— Bineînţeles. Dejunul cu Patricia, când ţi-am ţinut locul, mi-a epuizat bugetul pe toată luna la capitolul mese în oraş. Nu sunt în situaţia ta, fericitule burlac, am de întreţinut o nevastă şi un copil.

  Frumoasă şi neagră, faţa lui avea o expresie zeflemitoare. Am făcut tot ce puteam pentru a-i răspunde printr-un zâmbet şi am trecut amândoi strada spre clădirea anexă în care se aflau cantina Biroului şi locuinţele personalului. În mod normal, ar fi trebuit să coborâm în tunelul subteran care lega cele două clădiri, dar circulaţia scădea în afara orelor de vârf şi, pe deasupra era o zi minunată.

  În timp ce ne aşezam la una dintre mese şi Jacky fluiera ascuţit pentru a-l chema pe chelnerul-robot, am spus:

  — Am vorbit adineauri cu Martin van Hoff.

  — Cum?… Ah, da, mi-a spus că vrea să treacă pe la tine.

  — Ţi-a pomenit ceva în legătură cu Algenib, astronava stellariană care i-a adus pe tau-cetieni?

  Faţa lui Jacky se întunecă. El îşi ascunse încordarea încercând să studieze cu mare atenţie meniul pe care robotul ni-l înfăţişa pe micul lui ecran.

  — Da, nu se mai gândeşte decât la asta. Are nişte teorii vagi în legătură cu o nouă formulă revoluţionară.

  — Nu mi s-au părut vagi deloc, am stăruit.

  Îşi alese felurile de mâncare apăsând furios pe câteva din butoanele robotului şi chelnerul lunecă tăcut pe rotile până în dreptul meu, aşteptând atât încât Jacky se simţi silit să răspundă.

  — Dă-o încolo de treabă, izbucni el. Era neapărată nevoie să aduci chestia asta pe tapet?

  Cutremurat, mi-am dat seama de ceea ce o prostească orbire mă împiedicase să înţeleg: dacă stellarienii făcuseră într-adevăr un asemenea salt înainte, Jacky urma să răspundă de lipsurile echipelor de observare care nu ne preveniseră din timp, de vreme ce era însărcinat cu centralizarea datelor tehnice ale coloniilor, aşa cum eu răspundeam de cele culturale şi sociologice.

  — Iartă-mă, Jacky, am exclamat.

  — Nu, eu ar trebui să-ţi cer iertare, a oftat el. Nu e cazul să mă răstesc la tine când, de fapt, sunt supărat pe stellarierii. Dar nu vrei să mănânci?

  Am tresărit şi în grabă, mai mult la întâmplare, mi-am ales felurile de mâncare îngăduindu-i astfel chelnerului să se retragă.

  — Cine e şeful analizelor tehnice de pe Stellaris? am mai întrebat. Şi ce a făcut în ultima vreme de a putut să-i scape o ştire atât de importantă?

  — A căzut victimă unui virus şi şi-a luat un concediu medical. Nu-l ştiu pe cel care l-a înlocuit. Vreun începător, probabil… De asta şi sunt supărat pe Charisse Wasawati, supraveghetoarea care l-a numit în funcţie. Mi-am pus reputaţia în joc recomandând-o ca pe unul dintre cei mai buni specialişti de care dispunem… Roald, mai spuse el trecându-şi degetele prin părul aspru şi creţ, am impresia că stellarienii ne-au dus de nas. Nu ne-au furnizat decât informaţiile pe care voiau să ni le dea, păstrând secretul asupra celor pe care nu voiau să le aflăm şi pe care, dracu să-i ia, ar fi trebuit să le aflăm demult!

  Pentru o clipă m-am simţit îndemnat să-i împărtăşesc descoperirea lui Micky, faptul că Stellaris ne depăşise, dar m-am stăpânit: materialele se mai aflau în curs de tratare la calculator şi, odată verificate, aveau să fie comunicate tuturor celor ce lucrau la B. R. C.

  Căznindu-se să schimbe vorba, Jacky începu să-mi povestească ceva în legătură cu un poem simfonic viridian pe care tocmai îl ascultase, şi m-am străduit să-i ţin isonul. Dar la 13,10, când ne-am întors în clădirea Biroului, fiecare dintre noi ştia că vorbele celuilalt nu-l interesează.

  Am plecat la 13,15, tocmai bine pentru a ajunge la districtul de poliţie al Coastei Pacificului, aflat la vreo sută de kilometri. I-am spus maşinii s-o ia pe autostrada-expres şi să meargă pe banda de 240 km pe oră, apoi m-am lăsat pe spate pe bancheta capitonată şi am început să mă gândesc la tot ce voiam să-i spun lui Klabund.

  Trebuia să ţin seama de efectele primei noastre întâlniri. Tinescu îl împinsese atunci să violeze regulamentele poliţiei privind utilizarea detectorului de minciuni şi ar fi fost neomenesc să-mi închipui că umilirea la care-l supusesem nu-l ustura încă. Prin urmare, era de aşteptat să subestimeze tot ce voiam să-i spun, mai ales că nu-i puteam aduce decât un şir de bănuieli lipsite de dovezi concrete.

  Cum să procedez pentru a-l convinge, făcându-l totodată să nu întreprindă nimic înainte de a primi încuviinţarea Biroului? Am decis că cel mai bine era să nu dramatizez şi să mă limitez la fapte. În primul rând, să nu las să se vadă cât mă zguduise încercarea de asasinat, pentru ca să nu-şi închipuie cumva că exagerez încercând să compensez şocul suferit.

  Am ajuns cu trei minute mai devreme. Klabund se şi afla acolo şi am fost imediat introdus în biroul lui. Tocmai asculta buletinul de ştiri care comenta indignat ultima amânare a anchetei cu privire la accidentul rachetei.

  Klabund mă salută politicos şi mă pofti să iau loc.

  — Bănuiesc că doriţi să-mi vorbiţi despre atentatul la viaţa dumneavoastră din cursul dimineţii de azi, începu el.

  Al dimineţii? Mi se părea că trecuseră zile şi zile. Am încuviinţat.

  — Aveţi ceva împotriva înregistrării convorbirii? urmă el.

  Mâna i se oprise deasupra unui buton încorporat în tăblia biroului.

  — Mă tem că va trebui să rămână secretă… dar sunt de acord, dacă o puteţi bruia.

  Buletinul de ştiri făcu loc previziunilor meteorologice. Klabund întrerupse emisiunea şi începu să înregistreze, declanşând totodată sistemul de bruiaj.

  — Vă rog…

  Fără să vreau mi-am trecut palma peste stratul artificial şi neted de pe faţă.

  — Atentatul la viaţa mea? am spus. Nu cred că eu eram cel vizat. Cred că era vorba de tovarăşul meu de drum, numai că, din întâmplare odată ajunşi la bord ne-am schimbat cuşetele.

  Klabund dădu din cap.

  — Şi cine era tovarăşul de drum?

  — Micky Torres. Poate că aţi auzit de el?

  — Acelaşi cu Miguel Torres care a scris Chemarea stelelor?

  — Da, el e. Dar nu-i atât scriitor, cât specialistul nostru numărul unu în studiul evoluţiei sociale de pe Stellaris. Era în drum spre B. R. C., unde urma să înainteze un raport deosebit de important cu privire la Stellaris şi suntem de părere că s-a încercat reducerea lui la tăcere. De asemenea, diverge indicii ne fac să credem că există o legătură între Liga „Stelele pentru Om” şi Stellaris.

  Klabund rămase o clipă pe gânduri. Apoi spuse:

  — E verosimil. Ar trebui sa fiţi ceva mai concret, dar în cursul anchetei ne-am lovit de un zid atunci când ne-am întrebat cum se face că Liga a devenit o primejdie reală şi n-a rămas un simplu prilej de pălăvrăgeli pentru fanatici. Nici noilor mijloace financiare de care dispun şi nici schimbării lor de tactică nu li s-au putut găsi vreo provenienţă terestră.

  Îşi ridică fruntea aşteptând să-mi concretizez teoria.

  — Încă nu ştim de ce vor stellarienii să încurajeze Liga, am recunoscut. Dar avem o bănuială. Vineri am aflat că au de gând să înfiinţeze un organism care să rivalizeze cu B. R. C.-ul şi, după cum ştiţi probabil, e tocmai domeniul în care au rămas cel mai mult în urmă. Avem impresia că vor să provoace îndoieli cu privire Ia competenţa Pământului în sfera relaţiilor cu extratereştri, pentru a suscita un curent de opinie favorabil dorinţei lor de a se ocupa de asemenea probleme,

  — Sunteţi experţi în materie şi, dacă aşa vedeţi lucrurile, trebuie să vă cred pe cuvânt, spuse el cam cu îndoială. Dar nu prea stă în picioare… Presupun că nu-mi puteţi dezvălui natura importantului raport al lui Torres?

  — Îmi pare rău, dar efectiv nu pot, n-am dreptul să vorbesc atâta vreme cât concluziile n-au fost încă verificate de calculatoare.

  Ridică din umeri.

  — Admiţând că aveţi dreptate, cine putea cunoaşte situaţia alarmându-se în asemenea măsură încât să încerce… expresia vă aparţine… să-l „reducă la tăcere” pe Torres?

  — Echipa de operatori ai calculatoarelor de la Cambridge, care i-a verificat datele. întâmplător, există acolo o secţie a Ligii.

  — Indicaţia nu-i mai puţin serioasă decât altele, aşa că o voi lua cu siguranţă în considerare. Dar nu pot-făgădui vreun rezultat, sper să mă înţelegeţi.

  Am dat afirmativ din cap.

  — Oricum, ar trebui să fie destul de simplu să se cerceteze influenţa pe care stellarienii o exercită asupra Ligii.

  — Nu prea. Stellarienii se bucură de aceleaşi drepturi ca pământenii. Nimeni nu le urmăreşte deplasările.

  Klabund îşi muşcă buza de jos şi adăugă: Vă mulţumesc, oricum, că aţi trecut pe la mine. Şi, cum tot voiam să-i pun o întrebare directorului Tinescu, v-aş adresa-o acum, dacă tot sunteţi aici. Nimic confidenţial. (Opri înregistrarea.) Vă amintiţi că doctorul bin Ishmael a primit din partea Ligii o scrisoare anonimă cu ameninţări pentru cazul când extratereştrii ar fi lăsaţi să umble în libertate?

  — Da, mi-a spus şi mie.

  — Considerăm că deteriorarea conductei de atmosferizare din blocul tau-cetienilor a reprezentat felul în care Liga şi-a pus în practică ameninţările. Dr. bin Ishmael susţine că nu întâmplător specia atacată a fost cea care dă cel mai mult de furcă Biroului. Aş fi ispitit să-i dau dreptate, dar nici o pistă nu arată că cineva ar fi lăsat să-i scape informaţia cu privire la blocul în cară fusese cazată delegaţia. Personalul Biroului era la curent?

  — Amănuntul nu figura, cu siguranţă, în dosarul nostru consacrat tau-cetienilor. L-am citit chiar în dimineaţa sosirii delegaţiei. (M-am încruntat, pentru că vorbele lui Klabund îmi treziseră o amintire în străfundul memoriei, fără să fiu în stare s-o precizez.) Poată că informaţia a fost furnizată din întâmplare, am mai spus tărăgănat, deşi nu vorbim despre treburile noastră în afara Biroului şi e deci puţin probabil ca faptul să fi fost divulgat în cursul unei convorbiri cu vreun străin.

  — Înţeleg, zise Klabund împingându-şi scaunul îndărăt. Ei bine, vom continua cercetările până vom da de originea informaţiei… dacă a fost, într-adevăr, vorba de o informaţie.

  Era limpede că voia să scape de mine, şi n-aveam nimic împotrivă. Îi spusesem tot ce aveam de spus.

  Cu toate astea, întors la Birou, nu m-am putut concentra în tot restul zilei asupra lucrărilor curente. Ultima întrebare a lui Klabund nu-mi dădea pace. Era într-adevăr anormal ca, dintre cele cinci specii extraterestre găzduite la C. P. E. T. să fi fost atacată tocmai ultima cu care se luase contact, cea cu care încă nu ştiam cum să ne purtăm, al cărei metabolism era insuficient cunoscut şi care era deci cea mai vulnerabilă, medicii noştri nefiind în stare s-o trateze.

  De vreme ce faptul se petrecuse totuşi, însemna că ucigaşul ştia împotriva cui acţiona. Ştia, cu alte cuvinte, că tau-cetienii se aflau în blocul G.

  Ciudat. Foarte ciudat. În cel mai rău caz, ne-am fi putut aştepta la un atac pornit la întâmplare, din dreptul şoselei principale care trecea prin faţa C. P. E. T.-ului. Dar blocul G se afla în spatele clădirilor…

  Din nou simţământul imprecis al unui fapt cuibărit în amintire, dar care piere ca un tipar ce-ţi lunecă printre degete. Dând din cap, am răspuns la chemarea video-fonului.

  Era profesorul de literatură anglică modernă de la universitatea din Montreal. Am pierdut zece minute ca să-l conving că studiul lui consacrat noii opere dramatice viridiene putea şi, mai mult decât atât, trebuia să aştepte – asemenea tuturor lucrărilor urmând să fie prelucrate la Integrare – deoarece secţia era mobilizată în vederea rezolvării lucrării prioritare a lui Micky, apoi alte cinci minute pentru a-i explica de ce, fără a pomeni adevăratul motiv. Eram destul de mândru de mine: profesorul încheie convorbirea cu impresia vagă, dar nu mai puţin certă, că i se făcuse favoarea de a fi lăsat să întrezărească unul dintre marile proiecte guvernamentale, datoria lui de cetăţean trebuind să-l împiedice să ceară lămuriri suplimentare.

  La ora 16,30 încă nu limpezisem mica enigmă pe care mi-o pusese întrebarea lui Klabund, care nu-mi dădea pace. Mi-am strâns lucrurile şi am pornit spre casă.

  Faţa nu mă mai durea. Îndrăznind aşadar să dezlipesc stratul de plastipiele, am constatat cu plăcere că-şi îndeplinise menirea: erupţia fusese oprită înainte de a se agrava, pielea era din nou netedă şi moale. Mâna mi se vindeca cu repeziciune.

  Dornic s-o văd pe Patricia, m-am grăbit să fac o baie şi să mă schimb. De atâta grabă am sosit la ea cu cinci minute mai devreme şi a trebuit să omor timpul plimbându-mă prin faţa clădirii, pe stradă. Ştiam câtă osteneală îşi dădea cu pregătirea cinei şi mă temeam s-o întrerup sunând prea devreme şi riscând să compromit cine ştie ce operaţie importantă din procesul de elaborare a vreunui sos.

  La un minut după ora stabilită mă aflam în faţa uşii. Patricia m-a întâmpinat într-o bluză ce-i lăsa spatele gol şi în pantaloni strânşi pe coapse, de un verde atât de palid încât părea alb în lumina strălucitoare a culoarului.

  — Iubitule! Te simţi bine? a întrebat cercetându-mi faţa, cu îngrijorare.

  — Minunat, i-am răspuns.

  — Aşa te vreau. (M-a sărutat cu foc şi m-a tras înăuntru.) Oh, Roald, dacă ai şti cât mă bucur că s-a terminat cu bătăile de cap!

  — Nu s-ar zice, mi-am dat cu părerea aruncând o privire prin apartament.

  Făcuse pregătiri într-adevăr impresionante: luminile erau acoperite cu filtre colorate care-i schimbau nuanţele veşmintelor pe măsură ce se mişca, iar în aer pluteau miresme îmbietoare.

  — Prostule! mă certă, dar observaţia îi făcuse plăcere. Nu m-am referit la asta. Nimic din ce fac ca să te simţi bine nu-mi dă bătăi de cap.

  — Dacă m-aş lua după cum te-ai îmbrăcat aş zică că te-ai gândit şi la altceva decât să-mi urezi bunvenit…

  Plecând privirile, îşi cercetă pantalonii şi bluza.

  — Îţi plac? Le-am cumpărat anume.

  — Dacă-mi plac? Sunt aproape la fel de frumoase ca şi tine.

  — Roald, eşti încântător.

  M-a strâns în braţe, apoi, cu mâinile pe umerii mei, s-a dat îndărăt şi s-a uitat la mine cu o urmă de nelinişte.

  — M-ai iertat, într-adevăr? I-am dovedit-o.

  — Mmm… hm, făcu ea gâfâind. Ţi-ai revenit foarte repede. Mă aşteptam la un invalid şi, când colo… Hai, stai jos. Îţi aduc ceva de băut şi în exact unsprezece minute e gata şi masa.

  Ar fi trebuit să trăiesc o seară desăvârşită… o noapte desăvârşită. De obicei îmi dădeam eu osteneala să-i fac pe plac, de teamă să n-o supăr, depărtând-o de mine. În seara asta, ca niciodată, s-a silit ea să mă mulţumească: mâncarea era minunată, vinurile şi „tăriile” atât de scumpe că am rămas uluit. Şi când, trecând peste protestele ei glumeţe, am refuzat să mă comport „potolit, ca unul care trecuse prin lucruri cumplite la întoarcerea din Anglia”, s-a dezlănţuit cu o patimă şi o violenţă pe care nu i le cunoscusem.

  Cu toate astea, când adormi istovită şi se ghemui lângă mine în patul încăpător şi moale, două gânduri caraghioase şi obsedante mă ţinură încă multă vreme treaz.

  Cel dintâi îşi avea poate rădăcina în caracterizarea lui Tinescu, după care aveam mai putină încredere în mine decât aveau ceilalţi. În mod paradoxal, mă tulbura gândul că se arătase mult prea doritoare să-mi fie pe plac.

  Stupid, m-am bruftuluit singur.

  Dar nu puteam eluda la fel de uşor al doilea gând, deşi era la fel de neînsemnat. Cu o clipă înainte de a mă pierde în îmbrăţişarea ei mă întrebasem cum ar fi fost dacă aş fi ţinut-o în braţe pe Kay, şi nu pe Patricia.

