¹ Sou – ban, para, monedă măruntă, lb. franc, în text (N.T.).

² rouge-et-noir – roșu și negru, lb. franc, în text (N.T.).

³ Sacre miile bombes! – Mii de bombe! lb. franc, în text (N.T.).

⁴ Miile tonnerres! – Mii de draci! lb. franc, în text (N.T.).

⁵ Credie! – Extraordinar! lb. franc, în text (N.T.).

⁶ Vive le vin! – Trăiască vinul! lb. franc, în text (N.T.).

⁷ livră – 453,6 gr (N.T.).

⁸ Voyage autour de ma chambre – scrisă de Xavier conte de Maistre (1763 – 1802). Călătorie prin camera mea. Sunt cugetări pornite de la priveliștea obiectelor familiare și degajând o filozofie senină – carte care s-a impus posterității, lb. franc, în text (N.T.).

⁹ Guy Fawkes – erou al așa-numitului „complot al prafului de pușcă” din 1605, când trebuia aruncat în aer Parlamentul, la deschiderea lui, în prezență regelui James I și a tuturor membrilor. G. F. a fost spânzurat. Aceasta este originea obiceiului din Anglia ca, la 5 noiembrie, să se facă focuri de tabără și de artificii (N.T.).

Edward Bulwer-Lytton

Stafiile și cei bântuiți de stafii sau

Casa și creierul

Un prieten al meu, om de litere și filozof, mi-a spus într-o zi, pe jumătate în glumă, pe jumătate în serios: „Închipuie-ți! De când nu ne-am mai văzut, am descoperit în mijlocul Londrei o casă bântuită de stafii”.

„Bântuită cu adevărat? Și ce fel de... stafii?”

„Ei bine. la această întrebare nu pot să-ți răspund. Tot ce știu este asta: acum șase săptămâni, soția mea și cu mine eram în căutarea unui apartament mobilat. Trecând pe o stradă liniștită, am văzut în fereastra uneia dintre case un bilet: Apartament mobilat. Poziția ne-a convenit, am intrat în casă, camerele ne-au plăcut, le-am închiriat cu săptămână și a treia zi le-am părăsit. Nici o putere din lume n-ar fi putut s-o convingă pe soția mea să mai stea acolo – și nu mă mir deloc”.

„Ce ați văzut?”

„Iartă-mă, dar nu am nici cea mai mică dorință de a fi ridiculizat și luat drept un visător superstițios. Iar pe de altă parte, nici nu ți-aș putea pretinde să accepți afirmațiile mele despre ceea ce cu siguranță că ai considera de necrezut, fără dovada propriilor tale simțuri. Doar asta pot să-ți spun: ceea ce ne-a alungat pe noi nu era decât ceva văzut sau auzit – astfel de lucruri puteau fi și amăgiri ale propriei noastre fantezii sau ale unei imposturi – cât era o teroare greu de definit care ne cuprindea pe amândoi ori de câte ori treceam prin fața ușii unei anumite încăperi goale, în care, de fapt, nici nu se vedea și nici nu se auzea nimic. Însă cea mai ciudată minunăție dintre toate a fost faptul că, pentru prima dată în viața mea, eram de acord cu soția, așa femeie nepricepută cum este, și am admis, după a treia noapte, că era imposibil să mai rămânem acolo încă una.

Prin urmare, în a patra dimineață, am chemat-o pe femeia care îngrijea de casă și de noi și i-am spus că apartamentul nu ne convenea întru totul și că nu vom mai sta nici până la sfârșitul săptămânii achitate. Ea ne-a răspuns sec:

„Știu de ce. Ați rezistat mai mult decât oricare alt locatar. Câțiva n-au rămas nici două nopți și nimeni, înaintea dumneavoastră, trei. Dar bănuiesc că ei au fost foarte amabili cu dumneavoastră”.

„Ei – cine?” am întrebat eu, afișând un zâmbet.

„Păi cei care bântuie casa, oricine ar fi. Mie nu-mi pasă de ei. Îi știu de mulți ani, de când am trăit aici, dar nu ca femeie de serviciu. Și mai știu că ei vor însemna moartea pentru mine, într-o bună zi. Nu-mi pasă – sunt bătrână, oricum trebuie să mor curând și, de altfel, voi fi cu ei în continuare în această casă”.

Femeia vorbea cu un calm atât de lugubru, încât, într-adevăr, am avut un fel de sfială care m-a împiedicat să vorbesc mai departe cu ea. Am plătit pentru săptămână angajată și am fost foarte fericiți, atât eu cât și soția mea, să scăpăm atât de ușor”.

„Îmi stârnești curiozitatea, am spus eu. Nimic nu mi-ar plăcea mai mult decât să dorm într-o casă bântuită. Te rog dă-mi adresa acesteia, pe care ai părăsit-o într-un mod atât de rușinos”.

Prietenul meu mi-a dat adresa și, imediat ce ne-am despărțit, m-am și dus acolo.

Casa se află situată pe partea de nord a străzii Oxford, într-un pasaj întunecos, însă prezentabil Am găsit casa închisă. Nici un bilet la fereastră și nici un răspuns la bătaia mea în ușă. Tocmai când mă întorceam să plec, un băiat de la berărie, care aduna cutii de cositor de pe terenurile învecinate, mi-a spus: „Doriți să vorbiți cu cineva din casa aceasta, domnule?”

„Da. am auzit că este de închiriat”.

„Închiriat! Păi, femeia care o păzea a murit. A. murit, de trei săptămâni și nu se găsește nimeni să stea acolo, cu toate că domnul J a oferit întotdeauna o leafă atât de mare. I-a oferit și mamei mele, care-i lucrează cu ziua, o liră pe săptămână numai pentru ca să deschidă și să închidă ferestrele, dar ea a refuzat”.

„A refuzat? Dar de ce?”

„Casa este bântuită, iar bătrâna. care o păzea a fost găsită moartă în patul ei, cu ochii larg deschiși. Se spune că a gâtuit-o diavolul”.

„Ei aș! Vorbești de domnul J. El este proprietarul casei?

„Da”.

„Unde locuiește?” „Pe strada G, nr. – „

„Ce ocupație are – în vreo firmă?”

„Nu, domnule, nimic special. Este un domn necăsătorit”.

I-am dat băiatului ceea ce socoteam că i se cuvenea pentru informațiile primite și am pornit la domnul J din strada G, ce se afla foarte aproape de adresa care se mândrea cu casa bântuită.

Am avut norocul să-l găsesc pe domnul J acasă. Era o persoană între două vârste, cu o înfățișare inteligentă și cu maniere foarte agreabile.

După ce i-am spus deschis numele și ocupația mea, î-am mărturisit că am auzit despre casa considerată ca bântuită, că aveam o vie dorință să cerceta o casă cu o asemenea reputație echivocă și că i-aș fi foarte îndatorat dacă mi-ar permite s-o închiriez, fie chiar și numai pentru o noapte. Eram dispus să plătesc pentru acest privilegiu, orice sumă ar fi crezut el de cuviință.

„Domnule – spuse domnul J cu mare politețe – casa este la dispoziția dumneavoastră pentru oricât timp doriți. Despre chirie nici nu poate fi vorba, căci eu voi fi cel îndatorat în caz că veți reuși să descoperiți cauza fenomenelor ciudate care fac să-i scadă acum toată valoarea. Nici nu pot s-o închiriez, deoarece nu sunt în stare să angajez o îngrijitoare care să păstreze curățenia sau să răspundă la ușă.

Din nefericire casa este bântuită, dacă pot folosi această expresie, nu numai noaptea, ci și ziua, deși noaptea tulburările sunt mai neplăcute și câteodată mai alarmante. Biata bătrână, care a murit acum trei săptămâni. era o nevoiașă pe care am scos-o dintr-un azil de săraci, întrucât în copilăria ei au cunoscut-o câțiva din familia mea. iar pe vremuri a avut o situație materială atât de bună, încât a stat cu chirie în această casă a unchiului meu. Era o femeie cu o educație superioară și cu o mare putere de judecată și a fost singura persoană pe care am putut-o determina vreodată să rămână în casă. Într-adevăr, de la moartea ei atât de bruscă și, în plus, de la ancheta judecătorului de instrucție, care i-a dat casei o reputație proastă în cartier, mi-am pierdut orice speranță de a găsi pe cineva s-o îngrijească și cu atât mai puțin s-o închiriez, încât aș fi foarte bucuros s-o dau gratuit, pe timp de un an, cuiva care ar plăti impozitul și taxele”.

„De cât timp a dobândit casa acest aspect?”

„Asta n-aș putea să v-o spun, dar sunt mulți ani de atunci. Bătrâna despre care v-am vorbit spunea că era bântuită atunci când a închiriat-o ea, acum vreo treizeci-patruzeci de ani. Fapt este că mi-am petrecut viața în India, ca funcționar la East India Company.

Anul trecut, m-am întors în Anglia ca să-mi iau în primire averea ce mi-a lăsat-o un unchi al meu, moștenire în care era cuprinsă și casa aceasta. Am găsit-o încuiată și nelocuită. Se spunea că este bântuită și că nimeni nu vrea să trăiască în ea. Am zâmbit la ceea ce mi se părea o poveste atât de lipsită de sens.

Am cheltuit ceva bani ca s-o repar și să-i pun acoperiș, am adăugat câteva piese moderne la mobilierul ei demodat, am dat un anunț și am obținut un chiriaș pentru un an de zile. Era un colonel în retragere. A venit cu familia sa, un fiu, o fiică și patru sau cinci servitori. A doua zi au părăsit casa. Deși fiecare a văzut ceva diferit, acel ceva a fost la fel de îngrozitor pentru toți. Realmente nu m-a lăsat conștiința să-l dau în judecată pe colonel pentru nerespectarea convenției noastre și nici măcar să-l socotesc vinovat.

Apoi am adus-o pe bătrâna despre care v-am” vorbit și am încuviințat să închiriez camere separate. Nu am avut niciodată un chiriaș care să stea mai mult de trei zile. Nu vă mai repet relatările lor. Absolut nici un fenomen nu a fost același la persoane diferite. Atât doar: să fiți pregătit să vedeți și să auziți unele lucruri ciudate și să vă luați orice precauții credeți de cuviință”.

„Nu ați avut niciodată curiozitatea să petreceți o noapte în acea casă?”

„Ba da, am stat singur, nu o noapte, ci trei ore în plină zi. Într-adevăr, curiozitatea nu-mi este satisfăcută, dar este pur și simplu înăbușită. Nu am nici cea mai mică dorință să reînnoiesc experiența. Vedeți, domnule, nu vă puteți plânge că nu vorbesc destul de deschis și, sincer, vă sfătuiesc să nu petreceți nici o noapte în acea casă, decât doar dacă vă interesează extrem de mult și dacă aveți nervi neobișnuit de tari”.

„Într-adevăr, mă interesează extrem de mult – am zis eu – și, cu toate că numai un laș se laudă cu nervii săi când este vorba de situații cu totul noi și necunoscute, totuși nervii mei s-au adaptat la o diversitate atât de mare de primejdii, încât am tot dreptul să mă încred în ei, chiar și într-o casă bântuită”.

Domnul J nu a mai avut multe de adăugat, a scos din birou cheile casei și mi le-a dat. Mi-am luat obiectul râvnit, mulțumindu-i călduros pentru sinceritate și amabilitatea cu care a întâmpinat dorința mea.

Nerăbdător să-mi încep experiența, de îndată ce am ajuns acasă mi-am chemat omul meu de încredere – un tânăr vesel, curajos și lipsit total de prejudecăți superstițioase.

„F – i-am spus eu – îți amintești ce decepționați am fost în Germania, atunci când n-am găsit nici o stafie în acel castel vechi despre care se spunea că este bântuit de o fantomă fără cap? Ei bine, am auzit despre o casă din Londra despre care am toate motivele să sper că este sigur bântuită. Am intenția ca la noapte să dorm acolo. Din câte aud, nu este nici o îndoială că există ceva ce se lasă văzut sau auzit – ceva, probabil, din cale afară de înspăimântător. Crezi că, dacă te iau cu mine, pot să mă sprijin pe sângele tău rece, orice s-ar întâmpla?”

„Oh, domnule, vă rog să aveți încredere în mine!” spuse el zâmbind cu încântare.

„Foarte bine. Atunci, iată cheile casei și aceasta este adresa. Du-te acum, alege-mi oricare dintre camere crezi de cuviință și, deoarece casa nu a fost locuită de mai multe săptămâni, fă un foc bun și aerisește bine patul. Vezi, bineînțeles, să fie și lumânări destule și combustibil. Ia cu tine revolverul și pumnalul meu, iar tu înarmează-te la fel de bine. Iar dacă nu suntem pe măsura unei duzini de stafii, nu vom fi decât doi englezi amărâți!”

