/ Language: English / Genre:antique

Cei 45 vol.1

Alexandre Dumas


ALEXANDRE DUMAS

Cei patruzeci şi cinci

LES QUARANTE-CINQ

I

POARTA SAINT-ANTOINE

Etiamsi omnes{1}

În ziua de 26 octombrie a anului 1585, împotriva obiceiului, la orele zece şi jumătate dimineaţa, barierele porţii Saint-Antoine erau încă zăvorâte.

La orele unsprezece fără un sfert, un detaşament de douăzeci de elveţieni care, după uniformă, se vădeau a fi în slujba celor mai buni prieteni ai regelui Henric al III-lea, care domnea pe vremea aceea, se scurse prin capătul străzii Mortellerie, îndreptându-se spre poarta Saint-Antoine care se deschise în momentul când ostaşii ajunseră în dreptul ei, pentru a se închide la loc în urma lor; după ce ieşiră pe poartă, gărzile se înşiruiră de-a lungul gardurilor vii ce împrejmuiau ocolurile răspândite dincolo de barieră, de o parte şi de alta a drumului, şi numai cât se arătară la faţă, şi făcură să se dea îndărăt o mulţime de ţărani şi târgoveţi ce veniseră de la Montreuil, de la Vincennes şi de la Saint-Maur ca să pătrundă în oraş înainte de amiază, lucru pe care nu apucaseră încă să-l înfăptuiască, deoarece, precum am spus, poarta era zăvorâtă.

Dacă-i adevărat că gloata atrage după sine, aşa cum este şi firesc, o întreagă harababură, s-ar fi putut crede că, trimiţând la faţa locului gărzile, domnul prefect al poliţiei voise să preîntâmpine învălmăşeala ce s-ar fi putut isca la poarta Saint-Antoine.

Într-adevăr, venise lume după lume: mai în fiece clipă soseau pe cele trei drumuri ce se înmănuncheau în locul acela călugări de la mânăstirile din împrejurimile oraşului, femei aşezate pieziş pe tarniţele din spinarea măgarilor, ţărani cu căruţele sporind mereu grosul mulţimii, şi aşa destul de numeroase, pe care porţile, ca niciodată ferecate la ceasul acela, o siliseră să se oprească la barieră, şi toţi laolaltă, prin întrebările lor mai mult sau mai puţin stăruitoare, stârneau un freamăt nedesluşit ce zăbovea în aer ca un ison neîntrerupt; doar când şi când, unele glasuri se ridicau cu o octavă deasupra diapazonului general, răbufnind ameninţătoare sau tânguioase.

Afară de gloata noilor sosiţi care doreau să intre în oraş, se mai puteau observa câteva pâlcuri răzleţe ce păreau să se fi desprins din sânul ei. Acestea, în loc să încerce a răzbate cu privirea printre ostreţele barierei în inima oraşului, cercetau cu ochi lacomi zarea ţărmurită de mânăstirea iacobinilor, de chinovia din Vincennes şi de Croix Faubin, ca şi când pe unul din cele trei drumuri răsfirate în evantai ar fi trebuit să sosească mai ştiu eu ce Mesia.

Respectivele grupuri semănau destul de bine cu ostroavele ce se înalţă liniştite în mijlocul Senei în timp ce în jurul lor apele, învolburându-se sau zburdând, desprind fie câte o bucată de gazon, fie câte un trunchi de salcie bătrână care, după ce a stat un timp în cumpănă pe undele învârtejite, se lasă în cele din urmă târât de curent.

Aceste grupuri asupra cărora insistăm cu tot dinadinsul, pentru motivul că merită toată atenţia noastră, erau alcătuite în majoritate din cetăţeni ai Parisului bine încotoşmănaţi în hainele lor cu mâneci bufante şi ciorapii lungi strânşi pe picior, căci, am uitat să spunem, era o vreme friguroasă, sufla un vânt tăios şi nori groşi se rostogoleau deasupra pământului, ca şi când ar fi vrut să despoaie arborii, smulgând şi ultimele frunze îngălbenite ce încă se mai legănau jalnic pe crengi.

Trei dintre aceşti cetăţeni stăteau la taifas, sau mai degrabă doi dintre ei pălăvrăgeau, iar al treilea se mulţumea să asculte. Pentru a ne tălmăci şi mai bine gândul trebuie să spunem că cel de al treilea nici măcar nu părea să asculte, într-atât de stăruitor privea spre Vincennes.

Să ne ocupăm mai întâi de cel din urmă.

Era probabil înalt de statură dacă s-ar fi ridicat în picioare. Deocamdată însă picioarele-i lungi, cu care nu ştia ce să facă atunci când nu le folosea potrivit cu menirea lor, punându-le în mişcare, erau îndoite sub el, în timp ce braţele sale, tot atât de lungi în raport cu picioarele, stăteau încrucişate la piept. Rezemat cu spatele de un gard viu ale cărui ramuri elastice îi ofereau un sprijin destul de puternic, omul îşi ţinea obrazul adăpostit după palma lui lătăreaţă, cu îndărătnicia unuia care, din prudenţă, se fereşte să fie recunoscut, lăsând doar ochiul să scapere câte o privire pătrunzătoare printre degetul mijlociu şi inelar, întredeschise doar atâta cât e nevoie ca să se strecoare raza vizuală.

Alături de acest personaj atât de ciudat, un omuleţ bondoc, cocoţat pe un dâmb, stătea de vorbă cu un ins mătăhălos, căruia îi scăpau mereu picioarele pe povârnişul dâmbului şi care, ori de câte ori era gata să cadă, se agăţa de nasturii de la vesta cu mâneci bufante a interlocutorului său.

La aceşti doi cetăţeni, care, împreună cu cel aşezat pe jos, alcătuiau numărul cabalistic trei, ne-am referit într-unul din precedentele paragrafe.

— Da, jupâne Miton – cuvânta bondocul, adresându-se mătăhălosului – da, am spus şi repet că vor fi o sută de mii de persoane în jurul eşafodului când va muri Salcède, o sută de mii pe puţin. Uite, fără să-i mai punem la socoteală pe cei care se află în clipa de faţă în Piaţa Grève sau care au pornit-o într-acolo din diferite cartiere ale Parisului, uite numai ce omenire-i aici şi gândeşte-te că nu-i vorba decât de o singură poartă. Îţi dai seama ce trebuie să fie, căci, dacă ar fi să le numărăm pe toate, am vedea că sunt şaisprezece porţi în cap.

— O sută de mii e mult, cumetre Friand – răspunse mătăhălosul; o bună parte dintre ei, ascultă ce-ţi spun, vor face ca mine şi nu se vor duce să vadă cum e rupt în bucăţi nenorocitul ăla de Salcède, de teamă să nu iasă cine ştie ce tărăboi, şi pe bună dreptate.

— Jupâne Miton, jupâne Miton, ia seama – îi răspunse bondocul – vorbeşti ca un politic{2}. N-o să fie nimic, pun mâna-n foc că n-o să fie nimic, dar nimic. Apoi, văzând că interlocutorul său clatină din cap neîncrezător: Nu-i aşa, domnule? continuă el, întorcându-se către insul cu braţe şi picioare lungi, care, de unde până atunci se uitase stăruitor spre Vincennes, îşi sucise cu o clipă înainte, fără a coborî palma cu care îşi acoperea faţa, îşi sucise, zic, obrazul pe sfert, aţintindu-şi privirea asupra barierei ce părea să fie acum ţelul atenţiei sale.

— Mă rog? rosti omul, întrebător, ca şi când n-ar fi auzit decât interpelarea ce-i era adresată, şi nicidecum vorbele schimbate cu cel de-al doilea cetăţean înaintea acestei interpelări.

— Ziceam că n-o să fie nimic în Piaţa Grève azi.

— Cred că vă înşelaţi şi că Salcède va fi totuşi executat – răspunse tacticos cel cu braţe lungi.

— Fără doar şi poate; dar ziceam că n-o să fie nici o zarvă cu prilejul execuţiei.

— Ba cum nu, o să se audă plesnele trosnind când au să dea bice cailor.

— Nu ne-nţelegem de loc. Spunând zarvă, mă gândeam la o răscoală, ori eu tocmai asta ziceam, că n-o să fie nici o răscoală în Piaţa Grève: dacă s-ar fi aşteptat să se aprindă vreo răscoală, regele n-ar fi poruncit să se împodobească un balcon la primărie, ca să poată privi caznele osânditului împreună cu cele două regine şi cu o parte din curteni.

— Parcă regii pot şti dinainte când e pe cale să se aprindă vreo răscoală? spuse, ridicând din umeri cu o nemărginită milă, omul cu braţe de un stânjen şi picioare de o poştă.

— Oho! se minună jupân Miton, aplecându-se la urechea interlocutorului său. Omul ăsta are un fel de a vorbi cam ciudat. Îl cunoşti cumva, cumetre?

— Nu – răspunse bondocul.

— Păi cin' te pune atunci să-i vorbeşti?

— I-am vorbit şi eu aşa, ca să nu tac.

— Rău faci: vezi bine doar că nu prea e guraliv din fire.

— Mi se pare totuşi – rosti cumătrul Friard, destul de tare ca să poată fi auzit de omul cu braţe lungi – că una dintre cele mai mari bucurii ale vieţii este să-ţi împărtăşeşti gândurile.

— Ai dreptate, însă numai cuiva pe care-l cunoşti – răspunse jupân Miton, nicidecum unuia despre care habar n-ai cine e.

— Oamenii nu sunt oare cu toţii fraţi între ei? Cum zice popa de la Saint-Leu – adăugă cumătrul Friard pe un ton convingător.

— Pesemne or fi fost la început de tot, dar în vremea noastră legăturile de rudenie s-au destrămat destul de serios, cumetre Friard. Spune-mi mie ce-ai de spus, dacă ţii neapărat să pălăvrăgeşti, şi lasă-l pe veneticul ăsta cu gândurile lui.

— Numai că pe dumneata te cunosc de când lumea, dac-ar fi să-ţi dau ascultare, şi ştiu dinainte ce ai să-mi răspunzi; în timp ce, dimpotrivă, necunoscutul ăsta poate că ar avea ceva nou să-mi spună.

— Sst! Vezi că trage cu urechea.

— Cu atât mai bine dacă trage cu urechea; poate că aşa o să-mi răspundă. Va să zică, domnule – continuă cumătrul Friard, întorcându-se către necunoscut – credeţi c-o să fie zarvă în Piaţa Grève?

— Eu? Nu ţin minte să fi spus aşa ceva.

— Nici eu nu pretind c-aţi fi spus-o – urmă Friard cu un ton care ar fi vrut să fie insinuant – ziceam doar că-i un lucru pe care-l gândiţi, atâta tot.

— Şi de unde puteţi fi atât de sigur? Nu cumva sunteţi vrăjitor, jupâne Friard?

— Ia te uită: mă cunoaşte! exclamă târgoveţul, peste măsură de uimit. Oare de unde m-o fi cunoscând?

— Păi nu ţi-am rostit de vreo două-trei ori numele, cumetre? spuse Miton, dând din umeri ca unul care s-ar fi ruşinat faţă de un străin de inteligenţa mărginită a interlocutorului său.

— Aha! Ai dreptate – mărturisi Friard, străduindu-se să se dumerească şi, dumerindu-se, în sfârşit, mulţumită acestei strădanii, continuă: Zău dacă n-ai dreptate, să mor eu! Păi dacă mă cunoaşte, înseamnă c-o să-mi răspundă. Cum ziceam, domnule – urmă el, adresându-se necunoscutului – cred că dumneavoastră credeţi c-o să fie zarvă în Piaţa Grève, căci dacă n-aţi crede aşa ceva, aţi fi acolo de faţă, pe când, cum văd eu, dumneavoastră sunteţi aici... care va să zică!

Acest care va să zică dovedea că jupân Friard atinsese în deducţiile sale limita cea mai îndepărtată a puterii lui de judecată şi a inteligenţei sale.

— Dar dumneavoastră, domnule Friard, de vreme ce credeţi cu totul altceva decât credeţi că eu cred – răspunse necunoscutul, apăsând pe cuvintele rostite cu puţin înainte de interlocutorul său şi pe care le folosea la rândul lui – cum se face că nu sunteţi în clipa de faţă în Piaţa Grève? Mi se pare totuşi că spectacolul este destul de atrăgător pentru ca prietenii regelui să dea năvală la locul cu pricina. Aşa stând lucrurile, poate c-o să-mi răspundeţi că domnia voastră nu vă număraţi printre prietenii regelui, ci printre ciracii domnului de Guise, şi că-i aşteptaţi aici pe loreni, care, zice-se, vor să cotropească Parisul pentru a-l scăpa de la moarte pe domnul de Salcède.

— Nu, domnule,- răspunse cu însufleţire bondocul, vădit speriat de bănuielile necunoscutului – nu, domnule, aştept să vină nevastă-mea, doamna Nicole Friard, care s-a dus să ducă douăzeci şi patru de feţe de masă la chinovia iacobinilor, având cinstea de a fi spălătoreasă particulară a lui dom Modeste Gorenflot, stareţul numitei chinovii a iacobinilor. Dar ca să ne întoarcem la tămbălăul despre care vorbea cumătrul Miton şi în care nu cred nicidecum, ca şi dumneavoastră, de altfel, aşa spuneaţi cel puţin...

— Cumetre, cumetre! strigă Miton. Ia te uită numai ce dăndănaie!

Jupân Friard privi în direcţia spre care era îndreptat degetul însoţitorului său şi văzu că, pe lângă faptul că bariera era coborâtă, ceea ce dăduse şi aşa destul de gândit tuturor, se pregăteau acum să închidă şi poarta.

După ce poarta fu zăvorâtă, o parte dintre elveţieni veniră să se posteze în faţa şanţului.

— Cum aşa?! izbucni Friard, schimbându-se la faţă. N-ajungea c-au lăsat bariera? S-au apucat acum să ferece şi poarta?

— Ei, vezi, ce ţi-am spus eu? răspunse Miton, pălind la rândul său.

— Nostim, nu-i aşa? rosti necunoscutul, rânjind.

Şi rânjind, dădu la iveală, printre firele din mustăţi şi perii din barbă, un îndoit şirag de dinţi strălucitori şi tăioşi ce păreau minunat de bine ascuţiţi datorită obişnuinţei de a se folosi de ei cel puţin de patru ori pe zi.

La vederea acestor noi măsuri de precauţie, un lung freamăt de mirare şi câteva strigăte înspăimântate se ridicară din sânul mulţimii ticsite ce se îmbulzea la bariera oraşului.

— Faceţi loc! Daţi-vă la o parte! trâmbiţă vocea poruncitoare a unui ofiţer.

Manevra fu îndeplinită într-o clipă, nu fără a întâmpina unele greutăţi: oamenii călări şi cei din căruţe, siliţi să se tragă înapoi, striviră pe ici, pe colo câteva picioare şi frânseră câteva coaste în dreapta şi-n stânga în învălmăşeală.

Femeile ţipau, bărbaţii înjurau; cei care puteau să fugă îşi luau tălpăşiţa, dând buzna unii peste alţii.

— Lorenii! Lorenii! se auzi strigând în toiul harababurii.

Răcnetul cel mai cumplit pe care-l poate cuprinde palidul vocabular al spaimei n-ar fi avut un efect atât de prompt şi atât de hotărâtor ca strigătul acesta: "Lorenii!"

— Ei, ai văzut, ai văzut? scânci Miton, tremurând tot. Lorenii, lorenii, s-o ştergem!

— S-o ştergem, dar unde? întrebă Friard.

— În ocolul ăsta – strigă Miton, sângerându-şi palmele în timp ce se căznea să apuce ramurile ghimpoase ale îngrăditurii de mărăcini în care şedea tolănit necunoscutul!

— În ocolul ăsta! repetă Friard. Lesne de spus, dar greu de făcut, jupâne Miton. Nu văd nici o spărtură pe unde am putea intra înăuntru şi cred că n-oi fi vrând să sar peste hăţişul ăsta mai înalt ca mine.

— Am să-ncerc – spuse Miton – am să-ncerc.

Şi se căzni din nou să treacă.

— Hei, deschide ochii, mătuşă! strigă Friard, cuprins de disperare ca omul care se simte pe cale să-şi piardă cumpătul. Nu vezi că măgarul dumitale dă peste mine? Uf, domnule călăreţ, ia aminte, calul domniei tale e cam nărăvaş! Ce dracu faci, amice, îmi bagi hulubele căruţei în coaste?

În timp ce jupân Miton se agăţa de ramurile hăţişului, vrând cu tot dinadinsul să sară pe deasupra, iar cumătrul Friard căuta de-a surda o răritură ca să se poată strecura pe dedesubt, necunoscutul se sculase de jos, îşi desfăcuse cataligele picioarelor şi, dintr-o singură mişcare, întocmai ca un călăreţ care se saltă în şa, trecu peste hăţişul de mărăcini fără ca vreo crenguţă să-i atingă pantalonii.

Jupân Miton îi urmă pilda, rupându-şi nădragii în trei locuri; nu tot acelaşi lucru se putea spune despre cumătrul Friard, care, neputând să treacă nici peste şi nici pe sub îngrăditură şi văzându-se tot mai serios ameninţat să fie stâlcit de gloată, scotea nişte ţipete sfâşietoare, când necunoscutul, întinzând braţul său lung de un stânjen, îl înşfăcă de gulerul plisat şi scrobit, precum şi de gulerul hainei şi, ridicându-l în aer, îl strămută de partea cealaltă a gardului cu aceeaşi uşurinţă cu care ar fi apucat un copil.

— Ohoho! se minună jupân Miton, înveselit de această scamatorie şi urmărind cu ochii înălţarea şi coborârea prietenului său, jupân Friard. Zău dacă nu semeni cu firma de la Marele Absalom!

— Uf! suspină Friard, punând piciorul pe pământ. Să semăn cu ce-oi semăna, bine că mă văzui, în sfârşit, dincoace de gard, prin milostenia domniei sale. Apoi, îndreptându-şi spinarea pentru a privi chipul necunoscutului, căruia abia dacă-i ajungea până la piept, zise: Ah, domnule, nu ştiu cum să vă mulţumesc. Dar bine, domnule, dumneavoastră sunteţi un adevărat Hercule, pe legea mea, să nu-mi spuneţi mie Jean Friard dacă vă mint! Care-i numele domniei voastre, domnule, numele izbăvitorului şi prietenului meu?

Şi omul nostru rosti într-adevăr ultimele cuvinte cu toată râvna unei inimi pline de recunoştinţă.

— Mă cheamă Briquet, domnule – răspunse necunoscutul – Robert Briquet, dacă socotiţi că asta vă poate fi de vreun ajutor.

— Dar mi-aţi fost chiar de mare ajutor, domnule Robert Briquet, un ajutor nepreţuit, ca să zic aşa; nevastă-mea o să vă binecuvânteze. Adevărat, ce-o fi cu nevastă-mea, sărăcuţa? O, Doamne Dumnezeule! O s-o strivească gloata. Ah, afurisiţii ăştia de elveţieni, care n-au altă treabă decât să pună oamenii să se calce în picioare!

Nici nu apucase bine să-şi verse năduful, şi cumătrul Friard simţi abătându-se pe umărul său o mână la fel de grea ca mâna unei statui de piatră. Se întoarse numaidecât să vadă cine putea fi neobrăzatul care-şi îngăduia o asemenea îndrăzneală faţă de dânsul. Era mâna unui ostaş elveţian.

— Frei se fac la tine derci, buştiule? spuse găliganul.

— Ah, ne-au încolţit! strigă Friard.

— Întinde-o, băiete! adăugă Miton.

Şi amândoi, având câmpul deschis în faţa lor, acum că reuşiseră să sară peste gard, o luară la sănătoasa, urmăriţi de privirea zeflemitoare şi de rânjetul omului cu braţe de-un stânjen şi picioarele pe catalige, care, după ce-i pierdu din vedere, se apropie de ostaşul din garda elveţiană, pus acolo de strajă.

— Paza e bună, camarade, pe cât se pare?

— Pun, tomnule, ta, ta, nu rou, nu rou.

— Cu atât mai bine; e mare lucru, mai ales dacă s-ar întâmpla să năvălească lorenii, aşa cum se aude.

— Nu nafaleşti.

— Nu?

— Nici ghindeşti.

— Cum se face atunci că s-au închis porţile? Nu înţeleg.

— Tumneata nu trepui inţelegi – răspunse elveţianul, râzând cu poftă de vorba lui de duh.

— Şust, camarad, forte şust – spuse Robert Briquet – mulţumim frumos.

Şi Robert Briquet se îndepărtă de elveţian pentru a se apropia de un alt grup, în timp ce bravul ostaş, căruia îi amuţise râsul pe buze, bombănea printre dinţi:

Bei Gott!... Ich glaube er spottet meiner. Was ist das für ein Mann, dar sich erlaubt einen Schweitzer seiner Koeniglichen Majestaet auszulachen?

Ceea ce, tălmăcit pe limba noastră, ar însemna: "Să mă bată Dumnezeu! Pare-mi-se că el este acela care mă ia peste picior. Cine-i omul ăsta care îndrăzneşte să-şi bată joc de un ostaş elveţian din garda maiestăţii sale?"

II

CE SE PETRECEA ÎN PREAJMA PORŢII SAINT-ANTOINE

Unul din aceste grupuri era alcătuit dintr-un număr însemnat de cetăţeni care, fiind plecaţi din oraş în momentul când se zăvorâseră porţile, rămăseseră acum pe dinafară. Numiţii cetăţeni stăteau strânşi în jurul a vreo patru sau cinci călăreţi cu o înfăţişare cât se poate de marţială şi pe care faptul că porţile fuseseră ferecate părea să-i nemulţumească peste măsură, deoarece răcneau cât îi ţinea gura:

— Poarta! Deschideţi poarta!

Răcnetele, repetate de toţi cei de faţă şi înteţite când şi când de izbucniri mânioase, stârneau în clipa aceea o larmă cumplită.

Robert Briquet se îndreptă spre grupul cu pricina şi se porni la rândul său să strige mai tare decât toată adunarea:

— Poarta! Poarta!

Drept care, unul dintre călăreţi, încântat de glasul său detunător, se întoarse către el şi, salutându-l, îi spuse:

— Mai mare ruşinea, domnule, nu-i aşa? Auzi, să închizi porţile oraşului ziua-n amiaza mare ca şi când spaniolii sau englezii ar asedia Parisul!

Robert Briquet cercetă cu luare-aminte pe cel ce intrase în vorbă cu el, un ins între patruzeci-patruzeci şi cinci de ani.

Pe de altă parte, omul părea să fie căpetenia celorlalţi trei sau patru călăreţi de care era înconjurat.

Cercetarea aceasta avu probabil darul să-i trezească încrederea, căci Robert Briquet făcu la rândul său o plecăciune şi se grăbi să răspundă:

— Aveţi dreptate, domnule, de o sută, de o mie de ori aveţi dreptate, dar – adăugă el – fără să fiu prea curios din fire, îmi îngăduiţi totuşi să vă-ntreb ce pricină bănuiţi c-ar putea să fie la mijloc pentru a se lua asemenea măsuri?

— Naiba să-i ia! spuse unul dintre cei de faţă. Li-e frică să nu li-l şterpelească de sub nas pe giuvaerul ăsta de Salcède!

— Arză-l focu'! se auzi un glas. N-aş avea parte de asemenea giuvaer!

Robert Briquet se întoarse în direcţia de unde venise glasul, care, după accent, părea să fie al unui gascon get-beget, şi zări un flăcău de vreo douăzeci sau douăzeci şi cinci de ani, care stătea cu palma sprijinită de crupa calului încălecat de cel ce părea să fie căpetenia călăreţilor. Flăcăul era cu capul gol; pesemne că-şi pierduse pălăria în învălmăşeală.

Jupân Briquet făcea impresia unui om deprins să-şi observe semenii. Îndeobşte însă, observaţiile sale erau de scurtă durată; aşa încât se mulţumi să arunce doar o privire asupra gasconului, care, de bună seamă, nu i se păru vrednic de prea mult interes, şi se grăbi să-şi întoarcă ochii spre călăreţ.

— Dar – rosti el – de vreme ce umblă zvonul că Salcède ar fi omul domnului de Guise, n-aş putea zice că e chiar de lepădat.

— Oare? Aşa se spune? se minună gasconul, ciulind urechile.

— Într-adevăr, aşa se spune – răspunse călăreţul, dând din umeri – dar în vremurile de azi lumea vorbeşte tot felul de bazaconii!

— Va să zică – întrebă într-o doară Briquet, cu o privire iscoditoare şi un zâmbet viclean pe buze – domnia voastră credeţi că Salcède n-ar fi ciracul domnului de Guise?

— Nu cred, ci sunt sigur de asta – răspunse călăreţul. Şi văzând gestul lui Robert Briquet, care făcuse un pas către dânsul, ca şi când ar fi vrut să-i spună: "Ba nu, zău! Şi de unde sunteţi chiar atât de sigur?", continuă: Nu mai încape nici o îndoială: dacă Salcède ar fi fost omul ducelui, domnul de Guise nu i-ar fi lăsat să-l înşface sau cel puţin nu i-ar fi lăsat să-l ducă aşa, legat cobză, de la Bruxelles la Paris, fără a fi încercat măcar să-l răpească.

— O asemenea încercare – stărui Briquet – ar fi fost cât se poate de primejdioasă; căci, până la urmă, fie c-ar fi reuşit, fie c-ar fi dat greş, de vreme ce venea din partea domnului de Guise, era, orişicum, o mărturisire, ca şi când domnul de Guise ar fi recunoscut deschis că a uneltit împotriva ducelui de Anjou.

— Domnul de Guise – i-o reteză scurt călăreţul – nu s-ar fi împiedecat de asemenea marafeturi, sunt convins, şi din moment ce nici nu l-a cerut înapoi, nici nu l-a apărat pe Salcède, înseamnă că Salcède nu este omul lui.

— Totuşi, să-mi fie iertat că stărui – continuă Briquet – dar chiar dac-or fi minciuni, nu eu le-am scornit: se dă ca un lucru sigur că Salcède ar fi vorbit.

— Unde? În faţa judecătorilor?

— Nu, nu în faţa judecătorilor, ci când l-au supus la cazne. Nu-i acelaşi lucru? spuse jupân Robert Briquet, căutând în zadar să-şi ticluiască o mutră nevinovată.

— Fireşte că nu-i acelaşi lucru, nici pe departe; să zicem totuşi c-a vorbit, fie, dar nimeni nu ştie să spună ce anume a mărturisit.

— Să-mi fie iertat şi de astă dată, domnule – urmă Robert Briquet – se ştie ce-a mărturisit, ba chiar cu prisosinţă.

— Şi ce-a mărturisit? S-auzim! întrebă nerăbdător călăreţul. Spune dacă eşti atât de bine informat.

— Nu mă pot lăuda c-aş fi chiar atât de bine informat, domnule, de vreme ce, dimpotrivă, eu sunt acela care caută să afle câte ceva de la domnia voastră – răspunse Briquet.

— Cum adică? Să ne înţelegem! spuse călăreţul, scos din răbdări. Ziceai adineauri că vorbele lui Salcède sunt pe buzele tuturor; care sunt aceste vorbe? Grăieşte!

— N-aş putea garanta, domnule, că sunt chiar cuvintele lui – rosti Robert Briquet, care părea să simtă o deosebită plăcere să-l sâcâie pe călăreţ.

— În sfârşit, care sunt cuvintele puse în sarcina lui?

— Se zice c-ar fi mărturisit că uneltea în favoarea domnului de Guise.

— Şi împotriva regelui Franţei, nu-i aşa? Mereu acelaşi cântec.

— Ba nu împotriva maiestăţii sale, regele Franţei, ci împotriva alteţei sale, monseniorul duce de Anjou.

— Dacă a mărturisit aşa ceva...

— Atunci? întrebă Robert Briquet.

— Atunci este un ticălos! declară călăreţul, încruntându-se.

— Da – rosti în şoaptă Robert Briquet – dar dacă a făcut într-adevăr lucrul pe care l-a mărturisit, este un om de ispravă. Ah, domnule, gheata cu şuruburi, estrapada şi apa clocotită silesc bieţii oameni să îndruge vrute şi nevrute.

— Vai! Rostiţi un mare adevăr, domnule – zise călăreţul, potolindu-se deodată şi oftând.

— Aş! le tăie vorba gasconul, care, lungind gâtul când spre unul, când spre celălalt interlocutor, urmărise toată discuţia. Aş! Gheata, estrapada, apa clocotită, astea-s floare la ureche! Dacă Salcède a vorbit, înseamnă că-i o secătură, iar stăpân-su a doua.

— De, de! pufni călăreţul, neputându-şi înfrâna un zvâcnet de nemulţumire. Ai gura cam mare, jupâne gascon.

— Cine, eu?

— Da, dumneata.

— Mare, mică, pentru mine-i taman cum trebuie, dracu să mă ia! Cu atât mai rău pentru cei cărora nu le place viersul meu.

Călăreţul se zbârli mânios.

— Fii cuminte! rosti o voce blajină şi totodată poruncitoare, şi Robert Briquet căută în zadar să descopere a cui era.

Călăreţul păru a face o sforţare pentru a se stăpâni; nu găsi totuşi în sine destulă putere ca să se înfrâneze pe deplin.

— Şi chiar cunoşti, domnule, atât de bine persoanele despre care vorbeşti? îl întrebă pe gascon.

— Pe cine, pe Salcède?

— Da.

— Câtuşi de puţin.

— Dar pe ducele de Guise?

— Nici atâtica.

— Atunci poate pe ducele d'Alençon?

— Şi mai puţin.

— Ştii oare că domnul de Salcède este un om viteaz?

— Cu atât mai bine; înseamnă c-o să moară ca un viteaz.

— Şi că domnul de Guise, atunci când vrea să urzească o uneltire, o urzeşte singur?

— Urzească şi pe dracu! Ce-mi pasă mie?

— Şi că domnul duce de Anjou, odinioară domnul d'Alençon, a pus să fie ucişi sau a lăsat să fie omorâţi pe toţi cei ce s-au străduit să-i fie de folos: La Mole, Coconnas, Bussy şi ceilalţi?

— Mă doare-n cot!

— Cum adică, te doare-n cot?

— Mayneville! Mayneville! murmură aceeaşi voce.

— Uite aşa, bine, mă doare-n cot! Eu ştiu un singur lucru, dracu sa mă ia! Am socotelile mele la Paris, azi chiar, în dimineaţa asta, şi din pricina turbatului de Salcède mi-au trântit poarta în nas. Drăcovenia dracului! Salcède ăsta nu-i decât un târâie-brâu, aşijderi şi ceilalţi, din pricina cărora, în loc să rămână deschise porţile, au fost ferecate.

— Oho! Gasconul ăsta-i dracul gol! şopti ca pentru sine Robert Briquet. Tare mă tem c-o să se întâmple o năzdrăvănie.

Dar năzdrăvănia la care se aştepta târgoveţul nu se întâmplă nicidecum. Călăreţul, căruia ultimele invective făcuseră să i se ridice sângele în obraz, lăsă nasul în jos şi tăcu, înghiţindu-şi mânia.

— La urma urmei, ai şi dumneata dreptate – recunoscu el. Naiba să-i ia pe toţi cei ce ne împiedică să intrăm în oraş!

"Oho! îşi spuse Robert Briquet, căruia nu-i scăpase nici cea mai mică schimbare petrecută pe chipul călăreţului şi nici cele două îndemnuri menite să-l înarmeze cu răbdare. Ah, pare-mi-se că voi avea parte să văd o bazaconie şi mai mare decât aceea la care mă aşteptam."

În timp ce i se depăna prin minte gândul acesta, un glas de trâmbiţă îi izbi urechea şi aproape în aceeaşi clipă gărzile elveţiene, croindu-şi drum prin mulţime cu halebardele lor, ca şi cum ar fi tăiat un uriaş pateu de ciocârlii, despărţiră grupurile în două felii îndesate ce se desfăşurau de o parte şi de alta a drumului, lăsând mijlocul slobod.

Pe pârtia deschisă la mijloc, ofiţerul despre care am avut prilejul să vorbim mai înainte şi căruia părea să i se fi încredinţat paza porţii trecu călare de la un capăt la altul şi înapoi; pe urmă, după ce zăbovi o clipă pentru a cerceta din ochi mulţimea într-un fel ce semăna foarte bine cu o sfidare, porunci trompeţilor să sune.

Porunca fu adusă la îndeplinire pe loc, făcând să se aştearnă asupra gloatelor o tăcere ce părea de necrezut după atâta forfotă şi zarvă.

Atunci crainicul, cu tunica lui brodată cu flori de crin, purtând pe piept stema cu armele Parisului, înaintă şi, ţinând un hrisov în mână, începu a citi cu glasul acela fârnâit pe care-l au îndeobşte crainicii:

— "Dăm de ştire credincioşilor noştri supuşi din Paris şi din împrejurimi că porţile vor fi zăvorâte începând din clipa de faţă şi până la ceasul unu după-amiază şi nimeni nu va putea pătrunde în oraş înainte de sorocul statornicit, aceasta fiind urmarea voinţei regelui şi a privegherii domnului prefect al Parisului".

Crainicul se opri ca să-şi tragă răsuflarea. Mulţimea se folosi numaidecât de acest prilej pentru a-şi manifesta mirarea şi nemulţumirea printr-o neistovită răbufnire de huiduieli pe care vestitorul, trebuie s-o recunoaştem, le înfruntă fără să clipească.

Ofiţerul făcu un gest autoritar cu mâna şi tăcerea coborî din nou.

Crainicul urmă fără să pregete şi fără să se fâstâcească, de parcă obişnuinţa l-ar fi oţelit împotriva oricărei manifestaţii de felul celei pe care o avusese de întâmpinat.

— "Sunt scutiţi de această oprelişte cei ce vor avea asupra lor un semn de recunoaştere sau cei ce vor fi fost chemaţi, aşa cum se cuvine, prin scrisori şi ştafete.

Dată anume la palatul prefecturii Parisului, din porunca Maiestăţii Sale, în ziua de 26 octombrie, anul de graţie 1585."

— Trompeţi sunaţi!

Trâmbiţele nu întârziară a slobozi mugetele lor răguşite.

Abia isprăvise crainicul de citit, şi îndărătul cordonului de elveţieni şi de ostaşi mulţimea prinse a se învălura aidoma unui şarpe ale cărui inele se îngroaşă şi se răsucesc.

— Ce-o mai fi şi asta? se întrebau cei mai paşnici. Pesemne iar vreo uneltire!

— He-he, treaba asta a fost, fără doar şi poate, pusă la cale ca să ne oprească pe noi să pătrundem în oraş – le spuse cu voce scăzută însoţitorilor săi călăreţul care înfruntase cu o răbdare îngerească mojiciile gasconului. Străjile, crainicul, zăvoarele, trâmbiţele de adineauri, toate astea sunt anume pentru noi; pe legea mea, zău dacă nu mă simt mândru!

— Daţi-vă la o parte! La o parte toată lumea! strigă ofiţerul care comanda pâlcul de ostaşi. Drăcia dracului! Nu vedeţi că-i împiedicaţi să treacă pe cei ce trebuie să intre în oraş?

— Dracu să mă ia! Ştiu eu unul care o să treacă, chiar dacă toată suflarea pământului i-ar tăia calea spre barieră – spuse, dând din coate ca să-şi facă loc, gasconul care, prin răspunsurile lui necioplite, îşi câştigase admiraţia jupânului Robert Briquet.

Şi, într-adevăr, într-o clipă se şi afla în mijlocul pârtiei ce se formase, prin destoinicia gărzilor elveţiene, între cele două şiruri de privitori.

Vă puteţi închipui deci cu câtă râvnă şi curiozitate se aţintiră toţi ochii asupra unui ins atât de norocos, căruia îi era îngăduit să intre pe poartă când toată lumea avea porunca să rămână afară.

Gasconul nostru însă nici că se sinchisi de mulţimea privirilor invidioase; se înţepeni semeţ pe picioare, făcând să iasă în vileag prin stofa verzuie a vestei sale sărăcăcioase toţi muşchii trupului, ce păreau tot atâtea funii, întinse de o manivelă interioară. Încheieturile mâinilor uscăţive şi ciolănoase erau cu trei degete mai lungi decât mânecile jerpelite; flăcăul avea ochi deschişi, părul creţ şi blond, fie din naştere, fie printr-o întâmplare, căci într-o oarecare măsură culoarea lui se datora faptului că era colbuit. Picioarele, lungi şi zvelte, se încheiau printr-o pereche de glezne subţiri şi nervoase ca de căprior. Una din mâinile sale, dar numai una singură, era îmbrăcată cu o mănuşă de piele brodată, ce părea ea însăşi mirată de faptul că-i era dat să ocrotească o piele mai aspră decât a sa; mâna cealaltă îşi făcea de lucru cu-o nuia de alun. Gasconul stătu o clipă locului, uitându-se împrejur; pe urmă, chibzuind că ofiţerul despre care am vorbit mai înainte era cea mai simandicoasă persoană din toată adunarea, se duse întins la el.

Acesta îl măsură din ochi o bucată de vreme înainte de a-i adresa cuvântul. Gasconul, fără a se simţi câtuşi de puţin descumpănit, îl privi la rândul său.

— Pare-mi-se că ţi-ai pierdut pălăria? spuse ofiţerul.

— Da, domnule.

— În îmbulzeală?

— Nu, tocmai primisem o scrisoare de la ibovnica mea. Mă aşezasem s-o citesc, dracu să mă ia, pe malul râului, cam la vreun sfert de leghe de aici, când s-a stârnit deodată vântul şi mi-a umflat şi scrisoarea, şi pălăria. Am alergat să prind epistola, deşi bumbul de la pălărie era făcut dintr-un diamant. Scrisoarea, până la urmă, am prins-o, dar când m-am întors după pălărie, vântul o azvârlise în râu şi râul plecase cu ea mai departe spre Paris!... Poate c-o avea parte să se pricopsească vreun biet calic! Cu atât mai bine!

— Aşa că ai rămas cu capul gol?

— Păi ce dracu, doar s-o mai găsi o pălărie şi pentru mine în Paris! Am să-mi cumpăr una şi mai mândră şi am să-i pun un diamant de două ori mai mare decât celălalt.

Ofiţerul ridică din umeri, într-un gest aproape neobservat; oricât de neobservat ar fi fost, nu-i scăpă totuşi gasconului.

— Poftim? spuse el.

— Ai asupra dumitale vreun document?

— Am, cum de nu, şi nu numai unul, ci două deodată.

— Unul ajunge dacă este în regulă.

— Dar cred că nu mă înşel – adaugă gasconul, făcând nişte ochi cât cepele – ba nu, dracu să mă ia! Nu mă înşel; am într-adevăr plăcerea să vorbesc cu domnul de Loignac?

— Tot ce se poate, domnule – răspunse fără nici un chef ofiţerul, care nu prea părea încântat de faptul că fusese recunoscut.

— Cu domnul de Loignac, compatriotul meu?

— Nu zic nu.

— Vărul meu!

— Bine, bine, unde-i documentul?

— Uite-l.

Gasconul scoase din mănuşă jumătatea unui bilet tăiat în două cu iscusinţă.

— Urmează-mă – spuse Loignac fără să privească dovada – dumneata şi însoţitorii dumitale, dacă mai eşti cu cineva; trebuie să cercetăm actele. Şi se îndreptă spre poartă să-şi ia postul în primire.

Gasconul, cu capul gol, se grăbi să-l urmeze. Alţi cinci inşi se ţinură după gasconul cu capul gol.

Primul era ferecat într-o platoşă de toată splendoarea, lucrată cu atâta meşteşug, încât ai fi spus că ieşise din mâinile lui Benvenuto Cellini. Totuşi, cum tiparul după care fusese croită platoşa era oarecum demodat, toată strălucirea ei avea darul de a stârni mai degrabă râsul decât admiraţia.

Ce-i drept, nici restul costumului pe care-l purta insul împlătoşat nu se potrivea cu măreţia aproape regească a pieptarului.

Al doilea, care porni după ei, era urmat la rândul său de un lacheu cărunt şi pântecos şi, uscăţiv şi ars de soare cum era, părea un precursor al lui don Quijote, după cum servitorul său putea să fie luat drept precursorul lui Sancho.

Al treilea se înfăţişă cu un copil de zece luni în braţe, urmat de o femeie care se agăţase de cingătoarea lui de piele, în timp ce alţi doi copii, unul de patru, celălalt de cinci ani se ţineau de poalele rochiei însoţitoarei sale.

Al patrulea se ivi şchiopătând, aninat de o spadă cât toate zilele.

În sfârşit, încheind convoiul, un tânăr chipeş, călare pe un cal negru, colbuit, dar de soi.

Pe lângă ceilalţi, acesta avea înfăţişarea unui rege.

Silit să înainteze la pas ca să n-o ia înaintea însoţitorilor săi, de altminteri poate mulţumit în sinea lui că nu trebuia să meargă prea aproape de ei, tânărul rămase o clipă locului lângă norodul ce stătea înţesat pe marginea drumului. În momentul acela simţi că-l trage cineva de teaca săbiei şi se răsuci înapoi, aplecându-se din şale. Cel care căuta să-i atragă atenţia în felul acesta era un tinerel cu părul negru, cu ochi scânteietori, mărunt, zvelt, delicat şi cu mâinile înmănuşate.

— Cu ce vă pot fi de folos, domnule? întrebă călăreţul.

— Să-mi faceţi un bine, domnule.

— Spuneţi, vă rog, dar repede. Vedeţi că sunt aşteptat.

— Trebuie să intru în oraş, domnule, trebuie neapărat, mă-nţelegeţi?... Iar domnia voastră sunteţi singur şi aveţi nevoie de un paj care să facă cinste, fireşte, unui bărbat falnic ca domnia voastră.

— Aşadar?

— Aşadar, o mână spală pe alta. Ajutaţi-mă să pătrund în oraş, iar eu, în schimb, am să fiu pajul domniei voastre.

— Mulţumesc – spuse călăreţul – dar nu vreau să fiu slujit de nimeni.

— Nici chiar de mine? întrebă tinerelul cu un zâmbet atât de ciudat, încât călăreţul simţi topindu-se straiul de gheaţă în care încercase să-şi ferece inima.

— Voiam să spun că nu-mi pot îngădui să am slujitori.

— Ştiu că nu sunteţi bogat, domnule Ernauton de Carmainges – spuse tânărui paj. Călăreţul tresări, dar, fără a lua în seamă mirarea lui, băieţandrul urmă: Aşa că nici nu poate fi vorba între noi de simbrie; dimpotrivă, domnia voastră, dacă veţi binevoi să-mi împliniţi rugămintea, veţi fi plătit cu vârf şi îndesat pentru serviciile cu care mă veţi fi îndatorat; lăsaţi-mă deci să vă slujesc, vă rog, şi gândiţi-vă că cel ce vă roagă acum a avut uneori şi prilejul să poruncească. Tinerelul îi strânse mâna, ceea ce era un gest destul de familiar din partea unui paj, apoi, întorcându-se către pâlcul de călăreţi cu care am făcut mai înainte cunoştinţă, spuse: Eu am găsit cum să trec; ăsta era lucrul cel mai greu; dumneata, Mayneville, caută prin orice mijloc să mă urmezi.

— Nu ajunge numai să intraţi – răspunse gentilomul – trebuie să vă şi vadă.

— Fii pe pace, din momentul în care am să intru pe poartă, fii sigur c-o să mă vadă.

— Nu uitaţi semnul de recunoaştere.

— Două degete lipite de buze, nu-i aşa?

— Da. Şi acum Domnul să vă aibă în pază!

— Ei – spuse stăpânul calului negru – conaşule paj, pornim?

— Gata, stăpâne – răspunse tinerelul şi sări sprinten pe crupă în spatele tovarăşului său, care se grăbi să se alăture celorlalţi cinci aleşi, ocupaţi în momentul acela să scoată la iveală documentele şi să-şi învedereze drepturile.

— Sfinte Sisoe! se minună Robert Briquet, care nu-i slăbise o clipă din ochi. E un adevărat potop de gasconi, să fiu al dracului dacă mint!

III

TRECEREA ÎN REVISTĂ

Cercetarea la care trebuiau să fie supuşi cei şase răsfăţaţi ai soartei ce ieşiseră, aşa cum am văzut, din rândurile norodului pentru a se apropia de poartă, nu era nici prea stăruitoare, nici prea complicată. Tot ce aveau de făcut era să scoată din buzunar o jumătate dintr-o fiţuică tăiată în două şi s-o înmâneze ofiţerului, care o compara cu o altă jumătate, şi dacă, punându-le alături una de alta, cele două jumătăţi se îmbinau perfect întregindu-se, drepturile purtătorului erau pe deplin dovedite.

Gasconul în capul gol se apropiase primul de poartă. Drept care cercetările începură cu dânsul.

— Numele dumitale? întrebă ofiţerul.

— Numele meu, domnule ofiţer? E scris acolo pe hârtie împreună cu alte lucruri dacă o să vă daţi osteneala să citiţi.

— N-are a face! Numele dumitale! repetă ofiţerul, scos din răbdări. Ce, nu ştii cum te cheamă?

— Ba ştiu, cum să nu ştiu, dracu să mă ia! Iar de l-aş fi uitat, n-ar fi bai, că mi l-aţi putea aminti dumneavoastră, de vreme ce se cheamă că suntem compatrioţi, ba chiar veri buni.

— Numele dumitale, fir-ar dracu-al dracului! Crezi c-am timp de pierdut ca să-mi scotocesc amintirile?

— Fie şi aşa! Mă numesc Perducas de Pincorney.

— Perducas de Pincorney? repetă domnul de Loignac, căci de aci încolo ofiţerul va purta numele cu care îl întâmpinase compatriotul său. Pe urmă, aruncându-şi ochii pe fiţuică: "Perducas de Pincorney, 26 octombrie1585, la douăsprezece punct".

— Poarta Saint-Antoine – adăugă gasconul, arătând cu degetul lui fumuriu şi osos pe hârtie.

— Foarte bine! În ordine! Intră – îl pofti domnul de Loignac pentru a curma orice încercare a compatriotului său de a lungi vorba. Dumneata acum – îi spuse următorului.

Omul cu platoşă se apropie.

— Biletul dumitale? îl întrebă Loignac.

— Cum aşa, domnule de Loignac?! se miră acesta. Nu mai recunoaşteţi pe feciorul unuia dintre prietenii dumneavoastră din copilărie pe care l-aţi ţinut de atâtea ori pe genunchi?

— Nu.

— Pertinax de Montcrabeau! stărui tânărul, nedumerit. Chiar nu mă recunoaşteţi?

— Când sunt de serviciu, nu recunosc pe nimeni, domnule. Biletul dumitale?

Tânărul împlătoşat îi întinse dovada.

— "Pertinax de Montcrabeau, 26 octombrie, la douăsprezece punct, poarta Saint-Antoine." Treci.

Tânărul păşi mai departe şi, puţin zăpăcit de felul în care fusese întâmpinat, se duse lângă Perducas să aştepte deschiderea porţii.

Venise rândul celui de-al treilea gascon, cel cu nevastă şi copii.

— Biletul dumitale? întrebă Loignac.

Omul se grăbi să-şi cufunde mâna, docil, într-o mică tolbă din piele de capră pe care o purta pe şoldul drept. Degeaba însă: împovărat cum era de copilul pe care-l ţinea în braţe, nu reuşi să găsească adeverinţa cerută.

— Ce naiba faci cu plodul acela, domnule? Vezi bine doar că te-ncurcă.

— E băiatul meu, domnule de Loignac.

— Prea bine, lasă băiatul jos.

Gasconul se supuse: ţâncul începu să urle.

— Cum aşa, eşti însurat va să zică? întrebă Loignac.

— Da, domnule ofiţer.

— La douăzeci de ani?

— Păi pe la noi oamenii se însoară de tineri, cum bine ştiţi, domnule de Loignac, că doar şi domnia voastră v-aţi însurat la optsprezece ani.

— Minunat! îşi spuse Loignac. Încă unul care mă cunoaşte.

Între timp se apropiase şi femeia, urmată de cele două odrasle care se ţineau de fustele ei.

— Şi de ce n-ar fi însurat? întrebă ea, înălţând pieptul şi îndepărtând nişte şuviţe de păr negru, îmbâcsite de colbul drumului, ce i se lipiseră de fruntea pârlită de soare. Sau poate că la Paris însurătoarea nu mai e la modă acum? Da, domnule, e însurat şi, cum vedeţi, mai sunt aici încă doi copii care-i spun "tăticule".

— Aşa e, cu toate că de fapt sunt copiii nevesti-mi, domnule de Loignac, ca şi flăcăul din spatele nostru. Vino-ncoace, Militor, şi salută-l pe domnul de Loignac, compatriotul nostru.

Un băietan de vreo şaisprezece sau optsprezece ani, voinic şi sprinten, care semăna cu un şoim, cu nasul lui coroiat şi ochii rotunzi, se apropie ţinându-şi mâinile petrecute pe sub cingătoarea din piele de bivol. Băiatul purta o cazacă groasă împletită din lână şi nişte pantaloni scurţi, bufanţi, din piele de capră sălbatică, ce se înfoiau deasupra picioarelor musculoase. Gura, cu buzele totodată impertinente şi senzuale, îi era adumbrită de tuleiele mustăţii ce abia începuse să mijească.

— Ăsta-i feciorul meu vitreg Militor, domnule de Loignac, băiatul mai mare al nevesti-mi, care-i născută Chavantrade, rudă cu familia Loignac, Militor de Chavantrade, sluga dumneavoastră. Hai, Militor, salută pe domnul. Apoi, aplecându-se asupra copilului care se zvârcolea orăcăind în mijlocul drumului: Taci cu tata, Scipion, taci, puiule! adăugă el, căutându-se de zor prin buzunare, doar va descoperi, în sfârşit, dovada.

Între timp, Militor, dând, de bine de rău, ascultare poruncii părinteşti, se învrednici să se aplece puţin din şale, fără a scoate mâinile din cingătoare.

— Pentru numele lui Dumnezeu, domnule, biletul dumitale! răbufni Loignac, pierzându-şi răbdarea.

— Vino de-mi dă o mână de ajutor, Lardille – îi spuse gasconul nevesti-si, înroşindu-se până în vârful urechilor.

Lardille desprinse una câte una cele două mânuţe agăţate de poalele rochiei sale şi se apucă să scotocească, la rândul ei, în tolba şi în buzunarele bărbatului său.

— Bună treabă! bombăni ea. Se vede că l-am pierdut.

— În cazul ăsta vă arestez – spuse Loignac.

Gasconul se îngălbeni.

— Mă numesc Eustache de Miradoux – zise el – puteţi să-l întrebaţi pe domnul de Sainte-Maline, că doar suntem neamuri.

— Ah, eşti rudă cu Sainte-Maline? rosti Loignac, ceva mai îmblânzit. Cu toate că, dac-ar fi să le dai crezare, ăştia sunt rubedenii cu toată lumea! Ei, haide, căutaţi, căutaţi, dar cel puţin căutaţi cu folos.

— Ia vezi, Lardille, vezi dacă n-o fi prin boarfele copiilor tăi – spuse Eustache, tremurând de ciudă şi de îngrijorare.

Lardille se lăsă în genunchi în faţa unei legături cu nişte bulendre amărâte pe care le răsturnă jos, bodogănind.

Tânărul Scipion ţipa ca din gură de şarpe. E adevărat că frăţiorii lui după mamă, văzând că nimeni nu-i lua în seamă, se jucau turnându-i cu nemiluita nisip în gură.

Militor nici nu se clintea măcar; s-ar fi zis că necazurile vieţii familiale treceau pe deasupra sau pe dedesubtul găliganului fără să-l atingă.

— Staţi! zise deodată domnul de Loignac. Ce se vede acolo, prins de mâneca nătărăului ăstuia, într-un toc de piele?

— Da, da, acolo e! exclamă Eustache, victorios. Asta-i isprava nevesti-mi, acum mi-aduc aminte, ea s-a gândit să coasă biletul pe mâneca lui Militor.

— Ca să ducă şi el ceva – spuse Loignac în bătaie de joc. Pfui! Ditai viţelul! Uite la el că-i e lene să-şi ţină şi braţele ca oamenii, de teamă să nu-i împovăreze prea tare.

Buzele lui Militor se albiră de mânie, în timp ce obrazul i se acoperea de pete roşii: pe nas, pe bărbie şi în dreptul sprâncenelor.

— Viţelul n-are braţe – bolborosi el cu o privire ucigătoare – ci copite, aşa cum au şi unii oameni pe care-i cunosc eu.

— Gura! spuse Eustache. Vezi doar bine, Militor, că domnul de Loignac ne face cinstea să glumească cu noi.

— Pe naiba, nu glumesc de loc – protestă Loignac. Dimpotrivă, aş vrea ca puşlamaua asta să bage la cap ce i-am spus. Dac-ar fi feciorul meu vitreg, l-aş pune să care şi pe maică-sa, şi pe frate-său, şi legătura, şi, bată-l pacostea! m-aş urca şi eu deasupra, chit că i-aş lungi urechile ca să-şi dea seama că nu-i decât un măgar.

Militor îşi ieşise de tot din fire, spre îngrijorarea lui Eustache; dar, sub această îngrijorare, se simţea mocnind nu ştiu ce bucurie ascunsă prilejuită de săpuneala pe care o căpătase feciorul său vitreg.

Lardille, pentru a pune capăt zânzaniei şi vrând să-l cruţe pe băiatul mai mare de zeflemelile usturătoare cu care îi dezmierda domnul de Loignac, se grăbi să-i înmâneze ofiţerului dovada, scoasă, în sfârşit, din tocul de piele.

Domnul de Loignac o luă şi citi:

— "Eustache de Miradoux, 26 octombrie, la douăsprezece punct, poarta Saint-Antoine." Duceţi-vă – spuse el – şi aveţi grijă să nu lăsaţi pe aici de izbelişte vreun plod, fie el frumos ori slut.

Eustache de Miradoux îl luă din nou în braţe pe tânărul Scipion, Lardille se agăţă ca şi mai înainte de cingătoarea lui, cei doi ţânci se aninară iar de fustele mamei, şi întreaga familie, strânsă ciorchine şi urmată de tăcutul Militor, plecă să se alăture grupului celor rămaşi în aşteptare după ce trecuseră prin focurile cercetării.

— Vai de capul lor! murmură de Loignac printre dinţi, privind cum se desfăşoară pe drum alaiul lui Eustache de Miradoux cu tot neamul său. Că mândri mai arată soldaţii domnului d'Épernon. Apoi, întorcându-se: Poftim, e rândul dumitale! spuse el.

Invitaţia era adresată celui de-al patrulea solicitator.

Acesta era singur şi, stând locului, ţeapăn nevoie mare, îşi tot scutura vesta cenuşie cu mâneci bufante, împreunând degetul mare şi cel mijlociu pentru a alunga vreun fir de praf cu câte un bobârnac; mustăţile zbârlite ca de pisică, ochii verzi şi scânteietori, sprâncenele a căror arcadă alcătuia o streaşină semicirculară deasupra pomeţilor ieşiţi în afară, în sfârşit buzele subţiri împrumutau chipului său acea expresie caracteristică de neîncredere şi de drămuită prudenţă, după care îţi dai seama numaidecât că ai de a face cu un om deprins să-şi ascundă cu aceeaşi grijă agoniseala din pungă ca şi adâncurile inimii sale.

— "Chalabre, 26 octombrie, la douăsprezece punct, poarta Saint-Antoine." Prea bine, poţi trece! spuse Loignac.

— Bănuiesc că sunt ceva bani puşi deoparte pentru cheltuielile de drum – îi atrase atenţia cu smerenie gasconul.

— Nu sunt vistiernic, domnule – i-o reteză scurt Loignac. Deocamdată nu-s decât portar, poţi trece.

Chalabre trecu mai departe.

După Chalabre se înfăţişă un tânăr călăreţ blond, care, scoţând adeverinţa din buzunar, scăpă pe jos un zar şi câteva cărţi de joc. Tânărul declară că se numeşte Saint-Capautel, şi cum mărturia lui era confirmată de biletul pe care-l prezentase şi care se dovedi a fi în bună rânduială, plecă pe urmele lui Chalabre.

Mai rămăsese cel de-al şaselea care, mânat de pajul său de ocazie, descălecase pentru a-i înmâna domnului de Loignac o hârtie pe care sta scris:

"Ernauton de Carmainges, 26 octombrie, la douăsprezece punct, poarta Saint-Antoine".

În timp ce domnul de Loignac citea biletul, pajul, care descălecase la rândul său, îşi făcea de lucru cu calul pretinsului său stăpân, ca să-şi poată ascunde obrazul, căutând, chipurile, să potrivească mai bine struna zăbalei, care, de fapt, era destul de strâns legată.

— Pajul e al dumneavoastră, domnule? întrebă de Loignac, arătând cu degetul spre băietan.

— Precum vedeţi, domnule căpitan – spuse Ernauton, care nu voia nici să mintă, nici să-l trădeze pe băiat – precum vedeţi, tocmai leagă frâul calului.

— Puteţi trece – încuviinţă de Loignac, măsurându-l din ochi pe domnul de Carmainges, al cărui chip şi a cărui înfăţişare păreau să fie mai pe placul lui decât mutrele celorlalţi. Cel puţin ăsta arată mai ca lumea – spuse el ca pentru sine.

Ernauton încălecă din nou; pajul, fără să facă prea multe nazuri, dar şi fără să tărăgăneze pasul, i-o luase înainte, amestecându-se în grupul celor ce se perindaseră până atunci.

— Deschideţi poarta – porunci de Loignac – şi daţi-le drumul acestor şase persoane şi celor ce le însoţesc.

— Haideţi, repede, repede, stăpâne! spuse pajul. În şa şi s-o pornim!

Ernauton se supuse şi de astă dată autorităţii pe care o dobândise asupra lui acea făptură bizară, şi cum poarta fusese între timp deschisă, dădu pinteni calului şi, lăsându-se călăuzit de îndrumările pajului, pătrunse în inima cartierului Saint-Antoine.

După plecarea celor şase aleşi ai soartei, Loignac puse să se zăvorească iarăşi poarta spre apriga nemulţumire a gloatelor, care, o dată ce această formalitate fusese îndeplinită, nădăjduiseră că vor putea să intre, la rândul lor, în oraş şi care, văzându-şi speranţele înşelate, îşi mărturiseau în chip zgomotos supărarea.

Jupân Miton, care, după ce alergase de-i sfârâiau călcâiele peste câmp, îşi venise încetul cu încetul în fire, prinzând curaj, şi care, cercetând terenul pas cu pas, se înapoiase în cele din urmă la locul de unde plecase, jupân Miton se încumetă să arunce ici şi colo câte o vorbă de protest, jeluindu-se de felul samavolnic în care soldăţimea zăgăzuia legăturile cu oraşul.

Cumătrul Friard, care izbutise, în fine, să dea de urma consoartei şi care, aflându-se acum sub aripa ei ocrotitoare, părea să nu se mai teamă de nimic, cumătrul Friard îi povestea simandicoasei sale jumătăţi întâmplările de peste zi, cu adaosul unor comentarii ticluite pe calapodul dumisale.

În sfârşit, călăreţii, dintre care unul fusese numit Mayneville de către tânărul paj, ţineau sfat pentru a hotărî dacă n-ar fi cu cale să ocolească zidurile cetăţii, în speranţa pe deplin îndreptăţită că vor găsi undeva o spărtură ce le va îngădui să pătrundă în Paris, fără a mai fi nevoiţi să încerce încă cine ştie câtă vreme fie la poarta Saint-Antoine, fie la oricare altă poartă a oraşului.

Robert Briquet, ca un filozof deprins să cerceteze totul în amănunţime şi ca un veritabil savant capabil să pătrundă până în miezul lucrurilor, Robert Briquet, cum ziceam, se dumeri în cele din urmă că deznodământul scenei zugrăvite mai înainte trebuia să aibă loc în preajma porţii şi că discuţiile răzleţe înfiripate între călăreţi, între târgoveţi şi între ţărani nu erau în măsură să-i dezvăluie nimic nou.

Se apropie deci cât putu mai mult de o mică gheretă în care se afla loja portarului şi care era luminată de două ferestre, una privind spre oraş, cealaltă spre câmpie.

Abia apucase să ia în stăpânire noul său post de observaţie, că un călăreţ sosit în goana mare din interiorul oraşului sări jos de pe cal şi intră în gheretă, arătându-se o clipă mai târziu la fereastră.

— Aha! se bucură Loignac.

— Am sosit, domnule de Loignac – îl înştiinţă omul.

— Bine; de unde vii?

— De la poarta Saint-Victor.

— Situaţia?

— Cinci.

— Biletele?

— Sunt aici.

Loignac luă în primire dovezile, le verifică şi scrise pe o tăbliţă, ce părea să fi fost anume adusă acolo pentru treaba asta, cifra 5.

Ştafeta plecă.

Nu trecură nici cinci minute şi sosiră alţi doi curieri. Loignac îi interogă pe fiecare în parte, tot aşa prin fereastră.

Unul venea de la poarta Bourdelle ca să-i raporteze cifra 4. Celălalt de la poarta Temple ca să-i comunice cifra 6. Loignac însemnă grijuliu ambele cifre pe tăbliţă.

Cele două ştafete se făcură nevăzute aidoma primului curier, fiind rând pe rând înlocuite de alte patru ştafete care soseau:

Prima de la poarta Saint-Denis, cu rezultatul 5;

A doua de la poarta Saint-Jacques, cu rezultatul 3;

A treia de la poarta Saint-Honoré, cu rezultatul 8;

A patra de la poarta Montmartre, cu rezultatul 4;

În sfârşit, se înfăţişă şi ultimul curier, care venea de la poarta Bussy, aducând rezultatul 4.

Atunci Loignac scrise cu grijă, mic de tot, unele sub altele, numele locurilor şi cifrele următoare:

Poarta Saint-Victor.....................5

Poarta Bourdelle........................ 4

Poarta Temple............................ 6

Poarta Saint-Denis..................... 5

Poarta Saint-Jacques................. 3

Poarta Saint-Honoré................... 8

Poarta Montmartre..................... 4

Poarta Bussy.............................. 4

În sfârşit, poarta Saint-Antoine.. 6

Total: patruzeci şi cinci ............ 45

— Bun! Acum – strigă Loignac în gura mare – deschideţi porţile, poate să intre cine vrea!

Porţile fură deschise.

Într-o clipă, cai, catâri, femei, copii, căruţe năvăliră în oraş, cu riscul de a muri striviţi în sugrumătura dintre cei doi stâlpi ai podului suspendat.

Într-un sfert de ceas, tot puhoiul mulţimii ce adăsta de dimineaţă, îmbulzită în jurul acestui zăgaz temporar, se scurse pe vasta arteră a oraşului ce se numea strada Saint-Antoine.

Zarva se stinse încetul cu încetul în depărtare.

