Alexandre Dumas
Cei patruzeci şi cinci
vol.2
XLIV
CUM A AJUNS CHICOT SĂ-L BINECUVÂNTEZE PE REGELE
LUDOVIC AL XI-LEA PENTRU CĂ NĂSCOCISE POŞTA CU CAI
ŞI CUM S-A HOTĂRÂT SĂ SE FOLOSEASCĂ DE ACEASTĂ
NĂSCOCIRE
Chicot, la care, cu permisiunea cititorilor noştri, ne vom îngădui să ne întoarcem, Chicot, aşadar, după însemnata descoperire pe care o făcuse dezlegând băierile măştii domnului de Mayenne, nu mai avea nici un moment de pierdut dacă voia să scape cât mai degrabă de urmările pe care ar fi putut să le aibă această întâmplare.
Era de la sine înţeles că, de aici înainte, între duce şi el avea să se dea o luptă pe viaţă şi pe moarte. Rănit mult mai puţin dureros în făptura sa de carne decât în amorul său propriu, Mayenne, care, după ce fusese lovit cândva cu teaca spadei, mai primise deunăzi o lovitură şi cu tăişul, Mayenne, zic, în vecii vecilor nu l-ar mai fi iertat.
— Haide, haide! îşi spuse viteazul gascon, îndemnându-şi calul la drum cu tot mai multă râvnă spre Beaugency – acum ori niciodată am prilejul să cheltuiesc cu caii de poştă suma de bani încropită de cele trei strălucite figuri care se numesc Henric de Valois, dom Modeste Gorenflot şi Sébastien Chicot.
Priceput cum era să mimeze cu iscusinţă nu numai orice sentiment, dar şi orice stare socială, Chicot îşi însuşi pe loc ifosele unui mare senior, aşa cum mai înainte, în împrejurări mai puţin îndoielnice, îşi ticluise de minune mutra unui burghez cumsecade. Aşa încât nici un prinţ de pe faţa pământului nu va fi avut parte să fie slujit cu atâta osârdie ca jupân Chicot, când, după ce vându gonaciul lui Ernauton, stătu la taifas un sfert de oră cu căpitanul de poştă.
În clipa în care se văzu în şa, Chicot îşi puse în gând cu tot dinadinsul să nu se mai oprească decât atunci când va socoti că se află în siguranţă: o porni deci la galop, gonind cât de repede îi îngăduiră poştalionii, pe care-i schimbă mereu la fiecare din cele treizeci de popasuri. El, în schimb, părea făcut din oţel, căci, după şaizeci de leghe străbătute în douăzeci şi patru de ore, nu dădea nici cel mai mic semn de oboseală.
Când, mulţumită acestei goane turbate, reuşi să ajungă, după o călătorie de trei zile, la Bordeaux, Chicot se gândi că-i era îngăduit, în fine, să-şi mai tragă sufletul.
În timp ce calul te poartă ca vântul, ai tot răgazul să chibzuieşti; ba chiar nici nu-ţi rămâne altceva de făcut
Chicot chibzui deci pe îndelete.
Misiunea sa, care, pe măsură ce se apropia de ţelul călătoriei, se dovedea din ce în ce mai serioasă, misiunea sa i se înfăţişa acum în cu totul altă lumină, deşi n-am putut arăta desluşit în ce fel de lumină i se înfăţişa.
Ce neam de om putea să fie oare Henric, ipochimenul acesta ciudat, despre care unii spuneau c-ar fi un nătărău, alţii un mişel, iar alţii un apostat de duzină?
Chicot avea însă cu totul alte păreri decât ceilalţi oameni. De când se statornicise la Navara, firea lui Henric, întocmai ca pielea cameleonului, ce are însuşirea de a răsfrânge culoarea obiectului pe care se află, firea lui Henric, cum spuneam, din clipa când acesta pusese piciorul pe pământul de baştină, suferise unele mici schimbări.
Fapt este că Henric ştiuse să se ferească, punând o distanţă destul de mare între gheara regală şi această piele atât de preţioasă, pe care o cruţase de orice zgârieturi cu atâta iscusinţă, încât avea tot dreptul să nu se mai teamă că ar putea să păţească ceva.
Politica sa externă rămăsese totuşi aceeaşi; căuta să treacă neobservat în zarva generală, atenuând în preajma lui, o dată cu propria sa strălucire, strălucirea unor nume vestite care, spre mirarea lumii franceze, îşi revărsau lumina asupra palidelor culori ale Navarei. Ca şi la Paris, făcea o curte înfocată soţiei sale, a cărei influenţă, la două sute de leghe de Paris, nu părea totuşi să mai poată fi de vreun folos. Într-un cuvânt, trăia de pe o zi pe alta, bucurându-se de viaţă.
Pentru fiinţele de rând era un motiv de hiperbolice ironii.
Pentru Chicot era un subiect de adâncă meditaţie.
Chicot, oricât de puţin ar fi dat această impresie, avea darul înnăscut de a şti să citească în sufletul celorlalţi, desluşind fondul ascuns sub aparenţe. Pentru Chicot, Henric de Navara, chiar dacă nu era încă o taină pe deplin desluşită, era în orice caz o taină.
A şti că Henric de Navara era o taină şi nicidecum un fapt lămurit însemna, oricum, foarte mult. Chicot se dovedea a fi deci mai savant decât toată lumea, ştiind, aidoma bătrânului înţelept din Grecia de odinioară, că nu ştie nimic, într-o împrejurare în care oricine ar fi păşit cu fruntea sus, cu limba slobodă şi cu inima deschisă, Chicot îşi dădea seama că trebuie să meargă cu inima strânsă, cu vorba meşteşugită şi sulemenit la faţă ca un actor.
Gândul că trebuie neapărat să se prefacă era, în primul rând, rodul isteţimii cu care fusese înzestrat din născare, iar în al doilea rând fusese iscat de priveliştea locurilor pe care le străbătea.
De îndată ce păşi în cuprinsul micului principat al Navarei, ţară a cărei sărăcie era proverbială în Franţa, spre marea lui nedumerire, Chicot nu mai avu parte să vadă întipărite, pe fiecare chip omenesc, pe fiecare casă, pe fiecare piatră, urmele mizeriei crâncene ce măcina cele mai frumoase provincii ale minunatei Franţe, dintre hotarele căreia tocmai ieşise.
Tăietorul de lemne care trecea, odihnindu-şi braţul pe jugul dobitocului drag; fetişcana cu fustă scurtă şi mersul sprinten care purta pe creştetul capului urciorul cu apă, aidoma coeforelor din antichitate; moşneagul care îngâna un cântec din tinereţea lui, clătinând capul nins de vreme; păsărica răsfăţată de toată familia ce piuia în colivia ei, ciugulind din găvănoşelul plin cu grăunţe; copilul ars de soare, cu braţe şi picioare subţiri, dar pline de neastâmpăr, care se juca pe un maldăr de pănuşe de porumb, totul îi vorbea lui Chicot o limbă vie, limpede, desluşită, totul îi striga la fiecare pas pe care-l făcea: "Ia uite ce fericiţi trăim aici !"
Uneori, auzind scârţâitul unor roţi pe făgaşurile adâncite în pământ, Chicot îngheţa de spaimă. Îşi aducea aminte de artileria grea ce desfunda drumurile Franţei. Dar la cotitură îi ieşea înainte căruţa vreunui podgorean ce venea de la culesul viei, cu căzile pline cu struguri şi cu o droaie de copii rumeni la faţă. Când căsca ochii zărind de departe ţeava unei archebuze ce răsărea din spatele unui hăţiş de smochini sau de curpeni de viţă, Chicot se gândea la cele trei capcane din care scăpase ca prin urechile acului, ca până la urmă să iasă la iveală un vânător urmat de copoii lui, care străbătea câmpia împânzită de iepuri pentru a ajunge la poalele muntelui unde forfoteau ieruncile şi gotcanii.
Deşi era spre sfârşitul toamnei şi, la plecare, Chicot lăsase Parisul învăluit în ceaţă şi acoperit de brumă, vremea era senină şi caldă. Copacii falnici, care nu-şi lepădaseră încă frunzele, căci în ţinuturile de miazăzi arborii nu rămân niciodată cu desăvârşire despuiaţi, copacii falnici, zic, revărsau din înaltul bolţilor ruginii o umbră albăstrie peste pământul cretos. Zările limpezi şi delicat conturate, în culori ce se stingeau treptat topindu-se unele într-altele, scânteiau în bătaia soarelui, smălţate de sate cu căsuţe albe.
Ţăranul din Béarn, cu bereta trasă pe o ureche, păştea în imaşuri, şfichiuind cu nuiaua caii aceia mărunţi, de trei scuzi bucata, care saltă neobosiţi pe picioarele lor de oţel, fac dintr-o întinsoare câte douăzeci de leghe şl, fără să fie vreodată ţesălaţi sau acoperiţi cu pătura să nu răcească, se scutură în clipa când ajung la capătul drumului şi se duc să pască cea dintâi tufă de mărăcini ce le iese înainte, unicul lor tain de nutreţ cu care îşi potolesc pe deplin foamea.
"Să-mi sară ochii – îşi spuse Chicot – dacă am văzut vreodată atâta belşug în Gasconia! Bearnezul trăieşte, zău aşa, ca-n rai! De vreme ce este fericit, are tot dreptul să creadă, aşa cum spune fratele său, regele Franţei, că este şi... bun; ceea ce poate că el n-o să mărturisească. Într-adevăr, deşi tălmăcită în latineşte, scrisoarea asta tot îmi stă ca o piatră pe inimă; parcă aş zice c-ar fi mai bine s-o tălmăcesc în greceşte. Dar n-are a face, n-am auzit niciodată spunându-se, după câte mi-aduc aminte, că micuţul Henric, cum îi spunea frate-său Carol al IX-lea, ar şti latineşte. Am să-i fac din tălmăcirea mea latinească o tălmăcire franceză expurgata, cum se zice la Sorbona."
Şi în timp ce vorbea astfel cu sine însuşi în şoaptă, Chicot întreba pe unul şi pe altul cu glas tare unde se afla regele.
Regele era la Nérac. La început se crezuse că ar fi la Pau, drept care solul nostru îşi urmase drumul spre Mont-de-Marsan. Până să ajungă acolo, topografia curţii fusese modificată, aşa că Chicot o apucase la stânga ca să iasă în drumul spre Nérac, pe care-l găsi înţesat de lumea ce se întorcea de la târgul din Condom.
Avu astfel prilejul să afle – căci, dacă vă mai amintiţi, Chicot se dovedea cât se poate de prudent când era vorba să răspundă la o întrebare, dar, în schimb, se pricepea de minune să descoasă oamenii – avu prilejul să afle, precum ziceam, că regele Navarei îşi petrecea în chipul cel mai plăcut viaţa, schimbând necontenit iubitele, fără să-şi îngăduie o clipă de răgaz.
Tot bătând drumurile, Chicot avusese norocul să întâlnească un tânăr preot catolic, un negustor de oi şi un ofiţer, care duceau casă bună împreună de la Mont-de-Marsan şi se aşezau la taclale, trăgând şi câte un pui de chef ori de câte ori făceau vreun popas.
Cei trei tovarăşi de drum i se părură că întruchipează în chipul cel mai strălucit, datorită acestei însoţiri cu totul întâmplătoare, lumea luminată, negustorimea şi armata Navarei. Clericul îi recită sonetele ticluite pe seama legăturilor amoroase ale monarhului cu frumoasa Fosseuse, fiica lui René de Montmorency, baron de Fosseux.
— Staţi puţin, staţi puţin – spuse Chicot – să ne înţelegem: toată lumea e convinsă la Paris că maiestatea sa regele Navarei este îndrăgostit lulea de domnişoara Le Rebours.
— O! exclamă ofiţerul. Asta era la Pau.
— Da, da – întări preotul – la Pau.
— Aşa? La Pau va să zică?! se miră negustorul, care, fiind doar un burghez de rând, părea să ştie mult mai puţine lucruri decât ceilalţi trei.
— Cum adică? întrebă Chicot. Regele are câte o iubită în fiecare oraş?
— Se prea poate – răspunse ofiţerul – căci, după câte ştiu, pe vremea când eram în garnizoană la Castelnaudary, era iubitul domnişoarei Dayelle.
— Un moment te rog – îi tăie vorba Chicot. Domnişoarei Dayelle, o grecoaică?
— Întocmai – încuviinţă preotul – din Cipru.
— S-avem iertare – interveni negustorul, încântat că-şi poate spune şi el cuvântul. Vedeţi că eu, ca să zic aşa, sunt din Agen.
— Ei, şi?
— Şi pot să vă spun că regele a cunoscut-o pe domnişoara de Tignonville la Agen.
— Sfinte Sisoe! se minună Chicot. Ce inimă focoasă! Dar fiindcă veni vorba de domnişoara Dayelle, i-am cunoscut familia...
— Domnişoara Dayelle era geloasă şi-l ameninţa mereu; avea un pumnal mic şi drăguţ, încovoiat la vârf, pe care-l ţinea tot timpul pe măsuţa ei de lucru, până ce, într-o bună zi, regele a plecat şi a luat cu el şi pumnalul, zicând că nu vrea să i se întâmple vreo nenorocire urmaşului său.
— Aşa că, în momentul de faţă, maiestatea sa e credincios domnişoarei Le Rebours? întrebă Chicot.
— Da' de unde, da' de unde – tăgădui preotul. S-au certat: domnişoara Le Rebours era fata unui preşedinte de tribunal şi, ca atare, cunoştea prea bine procedura. Şi a pledat cu atâta râvnă împotriva reginei, sub înrâurirea vorbelor viclene ale reginei mame, încât biata fată a căzut bolnavă la pat. Atunci regina Margot, care nu este proastă, a căutat să se folosească de prilej şi l-a înduplecat pe rege să părăsească Pau pentru Nérac, şi în felul acesta iubirea lor s-a destrămat.
— Atunci – întrebă Chicot – noua pasiune a maiestăţii sale este La Fosseuse?
— O, Doamne iartă-mă, da! Mai cu seamă că este şi însărcinată; e o adevărată nebunie.
— Şi ce zice regina?
— Regina?! se miră ofiţerul.
— Da, regina.
— Regina aşterne toate suferinţele sale la picioarele crucifixului – răspunse preotul.
— De altfel – adăugă ofiţerul – regina habar n-are de nimic.
— Ei, asta e! spuse Chicot. Nu-mi vine să cred.
— Şi de ce nu? întrebă ofiţerul.
— Pentru că Nérac nu este un oraş chiar atât de mare, ca să nu se vadă totul ca prin sticlă.
— A, în privinţa asta, domnule – îl linişti ofiţerul – trebuie să ştiţi că avem aici un parc, iar în parcul acesta nişte alei lungi de peste trei mii de paşi, sădite toate cu chiparoşi, cu platani şi cu sicomori de toată frumuseţea; umbra este atât de deasă, că nu se poate vedea la zece paşi în toiul zilei. Gândiţi-vă numai cum trebuie să fie noaptea.
— Şi pe urmă, regina nu are vreme de aşa ceva, domnule – adăugă clericul.
— Ei, aş! Cum să nu aibă vreme?
— Foarte bine.
— Şi ce face, dacă mi-e îngăduit să întreb?
— Tot timpul, domnule, e cu gândul la Dumnezeu – răspunse preotul cu ifos.
— La Dumnezeu! exclamă Chicot.
— Şi de ce nu?
— Aşa! Regina e chiar atât de credincioasă?
— Foarte credincioasă.
— Îmi închipui totuşi că nu se slujeşte liturghia la palat?
— Şi foarte rău faci că-ţi închipui aşa ceva, domnule. Cum să nu se slujească liturghia? Dar ce credeţi, că suntem păgâni? Aflaţi atunci, domnule, că, dacă regele se duce la predică împreună cu gentilomii săi, regina ţine să asculte liturghia în capela sa personală.
— Regina?
— Da, da.
— Regina Margareta?
— Regina Margareta; şi cea mai bună dovadă este că eu, un biet preot nevrednic, am primit doi scuzi pentru că am slujit de două ori în această capelă; mai mult chiar, am ţinut şi o predică de toată frumuseţea pe tema: "Dumnezeu a despărţit grâul curat de neghină". E drept că Evanghelia spune: "Dumnezeu va despărţi", dar am socotit că, de vreme ce a trecut atâta timp de când a fost scrisă Evanghelia, lucrul acesta probabil s-a şi întâmplat.
— Monarhul ştie cumva de predica asta?
— A şi ascultat-o.
— Şi nu s-a supărat?
— Dimpotrivă, a fost cât se poate de încântat.
— Zău dacă mai ştiu ce să cred! răspunse Chicot.
— Se cuvine totuşi să adaug – interveni ofiţerul – că lumea pe aici mai are şi alte treburi decât să stea s-asculte predici şi liturghii; la castel, bunăoară, au loc ospeţe îmbelşugate, ca să nu mai vorbesc de plimbări; aş zice chiar că nicăieri în Franţa mustăţile nu sunt atât de mult plimbate ca pe aleile din Nérac.
Chicot reuşise astfel să culeagă mult mai multe informaţii decât i-ar fi trebuit ca să urzească un plan.
O cunoştea pe Margareta de pe vremea când avea curtea ei la Paris şi ştia, de altfel, că, dacă se dovedea lipsită de perspicacitate în dragoste, asta se întâmpla numai atunci când avea un motiv oarecare să se lege singură la ochi.
"Buclucul dracului! se zbârli el. Aleile astea de chiparoşi şi cei trei mii de paşi învăluiţi în umbră îmi tot umblă prin cap de m-au ameţit, zău aşa! Să vin tocmai de la Paris la Nérac ca să le spun adevărul în faţa unor oameni care au nişte alei de câte trei mii de paşi şi o umbră atât de deasă, încât nevestele nu reuşesc să-şi vadă bărbaţii plimbându-se cu ibovnicele lor! Păcatele mele! Au să mă rupă în bucăţi ca să mă-nveţe minte să nu mai tulbur nişte plimbări atât de plăcute. Spre norocul meu însă, cunosc filozofia regelui şi-mi pun toată nădejdea în ea. De altminteri, se cheamă oricum că sunt ambasador şi deci nimeni nu se poate atinge de viaţa mea. Să mergem, aşadar!"
Şi Chicot îşi mână din nou calul la drum.
Intră în Nérac pe înserat, chiar la ora când aveau loc plimbările care dădeau atâta de gândit regelui Franţei ca şi ambasadorului său.
De altfel, Chicot avu prilejul să se convingă de simplitatea moravurilor regale, după felul cum fu primit în audienţă.