  I-am privit îndelung pletele răvăşite. Ar fi trebuit să ştiu despre ea mai mult decât ştiam. Aflasem că e orfană, că nu-i place să vorbească de pierderea părinţilor, aşa că n-o plictiseam niciodată cu întrebările. Cândva totuşi, va trebui… cândva…

  Am adormit, în sfârşit.

  În cursul nopţii am avut un vis îngrozitor. Se făcea că zăceam pe spate şi Patricia se pleca peste mine, mă săruta cu nesaţ, obrazul ei se muia apoi, se lăţea întinzându-se peste obrazul meu ca parazitul de pe Săgetătorul, îmi astupa nările cu gelatina lui respingătoare, mă înăbuşea.

  Senzaţia era atât de cumplită încât m-am deşteptat gemând, cât pe ce s-o trezesc şi pe ea. Dar şi-a încolăcit braţul în jurul meu rostindu-mi numele în şoaptă şi, recunoscător, m-am prăbuşit din nou în nefiinţă.

  Soarele după-amiezii întindea degete galbene prin ferestrele sălii Tribunalului, pipăia talgerele de alamă lustruită ale balanţei simbolice de pe masa judecătorului şi zvârlea pete de lumină la picioarele martorilor. Nu eram decât patru: Micky, care citea degajat un teanc de rapoarte sociologice, stewardul rachetei-expres, sergentul de poliţie răspunzând de echipa detectorului de minciuni care ne aşteptase la aterizare şi cu mine.

  Mă gândeam cu neplăcere la ora ce avea să urmeze. Nu luasem încă niciodată parte la un proces de igienă; mintală – deşi, ca fiecăruia, mi se predaseră la şcoală noţiuni de procedură judiciară – şi nu mi-aş fi închipuit că prilejul avea să-mi fie dat în asemenea împrejurări.

  Rândurile pentru public erau pe jumătate goale. Faptul m-a surprins la început, dat fiind caracterul senzaţional al procesului; mi-am spus apoi ca ne civilizasem îndeajuns pentru a rezista tentaţiei bolnăvicioase de a asista la distrugerea unui om. Dacă nu e crudă, psihotomia e totuşi departe de a fi plăcută, iar în cazul de faţă constituia singurul verdict cu putinţă.

  În primul dintre rândurile rezervate publicului am remarcat o femeie palidă şi frumoasă. Mâinile-i frământau întruna o batistă şi m-am întrebat dacă e soţia, sora sau prietena acuzatului.

  Se numea Hugues Castle şi fusesem informat că lucra la secţia de la Cambridge a Ligii, ca organizator şi propagandist, încă o noutate, deci: cu un an în urmă, Liga dispunea de atât de puţine fonduri încât trebuia să se bizuie pe munca voluntară a membrilor ei.

  Tocmai fusese adus în sală şi, flancat de avocatul lui şi de un poliţist, stătea acum cu faţa spre masa judecătorului. Grefierul tribunalului şi un inspector guvernamental verificau, între timp, detectorul de minciuni aflat lângă scaunul rezervat martorilor. În cele din urmă inspectorul îşi apăsă degetul mare, amprenta lui făcând oficiu de sigiliu, certificând astfel că aparatul funcţiona conform normelor legale. Urmă o clipă de aşteptare încordată.

  Nu fără oarecare ruşine mi-am dat seama că, asemenea celor mai mulţi, habar n-aveam cum funcţiona un detector de minciuni. Era pentru mine un simplu obiect, la fel de obişnuit ca maşinile sau videofoanele. Atunci când mă pregăteam să mă plec spre Micky pentru a-i cere lămuriri, uşa dinspre încăperea judecătorului se deschise şi am fost nevoiţi să ne ridicăm în picioare.

  Judecătorul era o femeie între două vârste – să fi avut vreo şaptezeci şi cinci de ani – şi purta roba de doctor în sociologie criminală. Îşi luă locul în primire, ne făcu semn cu capul să ne aşezăm şi apucă formularul care rezuma obiectul procesului.

  — Specia umană cheamă în judecată pe numitul Hugues Castle, rosti ea sever. Acuzatul e de faţă?

  M-am înfiorat. Noţiunea era cumplită: întreaga specie umană împotriva unui singur individ?

  Grefierul se ridică:

  — Da, e de faţă.

  — Daţi vă rog citire actului de acuzare.

  — Acuzarea, începu grefierul întorcându-se către Castle, susţine că Hugues Castle s-a aflat în ziua de 4 martie anul curent în calitate de pasager la bordul rachetei-expres transatlantice cu numărul 191905 şi că aproximativ la orele 1,15 a plasat peste gura şi nasul lui Roald Savage Vincent, funcţionar al Biroului pentru Relaţii Culturale, un organism provenind de pe a treia planetă a lui Sigma din Săgetătorul, şi anume un dokeri pseadoaminoid mutant, ştiind bine că o asemenea faptă poate pricinui moartea.

  Urmă apoi audierea mărturiilor înregistrate de Micky de steward şi de mine la sosirea pe rachetoport. Pe rând, fiecare dintre noi am fost chemaţi în faţa detectorului de minciuni pentru a certifica exactitatea înregistrărilor. Confirmând că el fusese cel care luase depoziţiile, sergentul de poliţie a descris apoi cum i-a cercetat pe pasageri şi a descoperit că vinovatul era Castle. Vorbea cu glas limpede şi monoton; nici o clipă acul detectorului nu se urni dincolo de linia despărţind adevărul de minciună.

  Faptul era astfel stabilit. Rămânea să se hotărască dacă acuzatul săvârşise conştient sau nu tentativa de ucidere, în timp ce grefierul îl conducea pe Castle spre scaunul rezervat martorilor, judecătoarea interveni pentru prima dată.

  — Donald!

  — Da, Mrs. Gladshaw? întrebă grefierul, întorcând du-se.

  — Dă, te rog, hârtia asta avocatului apărării, zise ea întinzându-i un document împăturit. Poliţia mi-a cerut să pun câteva întrebări neformulate în audierile prealabile. Le consider legale, dar aş dori să am şi încuviinţarea avocatului.

  Un murmur de surprindere străbătu sala tribunalului. Aruncând o nouă privire spre băncile rezervate publicului am văzut că femeia palidă plângea în batistă. Lacrimile o îmbătrâneau şi mi-am spus că, în definitiv, putea fi chiar mama lui Castle.

  Avocatul se ridică pentru a restitui grefierului documentul. Avea o misiune ingrată, tot ce putea face fiind să invoce circumstanţe atenuante.

  — Apărarea e de acord cu întrebările.

  — Mulţumesc. Şi acum, Mr. Castle…

  Foarte politicoasă, judecătoarea puse întrebările. Castle răspundea cu glas stins, abia auzit. Da, era de aşteptat ca parazitul să blocheze căile respiratorii. Da, un om împiedicat să respire trebuia să moară. Da, săvârşind fapta fusese conştient de toate astea.

  Nu izbuteam să-l urăsc. Îmi făcea mai degrabă milă. O făptură cu un orizont atât de îngust şi de deformat nu putea fi decât o jumătate de om, un nenorocit.

  Fără veste, judecătoarea întrebă:

  — Aveai de gând să-l ucizi pe Roald Vincent? Publicul se aştepta să recunoască. Dar, resemnat, Castle spuse:

  — Nu.

  Acul detectorului de minciuni rămase în zona ADEVĂR. Un murmur de nedumerire se ridică din sală.

  Nu cumva victima trebuia să fie Miguel Torres, pe care-l vezi acum pe banca martorilor, lângă sergentul de poliţie?

  Fără a se obosi să-şi înalţe privirile, Castle şopti:

  — Da.

  Avocatul apărării se ridică.

  — Aş dori să amintesc respectuos curţii că asemenea întrebări se referă la fapte care fac obiectul unei anchete supuse secretului judiciar.

  — Mulţumesc, spuse judecătoarea. N-am de gând să merg mai departe.

  Am băgat de seamă că, pentru prima oară, atenţia lui Micky fusese stârnită. Pricina era evidentă, nu voia ca stellarienii să afle înainte de vreme că descoperisem legătura lor cu Liga. Dar cele spuse până acum părură să-l mulţumească, aşa că-şi urmă lectura.

  Avocatul apărării se ridică pentru a-şi rosti pledoaria, şi făcu tot ce putu. Zugrăvi tabloul întunecat al unei copilării nefericite şi al persecuţiilor la care acuzatul fusese supus din partea unei societăţi nemiloase. Nu prea era convingător, dar apărarea trebuia să-şi spună cuvântul înainte de rostirea sentinţei.

  Judecătoarea asculta cu atenţie. Nu şi publicul. Bănuiam ce-l frământă, faptul că nici o singură dată în cursul procesului nu se pusese problema mobilului care-l împinsese pe Castle să comită încercarea de asasinat.

  Speram că nimeni nu va fi destul de perspicace pentru a ghici adevărul.

  În cele din urmă, judecătoarea i se adresă lui Castle cu politeţea pe care i-o arătase în tot cursul după-amiezii.

  — Mr. Castle, considerăm dovedit faptul că aţi comis crima de care sunteţi acuzat. Considerăm de asemenea că aţi cunoscut consecinţele probabile, după cum aţi ştiut că o acţiune tinzând să provoace moartea cuiva constituie un delict denumit omor, care atrage după sine pedepse de notorietate publică. În conformitate cu codul penal modern, cel ce săvârşeşte actul pe care l-aţi săvârşit e considerat a nu fi în posesia facultăţilor sale mintale şi, pentru a ocroti societatea, s-a prevăzut un tratament peste care nu pot trece.

  În următoarele cincisprezece zile aveţi dreptul să faceţi apel împotriva felului în care s-a desfăşurat acest proces. Aveţi dreptul să cereţi, parţial sau în totalitate, verificarea de către un calculator a dovezilor aduse împotriva dumneavoastră, pentru a încerca să demonstraţi că justiţia nu a fost respectată. În caz contrar, curtea hotărăşte să fiţi supus unei forme de psihoterapie care, după opinia unui medic specialist ortopsihic, vă va face în viitor incapabil de săvârşirea unei asemenea crime.

  Judecătoarea îşi împinse îndărăt fotoliul.

  — Ridic şedinţa. Vă doresc o după-amiază plăcută. Femeia palidă din primul rând te scaune rezervat publicului îşi pierdu cunoştinţa şi se prăbuşi.

  — Inspectorul ăsta al tău, Klabund, e un tip tare dibaci, zise Micky pe când părăseam tribunalul.

  — Şi avocatul apărării s-a arătat foarte dispus să coopereze.

  — Da. Mă întrebam cum vor izbuti să ţină Liga în afara dezbaterilor. Pe urmă mi-am dat seama că situaţia era cât se poate de limpede, dăduseră în judecată un om, şi nu o organizaţie sau un punct de vedere. Un proces modern e într-adevăr de o simplitate admirabilă, nu găseşti?

  — Ar fi încă şi mai simplu, i-am replicat maliţios, dacă oamenii n-ar fi atât de complicaţi.

  Începu să râdă.

  — De zece mii de ani jinduind după dreptatea absolută. Numai citirea gândurilor ar putea face ca aplicarea legii să fie încă mai rapidă şi mai precisă decât o azi. Altminteri nu văd cum ar putea fi ameliorată procedura actuală.

  — Dacă tu nu vezi, nu face să-mi mai pierd vremea. Dar, fiindcă veni vorba de citirea gândurilor, în sala tribunalului mi-am dat seama că habar n-am cum funcţionează un detector de minciuni. De pe vremea când eram un băietan am rămas cu ideea vagă că e un fel de telepatie mecanică. Şi, cum de vreo sută de ani întregul nostru sistem juridic se bazează pe detectorul ăsta, cred că a sosit momentul să mă pun şi eu la curent.

  — Bineînţeles, nici vorbă de telepatie! Stai să-mi aduc aminte… am cunoscut la Cambridge o fată care studia sociologia criminală şi care mi-a spus câte ceva… Ah! asta-i! Detectoarele măsoară gradul de congruenţă dintre amintirile evocate şi cuvintele rostite. Pentru a spune o minciună e nevoie de un efort suplimentar. Sigur, verdictul aparatelor nu e fără greş, cineva poate comite o eroare cu cele mai bune intenţii sau se poate afla sub comandă posthipnotică. Dar psihologia modernă e în măsură să determine, chiar înaintea procesului, dacă un martor ştie într-adevăr despre ce vorbeşte. E mai bine ca pe vremuri, Roald, mai spuse el înălţându-şi capul. A fost un timp când pentru fiecare articol din cod exista, într-o ţară străină sau chiar în ţara respectivă, un altul care-l contrazicea. Citeşte despre asta în cărţile de Istorie, când ai vreme şi ai să vezi cât suntem de fericiţi. Te întorci la Birou? M-am uitat la ceas.

  — Cred că da. Mai apuc să rezolv câte ceva până la sfârşitul programului.

  Cu toate astea, ajungând la B. R. C., nu m-am apucat îndată de treabă. Am chemat mai întâi C. P. E. T.-ul ca să aflu ce se mai întâmplă cu tau-cetienii. N-am putut da de bin Ishmael, dar am stat de vorbă cu Gobind, şeful laboratorului. Deşi cearcănele negre de sub ochii lui mărturiseau încordarea în care mai era nevoit să lucreze, părea fericit.

  — Patru din cinci sunt acum pe picioare. Doctorul bin Ishmael crede că au acceptat povestea accidentului provocat din neglijenţă, iar Shvast n-a spus nimic din care să rezulte că ar avea îndoieli. De fapt, în seara asta ne-am propus să le înscenăm o mică reprezentaţie: inginerul de la atmosferizare aflat pe lista transferurilor va fi „concediat” în condiţii cât mai umilitoare. Vroazh ţinea să i se aplice o pedeapsă cam barbară, dar Shvast a obiectat că asta ne-ar putea face să ne îndoim de gradul lor de civilizaţie şi l-a convins să accepte propunerea noastră. Cred că nu trebuie să ne mai aşteptăm la greutăţi din partea lor.

  — Bravo! am exclamat uşurat şi aş fi pus capăt discuţiei, dacă nu mi-ar fi făcut semn să mai aştept.

  — Spune, n-am putea cumva scăpa de poliţie?

  — Nu prea înţeleg, am răspuns.

  — Mişună unde vrei şi unde nu vrei. E ceva în legătură cu tripla anchetă pe care o conduce Klabund. Îi iau la întrebări pe toţi câţi au ştiut că tau-cetienii urmau să fie găzduiţi în blocul G, şi ne fac să pierdem o groază de vreme. N-ar putea să-i domolească cineva din partea Biroului? Cu cine să vorbesc?

  — Încercaţi cu Tinescu, am spus. Sau poate cu Ingowegiatuk…

  — Baborniţa aia arţăgoasă? Ţine cu poliţia… Oricum, mulţumesc. Poate tot cu Tinescu…

  Imaginea lui pieri de pe ecran. Am luat un dosar tare aştepta cam de mult, dar nu mă puteam concentra. Din nou, un gând nelămurit nu-mi dădea pace, de astădată nu sâcâitoarea întrebare pusă ieri de Klabund, ci ceva şi mai important.

  Hotărât să-i dau de rost cu orice preţ, am închis ochii, m-am lăsat pe spate în fotoliu şi am luat tot felul de factori, la rând. Superioritatea tehnică a stellarienilor… Martin van Hoff… Algenib… tau-cetienii.! Kay…

  Nu, toate astea mă duceau prea departe. M-am întors îndărăt.

  Şi deodată…

  Fără să mai văd nimic, am înţepenit în fotoliu deşi ţineam acum ochii larg deschişi. Era o teorie fantastică, dar rudimentarele mele cunoştinţe tehnice nu-mi îngăduiau s-o consider imposibilă. Te pomeneşti că era chiar preferabil, cineva cu o pregătire tehnică mai adecvată ar fi înlăturat-o, poate, din capul locului.

  Am pus mâna pe videofon.

  — Dă-mi legătura cu inspectorul Klabund. Cu prioritate.

  Din fericire, era în biroul lui. Din nefericire, nu dorea să fie deranjat: ecranul se înroşi cât timp cererea mea prioritară neutraliza circuitul care ar fi trebuit să înregistreze chemările.

  — Ce s-a întâmplat, Mr. Vincent? strigă Klabund ivindu-se pe ecran şi privindu-mă crunt. Sunt ocupat până peste cap.

  — Mi-a venit o idee, am spus. Mai ai bucata de conductă avariată cu prilejul atacului împotriva tau-cetienilor?

  — Sigur că da. E în laboratoarele noastre.

  — Aş vrea să verifici partea opusă celei dinspre zid. Cred că ai să găseşti acolo o altă gaură, chiar în dreptul celei dintâi.

  Klabund arăta mai mult decât plictisit,

  — Mr. Vincent, o asemenea gaură nu există. Am fi observat-o. Am poruncit să se examineze conducta, şi a fost examinată, am văzut eu însumi raportul. Are o singură gaură.

  — S-a făcut şi un examen microscopic?

  Ca să se caute o gaură? La ce bun? Crezi că o spărtură de şapte centimetri nu-i de ajuns? Am clătinat din cap.

  — Spune-le cercetătorilor dumitale să se mai uite o dată… şi să caute o gaură care nu poate fi văzută cu ochiul liber.

  — Şi, dacă ar descoperi-o, asta ce-ar dovedi?

  — Ar fi gaura făcută de proiectilul care a spart conducta. Probabil, un glonte.

  Klabund trase adânc aerul în piept.

  — Mr. Vincent, nu ştiu cât eşti de ocupat. În ce mă priveşte, sunt prins de o anchetă amplă şi foarte complexă, iar superiorii nu-mi lasă o clipă de răgaz şi-mi cer rezultate. N-ai vrea să-mi eliberezi videofonul?

  Am şovăit atât cât să pot cântări în minte două elemente. Primul dacă eram convins de cele ce spuneam. Hotărât, eram.