Domnul de Loignac împreună cu oamenii săi încălecară pe cai. Robert Briquet, care rămăsese ultimul, deşi fusese primul lângă poartă, îşi petrecu flegmatic piciorul peste lanţul punţii, spunându-şi:

— Toată omenirea aste ţinea neapărat să vadă ceva şi n-a văzut nimic, nici măcar pe ce lume sunt; în timp ce eu, care nu voiam să văd nimic, sunt singurul care a apucat să vadă ceva. Asta îmi dă curaj, nu ne rămâne decât să stăruim; dar la ce bun să stărui? Şi-aşa, Dumnezeule sfinte, ştiu prea mult. Mi-ar folosi oare la ceva să văd pe domnul de Salcéde hărtănit în patru? Nu, ferească Domnul! De, altminteri, am renunţat la politică. Să mergem mai bine la masă. Soarele ar fi la amiază, dacă ar fi soare afară; e timpul să mâncăm.

Spunând acestea, intră în oraş, cu acelaşi zâmbet calm şi maliţios pe buze.

IV

LOJA DIN PIAŢA GRÈVE A M.S. REGELE HENRIC AL III-LEA

Dacă am merge acum drept înainte pe strada principală înţesată de lume a cartierului Saint-Antoine până în Piaţa Grève, unde se sfârşeşte, am regăsi în mulţime o bună parte din conştiinţele noastre; dar în timp ce bieţii cetăţeni, mai puţin înţelepţi decât Robert Briquet, se perindă mereu, înghiontiţi, îmbrânciţi, stâlciţi, în ceea ce ne priveşte, mulţumită privilegiului pe care ni-l dau aripile noastre de cronicar al acestor evenimente, vom prefera să descindem chiar în mijlocul pieţei, şi, după ce vom fi cuprins întreaga privelişte dintr-o aruncătură de ochi, să ne întoarcem pentru câteva clipe în trecut spre a cerceta mai îndeaproape cauza, după ce am avut prilejul să constatăm efectul.

Deocamdată putem spune că jupân Friard avusese dreptate socotind la cel puţin o sută de mii de oameni numărul spectatorilor care, presupunea el, vor împânzi Piaţa Grève şi împrejurimile ei, dornici să privească spectacolul ce se pregătea. Tot Parisul, cu mic, cu mare, îşi dăduse întâlnire la primărie, şi Parisul este foarte punctual; parizienii nu lipsesc de la nici o festivitate, şi este, într-adevăr, o festivitate, şi încă o festivitate puţin obişnuită moartea unui om care a fost în stare să răscolească atâtea patimi, încât unii îl blestemau, iar alţii îl ridicau în slavă, în timp ce marea majoritate îi plângea de milă.

Spectatorul care izbutea să răzbată în Piaţa Grève, fie venind dinspre chei pe lângă cârciuma ce poartă hramul Sfintei Fecioare, fie prin porticul Pieţei Baudoyer, observa în primul moment în mijlocul pieţei arcaşii locotenentului Tanchon, care, împreună cu un mare număr de elveţieni şi de ostaşi din cavaleria uşoară, stătea de pază în jurul unui mic eşafod înalt de aproape patru picioare.

Eşafodul, atât de scund, încât nu putea fi văzut decât de cei din preajmă sau de privitorii care avuseseră norocul să se poată aciua la vreo fereastră, îşi aştepta osânditul pe care călugării îl luaseră în primire dis-de-dimineaţă, după cum, ca să folosim o expresie pitorească scornită de popor, caii îl aşteptau ca să-l ducă pe lumea cealaltă.

Într-adevăr, sub streaşina unei case, prima casă după strada Mouton, cu faţa spre piaţă, patru cai voinici din ţinutul Perche, cu coama bălană şi picioare lăţoase, băteau nerăbdători din copită pe caldarâm şi se muşcau unii pe alţii nechezând, spre spaima cumplită a femeilor care se aşezaseră de bună voie în locul acela sau care fuseseră împinse pe nepusă masă într-acolo.

Caii erau încă nedaţi la praştie; abia dacă uneori, întâmplător, pe plaiurile înverzite ale ţinutului lor de baştină, se învredniciseră să poarte pe spinarea lor largă, la scăpătatul soarelui, copilul durduliu al vreunui sătean care zăbovise la munca câmpului.

Dar după eşafodul pustiu, după caii ce fremătau nerăbdători, ceea ce atrăgea mai stăruitor privirile mulţimii era fereastra principală a clădirii primăriei, îmbrăcată în catifea roşie cu broderii de fir, şi la balconul căreia atârna o draperie tot de catifea împodobită cu stema regală.

Acolo se afla loja suveranului.

În clipa când ceasul bisericii Saint-Jean-en-Grève bătea ora unu şi jumătate, în pervazul ferestrei se iviră, ca în rama unui tablou, o seamă de personaje simandicoase ce veneau să se înfăţişeze poporului într-un cadru potrivit rangului lor.

Primul care se arătă fu regele Henric al III-lea, palid la faţă, aproape pleşuv, deşi la vremea aceea nu avea mai mult de treizeci şi patru sau treizeci şi cinci de ani, cu ochii înfundaţi în orbitele plumburii şi cu buzele înfiorate de contracţii nervoase.

El intră mohorât, cu privirile aţintite în gol, maiestuos, deşi abia se ţinea pe picioare, cu ceva straniu în felul său de a fi, tot atât de straniu pe cât era mersul său, mai mult umbră decât fiinţă vie, mai curând strigoi decât monarh; taină pururea ferecată şi pururea neînţeleasă pentru supuşii săi, care, de câte ori îl vedeau apărând, nu ştiau niciodată dacă trebuie să strige: "Trăiască regele!" sau să se roage pentru sufletul lui.

Henric era îmbrăcat cu o vestă neagră cu mâneci bufante şi cu găitane tot negre; nu purta nici o decoraţie şi nici o nestemată; doar un diamant scânteietor ce-i împodobea toca din creştetul capului, înmănunchind ca o agrafă trei pene scurte cu tuleiele creţe. În mâna stângă ţinea un căţeluş negru, pe care cumnata sa, Maria-Stuart, i-l trimisese din închisoare, şi pe blana mătăsoasă degetele-i subţiri şi albe străluceau ca sculptate în alabastru.

În urma lui venea Caterina de Medicis, pe care vârsta începea s-o încovoaie, căci la vremea aceea regina-mamă avea, pe cât se pare, vreo şaizeci şi şase sau şaizeci şi şapte de ani; cu toate acestea îşi ţinea fruntea neclintită şi dreaptă, scăpărând pe sub sprâncenele, ca de obicei, încruntate, o privire de oţel şi, în ciuda acestei priviri, regina, îmbrăcată în veşnicele-i straie cernite, păstra ca întotdeauna aceeaşi figură încremenită şi rece, aidoma unei statui de ceară.

Alături de dânsa se întrezărea chipul melancolic şi blând ar reginei Louise de Lorraine, soţia lui Henric al III-lea, părtaşă neînsemnată în aparenţă, dar credincioasă în realitate, a vieţii sale zvânturate şi nefericite.

Regina Caterina de Medicis venea la o izbândă.

Regina Louişe ştia că trebuie să asiste la un supliciu.

Pentru regele Henric era vorba doar de o tocmeală.

Trei simţăminte deosebite ce se citeau pe fruntea trufaşă a celei dintâi, pe fruntea resemnată a celei de a doua şi pe fruntea neguroasă şi plictisită a celui de-al treilea.

În urma celor trei ilustre personaje pe care poporul le privea cu admiraţie, atât de palide şi de tăcute, veneau doi tineri chipeşi: unul să tot fi avut douăzeci de ani, iar celălalt nu mai mult de douăzeci şi cinci.

Tinerii se ţineau de braţ, nesocotind eticheta care-i opreşte pe muritori să se arate legaţi de ceva pe lumea aceasta atât faţă de regi cât şi faţă de Dumnezeu, la biserică.

Amândoi surâdeau: cel mai tânăr cu o negrăită tristeţe, cel mai vârstnic cu o fermecătoare dulceaţă; erau înalţi şi frumoşi, şi unul, şi altul, şi erau fraţi între ei.

Cel mai mic se chema Henri de Joyeuse, conte du Bouchage; celălalt, ducele Anne de Joyeuse. Nu era mult de când toată lumea îl cunoştea sub numele d'Arques; regele Henric însă, care-l îndrăgise mai presus de orice, îl făcuse pair al Franţei cu un an înainte, ridicând la rangul de ducat-pairie domeniul viconţilor de Joyeuse.

Poporul nu părea să nutrească faţă de acest favorit ura cu care căşunase odinioară asupra lui Maugiron, a lui Quélus şi Schomberg şi pe care i-o purta acum lui d'Épernon.

Mulţimea întâmpină deci pe monarh şi pe cei doi fraţi cu discrete, dar măgulitoare ovaţii. Henric salută gloatele solemn, fără a se obosi să zâmbească, apoi îşi sărută căţelul în creştet. După care, întorcându-se către cei doi tineri însoţitori:

— Reazemă-te cu spatele de draperie, Anne – îl pofti pe cel mai vârstnic – ai să oboseşti stând în picioare; s-ar putea să ţină mult povestea asta.

— Cred şi eu – îi tăie vorba Caterina – o să ţină mult şi bine, sire; aşa sper, cel puţin.

— Crezi deci că Salcède o să vorbească, mamă? întrebă Henric.

— Cu mila lui Dumnezeu, nădăjduiesc că duşmanii noştri vor primi o palmă. Am spus duşmanii noştri, fiica mea, căci sunt deopotrivă şi duşmanii domniei tale – adăugă ea, aţintindu-şi ochii spre regină, care păli, grăbindu-se să-şi plece privirea-i blajină.

Regele clătină din cap cu îndoială. Întoarse apoi din nou capul spre Joyeuse şi, văzând că tânărul rămăsese în picioare, cu toate îmbierile sale, zise:

— Ei, haide, Anne, de ce nu vrei să faci cum ţi-am spus? Reazemă-te de perete sau sprijină-ţi coatele de spătarul jilţului meu.

— Maiestatea voastră este mult prea milostivă – spuse tânărul duce – dar nu mă voi folosi de această îngăduinţă decât atunci când mă voi simţi într-adevăr obosit.

— Dar n-o să aşteptăm chiar până o să te simţi obosit, nu-i aşa, frăţioare? spuse în şoaptă Henri.

— Fii pe pace! îi răspunse Anne, mai mult cu ochii decât cu gura.

— Fiule – întrebă Caterina – mi se pare mie sau se vede o forfoteală acolo, spre chei?

— Ce ochi ageri ai, mamă! Da, într-adevăr, cred că ai dreptate. Oh, cu toate că nu sunt bătrân, vederea mi-e atât de proastă!

— Sire – se amestecă în vorbă cu dezinvoltură Joyeuse – învălmăşeala este iscată de compania de arcaşi care împinge înapoi norodul ticsit în piaţă. Soseşte osânditul, de bună seamă.

— Ce măgulitor poate fi pentru un rege – spuse Caterina – să vadă hărtănit un om în vinele căruia curge un strop de sânge crăiesc.

Şi rostind aceste cuvinte, privirea ei stăruia împovărătoare asupra Louisei.

— O, doamnă, fiţi îndurătoare, rogu-vă, şi cruţaţi-mă – zise tânăra regină cu o deznădejde pe care căuta în zadar s-o ascundă. Nu, mişelul ăsta nu face parte din familia mea şi n-aţi vrut să spuneţi, cred, că se trage din ea.

— Fireşte că nu – întări suveranul – sunt convins că mama n-a vrut să spună aşa ceva.

— Totuşi – rosti cu acreală Caterina – este neam cu casa de Lorena, iar casa de Lorena este sângele domniei tale, doamnă; aşa cred, cel puţin. Prin urmare, Salcède este înrudit cu domnia ta, ba chiar rubedenie apropiată.

— Adică – interveni Joyeuse cu o indignare pornită din buna sa credinţă, ce constituia o trăsătură caracteristică a sufletului său cinstit şi care răbufnea în orice împrejurare fără a căta la obrazul celui ce o stârnise – adică se înrudeşte cu domnul de Guise, poate, nicidecum însă cu regina Franţei.

— Ah, eraţi aici, domnule de Joyeuse? spuse Caterina cu o neasemuită trufie şi încercând să-i plătească printr-o umilinţă faptul c-o înfruntase. Eraţi aici? N-am băgat de seamă.

— Sunt aici, doamnă, nu numai cu încuviinţarea, ci chiar din porunca regelui – răspunse Joyeuse, cerându-i din ochi părerea lui Henric. Oricum, nu este un lucru chiar atât de odihnitor să vezi un om hărtănit, ca să vin la un spectacol de felul acesta dacă nu eram obligat.

— Joyeuse are dreptate, doamnă – îl sprijini Henric. Aici nu este vorba nici de casa de Lorena, nici de ducele de Guise, şi mai puţin încă de regină: am venit doar să-l vedem frânt în patru pe domnul de Salcède, adică pe ucigaşul care a vrut să ridice viaţa fratelui meu.

— N-am noroc astăzi – spuse Caterina, cedând dintr-o dată, ceea ce constituia unul din cele mai iscusite mijloace tactice ale sale. Pe fiica mea, cum văd, am făcut-o să plângă, iar pe domnul de Joyeuse, să mă ierte Dumnezeu, dar am impresia că l-am făcut să râdă.

— Vai, doamnă – protestă Louise, cuprinzând mâinile Caterinei – e cu putinţă oare ca maiestatea voastră să se înşele în privinţa mâhnirii mele?!

— Şi în privinţa adâncului meu respect – adăugă Anne de Joyeuse, înclinându-se peste braţul jilţului regesc.

— Aşa e, da, ai dreptate – răspunse Caterina, căutând să nu scape prilejul de a împlânta o ultimă săgeată în inima nurorii sale. Ar fi trebuit să-mi dau seama cât de stânjenită te simţi copilă dragă, văzând cum ies la iveală uneltirile neamurilor domniei tale din casa de Lorena; şi cu toate că domnia ta n-ai nici o vină, nu se poate să nu suferi totuşi din pricina acestei înrudiri.

— Ah, cât despre asta, mamă, e cam adevărat – spuse regele, vrând să împace pe toată lumea; căci acum ştim, în sfârşit, în ce măsură ducele de Guise a luat parte la această uneltire.

— Dar, sire – interveni Louise de Lorraine cu o îndrăzneală pe care n-o avusese până atunci – maiestatea voastră ştie prea bine că din ziua în care am devenit regina Franţei am lăsat toate legăturile mele de sânge la picioarele tronului.

— Sire – exclamă deodată Anne de Joyeuse – vedeţi că nu m-am înşelat: vine osânditul, uitaţi-l, a şi sosit! Sfinte Dumnezeule! Ce cumplită arătare!

— I-e frică – spuse Caterina – o să vorbească.

— Dacă mai are putere – adăugă regele. Uite cum i se bălăbăne capul, mamă, ca la un mort.

— Rămân la părerea mea, sire, este îngrozitor.

— Cum vrei să fie frumos un om al cărui cuget este atât de spurcat? Nu ţi-am desluşit oare, Anne, legăturile tainice care există între fizic şi moral, aşa cum le înţelegeau Hipocrate şi Galenus şi cum le-au explicat în felul lor?

— Nu zic nu, sire, dar eu nu sunt un discipol de talia voastră şi mi-a fost dat să văd uneori oameni foarte urâţi care erau totuşi ostaşi viteji ca nişte paralei. Nu-i aşa, Henri?

Joyeuse întoarse capul către fratele său, ca şi cum i-ar fi cerut să-l sprijine, întărind spusele lui; Henri însă privea fără să vadă nimic şi asculta fără să audă un cuvânt, cufundat cum era într-o adâncă visare; aşa încât în locul său răspunse tot regele.

— Ei, Doamne – protestă el – dar cine-ţi spune, dragă Anne, că omul ăsta nu este viteaz? Ba, dimpotrivă, pe legea mea, e viteaz ca un urs, ca un lup, ca un şarpe. Nu-ţi aminteşti de isprăvile lui? A dat foc la casa unui gentilom normand cu care era în vrajbă şi care a ars de viu. S-a bătut de zece ori în duel şi a ucis pe trei dintre adversarii săi; a fost prins ticluind bani calpi, faptă pentru care a fost osândit la moarte.

— Atât de straşnic – interveni Caterina de Medicis – încât până la urmă i s-a iertat osânda prin stăruinţele domnului duce de Guise, vărul domniei tale, fata mea.

De astă dată, Louise, care se simţea la capătul puterilor, se mulţumi doar să ofteze.

— În orice caz – spuse Joyeuse – şi-a trăit din plin viaţa; o viaţă care se va sfârşi foarte curând.

— Dimpotrivă, domnule de Joyeuse – rosti Caterina – sper că se va sfârşi cât mai încet cu putinţă.

— Doamnă – îşi mărturisi îndoiala Joyeuse, clătinând din cap – văd sub streaşină de acolo nişte cai atât de voinici şi care par să-şi fi pierdut răbdarea după ce-au stat atâta locului fără să facă nimic, încât n-aş crede că muşchii, tendoanele şi cartilajele domnului de Salcède vor putea înfrunta prea multă vreme asemenea încercare.

— Da, dacă nu s-ar fi prevăzut şi lucrul acesta, dar fiul meu are o inimă atât de milostivă – adăugă regina cu un zâmbet ce numai pe buzele ei se putea înfiripa – încât va avea grijă să trimită vorbă ajutoarelor să mâne mai agale caii.

— Totuşi, doamnă – întâmpină cu sfială regina – v-am auzit spunând azi-dimineaţă doamnei de Mercoeur, cel puţin aşa mi se pare, că nefericitul acesta va fi supus doar la două smucituri.

— Mda, numai dacă se poartă cum trebuie – răspunse Caterina. În cazul acesta va fi trimis pe lumea cealaltă cât se poate mai grabnic; înţelegi ce vreau să spun, dragă fată, şi aş dori, fiindcă te văd că pui atâta inimă pentru el, să-i dai de ştire cumva să se poarte cum trebuie, totul depinde numai de el.

— Cum Cel de Sus, doamnă – spuse regina – nu m-a înzestrat cu tăria sufletească a domniei voastre, nu mă simt în stare să văd un om chinuindu-se.

— N-ai decât să nu priveşti, atunci, dragă fată.

Louise nu mai rosti nici un cuvânt.

Regele nu auzise nimic; în momentul acela era numai ochi, căci ajutoarele îşi făceau de lucru cu osânditul, grăbindu-se să-l ia din căruţa cu care fusese adus, pentru a-l urca pe eşafod.

Între timp arcaşii, halebardierii şi gărzile elveţiene izbutiseră a lărgi cu prisosinţă cercul privitorilor, aşa încât golul ce se făcuse în jurul eşafodului era destul de mare pentru ca toată lumea să-l poată vedea desluşit pe Salcède, cu toate că scena hărăzită lugubrului spectacol nu era prea înaltă.

Salcède era un vlăjgan spătos şi voinic de vreo treizeci şi patru sau treizeci şi cinci de ani; trăsăturile obrazului său palid pe care se prelingeau picături de sudoare şi de sânge se însufleţeau ori de câte ori se uita în preajma lui, cu o neasemuită privire, când plină de speranţă, când străfulgerată de spaimă.

În primul moment îşi aruncase ochii spre loja regală, dar, ca şi când şi-ar fi dat seama că tot ce putea să aştepte de acolo nu era izbăvirea, ci moartea, privirea sa nu stăruise asupra ei. Toate năzuinţele lui se îndreptau spre mulţimea din jur şi, dacă-i rămânea ceva de făcut, era să scotocească în sânul acestei mări ce tălăzuia vijelios, cu ochii săi arzători, fremătând cu sufletul la gură.

Mulţimea tăcea.

Salcède nu era un criminal de rând: mai întâi, Salcède era de obârşie aleasă, de vreme ce Caterina de Medicis, care cunoştea cu atât mai bine genealogiile, cu cât căuta să arate că le dispreţuieşte, descoperise o picătură de sânge crăiesc în vinele lui; pe urmă Salcède fusese comandant de oşti cu oarecare faimă. Braţul său, acum legat cu ticăloase frânghii, cândva mânuise vitejeşte spada; fruntea lividă pe care se zugrăveau fiorii morţii, fiori pe care osânditul ar fi căutat să-i ascundă fără îndoială în cele mai adânci tainiţe ale sufletului său dacă n-ar fi fost stăpânit de o nemăsurată speranţă, fruntea aceea lividă adăpostise cândva planuri măreţe.

Din cele arătate mai înainte se poate deduce că, pentru o bună parte din spectatori, Salcède era un erou; pentru mulţi alţii, o victimă; în ochii câtorva era, de bună seamă, un ucigaş, dar gloata cu greu s-ar îndupleca să veştejească socotindu-i pe aceeaşi treaptă cu criminalii de rând pe aceia ce au pus la cale asasinate răsunătoare sortite să lase o urmă neştearsă atât în analele istoriei cât şi în analele justiţiei.

Se povestea bunăoară în rândurile mulţimii că Salcède se trăgea dintr-un neam de războinici, că taică-său luptase cu dârzenie împotriva domnului cardinal de Lorena, din care pricină avusese parte de o moarte glorioasă cu prilejul masacrului din noaptea Sfântului Bartolomeu; dar că, mai apoi, feciorul, uitând felul în care se săvârşise părintele său, ori mai degrabă jertfind ura de care era însufleţit în folosul unei anumite năzuinţe pe care popoarele au privit-o întotdeauna cu oarecare simpatie, feciorul, precum spuneam, pactizase cu Spania şi cu casa ducilor de Guise pentru a spulbera puterea pe care începuse s-o dobândească în Flandra ducele de Anjou, atât de aprig urât de francezi.

Se vorbea despre legăturile lui cu Baza şi Balouin, bănuiţi a fi urzitorii uneltirii ce era cât pe ce să curme viaţa ducelui François, fratele lui Henric al III-lea; se vorbea despre îndemânarea pe care o desfăşurase Salcède în tot timpul instruirii procesului pentru a nu fi frânt pe roată, spânzurat în furci sau ars pe rugul pe care mai fumega încă sângele complicilor săi; fusese singurul care, prin destăinuirile-i mincinoase şi pline de vicleşuguri, spuneau lorenii, reuşise să-i amăgească pe judecători, în aşa fel încât, pentru a afla cât mai multe lucruri, ducele de Anjou hotărâse să-l cruţe deocamdată şi-l trimisese sub escortă în Franţa, în loc să poruncească a fi decapitat la Anvers sau la Bruxelles. Ce-i drept, până la urmă ajunsese la acelaşi rezultat; dar în timpul călătoriei – călătorie care fusese singurul scop al mărturisirilor sale – Salcède spera să fie răpit de partizanii săi; din nefericire pentru el, nutrind aceste speranţe, nu se gândise că va încăpea pe mâinile domnului de Bellièvre, care, dat fiind că i se încredinţase un ostatec atât de preţios, îl păzise cu asemenea străşnicie, încât nici spaniolii, nici lorenii şi nici partizanii Ligii nu se încumetaseră să se apropie de convoi cale de o leghe împrejur.

În închisoare, Salcède continuase să spere, aşa cum sperase şi mai apoi când fusese supus la cazne: încă mai spera în momentul când îl urcaseră în căruţă; ba chiar şi acum, când se afla pe eşafod, nu-şi pierduse încă speranţa. Şi nu pentru că i-ar fi lipsit curajul sau n-ar fi fost în stare să se resemneze! Salcède însă era una din acele făpturi pline de viaţă care înţeleg să se apere până la ultima suflare cu o îndârjire şi cu o energie pe care puterea omenească n-o poate atinge îndeobşte în cazul unor fiinţe mediocre.

Gândul pe care-l nutrea cu atâta stăruinţă Salcède nu-i scăpase din vedere monarhului şi cu atât mai puţin poporului. La rândul ei, Caterina urmărea neliniştită cea mai mică mişcare a tânărului osândit; se afla totuşi mult prea departe ca să observe încotro se îndreptau privirile lui şi cum se plimbau necontenit de colo până colo.

La sosirea osânditului, ca prin farmec, bărbaţi, femei şi copii se ridicaseră, rânduri-rânduri, din mijlocul mulţimii; de fiecare dată când se arăta câte o figură nouă deasupra noianului tălăzuitor, pe care însă privirea iscoditoare a lui Salcède îl măsurase din vreme în lung şi-n lat, condamnatul o cerceta într-o secundă, răgaz ce ţinea cu prisosinţă locul unei cercetări de o oră pentru un om cu nervii atât de încordaţi, ale cărui facultăţi timpul, drămuit cu atâta scumpătate, le sporea înzecit sau poate chiar însutit. Pe urmă, după ce arunca o privire, ca o scăpărare de fulger, asupra obrazului necunoscut, proaspăt ivit din sânul mulţimii, Salcède se posomora din nou şi-şi îndrepta atenţia într-altă parte.

Între timp gealatul îl luase în primire, trudindu-se să-l încingă cu o frânghie pentru a-l priponi în mijlocul eşafodului.

Cu o clipă înainte, la un semn al preacinstitului Tanchon, locotenentul arcaşilor şi comandantul execuţiei, doi arcaşi, croindu-şi drum prin mulţime, se duseseră să dezlege caii.

În orice altă împrejurare şi cu orice alt scop, arcaşii n-ar fi putut înainta un singur pas în mijlocul gloatelor înţesate; mulţimea ştia însă ce aveau de făcut şi se înghesuia pentru a-i lăsa să treacă, la fel cum pe scena ticsită a unui teatru, figuranţii au grijă să se dea la o parte pentru a face loc actorilor care joacă rolurile principale în piesă.

În momentul acela se auzi un zgomot la uşa lojii regale, şi aprodul, ridicând draperia, se înfăţişă spre a încunoştiinţa pe maiestăţile lor că preşedintele tribunalului, Brisson, împreună cu patru consilieri, dintre care unul era raportorul procesului, solicitau cinstea de a sta câteva clipe de vorbă cu regele în privinţa execuţiei.

— Minunat! exclamă regele. Apoi, întorcându-se către Caterina, adăugă: În sfârşit, mamă, sper că vei fi mulţumită acum?

Caterina înclină uşor capul, în semn de încuviinţare.

— Pofteşte pe domniile lor înăuntru – porunci regele.

— Sire, o rugăminte – îşi luă inima-n dinţi Joyeuse.

— Spune, Joyeuse – îl îmbie suveranul – numai să nu-mi ceri iertarea osânditului...

— Fiţi fără grijă, sire.

— Să auzim.

— Sire, există un lucru a cărui privelişte este deosebit de supărătoare atât pentru fratele meu, cât mai cu seamă pentru mine, şi anume robele roşii şi robele negre; rugăm deci pe maiestatea voastră să fie atât de bună şi să ne îngăduie a ne retrage.

— Cum, atât de puţin pui la inimă păsurile mele, domnule de Joyeuse, încât vrei să pleci într-un asemenea moment? protestă Henric.

— Nici să nu vă gândiţi, sire, tot ceea ce priveşte pe maiestatea voastră este sortit să-mi trezească cel mai adânc interes; numai că, din păcate, sunt atât de bicisnic din fire, încât femeia cea mai slabă de înger este mai puternică, dintr-un anumit punct de vedere, decât mine. Nu mă simt în stare să privesc o execuţie, fiindcă, după aceea, o săptămână încheiată sunt bolnav. Şi cum sunt singurul om care mai ştie să râdă la curte, de când fratelui meu, nu-mi dau seama de ce, i-a pierit pofta de râs, vă închipuiţi cum o să arate Luvrul, care, şi-aşa, sărmanul, este atât de ursuz, dacă din pricina mea ar deveni şi mai ursuz. Fie-vă milă deci, sire...

— Vrei să mă părăseşti, Anne? rosti Henric cu un glas adumbrit de o neasemuită tristeţe.

— La naiba, sire, sunteţi prea exigent: o execuţie în Piaţa Grève este nu numai un prilej de răzbunare, dar şi un spectacol în acelaşi timp, şi încă ce spectacol! pe care maiestatea voastră, spre deosebire de mine, îl aşteptaţi cu cea mai aprinsă curiozitate; răzbunarea şi spectacolul pare-se că nu vă mulţumesc îndeajuns, mai trebuie să vă bucuraţi şi de priveliştea bicisniciei prietenilor maiestăţii voastre.

— Rămâi, Joyeuse, zău, rămâi; ai să vezi ce interesant o să fie.

— Nici nu mă îndoiesc; mi-e teamă chiar, aşa cum spuneam mai înainte maiestăţii voastre, c-o să fie atât de interesant, încât o să mi se taie picioarele; îmi făgăduiţi deci, nu-i aşa, sire?

Şi Joyeuse făcu un pas spre uşă.

— Bine – spuse Henric al III-lea, suspinând – fă cum vrei, dacă aşa ţi s-a năzărit; se vede că aşa mi-a fost dat: să trăiesc singur.

Şi monarhul se întoarse, cu fruntea încreţită, spre regina-mamă, temându-se ca ea să nu fi auzit cumva discuţia ce avusese loc între el şi favoritul său.

Caterina avea într-adevăr auzul tot atât de ascuţit ca şi privirea; dar când nu voia să audă ceva, nimeni nu era mai tare de ureche decât dânsa.

Între timp, Joyeuse apucase să-i şoptească fratelui său:

— Păzea, du Bouchage, ia seama! În momentul în care consilierii vor intra înăuntru, ascunde-te după robele lor înfoiate şi s-o ştergem cât mai e vreme; dacă regele a spus "da" adineauri, peste cinci minute o să zică "nu".

— Nu ştiu cum să-ţi mulţumesc, frăţioare – răspunse mezinul. Şi eu stăteam ca pe ghimpi, de-abia aşteptam să plec.

— Hai, repede, iată, vin corbii, ia-ţi zborul, dulce privighetoare!

Zis şi făcut; cei doi tineri se strecurară, ca două umbre lunecătoare, prin spatele simandicoşilor domni consilieri.

Draperia cu falduri grele căzu în urma lor. În clipa când suveranul întoarse capul, amândoi se făcuseră nevăzuţi. Henric lăsă să-i scape un suspin şi se aplecă să-şi sărute căţelul.

V

SUPLICIUL

Consilierii stăteau în picioare, tăcuţi, în fundul lojii regale, aşteptând ca monarhul să le adreseze cuvintul.

Regele îi lăsă câteva clipe în aşteptare, apoi, întorcându-se spre ei, întrebă:

— Ei, domnilor, cu ce noutăţi aţi venit? Bună ziua, domnule preşedinte Brisson.

— Sire – răspunse preşedintele cu acea îndatoritoare solemnitate pe care curtenii o numeau politeţea lui de hughenot – am venit să rugăm stăruitor pe maiestatea voastră, potrivit dorinţei domnului de Thou, să cruţe viaţa osânditului. Cu siguranţă c-ar mai avea unele destăinuiri de făcut şi, făgăduindu-i să scape cu viaţă, i-am putea smulge şi aceste destăinuiri.

— Cum adică?! se miră regele. Nu i le-am smuls încă, domnule preşedinte?

— Ba da, sire, dar numai în parte: maiestatea voastră socoteşte oare că este de ajuns?

— Ştiu eu ce ştiu, magistre.

— Maiestatea voastră ştie, prin urmare, în ce măsură e amestecată Spania în această urzeală?

— Spania? Da, domnule preşedinte, şi Spania, şi încă alte câteva puteri.

— Ar trebui totuşi stabilit acest amestec, sire, este un lucru foarte important.

— Tocmai de aceea – interveni Caterina – regele are de gând, domnule preşedinte, să suspende execuţia, dacă vinovatul se învredniceşte să semneze o mărturisire aidoma declaraţiilor făcute în faţa judecătorului atunci când a fost supus la cazne.

Brisson îl iscodi pe rege, cu un gest şi cu o privire întrebătoare.

— Într-adevăr asta era intenţia mea – confirmă Henric – şi nu mai are rost s-o ascund; ca să te convingi, domnule Brisson, trimite chiar acum vorbă osânditului prin locotenentul domniei tale.

— Maiestatea voastră nu mai are nici o altă poruncă de dat?

— Nu. Dar să nu schimbe nici o iotă din ceea ce a declarat mai înainte, altminteri îmi retrag cuvântul. De vreme ce sunt făcute în faţa tuturor, mărturisirile trebuie să fie complete.

— Da, sire. Cu numele persoanelor împricinate?

— Cu numele lor, da, cu tot pomelnicul!

— Chiar dacă persoanele respective s-ar dovedi vinovate, în urma mărturiilor osânditului, de înaltă trădare şi răzvrătire împotriva cârmuitorului ţării?

— Chiar dacă ar fi vorba de cele mai apropiate rubedenii de sânge ale mele! hotărî suveranul.

— Porunca maiestăţii voastre va fi întocmai îndeplinită.

— Ca să fiu şi mai lămurit, domnule Brisson, ne-am înţeles, aşadar; să i se aducă osânditului hârtie şi pene de scris şi să-şi aştearnă mărturisirile negru pe alb, arătând astfel în văzul lumii întregi că aşteaptă totul de la îndurarea noastră şi că înţelege să fie la bunul nostru plac. Pe urmă vom vedea.

— Dar pot să-mi dau cuvântul?

— N-ai decât să ţi-l dai, n-ai decât.

— Să mergem, domnilor – spuse preşedintele, făcându-le semn consilierilor să plece.

Se înclină apoi cu tot respectul în faţa regelui şi ieşi după ei.

— De astă dată, sire, va mărturisi – spuse Louise de Loraine, tremurând toată – sunt sigură că va mărturisi şi că maiestatea voastră îl va ierta. Uitaţi-vă, e plin de spume la gură.

— Nu, nu, caută ceva – rosti Caterina – caută, atâta tot. Dar ce-o fi căutând oare?

— Ei, Doamne! spuse Henric al III-lea. Doar nu-i aşa greu de ghicit: îl caută pe domnul duce de Parma, pe domnul duce de Guise; îl caută pe luminatul meu frăţior, preacucernicul rege catolic. Da, da, caută, caută, mai departe! Poţi să aştepţi mult şi bine! Nu cumva îţi închipui că Piaţa Grève este un loc mai prielnic pentru capcane decât drumul spre Flandra? Crezi tu că n-am la îndemână o sută de Bellièvre care să te împiedice să părăseşti eşafodul, când unul singur a fost de ajuns ca că mi te-aducă plocon aici?

Salcède îi văzuse pe arcaşi ducându-se după bidivii; îl zărise pe preşedintele tribunalului şi pe consilieri în loja regală, pe care o părăsiseră puţin mai apoi, şi socotea că monarhul, de bună seamă, poruncise să înceapă supliciul.

În momentul acela, buzele-i albite de spaimă se îmbăloşaseră de spuma însângerată ce atrăsese atenţia tinerei regine: mistuit de o ucigătoare nerăbdare, bietul om îşi muşca buzele până la sânge.

— Nimeni, nimeni! murmură el. Nici unul din cei ce mi-au făgăduit să mă scape! Toţi nişte mişei! Mişei! Mişei!...

Locotenentul Tanchon se apropie de eşafod şi, adresându-se călăului:

— Fii gata, meştere! îi spuse el.

Gealatul făcu un semn spre celălalt capăt al pieţei şi caii purceseră, deschizându-şi drum prin mulţime şi lăsând în urmă o brazdă forfotitoare care, aidoma dârei lăsate de corăbii pe faţa mării, se închidea după trecerea lor.

Brazda era croită în mijlocul privitorilor, pe care iureşul năpraznic al cailor îi silea să se dea la o parte sau îi culca la pământ: zidul astfel surpat se ridica însă numaidecât în picioare şi, câteodată, cei ce se aflau în faţă se pomeneau în ultimele rânduri şi invers, căci cei mai voinici se şi repezeau s-o apuce înainte, ocupând locul rămas liber o clipă.

Toată lumea avu prilejul să vadă atunci în colţul străzii Vannerie, în clipa în care caii trecură prin dreptul ei, un tânăr chipeş, binecunoscut cititorilor noştri, sărind de pe borna pe care şedea cocoţat, îmbrâncit de un băieţandru ce nu părea să aibă mai mult de cincisprezece-şaisprezece ani şi care urmărea cu înfrigurare cutremurătorul spectacol.

Cei doi inşi erau pajul misterios şi vicontele Ernauton de Carmainges.

— Hai, repede, repede! suflă la urechea însoţitorului său – ia-te după ei, uite că s-a făcut loc, nu mai e nici un moment de pierdut.

— Ce, vrei să ne strivească lumea? se împotrivi Ernauton. Ţi-ai pierdut minţile, băieţaş!

— Vreau să văd, să fiu cât mai aproape – spuse pajul cu un glas atât de autoritar, încât nu era greu să-ţi dai seama că ordinul pornise din gura unei făpturi obişnuite să poruncească.

Ernauton se supuse.

— Mergi în spatele cailor – îl povăţui pajul – nu te lăsa, ţine-te după ei pas cu pas, altminteri nu mai ajungem niciodată.

— Până s-ajungem, o să te calce lumea în picioare.

— Nu-mi purta de grijă. Dă-i drumul. Tot înainte!

— Să nu zvârle caii din copite!

— Apucă-l de coadă pe cel din urmă: calul nu zvârle niciodată când îl ţii de coadă.

Fără să vrea, Ernauton se lăsă stăpânit de ciudata înrâurire pe care copilandrul o avea asupra-i; dându-i, aşadar, ascultare, se agăţă de coama calului, iar pajul, la rândul său, se prinse cu mâna de cingătoarea lui.

Şi străbătând astfel mulţimea tălăzuitoare ca apele mării, ghimpoasă ca un tufiş de mărăcini, lăsând zălog ici o fâşie din mantia lor, dincolo un petic din vesta cu mâneci bufante, iar ceva mai departe gulerul plisat al cămăşii, ajunseră o dată cu poştalionii la trei paşi de eşafodul pe care Salcède se zvârcolea, cuprins de disperare.

— Am ajuns? bolborosi tinerelul, sugrumat, cu sufletul la gură, simţind că Ernauton se oprise.

— Da, din fericire – răspunse vicontele – fiindcă abia mă mai ţineam pe picioare.

— Nu văd nimic.

— Treci în faţa mea.

— Nu, încă nu... Ce fac acolo?

— Fac laţuri la capetele frânghiilor.

— Dar, el, el ce face?

— Care el?

— Osânditul.

— Îşi roteşte ochii jur împrejur ca un erete la pândă.

Caii se aflau destul de aproape de eşafod pentru ca slujitorii călăului să poată lega picioarele şi mâinile lui Salcède cu ştreangurile prinse de gâtarele dobitoacelor.

Salcède scoase un răcnet, simţind în jurul gleznelor asprimea frânghiilor pe care laţurile de la capete i le întipăreau în carne. Pentru ultima oară atunci îmbrăţişă cu o neasemuită privire, din margine în margine, piaţa uriaşă, cuprinzând dintr-o dată cele o sută de mii de capete în câmpul său vizual.

— Doriţi cumva, domnule – îl întrebă politicos locotenentul Tanchon – să vorbiţi poporului înainte de a ne împlini datoria? Şi aplecându-se la urechea osânditului, adăugă în şoaptă: O mărturisire deplină... ca să scăpaţi cu viaţă.

Salcède îl privi până în adâncul sufletului. Privirea aceea era atât de grăitoare, încât păru să smulgă adevărul tăinuit în inima lui Tanchon şi să-l aducă în lumina ochilor lui, unde scăpără dintr-o dată. Salcède nu se înşelă; îşi dădu seama că locotenentul era sincer şi că-şi va respecta făgăduiala.

— Vedeţi doar – continuă Tanchon – că v-au părăsit; singura speranţă ce v-a rămas pe lumea asta este cea pe care v-am oferit-o.

— Bine! rosti suspinând Salcède cu un glas răguşit – porunciţi să se facă linişte, sunt gata să vorbesc.

— Regele ţine să aibă însă o mărturisire scrisă şi semnată.

— Atunci dezlegaţi-mi mâinile şi daţi-mi o pană să scriu.

— Mărturia?

— Fie, mărturia.

Strălucind de bucurie, Tanchon nu avu decât un semn de făcut: lucrurile erau pregătite dinainte. Un arcaş avea la îndemână toate cele trebuincioase: îi întinse lui Tanchon călimara, hârtia şi penele pe care locotenentul le puse jos pe scândurile eşafodului.

În acelaşi timp, ştreangul ce ţinea ferecat braţul drept al lui Salcède fu slobozit preţ de vreo trei picioare, iar osânditul fu ridicat pe podină în capul oaselor ca să poată scrie.

Văzându-se, în sfârşit, aşezat omeneşte, Salcède începu prin a trage adânc aer în piept şi prin a-şi mişca mâna descătuşată pentru a-şi ridica laţele ce-i cădeau pe genunchi, năclăite de sudoare.

— Aşa, aşa – îl încurajă Tanchon – aşează-te cum trebuie şi scrie pe îndelete tot.

— Nici o grijă – îi răspunse Salcède, întinzând mâna să ia o pană. Fiţi pe pace că n-am să uit pe nici unul din cei ce m-au uitat.

Şi spunând acestea, îşi roti ochii împrejur pentru ultima oară. Sosise pesemne momentul ca pajul să iasă la iveală, căci, apucându-l de mână pe Ernauton, zise:

— Domnule, vă rog, luaţi-mă în braţe şi ridicaţi-mă ca să mă pot uita peste capetele celor din faţă, fiindcă nu văd nimic.

— Ei, asta e! Cu dumneata nu mai isprăveşte omul niciodată, tinere, zău aşa!

— Numai atât vă rog, domnule.

— Te cam întreci cu gluma!

— Trebuie să-l văd pe osândit, mă-nţelegeţi? Trebuie să-l văd. Şi cum Ernauton nu răspundea destul de prompt la stăruinţele lui, continuă: Vă rog din suflet, domnule, milostiviţi-vă! Vă rog în genunchi!

De astă dată, copilandrul nu mai părea un tiran plin de toane năstruşnice, iar glasul lui rugător era făcut să înmoaie orice inimă.

Ernauton se înduplecă în cele din urmă să-l ridice în braţe, nu fără a se minuna de gingăşia trupului pe care-l strângea în palme.

Chipul pajului se înălţa acum deasupra mării de capete.

Salcède tocmai luase pana în mână, după ce mai rotise o dată ochii jur împrejur. În momentul acela însă văzu răsărind chipul băieţandrului şi rămase încremenit de uimire. Pajul lipi două degete de buze. Obrazul osânditului se lumină dintr-o dată, scăldat de o neţărmurită bucurie; părea beat de fericire, aidoma bogatului hain în clipa când Lazăr lăsase să pice un strop de apă pe limba-i friptă de sete.

Recunoscu semnalul pe care-l aştepta cu atâta nerăbdare şi prin care i se dădea de ştire că va primi ajutor.

Salcède, după ce zăbovi asupra lui cu privirea câteva secunde, apucă hârtia pe care i-o întinse Tanchon, neliniştit de faptul că-l vedea stând în cumpănă, şi începu să scrie cu o sârguincioasă înfrigurare.

— Scrie! Scrie! trecu un freamăt prin mulţime.

— Scrie! repetă regina-mamă cu o vădită bucurie.

— Scrie! spuse şi regele. Pe legea mea, am să-l iert!

Deodată Salcède se opri şi-l căută din ochi pe băieţandru. Pajul repetă semnul şi Salcède se aplecă să scrie mai departe. După alte câteva clipe însă se întrerupse din nou şi-l cercetă iar cu privirea. De astă dată pajul îi făcu semn nu numai cu degetele, dar şi din cap.

— Aţi terminat? întrebă Tanchon, care nu scăpa din vedere hârtia.

— Da – rosti Salcède cu gândul aiurea.

— Semnaţi atunci.

Salcède îşi aşternu semnătura, fără să-şi mai arunce ochii pe hârtie, deoarece privirea lui era pironită asupra băietanului.

Tanchon dădu să ia mărturia.

— În mâna regelui, numai în mâna lui! spuse Salcède.

Şi încredinţă hârtia locotenentului, dar cu un gest şovăielnic, întocmai ca un ostaş învins care predă ultima sa armă.

— Dacă aţi mărturisit într-adevăr tot – spuse locotenentul – veţi fi cruţat, domnule Salcède.

Un zâmbet ironie şi totodată îngrijorat miji pe buzele osânditului, care părea să-l iscodească nerăbdător cu privirea pe interlocutorul său misterios.

În cele din urmă, Ernauton, obosit, se hotărî să se descotorosească de povara ce începuse a-l stingheri şi desfăcu braţele: pajul alunecă jos, atingând pământul cu picioarele.

O dată cu el pieri şi vedenia ce susţinuse curajul osânditului. Nemaivăzându-l nicăieri, Salcède începu să-l caute cu ochii împrejur.

— Hei! strigă el, rătăcit. Cum rămâne?

Nu primi însă nici un răspuns.

— Hai, repede, repede, grăbiţi-vă! spuse el. Hârtia se află în mâinile regelui, o s-o citească!

Nimeni nu se clinti.

Monarhul despăturea nerăbdător mărturia.

— Mii de draci! strigă Salcède. Nu şi-or fi bătut cumva joc de mine? Totuşi am văzut-o cu ochii mei. Ea era, da, da, ea era!

Regele nici nu apucase bine să citească primele rânduri, şi se şi mohorî, cuprins de indignare.

— Ah, ticălosul!... răbufni el, îngălbenindu-se. Ah! Câinele!

— Ce s-a întâmplat, fiule? întrebă Caterina.

— Ce să se-ntâmple, mamă: nimic altceva decât că retractează tot ce a spus: nimic altceva decât că pretinde a nu fi făcut nici o mărturisire.

— Şi pe urmă?

— Pe urmă declară că domnii de Guise sunt nevinovaţi şi cu desăvârşire străini de orice uneltiri.

— Şi dacă – îngăimă Caterina – o fi adevărat?

— Minte! izbucni regele. Minte ca un nelegiuit!

— De unde ştii, fiule? Poate că domniile lor au fost ponegriţi... Poate că judecătorii au răstălmăcit mărturisirile lui.

— Ba nu, doamnă! răbufni Henric, pierzându-şi stăpânirea de sine, am auzit tot.

— Domnia ta, fiule?

— Da, eu.

— Şi când asta, dacă nu îţi este cu supărare?

— În timp ce vinovatul era canonit... eu stăteam ascuns după o perdea; aşa că nu mi-a scăpat nici un cuvânt, şi fiecare cuvânt rostit de el mi se împlânta în cap ca un cui bătut cu ciocanul.

— Atunci pune să fie schingiuit, dacă numai aşa i se dezleagă limba; porunceşte să dea bice cailor.

Învolburat de mânie, Henric ridică mâna.

Locotenentul Tanchon repetă semnalul.

Între timp braţele şi picioarele osânditului fuseseră din nou prinse în ştreanguri; patru oameni încălecară pe cei patru bidivii; patru harapnice pocniră deodată şi câteşipatru caii se avântară, fiecare într-altă direcţie.

Un trosnet înfiorător şi un răcnet tot atât de înfiorător răsunară în aceeaşi clipă pe podina eşafodului. În văzul tuturor, mădularele nefericitului se învineţiră şi se deşirară, injectându-se cu sânge; chipul său nu mai avea nimic omenesc, era doar o schimonoseală drăcească.

— Trădare! Trădare! strigă Salcède. Staţi! Vreau să vorbesc, vreau să vorbesc, spun tot! Ah, afurisită duce...

Vocea lui reuşi să acopere nechezatul cailor şi freamătul mulţimii; o clipă mai apoi însă se stinse pe neaşteptate.

— Staţi ! Staţi! strigă Caterina.

Era prea târziu. Grumazul năpăstuitului Salcède, înţepenit până atunci de suferinţă şi de mânie, se destinse brusc, lăsând să-i cadă capul pe scândurile eşafodului.

— Lăsaţi-l să vorbească! strigă din răsputeri regina-mamă. Încetaţi, încetaţi odată!

Ochii lui Salcède încremeniseră holbaţi, aproape ieşiţi din orbite, cu privirea aţintită cu îndărătnicie spre grupul de unde cu puţin mai înainte se ivise pajul. Tanchon se străduia cu iscusinţă să descopere încotro erau îndreptaţi.

Din păcate, Salcède nu mai putea să vorbească; amuţise pe veci.

Cu voce scăzută, Tanchon dădu câteva porunci arcaşilor săi, care porniră să cerceteze mulţimea în direcţia arătată de privirea denunţătoare a lui Salcède.

— Am fost trădat – şopti tânărul paj la urechea lui Ernauton. Fie-vă milă, domnule, ajutaţi-mă, scăpaţi-mă! Vin încoace! Uite-i că vin!

— Ce-oi mai fi vrând acum?

— Să fug: nu vedeţi că pe mine mă caută?

— Dar cine eşti dumneata?

— O femeie... Scăpaţi-mă! Luaţi-mă sub ocrotirea dumneavoastră!

Ernauton se schimbă la faţă; mărinimia lui se dovedi însă mai puternică decât uimirea şi spaima de care fusese cuprins.

Mergând în urma protejatei sale, îi croi drum prin vălmăşagul de oameni, izbind de zor în dreapta si-n stânga cu măciulia pumnului, şi o călăuzi astfel până în colţul străzii Mouton, unde se zărea o uşă deschisă.

Tânărul paj o zbughi din loc, mistuindu-se pe uşa care părea să-l aştepte şi care se închise după el.

Ernauton nici nu avusese măcar răgazul să-l întrebe cum îl cheamă şi unde l-ar mai putea întâlni.

Înainte de a se strecura pe uşă, însă, ca şi cum l-ar fi ghicit gândul, tânărul paj îi adresase un semn plin de făgăduinţe.

Nemaiavând nimic de făcut, Ernauton purcese înapoi spre mijlocul pieţei, de unde putea cuprinde cu privirea atât eşafodul cât şi loja regală.

Salcède zăcea ţeapăn şi livid pe scândurile eşafodului.

Lividă şi tremurând toată, Caterina se ridicase în picioare în lojă.

— Fiule – rosti ea într-un târziu, ştergându-şi sudoarea de pe frunte – fiule, ai face bine să-l mazileşti pe călăul domniei tale, fiindcă precum se vede, este în cârdăşie cu Liga.

— De unde ştii domnia ta, mamă? întrebă Henric.

— Priveşte, priveşte!

— Privesc, ei, şi?

— Salcède n-a fost smucit decât o singură dată şi a şi murit.

— Pentru că era prea simţitor ca să poată înfrunta chinurile.

— Ba nu, ba nu! rosti Caterina, zâmbind cu dispreţ în faţa lipsei de perspicacitate a feciorului său. Pentru că a fost sugrumat cu un ştreang subţire printre scândurile eşafodului, în clipa când se pregătea să-i dea în vileag pe cei care-l lăsaseră să moară. Trimite un medic luminat să cerceteze leşul şi sunt convinsă că va descoperi urma lăsată de ştreang în jurul gâtului.

— Ai dreptate – spuse Henric, prin ochii căruia trecu o fulgerare – vărul meu, domnul de Guise, este slujit mai bine ca mine.

— Sst! Nici un cuvânt, fiule! îl ţinu din scurt Caterina. Nu trebuie să faci vâlvă, ca să nu râdă lumea de noi, căci şi de astă dată am pierdut partida.

— Ce cuminte a fost Joyeuse c-a plecat să petreacă aiurea – spuse regele. Nu mai poţi avea încredere în nimic pe lumea asta, nici chiar în suplicii. Să mergem, doamnelor, să mergem.

VI

CEI DOI FRAŢI JOYEUSE

Precum am văzut, domnii de Joyeuse, în timp ce se desfăşura scena de mai sus, se strecuraseră prin spatele palatului primăriei şi, lăsându-şi lacheii să-i aştepte cu caii de călărie în alaiul regelui, o porniră împreună pe străzile cartierului, de obicei împânzite de lume, dar care în ziua aceea rămăseseră pustii, atât de nesăţioasă fusese Piaţa Grève să înghită cât mai mulţi spectatori.

După ce ieşiră din palat, merseră o bucată de vreme braţ la braţ, fără să schimbe nici un cuvânt. Henri, odinioară atât de şăgalnic, era gânditor şi aproape posac. Anne părea îngrijorat şi cam stingherit de muţenia fratelui său.

Într-un târziu se hotărî să rupă tăcerea.

— Vrei să-mi spui, Henri – întrebă el – unde mă duci?

— Nu te duc nicăieri, frăţioare, merg şi eu aşa, la întâmplare – răspunse Henri, tresărind ca şi când s-ar fi trezit din somn. Ai cumva vreo ţintă, frăţioare?

— Dar tu?

Henri zâmbi cu tristeţe.

— Oh, cât despre mine – spuse el – oriunde m-aş duce, e acelaşi lucru.

— Nu se poate totuşi, să nu ai o ţintă când pleci seara de acasă – stărui Anne – căci, după câte ştiu, în fiecare seară ieşi la aceeaşi oră în oraş, de unde te întorci noaptea târziu sau câteodată chiar de loc.

— Mă iscodeşti, frăţioare? întrebă Henri cu o blândeţe învăluitoare în care se simţea respectul cuvenit unui frate mai mare.

— Eu să te iscodesc?! se miră Anne. Mă ferească sfântul! Fiecare om are secretul lui pe care ţine să şi-l păstreze.

— Chiar dacă ai vrea, frăţioare – răspunse Henri – n-o să am niciodată secrete faţă de domnia ta; doar ştii prea bine.

— N-o să ai niciodată secrete faţă de mine, Henri?

— Niciodată, frăţioare; nu eşti oare domnul şi prietenul meu?

— Ia te uită! Credeam totuşi că mai ascunzi câte ceva faţă de mine, care nu sunt decât un nevrednic mirean: mă gândeam că-l ai pe luminatul nostru frate, acest stâlp al teologiei, această făclie a dreptei credinţe, acest preaiscusit arhitect al cazurilor de conştiinţă de la curte, care-i sortit să ajungă într-o bună zi cardinal, că i te mărturiseşti lui, că, fără doar şi poate, el este în măsură să te spovedească, să te dezlege de păcate şi, cine ştie?... să te şi sfătuiască; pentru că, la noi, în familie – adăugă Anne, râzând – precum bine ştii, ne pricepem la toate; dovadă, preaiubitul nostru părinte.

Henri du Bouchage luă mâna fratelui său şi i-o strânse cu duioşie.

— Domnia ta eşti pentru mine mai mult decât un îndrumător, mai mult decât un duhovnic, mai mult chiar decât un părinte, dragă Anne – îi mărturisi el – eşti prietenul meu, aşa cum ţi-am spus.

— Atunci, prietene dragă, pentru ce, din vesel cum erai mai înainte, de la un timp încoace te văd tot mai trist, şi pentru ce, în loc să umbli la lumina zilei, acum nu mai ieşi din casă decât în toiul nopţii?

— Nu sunt trist, frăţioare – răspunse Henri, surâzând.

— Atunci cum eşti?

— Sunt îndrăgostit.

— Aşa! De ce atunci eşti îngândurat?

— Fiindcă mă gândesc necontenit la dragostea mea.

— Şi asta mi-o spui oftând?

— Da.

— Cum? Tu să oftezi, Henri, tu conte du Bouchage, tu, fratele lui Joyeuse, tu despre care gurile rele spun că ai fi cel de-al treilea rege al Franţei... domnul de Guise fiind, precum ştii, al doilea, dacă nu cumva chiar primul... tu atât de bogat şi de chipeş, tu care vei fi în curând pair al Franţei ca şi mine, şi duce, tot ca mine, îndată ce se va ivi un prilej; eşti îndrăgostit, umbli dus pe gânduri şi oftezi, tocmai tu care ţi-ai ales deviza: Hilariter, cu râsul pe buze!

— Dragă Anne, toate aceste daruri cu care am fost copleşit în trecut şi toate făgăduielile viitorului nu le-am socotit niciodată în rândul lucrurilor menite să mă fericească. Eu n-am asemenea ambiţii.

— Mai bine zis nu le mai ai.

— Sau cel puţin nu râvnesc lucrurile despre care ai pomenit.

— În momentul de faţă, poate, dar ai să le râvneşti din nou mai târziu.

— Niciodată, frăţioare. Nu doresc nimic. Nu-mi trebuie nimic.

— N-ai dreptate, frăţioare. Când te numeşti Joyeuse, când porţi, adică, unul dintre cele mai strălucite nume din Franţa, când ai un frate care este favoritul regelui, doreşti de toate, vrei de toate şi ai de toate.

Henri îşi plecă fruntea melancolic şi-şi clătină capul blond.

— Uite – spuse Anne – suntem singuri-singurei acum, departe de lume. Ei, drăcia dracului, nici n-am băgat de seamă când am trecut peste apă şi am ajuns pe podul La Tournelle. N-aş crede că pe ţărmul ăsta pustiu, pe un vânt ce-ţi îngheaţă şi oasele, lângă undele astea verzi, ar putea veni cineva să asculte ce vorbim. Ai ceva serios să-mi spui, Henri?

— Nimic altceva decât că sunt îndrăgostit, lucru pe care-l ştii, frăţioare, de vreme ce ţi l-am mărturisit adineauri.

— Pe naiba! Asta nu-i ceva serios – spuse Anne, bătând din picior. Şi eu sunt îndrăgostit, zău! Uite, asta mi-e crucea!

— Nu ca mine, frăţioare.

— Şi eu mă gândesc uneori la iubita mea.

— Da, dar nu tot timpul.

— Şi eu am unele nemulţumiri, ba chiar şi necazuri.

— Da, dar totodată ai şi bucurii, fiindcă eşti iubit.

— Oh, în schimb am atâtea greutăţi de înfruntat; mi se cere să păstrez cea mai desăvârşită taină.

— "Mi se cere"? Ai spus: "Mi se cere", frăţioare? Dacă poate să-ţi ceară aşa ceva, înseamnă că este într-adevăr iubita domniei tale.

— Fireşte că-i a mea, adică a mea şi a domnului de Mayenne; căci, trebuie să-ţi fac la rândul meu o mărturisire, Henri: femeia cu care trăiesc este iubita secăturii aceleia de Mayenne; e nebună după mine şi ar fi în stare să-l părăsească pe Mayenne chiar în clipa asta, pe loc, dacă nu i-ar fi frică să n-o omoare; ştii doar că Mayenne nu pregetă să ucidă o femeie. Şi pe urmă, nu pot să-i sufăr pe domnii ăştia din familia Guise şi tare am chef... să-mi fac cheful pe socoteala unuia dintre ei. Aşadar, îţi spun şi o repet, am şi eu parte adesea de sâcâieli şi de certuri, dar asta nu înseamnă că trebuie să umblu mohorât ca un călugăr şi nici cu ochii înlăcrimaţi. Îmi place să râd ca şi până acum, dacă nu chiar tot timpul, măcar din când în când. Haide, spune-mi pe cine iubeşti, Henri. Iubita ta cel puţin e frumoasă?

— Din păcate, frăţioare, nu e iubita mea.

— E frumoasă?

— Prea frumoasă chiar.

— Cum o cheamă?

— Nu ştiu.

— Fugi de-aici!

— Pe cinstea mea.

— Dragul meu, îmi vine să cred că lucrurile stau mult mai prost decât mi-aş fi închipuit. Asta nu mai e tristeţe, să mă bată Dumnezeu, ci nebunie curată!

— Nu mi-a vorbit decât o singură dată sau, mai bine zis, n-a vorbit decât o singură dată de faţă cu mine şi de atunci nici măcar glasul nu i l-am mai auzit.

— Şi n-ai căutat să întrebi şi tu pe cineva?

— Pe cine să întreb?

— Cum, pe cine? Pe vecini.

— Locuieşte singură în toată casa şi nimeni n-o cunoaşte.

— Ei, asta e, doar n-o fi o umbră?

— E o femeie înaltă şi frumoasă ca o nimfă, serioasă şi mândră ca arhanghelul Gabriel.

— Cum ai cunoscut-o? Unde te-ai întâlnit cu ea?

— Într-o zi urmăream o fată pe care o zărisem la răspântia Gypecienne şi am intrat după ea în grădiniţa de lângă biserică; e acolo o bancă sub copaci. Ai fost vreodată în grădina asta, frăţioare?

— Niciodată; n-are a face, spune mai departe. O bancă sub copaci va să zică, şi pe urmă?

— Începuse să se însereze; la un moment dat am pierdut-o din vedere pe fată şi, tot căutând-o, am ajuns în dreptul băncii.

— Spune, spune te-ascult.

— Mi s-a părut că văd mijind o îmbrăcăminte femeiască în partea aceea şi am întins mâinile. "Nu vă supăraţi, domnule", am auzit deodată lângă mine glasul unui bărbat pe care nu-l observasem până atunci, "nu vă supăraţi". Şi m-a dat la o parte binişor, dar cu hotărâre.

— Cum, a îndrăznit să te-atingă, Joyeuse?

— Stai să-ţi spun: omul avea obrazul ascuns sub o glugă, încât la început am crezut că-i un călugăr; pe urmă a reuşit să-mi trezească respectul prin felul politicos şi plin de bunăvoinţă cu care mi-a atras atenţia, căci în timp ce rostea aceste cuvinte îmi arăta cu degetul femeia a cărei rochie albă îmi purtase paşii într-acolo şi care şedea îngenuncheată la vreo zece paşi în faţa băncii de piatră, ca şi când ar fi fost un altar. M-am oprit locului, frăţioare. Asta se întâmpla cam pe la începutul lui septembrie: aerul era călduţ, violetele şi trandafirii sădiţi de credincioşi pe mormintele din jurul bisericii făceau să adie spre mine miresmele lor suave; luna destrămase un nor ce albea în spatele clopotniţei şi vitraliile păreau suflate cu argint spre culme, în timp ce la poale erau aurite de licăririle lumânărilor aprinse. Dragul meu, fie din pricina măreţiei locului, fie datorită atmosferei solemne ce o învăluia, femeia aceea îngenuncheată, aşa cum o vedeam eu, strălucea în întunericul nopţii ca o statuie de marmură, ca şi când ar fi fost într-adevăr sculptată în marmură. Privind-o, m-am simţit pătruns de un respect ce mi-a îngheţat inima.

O sorbeam din ochi cu nesaţ.

Femeia s-a aplecat peste bancă, a cuprins-o în braţe, şi-a lipit buzele de ea şi, o clipă mai apoi, i-am văzut umerii zbuciumându-se frământaţi de suspine şi hohote de plâns. Niciodată, cred, nu ţi-a fost dat să auzi, frăţioare, un glas atât de răscolitor; niciodată, cred, tăişul unui pumnal nu s-a răsucit atât de dureros într-o inimă omenească!

Plângând, săruta piatra cu o patimă atât de mistuitoare, încât mi-a pecetluit pe veci soarta; lacrimile ei m-au înduioşat, iar sărutările ei m-au făcut să-mi pierd minţile.

— Să mă bată Dumnezeu, dar mai curând aş zice că ea îşi pierduse minţile – interveni Joyeuse. Un om cu mintea zdravănă poate oare să sărute o piatră goală şi să plângă aşa, fără rost?

— Oh! Plângea fiindcă avea inima răvăşită de o durere copleşitoare şi săruta piatra sub imboldul unei dragoste adânci. Pe cine iubea însă? Şi pentru cine lăcrima? Asta nu mai ştiu.

— Dar bine, de ce nu l-ai întrebat pe omul acela?

— L-am întrebat.

— Şi ce ţi-a răspuns?

— Că-şi pierduse soţul.

