâncă. L-am împins, iar clanţa începu să se mişte.

  — Ştii ce-i asta? l-am întrebat pe steward, arătându-i discul.

  — Da, un nulificator. Imobilizează magnetic siguranţa şi o împiedică să funcţioneze după închiderea uşii.

  Istovit, m-am lăsat să cad pe marginea cuşetei. Stewardul îşi dădu seama că nu-mi puteam reveni şi, lăsând jos aparatul de sudură, se căută prin buzunare pentru a scoate, în cele din urmă, o cutiuţă.

  — Poftim, spuse întinzându-mi o pilulă verde. E un euforizant. O să vă facă bine.

  Am mestecat-o recunoscător şi pilula îşi făcu, într-adevăr, efectul. într-o jumătate de minut m-am simţit destul de liniştit ca să încerc să lămuresc lucrurile.

  — Micky, m-ai întrebat ce era bulzul de gelatină. Un parazit de pe Segetătorul. În stare naturală, are un metabolism bazat pe siliciu, dar cercetătorii noştri au izbutit să realizeze de curând unele exemplare bazate pe carbon, pentru experimente în vederea refacerii ţesuturilor. S-a pornit de la ideea că ar putea fi aplicat pe răni, asemeni unui plasture, urmând să fie resorbit pe măsura cicatrizării plăgii. Ideea era foarte bună… numai că n-a dat rezultate. Oamenii s-au dovedit alergici. (Mi-am plimbat degetele pe pielea obrazului. Nu apăruse deocamdată nici un fel de erupţie, dar eram sigur că mă voi spuzi încă înainte de aterizare.) Cineva a plasat nulificatorul lângă broască, s-a introdus în cabină în timp ce dormeam amândoi şi mi-a aplicat parazitul pe nas şi pe gură. Dacă, printr-o minune, n-aş fi înţeles că trebuia să expir şi nu să inspir, m-aş fi înăbuşit în cea mai deplină tăcere. Iar, când aş fi fost găsit mort, n-ar fi rămas nici urmă din arma folosită. Absorbită de mucoasa nazală, ar fi fost asimilată de organism.

  Când aş fi fost găsit mort. Buimăcit de şocul la care fusesem supus, apoi euforic datorită stimulentului, nu realizam încă întreaga grozăvie. Mai devreme sau mai târziu, însă, trebuia s-o înfrunt.

  Micky îmi aruncă o privire compătimitoare şi se adresă stewardului:

  — Ar fi bine să anunţi poliţia. La aterizare, să ne aştepte cu un detector de minciuni. Probabil că toţi pasagerii vor trebui interogaţi.

  — Dar nu se poate, se împotrivi stewardul. Nu ştim dacă vor fi de acord.

  — Cu atât mai rău, i-o trânti Micky sărind în picioare. Vor trebui să fie. Nu-ţi dai seama că-i vorba de încercarea de a ucide un funcţionar guvernamental?

  Stewardul păli. Ca şi cum ar fi înţeles abia acum că un asasinat, delict neobişnuit de rar, fusese pe pune tuf de a fi săvârşit la bordul rachetei sale, se năpusti pe uşa care se închise după el, şuierând.

  — Mulţumesc, am spus. E exact ce aş fi vrut să spun, dacă aş fi fost în stare să-mi găsesc cuvintele. Dar…

  Şovăiam să continui.

  — Dar ce? mă zori Micky.

  — Te înşeli, am rostit încet. Tentativa de asasinat nu era îndreptată împotriva unui funcţionar guvernamental.

  — Roald, nu te mai înţeleg. E limpede ca lumina zilei că e vorba de o încercare de ucidere.

  — Nu zic nu. (Şi nici că era cât pe ce să-i cad victimă, am adăugat în gând, cutremurându-mă.) Dar tu, Micky, nu eşti un funcţionar guvernamental.

  Căscă ochii mari şi răsuflarea i se făcu şuierătoare.

  — Vrei să spui că voiau să mă ucidă pe mine? Dar de ce naiba…?

  — Sunt sigur. Nu mi-am dat seama când ne-am urcat la bord, dar adineauri am verificat biletele pentru a controla numărul cabinei. Şi am văzut că ne-am culcat unul în locul celuilalt. Cuşeta de jos e pe numele tău.

  — Şi, pe întuneric, ucigaşul n-a prins de veste… Pricep. Dar, ia stai… putea folosi lumina neagră!

  — Ţi-l închipui plimbându-se pe culoarele rachetei cu casca de văzut noaptea pe cap? Parazitul, în schimb, e destul de mic pentru ca să-l fi putut vârî în buzunar. Bineînţeles, învelit în ceva, ca să nu-i atingă pielea.