Un simplu fecior de casă îi deschise uşile unui salon rustic, jur împrejur smălţat cu flori; deasupra salonului se aflau anticamera regelui şi camera în care îi plăcea să şadă în timpul zilei şi unde se desfăşurau de obicei audienţele, pe care monarhul le acorda cu foarte mare generozitate, ca şi când pentru el ar fi fost floare la ureche.
De câte ori se înfăţişa câte cineva spre a fi primit, un ofiţer sau chiar vreun paj, câteodată, se repezea să-i dea de ştire. Ofiţerul sau pajul porneau în căutarea monarhului şi nu se lăsau până nu-l descopereau în cele din urmă, oriunde s-ar fi aflat. Regele sosea îndată ce era înştiinţat, ca să-l primească pe solicitator.
Chicot fu adânc impresionat de această lipsă de etichetă atât de îmbietoare. Îşi dădu cu socoteala că suveranul trebuie să fie un om bun şi un suflet nevinovat, îndrăgostit până peste urechi.
Cu atât mai mult se încredinţă de lucrul acesta când îl zări, în capătul unei alei şerpuitoare, mărginite de leandri înfloriţi, cu o tocă ponosită pe cap, cu o vestă cu mâneci bufante de culoarea frunzelor tomnatice şi cu nişte cizme cenuşii în picioare, pe regele Navarei, care se îndrepta spre el plin de voioşie, ţinând un bilbochet în mână.
Henric avea fruntea senină, ca şi când grijile s-ar fi păzit să i-o atingă cu aripa lor, o fluturare de zâmbet pe buze şi privirea strălucitoare de sănătate şi nepăsare. În treacăt, regele smulgea cu mâna stângă câte o floare din leandrii de pe margine.
— Cine vrea să-mi vorbească? îl întrebă pe paj.
— Sire, răspunse copilandrul – un om care pare jumătate gentilom, jumătate militar.
Auzind ultimele cuvinte, Chicot se apropie cu sfială.
— Eu sunt, sire – rosti el.
— Nu mă-nnebuni! exclamă regele, ridicând braţele la cer. Domnul Chicot în Navara, domnul Chicot aici, la noi! Pe toţi dracii! Bine-ai venit, iubite domnule Chicot!
— Cu plecăciune, sire!
— Slavă Domnului, trăieşti.
— Cel puţin aşa sper, iubite sire – răspunse Chicot, într-al şaptelea cer.
— Ba nu, zău! spuse Henric. Trebuie să ciocnim împreună un păhărel de vin de Limoux, să vedem ce părere ai. Nici nu ştii ce bine îmi pare, domnule Chicot! Stai aici.
Şi-i arătă o bancă de gazon.
— Ferească Sfântul, sire! protestă Chicot.
— Pot eu să te las să stai în picioare, când ai făcut două sute de leghe ca să vii să mă vezi? Nici să nu te gândeşti, domnule Chicot! Stai jos, stai jos! Nu poţi schimba o vorbă pe îndelete decât aşezat.
— Dar bine, sire, ce facem cu respectul?
— Respect la noi, în Navara? Eşti nebun, sărmane Chicot! Cine se sinchiseşte de aşa ceva?
— Nu, sire, nu sunt nebun – răspunse Chicot – sunt ambasador.
O cută uşoară brăzdă fruntea senină a monarhului, pentru a se şterge însă numaidecât, atât de repede, încât, oricât era de ager ochiul lui Chicot, nu reuşi să desluşească nici cea mai mică urmă.
— Ambasador?! spuse Henric cu o uimire căreia căută să-i dea un aer de naivitate. Ambasadorul cui?
— Ambasadorul regelui Henric al III-lea. Vin de la Paris, sire, de la Luvru.
— Aşa! Atunci se schimbă socoteala – zise regele şi se ridică suspinând de pe banca de gazon. Du-te, copile, lasă-ne singuri. Şi adu nişte vin în camera mea, la etaj; adică nu, în biroul meu. Vino cu mine, Chicot, să-ţi arăt drumul.
Chicot porni în urma regelui Navarei. Henric părea ceva mai grăbit acum decât în clipa când îl văzuse venind pe aleea de leandri.
"Ce nenorocire – îşi spuse în gând Chicot – să vin aici să tulbur tihna unui biet om cumsecade, care trăieşte liniştit fără să aibă habar de nimic! Ce să-i faci? Asta o să-l ajute să devină filozof!"
XLV
CUM A GHICIT REGELE NAVAREI CĂ TURENNIUS
ÎNSEAMNĂ TURENNE ŞI MARGOTA MARGOT
Camera de lucru a regelui Navarei nu era prea făloasă, se înţelege de la sine. Maiestatea sa, suveranul din Béarn, nu înota în bănet şi nu-şi îngăduia să risipească în chip nesăbuit ce brumă de avere îi rămăsese. Împreună cu dormitorul de gală, camera de lucru ocupa toată aripa dreaptă a castelului; un coridor, mărginit de o parte de anticameră sau de camera gărzilor, iar de cealaltă, de odaia de culcare, ducea spre birou.
Această cameră spaţioasă şi destul de frumos mobilată, dar fără nici un fel de fast împărătesc, avea o privelişte largă asupra unor pajişti încântătoare ce se întindeau pe malul râului.
Copaci înalţi, sălcii şi platani ascundeau şerpuirile apei, lăsând totuşi ochiul să fie orbit de lumină pe alocuri unde râul, ieşind din frunzişuri, aidoma unui zeu mitologic, se răsfăţa scânteindu-şi în bătaia soarelui solzii de aur sau, la miezul nopţii, sub razele lunii, faldurile sale de argint.
Ferestrele se deschideau, într-o parte asupra acestei privelişti fermecate, zăgăzuite în zare de un lanţ de coline, dogorite de soare în timpul zilei, dar care, pe înserat, tiveau poalele cerului cu nişte nuanţe liliachii minunat de limpezi, iar în partea cealaltă, spre curtea castelului. Primind astfel lumina dinspre răsărit, ca şi dinspre apus, prin două rânduri de ferestre aşezate faţă-n faţă, învăpăiată într-o parte, iar în cealaltă albăstrie, încăperea avea într-adevăr o înfăţişare măreaţă atunci când găzduia cu aceeaşi bunăvoinţă primele raze ale soarelui sau boarea azurie, cu luciri de sidef, a răsăritului de lună.
Chicot însă, la drept vorbind, era mult mai puţin interesat de frumuseţile naturii, decât de felul cum era întocmită încăperea în care şedea de obicei Henric. În fiecare mobilă, iscusitul ambasador căuta parcă să descifreze o literă, cu atât mai multă luare-aminte, cu cât, aşezate unele lângă altele, literele acestea trebuiau să-i dea cheia enigmei pe care se străduia de atâta vreme, şi mai cu osebire în timpul călătoriei sale, s-o dezlege.
Regele se aşeză, blajin ca întotdeauna şi cu zâmbetul pe buze, într-un fotoliu din piele de căprioară, cu ţinte aurite dar cu franjuri de argint; ca să nu-l supere, Chicot trase până în dreptul lui un scaun pliant sau, mai bine zis, un taburet îmbrăcat în aceeaşi piele şi dichisit cu aceleaşi podoabe.
Henric era numai ochi, uitându-se la Chicot cu zâmbetul pe buze, aşa cum am spus, dar în acelaşi timp cu o atenţie pe care un curtean ar fi găsit-o obositoare.
— O să ţi se pară poate că sunt prea curios, dragă domnule Chicot – rosti în cele din urmă suveranul ,dar este ceva mai presus de voinţa mea; e atâta timp de când m-am deprins să te socotesc printre cei duşi de pe lume, încât, cu toată bucuria care mi-a prilejuit-o învierea dumi-tale din morţi, parcă tot nu-mi vine să cred că trăieşti. Spune-mi, te rog, ce s-a întâmplat de ai dispărut aşa dintr-o dată de pe faţa pământului?
— De, sire – răspunse Chicot, obişnuit să vorbească pe şleau, aşa cum îi era felul. Şi maiestatea voastră a dispărut cândva de la Vincennes. Fiecare se dă la fund cum şi când socoteşte cu cale.
— Eşti mucalit ca întotdeauna, dragă domnule Chicot, aşa cum nu cred să fie alt om pe lume – zâmbi Henric – şi asta mă face să-mi dau într-adevăr seama că nu stau de vorbă cu strigoiul dumitale. Dar – adăugă el, devenind serios – n-ai vrea să lăsăm gluma deoparte şi să vorbim despre treburile noastre?
— Sunt la dispoziţia maiestăţii voastre dacă lucrul acesta n-o oboseşte prea tare.
— Să mă obosească? rosti regele cu o scăpărare în ochi. Pe urmă, schimbând glasul, mărturisi liniştit: E adevărat că am cam început să mucezesc aici, dar n-am de ce să fiu obosit atâta timp cât nu fac nimic. Şi dacă pe ziua de azi Henric de Navara a tot umblat încolo şi încoace, regele, în schimb, n-a avut încă prilejul să-şi muncească mintea.
— Mă bucur, sire – răspunse Chicot – deoarece ca ambasador al unui monarh, care este totodată neam şi prieten cu maiestatea voastră, am de îndeplinit anumite misiuni cât se poate de gingaşe, pe lângă luminata voastră faţă.
— Spune mai repede atunci, fiindcă mi-ai stârnit curiozitatea.
— Sire...
— Mai înainte însă aş vrea să văd scrisorile dumitale de acreditare, cu toate că îmi dau seama că-i o formalitate de prisos, fiind vorba de dumneata; ţin totuşi să-ţi arăt că, deşi un biet ţăran din Béarn, aşa cum s-ar părea că suntem, cunoaştem totuşi îndatoririle noastre regale.
— Sire, cer iertare maiestăţii voastre – răspunse Chicot – dar toate scrisorile de acreditare pe care le aveam s-au irosit, fie că le-am dat pe gârlă, fie că le-am aruncat în foc, fie că le-am risipit în vânt.
— Şi pentru ce, mă rog, iubite domnule Chicot?
— Fiindcă nu-i totuna să te duci în Navara având o solie de îndeplinit, ori să te repezi până la Lyon ca să cumperi nişte pânzeturi, şi fiindcă atunci când ai cinstea – o cinste, ca să zicem aşa, destul de primejdioasă – de a ţi se fi încredinţat nişte scrisori purtând semnătura regelui, se poate foarte bine să ajungi cu ele pe lumea cealaltă.
— Ai dreptate – recunoscu Henric cu aerul cel mai blajin din lume – drumurile nu sunt prea sigure, şi la noi, aici, în Navara, suntem nevoiţi, din lipsă de mijloace, să ne bizuim pe cinstea oamenilor din popor, care de altfel, nu prea obişnuiesc să fure.
— Mai încape vorbă! exclamă Chicot. Sunt nişte mieluşei, nişte îngeraşi, sire, dar numai în Navara.
— Chiar aşa?! se miră Henric.
— Da, dar numai în Navara, căci, în afara graniţelor ei, lupii şi vulturii roiesc în jurul fiecărei prăzi; şi dat fiind că eram o pradă, sire, am avut şi eu parte de vulturii şi de lupii mei.
— Care, de altminteri, nu te-au mâncat de tot, precum se vede, din fericire.
— Dar nu din vina lor, sire, bată-i pustia! Fiindcă dinspre partea lor au făcut tot ce le-a stat în putere. Au găsit însă că am pielea prea scorţoasă şi n-au putut să-şi înfigă colţii în ea. Dar să lăsăm deoparte, sire, peripeţiile călătoriei mele, căci nu-şi au rostul aci, şi să vorbim despre scrisoarea mea de acreditare.
— Din moment ce zici că n-o mai ai, iubite domnule Chicot – întâmpină regele – nu văd pentru ce am mai vorbi despre ea.
— Am vrut să spun că n-o mai am în clipa de faţă, dar că am avut totuşi una.
— Aşa? Cu atât mai bine! Fii bun şi dă-mi-o atunci, domnule Chicot – zise Henric, întinzând mâna.
— Aici e buba, sire – replică Chicot. Purtam într-adevăr asupra mea o scrisoare, precum am avut cinstea să spun maiestăţii voastre, o scrisoare de toată frumuseţea, aşa cum nimeni nu cred să fi purtat vreodată.
— Şi ai pierdut-o?
— M-am grăbit s-o distrug, sire, fiindcă domnul de Mayenne alerga după mine să mi-o şterpelească.
— Vărul Mayenne?
— Dumnealui în persoană.
— Noroc că nu este prea iute de picior. S-a mai îngrăşat?
— Păcatele mele, mă prind că nu, cel puţin în clipa de faţă.
— Şi de ce nu?
— Pentru că, alergând după mine, vă daţi seama, sire, că la un moment dat a avut ghinionul să mă ajungă din urmă şi, întâlnindu-ne piept în piept, pe legea mea, s-a ales cu o lovitură straşnică de spadă.
— Şi scrisoarea?
— Nici pomeneală datorită măsurilor pe care le luasem.
— Bravo! Rău faci că nu vrei să-mi istoriseşti peripeţiile călătoriei dumitale, domnule Chicot. Spune-mi, te rog, de-a fir-a-păr totul cum s-a întâmplat. Nici nu ştii cât mă interesează povestea asta.
— Maiestatea voastră este bunătatea întruchipată.
— Un singur lucru mă nelinişteşte.
— Ce anume?
— Dacă scrisoarea a fost distrusă pentru domnia sa, domnul de Mayenne, înseamnă că este distrusă şi pentru mine; cum am să ştiu atunci ce îmi scria dragul meu frate Henric, de vreme ce scrisoarea nu mai există?
— Să-mi fie cu iertăciune, sire; există totuşi în mintea mea.
— Cum aşa?
— Înainte de a o rupe în bucăţele, am avut grijă s-o învăţ pe dinafară.
— Minunată idee, domnule Chicot, minunată, într-adevăr, aşa cum numai mintea isteaţă a unui compatriot de-al meu putea să născocească. Înseamnă deci că poţi să mi-o spui pe dinafară, nu-i aşa?
— Cu dragă inimă, sire.
— Aşa cum era, fără să schimbi nici un cuvânt?
— Fără să răstălmăcesc nimic.
— Ce-ai zis?
— Ziceam c-am să v-o spun întocmai, cuvânt cu cuvânt: deşi nu cunosc limba, am o memorie straşnică.
— Ce limbă?
— Păi limba latină.
— Nu te-nţeleg – spuse Henric, aţintindu-şi privirea sa limpede asupra lui Chicot. Ai pomenit de limba latină, de o scrisoare care...
— Într-adevăr.
— Vorbeşte desluşit. Scrisoarea fratelui meu era scrisă cumva în latineşte?
— Da, sire.
— Şi pentru ce tocmai în latineşte?
— Ah, sire, pesemne pentru că limba latină este o limbă cutezătoare, o limbă care e în măsură să spună orice, limba în care Persius şi Iuvenal au înfăţişat nebunia şi rătăcirile regilor, lăsându-le spre veşnică amintire.
— Rătăcirile regilor?
— Şi ale reginelor, sire.
Sprâncenele monarhului se încruntară deasupra ochilor adânciţi în orbite.
— Vreau să zic ale împăraţilor şi ale împărăteselor – se corectă Chicot.
— Aşadar, dumneata ştii latineşte, domnule Chicot? întrebă, ceva mai puţin prietenos, Henric.
— Da şi nu, sire.
— Ferice de dumneata dacă ştii; înseamnă că eşti cu mult mai norocos decât mine, care nu ştiu o boabă; de aceea n-am putut asculta niciodată cu sfinţenie liturghia, tocmai pentru că nu cunosc afurisita asta de limbă. Va să zică dumneata ştii latineşte?
— Am învăţat numai să citesc, sire, aşa cum am învăţat şi greaca, şi ebraica.
— Mare înlesnire pentru dumneata, domnule Chicot. Cum s-ar zice, eşti ca o carte însufleţită.
— Maiestatea voastră a găsit cuvântul potrivit. Într-adevăr, asta sunt: o carte pe două picioare. Cine vrea îmi întipăreşte câteva pagini în minte, mă trimite pe urmă unde are nevoie şi, sosind acolo, mă citeşte cine trebuie şi se lămureşte.
— Sau nu se lămureşte deloc.
— Cum adică, sire?
— Ei, Doamne! Dacă nu ştie limba în care eşti tipărit?!
— Nu se poate, sire, suveranii ştiu tot.
— Asta e ceea ce i se spune de obicei poporului, domnule Chicot, şi ceea ce linguşitorii spun, la rândul lor, suveranilor.
— Atunci, sire, n-are rost să mai împărtăşesc maiestăţii voastre cuprinsul acestei scrisori pe care mi-am dat osteneala s-o învăţ pe dinafară, de vreme ce nici unul dintre noi n-o să priceapă o iotă.
— Oare limba latină nu seamănă destul de bine cu italiana?
— Aşa se spune, sire.
— Şi cu spaniola?
— Chiar foarte bine, pe cât se pare.
— Ia să încercăm atunci: ştiu puţin italieneşte, graiul pe care-l vorbim în Gasconia seamănă mult cu spaniola şi poate că aşa o s-ajung să înţeleg latineasca, fără s-o fi învăţat vreodată.
Chicot se înclină:
— Maiestatea voastră porunceşte, aşadar?
— Adică te rog, iubite domnule Chicot.
Chicot începu cu fraza următoare, pe care o dezvoltă, adăugându-i tot felul de întorsături, spre a-i sluji drept introducere:
— Frater carissime,
Sincerus amor quo te prosequebatur germanus noster Carolus nonus, functus, nuper, colit usque regiam nostram et pectori meo pertinaciter adhaeret.
Henric nici nu clipi măcar; doar la ultimul cuvânt făcu un gest spre a-l întrerupe.
— Dacă nu mă înşel – spuse regele – pare-mi-se că în fraza aceasta e vorba de dragoste, de stăruinţă şi de fratele meu Carol al IX-lea?
— N-aş putea tăgădui – răspunse Chicot. Limba latină este atât de frumoasă, încât ar putea să cuprindă într-o singură frază toate lucrurile astea.
— Mai departe – îl îmbie regele.
Chicot îşi continuă cuvântarea.
Bearnezul ascultă la fel de flegmatic toate pasajele în care se vorbea despre soţia sa şi despre vicontele de Turenne, dar în momentul când auzi numele celui din urmă, întrebă:
— Turennius nu înseamnă oare Turenne?
— Cred că da, sire.
— Şi Margota n-ar putea fi cumva numele cu care fraţii mei Carol al IX-lea şi Henric al III-lea o alintau pe sora lor şi iubita mea soţie Margareta?