În tot restul zilei am fost angajat în treburi atât de urgente, încât nu am avut răgazul să mă gândesc mai mult la aventura nocturnă pentru care mi-am pus în joc onoarea.

Am luat cina singur la o oră foarte târzie, iar în timpul mesei am citit, așa cum îmi este obiceiul. Cartea pe care am ales-o a fost unul dintre volumele de eseuri ale lui Macaulay. Mi-am propus s-o iau cu mine, ca antidot împotriva influențelor imaginației superstițioase, căci e plină de sănătate și viață reală.

Prin urmare, pe la nouă și jumătate, am pornit-o liniștit spre casa bântuită. Am luat cu mine câinele meu favorit – un buldog extrem de ager, curajos și prevăzător, căruia îi plăcea să scotocească noaptea prin colțuri și culoare necunoscute și întunecoase, în căutarea șobolanilor, cel mai indicat câine pentru o stafie.

Era o noapte de vară, răcoroasă încă, cu cerul cam mohorât. Totuși se vedea luna – sfioasă și palidă, totuși lună – și, dacă norii ar fi îngăduit, după miezul nopții putea să fie mai luminos.

Am ajuns acasă, am bătut în ușă și servitorul meu mi-a deschis cu un zâmbet vesel.

„Foarte bine, domnule, și destul de confortabil”.

„Oh! am spus eu, oarecum decepționat, nu ai văzut și nu ai auzit nimic deosebit?”

„Ei bine, domnule, trebuie să admit că am auzit ceva ciudat.”

„Cum? Ce anume?”

„Zgomot de pași repezi și mărunți în spatele meu și, o dată sau de două ori, un șușotit foarte aproape de urechea mea – nimic mai mult”.

„Și nu ți-a fost frică deloc?”

„Ei! Câtuși de puțin, domnule!”

Iar privirea lui îndrăzneață din nou m-a liniștit asupra faptului că, orice s-ar întâmpla, el nu mă va părăsi.

Eram în hol, cu ușa dinspre stradă închisă, și mă uitam la câine. La început a intrat alergând nerăbdător, apoi însă s-a târât îndărăt spre ușă și, zgâriind și scâncind, cerea să i se dea drumul afară. După ce l-am mângâiat pe cap și l-am încurajat cu blândețe, părea să se împace cu situația și ne-a urmat, pe mine și pe F, prin casă, dar ținându-se foarte aproape de călcâiele mele, în loc să se repeadă iscoditor înainte, cum făcea de obicei în toate casele străine.

În primul rând am vizitat încăperile de la subsol, bucătăria, celelalte dependințe și, în special, beciurile. În ultimul dintre ele, am găsit rămase într-o ladă câteva sticle de vin acoperite cu fire de păianjen și se vedea, după înfățișarea lor, că n-au fost atinse de mulți ani. În orice caz, reieșea clar că stafiile nu erau bețive.

În rest, nu am descoperit nimic interesant. În spate exista o curticică întunecoasă, cu ziduri destul de înalte. Era jilav și, datorită prafului și pulberii de cărbune de pe pavaj, picioarele noastre lăsau urme ușoare pe unde treceam.

Și acum a apărut primul fenomen bizar la care am fost eu însumi martor în această locuință bizară.

Am văzut chiar în fața mea urma unui picior, formându-se dintr-o dată, de la sine, ca să zic așa. M-am oprit, l-am apucat de braț pe servitorul meu și i-am arătat. În fața acelei urme, tot așa de brusc, a apărut o alta. Amândoi am văzut-o. M-am dus repede într-acolo. Amprenta piciorului avansa în continuare în fața mea, o urmă mică – piciorul unui copil. Semnul imprimat era prea superficial pentru a-i distinge forma, dar la amândoi ni s-a părut că era urma unui picior gol.

Acest fenomen a încetat când am ajuns la peretele opus și nu s-a mai repetat când ne-am întors. Am urcat scările din nou și am intrat în camerele de la parter – un salon-sufragerie, cu un salonaș-anexă și o a treia cameră, încă și mai mică, ce fusese probabil destinată unui lacheu – totul liniștit ca moartea.

Apoi am vizitat saloanele care păreau proaspete și noi. M-am așezat într-un fotoliu, în camera din față. F a pus pe masă sfeșnicul care dăduse lumină în timpul cercetărilor noastre. I-am spus să închidă ușa. În timp ce s-a întors s-o facă, un scaun din cealaltă parte a camerei s-a mișcat de la perete, repede și fără zgomot, s-a oprit cam la un yard de scaunul meu și s-a îndreptat imediat cu fața spre el.

„Pe onoarea mea, asta este mai grozav decât mesele turnante” am spus eu râzând. Și, pe când eu râdeam, câinele meu și-a dat capul pe spate și. a început să urle.

Când s-a întors, F nu și-a dat seama de deplasarea scaunului. Încerca să calmeze câinele. Eu. am continuat să privesc țintă la scaun și mi s-a părut că văd pe el conturul palid, albăstrui și cețos al unei figuri omenești. Dar un contur atât de vag, încât m-am îndoit de ceea ce am văzut. Câinele s-a potolit.

„Pune, te rog, înapoi scaunul ce se află în fața mea. i-am spus lui F – pune-l înapoi la perete”.

F s-a conformat.

„Dumneavoastră ați fost, domnule?” spuse el întorcându-se brusc. „Eu? Ce?”

„Păi, m-a lovit ceva. Am simțit o durere ascuțită, chiar aici pe umăr”.

„Nu – spusei eu – dar avem cu noi niște scamatori și, deși s-ar putea ca noi să nu le descoperim trucurile, tot noi îi vom prinde pe ei înainte de a ne înspăimânta ei pe noi”.

Nu am stat mult în aceste saloane. De fapt, erau atât de umede și reci, încât am fost bucuros să ajung sus, unde ardea focul. Am încuiat ușile – o măsură de prevedere pe care, aș vrea s-o semnalez, am luat-o cu toate camerele de jos pe care le-am cercetat.

Dormitorul pe care mi l-a ales servitorul meu era mai bun decât toate celelalte de la etaj. Era spațios și avea două ferestre ce dădeau spre stradă. Patul cu baldachin, care ocupa un loc însemnat, se afla în partea opusă focului ce ardea clar și luminos. Pe peretele din stânga, între pat și fereastră, exista o ușă de comunicare cu camera ocupată de servitorul meu. Aceasta era mică, cu un divan, dar altă ușă nu avea – nici spre palier – decât cea care ducea spre dormitorul meu.

De fiecare parte a căminului era câte un dulap, fără broască, lipite de perete și tapetate la fel. cu același maro mohorât. Am examinat aceste dulapuri: nu conțineau decât cârlige pentru haine femeiești – nimic altceva. Am ciocănit pereții, evident foarte solizi – pereții exteriori ai clădirii.

Terminând cu examinarea minuțioasă a acestor camere, am stat câteva clipe să mă încălzesc și să-mi aprind o țigară de foi, apoi, tot însoțit de F, am pornit să-mi completez recunoașterea. Pe palier mai exista o ușă, dar bine încuiată.

„Domnule – spuse servitorul meu, surprins – eu am descuiat această ușă ca pe toate celelalte, când am venit la început. Ea nu a putut fi încuiată din interior, deoarece nu este o...”

Înainte de a-și termina fraza, ușa, pe care nici unul dintre noi nu o atingea în acea clipă, s-a deschis liniștit, de la sine. Ne-am uitat unul la altul, în același moment. Același gând ne-a venit la amândoi: aici era vorba despre o intervenție omenească. M-am repezit înăuntru, cu F după mine. O cameră mică și întunecoasă, fără mobilă, doar cu câteva cutii goale și coșuri într-un colț. O fereastră îngustă cu obloanele trase, nici măcar un cămin, nici o altă ușă decât aceea prin care intrasem noi, nici un covor pe jos, iar podeaua părea foarte veche, zgrunțuroasă și mâncată de cari, după cum o arătau cârpiturile mai albe ale scândurilor. Dar nici o ființă și nici un loc vizibil în care o făptură vie s-ar fi putut ascunde.

Pe când stăteam și ne uitam cu atenție de jur împrejur, ușa pe care am intrat s-a închis la tel de liniștit precum se deschisese înainte.

Pentru prima oară, o groază de nedefinit mi-a înghețat sângele în vine. Nu tot așa s-a petrecut cu servitorul meu.

„Asta-i bună. doar nu le-o trece prin gând să ne prindă în cursă, domnule. Aș putea să sparg acest fleac de ușă cu o simplă lovitură de picior”.

„Încearcă mai întâi dacă se deschide cu mâna – am spus eu, încercând să scap de vaga neliniște ce mă surprinsese – în timp ce eu voi ridica obloanele, să văd ce este afară”.

Am deschis obloanele. Fereastra dădea spre curtea cea mică din spate pe care am descris-o înainte. Nu exista nici o ieșitură, nimic, doar o pantă verticală. Oricine ar fi ieșit pe acea fereastră nu ar fi găsit nici un punct de sprijin pentru picioare și ar fi căzut pe pietrele de dedesubt.

Între timp. F încerca zadarnic să deschidă ușa. Apoi s-a întors către mine și mi-a cerut voie să uzeze de forță. Și, ca să fiu drept cu servitorul meu, țin să menționez aici că, departe de a manifesta vreo teroare superstițioasă, curajul, calmul și chiar veselia sa în mijlocul unor împrejurări atât de extraordinare m-au făcut să-l admir și să mă felicit pentru faptul de a-mi fi asigurat, în aceste împrejurări, un ajutor atât de potrivit din toate punctele de vedere. Bucuros i-am dat permisiunea pe care o cerea. Dar, deși era un bărbat uimitor de puternic, atât forța, cât și încercările lui mai ușoare s-au dovedit inutile. Ușa nici măcar nu s-a clintit, chiar și sub lovitura lui de picior cea mai zdravănă. Cu sufletul la gură și gâfâind, a renunțat. Atunci am încercat și eu ușa, dar cu același rezultat. Când m-am oprit din efort, m-a cuprins din nou acel fior de oroare, dar de data aceasta era mai rece și mai stăruitor. Simțeam cum o emanație stranie .și înfiorătoare urca din crăpăturile acelei, podele neregulate și umplea atmosfera de otravă.

Ușa s-a deschis încet și liniștit, ca și cum ar fi făcut-o de bunăvoie. Ne-am repezit pe palier și amândoi. am văzut o lumină palidă, mare. – de mărimea unui om, însă lipsită de formă și de substanță – mișcându-se în fața noastră și urcând scările ce duceau spre mansardă.

M-am luat după lumină și F s-a luat după mine. În dreapta palierului, lumina a intrat într-o încăpere mică a cărei ușă era deschisă. În aceeași clipă, am intrat și eu. Atunci lumina s-a redus la dimensiunea unui glob mic, extrem de strălucitor și de viu. S-a oprit pe un pat din colț,, a oscilat și apoi a dispărut. Ne-am apropiat de pat și l-am examinat – un pat cu jumătate de baldachin, așa cum se găsește în mod obișnuit în camerele de mansardă destinate servitorilor. Pe sertarele care erau lângă el, am văzut o basma de mătase, veche și decolorată, cu acul încă rămas în ruptura pe jumătate reparată. Basmaua era acoperită de praf și. probabil, aparținuse bătrânei care a murit acolo nu de mult, iar aceasta desigur fusese camera ei.

Am avut curiozitatea să deschid sertarele și am găsit în ele împrăștiate câteva vechituri de haine femeiești, precum și două scrisori legate cu o panglică îngustă de un galben decolorat. N-am mai găsit nimic altceva care să merite atenție și nici lumina nu a reapărut. Însă, când ne-am întors ca să plecăm, am auzit foarte lămurit un zgomot de pași repezi și mărunți pe podea, chiar în fața noastră.

Am trecut prin celelalte încăperi de la mansardă, (patru în total), precedați tot timpul de acei pași. În afară de ei, nu mai era nimic de văzut. Scrisorile le țineam în mână și, chiar când coboram scările, am simțit perfect de bine cum ceva îmi cuprindea mâna și face un efort – slab și molatic – să tragă scrisorile din strânsoarea mea. Nu am făcut altceva decât să le țin mai strâns și atunci presiunea asupra mâinii mele a încetat.

Ne-am întors în camera mea și mi-am dat seama că, atunci când am părăsit-o, câinele nu ne-a urmat. L-am găsit tremurând și ghemuit lângă foc. Eram nerăbdător să examinez scrisorile și, în timp ce le citeam, F a deschis o cutie mică în care pusese armele cerute de mine. Le-a scos, le-a pus pe o masă alături de căpătâiul meu și apoi a încercat să calmeze câinele, care părea totuși să nu-i acorde decât o foarte mică atenție.