  Urmă o lungă tăcere. Uitându-mă la Micky, îi puteam citi gândurile. Şi dacă ucigaşul nu se înşela? Nici n-aş fi bănuit ce se întâmplă. Aş fi zăcut acum aici, mort, şi nimeni n-ar fi ştiut cum s-ar fi întâmplat…

  Pentru un om modern, care se putea aştepta la încă optzeci de ani de viaţă, moartea prematură părea nu mai îngrozitoare, moartea a fost întotdeauna îngrozitoare, cât mai tristă decât pentru omul de pe vremuri, a cărui supravieţuire însemna un lung şir de riscuri evitate doar întâmplător. Aşa cum despre un sfânt se spunea că-şi înţelege tot mai bine păcatele pe măsură ce numărul lor scădea, oamenii care se bucură de o viaţă lungă ştiu tot mai bine cât e de vulnerabilă.

  În cele din urmă, Micky îşi înălţă privirile şi-mi zâmbi chinuit.

  — Măturat, dat la gunoi, inutilizabil, şopti el. Roald, cine să fi urmărit una ca asta? Şi de ce?

  — Presupunând că am dreptate, i-am replicat, pe cine bănuieşti?

  — Nu întrevăd decât o ipoteză, dar cam trasă de păr. Dacă stellarienii s-au hotărât să acţioneze, preferă poate să ia Pământul prin surprindere. Şi ar putea crede că înlăturarea mea le-ar fi de folos.

  — Şi încă cum! am exclamat. (Mi-am întins picioarele, dar, dându-mi seama că le apropiam de parazitul mort, le-am retras degrabă.) Câţi oameni ştiu de concluziile la care ai ajuns?

  — Echipa calculatorului care mi-a utilizat matriţele… dacă cei din echipă ar fi destul de ageri la minte pentru a înţelege tot ce implică, lucru de care mă îndoiesc.

  — Mă întreb dacă cineva n-a adunat totuşi doi cu x pentru a ajunge la rezultatul corect, am spus atunci gânditor. Mă întreb, cu alte cuvinte, dacă – nefiind sigur că deţii dovezi pozitive dar aflând că vii cu mine la Birou – cineva nu a tras totuşi concluzia că eşti pe drumul cel bun şi, intrând în panică, n-a ţinut să te reducă la tăcere.

  Un nou răstimp. După care Micky spuse, pe neaşteptate:

  — S-ar părea că te gândeşti la o legătură între Ligă şi stellarieni!

  Am rămas cu gura căscată. îmi venise aceeaşi idee şi tocmai o cântăream în minte, întrebându-mă dacă făcea s-o enunţ cu glas tare.

  — Şi tu, şi poliţia, şi Tinescu, toţi aţi crezut că Liga nu va trece niciodată de la vorbe la fapte. Dar cine le-a injectat o nouă vitalitate. Din afara Pământului, mai ştii?… Mă urmăreşti?

  Aşa, cu bărbia în palmă şi gândindu-se la ce spusesem, Micky semăna ca un Mefisto fără barbă. Deodată se ridică aţâţat.

  — Am fost orb. Sigur că ai dreptate! Ce mijloc mai bun de a stârni neîncredere în B. R. C. şi, prin asta, în nepriceperea Pământului de a se ocupa de problemele coloniilor şi ale extratereştrilor? În plus, stellarienii pregătesc înfiinţarea propriului lor B. R. C., mi-ai spus-o chiar tu. Totul se leagă.

  — Şi mai e şi avantajul că, pe măsură ce ideile Ligii se răspândesc, cetăţenii cinstiţi şi inteligenţi încep să se îndoiască de capacităţile Pământului în domeniul schimburilor culturale. De pe acum, nu-i aşa, simpatizanţii Ligii s-au infiltrat în B. R. C… (Micky scoase un fluierat şi am vorbit mai departe.) De cum aterizăm, trebuie să pun mâna pe poliţistul care anchetează incidentele în care se presupune că Liga ar fi amestecată. Cum îi spune?… Da, inspectorul Klabund!

  Cineva bătu la uşă, amândoi am tresărit şi Micky se duse să deschidă. Nu era decât stewardul.

  — Am luat legătura cu poliţia, vesti el. Au să interogheze toţi pasagerii. Nimeni nu poate părăsi racheta înainte de deblocarea porţilor etanşe, aşa că individul e ca şi prins. Tulburător lucru, aşa-i, adăugă înfiorându-se, să călătoreşti cu un ucigaş…

  Mi-am trecut palma peste faţă. Începuse să mă usture, era erupţia aşteptată. Am evitat să mă scarpin, ca să n-o stârnesc mai rău.

  — Cum îşi închipuia că poate să scape? se întrebă mai departe stewardul.

  — S-a înscris probabil sub un nume fals, am răspuns. Dacă izbutea ce-şi propusese, nimeni n-ar fi bănuit nimic atâta vreme cât nu se proceda la o autopsie. Până atunci avea toate posibilităţile să dispară.

  — Acum, în schimb, va trebui să treacă printr-un sondaj psihic, zise Micky întunecat. Dar, nu te teme, mai adăugă pentru steward, nu va mai întreprinde nimic. E cu siguranţă convins că a izbutit, iar ultimul lucru pe care l-ar face e să atragă atenţia asupra lui.