  Al doilea comporta compararea a doua scări ierarhice. Klabund era inspector şi deasupra lui se aflau superintendentul, comisarul, Ministrul Justiţiei. Ca adjunct al lui Tinescu, superiorii mei erau Directorul Biroului, apoi Ministrul Afacerilor Extraterestre. Klabund şi cu mine eram amândoi funcţionari guvernamentali, dar mă aflam cu o treaptă mai aproape de vârf.

  — Cum doreşti, inspectore Klabund, am spus atunci, nu uita însă că îţi sunt superior în grad. Ca atare, îţi poruncesc să examinezi conducta pentru a vedea dacă nu comportă o gaură de felul celei pe care ţi-am descris-o.

  Pe faţa inspectorului se întipări expresia unei furii mai sălbatice decât îmi fusese vreodată dat să văd. A întrerupt convorbirea cu un gest ce semăna cu căderea cuţitului unei ghilotine şi am început îndată să-mi fac sânge rău. Dar era prea târziu, convorbirea fusese cu siguranţă înregistrată şi, dacă se dovedea că făcusem uz de autoritate fără vreun motiv întemeiat, punându-l pe Klabund să piardă de pomană un timp preţios, lucrul cel mai puţin grav la care mă puteam aştepta era o săpuneală zdravănă.

  Am trecut prin toate chinurile aşteptând preţ de un sfert de ceas. Când semnalul videofonului a răsunat, în cele din urmă, mi-a venit să-l binecuvântez. Era, poate, Patricia, mă anunţase că zboară în seara asta până în Alaska să-şi viziteze sora măritată acolo şi-mi făgăduise să-şi ia rămas bun înainte de a porni spre rachetoport.

  Dar nu era ea. Ci Klabund, şi atât de cuminţit, încât mi s-a luat o piatră de pe inimă.

  — Trebuie să-ţi cer iertare, spuse el fără altă introducere. Am trimis vorbă la laborator şi au găsit gaura. Nici măcar nu e microscopică, are un diametru de aproape un milimetru. Un idiot oarecare şi-o fi dat cu părerea că, fiind atât de mică, nu merita nici o atenţie. Examenul a dovedit acum că arată totuşi întocmai ca gaura pe care ar putea s-o pricinuiască un glonte în miniatură. Dar, pe toată galaxia, cum ai ştiut că trebuie să fie acolo?

  Mi-am învins bucuria şi, amintindu-mi să-i cer punerea în funcţiune a sistemului de bruiaj, l-am liniştit:

  — Cred că specialiştii dumitale n-au nici o vină, inspectore. Căutam originea unui orificiu de vreo şapte centimetri, nu-i aşa? Or, cum au eliminat explozivele convenţionale şi atomice, au trecut peste eventuala legătură cu o asemenea gaură miniaturală.

  — Dar parcă vorbeai de un proiectil! În cazul ăsta va trebui să ne întoarcem din nou la o armă atomică…

  — Nu, nu-i nevoie, l-am întrerupt. Şi, nu fără oarecare mândrie, mi-am lansat bomba: A fost un glonte de materie condensată.

  — Mr. Vincent, credeam că te ocupi de cercetări sociologice, nu tehnice. Dacă am auzit de existenţa materiei condensate, se vorbea de ea doar ca o posibilitate teoretică şi nu ştiu să fi fost realizată.

  — Ascultă ce-ţi spun. Ştii că nava care i-a adus pe tau-cetieni a fost construita pe Stellaris? Bun. Mi s-a comunicat în mod neoficial… (bună formulă pentru a înfăţişa speculaţiile lui Martin van Hoff, mi-am spus) că inovaţia revoluţionară implicată în construirea astronavei constă în posibilitatea manipulării directe a orbitelor electronilor.

  Dacă poţi face una ca asta, poţi să şi concentrezi materia. Consultă-ţi specialiştii în balistică: vor fi probabil de acord că un glonte având o inerţie atât de mare în raport cu volumul trebuie să posede o precizie extraordinară, chiar pe distanţe foarte mari. După părerea mea, s-a prevăzut dilatarea lui până la dimensiunea normală în momentul atingerii peretelui opus conductei. Mai mult, trebuie să fi fost alcătuită dintr-un compus volatil, menit Să se piardă în gazul ţâşnit prin spărtură, poate o substanţă solubilă în clor, dar nu în aerul obişnuit. Ceea ce explică de ce detectivii n-au găsit nici o urmă.

  În sfârşit, încă ceva, coroborând cele supse: stellarienii sunt în legătură cu Liga. Pe câte ştim, asemenea gloanţe no pot fi produse decât pe Stellaris.

  Klabund părea acum aproape fericit.

  — Mr. Vincent îţi sunt pe veci recunoscător. Căutarea unui anumit tip de armă e o treabă mult mai concretă decât anchetarea asupra afluenţei de fonduri sau a metodelor de propagandă, la care ne-am mărginit până acum. Regret că, adineauri, mi-am ieşit din fire.

  — Şi eu, că am făcut uz de autoritate.

  — O, înţeleg, eşti la fel de nervos ca şi mine. Iar faptul că s-a atentat la viaţa dumitale nu e de natură să uşureze situaţia… Dar, fiindcă veni vorba (aruncă o privire în afara ecranului şi zâmbi crispat), am dat de cel care i-a furnizat lui Castle parazitul.

  — Asta zic şi eu promptitudine! Cine e?

  — Unul dintre asistenţii facultăţii de medicină din Cambridge. Îl cheamă Aristide Scarlatti şi se ocupă de biochimie extraterestră. Când l-am arestat, lucra la un nou proiect vizându-l pe unul dintre prietenii dumitale, care se află acum la mine. De asta nu voiam să fiu deranjat. E vorba de Anovel!

  Întoarse obiectivul aparatului şi l-am văzut pe regulian, cocoţat pe un scaun înalt; picioarele ciudate îi atârnau în gol. M-a salutat înclinându-şi capul şi coama aurie i s-a unduit.

  — Păcat de Scarlatti, a spus, e un om strălucit, dar cu mintea îngrozitor de încâlcită. E patologic convins că imunitatea mea la tot ce pune viaţa oamenilor în primejdie constituie o insultă, la adresa întregii sale specii. Mă miră că o asemenea psihoză n-a fost descoperită mai devreme.

  Klabund se ivi din nou pe ecran, fără a-şi ascunde neliniştea.

  — Teamă mi-e că lucrurile stau într-adevăr aşa. Se pare că Scarlatti încerca prin toate mijloacele să… cum să zic… străpungă respectiva imunitate.

  — Vrei să spui că se străduia să găsească un mijloc de a-l ucide pe Anovel?

  Mi s-a făcut negru înaintea ochilor. Asemenea lucruri ne populau coşmarele, la B. R. C.

  — Spus pe şleau, da. Din fericire, Anovel dă dovadă de multă înţelegere.

  — Transmite-i că responsabilul de pe nava-zoo are să înceapă să-l privească drept un pensionar primejdios, am încercat să glumesc. Şi întreabă-l dacă nu vrea să vină deseară pe la mine, în caz că e liber.

  Klabund transmise mesajul, apoi întoarse obiectivul camerei şi Anovel se ivi pe ecran.

  — Cu plăcere, spuse el. Vrei să-mi dai adresa? I-am dat-o, propunându-i să vină pe la orele 20, apoi am apăsat cu o mână cam tremurătoare clapa care întrerupea contactul. După care l-am chemat pe Tinescu pentru a-i comunica noua ştire îngrozitoare. O şi aflase.

  — Neplăcută poveste, recunoscu el. Bine că a fost vorba de Anovel şi nu de o fiinţă mai vulnerabilă.

  — Cam slabă consolare, i-am replicat. Dar, întâi şi întâi, ce caută un simpatizant al Ligii într-o secţie de biologie extraterestră? încearcă să dea o bază ştiinţifică urii de specie?

  — Poate, spuse Tinescu aruncând o privire spre ceasul de perete, care nu intra în cadranul ecranului. Dar nu-ţi bate capul cu asta, Roald. Am discutat şi cu Indowegiatuk şi am ajuns la concluzia că, răul fiind făcut, nu ne mai putem bizui decât pe înţelegerea lui Anovel.

  — Părea mai degrabă amuzat decât neliniştit, am încuviinţat. Dar e greu de ghicit ce gândesc creaturile astea… Oricum, am făcut primul lucru care mi-a trecut prin minte, l-am invitat deseară la mine.

  — Ce s-o fi întâmplat cu femeia care-ţi monopolizase toate serile? mormăi Tinescu.

  Am râs cam în silă:

  — Cine?… Ah, Patricia. A plecat să-şi vadă sora din Alaska.

  Presupuneam existenţa unui motiv ca să ai o seară liberă. Bine, vezi ce faci cu Anovel, deşi n-aştept mare lucru de la întâlnirea asta.

  — Nici eu, am răspuns încruntându-mă. Recunosc că regulienii mă îngrijorează. Mă fac să cred că noi ar trebui să călătorim cu nave-zoo de ale lor.

  — De acord. Cu fantastica lor putere de adaptare, par făcuţi la comandă pentru colonizarea interstelară. Dar acum trebuie să plec… încă un dineu cu ministrul, în seara asta, oftă el lugubru înainte de a întrerupe contactul.

  — o invitaţie la orele 20 e ambiguă, spuse Anovel oarecum mustrător. Cu o oră mai devreme, eşti sigur că ai fost poftit la masă. Cu o oră mai târziu, ştii că trebuie să cinezi înainte de vizită. Necunoscând prea bine eticheta pământeană şi gândindu-mă că-ţi va fi poate greu să găseşti o alimentaţie potrivită pentru mine, mi-am îngăduit s-o aduc chiar eu. Sper să nu fi contravenit codului bunelor maniere.

  — Deloc, i-am răspuns. Dar nu mi-ar fi fost greu să te hrănesc pentru că mă gândeam să-ţi comand masa la C. P. E. T. Iată unul dintre avantajele de a lucra la B. R. C…

  — Te invidiază mulţi pentru avantajele astea? întrebă Anovel cu ironie înclinându-şi capul prelung, şi m-am străduit să râd.

  Îl urmăream cu interes în timp ce-şi rânduia pe masă felurile de mâncare: un soi de sandviciuri cafenii de consistenţa unor biscuiţi uscaţi, făcuţi dintr-o materie semănând cu sticla şi umplute cu un fel de cremă, tot atât de aurie cum îi era coama; un fructsferic, cu coaja albă şi groasă stropită de pete negre, pe care-l tăie cu grijă în sferturi, presărând apoi peste ele fluorură de sodiu; în sfârşit, un castronaş cu un lichid verde închis, de consistenţa mercurului.

  — Spune-mi, l-am întrebat, masa în comun are la voi vreo funcţie socială? Pe Săgetătorul şi pe Ophiuchus am aflat că e aşa.

  — Pe câte ştiu, luarea meselor în comun constituie o caracteristică a tuturor speciilor evoluate. Îmi amintesc că pe planeta mea am discutat despre asta cu cineva dintr-o echipă de observare de pe Pământ, care sugera că obiceiul provine din faptul că, într-o societate primitivă, alimentele sunt deosebit de preţioase. Din clipa în care încep să fie împărţite, şi nu ascunse, se face primul pas către o societate organizată, în care principiul cooperării devine indispensabil.

  — E plauzibil, am încuviinţat. În cazul nostru, s-ar putea ca procesul să fi început în cadrul relaţiilor stabilite în sânul familiei vreunui vânător. Pe Sigma din Săgetătorul a fost vorba de relaţiile dintre cele două sexe, care se consacrau unul agriculturii şi celălalt creşteri vitelor.

  — Fără îndoială, zise Anovel prinzând cu o ciudată mişcare a buzei inferioare un filament de cremă galbenă prelins din primul său sandvici. M-am întrebat uneori dacă o specie a cărei hrană ar fi automat asigurată ar putea ajunge la civilizaţie, să zicem o specie alimentată cu energie solară sau cu gaze active. Aş fi îndemnat să cred că nu, aşa cum s-a întâmplat cu plantele voastre… sau că, dacă lucrul ar fi posibil, o asemenea civilizaţie s-ar întemeia pe mobiluri atât de ininteligibile pentru noi încât-nici n-am recunoaşte-o, ca atare.

  Am rămas o clipă tăcut. Înaintea sosirii lui Anovel fusesem pe punctul de a regreta invitaţia lansată în pripă, acum însă, descoperind cât de plăcută era tovărăşia lui, începeam să mă bucur. Fericiţi, am stat de vorbă cam o oră şi jumătate. Menţionarea „mobilurilor ininteligibile” mă întoarse totuşi la intenţia mea iniţială, de a sonda reacţia extraterestrului faţă de comportarea îngrozitoare a lui Scarlatti. Mă mai gândeam la asta, când, părând să nu întâmpine nici o dificultate din pricină că vorbea cu gura plină, el spuse din nou:

  — Bineînţeles, s-ar putea ca hrana să nu constituie simbolul esenţial. E un factor comun de care suntem siguri, dar mi s-a spus că aţi cunoscut pe planeta voastră societăţi cu un nivel cultural destul de ridicat, deşi cooperarea dintre membrii lor era minimă.

  Mi-am amintit de cursurile de sociologie de pe vremea când mai eram la universitate şi de munca de pionierat a antropologilor din secolul XX.

  — Te gândeşti la o societate de tip Dobu, ai cărei membri erau bolnăvicios de bănuitori în privinţa relaţiilor reciproce?

  — Da, la ea mă gândeam. (Îşi muie buzele flexibile în lichidul verde şi bău cu delicateţe.) Asemenea atitudini nu se mai întâlnesc, cel puţin la nivel colectiv, deşi mă tem că supravieţuiesc la indivizi ca Aristide Scarlatti, pe care l-am cunoscut prea puţin, fără să regret că nu l-am întâlnit mai des.

  — Îl consideri… ca sa zic aşa… nereprezentativ? am îndrăznit, plin de speranţă.

  — Dacă n-ar fi aşa, n-aţi putea suporta povara propriei voastre tehnologii, nu crezi? Consider drept un truism al psihologiei terestre faptul că maniacii nu contribuie la dezvoltarea societăţii, pentru că nu se pot uni: nu sunt în stare să comunice îndeajuns. Într-un anumit sens, Scarlatti e nebun, şi cred că eşti de aceeaşi părere. Lealitatea faţă de propria ta specie e un sentiment lăudabil, dar ea devine nebunie curată când face apel la un drept divin şi o supremaţie intrinsecă.

  Părea trist şi totodată distanţat clinic, asemeni, unui medic dezamăgit de slabele progrese înregistrate de un bolnav mintal. Dar cum să-mi dau seama dacă tonul şi comportarea îi oglindeau adevăratele sentimente?

  Pentru a doua oară în cursul aceleiaşi zile m-am întrebat de ce nu călătoream noi în nave-zoo de provenienţă reguliană. Semenii lui Anovel păreau să posede toate însuşirile spirituale necesare inventării călătoriei spaţiale: interes faţă de alte planete şi specii, inteligenţă ascuţită, astronomie şi astrofizica bine puse la punct, pentru a nu mai pomeni de o calificare fizică, unică în felul ei. Şi, cu toate astea, se mulţumeau să profite de avantajele monopolului terestru asupra zborurilor interstelare, îngăduind pe planeta lor prezenţa misiunilor noastre de observare.

  Explicaţia oficială pe care o găsisem pentru a considera normală o atare situaţie era că nu trebuia să judecăm în termeni antropomorfi. Ţelurile şi idealurile regulienilor se puteau deosebi în mod fundamental de ale noastre; era cu putinţă să-i fi caracterizat eronat, datorită unor deficienţe de traducere. Consideram drept o certitudine faptul că zborul interstelar reprezenta ţinta finală a unui anumit tip de civilizaţie, ca a noastră şi a tau-cetienilor. Dar regulienii constituiau o excepţie, deşi îndeplineau majoritatea condiţiilor pentru descoperirea călătoriilor în spaţiu. Nimeni nu putea pretinde că nu atinseseră stadiul cuvenit, civilizaţia lor avea un caracter finisat, simplu şi perfect stabil.

  Poate că, dintr-un motiv sau altul, călătoria în spaţiu nu-i interesa.

  Mi-am încheiat şi eu masa luând, din fructieră, o prună. Anovel mâncase tot ce adusese, nelăsând nici resturi, nici firimituri. Şi în timp ce suceam pe toate feţele fructul de formă ovulară, Anovel atacă direct subiectul pe care îl tot amânasem de când intrase pe uşă.

  — Iartă-mă, Roald, dar specia mea obişnuieşte să vorbească pe şleau. Am impresia că te frământă ceva şi amâni să deschizi vorba, de teamă să nu mă jigneşti. Te asigur că am să-ţi răspund, cât mai obiectiv, la orice întrebare.

  I-am zâmbit cam cu stinghereală.

  — Nu se poate spune că nu ne cunoşti psihologia! Tare aş vrea s-o înţeleg şi eu pe a voastră… Ei bine, mă întrebam ce ai simţit într-adevăr faţă de Scarlatti şi planul lui.

  — Dispreţ, răspunse el schiţând un fel de zâmbet, prins ciudat sub nasul lung şi albastru. E jignitor, dar din păcate adevărat. Nu port totuşi pică speciei voastre… Faceţi un efort remarcabil pentru a vă adapta la contactul cu alte specii şi un incident izolat e lipsit de însemnătate.

  Se plecă primejdios de tare pe scaun, întinzându-se ca un om care-şi dezmorţeşte muşchii.

  — Când eşti invulnerabil, mai spuse, îţi poţi îngădui o oarecare nepăsare faţă de asemenea incidente.

  Am propus să ne ridicăm de la masă – mişcarea pe care o făcuse arăta că nu se simţea prea bine pe scaun – şi am vrut să pun o bandă cu muzică, apoi mi-am spus însă că era un pretext inutil pentru a trage de timp. Anovel părea dispus să stea de vorbă şi trebuia să profit de împrejurare.

  Am renunţat la bandă şi m-am afundat într-un fotoliu. S-a aşezat pe jos, în faţa mea.