Scrisorile erau scurte – datate exact cu treizeci și cinci de ani în urmă. Era vădit că erau trimise de un îndrăgostit iubitei sale, sau de un soț tinerei sale soții. Nu numai termenii în care se exprima, ci și o aluzie precisă la o călătorie anterioară indica faptul că autorul scrisorii era marinar. Ortografia și caligrafia nu erau ale unui om prea cultivat, cu toate acestea limbajul în sine era expresiv. În efuziunile de afecțiune, exterioriza un fel de dragoste sălbatică și dură, iar ici-colo apăreau unele aluzii obscure și de neînțeles referitor la un secret – nu de dragoste – un oarecare secret ce părea să fie în legătură cu o crimă.

„Noi trebuie să ne iubim unul pe altul – era una dintre frazele de care îmi amintesc – gândește-te cât ne-ar urî lumea dacă s-ar ști toate”.

Apoi: „Nu lăsa pe nimeni noaptea în aceeași cameră cu tine – vorbești prin somn”.

Și din nou: „Ce s-a făcut nu se mai poate desface și, îți spun, nu există nimic contra noastră, doar dacă morții ar reveni la viață”.

Aici era scris printre rânduri, cu o caligrafie mai bună (de femeie): „Revin...”

La sfârșitul scrisorii, ultima ca dată, aceeași mână de femeie a scris aceste cuvinte:

„Pierdut pe mare la 4 iunie, aceeași zi ca...”

Am lăsat scrisorile și am început să meditez asupra conținutului lor.

Fiindu-mi totuși teamă că direcția în care au luat-o gândurile mele mi-ar putea tulbura nervii, m-am hotărât să-mi păstrez mintea într-o stare potrivită pentru a putea face fată oricăror lucruri neobișnuite pe care le-ar putea aduce noaptea aceasta. M-am ridicat, am pus scrisorile pe masă. am ațâțat focul care mai era încă viu și înveselitor și mi-am deschis cartea de Macaulay.

Am citit destul de liniștit până pe la unsprezece și jumătate. Apoi m-am aruncat îmbrăcat pe pat și i-am spus servitorului meu că poate să se retragă în camera lui, dar că trebuie să stea de veghe. L-am rugat ca ușile dintre cele două camere să le lase deschise. Rămas astfel singur, am păstrat două lumânări aprinse pe masă. lângă căpătâiul meu. Mi-am pus ceasul lângă arme și, calm, mi l-am reluat pe Macaulay. În fața mea focul ardea luminos și, pe carpeta din fața căminului, câinele stătea culcat și părea că doarme. Cam după douăzeci de minute, am simțit trecându-mi pe față un curent brusc de aer excesiv de rece Mi-am închipuit că ușa din dreapta mea, cea dinspre palier, trebuie să fi rămas descinsă. Dar nu – era închisă.

Apoi mi-am întors privirea spre stânga și am văzut flăcările lumânărilor tremurând puternic, ca suflate de vânt. În aceeași clipă, ceasul de lângă revolver a alunecat ușor de pe masă – ușor, ușor – nici o mână vizibilă – și dus a fost. Am sărit, am apucat revolverul cu o mână și pumnalul cu cealaltă. Nu voiam ca armele mele să împărtășească soarta ceasului.

Astfel înarmat, m-am uitat de jur împrejur pe podea: nici urmă de ceas. Acum, la capul patului s-au auzit trei ciocănituri rare, tari și distincte.

„Dumneavoastră ați fost, domnule?”

„Nu, fii în gardă”.

Câinele s-a ridicat și s-a așezat pe labele de dindărăt, urechile mișcându-i-se repede spre față și spre spate. Își ținea ochii ațintiți asupra mea cu o privire atât de ciudată, încât mi-am concentrat toată atenția asupra lui. S-a ridicat încet, cu tot părul zbârlit, și stătea rigid, cu aceeași căutătură fixă și înnebunită.

Totuși n-am avut timp să-l examinez. În aceeași clipă, servitorul meu a apărut din . camera sa. Și dacă pot spune că am văzut vreodată oroarea întipărită pe fața cuiva, apoi atunci a fost! Atât de schimbate îi erau trăsăturile feței, încât nici nu l-aș fi recunoscut dacă ne-am fi întâlnit pe stradă. A trecut repede pe lângă mine, zicând într-un șușotit ce aproape părea că nu vine de pe buzele sale:

„Fugiți! Fugiți! Mă urmărește!”

A ajuns la ușa dinspre palier, a tras de ea ca s-o deschidă și s-a repezit afară. Involuntar, m-am luat după el până la capul scării, strigându-i să se oprească. Dar nu mi-a dat nici o atenție, s-a năpustit pe scări în jos, ținându-se de balustradă și sărind câteva trepte deodată. De unde stăteam, am auzit ușa de la stradă deschizându-se, apoi am auzit-o din nou trântită.

Rămăsesem singur în casa bântuită.

Nu am avut decât o singură clipă de ezitare, dacă să urmez sau nu pe servitorul meu. Atât mândria cât și curiozitatea nu mi-au permis o fugă atât de lașă. Am intrat din nou în camera mea, închizând ușa după mine. și am înaintat cu prudentă în odaia interioară. Nu am dat peste nimic ce ar fi putut să justifice teroarea servitorului meu.

Am examinat din nou cu atenție pereții pentru a vedea dacă nu există vreo ușă mascată, dar n-am găsit nici urmă de așa ceva – nici măcar o încrețitură pe hârtia cafenie a tapetului. Atunci Acel Lucru, oricare ar fi fost el de l-a înspăimântat atât de mult, cum ar fi putut pătrunde altfel decât prin propria mea cameră?

M-am întors în dormitorul meu, am închis și încuiat ușa ce dădea în odaia interioară și am stat lângă cămin, în așteptare și pregătit.

Ca un moment dat, am observat cum câinele, care se strecurase într-un colț al peretelui, se lipea de el ca și când efectiv se străduia să-și croiască drum prin el. M-am apropiat de animal și i-am vorbit – sărmanul, își ieșise din fire de teroare. Își arăta colții, balele îi curgeau din fălci și cu siguranță că, dacă l-aș fi atins, m-ar fi mușcat. Părea să nu mă recunoască. Cine a văzut la grădina zoologică un iepure fascinat de un șarpe, ghemuindu-se într-un colț, poate să-și formeze o oarecare idee despre suferința pe care o manifesta câinele.

Găsind că toate eforturile de a liniști animalul sunt inutile și temându-mă, că, în starea în care se afla, mușcătura lui ar fi putut fi la fel de otrăvitoare ca și nebunia turbării, l-am lăsat în pace. Mi-am pus armele pe masa de lângă foc. m-am așezat pe un scaun și l-am reluat pe Macaulay al meu.

Pentru ca să nu dau impresia că vreau să fiu considerat curajos sau mai curând nepăsător, ceea ce cititorul ar putea să presupună că este o exagerare, poate mi se va ierta că mă opresc aici puțin, așa că îmi îngădui să fiu egoist și să dau câteva explicații despre persoana mea.

Întrucât am într-adevăr prezența de spirit sau curajul necesar în orice împrejurare, pot să spun că sunt de mult obișnuit cu toate încercările ce țin de miracol. În diferite părți ale lumii, am fost martor la multe fenomene cu totul neobișnuite – fenomene pe care. dacă le-aș menționa sau nu ar fi crezute, sau ar fi puse în seama unor forțe supranaturale.

Acum, teoria mea este că supranaturalul nu există și că ceea ce se numește supranatural nu este decât ceva ce ține de legile naturii, pe care noi nu le cunoaștem încă.

De aceea, dacă apare o stafie în fața mea, nu am dreptul să spun: „Există deci supranaturalul!”, ci mai curând: „Contrar părerilor acceptate, apariția unei stafii este, pe undeva, în cuprinsul legilor naturii, deci nu în supranatural”.

Însă în tot ce am văzut până acum și într-adevăr în toate miracolele, consemnate ca atare de către amatorii de mister din secolul nostru, întotdeauna a fost necesară prezența unui factor interpus, în carne și oase. Încă veți mai găsi magicieni în Europa care pretind că pot să invoce spirite. Să presupunem, pentru o clipă, că ei afirmă un adevăr, totuși, forma materială vie a magicianului este prezentă, iar el este mijlocitorul material care, datorită unor particularități ale structurii sale, face ca anumite fenomene ciudate să poată fi înfățișate simțurilor fizice.

Acceptați ca adevărate și povestirile din America în legătură cu manifestările spiritului – sunetele, unele muzicale, comunicări scrise pe hârtie de o mână invizibilă, piese de mobilă mișcate fără o aparentă intervenție a cuiva sau, efectiv, vederea și atingerea unor mâini care par să nu aparțină nici unui trup – la fel și aici veți găsi un mediu, adică o ființă vie, cu anumite particularități care îi conferă însușirea de a obține aceste semne.

În concluzie, la toate miracolele de felul acesta, chiar presupunând că nu există impostură, trebuie să ia parte o ființă umană, ca noi înșine, cu care sau prin care sunt produse efectele prezentate ființelor umane. Tot așa este cazul cu fenomenul, bine cunoscut acum, de hipnotism sau de electrobiologie. Mintea persoanei asupra căreia se operează este influențată prin intermediul unui om în carne și oase.

Să presupunem a fi adevărat că un pacient hipnotizat poate să răspundă voinței sau efectelor unui hipnotizator care se află la o distanță de o sută de mile – și aici reacția este determinată de o ființă materială. Se poate totuși ca efectul material să fie comunicat de la unul la celălalt printr-o substanță fluidă – numiți-o cum doriți – electrică, adică, și care are forța de a traversa spațiul și de a trece obstacolele.

Pornind de aici, aveam convingerea că tot ce am văzut până acum, sau m-am așteptat să văd în această casă stranie, era prilejuit de un factor intermediar sau un mediu la fel de muritor ca și mine. Bineînțeles că această idee m-a pus la adăpost de teama pe care ar fi putut s-o resimtă, în decursul întâmplărilor din acea noapte memorabilă, cei care le-ar fi considerat drept supranaturale, neaflându-le loc în desfășurarea normală a naturii.

Deci, cum presupunerea mea era că tot ce a fost înfățișat, sau va mai fi prezentat simțurilor mele, trebuie să-și aibă originea într-o ființă omenească dotată ele conformația ei cu puterea de a le produce – și având și vreun motiv oarecare s-o facă – toată această întâmplare m-a interesat foarte mult, ca o verificare a teoriei mele care, în felul ei, era mai curând filozofică decât superstițioasă. Și pot s-o spun cu toată sinceritatea că eram într-o dispoziție de cercetare la fel de liniștită ca oricare alt experimentator în așteptarea efectelor vreunei rare, poate periculoase combinații chimice. Bineînțeles, cu cât reușeam să-mi țin mintea mai departe pe imaginație, cu atât mai mult puteam să obțin o stare de spirit mai adecvată observării. Și, de aceea, mi-am țintuit privirea și gândirea asupra sensului optimist al paginilor lui Macaulay.

La un moment dat, mi-am dat seama că s-a interpus ceva între pagină și lumină: pagina era umbrită. Mi-am ridicat privirea și am văzut ceea ce-mi va fi foarte greu. poate chiar imposibil să descriu.

Era o întunecime ce se forma singură, din aer, cu un contur inefabil. Nu pot spune că avea o formă omenească, și totuși avea mai multă asemănare cu o formă omenească, sau mat curând cu umbra ei, decât cu orice altceva. Așa cum stătea, cu totul despărțită și distinctă de aerul și lumina din jur, avea dimensiuni ce păreau gigantice, capătul ei atingând aproape tavanul.

În timp ce priveam atent, m-a cuprins o senzație de frig intens. Dacă aș fi avut în fața mea un aisberg, nu m-ar fi înghețat mai tare și nici răceala lui nu ar fi putut fi mai materială. Sunt absolut convins că nu era frigul produs de frică. Cum eu continuam să privesc cu atenție, am crezut – dar aceasta nu o pot spune cu precizie – că disting doi ochi privind în jos spre mine, de la o oarecare înălțime. O clipă mi se părea că-i văd clar, pentru ca apoi. de îndată, să dispară, rămânând doar două raze palide de lumină albăstruie ce străbăteau întunericul. Ele veneau – deși mă îndoiam totuși – de la acea înălțime uncie mi se păruse – sau nu – că văd ochii albăstrii.