  — Aşa zic şi eu, încuviinţă cam îndoit stewardul. Nu părea prea liniştit nici când plecă, urându-ne automat: Noapte bună.

  — Încearcă să dormi puţin, Roald, mă îndeamnă Micky. Cuminte, i-am dat ascultare şi m-am întins pe cuşetă.

  Judecând după zgomotele venind din cealaltă jumătate a cabinei, Micky adormi repede, dar se zbuciuma în somn. Eu n-am putut nici să aţipesc şi, după o jumătate de ceas, am renunţat, în parte datorită erupţiei de pe faţă care mă ustura tot mai tare, dar mai ales din pricina hotărârii de fier, rece şi necruţătoare, care, presirnţeam, nu-mi va lăsa o clipă de răgaz înainte de a fi adusă Iu îndeplinire.

  Distrugerea Ligii „Stelele pentru Om.”

  Cu feţe posomorâte, poliţiştii ne aşteptau la sosirea rachetei. Deşi crima – fie şi ratată – ţinea de domeniul lor, devenise atât de neobişnuită încât simpla ei pomenire făcea să apese asupra noastră un fel de nor de fum întunecat.

  Calmi şi competenţi, opriră fiecare pasager explicându-i pe scurt cele întâmplate şi însoţindu-l până în dreptul unei mese pe care fusese instalat detectorul de minciuni. O singură întrebare era deajuns pentru a-i elimina pe nevinovaţi. La a şaptesprezecea încercare, un bărbat cu faţa lividă şi care-şi pierduse sângele rece văzând că omul pe care îl credea mort stătea de cealaltă parte a mesei pe care se afla detectorul, făcu să sară acul aparatului de la ADEVĂR la MINCIUNA.

  Doi agenţi mătăhăloşi se postaseră la dreapta şi la stânga lui pentru a-l împiedica să fugă, dar bărbatul îşi dădu seama de zădărnicia oricărei încercări de a scăpa şi-şi lăsă braţele să-i atârne, ca moarte, de-a lungul trupului.

  Luptând cu oboseala, consecinţa şocului prin care trecusem, şi cu durerea provocată de erupţie, i-am şoptit ceva sergentului care conducea operaţiile şi el îi puse necunoscutului întrebarea:

  — Sunteţi membru al Ligii „Stelele pentru Om”? Bărbatul clătină capul, negând cu hotărâre, dar acul implacabil săltă din nou la MINCIUNĂ.

  — Uită-te la el, îmi şopti Micky, cineva l-a pus să acţioneze şi n-ar fi exclus să fie vorba de un stellarian. Omul e pământean… şi, dacă n-ar fi suferit o influenţă dinafară, n-ar fi dovedit atâta indiferenţă faţă de viaţa unui semen.

  Poliţia înregistra mărturia pentru susţinerea acuzării şi adună, de pe podeaua cabinei, rămăşiţele parazitului. O analiză organică urma să-i precizeze nu numai originea, dar şi tipul genetic, ceea ce avea să indice sursa de unde se aprovizionase criminalul.

  — Asta nu rezistă la proces nici zece minute, îşi dădu cu părerea sergentul, în timp ce, buimăcit, prizonierul era luat. Aş vrea să vă întreb totuşi, Mr. Vincent… ce v-a făcut să pomeniţi de Liga „Stelele pentru Om”? Am crezut întotdeauna că indivizii ăştia bat apa în piuă şi nu trec la fapte… De data asta însă, au făcut-o lată!

  — Ai să mai auzi multe despre Ligă, am mormăit cu greu.

  Îmi simţeam buzele umflate şi ţepene. Reacţia alergică la parazitul de pe Săgetătorul nu se traducea numai prin durerile cumplite de pe faţă, mă dureau şi mâinile cu care abia îl atinsesem. Dându-şi seama de starea în care mă aflam, sergentul făcu semn unui agent care purta insigna secţiei de medicină legală. Omul mă privi cu milă şi cotrobăi prin trusa lui de prim ajutor.

  — Asta are să vă ajute, până una alta, spuse el întinzând un strat de plastipiele peste zonele afectate. Aş putea să vă mai dau nişte histaminoide care ar reduce alergia, dar ar însemna să vă ameţesc pentru tot restul zilei şi ar trebui să nu vă obosiţi.

  — Păcat, i-am răspuns printre dinţi, azi trebuie să mă cam obosesc. Hai, Micky, sunt sigur că Tinescu ne aşteaptă.

  Tinescu închise sertarul biroului, poruncind secretarului-automat să înregistreze apelurile telefonice şi apăsă pe butonul care aprindea pe uşă tăbliţa cu menţiunea OCUPAT.

  — Luaţi loc, ne pofti arătându-ne două fotolii. (Privirile i se opriră peplastipielea, destul de proaspătă pentru a fi încă vizibilă, care-mi acoperea faţa, dar nu făcu nici un comentariu.) Ei bine, Torres? Presupun că doar o împrejurare de natură să zguduie întreaga galaxie te-a făcut să-ţi părăseşti bârlogul călduţ din Cambridge, aşa că dă-i drumul. Sper numai să nu fie veşti proaste!