  — Faptul că înţelegi atât de bine mecanismul gândurilor noastre… provine oare dintr-o similitudine a intelectului? Sau sunteţi înzestraţi cu o empatie care vă îngăduie să vă puneţi în locul nostru?

  — Ia te uită! De luni de zile, de când sunt pe Pământ, am cutreierat o mulţime de laboratoare de cercetare; mai înainte, acasă, am fost studiat de una dintre misiunile voastre… şi o asemenea întrebare mi se pune totuşi pentru întâia dată. Zâmbi din nou, la fel de ciudat, înainte de a urma: Poate că specia voastră preferă să ajungă singură la un punct de vedere. Dar ţi-l voi împărtăşi pe al meu, care valorează cât valorează, chiar dacă vei ajunge cândva la un punct de vedere propriu, mai adecvat felului dumitale de a gândi.

  M-ai întrebat dacă intelectul nostru se apropie de intelectul vostru… Da, şi nu. Există o deosebire, mai puţin de calitate cât de cantitate. Să vedem dacă sunt în stare să ilustrez ce vreau să spun cu un exemplu din propria voastră istorie… Pentru prima dată şovăi, apoi reluă: Cred că am găsit o paralelă potrivită. Prin ce te deosebeşti de un sălbatec pretehnic, de acum zece mii de ani? În primul rând, printr-o schimbare de optică. Atunci când se iveşte într-o societate primitivă, un geniu inventează arcul, roata şi oala de lut. Între timp, deşi nu s-a produs nici o evoluţie fizică substanţială, perspectivele s-au schimbat radical. Sălbatecul a băgat de seamă că săgeata bate mai departe decât suliţa; în consecinţă, e mai bună pentru vânătoare. Pus în aceeaşi situaţie, dumneata te-ai gândi la cinetică, la pârghie, la conservarea energiei, ducând abstractizarea până la principii generale foarte cuprinzătoare. Cu toate astea, sunteţi şi unul şi altul fiinţe umane, în principiu la fel de înzestrate la naştere. Pentru a folosi o metaforă, mintea dumitale a dobândit o nouă dimensiune.

  În sfârşit, dacă la mintea de acum ai adăuga încă o dimensiune, ai obţine iarăşi ceva deosebit.

  — Voi, regulienii… posedaţi această dimensiune suplimentară?

  Stăteam ca pe ace. Era o informaţie inedită şi dată într-un mod atât de direct, încât nu ştiam ce să cred. Anovel. scutură din cap, făcând să-i unduie coama.

  — Ţi-am spus că deosebirea dintre speciile noastre e mai ales de ordin cantitativ. De-abia când vom ajunge la stadiul următor îi vom putea determina natura. Deocamdată ne mulţumim să recunoaştem cu există.

  Bâjbâind, am spus:

  — Cam aşa cum s-a trecut de la alchimie la chimie? Aveţi dovezi conform cărora ar exista un principiu general fundamental, dar nu ştiţi încă să vă organizaţi experienţele în aşa fel încât să-l definiţi în mod precis?

  — Excelentă comparaţie! Mi-ar fi plăcut s-o găsesc chiar eu. Dar nu-mi cere să-ţi numesc dovezile amintite, mă tem că anglica nu cunoaşte termenii necesari.

  Am tăcut o vreme. Apoi am întrebat:

  — De ce mi-ai spus toate astea, Anovel? Sunt sigur că echipele noastre de pe Regulus nu le-au aflat, deşi se află acolo încă dinaintea naşterii mele.

  Anovel dădu din umeri lui masivi.

  — Voi oamenii, evitaţi întrebările directe. Vă mulţumiţi să observaţi şi să interpretaţi. Pentru că vă e pur şi simplu frică să aflaţi cunoştinţele pe care nu le puteţi asimila. Dar mergeţi prea departe: refuzaţi să acceptaţi până şi indicaţiile care v-ar îngădui preluarea respectivelor cunoştinţe. O prudenţă exagerată nu devine oare superstiţie?

  Se ridică dintr-o singură mişcare şi începu să strângă de pe masă tava şi farfuriile de care se servise. Dezamăgit, am sărit şi eu în picioare, aş fi avut de pus încă o mie de întrebări şi, mai ales, una crucială: de ce specia lui nu poseda astronave?

  — Chiar trebuie să pleci? am întrebat.

  — Ţi-am dat destule subiecte de meditaţie, răspunse el netulburat. Dar, n-avea grijă, mi-a făcut o deosebită plăcere să fim împreună şi sper să te pot invita, la rândul meu.

  — Ar fi minunat, am spus gândindu-mă la tot ce aş mai fi putut afla.

  — Atunci, când poţi, treci şi caută-mă la C. P. E. T. I-am promis inspectorului Klabund să nu plec până nu-şi încheie ancheta asupra accidentului rachetei şi o fac cu plăcere: am astfel la dispoziţie mai mult timp pentru deplasări şi pentru a-i cunoaşte pe locuitorii Pământului. Pe de altă parte, responsabilii navei-zoo n-au de ce să se plângă: sunt bine plătiţi pentru tot timpul cât rămân aici.

  Îmi întinse mâna dreaptă de jos, cea mai plăpândă, şi i-am strâns-o cu căldură. Simţeam pentru întâia dată că o fiinţă extraterestră putea fi o individualitate, iar simţământul era atât de puternic încât începeam să ţin într-adevăr la Anovel. Aş fi vrut ca fiecare pământean să aibă prilejul de a întâlni un regulian în intimitate, şi nu doar când devenea punctul central al unei seri. Aşa s-ar fi pus capăt unor aberaţii de felul Ligii „Stelele pentru Om”!

  De îndată ce plecă, am înregistrat un rezumat al celor ce spusese. Aveam de gând să iau cu mine banda la Birou şi să i-o trimit lui Tinescu, fără nici un comentariu. Ar fi constituit bomba zilei.

  Videofonul lansă un semnal. Am ridicat receptorul şi faţa întunecată a lui Tinescu apăru, pe ecran.

  — Bună dimineaţa, am spus încercând să arborez un aer detaşat. Aţi primit banda pe care v-am trimiş-o?

  — Am ascultat-o chiar acum. Şi văd că avem o nouă problemă.

  — Adică?

  — Cine dracu-i Anovel?

  N-am înţeles nimic. Mirat că nu-şi amintea de numele lui, am spus: ’.

  — Păi… e regulianul care se afla în racheta accidentată…

  — Roald, bagă-ţi minţile în cap! Mă crezi tâmpit? îşi trecu nerăbdător degetele prin păr şi adăugă: Vreau să spun, care e situaţia lui? Ce autoritate are?

  — Nu ştiu să aibă vreuna, am răspuns neutru.

  — Tare aş vrea să fi făcut ce am avut de gând, punându-te să alegi între a trece la relaţiile cu extratereştri sau a pleca de la noi… Roald, e cu putinţă să nu-ţi dai seama ce dandana ai stârnit? Şi, fără a-mi lăsa răgazul să răspund, se repezi din nou: Ba da, sigur că-ţi dai seama, altminteri nu te-ai fi arătat atât de înfumurat pe banda aia! Dar s-o luăm din aproape în aproape şi poate că aşa ai să înţelegi. Răsuflă adânc, apoi: Ca s-o luăm de la început, cele spuse de Anovel ţi s-au părut cât se poate de simple, nu? Atât de simple încât până şi prin drăgălaşul dumitale căpşor trebuie să fi fulgerat gândul că echipele noastre de pe Regulus ar fi trebuit să le descopere demult?

  — Ei bine, da, mi-am zis că…

  — Era de la sine înţeles să dea greş, tot aşa cum au dat greş echipele de pe Stellaris, care n-au aflat nimic despre concepţia revoluţionară a navei Algenib. Dar sunt două lucruri diferite, Roald. Pe de o parte, o planetă cu extratereştri pe care nu-i putem înţelege şi – chiar dacă nu posedă astronave proprii – indiscutabil superiori nouă pe plan intelectual şi fizic, care nu ne-au refuzat niciodată propunerile, dar ne-au ţinut întotdeauna politicos la distanţă. Pe de altă parte, o lume ai cărei locuitori au făcut tot ce au putut pentru a ne ascunde anumite informaţii. Putem demonta secretele stellarienilor bucăţică cu bucăţică, dar am crezut întotdeauna că regulienii nu ne vor lăsa să aflăm decât ceea ce puteam deduce din propriile noastre observaţii. Şi iată că deodată, pentru întâia oară, pe câte ştiu, un regulian îşi coboară masca şi vorbeşte unei fiinţe omeneşti – nici măcar unui specialist de la relaţiile cu extratereştri, ci unei cunoştinţe întâmplătoare – despre natura psihologiei lor, despre motivările speciei lor, într-un cuvânt, despre tot. Acum înţelegi ce vreau să spun când întreb: cine dracu e Anovel?

  Înţelegeam. Şi eram furios pe mine însumi, că nu pricepusem mai devreme.

  — Credeţi că-i mai mult decât un simplu turist folosindu-se de nava-zoo ca să viziteze Pământul?

  — Mai mult decât un simplu turist? şi Tinescu se învineţi şi pentru o clipă nu mai putu rosti un singur cuvânt, atât erau de multe cele care i se băteau la gură. Roald, dacă ai fi avut de-a face cu regulienii ai fi ştiut că nu fac nimic nemotivat. Niciodată. Nu vreau să spun că sunt reci şi lipsiţi de emoţii, ci doar că sunt făpturile cele mai raţionale pe care le-am întâlnit cândva. Banda pe care ai înregistrat-o… i-am trimis-o lui Indowegiatuk şi să nu nu-mi iei în nume de rău dacă te pomeneşti cu ea pe cap. M-aş fi ocupat cu de asta, dar programul lui Torres îmi ia tot timpul. Şi crede-mă, te rog, clacă Anovel ţi-a vorbit deschis, n-a făcut-o ca simplu particular dezvoltând teorii personale. Regulienii nu procedează aşa.

  Sub privirile lui acuzatoare, am îngăimat:

  — Păi nu m-am pus să-l descos cu tot dinadinsul. Mi-am propus doar să-l las să-mi împărtăşească atât cât crede de cuviinţă şi nimic mai mult.

  — Da? Toate astea le-ai aflat fără să-l descoşi? Mă întreb atunci ce dracu ai învăţat de când lucrezi aici!

  M-am grăbit să schimb vorba.

  — Aţi pomenit de programul lui Micky. Cum merge?

  — Dacă nu te-ai fi distrat cu prietenul dumitale albastru, ai fi văzut primele rezultate încă ieri noapte. Am difuzat un documentar important despre Algenib. Am rugat o echipă guvernamentală de semanticieni să ne redacteze comentariul şi Rattray, directorul astroportului, a izbutit să-l facă pe unul dintre stellarieni să figureze în reportaj, deşi mare lucru n-am scos de la el. Dar a fost un succes răsunător. Publicul s-a simţit, pare-se, însufleţit de un fel de spirit pionieresc prin procură, arătându-se pe de o parte dornic să-i felicite pe stellarieni pentru minunata lor realizare, pe de alta bucuros că efortul a fost făcut de ei şi nu de noi. Dacă suntem în stare s-o ţinem tot aşa opinia publică va fi pregătită să înghită hapul chiar înaintea răgazului de 12 luni cerut de Torres.

  Şi, zvârlindu-mi o ultimă căutătură încruntată, a întrerupt legătura.

  M-am gândit pentru câteva minute la tot ce-mi spusese. Ce-şi închipuia că reprezintă Anovel? Echivalentul de unul singur al misiunilor noastre de observare? Eram gata să cred că regulienii se puteau bizui pe un individ pentru a face munca unei brigăzi de specialişti pământeni. Dar la vârsta lui – abia a şasea parte din durata medie a vârstei unui regulian – Anovel nu putea fi mai mult decât student.

  Pe de altă parte… ne mândream şi noi cu geniile noastre. Micky Torres trăise niţel mai mult decât a cincea parte dintr-o viaţă de om şi era, încă de pe când îşi lua licenţa, una dintre autorităţile noastre cu privire la evoluţia socială de pe Stellaris, Publicase la douăzeci şi unu de ani Chemarea stelelor şi era acum însărcinat de facto cu cea mai mare campanie de educaţie de masă lansată vreodată pe Pământ.

  Mi-am spus că, dacă ar fi putut fi pusă la cale, o întâlnire între Anovel şi Micky trebuia să însemne o sărbătoare a spiritului.

  Videofonul îşi lansă din nou semnalul, era Patricia. Inima-mi zvâcni de bucurie. Era atât de încântătoare încât îmi venea să plutesc pe fir până la ea şi s-o iau în braţe. Dar am văzut că era îmbrăcată de parcă ar fi fost gata să iasă în oraş şi că avea un aer încurcat. Am simţit că mi se strânge inima.

  — Roald, iubitule, o veste proastă. Trebuie să ne amânăm întâlnirea de deseară…

  — Vai de mine, de ce? N-ai fost nici ieri aici şi…

  — Dragul meu, n-am încotro. Trebuie să mă duc la Centru să lămuresc nişte încurcături. Directorul astroportului… cum îi zice… Rattee?

  — Rattray.

  — Aşa. Prevăzusem pentru seara asta, la orele 20, o ploaie zdravănă peste zona asta şi avem un straşnic curent umed, provenit din dreptul plantaţiilor de alge din Pacific. Acum intervine Rattray ăsta şi ne spune că nici vorbă nu poate fi să plouă în noaptea asta peste astroport, au un mărfar cu minereu care vine de pe asteroizi şi vor să-l ajute să aterizeze cât mai repede pentru că un membru al echipajului a făcut o fractură de craniu. Aşa că va trebui să organizăm revărsarea a câteva milioane de tone de apă înainte de ora prevăzută. Dacă ieşi azi, te sfătuiesc să-ţi iei o haină de ploaie.

  — Şi nu te întorci până deseară?

  — Absolut imposibil. Am să ajung acasă târziu, spre dimineaţă.

  — N-ai putea?… Mi-am muşcat limba şi m-am silit să râd: Uite-mă gelos şi pe munca ta! Atunci să aranjăm măcar pentru mâine seară, neapărat.

  — S-a făcut. La aceeaşi oră? Grozav!

  Îşi ţuguie buzele imitând un sărut şi pieri de pe ecran.

  Abia avusesem răgazul să-mi descarc supărarea prin câteva cuvinte bine simţite şi să iau unul dintre dosarele care aşteptau în cutia transportorului, când am fost chemat din nou.

  De data asta, după cum mă prevenise Tinescu, era Indowegiatuk, cea mai în vârstă dintre aşa-zişii adjuncţi ai directorului. Dar, în cazul ei, termenul era încă şi mai nepotrivit decât în cazul lui Jacky sau al meu: era, de fapt, un fel de şefă pe linia relaţiilor cu extratereştrii. Se zicea că avea peste o sută de ani, dar nimeni nu era sigur. Arăta de şaptezeci şi se zvonea că data naşterii ei fusese ştearsă din toate arhivele pentru ca să poată scăpa de prevederile regulamentului care preciza vârsta de pensionare. Nimeni, dealtfel, nu voia s-o piardă; şi, deşi ar fi putut ocupa o catedră universitară în loc să se retragă cu totul, prefera să rămână în cadrul B. R. C.-ului.

  — Roald, băiete, începu ea, am făcut parte din prima misiune de observare pe Regulus, când nici nu te născuseşi. Am fost acolo de douăzeci şi patru de ori, primele două ca studentă, ultimele trei ca revizoare. N-ai vrea să-mi spui cu ce drept ţi-a comunicat Anovel toate informaţiile astea, în loc să se adreseze cuiva în stare să deosebească aurul de plumb?

  Era limpede că se simţea jignită. Făcea ce făcea s-o ascundă, dar cuvintele îi trădau amărăciunea.

  — Îmi pare rău, Indowegiatuk, am spus. Totul s-a petrecut pe neaşteptate, în timp ce stăteam de vorbă…

  — Înţeleg. Şi scopul convorbirii, după câte am aflat, era să-ţi dai seama dacă Anovel e supărat pe nenorocitul pe Scarlatti. Aşa-i?

  — Cam aşa, am recunoscut.

  — Cu alte cuvinte, eşti de părere că oamenii care se ocupă de oaspeţii extratereştri nu au competenţa necesară? Ţi-ai închipuit poate că le-a scăpat ceva? Nici nu ţi-a trecut probabil prin minte că am organizat o consfătuire pe tema asta, că am examinat cu ajutorul calculatoarelor un număr de ipoteze şi că am hotărât, în cele din urmă, că e preferabil să lăsăm lucrurile să se liniştească de la sine!

  Fără să-mi îngăduie să plasez un cuvânt, s-a lansat apoi în consideraţii interesante referitoare la strămoşii mei direcţi, continuând cu strămoşii lui Tinescu, de vreme ce nu pusese piciorul în prag interzicându-mi să mă vâr unde nu-mi fierbe oala. Am aflat astfel numele ştiinţifice al feluritelor deficienţe mintale congenitale şi vreo douăzeci de sinonime pentru tâmpenie.

  În cele din urmă s-a oprit brusc la jumătatea unui cuvânt şi m-a ţintuit cu privirea.

  — Cam asta-i ce cred despre tine, spuse ea oftând, în altă ordine de idei, analiştii care se ocupă cu datele sociologice de pe Regulus mi-au transmis că informaţiile tale duc la soluţionarea raţională a nu mai puţin de douăzeci şi trei de ecuaţii, eliminate până acum ca necorespunzătoare cu faptele observate. Ţi-a spus cumva Anovel şi că e un kenekito-madual?

  — Un… ce?