Am încercat din răsputeri să vorbesc – vocea mă părăsise pe de-a-ntregul. Nu puteam decât să mă ghemuiesc în gândirea mea. „Dar aceasta înseamnă frică? Totuși nu este frică!” M-am străduit să mă ridic – în zadar. Mă simțeam tras în jos de o putere irezistibilă. Aveam cu adevărat impresia prezenței unei forțe imense și copleșitoare, opusă puterii mele de voință. Același sentiment, de absolută neputință de a face față unei forțe ce o depășește pe cea a omului, pe care-l poți încerca, sub raport fizic, în plină furtună pe mare, la un incendiu de mari proporții sau când ai de înfruntat vreun animal sălbatic și feroce, ori poate, mai curând, un rechin al oceanului, eu l-am avut sub raport moral. Potrivnică voinței mele era o altă voință egală în intensitatea ei, după cum furtuna, focul sunt egale, ca forță fizică, cu forța omului Și tocmai când această impresie începuse a pune stăpânire pe mine, a intervenit sentimentul de groază, într-o formă pe care cuvintele n-o pot exprima. Totuși, un fel de mândrie generatoare de curaj mi-a rămas și-mi spuneam: „Groaza nu înseamnă frică Dacă nu-mi este frică, nu mi se poate face nici un rău. Rațiunea mea respinge acest lucru; totul nu este decât o iluzie, nu-mi este frică”.

Cu un mare efort am reușit, în cele din urmă să întind mâna spre arma de pe masă. Atunci, am primit un fel de izbitură stranie în braț și în umăr, iar brațul mi-a căzut alături fără putere. Și acum, venea să se adauge la oroarea mea flacăra lumânărilor, ce începuse să scadă încetul cu încetul. Nu au fost propriu-zis stinse, ci lumina lor părea să se retragă pe nesimțite. La fel și cu focul – lumina lui era încet extrasă din combustibil. În câteva minute, camera a rămas în întuneric deplin.

Spaima care m-a cuprins, aflându-mă astfel în beznă cu acel lucru teluric a cărui forță o simțeam atât de intens, mi-a provocat o reacție a nervilor. De fapt, teroarea atinsese acel punct culminant la care fie că simțurile mele urmau să mă părăsească, fie că trebuia să scap din înlănțuirea vrăjii.

Și am scăpat din înlănțuirea vrăjii!

Mi-am regăsit vocea, deși nu era decât un țipăt strident. Îmi amintesc că am izbucnit în cuvinte ca acestea: „Nu, nu mi-e teamă, sufletului meu nu-i este frică” și, în același timp, am găsit puterea să mă ridic.

Tot în întuneric profund, m-am repezit la una din ferestre, am dat perdeaua la o parte, am deschis brusc obloanele, primul meu gând fiind: „Lumină!”.

Și când am văzut luna sus, strălucitoare și calmă, am simțit o bucurie care aproape a compensat teroarea dinainte. Era luna, era și lumina de la lămpile de gaz de pe strada adormită și pustie! M-am întors ca să mă uit în cameră. Luna îi pătrundea întunericul, deși foarte palid și doar parțial, totuși exista lumină. Lucrul acela tenebros, oricare ar fi fost el, nu mai era! Atât doar, am văzut o umbră cețoasă ce părea umbra umbrei de la peretele opus.

Privirile mele s-au oprit acum asupra mesei: de sub masă (care era fără față de masă sau cuvertură, o masă rotundă și veche de mahon), s-a ridicat o mână, vizibilă până la încheietura brațului. Era o mână ce părea din carne și oase, la fel cu a mea, dar mâna unei persoane în vârstă, slabă, zbârcită și mică. mâna unei femei. Acea mână a cuprins încetul cu încetul cele două scrisori de pe masă, apoi atât mâna cât și cele două scrisori au dispărut. Au urmat aceleași trei bătăi ritmice și puternice pe care le auzisem la căpătâiul patului, înainte de a fi început această neobișnuită dramă.

În timp ce sunetele se stingeau treptat, am simțit cum vibra destul de tare întreaga cameră. Iar la celălalt capăt al ei au apărut, ca din podea, scântei și globule ca niște balonașe de lumină pestrițe, multicolore – verzi, galbene, roșii ca focul, azurii – în sus și în jos, încoace și încolo, pretutindeni se mișcau scânteile ca niște flăcărui micuțe, încet sau iute, fiecare cum îi dicta capriciul. Apoi un scaun (ca și în salonul de jos) a fost împins de la perete, fără nici o intervenție vizibilă, fiind dus în partea opusă a mesei.

Dintr-o dată, ca ieșind din scaun, a apărut aievea chipul unei femei. Era palid ca un spectru al morții. Avea fața tânără, de o frumusețe ciudată și tristă. Gâtul și umerii erau goi, restul formei siluetei – într-un veșmânt larg, de un alb tulbure.

A început să-și netezească părul galben și lung ce-i cădea pe umeri. Ochii nu-i ținea îndreptați către mine, ci spre ușă – părea că ascultă, pândește ceva, așteaptă. Apoi năluca umbrei de pe fundal s-a întunecat și iar am crezut că văd ochii licărind din creștetul ei, ațintiți acum asupra acelui chip.

Desprinzându-se din ușa care, de fapt, nu fusese deschisă, s-a înfățișat năluca unui bărbat – tot palid, cu înfățișare transparentă. Era un bărbat tânăr, îmbrăcat în haine din veacul trecut, sau mai curând în aparența unor astfel de haine, căci atât năluca bărbatului cât și cea a femeii, deși bine distincte, erau vădit imateriale și impalpabile – apariții înșelătoare, fantasme. Totul era absurd, grotesc, îngrozitor, în contrastul dintre podoabele complicate și precizia rafinată a acelui veșmânt demodat – cu gulere plisate, dantelă și catarame – și pe de altă parte, aspectul cadaveric și liniștea fantomatică a celui care le purta și care se mișca ușor și tăcut ca o umbră. Exact când chipul bărbatului s-a apropiat de cel al femeii, umbra întunecoasă s-a repezit de la perete și, pentru o clipă, toți trei au fost învăluiți în întuneric.

În momentul când lumina palidă a revenit, cele două fantome erau ca în strânsoarea umbrei care se înălța între ele și le domina, iar pe pieptul femeii se zărea o pată de sânge. Fantoma bărbatului se sprijinea în sabia lui fantomatică și mult sânge părea să se scurgă din gulerul de dantelă plisat. Întunecimea umbrei dintre ele le-a înghițit – au dispărut. Apoi, din nou, balonașele de lumină treceau iute ca săgeata și pluteau și se unduiau, devenind din ce în ce mai compacte, mai frenetice în dantescul mișcărilor lor.

Dar iată că ușa odăiței din dreapta căminului s-a dat puțin la o parte și în deschizătură s-a ivit figura unei femei în vârstă care ținea în mână câteva scrisori – chiar scrisorile pe care văzusem că le-a apucat mâna. Iar în spatele ei am auzit un zgomot de pași. Femeia s-a întors ca pentru a asculta și apoi a deschis scrisorile, părând să le citească, dar peste umărul ei am văzut o față lividă, ca fața unui om înecat de mult timp – umflat, albicios, cu părul, din care-i șiroia apa, încâlcit de alge marine. La picioarele ei zăcea o formă cadaverică, lângă care stătea ghemuit un copil nenorocit, ca vai de lume, cu foamea în obraji și cu frica în ochi. Uitându-mă la bătrâna femeie, deodată mi-a părut că încrețiturile cât și scobiturile de pe fața ei au dispărut, devenind o femeie tânără, dar cu ochi duri, parcă împietriți. Atunci umbra iar s-a repezit și a întunecat aceste fantome, așa cum le întunecase și pe celelalte.

Dintr-o dată, n-a mai rămas nimic altceva în afara umbrei, asupra căreia privirea mea se încordase. Apoi, iarăși, ochii nălucii au ieșit din umbră, făcându-se asemenea ochilor de șarpe, plini de răutate. În acest timp, balonașele de lumină urcau și cădeau din nou și, în încâlceala clocotitoare, dezordonată și învălmășită, se amestecau cu lumina palidă a lunii. Atunci, din aceste balonașe, ca din coaja unui ou au izbucnit lucruri monstruoase, aerul umplându-se de ele. Larve fără sânge atât de hidoase, încât nu le pot descrie. Atât doar reamintesc cititorului: că sugerau viața dintr-o picătură de apă, care nu se poate vedea decât la microscop – lucruri transparente, flexibile, agile, urmărindu-se unul pe altul, devorându-se unul pe altul, forme ce n-au fost niciodată sesizate cu ochiul liber.

Dar, după cum întruchiparea lor era lipsită de simetrie, la fel și mișcările erau lipsite de orientare. Nici chiar vagabondajul lor nu era o joacă. Veneau în cerc în jurul meu, tot mai compact, mai stăruitor și mai iute, învălmășindu-se deasupra capului meu, târându-se pe brațul meu drept, care era întins într-un gest involuntar de poruncă împotriva tuturor ființelor rele.

Câteodată mă simțeam atins, dar nu de ele, ci de niște mâini invizibile. O dată parcă aș fi fost strâns de gât de ceva ce semăna cu niște degete reci și moi. Tot timpul, însă. eram la fel de conștient că, dacă m-aș lăsa pradă fricii, aș fi în pericol fizic, așa că mi-am concentrat toate facultățile asupra unui singur focar de rezistență: un fel de voință îndărătnică. Și mi-am luat privirea de la umbră, mai ales de la acei ochi ciudați de șarpe – ochi care acum deveniseră foarte clar vizibili. Căci acolo, și în nimic altceva din jurul meu, știam că există o voință – o voință de o răutate activă, intensă, creatoare, care ar fi putut să o calce în picioare pe a mea.

Acum, atmosfera palidă din cameră a început să se înroșească, aflându-se parcă în aerul înconjurător al vreunui incendiu de proporții mari, din apropiere. Larvele au devenit sinistre, ca ale lucrurilor care trăiesc în foc. Din nou a vibrat camera, din nou s-au auzit cele trei bătăi ritmate și din nou toate lucrurile au fost înghițite de întunecimea umbrei, ca și cum de acolo venise totul și tot. acolo se întorsese.

Când bezna s-a retras, umbra dispăruse cu totul. Treptat, tot așa cum se retrăsese, flacăra a crescut clin nou atât la lumânările de pe masă. cât și în focul din grătarul vetrei. Întreaga cameră arăta calmă și sănătoasă.

Cele două uși erau tot închise și aceea de comunicare cu a servitorului. În colțul în care se ghemuise zvârcolindu-se, câinele zăcea întins. L-am chemat – nici o mișcare. M-am apropiat – animalul era mort. Ochii îi erau ieșiți clin orbită, limba – afară din gură, spuma – adunată în jurul fălcilor. L-am luat în brațe și l-am dus lângă foc. M-a durut foarte mult pierderea bietului meu câine îndrăgit și mi-am făcut amare reproșuri, acuzându-mă de moartea lui. Credeam că ă murit de frică. Dar cât de mare a fost surpriza, descoperind că gâtul îi era realmente rupt – cu totul răsucit, smuls din vertebre. Oare asta s-a petrecut în întuneric? Nu era, oare, necesară intervenția unei mâini omenești, la fel cu a mea? Oare nu a existat tot timpul o forță umană în acea cameră? O astfel de bănuială era bine întemeiată. Nu pot însă să afirm nimic. Nu pot decât să relatez faptele, exact așa cum s-au petrecut – concluzia rămâne pe seama cititorului.

Altă întâmplare surprinzătoare: mi-am regăsit ceasul pe masa de pe care fusese retras într-un mod atât de misterios. Însă era oprit chiar la secunda în care a fost luat în felul descris de mine, și, cu toată îndemânarea ceasornicarului, de atunci nu a mai mers bine niciodată – adică timp de câteva ore merge într-un mod curios, dezordonat, și apoi se oprește de tot. De fapt, nu-l mai pot folosi, cred că nu mai este bun de nimic.

În restul nopții nu am mai avut ce înregistra. Dar, de fapt, zorile începuseră să se ivească. Nu am părăsit casa bântuită până nu s-a luminat bine de ziuă și până nu am vizitat din nou mica odaie, fără altă ieșire, în care servitorul meu și cu mine am fost închiși câtva timp.

Am avut o puternică impresie, pe care n-aș putea s-o explic, că în acea cameră s-a declanșat întregul mecanism al fenomenelor – dacă pot folosi acest termen – trăite în dormitorul meu. Chiar și acum, deși am intrat în ea în plină zi, cu soarele mijind prin fereastra ușor cețoasă, încă am mai simțit, pe când stăteam astfel cu picioarele pe podeaua ei, fiorii groazei prin care am trecut întâia oară acolo în timpul nopții, groază ce a crescut atât de mult din cauza celor petrecute.