— Tot ce se poate – răspunse Chicot.
Şi recită mai departe scrisoarea până la capăt, frază cu frază, fără ca expresia întipărită pe chipul monarhului să sufere cea mai mică schimbare.
În sfârşit, stărui îndelung asupra peroraţiei, al cărei stil îl şlefuise pe îndelete, împănându-l cu nişte cuvinte atât de sforăitoare, încât s-ar fi zis că cita un paragraf din Verine sau din discursul închinat poetului Arhias.
— Gata? întrebă Henric.
— Da, sire.
— Într-adevăr, trebuie să fie de o neasemuită frumuseţe.
— Nu-i aşa, sire?
— Ce păcat că n-am înţeles decât două cuvinte: Turennius şi Margota, ba încă şi acelea...
— Mare păcat, sire! Doar dacă maiestatea voastră nu socoteşte cu cale să încredinţeze scrisoarea unui cărturar s-o tălmăcească.
— Asta ar mai lipsi – spuse cu însufleţire Henric. Tocmai dumneata, domnule Chicot, care ţi-ai îndeplinit cu atâta discreţie sclia, încât ai făcut să dispară manuscrisul original, tocmai dumneata găseşti de cuviinţă să mă sfătuieşti, dacă am înţeles eu bine, să dau în vileag scrisoarea aceasta?
— N-am vrut să spun asta, sire.
— Dar ai gândit-o?
— M-am gândit, ca să răspund la întrebarea pusă de maiestatea voastră, că scrisoarea fratelui său, regele Franţei, de vreme ce mi-a fost încredinţată cu atâta grijă şi expediată maiestăţii voastre printr-un trimis special, s-ar putea să cuprindă şi unele lucruri bune, de pe urma cărora maiestatea voastră ar avea prilejul să tragă foloase.
— Da, dar ca să dau pe mâna cuiva aceste lucruri bune, ar trebui să am deplină încredere în persoana aceea.
— Nici vorbă.
— Ştii ce ar trebui să faci? spuse Henric, ca străfulgerat de o idee.
— Ce anume?
— Să te duci s-o cauţi pe soţia mea Margota; dânsa este tobă de carte. Spune-i ce cuprinde scrisoarea şi cu siguranţă că ea o să înţeleagă. Şi atunci, fireşte, o să mă lămurească şi pe mine.
— Minunată idee, maiestatea voastră! exclamă Chicot. Parcă v-a ieşit un porumbel din gură.
— Nu-i aşa? Du-te chiar acum.
— Alerg, sire.
— Şi, mai cu seamă, ai grijă să nu schimbi nici un cuvânt.
— Nici n-aş putea; ar trebui să cunosc limba latină, şi eu nu ştiu nici o boabă; doar cel mult vreun barbarism.
— Du-te, atunci, dragul meu, du-te!
Chicot ceru unele desluşiri spre a o putea găsi pe doamna Margareta şi plecă mai convins ca oricând că regele era într-adevăr o taină.
XLVI
ALEEA CELOR TREI MII DE PAŞI
Regina locuia în aripa cealaltă a castelului, aproape la fel împărţită ca şi aceea pe care Chicot tocmai o părăsise.
Mai tot timpul se auzea venind dintr-acolo câte o adiere de cântec sau se zărea câte un panaş dând târcoale prin apropiere.
Faimoasa alee a celor trei mii de paşi, despre care s-a vorbit atâta mai înainte, începea chiar sub ferestrele Margaretei, a cărei privire se putea odihni în orice clipă asupra unor lucruri îmbietoare, bunăoară ronduri încărcate de flori, bolţi de verdeaţă etc.
S-ar fi zis că biata prinţesă căuta să alunge, cu ajutorul acestor suave privelişti, gândurile negre ce sălăşluiau în adâncul cugetului său.
Un poet din Périgord – Margareta, atât în provincie cât şi la Paris, era muza poeţilor – un poet din Périgord compusese un sonet în cinstea ei.
"Prin grija cu care se osteneşte – spunea stihuitorul – să-şi înarmeze cugetul său, regina încearcă să risipească întristatele amintiri."
Născută la picioarele tronului, fiică, soră şi soţie de rege, Margareta avusese parte, într-adevăr, de grele suferinţe.
Filozofia ei, cu mai multe ifose decât a regelui Navarei, era mai puţin temeinică fiind artificială, agonisită prin îndelungate lecturi, în timp ce filozofia regelui era izvorâtă din adâncul fiinţei sale. De aceea, Margareta, oricât ar fi fost de filozoafă sau, mai bine zis, ar fi vrut să fie, lăsase vremea şi suferinţele să-i brăzdeze obrazul, făcând să se imprime pe chipul ei pecetea lor atât de grăitoare.
Cu toate acestea, regina era încă de o izbitoare frumuseţe, o frumuseţe mai curând expresivă, care, dacă trece de obicei nebăgată în seamă la oamenii de rând, în schimb, are darul de a fi deosebit de atrăgătoare la persoanele ce poartă un nume strălucit şi cărora lumea este în genere îndemnată să le acorde supremaţia frumuseţii fizice.
Margareta avea un zâmbet voios şi blând, privirea umedă şi strălucitoare, gesturile mlădioase şi învăluitoare; Margareta, aşa cum am spus, era o făptură plină de farmec.
Femeie, păşea ca o prinţesă; regină, avea mersul unei femei încântătoare. De aceea era divinizată la Nérac, unde adusese cu dânsa eleganţa, veselia şi viaţa.
Faptul că o prinţesă pariziană ca dânsa reuşise să se împace cu existenţa pe care o ducea în provincie, era o calitate în sine pentru care provincialii îi rămâneau cât se poate de recunoscători.
Curtea sa nu era numai o curte de gentilomi şi de doamne; toată lumea o iubea deopotrivă, atât ca regină cât şi ca femeie; şi, de fapt, sunetele armonioase ale flautelor şi lăutelor sale, ca şi mireasma şi resturile ospeţelor sale erau pentru toată lumea.
Margareta se pricepea să-şi folosească timpul cu atâta iscusinţă, încât fiecare zi pe care o trăia să fie o zi câştigată pentru dânsa şi nici una dintre ele să nu fie pierdută pentru cei din jur.
Plină de fiere împotriva vrăjmaşilor săi, dar ştiind să se stăpânească şi să aştepte pentru a se putea răzbuna; simţind instinctiv, sub aparenta indiferenţă şi nestrămutata răbdare a lui Henric de Navara, o rea voinţă faţă de dânsa îngemănată cu conştiinţa pururea trează a tuturor infidelităţilor sale; fără rude, fără prieteni în preajmă, Margareta se obişnuise să trăiască înfruptându-se din plăcerile dragostei sau, cel puţin, a ceea ce părea să semene cu dragostea şi să înlocuiască familie, soţ, prieteni şi toate celelalte, prin desfătările pe care i le puteau oferi poezia şi huzurul.
Nimeni, afară de Caterina de Medicis, nimeni, afară de Chicot, nimeni afară de câteva melancolice umbre care s-ar fi întors din mohorâta împărăţie a morţii, nimeni n-ar fi putut spune pentru ce obrajii Margaretei erau atât de palizi acum, pentru ce ochii ei se înnegurau fără vrere, adumbriţi de nebănuite tristeţi, pentru ce, în sfârşit, adâncul inimii sale lăsa să se oglindească pustiul de care era bântuit, chiar şi în privirea odinioară atât de expresivă.
Margareta nu mai avea cui să-şi deschidă sufletul.
Biata regină nici nu mai dorea să aibă vreun confident, de când cei pe care-i avusese până atunci îi vânduseră pentru un pumn de bani şi încrederea, şi cinstea.
Rămăsese, aşadar, singură, şi faptul acesta sporea şi mai mult în ochii navarezilor, poate chiar fără ştirea lor, măreţia atitudinii sale ce se reliefa cu atât mai lămurit în singurătatea de care era înconjurată.
De altfel, ostilitatea pe care i se părea că o simte din partea lui Henric era doar o bănuială instinctivă, prilejuită mai curând de conştiinţa propriilor sale păcate decât de mărturiile bearnezului.
Henric se purta cu mănuşi faţă de dânsa, alintând-o ca pe un vlăstar al Franţei; totdeauna îi vorbea cu o politeţe aproape servilă sau cu o încredere plină de gingăşie; în orice împrejurare şi în orice privinţă, regele înţelegea să fie un soţ şi în acelaşi timp un prieten pentru dânsa.
De aceea curtea de la Nérac, ca oricare altă curte domnească a cărei existenţă e întemeiată pe relaţii frivole, era o bogată îmbinare de armonii, atât fizice cât şi spirituale.
Cam acestea erau constatările şi reflecţiile pe care le făcea, pe temeiul unor aparenţe mult prea fragile încă, Chicot, cel mai iscoditor şi cel mai meticulos dintre toţi oamenii de pe faţa pământului.
Se dusese mai întâi la palat, potrivit îndrumărilor date de Henric, dar nu găsise pe nimeni.
Margareta se afla, după cum fusese înştiinţat, tocmai la capătul aleii ce se întindea paralel cu albia râului, vestita alee a celor trei mii de paşi; Chicot porni într-acolo, pe aleea mărginită de leandri. Trecând de jumătatea ei, zări în capăt, la umbra unui boschet de iasomie de Spania, de grozamă şi de clematite, un grup înzorzonat cu fel de fel de panglici, pene şi săbii de catifea; poate că toate marafeturile acestea frumoase erau de modă mai veche, de un gust puţin depăşit; pentru Nérac însă erau tot ce putea fi mai elegant, ba chiar de o strălucire orbitoare. Chicot, care venea de-a dreptul de la Paris, se arătă totuşi mulţumit de ceea ce i se înfăţişa ochilor.
Cum Chicot era însoţit de un paj, care mergea înainte, regina, ale cărei priviri rătăceau încolo şi încoace, stăpânite de neliniştea pururea neistovită a sufletelor melancolice, regina, zic, recunoscu uniforma slujitorilor de la curtea Navarei şi-l chemă.
— Ce cauţi, d'Aubiac? îl întrebă ea.
Tânărul, sau, mai bine zis, copilul, căci abia împlinise doisprezece ani, se îmbujoră tot şi puse un genunchi în pământ dinaintea Margaretei.
— Doamnă – rosti el în limba franceză, căci, după dorinţa reginei, era cu desăvârşire oprit să se întrebuinţeze dialectul local atât în relaţiile de serviciu cât şi în treburile obşteşti – un gentilom de la Paris, trimisul Luvrului către maiestatea sa regele Navarei şi pe care maiestatea sa regele Navarei l-a trimis aici, doreşte să vorbească maiestăţii voastre.
Chipul minunat al Margaretei se rumeni deodată ca dogorit de o văpaie; regina se întoarse brusc, cu o strângere de inimă pe care, ca toate fiinţele a căror mândrie a fost multă vreme umilită, o încerca aproape în orice împrejurare.
Chicot stătea în picioare, neclintit, la douăzeci de paşi de dânsa.
Privirea ei ageră se dumeri numaidecât, după ţinuta şi după înfăţişarea gasconului, a cărui siluetă se contura lămurit pe cerul scăldat într-o lumină portocalie, că era vorba de o persoană cunoscută şi, în loc să-i poruncească noului venit să se apropie, regina se desprinse din grup.
Întorcându-se totuşi spre a-şi lua rămas bun de la societate, îi făcu un semn uşor cu mâna unuia dintre cei mai chipeşi şi mai elegant îmbrăcaţi gentilomi. Semnul acela adresat tuturor era de fapt hărăzit unuia singur. Dar cum cavalerul cel norocos părea puţin îngrijorat, cu toate că regina fluturase anume mâna spre el ca să-l liniştească, şi cum unei femei nu-i scapă nimic, Margareta îl rugă:
— Domnule de Turenne, fii bun şi spune-le doamnelor că mă înapoiez într-o clipă.
Chipeşul gentilom, care purta o vestă cu mâneci bufante albă cu albastru, se înclină cu mai multă dezinvoltură decât ar fi făcut-o un curtean oarecare.
Regina se îndreptă grăbită spre Chicot, care privise, fără a se clinti din loc, această scenă ce se potrivea atât de bine cu lucrurile arătate în scrisoarea adusă de el.
— Domnul Chicot! exclamă Margareta, uimită, apropiindu-se de gascon.
— Sluga plecată a maiestăţii voastre – rosti Chicot – a maiestăţii voastre pururea milostivă, pururea frumoasă şi pururea regină la Nérac la fel ca şi la Luvru.
— E o minune că te văd aici, domnule, atât de departe de Paris.
— Să-mi fie iertat, doamnă, dar ideea de a săvârşi această minune n-a încolţit în mintea bietului Chicot.
— Cred şi eu. De altfel se vorbea că ai fi murit.
— Făceam numai pe mortul.
— Şi ce doreşti de la noi, domnule Chicot? S-ar putea oare să am fericirea de a-şi mai aminti cineva în Franţa de regina Navarei?
— O, doamnă – protestă Chicot, surâzând – fiţi fără grijă, reginele nu sunt chiar atât de lesne uitate la noi, atunci când au vârsta şi mai ales frumuseţea domniei voastre.
— Va să zică oamenii sunt tot atât de curtenitori la Paris?
— Asta l-a şi făcut pe regele Franţei – continuă Chicot fără să răspundă la ultima întrebare – să-i scrie regelui Navarei.
Margareta se înroşi.
— Să-i scrie?! se miră ea.
— Da, doamnă.
— Şi scrisoarea ai adus-o dumneata?
— De adus, n-am adus-o, pentru anumite motive pe care vi le va desluşi regele Navarei, dar am învăţat-o pe dinafară, aşa că am putut să i-o spun din memorie.
— Înţeleg. Era o scrisoare importantă şi ţi-a fost teamă să nu se piardă sau să nu ţi-o fure cineva.
— Întocmai, doamnă! Şi acum, să mă ierte maiestatea voastră, dar scrisoarea era scrisă în latineşte.
— Foarte bine! se bucură regina. Dacă-ţi aminteşti, cunosc limba latină.
— Dar regele Navarei o ştie? întrebă Chicot.
— E foarte greu de ştiut, dragă domnule Chicot, ce ştie şi ce nu ştie regele Navarei.
— Aşa! se lumină Chicot, văzând că nu era singurul care se străduia să dezlege această enigmă.
— Judecând după aparenţe – adăugă Margareta – n-o prea cunoaşte, căci niciodată nu înţelege sau nu pare să înţeleagă atunci când vorbesc latineşte cu câte cineva de la curte.
Chicot îşi muşcă buzele.
— Ei, drăcie! o sfecli el.
— Şi i-ai spus ce scria în ea? întrebă Margareta.
— Da, deoarece era pentru dânsul.
— Şi ai avut impresia că a înţeles?
— Numai două cuvinte.
— Care?
— Turennius şi Margota.
— Turennius şi Margota?
— Da, amândouă sunt pomenite în scrisoare.
— Şi ce-a spus?
— M-a trimis la domnia voastră, doamnă.
— La mine?
— Da, sub cuvânt că scrisoarea pare să cuprindă veşti mult prea importante pentru ca s-o poată încredinţa unui străin s-o tălmăcească, lucru pe care ar fi mai bine să-l faceţi domnia voastră, cea mai frumoasă dintre femeile savante şi cea mai savantă dintre frumoase.
— Sunt gata să te ascult, domnule Chicot, de vreme ce aşa a poruncit regele.
— Vă mulţumesc, doamnă. Unde doreşte maiestatea voastră să mă asculte?
— Aici; ba nu, mai bine la mine: vino în camera mea de lucru, te rog.
Margareta se uită adânc în ochii lui Chicot, care, milostivindu-se de dânsa, poate, o lăsase să întrezărească dinainte o frântură de adevăr.
Biata femeie simţi nevoia unui sprijin sau poate a unei ultime clipe de dragoste înainte de a înfrunta încercarea ce o pândea.
— Viconte – i se adresă ea domnului de Turenne – dă-mi braţul până la castel. Fii atât de bun, te rog, domnule Chicot, şi ia-o înainte.
XLVII
CAMERA DE LUCRU A MARGARETEI
N-am vrea să ni se arunce în spinare ponosul că nu avem altceva mai bun de făcut decât să zugrăvim în amănunţime ciubucării şi festoane şi că abia dacă-i îngăduim bietului cititor să dea câte o raită prin grădină, dar, vorba cântecului, cum e stăpânul, şi casa, şi dacă n-a fost de prisos să descriem aleea celor trei mii de paşi sau biroul lui Henric, credem că ar fi totuşi interesant, într-o oarecare măsură, să înfăţişăm şi camera de lucru a Margaretei.
Simetric aşezată faţă de biroul regelui şi prevăzută cu mai multe ieşiri ce răspundeau în odăile şi culoarele învecinate, cu ferestre tot atât de complezente şi de tăcute ca şi uşile, cu obloane de fier în chip de jaluzele, înzestrate cu încuietori în care cheia se răsucea fără zgomot, iată cum arăta, privită dinafară, camera de lucru a reginei.
În interior se aflau mobile moderne, tapiserii lucrate, de asemenea, după moda timpului, tablouri, vase de email sau de faianţă, arme de preţ, cărţi şi manuscrise greceşti, latineşti şi franceze îngrămădite pe toate mesele, păsări în colivii, câini tolăniţi pe covoare, în sfârşit, o lume întreagă, plante şi animale, care împărtăşea viaţa Margaretei.
Oamenii cu o inteligenţă superioară sau cu o vitalitate gâlgâitoare nu pot să-şi petreacă singuri existenţa şi caută să asocieze fiecare din simţurile sau înclinaţiile lor cu toate lucrurile ce se pot armoniza cu ele şi pe care puterea lor de atracţie le târăşte în vârtejul ei, aşa încât, în loc să trăiască şi să simtă ca nişte oameni obişnuiţi, ajung desigur să-şi sporească înzecit senzaţiile şi să-şi trăiască mult mai intens viaţa.
Epicur este fără îndoială unul dintre eroii omenirii; cu toate acestea n-a fost înţeles nici chiar de pagini: filozofia lui într-adevăr era austeră, dar, stăruind cu tot dinadinsul ca nici unul din imboldurile şi nici una din calităţile cu care suntem înzestraţi să nu se irosească în van, reuşea, datorită unei stricte economii, să pună o seamă de plăceri la îndemâna oricărui om care, altminteri, limitându-se la o existenţă pur spirituală sau exclusiv animalică, n-ar fi avut parte decât de privaţiuni sau de suferinţe.