  — Depinde cum le priveşti, mormăi Micky îndoindu-şi în fotoliu trupul slab şi deşirat şi aşezându-şi la picioare servieta cu documente. După ultimele mele calcule, Stellaris ne-a luat-o înainte şi de acum încolo va merge cu paşi mari în frunte.

  Urmăream fiecare mişcare a lui Tinescu. Habar n-aveam cum avea să primească bomba, dar reacţia lui fu cea la care mă aşteptam cel mai puţin.

  Brusc, păru că întinereşte cu zece ani. Pentru întâia dată îl vedeam într-adevăr fericit şi se uita mândru la. Micky, cu ochi de părinte.

  — Torres, îmi vine să te sărut! Aşteptarea asta mă scotea din minţi.

  — Eram aproape sigur că eraţi la curent, a spus» Micky.

  — Sigur, e mult spus… Dar trebuie să recunoşti că, mai devreme sau mai târziu, faptul era inevitabil. Şi în ultimă vreme s-au ivit atâtea semne încât ajunsesem să-mi rod unghiile de nelinişte la gândul că evenimentele ne puteau găsi nepregătiţi. Ce te-a făcut să-ţi dai seama? Rapoartele misiunilor noastre, pe care au încercat să le măsluiască?

  — Ele, şi alte câteva lucruri. Tinescu dădu din cap.

  — N-au neglijat disciplinele abstracte chiar în măsura în care am crezut noi, asta e sigur. Dar, de când şi-au propus să ascundă echipelor noastre de observare progresele pe care le înregistrau, nu mai primeam decât informaţii trunchiate. Ei bine, iată nişte veşti minunate! Şi poate, adăugă aruncându-mi o privire batjocoritoare, Roald îmi va lua mai puţin în nume de rău faptul că-i lăsam pe stellarieni să mă calce pe bătătură.

  Încurcat, evitam să-l privesc în ochi. Dar mai aveam unele obiecţii.

  — Aţi fi putut supune ministrului întreaga problemă. S-ar fi putut lua atunci măsuri care…

  — Ar fi dezvăluit indirect stellarienilor ceea ce încă nu ştiu. (Tinescu clătină din cap.) Roald, atâta lipsă de subtilitate mă miră… Dar, fiindcă veni vorba de subtilitate, aţi dedus de bună seamă că stellarienii subvenţionează Liga „Stelele pentru Oom”?

  — Am ajuns la concluzia asta pe altă cale, spuse Micky. Un membru al Ligii a încercat să mă omoare în timpul călătoriei. A greşit, şi s-a legat de Roald.

  — De asta arăţi atât de îngrozitor? întrebă Tinescu privindu-mă cu îngrijorare. Dacă au ajuns la asemenea manifestări disperate va trebui… Dar, mai întâi, povestiţi-mi ce-aţi păţit.

  I-am rezumat întâmplarea cu parazitul. Tinescu se încrunta tot mai tare.

  — Ingenioasă, alegerea armei, constată apoi. Dar ne va fi totodată mai uşor să dăm de urma vinovaţilor. Toţi paraziţii trimişi pe Pământ au fost repertoriaţi şi codificaţi genetic înainte de a fi distribuiţi laboratoarelor de cercetare. Uite, chiar acum mi s-a adus ultimul raport. Vreţi să-l vedeţi?

  Gândindu-mă că nu era rău să aflu tot ce puteam despre vietatea ce fusese pe punctul de a-mi pune capăt zilelor, am întins mâna spre dosarul pe care Tinescu mi-l întindea. Cuprindea copia unei note informative adresată secţiei, de biochimie a Biroului de către departamentul de patologie al Universităţii din Melbourne, prin care se arăta că paraziţii de pe Săgetătorul trimişi universităţii erau restituiţi deoarece un anumit compus – era anexată şi diagrama structurii lui moleculare – provoca reacţia epidermei umane. Urma rugămintea de a se cere cercetătorilor de pe Săgetătorul să încerce dezvoltarea unei alte tulpini.

  După ce se plecase peste umărul meu pentru a citi şi el nota, Micky îl întrebă pe Tinescu:

  — Ştiţi unde au mai fost trimişi, în afară de Melbourne?

  — N-am văzut lista completă a destinatarilor, dar îmi aduc aminte că au fost expediaţi câţiva şi Facultăţii de Medicină din Cambridge. Clătinând din cap cu un fel de admiraţie, adăugă: Să recurgi la un parazit pentru a comite o crimă! Numai unui geniu diabolic poate să-i vină o asemenea idee… N-am replicat şi Tinescu a urmat: Roald, cine ţi-a vorbit de ei? Oricum, ţi-a salvat viaţii. Şi trebuie să-ţi fi dat destule amănunte ca să poţi înţelege, într-un timp atât de scurt, cu ce aveai de-a face.