Într-adevăr, nu am putut rezista mai mult do o jumătate de minut între acei pereți. Apoi am coborât scările și, din nou, am auzit zgomotul pașilor în fața mea. Iar când am deschis ușa dinspre stradă, mi s-a părut că disting un râs foarte slab. Am ajuns acasă, așteptându-mă să-l găsesc acolo pe servitorul meu care dezertase. Timp de trei zile nu am știut nimic despre el. Apoi am primit o scrisoare expediată din Liverpool, cu următorul conținut:

Stimate domn, cu umilință vă implor să mă iertați, deși mi-e greu să sper că veți găsi de cuviință că o merit, ceea ce s-ar putea întâmpla numai în cazul când – ferească Dumnezeu – ați vedea în ce stare sunt. Simt că vor trece ani de zile înainte de a-mi putea reveni. Iar în ceea ce privește posibilitatea de a fi apt pentru serviciu, nici vorbă nu poale fi despre așa ceva. De aceea mă duc la cumnatul meu, la Melbourne. Vaporul pleacă mâine. Poate că lunga călătorie mă va redresa. Acum nu fac nimic altceva decât să tresar, și să tremur, și să-mi închipui ce rămâne în urma mea. Cu umilință vă rog, stimate domn, să dați dispoziții ca hainele mele și salariul ce mi s-ar mai cuveni să fie trimise la mama mea, la Wahvorth – John îi cunoaște adresa.

Scrisoarea se termina cu o altă serie de scuze, cam incoerente și cu detalii explicative în privința unor lucruri ce fuseseră încredințate celui ce scria.

Această fugă ar putea, eventual, justifica bănuiala cum că omul dorea să plece în Australia și că a participat cumva, prin mijloace necinstite, la evenimentele acelei nopți. Nu resping cu nici un argument această ipoteză, ci, mai curând, o propun ca o interpretare ce ar oferi multor persoane cea mai verosimilă soluție a unor întâmplări neverosimile.

Teoria mea a rămas nezdruncinată. Seara, m-am reîntors cu o trăsură la casa aceea, ca să-mi iau lucrurile pe care le lăsasem acolo și, totodată, trupul bietului meu câine. Nu am fost tulburat cu nimic în această îndatorire a mea și nu am avut parte de nici un incident demn de luat în seamă, în afară doar de faptul că, tot așa. am auzit același zgomot de pași în fața mea. Plecând de acolo, m-am dus la domnul J. Era acasă. I-am dat înapoi cheile, i-am spus cum curiozitatea mea a fost suficient satisfăcută și mă pregăteam să-i povestesc repede ce se petrecuse, când m-a oprit și mi-a spus,.cu multă politețe, că nu-l mai interesează un mister pe care nu l-a dezlegat nimeni, niciodată.

M-am hotărât să-i spun cel puțin despre cele două scrisori pe care le citisem, ca și despre felul extraordinar în care au dispărut. Apoi l-am întrebat dacă bănuia că ele au fost adresate femeii care murise în casă și dacă exista ceva în tinerețea ei care să poată confirma presupunerile ticăloase ce reieșeau din scrisori.

Domnul J a apărut surprins și, după ce a meditat câteva clipe, a răspuns:

„Nu știu decât foarte puțin despre tinerețea acestei femei. În afară de faptul – așa cum v-am spus – că familia ei se cunoștea cu a mea. Dar dumneavoastră reînviați unele vagi amintiri în dauna ei. Voi face cercetări și vă voi informa de rezultatul lor. Totuși, chiar dacă am admite superstiția atât de răspândită că o persoană care, în viață, a fost fie făptașul, fie victima unor crime ticăloase, ar putea să viziteze din nou – ca spirit neliniștit – scena în care acele crime au fost comise, aș vrea să atrag atenția că această casă era tulburată de apariții și zgomote ciudate încă înainte de moartea bătrânei. Zâmbiți; ce vreți să mai spuneți?”

„Trebuie să vă spun ceea ce cred: sunt convins de faptul că înăuntrul acestor mistere există în mod .sigur un factor fizic, pur fizic, adică o ființă vie!”

„Cum! Dumneavoastră credeți că totul nu este decât o impostură! În ce scop?”

„Nu o impostură în sensul obișnuit al cuvântului. Dacă aș cădea, dintr-o dată, într-un somn adânc din care dumneavoastră nu mă puteți trezi și dacă, în acel somn adânc, aș putea răspunde la întrebări cu o precizie de care nu aș fi în stare când sunt treaz – să vă spun ce bani aveți în buzunar, ba mai mult încă, să descriu chiar și gândurile dumneavoastră – nu ar trebui neapărat să fie o impostură, după cum nu ar trebui neapărat să fie ceva supranatural. Aș fi, fără să-mi dau seama, sub o influență hipnotică transmisă mie de Ia distanță, de către o ființă umană care a dobândit putere asupra mea printr-un raport anterior”.

„Aveți dreptate, dacă acceptați realitatea hipnotismului împins atât de departe. Și deduceți, din aceasta, că un hipnotizator ar putea produce asupra obiectelor neînsuflețite efectele extraordinare la care atât dumneavoastră, cât și alții au fost martori – să umple aerul cu apariții și zgomote?”

„Sau să imprime simțurilor noastre credința în ele, fără ca noi să fi fost vreodată en rapport¹ cu persoana care acționează asupra noastră?

Nu. Ceea ce se numește în mod obișnuit hipnotism nu ar fi în stare să facă aceasta. Dar s-ar putea să existe o forță asemănătoare hipnotismului și chiar superioară lui – forța care, pe vremuri, se numea magie. Nu susțin că o asemenea forță s-ar putea extinde la toate obiectele neînsuflețite ale materiei. Nu ar fi contra naturii, dar aceasta numai presupunând că ar fi vorba de o forță rară a naturii, care ar putea fi dată constituțiilor cu anumite caracteristici și care ar putea fi dezvoltată, prin exercițiu, la un grad extraordinar.

Că o asemenea forță poate să se extindă asupra morților (adică asupra anumitor gânduri și amintiri pe care morții probabil că încă le mai păstrează), și că poate să silească nu ceea ce, în sensul propriu al cuvântului, ar trebui să fie denumit Sufletul și care depășește cu mult posibilitățile omenești, ci mai curând o fantomă a ceea ce, în viață, a fost cel mai mult pângărit pe pământ să apară simțurilor noastre. Aceasta este o teorie foarte veche și demodată, asupra căreia nu mă voi hazarda să exprim nici o părere. Dar nu concep ca forța să fie supranaturală.

Îngăduiți-mi să ilustrez ceea ce vreau să spun, printr-o experiență pe care Paracelsus o descrie ca nefiind grea și pe care autorul cărții Curiozități ale literaturii o citează ca plauzibilă: o floare piere; o arzi. Oricare au fost elementele acelei flori în timp ce ea trăia, au dispărut, s-au împrăștiat – nu se știe unde. Nu poți niciodată să le mai descoperi, nici să le aduni din nou. Dar poți, prin metode ce țin de alchimie, ca din praful de floare ars să obții un spectru al florii, exact cu înfățișarea pe care o avea în viață.

S-ar putea întâmpla același lucru și cu o ființă omenească. Pentru că, dacă admitem experiența cu o floare, de ce nu s-ar ivi și spectrul unui spirit omenesc, care, în superstiția răspândită este confundat cu însuși sufletul omului, când, de fapt, ar fi doar spectrul formei moarte.

Pornind de la aceasta, ca și de la poveștile cele mai bune cu stafii sau spirite, lucrul care ne izbește cel mai mult este absența a ceea ce noi considerăm a fi sufletul, adică a inteligenței superioare, emancipate. Aceste stafii sau spirite, chiar dacă vin cu adevărat, vin cu vreun scop mărunt, sau chiar fără nici unul, și nu exprimă idei mai înalte decât acelea ale unei persoane obișnuite, de pe pământ. Clarvăzătorii americani au publicat volume întregi de comunicări, atât în proză, cât și în versuri, care – susțin ei – sunt date în numele celor mai iluștri morți – Shakespeare, Bacon și domnul mai știe al cui!

Acele comunicări, considerându-le pe cele mai bune, nu sunt deloc la un nivel superior comunicărilor unor persoane de mare talent și cultură, aflate în viață. Ele sunt surprinzător inferioare față de ceea ce Bacon, Shakespeare și Platon au spus și scris când trăiau pe pământ. Ceea ce este și mai demn de remarcat, nici nu conțin niciodată vreo idee care să nu fi fost cunoscută de lumea pământeană.

De aceea oricât de uimitoare ar fi astfel de fenomene (admițând că sunt demne de crezare), pe de o parte le consider un vast teren de investigație pentru filozofie, și, pe de altă parte, nu văd nimic ce ar putea fi de datoria filozofiei să nege. adică nimic supranatural. Nu sunt decât idei transmise într-un mod oarecare (încă nu am descoperit mijloacele) de la un creier muritor la altul. Dacă în acest procedeu masele se mișcă de la sine, sau forme drăcești apar într-un cerc magic, sau se ivesc mâini lipsite de trup ce mută obiecte materiale, sau ceva de beznă, așa cum mi s-a prezentat mie, ne îngheață sângele în vine. sunt totuși convins că acestea nu-s decât forțe transmise creierului meu, ca prin niște fire electrice, de către creierul altcuiva.

Unele persoane au, în constituția lor, un chimism natural datorită căruia pot produce minuni de natură chimică. Altele posedă un fluid natural, pe care-l numim electricitate, și produc minuni în domeniul electric. Dar ei se deosebesc, prin asta, de știința normală, fiind la fel de lipsiți de scop și fără rost, puerili și ușuratici. Nu ajung la nici un rezultat de seamă și de aceea lumea nu le acordă atenție, iar adevărații filozofi nu-i cultivă. Dar sunt sigur că autorul îndepărtat al celor ce am văzut și am auzit a fost un om în carne și oase, ca și mine. Și mai cred că nu-și dădea seama de natura exactă a efectelor produse, pentru motivul că după cum spuneți, nu au fost două persoane care să vă relateze vreodată că au trecut prin exact aceleași fenomene Ei bine, țineți seama de faptul că nu există două persoane care să fi avut vreodată vise identice.

Dacă aceasta ar fi o înșelătorie obișnuită, mecanismul nu ar putea fi reglat decât pentru rezultate ce ar oscila doar foarte puțin. Iar dacă ar fi vorba despre un factor supranatural permis de Atotputernicul, cu siguranță că ar acționa cu un scop bine definit.

Fenomenele pe care le cunoaștem nu aparțin nici uneia dintre aceste categorii. Convingerea mea este că ele sunt generate de un anumit creier ce se află foarte departe acum, că acel creier nu avea o intenție bine definită în cele ce s-au petrecut și că ceea ce se manifestă sunt doar gândurile sale pe jumătate închegate, confuze, dezordonate și nestatornice. Pe scurt, au fost doar visurile unui asemenea creier, puse în acțiune și îmbrăcate într-o semi-substanță.

Sunt convins că acest creier are o forță imensă, că este în stare să pună materia în mișcare, că e răutăcios și distrugător. O oarecare forță materială mi-a omorât câinele. Ar fi putut, după câte știu, să aibă destulă putere ca să mă omoare și pe mine, dacă aș fi fost tot așa de dominat de teroare cum a fost el, dacă intelectul sau spiritul meu nu mi-ar fi oferit contra-balansul, dându-mi posibilitatea să rezist cu voința”.

„V-a omorât câinele! Dar asta este îngrozitor! Într-adevăr, e ciudat că nici un animal nu poate fi determinat să stea în acea casă – nici măcar o pisică. Iar șobolani și șoareci nu sunt niciodată acolo”.

„Instinctele animalice descoperă imediat forțele fatale existenței lor. Rațiunea omului are un simț mai puțin subtil, din cauză că are o putere de rezistență mai mare. Dar e destul. Ați reușit să înțelegeți teoria mea?”

„Da, deși nu întru totul; și accept orice idee năstrușnică (iertați-mi vorba!), oricât de excentrică, mai curând decât să adopt dintr-o dată noțiunea de stafii și spiriduși cu care am fost îmbuibați în copilăria noastră. Totuși, în ceea ce privește casa mea nenorocită, răul este același. Ce naiba să fac cu ea?”

„Să va spun ce aș face eu. Am convingerea că odăița nemobilată, perpendiculară față de ușa dormitorului pe care l-am ocupat eu, constituie un punct de plecare sau de acumulare a forțelor care năpăstuiesc casa. Și vă sfătuiesc insistent să spargeți pereții, să scoateți podeaua, ba mai mult decât atât, chiar să dărâmați întreaga cameră. Am constatat că este în afara corpului casei, construită deasupra curții celei mici, din spate, și ar putea fi îndepărtată fără să dăuneze clădirii...”.

„Și credeți că dacă as face asta...”.

„Ați întrerupe firele de telegraf. Încercați. Sunt atât de convins că am dreptate, încât voi plăti jumătate din cheltuieli, dacă îmi permiteți să conduc lucrări

„Nu, nu, nu-mi este greu să le achit. Cât despre celelalte, dați-mi voie să vă scriu”.