  — Pe toate tunetele din galaxie, de ce a trebuit să te aleagă tocmai pe tine? Un kenekito-madual, oftă ea din nou, e o expresie intraductibilă care corespunde cu ceea ce am putea numi „purtător de cuvânt guvernamental”. Cei învestiţi cu un asemenea titlu deţin unele fapte pe care regulienii le numesc kenekito, adică „de importanţă crucială” şi sunt autorizaţi să le dezvăluie când cred că e cazul. Acum, pentru întâia oară, ni se divulgă un kenekito regulian. Şi ce doresc cu disperare să aflu e de ce au trimis aici un madual la bordul unei nave-zoo în loc să-l ataşeze la personalul delegaţiei lor permanente. Roald, creatura asta m-a pus într-o încurcătură cum nu m-a pus nimeni în ultimii cincizeci de ani… Şi acum sper că eşti mulţumit!

  A întrerupt legătura cu un gest care părea să mă trimită direct la dezintegrator.

  Poate că ar fi consolat-o să afle că primul dosar pe care l-am scos din cutia transportorului îmi promitea şi mie necazuri. Una din echipele de observare de pe Viridis semnala că, nu se ştia în ce fel, doi inadaptaţi sociali izbutiseră să treacă testele infailibile destinate candidaţilor la emigrare. Un bărbat şi o femeie, ale căror firi leneşe găseau excesiv ritmul de viaţă destul de liniştit de pe Pământ, hotărâseră că puteau duce o viaţă mai uşoară pe Viridis, lume pastorală şi submecanizată.

  Era o presupunere prea naivă pentru a nu da loc la erori. Când a trebuit să-mi fac stagiul pe teren, am ales planeta Viridis, aşteptându-mă să dau acolo peste o societate idilică de felul celei din insulele polineziene de odinioară, cu oameni dormind toată ziua la soare şi iubindu-se toată noaptea prin tufişuri. După o oră, două de la aterizare mi-am dat seama cât fusesem de prost şi am avut destulă prezenţă de spirit ca să-mi ţin gura. Până la urmă, Viridis nu era Terra, chiar dacă-i semăna binişor. A trebuit să ocolesc plante locale, animale necomestibile, insecte supărătoare şi bacterii adaptabile la ţesuturile umane, mai mult, datorită lipsei maşinilor, trebuia să munceşti mai greu decât pe Pământ pentru o viaţă cât de cât decentă.

  Două elemente contribuiseră la declanşarea crizei minore pe care trebuia s-o rezolv. Întâi, cei doi emigranţi nu avuseseră bunul simţ de a accepta realitatea şi, refuzând să muncească aşa cum munceau toţi ceilalţi, umblau de colo colo plângându-se că fuseseră înşelaţi. În al doilea rând, cineva săvârşise o eroare grosolană, selecţionându-i.

  Trebuia să-i readucem pe Pământ. În mod gratuit, pentru că, indiferent de planeta pe care s-a născut, orice fiinţă umană are dreptul să ceară protecţia Pământului. Faptul urma să nemulţumească Ministerul de Finanţe. Trebuia revizuită apoi procedura de selecţie a emigranţilor, ceea ce avea să nemulţumească pe toată lumea. Dacă cei doi minţiseră la recrutare, putea urma un proces şi ar fi trebuit să iau legătura cu instanţele judiciare. Oricum, era cazul să poată părăsi Viridis cât mai repede, aşadar cu prima navă disponibilă, şi trebuia să le reţin două locuri… ia te uită, va fi probabil vorba de nava lui Martin van Hoff, Mizar…

  Stabilind lista măsurilor care se impuneau, mă gândeam însă, totodată, la altceva. Şi mi-am dat seama că-i invidiam parcă pe stellarieni, atât de eficienţi în comparaţie cu noi. Dacă ar trebui să pună la punct o metodă de selectare în vederea emigrării, nu s-ar apuca niciodată s-o cârpească din bucăţele, aşa cum făcusem noi, ci ar concepe-o pornind le la zero şi luându-şi toate precauţiile pentru a evita un eşec. Cum aveau de gând să înfiinţeze propriul lor B. R. C., se vor afla în faţa unei asemenea necesităţi…

  Ciudat! mi-am spus clătinând din cap. Îmi dădeam seama de schimbările ce se petreceau în mine. Dacă aş fi fost pus să aleg acum o săptămână, aş fi preferat fără şovăire paşnica Viridis lipsită de tehnologia energicei şi încăpăţânatei Stellaris. Poate că discuţiile cu Micky purtau răspunderea unei asemenea răsturnări a punctelor mele de vedere.

  Dacă stellarienii nu i-ar fi descoperit pe tau-cetieni, mi-am spus apoi lăsând să-mi zboare gândurile, şi dacă am fi fost puşi în situaţia de a-i contacta noi… presupunând că tau-cetienii şi-ar fi construit propriile astronave şi ar fi întâlnit omenirea mai întâi pe Viridis… n-ar fi fost surprinşi, continuându-şi drumul, să dea pe Pământ de noi, care trăim după criterii cu totul diferite?

  De aici rezulta… dar n-aveam timp să cercetez ce anume Aveam de lucru. Alungând din minte toate speculaţiile, m-am concentrat asupra problemei pe care trebuia s-o rezolv.

  Cu câteva minute înainte de prânz am descoperit unde se greşise: condiţiile în vederea obţinerii autorizaţiei de emigrare pe Viridis fuseseră revizuite la începutul anului şi, când s-a făcut programarea calculatoarelor care operau selecţia candidaţilor, cineva atribuise valori greşite în cazul unei duzini de factori. Era o eroare neintenţionată, provenind din ambiguitatea definiţiilor verbale pe care viridienii înşişi ni le trimiseseră.

  M-am înhămat aşadar la treabă şi am redactat din nou partea greşită; apoi am fost nevoit să revizuiesc tot ce se referea la ea în volumul compact cuprinzând instrucţiunile pentru personalul care opera selecţionarea emigranţilor. Când am isprăvit, trecuse pauza de prânz şi nu apucasem să iau masa.

  Căscând, am expediat la calculatoare materialul revizuit pentru a fi verificat şi imprimat, apoi am pornit spre cantina de peste drum. Era după orele 14, aşa că nu mă aşteptam să dau acolo peste vreun cunoscut şi, cu atât mai puţin, peste Micky, care-şi plimba lingura prin supă făcând totodată însemnări pe un document plin de ecuaţii complicate.

  L-am strigat şi a ridicat spre mine o fata palidă, cu ochi cercănaţi.

  — Micky, arăţi ca o stafie! am exclamat. Cred că n-ai dormit de când ai ajuns aici.

  A împins de o parte hârţoagele şi mi-a făcut semn să iau loc la masa lui.

  — Mă bucur că te văd, a şoptit. Îmi oferi un pretext pentru a întrerupe treaba asta care, oricum, nu-i urgentă. Numai că lucrările au tendinţa să ne răpească timpul, ca apa care umple nava gata să se scufunde… Dă-i drumul, comandă, ce vrei.

  Am tresărit. Nu auzisem roţile chelnerului. Alegând felurile de mâncare, am spus:

  — Tinescu mi-a povestit că ai început bine.

  — Cu chestia de ieri noapte? Pe dracu, n-a fost decât o mică încercare de forţe, atâta tot. Dar a mers bine. Cei de la astroport au fost alături de noi, mai ales Rattray şi supervizorul care a adus astronava Algenib pe Pământ… Susumama. Dar n-a fost nici măcar adevăratul început al programului, deşi Tinescu s-a prins în asemenea măsură încât a vrut să se convingă de contrariu. Nu, ca o primă etapă, am hotărât să profităm de prezenţa tau-cetienilor pentru a face zgomot în jurul felului cum au fost descoperiţi. Am avut mult de furcă până să-l conving pe bin Ishmael să ne lase să ne apropiem de ei – se teme în continuare că Liga ar putea încerca vreo nouă lovitură – dar în cele din urmă s-a învoit. Mă tem că va trebui să cam lăsăm în umbră rolul B. R. C.-ului, punând în schimb accentul pe dificultăţile pe care stellarienii le-au avut de învins pentru a intra în contact cu ei, aşadar cam pe linia celor făcute ieri noapte: îi prezentăm ca pe oamenii care au dus greul şi au scos-o cu bine la capăt. După asta… o, nu de idei ducem lipsă, ideile ţâşnesc din secundă în secundă şi avem de pe acum mai multe decât putem utiliza. Tinescu vrea să înfiinţeze un serviciu special care să se ocupe de toate, dându-i un nume anodin pentru ca nimeni să nu bănuiască nimic. Şi mă ameninţă că mă pune să-l conduc chiar eu.

  — Dar cine altul? Ministerul de Finanţe va aloca însă fondurile necesare?

  — Glumeşti? întrebă el lăsându-se pe spate şi privindu-mă ţintă. Păi Tinescu a şi obţinut ieri deblocarea primelor două miliarde. Pentru unul de vârsta lui, are mai multă energie şi iniţiativă decât douăzeci la un loc. Ia ascultă, tresări el deodată, în fond, câţi ani are?

  — Zău că habar n-am. Nu s-a schimbat de când am început să lucrez în cadrul Biroului, sau cel puţin nu atât încât să-mi dau seama.

  — Era şi atunci director?

  — Sigur că da. Cred că deţine postul de vreo douăzeci şi cinci de ani. Am socotit în minte şi am adăugat: Să tot aibă optzeci şi cinci, nouăzeci de ani…

  — Înseamnă că era foarte tânăr când l-au numit, şi nu mă miră… trebuie să fi fost un tip cu totul deosebit.

  — Nu putea fi chiar atât de tânăr. înaintea lui s-a făcut o încercare cu unul într-adevăr foarte tânăr, Brown, care avea doar cincizeci şi unu de ani. Dar Biroul trecea pe atunci printr-o fază proastă, fondurile erau insuficiente şi personalul, înnebunit de volumul de muncă. Mi se pare că Brown a încercat să se sinucidă. Cum e însă vorba de o vreme pe care n-am apucat-o, poate că Indowegiatuk ţi-ar putea da mai multe amănunte…

  Micky termină supa şi trecu la salata pe care chelnerul i-o adusese.

  — Ştii ce-i curios? Nu ne-am adaptat încă la durata prelungită a vieţii. Aud că Indowegiatuk ar fi trebuit să iasă la pensie de ani de zile, pentru că limita de vârstă a fost fixată atunci când media de viaţă era de nouăzeci sau nouăzeci şi cinci de ani. Şi sunt încă atâţia indivizi activi, productivi, pe care i-am dat de o parte în condiţii confortabile şi care-şi rod unghiile de plictiseală fiindcă n-au apucat să moară de-a binelea.

  — Aşa e. Şi într-o bună zi vom merge chiar mai departe. Nu ne vom mulţumi cu amânarea procesului degenerativ pe care-l numim bătrâneţe, ci îi vom opri cursul. Şi mă întreb ce se va întâmpla atunci cu societatea de pe Pământ.

  — Mi-am pus şi eu întrebarea, zise Micky răsucind o foaie de salată în jurul furculiţei. Mama tatălui meu a murit la o sută douăzeci şi patru de ani. E un exemplu clasic: a făcut totul cu douăzeci de ani mai târziu decât toată lumea. S-a măritat la patruzeci de ani, a făcut copii la cincizeci, iar primul nepot i s-a născut când trecuse de optzeci… Dar, fiindcă veni vorba de vârstă, eşti şi tu destul de tânăr pentru postul pe care-l deţii.

  — Şi care mă face să îmbătrânesc de două ori mai repede decât alţii, am răspuns. Da, fac încă parte din rândurile tineretului. Biroul ţine la oamenii ale căror idei nu s-au osificat. Jacky e doar cu patru-cinci ani mai mare decât mine.

  — N-au fost nemulţumiri când ai luat-o înaintea altora, mai bătrâni decât tine?

  — Cinstit spus, da. Dar Tinescu le-a potolit repede şi după şase luni n-au mai existat probleme. De ce te interesează?

  — Am cercetat schema organizatorică a Biroului ca să găsesc personal pentru noul serviciu pe care Tinescu vrea să-l pun pe picioare, oftă Micky. N-am mai pomenit asemenea harababură, e timpul să se facă ordine printr-o restructurare totală. Înainte de a trece în cadrul Biroului trebuie să faci un stagiu pe teren, nu-i aşa?

  — De cel puţin doi ani, şi-i bine să-l şi prelungeşti. Numai cei ce trec de opt ani fac de obicei carieră în rândul misiunilor de observare.

  — Păcat! Am pus ochii pe cineva recrutat de curând, dar înseamnă că nu-l pot plasa acolo unde vreau; încă n-a făcut muncă de teren. Tu unde ţi-ai făcut stagiul? Pe Viridis?

  — Bineînţeles.

  — Durata minimă?

  — Nu, am stat şi pentru o a doua perioadă. Adevărul e că era acolo o fată cu care… (Nu mă mai gândisem de cel puţin cinci ani la Vanella! Şi fusese o vreme când însemna pentru mine mai mult decât cariera. Cum te poţi schimba…) Dar de ce te interesează toate astea? am întrebat din nou.

  — S-a întâmplat să-mi dau seama că, de o sută de ani, eşti cel mai tânăr angajat la noi într-un post atât de înalt. Ar fi interesant să afli numele precedentului deţinător al recordului… sigur, ţinând seama de faptul că oamenii trăiesc azi mai mult.

  Altceva n-am putut scoate de la Micky. Şi convorbirea m-a urmărit toată după-amiaza, nici Micky şi nici Anovel neavând obiceiul de a face observaţii gratuite. Dar nu m-am putut hotărî să cer de la arhivă dosarele personalului, s-ar fi putut întâmpla să caut mai bine de o oră numele predecesorului respectiv.

  Ducă-se dracului, cu Micky cu tot! M-am uitat la ceas, era 15,31. Atunci, mutându-mi privirile spre fereastră, m-am întrebat cum se descurcă Patricia cu problemele ei. Ameninţători, cenuşii, norii se adunau dinspre apus. Până să se usuce atmosfera va trebui să mai treacă o bună bucată de vreme. Ploaia urma să se dezlănţuie curând.

  Patricia.

  Hait, din nou, undeva, în creier, glasul care părea să-mi spună: „Ştii ceva important, dar hu-ţi dai seama ce”.

  În mod normal, ar fi trebuit să-l reduc la tăcere. În ajun nu procedasem totuşi aşa, iar rezultatul fusese spectaculos: am fost în stare să-i dau lecţii lui Klabund şi, drept urmare, găsiseră gaura din conductă, acolo unde prevăzusem.

  Vanitos ca tot omul, mă bucurasem de mica izbândă. Ar fi însemnat prea mult, să se repete povestea, dar am închis cu toate astea ochii şi m-am concentrat asupra asociaţiilor de idei care începeau să prindă contur.

  De unde să pornesc? De la seara de Joia trecuta, pesemne, când, la Demba, Patricia se purtase atât de ciudat. Dar mă străduisem de atâtea ori să-mi revăd amintirile. Mai exista oare un alt unghi de atac?

  Ceva ce-i spusesem lui Klabund în afara Biroului. Dar în legătură cu ce-i spusesem asta? Ah, da… încerca să descopere cum aflase Liga unde fuseseră găzduiţi tau-cetienii, la C. P. E. T.

  Şi, brusc, se făcu lumină.

  Am sărit în picioare înăbuşind un ţipăt şi simţind un gol în stomac. Nu era cu putinţă! Patricia? Nu putea să mă mintă. Nu putea fi supărată pe mine din cauza asta!

  Şi, totuşi, totul se lega. Pe toate nenorocirile, se lega chiar prea bine.

  Prăbuşindu-mă din nou în fotoliu, priveam pe fereastră fără să văd nimic. La lumina rece a logicii, faptele se aşezau unul lângă altul, la locul potrivit.

  Patricia nu se supărase pentru că plecasem în grabă să-i ajut pe tau-cetieni. Se depărtase de mine când am pomenit de eventualitatea călătoriei la bordul unei nave-zoo. A spus atunci un lucru pe care-l uitasem: să mă las pipăită şi supusă la tot felul de probe de către toate soiurile de…

  Videofonul sunase şi zgomotul acoperise ultimul cuvânt. Dar îl puteam reconstitui acum.

  Monştri.

  — N-avea importanţă că este vorba de fiinţe înzestrate cu inteligenţă. Tot ce conta era faptul că aveau patru braţe şi că erau albaştri. Monştri. Nu spusese chiar ea că se bucură de plecarea lui Anovel, deşi fusese atunci oaspetele cel mai prietenos şi mai fascinant?

  Faptul în sine nu atârna prea greu. Rămăsesem să lucrez în sectorul coloniilor umane, când aş fi putut prelua postul mai dificil al relaţiilor cu extratereştri. Poate că simţeam şi eu o repulsie instinctivă în faţa locuitorilor de pe alte planete? Dar, de curând, cei afectaţi de o asemenea repulsie transformaseră o organizaţie neglijabilă într-o primejdie ucigătoare, Liga „Stelelor pentru Om”.

  Iar Klabund voia să ştie cum aflase Liga unde fuseseră cazaţi tau-cetienii.

  Eu transmisesem informaţia.

  Mi-am amintit cum fusesem îndrumat la C. P. E. T. să-l caut pe bin Ishmael în blocul G. Şi mi-am amintit cum, la videofon, Patricia întrebase – oh, atât de firesc – dacă-i putea vedea de pe şosea, mergând spre birou, li răspunsesem că nu-i putea vedea şi pomenisem de blocul G.

  Nu, nu putea fi văzuţi de pe şosea. Dar puteau fi văzuţi prin cătarea unei arme de foc în stare să tragă un glonte neînchipuit de greu, cu diametrul mai mic de un milimetru.

  Puteam fi oare sigur că Patricia fusese cea care informase Liga? Nu, nu puteam fi absolut sigur. Cu toate astea, îi spusesem unde se aflau tau-cetienii şi se zbârlise toată când îi vorbisem de o călătorie spre Regulus, la bordul unei nave-zoo.

  Oh, dar era ceva încă şi mai grav. Am revăzut scena în minte. îi propusesem s-o iau cu mine şi asta fusese ultima picătură care făcuse să se reverse paharul: atunci îi căzuse masca.

  Mirat că nu tremură, am întins mâna spre videofon şi am apăsat pe clapă. Fără să mă întorc spre ecran, am spus:

  — Fă-mi legătura cu inspectorul Klabund.

