/ Language: România / Genre:Sf_space / Series: Rama

Război pe Rama

Arthur Clarke


RĂZBOI PE RAMA

Arthur C. Clarke şi Gentry Lee

Traducere de Lidia Grădinaru

─——————————————————————──—————

DESCĂRCĂRI ÎN ALTE FORMATURI

docx: https://is.gd/oBPuSk

ePub: https://is.gd/PkxFXg

pdf: https://is.gd/dhlv7J

─——————————————————————──—————

Prolog

Pe unul din braţele întinse în spirală ale galaxiei numită Calea Lactee, o stea solitară, galbenă şi modestă se roteşte încet în jurul centrului galactic aflat la trei mii de ani-lumină depărtare. Acelei stele stabile, Soarele, îi trebuie 225 milioane de ani ca să încheie o rotaţie pe orbita sa galactică. Ultima dată când Soarele a fost în poziţia sa prezentă, nişte reptile uriaşe de o putere înspăimântătoare tocmai începuseră să-şi instaureze dominaţia asupra Pământului, o mică planetă albastră care este unul dintre sateliţii Soarelui.

Dintre planetele şi celelalte corpuri cereşti din familia Soarelui, acest Pământ este singurul pe care s-a dezvoltat o viaţă complexă, de durată. Numai pe această planetă aparte substanţele chimice au evoluat, ajungând până la complexitatea fiinţelor înzestrate cu conştiinţă care apoi s-au întrebat, pe măsură ce au început să înţeleagă minunile şi dimensiunile universului, dacă miracole similare celor care le dăduseră naştere lor se întâmplaseră şi în altă parte.

În definitiv, argumentau aceşti pământeni înzestraţi cu conştiinţă, doar în galaxia noastră există o sută de miliarde de stele. Suntem destul de siguri că cel puţin douăzeci la sută din aceste stele au planete care se rotesc în jurul lor şi că un număr mic, dar semnificativ, din aceste planete au avut, la un moment din istoria lor, condiţii atmosferice şi termice care să conducă la formarea de aminoacizi şi alte substanţe chimice organice care sunt condiţia sine qua non a oricărei biologii pe care, în mod rezonabil, am putea-o avansa ca ipoteză. Cel puţin o dată în istorie, aici pe Pământ, aceşti aminoacizi au descoperit autoreproducerea, şi miracolul evolutiv care în cele din urmă a dat naştere fiinţelor umane a fost pus în mişcare. Cum putem noi presupune că această succesiune a avut loc numai acea singură dată în toată istoria? Atomii cu masă mai mare necesari creării noastre au fost făuriţi în cataclismele stelare care explodează de miliarde de ani prin acest univers. După cât se pare, numai aici, în acest unic loc, aceşti atomi s-au înlănţuit în molecule speciale şi au evoluat într-o fiinţă inteligentă, capabilă să pună întrebarea „Suntem singuri?”

Oamenii de pe Pământ au început să caute tovarăşi cosmici mai întâi construind telescoape cu care au putut să vadă planetele vecine din imediata apropiere. Mai târziu, când tehnologia lor a atins un nivel de dezvoltare mai ridicat, au trimis spre aceste alte planete nave spaţiale robot sofisticate pentru a le cerceta şi a constata dacă există sau nu semne de viaţă organică. Aceste explorări au dovedit că pe nici unul din corpurile cereşti din sistemul nostru solar nu a existat vreodată viaţă inteligentă. Dacă există cineva undeva prin univers, au concluzionat oamenii de ştiinţă, vreo specie similară cu care am putea comunica la un moment dat, aceasta trebuie găsită dincolo de vidul care desparte sistemul nostru solar de toate celelalte stele.

La sfârşitul secolului XX, conform sistemului de măsurare a timpului folosit de oameni, marile antene ale Pământului au început să cerceteze cerul în căutare de semnale coerente, pentru a stabili dacă există posibilitatea ca vreo altă fiinţă inteligentă să ne trimită un mesaj radio. Cercetarea a continuat timp de peste o sută de ani, intensificându-se în zilele de glorie ale ştiinţei internaţionale de la începutul secolului XXI şi slăbind mai târziu, în ultimele decenii ale aceluiaşi secol, după ce al patrulea set separat de tehnici de ascultare sistematică nu a reuşit nici el să localizeze vreun semnal extraterestru.

Până în anul 2130, când a fost prima dată identificat ciudatul obiect cilindric care se apropia repede de sistemul nostru solar, din întinderile spaţiului interstelar, majoritatea oamenilor prudenţi hotărâseră că în univers nu prea există viaţă şi că fiinţele inteligente, dacă într-adevăr există şi în altă parte în afară de Pământ, sunt extrem de rare. „Cum altfel am putea explica lipsa de rezultate pozitive a tuturor eforturilor noastre de cercetare extraterestră atentă din ultimul secol?” argumentau oamenii de ştiinţă.

De aceea, Pământul a rămas uluit când, la o examinare mai atentă, obiectul care intra în sistemul nostru solar în 2130 a fost identificat fără nici un dubiu drept un artefact de origine extraterestră. Iată dovada de netăgăduit că există inteligenţă avansată, sau cel puţin că existase în vreo epocă anterioară, în altă parte a universului. Când o misiune aflată în spaţiu a fost abătută din drum pentru a se întâlni cu obiectul cilindric lipsit de strălucire, care s-a dovedit a avea dimensiuni mai mari decât cele mai mari oraşe de pe Pământ, cosmonauţii misiunii s-au confruntat cu mister după mister. Însă ei nu au putut răspunde la unele dintre întrebările fundamentale legate de enigmatica navă extraterestră. Intrusul venit din stele nu a furnizat nici un indiciu clar privitor la originea sau scopul său.

Acel prim grup de exploratori umani nu numai că au catalogat minunile Ramei (nume ales pentru uriaşul obiect cilindric înainte de a se şti că era un artefact extraterestru), dar i-au explorat şi interiorul, întocmind o hartă a lui. După ce echipa de explorare a părăsit Rama şi nava extraterestră a dispărut ocolind Soarele, îndepărtându-se de sistemul solar pe o traiectorie hiperbolică, oamenii de ştiinţă au analizat amănunţit toate datele care fuseseră adunate în timpul misiunii. Toată lumea a confirmat faptul că vizitatorii umani ai Ramei nu i-au întâlnit pe adevăraţii creatori ai misterioasei nave spaţiale. Totuşi, analiza atentă de după zbor a dezvăluit un principiu imposibil de ignorat al tehnicii ramane bazate pe redundanţă. Fiecare sistem şi subsistem vital al vehiculului avea câte două modalităţi alternative, de rezervă. Ramanii proiectaseră totul în triplu. Oamenii de ştiinţă au considerat că există probabilitatea ca în scurt timp să apară alte două nave similare.

În anii imediat următori vizitei din 2130 a Rama I, pământenii erau plini de aşteptări. Savanţii şi politicienii deopotrivă afirmau că a început o nouă epocă în istoria omenirii. Agenţia Spaţială Internaţională (ASI), împreună cu Consiliul Guvernelor (COG), au elaborat proceduri minuţioase de abordare a viitoarei vizite a ramanilor. Toate telescoapele au fost aţintite spre cer, concurând între ele pentru onoarea de a fi primul care localizează următoarea navă spaţială Rama. Dar n-au mai fost semnalate astfel de apariţii.

În a doua jumătate a deceniului 213l-2140, explozia economică alimentată parţial, în ultimele ei stadii, de reacţiile din toată lumea faţă de Rama, s-a întrerupt brusc. Omenirea s-a cufundat în cea mai adâncă depresiune din istoria sa, cunoscută ca Marele Haos, însoţită de anarhie şi sărăcie pe scară largă. Întreaga activitate de cercetare ştiinţifică a fost abandonată în timpul acestei epoci triste şi, după mai multe decenii în care s-a acordat atenţie problemelor terestre, oamenii de pe Pământ aproape că au uitat de inexplicabilul oaspete venit din stele.

În anul 2200, în sistemul solar a sosit un al doilea intrus cilindric. Cetăţenii Pământului au scos de la naftalină vechile proceduri puse la punct după plecarea primei nave Rama şi s-au pregătit în vederea unui rendez-vous cu Rama II. Pentru misiune a fost pregătit un echipaj de douăsprezece persoane. Curând după rendez-vous, cei doisprezece au declarat că cea de-a două navă spaţială Rama era aproape similară cu predecesoarea ei. Oamenii s-au confruntat cu noi mistere şi minuni, inclusiv câteva fiinţe extraterestre, dar tot n-au putut răspunde la întrebările legate de originea şi scopul Rama.

Trei decese ciudate în sânul echipajului au creat o mare îngrijorare pe Pământ, unde toate aspectele misiunii istorice erau urmărite la televizor. Când uriaşul cilindru a efectuat o manevră neaşteptată care l-a plasat pe o traiectorie de coliziune cu Pământul, îngrijorarea s-a preschimbat în panică şi teamă. Conducătorii lumii au concluzionat cu reţinere că, în absenţa altor informaţii, nu au de ales: trebuie să presupună că Rama II e ostilă. Nu puteau permite ca nava extraterestră să lovească Pământul sau să vină suficient de aproape pentru a-şi pune în acţiune eventualele arme. Trebuia luată decizia de distrugere a Rama II cât timp se mai afla la o distanţă sigură.

Echipa de explorare a primit ordin să se întoarcă acasă, dar trei dintre membrii ei, doi bărbaţi şi o femeie, se mai aflau încă la bordul Rama II când nava extraterestră a evitat atacul nuclear lansat de pe Pământ. Rama a făcut o manevră de distanţare de ostilul Pământ şi s-a îndepărtat cu viteză mare de sistemul solar, ducând cu ea atât propriile secrete intacte, cât şi pe cei trei pasageri umani.

Rama II a avut nevoie de treisprezece ani de călătorie cu viteze apropiate de cea a luminii pentru a ajunge din vecinătatea Pământului la destinaţia sa, un uriaş complex tehnic numit Baza de Tranzit, localizat pe o orbită îndepărtată a stelei Sirius. Celor trei oameni de la bordul cilindrului uriaş li s-au adăugat cinci copii, devenind astfel o familie. În timp ce investiga minunăţiile din căminul ei spaţial, familia a reîntâlnit speciile extraterestre pe care le cunoscuse anterior. Totuşi, la vremea când au ajuns la Baza de Tranzit, oamenii aveau deja convingerea că aceşti extratereştri erau, ca şi ei, doar pasageri pe Rama.

Familia de oameni a stat la Baza de Tranzit ceva mai mult de un an. În acest timp, nava spaţială Rama a fost renovată şi utilată pentru a treia şi ultima sa călătorie spre sistemul solar. Familia a aflat de la Vultur, o creaţie nonbiologică a Inteligenţei de la Baza de Tranzit, că scopul seriei de nave spaţiale Rama era să obţină şi să catalogheze cât mai multe informaţii cu putinţă despre călătorii spaţiali din galaxie. Vulturul, care avea cap, cioc şi ochi de vultur, plus corp de om, i-a mai informat că ultima navă spaţială din serie, Rama III, avea să conţină un habitat terestru proiectat cu migală, care putea să găzduiască două mii de oameni.

De la Baza de Tranzit a fost transmis pe Pământ un mesaj video prin care era anunţată iminenta întoarcere a celei de a treia nave spaţiale Rama. În acest mesaj se explica faptul că o specie extraterestră avansată doreşte să observe şi să studieze activitatea umană de-a lungul unei perioade de timp extinse şi se solicita ca două mii de oameni reprezentativi să fie trimişi pentru a se întâlni cu Rama III pe orbita planetei Marte.

Rama III a parcurs drumul de la Sirius la sistemul solar cu o viteză mai mare decât jumătate din viteza luminii. În interiorul navei dormeau, în capsule speciale, aproape toţi membrii familiei de oameni care se aflase la Baza de Tranzit. Pe orbita lui Marte, această familie i-a întâmpinat pe ceilalţi oameni veniţi de pe Pământ şi habitatul virgin din interiorul Rama a fost repede colonizat. Colonia rezultată, numită Noul Eden, era complet împrejmuită şi separată prin ziduri groase de restul navei extraterestre.

Aproape imediat, Rama III a accelerat din nou până la viteze apropiate de cea a luminii, ţâşnind din sistemul solar în direcţia stelei galbene Tau Ceti. Au trecut trei ani fără vreo intervenţie exterioară în treburile oamenilor. Cetăţenii Noului Eden s-au implicat atât de mult în noua lor viaţă de zi cu zi încât abia dacă dădeau atenţie universului exterior coloniei lor.

Când o serie de crize au şubrezit democraţia din paradisul creat pentru oameni de către ramani, un magnat oportunist a pus mâna pe putere în colonie şi a început să suprime fără milă pe oricine i s-a opus. La această vreme, unul din exploratorii iniţiali ai Ramei II a fugit din Noul Eden, luând contact, în cele din urmă, cu două specii extraterestre simbiotice care trăiau în habitatul alăturat împrejmuit. Soţia lui a rămas în colonie şi a încercat, fără succes, să joace rolul de conştiinţă a comunităţii. După câteva luni a fost închisă, condamnată pentru trădare şi, în cele din urmă, programată pentru execuţie.

În timp ce condiţiile de trai şi cele ambientale din interiorul Ramei continuau să se deterioreze, trupe de oameni au invadat zona locuită adiacentă din Semicilindrul Nordic al Ramei şi s-au angajat într-un război de anihilare a celor două specii simbiotice. Între timp, misterioşii ramani, cunoscuţi doar prin creaţiile lor tehnice, şi-au continuat observarea amănunţită de la distanţă, conştienţi că era numai o problemă de timp ca oamenii să intre în contact cu specia avansată care popula regiunea de la sudul Mării Cilindrice…

Evadarea

1

— Nicole.

La început, glasul moale, metalic părea să facă parte din visul ei. Dar când îşi auzi numele repetat, ceva mai tare, Nicole se trezi tresărind.

O străbătu un val de teamă intensă. Au venit după mine, îşi spuse ea imediat. E dimineaţă. Am să mor în câteva ore.

Inspiră încet, profund, şi încercă să-şi domolească panica tot mai intensă. Câteva secunde mai târziu, deschise ochii. În celula ei era beznă totală. Nedumerită, Nicole se uită în jur după persoana care o strigase.

— Suntem aici, pe patul tău, lângă urechea ta dreaptă, spuse glasul foarte încet. Ne-a trimis Richard să te ajutăm să evadezi… dar trebuie să ne mişcăm repede.

Preţ de o clipă, Nicole se gândi că probabil mai visa încă. Apoi auzi un al doilea glas, foarte asemănător cu primul, dar totuşi distinct.

— Întoarce-te pe partea dreaptă şi ne vom lumina. Nicole se întoarse. Pe pat, lângă capul ei stăteau două siluete micuţe, nu mai înalte de opt-zece centimetri, fiecare în formă de femeie. Străluceau momentan de la o sursă de lumină internă. Una avea părul scurt şi era îmbrăcată în armură de cavaler european din secolul al XV-lea. A doua siluetă purta pe cap o coroană şi avea rochia amplă şi plisată a unei regine medievale.

— Eu sunt Ioana d’Arc, spuse prima siluetă.

— Iar eu sunt Eleanor de Aquitania.

Nicole râse nervos şi se uită uluită la cele două figurine. Câteva secunde mai târziu, când luminile interne ale roboţilor se stinseră, Nicole îşi revenise suficient ca să vorbească.

— Aşadar, Richard v-a trimis să mă ajutaţi să evadez? întrebă ea în şoaptă. Şi cum propuneţi să fac?

— Am sabotat deja sistemul de monitorizare, spuse cu mândrie micuţa Ioana. Şi am reprogramat un biot Garcia… Ar trebui să fie aici în câteva minute ca să-ţi dea drumul afară.

— Avem un plan de evadare de bază şi mai multe planuri pentru situaţii neprevăzute, adăugă Eleanor. Richard a lucrat luni întregi la ele – chiar de când ne-a terminat pe noi.

Nicole râse din nou. Era încă înmărmurită.

— Serios? Şi pot să întreb unde e în clipa de faţă soţul meu cel genial?

— Richard este în vechiul vostru adăpost de sub New York, răspunse Ioana. Ne-a spus să-ţi spunem că acolo nu s-a schimbat nimic. Ne urmăreşte mişcările cu o baliză de navigaţie… În treacăt fie spus, Richard îţi trimite iubirea lui. Nu a uitat…

— Stai liniştită o clipă, te rog, o întrerupse Eleanor când Nicole se scarpină automat la senzaţia de gâdilătură din spatele urechii drepte. Îţi fixez chiar acum baliza ta personală şi pentru mine e foarte grea.

Câteva momente mai târziu, Nicole atinse micuţul instrument amplasat lângă urechea ei şi clătină din cap.

— El ne şi aude? întrebă ea.

— Richard a hotărât să nu riscăm transmisii vocale, răspunse Eleanor. Nakamura le-ar putea intercepta cu mare uşurinţă… Totuşi, ne va monitoriza locaţia fizică.

— Acum poţi să te ridici şi să te îmbraci, spuse Ioana. Vrem să fii gata când soseşte Garcia.

Minunile nu vor înceta niciodată? se gândi Nicole în timp ce se spăla pe faţă în ligheanul primitiv, pe întuneric. Preţ de câteva secunde îşi imagină că s-ar fi putut ca roboţii cei doi să facă parte din vreun complot inteligent al lui Nakamura şi că ea urmează să fie ucisă în timp ce încerca să evadeze. Imposibil, îşi spuse ea câteva clipe mai târziu. Chiar dacă unul din acoliţii lui Nakamura ar putea crea roboţi ca aceştia, numai Richard ştie despre mine destul ca să facă o Ioana d’Arc şi o Eleanor de Aquitania… şi, oricum, ce contează dacă sunt omorâtă în timp ce evadez? Electrocutarea mea este programată pentru ora opt, în dimineaţa asta.

În afara celulei se auzi zgomotul făcut de un robot care se apropia. Nicole se încordă, încă neconvinsă în totalitate că cei doi prieteni micuţi ai ei chiar îi spun adevărul.

— Aşază-te la loc pe pat, ca Eleanor şi cu mine să putem intra în buzunarele tale, spuse Ioana lângă ea.

Nicole simţi cum cei doi roboţi se caţără pe partea din faţă a fustei ei. Zâmbi. Eşti uimitor, Richard, se gândi ea. Iar eu sunt teribil de fericită că eşti încă în viaţă.

Biotul Garcia ducea o lanternă. Păşi în celula lui Nicole cu un aer autoritar.

— Veniţi cu mine, doamnă Wakefield, spuse el cu glas tare. Am ordin să vă mut în sala de pregătire.

Nicole se înspăimântă din nou. În mod sigur biotul nu se purta prieteneşte. Ce-ar fi dacă… dar nu avu timp să se gândească. Garcia o conduse pe coridorul din afara celulei ei într-un ritm rapid. Douăzeci de minute mai târziu trecură amândoi pe lângă setul obişnuit de bioţi de pază şi un ofiţer om care comanda, un tânăr pe care Nicole nu-l mai văzuse.

— Stai! ţipă bărbatul din spatele lor tocmai când Nicole şi Garcia erau pe cale să urce scările. Nicole îngheţă. Ai uitat să semnezi hârtiile de transfer, spuse el, întinzându-i un document biotului Garcia.

— Desigur, spuse biotul, trecându-şi numărul de identificare pe hârtii.

După mai puţin de un minut, Nicole se afla în afara casei mari în care stătuse închisă luni întregi. Inspiră adânc aerul proaspăt şi porni după Garcia către Oraşul Central.

— Nu! o auzi Nicole pe Eleanor strigând. Noi nu mergem cu biotul. Ia-o spre vest. Spre moara aceea de vânt cu lumina în vârf. Trebuie să fugi. E imperativ să ajungem la Max Puckett acasă înainte să se crape de ziuă.

Închisoarea era aproape la cinci kilometri depărtare de ferma lui Max. Nicole alerga pe drumul îngust într-un ritm constant, îndemnată periodic de unul din cei doi roboţi micuţi, care urmăreau cu grijă scurgerea timpului. Nu mai era mult până la ivirea zorilor. Spre deosebire de Pământ, unde trecerea de la noapte la zi era treptată, în Noul Eden zorile erau un eveniment brusc, discontinuu. Într-o clipă era întuneric, în clipa următoare soarele artificial se aprindea şi îşi începea mini-arcul pe tavanul habitatului coloniei.

— Mai sunt douăsprezece minute până se luminează, spuse Ioana când Nicole ajunse la cărarea pentru biciclete care parcurgea ultimii două sute de metri până la ferma Puckett.

Nicole era aproape sfârşită, dar continuă să alerge. De două ori, în timp ce alerga pe domeniul fermei, simţise o durere surdă în piept. E clar, nu mai sunt în formă, îşi zise ea, învinuindu-se că nu făcuse mişcare cu regularitate în celula ei. Unde mai pui că am aproximativ şaizeci de ani.

Casa fermei era întunecată. Nicole se opri în verandă, trăgându-şi sufletul şi câteva secunde mai târziu uşa se deschise.

— Te aşteptam, spuse Max, cu expresia lui serioasă, minimalizând gravitatea situaţiei. O îmbrăţişă repede pe Nicole. Urmează-mă, spuse el, pornind repede în direcţia hambarului. Încă nu sunt maşini de poliţie pe drum, adăugă el când ajunseră în hambar. Probabil că n-au descoperit încă dispariţia ta. Dar acum e doar o problemă de minute.

Puii erau toţi ţinuţi în capătul îndepărtat al hambarului. Găinile aveau un ţarc separat, despărţite de cocoşi şi de restul clădirii. Când Max şi Nicole intrară în ţarcul găinilor, se produse o mare agitaţie. Păsările o luară la fugă în toate direcţiile, cloncănind, cotcodăcind şi bătând din aripi. Duhoarea aproape că o copleşi pe Nicole.

Max zâmbi.

— Cred că am uitat ce rău le miroase celorlalţi găinaţul, spuse el. Eu unul m-am obişnuit cu el. O bătu uşurel pe Nicole pe spate. Oricum, pentru tine e o măsură de protecţie în plus şi nu cred că vei simţi mirosul de găinaţ din ascunzătoare.

Max se duse într-un colţ al ţarcului, dădu la o parte din drum câteva găini şi se lăsă în genunchi.

— Când au apărut prima dată roboţeii ăia ciudaţi ai lui Richard, spuse el dând la o parte fânul şi hrana păsărilor, nu mă puteam hotărî unde să-ţi fac ascunzătoarea. Apoi m-am gândit la locul ăsta. Sper din toată inima că am avut dreptate.

Max trase câteva scânduri, dând la iveală o gaură dreptunghiulară din podeaua hambarului, îi făcu semn lui Nicole să-l urmeze şi apoi intră târâş în gaură. Înaintară amândoi de-a buşilea pe pământul bătătorit. Coridorul, care mergea câţiva metri paralel cu podeaua hambarului şi apoi o lua în jos într-un unghi abrupt, era extrem de îngust. Nicole se tot lovea de Max, aflat în faţa ei şi de tavanul şi pereţii de pământ. Singura lumină provenea de la mica lanternă pe care o ducea Max în mâna dreaptă. După cincisprezece metri, micul tunel dădu într-un spaţiu întunecat. Max lăsă cu grijă în jos scara de frânghie, apoi se întoarse ca s-o ajute pe Nicole să coboare.

Câteva secunde mai târziu erau amândoi în mijlocul încăperii; Max se întinse şi aprinse o lumină electrică solitară.

— Nu-i un palat, spuse el în timp ce Nicole se uita în jur, dar presupun că e o privelişte mai bună decât închisoarea aia a ta.

În cameră era un pat, un fotoliu, două rafturi pline cu mâncare, alt raft cu discuri-cărţi electronice, câteva haine atârnate într-un dulap deschis, articole elementare de toaletă, un bidon mare cu apă care trebuie că abia încăpuse prin tunel, iar în colţul îndepărtat o latrină adâncă, pătrată.

— Toate astea le-ai făcut singur? întrebă Nicole.

— Da, răspunse Max. Noaptea… timp de mai multe săptămâni. N-am îndrăznit să chem pe nimeni să mă ajute.

Nicole era înduioşată.

— Cum am să pot vreodată să-ţi mulţumesc? spuse ea.

— Nu te lăsa prinsă, rânji Max. Nici eu nu vreau să mor… Oh, apropo, adăugă el, întinzându-i lui Nicole un cititor electronic în care putea introduce discurile-cărţi, sper că materialul de citit e în regulă. Manualele despre creşterea porcilor şi păsărilor nu sunt totuna cu romanele tatălui tău, dar n-am vrut să atrag prea mult atenţia ducându-mă la librărie.

Nicole traversă camera şi îl sărută pe obraz.

— Max, eşti un prieten minunat. Nu-mi imaginez cum ai…

— Afară s-a luminat de-acum, interveni Ioana d’Arc din buzunarul lui Nicole. Conform programului stabilit, suntem în întârziere. Domnule Puckett, trebuie să inspectăm ruta de ieşire înainte să ne părăsiţi.

— Rahat! exclamă Max. Uite că iar primesc ordine de la un robot nu mai mare decât o ţigară. Le scoase pe Ioana şi pe Eleanor din buzunarele lui Nicole şi le puse pe raftul de sus, în spatele unei conserve de mazăre. Vedeţi uşiţa aia? În partea cealaltă este o ţeavă… Iese chiar dincolo de troaca porcilor… Ce-ar fi să verificaţi?

În cele câteva minute cât roboţii erau plecaţi, Max îi explică lui Nicole situaţia.

— Poliţia te va căuta peste tot, spuse el. Mai ales aici, pentru că se ştie că sunt un prieten de-al familiei. Aşa că am să sigilez intrarea în ascunzătoarea ta. Ai aici tot ce-ţi trebuie pentru cel puţin câteva săptămâni. Roboţii pot intra şi ieşi fără probleme, dacă nu cumva îi mănâncă porcii, continuă Max râzând. Ei vor fi singurul tău contact cu lumea de afară. Îţi vor da de ştire când e timpul să treci la faza a doua a planului nostru de evadare.

— Deci n-am să te mai văd? întrebă Nicole.

— Nu, cel puţin câteva săptămâni. E prea periculos… Şi încă ceva, dacă poliţia e pe aici, am să-ţi întrerup lumina. Ăsta va fi semnalul ca să stai deosebit de liniştită.

Eleanor de Aquitania se întorsese şi stătea pe raft lângă conserva de mazăre.

— Ruta noastră de ieşire este excelentă, anunţă ea. Ioana a plecat pentru câteva zile. Intenţionează să părăsească habitatul şi să comunice cu Richard.

— Acum trebuie să plec şi eu, îi spuse Max lui Nicole. Dar nu înainte să-ţi mai spun ceva, prietenă… După cum probabil ştii, toată viaţa mea am fost un afurisit de cinic. Nu m-au impresionat mulţi oameni. Însă tu m-ai convins că poate unii dintre noi le suntem superiori găinilor şi porcilor. Max zâmbi. Nu mulţi dintre noi, adăugă repede, dar cel puţin unii.

— Îţi mulţumesc, Max, spuse Nicole.

Max se duse la scară. Înainte să înceapă să urce, se întoarse şi-i făcu cu mâna.

Nicole se aşeză pe fotoliu şi inspiră adânc. După zgomotele venite din direcţia tunelului, presupuse corect că Max astupa intrarea în ascunzătoarea ei punând direct peste gaură sacii mari cu hrană pentru păsări.

Bun, acum ce se întâmplă? se întrebă Nicole. Îşi dădu seama că, în cele cinci zile de la încheierea procesului, se gândise la foarte puţine lucruri în afară de apropiata ei moarte. Fără teama execuţiei iminente care să-i structureze gândurile, putea să-şi lase mintea să zboare liber.

Se gândi mai întâi la Richard, soţul şi partenerul ei de care era despărţită de aproape doi ani. Îşi aminti cu intensitate ultima lor noapte împreună, o oribilă noapte a vrăjitoarelor marcată de crimă şi distrugere, care începuse într-o notă optimistă cu căsătoria fiicei ei Ellie cu doctorul Robert Turner. Richard era convins că şi noi suntem luaţi în vizor şi sortiţi morţii, îşi aminti ea. Şi probabil avea dreptate… pentru că el a evadat, ei l-au declarat duşman şi un timp m-au lăsat în pace.

Aşezată pe singurul fotoliu din camera subterană, simţi că o doare inima de dorul tovărăşiei soţului ei. Nicole zâmbi printre cele câteva lacrimi care însoţiră montajul amintirilor ce-i defilau prin minte. Se revăzu în adăpostul avianilor din Rama II, ani şi ani în urmă, captiva temporară a creaturilor cu înfăţişare de pasăre şi limbaj alcătuit din sporovăieli şi ţipete. Richard o găsise acolo. Îşi riscase viaţa pentru a se întoarce în New York ca să afle dacă Nicole mai trăieşte. Dacă n-ar fi venit Richard, ea ar fi rămas izolată în New York pe vecie.

Richard şi Nicole deveniseră amanţi în timpul perioadei în care se chinuiau să-şi dea seama cum să traverseze Marea Cilindrică pentru a se întoarce la colegii lor cosmonauţi de pe nava spaţială Newton. Nicole se simţi şi surprinsă, şi amuzată de puternica emoţie cauzată de rememorarea primelor lor zile de dragoste. Am supravieţuit împreună atacului cu proiectile nucleare. Am supravieţuit chiar şi tentativei mele aiurite de a produce variaţii genetice la odraslele noastre.

Nicole se înfioră la amintirea propriei naivităţi de demult. M-ai iertat, Richard, şi poate că nu ţi-a fost uşor. Şi apoi, la Baza de Tranzit în timpul şedinţelor noastre de proiectare cu Vulturul, ne-am apropiat şi mai mult.

Ce era de fapt Vulturul? murmură Nicole, schimbându-şi cursul gândurilor. Şi cine l-a creat? Avea în minte imaginea vie a bizarei creaturi care fusese singurul lor contact cât timp se aflaseră la Baza de Tranzit pe durata reamenajării navei spaţiale Rama. Fiinţa extraterestră cu chip de vultur şi corp similar cu al omului îi informase că reprezintă un progres în domeniul inteligenţei artificiale, fiind special proiectat pentru rolul de tovarăş al oamenilor. Avea ochi incredibili, aproape mistici, îşi aminti Nicole. Şi o privire la fel de intensă ca a lui Omeh.

Străbunicul ei Omeh purta roba verde de şaman al tribului senufo când venise s-o vadă pe Nicole în Roma cu două săptămâni înaintea lansării navei spaţiale Newton. Nicole îl mai întâlnise de două ori pe Omeh, în satul natal al mamei ei aflat pe Coasta de Fildeş, o dată în timpul ceremoniei Poro când Nicole avea şapte ani şi apoi, trei ani mai târziu, la înmormântarea mamei ei. În timpul acestor scurte întâlniri, Omeh începuse să o pregătească pe Nicole pentru ceea ce bătrânul şaman o asigurase că va fi o viaţă extraordinară. Omeh fusese cel care susţinuse cu tărie că Nicole era, într-adevăr, femeia despre care cronicile senufo preziseseră că va împrăştia sămânţa tribului lor „chiar până la stele”.

Omeh, Vulturul, chiar şi Richard, se gândi Nicole. Ăsta da, grup! Faţa lui Henry, prinţ de Wales se alătură celor trei şi, preţ de o clipă, Nicole îşi aminti intensitatea pasională a scurtei lor poveşti de dragoste petrecută la puţin timp după ce ea cucerise medalia olimpică de aur. Se cutremură, retrăind durerea respingerii. Însă fără Henry, îşi reaminti sieşi, n-ar fi existat Genevieve. Retrăind în amintire iubirea pe care o împărtăşise cu fiica ei pe Pământ, aruncă o privire întâmplătoare spre raftul cu discuri-cărţi electronice. Se ridică brusc, se duse la raft şi începu să citească titlurile. Într-adevăr, Max îi lăsase câteva manuale despre creşterea găinilor şi porcilor. Dar asta nu era tot. Se părea că-i dăduse întreaga lui bibliotecă particulară.

Nicole zâmbi, scoase o carte de basme şi o introduse în cititor. „Răsfoi” paginile şi se opri la basmul cu Frumoasa Adormită. Când citi cu glas tare „şi au trăit fericiţi până la adânci bătrâneţi”, Nicole avu încă o amintire extrem de vie – se văzu la şase sau şapte ani, stând în poala tatălui ei, în casa din suburbia pariziană Chilly-Mazarin.

Când eram mică tânjeam să fiu prinţesă şi să trăiesc fericită până la adânci bătrâneţi, se gândi ea. Pe atunci n-aveam de unde să ştiu că viaţa mea va face chiar şi basmele să pară ceva banal.

Puse la loc pe raft discul-carte şi se întoarse pe fotoliu. Şi acum, îşi spuse trecând absentă în revistă camera, când credeam că această viaţă incredibilă s-a sfârşit, se pare că mi s-au dat cel puţin câteva zile în plus.

Se gândi din nou la Richard şi dorul intens de a-l vedea reveni. Noi doi am împărţit multe, Richard al meu. Sper să-ţi simt atingerea, să-ţi aud râsul, să-ţi văd chipul. Dar dacă nu, voi încerca să nu mă plâng. Viaţa mea şi-a căpătat deja porţia de miracole.

2

Eleanor Wakefield Turner ajunse la marea sală publică din Oraşul Central la şapte treizeci dimineaţa. Deşi execuţia era programată să aibă loc abia la opt, pe scaunele din faţă se adunaseră deja vreo de treizeci de persoane, majoritatea stând tăcute. O echipă de televiziune se învârtea în jurul scaunului electric de pe scenă. Execuţia urma să fie transmisă în direct, dar poliţiştii din aulă aşteptau totuşi să se umple sala, deoarece guvernul îi încurajase pe cetăţenii Noului Eden să asiste personal la moartea fostului lor guvernator.

În seara precedentă, Ellie avusese o mică ceartă cu soţul ei, Robert Turner.

— Ellie, scuteşte-te de durerea asta, îi spusese el când îl anunţase că intenţionează să asiste la execuţie. Faptul de a-ţi vedea mama pentru ultima dată nu poate să merite groaza de a o urmări murind.

Însă Ellie ştia ceva ce Robert nu ştia. În timp ce-şi ocupa locul în aulă, Ellie încercă să-şi controleze sentimentele puternice. Pe chipul meu nu trebuie să se vadă nimic, îşi spuse ea, nici în limbajul trupului meu. Nici cel mai mic indiciu. Nimeni nu trebuie să bănuiască faptul că ştiu ceva despre evadare. Mai multe perechi de ochi se întoarseră brusc să se uite la ea. Ellie simţi că i se strânge inima, apoi îşi dădu seama că cineva o recunoscuse şi că era întru totul firesc să fie privită cu curiozitate.

Ellie se întâlnise prima dată cu roboţeii tatălui ei, Ioana d’Arc şi Eleanor de Aquitania, doar cu şase săptămâni în urmă, pe când se afla în afara habitatului principal, în satul Avalon aflat în carantină, ajutându-şi soţul, care era medic, să îngrijească pacienţii condamnaţi de retrovirusul RV-41 din corpul lor. Ellie tocmai se întorcea dintr-o vizită plăcută şi încurajatoare la prietena şi fosta ei profesoară, Eponine. Mergea pe uliţa murdară, aşteptându-se în orice clipă să-l vadă pe Robert când, dintr-o dată, îşi auzise numele strigat de două glasuri ciudate. Cercetase zona din jurul ei şi, în sfârşit, localizase perechea de figurine micuţe de pe acoperişul unei clădiri din vecinătate.

Traversase uliţa ca să-i vadă şi să-i audă mai bine pe roboţi, iar Ioana şi Eleanor o informaseră că tatăl ei, Richard, era încă în viaţă. După ce-şi revenise din şocul iniţial, Ellie începuse să le pună întrebări. Se convinsese repede că Ioana şi Eleanor spuneau adevărul; totuşi, înainte să afle pentru ce trimisese tatăl ei roboţii, îl văzuse pe soţul ei apărând în depărtare. Figurinele de pe acoperiş îi spuseseră atunci, în grabă, că vor reveni curând. De asemenea, o atenţionaseră să nu povestească nimănui de existenţa lor, nici măcar lui Robert, cel puţin deocamdată.

Ellie se bucurase nespus că tatăl ei trăia. Îi fusese aproape imposibil să ţină vestea sub tăcere, deşi era perfect conştientă de semnificaţia politică a informaţiei pe care o deţinea. Când, peste aproape două săptămâni, fusese din nou abordată de roboţei în Avalon, avea pregătit un torent de întrebări. Totuşi, pentru acea ocazie Ioana şi Eleanor fuseseră programate să discute alt subiect – o posibilă tentativă de a o scoate pe Nicole din închisoare. Cu acest al doilea prilej, roboţeii îi spuseseră lui Ellie că Richard ştia foarte bine că o astfel de evadare era o acţiune primejdioasă.

— N-am fi recurs niciodată la asta, dacă execuţia mamei tale n-ar fi fost absolut sigură, îi spusese Ioana. Dar dacă nu ne pregătim din timp, s-ar putea să nu existe posibilitatea unei evadări de ultim moment.

— Cum pot fi de ajutor? întrebase Ellie.

Ioana şi Eleanor îi înmânaseră o foaie de hârtie pe care se afla o listă de articole incluzând mâncare, apă şi îmbrăcăminte. Ellie se înfiorase când recunoscuse scrisul tatălui ei.

— Ascunde lucrurile astea în locul însemnat aici, îi spusese robotul Eleanor, dându-i o hartă. În cel mult zece zile începând de azi.

Peste câteva clipe apăruse în zare un colonist şi cei doi roboţi dispăruseră.

În hartă găsise un scurt bilet de la tatăl ei.

„Scumpa mea Ellie, îmi cer scuze pentru concizie. Eu sunt în siguranţă şi sănătos, dar profund îngrijorat în legătură cu mama ta. Te rog fierbinte să aduni aceste articole şi să le duci la locul indicat din Platoul Central. Dacă nu poţi să îndeplineşti singură sarcina, te rog să-ţi limitezi sprijinul la o singură persoană. Şi asigură-te că cea pe care o alegi îi este la fel de loială şi devotată lui Nicole ca noi. Te iubesc.”

Ellie hotărâse pe loc că va avea nevoie de ajutor. Dar pe cine să aleagă drept complice? Soţul ei, Robert, era o alegere proastă din două motive. În primul rând, el afirmase deja cu tărie că spitalul din Noul Eden şi pacienţii lui au prioritate mai mare decât orice sentimente politice pe care le-ar fi putut nutri. În al doilea rând, oricine era prins ajutând-o pe Nicole să evadeze avea să fie în mod sigur executat. Dacă Ellie l-ar fi implicat pe Robert în planul de evadare, fiica lor, Nicole ar fi putut rămâne fără ambii părinţi.

S-o ia pe Nai Watanabe? Loialitatea ei era mai presus de orice îndoială, dar Nai era o mamă singură cu doi fii gemeni în vârstă de patru ani. Nu era cinstit să-i ceară să-şi asume riscul. Singura alegere rezonabilă rămânea Eponine. Iar Eponine îi alungase imediat temerile. „Bineînţeles că am să te ajut”, spusese ea pe loc. „Eu n-am nimic de pierdut. După spusele soţului tău, acest RV-41 o să mă omoare oricum într-un an sau doi”.

Eponine şi Ellie adunaseră pe ascuns articolele necesare, câte unul o dată, într-un interval de o săptămână. Le înveliseră bine într-un cearceaf mic şi le ascunseseră în colţul camerei veşnic în dezordine a lui Eponine. La data stabilită, Ellie semnase pentru ieşirea din Noul Eden şi pornise spre Avalon, chipurile pentru a „monitoriza cu grijă”, pe parcursul a douăsprezece ore pline, datele biometrice ale lui Eponine. De fapt, îi fusese mai greu să-i explice lui Robert de ce vrea să-şi petreacă noaptea la Eponine decât să-i convingă pe singurul paznic om şi pe biotul Garcia de la ieşirea habitatului de legitimitatea nevoii ei de a rămâne peste noapte afară.

Chiar după miezul nopţii, Ellie şi Eponine luaseră cearceaful greu şi se furişaseră cu precauţie pe străzile din Avalon. Având mare grijă să evite bioţii mobili pe care poliţia lui Nakamura îi folosea drept patrule în micul sat pe timpul nopţii, cele două femei se strecuraseră pe la periferia aşezării şi ajunseseră în Platoul Central. Mai merseseră apoi câţiva kilometri şi depozitaseră balotul în locul stabilit. În faţa camerei lui Eponine le abordase un biot Tiasso care le întrebase de ce hoinăresc la o aşa oră absurdă, chiar înainte de lumina artificială a zilei.

— Femeia asta are RV-41, spusese repede Ellie, sesizând teama care o cuprinsese pe prietena ei. Este una dintre pacientele soţului meu… Avea dureri mari şi nu putea să doarmă, aşa că ne-am gândit că o plimbare matinală ar putea s-o ajute… Acum, dacă vrei să ne scuzi…

Tiasso le lăsase să treacă. Ellie şi Eponine fuseseră atât de înspăimântate încât nici una nu mai scosese un cuvânt timp de zece minute.

Ellie nu-i mai văzuse pe roboţi. N-avea idee dacă se încercase sau nu evadarea propriu-zisă. Pe măsură ce se apropia ora execuţiei mamei ei şi locurile din sală începură să se ocupe, simţea că inima începe să-i bată cu furie. Şi dacă nu s-a întâmplat nimic? se gândi ea. Şi dacă mama chiar o să moară peste douăzeci de minute?

Ellie se uită la scenă. Un panou înalt de doi metri, cu aparatură electronică, de un cenuşiu metalic, stătea alături de scaun. Pe scenă mai exista un singur alt obiect, un ceas digital care în acel moment arăta 0742. Ellie se uită la scaun. De partea superioară a spetezei atârna o glugă care avea să fie trasă pe capul victimei. Ellie se cutremură şi se luptă să-şi învingă greaţa. Ce barbar! îşi spuse. Cum poate o specie care se consideră avansată să tolereze genul ăsta de spectacol înfiorător?

Mintea ei tocmai alunga imaginile execuţiei când simţi o atingere pe umăr. Ellie se întoarse. Un poliţist masiv, încruntat se aplecă spre ea.

— Sunteţi Eleanor Wakefield Turner? întrebă el.

Ellie era atât de speriată încât abia putu să răspundă.

— Da.

— Vreţi să veniţi cu mine, vă rog? Trebuie să vă pun câteva întrebări.

Ellie îşi făcu loc pe lângă trei oameni din rândul ei şi ieşi pe interval cu picioarele tremurând. Ceva a mers prost, se gândi ea. Evadarea a fost împiedicată. Au găsit lucrurile ascunse şi ştiu, cumva, că sunt implicată.

Poliţistul o duse într-o mică sală de conferinţă aflată pe partea laterală a aulei.

— Doamnă Turner, eu sunt căpitanul Franz Bauer, spuse el. Sarcina mea este să mă ocup de cadavrul mamei dumneavoastră, după execuţie. Fireşte, noi am aranjat cu antreprenorul de pompe funebre obişnuita incinerare. Totuşi… în acest punct căpitanul Bauer se opri, de parcă îşi alegea cu mare grijă cuvintele, având în vedere serviciile pe care mama dumneavoastră le-a adus în trecut coloniei, m-am gândit că poate dumneavoastră sau un alt membru al familiei aţi vrea să vă îngrijiţi de ultimele demersuri.

— Da, desigur, domnule căpitan, răspunse Ellie, extrem de uşurată. Cu siguranţă. Vă mulţumesc foarte mult, adăugă ea repede.

— Asta e tot, doamnă Turner. Vă puteţi întoarce în aulă. Ellie se ridică şi descoperi că încă mai tremura. Puse o mână pe birou, în faţa căpitanului Bauer.

— Domnule?

— Da?

— Ar fi posibil să o văd pe mama mea, între patru ochi, doar o clipă înainte de a…?

Poliţistul o studie pe îndelete.

— Nu cred, spuse el, dar am să întreb.

— Vă mulţumesc foarte…

Ellie fu întreruptă de ţârâitul telefonului. Întârzie să iasă din sala de conferinţe suficient de mult pentru a vedea expresia şocată a feţei căpitanului Bauer.

— Eşti absolut sigur? îl auzi ea spunând în timp ce ieşea din sală.

Mulţimea devenea tot mai neliniştită. Marele ceas digital de pe scenă afişa 0836.

— Haide, haide! bombăni bărbatul din spatele lui Ellie. Să-i dăm drumul o dată!

Mama a evadat. Sunt sigură, îşi spuse Ellie cu bucurie. Se strădui să rămână calmă. De asta totul e atât de confuz aici.

La opt şi cinci minute căpitanul Bauer informase pe toată lumea că „activităţile” vor fi întârziate „câteva minute”, dar în ultima jumătate de oră nu se mai făcuseră alte anunţuri. În rândul din faţa lui Ellie circula zvonul că extratereştrii au ajutat-o pe Nicole să evadeze din celulă.

Unii dădeau deja să plece când guvernatorul Macmillan urcă pe scenă. Arăta hărţuit şi supărat, dar afişă repede zâmbetul larg, oficial când se adresă mulţimii.

— Doamnelor şi domnilor, execuţia lui Nicole des Jardins Wakefield a fost amânată. Guvernul a descoperit unele mici nereguli în întocmirea documentelor privitoare la cazul ei – nimic cu adevărat important, desigur – dar am considerat că trebuie lămurite mai întâi aceste aspecte, astfel încât să nu se poată pune problema vreunui viciu de formă. Execuţia va fi reprogramată în viitorul apropiat. Toţi cetăţenii Noului Eden vor fi puşi la curent cu detaliile.

Ellie rămase pe locul ei până când aula se goli aproape de tot. Când se ridică să plece, mai că se aştepta să fie reţinută de poliţie, dar nimeni nu o opri. Ajunsă afară se abţinu cu greu să nu strige de bucurie. Mamă, mamă, se gândi Ellie cu ochii înceţoşaţi de lacrimi, mă bucur nespus pentru tine!

Observă brusc că mai mulţi oameni se uită la ea. Oare mă dau de gol? se întrebă. Înfruntă privirile celorlalţi cu un zâmbet politicos. Acum vine cea mai mare provocare pentru tine, Ellie. Sub nici o formă nu poţi să te porţi ca şi cum n-ai fi surprinsă.

Ca de obicei, Robert, Ellie şi micuţa Nicole se opriră în Avalon pentru a face o vizită lui Nai Watanabe şi gemenilor după terminarea turului săptămânal pe la cei şaptezeci şi şapte de suferinzi de RV-41 încă rămaşi în viaţă. Era chiar înainte de cină. Galileo şi Kepler se jucau pe strada murdară, în faţa casei dărăpănate. La sosirea familiei Turner, cei doi băieţi erau prinşi într-o dispută.

— Ba este! spuse cu aprindere Galileo, în vârstă de patru ani.

— Ba nu, răspunse cu mult mai puţină patimă Kepler. Ellie se aplecă asupra gemenilor.

— Băieţi, băieţi, spuse ea pe un ton prietenos. De ce vă certaţi?

— O, bună ziua, doamnă Turner, răspunse Kepler cu un zâmbet jenat. Nu ne certăm. Galileo şi cu mine…

— Eu spun că doamna guvernator Wakefield a murit deja, îl întrerupse impetuos Galileo. Mi-a spus unul din băieţii din centru, care ştie. Tatăl lui e poliţist.

Preţ de o clipă Ellie fu derutată. Apoi îşi dădu seama că gemenii nu făceau legătura între Nicole şi ea.

— Vă aduceţi aminte că doamna guvernator Wakefield e mama mea şi bunica micuţei Nicole? întrebă blând Ellie. Tu şi cu Kepler aţi întâlnit-o de mai multe ori, înainte să meargă la închisoare.

Galileo îşi încreţi fruntea şi apoi clătină din cap.

— Eu o ţin minte… aşa cred, spuse solemn Kepler. A murit, doamnă Turner? adăugă el după o scurtă pauză.

— Nu ştim sigur, dar sperăm că nu, răspunse Ellie.

Cât pe ce să-i scape adevărul. Ar fi fost atât de uşor să le spună acestor copii… Însă ar fi fost o greşeală. Probabil că în apropiere era un biot.

În timp ce îl îmbrăţişa pe Kepler, Ellie îşi aminti întâlnirea întâmplătoare cu Max Puckett la supemarketul electronic, în urmă cu trei zile. În mijlocul conversaţiei obişnuite, Max spusese dintr-o dată:

— O, apropo, Ioana şi Eleanor sunt bine şi m-au rugat să-ţi transmit salutări.

Ellie se emoţionase şi-i pusese o întrebare de tatonare. Max o ignorase complet. Câteva secunde mai târziu, tocmai când Ellie era pe cale să spună ceva, apăruse brusc lângă ei biotul Garcia care supraveghea magazinul.

— Bună, Ellie. Bună, Robert, spuse din uşă Nai Watanabe. Întinse braţele şi o luă pe Nicole de la tatăl ei. Ce mai faci, frumoasa mea? Nu te-am mai văzut de săptămâna trecută, de la petrecerea de ziua ta.

Adulţii intrară în casă. După ce Nai verifică pentru a se asigura că nu există prin preajmă bioţi spioni, se trase mai aproape de Ellie şi Robert.

— Aseară poliţia m-a interogat din nou, le şopti ea prietenilor ei. Încep să cred că s-ar putea să fie ceva adevăr în zvonul care circulă.

Care zvon? Întrebă Ellie. Există atâtea!

— Cel pe care-l vehiculează femeile de la fabrica noastră, spuse Nai. Una din ele are un frate care e în serviciul special al lui Nakamura. Într-o noapte, ameţit de băutură, el i-a spus că în dimineaţa execuţiei, când poliţia a pătruns în celula lui Nicole, celula era goală. Un biot Garcia o scosese afară pe semnătură. Ei cred că este aceeaşi Garcia care a fost distrusă în explozia din afara fabricii de muniţii.

Ellie zâmbi, dar ochii ei nu spuneau nimic ca răspuns la privirea intensă, întrebătoare a prietenei sale. Dintre toţi, tocmai ei nu pot să-i spun.

— Poliţia m-a interogat şi pe mine, zise Ellie cu un aer degajat. De mai multe ori. După spusele lor, întrebările sunt menite să limpezească aşa-zisele „nereguli” din cazul mamei. Până şi Katie a avut parte de o vizită a poliţiei. Săptămâna trecută a trecut pe neaşteptate pe la noi şi a făcut observaţia că amânarea execuţiei mamei a fost cu siguranţă ciudată.

După o scurtă tăcere, Nai zise:

— Fratele prietenei mele spune că Nakamura bănuieşte că la mijloc a fost o conspiraţie.

— Asta-i caraghios! răspunse cu dispreţ Robert. Nicăieri în colonie nu există o opoziţie activă contra guvernului.

Nai se trase şi mai aproape de Ellie.

— Tu ce crezi că s-a întâmplat, de fapt? întrebă ea în şoaptă. Crezi că mama ta chiar a evadat? Sau Nakamura s-a răzgândit şi o execută pe ascuns ca să nu devină martiră în ochii publicului?

Ellie se uită mai întâi la soţul, apoi la prietena ei. Spune-le, spune-le, o îndemnă un glas lăuntric. Însă i se împotrivi.

— Habar n-am, Nai. M-am gândit şi eu, desigur, la toate posibilităţile pe care le-ai menţionat. Şi la alte câteva. Dar n-avem cum să ştim… Cu toate că nu sunt ceea ce s-ar numi o persoană religioasă, mă rog în felul meu ca mama să fie în siguranţă.

Nicole termină caisele uscate şi traversă camera pentru a arunca punga la coş. Era aproape plină. Încerca să comprime gunoiul apăsând cu piciorul, dar nivelul rămase aproape acelaşi.

Timpul mi se scurge, se gândi ea, trecând mecanic în revistă mâncarea rămasă pe raft. S-ar putea s-o mai ţin aşa încă cinci zile. Apoi trebuie să primesc alte provizii.

Ioana şi Eleanor plecaseră de patruzeci şi opt de ore. Pe parcursul primelor două săptămâni ale şederii lui Nicole în încăperea de sub hambarul lui Max Puckett, unul din cei doi roboţi fusese tot timpul cu ea. Conversaţia cu roboţii fusese aproape ca şi când ar fi discutat cu soţul ei, Richard, cel puţin la început, înainte ca Nicole să epuizeze toate subiectele stocate în memoria lor.

Aceşti doi roboţi sunt cele mai grozave creaţii ale lui, îşi spuse Nicole, aşezându-se pe scaun. Trebuie că a lucrat luni întregi la ei. Îşi aminti de roboţii shakespeareani ai lui Richard din zilele expediţiei Newton. Ioana şi Eleanor sunt mult mai sofisticate decât prinţul Hal şi Falstaff. Se pare că Richard a învăţat mult din tehnica bioţilor umani din Noul Eden.

Ioana şi Eleanor o ţinuseră la curent cu evenimentele majore care aveau loc în habitat. Fuseseră programate ca, printre altele, să observe şi să-i raporteze prin radio lui Richard, în timpul incursiunilor periodice în Noul Eden, tot ce se întâmpla, aşa că-i transmiteau aceleaşi informaţii şi lui Nicole. Ea ştia, de exemplu, că poliţia specială a lui Nakamura percheziţionase fiecare clădire din aşezare, în căutarea cuiva care stocase rezerve vitale. Fireşte, veniseră şi la ferma lui Puckett iar Nicole stătuse nemişcată în întuneric patru ore. Auzise nişte zgomote deasupra ei dar cel care condusese percheziţia nu stătuse prea mult în hambar.

Mai de curând, Ioana şi Eleanor trebuiseră deseori să stea în afara ascunzătorii amândouă în acelaşi timp. Îi spuseră că erau ocupate cu coordonarea următoarei faze a evadării. O dată, Nicole îi întrebase pe roboţi cum reuşeau să treacă atât de uşor prin punctele de verificare de la intrarea în Noul Eden.

— E foarte simplu, răspunse Ioana. Camioanele de marfă intră şi ies pe poartă de zeci de ori pe zi, cele mai multe transportând articole necesare soldaţilor şi constructorilor din celălalt habitat, iar unele mergând la Avalon. Noi suntem aproape imposibil de observat într-o încărcătură mare.

Ioana şi Eleanor o puseseră la curent pe Nicole cu toate evenimentele petrecute în colonie de când fusese ea întemniţată. Nicole ştia acum că oamenii invadaseră habitatul avianilor şi sesilelor şi îi învinseseră în esenţă pe ocupanţi.

Richard nu irosise spaţiul de memorie al roboţilor şi nici propriul său timp cu prea multe detalii despre aviani şi sesile; totuşi, Nicole ştia că Richard reuşise să fugă în New York cu două ouă de aviani, patru cantalupi conţinând embrioni ai bizarei specii a sesilelor şi o felie vitală dintr-o sesilă adultă. Mai ştia şi că cei doi pui de aviani ieşiseră din ou în urmă cu câteva luni şi că Richard era extrem de ocupat cu îngrijirea lor.

Lui Nicole îi venea greu să şi-l imagineze pe soţul ei jucând şi rol de mamă, şi rol de tată pentru o pereche de extratereştri. Ţinea minte că, pe vremea când propriii lor copii erau mici, Richard nu dovedise prea mult interes faţă de dezvoltarea lor şi deseori fusese extrem de insensibil la nevoile afective ale copiilor. A, bineînţeles că se descurcase minunat când începuse să-i înveţe diferite discipline ştiinţifice, mai ales conceptele abstracte ale matematicii şi fizicii. Însă Nicole şi Michael O’Toole discutaseră de mai multe ori în timpul îndelungatului voiaj pe Rama II despre faptul că Richard părea incapabil să trateze copiii de la nivelul lor.

Copilăria lui a fost atât de dureroasă! se gândi Nicole, aducându-şi aminte de conversaţia avută cu Richard despre tatăl abuziv al acestuia. Probabil că a crescut cu incapacitatea de a iubi sau a avea încredere în alţi oameni… N-a avut alţi prieteni decât fantezii sau roboţi creaţi de el însuşi… Însă pe parcursul anilor petrecuţi în Noul Eden, s-a schimbat cu certitudine… N-am avut ocazia să-i spun ce mândră sunt de el. De asta am vrut să las scrisoarea aceea…

Lumina din camera ei se stinse brusc şi Nicole rămase pe întuneric. Încremeni pe fotoliu şi ascultă cu atenţie. Deşi ştia că poliţia se află din nou la fermă, nu auzea nimic. Tot mai înspăimântată, îşi dădu seama cât de importante deveniseră pentru ea Ioana şi Eleanor. În timpul primei vizite a poliţiei speciale la ferma lui Puckett, ambii roboţei fuseseră alături de ea, în cameră, ca s-o liniştească.

Timpul trecea foarte încet. Nicole îşi auzea bătăile inimii. După ceea ce păru o veşnicie, auzi zgomote deasupra ei. Părea că în hambar se află mulţi oameni. Inspiră adânc şi încercă să se calmeze. Câteva secunde mai târziu mai să-i sară inima când auzi lângă ea un glas blând recitând un poem.

Invadează-mă acum, prietenă necruţătoare,

Şi fă-mă şi mai temătoare în întuneric.

Aminteşte-ţi că sunt singură de tot

Şi trasează-ţi semnul pe faţa mea.

Cum se face că pui stăpânire pe mine

Când toate gândurile mele îţi neagă forţa?

Oare reptila din creierul meu este cea

Care lasă ca groaza ta să-şi urmeze cursul?

Neîntemeiata Frică ne distruge pe toţi

În ciuda scopurilor măreţe pe care le urmărim.

Suntem pretinşi Galahazi ce nu mor,

Frica ne-ngheaţă tuturor sufletele.

Ea ne face să fim muţi când simţim iubirea,

Amintindu-ne ce am putea să pierdem.

Şi dacă întâlnim, cumva, succesul,

Frica ne spune ce cale sigură să alegem.

 Până la urmă Nicole recunoscu glasul robotului Ioana şi faptul că recita faimoasele versuri despre frică ale Benitei Garcia, scrise după ce Benita ajunsese să facă politică din cauza sărăciei şi foametei din perioada Marelui Haos. Glasul prietenos al robotului şi versurile familiare ale poemului domoliră temporar panica lui Nicole. Ascultă mai calmă, un timp, în ciuda faptului că zgomotele de deasupra ei se intensificau.

Totuşi, când auzi zgomotul înlăturării sacilor mari cu hrană de păsări depozitaţi peste intrarea în ascunzătoarea ei, spaima îi reveni brusc. Asta e, îşi spuse Nicole. Am să fiu capturată.

Nicole se întrebă dacă poliţia secretă avea s-o omoare de îndată ce avea s-o găsească. Apoi auzi un bubuit metalic la capătul culoarului care ducea în camera ei şi nu mai putu să rămână aşezată. Se ridică, simţind două junghiuri ascuţite în piept şi începu să respire cu greutate. Ce e cu mine? se întrebă; apoi Ioana rosti cu glas tare:

— După prima percheziţie, lui Max i-a fost teamă că n-a camuflat destul de bine intrarea în ascunzătoarea ta. Într-o noapte, în timp ce tu dormeai, a introdus în partea de sus a găurii un sistem complet de scurgere pentru ţarcul de păsări, ţevile de drenaj trecând pe deasupra ascunzătorii. Zgomotul ăsta pe care îl auzi e făcut de cineva care bate în ţevi.

Nicole îşi ţinu respiraţia în timp ce, deasupra ei, avea loc o conversaţie înăbuşită. După un minut auzi din nou cum sunt traşi sacii grei cu hrană pentru păsări. Bunul Max! îşi spuse Nicole, oarecum relaxată. Durerea din piept o lăsă. După alte câteva minute, zgomotele de deasupra încetară de tot. Nicole scoase un oftat şi se aşeză pe fotoliu. Dar nu adormi până când luminile se aprinseră iar.

3

Când Nicole se trezi, robotul Eleanor se întorsese. Îi explică lui Nicole că Max va începe în câteva ore să scoată sistemul de scurgere şi că Nicole va părăsi în sfârşit ascunzătoarea. Nicole fu uimită când, după ce se târî prin tunel, o găsi pe Eponine stând lângă Max.

Cele două femei se îmbrăţişară.

Ça va bien? Je ne t’ai pas vue depuis si longtemp{1}, îi spuse Eponine lui Nicole.

Mais, mon amie, pourquoi es-tu ici? J’ai pense que{2}...

— În regulă, le întrerupse Max. O să aveţi mai târziu o grămadă de timp să discutaţi. Acum trebuie să ne grăbim. Deja suntem în întârziere pentru că mi-a luat prea mult să scot afurisita aia de ţeavă… Ep, du-o pe Nicole înăuntru şi îmbrac-o. Poţi să-i explici planul în timp ce vă îmbrăcaţi… Eu trebuie să fac un duş şi să mă bărbieresc.

În timp ce mergeau pe întuneric spre casa lui Max, Eponine o informă pe Nicole că totul era pregătit pentru fuga ei din habitat.

— În ultimele patru ore, Max a ascuns echipamentul de scufundare, piesă cu piesă, pe malul Lacului Shakespeare. A mai pus deoparte într-o magazie din Beauvois un set complet, în caz că cineva îţi ia masca sau rezervorul de aer din ascunzători. În timp ce noi două mâncăm la petrecere, Max se va asigura că totul e în regulă.

— Ce petrecere? întrebă derutată Nicole.

Intrară în casă; Eponine râse.

— O, fireşte, spuse ea. Am uitat că n-ai urmărit calendarul. Astăzi e ultima zi dinainte de postul Paştelui. Se dă o petrecere mare în Beauvois şi alta în Positano. În seara asta aproape toată lumea va fi acolo. Guvernul i-a încurajat pe oameni să participe, probabil ca să-i facă să uite de celelalte probleme ale coloniei.

Nicole se uită foarte mirată la prietena ei şi Eponine râse din nou.

— Nu înţelegi? Pentru noi problema cea mai mare era să găsim o cale să te scoatem atâta drum prin colonie până la lac fără să fii văzută. Chiar şi Richard a fost de acord că asta e singura modalitate rezonabilă. Ai să fii costumată şi ai să porţi mască…

— Deci ai vorbit cu Richard? întrebă Nicole, începând în sfârşit să priceapă planul.

— Nu direct, răspunse Eponine. Dar Max a comunicat cu el prin intermediul roboţeilor. Richard a fost cu ideea sistemului de scurgere care a indus în eroare poliţia la ultima vizită la fermă. Se temea că ai să fii descoperită…

Mulţumesc din nou, Richard, se gândi Nicole în timp ce Eponine continuă să vorbească. Mi-ai salvat viaţa de cel puţin trei ori până acum.

Femeile intrară în dormitor unde, pe pat, era întinsă o minunată rochie albă.

— Vei participa la petrecere ca regină a Angliei, spuse Eponine. Am lucrat la rochia ta toată săptămâna, fără oprire. Cu masca asta pe toată faţa, cu mănuşile lungi şi albe şi jambiere la fel, n-o să ţi se vadă deloc părul sau pielea. Nu va trebui să stăm la petrecere mai mult de o oră, iar tu n-ai să vorbeşti prea mult cu nimeni dar, dacă cineva te întreabă, spune-i pur şi simplu că eşti Ellie. În seara asta ea stă acasă cu nepoata ta.

— Ellie ştie că am evadat? întrebă Nicole după câteva secunde.

I se făcu dintr-o dată un dor năprasnic de fiica ei şi de micuţa Nicole pe care nu o văzuse niciodată.

— Probabil, răspunse Eponine. Cel puţin ştia că e posibilă o tentativă… Ellie a fost prima care m-a implicat în evadarea ta. Ellie şi cu mine ţi-am ascuns proviziile afară, pe Platoul Central.

— Aşadar n-ai văzut-o de când am ieşit din închisoare?

— A, ba da. Dar nu ne-am spus nimic. În momentul de faţă Ellie trebuie să fie foarte atentă. Nakamura o urmăreşte ca un uliu…

— Mai e cineva implicat? întrebă Nicole, ţinând rochia lipită de trup ca să vadă cum îi vine.

— Nu, răspunse Eponine. Doar Max, Ellie şi cu mine… şi, fireşte, Richard şi roboţeii.

Nicole stătea de mai multe secunde în faţa oglinzii. Aşadar, iată-mă în sfârşit regina Angliei, măcar pentru o oră sau două. Era sigură că ideea acestui anume costum venise de la Richard. Nimeni altcineva n-ar fi făcut o alegere atât de potrivită. Îşi potrivi coroana pe cap. Cu faţa asta albă, Henry chiar ar fi putut să mă facă regină.

Nicole era adâncită în amintiri când Max şi Eponine ieşiră din dormitor. Nicole izbucni imediat în râs. Max era îmbrăcat într-un costum strâmt şi ducea un trident. Era Neptun, regele mării, iar Eponine era prinţesa lui sirenă.

— Arătaţi grozav amândoi! spuse regina Nicole, făcându-i cu ochiul lui Eponine. Vai, Max, habar n-aveam că ai un trup atât de impunător.

— E caraghios, mormăi Max. Am păr peste tot – pe piept, pe spate, în urechi, chiar şi…

— Doar că aici sus e cam rar, spuse Eponine bătându-l uşurel pe cap după ce-i luă coroana.

— La naiba! făcu Max. Acum ştiu de ce n-am trăit niciodată cu o femeie… Să mergem. Şi, apropo, vremea e iar aiurea în seara asta. Luaţi-vă un şal sau o jachetă pentru drumul cu trăsurica.

— Trăsurica? întrebă Nicole, uitându-se la Eponine.

— Ai să vezi într-un minut, spuse Eponine.

Când guvernul Noului Eden rechiziţionase toate trenurile pentru a converti aliajele uşoare extraterestre în avioane de război şi alte arme, colonia Noului Eden rămăsese fără un sistem de transport diversificat. Din fericire, cei mai mulţi cetăţeni îşi procuraseră biciclete şi în primii trei ani de după colonizare fusese pus la punct un set complet de poteci pentru biciclete. Altfel, oamenilor le-ar fi fost foarte greu să se deplaseze prin colonie.

La vremea evadării lui Nicole, şinele fostului tren fuseseră înlăturate toate şi pe locul lor se făcuseră drumuri. Aceste drumuri erau folosite de maşini electrice (de care dispuneau numai conducătorii din guvern şi personalul militar cheie), camioane de transport (care mergeau tot pe bază de electricitate stocată) şi alte diverse mijloace de transport construite în mod individual de cetăţenii Noului Eden. Printre ele se număra trăsurica lui Max. Partea din faţă era bicicletă, însă jumătatea din spate era alcătuită din banchete mari şi moi, care se sprijineau pe două roţi şi pe un ax rezistent, foarte asemănătoare cu trăsuricile trase de cai pe Pământ în urmă cu trei secole.

Regele Neptun se lupta cu pedalele şi trioul costumat înainta pe drumul spre Oraşul Central.

— La dracu’! exclamă Max chinuindu-se să accelereze. De ce oi fi eu de acord cu planul ăsta absurd?

Pe bancheta din spatele său, Nicole şi Eponine râseră.

— Pentru că eşti un om minunat, spuse Eponine, şi ai vrut ca amândouă să stăm confortabil… În plus, îţi poţi imagina o regină mergând pe bicicletă aproape zece kilometri?

Temperatura era într-adevăr coborâtă. Eponine petrecu câteva minute explicându-i lui Nicole că vremea continua să devină din ce în ce mai instabilă.

— De curând s-a declarat la televizor cum că guvernul intenţionează să instaleze mulţi dintre colonişti în al doilea habitat. Mediul de acolo este încă nealterat… Nimeni nu are încredere că vom rezolva vreodată problemele de aici din Noul Eden.

Pe măsură ce se apropiau de Oraşul Central, Nicole era tot mai îngrijorată că Max îngheaţă de frig. Îi oferi şalul pe care i-l împrumutase Eponine şi el îl acceptă în cele din urmă.

— Puteai să-ţi alegi un costum mai călduros, îl tachină Nicole.

— Tot Richard a avut ideea ca Max să fie regele Neptun, spuse Eponine. În felul ăsta, dacă va trebui să care astă seară vreunul din echipamentele tale de scufundare, o să arate întru totul firesc.

Nicole se simţi surprinzător de emoţionată când trăsurica încetini în traficul tot mai aglomerat şi îşi croi drum printre clădirile din Oraşul Central. Îşi aminti de o noapte, cu mulţi ani în urmă, când ea fusese singurul om treaz din Noul Eden. În aceeaşi noapte, după ce îşi verificase familia pentru ultima dată, Nicole se urcase neliniştită în capsula ei şi se pregătise să doarmă timp de mulţi ani, pe durata călătoriei până la sistemul solar.

În minte îi apăru o imagine a Vulturului, acea manifestare ciudată a inteligenţei extraterestre care fusese ghidul lor la Baza de Tranzit. Ai putut să prezici toate astea? se întrebă Nicole, sintetizând rapid întreaga istorie a coloniei de la prima întâlnire cu pasagerii de pe Pământ la bordul navei Pinta. Şi ce crezi acum despre noi? Nicole clătină din cap cu tristeţe, acut ruşinată de comportamentul semenilor ei oameni.

— Nu l-am mai înlocuit, spunea Eponine de lângă ea.

— Scuză-mă, zise Nicole. Mă tem că visam cu ochii deschişi.

— Monumentul acela minunat pe care l-a proiectat soţul tău, cel care arăta în orice moment poziţia Ramei în galaxie… Ţii minte, a fost distrus în noaptea în care mulţimea furioasă voia să-l linşeze pe Martinez… Oricum, n-a mai fost înlocuit.

Nicole se cufundă iar în amintiri. Poate aşa e când eşti bătrân, se gândi ea. Prezentul îţi evocă mereu prea multe amintiri. Îşi aminti mulţimea dezlănţuită şi băiatul care urlase: „Omorâţi-o pe blestemata de cioară…”

— Ce s-a întâmplat cu Martinez? întrebă moale Nicole, temându-se de răspuns.

— A fost executat pe scaunul electric la scurt timp după ce Nakamura şi Macmillan au preluat conducerea. Procesul a dominat ştirile timp de mai multe zile.

Trecuseră prin Oraşul Central şi îşi continuau drumul spre Beauvois, satul în care trăiseră Nicole şi Richard cu familia lor înainte de lovitura de stat a lui Nakamura. Ar fi putut să fie cu totul altfel, cugetă ea, uitându-se la Muntele Olimp care se înălţa în stânga. Aici ar fi putut să fie paradisul pentru noi. Măcar de ne-am fi străduit mai mult…

Era un lucru la care Nicole se gândise de o sută de ori începând cu acea noapte cumplită, aceeaşi noapte în care Richard plecase în grabă din Noul Eden. În inima ei era de fiecare dată aceeaşi tristeţe profundă, aceleaşi lacrimi fierbinţi în ochii ei.

Îşi aminti că-i spusese o dată Vulturului la Baza de Tranzit: Noi, oamenii avem aşa un comportament dihotomic! În răstimpuri, când există dragoste şi compasiune, părem a fi aproape aidoma îngerilor. Dar cel mai adesea, lăcomia şi egoismul ne copleşesc virtuţile şi atunci devenim totuna cu creaturile cele mai primitive, din care am evoluat.

4

Max plecase de la petrecere de aproape două ore. Atât Eponine cât şi Nicole începuseră să se alarmeze. Cele două femei încercau să traverseze ringul de dans aglomerat când doi bărbaţi costumaţi ca Robin Hood şi călugărul Tuck le opriră.

— Ia să dansez şi eu cu o sirenă, spuse Robin Hood râzând cu poftă şi, întinzând braţele, începu să danseze cu Eponine.

— Se poate bucura un preot umil de un dans cu Maiestatea sa? întrebă celălalt.

Nicole zâmbi în sinea ei. Ce rău poate să facă un singur dans? îşi spuse ea. Alunecă în braţele călugărului Tuck şi începură să se mişte încet în jurul ringului.

Călugărul Tuck era un tip vorbăreţ. După câteva acorduri, îi puse lui Nicole o întrebare. Aşa cum fusese stabilit, Nicole îi răspunse printr-o înclinare a capului. Întrebările se repetară, răspunsurile urmară acelaşi şablon. Către sfârşitul cântecului, călugărul costumat începu să râdă.

— Încep să cred tot mai mult că dansez cu o mută. Una graţioasă, fără îndoială, totuşi mută.

— Sunt foarte răcită, spuse încetişor Nicole, încercând să-şi schimbe glasul.

După ce vorbi, Nicole detectă o schimbare clară în atitudinea călugărului. Îngrijorarea ei spori când, după sfârşitul dansului, bărbatul continuă să o ţină de mână şi să se uite lung la ea.

— Ţi-am mai auzit vocea undeva, spuse el serios. E foarte aparte… Mă întreb dacă ne-am cunoscut. Sunt Wallace Michaelson, senatorul din partea sectorului de vest al Beauvois-ului.

Bineînţeles, se gândi Nicole cuprinsă de panică. Acum îmi amintesc de tine. Ai fost printre primii americani din Noul Eden care i-au susţinut pe Nakamura şi Macmillan.

Nicole nu îndrăzni să mai spună nimic. Din fericire, Eponine şi Robin Hood se întoarseră înainte ca tăcerea să se prelungească periculos de mult. Eponine îşi dădu seama ce se întâmplase şi acţionă rapid. Luând-o pe Nicole de mână, spuse:

— Regina şi cu mine eram în drum spre toaletă când ne-aţi acostat voi, haiducii din Pădurea Sherwood. Vă mulţumim pentru dans, iar acum, scuzaţi-ne, dar ne vom continua drumul spre destinaţia iniţială.

În timp ce femeile se îndepărtau, cei doi bărbaţi în verde se uitară cu atenţie după ele. Ajunse în toaleta doamnelor, Eponine deschise mai întâi toate cabinele pentru a se asigura că sunt singure.

— Ceva s-a întâmplat, şopti Eponine. Probabil că Max a trebuit să se ducă la magazie ca să-ţi înlocuiască echipamentul.

— Călugărul Tuck e senator în Beauvois, spuse Nicole. Cât pe ce să-mi recunoască glasul… Nu cred că sunt în siguranţă aici.

— Bine, spuse cu nervozitate Eponine după o scurtă ezitare. Vom urma planul alternativ… Vom ieşi prin faţă şi vom aştepta sub copacul cel mare.

Ambele femei văzură în acelaşi timp camera mică de supraveghere din tavan. Aceasta emise un sunet extrem de slab şi-şi schimbă orientarea pentru a le urmări prin încăpere. Nicole încercă să-şi amintească fiecare cuvânt pe care-l rostiseră ea şi Eponine. Am spus ceva care să sugereze cine suntem? se întrebă ea. Îşi făcea griji mai ales pentru Eponine, întrucât prietena ei avea să continue să trăiască în colonie după ce ea fie evada, fie era capturată.