După vreo zece zile, am primit o scrisoare de la domnul J, în care îmi spunea că, de când nu ne-am văzut, a vizitat casa. că a găsit cele două scrisori pe care i le-am descris puse din nou în sertarul din care le luasem, că le-a citit cu aceleași îndoieli ca și ale mele, că a inițiat o anchetă discretă asupra femeii căreia pe drept am bănuit că-i fuseseră adresate.

Se pare că acum treizeci și șase de ani (cu un an înainte de data scrisorilor”) s-a măritat, împotriva voinței familiei sale, cu un american cu o reputație foarte dubioasă De fapt, în general, lumea îl credea pirat. Ea era fiica unor comercianți foarte respectabili și, înainte de căsătorie, se angajase ca guvernantă. Avea un frate văduv, care era considerat bogat și care avea un copil de vreo șase ani. La o lună după căsătorie, corpul acestui frate a fost găsit în Tamisa, lângă London Bridge. Părea să prezinte câteva urme ele violență pe gât, care însă, după anchetă, n-au putut justifica un alt verdict decât acela de „găsit înecat”.

Americanul și soția sa au luat băiețelul în grija lor. deoarece fratele decedat lăsase prin testament, ca tutore al unicului său copil, pe sora sa, care urma să-i fie și moștenitoare, în cazul morții acestuia. Copilul a și murit cam la șase luni după aceea și se bănuia că a fost neglijat și maltratat. Vecinii au depus ca martori că-l auzeau țipând în timpul nopții.

Medicul care l-a examinat după moarte a spus că era vlăguit ca și cum ar fi fost lipsit de hrană și că trupul îi era acoperit de contuzii. Se pare că, într-o noapte de iarnă, copilul a căutat să fugă. A ieșit pe furiș în curtea din spatele casei, a încercat să escaladeze zidul, dar a căzut înapoi istovit și a fost găsit a doua zi dimineața pe prundiș. aproape mort.

Dar, cu toate că exista o oarecare dovadă de cruzime, de crimă nu era nici una. Iar mătușa și soțul ei au căutat să diminueze duritatea, invocând încăpățânarea și perversitatea excesivă a băiatului, care a fost declarat copil debil mintal. Dar, oricare ar fi fost realitatea, la moartea orfanului mătușa a moștenit averea fratelui ei.

Înainte de a se termina primul an de căsnicie, americanul a părăsit brusc Anglia și nu s-a mai reîntors. Obținuse comanda unui vas de croazieră, care s-a pierdut în Atlantic după doi ani. Văduva a rămas cu o mare avere, dar a avut parte de tot felul de lovituri: banca unde avea bani depuși a dat faliment, a făcut o investiție pe care o pierdut-o, a intrat într-o mică afacere și a devenit insolvabilă, apoi și-a luat serviciu, decăzând din ce în ce mai mult, ca, din menajeră să ajungă femeie la toate. Niciodată nu reușea să păstreze mai mult timp același serviciu, deși nu i se putea reproșa absolut nimic deosebit.

Era considerată ca liniștită, cinstită și deosebit de modestă în felul ei de a fi – totuși nimic nu-i reușea. Și astfel a decăzut și a ajuns la azil, de unde a luat-o domnul J, pentru a o plasa ca îngrijitoare chiar în casa pe care o închiriase ca stăpână, în primul ei an de căsnicie.

Domnul J a adăugat că a petrecut singur, o oră, în camera nemobilată pe care i-am recomandat-o s-o distrugă și că spaima sa, în timp ce se afla acolo, a fost atât de mare – deși nici n-a auzit și nici n-a văzut nimic – încât era nerăbdător să-i vadă pereții dați jos și podeaua îndepărtată, așa cum i-am sugerat eu. A angajat oameni pentru această lucrare și este gata să înceapă în orice zi hotărâtă de mine.

„Prin urmare am fixat ziua și m-am îndreptat spre casa bântuită. Am intrat în camera fără ieșire, întunecată și lugubră, i-am scos pervazul și apoi podelele. Sub grindă, am găsit o trapă acoperită cu moloz și destul de largă ca să permită trecerea unui om. Era bine fixată cu cârlige și piroane de fier. Scoțându-le pe acestea, am coborât dedesubt, într-o cameră a cărei existență nu a fost niciodată bănuită.

Această cameră avea o fereastră și un coș zidite cu cărămidă, după cum se putea vedea, de mai mulți ani. Am examinat acest loc cu ajutorul lumânărilor și am găsit câteva piese de mobilă stricate – trei scaune, o canapea de stejar, o masă – toate în stilul care era la modă cu vreo optzeci de ani în urmă.

La perete era un scrin în care am găsit, pe jumătate putrezite, obiecte ce aparțineau unor haine bărbătești demodate, așa cum purta, probabil, un domn de oarecare rang, cu optzeci sau o sută de ani în urma Prețioase catarame și nasturi de oțel și o spadă ca acelea ce se mai folosesc încă la ținuta de gală a acelor care se prezintă la palat. Într-o vestă, ce a fost cândva bogată în șireturi aurite, dar care acum zăceau înnegrite și mânjite de igrasie, am găsit cinci guinee, câteva monede de argint și un bilet, probabil pentru cine știe ce loc de distracție demult dispărut.

Dar descoperirea noastră cea mai importantă a fost un fel de seif de fier fixat în perete, al cărui lacăt ne-a pricinuit multă bătaie de cap până când am reușit să-l spargem.

În acest seif erau trei rafturi și două sertare mici, iar înșirate pe rafturi se aflau mai multe sticluțe de cristal închise ermetic. Conțineau esențe volatile incolore despre care nu voi spune decât că nu erau otrăvuri. Unele din ele conțineau fosfor și amoniac. Mai existau și niște tuburi de sticlă foarte ciudate, precum și o mică baghetă ascuțită de fier, cu un bulgăre mare de cuarț transparent și alta de chihlimbar, apoi o bucată de magnet de o mare putere.

Într-unul din sertare am găsit un portret în miniatură montat în aur și, având în vedere timpul îndelungat de când probabil se afla acolo, prospețimea culorilor era uimitor de bine păstrată. Portretul reprezenta un bărbat puțin trecut de vârsta mijlocie– cam de patruzeci și șapte sau patruzeci și opt de ani.

Era o figură deosebită, cât se poate de impresionantă. Dacă v-ați putea imagina un șarpe puternic transformat în bărbat, păstrând în trăsăturile lui omenești vechiul chip de șarpe, v-ați forma o idee mai precisă despre acea înfățișare decât v-ar oferi cele mai ample descrieri. Frunte largă și turtită, o eleganță ascuțită a conturului, mascând puterea maxilarului ucigător, ochi mari, prelungi, teribili, scânteietori și verzi ca smaraldul și, în plus, un anumit calm neîndurător, ca și cum ar fi provenit din conștiința unei forțe imense.

Ciudat însă a fost lucrul următor: în clipa când am văzut miniatura, am recunoscut o asemănare izbitoare cu unul dintre portretele cel mai rare din lume, și anume portretul unui bărbat de rangul cel mai înalt, inferior doar celui de rege, care, la vremea lui, făcuse mare vâlvă. Istoria nu spune mai nimic despre el, dar căutați corespondența contemporanilor săi și veți găsi menționate îndrăzneala sa nebunească, destrăbălarea sa semeață, spiritul său neliniștit și înclinația pentru științele oculte.

Fiind încă în apogeul vieții, a murit și a fost înmormântat – așa spun cronicile – într-o țară străină. A murit exact la momentul potrivit ca să scape de urmărirea legii, deoarece era acuzat de crime care l-ar fi dat pe mâna gâdelui. După moartea sa, numeroasele lui portrete – căci fusese un susținător generos al artelor – au fost cumpărate toate și distruse, se presupune de către moștenitorii săi, care, probabil, ar fi fost bucuroși dacă ar fi putut să-i șteargă chiar și numele de pe arborele familiei lor strălucite.

S-a bucurat de o bogăție imensă. La moartea sa, o mare parte din avere se credea că a fost însușită de un astrolog sau prezicător favorit – în orice caz, a dispărut într-un mod inexplicabil. Un singur portret al său se presupunea că a scăpat distrugerii generale, iar eu îl văzusem în casa unui colecționar, cu câteva luni înainte. Mi-a făcut o impresie extraordinară, așa cum se întâmplă cu toți cei care-l privesc – o figură de neuitat. Și aceea era fața din miniatura care se afla acum în mâna mea. E adevărat că, în miniatură, bărbatul era cu câțiva ani mai în vârstă decât în portretul pe care îl văzusem, ori pe atunci originalul era chiar în preajma morții sale. Doar câțiva ani? Adică între data la care trăia acel nobil cumplit și data la care, evident, fusese pictată miniatura, se afla un interval de mai bine de două secole!

În timp ce stăteam și priveam tăcut și uimit, domnul J a spus:

„Dar e posibil? Am cunoscut acest bărbat”.

„Cum? Unde?” am strigat eu.

„Din India. Era omul de încredere al rajahului din... Avea mare nădejde în el și era cât pe ce să-l atragă într-o revoltă, care l-ar fi făcut pe rajah să-și piardă domeniile. Omul era francez, cu numele De V. Inteligent, îndrăzneț, nelegiuit. Noi am insistat pentru destituirea și expulzarea lui. Trebuie să fie același om, nu există două fețe ca a lui, totuși această miniatură pare veche de aproape o sută de ani”.

Mașinal, am întors miniatura pentru a o examina pe partea cealaltă, unde am găsit gravată o pentagramă magică. În mijlocul pentagramei se afla o .scară, iar a treia treaptă a scării era formată de data 1765. Examinând-o încă și mai atent, am descoperit un resort care, fiind apăsat, deschidea această parte a miniaturii, ca pe un capac.

În interiorul capacului era gravat: „Mariana, pentru tine. Fii credincioasă în viață și în moarte lui...”

Aici urmează un nume pe care nu-l voi menționa, dar care nu-mi era necunoscut. În copilăria mea am auzit oameni în vârstă vorbind despre el ca fiind numele purtat de un magician care, timp de aproximativ un an, a stârnit mare senzație la Londra. Apoi a fugit din țară, acuzat de un dublu asasinat în propria sa casă – acela al amantei și al rivalului său. Nu i-am spus nimic despre asta domnului J, căruia i-am înapoiat cu regret miniatura.

Nu întâmpinasem nici o dificultate în a deschide primul sertar din interiorul seifului de fier, am întâmpinat însă o mare dificultate în a-l deschide pe cel de al doilea. Nu era încuiat, dar a rezistat tuturor eforturilor, până când am introdus în crăpături vârful unei dălți. Când am reușit să-l tragem astfel afară, am găsit în el un aparat foarte ciudat, în stare perfectă.

Pe o carte mică și subțire, sau mai curând un carnet de notițe, era așezată o farfurioară de cristal plină cu un lichid limpede. Pe acest lichid plutea un fel de busolă cu un ac ce se rotea repede și care, în loc de gradele obișnuite ale unei busole, avea șapte semne grafice bizare, destul de asemănătoare cu acelea folosite de astrologi în denumirea planetelor.

Din acest sertar, căptușit cu un lemn pe care l-am identificat ulterior ca fiind de alun, se degaja un parfum caracteristic, nici prea puternic și nici neplăcut. Dar, oricare i-ar fi fost originea, producea un efect material asupra nervilor. Toți l-am simțit, chiar și cei doi lucrători care se aflau în cameră: ne treceau fiori și aveam o senzație de furnicături, de la vârful degetelor și până la rădăcina părului.

Nerăbdător să examinez carnetul de note, am mișcat farfurioara. Atunci acul busolei a început să se învârtească în cerc cu o viteză extraordinară și am simțit un șoc prin tot corpul, astfel că am scăpat-o din mână pe podea. Lichidul s-a vărsat, farfurioara s-a spart, busola s-a rostogolit spre colțul camerei și, în acea clipă, pereții s-au cutremurat încoace și în colo, ca și cum i-ar fi legănat un uriaș și i-ar fi făcut să se clatine.

Cei doi muncitori s-au speriat atât de tare, încât, au urcat într-o fugă scara, ce ducea la trapă. Dar, văzând că nu se mai întâmplă nimic, s-au lăsat ușor convinși să se reîntoarcă.

Între timp, am deschis carnetul. Era legat în piele simplă, roșie, și avea o încuietoare de argint. Nu conținea decât o foaie de pergament subțire, pe care erau înscrise – în interiorul unei duble pentagrame – cuvinte în vechea latină a călugărilor care, cuvânt cu cuvânt urmează să fie traduse astfel:

Asupra a tot ce poate să ajungă înăuntrul acestor pereți, însuflețit sau neînsuflețit, viu sau mort – așa cum se mișcă acul, așa să acționeze voința mea. Blestemată fie casa și neliniștiți cei ce locuiesc în ea.