  — Mi s-a părut o veşnicie, am şoptit. Cine mi-a spus? M-am gândit niţel şi deodată mi-am amintit: Helga Micaleff!… Secţia lor a avut de furcă, pe la începutul anului, cu paraziţii. A aflat asta de la Matkievici, care-şi trâmbiţează greutăţile celui dintâi venit. Helga a ţâşnit furioasă din laborator şi s-a nimerit să-fiu cel în faţa căruia a simţit nevoia să se descarce.

  M-am înfiorat retrospectiv, dându-mi seama cât de-subţire era firul de care îmi atârnase viaţa.

  — În definitiv, n-avea de ce să facă un secret din informaţiile privitoare la paraziţi, hotărî Tinescu. Dar văd că începi să fii nerăbdător, Torres. Iartă-mă, şi dă-i drumul.

  Micky se plecă năvalnic şi-şi împrăştie notele pe tot biroul.

  — Până acum, Roald şi cu mine am avut doar răgazul să schiţăm un plan de acţiune. Dar un lucru e sigur, în cel mult optsprezece luni stellarienii vor trece la fapte. Să zicem, mai bine, într-un an. Iar aici, (apucă o foaie plină de cifre), e matriţa cazului extrem: efectul ştirii asupra unei opinii publice pământene nepregătite. Vedeţi diagramele astea? Reprezintă Liga şi celelalte organizaţii de acelaşi tip. Iată şase diferite ramuri de evoluţie, toate negative. Cea mai puţin supărătoare constă în alcătuirea la nivel guvernamental a unui puternic grup de influenţă cerând boicotarea economică a stellarienilor.

  — Cea mai puţin supărătoare? repetă consternat Tinescu.

  Micky făcu o mutră acră.

  — Ar trebui să vedeţi extrapolările într-adevăr negative! Şi iată acum diagrama care ne precizează avantajele. Am calculat-o pentru o durată minimă; cel mult un an. Ştim cu certitudine că balanţa s-a înclinat, pe când stellarienii sunt încă în faza presupunerilor. E o situaţie pe care trebuie s-o exploatăm pe cât putem. Bugetul se va ridica la vreo şase miliarde şi jumătate numai la capitolul propagandă, jumătatea sumei urmând să fie cheltuită la nivel guvernamental.

  — Chiar jumătate? tresări Tinescu.

  — Cu uşurinţă. Primul lucru – vedeţi linia care se desfăşoară în josul diagramei? primul lucru pe care stellarienii îl vor întreprinde când vor şti cât sunt de puternici va fi să ceară abrogarea acordurilor coloniale. Şi nu le va face nici o plăcere să le opunem o rezistenţă prea dârză.

  — Trebuie să intervin chiar de pe acum pe lângă ministru, şopti Tinescu.

  — Nu uitaţi nevoia de a acţiona şi asupra opiniei publice. Buletine speciale de ştiri, educaţie de masă şi toate celelalte. Trebuie să convingem oamenii că vor trăi mai departe pe aceeaşi planetă, pe Pământ.

  — Şi stellarienii? am intervenit. Trebuie să-i convingem că dobândirea autonomiei nu înseamnă că totul va începe să meargă pentru ei ca pe roate.

  — Aici voiam să ajung, încuviinţă Micky. Partea cea mai anevoioasă a muncii noastre va consta în compensarea deficienţilor stellariene în domeniul ştiinţelor umane. Treaba asta ne poate lua şi cincizeci de ani. Din fericire, şi-au şi dat seama de lipsurile lor. Roald v-a spus că au de gând să înfiinţeze un echivalent al B. R. C.-ului?

  — Nu, nu mi-a spus, răspunse Tinescu fulgerându-mă cu privirea.

  — Iertaţi-mă, am protestat, dar am aflat asta, de la ghidul lor, abia vineri după-amiază. Fiind trecut de orele 16, plecaserăţi.

  — Ce legătură are ea cu toată povestea?… În sfârşit, presupun că era de aşteptat. Continuă, i se adresă apoi lui Micky.

  Atunci mi-am zis că e mai bine să-mi ţin gura. Comentariile mele, oricum, erau de prisos. La capătul unei ore mă miram odată mai mult de anvergura gândirii lui Micky şi de lărgimea vederilor sale. Sub rezerva verificării lui de către un calculator la Integrare, planul pe care-l propusese a fost pus la punct în aşa fel încât să poată fi aplicat.

  Dar totul era simplu doar în aparenţă. Opinia publică are o înspăimântătoare forţă de inerţie, iar – pentru a o zgudui – nu ne puteam îngădui fapte spectaculoase, de felul sabotării unor rachete, la care stellarienii nu şovăiau să recurgă.

  Şi totuşi… dacă cineva era în stare s-o scoată la capăt, acela era Micky Torres. I-am zâmbit strâmb.

  — Cum te simţi în chip de cel mai important om de pe Pământ?