Fapt este că Epicur a fost cu prisosinţă hulit, fără a fi cunoscut, şi că în schimb au fost ridicaţi în slavă, tot aşa, fără a fi cunoscuţi, cuvioşii pustnici din Tebaida, care căutau să stârpească tot ceea ce este urât în firea omenească, distrugând totodată şi ceea ce poate fi frumos în ea. A ucide omul, înseamnă a ucide, fără doar şi poate, o dată cu el, şi patimile de care este stăpânit, dar înseamnă totuşi a ucide, lucru pe care Dumnezeu îl opreşte cu desăvârşire prin toate legile sale.
Regina era o femeie în măsură să-l înţeleagă pe Epicur în primul rând pentru că ştia greceşte, ceea ce era unul din meritele sale cele mai puţin însemnate; în orice caz se pricepea să-şi trăiască atât de bine viaţa, încât, dintr-o mie de necazuri, reuşea să înfiripe o plăcere, ceea ce, fiind creştină, îi dădea dreptul să-l binecuvânteze pe Domnul mai mult decât oricare femeie, fie că se numea Dumnezeu sau Theos, Iehova sau Magog.
Toată această digresiune dovedeşte cât se poate de lămurit că era într-adevăr necesar să descriem apartamentul Margaretei.
Chicot fu poftit să se aşeze într-un fotoliu elegant şi comod, îmbrăcat cu o tapiserie ce înfăţişa un amoraş risipind un noian de flori; un paj, care de astă dată nu mai era d'Aubiac, ci un copil de casă mai drăguţ şi mai ferchezuit, veni să-l îmbie cu alte răcoritoare pe ambasador.
Chicot nu voi să ia nimic şi, fără a mai sta la gânduri, de îndată ce vicontele de Turenne părăsi încăperea, începu să spună din memorie, fără să se poticnească o singură dată, scrisoarea trimisă de regele Franţei şi al Poloniei prin graţia lui Dumnezeu.
Cunoaştem scrisoarea, pe care am avut prilejul s-o citim o dată cu Chicot, aşa că socotim de prisos să transcriem aici şi versiunea latină. Chicot se străduia s-o recite cu un accent cât mai năstruşnic cu putinţă, pentru ca regina să-şi bată cât mai mult capul ca s-o înţeleagă; dar cu oricâtă îndemânare căuta să schimonosească propria sa tălmăcire, Margareta prindea din zbor înţelesul cuvintelor şi nici măcar nu se ostenea să-şi ascundă mânia şi indignarea de care era cuprinsă.
Pe măsură ce dădea în vileag cuprinsul scrisorii, Chicot simţea cum se înfundă tot mai rău în încurcătura în care cu bună ştiinţă intrase; de câte ori avea de rostit anumite lucruri ceva mai deocheate, lăsa nasul în jos, întocmai ca un duhovnic stingherit de mărturisirile pe care îi este dat să le asculte; jocul acesta de fizionomie îi era cât se poate de priincios, căci în momentele acelea nu mai putea să vadă cât de aprig scăpărau ochii reginei şi cum se crispa toată auzind cât de răspicat erau enunţate toate păcatele ei conjugale.
Margareta cunoştea îndeajuns perfidia atât de rafinată a fratelui său; avusese destule prilejuri să se convingă de lucrul acesta; ştia, de asemenea, căci nu era ea femeia care să se ascundă după deget, ştia, de asemenea, câte parale făceau pretextele pe care le folosise ca şi cele pe care avea să le mai folosească şi de aici înainte; aşa că, pe măsură ce Chicot recita scrisoarea, mânia îndreptăţită ce se stârnise în sufletul ei începuse a fi cumpănită de o teamă înţeleaptă.
Să se indigneze la momentul potrivit, să fie prudentă când va trebui să preîntâmpine pericolul, respingând clevetirile, să aducă dovezi că era nedreptăţită, dar, pe de altă parte, să ţină seama de acest avertisment, iată planul vast ce se înfiripa în mintea Margaretei, în vreme ce Chicot depăna mai departe relatarea lui epistolară.
Să nu vă închipuiţi însă că Chicot stătea tot timpul cu nasul în pământ; când şi când ridica ba un ochi, ba pe celălalt şi se simţea ceva mai împăcat văzând că regina, uşor încruntată, chibzuia pe îndelete ce să facă.
Rosti, aşadar, destul de liniştit salutările cu care se încheia misiva regală.
— Sfântă Fecioară! exclamă regina, după ce Chicot isprăvi. Frumos mai scrie fratele meu în latineşte; câtă pasiune clocotitoare şi ce stil! N-aş fi crezut niciodată că ar putea fi atât de iscusit.
Chicot ridică din sprânceană şi deschise mâinile, ca un om care se simte obligat să încuviinţeze numai din politeţe, fără să fi înţeles nimic.
— N-ai înţeles? îşi arată mirarea regina, care se pricepea să desluşească orice limbaj, chiar şi acela al mimicii. Şi eu care eram convinsă că eşti un latinist de mâna întâi, domnule.
— Din păcate, nu mai ţin minte nimic, doamnă; tot ce mai ştiu azi, tot ce mi-a mai rămas din savantlâcul meu de odinioară este că limba latină nu are articol, că există un vocativ şi că substantivul cap este de genul neutru.
— Ei, nu mai spune! exclamă cineva oare tocmai intra pe uşă zgomotos, râzând cu poftă.
Chicot şi regina se întoarseră în aceeaşi clipă.
Era regele Navarei.
— Cum aşa? urmă Henric, apropiindu-se. Cap în latineşte va să zică este de genul neutru, domnule Chicot? Şi de ce nu de genul masculin?
— De, sire, n-aş putea să vă spun, dat fiind că şi eu sunt la fel de mirat ca şi maiestatea voastră.
— Şi eu sunt mirată – adăugă Margot cu un aer gânditor.
— Probabil – îşi dădu cu părerea monarhul – pentru că într-o casă porunceşte fie bărbatul, fie femeia, potrivit cu firea unuia sau a altuia dintre ei.
Chicot se înclină.
— Într-adevăr – recunoscu el – o explicaţie mai bună decât asta, sire, nu cred să existe.
— Cu atât mai bine, mă bucur că sunt un filozof mult mai serios decât mi-aş fi închipuit. Şi acum să vedem ce-i cu scrisoarea. Trebuie să ştii, doamnă, că ard de nerăbdare să aflu noutăţi de la curtea Franţei, şi, ca un făcut, cele pe care simpaticul nostru domn Chicot s-a ostenit să mi le aducă sunt într-o limbă necunoscută mie; altminteri...
— Altminteri? stărui Margareta.
— Altminteri, pe toţi dracii, m-aş fi amuzat! Ştii doar că mor după noutăţi, mai ales după noutăţile scandaloase pe care fratele meu Henric de Valois le povesteşte cu atâta haz. Şi Henric de Navara se aşeză, frecându-şi mâinile. Ei, domnule Chicot – urmă regele, bucuros ca un om care se pregăteşte să asculte ceva de toată nostimada – ai apucat să-i împărtăşeşti soţiei mele faimoasa scrisoare?
— Da, sire.
— Vrei să-mi spui şi mie atunci, porumbiţo, despre ce-i vorba în această năzdrăvană misivă?
— Nu v-aţi gândit, sire – spuse Chicot, văzând familiaritatea de care dădeau dovadă cele două capete încoronate şi care îl făcea să se simtă la largul lui – că limba latină în care a fost scrisă scrisoarea cu pricina ar putea fi de rău augur?
— Şi de ce, mă rog?! se miră regele. Apoi, întorcându-se către soţia sa, o întrebă: Ce spui, doamnă?
Margareta rămase pe gânduri câteva clipe, ca şi cum ar fi depănat în minte, una câte una, spre a le descoperi tâlcul, fiecare din frazele auzite din gura lui Chicot.
— Solul nostru are dreptate, sire – rosti ea, după ce le cântări pe toate şi hotărî ce avea de făcut. Limba latină este de rău augur.
— Cum adică? sări Henric. E cu putinţă ca această preţioasă scrisoare să cuprindă cumva şi cuvinte murdare? Gândeşte-te, porumbiţo, că fratele domniei tale, regele, este un eminent cărturar şi un om de o politeţe desăvârşită.
— Chiar atunci când sunt insultată în litieră din îndemnul său, aşa cum mi s-a întâmplat la câteva leghe de Sena, în ziua când am plecat de la Paris după domnia ta, sire?
— Când ai un frate care înţelege să ducă o viaţă austeră – răspunse Henric pe un ton echivoc, aşa încât niciodată nu puteai şti dacă glumeşte sau dacă vorbeşte serios – un frate domnitor, un frate atât de exigent...
— Aşa cum ar trebui să fie, dacă ţine cu adevărat să apere cinstea surorii şi a familiei sale; căci, orişicum, n-aş putea să cred, sire, că dacă sora domniei tale, Catherine d'Albert, ar prilejui cumva un scandal, domnia ta ai fi în stare să pui un căpitan de gardă să trâmbiţeze acel scandal.
— O, eu sunt un biet burghez blajin şi patriarhal – spuse Henric – eu nu sunt rege, sau sunt numai aşa, în glumă, şi zău dacă nu-mi vine să râd; dar scrisoarea, scrisoarea, de vreme ce era pentru mine, aş vrea totuşi să ştiu ce scrie în ea.
— Este o scrisoare perfidă, sire.
— Ce vorbeşti!
— Chiar aşa, şi care cuprinde o mulţime de clevetiri, mai multe chiar decât ar trebui ca să despartă un om nu numai de soţia lui, dar şi de toţi prietenii săi.
— Cum, cum? rosti Henric, înălţând capul şi aşezând pe chipul său, de obicei atât de sincer, de deschis, masca unei prefăcute neîncrederi. Să despartă un soţ de soţie, adică pe domnia ta de mine?
— Pe domnia ta de mine, sire.
— Şi în ce fel, porumbiţo?
Chicot stătea ca pe ghimpi şi ar fi dat orice, deşi era lihnit de foame, să se poată duce la culcare fără a mai pune nimic în gură.
"Acum se sparge buba – murmura în sinea lui – acum se sparge, uite-acum..."
— Sire – răspunse regina – îmi pare nespus de rău că maiestatea voastră a uitat limba latină, pe care bănuiesc totuşi c-a învăţat-o la vremea sa.
— Doamnă, din toată latineasca pe care am învăţat-o nu mai ţin minte decât o singură propoziţie: Dens et virtus aeterna; o curioasă împerechere de genuri – masculin, feminin şi neutru – pe care dascălul meu n-a fost în stare să mi-o lămurească decât cu ajutorul limbii greceşti, şi trebuie să ştii că mă împăcăm şi mai puţin cu greaca decât cu latina.
— Sire – continuă regina – dacă ai înţelege limba, ai vedea că scrisoarea e plină de cuvinte măgulitoare la adresa mea.
— Cu atât mai bine – spuse regele.
— Optime – adăugă Chicot.
— Dar nu văd totuşi – se miră regele – în ce fel nişte laude aduse domniei tale ar putea să ne despartă, doamnă? Căci, oricum, atâta timp cât fratele meu Henric va găsi cu cale să te măgulească, voi fi de părerea fratelui meu Henric; dar dacă s-ar întâmpla cumva să te ponegrească în scrisoare, atunci se schimbă socoteala, doamnă, atunci pot, să-ţi spun că aş înţelege politica fratelui meu.
— Cum, adică, dacă m-ar ponegri, ai înţelege politica lui Henric?
— Da, politica lui Henric de Valois, care, după câte ştiu, are anumite motive ca să dorească să ne despartă.
— Aşteaptă puţin, sire, fiindcă aceste linguşiri nu sunt decât o introducere vicleană pentru a strecura mai apoi unele insinuări mârşave împotriva prietenilor domniei tale şi ai mei.
După aceste cuvinte aruncate cu atâta îndrăzneală, Margareta s-ar fi aşteptat ca regele să protesteze.
Chicot lăsă nasul în jos; Henric se mulţumi să ridice din umeri.
— Ia vezi, porumbiţo, – rosti el – vezi dacă nu cumva, până la urmă, vei fi înţeles mai mult decât trebuie din toată latineasca asta şi dacă există într-adevăr asemenea intenţii urâte în scrisoarea fratelui meu.
Oricât de blând şi de mieros ar fi fost glasul cu care Henric rostise aceste cuvinte, regina Navarei îi aruncă o privire plină de neîncredere.
— Aş vrea să mă înţelegi cât mai bine, sire – zise ea.
— Nici nu doresc altceva, doamnă, martor mi-e Dumnezeu – răspunse Henric.
— Spune-mi, te rog, ai ori nu nevoie de slujitorii domniei tale?
— Dacă am nevoie, porumbiţo? Ce întrebare-i asta? Ce m-aş face fără ei, zău, de-ar fi să mă bizui numai pe slabele mele puteri!
— Ei, bine, sire, suveranul vrea să îndepărteze de domnia ta pe cei mai destoinici slujitori.
— Numai să poată.
— Bravo, sire! murmură Chicot.
— Nici vorbă – rosti convins Henric, cu aerul acela uimitor de blajin şi de credul, atât de caracteristic, de care până la sâârşitul vieţii sale toată lumea avea să se lase amăgit – fiindcă slujitorii mei sunt legaţi sufleteşte de mine, şi nu din pricina vreunui interes oarecare. Se ştie doar că n-am nimic să le dau.
— Le dai toată dragostea şi toată încrederea dumitale, sire; e cea mai frumoasă răsplată pe care o poate da un monarh prietenilor săi.
— Da, porumbiţo! Ei, şi?
— Nu trebuie să mai ai încredere în ei, sire.
— Pe toţi dracii! N-aş putea face aşa ceva decât doar dacă m-ar obliga ei, vreau să zic dacă s-ar dovedi nevrednici de încrederea mea.
— Nu-i nimic, sire – întâmpină Margareta – ţi se va dovedi că sunt nevrednici de ea şi gata.
— Aşa! se încruntă regele. Dar cum?
Chicot puse din nou capul în pământ, aşa cum făcea de câte ori venea vorba despre un lucru mai deşănţat.
— N-aş putea să-ţi explic mai pe larg, sire – răspunse Margareta – fiindcă ar însemna să compromit...
Şi se uită împrejur. Chicot înţelese c-o stânjenea şi se trase deoparte.
— Iubite sol – îl pofti regele – fii bun te rog şi aşteaptă-mă la mine in birou: regina are să-mi spună ceva între patru ochi, ceva ce pare a fi, dacă-mi dau bine seama, de cel mai mare folos pentru mine.
Margareta rămase împietrită, mulţumindu-se să-i facă doar un semn uşor din cap, pe care Chicot socoti că nu-l observase decât el. Văzând, aşadar, că i-ar fi îndatorat pe amândoi soţii prin plecarea lui, se ridică din fotoliu şi părăsi încăperea, făcând o plecăciune în faţa amândurora.
XLVIII
ÎMPĂCIUIRE PRIN MIJLOCIREA UNEI TĂLMĂCIRI
Faptul de a fi reuşit să scape de prezenţa unui martor, despre care Margareta era convinsă că ştie mult mai multă latinească decât voia el să arate, era, în orice caz, o victorie pentru dânsa sau, cel puţin, o chezăşie că putea vorbi în deplină siguranţă; căci, aşa cum am spus, Margareta nu-l credea pe Chicot chiar atât de puţin învăţat pe cât voia el să mărturisească, în timp ce, rămânând singură cu soţul ei, îşi putea îngădui să dea un înţeles cât de larg fiecărui cuvânt latinesc sau mai multe tâlcuri decât vor fi dat vreodată toţi specialiştii în us lui Plaut ori lui Persius, aceşti doi străluciţi făuritori de versuri ai lumii latine, a căror creaţie constituie încă o enigmă.
Henric şi soţia sa se simţiră deci mulţumiţi că aveau, în sfârşit, posibilitatea să vorbească între patru ochi.
Pe chipul regelui nu se desluşea nici cel mai mic semn de nelinişte, nici cea mai uşoară umbră de ameninţare. Fără doar şi poate, monarhul nu ştia nici boabă de latinească.
— Aştept să fiu întrebată, domnule – spuse Margareta.
— Văd că scrisoarea asta îţi dă mult de gândit, porumbiţo – zise el. N-are rost să te frămânţi atâta.
— Sire, oricum, scrisoarea aceasta este sau ar trebui să fie un eveniment; îţi închipui doar că un monarh nu trimite o solie unui alt monarh fără să aibă motive cu totul deosebite.
— Ştii ce, porumbiţo, am face mai bine să nu ne gândim nici la solie, nici la sol – propuse Henric. Ia spune, n-ai nici o petrecere astă-seară sau vreun bal, ceva?
— Ba da, sire, aşa era vorba – răspunse Margareta. Nimic excepţional însă, ştii doar că mai în fiecare seară dansăm.
— Eu am pus la cale o mare vânătoare pe mâine, o vânătoare grozavă.
— Într-adevăr?
— Da, o vânătoare de lupi cu hăitaşi.
— Fiecare cu plăcerile lui, sire; domnia ta cu vânătorile, eu cu balurile; domniei tale îţi place să vânezi, iar mie să dansez.
— Da, porumbiţo – rosti regele, oftând – şi zău dacă e vreun păcat!
— Bineînţeles, dar nu ştiu de ce maiestatea voastră a oftat.
— Vreau să-ţi spun ceva, doamnă.
Margareta ciuli urechile.
— Sunt îngrijorat.
— Pentru ce, sire?
— Din pricina unui zvon ce s-a răspândit.
— A unui zvon?... Maiestatea voastră îşi poate face sânge rău din pricina unui zvon?
— Şi de ce nu, porumbiţo, când zvonul acesta ar putea să te mâhnească?
— Pe mine?
— Da, pe dumneata.
— Sire, nu te înţeleg.
— Nu ţi-a ajuns nimic la ureche? continuă Henric cu acelaşi ton.
Margareta tremura toată, întrebându-se dacă nu cumva soţul său pornise atacul.
— Nu cred să existe pe lume o femeie mai puţin curioasă decât mine, sire – mărturisi ea – aşa că niciodată nu aud ceea ce unii sau alţii trâmbiţează la urechile mele. Trebuie să ştii, de altfel, că pun atât de puţin temei pe aceste zvonuri, aşa cum le numeşti domnia ta, încât, chiar dacă m-aş învrednici să le ascult, tot nu le-aş auzi, cu atât mai mult deci nu puteam să le aud de vreme ce-mi astup urechile când trec pe lângă mine.
— Părerea domniei tale este deci că se cuvine să nesocotim aceste zvonuri.
— Nu încape vorbă, sire, mai cu seamă noi, suveranii.
— Şi pentru ce noi, mai cu seamă, doamnă?