— Unde-ai văzut tu o femeie care să-şi plângă soţul în felul acesta?! se miră Joyeuse. Ce să zic, frumos răspuns, pe legea mea! Şi te-ai mulţumit cu atât?

— N-am avut încotro, de vreme ce n-a binevoit să-mi spună mai mult.

— Şi omul acela cine este?

— Un fel de servitor care locuieşte cu dânsa.

— Cum îl cheamă?

— N-a vrut să-mi spună.

— Tânăr?... Bătrân?

— Să tot aibă vreo douăzeci şi opt sau cel mult treizeci de ani...

— Ei, şi pe urmă?... Presupun că n-a plâns şi nici nu s-a rugat toată noaptea, nu-i aşa?

— Nu, după ce s-a istovit plângând, adică după ce n-a mai putut smulge nici o lacrimă din ochi şi după ce şi-a sângerat buzele sărutând banca, s-a îndurat, în sfârşit, să se ridice. Frăţioare, frăţioare, era atâta tristeţe şi atâta mister în fiinţa aceasta, încât n-am îndrăznit să mă apropii de dânsa, aşa cum aş fi făcut de-ar fi fost oricare altă femeie în locul ei, ci m-am tras înapoi; ea a fost aceea care s-a apropiat de mine sau, mai bine zis, s-a îndreptat în direcţia mea, căci pe mine nici măcar nu mă vedea. În momentul acela, o rază de lună i-a căzut pe obraz şi chipul său mi s-a înfăţişat scăldat în lumină şi în toată frumuseţea lui: era din nou mohorât şi îngheţat; nici un fior, nici o încordare, nici un suspin; numai dârele umede lăsate de lacrimi pe faţă; doar ochii îi mai scânteiau încă; gura-i era uşor întredeschisă ca pentru a sorbi viaţa, care, o clipă mai înainte, părea gata s-o părăsească; a făcut câţiva paşi cu o lâncedă încetineală, ca un om adormit care ar fi mers cu ochii închişi; însoţitorul ei a alergat după dânsa s-o călăuzească, deoarece părea să fi uitat că umblă pe pământ. Oh, frăţioare, ce cutremurătoare frumuseţe, ce putere supraomenească! De când sunt pe lume, n-am văzut aşa ceva; doar uneori în vis, când cerurile se deschideau şi pogorau spre mine amăgitoare vedenii aidoma acestei fiinţe însufleţite.

— Şi pe urmă, Henri, şi pe urmă? întrebă Anne, simţind cum, fără să vrea, i se trezise interesul pe măsură ce se desfăşura povestirea de care la început voia să-şi bată joc.

— Din păcate nu mai am multe de spus, frăţioare. Servitorul i-a şoptit ceva şi atunci şi-a coborât vălul peste obraz. Îi dăduse de ştire pesemne că eram şi eu acolo de faţă, dar ea nici măcar nu s-a obosit să se uite spre mine; s-a mulţumit doar să-şi acopere chipul şi n-am mai văzut nimic, frăţioare. În clipa aceea mi s-a părut că cerul s-a întunecat deodată şi că femeia care luneca tăcută prin iarba înaltă, înaintea mea, nu era o făptură vie, ci o umbră ce părăsise vreunul din mormintele aflate în preajmă. A ieşit apoi din grădină; m-am ţinut pas cu pas după ea.

Din când în când însoţitorul ei întorcea capul şi, cum nu căutam de loc să mă feresc, buimăcit cum eram, putea să mă vadă foarte bine. Ce vrei? Purtam în sânge vechile metehne păcătoase, şi în inima mea încă mai stăruiau simţămintele vulgare de până atunci.

— Ce vrei să spui, Henri? întrebă Anne. Nu te înţeleg.

Mezinul zâmbi.

— Vreau să spun, frăţioare – continuă el – că am avut o tinereţe zvăpăiată, că mi-am închipuit adeseori că iubesc, şi toate femeile pentru mine, până în momentul acela, au fost nişte femei cărora le puteam face ochi dulci.

— Ei, nu, că eşti nostim! Şi asta ce fel de femeie crezi că este? spuse Joyeuse, încercând să-şi redobândească veselia pe care, fără voia lui, destăinuirile fratelui său i-o adumbriseră întrucitva. Ia seama, Henri, vezi c-ai început să baţi câmpii, nu e şi ea făcută din carne şi oase ca oricare?

— Frăţioare – spuse mezinul, strângând înfrigurat mâna lui Joyeuse – frăţioare – murmură el, atât de încet, încât suflarea lui abia adia la urechea fratelui mai mare – Dumnezeu mi-e martor, dar zău nu ştiu dacă este o făptură pământească.

— Pe crucea mea! răspunse celălalt. Simt că mă trec fiori, dacă un Joyeuse ar şti ce înseamnă frica. Apoi, silindu-se să se arate voios ca de obicei, adăugă: Oricum ar fi, fapt e că umblă ca toată lumea, că plânge şi că ştie foarte bine să sărute; tu însuţi mi-ai spus şi, după umila mea părere, dragul meu, toate lucrurile astea sunt de bun augur. Dar n-ai apucat să termini; şi pe urmă, zi, ce s-a mai întâmplat?

— Pe urmă nu s-a întâmplat mai nimic. M-am luat după ea şi am observat că nu căuta să fugă de mine, nici să se întoarcă din drum, nici s-o apuce pe străzi lăturalnice: părea că nici nu-i trece prin gând aşa ceva.

— Prin urmare, ştii unde locuieşte?

— Pe strada Lesdiguières, în apropiere de Bastilia; în momentul când au ajuns acasă, însoţitorul ei a întors capul şi m-a văzut.

— Şi nu i-ai făcut vreun semn ca să-i dai de-nţeles că ai vrea să-i vorbeşti?

— N-am îndrăznit; mi-e ruşine să-ţi mărturisesc, dar servitorul mă intimida tot atât cât şi stăpâna.

— Bine, bine, dar, până la urmă, ai intrat totuşi în casă?

— Nu, frăţioare.

— Ba nu zău, Henri, îmi vine să cred că nu eşti frate cu mine: parcă n-ai fi sămânţă de Joyeuse; dar cel puţin ai mai trecut pe-acolo a doua zi?

— Da, însă de prisos; de prisos am fost şi în grădina Gypecienne şi tot de prisos şi pe strada Lesdiguières.

— Dispăruse?

— Ca o umbră ce s-ar fi destrămat în văzduh.

— Nu te-ai gândit şi tu să-ntrebi pe cineva?

— Pe strada aceea stă prea puţină lume şi nimeni n-a fost în stare să mă lămurească; m-am pus la pândă, asteptând să iasă omul acela ca să-l descos, dar nici el şi nici femeia nu s-au mai arătat din ziua aceea; singura mea mângâiere era o lumină pe care o vedeam mijind printre jaluzele, unica mărturie ce-mi dovedea că se află într-adevăr înăuntru. Am încercat în fel şi chip să pătrund în casă: scrisori, ştafete, flori, daruri, totul a fost în zadar. Într-o seară, lumina din fereastră s-a stins ca să nu se mai aprindă niciodată: plictisită, pesemne, de stăruinţele mele, doamna părăsise locuinţa de pe strada Lesdiguières şi nimeni n-a ştiut să-mi spună unde se mutase.

— Sper c-ai dat totuşi de urma acestei frumoase sălbăticiuni?

— Da, printr-o întâmplare; dar sunt nedrept, frăţioare, de ce n-aş recunoaşte c-a fost la mijloc mâna providenţei, care nu vrea ca omul să tânjească, irosindu-şi viaţa în zadar. Ascultă: e într-adevăr curios. Acum vreo două săptămâni, pe la miezul nopţii, treceam pe strada Bussy. Precum ştii, frăţioare, poruncile date de stăpânire pentru a preîntâmpina incendiile sunt păzite cu cea mai mare străşnicie; ei bine, trecând pe-acolo, am văzut la ferestrele unei case nu o licărire de foc, ci o vâlvătaie în toată puterea cuvântului ce izbucnise la cel de-al doilea etaj al locuinţei. Am început să bat cu pumnii în uşă şi o clipă mai apoi un bărbat a scos capul pe fereastră.

"Arde la dumneavoastră!" i-am strigat. "Nu strigaţi, vă rog!" mi-a spus el. "Nu strigaţi, tocmai mă străduiam să sting focul." "Nu vreţi să chem straja?" "Nu, pentru numele lui Dumnezeu, nu chemaţi pe nimeni!" "Aş putea totuşi să vă dau o mână de ajutor?" "Vreţi, într-adevăr? Atunci veniţi încoace: mi-aţi face un mare bine pentru care am să vă fiu recunoscător toată viaţa." "Dar cum să vin?" "Poftiţi cheia de la uşă". Şi mi-a aruncat cheia pe fereastră. Am urcat repede scările şi am intrat în odaia cuprinsă de flăcări. Ardeau podelele: mă aflam în laboratorul unui chimist. În timp ce făcea nu ştiu ce experienţă, se răspândise pe jos un lichid care se aprinde foarte uşor, şi într-o clipă se iscase focul. În momentul în care am intrat înăuntru, reuşise aproape să-l stingă, aşa că am avut răgazul să-l privesc: era un om între douăzeci şi opt-treizeci de ani: aşa cel puţin mi s-a părut mie. O cicatrice înfiorătoare îi sluţea jumătate din obraz, o alta îi brazda scăfârlia, încolo, toată faţa îi era ascunsă de o barbă stufoasă. "Vă mulţumesc, domnule, dar precum vedeţi totul s-a sfârşit; dacă, într-adevăr, sunteţi un om de lume, aşa cum vă arată chipul, aveţi bunătatea, rogu-vă, să plecaţi, fiindcă stăpâna mea s-ar putea să vină din moment în moment şi s-ar supăra văzând la ora asta un străin la mine, adică la dânsa în casă." Auzindu-i glasul, am încremenit deodată locului ca trăsnit, aş zice chiar înspăimântat. Am deschis gura să strig: "Dumneata eşti omul din grădina Gypecienne, omul din strada Lesdiguières, însoţitorul domniţei necunoscute!" Căci, dacă-ţi aminteşti, frăţioare, în seara aceea avea o glugă pe cap, aşa că nu i-am putut vedea faţa; nu i-am auzit decât glasul. Mă pregăteam tocmai să-i spun toate astea, să-l întreb, să-l rog fierbinte, când s-a deschis deodată o uşă şi o femeie a intrat în odaie. "Ce s-a întâmplat, Remy? a întrebat ea, oprindu-se măreaţă în prag. Ce înseamnă gălăgia asta?" Oh, frăţioare, era ea, şi mai frumoasă la lumina pâlpâitoare a focului ce stătea să se stingă decât mi se arătase atunci sub razele lunii! Ea era, ea, femeia a cărei amintire îmi sângera zi şi noapte inima. Mi-a scăpat un strigăt şi atunci servitorul m-a privit, la rândul său, mai cu luare-aminte. "Vă mulţumesc, domnule, vă foarte mulţumesc, dar, cum vedeţi, focul s-a stins. Plecaţi, vă rog din suflet să plecaţi." "Dragul meu, l-am mustrat eu, de ce te porţi atât de rău cu mine şi vrei să m-alungi?" "Doamnă, a spus atunci servitorul, dânsul e." "Dânsul, adică cine?" a întrebat ea. "Tânărul cavaler cu care ne-am întâlnit în grădina Gypecienne şi care ne-a urmărit după aceea până în strada Lesdiguières." Femeia s-a uitat atunci la mine şi, după felul cum m-a privit, mi-am dat seama că mă vedea pentru prima oară. "Domnule, am auzit-o spunându-mi, fiţi atât de bun şi plecaţi." Şovăiam, aş fi vrut să-i vorbesc, s-o rog, dar nu-mi venea nici un cuvânt pe buze; stăteam locului înlemnit, cu gura încleştată, mulţumindu-mă doar s-o privesc. "Luaţi seama, domnule, mi-a atras atenţia servitorul cu o voce mai curând tristă decât mustrătoare, luaţi seama, în felul acesta o veţi obliga pe doamna să-şi părăsească pentru a doua oară locuinţa." "O, nu, ferească sfântul! am răspuns eu, înclinându-mă. Totuşi, doamnă, mi se pare că nu v-am jignit în nici un fel." Nu mi-a răspuns nimic. Cu aceeaşi faţă împietrită, mută şi rece ca un sloi de gheaţă, s-a răsucit pe călcâie, ca şi cum nici nu m-ar fi auzit, şi am văzut-o apoi topindu-se încetul cu încetul în întuneric, în timp ce cobora treptele unei scări, cu un pas atât de uşor, încât nu se auzea nici cel mai mic zgomot, de parcă ar fi fost nălucă.

— Asta-i tot? întrebă Joyeuse.

— Asta-i tot. Pe urmă servitorul m-a condus până la uşă, spunându-mi: "Nu mai stăruiţi, domnule, vă rog din suflet. În numele Mântuitorului şi al Fecioarei Maria, nu mai stăruiţi!" Am fugit ca un zănatic, năucit, buimac, fără să mai ştiu de mine, strângându-mi capul în palme şi întrebându-mă dacă nu cumva îmi ieşisem din minţi. De atunci, în fiecare seară mă duc pe strada aceea; aşa se face că, ieşind de la primărie, în virtutea obişnuinţei, paşii mei s-au îndreptat într-acolo. Cum îţi spuneam deci, în fiecare seară mă duc pe strada aceea şi mă aşez la pândă după colţul casei din faţă, sub un balconaş a cărui umbră mă acoperă în întregime; măcar la zece seri o dată mi se întâmplă să văd mijind o lumină în iatacul ei: acolo este viaţa şi fericirea mea.

— Grozavă fericire, ce să-ţi spun! exclamă Joyeuse.

— Vai, din păcate ar însemna s-o pierd dacă aş dori mai mult.

— Şi dacă resemnarea asta te duce în schimb pe tine la pierzare?

— Frăţioare – spuse Henri cu un zâmbet trist – ce să-i faci dacă eu mă simt fericit aşa!

— Nu se poate!

— Ce vrei, fericirea e relativă: o ştiu că-i acolo în casă, că trăieşte şi respiră în odaia aceea; o văd prin ziduri sau, mai bine zis, mi se pare c-o văd; dacă s-ar întâmpla cumva să-şi schimbe iar locuinţa, dacă mi-ar fi dat să mai trec prin ce-am trecut în cele două săptămâni când îi pierdusem urma, frăţioare, mi-aş ieşi din minţi sau aş fi în stare să mă călugăresc.

— Asta ar mai lipsi, drăcia dracului! Avem şi-aşa un nebun şi un călugăr în familia noastră; cred că-i de ajuns, dragul meu.

— Nu căuta să mă ţii din scurt, Anne, şi nici să mă iei peste picior; mustrările ar fi de prisos, iar zeflemelile n-ar ajuta la nimic.

— Dar cine vrea să te mustre sau să te ia peste picior?

— Cu atât mai bine atunci. Dar...

— Dă-mi voie totuşi să-ţi spun ceva.

— Ce anume?

— Că te-ai purtat ca un ţânc.

— Nu mi-am făcut nici o socoteală şi n-am chibzuit nimic, nu m-am purtat în nici un fel, m-am lăsat mânat de ceva ce simţeam că-i mai presus de puterile mele. Când te fură şuvoiul, e mai bine să te laşi dus de el decât să încerci să-l înfrunţi.

— Şi dacă te azvârle într-o prăpastie?

— Te scufunzi o dată cu el în adânc, frăţioare.

— Asta-i părerea ta?

— Da.

— Eu sunt de altă părere, şi-n locul tău...

— Ce-ai fi făcut, Anne?

— În orice caz n-aş fi stat cu mâinile încrucişate; aş fi căutat să aflu cum o cheamă şi ce vârstă are. În locul tău...

— Anne, n-o cunoşti, Anne.

— Nu, dar te cunosc pe tine. Cum se poate, Henri, aveai doar la îndemână cincizeci de mii de scuzi, adică jumătate din suta de mii pe care mi-a dăruit-o regele de ziua lui...

— Sunt şi acum la mine în sipet, Anne: nu lipseşte nici unul.

— Cu atât mai rău, dracu să-i ia; dacă nu i-ai fi păstrat în sipet, femeia ar fi fost acum în patul tău.

— Oh, frăţioare!

— Nici un "oh frăţioare"; un servitor de rând îşi vinde credinţa pentru zece scuzi, unul mai vrednic pentru o sută, unul de soi pentru o mie, iar unul ales pe sprânceană pentru trei mii. Ei, şi-acum să zicem c-am avea de-a face cu cel mai credincios dintre servitori, alesul aleşilor, un adevărat zeu al fidelităţii: ajunge să-i numeri douăzeci de mii de scuzi în palmă, şi să mă bată Dumnezeu dacă nu-i al tău cu trup şi suflet. Îţi mai rămâneau deci o sută treizeci de mii de livre ca să plăteşti pe aleasa aleselor dintre femei, vândută de alesul aleşilor dintre servitori. Henri, dragul meu, eşti un zevzec!

— Anne – spuse Henri, suspinând – să ştii că există şi oameni care nu sunt de vânzare; sunt inimi pe care nici chiar un rege, fie el cât ar fi de bogat, nu este în măsură să le cumpere.

Joyeuse se îmblânzi:

— Bine, să zicem c-ar fi aşa; dar nu există nici una care să nu se dăruiască.

— De acord.

— Ei, bine, spune-mi atunci ce-ai făcut tu ca să câştigi inima acestei zâne cu chipul de piatră?

— Sunt convins, Anne, c-am făcut tot ce mi-a stat în putere.

— Haida-de, conte du Bouchage, zău dacă nu eşti nebun! Vezi o femeie tristă, care trăieşte ca o pustnică şi se istoveşte plângând, şi nu găseşti ceva mai bun de făcut decât să fii şi mai trist, şi mai singuratic, şi mai îndurerat, să fii adică şi mai plicticos decât ea! Vorbeai adineauri de tertipurile vulgare ale îndrăgostiţilor şi, ca să fim drepţi, eşti mai lipsit de fantezie decât un căpitan de străji. E singură, caută să-i ţii de urât; e tristă, caută să fii vesel; suspină de dorul cuiva, caută s-o mângâi şi să iei locul celui după care tânjeşte.

— Cu neputinţă, frăţioare.

— Ai încercat?

— La ce bun?

— Ei, asta-i acum! Măcar aşa, ca să încerci. Zici c-o iubeşti?

— N-am cuvinte să-ţi spun cât de mult o iubesc.

— Ei, bine, peste două săptămâni va fi a ta.

— Frăţioare!

— Pe cuvântul meu de Joyeuse. Cred că nu ţi-ai pierdut speranţa?

— Nu, de vreme ce n-am sperat niciodată.

— La ce oră o vezi?

— La ce oră o văd?

— Întocmai.

— Ţi-am spus doar că n-am mai avut prilejul s-o văd, frăţioare.

— Niciodată?

— Niciodată.

— Nici chiar la fereastră?

— Nici chiar umbra ei. Dacă-ţi spun!

— Aşa nu mai merge. Nu cumva are vreun iubit?

— În afară de Remy, despre care ţi-am vorbit, n-am văzut nici un bărbat intrând în casă.

— Cum arată casa?

— Două etaje, o uşă nu prea mare, cu un prag în faţă, o terasă deasupra celei de-a doua ferestre.

— Dar nu s-ar putea pătrunde înăuntru pe terasă?

— Nu e nici o casă lipită de ea.

— Dar peste drum?

— O altă casă clădită cam pe acelaşi calapod, doar ceva mai elegantă, mi se pare.

— Şi cine locuieşte acolo?

— Un târgoveţ oarecare.

— Ce fel de om: vesel sau cusurgiu?

— Vesel, fiindcă îl aud câteodată râzând singur.

— Cumpără-i casa.

— Dar cine ţi-a spus că-i de vânzare?

— Oferă-i de două ori mai mult decât preţuieşte.

— Şi dacă mă vede cumva domniţa?

— Ei, şi?

— Ar fi în stare să plece din nou cine ştie unde, în timp ce, ferindu-mă de ochii ei, sper că într-o bună zi o să am parte s-o văd iar.

— O s-o vezi chiar astă-seară.

— Eu?

— Înfiinţează-te sub balconul ei la orele opt.

— Am să fiu acolo ca în fiecare seară, dar fără să sper mai mult ca altă dată.

— Să nu uit: care-i adresa exactă?

— Între poarta Bussy şi palatul Saint-Denis, foarte aproape de colţul străzii Augustin, la vreo douăzeci de paşi de un han destul de arătos pe firma căruia scrie La Spada Mândrului Cavaler.

— Foarte bine, atunci diseară, la opt.

— Dar ce-ai de gând să faci?

— Ai să vezi cu ochii tăi şi-ai să auzi cu urechile tale. Până una alta, du-te acasă, îmbracă-te cu cele mai frumoase haine pe care le ai, pune-ţi cele mai scumpe giuvaericale, stropeşte-ţi pletele cu cele mai alese parfumuri; astă-seară vei cuceri cetatea.

— Să te-audă Dumnezeu, frăţioare!

— Henri, chiar dacă s-ar întâmpla ca Dumnezeu să nu audă, diavolul stă cu urechea ciulită. Şi acum trebuie să te părăsesc, mă aşteaptă ibovnica mea, adică vreau să spun ibovnica domnului de Mayenne. Pe legea mea! Femeia asta cel puţin nu este o mironosiţă.

— Frăţioare!

— Să-mi fie cu iertăciune, frumosule scutier al iubirii; departe de mine gândul de a le asemui cumva pe aceste două doamne, te rog să mă crezi, deşi, după toate câte mi le-ai spus, o prefer pe a mea sau, mai bine zis, pe a noastră. Dar sunt aşteptat şi nu vreau s-o fac să m-aştepte. Rămâi cu bine, Henri, ne vedem diseară.

— Da, Anne, diseară.

Cei doi fraţi îşi strânseră mâna şi se despărţiră.

Unul dintre ei, după ce merse preţ de vreo două sute de paşi, ridică voiniceşte ciocanul de la uşa unei măreţe clădiri gotice din piaţa bisericii Notre-Dame, lăsându-l apoi să cadă cu zgomot la loc.

Celălalt se strecură tăcut pe una din străzile întortocheate ce duc spre palat.

VII

CUM A IZBUTIT "SPADA MÂNDRULUI CAVALER" SĂ DOBÂNDEASCĂ BIRUINŢA ASUPRA "TRANDAFIRULUI DRAGOSTEI"

În timpul convorbirii pe care am înfăţişat-o mai înainte se lăsase noaptea, înfăşurând în mantia-i umedă de neguri cetatea atât de zgomotoasă cu două ceasuri mai devreme.

De altminteri, după se Salcède îşi dăduse ultima suflare, spectatorii se înduraseră, în sfârşit, să se întoarcă fiecare în bârlogul său şi, în locul neistovitului puhoi de curioşi ce împânziseră peste zi oraşul, îndreptându-se cu toţii de-a valma spre acelaşi punct, nu se mai zăreau acum decât pâlcuri răzleţe risipite pe străzi.

În cartierele cele mai îndepărtate de Piaţa Grève mai stăruiau totuşi unele freamăte întârziate, aşa cum era şi firesc după forfota ce stăpânise atâta vreme inima oraşului.

Bunăoară, în apropiere de poarta Bussy, unde va trebui să ne strămutăm în momentul acesta pentru a urmări peripeţiile unora dintre personajele pe care le-am văzut intrând în scenă la începutul povestirii de faţă, şi pentru a face cunoştinţă cu altele noi, la marginea aceasta a oraşului, cum ziceam, se auzea zumzănind, ca un stup la scăpătatul soarelui, o anumită casă vopsită într-o culoare trandafirie şi înfrumuseţată cu chenare albastre şi albe, casă care, judecând după numele său, era oblăduită de Spada Mândrului Cavaler şi care totuşi nu era decât o simplă ospătărie, de proporţii într-adevăr monumentale, proaspăt întemeiată într-unul din cartierele noi ale Parisului.

Pe vremea aceea, în tot oraşul n-ai fi găsit o singură ospătărie vrednică de numele acesta care să nu fi fost înzestrată cu o firmă fastuoasă. Spada Mândrului Cavaler era unul dintre aceste măreţe blazoane menite să mulţumească toate gusturile, să întrunească toate simpatiile.

Pe antablamentul ce încununa faţada clădirii se afla pictată lupta unui arhanghel sau a unui sfânt împotriva unui dragon care, întocmai ca balaurul lui Hipolit, scotea puhoaie de flăcări şi de fum. Însufleţit pesemne de un simţământ eroic şi pios totodată, pictorul socotise cu cale să pună în mâinile mândrului cavaler, înarmat până în dinţi, nu o spadă, ci o imensă cruce cu care tăia în două, mai abitir decât cu cea mai ascuţită sabie, năpăstuitul dragon ale cărui buturi zăceau pe jos, scăldate în sânge.

Pe fundalul firmei sau, mai bine zis, al tabloului, deoarece era pe deplin îndreptăţit să se numească aşa, se vedeau o mulţime de privitori cu braţele ridicate, în timp ce, din tării, îngerii încununau coiful mândrului cavaler cu lauri şi frunze de palmier.

În sfârşit, în primul plan, artistul, dornic să arate că se pricepe să picteze în orice gen, înfăţişase câte şi mai câte, bostani, struguri, scarabei, şopârle, un melc cocoţat pe un trandafir, în fine doi iepuri de casă, unul alb, altul cenuşiu, care, în pofida deosebirii de culoare, ceea ce ar fi putut fi mărturia unei deosebiri de opinii, îşi scărpinau deopotrivă nasul, bucurându-se probabil de memorabila biruinţă dobândită de mândrul cavaler asupra dragonului alegoric, care era însuşi Satana.

Fireşte că proprietarul firmei, dacă nu era din cale afară de cusurgiu, nu putea fi decât mulţumit de sârguinţa iconarului. Într-adevăr, artistul nu lăsase nefolosit nici un crâmpei din spaţiul pe care-l avea la dispoziţie, şi, dacă ar fi trebuit să mai adauge o lămâie pentru a întregi tabloul, n-ar fi găsit nicăieri un locşor unde s-o pună.

Şi acum, trebuie să mărturisim un lucru pe care conştiinţa noastră de cronicar se socoteşte datoare să-l dea în vileag, oricât i-ar veni de greu: cu toată strălucirea firmei sale, hanul nu reuşea să fie niciodată atât de ticsit pe cât era firma de afară, nici chiar în zilele cu dever mare; dimpotrivă, pentru anumite motive pe care le vom înfăţişa îndată şi pe care nădăjduim că cititorii le vor înţelege, erau – am minţi să spunem doar uneori, de vreme ce treaba asta se întâmpla mai în fiecare zi – goluri destul de simţitoare în localul ospătăriei Mândrului Cavaler.

Totuşi, cum s-ar spune în zilele noastre, casa era încăpătoare şi confortabilă; de formă pătrată, vârtos ancorată în pământ cu temeliile ei groase, îşi înălţa trufaşă în văzduh cele patru foişoare puse de strajă deasupra firmei şi cuprinzând fiecare câte o cameră octogonală; ce-i drept pereţii erau încheiaţi din bârne, dar, cu toate astea, clădirea era cochetă şi misterioasă, cum se cuvinte să arate o casă care năzuieşte să fie pe placul bărbaţilor şi, mai cu seamă, al femeilor; dar aici era buba.

Fiindcă nu există lucru care să poată fi chiar pe gustul tuturor.

Coana Foumichon, hangiţa de la Mândrul Cavaler, avea însă cu totul altă părere. În virtutea acestei păreri, se ţinuse de capul soţului ei să părăsească baia publică din strada Saint-Honoré, unde mucezeau amândoi, pentru a învârti frigarea şi a da cep la butoaie spre desfătarea îndrăgostiţilor din cartierul Bussy, precum şi din alte cartiere ale Parisului. Din nefericire pentru ambiţiile coanei Fournichon, ospătăria se afla aşezată în imediata apropiere a aşa-numitului Pré-aux-Clercs, drept care, ademenite fie de vecinătatea hanului, fie de firma lui, veneau atâtea perechi de duelgii gata să se încaiere la Spada Mândrului Cavaler, încât celelalte perechi mai puţin combative, de teama scandalului şi a loviturilor de spadă, ocoleau biata ospătărie de parcă ar fi fost bântuită de ciumă. Îndrăgostiţii sunt îndeobşte oameni paşnici, cărora nu le place să fie stingheriţi, aşa că zveltele foişoare menite să îmbie la dragoste erau silite să găzduiască numai răcani, iar amoraşii pictaţi înăuntru pe pereţii de lemn de către zugravul firmei erau toţi zmângăliţi cu cărbune de muşteriii hanului, care găsiseră de cuviinţă a-i împodobi cu mustăţi şi cu alte adaosuri mai mult sau mai puţin cuviincioase.

De aceea coana Fournichon pretindea – şi pe bună dreptate, trebuie s-o recunoaştem, cel puţin până la momentul acela – că firma fusese o adevărată piază rea pentru ospătărie şi susţinea că dacă priceperea ei ar fi avut mai multă trecere, deoarece dânsa cunoaşte mai bine lumea, şi dacă în locul mândrului cavaler şi al fiorosului balaur ce băga pe toată lumea în sperieţi, firma ar fi înfăţişat o imagine galantă, bunăoară Trandafirul Dragostei, cu inimioare înflăcărate în chip de flori, toate sufletele simţitoare ar fi tras la hanul dumisale.

Din păcate, jupân Fournichon, nefiind în stare a mărturisi că se căia de ideea domniei sale, ca şi de înrâurirea pe care această idee o avusese asupra firmei hanului, nu catadicsea să ia în seamă observaţiile consoartei sale, căreia se mulţumea să-i răspundă înălţând din umeri că dumnealui, ca fost arcaş al domnului Danville, era dator, fireşte, să-si recruteze muşteriii din rândurile soldăţimii; spunea, de asemenea, că un ostaş cu simbrie, care n-are altă treabă decât să tragă la măsea, bea cât şase îndrăgostiţi şi că de-ar fi să nu plătească decât pe jumătate socoteala, tot era în câştig deoarece nici cei mai risipitori îndrăgostiţi nu cheltuiesc bănetul pe care-l vântură trei simbriaşi.

De altminteri, spunea el în încheiere, băutura este o îndeletnicire mai morală decât dragostea.

La auzul acestor cuvinte, coana Fournichon ridica la rândul său din umeri, nişte umeri prea durdulii pentru ca părerile sale în privinţa moralităţii să nu fie răstălmăcite în chip răuvoitor.

Aşadar, în familia Fournichon se produsese o schismă şi cei doi soţi tăiau toată ziua frunză la câini pe strada Bussy, aşa cum făcuseră şi mai înainte pe strada Saint-Honoré, când o împrejurare cu totul neprevăzută avu darul să schimbe deodată starea aceasta de lucruri, făcând să izbândească pe deplin opiniile jupânului Fournichon, spre cea mai înaltă slavă a iscusitei firme în care fiece regn al naturii avea cel puţin câte un reprezentant.

Cu o lună înaintea execuţiei lui Salcède, după nişte exerciţii militare ce avuseseră loc în Prè-aux-Clercs, coana Fournichon şi soţul dumisale şedeau ca de obicei fiecare la fereastra unuia din foişoarele în opt colţuri ale localului lor, lâncezind, gânditori şi posaci, deoarece toate mesele şi toate camerele hanului oblăduit de Mândrul Cavaler erau cu desăvârşire pustii.

În ziua aceea Trandafirul Dragostei nu înflorise.

În ziua aceea Spada Mândrului Cavaler lovise în gol.

Cei doi soţi priveau cu jale câmpia părăsită de soldaţii care se îmbarcau pe bacul de lângă turnul Nesle pentru a se înapoia la Luvru, după ce făcuseră până atunci instrucţie sub comanda unui căpitan, şi cum se uitau aşa după ei, deplângând despotismul cazon care-i silea pe ostaşi să se întoarcă zor-nevoie la corpul de gardă, deşi probabil bieţii oameni aveau gura friptă de sete, îl zăriră pe căpitanul cu pricina pornindu-şi calul la trap şi îndreptându-se, însoţit numai de o ordonanţă, spre poarta Bussy.

Împăunat şi ţanţoş pe calul său bălan, ofiţerul, a cărui sabie cu teaca aurită îi ţinea suflecată la spate mantia elegantă din stofă de Flandra, ajunse în zece minute în dreptul ospătăriei.

Dar cum ţinta spre care pornise nu era ospătăria, căpitanul, dus pe gânduri şi încruntat, cum părea să fie, ar fi trecut mai departe, fără să fi admirat măcar firma, dacă în momentul acesta jupân Fournichon, care simţea ca o sfârşeală în piept numai când îşi amintea că nu făcuse nici o saftea toată ziua, n-ar fi scos capul pe fereastra foişorului ca să-i spună consoartei sale:

— Ia te uite, nevastă, ce frumuseţe de cal!

La care coana Fournichon, prinzând vorba din zbor, ca o hanghiţă îndatoritoare ce se afla, se grăbi să adauge:

— Şi ce călăreţ chipeş, să nu-i fie de deochi!

Căpitanul, pe care laudele, din partea oricui ar fi venit, nu păreau să-l lase rece, înălţă capul ca şi cum s-ar fi trezit brusc din somn. Îl văzu pe hangiu, o văzu pe hangiţă, văzu apoi ospătăria, îşi struni calul şi-şi chemă ordonanţa.

Pe urmă, fără să se dea jos din şa, cercetă cu luare-aminte casa şi împrejurimile.

Fournichon coborâse între timp valvârtej treptele foişorului şi ieşise în prag, cu scufia făcută sul în mâini.

Căpitanul, după ce stătu câteva clipe în cumpănă, se hotărî să descalece.

— N-aveţi nici un muşteriu? întrebă el.

— Deocamdată nu, domnule – răspunse hangiul, umilit. Şi se pregătea tocmai să adauge: Deşi asta se întâmplă rareori pe la noi.

Dar coana Fournichon, ca mai toate femeile, era mai ageră decât soţul ei: drept care se grăbi să i-o ia înainte, strigând de sus, de la fereastră:

— Dacă domnului îi place singurătatea, atunci se va simţi în largul său la noi.

Călăreţul înălţă capul şi, văzându-i chipul îmbietor, după ce auzise răspunsul tot atât de îmbietor, spuse:

— Pentru moment, da; e tocmai ce căutam, jupâniţo.

Coana Fournichon se repezi înaintea călătorului, chibzuind în sinea ei: "De astă dată, Trandafirul Dragostei o să facă safteaua, nicidecum Spada Mândrului Cavaler".

Căpitanul, spre care în momentul acela era îndreptată atenţia celor doi soţi şi care, pe bună dreptate, s-ar cuveni să atragă şi atenţia cititorilor, era un bărbat între treizeci şi treizeci şi cinci de ani, atât de fercheş însă, încât nu părea să aibă mai mult de douăzeci şi opt. Înalt, bine făcut cu o figură expresivă şi fină; poate că, cercetându-l mai pe îndelete, ai fi descoperit oarecare ifos în mersul său măreţ; cu ifose sau fără, avea în orice caz o înfăţişare măreaţă.

Azvârlind în mâinile însoţitorului său căpăstrul unui falnic ducipal ce bătea cu copita în pământ, îi spuse:

— Du-te de plimbă caii şi aşteaptă-mă aici. Ordonanţa luă în primire căpăstrul şi făcu aşa cum i se poruncise. Ofiţerul intră apoi în sala cea mare a ospătăriei şi, oprindu-se locului, privi încântat jur împrejur. Oh! se miră el. O sală atât de încăpătoare şi nici un chefliu! Minunat!

Jupân Fournichon se uita la el nedumerit în timp ce coana Fournichon îi zâmbea cu înţeles.

— Dar urmă căpitanul – trebuie să fie ceva în felul dumneavoastră de a vă purta sau poate că hanul are vreo meteahnă care-i face pe muşterii să-l ocolească?

— Nici una, nici alta, domnule, slavă cerului! răspunse coana Fournichon. Numai că stăm într-un cartier nou, iar cât priveşte muşteriii, nu primim chiar pe fitecine.

— Aşa! Cu atât mai bine – încuviinţă căpitanul.

Între timp, jupân Fournichon binevoia când şi când să întărească spusele nevestei sale, dând din cap.

— Bunăoară – adaugă ea, făcându-i cu ochiul într-un fel ce arăta lămurit de la cine anume pornise ideea cu Trandafirul Dragostei – bunăoară, pentru un oaspete ca înălţimea voastră, am lăsa cu dragă inimă să plece o duzină întreagă.

— E drăguţ din partea dumitale, frumoasă hangiţă, îţi mulţumesc.

— Domnul doreşte să încerce vinul? întrebă Fournichon cu un glas ce se căznea să fie mai puţin răguşit.

— Domnul doreşte să vadă odăile? întrebă coana Fournichon cu o nespusă dulceaţă în glas.

— Şi una, şi cealaltă, dacă nu vă este cu supărare – răspunse căpitanul.

Fournichon coborî în pivniţă în timp ce nevastă-sa, grăbită să-şi conducă oaspetele, o apucase înainte pe scara ce urca la etaj, cu poalele juponului elegant suflecate, făcând să scârţâie la fiecare treaptă un veritabil pantofior de pariziană.

— Câte persoane puteţi găzdui aici? întrebă căpitanul când ajunseră în capul scării.

— Treizeci de persoane, dintre care zece stăpâni.

— Prea puţin, frumoasă hangiţă – răspunse căpitanul.

— De ce, domnule?

— Mă gândeam la ceva, dar acum nu mai are rost.

— Ah, domnule, puteţi fi sigur că n-o să găsiţi un han mai bun ca Trandafirul Dragostei...

— Cum adică Trandafirul Dragostei?

Mândrul Cavaler am vrut să zic... doar dacă aţi fi avut la îndemână Luvrul, cu acareturi, cu tot.

Străinul se uită lung la ea, într-un fel ciudat.

— Ai dreptate – spuse el – doar să fi avut Luvrul... Apoi ca pentru sine: Şi de ce nu, ar fi mai comod şi mai ieftin... Ziceai deci, dragă doamnă – continuă el cu glas tare – că aţi putea găzdui aici pentru mai multă vreme treizeci de persoane?

— Întocmai.

— Dar pentru o singură zi?

— Oh, pentru o zi, patruzeci, ba chiar şi patruzeci şi cinci.

— Patruzeci şi cinci? Comedia dracului! E tocmai ce căutam.

— Adevărat? Ca să vedeţi ce bine s-a potrivit.

— Şi fără să se facă vâlvă în împrejurimi?

— Uneori, duminica, se întâmplă să avem câte optzeci de soldaţi.

— Şi nu se adună lumea ca la bâlci în faţa casei, n-aveţi nici un vecin căruia îi place să iscodească?

— Oh, slavă Domnului, nu; singurii noştri vecini sunt un cetăţean cumsecade, care nu obişnuieşte să-şi bage nasul unde nu-i fierbe oala, şi o cucoană care trăieşte atât de retrasă, încât de trei săptămâni de când s-a mutat la noi, în cartier, nici n-am văzut-o la faţă; încolo nu sunt decât oameni de rând.

— Asta îmi convine de minune.

— Cu atât mai bine – se bucură coana Fournichon.

— Aşadar, de azi într-o lună – continuă căpitanul – te rog să iei aminte, doamnă, de azi într-o lună...

— Adică la 26 octombrie?

— Exact, la 26 octombrie.

— Atunci?

— Atunci, pe ziua de 26 octombrie să ştii că hanul dumneavoastră e închiriat de mine.

— Cu totul?

— Cu totul. Mă gândeam să le fac o surpriză unor compatrioţi de-ai mei, mai toţi ofiţeri sau, în orice caz, oameni care ştiu să mânuiască spada şi care vor să vină la Paris să-şi încerce norocul; până atunci voi avea grijă să le dau cumva de ştire să tragă aici la han.

— Cum adică să le daţi de ştire? Parcă ziceaţi să vreţi să le faceţi o surpriză?! se miră coana Fournichon, pe care o luase gura pe dinainte.

— Ei, comedia dracului! pufni căpitanul, pe care, precum se vede, întrebarea hangiţei îl nemulţumise. Dacă-i vorba să fii curioasă sau să nu-ţi păzeşti gura...

— Nu, domnule, fiţi pe pace – se grăbi să-l liniştească hangiţa, înspăimântată.

Fournichon auzise însă tot şi, în momentul când oaspetele spusese că hanul vă găzdui ofiţeri şi oameni care ştiu să mânuiască spada, îi săltase inima de bucurie.

Alergă deci într-un suflet.

— Domnule – rosti el cu înfrigurare – porunciţi ca la dumneavoastră acasă, sunteţi singurul stăpân aici, iar în ce ne priveşte, ne ferească sfântul să punem vreo întrebare! Prietenii domniei voastre vor fi primiţi cu braţele deschise.

— N-am spus prietenii mei, omul lui Dumnezeu – răspunse căpitanul cu semeţie – am spus compatrioţii mei.

— Da, da, compatrioţii înălţimii sale, n-am înţeles eu bine.

Coana Fournichon le întoarse spatele îmbufnată: trandafirii dragostei se preschimbaseră dintr-o dată în tufişuri de halebarde.

— Veţi avea grijă să le daţi de mâncare.

— Prea bine.

— Şi la nevoie să le aşterneţi patul, dacă nu le voi fi făcut rost până atunci de locuinţe.

— Minunat!

— Într-un cuvânt, veţi fi cu totul la dispoziţia lor şi să nu încercaţi cumva să-i trageţi de limbă.

— Asta-i sfânt.

— Poftim şi arvuna: treizeci de livre.

— S-a făcut, monseniore: prietenii domniei voastre vor fi ospătaţi ca nişte regi şi, ca să vă încredinţaţi, aveţi bunătatea, rogu-vă, să gustaţi vinul...

— Mulţumesc, dar nu obişnuiesc să beau.

Căpitanul se duse la fereastră şi-l strigă pe ostaşul care rămăsese afară cu caii.

Între timp, jupân Fournichon avusese răgazul să chibzuiască.

— Monseniore – se trezi el deodată – (de când primise cei trei pistoli, plătiţi cu atâta dărnicie dinainte, jupân Fournichon socotea de cuviinţă să-i spună străinului monseniore) – cum am să ştiu că domnii aceştia vin din partea înălţimii voastre, monseniore?

— Adevărat. Comedia dracului, era să uit! Dă-mi nişte ceară, un petic de hârtie şi o lumânare.

Coana Fournichon îi aduse tot ce dorea.

Căpitanul întipări în ceara fierbinte piatra inelului pe care-l purta la mâna stângă.

— Uite – spuse el – vezi acest chip?

— Frumosă femeie, zău aşa!

— Da, e o Cleopatră; aşadar, fiecare din compatrioţii mei o să aibă asupra lui câte o pecete ca asta; vei găzdui deci pe oricine îţi va arăta semnul ăsta; ne-am înţeles, nu-i aşa?

— Şi pentru câtă vreme?

— Nu ştiu încă, deocamdată. Vei primi poruncile mele la timpul potrivit.

— Le aşteptăm cu nerăbdare.

Chipeşul căpitan coborî treptele, se săltă în şa şi porni la trap.

Până una alta, soţii Fournichon băgară în tejghea arvuna de treizeci le livre, spre încântarea hangiului, care, vesel nevoie mare, o ţinea una şi bună:

— Oameni care ştiu să mânuiască spada! Ca să vezi că firma n-are nici un cusur şi că, până la urmă, tot spada, săraca, o să ne poarte noroc.

Şi se apucă să lustruiască lună toată văsăria, aşteptând să sosească luminata zi de 26 octombrie.

VIII

PORTRET DE GASCON

Ca să spunem că, într-adevăr, coana Fournichon s-a străduit să-şi ţină cu sfinţenie gura, aşa cum îi pusese în vedere străinul, ar însemna să minţim. De altminteri hangiţa se socotea dezlegată de orice îndatorire faţă de dânsul, de vreme ce îi dăduse câştig de cauză jupânului Fournichon în privinţa Spadei Mândrului Cavaler, dar cum îi rămăseseră încă multe lucruri de desluşit, mult mai multe decât cele pe care apucase să le afle, pentru ca presupunerile ei să fie statornicite pe o temelie solidă, se strădui deocamdată să descopere cine era cavalerul necunoscut care binevoise a plăti cu atâta dărnicie găzduirea compatrioţilor săi. În consecinţă, de îndată ce zări trecând un soldat prin faţa hanului, nu scăpă prilejul să-l descoasă întrebându-l cum se numea căpitanul care trecuse în revistă trupa.

Soldatul care, pare-se că era mai scump la vorbă decât interlocutoarea lui, mai înainte de a-i da vreun răspuns, ţinu să afle pentru ce îi făcuse această întrebare.

— Pentru c-a fost adineauri pe aici – îi răspunse coana Fournichon – pentru c-a stat de vorbă cu noi şi pentru că e bine să ştii cu cine ai de-a face.

Ostaşul începu să râdă:

— Căpitanul care a trecut în revistă trupa n-ar fi intrat o dată cu capul, coană Fournichon, la Spada Mândrului Cavaler.

— Şi de ce, mă rog? întrebă hangiţa. E chiar o faţă atât de simandicoasă?

— Poate că da.

— Ei, şi dacă ţi-as spune că nu pentru domnia sa a intrat la hanul Mândrului Cavaler?

— Dar pentru cine atunci?

— Pentru prietenii dumisale.

— Căpitanul care a trecut în revistă trupa nu şi-ar găzdui prietenii la Spada Mândrului Cavaler, pun mâna-n foc.

— La naiba! Te cam întreci cu gluma, voinice! Şi cine-i, mă rog, domnul ăsta, de are un obraz atât de subţire, că nu catadicseşte să-şi găzduiască prietenii la cel mai bun han din Paris?

— Vrei să spui că ofiţerul care muştruluia trupa, nu-i aşa?

— Bineînţeles.

— Ei, mătuşică, află atunci că ofiţerul care a venit în inspecţie este nici mai mult nici mai puţin decât domnul duce Nogaret de la Valette d'Épernon, pair al Franţei, colonel-general al infanteriei regale, mai rege chiar decât însăşi majestatea sa. Ei, şi-acum ce mai zici?

— Că, dacă într-adevăr dânsul a fost pe aici, mi-a făcut o deosebită cinste.

— L-ai auzit spunând cumva "comedia dracului"?

— Vai de mine! protestă doamna Fournichon, care avusese parte să vadă destule lucruri năstruşnice în viaţa ei şi pentru care "comedia dracului" nu era o expresie cu desăvârşire necunoscută.

Şi acum vă puteţi da seama cu câtă nerăbdare era aşteptată ziua de 26 octombrie.

La 25 octombrie, pe înserat, sosi o ştafetă cu un săculeţ destul de greu pe care-l lăsă pe bufetul soţilor Fournichon.

— E costul mesei poruncite pentru mâine – le spuse omul.

— Câte parale de cap? întrebară gazdele într-un glas.

— Şase livre.

— Aşadar, oaspeţii domnului căpitan nu vor lua decât o singură masă la noi?

— Una singură.

— Înseamnă că domnul căpitan le-a găsit o locuinţă?

— Pesemne.

Şi oricât încercară şi Trandafirul, şi Spada să-l tragă de limbă, solul îşi luă tălpăşiţa fără a catadicsi să răspundă la vreuna din întrebările lor.

În sfârşit, sosi şi ziua aşteptată cu atâta înfrigurare de bucătăria Mândrului Cavaler.

Tocmai bătuse douăsprezece şi jumătate la biserica Augustinilor, când nişte călăreţi poposiră în pragul ospătăriei şi, după ce descălecară, intrară înăuntru.

Dat fiind că pătrunseseră în oraş pe poarta Bussy, erau cei dintâi oaspeţi sosiţi, aşa cum era şi firesc, în primul rând pentru că veniseră călări, apoi pentru că Spada se afla doar la o distanţă de o sută de paşi de poarta Bussy.

Unul dintre ei, care părea să fie căpetenia celorlalţi, nu numai prin înfăţişarea lui falnică, dar şi fiindcă era şi cel mai elegant îmbrăcat, venise escortat de doi lachei, şi unul, şi altul bine înţoliţi.

Fiecare dintre oaspeţi scoase la iveală câte o pecete cu chipul Cleopatrei, fiind primit cu zâmbete şi temenele de soţii Fournichon, mai cu seamă tânărul însoţit de lachei.

Totuşi, cu excepţia celui din urmă, noii sosiţi pătrunseră cu sfială înăuntru şi parcă puţin îngrijoraţi; se vedea limpede că au ceva care le dă de gândit, un lucru destul de serios chiar, cu atât mai mult, cu cât, fără să vrea, îşi pipăiau mereu buzunarele.

Unii poftiră să se odihnească, alţii doreau să colinde prin oraş înainte de cină; tânărul cu cei doi lachei ţinu să afle dacă are ceva nou de văzut în Paris.

— Ce să vă spun – îl lămuri coana Fournichon, simţitoare la înfăţişarea falnică a călăreţului – dacă nu vi-e teamă de înghesuială şi dacă vă ţine cureaua să staţi în picioare patru ceasuri în şir, puteţi să vă duceţi, ca sa vă omorâţi timpul, să-l vedeţi pe domnul de Salcède, un spaniol care nu ştiu ce uneltire a pus la cale.

— Adevărat – spuse tânărul – aşa e; am auzit ceva despre tărăşenia asta. Să fiu al dracului dacă nu mă duc!

Şi plecă împreună cu cei doi lachei.

Pe la orele două sosiră în grupuri de câte patru sau cinci oameni încă o duzină de călători. Erau şi câţiva care veniseră stingheri.

Ba la un moment dat intră un cetăţean care părea să fie de prin vecini, cu capul gol şi cu o vărguţă în mână; blestema de mama focului Parisul, un oraş în care pungaşii sunt atât de sfruntaţi, încât se pomenise pe nepusă masă fără pălărie în timp ce încerca să răzbată printr-un grup de oameni în apropiere de Piaţa Grève, şi atât de dibaci, încât nu izbutise să vadă cine anume i-o şterpelise. De altfel, vina era numai a lui; n-ar fi trebuit să intre în oraş cu o pălărie pe care strălucea o agrafă de toată frumuseţea.

Pe la orele patru, şi apucaseră să sosească la ospătăria soţilor Fournichon patruzeci dintre compatrioţii căpitanului.

— Ce curios! îi spuse hangiul nevesti-si. Toţi sunt gasconi.

— Ce ţi s-o fi părând aşa curios? îi răspunse cucoana. Căpitanul ţi-a spus doar de la bun început că oaspeţii pe care vrea să-i primească sunt compatrioţi de-ai dumnealui!

— Ei, şi?

— Păi dacă dânsul este gascon, înseamnă că şi compatrioţii săi trebuie să fie tot gasconi.

— Adevărat! se dumeri hangiul.

— Ai uitat că domnul d'Épernon e de fel din Toulouse?

— Aşa e, ai dreptate; crezi deci că tot de domnul d'Épernon e vorba?

— Nu l-ai auzit oare pomenind de trei ori de comedia aia a dumnealui?

— A pomenit de comedia dumnealui? întrebă Fournichon, neliniştit. Care comedie? Ce mai e şi asta?

— Zevzecule! Aşa-i place dumnealui să înjure.

— Aha, aşa e.

— Un singur lucru e de mirare, şi anume că n-au sosit decât patruzeci de gasconi, când ar fi trebuit să vină patruzeci şi cinci.

Pe la ceasurile cinci însă sosiră şi ultimii cinci gasconi, aşa încât oaspeţii pe care trebuia să-i găzduiască Spada se aflau acum toţi în păr.

Niciodată, cred, o atât de plăcută surpriză nu făcuse să înflorească nişte chipuri de gasconi: timp de o oră fu un adevărat potop de draci, de încornoraţi şi de ducă-se pe pustii; în sfârşit, nişte dezlănţuiri de veselie atât de zgomotoase, încât soţii Fournichon aveau impresia că toată populaţia din Saintonge, din Poitou, din Aunis şi din Languedoc năvălise în sala cea mare a hanului.

Unii dintre ei se cunoşteau mai dinainte; bunăoară, Eustache de Miradoux se duse să-l îmbrăţişeze pe cavalerul escortat de lachei, având grijă să-i prezinte pe Lardille, pe Militor şi pe Scipion.

— Cum se face că te întâlnesc la Paris? îl întrebă cavalerul.

— Dar tu, dragă Sainte-Maline?

— Eu am o slujbă în armată, şi tu?

— Eu am venit pentru o daraveră cu o moştenire.

— Aşa! Şi tot cu mătuşa Lardille după tine?

— Ce să-i fac dac-a ţinut morţiş să meargă şi ea?!

— Nu puteai să pleci pe tăcute, în loc să cari cu tine toţi broscoii ăştia care i se încurcă în fuste?

— Cum să plec, dacă ea a deschis scrisoarea procurorului?

— Va să zică ai aflat de moştenire printr-o scrisoare? întrebă Sainte-Maline.

— Da – răspunse Miradoux. Apoi căutând să schimbe vorba, spuse: Nu ţi se pare ciudat că e atâta lume la hanul ăsta şi că toţi sunt compatrioţi de-ai noştri?

— Nu e nimic ciudat; firma de afară este făcută să îmbie pe toţi oamenii care înţeleg să-şi respecte obrazul – îi luă vorba din gură vechea noastră cunoştinţă Perducas de Pincorney, amestecându-se în discuţie.

— Aha, dumneata erai, frăţioare?! se miră Sainte-Maline. Ştii că n-ai apucat încă să-mi spui ceea ce voiai tocmai să-mi povesteşti atunci când ne-a despărţit puhoiul acela de oameni în apropiere de Piaţa Grève.

— Şi ce voiam să-ţi povestesc? întrebă Pincorney, îmbujorându-se puţin la faţă.

— Cum se face că atunci când ne-am întâlnit pe drum între Angoulême şi Angers erai a tot aşa, ca şi acum, pe jos, cu o nuia în mână şi cu capul gol.

— Şi asta îţi dă chiar atât de gândit, domnule?

— Ba bine că nu! spuse Sainte-Maline. De la Poitiers şi până aici este o bucată bună de drum, şi dumneata, pare-se, veneai de dincolo de Poitiers.

— De la Saint-André-de-Cubsac.

— Ca să vezi! Şi cum aşa, în capul gol?

— E foarte firesc.

— Nu mi se pare.

— Ba da, şi o să vă daţi seama numaidecât. Taică-meu are doi cai de toată frumuseţea la care ţine ca la ochii din cap, încât ar îi în stare să mă dezmoşteneaseă după nenorocirea ce mi s-a întâmplat.

— Şi ce nenorocire ţi s-a întâmplat?

— Ieşisem cu unul dintre ei, cel mai frumos, la plimbare, când deodată se aude bubuind o archebuză la vreo zece paşi mai încolo: calul se sperie, îşi ia vânt şi o porneşte ca din praştie spre Dordogne.

— Şi se azvârle în apă?

— Întocmai.

— Cu dumneata împreună?

— Nu; spre norocul meu, avusesem timp să mă las jos uşurel, până am atins pământul, altminteri m-aş fi înecat o dată cu el.

— Nu mai spune! Va să zică bietul dobitoc s-a înecat?

— Să nu apuc ziua de mâine! Ştii doar cât e de lată Dordogne: pe puţin o jumătate de leghe!

— Şi atunci?

— Atunci am chizbuit că-i mai cuminte să nu mai dau pe acasă şi s-o şterg cât mai departe de mânia părintească.

— Şi cu pălăria ce s-a întâmplat?

— Stai puţin că-ţi spun, ce dracu! Pălăria a căzut pe jos.

— Ca dumneata?

— Nu, eu n-am căzut, m-am lăsat uşor până ce-am pus piciorul pe pământ; un Pincorney n-ar putea să cadă de pe cal; la noi, în familie, suntem din faşă călăreţi.

— O lume întreagă ştie asta – spuse Sainte-Maline – dar ce s-a întâmplat cu pălăria?

— Ah, aşa e! Ce s-a întâmplat cu pălăria?

— Da.

— Pălăria a căzut, aşadar, pe jos: am început s-o caut, bineînţeles; îmi pusesem toată nădejdea în ea, deoarece plecasem de acasă cu buzunarele goale.

— Şi la ce ţi-ar fi putut folosi pălăria dumitale, ca să-ţi pui toată nădejdea în ea? stărui Sainte-Maline, care ţinea cu tot dinadinsul să-l scoată din sărite pe Pincorney.

— Ei, drăcia dracului, ba bine că nu! Trebuie să ştii că pana de la pălăria mea era prinsă cu o agrafă de diamant pe care maiestatea sa împăratul Carol al V-lea a dăruit-o bunicului meu atunci când, ducându-se din Spania în Flandra, a poposit la castelul nostru.

— Aşa, aşa! Va să zică ai vândut agrafa cu pălărie cu tot? Înseamnă deci că eşti cel mai bogat dintre noi toţi, dragul meu, şi în cazul acesta ai fi putut cel puţin, cu banii pe care i-ai primit pentru agrafă, să-ţi cumperi încă o mănuşă; mâinile dumitale sunt desperecheate: una este albă, ca o mână de femeie, iar cealaltă fumurie, ca o mână de negru.

— Stai puţin! În momentul când mă întorceam să-mi culeg de pe jos pălăria, văd un corb cât toate zilele năpustindu-se asupra ei.

— Asupra pălăriei dumitale?

— Mai bine zis asupra diamantului meu; ştii doar că dihania are năravul să şterpelească tot ce străluceşte; cum spuneam deci, se repede asupra diamantului meu şi-l înhaţă.

— Ce? Diamantul?

— Da, domnule. În primul moment am rămas cu ochii zgâiţi. Abia pe urmă am rupt-o la fugă după el, strigând: "Hoţii, puneţi mâna pe el, puneţi mâna pe el!" Dracu să-l ia! După cinci minute se făcuse nevăzut şi de atunci i-am pierdut urma.

— Aşa încât, îndurerat de această îndoită pierdere...

— N-am mai avut inimă să mă-ntorc la părinţi acasă şi m-am hotărât să-mi încerc norocul la Paris.

— Mare minune! rosti unul dintre cei de faţă. Va să zică vântul s-a prefăcut acum în corb? Te-am auzit, paremi-se, povestindu-i domnului de Loignac că, în timp ce citeai un răvaş de la iubita dumitale, vântul ţi-a smuls răvaşul din mână şi pălăria din cap şi că atunci, ca un adevărat Amadis{3}, ai alergat să prinzi răvaşul, lăsând pălăria în plata Domnului...

— Domnule – spuse la rândul său Sainte-Maline – am cinstea de a-l cunoaşte pe domnul d'Aubigné, care, deşi un vajnic ostaş, mânuieşte cu aceeaşi iscusinţă pana ca şi spada; dacă o să ai prilejul să-l vezi, te-aş sfătui să-i povesteşti păţania dumitale cu pălăria şi cred că va scrie o istorioară încântătoare inspirată de această întâmplare.

Se auziră ici şi colo râsete, nu îndeajuns de bine stăpânite.

— Ce înseamnă asta, domnilor? se răţoi gasconul, arţăgos. Nu cumva râdeţi de mine?

Toată lumea se întoarse ca să poată râde în voie.

Perducas aruncă o privire scrutătoare jur împrejur şi zări în dreptul căminului un tânăr care-şi ascunsese faţa în palme şi crezu c-o făcuse anume ca să nu-l vadă hlizindu-se. Se duse întins la el.

— Ascultă, domnule – îl luă la rost Perducas – dacă-ţi vine să râzi, ai cel puţin curajul să-mi râzi în faţă, ca să-ţi văd obrazul.

Şi-l bătu pe umeri. Tânărul îşi înălţă fruntea gravă şi încruntată. Nu era nimeni altul decât prietenul nostru Ernauton de Carmainges, care încă nu se dezmeticise după aventura lui din Piaţa Grève.

— Fiţi atât de bun şi daţi-mi pace, domnule – îi răspunse el – şi dacă mai puneţi mâna pe mine, aveţi grijă cel puţin s-o faceţi cu mâna înmănuşată. Vedeţi doar că nici nu mă sinchisesc de dumneavoastră.

— Foarte bine! bombăni Pincorney. Dacă nu te sinchiseşti, nu mai am nimic de zis.

— Dar bine, domnule – interveni Eustache de Miradoux, adresându-se lui Carmainges, cu gândul de a împăca lucrurile – nu prea eşti politicos cu compatriotul nostru.

— Ei, fir-ar să fie, şi ce te priveşte pe dumneata, domnule? răspunse Ernauton, din ce în ce mai contrariat.

— Ai dreptate, domnule – recunoscu Miradoux, înclinându-se – într-adevăr, nu mă priveşte câtuşi de puţin.

Şi se răsuci pe călcâie pentru a se întoarce lângă Lardille, care se aciuase într-un colţ al căminului uriaş; cineva însă îi tăie drumul. Era Militor, cu mâinile vârâte în cingătoare şi cu zâmbetul lui batjocoritor pe buze.

— Ei, tăticule? îl încolţi puşlamaua.

— Ce e?

— Ce zici?

— Ce să zic?!

— Ai văzut cum ţi-a închis gura gentilomul ăla?

— Hai?

— Ţi-a tras o săpuneală de ţi-a mers fulgii.

— Ai observat tu aşa ceva? spuse Eustache, încercând să-l ocolească pe Militor.

Băiatul însă îi zădărnici planul, făcând un pas spre stânga şi aţinându-i din nou calea.

— Nu numai eu – stărui Militor – ci toţi câţi sunt aci de faţă; uită-te în jur şi ai să-i vezi cum se tăvălesc de râs.

E adevărat că se râdea, dar fiindcă toată lumea era pornită pe râs.

Eustache se făcu roşu ca focul.

— Haide, haide, tăticule, bate fierul cât e cald! îl asmuţi Militor.

Umflându-se în pene, Eustache se apropie de Carmainges.

— Se pare, domnule – îl interpelă el – că aţi vrut cu tot dinadinsul să mă jigniţi.

— Când anume?

— Adineauri.

— Pe dumneata?

— Pe mine?

— Şi cine zice asta?

— Domnul de colo – spuse Eustache, arătând spre Militor.

— Atunci domnul – răspunse Carmainges, apăsând ironic pe ultimul cuvânt – atunci domnul e un gâscan.

— Cum, cum? se zbârli Militor, furios.

— Şi ar face bine – continuă Carmainges – să nu mă scoată din sărite, altminteri am să-mi amintesc de sfaturile domnului de Loignac.

— Domnul de Loignac nu m-a făcut gâscan, domnule.

— Nu, te-a făcut măgar; preferi cuvântul ăsta? Pentru mine-i totuna; dacă eşti măgar, pun şaua pe dumneata, iar dacă eşti gâscan, am să te jumulesc.

— Domnule – interveni Eustache – e feciorul meu vitreg; fiţi mai îngăduitor cu el, vă rog, măcar pentru mine.

— Ah! Aşa înţelegi dumneata să mă aperi, tăticule? izbucni Militor, exasperat. Dacă-i aşa, las' că ştiu eu să mă apăr mai bine.

— Copiii să stea la colţ! spuse Ernauton. La colţ!

— La colţ?! se oţărî Militor, îndreptându-se spre domnul de Carmainges cu pumnul ridicat. Am şaptesprezece ani, domnule, mă-nţelegi?