  Se mulţumi şi el să se strâmbe la mine şi nu-mi răspunse.

  În cele din urmă Tinescu puse mâna pe videofon şi-i porunci lui Tomas de la Integrare să isprăvească programele în curs, dar să nu mai primească nici un program nou până la sosirea lui Micky, deoarece se ivise o sarcină prioritară. Tomas răspunse, cu un val de proteste, dar Tinescu îl înjură pe româneşte, ceea ce păru să-l convingă.

  — Acum, ce ai de gând, Roald? întrebă directorul.

  Pentru o clipă m-am bâlbâit. Apoi:

  — Cred că am să-l caut pe Klabund, am spus. E cel mai indicat să se ocupe de Ligă, are pe cap trei anchete în care Liga poate fi implicată şi toate trei sunt apărate de secretul judiciar, aşa că deocamdată nu există riscul ca rezultatele lor să fie date în vileag.

  — Vrei să-i deschizi ochii în privinţa legăturii dintre Ligă şi Stellaris, aşa-i?

  — Întocmai.

  — Crezi că e bine, Torres?

  Micky stătu niţel pe gânduri înainte de a răspunde:

  — Da, cred că-i o mişcare abilă. Cu condiţia să evităm cu ori ce preţ ca stellarienii să-şi dea seama cine a descoperit legătura. Să-i lăsăm să creadă că au fost atât de neîndemânatici încât un simplu poliţist le-a dat de urmă. Vor fi nevoiţi să caute o altă linie de atac, ceea ce ne va lăsa un oarecare câmp de manevră.

  Apoi îşi strânse frumos dosarele şi se îndreptă spre secţia de Integrare pentru a lansa cea mai vastă campanie educativă de masă întreprinsă vreodată de omenire.

  Nu lipsise mult să-mi pierd viaţa şi aflasem că voi deveni cetăţeanul unei planete de mâna a doua. Nimic prea îmbucurător, deci, şi totuşi mă bucuram. Mă stăpânea un simţământ pe care l-aş fi numit al datoriei, făgăduind confruntări mai serioase şi mai pline de satisfacţii decât lucrările cu care îmi bătusem capul de când intrasem la B. R. C. Un prim efect al noii atitudini: începeam să-mi dau seama de ordinea priorităţilor. în mod obişnuit, dând cu ochii de muntele de dosare îngrămădite în perioada sfârşitului de săptămână în cutia transportorului, aş fi oftat şi aş fi început să le parcurg cu migală înainte de a mă apuca de alte treburi. Acum, nici nu le-am dat atenţie şi am pus mâna pe videofon.

  Secretarul-automat începu să-mi recite lista lucrărilor în curs. L-am oprit şi am întrebat centrala:

  — Cum pot intra în legătură cu inspectorul Klabund de la districtul de poliţie al Coastei Pacificului?

  — Vom încerca să stabilim unde se află, răspunse cumplit de suav glasul mecanic de la celălalt capăt al firului şi, după o clipă de aşteptare, am auzit din nou: Inspectorul Klabund nu-i de găsit la sediul poliţiei. Cercetările privind recentul accident al unei rachete sunt în curs şi se presupune că inspectorul anchetează la astroport. Dacă doriţi să înregistraţi un mesaj… începeţi să vorbiţi după al treilea semnal.

  M-am uitat încruntat la ecranul gol de deasupra videofonului.

  — Află când poate fi de găsit. Vreau să-i vorbesc în direct.

  Un nou timp de aşteptare. Din fericire, Klabund nu uitase să-şi informeze secretarul-automat. Mi s-a spus că va reveni la orele 14.

  — Înregistraţi, vă rog: Inspectare Klabund, Roald Vicent de la B. R. C. va chema astăzi la orele 14 pentru a vă comunica noi informaţii importante privind cercetările în curs.

  Am întrerupt legătura, lăsându-mă pe spătarul fotoliului. Şi acum, Patricia. Faptul mărunt al asasinării mele nereuşite mă făcuse să uit că aveam de gând s-o chem la întoarcere, de pe rachetoport. Uitasem atât de uşor, încât începeam să mă simt îngrijorat.

  Fără să sper în acceptarea convorbirii, am cerut videofonului să-mi facă legătura cu Centrul Meteo. Aşteptând, mă întrebam cum să dau de Patricia… poate să trec deseară pe la ea…

  — Roald! O, cât mă bucur că nu eşti supărat pe mine!

  O vedeam, – păr blond şi mătăsos, fructul gurii, ochi jucăuşi – încadrată ca o miniatură artistică în micul ecran al videofonului. Timp de multe secunde n-am făcut decât s-o privesc, stăpânit din nou de sentimentele pe care frumuseţea ei mi le stârnise încă din clipa. când o întâlnisem.

  — Supărat? am repetat, în cele din urmă.

  — Aşa credeam, de vreme ce nu mi-ai mai dat nici un semn de viaţă.

  — A existat totuşi un aparat instruit să-mi refuze chemările, am amintit.