— Pentru că toată lumea vorbeşte despre noi, suveranii, aşa încât ar însemna să nu mai avem o clipă de răgaz, dacă ar fi să ne frământăm pentru orice cuvânt.
— Aşa e, cred că ai dreptate, porumbiţo, şi chiar mă gândeam să-ţi dau un prilej minunat de a folosi această filozofie.
Margareta socoti că sosise momentul hotărâtor; îşi făcu deci curaj şi rosti fără nici o şovăială:
— Da, sire, cu dragă inimă.
Henric începu cu glasul unui om care se pregăteşte să-şi descarce sufletul de un greu păcat în faţa duhovnicului:
— Cred că ştii, nu-i aşa, câtă grijă am de micuţa Fosseuse, copila mea?
— Aşa! exclamă Margareta, cu un aer triumfător, văzând că nu era vorba de dânsa. Da, da, ştiu, micuţa Fosseuse, prietena domniei tale.
— Da, doamnă – răspunse Henric cu acelaşi ton – da, micuţa Fosseuse.
— Doamna mea de onoare?
— Doamna dumitale de onoare.
— Nebunia domniei tale, dragostea cea mare!
— Ah, porumbiţo, nu mi-aş fi închipuit să aud tocmai din gura domniei tale zvonurile pe care le osândeai adineauri.
— Într-adevăr, sire – încuviinţă Margareta, surâzând – îţi cer iertare cu toată umilinţa.
— Ai dreptate să spui, porumbiţo, că zvonurile acestea, purtate din gură în gură, sunt de cele mai multe ori mincinoase, şi noi, suveranii, avem tot interesul să dovedim această teoremă, făcând din ea o axiomă. Ia te uită pozna dracului! Am impresia, doamnă, că am început să vorbesc greceşte.
Şi Henric izbucni într-un hohot de râs. Margaretei i se păru a desluşi o ironie în izbucnirea aceea zgomotoasă de veselie şi, mai ales, în privirea subtilă ce o însoţea.
Neliniştea începu să-i dea din nou târcoale.
— Şi de ziceai de Fosseuse? întrebă ea.
— Fosseuse e bolnavă, porumbiţo, şi medicii nu-şi dau seama ce are.
— Ce curios mi se pare, sire. Fosseuse, judecând după spusele maiestăţi voastre, a fost totdeauna o fată cuminte; Fosseuse, care, dacă ar fi să-ţi dau crezământ, ar fi fost în stare să înfrunte şi un rege, dacă regele i-ar fi făcut declaraţii de dragoste; Fosseuse, care este curată ca o floare şi limpede ca un cristal, n-ar avea de ce să se sfiască de ochiul ştiinţei, lăsându-l să pătrundă în adâncul bucuriilor şi suferinţelor sale.
— Din păcate însă nu-i aşa – rosti cu amărăciune Henric.
— Cum? exclamă regina cu acea aprigă răutate pe care o femeie, oricât de superioară, nu pierde niciodată prilejul s-o azvârle ca pe o săgeată asupra altei femei. Cum, va să zică Fosseuse nu este o floare nevinovată?
— N-am spus aşa ceva – răspunse răstit Henric. Mă ferească Dumnezeu să arunc vreo bănuială asupra cuiva! Am spus doar că Fosseuse, copila mea, suferă de o boală pe care se încăpăţânează s-o ascundă medicilor.
— Bine, medicilor mai înţeleg, dar domniei tale, părintele şi duhovnicului ei... mi se pare într-adevăr ciudat.
— Asta-i tot ce ştiu, porumbiţo – rosti Henric, lăsând să-i înflorească din nou pe buze zâmbetul său atât de fermecător – sau, dacă ştiu ceva mai mult, cred că-i mai bine totuşi să mă opresc aici.
— În cazul acesta, sire – întâmpină Margareta, începând să-şi dea seama, după întorsătura pe care o luase convorbirea, că ea avea poziţia cea mai puternică şi că, de unde până atunci crezuse că va fi nevoită să-şi ceară iertare, tot ea era cea care trebuia să ierte acum – în cazul acesta, sire, nu mai înţeleg ce doreşte maiestatea voastră şi aştept deci să fiu lămurită.
— Bine, dacă aşa vrei domnia ta, porumbiţo, am să caut să te lămuresc pe deplin.
Margareta schiţă un gest prin care voia să-i arate că era gata să asculte orice.
— Ar fi bine... – continuă Henric – dar asta înseamnă să-ţi cer prea mult, porumbiţo...
— Spune totuşi, sire.
— Ar fi bine dacă s-ar putea şi dacă ai vrea să fii atât de îndatoritoare să te duci s-o vezi pe copila mea, Fosseuse.
— Eu, să mă duc să văd o fată despre care se vorbeşte că ar avea cinstea să fie amanta domniei tale, cinste pe care, cum văd, domnia ta n-o respingi?
— Domol, domol, porumbiţo – căută s-o împace suveranul – nu striga aşa tare. S-ar putea să provoci un scandal, pe cuvântul meu, şi nu ştiu, zău, dacă scandalul pe care l-ai face domnia ta n-ar fi privit cu satisfacţie la curtea Franţei, căci în scrisoarea pe care mi-a trimis-o cumnatul meu, regele şi pe care Chicot mi-a spus-o pe de rost, scria quotidie scandalum, ceea ce, după părerea unui biet umanist nepriceput ca mine, înseamnă: zilnic un prilej de scandal.
Margareta tresări.
— Nu-i nevoie, cred, să cunoşti limba latină ca să pricepi atâta lucru – adăugă Henric – e aproape ca în franţuzeşte
— Dar la cine se referă, sire, cuvintele acestea? întrebă Margareta.
— Ah, din păcate, tocmai asta n-am putut să înţeleg. Mă bizui însă că domnia ta, porumbiţo, care cunoşti limba latină, mă vei lămuri când vom ajunge la pasajul acesta.
Margareta se înroşi până în vârful urechilor, în timp ce Henric, cu capul în piept şi învârtind mâna prin aer, părea să caute cu toată candoarea la care dintre persoanele de la curte se puteau referi cuvintele quotidie scandalum.
— Prea bine, domnule – rosti în cele din urmă regina – vrei deci cu tot dinadinsul, în numele bunei înţelegeri ce trebuie să domnească între noi, să mă sileşti să fac un lucru umilitor; mă supun din respect pentru această bună înţelegere.
— Îţi mulţumesc, porumbiţo – spuse Henric – îţi mulţumesc!
— În ce scop însă trebuie să mă duc, domnule, s-o văd pe fata asta?
— E foarte uşor de înţeles, doamnă.
— E mai bine totuşi să-mi spui, fiindcă, precum vezi, sunt prea naivă ca să-l ghicesc.
— Ei, uite atunci: ai s-o găseşti pe Fosseuse culcată la ea în pat în camera domnişoarelor de onoare. Femeiuştile astea sunt atât de curioase şi de indiscrete, cred că le cunoşti, nu-i aşa, încât mi-e teamă ca biata fată să nu facă cine ştie ce gest disperat.
— Dar de ce? Se teme oare de ceva? izbucni Margareta, învolburată din nou de mânie şi ură. Are vreun motiv să se ascundă?
— Nu ştiu nimic – spuse Henric – tot ce ştiu este că trebuie neapărat să părăsească dormitorul domnişoarelor de onoare.
— Dacă vrea cumva să se ascundă, să nu-şi închipuie că am să-i dau vreo mână de ajutor. Pot să trec cu vederea anumite lucruri, dar cu nici un preţ n-aş putea să le mijlocesc.
Şi Margareta aşteptă să vadă efectul acestui ultimatum.
Henric însă părea să nu fi auzit nimic; pusese capul în piept, luând din nou atitudinea meditativă care avusese darul s-o neliniştească pe Margareta o clipă mai înainte.
— Margota – murmură el pe gânduri – Margota cum Turennio. Da, astea sunt cuvintele pe care le căutam adineauri, doamnă, Margota cum Turennio.
De astă dată Margareta se făcu roşie ca sfecla.
— Minciuni, sire! protestă ea. Nu ştiu cum poţi pune temei pe asemenea clevetiri!
— Ce clevetiri?! se miră Henric cu aerul cel mai firesc din lume. Domnia ta ai impresia c-ar fi vorba de nişte clevetiri, doamnă? Uite, acum îmi amintesc tot pasajul acesta din scrisoarea fratelui meu: Margota cum Turennio conveniunt in castello nomine Loignac. Trebuie neapărat să pun un cărturar să-mi tălmăcească scrisoarea.
— Să dăm cărţile pe faţă, sire – rosti Margareta, tremurând toată – spune-mi, te rog, lămurit ce doreşti de la mine!
— Uite ce e, porumbiţo, aş vreo s-o desparţi pe Fosseuse de celelalte fete şi s-o laşi să stea singură într-o cameră; pe urmă să-i trimiţi un medic, nu mai mult decât unul şi cât mai discret, bunăoară medicul domniei tale.
— Ah, acum ştiu despre ce este vorba! exclamă regina. Fosseuse, care se împăuna cu virtutea ei, Fosseuse, care se lăuda în gura mare c-ar fi, chipurile, fecioară, Fosseuse, pasămite, a rămas însărcinată şi acum e gata să nască.
— N-am spus aşa ceva, porumbiţo – tăgădui Henric – n-am spus aşa ceva; asta-i părerea domniei tale.
— Asta trebuie să fie, domnule, cu siguranţă că asta! izbucni Margareta. Glasul dumitale mieros, umilinţa asta prefăcută sunt cea mai bună dovadă. Există însă sacrificii pe care nici un soţ, fie el şi rege, nu le poate cere soţiei sale. Caută şi descurcă singur, sire, încurcătura în care a intrat domnişoara de Fosseuse; eşti complicele ei, treaba domniei tale: vinovatul trebuie să tragă ponoasele, nu cel care n-are nici un păcat.
— Vinovatul, da, da! Asta îmi aminteşte iarăşi de blestemata aceea de scrisoare.
— Cum adică?
— Da, vinovat în latineşte se spune nocens, nu-i aşa?
— Da, domnule, nocens.
— Ei bine, scrisoarea glăsuieşte aşa: Margota cum Turennio, ambo nocentes, conveniunt in castello nomine Loignac. O, Doamne, ce rău îmi pare că, având o memorie atât de bună, nu mi-am îmbogăţit mintea aşa cum s-ar fi cuvenit!
— Ambo nocentes – repetă în şoaptă Margareta, mai albă la faţă decât gulerul său plisat de dantelă. A priceput, nu se poate să nu fi priceput.
— Margota cum Turennio, ambo nocentes. Ce naiba o fi vrut să spună fratele meu prin ambo? urmă necruţător Henric de Navara. Pe toţi dracii! Mă mir, zău, porumbiţo, că, ştiind atât de bine latineşte cum ştii domnia ta, nu te-ai gândit să-mi tălmăceşti şi mie fraza asta cu care îmi bat capul de atâta vreme.
— Sire, după cum am avut cinstea să-ţi spun mai înainte...
— Ei comedie! îi tăie vorba monarhul. Uite-l pe Turennius cum se plimbă pe sub ferestrele domniei tale şi tot priveşte în sus ca şi cum te-ar aştepta, bietul băiat. Am să-i fac semn să vină aici: el, după câte ştiu, e tobă de carte şi cred că o să-mi poată lămuri ceea ce ţineam să aflu.
— Sire! Sire! exclamă Margareta, ridicându-se din fotoliu şi împreunând mâinile. Sire, trebuie să fii mai presus decât toţi intriganţii şi toţi clevetitorii din Franţa.
— Ei, porumbiţo, oamenii, pe cât se pare, sunt tot atât de puţin îngăduitori în Navara, ca şi în Franţa, şi chiar domnia ta, adineauri... te-ai arătat atât de neînduplecată faţă de biata Fosseuse...
— Eu, neînduplecată?! protestă Margareta.
— Ei, Doamne, se poate să nu-ţi mai aminteşti? Şi totuşi aici ar trebui să fim ceva mai îngăduitori, doamnă; trăim doar atât de liniştiţi, fiecare cu plăcerile lui, domnia ta cu balurile dumitale, eu cu vânătorile mele...
— Da, da, sire, ai dreptate – încuviinţă Margareta – trebuie să fim îngăduitori.
— Oh! Ştiam eu că eşti bună, porumbiţa mea!
— Asta înseamnă că mă cunoşti bine, sire.
— Da. Te duci atunci s-o vezi pe Fosseuse, nu-i aşa?
— Da, sire.
— Şi vei căuta s-o desparţi de fetele celelalte?
— Da, sire.
— Şi să-i trimiţi pe medicul domniei tale?
— Da, sire.
— Şi să nu-i pui nici o îngrijitoare. Dacă medicii sunt discreţi, în virtutea meseriei lor, îngrijitoarele sunt flecare, în virtutea obişnuinţei.
— Aşa e, sire, ai dreptate.
— Şi dacă, din nenorocire, ceea ce se vorbeşte este întemeiat şi, într-adevăr, biata fată va fi avut o clipă de slăbiciune şi va fi căzut în ispită... Henric ridică ochii la cer. Tot ce se poate – continuă el. Femeia este un lucru atât de gingaş, res fragilis mulier, precum spune Evanghelia.
— Sunt femeie, sire, şi ştiu cât trebuie să fiu de îngăduitoare cu celelalte femei.
— Ah, domnia ta ştii atâtea lucruri, porumbiţo! Eşti, pe bună dreptate, cea mai desăvârşită dintre femei şi...
— Şi?
— Îngăduie-mi să-ţi sărut mâinile.
— Te rog să mă crezi, sire – stărui Margareta – că numai de dragul domniei tale m-am înduplecat să fac asemenea sacrificiu.
— O, nu, te cunosc prea bine, doamnă – răspunse Henric – după cum îl cunosc şi pe fratele meu, regele Franţei, care vorbeşte atât de frumos despre domnia ta în scrisoare, ca să adauge la sfârşit: Fiat sanum exemplum statim, atque res certior eveniet. Acest exemplu grăitor trebuie să fie, de bună seamă, cel pe care-l dai domnia ta, porumbiţo. Şi regele sărută mâna aproape îngheţată a Margaretei. Apoi, oprindu-se în pragul uşii, îi aminti: Multe sărutări duioase micuţei Fosseuse din partea mea, doamnă. Şi te rog ai grijă de dânsa, aşa cum mi-ai făgăduit; eu plec la vânătoare; poate că n-o să ne mai vedem decât la întoarcere, poate chiar niciodată... lupii ăştia sunt nişte lighioane fioroase; vino să te strâng la piept, porumbiţo!
O îmbrăţişă aproape drăgăstos pe Margareta şi se despărţi de ea, lăsând-o uluită de tot ceea ce îi fusese dat să audă.
XLIX
AMBASADORUL SPANIEI
Regele se duse în camera lui de lucru, unde-l aştepta Chicot. Solul stătea ca pe ghimpi, îngrijorat de explicaţia ce bănuia că avea loc între soţi.
— Ei, Chicot? rosti Henric.
— Ei, sire? răspunse Chicot.
— Ştii ce spune regina?
— Nu.
— Regina spune că blestemata asta a ta de latinească o să ne strice căsnicia.
— Ei, sire, las-o sfântului de latinească, n-avem decât să nu ne mai gândim la ea şi gata. O bucată spusă pe de rost în latineşte nu-i totuna cu o scrisoare latinească aşternută pe hârtie, căci, dacă vântul spulberă vorbele celei dintâi, nu totdeauna focul ajunge s-o mistuie pe cea din urmă.
— Naiba să mă ia – spuse Henric – dacă nu mi-a ieşit cu totul din minte.
— Cu atât mai bine!
— Am altceva mai bun de făcut, te rog să mă crezi, decât să mă gândesc la aşa ceva.
— Cred şi eu, maiestatea voastră preferă să se distreze.
— Da, fiule – răspunse Henric, nemulţumit de tonul cu care Chicot rostise aceste ultime cuvinte – maiestatea mea preferă să se distreze.
— Îmi cer iertare, dar poate că stânjenesc cumva pe maiestatea voastră?
— Ba nu, fiule – zise Henric, dând din umeri – ţi-am spus doar că aici nu suntem la Luvru. Aici totul se face la lumina zilei, şi dragostea, şi războiul, şi politica.
Privirea monarhului era atât de blândă, zâmbetul său atât de dulce, încât Chicot se simţi încurajat.
— Mai multă dragoste şi ceva mai puţină politică sau război, nu-i aşa, sire?
— Aşa e, iubitule, ai dreptate, zău, de ce n-aş mărturisi: ţara asta este atât de încântătoare, vinurile din Languedoc atât de gustoase şi atât de frumoase femeile din Navara!
— Şi regina, sire? întrebă Chicot. S-ar părea că aţi uitat-o; ori poate navarezele sunt mai frumoase şi mai îndatoritoare decât dânsa? În cazul acesta nu-mi rămâne decât să mă închin în faţa navarezelor.
— Pe toţi dracii! Ai dreptate, Chicot, era să uit că eşti ambasador, că ai venit aici în numele regelui Henric al III-lea, că regele Henric al III-lea este fratele doamnei Margareta şi că, prin urmare, faţă de tine, măcar de politeţe, se cuvine să pun mai presus de toate femeile pe doamna Margareta! Nu trebuie să-mi iei în nume de rău această nesocotinţă, Chicot. Ce vrei, fiule, nu sunt obişnuit cu ambasadorii!
În momentul acela, uşa biroului se deschise şi d'Aubiac trâmbiţă în gura mare:
— Domnul ambasador al Spaniei.
Chicot, care şedea într-un fotoliu, sări ca ars, făcându-l pe rege să zâmbească.
— Să-ţi spun drept, nu m-aşteptam la o asemenea dezminţire. Ambasadorul Spaniei! Ce dracu o fi căutând aici?
— Într-adevăr se miră la rândul său Chicot – ce dracu o fi căutând aici?!
— Vom afla îndată – spuse Henric. Pesemne că vecinul nostru, spaniolul, are cu mine vreo răfuială de fruntarii, pe care vrea s-o lămurească.
— Atunci eu mă retrag – rosti Chicot, smerit. Trimisul maiestăţii sale Filip al II-lea trebuie să fie, cu siguranţă, un ambasador adevărat, pe când eu...
— Cum se poate! Ambasadorul Franţei să dea bir cu fugiţii în faţa spaniolului, şi asta tocmai pe teritoriul Navarei? Pe toţi dracii! Nici să nu te gândeşti! Deschide biblioteca asta, Chicot, şi intră înăuntru.
— Bine, dar de-acolo, fără să vreau, o s-aud tot ce se vorbeşte, sire.