Când Nicole şi Eponine se întoarseră în sala de bal, Robin Hood şi preotul său preferat le făcură semn să vină la ei. Drept răspuns, Eponine arătă spre uşa din faţă, îşi duse degetele la buze indicând că ieşea să fumeze, apoi traversă încăperea împreună cu Nicole. Eponine deschise uşa de afară şi se uită peste umăr.

— Bărbaţii în verde vin după noi, îi şopti ea lui Nicole.

La vreo douăzeci de metri de intrarea în sala de bal, care în realitate era sala de gimnastică a Şcolii Medii din Beauvois, se afla un ulm înalt, unul dintre copacii maturi transportaţi pe Rama de pe Pământ. Ajunseră la copac; Eponine căută în poşetă, scoase o ţigară şi o aprinse repede. Suflă fumul în partea cealaltă.

— Scuză-mă, îi şopti prietenei ei.

— Înţeleg, apucă să spună Nicole, apoi Robin Hood şi călugărul Tuck apărură lângă ele.

— Măi, măi, măi, făcu Robin Hood, aşadar prinţesa noastră sirenă e fumătoare. Nu ştii că asta îţi scurtează viaţa?

Eponine fu pe punctul să-i dea replica ei standard, să-i spună că RV-41 o va ucide cu mult înainte s-o facă fumatul, dar se hotărî să nu spună nimic care i-ar fi încurajat pe bărbaţi să rămână cu ele. Se mulţumi să zâmbească absentă, inhală fumul şi îl suflă în sus în crengile copacilor.

— Atât călugărul cât şi eu speram să veniţi să bem ceva, spuse Robin Hood, ignorând faptul că nici Eponine, nici Nicole nu răspunseseră la comentariul său anterior.

— Da, adăugă călugărul Tuck, am vrea să ştim cine sunteţi… Se uită lung la Nicole. Sunt sigur că ne-am mai întâlnit, glasul dumitale îmi este foarte cunoscut.

Nicole simulă o tuse şi se uită în jur. Pe o rază de cincizeci de metri erau trei poliţişti. Nu aici, se gândi ea. Nu acum. Sunt atât de aproape de izbândă!

— Regina nu se simte bine, spuse Eponine. S-ar putea să plecăm devreme. Dacă nu, vă găsim când ne întoarcem.

— Sunt doctor, o întrerupse Robin Hood venind mai aproape de Nicole. Poate pot să te ajut.

Nicole simţi încordarea din inimă. Respira din nou scurt şi greoi. Tuşi, ferindu-şi faţa de cei doi bărbaţi.

— Asta e o tuse cumplită, Maiestatea ta, auzi ea un glas familiar. Ar fi bine să te ducem acasă.

Nicole ridică privirea şi văzu un alt bărbat îmbrăcat în verde. Max, alias regele Neptun, îi zâmbea larg. Dincolo de el, Nicole văzu trăsurica parcată la nici zece metri depărtare. Se simţi uşurată şi plină de bucurie. Îl îmbrăţişă lung pe Max şi aproape uită de pericolele din jurul ei.

— Max, spuse ea înainte ca acesta să-i pună un deget pe buze şi să zică:

— Ştiu, doamnelor, că sunteţi amândouă încântate că regele Neptun şi-a terminat treaba pe seara asta şi acum poate să vă ducă în castelul său, departe de haiduci şi alte elemente dubioase.

Max se uită la cei doi bărbaţi, care se amuzau copios pe seama rolului pe care-l interpreta, deşi le stricase planurile pentru seara aceea.

— Mulţumesc, Robin. Mulţumesc, călugăre Tuck, spuse Max în timp ce le ajuta pe cele două femei să urce în trăsurică. Vă apreciez foarte mult amabilitatea faţă de prietenele mele.

Călugărul Tuck se apropie de trăsurică pentru a mai pune o întrebare, dar Max începu să pedaleze.

— E o noapte a costumelor şi misterelor, spuse el făcându-i călugărului cu mâna. Dar nu putem zăbovi, ne cheamă marea.

— Ai fost fantastic! spuse Eponine, sărutându-l încă o dată pe Max.

Nicole dădu din cap.

— Poate că ţi-ai ratat chemarea, spuse ea. Poate că trebuia să fii actor şi nu fermier.

— Când eram la liceu, în Arkansas, am jucat rolul lui Marc Antoniu, spuse Max, întinzându-i lui Nicole masca de scufundător pentru o ultimă ajustare. Porcilor le plăcea la nebunie cum recitam… „Prieteni, romani, curteni… împrumutaţi-mi urechile voastre… Eu vin să-l îngrop pe Cezar, nu să-l laud.”

Râseră toţi trei. Stăteau într-o poieniţă la vreo cinci metri de malul Lacului Shakespeare. Copacii şi tufişurile înalte din jur îi ascundeau de privirile oricărui eventual trecător pe drumul sau pe poteca pentru biciclete din apropiere. Max ridică rezervorul de aer şi o ajută pe Nicole să şi-l prindă pe spate.

— Aşadar, totul e gata? întrebă el. Nicole dădu din cap.

— Roboţii te aşteaptă în ascunzătoare, spuse Max. Mi-au spus să-ţi amintesc să nu cobori prea repede… N-ai mai făcut scufundări de mult.

Nicole rămase tăcută câteva clipe.

— Nu ştiu cum să vă mulţumesc amândurora, spuse ea stânjenită. Nu găsesc cuvintele potrivite.

Eponine se duse la Nicole şi o îmbrăţişă.

— Important e să fii în siguranţă, draga mea prietenă, spuse ea. Te iubim foarte mult.

— Şi eu, spuse Max după o clipă cu glasul sugrumat, în timp ce o îmbrăţişa.

Amândoi îi făcură cu mâna când Nicole se apropie de lac cu spatele.

Lacrimile şiroiau din ochii lui Nicole şi se adunau în partea de jos a măştii. Îşi flutură mâna pentru ultima dată când apa îi ajunse până la brâu.

 Apa era mai rece decât se aşteptase Nicole. Ştia că variaţiile de temperatură erau mai mari de când coloniştii preluaseră controlul asupra condiţiilor climatice din Noul Eden, dar nu se gândise că schimbările climei au modificat temperatura lacului.

Nicole ajustă cantitatea de aer din vestă pentru a încetini coborârea. Nu te grăbi, se sfătui singură. Şi rămâi relaxată. Ai mult de înotat.

Ioana şi Eleanor o instruiseră în mod repetat privitor la procedura pe care trebuia s-o urmeze pentru a localiza tunelul lung care trecea pe sub zidul habitatului. Aprinse lanterna şi studie ferma acvatică din stânga ei. Trei sute de metri înspre mijlocul lacului, direct perpendicular pe zidul din spate al zonei de hrănire a somonilor, îşi aminti ea. Rămâi la o adâncime de douăzeci de metri până vezi, sub tine, platforma de beton.

Nicole înota uşor dar totuşi obosea repede. Îşi aminti o discuţie avută cu Richard cu ani în urmă, când se gândeau să traverseze înot Marea Cilindrică pentru a evada din New York. „Dar eu nu sunt o înotătoare atât de bună”, spusese Nicole. „S-ar putea să nu reuşesc.”

La vreme aceea Richard o asigurase că, întrucât era o atletă excepţională, n-o să aibă probleme cu înotul pe distanţă mare. Acum iată-mă înotând ca să-mi salvez viaţa, urmând aceeaşi rută de evadare pe care a folosit-o Richard acum doi ani, se gândi Nicole. Doar că eu am în jur de şaizeci de ani şi nu mai sunt în formă.

Nicole găsi platforma de beton, coborî alţi cincisprezece metri urmărind cu grijă aparatele de măsură şi localiză repede una din cele opt mari staţii de pompare răspândite pe fundul lacului cu scopul de a face apa să circule continuu. Intrarea tunelului trebuie să fie ascunsă chiar sub unul din aceste motoare mari. Nu o găsi uşor. Tot trecea pe lângă ea din cauza noilor alge care crescuseră în jurul complexului de pompare.

Tunelul era o conductă cu diametru de patru metri, plină cu apă. Fusese introdus în proiectul iniţial la insistenţele lui Richard, ca ieşire de urgenţă, pentru situaţii neprevăzute. De la intrarea în Lacul Shakespeare până la ieşirea în Platoul Central, dincolo de zidurile habitatului era de înotat puţin peste un kilometru. Lui Nicole îi luă zece minute mai mult decât era plănuit ca să găsească intrarea. Când se angajă pe ultima porţiune era deja foarte obosită.

În timpul celor doi ani de închisoare, singurele exerciţii pe care le practicase Nicole, şi acelea la intervale neregulate, fuseseră mersul şi flotările. Muşchii ei care îmbătrâneau nu mai suportau solicitarea extremă fără să se contracteze în cârcei dureroşi. De trei ori, cât timp înotă prin tunel, o cuprinseră cârceii. De fiecare dată se zbătu, călcând apa, şi se forţă să se relaxeze până când cârceii dispărură complet. Înainta foarte încet. Către sfârşit începu să se teamă că va rămâne fără aer înainte de a ajunge la ieşirea din tunel.

Pe ultima sută de metri, o durea tot corpul. Braţele ei nu mai voiau să despice apa, picioarele nu mai aveau forţă să lovească. Atunci începu şi durerea din piept, o durere surdă care se menţinu chiar şi după ce indicatorul de adâncime îi arătă faptul că tunelul cotise uşor în sus.

Când, în cele din urmă, ajunse la capăt şi se sprijini pe tălpi, nu lipsi mult să se prăbuşească. Preţ de mai multe minute încercă să-şi recapete ritmul firesc al respiraţiei şi pulsului. Nu-i mai rămăsese putere nici măcar să ridice capacul de metal care acoperea ieşirea. Îngrijorată că se suprasolicitase, hotărî să rămână în tunel şi să doarmă puţin.

Se trezi după două ore când auzi deasupra ei un bizar ciocănit repetat. Stând chiar sub capac, ascultă cu atenţie. Auzea glasuri, dar nu înţelegea ce spun. Ce se petrece? se întrebă ea, pulsul accelerându-i-se subit. Dacă m-a descoperit poliţia, de ce nu deschide pur şi simplu capacul?

Se deplasă fără zgomot în întuneric spre echipamentul de scufundare care se afla lângă peretele opus al tunelului. Examină aparatele de măsură cu ajutorul lanternei micuţe, ca să vadă cât aer îi rămăsese în rezervor. Aş putea să mă scufund, dar nu mai mult de câteva minute, se gândi ea.

Dintr-o dată se auzi un ciocănit puternic în capac.

— Eşti acolo, Nicole? întrebă robotul Ioana. Dacă da, răspunde-ne imediat. Avem aici sus nişte haine groase pentru tine, dar nu suntem suficient de puternice să dăm la o parte capacul.

— Da, eu sunt! strigă uşurată Nicole. Am să ies de îndată ce am să pot.

În costumul ud, Nicole îngheţă rapid în aerul de la suprafaţă, unde temperatura era doar cu câteva grade peste zero. Parcurse clănţănind din dinţi cei optzeci de metri până la ascunzătoarea unde se aflau mâncarea şi îmbrăcămintea uscată.

Când ajunseră la provizii, Ioana şi Eleanor o sfătuiră să îmbrace uniforma militară pe care i-o lăsaseră Ellie şi Eponine. Nicole întrebă de ce, iar roboţii îi explicară că pentru a ajunge în New York trebuia să traverseze cel de-al doilea habitat.

După ce se instală în siguranţă în buzunarul cămăşii lui Nicole, Eleanor spuse:

— În caz că suntem descoperite, o să ne fie mai uşor să ieşim din bucluc dacă porţi uniformă de soldat.

Nicole îşi puse indispensabilii lungi şi uniforma. După ce se încălzi îşi dădu seama că îi e foarte foame. Adună, în timp ce mânca, toate celelalte lucruri care fuseseră înfăşurate în cearceaf şi le băgă în rucsacul pe care îl purtase sub vesta de scufundător.

Intrarea în cel de-al doilea habitat fu o problemă. În tot Platoul Central Nicole şi cei doi roboţi nu întâlnise absolut nici un om, însă intrarea în ceea ce fusese odinioară căminul avianilor şi sesilelor era păzită de o santinelă. Eleanor plecase înainte să cerceteze locul şi anunţase dificultatea. Trioul se opri la vreo patru sute de metri de principala rută de trafic dintre cele două habitate.

— Asta trebuie să fie o măsură nouă de precauţie, adoptată după evadarea ta, îi spuse Ioana lui Nicole. N-am mai avut până acum dificultăţi în a intra şi ieşi.

— Nu există nici o altă cale de a ajunge înăuntru? întrebă Nicole.

— Nu, răspunse Eleanor. Locul sondei iniţiale era aici. Desigur, a fost considerabil lărgit şi peste şanţul cu apă s-a construit un pod pentru ca trupele să se poată deplasa rapid. Dar alte intrări nu există.

— Şi trebuie neapărat să trecem prin habitatul ăsta ca să ajungem la Richard, în New York?

— Da, răspunse Ioana. Acea uriaşă barieră cenuşie de la sud, cea care formează zidul celui de-al doilea habitat pe o distanţă de mai mulţi kilometri, împiedică deplasările în şi din Semicilindrul Nordic al Ramei. Am putea zbura peste ea dacă am avea un avion care să atingă altitudinea de doi kilometri şi un pilot foarte isteţ, dar nu avem… Pe lângă asta, Richard se aşteaptă să venim prin habitat.

Aşteptară vreme îndelungată în întuneric şi frig. Unul din cei doi roboţi se ducea periodic să verifice intrarea, dar mereu era prezentă o santinelă. Nicole obosi.

— Ştiţi, spuse ea la un moment dat, nu putem să rămânem aici o veşnicie. Trebuie să existe şi un alt plan.

— Noi nu avem cunoştinţă de vreun plan alternativ la această situaţie, spuse Eleanor, amintindu-i lui Nicole pentru prima dată că erau roboţi.

În timpul unei scurte aţipeli, Nicole visă că dormea goală pe un cub de gheaţă foarte mare şi foarte plat. Avianii ţipau la ea de pe cer şi sute de robotei ca Ioana şi Eleanor o înconjurau pe gheaţă. Cântau ceva la unison.

Când se trezi, se simţi oarecum mai întremată. Discută cu cei doi roboţi şi elaborară un plan nou. Hotărâră să nu se mişte până când nu apărea o pauză în circulaţia prin intrarea celui de-al doilea habitat. Atunci, roboţii aveau să ademenească santinela în altă parte ca Nicole să poată intra. Ioana şi Eleanor o instruiră pe Nicole ca, după aceea, să meargă cu precauţie până în cealaltă parte a podului şi apoi să cotească la dreapta pe malul şanţului cu apă.

— Să ne aştepţi în micul golf care se află la vreo trei sute de metri depărtare de pod, spuse Eleanor.

Douăzeci de minute mai târziu, Ioana şi Eleanor începură să facă o zarvă teribilă lângă zidul îndepărtat, la vreo cincizeci de metri de intrare. După ce santinela îşi părăsi postul pentru a vedea ce era cu zgomotul, Nicole intră nestingherită în habitat. În interior, o scară lungă şerpuia pe o înălţime de câteva sute de metri, de la intrare până la nivelul şanţului lat cu apă care încercuia întregul habitat. Pe scară erau din loc în loc lumini; şi Nicole văzu şi altele pe podul din faţa ei, dar iluminatul general era foarte sărăcăcios. Nicole văzu doi muncitori constructori urcând scara în direcţia ei şi se încordă, însă trecură pe lângă ea doar cu un salut din cap. Nicole se bucură că purta uniforma.

În timp ce aştepta lângă şanţ, se uită înspre centrul habitatului extraterestru şi încercă să distingă fascinantele construcţii pe care i le descriseseră Ioana şi Eleanor – uriaşa structură cilindrică de culoare maro, înaltă de o mie cinci sute de metri, care odinioară găzduise coloniile de aviani şi sesile; marea sferă cu glugă care atârna din tavanul habitatului şi furniza lumină; inelul de misterioase clădiri albe care încercuia cilindrul de-a lungul şanţului.

Sfera cu glugă nu mai fusese aprinsă de luni întregi, de la prima incursiune a oamenilor pe domeniul avianilor şi sesilelor. Singurele lumini pe care Nicole le vedea erau mici şi foarte răzleţe, evident plasate în habitat de oamenii invadatori, astfel că nu putea discerne decât silueta vagă a marelui cilindru, o umbră cu conturul foarte difuz. Trebuie să fi fost impresionant când a intrat Richard aici, se gândi Nicole, înduioşată la gândul că se afla într-un loc unde, nu cu mult timp în urmă, se aflase căminul unei alte specii înzestrate cu conştiinţă. Aşadar, ne-am extins şi aici hegemonia, călcând în picioare toate formele de viaţă care nu sunt la fel de puternice ca noi.

Eleanor şi Ioana sosiră mai târziu decât se aşteptase Nicole. Începură să înainteze încet toate trei în lungul şanţului. Unul dintre roboţi era mereu în frunte, pe post de cercetaş, având grijă ca întâlnirea cu alţi oameni să fie evitată. De două ori, în porţiunea habitatului care semăna mult cu o junglă de pe Pământ, Nicole aşteptă în linişte cât timp trecu pe drumul din stânga lor câte un grup de soldaţi şi muncitori. În ambele dăţi studie fascinată plantele noi şi interesante din jurul ei. Ba chiar găsi şi o vieţuitoare, ceva între lipitoare şi râmă, care încerca să intre în cizma ei dreaptă. O luă şi o băgă în buzunar.

Trecuseră aproape şaptezeci şi două de ore de când Nicole intrase în Lacul Shakespeare când, împreună cu cei doi roboţi, ajunse în sfârşit la locul stabilit pentru întâlnire. Erau în celălalt capăt al habitatului, departe de intrare, unde densitatea oamenilor atingea cota cea mai mică. După câteva minute de la sosirea lor, un submarin ieşi la suprafaţă. Chepengul sasului se deschise şi Richard Wakefield, cu un zâmbet uriaş pe faţa bărboasă, se repezi spre iubita lui soţie. Nicole, tremurând de bucurie, simţi cum braţele lui o cuprind strâns.

5

Totul era foarte familiar. În afara dezordinii făcute de Richard în lunile cât stătuse singur şi de transformarea camerei copiilor în creşă pentru cei doi pui de aviani, adăpostul subteran din New York arăta exact la fel ca în vremea când Richard, Nicole, Michael O’Toole şi copiii lor plecaseră de pe Rama, cu ani în urmă.

Richard ancorase submarinul într-un golf natural din partea de sud a insulei, într-un loc pe care el îl numise Port.

— De unde ai submarinul? îl întrebase Nicole în timp ce mergeau către adăpost.

— A fost un dar, răspunse Richard. Sau cel puţin aşa cred. Superiorul avianilor – un el sau o ea – mi-a arătat cum să-l conduc şi-apoi a dispărut, lăsând submarinul aici.

Intrarea în New York fusese o experienţă stranie pentru Nicole. Chiar şi pe întuneric, zgârie-norii îi aminteau cu intensitate de anii în care trăise pe această insulă misterioasă din mijlocul Mării Cilindrice.

Câţi ani au trecut de când am plecat? se întreba Nicole cât timp ce ea şi Richard, ţinându-se de mână, făcuseră popas lângă hambarul în care Francesca Sabatini o lăsase pe Nicole să piară în fundul puţului. Dar Nicole ştia că nu există nici o cale de a găsi un răspuns exact la întrebarea ei. Timpul care trecuse nu putea fi măsurat în nici un mod normal, întrucât ei făcuseră două lungi călătorii interstelare cu viteze apropiate de cea a luminii, cea de a doua dormind într-o cuşetă specială în timp ce tehnologia extraterestră le întârzia procesul îmbătrânirii prin atenta manipulare a enzimelor şi metabolismului lor.

Când se apropiaseră de vechiul lor cămin, Richard spusese:

— Singurele schimbări făcute pe nava spaţială Rama la fiecare vizită la Baza de Tranzit sunt cele necesare următoarei misiuni. Aşa că în adăpostul nostru nu s-a schimbat nimic. Ecranul negru e tot acolo, în Camera Albă, la fel şi vechea noastră tastatură. Procedurile pentru formularea cererilor către ramani, sau cum s-or numi gazdele noastre, sunt şi ele neschimbate.

— Dar cum e cu ceilalţi locuitori ai adăposturilor? întrebase Nicole în timp ce coborau rampa către nivelul locuinţei lor. I-ai vizitat?

— Adăpostul avian e un cavou, răspunsese Richard. L-am străbătut de la un cap la altul de mai multe ori. O dată am intrat cu grijă în adăpostul octopăianjenilor, dar am mers numai până la acea cameră ca o catedrală, cu cele patru tuneluri care dădeau din ea…

Nicole îl întrerupse, râzând:

— Cele pe care le-am botezat Eenie, Meenie, Mynie şi Moe…

— Da. Oricum, nu m-am simţit bine acolo. Am avut sentimentul că adăpostul este încă locuit, cu toate că n-am putut să identific ceva anume, şi că octozii, sau ce-o fi trăind acolo, îmi urmăresc fiecare pas.

De data asta fu rândul lui să râdă:

— Mă crezi sau nu, îmi făceam griji şi pentru ce s-ar fi întâmplat cu Tammy şi Timmy dacă, dintr-un anume motiv, nu mă întorceam.

Întâlnirea lui Nicole cu Tammy şi Timmy, cei doi pui de aviani pe care Richard îi crescuse de când ieşiseră din ou, fu extraordinară. Richard construise o uşă de dimensiuni reduse pentru camera lor şi o închisese bine când plecase în întâmpinarea lui Nicole. Cum creaturile cu aspect de pasăre nu zburau încă, n-aveau cum să părăsească încăperea în timpul absenţei lui Richard. Însă, de îndată ce-i auziră glasul în adăpost, începură să ţipe strident şi să sporovăiască. Nu încetară să cârâie nici când Richard le deschise uşa şi-i luă în braţe.

— Îmi spun că nu trebuia să-i las singuri, îi strigă Richard lui Nicole prin zgomotul îngrozitor.

Nicole râdea atât de tare încât îi dădură lacrimile. Ambii pui îşi întinseseră gâturile lungi spre faţa lui Richard. Îşi întrerupeau sporovăiala şi ţipetele doar pe perioade scurte, timp în care îşi frecau uşor partea de dedesubt a ciocului de obrazul bărbos al lui Richard. Avianii erau încă mici, aveau doar şaptezeci de centimetri înălţime stând în picioare, însă aveau gâtul atât de lung încât păreau mult mai mari.

Nicole se uită cu admiraţie cum soţul ei îngrijeşte odraslele extraterestre al căror tutore era. Le făcu curăţenie, se asigură că aveau mâncare şi apă proaspătă şi verifică dacă paturile făcute din ceva asemănător cu fânul, din colţul încăperii, sunt destul de moi.

Ai făcut progrese mari, Richard Wakefield, se gândi Nicole, amintindu-şi cât de reţinut era cu ani în urmă când era vorba de o îndatorire mai banală asociată cu calitatea de părinte. Era profund înduioşată de afecţiunea faţă de acei pui greoi. E cu putinţă ca fiecare din noi să aibă înlăuntrul său genul ăsta de dragoste altruistă? se pomeni Nicole întrebându-se. Şi ca, înainte s-o găsim, să trebuiască să depăşim, cumva, toate problemele pe care le-au creat atât ereditatea cât şi mediul?

Richard depozitase cei patru cantalupi şi felia de sesilă într-un colţ din Camera Albă. Îi explică lui Nicole că, de când sosise în New York, nu observase nici o schimbare nici la cantalupi, nici în materialul sesil.

— Poate că, la fel ca seminţele, cantalupii pot rămâne mult timp în stare latentă, spuse Nicole după ce Richard o puse la curent cu complexul ciclu de viaţă al speciei sesile.

— Aşa mă gândeam şi eu, spuse Richard. Bineînţeles că habar n-am în ce condiţii ar putea germina cantalupii… Specia asta e atât de ciudată şi de complicată încât nu m-ar mira ca procesul să fie controlat cumva de bucata aia mică de sesilă.

În prima lor seară împreună, Richard reuşi cu mare greutate să determine puii să se culce.

— Se tem că am să-i părăsesc din nou, explică Richard când reveni în Camera Albă.

Era pentru a treia oară când cârâitul furios al lui Tammy şi Timmy întrerupsese cina lui cu Nicole. În cele din urmă, Richard le programă pe Ioana şi Eleanor să le ţină de urât avianilor. Numai aşa reuşi să-şi convingă pupilele extraterestre să stea liniştite ca să poată petrece o seară singur cu Nicole.

Înainte de a adormi, făcură dragoste pe îndelete şi cu tandreţe. În timp ce se dezbrăca, Richard recunoscuse că nu e sigur cât de bine… însă Nicole îi spusese că performanţa lui (sau lipsa acesteia) n-avea nici o importanţă. Insistase că va fi o bucurie de nedescris doar să-şi lipească trupul de al ei şi că, dacă survenea şi o stimulare sexuală, aceasta avea să constituie un supliment minunat. Erau compatibili, fireşte, cum fuseseră de prima dată când se culcaseră împreună. După dragoste au rămas alături, mână în mână, fără să vorbească. În ochii lui Nicole apărură câteva lacrimi care-i alunecară pe tâmple, adunându-i-se în urechi. Ea zâmbi pe întuneric. Era extraordinar de fericită.

Pentru prima dată, în viaţa lor nu exista nimic imperios. În fiecare noapte discutau firesc, uneori chiar şi în timp ce făceau dragoste. Richard îi povesti lui Nicole mult mai multe despre copilăria şi adolescenţa sa decât o făcuse vreodată. Relatările lui includeau cele mai dureroase amintiri despre abuzurile suferite din partea tatălui, precum şi detalii chinuitoare din căsnicia dezastruoasă cu Sarah Tydings.

— Acum îmi dau seama că Sarah şi tata aveau ceva în comun, ceva fundamental, spuse Richard într-o seară, târziu. Amândoi erau incapabili să-mi acorde preţuirea pe care o căutam cu atâta disperare… şi, cumva, amândoi ştiau că am să continui să încerc s-o obţin, chiar dacă asta însemna să renunţ la toate celelalte lucruri din viaţa mea.

Nicole îi împărtăşi lui Richard pentru prima dată întreaga dramă a legăturii ei amoroase de patruzeci şi opt de ore cu prinţul de Wales, chiar după ce cucerise medalia olimpică de aur. Ba chiar recunoscu în faţa lui Richard că tânjise să se mărite cu Henry şi că fusese absolut distrusă când îşi dăduse seama că prinţul o exclusese drept candidată la postura de regină a Angliei în primul rând din cauza culorii pielii ei. Richard se dovedi extrem de interesat, chiar fascinat de povestea lui Nicole. Dar nu arătă nici măcar o clipă că ar fi gelos ori că s-ar fi simţit ameninţat.

S-a mai maturizat, se gândea Nicole în una din nopţile următoare, în timp ce Richard îşi îndeplinea sarcina de a culca puii.

— Iubitule, spuse Nicole când Richard reveni în dormitorul lor din adăpost, vreau să-ţi spun ceva… Am aşteptat momentul potrivit…

— Uf! Richard luă un aer fals încruntat. Se pare că e ceva serios… Sper să nu dureze mult, pentru că aveam la rândul meu nişte planuri pentru noi în seara asta.

Traversă camera şi începu s-o sărute.

— Te rog, Richard, nu acum… spuse ea, îndepărtându-l cu blândeţe. Lucrul ăsta e foarte important pentru mine.

Richard se dădu doi paşi înapoi.

— Când credeam că am să fiu executată, spuse încetişor Nicole, mi-am dat seama că toate treburile mele personale erau în ordine, în afară de două. Mai existau încă lucruri pe care voiam să le spun, atât ţie cât şi lui Kate. Chiar l-am rugat pe poliţistul care-mi explica procedura de execuţie să-mi dea un stilou şi hârtie ca să pot scrie două ultime scrisori.

Nicole se opri o clipă, de parcă voia să găsească vorbele potrivite, apoi continuă:

— În acele zile cumplite nu-mi aminteam dacă ţi-am spus vreodată, explicit, cât de fericită am fost când am devenit soţ şi soţie… şi, de asemenea, nu voiam să mor fără…

Se opri a doua oară, se uită scurt în jur, apoi privi iarăşi direct în ochii lui Richard.

— Mai era un lucru pe care voiam să-l înfăptuiesc prin acea ultimă scrisoare, spuse ea. La vremea aceea credeam că e necesar să-mi completez viaţa, astfel încât să plec din lumea asta fără restanţe… Richard, voiam să-mi cer iertare pentru insensibilitatea de care am dat dovadă atunci când tu şi cu Michael şi cu mine… Am făcut o greşeală atunci culcându-mă cu Michael prea repede pentru că m-am temut…

Nicole inspiră adânc.

— Trebuia să fi avut mai multă credinţă. Nu că mi-aş dori, fie şi o clipă, ca Patrick sau Benjy să nu fi existat, dar acum îmi dau seama că am cedat prea repede în faţa singurătăţii mele. Aş vrea să…

Richard îi atinse buzele cu degetul.

— Nu e nevoie să te scuzi, Nicole, spuse el. Ştiu că m-ai iubit mult.

Existenţa lor simplă se desfăşura într-un ritm lejer. Dimineaţa se plimbau prin New York, de obicei la braţ, explorând din nou fiecare colţ al insulei pe care odinioară o numiseră casa lor. Din cauză că în cea mai mare parte era întuneric, oraşul arăta altfel acum. Doar lanternele lor luminau enigmaticii zgârie-nori ale căror detalii le erau clar întipărite în amintire.

Deseori se plimbau pe digul care înconjura oraşul, uitându-se la apele Mării Cilindrice. Într-o dimineaţă petrecură trei ore stând într-un loc, chiar locul în care, cu mulţi ani în urmă, îşi încredinţaseră viaţa celor trei aviani. Îşi amintiră de teama dar şi de emoţia pe care le simţiseră în clipa în care marile creaturi-păsări îi ridicaseră de la pământ ca să-i poarte peste mare.

În fiecare zi după masa de prânz, Nicole, care mereu avusese mai multă nevoie de somn decât soţul ei, dormea puţin. Richard folosea tastatura ca să mai comande mâncare sau provizii de la ramani, sau ducea puii la suprafaţă ca să facă puţină mişcare, sau lucra la unul din multele lui proiecte împrăştiate prin adăpost. Seara, după o cină uşoară, se culcau şi, întinşi unul lângă altul, discutau ore întregi înainte de a face dragoste sau de a adormi. Discutau despre orice – despre Dumnezeu, despre Vultur, despre ramani, despre politica din Noul Eden, despre cărţi de tot felul şi, cel mai mult, despre copiii lor.

Deşi puteau conversa cu entuziasm despre Ellie, Patrick şi Benjy sau chiar despre Simone, pe care nu o mai văzuseră de mulţi ani, lui Richard îi venea greu să vorbească despre Katie. Se învinuia în mod constant că nu se purtase mai sever cu fiica sa preferată cât fusese copil, punea comportamentul ei iresponsabil ca persoană adultă pe seama propriei îngăduinţe. Nicole încercă să-l consoleze şi să-l liniştească, reamintindu-i că situaţia lor pe Rama fusese neobişnuită şi că, la urma urmei, nimic din trecutul lui nu-l pregătise pentru disciplina corespunzătoare cerută de la un părinte.

Într-o după-amiază când se trezi din somn, Nicole îl auzi pe Richard mormăind pe hol. Curioasă, se ridică repede şi se duse în camera care fusese odată dormitorul lui Michael O’Toole. Rămase în uşă şi se uită cum Richard făcea ultimele retuşuri la o machetă care ocupa cea mai mare parte a încăperii.

— Voila! spuse el, întorcându-se pentru a-i da de înţeles că i-a auzit paşii. Nu va câştiga nici un premiu pentru estetică, dar este o reprezentare rezonabilă a părţii noastre de univers şi, fără îndoială, mi-a dat mult de gândit.

O platformă dreptunghiulară plată acoperea majoritatea podelei. În platformă erau practicate douăzeci de locaşuri în care erau introduse vergele verticale subţiri, de înălţimi variate. În capătul fiecărei vergele era cel puţin o sferă colorată, reprezentând o stea.

Vergeaua verticală din mijlocul machetei, care avea în vârf o sferă galbenă, se înălţa cam cu un metru şi jumătate deasupra platformei.

— Acesta, fireşte, e Soarele nostru, îi spuse Richard lui Nicole. Iar aici suntem noi – sau mai bine zis Rama – în cuadrantul ăsta, cam la o pătrime a distanţei dintre Soare şi cea mai apropiată stea asemănătoare, Tau Ceti… Sirius, unde ne aflam când eram la Baza de Tranzit, e acolo, în urmă…

Nicole se plimbă în jurul machetei care reprezenta vecinătatea stelară a Soarelui.

— Pe o rază de doisprezece ani-lumină şi jumătate de la planeta noastră există douăzeci de sisteme stelare, între care şase sisteme binare şi un grup triplet, cel mai apropiat vecin al nostru, Centaurul, cam pe aici. De notat că stelele din Centaur sunt singurele din interiorul sferei de cinci ani-lumină.

Richard arătă cele trei sfere separate reprezentând constelaţia Centaurul. Fiecare avea altă culoare şi mărime. Cele trei stele, legate între ele prin sârme subţiri, se sprijineau pe vârful aceleiaşi vergele verticale, chiar în interiorul unei sfere deschise, de sârmă, având în centru Soarele şi însemnată cu un 5 mare.

— În timpul multelor zile cât am stat singur aici, continuă Richard, m-am pomenit adesea întrebându-mă de ce Rama merge în această direcţie anume. Avem o destinaţie precisă? Aşa s-ar părea, întrucât traiectoria noastră nu a variat de când a avut loc acceleraţia iniţială… Şi dacă mergem spre Tau Ceti, ce vom găsi acolo? Un alt complex asemănător cu Baza de Tranzit? Sau poate că, între timp, s-a mutat acolo acea Bază de Tranzit?…

Richard se opri. Nicole se duse la marginea machetei şi întinse braţele către o pereche de stele roşii din capătul unei vergele lungi de trei metri.

— Presupun că ai variat lungimea vergelelor pentru a demonstra relaţia tridimensională dintre toate aceste stele, spuse ea.

— Da… Acel grup binar anume pe care îl atingi tu, se numeşte Struve 2398, spuse Richard. Are o declinaţie foarte mare şi distanţa dintre el şi Soare e puţin mai mare de zece ani-lumină.

Văzând uşoara grimasă de pe faţa lui Nicole, Richard râse şi, traversând camera, o luă de mână.

— Vino cu mine şi am să-ţi arăt ceva cu adevărat interesant, spuse el.

Se duseră în cealaltă parte a machetei şi rămaseră cu faţa la Soare, la jumătatea distanţei dintre stelele Sirius şi Tau Ceti.

— Ar fi fantastic dacă Baza de Tranzit pe care o cunoaştem chiar s-a deplasat, spuse Richard emoţionat, şi o vom vedea din nou, aici, în cealaltă parte a sistemului nostru solar, nu-i aşa?

Nicole râse.

— Bineînţeles, spuse ea, însă nu avem nici o dovadă…

— Dar avem minte şi imaginaţie, o întrerupse Richard. Iar Vulturul chiar ne-a spus că întreaga Bază de Tranzit se poate deplasa. Mie mi se pare că…

Richard se opri la mijlocul frazei, apoi schimbă subiectul.

— N-ai întrebat chiar tu, după ce am plecat de la Baza de Tranzit, pe unde a mers nava noastră Rama în toţi anii aceia în care noi am dormit? Să presupunem, de exemplu, că avianii şi sesilele au fost culeşi de undeva de pe drum, din jurul sistemelor binare Procyon poate, sau poate chiar de aici, din jurul lui Epsilon Eridani – am fi putut foarte bine să fi urmat chiar traiectoria asta. La o fracţiune semnificativă din viteza luminii, Rama putea să facă uşor drumul înapoi până la Soare…

— Stai aşa, Richard, spuse Nicole. Pe această temă, eşti cu mult înaintea mea. S-o luăm de la început…

Se aşeză pe platformă, în interiorul machetei, lângă o sferă roşie aflată în vârful unei vergele foarte scurte, de numai câţiva centimetri şi-şi încrucişă picioarele.

— Dacă am înţeles bine ipoteza ta, voiajul nostru actual se va sfârşi la Tau Ceti?

Richard dădu din cap afirmativ.

— Traiectoria e prea aproape de a fi perfectă ca să fie o coincidenţă. În aproximativ cincisprezece ani vom ajunge la Tau Ceti şi cred că experimentul nostru va lua sfârşit.

Nicole mârâi.

— Sunt deja bătrână, spuse ea. La vremea aceea, dacă am să mai fiu în viaţă, am să fiu scofâlcită ca o prună uscată… Doar aşa, din curiozitate, ce crezi că se va întâmpla cu noi după ce „experimentul nostru ia sfârşit”, cum spui tu?

— Uite-aici ne trebuie imaginaţie… Bănuiesc că vom fi daţi jos de pe Rama, însă ce se va întâmpla cu noi după aceea n-am cum să ştiu… Presupun că soarta noastră va depinde într-un fel de ceea ce s-a observat în tot timpul ăsta…

— Aşadar, eşti întru totul de acord cu mine că Vulturul şi amicii lui de la Baza de Tranzit stau cu ochii pe noi?

— Absolut. Au investit enorm în acest proiect… Sunt convins că monitorizează tot ce se întâmplă aici pe Rama… Trebuie să mărturisesc că mă miră că ne-au lăsat complet de capul nostru şi nu s-au amestecat niciodată în treburile noastre, dar probabil că asta e metoda lor.

Nicole rămase tăcută câteva secunde. Se juca absentă cu sfera roşie de lângă ea (Richard îi spusese că reprezenta steaua Epsilon Indi).

— Judecătorul din mine se teme de concluzia pe care ar trage-o cu privire la noi un extraterestru înzestrat cu raţiune, pe baza comportamentului nostru din Noul Eden.

Richard ridică din umeri.

— Nu suntem mai răi pe Rama decât am fost timp de secole pe Pământ… În plus, nu pot accepta ideea că nişte extratereştri cu adevărat avansaţi ar emite asemenea judecăţi subiective. Dacă acest proces de observare a călătorilor spaţiali se desfăşoară de zeci de mii de ani, cum a sugerat Vulturul, atunci probabil că ramanii au pus la punct un sistem de măsurători cantitative pentru a evalua toate aspectele civilizaţiilor pe care le întâlnesc… Aproape sigur, pe ei îi interesează cel mai mult adevărata noastră natură, iar asta nu poate însemna, într-un sens mai larg, decât un lucru: suntem răi sau buni?

— Cred că ai dreptate, spuse visătoare Nicole. Dar e deprimant că noi, ca specie, ne comportăm atât de barbar chiar şi atunci când suntem destul de siguri că suntem observaţi.

Se opri şi reflectă.

— Aşadar, după părerea ta, lunga noastră interacţiune cu ramanii, începută cu acea primă navă spaţială de acum peste o sută de ani, se apropie de sfârşit?

— Aşa cred. Cândva în viitor, poate când vom ajunge la Tau Ceti, partea noastră din acest experiment se va încheia. Bănuiesc că, după ce toate datele despre creaturile aflate în prezent în Rama intră în Marea Bază de Date Galactică, Rama va fi golită. Cine ştie, poate curând după aceea, această mare navă spaţială cilindrică va apărea în alt sistem planetar unde trăieşte o altă specie capabilă de călătorii spaţiale şi va începe un alt ciclu.

— Şi ajungem la întrebarea mea de mai înainte, la care nu mi-ai răspuns, de fapt… Ce se va întâmpla cu noi atunci?

— Poate noi sau urmaşii noştri vom fi trimişi într-o călătorie lentă înapoi spre Pământ… Sau poate vom fi socotiţi irecuperabili şi vom fi ucişi o dată ce s-au adunat aceste date.

— Nici una din variantele astea de sfârşit nu e prea atrăgătoare, spuse Nicole. Şi trebuie să spun că, deşi sunt de acord cu tine că ne îndreptăm spre Tau Ceti, restul ipotezei tale mi se pare o pură speculaţie.

Richard rânji.

— Am învăţat multe de la tine, Nicole… Restul ipotezei mele se bazează pe intuiţie. Ţinând cont de tot ce am învăţat de la ramani, aşa mi se pare mie corect.

— Dar n-ar fi mai simplu să ne imaginăm că ramanii au halte împrăştiate prin toată galaxia şi că cele două aflate cel mai aproape de noi sunt la Sirius şi Tau Ceti?

— Ba da, răspunse Richard, însă intuiţia îmi spune că e puţin probabil. Baza de Tranzit era o creaţie tehnică uluitoare. Dacă în galaxie există complexuri similare la fiecare douăzeci de ani-lumină sau pe-aproape, în total ar fi miliarde… Şi nu uita, Vulturul a spus în mod hotărât că Baza de Tranzit se poate deplasa.

Nicole recunoscu în sinea ei că era puţin probabil ca un complex atât de uluitor ca Baza de Tranzit să fi fost multiplicat de miliarde de ori în cine ştie ce mare proces cosmic de asamblare. Ipoteza lui Richard avea, într-adevăr, o logică anume. Dar ce trist că înregistrarea cu privire la noi din Baza de Date Galactică va conţine atât de multe informaţii negative, se gândi Nicole.

— Şi care e rolul avianilor, al sesilelor şi al vechilor noştri prieteni, octopăianjenii, în scenariul tău? întrebă un minut mai târziu Nicole. Şi noi, şi ei facem parte din acelaşi experiment?… Şi dacă da, sugerezi că la bord există şi o colonie de octozi, doar că nu i-am întâlnit până acum?

Richard dădu din nou din cap.

— Concluzia asta se impune de la sine, spuse el. Dacă faza finală a fiecărui experiment este observarea unui eşantion reprezentativ de călători spaţiali în condiţii controlate, e logic ca octozii să fie şi ei aici… Râse nervos. Poate că, chiar în momentul ăsta, avem cu noi pe navă unii dintre vechii noştri prieteni de pe Rama II.

— Ce plăcut să te gândeşti la asta înainte de a adormi! spuse zâmbind Nicole. Dacă ai dreptate, noi doi mai avem de petrecut cincisprezece ani pe o navă locuită nu numai de oameni care vor să ne prindă şi să ne omoare, ci şi de arahnide uriaşe, posibil inteligente, a căror natură n-o înţelegem.

— Nu uita că s-ar putea să mă înşel, spuse Richard, cu un rânjet.

Nicole se ridică şi se îndreptă spre uşă.

— Unde te duci? întrebă Richard.

— La culcare, răspunse râzând Nicole. Cred că mai am un pic şi mă apucă durerea de cap. Pot contempla infinitul numai o perioadă limitată de timp.

6

Dimineaţa următoare când deschise ochii, Nicole îl văzu pe Richard stând lângă pat şi ţinând în mână două rucsacuri pline.

— Mergem să explorăm şi să căutăm octopăianjeni dincolo de ecranul negru, spuse el entuziasmat. Le-am lăsat lui Tammy şi Timmy mâncare şi apă pentru două zile şi le-am programat pe Ioana şi Eleanor să ne găsească dacă survine vreo urgenţă.

 Nicole se uită cu atenţie la soţul ei în timp ce-şi lua micul dejun. Ochii lui erau plini de viaţă şi energie. Ăsta e Richard pe care mi-l amintesc cel mai bine, îşi spuse. Aventura a fost mereu componenta cea mai importantă din viaţa lui.

— Am mai fost aici de două ori, spuse Richard de îndată ce trecură aplecaţi pe sub ecranul ridicat. Dar niciodată n-am ajuns la capătul acestui prim coridor.

Ecranul se închisese în urma lor, lăsându-i în beznă.

— Nu există riscul să fi rămas prinşi în capcană de partea asta, nu-i aşa? întrebă Nicole în timp ce-şi verificau lanternele.

— Câtuşi de puţin, răspunse Richard. Ecranul se ridică sau coboară cam o dată pe minut. Dar dacă în zona asta rămâne cineva sau ceva timp de un minut începând de acum, ecranul se va ridica iarăşi automat.

Câteva secunde mai târziu, Richard continuă:

— Trebuia să te fi avertizat înainte de a porni la drum că acest culoar e foarte lung. Am mai mers pe el cel puţin un kilometru şi n-am găsit niciodată nimic. Nici măcar o deviaţie. Şi nu există nici lumină. Aşa că prima porţiune va fi foarte plictisitoare – dar culoarul trebuie să ducă undeva, căci probabil că bioţii care ne aduc proviziile vin pe drumul ăsta.

Nicole îl luă de mână.

— Numai să nu uiţi, Richard, că nu mai suntem la fel de tineri cum eram odată.

Richard lumină cu lanterna mai întâi părul lui Nicole, care era cărunt, apoi propria barbă căruntă.

— Suntem doi boşorogi, nu-i aşa? spuse el vesel.

— Vorbeşte în numele tău, replică Nicole, strângându-i mâna.

Culoarul era mult mai lung de un kilometru. În timp ce înaintau, Richard îi povesti lui Nicole uluitoarele experienţe pe care le trăise în cel de-al doilea habitat.

— Am fost pur şi simplu îngrozit când uşile liftului s-au deschis şi am văzut pentru prima oară mirmipisicile, spuse Richard.

Terminase deja de relatat şederea la aviani şi ajunsese în punctul în care coborâse în fundul cilindrului.

— Eram paralizat de frică. Ele erau la doar doar trei sau patru metri de mine. Amândouă mă priveau fix. Lichidul cremos din uriaşii lor ochi ovali inferiori se mişca dintr-o parte în alta, iar perechea de ochi de sus, de pe antene se îndoia după mine ca să mă vadă din alt unghi. Richard se cutremură. N-am să uit niciodată acel moment.

— Acum lasă-mă să văd dacă am priceput bine biologia, spuse Nicole câteva minute mai târziu, în timp ce se apropiau de ceva ce părea a fi o ramificaţie a coridorului. Mirmipisicile se dezvoltă în cantalupi, au viaţă destul de scurtă dar activă, după care mor în interiorul unei sesile, unde întreaga lor experienţă de viaţă, spui tu, se adaugă cumva la baza de cunoştinţe a reţelei neurale. Ciclul de viaţă se încheie atunci când în interiorul sesilei cresc noi cantalupi. Aceste tinere creaturi sunt apoi recoltate la timpul potrivit de populaţia mirmipisicească activă.

Richard aprobă din cap.

— Poate nu-i chiar aşa, dar trebuie să fie pe aproape, spuse el.

— Aşadar, singurul lucru care ne lipseşte pentru ca pepenii galbeni sau cantalupii să înceapă procesul germinării este setul de condiţii adecvate?

— Speram să mă ajuţi să rezolv enigma asta, spuse Richard. La urma urmei, doctore, tu eşti singura dintre noi care are diplomă de biolog.

Coridorul se bifurca, fiecare din cele două ramuri formând un unghi de patruzeci şi cinci de grade cu culoarul lung şi drept pe care veniseră de la adăpostul lor.

— Pe care din ele o luăm, doamnă cosmonaut des Jardins? întrebă Richard zâmbind, în timp ce lumina cu lanterna în ambele direcţii.

Nici unul din cele două tuneluri nu avea vreo caracteristică distinctivă.

— S-o luăm mai întâi la stânga, spuse Nicole câteva secunde mai târziu, după ce Richard schiţase pe computerul său portabil o hartă.

Tunelul din stânga începu să se schimbe după numai câteva sute de metri. Se lărgea într-o rampă descendentă care şerpuia în jurul unui stâlp extrem de gros şi cobora pe o distanţă de cel puţin o sută de metri în cochilia lui Rama. În timp ce coborau, Richard şi Nicole văzură sub ei lumini. La capăt găsiră un canal lung şi lat cu maluri largi, plate. În stânga lor văzură o pereche de bioţi crabi care fugeau de ei în partea opusă a canalului, iar dincolo de bioţi, în depărtare, un pod. În dreapta lor, pe canal se deplasa o barjă, încărcată cu diverse obiecte necunoscute, cenuşii, negre şi albe.

Richard şi Nicole trecură în revistă peisajul din jurul lor, apoi se uitară unul la altul.

— Ne-am întors în Ţara Minunilor, cea a lui Alice, spuse Richard râzând. Să luăm o gustare cât timp introduc în computerul meu de încredere tot acest domeniu.

În timp ce mâncau, un biot centiped se apropie de ei, se opri scurtă vreme ca pentru a-i studia, apoi trecu mai departe. Urcă rampa pe care tocmai o coborâseră Richard şi Nicole.

— Ai văzut bioţi crabi sau centipezi în al doilea habitat? întrebă Nicole.

— Nu, răspunse Richard.

— Iar noi i-am scos intenţionat din planurile pentru Noul Eden, nu-i aşa?

Richard râse.

— Ba chiar aşa. Ne-ai convins, şi pe Vultur şi pe mine, că oamenilor obişnuiţi nu le-a fi fost uşor să trateze cu ei.

— Aşadar, prezenţa lor aici implică existenţa unui al treilea habitat? întrebă Nicole.

— Posibil. În definitiv, noi habar n-avem ce se află acum în Semicilindrul Sudic. Nu l-am mai văzut de când Rama a fost renovată. Presupun că bioţii crabi, centipezi şi alţi bioţi ramani sunt aferenţi teritoriului, dacă înţelegi ce vreau să spun. Poate că ei funcţionează în toate părţile lui Rama, în toate călătoriile, afară doar de cazul în care sunt exilaţi la cererea vreunui anumit călător spaţial.

În timp ce Richard şi Nicole îşi terminau masa, în stânga lor pe canal apăru altă barjă. Ca şi prima, era încărcată cu obiecte gri, negre şi albe.

— Astea sunt diferite de primele, remarcă Nicole. Mormanele astea îmi amintesc de piesele de schimb pentru bioţii centipezi depozitate în puţul meu.

— S-ar putea să ai dreptate, spuse Richard, ridicându-se. S-o luăm în lungul canalului, să vedem unde ne duce.

Se uită în jur, mai întâi la tavanul boltit care se înălţa la zece metri deasupra capetelor lor, apoi la rampa din spatele lor.

— Dacă n-am făcut vreo greşeală de calcul şi dacă Marea Cilindrică nu e mult mai adâncă decât cred, canalul ăsta merge de la sud la nord, pe sub mare.

— Deci dacă urmăm barja vom ajunge înapoi la Cilindrul Nordic? întrebă Nicole.

Merseră în lungul canalului mai bine de două ore. În afara a trei bioţi păianjeni care se deplasau repede în echipă pe malul opus, Richard şi Nicole nu văzură nimic nou. Alte două barje trecură pe lângă ei, cărând, în general, acelaşi tip de încărcătură în aval; pe alocuri se întâlniră atât cu bioţi crabi, cât şi cu bioţi centipezi, însă fără să interacţioneze. Trecură pe lângă un alt pod peste canal.

Făcură două popasuri pentru a se odihni, a mânca şi a bea apă, timp în care stătură de vorbă. La a doua oprire Nicole sugeră să se întoarcă. Richard se uită la ceas.

— Să mai stăm o oră, spuse el. Dacă simţul meu de orientare este corect, ar trebui să fim deja sub Semicilindrul Nordic. Mai devreme sau mai târziu trebuie să găsim unde duc barjele toată marfa asta.

Richard avea dreptate. După încă un kilometru în lungul canalului, Richard şi Nicole văzură în depărtare o structură mare, pentagonală. Pe măsură ce se apropiau, putură să vadă că apa canalului curgea direct în centrul pentagonului. Clădirea în sine, care încăleca simetric canalul, avea o înălţime de şase metri. Avea acoperişul plat, nici o fereastră şi era albă-crem la exterior. Fiecare din cele cinci secţiuni sau aripi ale ei se întindeau pe o lungime de douăzeci sau treizeci de metri de la centrul structurii.

Pasarela din lungul canalului se termina cu nişte trepte care urcau spre o bandă periferică ce înconjura întregul pentagon. Aceeaşi configuraţie se găsea şi de cealaltă parte a canalului; în acel moment, un biot centiped folosea banda periferică pentru a trece dintr-o parte a canalului în cealaltă, ca pe un pod.

— Unde crezi că se duce? întrebă Nicole în timp ce se dădeau la o parte pentru a-i permite biotului să treacă.

— Poate la New York, răspunse Richard. În lungile mele plimbări de dinaintea masacrării avianilor mi s-a întâmplat uneori să văd câte unul în depărtare.

Se opriră în faţa singurei uşi a pentagonului, care era pe partea dinspre canal a clădirii.

— Intrăm? întrebă Nicole.

Richard dădu din cap şi împinse uşa mică. Nicole se aplecă şi intră în clădire. Se pomeniră într-o încăpere mare, bine luminată, cu un volum de aproximativ o mie de metri cubi, cu tavanul aflat la cinci metri deasupra podelei. Pasarela lor se afla la doi-trei metri deasupra podelei, aşa că Richard şi Nicole puteau să urmărească majoritatea activităţilor ce se desfăşurau sub ei. Muncitori bioţi roboţi pe care nu-i mai văzuseră, fiecare proiectat pentru o anumită sarcină, descărcau cele două barje din încăpere, sortând încărcătura conform unui plan prestabilit. Multe din piesele individuale din stive erau încărcate pe bioţii-camion, care dispăreau pe una din uşile din spate o dată ce erau plini.

După câteva minute de observare, Richard şi Nicole îşi continuară drumul pe pasarelă până în locul în care aceasta se intersecta, chiar deasupra centrului încăperii, cu o altă potecă. Richard se opri şi făcu nişte însemnări în computer.

— Presupun că planul general e la fel de simplu cum arată la prima vedere, îi spuse el lui Nicole. Putem s-o luăm fie la stânga, fie la dreapta – indiferent pe unde am lua-o, intrăm în altă aripă a pentagonului.

Nicole alese pasarela din dreapta, pentru că bioţii-camion despre care credea că duc piese de schimb pentru bioţii centipezi plecaseră în direcţia aceea. Şi nu se înşelase. De îndată ce Richard şi Nicole intrară în a doua încăpere, care avea exact aceleaşi dimensiuni ca prima, îşi dădură seama că pe podeaua de sub ei se fabricau atât un biot centiped cât şi un biot crab. Se opriră şi urmăriră procesul timp de câteva minute.

— Absolut fascinant, spuse Richard, terminând diagrama fabricii de bioţi pe computer. Mergem?

Când Richard se întoarse spre Nicole, ea îl văzu că face ochii mari.

— Nu te uita acum, spuse el liniştit o secundă mai târziu, dar să ştii că avem companie.

Nicole se răsuci şi se uită în spate. În cealaltă parte a încăperii, la patruzeci de metri în spatele lor pe pasarelă, o pereche de octopăianjeni se apropia încet. Richard şi Nicole nu le auziseră zgomotele distinctive, asemănătoare cu târâirea unor perii metalice, din cauza vacarmului din fabrica de bioţi.

Octopăianjenii se opriră când îşi dădură seama că oamenii i-au observat. Inima lui Nicole bătea cu furie. Îşi amintea clar ultima ei întâlnire cu un octopăianjen, când o salvase pe Katie din adăpostul octozilor din Rama II. Şi atunci, ca şi acum, primul ei impuls fusese să fugă.

Îl apucă pe Richard de mână şi amândoi se uitară lung la extratereştri.

— Să fugim, spuse ea în surdină.

— Şi eu sunt la fel de înspăimântat ca şi tine, dar hai să mai stăm puţin. Ei nu se mişcă. Vreau să văd ce au să facă.

Richard se concentră asupra octopăianjenului din frunte şi-şi schiţă cu atenţie în minte imaginea lui. Corpul aproape sferic era cenuşiu închis, cu un diametru de circa un metru şi cu o fantă verticală lată de douăzeci sau douăzeci şi cinci de centimetri, care ducea de sus până jos, unde corpul se desfăcea în opt tentacule negre cu auriu care se răsfirau pe podea, fiecare având doi metri lungime. În interiorul fantei verticale erau multe protuberanţe şi încreţituri necunoscute (Aproape sigur senzori, se gândi Richard), dintre care cea mai mare era reprezentată de un grup de lentile dreptunghiulare conţinând un anume tip de lichid.

Pe când cele două perechi se uitau una la alta, o bandă lată de un purpuriu aprins începu să se mişte rapid în jurul „capului” octopăianjenului conducător. Banda asta izvora din una din marginile paralele ale fantei verticale; se mişcă în jurul capului, dispărând în marginea opusă a fantei. Fu urmată la câteva secunde de o a doua bandă complicat colorată, compusă din fâşii roşii, verzi şi câteva fără culoare, care făcu şi ea aceeaşi călătorie în jurul capului octopăianjenului.

— Exact asta s-a întâmplat când Katie şi cu mine ne-am întâlnit cu octopăianjenul ăla, spuse Nicole cu nervozitate. Katie spunea că ne vorbeşte.

— Dar n-avem cum să ştim ce spune, replică Richard. Faptul că poate să vorbească nu înseamnă că n-o să ne facă rău…

În timp ce octopăianjenul conducător continua să vorbească în culori, Richard îşi aminti dintr-o dată un episod din anii de dinainte, din perioada odiseei lui pe Rama II. La vremea aceea stătea întins pe o masă, înconjurat de cinci sau şase octozi, toţi cu modele colorate pe cap. Richard îşi aminti cu claritate groaza pe care o simţise în timp ce se uita cum nişte creaturi foarte mici, aparent controlate de octopăianjeni, se târau şi-i intrau în nas.

Lui Richard începură să-i zvâcnească tâmplele de durere.

— Cu mine n-au fost deloc drăguţi, îi spuse el lui Nicole. Când au…

În acel moment, uşa din capătul îndepărtat al încăperii se deschise şi intrară alţi patru octopăianjeni.

— Ajunge, spuse Richard simţind că Nicole se încordează. Cred că e timpul să o luăm spre ieşire.

Se îndreptară repede spre centrul încăperii, unde pasarela, la fel ca în camera anterioară, se unea cu drumul ce ducea în afara clădirii. Cotiră spre ieşire, dar se opriră după câţiva paşi. Şi pe uşa asta veneau alţi patru octopăianjeni.

Richard şi Nicole se răsuciră, se întoarseră pe pasarela principală interioară şi o luară la fugă în direcţia celei de a treia aripi a pentagonului. De data asta alergară întins, fără să cotească spre ieşire, până ajunseră în interiorul celei de-a patra aripi. În sectorul ăsta era întuneric beznă. Încetiniră şi Richard scoase lanterna ca să cerceteze împrejurimile. Pe podeaua de sub ei se găseau instalaţii cu aspect sofisticat, dar nici un fel de activitate.

— Să încercăm iar să ieşim? întrebă Richard băgând la loc lanterna în buzunarul de la cămaşă.

— Da.

Se luară de mână şi alergară spre intersecţie, unde cotiră la dreapta şi se îndreptară spre ieşirea din pentagon.

Câteva minute mai târziu se aflau într-un coridor întunecat, pe un teritoriu complet necunoscut. Amândoi erau epuizaţi. Nicole respira cu greutate.

— Richard, trebuie să mă odihnesc. Nu pot alerga aşa, întruna.

Merseră repede vreo cincizeci de metri pe coridorul întunecat şi pustiu. Văzură în stânga lor o uşă. Richard o deschise cu precauţie, se uită înăuntru şi cercetă încăperea cu lanterna.

— Trebuie să fie un fel de cameră de depozitare, spuse el. Dar acum e goală.

Richard intră în încăpere, se uită pe uşa din spate într-o altă cameră goală, apoi se întoarse după Nicole. Se aşezară cu spatele lipit de perete. După câteva secunde, Nicole spuse:

— Iubitule, când ne întoarcem în adăpostul nostru vreau să mă ajuţi să-mi fac un consult la inimă. În ultimul timp am nişte dureri ciudate.

— Acum te simţi mai bine? întrebă Richard îngrijorat.

— Da. Nicole zâmbi în întuneric şi îşi sărută soţul. Pe cât de bine e de aşteptat după ce am scăpat ca prin urechile acului de un cârd de octopăianjeni.

7

Nicole dormi agitat, cu spatele lipit de perete şi capul pe umărul lui Richard. Avu coşmar după coşmar, trezindu-se de fiecare dată cu o tresărire, apoi aţipind iar. În ultimul coşmar era pe o insulă din ocean, împreună cu copiii. Un val uriaş se îndrepta înspre ei. Nicole era înnebunită, căci copiii erau răspândiţi pe toată insula. Cum putea să-i salveze pe toţi? Se deşteptă cutremurându-se.

Îl înghionti pe întuneric pe soţul său.

— Richard, trezeşte-te. Ceva nu e în regulă.

La început Richard nu se mişcă. Când Nicole îl atinse a doua oară, deschise încet ochii.

— Ce s-a întâmplat?

— Am sentimentul că nu suntem în siguranţă aici. Cred că ar trebui să plecăm.

Richard aprinse lanterna şi plimbă fasciculul de raze prin cameră.

— Nu e nimeni aici, spuse el blând. Şi nici nu aud nimic… nu crezi c-ar trebui să ne mai odihnim?

Rămaseră tăcuţi o vreme; temerile lui Nicole sporeau.

— Am o presimţire intensă că suntem în pericol, spuse ea. Ştiu că tu nu crezi în lucrurile astea, dar în ce mă priveşte au fost aproape întotdeauna corecte.

— Bine, spuse Richard în cele din urmă.

Se ridică şi traversă camera, deschise uşa din spate care dădea într-o cameră similară. Se uită înăuntru.

— Nici aici nu e nimic, spuse el după câteva secunde.

Se întoarse şi deschise uşa dinspre coridor, pe care intraseră. În clipa în care uşa se deschise, auziră amândoi zgomotul inconfundabil de perii târâite.

Nicole sări în picioare. Richard închise uşa fără zgomot şi alergă lângă ea.

— Vino, spuse el în şoaptă. Trebuie să găsim altă cale de a ieşi de aici.

Trecură în camera cealaltă, apoi în alta şi în alta. Toate erau întunecate şi pustii. În timp ce alergau prin teritoriul necunoscut, îşi pierdură simţul orientării. În cele din urmă ajunseră la o mare uşă dublă din capătul uneia din multele încăperi identice. Richard îi spuse lui Nicole să stea pe loc în timp ce el împingea cu precauţie partea stângă a uşii.

— La naiba! exclamă el de îndată ce se uită în cameră. Ce dracu’ e asta?

Nicole veni lângă el şi, la lumina lanternei, privi bizarul conţinut al camerei. În ea erau îngrămădite nişte obiecte mari. Cel mai apropiat semăna cu o amibă mare pe un skateboard, următorul cu o uriaşă sferă din împletitură, cu două antene ieşind din mijlocul ei. În cameră nu se auzea nici un sunet şi nimic nu se mişca. Richard ridică lanterna mai sus şi se uită prin restul camerei aglomerate.

— Mergi înapoi, spuse surescitată Nicole, zărind ceva familiar. În partea aia. La câţiva metri în stânga celeilalte uşi.

Câteva secunde mai târziu lanterna lumină patru siluete omeneşti, îmbrăcate cu costume spaţiale şi căşti, aflate lângă peretele îndepărtat.

— Sunt bioţi umani, spuse emoţionată Nicole, cei pe care i-am văzut chiar înainte de a ne întâlni cu Michael O’Toole la baza funicularului cu scaune.

— Norton şi compania? întrebă neîncrezător Richard simţind pe şira spinării un fior de teamă.

— Pun pariu că ei sunt, răspunse Nicole.

Intrară în cameră şi ocoliră în vârful picioarelor obiectele numeroase pentru a se apropia de siluetele în cauză. Îngenuncheară amândoi lângă ele.

— Trebuie să fie un loc de aruncat bioţii, spuse Nicole după ce îşi confirmară că chipul din spatele căştii transparente era într-adevăr o copie a comandantului Norton, care condusese prima expediţie ramană. Richard se ridică şi clătină din cap.

— De necrezut! spuse el. Ce caută ei aici?

Plimbă lumina lanternei prin cameră. O secundă mai târziu, Nicole ţipă. La nici patru metri depărtare de ea se mişca un octopăianjen, sau cel puţin aşa părea în lumina aceea ciudată. Richard veni repede lângă ea. Îşi dădură repede seama că ceea ce vedeau era doar un biot octopăianjen şi izbucniră în râs.

— Acum pot să merg acasă, Richard Wakefield? întrebă Nicole după ce reuşi să-şi stăpânească râsul nervos.

— Cred că da, spuse Richard zâmbind. Numai să găsim drumul.

Pe măsură ce pătrundeau tot mai adânc în labirintul de camere şi tuneluri din zona ce înconjura pentagonul, Nicole era tot mai convinsă că nu vor mai găsi niciodată ieşirea. În cele din urmă Richard încetini pasul şi începu să introducă informaţii în computerul său portabil. După aceea reuşiră măcar să nu mai meargă în cerc, dar nu întâlniră nici unul din reperele pe care le văzuseră atunci când fugiseră de octopăianjeni.

Începuse deja să-i cuprindă disperarea când dădură peste un mic biot-camion care căra pe un coridor îngust o adunătură de obiecte mici, fără noimă. Richard se mai destinse. Îi spuse lui Nicole:

— Lucrurile astea parcă ar fi făcute pe comandă, la cererea cuiva, ca obiectele care ne sunt nouă livrate în Camera Albă. Dacă mergem în direcţia din care a venit biotul, s-ar putea să descoperim unde sunt fabricate toate obiectele noastre. De acolo ne va fi uşor să găsim drumul spre adăpostul nostru.

Fu un drum lung. Amândoi erau complet epuizaţi când, după mai multe ore de mers, coridorul lor se lărgi; intrară într-o fabrică uriaşă cu un tavan foarte înalt. În mijlocul fabricii erau doisprezece cilindri groşi care semănau cu boilerele de modă veche de pe Pământ. Fiecare avea o înălţime de patru sau cinci metri şi o lăţime de un metru şi jumătate la mijloc. Boilerele erau aranjate pe patru rânduri, de câte trei pe fiecare rând.

Din fiecare boiler ieşeau şi intrau benzi transportoare (sau echivalentul lor raman), dintre care două funcţionau în momentul sosirii lui Richard şi Nicole. Richard era fascinat.

— Uită-te acolo, spuse el, arătând spre podeaua unei magazii mari, acoperită cu mormane de obiecte de toate dimensiunile şi toate formele. Aceea trebuie să fie materia primă. La computerul central, care se află probabil în baraca aia de după boilere, soseşte o cerere care este apoi procesată şi repartizată uneia din maşinile astea. Bioţii ies, adună articolele corespunzătoare şi le pun pe benzile transportoare. În interiorul boilerelor, materiile prime sunt modificate semnificativ, întrucât ceea ce iese este obiectul comandat de cine ştie ce specie inteligentă care foloseşte tastatura sau echivalentul ei ca să comunice cu ramanii.

Richard se duse spre boilerul activ cel mai apropiat.

— Însă adevărata întrebare este: ce fel de proces are loc în interiorul acestor boilere? spuse el debordând de surescitare. Chimic? Nuclear, poate, implicând transformarea elementelor? Ori ramanii au vreo altă tehnologie de fabricaţie care depăşeşte complet înţelegerea noastră?

Bătu de câteva ori foarte tare în peretele boilerului activ.

— Pereţii sunt foarte groşi, anunţă el.

Apoi se aplecă spre locul în care banda transportoare intra în boiler şi dădu să bage mâna înăuntru.

— Richard, nu crezi că e un gest prostesc? ţipă Nicole.

Richard ridică privirea şi dădu din umeri. Când se aplecă iar ca să studieze interfaţa bandă/boiler, un biot bizar care arăta ca un aparat de fotografiat cu burduf prevăzut cu picioare veni în fugă din fundul sălii. Se băgă repede între Richard şi banda transportoare activă şi apoi îşi mări volumul, forţându-l pe Richard să se îndepărteze de procesul activ.

— Frumoasă mişcare! spuse Richard cu admiraţie. Se întoarse spre Nicole. Sistemul are o protecţie excelentă.

— Richard, dacă nu te superi, putem să revenim la obiectivul nostru principal? Sau ai uitat că nu ştim pe unde să ne întoarcem în adăpostul nostru?

— Numai puţin, spuse Richard. Vreau să văd ce iese din boilerul activ aflat cel mai aproape de noi. Poate că, văzând rezultatul, după ce am văzut deja ce a intrat, am să pot deduce genul de proces care are loc între timp.

Nicole clătină din cap.

— Uitasem cât eşti de însetat de cunoştinţe. Dintre toţi oamenii pe care i-am întâlnit, numai tu te-ai opri să studiezi o plantă nouă sau un animal necunoscut chiar dacă te-ai rătăci de tot în pădure.

În partea opusă a imensei săli, Nicole găsi un alt culoar lung. După o oră îl convinse în sfârşit pe Richard să părăsească fascinanta fabrică extraterestră. N-aveau de unde să ştie unde ducea acest nou culoar, dar era singura lor speranţă. Merseră şi tot merseră. De fiecare dată când Nicole obosea sau devenea deprimată, Richard îi ridica moralul preamărind minunile pe care le văzuseră de când părăsiseră adăpostul lor.

— Locul ăsta e absolut uimitor, nemaipomenit! spuse el la un moment dat, entuziasmat la culme. Mintea mea nu poate să judece ce înseamnă toate astea… nu numai că nu suntem singuri în universul ăsta… dar nici măcar nu ne aflăm în vârful piramidei, privitor la înzestrare…

Richard continuă pe tonul ăsta entuziasmat până când, într-un târziu, când erau amândoi aproape sfârşiţi, văzură în faţa lor o bifurcaţie a coridorului. Din cauza unghiurilor, Richard fu sigur că se întorseseră la Y-ul iniţial, aflat la doar doi kilometri de adăpostul lor.

— Uraaa! strigă Richard prinzând viaţă. Uite, aproape am ajuns acasă.

În momentul acela Nicole auzi ceva care o făcu să rămână stană de piatră.

— Richard, stinge lumina! strigă ea.

El se răsuci rapid, mai să cadă, şi stinse lanterna. După câteva clipe nu mai avură nici o îndoială. Zgomotul de perii târâite devenea mai puternic.

— Fugi! ţipă Nicole, ţâşnind cu toată viteza de lângă soţul ei.

Richard ajunse la bifurcaţie cu doar cincisprezece secunde înaintea primului octopăianjen. Extratereştrii veneau din canal. În timp ce fugea de ei, Richard se răsuci şi aprinse lanterna, luminând în spate. În acea clipă văzu cel puţin patru modele colorate mişcându-se în întuneric.

Aduseră în Camera Albă toată mobila pe care o putură găsi şi creară o baricadă de-a curmezişul părţii de jos a ecranului negru. Timp de mai multe ore stătură la pândă, aşteptându-se ca în orice clipă ecranul să se ridice şi adăpostul lor să fie invadat de octopăianjeni. Dar nu se întâmplă nimic. În cele din urmă, le lăsară pe Ioana şi Eleanor de pază în Camera Albă şi-şi petrecură noaptea în camera în care erau Tammy şi Timmy.

— De ce n-au venit octopăianjenii după noi? întrebă Richard a doua zi, în zori. Sunt aproape sigur că ei ştiu că ecranul se ridică automat. Dacă ar fi venit până în capătul coridorului…

— Poate că n-au vrut să ne sperie din nou, îl întrerupse cu blândeţe Nicole.

Richard se încruntă şi-i aruncă o privire cinică.

— Totuşi, n-avem nici o dovadă fermă că octopăianjenii sunt ostili, în ciuda faptului că-ţi aminteşti că ai fost prost tratat când ai fost prizonierul lor, în timpul odiseei tale din trecut… Nici lui Katie, nici mie nu ne-au făcut nici un rău, deşi puteau uşor s-o facă. Şi, până la urmă, mi te-au dat înapoi.

— La vremea aceea eram în comă profundă, replică Richard. Şi nu le mai foloseam ca subiect de testat… În plus, cum a fost cu Takagishi? Sau cu atacurile lor asupra prinţului Hal şi a lui Falstaff?

— Fiecare din incidentele astea are o explicaţie plauzibilă, fără esenţă ostilă. Tocmai asta e atât de derutant. Să presupunem că Takagishi a murit de atac de cord. Să mai presupunem că octozii i-au conservat şi împăiat corpul ca să-l folosească drept material didactic pentru instruirea altor octopăianjeni… Poate că şi noi am fi făcut la fel…

Nicole se opri, apoi continuă:

— Iar atacul, cum îl numeşti tu, asupra prinţului Hal şi a lui Falstaff s-ar putea să fi fost doar o neînţelegere… Dacă roboţeii tăi au hoinărit şi au intrat într-un loc foarte important, poate un cuib sau echivalentul unei biserici la octopăianjeni? Era firesc ca octozii să-şi apere un sector vital.

— Sunt nedumerit, spuse Richard după un moment de ezitare. Acum îi aperi pe octopăianjeni… dar ieri fugeai de ei chiar mai repede decât mine.

— Da, răspunse gânditoare Nicole. Recunosc că eram îngrozită. Am presupus instinctiv că sunt ostili şi am fugit. Astăzi îmi e ruşine de mine. Noi, oamenii trebuie să ne folosim raţiunea ca să înăbuşim reacţiile instinctive… Mai ales tu şi cum mine. După tot ce am văzut în Rama şi la Baza de Tranzit, ar trebui să fim imuni la xenofobie.

Richard zâmbi şi dădu din cap.

— Aşadar, acum sugerezi că s-ar putea ca octopăianjenii să încerce doar să stabilească vreun fel de contact paşnic?

— Poate, răspunse Nicole. Nu ştiu ce vor. Dar ştiu că nu i-am văzut niciodată făcând ceva care să fie ostil dincolo de orice îndoială.

Richard se uită pe pereţi, distrat, timp de câteva secunde, apoi îşi frecă fruntea.

— Aş vrea să-mi pot aminti mai multe detalii din perioada cât am stat la ei. Încă mai am dureri de cap năprasnice când încerc să mă concentrez asupra acelui episod din viaţa mea. Numai atunci când mă aflam în interiorul sesilei, durerea nu însoţea amintirile despre octopăianjeni.

— Odiseea ta a avut loc cu mult în urmă, spuse Nicole. Poate că şi octopăianjenii sunt capabili de a învăţa şi acum au adoptat o altă atitudine faţă de noi.

Richard se ridică.

— În regulă, spuse el. M-ai convins. Data viitoare când vedem un octopăianjen, n-o să mai fugim. Cel puţin nu imediat, adăugă râzând.