  Ploaia era acum doar la câteva blocuri de noi. Mă simţeam totuşi ud, şi a trecut un timp până să-mi dau seama că eram leoarcă de sudoare.

  Chipul lui Klabund se ivi pe ecran. Dădu din cap şi primele lui cuvinte fură uluitoare:

  — Bună ziua, Mr. Vincent. Speram să mă chemi.

  — De ce? am întrebat cu un glas răguşit.

  — Mai întâi, spune-mi dumneata de ce m-ai chemat. Faţa lui exprima numai aşteptare.

  Am spus:

  — Ai descoperit cum a aflat Liga de locul unde se aflau tau-cetienii?

  — Nu, Mr. Vincent. Poate că-mi spui dumneata. Arătam probabil destul de nefericit, pentru că a continuat plin de simpatie: Am eliminat toate celelalte posibilităţi, reţinând numai două. Cea mai plauzibilă te indică pe dumneata; am dat de laborantul care te-a îndrumat când ai venit de la astroport. De asta am spus că speram să mă chemi… prefer întotdeauna ca oamenii să mi se adreseze din proprie iniţiativă şi nu în cadrul unor interogatorii oficiale.

  Am înghiţit în sec.

  — Am dat informaţia unei fete, Patricia Ryder. Lucrează la Centrul Meteo. Acum e plecată în interes de serviciu şi va lipsi până noaptea târziu. Dacă… dacă staţi de vorbă, ţi-aş fi recunoscător să nu-i spui cine te-a pus pe urmele ei.

  De fapt, nu mai avea importanţă. Dacă exista o probabilitate de unu la un milion să mă fi înşelat, nu mă mai vedeam uitându-mă în ochii ei.

  Iar dacă nu greşisem…

  Am simţit deodată că urăsc Pământul. Uram frumuseţea femeilor lui cu pielea catifelată; îi uram ogoarele fertile şi mările înspumate; îngâmfata mulţumire de sine. Mai presus de toate, însă mă uram pe mine.

  Klabund spunea ceva. M-am silit să fiu atent.

  — Mr. Vincent, unul dintre cele mai vechi privilegii ale unui poliţist e să acţioneze „pe baza informaţiilor primite” fără a pomeni nici măcar în instanţă de unde le deţine. (Glasul îi era încărcat de un fel de mila. M-am întrebat dacă ştia de legătura mea cu Patricia.) Şi, bineînţeles, adăugă el, s-ar putea să te înşeli.

  Când s-a întrerupt legătura m-am simţit de parcă aş fi tăiat o bucată din mine.

  Cât de tare dorisem într-adevăr să-mi petrec restul vieţii alături de Patricia? În ce măsură reacţionasem doar la felul în care îmi întreţinea vanitatea? Nu mai ştiam. N-aveam să ştiu niciodată. De parcă m-aş fi temut să destram o vrajă, evitasem mereu să-i pun întrebări spinoase, chiar noaptea trecută îmi dădusem seama că nu ştiam de ce era orfană, fapt neobişnuit şi surprinzător la vârsta ei şi în condiţiile noastre de longevitate.

  Toate legăturile comode pe care le stabilisem se rupeau, una după alta.

  — Doamne, prost am mai fost! am spus cu glas tare izbind în muchia biroului până a început să mă doară mâna.

  Mi-era atât de ruşine de mine însumi încât nu găseam cuvinte să mă ocărăsc. Ce făcusem pentru a o cuceri pe Patricia în competiţia pe care orice bărbat o înfruntă înainte de a se căsători cu o femeie atât de frumoasă? Minimul de care eram în stare. La fel mă comportasem şi pe plan profesional. Ca o curea de transmisie a Biroului pe care te puteai bizui, netedă, lină, mă aflam aici, instalat în fruntea unui serviciu care mergea bine, mândru de a fi fost promovat atât de tânăr într-un asemenea post… Dar ce făcusem în ultimii ani spre a dovedi că eram demn de el? Cât mai puţin cu putinţă.

  Trebuia să existe în viaţă şi altceva decât simpla eficienţă liniştită, dar când oare făcusem pentru ultima dată faţă unei probleme care să-mi solicite toate resursele? Nu-mi puteam aminti. Gospodăream un colţişor tihnit, micul sector al relaţiilor cu paşnica şi netulburata Viridis, iar lună după lună dosarele treceau prin serviciul meu fără să dea de piedici şi fără să provoace încurcături. Dar până când? Până aveam să putrezesc pe picioare, cum spusese Tinescu?

  Păi începusem să şi putrezesc, dacă o lăsasem pe Patricia să mă prostească în aşa hal!

  Mai era destul până la terminarea zilei de lucru, dar ducă-se dracului. M-am ridicat şi, mai mult pe bâjbâite, am părăsit biroul şi m-am dus acasă.

  Lovitura cea mai grea veni abia a doua zi dimineaţă. Peste noapte începusem să mă mai împac cu propria mea silă. Încă nu ştiam ce voi face, dar cel puţin hotărâsem să întreprind ceva ca să ies din vechiul făgaş. Mă gândeam să trec la relaţiile cu extratereştri, chiar într-un post mai mic, sau să părăsesc Biroul luându-mi un concediu de un an pentru a face ce-i spusesem Patriciei, să plec pe Regulus cu o navă-zoo: Dar mă temeam ca ultima alternativă să nu fie doar o sfidare la adresa ei, aşa că mă sileam tocmai să-i cântăresc bine motivările, când răsună semnalul videofonului.

  Era ea.

  Bănuisem că inspectorul o va interoga încă în cursul nopţii, punându-şi oamenii s-o ridice fie de la Centrul Meteo, fie de îndată ce avea să ajungă acasă. Văzând-o, nu mi-am putut stăpâni tulburarea, aşa că Patricia se plecă înainte strigând îngrijorată:

  — Roald, s-a întâmplat ceva? Pari bolnav!

  Mă simţeam în pielea unui trădător, deşi tot felul de scuze şi jumătăţi de adevăruri mi se îmbulzeau în minte.

  — Da, nu mă simt prea bine. Poate că nu-i decât ecoul şocului pricinuit de faptul că era să fiu ucis… Dacă până deseară nu mă simt mai bine, o să trebuiască să renunţ să ne vedem.

  — Oh, bietul de tine! (Deşi mă străduiam să prind şi cel mai mic accent fals, glasul îi răsuna atât de sincer…) Dar nu ne-am putea vedea atunci la tine? Aş veni mai devreme şi ţi-aş pregăti ceva de mâncare, nu vrei? După aceea te-ai putea odihni…

  N-am încercat s-o fac să renunţe. La ce bun? N-avea să poată veni să-mi facă de mâncare. Se va afla într-o celulă, la poliţie.

  Am aşteptat-o totuşi întreaga seară, sperând, în pofida oricărei speranţe, că va apărea îmbujorată, indignată de jignirea adusă şi povestind cum se scuzase Klabund pentru faptul că-i pusese întrebări peste întrebări. Tot o mai doream. Sau, mai degrabă, pentru a-mi păstra respectul faţă de mine însumi, tot mai voiam să cred că nu fusesem păcălit atât de monstruos, atât de uşor.

  Când am văzut că se făcuse ora 21 şi nu sosise, am comandat o sticlă de brandy şi am băut până am adormit în fotoliu.

  În dimineaţa următoare m-am simţit îngrozitor. Primul şoc trecuse făcând loc unei dureri difuze, totul mă durea, dar nimic nu mă mai putea atinge. Atunci mă chemă Klabund.

  Tăcut, a îndreptat spre camera videofonului un document scris mărunt, din care am citit pe sărite cât am fost în stare să îndur.

  Act de trimitere în judecată… proces de igienă mintală… Patricia Belafont Ryder… a săvârşit cu bună ştiinţă şi rău intenţionată… punând în primejdie vieţile mai multor fiinţe înzestrate cu inteligenţă, în mod curent numite tau-cetieni… pagube aduse patrimoniului public… amestec în treburile Biroului pentru Relaţii Culturale… alienare şi subversiune…

  Învinuirile nu se mai sfârşeau. Printr-un gest, i-am cerut lui Klabund să dea de o parte actul de acuzare.

  — Regret că nu ţi-am putut spulbera mai devreme nesiguranţa, Mr. Vincent, zise el cu un fel de stângăcie. Dar, de cum i-am adresat lui Miss Ryder primele întrebări, parcă aş fi deschis un robinet. Fiecare lucru atrăgea un altul până ce… În sfârşit, n-a fost prea plăcut. Bănuiesc că nu ţii să intru în amănunte.

  — Dar… de ce? am întrebat cu greu.

  Voiam să spun: cum putea un cap atât de frumos ga ascundă atâta răutate?

  — De ce aderă cineva la Ligă? În treacăt fie spus, era înscrisă de ani de zile. Psihologii vorbesc de xenofobie, de megalomanie transferată sau traumatisme din copilărie… dar toate se rezumă la respingerea până şi a ideii că pot exista fiinţe extraterestre înzestrate cu raţiune şi la dorinţa ca oamenii să stăpânească galaxia. Ţi-a vorbit vreodată de familia ei?

  Am negat, dând din cap.

  — Ştiu că are o soră în Alaska, măritată şi cu copii. Dar n-a vrut niciodată să-mi vorbească de moartea părinţilor ei… dacă la asta te referi.

  — La asta. Tatăl ei a făcut parte dintr-o misiune de observaţie pe Sigma din Săgetătorul. Rupându-i-se haina de protecţie, a fost infectat de un microb local şi şi-a găsit moartea. Mama, pe câte mi s-a spus, avea o fire instabilă şi, în locul unei afecţiuni normale, a făcut pentru bărbatul ei o fixaţie. Când s-a întors pe Pământ, a adus cu ea un mic animal de pe Săgetătorul, anume adaptat la condiţiile de viaţă terestră. Era un dar făcut soţului ei de către un prieten de pe planeta unde lucrase.

  După spusele lui Miss Ryder, animalul a devenit centrul de interes al căminului, iar cele două fete au trecut pe planul al doilea. Sora mai mare a avut noroc. Fiind adolescentă, a scăpat de urmările cele mai neplăcute ale situaţiei: era în stare să-şi dea seama de defectele mamei şi-şi putea găsi prieteni În afara căminului. Dar Patricia n-avea decât cinci sau şase ani…

  Presupun că, până la urmă, ar fi găsit totuşi o cale de ieşire, dar, printr-o crudă ironie a soartei, mama i-a fost şi ea ucisă. Iţi aminteşti de accidentul rachetei de acum câteva zile?

  — Sigur că da.

  — Ultimul accident de felul ăsta a avut loc acum treizeci de ani. Iar Mrs. Ryder se afla la bordul rachetei.

  Bun, Existau aşadar motive, existau scuze. Într-o epocă în care moartea intervine prematur, un copil o poate considera drept firească. De astădată însă, un destin nefast pedepsise pe nedrept o fetiţă neajutorată. Nici o mirare că devenise xenofobă. În mintea ei suferinţele începuseră o dată cu moartea tatălui şi le asociase cu extratereştrii care-l atrăseseră pe planeta lor, unde murise.

  — Să continui? întrebă Klabund.

  — Da. da, vreau să aflu totul.

  — Bine. Din clipa în care a intrat în rândurile Ligii „Stelele pentru Om” a militat pentru înlocuirea vorbelor cu fapte. A participat la primele discuţii, atunci când stellarienii au început tratativele cu Liga propunând s-o sprijine cu fonduri şi cu arme. E de la sine înţeles că, ştiind ce se petrece la B. R. C., se putea trece mai uşor la propagarea şi sabotajul care vizau subminarea respectului de care Biroul se bucură în ochii publicului. După cum ţi s-a mai spus, au aflat că preferai să rămâi în continuare la sectorul coloniilor umane în loc să treci la relaţiile cu extratereştrii – muncă pe care o consider mult mai grea – şi au presupus că eşti un simpatizant potenţial. Miss Ryder a primit misiunea să te seducă, pentru a obţine astfel informaţii.

  Am închis ochii, strângând din pleoape. Speram să şterg imaginea Patriciei, dar truda mi-a fost în zadar.

  — Era gata să renunţe şi să raporteze că nu eşti, până la urmă, neofitul presupus, când au sosit tau-cetineii. Cred că a fost cât pe ce să se trădeze când i-ai stârnit repulsie propunându-i să vă îmbarcaţi amândoi pe o navă-zoo, nu-i aşa?

  — Asta m-a făcut s-o bănuiesc, am încuviinţat cu tristeţe.

  — Da. Numai că i s-a poruncit să se reîntoarcă la dumneata, mărunta informaţie pe care i-ai transmis-o îngăduind Ligii să evite un eşec cu prilejul primei misiuni mai importante primită din partea stellarienilor. Sabotarea rachetei a fost probabil chiar ideea Ligii, dar atacul de la C. P. E. T. a fost săvârşit… „la cerere”. Planul prevedea ca ghidul care-i însoţea pe tau-cetieni să indice unde fuseseră cazaţi şi să se ia pentru asta legătura cu secţia locală a Ligii, care apucase să-i şi trimită doctorului bin Ishmael o scrisoare cu ameninţări. Dar ai încurcat lucrurile dispunând drogarea ghidului şi internarea ei în spital. Erau aproape gata să renunţe la acţiune sau să atace la nimereală, când Miss Ryder a luat contact cu ei ca de obicei şi le-a comunicat informaţia pe care i-o. furnizaseşi întâmplător.

  Asta le-a salvat planul, aşa că au silit-o, în ciuda repulsiei, să-şi continue jocul în preajma dumitale.

  — Mă crezi un nătărău, am spus cu amărăciune.

  — Pentru că te-ai lăsat înşelat? Nu Mr. Vincent, nu cred că trebuie să te judeci atât de aspru. E, desigur, o actriţă desăvârşită.

  — Dar…

  Nu, de ce să-i spun unui străin până şi asta? De ce să recunosc că nici o femeie – aşa credeam – nu putea simula pasiunea pe care mi-o dovedise?

  Mă lăsasem înşelat. Prins în capcană de dulcea, stupida Terra cea demnă de încredere, pentru a comite o greşeală de care avea să-mi fie ruşine toată viaţa.

  — Te interesează probabil să afli că am descoperit arma şi o cantitate de gloanţe din materie condensată.

  Asta ce mai era? Oh, Klabund vorbea mai departe. Am încercat să par interesat.

  — Le-am găsit la şeful secţiei locale a Ligii. Şi am mai găsit şi un stoc de bombe fabricate pe Stellaris. După experţii noştri, de tipul celor utilizate pentru avarierea rachetei. Nu ştiu cum să-ţi spun, Mr. Vincent, dar în toată afacerea asta ai dat dovadă de o perspicacitate nemaipomenită. Presupun că, mai devreme sau mai târziu, am fi descoperit noi adevărul, dar deducţia strălucită care te-a făcut să ghiceşti tipul de armă folosit împotriva tau-cetienilor…

  Şi vorbea, şi vorbea, şi vorbea. De la o vreme am încetat să-l ascult. Tocmai pe la sfârşitul cascadei lui de complimente, ceva m-a făcut totuşi să-mi ciulesc urechile.

  — Pe cât mă duce capul, singura raţiune pentru care stellarienii s-au amestecat în toată chestia asta e dorinţa de a rupe cu dependenţa lor faţă de Pământ şi…

  — Inspectare, ai mai pomenit cuiva…?

  — Încă nu, răspunse el privindu-mă cu mirare. Dar trebuie să raportez… presupun că la nivel guvernamental, pentru că problema e deosebit de importantă.

  — Înainte de a vorbi cu oricine, la nivel guvernamental sau nu, cheamă-l pe şeful meu, pe Tinescu. Ai pus degetul pe dinamită, inspectore şi nu exagerez.

  — Aşa am să fac făgădui el înainte de a întrerupe convorbirea.

  Aşadar, aici ajunsesem. M-am uitat la mormanul de dosare care aşteptau în cutia transportorului şi am făcut rămăşag cu mine însumi că nu se afla printre de unul singur pentru care să merite să-mi bat capul. Am câştigat prinsoarea.

  Punând mormanul la loc, i-am lăsat lui Klabund trei minute pentru a isprăvi discuţia cu Tinescu, apoi am pornit spre biroul directorului.

  Părea să mă aştepte; în orice caz, n-avea nici o hârtie pe birou şi se lăsase pe spate în fotoliu, privind spre uşă. M-a poftit să iau loc.

  — Îmi pare nespus de rău, zise el de-a dreptul. Am vorbit cu Klabund şi mi-a spus tot.

  — L-am rugat să vă cheme, am precizat eu încercând să fac să nu-mi tremure glasul. A descoperit de ce stellarienii…

  — Nu asta mă doare. Klabund e isteţ şi trebuia să-şi dea seama. Torres a precizat ieri în scris o seamă de factori şi a avut grijă de toate. Mişcându-şi braţul ca şi cum, ar fi înlăturat problema evocată, Tinescu urmă: Nu, ce mă supără e situaţia în care a fost pus unul dintre cei mai buni oameni ai mei, şi încă din propria-i vină. Roald, ce ţi-a făcut femeia aia de-ai căzut în cursa pe care ţi-a întins-o?

  — Aţi văzut-o vreodată? am întrebat rece.

  — Nu dar bine, să trecem peste asta. Ce-a fost, a fost Voiam să-ţi spun totuşi că sunt mândru de tine şi de Propria mea judecată în ce te priveşte. E nevoie de mult curaj pentru a-ţi jertfi sentimentele de dragul unui ideal.

  — N-am făcut-o pentru nici un ideal, am mormăit, ci jumătate din ciudă şi jumătate din răzbunare.

  — Nu cred. Mai degrabă ţi-ai dat seama, aş zice, ca nu poţi accepta un asemenea tip uman… un tip de care specia noastră se ruşinează deşi-greşeala care l-a făcut sa fie aşa cum e nu-i aparţine în exclusivitate. Şi-mi pare bine că ai procedat aşa. Dar cu asta am ajuns la ce-aş vrea să-ţi spun… Ştii probabil că, de o suta de ani, eşti cel mai tânăr specialist promovat într-un post de importanţa celui pe care îl ocupi.