— Şi eu am douăzeci şi cinci – spuse Ernauton – de aceea am să te-nvăţ minte aşa cum se cuvine.

Şi, înşfăcându-l de guler şi de cingătoare, îl ridică de jos şi-l azvârli ca pe o boccea pe fereastra parterului, drept în stradă, în timp ce Lardille scotea nişte ţipete de ziceai că se dărâmă casa.

— Şi acum – adăugă liniştit Ernauton – dacă mai vine cineva să mă sâcâie, fie el cine o fi, tată vitreg, mamă vitregă, fiu vitreg sau orice alte neamuri de pe faţa pământului, îl fac harcea-parcea.

— Ba nu, zău – spuse Miradoux – are toată dreptatea: de ce să-l zgândări, bietul om?

— Ah! Mişelule! Mişelule! Să-ţi laşi băiatul snopit în bătaie! răcni Lardille, îndreptându-se spre Eustache şi scuturându-şi laţele căzute pe umeri.

— Haide, haide – zise Eustache – linişteşte-te, poate că aşa o să-i vină mintea la cap.

— Ei, dar ce mai e şi asta? Unde s-a mai văzut aşa ceva, să azvârli oamenii pe fereastră? spuse un ofiţer, intrând pe uşă. Ce dracu! Când faci asemenea glume, ar trebui cel puţin să ai grijă să strigi: "Păzea, să nu-ţi cadă în cap!"

— Domnul de Loignac! răsunară douăzeci de glasuri deodată.

— Domnul de Loignac! repetară cei patruzeci şi cinci de oaspeţi.

La auzul acestui nume binecunoscut în tot cuprinsul Gasconiei, toată lumea se ridică în picioare şi nimeni nu mai suflă un cuvânt.

IX

DOMNUL DE LOIGNAC

Îndată după domnul de Loignac intră pe uşă Militor, deşelat din pricina căderii şi cu obrazul stacojiu de mânie.

— Sluga dumneavoastră, domnilor – spuse Loignac. Cum văd eu, e tămbălău mare pe aici... Aha! Pare-mi-se că jupân Militor a umblat iarăşi cu ţâfna în nas şi de aceea, pesemne, şi l-a cam julit.

— Las' c-o să-mi plătească buşeala asta – bodogăni Militor, ameninţându-l cu pumnul pe Carmainges.

— Adu la masă, jupân Fournichon – strigă Loignac – şi fiecare să se poarte frumos cu vecinul său, dacă se poate. Din clipa asta trebuie să ne iubim ca fraţii.

— Hm! pufni Sainte-Maline.

— Mărinimia e lucru rar – spuse Chalabre, despăturind şervetul peste vesta lui sură, cu mâneci bufante, pentru ca, oricât de îmbelşugate ar fi fost sosurile, să nu se întâmple vreun pocinog.

— E cam greu să iubeşti un om de care te izbeşti la tot pasul – adăugă Ernauton. Ce-i drept însă, n-o să stăm cine ştie câtă vreme împreună.

— Treabă-i asta – izbucni Pincorney, pe care zeflemelile lui Sainte-Maline încă-l mai râcâiau – pe mine m-aţi dat în tărbacă pentru că am venit în capul gol, şi nimeni nu-i spune nimic domnului de Montcrabeau, fiindcă şade la masă ferecat într-o platoşă de pe vremea împăratului Pertinax{4}, din care, pare-se, îşi trage obârşia. Ca să vezi ce înseamnă să fii pururea în defensivă!

Înţepat, Montcrabeau îşi îndreptă umerii şi, cu o voce piţigăiată:

— Dacă-i aşa, domnilor – declară el – n-am decât s-o scot. Să ia aminte cei care preferă să mă vadă îţi ofensivă decât în defensivă.

Şi prinse a dezlega cu toată solemnitatea şireturile platoşei în care era încătuşat, făcându-i semn lacheului său, o matahală căruntă de vreo cincizeci de ani, să vină la el.

— Ei, gata, gata, faceţi pace! îi îndemnă domnul de Loignac. Să ne-aşezăm la masă.

— Fă bine şi scapă-mă de platoşa asta – îi spuse Pertinax lacheului.

Matahala i-o luă din mâini.

— Şi eu ce fac? îi şopti el. N-o să capăt nimic de mâncare? Zi să-mi aducă şi mie ceva să îmbuc, Pertinax, sunt lihnit de foame.

Întrebarea aceasta, oricât era de ciudată familiaritatea pe care o dădea în vileag, nu stârni câtuşi de puţin mirarea celui căruia îi fusese adresată.

— Am să fac tot ce-mi stă în putinţă – îi făgădui el – dar, ca să fii mai sigur, caută şi tu de-ţi fă rost de ceva.

— Hm! crâcni lacheul, îmbufnat. Asta nu-mi miroase a bine.

— Şi chiar nu ţi-a mai rămas nici o lăscaie? întrebă Pertinax.

— Ştii doar că ultimul scud pe care-l mai aveam l-am păpat la Sens.

— Ei, fir-ar să fie! Ia de vinde ceva ca să scoţi niscai parale.

Nici nu isprăvise bine vorba, şi se auzi un glas strigând pe stradă, apoi în pragul ospătăriei:

— Fiare vechi cumpărăm! Are cineva de vânzare scule sau fiare vechi?

La auzul acestei chemări, coana Fournichon se repezi la uşă, în timp ce Fournichon aducea cu ifos primele talere cu bucate la masă. Judecând după cinstea cu care fură în-tâmpinate, bucătăria lui Fournichon părea să fie neîntrecută. Neputând face faţă tuturor laudelor ce-i erau aduse, Fournichon se gândi să-i dea şi nevesti-si prilejul să se bucure de ele. Zadarnic însă o căută din ochi jur împrejur: hangiţa parcă intrase în pământ.

O strigă.

— Oare ce-o fi făcând? întrebă atunci pe un rândaş de la bucătărie, văzând că tot nu venea.

— Ah, jupâne, e un adevărat chilipir – îi răspunse acesta. S-a dus să vândă toată fierăria dumneavoastră hârbuită cu bani buni bătuţi pe muchie.

— Sper că nu i s-o fi năzărit să vândă platoşa şi casca mea de război! strigă Fournichon, dând să se repeadă la uşă.

— Nici vorbă că nu – spuse Loignac – de vreme ce există un edict dat de rege în care se arătă lămurit că nimeni n-are voie să cumpere arme.

— N-are a face – spuse Fournichon şi o porni întins spre uşă.

Coana Fournichon tocmai se întorcea victorioasă.

— Dar ce s-a întâmplat? Ce-i cu tine? întrebă ea, văzând chipul înspăimântat al soţului său.

— Ce să fie? Am auzit că vrei să-mi vinzi armele.

— Ei, şi?

— Vorba-i că eu nu vreau să le vinzi, mă-nţelegi?

— Fugi încolo! De vreme ce-i linişte în ţară, două cratiţe noi fac mai multe parale decât o platoşă ruginită.

— Cred totuşi că negoţul de fiare vechi este cam pe drojdie de când cu edictul regal despre care vorbea adineauri domnul de Loignac, nu-i aşa? spuse Chalabre.

— Dimpotrivă, domnule – sări cu gura coana Fournichon – nici nu ştiţi de când mă tot ispitea s-o vând negustorului ăsta. Astăzi însă, vă spun drept, n-am mai putut înfrunta ispita, şi fiindcă s-a ivit iarăşi prilejul, am căutat să nu-l scap. Orice s-ar zice, domnule, zece scuzi sunt zece scuzi, iar o platoşă ruginită nu e decât o tinichea fără nici un folos.

— Cum aşa? Zece scuzi?! se miră Chalabre. Chiar atât de bine plăteşte? Ei, drăcie!

Şi căzu pe gânduri.

— Zece scuzi! repetă Pertinax, aruncându-i o privire plină de tâlc lacheului său. Ai auzit, domnule Samuel?

Dar Samuel îşi şi luase tălpăşiţa.

— Ia te uită! exclamă domnul de Loignac. Bine, dar pe negustorul ăsta tare mă tem că-l paşte ştreangul!

— Vai de mine! protestă coana Fournichon. E un om de treabă, blând ca un miel şi de înţeles.

— Dar ce-o fi făcând oare cu toată fierăria asta?

— O vinde mai departe cu toptanul.

— Cu toptanul? întrebă Loignac. Şi zici că ţi-a dat zece scuzi? Pentru ce?

— Pentru o platoşă ruginită şi un coif ciuruit.

— Presupunând că amândouă împreună ar cântări cam vreo zece livre, înseamnă că ţi-a plătit jumătate de taler livra. Comedia dracului, cum spune un cunoscut de-al meu, trebuie să fie o taină la mijloc!

— Unde nu dă Dumnezeu să vină negustorul ăsta de ispravă la mine, la castel! spuse Chalabre, căruia începuseră să-i licărească ochii. I-aş vinde un morman întreg de coifuri, platoşe şi mănuşi de fier în greutate de trei mii de livre.

— Cum, aţi fi in stare să vindeţi armurile strămoşilor domniei voastre? îl întrebă Sainte-Maline, maliţios.

— Vai, domnule! spuse Eustache de Miradoux. Ar fi păcat! Sunt moaşte sfinte.

— Aş! dădu din umeri Chalabre. În ceasul de faţă, strămoşii mei se cheamă că sunt tot nişte moaşte şi n-au nevoie decât cel mult să fie pomeniţi la biserică.

Oaspeţii începuseră să se înfierbânte, mulţumită vinului de Bourgogne, pe care mâncărurile piperate ale jupânului Fournichon îi sileau să-l dea de duşcă pahar după pahar.

Glasurile îşi ridicaseră diapazonul, talerele zăngăneau, creierii începuseră să se împâclească de aburii vinului, prin vălul cărora fiecare gascon vedea totul scăldat într-o lumină trandafirie, în afară de Militor, care se gândea la păţania sa, şi de Carmainges, care se gândea la pajul său.

— Uite ce de oameni voioşi – îi spuse Loignac vecinului său, care din întâmplare era chiar Ernauton – şi nici măcar nu ştiu de ce.

— Nici eu – răspunse Carmainges. Ce-i drept însă, în ce mă priveşte, spre deosebire de ei, n-am nici un motiv să fiu voios.

— N-aveţi dreptate, domnule, vă rog să mă credeţi – continuă Loignac – fiindcă pentru un om ca domnia voastră Parisul este o adevărată mină de aur, un rai în care îţi sunt hărăzite toate măririle, o lume în care te-aşteaptă toate desfătările.

Ernauton clătină din cap.

— Ei, cum se poate!

— N-aş vrea să râdeţi de mine, domnule de Loignac – spuse Ernauton – şi cum, pe cât se pare, în mâinile domniei voastre se află înmănuncheate sforile ce-i pun în mişcare pe mai toţi cei de faţă, v-aş ruga să-mi faceţi măcar hatârul de a nu-l socoti pe vicontele Ernauton de Carmainges drept o păpuşă de lemn.

— Sunt gata să vă fac şi alte hatâruri, nu numai pe acesta, domnule viconte – răspunse Loignac, înclinându-se ceremonios. V-am remarcat de la prima vedere dintre toţi cei de aici, atât pe domnia voastră, a cărui privire este pe cât de mândră, pe atât de blajină, ca şi pe tânărul de colo cu privirea vicleană şi mohorâtă.

— Cum se numeşte?

— Domnul de Sainte-Maline.

— Şi pentru care pricină m-aţi remarcat, domnule, dacă această întrebare nu dovedeşte totuşi o nemăsurată curiozitate din partea mea?

— Pentru că vă cunosc, atâta tot.

— Pe mine?! se arătă mirat Ernauton. Domnia voastră mă cunoaşteţi pe mine?

— Pe dumneavoastră ca şi pe dânsul; pe dânsul ca şi pe toţi cei ce sunt aici.

— E ciudat.

— Se poate, dar e necesar.

— Şi pentru ce-ar fi necesar?

— Pentru că un căpitan trebuie să-şi cunoască ostaşii.

— Şi pentru că oamenii aceştia...

— Vor fi ostaşii mei începând de mâine.

— Dar eu credeam că domnul d'Épernon...

— Sst! Numele acesta nu trebuie rostit aici sau, şi mai bine, să nu rostiţi aici nici un nume; deschideţi urechile şi pecetluiţi-vă buzele, şi deoarece v-am făgăduit să vă fac toate hatârurile, primiţi sfatul acesta drept arvună.

— Vă mulţumesc, domnule! se înclină Ernauton.

Loignac îşi netezi mustăţile şi se ridică în picioare:

— Domnilor – spuse el – dat fiind că întâmplarea a făcut să se întrunească aici laolaltă patruzeci şi cinci de oameni născuţi pe aceleaşi meleaguri, să gustăm vinul acesta de Spania, închinând paharul pentru prosperitatea tuturor celor de faţă.

Invitaţia lui dezlănţui un ropot de aplauze vijelioase.

— Aproape toţi s-au îmbătat turtă – îi spuse Loignac lui Ernauton. Ar fi prilejul cel mai potrivit să-i punem pe fiecare să-şi povestească păţaniile; păcat numai că n-avem timp de aşa ceva. Pe urmă, ridicând glasul, strigă: Hei, jupâne Fournichon! Fă bine şi scoate afară femeile, copiii şi lacheii.

Lardille se sculă drăcuind; nu apucase încă să-şi mănânce desertul.

Militor însă nici nu se clinti.

— S-a auzit? spuse Loignac, aruncându-i o privire ce nu îngăduia nici o împotrivire. Hai, hai, la bucătărie, domnule Militor!

Câteva clipe mai apoi, nu mai rămăseseră în sala hanului decât cei patruzeci şi cinci de meseni împreună cu domnul de Loignac.

— Domnilor – spuse acesta – fiecare dintre domniile voastre ştie, sau cel puţin bănuieşte cine l-a adus la Paris. Bine, bine, nu-i nevoie să-i rostiţi numele în gura mare, ajunge că-l ştiţi. De asemenea, după cum ştiţi, aţi venit aici spre a-i da ascultare.

Un murmur de încuviinţare se ridică în întâmpinarea cuvintelor lui din toate colţurile sălii; cum însă fiecare dintre cei de faţă cunoştea numai împrejurările ce-i hotărâseră soarta şi nimeni, în schimb, n-avea habar că vecinul său venise acolo călăuzit de aceeaşi stea, toţi oaspeţii se uitară unul la altul cu mirare.

— Aşa, va să zică – spuse Loignac. Lăsaţi, domnilor, o să vă priviţi pe îndelete mai pe urmă. Fiţi pe pace, veţi avea tot timpul să faceţi cunoştinţă. Aţi venit deci spre a fi în slujba acestui om, recunoaşteţi?

— Da, da! strigară cei patruzeci şi cinci. Recunoaştem.

— Aşadar, deocamdată – continuă Loignac – veţi părăsi pe tăcute hanul pentru a trage la locuinţa ce vi s-a pregătit.

— Toţi? întrebă Sainte-Maline.

— Toţi.

— Toţi am fost deci chemaţi, toţi suntem aici o apă şi un pământ? bolborosi Perducas, ale cărui picioare erau atât de şubrede, încât, ca să-şi menţină centrul de greutate, se agăţă de Chalabre, încolăcindu-i grumazul.

— Bagă de seamă – îi spuse acesta – vezi că-mi mototoleşti haina.

— Da, toţi o apă şi un pământ, în faţa voinţei stăpânului – întări Loignac.

— Cum adică, domnule – interveni Carmainges, împurpurându-se – s-avem iertare, dar nimeni nu mi-a spus până acum că domnul d'Épernon se va numi stăpânul meu.

— Ai răbdare.

— N-am înţeles aşa.

— Ai răbdare, ce dracu! N-am mai văzut aşa om sucit!

Toată lumea tăcu ciulind urechile, cei mai mulţi plini de curiozitate, iar câţiva cu nerăbdare.

— Nu v-am spus încă cine va fi stăpânul dumneavoastră, domnilor...

— Da – zise Sainte-Maline – dar ne-aţi spus că vom avea totuşi un stăpân.

— Toţi avem un stăpân! strigă Loignac. Dar dacă obrazul domniei tale este prea subţire pentru a te mulţumi cu cel pe care l-ai pomenit, n-ai decât să-ţi ridici privirea mai sus: nu numai că nu te opresc, dar chiar îţi dau dezlegarea s-o faci.

— Regele! murmură Carmainges.

— Tăcere! strigă Loignac. Aţi venit aici spre a da ascultare, căutaţi deci să fiţi ascultători; până una alta, iată aici un ordin pe care îmi vei face plăcere, domnule Ernauton, să-l citeşti cu glas tare.

Ernauton desfăşură pe îndelete pergamentul pe care i-l încredinţase domnul de Loignac şi citi răspicat:

"Ordin către domnul de Loignac de a merge să ia în primire, pentru a le fi comandant, pe cei patruzeci şi cinci de gentilomi chemaţi de mine la Paris, cu încuviinţarea maiestăţii sale.

NOGARET DE LA VALETTE

duce d'Epernon''

Cu mintea aburită de băutură sau limpezi la cap, toţi oaspeţii se înclinară: cu singura deosebire că nu toţi reuşiră să-şi păstreze la fel de bine echilibrul atunci când se ridicară în picioare.

— Aşadar, ne-am înţeles – spuse domnul de Loignac – trebuie să veniţi cu mine chiar acum. Caii împreună cu tot tacâmul şi cu oamenii domniilor voastre vor rămâne mai departe aici, la jupân Fournichon, care le va purta de grijă, urmând ca mai târziu să trimitem după ei; deocamdată să ne pregătim de plecare. Grăbiţi-vă că ne aşteaptă bărcile.

— Bărcile? îngânară gasconii. Dar ce, e vorba să ne îmbarcăm?

Şi schimbară între ei priviri pline de o nesăţioasă curiozitate.

— Fireşte că trebuie să vă îmbarcaţi – răspunse Loignac. Ca să mergem la Luvru, nu trebuie sa trecem pe malul celălalt?

— La Luvru! La Luvru! şoptiră gasconii, bucuroşi. Măi să fie al dracului! Mergem la Luvru deci?

Loignac se ridică de la masă, îi puse pe cei patruzeci şi cinci de oaspeţi să se perinde prin faţa lui, numărându-i ca pe o turmă de oi, şi o porni cu ei pe străzi, călăuzindu-i spre turnul Nesle.

Acolo erau aşteptaţi de trei bărci mari care luară fiecare câte cincisprezece călători şi, fără să mai zăbovească o clipă, se desprinseră de ţărm.

— Ce naiba o să facem la Luvru? se întrebau cei mai isteţi dintre ei, dezmeticiţi de boarea rece a fluviului, mai toţi fiind îmbrăcaţi pe sponci în straiele lor sărăcuţe.

— Măcar să fi avut platoşa pe mine! suspină Pertinax de Montcrabeau.

X

OMUL CU PLATOŞE

Pertinax avea tot dreptul să ofteze după platoşa lui, deoarece, chiar în momentul acela, prin mijlocirea năstruşnicului lacheu pe care l-am văzut vorbind atât de familiar cu stăpânul său, fusese pe veci văduvit de ea.

Într-adevăr, la auzul cuvintelor magice rostite de coana Fournichon "Zece scuzi!", valetul lui Pertinax o rupsese la fugă după negustor.

Cum între timp se înnoptase şi cum, de bună seamă, omul era grăbit, negustorul de fiare vechi apucase să facă vreo treizeci de paşi în clipa în care Samuel ieşi pe uşa hanului.

Valetul se văzu deci nevoit să-l strige în gura mare. Negustorul se opri înfricoşat şi aruncă o privire pătrunzătoare străinului care se îndrepta spre el; văzându-l însă împovărat cu calabalâcuri se opri locului.

— Ce pofteşti, prietene? îl întrebă el.

— Ce să poftesc? Pe dracu-n tigaie! spuse lacheul, şmecher. Poftesc să facem un târg împreună.

— Zi odată ce vrei.

— Eşti grăbit?

— Da.

— Ei, lasă-mă barem să răsuflu puţin, ce dracu!

— Te las, dar răsuflă mai repede, că sunt aşteptat.

Se vedea cât de colo că negustorul mai păstra încă o umbră de neîncredere faţă de lacheu.

— Când ai să vezi ce ţi-am adus – spuse acesta – cum pare-mi-se că umbli după aşa ceva, n-o să mai fii atât de zorit.

— Şi ce mi-ai adus?

— O piesă de toată frumuseţea, un adevărat giuvaer care... Dar văd că nici nu m-asculţi?

— Nu, mă uit.

— Unde?

— Păi dumneata nu ştii, nenişorule – zise omul cu platoşe – că negoţul armelor este oprit din porunca regelui?

Şi spunând acestea, arunca încolo şi încoace priviri îngrijorate.

Lacheul socoti de cuviinţă să facă pe niznaiul.

— Habar n-am – răspunse el – abia acum am picat de la Mont-de-Marsan.

— Aşa! Atunci se schimbă socoteala – spuse omul cu platoşe, pe care răspunsul acesta păru să-l mai liniştească puţin. Dar, deşi ai picat chiar acum de la Mont-de-Marsan, ştii totuşi că umblu să cumpăr arme?

— Da, ştiu.

— Cin' ţi-a spus?

— Ei, bată-te să te bată! Ce nevoie aveam să-mi spună cineva, când chiar dumneata ai strigat adineauri în gura mare!

— Unde anume?

— In pragul hanului la Spada Mândrului Cavaler.

— Erai înăuntru va să zică?

— Da.

— Cu cine?

— Cu o droaie de prieteni.

— Cu o droaie de prieteni? De obicei nu intră ţipenie de om în hanul ăsta.

— Pesemne că nu ţi-a venit să crezi când i-ai văzut?

— Chiar aşa. Dar de unde vin toţi prietenii ăştia?

— Din Gasconia, ca şi mine.

— Sunteţi cumva în slujba regelui Navarei?

— Haida-de! Suntem francezi get-beget.

— Da, dar hughenoţi?

— Catolici, ca preasfântul nostru părinte papa, mulţumesc lui Dumnezeu – spuse Samuel, scoţându-şi tichia – dar acum nu-i vorba de asta, ci de platoşa pe care o vezi aci.

— Să ne tragem mai lângă perete, dacă nu ţi-e cu supărare; prea suntem în văzul tuturor, aici, în mijlocul străzii.

Şi se întoarseră din drum câţiva paşi, până în dreptul unei case cu înfăţişare burgheză, prin vitraliile căreia nu se zărea nici o lumină.

Uşa casei era străjuită de un balcon ce o adăpostea ca o streaşină. O laviţă de piatră era singurul adaos ce-i împodobea faţada.

Adaosul acesta era pe cât de plăcut, pe atât de folositor, întrucât trecătorii se puteau sluji de el ca de o treaptă pentru a încăleca pe catâri sau pe cai.

— Ia să vedem platoşa aceea – spuse negustorul când ajunseră sub streaşină de la intrare.

— Uite-o.

— Stai puţin; parcă se aud nişte paşi înăuntru.

— Peste drum, nu aici.

Negustorul se întoarse.

Într-adevăr, pe partea cealaltă a străzii se afla o casă cu două etaje; când şi când, la ferestrele celui de-al doilea cat pâlpâia pe furiş o lumină.

— Hai, repede – spuse negustorul, pipăind platoşa.

— Ei, ce zici, ia uite ce grea e! o lăudă Samuel.

— Veche, butucănoasă şi demodată.

— Un lucru de artă.

— Şase scuzi: eşti mulţumit?

— Cum, şase scuzi?! Bine, dar adineauri ai dat zece pentru un pieptar ciuruit, o vechitură.

— Şase scuzi, dacă-ţi place – repetă negustorul.

— Uită-te numai ce lucrătură...

— Ce mă interesează lucrătura, când eu vând marfa cu toptanul?

— Ei, vezi acum te tocmeşti – îl judecă Samuel – iar adineauri ai dat atâta cât ţi s-a cerut.

— Mai treacă de la mine un scud – spuse omul, scos din răbdări.

— Numai poleiala face paisprezece scuzi!

— Ei, haide odată – se stropşi negustorul spune: da ori ba?

— Aferim! Halal negustor, ce să zic! îl înfruntă Samuel. Te-ascunzi ca să-ţi faci mişmaşurile dumitale, nu te sfieşti să calci legea în picioare şi, după toate astea, mai stai la tocmeală cu bieţii oameni de treabă?

— Ho, ho, nu striga aşa!

— Păi ce crezi că mi-e frică?! spuse Samuel, ridicând glasul. Eu nu fac negoţ pe sub mână şi n-am de ce să m-ascund.

— Haide, haide, ia zece scuzi şi taci din gură.

— Zece scuzi? Dacă-ţi spun că numai poleiala face atâta. Ce, vrei să speli putina?

— Da' de unde! Ce om îndrăcit!

— Să ştii că dacă te-mpinge păcatul s-o ştergi, strig straja!

Ultimele cuvinte fuseseră trâmbiţate cu un glas atât de puternic, încât Samuel ar fi putut tot atât de bine să-şi aducă la îndeplinire ameninţarea.

Gălăgia stârnită de el făcu să se deschidă o ferestruică la balconul casei în dreptul căreia se desfăşura tocmeala; auzind scârţâitul canaturilor, în clipa în care se deschisese fereastra, negustorul îngheţă de spaimă.

— Bine, bine – se grăbi el să spună – văd eu că trebuie să-ţi fac pe plac. Na cincisprezece scuzi şi lasă-mă-n pace.

— Să fii sănătos! spuse Samuel, băgând banii în buzunar.

— Să nu te plângi de noroc.

— Numai că, vezi dumneata, ăşti cincisprezece scuzi sunt pentru stăpânul meu – stărui Samuel – trebuie să-mi rămână şi mie ceva.

Negustorul se uită în toate părţile şi trase pe jumătate pumnalul afară din teacă. Pe cât se părea, avea de gând să cresteze puţin pielea lui Samuel, cruţându-i pe veci osteneala de a cumpăra o altă platoşă în locul celei pe care o vânduse, dar Samuel avea ochiul ager, ca vrabia când ciuguleşte strugurii din vie, şi se dădu înapoi, spunând:

— Da, da, negustoriile, crezi că nu văd c-ai scos pumnalul? Dar mai văd încă ceva: văd o mogâldeaţă în balcon care se uită la dumneata.

Galben de frică, negustorul se uită în direcţia arătată de Samuel şi zări o arătare şuie şi năstruşnică, înfăşurată într-un halat din blană de pisică; acest Argus urmărise toată scena fără să scape nici o frântură de vorbă şi nici un gest.

— N-am încotro, sunt la cheremul dumitale – spuse negustorul, rânjind întocmai ca un şacal când îşi arată colţii – poftim încă un scud. Lua-te-ar toţi dracii! adăugă el în şoaptă.

— Mulţumesc – spuse Samuel – vânzare bună!

Şi făcând o plecăciune în faţa omului cu platoşe, plecă pe aci încolo, râzând batjocoritor.

Negustorul, care rămăsese singur pe stradă, se aplecă să ia de jos platoşa lui Pertinax, căznindu-se s-o vâre în pieptarul cumpărat de la Fournichon.

Cetăţeanul continua să-l privească şi văzându-l cum se luptă cu povara, spuse:

— Pare-mi-se, domnule, că domnia ta cumperi armuri?

— Nicidecum, domnule – îi răspunse bietul neguţător – doar aşa, din întâmplare, şi numai pentru că s-a ivit un prilej.

— Atunci înseamnă c-am picat tocmai la ţanc.

— Cum adică, domnule? întrebă negustorul.

— Închipuieşte-ţi că am chiar aici lângă mine o grămadă de fier vechi care încurcă locul de pomană.

— Nu zic nu, dar, deocamdată, precum vedeţi, am atâtea că de-abia pot să le car.

— Vreau totuşi să ţi le-arăt.

— Degeaba, fiindcă nu mai am nici un ban.

— Nu-i nimic, ţi le dau pe veresie: chipul domniei tale te-arată a fi un om cinstit.

— Mulţumesc, dar sunt aşteptat.

— Curios: am impresia că te cunosc de undeva – îi mărturisi cetăţeanul.

— Pe mine?! se miră negustorul, încercând în zadar să-şi stăpânească o tresărire.

— Uită-te numai un pic la coiful ăsta – îl îmbie muşteriul, trăgând spre sine cu piciorul său lung de-o poştă obiectul pomenit, căci nu se îndura să plece de la fereastră, de teamă ca nu cumva negustorul să se cărăbănească între timp.

Şi scoţând afară pe fereastră sus-numitul coif, îl depuse în mâinile negustorului.

— Ziceţi că mă cunoaşteţi? întrebă acesta. Adică, la drept vorbind, vi se pare că mă cunoaşteţi?

— La drept vorbind, chiar te cunosc. Nu eşti dumneata... Cetăţeanul părea că se străduieşte să-şi aducă aminte; negustorul aştepta cu sufletul la gură. Nu eşti dumneata Nicolas?

Omul se schimbă deodată la faţă; se vedea cum îi tremură casca în mână.

— Nicolas? îngână el.

— Nicolas Truchou, negustor de fiare vechi pe strada Cossonnerie?

— Nu, nu – se grăbi să răspundă negustorul, răsuflând peste măsură de fericit.

— N-are a face, în orice caz ai o figură simpatică: aşadar vreau să vând, cum ţi-am spus, o armură întreagă, cu platoşa, brăţare şi spadă, cu tot.

— Băgaţi de seamă, domnule, că negoţul cu astfel de lucruri e oprit.

— Ştiu, de vreme ce muşteriul dumitale a spus-o în gura mare adineauri.

— Aţi auzit?

— Cât se poate de lămurit, ba chiar am văzut că nu te-ai scumpit de loc când a fost vorba să-i plăteşti; asta m-a îndemnat să intru în legătură cu domnia ta; fii pe pace însă că eu n-am să te jecmănesc; ştiu ce-nseamnă negustoria; doar am fost şi eu cândva negustor.

— Aşa! Şi ce vindeaţi, dacă nu vă e cu supărare?

— Ce vindeam?

— Da.

— Favoruri.

— Straşnic negoţ, domnule.

— Aşa am ajuns să mă pricopsesc şi, precum vezi, m-am căpătuit.

— Felicitările mele!

— De-aia îmi place acum să trăiesc la largul meu şi m-am gândit să mă descotorosesc de toate vechiturile, fiindcă îmi stau în drum.

— Vă-nţeleg.

— Mai am aici şi nişte pulpare... ah, şi mănuşile!

— Dar n-am ce face cu atâtea buclucuri.

— Nici eu.

— N-am să iau decât platoşa.

— Aşadar, nu cumperi decât platoşe?

— Da.

— Curios, fiindcă, oricum, fiarele astea le cumperi ca să le vinzi după aceea mai departe cu toptanul; aşa cel puţin ai spus, şi fierul, oricum ar fi el lucrat, tot fier se cheamă că este.

— Aşa-i, dar, vedeţi, prefer să...

— Faci cum vrei: cumpără numai platoşa sau, ştiu eu, poate că ai dreptate, mai bine nu mai cumpăra nimic.

— Ce vreţi să spuneţi?

— Vreau să spun că în vremurile astea pe care le trăim orice om trebuie să fie înarmat.

— De ce? Doar e pace în ţară.

— Dragul meu, dacă ar fi pace, să fie-al dracului, nu s-ar face pe scară aşa întinsă negoţ cu armuri .Nu-mi spune mie moşi pe groşi.

— Domnule!

— Şi mai ales pe sub mână.

Negustorul dădu să plece.

— Într-adevăr, cu cât mă uit mai bine la dumneata – spuse cetăţeanul – cu atât mai mult am impresia că te cunosc. Nu, nu eşti Nicolas Truchou, şi totuşi îmi dau seama că te cunosc de undeva.

— Încetaţi, vă rog!

— Şi dacă umbli să cumperi platoşe...

— Atunci?

— Atunci înseamnă că vrei să faci o faptă plăcută Celui de Sus!

— Dar încetaţi odată!

— Nici nu ştii ce simpatic îmi eşti – spuse cetăţeanul, întinzând pe fereastră o mână lungă cât o zi de post, care se împreună cu mâna negustorului de parcă ar fi fost înnădite amândouă.

— Dar cine dracu eşti dumneata? întrebă acesta, simţindu-şi mâna strânsă ca într-o menghină.

— Sunt Robert Briquet, poreclit urgia schismei, prieten al Ligii şi catolic înfocat. A, acum ştiu precis cine eşti.

Negustorul se îngălbeni.

— Eşti Nicolas... Grimbelot, tăbăcar la Vaca fără Oase.

— Ba nu, n-ai nimerit-o nici de astă dată. Rămâi sănătos, jupân Robert Briquet! Îmi pare bine de cunoştinţă!

Şi negustorul făcu stânga-mprejur.

— Ce, vrei să pleci?

— Precum vezi.

— Fără să iei armura?

— Ţi-am spus doar că n-am bani la mine.

— Valetul meu o să meargă cu dumneata.

— Nu se poate.

— Ce facem atunci?

— Ce să facem? Ne vedem fiecare de treabă.

— Să fie al dracului, nici nu-mi trece prin gând! De-ai şti cât doresc să păstrez legăturile cu dumneata.

— Iar eu să mă păzesc de domnia ta – îi întoarse vorba negustorul, care se hotărî, în sfârşit, să lase baltă platoşele, preferând să rămână păgubaş decât să fie cumva recunoscut, şi-şi luă picioarele la spinare, rupând-o la fugă. Însă Robert Briquet nu era omul care să se dea bătut cu una cu două; încălecă pervazul ferestrei şi coborî jos, în stradă, aproape fără să aibă nevoie să sară şi din câţiva paşi îl prinse din urmă pe negustor.

— Ai căpiat, nenişorule? spuse el, lăsându-şi mâna lătăreaţă pe umărul bietului om. Dacă ţi-aş fi duşman şi aş vrea să te bag în puşcărie, ar fi destul să strig: la ceasul ăsta straja trece pe strada Augustinilor; nu-ţi vreau decât binele, zău, să-mi sară ochii dacă te mint! Şi, ca să-ţi dau o dovadă, uite, acum mi-am adus aminte, în sfârşit, cum te cheamă.

De astă dată negustorul pufni în râs.

Robert Briquet se proţăpi în faţa lui.

— Te cheamă Nicolas Poulain – spuse el – şi eşti locotenent la prefectura Parisului; ţineam eu minte că e ceva cu Nicolas.

— M-am dus pe copcă! bolborosi negustorul.

— Dimpotrivă, ai scăpat cu faţa curată. Drăcia dracului! Mă prind că n-ai să fii niciodată în stare să faci pentru cauza sfântă ceea ce mă bizui eu să înfăptuiesc.

Nicolas Poulain scoase un geamăt.

— Ei, haide, haide, fii tare! îl îmbărbătă Robert Briquet. Ţine platoşa asta, eu am să le iau pe celelalte două; başca brăţarele, pulparele şi mănuşile pe care ţi le dăruiesc; şi acum s-o pornim, trăiască Liga!

— Vii cu mine?

— Îţi ajut să cari armele astea menite să-i zdrobească pe filistini; ia-o înainte, ca să-mi arăţi drumul.

În sufletul bietului locotenent al prefecturii fulgeră o bănuială pe deplin îndreptăţită, dar care nu licări decât o singură clipă pentru a se stinge numaidecât. "Dacă ar fi vrut să-mi întindă o capcană – îşi zise în sinea lui – mi-ar fi spus oare că mă cunoaşte?"

Apoi cu glas tare:

— Fie – se învoi el – dacă ţii neapărat, n-ai decât să mergi cu mine.

— Până în pânzele albe! strigă Robert Briquet, strângând cu o mână mâna aliatului său în timp ce cu cealaltă ridica victorios în aer fiarele vechi cu care se împovărase.

Plecară deci împreună.

După vreo douăzeci de minute de mers, Nicolas Poulain ajunse în cartierul Marais; era lac de sudoare, atât din pricină că întinseseră amândoi pasul voiniceşte, cât şi datorită discuţiei politice înfierbântate pe care o purtaseră între timp.

— Straşnic adept am câştigat – murmură Nicolas Poulain, oprindu-se la oarecare distanţă de palatul ducelui de Guise.

"Puteam să jur că platoşa mea era sortită să ajungă aici" – se gândi Briquet.

— Prietene – spuse Nicolas Poulain, întorcându-se cu un gest teatral către Briquet, care părea nevinovat ca un prunc – înainte de a pătrunde în viziuina leului, îţi mai dau răgaz un minut să chibzueşti; mai ai încă vreme să faci calea-ntoarsă dacă nu te simţi tare de înger.

— Aş! răspunse Briquet. Am trecut doar prin atâtea în viaţă: Et non intremuit medulla mea{5} adăugă el pe un ton declamator. Ah, te rog să mă ierţi, poate că nu ştii latineşte?

— Păi ce, dumneata ştii?

— Precum vezi.

"Învăţat, curajos, voinic, om cu stare, o adevărată comoară! socoti în sinea lui Poulain. Să intrăm deci."

Şi-l conduse pe Briquet în faţa porţii monumentale a palatului Guise, care se deschise la cea de-a treia bătaie a ciocanului de bronz.

Curtea era împănată cu străji şi cu oameni înfăşuraţi în mantii, care lunecau încolo şi încoace ca nişte fantome.

În tot palatul nu se zărea licărind nici o lumină.

Opt bidivii înşeuaţi şi cu frâiele pe cap aşteptau într-un colţ.

În momentul când se auzi bubuind ciocanul în poartă, majoritatea celor ce se aflau în curte întoarseră capetele şi se grăbiră să se înşiruie unul lângă altul, formând un fel de gard viu spre a-i întâmpina pe noii veniţi.

Nicolas Poulain se apleca atunci la urechea unui fel de portar care aştepta în dreptul ferestruicii întredeschise şi-şi spuse numele.

— Am adus cu mine şi un cirac de nădejde – adăugă el.

— Intraţi, domnilor – îi pofti înăuntru portarul.

— Du astea la magazie – spuse Poulain, încredinţând unei străji cele trei platoşe împreună cu toată fierăria adusă de Robert Briquet.

"Aha! Va să zică există şi o magazie – se gândi acesta. Din ce în ce mai bine."

— Măi să fie! Straşnic te mai pricepi să le chiverniseşti pe toate, jupâne prefect!

— Da, da, mai sunt şi oameni cu scaun la cap – zâmbi Poulain, împăunându-se. Vino să te prezint.

— Trebuie să-ţi atrag atenţia – îl înştiinţă cetăţeanul – că de felul meu sunt îngrozitor de timid. Nu vreau nimic altceva decât să fiu îngăduit şi eu într-un colţ; după ce-mi voi fi dovedit destoinicia, faptele mele, cum spune grecul, vor avea grijă să vorbească pentru mine.

— Cum doreşti – îi răspunse locotenentul de poliţie. Atunci aşteaptă-mă aici.

Şi se duse să strângă mâna mai tuturor celor ce se foiau încolo şi încoace prin curte.

— Ce mai aşteptăm acum? întrebă un glas.

— Să vină stăpânul – răspunse cineva.

În momentul acela tocmai intrase pe poartă un bărbat cu o statură impunătoare.

— Domnilor – spuse el, prinzând ultimele cuvinte schimbate între indivizii misterioşi care se plimbau prin curte – vin în numele său.

— Ah! Domnul de Mayneville! exclamă Poulain.

"Ei, cum văd eu, am o mulţime de cunoscuţi pe aici" – îşi spuse în sinea lui Briquet, încercând să-şi întipărească pe obraz o strâmbătură menită să-i schimbe înfăţişarea.

— Domnilor, ne-am adunat cu toţii acum; putem începe discuţiile – rosti glasul ce se făcuse auzit la început.

"Minunat! se bucură Briquet. Încă unul: ăsta-i procurorul meu, jupân Marteau."

Şi-şi ticlui pe loc o altă mutră cu o uşurinţă care arăta că se îndeletnicise îndelung cu studiul fizionomiei.

— Să mergem sus, domnilor! spuse Poulain.

Domnul de Mayneville o luă înainte, urmat de Nicolas Poulain, după care veneau oamenii înfăşuraţi în pelerine, şi, în sfârşit, după oamenii cu pelerine, Robert Briquet.

Porniră cu toţii să urce scara exterioară ce ducea spre o galerie boltită. Robert Briquet urca treptele o dată cu ceilalţi, murmurând:

— Dar pajul, unde o fi oare împieliţatul acela de paj?

XI

DIN NOU LIGA

În timp ce suia scara în urma tuturor, silindu-se să-şi ticluiască o mutră cât mai cuviincioasă de conspirator, Robert Briquet băgă de seamă la un moment dat că, după ce vorbise cu câţiva dintre misterioşii săi tovarăşi, Nicolas Poulain se oprise la uşă, ca şi cum ar fi aşteptat pe cineva.

"Pe mine m-aşteaptă pesemne" – îşi zise Briquet.

Într-adevăr, în clipa când se pregătea să treacă înfricoşătorul prag, locotenentul de poliţie aţinu calea noului său amic.

— Să nu te superi pe mine – îi spuse el – dar cum mai toţi prietenii noştri nu te cunosc de fel, vor să ia unele informaţii asupra domniei tale mai înainte de a te primi în sânul adunării noastre.

— Au toată dreptatea – răspunse Briquet – şi, în modestia mea, m-am gândit de la bun început, precum bine ştii, că voi avea de întâmpinat această împotrivire.

— Trebuie să recunosc – mărturisi Poulain – că eşti un om şi jumătate.

— Nu-mi rămâne, aşadar, decât să mă retrag – continuă Briquet, care în sinea lui era cât se poate de mulţumit că avusese parte să vadă într-o singură seară atâţia vajnici apărători ai Uniunii Catolice.

— Vrei să te conduc? în întrebă Poulain.

— Nu, mulţumesc, nu-i nevoie.

— Mi-e teamă să n-ai vreo încurcătură la poartă, pe de altă parte sunt aşteptat înăuntru.

— Nu există cumva o parolă ca să pot ieşi pe poartă? M-aş mira din partea domniei tale, jupân Nicolas, să nu te fi gândit la atare lucru; ar fi o nesăbuinţă.

— Ba există.

— Spune-mi-o atunci.

— La urma urmei, de vreme ce ai intrat...

— Şi suntem prieteni...

— Fie! Ajunge să spui doar atât: Parma şi Lorena.

— Şi portarul o să-mi deschidă?

— Numaidecât.

— Prea bine, mulţumesc. Du-te de-ţi vezi de treabă; mă întorc şi eu la rosturile mele.

Nicolas Poulain se despărţi de însoţitorul său şi se grăbi să se înapoieze în mijlocul confraţilor.

Briquet făcu câţiva paşi, ca şi cum ar fi vrut să coboare în curte, dar când ajunse în capul scării, se opri pentru a cerceta împrejurimile.

În urma investigaţiilor făcute, putu să-şi dea seama că galeria boltită se întindea paralel cu peretele exterior, ocrotit de o streaşină largă. Nu încăpea nici o îndoială că galeria răspundea într-o sală de la parter, potrivită pentru o întrunire atât de misterioasă cum era aceea la care Briquet nu avusese cinstea să fie îngăduit.

Această bănuială, care se preschimbă curând în certitudine, fu întărită de faptul că, la un moment dat, văzu luminându-se fereastra cu gratii croită în peretele respectiv şi prevăzută cu un oblon de lemn în chip de pâlnie, aidoma celor cu care sunt acoperite în zilele noastre ferestrele închisorilor şi mânăstirilor pentru a împiedica privirea să răzbată afară, lăsându-se doar o deschizătură prin care să pătrundă aerul şi albastrul cerului.

Briquet îşi făcu socoteala că fereastra cu pricina nu putea fi decât a sălii în care se ţineau întrunirile şi că, dacă ar reuşi să ajungă până acolo, s-ar putea aciua într-un loc prielnic pentru a pândi ce se petrecea înăuntru, întrucât din postul acela de observaţie ochiul era în măsură a suplini cu prisosinţă menirea celorlalte simţuri.

Toată greutatea pentru el era numai să ajungă la postul acela de observaţie şi să se aşeze acolo în aşa fel, ca să poată privi înăuntru fără a fi văzut.

Briquet se uită jur împrejur.

În curte nu erau decât pajii care păzeau bidiviii, soldaţii cu halebardele lor şi portarul cu legătura lui de chei, toţi oameni sprinteni şi cu ochiul ager.

Din fericire însă curtea era foarte întinsă şi noaptea foarte întunecoasă.

De altminteri, soldaţii ca şi pajii, după ce-i văzură pe conspiratori afundându-se sub bolţile galeriei, nu se mai sinchisiră de nimic, iar portarul, la rândul său, ştiind că porţile erau bine ferecate şi că nimeni n-ar fi putut să iasă afară dacă nu cunoştea parola, nu mai avea altă grijă acum decât să-şi facă patul ca să se culce şi să ia seama la ulcica îmbietoare cu vin dres cu mirodenii ce se încălzea pe foc. Curiozitatea este îndeobşte aţâţată de imbolduri tot atât de puternice ca şi cele ce dezlănţuie orice altă patimă înfocată. Râvna de a şti este atât de mistuitoare, încât a prefăcut în scrum viaţa multor curioşi.

Briquet aflase prea multe lucruri până atunci pentru a nu dori să-şi întregească pe deplin cunoştinţele. Îşi mai roti o dată privirea în jur şi, fascinat de lumina pe care fereastra o revărsa asupra zăbrelelor de fier, i se păru a desluşi în această sclipire un fel de chemare, iar în vergelele scăldate în lumină o provocare pentru palmele lui vânjoase.

În consecinţă, hotărât să ajungă cu orice preţ la gârliciul oblonului, Briquet se strecură de-a lungul cornişei, ce părea să continue peronul ca un ornament, până în dreptul ferestrei, şi se prelinse pe lângă perete ca o pisică sau ca o maimuţă ridicată în două labe, ţinându-se cu mâinile şi sprijinindu-şi picioarele de înfloriturile săpate în grosimea zidului.

Dacă pajii şi ostaşii ar fi putut întrezări prin pâclele nopţii arătarea aceea năstruşnică lunecând pe perete ca şi când ar fi plutit prin aer, ar fi început de bună seamă să strige că-i un lucru necurat la mijloc şi chiar şi cei mai neînfricaţi dintre ei ar fi simţit cum li se zbârleşte părul în cap. Robert Briquet însă nu le lăsă răgazul să descopere vrăjitoriile lui.

Din patru paşi, reuşi să apuce cu mâna zăbrelele şi, înşfăcându-le cu nădejde, se pitulă între gratiile de fier şi scândurile oblonului, în aşa fel încât să nu poată fi zărit de afară şi, datorită grilajului, să fie mai mult sau mai puţin ferit de privirile celor dinăuntru.

Briquet nu se înşelase, şi străduinţele ca şi cutezanţa lui fură cu prisosinţă răsplătite în momentul în care ajunse acolo.

Într-adevăr, privirea lui îmbrăţişa o sală largă luminată de un candelabru de fier cu patru braţe şi ticsită cu fel de fel de armuri printre care, dacă ar fi cercetat cu atenţie, ar fi descoperit cu siguranţă, şi grumăjerul, şi brăţarele lui.

Era atâta puzderie de suliţe, săbii, halebarde şi muschete aşezate în stive sau în piramide, încât, cu ceea ce se afla acolo, s-ar fi putut înarma patru regimente întregi.

Briquet însă nu se sinchisi chiar atât de minunata chibzuială cu care fuseseră rostuite armele, cât luă aminte la adunarea hărăzită să le dea o întrebuinţare sau să le împartă. Privirea lui scăpărătoare se căznea să răzbată prin geamul gros, năclăit de fum şi de praf, pentru a desluşi chipurile cunoscute, ascunse sub viziere şi glugi.

— Oho! şopti el. Uite-l pe jupân Crucé, revoluţionarul nostru; uite-l şi pe prichindelul de Brigard, băcanul din colţul străzii Lombarzilor; uite-l şi pe meşterul Leclerc, care acum se numeşte, chipurile, Bussy şi care n-ar fi îndrăznit, de bună seamă, a săvârşi un asemenea sacrilegiu pe vremea când mai trăia încă adevăratul Bussy. Trebuie să-l întreb odată dacă nu cunoaşte cumva, dat fiind că a fost pe vremuri maestru de scrimă, lovitura secretă de spadă din pricina căreia a murit la Lyon un oarecare David, o cunoştinţă de-a mea. Măi, fir-ar să fie, cum văd eu, toată burghezia e-n păr, în schimb nobilimea... Ia te uită drăcie, domnul de Mayneville – să mă ierte Dumnezeu! – dă mâna cu Nicolas Poulain: oamenii se înfrăţesc, zău dacă nu-mi vine să plâng de emoţie! Dar ce-o mai fi asta: domnul de Mayneville. cum s-ar zice, e orator? Se pregăteşte, pare-mi-se, să rostească o cuvântare; a făcut un gest plin de făgăduieli şi se uită în jur cu o privire stăruitoare.

Într-adevăr, domnul de Mayneville tocmai începuse un discurs.

Robert Briquet dădea din cap la fiecare cuvânt al domnului de Mayneville, nu pentru că ar fi putut să audă măcar o frântură din polologhia lui, ci mulţumindu-se doar să tălmăcească în felul său gesturile oratorului şi ale celor ce-l ascultau.

"Precum se vede, nu are darul de a-şi convinge ascultătorii. Crucé strâmbă din nas, Lachapelle-Marteau i-a întors spatele, iar Bussy-Leclerc ridică din umeri. Hai, domnule de Mayneville, nu te lăsa, vorbeşte, asudă, gâfâie, arată-ţi iscusinţa, ce dracu! Ei, bravo, uite că cinstita adunare a început să se însufleţească. He, he, toţi s-au strâns buluc în jurul lui, îi strâng mâna, îşi aruncă tichiile în aer, mare drăcovenie!"

Briquet, precum am spus, vedea fără să poată auzi nimic; noi însă, care asistăm în gând la dezbaterile acestei furtunoase întruniri, suntem în măsură a împărtăşi cititorului ceea ce se petrecea acolo.

Mai întâi, Crucé, Marteau şi Bussy se plânseseră domnului de Mayneville de faptul că ducele de Guise nu se hotăra să facă nici o mişcare.

Marteau, în calitatea sa de procuror, luase cuvântul:

— Domnule de Mayneville – spusese el – aţi venit, aşadar, din partea ducelui Henri de Guise? Vă mulţumim. Şi suntem bucuroşi să primim în mijlocul nostru pe solul domniei sale; ar fi fost totuşi necesar ca ducele în persoană să se afle printre noi. După moartea gloriosului său părinte, la vârsta de optsprezece ani, ducele i-a convins pe toţi bunii francezi să-şi însuşească ideea întemeierii unei Ligi, sub al cărei stindard ne-a înregimentat pe toţi. Potrivit legământului nostru, ne-am pus în joc viaţa şi ne-am jertfit averile pentru biruinţa acestei cauze sfinte; şi iată că, în pofida jertfelor noastre, nu se face nici un pas înainte şi nu se ia nici o hotărâre. Băgaţi de seamă, domnule de Mayneville, mă tem că până la urmă parizienilor o să li se facă lehamite; şi în momentul când Parisul n-o să mai aibă nici o râvnă, care va fi soarta Franţei? Domnul duce ar trebui să se gândească la asta.

Această precuvântare se dovedi a fi pe placul tuturor membrilor Ligii şi, dintre toţi, Nicolas Poulain o aplaudă cu cea mai mare însufleţire.

Domnul de Mayneville se mulţumi să răspundă cu modestie:

— Domnilor, nu s-a luat nici o hotărâre până acum pentru că n-a sosit încă momentul prielnic. Cercetaţi cu luare-aminte situaţia, vă rog. Domnul duce de Guise, împreună cu fratele său, domnul cardinal, se află din clipa de faţă la Nancy, unde veghează amândoi: unul se străduieşte să pună pe picioare o armată menită să ţină piept hughenoţilor din Flandra, pe care domnul duce de Anjou vrea să-i asmută asupra noastră ca să ne ocupe; celălalt trimite ştafete după ştafete preoţilor din Franţa şi papei pentru a-i îndupleca să îmbrăţişeze cauza Ligii. Domnul duce de Guise ştie un lucru pe care domniile voastre nu-l cunoaşteţi, şi anume că alianţa de odinioară dintre ducele de Anjou şi Henric de Navara, destrămată numai pe jumătate, este pe cale de a se înjgheba la loc. Ţelul lor ar fi să ocupe Spania în partea dinspre Navara, împiedicând-o să ne trimită arme şi bani. Iar domnul duce de Guise, mai înainte de a face vreun pas şi, mai cu seamă, de a veni la Paris, ar vrea să fie în măsură a lupta împotriva ereziei şi a oricărei încercări de uzurpare. Dar, în lipsa domnului de Guise, îl avem aici pe domnul de Mayenne, care are o îndoită misiune de îndeplinit, fiind totodată comandant al armatei şi sfetnicul nostru, şi pe care-l aştept să sosească dintr-o clipă într-alta.

— Va să zică – îl întrerupse Bussy şi, rostind aceste cuvinte, ridică din umeri – va să zică înălţimile lor se află oriunde nu suntem noi şi niciodată unde am avea nevoie să fie. Ce face, bunăoară, doamna de Montpensier?

— Doamna de Montpensier, dacă vrei să ştii, domnule, a intrat azi-dimineaţă în Paris.

— Şi n-a văzut-o nimeni?

— Ba da, domnule.

— Şi cine, mă rog, este această persoană?

— Salcède.

— Ooo! fremătă întreaga adunare.

— Nu cumva – întrebă Crucé – a reuşit să se facă nevăzută?

— Nu chiar de tot, dar nădăjduiesc măcar atâta cât trebuia ca să nu poată fi prinsă.

— Şi de unde se ştie că se află aici? întrebă la rândul său Nicolas Poulain. Cred că nu v-a înştiinţat Salcède.

— Ştiu că se află aici – răspunse Mayneville – pentru că am însoţit-o până la poarta Saint-Antoine.

— Am auzit că s-ar fi închis porţile – îl întrerupse Marteau, care abia aştepta prilejul să ia din nou cuvântul.

— Da, domnule – răspunse Mayneville cu nestrămutata lui politeţe, la care nici o sâcâială nu-l putea face să renunţe.

— Şi atunci cum a reuşit să pătrundă în oraş?

— Aşa cum s-a priceput.

— Înseamnă deci că are atâta putere, încât porţile Parisului se deschid oricând pentru dânsa?! se minunară conspiratorii, bănuitori şi invidioşi, cum sunt îndeobşte oamenii mărunţi când intră în cârdăşie cu mărimile.

— Domnilor – spuse Mayneville – azi-dimineaţă la porţile Parisului s-a petrecut un lucru pe care domniile voastre, pe cât se pare, nu l-aţi aflat sau îl cunoaşteţi doar pe departe. S-a dat poruncă la barieră să nu fie lăsaţi să pătrundă în oraş decât cei ce aveau asupra lor un bilet de liberă trecere: de cine trebuia să fie semnat biletul acesta? Habar n-am. Aşadar, în faţa noastră, la poarta Saint-Antoine, se aflau cinci sau şase oameni, dintre care patru arătau ca vai de ei şi erau îmbrăcaţi cu nişte straie ponosite; cum vă spun, se aflau şase oameni care au venit înarmaţi cu zapisele astea, fără de care nimeni nu putea fi primit înăuntru, şi care au intrat pe poartă sub nasul nostru. Câţiva dintre ei făceau tot felul de caraghioslâcuri şi îşi dădeau nişte ifose de parcă toată lumea trebuia să li se plece la picioare. Cine sunt oamenii aceştia? De unde erau biletele acelea? Nu cumva ne-aţi putea lămuri dumneavoastră, domnilor, care locuiţi aici în Paris şi care aveţi îndatorirea de a nu scăpa din vedere nimic din ce se petrece în oraşul domniilor voastre?

Aşadar, Mayneville, din acuzat, devenise acuzator, cu acea miraculoasă iscusinţă pe care numai măiestria cuvântului o poate dărui.

— Bilete de liberă trecere, nişte caraghioşi cu ifose, oameni primiţi pe alese la porţile Parisului! Ei, ei! Ce-o mai fi şi asta? întrebă Nicolas Poulain, îngândurat.

— Dacă domniile voastre, care staţi aici tot timpul, nu ştiţi lucrurile astea, de unde vreţi să le ştim noi, care trăim în Lorena şi suntem mereu pe drumuri, alergând de colo până colo pentru a împreuna capetele acestui cerc care se numeşte Liga?

— Dar, în sfârşit, cum au venit amărâţii ăştia?

— Unii pe jos, alţii călare; unii singuri, alţii însoţiţi de lachei.

— Să fie cumva oamenii regelui?

— Vreo trei-patru dintre ei arătau ca nişte calici.

— Poate c-or fi ostaşi?

— N-aveau decât două spade la şase oameni.

— Nu cumva or fi venetici?

— Pare-mi-se că erau gasconi.

— Oh! exclamară câţiva, mărturisindu-şi dispreţul.

— N-are a face – spuse Bussy – fie ei şi turci, tot trebuie să luăm aminte şi să fim cu ochii în patru. O să vedem ce-i cu ei. Ăsta-i rostul domniei tale, domnule Poulain. Toate bune, dar până în clipa de faţă n-am reuşit încă să aflăm ce se întâmplă cu Liga.

— S-a întocmit un nou plan de bătaie – răspunse domnul de Mayneville. Mâine veţi auzi că Salcède, care ne-a trădat la proces şi care se pregătea să mai dea şi alte lucruri în vileag, nu numai că n-a scos un cuvânt pe eşafod, dar a retractat şi mărturisirile pe care le făcuse până atunci; şi toate astea numai datorită ducesei, care, după ce a izbutit să pătrundă în oraş, strecurându-se pe lângă unul dintre cei ce veniseră înarmaţi cu zapise, s-a încumetat să răzbească până în faţa eşafodului, cu riscul de a fi călcată în picioare la fiecare pas, şi să se arate osânditului, deşi s-ar fi putut foarte bine s-o recunoască cineva. În momentul acela Salcède, care tocmai se pregătea să facă depline mărturisiri, a amuţit; o clipă mai apoi, vrednicul nostru gealat, la rândul său, i-a închis gura pe veci împiedicându-l să se căiască. Aşa că, domnilor, puteţi fi liniştiţi, uneltirile noastre din Flandra n-au ieşit la iveală. Această cumplită taină a coborît în mormânt o dată cu el.

La auzul acestor cuvinte, membrii Ligii se strânseră cu toţii în jurul domnului de Mayneville.

Briquet ghicea din gesturile lor bucuria de care erau însufleţiţi. Bucuria aceasta avu însă darul să-l neliniştească peste măsură pe onorabilul cetăţean, care părea să fi luat pe loc o hotărâre neaşteptată. Se lăsă deci să alunece de sus, de pe muchia oblonului, pe pavelele curţii şi se îndreptă spre poartă, unde, după ce rosti formula cuvenită; Parma şi Lorena, portarul îi dădu drumul să iasă.

Când se văzu, în sfârşit, afară în stradă, jupân Robert Briquet răsuflă atât de zgomotos, încât nu era greu să-ţi dai seama că de o bună bucată de vreme îşi ţinea răsuflarea.

Consfătuirea încă nu se sfârşise; istoria ne spune ce s-a petrecut mai departe.

Domnul de Mayneville aducea viitorilor răzvrătiţi din Paris, din partea ducilor de Guise, planul răzmeriţei puse la cale.

Răsculaţii nu aveau nimic altceva de făcut decât să măcelărească toate persoanele de vază din oraş despre care se ştia că-l sprijină pe rege şi să cutreiere străzile strigând în gura mare: Trăiască sfânta liturghie! Moarte politicilor!, aprinzând astfel rugul unui nou Sfânt Bartolomeu din rămăşiţele nemistuite de foc ale celui de odinioară: numai că de astă dată nu se făcea nici o deosebire între catolicii neconformişti şi hughenoţi.

În felul acesta, rebelii înţelegeau să slujească doi dumnezei: pe cel ce domneşte în slăvile cerului şi pe cel ce urma să domnească în Franţa: pe Atotputernicul şi pe domnul de Guise.

XII

LA PALATUL LUVRU, ÎN CAMERA MAIESTĂŢII SALE HENRIC AL III-LEA

În vasta încăpere de la Luvru, în care cititorii au pătruns în atâtea rânduri împreună cu noi şi în care am avut adesea prilejul să-l vedem pe bietul rege Henric al III-lea petrecând ceasuri nesfârşit de lungi şi de chinuitoare, îl vom regăsi şi de astă dată, nu sub înfăţişarea unui monarh, nici a unui stăpânitor, ci palid, abătut, frământat şi bântuit fără cruţare de toate umbrele pe care amintirea sa le evoca neîncetat sub aceste bolţi pline de strălucire.

Henric se schimbase mult de când moartea îi secerase prietenii în împrejurări atât de cumplite, aşa cum le-am zugrăvit aiurea: doliul acesta se abătuse asupra lui ca o vijelie pustiitoare, şi sărmanul rege, care, amintindu-şi în tot momentul că era un om ca toţi oamenii, îşi pusese toată încrederea şi tot temeiul puterii sale în afecţiunea ce o purta celor din preajmă, se pomenise dintr-o dată jefuit de orice încredere şi de orice putere, de către moartea cea pizmaşă, înaintea înfricoşatei clipe când suveranii se înfăţişează în faţa lui Dumnezeu singuri, fără prieteni, fără străji şi fără coroană.

Henric al III-lea fusese crâncen lovit: toţi cei pe care-i îndrăgea căzuseră rând pe rând în jurul său. După Schomberg, Quélus şi Maugiron, ucişi în duel de către Livarot şi Antraguet, Saint-Mégrin fusese asasinat de domnul de Mayenne: rănile rămăseseră deschise şi încă mai sângerau... Afecţiunea pe care o purta noilor săi favoriţi, d'Épernon şi Joyeuse, semăna cu dragostea unui părinte care, pierzându-şi cele mai vrednice odrasle, îşi revarsă toată duioşia asupra copiilor care i-au rămas: deşi cunoaşte prea bine toate cusururile lor, îi iubeşte şi-i cocoloşeşte, păzindu-i ca ochii din cap ca nu cumva moartea să aibă vreo putere asupra lor.

Îl copleşise pe d'Épernon cu tot felul de daruri, şi totuşi dragostea pe care i-o purta lui d'Épernon era şovăielnică şi plină de toane; în unele momente chiar îl ura. Abia atunci Caterina, neînduplecata lui sfetnică, în care gândirea veghea necontenit ca flacăra candelei în tabernacol, abia atunci Caterina, care nici chiar în anii tinereţii nu fusese în stare a săvârşi o cât de mică nesăbuinţă, luând cuvântul în numele poporului, găsea prilejul să foarfece prieteniile suveranului.

În schimb, niciodată nu s-ar fi încumetat să-i spună, atunci când monarhul golea vistieria pentru a ridica la rangul de ducat moşia lui La Valette, sporind-o cu o dărnicie regească, niciodată nu i-ar fi spus:

— Sire, ai face mai bine să urăşti pe oamenii aceştia care nu te iubesc câtuşi de puţin sau care, din păcate, te iubesc doar pentru a trage foloase.