Mai trecu o lună. Richard şi Nicole nu mai ieşiră dincolo de ecranul negru şi nu mai avură alte întâlniri cu octopăianjenii. Îşi petreceau zilele având grijă de puii de aviarii (care învăţau să zboare) şi-şi ţineau de urât unul altuia. Principalele subiecte de discuţie erau copiii lor şi trecutul.

— Cred că de-acum suntem bătrâni, spuse Nicole într-o dimineaţă în timp ce se plimbau prin una dintre cele trei pieţe centrale ale New York-ului.

— Cum poţi să spui una ca asta? întrebă Richard cu un zâmbet ştrengăresc. Doar pentru că ne petrecem majoritatea timpului discutând despre ce s-a întâmplat demult şi cheltuim pentru funcţiile igienice ale corpului mai multă atenţie şi energie decât pentru sex, înseamnă că suntem bătrâni?

Nicole râse.

— E chiar atât de rău? întrebă ea.

— Nu chiar, răspunse Richard pe un ton glumeţ. Încă te mai iubesc ca un şcolar… Dar când şi când dragostea asta e pusă pe planul doi de junghiuri şi dureri pe care nu le aveam înainte… Apropo, nu trebuia să te ajut să-ţi faci un control la inimă?

— Ba da. Dar, de fapt, n-ai cu ce să mă ajuţi. Singurele instrumente pe care le-am adus în trusa medicală pe care am luat-o cu mine când am fugit sunt stetoscopul şi sfigmomanometrul. Le-am folosit de mai multe ori ca să mă consult… N-am găsit nimic neobişnuit, cu excepţia unei valve care dă rateuri din când în când, iar dificultăţile de respiraţie n-au mai recidivat. Probabil că de vină au fost emoţia şi… vârsta, încheie Nicole zâmbind.

— Dacă ginerele nostru cardiolog era aici, ţi-ar fi făcut un consult complet.

Câteva minute merseră în tăcere.

— Ţi-e foarte dor de copii, nu-i aşa? întrebă Richard.

— Da, răspunse oftând Nicole. Dar încerc să nu mă gândesc prea mult la ei. Sunt fericită că trăiesc şi că sunt aici cu tine – e infinit mai bine decât în acele ultime luni petrecute în închisoare. Şi am multe amintiri minunate despre copii…

— Dumnezeu mi-a dat înţelepciunea de a accepta lucrurile pe care nu le pot schimba{3}, cită Richard. Asta e una dintre cele mai mari calităţi ale tale, Nicole… Întotdeauna am fost puţin invidios pe detaşarea ta.

Nicole înaintă agale. Care detaşare? se întrebă ea, amintindu-şi cu claritate cât de obsedată fusese după moartea lui Valeri Borzov, survenită chiar după ce Newton se întâlnise cu Rama. Nici n-am putut să dorm până nu m-am convins că nu a murit din vina mea. Se gândi în treacăt la anii care trecuseră de atunci. Detaşarea, dacă există cât de cât, a venit destul de recent… Maternitatea şi vârsta îţi dau o altă perspectivă asupra lumii şi asupra propriei persoane.

După câteva minute, Richard se opri şi se întoarse cu faţa la Nicole.

— Te iubesc foarte mult, spuse el dintr-o dată, îmbrăţişând-o cu putere.

Brusca lui manifestare o nedumeri pe Nicole.

— Ce-a fost asta? întrebă ea. Richard privea în depărtare.

— În ultima săptămână, mintea mea a plăsmuit un plan nebunesc, spuse el cu emoţie. Am ştiut de la bun început că e periculos dar, asemeni tuturor proiectelor mele, a pus stăpânire pe mine… Ba chiar s-a întâmplat de două ori să mă dau jos din pat ca să mă gândesc la detalii… Am vrut să-ţi spun mai înainte despre el, dar trebuia să mă conving că într-adevăr e posibil…

— Habar n-am ce tot spui tu acolo, rosti nerăbdătoare Nicole.

— Este vorba despre copii. Am conceput un plan ca să evadeze şi ei şi să vină la noi aici, în New York. Chiar am început să le reprogramez pe Ioana şi Eleanor.

Nicole se uită lung la soţul ei, între emoţiile şi raţiunea sa ducându-se o adevărată luptă. Richard dădu să-i explice planul de evadare.

— Numai o clipă, Richard. Mai întâi trebuie să ne punem o întrebare importantă… Ce te face să crezi că vor vrea să evadeze? Ei nu se află în închisoare, nu sunt nici măcar acuzaţi de ceva. Sigur, Nakamura e un tiran şi viaţa în colonie este grea şi deprimantă, dar din câte ştiu eu, copiii noştri sunt la fel de liberi ca oricare alt cetăţean. Iar dacă vor încerca să ni se alăture şi vor da greş, viaţa lor va fi în pericol… În plus, existenţa noastră aici, deşi pentru noi e grozavă, pentru ei cu greu poate fi considerată un paradis.

— Ştiu… ştiu… şi poate că m-am lăsat dus de val, din dorinţa de a-i vedea… Dar ce riscăm trimiţându-le pe Ioana şi Eleanor să stea de vorbă cu ei? Patrick şi Ellie sunt adulţi şi pot hotărî singuri…

— Dar Benjy şi Katie? întrebă Nicole.

Pe fruntea lui Richard apăru o cută.

— Evident că Benjy n-ar putea veni singur, aşa că participarea lui depinde de faptul dacă vreunul din ceilalţi se hotărăşte să-l ajute. Cât despre Katie, ea e foarte nestatornică şi imprevizibilă… e de aşteptat chiar să se hotărască să-i spună lui Nakamura… Cred că nu avem altă alegere decât să o lăsăm pe dinafară…

— Un părinte nu încetează niciodată să spere, spuse încetişor Nicole, mai mult pentru sine. Apropo, planul tău îi include şi pe Max şi Eponine? Ei fac parte, practic din familie.

— Max este alegerea perfectă pentru coordonarea evadării din interiorul coloniei. N-a făcut el o treabă nemaipomenită ascunzându-te şi apoi conducându-te până la Lacul Shakespeare fără să fii detectată? Patrick şi Ellie vor avea nevoie de cineva matur şi chibzuit care să-i călăuzească… Conform planului meu, Ioana şi Eleanor îl vor aborda mai întâi pe Max. Nu numai că el e deja familiarizat cu roboţii, dar ne şi poate spune sincer dacă planul poate sau nu funcţiona. Dacă, prin intermediul roboţilor, ne va spune că întreaga idee e prostească, vom renunţa la ea.

Nicole încercă să-şi imagineze bucuria pe care avea s-o simtă îmbrăţişându-şi iarăşi copiii. Îi fu imposibil.

— În regulă, Richard, spuse ea, zâmbind în sfârşit. Recunosc că mă interesează… Să discutăm despre asta… Dar trebuie să ne promitem că nu vom face nimic decât dacă suntem absolut siguri că nu ne punem copiii în pericol.

8

Curând după cină, Max Puckett şi Ellie Turner se scuzară în faţa lui Eponine şi a lui Robert şi ieşiră din casa fermei lui Max din Noul Eden. De îndată ce nu mai putură să fie auziţi din casă, Max începu să-i povestească lui Ellie despre vizita pe care i-o făcuseră de curând roboţeii. Lui Ellie nu-i venea să creadă ce auzea.

— Sigur ai înţeles greşit, îi spuse ea pe un ton coborât. Nu se poate ca ei să ne propună să plecăm pur şi simplu…

Max duse un deget la buze; mai aveau doar câţiva metri până la hambar.

— Poţi să vorbeşti personal cu ei, rosti el în şoaptă. Dar, după spusele acestor micuţe personaje, există loc berechet pentru noi toţi în adăpostul ăla în care aţi trăit primii câţiva ani după naşterea ta.

În hambar era întuneric. Înainte ca Max să aprindă lumina, Ellie zărise deja, pe un pervaz, micuţii roboţi care străluceau.

— Bună, Ellie, spuse mica Ioana, îmbrăcată tot în armură. Mama ta şi tatăl tău sunt sănătoşi şi îţi transmit urările lor de bine.

Robotul Eleanor adăugă:

— Am venit în seara asta la tine pentru că Max a considerat că e necesar să auzi cu urechile tale ce avem noi de spus. Richard şi Nicole vă invită, pe tine şi pe prietenii tăi, să vă alăturaţi lor în vechiul vostru adăpost din New York, unde părinţii tăi duc o viaţă spartană dar paşnică.

Ioana interveni:

— În adăpostul vostru totul este la fel cum era pe vremea când erai mică. Mâncarea, îmbrăcămintea şi alte obiecte sunt furnizate tot de ramani, pe baza cererilor făcute folosind tastatura din Camera Albă. Apă proaspătă se găseşte în cantităţi nelimitate în cisterna de la baza scării de la intrare.

Ellie asculta, fascinată, în timp ce Ioana îi reamintea condiţiile de trai de sub oraşul insulă aflat în partea sudică a celui de-al doilea habitat. Încercă să-şi reamintească singură adăpostul dar imaginea din mintea ei era surprinzător de vagă. Din acea perioadă a vieţii ei îşi putea aminti cu claritate doar ultimele câteva zile pe Rama, inclusiv spectaculoasele inele de culoare emanând din Marele Corn şi îndreptându-se încet spre nordul uriaşului cilindru. Însă imaginea interiorului adăpostului era înceţoşată. De ce nu-mi amintesc mai clar măcar camera copiilor? se întrebă ea. Din cauză că, de atunci, s-au întâmplat prea multe lucruri care s-au întipărit mai adânc în memoria mea?

Îi trecu prin faţa ochilor un montaj de imagini izvorâte din primii ani ai copilăriei. Unele erau într-adevăr de pe Rama, dar mult mai multe erau din apartamentul în care stătuse cu familia ei la Baza de Tranzit. Inconfundabilele trăsături ale Vulturului, personaj semănând cu un zeu pentru copiliţa Ellie, păreau să domine montajul.

Eleanor de Aquitania o întrebase ceva, dar Ellie nu fusese atentă.

— Scuză-mă, Eleanor, te rog să repeţi întrebarea. M-am lăsat furată de amintirile din copilărie.

— Mama ta a întrebat de Benjy. E tot în secţia din Avalon?

— Da, răspunse Ellie. Şi se simte bine, atât cât te poţi aştepta. Cea mai bună prietenă a lui din lume este Nai Watanabe. Când s-a sfârşit războiul, ea s-a oferit să lucreze cu cei care au fost trimişi, dintr-un motiv sau altul, în secţia din Avalon. Petrece aproape zilnic câtva timp cu Benjy şi l-a ajutat enorm. Gemenilor ei, Kepler şi Galileo, le place mult să se joace cu el – cu toate că, uneori, Galileo e afurisit şi-i lui Nai dă multă bătaie de cap.

— După cum ţi-am povestit, spuse Max, întorcând conversaţia la principalul subiect, Nicole şi Richard au lăsat la latitudinea noastră să decidem cine va fi implicat în cazul în care chiar încercăm o evadare în masă. Va urma Benjy instrucţiunile?

— Cred că da, spuse Ellie. Atâta timp cât are încredere în persoana care i le dă. Dar sub nici o formă n-avem cum să-i spunem dinainte despre evadare. Nu ne putem aştepta să nu-i scape vreo vorbă. Lui Benjy nu-i stă în fire să fie secretos şi viclean. Se va bucura din cale-afară dar…

— Domnule Puckett, o întrerupse Ioana D’Arc, ce să le spunem lui Richard şi Nicole?

— La naiba, Ioana, ai puţintică răbdare… Ba şi mai bine, reveniţi după o săptămână, astfel încât Ellie, Eponine şi cu mine să avem mai mult timp să cântărim lucrurile şi să vă putem da un răspuns mai documentat… Şi spuneţi-i lui Richard că mie toată treaba mi se pare al dracului de tentantă, chiar dacă, fără doar şi poate, e o nebunie.

Max îi depuse pe cei doi roboţi pe podeaua hambarului şi ei îşi luară tălpăşiţa. Când Max şi Ellie ieşiră din nou la aer, Max scoase o ţigară din buzunar.

— Sper că nu te deranjez prea mult dacă fumez aici afară, zise el, rânjind.

Ellie zâmbi.

După un minut de tăcere, Ellie spuse:

— Nu vrei să-i spui lui Robert, nu-i aşa, Max?

Max clătină din cap.

— Deocamdată nu. Poate n-am să-i spun decât în ultimul moment.

O cuprinse pe Ellie cu braţul pe după umeri.

— Domniţă, îmi place soţul tău doctor, zău că da, însă uneori mă gândesc că atitudinea şi priorităţile lui sunt puţin ciudate. Nu pot avea certitudinea că nu va povesti nimănui…

— Te gândeşti, Max, că poate Robert a jurat în vreun fel, în particular, să nu mai acţioneze împotriva autorităţii? Şi că se teme…

— La naiba, Ellie, nu sunt psiholog. Cred că nici unul din noi nu poate să înţeleagă ce schimbări au survenit în inima lui după uciderea cu sânge rece a două persoane. Însă pot să spun că există posibilitatea ca el să nu păstreze secretul – pentru a evita o decizie personală dureroasă, dacă nu pentru altceva.

Max trase cu sete din ţigară şi se uită la tânăra sa prietenă.

— Nu crezi că va veni, Max, nu-i aşa? Nici chiar dacă eu vreau să vină.

Max clătină iarăşi din cap.

— Nu ştiu, Ellie. Asta va depinde de cât de mare nevoie are de tine şi de micuţa Nicole. Robert v-a făcut loc în viaţa lui, dar încă îşi ascunde sentimentele în spatele muncii neîntrerupte.

— Dar tu, Max? întrebă acum Ellie. Ce părere ai, în realitate, despre tot acest plan?

— Eponine şi cu mine suntem gata să plecăm, să avem mica noastră aventură, spuse Max cu un rânjet. Oricum, e doar o problemă de timp să intru într-un conflict serios cu Nakamura.

— Şi Patrick?

— Lui îi va plăcea la nebunie ideea. Însă mă tem că s-ar putea să-i spună ceva lui Katie. Ei au o relaţie aparte…

Max se opri la mijlocul frazei, văzându-l pe Robert că iese pe veranda din faţă, cu fiica sa obosită în braţe.

— O, acolo erai, Ellie, spuse Robert. Credeam că v-aţi rătăcit în hambar… Nicole e foarte obosită iar eu trebuie să ajung la spital foarte devreme…

— Desigur, iubitule, spuse Ellie. Max şi cu mine tocmai ne aminteam de mama şi de tata…

Trebuie să pară o zi absolut normală, se gândi Ellie în timp ce arăta cartea de identitate biotului Garcia din holul supermarketului din Beauvois. Trebuie să fac totul exact ca şi cum ar fi o zi de joi obişnuită.

— Doamnă Turner, spuse biotul câteva secunde mai târziu, înmânându-i o listă scoasă din computerul aşezat lângă peretele din spatele lui, poftim raţia care vă este alocată pentru săptămâna asta. Nici de data asta nu avem broccoli şi roşii, aşa că am inclus două măsuri de orez suplimentare… Acum puteţi înainta ca să vă luaţi produsele.

Ellie intră cu mica Nicole în zona principală a supermarketului. De partea cealaltă a unei plase de sârmă, unde în perioada de început a coloniei cetăţenii îşi făceau singuri cumpărăturile, cinci sau şase bioţi Tiasso şi Lincoln, toţi aparţinând seriei 300 complet reprogramată de guvernul Nakamura, se mişcau în susul şi josul intervalelor dintre rafturi împărţind produsele. Majoritatea rafturilor erau goale. Cu toate că războiul se terminase de câtva timp, vremea instabilă din Noul Eden, precum şi revolta majorităţii fermierilor în faţa durităţii lui Nakamura, făceau ca producţia să se menţină la un nivel minim. De aceea, guvernul găsise că trebuie să supravegheze distribuirea hranei. Doar favoriţii guvernului aveau mâncare mai multă decât strictul necesar.

În faţa lui Ellie şi a fiicei ei în vârstă de aproape doi ani erau la coadă şase persoane. În fiecare joi după-amiază Ellie îşi făcea cumpărăturile împreună cu aceeaşi oameni. Aproape toţi se întoarseră când intrară Ellie şi Nicole.

— Iat-o pe scumpetea de fetiţă, spuse o femeie plăcută cu părul cărunt. Ce mai faci, Nicole?

Nicole nu răspunse. Se dădu înapoi câţiva paşi şi se agăţă strâns de piciorul mamei ei.

— Nicole e încă timidă, spuse Ellie. Vorbeşte numai cu cei pe care-i cunoaşte.

Un biot Lincoln aduse două cutii mici cu mâncare şi le înmână tatălui şi fiului adolescent din fruntea cozii.

— Azi nu vom folosi cărucior, îi spuse biotului tatăl. Te rog să notezi asta în fişa noastră… Acum două săptămâni, când iarăşi am cărat în mână alimentele, nimeni nu a notat că n-am luat cărucior şi-n toiul nopţii am fost treziţi de o Garcia care ne-a cerut să returnăm magazinului căruciorul.

Nu trebuie să existe nici o greşeală banală, îşi spuse Ellie. Fără cărucioare nereturnate, nimic care să dea de bănuit până dimineaţă. În timp ce aştepta la rând, Ellie revăzu încă o dată detaliile planului de evadare pe care le discutase cu o zi în urmă cu Patrick, Eponine şi Max. Fusese aleasă o zi de joi pentru că era ziua în care îi vizita de obicei pe bolnavii de RV-41 din Avalon. Max şi Eponine solicitaseră şi primiseră aprobarea de a merge la cină la Nai Watanabe. Ei urmau să aibă grijă de Kepler şi Galileo, în timp ce Nai se ducea să-l aducă pe Benjy. Totul era în ordine. Rămăsese o singură mare incertitudine.

Ellie repetase de o sută de ori în gând ce-i va spune lui Robert. Prima lui reacţie va fi negativă, se gândi ea. Va spune că e prea periculos, că periclitez siguranţa lui Nicole. Şi va fi furios că nu i-am spus mai devreme.

În mintea ei îi răspunsese deja la toate obiecţiile şi descrisese într-o lumină favorabilă viaţa pe care aveau să o ducă în New York. Totuşi, era extrem de tensionată. Nu fusese în stare să se convingă că Robert va accepta să vină. Şi nu ştia cum va reacţiona el dacă-i va declara că e pregătită să o ia pe Nicole şi să plece fără el.

 În timp ce cumpărăturile îi erau depozitate în căruciorul pe care avea să-l returneze după ce descărca totul acasă, Ellie o strânse de mână pe fiica sa. Se apropie momentul, gândi ea. Trebuie să am curaj. Trebuie să am încredere.

— Cum Dumnezeu te aşteptai să reacţionez? spuse Robert Turner. Vin acasă după o zi extrem de grea la spital, cu gândul la sutele de lucruri pe care trebuie să le fac mâine şi, la cină, tu îmi spui că vrei să plecăm din Noul Eden pentru totdeauna. Şi că plecăm în seara asta… Ellie, draga mea Ellie, toată treaba asta e absurdă. Chiar dacă ar ţine, n-aş avea timp să clarific totul… Am proiecte…

— Ştiu că e neaşteptat, Robert, spuse Ellie, temându-se tot mai mult că a subestimat dificultatea sarcinii, dar nu puteam să-ţi spun mai devreme. Ar fi fost prea periculos… Dacă te scăpai şi-i spuneai ceva lui Ed Stafford sau altcuiva din personalul tău şi te-ar fi auzit vreun biot?

— Dar nu pot să plec aşa, pur şi simplu, fără să spun nimic nimănui… Robert clătină din cap cu putere. Ai idee câţi ani de muncă s-ar irosi?

— N-ai putea să scrii ce trebuie făcut la fiecare proiect? sugeră Ellie. Şi poate să faci un rezumat la ce s-a realizat deja…

— Într-o noapte, nu, răspunse apăsat Robert. Nu, Ellie, problema iese din discuţie. Nu putem pleca. Sănătatea coloniei pe termen lung ar putea să depindă de rezultatele cercetărilor mele… În plus, chiar dacă accept că părinţii tăi locuiesc confortabil în acel loc bizar pe care l-ai descris, în mod sigur nu pare a fi un loc bun de crescut un copil. Şi nici măcar n-ai pomenit de pericolul care ne paşte pe toţi. Plecarea noastră va fi văzută ca un act de trădare. Dacă suntem prinşi, vom fi amândoi executaţi. Ce se va întâmpla atunci cu Nicole?…

Ellie mai ascultă un minut obiecţiile lui Robert, apoi îşi dădu seama că sosise timpul să expună şi propriul punctul de vedere. Îşi adună tot curajul, se duse la masă şi luă mâinile soţului ei în ale sale.

— Mă gândesc la asta de aproape trei săptămâni, Robert… Trebuie să înţelegi cât de greu îmi e să iau această decizie… Te iubesc din toată inima, dar dacă trebuie, eu şi Nicole vom pleca fără tine… Ştiu că în plecarea asta există o mulţime de incertitudini, dar viaţa de aici, din Noul Eden nu este câtuşi de puţin sănătoasă pentru nici unul din noi…

— Nu, nu, nu! spuse imediat Robert, eliberându-se şi începând să se plimbe înnebunit prin cameră. Nu cred nimic din toate astea. E un coşmar… Se opri şi se uită la Ellie. Nu poţi s-o iei pe Nicole cu tine, spuse el cu patimă. Mă auzi? Îţi interzic s-o iei pe fiica noastră…

Robert! îl întrerupse Ellie, strigând. Lacrimile îi şiroiau pe obraji. Uită-te la mine… Sunt soţia ta, mama fiicei tale… Te iubesc. Te implor să asculţi ce am de spus.

Nicole intrase în fugă în cameră şi acum plângea lângă mama ei. Ellie se calmă înainte de a continua.

— Nu cred că eşti singurul din familia asta care are dreptul să ia decizii. Am şi eu dreptul ăsta. Îţi respect dorinţa de a nu merge, dar sunt mama lui Nicole. Dacă e să ne despărţim, atunci cred că ar fi mai bine pentru ea să fie cu mine…

Ellie se opri. Faţa lui Robert era schimonosită de mânie. Făcu un pas spre ea şi, pentru prima dată în viaţa ei, Ellie se temu că Robert o va lovi.

Cu mâna dreaptă ridicată şi făcută pumn, Robert urlă:

— Pentru mine, cel mai bine ar fi să uiţi de toată prostia asta!

Ellie se dădu puţin înapoi. Nicole continuă să plângă. Robert se chinuia să se stăpânească. Cu glasul tremurând de emoţie, zise:

— Jur că nimeni şi nimic nu mă va mai face să sufăr ca atunci…

Îi dădură lacrimile.

— La naiba! articulă el, dând cu pumnul în masă. Apoi, fără să mai spună nimic, se aşeză pe scaun şi-şi îngropă faţa în mâini.

Ellie o linişti pe Nicole şi o vreme nu spuse nimic.

— Ştiu ce dureros a fost să-ţi pierzi prima familie, spuse ea în cele din urmă. Dar, Robert, asta e cu totul altă situaţie. Nimeni n-o să ne facă vreun rău, lui Nicole sau mie.

Se duse la el şi-l cuprinse în braţe.

— Nu spun că e o decizie uşoară. Dar sunt convinsă că aşa e cel mai bine pentru Nicole şi pentru mine.

Robert îi răspunse la îmbrăţişare, dar fără mult entuziasm.

— N-am să vă opresc să plecaţi, spuse el resemnat. Dar nu ştiu ce-am să fac eu. Aş vrea să mă gândesc la asta câteva ore, cât timp suntem în Avalon.

— Bine, dragul meu, dar te rog să nu uiţi că Nicole şi cu mine avem mai multă nevoie de tine decât pacienţii tăi. Tu eşti singurul nostru soţ şi tată.

9

Nicole nu-şi putea stăpâni emoţia. În timp ce făcea ultimele retuşuri la decorarea camerei copiilor, îşi imagina cum va arăta încăperea atunci când copiii o vor împărţi cu cei doi aviani. Timmy, care acum era înalt aproape cât Nicole, se căţără lângă ea ca să inspecteze rezultatul muncii ei. Scoase câteva bolboroseli de apreciere.

— Gândeşte-te, Timmy, spuse Nicole, ştiind că avianul nu-i înţelege exact cuvintele dar îi poate interpreta timbrul vocii, când Richard şi cu mine ne vom întoarce, îţi vom aduce noii colegi de cameră.

— Eşti gata, Nicole? strigă Richard. E timpul să plecăm.

— Da, iubitule. Sunt în camera copiilor. Vii să arunci o privire?

Richard băgă capul pe uşă şi inspectă superficial noile decoraţiuni.

— Grozav, pur şi simplu grozav, spuse el. Acum trebuie s-o luăm din loc. Operaţiunea asta necesită o sincronizare perfectă.

În timp ce mergeau spre Port, Richard o informă pe Nicole că nu mai sosiseră informaţii din Semicilindrul Nordic. Lipsa veştilor putea să indice faptul că Ioana şi Eleanor erau prea implicate în evadare, spuse el, sau prea aproape de un posibil duşman sau chiar că aplicarea planului de evadare era în pericol. Nicole nu îşi amintea să-l mai fi văzut pe Richard atât de nervos. Încercă să îl calmeze.

— Încă nu ştim dacă vine şi Robert? întrebă ea peste câteva minute, în timp ce se apropiau de submarin.

— Nu. Nici despre reacţia lui când Ellie i-a spus despre plan. Au apărut în Avalon, aşa cum fusese stabilit, dar au fost ocupaţi cu pacienţii lui. Ioana şi Eleanor n-au avut ocazia să discute cu Ellie după ce au ajutat-o pe Nai să-l ia pe Benjy din spital.

 Cu o zi în urmă, Richard verificase submarinul cel puţin de două ori. Cu toate acestea, scoase un oftat de uşurare când sistemul de operare porni şi nava alunecă în apă. În timp ce se afundau în apele Mării Cilindrice, Richard şi Nicole rămaseră tăcuţi. Fiecare anticipa, în felul lui, emoţia reunirii care avea să aibă loc în mai puţin de o oră.

Poate exista o bucurie mai mare decât să-ţi reîntâlneşti copiii după ce ai crezut că n-ai să-i mai vezi niciodată? gândi Nicole. Imaginea celor şase copii ai ei îi umplu încet mintea. O văzu pe Genevieve, primul ei copil, născut pe Pământ după scurta aventură cu prinţul Henry. Următoarea era senina Simone, pe care Nicole o lăsase la Baza de Tranzit cu un soţ mai mare ca ea cu aproape şaizeci de ani. Cele două fete mai mari erau urmate în procesiunea mentală de cei patru copii care trăiau încă pe Rama, năbădăioasa Katie, scumpa ei Ellie şi cei doi fii concepuţi cu Michael O’Toole, Patrick şi Benjy cel cu retard intelectual.

Sunt atât de diferiţi între ei! se gândi Nicole. Fiecare e, în felul lui, un miracol.

Emoţia pe care o simţea Nicole era copleşitoare. În timp ce Richard începu să manevreze submarinul în poziţia pentru rendez-vous, prin faţa ochilor înlăcrimaţi ai lui Nicole dansau amintirile recente legate de Ellie, Patrick şi Benjy. Întinse mâna şi o strânse pe a lui Richard, în timp ce nava ieşea la suprafaţa apei.

Prin hublou puteau vedea opt siluete care stăteau pe mal în locul stabilit. Când apa se scurse de pe hublou, Nicole îi recunoscu pe Ellie, pe soţul ei, Robert, pe Eponine, pe Nai care-l ţinea de mână pe Benjy, şi pe cei trei copii mici, dintre care unul era nepoata şi tiza ei, pe care nu o văzuse niciodată. Bătu cu pumnii în hublou, ştiind că era inutil căci nici unul din cei de pe mal nu o puteau auzi sau vedea.

De îndată ce deschiseră uşa, Richard şi Nicole auziră focuri de armă. Robert Turner se uită îngrijorat în spate şi apoi o luă repede în braţe pe micuţa Nicole. Ellie şi Eponine luară şi ele în braţe câte unul din gemenii Watanabe. Galileo se luptă cu Eponine şi primi o palmă de la mama lui care încerca să-l conducă pe Benjy în submarin.

Altă rundă de focuri, mult mai aproape, se auzi chiar când grupul intra în navă.

— Max a spus să plecăm imediat ce suntem toţi la bord, le spuse în grabă Ellie părinţilor ei. El şi Patrick ţin la distanţă plutonul care a fost trimis să ne prindă.

Richard se pregătea să închidă uşa când două siluete înarmate, una ţinându-se cu mâna de burtă, năvăliră din tufele din apropiere.

— Fii gata de plecare! urlă Patrick întorcându-se cu spatele şi trăgând două focuri. Sunt chiar în urma noastră.

Max se împletici, dar Patrick îşi târî prietenul rănit ultimii cincizeci de metri până la submarin. Trei soldaţi din colonie traseră asupra navei în timp ce aceasta se cufunda. Preţ de câteva clipe, nimeni nu spuse nimic. Apoi în micul compartiment izbucni hărmălaia. Toată lumea striga şi plângea. Nicole şi Robert se aplecară asupra lui Max, care stătea jos cu spatele rezemat de perete.

— Eşti rănit grav? întrebă Nicole.

— La dracu’, nu, răspunse Max cu patimă. A fost doar un glonţ rătăcit care mi s-a înfipt undeva în burtă. E nevoie de artilerie, nu glumă, ca să-i vii de hac unui ticălos ca mine.

Când Nicole îşi îndreptă spatele şi se uită în jur, Benjy era chiar lângă ea.

— Ma-ma, spuse el, cu braţele întinse şi tremurând de bucurie.

Cei doi se îmbrăţişară îndelung în mijlocul compartimentului. Hohotele de fericire ale lui Benjy reflectau sentimentele tuturor persoanelor aflate în navă.

La bordul submarinului, noii veniţi fiind practic suspendaţi între două lumi străine, majoritatea conversaţiilor aveau un caracter personal. Nicole vorbi cu fiecare din copiii ei în parte şi-şi ţinu pentru prima dată în braţe nepoata. Micuţa Nicole nu înţelegea cine e femeia cu părul cărunt care voia s-o îmbrăţişeze şi să o sărute.

— Asta e bunica ta, spuse Ellie, încercând să convingă copila să primească afecţiunea lui Nicole. E mama mea, Nikki, şi o cheamă ca pe tine.

Nicole se pricepea destul la copii ca să ştie că va mai trece câtva timp până când fata o va accepta. La început se produse o oarecare confuzie din cauza numelui comun şi, ori de câte ori cineva rostea „Nicole”, se întorceau şi bunica şi fetiţa. Dar după ce Ellie şi Robert începură să-i spună fetiţei „Nikki”, restul grupului făcu la fel.

Înainte ca submarinul să ajungă la New York, Benjy îi dovedi mamei sale că făcuse progrese semnificative la citit. Nai fusese o profesoară excelentă. Benjy adusese în rucsacul său două cărţi, una fiind o colecţie de basme scrise cu trei secole în urmă de Hans Christian Andersen. Basmul preferat al lui Benjy era „Răţuşca cea urâtă”, pe care îl citi în întregime, spre încântarea mamei şi a profesoarei lui. În glasul lui se simţi o emoţie minunată, autentică atunci când răţuşca dispreţuită se transformă într-o lebădă frumoasă.

— Sunt foarte mândră de tine, iubitule, spuse Nicole, ştergându-şi câteva lacrimi, când Benjy termină de citit. Iar ţie, Nai, îţi mulţumesc din adâncul inimii.

— Pentru mine a fost o adevărată plăcere să lucrez cu Benjy, răspunse thailandeza. Uitasem ce înseamnă să predai unui elev care dovedeşte interes şi apreciere.

Robert Turner curăţă rana lui Max Puckett şi extrase glonţul, operaţie urmărită îndeaproape de gemenii Watanabe, în vârstă de cinci ani, amândoi fascinaţi de interiorul corpului lui Max. Agresivul Galileo se împingea mereu ca să vadă mai bine; Nai trebui să arbitreze în favoarea lui Kepler două dispute frăţeşti.

Doctorul Turner confirmă că, aşa cum declarase Max, rana nu e gravă şi prescrise o scurtă perioadă de convalescenţă.

— Cred că va trebui s-o las mai moale, spuse Max, făcându-i cu ochiul lui Eponine. Oricum, asta aveam de gând să fac. Nu cred că vor fi prea mulţi porci sau pui în oraşul ăsta extraterestru de zgârie-nori. Iar la bi-oţi nu mă pricep deloc.

Chiar înainte ca submarinul să ajungă în Port, Nicole avu o scurtă discuţie cu Eponine, în care îi mulţumi din suflet fostei profesoare a lui Ellie pentru tot ce făcuseră ea şi Max pentru familie. Eponine acceptă cu modestie mulţumirile şi-i spuse că Patrick fusese „absolut fantastic” în ajutorul pe care-l dăduse în toate aspectele evadării.

— E un tânăr grozav, spuse Eponine.

— Tu cum mai stai cu sănătatea? o întrebă cu delicateţe Nicole câteva clipe mai târziu.

Franţuzoaica ridică din umeri.

— Bunul doctor spune că virusul RV-41 e tot acolo, la pândă, aşteptând un moment prielnic pentru a-mi înfrânge sistemul imunitar. Când s-o întâmpla asta, o să-mi rămână de trăit între şase luni şi un an.

Patrick îl informă pe Richard că Ioana şi Eleanor încercaseră să atragă în capcană plutonul trimis de Nakamura făcând mult zgomot, aşa cum fuseseră programate, şi aproape sigur fuseseră capturate şi distruse.

— Îmi pare rău de Ioana şi Eleanor, îi spuse Nicole lui Richard când rămase pentru scurt timp singură cu el. Ştiu ce mult însemnau roboţeii pentru tine.

— Şi-au îndeplinit misiunea, răspunse Richard şi se strădui să zâmbească. La urma urmei, nu tu mi-ai spus odată că ei nu sunt la fel ca oamenii?

Nicole se întinse şi-şi sărută soţul.

Nici unul din proaspeţii evadaţi nu mai fusese în New York la vârsta adultă. Cei trei copii ai lui Nicole se născuseră toţi pe insulă şi locuiseră acolo în primii ani ai copilăriei, dar un copil are un cu totul alt simţ al locului decât un adult. Ellie, Patrick şi Benjy fură uluiţi când puseră piciorul pe mal şi văzură siluetele înalte şi subţiri ale clădirilor care se înălţau în semiîntuneric spre cerul Ramei.

Max Puckett rămase fără glas, lucru neobişnuit la el. Stătea lângă Eponine ţinând-o de mână şi se holba la spiralele subţiri, impunătoare, care se înălţau la vreo două sute de metri deasupra insulei.

— Asta-i prea mult pentru un băiat de fermier din Arkansas, spuse el în cele din urmă, clătinând din cap.

Max şi Eponine încheiau procesiunea care-şi croia drum către adăpostul pe care Richard şi Nicole îl transformaseră într-un apartament multifamilial.

— Cine a construit toate astea? îl întrebă Robert Turner pe Richard când grupul se opri puţin în faţa unui poliedru uriaş.

Robert devenea tot mai neliniştit. De la început avusese reţineri să vină cu Ellie şi Nikki, dar acum era pe cale de a se convinge că făcuse o mare greşeală.

— Probabil inginerii de la Baza de Tranzit, răspunse Richard. Cu toate că n-avem cum să ştim în mod sigur. Noi, oamenii, am adăugat construcţii noi în habitatul nostru. Este posibil ca fiinţele sau creaturile artificiale care au locuit aici cu mult timp în urmă să fi construit unele din aceste clădiri uimitoare sau chiar pe toate.

— Şi acum unde se află? întrebă Robert, înspăimântat de perspectiva de a întâlni fiinţe cu cunoştinţe tehnice necesare creării unor astfel de edificii impresionante.

— N-avem cum să ştim. După spusele Vulturului, această navă spaţială Rama face, de mii de ani, voiaje de descoperire a speciilor care călătoresc prin spaţiu. Undeva în partea noastră de galaxie există o altă specie călătoare prin spaţiu care s-ar fi simţit bine într-un mediu ca ăsta. Cine au fost sau sunt creaturile alea şi de ce au vrut să trăiască în şi printre aceşti zgârie-nori incredibili e o enigmă pe care, probabil, n-o vom desluşi niciodată.

— Cum e cu avianii şi octopăianjenii, unchiule Richard? întrebă Patrick. Încă mai trăiesc aici, în New York?

— N-am văzut nici un avian pe insulă de când am venit – excepţie făcând, desigur, puii pe care îi creştem. Dar încă mai există nişte octopăianjeni prin preajmă. Mama ta şi cu mine am întâlnit o duzină când am plecat să explorăm ce se află în spatele ecranului negru.

În acel moment, un biot centiped se apropie de procesiune dintr-o alee laterală. Richard îndreptă lanterna în direcţia lui. Robert Turner îngheţă de frică pe moment, dar urmă instrucţiunile şi se dădu la o parte din drum când biotul trecu tropăind pe acolo.

— Zgârie-nori construiţi de stafii, octopăianjeni, bioţi centipezi, bombăni Robert. Ce loc încântător!

— După părerea mea, e cu mult mai bine decât să trăieşti sub tiranul ăla de Nakamura, spuse Richard. Cel puţin aici suntem liberi, şi putem lua decizii singuri.

— Wakefield! strigă Max Puckett din spate. Ce s-ar întâmpla dacă nu ne-am da la o parte din calea bioţilor ăştia centipezi?

— Nu ştiu sigur, Max, răspunse Richard. Dar probabil că te-ar călca sau te-ar ocoli exact ca şi cum ai fi un obiect neînsufleţit.

Când ajunseră la adăpost, Nicole preluă rolul de ghid. Arătă fiecărei persoane în parte unde era camera care-i va aparţine. Exista o cameră pentru Max şi Eponine, alta pentru Ellie şi Robert, o cameră împărţită în două de un paravan pentru Patrick şi Nai, camera mare a copiilor cu mai multe despărţituri pentru cei trei copii, Benjy şi cei doi aviani, şi ultima, o încăpere mică pe care ea şi Richard hotărâseră să o facă sufragerie comună.

În timp ce adulţii despachetau puţinele lucruri pe care le luaseră în rucsacuri, copiii trăiră prima întâlnire cu Tammy şi Timmy. Avianii nu pricepeau ce-i cu acei omuleţi, mai ales cu Galileo, care insista să tragă sau să ciupească tot ce atingea. După ce suportă acest tratament vreo jumătate de oră, Timmy îl zgârie uşor pe Galileo cu o gheară, drept avertizare şi băiatul stârni o zarvă incredibilă.

— Pur şi simplu nu înţeleg, se scuză Richard în faţa lui Nai. Avianii sunt nişte creaturi foarte blânde.

— Ba eu înţeleg, răspunse Nai. Galileo a făcut precis vreo năzdrăvănie. Oftă. E uimitor, să ştii. Creşti doi copii exact în acelaşi fel şi ei se dovedesc a fi total diferiţi. Kepler e atât de bun, aproape un înger – nu prea pot să-l învăţ să se apere. Iar Galileo mai că nu dă nici o atenţie la tot ce-i spun.

Când toţi terminară de despachetat, Nicole continuă turul, arătându-le cele două băi, coridoarele, rezervoarele suspendate în care familia stătuse în acea perioadă a călătoriei între Pământ şi Baza de Tranzit când nava accelerase puternic şi, în cele din urmă, Camera Albă, cu ecranul negru şi tastatura, care era şi camera lui Nicole şi a lui Richard. Richard le demonstră cum funcţionează ecranul negru: tastă o cerere şi, cam după o oră, primi nişte jucării noi, simple, pentru copii. De asemenea, le dădu lui Max şi lui Robert câte o copie a dicţionarului prescurtat de comenzi care să le permită să folosească tastatura.

Curând după cină copiii adormiră. Adulţii se adunară în Camera Albă. Max puse întrebări legate de octopăianjeni. În timp ce descria aventurile din spatele ecranului negru, Nicole pomeni de problemele cardiace. Robert se arătă îngrijorat şi, la scurt timp după aceea, o consultă în dormitorul ei.

Ellie îl ajută pe Robert la consult. Robert aduse atâta echipament medical cât încăpuse în rucsac, incluzând toate instrumentele miniaturale şi monitoarele necesare pentru a face o electrocardiogramă completă. Rezultatele nu erau bune, dar nici atât de rele pe cât se temea în taină Nicole. Înainte de culcare, Robert informă restul familiei că anii îşi puseseră în mod clar amprenta pe inima lui Nicole, dar că nu se impunea o operaţie în viitorul apropiat. O sfătui pe Nicole să se menajeze, deşi ştia că soacra lui îi va ignora recomandarea.

După ce toţi adormiră, Richard şi Nicole mutară mobila ca să facă loc pentru rogojini. Se culcară unul lângă altul, ţinându-se de mână.

— Eşti fericită? întrebă Richard.

— Da, iubitule, răspunse Nicole, foarte. E într-adevăr minunat să fie toţi copiii aici.

Se întinse spre Richard şi-l sărută.

— Sunt şi frântă de oboseală, bărbate, dar n-am să adorm până nu-ţi mulţumesc, mai întâi, pentru faptul că ai pus la cale toate astea.

— Sunt şi copiii mei, dacă-ţi aduci aminte.

— Da, iubitule, spuse Nicole întinzându-se la loc pe spate. Dar ştiu că n-ai fi făcut toate astea dacă nu eram eu. Te-ai fi mulţumit să stai aici cu puii, cu aparatele tale şi cu misterele extraterestre.

— Poate. Dar sunt şi încântat că toată lumea e aici în adăpost… Apropo, ai avut ocazia să vorbeşti cu Patrick despre Katie?

— Doar pe scurt, răspunse Nicole oftând. Mi-am dat seama din ochii lui că tot mai e foarte îngrijorat din cauza ei.

— Toţi suntem, spuse Richard blând. Rămase tăcut câteva minute, apoi se ridică într-un cot. Să ştii că o consider pe nepoata noastră absolut adorabilă.

— Şi eu la fel, spuse Nicole râzând, dar n-avem nici o şansă să fim consideraţi nepărtinitori pe tema asta.

— Hei, oare faptul că o avem pe Nikki cu noi înseamnă că nu mai pot să-ţi spun Nikki nici chiar în momentele speciale?

Nicole întoarse capul şi se uită la Richard. Acesta zâmbea cu toată faţa. Mai văzuse de multe ori expresia aceea aparte de pe chipul lui.

— Culcă-te, spuse Nicole râzând. Sunt prea epuizată emoţional ca să mai fac ceva în noaptea asta.

Perioada de început trecu foarte repede. Erau atâtea de făcut, atâta teritoriu fascinant de explorat! Cu toate că în misteriosul oraş de deasupra lor era veşnic întuneric, familia făcea în mod regulat excursii în New York. Fiecare loc de pe insulă avea o istorie aparte pe care Richard şi Nicole puteau să o povestească. Într-o seară, Nicole spuse luminând cu lanterna uriaşa dantelărie metalică suspendată între doi zgârie-nori ca o pânză de păianjen:

— Aici am salvat avianul care se încurcase între vergele şi care apoi m-a invitat în adăpostul lui.

Cu altă ocazie, când se aflau în marele hambar cu puţurile şi sferele lui ciudate, spuse:

— Acolo jos am stat multe zile blocată şi-am crezut că am să mor.

Familia puse la punct un set de reguli menite să-i ferească pe copii de probleme. Ele nu erau necesare pentru micuţa Nikki, care nu se prea depărta de părinţii ei grijulii, dar băieţii Kepler şi Galileo erau greu de ţinut în frâu. Gemenii Watanabe păreau să aibă o energie infinită. O dată au fost găsiţi legănându-se cu hamacurile din rezervoarele suspendate şi sărind pe ele ca pe nişte trambuline. Altă dată, Kepler şi Galileo au „împrumutat” lanternele familiei şi au plecat la suprafaţă, fără aprobarea adulţilor, să exploreze New Yorkul. Băieţii au fost localizaţi abia după zece ore de nelinişte şi căutări, în labirintul de străzi şi alei din capătul îndepărtat al insulei.

Avianii exersau aproape zilnic zborul. Pe copii îi încânta să-şi însoţească prietenii înaripaţi în pieţe, unde Timmy şi Tammy aveau mai mult spaţiu să-şi etaleze talentele în dezvoltare. Richard o ducea mereu pe Nikki să vadă cum zboară avianii. De fapt, îşi lua nepoata cu el oriunde se ducea. Din când în când Nikki mergea pe jos, dar de cele mai multe ori Richard o ducea în spate într-un suport confortabil pentru copilaşi inventat de el. Cei doi erau nedespărţiţi. Richard deveni şi principalul profesor al lui Nikki. Nu trecu mult şi Richard îi anunţă pe toţi că nepoata lui e un geniu al matematicii.

Seara o punea la curent pe Nicole cu ultimele isprăvi ale fetiţei.

— Ştii ce a făcut azi? întreba el, de obicei când erau în pat.

— Nu, dragul meu, răspundea invariabil Nicole, ştiind că nici unul din ei nu va dormi până nu-i povestea.

— Am întrebat-o câte bile negre ar avea dacă are deja trei şi eu îi mai dau două. (Pauză teatrală). Şi ştii ce mi-a răspuns? (Altă pauză). Cinci! A spus cinci. Şi fetiţa asta abia a împlinit doi ani săptămâna trecută…

Pe Nicole o emoţiona interesul lui Richard faţă de Nikki. Căci fetiţa şi bărbatul care începea să îmbătrânească erau o pereche perfectă. Ca părinte, Richard nu putuse niciodată să-şi depăşească problemele afective reprimate şi simţul acut al responsabilităţii, aşa că asta era prima dată din viaţa lui când trăia bucuria iubirii cu adevărat inocente. Pe de altă parte, Robert, tatăl lui Nikki era un doctor grozav, dar nu era o persoană foarte caldă şi nu aprecia pe deplin perioadele de timp lipsite de scop pe care părinţii trebuie să le petreacă în compania copiilor lor.

Patrick şi Nicole avură mai multe discuţii lungi despre Katie, în urma cărora Nicole se simţi foarte deprimată. Patrick nu-i ascunse mamei faptul că sora lui, Katie, era adânc implicată în toate manevrele lui Nakamura, că bea prea mult şi că are o viaţă sexuală promiscuă. În schimb, nu-i spuse lui Nicole că sora lui dirija afacerea cu prostituate a lui Nakamura, nici nu-i împărtăşi bănuiala că devenise dependentă de droguri.

10

Existenţa lor aproape perfectă în New York rămase neschimbată până într-o dimineaţă devreme. Richard şi Nikki erau la suprafaţă şi se plimbau pe întăriturile de la malul Mării Cilindrice, în partea de nord a insulei. Fetiţa văzu prima siluetele ambarcaţiunilor; arătă spre apa întunecată şi spuse:

— Uite, Nikki vede ceva.

Privirea slăbită a lui Richard nu putu detecta nimic în întuneric, iar lumina lanternei nu bătea atât de departe. Scoase binoclul puternic pe care îl purta mereu la el şi văzu că, într-adevăr, în mijlocul Mării Cilindrice se află două bărci. O puse pe Nikki în suportul din spinare şi porni grăbit spre adăpost.

Ceilalţi membri ai familiei tocmai se treziseră şi, la început, n-au prea înţeles de ce era Richard atât de alarmat.

— Dar cine altcineva ar putea fi în barcă? spuse el. Mai ales în partea de nord. Trebuie să fie un grup de explorare trimis de Nakamura.

Consiliul de familie se ţinu la micul dejun. Toţi fură de acord că se confruntă cu o criză de proporţii. Patrick mărturisi că în ziua evadării fusese la Katie, îndeosebi pentru că voia să-şi ia rămas bun de la sora lui şi că făcuse câteva comentarii neobişnuite care o determinaseră pe Katie să înceapă să pună întrebări; Nicole şi ceilalţi rămaseră tăcuţi.

— N-am spus nimic anume, se scuză Patrick, totuşi a fost o tâmpenie din partea mea… Katie e foarte deşteaptă.

Probabil că, după ce am dispărut cu toţii, a pus lucrurile cap la cap.

— Şi-acum ce facem? întrebă Robert Turner, dând glas neliniştii tuturor. Katie cunoaşte foarte bine New York-ul, era aproape adolescentă când a plecat de aici şi poate să-i conducă pe oamenii lui Nakamura direct la adăpostul ăsta. Aici vom fi pradă sigură pentru ei.

— Există vreun alt loc în care am putea merge? întrebă Max.

— Nu prea, răspunse Richard. Vechiul adăpost al avianilor este gol, dar nu ştiu cum o să ne obţinem hrana acolo. Şi adăpostul octopăianjenilor era gol când l-am vizitat acum mai multe luni, dar n-am mai fost în ţinutul lor de când a sosit Nicole în New York. Sigur, bazându-ne pe cele întâmplate când Nicole şi cu mine am fost în explorare, trebuie să presupunem că prietenii noştri cu tentacule negre şi aurii sunt încă prin preajmă. Chiar dacă nu mai trăiesc în vechiul lor adăpost, dacă ne-am muta acolo am avea aceeaşi problemă cu obţinerea hranei.

— Dar, unchiule Richard cum e cu zona din spatele ecranului? întrebă Patrick. Spuneai că acolo e fabricată mâncarea noastră. Poate am reuşi să găsim acolo vreo două încăperi…

— Chiar dacă nu-s prea optimist, spuse Richard după o scurtă pauză, propunerea ta e probabil singura noastră opţiune rezonabilă în momentul de faţă.

Familia hotărî ca Richard, Max şi Patrick să cerceteze regiunea din spatele ecranului negru, atât pentru a afla exact unde era produsă mâncarea oamenilor, cât şi pentru a constata dacă există altă zonă locuibilă. Robert, Benjy, femeile şi copiii aveau să rămână în adăpost. Sarcina lor era să înceapă să pună la punct procedurile pentru o evacuare rapidă în caz de necesitate.

Înainte de plecare, Richard verifică un nou sistem radio pe care îl proiectase în timpul liber. Era suficient de puternic pentru ca exploratorii şi restul familiei să rămână în legătură prin radio cât timp erau despărţiţi. Existenţa acestei legături uşură sarcina lui Richard şi Nicole de a-l convinge pe Max să-şi lase puşca în adăpost.

Cei trei bărbaţi urmară fără dificultate harta din computerul lui Richard şi ajunseră la camera boilerelor, pe care Richard şi Nicole o vizitaseră cu prilejul explorării precedente. Max şi Patrick se uitară uluiţi la cele douăsprezece boilere uriaşe, la zona vastă în care materia primă era ordonat aranjată şi la multele soiuri de bioţi care se foiau prin preajmă. Fabrica era extrem de activă. De fapt, absolut toate boilerele erau implicate în diverse tipuri de procese de fabricaţie.

— În regulă, îi spuse Richard lui Nicole prin radio. Am ajuns şi suntem pregătiţi. Transmite comanda pentru cină şi vom vedea ce se întâmplă.

În mai puţin de un minut, unul din boilerele cele mai apropiate de cei trei bărbaţi încheie acţiunea pe care o desfăşura. Între timp, nu departe de magazia din spatele boilerelor, trei bioţi care arătau ca nişte vagoane de marfă acoperite, cu mâinile vârâte în grămezile de materie primă, aleseră repede mici cantităţi din mai multe articole diferite. Aceşti trei bioţi se duseră apoi la boilerul inactiv de lângă Richard, Max şi Patrick, unde îşi goliră containerele pe banda transportoare care intra în boiler. Imediat, bărbaţii auziră boilerul reluându-şi activitatea. Un biot lung şi subţire, semănând cu trei greieri legaţi unul după altul, fiecare având o carapace în formă de castron, se căţără pe banda transportoare când scurtul proces de fabricaţie ajunse aproape de final. După câteva clipe, boilerul se opri din nou şi materia procesată ieşi pe banda transportoare. Biotul segmentat scoase din capătul său din spate, puse toată mâncarea oamenilor în carapacele de pe spinarea sa şi o luă repede la fugă.

— Fir-aş al naibii! spuse Max, uitându-se după biotul greier care dispăru pe coridorul din spatele magaziei.

Înainte ca vreunul din bărbaţi să mai apuce să spună ceva, alt set de bioţi vagoane-de-marfă prevăzuţi cu mâini încărcară benzile transportoare cu vergele lungi şi groase şi, în mai puţin de un minut, boilerul care le fabricase mâncarea opera în alt scop.

— Ce sistem fantastic! exclamă Richard. Probabil că e prevăzut cu un proces complex de întrerupere a activităţii, comenzile de hrană având prioritate. Nu-mi vine să cred…

— Stai o clipă şi repetă ce-ai spus, ca să înţeleg şi eu.

— Acolo, în adăpost dispunem de subsecvenţe de traducere automată – le-am proiectat eu cu mulţi ani în urmă, pe vremea când am locuit acolo, spuse Richard surescitat. Când Nicole introducea în computerul ei pui, cartofi şi spanac, computerul făcea o listă cu substanţele chimice complexe din componenţa acestor alimente, sub forma unor comenzi de tastatură. După ce eu semnalam că suntem gata, ea tasta şirul de comenzi. Comenzile ajungeau imediat aici şi ceea ce vedem noi era răspunsul la ele. La acel moment, toate sistemele de procesare se aflau în activitate; totuşi, echivalentul raman al unui computer, aflat aici în fabrică, identifica solicitarea nou sosită ca fiind pentru hrană şi-i conferea prioritate maximă.

— Vrei să spui că acel computer de control de aici a întrerupt funcţionarea boilerului, astfel încât el să poată să fabrice mâncarea noastră? întrebă Patrick.

— Chiar aşa, răspunse Richard.

Max se dusese mai încolo şi se uita la celelalte boilere din fabrica uriaşă. Richard şi Patrick i se alăturară.

— Când eram copil, pe la opt-nouă ani, spuse Max, tata m-a dus în prima mea excursie în munţii Ozark, la o depărtare de câteva ore bune de ferma noastră. Am rămas acolo peste noapte. Îmi amintesc că stăteam culcat pe spate în sacul de dormit şi mă uitam la toate luminiţele alea care licăreau pe cer… În acea noapte am avut un gând mare, mare pentru un băiat de fermier din Arkansas. M-am întrebat câţi copii extratereştri aflaţi undeva, acolo în univers, se uită la stele exact în acelaşi moment şi-şi dau seama, pentru prima dată, ce micuţ e tărâmul lor în marea alcătuire a cosmosului.

Max se întoarse şi le zâmbi prietenilor săi.

— Ăsta e unul din motivele pentru care am rămas fermier, spuse el râzând. Pentru puii şi porcii mei eram întotdeauna important. Eu le aduceam mâncarea. Era un eveniment major când taica Max apărea la ţarcul lor…

Se opri o clipă. Nici Richard, nici Patrick nu spuseră nimic.

— Cred că în adâncul inimii mele am vrut întotdeauna să fiu astronom, continuă Max. Să văd dacă pot înţelege misterele universului. Dar de câte ori mă gândeam la miliardele de ani şi la miile de miliarde de kilometri, mă apuca deprimarea. Nu suportam sentimentul de totală şi completă neînsemnătate care mă cuprindea. De parcă un glas din capul meu îmi spunea întruna: „Puckett, eşti un rahat. Eşti un zero absolut.”

— Dar faptul că ne dăm seama de această neînsemnătate şi, mai ales, faptul că suntem capabili să o măsurăm ne face pe noi, oamenii, foarte deosebiţi, spuse liniştit Richard.

— Acum facem filosofie şi nu-s deloc în elementul meu, răspunse Max. Eu mă simt bine cu ferma de animale, cu tequila şi chiar cu vijeliile sălbatice din Vestul Mijlociu. Arătă cu mâna în jur. Toate astea mă sperie de moarte. Dacă aş fi ştiut, atunci când m-am înscris pentru colonia marţiană, că am să întâlnesc maşini mai deştepte ca oamenii…

— Richard, Richard! auziră cu toţii prin radio glasul neliniştit al lui Nicole. Avem o situaţie de urgenţă. Ellie tocmai s-a întors de pe malul nordic. Patru bărci mari sunt pe cale să tragă la ţărm… Ellie spune că e convinsă că unul din oameni avea uniformă de poliţist… şi mai spune că a văzut la sud un fel de curcubeu mare… Puteţi să vă întoarceţi în câteva minute?

— Nu, nu putem, răspunse Richard. Suntem încă în sala cu boilerele. Asta înseamnă probabil o distanţă de cel puţin trei kilometri şi jumătate… A spus Ellie câţi oameni ar putea să fie în fiecare barcă?

— Eu aş zice că în jur de doisprezece, tată, răspunse Ellie. N-am stat să-i număr… Dar bărcile n-au fost singurul lucru neobişnuit pe care l-am văzut cât am fost sus. În timp ce alergam spre adăpost, partea de sud a cerului s-a luminat din cauza unor explozii de culoare care s-au transformat treptat într-un uriaş curcubeu… Era aproape de locul unde spuneai tu că trebuie să fie Marele Corn.

Zece secunde mai târziu, Richard strigă în radio:

— Nicole, Ellie, toţi ceilalţi, ascultaţi-mă. Evacuaţi imediat adăpostul. Luaţi copiii, puii de avian, cantalupii, materialul sesil, cele două puşti, toată mâncarea şi atâtea lucruri personale câte puteţi căra fără efort. Lăsaţi lucrurile noastre acolo – avem destule în rucsacuri ca să supravieţuim în caz de urgenţă. Mergeţi direct în adăpostul octopăianjenilor şi aşteptaţi-ne în camera aceea mare care, cu ani în urmă, era o galerie de fotografii… Soldaţii lui Nakamura vor veni mai întâi în adăpostul nostru. Văzând că nu ne găsesc, dacă e şi Katie cu ei, s-ar putea să meargă şi-n adăpostul octopăianjenilor. Dar nu cred că vor intra în tunelurile de acolo…

— Şi voi ce faceţi?

— Ne întoarcem cât de repede putem. Dacă nu e nimeni… apropo, Nicole, lasă un transmiţător cu volumul la maxim în Camera Albă şi altul în camera copiilor. Aşa vom şti dacă e cineva în adăpostul nostru. În fine, cum spuneam, dacă adăpostul nostru n-a fost invadat, ne vom întâlni imediat. Dacă oamenii lui Nakamura ne-au ocupat locuinţa, vom încerca să găsim de aici altă intrare în adăpostul octopăianjenilor. Trebuie să existe una…

— Bine, iubitule, îl întrerupse Nicole. Trebuie să începem să strângem lucrurile… Am să las aparatul de emisie-recepţie pornit, în caz că veţi avea nevoie de noi.

— Aşadar, crezi că adăpostul octopăianjenilor ne oferă cea mai mare siguranţă? întrebă Max după ce Richard închise transmiţătorul.

— Este o alegere, răspunse Richard cu un zâmbet slab. Aici, în spatele ecranului există prea multe necunoscute. Şi ştim sigur că nu vom fi în siguranţă dacă poliţia şi armata lui Nakamura ne găsesc… S-ar putea ca octopăianjenii să nu mai locuiască în adăpostul lor. În plus, după cum a spus Nicole de multe ori, n-avem nici o dovadă de netăgăduit că octozii sunt ostili.

Bărbaţii se mişcară cât de repede putură. Când ajunseră la bifurcaţie, şi Richard şi Max asudau puternic.

— Trebuie să ne oprim o clipă, îi spuse Max lui Patrick, care era în frunte. Unchiul tău Richard trebuie să-şi tragă sufletul.

Patrick scoase din rucsac o sticlă cu apă şi o oferi celorlalţi. Richard bău cu sete, îşi şterse fruntea cu o batistă; un minut mai târziu alergau din nou către adăpost.

La vreo cinci sute de metri de mica platformă din spatele ecranului, aparatul de emisie-recepţie al lui Richard începu să capteze zgomote nedesluşite din interiorul adăpostului.

— Poate cineva din familie a uitat ceva important, spuse Richard, încetinind ca să asculte, şi s-a întors să-l ia.

La scurt timp auziră un glas pe care nu-l putură identifica. Se opriră şi aşteptară.

— Aici în spate s-ar părea că a trăit un soi de animal, spuse glasul. Veniţi să aruncaţi o privire.

— La naiba! spuse al doilea glas. Se vede clar au fost aici de curând… Mă întreb de cât timp au plecat.

— Căpitane Bauer! strigă cineva. Ce să fac cu tot echipamentul ăsta electronic?

— Lasă-l deocamdată, răspunse al doilea glas. În câteva minute trebuie să coboare şi restul soldaţilor. Vom hotărî atunci ce să facem.

Richard, Max şi Patrick rămaseră liniştiţi în coridorul întunecat. Timp de aproximativ un minut nu auziră nimic în aparatul de emisie-recepţie. După toate aparenţele, nici unul din membrii grupului trimis de Nakamura nu se afla pe moment în Camera Albă sau în camera copiilor. Apoi cei trei auziră din nou glasul lui Franz Bauer.

— Ce-i asta, Morgan? Abia te aud… E vreun fel de rachetă… Ce? Focuri de artificii? Culori? Ce naiba tot spui acolo? Bine. Bine. Venim sus imediat.

Timp de cincisprezece secunde emiţătorul rămase mut.

— A, Pfeiffer, iată-te, îl auziră apoi clar pe căpitanul Bauer. Adună oamenii şi să mergem sus. Morgan spune că în partea de sud a cerului e un spectacol uimitor de focuri de artificii. Mai toţi soldaţii sunt deja speriaţi de zgârie-nori şi întuneric. Am să mă duc sus să-i liniştesc.

— Asta e şansa noastră, şopti Richard ridicându-se în picioare. Vor sta sigur afară din adăpost câteva minute.

O luă la fugă, apoi se opri.

— S-ar putea să fie nevoie să ne despărţim… Mai ţineţi minte cum să ajungeţi la adăpostul octopăianjenilor?

Max clătină din cap.

— Eu n-am fost niciodată acolo…

— Poftim, spuse Richard înmânându-i lui Max computerul său portabil. Tastezi un M şi un P pentru imaginea generală a New York-ului. Adăpostul octopăianjenilor e marcat cu un cerc roşu… Dacă tastezi L de două ori la rând va apărea o hartă a interiorului adăpostului… Acum să mergem, cât mai avem ceva timp.

Cei trei nu găsiră nici un soldat în adăpost. La câţiva metri de ieşirea în New York erau totuşi postaţi doi paznici. Din fericire, îi fascina atât de tare focul de artificii desfăşurat deasupra capetelor lor pe cerul raman încât nu-i auziră pe cei trei strecurându-se pe scările din spatele lor. Pentru mai multă siguranţă, trioul se despărţi, fiecare luând-o pe un alt drum spre adăpostul octopăianjenilor.

Richard şi Patrick ajunseră la destinaţie la câteva minute unul după celălalt, dar Max întârzia. Din nefericire, ruta aleasă de el trecea prin una din pieţele în care se adunaseră cinci-şase soldaţi ca să vadă mai bine focurile de artificii. Max o luă la fugă pe o alee şi se lipi de o clădire. Scoase computerul şi studie harta de pe monitor, încercând să găsească un traseu alternativ spre adăpostul octopăianjenilor.

Între timp, formidabilul spectacol al focurilor de artificii continua. Max ridică privirea şi ameţi când o minge mare, albastră explodă aruncând în toate direcţiile sute de raze de lumină albastră. Timp de aproape un minut, Max se uită hipnotizat la cer. Spectacolul era mai măreţ decât tot ce văzuse el vreodată pe Pământ.

Max ajunse în sfârşit la adăpostul octopăianjenilor, coborî repede rampa şi intră în sala-catedrală din care porneau patru tuneluri ce duceau în alte părţi ale adăpostului. Max tastă în computer doi de L şi pe micuţul monitor apăru harta domeniului octopăianjenilor. Max era atât de preocupat de studierea hărţii încât nu auzi sunetul de perii metalice târâite, însoţit de un scâncet ascuţit dar slab.

Ridică privirea abia când sunetul deveni foarte puternic. Marele octopăianjen stătea la doar cinci metri de el. La vederea creaturii, Max simţi fiori de gheaţă pe şira spinării. Rămase nemişcat, luptându-se cu dorinţa de a o rupe la fugă. Lichidul cremos din singurul ochi al octopăianjenului se mişca dintr-o parte în alta, dar extraterestrul nu înaintă spre Max.

Dintr-unul din şirurile de zimţi paralele aflate de o parte şi de alta a ochiului-lentilă apăru o undă de culoare purpurie care se deplasă în jurul capului sferic al octopăianjenului, urmat de benzi de alte culori, toate dispărând în al doilea şir de zimţi, care mărginea fanta în care se afla lentila. Benzile colorate reapărură în aceeaşi succesiune iar Max, a cărui inimă bătea atât de tare încât o simţea în gât, clătină din cap şi spuse:

— Nu înţeleg.

Octopăianjenul ezită o clipă, apoi îşi ridică de la pământ două dintre tentacule, arătând clar în direcţia unuia din cele patru tuneluri. Ca pentru a sublinia ce voia să spună, octodul porni târşâit în acea direcţie şi repetă gestul.

Max o luă încet spre tunelul indicat, având grijă să nu se apropie prea mult de octopăianjen. Când ajunse la intrarea în tunel, în jurul capului octopăianjenului începu să se rotească altă serie de benzi colorate.

— Îţi mulţumesc foarte mult, spuse Max politicos, apoi se întoarse şi intră în coridor.

Nici măcar nu se opri să se uite la hartă până nu străbătu trei sau patru sute de metri. În timp ce mergea, în faţa lui se aprindeau automat lumini care, după ce trecea, se stingeau. Când în sfârşit examină harta cu grijă, descoperi că nu era departe de încăperea unde trebuia să ajungă.

Câteva minute mai târziu, Max intră în camera unde erau adunaţi toţi ceilalţi din familie. Avea pe faţă un zâmbet cât toate zilele.

— N-o să ghiciţi niciodată cu cine m-am întâlnit puţin mai devreme, spuse el înainte ca Eponine să-l întâmpine cu o îmbrăţişare.

La scurt timp după ce Max termină de povestit întâlnirea cu octopăianjenul, Richard şi Patrick se întoarseră cu precauţie în sala-catedrală, oprindu-se în răstimpuri să asculte dacă se aud sunetele care dădeau de gol prezenţa extratereştrilor. Nu auziră nimic de acest fel. De asemenea, nu văzură şi nici nu auziră nimic care să indice că forţele trimise din Noul Eden se află în vecinătate. După vreo oră, Richard şi Patrick se întoarseră la restul grupului şi începură să discute ce să facă mai departe.

Familia lărgită avea suficientă mâncare pentru cinci zile, poate şase, dacă fiecare porţie era raţionalizată cu grijă. Apă aveau de la cisterna din apropierea sălii-catedrală. Toată lumea fu de acord că acest prim grup de căutare trimis din Noul Eden nu va rămâne prea mult în New York. Se ridică întrebarea dacă Katie i-a spus căpitanului Bauer şi oamenilor lui unde se află adăpostul octopăianjenilor. Un singur aspect nu stârni controverse: faptul că probabilitatea de a fi descoperiţi de ceilalţi oameni era cel mai ridicată în următoarele două zile. Ca urmare, timp de treizeci şi şase de ore nimeni nu părăsi încăperea cea mare decât pentru satisfacerea necesităţilor fizice.

La sfârşitul acestei perioade, toţi membrii grupului dar mai ales puii de avian şi copiii sufereau grav de claustrofobie. Richard şi Nai îi scoaseră pe coridor pe Tammy şi Timmy împreună cu Benjy şi copiii, încercând fără succes să-i facă să tacă şi-i conduseră prin sala-catedrală spre tunelul vertical care cobora mai adânc în adăpost, înţesat cu un fel de spiţe groase, metalice. Richard, care în majoritatea timpului o căra pe Nikki în spinare, îi avertiză de mai multe ori pe Nai şi pe gemeni cu privire la pericolele din zona de care se apropiau. Chiar şi aşa, la foarte scurt timp după ce tunelul se lărgi şi ajunseră la coridorul vertical, impetuosul Galileo intră în gaura în formă de butoi înainte să-l poată opri maică-sa. Copilul îngheţă de frică pe dată. Richard trebui să-l salveze din poziţia precară în care stătea, cocoţat pe două spiţe la mică distanţă sub nivelul pasarelei care înconjura uriaşul abis. Tinerii aviani, încântaţi să poată zbura din nou, pluteau liberi prin zonă şi de două ori plonjară mai mulţi metri în hăul întunecos, dar niciodată destul de adânc pentru a declanşa următoarea baterie de lumini aflată mai jos.

Înainte de a se întoarce la restul familiei, Richard îl luă pe Benjy într-o scurtă inspecţie a ceea ce el şi Nicole numiseră întotdeauna muzeul octopăianjenilor. Această încăpere mare, aflată la câteva sute de metri distanţă de tunelul vertical, era tot goală. După câteva ore, la propunerea lui Richard, jumătate din membrii familiei lărgite se mutară în muzeu pentru ca fiecare să aibă mai mult spaţiu.

În a treia zi a şederii lor în adăpostul octopăianjenilor, Richard şi Max hotărâră să încerce să afle dacă soldaţii din colonie se mai află în New York. Patrick a fost cel ales drept cercetaş. Max şi Richard îi dădură instrucţiuni clare: trebuia să meargă cu precauţie până la sala-catedrală iar apoi să urce rampa până în New York. De acolo, folosind cât mai puţin cu putinţă lanterna şi computerul portabil, trebuia să meargă până la ţărmul nordic al insulei şi să vadă dacă bărcile mai sunt acolo. Indiferent de rezultatul investigaţiei, trebuia să se întoarcă direct în adăpost şi să le spună tot ce a văzut.

— Şi mai e ceva foarte important, spuse Richard. Dacă se întâmplă să auzi fie un octopăianjen, fie un soldat, te întorci imediat la noi. Dar sub nici o formă nu trebuie ca vreun om să te vadă coborând în adăpostul ăsta. N-ai voie să faci nimic care să pună în pericol restul familiei.

Max insistă ca Patrick să ia una din cele două puşti. Richard şi Nicole nu se opuseră. Îi urară cu toţii succes, apoi Patrick porni în misiunea de cercetare. Mersese doar cinci sute de metri în lungul tunelului când auzi în faţa lui un zgomot. Se opri să asculte, dar nu-l putu identifica. După alte câteva sute de metri, sunetele începură să se definească. Patrick auzi de mai multe ori, în mod clar, sunetul de perii târâite. Se auzea şi un zăngănit ca de obiecte metalice care se ciocnesc între ele sau de un perete. Ascultă timp de mai multe minute, apoi, amintindu-şi de instrucţiuni, se întoarse la ceilalţi.

După o lungă discuţie, Patrick primi aprobarea să-şi reia misiunea. I se spuse să se apropie de octopăianjeni atât cât îndrăznea şi să-i urmărească în linişte atât cât putea. Pe când se apropia de sala-catedrală, auzi din nou periile târşâite dar când ajunse chiar în marea încăpere de la baza rampei nu era nici un octopăianjen prin preajmă. Unde or fi plecat? se întrebă el. Primul impuls îl îndemnă să facă stânga-împrejur şi să se întoarcă în direcţia din care venise. Totuşi, întrucât nu întâlnise, de fapt, nici un octopăianjen, se hotărî să urce rampa, să iasă în New York şi să-şi îndeplinească restul misiunii.

Cam după un minut, Patrick descoperi şocat că ieşirea din adăpostul octopăianjenilor fusese bine astupată cu un strat gros, alcătuit din vergele metalice şi un material semănând cu cimentul. Octopăianjenii au făcut asta, dar oare de ce ne-au închis aici?

Înainte de a se întoarce să dea raportul, Patrick inspectă sala-catedrală şi descoperi că şi ieşirea unuia din cele patru tuneluri fusese astupată cu ceva ce părea a fi o uşă groasă sau o poartă. Ăla trebuie să fie tunelul care duce în canal, se gândi el. Rămase în zonă încă vreo zece minute, ascultând cu atenţie, dar nu auzi nimic.

 11

— Zi aşa, octopăianjenii n-au făcut niciodată nimic ostil! spuse Max furios. Atunci cum dracu’ numiţi voi treaba asta? Suntem prinşi în capcană. Clătină din cap cu tărie. M-am gândit eu din capul locului că-i o prostie să vin aici.

— Te rog, Max, spuse Eponine. Să nu ne certăm. Nu ajută la nimic dacă ne certăm între noi.

Toţi adulţii, cu excepţia lui Nai şi Benjy, străbătuseră culoarul de un kilometru până la sala-catedrală ca să examineze ce făcuseră octopăianjenii. Într-adevăr, oamenii erau închişi în adăpost. Două dintre cele trei tuneluri deschise care dădeau din sală duceau la coridorul vertical, iar al treilea, descoperiră ei repede, ducea la o cameră de depozitare mare şi pustie, care nu avea nici o ieşire.

— Ar fi bine să găsim o soluţie cât mai repede, spuse Max. Mâncarea ne mai ajunge doar pentru patru zile şi n-avem nici o idee de unde să facem rost de alta.

— Îmi pare rău, Max, spuse Nicole, dar tot mai cred că decizia iniţială a lui Richard a fost corectă. Dacă rămâneam în adăpostul nostru am fi fost capturaţi şi duşi înapoi în Noul Eden, unde aproape sigur am fi fost executaţi…

— Poate, o întrerupse Max. Sau poate nu… Cel puţin, în cazul ăla, copiii ar fi fost cruţaţi. Şi nu cred că Benjy şi doctorul ar fi fost omorâţi…

— Toate astea sunt pure speculaţii şi nu rezolvă principala noastră problemă: ce facem acum? interveni Richard..

— În regulă, geniule, zise Max pe un ton muşcător. Până acum, tu ai luat hotărârile. Ce propui?

Eponine interveni din nou.

— Eşti nedrept, Max. Nu e vina lui Richard că suntem în situaţia asta. Şi, cum spuneam mai înainte, nu ne ajută…

— Bine, bine, o întrerupse Max şi se îndreptă spre culoarul care ducea în camera-depozit. Am să intru în tunelul ăsta să mă calmez şi să fumez o ţigară. Se uită în urmă la Eponine. Nu vii şi tu? Ne mai rămân exact douăzeci şi nouă după ce o fumăm pe asta.

Eponine le zâmbi slab lui Nicole şi lui Ellie.

— Tot mai e supărat foc pe mine că n-am luat toate ţigările când am evacuat adăpostul, spuse ea încet. Nu vă faceţi griji… Max se înfurie uşor, dar îi trece repede… Ne întoarcem în câteva minute.

— Care e planul tău, iubitule? îl întrebă Nicole pe Richard după plecarea celor doi.