Altceva n-am mai găsit. Domnul J a ars carnetul de note, cu blestemul lui. A dărâmat până la temelie acea parte a clădirii ce adăpostea camera secretă și dormitorul de deasupra ei. A avut apoi curajul să locuiască el însuși în cameră timp de o lună, și o casă mai liniștită, mai bine îngrijită nu putea fi găsită în toată Londra. După aceea a închiriat-o convenabil, iar chiriașul nu s-a plâns de nimic.

Dar povestea mea încă nu s-a terminat. La câteva zile după mutarea domnului J în casă, i-am făcut o vizită. Stăteam în fața ferestrei deschise și discutam. La ușă era un furgon cu câteva mobile pe care le aducea din cealaltă casă.

Chiar în momentul acela îmi susțineam teoria că toate acele fenomene, privite ca provenind de dincolo de această lume, au fost generate de un creier omenesc, iar în sprijinul aserțiunii mele aduceam tocmai vraja, sau mai curând blestemul pe care l-am găsit și l-am distrus.

Domnul J mi-a răspuns cu observația: „Chiar dacă hipnoza sau vreo altă forță analoagă, oricum s-ar numi ea, ar putea, într-adevăr, să acționeze astfel în absența operatorului, producând efecte atât de neobișnuite, ar fi posibil ca aceste efecte să continue și în cazul când operatorul însuși era mort? Căci dacă acea vrajă a fost pusă în mișcare și camera, într-adevăr, zidită cu mai bine de șaptezeci de ani în urmă, există posibilitatea ca operatorul să fi murit de mult.” Domnul J, după cum vă spuneam, îmi răspundea astfel când l-am prins de braț și i-am făcut semn să se uite spre stradă.

Un bărbat bine îmbrăcat a traversat de pe trotuarul opus și a intrat în vorbă cu cărăușul care păzea furgonul. Așa cum stătea, fața îi era îndreptată spre fereastra noastră. Era figura de pe miniatura pe care o descoperisem – era fața de pe portretul nobilului care trăise cu trei secole în urmă.

„Dumnezeule! strigă domnul J, asta-i fața lui De V., și aproape nici o zi mai bătrâna decât atunci, în tinerețea mea, când am văzut-o la curtea rajahului.”

Cuprinși de același gând, am coborât amândoi în grabă scările. Eu am ajuns primul, dar bărbatul plecase. Totuși l-am mai văzut cu câțiva yarzi înaintea mea și, într-o clipă, am fost lângă el.

Eram hotărât să-i vorbesc, dar când m-am uitat la el, am simțit că este imposibil să fac așa ceva. Acei ochi – ochii, șarpelui – m-au fixat și m-au țintuit în vraja lor. Și, în plus, în jurul întregii sole persoane plutea o demnitate, un aer de mândrie, o ținută și o superioritate care ar fi făcut pe oricine, obișnuit cu purtări alese, să ezite mult înainte de a îndrăzni să-și permită o familiaritate sau o impertinență.

Și ce puteam să-i spun? Ce puteam să-l întreb?

Astfel, rușinat de primul meu impuls, m-am retras câțiva pași, neștiind ce să fac, totuși, l-am mai urmărit încă. Între timp, el a trecut de colțul străzii unde îl aștepta o trăsură simplă, iar la ușa trăsurii se afla un servitor fără livrea, îmbrăcat ca un valet obișnuit. Într-o clipă, a fost în trăsură care a și luat-o la goană. M-am întors spre casă.

Domnul J mai era încă la ușa din stradă, îl întrebase pe cărăuș ce i-a spus străinul.

„M-a întrebat numai cui aparține acum această casă”.

În aceeași seară, s-a întâmplat să mă duc cu un prieten în oraș, într-un loc numit Cosmopolitan Club, un club deschis bărbaților din orice țară, indiferent, de opinie și treaptă socială. Îți comanzi cafeaua, îți fumezi țigara și ești întotdeauna sigur că vei întâlni persoane plăcute, câteodată chiar remarcabile.

Nu eram nici de două minute în salon, când am zărit la o masă, discutând cu o cunoștință de a mea – pe care o desemnez cu inițiala G – pe bărbatul, originalul miniaturii. Fiind fără pălărie, asemănarea era încă și mai uluitoare. Atât am observat: că, în timp ce vorbea, avea mai puțină severitate în expresia feței și schița chiar un zâmbet, chiar dacă era un zâmbet foarte șters și foarte rece. Demnitatea înfățișării sale, de care mi-am dat seama pe stradă, era de asemenea și ea izbitoare. O demnitate de genul aceleia cu care este investit un prinț din răsărit, sugerând impresia de supremă indiferență și de obișnuință a unei puteri incontestabile, indolente și irezistibile.

Curând după aceea, G l-a părăsit pe străin, care atunci și-a luat o revistă științifică ce părea să-i absoarbă întreaga atenție.

Întâmpinându-l pe G, l-am întrebat:

„Cine și ce este acel domn?”

„Acela? Oh, într-adevăr un om cu totul ieșit din comun! L-am întâlnit anul trecut, la grotele din Petra, Edom-ul² biblic. Este cel mai mare savant din Orient pe care îl cunosc. Am mers împreună și-am avut o aventură cu niște bandiți, în care sângele lui rece ne-a salvat viața. După aceea m-a invitat să petrec cu el o zi la Damasc unde avea o casă ascunsă. A trăit acolo câtva timp, în stil mare, absolut ca un oriental.

Am o oarecare bănuială că este un transfug, imens de bogat și foarte ciudat. Apropo, un mare hipnotizator! L-am văzut cu ochii mei producând efecte asupra lucrurilor neînsuflețite. Dacă scoți o scrisoare din buzunarul tău și o arunci în capătul celălalt al camerei, el îi ordonă să vină la picioarele sale și tu vezi scrisoarea șerpuind de-a lungul podelei, până la îndeplinirea poruncii sale. Pe onoarea mea că este adevărat. L-am văzut influențând chiar și vremea, dispersând sau colectând nori cu ajutorul unui tub de sticlă sau al unei baghete. Dar nu-i place să vorbească despre aceste lucruri cu persoane străine. Tocmai a sosit în Anglia. Spune că nu a mai fost aici-de foarte mulți ani. Să te prezint?”

„Desigur! Atunci este englez? Cum se numește?”

„Oh, un nume foarte obișnuit – Richards!”

„Și care îi este originea, familia?”

„Știu și eu? Ce importanță are? Fără îndoială vreun parvenit, dar bogat, infernal de bogat!”

G m-a dus la străin și s-au făcut prezentările. Purtarea domnului Richards nu era aceea a unui aventurier peregrin. Aceștia sunt, în general, înzestrați cu o mare vitalitate, sunt vorbăreți, înflăcărați, autoritari. Domnul Richards era calm, vocea îi era moderată și avea maniere ce păreau, datorită unei semeții meticuloase, manierele unui secol apus.

Am remarcat imediat că engleza pe care o vorbea nu era chiar cea a zilelor noastre. Găseam că accentul avea, mai curând, o ușoară nuanță străină, la care domnul Richards a replicat că de ani de zile nu mai era obișnuit să vorbească limba lui maternă.

Conversația a avut ca subiect schimbările petrecute în aspectul Londrei de când vizitase ultima oară capitala noastră. Apoi G a atins în treacăt evenimentele literare, sociale, politice – a amintit despre oamenii iluștri care au părăsit scena ultimilor douăzeci de ani și despre oamenii mari care au apărut.

Domnul Richards nu a manifestat nici un interes față de toate acestea. Era limpede că nu citise pe nici unul din autorii noștri contemporani și părea să nu cunoască aproape deloc numele oamenilor noștri de stat mai tineri. O dată, numai o singură dată, a râs, și asta s-a petrecut atunci când G l-a întrebat dacă avea intenția să intre în parlament. Iar acel râs a fost lăuntric, batjocoritor, sinistru – un sarcasm transformat în râs.

După câteva minute, G ne-a părăsit pentru a sta de vorbă cu niște cunoștințe ale sale care tocmai intrau în cameră și atunci am spus liniștit: „Am văzut o miniatură a dumneavoastră, domnule Richards, în casa de pe strada Oxford, pe care ați locuit-o odinioară și poate chiar ați construit-o – dacă nu în întregime cel puțin o parte. Ați trecut pe acolo azi dimineață”

De-abia după ce am terminat ceea ce aveam de spus, mi-am ridicat ochii la el. și atunci mi-a prins privirea atât de ferm. Încât nu mi-am mai putut-o lua de la ochii lui. – acei ochi fascinanți, de șarpe. Dar involuntar, ca și cum vorbele care-mi traduceau gândurile ar fi fost trase cu forța din mine, am adăugat în șoaptă: „Am studiat misterele vieții și ale naturii, am cunoscut savanții oculți ai acestor mistere. Am dreptul să vă vorbesc astfel”. Și am pronunțat o anumită parolă.

„Bine. recunosc acest drept. Ce doriți să întrebați?”

„În ce măsură poate să se extindă voința umană la persoanele cu o anumită constituție?”

„În ce măsură poate să se extindă gândul? Concentrați-vă gândirea și, înainte de prima respirație, sunteți în China!”

„Adevărat. Dar gândul meu nu are forță în China”.

„Formulați-l și atunci ar putea să aibă! Puteți așterne pe hârtie un gând care mai curând sau mai târziu. poate să schimbe întreaga stare a Chinei. Ce altceva este legea decât un gând? De aceea gândul este infinit. De aceea sinelui are forță, dar nu în proporție cu valoarea lui Un gând rău poate determina o lege rea, însă la fel de viguroasă ca una bună, produsă de un gând bun”.

„Da. Ceea ce spuneți confirmă teoria mea. Prin curenți indivizibili, un creier omenesc poate să transmită ideile sale altui creier omenesc, cu aceeași viteză cu care un gând poate fi răspândit prin mijloace vizibile. Și cum gândul este nepieritor și cum amprenta lui rămâne în lumea reală – chiar dacă cel ce l-a emis a părăsit această lume – la fel și gândul unui om viu ar putea avea forța să trezească și să reînsuflețească gândurile mortului, ca și cum acele gânduri ar fi în viață, deși gândul celui viu nu e în stare să ajungă la gândurile pe care mortul le-ar putea nutri acum. Nu-i așa?”

„Refuz să răspund dacă în judecata mea gândul are limita pe care vreți să i-o fixați. Dar continuați. Aveți o întrebare specială pe care vreți să mi-o puneți?”

„O răutate imensă, dublată de o voință imensă, generate într-o structură anumită și ajutate de mijloacele naturale ce se află la îndemâna științei pot produce efecte de genul acelora atribuite pe vremuri magiei negre. Ar putea astfel să bântuie pereții unei așezări omenești cu aparițiile fantomatice ale tuturor gândurilor vinovate și ale faptelor vinovate concepute și săvârșite odinioară în interiorul acelor pereți. Pe scurt, tot ce se află în raport și afinitate cu voința cea rea – fragmente imperfecte și incoerente din vechile drame jucate acolo, cu ani în urmă.

Gânduri încrucișându-se astfel întâmplător unul pe altul ca în coșmarul unui vis, dezvoltându-se în apariții și sunete fantomatice și toate neavând alt scop decât de a crea groază. Și nu fiindcă acele apariții și sunete ar fi realmente niște vizite dintr-o lume de dincolo, ci fiindcă sunt reluări oribile și monstruoase a ceea ce a fost în însăși această lume, montate într-o piesă nelegiuită, de către un muritor nelegiuit. Iar mijlocirea materială a acelui creier uman este aceea care face ca aceste lucruri să câștige chiar și o forță omenească: lovesc ca un șoc electric și pot să ucidă dacă gândul persoanei atacate nu se ridică deasupra nivelului demnității agresorului. Pot să omoare cel mai puternic animal, dacă acesta s-a pierdut din cauza fricii, dar nu pot face nici un rău. nici celui mai slab om. dacă deși carnea i se înfioară de groază mintea opune rezistență fără teamă.

Astfel, când în poveștile vechi citim despre un magician sfâșiat în bucăți de diavolii pe care i-a invocat, sau. mai mult încă. atunci când găsim în legendele din răsărit că un magician reușește, după toate regulile artei, să distrugă pe un altul, adevărul ar putea fi acesta: că o ființă materială a investit – din înclinațiile sale rele – anumite elemente și fluide, pasive sau inofensive în mod obișnuit, cu forme groaznice și cu o forță teribilă. Întocmai ca și fulgerul, care stă ascuns și nevinovat în nor și care devine dintr-o dată vizibil, datorită unei anumite legi a naturii, luând o formă distinctă pentru ochi și putând lovească până la distrugere obiectul de care este atras”.

„Ați întrezărit ceva dintr-un secret măreț – spuse domnul Richards, calm. Conform punctului dumneavoastră de vedere, dacă un muritor poate să obțină forța despre care vorbiți, el trebuie neapărat să fie o ființă rea și nocivă?”