  — S-a stârnit destulă vânzoleală când am fost numit.

  — Nu destulă, pare-se, pentru ca toate implicaţiile să pătrundă şi în capul dumitale de lemn. Poate ca ţi-a trecut totuşi prin minte ideea că ocup scaunul ăsta de aproape un sfert de veac şi că, mai devreme sau mai târziu, sclerozându-mă, va trebui să-l părăsesc!

  Devenea sarcastic; am perceput semnalul de alarma şi m-am străduit să pricep unde voia sa ajungă.

  — N-am de gând să încalc regulamentele, ca Indowegiatuk Are o experienţa extraordinară, care nu-i foloseşte decât în cadrul Biroului. Eu n-am scuza asta şi afacerea tau-cetienilor mi-a arătat că am început să mă uzez. Bun Nu-i o noutate, ştiam că într-o buna zi aşa ceva trebuia să se întâmple. Şi am luat din vreme măsurile necesare.

  De pildă îţi aminteşti că, înainte de a fi numit ai fost supus unor teste de aptitudini. Încă de atunci ştiam cu toţii că ai o inteligenţă deosebită, reacţii prompte, un bun echilibru emoţional şi o pricepere administrativă de prima mână. Dar căutam un talent suplimentarrar deosebit de preţios – capacitatea de a ajunge la concluzii exacte pornind de la date chiar sumare. Dacă ţii să-i dai un nume e vorba de intuiţie. Fără un dram de intuiţie e greu să ocupi un post de răspundere în administraţia zilelor noastre. Şi e cu neputinţă să conduci B. R. C.-ul.

  Mi-am amintit atunci că Micky pomenise de un asemenea talent al lui Tinescu, dându-i acelaşi nume: intuiţie.

  — Ei bine, zilele astea ai dovedit că ai intuiţie din plin. Klabund nu mai tace lăudând felul cum ţi-ai dat seama de metoda folosită în atacul împotriva tau-cetienilor. Bin Ishmael e încântat de felul cum te-ai comportat la C. P. E. T. Indowegiatuk şi-a ieşit din fire pentru că…

  — Vă rog, am intervenit.

  — Să vin la chestiune? Vin şi la asta, nu te teme. Dacă ai binevoi să-ţi părăseşti dracului pentru doi ani biroul călduţ, ca să vezi ce se petrece pe Regulus, pe Săgetătorul şi pe atâtea alte planete, aş propune să fii numit, după mine, directorul Biroului.

  N-am mai scos o vorbă. Nu eram în stare.

  — Ei, ţi-ai înghiţit limba? întrebă acum pironindu-mă cu privirea ochilor lui ageri şi strălucitori. Ştii că a mai existat un precedent: n-ai să fii chiar atât de tânăr ca predecesorul meu Brown. Da, sarcina a fost prea grea pentru el… l-am văzut prăbuşindu-se şi a fost îngrozitor. Dar n-avea posibilităţile dumitale.

  — Nu văd totuşi la mine nimic deosebit care…

  — Of, taci odată şi lasă-mă să termin! îţi dai aere de seriozitate şi de silinţă, dar eşti de fapt un leneş fără pereche. Ştiu, şi ştii la fel de bine, că dacă n-ai să munceşti pe ruptele ai s-o păţeşti ca Brown. Dar, ca urmare a toate câte s-au întâmplat, mai ştiu că te simţi destul de scârbit de dumneata însuţi ca să mă asculţi. Dacă nu te conving înainte de a te retrage din nou în carapace, ai să te simţi iarăşi atât de bine în vechiul cuib călduţ, încât n-ai să te mai poţi hotărî. N-ai decât să-mi refuzi propunerea, n-am să te dau afară: eşti destul de preţios chiar când lucrezi, ca de obicei, dând numai jumătate din ce-ai putea da. Dar ai să-ţi petreci zilele în cadrul Biroului, întrebându-te dacă nu te-ai fi descurcat mai bine decât cel ce-mi va lua locul; şi mă bucur la gândul că voi fi mort şi liniştit înainte de-a apuca să regreţi că ai lăsat să-ţi scape norocul, pentru că atunci nu vei mai avea pic de haz.

  — Eu…

  — Şterge-o, Roald. Te învoiesc pe tot restul zilei, dar gândeşte-te la ce ţi-am spus. Şi caută să ajungi la concluzia potrivită!

  Cunoaşte-te pe tine însuţi! Nu mi-am ridicat privirile spre literele uriaşe de pe frontonul Biroului, dar le simţeam arzându-mi ceafa când am trecut strada pentru a hoinări, la întâmplare, prin oraş. Crezusem că mă cunosc. Crezusem că sunt fericit şi bine adaptat, că aveam o meserie bună pe care o făceam bine, bucuros de viaţă fără a abuza de plăcerile ei, mulţumit de prieteni şi de femeile pe care le întâlneam…

  Şi totuşi, Tinescu avea dreptate. Iar pentru a-mi spune adevărul se folosise de singurul moment potrivit, cel în care propria mea credulitate mă dezgusta în asemenea măsură încât găseam în mine voinţa necesară pentru a-mi schimba existenţa, din temelie.

  Afurisitul. La urma urmelor, era totuşi bine că se folosise de momentul oportun.

  Să preiau conducerea Biroului? Eram oare în stare? Şi, dacă eram, doream s-o preiau?

  Da. Dar numai în sens negativ. Nu atât din ambiţia de a fi director, cât pentru că nu mă mai mulţumea drumul pe care-l urmasem până acum.

  Îmi făcusem planul să mă însor, să am copii, să-mi stabilizez viaţa asumându-mi răspunderi personale; pentru mai târziu, mă gândisem la o catedră universitară, să ţin cursuri de sociologie viridiană şi să mă uit la studente de la ferestrele unei odăi de felul celei pe care Micky o ocupa la Cambridge. Sau să accept o sinecură în diplomaţie, care să-mi îngăduie să călătoresc înconjurat de subalterni şi să mă întorc acasă cu satisfacţia unei vane străluciri.

  Uf! Perspectivele astea călduţe îmi făceau acum sila.

  Eram furios pe toată lumea: pe Tinescu, pentru că mă punea să aleg într-un moment când totul mi se învălmăşea în minte; pe Ligă, pentru că readusese pe Pământ o violenţă de care credeam că se dezbărase pentru totdeauna; şi, mai ales, pe Patricia.

  Îngrozit, îmi dădeam seama că o uram atât de tare încât îmi doream să văd scena când, într-o banală sală de spital, ortopsihologul avea să-i remodeleze spiritul pentru a-l face sănătos, sigur, stabil.

  În ce mă privea, nu mai doream nici securitate, nici stabilitate. Era timpul să fac unele greşeli, chiar dacă aveam să trag ponoasele. Era timpul să mă pun la încercare, să descopăr ce puteam face în condiţii extreme.

  Să primesc oferta lui Tinescu? însemna, fireşte, să înfrunt o mulţime de greutăţi. întâi şi întâi, să asimilez în doi ani de zile o mulţime de cunoştinţe privind relaţiile cu extratereştri, ştiind că voi avea de lucrat cu experţi ce se puteau lăuda cu o experienţă de cincizeci de ani în domeniu, apoi să aplanez fricţiunile care se vor ivi, făcându-i pe cei din cadrul Biroului să-mi recunoască autoritatea, în sfârşit, să pun în practică admirabilul program al lui Micky, pe toată lunga lui durată.

  Nu.

  Nu era bine. Era o sfidare, dar nu cea pe care mi-o doream. Aveam în minte ceva mai potrivit. M-am gândit mult, încruntat. Să plec pe Regulus cu o navă-zoo? Nu. Ce fel de sfidare înseamnă să fii obiectul pasiv al unor studii ştiinţifice?

  Ţineam totuşi să părăsesc Pământul. Îmi apărea acum sleit şi bolnav. Văzusem în Patricia întruchiparea tuturor farmecelor lui şi…

  Asta era.

  Pe toată galaxia, nu-mi puteam explica cum de nu-mi dădusem seama mai devreme. Era o idee pe care o înlăturasem refuzând s-o iau în serios şi-mi ieşise aproape cu totul din minte, când era tocmai soluţia pe care o căutam.

  Am scos din buzunar un cartonaş pe care se afla o adresă. M-am dus direct acolo. Când s-a deschis uşa, am tras adânc aer în piept şi am rostit:

  — Accept postul de director pe care mi l-ai propus.

  Kay lee wong se uită la mine de parcă nu i-ar fi venit să-şi creadă urechilor. Purta o nouă ţinută bărbătească, alcătuită din capă şi pantaloni, de astă dată de un verde închis. Faţa-i părea o floare de aur răsărind dintre frunze.

  În cele din urmă răspunse:

  — Dar… dar credeam că ne urăşti atât de tare încât niciodată… Oh! intră, intră! Ce ştire minunată!

  Eram s-o întreb ce voia să spună, când am zărit un ceas pe perete.

  — E într-adevăr 16 trecute? am întrebat neîncrezător.

  — Da. Abia m-am întors de la voi, de la Birou. Ia loc, te rog. Roald, nu-ţi pot spune cât sunt de fericită că primeşti postul.

  Aşadar, pierdut în gânduri, rătăcisem ore şi ore, la nesfârşit. Dar nu trebuia să mă mir. Am ridicat din umeri întorcându-mă la întrebarea care-mi stătea pe buze.

  — Credeai că vă urăsc? Vrei să spui pe stellarieni?

  — După câte ţi-am făcut… îşi muşcă buzele şi preciza: Vreau să spun, prietena dumitale, Patricia. Doar noi suntem de vină, nu-i aşa?

  — De vină sunt mai mult eu, am răspuns. Şi, după o scurtă pauză: Dar ce ai căutat la Birou?

  Nu părea în stare să-mi înfrunte privirile. Uitându-se într-o parte, spuse:

  — Am discutat cu un tânăr pe care cred că-l cunoşti, Micky Torres. Şi din vorbele lui am înţeles… dar să încep mai bine cu începutul.

  Nu sunt un ghid venit aici să-i însoţesc pe tau-cetieni. Iar raita pe care am dat-o săptămâna trecută pe la staţiile de recrutare n-a constituit decât un paravan pentru adevărata mea misiune. Am fost trimisă eu, deoarece s-a considerat că o fată ar fi ultima pe care aţi bănui-o de spionaj şi sabotaj.

  — Nu era vorba de staţii de recrutare, am spus încetişor, ci de secţii locale ale Ligii „Stelele pentru Om”

  — Aşa e, încuviinţă cu amărăciune. Trebuie să înţelegi, Roald, cât de afectaţi am fost de faptul că Pământul ne trata ca pe un fel de experienţă sociologică la nivel planetar. Sigur, la început cam asta şi eram. Dar când am vizitat Tau-Ceti şi i-am descoperit locuitorii, când ne-am construit astronave superioare celor de care dispuneţi am început să ne punem întrebarea cât timp va mai dura situaţia asta anormală.

  O situaţie care nici măcar nouă nu e. Micky Torres mi-a explicat cum, în secolul al XVIII-lea, ţara numită pe atunci America, o colonie a Angliei, s-a rupt de vechea stăpânire şi şi-a văzut de drumul ei pentru a deveni una dintre cele mai mari puteri mondiale. E tocmai ce aveam şi noi de gând, să forţăm ruptura, silindu-vă să ne recunoaşteţi independenţa. Liga… Liga nu era decât un fleac. Nu-ţi poţi da seama câtă trudă şi câtă ingeniozitate s-au cheltuit pentru a crea la voi focare de criză. Planul urmărea să vă dăm atâta de furcă încât să vreţi să scăpaţi de noi, acordându-ne independenţa.

  Şi toate astea pentru ce? Pentru nimic, îşi răspunse singură ridicându-şi în sfârşit spre mine ochii trişti. Prietenul dumitale Micky Torres şi-a pierdut toată ziua explicându-mi măsurile pe care le-aţi luat pentru a ne asigura, nu numai libertatea, dar şi conducerea. Roald, nu mi-aş fi închipuit vreodată o asemenea generozitate… mai cu seamă că nici nu v-am cerut-o. Mi-e ruşine. Asta-i adevărul, mi-e ruşine când mă gândesc la ce urma să fac.

  — Cum ţi-au dat de urmă?

  — Nu ştiu. Am fost probabil urmărită discret în timp ce făceam turul secţiilor Ligii, iar un poliţist politicos s-a înfiinţat astăzi, m-a poftit să vin la Birou… şi cam atât.

  — E verosimil, am încuviinţat. Să informezi din vreme unele persoane cu influenţă pe Stellaris… e o măsură de prevedere înţeleaptă. Un fel de kenekito-madual, cum s-ar spune.

  — Poftim?

  — N-are importanţă. Un termen de pe Regulus, pe care l-am învăţat de curând. Şi se potriveşte, pare-se, de minune, am adăugat lăsându-mă pe spătarul fotoliului. Vezi, era firesc să nu fi fost în stare să prevedeţi cum vom reacţiona. Acolo, pe Stellaris, societatea voastră e disciplinată, riguros organizată şi agresivă. Şi aşa trebuie să fie pentru a face, dintr-o colonie luptând pentru supravieţuire, o lume nouă. Pe Pământ, dimpotrivă, n-am pornit de la ideea fundamentală de cooperare. A trebuit să învăţăm lecţia pe pielea noastră, după ce am fost pe punctul de a nimici întreaga specie umană.

  Până la urmă, există poate un fel de evoluţie şi printre societăţile planetare. Bazată pe înfăptuiri decurgând din cooperare, Stellaris preia ştafeta din mâinile Pământului, care a cunoscut milenii de înfăptuiri bazate pe concurenţă. Şi, la drept vorbind, cel mai mare şi singurul efort de cooperare din Istoria noastră va trebui realizat de cele două generaţii ce vin după noi.

  Kay privea pe fereastră spre oraş. Apoi spuse:

  — Poporul meu va ştii să înţeleagă, sper, că hotărârea pe care aţi luat-o a fost dictată de putere şi nu de slăbiciune.

  Mi-am amintit de ceva.

  — Într-una din nopţile trecute am stat de vorbă cu Anovel, regulianul care se afla la bordul rachetei avariate. Se pare că Liga a sabotat-o anume pentru a-l ucide. Un alt fanatic a încercat mai apoi să-l omoare sub pretextul că-l supune unor experienţe de laborator. Dar reacţia lui Anovel a fost cam asta: „Când eşti invulnerabil, îţi poţi îngădui să priveşti asemenea lucruri cu oarecare nepăsare”. Într-un fel, Pământul e invulnerabil, în felul lui. Am adus o asemenea contribuţie la istoria omenirii, încât nimeni nu ne-o mai poate lua.

  — Mă întreb, şopti ea, cât de departe vom merge… Ieri, sălbatici vânând prin păduri şi adăpostindu-ne prin peşteri. Azi, intermediari între specii răspândite sub vreo şase sori. Iar mâine…?

  Un timp, am tăcut amândoi. Apoi am sărit în picioare.

  — Ei bine, ce-ai zice să mergem să sărbătorim undeva noua mea funcţie?

  — Ar fi grozav, mi-a răspuns zâmbind. Dacă eşti de acord să sărbătoresc totodată independenţa dobândită de Stellaris… pe care voi ne-o pregătiţi.

  Şi sărbătorirea s-a tot prelungit. Încă nu mă refăcusem cu totul luni dimineaţă, când am intrat în biroul lui Tinescu. Purtam un costum nou, pe care Kay mă pusese să-l cumpăr, pantaloni negri cu fireturi de argint şi capă asortată, mult, mai bătător la ochi decât tot ce purtam de obicei, şi aveam cu siguranţă o expresie care trăda schimbarea petrecută în mine.

  Tinescu mă privi scrutător şi spuse:

  — Roald! Te-ai hotărât să-mi preiei postul!

  — Da, am răspuns instalându-mă într-un fotoliu, am hotărât să devin director de Birou. De asta vă refuz propunerea.

  Mă întrebasem de multe ori dacă Tinescu putea fi luat prin surprindere. A fost cazul acum, dar pentru scurtă vreme. Făcu ochii mari şi buzele i se strânseră pentru un fluierat neauzit.

  — Roald, ai mai multă minte decât mine. Te duci pe Stellaris. Pe Stellaris, în timp ce eu, cap pătrat ce sunt… minte ceţoasă…

  O dădu pe româneşte. Când îşi recapătă stăpânirea de sine se ridică ocolind biroul, mă bătu pe umăr, râse, înjură, din nou, apoi se întoarse la locul lui.

  — N-am să înţeleg niciodată cum am pierdut din vedere… Ce rost are să-l instalezi la biroul ăsta pe cel mai bun om disponibil, când ne-am pus de acord să predăm cât mai repede stellarienilor comanda? (Râse din nou atât de tare că-i dădură lacrimile. Şi m-am surprins nădăjduind să dobândesc cândva şi eu facultatea de a-mi bate joc de propria mea miopie.) Cum-necum, cine te-a împins de la spate? întrebă el deodată. Ai de gând să te însori cu fata aia de pe Stellaris, hai?

  La urma urmelor, de ce nu? în fond, e o idee bună… Dar, ca şi el, am adoptat un ton ironic:

  — Ştiţi la fel de bine ca şi mine că pe Stellaris nu se încheie căsătorii. N-au decât contracte de coabitare.