— Nu prea avem de ales, răspunse Richard sumbru. Unul sau doi adulţi trebuie să stea cu Benjy, copiii şi avianii, în timp ce noi ceilalţi explorăm cât mai repede adăpostul ăsta… Nu mă încântă deloc ideea că octopăianjenii chiar intenţionează să ne lase să murim de foame.

— Scuză-mă, Richard.

Robert Turner vorbea pentru prima oară de când Patrick anunţase că ieşirea spre New York e astupată.

— Nu cumva presupui din nou că octopăianjenii sunt prietenoşi? Să presupunem că nu sunt sau, mai degrabă, să presupunem că supravieţuirea noastră este nesemnificativă pentru ei într-un fel sau altul şi că pur şi simplu au sigilat adăpostul ca să se protejeze de toţi acei oameni apăruţi de curând…

Robert se opri, părând că şi-a pierdut şirul gândurilor.

— Voiam să spun, continuă el după câteva secunde, că nepoata ta şi de fapt toţi copiii sunt în mare pericol, atât psihic cât şi fizic şi mă voi opune oricărui plan care i-ar lăsa neprotejaţi şi vulnerabili.

— Ai dreptate, Robert, îl întrerupse Richard. Mai mulţi adulţi, dintre care cel puţin un bărbat, trebuie să rămână cu Benjy şi copiii… De ce nu vă întoarceţi tu, Patrick şi Ellie chiar acum la copii? E şi Nai acolo. Nicole şi cu mine îi aşteptăm pe Max şi Eponine şi venim şi noi repede.

Richard şi Nicole rămaseră singuri.

— Ellie spune că Robert e furios mai tot timpul dar nu ştie cum să-şi exprime mânia în mod constructiv, zise încet Nicole… I-a spus că întreaga acţiune i s-a părut de la bun început o greşeală şi petrece ore întregi gândindu-se la asta, încruntat şi mohorât… Ellie spune chiar că o îngrijorează obsesia asta a lui.

Richard clătină din cap.

— Poate a fost o greşeală, spuse el. Poate că tu şi cu mine ar fi trebuit să ne trăim singuri restul vieţii. Însă m-am gândit că…

În acel moment Max şi Eponine se întoarseră din cameră.

— Vreau să vă cer scuze amândurora, spuse Max întinzând mâna. Cred că m-am lăsat copleşit de teamă şi frustrare.

— Mulţumesc, Max, spuse Nicole. Dar nu-i nevoie să-ţi ceri scuze. Ar fi caraghios să presupunem că putem trece printr-o experienţă ca asta fără să apară şi neînţelegeri.

Toată lumea era în muzeu.

— Să revedem încă o dată planul, spuse Richard. Cinci dintre noi vor coborî pe spiţe şi vor explora zona din jurul peronului de metrou. Vom cerceta în amănunt orice tunel pe care-l găsim. Apoi, dacă nu găsim nici un mijloc de evadare şi metroul cel mare ne aşteaptă într-adevăr acolo, Max, Eponine, Nicole şi cu mine ne vom urca în el, iar Patrick se va întoarce aici în muzeu.

— Nu crezi că e o nesăbuinţă să vă urcaţi toţi patru în metrou? întrebă Robert. De ce nu urcaţi doar doi mai întâi?… şi dacă metroul pleacă şi nu se mai întoarce?

— Robert, din păcate n-avem timpul de partea noastră, răspunse Richard. Dacă n-am sta atât de prost cu mâncarea, am putea urma un plan mai conservator. În acel caz poate numai doi dintre noi ar intra în metrou. Dar dacă traseul metroului are mai multe destinaţii succesive, în loc de una singură? Întrucât am hotărât deja că vom explora numai câte doi, pentru siguranţă, s-ar putea să ne ia mult să găsim o cale de evadare având doar un cuplu care cercetează.

În cameră se lăsă o tăcere prelungită, până când Timmy începu să sporovăiască nedesluşit cu sora lui. Nikki se duse la avian şi începu să-i mângâie burta catifelată.

— N-am pretenţia de a cunoaşte toate răspunsurile, spuse Richard, şi nici nu subestimez gravitatea situaţiei. Dar dacă există o cale de ieşire de aici, lucru în care Nicole şi cu mine credem, cu cât o găsim mai repede, cu atât mai bine.

Fu rândul lui Patrick să pună o întrebare.

— Presupunând că luaţi toţi patru metroul, noi cât timp trebuie să vă aşteptăm aici în muzeu?

— Asta e o întrebare grea, răspunse Richard. Aveţi mâncare suficientă pentru încă patru zile, iar apa din cisternă ar trebui să vă ţină în viaţă o oarecare perioadă după aceea… Nu ştiu, Patrick. Cred că ar trebui să rămâneţi aici cel puţin două sau trei zile… După aceea va trebui să hotărâţi singuri… Dacă va fi posibil, unul sau mai mulţi dintre noi se vor întoarce.

Benjy urmărea conversaţia cu foarte mare atenţie. Era evident că înţelege în linii mari ce să întâmplă, căci începu să plângă încetişor. Nicole se duse la el să-l liniştească.

— Nu-ţi face griji, fiule, spuse ea. Totul o să fie bine. Bărbatul-copil îşi privi mama.

— Aşa sper, spuse el, dar mi-e frică.

Galileo Watanabe sări brusc şi alergă spre locul în care cele două puşti erau rezemate de perete.

— Dacă unul din octopăianjenii ăia intră aici, am să-l împuşc, spuse el atingând una din puşti înainte ca Max să i-o ia din mână. Bang! Bang!

Strigătele lui îi făcură pe aviani să ţipe şi pe micuţa Nikki să plângă. După ce Ellie şterse lacrimile fiicei sale, Max şi Patrick puseră puştile pe umăr şi cei cinci exploratori îşi luară la revedere. Ellie intră în tunel cu ei.

— N-am vrut să vorbesc despre asta în faţa copiilor, dar ce trebuie să facem dacă vedem un octopăianjen în timp ce voi sunteţi plecaţi? întrebă ea.

— Încercaţi să nu intraţi în panică, răspunse Richard.

— Şi să nu faceţi nimic agresiv, adăugă Nicole.

— Înşfac-o pe Nikki şi fugi de să-ţi sfârâie călcâiele, spuse Max, făcându-i cu ochiul.

Câtă vreme coborâră pe spiţe nu se întâmplă nimic neobişnuit. La fel ca în urmă cu mulţi ani, luminile de la următorul nivel inferior se aprindeau când cineva care cobora se apropia de zona neluminată. Cei cinci exploratori ajunseră pe peronul de metrou în mai puţin de o oră.

— Acum vom afla dacă acele vehicule misterioase mai funcţionează, spuse Richard.

În mijlocul peronului circular era o gaură de dimensiuni mai mici, care cobora mai adânc în întuneric, rotundă şi prevăzută de asemenea cu spiţe metalice care ieşeau din pereţi. În unghi drept faţă de locul în care stăteau cei cinci, de o parte şi de alta a peronului, se vedeau două tuneluri întunecate, tăiate în piatră şi metal. Unul dintre tuneluri era mare, cu o deschidere de cinci-şase metri pe înălţime, în timp ce tunelul opus era exact cu un ordin de mărime mai mic. Când Richard se apropie la douăzeci de grade de tunelul cel mare, acesta se lumină brusc şi putu să-i vadă clar interiorul. Tunelul semăna cu un mare canal colector de pe Pământ.

Ceilalţi membri ai grupului de explorare veniră repede lângă Richard de îndată ce se auzi venind din tunel primul zgomot şuierat. În mai puţin de un minut, un vehicul asemănător cu un metrou apăru în viteză de după un colţ îndepărtat şi se îndreptă rapid înspre ei, oprindu-se cu capătul din faţă la un metru de locul în care coridorul cu spiţe continua să coboare.

Şi interiorul metroului era luminat. În vagon nu existau scaune, ci doar nişte bare metalice din tavan până în podea împrăştiate aparent la întâmplare. Cinci secunde mai târziu, pe partea opusă a peronului trase un vehicul identic, exact o zecime din mărimea primului.

Cu toate că Max, Patrick şi Eponine auziseră de multe ori istorisiri despre două metrouri fantomă, acum când vedeau aievea vehiculele se simţeau cuprinşi de nelinişte.

— Chiar vorbeşti serios, prietene? îl întrebă Max pe Richard după ce examinară amândoi rapid exteriorul metroului mai mare. Chiar ai de gând să urci în drăcia asta dacă nu găsim nici o cale de ieşire?

Richard aprobă dând din cap.

— Dar ăsta poate să meargă oriunde, spuse Max. N-avem nici cea mai vagă idee ce e, cine l-a construit sau ce dracu’ face aici. Şi o dată ce ne-am suit în el, suntem complet neajutoraţi.

— Asta-i drept, spuse Richard zâmbind vag. Max, înţelegi excelent situaţia în care ne aflăm.

Max clătină din cap.

— În fine, mai bine am găsi naibii ceva în afurisita asta de gaură, pentru că nu ştiu dacă Eponine şi cu mine…

— În regulă, spuse Patrick apropiindu-se de ei. Cred că e timpul pentru următoarea fază a operaţiunii… Haide, Max, eşti gata să mai cobori nişte spiţe?

Richard n-avea la dispoziţie nici unul din roboţii săi isteţi ca să-l plaseze în metroul mai mic. Însă avea o cameră de luat vederi miniaturală, prevăzută cu un sistem de mobilitate rudimentar şi care spera să fie suficient de grea pentru a pune în mişcare metroul mai mic.

— Metroul cel mic nu ne asigură în nici un caz o posibilă ieşire, le spuse el celorlalţi. Vreau doar să determin aşa, pentru mine, dacă s-a schimbat ceva în aceşti ani. În plus, s-ar părea că nu există nici un motiv, cel puţin deocamdată, ca mai mult decât doi dintre noi să coboare mai departe.

În timp ce Patrick şi Max coborau încet spiţele suplimentare iar Richard era absorbit în verificarea finală a video-camerei mobile, Nicole şi Eponine se plimbau pe peron.

— Cum merge, fermierule? îl întrebă Eponine pe Max prin radio.

— Până acum, bine, răspunse el. Dar suntem la numai zece metri sub voi. Spiţele astea sunt mai depărtate unele de altele decât cele de deasupra, aşa că trebuie să fim mai precauţi.

— Relaţia ta cu Max trebuie să fi înflorit cu adevărat cât am fost eu în închisoare, comentă Nicole câteva clipe mai târziu.

— Într-adevăr, răspunse cu nonşalanţă Eponine. Sinceră să fiu, asta m-a mirat. Nu credeam că un bărbat e în stare să aibă o legătură serioasă cu cineva care… ştii tu… dar l-am subestimat pe Max. Chiar că e o persoană neobişnuită. Sub masca aceea de mascul necioplit…

Eponine se opri. Nicole zâmbea larg.

— Eu nu cred că Max a reuşit să păcălească pe cineva – cel puţin nu pe cei care-l cunosc. Max cel dur şi spurcat la gură e un rol pe care şi l-a însuşit dintr-un anume motiv, autoapărare, probabil, la ferma aceea din Arkansas.

Cele două femei rămaseră tăcute o vreme.

— Însă cred, totuşi, că nu l-am apreciat pe Max la adevărata lui valoare, spuse Nicole. Merită toată admiraţia fiindcă te adoră din tot sufletul, chiar dacă voi doi n-aţi putut niciodată să…

— O, Nicole, o întrerupse Eponine, cuprinsă de emoţii. Să nu crezi că eu n-am vrut, că n-am visat la asta. Iar doctorul Turner ne-a spus de multe ori că şansele ca Max să contracteze RV-41 sunt foarte mici dacă ne protejăm… Dar pentru mine, „foarte mici” nu ajunge. Dacă, cumva, i-aş transmite lui Max virusul ăsta oribil care mă ucide? Cum mi-aş putea ierta vreodată faptul că-l condamn la moarte pe bărbatul pe care-l iubesc?

Ochii lui Eponine se umplură de lacrimi.

— Suntem intimi, fireşte, spuse ea. În felul nostru plin de precauţii… Iar Max nu s-a plâns nici măcar o dată. Dar îmi dau seama din ochii lui că-i lipseşte…

— În regulă, îl auziră pe Max prin radio. Acum vedem fundul. E la cinci metri sub noi şi seamănă cu o podea normală. De acolo pornesc două tuneluri, unul de mărimea tunelului mai mic de la nivelul vostru, iar celălalt micuţ de tot. Ne ducem jos să inspectăm mai îndeaproape.

Sosise timpul ca exploratorii să intre în metrou. Videocamera mobilă a lui Richard nu descoperise nici o noutate substanţială şi era clar că la singurul nivel de sub ei nu există nici o ieşire pe care oamenii să o poată folosi. Richard şi cu Patrick terminară de discutat între patru ochi ce avea de făcut tânărul când se întorcea la ceilalţi. Apoi se întoarseră la Max, Nicole şi Eponine şi se îndreptară toţi cinci încet spre metroul care aştepta.

Eponine avea un gol în stomac. Inspiră adânc şi spuse:

— Nu mi-e ruşine să recunosc că mi-e frică.

— Rahat, spuse Max, ăsta-i un eufemism. Ascultă, Richard, de unde ştim noi că chestia asta n-o să se repeadă peste stânca aia de care ne-ai vorbit, cu noi cu tot?

Richard zâmbi dar nu răspunse. Ajunseră lângă metrou.

— Bun, spuse Richard, întrucât nu ştim precis cum se activează chestia asta, va trebui să fim foarte atenţi. Vom intra cât de cât simultan. Asta va elimina posibilitatea ca uşile să se închidă şi metroul să pornească înainte să fi urcat toţi.

Nimeni nu spuse nimic timp de aproape un minut. Stăteau înşiraţi unul lângă altul, Max şi Eponine fiind cel mai aproape de tunel.

— Acum am să număr, spuse Richard. Când spun trei, facem cu toţii un pas înainte.

— Pot să închid ochii? întrebă Max rânjind. Aşa făceam când eram mic şi mă suiam în montagne russe.

— Dacă vrei… răspunse Nicole.

Intrară în metrou şi fiecare se prinse de o bară verticală. Nu se întâmplă nimic. Patrick se uita de pe peron la ei.

— Poate că-l aşteaptă pe Patrick, spuse liniştit Richard.

— Nu ştiu, bombăni Max, dar dacă nenorocitul ăsta de tren nu se mişcă în câteva secunde, eu am să sar.

La numai câteva clipe după comentariul lui Max, uşa se închise încet. Fiecare apucă să inspire de două ori înainte ca metroul să se pună încet în mişcare, accelerând rapid în tunelul luminat.

Patrick le făcu cu mâna şi urmări din ochi metroul până acesta dispăru după primul colţ. Apoi îşi puse puşca pe umăr şi începu să urce spiţele. Vă rog să vă întoarceţi repede, le spuse el în gând celor plecaţi, înainte ca incertitudinea să ne vină de hac tuturor.

Ajunse la nivelul celorlalţi în mai puţin de cincisprezece minute. După ce bău o gură de apă din sticlă, porni grăbit în josul tunelului spre muzeu. În timp ce mergea, se gândea ce le va spune celorlalţi.

Patrick trecu pragul fără să observe că încăperea e cufundată în întuneric. Totuşi, când intră şi luminile se aprinseră, se simţi pe moment dezorientat. Nu sunt unde trebuie, se gândi el la început, am luat-o prin alt tunel. Ba nu, se corectă uitându-se repede în jur, asta trebuie să fie camera. Văd câteva pene în colţul de acolo şi unul din scutecele ciudate ale lui Nikki…

Cu fiecare secundă care trecea, inima îi bătea mai repede. Unde sunt toţi? se întrebă Patrick, uitându-se înnebunit prin cameră încă o dată. Ce putea să li se întâmple? Cu cât se uita mai mult la pereţii goi, îşi dădea seama că sora şi prietenii lui n-ar fi plecat din proprie voinţă. Măcar de-ar fi lăsat un bilet! Patrick îşi petrecu două minute scotocind fiecare ungher. Nu exista nici un mesaj. Probabil cineva sau ceva i-a forţat să plece, îşi spuse el.

Încercă să gândească logic, dar îi fu imposibil. Mintea îi sărea mereu de la ceea ce trebuia să facă la imaginile cumplite a ceea ce li s-ar fi putut întâmpla celorlalţi. În cele din urmă se gândi că probabil se mutaseră înapoi în camera iniţială, cea pe care mama lui şi Richard o numeau galeria foto, poate din cauză că luminile din muzeu funcţionau prost sau poate dintr-un alt motiv la fel de banal. Însufleţit de acest gând, Patrick ţâşni în tunel.

Ajunse la galeria foto după trei minute. Şi ea era pustie. Patrick se aşeză lângă perete. Existau numai două direcţii în care ar fi putut s-o ia tovarăşii săi. Cum în timp ce urcase nu văzuse pe nimeni, conchise că ceilalţi au plecat către sala-catedrală şi ieşirea sigilată. În timp ce mergea pe coridorul lung, ţinând strâns puşca, Patrick ajunse să creadă că soldaţii lui Nakamura nu părăsiseră insula şi că pătrunseseră, cumva, în adăpost şi-i capturaseră pe ceilalţi.

Chiar înainte de a intra în sala-catedrală, Patrick auzi plânsul lui Nikki.

— Ma-mi, ma-mi, ţipă ea, scoase un vaiet jalnic. Patrick dădu buzna în încăperea mare şi, nevăzând pe nimeni, se întoarse şi o luă la fugă pe rampă în sus, în direcţia plânsului nepoatei sale.

Pe palierul aflat dedesubtul ieşirii sigilate era o scenă haotică. Nikki continua să jelească iar Robert Turner umbla năuc cu braţele întinse şi cu ochii în sus, repetând întruna: „Nu, Doamne, nu!” Benjy hohotea pe înfundate într-un colţ, în timp ce Nai încerca, fără mare succes, să-şi liniştească gemenii.

Când Nai îl văzu pe Patrick, sări şi alergă spre el.

— O, Patrick, spuse ea cu ochii şiroind de lacrimi, Ellie a fost răpită de octopăianjeni.

12

Patrick reuşi abia după mai multe ore să închege o poveste coerentă a ceea ce se întâmplase după ce grupul exploratorilor părăsise camera muzeu. Nai era încă zguduită din cauza experienţei trăite, Robert nu putea vorbi mai mult de un minut fără să izbucnească în lacrimi şi atât copiii cât şi Benjy interveneau în mod frecvent în discuţie, adesea fără nici o logică. La început, Patrick se lămuri doar că octopăianjenii veniseră şi nu numai că o răpiseră pe Ellie, ci în plus îi luaseră şi pe aviani, cantalupii şi materialul sesil. Până la urmă, totuşi, după întrebări repetate, înţelese majoritatea detaliilor întâmplării.

Se părea că la vreo oră după plecarea celor cinci exploratori, oamenii rămaşi în camera muzeu auziseră la uşă zgomotul de perii târşâite. Când Ellie ieşi să vadă ce se întâmpla, văzu că din ambele direcţii se apropiau nişte octopăianjeni. Se întoarse cu vestea în cameră şi încercă să-i calmeze pe Benjy şi pe copii.

Când primul octopăianjen apăru în prag, toţi oamenii se traseră înapoi cât putură, făcând loc celor nouă sau zece octopăianjeni care intrară. La început, creaturile au rămas laolaltă în grup, cu capetele strălucind de mesajele colorate, mişcătoare pe care le foloseau pentru a comunica. După câteva minute, unul dintre octopăianjeni înaintă puţin, arătă direct spre Ellie ridicând unul dintre tentaculele lui negre cu auriu, după care emise o lungă succesiune de mesaje colorate care se repetă cu iuţeală. Ellie ghici (aşa spunea Nai; Robert, pe de altă parte, susţinea că Ellie ştia, cumva, ce spun octopăianjenii) că extratereştrii cer cantalupii şi materia sesilă. Le luă din colţ şi i le înmână octopăianjenului conducător. Acesta le luă cu trei tentacule („Merita să vezi cum îşi folosesc chestiile alea ca nişte butuci şi cilii de dedesubt!” exclamă Robert) şi le dădu subalternilor săi.

Ellie şi ceilalţi crezură că octopăianjenii vor pleca, dar se înşelară amarnic. Octodul rămase cu faţa la Ellie şi continuă să emită mesaje colorate. O pereche de octopăianjeni începu să se deplaseze încet în direcţia lui Tammy şi Timmy.

— Nu! spuse Ellie. Nu-i luaţi!

Dar era prea târziu. În ciuda ţipetelor avianilor, cei doi octopăianjeni îi înfăşurară strâns cu tentaculele în jurul lor şi plecară cu ei. Galileo Watanabe ţâşni şi-l atacă pe octopăianjenul care-l ţinea pe Timmy cu trei tentacule. Octodul a folosit un al patrulea tentacul pentru a-l ridica pe băiat de la pământ şi a-l înmâna unuia dintre colegii săi. Galileo trecu de la unul la altul, apoi fu lăsat jos, nevătămat, în colţul îndepărtat al camerei. Intruşii i-au permis lui Nai să alerge să-şi liniştească fiul.

La această vreme, trei sau patru octopăianjeni plus avianii, cantalupii şi materia sesilă dispăruseră în hol. În cameră mai erau şase extratereştri. Timp de vreo zece minute, aceştia vorbiră între ei. În tot acest timp, conform spuselor lui Robert („Eu n-am fost prea atentă, eram prea speriată şi îngrijorată din pricina copiilor”, spunea Nai), Ellie urmărea mesajele colorate pe care le schimbau octopăianjenii între ei. La un moment dat, Ellie o duse pe Nikki la Robert şi i-o puse în braţe.

— Cred că înţeleg puţin din ceea ce spun ei (citatul îi aparţinea tot lui Robert), rosti Ellie, albă ca varul la faţă. Vor să mă ia şi pe mine.

Octopăianjenul conducător se deplasă din nou către ei şi începu să vorbească în culori, părând să se adreseze lui Ellie. Cele întâmplate în următoarele zece minute constituiau un subiect controversat, Nai şi Robert având versiuni diferite iar Benjy fiind în linii mari de partea lui Nai. Conform versiunii lui Nai, Ellie a încercat să-i protejeze pe ceilalţi din cameră, făcând un fel de târg cu octopăianjenii. Prin vorbe şi prin gesturi, Ellie le-a spus octopăianjenilor că va merge cu ei dacă îi garantează că toţi ceilalţi oameni din cameră vor fi lăsaţi să părăsească în siguranţă adăpostul.

— Ellie a fost explicită, susţinu Nai cu insistenţă. Le-a explicat că suntem prinşi în capcană şi că nu avem destulă mâncare. Din nefericire, au înhăţat-o înainte ca ea să fie sigură că au înţeles târgul.

— Eşti naivă, Nai, spuse Robert cu o expresie îndurerată şi nedumerită în privire. N-ai înţeles cât de sinistre sunt creaturile astea. Au hipnotizat-o pe Ellie. Serios. În prima parte a vizitei, când se uita atât de atentă la culorile lor. Vă spun că nu mai era ea. Toată aiureala aia cu garantarea plecării în siguranţă a tuturor a fost un subterfugiu. Ellie a vrut să plece cu ei. I-au modificat personalitatea chiar acolo, pe loc, cu modelele alea nebuneşti, colorate şi nimeni n-a văzut asta, în afară de mine.

Patrick nu credea versiunea lui Robert; o punea pe seama tulburării puternice. Nai, totuşi, era de acord cu Robert cu privire la două aspecte: Ellie nu s-a luptat, nici n-a protestat când primul octopăianjen a învăluit-o cu tentacule şi, înainte de a dispărea din cameră, le-a înşirat o listă lungă de lucruri legate de îngrijirea lui Nikki.

— Care om întreg la minte, după ce a fost luat pe sus de un extraterestru, s-ar apuca să înşire calm ce păturele strânge în braţe copilul lui când doarme, când a fost ultima dată deranjat la stomac şi alte lucruri de felul ăsta? Era evident că-i hipnotizată sau drogată sau mai ştiu eu ce.

Patrick înţelese relativ repede cum se făcea că sunt toţi pe palierul de sub ieşirea sigilată. După ce octopăianjenii plecară cu Ellie, Benjy alergă afară pe coridor, ţipând şi urlând şi atacând în zadar ariergarda octozilor. Robert i se alătură şi amândoi îi urmară pe Ellie şi contingentul extraterestru până la sala-catedrală. Poarta de la al patrulea tunel era deschisă. Un octopăianjen îi ţinu la distanţă pe Robert şi pe Benjy cu patru tentacule lungi, în timp ce ceilalţi se îndepărtară. Apoi ultimul octopăianjen încuie poarta în urma lui.

Pentru Max, călătoria cu metroul era palpitantă. Îi amintea de o excursie pe care o făcuse la un mare parc-muzeu când avea zece ani. Vagonul era suspendat deasupra a ceva ce semăna cu o bandă metalică şi nu atingea nimic în goana prin tunel. Richard emise ipoteza că funcţionează magnetic.

Metroul se opri după vreo două minute şi uşa se deschise repede. Cei patru exploratori se uitară afară la un peron simplu, de culoare alb-crem, dincolo de care era o arcadă înaltă de vreo trei metri. Max spuse:

— Cred că, în conformitate cu planul A, Eponine şi cu mine ar trebui să coborâm aici.

— Da, spuse Richard. Fireşte, dacă metroul nu se pune iar în mişcare, vom coborî şi Nicole şi cu mine.

Max o luă pe Eponine de mână şi păşiră cu grijă pe peron. Imediat după aceea, uşa metroului se închise şi vehiculul porni în viteză.

— Ei bine, nu-i aşa că e romantic? o întrebă Max pe Eponine. Iată-ne în sfârşit singuri, numai noi doi.

O luă în braţe şi o sărută.

— Vreau să ştii atâta doar, franţuzoaico: te iubesc. Habar n-am unde dracu’ suntem, dar indiferent ce-o fi aici, mă bucur că mă aflu aici cu tine.

Eponine râse.

— La orfelinat aveam o prietenă care visa să fie singură pe o insulă pustie cu un renumit actor francez, Marcel du Bois, care avea un piept de mamut şi braţele ca nişte trunchiuri de copaci. Mă întreb cum s-ar fi simţit ea în locul ăsta. Cred că trebuie să trecem pe sub arcadă, adăugă uitându-se în jur.

Max ridică din umeri.

— Doar dacă nu apare cumva un iepure alb pe care să-l urmăm în vreo gaură…

De cealaltă parte a arcadei era o încăpere mare, dreptunghiulară, cu pereţi albaştri. Era absolut goală şi exista numai o ieşire, o uşă deschisă spre un coridor îngust şi luminat care mergea paralel cu tunelul de metrou. Pereţii acestui coridor care, atât cât puteau vedea Eponine şi Max, se continua în ambele direcţii, aveau aceeaşi culoare albastră ca pereţii camerei de dincolo de arcadă.

— Încotro o luăm? întrebă Max.

— Încolo văd două chestii asemănătoare cu nişte uşi, care dau în sens opus faţă de metrou, spuse Eponine arătând în dreapta.

— Şi-n partea asta sunt două, spuse Max uitându-se în stânga. Să mergem mai întâi la prima intrare, ne uităm ce e acolo şi pe urmă hotărâm o strategie.

Merseră braţ la braţ cincizeci de metri pe culoarul albastru. Ceea ce văzură când ajunseră la următoarea intrare îi sperie. Alt coridor albastru, identic, având din loc în loc nişte uşi, se întindea în faţa lor pe o distanţă de mulţi metri.

— Rahat! exclamă Max. Suntem pe cale de a intra într-un fel de labirint… Tare n-aş vrea să ne rătăcim!

— Şi ce crezi că ar trebui să facem? întrebă Eponine.

— Cred… spuse Max, ezitând, cred că ar trebui să fumăm o ţigară şi să dezbatem problema.

Eponine râse.

— Nici că se putea să ai o idee mai bună!

Înaintau cu mare grijă. De fiecare dată când coteau într-un alt coridor albastru, Max făcea semne pe perete cu rujul de buze al lui Eponine, indicând întreg drumul de întoarcere în camera de dincolo de arcadă. De asemenea, insistă ca Eponine, care se pricepea mai bine decât el la computer, să înregistreze semnele şi pe computerul portabil.

— În caz că apare ceva şi şterge semnele mele, spuse Max.

La început, aventura îi amuză şi, în două rânduri, se întoarseră la arcadă doar ca să dovedească faptul că o pot face; reuşita le trezi un anumit sentiment de împlinire. Dar după aproximativ o oră, când la fiecare cot dădeau de un peisaj albastru identic, entuziasmul lor începu să se evapore. În cele din urmă se opriră, se aşezară pe podea şi împărţiră altă ţigară.

— Pentru ce ar crea o făptură inteligentă un loc ca ăsta? întrebă Max, făcând inele de fum… Ori suntem supuşi vreunui test fără voia noastră…

— Ori există ceva aici care nu trebuie să fie găsit cu uşurinţă, termină Eponine.

Luă ţigara de la Max şi trase adânc fumul în piept.

— Dacă-i aşa, atunci trebuie să existe vreun cod simplu care defineşte poziţia precisă a obiectului sau locului special, un cod ca la combinaţiile alea de pe timpuri pentru încuietori, de două ori dreapta şi de patru ori stânga…

— Şi tot aşa până dimineaţă, o întrerupse Max zâmbind larg; o sărută scurt şi se ridică. Aşadar, ar trebui să presupunem că suntem în căutarea unui ceva special şi să ne organizăm logic căutarea.

Eponine se ridică şi ea şi se uită nedumerită la Max.

— Ce anume ai vrut să spui cu asta?

Max râse.

— Nu-s sigur, dar e al dracului de sigur că a sunat inteligent.

Max şi Eponine mergeau de aproape patru ore pe coridoarele albastre, aşa că hotărâră că e timpul să mănânce. Tocmai îşi începuseră prânzul format din mâncare ramană când văzură ceva trecând în stânga lor, într-o intersecţie de coridoare. Max sări în picioare şi alergă în intersecţie. La câteva secunde după ce ajunse, un vehicul micuţ, înalt de abia zece centimetri, coti la dreapta pe culoarul învecinat. Max ţâşni şi apucă să vadă cum vehiculul dispare pe sub o arcadă mică, tăiată în peretele altui coridor albastru, la vreo douăzeci de metri depărtare.

— Vino încoace! îi strigă el lui Eponine. Am găsit ceva. Eponine ajunse repede lângă el. Partea de sus a arcadei din perete se afla la numai douăzeci şi cinci de centimetri de podea, aşa că fură nevoiţi să se lase amândoi în genunchi şi apoi să se aplece şi mai mult pentru a vedea încotro plecase vehiculul. Primul lucru pe care-l văzură îi ului: cincizeci sau şaizeci de creaturi micuţe, cam cât furnicile, coborâră din vehiculul asemănător unui autobuz şi apoi se răspândiră în toate direcţiile.

— Ce dracu’ e asta?! exclamă Max.

— Priveşte, Max! spuse Eponine surescitată. Uită-te cu atenţie… Creaturile acelea mici sunt octopăianjeni… Vezi?… Arată exact ca acela pe care mi l-ai descris.

— Fir-aş al naibii! Ai dreptate… Trebuie să fie pui de octopăianjeni.

— Nu cred. Felul în care intră în stupii aceia mici sau case sau ce-or fi… Uite, există şi un fel de canal, şi o barcă…

— Camera video! strigă Max. Întoarce-te şi adu camera… Aici e un întreg oraş în miniatură.

Când se aşezaseră să mănânce, Max şi Eponine îşi scoseseră rucsacurile şi restul echipamentului. Eponine plecă în fugă după videocameră. Max continuă să se uite fascinat la complexa lume miniaturală din spatele arcadei. Un minut mai târziu auzi un ţipăt slab şi simţi că-l străbate un fior rece de frică.

Tâmpitule! se apostrofă Max în timp ce alerga spre locul unde mâncaseră. Niciodată să nu laşi puşca din mână, niciodată!

Dădu ultimul colţ şi se opri brusc. Între el şi locul în care mâncase cu Eponine erau cinci octopăianjeni. Unul o învăluise cu trei tentacule, altul apucase puşca. Al treilea octopăianjen ţinea rucsacul lui Eponine.

Expresia de pe faţa ei trăda groaza.

— Ajută-mă, Max… Te rog, îl imploră Eponine.

Max făcu un pas înainte, dar doi octopăianjeni îl opriră. Unul dintre ei emise un şuvoi de benzi colorate care i se rotiră în jurul capului.

— Nu înţeleg ce dracu-mi spui! strigă Max plin de frustrare. Dar trebuie să-i daţi drumul.

Max ţâşni ca un mijlocaş de fotbal pe lângă primii doi octopăianjeni şi aproape ajunsese la Eponine când simţi tentaculele înfăşurându-se în jurul lui, ţintuindu-i braţele la piept. În zadar se zbătu. Creatura era incredibil de puternică.

Trei dintre octopăianjeni, printre care şi cel care o capturase pe Eponine, porniră pe coridorul albastru, îndepărtându-se de el.

— Max… Max! strigă îngrozită Eponine.

El nu putea face nimic. Octopăianjenul care-l ţinea nu se clinti. După un minut nu mai auzi strigătele lui Eponine.

După alte zece minute, Max simţi că muşchii puternici care îl ţineau încep să se relaxeze.

— Şi-acum, ce se întâmplă? întrebă el când se văzu liber. Ce urmează să faceţi, ticăloşilor?

Unul dintre octopăianjeni arătă spre rucsacul lui, care rămăsese sprijinit de perete. Max se trânti lângă el şi scoase nişte mâncare şi apă. Octopăianjenii vorbiră între ei prin culori, în timp ce Max, care înţelegea prea bine că e păzit, luă câteva îmbucături de mâncare.

Coridoarele astea sunt prea înguste, îşi zise el, gândindu-se cum să scape. Iar afurisiţii ăştia sunt prea mari, ca să nu mai vorbesc de tentaculele lor lungi. Cred că va trebui să aştept să văd ce-o să mai urmeze.

Cei doi octopăianjeni nu se mişcară din loc ore întregi. În cele din urmă, Max adormi pe podea, între ei.

Când se trezi, Max era singur. Se duse cu precauţie până la primul colţ şi se uită în ambele direcţii. Nu văzu nimic. După ce studie semnele de pe perete făcute cu rujul de buze şi mai adăugă câteva mâzgălituri prin care descria poziţia oraşului octopăianjenilor micuţi, Max se întoarse în camera din spatele peronului de metrou. Nu ştia ce să facă. Petrecu o vreme rătăcind pe coridoarele albastre şi strigând-o periodic pe Eponine, dar efortul se dovedi zadarnic. În cele din urmă se hotărî să se aşeze pe peron şi să aştepte metroul. Trecu mai bine de o oră; aproape că se hotărâse să se întoarcă la oraşul miniatural al octopăianjenilor când auzi vâjâitul metroului care se apropia din direcţia opusă coridoarelor verticale cu spiţe. Când metroul se apropie, îi văzu prin ferestre pe Richard şi Nicole.

— Max! strigară ei deodată, chiar înainte ca uşa să se deschidă.

Richard şi Nicole erau extrem de emoţionaţi.

— Am găsit! exclamă Richard sărind pe peron. O încăpere uriaşă, cu o cupolă de vreo patruzeci de metri înălţime, în culorile curcubeului… E de cealaltă parte a Mării Cilindrice – metroul merge chiar prin mare, într-un tunel transparent…

Se întrerupse, iar metroul porni vâjâind.

— Are băi şi paturi şi apă curentă, adăugă repede Nicole.

— Şi hrană proaspătă, dacă-ţi vine să crezi… nişte fructe şi legume ciudate, dar sunt grozave…

— Unde-i Eponine? întrebă dintr-o dată Nicole, întrerupându-l pe Richard în mijlocul frazei.

— A plecat, răspunse Max posac.

— A plecat? întrebă Richard. Dar cum… unde?

— Au răpit-o prietenii voştri cei paşnici, zise cu ciudă Max.

— Ceeee?! exclamă Richard.

Max le povesti totul pe îndelete, fără să omită nimic. Richard şi Nicole îl ascultară cu atenţie până termină.

— Au fost mai deştepţi ca noi, comentă la sfârşit Richard, clătinând din cap.

— Nu noi, spuse Max, frustrat. Au fost mai deştepţi ca mine. Ne-au făcut să credem, pe Ep şi pe mine, că rezolvam nu ştiu ce puzzle în labirintul ăla de coridoare albastre… La naiba!

— Nu fi prea dur cu tine, spuse încet Nicole, atingându-l pe umăr. N-aveai de unde să ştii…

— Dar ce tâmpenie colosală! spuse Max, ridicând glasul. Iau cu mine puşca pentru protecţie şi unde, mă rog, e puşca aia când apar prietenii noştri cu opt picioare? Rezemată de blestematul de perete…

— La început şi noi am fost într-un loc similar, numai că toate coridoarele noastre erau roşii, nu albastre, spuse Richard. Nicole şi cu mine am umblat cam o oră, apoi ne-am întors pe peron. Metroul ne-a cules din nou în zece minute şi ne-a adus prin Marea Cilindrică.

— Ai căutat-o pe Eponine? întrebă Nicole.

— Am încercat. Am umblat de colo-colo şi am strigat-o.

— Poate că ar trebui să mai încercăm o dată, sugeră Nicole.

Cei trei prieteni se întoarseră în lumea coridoarelor albastre. Când ajunseră la prima intersecţie, Max le explică lui Richard şi Nicole semnele de ruj de pe perete.

— Cred că ar trebui să ne despărţim, spuse Max. Căutarea va fi probabil mai eficientă aşa… Eu zic să ne întâlnim peste o jumătate de oră în camera din spatele arcadei.

La al doilea colţ, Max, acum singur, nu mai găsi semnele de ruj. Nedumerit, încercă să-şi amintească dacă era posibil să fi omis să facă o hartă la fiecare cotitură sau să nu fi trecut pe-aici… Adâncit în gânduri, simţi o mână pe umăr şi mai să îngheţe de spaimă.

— Hei, eu sunt, spuse Richard, văzându-i expresia de pe chip. N-ai auzit când te-am strigat?

— Nu, răspunse Max.

— Eram doar la două coridoare depărtare… Locul ăsta trebuie să aibă o izolaţie fonică fantastică… Oricum, nici eu, nici Nicole n-am găsit nici o hartă de-a ta când am dat al doilea colţ. Aşa că nu eram siguri…

Rahat! exclamă Max apăsat. Nemernicii ăia deştepţi au şters pereţii… Nu pricepeţi? Au plănuit de la bun început toată afacerea, iar noi am făcut exact ce se aşteptau ei să facem.

— Dar, Max, n-aveau cum să prevadă cu exactitate tot ce vom face, spuse Richard. Nici chiar noi nu ne ştiam în întregime strategia. Deci cum puteau ei…

— Nu pot să explic, spuse Max. Dar o simt. Creaturile alea au aşteptat în mod deliberat ca Eponine şi cu mine să mâncăm şi apoi ne-au îngăduit să vedem vehiculul ăla. Ştiau că o să plecăm în urmărirea lui şi că vor avea ocazia să o înhaţe pe Eponine… Şi, cumva, ne-au urmărit tot timpul pe toţi…

Până şi Max fu de acord că e inutil s-o mai caute pe Eponine în labirintul de coridoare albastre.

— Aproape sigur că nu mai e aici, spuse el cu năduf.

În timp ce aşteptau pe peron metroul, Richard şi Nicole îi povestiră mai amănunţit despre sala mare cu cupola curcubeu din partea sudică a Mării Cilindrice.

— În regulă, spuse Max când cei doi terminară. O legătură e evidentă chiar şi pentru mine, băiatul de fermier din Arkansas. Curcubeul din cupolă e în mod evident conectat cu curcubeul de pe cer, care a abătut atenţia soldaţilor lui Nakamura. Aşa că tipii cu curcubeul, cine or mai fi şi ăştia, nu vor ca noi să fim capturaţi. Şi nu vor să murim de foame… Probabil ei sunt cei care au construit metroul, cel puţin aşa mi se pare mie logic. Dar care e relaţia dintre cei cu curcubeul şi octopăianjeni?

— Înainte de a-mi spune de răpirea lui Eponine, eram practic convins că sunt unii şi aceiaşi, răspunse Richard. Acum nu mai ştiu. E greu de interpretat experienţa voastră altfel decât un act ostil.

Max râse.

— Richard, ai un fel aparte de a folosi cuvintele. De ce-i socoteşti şi acum nevinovaţi pe nemernicii ăştia urâţi? M-aş fi aşteptat la una ca asta de la Nicole, dar pe tine octopăianjenii ăştia te-au ţinut prizonier luni întregi, ţi-au băgat creaturi mititele pe nas şi probabil că ţi-au umblat chiar şi la creier…

— Asta nu ştim sigur, spuse liniştit Richard.

— În regulă, spuse Max. Dar cred că tu nesocoteşti o grămadă de dovezi….

Max auzi vâjâitul cunoscut şi se opri. Metroul sosi, îndreptându-se în direcţia adăpostului octopăianjenilor.

Chiar înainte de a păşi în metrou, Max întrebă cu o undă de sarcasm:

— Cum se face că metroul ăsta merge întotdeauna în direcţia cea bună?

Patrick reuşise, în cele din urmă, să-i convingă pe Robert şi pe Nai să se întoarcă în camera muzeu. Nu fusese uşor. Atacul octopăianjenilor îi traumatizase puternic atât pe adulţi, cât şi pe copii. Robert nu putea dormi deloc, iar gemenii aveau coşmaruri din care se trezeau ţipând. Când apărură Richard, Max şi Nicole, mâncare nu mai era aproape deloc, iar Patrick începuse deja să întocmească planuri pentru situaţii neprevăzute.

Reîntâlnirea fu lipsită de entuziasm. Discutară pe larg ambele răpiri, care i-au deprimat profund pe toţi adulţii, chiar şi pe Nicole. Cupola curcubeu din sud nu produse prea mare entuziasm. Însă nu exista nici un dubiu privitor la ce aveau de făcut. Richard rezumă succint situaţia.

— Cel puţin, sub cupolă există mâncare, spuse el.

Îşi strânseră lucrurile în tăcere. Patrick şi Max coborâră copiii prin coridorul vertical cu spiţe. Metroul apăru la scurt timp după ce toată lumea ajunse pe peron. Nu opri la nici una din cele două staţii intermediare, ci îşi continuă drumul prin tunelul transparent din Marea Cilindrică. Ciudatele şi minunatele creaturi subacvatice de pe partea cealaltă a peretelui tunelului, aproape sigur bioţi, i-au fascinat pe copii, iar lui Richard i-au amintit de voiajul său la New York, cu ani în urmă, când venise să o caute pe Nicole.

Încăperea de sub cupola de la celălalt capăt al liniei de metrou era cu adevărat uluitoare. Deşi la început Benjy şi copiii se arătară mai interesaţi de varietatea de hrană nouă şi proaspătă întinsă pe o masă lungă de pe o latură a camerei, adulţii umblară uimiţi de colo-colo, nu doar uitându-se la culorile strălucitoare ale curcubeului de deasupra capului lor, ci şi examinând toate firidele din partea opusă peronului, unde se aflau băile şi dormitoarele individuale.

Max măsură cu pasul dimensiunea podelei încăperii principale. În partea cea mai lată avea cincizeci de metri, iar de la marginea peronului până la pereţii albi şi intrările firidelor, patruzeci de metri. Patrick veni lângă Max, care stătea la marginea peronului, în timp ce ceilalţi discutau cum să împartă firidele-dormitor.

— Îmi pare rău de Eponine, spuse Patrick, punând mâna pe umărul prietenului său.

Max ridică din umeri.

— Într-un fel, e mai rău că Ellie a fost luată. Nu ştiu dacă Robert şi Nikki îşi vor reveni vreodată complet.

Cei doi bărbaţi rămaseră alături, uitându-se la tunelul întunecat şi pustiu.

— Ştii, Patrick, spuse Max mohorât, aş vrea să pot convinge fermierul din mine că necazurile noastre au luat sfârşit şi că cei cu curcubeul or să aibă grijă de noi.

Kepler veni în fugă cu o legumă lungă care semăna cu un morcov verde.

— Domnule Puckett, spuse el, trebuie să gustaţi din asta. E cea mai bună.

Max acceptă darul băieţelului şi muşcă din legumă.

— Chiar că e bună, Kepler, spuse el, ciufulind părul băiatului. Îţi mulţumesc foarte mult.

Kepler se întoarse alergând la ceilalţi. Max ronţăi încet leguma.

— Întotdeauna mi-am îngrijit excelent porcii şi găinile, îi spuse el lui Patrick. Au avut hrană bună şi condiţii de trai grozave.

Arătă cu mâna dreaptă spre cupolă şi spre masa încărcată cu mâncare.

— De asemenea, renunţam la animale pe rând, când eram gata să le tai sau să le vând la târg.

Conexiunea Curcubeu

1

Nicole stătea culcată pe spate, iarăşi trează în toiul nopţii. În lumina slabă din dormitorul lor îl vedea pe Richard dormind liniştit lângă ea. În cele din urmă se ridică fără zgomot, traversă încăperea şi ieşi în camera mare a căminului lor temporar.

Inteligenţa care deţinea controlul asupra iluminatului avusese grijă ca oamenii să poată dormi, reducând întotdeauna drastic lumina care strălucea prin cupola curcubeu timp de aproximativ opt ore din douăzeci şi patru. În timpul acestor intervale de „noapte”, camera principală de sub cupolă era luminată slab iar dormitoarele individuale tăiate în pereţi, care nu aveau iluminat propriu, erau suficient de întunecate pentru un somn odihnitor.

Timp de mai multe nopţi la rând, Nicole dormise agitat, trezindu-se din vise neliniştitoare pe care nu şi le amintea prea bine. În acea noapte se plimba agale în jurul camerei mari în care familia şi prietenul ei îşi petreceau majoritatea timpului şi se chinuia fără succes să reconstituie imaginile care-i tulburaseră odihna. În capătul îndepărtat al încăperii, aproape de peronul pustiu, se opri şi se uită în tunelul întunecat care ducea prin Marea Cilindrică.

Ce se petrece în realitate aici? se întrebă Nicole. Ce ne mai pregăteşte puterea sau inteligenţa neştiută?

Trecuseră patru săptămâni de când micul contingent uman ajunsese în această magnifică peşteră construită dedesubtul Semicilindrului sudic al Romei. Era evident că noul spaţiu de locuit fusese proiectat, cu un efort considerabil, anume pentru ei. Dormitoarele şi băile din firide erau identice cu cele din Noul Eden. Primul metrou care se întorsese după ce ei ajunseseră la cupolă adusese şi mai multă mâncare şi apă, plus divane, scaune şi mese ca să mobileze „locuinţele”. Oamenii fuseseră aprovizionaţi chiar şi cu farfurii, pahare şi tacâmuri. Cine sau ce cunoştea suficient de multe despre activitatea umană cotidiană pentru a furniza în detaliu astfel de articole de uz casnic?

Evident, cineva care ne-a ţinut foarte atent sub observaţie, îşi răspunse Nicole. Mintea ei evocă imaginea Vulturului şi-şi dădu seama că începe să-şi facă iluzii. Dar cine altcineva ar putea fi? Numai ramanii şi Inteligenţa de la Baza de Tranzit deţin suficiente informaţii…

Un zgomot venit din spatele ei îi întrerupse gândurile. Se întoarse şi-l văzu pe Max Puckett traversând camera înspre ea.

— Nici tu nu poţi să dormi? întrebă el.

Nicole clătină din cap.

— În ultimele nopţi am visat urât.

— Eu îmi fac întruna griji pentru Eponine, spuse Max. Încă mai văd groaza din ochii ei când au luat-o.

Se întoarse în tăcere cu faţa la tunelul de metrou.

Dar tu, Ellie? se întrebă Nicole, simţind un val de nelinişte. Eşti în siguranţă la octopăianjeni sau Max are dreptate în privinţa lor? Oare Richard şi cu mine ne amăgim crezând că octozii nu intenţionează să ne facă vreun rău?

— Eu nu mai pot sta aici, îi spuse liniştit Max lui Nicole. Trebuie să fac ceva s-o ajut pe Eponine… Sau cel puţin să mă conving pe mine însumi că încerc.

— Dar ce poţi face, Max? întrebă Nicole după o scurtă pauză.

— Singura noastră legătură cu lumea exterioară e afurisitul ăla de metrou. Data viitoare când vine să ne aducă mâncare şi apă, adică fie în noaptea asta, fie mâine, am de gând să urc în el şi să rămân acolo. Când pleacă, am să plec şi eu cu el şi am să cobor unde se opreşte. Apoi am să încerc să găsesc un octopăianjen şi să mă las şi eu capturat.

Nicole văzu disperarea de pe chipul prietenului ei.

— Max, te agăţi ca înecatul de pai, spuse ea cu blândeţe. Nu vei găsi nici un octopăianjen decât dacă vor ei… În plus, avem nevoie de tine…

— Pe dracu’, Nicole, aici nu e nevoie de mine.

Max ridicase glasul.

— Aici nu e absolut nimic de făcut, în afară de discuţii şi de jocuri cu copiii. În adăpostul vostru măcar puteai opta pentru o plimbare prin întunericul din New York… Între timp, s-ar putea ca Ellie şi Eponine să fie moarte sau să-şi dorească moartea. E timpul să facem ceva…

Văzură amândoi lumini licărind la distanţă, în tunelul de metrou.

— Iată-l că vine, spuse Max. Am să te ajut să descarci după ce-mi strâng lucrurile.

O luă la fugă în direcţia dormitorului său.

Nicole rămase să se uite la metroul care se apropia. Câteva minute mai târziu, acesta trase în fanta lui, o incizie în podeaua circulară a camerei, şi se opri brusc… După ce uşile se deschiseră, Nicole se duse să cerceteze interiorul trenului.

Pe lângă patru mari carafe cu apă, metroul conţinea obişnuita gamă de hrană proaspătă, plus un tub mare, ca de pastă de dinţi, plin cu o substanţă lipicioasă care semăna la gust cu un amestec de miere şi portocale. Dar unde se cultivă toate astea? se întrebă Nicole pentru a suta oară începând să descarce mâncarea. Ca de fiecare dată, îşi zise că, probabil, undeva în Semicilindrul sudic există o fermă mare. De aceeaşi părere erau şi ceilalţi. Consensul se dizolva când venea vorba despre cine îi hrăneşte. Richard avea convingerea că sunt hrăniţi chiar de octopăianjeni, mai ales pentru că toate proviziile treceau prin teritoriul pe care-l considera domeniul octopăianjenilor. Era greu să-i contrazici logica. Max era de acord că octopăianjenii le furnizează alimentele, însă atribuia motive sinistre tuturor acţiunilor acestora. Dacă sunt hrăniţi, asta nu se întâmplă în virtutea vreunui scop umanitar, susţinea el.

De ce ar fi octopăianjenii binefăcătorii noştri? se întrebă Nicole. Sunt de acord cu Max că hrănirea noastră intră în contradicţie cu răpirea lui Ellie şi Eponine… Oare nu s-ar putea să fie implicată vreo altă specie? În ciuda faptului că Richard o ironiza cu blândeţe în intimitatea dormitorului lor, o parte din Nicole se agăţa de speranţa că există cu adevărat nişte „curcubeeni” situaţi mai sus în ierarhia dezvoltării decât octopăianjenii, care erau interesaţi de menţinerea în viaţă a oamenilor vulnerabili şi le porunceau octopăianjenilor să-i hrănească.

Conţinutul metroului includea întotdeauna o surpriză. De data asta, în fundul vagonului se aflau şase mingi de diverse mărimi, fiecare având altă culoare intensă.

— Uită-te, Max, spuse Nicole. Ne-au trimis până şi mingi, ca să se joace copiii.

Acesta se întorsese cu rucsacul şi o ajuta să descarce.

— Minunat! spuse el sarcastic. Acum să-i vezi pe copii certându-se care minge a cui e.

Când terminară de golit metroul, Max urcă în vagon şi se aşeză pe podea.

— Cât ai să aştepţi? întrebă Nicole.

— Cât trebuie, răspunse posac Max.

— Le-ai spus şi celorlalţi ce ai de gând să faci?

— La dracu’, nu! răspunse Max cu vehemenţă. De ce să le spun?… Aici nu facem democraţie.

Max se aplecă în faţă.

— Scuză-mă, Nicole, dar în momentul ăsta sunt întors pe dos. Eponine a dispărut de o lună, eu am rămas fără ţigări şi îmi sare uşor ţandăra. Se sili să zâmbească. Când mă purtam aşa, Clyde şi Winona îmi spuneau că am o ţeapă în fund.

— Nu-i nimic, Max, răspunse Nicole puţin mai târziu şi-l îmbrăţişă scurt înainte de a pleca. Sper doar să fii în siguranţă, oriunde vei merge.

Metroul nu plecă. Max refuză cu încăpăţânare să coboare din vagon, chiar şi pentru a merge la baie. Prietenii săi îi aduseră apă, mâncare şi cele necesare pentru a păstra curăţenia în vagon. La sfârşitul celei de a treia zi, provizia de hrană era drastic diminuată.

— Cineva trebuie să discute repede cu Max, le spuse Richard celorlalţi adulţi după ce copiii se culcară. E limpede că metroul n-o să plece atâta timp cât este el în vagon.

— Aveam de gând să vorbesc cu el despre asta mâine dimineaţă, spuse Nicole.

— Dar noi am rămas acum fără mâncare, protestă Robert. Şi nu ştim cât durează…

— Putem raţionaliza ce ne-a rămas, îl întrerupse Richard. Astfel o să ne ajungă cel puţin două zile… Uite ce e, Robert, toţi suntem încordaţi şi obosiţi… E mai bine să discutăm cu Max după o noapte de somn bun.

— Şi dacă Max n-o să vrea să coboare din metrou? o întrebă Richard pe Nicole când rămaseră singuri. Ce facem?

— Nu ştiu. Patrick mi-a pus aceeaşi întrebare azi după-amiază… Îi era frică de ceea ce s-ar putea întâmpla dacă încercăm să-l coborâm cu forţa pe Max din metrou… Patrick spune că Max e obosit şi foarte mânios.

Richard dormea dus de multă vreme când Nicole încetă să se mai gândească cum să-l abordeze cel mai bine pe Max. Trebuie evitată cu orice preţ o confruntare, îşi zise ea. Asta înseamnă că trebuie să vorbesc cu el între patru ochi, fără să fim auziţi de ceilalţi. Dar ce anume să-i spun? Şi ce să fac dacă Max reacţionează negativ?

În cele din urmă, epuizată, Nicole adormi. Iarăşi avu coşmaruri. Mai întâi visă că vila de la Beauvois e în flăcări iar ea n-o poate găsi pe Genevieve. Apoi visul se schimbă brusc şi Nicole se visă la şapte ani, pe Coasta de Fildeş, participând la ceremonia Poro. Înota pe jumătate goală în eleşteul din mijlocul oazei. Pe malul eleşteului, leoaica dădea târcoale, căutând-o pe fata care-i deranjase puiul. Nicole se băgă sub apă, pentru a evita ochii ageri ai leoaicei. Când ieşi la suprafaţă ca să respire, leoaica dispăruse, însă pe mal patrulau acum trei octopăianjeni.

„Mamă, mamă”, o auzi Nicole pe Ellie. Călcând apa, Nicole se uită în jurul eleşteului. „Noi suntem tefere, mamă”, spuse distinct glasul lui Ellie. „Să nu-ţi faci griji pentru noi”.

Dar unde era Ellie? Uitându-se mai bine, Nicole văzu o siluetă umană în pădurea din spatele celor trei octopăianjeni. „Ellie, tu eşti?” strigă Nicole în vis.

Silueta întunecată spuse „Da” cu glasul lui Ellie, apoi ieşi într-un luminiş unde putea fi văzută în lumina lunii. Nicole recunoscu imediat dinţii strălucitor de albi.

„Omeh!” strigă ea, cuprinsă de un val de groază. „Omeh…”

Un zgâlţâit insistent o trezi. Richard stătea pe pat lângă ea.

— Te simţi bine, iubito? întrebă el. O strigai pe Ellie… iar apoi pe Omeh.

— Am avut iarăşi unul din visele acelea intense, spuse Nicole ridicându-se şi îmbrăcându-se. Mi s-a spus că Ellie şi Eponine sunt în siguranţă, acolo unde se află.

— Unde te duci la ora asta? întrebă Richard.

— Să vorbesc cu Max.

Ieşi repede din dormitor în camera principală de sub cupolă. Fără să ştie de ce, se uită la tavan chiar când păşi în încăpere. Văzu ceva ce nu observase până atunci. La câţiva metri sub cupolă, în perete părea să fie tăiat un palier sau o platformă. De ce n-am văzut palierul ăla până acum? se întrebă Nicole în timp ce alerga spre metrou. Pentru că umbrele sunt cu totul altfel în timpul zilei? Sau pentru că acel palier a fost de curând construit?

Max dormea făcut ghem într-un colţ al vagonului. Nicole intră foarte încet. Cu câteva secunde înainte ca ea să-l atingă, Max murmură de două ori numele lui Eponine. Apoi capul lui zvâcni.

— Da, dragă, rosti el foarte clar.

— Max, şopti Nicole la urechea lui. Trezeşte-te, Max.

Când se trezi, Max arăta de parcă văzuse o stafie.

— Am avut un vis absolut uimitor, spuse Nicole. Acum ştiu că Eponine şi Ellie sunt tefere… Am venit să te rog să cobori din metrou, astfel încât să poată să ni se mai aducă mâncare. Ştiu cât de mult vrei să faci ceva…

Nicole se opri. Max se ridicase în picioare şi se pregătea să coboare din metrou. Expresia complet uluită de pe chipul lui încă nu dispăruse.

— Să mergem, spuse el.

— Aşa, pur şi simplu? întrebă Nicole, uimită că nu întâmpinase nici o rezistenţă.

— Da, spuse Max, păşind pe peron.

Numai după ce ieşi şi Nicole din metrou, uşile acestuia se închiseră şi vehiculul porni în viteză. Uitându-se în urma metroului care dispărea, Max spuse:

— Când m-ai trezit, visam că vorbesc cu Eponine. Cu o clipă înainte să-ţi aud glasul, ea mi-a spus că ai să-mi aduci un mesaj important.

Max dădu din umeri, apoi râse şi porni spre firide.

— Bineînţeles că nu cred în rahatul ăsta cu percepţiile extrasenzoriale, dar coincidenţa a fost, în mod sigur, fantastică.

Metroul se întoarse înainte de a se întuneca iar. De data asta, trenul avea două vagoane. Vagonul din faţă era luminat, deschis şi plin cu mâncare şi apă, ca întotdeauna. Al doilea vagon era complet întunecat. Uşile lui nu se deschiseră, iar ferestrele erau acoperite.

— Măi să fie, spuse Max, încercând fără succes să deschidă vagonul al doilea, ce avem noi aici?

După ce descărcară mâncarea şi apa din vagonul din faţă, metroul nu plecă aşa cum făcea de obicei. Oamenii aşteptară, dar misteriosul vagon refuză să-şi dezvăluie secretele. În cele din urmă, Nicole şi prietenii ei hotărâră să cineze. Conversaţia de la masă fu liniştită şi plină de speculaţii privitoare la intrus.

Când micul Kepler sugeră cu inocenţă posibilitatea ca în vagonul întunecat să fie Ellie şi Eponine, Nicole povesti din nou cum îl găsise pe Richard în comă, după lunga lui şedere la octopăianjeni.

După cină, Max propuse:

— Ar trebui să stăm de pază toată noaptea, ca nu cumva să avem parte de vreun truc diabolic în timp ce dormim. Eu voi fi în primul schimb de patru ore.

Patrick şi Richard se oferiră şi ei să stea de pază. Înainte de culcare se duseră toţi pe peron şi se uitară la metrou.

— Ma-ma, ce ar putea fi înăuntru? întrebă Benjy.

— Nu ştiu, iubitule, răspunse Nicole îmbrăţişându-şi fiul. Chiar că n-am nici o idee.

În dimineaţa următoare, cu o oră înainte ca lumina din cupolă să se intensifice, Patrick şi Max îi treziră pe Richard şi pe Nicole.

— Veniţi, trebuie să vedeţi! le spuse Max surescitat.

În mijlocul încăperii principale se aflau patru creaturi mari, negre, segmentate, cu simetrie bilaterală, asemănătoare cu furnicile ca formă şi structură. La fiecare din cele trei segmente ale corpului lor erau ataşate atât o pereche de picioare, cât şi o pereche de apendice apucătoare telescopice care, în timp ce oamenii se uitau, stocau de zor materialul în mormane. Creaturile erau o adevărată privelişte. Fiecare din „braţele” lungi, ca nişte şerpi, aveau mobilitatea trompei de elefant, cu o capacitate suplimentară (şi utilă). Când un anumit braţ nu era folosit pentru a ridica ceva ori pentru a contrabalansa o greutate cărată de membrul opus, acel braţ se retrăgea în „caseta” lui de pe partea laterală a creaturii, unde rămânea „bobinat” strâns până era din nou nevoie de el. Astfel, când făpturile extraterestre nu executau nici o sarcină, braţele lor nu se vedeau şi nici nu le stânjeneau deplasarea.

Oamenii continuară să se uite uluiţi la creaturile bizare, lungi de aproape doi metri şi înalte de un metru, care goliră repede vagonul de metrou întunecat, trecură repede în revistă mormanele, apoi plecară cu metroul. De îndată ce extratereştrii dispărură, Max, Patrick, Richard şi Nicole se duseră să examineze grămezile. În ele erau obiecte de toate formele şi mărimile, dominate de o singură piesă lungă şi plată ce semăna cu o treaptă.

— Dacă e să ghicesc, spuse Richard luând un obiect mic de forma unui stilou, aş zice că, din punctul de vedere al rezistenţei, materialul ăsta se situează undeva între ciment şi oţel.

— Dar pentru ce e, unchiule Richard? întrebă Patrick.

— Presupun că au de gând să construiască ceva.

Cine anume? întrebă Max.

Richard ridică din umeri şi clătină din cap.

— Creaturile astea care tocmai au plecat mi-au lăsat impresia unor animale domestice avansate, capabile să îndeplinească sarcini secvenţiale, complicate, dar care nu gândesc cu adevărat.

— Aşadar, nu sunt curcubeenii mamei? întrebă Patrick.

— Categoric nu, răspunse Nicole cu un zâmbet vag.

La micul dejun, ceilalţi membri ai familiei, inclusiv copiii, aflară de noile creaturi. Toţi adulţii căzură de acord că, dacă extratereştrii se întorceau, cum era de aşteptat, nu-i vor stânjeni în ceea ce făceau, în afara cazului în care ajungeau la concluzia că activităţile lor constituie o ameninţare gravă la adresa oamenilor. Când metroul trase la peron trei ore mai târziu, două dintre noile fiinţe coborâră din vagonul din faţă şi se duseră în grabă în mijlocul camerei principale. Fiecare ducea un vas mic în care îşi înmuia în mod frecvent unul din braţe şi apoi făcea semne de un roşu aprins pe podea. Până la urmă, aceste linii roşii circumscriau o zonă care conţinea peronul de metrou, tot materialul stivuit şi cam jumătate din cameră.

Câteva clipe mai târziu, altă duzină de animale uriaşe cu apendice ca nişte trompe se revărsară din cele două vagoane de metrou, mai multe dintre ele cărând în spate structuri mari şi grele, curbilinii. Erau urmate de doi octopăianjeni cu culori neobişnuit de aprinse radiind în jurul capului. Cei doi octopăianjeni se duseră în mijlocul încăperii unde examinară mormanele de material, apoi le ordonară creaturilor asemănătoare cu furnicile să înceapă să construiască ceva.

— Aşadar, complotul se îngroaşă, îi spuse Max lui Patrick în timp ce priveau de la distanţă. Într-adevăr, prietenii noştri octopăianjeni deţin controlul, dar ce naiba fac?

— Cine ştie, răspunse Patrick, fascinat de ceea ce vedea.

— Uită-te acolo, Nicole, lângă mormanul ăla mare, spuse Richard câteva minute mai târziu. E evident că fiinţa-furnică de acolo citeşte culorile octopăianjenului.

— Şi-acum ce facem? întrebă Nicole în şoaptă.

— Cred că ne mulţumim să ne uităm şi să aşteptăm, răspunse Richard.

Toată activitatea de construcţie se desfăşura în interiorul liniilor roşii care fuseseră pictate pe podea. Câteva ore mai târziu, după ce metroul aduse încă o încărcătură de componente mari, curbilinii, forma generală a ceea ce se construia deveni clară. Într-o parte a camerei era ridicat un cilindru vertical cu diametrul de patru metri. În cele din urmă, segmentul din vârf fu poziţionat la nivelul părţii de jos a cupolei. În interiorul cilindrului fură montate trepte care urcau în spirală în jurul centrului structurii.

Lucrul continuă neîntrerupt treizeci şi şase de ore. Arhitecţii octopăianjeni supravegheau uriaşele furnici cu braţe mobile. Singura întrerupere semnificativă a activităţii se produse atunci când Kepler şi Galileo, care se plictisiseră să urmărească ore în şir construcţia, loviră din greşeală una din creaturile-furnici cu o minge. Toată activitatea încetă pe loc şi un octopăianjen veni în grabă, atât ca să returneze mingea cât şi, pare-se, să-l liniştească pe muncitor; aruncă mingea înapoi copiilor cu o mişcare abilă a două tentacule şi lucrul se reluă.

În afară de Max şi Nicole, toată lumea dormea când extratereştrii terminară scara, adunară materialele reziduale şi plecară cu metroul. Max se duse la cilindru şi băgă capul înăuntru.

— Destul de impresionant, spuse el, dar la ce serveşte?

— Hai, Max, fii serios, răspunse Nicole. Este evident că trebuie să urcăm scara.

— Rahat, Nicole! Asta ştiu. Dar de ce? De ce vor octopăianjenii ăia să urcăm şi să ieşim de-aici? Să ştii, ne-au manipulat din clipa în care am intrat în adăpostul lor. Le-au răpit pe Eponine şi pe Ellie, ne-au mutat în Semicilindrul sudic şi au refuzat să mă lase să mă întorc în New York… Ce s-ar întâmpla dacă ne-am hotărî să nu le urmăm planul?

Nicole se uită lung la prietenul ei.

— Max, ai ceva împotrivă să amânăm discuţia asta până dimineaţă, când vom fi toţi împreună?… Sunt foarte obosită.

— Sigur că nu, spuse Max. Dar spune-i bărbatului tău că eu cred că ar trebui să facem ceva total imprevizibil, ca de pildă să ne întoarcem pe jos prin tunel, în adăpostul octopăianjenilor. Simt eu că ceva e în neregulă aici.

— Nu cunoaştem toate răspunsurile, Max, spuse Nicole obosită, dar nu mi se pare că am avea de ales. Atâta timp cât octopăianjenii deţin controlul asupra aprovizionării noastre cu apă şi mâncare, trebuie să le îndeplinim dorinţele… Poate că, în situaţia asta, trebuie doar să avem puţină încredere.

— Încredere? Asta e sinonim cu a nu gândi. Max se duse iar la cilindru.

— Iar scara asta uimitoare ar putea să ne ducă tot atât de uşor în iad, ca şi în rai.

2

Dimineaţă, metroul se întoarse cu mâncare şi apă. După plecarea lui şi după ce toată lumea inspectă structura cilindrică închisă, Max declară că a sosit timpul ca oamenii să arate că „s-au săturat să fie trataţi ca nişte nimicuri” de către octopăianjeni. Propuse ca el, împreună cu oricine ar fi dorit să-l însoţească, să ia singura puşcă rămasă şi să plece înapoi prin tunelul de sub Marea Cilindrică.

— Dar ce anume vrei să realizezi cu asta? întrebă Richard.

— Vreau ca ei să mă captureze şi să mă ducă acolo unde le ţin pe Eponine şi pe Ellie. Atunci am să ştiu sigur că ele sunt tefere. Visele lui Nicole nu sunt de ajuns…

— Dar, Max, planul tău nu e logic, spuse Richard. Ia gândeşte-te. Chiar presupunând că nu te calcă metroul în timp ce eşti în tunel, cum ai să le explici octopăianjenilor ce vrei?

— Speram să mă ajutaţi voi, Richard. Ţii minte că tu şi Nicole aţi comunicat cu avianii. Mă gândeam că ţi-ai putea folosi computerul ca să-mi faci imaginea grafică a lui Eponine. Atunci eu aş arăta-o octopăianjenilor, folosind monitorul meu…

Nicole sesiză stăruinţa din glasul lui Max. Îl atinse pe Richard pe umăr.

— De ce nu? spuse ea. Cât timp tu creezi pe computer imaginile lui Eponine şi Ellie, cineva ar putea să urce şi să vadă unde duce scara asta.

— Eu aş vrea să merg cu Max, spuse dintr-o dată Robert Turner. Dacă există o şansă cât de mică s-o găsesc pe Ellie, vreau să profit de ea… Nikki va fi în siguranţă aici, cu bunicii.

Deşi cele auzite îi nelinişteau pe Richard şi pe Nicole, amândoi preferară să nu-şi manifeste îngrijorarea în faţa celorlalţi. Îl rugară pe Patrick să urce scara cât timp lucra Richard pe computer. Max şi Robert se duseră în dormitoarele lor ca să se pregătească de drum. Între timp, Nicole şi cu Nai rămaseră cu Benjy şi copiii în camera principală.

— Nicole, tu crezi că e o greşeală că Max şi Robert se duc înapoi, nu-i aşa? întrebă Nai pe obişnuitul ei ton blajin.

— Da, răspunse Nicole. Dar nu sunt convinsă că ceea ce cred eu e relevant în situaţia asta… Amândoi se simt frustraţi şi deposedaţi de ceea ce le aparţine. Pentru ei e important să întreprindă o acţiune menită să le redea partenerele… Chiar dacă acţiunea nu are prea multă logică.

— Ce crezi că se va întâmpla cu ei? întrebă Nai.

— Nu ştiu. Dar nu cred că Max şi Robert le vor găsi pe Ellie şi pe Eponine. După părerea mea, fiecare dintre ele a fost răpită dintr-un anumit motiv… Cu toate că habar n-am care sunt acele motive, am convingerea că octopăianjenii nu le vor face rău lui Ellie şi lui Eponine şi că, până la urmă, ele se vor întoarce la noi.

— Eşti foarte încrezătoare, spuse Nai.

— Nu chiar, spuse Nicole. Experienţele mele cu octopăianjenii mă fac să cred că avem de-a face cu o specie cu un simţ al moralităţii foarte dezvoltat… Recunosc că răpirile nu par să concorde cu această imagine – şi nu-i învinuiesc pe Max şi pe Robert că au ajuns la o cu totul altă concluzie privitoare la octopăianjeni – dar aş paria că, în timp, vom înţelege chiar şi scopul răpirilor.

— Între timp, ne confruntăm cu o situaţie dificilă, spuse Nai. Dacă Max şi Robert pleacă şi nu se mai întorc…

— Ştiu, dar nu putem face nimic în privinţa asta. Ei au decis, şi-n special Max, că trebuie să ia atitudine. E un gest puţin demodat, de „mascul feroce” chiar, dar de înţeles. Noi ceilalţi trebuie să le facem pe plac chiar dacă, după părerea noastră, purtarea lor pare capricioasă.

Patrick se întoarse în mai puţin de o oră. Îi informă că scara se sfârşeşte pe un palier care se îngustează, dând într-un culoar în spatele cupolei. Culoarul acela ducea la o altă scară, mai mică, ce urcă vreo zece metri şi iese într-o colibă în formă de iglu, aflată cam la cincizeci de metri sud de stânca impozantă ce domina Marea Cilindrică.

— Şi cum era afară, pe Rama? întrebă Robert.

— La fel ca în nord, răspunse Patrick. Frig, cam cinci grade Celsius aş zice, şi întuneric, doar urme de lumină de fundal… Coliba iglu este bine încălzită şi bine luminată. Sunt paturi şi o singură baie, cu siguranţă destinate nouă, dar altfel nu e prea mult spaţiu.

— Nu există alte coridoare sau pasaje? întrebă Max.

— Nu, răspunse Patrick, clătinând din cap.

— Unchiul Ri-chard a făcut nişte fo-to-gra-fii grozave… sau, mai bine zis, ima-gi-ni-le lui El-lie şi Epo-nine, îi spuse Benjy fratelui său. Ar trebui să le vezi.

Max apăsă două taste ale computerului său portabil şi pe monitor apăru o reproducere excelentă a chipului lui Eponine.

— Richard nu i-a făcut ochii bine la început, dar l-am corectat eu, spuse Max… I-a fost mai uşor cu imaginea lui Ellie.

— Aşadar, sunteţi gata de plecare? îl întrebă Patrick pe Max.

— Aproape. O să aşteptăm până dimineaţă, aşa încât lumina din camera asta să lumineze o porţiune mai mare de tunel.

— Cât credeţi că o să vă ia să ajungeţi în partea cealaltă?

— Dacă mergem în ritm susţinut, în jur de o oră. Sper ca Robert să facă faţă.

— Şi ce faceţi dacă auziţi metroul venind? întrebă Patrick.

— În privinţa asta nu prea avem ce face, răspunse Max, ridicând din umeri. Am cercetat deja tunelul şi vizibilitatea e foarte mică. Unchiul Richard al tău spune că trebuie să ne bazăm pe sistemul de protecţie al metroului.

La cină se iscă o ceartă din cauza puştii. Richard şi Nicole se opuseră cu tărie ca Max să ia puşca, nu pentru că ţineau neapărat ca arma să rămână restului familiei, ci pentru că se temeau de vreun „incident” care i-ar fi putut afecta în final pe toţi. Richard dovedi cam puţin tact când îşi formulă remarcile şi-l înfurie pe Max.

— Domnule specialist, replică Max la un moment dat, vrei să-mi spui de unde ştii tu precis că puşca o să-mi fie „inutilă” în găsirea lui Eponine?

Richard răspunse strident:

— Max, octopăianjenii trebuie să…

— Lasă-mă pe mine, dragă, interveni Nicole, apoi se adresă lui Max pe un ton mai blând: Max, nu-mi pot imagina un scenariu în care puşca să-ţi fie un bun valoros în călătoria asta. Dacă vrei să te foloseşti de ea împotriva octopăianjenilor, asta înseamnă că ei sunt ostili şi atât soarta lui Eponine, cât şi a lui Ellie ar fi decise… Noi nu vrem…

— Şi dacă ne întâlnim cu alte creaturi ostile, care nu sunt octopăianjeni? întrebă cu încăpăţânare Max… Sau dacă am nevoie de puşcă pentru a-i transmite semnale lui Robert?… Ar putea fi multe situaţii…

Grupul nu reuşi să rezolve problema. La vremea pregătirilor de culcare, Richard era tot frustrat.