  Încurcată, dădu din cap.

  — Urât din partea mea, nu? Dar, înţelegi… ei bine. Începusem să-mi spun că vom rămâne pentru multă vreme împreună şi gluma ta la petrecerea de la Demba, când ai zis că vrei să pleci pentru cine ştie cât timp pe Regulus, zău… m-a cam… zguduit.

  Era acum rândul meu să mă simt zguduit. Nu-mi închipuisem niciodată că se gândea, ca şi mine, la o legătură de durată. M-a năpădit un val de căldură.

  — N-ai vrea să uiţi şi să mă ierţi? se rugă ea.

  — Ştii foarte bine că-ţi iert orice.

  — Şi nu mai eşti supărat?

  — Sigur că nu.

  — Ce fericire! (Zâmbi şi faţa i se lumină ca o nova.) Am anulat de mult dispoziţia urâcioasă pe care o dădusem videofonului şi n-ai încercat totuşi să mă cauţi… Ce s-a întâmplat?

  — Destul de multe. Mai întâi, am fost la Cambridge să-l văd pe Micky Torres, apoi, la întoarcere, cineva a încercat să mă ucidă.

  — Cum? Iubitule, glumeşti?

  — Crezi? (Cu băgare de seamă, mi-am pipăit faţa.) Nu se vede la videofon, dar tot obrazul mi-e acoperit cu plastipiele.

  Şi i-am povestit pe scurt peripeţiile călătoriei de întoarcere.

  — Dar e îngrozitor! (Cu ochii măriţi, se aplecă spre obiectivul aparatului.) Ascultă, vino negreşit deseară. Pregătesc ceva de mâncare şi ai să petreci o seară plăcută. Să zicem la 19,30, bine?

  Nu m-am lăsat rugat şi m-am învoit, iar la sfârşitul convorbirii simţeam că plutesc.

  Am mai pierdut vreo zece minute până să-mi dau seama că aveam totuşi o treabă de făcut şi, resemnat, m-am întors la grămada de dosare din cutia transportorului.

  Cele mai multe urmau să aştepte, de vreme ce echipa lui Micky monopoliza calculatoarele secţiei de Integrare. Fără strângere de inimă, am trimis îndărăt la registratură şapte dosare cu date. privind cercetările sociologice de pe Viridis. Dar se aflau acolo şi unele informaţii de pe acum prelucrate, care trebuiau să ajungă în locuri apropiate ca Montreal, sau depărtate ca Auckland, în Noua Zeelandă.

  Tocmai mă uitam la ceas şi descopeream, spre marea mea mirare, că rămăseseră doar zece minute până la pauza de prânz, când anunţătorul se făcu auzit.

  — Vincent? Sunt Martin van Hoff. Mă poţi primi pentru câteva minute?

  Vărul astronaut al Madeleinei. Da, de ce nu? Am apăsat butonul care deschidea uşa şi silueta cunoscută, în uniformii roşie, se ivi în prag.

  — Sper că nu te deranjez, zise el întinzându-mi mâna. îmi luam tocmai rămas bun de la Jacky. Mi-a spus că uşa de alături e a biroului dumitale şi, dacă tot eram aici, m-am gândit să trec pentru o clipă.

  — Felicitări! Văd că ai fost înaintat în grad. Mândru de el, se uită la insigna nou-nouţă de navigator-şef, care luase locul celei mai mici, de simplu navigator.

  — Da, mulţumesc. De fapt, de asta şi plec. Am primit ştirea duminică şi, o dată cu ea, transferul pe o altă navă. Plec deseară spre Viridis. Aud că vom transporta şi câţiva dintre oamenii Biroului.

  — Într-adevăr, o parte dintre membrii echipelor de observare care şi-au petrecut concediul pe Pământ. Atunci, pleci cu Mizar? Parcă asta-i astronava care porneşti azi…

  — Întocmai, răspunse mulţumit. Jacky mi-a spus că ai prieteni pe Viridis. Vrei să le comunici ceva?

  — Salută-l, dacă vrei, pe Wlaclaw Soong, ofiţerul de legătură al astroportului Viridis-Centru. Am fost colegi de şcoală.

  — În regulă. (Se scotoci printr-unul din buzunarele lui încăpătoare şi scoase un carneţel pe care figurau de pe acum o mulţime de nume.) La drept vorbind, urmă adăugând noul nume pe listă, morala verişoarei mele începe să mă cam îngrijoreze: m-a rugat să-i încredinţez de dragostea ei pe vreo treizeci şi unu de bărbaţi de pe Viridis. În sfârşit, atâta vreme cât se află la distanţă cred că Jacky n-are de ce să-şi facă sânge rău… Îşi vârî carneţelul în buzunar şi adăugă: Ah, nu dumneata mi-ai vorbit de Algenib la serata la care lua parte regulianul?