  — Hm… excelentă idee, în teorie: asigură copiilor un cămin stabil. Dar mi s-a părut întotdeauna cam rece şi… administrativă. Mă rog. Cum să procedăm, aşadar? În mod normal, nu vei avea competenţa necesară câtă vreme nu-ţi vei face stagiul la relaţiile cu extratereştri, asupra căruia am insistat atât, în eventualitatea că ai fi rămas aici. Sarcina principală a B. R. C.-ului stellarian se limitează totuşi la relaţiile cu oamenii – programul lui Micky – aşa că te vei putea ocupa de rest peste câţiva ani, când noul Birou îşi va fi completat personalul. Ce-ai zice să apelăm la Charisse Wasawati? Ţi-ar putea prelua munca, în cazul în care n-a fost prea zguduită de reproşurile pe care i le-am făcut pentru că n-a fost în stare să controleze rapoartele tehnice de pe Stellaris. De fapt, de ce n-aţi face, pentru moment, schimb de posturi? Nu-i nevoie să trâmbiţezi înfiinţarea unui Birou rival înainte ca Micky să-şi pună planul pe roate. Da, cred că te vom instala acolo ca revizor temporar. Va trebui desigur să-i pui la curent măcar pe câţiva dintre membrii echipei de acolo…

  În zece minute totul fusese stabilit, dar eram nerăbdător să plec. Trebuia să mai văd pe cineva ca să-i pun câteva întrebări foarte, foarte importante.

  Era acasă. Ca şi în cazul lui Tinescu, am avut impresia că mă aştepta. Pentru că n-avea nevoie de amenajări speciale, i se dăduse o cameră în clădirea personalului C. P. E. T.-ului. Anunţătorul îmi transmisese glasul lui blând şi lipsit de emoţii.

  — Bună dimineaţa, Roald. Ce bine că ai trecut să mă vezi. Intră, te rog.

  Am intrat. Cu picioarele îndoite spre spate atingând podeaua, Anovel era cocoţat pe un scaun de pe Regulus şi urmărea, pe ecranul TV, buletinul de ştiri. Crainicul tocmai vestea dizolvarea Ligii „Stelele pentru Om”, acuzată de complicitate la asasinat şi tentativă de ucidere.

  — Pot urmări programul până la capăt? întrebă el în şoaptă. Urmează un interviu cu ministrul vostru al Afacerilor Extraterestre.

  — Te rog. Aş vrea să-l ascult şi eu.

  Încercând să fac cât mai puţin zgomot m-am îndreptat spre unul dintre scaunele rezervate vizitatorilor umani.

  Giuseppe Capra se ivi după câteva minute pe ecran. Nu i se adresă celui care-l intervieva, ci întorcându-se spre camera de luat vederi, vorbi direct telespectatorilor.

  — Da, mă bucur că Liga a fost desfiinţată. Şi n-o spun numai pentru că s-a înjosit până la a săvârşi crime pe care nu credeam să le mai vedem. Mă bucur şi pentru salvgardarea celorlalte fiinţe – a tuturor celorlalte fiinţe, indiferent de conformaţia lor – care ne pot oferi atâtea în domenii ca psihologia… biologia… şi pe care Liga nu le considera decât drept animale. I-aţi văzut poate manifestele, spuse el arătând caricatura pe care o găsisem în cutia transportorului în dimineaţa sosirii tau-cetienilor. Să prade cunoştinţele omenirii! Ce aberaţie! Printre voi, cei care mă ascultaţi acum, se află cu siguranţă unii care-şi datorează viaţa lecţiilor de genetică şi de manipulare a celulelor pe care le-am primit din partea celor de pe Sigma din Săgetătorul, ca şi alţii, probabil, care…

  Mâna albastră a lui Anovel se întinsese pentru a opri emisiunea şi regulianul scoase un sunet ce părea un oftat.

  — Ei bine, Roald? întrebă el întorcându-se spre mine cu scaun cu tot.

  — Noaptea trecută, am început alegându-mi cu grijă cuvintele, mi-ai spus despre Regulus unele lucruri pe care, după Indowegiatuk, nu le-ai fi spus dacă n-ai fi avut un motiv precis. A ajuns astfel la concluzia că nu eşti un simplu turist, călătorind la bordul unei nave-zoo doar pentru că reprezintă un mijloc de călătorie avantajos. Afirmă că eşti un kenekito-madual.

  — Limpede ca lumina zilei, încuviinţă Anovel.

  — Toţi cei ce se ocupă de relaţiile cu extratereştri îşi frământă creierii încercând să-şi dea seama de ce ai fost trimis la noi pentru a divulga tocmai acest kenekito. După părerea mea, se înşeală. Mi se pare logic că ai de îndeplinit un dublu rol. Presupun că, dacă are de dezvăluit informaţii capitale, un madual trebuie, totodată, să afle altele.

  — Continuă. Până acum logica dumitale e fără greş. Cuvintele lui aveau un accent uşor ironic. Am răsuflat adânc, acum venea partea cea mai grea.

  — După ce ai plecat de la Jacky Demba, Helga Micaleff a spus să eşti o „realizare grozavă”. Mai încoace, directorul meu, Tinescu, a declarat că din cauza uluitoarei sale adaptabilităţi, specia dumitale pare făcută,la comandă” pentru colonizarea interstelară. De fapt, fiecare dintre noi, inclusiv Indowegiatuk, consideră că voi ar fi trebuit să inventaţi zborul spaţial şi se întreabă de ce n-aţi făcut-o. Până acum obişnuiam să trecem peste problema asta, socotind punerea ei drept o dovadă de antropocentrism şi atribuindu-vă idealuri care n-ar include o asemenea linie de dezvoltare.

  Dar m-am întrebat deunăzi ce s-ar fi petrecut dacă tau-cetienii ar fi construit astronave înainte de a-i fi descoperit noi şi dacă ar fi dat peste oamenii de pe Viridis fără să ştie că e vorba de o societate înrudită cu cea de pe Pământ…

  Încremenit ca o statuie, Anovel asculta plecându-şi capul albastru. Mi-am ales cu încă şi mai multă grijă ultimele cuvinte:

  — Există o singură explicaţie. Trebuie să fi descoperit zborul spaţial. L-aţi şi descoperit. Aşadar, nu eşti un regulian, ci un colonist.

  Obişnuitul zâmbet trist întinse buzele lui Anovel.

  — Continuă, mă îndemnă el.

  — Mai vrei amănunte? Bine. Aţi fost într-adevăr făcuţi „Ia comandă” pentru colonizarea interstelară. Nici o lume nu putea produce o specie atât de adaptabilă. Sunteţi o formă de viaţă optimă, creată în mod artificial.

  S-ar fi zis că Anovel aştepta să vorbesc mai departe. M-am întrebat ce să mai spun şi, deodată m-am hotărât.

  — Aţi decis că a sosit momentul să aflăm şi noi?

  — Nu chiar. Nu de tot. Dar, după cum ai bănuit, mă aflu aici pentru a culege fapte şi-mi pot da seama că evenimentul se va petrece încă în cursul vieţii dumitale. Am descoperit de curând o schimbare subtilă în conţinutul buletinelor voastre de ştiri, indicând că Pământul se pregăteşte să cedeze stellarienilor supremaţia. Dacă sunteţi în stare să efectuaţi fără accese de isterie o asemenea tranziţie, veţi putea accepta şi existenţa unei specii care călătoreşte prin spaţiu de cincisprezece mii de ani.

  — De atâta vreme? am şoptit. De ce atunci?… Sunt uluit de interesul pe care ni-l arătaţi.

  — O, dar vă respectăm mult. Am ajuns mai departe decât voi, dar aţi atins mai repede decât noi nivelul vostru actual. Împreună, am putea alcătui o asociaţie remarcabilă.

  — Care e locul vostru de origină?

  — Ne-am născut, cu multă vreme în urmă, sub un soare pe care nu-l puteţi vedea de pe Pământ. E ascuns în Calea Lactee.

  — Cum se face că nu v-am întâlnit niciodată astronavele? Nu în spaţiu, ar fi fost o coincidenţă de ordin astronomic, dar în jurul planetei Regulus, pe care o vizităm atât de des?

  — Câtă vreme madualul consideră că e cazul, niciuna dintre navele noastre nu mai frecventează planeta. Nu le ducem lipsa. Ţi-am spus că grija noastră principală e să ne sporim intelectul cu o nouă dimensiune. A face, a călătorii, toate astea ţin de o epocă trecută. Fireşte, în alte colonii ai noştri urmăresc ţeluri diferite… poate tot atât de depărtate de ale noastre ca ţelurile stellarienilor de ale viridienilor.

  — Cam câte colonii aveţi?

  — Sute, răspunse Anovel, dar problema nu părea să-l intereseze; privindu-mă plin de curiozitate, adăugă; Ştii că, într-un fel, eşti tot un madual? Oricum, te apropii de conceptul nostru mai mult decât oricare dintre semenii dumitale pe care am avut prilejul să-i întâlnesc. Cred să deţii un kenekito care se referă la problema de care am vorbit adineauri, transferul puterii către stellarieni. Am dreptate? Apoi, văzând că şovăi, a spus, cumva jignit: Roald, sunt unul dintre cei cărora li se încredinţează asemenea lucruri.

  Eram convins. Învingându-mi reţinerea, i-am împărtăşit toată povestea.

  — Îţi doresc succes, a spus când am isprăvit. Dacă totul merge bine, peste cincizeci de ani veţi fi copţi pentru întâlnirea cu noi. Felicitări!

  S-a ridicat şi mi-a întins mâna. L-am imitat.

  — Înainte de a te lăsa să pleci, zise el, trebuie să mai fac ceva. Îmi pare rău, dar e absolut necesar… Misiunea unui madual comportă şi un al treilea aspect. Suprimarea unui kenekito căruia nu i-a sosit timpul să fie dezvăluit.

  Un fel de fluid emană parcă din mâna care o strângea pe a mea şi am uitat pe loc tot ce aflasem.

  Epilog.

  ROALD VINCENT, director general al Schimburilor. Culturale Interstelare, preşedinte al Comitetului Speciilor. Multiple, vicepreşedinte din oficiu al Consiliului Planetar Stellarian, membru al Academiei de Ştiinţe de pe Stellaris, membru corespondent al Academiei de pe Pământ, membru de onoare al Societăţii de Sociologie, de patrusprezece ori doctor honoris causa al diferitelor universităţi din trei sisteme solare îşi împături noul contract de coabitare şi-l vârî în buzunar, împreună cu fotografiile înfăţişând-o pe Kay, pe cei doi fii ai lor şi o nepoată. Oftă mulţumit. Fusese o idee bună să se despartă pentru o vreme, cu prilejul căsătoriei fiului cel mare, şi nu putea nega că se bucurase de mica escapadă. Kay, probabil la fel. Era încă atât de atrăgătoare…

  Cincizeci de ani de când se întâlniseră! Pe vremuri, o viaţă de om. Dar Roald era tot viguros – după cum îşi dovedise de curând – şi se aştepta la încă treizeci de ani de muncă productivă.

  Privi, pe fereastra biroului, spre lumea din care-şi făcuse un cămin. Nu era Pământul. Dar valora, în unele privinţe, mai mult decât Pământul şi, dacă lucrurile stăteau aşa, putea revendica pe drept cuvânt o parte din merit.

  Gândurile prinseră să-i rătăcească. Ţinând seama că nu trecuse decât o jumătate de veac, unele schimbări erau de-a dreptul fantastice. Cine s-ar fi aşteptat ca Shvast, micul interpret, să fie ales drept prim preşedinte planetar pe Tau-Ceti 4? Tau-cetienii aveau acum un guvern mondial, până şi o limbă mondială, iar Roald va apuca probabil, înainte de a-şi sfârşi zilele, aterizarea pe Stellaris a unei astronave construite de ei.

  Jacky Demba devenise, pe Pământ, ministrul Afacerilor Extraterestre! Luase parte la funerariile lui Tinescu şi pusese pe sicriul lui coroana de crini stellarieni pe care Roald izbutise s-o expedieze, acum când datorită noilor astronave stellariene, preţul transportului nu mai era prohibitiv, ci doar exorbitant…

  Şi Micky Torres, bineînţeles! Când secretul ascuns îndărătul denumirii anodine de Departament al Relaţiilor Panumane fusese în cele din urmă dezvăluit se pornise o fantastică avalanşă de scrisori care ameninţase să-l înalţe, împotriva voinţei lui, la preşedinţia Pământului. Era caraghios! Preşedintele Pământului, la patruzeci de ani? Micky, oricum, ar fi refuzat; privirile i se îndreptau spre un proiect mult mai însemnat şi care era pe cale de a se realiza. Dirijase din culise înfiinţarea Comitetului Speciilor Multiple, timp de mai bine de un deceniu îi călăuzise dezvoltarea, iar acum se resemnase să iasă în faţa scenei, celelalte specii nevoind să accepte pe nimeni altul drept preşedinte atunci când Comitetul se transformă în Consiliul Lumilor.

  Roald se bucura de dezvoltarea vechiului Comitet; i se lua o povară de pe umeri. Nu avusese niciodată darul lui Micky de a se folosi de timp până la ultima lui limită. Ochii i se opriră pe rândul de cărţi aşezate la loc de cinste sub fereastră: trei romane, trei lucrări despre evoluţia socială, devenise lucrări de referinţă şi un studiu, de pe acum clasic, despre forţele vinovate de declanşarea războaielor, toate purtând numele sonor al lui Miguel de Madrigal de las Altas Torres.

  Când naiba avea Micky vreme să le facă pe toate?

  Videofonul îl trezi din visare. Pe ecran se ivi, aţâţat la culme, chipul unui dintre adjuncţii lui.

  — Ce s-a întâmplat, Wegener? mormăi Roald.

  — Alarmă generală, domnule director!

  — Cum? făcu Roald sărind în picioare. Dar, pe toată galaxia, de ce alarmă generală?

  — După câte am aflat, e vorba de o navă neidentificată. Acum o jumătate de oră Alcor şi-a semnalat în mod obişnuit, apropierea; dar câteva minute după aceea a transmis un mesaj anunţând că o astronavă străină a pătruns în sistem, îndreptându-se spre centrul galaxiei. Niciuna dintre navele noastre nu pare a se afla în regiunea respectivă, în nici un caz una circulând cu viteză subluminică. Trebuie să fie vorba de o navă construită de o altă specie.

  Roald încremeni. Într-o străfulgerare gândul îi fugi în urmă cu cincizeci de ani. Şi-şi aminti.

  Nu încercă să ghicească prin ce miraculoasă cunoaştere a psihologiei umane izbutise. Anovel să realizeze una ca asta. Dar nu-i purta pică. Cincizeci de ani anunţase extraterestrul, cincizeci de ani se împliniseră. Şi iată-i venind: stăpânii de cincisprezece milenii ai zborului spaţial…

  — Domnule director, urlă Wegener la videofon, nu vă simţiţi bine?

  — Cum?… Oh, iartă-mă, Wegener, nu făceam decât să mă gândesc… Alcor e nava căpitanului van Hoff, nu-i aşa? Ciudat, cum soarta l-a ales tocmai pe el… Dar cred că s-au petrecut lucruri şi mai ciudate… Fă, te rog, două lucruri: mai întâi, anulează alarma asta generală caraghioasă; apoi, cheamă astroportul şi cere-i directorului Rosenbaum să-mi pregătească o rachetă. După atâta vreme, cred că merit şi eu să fac parte din comitetul de recepţie.

  Rostise ultimele cuvinte mai mult în şoaptă, dar Wegener nu le-ar fi auzit în nici un caz. Se depărtase de videofon pentru a răspunde unui alt apel şi Roald nu mai prindea acum decât frânturi nedesluşite:

  — Nu, e absurd… nu poate fi… van Hoff trebuie să-şi fi pierdut minţile… cum, regulieni? Eşti sigur că sunt regulieni?

  — Wegener! strigă Roald.

  — Curată nebunie, spuse adjunctul întorcându-se din nou spre obiectivul camerei. Alcor susţine că străinii emit în anglică pe lungimea noastră de undă şi… dar asta nu se poate

  — Ce anume?

  — În primul rând, se jelui Wegener, cer să vă vorbească, în al doilea rând, Alcor pretinde că arată ca nişte regulieni. Dar regulienii nu posedă astronave.

  — Nu, nu sunt regulieni, spuse liniştit Roald Nu chiar. Dar, de vreme ce doresc să-mi vorbească, e poate politicos să le oferim un circuit.

  Wegener cască ochii mari şi făcu un gest de parcă ar fi vrut să-şi dea cu pumnii în cap, dar era obişnuit să facă pentru Roald lucruri de neînţeles şi, cum, se sfârşeau de obicei cu bine, se supuse.

  Fără veste, se stabili legătura şi pe ecran se ivi un cap prelung, albastru, cu o coamă unduitoare şi aurie. Semăna atât de bine cu Anovel, că i-ar fi putut fi frate geamăn.

  Numai că Anovel se afla pe Regulus şi, în afara celor terestre, nici o astronavă nu coborâse pe planetă de mai bine de un secol, de când madualul hotărâse că era mai bine ca unii factori esenţiali să fie tăinuiţi.

  Roald răsuflă adânc. Făcuse mai multe vizite pe Regulus şi prinsese câte ceva din limbajul subtil al locuitorilor. Folosind inflexiunile cele mai ceremonioase şi mai elaborate, rosti:

  — Ne simţim onoraţi de încrederea pe care kenekito-madual ne-o acordă.

  — Fiinţa de pe ecran îl privi lung. În cele din urmă răspunse în anglică, tărăgănând dinadins rostirea cuvintelor, pentru a se face înţeleasă. Respira desigur fluor şi, într-o asemenea atmosferă, timpul ei subiectiv era cu mult mai rapid decât timpul oamenilor.

  — Am primit instrucţiuni ca, înainte de a lua contact cu guvernul dumneavoastră, să vă cer iertare din partea unui membru al speciei noastre, pe nume Anovel. Sunt însărcinat să vă spun că regretă că a fost nevoit să exercite asupra dumneavoastră constrângerea madualului. V-a urmărit timp de cincizeci de ani şi a ajuns la concluzia că onoarea dumneavoastră putea păstra şi singură kenekito-ul. Apoi, plecându-şi capul prelung într-un salut plin de graţie, adăugă: Kenekito-madual Roald Vincent, sperăm să vă urăm bun-venit pe nava noastră. Suntem gata să vă primim când doriţi.

 

 

          SFÂRŞIT