— Ei, şi ce dacă ai să auzi? Mare pricopseală! N-am nimic de ascuns. Ia stai, să nu uit: mai ai să-mi spui ceva, domnule ambasador, din partea stăpânului dumitale regele?
— Nu, sire, nici un cuvânt mai mult.
— Prea bine, nu mai ai nimic altceva de făcut atunci decât să priveşti şi să asculţi, aşa cum fac toţi ambasadorii de pe faţa pământului; nici nu se poate un loc mai potrivit decât biblioteca asta pentru asemenea îndeletniciri. Priveşte deci cu toţi ochii şi ascultă cu toate urechile tale, iubite Chicot. Pe urmă adăugă: D'Aubiac, spune căpitanului de gardă să poftească aici pe domnul ambasador al Spaniei.
Auzind acest ordin, Chicot se grăbi să se strecoare în bibliotecă, acoperind-o apoi grijuliu cu tapiseria ce înfăţişa o scenă cu figuri omeneşti.
Un pas tacticos şi cadenţat se auzi răsunând pe parchet: era pasul ambasadorului maiestăţii sale Filip al II-lea.
După ce se încheie ceremonialul statornicit în amănunţime de protocol, Chicot avu prilejul să se încredinţeze din ascunzătoarea lui că bearnezul se pricepea de minune să primească în audienţă.
— Pot vorbi deschis maiestăţii voastre? întrebă trimisul în limba spaniolă, pe care orice gascon sau locuitor din Béarn o înţelege la fel de bine ca şi limba ţinutului său de baştină, datorită asemănărilor ce există de când lumea între ele.
— Puteţi vorbi, domnule – răspunse bearnezul.
Chicot căscă nişte urechi cât toate zilele. Curiozitatea lui era aţâţată în cel mai înalt grad.
— Sire – începu ambasadorul – am adus răspunsul maiestăţii sale catolice.
"Aha! îşi spuse Chicot. Dacă aduce un răspuns, înseamnă că a existat mai înainte o întrebare."
— În ce privinţă? se interesă Henric.
— În privinţa propunerilor făcute de maiestatea voastră luna trecută, sire.
— Zău dacă mai ştiu, sunt grozav de uituc – mărturisi Henric. Sunteţi atât de bun să-mi amintiţi, domnule ambasador, despre ce era vorba în aceste propuneri?
— Era vorba de incursiunile principilor loreni în Franţa.
— A, da, şi îndeosebi de acelea ale cumătrului de Guise. Într-adevăr, acum mi-aduc aminte. Mai departe, domnule, mai departe.
— Sire – continuă spaniolul – regele, stăpânul meu, cu toate stăruinţele depuse pentru a semna un tratat de alianţă cu Lorena, consideră totuşi că o alianţă încheiată cu Navara ar fi mai leală şi, ca să vorbim fără înconjur, mai prielnică.
— Da, să vorbim fără înconjur – întări Henric.
— Voi fi sincer deci cu maiestatea voastră, deoarece cunosc intenţiile pe care le are stăpânul meu, regele, în privinţa maiestăţii voastre.
— S-ar putea să le cunosc şi eu?
— Sire, stăpânul meu, regele, este dispus să nu refuze nimic Navarei.
Chicot îşi lipi urechea de tapiserie, muşcându-şi degetul ca să se încredinţeze că nu visează cumva.
— Dacă mă bucur de atâta îngăduinţă – spuse Henric – să vedem ce aş putea să cer.
— Orice doreşte maiestatea voastră, sire.
— Ei, drăcie!
— Maiestatea voastră să spună deschis şi fără ocolişuri tot ce doreşte.
— Pe toţi dracii! Chiar tot, zău?! Asta mă pune într-o mare încurcătură!
— Maiestatea sa, regele Spaniei, vrea ca noul său aliat să fie cât mai mulţumit; propunerea pe care o voi face maiestăţii voastre este cea mai bună dovadă.
— S-auzim – spuse Henric.
— Regele Franţei înţelege să se poarte cu regina Navarei ca şi când ar socoti-o un duşman neîmpăcat; din moment ce, aşa cum s-a dovedit, n-a pregetat s-o acopere de ocară, înseamnă că-şi repudiază sora. Jignirile aduse de regele Franţei, şi cer iertare maiestăţii voastre că-mi îngăduie să atac un subiect atât de gingaş...
— Atacă-l, atacă-l...
— Jignirile aduse de regele Franţei sunt binecunoscute de toată lumea; faptul că sunt de notorietate publică le consfinţeşte.
Henric făcu un gest, ca şi când ar fi încercat să protesteze.
— Este un lucru de notorietate publică – stărui spaniolul – precum am fost informaţi. Repet, aşadar, sire: regele Franţei o repudiază pe sora sa Margareta, deoarece încearcă s-o înjosească, poruncind ca litiera ei să fie oprită în drum în văzul tuturor şi să fie percheziţionată de un căpitan de gardă.
— La urma urmei, domnule ambasador, unde vreţi să ajungeţi?
— În consecinţă, de vreme ce fratele şi-a repudiat sora, maiestatea voastră ar putea foarte bine să-şi repudieze, la rândul său, soţia.
Henric aruncă o privire spre tapiseria în spatele căreia Chicot aştepta cu ochii holbaţi de spaimă şi cu inima cât un purice urmarea acestei introduceri atât de pompos ticluită.
— În momentul în care regina va fi îndepărtată – continuă ambasadorul – alianţa între regele Navarei şi regele Spaniei...
Henric se înclină.
— Această alianţă – îşi desfăşură mai departe cuvântarea ambasadorul – este ca şi încheiată, şi iată cum: regele Spaniei este dispus să acorde mâna fiicei sale regelui Navarei, iar maiestatea sa va lua în căsătorie pe doamna Caterina de Navara, sora maiestăţii voastre.
Un fior de mândrie îl străbătu din creştet până-n tălpi pe bearnez, în timp ce Chicot se simţea cuprins de răcorile morţii: unul vedea răsărind în zare steaua sa luminoasă ca soarele în faptul zilei; celălalt vedea scăpătând şi stingându-se steaua şi sceptrul casei de Valois.
Nepăsător şi scorţos, spaniolul nu vedea nimic altceva înaintea lui decât ordinele primite de la stăpânul său.
Timp de câteva clipe stărui o tăcere adâncă; în sfârşit, după aceste câteva clipe, regele Navarei rosti:
— Propunerea este, într-adevăr, cât se poate de strălucită, domnule, şi mă simt copleşit de cinstea ce mi se face.
— Maiestatea sa – se grăbi să adauge trufaşul purtător de cuvânt, care se bizuia că oferta sa va fi primită cu toată ardoarea – maiestatea sa regele Spaniei nu-şi îngăduie să pună decât o singură condiţie maiestăţii voastre.
— Aha! O condiţie! spuse Henric. E de la sine înţeles. Să vedem despre ce este vorba.
— Sprijinind pe maiestatea voastră împotriva principilor loreni, deschizând adică drumul spre tron maiestăţii voastre, stăpânul meu ar dori să dobândească, mulţumită alianţei încheiate cu maiestatea voastră, mijlocul de a-şi menţine stăpânirea asupra Flandrei, pe care monseniorul duce de Anjou, în momentul de faţă caută cu tot dinadinsul s-o cotropească. Maiestatea voastră îşi dă prea bine seama, presupun, de precăderea pe care i-o acordă stăpânul meu faţă de principii loreni, de vreme ce domnii de Guise, aliaţii săi fireşti, în numele credinţei catolice, s-au unit spre a pune stavilă domnului duce de Anjou în Flandra. Iată care este această condiţie – unica de altfel – o condiţie pe cât de cumpătată, pe atât de blândă: maiestatea sa regele Spaniei se va alia cu maiestatea voastră printr-o dublă căsătorie. Vă va ajuta apoi să... (ambasadorul se opri o clipă, căutând cuvântul cel mai potrivit) să preluaţi succesiunea regelui Franţei, iar maiestatea voastră, în schimb, îi va garanta stăpânirea asupra Flandrei. Acestea fiind zise, cunoscând înţelepciunea maiestăţii voastre, îmi îngădui să cred că misiunea mea s-a încheiat în chip fericit.
O tăcere şi mai adâncă pogorî după rostirea acestor cuvinte, probabil pentru a lăsa să cadă cu toată greutatea răspunsul pe care îngerul răzbunării îl aştepta, ca să ştie asupra cui să-şi aplece braţul şi să lovească: asupra Franţei ori asupra Spaniei?
Henric de Navara făcu câţiva paşi prin încăpere.
— Aşadar, domnule – spuse el în cele din urmă – acesta este răspunsul pe care trebuia să mi-l aduceţi.
— Da, sire.
— Şi altceva nimic?
— Nimic altceva.
— Ei, bine – rosti Henric – resping propunerile maiestăţii sale regelui Spaniei.
— Cum, respingeţi mâna infantei?! exclamă spaniolul, cu o uimire dureroasă, ca şi când ar fi fost lovit pe neaşteptate de o suferinţă năprasnică.
— Este o cinste prea mare pentru mine, domnule – răspunse Henric, înălţând capul – dar pe care nu o pot socoti mai presus decât cinstea de a mă fi căsătorit cu un vlăstar din casa regală a Franţei.
— Da, numai că această primă căsătorie e menită să vă sape mormântul, sire, pe când cea de-a doua vă netezeşte calea spre tron.
— Un noroc nepreţuit şi fără de seamăn, ştiu, domnule, dar pe care, o dată cu capul, n-aş putea să-l cumpăr cu sângele şi cu cinstea viitorilor mei supuşi. Cum? Îţi închipui cumva că aş fi în stare să trag spada din teacă împotriva cumnatului meu, regele Franţei, şi în folosul regelui Spaniei, care este un străin pentru mine? Cum? Îţi închipui cumva că aş fi în stare să înfrunt stindardul Franţei, punându-mă în curmezişul drumului său victorios pentru a lăsa turnurile Castiliei şi leii regatului Leone să ducă la bun sfârşit ceea ce el a început? Cum? Îţi închipui cumva că aş putea să pun fraţii să se ucidă între ei, că aş putea îngădui străinilor să cotropească pământul patriei mele? Ascultă bine ce-ţi spun, domnule: am cerut vecinului meu, regele Spaniei, ajutor împotriva domnilor de Guise, nişte răzvrătiţi care jinduiesc moştenirea mea, şi nicidecum împotriva ducelui de Anjou, care mi-e cumnat, nici împotriva regelui Henric al III-lea, care mi-e prieten, nici împotriva soţiei mele, care este sora regelui meu. Îi veţi ajuta atunci pe ducii de Guise, spui, le veţi acorda sprijinul dumneavoastră? N-aveţi decât; voi asmuţi asupra lor şi asupra dumneavoastră pe toţi protestanţii din Germania, ca şi pe cei din Franţa. Regele Spaniei vrea să recucerească Flandra, pe care a scăpat-o din mână? N-are decât să facă ceea ce a făcut şi părintele său Carol Cvintul: să-i ceară regelui Franţei îngăduinţa de a trece prin ţara sa ca să-şi revendice titlul de prim cetăţean al oraşului Gand şi-mi pun capul că regele Henric al III-lea va şti să-şi ţină cuvântul la fel de cinstit ca şi regele Francisc I. Că râvnesc tronul Franţei, spune maiestatea sa catolică? Se prea poate: numai că n-am nevoie de ajutorul său spre a-l dobândi; pot să-l iau şi singur cu mâna mea dacă e liber, şi chiar în pofida tuturor maiestăţilor de pe faţa pământului. Drum bun, domnule, mergi sănătos! Spune-i fratelui meu Filip că-i mulţumesc din toată inima pentru aceste propuneri, dar că i-aş purta o ură neîmpăcată dacă aş şti că, făcându-mi-le, şi-a închipuit o singură clipă că aş fi în stare să le primesc. Drum bun, domnule!
Ambasadorul rămase cu gura căscată.
— Gândiţi-vă, sire – bolborosi el – că buna înţelegere între doi vecini se poate strica uneori din pricina unei vorbe rele.
— Să ştii un lucru, domnule ambasador – răspunse Henric. A fi regele Navarei, pentru mine, este totuna cu a nu fi nimic. Coroana mea este atât de uşoară, încât nici n-aş simţi-o dacă mi-ar cădea de pe cap; de altfel, fii fără grijă, căci în momentul acela aş şti eu s-o opresc. Încă o dată, domnule, drum bun! Spune-i stăpânului dumitale, regele Spaniei, că năzuinţele mele sunt mult mai mari decât cele pe care m-a lăsat să le întrezăresc. Drum bun!
Şi redevenind, nu el însuşi, ci omul pe care toată lumea îl cunoştea, după ce se lăsase un moment dogorit de flacăra eroismului său, bearnezul, cu un zâmbet curtenitor pe buze, îl conduse pe ambasadorul regelui Spaniei până la uşa biroului.
L
SĂRMANII REGELUI NAVAREI
Chicot era atât de năucit de ceea ce auzise, încât nici nu se mai gândi măcar, în momentul în care Henric rămase singur, să părăsească ascunzătoarea.
Bearnezul se duse să ridice tapiseria şi-l bătu pe umăr:
— Ei, ce zici, jupân Chicot, îţi place cum am ieşit din încurcătură?
— Minunat, sire, ce să zic! răspunse Chicot, care încă nu reuşise să se dezmeticească. Într-adevăr, însă pentru un monarh care nu primeşte prea des ambasadori, se pare ca atunci când îi primeşte, sunt tot unul şi unul.
— Totuşi numai din pricina fratelui meu Henric am parte de asemenea ambasadori.
— Cum aşa, sire?
— Foarte bine: dacă n-ar urgisi-o cu atâta înverşunare pe sora lui, sărmana de ea, nici ceilalţi nu s-ar gândi s-o urgisească. Crezi tu că dacă regele Spaniei n-ar fi auzit de jignirea adusă reginei Navarei în văzul tuturor, atunci când un căpitan de gardă a percheziţionat litiera în care se afla dânsa, crezi tu că ar fi îndrăznit să-mi propună cumva s-o repudiez?
— Mă bucur să văd, sire – răspunse Chicot – că orice încercare de felul acesta va fi în van şi că nimic nu va putea strica înţelegerea ce există între maiestatea voastră şi regină.
— Ei, dragul meu, se vede cât de colo însă că există oameni care au tot interesul să ne despartă...
— Vă mărturisesc, sire, că nu sunt chiar atât de ager la minte pe cât vă închipuiţi.
— E limpede ca bună ziua că fratele meu Henric nu doreşte nimic altceva decât s-o repudiez pe sora sa.
— Cum se poate? Lămuriţi-mă şi pe mine, vă rog. Măi să fie! Zău dacă aş fi crezut c-o să am parte de un dascăl atât de luminat.
— Ştii oare că nici până acum n-am primit încă zestrea soţiei mele, Chicot?
— Nu, nu ştiam, sire; aveam doar unele bănuieli.
— Şi că zestrea aceasta cuprindea trei sute de mii de scuzi de aur?
— Frumoasă sumă, ce să zic!
— Şi câteva oraşe fortificate, printre care şi Cahors?
— Frumos oraş, zău aşa!
— Am cerut să-mi dea nu cei trei sute de mii de galbeni ce mi se cuveneau (cât aş fi eu de sărac, mă consider totuşi mai bogat decât regele Franţei), ci Cahors.
— Aşa! Aţi cerut oraşul Cahors, sire? Şi bine aţi făcut; să fi fost în locul maiestăţii voastre, şi eu l-aş fi cerut. Să mă bată Dumnezeu dacă mint!
— De aceea, vezi – spuse bearnezul, cu zâmbetul lui plin de şiretenie – de aceea... acum înţelegi?
— Să mă ia dracu dacă înţeleg ceva!
— De aceea vor să vâre zâzanie între mine şi soţia mea, ca să mă facă s-o repudiez până la urmă. Nemaiavând soţie, îţi dai seama, nu-i aşa, Chicot, că nu mai poate fi vorba de zestre şi deci nu mai poate fi vorba nici de cele trei sute de mii de scuzi, nici de oraşe fortificate şi, mai cu seamă, nici de Cahors. E un mijloc ca oricare altul de a nesocoti cuvântul dat, şi fratele meu Henric de Valois e foarte priceput la asemenea tertipuri.
— Cu toate astea, ţineţi foarte mult s-aveţi în mână cetatea asta, nu-i aşa, sire? întrebă Chicot.
— Bineînţeles! Păi gândeşte-te şi tu ce înseamnă, la urma urmei, regatul meu din Béarn? Un biet principat amărât, pe care cărpănoşia cumnatului şi a soacrei mele l-au micşorat într-atât, încât titlul de rege pe care este îndreptăţit să-l poarte cârmuitorul lui a devenit pur şi simplu ridicol.
— Da, în timp ce, dacă oraşul Cahors ar fi alipit la acest principat...
— Cahors ar fi citadela mea, salvarea celor de aceeaşi credinţă cu mine.
— Ei bine, dragul meu sire, puteţi să-i puneţi cruce; căci, fie că aţi fi despărţit ori nu de doamna Margareta, regele Franţei n-o să se-nduplece în vecii vecilor să vă predea oraşul Cahors, afară de cazul când l-aţi ocupa...
— Ei! exclamă Henric. L-aş ocupa eu cu dragă inimă dacă n-ar fi atât de bine întărit şi dacă n-aş urî războiul.
— Cahors nu poate fi cucerit, sire – rosti Chicot.
Henric îşi potrivi pe obraz o mască de naivitate prin care nici o privire n-ar fi putut răzbate.
— Nu poate fi cucerit, vorba vine – întâmpină el. Să fi avut numai o armată... pe care n-o am.
— Ştiţi ce, sire – zise Chicot – n-am venit aici ca să ne spunem cuvinte dulci. Între gasconi, nu-i aşa, se obişnuieşte să se vorbească pe şleau. Ca să poată cuceri cineva Cahors-ul, care este apărat de domnul de Vesin, ar trebui să fie Hanibal sau Cezar, iar maiestatea voastră...
— Spune, ce-i cu maiestatea mea?... întrebă Henric, cu zâmbetul lui viclean.
— Maiestatea voastră zicea adineauri că nu poate suferi războiul.