Era destul să-l vadă însă pe rege încruntându-se ori să-l audă, într-un moment de oboseală, învinuindu-l pe d'Épernon că nu este decât un cărpănos şi un mişel, pentru a găsi numaidecât cuvântul neîndurător în stare să dea în vileag toate păcatele pe care atât poporul cât şi regalitatea le puneau în sarcina lui d'Épernon şi care avea darul de a răscoli şi mai adânc ura monarhului.

D'Épernon, gascon, dar numai pe jumătate, cântărise de la bun început, cu viclenia şi perversitatea lui înnăscute, slăbiciunile regelui; ştia bunăoară să-şi ascundă ambiţia, o ambiţie nedesluşită, ale cărei ţeluri nici el însuşi nu le cunoştea încă; în schimb, cupiditatea de care era stăpânit îi ţinea loc de busolă pentru a se îndruma spre îndepărtatul şi nebănuitul ţărm pe care i-l ascundeau încă zările viitorului, şi această cupiditate era singurul imbold de care se lăsa călăuzit.

Dacă întâmplător vistieria era cât de cât chivernisită, îl vedeai pe d'Épernon răsărind ca din pământ şi apropiindu-se cu braţele întinse şi cu faţa zâmbitoare: de îndată ce vistieria era sleită, îşi lua tălpăşiţa, cu o fluturare de dispreţ pe buze şi cu sprânceana încruntată, pentru a se fereca fie la el în palat, fie într-unul din castelele sale, unde îşi jelea lipsurile şi sărăcia până ce înmuia inima bietului rege, care de felul său era slab de înger, şi reuşea în cele din urmă să-i smulgă o nouă danie.

Datorită lui, favoritismul devenise o îndeletnicire în toată puterea cuvântului, îndeletnicire pe care ştia s-o exploateze cu îndemânare, silindu-se să stoarcă cât mai multe venituri cu putinţă. În primul rând nu-i îngăduia suveranului nici cea mai mică păsuire atunci când trebuia să plătească soroacele; mai târziu, când ajunse curtean şi când toanele viforoase ale monarhului se dovediră îndeajuns de schimbătoare pentru a căli cugetul lui de gascon, mai târziu, cum spuneam, catadicsi, în sfârşit, să se ostenească şi el un pic, adică să dea o mână de ajutor la strângerea sunătorilor cu care avea de gând să-şi umple punga.

Nevoia aceasta, îşi dădea bine seama, îl silise să se transforme dintr-un curtean obişnuit cu trândăvia, situaţie cum nu se poate mai priincioasă, într-un curtean plin de osârdie, cea mai păcătoasă îndeletnicire din lume. Şi adeseori suspina cu amărăciune gândindu-se la plăcutele răgazuri hărăzite lui Quélus, lui Sehomberg şi lui Maugiron, care în viaţa lor nu avuseseră prilejul să discute nici despre treburile statului, nici despre cele particulare, şi care izbuteau cu atâta uşurinţă să prefacă favorurile în galbeni, şi galbenii în desfătări; vremurile însă se schimbaseră: vârsta de aur fusese urmată de vârsta de fier; banii nu mai intrau singuri în pungă ca altădată: trebuia să umbli după ei, să scormoneşti, pentru a-i dobândi, în măruntaiele poporului, ca într-o mină pe jumătate sleită. D'Épernon se resemnă până la urmă, avântându-se ca un înfometat în mărăcinişurile încâlcite ale administraţiei, zvântând totul în cale ori încotro îşi îndrepta pasul şi storcind până la ultima picătură de sânge, fără a lua în seamă blestemele, atunci când zornăitul scuzilor de aur izbutea să acopere glasurile jeluitorilor.

Portretul lui Joyeuse, al cărui caracter l-am creionat mai înainte în grabă, ce-i drept, şi destul de sumar, este în măsură totuşi să-i arate cititorului diferenţa dintre cei doi favoriţi care împărţeau între ei, n-am zice prietenia, ci mai degrabă acea vădită înrâurire pe care Henric le-o îngăduia cu prisosinţă celor din preajma sa s-o exercite asupra Franţei ca şi asupra lui însuşi.

Joyeuse, în chip firesc şi fără să-şi facă vreo socoteală, mersese pe urmele unui Quélus, ale unui Schomberg, Maugiron ori Saint-Mégrin, deci continuând tradiţia statornicită: îşi iubea monarhul şi se lăsa cu nepăsare răsfăţat de el; cu singura deosebire că zvonurile ciudate ce se răspândiseră cândva asupra neasemuitei prietenii pe care suveranul o nutrise faţă de predecesorii lui Joyeuse se stinseseră o dată cu această prietenie; nici o pată înjositoare nu mai întina afecţiunea aproape părintească pe care Henric o avea pentru Joyeuse. Tânărul, care se trăgea dintr-o familie de oameni de omenie şi cu un nume strălucit, căuta să păstreze, cel puţin de ochii lumii, respectul faţă de regalitate, şi familiaritatea lui nu depăşea niciodată anumite margini. În adâncul sufletului, Joyeuse era un prieten adevărat pentru Henric, numai că nu se ivea niciodată prilejul ca lucrul acesta să iasă în vileag. Anne era un tânăr înflăcărat şi drăgăstos din fire, iar când ţinea la cineva, era egoist; a fi fericit prin generozitatea monarhului şi a revărsa această fericire asupra celui ce i-o dăruise nu însemna mare lucru în ochii lui; totul pentru dânsul era să fie oricum şi în orice fel fericit. Viteaz, chipeş, bogat, strălucea încununat şi de acest întreit har ce înconjoară frunţile tinere cu un nimb de iubire. Natura fusese peste măsură de darnică faţă de Joyeuse şi Henric blestema uneori natura care îi lăsase monarhului atât de puţine lucruri de făcut pentru prietenul său.

Henric cunoştea îndeajuns de bine pe aceşti doi oameni şi-i îndrăgea tocmai din pricina contrastului dintre ei. Sub o aparenţă sceptică şi superstiţioasă, Henric ascundea o aplecare spre filozofie, care, dacă n-ar fi fost Caterina, s-ar fi dezvoltat în chipul cel mai folositor.

Adeseori trădat, Henric, nu se lăsase amăgit niciodată.

Având, aşadar, o adâncă înţelegere pentru caracterul prietenilor săi şi cunoscând pe deplin atât cusururile cât şi calităţile fiecăruia, părăsit şi de unul şi de celălalt, singur şi trist în camera lui întunecoasă de la palat, regele se gândea la ei, la dânsul, la viaţa lui şi privea, în negura ce stăruia în încăpere, zările mohorâte pe care atâtea alte priviri mai puţin pătrunzătoare decât a sa le-ar fi văzut mijind în viitor.

Execuţia lui Salcède aşternuse o umbră deasă peste sufletul său. Singur între două femei, într-o asemenea împrejurare, Henric descoperise dintr-o dată cât era de neajutorat: slăbiciunea Louisei îl întrista; tăria Caterinei, în schimb, avea darul să-l înspăimânte. În sfârşit, Henric se simţea stăpânit de spaima aceea nedesluşită, dar pururea stăruitoare, pe care o încearcă monarhii pecetluiţi de soartă, pentru că o stirpe întreagă se stinge în ei şi o dată cu ei.

Să-ţi dai seama într-adevăr că, fiind mai presus decât ceilalţi oameni, slava de care eşti înconjurat nu are o temelie solidă; să simţi că eşti statuia spre care se înalţă fumul cădelniţelor, idolul căruia toată lumea i se închină, dar că atât preoţimea cât şi poporul, atât cei ce ţi se închină cât şi cei ce-ţi slujesc te coboară sau te ridică după cum le vine lor mai bine şi te clatină încolo şi-ncoace după bunul lor plac, pentru un suflet semeţ este cea mai amarnică înjosire. Henric era conştient de lucrul acesta şi îşi făcea sânge rău tocmai pentru că era conştient.

Totuşi, când şi când, căuta să-şi întremeze curajul, adăpându-se la izvoarele tinereţii sale, izvoare ce secaseră înainte ca anii tinereţii să se fi sfârşit.

"La urma urmei – îşi spunea el – pentru ce m-aş frământa? Nu mai am nici un război de purtat; Guise se află la Nancy, Henric la Pau: unul se vede silit să-şi înfrâneze ambiţia, ferecând-o în sufletul său, celălalt n-a avut niciodată aşa ceva. Spiritele se liniştesc, nici un francez nu putea să pună temei pe o idee atât de năstruşnică, închipuindu-şi c-ar fi cu putinţă ca regele lui să fie detronat; cea de-a treia coroană făgăduită de foarfecele de aur al doamnei de Montpensier nu este decât o vorbă în vânt, scorneala unei femei rănite în amorul ei propriu; doar mama mai are încă asemenea năluciri şi se tot teme de spectrul nu ştiu cărui uzurpator, fără să-mi poată spune lămurit cine este uzurpatorul; eu însă, fiind bărbat şi având încă judecata întreagă, îmi dau bine seama la ce mă pot aştepta din partea pretendenţilor de care se înfricoşează dânsa. Am să dovedesc tuturor că Henric de Navara nu-i decât un caraghios, iar Guise un nemernic, şi am să împrăştii cu spada în mână toate ligile străine. Să mă ierte Dumnezeu, dar nu cred că eram mai destoinic la Jarnac şi la Moncontour{6} decât sunt acum. Da – continuă Henric, punând bărbia în pământ – aşa e, dar până una alta, mă plictisesc şi plictiseala este ucigătoare. Ăsta-i într-adevăr singurul duşman ce unelteşte împotriva mea: plictiseala! Şi mama nu mi-a pomenit niciodată nimic despre el! Să vedem dac-o să vină cineva astă-seară! Şi Joyeuse care mi-a promis c-o să fie devreme aici: ce vrei, îi place omului să petreacă; dar cum dracu face ca să petreacă? D'Épernon? Ah, ăstuia nu-i arde de petreceri, e îmbufnat: nu şi-a încasat încă poliţa de douăzeci şi cinci de mii de scuzi pentru cornute: treaba lui, n-are decât să stea îmbufnat cât o pofti."

— Sire – se auzi glasul şambelanului – domnul duce d'Épernon!

Cei ce cunosc sâcâielile unei aşteptări, răbufnirile de mânie pe care întârzierea le stârneşte împotriva persoanei aşteptate, uşurinţa cu care se risipesc norii când persoana respectivă se arată, în sfârşit, vor înţelege însufleţirea cu care suveranul porunci să se aducă un scaun pentru duce.

— Ah! Bună seara, duce! îl întâmpină el. Mă bucur că te văd.

D'Epernon se înclină respectuos.

— De ce n-ai venit la execuţia secăturii aceleia de spaniol? Ştiai doar că ţi-am păstrat un loc la mine, în lojă, de vreme ce ţi-am trimis vorbă.

— N-am putut, sire.

— N-ai putut?

— Nu, sire, aveam treabă.

— Ai zice, când îl vezi cu mutra asta lungă de un cot, că este vreun ministru de-al meu şi c-a venit aici să-mi dea de ştire că nu s-au plătit mai ştiu eu ce subvenţii – spuse Henric, ridicând din umeri.

— Într-adevăr, sire – răspunse d'Épernon, prinzând mingea din zbor – maiestatea voastră are dreptate: subvenţiile n-au fost plătite şi am rămas fără o lăscaie.

— Bine, bine – bombăni Henric, nerăbdător.

— Dar – urmă d'Épernon – nu despre asta este vorba şi mă grăbesc s-o spun maiestăţii voastre, ca nu cumva să-şi închipuie că acestea sunt treburile cu care m-am îndeletnicit.

— Să vedem atunci despre ce-i vorba, duce.

— Maiestatea voastră ştie ce s-a petrecut în timp ce Salcède era pe eşafod?

— Ba bine că nu! Doar eram acolo.

— Au încercat să-l răpească pe osândit.

— N-am văzut aşa ceva.

— Totuşi aşa umblă zvonul prin oraş.

— Zvon fără nici un temei şi fără nici o urmare: nimeni nu s-a clintit.

— Cred că maiestatea voastră se înşală.

— Şi pe ce se bizuie această credinţă?

— Pe faptul că Salcède s-a lepădat în faţa poporului de lucrurile pe care le-a mărturisit în faţa judecătorilor.

— Aha, ai şi aflat va să zică?

— Îmi dau osteneala să aflu tot ce poate să intereseze pe maiestatea voastră.

— Mulţumesc! Dar unde vrei să ajungi cu această precuvântare?

— Vreau să spun că un om care moare aşa cum a murit Salcède se dovedeşte a fi până la capăt un slujitor credincios, sire.

— Ei, şi?

— Stăpânul care are asemenea slujitori se poate socoti fericit: asta-i tot.

— Şi vrei să spui că eu n-am asemenea slujitori sau, mai degrabă, că nu-i mai am? Ai dreptate, dacă la asta te-ai gândit.

— Nu vreau să spun asta. Maiestatea voastră ar găsi la nevoie, şi nimeni nu este în măsură să ştie mai bine ca mine lucrul acesta, slujitori tot atât de credincioşi ca şi cei de care s-a înconjurat stăpânul lui Salcède.

— Stăpânul lui Salcède, stăpânul lui Salcède! De ce nu vreţi să spuneţi odată lucrurilor pe nume, voi ăştia care sunteţi în preajma mea? Cum se numeşte stăpânul acesta?

— Maiestatea voastră trebuie să ştie mai bine ca mine, de vreme ce se ocupă de politică.

— Ştiu eu ce ştiu. Spune-mi ce ştii dumneata.

— Eu nu ştiu nimic; bănuiesc doar o mulţime de lucruri.

— Minunat! suspină Henric, plictisit. Ai venit aici ca să mă înspăimânţi şi ca să-mi împărtăşeşti nişte zvonuri neplăcute, nu-i aşa? Îţi mulţumesc, duce, nici nu mă puteam aştepta la altceva din partea dumitale.

— Prea bine, văd că maiestatea voastră mă trage la răspundere acum.

— Şi pe bună dreptate, cred.

— Ba nu, sire. Un om credincios care vine cu o veste neplăcută poate să se înşele, dar omul acela totuşi nu şi-a făcut decât datoria, aducând această veste.

— Sunt treburi care mă privesc numai pe mine.

— Ah! De vreme ce maiestatea voastră înţelege astfel lucrurile, aveţi dreptate, sire; să nu mai vorbim.

După aceste cuvinte se lăsă o tăcere pe care suveranul se grăbi s-o curme cel dintâi.

— Ei, haide – spuse el – nu-mi întuneca sufletul, duce. Şi aşa sunt destul de mohorât, ca un faraon egiptean în inima unei piramide. Încearcă să mă-nveseleşti.

— Ah, sire! Din păcate, veselia nu vine la poruncă.

Regele bătu mânios cu pumnul în masă.

— Eşti un încăpăţânat, un prieten rău, duce! izbucni el. O, Doamne, n-aş fi crezut c-am pierdut totul, o dată cu slujitorii mei de odinioară.

— Îmi pot îngădui să atrag atenţia maiestăţii voastre că nu face nimic spre a-i încuraja pe cei de azi?

Monarhul tăcu şi, drept răspuns, se mulţumi să măsoare cu o privire cât se poate de semnificativă pe omul din faţa sa, care, datorită lui, avea acum o situaţie atât de strălucită.

D'Épernon înţelese.

— Maiestatea voastră îmi reproşează binele pe care mi l-a făcut – rosti el ca un gascon neaoş ce era. Eu însă nu mă gândesc să-i reproşez devotamentul pe care i l-am dovedit.

Spunând acestea, ducele, care nu se aşezase încă, luă scaunul pe care monarhul îl pregătise pentru el.

— La Valette, La Valette – îl dojeni regele cu tristeţe – de ce vrei să-mi faci sânge rău, tocmai tu care eşti atât de mucalit, tu care ai putea cu voioşia ta să-mi înseninezi inima şi să-mi aduci râsul pe buze? Martor mi-e Dumnezeu că nu mi-a trecut prin gând să vorbesc nici despre Quélus, care era atât de viteaz, nici despre Schomberg, un om atât de bun, nici despre Maugiron, care scăpăra scântei când era în joc onoarea mea. Ba mai era pe atunci şi Bussy, Bussy care nu s-a arătat deloc a fi omul meu, dacă vrei, dar pe care nu mi-ar fi fost greu să-l atrag de partea mea dacă nu m-aş fi temut să nu-i mâhnesc pe ceilalţi; Bussy, care din păcate le-a pricinuit, fără să vrea, moartea! Cine ar fi crezut c-o să ajung vreodată să-i regret chiar şi pe duşmanii mei! Câteşipatru erau viteji, fără doar şi poate. Ei, Doamne, nu trebuie să te superi că-ţi spun toate astea. Ce vrei, La Valette, nu e-n firea dumitale să loveşti în dreapta şi-n stânga cu spada la orice oră din zi, trecând prin ascuţişul ei pe oricine îţi iese în cale; la urma urmei, dragul meu, chiar dacă nu eşti prea inimos de felul tău şi nici prea îndrăzneţ, în schimb ai haz, eşti isteţ şi sfaturile tale sunt binevenite uneori. Tu cunoşti toate păsurile mele, la fel ca şi celălalt prieten mai umil în tovărăşia căruia n-am simţit niciodată ce înseamnă plictiseala.

— La cine se gândeşte maiestatea voastră?

— Ce bine ar fi dacă ţi-ai da osteneala să semeni cu el, d'Épernon!

— Dar, oricum, s-ar cuveni să ştiu totuşi pe cine regretă maiestatea voastră.

— Oh, sărmane Chicot! Unde eşti?

D'Épernon se ridică de pe scaun, jignit.

— Ce s-a întâmplat? întrebă regele.

— Se pare, sire, că maiestatea voastră îşi deapănă amintirile astăzi; ceea ce, la drept vorbind, n-aş putea spune că este o împrejurare fericită pentru toată lumea.

— Şi pentru ce?

— Pentru că maiestatea voastră, fără nici o intenţie, poate, mă asemuieşte cu jupân Chicot şi pentru că eu nu am nici un motiv să mă simt măgulit de această asemuire.

— N-ai dreptate, d'Épernon. N-aş putea asemui cu Chicot decât pe un om pe care-l iubesc şi care ţine la mine. Era un slujitor iscusit şi un om de nădejde.

Şi Henric suspină adânc.

— Presupun că nu pentru a semăna cu jupân Chicot maiestatea voastră mi-a acordat rangul de duce şi pair al Franţei – spuse d'Épernon.

— Ei, haide, haide, să nu ne facem imputări – îl dojeni monarhul cu un zâmbet atât de maliţios, încât gasconul, cu toată viclenia şi neruşinarea lui, se simţi mult mai strâmtorat în faţa acestei timide ironii decât în faţa unui reproş usturător. Chicot mă iubea – urmă Henric – şi-i simt lipsa acum; asta-i tot ce pot să-ţi spun. Oh! Când mă gândesc că în locul ăsta unde stai tu acum s-au perindat cândva toţi aceşti tineri chipeşi, neînfricaţi şi credincioşi, că în jilţul acela de colo pe care ţi-ai lăsat pălăria, Chicot a aţipit de atâtea ori!

— O fi fost poate un lucru plin de duh – îl întrerupse d'Épernon – dar, orice s-ar spune, era o lipsă de respect din partea lui.

— Din păcate – suspină Henric – acest prieten nepreţuit nu mai are nici duh, nici făptură în ziua de azi.

Şi scutură cu tristeţe mătăniile lui sculptate în chip de scăfârlii de mort, iscând un zornăit sinistru ca şi când ar fi fost făcute într-adevăr din oseminte.

— Dar ce s-a întâmplat eu jupân Chicot? întrebă nepăsător d'Ëpernon.

— A murit! răspunse Henric. A murit ca toţi cei ce au ţinut cândva la mine.

— Cinstit vorbind, sire, cred c-a făcut foarte bine să moară, zău! Îmbătrânise, sărmanul, mult mai puţin totuşi decât glumele lui, şi după câte ştiu, cumpătarea nu era cea mai de seamă virtute a sa. Şi de ce a murit bietul om, sire?... Nu cumva dintr-o indigestie?

— Chicot a murit de inimă rea, hapsânule! îi răspunse regele, acru.

— Cred c-a spus-o numai aşa, ca să vă facă să râdeţi pentru ultima oară.

— Te înşeli: nici măcar n-a vrut să-mi spună că este bolnav, ca să nu mă întristeze. Ştia cât mă doare pierderea prietenilor mei, de vreme ce m-a văzut de atâtea ori plângându-i.

— Atunci înseamnă că vi s-a arătat în chip de strigoi?

— Dea Domnul să-l mai văd o dată, fie şi ca strigoi! Nu, am aflat de la prietenul său, cuviosul stareţ Gorenflot, care mi-a scris spre a-mi împărtăşi trista veste.

— Gorenflot! Cine o mai fi şi ăsta?

— Un preacucernic părinte pe care l-am numit stareţ la Iacobini şi care păstoreşte mânăstirea aceea frumoasă de la marginea oraşului, dincolo de poarta Saint-Antoine, faţă-n faţă cu Croix-Faubin, lângă Bel-Esbat.

— Minunat! Cine ştie ce predicator de duzină, pe care maiestatea voastră l-a căpătuit înzestrându-l cu o mânăstire de treizeci de mii de livre şi căruia nici nu se gândeşte măcar să-i reproşeze ceva.

— Nu cumva ţi-a căşunat acum să huleşti?

— Dacă asta ar putea descreţi fruntea maiestăţii voastre, am să încerc.

— Păzeşte-ţi gura, duce: mânii pe Dumnezeu!

— Chicot, după câte ştiu, nu se ferea să hulească şi totuşi lui, pare-mi-se, i se trecea cu vederea.

— Chicot a sosit într-o vreme când încă mai eram în stare să râd uneori.

— Atunci maiestatea voastră nu are nici un motiv să-l regrete.

— De ce?

— De vreme ce nimic nu mai poate stârni râsul maiestăţii voastre, Chicot, cât ar fi fost el de poznaş, nu i-ar putea fi de nici un folos acum.

— Era un om foarte priceput şi nu-l regret numai pentru ghiduşiile lui.

— Atunci pentru ce? În orice caz, nu pentru chipul său, presupun, căci jupân Chicot era ca o sperietoare.

— Sfaturile lui erau pline de înţelepciune.

— Într-adevăr! Precum văd eu, dacă ar mai fi trăit, maiestatea voastră, de bună seamă, l-ar fi făcut ministru de justiţie, aşa cum, dintr-un biet ţârcovnic, a făcut un egumen.

— Ajunge, duce! Te rog să nu râzi de cei care mi-au dovedit dragostea lor şi pe care eu însumi i-am îndrăgit. De când a trecut în lumea celor drepţi, Chicot e sfânt pentru mine ca un prieten adevărat, iar când eu n-am chef de râs, doresc ca nimeni să nu râdă în jurul meu.

— Prea bine, sire. La drept vorbind, am tot atâta chef de râs ca şi maiestatea voastră. Voiam numai să spun că adineauri îl regretaţi pe Chicot pentru că era pururea voios; că adineauri îmi cereaţi să vă înveselesc, în timp ce acum aţi dori să vă întristez... Comedia dracului!... Oh, să-mi fie cu iertare, sire, dar nu ştiu cum se face că vorba asta spurcată îmi stă mereu pe limbă.

— Bine, bine, acum chiar că nu mai am chef de nimic; acum sunt întocmai aşa cum voiai să mă vezi atunci când ai început să-mi înşiri balivernele acelea sinistre. N-ai decât să-mi spui veştile proaste cu care ai venit, d'Épernon; orice-ar fi, regele păstrează totuşi în el dârzenia unui bărbat.

— Nici nu mă îndoiesc, sire.

— Din fericire pentru mine, deoarece paza din jurul meu este atât de slabă, încât, dacă n-aş fi cu ochii în patru, de zece ori pe zi aş putea fi răpus.

— Ceea ce bănuiesc că nu le-ar displăcea anumitor oameni pe care-i cunosc.

— Cât despre aceştia, duce, mă bizui pe halebardele gărzilor mele elveţiene.

— Atâta numai că halebardele n-au puterea să lovească prea departe.

— Împotriva celor care trebuie loviţi de departe, am muschetele archebuzierilor mei.

— În schimb, muschetele sunt mai puţin îndemânatice când e vorba să ochească de aproape: singurele în măsură a ocroti viaţa unui monarh, mult mai bine decât halebardele şi muschetele, sunt nişte piepturi oţelite.

— Din păcate – spuse Henric – am avut parte de asemenea piepturi odinioară şi în aceste piepturi băteau nişte inimi alese. Niciodată nu s-a încumetat cineva să mă lovească pe vremea când eram străjuit de aceste însufleţite metereze care se numeau Quélus, Schomberg, Saint-Luc, Maugiron şi Saint-Mégrin.

— De aceea, va să zică, îi regretă maiestatea voastră? întrebă d'Épernon, care nu voia să scape prilejul de a-şi lua revanşa asupra monarhului, scoţând în vileag egoismul lui.

— Regret, în primul rând, inimile ce băteau în aceste piepturi.

— Sire – spuse d'Épernon – nu ştiu dacă îmi pot îngădui să atrag atenţia maiestăţii voastre că de felul meu sunt gascon, adică un om prevăzător şi iscusit; că îmi dau toată osteneala să înlocuiesc prin agerimea minţii alte însuşiri cu care natura n-a catadicsit să mă înzestreze; într-un cuvânt, că fac ce-mi stă în putere, adică tot ceea ce trebuie să fac, şi că, prin urmare, am tot dreptul să spun: "Acum, fie ce-o fi".

— Aşa! Deci, cum s-ar zice, te speli pe mâini; vii să-mi împui urechile cu nu ştiu ce primejdii adevărate sau născocite şi, după ce ai reuşit să mă înfricoşezi, nu găseşti altceva mai bun să-mi spui decât: "Fie ce-o fi!"... Îţi sunt foarte îndatorat, duce.

— Maiestatea voastră binevoieşte să creadă măcar cât de cât că primejdiile acestea sunt adevărate?

— Fie: cred dacă-mi dovedeşti că eşti în stare să le înfrunţi.

— Mă bizui că sunt.

— Într-adevăr?

— Da, sire.

— Sunt convins. Ai tu mijloacele tale, micile tale chichiţe, vulpoiule!

— Nu sunt chiar atât de mici.

— Să vedem despre ce-i vorba.

— Maiestatea voastră binevoieşte să se ridice?

— Pentru ce?

— Ca să meargă cu mine în aripa veche a Luvrului.

— Aceea care dă spre strada Astruce?

— Mai precis, în locul unde era vorba să se clădească o magazie de mobile, lucrare ce a fost lăsată în părăsire de când maiestatea voastră nu mai are trebuinţă de nici o mobilă în afară de stranele de rugăciune şi mătăniile din capete de mort.

— La ora asta?

— Orologiul palatului tocmai a bătut de zece: am impresia că nu-i chiar atât de târziu.

— Şi ce-am să văd în paragina aceea?

— Ei, Doamne, dacă v-aş spune, ar însemna să nu mai veniţi.

— E cam departe, duce.

— Tăind prin galerii, ajungem în cinci minute, sire.

— D'Épernon, d'Épernon...

— Poruncă, sire.

— Dacă ceea ce vrei să-mi arăţi nu merită osteneala, să te păzeşti!

— Pun capul jos, sire, că merită osteneala.

— Să mergem atunci – suspină regele, ridicându-se anevoie din jilţ.

Ducele îşi puse pelerina şi prezentă regelui spada: pe urmă, luând o făclie de ceară, o porni înainte în lungul galeriei, călăuzind paşii maiestăţii sale preacucernice, care mergea tărăgănat în urma lui.

XIII

DORMITORUL

Deşi nu era mai mult de zece, aşa cum spusese d'Épernon, o tăcere mormântală coborâse asupra Luvrului: vântul sufla atât de năprasnic, încât abia dacă se auzea pasul greoi al santinelelor şi scârţâitul punţilor mobile.

În mai puţin de cinci minute, cei doi cutreierători ai palatului ajunseră într-adevăr în aripa stângă dinspre strada Astruce, care-şi păstrase vechiul ei nume chiar după zidirea bisericii Saint-Germain-l'Auxerrois.

Ducele scoase o cheie din punga atârnată la cingătoare, coborî câteva trepte, trecu printr-o curticică, deschise o poartă boltită şi troienită sub un mărăciniş de curpeni cu frunze îngălbenite, năpădită la poale de bălării.

Merseră preţ de vreo zece paşi printr-un gang întunecos şi dădură într-o curte interioară din care pornea, într-un colţ, o scară de piatră. Scara urca spre o încăpere foarte largă sau, mai bine zis, spre un imens coridor.

D'Épernon avea asupra lui şi cheia de la coridor. Ducele crăpă binişor uşa, descoperindu-i monarhului ciudata întocmeală a încăperii, ce sărea în ochi de cum se deschidea uşa.

Sala era mobilată cu patruzeci şi cinci de paturi şi în fiecare pat dormea câte un om.

Regele privi paturile înşirate, privi liota aceea de somnoroşi, apoi, întorcându-se cuprins de curiozitate şi totodată neliniştit către însoţitorul său, întrebă:

— Ei? Ce-i cu oamenii ăştia care dorm aici?

— Mai dorm încă în seara asta, pentru că de mâine încolo nu vor mai dormi decât cu schimbul.

— Şi pentru ce nu vor mai dormi?

— Pentru ca să poată dormi în tihnă maiestatea voastră.

— Vorbeşte lămurit. Oamenii aceştia sunt deci prietenii tăi?

— Aleşi de mine, sire, treieraţi ca grânele pe arie: nişte străjeri neînfricaţi ce nu se vor dezlipi o clipă de maiestatea voastră, însoţind-o ca propria sa umbră, şi care, fiind cu toţii gentilomi şi având, aşadar, dreptul de a merge oriunde va avea de mers maiestatea voastră, nu vor îngădui nimănui să se apropie de suveran decât până în vârful spadei lor.

— Şi cum, tu ai născocit năzbâtia asta, d'Épernon?

— Ei, Doamne, da, eu, sire, eu, cu mintea mea.

— O să râdă lumea de noi.

— Dimpotrivă, o să ne ştie de frică.

— Chiar aşa de fioroşi sunt gentilomii tăi?

— Sire, sunt ca o haită pe care o veţi putea asmuţi după plac asupra oricărui vânat şi care, necunoscând pe nimeni şi nefiind în legătură cu nimeni în afară de maiestatea voastră, vor aştepta să primească lumina, căldura şi viaţa de la monarhul lor.

— Bine, dar asta o să m-aducă în sapă de lemn.

— Un rege poate oare să ajungă în sapă de lemn?

— Deocamdată văd că nu am cu ce plăti nici măcar gărzile mele elveţiene.

— Uitaţi-vă bine la oamenii aceştia, sire, şi spuneţi-mi dacă vi se pare c-ar putea într-adevăr să vă oblige la cine ştie ce cheltuieli?

Suveranul aruncă o privire în lungul dormitorului a cărui înfăţişare era vrednică de toată atenţia, chiar şi pentru un rege familiarizat cu frumoasele împărţiri arhitectonice.

Cât era de lungă, sala fusese despărţită printr-un perete: pe una din laturile acestui perete constructorul orânduise patruzeci şi cinci de alcovuri aşezate unul lângă altul ca nişte paraclise, în aşa fel încât să comunice cu pasajul în capătul căruia regele şi d'Êpernon se opriseră să privească. În fiecare alcov se afla câte o uşă ce răspundea într-o încăpere învecinată.

Datorită acestei împărţiri bine chibzuite, fiecare gentilom avea deopotrivă o viaţă publică, precum şi o viaţă particulară tăinuită între patru pereţi.

Viaţa publică şi-o petrecea în alcov.

În intimitate, stătea ascuns în chilioara lui.

La rândul lor, fiecare din aceste chilioare dădea într-un balcon ce încingea întreaga clădire.

Suveranul nu pricepu din capul locului toate subtilităţile acestei întocmiri.

— De ce ai ţinut să mi-i arăţi dormind? întrebă el.

— M-am gândit, sire, că-n felul acesta maiestatea voastră va putea să-i cerceteze mai lesne, şi cum alcovurile aflate aici poartă fiecare câte un număr, mai au de asemenea avantajul de a transmite acest număr locatarului respectiv, aşa încât, fiecare dintre cei de faţă poate fi, după nevoie, un om sau numai o cifră.

— Treaba asta este destul de ingenios ticluită – recunoscu regele – mai cu seamă dacă nimeni altul în afară de noi nu va cunoaşte taina acestei aritmetici. Dar nu crezi că bieţii oameni au să se înăbuşe stând toată ziua în vizuina asta?

— Dacă maiestatea voastră binevoieşte, o să facem împreună o plimbare şi o să vizităm locuinţa fiecăruia dintre ei.

— Sfinte Dumnezeule! Frumos plocon mi-ai adus, d'Épernon, o adevărată magazie de vechituri! spuse regele, aruncând o privire asupra scaunelor încărcate cu boarfele celor culcaţi. Dacă m-aş apuca să ţin aici calabalâcul vlăjganilor ăstora, ar avea de ce să râdă Parisul.

— E adevărat, sire – răspunse ducele – că cei patruzeci şi cinci aduşi de mine nu sunt chiar aşa de falnic îmbrăcaţi, dar, sire, dacă ar fi fost cu toţii duci sau pairi...

— Înţeleg – spuse regele, zâmbind – mi-ar fi dat mai mult de cheltuială...

— Întocmai, sire.

— Ei, haide, să vedem câţi bani crezi tu c-o să mă coste oamenii ăştia? Poate că asta o să mă convingă, fiindcă, drept să-ţi spun, d'Ëpernon, n-au o mutră prea îmbietoare.

— Sire, îmi dau seama că sunt cam costelivi şi cam oacheşi, dogoriţi fiind de soarele arzător al ţinuturilor noastre din sud, dar tot aşa costeliv şi oacheş eram şi eu când am venit la Paris: cu vremea au să se îngraşe şi au să se albească la faţă la fel ca mine.

— Hm! pufni Henric, aruncându-i o privire piezişă lui d'Épernon. Pe urmă, după ce rămase tăcut câteva clipe, regele spuse: Ei, dar ştii că gentilomii tăi sforăie ca nişte ţârcovnici!

— Sire, nu trebuie judecaţi numai după o singură ochire: oamenii s-au ospătat bine astă-seară, atâta tot.

— I-auzi, unul dintre ei vorbeşte în somn – rosti regele, aţintindu-şi curios urechea.

— E cu putinţă?

— Da. Ce-o fi spunând oare? Ascultă.

Într-adevăr, unul dintre gentilomii care dormea cu capul şi braţele atârnate peste marginea patului şi cu gura întredeschisă murmura ceva, cu faţa luminată de un zâmbet plin de melancolie.

Monarhul se apropie de el în vârful picioarelor.

— Dacă eşti femeie – bolborosea cel adormit – pleacă repede, fugi!

— Ei, bravo – zise regele – ăsta trebuie să fie muieratic.

— Cum vă place, sire?

— Are o figură destul de simpatică.

D'Épernon apropie lumina făcliei de pat.

— Şi pe urmă are mâinile albe şi o barbă îngrijită.

— Este seniorul Ernauton de Carmainges, un băiat chipeş care, cred, c-o să ajungă departe.

— Cine ştie ce dragoste abia înfiripată o fi lăsat acasă, bietul băiat!

— Pentru ca toată dragostea lui să fie închinată suveranului, sire. O să ţinem seama de jertfa pe care a făcut-o.

— Oh! Ia uite ce năstruşnică arătare vine după seniorul ăsta al tău... cum ziseşi că-l cheamă?

— Ernauton de Carmainges.

— A, da. Drace! Priveşte numai ce cămaşă are numărul 31! Ai zice că-i târsâna unui pocăit.

— Este domnul de Chalabre; dacă s-ar întâmpla ca maiestatea voastră să rămână din pricina lui cu vistieria secătuită, pun capul că ăsta, cel puţin, o s-ajungă cât de cât să se chivernisească.

— Dar acesta de aici cu chipul încruntat, care nu pare de loc să se legene cu visuri de dragoste?

— Ce număr, sire?

— Numărul 2.

— Spadă iscusită, inimă de bronz, om de nădejde, domnul de Sainte-Maline, sire.

— Aşa, va să zică! Dar stau şi mă gândesc: ştii că ai avut o idee fericită, La Valette?

— Cred şi eu. Închipuiţi-vă numai, sire, ce impresie au să facă aceşti noi câini de pază, care se vor ţine pas cu pas după maiestatea voastră, ca umbra după om; vajnici ca nişte zăvozi fără pereche în lume şi care nu aşteaptă decât prilejul potrivit ca să-şi dovedească destoinicia în aşa fel încât să ne putem mândri cu ei.

— Da, da, ai dreptate, bună idee. Dar ia stai puţin.

— Ce s-a întâmplat?

— Sper totuşi că n-au să se ţină ca umbra după mine în halul în care sunt? Făptura mea, oricum, cred că e destul de arătoasă şi n-aş vrea ca umbra ei sau, mai bine zis, umbrele ei s-o dea de ruşine.

— Ah! Ne întoarcem, aşadar, sire, la cifre.

— Dar ce, credeai c-o să poţi trece peste ele?

— Ba nu, dimpotrivă, de vreme ce în orice împrejurare ele sunt temeiul tuturor lucrurilor; dar, în cazul de faţă, mi-a mai venit o idee.

— D'Épernon! D'Épernon! îl dojeni regele.

— Ce să fac, sire, dorinţa de a fi pe placul maiestăţii voastre mi-a înaripat închipuirea.

— Spune, să vedem despre ce este vorba.

— Păi, dacă ar fi după mine, sire, fiecare dintre aceşti gentilomi ar găsi mâine dimineaţă pe scăunaşul pe care şi-a lăsat boarfele, o pungă cu o mie de scuzi, adică simbria pe primul semestru.

— O mie de scuzi pentru primul semestru, adică şase mii de livre pe an! Haida-de! Ţi-ai pierdut minţile, duce! Un regiment întreg nu mi-ar irosi atâta bănet.

— Aţi uitat, sire, că oamenii aceştia sunt hărăziţi a fi umbrele maiestăţii voastre şi, precum aţi spus, umbrele maiestăţii voastre se cade să fie cuviincios îmbrăcate. Fiecare dintre ei va trebui deci să folosească o parte din cei şase mii de scuzi ca să se îmbrace şi să se înarmeze în aşa fel încât să poată face onoare maiestăţii voastre; iar când e vorba de onoare, un gascon trebuie lăsat în apele lui. Socotind o mie cinci sute de livre echipamentul, ar însemna să plătiţi fiecăruia o simbrie de patru mii cinci sute de livre în primul an şi câte trei mii de livre în cel de-al doilea şi-n următorii.

— Aşa mai merge.

— Atunci maiestatea voastră primeşte?

— Nu există decât o singură piedică, duce.

— Care anume?

— Nu sunt bani.

— Nu sunt bani?

— Ei, Doamne! Eşti în măsură doar să ştii mai bine ca oricine că este un motiv temeinic, de vreme ce tu însuţi, până în clipa de faţă, n-ai apucat încă să-ţi vezi poliţa achitată.

— Sire, am găsit un mijloc.

— Să faci rost de bani?

— Pentru paza maiestăţii voastre, da, sire.

"Cine ştie ce renghi vrea să-mi joace cărpănosul ăsta!" se gândi regele, privindu-l pieziş pe d'Épernon.

Pe urmă, cu glas tare:

— Să vedem despre ce-i vorba.

— Azi se împlinesc şase luni de când s-a întărit un edict asupra vânatului şi pescuitului.

— Se prea poate.

— Taxele strânse în primul semestru au adus un venit de şaizeci şi cinci de mii de scuzi, bani pe care vistiernicul se pregătea tocmai să-i ia în primire azi-dimineaţă, când i-am dat de ştire să nu facă nimic; aşa că, în loc să-i verse la vistierie, i-a păstrat aşteptând porunca maiestăţii voastre.

— Banii aceştia voiam să-i păstrez pentru împrejurarea când aş avea de purtat un război, duce.

— Atunci înseamnă că s-a potrivit tocmai bine, sire. Ca să poţi purta un război, trebuie înainte de toate să ai oameni; pe de altă parte, mai presus de orice un regat are interesul să apere şi să pună la adăpost viaţa monarhului; plătind leafa gărzii regale, amândouă aceste condiţii sunt împlinite.

— Judecata asta nu e chiar lipsită de noimă; dar, după socoteala ta, numai patruzeci şi cinci de mii de scuzi urmează să fie folosiţi; înseamnă deci că-mi mai rămân douăzeci de mii pentru regimentele mele.

— Să-mi fie iertat, sire, dar cu îngăduinţa maiestăţii voastre le-am şi găsit o întrebuinţare acestor douăzeci de mii de scuzi.

— Aha, le-ai şi găsit o întrebuinţare?

— Da, sire, vor fi o arvună pentru poliţa mea.

— Aş fi pus mâna în foc – spuse regele. Mi-ai dăruit o gardă numai ca să pui mâna pe bani.

— Îmi pare rău, sire!

— Dar pentru ce tocmai patruzeci şi cinci în cap? întrebă regele, trecând de la una la alta.

— Am să vă spun, sire. Trei este un număr sfint, temeiul tuturor celorlalte; şi pe urmă e şi foarte lesnicios. Bunăoară, un călăreţ înzestrat cu trei cai niciodată nu va fi nevoit să meargă pe jos: dacă primul este obosit, poate să-l înlocuiască numaidecât cu cel de-al doilea: şi mai are încă unul la îndemână, gata oricând să ia locul celui de-al doilea, dacă s-ar întâmpla cumva să rămână beteag sau să se îmbolnăvească. Veţi avea, aşadar, în orice moment la îndemână de trei ori câte cincisprezece gentilomi; cincisprezece în slujbă şi treizeci care se odihnesc între timp. Fiecare schimb va fi de câte douăsprezece ore, iar în aceste douăsprezece ore, cinci vor sta de strajă la dreapta maiestăţii voastre, cinci la stânga, doi în faţă şi trei în spate. Să vedem dacă mai îndrăzneşte cineva să vă lovească, având o gardă atât de puternică!

— Să fiu al naibii dacă nu-i o socoteală iscusită, duce! Nu-mi rămâne decât să te felicit.

— Priviţi-i, sire: trebuie să recunoaşteţi că fac o impresie bună.

— Da, îmbrăcaţi ca lumea, cred că nu sunt de lepădat.

— Sunteţi convins acum că nu vorbeam în deşert când v-am pomenit despre primejdiile ce vă pândesc, sire?

— Nu zic nu.

— Aveam dreptate deci?

— Să zicem că da.

— Mă îndoiesc că domnului de Joyeuse i-ar fi trecut aşa ceva prin cap.

— D'Épernon, d'Épernon! Nu şade frumos să ponegreşti pe cei ce nu sunt de faţă.

— Comedia dracului! Maiestatea voastră nu pregetă, în schimb, a-i ponegri pe cei ce sunt de faţă, sire.

— Ah! Joyeuse nu se dezlipeşte o clipă de mine. Chiar şi azi-dimineaţă, de pildă, era alături de mine în Piaţa Grève.

— Eu, în schimb, eram aici, şi maiestatea voastră poate să-şi dea seama că nu pierdeam vremea de pomană.

— Mulţumesc, La Valette.

— Dar fiindcă s-a ivit prilejul, sire – rosti d'Épernon după o clipă de tăcere – aveam şi eu o rugăminte la maiestatea voastră.

— M-aş fi mirat, într-adevăr, să nu-mi ceri nimic, duce.

— Maiestatea voastră este neîndurătoare astăzi, sire.

— Stai că nu m-ai înţeles bine, dragul meu – se grăbi să spună regele, care, acum că-l luase în şfichiuri, se simţea răzbunat – sau, mai degrabă, m-ai înţeles greşit; voiam să spun că, deoarece mi-ai făcut un serviciu, aveai tot dreptul să-mi ceri ceva. Cere-mi deci.

— Aşa se schimbă socoteala, sire. De altminteri, nu mă gândesc să cer maiestăţii voastre decât o slujbă.

— O slujbă?! Tu, comandantul pedestrimii, mai râvneşti încă o slujbă? Bine, dar o să te istovească!

— Sunt mai puternic decât Samson când e vorba să fiu de folos maiestăţii voastre; spre a fi de folos maiestăţii voastre, sunt în stare să port pe umeri şi cerul, şi pământul.

— Spune-mi ce doreşti – se înduplecă regele, oftând.

— Aş dori ca maiestatea voastră să binevoiască a-mi încredinţa comanda celor patruzeci şi cinci de gentilomi.

— Cum? strigă regele, uluit. Vrei să mă însoţeşti pas cu pas, mergând înaintea sau în urma mea? Atât de mult ţii să mă slujeşti? Vrei, într-adevăr, să fii căpitan de străjeri?

— Nicidecum, sire, nicidecum.

— Să fii sănătos! Ce vrei atunci? Spune.

— Sunt convins că oamenii aceştia, compatrioţii mei, s-ar împăca mai bine cu mine decât cu oricare alt comandant; dar n-am de gând să merg nici înaintea, nici în urma lor, dat fiind că voi avea un locotenent.

"Trebuie să fie o chichiţă aici – chibzui în sinea lui Henric, clătinând din cap. Dracul ăsta împieliţat nu dă nimic, decât atunci când poate să ia ceva în schimb."

Apoi cu glas tare:

— Bine, fie cum doreşti: vei fi căpitanul lor.

— Secret?

— Da. Dar oficial cine o să fie comandantul celor Patruzeci şi Cinci?

— Tânărul Loignac.

— Aşa! Cu atât mai bine.

— Maiestatea voastră socoteşte că-i potrivit?

— Întru totul.

— A rămas deci lucru hotărât, sire?

— Da, dar...

— Dar?...

— Ce rol are pe lângă tine acest Loignac?

— Acelaşi pe care-l joacă d'Épernon pe lângă maiestatea voastră, sire.

— O să te bage la cheltuială, în cazul acesta – murmură regele.

— Maiestatea voastră a spus ceva?

— Am spus că primesc.

— Sire, mă duc atunci să-i cer vistiernicului cele patruzeci şi cinci de pungi.

— Chiar astă-seară?

— Nu se cuvine oare ca oamenii noştri să le găsească mâine dimineaţă, când s-or trezi, pe scaunele de la căpâtâiul patului?

— Ai dreptate. Du-te! Eu mă întorc la palat.

— Sunteţi mulţumit, sire?

— Îndeajuns.

— In orice caz puteţi fi sigur că sunteţi bine păzit.

— Da, de nişte oameni care dorm buştean.

— Dar care mâine vor sta de veghe, sire.

D'Épernon îl petrecu pe monarh până la uşa coridorului şi se despărţi de el, spunându-şi:

"Comedia dracului, n-oi fi eu rege, în schimb am o gardă ca un adevărat cap încornorat, şi unde mai pui că nu trebuie să scot nici un ban din pungă!"

XIV

STRIGOIUL LUI CHICOT

Regele, aşa cum am arătat ceva mai înainte, nu avusese niciodată dezamăgiri din pricina prietenilor săi. Cunoştea îndeajuns de bine atât cusururile cât şi calităţile cu care erau înzestraţi fiecare şi, nefiind decât un stăpân printre alţi stăpânitori ai pământului, ştia totuşi să citească în adâncul inimii lor tot atât de limpede ca şi stăpânul ceresc.

Henric îşi dăduse seama din capul locului unde voia să ajungă d'Épernon, dar cum nu se aştepta să primească nimic în schimbul darurilor pe care le făcea şi cum, spre deosebire de ceea ce se întâmplase până atunci, de astă dată primea patruzeci şi cinci de spadasini în schimbul celor şaizeci şi cinci de mii de scuzi, ideea gasconului i se părea o descoperire cât se poate de fericită.

Pe de altă parte, era şi ceva nou pentru el, iar un biet rege al Franţei nu are totdeauna prilejul să se înfrupte îndeajuns din asemenea trufandale, atât de rare chiar şi pentru supuşii săi, şi mai cu seamă regele Henric al III-lea, care, după ce luase parte la procesiunile cuvenite, după ce îşi pieptănase câinii, după ce depănase pe firul mătăniilor capetele de mort şi după ce, în sfârşit, suspinase după pofta inimii, nu mai avea nimic de făcut.

Garda înfiinţată de ducele d'Épernon avu darul să fie pe placul monarhului, în primul rând pentru că ştia c-o să se vorbească despre ea şi că, prin urmare, va avea prilejul să citească pe chipurile oamenilor şi altceva decât ceea ce-i era dat să vadă în fiecare zi de zece ani încoace, de când se înapoiase din Polonia.

Încetul cu încetul, pe măsură ce se apropia de camera lui, unde îl aştepta şambelanul, pe care plimbarea aceea nocturnă atât de neobişnuită îl pusese pe gânduri, Henric rumega în sinea lui foloasele întemeierii corpului de gardă al celor Patruzeci şi Cinci şi, ca toţi oamenii lipsiţi de vlagă sau vlăguiţi, începea să întrezărească din ce în ce mai lămurit ideile scoase în vileag de favoritul său d'Épernon în timpul convorbirii pe care o avusese împreună.

"La urma urmelor – chibzuia regele – oamenii aceştia s-ar putea foarte bine să fie viteji în toată puterea cuvântului, după cum, tot aşa, s-ar putea să fie nespus de credincioşi; câţiva dintre ei au nişte chipuri îmbietoare, alţii nişte mutre fioroase; sunt tot soiul, slavă Domnului, să aibă lumea de unde alege... Şi pe urmă, ce falnic trebuie să arate un alai de patruzeci şi cinci de spade, gata în orice clipă să iasă din teacă!"

Această ultimă verigă a gândurilor ce i se înlănţuiau in minte, îngemănându-se cu amintirea celorlalte spade pe care le regreta atât de amarnic în gura mare şi mai amarnic încă în sinea lui, făcu să se abată asupra lui Henric acea tristeţe adâncă de care se lăsa atât de des bântuit în perioada pe care o înfăţişează istorisirea noastră, încât se putea spune cu drept cuvânt că era starea lui de spirit obişnuită. Vremurile atât de crâncene, oamenii atât de haini, coroanele atât de nestatornice pe frunţile monarhilor treziră din nou în sufletul lui o dorinţă neistovită de a sfârşi odată cu viaţa sau de a găsi un prilej să se înveselească pentru a scăpa, fie şi pentru o clipă, de boala aceea vrăjmaşă pe care încă de pe atunci englezii – dascălii noştri de la care am învăţat ce înseamnă melancolia – o botezaseră spleen.

Regele îl căută din ochi pe Joyeuse şi, nezărindu-l nicăieri, întrebă unde este.

— Domnul duce nu s-a întors încă – îi răspunse şambelanul.

— Bine. Spune camerierilor mei să vină şi, după aceea, poţi să te retragi.

— Sire, camera maiestăţii voastre este pregătită şi maiestatea sa regina aşteaptă porunca regelui.

Henric se făcu că n-aude.

— Să trimitem vorbă maiestăţii sale – îl ispiti din nou şambelanul – să pună încă o pernă la căpătâi?

— Ba nu – spuse Henric – ba nu. Trebuie să-mi fac rugăciunile şi mai am şi de lucru; nici nu mă simt bine, de altfel, aşa c-o să dorm singur.

Şambelanul se înclină.

— Aşteaptă puţin – zise Henric, amintindu-şi deodată – du reginei bomboanele astea orientale care îmbie la somn.

Şi-i înmână şambelanului cutia lui cu zaharicale.

Regele trecu apoi în odaia sa pe care camerierii o pregătiseră pentru dormit.

Intrând înăuntru, Henric aruncă o privire asupra savantelor şi migăloaselor dichisuri de care se slujea odinioară, ferchezuindu-se cu fel şi fel de năstruşnice sulimanuri pentru a fi cel mai frumos bărbat al creştinătăţii, de vreme ce nu putea fi cel mai vestit rege al ei.

Acum însă nu mai simţea nici o tragere de inimă pentru această corvoadă, la care se supunea cândva cu atâta curaj. Tot ce era feminin odinioară în această structură hermafrodită se irosise între timp şi Henric semăna cu acele bătrâne cochete ce leapădă oglinda pentru a lua în schimb în mână cartea de rugăciuni: privea aproape cu scârbă lucrurile de care mai înainte fusese atât de legat.

Nesocoti, aşadar, şi de astă dată, aşa cum făcea de o bună bucată de vreme, mănuşile parfumate şi căptuşite cu alifii, măştile de pânză fină îmbibate cu unsori, diferitele combinaţii chimice de care se folosea pentru a-şi încreţi părul, pentru a-şi căni barba, pentru a-şi rumeni urechea şi pentru a spori strălucirea ochilor.

— Patul! spuse el, oftând.

Doi slujitori îl dezbrăcară, îi petrecură nişte pantaloni de lână fină de Frise şi, ridicându-l în braţe cu grijă, îl băgară în aşternut.

— Lectorul maiestăţii sale! răsună un glas.

Henric, care suferea îndeobşte de lungi şi chinuitoare insomnii, reuşea uneori să adoarmă dacă-i citea cineva la căpătâi, ba încă, în ultima vreme, pentru ca minunea aceasta să se împlinească, trebuia ca lectura respectivă să fie în limba polonă, în timp ce odinioară, adică la început, îi era de ajuns şi limba franceză.

— N-am nevoie de nimeni – spuse Henric – să nu vină lectorul sau, mai bine, să citească la el în cameră nişte rugăciuni pentru mine. Numai dacă se întoarce domnul de Joyeuse, poftiţi-l aici.

— Dar dacă se întoarce târziu, sire?

— Din păcate, aşa e – suspină Henric – totdeauna e întoarce târziu; la orice oră ar veni însă, poftiţi-l aici.

Slujitorii stinseră lumânările şi aprinseră lângă cămin un opaiţ cu licori ce ardeau cu o flacără palidă albăstruie, prilej de petrecere în lumea fantasmelor, de care monarhul se arăta nespus de dornic de când începuse a fi din nou bântuit de gânduri negre, apoi ieşiră în vârful picioarelor din încăperea cufundată în tăcere.

Henric, tare de înger îndeobşte în faţa unei primejdii adevărate, păstrase totuşi în sufletul său toate spaimele şi toate slăbiciunile copiilor şi femeilor. Se temea de vedenii şi avea o groază cumplită de strigoi, dar, pe de altă parte, sentimentul acesta îl ajuta să-şi treacă vremea mai uşor. Fiindu-i teamă, se plictisea mai puţin, aidoma întemniţatului care, sătul de trândăvia unei îndelungate încarcerări, răspunsese celor veniţi să-l înştiinţeze că trebuia să fie supus la cazne: "Foarte bine, cel puţin aşa o să-mi omor urâtul o bucată de timp".

În cele din urmă însă, tot urmărind pâlpâirile opaiţului pe pereţi, tot scormonind cu privirea ungherele cele mai întunecoase ale încăperii şi străduindu-se să desluşească cele mai slabe zgomote ce ar fi dat în vileag misterioasa prezenţă a unei stafii, ochii monarhului, obosiţi de spectacolul de peste zi, ca şi de plimbarea din seara aceea, se înceţoşară şi, în scurtă vreme, Henric adormi sau mai degrabă fu cuprins de toropeală, în liniştea şi singurătatea din odaie.

De obicei însă, suveranul nu avea parte de o odihnă prea îndelungată. Măcinat de o înfrigurare mocnită ce-l storcea pe îndelete de vlagă, fie că dormea, fie că era treaz, i se păru la un moment dat că s-ar fi auzit un zgomot şi deschise ochii.

— Tu eşti, Joyeuse? întrebă el.

Nu primi însă nici un răspuns.

Flăcările opaiţului albastru se micşoraseră şi lumina lor răsfrântă pe tavanul din bârne de stejar sculptat abia mai făcea să mijească un rotocol palid ce aşternea ca o pojghiţă de cocleală peste aurăria casetoanelor.

— Singur, mereu singur – şopti regele. Ah! Câtă dreptate avea profetul: "Fala ar trebui să fie pururea înlăcrimată". Poate ar fi fost mai bine să spună: "Este pururea înlăcrimată". Pe urmă, după ce rămase tăcut o clipă: Doamne Dumnezeule – bolborosi el în chip de rugăciune – dă-mi tăria să fiu singur toată viaţa, aşa cum voi fi în mormânt.

— He, he, numai că în mormânt nu ştiu dacă o să mai poţi fi singur – răspunse o voce sfredelitoare ce zbârnâi la câţiva paşi de el, ca şi cum ar fi lovit cineva o tipsie. Ce te faci cu viermii?

Înfricoşat, regele se ridică în capul oaselor, cercetând cu o privire întrebătoare, neliniştită, fiecare mobilă din încăpere.

— Oh! Cunosc vocea asta – murmură el.

— Bravo ţie! se auzi din nou glasul.

Regele îşi simţi fruntea umezită de o sudoare rece.

— Parc-ar fi vocea lui Chicot – suspină el.

— Foc, Henric, foc! răspunse glasul.

În momentul acela, Henric, scoţând un picior din aşternut, zări la oarecare distanţă de cămin, în fotoliul pe care i-l arătase cu un ceas mai înainte lui d'Épernon, un chip omenesc pe care văpaia focului îl încondeia cu un reflex sângeriu, aidoma celor ce luminează pe fundalurile tablourilor lui Rembrandt figura unui personaj pe care, la prima vedere, abia dacă-l poţi desluşi.

Licărul văpăii cobora apoi pe braţul jilţului de care se sprijinea braţul personajului respectiv, pe urmă pe genunchiul ciolănos şi ieşit în afară şi, în sfârşit, pe glezna îndoită în unghi drept şi îmbinată cu un picior uscăţiv, nervos şi nesfârşit de lung.

— Ţine-mă, Doamne! exclamă Henric. E strigoiul lui Chicot!

— Ah, bietul meu Henric! suspină glasul. Tot aşa naiv ai rămas?

— Ce vrei să spui?

— Că strigoii nu vorbesc, nătărăule, de vreme ce n-au trup şi, prin urmare, nici limbă – răspunse arătarea tolănită în fotoliu.

— Eşti într-adevăr Chicot, în carne şi oase? strigă regele, beat de bucurie.

— În privinţa asta încă nu m-am hotărât; vom vedea mai încolo cine sunt, vom vedea.

— Va să zică nu eşti mort, sărmane Chicot?

— Asta-i acum! Ce chirăi aşa ca un hultan? Ba da, sunt mort, dimpotrivă, mort şi îngropat.

— Chicot, singurul meu prieten!

— Orice s-ar zice, într-un fel eşti mai breaz decât mine, de vreme ce poţi să spui mereu acelaşi lucru.

— Dar tu – îl întrebă regele cu tristeţe în glas – tu te-ai schimbat, Chicot?

— Sper că da.

— Chicot, dragul meu – rosti monarhul, punând amândouă tălpile pe parchet – de ce m-ai părăsit? Spune.

— Pentru că am murit.

— Dar adineauri parcă ziceai că n-ai murit totuşi?

— Şi tot aşa spun şi acum.

— Ce înseamnă cimilitura asta?

— Asta înseamnă, Henric, că sunt mort pentru unii şi viu pentru alţii.

— Şi pentru mine cum eşti?

— Pentru tine sunt mort.

— Şi de ce eşti mort pentru mine?

— E foarte uşor de înţeles: deschide bine urechile.

— Da.

— Tu nu eşti stăpân la tine în palat.

— Cum aşa?

— N-ai nici o putere împotriva celor ce te slujesc.

— Jupâne Chicot!

— Nu cumva să te superi, că atunci mă supăr şi eu!

— Da, ai dreptate – recunoscu regele, tremurând tot de teamă ca nu cumva stafia lui Chicot să se destrame. Spune, prietene, spune.

— Aşadar, am avut la un moment dat o mică socoteală de răfuit cu domnul de Mayenne, dacă-ţi mai aminteşti?

— Cum să nu.

— Am răfuit-o. Bu-u-un! I-am tras un toc de bătaie năzdrăvanului de căpitan, foarte bine! Căpitanul şi-a asmuţit oamenii, punându-i să mă caute peste tot ca să mă atârne în ştreang, iar tu, de unde mă bizuiam c-o să mă aperi de mânia acestui viteaz, m-ai părăsit; în loc să-i dai la cap, ai găsit de cuviinţă să te-mpaci cu el. Ce crezi c-am făcut atunci? Cu ajutorul prietenului meu Gorenflot am dat sfoară-n ţară că sunt mort şi îngropat; aşa că din ziua aceea domnul de Mayenne, care umbla după mine să mă spânzure, nici nu se mai gândeşte să mă caute.

— Ce curaj ai avut, Chicot, zău, e îngrozitor! Nu ţi-ai închipuit ce lovitură cumplită va fi pentru mine moartea ta? Spune.

— Curaj am avut, ce-i drept, nu zic nu, dar n-a fost de loc îngrozitor. Niciodată n-am avut parte să trăiesc atât de liniştit ca acum, când toată lumea este încredinţată că sunt dus dintre cei vii.

— Chicot, Chicot! Dragul meu – se tângui regele – mă înspăimânţi, simt că-mi pierd capul.

— Ei, poftim! Abia acum observi treaba asta?

— Nu ştiu ce să cred.

— Ei, Doamne! Trebuie totuşi să alegi într-un fel: hai să vedem, ce crezi?

— Ei, bine, cred c-ai murit şi că te-ai întors acum în chip de stafie.

— Atunci înseamnă că eu mint! Eşti tare politicos, ce să zic!

— În orice caz nu-mi spui adevărul întreg; dar întocmai ca spectrele din antichitate, peste câteva clipe mă aştept să dai în vileag cine ştie ce lucruri înfricoşătoare.

— Cât despre asta, nu zic ba; ţine-te bine deci, sărmane rege!

— Da, da – stărui Henric – mărturiseşte că nu eşti decât o stafie, căreia atotputernicul i-a dat din nou glas.

— Mărturisesc tot ce doreşti.

— Altminteri, cum ai fi ajuns aici când toate coridoarele sunt păzite? Cum te-ai afla în camera asta, aici, lângă mine? Înseamnă deci că oricine vrea poate să intre nestingherit în palat? Va să zică aşa înţeleg ei să-l păzească pe rege?

Şi lăsându-se cotropit de spaima unor înşelătoare primejdii ce i se năzăriseră din senin, Henric se trânti în pat, pregătindu-se să-şi tragă cearşaful peste cap.

— Ei, haide, haide – căută să-l împace Chicot, cu un glas ce ascundea un dram de milă şi foarte multă duioşie – nu-ţi face închipuiri deşarte, n-ai decât să pui mâna pe mine ca să te convingi.

— Nu eşti, aşadar, un sol al mâniei cereşti?

— Ei, bată-te să te bată! Ai văzut cumva că port coarne ca Belzebut sau că ţin o spadă de foc în mână ca arhanghelul Mihail?

— Atunci cum ai intrat?

— Iar începi?

— Fireşte.

— Dar înţelege odată că mai am încă asupra mea cheia pe care mi-ai dat-o odinioară şi pe care am atârnat-o de gât, ca să crape de ciudă cinstiţii gentilomi, camerierii tăi, care n-aveau dreptul s-o poarte decât atârnată la spate; ei bine, cu cheia asta se poate intra în palat, aşa cum vezi c-am şi făcut.