— Oare Max nu înţelege că adevăratul motiv pentru care vrea să aibă o armă este acela de a-şi oferi un sentiment de securitate? Şi că sentimentul e fals? Dacă face ceva nechibzuit şi octopăianjenii încetează să ne mai livreze apă şi mâncare?

— Richard, să nu ne facem griji pentru asta acum, spuse Nicole. În stadiul ăsta nu cred că putem face altceva decât să-l rugăm pe Max să fie atent şi să-i reamintim că e reprezentantul nostru. Oricât am vorbi cu el, n-o să se răzgândească.

— Atunci poate că ar trebui să supunem la vot dacă să ia sau nu puşca, spuse Richard. Şi să-i arătăm lui Max că toţi suntem împotriva a ceea ce face el.

— Instinctul îmi spune că orice gen de vot ar reprezenta o cale total greşită de a trata cu Max. El simte deja ce gândesc toţi. O opoziţie făţişă şi unitară l-ar înstrăina şi ar mări probabilitatea producerii unui „incident”… Nu, iubitule, în cazul de faţă ne rămâne doar speranţa că nu se va întâmpla nimic nedorit.

Richard rămase tăcut aproape un minut.

— Cred că ai dreptate, spuse el în cele din urmă. Ca de obicei… Noapte bună, Nicole.

— Noapte bună, Richard.

— Vom aştepta cu toţii aici patruzeci şi opt de ore, le spuse Richard lui Max şi Robert. După aceea, unii dintre noi pot începe să mute lucrurile sus în iglu.

— În regulă, Richard, spuse Max strângând curelele rucsacului şi zâmbind larg. Fii fără grijă. N-am să împuşc nici un prieten de-al tău octopăianjen decât dacă e absolut necesar.

Se întoarse spre Robert.

— Hei, amigo, eşti gata de aventură?

Robert nu părea în largul lui cu rucsacul în spate. Se aplecă greoi şi îşi ridică fiica în braţe.

— Nikki, tati va lipsi numai pentru scurt timp, spuse el. Nonni şi Boobah vor rămâne aici, cu tine.

Chiar înainte de plecarea celor doi, Galileo veni în fugă, cu un rucsac mic în spate.

— Merg şi eu! strigă el. Vreau să mă bat cu octopăianjenii.

Toată lumea râse, în timp ce Nai îi explică lui Galileo de ce nu poate merge cu Max şi cu Robert. Patrick îndulci dezamăgirea băieţelului spunându-i că poate să urce el primul când familia se mută în iglu.

Cei doi bărbaţi intrară repede în tunel. Primele câteva sute de metri merseră în tăcere, uitându-se la fascinantele creaturi marine aflate de cealaltă parte a peretelui transparent din sticlă sau plastic. Max trebui să încetinească de două ori pentru a-l aştepta pe Robert, care stătea prost cu condiţia fizică. După ceva mai mult de o oră, lanternele lor luminară prima staţie de pe celălalt ţărm al Mării Cilindrice. Când ajunseră la cincizeci de metri de peronul staţiei, toate luminile se aprinseră şi putură să vadă pe unde merg.

— Richard şi Nicole au vizitat locul ăsta, spuse Max. Dincolo de arcadă e un fel de atrium, iar apoi un labirint de coridoare roşii.

— Ce-o să facem aici? întrebă Robert.

Nefiind deloc în elementul lui, era foarte mulţumit să se lase condus de Max.

— Încă nu m-am hotărât, răspunse Max. Cred că vom explora un timp, în speranţa că dăm de nişte octopăianjeni.

Spre marea surpriză a lui Max, dincolo de peronul staţiei, în mijlocul podelei atriumului, era pictat un cerc mare, albastru din care pornea o linie groasă, tot albastră, care cotea la dreapta la începutul labirintului de coridoare roşii.

— Ăsta-i clar un indicator pentru idioţi, spuse Robert, râzând nervos.

Intrară în primul coridor. Linia albastră din mijlocul podelei se continua o sută de metri în faţa lor apoi, într-o intersecţie, cotea la stânga.

— Crezi că ar trebui să urmăm linia? întrebă Max.

— De ce nu? răspunse Robert, făcând câţiva paşi pe coridor.

— E prea evident, spuse Max, mai mult pentru sine. Strânse puşca în mână şi-l urmă pe Robert.

— Ascultă, spuse el după ce dădură primul cot la stânga, nu crezi că linia asta a fost pusă aici anume pentru noi, nu-i aşa?

— Nu, răspunse Robert, oprindu-se o clipă. De unde putea să ştie cineva că venim?

— Exact asta mă întrebam şi eu, bombăni Max. Merseră mai departe în tăcere, cotind încă de trei ori, aşa cum le indica linia albastră, apoi ajunseră la o arcadă cu înălţime de un metru şi jumătate de la podea. Se aplecară şi intrară într-o cameră mare, cu tavanul şi pereţii de un roşu închis. Linia albastră se termina într-un cerc mare, albastru, în mijlocul podelei.

La nici o clipă după ce intrară amândoi în cercul albastru, luminile din cameră se stinseră. Pe peretele aflat în faţa lui Max şi Robert apăru un tablou mut, în mişcare – un film, de fapt – cam de un metru pătrat. În centrul imaginii erau Eponine şi Ellie, amândouă îmbrăcate în vestimentaţii ciudate, galbene, ca nişte salopete. Uneori vorbeau între ele, alteori vorbeau cu o persoană sau un lucru aflat undeva departe, în dreapta, dar fireşte că Max şi Robert nu auzeau ce spun. După câteva clipe, cele două femei se deplasară câţiva metri la dreapta, trecură pe lângă un octopăianjen şi apărură lângă un animal gros şi ciudat, vag asemănător cu o vacă, cu o burtă plată, albă. Ellie sprijini de suprafaţa albă un toc ca un şarpe, îl strânse de mai multe ori şi scrise următorul mesaj:

„Fiţi fără grijă. Suntem tefere”. Ambele femei zâmbiră şi imaginea dispăru brusc o secundă mai târziu.

În timp ce Max şi Robert stăteau ca trăsniţi, filmul de nouăzeci de secunde se repetă de două ori în întregime. La a doua prezentare, bărbaţii reuşiră să se adune suficient ca să poată fi atenţi la detalii. Când filmul se termină, camera roşie fu inundată iar de lumină.

— Iisuse Hristoase! spuse Max, clătinând din cap.

Robert era vesel.

— E în viaţă! exclamă el. Ellie e încă în viaţă!

— Dacă putem avea încredere în ceea ce am văzut, spuse Max.

— Ei, Max, zău aşa. Ce motiv puteau să aibă octopăianjenii să facă un film ca ăsta ca să ne înşele? N-ar fi fost mult mai simplu pentru ei să nu facă nimic?

— Nu ştiu, răspunse Max. Dar răspunde-mi la o întrebare. De unde au ştiut ei că noi doi, venind aici împreună la ora asta, suntem îngrijoraţi cu privire la Ellie şi Eponine? Există doar două posibile explicaţii. Fie au urmărit tot ce am făcut şi am spus de când am intrat în adăpostul lor, fie cineva…

— …din grupul nostru le-a furnizat informaţii octopăianjenilor. Max, doar nu crezi că Richard sau Nicole…

— Nu, fireşte că nu, îl întrerupse Max. Dar altfel îmi este al dracului de greu să înţeleg cum am putut fi observaţi cu atâta atenţie. N-am văzut nimic care să sugereze dispozitive de ascultare… Doar dacă nu cumva ni s-au plantat pe noi sau în noi nişte transmiţătoare sofisticate… Altfel nimic din toate astea nu are dram de logică.

— Dar cum puteau să facă asta fără ştirea noastră?

— Habar n-am, răspunse Max aplecându-se să treacă pe sub arcadă. Acum, dacă presupun corect, când ajungem în staţie vom găsi metroul acolo, aşteptându-ne să ne întoarcem împăcaţi la ceilalţi. Totul e prea bine aranjat.

Max avea dreptate. Când se întoarseră în atrium, metroul era tras la peron, cu uşile deschise. Max se opri. Aveau în ochi o licărire sălbatică.

— Eu n-am să urc în afurisitul ăsta de tren, spuse el cu glas coborât.

— Ce-ai de gând să faci? întrebă Robert, puţin speriat.

— Am să mă întorc în labirint, răspunse Max.

Apucă strâns puşca, se răsuci pe călcâie şi o rupse la fugă înapoi în coridor. Se abătu de la linia albastră şi alergă vreo cincizeci de metri înainte ca primul octopăianjen să-i apară în faţă. Acestuia i se alăturară repede şi alţi octozi, care se împrăştiară pe coridor dintr-o parte în cealaltă şi începură să se îndrepte spre Max.

Acesta se opri, se uită la octopăianjenii care înaintau, apoi privi în urmă. În capătul îndepărtat al coridorului, alt grup de octopăianjeni venea în direcţia lui.

— Ia staţi dracului un minut! strigă Max. Am ceva de spus. Voi, tipilor, trebuie să înţelegeţi măcar o parte din limba noastră, altfel nu v-aţi fi dat seama că noi venim încoace… Nu sunt mulţumit. Vreau dovezi că Eponine e în viaţă.

Octopăianjenii, cu benzi colorate rotindu-li-se în jurul capului, aproape ajunseră lângă el. Max simţi un val de frică şi trase în aer un foc de avertizare. În mai puţin de două secunde simţi în ceafă un junghi ascuţit. Se prăbuşi imediat pe podea.

Robert, a cărui nehotărâre îl făcuse să rămână în staţie, traversă în fugă peronul la auzul focului de armă. Când ajunse în coridorul roşu, văzu cum doi octopăianjeni îl ridică pe Max de la podea. Robert se dădu la o parte în timp ce extratereştrii îl cărară pe Max în metrou şi-l depuseră cu blândeţe într-un colţ al vagonului. Apoi octopăianjenii arătară spre uşa deschisă a metroului şi Robert urcă lângă prietenul său. Peste nici zece minute se aflau înapoi în încăperea de sub cupola curcubeu.

3

După zece ore, Max tot nu se trezise. În acest timp, Robert şi Nicole îl examinară în amănunt şi nu găsiră nici o urmă, nimic nelalocul lui. Între timp, Robert povesti de mai multe ori aventura lor, cu excepţia celor întâmplate în minutul critic în care Max a fost singur pe coridorul roşu.

Majoritatea întrebărilor puse de membrii familiei fură legate de ce văzuseră Robert şi Max în „film”. Exista vreun indiciu de încordare la Ellie şi Eponine care să sugereze că au fost forţate să facă filmul? Păreau să fi slăbit? Arătau odihnite?

— Cred că acum ştim mult mai multe despre firea gazdelor noastre, spuse Richard aproape de sfârşitul celei de-a doua dezbateri, şi cea mai lungă, a poveştii lui Robert. Primul şi cel mai important aspect: e clar că octopăianjenii sau specia care deţine controlul aici ne ţin sub studiu în mod regulat şi sunt capabili să ne înţeleagă conversaţia. Nu există nici o altă posibilă explicaţie a faptului că filmul arătat lui Robert şi Max le reprezenta pe Ellie şi Eponine… În al doilea rând, nivelul lor tehnologic, cel puţin în ceea ce priveşte imaginile în mişcare, ori e cu multe sute de ani în urma nivelului nostru, ori, dacă Robert are dreptate când susţine că nu putea să existe vreun dispozitiv de protecţie nici în cameră, nici în spatele peretelui, sunt atât de avansaţi încât tehnologia lor nouă ni se pare o minune. În al treilea rând…

— Numai puţin, unchiule Richard, îl întrerupse Patrick. De ce „filmul” nu avea sonor? Lui Ellie şi Eponine nu le-ar fi fost mult mai uşor să spună, pur şi simplu, că sunt tefere? Nu e mai probabil ca octopăianjenii să fie surzi, decât ca tehnologia lor să nu se fi dezvoltat dincolo de filmele mute?

— Ce idee interesantă, Patrick! spuse Richard. La asta nu ne-am gândit niciodată. Şi, fireşte, ei n-au nevoie să audă pentru a comunica…

— Creaturile care şi-au petrecut cea mai mare parte a evoluţiei în adâncul oceanului sunt adesea surde, interveni Nicole. Nevoile lor senzoriale primare de supravieţuire se leagă de alte lungimi de undă; dispunând doar de un număr limitat de celule atât pentru recepţie, cât şi pentru procesare, capacitatea auditivă pur şi simplu nu se mai dezvoltă.

— În Thailanda am lucrat cu oameni cu handicap auditiv, interveni şi Nai, şi m-a fascinat faptul că incapacitatea de a auzi nu e un neajuns într-o cultură avansată. Limbajul semnelor folosit de surzi este extraordinar de vast şi foarte complex… Oamenii de pe Pământ nu mai au nevoie să audă ca să vâneze sau să fugă din calea animalelor de pradă… Limbajul în culori al octopăianjenilor este mai mult decât adecvat pentru comunicare…

— Ia staţi o clipă, spuse Robert, oare nu trecem cu vederea o dovadă destul de concludentă că octopăianjenii aud? Cum puteau ei să ştie că Max şi cu mine am plecat în căutarea lui Ellie şi Eponine, dacă n-au tras cu urechea la conversaţia noastră?

Timp de mai multe clipe domni tăcerea.

— Poate că le-au pus să traducă ce se vorbeşte, sugeră Richard.

— Dar asta ar presupune două lucruri puţin probabile, spuse Patrick. Primul, dacă octopăianjenii sunt surzi, de ce ar avea ei echipament miniatural, sofisticat care să înregistreze sunetele? Al doilea, pentru ca octopăianjenii să le pună pe Ellie şi Eponine să le traducă spusele noastre e nevoie de un nivel de comunicare interactivă care cu greu s-ar fi putut dezvolta în decurs de o lună… Nu, după părerea mea, octozii au stabilit scopul simplu al călătoriei lui Max şi Robert: portretele celor două femei de pe monitoarele computerelor portabile.

— Bravo, exclamă Richard. Ai gândit excelent…

— Oameni buni, văd că aveţi de gând să trăncăniţi despre rahatul ăsta toată noaptea, spuse Max păşind în mijlocul grupului.

Toţi tresăriră.

— Te simţi bine? întrebă Nicole.

— Sigur, răspunse Max. Ba chiar mă simt foarte odihnit…

— Povesteşte-ne ce s-a întâmplat, îl întrerupse Robert. Am auzit focul de armă, dar când am venit după colţ, doi octopăianjeni te cărau deja.

— Nici eu nu ştiu, spuse Max. Chiar înainte să-mi pierd cunoştinţa am simţit o durere, ceva fierbinte şi ascuţit, în ceafă… Atâta tot… Probabil unul dintre octozii din spatele meu m-a lovit cu o săgeată tranchilizantă sau, mă rog, echivalentul ei.

Max îşi frecă ceafa. Nicole veni să se uite.

— Nu văd nici măcar o găurică. Cred că folosesc săgeţi foarte subţiri.

Max se uită la Robert.

— Ai recuperat puşca?

— Îmi pare rău, Max, spuse Robert. Nici măcar nu m-am gândit la ea decât când eram în metrou.

Max îşi privi prietenii.

— Ei bine, oameni buni, vreau să ştiţi că răzvrătirea mea a luat sfârşit. Sunt convins că nu mă pot lupta cu creaturile astea. Aşa că poate ar fi bine să ne conformăm planului lor.

Nicole puse o mână pe umărul prietenului ei.

— Acesta este noul Max Puckett, spuse ea zâmbind.

— Oi fi eu încăpăţânat, răspunse Max zâmbind şi el, dar nu cred că sunt tâmpit.

— Nu cred că trebuie să ne mutăm toţi în igluul lui Patrick, spuse Max în dimineaţa următoare, după ce un alt metrou le aduse apă şi mâncare.

— De ce spui asta? întrebă Richard. Priveşte dovada. Este clar că igluul a fost proiectat ca locuinţă pentru oameni. Altfel de ce s-ar fi construit scara?

— Dar chiar n-are logică, răspunse Max. Mai ales în ce-i priveşte pe copii. Nu e suficient pentru a trăi o perioadă de timp… Eu cred că igluul e un fel de haltă, o cabană în pădure, dacă vrei.

Nicole încercă să-şi imagineze cum vor să trăiască toţi zece în spaţiul înghesuit descris de Patrick.

— Îmi dau seama ce vrei să spui, Max, dar ce propui? întrebă ea.

— Ce-ar fi să urce câţiva dintre noi în iglu şi să se uite în jur cu atenţie? Poate că, din grabă, lui Patrick i-a scăpat ceva. Oricum, ar trebui să fie evident ce avem de făcut. N-ar fi caracteristic pentru octopăianjeni, sau cine ne călăuzeşte, să ne lase în incertitudine.

Richard, Max şi Patrick fură selectaţi pentru misiunea de recunoaştere. Însă urcuşul fu amânat, totuşi, pentru ca Patrick să-şi poată ţine promisiunea făcută lui Galileo. În faţa lui Patrick, băieţelul de cinci ani urcă scara lungă, în spirală, apoi o luă pe hol până la baza celei de-a doua scări. Băiatul era prea istovit ca să mai urce. De fapt, când coborâră din cupolă, pe băieţel îl lăsară picioarele şi Patrick trebui să-l care în braţe ultimii doisprezece metri.

— Rezişti să urci şi a doua oară? îl întrebă Richard pe Patrick.

— Cred că da, răspunse Patrick, potrivindu-şi rucsacul.

— Măcar acum n-o să trebuiască să ne aştepte tot timpul pe noi, boşorogii, spuse Max, rânjind.

Cei trei bărbaţi se opriră să admire priveliştea de pe palierul din vârful scării cilindrice.

Max se uită lung la minunatele culori ale curcubeului din cupola aflată la doar câţiva metri deasupra capului şi spuse:

— Uneori am impresia că tot ce mi s-a întâmplat de când am urcat la bordul Pintei e un vis… Cum se încadrează în acest tablou porcii, găinile, ba chiar statul Arkansas?… E prea mult.

În timp ce mergeau pe hol, Patrick spuse:

— Trebuie să fie greu să împaci toate astea cu viaţa normală de pe Pământ. Dar gândeşte-te la situaţia mea. M-am născut pe o navă spaţială extraterestră care se îndrepta spre o planetă artificială localizată în apropierea stelei Sirius. Mi-am petrecut mai mult de jumătate din viaţă dormind. Eu n-am nici o idee ce înseamnă normal…

— La naiba, Patrick, spuse Max luându-l pe tânăr după umeri, în locul tău, eu aş fi nebun sadea.

Mai târziu, pe când urcau cea de-a doua scară, Max se opri şi se întoarse spre Richard, care venea în urma lui. Spuse pe acelaşi ton cald:

— Sper că-ţi dai seama, Wakefield, că-s doar un ticălos plin de ţâfnă şi că n-am avut nimic personal împotriva ta când ne-am certat zilele trecute.

Richard zâmbi.

— Înţeleg, Max. Şi mai ştiu că sunt tot atât de arogant pe cât eşti tu de ţâfnos… Îţi accept scuzele mascate dacă le accepţi şi tu pe ale mele.

Max mimă indignarea.

— Astea n-au fost scuze, spuse el urcând următoarea treaptă.

Coliba iglu era exact aşa cum o descrisese Patrick. Cei trei îşi puseră jachetele şi se pregătiră să iasă afară. Richard, care ieşi primul pe uşă, văzu celălalt iglu înainte ca Max şi Patrick să fi apucat măcar să inspire o dată aerul tare al Ramei.

— Celălalt iglu nu era acolo, unchiule Richard, insistă Patrick. Am făcut înconjurul întregii zone.

Cel de-al doilea iglu, care avea o zecime din mărimea colibei mari, era cu vreo treizeci de metri mai departe de stânca înaltă ce străjuia Marea Cilindrică. În timp ce bărbaţii porniră spre igluul mai mic, uşa se deschise şi dinăuntru ieşiră două siluete omeneşti micuţe. Siluetele aveau o înălţime de aproximativ douăzeci de centimetri şi erau luminate din interior.

— Ce dracu’…?! exclamă Max.

— Priviţi, spuse emoţionat Patrick, sunt mama şi unchiul Richard!

Cele două siluete cotiră spre sud în întuneric, îndepărtându-se de stâncă şi mare. Richard, Max şi Patrick merseră de-a buşilea lângă ele, ca să le vadă mai bine. Siluetele erau îmbrăcate la fel cum fuseseră Richard şi Nicole cu o zi în urmă. Atenţia acordată detaliului era extraordinară. Părul, faţa, culoarea pielii – până şi forma şi culoarea bărbii lui Richard – se potriveau perfect cu cele ale soţilor Wakefield. Figurinele purtau şi ele rucsacuri.

Max întinse mâna să ridice silueta lui Nicole dar, când o atinse, primi un şoc electric. Silueta se întoarse şi clătină din cap apăsat. Bărbaţii urmăriră perechea încă o sută de metri, apoi se opriră.

— Nu există prea multă îndoială privitor la ceea ce trebuie să facem mai departe.

— Nu, spuse Max. S-ar părea că tu şi Nicole sunteţi convocaţi pentru ceva.

În după-amiaza următoare, Richard şi Nicole îşi puseră în rucsacuri apă şi mâncare pentru mai multe zile şi îşi luară la revedere de la restul familiei. Nikki, care dormise între ei în noaptea precedentă, plânse mult când bunicii ei plecară.

Urcarea scării fu o ascensiune pe munte.

— Trebuia să fi urcat scara mai încet, spuse Nicole, respirând greu, stând alături de Richard pe palierul de sub cupolă şi făcându-le pentru ultima oară cu mâna celorlalţi.

Nicole îşi simţea inima bătând aritmie. Aşteptă răbdătoare ca palpitaţiile să se domolească. Nici Richard nu mai avea suflu.

— Nu mai suntem tineri, ca acum mulţi ani, în New York, spuse el după o scurtă tăcere. Eşti gata să ne continuăm aventura? întrebă el.

Nicole dădu din cap. Merseră încet, mână în mână, pe holul lung. Când ajunseră la cea de a doua scară, Nicole se întoarse spre Richard.

— Iubitule, spuse cu o intensitate subită, nu e grozav că suntem iar singuri, doar noi doi, chiar dacă numai pentru câteva ore?… Îi iubesc pe toţi ceilalţi, dar e un chin să fii al naibii de responsabilă tot timpul…

Richard râse uşurel.

— Rolul ăsta ţi l-ai ales tu, Nicole, nimeni nu te-a forţat. Se aplecă şi o sărută pe obraz. Nicole îşi întoarse faţa spre el şi-l sărută apăsat pe buze.

Rânjind larg, Richard întrebă:

— Sugerezi cu sărutul ăsta că ar trebui să ne petrecem noaptea în iglu şi să ne începem mâine călătoria?

— Cred că îmi citeşti gândurile, domnule Wakefield, spuse Nicole cu un zâmbet cochet. De fapt, mă gândeam ce amuzant ar fi să ne imaginăm la noapte că suntem iarăşi tineri îndrăgostiţi… Măcar în imaginaţia noastră ar trebui să mai meargă, adăugă ea râzând.

Ajunşi la trei sute de metri de igluuri, Richard şi Nicole nu mai puteau să vadă decât ceea ce luminau lanternele. Deşi drumul de pământ bătătorit, presărat ici-colo cu pietricele, era în general neted, din când în când unul dintre ei se împiedica dacă nu era foarte atent.

— S-ar putea să fie un drum lung şi obositor pe întuneric, spuse Nicole când se opriră să bea apă.

— Şi friguros, spuse Richard luând o înghiţitură. Ţi-e destul de cald?

— Atâta timp cât ne mişcăm, răspunse Nicole, întinzând braţele ca să-şi potrivească rucsacul.

După aproape o oră văzură pe cer, la sud, o lumină care se îndrepta spre ei, devenind tot mai mare.

— Ce crezi că este? întrebă Nicole.

— O fi Zâna Albastră? Când îţi pui o dorinţă şi-o încredinţezi unei stele, nu contează cine eşti…

Nicole râse.

— Eşti imposibil! spuse ea.

— După noaptea trecută, spuse Richard în timp ce lumina continua să se deplaseze în direcţia lor, mă simt iar ca un flăcău.

Nicole chicoti şi clătină din cap. Se ţinură de mână în tăcere. Globul de lumină continuă să crească şi, după un minut, se opri la douăzeci sau treizeci de metri în faţa lor şi cam la douăzeci de metri deasupra capetelor lor. Richard şi Nicole stinseră lanternele, căci acum vedeau terenul din jur pe o distanţă mai mare de o sută de metri.

Richard făcu mâna streaşină şi încercă să identifice sursa de lumină, dar lumina era prea puternică. Nu se putea uita direct la ea.

— Indiferent ce-ar fi, se pare că ştie unde trebuie să mergem, spuse Nicole după ce porniră din nou.

Două ore mai târziu, Richard şi Nicole dădură de o potecă îndreptată spre sud-vest, având de-o parte şi de alta lanuri de plante în creştere. Când se opriră să mănânce, intrară în lanuri şi descoperiră că unul din alimentele pe care le primeau sub cupolă, o legumă cu gust de fasole verde, dar asemănătoare ca aspect cu un dovlecel galben, constituia principala cultură. Între aceste legume erau intercalate şiruri cu o plantă scundă, de un roşu aprins, pe care nu o mai văzuseră. Richard trase din pământ o plantă roşie, dar îi dădu drumul numaidecât văzând la capătul tulpinii o sferă verde, ca din piele, care fusese îngropată în pământ şi care, o dată scoasă afară, începu să se zvârcolească. În momentul în care atinse pământul, creatura parcurse cei câţiva centimetri până la locul unde stătuse îngropată şi se îngropă acolo.

Richard râse.

— Cred că, pe viitor, am să mă gândesc mai bine înainte de a mai face una ca asta.

— Uite-acolo, spuse Nicole un minut mai târziu. Nu-i unul din animalele care au construit scara?

Înaintară pe potecă şi apoi intrară iarăşi în lan, ca să vadă mai bine. Într-adevăr, spre ei venea una din creaturile mari, semănând cu o furnică, înzestrată cu şase braţe lungi. Ea recolta legumele cu o eficienţă uimitoare, ocupându-se concomitent de câte trei rânduri aflate de o parte şi de alta a corpului ei. Fiecare braţ culegea legumele de pe un rând şi le depozita în mormane, între rânduri, la vreo doi metri distanţă unul de altul. Cele şase braţe operând simultan şi la distanţe diferite faţă de corp constituiau o privelişte uimitoare.

Când creatura ajunse la potecă, îşi bobină rapid braţele la loc. Apoi se deplasă şase rânduri mai încolo şi intră în lan, pornind în direcţia opusă. Recolta se desfăşura de la sud la nord, aşa că atunci când Richard şi Nicole porniră din nou la drum, trecură prin partea de câmp pe care uriaşa fiinţă-furnică o recoltase deja. Acolo văzură cum nişte creaturi mici şi iuţi, semănând la înfăţişare cu rozătoarele, dar ceva mai mari, adună mormanele împrăştiate de legume şi fug cu ele spre vest.

În timp ce mergeau pe potecă, printre lanuri, Richard şi Nicole ajunseră în repetate rânduri la câte o răscruce şi de fiecare dată lumina plutitoare le indică traseul pe care trebuie să-l urmeze. Lanurile se întindeau pe mulţi kilometri. Culturile din lanuri se schimbaseră de mai multe ori, dar Richard şi Nicole, de-acum flămânzi şi osteniţi, nu se mai apropiară ca să examineze fiecare legumă nouă.

În cele din urmă ajunseră la o zonă plată, deschisă, acoperită cu pământ moale. Lumina de deasupra lor încercui zona de trei ori, apoi pluti către centru.

— Cred că aici trebuie să ne petrecem noaptea, spuse Richard.

— Bucuroasă, spuse Nicole, acceptând ajutorul lui Richard la scoaterea rucsacului. Nu cred să am probleme cu somnul, chiar şi pe acest pământ tare.

Mâncară, apoi găsiră un loc confortabil în care să doarmă. Când se cufundară în starea crepusculară dintre starea de veghe şi somn, lumina de deasupra lor începu să scadă puţin în intensitate şi apoi coborî.

— Uite, şopti Richard, o să aterizeze.

Nicole deschise ochii şi se uită cum lumina continuă să pălească, descrie un arc graţios şi aterizează în partea opusă a zonei deschise. Continuă să strălucească uşor chiar şi după ce ajunse pe pământ. Cu toate că Richard şi Nicole nu vedeau foarte bine creatura, îşi dădeau seama că e lungă şi slabă şi avea aripi de două ori mai mari decât corpul.

— E un licurici uriaş! exclamă Richard când nu-i mai putură vedea conturul.

4

— Fiinţe vii drept surse de lumină, fiinţe vii drept utilaje agricole şi de construcţii – n-ai impresia că prietenii noştri octopăianjenii, sau poate creatura care le e superioară în cine ştie ce ierarhie simbolică uimitoare, sunt cei mai mari biologi din galaxie?

— Nu ştiu ce să zic, Richard… spuse Nicole, terminându-şi micul dejun. Însă pot spune cu certitudine că, după toate indiciile, evoluţia lor a urmat o cale mult diferită de a noastră.

Se uitară amândoi cu uimire cum licuriciul uriaş, auzind primele lor mişcări, se aprinde şi-şi reia obişnuita poziţie în aer, deasupra lor. După câteva minute, o a doua creatură, identică, se apropie de ei dinspre sud. Împreună, cei doi licurici asigurau un iluminat echivalent cu lumina zilei din Noul Eden.

Richard şi Nicole dormiseră bine şi se simţeau revigoraţi. Cele două călăuze îi conduseră pe poteci mai mulţi kilometri, prin lanuri, inclusiv prin unul cu iarbă de peste trei metri înălţime. La o sută de metri după ce cotiră brusc la stânga în iarba înaltă, Richard şi Nicole se pomeniră la marginea unui sistem vast de rezervoare de apă puţin adânci, care se întindeau în faţa lor cât vedeau cu ochii.

Merseră spre stânga mai multe minute, până când ajunseră la ceea ce Richard indică în mod corect a fi colţul de nord-est al sistemului. Acesta consta dintr-o serie de rezervoare dreptunghiulare, lungi şi înguste, făcute dintr-un aliaj metalic de culoare cenuşie. Fiecare avea o lăţime de vreo douăzeci de metri, aliniată pe direcţia est-vest şi o lungime de mai multe sute de metri. Rezervoarele aveau un metru înălţime şi erau trei sferturi pline cu un lichid care părea să fie apă. În cele patru colţuri ale fiecărui dreptunghi se aflau nişte cilindri groşi, roşii şi strălucitori, având cam doi metri înălţime, cu sfere albe în vârf.

Richard şi Nicole străbătură cei o sută şaizeci de metri de la est la vest, examinând fiecare rezervor şi toţi stâlpii groşi, cilindrici, grupaţi câte opt, care marcau laturile comune ale rezervoarelor alăturate. În rezervoare nu văzură nimic în afară de apă.

— O fi un fel de uzină de purificare a apei? întrebă Nicole.

Se opriră în capătul vestic.

— Mă îndoiesc, răspunse Richard. Uită-te la grupul acela de componente mici, detaliate, fixate pe peretele exterior al rezervorului ăstuia, chiar în faţa cilindrului… Aş zice că sunt un fel de componente electronice complicate. Într-o simplă staţie de purificare a apei n-ar fi nevoie de toate astea.

Nicole se uită întrebătoare la soţul ei.

— Fii serios, Richard! Cum poţi să pretinzi că ştii la ce foloseşte o grămadă de chestii tridimensionale bizare din interiorul unui rezervor de apă extraterestru?

— Mi-am dat şi eu cu părerea, spuse Richard râzând. Încercam doar să subliniez că sistemul arată prea complex pentru a fi o staţie de purificare a apei.

Luminile călăuzitoare de deasupra lor îi îndemnau să o ia spre sud. Al doilea şir de rezervoare înguste conţinea de asemenea numai apă; totuşi, când ajunseră la al treilea set de rezervoare dreptunghiulare cu stâlpi cilindrici, Richard şi Nicole descoperiră că apa e plină de bile micuţe, pufoase, de multe culori. Richard îşi suflecă mâneca, băgă mâna în apă şi scoase câteva sute de asemenea obiecte.

— Astea-s ouă, spuse cu fermitate Nicole. Sunt la fel de sigură de asta cum eşti tu de faptul că drăciile alea mici din peretele rezervorului sunt componente electronice.

Richard râse din nou.

— Uite, spuse el punându-i lui Nicole în faţa ochilor moviliţa de obiecte mici, dacă le studiezi cu atenţie o să vezi că sunt numai cinci tipuri diferite.

— Cinci tipuri diferite de ce? întrebă Nicole. Obiectele asemănătoare cu nişte ouă umpleau toate rezervoarele din cel de-al treilea şir. Când se apropiară de al patrulea şir de rezervoare şi cilindri, aflat câteva sute de metri mai la sud, amândoi se simţeau obosiţi.

— Dacă nu vedem aici nimic nou, ce zici să mâncăm? întrebă Nicole.

— S-a făcut, răspunse Richard.

Însă la cincizeci de metri distanţă de al patrulea şir de rezervoare reuşiră să desluşească ceva. Un vehicul robot, paralelipipedic, înalt de vreo treizeci de centimetri, se mişca iute înainte şi înapoi între stâlpii cilindrici.

Ştiam eu că alea sunt şine pentru vreun tip de vehicul, spuse Nicole, ironizându-l pe Richard.

Richard era prea fascinat ca să răspundă. Pe lângă robotul alergător, care făcea un tur complet prin sistem la fiecare trei minute, mai erau şi alte minuni de observat. Un gard din plasă de sârmă paralel cu zidurile, doar o idee mai înalt decât nivelul apei, împărţea fiecare rezervor în două, pe lungime. De o parte a plasei forfoteau înot o mulţime de creaturi micuţe, de cinci culori diferite. De cealaltă parte, pe toată lungimea rezervorului, erau împrăştiate rotocoale strălucitoare, semănând cu nişte bănuţi de nisip. Gardul era poziţionat astfel încât trei pătrimi din volumul rezervorului era la dispoziţia rotocoalelor strălucitoare, dându-le mult mai mult spaţiu de manevră decât aveau înotătoarele înghesuite.

Richard şi Nicole se aplecară să studieze activitatea. Bănuţii de nisip se deplasau în toate direcţiile. Din cauză că apa era înţesată de creaturi şi forfotea de activitate, avură nevoie de câteva minute ca să identifice tiparul comun. La intervale neregulate, fiecare bănuţ de nisip se propulsa spre gardul de plasă cu ajutorul cililor ca nişte bice de pe partea ventrală a corpului său plat şi, în timp ce stătea agăţat de gard, folosea altă pereche de cili pentru a captura o înotătoare micuţă şi a o trage printr-o gaură a plasei. Cât timp bănuţul de nisip era lipit de gard, strălucirea lui scădea. Dacă stătea suficient de mult şi prindea mai multe înotătoare să le mănânce, lumina îi pălea de tot.

— Priveşte ce se întâmplă acum când părăseşte gardul, îi spuse Richard lui Nicole, arătând un anumit bănuţ de nisip aflat chiar sub ei. În timp ce înoată cu tovarăşii lui, lumina i se intensifică treptat.

Richard se întoarse în grabă la cel mai apropiat stâlp cilindric, se lăsă în genunchi şi începu să sape în sol cu o unealtă din rucsac.

— Sistemul ăsta are mult mai multe sub pământ, spuse el entuziasmat. Pun pariu că toată întinderea asta de rezervoare face parte dintr-un uriaş generator de energie.

Făcu trei paşi mari spre sud, îşi notă cu grijă poziţia şi se aplecă deasupra rezervorului ca să numere bănuţii de nisip din zona cuprinsă între el şi stâlpul cilindric. Rotocoalele strălucitoare erau greu de numărat din cauza mişcării constante.

— În jur de trei sute pe trei metri din lungimea rezervorului, ceea ce înseamnă aproximativ douăzeci şi cinci de mii per rezervor sau două sute de mii într-un şir, spuse Richard.

— Aşadar, presupui că aceşti stâlpi cilindrici sunt un fel de sistem de stocare? Ca bateriile?

— Probabil, zise Richard. Ce idee fabuloasă! Să găseşti o fiinţă vie care generează electricitate. S-o forţezi să renunţe la sarcina acumulată ca să mănânce. Ce poate fi mai grozav?

— Şi ce rol are acel vehicul robot care se plimbă dus-întors între stâlpi?

— Aş zice că e un fel de mecanism de monitorizare, răspunse Richard.

Richard şi Nicole prânziră, apoi terminară de inspectat presupusa uzină electrică. Sistemul avea cu totul opt coloane şi opt rânduri, în total şaizeci şi patru de rezervoare. Numai douăzeci erau active la acea vreme.

— Capacitate suplimentară din belşug, comentă Richard. E limpede că inginerii lor au noţiunile de extindere şi toleranţă.

Licuricii uriaşi se îndreptau acum spre est, în lungul a ceva ce părea a fi un fel de autostradă importantă. În două rânduri, Richard şi Nicole întâlniră nişte turme de creaturi mari gen furnică mergând în direcţia opusă fără să interacţioneze între ele.

— Oare creaturile alea sunt suficient de inteligente pentru a lucra fără supraveghere? îl întrebă Nicole pe Richard. Sau nu ne este permis să vedem fiinţele care dau instrucţiuni?

— Bună întrebare! spuse Richard. Ţii minte ce repede a venit octopăianjenul la „furnica” lovită de minge? Poate că au un anumit grad de inteligenţă, dar nu se descurcă bine în medii noi sau necunoscute.

— La fel ca unii oameni pe care-i cunoaştem, replică Nicole râzând.

Lungul lor drum spre est se sfârşi când cele două lumini călăuze se îndreptară plutind spre un lot mare de pământ aflat chiar lângă drum. Câmpul era pustiu, cu excepţia unor obiecte din depărtare: patruzeci de stâlpi asemănători cu cei folosiţi la porţile de fotbal, acoperiţi cu iederă şi dispuşi pe cinci rânduri a câte opt.

— Vrei, te rog, să te uiţi în ghid? făcu Richard. O să înţelegem mai uşor ce vedem dacă citim mai întâi.

Nicole zâmbi.

— Ni se oferă o adevărată excursie, nu-i aşa? De ce crezi că vor gazdele noastre să vedem toate astea?

Richard rămase tăcut o clipă.

— Sunt aproape convins că octopăianjenii stăpânesc întreg acest teritoriu sau cel puţin sunt specia dominantă dintr-o ierarhie complicată, spuse el într-un târziu. Cei care ne-au ales pe noi doi pentru această excursie au crezut probabil că, dacă le cunoaştem capacităţile, viitoarele interacţiuni vor fi mai uşoare.

— Dar dacă e vorba, într-adevăr, de octopăianjeni, de ce nu ne-au răpit pur şi simplu pe toţi, aşa cum au făcut cu Ellie şi Eponine?

— Nu ştiu, răspunse Richard. Poate că au un simţ al moralităţii mult mai complicat decât ne-am imaginat noi.

Ambii licurici uriaşi dansau în aer deasupra grupului de stâlpi de poartă îmbrăcaţi în iederă.

— Cred că ghizii noştri devin nerăbdători, spuse Nicole. Dacă n-ar fi fost atât de istoviţi după două zile de mers pe jos şi dacă n-ar fi văzut deja atâtea privelişti fabuloase în lumea extraterestră din Semicilindrul sudic al Ramei, Richard şi Nicole ar fi fost în egală măsură captivaţi şi copleşiţi de simbioza complexă pe care aveau s-o descopere în următoarele ore.

Învelişul care îmbrăca în întregime stâlpii de poartă nu era câtuşi de puţin iederă. Ceea ce părea de la distanţă a fi frunze erau, în realitate, mici cuiburi în formă de con, făcute din mii de creaturi minuscule care semănau cu afidele. Pentru a forma cuibul, creaturile erau lipite între ele printr-o substanţă dulce, lipicioasă, ca mierea pe care oamenii o mâncaseră cu plăcere sub cupolă. Afidele extraterestre fabricau acea substanţă în cantităţi mari, ca parte din activitatea lor normală diurnă.

În timp ce Richard şi Nicole se uitau, convoaie de gândaci cu cioc care trăiau în nişte movile înalte de câţiva metri ce înconjurau întreaga enclavă, năvăleau din casele lor din patruzeci în patruzeci de minute şi se căţărau pe stâlpi, recoltând excesul de substanţă lipicioasă din cuiburi. Creaturile gândac, care aveau o lungime de aproximativ zece centimetri în momentul începerii acţiunii, îşi măreau de trei-patru ori volumul pe durata ciclului de recoltare încheiat cu regurgitarea conţinutului corpurilor lor umflate în butoaiele îngropate la baza stâlpilor.

Richard şi Nicole nu prea vorbiră cât timp urmăriră activitatea. Întregul sistem biologic din faţa lor era şi încâlcit, şi minunat – alt exemplu al uimitoarelor progrese făcute de gazdele lor în materie de simbioză.

În timp ce se pregăteau de culcare nu departe de una din movilele gândacilor, Richard spuse:

— Pun pariu că, dacă aşteptăm suficient de mult, vor apărea nişte animale de povară care să scoată din pământ butoaiele astea cu miere sau ce-or fi şi să le transporte în alt loc.

Stând întinşi alături pe pământ, văzură cei doi licurici aterizând în depărtare. Apoi se făcu brusc întuneric.

— Eu nu cred că toate astea s-au întâmplat pur şi simplu, spuse Nicole. Nici aici, nici pe altă planetă. Nicăieri. Evoluţia naturală nu are ca rezultat genul de armonie între specii la care am fost martori în ultimele două zile.

— Ce vrei să spui, iubito? întrebă Richard. Că toate creaturile astea au fost cumva proiectate, ca maşinile, anume pentru a îndeplini anumite funcţii?

— Asta e singura explicaţie pe care o pot accepta, spuse Nicole. Octopăianjenii, sau cine-o fi specia conducătoare, trebuie să fi ajuns la nivelul la care pot manipula genele pentru a obţine un animal sau o plantă care face exact ce vor ei. De ce depozitează acei gândaci mierea în butoaie? Care e răsplata lor biologică pentru acea acţiune?

— Sunt precis recompensaţi în vreun fel pe care noi nu l-am descoperit încă, spuse Richard.

— Bineînţeles. Iar în spatele acelei recompense stă un incredibil arhitect sau inginer de sisteme biologice, care armonizează toate relaţiile dintre specii, astfel încât fiecare specie să fie fericită şi, în plus, arhitecţii înşişi să culeagă oarece profit – ca, de pildă, hrană sub formă de miere în exces… Crezi că genul ăsta de optimizare ar putea avea loc fără intervenţia unor proceduri sofisticate de inginerie genetică?

Richard rămase o vreme tăcut. În cele din urmă, spuse încet:

— Imaginează-ţi un inginer stând în faţa computerului şi proiectând un organism viu care să întrunească anumite cerinţe ale sistemului… E o idee năucitoare.

Gândacii năvăliră încă o dată din movilele lor, mai-mai să calce peste cei doi oameni somnoroşi în goana lor spre stâlpii şi spre misiunea de recoltatori. Nicole se uită după ei până când dispărură în întuneric. Apoi căscă şi se ghemui pe o parte. Noi, oamenii, am intrat într-o eră nouă, se gândi ea înainte de a adormi. Pe viitor, noile repere istorice vor fi: Î. c., „înainte de contact”, şi D.c., „după contact”. Din momentul în care am înţeles fără echivoc că, undeva în altă parte în vastitatea universului nostru, substanţele chimice simple au evoluat până la apogeul fiinţelor înzestrate cu conştiinţă şi inteligenţă, istoria speciei noastre a devenit o simplă paradigmă izolată, un fragment mic şi relativ insignifiant din fresca infinită care înfăţişează uimitoarea varietate a vieţii conştiente.

În dimineaţa următoare, după micul dejun, Richard şi Nicole avură o scurtă discuţie despre provizia lor de hrană care se diminua, apoi se hotărâră să ia nişte miere dintr-un butoi.

În timp ce umplea un mic container, Nicole se uită în jur şi spuse:

— Cred că dacă n-am avea voie să facem asta, ar veni vreun poliţist extraterestru şi ne-ar opri.

Luminile călăuzitoare se deplasară mai întâi direct spre sud, conducându-i către o pădure deasă cu copaci foarte înalţi, care se întindea pe direcţia est-vest cât vedeau cu ochii. Licuricii cotiră la dreapta şi se deplasară paralel cu marginea pădurii. Richard şi Nicole îi urmară. Pădurea din stânga lor era întunecoasă şi ameninţătoare. Din când în când auzeau dintr-acolo sunete ciudate, puternice.

O dată, Richard se opri şi se îndreptă spre locul de unde începea desişul. Între copaci erau multe plante mai scunde, cu frunze mari verzi, roşii sau maro, precum şi mai multe soiuri de plante căţărătoare care legau laolaltă ramurile din partea de mijloc şi de sus a copacilor. Richard sări înapoi la auzul unui urlet puternic care părea că vine de la doar câţiva metri. Cercetă pădurea cu privirea, dar nu descoperi sursa urletului.

— Pădurea asta are ceva ciudat, spuse el întorcându-se la Nicole. Îţi dă senzaţia că locul ei nu e aici.

Timp de peste o oră, licuricii continuară să plutească spre vest. Pe măsură ce Richard şi Nicole înaintau în tăcere, sunetele bizare deveneau mai frecvente. Richard are dreptate, îşi spuse Nicole la un moment dat, ostenită. Se uită la structura şi ordinea lanurilor din dreapta ei şi le compară cu desişul nedisciplinat din stânga. Pădurea asta are ceva diferit, neliniştitor.

Pe la mijlocul dimineţii făcură o pauză scurtă să se odihnească. Richard calculă că merseseră mai mult de cinci kilometri de când se treziseră. Nicole ceru nişte miere proaspătă, care era în rucsacul lui Richard.

— Mă dor picioarele, spuse ea după ce mâncă şi bău o înghiţitură de apă. Şi azi noapte m-au durut, am avut întruna junghiuri… sper să nu mai avem mult până la destinaţie.

— Şi eu sunt obosit, spuse Richard. Dar nu ne descurcăm prea rău pentru doi oameni trecuţi de şaizeci de ani.

— În momentul de faţă mă simt mai bătrână, spuse Nicole ridicându-se şi întinzându-se. Ştii, inimile noastre trebuie să aibă aproape nouăzeci de ani. N-or fi muncit ele mult în toţi anii ăia cât am stat adormiţi, dar totuşi au pompat întruna.

În timp ce discutau, un ciudat animăluţ sferic cu un singur ochi, cu blană albă, pufoasă şi o duzină de picioare fusiforme ţâşni din pădure şi înhăţă containerul cu miere. Într-o clipită, creatura şi mierea dispărură.

— Ce-a fost asta? întrebă Nicole, încă uluită.

— Ceva ce râvneşte la dulce, răspunse Richard uitându-se în pădure, unde dispăruse animalul. Categoric, acolo e o altă lume.

După o jumătate de oră, perechea de licurici coti la stânga şi pluti deasupra unei poteci care ducea în pădure. Poteca, sau mai bine zis drumul, avea o lăţime de cinci metri şi era străjuit pe ambele părţi de copaci deşi. Intuiţia îi spuse lui Nicole să nu urmeze licuricii, dar nu-i dădu ascultare. Neliniştea ei spori când, după ce făcură câţiva paşi în pădure, din copacii din jurul lor izbucni un val zgomote. Se opriră mână-n mână şi ascultară.

— S-ar părea că sunt păsări, maimuţe şi broaşte, spuse Richard.

— Probabil ne semnalează prezenţa aici. Nicole se întoarse şi se uită în spate.

— Eşti sigur că facem ceea ce trebuie?

Richard arătă spre luminile din faţa lor.

— Urmăm insectele alea mari de două zile şi jumătate. Nu prea are sens să ne pierdem încrederea în ele tocmai acum.

Porniră din nou la drum, acompaniaţi de croncănituri, ţipete şi orăcăieli. Din când în când, tipul copacilor din stânga şi din dreapta lor se schimba, dar pădurea rămânea deasă şi întunecoasă.

La un moment dat, Richard spuse:

— Cred că există un grup de grădinari extratereştri care se ocupă de zona din jurul potecii ăsteia de mai multe ori pe săptămână. Uite cât de perfect sunt tunse toate tufele şi copacii… Nici o crenguţă nu pătrunde în spaţiul liber de deasupra capetelor noastre.

— Richard, spuse Nicole puţin mai târziu, dacă sunetele pe care le auzim vin de la animale extraterestre, de ce nu vedem nici unul? Nici măcar o creatură n-a ieşit pe potecă. Şi nu există nici o dovadă de viaţă… nici măcar o furnică… adăugă aplecându-se şi examinând solul.

— O fi poteca magică, spuse Richard rânjind. S-ar putea să ne ducă la casa de turtă dulce şi la vrăjitoarea cea rea… Hai să cântăm, Gretel, poate ne vom simţi mai bine.

Poteca, la început absolut dreaptă, începu să şerpuiască după primul kilometru. Sunetele scoase de creaturile pădurii îi înconjurau pe Richard şi pe Nicole din toate părţile. Richard cânta melodii populare din vremea adolescenţei sale petrecute în Anglia. Din când în când i se alătura şi Nicole, când cunoştea cântecul, dar în cea mai mare parte a timpului îşi consuma energia încercând să-şi înăbuşe neliniştea crescândă. Încerca să nu se gândească la posibilele animale extraterestre uriaşe pentru care ar fi fost o pradă uşoară, în caz că acestea îi pândeau din pădure.

Richard se opri brusc. Inspiră de două ori adânc.

— Simţi mirosul? o întrebă el pe Nicole. Ea adulmecă aerul.

— Da, îl simt… Seamănă puţin cu al gardeniilor.

— Doar că e mult mai plăcut, spuse Richard. E absolut divin.

În faţa lor, poteca o lua brusc la dreapta. La cotitură, lângă potecă era o tufă mare, încărcată cu flori uriaşe, galbene, primele pe care le vedeau de când intraseră în pădure. Fiecare floare avea mărimea unei mingi de baschet. Când Richard şi Nicole veniră mai aproape de tufă, parfumul incitant se intensifică.

Richard nu se putu abţine. Înainte ca Nicole să apuce să spună ceva, ieşi câţiva metri de pe potecă, îşi îngropă faţa într-o floare uriaşă şi inspiră cu nesaţ. Parfumul era minunat. Între timp, unul dintre cei doi licurici se întoarse în zbor înspre ei şi începu să descrie zigzaguri pe cer, deasupra capetelor lor.

— Nu cred că ghizii noştri sunt încântaţi că am ieşit de pe potecă, spuse Nicole.

— Probabil că nu, răspunse Richard. Dar a meritat.

Pe ambele părţi ale potecii începură să apară şi alte flori, de toate formele, mărimile şi culorile. În acelaşi timp, sunetele pe care le auzeau scădeau în intensitate. Puţin mai târziu, când Richard şi Nicole ajunseră în mijlocul regiunii cu flori, zgomotele dispăruseră de tot.

Poteca se îngusta până la doi metri lăţime, abia lăsându-le destul loc cât să poată merge alături fără să atingă în trecere plantele cu flori. Richard părăsi de mai multe ori drumul ca să cerceteze sau să miroasă uimitoarele flori. Fiecare abatere de la traseu îi făcea pe licurici să se năpustească în direcţia lor. În ciuda entuziasmului manifestat de Richard pentru excursiile în pădure, Nicole ţinu seama de semnalele licuricilor şi rămase pe potecă.

Richard era la vreo opt metri în stânga potecii şi încerca să se uite mai bine la o floare gigantică ce semăna cu un covor oriental; pe neaşteptate, dispăru.

— Au! îl auzi Nicole ţipând, simultan cu bufnitura unei căzături.

— Eşti teafăr? întrebă ea imediat.

— Da, răspunse el. M-am împiedicat de nişte viţă şi am căzut într-o tufă de mărăcini… Tufa care mă înconjoară are frunze roşii şi nişte flori micuţe şi ciudate care seamănă cu gloanţele… Da, şi miros a scorţişoară.

— Ai nevoie de ajutor? întrebă Nicole.

— Nu… Ies de-aici într-o clipită.

Nicole ridică privirea şi observă că unul dintre licurici gonea în depărtare. Ce-o mai fi asta? se întrebă ea, când îl auzi din nou pe Richard.

— Totuşi, s-ar putea să am nevoie de ajutor. Se pare că am rămas înţepenit.

Nicole făcu un pas precaut în afara potecii. Licuriciul rămas parcă înnebuni: plonjă cu viteză până aproape în faţa ei. Preţ de o clipă, Nicole nu mai văzu nimic.

— Nu veni încoace, Nicole! spuse Richard brusc câteva secunde mai târziu. Dacă nu mi-am pierdut minţile, cred că planta asta se pregăteşte să mă mănânce.

Poftim? întrebă Nicole, înspăimântată. Vorbeşti serios?

Aşteptă nerăbdătoare să-i revină vederea, perturbată de pe urma excesului de lumină.

— Da, vorbesc serios, spuse Richard. Întoarce-te pe potecă… Tufa asta bizară mi-a încolăcit braţele şi picioarele cu cârcei galbeni… nişte insecte târâtoare beau deja sângele din tăieturile făcute de spini… şi în tufă e o deschizătură spre care sunt tras încet şi care pare a fi verişoară de-a şaptea cu una dintre cele mai neplăcute guri pe care le-am văzut la grădina zoologică… Văd chiar şi nişte dinţi.

Nicole sesiză panica din glasul lui Richard. Făcu încă un pas în direcţia lui, dar licuriciul o orbi din nou.

— Nu văd nimic! strigă ea. Richard, mai eşti acolo?

— Da, răspunse el. Dar nu ştiu cât am să mai fiu. Auziră zgomot de animale care înaintau repede prin pădure, însoţit de un vaiet ascuţit; trei siluete întunecate, înzestrate cu nişte arme ciudate îl înconjurară pe Richard. Octopăianjenii atacară tufa carnivoră cu jeturile de lichid. În câteva clipe, tufa îi dădu drumul lui Richard şi-şi ascunse iar gura în spatele numeroaselor crengi.

Richard veni împleticit şi o îmbrăţişă pe Nicole. „Mulţumim!” strigară amândoi. Cei trei octopăianjeni dispărură în pădure la fel de repede cum apăruseră. Nici Richard, nici Nicole nu observară că ambii licurici pluteau din nou deasupra capetelor lor.

Nicole îl examină cu grijă pe Richard, dar nu găsi nimic în afară de tăieturi şi zgârieturi.

— Cred că de acum o să rămân pe potecă, spuse el zâmbind şters.

— Poate că nu e o idee rea, răspunse Nicole.

Îşi continuau drumul prin pădure, discutând despre cele întâmplate. Richard încă mai era zguduit.

— Crengile din apropierea umărului meu stâng s-au dat la o parte, spuse el, şi am văzut gura aia, la început cam de mărimea unei mingi de baschet. Dar în timp ce eram purtat într-acolo, gaura devenea tot mai mare.

Se cutremură.

— Atunci am văzut dinţişorii, pe toată circumferinţa. Tocmai începeam să mă gândesc cum e să fii mâncat, când au apărut prietenii noştri octopăianjeni.

— Totuşi, ce se petrece aici? întrebă Nicole puţin mai târziu.

Părăsiseră regiunea cu flori şi erau înconjuraţi de copaci, desişuri de junglă şi zgomote intermitente făcute de animale.

— Să fiu al naibii dacă ştiu, răspunse Richard.

Pădurea se sfârşi brusc, tocmai când lui Richard şi lui Nicole li se făcu o foame cumplită. Păşiră pe un platou pustiu. În faţa lor, poate la doi kilometri depărtare, un dom mare şi verde umplea priveliştea.

— Ce-o mai fi şi…

— E Oraşul de Smarald, iubito, o întrerupse Richard. Îl recunoşti, de bună seamă, din vechiul film… Iar înăuntru este Vrăjitorul din Oz, gata să ne îndeplinească toate dorinţele.

Nicole zâmbi şi-şi sărută soţul.

— Adu-ţi aminte că vrăjitorul era un şarlatan, spuse ea. Nu avea, de fapt, nici o putere.

— Asta rămâne o problemă discutabilă, spuse Richard, zâmbind larg.

În timp ce ei discutau, cei doi licurici care îi călăuziseră se îndreptară în viteză către dom, lăsându-i în semiîntuneric. Îşi scoaseră lanternele din rucsac.

— Ceva îmi spune că ne apropiem de capătul călătoriei, spuse Richard, luând-o cu paşi mari în direcţia Oraşului de Smarald.

De la mai mult de un kilometru, văzură porţile prin binoclu. Erau foarte emoţionaţi.

— Crezi că ăsta e oraşul-cămin al octopăianjenilor? întrebă Nicole.

— Da, într-adevăr, aşa cred, răspunse Richard. Trebuie să fie un loc pe cinste. Vârful acelui dom verde e la cel puţin trei sute de metri deasupra solului. Aş zice că suprafaţa de dedesubt depăşeşte zece kilometri pătraţi.

Mai aveau doar şase sute de metri. Nicole întrebă:

— Richard, care e planul nostru? Mergem pur şi simplu până acolo şi batem la poartă?

— De ce nu? răspunse Richard, grăbind pasul.

Când ajunseră la două sute de metri de oraş, poarta se deschise şi ieşiră trei siluete. Nicole auzi un strigăt, iar una dintre siluete porni repede în direcţia lor. Richard se opri şi duse iar binoclul la ochi.

— Este Ellie! strigă el. Şi Eponine… Sunt cu un octopăianjen.

Nicole îşi aruncase deja rucsacul şi alerga pe platou. Îşi luă în braţe fiica iubită, ridicând-o de la pământ.

— O, Ellie, Ellie! spuse ea cu lacrimile şiroind pe obraji.

5

— El e prietenul nostru, Archie… Ne-a fost de mare ajutor cât am stat aici… Archie, ei sunt părinţii mei.

Octopăianjenul răspunse printr-o frază care începu cu stacojiu strălucitor, urmat de verde-lişiţă, albastru-levănţică, două nuanţe de galben (galben-şofran şi galben-lămâie) şi, la urmă, purpuriu. Banda de culori făcu o tură completă în jurul capului sferic al octopăianjenului, apoi dispăru iar în marginea din stânga a şanţului format de două linii zimţate lungi, paralele pe mijlocul feţei lui.

— Archie spune că e bucuros să vă cunoască, mai ales după ce a auzit atâtea despre voi, spuse Ellie.

— Ştii să-i citeşti culorile? întrebă Nicole, absolut uluită.

— Ellie e grozavă, spuse Eponine. Le-a prins foarte repede limba.

— Dar tu cum vorbeşti cu ei? întrebă Nicole.

— Au vederea incredibil de ascuţită şi sunt deosebit de inteligenţi, spuse Ellie. Archie şi alţi doisprezece au învăţat deja să descifreze mişcarea buzelor noastre… Dar, mamă, despre toate astea putem vorbi mai târziu. Mai întâi povesteşte-mi despre Nikki şi despre Robert. Ce fac? Cum se simt?

— Fiica ta se face pe zi ce trece tot mai drăgălaşă şi-i este grozav de dor de tine… Însă mă tem că Robert nu şi-a revenit complet de pe urma celor întâmplate. Încă se consideră vinovat că nu te-a protejat mai bine…

Octopăianjenul Archie urmări politicos conversaţia timp de mai multe minute, apoi o atinse pe Ellie pe umăr şi-i reaminti că, probabil, părinţii ei sunt obosiţi şi înfriguraţi.

— Mulţumesc, Archie, spuse Ellie. În regulă, iată planul. Voi doi intraţi în oraş şi rămâneţi cel puţin noaptea asta şi mâine – chiar lângă poartă a fost amenajat un fel de apartament de hotel pentru noi patru – iar poimâine sau când veţi fi odihniţi pe deplin, ne întoarcem la ceilalţi. Merge şi Archie cu noi.

— De ce să nu veniţi voi trei cu noi, pur şi simplu, şi să ne întoarcem la ceilalţi? întrebă Richard după o scurtă tăcere.

— Şi eu am pus aceeaşi întrebare, tată… dar n-am primit un răspuns pe care să-l consider satisfăcător…

Benzile de culoare din jurul capului lui Archie o întrerupseră pe Ellie.

— Bine, îi spuse ea octopăianjenului înainte de a se întoarce spre părinţii ei. Archie spune că octozii ţin neapărat ca voi doi să vă faceţi o idee clară despre ei – în fine, despre asta putem discuta după ce ne instalăm în apartamentul nostru.

Marile porţi ale Oraşului de Smarald se deschiseră larg când cei patru oameni şi însoţitorul lor octopăianjen ajunseră la vreo zece metri depărtare. Richard şi Nicole nu erau deloc pregătiţi pentru copleşitoarea varietate de privelişti ciudate care le întâmpină privirea la intrarea în oraş. Chiar în faţa lor se deschidea un bulevard larg, având de o parte şi de alta un şir neîntrerupt de structuri scunde care duceau la o clădire înaltă în formă de piramidă, colorată în roz şi albastru, aflată la o distanţă de mai multe sute de metri.

Richard şi Nicole erau practic în transă când făcură primii paşi în oraşul octopăianjenilor. Nici unul dintre ei nu avea să uite vreodată acest prim moment incredibil. Îi înconjura un caleidoscop de culori. Toate elementele oraşului – străzile, clădirile, ciudatele decoraţiuni care străjuiau bulevardul, plantele din grădină (dacă, într-adevăr, asta erau) şi numeroasele specii de animale care păreau să alerge în toate direcţiile – erau împodobite cu culori strălucitoare. Un grup de patru viermi mari sau şerpi, semănând cu nişte acadele în formă de baston doar că mult mai intens colorate, stăteau încolăciţi pe pământ, chiar lângă poartă, în stânga lui Richard şi Nicole. Stăteau cu capetele ridicate, făcând parcă eforturi să-i vadă cât mai bine pe vizitatorii străini. Animale colorate în nuanţe vii de roşu şi galben, cu opt picioare şi cleşti ca de homar, cărau vergele groase, verzi într-o intersecţie aflată la cincizeci de metri în faţa lui Richard şi Nicole.

Bineînţeles că erau zeci, poate sute de octopăianjeni veniţi în zona porţii să-i zărească pe cei doi oameni necunoscuţi care le vizitau oraşul. Şedeau în grupuri în faţa clădirilor, stăteau „în picioare” pe marginea bulevardului, ba chiar mergeau pe acoperişuri. Şi toţi vorbeau simultan în limba lor alcătuită din benzi de culori strălucitoare, accentuând decoraţiunile statice ale scenei străzii prin explozii dinamice de diverse nuanţe.

Nicole se uită în jur, aruncând doar o privire în treacăt fiecăreia dintre bizarele creaturi care o priveau lung. Apoi lăsă capul pe spate şi se uită la cupola verde care se înălţa departe, deasupra capului ei. Ici şi colo se putea vedea un fel de schelet subţire, flexibil, dar cea mai mare parte a bolţii era acoperită cu un strat verde, dens.

— Tot tavanul e alcătuit din viţă şi din alte plante, de pe care animale care seamănă cu nişte insecte recoltează fructele şi florile folositoare, o auzi ea pe Ellie. Este un întreg ecosistem viu care are avantajul suplimentar de a constitui un excelent înveliş pentru oraş, izolându-l de frigul şi atmosfera de pe Rama. Ai să vezi, după ce se închid porţile, ce temperatură plăcută este în mod normal în oraş.

Sub cupolă, de jur împrejur, erau împrăştiate vreo douăzeci de surse de lumină foarte strălucitoare, considerabil mai mari ca licuricii care-i călăuziseră pe Richard şi Nicole pe domeniul octopăianjenilor. Nicole încercă să studieze una dintre lumini, dar renunţă repede, din cauză că era prea puternică pentru ochii ei. Dacă nu mă înşel, tot acest iluminat îl asigură ciorchini de licurici ca aceia care ne-au condus aici, îşi spuse ea.

Oare oboseala, emoţia sau amândouă la un loc au făcut-o pe Nicole să-şi piardă echilibrul? Indiferent de motiv, în timp ce se uita la cupola verde de deasupra ei, Nicole simţi că se învârte pământul cu ea. Se clătină şi întinse mâna spre Richard. Valul de adrenalină care însoţi ameţeala şi teama subită îi făcură inima să o ia la galop.

— Ce este, mamă? întrebă Ellie, alarmată de paloarea ei.

— Nimic, spuse Nicole, respirând rar. Nimic… Am ameţit o clipă, atâta tot.

Nicole se uită în jos, în pământ, ca să-şi recapete siguranţa pe picioare. Strada era pavată cu plăci pătrate, viu colorate, asemănătoare cu gresia. La nu mai mult de cincizeci de centimetri în faţa ei şedeau trei creaturi ciudate pe care nu le mai văzuse. Cam de mărimea unor mingi de baschet, aveau o emisferă superioară de culoare bleumarin, dintr-un material ondulat care semăna în unele privinţe atât cu creierul uman, cât şi cu o meduză care pluteşte la suprafaţa apei. În centrul acestei mase în continuă mişcare se vedea un orificiu rotund, întunecat din care ieşeau două antene subţiri, de vreo douăzeci de centimetri lungime, cu ganglioni sau noduri la distanţe de doi-trei centimetri. Fără să vrea, Nicole făcu un pas înapoi, simţindu-se instinctiv ameninţată de aceste animale bizare; antenele acestora se învârtiră şi trioul fugi repede către marginea bulevardului.

Nicole se uită repede în jur. După benzile de culori în jurul capetelor tuturor octopăianjenilor pe care-i vedea, Nicole ştiu că ei îi comentează ultima reacţie. Se simţi dintr-o dată despuiată, pierdută şi total copleşită. De undeva din lăuntrul ei veni un vechi şi puternic semnal de pericol. Nicole se temu că e pe cale să ţipe.

— Ellie, spuse ea încet, cred că pentru azi îmi ajunge… Putem merge înăuntru?

Ellie îşi luă mama de braţ şi o conduse spre o uşă a celei de-a doua structuri de pe partea dreaptă a bulevardului.

— Octozii au lucrat zi şi noapte ca să transforme aceste încăperi… Sper că sunt mulţumitoare.

Nicole rămase cu ochii aţintiţi la scena străzii din oraşul octopăianjenilor, însă ceea ce vedea nu mai pătrundea prea adânc în partea conştientă a minţii ei. Visez, îşi spuse când prin câmpul ei vizual trecu un grup de creaturi verzi şi subţiratice care semănau cu nişte bile de popice pe picioroange. În realitate nu poate exista nicăieri un loc ca acesta.

— Şi nervii mei au fost un pic suprasolicitaţi, spuse Richard. Am tras spaima aia în pădure. Plus că drumul făcut în trei zile a fost lung, mai ales pentru nişte oameni bătrâni… Nu-i de mirare că mama ta a ajuns să se simtă dezorientată – scena aceea de afară era tare ciudată.

Ellie spuse:

— Archie nu mai ştia cum să se scuze înainte să plece. A încercat să explice că au permis accesul liber în zona porţii gândindu-se că tu şi cu mama veţi fi fascinaţi… Nu s-au gândit că ar putea fi prea mult…

Nicole se ridică încet pe pat.

— Nu-ţi face griji, Ellie, spuse ea. N-am devenit chiar atât de fragilă… Cred doar că nu eram pregătită, mai ales după atâta efort şi atâtea emoţii.

— Vrei să te mai odihneşti, mamă, sau ai prefera să mănânci ceva?

— Mă simt bine, serios, susţinu Nicole. Să continuăm cu ce-aţi plănuit… Apropo, Eponine, spuse ea, întorcându-se spre franţuzoaică, trebuie să-mi cer scuze pentru lipsa noastră de politeţe. Richard şi cu mine am fost atât de nerăbdători să vorbim cu Ellie şi să vedem tot… Am uitat să-ţi spun că Max îţi transmite că te iubeşte. M-a pus să-i promit că, dacă te văd, am să-ţi spun că-i este nespus de dor de tine.

— Mulţumesc, Nicole, răspunse Eponine. De când ne-au adus aici octopăianjenii, n-a fost zi să nu mă gândesc la Max şi la voi, ceilalţi.

— Ai învăţat şi tu, ca şi Ellie, limba octopăianjenilor? întrebă Nicole.

— Nu, răspunse încet Eponine. Eu am făcut ceva total diferit…

Se uită în jur după Ellie, care ieşise momentan, probabil ca să se ocupe de cină.

— De fapt, continuă Eponine, timp de două săptămâni, până am început să facem planuri pentru sosirea voastră, abia dacă am văzut-o pe Ellie.

Timp de mai multe clipe domni o tăcere ciudată.

— Tu şi Ellie aţi fost prizoniere aici? întrebă apoi Richard, cu glasul coborât. V-aţi dat seama de ce aţi fost răpite?

— Nu, nu chiar, răspunse Eponine. Se ridică.

— Ellie, unde eşti? strigă ea. Tatăl tău vrea răspunsuri la nişte întrebări…

— Doar un minut! o auziră cu toţii pe Ellie strigând.

Peste câteva secunde, Ellie se întoarse în cameră, urmată de octopăianjenul Archie. Înţelese expresia de pe chipul tatălui ei.

— Archie e de bună credinţă, spuse ea. Şi-am convenit că poate fi prezent când vă povestim tot… Ca să explice, să dea lămuriri şi eventual să răspundă la întrebări la care noi nu putem…

Octopăianjenul se aşeză printre oameni; se aşternu o tăcere temporară.

— De ce am eu senzaţia că toată scena asta a fost repetată ca la teatru? întrebă în cele din urmă Richard.

Nicole se aplecă îngrijorată şi luă mâna fiicei sale.

— Nu sunt veşti proaste, nu-i aşa, Ellie? Ne-ai spus că ai să te întorci cu noi…

— Nu e vorba de veşti proaste, mamă, spuse Ellie. Doar câteva lucruri pe care Eponine şi cu mine vrem să vi le spunem… Ep, vrei să începi tu?

În jurul capului lui Archie se revărsau benzi de culoare; octopăianjenul, care era evident că urmărise atent conversaţia, îşi schimbă poziţia pentru a fi faţă în faţă cu Eponine. Ellie se uită atentă la benzi.

— Ce spune? întrebă Nicole, încă uluită de capacitatea fiicei sale de a înţelege limba extratereştrilor.

— Archie vrea să vă informeze că Eponine şi cu mine am fost îngrijite foarte bine, că n-am avut de suferit în nici un fel şi că am fost răpite de octopăianjeni numai pentru că ei n-au reuşit să-şi dea seama cum să comunice cu noi într-un mod lipsit de ostilitate…

— Răpirea nu e tocmai modul potrivit de a începe o interacţiune lipsită de ostilitate, remarcă Richard.

— Tată, le-am explicat lui Archie şi celorlalţi acest lucru, continuă Ellie, şi tocmai de aceea vrea ca eu să lămuresc lucrurile acum… S-au purtat minunat cu noi şi n-am văzut nimic care să indice că specia lor ar fi vreodată capabilă de acte ostile…

— În regulă, spuse Richard. Mama ta şi cu mine am priceput esenţa acestui preambul.

Se produse o întârziere scurtă, datorită unor comentarii în culori făcute de Archie. După ce Ellie îi explică octopăianjenului înţelesul cuvintelor „esenţă” şi „preambul”, se uită la părinţii ei.

— Archie nu m-a întrebat niciodată de două ori care e înţelesul vreunui cuvânt, spuse Ellie. Inteligenţa lor este cu adevărat uluitoare.

— Când am sosit aici, reluă Eponine, Ellie tocmai începea să înţeleagă limba octopăianjenilor… La început, totul era teribil de derutant… Dar după câteva zile, Ellie şi cu mine am înţeles de ce ne-au răpit octopăianjenii.

— Am discutat despre asta o seară întreagă, interveni Ellie. Amândouă eram năucite… Nu pricepeam deloc cum se putea ca ei să ştie…

Ce să ştie? întrebă Richard. Scuzaţi-mă, doamnelor, dar mi-e greu să vă urmăresc…

— Ştiau că am RV-41, spuse Eponine. Şi atât Archie, cât şi doctorul Blue – acesta e un octopăianjen medic căruia îi spunem doctorul Blue pentru că, atunci când vorbeşte, banda lui albastru-cobalt se răspândeşte mult dincolo de limitele normale…

— Ia stai puţin, interveni de data asta Nicole, clătinând din cap cu tărie. Vreau să înţeleg bine. Ne spui că octopăianjenii ştiau că ai virusul RV-41. Cum se poate?

Archie „rosti” o frază lungă în culori, pe care Ellie îl rugă să o repete.

— Archie spune că ne-au monitorizat cu mare atenţie toate activităţile, chiar de când am părăsit Noul Eden. Mai spune că octozii au dedus din comportamentul nostru că Eponine suferă de o boală incurabilă.

Richard începu să se plimbe cu paşi mari prin cameră.

— Asta e una din cele mai uluitoare afirmaţii pe care le-am auzit vreodată, spuse el cu patimă.

Se întoarse cu faţa spre perete, pierdut în gânduri. Archie îi reaminti lui Ellie că nu poate înţelege nimic dacă Richard nu stă cu faţa la el. În cele din urmă, Richard se răsuci.

— Cum se poate ca ei… ascultă, Ellie, nu-i aşa că octopăianjenii sunt surzi?

Când Ellie dădu din cap afirmativ, Richard şi Nicole învăţară prima fărâmiţă din limba octopăianjenilor. Archie emise o bandă stacojie (indicând că urmează o propoziţie declarativă; o bandă lată purpurie precede întotdeauna o propoziţie interogativă, explică Ellie), urmată de un magnific albastru-verde. Richard rosti impetuos:

— Ei bine, dacă sunt surzi, cum naiba şi-au putut da seama că Eponine are RV-41, afară doar dacă sunt maeştri în a citi gândurile… nu, chiar şi aşa tot nu se poate.

Se aşeză din nou. Urmă o altă perioadă de tăcere.

— Să continuăm? întrebă în cele din urmă Eponine. Richard dădu din cap.

— Cum spuneam, Archie şi doctorul Blue ne-au explicat, lui Ellie şi mie, că sunt foarte avansaţi în biologie şi medicină… şi că, dacă încercăm să cooperăm cu ei, vor căuta să afle dacă dispun de tehnici care să mă poată vindeca… Presupunând, fireşte, că voi accepta să fiu supusă tuturor procedurilor…

Ellie interveni din nou.

— Când i-am întrebat de ce vor să o vindece pe Eponine, doctorul Blue ne-a spus că octopăianjenii încearcă să facă un important gest de prietenie care să deschidă calea spre o interacţiune armonioasă între speciile noastre.