  — Ba da. (Vedeam că stă ca pe ace, deşi părea dornic să mai spună ceva; înţelegând că se grăbea, m-am ridicat.) Uite ce e, în cinci minute trebuie, oricum, să mă duc la masă… Văd că nu prea mai ai timp. Dacă vrei, te însoţesc până jos, la intrare…

  — Eşti tare drăguţ. într-adevăr, mă cam zoresc.

  I-am spus secretarului-automat că plec şi am comandat o maşină ca să mă ducă la 13,15 la Klabund. Ne-am îndreptat apoi spre ascensoare şi, aşteptând ivirea unei cabine, i-am amintit lui Martin ultimele cuvinte pe care le rostise.

  — Ah, da! Tocmai îmi dăduse ceva prin minte, când a sosit Anovel. M-am dus apoi la astroport, să văd dacă ghicisem. Apucaseră să vâre nava în hangar şi, cum tractorul se mai afla acolo iar stellarienii îşi păzeau în continuare secretele, n-am văzut mare lucru. Nimeni nu părea să aibă acces la bord… au adus cu ei până şi personal de întreţinere. (Ascensorul se opri în dreptul nostru şi am pătruns în cabină.) Cu toate astea, urmă Martin, am văzut câte ceva, care mi-ar putea confirma teoria. Particularitatea esenţială a lui Algenib constă în concepţia spaţiului rezervat motoarelor. Cred că ţi-am spus de ce suntem nevoiţi să cărăm cinci sau şase motoare de rezervă, nu-i aşa? Ei bine, pun rămăşag pe tot ce vrei că în spaţiul disponibil pe Algenib nu încap mai mult de două motoare.

  — Vrei să spui că au descoperit o modalitate de reducere a dimensiunilor motorului afectat zborurilor interstelare? m-am încumetat să spun, pentru că se uita la mine de parcă ar fi trebuit să fiu teribil de impresionat.

  Liftul se opri şi intrarăm în vestibul.

  — Nu, în nici un caz, dacă n-au inventat şi un tip de propulsare cu totul nou. Toleranţele sunt de pe acum reduse la nivel monomolecular şi limita inferioară a dimensiunilor câmpului magnetic trebuie să rămână proporţională cu masa astronavei. Cred că Algenib cântăreşte pe puţin 14.000 de tone.

  — 15.000, am precizat.

  — Nu mai spune! îşi crâmpoţi buzele şi adăugă: Asta lămureşte totul. Au descoperit un procedeu care anulează distorsiunile orbitale produse de câmpul magnetic. Cu alte cuvinte, îşi pot reutiliza propulsoarele interstelare.

  Toate astea nu-mi spuneau mare lucru şi Martin îmi citi probabil nedumerirea pe faţă, fiindcă urmă aprig:

  — Chiar nu-ţi dai seama ce înseamnă asta? Află că nu simt nici eu inginer, dar examenele pe care le-am dat pentru obţinerea diplomei de navigator m-au silit să învăţ destule lucruri cu privire la teoria zborului interstelar. Câmpul magnetic deformează întruna orbitele electronilor din focarul generatoarelor… sau le deforma întruna, până acum. Dacă au descoperit într-adevăr cum se poate evita una ca asta, stellarienii trebuie să fie pe calea descoperirii antigravitaţiei! Şi vor construi curând astronave care nu vor mai avea nevoie de reactoare pentru a ateriza, ci vor coborî plutind ca nişte baloane. Pe de altă parte, vor putea produce nucleonium, o materie condensată de felul celei din nucleul stelelor pitice. Din moment ce nu masa urmând să fie deplasată contează efectiv la o astronavă, ci raza câmpului nulificator ce trebuie produs, gândeşte-te cu cât poate creşte încărcătura pe care vor fi în stare s-o transporte. Pe câte-mi dau seama, au deschis poarta unui domeniu cu totul nou al fizicii!

  Ajunsesem pe treptele de afară ducând spre intrarea Biroului, peste care străjuiau literele uriaşe ale devizei noastre. Sub privirile ironice ale lui Martin, rămăsesem tăcut.

  — Îţi cam ia piuitul, aşa-i? zise el într-un sfârşit. Când mă gândesc că aş putea avea cândva prilejul să zbor pe o navă care se ridică de pe o planetă ca un fulg de păpădie şi trece la viteză hiperfotonică de-îndată ce iese din atmosferă, mi se pune un nod în gât… Dar acum, chiar că trebuie s-o şterg. Uite-mi şi maşina. La revedere… sper să ne mai întâlnim, la viitorul meu popas pe Pământ.

  O luă la goană spre maşina care-l aştepta în faţa treptelor, la fel de strălucitoare şi de roşie ca uniforma lui. L-am urmărit cu privirea, dar mintea mi-era stăpânită de tot ce spusese.

  Mă mai aflam acolo, încă buimăcit, când o mână mi se lăsă pe umăr. Era Jacky.

  — Roald, parcă ai fi lovit de trăsnet! M-am scuturat şi am revenit pe pământ.

  — Oh, salut! Iei masa la cantină?