— Pe uşa secretă?

— Bineînţeles.

— Dar ce te-a îndemnat să vii tocmai astăzi şi nu ieri, bunăoară?

— Aşa e, ai dreptate, aici e buba. Ei, uite, ai să afli acum.

Henric dădu la o parte cearşaful şi, eu o naivitate copilăroasă în glas, îl imploră:

— Să nu-mi spui ceva neplăcut, Chicot, te rog frumos! De-ai şti ce plăcere îmi face să-ţi aud vocea!

— N-am să-ţi spun decât adevărul şi nimic mai mult: cu atât mai rău dacă adevărul este neplăcut.

— Glumeai, nu-i aşa, când mi-ai mărturisit că ţi-e frică de domnul de Mayenne?

— Dimpotrivă, vorbeam foarte serios. Îţi dai seama: domnul de Mayenne a poruncit să-mi măsoare cincizeci de ciomege pe spinare, drept care am ţinut să-i întorc datoria, măsurându-i la rândul meu o sută de lovituri cu teaca spadei; să zicem că două lovituri cu teaca spadei fac tocmai cât o lovitură de ciomag, înseamnă deci că şi unul şi altul avem acelaşi număr de puncte: urma alege! Să zicem însă că o lovitură cu teaca spadei face cât o lovitură de bâtă; cel puţin asta, cred, e părerea domnului de Mayenne; înseamnă atunci că mi-a rămas dator cincizeci de lovituri de bâtă sau cu teaca spadei: nimic nu mă înspăimântă mai tare decât datornicii de felul acesta şi nu m-aş fi încumetat să vin aici, oricât mi-aţi fi simţit lipsa, dacă n-aş fi ştiut că domnul de Mayenne se află la Soissons.

— Păi dacă-i aşa, Chicot, de vreme ce te-ai întors numai de dragul meu, te iau sub aripa mea şi vreau...

— Ce-oi mai fi vrând? Ia seama, băieţaş: ori de câte ori spui "vreau", eşti gata să scapi o prostie.

— Vreau să te întorci în rândul celor vii, să ieşi la la lumina zilei.

— Ei, vezi, ce ţi-am spus?

— Am să te apăr.

— Mai e vorbă!

— Chicot, îţi dau cuvântul meu de rege.

— Zău? Lasă c-am eu altceva mai bun.

— Ce?

— Am bârlogul meu şi-mi ajunge.

— Am să te apăr, dacă-ţi spun! strigă dârz regele, ridicându-se în picioare pe postamentul patului.

— Vezi c-o să răceşti, Henric – îl dojeni Chicot. Urcă-te-n pat, te rog.

— Ai dreptate. Ce să fac dacă mă scoţi din sărite? spuse regele, intrând din nou în aşternut. Cum se poate, când eu, Henric de Valois, regele Franţei, consider că am destule gărzi elveţiene, scoţiene şi franceze şi o droaie de gentilomi care să mă apere, domnul Chicot, pasămite, socoteşte că pentru dumnealui încă nu-i de ajuns şi deci nu se poate simţi în siguranţă?!

— Stai puţin, să vedem. Cum ai spus? Ai gărzile elveţiene?

— Da, sub comanda lui Tocquenot.

— Bun. Ai apoi gărzile scoţiene?

— Da, sub comanda lui Larchant.

— Foarte bine. Ai şi gărzile franceze?

— Sub comanda lui Crillon.

— Bravo! Şi pe urmă?

— Pe urmă? Nu ştiu dacă trebuie să-ţi spun.

— N-ai decât să nu spui: te-a întrebat cineva?

— Şi pe urmă, o noutate, Chicot.

— O noutate?

— Da, închipuie-ţi: patruzeci şi cinci de gentilomi viteji.

— Patruzeci şi cinci? Cum ai spus?

— Patruzeci şi cinci de gentilomi.

— Unde i-ai găsit? Cred că nu la Paris, în orice caz?

— Nu, abia azi au sosit la Paris.

— Ehehe! se lumină Chicot, fulgerat de un gând. Ştiu acum cine sunt gentilomii ăştia ai tăi.

— Nu, zău?

— Patruzeci şi cinci de calici; atâta doar că n-au desagă-n spate.

— Nu zic ba.

— Te tăvăleşti de râs numai când le vezi mutrele.

— Chicot, sunt printre ei şi oameni falnici.

— Ce mai încolo-încoace, gasconi sadea, ca şi comandantul pedestrimii tale.

— Şi ca şi tine Chicot.

— A, nu, cu mine-i altă socoteală, Henric; eu nu mai sunt gascon încă din ziua când am părăsit Gasconia.

— Pe când ei?...

— Tocmai dimpotrivă: n-au fost gasconi atâta timp cât au trăit în Gasconia, pentru ca aici să fie mai gasconi decât toţi gasconii.

— Oricum ar fi, în momentul de faţă am la îndemână patruzeci şi cinci de vajnice spade.

— În fruntea cărora se află cea de-a patruzeci şi şasea vajnică spadă căreia i se spune d'Épernon?

— Nu tocmai.

— Dar cine atunci?

— Loignac.

— Pfui!

— Nu cumva îi vei fi găsind vreun cusur şi lui Loignac?

— Să mă ferească Dumnezeu! E vărul meu de-a douăzeci şi şaptea spiţă.

— Voi ăştia, gasconii, sunteţi toţi neamuri între voi.

— Spre deosebire de voi ăştilalţi, din familia Valois, care nu sunteţi neamuri cu nimeni.

— Ei, ai de gând să-mi răspunzi?

— În ce privinţă?

— In privinţa celor Patruzeci şi Cinci.

— Pe adunătura asta te bizui tu să te apere?

— Ei, da, drăcia dracului, da şi iar da – se oţărî Henric, înfuriat.

Chicot sau stafia lui, căci, la fel ca şi regele, necunoscând nici noi care era de fapt adevărul, suntem nevoiţi să-i lăsăm pe cititorii noştri în cumpănă; Chicot, precum ziceam, sprijinindu-şi călcâiele de marginea jilţului, se lăsă binişor să alunece pe spătarul acestuia, până ce genunchii săi îndoiţi în unghi ascuţit ajunseră mai sus decât capul.

— Află, dar – rosti el – că am mai multe oşti decât tine.

— Oşti? Ai tu oşti?

— Şi de ce, mă rog, n-aş avea?

— Care oşti?

— Stai să vezi. Am mai întâi toată armata pe care domnii de Guise o pun pe picioare în Lorena.

— Ai căpiat?

— Nicidecum, o armată întreagă de vreo şase mii de oameni, pe puţin.

— Asta-i bună! Ce te-ar face pe tine, oare tremuri de frica domnului de Mayenne, să ceri tocmai ostaşilor domnului de Guise să te apere?

— De vreme ce-am murit!...

— Îţi arde iarăşi de glume?

— Domnul de Mayenne, precum ştii, avea o răfuială cu Chicot. Fiind mort, aşadar, m-am folosit de împrejurare pentru a-mi schimba făptura, numele şi starea socială.

— Va să zică nu mai eşti Chicot?

— Nu.

— Atunci cine eşti?

— Sunt Robert Briquet, fost negustor şi membru al Ligii.

— Tu, omul Ligii, Chicot?

— Până în pânzele albe. Cum vezi deci, cu condiţia să n-am de-a face mai îndeaproape cu domnul de Mayenne, eu, Briquet, ca membru al sfintei Uniuni catolice, am la îndemână, ca să mă apere, în primul rând armata lorenilor, adică şase mii de oameni; notează bine cifrele.

— Am notat.

— Pe urmă o sută de mii de parizieni sau cam aşa ceva.

— Straşnici soldaţi, ce să zic!

— Destul de straşnici ca să-ţi facă zile fripte, domnul meu. Deci o sută de mii şi cu şase mii fac o sută şase mii; mai e pe urmă magistratura, papa, sunt spaniolii, domnul cardinal de Bourbon, flamanzii, Henric de Navara, ducele de Anjou.

— Gata? Ai încheiat pomelnicul? întrebă Henric, care începuse să-şi piardă răbdarea.

— Da' de unde! Mi-au mai rămas încă trei tagme.

— Zi.

— Cărora le stai ca un ghimpe în ochi.

— Zi odată.

— Catolicii întâi şi-ntâi.

— A, da, pentru că n-am nimicit decât trei sferturi din hughenoţi.

— În al doilea rând, hughenoţii, pentru că i-ai nimicit pe trei sferturi.

— A, da! Şi-n al treilea rând?

— Ce zici de politici, Henric?

— A, da, ăştia nu mă înghit nici pe mine, cum nu-l înghit nici pe fratele meu şi nici pe domnul de Guise.

— Dar care, în schimb, sunt gata să-l ia în braţe pe cumnatul tău, Henric de Navara.

— Numai dacă se-nduplecă să-şi lepede credinţa.

— Mare scofală! Ca şi când treaba asta ar putea fi o piedică pentru el, nu?

— Bine, dar toţi aceştia pe care i-ai pomenit...

— Ei?

— Înseamnă toată Franţa.

— Chiar aşa: iată oştile pe oare mă bizui ca membru al Ligii. Hai, fă socoteala, adună şi cumpăneşte.

— Glumeşti, nu-i aşa, Chicot? spuse Henric, simţind nu ştiu ce fiori cutreierându-i vinele.

— Chiar c-ar fi şi momentul de glumit, când eşti singur împotriva tuturor, micul meu Henric, sărăcuţul de tine!

Henric îşi luă o înfăţişare măreaţă, vrednică de un rege.

— Sunt singur, aşa e – rosti el – dar în acelaşi timp sunt singurul care porunceşte. Mi-ai arătat o armată, foarte bine. Arată-mi acum şi un căpitan. Poate c-o să mi-l numeşti pe domnul de Guise; nu vezi că-l ţin la Nancy? Pe domnul de Mayenne? Tu însuţi ai spus că se află la Soissons. Pe ducele de Anjou! Ştii bine doar că este la Bruxelles. Regele Navarei? Şi el e la Pau; pe când eu sunt singur, ce-i drept, dar în largul meu aici, şi pot să prind în orice clipă de veste când vrăjmaşul vine asupra mea, aşa cum vânătorul vede ieşind de sub poala pădurilor din împrejurimi vânatul, fie jivină îmblănită, fie pasăre zburătoare.

Chicot îşi scărpină nasul. Monarhul socoti că-i închisese gura.

— Ei, acum ce mai spui? întrebă regele.

— Că eşti ca întotdeauna iscusit la vorbă, Henric! Orice ar fi, nu ţi-a pierit limba: este mai grozavă decât m-aş fi aşteptat şi nu pot decât să te felicit din toată inima; cuvântării tale îi găsesc totuşi un cusur, unul singur.

— Care anume?

— Ei, Doamne, nimica toată, un fleac, o figură de stil: comparaţia pe care ai făcut-o n-are nici un Dumnezeu.

— Cum aşa?

— Uite bine: pentru că tu îţi închipui c-ai fi vânătorul ce stă la pândă în aşteptarea vânatului, în timp ce eu aş zice mai curând că, dimpotrivă, tu eşti vânatul pe care vânătorul îl hăituieşte până în bârlogul lui.

— Chicot!

— Ia să-mi spui mie, de vreme ce zici că stai la pândă, ai văzut venind pe cineva?

— Pe dracu, n-am văzut pe nimeni!

— Şi totuşi află c-a venit cineva.

— Dintre cei pe care i-am pomenit adineauri?

— Nu tocmai, dar cam pe-aproape.

— Cine a venit?

— O femeie.

— Sora mea Margot?

— Nu, ducesa de Montpensier.

— Ea? La Paris?

— Ei, Doamne, chiar dumneaei.

— Chiar de-ar fi precum spui, nu cumva crezi c-am ajuns să mă tem şi de femei?

— Ai dreptate, nu şade frumos să te temi decât de bărbaţi. Dar stai puţin. Ducesa a venit în chip de ştafetă, mă-nţelegi? A venit să dea de ştire că soseşte fratele său.

— Adică domnul de Guise?

— Da.

— Şi ce-ţi închipui: că asta mă pune în încurcătură?

— Deh! Pe tine nimic nu te pune în încurcătură.

— Adu-mi cerneală şi hârtie.

— Ce vrei să faci? Să trimiţi poruncă scrisă domnului de Guise să rămână la Nancy?

— Chiar aşa. Înseamnă c-am avut o idee bună, de vreme ce şi ţie ţi-a trecut prin cap.

— Dimpotrivă, nici că se putea mai proastă.

— De ce?

— Pentru că, de îndată ce-o să primească porunca, o să-şi dea seama că trebuie să vină neîntârziat la Paris şi o să alerge într-un suflet.

Monarhul îşi simţi fruntea încinsă de mânie. Se uită la Chicot chiondorâş:

— Dacă te-ai întors numai ca să-mi cobeşti întruna, făceai mai bine să fi rămas acolo unde erai.

— Ce vrei, Henric, strigoii nu ştiu să linguşească.

— Recunoşti, aşadar, că eşti un strigoi?

— N-am tăgăduit niciodată.

— Chicot!

— Ei, haide, nu te supăra, căci dacă în momentul de faţă vederea ţi-e scurtă, s-ar putea întâmpla să ţi se întunece de tot. Adu-ţi aminte: nu mi-ai spus chiar tu că-l ţii sechestrat pe fratele tău în Flandra?

— Fără îndoială şi cred că-i o politică înţeleaptă, pe care am s-o continui.

— Acum ascultă aici şi cată să nu-ţi ieşi din sărite: în ce scop bănuieşti că domnul de Guise a rămas la Nancy?

— Ca să pună pe picioare o oştire.

— Bun! Ţine-ţi firea... Şi ce crezi că are de gând să facă oare cu această oştire?

— Ah, Chicot, ai început să mă oboseşti cu atâtea întrebări!

— Nu-i nimic, oboseşte-te, Henric, oboseşte-te! O să ai tot răgazul să te odihneşti după aceea, îţi promit. Aşadar, ce crezi că are de gând să facă oare cu această oştire?

— Să lupte împotriva hughenoţilor din nord.

— Sau, mai bine zis, să-i pună beţe-n roate fratelui tău, ducele de Anjou, care a făcut ce-a făcut şi s-a investit duce de Brabant, care încearcă să-şi încropească un mic regat în Flandra şi care stăruie mereu să-i trimiţi ajutoare spre a-şi împlini năzuinţa.

— Ajutoare pe care i le făgăduiesc mereu şi pe care, bineînţeles, n-am să i le trimit în vecii vecilor.

— Spre marea bucurie a domnului duce de Guise. Uite ce e, Henric, aş vrea să-ţi dau o povaţă.

— Ce povaţă?

— Ce-ar fi, să zicem, dacă i-ai trimite totuşi ajutoarele făgăduite şi dacă aceste ajutoare ar purcede, în sfârşit, spre Bruxelles, chit că s-ar poticni la jumătatea drumului?

— Aha, înţeleg – se lumină Henric. Înseamnă că ducele de Guise nu s-ar clinti atunci de la frontieră.

— Şi că promisiunea pe care ne-a făcut-o doamna de Montpensier, nouă, adepţilor Ligii, că până-ntr-o săptămână domnul de Guise o să fie la Paris...

— O să rămână baltă.

— Tu însuţi ai spus-o, stăpâne – rosti Chicot, răsuflând uşurat. Ei, ce zici de povaţa mea, Henric?

— Cred că-i bună... totuşi...

— Ce mai e?

— În timp ce aceşti doi domni vor fi ocupaţi unul cu celălalt acolo sus, în nord...

— Aha, mai rămâne sudul, nu-i aşa? Ai dreptate, Henric, dintr-acolo vin toate furtunile.

— Nu crezi oare că-n vremea aceasta cea de-a treia năpastă ce stă să cadă asupra mea o să se pună în mişcare? Ştii cumva ce face Bearnezul?

— Să-mi sară ochii dacă ştiu.

— Are pretenţii, mă rog.

— Ce pretenţii?

— Vrea neapărat să-i dau oraşele de zestre ale soţiei sale.

— Ei, na-ţi-o! Ca să vezi, neruşinatul, nu-i mai ajunge cinstea de a fi înrudit cu casa regală a Franţei, mai are obrazul să ceară şi ceea ce i se cuvine!

— Cahors, de pildă, ca şi când un om politic cu capul pe umeri ar putea să lase pe mâna unui duşman o cetate ca asta.

— Nu. Într-adevăr, un om politic n-ar putea să facă aşa ceva, dar un om cinstit, bunăoară, cred c-ar face-o.

— Domnule Chicot!

— Să zicem atunci că n-am spus nimic; ştii, de altminteri, că nu-mi place să mă amestec în socotelile familiei tale.

— Dinspre partea asta însă nu-mi fac nici un fel de griji: am ticluit eu ceva.

— Foarte bine!

— Să ne întoarcem la alte lucruri mai arzătoare.

— Adică la Flandra?

— Am să trimit deci pe cineva în Flandra, la fratele meu... Dar pe cine să trimit, o, Doamne, cu o misiune atât de importantă?

— De, ştiu eu!...

— Mă tot gândesc.

— Şi eu.

— Dacă te-ai duce tu, Chicot?

— Eu, să merg în Flandra?

— Şi de ce nu?

— Un mort să plece în Flandra! Treabă-i asta?

— De vreme ce acum nu mai eşti Chicot, ci Robert Briquet...

— Cu atât mai mult! Un burghez, un membru al Ligii şi, cum s-ar zice, prieten cu domnul de Guise, făcând pe ambasadorul pe lângă domnul duce de Anjou!

— Înseamnă deci că nu primeşti?

— Să fiu al dracului!

— Că nu vrei să-mi dai ascultare?

— Eu să-ţi dau ascultare! Dar de când, mă rog, sunt dator să te-ascult?

— Cum adică, nemernicule, nu eşti dator să m-asculţi?

— Mi-ai dat vreodată un capăt de aţă, ca să-ţi fiu cumva îndatorat? Bruma de avere pe care o am mi-a rămas moştenire. Sunt un biet calic, un om din gloată. Fă-mă duce şi pair al Franţei, ridică moşioara mea de la Chicoterie la rangul de marchizat, înzestrându-mă cu vreo cinci sute de mii de scuzi şi atunci putem sta de vorbă în privinţa ambasadei.

Henric se pregătea tocmai să-i răspundă, aducându-i un argument bine întemeiat, unul din acele argumente pe care suveranii le au în orice clipă la îndemână pentru a întâmpina asemenea plângeri, când se auzi scârţâind vergeaua de metal de care era atârnată draperia grea de catifea de la uşă.

— Domnul duce de Joyeuse! vesti glasul şambelanului.

— Ei, bată-l norocul! A picat tocmai la ţanc! exclamă Chicot. Mă prind pe ce vrei că n-ai să găseşti nicăieri un ambasador care să te poată reprezenta mai bine decât jupân Anne!

— Adevărat! şopti ca pentru sine Henric. Dracul ăsta împieliţat este un sfetnic mult mai înţelept decât oricare dintre miniştrii mei.

— Aha! Îmi dai dreptate deci? spuse Chicot.

Şi făcându-se covrig, se cufundă cu totul în jilţ, în aşa fel încât ochiul celui mai iscusit marinar din regat, deprins a desluşi un punct cât de mic ivit pe dunga zării, n-ar fi observat nici o muchie şi nici un colţ mai mult, în afară de înfloriturile jilţului adânc în care Chicot se îngropase cu totul.

Privirea domnului de Joyeuse, care, precum se ştie, era mare amiral al Franţei, nu se dovedi mai ageră decât a celui mai iscusit marinar.

Monarhul îl întâmpină cu un strigăt de bucurie pe tânărul său favorit şi-i întinse mâna.

— Ia loc, Joyeuse, copilul meu drag! îl pofti el. Doamne, ce târziu ai venit!

— Sire – îi răspunse Joyeuse – maiestatea voastră mă îndatorează pentru că a binevoit să observe lucrul acesta.

Şi apropiindu-se de postamentul patului, ducele se aşeză pe pernele împodobite cu stema regală ce fuseseră anume puse pe treptele alcovului.

XV

DESPRE GREUTĂŢILE PE CARE LE ARE DE ÎNTÂMPINAT UN MONARH ÎN CĂUTAREA UNUI AMBASADOR DESTOINIC

Şi acum că Chicot se făcuse una cu fotoliul în care se afundase, că Joyeuse şedea tolănit într-o rână pe perne, iar Henric ghemuit în aşternutul pufos, convorbirea putea să se înfiripe.

— Ia spune, Joyeuse – întrebă Henric – ai petrecut bine hoinărind prin oraş?

— Da, sire, foarte bine, mulţumesc – răspunse alene ducele.

— Prea te-ai grăbit să pleci azi-dimineaţă din Piaţa Grève!

— Cinstit vorbind, sire, nu era, zău, o privelişte prea odihnitoare; şi-apoi nu-mi place să văd oamenii chinuindu-se.

— Ce inimă milostivă!

— Ba nu, e o inimă egoistă... suferinţa altora îmi macină nervii.

— Ştii ce s-a întâmplat?

— Unde, sire?

— În Piaţa Grève.

— Nu ştiu nimic.

— Salcède a retractat.

— A, da?

— Cum văd, nici nu te sinchiseşti, Joyeuse!

— Eu?

— Da.

— Trebuie să vă destăinuiesc, sire, că nu puneam nici un temei pe ceea ce ar mai fi putut să spună; de altfel, eram convins c-o să retracteze.

— Bine, dar mai înainte mărturisise.

— Cu atât mai mult. Primele mărturisiri i-au îndemnat pe ducii de Guise să-şi ia măsuri; aşa că, în timp ce maiestatea voastră stătea liniştit, ei au lucrat; nici nu se putea altfel.

— Cum, tu ţi-ai dat seama de toate astea şi n-ai găsit cu cale să-mi spui un cuvânt?

— Sunt oare ministru pentru a fi în măsură să discut despre treburile politice?

— Bine, să vorbim despre altceva, Joyeuse.

— Sire...

— Aş avea nevoie de fratele tău.

— Fratele meu, ca şi mine, sire, e gata oricând să slujească pe maiestatea voastră.

— Mă pot bizui deci pe el?

— Fără îndoială.

— Uite, aş vrea să-i încredinţez o mică solie.

— În afara Parisului?

— Da.

— În cazul acesta, nu-i nimic de făcut, sire.

— Cum aşa?

— Du Bouchage nu poate să plece deocamdată.

Henric se ridică într-un cot şi-l privi pe Joyeuse cu ochii mari:

— Ce vrea să zică asta?

Joyeuse întâmpină privirea nedumerită a regelui cu cea mai mare seninătate.

— Sire – spuse el – e foarte lesne de înţeles. Du Bouchage este îndrăgostit, numai că nu s-a priceput cum să facă primul pas; a pornit pe o cale greşită, aşa că bietul băiat slăbea, slăbea văzând cu ochii.

— Aşa e – recunoscu monarhul – am băgat şi eu de seamă.

— Era din ce în ce mai abătut, Doamne sfinte, de parcă ar fi trăit la curtea maiestăţii voastre.

În momentul acela se auzi un fel de mârâit ce venea dinspre colţul căminului; Joyeuse se întrerupse şi privi mirat în jur.

— Nu-i nimic, Anne – îl linişti Henric, râzând – trebuie să fie vreun căţel care visează în jilţ. Aşadar, ziceai că du Bouchage în ultima vreme era tot mai trist.

— Da, sire, trist ca moartea: se pare c-a întâlnit în lume o femeie mohorâtă ca un cioclu; e o nenorocire să întâlneşti asemenea făpturi. Totuşi, până la urmă, se dau şi ele pe brazdă, la fel ca şi cele sprinţare, dacă ştii cum să le iei.

— Ah! Sunt convins că tu te-ai fi descurcat de minune, deşucheatule!

— Poftim, acum mă faceţi deşucheat pentru că-mi plac femeile!

Henric suspină:

— Ziceai, aşadar, că-i o femeie tristă ca un cioclu?

— Aşa cel puţin spune du Bouchage: eu n-o cunosc.

— Şi, cu toată tristeţea ce-o apasă, tu crezi c-ai putea să reuşeşti?

— Şi încă cum! Trebuie numai să fii în contrast cu ea; n-am avut de întâmpinat greutăţi mai serioase decât cu femeile care nu sunt nici vesele, nici triste: acestea cer din partea bărbatului care vrea să le cucerească un amestec de gingăşie şi de severitate, două lucruri pe care puţini oameni izbutesc să le îmbine. Aşadar, du Bouchage a dat peste o femeie posomorâtă şi dragostea lui este îndoliată.

— Bietul băiat! îl căină regele.

— Vă daţi seama, sire, că din clipa în care mi s-a destăinuit mi-am dat toată osteneala să-l lecuiesc.

— Aşa că...

— Aşa că, în clipa de faţă, am şi început să-l doctoricesc.

— Şi acum e mai puţin îndrăgostit?

— Ba nu, sire, dar l-am făcut să spere că, până la urmă, femeia se va arăta ceva mai drăgăstoasă, ceea ce este un mijloc mult mai plăcut de a lecui oamenii decât smulgându-le dragostea din inimă; deci, cu începere din seara asta, în loc să ofteze, pentru a ţine isonul respectivei doamne, va căuta să-i descreţească fruntea cu orice preţ; astă-seară, de pildă, m-am gândit să trimit vreo treizeci de muzicanţi italieni care vor face un tămbălău nemaipomenit sub balconul ei.

— Pfui! se strâmbă regele. E ceva atât de obişnuit.

— Cum, obişnuit? Treizeci de muzicanţi fără pereche în toată lumea?!

— Pe naiba, să mor dacă muzica ar fi reuşit să-mi alunge gândurile negre pe vremea când eram îndrăgostit de doamna de Condé!

— Da, numai că maiestatea voastră era îndrăgostit, sire.

— Ca un nebun – mărturisi regele.

Din nou se auzi un mârâit ce semăna foarte bine cu o chicoteală zeflemitoare.

— Vedeţi, dar, că-i cu totul altceva, sire – spuse Joyeuse, încercând în zadar să descopere din ce parte venea ciudata întrerupere. Doamna despre care vă vorbesc este, dimpotrivă, împietrită ca o statuie şi rece ca un sloi de gheaţă.

— Şi-ţi închipui oare că muzica va topi sloiul de gheaţă şi va însufleţi statuia?

— Bineînţeles.

Regele clătină din cap.

— Ei, Doamne, n-aş putea să jur – continuă Joyeuse – că la prima îngânare de arcuş doamna se va arunca în braţele lui du Bouchage; nu, dar cred totuşi că va fi mişcată văzând că se face o asemenea tevatură de dragul ei: încetul cu încetul va începe să prindă gust pentru aceste serenade şi, dacă n-o să prindă gust pentru ele, nu-i nimic, ne mai rămân alte mijloace la îndemână: comicăriile, măscăricii, farmecele, stihurile, caii şi toate năzdrăvăniile de pe faţa pământului; aşa încât, chiar dacă nici un zâmbet nu va miji pe chipul frumoasei înlăcrimate, cel puţin du Bouchage o să-şi redobândească voioşia.

— I-o doresc din toată inima – spuse Henric. Să-l lăsăm deci în pace pe du Bouchage de vreme ce-i vine atât de greu în clipa de faţă să părăsească Parisul. Nu ţin neapărat să fie el acela care să ducă la bun sfârşit această solie; nădăjduiesc în schimb că tu, dat fiind că te pricepi să dai sfaturi atât de iscusite, nu te-ai lăsat încătuşat, ca fratele tău, de vraja cine ştie cărei pasiuni?

— Eu? protestă Joyeuse. În viaţa mea n-am fost atât de liber ca acum.

— Minunat! Aşadar, n-ai nimic de făcut?

— Absolut nimic, sire.

— Dar parcă ştiam că aveai o idilă cu o preafrumoasă doamnă?

— A, da, cu iubita domnului de Mayenne; o femeie care mă adora.

— Şi?

— Ei, bine, închipuiţi-vă că astă-seară, după ce l-am dăscălit pe du Bouchage cum se cuvine, m-am despărţit de el ca să mă duc la dânsa acasă; ajung acolo înfierbântat de teoriile pe care vi le-am împărtăşit adineauri; vă dau cuvântul meu, sire, că mă credeam aproape tot atât de îndrăgostit ca şi Henri; şi iată că mi-e dat să găsesc o femeie îngrozită, tremurând toată. Primul gând ce mi-a trecut prin cap a fost acela că mai e cineva în casă pe care-l stingheresc; caut s-o liniştesc, dar degeaba; o întreb, nu-mi răspunde nimic; dau s-o sărut, se fereşte şi, văzând că mă încrunt, se supără şi se ridică de lângă mine; ne certăm şi atunci îmi pune în vedere că, pe viitor, ori de câte ori am să sun la uşă, pentru mine n-o să mai fie acasă.

— Bietul Joyeuse! spuse regele, râzând. Şi ce-ai făcut atunci?

— Pe crucea mea, sire, mi-am luat mantia şi spada, i-am făcut o plecăciune de toată frumuseţea şi am ieşit fără să mai arunc o privire în urmă.

— Bravo, Joyeuse! E o dovadă de curaj, într-adevăr! îl lăudă monarhul.

— Cu atât mai mult, sire, cu cât mi se părea c-o aud suspinând, biata fată!

— Nu cumva te căieşti acum de stoicismul tău? întrebă Henric.

— Nicidecum, sire. Dacă m-aş căi, fie numai o clipă, m-aş duce valvârtej înapoi, vă daţi seama... totuşi nimic nu-mi poate scoate din cap gândul că biata femeie se desparte de mine în pofida dorinţelor ei.

— Şi cu toate astea, ai plecat?

— Precum vedeţi.

— Şi n-ai să te mai întorci înapoi?

— În vecii vecilor... Dacă aş avea burta domnului de Mayenne, mai zic, dar sunt zvelt şi am tot dreptul să mă ţin mândru.

— Dragul meu – spuse Henric, de astă dată serios – pentru mântuirea sufletului tău, despărţirea aceasta este cu drept cuvânt bine venită.

— Nu zic nu, sire, dar deocamdată o să mă plictisesc crâncen şapte zile pe săptămână, neavând nimic de făcut şi neştiind cum să-mi omor timpul, drept care am început a scorni cele mai încântătoare planuri de trândăvie. Mai mare dragul, într-adevăr, să te plictiseşti!... Nu eram încă obişnuit cu lucrul acesta şi găsesc că e foarte distins.

— Cred şi eu că este distins – spuse regele – de vreme ce eu am răspândit moda aceasta.

— Să vă spun planul pe care l-am urzit pe drum, sire, întorcându-mă din Piaţa Notre-Dame la Luvru. În fiecare zi am să vin la palat în litieră. Maiestatea voastră îşi va face rugăciunile, iar eu în vremea asta am să citesc cărţi de alchimie sau, şi mai bine, de marină, dat fiind că sunt de felul meu marinar. O să am o droaie de căţeluşi pe care am să-i pun să se hârjonească veşnic cu căţeluşii maiestăţii voastre, sau, mai degrabă, nişte pisoi, fiindcă sunt mai graţioşi; pe urmă vom mânca frişcă în timp ce domnul d'Épernon o să ne povestească verzi şi uscate. Am de gând să mă îngraş; pe urmă, după ce iubita lui du Bouchage îşi va şterge lacrimile, înveselindu-se, vom căuta o femeie veselă pe care s-o facem să lăcrimeze, ca să mai schimbăm cântecul; şi toate astea fără să mişcăm un deget, sire. Nimic nu poate fi mai plăcut decât să te lăfăieşti într-un jilţ, şi încă şi mai plăcut să stai culcat! Oh! ce perne moi, sire! Se vede numaidecât ca tapiţerii maiestăţii voastre lucrează pentru un suveran care se plictiseşte.

— Ruşine, Anne! spuse regele.

— Ruşine? De ce?

— Se poate ca un bărbat la vârsta ta şi de rangul tău să trândăvească şi să se îngraşe?! Proastă idee, ce să zic!

— Nu găsesc, sire.

— Uite, m-am gândit să-ţi dau ceva de făcut.

— Cu dragă inimă, dacă-i un lucru plicticos.

Pentru a treia oară se auzi un mârâit; s-ar fi zis că javra de căţel râdea de spusele lui Joyeuse.

— Ce câine isteţ! spuse Henric. A şi ghicit ce vreau să-ţi propun.

— Şi ce binevoiţi a-mi da de făcut, sire? Despre ce-i vorba?

— Ai să-ţi pui nişte cizme.

Joyeuse se cutremură îngrozit:

— O, nu, să nu-mi cereţi aşa ceva, sire, este împotriva tuturor principiilor mele.

— Şi ai să încaleci pe cal.

Joyeuse sări în sus:

— Pe cal?! A, nu, de azi înainte nu mai umblu decât în litieră. Maiestatea voastră n-a auzit ce-am spus?

— Ei, haide, Joyeuse, sfârşeşte odată cu ghiduşiile! M-ai înţeles? Ai să-ţi pui cizmele în picioare şi-ai să încaleci pe cal.

— Nu, sire – răspunse ducele, cât se poate de serios – e cu neputinţă.

— Şi de ce ar fi cu neputinţă, mă rog? întrebă Henric, mânios.

— Pentru că... pentru că... sunt amiral.

— Ei, şi?

— Şi pentru că amiralii nu obişnuiesc să meargă călare.

— Ah, aşa va să zică! spuse regele.

Joyeuse se mulţumi să moţăie din cap în chip de răspuns, ca un copil încăpăţânat care nu vrea cu nici un chip să asculte, dar care în acelaşi timp se sfieşte să nu răspundă de loc.

— Prea bine, atunci, domnule amiral, te scutesc să încaleci pe cal: ai dreptate, nu se cade ca un marinar să umble călare; menirea unui marinar este să meargă pe apă, pe puntea unei corăbii sau a unei galere; te vei îmbarca deci numaidecât şi te vei duce la Rouen; acolo vei găsi nava-amiral a domniei tale, pe care vei avea grijă s-o echipezi şi să te pregăteşti de plecare spre Anvers.

— Spre Anvers! exclamă Joyeuse, disperat de parcă i s-ar fi poruncit să plece la Canton sau la Valparaiso.

— Am spus – rosti regele cu un glas neînduplecat care statornicea fără nici o tăgadă drepturile sale de cârmuitor şi voinţa sa suverană. Am spus şi nu mai vreau să repet.

Fără a da cel mai mic semn de împotrivire, Joyeuse îşi prinse mantia în copci, îşi agăţă spada şi îşi luă dintr-un jilţ toca de catifea.

— Câtă bătaie de cap până să-i faci pe oameni să te-asculte! bombăni Henric. Dacă se întâmplă câteodată să uit că eu sunt stăpânul aici, măcar ceilalţi s-ar cuveni să-şi aducă aminte.

Joyeuse se înclină fără a scoate o vorbă şi, cu faţa împietrită, puse reglementar palma pe garda spadei.

— La ordin, sire! rosti el cu o voce atât de supusă, încât străşnicia monarhului se înmuie dintr-o dată ca un boţ de ceară.

— Vei pleca la Rouen – îi puse el în vedere – unde doresc să te îmbarci de îndată, dacă nu cumva preferi să mergi pe uscat până la Bruxelles.

Henric aştepta un cuvânt din partea lui Joyeuse, care se mulţumi să salute milităreşte.

— Preferi să călătoreşti pe uscat? stărui Henric.

— N-am nici o preferinţă atunci când trebuie să împlinesc o poruncă, sire – răspunse Joyeuse.

— Aşa, bosumflă-te, îmbufnează-te, îndărătnicule! strigă Henric. Ah, regii sunt sortiţi să n-aibă parte niciodată de prieteni!

— Cel ce porunceşte nu se poate aştepta să afle în jurul său decât slujitori – răspunse solemn Joyeuse.

— Aşadar, domnule – răspunse regele, jignit – veţi pleca la Rouen, veţi echipa galera domniei voastre, veţi strânge trupele aflate în garnizoanele Caudebec, Harfleur şi Dieppe, în locul cărora voi lua măsuri să se trimită alte oşti; pe urmă veţi îmbarca toţi ostaşii pe şase corăbii pe care le veţi pune la dispoziţia fratelui meu, care aşteaptă ajutoarele făgăduite de mine.

— Ordin scris, sire, nu vă fie cu supărare! spuse Joyeuse.

— De când, oare – răspunse monarhul – aţi părăsit obiceiul de a lua singur măsuri în numele puterii pe care domnia voastră o are ca amiral?

— N-am dreptul decât să mă supun şi, pe cât pot, sire, caut să mă feresc de orice răspundere.

— Foarte bine, domnule duce, veţi primi ordinul scris la palatul domniei voastre, chiar în momentul plecării.

— Şi când va fi plecarea sire?

— Peste un ceas.

Joyeuse se inclină ceremonios şi porni spre uşă.

Inima regelui zvâcni să se spargă.

— Cum aşa?! se miră el. Nici măcar nu socotiţi de cuviinţă să vă luaţi rămas bun?! Dar ştiţi că nu sunteţi deloc politicos, domnule amiral. De altfel, toată lumea spune că domnii marinari suferă îndeobşte de această meteahnă. Să sperăm că voi avea mai multă mulţumire din partea comandantului pedestrimii.

— Îmi cer iertare, sire – bolborosi Joyeuse – dar, din păcate, sunt un curtean tot atât de nepriceput pe cât sunt de puţin destoinic ca marinar, şi maiestatea voastră are tot dreptul să regrete binele pe care mi l-a făcut.

Şi ieşi trântind uşa cu atâta putere, încât draperia se înfoie, împinsă de aerul ce răbufnise în cameră.

— Aşa mă iubesc, va să zică, cei pe care i-am răsfăţat! se tângui regele. Ah, Joyeuse! Unde ţi-e recunoştinţa, Joyeuse?!

— Nu cumva ai de gând să-l chemi înapoi? spuse Chicot, apropiindu-se de pat. Ba nu, zău! Fiindcă s-a întâmplat să ai şi tu o dată în viaţă un dram de voinţă, acum te căieşti!

— Ia te uită, ştii că eşti nostim! răspunse regele. Dar ce-ţi închipui, că-i chiar atât de plăcut să cutreieri mările în toiul lunii octombrie, cu vântul şi ploaia în faţă? Aş vrea să te văd în locul lui, egoistule!

— Voia dumitale, mărite crai, voia dumitale!

— Te vezi umblând prin coclauri, peste munţi şi văi?

— Peste munţi şi văi! În clipa de faţă, dorinţa mea cea mai fierbinte este să călătoresc.

— Înseamnă că, dacă te-aş trimite undeva, aşa cum l-am trimis adineauri pe Joyeuse, ai primi?

— Nu numai că aş primi, dar ţi-aş cere stăruitor, te-aş ruga în genunchi.

— Să-ţi încredinţez o solie?

— Da, să-mi încredinţezi o solie.

— Ai fi în stare să te duci în Navara?

— M-aş duce şi unde a înţărcat dracu copiii, măria ta.

— Nu cumva te ţii de pozne, măscăriciule?

— Sire, n-am fost prea vesel de felul meu cât am trăit, şi pot să vă jur că, de când am răposat, sunt şi mai trist.

— Mai adineauri însă nu voiai în ruptul capului să părăseşti Parisul!

— Milostive stăpâne, am greşit, zău, am greşit amarnic şi-mi pare rău acum.

— Aşadar, ţi-a venit chef tam-nisam să-ţi iei tălpăşiţa?

— Numaidecât, preaslăvite domn, chiar acum, pe loc, prealuminate monarh!

— Nu mai înţeleg nimic! şi Henric dădu din umeri.

— N-ai auzit doar ce-a spus marele amiral al Franţei?

— Când anume?

— Atunci când ţi-a mărturisit c-a rupt-o cu ibovnica domnului de Mayenne.

— Ba da. Ei, şi?

— Dacă femeia asta, îndrăgostită de un băiat încântător cum e Joyeuse, căci, orice s-ar spune, ducele are pe vino-ncoace...

— Fără îndoială.

— Dacă femeia asta, zic, îi dă papucii, suspinând cu alean, înseamnă că are o pricină.

— De bună seamă, altminteri nu i-ar fi dat papucii.

— Ei bine, ştii care-i pricina?

— Nu.

— Nici n-o bănuieşti?

— Nu.

— Pricina este că domnul Mayenne e pe cale să se întoarcă.

— Ce vorbeşti! se miră regele.

— Ai înţeles, în sfârşit. Felicitările mele!

— Da, înţeleg... şi totuşi...

— Totuşi?

— Nu găsesc c-ar fi un motiv destul de puternic.

— Poate cunoşti cumva tu altele, Henric; nu mi-aş putea dori decât să le găsesc, la rândul meu, pe deplin întemeiate. Zi!

— Pentru ce femeia asta, în loc să-i dea răvaş de drum lui Joyeuse, nu s-ar despărţi mai degrabă de Mayenne? Nu crezi oare că Joyeuse ar căuta numaidecât să-şi arate recunoştinţa, poftindu-l pe domnul de Mayenne în Pré-aux-Clercs pentru a-i găuri burdihanul? Fiindcă, precum ştii, tânărul nostru are o spadă năprasnică.

— Prea bine, dar dacă Joyeuse are o spadă năprasnică, domnul de Mayenne, în schimb, are un pumnal viclean. Aminteşte-ţi de Saint-Mégrin.

Henric oftă din adânc, ridicând ochii la cer.

— O femeie cu adevărat îndrăgostită nu se îndură să pună în joc viaţa iubitului ei: preferă să-l părăsească pentru a câştiga timp; preferă, mai cu seamă, să nu-şi pună ea însăşi viaţa în joc. Toţi ăştia din familia ducilor de Guise, mânca-i-ar tata, sunt oameni ai dracului de crânceni.

— Ah! Se poate să ai dreptate.

— Îmi pare bine.

— Acum îmi vine şi mie să cred că Mayenne se gândeşte să se întoarcă. Bine, dar tu, Chicot, tu nu eşti nici o muiere fricoasă, nici o femeie îndrăgostită!

— Eu, Henric, sunt un bărbat prevăzător, un bărbat care mai are încă o răfuială cu domnul de Mayenne, o partidă pe care n-a apucat încă s-o sfârşească: dacă dă peste mine, poate că-i vine chef s-o ia de la capăt; domnul de Mayenne este un jucător atât de straşnic, drăguţul de el, că ţi se zbârleşte părul în cap!

— Ei, şi?

— O să joace cu atâta dibăcie, c-o să mă pomenesc la un moment dat cu un cuţit în spate.

— Las' că-l cunosc eu pe Chicot şi ştiu că obişnuieşte să-şi plătească întotdeauna datoriile.

— Ai dreptate, i-aş plăti cu vârf şi îndesat până ar da ortul popii.

— Cu atât mai bine! Înseamnă că partida s-a încheiat în cazul acesta.

— Pe naiba! Cu atât mai rău, dimpotrivă, cu atât mai rău! Familia o să urle ca din gură de şarpe, toată Liga o să-ţi cadă pe cap şi, într-o bună zi, parcă văd c-ai să-mi spui: "Chicot, puiule, să nu te superi pe mine, dar n-am ce face, trebuie să te trag pe roată".

— Am să spun eu aşa ceva?

— Nu numai c-ai s-o spui, dar, din păcate, ai s-o şi faci. Prefer deci ca lucrurile să ia o altă întorsătură, mă-nţelegi? Aşa cum sunt acum, mă simt foarte bine şi poftesc să rămân şi mai departe tot aşa. Vezi tu, asemenea progresii aritmetice mi se par destul de primejdioase când e vorba de răzbunare; drept care am să plec în Navara, dacă vrei într-adevăr să mă trimiţi acolo.

— Sigur că vreau.

— Aştept porunca, milostive crai.

Şi încremenind locului în poziţia pe care o luase mai înainte Joyeuse, Chicot rămase în aşteptare.

— Bine, dar nu ştii încă – spuse regele – dacă solia pe care vreau să ţi-o încredinţez o să-ţi placă.

— De vreme ce am cerut-o...

— Fiindcă, vezi tu, Chicot – îi desluşi suveranul – am de gând să bag un pic de zâzanie între Margot şi soţul ei.

— Învrăjbeşte pentru a stăpâni – rosti Chicot – era abecedarul politicii încă de acum o sută de ani.

— Aşadar, nu ţi-e silă de treaba asta?

— Păi ce-i treaba mea? răspunse Chicot. Faci cum vrei, luminăţia ta. Eu nu sunt decât un simplu ambasador şi nimic mai mult; nu eşti dator să-i dai nici o socoteală şi, atâta timp cât nimeni nu se poate atinge de un fir de păr din capul meu... fiindcă, îţi dai seama, desigur, că ţin neapărat la lucrul acesta.

— Dar bine – spuse Henric – trebuie totuşi să ştii ce să-i spui cumnatului meu.

— Cum adică, trebuie să-i spun ceva? Nu, nu, în vecii vecilor nu.

— Şi de ce nu?

— Mă duc oriunde pofteşti, dar nu scot o vorbă din gură. Cunoşti doar zicala: nu te juca cu focul...

— Atunci înseamnă că nu vrei!

— Nu vreau să scot un cuvânt, în schimb pot foarte bine să duc o scrisoare. Un purtător de cuvânt este, în orice caz, mai mult sau mai puţin răspunzător de vorbele pe care le rosteşte, pe când aducătorul unei scrisori nu are de pătimit decât doar indirect.

— Bine, dacă-i aşa, am să-ţi dau atunci o scrisoare: este un lucru care se împacă, de altfel, cu vederile mele politice.

— Ca să vezi cum s-a potrivit! Dă-mi!

— Cum ai spus?

— Am spus "Dă-mi".

Şi zicând aceasta, Chicot întinse mâna.

— Ah! Nu cumva îţi închipui că o scrisoare ca asta poate fi scrisă cât ai bate din palme; trebuie gândită pe îndelete, ticluită, cumpănită.

— Bine, atunci te las s-o gândeşti, s-o ticlueşti, s-o cumpăneşti. Am să trec dis-de-dimineaţă sau am să trimit pe cineva s-o ia.

— De ce nu rămâi să dormi aici?

— Aici?

— Da, în jilţul tău.

— Pe naiba! S-a mântuit, în vecii veciilor n-am să mă mai culc în palatul Luvru. Cine a mai pomenit asemenea bazaconie: un strigoi dormind într-un jilţ!

— Oricum – stărui regele – trebuie totuşi să ştii ce anume am pus la cale în privinţa surorii mele Margot şi soţului ei. Doar eşti gascon; scrisoarea trimisă de mine o să facă vâlvă la curtea Navarei; au să te descoasă şi, prin urmare, trebuie să fii în stare să le răspunzi. Ce dracu! Se cheamă că vii în numele meu şi n-aş vrea să te ia lumea drept un zevzec.

— Of, Doamne! spuse Chicot, dând din umeri. Zău, tare mai eşti greu de cap, măria ta! Doar nu-ţi vei fi închipuit c-am să bat două sute cincizeci de leghe ca să duc o scrisoare, fără să ştiu ce stă scris înăuntru! Fii pe pace: la primul colţ de stradă sau la umbra primului copac sub care am să poposesc, o să am eu grijă să deschid scrisoarea. Să fiu al dracului dacă n-o fac! Cum aşa? De zece ani îţi trimiţi ambasadorii în cele patru părţi ale lumii şi n-ai avut vreme să-i cunoşti? Şi acum, hai, odihneşte-ţi trupul şi sufletul în bună pace, că eu mă întorc în sihăstria mea.

— Şi unde zici că se află sihăstria ta?

— În cimitirul Inocenţilor, prea luminate stăpâne.

Henric se uită la Chicot cu aceeaşi nedumerire pe care, de două ceasuri de când îl văzuse răsărind în faţa lui, nu reuşise încă s-o alunge din privirile sale.

— Nu te-ai aşteptat la asta, aşa e? spuse Chicot, luându-şi pălăria şi pelerina. Ca să vezi se înseamnă să ai legături cu oamenii călătoriţi pe lumea cealaltă! Ne-am înţeles deci: pe mâine, fie că vin eu, fie că vine o ştafetă de-a mea.

— Cum vrei, numai că ştafeta trimisă de tine trebuie să fie înarmată cu o parolă, ca să se ştie că vine din partea ta şi ca să găsească porţile deschise.

— Foarte bine! Dac-am să fiu eu, se înţelege de la sine că vin din partea mea, iar dac-o să fie omul meu, atunci o să vină din partea strigoiului.

Şi cu aceste cuvinte, ieşi din încăpere aproape pe nesimţite, în aşa fel încât, superstiţios cum era din fire, Henric rămase în cumpănă, neştiind prea bine dacă fusese într-adevăr un om în carne şi oase sau doar o nălucire cel ce se strecurase pe uşă, fără a o face să scârţâie şi fără să clintească nici cel mai mic fald al draperiei.

XVI

ÎN CE FEL ŞI DIN CE PRICINĂ RĂPOSASE CHICOT

Chicot în carne şi oase – să ne ierte deci cititorii noştri dacă din întâmplare ar fi amatori de întâmplări miraculoase şi dacă-şi vor fi închipuit la un moment dat că ne-am luat îngăduinţa să introducem un strigoi printre eroii istorisirii noastre – Chicot ieşi deci din palat, după ce-i spusese monarhului, în zeflemea, potrivit obiceiului său, toate adevărurile pe care ţinea să i le împărtăşească.

Iată ce se întâmplase:

După moartea prietenilor apropiaţi ai monarhului, moarte pricinuită de zâzaniile şi de uneltirile urzite de către ducii de Guise, Chicot căzuse pe gânduri.

Viteaz, precum îl ştim, şi nepăsător, preţuia totuşi nespus de mult viaţa, care, pentru el, ca de altminteri pentru toţi oamenii de elită, era un veşnic prilej de desfătare.

La drept vorbind, singurii inşi în stare să se plictisească pe lumea aceasta şi care se călătoresc în lumea de apoi cu speranţa că vor avea parte de mai multe distracţii sunt zevzecii.

Ca urmare a plăcerilor pe care, aşa cum am arătat, i le prilejuia viaţa, Chicot ajunse să se teamă de răzbunarea domnului de Mayenne, cu atât mai mult cu cât ocrotirea regelui nu se dovedea a-i fi de vreun ajutor; şi îşi spunea, cu acea filozofie practică atât de caracteristică pentru gândirea sa, că un lucru odată făcut este bun făcut şi nimic nu-l mai poate desface pe lumea aceasta; şi că, prin urmare, toate halebardele şi toate tribunalele regelui Franţei n-ar fi fost în măsură să cârpească, chiar dacă nu s-ar fi băgat de seamă, o tăietură pe care pumnalul domnului de Mayenne ar fi făcut-o la vesta cu mâneci bufante a lui Chicot.

Se hotărâse deci să aleagă altă cale, dat fiind că rolul de măscărici, pe care cu dragă inimă l-ar fi schimbat oricând cu un rol serios, începuse să-l obosească, la fel ca şi răsfăţurile regale care, la vremea aceea, erau sortite să-l ducă, fără doar şi poate, la pierzare.

Pentru început se gândise, aşadar, să aştearnă o distanţă cât mai mare cu putinţă între spada domnului de Mayenne şi pielea lui Chicot.

În consecinţă, se grăbise să plece la Beaune, cu întreitul scop de a părăsi Parisul, de a-l îmbrăţişa pe amicul său Gorenflot şi de a-şi stropi măseaua cu vestitul vinaţ din 1550, cu atâta osârdie lăudat în faimoasa scrisoare cu care se încheie povestirea noastră Doamna de Monsoreau.

Trebuie să spunem că această mângâiere avu darul să-i priască – după două luni, Chicot îşi dădu seama că se îngraşă văzând cu ochii şi că lucrul acesta îl slujea de minune, ajutându-l să-şi schimbe înfăţişarea; dar în acelaşi timp observă că, pe măsură ce se îngrăşa, începea să semene cu Gorenflot, mai mult chiar decât îi şedea bine unui om de spirit.

Spiritul se dovedi până la urmă mai puternic decât materia. După ce deşertă câteva sute de sticle din vestitul vinaţ de la 1550 şi după ce citi şi răsciti cele douăzeci şi două de volume din care era alcătuită mica bibliotecă a stăreţiei şi în care egumenul descoperise această axiomă latinească: Bonum vinum laetificat cor hominis{7}, Chicot simţi, aşadar, o mare greutate la stomac şi un gol imens în creier.

"Aş putea foarte bine să mă călugăresc – se gândi el – numai că la mânăstirea lui Gorenfiot prea ar fi toate după pofta inimii mele, în timp ce într-o altă mânăstire n-ar fi îndeajuns; fireşte, rasa călugărească mi-ar oferi cea mai iscusită deghizare, ce m-ar feri pururea de privirile domnului de Mayenne; ei, fir-ar dracu al dracului, trebuie să mai existe şi alte mijloace decât tertipuri vulgare: să căutăm. Am citit undeva, într-o carte, care, ce-i drept, nu se află în biblioteca lui Gorenfiot: Quaere et inventies{8}."

Chicot se apucă deci să caute şi iată ce găsi.

Pentru vremea aceea, era un lucru încă inedit.

I se destăinui lui Gorenfiot, rugându-l să-i scrie regelui ceea ce-i va dicta el.

Gorenfiot se înduplecă anevoie, ce-i drept, dar se înduplecă totuşi în cele din urmă şi-i scrise monarhului că Chicot se retrăsese la stăreţie, că amărăciunea pricinuită de faptul că se văzuse nevoit să se despartă de stăpânul său, atunci când acesta se împăcase cu domnul de Mayenne, îi vătămase sănătatea, dar că, oricât încercase să se împotrivească, alungându-şi gândurile negre, durerea fusese mai tare decât voinţa lui, curmându-i zilele.

La rândul său, Chicot îi scrisese şi el o epistolă regelui.

Epistola, datată din 1580, era alcătuită din cinci paragrafe.

Fiecare din aceste paragrafe părea să fi fost aşternut pe hârtie la intervale de câte o zi, pe măsură ce boala înainta.

Primul era scris şi semnat de o mână încă sigură pe mişcările sale.

Scrisul celui de-al doilea era şovăielnic, iar iscălitura, deşi destul de citeaţă încă, era tremurată.

La sfârşitul celui de-al treilea nu apucase să semneze decât Chic...

Ch... la sfârşitul celui de-al patrulea.

În fine, cel de-al cincilea se încheia cu un C... lângă care se întindea o pată de cerneală.

Pata aceea lăsată de mâna unui muribund copleşise de durere inima monarhului.

Aşa se explică de ce se arătase atât de convins că Chicot nu putea fi decât o nălucire sau un strigoi.

Am fi dorit să putem transcrie în întregime scrisoarea lui Chicot, dar cum Chicot era, ca să folosim un termen din zilele noastre, un om foarte excentric, şi cum stilul este oglinda omului, se cuvine să spunem că stilul său epistolar, îndeosebi, era atât de excentric, încât nu ne încumetăm să reproducem această misivă, oricât de puternic ar fi efectul pe care-l putem sconta. O veţi putea citi însă în memoriile lui L'Étoile. Este datată din 1580, aşa cum am arătat, "anul marilor încornoraţi", ca să folosim cuvintele lui Chicot.

În josul paginii erau câteva rânduri pe care Gorenflot le adăugase pentru "a bate fierul cât e cald", mărturisindu-i regelui că, de când prietenul său se stinsese din viaţă, începuse a urî stăreţia din Beaune şi c-ar fi vrut mai degrabă să vină la Paris.

Mai cu seamă acest post-scriptum îi dăduse multă bătaie de cap lui Chicot, care, cu chiu cu vai, reuşise în cele din urmă să-l smulgă din vârful degetelor lui Gorenflot.

Spre deosebire de el, Gorenflot se simţea minunat de bine la Beaune, întocmai ca şi Panurge.

Egumenul îi argumenta lui Chicot cu o voce tânguitoare că, de obicei, vinurile sunt cu prisosinţă botezate când nu le iei de la obârşia lor ca să le poţi alege pe sprânceană.

Chicot însă căută să-l împace, făgăduind cucernicului stareţ că va veni el însuşi în fiecare an pentru a-i face rost de o provizie îndestulătoare de vinuri de Bourgogne de Volnay şi de Chambertin, şi cum în această privinţa ca în atâtea altele încă, Gorenflot recunoştea priceperea deosebită a lui Chicot, se lăsă în cele din urmă înduplecat de stăruinţele prietenului său.

La rândul său, răspunzând la scrisoarea trimisă de Gorenflot şi la cuvintele de rămas bun pe care i le adresase Chicot în pragul morţii, regele scrisese cu propria lui mână:

Preasfinţia ta veţi avea grijă a hărăzi o creştinească şi poetică îngropăciune sărmanului Chicot, pe care îl regret din toată inima, căci era nu numai un prieten credincios, dar şi un vrednic gentilom, cu toate că n-a reuşit niciodată să descurce spiţa neamului său decât până la străbunici.

Îl veţi împodobi cu flori şi-i veţi căuta un loc de veşnică odihnă în bătaia soarelui, pe care-l iubea cu atâta râvnă, fiind de felul său din partea de miazăzi a Franţei. Cât priveşte pe domnia voastră, a cărui mâhnire înţeleg a o cinsti precum se cuvine, cu atât mai mult cu cât şi eu o împărtăşesc, veţi părăsi, potrivit dorinţei pe care mi-aţi mărturisit-o, stăreţia domniei voastre din Beaune. Am prea mare trebuinţă de oameni credincioşi şi de slujitori de ispravă pentru a vă îngădui să rămâneţi departe de mine. Drept care vă numesc superior la mânăstirea iacobinilor, lăcaşul domniei voastre aflându-se în apropiere de poarta Saint-Antoine, cartier pe care răposatul nostru prieten îl îndrăgea cu osebire.

Preaîndatoratul sfinţiei voastre, Henric, care doreşte să nu-l uitaţi în cucernicele voastre rugăciuni.

Vă puteţi închipui ce ochi mari făcu egumenul în faţa acestei scrisori scrise în întregime de mâna unui monarh, cât de tare se minună de geniala iscusinţă a lui Chicot şi cât de grabnic se pregăti să-şi ia zborul spre onorurile ce-l aşteptau. Căci, dacă vă mai amintiţi, râvna măririlor făcuse încă mai de mult să încolţească îndărătnicii săi lăstari în inima lui Gorenflot, al cărui prenume, de altfel, Modeste, şi care, de când fusese numit superior la Beaune, se chema dom Modeste Gorenflot.

Totul se petrecuse după dorinţa suveranului, ca de altminteri şi după dorinţa lui Chicot.

Un mănunchi de scaieţi menit a înfăţişa, fizic şi alegoric totodată, rămăşiţele pământeşti ale lui Chicot, fusese înmormântat la soare, printre flori, sub un butuc de viţă de toată frumuseţea; pe urmă, după ce trecuse pe lumea cealaltă şi fusese îngropat în chip simbolic, Chicot îl ajutase pe Gorenflot să-şi strângă calabalâcul şi să se mute.

Dom Modeste fusese înscăunat cu mare fală la mânăstirea iacobinilor.

Chicot aşteptase apoi să coboare noaptea pentru a intra pe furiş în Paris.

Cumpărase în preajma porţii Bussy o căsuţă cu trei sute de scuzi, şi când îi venea chef să-l vadă pe Gorenflot, avea la îndemână trei drumuri între care putea să aleagă: unul mai scurt, care trecea prin oraş, un altul pe malul apei şi, în sfârşit, cel de-al treilea, care era şi cel mai sigur, pe sub zidurile Parisului.

Chicot, care avea o fire visătoare, îl alegea de obicei pe cel de pe malul Senei; şi cum pe atunci fluviul nu ajunsese încă să fie ferecat între pereţi de piatră, undele, precum spune poetul, lingeau ţărmurile-i largi, de-a lungul cărora, în nopţile senine cu lună plină, locuitorii cetăţii aveau deseori prilejul să vadă profilându-se umbra şuie a lui Chicot.

După ce se statornici la el acasă şi-şi schimbă numele, Chicot, se îngriji să-si schimbe şi înfăţişarea: se numea, aşadar, Robert Briquet, după cum ştim, şi se obişnuise să umble puţin cocârjat; pe urmă, din pricina frământărilor şi necazurilor ce se ţinuseră lanţ vreo cinci-şase ani, începuse să pleşuvească, aşa că părul său creţ şi negru de odinioară se retrăsese încetul cu încetul, întocmai ca marea în timpul refluxului, de pe frunte spre ceafă.

Pe de altă parte, aşa cum am spus, Chicot se îndeletnicise îndeaproape cu arta îndrăgită cu atâta râvnă de mimii din vechime, artă ce tinde să modifice, cu ajutorul unor grimase savant ticluite, mişcările fireşti ale muşchilor feţei şi jocul obişnuit al fizionomiei.

Datorită acestei sârguincioase ucenicii, privit la lumina zilei, Chicot reuşea să fie, atunci când îşi dădea osteneala, un Robert Briquet sadea, adică un om a cărui gură era lăbărţată până la urechi, a cărui bărbie se încârliga cu nasul şi ai cărui ochi priveau atât de cruciş, că ţi se făcea părul măciucă; toate astea fără nici un fel de schimonoseli, spre încântarea celor ce gustau asemenea prefaceri, căci din prelungă, colţuroasă şi vicleană, figura lui devenise lătăreaţă, râzătoare, nătângă şi smerită. În schimb, Chicot nu avusese cum să scurteze braţele sale lungi cât o zi de post şi picioarele lui de-o poştă; dar cum era grozav de iscusit, îşi încovoiase spinarea, aşa cum am arătat, încât braţele sale păreau acum tot atât de lungi ca şi picioarele.

Îndeletnicindu-se cu aceste exerciţii fizionomice, Chicot avu grijă totuşi să nu aibă legături cu nimeni.

Într-adevăr, oricât de mlădii ar fi fost mădularele lui, nu putea totuşi să rămână o veşnicie în această poziţie.

Cum şi-ar fi îngăduit, bunăoară, să umble cocârjat la amiază, când fusese drept ca bradul la orele zece, şi ce motiv ar fi putut scorni spre a se justifica în ochii unui prieten care l-ar fi văzut schimbându-şi într-o clipă înfăţişarea dacă, plimbându-se cu el, ar fi întâlnit întâmplător o mutră suspectă?

Robert Briquet se hotărî deci să ducă o viaţă singuratică, viaţă care, de altfel, era pe placul său, singura lui distracţie fiind să se abată uneori pe la Gorenflot pentru a deşerta până la ultima cupă faimosul vinaţ din 1550 pe care cuviosul egumen se ferise, bineînţeles, să-l lase de izbelişte în beciurile mânăstirii din Beaune.

Din păcate însă, sufletele de rând sunt supuse prefacerilor la fel ca şi sufletele alese: de la o vreme, Gorenflot se schimbă şi el, dar nu ca înfăţişare. Cel ce ţinuse cândva în mâini soarta sa se afla acum în puterea şi la cheremul său. Faptul că Chicot venea să cineze la stăreţie i se păru un fel de servitute din partea lui Chicot şi, din momentul acela, Gorenflot ajunse să aibă o părere mult prea bună despre sine şi nu îndeajuns de bună despre Chicot.