Richard şi Nicole erau absolut uluiţi de ceea ce auzeau. Se uitară neîncrezători unul la altul, în timp ce Ellie continuă:

— Pentru că eu eram încă începătoare în studiul limbii lor, a fost foarte greu să le comunicăm ce ştim despre RV-41. Până la urmă, după multe şedinţe de învăţare intensivă a limbii, am putut să le spunem octopăianjenilor tot ce ştim.

— Şi eu, şi Ellie am încercat să ne amintim tot ce-am aflat de la Robert despre boala asta. În tot acest timp, Archie, doctorul Blue şi alţi doi octopăianjeni au stat în preajma noastră. Nu i-am văzut nici o singură dată „luând notiţe”. Însă niciodată, dar niciodată, nu ne-au solicitat de două ori aceeaşi informaţie.

— De fapt, adăugă Ellie, ori de câte ori se întâmpla să ne repetăm, ei ne aminteau că le mai spusesem asta.

— Acum vreo trei săptămâni, continuă Eponine, octopăianjenii ne-au adus la cunoştinţă că procesul de strângere a informaţiilor s-a încheiat şi că sunt pregătiţi să mă supună la nişte teste. Mi-au explicat că e posibil ca, pe alocuri, testele să fie dureroase; recunosc că au fost ieşite din comun, raportat la standardele umane…

Ellie interveni din nou.

— Majoritatea testelor au implicat inserarea de creaturi vii în corpul ei, unele microscopice şi altele pe care Eponine chiar le-a şi văzut, fie prin injectare…

— Fie lăsând creaturilor să intre prin, ăă,… cred că termenul cel mai potrivit ar fi „orificiile” mele.

Aici Archie interveni şi întrebă înţelesul cuvântului „orificii”. În timp ce Ellie îi explica, Nicole se aplecă spre Richard.

— Îţi sună cunoscut? întrebă ea.

Richard dădu afirmativ din cap.

— Însă eu n-am avut nici un fel de interacţiuni, cel puţin din câte îmi amintesc… Eu am fost izolat…

— Am trăit destule senzaţii ciudate în viaţa mea, spuse Eponine, dar nimic nu se compară cu ziua când cinci sau şase viermi mititei, abia cât un ac, au pătruns în partea de jos a trupului meu.

Se cutremură.

— Mi-am spus că, dacă voi supravieţui zilelor de invadare a interiorului corpului meu, n-am să mă mai plâng niciodată de vreun disconfort fizic.

— Credeai că octopăianjenii sunt capabili să te vindece? întrebă Nicole.

— La început nu, răspunse Eponine. Dar pe măsură ce zilele treceau, am început să cred că e cu putinţă. Vedeam în mod cert că au capacităţi medicale total diferite de ale noastre… Şi aveam sentimentul că fac progrese… Apoi, într-o zi, după ce testele s-au încheiat, Ellie a apărut în camera mea – în toată această perioadă am fost ţinută altundeva în oraş, probabil în ceea ce este la ei spitalul – şi mi-a spus că octopăianjenii au izolat virusul RV-41 şi acum îi înţeleg influenţa asupra gazdei sale, adică a mea. Au pus-o pe Ellie să-mi spună că vor să introducă în organismul meu un „agent biologic” care să caute virusul RV-41 şi să-l distrugă complet. Agentul nu va reduce răul produs deja de virus, rău care, m-au asigurat ei prin intermediul lui Ellie, nu e chiar atât de grav, dar îmi va curăţa complet organismul de RV-41.

Ellie interveni.

— Mi s-a mai spus să-i explic lui Nikki că agentul ar putea să determine unele efecte secundare. Nu ştiau exact la ce să se aştepte căci, fireşte, nu mai folosiseră până atunci agentul pe oameni, dar „modelele” lor preziceau greţuri şi, posibil, dureri de cap.

— În privinţa greţurilor n-au greşit, spuse Eponine. Timp de două zile am vomitat din două în două ore. La sfârşitul acelei perioade, doctorul Blue, Archie şi ceilalţi octopăianjeni au venit la patul meu ca să-mi spună că sunt vindecată.

— Poftim??!! exclamă Richard, sărind în picioare.

— O, Eponine, mă bucur enorm pentru tine, spuse imediat Nicole.

Se ridică şi-şi îmbrăţişă prietena.

— Şi tu crezi una ca asta? o întrebă Richard pe Nicole. Crezi că doctorii octopăianjeni, care încă n-au cum să înţeleagă foarte bine cum funcţionează corpul omenesc, au putut realiza în câteva zile ceea ce strălucitorul tău ginere şi echipa lui din spital n-au putut face în patru ani?

— De ce nu, Richard? răspunse Nicole. Dacă treaba asta ar fi făcut-o Vulturul la Baza de Tranzit, ai fi acceptat imediat. De ce n-ar fi octopăianjenii mult mai avansaţi ca noi în biologie? Uită-te la tot ce am văzut…

— În regulă, spuse Richard.

Clătină din cap de câteva ori, apoi se întoarse spre Eponine.

— Scuză-mă, spuse el, dar mie mi-e greu să… Felicitări. Mă bucur şi eu pentru tine.

O îmbrăţişă stânjenit.

Cât timp discutaseră, cineva pusese fără zgomot legume proaspete şi apă afară, lângă uşă. Când se duse la baie, Nicole văzu ce li se pregătise pentru ospăţ.

— Trebuie să fi fost o experienţă uluitoare, îi spuse ea lui Eponine când se întoarse.

— Puţin spus, replică Eponine. Zâmbi. Deşi simt în adâncul sufletului că sunt vindecată, abia aştept să-mi confirmaţi acest lucru, tu şi doctorul Turner.

După cina îmbelşugată, Nicole şi Richard se simţiră extrem de obosiţi. Ellie le spuse părinţilor că sunt şi alte subiecte pe care ar vrea să le discute împreună, dar că poate să aştepte ca ei să se odihnească.

— Mi-aş dori să-mi pot aminti mai multe despre perioada cât am stat la octopăianjeni înainte să ajungem la Baza de Tranzit, spuse Richard, întins alături de Nicole în patul mare pus la dispoziţie de gazdele lor. Atunci poate aş înţelege mai bine ce simt privitor la povestea spusă de Ellie şi Eponine.

— Tot te mai îndoieşti că Eponine e vindecată? întrebă Nicole.

— Nu ştiu, răspunse Richard. Însă trebuie să recunosc că mă cam nedumereşte diferenţa de comportament dintre aceşti octopăianjeni şi cei care m-au testat şi m-au examinat pe mine cu ani în urmă… Nu pot să cred că octozii din Rama II m-ar fi salvat de la a fi mâncat de o plantă carnivoră.

— Poate că octopăianjenii au un comportament foarte variat. Lucrul ăsta e valabil, cu certitudine, pentru fiinţele umane. De fapt, e valabil pentru toate mamiferele de ordin superior de pe Pământ. De ce ne-am aştepta ca toţi octopăianjenii să fie la fel?

— Ştiu că ai să-mi spui că sunt xenofob, dar mi-e greu să-i accept pe aceşti „noi” octopăianjeni, spuse Richard. Mi se par prea agreabili ca să fie adevărat. Ca biolog, care crezi tu că e răsplata, ca să folosesc un cuvânt ales de tine, pentru faptul că sunt „drăguţi cu noi”?

— O întrebare legitimă, iubitule, dar la care nu cunosc răspunsul. Totuşi, idealista din mine vrea să creadă că am întâlnit o specie care se comportă, în cea mai mare parte a timpului, într-o manieră morală pentru că se simt răsplătiţi prin însuşi actul facerii de bine.

Richard râse.

— Trebuia să mă aştept la răspunsul ăsta. Mai ales după discuţia noastră despre Sisif, avută în Noul Eden.

6

— Ai să vezi, tată: limba lor e fascinantă, spunea Ellie când Nicole se trezi în sfârşit dintr-un somn de unsprezece ore. Este extrem de matematică. Folosesc în total şaizeci şi patru de culori, dar numai cincizeci şi una alcătuiesc ceea ce am putea numi alfabet. Celelalte treisprezece sunt clarificatoare – ele trebuie să precizeze timpurile sau chiar să identifice gradele de comparaţie. E o limbă foarte elegantă.

Richard şi Ellie luau deja micul dejun.

— Nu-mi imaginez cum poate fi o limbă elegantă – mama ta este lingvistul familiei, replică Richard. Eu am reuşit să citesc în germană, dar vorbeam înfiorător.

— Bună dimineaţa tuturor, spuse Nicole, întinzându-se în pat. Ce avem la micul dejun?

— Nişte legume noi… sau poate sunt fructe, căci n-au echivalent în lumea noastră… Toate alimentele octopăianjenilor noi le-am numi, probabil, plante, căci îşi trag energia din lumină. Viermii sunt singurul lucru pe care octopăianjenii îl mănâncă în mod regulat şi care nu-şi obţine energia primară din fotoni.

— Aşadar, toate plantele din lanurile pe lângă care am trecut sunt energizate printr-un fel de fotosinteză?

— Ceva similar, dacă am înţeles bine ce mi-a spus Archie, răspunse Ellie. În societatea octopăianjenilor nu se face risipă… Creaturile acelea pe care tu şi tata le numiţi „licurici uriaşi” plutesc săptămânal sau lunar o anumită perioadă de timp programată cu precizie deasupra fiecărui câmp sau lan. Şi apa e administrată cu tot atâta grijă ca fotonii.

— Unde-i Eponine? întrebă Nicole, trecând în revistă mâncarea întinsă pe masa din mijlocul camerei.

— Îşi strânge lucrurile, spuse Ellie. În plus, s-a gândit că n-ar trebui să participe la această conversaţie de dimineaţă.

— O să fim şocaţi din nou, ca aseară? întrebă cu nonşalanţă Nicole.

— Poate, spuse încet Ellie. Chiar nu ştiu cum o să reacţionaţi… Vreţi să terminaţi de mâncat înainte să începem, sau să-i spun lui Archie că suntem gata?

— Vrei să spui că octopăianjenul o să ia parte la conversaţie şi Eponine nu? întrebă Richard.

— A fost alegerea ei, răspunse Ellie. Pe lângă asta, Archie e mult mai implicat în subiectul discuţiei decât Eponine, cel puţin datorită rolului de reprezentant al octopăianjenilor.

Richard şi Nicole se uitară unul la celălalt.

— Ai vreo idee despre ce este vorba? întrebă Richard.

Nicole clătină din cap.

— Dar am putea începe, spuse ea.

După ce Archie luă loc alături de membrii familiei Wakefield, Ellie îşi informă părinţii că, de data asta, Archie va asigura „preambulul”; toată lumea râse. Ellie traducea, pe alocuri ezitant, discursul lui Archie care începuse cu scuze faţă de Richard pentru felul în care fusese tratat cu ani în urmă de „verii” lui Archie. Archie explică faptul că acei octopăianjeni, cei pe care oamenii îi întâlniseră în Rama II înainte de a ajunge la Baza de Tranzit, erau doar rude îndepărtate cu octopăianjenii aflaţi în prezent la bord. Archie sublinie că abia după ce Rama III intrase în sfera lor de influenţă octopăianjenii au ajuns la concluzia că marea navă spaţială cilindrică e importantă. Câţiva dintre supravieţuitorii celeilalte colonii de octopăianjeni, un „grup mult inferior”, conform spuselor lui Archie (aici Ellie îl rugă să repete), erau încă pasageri pe Rama III când nava spaţială a fost interceptată, în prima parte a traiectoriei sale, de actuala colonie de octopăianjeni, care fusese aleasă anume să le reprezinte specia. Grupul de supravieţuitori a fost înlăturat din vehicul, dar s-au păstrat toate înregistrările făcute de ei. Archie şi ceilalţi din colonia lui au aflat ce i se întâmplase lui Richard în acea perioadă şi acum voiau să îndrepte cumva greşeala comisă prin acel tratament.

— Aşadar, tot acest preambul, pe lângă faptul că e fascinant, reprezintă o modalitate elaborată de a-mi cere scuze?

Ellie dădu din cap şi Archie emise o bandă lată de culoare stacojie, urmată de un strălucitor albastru-verde.

— Pot să pun o întrebare înainte de a continua? spuse Nicole întorcându-se spre octopăianjen. Din ceea ce ne-ai spus, presupun că tu şi colonia ta aţi urcat la bordul Rama III în perioada în care noi toţi dormeam. Ştiaţi că noi suntem acolo?

Archie răspunse că octopăianjenii au presupus existenţa oamenilor în habitatul din nordul îndepărtat, dar că n-au ştiut sigur decât după ce învelişul extern al habitatului oamenilor a fost spart. La acea vreme, conform spuselor lui Archie, colonia octopăianjenilor se afla deja la faţa locului de doisprezece ani omeneşti.

— Archie spune că a insistat să-ţi prezinte chiar el aceste scuze, spuse Ellie, uitându-se la tatăl ei şi aşteptând ca el să răspundă.

— În regulă, o accept, cred, spuse Richard. Deşi habar n-am care ar fi protocolul corespunzător…

Archie îi ceru lui Ellie să definească termenul „protocol”. Nicole râse.

— Uneori, Richard, eşti atât de gomos!

— Oricum, spuse Ellie, ca să câştigăm timp, restul am să vi-l povestesc eu. După spusele lui Archie, însemnările rămase de la colonia cealaltă de octopăianjeni arată că aceştia au făcut pe voi un număr de experimente, cele mai multe dintre ele fiind declarate ilegale în acele colonii de octopăianjeni la care Archie se referă ca fiind „foarte avansate”. Un experiment, după cum adesea ai sugerat, tată, a presupus introducerea în creierul tău a unei serii de microbi specializaţi ca să-ţi şteargă amintirile timpului cât ai stat la octopăianjeni. Eu le-am spus lui Archie şi celorlalţi că experimentul cu memoria a reuşit în mare parte, dar nu complet… Experimentul cel mai complex pe care l-au realizat asupra corpului tău a fost o încercare de a-ţi modifica sperma. Colonia de octopăianjeni de atunci nu ştia încotro merge Rama II. Ei s-au gândit că poate oamenii şi octopăianjenii vor coexista secole întregi, poate chiar milenii şi au hotărât că e absolut esenţial ca aceste două specii să comunice între ele… Aşadar, au încercat să modifice cromozomii din sperma ta astfel încât progenitura ta să aibă atât o capacitate extinsă de vorbire, cât şi o mai bună percepţie vizuală a culorilor descompuse. Pe scurt, au încercat să mă manipuleze genetic încă înainte de a mă naşte, astfel încât să pot să comunic cu ei fără dificultate. Pentru asta, au introdus în corpul tău o serie de creaturi speciale…

Ellie se opri. Richard şi Nicole se uitau uluiţi la ea.

— Aşadar, eşti un fel de hibrid? întrebă Richard.

— Un pic, se poate, spuse Ellie, râzând ca să împrăştie încordarea. Dacă am înţeles bine, numai câteva mii din cele trei miliarde de kilobaze care definesc genomul meu au fost modificate… Şi, fiindcă a venit vorba, Archie şi ceilalţi octopăianjeni ar vrea să reconfirme, în scopuri de cercetare ştiinţifică, faptul că sunt într-adevăr produsul de concepţie rezultat dintr-o spermă modificată. Ar dori să preleveze de la amândoi sânge şi alte mostre de celule, ca să poată concluziona fără echivoc că n-am rezultat dintr-o împreunare „normală” a voastră. Ar vrea să ştie cu certitudine dacă uşurinţa cu care le înţeleg limba a fost într-adevăr „fabricată” şi nu e doar un noroc incredibil.

— Dar acum ce mai contează? întrebă Richard. După părerea mea, singurul lucru care contează este că puteţi comunica…

— Mă uimeşti, tată – tu care întotdeauna ai fost însetat de cunoaştere… Societatea octopăianjenilor pune informaţia în vârful scării valorilor. Ei sunt practic siguri deja, în urma testelor la care m-au supus, plus însemnările păstrate de la cealaltă colonie de octopăianjeni, că sunt cu adevărat rezultatul unei sperme modificate. Totuşi, analizarea amănunţită a genelor voastre le-ar permite să aibă confirmarea acestui fapt.

— În regulă, spuse Nicole după o scurtă ezitare. Accept.

Se duse şi o îmbrăţişă pe Ellie.

— Indiferent în ce fel ai fost concepută, eşti fiica mea şi te iubesc din toată inima. Şi sunt sigură că va fi şi tatăl tău de acord, după ce va fi avut timp să se gândească la asta, adăugă ea uitându-se la Richard.

Nicole îi zâmbi lui Archie. Octopăianjenul emise banda stacojiu lată, urmată de una albastru cobalt mai îngustă şi una galben strălucitor. În limba octopăianjenilor, propoziţia însemna „Mulţumesc”.

În dimineaţa următoare, Nicole îşi dori să fi pus ceva mai multe întrebări înainte de a se oferi să-i ajute pe octopăianjeni în cercetarea lor ştiinţifică. Chiar după micul dejun, lui Archie, constantul lor însoţitor extraterestru, i se alăturară alţi doi octopăianjeni. Unul dintre noii veniţi, prezentat de Ellie ca fiind „doctorul Blue – un distins medic savant”, îi lămuri ce se va petrece. Testele lui Richard aveau să fie simple şi directe. În esenţă, octozii voiau doar suficiente date despre Richard pentru a corobora însemnările diacronice{4} făcute în timpul şederii lui, cu ani în urmă, în colonia celorlalţi octopăianjeni.

În ceea ce o privea pe Nicole, întrucât baza de date a octopăianjenilor nu conţinea informaţii fiziologice despre ea, iar octozii învăţaseră deja în urma examinării minuţioase a lui Ellie că felul în care se exprimă particularităţile genetice e dominat de contribuţia mamei, se impunea o procedură mult mai complicată. Doctorul Blue propuse să realizeze o serie de teste complexe pe Nicole, dintre care cel mai important presupunea strângerea de date, în interiorul corpului ei, de către o duzină de creaturi micuţe, spiralate, lungi de aproximativ doi centimetri şi late cât un ac cu gămălie. Nicole se trase înapoi îngrozită când dădu cu ochii de creaturile subţirele care forfoteau într-un fel de pungă de plastic ţinută de doctorul Blue.

— Dar credeam că nu vă trebuie decât codul meu genetic, pe care-l conţine fiecare celulă în parte, spuse Nicole. Nu e nevoie să…

Culori aprinse înconjurau capul doctorului Blue când octopăianjenul o întrerupse pe Nicole.

— Deocamdată, tehnicile noastre de extragere a informaţiilor conţinute de genomul vostru nu sunt foarte avansate, îi spuse doctorul Blue lui Ellie, care traduse. Metodele noastre ar funcţiona cel mai bine dacă am avea multe celule, prelevate din mai multe organe şi subsisteme biologice diferite.

Apoi doctorul îi mulţumi din nou politicos lui Nicole pentru cooperare, terminând cu propoziţia din benzi albastru-cobalt şi galben luminos pe care ea învăţase deja s-o interpreteze. Partea albastră a lui „mulţumesc” se prelinse pe partea laterală a capului doctorului Blue, producând un frumos efect vizual care o distrase pe moment pe lingvista Nicole. Aşadar, păstrarea riguroasă a acelor benzi de culoare trebuie să fie un comportament învăţat, se gândi ea. Iar doctorul nostru are un fel de defect de vorbire.

Nicole redeveni atentă câteva minute mai târziu, când doctorul Blue explică faptul că acele creaturi spiralate îi vor pătrunde în corp prin piele şi vor rămâne acolo o jumătate de oră. Groaznic, îşi spuse imediat Nicole cu scârbă, seamănă cu nişte lipitori!

Una dintre creaturi îi fu aşezată pe antebraţ. Nicole ridică braţul în faţa ochilor şi se uită cum animalul micuţ i se înşurubează în piele. Nu simţi nimic în timp ce creatura o invada, dar după ce aceasta dispăru se cutremură involuntar.

Nicole fu rugată să se întindă pe spate. Apoi doctorul Blue îi arătă două creaturi mici cu opt picioare, una roşie şi una albastră, fiecare de mărimea unei musculiţe de oţet.

— S-ar putea să simţi un oarecare disconfort curând, când spiralele ajung la organele interne, îi spuse doctorul Blue prin intermediul lui Ellie. Aceste vietăţi micuţe pot fi folosite pentru anestezie, dacă vrei să mai slăbească durerea.

În mai puţin de un minut, Nicole simţi un junghi ascuţit în piept. Primul ei gând fu că-i pătrunde ceva în inimă. Când doctorul Blue îi văzu faţa schimonosită de durere, îi puse pe gât cele două insecte anestezice. În doar câteva clipe, Nicole se pomeni suspendată într-o stare ciudată, între vis şi trezie. Auzea încă vocea lui Ellie continuând să explice ce se întâmplă, dar nu simţea nimic din ceea ce se petrecea în corpul ei.

Nicole se pomeni cu privirea aţintită pe partea din faţă a capului doctorului Blue, care supraveghea întreaga procedură. Spre marea ei uimire, i se păru că începe să recunoască expresii emoţionale formate de încreţiturile superficiale subtile de pe faţa octopăianjenului. Îşi aminti că o dată, în copilărie, fusese sigură că l-a văzut pe câinele ei zâmbind. Simţul văzului are atât de multe faţete, gândi visătoare, mult mai multe decât am folosit noi vreodată!

Se simţea uimitor de liniştită. Închise ochii şi, când îi redeschise, redeveni fetiţa de zece ani care plângea lângă tatăl său, în timp ce flăcările mistuiau catafalcul mamei ei în ceremonia de înmormântare cuvenită reginei senufo. Bătrânul Omeh, străbunicul ei, purtând o mască înspăimântătoare pentru a alunga demonii care ar fi încercat să o însoţească pe mama lui Nicole în lumea de dincolo, veni lângă ea şi o luă de mână.

— Profeţia cronicilor s-a adeverit, Ronata, spuse el folosind numele senufo al lui Nicole, seminţia noastră a ajuns până la stele.

Masca pestriţă de şaman dispăru, înlocuită de un alt set de culori, dispuse în benzi care se roteau în jurul capului doctorului Blue. Nicole auzi din nou glasul lui Ellie. Fiica mea e un hibrid, îşi spuse ea fără emoţie. Am dat naştere la ceva ce e mai mult decât un om. A început un nou tip de evoluţie.

Mintea ei se desprinse iarăşi de prezent şi se văzu în chip de pasăre mare sau avion, zburând la înălţime în întuneric, deasupra savanelor de pe Coasta de Fildeş. Părăsise Pământul, întorsese spatele Soarelui şi se îndrepta ca o rachetă spre bezna şi vidul de dincolo de sistemul solar. Vedea clar cu ochii minţii faţa lui Omeh.

— Ronata, strigă el pe cerul nopţii din Coasta de Fildeş, nu uita. Tu eşti cea aleasă.

Oare chiar să fi ştiut el, cu atâţia ani în urmă, în Africa, pe Pământ? se întrebă Nicole, încă în starea crepusculară dintre veghe şi somn. Şi dacă da, cum? Să existe totuşi o altă dimensiune pe care noi abia am început s-o înţelegem?

Richard şi Nicole stăteau împreună în semiîntuneric. Erau singuri pentru o vreme. Ellie şi Eponine plecaseră cu Archie ca să facă toate aranjamentele pentru plecarea din dimineaţa următoare.

— Ai fost foarte tăcută toată ziua, spuse Richard.

— Da, aşa e, răspunse Nicole. M-am simţit ciudat, aproape drogată, după ultima procedură de azi dimineaţă… Memoria mea e neobişnuit de activă. Mă gândesc la părinţii mei. Şi la Omeh. Şi la viziunile pe care le-am avut cu ani în urmă.

— Te-au surprins rezultatele testelor? întrebă Richard după o scurtă tăcere.

— Nu chiar. Cred că ni s-au întâmplat atâtea… Şi ştii, Richard, tot mai ţin minte când a fost Ellie concepută. Tu încă nu-ţi aminteşti pe deplin.

— Am stat de vorbă mult cu Ellie şi Archie azi după-amiază, în timp ce tu dormeai. Schimbările pe care octopăianjenii i le-au determinat lui Ellie sunt permanente, precum mutaţiile. Probabil că Nikki are câteva din aceleaşi caracteristici – asta depinde de amestecul exact de gene. Fireşte că, în generaţia următoare, ale ei vor fi atenuate…

Richard nu-şi termină gândul. Căscă, apoi întinse mâna şi o luă pe a lui Nicole. Rămaseră tăcuţi mai multe minute, apoi Nicole rupse tăcerea.

— Richard, mai ţii minte ce ţi-am povestit despre cronicile senufo? Despre femeia din acel trib, fiică de rege, despre care s-a prorocit că va purta seminţia senufo „până în stele”?

— Vag, răspunse Richard. N-am mai vorbit de mult despre asta.

— Omeh era convins că eu sunt femeia din cronici… „Femeia fără pereche”, o numea el… Crezi că există vreo cale să putem cunoaşte viitorul?

Richard râse.

— În natură, toate urmează anumite legi. Acele legi pot fi exprimate ca ecuaţii diferenţiale în timp. Dacă noi cunoaştem precis condiţiile iniţiale ale sistemului dintr-o perioadă dată şi ecuaţiile exacte care reprezintă legile naturii, teoretic putem prevedea toate rezultatele. Desigur, nu putem, din cauză că întotdeauna cunoştinţele noastre sunt imperfecte iar regulile haosului limitează aplicabilitatea tehnicilor noastre de estimare…

— Să presupunem, spuse Nicole, proptindu-se într-un cot, că există indivizi sau chiar grupuri care nu ştiu matematică, dar care pot cumva vedea sau simţi atât legile, cât şi condiţiile pe care le-ai menţionat. N-ar putea ei, în mod intuitiv, să rezolve cel puţin o parte din ecuaţii şi să prezică viitorul folosind intuiţia pe care noi nu o putem influenţa sau cuantifica?

— E posibil, spuse Richard. Dar adu-ţi aminte, afirmaţiile ieşite din comun cer…

—… dovezi ieşite din comun. Ştiu, spuse Nicole, apoi făcu o scurtă pauză. Mă întreb ce e atunci destinul. E ceva inventat de oameni după fapte? Sau e real? Şi dacă destinul chiar există ca noţiune, cum poate fi el explicat prin legile fizicii?

— Mi-e greu să te urmăresc, iubito, spuse Richard.

— E derutant chiar şi pentru mine, spuse Nicole. Sunt persoana care sunt pentru că, aşa cum susţinea Omeh când eram mică, destinul meu a fost să călătoresc în spaţiu? Sau sunt persoana care sunt datorită tuturor alegerilor pe care le-am făcut personal şi a însuşirilor pe care mi le-am dezvoltat în mod conştient?

Richard râse din nou.

— Acum eşti foarte aproape de una din enigmele filosofice fundamentale, controversa dintre omniscienţa lui Dumnezeu şi liberul arbitru al omului.

— Nu asta am urmărit, spuse gânditoare Nicole. Pur şi simplu nu pot scăpa de ideea că tot ce s-a întâmplat în viaţa mea incredibilă n-ar fi fost o surpriză pentru Omeh.

7

Micul dejun de despărţire fu un ospăţ. Octopăianjenii puseră la dispoziţie mai mult de o duzină de fructe şi legume diferite, precum şi un preparat fierbinte şi gros care, după cum spuneau Ellie şi Archie, era făcut din ierburile foarte înalte care creşteau chiar la nord de uzina electrică. În timp ce mâncau, Richard îl întrebă pe octopăianjen ce se întâmplase cu puii de avian Tammy şi Timmy, precum şi cu cantalupii şi materia sesilă. Răspunsul oarecum vag că celelalte specii o duc bine nu-l mulţumi.

— Ascultă, Archie, spuse Richard, în felul său dintr-o bucată, căci acum se simţea suficient de în largul său în prezenţa gazdei extraterestre ca să nu mai considere necesar să fie exagerat de politicos. Creaturile alea mă interesează mai mult decât s-ar crede. Eu le-am salvat şi le-am crescut singur, de la naştere. Aş vrea să le văd, fie şi numai în treacăt… În orice caz, consider că merit un răspuns mai clar la întrebarea mea.

Archie se ridică, ieşi pe uşa apartamentului şi reveni după câteva minute.

— Am aranjat să vezi avianii cu ochii tăi, mai târziu, în timpul călătoriei de întoarcere la prietenii voştri, spuse el. Cât despre cealaltă specie, două ouă tocmai au încheiat germinarea şi sunt în stadiul de mirmipisică pui. Dezvoltarea lor e monitorizată îndeaproape în partea cealaltă a domeniului nostru şi n-ai cum să le vizitezi.

Richard se lumină la faţă.

— Două au germinat! Cum aţi reuşit asta?

— Ouăle speciei sesile trebuie puse într-un lichid controlat termic timp de o lună înainte ca procesul de dezvoltare embrionară să înceapă, interpretă foarte rar Ellie culorile lui Archie. Temperatura trebuie menţinută în limite de variaţie foarte mici, mai puţin de un grad după măsurătorile voastre, la aceeaşi valoare care e optimă pentru manifestarea de mirmipisică a speciei. Altfel, procesul de creştere şi dezvoltare nu are loc.

Richard sări în picioare.

— Deci ăsta e secretul! spuse el, aproape strigând. La naiba, trebuia să-mi închipui! Am avut o grămadă de indicii, atât din condiţiile din interiorul habitatului lor, cât şi din picturile alea murale pe care mi le-au arătat…

Începu să se plimbe prin cameră cu paşi mari.

— Dar de unde au ştiut octopăianjenii? întrebă el cu spatele la Archie.

Archie răspunse repede, după ce Ellie traduse.

— Aveam informaţii de la cealaltă colonie de octopăianjeni. Însemnările lor explicau întreaga metamorfoză a sesilelor.

Lui Richard i se părea prea simplu. Pentru prima dată bănui că poate colegii lor extratereştrii nu-i spuneau tot adevărul. Se pregătea să mai pună nişte întrebări când intră în apartament doctorul Blue urmat de trei octopăianjeni, dintre care doi cărau un obiect mare, hexagonal, învelit într-un material ca hârtia.

— Ce e asta? între Richard.

— Ăsta e grupul oficial care vă urează drum bun, traduse Ellie. Împreună cu un cadou de la locuitorii oraşului.

Unul dintre octopăianjenii noi o întrebă pe Ellie dacă se poate ca toţi oamenii să se adune afară, în bulevard, pentru ceremonia de despărţire. Oamenii îşi luară lucrurile şi ieşiră prin hol în lumina mai vie. Pe Nicole o surprinse ceea ce văzu. Cu excepţia octopăianjenilor care ieşeau din apartament după ei, bulevardul era pustiu. Chiar şi culorile grădinilor păreau mai estompate, de parcă în urmă cu două zile, când sosiseră Nicole şi Richard, activitatea din preajmă le înviorase temporar.

— Unde sunt ceilalţi? o întrebă Nicole pe Ellie.

— Intenţionat e foarte liniştit totul, răspunse fiica. Octozii n-au vrut să vă copleşească din nou.

Cei cinci octozi se aliniară în mijlocul bulevardului, având direct în spatele lor clădirea în formă de piramidă. Cei doi octopăianjeni din dreapta ţineau în echilibru pachetul hexagonal, mai mare decât ei. Cei patru oameni fură aliniaţi vizavi de octopăianjeni, chiar în faţa porţilor oraşului. Octopăianjenul din mijloc, pe care Ellie îl prezentase în cele din urmă ca „Optimizatorul Şef (după mai multe încercări nereuşite de a găsi un cuvânt omenesc precis şi corect pentru descrierea făcută de Archie îndatoririlor conducătorului octopăianjen) păşi în faţă şi începu să vorbească.

Optimizatorul şef îşi exprimă recunoştinţa faţă de Richard, Nicole, Ellie şi Eponine, adăugând mulţumiri personale adresate fiecăruia în parte şi-şi exprimă speranţa ca această scurtă interacţiune să fie „prima din multele” care vor conduce la o mai bună înţelegere între cele două specii. Apoi octopăianjenul preciză că Archie va însoţi oamenii pe drumul de întoarcere nu doar pentru ca interacţiunea să poate fi continuată şi lărgită, ci şi pentru a le demonstra celorlalţi oameni că între cele două specii există acum încredere reciprocă.

În timpul unei pauze scurte, Archie înaintă în spaţiul dintre cele două linii şi Ellie îi ură în mod simbolic bun venit în grupul lor. Cei doi octopăianjeni din dreapta dezveliră atunci cadoul: o pictură minunată, detaliată a priveliştii pe care Nicole şi Richard o văzuseră când intraseră în Oraşul de Smarald. Pictura era atât de veridică încât Nicole rămase pe moment înmărmurită. Câteva minute mai târziu, toţi oamenii veniră mai aproape ca să studieze detaliile. În tablou erau prezentate toate creaturile ciudate, inclusiv cele trei ondulate, de culoare bleumarin, ale căror antene lungi şi noduroase ieşeau din masa unui corp în continuă foială; asta-i aminti lui Nicole ce dezorientată fusese în ziua precedentă.

În timp ce examina tabloul şi se întreba cum fusese creat, Nicole îşi aminti semi-leşinul care însoţise privirea scenei reale. Am avut atunci o premoniţie a pericolului? se întrebă ea. Sau a fost altceva? Îşi luă privirea de la tablou şi se uită la octopăianjenii care vorbeau între ei. Poate a fost o revelaţie, o răbufnire instantanee de recunoaştere a ceva aflat dincolo de înţelegerea mea. O forţă sau o putere neexperimentată până acum de nici o fiinţă umană. Un fior rece îi străbătu şira spinării în timp ce porţile Oraşului de Smarald începură să se deschidă.

Richard era întotdeauna preocupat să dea nume lucrurilor. După mai puţin de un minut de inspecţie a creaturilor pe care urmau să călătorească, le numi „struţozauri”.

— Nu e un nume foarte ingenios, îl ironiză Nicole.

— N-o fi, dar le descrie perfect. Arată exact ca un struţ uriaş, cu faţa şi gâtul unui dinozaur erbivor.

Creaturile aveau patru picioare ca de pasăre, un corp moale, acoperit cu pene, în mijloc cu o scobitură în care puteau sta uşor patru oameni, şi un gât lung care se putea întinde trei metri în orice direcţie. Întrucât picioarele aveau o lungime de aproximativ doi metri, gâtul ajungea la pământul din jur fără dificultate.

Cei doi struţozauri erau surprinzător de iuţi. Archie, Ellie şi Eponine călătoreau pe una dintre creaturi, pe care fusese legat, cu un fel de cablu, şi tabloul. Nicole şi Richard erau singuri pe cealaltă creatură. Nu existau frâie sau alte mijloace evidente de a controla animalele; totuşi, înainte ca grupul să plece din Oraşul de Smarald, Archie „discutase” aproape zece minute cu struţozaurii.

— Le explică întregul traseu, lămurise Ellie la momentul respectiv. Şi le mai spune şi ce să facă în caz de accident.

— Ce fel de accident?! strigase Richard, dar Ellie se mulţumise să dea din umeri.

La început, atât Richard, cât şi Nicole se ţinură bine de penele din jurul scobiturii în care stăteau dar, după câteva minute, se destinseseră. Călătoria era foarte lină, nu simţeau nici o mişcare pe verticală.

După ce Oraşul de Smarald dispăru din câmpul lor vizual, Richard întrebă:

— Oare crezi că animalele astea evoluează în mod natural aşa, cu scobitura asta în mijlocul spatelui? Sau inginerii geneticieni octopăianjeni le prăsesc cumva pentru transport?

— În mintea mea nu există nici un dubiu, răspunse Nicole. Sunt convinsă că majoritatea fiinţelor vii pe care le-am întâlnit, inclusiv fiinţele acelea de culoare închisă, spiralate, care se foiesc întruna şi care mi-au pătruns prin piele în corp, au fost create de octopăianjeni pentru a îndeplini o funcţie anume. Cum ar putea fi altfel?

— Dar nu poţi să crezi că animalele astea au fost create pornind de la zero, spuse Richard. Asta ar sugera o tehnologie incredibilă, mult peste puterea imaginaţiei noastre.

— Nu ştiu, iubitule, răspunse Nicole. Poate că octopăianjenii au călătorit în multe sisteme planetare, şi au găsit în fiecare loc forme de viaţă care au putut fi uşor modificate pentru a se încadra în grozavele lor scheme simbiotice… Dar nu pot accepta ideea că această biologie armonioasă s-a născut prin evoluţie naturală.

Cei doi struţozauri şi cei cinci „pasageri” ai lor erau călăuziţi de trei licurici uriaşi. După câteva ore, grupul se apropie de un lac mare care se întindea la sud şi la vest. Ambii struţozauri se ghemuiră la pământ pentru ca Archie şi cei patru oameni să poată coborî.

— Aici vom lua prânzul şi vom bea apă, le spuse Archie celorlalţi.

Îi întinse lui Ellie un container plin cu mâncare, apoi îi duse pe struţozauri la lac. Nicole şi Eponine o luară în direcţia unor plante albastre care creşteau la marginea lacului.

— Eşti expertă în limba lor, spuse Richard, între două îmbucături. Mai mult decât impresionant!

Ellie râse.

— Mă tem că nu sunt atât de bună pe cât crezi. Octozii folosesc în mod intenţionat fraze foarte simple, ca să-i pot înţelege… Şi vorbesc rar, cu benzi late… Dar fac progrese… Îţi dai seama, nu-i aşa, că nu folosesc limbajul lor adevărat atunci când vorbesc cu noi. Doar o formă derivată.

— Ce vrei să spui? întrebă Richard.

— Mamei i-am explicat când eram în Oraşul de smarald. Cred că n-a avut ocazia să-ţi spună… Limba lor adevărată are şaizeci şi patru de culori-simboluri, cum am mai spus, dar unsprezece dintre ele nu ne sunt accesibile. Opt sunt în partea infraroşie a spectrului, iar celelalte trei în cea ultravioletă. Aşa că noi putem distinge cu claritate numai cincizeci şi trei din simbolurile lor. La început, lucrul ăsta a fost o adevărată problemă… Din fericire, cinci dintre cele unsprezece simboluri din afara spectrului vizibil sunt de clarificare. În orice caz, ca să ne fie mai uşor, au pus la punct ceea ce ar putea fi un nou dialect al limbii lor, folosind doar lungimile de undă pe care le putem vedea… Archie spune că acest dialect nou se predă deja în unele din clasele lor avansate…

— Uimitor! spuse Richard. Vrei să spui că şi-au adaptat limba în conformitate cu limitele noastre fizice?

— Nu chiar, tată. Continuă să-şi folosească limba adevărată atunci când vorbesc între ei. De asta nu înţeleg întotdeauna ce-şi spun… Totuşi, acest nou dialect a fost creat, iar acum este extins, tocmai pentru a uşura cât mai mult comunicarea cu noi.

Richard termină de mâncat. Se pregătea să-i mai pună lui Ellie o întrebare despre limba octopăianjenilor când o auzi pe Nicole strigând.

— Richard, priveşte acolo, în aer, spre pădure! Richard întoarse capul şi-şi făcu mâna streaşină. Văzu în depărtare două păsări zburând spre ei. Nu le recunoscu din primul moment, ci abia după ce auzi ţipătul familiar. Atunci sări în picioare şi o luă la fugă în direcţia avianilor. Tammy şi Timmy, acum maturi, părăsiră în picaj cerul şi aterizară lângă el. Richard fu salutat cu bucurie de „pupilele” lui, care sporovăiau necontenit şi-şi lipeau de el burţile catifelate.

Arătau perfect sănătoşi. Ochii lor imenşi şi expresivi nu arătau nici o urmă de tristeţe. După câteva clipe în care împărtăşiră bucuria regăsirii, Timmy se îndepărtă câţiva paşi, strigă ascuţit ceva cu un glas puternic şi se înălţă în aer. Se întoarse în câteva minute cu un tovarăş avian, o femelă cu corp catifelat de culoare portocalie, cum Richard nu mai văzuse. Fu puţin derutat, dar îşi dădu seama că Timmy îi prezintă perechea lui.

Restul întâlnirii cu avianii dură doar zece-cincisprezece minute. După ce le explică faptul că lacul întins asigură aproape jumătate din apa dulce de pe domeniul octopăianjenilor, Archie insistă ca grupul să-şi continue călătoria. Richard şi Nicole erau deja instalaţi în scobitura de pe spatele struţozaurului lor când cei trei aviani plecară. Tammy mai pluti un pic deasupra lor sporovăind ca să-şi ia rămas bun, deranjând evident creatura pe care călătoreau. În cele din urmă, Tammy porni după fratele ei şi perechea acestuia, înspre pădure.

Struţozaurii se îndreptară şi ei către pădure. Richard era ciudat de tăcut.

— Avianii înseamnă mult pentru tine, nu-i aşa? întrebă Nicole.

— Absolut, răspunse soţul ei. Am fost mult timp complet singur, doar cu puii. Supravieţuirea lui Timmy şi Tammy depindea de mine… Faptul că m-am angajat să-i salvez a fost, probabil, primul gest altruist din viaţa mea. Acest lucru mi-a arătat noi dimensiuni ale neliniştii şi fricii.

Nicole întinse mâna şi o luă pe a lui Richard.

— Viaţa ta emoţională a avut o odisee proprie, fiecare fărâmă a ei fiind tot atât de bogată precum călătoria fizică pe care ai întreprins-o, spuse Nicole cu blândeţe.

Richard o sărută.

— Tot mai am câţiva demoni care n-au fost exorcizaţi, spuse el. Poate, cu ajutorul tău, peste încă zece ani am să fiu o fiinţă umană cumsecade.

— Nu-ţi acorzi suficient credit, iubitule, spuse Nicole.

Minţii mele îi acord credit din belşug, spuse Richard rânjind şi schimbând tonul conversaţiei. Şi ştii ce o frământă chiar acum? De unde a venit avianul ăla cu burta portocalie?

Nicole păru nedumerită.

— Din al doilea habitat, răspunse ea. Tu însuţi ne-ai spus că populaţia lor număra probabil vreo mie de indivizi înainte ca soldaţii lui Nakamura să le invadeze habitatul… Precis au salvat şi octopăianjenii câţiva.

— Dar am trăit acolo luni întregi, protestă Richard. Şi n-am văzut niciodată un avian cu burtă portocalie. Nici unul. Mi-aş fi amintit.

— Şi care e ipoteza ta?

— Nici una. Dar încep să mă întreb dacă nu cumva amicii noştri octopăianjeni au unele secrete pe care nu ni le-au împărtăşit încă.

După mai multe ore, ajunseră la coliba iglu mai mare de la Marea Cilindrică. Igluul micuţ şi strălucitor de alături dispăruse. Archie şi cei patru oameni „descălecară”. Octopăianjenul şi Richard dezlegară tabloul hexagonal şi-l rezemară de iglu. Apoi Archie îi luă pe struţozauri deoparte şi le dădu instrucţiuni pentru drumul de întoarcere acasă.

— Nu mai pot să rămână puţin? întrebă Nicole. Copiii ar fi absolut încântaţi să-i vadă.

— Din păcate, nu, răspunse Archie. Avem numai câţiva şi cererea e mare.

Deşi călătoria îi obosise, Eponine, Ellie, Richard şi Nicole abia aşteptau întâlnirea cu ceilalţi. Înainte de a părăsi coliba iglu, Eponine şi Ellie se spălară pe faţă şi se aranjară în oglindă. Apoi Eponine spuse:

— Vă cer tuturor o favoare. Vă rog să nu spuneţi nimănui de vindecarea mea până nu am ocazia să discut cu Max în particular. Vreau să fie o surpriză.

— Sper ca Nikki să mă recunoască, spuse Ellie cu nervozitate în timp ce coborau prima scară şi intrau în coridorul ce ducea la palier.

Tot grupul avu un moment de panică la gândul că ceilalţi ar putea să doarmă, dar Richard făcu un calcul algoritmic şi asigură pe toată lumea că sub cupolă era mijlocul dimineţii.

Ieşiră toţi cinci pe palier şi se uitară spre podeaua circulară de sub ei. Gemenii Kepler şi Galileo jucau leapşa iar micuţa Nikki se uita la ei şi râdea. Nai şi Max descărcau hrană dintr-un metrou sosit de curând. Eponine nu se mai putu abţine.

— Max! strigă ea. Max!

Max reacţionă de parcă fusese împuşcat. Scăpă mâncarea pe care o ducea, se întoarse spre palier, o văzu pe Eponine făcându-i cu mâna şi ţâşni ca un pursânge spre scara cilindrică. În mai puţin de două minute ieşi pe palier şi-o cuprinse pe Eponine în braţe.

— O, franţuzoaico, spuse el ridicând-o jumătate de metru de la podea şi îmbrăţişând-o furtunos, ce dor mi-a fost de tine!

8

Archie ştia să facă tot felul de scamatorii cu mingi colorate. Octopăianjenul putea să prindă două mingi deodată şi să le arunce în direcţii total diferite. Putea chiar să jongleze cu şase mingi simultan, folosind patru tentacule, căci îi ajungeau celelalte patru ca să-şi menţină echilibrul. Copiilor le plăcea la nebunie ca el să-i legene pe toţi trei în acelaşi timp. Archie părea că nu se mai satură să se joace cu puii de om.

La început, fireşte, copiilor le fusese frică de oaspetele extraterestru. În ciuda asigurărilor repetate că Archie e prietenos, micuţa Nikki se arătă extrem de circumspectă, din cauza amintirii terifiante a răpirii mamei sale. Benjy fu primul care-l acceptă pe Archie ca tovarăş de joacă. Gemenii Watanabe erau prea mici pentru jocuri complicate, aşa că tânărul descoperi cu mare încântare că Archie e bucuros să i se alăture într-un joc activ cu mingea.

Prezenţa lui Archie îi deranja şi pe Max, şi pe Robert. De fapt, la o oră după sosirea celor patru oameni şi a octopăianjenului, Max îi luase la întrebări pe Nicole şi Richard, în dormitorul acestora. Vorbise mânios:

— Eponine mi-a spus că afurisitul de octopăianjen o să locuiască aici, cu noi. V-aţi pierdut cu toţii minţile?

— Max, consideră-l pe Archie un ambasador, spusese Nicole. Octozii vor să comunice cu noi în mod regulat.

— Dar aceiaşi octopăianjeni le-au răpit pe fiica ta şi pe prietena mea şi le-au ţinut acolo, împotriva voinţei lor, mai mult de o lună… Iar tu îmi spui că trebuie să ignorăm cu totul faptele lor?

— Au existat anumite motive pentru răpiri, răspunsese Nicole schimbând o privire cu Richard. Şi s-au purtat bine cu ele… De ce nu vorbeşti cu Eponine despre asta?

— Eponine n-are decât cuvinte de laudă pentru octopăianjeni. Mai să zici că i s-a spălat creierul… Credeam că voi doi o să dovediţi mai multă judecată.

Chiar şi după ce Eponine îl informase pe Max că octopăianjenii o vindecaseră de RV-41, el rămase sceptic.

— Dacă e adevărat, atunci e cea mai minunată veste pe care am primit-o de când acei roboţei au apărut la fermă şi mi-au confirmat că Nicole a ajuns cu bine în New York. Dar mi-e greu să-i consider pe aceşti monştri cu opt picioare binefăcătorii noştri. Vreau ca doctorul Turner să te consulte cu mare atenţie. Dacă el îmi spune că eşti vindecată, am să cred.

Încă de la început, Robert Turner fu exagerat de ostil faţă de Archie. Nimic din ce-i spuseseră Nicole şi Ellie nu reuşi să neutralizeze mânia pe care încă o simţea legat de răpirea lui Ellie. Mândria sa de profesionist era şi ea grav lezată de aparenta uşurinţă cu care fusese vindecată Eponine.

— Tu te aştepţi la prea mult, Ellie, ca întotdeauna, spuse Robert în a doua noapte de când erau iar împreună. Vii aici plină de relatări încântate despre aceşti extratereştri care te-au smuls de lângă Nikki şi de lângă mine şi te aştepţi ca noi să-i strângem la piept imediat. Nu e corect. Am nevoie de timp să înţeleg şi să sintetizez tot ce-mi spui… Nu îţi dai seama că răpirea ta ne-a traumatizat şi pe Nikki şi pe mine? Aceleaşi creaturi ne-au lăsat cicatrici emoţionale adânci; şi tu vrei acum ca eu să le consider prietene?… Nu pot să-mi schimb părerea peste noapte.

Pe Robert îl tulbură şi informaţia adusă de Ellie despre modificările genetice făcute în sperma lui Richard, cu toate că acest lucru explica de ce genomul soţiei sale sfidase orice clasificare cu ocazia testelor făcute de colegul său Ed Stafford în Noul Eden.

— Cum poţi să accepţi cu atâta calm descoperirea că eşti un hibrid? îi spuse el lui Ellie. Nu înţelegi ce înseamnă asta? Când octopăianjenii ţi-au modificat ADN-ul ca să le înţelegi mai uşor limba, ei au umblat la un cod genetic robust care a evoluat în mod natural pe parcursul a milioane de ani. Cine ştie ce susceptibilităţi la boală, infirmităţi sau chiar schimbări negative de fertilitate pot apărea la tine sau la generaţiile următoare? Poate că octozii i-au condamnat fără voie pe toţi nepoţii noştri.

Ellie nu reuşi să-şi înmoaie soţul. Când Nicole începu să lucreze cu Robert pentru a stabili dacă Eponine era cu adevărat vindecată de RV-41, observă că Robert se zbârlea de fiecare dată când ea spunea ceva favorabil la adresa lui Archie sau a octopăianjenilor.

— Trebuie să-i mai lăsăm timp lui Robert, îşi sfătui ea fiica la o săptămână după întoarcere. El tot mai consideră că octopăianjenii l-au agresat, nu numai răpindu-te pe tine, ci şi contaminând genele fiicei lui.

— Mamă, mai e o problemă… Simt că Robert este gelos într-un mod ciudat. I se pare că petrec prea mult timp cu Archie… Nu acceptă faptul că Archie nu poate să comunice cu nimeni decât dacă sunt eu acolo, ca să traduc.

— Cum spuneam, trebuie să avem răbdare. Până la urmă, Robert va accepta situaţia.

Dar, în particular, Nicole avea dubii. Robert era hotărât să găsească vreo rămăşiţă a virusului RV-41 în organismul lui Eponine şi, când văzu că nici unul din testele făcute cu echipamentul său portabil relativ nesofisticat n-a dat la iveală nimic, continuă să ceară proceduri suplimentare. Părerea de profesionist a lui Nicole era că nu obţin nimic dacă fac noi testări. Ea era practic sigură că Eponine e vindecată.

Cei doi medici avură o ciocnire la o zi după ce Ellie îi mărturisise mamei sale că Robert e gelos pe Archie. Nicole sugeră să pună capăt testelor şi s-o declare pe Eponine sănătoasă, dar îşi auzi şocată ginerele spunând că propune să-i deschidă cavitatea toracică şi să-i ia o mostră din ţesuturile din jurul inimii.

— Dar, Robert, ai mai avut vreodată un caz în care rezultatele atâtor teste să fie negative şi virusul să rămână totuşi activ în regiunea inimii?

— Numai când moartea era iminentă şi inima se deteriorase deja, recunoscu el. Dar asta nu exclude posibilitatea ca aceeaşi situaţie să se petreacă mai devreme în ciclul bolii.

Nicole era uluită. Nu se certă cu Robert căci îşi dădu seama, după rigiditatea posturii lui, că s-a hotărât deja asupra pasului următor. Dar orice operaţie pe cord deschis e riscantă, chiar dacă Robert e foarte priceput se gândi ea. În mediul ăsta, orice accident ar putea provoca moartea. Te rog, Robert, vino-ţi în fire. Dacă nu, voi fi nevoită să te împiedic, spre binele lui Eponine.

Max ceru să discute cu Nicole între patru ochi la foarte scurt timp după ce Robert recomandă operaţia de inimă.

— Eponine e înspăimântată, mărturisi el, şi eu la fel… S-a întors din Oraşul de Smarald mai plină de viaţă decât am văzut-o vreodată. Iniţial, Robert mi-a spus că testele se vor încheia în două zile… Dar uite că se tărăgănează de aproape două săptămâni şi acum el spune că vrea să ia o mostră de ţesut din inimă…

— Ştiu, spuse mohorâtă Nicole. Mi-a spus şi mie aseară.

— Te rog să mă ajuţi, spuse Max. Vreau să fiu sigur că am înţeles bine. Tu şi cu Robert i-aţi făcut de mai multe ori analiza sângelui, ca şi alte analize ale diverselor ţesuturi din corp, şi toate rezultatele au fost neîndoielnic negative?

— Corect, spuse Nicole.

— Şi nu e adevărat şi că de fiecare dată când Eponine a fost examinată, chiar de când a fost diagnosticată ca RV-41 pozitivă, cu ani în urmă, analiza sângelui a indicat prezenţa virusului?

— Ba da.

— Atunci de ce vrea Robert să o opereze? Pur şi simplu nu vrea să creadă că e vindecată? Sau e doar exagerat de precaut?

— Nu pot să răspund în locul lui, spuse Nicole.

Îşi privi atentă prietenul ei şi ştiu care va fi următoarea lui întrebare şi ce-i va răspunde. Toţi trebuie să luăm decizii grele în viaţă, se gândi ea. Când eram mai tânără, am încercat în mod conştient să evit să mă pun într-o situaţie în care să fiu nevoită să iau astfel de decizii. Acum înţeleg că, evitându-le, le permit altora să decidă în locul meu. Şi uneori ei se înşală.

— Dacă tu ai fi medicul răspunzător, Nicole, ai opera-o pe Eponine? întrebă Max.

— Nu, n-aş opera-o, răspunse cu grijă Nicole. După părerea mea, e aproape sigur că octopăianjenii au vindecat-o pe Eponine şi că riscul operaţiei nu se justifică.

Max zâmbi şi-şi sărută prietena pe frunte.

— Mulţumesc, spuse el.

Robert era revoltat. Le aminti tuturor că şi-a dedicat mai mult de patru ani din viaţă studierii acestei boli anume încercând, totodată, să găsească un leac şi că, în mod sigur, ştie mai mult despre RV-41 decât ei toţi la un loc. Cum se putea ca ei să aibă mai multă încredere într-o presupusă vindecare realizată de extratereştri decât în talentul lui de chirurg? Cum îndrăznea soacră-sa, ale cărei cunoştinţe despre RV-41 se limitau la ceea ce o învăţase el însuşi, să expună o opinie diferită faţă de a lui? Nimeni din grup nu reuşi să-l înduplece, nici chiar Ellie, pe care, până la urmă, o izgoni din preajma lui după mai multe schimburi de cuvinte neplăcute.

Timp de două zile, Robert refuză să iasă din camera lui. Nici măcar nu răspunse când fiica sa, Nikki, îi ură „somn uşor, tati”, înainte de culcare. Familia şi prietenii erau foarte tulburaţi de chinul lui, nu ştiau ce să facă pentru a-i alina durerea. Discutară de mai multe ori problema stabilităţii mentale a lui Robert. Toată lumea era de acord că Robert păruse „deplasat” chiar de la fuga din Noul Eden şi că după răpirea lui Ellie întreg comportamentul lui devenise şi mai straniu, şi mai imprevizibil.

Ellie îi mărturisi mamei sale că Robert s-a purtat „ciudat” cu ea după recenta lor regăsire.

— Nu s-a apropiat de mine nici măcar o dată, aşa cum se apropie un bărbat de o femeie, spuse ea cu tristeţe. De parcă l-aş fi putut contamina… Îmi tot spune lucruri ciudate, ca de pildă: „Ellie, ai vrut să fii răpită?”

— Mi-e milă de el, răspunse Nicole. Poartă în suflet o mare povară emoţională, încă de atunci, de demult, din Texas. Toate astea au pus pur şi simplu capac. Ar trebui…

— Dar ce putem face acum pentru el? o întrerupse Ellie.

— Nu ştiu, iubito. Pur şi simplu, nu ştiu.

Ellie încercă să depăşească perioada dificilă ajutându-l pe Benjy să înveţe limba octopăianjenilor. Tot ce era legat de octopăianjeni îl fascina nespus pe fratele ei, inclusiv tabloul hexagonal adus din Oraşul de Smarald. Îl privea de mai multe ori pe zi şi nu scăpa nici o ocazie să pună întrebări despre uimitoarele creaturi zugrăvite în tablou. Prin intermediul lui Ellie, Archie răspundea întotdeauna răbdător la toate întrebările lui Benjy.

La scurt timp după ce începu să se joace în mod regulat cu Archie, Benjy hotărâse că vrea să înveţe să recunoască cel puţin câteva fraze din lexiconul octopăianjenilor. Benjy ştia că Archie poate să interpreteze mişcarea buzelor şi voia să-i arate octopăianjenului că până şi un om „încet la minte” putea prinde suficient din limba octopăianjenilor pentru a purta o conversaţie simplă, dacă e motivat corespunzător.

Ellie şi Archie începură prin a-i preda elementele de bază. Benjy învăţă fără dificultate culorile octopăianjenilor pentru „da”, „nu”, „te rog”, „mulţumesc”. Şi numerele erau destul de uşoare, întrucât atât numeralele cardinale, cât şi cele ordinale erau în esenţă combinaţii a două culori de bază, roşu-sânge şi verde-malachit, folosite binar şi marcate în propoziţie de un clarificator roz-portocaliu. Cel mai mult îi dădu de furcă lui Benjy înţelegerea faptului că nici o culoare nu are nici un înţeles luată separat, ci numai când e însoţită de altele. De exemplu, o bandă de culoare Siena ruginiu reprezenta verbul „a înţelege” dacă era urmată de una mov şi apoi de un clarificator; totuşi, când combinaţia siena ruginiu/mov era urmată de purpuriu, înţelesul celor trei benzi era „plantă înflorită”.

De asemenea, culorile individuale nu alcătuiau un alfabet în cel mai strict sens al cuvântului. Uneori, lăţimea unei benzi de culoare, comparată cu a celorlalte din secvenţa ce definea un singur cuvânt, schimba complet înţelesul. Combinaţia de siena ruginiu şi mov însemna „a înţelege” numai dacă cele două benzi aveau lăţime aproximativ egală. O bandă siena ruginiu îngustă urmat de una mov dublă însemna „capacitate”.

Benjy se lupta cu limba, făcând toate repetiţiile necesare cu un zel ieşit din comun. Ardoarea cu care învăţa îi încălzea lui Ellie inima într-o perioadă când era foarte frământată, căci nu ştia cum se va rezolva criza lui Robert.

La începutul zilei a treia de exil autoimpus al lui Robert în camera sa, metroul trase la peron, cum era de aşteptat, aducându-le provizii de hrană şi apă pentru o jumătate de săptămână. Numai că de data asta, în tren erau şi doi octopăianjeni. Aceştia coborâră şi avură o discuţie lungă cu Archie. Familia se adună laolaltă, aşteptându-se la noi veşti neobişnuite.

— Soldaţii oameni sunt din nou în New York şi sparg zidul de etanşare al adăpostului nostru, relată Archie. E doar o problemă de timp până să descopere tunelurile de metrou.

— Şi ce trebuie să facem? întrebă Nicole.

— Am vrea să veniţi cu noi în Oraşul de Smarald, răspunse Archie. Colegii mei au anticipat această posibilitate şi au terminat deja proiectarea unei secţiuni speciale în oraş, doar pentru voi. Ar putea fi gata în câteva zile.

— Şi ce se întâmplă dacă nu vrem să mergem? întrebă Max.

Archie se sfătui cu ceilalţi doi octopăianjeni.

— Atunci puteţi să rămâneţi aici şi să aşteptaţi soldaţii, spuse el. Noi vă vom furniza câtă mâncare putem, dar vom începe să demontăm sistemul de metrou de îndată ce-i evacuăm pe toţi asociaţii noştri la nord de Marea Cilindrică.

Archie continuă să vorbească, dar Ellie se opri din tradus şi-i ceru octopăianjenului să repete de mai multe ori următoarele câteva fraze. Apoi se întoarse, puţin cam palidă, spre familie şi prieteni.

— Din păcate, traduse ea, noi octopăianjenii trebuie să ne îngrijim de propria noastră soartă. De aceea, cei dintre voi care decid să nu vină cu noi vor avea memoria de scurtă durată blocată şi nu-şi vor putea aminti în detaliu nici un eveniment petrecut în ultimele săptămâni. Max fluieră.

— Gata cu prietenia şi comunicarea, spuse el. Când e la o adică, toate speciile folosesc forţa.

Se duse la Eponine, o luă de mână şi o duse în faţa lui Nicole. Eponine îl privi mirată.

— Vrei, te rog, să ne căsătoreşti? întrebă el. Nicole se fâstâci.

— Chiar acum? întrebă ea.

— Chiar în minutul ăsta afurisit, răspunse Max. O iubesc pe femeia asta şi vreau să avem o lună de miere orgiastică împreună, în coliba aia iglu de sus, înainte să se dezlănţuie iadul.

— Dar eu nu sunt îndrituită să… protestă Nicole.

— Eşti cea mai îndrituită dintre cei de faţă, o întrerupse Max. Haide, încearcă măcar o versiune aproximativă.

Mireasa fără grai zâmbea. Nicole începu ezitant:

— Max Puckett, o iei de soţie pe această femeie, Eponine?

Da, şi trebuia să o fi făcut cu luni în urmă, răspunse Max.

— Şi tu, Eponine, îl iei de soţ pe acest bărbat, Max Puckett?

— O, da, Nicole, cu plăcere.

Max o trase pe Eponine spre el şi o sărută pătimaş.

— Şi acum, Ar-chi-bald, spuse el îndreptându-se cu Eponine spre scară, în caz că vrei să ştii, franţuzoaica şi cu mine intenţionăm să mergem cu tine în acel Oraş de Smarald despre care ea vorbeşte atât de mult. Dar vom fi plecaţi în următoarele douăzeci şi patru de ore, poate mai mult, dacă pe Eponine o ţin puterile, şi nu vrem să fim deranjaţi.

Max şi Eponine îşi continuară în pas vioi drumul spre scara cilindrică şi-n câteva clipe dispărură. Ellie aproape terminase să-i explice lui Archie ce se petrece cu Max şi Eponine când proaspeţii căsătoriţi ieşiră pe palier şi le făcură cu mâna. Toată lumea râse; Max o trase pe Eponine după el pe coridor.

Ellie stătea singură, rezemată de perete, în lumina slabă. Acum sau niciodată, se gândi ea. Trebuie să mai încerc o dată.

Îşi aminti scena furtunoasă din urmă cu câteva ore.

— Fireşte că vrei să te duci cu prietenul tău, octopăianjenul Archie, spusese Robert cu amărăciune. Şi speri să o iei şi pe Nikki cu tine.

— Toţi ceilalţi or să accepte invitaţia, răspunsese Ellie fără să mai încerce să-şi ascundă lacrimile. Robert, te rog să vii cu noi. Ei sunt o specie foarte blândă, foarte morală.

— V-au spălat creierul tuturor, spusese Robert. V-au făcut să credeţi că sunt mai buni chiar decât propria voastră specie.

Apoi se uitase cu dezgust la Ellie.

— Propria voastră specie, repetase el. Ce ironie! Vai, cred că eşti octopăianjen tot atât cât eşti şi om.

— Nu-i adevărat, iubitule, spusese Ellie. Ţi-am spus de mai multe ori că s-au făcut numai schimbări mărunte… Sunt om, ca şi tine…

— De ce? De ce? De ce? strigase Robert. De ce m-am lăsat convins de tine să vin în New York? Trebuia să fi rămas acolo unde eram înconjurat de lucruri pe care le înţelegeam…

În ciuda rugăminţilor ei, Robert rămăsese neînduplecat: nu va merge în Oraşul de Smarald. Ba chiar păruse ciudat de încântat că octopăianjenii îi vor bloca memoria de scurtă durată.

— Poate că atunci când o să vă întoarceţi, n-o să mai am deloc memorie, spusese el râzând răguşit. N-am să-mi amintesc că soţia şi fiica mea sunt fiinţe hibride şi că cei mai buni prieteni ai mei nu mă respectă câtuşi de puţin ca profesionist… Da, continuase el, voi putea să uit coşmarul acestor ultime săptămâni şi să-mi amintesc numai că ai fost furată de lângă mine, la fel ca prima mea soţie, pe când eu încă te iubeam cu disperare.

Robert umbla prin cameră mânios. Ellie încercase să îl liniştească.

— Nu, nu! strigase el, ferindu-se de atingerea ei. E prea târziu. Prea multă durere. Nu mai pot suporta.

În primele ore ale serii, Ellie ceruse sfatul mamei sale. Nicole nu găsise nimic care s-o mângâie. Fusese de acord că Ellie nu trebuie să cedeze, dar o atenţionase că nimic din comportamentul lui Robert nu sugerează că s-ar putea răzgândi.

La sugestia lui Nicole, Ellie îl abordă pe Archie şi îl rugă ca, dacă Robert refuză în continuare să meargă cu ei, Archie sau un alt octopăianjen să-l ducă înapoi în adăpost, unde să fie repede găsit de ceilalţi oameni. Archie acceptă, cu oarecare reţinere.

Te iubesc, Robert, rosti Ellie în gând ridicându-se în sfârşit. Şi Nikki te iubeşte. Vrem să vii cu noi, pentru că eşti soţul meu şi tatăl ei. Trase adânc aer în piept şi intră în dormitor.

Până şi Richard avea lacrimi în ochi când Robert Turner îşi îmbrăţişă pentru ultima oară soţia şi fiica şi-apoi porni ezitant după Archie spre metroul aflat la doar douăzeci de metri depărtare. Nikki plângea încetişor, dar nu-şi dădea seama pe deplin ce se petrece. Era prea mică.

Robert se întoarse, le făcu, trist, semn cu mâna şi urcă în tren. În câteva clipe, metroul dispăru în tunel. În mai puţin de un minut, atmosfera sumbră fu destrămată de strigăte vesele venind de pe palierul de deasupra lor.

— Hei, voi de colo, ar fi bine să vă pregătiţi pentru o mare petrecere! strigă Max.

Nicole ridică ochii spre palierul de sub cupolă; chiar şi de la distanţă, în lumina slabă, putu să vadă zâmbetele radioase ale proaspeţilor căsătoriţi. Asta e, se gândi ea, cu inima încă grea din cauza pierderii suferite de propria-i fiică. Tristeţe şi bucurie. Bucurie şi tristeţe. Oriunde există oameni. Pe Pământ. În lumile noi de dincolo de stele. Acum şi în vecii vecilor.

Oraşul de Smarald

1

Micul mijloc de transport fără şofer opri într-o piaţă circulară din care porneau cinci străzi. Singurii pasageri, o femeie brunetă cu păr cărunt şi însoţitorul ei octopăianjen, coborâră din maşină. În timp ce fiinţa umană şi octopăianjenul se îndepărtau încet de piaţă, vehiculul plecă, având acum luminile din interior stinse.

Un uriaş licurici solitar plutea în faţa lui Nicole şi a doctorului Blue, care-şi continuau conversaţia în semiîntuneric. Nicole avea grijă să accentueze fiecare cuvânt, pentru ca prietenul ei extraterestru să-i poată interpreta fără dificultate mişcarea buzelor. Doctorul Blue răspundea cu benzi de culoare late, folosind propoziţii simple pe care ştia că Nicole le înţelege.

Când ajunseră la prima dintre cele patru locuinţe cu un singur nivel, de culoare alb-crem, de la capătul străzii înfundate, octopăianjenul ridică de la pământ un tentacul şi „dădu mâna” cu Nicole.

— Noapte bună, răspunse ea cu un zâmbet stins. A fost o zi extraordinară… Mulţumesc pentru tot.

După ce doctorul Blue intră în casa lui, Nicole se duse la fântâna decorativă care forma o insuliţă în mijlocul străzii şi bău de la una din cele patru duze care aruncau încontinuu jeturi de apă la nivelul taliei. O parte din apa care atinse faţa lui Nicole căzu înapoi în bazinul puţin adânc, producând agitaţie în interiorul lui. Chiar şi în lumina slabă, Nicole văzu creaturile care înotau ţâşnind în toate părţile. Purificatorii se află pretutindeni, mai ales când suntem noi prin preajmă, se gândi Nicole. Apa care mi-a atins faţa va fi purificată în câteva secunde. Se întoarse şi se apropie de cea mai mare dintre locuinţele din fundătură. Când trecu pragul casei, licuriciul de afară zbură repede înapoi spre piaţă. În hol, Nicole bătu uşor în perete o singură dată şi în faţa ei apăru imediat un licurici mai mic, abia strălucind. Nicole se opri într-una dintre cele două băi ale familiei, apoi în faţa uşii camerei lui Benjy. Acesta sforăia zgomotos. Ascultă un minut, după care îşi continuă drumul pe hol, spre dormitorul mare pe care-l împărţea cu soţul ei.

Şi Richard dormea. Nu răspunse la salutul şoptit al lui Nicole. Ea îşi scoase pantofii şi părăsi dormitorul. Ajunsă în camera cu rol de birou, Nicole bătu uşurel în perete de două ori şi lumina se intensifică. În birou zăceau în dezordine, claie peste grămadă, componentele electronice pe care octopăianjenii le adunaseră, la cererea lui Richard, pe parcursul mai multor luni. Nicole râse în sinea ei în timp ce-şi croia drum prin harababură, spre biroul ei. Întotdeauna are câte un proiect, se gândi ea. Măcar translatorul va fi foarte util.

Nicole se aşeză pe scaunul de la biroul ei, trase sertarul din mijloc şi scoase computerul portabil, pentru care octopăianjenii furnizaseră în sfârşit subsisteme noi de energie şi stocare. După ce-şi extrase din meniu jurnalul, Nicole începu să scrie, uitându-se din când în când pe micul monitor, ca să citească.

Ziua 221

Am ajuns acasă foarte târziu şi, cum era de aşteptat, toţi dorm. Am fost tentată să mă dezbrac şi să mă bag lângă Richard, dar ziua asta a fost atât de ieşită din comun încât am simţit nevoia să-mi consemnez gândurile şi sentimentele cât sunt încă proaspete în minte.

Am luat micul dejun, ca întotdeauna, împreună cu întreg clanul nostru, al oamenilor de aici, la o oră după ce s-a luminat de ziuă. Nai ne-a vorbit despre ce vor face copiii la şcoală înainte de somnul lung de după-amiază, Eponine ne-a spus că atât arsurile la stomac, cât şi greaţa de dimineaţă au dispărut, iar Richard s-a plâns că „vrăjitorii în biologie” (gazdele noastre, octopăianjenii, fireşte) sunt ingineri electricieni mediocri. Am încercat să particip la conversaţie, dar gândul îmi stătea la întâlnirile cu doctorii octopăianjeni din dimineaţa asta.

Când am ajuns în sala de conferinţe din piramidă, imediat după micul dejun, aveam emoţii mari. Doctorul Blue şi colegii săi au fost punctuali şi s-au lansat imediat într-o discuţie lungă despre ceea ce aflaseră din testele lui Benjy. Jargonul medical e greu de înţeles chiar şi în limba maternă – pe alocuri mi-a fost aproape imposibil să înţeleg ce spuneau ei în culori. Deseori, a trebuit să le cer să repete.

Am înţeles în scurt timp ce răspuns îmi aduc octopăianjenii. Da, au văzut clar, făcând comparaţii, prin ce diferă genomul lui Benjy de al celorlalţi. Da, sunt de acord că şiragul specific de gene de pe cromozomul 14 este aproape sigur cauza sindromului Whittingham. Dar nu, le pare rău, nu vedeau nici un mod de a-l vindeca – nici chiar folosirea unei proceduri pe care eu am interpretat-o ca transplant de gene. Problema e prea complexă, mi-au spus octopăianjenii, şi implică prea multe lanţuri de aminoacizi, iar ei nu au destulă experienţă cu privire la oameni…

Când am înţeles ce-mi spun, am izbucnit în plâns. Mă aşteptasem la altceva. Crezusem că aceeaşi pricepere miraculoasă care a eliberat-o pe Eponine de blestemul virusului RV-41 poate reuşi să vindece şi defectul din naştere al lui Benjy. Mi-am dat seama că, mânată de disperare, chiar sperasem la un miracol, cu toate că mintea mea ştia foarte clar care e diferenţa dintre o boală congenitală şi un virus dobândit. Doctorul Blue şi-a dat toată silinţa să mă consoleze. Mi-am lăsat lacrimile de mamă să curgă acolo, în faţa octopăianjenilor, ştiind că trebuie să fiu tare când mă voi întoarce acasă şi le voi spune celorlalţi.

Nai şi Eponine au ştiut rezultatul de îndată ce mi-au văzut expresia de pe faţă. Nai îl adoră pe Benjy şi nu încetează să-l laude pentru hotărârea lui de a învăţa, în ciuda obstacolelor. Benjy e uimitor. Stă ore întregi în camera lui şi-şi face conştiincios lecţiile, se chinuieşte zile la rând să prindă o noţiune pe care un copil de nouă ani înzestrat ar învăţa-o în jumătate de oră. Săptămâna trecută, Benjy a venit la mine radiind de mândrie ca să-mi arate că ştie să găsească cel mai mic numitor comun pentru a aduna fracţiile 1/4, 1/5 şi 1/6 .

Nai este principala lui profesoară. Eponine îi e prietenă. Probabil că azi dimineaţă, Eponine s-a simţit mai prost decât oricine. Pentru că pe ea octopăianjenii au vindecat-o atât de repede, fusese sigură că medicina lor magică va rezolva şi problema lui Benjy. N-a fost să fie. Eponine a plâns atât de tare şi de mult azi dimineaţă, încât mi-am făcut griji pentru pruncul ei. După ce s-a liniştit, s-a bătut uşurel pe burtă şi, râzând, mi-a spus să stau liniştită, căci reacţia ei se datorează, probabil, hormonilor hiperactivi.

Toţi cei trei bărbaţi s-au amărât, dar nu şi-au exteriorizat prea mult supărarea. Patrick a ieşit repede din cameră, fără să spună ceva. Max şi-a exprimat dezamăgirea printr-o serie de înjurături neobişnuit de colorate. Richard s-a strâmbat doar şi a clătinat din cap.

Înainte de începerea examinării, conveniserăm să nu-i spunem lui Benjy nimic despre adevăratul scop al testelor făcute de octopăianjeni. Oare să fi ştiut? Oare să fi bănuit ce se petrecea? Poate. Dar azi dimineaţă, când i-am spus că octopăianjenii au ajuns la concluzia că e un tânăr sănătos, n-am văzut în ochii lui nici măcar un indiciu că e conştient de ceea ce se petrecuse. După ce l-am îmbrăţişat tare, m-am întors în camera mea şi m-am lăsat iarăşi copleşită de durerea de a-mi şti fiul handicapat.