Henric oftă; un fulger lumină o clipă ochii săi melancolici, dar înăbuşindu-şi numaidecât această destăinuire involuntară, îşi netezi cu mâna lui arsă de soare barba întunecată:
— Într-adevăr, niciodată n-am tras sabia din teacă – recunoscu el – şi nici nu cred că am să mă slujesc de ea vreodată; nu sunt decât un rege de paie şi un om paşnic; cu toate astea, Chicot, printr-o ciudăţenie a firii, îmi place să vorbesc despre bătălii; e ceva ce mi-a intrat în sânge. Sfântul Ludovic, strămoşul meu, care era un om crescut în frica lui Dumnezeu şi blajin din născare, avea fericirea de a se putea preschimba la nevoie într-un aprig luptător cu lancea în turnire şi de a mânui cu vitejie spada. Să vorbim, aşadar, dacă vrei, Chicot, despre domnul de Vesin, care se poate măsura cu Cezar şi cu Hanibal, spre deosebire de alţii.
— Să-mi fie iertat, sire, dacă s-a întâmplat cumva să vă jignesc sau chiar să vă tulbur. Nu v-am pomenit de domnul de Vesin decât pentru a stinge orice scânteie de nesăbuită înflăcărare pe care tinereţea şi necunoaşterea acestor lucruri ar fi putut s-o aprindă în inima voastră. Cahors, pasămite, este prea bine apărat şi păzit cu toată străşnicia, fiind poziţia cheie a provinciilor de miazăzi.
— Din păcate! oftă Henric din adâncul sufletului. Crezi că nu ştiu?
— Cahors – continuă Chicot – înseamnă belşugul şi securitatea teritorială. A stăpâni Cahors, înseamnă a avea hambare, crame, haznale de bani, şure, locuinţe şi relaţii; a stăpâni Cahors, înseamnă a avea totul de partea ta; a fi lipsit de el, înseamnă a avea totul împotriva ta.
— Ei, pe toţi dracii! murmură regele Navarei. De aceea şi doream cu atâta înfocare să stăpânesc Cahors-ul, încât i-am spus maică-mi, sărmana, să-l ceară ca o condiţie sine qua non a căsătoriei mele. Ia te uită minune! Am început să vorbesc latineşte acum. Cahors era deci apanajul soţiei mele; mi l-au promis şi erau datori să mi-l dea.
— Sire, de la a fi dator şi până la a-ţi plăti datoriile... – spuse Chicot.
— Ai dreptate, a datora şi a plăti sunt două lucruri deosebite, dragul meu; aşadar, tu crezi că n-o să-mi plătească datoria.
— Mi-e teamă că nu.
— Ei, drăcie! pufni Henric.
— Şi, cinstit vorbind... – adăugă Chicot.
— Spune, ce e?
— Cinstit vorbind, pe bună dreptate, sire.
— Pe bună dreptate?! Şi de ce, mă rog, iubitule?
— Pentru că n-aţi ştiut să vă faceţi meseria de rege, cu toate că v-aţi căsătorit cu un vlăstar din familia domnitoare a Franţei, pentru că n-aţi ştiut să-i siliţi, în primul rând, să vă plătească banii de zestre şi, în al doilea rând, să vă încredinţeze oraşele ce vi se cuveneau.
— Vai de păcatele tale! rosti Henric, surâzând cu amărăciune. Dar bine, omule, nu-ţi mai aminteşti cum bătea clopotul de alarmă la Saint-Germain-l'Auxerroir? Mi se pare că un mire care se aşteaptă să fie înjunghiat chiar în noaptea nunţii se gândeşte mai curând la viaţa lui decât la zestre.
— Bine! încuviinţă Chicot. Şi după aceea?
— După aceea? întrebă Henric.
— Da; au venit timpuri paşnice, pare-mi-se. Ei bine, ar fi trebuit să profitaţi de acest răgaz pentru a încheia diferite înţelegeri: ar fi trebuit, să-mi fie iertat că vă spun aceste lucruri, sire, ar fi trebuit să negociaţi, în loc să vă îndeletniciţi cu desfătările dragostei. E mai puţin plăcut, fireşte, dar mult mai folositor. Spun asta, vă rog să mă credeţi, sire, atât pentru stăpânul meu, regele, cât şi pentru maiestatea voastră. Dacă Henric al Franţei ar avea în Henric de Navara un aliat puternic, Henric al Franţei ar fi, la rândul său, mai puternic decât toată lumea şi, în cazul când catolicii şi protestanţii ar putea să se unească în numele aceloraşi interese politice, chit că mai târziu vor căuta să se răfuiască pentru interesele lor religioase, catolicii şi protestanţii împreună, adică cei doi Henrici, ar face să tremure de frica lor tot neamul omenesc.
— O, eu, drept să spun – rosti Henric cu umilinţă – nu doresc să tremure nimeni de frica mea, şi dacă aş fi sigur că nu trebuie să tremur nici eu de spaima cuiva... Dar, ştii ce, Chicot, mai bine să nu mai vorbim despre lucrurile astea ca să nu-mi fac sânge rău. Nu mi-e dat să fie al meu Cahors-ul, foarte bine, o să mă lipsesc de el şi pace.
— E destul de greu, dragul meu rege.
— Ce vrei să fac, de vreme ce tu însuţi crezi că în vecii vecilor Henric n-o să-mi predea oraşul.
— Aşa cred, sire, sunt absolut convins, şi asta pentru trei motive.
— Spune-mi-le şi mie, Chicot.
— Cu dragă inimă. În primul rând, pentru că, ştiţi, Cahors e un oraş care aduce multe foloase şi de aceea regele Franţei preferă să-l păstreze pentru dânsul decât să-l dea altcuiva.
— Nu-i o socoteală prea cinstită, Chicot.
— Dar vrednică de un rege, sire.
— Aşa! E vrednic de un rege, va să zică, să ia tot ce-i place?
— Da, asta se cheamă să iei partea leului, şi leul, precum se ştie, este regele animalelor.
— Am să ţin minte ceea ce-mi spui, Chicot, iubitule, dacă s-ar întâmpla vreodată să ajung rege. Al doilea motiv, fiule?
— Iată-l: doamna Caterina...
— Tot îşi mai vâră nasul în politică, iubita mea măicuţă Caterina? îl întrerupse Henric.
— Tot. Cum ziceam, doamna Caterina ar fi mai bucuroasă s-o ştie pe fiica sa la Paris mai degrabă decât La Nérac, lângă dânsa mai degrabă decât lângă maiestatea voastră.
— Crezi? Totuşi n-aş zice că doamna Caterina se topeşte de dragul fiicei sale.
— Nu, dar doamna Margareta este un ostatic pentru maiestatea voastră, sire.
— Eşti un pehlivan şi jumătate, Chicot. Să mă ia dracul dacă mi-a trecut vreodată prin mine aşa ceva; dar, în sfârşit, se poate să ai dreptate; da, da, un vlăstar din casa regală a Franţei poate fi la nevoie un ostatic. Ei, şi?
— Şi, sire, atunci când mijloacele sunt drămuite, sunt drămuite şi plăcerile vieţii. Nérac este un oraş cât se poate de agreabil, cu un parc încântător şi cu nişte alei cum nu cred să existe nicăieri în lume; fiind însă lipsită de mijloace, doamna Margareta va începe să se plictisească la un moment dat la Nérac şi va tânji după Luvru.
— Prefer motivul pe care mi l-ai arătat mai înainte, Chicot – spuse Henric, clătinând din cap.
— Atunci am să vi-l spun şi pe cel de-al treilea. Între ducele de Anjou, care caută să-şi încropească un tron şi care vântură Flandra, între domnii de Guise, care tare ar mai dori să-şi făurească o coroană şi care vântură Franţa, şi între maiestatea sa regele Spaniei, care ar dori să-şi croiască un drum spre monarhia universală şi care vântură lumea, maiestatea voastră, ca monarh al Navarei, sunteţi cumpăna menită să păstreze un anumit echilibru.
— Fugi de aici! Eu, care n-am nici o greutate?
— Tocmai de aceea. Gândiţi-vă la republica elveţiană. De îndată ce veţi deveni puternic, adică veţi trage în cumpănă, balanţa se va apleca în partea maiestăţii voastre. Nu veţi mai fi o contra-greutate, ci o greutate sadea.
— Să ştii că explicaţia aceasta îmi place mai mult, Chicot, mi se pare cea mai temeinic argumentată. Eşti un adevărat cărturar, Chicot.
— De, sire, fac şi eu ce pot – spuse Chicot, măgulit, oricât n-ar fi vrut să arate, de lauda monarhului şi lăsându-se fermecat de această bunăvoinţă regală, cu care nu era obişnuit.
— Asta crezi tu c-ar fi explicaţia situaţiei mele?
— Cea mai deplină, sire.
— Şi eu care habar n-aveam de nimic, Chicot, eu care încă mai trăgeam nădejde, mă înţelegi?
— Ei bine, sire, lucrul cel mai cuminte, dacă ar fi să vă dau o povaţă, este ca, dimpotrivă, să lăsaţi orice nădejde deoparte.
— În cazul acesta, datoria regelui Franţei va avea aceeaşi soartă, Chicot, ca şi datoriile fermierilor mei: atunci când nu sunt în măsură să-mi plătească arenda, pun câte un P în dreptul numelui lor.
— Asta înseamnă plătit?
— Întocmai.
— Puneţi atunci doi P, sire, şi oftaţi.
Henric oftă.
— Asta şi fac, Chicot – spuse el. De altfel, dragul meu, vezi bine că se poate trăi şi aşa în Béarn şi că n-am neapărată nevoie de Cahors.
— Văd, fireşte, şi aşa cum îmi şi închipuiam, sunteţi un monarh înţelept, un rege filozof... Dar ce-i gălăgia asta?
— Gălăgie? Unde?
— În curte mi se pare.
— Uită-te pe fereastră, dragul meu, vezi ce e.
Chicot se duse la geam.
— Sire – îl înştiinţă el – jos în curte sunt vreo zece-doisprezece oameni cam jerpeliţi.
— A, trebuie să fie sărmanii mei – spuse regele Navarei, ridicându-se.
— Maiestatea voastră obişnuieşte să dea de pomană?
— Bineînţeles! Dumnezeu nu ne îndeamnă oare să fim milostivi? Chiar dacă nu sunt catolic, Chicot, sunt, oricum, creştin.
— Bravo, sire!
— Vino cu mine, să coborâm în curte! Mă vei ajuta să împart milosteniile şi după aceea venim înapoi să cinăm.
— Sunt gata să vă urmez, sire.
— Ia punga aceea de pe poliţă, de lângă spada mea, o vezi?
— Am luat-o, sire...
— Foarte bine!
Coborâră amândoi treptele: între timp se înnoptase. Regele, care păşea lângă el, părea gânditor şi îngrijorat.
Chicot se uita la el şi avea remuşcări văzându-l aşa îngândurat.
"Cine dracu m-a pus – îşi spunea în sinea lui – să discut politică cu bietul monarh, care-i atât de cumsecade? L-am întristat de moarte, zău aşa! Zevzec şi netrebnic ce sunt!"
Ajungând jos în curte, Henric de Navara se apropie de grupul de cerşetori despre care îi pomenise Chicot.
Erau, într-adevăr, vreo zece sau doisprezece inşi, felurit îmbrăcaţi, de statură şi cu figuri diferite; nişte oameni pe care cineva mai puţin isteţ i-ar fi socotit, judecând după glas, după mers şi după gesturi, fie ţigani nomazi, fie venetici, fie nişte drumeţi mai aparte, dar în care un ochi mai ager ar fi descoperit numaidecât nişte gentilomi deghizaţi.
Henric luă punga din mâinile lui Chicot şi făcu un semn. Toţi cerşetorii păreau a fi înţeles desluşit tâlcul acestui semn. Veniră apoi rând pe rând să se închine regelui, cu o înfăţişare umilă, dar în acelaşi timp cu o privire plină de inteligenţă şi de îndrăzneală, care, aţintită numai asupra monarhului, voia parcă să-i dea de ştire: "Sub aceste veşminte bate o inimă arzătoare".
Henric le răspunse dând din cap, pe urmă, vârând două degete în punga pe care Chicot o ţinea desfăcută, scoase dinăuntru o monedă.
— Ia te uită! se miră Chicot. Ştiţi că-i de aur, sire?
— Da, dragul meu, ştiu.
— Măi să fie! Pesemne că aveţi o comoară.
— Nu vezi, iubitule – spuse Henric, surâzând – că, aşa cum i-am împărţit, cu un singur galben miluiesc doi calici? N-am nici o comoară, Chicot, dimpotrivă, sunt un om sărac, de aceea sunt nevoit să tai pistolii în două ca să-mi ajungă un timp mai îndelungat.
— Adevărat – răspunse Chicot cu o mirare sporită – înăuntru sunt numai jumătăţi de galbeni, cu nişte scrijelituri ciudate pe ele.
— Eh, am şi eu maniile mele ca şi fratele meu, suveranul Franţei, care se distrează tăind poze cu foarfecele. Eu, când n-am nimic de făcut, îmi omor timpul pilind ducaţii. Un bearnez sărac şi cinstit e iscusit ca un evreu.
— Oricum ar fi sire – spuse Chicot, clătinând din cap, deoarece bănuia că trebuie să fie la mijloc vreun mister – oricum ar fi, mi se pare totuşi ciudat să împărţi milostenii în felul acesta.
— De ce, tu ai face altfel în locul meu?
— Mai încape vorbă: în loc să mă căznesc tăind în două fiecare galben, l-aş da aşa cum se află unui singur om, spunându-i: "Împarte-l cu încă cineva".
— S-ar lua la bătaie, iubitule, şi vrând să le fac bine, aş băga dihonia între ei.
— În sfârşit – bombăni Chicot, mărturisind prin acest cuvânt, care reprezintă chintesenţa tuturor filozofilor, că nu este câtuşi de puţin de acord cu ideile năstruşnice ale monarhului.
Henric luă, aşadar, o jumătate de galben din pungă şi, oprindu-se în faţa primului cerşetor, se uită la el fără să spună nimic, cu expresia aceea liniştită şi blajină pe care o avea de obicei întipărită pe faţă, dar cu o privire întrebătoare.
— Agen – rosti omul, făcând o plecăciune.
— Câţi?
— Cinci sute.
— Cahors.
Şi îi dădu moneda, după care luă alta din pungă.
Cerşetorul se ploconi şi mai adânc decât înainte şi plecă pe aci încolo. În locul lui veni altul, care făcu şi el o plecăciune smerită.
— Auch – rosti el, înclinându-se.
— Câţi?
— Trei sute cincizeci.
— Cahors.
Cel de-al doilea se făcu nevăzut la rândul lui. După el, se apropie un al treilea şi se înclină în faţa monarhului.
— Narbonne – spuse el.
— Câţi?
— Opt sute.
— Cahors.
Regele îi strecură în palmă cea de-a treia jumătate de galben şi luă alta din pungă.
— Montauban – rosti al patrulea.
— Câţi?
— Şase sute.
— Cahors.
Se perindară astfel cu toţii pe dinaintea suveranului; se ploconeau în faţa lui, rosteau numele unui oraş şi, după ce îşi primea fiecare partea sa din acea curioasă pomană, adăuga câte un număr; făcând socoteala, suma acestor numere se ridica la opt mii.
Fiecăruia dintre ei Henric îi răspundea "Cahors", fără să se simtă nici cea mai mică schimbare în intonaţia pe care o dădea acestui cuvânt. Când se sfârşi împărţeala, punga era goală, iar în curte nu mai rămăsese nici un cerşetor.
— Gata! spuse Henric.
— Asta-i tot, sire?
— Da, am isprăvit.
Chicot îl trase de mânecă:
— Sire!
— Ce e?
— Mi-e îngăduit oare să fiu curios?
— De ce nu? Curiozitatea este ceva firesc.
— Ce vă spuneau golanii ăştia şi ce naiba le răspundeaţl maiestatea voastră?
Henric zâmbi.
— Zău, totul e misterios aici.
— Găseşti?
— Ba bine că nu; în viaţa mea n-am văzut asemenea pomeni.
— Aşa e obiceiul aici, la Nérac, dragă Chicot. Cunoşti zicala: "Câte bordeie, atâtea obiceie".
— Ciudat obicei, sire!
— Ba nicidecum, dracu să mă ia! E la mintea cocoşului: oamenii pe care i-ai văzut aici bat într-una drumurile, umblând după cerşit; numai că fiecare vine din alt oraş.
— Şi ce-are a face, sire?
— Are, fiindcă din pricina asta, ca să nu dau de pomană mereu la aceiaşi, fiecare din ei îmi spune mai întâi numele oraşului de unde vine; în felul acesta, îţi dai seama, dragă Chicot, pot să împart tuturor deopotrivă milosteniile mele şi să fiu de folos tuturor nevoiaşilor, din toate oraşele ţării mele.
— În sfârşit, sire, în privinţa oraşelor pe care vi le numeau, să zicem că m-am lămurit; dar de ce le răspundeaţi tuturor "Cahors"?
— Ce vorbeşti! spuse Henric, ticlindu-şi cu iscusinţă neîntrecută o mutră nespus de mirată. Aşa le-am răspuns; "Cahors"?
— Să mor eu!
— Crezi?
— Sunt sigur.
— Vezi tu, de când am vorbit de Cahors, cuvântul ăsta îmi umblă mereu prin gură. Aşa se întâmplă de obicei cu lucrurile care le-ai putea avea şi pe care le doreşti cu înfocare; fiind tot timpul cu gândul la ele, fără să-ţi dai seama te pomeneşti că-ţi vin pe buze.
— Hm! făcu Chicot, uitându-se neîncrezător în direcţia în care cerşetorii îşi luaseră tălpăşiţa. Nu-i chiar atât de limpede pe cât aş dori să fie, sire, şi în afară de asta...
— Cum, mai e încă ceva?
— Mai sunt numerele acelea pe care le rosteau rând pe rând şi care, adunate laolaltă, fac opt mii şi ceva.
— Ah, cât priveşte numerele, Chicot, îţi mărturisesc că nici eu n-am priceput mai mult decât tine, dacă nu cumva, dat fiind că cerşetorii sunt şi ei împărţiţi în diferite bresle, precum cred că ştii, vor fi vrut să-mi împărtăşească numărul oamenilor care fac parte din fiecare dintre aceste bresle. Bănuiesc că asta trebuie să fie.
— Sire! Sire!
— Să mergem la masă, dragă Chicot! Nimic nu ascute mai bine mintea, după mine, decât mâncarea şi băutura. Vom căuta să descurcăm lucrurile la masă şi vei avea prilejul să-ţi dai seama că, dacă pistolii mei sunt piliţi, în schimb sticlele mele sunt pline.
Regele fluieră un paj şi-i porunci să servească la masă.
Pe urmă, luându-l prietenos de braţ pe Chicot, se urcă împreună cu el în camera sa de lucru, unde îi aşteptau bucatele pe masă.