Văzând schimbarea petrecută cu prietenul său, Chicot nu se simţi câtuşi de puţin jignit: cele pe care le întâmpinase în preajma regelui Henric îl căliseră îndeajuns pentru a-şi însuşi această filozofie. Se strădui doar să fie mai cumpătat ca înainte şi atâta tot. În loc să se ducă din două în două zile la stăreţie, se învrednici să meargă doar o dată pe săptămână, apoi din două în două săptămâni şi, în sfârşit, numai o singură dată pe lună.

Gorenflot era însă atât de plin de sine, încât nici măcar nu băgă de seamă.

Chicot era prea filozof ca să mai poată fi susceptibil; se mulţumi deci să râdă pe sub mustaţă de nerecunoştinţa lui Gorenflot şi să-şi scarpine nasul şi bărbia, după bunul său obicei.

"Apa şi timpul – îşi spuse el – sunt cele mai puternice maluri pe care le cunosc: unul sfărâmă stâncile, iar celălalt amorul-propriu. Să avem răbdare."

Şi îşi struni răbdarea, aşteptând.

Era tocmai în aşteptare când se întâmplau evenimentele istorisite mai înainte şi în ţesătura cărora i se păru a întrevedea unele elemente neprevăzute ce prevestesc de obicei marile cataclisme politice.

Aşadar, Chicot, simţind că monarhul său, la care ţinea la fel de mult ca şi până atunci, deşi plecat din lumea celor vii, era pândit, în vârtejul evenimentelor ce urmau să se petreacă, de anumite primejdii aidoma celor de care îl ferise odinioară, se gândise să i se arate în chip de strigoi şi, ca atare, să-i prorocească viitorul.

Am văzut însă că vestea apropiatei sosiri a domnului de Mayenne, veste cuprinsă ca într-un răvaş în istorisirea lui Joyeuse şi pe care Chicot, cu isteţimea lui de maimuţă, o scosese în vileag, îl convinsese pe Chicot să treacă din ipostaza de strigoi în cea de fiinţă însufleţită şi să schimbe rolul de profet cu cel de ambasador.

Şi acum când, ceea ce putea să pară neguros în povestirea noastră a fost pe deplin limpezit, cu îngăduinţa cititorilor vom căuta să-l întâlnim din nou pe Chicot la ieşirea lui din palat şi să-l însoţim până la el acasă, în Piaţa Bussy.

XVII

SERENADA

De la palatul Luvru şi până la locuinţa lui, Chicot nu avea un drum prea lung de făcut.

Coborî deci pe ţărm şi porni să străbată Sena în curmeziş cu o luntre mică pe care o conducea singur şi cu care venise de pe malul celălalt, de la poalele turnului Nesle, lăsând-o apoi pironită de cheiul pustiu al palatului.

"Ce curios – îşi spunea el în timp ce vâslea privind ferestrele palatului, dintre care una singură, cea de la iatacul regelui, rămăsese luminată, deşi era o oră târzie din noapte – ce curios când te gândeşti că, după atâţia ani, Henric a rămas tot aşa cum îl ştiam; alţii au crescut în vremea asta, alţii s-au prăbuşit, iar alţii au murit, pe când el este aidoma cum a fost, doar cu câteva cute mai mult pe obraz şi în inimă, atâta tot; pururi aceeaşi fiinţă slabă de înger şi deosebită de restul oamenilor, bizară şi plină de poezie totodată; pururi acelaşi suflet egoist, obişnuit să ceară întotdeauna mai mult decât i se poate da: prietenie celor indiferenţi, dragoste celor ce-i sunt prieteni, credinţă celor ce-l iubesc, şi cu toate astea nespus de trist, biet rege, nefericit monarh mai trist decât oricare alt om de pe cuprinsurile ocârmuite de el. Într-adevăr, sunt singurul, cred, care a cercetat mai adânc amestecul acesta atât de ciudat de dezmăţ şi de căinţă, de nelegiuire şi de superstiţie, tot aşa cum sunt singurul care cunoaşte pe de rost Luvrul, prin galeriile căruia atâţia favoriţi s-au perindat în drum spre mormânt, spre surghiun sau spre deplina uitare: după cum tot eu sunt singurul care ştie să umble şi să se joace fără a întâmpina nici o primejdie cu această coroană ce arde ca jeraticul gândurile atâtor oameni, pentru ca în cele din urmă să le ardă şi degetele."

Chicot scoase un oftat mai mult filozofic decât trist şi porni să tragă mai vârtos la lopeţi.

"Ia te uită – îşi aminti el deodată – regele n-a pomenit nimic despre bani când mi-a vorbit de plecare: trebuie să mă simt măgulit că-mi arată atâta încredere; asta dovedeşte c-am rămas prieteni."

Şi Chicot începu să râdă pe tăcute, aşa cum râdea el îndeobşte; apoi, încordându-se pentru ultima oară asupra vâslelor, împinse luntrea spre ţărmul acoperit cu nisip fin şi o trase pe uscat.

Pe urmă, după ce legă botul luntrei de un ţăruş cu un nod pe care numai el ştia să-l facă şi care, în acele vremuri nevinovate – bineînţeles, în comparaţie cu cele de azi – era o chezăşie destul de temeinică, se îndreptă spre locuinţa lui, care se afla, precum am spus, doar la vreo două bătăi de muschetă de malul apei.

În clipa când apucă pe strada Augustinilor însă, fu nespus de uimit şi, mai cu seamă, intrigat auzind un zvon de instrumente muzicalo şi o unduire de glasuri ce împânzeau cu sunete armonioase întreg cartierul, atât de paşnic de obicei la ora aceea târzie.

"Se vede că-i vreo nuntă prin partea locului – se gândi el în primul moment. Ei, fir-ar să fie, când ziceam c-o să apuc şi eu să dorm barem cinci ceasuri, vrând-nevrând trebuie să stau cu ochii deschişi, deşi numai de nuntă nu-mi arde."

Apropiindu-se de locuinţa lui, văzu pâlpâind o lumină puternică în geamurile puţinelor case risipite ici-colo de-a lungul străzii; lumina aceea învolburată era răspândită de vreo douăsprezece torţe purtate de tot atâţia paji sau feciori de casă, în timp ce un grup de douăzeci şi patru de muzicanţi dirijaţi de un italian năbădăios cântau de mama focului din viole, psalterioane, sistre, rebecuri, lăute, surle şi tobe.

Armata aceasta de scandalagii era rânduită cu tot şartul în faţa unei case pe care Chicot o recunoscu, spre marea lui nedumerire, ca fiind chiar locuinţa sa.

Generalul invizibil care conducea această manevră îi aşezase pe muzicanţi şi pe paji cu faţa către casa lui Robert Briquet şi cu ochii aţintiţi asupra ferestrelor lui, în aşa fel încât toţi cei ce se aflau acolo păreau că nu sunt însufleţiţi, nu respiră, nu trăiesc decât pentru această contemplare.

Chicot rămase locului un moment, privind, împietrit de uimire, toată acea desfăşurare şi ascultând harababura ce se iscase.

Pe urmă, plesnindu-se peste coapse cu mâinile-i ciolănoase, îşi spuse: "Nu se poate, trebuie să fie o încurcătură la mijloc; nu-mi vine să cred că oamenii ăştia fac atâta tevatură numai şi numai de dragul meu".

Mai făcu deci câţiva paşi şi se amestecă în droaia de curioşi ce se strânseseră la faţa locului, ademeniţi de îmbierile serenadei, şi, uitându-se cu luare-aminte jur împrejur, se încredinţă că lumina torţelor se răsfrângea numai supra casei sale, după cum tot freamătul acela armonios se revărsa asupra ei; din câtă lume se afla acolo, nimeni nu părea să se sinchisească nici de casa de peste drum, nici de locuinţele învecinate.

"Într-adevăr – se dumeri Chicot – acum îmi dau seama că-i pentru mine: te pomeneşti că-i voi fi căzut cu tronc mai ştiu eu cărei prinţese!"

Totuşi această ipoteză, oricât l-ar fi măgulit, nu i se păru destul de convingătoare lui Chicot.

Se întoarse către casa ce se afla în faţa locuinţei sale.

Numai două dintre ferestrele ei erau neoblonite, amândouă la etajul al doilea, şi scăpărau când şi când fulgerate de lumina torţelor; atâta bucurie mai avea şi ea, biata clădire, lipsită, cum părea să fie, de vedere şi văduvită de orice chip omenesc.

"Se vede că ăştia dinăuntru dorm buştean – spuse Chicot – bată-i să-i bată! O dăndănaie ca asta ar scula şi morţii în picioare!"

În timp ce Chicot îşi punea fel şi fel de întrebări la care tot ei răspundea, orchestra îşi continua concertul ca şi cum ar fi cântat în faţa unei adunări de regi şi de împăraţi.

— Dacă nu te superi, prietene – îl iscodi Chicot pe unul dintre făclieri – n-ai putea să-mi spui dumneata, rogu-te, pentru cine cântă muzica asta?

— Pentru cetăţeanul care stă aici – răspunse feciorul arătând spre casa lui Robert Briquet.

"Pentru mine – se gândi Chicot – va să zică tot pentru mine!"

Chicot îşi făcu loc prin mulţime, crezând că va putea citi dezlegarea acestei enigme pe mânecile sau pe pieptul pajilor, dar orice blazon fusese cu îngrijire ascuns sub un fel de pelerină cenuşie ca zidurile.

— Al cui eşti, prietene? întrebă Chicot pe un toboşar care-şi sufla în degete ca să şi le dezmorţească, neavând nimic de făcut în momentul acela.

— Al cetăţeanului care stă aici – îi răspunse muzicantul, arătând cu bagheta spre locuinţa lui Robert Briquet.

"Măi să fie! se gândi Chicot. Aşadar, nu numai c-au venit aici pentru mine, dar sunt chiar ai mei. Din ce în ce mai bine! În sfârşit, vom vedea ce-o mai fi."

Şi aşternându-şi pe faţă cea mai migăloasă schimonositură pe care fu în stare s-o ticluiască, începu să dea din coate, înghiontind în dreapta şi-n stânga paji, lachei şi muzicanţi pentru a-şi croi drum spre uşa de la intrare, străduinţă pe care cu chiu cu vai izbuti s-o ducă la bun sfârşit, iar când ajunse acolo, scăldat în lumină şi înconjurat de făclieri, scotoci în buzunar, scoase cheia, descuie uşa şi, după ce intră înăuntru, o închise la loc şi împinse zăvoarele.

Pe urmă, urcându-se sus, la etaj, scoase în balcon un jilţ de piele pe care se aşeză la largul său, cu bărbia sprijinită de balustradă şi, fără a se sinchisi câtuşi de puţin de râsetele cu care fusese întâmpinată ivirea lui, glăsui:

— Domnilor, sunteţi siguri că nu v-aţi înşelat şi că trilurile, cadenţele şi ruladele domniilor voastre îmi sunt într-adevăr hărăzite mie?

— Sunteţi jupân Robert Briquet? întrebă conducătorul orchestrei.

— În carne şi oase.

— Înseamnă deci că suntem la porunca domniei voastre, domnule – răspunse italianul, făcând cu bagheta un semn ce dezlănţui o nouă învolburare melodioasă.

"Zău dacă mai înţeleg ceva!" se minună în sinea lui Chicot, plimbându-şi privirile iscoditoare peste capetele mulţimii şi peste casele din vecinătate.

Toată suflarea din împrejurimi ieşise la ferestre sau în pragul caselor ori se amestecase cu grupurile de cască-gură ce zăboveau în faţa uşii sale.

Jupân Fournichon, nevastă-sa, împreună cu tot alaiul celor Patruzeci şi Cinci, femei ,copii şi lachei, ticseau toate ferestrele hanului La Spada Mândrului Cavaler.

Numai clădirea de peste drum era întunecată şi mută ca un mormânt.

Chicot scotocea peste tot cu privirile căutând dezlegarea acestei încâlcite cimilituri, când i se păru deodată că întrezăreşte sub streaşina de la intrare, printre rosturile pardoselii balconului, la câteva palme sub tălpile sale, un bărbat înfăşurat într-o mantie de culoare închisă, cu o pălărie neagră cu pană roşie pe cap şi o spadă lungă la şold, bărbat care, socotind că nu-l poate vedea nimeni, sorbea din ochi casa de peste drum, casa aceea pustie şi tăcută în care nu se simţea nici un fior de viaţă.

Când şi când, şeful orchestrei îşi părăsea îndeletnicirile pentru a schimba cu dânsul câteva cuvinte în şoaptă.

Chicot îşi dădu numaidecât seama că tâlcul împrejurării de faţă se afla acolo şi că pălăria neagră ascundea chipul unui gentilom.

Din clipa aceea, toată atenţia lui se îndreptă asupra necunoscutului; aşa cum şedea rezemat de parmalâcul balconului, ochiul său avea o largă privelişte, putând să observe cu înlesnire tot ce se petrecea în stradă, ca şi sub streaşina de la intrare; reuşi deci să pândească fiece mişcare a personajului misterios, chibzuind că cel dintâi gest nesocotit pe care avea să-l facă îi va da în vileag trăsăturile feţei.

La un moment dat, în timp ce Chicot era numai ochi, absorbit de cercetările sale, un călăreţ însoţit de doi scutieri se ivi în colţul străzii şi începu să lovească de zor în dreapta şi-n stânga cu o nuia, alungându-i pe curioşii care stăteau pironiţi locului, căscând gura la muzicanţi.

"Domnul de Joyeuse!" murmură Chicot, recunoscându-l pe marele amiral al Franţei, în chip de călăreţ, încălţat cu cizme şi împintenat din porunca regelui.

După ce droaia de gură-cască fu împrăştiată, muzica încetă să mai cânte. Şeful de orchestră le făcuse probabil semn muzicanţilor să se oprească.

Călăreţul se apropie de gentilomul ascuns sub streaşină.

— Ei, Henri – îl întrebă el – ce veste-poveste?

— Nimic, frăţioare, nimic.

— Nimic?

— Da, nimic, nici măcar nu s-a arătat la faţă.

— Puşlamalele astea n-au făcut destul tărăboi?

— Ba cred c-au spart urechile tuturor vecinilor.

— N-au strigat în gura mare, aşa cum au fost muştruluiţi, c-au venit să cânte în cinstea cetăţeanului care stă aici?

— Dimpotrivă, au urlat atât de tare, încât uite-l c-a ieşit în balcon să asculte serenada.

— Şi domniţa tot nu s-a arătat?

— Nici ea, nici altcineva din casă.

— Ideea, totuşi, cred că era destul de iscusită – rosti Joyeuse, contrariat. Putea foarte bine, fără ca nimeni să i-o ia în nume de rău, să se folosească de acest prilej, aşa cum au făcut atâţia oameni de treabă, şi să asculte concertul dat în cinstea vecinului său.

Henri clătină din cap.

— Se vede că n-o cunoşti, frăţioare! spuse el.

— Ba da, ba da, o cunosc; mai bine zis, cunosc toate femeile, şi cum şi dânsa se numără printre ele, nu trebuie deci să ne pierdem curajul.

— O, Doamne, frăţioare, îmi spui asta fără nici un pic de curaj!

— Nicidecum, numai că, începând de azi, în fiecare seară cetăţeanul care şade aici va fi răsfăţat cu câte o serenadă.

— Şi dacă dânsa o să se mute?

— Păi de ce, dacă nu scoţi un cuvânt, dacă nu arăţi că-i vorba de ea, dacă rămâi mai departe ascuns? Ce-a spus cetăţeanul când a văzut că i se face atâta curte?

— A ţinut o cuvântare orchestrei. Ah, uite, frăţioare, uite că i-a venit iar chef să vorbească.

Într-adevăr, Briquet, care se hotărâse să lămurească lucrurile pe deplin, se ridicase în picioare pentru a-l descoase din nou pe şeful de orchestră.

— Dar taci odată, omule, şi intră-n casă! strigă Anne, mânios. Ţi-am cântat doar serenada, ce dracu mai vrei acum! Stai liniştit!

— De cântat mi-aţi cântat-o – răspunse Chicot cu cea mai desăvârşită amabilitate – aş vrea totuşi să ştiu cel puţin cui era închinată serenada pe care mi-aţi cântat-o.

— Fetei dumitale, nătărăule!

— Nu vă fie cu supărare, domnule, dar eu n-am nici o fată.

— Nevestei dumitale, atunci.

— Numai că, slavă Domnului, nu sunt însurat.

— Atunci, chiar dumitale în persoană.

— Da, da, ţie, şi dacă n-ai de gând să intri în casă...

Imbinând cuvântul cu fapta, Joyeuse îşi îndeplini ameninţarea şi îşi repezi calul asupra balconului în care şedea Chicot, dând iama prin muzicanţi.

— Păcatele mele! strigă Chicot. Păi dacă muzica asta era pentru mine, cui, Doamne iartă-mă, i-a căşunat să-mi strivească muzicanţii?

— Zevzec bătrân! scrâşni Joyeuse, înălţând privirile. Dacă nu-ţi vâri mai degrabă mutra aia pocită în cuibul tău de croncănitoare, muzicanţii au să-şi spargă lăutele în capul tău.

— Bietul om! Lasă-l în pace, frăţioare! spuse du Bouchage. Îţi dai seama că trebuie să fie tare mirat, sărmanul!

— Şi de ce să fie mirat, lua-l-ar dracu?! Vezi bine doar că, dacă s-ar încinge o încăierare, poate că s-ar învrednici, în sfârşit, să iasă cineva la fereastră; prin urmare, să-l zvântăm în bătaie pe cetăţeanul nostru, să-i dăm foc casei la nevoie, numai să facem ceva, drăcia dracului, să facem ceva!

— Te rog din suflet, frăţioare – spuse Henri – să nu sărim peste cal numai pentru a-i smulge o privire acestei femei. Suntem învinşi, n-avem încotro, trebuie să ne lăsăm păgubaşi.

Briquet nu scăpase un singur cuvânt din tot acest dialog ce reuşise să lumineze pe deplin ideile lui atât de încâlcite; cunoscând, aşadar, năbădăile celui care voia să-l ia în tărbacă, îşi făcea în gând pregătirile de apărare.

Joyeuse însă, lăsându-se convins de argumentele lui Henri, nu mai stărui şi porunci tuturor să plece: paji, valeţi şi muzicanţi, în frunte cu iscusitul maestro.

Pe urmă, luându-l pe fratele său deoparte, îi mărturisi:

— Sunt disperat; parcă-i un făcut, totul ne stă împotrivă.

— Ce vrei să spui?

— Nu mai am timp să-ţi dau o mână de ajutor.

— Într-adevăr, eşti îmbrăcat ca de drum, acum abia bag de seamă.

— Trebuie să plec în noaptea asta la Anvers: regele mi-a încredinţat o solie.

— Când ţi-a încredinţat-o?

— Chiar astă-seară.

— O, Doamne!

— Vino cu mine, zău, vino!

Henri lăsă braţele să-i cadă.

— Îmi porunceşti, frăţioare? întrebă el, pălind numai la gândul c-ar putea fi silit să plece.

Anne făcu un gest.

— Dacă-mi porunceşti – adăugă Henri – mă supun.

— Nu-i decât o rugăminte, du Bouchage, atâta tot.

— Îţi mulţumesc, frăţioare.

Joyeuse dădu din umeri.

— Aş face orice pofteşti, Joyeuse, dar, vezi tu, dacă aş fi cumva nevoit să părăsesc obiceiul de a-mi petrece nopţile pe strada asta, dacă nu mi-ar mai fi dat să privesc fereastra asta...

— Atunci?

— Aş muri!

— Eşti nebun, sărmane!

— Inima mea este acolo, mă înţelegi, frăţioare? zise Henri, întinzând mâna spre casa din faţă. Acolo este viaţa mea; cum vrei să mai trăiesc, dacă-mi smulgi inima din piept?

Ducele îşi încrucişă braţele, mocnind în sine o mânie amestecată cu milă. Îşi muşcă mustăcioara şi, după ce rămase pe gânduri câteva clipe, rosti într-un târziu:

— Dacă tata te-ar ruga, Henri, să te laşi pe mâna lui Miron, care nu este numai medic, dar în aceeaşi măsură şi filozof...

— I-aş răspunde că nu sunt câtuşi de puţin bolnav, că mintea mi-e teafără si că Miron nu poate lecui suferinţele dragostei.

— N-am încotro, trebuie să mă înclin în faţa părerilor tale, Henri; la urma urmei însă, de ce mi-aş face sânge rău? Femeia aceasta este totuşi femeie, iar tu, la rândul tău, eşti îndeajuns de stăruitor, aşa că nu văd pentru ce ne-am pierde speranţa, iar când am să mă întorc, sunt convins c-am să te găsesc zburdând, cu cântecul pe buze, mai voios şi mai sprinţar decât mine.

— Da, da, frăţiorul meu drag – încuviinţă tânărul, strângând mâinile prietenului său – da, am să mă lecuiesc, da, am să fiu fericit şi am să zburd voios; îţi mulţumesc pentru prietenia pe care mi-o dovedeşti, îţi mulţumesc! Este tot ce am mai de preţ pe lume.

— După dragostea ta.

— Dar mai presus decât viaţa mea.

Mişcat până în adâncul sufletului, deşi părea să fie un om uşuratic, Joyeuse se grăbi să-i taie vorba fratelui său.

— Mergem? spuse el. Torţele s-au stins, precum vezi, muzicanţii şi-au luat instrumentele la spinare, iar pajii au purces la drum.

— Du-te, frăţioare, du-te că vin şi eu îndată – spuse du Bouchage, care se gândea cu jale că trebuie să părăsească strada.

— Înţeleg – răspunse Joyeuse – vrei să-ţi iei rămas bun de la fereastră, ai dreptate. Atunci ia-ţi rămas bun şi de la mine, Henri.

Henri încolăci cu braţele grumazul fratelui său, care se aplecase să-l îmbrăţişeze.

— Nu – îi spuse el – am să te petrec până la barieră. Aşteaptă-mă încă puţin, la o sută de paşi de aici. Poate că s-o îndura, în sfârşit, să se arate, crezând că nu mai e nimeni pe stradă.

Anne îşi mână calul spre alaiul ce-l aştepta ceva mai încolo.

— Haideţi – îi îndemnă el – nu mai avem nevoie de voi deocamdată; puteţi pleca.

Făcliile se pierdură în noapte, sporovăiala muzicanţilor şi râsetele pajilor se stinseră cu încetul, ca şi ultimele suspine smulse violelor şi lăutelor la atingerea degetelor ce se rătăceau din întâmplare pe strune.

Henri privi pentru ultima oară casa, înălţă o ultimă rugăminte către ferestrele ei şi, în sfârşit, se urni din loc, întorcând mereu capul înapoi, şi porni agale după fratele său, înaintea căruia mergeau cei doi scutieri.

Văzând că amândoi tinerii plecaseră împreună cu alaiul lor de muzicanţi, Robert Briquet chibzui că sosise clipa când trebuia să se producă deznodământul acestei scene, dacă, bineînţeles, această scenă era sortită să aibă un deznodământ.

Drept care, socoti de cuviinţă să se retragă în chip zgomotos din balcon şi să închidă ferestrele.

Câţiva gură-cască se încăpăţânară totuşi să rămână mai departe locului, neclintiţi; după zece minute, însă, şi cel mai îndărătnic dintre ei îşi luase tălpăşiţa.

Între timp, Robert Briquet se urcase pe acoperişul casei sale împodobit cu fel de fel de cioplituri în lemn, ca nişte dantele, aşa cum sunt îndeobşte acoperişurile locuinţelor flamande, şi se ascunse îndărătul unuia din aceste ornamente spre a priveghea ferestrele de peste drum.

Îndată ce se stinse orice zgomot în stradă, când nu se mai auzi nici zvon de lăute, nici tropot de paşi, nici freamăt de glasuri, îndată ce totul intră pe făgaşul obişnuit, una dintre ferestrele de la etaj ale casei misterioase se deschise pe furiş şi cineva scoase capul afară cu băgare de seamă.

— Nu mai e nimeni – spuse în şoaptă un glas de bărbat – deci nu mai e nici un pericol. Pesemne că cineva a vrut să-i facă o farsă vecinului nostru; puteţi ieşi din ascunzătoare, doamnă, şi coborî în iatacul domniei voastre.

Spunând acestea, bărbatul închise fereastra, scăpără amnarul şi, aprinzând un felinar, îl încredinţă cuiva care aştepta cu mâna întinsă să-l primească.

Chicot se uită atât de încordat, că-i ieşiseră ochii din cap.

Dar abia apucă să întrevadă chipul palid şi neasemuit de frumos al femeii care primise felinarul, abia reuşi să surprindă privirea blajină şi tristă schimbată între slujitor şi stăpână, că păli deodată la faţă şi simţi un fior îngheţat lunecându-i prin vine.

Tânăra femeie, care nu părea să aibă mai mult de douăzeci şi patru de ani, începu a coborî treptele, urmată de slujitorul său.

— Ah – murmură Chicot ca pentru sine, trecându-şi mâna peste frunte ca să-şi şteargă sudoarea şi totodată ca şi cum ar fi vrut să alunge o cumplită vedenie – ah, conte du Bouchage, biet tânăr chipeş şi viteaz, biet îndrăgostit zănatic, geaba tragi nădejde că vei fi voios şi sprinţar şi că-ţi va mai arde vreodată să cânţi! Nu-ţi rămâne decât să încredinţezi fratelui tău deviza pe care ţi-ai ales-o, căci de azi înainte nu vei mai spune în veci: hilariter.

Coborî apoi în iatacul său, cu fruntea înnegurată, ca şi când s-ar fi afundat în cine ştie ce înfricoşată văgăună, în cine ştie ce primejdios abis, şi poposi în întunericul ce domnea în odaie, covârşit, el, cel din urmă, dar şi cel mai deplin, poate, de nebănuita înrâurire a melancoliei ce se revărsa din adâncul acelei case.

XVIII

PUNGA LUI CHICOT

Chicot îşi petrecu toată noaptea în jilţul său, visând.

Visând este cuvântul potrivit, fiindcă, într-adevăr, prin mintea lui se prefirară nu atât gânduri cât vise.

A te întoarce în trecut, a vedea luminându-se în fulgerarea unei singure priviri o întreagă epocă, aproape ştearsă din amintire, nu înseamnă a gândi.

Chicot sălăşlui toată noaptea într-o lume pe care o lăsase de mult în urmă, o lume cutreierată de falnice sau gingaşe umbre pe care privirea femeii palide, aidoma unei candele credincioase, le scosese la lumină, făcându-le să se perinde una câte una prin faţa ochilor, însoţită fiecare de un alai întreg de plăcute sau amarnice amintiri.

Chicot, care, întorcându-se de la palat, ofta cu atâta jale după somnul pierdut, nici nu se gândi măcar să se culce. Astfel că, atunci când zorii zilei mijiră cuprinzând vitraliile ferestrei sale, el rosti:

— Ceasul fantomelor a trecut, trebuie să ne gândim puţin şi la cei vii.

Se ridică deci din jilţ, îşi încinse spada, îşi aruncă pe umeri o pelerină de lână vişinie dintr-o ţesătură deasă, prin care nici cea mai năprasnică ploaie n-ar fi putut să pătrundă şi, înarmat cu nestrămutatul stoicism al înţeleptului, cercetă dintr-o privire chiverniseala pungii sale şi pingelele pantofilor săi.

Starea acestora din urmă i se păru lui Chicot în măsură a înfrunta un război; cât priveşte chiverniseala, se cuvine să zăbovim un pic asupra ei.

Vom face deci un popas în desfăşurarea istorisirii noastre, ca să putem vorbi mai amănunţit despre ea cititorilor.

Chicot, om cu o iscusită fantezie, precum îl ştim, scobise grinda ce străbătea de la un capăt la altul casa, fiind nu numai un ornament menit s-o înfrumuseţeze, deoarece era zugrăvită în fel şi fel de culori, dar totodată şi un sprijin ce-i sporea trăinicia, căci avea o grosime de cel puţin optsprezece degete.

În inima acestei grinzi, cu ajutorul unei scobituri adânci de un picior şi jumătate şi largi de vreo şase degete, îşi înjghebase un fel de sipet ai cărui pereţi adăposteau o mie de scuzi de aur.

Chicot, pasămite, îşi făcuse următoarea socoteală: "Una peste alta – chibzuise el – nu cheltuiesc pe zi decât cel mult a douăzecea parte dintr-un scud; aş putea, aşadar, să trăiesc din agoniseala mea vreo douăzeci de mii de zile în şir. Fireşte, n-o să apuc să le trăiesc chiar pe toate, dar, oricum, cred c-am să mă pot bucura măcar de jumătate din ele, şi pe urmă, pe măsură ce am să îmbătrânesc, nevoile, şi, o dată cu ele, şi cheltuielile, vor creşte, căci cu cât viaţa se împuţinează, cu atât bunăstarea se cade să sporească. Aşa că îmi rămân vreo douăzeci şi cinci sau treizeci de ani încheiaţi de trăit. Slavă Domnului, cred că-mi ajunge".

Prin urmare, pe temeiul socotelilor pe care şi le făcuse, aşa cum am arătat mai sus, Chicot se putea considera unul dintre cei mai bogaţi rentieri din Paris, şi credinţa într-un viitor liniştit îi dădea un fel de mândrie.

Nu pentru că Chicot ar fi fost cărpănos, dimpotrivă, atâta timp doar se dovedise mână-spartă; îi era groază însă de sărăcie, ştiind că lipsurile apasă ca o manta de plumb umerii pe care-i împovărează şi că reuşeşte să încovoaie oamenii cei mai dârzi.

În dimineaţa aceasta deci, socotindu-se cu sine însuşi, Chicot îşi spuse: "Fir-ar să fie! Vremurile-s grele şi n-are rost, cred, să fiu mărinimos. Pentru ce-aş umbla cu mănuşi, tocmai eu, cu Henric? Unde mai pui că banii aceştia – o mie de scuzi de aur – nici măcar nu i-am primit de la dânsul, ci de la un unchi care-mi făgăduise de şase ori mai mult; ce-i drept, unchiu-meu era burlac. Dacă ar fi întuneric afară, m-aş duce să iau o sută de scuzi din buzunarul regelui, dar s-a luminat de ziuă şi nu mă pot bizui decât pe mijloacele mele... şi pe ale lui Gorenflot".

Ideea de a-i stoarce câţiva sunători lui Gorenflot aduse un zâmbet pe buzele vrednicului său prieten.

"Ba nu, zău, aş vrea să-l văd – urmă el să-şi depene gândurile – pe jupân Gorenflot, care-mi datorează tot huzurul de care se bucură acum, dacă s-ar încumenta să refuze o sută de scuzi prietenului său dat fiind că e vorba să-l slujească pe regele care l-a uns superior la iacobini. Ah! suspină el, clătinând clin cap. Gorenflot nu mai este aşa cum îl ştiam. În schimb, Robert Briquet a rămas tot Chicot. Dar trebuia să mă duc, pare-mi-se, cu noaptea-n cap să iau scrisoarea regelui, faimoasa epistolă menită să aţâţe zâzania la curtea Navarei, şi uite că s-a şi făcut ziuă. Ei, şi? Până la urmă, tot o să-mi încapă în mână, şi dacă Gorenflot se va dovedi prea tare de cap ca să-l pot îndupleca, răvaşul acesta va fi cel mai iscusit tertip ce va cădea ca un trăsnet peste scăfârlia lui. Aşadar, să purcedem la drum!"

Chicot puse la loc scândura ce oblonea ascunzătoarea, o înţepeni bătându-i patru cuie, o acoperi cu lespedea respectivă, peste care presără o pospăială de colb ca să astupe crăpăturile, apoi, pregătindu-se de plecare, îmbrăţişă cu o ultimă privire cămăruţa în care petrecuse atâtea zile fericite, împlătoşat şi ferit de primejdii ca inima-n piept.

Pe urmă îşi aruncă ochii asupra casei de peste drum.

"De fapt – se gândi el – îndrăciţii ăştia de Joyeuse ar putea foarte bine, într-o bună noapte, să dea foc palatului meu, crezând că în felul acesta doamna nevăzută se va arăta poate o clipă la fereastră. Ei, Doamne, păi dacă li se năzare cumva să-mi pârjolească locuinţa, atunci cei o mie de scuzi ai mei numai bine s-ar preschimba într-un lingou de aur. În cazul acesta cred c-ar fi mai cuminte, zău, să îngrop toţi banii. Fugi încolo! Chiar dacă domnii de Joyeuse mi-ar da foc la casă, regele, oricum, o să mă despăgubească."

Şi acum că avea sufletul împăcat, Chicot închise uşa şi luă cu sine cheia, dar ceva mai apoi, când să iasă din casă spre a se îndrepta spre malul apei, îşi zise: "Stai, stai puţin, s-ar putea ca între timp Nicolas Poulain să vină pe aici să mă caute şi, bineînţeles, plecarea mea o să-l pună pe gânduri, şi atunci... Ei, asta-i acum, nu ştiu ce-o fi cu mine azi, că mă sperii de toate alea ca un iepure. La drum, băiete, la drum!"

În clipa în care Chicot încuia uşa de la intrare, cu aceeaşi grijă cu care încuiase uşa camerei sale, zări pe slujitorul doamnei necunoscute stând la fereastră: ieşise probabil să ia aer, cu speranţa că la ceasul acela dis-de-dimineaţă nu va fi nimeni pe afară să-l vadă.

Omul, aşa cum am spus, avea chipul sluţit de o rană ce-i sfârtecase tâmpla stângă, brăzdându-i o jumătate din obraz. Pe de altă parte, una din sprâncene, strâmbată de lovitura năprasnică, îi acoperea aproape în întregime ochiul stâng, înfundat în orbită. Dar ce curios! În pofida frunţii pleşuve şi a bărbii cărunte, avea o privire scăpărătoare, iar obrazul ce-i fusese cruţat păstra încă o prospeţime tinerească.

La vederea lui Robert Briquet, care cobora pragul casei, slujitorul se grăbi să-şi pună gluga în cap. Se pregăti tocmai să intre înăuntru, când Chicot îi făcu semn să mai stea.

— Vecine – îi strigă Chicot – de când cu tămbălăul de ieri, mi s-a făcut lehamite de casă; aşa că m-am gândit să plec pentru câteva zile la ferma mea. Vrei să fii atât de bun, rogu-te, şi să mai arunci când şi când o privire încoace?

— Da, domnule – răspunse necunoscutul – cu dragă inimă.

— Şi dacă s-ar întâmpla să vezi niscaiva hoţi...

— Fiţi pe pace, domnule, am o archebuză straşnică.

— Mulţumesc. Totuşi aş mai avea încă o rugăminte la domnia ta, vecine.

— Spuneţi. V-ascult.

Chicot păru a măsura din ochi distanţa ce-l despărţea de interlocutorul său.

— E un lucru mai gingaş, şi-mi vine greu să strig de aici în gura mare, dragă vecine – îi mărturisi el.

— Cobor îndată – îi răspunse necunoscutul.

Într-adevăr, Chicot îl văzu pierind de la fereastră; şi cum, în lipsa slujitorului, avu tot răgazul să se apropie de casă, câteva clipe mai apoi îi auzi paşii îndreptându-se spre ieşire, pe urmă uşa se deschise şi se pomeniră amândoi faţă-n faţă.

De astă dată slujitorul îşi trăsese gluga până peste ochi.

— E tare frig azi – spuse el, ca să ascundă sau ca să motiveze această ciudată fereală.

— Suflă vântul de te-ngheaţă, vecine – răspunse Chicot, silindu-se să nu-şi privească interlocutorul, ca să-l facă să se simtă în largul său.

— V-ascult, domnule.

— Uite despre ce-i vorba – urmă Chicot – eu plec.

— Mi-aţi făcut cinstea să-mi spuneţi acest lucru adineauri.

— Da, ştiu, să nu crezi că nu-mi amintesc, numai că, vezi dumneata, plecând, am lăsat nişte bani acasă.

— Foarte rău, domnule, foarte rău! Luaţi-i cu dumneavoastră.

— Ba nu: omul se mişcă mai greu şi este mai şovăielnic atunci când trebuie să scape nu numai cu viaţa, dar şi cu punga teafără. Am lăsat deci banii acasă, dar, bineînţeles, am avut grijă să-i ascund cât mai bine, atât de bine chiar, încât singurul lucru de care mă tem e că s-ar putea să am nenorocul să se aprindă casa. Dacă s-ar întâmpla una ca asta, fii atât de bun, rogu-te, de vreme ce suntem vecini, şi ia aminte: când o fi să ardă grinda aceea groasă al cărei capăt cioplit în chip de balaur îi vezi ieşind în afară acolo, în dreapta, ia aminte, zic, şi scotoceşte după aceea în cenuşă.

— Ca să vă spun drept, domnule – rosti necunoscutul cu o vădită nemulţumire – mă puneţi într-o mare încurcătură. Mărturisirea aceasta se cuvenea să fie făcută mai degrabă unui prieten decât unui om pe care nu-l cunoaşteţi şi despre care nu ştiţi nimic.

Spunând aceste cuvinte, cerceta cu o privire scânteietoare schimonositura mieroasă întipărită pe faţa lui Chicot.

— E adevărat că nu te cunosc – răspunse acesta – dar eu am foarte multă încredere în figurile oamenilor şi, judecând după chipul dumitale, mă bizui că eşti un om cinstit.

— Vă daţi seama totuşi, domnule, că mă obligaţi să-mi iau o mare răspundere. Dar dacă, în cele din urmă, stăpânei mele o să i se urască de atâta muzică, aşa cum vi s-a urât şi domniei voastre, şi o să poftească să ne mutăm?

— Atunci înseamnă că nu mai este nimic de făcut – răspunse Chicot – şi-n orice caz n-o să-ţi cer socoteală dumitale, vecine.

— Vă mulţumesc pentru încrederea pe care o arătaţi unui biet necunoscut – spuse slujitorul, înclinându-se. Voi căuta să mă arăt vrednic de ea.

Şi făcând o plecăciune în faţa lui Chicot, intră în casă.

La rândul său, Chicot îl salută prietenos şi, în momentul în care omul închise uşa după el, şopti ca pentru sine: "Bietul băiat, de astă dată, cu drept cuvânt se poate spune că-i vorba de un strigoi; şi când mă gândesc ce vesel, ce plin de viaţă şi ce chipeş era când l-am cunoscut!"

XIX

MÂNĂSTIREA IACOBINILOR

Stăreţia pe care monarhul i-o hărăzise lui Gorenflot drept răsplată pentru credincioasele sale servicii şi, mai cu seamă, pentru verva lui scânteietoare se afla în afara oraşului, la vreo două bătăi de muschetă de poarta Saint-Antoine.

Cartierul din preajma porţii Saint-Antoine era un cartier cât se poate de simandicos, cercetat de obraze alese, deoarece regele obişnuia să meargă adesea la castelul Vincennes, care, la vremea aceea, încă se mai numea pădurea Vincennes.

Ici şi colo, pe drumul ce ducea spre donjon, se aflau câteva mici conace ale unor mari seniori, înconjurate de grădini încântătoare şi de falnice curţi, ce alcătuiau un fel de apanaj al castelului, găzduind nenumăratele întâlniri unde, cu toate că pe atunci orice târgoveţ de rând avea meteahna de a pune ţara la cale, ne vom îngădui a spune că discuţiile politice erau cu cea mai mare grijă ocolite.

Datorită deselor perindări încolo şi-ncoace ale curţii, drumul acesta dobândise acelaşi prestigiu de care, păstrând bineînţeles proporţiile, se bucură în zilele noastre şoseaua Champs-Elysées.

Trebuie deci să recunoaştem că era o poziţie într-adevăr strălucită pentru stăreţia ce se înălţa măreaţă în dreapta drumului spre Vincennes.

Mânăstirea era alcătuită dintr-o serie de clădiri aşezate pe câteşipatru laturile unei curţi imense, sădită cu pomi, dintr-o grădină de zarzavaturi în spatele clădirilor şi dintr-o sumedenie de acareturi ce cuprindeau cam tot atâta loc cât vatra unui sat.

Două sute de călugări sălăşluiau în chiliile din fundul curţii, pe latura paralelă cu drumul.

În faţă, patru ferestre arătoase cu un singur balcon de fier desfăşurat de-a lungul câteşipatru ferestrelor lăsau să pătrundă din plin în apartamentele stăreţiei aerul, lumina zilei şi viaţa.

Aidoma unui oraş ce ar putea fi la un moment dat încercuit, mânăstirea avea la îndemână toate cele trebuincioase pe moşiile ei din Charonne, din Montreuil şi din Saint-Mandé.

Păşunile ei hrăneau o cireadă înfloritoare de cincizeci de boi, nici unul mai mult sau mai puţin vreodată, şi o turmă de nouăzeci şi nouă de oi, deoarece, fie după datină, fie după canoanele scrise, bunurile aflate în stăpânirea cinurilor călugăreşti nu trebuie să atingă cifra de o sută.

O clădire deosebită adăpostea la rândul său un număr de nouăzeci şi nouă de porci de rasă, pe care-i creştea cu dragoste şi, mai cu seamă cu mândrie, un cârnăţar ales chiar de dom Modeste în persoană.

Cinstea aceasta de care cârnăţarul avea tot dreptul să se simtă măgulit se datora cârnaţilor delicioşi, urechilor umplute şi caltaboşilor cu arpagic cu care acesta îndestula odinioară hanul La Cornul Abundenţei.

Dom Modeste, plin de recunoştinţă pentru ospeţele îmbelşugate de care avusese parte pe vremuri la jupân Bonhommet, înţelegea să plătească în felul acesta datoriile fratelui Gorenflot.

Nu mai e nevoie, cred, să vorbesc de cămări şi de pivniţe.

Livada pe spaliere a mânăstirii, aşezată către răsărit şi miazăzi, dădea nişte piersici, caise şi struguri de toată frumuseţea; pe de altă parte, din aceste fructe se făceau marmeladă şi dulceţuri, pregătite de un frate, anume Eusebiu, făuritorul acelui munte de fructe zaharisite pe care primăria Parisului îl oferise celor două regine cu prilejul ultimului banchet oficial ce avusese loc.

Cât priveşte pivniţa cu vinuri, Gorenfiot o chivernisise prin osârdia lui, secătuind, în schimb, toate pivniţele din Bourgogne, căci avea din născare o vădită preferinţă pentru vinul de pe aceste meleaguri, ca toţi băutorii încercaţi, care sunt de părere îndeobşte că vinul de Bourgogne este singurul vin adevărat.

În sânul acestei chinovii, un rai în toată puterea cuvântului pentru cei obişnuiţi să-şi ghiftuiască stomacul şi să taie frunză la câini, într-un apartament somptuos de la primul etaj, al cărui balcon dădea spre drumul mare, îl vom regăsi pe Gorenflot, înzestrat cu o guşă în plus şi cu acea venerabilă solemnitate pe care deprinderile unei vieţi de huzur şi de netulburată tihnă o împrumută chiar şi celor mai vulgare figuri.

Dacă în sutana-i albă ca neaua, cu gulerul negru ce-i încălzeşte umerii largi, Gorenflot nu se mai simte tot atât de stăpân pe gesturile sale pe cât se simţea în rasa cenuşie de călugăr, în schimb este mult mai impunător.

Mâna-i lătăreaţă ca o spadă de berbec se sprijină pe un in-cvarto{9} pe care-l acoperă cu desăvârşire, picioarele butucănoase se odihnesc pe un încălzitor cu jeratic, mai-mai să-l strivească; braţele însă i-au rămas prea scurte ca să se mai poată împreuna pe pântecele voluminos.

Cu o clipă mai înainte, ornicul tocmai bătuse vestind ceasurile şapte şi jumătate dimineaţa.

Superiorul se sculase ultimul din toată mânăstirea, folosindu-se de canoanele ce îngăduie stareţului să doarmă o oră mai mult decât ceilalţi monahi; îşi continua însă somnul de noapte într-un jilţ încăpător, cu două rezemătoare de o parte şi de alta a spătarului, şi moale ca o pilotă.

Mobilierul camerei în care picoteşte cuviosul abate este mai curând laic decât monahicesc: o masă cu picioare strunjite, acoperită cu un chilim bogat, icoane în care spiritul religios se îmbină cu galanteria într-un amestec destul de ciudat de dragoste lumească şi de cucernicie, amestec pe care nu-l găsim în artă decât în perioada aceasta; blidare, vase de preţ, unelte bisericeşti, altele de servit la masă; perdele mari de brocart veneţian la ferestre, mai fastuoase, cu toată vechimea lor, decât cele mai scumpe ţesături noi; iată, înfăţişate în amănunţime, bogăţiile care ajunseseră în stăpânirea lui dom Modeste Gorenflot, din mila Celui de Sus, a regelui şi, mai cu seamă, a lui Chicot.

Cum spuneam deci, superiorul picotea într-un jilţ în timp ce ziua albă venise ca de obicei să-l vadă, dezmierdând cu lumina-i argintie rumeneala şi tonurile sidefii ala obrazului cufundat în somn.

Uşa se deschise binişor şi doi monahi intrară în odaie fără să-l trezească pe superior.

Primul era un bărbat între treizeci şi treizeci şi cinci de ani, slab, palid la faţă şi cu trupul nervos încordat ca un arc în rasa de călugăr iacobin: ţinea fruntea sus, iar privirea ţâşnită ca o săgeată din ochii săi vultureşti avea darul de a porunci înainte ca buzele lui să fi rostit un cuvânt, pentru ca, o clipă mai apoi, aceeaşi privire să se îmblânzească sub învăluirea pleoapelor prelungi şi albe care, de câte ori se închideau, scoteau în vileag cearcănele mari, cafenii din jurul ochilor. Când însă, dimpotrivă, irisul negru scânteia între sprâncenele stufoase şi chenarul acela cafeniu-roşcat al orbitei, părea că scapără un fulger din învolburarea a doi nori de aramă.

Călugărul acesta se numea fratele Borromée şi era de vreo trei săptămâni economul mânăstirii.

Celălalt era un tânăr de vreo şaptesprezece sau optsprezece ani, cu ochi negri şi ageri, cu o figură îndrăzneaţă, cu bărbia ieşită în afară, mic de stat, dar bine legat, şi care îşi suflecase mânecile largi, dând la iveală cu un fel de mândrie două braţe pline de neastâmpăr ce nu puteau sta liniştite o clipă.

— Superiorul încă mai doarme, frate Borromée – spuse cel mai tânăr dintre călugări. Ce facem, îl trezim?

— Nici să nu te gândeşti, frate Jacques – răspunse economul.

— Zău, ce păcat că avem un stareţ căruia-i place să doarmă până târziu – urmă tânărul frate – altminteri am fi putut încerca armele chiar acum, dimineaţa. Ai băgat de seamă ce frumuseţe de platoşe şi ce minunate archebuze sunt printre ele?

— Taci din gură, frate, să nu te-audă.

— Ce necaz! stărui călugărul cel mărunţel, bătând din picior în covorul gros care înăbuşi zgomotul izbiturii. Zău dacă nu-ţi vine să mori de necaz! E atât de frumos afară, ograda-i zvântată, mai mare dragul să fi făcut exerciţii, frate econom!

— Ai răbdare, fiule – îl povăţui fratele Borromée cu o prefăcută smerenie, dezminţită de privirea lui arzătoare.

— Dar de ce nu porunceşti, până una alta, să se împartă armele? îl întrebă cu însufleţire Jacques, suflecându-şi mânecile ce-i căzuseră.

— Eu să poruncesc?

— Da, dumneata!

— Ştii doar prea bine, frate, că nu am căderea să poruncesc – răspunse grav Borromée. Stăpânul, uite-l, e-acolo!

— Care stăpân? Acolo, în jilţ... adormit... când toată lumea-i în picioare...? – spuse Jacques cu un glas mai curând burzuluit decât cuviincios.

Şi privirea lui plină de o scăpărătoare isteţime se strădui să citească în adâncul inimii fratelui Borromée.

— Să-i respectăm harul şi odihna – rosti acesta, înaintând spre mijlocul încăperii, dar tocmai atunci, ca un făcut, dădu peste un scăunaş care se răsturnă pe parchet.

Cu toate că zgomotul taburetului se stinse în grosimea covorului la fel ca şi bătaia din picior a fratelui Jacques, auzind bufnitura, dom Modeste tresări şi deschise ochii.

— Cine-i acolo? strigă el cu glasul repezit al unei santinele aţipite.

— Sfinţia voastră – rosti fratele Borromée – să ne iertaţi că ne-am îngăduit să tulburăm cucernica domniei voastre cugetare, dar am venit să aflu ce porunciţi.

— Ah, bună dimineaţa, frate Borromée – spuse Gorenflot, dând uşor din cap. Pe urmă, după ce rămase pe gânduri un moment, răstimp în care îşi încordă, precum se vedea prea bine, toate strunele memoriei sale, întrebă clipind din ochi de câteva ori: Ce să poruncesc?

— Ce să facem cu armele şi cu armurile!

— Cu armele şi cu armurile? se miră Gorenflot.

— Întocmai. Sfinţia voastră a cerut să aducem arme şi armuri.

— Cui i-am cerut?

— Mie.

— Dumitale?... Eu? Ţi-am cerut eu arme?

— Fără îndoială, sfinţia voastră – întări Borromée, netulburat, ca omul care ştie ce vorbeşte.

— Eu?! îngână dom Modeste în culmea uimirii. Eu?! Când anume?

— Acum opt zile.

— Aha! Dacă a fost acum opt zile... Dar ce să facem cu armele?

— Sfinţia voastră aţi spus, şi nu fac decât să repet cuvintele domniei voastre, aţi spus, zic: "Frate Borromée, ar fi bine să facem rost de nişte arme pentru călugării şi fraţii de la noi din mânăstire: exerciţiile de gimnastică sunt menite să întărească puterea trupului, aşa cum învăţămintele cucernice sporesc puterea sufletului".

— Am spus eu asta?! se minună Gorenflot.

— Da, preacuvioase; iar eu, ca un frate nevrednic şi supus, m-am grăbit a face rost de arme de luptă.

— Curios! murmură Gorenflot. Nu-mi amintesc nimic, dar nimic.

— Ba chiar aţi adăugat, preacuvioase, acest citat latin: Militat spiritu, militat gladio{10}.

— Ce vorbeşti?! exclamă dom Modeste, căscând nişte ochi cât cepele. Am adăugat eu citatul ăsta?

— Memoria nu mă înşală, preacuvioase – răspunse Borromée, plecându-şi pleoapele cu modestie.

— Din moment ce am spus aşa – urmă Gorenflot, dând agale din cap – înseamnă că am avut motive temeinice, frate Borromée. De fapt, am fost întotdeauna de părere că trupul se cuvine să fie oţelit; şi pe vremea când eram doar un călugăr de rinei, am luptat necontenit atât cu vorba cât şi cu spada: Militat... spiritu... Prea bine, frate Borromée! Atotputernicul m-a luminat.

— Mă duc atunci să împlinesc până la capăt porunca sfinţiei voastre – spuse Borromée, ieşind împreună cu fratele Jacques, care nu-şi mai încăpea în piele de bucurie şi-l tot trăgea de poalele anteriului.

— Du-te! rosti cu măreţie Gorenflot.

— Ah! Preacuvioase – spuse fratele Borromée, întorcându-se după câteva clipe – eram să uit...

— Ce?

— Jos, în vorbitor, aşteaptă un prieten al înălţimii voastre, care doreşte să vă vadă.

— Cum îl cheamă?

— Jupân Robert Briquet.

— Jupân Robert Briquet – îl lămuri Gorenflot – nu este nicidecum prietenul meu, frate Bcrromée, ci doar o cunoştinţă oarecare.

— Înseamnă deci că sfinţia voastră nu-l primeşte?

— Ba da, ba da – rosti într-o doară Gorenflot – omul acesta are darul să-mi descreţească fruntea. Spune-i să vină sus.

Fratele Borromée se înclină din nou şi ieşi pe uşă .Cât priveşte pe fratele Jacques, dintr-un singur salt coborâse din apartamentul stareţului în odaia în care erau păstrate armele.

După cinci minute, uşa se deschise din nou şi prietenul superiorului se ivi în prag.

XX

CEI DOI PRIETENI

Dom Modeste nu găsi de cuviinţă să se clintească din jilţul în care stătea răsturnat cu atâta desfătare.

Chicot trebui să străbată încăperea ca să se apropie de el.

Superiorul catadicsi totuşi să moţăie din cap ca să-i dea de ştire noului sosit că-l zărise.

Chicot nu se arătă câtuşi de puţin mirat de nepăsarea stareţului; păşi mai departe spre el, şi când se află la o distanţă respectuoasă de dânsul, făcu o plecăciune.

— Bună dimineaţa, domnule superior – spuse el.

— Ah, lume nouă! îl întâmpină Gorenflot. Ai înviat din morţi, după cum se pare?

— Chiar ai crezut c-am murit, domnule superior?

— Ei, Doamne! Nu te-am mai văzut deloc în ultimul timp.

— Am avut treabă.

— Aşa!

Chicot ştia că, afară de cazul când ar fi fost înfierbântat de vreo două-trei sticle cu vin vechi de Bourgogne, Gorenflot era îndeobşte scump la vorbă. Şi cum, pe cât se părea, dat fiind ora timpurie, Gorenflot nu apucase încă să pună nici un strop pe limbă, luă un jilţ încăpător şi se aşeză, fără să scoată un cuvânt, în dreptul căminului, întinzându-şi picioarele pe garnitura acestuia şi afundându-şi şalele în spătarul capitonat.

— Rămâi să mănânci cu mine, domnule Briquet? îl întrebă dom Modeste.

— Poate că da, domnule superior.

— Nu trebuie să te superi, domnule Briquet, dacă s-ar întâmpla cumva să-mi fie cu neputinţă să-ţi hărăzesc tot timpul pe care aş dori să-l petrecem împreună.

— Ei, asta-i, dar cine naiba ţi-a cerut aşa ceva, domnule superior? Drăcia dracului! Nu ţi-am cerut nici măcar de mâncare, dumneata m-ai poftit.

— Bineînţeles, domnule Briquet – se grăbi să-l împace dom Modeste, cu drept cuvânt neliniştit de glasul atât de hotărât al lui Chicot. Nici vorbă că eu te-am poftit, dar...

— Dar ţi-ai închipuit că n-am să primesc, nu-i aşa?

— Da' de unde! Mă ştii oare pe mine că aş avea obiceiul să umblu cu asemenea marafeturi, domnule Briquet?

— O persoană simandicoasă ca dumneata, domnule superior, îşi poate îngădui să aibă orice fel de obiceiuri doreşte – răspunse Chicot, zâmbind aşa cum numai el ştia să zâmbească.

Dom Modeste îl privi clipind din ochi. Nu putea deloc să se dumirească dacă Chicot îl lua peste picior sau dacă vorbea serios.

Chicot tocmai se sculase în picioare.

— De ce te-ai ridicat, domnule Briquet? întrebă Gorenflot.

— Pentru că vreau să plec.

— De ce să pleci, când mi-ai făgăduit adineauri că mănânci cu mine?

— Mai întâi, nu ţi-am făgăduit c-o să mănânc cu dumneata.

— Îmi pare rău, doar te-am poftit.

— Şi ţi-am răspuns: "Poate"; poate nu este totuna cu "da."

— Nu cumva te-ai supărat?

Chicot prinse a râde.

— Eu, să mă supăr! se miră el. Şi de ce, mă rog, m-aş fi supărat? Pentru că eşti fără obraz, incult şi necioplit? O, dragă domnule superior, ne cunoaştem de multă vreme pentru ca micile dumitale cusururi să mă mai poată cumva supăra.

Gorenflot rămase cu gura căscată şi cu braţele întinse, ca trăsnit de ieşirea neaşteptată a oaspetelui său.

— S-auzim de bine, domnule superior! adăugă Chicot.

— Mai stai, zău...

— Călătoria mea nu suferă nici o amânare.

— Cum aşa, pleci într-o călătorie?

— Am o solie de îndeplinit.

— Din partea cui?

— Din partea regelui.

Gorenflot era năucit de parcă i-ar fi căzut cerul în cap.

— O solie! se minună el. O solie din partea regelui! Va să zică ai dat iar ochii cu el?

— Fireşte.

— Şi cum te-a primit?

— Cu braţele deschise: ca să vezi că el, ditamai regele, are ţinere de minte.

— O solie din partea regelui! bolborosi Gorenflot. Şi eu, ca un om fără obraz, ca un necioplit şi incult ce sunt...

Inima lui se dezumfla treptat-treptat, ca un balon înţepat cu acul şi din care a început să iasă aerul.

— S-auzim de bine! spuse din nou Chicot.

Gorenflot se ridică din jilţ şi, întinzând mâna-i lătăreaţă, aţinu calea fugarului, care, trebuie să recunoaştem, se supuse acestei samavolnicii fără să se împotrivească.

— Stai, omule, să ne lămurim! stărui superiorul.

— Ce să lămurim? întrebă Chicot.

— Vreau să ştiu de ce eşti atât de ţâfnos azi?

— Nu văd de ce-aş fi mai altfel azi decât în celelalte zile.

— Ba eşti.

— Sunt, ca de obicei, oglinda celor ce se află de faţă.

— Ba nu.

— Râzi, mă umflă şi pe mine râsul; te bosumfli, încep şi eu să fac mutre.

— Ba nu, ba nu, ba nu!

— Ba da, ba da, ba da!

— Uite ce e, ca să-ţi spun cinstit, eram îngândurat.

— Ce vorbeşti!

— De ce nu vrei să fii îngăduitor cu un om care are atâtea buclucuri pe cap? Doamne Dumnezeule, crezi că mai ştiu eu unde mi-e capul? Stăreţia asta nu-i tot atât de istovitoare ca şi ocârmuirea unei provincii întregi? Gândeşte-te numai că am sub oblăduirea mea două sute de oameni, că sunt totodată econom, arhitect şi intendent; fără să mai pun la socoteală îndatoririle mele duhovniceşti.

— Într-adevăr, este prea mult pentru puterile unui nevrednic slujitor al lui Dumnezeu.

— Oh! Văd eu că mă iei peste picior – spuse Gorenflot. Unde este milostenia dumitale creştinească, domnule Briquet?

— Crezi c-am avut-o vreodată?

— Mi-e teamă că-i vorba şi de un pic de invidie din partea dumitale: ia seama, invidia este un păcat de moarte.

— Invidie din partea mea? Şi pentru ce aş putea fi invidios, dacă nu ţi-e cu supărare?

— Hm! Îţi spui în sinea dumitale, bunăoară: "Superiorului dom Modeste Gorenflot îi merge din ce în ce mai bine, este în plină ascensiune..."

— În timp ce eu cobor tot mai jos, nu-i aşa? răspunse Chicot, ironic.

— Asta numai din pricina situaţiei dumitale îndoielnice, domnule Briquet.

— Aminteşte-ţi de cuvintele Evangheliei, domnule superior!

— Ce cuvinte?

— Cel ce se înalţă în slavă va fi smerit, iar cel ce se smereşte va fi ridicat în slăvi.

— Vorbă să fie!

— Ia te uită, ereticul! Ia în deşert Sfânta Scriptură! se cutremură Chicot, împreunându-şi mâinile.

— Eretic?! protestă Gorenflot. Eretici sunt hughenoţii.

— Schismatic, atunci!

— Stai, stai, ce vrei să spui, domnule Briquet? Zău dacă mai ştiu ce să cred!

— Nimic altceva decât că trebuie să plec într-o călătorie şi c-am venit să-mi iau rămas bun. Aşadar, s-auzim de bine, cinstite dom Modeste!

— Doar n-o să mă părăseşti aşa?

— Pe dracu, ba bine că nu!

— Dumneata?

— Da, eu.

— Un prieten ca mine?

— Când te-ai ajuns, nu mai ştii de prieteni.

— Dumneata, Chicot?

— Nu mai sunt Chicot, aşa cum dumneata însuţi spuneai adineauri, când mi-ai dat peste nas.

— Eu? Când anume?

— Atunci când ai pomenit de situaţia mea îndoielnică.

— Ţi-am dat peste nas?! Zău, cum îmi vorbeşti azi!

Şi superiorul lăsă în jos capul cât o baniţă, strivindu-şi cu grumazul de taur guşa lui cu trei caturi care se preschimbă într-un singur colac de grăsime.

Chicot, care îl pândea cu coada ochiului, îl văzu pălind uşor la faţă:

— Să ne vedem cu bine şi să nu-mi porţi pică pentru că am socotit de cuviinţă să-ţi spun adevărul adevărat.

Şi dădu să plece.

— Spune-mi tot ce pofteşti, domnule Chicot – încuviinţă dom Modeste. Numai nu te mai uita aşa la mine!

— Ehei, e cam târziu acum.

— Niciodată nu-i prea târziu! Nu se poate, cum o să pleci aşa, fără să pui nimic în gură, ce dracu! Nu-i sănătos, chiar dumneata mi-ai spus-o de atâtea ori! Hai să ne-aşezăm la masă.

Chicot însă era hotărât să-şi redobândească dintr-o singură lovitură toate privilegiile.

— Nici nu mă gândesc! se împotrivi el. Aici, la dumneata, se mănâncă prost de tot.

Până atunci, Gorenflot îndurase toate palmele cu destul curaj; cea din urmă însă îl culcă la pământ.

— Se mănâncă prost la mine? bolborosi el, disperat.

— Asta cel puţin e părerea mea.

— Poţi să te plângi cumva de masa pe care ţi-am dat-o ultima oară?

— Îi mai simt încă şi acum gustul fioros în gură: ptiu!

— Cum, ai scuipat?! strigă Gorenflot, ridicând mâinile la cer.

— Da – rosti dârz Chicot – am scuipat!

— Şi de ce, mă rog? Spune.

— Cotletele de porc erau arse într-un hal fără hal.

— O!

— Urechile umplute nu trosneau în dinţi.

— O!

— Claponul cu orez era zeamă goală.

— Sfinte Dumnezeule!

— Ciorba de raci nu era degresată.

— Ţine-mă, Doamne!

— Pireul înota în ulei: şi acum îl mai simt clătinându-se în stomac.

— Chicot, Chicot! suspină dom Modeste, cu tonul cu care Cezar, înainte de a-şi da sufletul, îi spusese ucigaşului său: "Brutus, Brutus!'"...

— Şi pe urmă, dumneata nu ai timp de pierdut cu mine.

— Eu?

— Mi-ai spus că ai treabă: mi-ai spus, da sau nu? Atât ar mai lipsi să mai fii şi mincinos.

— Ei, bine, treaba asta poate să mai zăbovească. E vorba de o cucoană care-mi cerea s-o primesc, atâta tot.

— N-ai decât s-o primeşti.

— Nici nu-mi trece prin gând, scumpe domn Chicot! Deşi mi-a trimis plocon o sută de sticle cu vin de Sicilia.

— O sută de sticle cu vin de Sicilia!

— N-am s-o primesc, deşi trebuie să fie o cucoană foarte simandicoasă; nu, n-am s-o primesc; nu vreau să te primesc decât pe domnia ta, dragă domnule Chicot. Ţinea neapărat s-o spovedesc, cucoana asta de neam mare, care obişnuieşte să trimită plocon cu duiumul sticle cu vin de Sicilia. Ei, uite, dacă asta ţi-e dorinţa, cu nici un preţ n-am să fiu îndrumătorul ei duhovnicesc; am să-i trimit vorbă să-şi caute alt duhovnic.