Sunt sigură că Richard şi doctorul Blue au conspirat să-mi dea de lucru restul zilei. Mă retrăsesem de abia douăzeci de minute în camera mea când am auzit o bătaie uşoară în uşă. Richard mi-a explicat că doctorul Blue se află în atrium şi că alţi doi medici octopăianjeni mă aşteaptă în sala de conferinţe. Se întrebau dacă am uitat oare că programaseră, special pentru mine, o prezentare detaliată a sistemului digestiv al octopăianjenilor?

Discuţiile cu octopăianjenii s-au dovedit a fi atât de fascinante încât o vreme chiar am reuşit să uit că handicapul fiului meu depăşeşte magia medicinii lor. Colegii doctorului Blue aveau planşe anatomice complexe ale octopăianjenilor, pe care figurau toate organele cu rol important în procesului de digestie. Desenele, făcute pe un fel de pergament, erau întinse pe masa mare. Octopăianjenii mi-au explicat, în minunata lor limbă, tot ce se întâmplă cu hrana în interiorul corpului lor.

Trăsătura cea mai neobişnuită a procesului digestiv al octopăianjenilor sunt cei doi saci mari, sau organe-depozit, de la ambele capete ale sistemului. Tot ce mănâncă ei intră direct în depozitul de asimilare, unde poate rămâne până la treizeci de zile. În funcţie de nivelul de activitate al individului, corpul acestuia determină în mod automat ritmul în care hrana din fundul sacului este preluată, descompusă chimic şi distribuită celulelor pentru a fi transformată în energie.

La celălalt capăt al sistemului digestiv se află un depozit de dezasimilare sau rezidual, în care este deversată toată materia pe care corpul octopăianjenului nu o poate converti în energie utilă. Am aflat că fiecare octopăianjen sănătos are un animal numit „distrugător” (asta e cea mai bună traducere pe care am găsit-o pentru numele acestor creaturi micuţe, asemenea centipedelor – unul dintre doctori mi-a aşezat în palmă două dintre ele când mi-au descris ciclul lor de viaţă) care trăieşte în depozitul său de reziduuri. Acest animal se dezvoltă dintr-un ou minuscul depozitat de predecesorul său în corpul octopăianjenului gazdă. Distrugătorul e în esenţă omnivor. El consumă nouăzeci şi nouă la sută din reziduurile acumulate în depozit într-o lună pământeană, cât îi ia să ajungă la maturitate. Când distrugătorul devine adult, el depune două ouă, dintre care numai unul va ecloza, şi apoi părăseşte pentru totdeauna octopăianjenul în care a trăit.

Depozitul de asimilare este localizat chiar în spatele gurii, mai jos de ea. Octopăianjenii mănâncă foarte rar, iar atunci când o fac, se îmbuibă. Am purtat o discuţie lungă despre obiceiurile lor alimentare. Doctorul Blue mi-a spus două lucruri absolut surprinzătoare: primul, că un depozit de asimilare gol duce la decesul imediat, în mai puţin de un minut, şi al doilea, că un octopăianjen pui trebuie învăţat să monitorizeze situaţia proviziei sale de hrană. Fantastic! El nu ştie instinctiv când îi e foame! Când doctorul Blue a văzut uimirea de pe faţa mea, a râs (o răbufnire de culori emise de-a valma), apoi s-a grăbit să mă asigure că moartea din cauza înfometării nu e răspândită printre octopăianjeni.

Încă nu reuşesc să traversez lunga zi a octopăianjenilor fără să dorm; din tot grupul nostru, numai Richard e în stare să sară peste somnul de după-amiază în mod regulat. Aşadar, după cele trei ore de somn de după-amiază, doctorul Blue m-a informat că, datorită interesului meu viu pentru procesul lor digestiv, octopăianjenii s-au hotărât să-mi arate alte câteva caracteristici neobişnuite ale biologiei lor.

Am urcat într-un vehicul împreună cu cei trei octozi, am ieşit din zona noastră prin una din cele două porţi şi am traversat Oraşul de Smarald. Bănuiesc că şi excursia asta a fost planificată pentru a-mi alina dezamăgirea cu privire la Benjy. După ce am ieşit din zona noastră, pe lângă maşină şi pe stradă au început să mişune tot felul de creaturi fascinante, inclusiv multe din speciile pe care le-am zărit în treacăt la începutul primei vizite în Oraşul de Smarald. Din cauza asta îmi era greu să fiu foarte atentă la tot ce spunea doctorul Blue, care mi-a amintit că octopăianjenii sunt un gen polimorf şi că specia de octozi care a colonizat nava spaţială Rama pe care ne aflam are şase manifestări distincte la vârsta adultă.

— Unul dintre parametrii posibili de variaţie este mărimea, mi-a spus el.

N-aveam cum să fiu pregătită pentru ceea ce am văzut vreo douăzeci de minute mai târziu. Am coborât din maşină în faţa unui depozit mare. La fiecare capăt al clădirii fără ferestre stăteau doi octopăianjeni mamuţi, cu balele curgând, cu capul având un diametru de cel puţin şapte metri, corp asemănător cu un mic dirijabil şi tentacule lungi, de culoare cenuşie ca gresia, şi nu negru cu auriu, ca de obicei. Doctorul Blue m-a informat că acest tip morfologic anume are o singură funcţie şi numai una: de a servi drept depozit de hrană pentru colonie.

— Fiecare „ghiftuit” (aşa am tradus exprimarea în culori a doctorului Blue) poate stoca o cantitate echivalentă cu cea cuprinsă în câteva sute de depozite de asimilare pline cu hrana pentru un octopăianjen adult obişnuit, a spus doctorul Blue. Cum depozitele noastre de asimilare individuale reţin hrană pentru treizeci de zile cu alimentaţie normală, patruzeci şi cinci de zile în cazul unui regim cu consum redus de energie, îţi dai seama ce depozit uriaş reprezintă o duzină de astfel de ghiftuiţi.

În timp ce priveam, cinci octopăianjeni s-au apropiat de unul dintre fraţii lor uriaşi şi au spus ceva în culori. În câteva secunde, creatura s-a aplecat, şi-a coborât capul până la pământ şi a regurgitat pe gura lărgită, aflată chiar sub lentila lăptoasă, un mâl gros. Cei cinci octozi de dimensiuni normale s-au adunat în jurul movilei de mâl şi s-au hrănit cu ajutorul tentaculelor.

— Exersăm acest lucru de mai multe ori pe zi, cu fiecare ghiftuit, mi-a spus Doctorul Blue. Indivizii aparţinând acestui tip morfologic trebuie să exerseze, căci nu sunt prea deştepţi. Poate ai observat că nici unul dintre ei nu vorbeşte în culori. N-au aptitudinea de transmitere a limbii, iar mobilitatea lor este extrem de limitată. Genomul lor a fost proiectat astfel încât ei să poată depozita în mod eficient hrana, s-o conserve pe perioade mari de timp şi s-o regurgiteze pentru a hrăni colonia, la cerere.

Încă mă mai gândeam la uriaşii ghiftuiţi când vehiculul nostru a ajuns la ceea ce mi s-a spus că e o şcoală a octopăianjenilor. În timp ce traversam terenul şcolii, am comentat că marea clădire pare pustie. Unul dintre doctori a spus ceva despre faptul că colonia nu a beneficiat de o „reînnoire recentă” – nu ştiu dacă am interpretat corect culorile, dar o explicaţie clară a ceea ce voia să spună prin asta n-am primit.

La un moment dat am intrat într-o clădire mică, lipsită de orice fel de mobilier, situată într-un capăt al terenului. Înăuntru erau doi octopăianjeni adulţi şi aproximativ douăzeci de octopăianjeni tineri, înalţi cam pe jumătate cât însoţitorii lor mai mari. Din activitatea de acolo reieşea clar că desfăşoară un fel de exerciţiu repetitiv. Totuşi, n-am putut înţelege conversaţia dintre tineri şi profesorii lor, atât din cauză că octopăianjenii foloseau alfabetul complet, incluzând ultraviolete şi infraroşii, cât şi din cauză că „exprimarea” tinerilor nu curgea în benzi îngrijite, regulate, ca să le pot citi.

Doctorul Blue mi-a explicat că asistam la o „oră de măsurare”, unde tinerii sunt instruiţi să-şi evalueze propria sănătate, inclusiv să estimeze cantitatea de hrană rămasă în depozitele lor de asimilare. După ce doctorul Blue mi-a spus că „măsurarea” face parte integrantă din programa de învăţământ primar pentru tinerii lor, l-am întrebat cum se explică neregularitatea benzilor de culoare a tinerilor. Doctorul Blue m-a informat că aceşti octozi erau foarte tineri, abia trecuţi de „prima culoare” şi cu greu capabili să comunice idei clare.

După ce ne-am întors în sala de conferinţe, mi s-au pus o serie de întrebări despre sistemul digestiv al omului. Întrebările erau extrem de complexe (de exemplu, am trecut pas cu pas prin ciclul Krebs al acidului citric şi am discutat despre elemente ale biochimiei omului pe care abia dacă le mai ţineam minte) şi m-a uimit iarăşi faptul că octopăianjenii ştiu mult mai multe despre noi decât ştim noi despre ei. Ca întotdeauna, n-a fost nevoie să repet nici un răspuns.

Ce zi! A început cu durerea provocată de descoperirea faptului că octopăianjenii nu-l pot ajuta pe Benjy. Apoi mi-a fost dat să-mi amintesc cât de elastic este psihicul omului – curiozitatea de a afla mai multe despre octopăianjeni m-a scos din starea de deznădejde. Continuă să mă uimească amploarea gamei de emoţii pe care noi, oamenii, le posedăm… şi cât de repede ne putem schimba şi adapta.

Aseară am discutat cu Eponine despre viaţa noastră aici, în Oraşul de Smarald şi despre felul în care neobişnuitele noastre condiţii de trai vor afecta comportamentul copilului pe care-l poartă în pântec. La un moment dat, Ep a clătinat din cap şi a zâmbit.

— Ştii ce e atât de uimitor? a întrebat ea. Iată-ne aici, un grup izolat de oameni, trăind pe un domeniu extraterestru în interiorul unei uriaşe nave spaţiale care goneşte spre o destinaţie necunoscută… Şi totuşi, zilele noastre aici sunt pline de râsete, de elan, de tristeţe şi dezamăgire, exact cum ar fi dacă ne-am afla tot pe Pământ.

— O fi semănând asta la aspect şi la consistenţă cu o vafă, dar e al dracului de sigur că n-are gust de vafă, spuse Max.

— Mai toarnă sirop pe ea, spuse Eponine râzând. Şi dă farfuria încoace.

Max îi întinse soţiei sale vafele, peste masă.

— La naiba, franţuzoaico, spuse el, în ultimele săptămâni ai mâncat tot ce s-a zărit. Dacă nu te-aş cunoaşte, aş crede că tu şi copilul ăla nenăscut al nostru aveţi „depozite de asimilare” din alea de care ne-a povestit Nicole.

— Ar fi comod, totuşi, spuse Richard distrat. Ţi-ai putea face plinul la mâncare şi n-ai mai fi nevoit să te opreşti din treabă doar pentru că stomacul tău strigă.

— Cerealele alea sunt şi mai bune, spuse micul Kepler, din celălalt capăt al mesei. Pun pariu că până şi lui Hercule i-ar plăcea…

— Că veni vorba, îl întrerupse Max pe un ton mai coborât. Care-i rostul lui? Afurisitul ăsta de octopăianjen apare în fiecare dimineaţă, la două ore după ivirea zorilor, şi arde gazu’ pe aici. Dacă Nai face lecţii cu copiii, el şade în fundul camerei…

— Se joacă cu noi, unchiule Max! strigă Galileo. Hercule e foarte amuzant. Face tot ce-i cerem noi… Ieri m-a lăsat să îi folosesc partea din spate a capului ca sac de box.

— După spusele lui Archie, Hercule este observatorul oficial, spuse Nicole. Octopăianjenii sunt curioşi cu privire la tot. Vor să ştie totul despre noi, chiar şi cele mai banale amănunte.

— Asta-i grozav, spuse Max, dar avem o mică problemă. Când tu, Ellie şi Richard sunteţi plecaţi, nimeni de pe-aici nu înţelege ce spune Hercule. Oh, sigur, Nai ştie câteva faze simple, dar nu sunt de nici un folos în majoritatea cazurilor. Ieri, de exemplu, când toată lumea îşi făcea somnul de după-amiază, afurisitul ăla de Hercule a venit după mine la budă. Nu ştiu voi cum sunteţi, dar mie-mi vine greu să-mi fac nevoile chiar şi cu Eponine la o distanţă de la care m-ar putea auzi. Cu un extraterestru holbându-se la mine de la câţiva metri, sfincterul meu era absolut paralizat.

— De ce nu i-ai spus lui Hercule să plece? întrebă Patrick râzând.

— I-am spus, răspunse Max. Dar el s-a holbat la mine şi-a tot repetat o secvenţă de culori din care n-am priceput nimic.

— Îţi aminteşti secvenţa? întrebă Ellie. Poate îţi pot spune eu ce zicea Hercule.

— La dracu’, nu, nu mai ţin minte, răspunse Max. În plus, acum nu mai contează… Acuma nu-mi vine să mă…

Gemenii Watanabe izbucniră în hohote de râs; Eponine se încruntă la soţul ei. Benjy, care vorbise foarte puţin în timpul micului dejun, rugă să fie scuzat.

— Te simţi bine, dragă? întrebă Nicole. Bărbatul-copil dădu din cap şi ieşi din sufragerie, îndreptându-se spre dormitorul său.

— Ştie ceva? întrebă încet Nai.

Nicole clătină repede din cap şi se întoarse spre nepoata ei.

— Ai terminat de mâncat, Nikki?

— Da, Nonni, răspunse fetiţa.

Se ridică de la masă şi, după câteva clipe, Kepler şi Galileo o urmară.

— Cred că Benjy ştie mai multe decât avem noi impresia că ştie, remarcă Max imediat după plecarea copiilor.

— S-ar putea să ai dreptate, spuse încetişor Nicole. Dar ieri, când am stat de vorbă cu el, n-am văzut nici un indiciu cum că…

Nicole se opri în mijlocul frazei şi se întoarse spre Eponine.

— Apropo, tu cum te simţi în dimineaţa asta?

— Grozav, răspunse Eponine. Copilul a fost foarte activ înainte de ivirea zorilor. A dat tare din picioare aproape o oră – am putut chiar să-i urmăresc picioruşele cum se mişcă prin burta mea. Am încercat să-l fac pe Max să pună mâna, să simtă cum dă micuţul din picioare, dar a făcut nazuri.

— Franţuzoaico, nu ştiu de ce-i zici pruncului „el” când ştii foarte bine că eu vreau o fetiţă care să semene cu tine…

— Nu te cred nici în ruptul capului, Max Puckett, îl întrerupse Eponine. Spui că vrei fată numai ca să nu fii dezamăgit. Nimic nu ţi-ar plăcea mai mult decât un băiat pe care să-l creşti ca pe un tovarăş… Pe lângă asta, după cum ştii, în limba noastră se foloseşte în mod obişnuit pronumele „el” atunci când sexul nu e cunoscut sau specificat.

— Ceea ce mă aduce la altă întrebare pentru specialistele noastre în octopăianjeni, spuse Max după ce luă o gură de cvasi-cafea. Se uită mai întâi la Ellie, apoi la Nicole. Ştie vreuna dintre voi de ce sex ar putea fi prietenii noştri octopăianjeni? Cu siguranţă n-am văzut pe corpurile lor goale nimic care să-mi dea vreun indiciu, adăugă el râzând.

Ellie clătină din cap.

— Chiar că nu ştiu, Max. Archie mi-a spus că Jamie nu e copilul lui şi nici al doctorului Blue, cel puţin nu în cel mai strict sens biologic.

— Aşa că probabil Jamie e adoptat, spuse Max. Dar oare Archie e bărbatul şi doctorul Blue e femeia? Sau vecinii noştri de alături sunt un cuplu de homosexuali care cresc un copil?

— Poate că octopăianjenii nu au ceea ce numim noi sex, spuse Patrick.

— Atunci de unde vin generaţiile noi de octopăianjeni? întrebă Max. Doar nu se materializează din văzduh.

Richard spuse:

— Octopăianjenii sunt atât de avansaţi din punct de vedere biologic, încât s-ar putea să aibă un proces de reproducere care nouă ni s-ar părea un miracol.

— L-am întrebat de mai multe ori pe doctorul Blue despre sistemul lor de reproducere, spuse Nicole. El spune că e un subiect complicat, mai ales ţinând cont de faptul că octopăianjenii sunt polimorfi, şi că mi-l va explica după ce voi înţelege celelalte aspecte ale biologiei lor.

— Dacă aş fi octopăianjen, spuse rânjind Max, aş vrea să fiu un haplea din ăia graşi despre care ne-a povestit Nicole. Ce grozav ar fi ca singurul tău rost în viaţă să fie să mănânci şi să tot mănânci, depozitând hrană pentru toţi fraţii tăi… Ce existenţă! Am cunoscut în Arkansas un fiu de fermier care era un ghiftuit. Numai că el păstra toată mâncarea pentru sine. Nu voia s-o împartă nici cu porcii… Cred că avea aproape trei sute de kilograme când a murit, la vârsta de treizeci de ani.

Eponine îşi termină vafa.

— Glumele cu grăsani în prezenţa unei femei gravide dovedesc lipsă de sensibilitate, spuse ea, mimând indignarea.

— Oh, la naiba, Eponine! spuse Max. Ştii că nu se mai aplică nici una din prostiile astea. Aici în Oraşul de Smarald suntem animale de grădină zoologică şi trebuie să ne suportăm unii pe alţii.

Nai se scuză de la masă.

— Mai am ceva de pus la punct ca să închei lecţiile pentru azi, spuse ea. Nikki va începe să înveţe consoanele – deja a trecut ca vântul prin tot alfabetul.

— Aşa mamă, aşa fiică, spuse Max.

După ce Patrick ieşi din sufragerie, iar la masă rămaseră doar cele două cupluri şi Ellie, Max se aplecă în faţă cu un zâmbet poznaş pe faţă.

— Mă înşală pe mine ochii sau tânărul Patrick petrece mult mai mult timp cu Nai decât petrecea când am venit aici?

— Cred că ai dreptate, Max, spuse Ellie. Şi eu am observat acelaşi lucru. Mi-a spus că se simte util ajutând-o pe Nai să se descurce cu Benjy şi cu copiii. La urma urmei, tu şi Eponine sunteţi preocupaţi unul de celălalt şi amândoi de copilul care e pe drum, eu sunt foarte ocupată cu Nikki şi cu octopăianjenii, mama şi tata sunt veşnic angrenaţi în ceva…

— N-ai înţeles ideea, dragă doamnă, spuse Max. Mă întreb dacă nu cumva în mijlocul nostru se formează un alt cuplu.

— Patrick şi Nai? întrebă Richard, de parcă ideea i-ar fi trecut prin minte pentru prima dată.

— Da, dragă, spuse Nicole râzând. Richard aparţine acelei categorii de genii cu spirit de observaţie foarte selectiv. Nici un detaliu, oricât de mic, al vreunui proiect de-al lui nu trece neobservat. Dar schimbările evidente din comportamentul oamenilor îi scapă. Îmi amintesc că o dată, în Noul Eden, când Katie a încetat să mai poarte rochii scurte…

Nicole se opri. Încă-i era greu să vorbească despre Katie fără să se tulbure.

— Kepler şi Galileo au observat că Patrick e zilnic prin preajmă, spuse Eponine. Nai spune că Galileo a devenit foarte gelos.

— Şi Nai ce spune despre atenţia lui Patrick? întrebă Nicole. O bucură?

— O ştii pe Nai, răspunse Eponine. Veşnic drăguţă, veşnic se gândeşte la ceilalţi. Cred că o îngrijorează gândul că o posibilă relaţie cu Patrick i-ar putea afecta pe gemeni.

Toţi ochii se întoarseră către musafirul care apăru în prag.

— Măi, măi, măi! Bună dimineaţa, Hercule, spuse Max, ridicându-se de pe scaun. Ce surpriză plăcută!… Cu ce-ţi putem fi de folos în dimineaţa asta?

Octopăianjenul intră în cameră; culorile începură să se reverse în jurul capului său.

— Spune că a venit să-l ajute pe Richard la translatorul automat, spuse Ellie. Mai ales la părţile care sunt în afara spectrului nostru vizibil.

2

Nicole visa. Se făcea că dansează într-un ritm african, în jurul unui foc de tabără dintr-o pădurice de pe Coasta de Fildeş. Omeh conducea dansul. Era îmbrăcat în mantia verde pe care o purtase când venise s-o viziteze la Roma cu câteva zile înainte de lansarea misiunii Newstar. Toţi prietenii ei oameni din Oraşul de Smarald, plus cei patru octopăianjeni pe care-i cunoşteau mai bine dansau şi ei în cerc, în jurul focului de tabără. Kepler şi Galileo se băteau. Ellie şi Nikki se ţineau de mână. Octopăianjenul Hercule era îmbrăcat într-un costum african de un purpuriu aprins. Eponine avea burta foarte mare şi era greoaie. Nicole îşi auzi numele strigat din afara cercului. Era Katie? Se chinui să recunoască glasul, cu inima bătând năvalnic.

— Nicole, spuse Eponine stând lângă patul ei. Am contracţii.

Nicole se ridică în şezut şi scutură din cap, ca să se trezească de tot.

— Cât de dese? întrebă ea automat.

— Sunt neregulate, răspunse Eponine. Am avut câteva la distanţă de cinci minute, apoi nimic timp de o jumătate de oră.

E foarte probabil să fie contracţii Braxton-Hicks, se gândi Nicole. Mai are încă cinci săptămâni până la termen.

— Vino să te întinzi pe divan, zise ea, punându-şi halatul. Şi să-mi spui când începe următoarea contracţie.

Când Nicole termină să se spele pe mâini îl găsi pe Max aşteptând în camera de zi.

— Naşte? întrebă el.

— Probabil că nu, spuse Nicole.

Începu să apese uşor burta lui Eponine, încercând să localizeze copilul. Între timp, Max se plimba agitat prin cameră.

— Aş face moarte de om pentru o ţigară în clipa de faţă, bombăni el.

Când Eponine avu altă contracţie, Nicole sesiză o presiune uşoară pe colul uterin nedilatat. Era îngrijorată, pentru că nu ştia sigur unde se află copilul.

— Îmi pare rău, Eponine, spuse după cinci minute, când prietena ei avu altă contracţie. Cred că este un travaliu fals, un fel de exerciţiu prin care trece corpul tău, dar s-ar putea să mă înşel. Nu m-am mai ocupat de o sarcină ajunsă în stadiul ăsta fără să am un echipament de monitorizare care să mă ajute…

— Se întâmplă ca unele femei să nască atât de devreme, nu-i aşa? întrebă Eponine.

— Da. Dar cazurile sunt rare. Numai unu la sută dintre femeile la prima sarcină nasc cu mai mult de patru săptămâni înainte de termen. Şi aproape întotdeauna asta se întâmplă din cauza unei complicaţii de vreun fel. Sau a eredităţii… Ştii cumva dacă tu sau vreunul dintre fraţii tăi v-aţi născut prematur?

Eponine clătină din cap.

— N-am ştiut niciodată nimic despre familia mea biologică.

La naiba, îşi spuse Nicole. Sunt aproape convinsă că astea sunt contracţii Braxton-Hicks… Măcar de-aş fi sigură…

Nicole îi spuse lui Eponine să se îmbrace şi să se întoarcă acasă.

— Cronometrează contracţiile. Deosebit de important este intervalul dintre două contracţii succesive. Dacă încep să aibă loc cu regularitate, din patru în patru minute, fără pauze semnificative, să vii din nou la mine.

— S-ar putea să existe vreo problemă? o întrebă în şoaptă Max pe Nicole, în timp ce Eponine se îmbrăca.

— Puţin probabil, dar întotdeauna există posibilitatea asta.

— Ce zici, să le cerem ajutorul prietenilor noştri vrăjitori într-ale biologiei? întrebă Max. Iartă-mă dacă te jignesc, dar…

— Ţi-am luat-o înainte, Max, spuse Nicole. Deja m-am decis să mă consult cu doctorul Blue în dimineaţa asta.

Max începuse să se agite cu mult înainte ca doctorul Blue să deschidă ceea ce Max numea borcanul cu gândaci.

— Stai aşa, doctore, spuse el, punându-şi mâinile cu blândeţe pe tentaculul care ţinea borcanul. Înainte să laşi creaturile alea să iasă, vrei să-mi explici ce ai de gând să faci?

Eponine era întinsă pe canapeaua din camera de zi a familiei Puckett. Era dezbrăcată, dar acoperită cu două cearceafuri. Nicole o ţinuse de mână pe Eponine aproape tot timpul cât cei trei octopăianjeni instalaseră laboratorul mobil, iar acum se duse lângă Max ca să poată traduce ce spunea doctorul Blue.

— Doctorul Blue nu e specialist în domeniul ăsta, interpretă Nicole. El spune că unul din ceilalţi doi octopăianjeni va trebui să explice detaliile procesului.

După o scurtă discuţie dintre cei trei octopăianjeni, doctorul Blue se dădu la o parte şi un alt extraterestru veni în faţa lui Nicole şi a lui Max. Apoi doctorul Blue o informă pe Nicole că acest octod, pe care el îl numea „inginerul de imagine”, a început abia de curând să înveţe dialectul mai simplu al limbii octopăianjenilor folosit în comunicarea cu oamenii.

— S-ar putea să fie puţin mai greu de înţeles, îi spuse el. Câteva secunde mai târziu, culorile începură să izvorască în jurul capului inginerului şi Nicole traduse:

— Fiinţele micuţe din borcan se numesc… cuadroizi de imagine – asta cred că ar fi o traducere satisfăcătoare… Oricum, sunt aparate de fotografiat vii care vor pătrunde în Eponine şi vor fotografia copilul. Fiecare cuadroid are o capacitate de… mai multe milioane de elemente fotografice, care pot fi alocate unui număr de 512 imagini per nilet octopăienjenesc. Pot crea chiar şi filme.

Ezită şi se întoarse spre Max.

— Eu simplific toate astea, dacă n-ai nimic împotrivă. Totul este foarte tehnic şi exclusiv în matematica lor octală. Inginerul a explicat la sfârşit toate metodele prin care utilizatorul poate alege imaginile – lui Richard i-ar fi plăcut la nebunie.

— Mai spune-mi o dată cât înseamnă un nilet, spuse Max.

— Aproximativ douăzeci şi opt de secunde, răspunse Nicole. Opt nileţi fac un feng, opt fengi fac un voden, opt vodeni fac un terţ şi opt terţi fac o zi octopăienjenească. Richard a calculat că ziua lor are treizeci şi două de ore, paisprezece minute şi un pic mai mult de şase secunde.

— Mă bucur că există cineva care înţelege toate astea, spuse Max încet.

Nicole se întoarse cu faţa la inginerul de imagini şi conversaţia continuă.

— Fiecare cuadroid de imagine intră în zona ţintă specificată, face fotografii, apoi se întoarce la procesorul de imagini – cutia gri de lângă perete – unde „varsă” imaginile, îşi primeşte răsplata şi se întoarce la coadă.

— Poftim?! exclamă Max. Ce fel de răsplată?

— Mai târziu, Max, spuse Nicole.

Se chinuia să înţeleagă o frază pe care deja îl rugase pe octopăianjen să o repete. Rămase tăcută câteva secunde, apoi clătină din cap şi se întoarse spre doctorul Blue.

— Îmi pare rău, dar tot nu înţeleg ultima frază.

Cei doi octopăianjeni avură un schimb rapid de replici în dialectul lor normal, apoi inginerul de imagini se întoarse iar cu faţa la Nicole.

— În regulă, spuse ea în cele din urmă, cred că acum am înţeles… Max, cutia gri e un fel de manager de date programabil, care stochează datele în celule vii şi pregăteşte materialul adunat de la cuadroizi pentru a fi proiectat pe perete sau oriunde am vrea să vedem imaginile, în conformitate cu protocolul selectat…

— Am o idee, o întrerupse Max. Toate astea mă depăşesc… Dacă tu eşti convinsă că şmecheria asta n-o să-i facă rău în nici un fel lui Eponine, daţi-i înainte.

Doctorul Blue înţelese ce spusese Max. La un semn al lui Nicole, el şi ceilalţi octopăianjeni se duseră în faţa casei familiei Puckett şi scoaseră dintr-o maşină parcată acolo ceva ce arăta ca un sertar acoperit.

— În acest container, îi spuse lui Nicole doctorul Blue, se află douăzeci sau treizeci dintre cei mai mici membri ai speciei noastre, aparţinând unui tip morfologic al cărui rol principal este să comunice direct cu cuadroizii şi cu celelalte creaturi micuţe care fac ca acest sistem să funcţioneze. De fapt, morfii vor dirija procedura.

— Fir-aş al naibii! spuse Max când sertarul se deschise şi octopăianjenii mititei, de numai câţiva centimetri înălţime, se repeziră în mijlocul camerei. Pe ăştia i-am văzut împreună cu Eponine în labirintul albastru de pe cealaltă parte a Mării Cilindrice.

— Morfii pitici, explică doctorul Blue, primesc îndrumări de la noi şi apoi organizează întregul proces. Ei sunt cei care, de fapt, programează cutia gri… Acum, tot ce ne trebuie ca să începem sunt câteva precizări cu privire la ce fel de imagini doriţi şi unde vreţi să le vedeţi.

Marea imagine colorată de pe peretele camerei de zi a familiei Puckett arăta un făt de sex masculin, frumos, perfect format, care umplea aproape tot uterul mamei sale. Max şi Eponine sărbătoreau de o oră, de când putură să distingă în mod clar că pruncul nenăscut e într-adevăr băiat. În timp, Nicole învăţase cum să precizeze mai bine ce vrea să vadă, iar calitatea imaginilor se îmbunătăţise considerabil. Actuala imagine de pe perete, dublă faţă de mărimea naturală, era de-o claritate uluitoare.

— Pot să-l mai văd o dată cum dă din picioare? întrebă Eponine.

Inginerul de imagini îi spuse ceva morfului conducător şi în mai puţin de un nilet apăru o imagine a micuţului Puckett dând din picioare în burta mamei sale.

— Uite ce picioare puternice are! exclamă Max.

Acum era mai relaxat. După ce-şi revenise din şocul provocat de imaginile iniţiale, Max începuse să fie îngrijorat de toate „instalaţiile” care-l înconjurau pe fiul său în uter. Nicole îl liniştise pe tatăl novice identificând cordonul ombilical şi placenta şi asigurându-l că totul e normal.

— Să-nţeleg că fiul meu n-o să se nască foarte curând? întrebă Eponine după ce mai văzură filmul o dată.

— Nu, răspunse Nicole. Cred că mai ai cinci sau şase săptămâni. Deseori, primul copil se naşte puţin mai târziu. S-ar putea să mai ai nişte contracţii din alea intermitente, dar să nu-ţi faci griji din pricina lor.

Nicole îi mulţumi din inimă doctorului Blue, la fel şi Max şi Eponine. Apoi octopăianjenii îşi adunară componentele laboratorului portabil, atât cele biologice, cât şi cele nonbiologice. După plecarea octopăianjenilor, Nicole traversă camera şi o luă pe Eponine de mână.

Es-tu heureuse?{5} îşi întrebă ea prietena.

Absolument{6}, răspunse Eponine. Şi uşurată. Credeam că e ceva în neregulă.

— Nu, spuse Nicole. A fost doar o alarmă falsă.

Max veni şi-şi îmbrăţişă soţia. Era tot un zâmbet. Nicole se retrase uşor şi urmări scena tandră dintre prietenii ei. Doi soţi nu se iubesc niciodată mai mult ca înainte de naşterea primului lor copil, reflectă ea, dând să plece.

— Stai puţin, spuse Max. Nu vrei să ştii ce nume o să-i punem?

— Fireşte că vreau.

— Marius Clyde Puckett, spuse Max cu mândrie.

Eponine explică:

— Marius pentru că aşa-l chema pe iubitul visat de pribeaga Eponine din Les Miserables – am tânjit după un Marius în nopţile lungi şi însingurate de la orfelinat. Şi Clyde după fratele lui Max din Arkansas.

— E un nume grozav, spuse Nicole, zâmbind în sinea ei. Un nume grozav, repetă ea şi se întoarse să plece.

Richard se întoarse acasă în acea după-amiază entuziasmat la culme.

— Tocmai am petrecut două ore absolut fascinante în sala de conferinţe, împreună cu Archie şi ceilalţi octopăianjeni, îi spuse el lui Nicole cu un glas extrem de zgomotos. Mi-au arătat întreaga aparatură pe care au folosit-o când au „consultat-o” azi pe Eponine. Uimitor! Ce genii incredibile! Nu, vrăjitori e un termen mai potrivit – am spus-o de la început, afurisiţii de octopăianjeni sunt nişte vrăjitori ai biologiei! Imaginează-ţi… Au nişte creaturi vii care joacă rolul de aparat de fotografiat sau cameră de luat vederi, un set de insecte microscopice care citesc imaginile şi stochează cu grijă fiecare fotografie în parte, plus o replică deformată a lor înşişi, obţinută pe cale genetică, ce controlează procesul, şi o mână de elemente electronice care realizează, acolo unde e necesar, sarcinile obişnuite de administrare a datelor… Câte mii de ani le-a luat ca să obţină toate astea? Şi cine a fost cel care le-a conceput? Îţi stă mintea-n loc, pur şi simplu!

Nicole îi zâmbi soţului ei.

— L-ai văzut pe Marius? Ce părere ai?

— Am văzut toate fotografiile din după-amiaza asta, continuă Richard să strige. Ştii cum comunică morfii pitici cu cuadroizii de imagini? Folosesc o gamă specială de lungimi de unde, din capătul zonei ultraviolete a spectrului. Chiar aşa. Archie mi-a spus că, de fapt, insectele acelea mici şi octopăianjenii pitici au un limbaj comun. Şi asta nu e tot. Unii morfi cunosc limbile a opt microspecii diferite. Chiar şi Archie poate să comunice cu alte patruzeci de specii, dintre care cincisprezece folosesc culorile de bază ale octopăianjenilor, iar restul, limbaje care folosesc semne, substanţe chimice şi alte componente ale spectrului electromagnetic.

O clipă, Richard rămase nemişcat în mijlocul camerei.

— E incredibil, Nicole, pur şi simplu incredibil!

Era pe cale să se lanseze într-un alt monolog când Nicole îl întrebă cum comunicau între ei octozii obişnuiţi şi morfii pitici.

— N-am văzut azi pe capetele morfilor nici o succesiune de culori.

— Toată conversaţia lor se poartă în ultraviolete, spuse Richard, începând din nou să se plimbe prin cameră cu paşi mari.

Brusc, se întoarse spre Nicole, cu degetul aţintit spre mijlocul frunţii.

— Nicole, spuse el, chestia aia, lentila din mijlocul fantei sau canelurii lor verticale este un adevărat telescop, capabil să primească informaţii pe orice lungime de undă… E uluitor! Au organizat, cumva, toate aceste forme de viaţă într-un impresionant sistem simbiotic de o complexitate ce depăşeşte cu mult tot ce ne-am putea noi imagina vreodată…

Richard se aşeză pe divan, lângă Nicole.

— Uite, încă mai am pielea ca de găină, spuse el arătându-i braţele. Creaturile alea mă înfioară. Doamne, bine că nu sunt ostile.

Nicole îşi privi soţul cu mirare.

— De ce spui asta?

— Ar putea să adune o armată de miliarde de soldaţi, poate chiar de o mie de ori mai mult. Pun pariu că vorbesc chiar şi cu plantele! Ai văzut ce repede au rezolvat povestea din pădure… Imaginează-ţi cum ar fi dacă inamicul tău ar deţine controlul asupra tuturor bacteriilor, chiar şi asupra virusurilor, şi le-ar face să le îndeplinească poruncile… Ce idee înspăimântătoare!

Nicole râse.

— Nu crezi că te laşi dus de val? Doar pentru că au creat pe cale genetică nişte aparate de fotografiat vii nu înseamnă că…

— Ştiu, o întrerupse Richard sărind de pe divan. Dar nu mă pot abţine să nu mă gândesc la extensia logică a ceea ce am văzut azi aici… Nicole, Archie a recunoscut în faţa mea că singurul rol al morfilor pitici este să se ocupe de lumea fiinţelor mici. Piticii pot vedea fiinţe a căror mărime nu depăşeşte un micron, adică o miime de milimetru… Acum extinde ideea asta. Imaginează-ţi o specie ai cărei morfi dezvoltă patru sau cinci relaţii similare celei dintre octozii normali şi cei pitici. La urma urmelor, s-ar putea ca relaţia, comunicarea cu bacteriile să nu fie imposibilă.

În acest punct, Nicole interveni:

— Richard, n-ai nimic de spus despre faptul că Max şi Eponine urmează să aibă un fiu? Şi că băiatul pare perfect sănătos?

Richard rămase tăcut câteva clipe.

— E minunat! spuse el oarecum ruşinat. Cred că ar trebui să mă duc alături şi să-i felicit.

— Poţi aştepta până după cină, spuse Nicole, uitându-se la unul din ceasurile speciale făcute de Richard, ceas care măsura timpul pământesc într-un cadru de referinţă octopăienjenesc. Patrick, Ellie, Nikki şi Benjy sunt de jumătate de oră la Max şi Eponine, continuă Nicole, chiar de când doctorul Blue a trecut pe acolo cu nişte fotografii pe pergament ale micuţului Marius în uter. Cred că se vor întoarce acasă în aproximativ un feng, cum ai spune tu, preciză ea zâmbind.

3

Nicole se spălă pe dinţi, apoi se privi în oglindă. Galileo avea dreptate, îşi spuse ea. Sunt o babă.

Începu să-şi frece faţa cu degetele, masând metodic ridurile care păreau să fie pretutindeni. Îl auzi pe Benjy jucându-se afară cu copiii şi pe Nai şi Patrick chemându-i la şcoală. N-am fost mereu bătrână. A fost o vreme când mergeam şi eu la şcoală.

Nicole închise ochii, încercând să-şi amintească propria imagine de pe vremea când era copil. Însă prea multe imagini din anii care trecuseră de atunci îi înceţoşau şi distorsionau amintirea.

În cele din urmă deschise ochii şi se uită lung la imaginea ei din oglindă. În minte, şterse pungile de sub ochi şi toate zbârciturile de pe faţă. Schimbă culoarea părului şi a sprâncenelor din cenuşiu în negru intens. În sfârşit, reuşi să se vadă ca la douăzeci şi unu de ani, o femeie frumoasă. Preţ de o clipă, i se făcu tare dor de anii tinereţii. Căci eram tineri şi convinşi că nu vom muri niciodată.

Richard băgă capul pe uşă.

— Ellie şi cu mine ne apucăm de lucru cu Hercule, în birou, anunţă el. Vii şi tu?

— În câteva minute, răspunse Nicole.

În timp ce-şi aranja părul, Nicole reflectă asupra tiparelor zilnice ale clanului oamenilor din Oraşul de Smarald. De regulă, se adunau toţi la micul dejun în sufrageria familiei Wakefield. Şcoala se termina înainte de prânz. Apoi toată lumea, cu excepţia lui Richard, îşi făcea somnul de după-amiază, acomodându-se la ziua mai lungă cu opt ore. În majoritatea după-amiezelor, Nicole, Ellie şi Richard erau cu octopăianjenii, învăţând mai multe despre gazdele lor sau împărtăşind experienţe de pe planeta Pământ. Ceilalţi patru adulţi îşi petreceau aproape tot timpul cu Benjy şi copiii în enclava de la capătul fundăturii.

Şi unde ne vor duce toate astea? se întrebă dintr-o dată Nicole. Câţi ani vom mai fi oaspeţii octopăianjenilor? Şi ce se va întâmpla dacă, şi când, Rama va ajunge la destinaţia ei?

Nicole nu avea răspunsuri la nici una din aceste întrebări. Chiar şi Richard părea că a încetat să-şi mai facă griji cu privire la ceea ce se petrecea în afara Oraşului de Smarald. Era absorbit complet de octopăianjeni şi proiectul translatorului. În ultima vreme îi cerea lui Archie doar din două în două luni informaţii despre navigaţia prin cosmos. De fiecare dată, Richard îi informa pe ceilalţi, fără comentarii, că Rama se îndreaptă tot în direcţia generală a stelei Tau Ceti.

La fel ca micul Marius, se gândi Nicole, suntem mulţumiţi aici, în uterul nostru. Atâta timp cât nu suntem obligaţi să luăm act de lumea din afară, nu punem întrebări copleşitoare.

Nicole ieşi din baie şi porni pe hol, înspre birou. Richard şedea pe podea, între Hercule şi Ellie.

— Să găseşti succesiunea de culori şi să stochezi frecvenţa în procesor e uşor, spunea el. Partea cea mai grea a traducerii este să transformi în mod automat acea succesiune într-o propoziţie recognoscibilă.

Richard se întoarse cu faţa la Hercule şi vorbi foarte rar:

— Pentru că limba voastră este atât de matematică, fiecare culoare având un număr acceptabil de angstromi definit a priori, senzorul nu trebuie decât să identifice fluxul de culori şi lăţimile benzilor. Atunci întregul conţinut de informaţii a fost captat. Datorită preciziei regulilor, nici măcar nu e greu să codifici un algoritm de protecţie simplu împotriva greşelilor, care să fie folosit în conversaţiile cu tineri sau cu vorbitori neatenţi, în caz că o singură culoare se abate la stânga sau la dreapta în spectru. Totuşi, să transpui în limba noastră spusele unui octopăianjen e un proces mult mai complex. Dicţionarul pentru traducere e cât se poate de simplu. Fiecare cuvânt şi clarificatorii corespunzători pot fi identificaţi imediat. Dar e aproape imposibil de făcut următorul pas, anume transpunerea în frază, fără intervenţia unui om.

— Asta pentru că limba octopăianjenilor diferă fundamental de a noastră, comentă Ellie. Totul este precizat şi cuantificat, pentru a reduce posibilitatea interpretării greşite. În limba lor nu există subtilitate şi nici nuanţe. Pronumele „noi”, „voi” şi „ei-ele” sunt întotdeauna marcate cu clarificatori numerici, ba chiar şiruri de calificatori, când există incertitudini. Un octopăianjen nu spune niciodată „câţiva vodeni” sau „mai mulţi mileţi” – întotdeauna foloseşte o cifră sau un interval numeric pentru a preciza mai bine lungimea perioadei de timp.

— Din punctul nostru de vedere, spuse Hercule în culori, limba oamenilor are două aspecte extrem de dificile. Unul este absenţa formulărilor exacte, fapt care conduce la folosirea unui vocabular vast… Şi acum mi-e greu să-l înţeleg pe Max din cauză că, deseori, ceea ce spune el nu e totuna cu ceea ce vrea să spună.

Nicole i se adresă lui Richard:

— Nu ştiu cum face asta computerul tău, însă traducerea trebuie să reflecte cumva toate informaţiile cantitative conţinute în spusele unui octopăianjen. Aproape fiecare verb sau adjectiv folosit de ei are ataşat un clarificator numeric. Uite, de exemplu, cum a tradus Ellie „extrem de dificil” şi „vocabular vast”. Adjectivul „dificil”, spus de Hercule în limba lui, avea drept clarificator numărul cinci, iar „vocabular mare” avea numărul şase drept clarificator pentru „mare”. Toţi clarificatorii pentru modul comparativ au în vedere intensitatea adjectivului. Cum sistemul lor numeric de bază este octal, intervalul de variaţie al comparativelor este între unu şi şapte. Dacă Hercule ar fi folosit cifra şapte pentru a clarifica adjectivul „dificil”, Ellie ar fi tradus expresia prin „imposibil de dificil”. Dacă el ar fi folosit cifra doi drept clarificator în aceeaşi frază, ea ar fi spus „puţin dificil”.

— Greşelile privind intensitatea adjectivelor, deşi importante, duc rareori la interpretări greşite, spuse Richard, jucându-se absent cu un procesor mic. Greşeala de interpretare corectă a clarificatorilor verbelor e cu totul altă problemă… aşa cum am învăţat de curând din testele mele preliminare. Să luăm simplul verb octopăienjenesc „a merge”, care înseamnă, după cum ştiţi, a se deplasa neajutat, fără un mijloc de transport. Secvenţa maro – purpuriu – galben lămâie, ambele benzi de culoare având aceeaşi lăţime, acoperă mai multe zeci de verbe în engleză, de la „a merge” până la „a se plimba”, „a ţopăi”, „a alerga”, ba chiar „a sprinta”.

— Acelaşi aspect voiam să-l scot şi eu în evidenţă, spuse Ellie. Nu există traducere fără interpretarea completă a clarificatorilor… Pentru acest verb anume, octozii folosesc un dublu clarificator care să răspundă întrebării „cât de repede”. Într-un sens, există şaizeci şi trei de viteze diferite cu care ei pot să „meargă”… Ca să complice problema şi mai mult, pot folosi şi un clarificator de traseu, aşa că formularea „să mergem” poate avea multe, multe traduceri posibile.

Richard se strâmbă şi clătină din cap.

— Ce s-a întâmplat, tată? întrebă Ellie.

— Sunt dezamăgit, răspunse Richard. Sperasem să am terminată la ora asta o versiune simplificată a translatorului. Am presupus că esenţa celor spuse poate fi determinată prin urmărirea tuturor clarificatorilor. Includerea tuturor benzilor înguste de culoare va cere o capacitate mărită de memorare şi va încetini semnificativ traducerea. S-ar putea chiar să am probleme la proiectarea unui translator care să lucreze în timp real.

— Şi ce? întrebă Hercule. De ce te preocupă atât de tare acest translator? Ellie şi Nicole deja înţeleg foarte bine limba noastră.

— Nu chiar, spuse Nicole. Ellie e singura dintre noi care chiar vă înţelege culorile fără nici o dificultate. Eu încă mai învăţ zilnic.

— Deşi iniţial am început acest proiect atât ca o provocare, cât şi ca un mijloc de a mă obliga să mă familiarizez cu limba voastră, îi răspunse Richard lui Hercule, discutam cu Nicole, săptămâna trecută, despre cât de important a devenit translatorul. Nicole spune, şi sunt de acord cu ea, că grupul sau clanul nostru din Oraşul de Smarald se împarte în două. Ellie, Nicole şi cu mine ne facem viaţa mai interesantă interacţionând tot mai mult cu specia voastră. Ceilalţi, inclusiv copiii, rămân în esenţă izolaţi. Până la urmă, dacă nu vor avea un mod de comunicare cu voi, vor deveni nemulţumiţi şi/sau nefericiţi. Un translator automat bun este cheia care le va deschide viaţa aici.

Harta era încreţită şi ruptă în câteva locuri. Patrick o ajută pe Nai s-o deruleze încet şi s-o prindă pe peretele sufrageriei ei, care avea rol şi de sală de clasă pentru copii.

— Nikki, mai ţii minte ce este asta? întrebă Nai.

— Desigur, doamnă Watanabe, răspunse fetiţa. Este harta Pământului nostru.

— Benjy, poţi să ne arăţi unde s-au născut părinţii şi bunicii tăi?

— Iarăşi! Nu se poate, bombăni Galileo suficient de tare, adresându-i-se lui Kepler. Niciodată nu nimereşte. E prea tâmpit.

Galileo Watanabe! Du-te în camera ta şi stai pe pat cincisprezece minute.

— Nu face nimic, Nai, spuse Benjy îndreptându-se spre hartă. M-am obişnuit.

Galileo, în vârstă de aproape şapte ani după numărătoarea oamenilor, se opri la uşă să vadă dacă i se va anula pedeapsa.

— Ce mai aştepţi? îl certă maică-sa. Ţi-am spus să te duci în camera ta.

Benjy stătu liniştit în faţa hărţii în jur de douăzeci de secunde. În cele din urmă spuse:

— Ma-ma mea s-a născut aici, în Franţa.

Se dădu puţin în spate şi localiză Statele Unite, de cealaltă parte a Oceanului Atlantic.

— Ta-tăl meu s-a născut aici în Boston, în A-me-ri-ca. Benjy dădu să se aşeze.

— Dar bunicii tăi? îl îndemnă Nai. Ei unde s-au născut?

— Ma-ma ma-mei, bu-ni-ca mea, s-a născut în Africa spuse Benjy rar; se uită lung la hartă câteva secunde. Dar nu ţin min-te unde e asta.

— Ştiu eu, doamnă Watanabe, spuse imediat micuţa Nikki. Pot să-i arăt lui Benjy?

Benjy se întoarse şi se uită la fetiţa frumuşică, cu păr negru ca smoala. Zâmbi.

— Poţi să-mi spui, Nik-ki.

Fata se ridică de pe scaun, traversă camera şi puse degetul pe zona vestică a Africii.

— Mama lui Nonni s-a născut aici, în ţara asta verde, spuse ea cu mândrie. Se numeşte Coasta de Fildeş.

— Foarte bine, Nikki, spuse Nai.

— Îmi pare rău, Nai, zise Benjy. Am lu-crat atât de mult la frac-ţii, încât n-am avut timp de ge-o-gra-fie.

Se uită lung după nepoata sa, care se întorcea la locul ei. Când o privi din nou spre Nai, avea obrajii uzi de lacrimi.

— Nai, spuse el, azi n-am chef de şcoa-lă… Cred că am să mă duc acasă.

— Bine, Benjy, răspunse Nai cu blândeţe.

Benjy porni către uşă. Patrick dădu să-l urmeze, dar Nai îi făcu semn să stea pe loc.

Timp de aproape un minut, în clasă domni o linişte stânjenitoare.

— Acum e rândul meu? întrebă în cele din urmă Kepler. Nai dădu din cap şi băiatul se duse la hartă.

— Mama mea s-a născut în Thailanda, în oraşul Lampun. Tot acolo s-a născut şi tatăl ei. Bunica din partea mamei s-a născut tot în Thailanda, dar în alt oraş, numit Chiang Saen. Iată-l aici, lângă graniţa cu China.

Kepler făcu un pas la est şi arătă Japonia.

— Tatăl meu, Kenji Watanabe, şi ambii lui părinţi s-au născut în oraşul japonez Kyoto.

Băiatul se îndepărtă puţin de hartă. Părea că-l frământă ceva.

— Ce este, Kepler? întrebă Nai.

După o tăcere chinuitoare, băieţelul spuse:

— Mamă, tata a fost un om rău?

— Poftim? întrebă Nai, uluită; se aplecă spre fiul ei şi-l privi în ochi. Tatăl tău a fost o fiinţă minunată… Era inteligent, sensibil, iubitor, vesel – un adevărat prinţ. El…

Nai se opri. Emoţiile stăteau gata să erupă, s-o copleşească. Se uită o clipă în tavan, apoi îşi recăpăta stăpânirea de sine.

— Kepler, de ce pui asemenea întrebări? Îţi adorai tatăl. Cum poţi să…

— Unchiul Max ne-a spus că domnul Nakamura a venit din Japonia. Noi ştim că el e un om rău. Galileo spune că, întrucât tata venea din acelaşi loc…

Galileo! bubui glasul lui Nai, speriindu-i pe copii. Vino imediat aici!

Băiatul intră în fugă şi-şi privi mama nedumerit.

— Ce i-ai spus fratelui tău despre tatăl vostru?

— La ce te referi? spuse Galileo, încercând să facă pe nevinovatul.

— Mi-ai spus că se poate ca tata să fi fost un om râu, deoarece venea din Japonia, la fel ca domnul Nakamura…

— Păi, nu-l mai ţin minte prea bine pe tata. N-am spus decât că s-ar putea…

Nai trebui să facă apel la întreaga ei stăpânire de sine pentru a nu-i trage o palmă lui Galileo. Îl apucă pe băiat de umeri.

— Tinere, dacă te mai aud o dată spunând o vorbă împotriva tatălui tău…

Nai nu-şi putu termina fraza. Nu ştia cu ce să-l ameninţe, ce să spună în continuare. Se simţi dintr-o dată copleşită de întreaga ei viaţă.

— Vă rog să staţi jos şi să mă ascultaţi cu mare atenţie, le spuse în cele din urmă fiilor săi gemeni. Harta asta de pe perete arată toate ţările de pe planeta Pământ. În fiecare naţiune există tot felul de oameni, unii buni, alţii răi, cei mai mulţi un amestec complex de bunătate şi răutate. Nici o ţară nu are numai oameni buni sau numai oameni răi. Tatăl vostru a crescut în Japonia. La fel şi domnul Nakamura. Sunt de acord cu unchiul Max că domnul Nakamura este un om foarte rău. Dar răutatea lui nu are nici o legătură cu faptul că e japonez. Tatăl vostru, Kenji Watanabe, care era tot japonez, a fost cel mai bun om din câţi au trăit vreodată. Îmi pare rău că nu-l mai ţineţi minte şi că n-aţi ştiut cum era el în realitate…

Nai făcu o scurtă pauză.

— Nu-l voi uita niciodată pe tatăl vostru, spuse ea cu glas mai moale, aproape pentru sine. Şi-acum îl văd întorcându-se în casa noastră din Noul Eden, după-amiaza târziu. Voi amândoi strigaţi „Bună, tati!” când intra pe uşă. El mă săruta, vă ridica în braţe şi vă ducea la leagănul din curte. Întotdeauna, indiferent cât de obositoare îi fusese ziua, era răbdător şi iubitor…

Glasul i se stinse. Lacrimile îi inundară obrajii şi simţi că începe să tremure. Se întoarse cu spatele.

— Ora s-a terminat, sunteţi liberi, spuse ea.

Patrick stătea lângă Nai şi se uitau amândoi la gemeni, care se jucau împreună cu Nikki cu o minge mare, albastră, în fundătură.

— Scuză-mă, Patrick, spuse Nai. Nu m-am aşteptat să devin…

— N-ai de ce să te scuzi, o întrerupse Patrick.

— Ba da, am, spuse Nai. Cu ani în urmă mi-am promis să nu mă las copleşită de astfel de sentimente în faţa lui Kepler şi Galileo. Ei n-au cum să înţeleagă.

— Au uitat deja, spuse Patrick după un moment de tăcere. Uită-te la ei. Sunt total captivaţi de joc.

În acel moment, gemenii se certau. Ca de obicei într-un joc fără reguli stricte, Galileo încerca să obţină un avantaj. Nikki stătea lângă băieţi, atentă la fiecare vorbă.

— Băieţi, băieţi! strigă Nai. Încetaţi… Dacă nu vă puteţi juca fără să vă certaţi, va trebui să intraţi în casă.

Câteva secunde mai târziu, mingea albastră ţopăia pe stradă către piaţă şi cei trei copii alergau veseli după ea.

— Vrei ceva de băut? îl întrebă Nai pe Patrick.

— Da, aş vrea… mai ai suc din acela de pepene verde pe care l-a adus Hercule săptămâna trecută? A fost foarte gustos.

— Da, răspunse Nai, aplecându-se către dulăpiorul în care păstrau răcoritoarele. Apropo, unde e Hercule? Nu l-am văzut de câteva zile.

Patrick râse.

— Unchiul Richard l-a recrutat să lucreze cu normă întreagă la translator. Chiar şi Ellie şi Archie sunt acolo, cu ei, în fiecare după-amiază.

Îi mulţumi lui Nai pentru paharul cu suc. Nai luă o gură din băutura ei şi se întoarse în sufragerie.

— Ştiu că ai vrut să-l linişteşti pe Benjy azi dimineaţă, spuse ea. Te-am oprit doar pentru că-l cunosc foarte bine pe fratele tău… Este foarte mândru. Nu vrea mila nimănui.

— Am înţeles, spuse Patrick.

— Azi dimineaţă, Benjy şi-a dat seama, oarecum, că până şi micuţa Nikki – pe care el încă o mai vede ca pe un bebeluş – îl va întrece rapid la şcoală. Descoperirea l-a şocat şi i-a reamintit propriile sale limite.

Nai stătea în faţa hărţii Pământului, rămasă pe perete.

— Bănuiesc că nimic de pe harta asta nu reprezintă ceva semnificativ pentru tine, spuse ea.

— Asta cam aşa-i, răspunse Patrick. Am văzut multe fotografii şi filme, desigur, şi când eram cam de vârsta gemenilor tata îmi povestea despre Boston, despre culoarea frunzelor din New England toamna şi despre excursia pe care a făcut-o în Irlanda cu tatăl lui… Dar amintirile mele sunt despre alte lucruri… Adăpostul din New York mi-e foarte viu în minte. La fel şi uimitorul an pe care l-am petrecut la Baza de Tranzit. Şi Vulturul! Ce creatură! Îl ţin minte mai bine decât pe tata.

— Aşadar, te consideri pământean? întrebă Nai.

— E o întrebare interesantă, răspunse Patrick terminându-şi băutura. Ştii, de fapt nu m-am gândit niciodată la asta… Cu siguranţă mă consider om. Dar pământean?… Cred că nu.

Nai atinse harta cu degetul.

— Dacă ar fi fost mai mare, Lampun, oraşul meu natal, ar fi apărut aici, chiar la sud de Chiang Mai. Uneori mi se pare imposibil să fi locuit acolo când eram copil.

Degetele lui Nai urmăriră conturul Thailandei.

— Aseară, în timp ce le făceam baie băieţilor, Galileo mi-a turnat o cană cu apă în cap şi, dintr-o dată, mi-am amintit foarte intens cele trei zile pe care le-am petrecut la Chiang Mai cu verişoarele mele, când aveam paisprezece ani… Era în aprilie, în timpul Festivalului Songkran şi toată lumea din oraş sărbătorea Anul Nou thailandez. Erau parade şi discursuri – obişnuitele chestii despre felul cum, după vizita primei Rama, toţi regii Chakki au pregătit poporul thailandez pentru rolul său important în lume – însă ceea ce-mi amintesc cel mai clar este că mergeam noaptea prin oraş, în partea din spate a unei furgonete electrice, împreună cu verişoara mea Oni şi cu prietenele ei. Peste tot pe unde mergeam, aruncam găleţi cu apă peste oameni – şi eram udate la rândul nostru. O ţineam tot într-un râs.

— De ce arunca toată lumea apă? întrebă Patrick.

— Acum am uitat, spuse Nai, ridicând din umeri. Avea nu ştiu ce legătură cu sărbătoarea… Dar experienţa în sine, râsul şi cum era să am hainele leoarcă şi, dintr-o dată, să mă izbească o altă cascadă de apă – toate astea mi le amintesc în amănunt.

Se lăsă din nou tăcerea. Nai desprinse harta de pe perete.

— Îmi închipui că nici Kepler şi nici Galileo nu se vor considera pământeni, îngână ea în timp ce rula harta cu mare atenţie. Ba poate că studierea istoriei şi geografiei Pământului e o pierdere de timp.

— Nu cred, spuse Patrick. Ce altceva să studieze copii? Şi, în plus, avem nevoie cu toţii să înţelegem de unde venim.

Trei feţe de copii apărură în uşa sufrageriei.

— E ora mesei? întrebă Galileo.

— Aproape, răspunse Nai. Mergeţi mai întâi să vă spălaţi. Pe rând, adăugă ea în timp ce copiii porniră tropăind pe hol.

Nai se întoarse brusc şi-l surprinse pe Patrick privind-o într-un fel neobişnuit. Zâmbi.

— Mi-a făcut mare plăcere tovărăşia ta în dimineaţa asta, spuse ea. M-ai ajutat să mă descurc mai uşor.

Întinse braţele şi luă mâinile lui Patrick în mâinile ei.

— În aceste ultime două luni mi-ai fost de mare ajutor în privinţa lui Benjy şi a copiilor, spuse ea cu ochii aţintiţi în ai lui. Şi ar fi o prostie să neg că m-am simţit ceva mai puţin singură de când ai început să-ţi petreci timpul cu noi.

Patrick făcu stângaci un pas către Nai, dar mâinile ei îl ţinură pe loc.

— Încă nu, spuse ea cu blândeţe. E încă prea devreme.

4

La nici un minut după ce marii ciorchini de licurici de pe cupola Oraşului de Smarald anunţară începutul unei noi zile, Nikki se înfiinţă în dormitorul bunicilor ei.

— E lumină, Nonni, spuse ea. Acuşi vin după noi. Nicole se întoarse pe o parte şi-şi îmbrăţişă nepoata.

— Mai avem încă două ore, Nikki, îi spuse fetiţei emoţionate. Boobah încă mai doarme… Întoarce-te în camera ta şi joacă-te cu jucăriile până facem noi un duş.

Când fetiţa dezamăgită plecă în sfârşit, Richard se ridică în şezut şi se frecă la ochi.

— Toată săptămâna, Nikki n-a vorbit decât despre ziua asta, îi spuse Nicole. Stă toată ziua în camera lui Benjy şi se uită la tablou. Ea şi gemenii chiar au botezat toate acele animale bizare.

Întinse distrată mâna după peria de păr de lângă pat.

— Oare de ce copiii mici înţeleg atât de greu conceptul de timp? Cu toate că Ellie i-a făcut un calendar, pe care a tăiat zilele una câte una, Nikki tot m-a întrebat în fiecare dimineaţă dacă „azi e ziua cea mare”.

— Din cauză că-i emoţionată, spuse Richard, ridicându-se din pat. Sper să nu fim cu toţii dezamăgiţi.

— Cum să fim? replică Nicole. Doctorul Blue spune că vom vedea imagini şi mai uimitoare decât cele pe care le-am văzut noi când am intrat prima dată în Oraşul de Smarald.

— Cred că întreaga menajerie va fi pe străzi. Apropo, ai înţeles ce sărbătoresc octopăianjenii?

— Un fel de… Cred că sărbătoarea cea mai apropiată ca semnificaţie, din câte ştiu, ar fi Ziua Recunoştinţei la americani. Octopăianjenii o numesc „Ziua Belşugului”. O zi în care sărbătoresc calitatea vieţii lor… Cel puţin aşa mi-a spus doctorul Blue.

Richard porni către duş, dar se întoarse şi băgă capul pe uşă.

— Ce crezi: oare faptul că ne-au invitat şi pe noi are vreo legătură cu ce le-ai povestit despre discuţia pe care a avut-o familia noastră la micul dejun, acum două săptămâni?

— Te referi la ziua în care Patrick şi Max au spus că le-ar plăcea să se întoarcă în Noul Eden?

— Exact, răspunse Richard.

— Da, cred că are. Cred că octopăianjenii avuseseră convingerea că suntem întru totul mulţumiţi aici. Invitaţia de a participa la sărbătoarea lor face parte din încercarea de a ne integra mai mult în societatea lor.

— Aş vrea să fi terminat toţi afurisiţii ăia de translatori, spuse Richard. Acum n-am decât doi… şi nici pe ăia nu i-am verificat complet. Să i-l dau lui Max pe cel de-al doilea?

— Ar fi o idee bună, spuse Nicole, înghesuindu-se în uşă lângă soţul ei.

— Ce faci?

— Vin şi eu să fac duş cu tine, răspunse Nicole râzând. Fireşte, asta doar dacă nu cumva te consideri prea bătrân ca să ai tovărăşie sub duş.

Jamie veni din casa alăturată să le spună că maşina e pregătită. Era cel mai tânăr dintre cei trei octopăianjeni vecini cu ei (Hercule locuia singur în cealaltă parte a pieţei) şi oamenii nu-l întâlniseră prea des. „Tutorii” lui Jamie, Archie şi doctorul Blue, le explicaseră că Jamie e foarte ocupat cu studiul şi că se apropie de un eveniment major din viaţa lui.

Deşi, la prima vedere, Jamie semăna aproape perfect cu cei trei octopăianjeni adulţi pe care clanul îi vedea în mod regulat, el era puţin mai mic decât octozii adulţi iar dungile aurii de pe tentacule erau ceva mai strălucitoare.

Iniţial, oamenii avuseseră o dilemă în privinţa hainelor pe care să le poarte la sărbătoarea octopăianjenilor, dar îşi dăduseră seama repede că ţinuta lor n-are nici o importanţă. Nici una din speciile extraterestre ce locuiau în Oraşul de Smarald nu-şi acoperea trupul, fapt pe care octopăianjenii îl comentaseră adesea. Când Richard sugerase o dată, mai în glumă, mai în serios, că şi oamenii ar trebui să renunţe la îmbrăcăminte cât timp se află în Oraşul de Smarald („Când eşti la Roma…”, spusese el), grupul înţelesese rapid cât de importantă era îmbrăcămintea pentru confortul psihic al omului.

— N-aş putea sta goală nici chiar printre voi, prietenii mei cei mai apropiaţi, fără să-mi fie extrem de jenă, spusese Eponine, rezumând sentimentele tuturor.

Grupul pestriţ compus din unsprezece oameni şi patru octopăianjeni porni către piaţă. La coada grupului venea Eponine, mergând încet, cu o mână pe burta foarte mare. Toate femeile se gătiseră puţin – Nai purta rochia de mătase thailandeză, viu colorată, cu flori albastre şi verzi – dar bărbaţii şi copiii, cu excepţia lui Max (care-şi pusese cămaşa hawaiană strident colorată pe care o păstra pentru ocazii speciale) purtau ginşi şi tricouri, ţinuta lor de fiecare zi în Oraşul de Smarald.

Măcar aveau hainele curate. La început, găsirea unui mod de a-şi spăla rufele reprezentase o problemă acută pentru oameni. Totuşi, după ce-i explicaseră lui Archie încurcătura în care se află, nu trecuseră decât câteva zile până când el le făcuse cunoştinţă cu dromazii, fiinţe de mărimea insectelor, care le curăţau automat hainele.

În piaţă, grupul urcă în transportor. Chiar înainte de poarta care marca graniţa zonei lor, maşina se opri ca să urce doi octopăianjeni pe care nu-i mai văzuseră până atunci. Richard îşi exersă translatorul în timpul conversaţiei dintre doctorul Blue şi noii veniţi. Ellie se uita pe monitor peste umărul tatălui ei şi făcea comentarii despre acurateţea traducerii. În general, fidelitatea traducerii era destul de bună dar viteza, cel puţin în ritmul normal al conversaţiei octopăianjenilor, era prea mică. O propoziţie se traducea în timpul în care erau „rostite” trei, ceea ce-l făcea pe Richard să reseteze cu regularitate sistemul. Bineînţeles că nu putu spicui mare lucru din conversaţie, căci pierdea două fraze din trei.

O dată ajunşi de cealaltă parte a porţii, priveliştea deveni fascinantă. Nikki, cu ochii larg deschişi, identifica împreună cu Benjy şi gemenii majoritatea animalelor din tabloul octopăianjenilor. Străzile largi erau extrem de aglomerate. Pe lângă nenumăratele transportoare care se deplasau în ambele direcţii pe şine ca de tramvai, mai erau şi pietoni de toate speciile şi dimensiunile, creaturi care se deplasau cu vehicule pe roţi semănând cu bicicletele şi, ocazional, câte un grup mixt de fiinţe cocoţate pe un struţozaur.

Max, care de la sosire nu ieşise nici măcar o dată din zona oamenilor, îşi puncta observaţiile cu „rahat”, „drăcia dracului” şi alte cuvinte pe care Eponine îi ceruse să le elimine din vocabular înainte de naşterea copilului. La prima oprire de după poartă, în maşina lor se căţără un mic grup de creaturi pe care nu le mai văzuseră înainte, ceea ce-l nelinişti teribil pe Max, căci patru dintre noii veniţi se îndreptară imediat în direcţia lui Eponine pentru a examina „scaunul” special pe care octopăianjenii îl instalaseră datorită sarcinii ei avansate. Max stătea protector lângă ea, ţinându-se de una din barele verticale împrăştiate de-a lungul celor zece metri ai maşinii.

Doi dintre noii pasageri făceau parte din specia botezată de copii „crabi dungaţi”, nişte creaturi roşu cu galben cam de mărimea lui Nikki, cu opt picioare, corp rotund acoperit cu o carapace tare şi cleşti care inspirau teamă. Amândoi începură imediat să-şi frece antenele de picioarele goale ale lui Eponine, pe sub rochie. Erau doar curioşi, dar combinaţia dintre senzaţia ciudată şi aspectul neobişnuit al extratereştrilor o făcură pe Eponine să se retragă speriată. Archie, care stătea de cealaltă parte a lui Eponine, întinse repede un tentacul şi-i împinse cu blândeţe pe extratereştri. Atunci unul dintre crabii dungaţi se ridică pe cele patru picioare din spate, îşi pocni cleştii în faţa lui Eponine şi păru a spune ceva ameninţător cu antenele care vibrau rapid. În clipa următoare, octopăianjenul Archie întinse două tentacule, îl ridică de la podea pe crabul ostil şi îl depuse în stradă, afară.

Scena schimbă dramatic starea de spirit a tuturor oamenilor. În timp ce Archie le explica lui Max şi Eponine ce se întâmplase (Max era prea zguduit ca să încerce să folosească translatorul, aşa că Ellie traduse), gemenii Watanabe se înghesuiră lângă Nai, iar Nikki îi ceru bunicului ei s-o ia în braţe.

— Specia asta nu e prea inteligentă, le spuse Archie prietenilor săi oameni, şi ne-a fost greu să-i eliminăm pe cale genetică tendinţele agresive. Creatura pe care am aruncat-o din autobuz a mai provocat neplăceri. Optimizatorul responsabil cu specia asta a marcat-o deja – poate aţi observat – cu două puncte mici, verzi, pe carapace… Cu siguranţă, această ultimă încălcare a regulilor va avea drept consecinţă anihilarea.

Când Ellie termină de tradus, oamenii îi inspectară metodic pe ceilalţi extratereştri din autobuz, căutând eventualele puncte verzi. Uşuraţi că toate celelalte creaturi nu constituie un pericol, adulţii se relaxară oarecum.

— Ce-a spus „chestia” aia? îl întrebă Richard pe Archie în timp ce maşina se apropia de altă staţie.

— A fost o reacţie standard de ameninţare, spuse Archie, tipică animalelor cu inteligenţă redusă. Modelul descris de antenele acestei creaturi transmiteau un mesaj grosolan, fără nici un conţinut de informaţii reale.

Maşina îşi continuă drumul pe bulevard timp de încă opt-zece nileţi, oprindu-se de două ori pentru a mai lua pasageri – şase octopăianjeni şi vreo douăzeci de alte creaturi din cinci specii diferite. Patru animale bleumarin, dintre cele cu emisfera superioară alcătuită dintr-o materie asemănătoare creierului uman, se aşezară chiar în faţa lui Richard, care încă o mai ţinea în braţe pe Nikki. Vietăţile îşi întinseră antenele noduroase spre picioarele lui Nikki; cele opt antene se împletiră între ele, ca pentru a „comunica”. Când fetiţa îşi mută uşor picioarele, antenele fură repede retrase în masa ciudată care forma corpul creaturilor extraterestre.

La această vreme, mijlocul de transport era foarte aglomerat. Un animal pe care oamenii nu-l mai văzuseră şi pe care Max l-a descris mai târziu cu acurateţe drept un cârnat polonez cu nas lung şi şase picioare scurte, se căţără pe una din barele verticale şi înhăţă cu cele două labe din faţă poşeta lui Nai. Jamie interveni înainte ca poşeta sau Nai să aibă de suferit, dar după câteva clipe Galileo lovi puternic cu piciorul cârnatul, care căzu de pe bară. Băiatul spuse că i s-a părut că vietatea se pregăteşte să înşface din nou poşeta. Creatura se retrase în altă parte a autobuzului, cu singurul său ochi ţintuindu-l precaut pe Galileo.

— Ai face bine să fii atent, spuse Max rânjind şi ciufulind părul băiatului. Altfel octozii au să-ţi pună pe popou două puncte verzi.

Bulevardul era străjuit de clădiri cu unul sau două etaje, aproape toate zugrăvite cu modele geometrice în culori strălucitoare. La uşi şi pe acoperişuri atârnau ghirlande şi jerbe alcătuite din flori şi frunze viu colorate. Pe un zid lung (peretele din spate al spitalului principal, după cum îi spuse Hercule lui Nai), o uriaşă pictură murală, de patru metri înălţime şi douăzeci de metri lungime, îi zugrăvea pe medicii octopăianjeni îngrijind bolnavii din propria specie, precum şi multe alte creaturi care trăiau în Oraşul de Smarald.

Transportorul încetini puţin şi începu să coboare o rampă. Vehiculul traversă un pod lung de câteva sute de metri peste un râu sau un canal lat, pe care văzură bărci, mulţi octopăianjeni voioşi şi alte creaturi marine necunoscute. Archie le spuse că intrau în inima Oraşului de Smarald, unde aveau loc toate ceremoniile importante şi unde trăiau şi lucrau „cei mai marcanţi” optimizatori.

— Acolo, spuse el arătând o clădire octogonală înaltă de aproximativ treizeci de metri, se află biblioteca şi centrul nostru de informaţii.

Ca răspuns la întrebarea lui Richard, Archie spuse că şanţul sau canalul cu apă încercuia complet „centrul administrativ”.

— Cu excepţia ocaziilor speciale, ca aceasta de azi şi a chestiunilor oficiale aprobate de optimizatori, numai octopăianjenii au acces în această zonă, explică Archie.

Transportorul parcă pe un platou mare de lângă o structură ovală care semăna cu un stadion sau poate cu o sală de spectacole în aer liber. După ce coborâră din maşină, Nai îi spuse lui Patrick că-n ultima parte a călătoriei trăise o senzaţie de claustrofobie mai mare ca oricând.

— Aşa ceva n-am mai simţit decât în metroul din Kyoto la oră de vârf, când m-am dus să cunosc familia lui Kenji.

— Cel puţin în Japonia erai înconjurată de fiinţe umane, spuse Patrick cutremurându-se. Aici a fost atât de straniu… M-am simţit de parcă toate creaturile alea m-ar fi cercetat în amănunt. A trebuit să închid ochii ca să nu înnebunesc.

Oamenii coborâră şi porniră în grup spre stadion, înconjuraţi de cei patru octopăianjeni prieteni şi ceilalţi doi octozi care urcaseră în maşină înainte ca aceasta să iasă din zona oamenilor. Aceşti şase octopăianjeni îi protejau pe Nicole şi pe ceilalţi oameni de hoardele de vietăţi care forfoteau în toate direcţiile. Eponine începu să ameţească, atât din cauza amestecului de privelişti şi mirosuri cât şi din cauza mersului, aşa că Archie oprea procesiunea din cincizeci în cincizeci de metri. În cele din urmă intrară pe o poartă şi octopăianjenii îi conduseră pe oameni spre sectorul destinat lor.