„Dacă și-ar folosi această forță așa cum am spus – foarte rea și foarte nocivă. Totuși cred, conform vechilor tradiții, că el nu ar putea să vatăme pe cei buni. Voința lui ar putea fi dăunătoare numai celor cu care a stabilit o afinitate, sau celor asupra cărora ar exercita o dominație irezistibilă. Voi da acum un exemplu imaginar, care se încadrează în legile naturii, dar care pare totuși amintit, ca născocirile unui călugăr rătăcit.

Vă amintiți că Albertus Magnus, după ce descrie amănunțit tot procesul prin care spiritele pot fi invocate și dominate, adaugă insistent că acest procedeu va pregăti și va fi util numai celor puțini. Că un om trebuie să fie născut magician, adică născut cu o structură fizică specială, așa cum un om se naște poet.

Rare sunt persoanele în a căror constituție să stea tăinuită această forță ocultă ce se află pe treapta cea mai înaltă a intelectului. De obicei, în intelect există o oarecare deformare: perversitate sau boală. Dar, pe de altă parte, aceste persoane trebuie să posede. Într-un grad uimitor, facultatea de a-și concentra gândul asupra unui singur obiect – energica facultate pe care o numim Voință. De aceea, chiar dacă intelectul lor nu este sănătos, el este totuși extrem de viguros pentru a realiza tot ceea ce dorește. Așadar, voi imagina o astfel de persoană dotată, în primul rând, cu această structură și cu forțele ei implicite. O voi plasa pe treptele cele mai înalte ale societății.

Voi presupune că nu are decât dorințele unui om senzual, din care derivă, normal, o puternică dragoste de viață. Este un egoist absolut, voința îi este concentrată în el însuși. Are pasiuni violente. Nu știe să îndure, nu cunoaște afecțiuni sacre, dar poate să râvnească înflăcărat la ceea ce dorește pentru moment. Poate să urască neîndurător tot ceea ce se opune scopurilor sale, putând să comită crime înfiorătoare, fără prea multă mustrare de cuget. Iar pentru fărădelegile sale, recurge mai curând la blesteme asupra altora decât la pocăință. Împrejurările spre care îl călăuzește structura sa îl conduc la o rară cunoaștere a secretelor naturii, fapt ce poate fi de folos egoismului sau. Este un observator exact acolo unde pasiunile sale încurajează observația și este un calculator minuțios nu din dragoste pentru adevăr, ci acolo unde dragostea de sine îi ascute facultățile. De aceea poate fi un om de știință.

Presupun că o astfel de ființă, după ce a aflat din experiență ce putere are arta sa asupra altora, încearcă forța voinței asupra propriului său corp și studiază în filozofia naturii tot ce poate să întărească această forță. Iubește viața și privește moartea cu groază. Vrea să trăiască mai departe. La tinerețe nu se poate înapoia.’ Procesul morții nu-l poate opri cu totul – nu poate să devină nemuritor în carne și oase. Însă ceea ce poate să facă este să frâneze acea înțepenire a părților trupului care constituie bătrânețea. pentru un timp atât de lung. Încât, dacă aș spune-o ar fi de necrezut.

Un an poate să nu-l îmbătrânească mai mult decât îi îmbătrânește pe alții o oră. Pe scurt, voința sa intensă, antrenată în mod științific într-un sistem, operează asupra uzurii trupului său. Continuă să trăiască. Ca să nu pară extraordinar și miraculos, moare din când în când – în aparență – pentru anumite persoane. Aranjând transferul unei averi care-i satisface nevoile, dispare dintr-un colț al lumii, înscenând oficierea înmormântării sale. Reapare într-un alt colț al lumii, unde trăiește nedescoperit, și nu vizitează scenele carierei sale anterioare până când nu mai există nimeni care să-și reamintească de trăsăturile lui. Ar fi profund nenorocit dacă ar avea afecțiuni – nu are nici una, în afară de aceea pentru el însuși. Nici un om bun nu ar accepta longevitatea sa și nici unui om, fie el bun sau rău, nu i-ar împărtăși sau nu ar putea să-i împărtășească adevăratul lui secret.

Un astfel de om ar putea să existe. Un astfel de om, exact așa cum l-am descris, îl văd acum în fața mea – Duce de..., de la curtea lui..., împărțindu-și timpul între desfrâu și încăierări, printre alchimiști și vrăjitori. În secolul trecut, șarlatan și criminal, cu un nume mai puțin nobil, locuind în casa pe care o priveai astăzi și scăpând cu fuga de urmărirea legii pe care o încălcase, fără ca nimeni să știe încotro. Călător, încă o dată, revizitând Londra cu aceeași pasiune lumească ce ți-a umplut inima, acum, când neamurile dumitale nu mai umblă pe aceste străzi., Proscris din școala tuturor misterelor. Imagine a vieții în moarte și a morții în viață, te somez să te retragi din orașele și casele cu oameni sănătoși! Să te retragi în ruinele stăpânirilor apuse! Să te retragi în pustietatea naturii neîmplinite!”

Mi-a răspuns cu un șușotit atât de muzical, amețitor de muzical, încât părea să pătrundă în întreaga mea ființă și să mă subjuge, împotriva voinței mele. Spunea:

„De o sută de ani caut unul ca dumneata. Acum, că te-am găsit, nu ne mai despărțim până când nu aflu ceea ce doresc să știu. Această clarviziune ce pătrunde trecutul și străpunge vălul viitorului nu o ai decât în această clipă, nu ai mai avut-o nici înainte, niciodată nu va reveni. Nu este viziunea vreunei fete capricioase și scâncitoare, nici a vreunui somnambul bolnav condamnat la pat, ci a unui om puternic, cu un creier viguros. Avântă-te în zbor și privește înainte!”

În timp ce vorbea, simțeam ca și cum m-aș fi înălțat din mine însumi, pe aripi de vultur. Toată greutatea părea să fi dispărut din aer, camera fără acoperiș, fără acoperiș bolta văzduhului. Nu eram în trup dar unde? Nu știam, dar deasupra timpului, deasupra pământului.

Din nou am auzit șoptitul melodios:

„Spui adevărul. Mi-am însușit mari secrete prin puterea voinței mele. Adevărat, prin voință și știință pot să întârzii înaintarea anilor, dar moartea nu vine numai cu vârstă. Pot zădărnici, oare, accidentele care aduc moartea celor tineri?”

„Nu. Fiecare accident este o intervenție providențială. În fața ei se frânge orice voință omenească”.

„Voi muri în cele din urmă, peste veacuri și veacuri, prin înceată, dar inevitabila înaintare a timpului, sau din cauza pe care o numesc accident.”

„Dintr-o cauză pe care o numești accident”.

„Nu este sfârșitul încă îndepărtat?” a întrebat șoapta, cu un ușor tremur.

„Privit așa cum viața mea privește timpul, este încă foarte departe”.

„Și înainte de asta, voi fi iar în situații de a mă amesteca în lumea oamenilor, așa cum făceam mai de mult, pe când învățam aceste secrete? Îmi va reveni interesul pasionat pentru strădania și necazurile lor? Voi lupta cu ambiție și voi folosi puterea înțelepților, pentru a câștiga puterea ce aparține regilor?”

„Încă vei mai juca pe pământ un rol ce va umple lumea de agitație și uimire. Pentru scopuri minunate, dumneata însuți o minunăție, ți s-a permis să trăiești de-a lungul secolelor. Toate secolele pe care le-ai adunat își vor avea atunci întrebuințările lor. Totul ce te face acum un străin printre oamenii epocii va contribui atunci la a te face stăpânul lor. Așa cum sunt târâți într-un vârtej atât copacii, cât și firele de pai, așa cum se răsucesc, cum sunt absorbiți în adânc și apoi aruncați din nou în sus de bulboane, tot așa vor fi târâte lumile și tronurile în viitoarea dumitale. Groaznic de distrugător! Dar în distrugere vei fi creat, contra propriei dumitale voințe, un constructor”

„Si acea dată este și ea departe?”

„Departe. Când va veni, gândește-te că sfârșitul dumitale în această lume s-a apropiat!”

„Cum și care-mi este sfârșitul? Uite-te la răsărit, apus, miazăzi și miazănoapte.”

„La miazănoapte, pe unde piciorul nu ți-a călcat încă niciodată, către punctul față de care instinctele dumitale te-au pus în gardă; acolo un spectru te va lua în stăpânire. El este moartea! Văd un vapor – chinuit, amărât, navighează înainte. Forțele navale dejucate urmăresc acel vapor. El intră în regiunea ghețurilor. Trece de un cer înroșit de apariții meteorice. Doi aștri își continuă calea pe sus, deasupra stâncilor de gheață. Văd vaporul prins între defileuri albe: sunt promontorii de gheață. Văd cadavre risipite pe punte, țepene și livide, cu mucegai verde pe membrele lor. Toți sunt morți, afară de unul singur – dumneata! Dar anii, deși au trecut atât de încet asupra dumitale. te-au măcinat. Pe chipul dumitale s-a așezat bătrânețea, iar în celulele creierului voința s-a muiat. Totuși acea voință, așa slăbită cum e, depășește tot ce a cunoscut omul până la dumneata. Prin voință trăiești mai departe, chinuit de foame. Și în acea regiune care răspândește moartea, Natura nu te mai ascultă. Cerul este de fier, aerul are gheare de fier, iar stâncile de gheață străpung vaporul. Auzi-l cum trosnește și geme! Gheața îl va încastra cum încastrează chihlimbarul un pai. Și un om, rămas totuși în viață, a plecat de pe vaporul cu morți, s-a cățărat pe vârfurile de metal ale unui aisberg, iar cele două astre de pe cer se uită țintă în jos la făptura sa. Acel om ești dumneata și ești cuprins de teroare. Iar teroarea ți-a înăbușit voința.

Și mai văd ceva cenușiu, învălmășindu-se în susul stâncii prăpăstioase de gheață. Urșii nordului au adulmecat prada. Sunt din ce în ce mai aproape, târându-și labele și clătinându-și masivitatea. În acea zi, fiecare clipă ți se va părea mai lungă decât secolele prin care ai trecut. Baga de seamă: după viață, momentele ce urmează aduc beatitudinea sau iadul eternității”.

„Ssst! a spus șoapta. Dar ziua, mă asiguri, este îndepărtată, foarte îndepărtată! Mă duc înapoi la migdalii și trandafirii din Damasc! Dormi!”

Camera se învârtea cu mine. Mi-am pierdut cunoștința. Când mi-am revenit, l-am găsit pe G ținându-mi mâna și zâmbind. A spus: „Dumneata, care declarai întotdeauna că nu poți fi hipnotizat, ai cedat, în cele din urmă, în fața prietenului meu Richards”.

„Unde este domnul Richards?”

„A plecat când ai căzut în tranșă, spunându-mi liniștit: „Prietenul dumitale nu se va trezi timp de o oră”.

Am întrebat, cât de calm am putut, unde locuiește domnul Richards.

„La hotelul Trafalgar”.

„Dă-mi brațul, i-am spus lui G. Să trecem pe la el, am ceva să-i spun.”

Când am ajuns la hotel, ni s-a comunicat că domnul Richards se întorsese cu douăzeci de minute în urmă, și-a achitat nota și a lăsat dispoziții servitorului său (un grec) să-i împacheteze lucrurile și să plece la Malta cu vaporul care urma să părăsească Southampton în ziua următoare. În ceea ce privește propriile sale deplasări, nu a spus decât că avea de făcut o vizită în vecinătatea Londrei și nu era sigur dacă va fi în stare să ajungă la Southampton la timp pentru a prinde acel vapor. În caz că nu reușește, va pleca mai târziu, cu următorul.

Chelnerul m-a întrebat cum mă numesc. Informându-l, mi-a dat o notă pe care domnul Richards o lăsase pentru mine, în caz că voi trece pe acolo.

Nota avea următorul conținut:

Am dorit ca dumneata să explici ce aveai în minte. Am ascultat. Astfel mi-am întemeiat puterea asupra dumitale. Timp de trei luni, începând din această zi, nu poți împărtăși nici unui om viu ce s-a petrecut între noi. Nu poți nici măcar să arăți acest bilet prietenului de lângă dumneata. Timp de trei luni – tăcere completă în privința mea și a lor mele. Te îndoiești de puterea mea de a-ți impune această poruncă? Încearcă să nu mă asculți. La sfârșitul lunii a treia, vraja va fi ridicată. Pentru rest, te cruț. Voi vizita mormântul dumitale la un an și o zi după ce te va fi primit.

Astfel se termină această poveste ciudată, pe care nu cer nimănui s-o creadă. O aștern pe hârtie exact la trei luni după ce am primit rândurile de mai sus. Nu am putut s-o scriu înainte, nici nu am putut să-i arăt lui G – în ciuda cererii sale insistente – nota pe care am citit-o lângă el, sub lampa de gaz.