— Ai să faci dumneata asta?

— Ca să pot prânzi cu domnia ta, dragă domnule Chicot! Ca să răscumpăr păcatele pe care le-am săvârşit faţă de domnia ta.

— Păcate care îşi au obârşia în amarnica dumitale trufie, dom Modeste.

— Am să mă smeresc, prietene.

— În lenea şi tembelismul dumilale.

— Chicot, Chicot! Cu începere de mâine am să mă pedepsesc, punându-i pe călugării mei să facă exerciţii în fiecare zi.

— Instrucţie? Pe călugării dumitale?! se miră Chicot, holbând ochii. Şi ce fel de exerciţii: cu furculiţa?

— Nu, cu armele.

— Exerciţii cu armele?

— Da. Îţi dai totuşi seama ce obositor e să faci instrucţie cu oamenii.

— Dumneata? Să faci instrucţie cu iacobinii?

— În orice caz, o să-i pun pe alţii să facă.

— Începând de mâine?

— Începând chiar de azi, dacă pofteşti.

— Şi cui i-o fi trăsnit prin cap să pună nişte prăpădiţi de călugări să facă instrucţie?

— Mie, pe cât se pare.

— Dumitale? Nu se poate.

— Ba da, eu i-am poruncit fratelui Borromée...

— Cine mai e şi fratele ăsta Borromée?

— Ah! Aşa e, am uitat că nu-l cunoşti.

— Ce-i cu el?

— Este economul mânăstirii.

— Cum se poate să ai un econom pe care eu să nu-l cunosc, secătură?

— A venit aici de curând, şi e o bucată de vreme de când n-ai mai fost la noi.

— Şi cum de te-ai căptuşit cu economul ăsta?

— Mi l-a recomandat domnul cardinal de Guise.

— Chiar dumnealui cu gura dumisale?

— Printr-o scrisoare, dragă domnule Chicot, printr-o scrisoare.

— Nu cumva e cel pe care l-am văzut jos? Unul cu o mutră de uliu?

— Întocmai.

— Şi care te-a înştiinţat c-am sosit?

— Da.

— Măi, să fie! spuse fără să vrea Chicot. Şi ce merit are economul ăsta pe care domnul cardinal de Guise îl sprijină cu atâta căldură?

— E tot atât de iscusit la socoteli ca Pitagora însuşi.

— Nu cumva cu el ai pus la cale exerciţiile astea militare?

— Da, dragul meu.

— Va să zică el te-a îndemnat să-i înarmezi pe călugări, nu-i aşa?

— Nu, scumpe domn Chicot, ideea a fost a mea. Numai a mea.

— Şi pentru ce?

— Aşa, ca să fie înarmaţi.

— Lasă trufia, păcătos înrăit, nu ştii că trufia e un păcat de moarte? Ideea asta n-a fost a dumitale.

— A mea sau a lui, nu mai ţin minte cui i-a venit mai întâi ideea asta: lui sau mie? Ba nu, ba nu, acum mi-aduc aminte, mie mi-a venit; se pare chiar că aş fi citat cu acest prilej un dicton latinesc foarte iscusit şi cu mult schepsis.

Chicot se apropie de superior.

— Un dicton latinesc, dumneata, dragul meu superior?! spuse el. Şi-ţi mai aminteşti cumva cum sună acest dicton latinesc?

Militat spiritu...

Militat spiritu, militat gladio?

— Da, da, aşa, chiar aşa! strigă dom Modeste cu însufleţire.

— Bine, bine – spuse Chicot – trebuie să recunosc că rar mi-a fost dat să văd un om care să-şi ceară iertare atât de frumos ca dumneata, dom Modeste. Să ştii că te-am iertat.

— O! suspină înduioşat Gorenflot.

— Ai rămas acelaşi prieten credincios ca şi până acum, singurul meu prieten adevărat.

Gorenflot îşi şterse o lacrimă.

— Hai să ne-aşezăm la masă; de astă dată o să privesc cu mai multă îngăduinţă bucatele.

— Ştii ce? spuse Gorenflot, plin de osârdie. Am să-i trimit vorbă fratelui bucătar că, dacă nu ne pregăteşte o masă într-adevăr împărătească, o să-l bag la carceră.

— Fă cum vrei – încuviinţă Chicot – dumneata porunceşti aici, dragul meu superior.

— Iar noi o să destupăm câteva sticle din cele trimise plocon de cucoana cea cuvioasă.

— Am să te-ajut şi eu atâta cât mă pricep, dragă prietene.

— Vino să te strâng în braţe, Chicot!

— Ia seama să nu mă înăbuşi. Şi acum, hai să stăm de vorbă.

XXI

CONVIVUL

Gorenflot nu tărăgănă mult cu poruncile pe care le avea de dat.

Că preacucernicul superior era, într-adevăr, în plină ascensiune, aşa cum se lăuda dânsul, se putea constata mai cu seamă după migala cu care erau pregătite ospeţele, precum şi după cuceririle ştiinţei culinare pe care şi le însuşise.

Dom Modeste trimise după fratele Eusebiu, care se înfăţişă, nu ca înaintea mai-marelui său, ci ca înaintea unui judecător.

Judecând după felul în care fusese chemat, bănuise, de altfel, din primul moment că se întâmplase o schimbare cu totul neobişnuită în atitudinea preacucernicului superior şi care-l privea îndeaproape.

— Frate Eusebiu – îl luă în primire Gorenflot, înăsprindu-şi glasul – deschide urechile şi ascultă ce are să-ţi spună prietenul meu, domnul Robert Briquet. Pe cât se pare, ai început să te laşi pe tânjală. Am auzit vorbindu-se de unele păcate de neiertat de care s-a făcut vinovată în ultima vreme ciorba dumitale de raci şi de nu ştiu ce becisnică nepăsare dovedită cu prilejul urechilor umplute, de vreme ce nu ţi-ai dat osteneala ca să trosnească în dinţi. Bagă de seamă, frate Eusebiu, bagă de seamă, îţi spun, căci e de ajuns să faci un singur pas greşit, ca să-ţi frângi gâtul.

Călugărul schimbă feţe-feţe şi încercă să se dezvinovăţească, bolborosind câteva cuvinte care nu găsiră crezământ.

— Destul! îi tăie vorba Gorenflot.

Fratele Eusebiu tăcu.

— Ce ne dai azi la masă? întrebă cuviosul superior.

— Mai întâi nişte jumări de ouă cu creste de cocoş.

— Apoi?

— Ciuperci umplute.

— Pe urmă?

— Crevete în vin de Matlera.

— Toate astea-s mezelicuri, numai mezelicuri. Altceva mai săţios, hai, s-auzim, spune repede!

— Mai am după aceea nişte pulpă de porc afumată, cu fisticuri.

— Scârţ! se strâmbă Chicot.

— Să-mi fie cu iertăciune – interveni cu sfială Eusebiu – e fiartă în vin sec de Xérès. Am împănat-o cu carne de vacă frăgezită în marinată cu ulei de Aix, în aşa fel încât seul de vacă se mănâncă împreună cu carnea macră de porc, iar grăsimea de porc împreună cu carnea macră de vacă.

Gorenflot se încumetă să strecoare spre Chicot o privire însoţită de un semn de încuviinţare.

— Merge, nu-i aşa, domnule Robert? zise el.

Chicot se arătă numai pe jumătate mulţumit.

— Şi pe urmă – întrebă Gorenflot – ce mai ai?

— Aş putea să vă pregătesc pe loc o anghilă.

— Dă-o încolo de anghilă! protestă Chicot.

— Îmi daţi voie, domnule Briquet – stărui fratele Eusebiu, prinzând curaj puţin câte puţin – îmi daţi voie să vă spun că n-o să vă pară chiar atât de rău dacă vă veţi înfrupta din anghilele mele.

— Şi de ce crezi că sunt aşa de grozave anghilele dumitale?

— Fiindcă le hrănesc într-un fel pe care numai eu îl ştiu.

— Oho!

— Da – adăugă Gorenflot – se pare că romanii sau grecii, nu mai ştiu bine cine, în sfârşit niscai băştinaşi din Italia, hrăneau lampretele întocmai ca Eusebiu. Aşa au citit ei într-un autor din vechime, anume Suetoniu, care a scris despre tipicul bucătăriei.

— Cum se poate, frate Eusebiu – se cutremură Chicot – dumneata îţi îndopi anghilele cu carne de om?

— Nicidecum, domnule: toc maţe şi ficaţi de pasăre şi de vânat, le amestec apoi cu puţină carne de porc şi, din toate astea, fac un fel de umplutură de cârnaţi cu care-mi hrănesc anghilele, ţinute în apă dulce, împrospătată mereu, pe un aşternut de prundiş mărunt. Anghilele se îngraşă într-o lună şi, pe măsură ce se îngraşă, cresc foarte mult şi în lungime. Aceea din care se va ospăta azi sfinţia sa, bunăoară, cântăreşte nouă livre.

— Âsta-i şarpe sadea! se minună Chicot.

— Înghiţea dintr-o îmbucătură un pui de găină de şase zile.

— Şi cum ai pregătit-o? întrebă Chicot.

— Da, cum ai pregătit-o? îi ţinu isonul superiorul.

— L-am curăţat, l-am părpălit niţel, l-am uns apoi cu pastă de sardele, l-am tăvălit prin pesmet mărunt pisat, pe urmă l-am pus din nou pe grătar vreo zece secunde, după care voi avea cinstea să vi-l servesc la masă scăldat într-un sos bine ardeiat şi usturoiat.

— Dar sosul?

— Da, ce fel de sos e?

— Un sos obişnuit cu ulei de Aix frecat cu zeamă de lămâie şi muştar.

— Minunat! îl lăudă Chicot.

Fratele Eusebiu răsuflă uşurat.

— Şi acum nu mai lipsesc decât nişte dulciuri – îşi aminti Gorenflot ca un om chibzuit ce era.

— Am să ticluiesc eu nişte cofeturi, aşa ca să fie pe placul sfinţiei voastre.

— Prea bine, mă las în nădejdea dumitale – spuse Gorenflot. Cată să te-arăţi vrednic de încrederea mea.

Eusebiu făcu o plecăciune.

— Pot să plec? întrebă el.

Superiorul îl cercetă din ochi pe Chicot.

— Poate să plece – încuviinţă acesta.

— Du-te şi trimite-l încoace pe fratele chelar.

Eusebiu se înclină din nou şi ieşi.

În locul fratelui Eusebiu se înfiinţa fratele chelar, care primi la rândul său o seamă de porunci, tot atât de răspicate şi nu mai puţin amănunţite.

După vreo zece minute, de o parte şi de alta a mesei acoperite cu o pânză subţire de in, cei doi convivi, îngropaţi în două jilţuri largi, ticsite cu perne, stăteau faţă în faţă, cu furculiţele şi cuţitele în mâini, ca doi adversari gata să se bată în duel.

Masa, destul de mare ca să poată mânca şase persoane, era totuşi încărcată, prin osârdia chelarului, care adusese o grămada de sticle de cele mai diverse forme şi cu cele mai felurite etichete.

Ţinându-se de rânduiala statornicită mai înainte, Eusebiu le trimisese pentru început jumări de ouă, crevete şi ciuperci ce îmbălsămau aerul cu un miros îmbietor de trufe, de unt proaspăt ca smântâna, de cimbru şi de vin de Madera.

Chicot se aşternu pe mâncate ca un om hămesit. Superiorul, dimpotrivă, ca un om care nu are prea multă încredere nici în sine însuşi, nici în bucătar şi nici în oaspetele său. Câteva minute mai târziu însă, Gorenfiot era cel ce înfuleca, în timp ce Chicot se mulţumea să privească.

Începură cu un vin de Rin, pe urmă desfundară o sticlă de Bourgogne din 1550, dădură o raită prin vinaţurile unui schit a căror vechime nu era cunoscută, gustară dintr-un Saint-Perry şi, în cele din urmă, încercară vinul trimis plocon de cucoana cea evlavioasă.

— Ei, ce zici? întrebă Gorenfiot, după ce sorbi de trei ori, fără a cuteza să-şi dea cu părerea.

— Catifelat, dar uşor – spuse Chicot. Şi cum ziceai că se numeşte enoriaşa dumitale?

— Nici măcar n-o cunosc.

— Ei, fugi încolo! Nu ştii cum o cheamă?

— Zău nu ştiu, suntem în tratative printr-un mijlocitor.

Chicot făcu o pauză şi închise uşor ochii pentru a savura o înghiţitură de vin pe care o păstră câteva clipe în gură înainte de a o lăsa să lunece pe gât, dar, în realitate, ca să poată cugeta liniştit.

— Aşadar – spuse el după vreo cinci minute – am cinstea să stau la masă cu un comandant de oaste?

— Of, Doamne, chiar aşa!

— Dar de ce oftezi când spui asta?

— Ce vrei, e destul de obositor.

— Nici vorbă, dar e un lucru care te cinsteşte, şi atât de frumos!

— O minune! Doar atât că nu mai am parte de linişte în timpul slujbei... şi pe urmă, alaltăieri, la cină, am fost nevoit să micşorez tainul cu un fel de mâncare.

— Să micşorezi tainul... pentru ce?

— Pentru că o parte din ostaşii mei – cei mai de ispravă, trebuie să recunosc – au avut obrăznicia să spună că pelteaua de struguri de Bourgogne pe care o primesc vinerea drept felul trei la masă nu le-ajunge nici pe o măsea.

— I-auzi colo! Nu le-ajunge nici pe o măsea!... Şi pe ce se întemeiau dumnealor ca să se plângă de acest neajuns?

— Ziceau, chipurile, că nu s-au săturat şi ar fi poftit, mă rog, să le dau nişte carne macră, bunăoară niscaiva lişiţe, homari sau peşte de soi. Ca să vezi, căpcăunii!

— Ei, Doamne! Dacă fac instrucţie, nu-i de mirare că sunt flămânzi, bieţii călugări!

— Şi atunci care este meritul lor? spuse fratele Modeste. Să mănânci cât şapte şi să lucrezi cu râvnă, asta poate s-o facă orice om. Ce naiba! Trebuie să te învredniceşti să aduci prinos Domnului lipsurile pe care le înduri – urmă cuviosul abate, aşternând o halcă întreagă de pulpă de porc împănată cu carne de vacă peste o bucată straşnică de piftie de pasăre despre care fratele Eusebiu nu pomenise nimic, fiind o mâncare prea frugală, nu pentru a fi servită la masă, ci pentru a fi trecută pe lista de bucate.

— Bea, Modeste, bea! îl îmbia Chicot. Să nu te îneci, dragă prietene: te-ai făcut stacojiu.

— De supărare – răspunse superiorul, golind pocalul în care turnase o jumătate de oca de vin.

Chicot îi lăsă răgazul să bea şi, după ce Gorenflot pusa la loc pocalul pe masă, spuse:

— Ei, şi pe urmă ce s-a mai întâmplat? Povesteşte-mi tot până la capăt, nici nu ştii cât mă interesează istoria asta, pe cinstea mea! Ziceai deci că le-ai micşorat tainul, deoarece pretindeau că nu le-ajunge mâncarea.

— Chiar aşa!

— Straşnică idee!

— Să vezi însă ce dandana afurisită a stârnit pedeapsa pe care le-am dat-o! Am crezut c-o să se răzvrătească: le ardeau ochii şi le clănţăneau dinţii în gură.

— De foame – spuse Chicot. Ce păcatele! Era şi firesc.

— Le era foame, nu-i aşa?

— Mai întrebi!

— Aşa zici dumneata? Crezi, într-adevăr, că le era foame?

— Sunt convins.

— Ei bine, în seara aceea am observat un lucru foarte curios şi pe care aş vrea să-l supun cărturarilor spre a-l cerceta. L-am chemat, aşadar, pe fratele Borromée, ca să-i dau de ştire cele hotărâte de mine în privinţa opreliştii pe care o pusesem asupra bucatelor, la care am adăugat, văzând răzmeriţa stârnită, o altă oprelişte asupra băuturii.

— Şi pe urmă?

— Pe urmă, pentru a le pune capac, am poruncit să-i scoată iar la instrucţie, vrând să zdrobesc şarpele răzvrătirii: cum se spune în psalmi, ţi-aduci aminte. Stai, cum vine? Cabis poriabis diagonem. Ei, drăcia dracului, dumneata trebuie să ştii mai bine!

Proculcabis draconem{11} spuse Chicot, umplând iar pocalul superiorului.

Draconem, chiar aşa, bravo! Dar, fiindcă veni vorba de şarpe, de ce nu mănânci din anghila asta? E o minune, se topeşte în gură!

— Mulţumesc, abia dacă mai pot să răsuflu. Hai, povesteşte, povesteşte mai departe.

— Ce?

— Întâmplarea aceea curioasă.

— Care? Nu mai ţin minte.

— Aceea pe care voiai s-o împărtăşeşti cărturarilor.

— A, da, acum mi-aduc aminte, bu-u-un.

— Te-ascult.

— Am poruncit, aşadar, să-i scoată iar la instrucţie pe înserat. Mă aşteptam să-i văd, procleţii, istoviţi, traşi la faţă şi leoarcă de sudoare, ba chiar am pregătit o predică destul de iscusită asupra versetului: Cel ce mănâncâ pâinea mea.

— Pâine goală – spuse Chicot.

— Chiar aşa, pâine goală! hohoti Gorenflot, căscând cât o şură fălcile-i vânjoase, zguduit de un râs ciclopic. Pe tema asta aş fi îndrugat verzi şi uscate şi, gândindu-mă ce-o să iasă, m-am tăvălit pe jos de râs o oră întreagă, când mă pomenesc deodată în mijlocul curţii în faţa unei cete de zdrahoni aprigi şi neastâmpăraţi, care săreau ca nişte lăcuste... Şi aici vine nălucirea în privinţa căreia voiam să cer părerea oamenilor de ştiinţă.

— Spune, ce nălucire?

— Şi care duhneau a vin cale de o poştă.

— A vin! Va să zică fratele Borromée te-a tras pe sfoară.

— O, nu! Pun mâna-n foc pentru Borromée – protestă Gorenflot – este supunerea oarbă întruchipată: dacă i-aş spune acum fratelui Borromée să se lase ars de viu cu încetul, s-ar duce numaidecât să aducă grătarul şi ar aprinde cu mâna lui vreascurile.

— Ca să vezi ce înseamnă să fii un prost fizionomist – zise Chicot, scărpinându-şi nasul. Mie, să-ţi spun drept, nu-mi face impresia asta.

— Tot ce se poate; eu însă îl cunosc pe Borromée al meu, aşa cum te cunosc şi pe tine, dragul meu Chicot – întâmpină dom Modeste, care, pe măsură ce băutura i se urca la cap, devenea din ce în ce mai duios.

— Şi zici că duhneau a vin?

— Cine, Borromée?

— Nu, călugării tăi.

— Ca nişte butii, şi unde mai pui că erau roşii ca nişte creveţi, lucru pe care, de altfel, i l-am şi spus lui Borromée.

— Bravo!

— Fiindcă, să ştii, mie nu-mi scapă nimic.

— Şi ce ţi-a răspuns?

— Ai răbdare că-ţi spun, e ceva plin de tâlc.

— Te cred.

— Mi-a răspuns că o dorinţă arzătoare poate să aibă acelaşi efect ca şi o dorinţă îndeplinită.

— Oho! se miră Chicot. Într-adevăr, e cu tâlc, precum bine zici, să fiu al dracului! Borromée ăsta al tău este un om şi jumătate; nu mă mai mir că are nasul şi buzele atât de subţiri. Şi te-a convins?

— Pe deplin, şi ai să vezi c-o să te convingi si tu: dar vino mai încoace, căci m-apucă ameţeala de îndată ce fac o mişcare.

Chicot se apropie de el.

Gorenflot strânse palma-i lătăreaţă în chip de cornet acustic, lipind-o de urechea prietenului său.

— Ei, ce e? întrebă Chicot.

— Stai puţin, să-mi adun gândurile. Îţi aminteşti de vremea când eram tineri, Chicot?

— Îmi amintesc.

— Când sângele clocotea în vine... şi când dorinţele necumpătate...?

— Părinţele, părinţele! îl mustră virtuosul Chicot.

— Sunt cuvintele lui Borromée şi cred că are dreptate , poftele trupului nu zămisleau uneori năluciri ce păreau vii şi adevărate?

Chicot izbucni într-un hohot de râs atât de năprasnic, încât masa împreună cu sticlele de pe ea începu să tremure ca puntea unei corăbii.

— Ştii ce – spuse el – am de gând să fiu ciracul fratelui Borromée şi, după ce voi fi băgat bine la cap teoriile lui, am să-ţi cer să-mi faci un hatâr, sfinţia ta.

— Să fii sigur că ţi-l voi împlini, Chicot, ca orice lucru de altfel pe care-l vei cere prietenului tău. Şi acum, ia spune, despre ce hatâr e vorba?

— Să laşi pe mâna mea economatul mânăstirii timp de opt zile.

— Şi ce vrei să faci în aste opt zile?

— Vreau să-l hrănesc pe fratele Borromée cu propriile sale teorii. Am să-i pun pe masă o farfurie curată şi un pahar gol şi am să-i spun: "Doreşte cu toată râvna stomacului dumitale flămând şi însetat un curcan cu ciuperci şi o sticlă de Chambertin; ia seama numai să nu te îmbeţi cu vinul de Chambertin şi ai grijă să nu-ţi cadă greu curcanul, dragă filozofule !

— Aşadar – spuse Gorenflot – tu nu crezi în poftele trupului, păgânule?

— Bine, bine! Ştiu eu ce cred, să lăsăm teoriile deoparte.

— Aşa e – încuviinţă Gorenflot – dă-le încolo de teorii; să mai vorbim şi despre cele pământeşti. Şi Gorenflot îşi turnă vin până în buza pocalului. În amintirea vremurilor pe care le-ai pomenit adineauri, Chicot – închină el – în amintirea ospeţelor noastre de la Cornul Abundenţei!

— Bravo! Credeam c-ai uitat lucrurile astea, părinţele.

— Profanule! Toate astea dorm sub fala rangului meu; dar să mor eu dacă în adâncul sufletului n-am rămas acelaşi!

Şi Gorenflot începu a cânta câatecul inimii sale, cu toate străduinţele lui Chicot de a-l potoli:

Măgăruşu-i dezlegat,

Vinul este destupat.

El urechea o ciuleşte,

Vinul din sticlă ţâşneşte;

Nimeni nu-i mai zvăpăiat

Ca monahul când cinsteşte,

Nimeni nu-i mai deşucheat

Când din hamuri a scăpat!...

— Dar taci odată, neisprăvitule! îl ţinu de rău Chicot. Dacă fratele Borromée ar intra în clipa asta, ar putea să creadă că n-ai băut şi n-ai mâncat nimic de o săptămână.

— Dacă fratele Borromée ar intra în clipa asta, ar cânta şi el împreună cu noi.

— Nu-mi vine să cred.

— Şi eu îţi spun...

— Să taci şi să răspunzi la întrebările mele.

— Zi, atunci!

— Dacă nu mă laşi să vorbesc, beţivule!

— Eu, beţiv?

— Îţi dai seama, oare, că de când călugării au început să se deprindă cu mânuirea armelor, mânăstirea ta s-a preschimbat într-o adevărată cazarmă?

— Da, prietene, ăsta-i cuvântul, o adevărată cazarmă, cazarmă sadea; joia trecută – joi să fi fost? da, joi... stai puţin, nu mai ştiu dacă era joi...

— Joi sau vineri, n-are a face când.

— Ai dreptate, faptele înainte de toate, nu-i aşa? Ei bine, joi ori vineri, am dat peste doi novici care se băteau cu sabia pe coridor, iar lângă ei doi secundanţi care se pregăteau la rândul lor să se încaiere.

— Şi ce-ai făcut?

— Am cerut să mi se aducă un gârbaci ca să-i croiesc pe cei doi novici, care între timp au şters-o pe aci încolo; dar Borromée...

— Of, of! Borromée, iar Borromée!

— Da, el, ca întotdeauna.

— Dar Borromée...?

— Borromée a pus mâna pe ei şi le-a tras un toc de bătaie că mai zac şi acum în pat, sărmanii!

— Tare aş vrea să le văd spatele, ca să-mi dau seama cât de vânjos e braţul fratelui Borromée – spuse Chicot.

— Să mă ostenesc eu să le văd spatele! Nici nu mă gândesc! Măcar să fi fost o spată de miel! Mai bine ia de gustă din pistilul ăsta de caise.

— Dă-l naibii de pistil! Ce, vrei să-mi stea în gât?

— Atunci bea.

— Nici atât, doar am de umblat.

— Dar ce, crezi că eu n-am de umblat? Şi totuşi uite că beau.

— Ei, cu dumneata se schimbă socoteala! De altfel, ca să comanzi, nu trebuie decât să ai plămâni zdraveni, ca să poţi răcni.

— Barem un pahar, zău, numai un păhăruţ din licoarea asta, ca să se mistuie mai uşor bucatele! Eusebiu e singurul care ştie s-o prepare, ăsta-i secretul lui.

— Bine, fie, un pahar!

— Nici nu ştii ce grozavă e: chiar dac-ai fi mâncat cât şapte, după două ceasuri de la masă te-apucă o foame de lup.

— Straşnică doctorie pentru săraci! Află de la mine ea, dac-aş fi rege, aş pune să-i taie capul fratelui Eusebiu: licoarea lui e în stare să înfometeze o ţară întreagă. Ei, dar ce mai e şi asta?

— Începe instrucţia – îl lămuri Gorenflot.

Într-adevăr, în momenul acela, în curte se auzea larmă de glasuri şi zăngănit de arme.

— Cum aşa, fără comandant? se miră Chicot. De, de, pe cât se pare, ostaşii nu sunt prea struniţi.

— Fără mine? Nici să nu te gândeşti! protestă Gorenflot. De altminteri, nici n-ar fi cu putinţă aşa ceva, mă-nţelegi? De vreme ce eu sunt comandantul, cu mine trebuie să facă instrucţie; şi, ca dovadă, uite că vine fratele Borromée să afle ce poruncesc.

Chiar aşa şi era: fratele Borromée tocmai intra pe uşă, aruncând oaspetelui o privire piezişă şi fulgerătoare ca săgeata vicleană a partului.

"Ehei – se gândi Chicot – degeaba te uiţi aşa la mine; dumnealui însuşi te-a dat de gol."

— Sfinţia voastră – îl înştiinţă el – toată lumea vă aşteaptă să coborâţi spre a inspecta platoşele si armele.

"Platoşe! Oho! îşi spuse în sinea lui Chicot, la staţi puţin, că vin şi eu, cum să nu vin!"

Şi sări numaidecât în picioare.

— Vino şi dumneata să priveşti cum facem instrucţie – îl pofti Gorenflot, ridicându-se la rândul său din jilţ, cea un bloc de marmură căruia, printr-o minune, i-ar fi crescut o pereche de picioare. Dă-mi braţul, prietene. Ai să vezi acum ce straşnic ştiu să ţi-i muştruluiesc.

— Sfinţia sa este cu drept cuvânt un tactician neîntrecut – spuse Borromée, iscodind cu privirea chipul împietrit al lui Chicot.

— Dom Modeste este un om desăvârşit în toate privinţele – răspunse Chicot, înclinându-se. Apoi, încet de tot, şopti ca pentru sine: ia vezi, fii cu ochii în patru, vulturaşule, căci dacă uliul ăsta pune gheara pe tine, te jumuleşte.

XXII

FRATELE BORROMÉE

În momentul în care Chicot, după ce coborâse treptele scării largi, ţinându-l de braţ pe părintele superior, ajunse în curtea mânăstirii, priveliştea ce i se deschise în faţă era aidoma cu a unei vaste cazărmi în plină activitate.

Împărţiţi în două cete de câte o sută de oameni, călugării, cu halebarda, suliţa sau muscheta la picior, aşteptau ca nişte soldaţi sosirea comandantului.

Vreo cincizeci dintre ei, cei mai voinici şi mai sârguincioşi, îşi puseseră casca sau coiful în cap; fiecare purta, lipită de şold, câte o spadă lungă atârnată de cingătoare; nu le lipsea decât scutul în mână ca să semene cu mezii din vechime, sau o pereche de ochi codaţi ca să semene cu nişte chinezi.

Alţii se împăunau, mândri nevoie mare, cu nişte platoşe bombate, de care simţeau o plăcere să ciocnească mănuşa de fier ca să le audă zăngănind.

Alţii, în sfârşit, încătuşaţi în brăţare şi pulpare, încercau să-şi dezmorţească încheieturile ce nu se mai puteau îndoi cum trebuie din pricina carapacelor în care trupul lor era în parte ferecat. Fratele Borromée luă o cască din mâinile unui novice şi şi-o puse în cap cu gestul sprinten şi precis al unui lefegiu sau al unui lăncier.

În timp ce lega baierele, Chicot nu se putu stăpâni să nu privească pe îndelete casca, iar în timp ce o privea, pe buzele lui prinse a flutura un zâmbet; şi tot zâmbind aşa, începu a se învârti în jurul lui Borromée, ca şi când ar fi vrut să-l admire din toate părţile. Mai mult chiar, se apropie de econom şi pipăi chivără care, pe alocuri, era scofâlcită.

— Ai un coif de toată frumuseţea, zău aşa, frate Borromée! îl lăudă el. De unde l-ai cumpărat, dragă superiorule?

Gorenflot însă nu era în măsură să-i răspundă, dat fiind că în momentul acela nişte monahi tocmai se căzneau să-l încătărămeze într-o falnică platoşă, care, cu toate că era destul de încăpătoare ca să poată cuprinde chiar şi statuia lui Hercule Farnese, strivea dureros cărnurile cu prisosinţă revărsate ale cuviosului stareţ.

— Lăsaţi mai slobode chingile, ce dracu! protesta Gorenflot. Nu strângeţi aşa, că mi se taie răsuflarea şi n-o să mai pot scoate un cuvânt... ajunge, ajunge!

— Mi se pare că aţi întrebat pe părintele superior – intră în vorbă fratele Borromée – de unde a cumpărat coiful meu?

— L-am întrebat pe părintele superior şi nu pe dumneata – spuse Chicot – socotind că şi aici în mânăstire, ca în orice alt lăcaş de felul acesta, nu se face nimic fără ştirea superiorului.

— Bineînţeles – întări Gorenflot – nu se face nici o mişcare aici fără ştirea mea. Ce-ai întrebat, dragă domnule Briquet?

— L-am întrebat pe fratele Borromée dacă ştie cumva de unde vine casca asta.

— Face parte din armurile pe care părintele superior le-a cumpărat ieri cu ridicata ca să înarmeze mânăstirea.

— Cine? Eu?! se miră Gorenflot.

— Sfinţia voastră cred că-şi aminteşte c-a poruncit să se aducă o seamă de coifuri şi de platoşe la mânăstire, şi noi n-am făcut decât să împlinim porunca sfinţiei voastre.

— Aşa e, ai dreptate – se lumină Gorenflot.

"Mare drăcovenie! îşi spuse Chicot. Ca să vezi ce mult a ţinut casca mea la stăpânu-său, dacă, după ce am dus-o eu însumi, cu mâna mea, la palatul Guise, a pornit pe urmele mele ca un câine rătăcit, ca să dea peste mine acum la mânăstirea iacobinilor".

În aceeaşi clipă, la un semn al fratelui Borromée, călugării se grăbiră să se alinieze şi tăcerea se statornici în rândurile adunării.

Chicot se aşeză pe o bancă spre a putea privi în voie exerciţiile.

Gorenflot rămase aşa cum era, proţăpit pe picioare ca pe doi bulamaci.

— Atenţiune! îi suflă fratele Borromée.

Dom Modeste trase din teacă o sabie uriaşă şi, învârtind-o plin aer, strigă cu o voce de stentor:

— Atenţiune!

— N-aş vrea ca sfinţia voastră să se obosească dând comenzile – spuse îndatoritor fratele Borromée cu dulceaţă în glas. Sfinţia voastră, după câte ştiu, nu se simţea bine azi-dimineaţă; dacă doreşte să-şi cruţe nepreţuita-i sănătate, sunt gata să iau eu comanda pe ziua de azi şi să supraveghez exerciţiile.

— Cu dragă inimă – se învoi dom Modeste. Într-adevăr, nu mi-e bine, simt că mă ia cu năduf; hai, dă-i drumul!

Borromée făcu o plecăciune şi se duse să ia comanda trupei, ca şi când ar fi fost obişnuit cu asemenea concesii.

— Ce slujitor inimos! îl lăudă Chicot. Flăcăul ăsta e un adevărat giuvaer.

— Ce ţi-am spus eu? E bun de pus pe rană – îi răspunse dom Modeste.

— Şi sunt convins că-n fiecare zi se întâmplă acelaşi lucru, nu-i aşa? spuse Chicot.

— O, da! În fiecare zi. E supus ca un rob: tot timpul trebuie să-l cert fiindcă îşi dă prea mult osteneala să-mi facă pe plac. Smerenia nu înseamnă slugărnicie – rosti sentenţios Gorenflot.

— Aşa că ţie, de fapt, nu-ţi rămâne mai nimic de făcut aici şi poţi deci să te culci pe o ureche: fratele Borromée veghează în locul tău.

— O, Doamne, da!

— Asta voiam să ştiu – spuse Chicot, îndreptându-şi întreaga atenţie asupra lui Borromée.

Mai mare dragul să-l fi văzut pe economul mânăstirii încordându-şi grumazul ca un cal de luptă în clipa când i s-a pus frâul pe cap. Din ochii săi larg deschişi ţâşneau flăcări, iar spada, mânuită de braţul său vânjos, îndeplinea nişte mişcări atât de iscusite, încât ai fi jurat că era într-adevăr un maestru de scrimă care îşi arăta dibăcia în faţa unui pluton de soldaţi.

De câte ori Borromée făcea câte o demonstraţie, Gorenflot se mulţumea să repete cuvintele lui, adăugând:

— Borromée are dreptate. De altfel, şi eu v-am spus tot aşa, dacă vă mai amintiţi lecţia noastră de ieri. Mutaţi arma dintr-o mână în cealaltă; ţineţi lancea bine, dar ţineţi-o ca lumea; fierul trebuie să fie la înălţimea ochiului; staţi drept, ce Dumnezeu! Piciorul ţeapăn; întoarcerea la stângă e acelaşi lucru ca şi întoarcerea la dreapta, atâta numai că-i de-a-ndoaselea.

— Măi, fir-ar să fie! se minună Chicot. Dar ştii că eşti un instructor iscusit?

— Te cred – spuse Gorenflot, mângâindu-şi guşa cu trei caturi – mă pricep destul de bine la militărie.

— Cât despre Borromée, nici că puteai să găseşti un ucenic mai destoinic.

— Mă înţelege din ochi – mărturisi Gorenflot. Rar mi-a fost dat să văd un om atât de isteţ.

Călugării făcură apoi un marş în pas alergător, exerciţiu pe care se punea mare preţ la vremea aceea în militărie, asalturi cu spada, asalturi cu sabia, cu lancea şi trageri cu armele de foc.

— Ai să vezi acum ce face năzdrăvanul de Jacques – îl înştiinţă părintele superior pe Chicot, în momentul când ostaşii avură de trecut şi ultima probă.

— Cine mai e şi năzdrăvanul ăsta?

— Un băiat curăţel pe care am căutat să-l ţin pe lângă mine, fiindcă e cuminte de felul lui şi are multă putere în braţ şi, pe lângă toate celelalte, e iute ca un prâsnel.

— Ce vorbeşti! Şi unde-i acum mititelul, mânca-l-ar tata?

— Ia stai, stai că ţi-l arăt acum. Uite-l colo, îl vezi? Acela care ţine o muschetă în mână şi se pregăteşte tocmai să ochească cel dintâi.

— Şi e bun ţintaş?

— Atâta pot să-ţi spun, că ştrengarul nimereşte un pitac din zbor de la o sută de paşi.

— Bravo, cred că voinicul nostru e numai potrivit ca să slujească o liturghie; dar ia stai că ţi-am dat şi ţie de rost.

— Ce s-a întâmplat?

— Ba da!... Ba nu!

— Îl cunoşti cumva pe Jacques?

— Eu? Câtuşi de puţin.

— Totuşi, în primul moment, ţi s-a părut că-l cunoşti?

— Da, am avut impresia că l-am văzut într-o biserică, undeva, într-o zi sau, mai bine zis, într-o noapte când mă ascunsesem în confesional. M-am înşelat însă, nu era el.

De astă dată trebuie să mărturisim că spusele lui Chicot nu erau chiar întru totul adevărate. Chicot se dovedise a fi un neîntrecut fizionomist şi-i era de ajuns să vadă chipul unui om o singură dată în viaţă, ca să nu-l mai uite în veci.

În timp ce, fără să ştie, privirile părintelui superior şi ale prietenului acestuia erau îndreptate asupra lui, năzdrăvanul de Jacques, cum îi spunea Gorenflot, îşi făcea de lucru cu o muschetă cât el de lungă, pe care tocmai o încărca; pe urmă, după ce muscheta fu încărcată, se proţăpi ţanţoş la o sută de paşi de ţintă şi, lăsându-se pe piciorul drept, luă arma la ochi cu îndemânarea unui militar încercat. Muscheta detună şi glonţul se împlântă drept în mijlocul ţintei, stârnind un ropot de aplauze din partea călugărilor.

— Sfinte Dumnezeule, straşnic ochitor, n-am ce zice! îl lăudă Chicot. Şi ce flăcău chipeş, pe cuvântul meu!

— Mulţumesc, domnule – răspunse Jacques, ai cărui obraji palizi se îmbujorară de plăcere.

— Dar ştiu că te pricepi să mânuieşti armele, fiule – stărui Chicot.

— Da' de unde, domnule, abia acum învăţ – spuse Jacques.

Şi cu aceste cuvinte, lăsând deoparte muscheta, după ce îşi arătase îndemânarea, luă o lance din mâinile vecinului său şi începu s-o învârtească prin aer, făcând o morişcă pe care Chicot o socoti executată fără cusur.

Chicot îi aduse din nou laude.

— Dar mai cu seamă când e vorba de spadă, nu-şi are pereche – îl înştiinţă dom Modeste. Cei ce se pricep spun că e meşter mare. Ce-i drept, pehlivanul are picioare zdravene şi braţ de oţel şi, cât e ziulica de mare, nu lasă o clipă armele să se odihnească.

— Aşa! Ia să-l vedem – zise Chicot.

— Doriţi să-i puneţi la încercare iscusinţa? întrebă Borromée.

— Aş vrea să văd şi eu minunea asta cu ochii mei – răspunse Chicot.

— Numai că, să vedeţi – urmă economul – din toţi câţi se află aici, nimeni, în afară de mine, poate, nu este în stare să-i ţină piept. Domnia voastră vă simţiţi destul de destoinic?

— Eu nu sunt decât un biet cetăţean paşnic – spuse Chicot, clătinând din cap. Pe vremuri am mânuit şi eu spada ca orice om; acum însă îmi tremură picioarele, nu mai am destulă putere în braţ şi nici nu-mi mai stă capul, cinstit vorbind, la asemenea treburi.

— Totuşi vă mai îndeletniciţi cu ele încă? stărui Borromée.

— Aşa, câte un pic – mărturisi Chicot, aruncându-i lui Gorenflot, care zâmbea, o privire ce avu darul să aducă pe buzele părintelui superior numele lui Nicolas David.

Borromée nu desluşi însă zâmbetul lui, Borromée nu auzi numele pe care-l rostise, ci, surâzând cât se poate de liniştit, porunci să se aducă floretele şi obrăzarele de scrimă.

Fremătând de bucurie din creştet până-n tălpi sub înfăţişarea lui mohorâtă şi rece, Jacques îşi suflecă anteriul până la genunchi şi îşi propti sandala în nisip, bătând de câteva ori cu piciorul drept în pământ.

— Ca să fim înţeleşi – spuse Chicot – dat fiind că nu sunt nici călugăr şi nici ostaş şi că a trecut o bucată de vreme de când n-am mai pus mâna pe o armă, te rog deci pe dumneata, frate Borromée, care eşti numai muşchi şi vine, să fii atât de bun şi să-i arăţi fratelui Jacques cum trebuie mânuită floreta. Fireşte, cu încuviinţarea sfinţiei tale, dragă părinte superior – urmă Chicot, întorcându-se către dom Modeste.

— Poruncesc! rosti cu ifos părintele superior, ca de obicei încântat că are prilejul să-şi spună cuvântul.

Borromée îşi scoase casca şi o încredinţă lui Chicot, care se grăbi s-o ia în primire, şi acum, că încăpuse din nou în mâinile fostului ei stăpân, îi îngădui încă o dată lui Chicot să se convingă că era într-adevăr a sa; în timp ce omul nostru făcea această constatare, economul mânăstirii îşi ridica rasa, trăgând-o în sus, peste cingătoare, şi se pregătea de asalt.

Toţi călugării însufleţiţi de solidaritatea cinului monahal, se strânseră în jurul dascălului şi al ciracului acestuia. Gorenflot se aplecă la urechea prietenului său.

— Nu cred că-i o treabă mai grea decât să cânţi irmoasele, nu-i aşa? întrebă el cu naivitate.

— Aşa spun cel puţin lăncierii – îi răspunse Chicot cu aceeaşi naivitate.

Cei doi luptători se puseră în gardă; Borromée, uscăţiv şi nervos, avea avantajul de a fi mai înalt; pe deasupra, era mai stăpân pe sine şi avea şi mai multă experienţă.

Înflăcărarea de care era cuprins Jacques se mărturisea prin scăpărările ochilor săi scânteietori şi-i învăpăia umerii obrajilor dogoriţi ca de fierbinţeală.

Treptat-treptat, masca preacuvioasă se desprindea de pe chipul fratelui Borromée, care, cu floreta în mână, furat de râvna cuceritoare a luptei în care trebuia să-şi dovedească dibăcia, se preschimba într-un încercat spadasin: fiecare lovitură a sa era însoţită de un îndemn, o povaţă sau o mustrare; de multe ori însă, energia, sprinteneala şi avântul lui Jacques precumpăneau asupra însuşirilor cu care era înzestrat maestrul său, şi fratele Borromée primea câte o lovitură bine ţintită în piept.

Chicot sorbea din ochi desfăşurarea luptei, numărând loviturile. Când asaltul se sfârşi sau, mai bine zis, când adversarii se opriră să-şi tragă răsuflarea, zise:

— Jacques a atins de şase ori, iar fratele Borromée, de nouă; e foarte frumos pentru un cirac, dar pentru un dascăl e cam puţin.

Un fulger pe care nimeni altul decât Chicot nu-l zări se aprinse în ochii lui Borromée, dând în vileag o nouă trăsătură de caracter a fratelui econom.

"Aha! chibzui în sinea lui Chicot. Va să zică e orgolios."

— S-avem iertare, domnule – răspunse Borromée cu un glas pe care abia izbuti să-l facă mieros – dar meşteşugul armelor este o treabă destul de anevoioasă pentru orice om şi cu atât mai mult pentru nişte bieţi călugări ca noi.

— N-are a face – spuse Chicot, hotărît să-l urmărească pe jupân Borromée până în pânzele albe. Oricum ar fi, dascălul trebuie să aibă de două ori mai multe lovituri decât ciracul său.

— Ah, domnule Briquet – spuse Borromée, muşcându-şi buzele, nespus de palid la faţă – sunteţi prea exigent, mi se pare.

"Aha! E iute la mânie – se gândi Chicot. Deci două păcate de moarte; se spune că unul singur ajunge pentru a duce la pierzare un om: soarta mi-e prielnică.

Apoi, cu glas tare:

— Şi dacă Jacques ar fi mai cumpănit – continuă el – sunt sigur că n-ar fi mai prejos decât domnia ta.

— N-aş crede – spuse Borromée.

— Ei, uite, eu n-am nici o îndoială.

— Domnul Briquet, care cunoaşte meşteşugul armelor – spuse Borromée cu amărăciune – ar trebui să încerce singur iscusinţa lui Jacques; şi-ar putea da mai bine seama atunci.

— O, eu sunt bătrân – se împotrivi Chicot.

— Da, dar atotştiutor – replică Borromée.

"Aşa, mă iei la vale, care va să zică – se gândi Chicot. Stai tu puţin, ia stai!"

— Dar – urmă el – mai este încă ceva, care scade întrucâtva însemnătatea cuvintelor mele.

— Ce anume?

— Faptul că fratele Borromée, ca un adevărat dascăl ce este, a căutat, sunt convins, să-i facă un hatâr ucenicului său, lăsându-l când şi când pe Jacques să-l lovească.

— Cum, cum? spuse Jacques la rândul său, încruntându-se.

— Nici gând – protestă Borromée, păstrându-şi cumpătul, cu toate că Chicot reuşise să-l scoată din sărite. Fireşte, mi-e drag Jacques, dar nu i-aş fi de nici un folos dacă i-aş face asemenea hatâruri.

— Mă mir – spuse ca pentru sine Chicot – aşa am crezut, te rog să mă ierţi.

— La urma urmei – îl îmbie Borromée – de ce n-aţi încerca, domnule Briquet, căci de vorbit văd că vă place să vorbiţi.

— Oh, de ce vrei să mă simt prost? spuse Chicot.

— Fiţi pe pace, domnule – îl linişti Borromée – vom avea toată îngăduinţa faţă de domnia voastră; cunoaştem doar canoanele bisericeşti.

— Păgânule! murmură printre dinţi Chicot.

— Hai, domnule Briquet, numai un asalt.

— Încearcă – îl îndemnă Gorenflot – de ce să nu încerci?

— N-am să-ţi fac nici un rău, domnule – spuse Jacques, vrând să-i ţină hangul maestrului său şi să-i tragă şi el un ibrişin pe la nas lui Chicot. Am o mână foarte uşoară.

— Dragul de el! şopti Chicot, aţintind asupra tânărului călugăr o privire al cărei tâlc era cu neputinţă de desluşit şi care se sfârşi într-un zâmbet mut. Bine, fie! se înduplecă el. Fiindcă toată lumea ţine morţiş.

— Bravo! se bucurară cei interesaţi, lacomi de izbândă.

— Numai că – îi preveni Chicot – vă spun din capul locului, n-am de gând să fac mai mult de trei asalturi.

— Cum doriţi, domnule – zise Jacques.

Şi, ridicându-se agale de pe banca pe care se aşezase între timp, Chicot îşi strânse pe corp vesta cu mâneci bufante, îşi puse mănuşa şi îşi potrivi pe faţă obrăzarul cu sprinteneala broaştei ţestoase când prinde muşte.

— Dacă reuşeşte cumva să pareze loviturile tale de dreapta – îi suflă Borromée lui Jacques – să ştii că nu mai fac nici un asalt cu tine, auzi tu?

Jacques dădu din cap, zâmbind într-un fel care voia să spună: "Fii fără grijă, maestre!"

Cu aceeaşi încetineală şi aceeaşi băgare de seamă, Chicot se puse în gardă, desfăşurând braţele lui cât toate zilele şi picioarele de o poştă, pe care, printr-o chibzuială, cu drept cuvânt miraculoasă, le aşeză în aşa fel, încât să ascundă nebănuitele posibilităţi de care dispunea şi lungimea lor nemăsurată.

XXIII

LECŢIA

La vremea pe care încercăm s-o înfăţişăm aici, povestind nu numai întâmplările petrecute atunci, dar zugrăvind totodată şi obiceiurile şi moravurile respective, scrima nu era câtuşi de puţin ceea ce este în zilele noastre.

Spadele fiind ascuţite pe ambele laturi, loviturile erau date în egală măsură cu tăişul ca şi cu vârful armei; pe de altă parte, mâna stângă fiind şi ea înarmată cu un pumnal, juca la rândul ei un rol în luptă, atât în apărare cât şi în atac; de aceea combatanţii se alegeau cu o mulţime de răni sau, mai bine zis, de zgârieturi, care, atunci când era vorba de o încăierare în lege, puteau fi un puternic imbold.

Quélus, bunăoară, deşi scăldat în sângele ce gâlgâia din cele optsprezece răni căpătate, se mai ţinea încă pe picioare, continuând să lupte, şi poate că n-ar fi fost răpus dacă nu l-ar fi doborât cea de-a nouăsprezecea lovitură, culcându-l în patul pe care nu-l mai părăsise decât pentru a coborî în mormânt.

Importată din Italia, scrima, care era o artă încă în faţă, consta deci la vremea aceea dintr-o sumedenie de mişcări ce îi obligau pe combatanţi să schimbe clipă de clipă locul şi care, desfăşurându-se pe un câmp de bătaie ales la întâmplare, erau sortite să întâmpine tot felul de piedici din partea celui mai neînsemnat muşuroi sau scobituri a terenului.

Mai tot timpul îi vedeai pe duelişti întinzându-se cât erau de lungi sau ghemuindu-se, făcând un salt la dreapta, altul la stânga ori punând palma în pământ; supleţea, şi nu numai a braţului, dar fi a picioarelor, ba chiar a întregului corp, era una dintre condiţiile de căpetenie ale acestei arte.

Chicot însă părea să fi învăţat scrima la cu totul altă şcoală; s-ar fi zis, dimpotrivă, că întrezărise arta modernă, a cărei superioritate şi a cărei eleganţă, mai cu seamă, se bizuie pe agilitatea mâinii şi pe imobilitatea aproape deplină a trupului.

Se propti, aşadar, drept ca un stâlp şi cu toată nădejdea pe amândouă picioarele; mlădie şi nervoasă, mâna i se mişca sprintenă din încheietură, iar spada lui era flexibilă ca o trestie, putându-se îndoi cu uşurinţă de la vârf şi până la jumătatea lamei, iar de la jumătate până la gardă fiind făurită din cel mai tare oţel.

La primele asalturi, trezindu-se dintr-o dată în faţa unui om turnat ca din bronz şi al cărui braţ părea singurul mădular însufleţit din toată făptura lui, fratele Jacques începu a flutura nerăbdător spada, lucru de care Chicot nu se arătă câtuşi de puţin tulburat, mulţumindu-se doar să-şi destindă braţul şi piciorul ori de câte ori prindea de veste că adversarul său era descoperit, şi cum pe vremea aceea combatanţii obişnuiau să lovească atât cu tăişul cât şi cu vârful spadei, de multe ori rămâneau descoperiţi.

De fiecare dată când se întâmpla aşa ceva, braţul său, şi aşa nesfârşit de lung, se mai lungea încă de trei picioare, lovind cu bumbul din vârful spadei drept în pieptul tânărului frate, atât de precis, încât ai fi jurat că mişcarea fusese îndeplinită de un mecanism şi nu de un braţ omenesc şovăielnic şi lipsit de precizie.

La fiecare lovitură de bumb, Jacques, fierbând de ciudă, şi de râvna întrecerii, făcea un salt înapoi.

Timp de zece minute, băietanul folosi toate mijloacele pe care i le punea la îndemână nemaipomenita lui agilitate: se repezea ca o pisică sau ca un tigru, se încovriga ca un şarpe, se prelingea pe sub pieptul lui Chicot, sărea încolo şi încoace; cât se poate de liniştit, cu braţul său nemăsurat de lung, Chicot nu dădea nici un semn de pripeală şi, înlăturând floreta adversarului, îndrepta de fiecare dată înfricoşatul bumb spre pieptul său.

Fratele Borromée se îngălbenise la faţă, covârşit de răbufnirea tuturor patimilor ce-l învolburaseră odinioară şi pe care fusese silit să şi le înfrâneze.

În sfârşit, Jacques se năpusti pentru ultima oară asupra lui Chicot, care, băgând de seamă că nu se ţine cum trebuie pe picioare, se lăsă descoperit ca să-l facă să fandeze cât mai mult. Jacques căută să nu scape prilejul şi, în momentul acela, Chicot, parând fulgerător lovitura, îl clinti de pe linia de cumpănire cu atâta putere, încât bietul cirac îşi pierdu echilibrul şi căzu jos.

Încremenit ca o stâncă, Chicot nu se mişcase o clipă de la locul lui.

Fratele Borromée îşi rodea unghiile până la sânge.

— De ce nu ne-aţi spus, domnule, că sunteţi un edec al sălilor de arme? îi reproşă călugărul.

— Cine, el? exclamă Gorenflot, uluit, dar în acelaşi timp împărtăşind bucuria victoriei dintr-un simţământ de prietenie lesne de înţeles. El, care nu iese niciodată din bârlog?

— Eu, un biet cetăţean paşnic – se miră Chicot – eu, Robert Briquet, un edec al sălilor de arme?! Îmi pare rău, domnule econom!

— Dar bine, domnule – izbucni fratele Borromée – ca să mânuiască cineva spada cu atâta iscusinţă, trebuie să se fi îndeletnicit o groază de vreme cu treaba asta.

— O, Doamne! răspunse Chicot, împăciuitor. Ai dreptate, domnule, e adevărat că am avut uneori prilejul să ţin spada în mână, dar de câte ori am ţinut-o în mână am băgat de seamă un lucru.

— Ce anume?

— Acela că, pentru cel ce mânuieşte spada, trufia este un sfetnic rău, iar mânia, un sprijin cât se poate de păcătos. Şi acum, uite ce-aş vrea să-ţi spun, frate Jacques, fătul meu – adăugă el. Ai o mână destul de dibace, în schimb nici picioarele şi nici capul nu-ţi sunt de vreun folos; eşti sprinten, dar nu judeci de ajuns. În meşteşugul armelor sunt trei lucruri esenţiale: capul, în primul rând, pe urmă mâna şi, în sfârşit, picioarele; cu cel dintâi te poţi apăra; cu primul şi al doilea poţi convinge, dar dacă le întruneşti pe câteşitrele, întotdeauna ieşi biruitor.

— O, domnule – spuse Jacques – de ce nu faceţi un asalt cu fratele Borromée? Ar fi, într-adevăr, minunat de privit.

Chicot se pregătea tocmai să respingă propunerea cu dispreţ, dar se gândi că în felul acesta orgoliosul econom ar putea să tragă spuza pe turta lui.

— De ce nu – spuse el – dacă fratele Borromée doreşte, sunt la porunca domniei sale.

— Nu, domnule – răspunse economul – sunt sigur că m-aţi birui; mai bine să recunosc din capul locului, decât să mă fac de râs.

— Ca să vezi ce modest e, dragul de el! îl lăudă Gorenflot.

— Te înşeli! îi şopti la ureche necruţătorul Chicot. E nebun de trufaş. La vârsta lui, dacă mi-ar fi ieşit în cale un asemenea prilej, aş fi cerşit în genunchi lecţia pe care Jacques a primit-o adineauri.

Spunând acestea, se gârbovi din nou, îşi crăcănă picioarele, îşi schimonosi ca de obicei faţa şi se duse de se aşeză la locul său pe bancă.

Jacques se ţinu după el; admiraţia de care era cuprins tânărul călugăr se dovedea a fi mai puternică decât ruşinea înfrângerii.

— N-aţi vrea să-mi daţi lecţii de scrimă, domnule Robert – stăruia el. Sfinţia sa părintele superior cred că n-o să aibă nimic împotrivă; nu-i aşa, preasfinte?

— Da, fiule – încuviinţă Gorenflot – cu dragă inimă.

— N-aş vrea să trec peste dascălul dumitale, dragul meu – se împotrivi Chicot. Şi se înclină în faţa lui Borromée.

Borromée socoti cu cale să răspundă.

— Jacques nu ia lecţii numai cu mine – spuse el – nu sunt singurul profesor de scrimă aici; nefiind, aşadar, singurul căruia îi este hărăzită această cinste, îmi daţi voie să nu fiu nici singurul răspunzător de această înfrângere.

— Dar cine este celalalt profesor? se grăbi să întrebe Chicot, văzând roşeaţa ce acoperise obrajii lui Borromée, ca şi când călugărul s-ar fi temut să nu fi săvârşit o nesăbuinţă.

— Cine să fie?! se miră Borromée. Nimeni.

— Ba da, ba da – stărui Chicot – am auzit doar cu urechile mele. Cu cine ai mai luat lecţii, Jacques?

— Da, da – spuse la rândul său Gorenflot – unul scurt şi gros pe care chiar dumneata mi l-ai prezentat, Borromée, şi care vine din când în când pe aici, unul cu o figură simpatică şi care trage binişor la măsea.

— Nu mai ştiu cum îl cheamă – spuse Borromée.

Cu mutra lui blajină şi cuţitul de bucătărie petrecut pe sub cingătoare, fratele Eusebiu se apropie de ei.

— Ştiu eu – mărturisi bucătarul cu nevinovăţie.

Borromée îi făcea tot felul de semne, pe care Eusebiu nu le văzu însă.

— E jupân Bussy-Leclerc – continuă el – ăla care a fost maestru de scrimă la Bruxelles.

— Aha! se lumină Chicot. Jupân Bussy-Lecierc! Straşnic spadasin, pe legea mea!

Şi rostind acestea cu toată naivitatea de care era în stare, Chicot nu scăpă din vedere privirea ucigătoare azvârlită de Borromée bietului bucătar, care ţinuse cu tot dinadinsul să fie îndatoritor.

— Ce vorbeşti! se miră Gorenflot. N-am ştiut că se numeşte Bussy-Leclerc. Nu s-a gândit nimeni să-mi spună.

— Nu mi-am închipuit că numele lui ar putea să intereseze cumva pe sfinţia voastră – răspunse Borremée.

— La urma mei – interveni Chicot – n-are a face cine este maestrul de scrimă. Fie cine-o fi, numai să fie bun.

— Adevărat, n-are a face – întări Gorenflot – numai să fie bun.

Şi cu aceste cuvinte, o porni spre treptele ce duceau în apartamentul domniei sale, petrecut de privirile pline de admiraţie ale întregii obşti.

Instrucţia se terminase.

La picioarele scării, Jacques îşi reînnoi rugămintea pe care i-o făcuse lui Chicot, în pofida nemulţumirii ce se zugrăvea pe faţa lui Borromée.

— Nu sunt bun de dascăl, dragul meu – îi răspunse Chicot. Eu am învăţat singur, chibzuind pe îndelete şi făcând mereu exerciţii. Fă şi dumneata ca mine! Orice lucru bun poate fi de folos unui om cu mintea sănătoasă.

Borromée comandă stânga-mprejur şi toţi călugării se îndreptară cu faţa spre mânăstire, pregătindu-se să se întoarcă la rosturile lor.

Gorenflot începu a urca treptele plin de măreţie, ţinându-se de braţul lui Chicot.

— Nădăjduiesc – rosti el cu mândrie – că lăcaşul nostru s-a dovedit într-adevăr credincios regelui şi că, oricum, este şi el bun la ceva, ce zici?

— Păcatele mele! Ba bine că nu – mărturisi Chicot. Multe minunăţii poate omul să vadă, prea cuvioase, când vine la dumneata!

— Şi toate astea numai într-o lună, ba chiar nici atât.

— Toate făcute de dumneata?

— De mine, numai şi numai de mine, precum ai văzut – spuse Gorenflot, împăunându-se.

— E mai mult decât mi-aş fi închipuit, dragul meu, şi când am să mă înapoiez din solia mea...

— Adevărat, dragă prietene! Spune-mi şi mie ce-i cu solia asta a dumitale.

— Bucuros, cu atât mai mult cu cât am de trimis regelui o scrisoare sau, mai bine zis, un curier, înainte de plecare.

— Regelui, dragă prietene? Un curier? Dar ce, dumneata îi scrii direct regelui?

— Ca de la om la om.

— Şi zici că ai nevoie de un curier?

— Da, îmi trebuie un curier.

— Vrei să-ţi dau un călugăr? Ar fi o cinste pentru mânăstire dacă vreunul din fraţii noştri ar avea prilejul să-l vadă la faţă pe rege.

— Bineînţeles.

— Pot să-ţi pun la îndemână pe doi dintre ei, cei mai iuţi de picior. Dar povesteşte-mi şi mie, Chicot, cum se face că regele, care te credea mort...

— Eram doar într-o stare de letargie, aşa cum ţi-am spus... şi la momentul potrivit m-am sculat din morţi.

— Şi i-ai recâştigat bunăvoinţa? întrebă Gorenflot.

— Mai lesne ca oricând – mărturisi Chicot.

— Atunci – chibzui Goreaflot, întrerupându-se o clipă – înseamnă c-ai să-i spui regelui tot ce facem aici spre a-i fi de folos?

— Mai încape vorbă, dragul meu, fii pe pace că n-am să uit!

— O, scumpul meu Chicot! se bucură Gorenflot, care se şi vedea episcop.

 – Dar mai înainte aş vrea să-ţi cer două lucruri.

— Care anume?

— În primul rând să-mi dai nişte bani, pe care monarhul nu va întârzia să ţi-i înapoieze.

— Bani! exclamă Gorenflot, grăbindu-se a se ridica din jilţ. Am sipete întregi pline cu bani.

— Ce fericit eşti, zău! spuse Chicot.

— Vrei o mie de scuzi?

— Nu chiar atât, e prea mult, dragă prietene; năzuinţele mele, precum ştii, sunt modeste, iar dorinţele, cât se poate de umile; titlul de ambasador nu-mi trezeşte nici o mândrie şi, pe cât pot, caut să-l trec sub tăcere mai degrabă, decât să mă laud cu el; o sută de scuzi îmi ajung.

— Uite-i! Şi în al doilea rând?

— Un scutier.

— Un scutier?

— Da, ca să mă însoţească; nu-mi place singurătatea.

— Ah, dragul meu, dacă aş fi liber ca odinioară... – spuse Gorenflot, suspinând.

— Da, dar din păcate nu mai eşti.

— Mărirea mă ţine încătuşat – şopti Gorenflot.

— Ce vrei! spuse Chicot. Nu le poţi face pe toate deodată; aşadar, cum nu-mi e dat să am parte de cinstita dumitale societate, dragul meu părinte superior, mă voi mulţumi cu aceea a fratelui mezin Jacques.

— A fratelui Jacques?

— Da, îmi place ştrengarul ăsta.

— Şi pe bună dreptate, Chicot, e un băiat cum rar întâlneşti şi care cred c-o să ajungă departe.

— Până una alta, o să-l duc la vreo două sute cincizeci de leghe de aici, dacă-i vei da voie să vină cu mine.

— N-ai decât să-l iei, dragul meu.

Părintele superior scutură un clopoţel, la clinchetul căruia se înfăţişă numaidecât un frate.

— Spune fratelui Jacques şi fratelui pe care-l trimitem de obicei în oraş să vină aici.

După zece minute, şi unul, şi celălalt se iviră în prag.

— Jacques – îl înştiinţă Gorenflot – am de gând să-ţi încredinţez o misiune extraordinară.

— Mie, sfinţia voastră? întrebă tânărul, nedumerit.

— Da, vei însoţi pe domnul Robert Briquet într-o lungă călătorie.

— Oh! se bucură tânărul frate, însufleţit de imbolduri hoinare. Eu să plec într-o călătorie cu domnul Briquet, eu în lumea largă, liber, de capul meu? Ah, domnule Robert Briquet, o să încrucişăm spadele în fiecare zi, nu-i aşa?

— Da, copile.