În sectorul rezervat oamenilor nu era decât un singur scaun. De fapt, Eponine avea singurul scaun de pe întregul stadion. Uitându-se cu binoclul lui Richard spre partea superioară a arenei, Max şi Patrick văzură multe fiinţe rezemate sau agăţate de stâlpii verticali solizi împrăştiaţi de la un capăt la altul al teraselor, dar nicăieri nu văzură vreun scaun.

Pe Benjy îl fascinau traistele de pânză alb-gălbuie purtate de Archie şi câţiva dintre ceilalţi octopăianjeni. Traistele, toate identice, erau cam de mărimea unei genţi de damă şi atârnau la ceea ce s-ar fi putut numi nivelul şoldului octopăianjenilor, prinse peste cap cu o curea simplă. Oamenii nu mai văzuseră niciodată un octod purtând vreun accesoriu. Benjy observase traistele încă de la plecarea din piaţă şi-l întrebase pe Archie ce-i cu ele, dar nu primise răspuns. La vremea aceea, Benjy presupusese că Archie n-a înţeles întrebarea; până ajunseră la stadion şi văzu alte traiste similare, o uitase şi el.

Archie explică foarte vag scopul traistei, lucru care nu-i stătea în fire. Nicole trebui să-l roage să repete înainte să-i spună lui Benjy despre ce e vorba.

— Archie spune că e un echipament de care s-ar putea să aibă nevoie ca să ne protejeze în caz de urgenţă.

— Ce fel de e-chi-pa-ment? întrebă Benjy, dar Archie se îndepărtase deja câţiva metri şi discuta cu un octopăianjen dintr-un sector învecinat.

Oamenii erau separaţi de celelalte specii atât prin două frânghii metalice întinse la capetele stâlpilor verticali de pe perimetrul enclavei lor, cât şi prin protectorii (sau paznicii, cum îi numea Max) octopăianjeni care staţionau în zona liberă dintre diferitele specii. Alături de oameni, în dreapta, se afla un grup de câteva sute de extratereştri cu şase braţe flexibile, aceleaşi creaturi care construiseră scara de sub cupola curcubeu. În stânga şi mai jos de clanul oamenilor, de cealaltă parte a unei mari zone libere, se aflau cam o mie de animale maro, scunde şi îndesate, asemănătoare cu iguanele, cu cozi lungi şi conice şi dinţi ieşiţi în afară. Iguanele erau de mărimea pisicilor domestice.

Întreg stadionul era împărţit cu rigiditate pe specii, fapt ce sărea imediat în ochi. Nici o specie nu era amestecată cu alta. Ba mai mult, în afară de „paznici”, în partea superioară nu se afla nici un octopăianjen. Toţi cei cincisprezece mii de octozi (după estimarea lui Richard) prezenţi ca spectatori stăteau în rândurile de jos.

— Există mai multe motive pentru segregare, explică Archie şi Ellie traduse. În primul rând, spusele Optimizatorului Şef vor fi difuzate în treizeci-patruzeci de limbi simultan. Dacă vă uitaţi cu atenţie, veţi vedea că fiecare sector în parte are un aparat – al vostru de aici, de exemplu, este ceea ce Richard numeşte difuzor – care traduce în limba speciei respective. Toţi octozii, inclusiv diverşii morfi, înţeleg limba noastră standard în culori. De asta stăm toţi în partea de jos, unde nu e nici un echipament special pentru traducere… Să vă arăt despre ce vorbesc… Uitaţi-vă acolo (Archie întinse un tentacul), vedeţi grupul acela de crabi dungaţi? Vedeţi cele două sârme lungi, verticale de pe masa aceea din faţa sectorului lor? Când Optimizatorul Şef începe să vorbească, sârmele acelea se vor activa şi vor traduce în limba antenelor lor.

Mult mai jos de ei, peste ceea ce ar fi fost terenul de joc pe un stadion de pe Pământ, se afla o copertină uriaşă cu dungi colorate, suspendată pe nişte coloanele de susţinere fixate în partea de jos a arenei.

— Poţi să citeşti ce scrie? îl întrebă Ellie pe tatăl său.

— Poftim? spuse Richard, încă uimit de amploarea spectacolului.

— Pe copertină e un mesaj, spuse Ellie arătând în jos. Citeşte culorile.

— Ai dreptate.

Richard începu să citească rar:

— „Belşug înseamnă hrană, apă, energie, informaţii, echilibru şi…” care e ultimul cuvânt?

— Eu l-aş traduce prin „diversitate”, spuse Ellie.

— Ce înseamnă mesajul? întrebă Eponine.

— Cred că urmează să aflăm.

Câteva secunde mai târziu, după ce Archie le spuse oamenilor că alt motiv pentru segregarea speciilor era confirmarea statisticilor recensământului efectuat de octopăianjeni, două perechi de animale negre, uriaşe începură să ruleze copertina de pe teren pe doi pari lungi şi groşi. Începură din mijlocul arenei şi se retraseră spre margini, înfăşurând copertina pe pari pentru a dezveli tot terenul.

În acelaşi timp, un ciorchine suplimentar de licurici coborî de deasupra stadionului, astfel încât toate speciile putură să vadă cu claritate nu numai abundenţa de fructe, legume şi cereale, ci şi cele două grupuri alcătuite din diverse fiinţe, care se aflau în sectoare distincte pe podeaua arenei, de o parte şi de alta a centrului ei. Primul grup de extratereştri mergea în cerc larg pe o suprafaţă de pământ obişnuit. Extratereştrii erau legaţi între ei cu un fel de frânghie. Alături de ei se afla un bazin mare cu apă, în care înotau în cerc alte treizeci sau patruzeci de specii, de asemenea legate între ele.

Chiar în centrul terenului era înălţată o platformă, pe care nu se aflau decât nişte cutii negre, împrăştiate pe suprafaţa ei; de pe platformă coborau nişte rampe în direcţia celor două suprafeţe adiacente. Sub privirile tuturor, patru octopăianjeni rupseră cercul din bazinul de înot şi urcară rampa spre platformă. Alţi patru octopăianjeni se deprinseră din grupul care mergea pe suprafaţa de pământ şi se alăturară colegilor lor. Apoi unul dintre aceşti opt octopăianjeni se urcă pe o cutie din mijlocul platformei şi începu să vorbească în culori.

— Ne-am adunat astăzi…

Vocea care se auzea din difuzor îi făcu pe oameni să tresară. Micuţa Nikki începu să plângă. La început le veni extrem de greu să înţeleagă ce auzeau, căci toate silabele erau accentuate exact la fel şi sunetele, deşi pronunţate cu grijă, nu erau prea corecte, de parcă le rostea cineva care nu auzise niciodată un om vorbind. Richard, năucit, abandonă imediat încercarea de a-şi folosi propriul translator şi se aplecă să studieze aparatul din care veneau sunetele.

Ellie împrumută binoclul lui Richard ca să poată urmări mai bine culorile. Cu toate că trebuia să ghicească unele cuvinte, din cauza benzilor din afara spectrului vizibil pentru oameni, îi era mai uşor să citească frazele formulate în culori decât să se concentreze asupra cuvintelor redate de echipamentul audio al octopăianjenilor.

Până la urmă, adulţii îşi acordară oarecum auzul la cadenţa şi pronunţia glasului extraterestru şi prinseră în mare măsură ce se spunea. Optimizatorul Şef octopăianjen arăta că totul e minunat în ţara lor îmbelşugată şi că succesul neîntrerupt al societăţii lor diverse şi complexe se reflectă în varietatea hranei aflată pe teren.

— Tot acest belşug n-ar fi putut fi obţinut fără strânsa colaborare dintre specii, spuse vorbitorul.

Mai târziu, Optimizatorul Şef înmână diplome de merit pentru performanţe deosebite. Fură scoase în evidenţă mai multe specii – de exemplu, se părea că producţia de substanţă asemănătoare mierii fusese remarcabilă, căci o duzină de licurici luminară timp de câteva secunde sectorul gândacilor cu bot. După vreo trei fengi de discurs, oamenii obosiră din cauza efortului făcut pentru a asculta acel glas ciudat şi nu mai urmăriră deloc discursul. De aceea, grupul fu surprins când licuricii apărură deasupra capetelor lor şi fură prezentaţi mulţimilor extraterestre. Miile de ochi străini rămaseră aţintiţi asupra lor timp de o jumătate de nilet.

În ultima parte a discursului Optimizatorului Şef, Max vorbise cu Eponine.

— Ce-au spus despre noi? o întrebă Max pe Ellie, care continuase să traducă.

— Doar că suntem nou-veniţi în ţara lor, şi că încă ne mai studiază capacităţile. Au mai urmat nişte numere care, probabil, ne-au descris. N-am înţeles partea aceea.

După ce prezentă pe scurt alte două specii, Optimizatorul Şef începu să facă rezumatul principalelor puncte ale discursului său.

Mami, mami!

Ţipătul îngrozit al lui Nikki acoperi dintr-o dată vocea extraterestră de la difuzor. În timp ce adulţii erau absorbiţi de discurs şi de spectacolul din jurul lor, Nikki se căţărase cumva peste bariera joasă care înconjura sectorul lor şi intrase în spaţiul liber care-i separa de creaturile iguană. Se părea că nici octopăianjenul Hercule, care patrula în acea zonă, n-o observase, după cum nu observă nici că una dintre iguane a scos capul printre cele două frânghii metalice din jurul sectorului ei şi-a apucat rochia lui Nikki cu dinţii ei ascuţiţi.

Groaza din glasul copilei îi paraliză preţ de o clipă pe toţi, în afară de Benjy. El acţionă prompt: sări peste barieră, alergă în ajutorul lui Nikki şi izbi în cap cu toată puterea creatura iguană. Uimită, creatura dădu drumul rochiei lui Nikki. Se dezlănţui iadul. Nikki fugi înapoi în braţele mamei sale, dar înainte ca Hercule şi Archie să poată ajunge la Benjy, extraterestrul înfuriat ieşi printre frânghii şi sări în spatele lui Benjy. Acesta urlă de durerea intensă provocată de dinţii iguanei înfipţi în umărul lui şi începu să se scuture, încercând să azvârle creatura. Câteva clipe mai târziu, creatura căzu la pământ, complet inconştientă. În locul în care coada creaturii se unea cu restul corpului se puteau vedea clar două buline verzi.

Întregul incident se consumase în mai puţin de un minut. Discursul nu fusese întrerupt. În afară de vietăţile ce ocupau sectoarele din imediata vecinătate, nimeni nu observase întâmplarea. Dar Nikki era foarte înspăimântată, Benjy era grav rănit iar Eponine începuse să aibă contracţii. Mai jos de ei, iguanele furioase se împingeau în frânghiile metalice, neţinând seamă de ameninţările celor opt octopăianjeni care veniseră în spaţiul dintre cele două specii.

Archie le spuse oamenilor că e timpul să plece. Nimeni nu se opuse. Archie îi escortă în grabă până în afara stadionului. Ellie o ducea în braţe pe Nikki care plângea în hohote, în timp ce Nicole aplica înnebunită un antiseptic din trusa medicală pe rana lui Benjy.

Richard se ridică în coate când Nicole intră în dormitor.

— Se simte bine băiatul? întrebă el.

— Aşa cred, spuse Nicole, oftând din greu. Tot mai sunt îngrijorată că s-ar putea ca substanţele chimice din saliva acelei creaturi să-i facă rău… Doctorul Blue mi-a fost de mare ajutor. Mi-a explicat că iguanele nu au venin toxic, dar a fost de acord cu mine că trebuie să urmărim apariţia unei eventuale reacţii alergice… Vom afla în următoarele câteva zile dacă avem sau nu o problemă.

— Şi durerea? L-a mai lăsat?

— Benjy refuză să se plângă… Cred că de fapt e foarte mândru de el – pe bună dreptate – şi nu vrea să spună nimic care să-i afecteze aura de erou al familiei.

— Dar Eponine? întrebă Richard după o scurtă tăcere. Tot mai are contracţii?

— Nu, deocamdată s-au oprit. Dar dacă Marius se naşte într-o zi sau două, nu va fi primul copil a cărui naştere a fost provocată de adrenalină.

Nicole începu să se dezbrace.

— Cel mai greu îi este lui Ellie… Spune că e o mamă denaturată şi că n-o să-şi ierte niciodată că n-a supravegheat-o mai atent pe Nikki… Acum câteva minute vorbea şi ea ca Max şi Patrick. Se întreba cu glas tare dacă n-ar fi mai bine să ne întoarcem cu toţii în Noul Eden şi să mergem la noroc cu Nakamura. „De dragul copilului”, a spus ea.

Nicole termină cu dezbrăcatul şi se băgă în pat.

— Richard, e o problemă foarte serioasă… crezi că octopăianjenii ne-ar permite vreodată să ne întoarcem în Noul Eden?

— Nu, spuse el după un timp. Cel puţin nu toţi.

— Sunt de acord cu tine, spuse Nicole. Dar nu vreau să le-o spun celorlalţi… Poate ar trebui să mai discut o dată problema cu Archie.

— Va încerca s-o ocolească, aşa cum a făcut prima dată. Un timp rămaseră tăcuţi, ţinându-se de mână.

— La ce te gândeşti, iubitule? întrebă Nicole când observă că Richard are ochii deschişi.

— La ziua de azi, răspunse el. La tot ce s-a întâmplat azi. Reiau totul în minte, scenă cu scenă. Acum că sunt bătrân şi memoria mea nu mai e la fel de bună ca altădată, încerc să folosesc tehnici de împrospătare…

Nicole râse.

— Eşti imposibil! spuse ea. Dar te iubesc oricum.

5

Max era agitat.

— Eu unul nu vreau să rămân în locul ăsta un minut mai mult decât e necesar. Nu mai am încredere în ei… Ascultă, Richard, tu ştii al naibii de bine că am dreptate. Ai văzut ce repede a scos Archie din traistă chestia aia ca un tub când iguana extraterestră i-a sărit în spate lui Benjy? Şi n-a ezitat o nici o clipă s-o folosească. Am auzit doar un fâsâit şi, presto!, şopârla aia a căzut, ori moartă, ori paralizată. I-ar fi făcut acelaşi lucru oricăruia dintre noi dacă nu ne-am fi purtat cum trebuie.

— Max, cred că exagerezi, spuse Richard.

— Nu, zău? Să fie tot o exagerare faptul că scena de ieri mi-a dovedit pentru a nu ştiu câta oară cât de neputincioşi suntem…

— Max, îl întrerupse Nicole, nu crezi că ar fi mai bine să discutăm subiectul ăsta altă dată, când nu vom mai fi atât de pătimaşi?

— Nu, răspunse cu tărie Max. Nu cred. Vreau să-l discutăm acum, în dimineaţa asta. De asta am rugat-o pe Nai să le dea copiilor micul dejun acasă la ea.

— Doar nu sugerezi că ar trebui să plecăm în clipa asta, când Eponine poate să nască în orice clipă? spuse Nicole.

— Bineînţeles că nu, răspunse Max. Dar cred că ar trebui să ne luăm tălpăşiţa de îndată ce o să poată călători. Doamne, Nicole, cel fel de viaţă putem avea noi aici? Nikki şi gemenii sunt speriaţi de moarte. Pun pariu că nu vor mai vrea să iasă din zona noastră săptămâni întregi, poate chiar niciodată… Şi nu e, oare, momentul să ne întrebăm de ce ne-au adus octopăianjenii aici? Ai văzut ieri toate creaturile alea de pe stadion? N-ai avut impresia că toate muncesc pentru octopăianjeni, într-un fel sau altul? Nu e probabil să fim şi noi integraţi în curând, cine ştie cum, în sistemul lor utilitar?

Ellie vorbi pentru prima dată de la începutul conversaţiei.

— Eu am avut întotdeauna încredere în octopăianjeni, spuse ea. Nu mi-am pierdut-o. Nu cred să aibă vreun fel de plan diabolic de a ne integra în schema lor generală într-un mod care să fie inacceptabil pentru noi… Însă ieri am învăţat ceva, sau ar trebui să spun că am reînvăţat ceva. Ca mamă, am responsabilitatea să-i asigur fiicei mele un mediu în care să poată înflori şi să aibă şansa de a fi fericită… Nu mai cred că acest lucru este posibil aici, în Oraşul de Smarald.

Nicole se uită mirată la Ellie.

— Deci şi tu vrei să pleci? întrebă ea.

— Da, mamă.

Nicole se uită în jur. După expresia de pe chipul lui Eponine şi al lui Patrick îşi dădu seama că şi ei sunt de acord cu Max şi cu Ellie.

— Ştie cineva ce părere are Nai despre acest subiect? întrebă ea.

Patrick se înroşi uşor când Max şi Eponine se uitară la el, de parcă se aşteptau să răspundă.

— Am discutat aseară despre asta, spuse el în cele din urmă. De câtva timp, Nai are convingerea că cei mici au o viaţă prea îngustă, izolaţi cum suntem aici, în zona noastră. Dar mai ales după cele întâmplate ieri, e şi îngrijorată că, dacă ar fi să trăim liber în societatea octopăianjenilor, pe copii i-ar pândi pericole majore.

— Cred că lucrurile sunt clare, spuse Nicole ridicând din umeri. Cu prima ocazie, voi vorbi cu Archie despre plecarea noastră.

Nai era o povestitoare bună. Copiilor le plăceau la nebunie zilele de şcoală în care ea renunţa la activităţile planificate şi, în schimb, le spunea poveşti. De fapt, în ziua când Hercule apăruse să-i supravegheze, ea le spunea copiilor mituri greceşti şi chinezeşti. Copiii îl botezaseră pe octopăianjen Hercule după ce el o ajutase pe Nai să mute mobila din cameră într-o altă configuraţie.

Majoritatea poveştilor spuse de Nai aveau un erou. Cum până şi Nikki îşi mai amintea de bioţii oameni din Noul Eden, pe copii îi interesau mai mult povestirile despre Albert Einstein, Abraham Lincoln şi Benita Garcia decât personajele istorice sau mitologice cu care nu avuseseră nici o legătură.

În dimineaţa de după sărbătoarea octopăianjenilor, Nai le povesti copiilor cum îşi folosise Benita Garcia renumele pentru a ajuta milioane de oameni săraci din Mexic în timpul ultimelor faze ale Marelui Haos. Nikki, care moştenise de la mama şi bunica ei compasiunea, fu mişcată de curajul cu care Benita înfruntase oligarhia mexicană şi corporaţiile americane multinaţionale. Fetiţa declară că Benita Garcia e eroul ei.

— Eroina, o corectă Kepler, mereu preocupat de corectitudine. Dar tu, mamă? întrebă băiatul după câteva clipe. Tu ai avut un erou sau o eroină când erai mică?

În ciuda faptului că se afla într-un oraş extraterestru, pe o navă spaţială extraterestră, la o distanţă incredibil de mare de Lampun, oraşul ei natal din Thailanda, Nai se văzu iarăşi copilă, îmbrăcată într-o rochie simplă de bumbac, intrând cu picioarele goale în templul budist pentru a aduce omagiu reginei Chamatevi. Văzu şi călugăriţele în mantiile lor de culoarea şofranului şi, preţ de o clipă, i se păru chiar că simte mirosul beţişoarelor parfumate din urna din faţa templului lui Buddha.

— Da, spuse ea, puternic tulburată de intensitatea amintirii, am avut o eroină… Regina Chamatevi din Haripunchai.

— Cine a fost ea, doamnă Watanabe? întrebă Nikki. A fost ca Benita Garcia?

— Nu chiar. Chamatevi a fost o tânără frumoasă care a trăit în regatul Mon din sudul Indochinei acum mai bine de o mie de ani. Familia ei era bogată şi strâns înrudită cu regele din Mon. Dar Chamatevi, care era excesiv de instruită pentru o femeie din acea vreme, tânjea să facă ceva diferit şi neobişnuit. Mai înainte, când Chamatevi avea nouăsprezece sau douăzeci de ani, un ghicitor…

— Ce e un ghicitor, mamă? întrebă Kepler.

Nai zâmbi.

— Cineva care prezice viitorul sau cel puţin încearcă s-o facă, răspunse ea. În tot cazul, acest ghicitor a venit la rege şi i-a spus că există o legendă veche care spune că o frumoasă tânără mon, de viţă nobilă, va pleca în nord prin toate junglele, până în valea Haripunchai şi va uni toate triburile din regiune care se războiau. Această tânără, a continuat ghicitorul, va întemeia un regat a cărui splendoare o va egala pe cea a regatului Mon şi va fi cunoscută în multe ţinuturi pentru modul ei remarcabil de a conduce ţara. Profetul a spus această poveste în timpul unui ospăţ de la curte şi Chamatevi l-a ascultat. Când povestea s-a terminat, tânăra a venit în faţa regelui Mon şi i-a spus că e convinsă că ea este femeia din legendă… În ciuda opoziţiei tatălui său, a acceptat banii, proviziile şi elefanţii oferiţi de rege, deşi mâncarea abia îi ajungea pentru cele cinci luni de călătorie prin junglă, până în ţinutul Haripunchai. Dacă legenda nu era adevărată şi numeroasele triburi din vale n-ar fi acceptat-o ca regină, Chamatevi n-ar fi putut să se întoarcă la în regatul Mon şi ar fi fost nevoită să se vândă ca sclavă. Dar lui Chamatevi nu i-a fost frică nici un moment… Bineînţeles că legenda s-a adeverit, triburile din vale au proclamat-o regina lor şi ea a domnit mulţi ani, domnia ei fiind cunoscută în istoria Thailandei ca Epoca de Aur a regatului Haripunchai… Când a îmbătrânit, Chamatevi a avut grijă să-şi împartă regatul în două părţi egale, pe care le-a încredinţat fiilor ei gemeni. Apoi s-a retras la o mănăstire budistă pentru a-I mulţumi lui Dumnezeu pentru iubirea şi protecţia Lui. Şi-a păstrat vigoarea trupului şi a spiritului până la vârsta de nouăzeci şi nouă de ani, când a murit.

Din motive pe care nu le înţelegea bine, Nai se simţi tot mai emoţionată în timp ce spunea povestea. Când termină, mai vedea încă în minte panourile de pe pereţii templului din Lampun, care ilustrau povestea lui Chamatevi. Fusese atât de prinsă de poveste încât nu observase că Patrick, Nicole şi Archie intraseră în clasă şi şedeau pe podea în spatele copiilor.

— Şi noi avem multe poveşti asemănătoare pe care le spunem tinerilor noştri, spuse Archie după câteva minute; Nicole traduse. Cele mai multe din ele sunt foarte, foarte vechi. Sunt oare adevărate? Pentru un octopăianjen, asta chiar nu contează. Poveştile distrează, instruiesc, inspiră.

— Copiilor noştri le-ar plăcea mult să audă o poveste de-a voastră, sunt sigură, îi spuse Nai lui Archie. De fapt, tuturor ne-ar plăcea.

Timp de aproape un nilet Archie nu spuse nimic. Lichidul din lentila lui era foarte activ, se mişca dintr-o parte în alta, parcă studiindu-i cu atenţie pe oamenii care se uitau la el. În cele din urmă, în jurul capului său cenuşiu începură să izvorască inele colorate.

— Demult, demult, începu el, într-o lume îndepărtată şi binecuvântată cu resurse îmbelşugate şi frumuseţi de nedescris, toţi octopăianjenii trăiau într-un vast ocean. Pe uscat existau multe creaturi, dintre care…

— Scuză-mă, îl întrerupse Nicole, nu ştiu cum să traduc următorul grup de culori.

Archie folosi mai multe fraze pentru a încerca să definească în alţi termeni cuvântul.

— Acei care au plecat înainte… spuse Nicole pentru sine. În fine, nu cred că pentru poveste este esenţial ca fiecare cuvânt să fie tradus cu exactitate… Voi traduce prin „precursori”.

— Pe porţiunile de uscat ale acestei frumoase planete, continuă Archie, existau multe creaturi, dintre care de departe cele mai inteligente erau Precursorii. Ei construiseră vehicule care zburau în aer, exploraseră toate stelele şi planetele învecinate, ba chiar învăţaseră să creeze viaţă din substanţe chimice simple, acolo unde nu mai existase viaţă până atunci. Cu cunoştinţele lor incredibile, schimbaseră înfăţişarea uscatului şi a oceanelor. S-a întâmplat că Precursorii au hotărât că specia octopăianjenilor are un enorm potenţial nefolosit, capacităţi care nu fuseseră exprimate niciodată în lunga lor existenţă şi au început să le arate octopăianjenilor cum să-şi dezvolte şi să-şi folosească talentele latente. De-a lungul anilor, specia octopăianjenilor a devenit, mulţumită Precursorilor, a doua specie foarte inteligentă de pe planetă şi a dezvoltat o relaţie foarte strânsă şi complexă cu Precursorii. În tot acest timp, Precursorii i-au ajutat pe octopăianjeni să înveţe să trăiască în afara apei, luând oxigen direct din aerul frumoasei planete. Colonii întregi de octozi au început să-şi petreacă viaţa pe uscat. Într-o zi, după o întâlnire importantă dintre optimizatorii şefi ai Precursorilor şi octopăianjenilor, s-a anunţat că toţi octopăianjenii vor deveni vietăţi de uscat şi vor renunţa la coloniile lor din ocean… În ocean, la mare adâncime trăia o colonie de octopăianjeni mică, abia o mie de suflete, administrată de un optimizator local care nu credea că optimizatorii şefi ai celor două specii au luat o decizie corectă. Acest optimizator local s-a opus anunţului şi, cu toate că el şi colonia lui au fost ostracizaţi de ceilalţi şi n-au avut parte de belşugul oferit de Precursori, ei şi multe generaţii următoare au continuat să-şi ducă viaţa izolată, necomplicată pe fundul oceanului… Într-o bună zi s-a întâmplat ca o mare calamitate să lovească planeta, iar uscatul a devenit absolut de nelocuit. Au murit multe milioane de creaturi şi numai acei octopăianjeni care puteau trăi confortabil în apă au supravieţuit miilor de ani în care uscatul a rămas pustiu… Când, în cele din urmă, planeta şi-a revenit şi câţiva dintre octopăianjenii din ocean s-au aventurat pe uscat, n-au mai găsit nici un seamăn de-al lor şi nici un Precursor. Acel optimizator care trăise cu mii de ani înainte fusese vizionar. Fără opoziţia lui, octopăianjenii ar fi murit până la ultimul… Şi de asta, chiar şi azi, octopăianjenii deştepţi îşi păstrează capacitatea de a trăi şi în apă, şi pe uscat.

De pe la începutul poveştii, Nicole îşi dăduse seama că Archie le împărtăşeşte ceva total diferit de tot ce le spusese până atunci. Să fi fost oare din cauza discuţiei lor din acea dimineaţă, când ea îi spusese că vor să se întoarcă în Noul Eden imediat după naşterea copilului lui Max şi Eponine? Nu era sigură. Însă ştia că legenda povestită de Archie le dezvăluia lucruri legate de octopăianjeni pe care ei, oamenii, nu şi le-ar fi putut imagina.

— A fost cu adevărat minunată, spuse Nicole, atingându-l uşor pe Archie. Nu ştiu dacă şi copiilor le-a plăcut…

— Mie mi s-a părut frumoasă, spuse Kepler. Nu ştiam că voi puteţi respira în apă.

— Exact la fel ca un prunc nenăscut, spuse Nai.

În clipa aceea, Max Puckett dădu buzna pe uşă.

— Vino repede, Nicole, spuse el. Intervalul dintre contracţii e de numai patru minute.

Nicole se ridică şi se întoarse spre Archie.

— Te rog să-i spui doctorul Blue să aducă inginerul de imagini şi sistemul cuadroid. Repede!

Era uimitor să urmăreşti o naştere simultan din interior şi din exterior. Nicole le dădea instrucţiuni atât lui Eponine, cât şi inginerului de imagini octopăianjen, prin intermediul doctorului Blue.

Respiră! Trebuie să respiri pe parcursul contracţiilor, îi striga ea lui Eponine. Adu-le mai aproape, mai jos în canalul de naştere, cu ceva mai multă lumină, îi spunea inginerului de imagini.

Richard era fascinat. Stătea deoparte, pe o latură a dormitorului, şi-şi muta cu repeziciune privirea de la imaginile de pe perete la cei doi octopăianjeni şi echipamentul lor. Imaginile de pe ecran aveau un decalaj echivalent cu intervalul dintre două contracţii faţă de ceea ce se întâmpla în pat. La capătul fiecărei contracţii, Doctorul Blue îi înmâna lui Nicole un petic mic, rotund pe care Nicole îl lipea pe interiorul coapsei lui Eponine, sus. În câteva secunde, micuţii cuadroizi care fuseseră în interiorul lui Eponine pe perioada ultimei contracţii alergau la petic şi alţii noi dădeau fuga în canalul de naştere. Cu o întârziere de douăzeci-treizeci de secunde necesară procesării datelor, pe perete apărea alt set de imagini.

Max îi înnebunea pe toţi. Când o auzea pe Eponine ţipând sau gemând, lucru care se întâmpla în preajma apogeului fiecărei contracţii, alerga la ea şi o ţinea de mână.

— Are dureri cumplite, îi spunea el lui Nicole, trebuie să faci ceva s-o ajuţi.

Între contracţii, când, la sugestia lui Nicole, Eponine se ridica din pat şi rămânea în picioare pentru a lăsa gravitaţia artificială să ajute procesul naşterii, Max o lua razna şi mai tare. Imaginea fiului său nenăscut în canalul de naştere, luptându-se cu disconfortul cauzat de contracţia precedentă, îl făcea să izbucnească în câte o tiradă.

— Oh, Dumnezeule, uitaţi-vă, priviţi! Are capul făcut terci! Oh, la dracu’! N-are loc destul. N-o să reuşească să iasă.

Cu câteva minute înainte ca Marius Clyde Puckett să salute universul, Nicole luă două decizii importante. În primul rând, concluzionă că pruncul nu se va naşte fără un oarecare ajutor. De aceea decise să facă o episiotomie pentru a micşora durerea şi chinul naşterii propriu-zise. De asemenea, hotărî ca Max să fie scos din dormitor înainte să devină isteric şi să facă ceva care să perturbe naşterea.

La cererea lui Nicole, Ellie steriliză bisturiul. Max se uită la bisturiu cu o privire înnebunită.

— Cu ăsta ce-ai de gând să faci? o întrebă el pe Nicole.

— Max, spuse Nicole în timp ce Eponine simţea apropierea unei alte contracţii, îmi eşti foarte drag, dar vreau să ieşi din cameră. Te rog. Ceea ce urmează să fac îl va ajuta pe Marius să se nască mai uşor, dar nu va fi plăcut la vedere…

Max nu se clinti. Patrick, care stătea în prag, puse o mână pe umărul prietenului său când Eponine începu să geamă. Capul pruncului era înţepenit în deschizătura vaginului. Nicole începu să taie. Eponine urlă de durere.

— Nu! răcni Max înnebunit când văzu sânge. Nu!… O, drace… O, drace!

— Ieşi imediat! strigă cu autoritate Nicole terminând episiotomia.

Ellie absorbea sângele cu tampoane cât putea de repede. Patrick îl răsuci pe Max, îl îmbrăţişă şi-l conduse în camera de zi.

Nicole verifică imaginea de pe perete imediat ce apăru. Micul Marius era într-o poziţie perfectă. Ce tehnologie fantastică! se gândi ea fugitiv. Ar schimba complet naşterea, ca proces.

Nu mai avu timp să reflecteze. Începea altă contracţie. Luă mâna lui Eponine.

— S-ar putea să fie acum… Vreau să împingi cu toată puterea… Pe toată durata contracţiei.

Nicole îl anunţă pe doctorul Blue că nu mai e nevoie de alte imagini.

— Împinge! strigară concomitent Nicole şi Ellie. Creştetul capului pruncului era vizibil. Îi vedeau puful şaten deschis.

— Încă o dată, spuse Nicole. Mai împinge o dată.

Nu pot, se văietă Eponine.

— Ba poţi… împinge!

Eponine îşi arcui spatele, inspiră adânc şi câteva clipe mai târziu pruncul Marius era expulzat în mâinile lui Nicole. Ellie avea foarfecele pregătit ca să taie cordonul ombilical. Pruncul începu să plângă în mod firesc, fără a fi nevoie să fie incitat. Max dădu buzna în cameră.

— Iată-ţi fiul, spuse Nicole.

Termină de îndepărtat excesul de lichid, legă buricul şi puse bebeluşul în braţele mândrului tată.

— Vai de mine… vai de mine… Acuma ce fac? întrebă Max zăpăcit, dar zâmbind cu toată faţa, ţinând copilul de parcă ar fi fost fragil ca sticla şi preţios ca diamantele.

— Poţi să-l săruţi, spuse Nicole, zâmbind. Ar fi un bun început.

Max coborî capul şi-l sărută pe Marius foarte uşor.

— Şi ai putea să-l aduci să facă cunoştinţă cu mama lui, spuse Eponine.

Pe obrajii proaspetei mame şiroiau lacrimi de bucurie când îşi privi pruncul de aproape pentru prima dată. Nicole îl ajută pe Max să pună copilul la pieptul lui Eponine.

— O, franţuzoaico, spuse Max strângând mâna lui Eponine, te iubesc… te iubesc nespus de mult!

Marius, care ţipase constant din primele momente de după naştere, se linişti în noua poziţie, la pieptul mamei sale. Cu mâna liberă, Eponine îşi mângâie cu tandreţe fiul. Dintr-o dată, Max izbucni în lacrimi.

— Îţi mulţumesc, iubito, îi spuse el lui Eponine. Mulţumesc, Nicole. Mulţumesc, Ellie.

Max le mulţumi de mai multe ori tuturor din cameră, inclusiv celor doi octopăianjeni. În următoarele cinci minute, Max se transformă într-o veritabilă maşină de îmbrăţişat. Nici măcar octopăianjenii nu scăpară de îmbrăţişările lui pline de recunoştinţă.

6

Nicole bătu uşor la uşă, apoi băgă capul în cameră.

— Scuzaţi-mă, e cineva treaz?

Eponine şi Max se mişcară, dar nici unul nu deschise ochii să o salute pe Nicole. Micul Marius era cuibărit între părinţii săi şi dormea fericit. În cele din urmă, Max bombăni:

— Cât e ceasul?

— Cincisprezece minute peste ora programată pentru examinarea lui Marius, spuse Nicole. Doctorul Blue se întoarce în scurt timp.

Max mârâi şi o împinse cu cotul pe Eponine.

— Intră, îi spuse el lui Nicole.

Max arăta groaznic. Avea ochii roşii, umflaţi şi cu cearcăne duble.

— De ce nu dorm copiii mai mult de două ore la rând? întrebă el căscând.

Nicole se opri în prag.

— Unii dorm, Max… Dar fiecare prunc e altfel. Imediat după ce se nasc, urmează acelaşi program cu care s-a obişnuit în uter.

— Şi de ce te plângi tu? întrebă Eponine chinuindu-se să se ridice. Nu trebuie decât să asculţi nişte plânsete, să schimbi un scutec din când în când şi să te culci la loc… Eu trebuie să rămân trează cât suge… Ai încercat vreodată să adormi când un haplea pitic îţi suge sfârcurile?

— Ce-i asta? întrebă Nicole râzând. Oare şi-au pierdut proaspeţii noştri părinţi aura de novici în numai patru zile?

— Nu chiar, spuse Eponine străduindu-se să zâmbească. Dar, Doamne, sunt atât de obosită!

— E normal, spuse Nicole. Corpul tău a trecut printr-o traumă. Ai nevoie de odihnă… După cum v-am spus ţie şi lui Max a doua zi după naşterea lui Marius, când insistaţi să facem o petrecere, singura soluţie pentru a dormi suficient în primele două săptămâni este să vă adaptaţi programul la programul lui.

— Eu te cred, spuse Max, apoi ieşi împleticit pe uşă cu hainele în braţe şi se îndreptă spre baie.

Eponine se uită la peticul pătrat, albastru deschis pe care Nicole tocmai îl scosese din geantă.

— Ăsta e unul din noile scutece? întrebă ea.

— Da, răspunse Nicole. Inginerii octopăianjeni au mai adus unele îmbunătăţiri. Şi apropo, oferta pe care au făcut-o cu privire la micul animal-descompunător e în continuare valabilă. Pentru urina lui Marius încă n-au găsit nici o soluţie, dar au calculat că, beneficiind de serviciile descompunătorului…

— Max se opune cu îndârjire ideii, o întrerupse Eponine. Spune că băieţelul lui n-o să le servească octopăianjenilor drept material experimental.

— N-aş spune că e vorba chiar de un experiment. Specia descompunătorilor speciali pe care au proiectat-o diferă foarte puţin de cea care se ocupă de şase luni de curăţarea toaletelor noastre. În plus, gândeşte-te de câtă bătaie de cap te-ar scuti…

— Nu, replică Eponine cu fermitate. Dar oricum, transmite-le octopăianjenilor mulţumiri.

Când Max reveni în cameră, era îmbrăcat de zi, dar tot nebărbierit. Nicole i se adresă:

— Voiam să-ţi spun, Max, înainte ca doctorul Blue să revină, că în sfârşit am avut o lungă discuţie cu Archie privitor la plecarea noastră spre Noul Eden… Când i-am explicat lui Archie că toţi vrem să plecăm şi am încercat să-i argumentez şi de ce, mi-a spus că nu stă în puterea lui să ne aprobe plecarea.

— Asta ce înseamnă? întrebă Max.

— Archie a spus că e de competenţa Optimizatorului Şef.

— Aha! Aşadar am avut tot timpul dreptate, spuse Max. În realitate suntem prizonieri aici, nu oaspeţi.

— Dacă am înţeles bine ce-a spus Archie, lucrurile nu stau chiar aşa. El mi-a spus că „se poate aranja, dacă e nevoie”, dar numai Optimizatorul Şef înţelege „toţi factorii” suficient de bine pentru a lua o decizie în cunoştinţă de cauză.

— Alte baliverne afurisite de-ale octopăianjenilor, mârâi Max.

— Nu cred, spuse Nicole. De fapt, am fost încurajată… Dar Archie mi-a spus că nu va putea programa o întâlnire cu Optimizatorul Şef până nu se termină Înmatricularea… Ăsta e procesul care i-a ocupat tot timpul lui Jamie. Se pare că are loc din doi în doi ani, sau aşa ceva, şi implică întreaga colonie.

— Cât durează treaba asta cu Înmatricularea? întrebă Max.

— Încă o săptămână. Richard, Ellie şi cu mine am fost invitaţi să participăm în seara asta la unele aspecte ale procesului… Sună interesant.

— Oricum, Marius şi cu mine nu vom putea pleca decât peste câteva săptămâni, spuse Eponine. Aşa că nu e o problemă să aşteptăm o săptămână.

În acel moment doctorul Blue bătu la uşă. Octopăianjenul intră în dormitor cu echipamentul special care avea să fie folosit pentru examinarea lui Marius. Max se uită chiorâş la cele două pungi de plastic ce conţineau nişte creaturi care se foiau şi semănau cu nişte spaghete negre.

— Ce sunt blestemăţiile alea? întrebă Max, uitându-se urât.

Nicole îşi întinse instrumentele pe masa de lângă pat. Zâmbind, spuse:

— N-ar fi mai bine ca, pentru următoarele cincisprezece minute, să te duci în camera de alături?

Max se încruntă.

— Ce aveţi de gând să-i faceţi băieţelului meu? Să-l fierbeţi în ulei?

— Nu, spuse Nicole râzând. Dar din când în când, s-ar putea să ţipe ca şi cum chiar asta am face.

Ellie o ridică pe Nikki şi o îmbrăţişă. Fetiţa se opri pe moment din plâns.

— Mami o să plece cu Nonni, Boobah, Archie şi doctorul Blue, spuse Ellie. Ne vom întoarce după ce te culci tu… Ai să te simţi bine aici, cu doamna Watanabe şi Kepler…

Nu vreau să rămân aici! spuse Nikki strident. Vreau să merg cu mami.

O sărută pe Ellie pe obraz. Când Ellie o puse jos pe podea, chipul fetiţei se schimonosi şi ea începu să urle.

— Nu vreau… ţipă fetiţa în timp ce mama ei ieşea pe uşă.

— Aş vrea să ştiu ce să fac pentru ea, spuse Ellie îndreptându-se către piaţă împreună cu ceilalţi patru. De când cu incidentul de pe stadion, se agaţă tot timpul de mine…

— S-ar putea să fie doar o fază normală, spuse Nicole. La vârsta ei, copiii se schimbă foarte repede… În plus, acum că a apărut Marius, Nikki nu mai e în centrul atenţiei.

— Cred că problema e mai profundă, spuse Ellie după câteva secunde întorcându-se spre Nicole. Îmi pare rău, mamă, dar cred că sentimentul de nesiguranţă al lui Nikki are mai mult legătură cu Robert decât cu Marius.

— Dar Robert a plecat de peste un an, spuse Richard.

— Nu cred că asta contează, replică Ellie. Cred că, într-o oarecare măsură, Nikki mai ţine minte cum e să ai doi părinţi… Probabil i se pare că mai întâi am abandonat-o eu, apoi Robert. Nu e de mirare că simte nesiguranţă.

— Dar, Ellie, spuse Nicole cu blândeţe, dacă ai dreptate, de ce reacţionează tocmai acum aşa de puternic?

— Nu pot spune cu certitudine, răspunse Ellie. Poate că întâlnirea cu iguana i-a adus aminte cât de vulnerabilă este… Şi ce mult îi lipseşte protecţia tatălui ei…

Auzeau în spate plânsul zgomotos al lui Nikki.

— Indiferent ce o supără, spuse Ellie cu un oftat, sper să-i treacă repede. Când plânge aşa, simt că mi se înfige un cuţit în stomac.

În piaţă nu se afla nici un transportor. Archie şi doctorul Blue continuară să meargă, îndreptându-se spre piramida în care octopăianjenii şi oamenii ţineau de obicei şedinţele de lucru comune.

— Asta e o seară specială, explică doctorul Blue, şi sunt multe lucruri pe care trebuie să vi le spunem înainte să ieşim din zona voastră.

— Unde e Jamie? întrebă Nicole în timp ce intrau în clădire. Am crezut că o să vină de la început cu noi… Şi fiindcă tot veni vorba, ce s-a întâmplat cu Hercule? Nu l-am mai văzut de la Ziua Belşugului.

În timp ce urcau rampa care ducea la etajul al doilea al piramidei, Doctorul Blue îi informă că Jamie era în seara aceea cu colegii lui de înmatriculare şi că Hercule fusese „redistribuit”.

— Doamne, Hercule nici măcar nu şi-a luat rămas bun! spuse Richard în glumă.

Octopăianjenii, care încă nu învăţaseră prea bine să recunoască umorul oamenilor, îşi cerură scuze pentru lipsa de maniere a lui Hercule. Apoi spuseră că printre oameni nu se va mai afla nici un observator octopăianjen.

— Hercule a fost cumva concediat? întrebă Richard tot în glumă.

Cei doi octopăianjeni ignorară total întrebarea.

Intrară în aceeaşi sală de conferinţe în care Nicole învăţase despre procesul digestiv al octopăianjenilor. Într-un colţ se aflau mai multe coli de pergament pe care octozii îşi făceau desenele şi diagramele. Doctorul Blue îi invită să ia loc. Apoi Archie spuse:

— Lucrurile pe care le veţi vedea mai târziu, în seara asta, nu le-a mai văzut nimeni din afara speciei noastre, de la formarea coloniei noastre aici, pe Rama. Vă luăm cu noi într-o încercare de a creşte calitatea comunicării dintre speciile noastre. Este imperios necesar să înţelegeţi, înainte de a pleca din această sală şi a ne îndrepta spre Domeniul Alternativ, nu doar ceea ce urmează să vedeţi, ci şi cum trebuie să vă comportaţi.

— În nici o împrejurare, continuă doctorul Blue, nu trebuie să perturbaţi desfăşurarea evenimentelor sau să încercaţi să interacţionaţi cu cineva sau ceva pe drum, nici la dus, nici la întors. Trebuie să urmaţi tot timpul instrucţiunile noastre. Dacă nu puteţi sau nu vreţi să acceptaţi aceste condiţii, spuneţi-ne şi nu vă vom lua cu noi.

Cei trei oameni se uitară alarmaţi unul la altul.

— Ne cunoaşteţi bine, spuse în cele din urmă Nicole. Am încredere că nu ni se va cere să facem ceva care să contravină principiilor şi valorilor noastre. Noi n-am putea…

— Nu asta ne preocupă, o întrerupse Archie. Nu vă cerem decât să fiţi observatori pasivi, indiferent ce vedeţi sau trăiţi. Dacă vă speriaţi şi deveniţi derutaţi şi, din vreun motiv oarecare, nu puteţi localiza pe nici unul dintre noi, indiferent unde v-aţi afla, rămâneţi nemişcaţi cu mâinile pe lângă corp şi aşteptaţi să venim.

Urmă o scurtă pauză, după care Archie continuă:

— N-am cuvinte să vă spun cât de important e comportamentul vostru în seara asta. Majoritatea celorlalţi optimizatori au obiectat când am solicitat să vi se permită să participaţi. Doctorul Blue şi cu mine am garantat personal pentru capacitatea voastră de a nu face nimic nedorit.

— Ne este viaţa în pericol? întrebă Richard.

— Probabil că nu, răspunse Archie. Dar ar putea să fie… Iar dacă seara asta se va transforma într-un fiasco din cauză că unul dintre voi a făcut ceva ce nu trebuia, nu sunt convins că…

Archie nu termină fraza, lucru foarte neobişnuit pentru un octopăianjen. Nicole întrebă:

— Vreţi să spuneţi că cererea noastră de a ne întoarce în Noul Eden este legată, cumva, de toate astea?

— Relaţia noastră a ajuns într-un punct culminant, răspunse Archie. Împărtăşind cu voi o parte critică a procesului nostru de Înmatriculare, încercăm să atingem un nivel nou de înţelegere. În sensul ăsta, răspunsul la întrebarea ta este „Da”.

Petrecură în sala de conferinţe aproape o jumătate de terţ (două ore pământene). Archie începu prin a le explica activitatea de Înmatriculare. Jamie şi tovarăşii lui, le spuse octopăianjenul, îşi încheiaseră adolescenţa şi erau pe cale să facă trecerea la viaţa adultă. Ca adolescenţi, viaţa lor fusese controlată în mare măsură şi nu avuseseră voie să ia nici o decizie de mare importanţă. La sfârşitul Înmatriculării, Jamie şi ceilalţi octozi tineri aveau să ia o singură decizie monumentală, una care avea să le modifice în mod fundamental restul vieţii. Scopul Înmatriculării şi chiar al unei mari părţi din ultimul an premergător tranziţiei era de a le furniza octopăianjenilor adolescenţi informaţiile care să-i ajute să ia acea decizie importantă.

— Diseară, spuse Archie, tinerii vor fi duşi, în grup, pe Domeniul Alternativ ca să vadă…

La început, nici Ellie, nici Nicole nu ştiură cum să traducă în engleză ce urmau să vadă tinerii octopăianjeni. Până la urmă, după ce se consultară între ele, ajutate şi de mai multe fraze de clarificare oferite de Archie şi de doctorul Blue, femeile hotărâră că cea mai bună interpretare a celor spuse de Archie în culori era „piesă de teatru moralizatoare”.

În următoarele câteva minute discuţia divagă; doctorul Blue şi Archie explicară, ca răspuns la întrebările oamenilor, că Domeniul Alternativ era un sector anume al tărâmului octopăianjenilor, care nu se afla sub cupolă.

— La sud de Oraşul de Smarald, spuse Archie, există o altă aşezare, cu un stil de viaţă absolut diferit de al nostru. În prezent, pe Domeniul Alternativ trăiesc în jur de două mii de octopăianjeni, împreună cu alte trei sau patru mii de alte creaturi reprezentând o duzină de specii diferite. Octopăianjenii alternativi nu au deasupra capului nici o cupolă care să-i protejeze, nu au sarcini trasate, nu au distracţii planificate, nu au acces la informaţiile din bibliotecă, iar speranţa lor de viaţă este cam o zecime din cea a unui octopăianjen obişnuit din Oraşul de Smarald. Viaţa lor e haotică şi nestructurată.

Ellie se gândi că şi Nakamura crease zona Avalon pentru a rezolva problemele pe care coloniştii din Noul Eden voiau să le uite şi-şi spuse că probabil Domeniul Alternativ era o aşezare similară.

— De ce atât de mulţi semeni de-ai voştri – peste zece la sută, dacă am calculat eu bine – au fost forţaţi să trăiască în afara cupolei? întrebă ea.

— Nici un octopăianjen n-a fost forţat să trăiască în Domeniul Alternativ, spuse doctorul Blue. Toţi se află acolo ca urmare a unei alegeri critice.

Doctorul Blue se duse în colţ şi aduse câteva diagrame. În timpul discuţiei care urmă, cei doi octopăianjeni se folosiră mult de diagrame. Mai întâi explicară că, în urmă cu sute de generaţii, biologii identificaseră în mod corect, în cadrul speciei lor, legătura dintre sexualitate şi multe alte caracteristici comportamentale, cele mai importante dintre ele fiind ambiţia personală, agresivitatea, simţul proprietăţii şi îmbătrânirea. Această descoperire fusese făcută într-o perioadă a istoriei octopăianjenilor când trecerea la Optimizare abia începuse dar, în ciuda presupusei acceptări generale a ceea ce era, teoretic, o bază superioară pentru structura societăţii octopăianjenilor, tranziţia a fost grav perturbată de războaie, conflicte între triburi şi alte nenorociri. La vremea aceea, biologii octozi au emis ipoteza că numai o societate asexuată sau în care numai o mică fracţiune din populaţie era sexuată va fi capabilă să rămână fidelă principiilor Optimizării, în care dorinţele individului se subordonează binelui întregii colonii.

O succesiune de conflicte aparent fără sfârşit i-a convins pe toţi octopăianjenii cu vederi înaintate din acea perioadă că Optimizarea va rămâne un vis nebunesc în lipsa unor metode sau tehnici de combatere a individualismului care bloca în mod inevitabil acceptarea noii ordini. Dar ce se putea face? Abia după mai multe generaţii, o descoperire formidabilă a arătat că produsul numit barrican, asemănător trestiei de zahăr, conţine substanţe chimice speciale care încetinesc maturizarea sexuală la octopăianjeni. În mai multe sute de ani, ingineria genetică a octopăianjenilor a reuşit să proiecteze şi să producă o variantă a acestui barrican care, ingerată în mod regulat, stopa complet instalarea maturităţii sexuale.

Testele efectuate întâi pe indivizi şi mai apoi pe colonii experimentale întregi au depăşit până şi cele mai îndrăzneţe visuri ale biologilor şi ale experţilor progresişti în ştiinţe politice. Octozii imaturi sexual erau mult mai sensibili la conceptele de grup ale Optimizării. În plus, la acei octopăianjeni care consumau în mod regulat barrican, pe lângă împiedicarea maturizării sexuale se înregistra şi o întârziere substanţială a îmbătrânirii. Savanţii octopăianjeni au învăţat foarte repede că îmbătrânirea era legată de acelaşi mecanism biologic intern ca şi pubertatea şi că, de fapt, enzimele care determinau celulele să nu se regenereze corespunzător la octopăianjenii în vârstă se activau abia după o anumită perioadă după maturizarea sexuală.

După spusele lui Archie şi ale doctorului Blue, în urma acestor descoperiri colosale, societatea octopăianjenilor a cunoscut schimbări rapide. Optimizarea a prins rădăcini puternice pretutindeni. Sociologii octopăianjeni au început să întrevadă o societate în care octozii aveau să fie aproape nemuritori, singurele cauze de deces fiind accidentele sau deteriorarea subită a unui organ vital. Octopăianjenii asexuaţi au populat toate coloniile iar ambiţia personală şi agresivitatea au devenit ca şi inexistente, aşa cum prevăzuseră biologii.

— Toată povestea asta s-a petrecut cu multe generaţii în urmă, spuse Archie. Aceste informaţii de bază vă vor ajuta să înţelegeţi ce este Înmatricularea. Fără să mai intre în istoria complexă a anilor care au trecut de atunci, doctorul Blue va rezuma situaţia existentă în prezent, în această colonie.

— Toţi octopăianjenii pe care i-aţi întâlnit până acum, începu doctorul Blue, în afară de morfii pitici şi de cei mai uriaşi care stochează hrana, permanent asexuaţi şi unii şi alţii, sunt fiinţe cărora barricanul le-a întârziat maturitatea sexuală. Cu mulţi ani în urmă, înainte ca un pezevenghi de biolog să arate cum poate fi realizată pe cale genetică un alt fel de sexualitate la specia noastră, numai o regină octopăianjen putea da naştere la urmaşi… În rândul populaţiei adulte normale de octopăianjeni existau două sexe, dar cu o singură diferenţă semnificativă între ele: numai unul avea capacitatea de a fertiliza o regină, dacă ajunsese la maturitate. Adulţii se împerecheau de plăcere, dar pentru că din acest contact nu rezultau descendenţi, distincţiile dintre sexe erau neclare. De fapt, relaţiile de durată din colonie erau mai frecvente printre membrii aceluiaşi sex, datorită sentimentelor asemănătoare şi punctelor de vedere comune… Acum situaţia e mult mai complicată. În specia noastră, mulţumită geniului de care au dat dovadă predecesorii noştri în ingineria genetică, o femelă adultă e capabilă să dea naştere, ca urmare a unirii sexuale cu un mascul matur, unui singur urmaş, nefertil, cu speranţă de viaţă limitată şi capacităţi oarecum reduse. Încă n-aţi văzut nici unul dintre aceşti morfi pentru că toţi trăiesc în Domeniul Alternativ.

Doctorul Blue se opri şi continuă Archie.

— Fiecare cetăţean tânăr al coloniei noastre decide dacă vrea să devină matur din punct de vedere sexual în perioada imediat următoare Înmatriculării. Dacă răspunsul este negativ, atunci octodul îşi lasă sexualitatea pe seama Optimizatorilor şi a coloniei în ansamblu. Asta am făcut şi eu, şi doctorul Blue, care este femelă, cu mult timp în urmă. Conform legii octopăianjenilor, un individ îşi poate face alegerea sexuală, fără să suporte nici o consecinţă, numai imediat după Înmatriculare. Optimizatorii nu sunt deloc indulgenţi cu acei care hotărăsc să se supună unei metamorfoze sexuale, fără permisiunea explicită a coloniei, după ce carierele lor au fost structurate şi plănuite cu grijă.

Doctorul Blue interveni din nou.

— După cum v-am prezentat lucrurile în seara asta, vă poate părea puţin probabil ca un tânăr octopăianjen să decidă în favoarea maturităţii sexuale timpurii. Totuşi, de dragul corectitudinii, trebuie să subliniem că există motive întemeiate, cel puţin în mintea unora dintre octopăianjenii tineri, pentru a alege să devină alternativi. Primul şi cel mai important este acela că o femelă octod ştie că şansele ei de a avea urmaşi sunt semnificativ reduse dacă alege să rămână inactivă sexual după Înmatriculare. După cum arată istoria noastră, numai în caz de urgenţă se va apela la un număr mare de asemenea femele ca să dea naştere la o nouă generaţie de octopăianjeni. În general, capacitatea redusă şi infertilitatea acestui gen de urmaşi îi face mai puţin de dorit, din punctul de vedere al coloniei în ansamblu, bineînţeles, afară de cazul în care este nevoie de mai mulţi octozi pentru a susţine infrastructura societăţii… De asemenea, unii dintre octopăianjenii tineri găsesc inacceptabile înregimentarea şi predictibilitatea vieţii noastre din Oraşul de Smarald şi doresc o existenţă în care să poată lua singuri propriile decizii. Alţii se tem că Optimizatorii le vor repartiza o carieră nepotrivită. Toţi acei care aleg sexualitatea timpurie văd Domeniul Alternativ ca pe un loc liber şi interesant, plin de strălucire şi aventură. Ei nesocotesc valoarea a ceea ce renunţă; în exuberanţa de moment, preţuiesc calitatea vieţii mai mult decât durata ei…

Pe parcursul conversaţiei, Richard, Nicole şi Ellie interveniră ocazional pentru a cere lămuriri cu privire la aspectele cele mai importante. Cu trecerea timpului, toţi trei începură să se simtă copleşiţi. Erau prea multe informaţii de digerat într-o singură discuţie.

— Aşteaptă un minut, spuse Richard brusc atunci când Archie arătă că e timpul să plece. Îmi pare rău… Eu tot n-am înţeles ceva. De ce este permisă, totuşi, alegerea? De ce Optimizatorii nu decretează, pur şi simplu, că toţi octopăianjenii vor mânca mereu barrican şi vor rămâne asexuaţi până când colonia are nevoie de reproducere?

— E o întrebare foarte bună, cu un răspuns complex, spuse Archie. Ca să câştigăm timp, îl voi simplifica foarte mult prin a spune că specia noastră crede în acordarea dreptului la alegere liberă. De asemenea, după cum veţi vedea în seara asta, există anumite funcţii pentru care numai alternativii sunt potriviţi şi de pe urma cărora are de câştigat întreaga colonie.

7

După ce ieşiră din zona destinată oamenilor, transportorul o luă pe o rută diferită de cea pe care oamenii ajunseseră la stadion de Ziua Belşugului. De data asta străbătu străzile slab luminate de la periferia oraşului. Grupul nu întâlni nici una din scenele aglomerate, pline de culoare pe care le văzuseră în excursia precedentă. După mai mulţi fengi, maşina se apropie de o poartă mare, închisă, semănând mult cu cea pe care intraseră la început în Oraşul de Smarald.

Doi octopăianjeni veniră şi se uitară în maşină. Archie le spuse ceva în culori şi unul dintre octopăianjeni se întoarse la ceea ce era probabil echivalentul unui corp de gardă. De la distanţă, Richard văzu un perete plat pe care clipeau nişte culori.

— Ia legătura cu autorităţile ca să verifice, le spuse Doctorul Blue oamenilor. Am depăşit intervalul de timp în care am fost aşteptaţi, aşa încât codul nostru de ieşire nu mai este valabil.

În timpul unei aşteptări care dură mai mulţi nileţi, celălalt octopăianjen intră în maşină şi o inspectă cu amănunţime. Nici unul dintre oameni nu mai întâlnise măsuri de securitate atât de riguroase, nici chiar la stadion. Disconfortul lui Ellie se accentuă când ofiţerul de securitate octopăianjen, fără să-i spună nimic, îi deschise geanta şi cercetă conţinutul. În cele din urmă inspectorul îi înapoie geanta şi coborî. Porţile se deschiseră, maşina ieşi de sub cupola verde şi apoi, după mai puţin de un minut, parcă în întuneric. În parcare, se mai aflau alte treizeci sau patruzeci de vehicule.

În timp ce coborau din maşină şi o pereche de licurici veni în întâmpinarea lor, doctorul Blue explică:

— Zona asta se numeşte Districtul Artelor. Ea şi Grădina Zoologică, aflată nu prea departe de aici, sunt singurele sectoare ale Domeniului Alternativ vizitate cu oarecare regularitate de octopăianjenii care trăiesc în Oraşul de Smarald. Optimizatorii nu aprobă multe cereri de vizitare a zonelor de trai alternative aflate mai la sud – de fapt, pentru majoritatea octopăianjenilor, singura privelişte cuprinzătoare a Domeniului Alternativ pe care o au vreodată este cea oferită de turul din ultima săptămână a Înmatriculării.

Aerul era mult mai rece decât în Oraşul de Smarald. Doctorul Blue şi Archie începură să meargă mai repede decât orice octopăianjen pe care oamenii îl văzuseră până atunci deplasându-se. Archie se întoarse şi spuse:

— Trebuie să ne grăbim, altfel vom întârzia. Cei trei oameni încercară să ţină pasul cu ei.

În timp ce se apropiau de o zonă luminată aflată la vreo trei sute de metri de maşina lor, Archie şi doctorul Blue îi încadrară pe cei trei oameni, astfel încât acum mergeau toţi cinci alături.

— Intrăm în Piaţa Artizanilor, spuse Doctorul Blue. Aici, alternativii îşi oferă operele artistice pentru transfer.

— Cum adică, „transfer”? întrebă Nicole.

— Artiştii au nevoie de credite pentru hrană şi alte lucruri de primă necesitate. Ca atare, îşi oferă operele de artă acelor rezidenţi ai Oraşului de Smarald care au surplus de credite.

Oricât ar fi vrut Nicole să continue conversaţia, atenţia îi fu imediat atrasă de uimitoarea etalare de obiecte neobişnuite, dughene provizorii, octopăianjeni şi alte animale care-i asaltară privirea în Piaţa Artizanilor. Piaţa, un pătrat mare cu latura de şaptezeci sau optzeci de metri, se afla pe o parte a unei străzi late, chiar peste drum de teatrul care era destinaţia lor.

Îi întâmpinară mai mulţi octopăianjeni care le întindeau obiecte pentru transfer. Richard, Nicole şi Ellie se convinseră repede de ceea ce le spusese Archie în timpul şedinţei, şi anume că alternativii nu se conformau normelor limbii oficiale folosită de octopăianjenii din Oraşul de Smarald. Benzile colorate din jurul capului acestor octopăianjeni nu erau ordonate şi clar delimitate, ci simple succesiuni neglijente de pete colorate cu lăţimi extrem de variate. Unul dintre vânzătorii ambulanţi care-i acostă era scund, evident un tânăr; Archie îi făcu semn să nu se apropie, dar octopăianjenul o sperie foarte tare pe Ellie înfăşurându-şi timp de câteva fracţiuni de secunde un tentacul în jurul braţului ei. Archie îl apucă pe contravenient cu trei tentacule şi-l azvârli din drum, în direcţia unui octopăianjen cu o traistă de pânză pe umăr. Doctorul Blue le explică faptul că traista aceea îl identifica pe octod ca fiind poliţist.

Nicole mergea atât de repede şi erau atâtea de văzut în jurul ei, încât se pomeni ţinându-şi respiraţia. Deşi nu avea habar ce reprezintă multe din obiectele oferite pentru transfer, putu să recunoască şi să aprecieze picturile şi sculpturile ocazionale, precum şi nişte reprezentări micuţe, în lemn sau într-un material similar, ale tuturor animalelor care trăiau în Oraşul de Smarald. Într-un sector al pieţei se aflau expuse pergamente pe care fuseseră aplicate modele colorate; după ce intrară în clădirea teatrului, doctorul Blue o lămuri că reprezentau o formă de artă aparte, o combinaţie de poezie şi caligrafie aşa cum înţelegeau oamenii aceste două manifestări artistice.

Chiar înainte de a traversa strada, Nicole zări pe un zid aflat la douăzeci de metri în stânga ei o mare pictură murală de o frumuseţe uimitoare. Culorile erau îndrăzneţe şi atrăgeau ochiul – opera unui artist care înţelegea atât structura cât şi atracţia optică. Tehnica era şi ea extrem de impresionantă, dar ceea ce o fascină pe Nicole erau emoţiile redate de corpurile şi feţele octopăianjenilor şi ale celorlalte creaturi din frescă.

„Triunghiul Optimizării”, îngână pentru sine Nicole întinzându-şi gâtul pentru a citi titlul redat în culori în partea superioară a frescei. Într-o parte a picturii era reprezentată o navă spaţială pe un fundal înstelat, în alta un ocean înţesat de fiinţe vii, iar în celelalte colţuri, o junglă şi un deşert. Însă imaginea centrală reprezenta un octopăianjen uriaş care avea un toiag şi stătea pe un morman de treizeci-patruzeci de animale care se zvârcoleau în ţărână, sub tentaculele lui. Lui Nicole mai să-i sară inima din piept când văzu că una din fiinţele zdrobite sub tentacule era o femeie tânără aparţinând speciei umane, cu pielea cafenie, ochi albaştri pătrunzători şi păr scurt, buclat.

— Uitaţi-vă acolo, la fresca aia! le strigă brusc celorlalţi.

În acel moment, un animal mic se împletici printre picioarele lor, abătându-le atenţia. Cei doi octopăianjeni rezolvară problema cu animalul şi-i zoriră iarăşi spre teatru. Nicole se uită înapoi ca să se asigure că nu-şi imaginase prezenţa unei tinere femei în pictură. De la distanţă, faţa femeii şi trăsăturile ei erau vagi, dar Nicole avea convingerea că văzuse o fiinţă umană în frescă. Dar cum se poate una ca asta? se întrebă Nicole în timp ce intrau în teatru.

Preocupată de descoperirea ei, Nicole ascultă numai cu o ureche discuţia dintre Richard şi Archie despre cum intenţiona Richard să-şi folosească translatorul în timpul piesei. Nici măcar nu se uită când Doctorul Blue arătă cu un tentacul sectorul în care se aflau Jamie şi ceilalţi octopăianjeni care se înmatriculau. Am făcut precis o confuzie, îşi spuse Nicole. Simţi un impuls puternic să alerge înapoi în piaţă şi să verifice ce văzuse, apoi îşi aminti ce le spusese Archie despre importanţa respectării cu stricteţe a instrucţiunilor în acea seară. Sunt sigură că am văzut o femeie în pictura aceea, îşi spuse Nicole în timp ce trei licurici mari coborâră în zbor şi plutiră deasupra scenei din mijlocul teatrului. Dar ce înseamnă asta?

Piesa dură mai mult de doi vodeni, fără nici o pauză. Acţiunea se derulă continuu, unul sau mai mulţi octozi ocupând tot timpul scena luminată. Nu se foloseau decoruri sau costume. La începutul piesei, cele şapte „personaje” principale veniră în faţă şi se prezentară scurt – doi octozi care se înmatriculau (un mascul şi o femelă), o pereche de părinţi adoptivi pentru fiecare dintre ei şi un mascul alternativ ale cărui culori frumoase şi strălucitoare i se răspândeau până la capătul tentaculelor când vorbea.

Primele câteva minute ale piesei propriu-zise lămuriră că cei doi tineri care se înmatriculau erau de mulţi ani cei mai buni prieteni şi că, în ciuda sfatului bun şi înţelept al părinţilor ce le fuseseră desemnaţi, aleseseră împreună maturitatea sexuală timpurie. În primul său monolog, femela octopăianjen spuse:

— Dorinţa mea este să dau naştere unui urmaş din împreunarea cu iubitul meu tovarăş.

Sau cel puţin aşa traduse Richard spusele ei. Era foarte mulţumit de funcţionarea translatorului său mult îmbunătăţit şi, după ce îşi aduse aminte că octopăianjenii erau surzi, vorbi din când în când pe parcursul spectacolului.

Cei patru părinţi octopăianjeni veniră împreună în mijlocul scenei şi-şi exprimară îngrijorarea cu privire la cele ce se vor întâmpla când copiii lor adoptivi vor experimenta pentru prima oară „puternicele emoţii noi” care însoţeau transformarea sexuală. Totuşi, încercară să fie corecţi şi toţi patru recunoscură că, întrucât aleseseră să nu devină maturi sexual după Înmatriculare, nu puteau da sfaturi bazate pe vreo experienţă reală.

La mijlocul piesei, cei doi octopăianjeni tineri fură izolaţi în colţuri opuse ale scenei şi auditoriul trase concluzia, din jocul de lumini al licuricilor plus câteva declaraţii scurte făcute de actorii octopăianjeni, că fiecare dintre ei încetase să mănânce barrican şi se afla singur într-un fel de Domeniu de Trecere.

Când, mai târziu, cei doi octopăianjeni transformaţi străbătură scena şi se întâlniră la mijloc, modelele de culoare din conversaţia lor arătau deja altfel. Efectul era puternic, deşi realizat de actori, pentru că emisiile de culoare aveau mai multă strălucire decât înainte de tranziţie şi, de asemenea, pentru că benzile rigide, aproape perfecte care caracterizaseră conversaţia anterioară dintre cei doi tineri erau deja marcate de nişte modele individuale diferite, interesante. În acest punct, în jurul lor se mai aflau pe scenă alţi şase octopăianjeni, toţi alternativi, judecând după limbaj, şi două animale tip cârnat polonez, care vânau tot ce găseau. Era clar că perechea se află pe Domeniul Alternativ.

Din întuneric intră în scenă masculul alternativ prezentat la începutul piesei. Cu un joc de culori strălucitoare, făcut pe orizontală şi pe verticală în ambele direcţii, creând structuri geometrice şi chiar explozii de culoare asemănătoare focurilor de artificii, noul venit o fermecă pe tânăra femelă octod şi o luă de lângă cel mai bun prieten al ei din copilărie. Nu după mulţi mileţi, alternativul mai vârstnic cu culori strălucitoare, evident părintele pruncului octod cărat de femelă în punga frontală, o lăsă pe aceasta „plângând” (traducerea lui Richard), singură.

În acest moment al piesei, octopăianjenul mascul, care se înmatriculase în scenele anterioare, năvăli la lumină, îşi văzu iubita disperată cu pruncul „în braţe” şi se repezi în întunericul de la marginea scenei. După câteva momente se întoarse cu alternativul care-i corupsese iubita şi cei doi octozi masculi se angajară într-o luptă oribilă, dar fascinantă, în mijlocul scenei. Se bătură timp de un feng întreg. În cele din urmă, octodul mascul mai tânăr câştigă, căci, atunci când acţiunea se termină, alternativul zăcea nemişcat pe scenă. Tristeţea exprimată în remarcile de încheiere ale eroului şi eroinei avu grijă ca morala piesei să fie foarte clară. Când piesa se termină, Richard le privi pe Nicole şi pe Ellie şi comentă cu un zâmbet larg, ireverenţios:

— Asta-i una din piesele alea deprimante, precum Othello, în care toată lumea moare la sfârşit.

Sub supravegherea plasatorilor octopăianjeni, toţi cu traiste, tinerii care se înmatriculau părăsiră teatrul primii, urmaţi de Archie, doctorul Blue şi tovarăşii lor oameni. După câteva minute, procesiunea ordonată se opri chiar în faţa teatrului şi formă un cerc în jurul altor trei octopăianjeni care stăteau în mijlocul străzii. În timp ce se deplasau spre un loc din care să vadă ce se petrecea, Richard, Nicole şi Ellie simţiră de-a curmezişul spatelui tentaculele puternice ale prietenilor lor. Doi dintre octopăianjenii din mijlocul străzii aveau toiag şi traistă, în timp ce al treilea octod, care stătea ghemuit între ei, transmitea un mesaj colorat, în benzi late şi nestructurate: „Ajutaţi-mă, vă rog!”

— Această femelă octopăianjen, spuse unul dintre poliţişti în dungi reci, măsurate, a eşuat în mod constant să-şi câştige creditele de când a venit în Domeniul Alternativ după Înmatriculare, acum patru cicluri. În ciclul trecut a fost avertizată că a devenit o povară inacceptabilă pentru resursele noastre comune şi de curând, cu două zile înainte de Ziua Belşugului, i s-a spus să se prezinte pentru anihilare. De atunci se ascunde printre prietenii din Domeniul Alternativ.

Octopăianjenul ghemuit se arcui brusc şi sări în mulţime, foarte aproape de locul unde stăteau oamenii. Mulţimea se clătină din cauza impactului iar Ellie, care se afla cel mai aproape de locul în care se petrecea tentativa de evadare, se trezi aruncată la pământ în ambuscada care urmă. În mai puţin de un milet, poliţia, cu ajutorul lui Archie şi al mai multor tineri care se înmatriculau, puse din nou stăpânire pe fugară.

— Neprezentarea pentru anihilare este una dintre cele mai grave infracţiuni pe care le poate comite un octopăianjen, spuse poliţistul. Ea se pedepseşte prin anihilarea imediată, în momentul arestării.

Unul dintre poliţişti scoase din traista de pe umăr nişte creaturi asemănătoare cu viermii, care se foiau. Octodul infractor se zbătu puternic prima dată când cei doi poliţişti încercară să-i introducă forţat în gură creaturile-viermi. Însă după ce fiecare poliţist lovi de două ori cu bastonul octodul renegat, acesta se prăbuşi între ei. Ellie, care între timp îşi recăpătase echilibrul, nu putu să-şi reprime un ţipăt de groază când creaturile intrară în gura octodului şi acesta începu să regurgiteze. Moartea surveni repede.

Nici unul din oameni nu scoase o vorbă cât timp străbătură piaţa braţ la braţ cu Archie şi Doctorul Blue, până la zona de parcare unde aştepta transportorul lor. Nicole era atât de uluită de cele văzute încât nici nu-şi aminti să se uite la tabloul pe care i se păruse că vede desenat un chip omenesc.

În toiul nopţii Nicole, care nu putea să doarmă, auzi un zgomot în camera de zi. Se ridică fără zgomot din pat şi-şi puse halatul. Ellie stătea pe divan, în întuneric. Nicole se aşeză lângă fiica ei şi-i luă mâna.

— Nu pot să dorm, mamă, spuse Ellie. Am revăzut totul în minte şi n-are nici o logică. Mă simt ca şi cum aş fi fost trădată.

— Ştiu, Ellie, spuse Nicole. Şi eu simt acelaşi lucru.

— Credeam că îi cunosc pe octopăianjeni, spuse Ellie. Aveam încredere în ei… Credeam că ne sunt superiori în multe privinţe, dar după cele văzute în seara asta…

— Nici unul dintre noi nu acceptă omorul, spuse Nicole. Chiar şi Richard a fost îngrozit la început… Dar după ce ne-am culcat, mi-a spus că e sigur că scena de pe stradă a fost regizată cu grijă, în folosul tinerilor care se înmatriculează… A mai spus că ar trebui să avem grijă, să nu ne repezim să tragem prea multe concluzii sau să reacţionăm emoţional la un incident izolat…

— Până acum n-am mai văzut cum o fiinţă inteligentă este omorâtă chiar sub ochii mei… Şi ce crimă a comis? Că nu s-a prezentat pentru anihilare?

— Nu-i putem judeca aşa cum i-am judeca pe oameni. Octopăianjenii sunt o specie total diferită, cu o organizare socială complet separată şi care poate fi chiar mai complexă decât a noastră. Noi abia începem să-i înţelegem… Deja ai uitat că au vindecat-o pe Eponine de RV-41? Şi că ne-au dat voie să ne folosim de tehnologia lor atunci când ne făceam griji cu privire la naşterea lui Marius?

— Nu, n-am uitat, răspunse Ellie.

Rămase tăcută câteva secunde.

— Ştii, mamă, acum mă simt la fel de frustrată cum eram adesea în Noul Eden, când mă tot întrebam cum pot fiinţele umane, care sunt capabile de atâtea lucruri bune, să tolereze un tiran ca Nakamura… Acum se pare că şi octopăianjenii pot fi la fel de răi, în felul lor… Pretutindeni sunt atâtea contradicţii… lucruri care se bat cap în cap…

Nicole îşi consolă fiica, îmbrăţişând-o. Nu există răspunsuri simple, iubita mea Ellie, se gândi Nicole. Revăzu în minte esenţa incredibilelor întâmplări ale se