Trecând prin dreptul apartamentului reginei, suveranul aruncă o privire spre ferestre şi văzu că nu erau luminate.
— Copile – îl întrebă pe paj – maiestatea sa regina nu este în palat?
— Maiestatea sa – răspunse pajul – s-a dus s-o vadă pe domnişoara de Montmorency, care se spune că ar fi greu bolnavă.
— Ah, biata Fosseuse! suspină Henric, Regina are într-adevăr o inimă de aur. Hai, Chicot, să mergem la masă.
LI
ADEVĂRATA IUBITA A REGELUI NAVAREI
Ospătară împreună într-o atmosferă cât se poate de veselă. Henric părea să aibă şi cugetul, şi inima uşurate de orice povară, şi când bearnezul se afla în astfel de toane, era o adevărată plăcere să stai la masă cu el.
La rândul său, Chicot se silea să-şi ascundă pe cât putea neliniştea ce-i încolţise în suflet din momentul când sosise ambasadorul Spaniei, care nelinişte continuase să-l stăpânească şi mai apoi când coborâse în curte, înteţindu-se tot mai mult cu prilejul împărţirii galbenilor la cerşetori, pentru a nu-l mai părăsi de atunci.
Henric ţinuse să ia masa numai cu amicul său Chtaot; la curtea regelui Henric, el avusese întotdeauna o mare slăbiciune pentru Chicot, aşa cum numai un om de duh poate avea pentru un alt om de duh; iar Chicot, la rândul lui, cu excepţia ambasadelor Spaniei, a cuvintelor cu tâlc strecurate cerşetorilor şi a galbenilor piliţi, Chicot simţea, de asemenea, o deosebită simpatie pentru regele Navarei.
Văzând că regele schimba mereu vinurile şi că se dovedea în toate privinţele un om care ştie să facă cinste unui ospăţ, Chicot hotărî să se mai cruţe un pic spre a nu scăpa nici unul din cuvintele scânteietoare pe care voioşia nestingherită a ospăţului şi însufleţirea stârnită de băutură le aduceau pe buzele Bearnezului.
Henric bea vârtos şi avea un fel al său de a-şi îmbia oaspeţii să-i ţină hangul, fel care nu-i îngăduia lui Chicot să rămână în urmă decât cel mult cu un pahar de vin la trei pocale.
Precum ştim însă, jupân Chicot nu-şi pierdea capul chiar aşa, cu una cu două. Cât priveşte pe Henric de Navara, vinurile servite la masă erau vinuri din partea locului, spunea el, şi le deşerta pe gât de parcă ar fi fost apă chioară.
Toate acestea erau presărate cu sumedenie de cuvinte măgulitoare, pe care cei doi convivi şi le adresau unul altuia.
— Nici nu ştiţi cât vă fericesc – îi spunea Chicot monarhului. Ce plăcut e aici, la curte, şi ce strălucire are viaţa pe care o duceţi, sire! Câte chipuri simpatice mi-a fost dat să întâlnesc în casa aceasta atât de primitoare şi ce belşug pe plaiurile minunate ale Gasconiei!
— Dacă soţia mea ar fi aici, dragă Chicot, n-aş putea să-ţi spun ceea ce vei afla acum; nefiind însă de faţă, pot să-ţi mărturisesc, aşadar, că cele mai frumoase clipe din viaţa mea sunt cele pe care nu ţi-e dat să le cunoşti.
— Într-adevăr, sire, se vorbesc tot felul de minunăţii despre maiestatea voastră.
Henric se răsturnă în jilţul său şi-şi mângâie barba râzând.
— Da, da, nu-i aşa? zise el. Se spune chiar că domnesc mai mult asupra supuselor decât asupra supuşilor mei.
— E adevărul curat, sire, şi totuşi asta mă miră.
— Şi de ce, mă rog, iubitule?
— Pentru că, sire, maiestatea voastră pare să aibă mult din firea neastâmpărată a marilor suverani.
— Da' de unde, Chicot, te înşeli – protestă Henric. Mai curând aş zice că sunt leneş decât neastâmpărat, şi viaţa pe care o duc este cea mai bună mărturie. Dacă-mi dă ghies inima să iubesc, mă mulţumesc cu dragostea pe care o am mai la îndemână; dacă am chef să beau, iau sticla care se găseşte mai aproape de mine. În sănătatea ta, Chicot!
— Sire, e o mare cinste pentru mine – răspunse Chicot, deşertând paharul până la ultima picătură, deoarece regele îl urmărea cu privirea lui ageră, ce părea să pătrundă până în adâncurile cugetului său.
— Dar şi câte discuţii – continuă regele, ridicând ochii la cer – din pricina asta în căsnicia mea, vere!
— Da, îmi dau seama: toate domnişoarele de onoare ale reginei, care oftează după maiestatea voastră, sire!
— Ce vrei, Chicot?! Sunt în preajma mea.
— Păi de, sire, după teoria asta, dacă s-ar întâmpla să locuiţi la Saint-Denis în loc să staţi la Nérac, ar însemna ca regele să nu mai poată trăi atât de liniştit cum trăieşte acum.
Henric se posomorî.
— Regele! Ce tot spui tu, Chicot! protestă Henric de Navara. Regele! Dar ce-ţi închipui tu, că eu sunt ducele de Guise? Aş vrea să am Cahors, recunosc, dar numai pentru că din întâmplare Cahors este aici, peste drum, la doi paşi de mine: principiul meu deci rămâne în picioare, Chicot. Am ambiţii, într-adevăr, dar numai atâta vreme cât nu trebuie să mă mişc de la locul meu; în momentul în care mă ridic în picioare, nu mai doresc nimic.
— Să mă bată Dumnezeu, sire – răspunse Chicot – dar ambiţia aceasta îndreptată spre lucrurile ce sunt la îndemâna maiestăţii voastre seamănă foarte mult cu aceea a lui Cezar Borgia, care îşi întocmea un regat, cucerindu-l oraş cu oraş, şi care zicea că Italia este ca o anghinare ce trebuie mâncată frunză cu frunză.
— Cezar Borgia nu era un politician chiar atât de becisnic, pare-mi-se, cumetre Chicot – spuse Henric.
— Nu, dar era un vecin cât se poate de primejdios şi un frate hain.
— Ei, asta-i bună! Doar nu ţi-o fi trăsnit prin gând să mă compari cu feciorul unui papă, pe mine, şeful hughenoţilor! Ia vezi, domnule ambasador!
— Sire, nici nu-mi trece prin gând să vă asemuiesc cu cineva.
— Şi pentru ce, mă rog?
— Pentru că cel ce s-ar gândi să vă asemuiască neapărat cu altcineva decât domnia voastră sunt convins că se înşeală. Sunteţi ambiţios, sire.
— Ce bazaconie! se miră bearnezul. Uite un om care vrea cu tot dinadinsul să mă silească să doresc ceva.
— Mă ferească sfântul, sire! Dimpotrivă, doresc din toată inima ca maiestatea voastră să nu dorească nimic.
— Ştii ce, Chicot, nu te zoreşte nimic să te întorci la Paris, nu-i aşa?
— Nimic, sire.
— Mai stai atunci câteva zile cu mine.
— Dacă maiestatea voastră îmi face cinstea de a dori să-i ţin tovărăşie, nici nu poate fi bucurie mai mare pentru mine decât să-i dăruiesc o săptămână încheiată.
— O săptămână! Prea bine, s-a făcut, amice! Într-o săptămână vei avea tot răgazul să mă cunoşti ca pe un frate. Să bem, Chicot!
— Sire, nu mai mi-e sete – spuse Chicot, dându-şi seama că trebuie să renunţe la ideea ce-i încolţise în minte la început şi anume aceea de a-l îmbăta pe monarh.
— Atunci nu mai avem ce vorbi, vere! se supără Henric. Ce rost are să stai la masă fără să faci nimic? Să bem, am spus!
— La ce bun?
— Ca să putem dormi bine. Vinişorul ăsta de la noi te îmbie la somn şi dormi ca un îngeraş. Îţi place vânătoarea, Chicot?
— Nu prea, sire: dar dumneavoastră?
— E pasiunea mea; încă de pe vremea când eram la curtea regelui Carol al IX-lea.
— Pentru ce maiestatea voastră îmi face cinstea să se intereseze dacă îmi place vânătoarea? întrebă Chicot.
— Pentru că mâine mă duc la vânătoare şi mă gândeam să te iau cu mine.
— Sire, ar fi o mare cinste, dar...
— O, fii pe pace, vere Chicot, e vorba de o vânătoare făcută să încânte ochiul şi inima oricărui ostaş. Sunt un vânător iscusit, Chicot, şi aş vrea să am şi eu cu ce să mă fălesc faţă de dumneata, ce naiba! Ţii să mă cunoşti, nu-i aşa?
— Să n-am parte de lumina zilei, sire, e una dintre cele mai înfocate dorinţe ale mele, vă mărturisesc cinstit.
— Ei bine, pot să-ţi spun atunci că e o latură pe care n-ai avut încă prilejul s-o cercetezi pentru a mă cunoaşte mai bine.
— Sire, voi face tot ce poate fi pe placul regelui.
— Bun! Atunci ne-am înţeles! A, uite un paj; ne strică tot cheful.
— Cine ştie pentru ce treburi importante de stat o fi venit, sire.
— Treburi de stat, când sunt la masă?! Ce-o fi oare în mintea lui Chicot, dragul de el, de-şi închipuie mereu că se află la curtea Franţei? Chicot, iubitule, trebuie să ştii un lucru, şi anume că la Nérac...
— Da, sire?
— După ce s-a ospătat bine seara, lumea obişnuieşte să se culce.
— Şi atunci pajul ăsta?...
— Ei bine, nu crezi că pajul ăsta ar putea să-mi anunţe şi altfel de veşti? De ce ar fi vorba neapărat de treburile statului?
— Aha! înţeleg acum, sire. Mă duc la culcare.
Chicot se sculă de la masă; regele se ridică la rândul său şi-şi luă oaspetele de braţ. Graba pe care o arăta de a se descotorosi de el cât mai curând îi dădea de gândit lui Chicot, cu atât mai mult cu cât, din clipa când fusese anunţată sosirea ambasadorului Spaniei, orice lucru începuse să i se pară suspect. Se hotărî deci să mai zăbovească un timp în biroul regelui, părăsindu-l cât mai târziu cu putinţă.
— Ce mai e şi asta? spuse el, clătinându-se pe picioare. Mare minune, sire!
Bearnezul zâmbi:
— Ce ţi se pare atât de ciudat, vere?
— Drăcia dracului! Mi se învârteşte capul. Cât am stat jos, era raiul pe pământ, dar în clipa când m-am ridicat, brrr!
— Fugi de aici, omule! spuse Henric. Abia dacă am pus pe limbă o picătură de vin.
— Frumos! O picătură, sire! Asta se cheamă pentru dumneavoastră o picătură? Bravo, sire! Înseamnă că sunteţi un băutor de mâna întâi şi mă închin în faţa maiestăţii voastre ca în faţa atotputernicului meu suzeran! Frumos, ce să zic! Aşadar, asta se cheamă pentru dumneavoastră o picătură de vin?
— Chicot scumpule – spuse bearnezul, cercetându-l cu privirea aceea pătrunzătoare, pe care nimeni altul decât el n-o avea, ca să se încredinţeze dacă Chicot era într-adevăr beat sau numai se sclifosea – Chicot scumpule, lucrul cel mai bun pe care-l ai de făcut acum e să te duci la culcare.
— Da, sire. Noapte bună, sire!
— Noapte bună, Chicot, şi pe mâine!
— Da, sire, pe mâine! Maiestatea voastră are dreptate: lucrul cel mai cuminte pe care-l poate face Chicot este să se ducă la culcare. Noapte bună, sire!
Zicând acestea, Chicot se lungi pe duşumea. Văzând năzbâtia oaspetelui său, Henric aruncă o privire spre uşă. Oricât de fugară fusese această privire, Chicot totuşi o prinse din zbor. Henric veni lângă el:
— Chiar atât de beat eşti, Chicot, vai de tine, încât nu-ţi dai seama de un lucru?
— Care?
— Că scoarţele de la mine din birou sunt ceva mai tari decât patul tău?
— Chicot e un om călit în războaie, asta-i floare la ureche pentru el.
— Atunci nu-ţi dai seama de două lucruri.
— Aşa?... Şi care-i al doilea?
— Nu-ţi dai seama că aştept pe cineva?
— La masă? Foarte bine! Să mergem la masă.
Chicot dădu să se scoale de jos, dar se lăsă păgubaş.
— Pe toţi dracii! se burzului Henric. Dar repede ţi se mai suie vinul la cap, vere! Pleacă odată, ce dracu! Vezi bine doar că stă ca pe ghimpi mititica.
— Mititica?! se miră Chicot. Care mititică?
— Ei, drăcia dracului! Femeia pe care o aştept şi care acum face de strajă la uşă.
— O femeie! Păi de ce n-ai spus aşa, puiul tatii... Aha! Mă iertaţi – se scuză Chicot – credeam... credeam că vorbesc cu regele Franţei. Vedeţi, Henric, mititelul, m-a cam râzgâiat. De ce n-aţi spus aşa, sire? Mă duc, uite, mă duc.
— Bravo, eşti un adevărat gentilom, Chicot! Aşa, uşurel... Scoală-te şi du-te, o să petrec o noapte de vis, mă înţelegi, o noapte întreagă până-n zori.
Chicot se ridică, în sfârşit, şi o porni spre uşă pe două cărări.
— Noapte bună, iubitule, noapte bună, somn uşor.
— Şi maiestatea voastră, sire?
— Sssst!
— Da, da, ssst! Şi deschise uşa: Vezi că pajul trebuie să fie pe coridor; o să-ţi arate el unde-i camera ta. Du-te!
— Mulţumesc, sire.
Şi făcând o plecăciune până la pământ, atâta cât putea să se aplece un om beat, Chicot ieşi din birou.
Însă îndată ce uşa se închise în urma lui, aburii beţiei se risipiră ca prin farmec; Chicot făcu trei paşi, după care, răzgândindu-se brusc, se întoarse înapoi şi se uită pe gaura cheii.
Henric pusese tocmai mâna pe clanţă spre a-i deschide uşa necunoscutei, pe care Chicot, curios ca orice ambasador, ţinea cu orice preţ s-o cunoască.
De unde însă şi-ar fi închipuit c-o să intre înăuntru o femeie, în locul ei se înfăţişă un bărbat.
În clipa în care bărbatul îşi scoase pălăria, Chicot recunoscu chipul nobil şi auster al lui Duplessis-Mornay, sfetnicul regelui Henric de Navara, un om scorţos şi vigilent.
"Ia te uită comedie! îşi spuse Chicot. Numai la asta nu se-aştepta bietul amorez. Cu siguranţă că vizita asta îl stinghereşte mai mult decât puteam să-l stingheresc eu adineauri."
Spre mirarea lui însă, Henric se luminase la faţă de bucurie în clipa când dăduse cu ochii de noul venit; îi strânse mâinile, împinse apoi masa deoparte, scârbit, şi-l pofti să şadă lângă el cu graba înfrigurată a unui îndrăgostit care doreşte să fie cât mai aproape de iubita lui.
Părea ahtiat să soarbă primele cuvinte rostite de sfetnicul său, când, deodată, înainte de a fi apucat Mornay să deschidă gura, se ridică de la locul lui, făcându-i semn să aştepte puţin, se duse la uşă şi împinse zăvoarele grijuliu, ceea ce-i dădu mult de gândit lui Chicot.
Pe urmă îşi aplecă privirea arzătoare asupra unor hărţi, planuri şi scrisori, pe care ministrul le perindă rând pe rând pe sub ochii săi.
Regele mai aprinse câteva lumânări şi se apucă să scrie şi să facă tot felul de semne pe nişte hărţi geografice.
"Ehehei! clătină din cap Chicot. Asta-i va să zică noaptea de vis a regelui Navarei! Dacă toate nopţile lui seamănă cu asta de acum, să fie al ciracului, tare mă tem că bietul Henric de Valois o să aibă multe vise urâte."
În momentul acela auzi nişte paşi îndărătul său: era pajul care, din ordinul regelui, păzea coridorul, aşteptându-l.
Temându-se să nu dea peste el, dacă mai şedea acolo la pândă, Chicot se înălţă cât era de lung şi-l întrebă pe copil unde era odaia sa. De altminteri, nu mai avea nimic de aflat: sosirea lui Duplessis îl lămurise pe deplin.
— Veniţi cu mine, domnule, vă rog – îl pofti d'Aubiac. Mi s-a spus să vă conduc în camera dumneavoastră.
Şi se grăbi să-l călăuzească pe Chicot, urcându-se împreună cu el la etajul al doilea, unde i se pregătise odaia de culcare.
Chicot nu mai păstra nici cea mai mică îndoială: reuşise să dezlege pe jumătate această şaradă, care se numea Henric de Navara. Aşa că, în loc să se culce, se aşeză pe marginea patului, îngândurat şi posomorât, în timp ce luna, ce coborâse până în colţul acoperişului, lăsa să curgă lumina sa azurie, ca prin ciocul unui ibric de argint, peste undele râului şi peste imaşuri.
— "Haida-de – chibzuia Chicot, încruntat – Henric este un rege în toată puterea cuvântului, Henric urzeşte ceva. Tot palatul ăsta, împreună cu parcul, cu oraşul ce-l înconjoară, cu ţinuturile din preajma oraşului, totul este un cuib de uneltiri, toate femeile fac dragoste, dar o dragoste cu temeiuri politice, toţi bărbaţii făuresc planuri de viitor. Henric este un şmecher fără pereche, inteligenţa lui are o licărire de geniu; pare să aibă unele învoieli secrete cu Spania, ţara tuturor pehlivăniilor. Cine ştie dacă răspunsul pe care l-a dat cu atâta demnitate ambasadorului nu era ticluit anume ca să măsluiască adevăratele lui gânduri şi dacă nu cumva îi va fi atras atenţia ambasadorului, făcându-i cu ochiul sau prin cine ştie ce alt mijloc al cărui tâlc era cunoscut numai de ei şi pe care eu nu aveam cum să-l observ din ascunzătoarea mea. Henric are iscoade pe care le plăteşte sau cărora le trimite bani printr-unul din oamenii lui. Cerşetorii aceia se vedea cale de o poştă că erau nişte gentilomi deghizaţi. Galbenii lor tăiaţi în două cu atâta meşteşug trebuie să fie cu siguranţă nişte semne de recunoaştere sau, ca să zicem aşa, nişte cuvinte de ordine palpabile, preschimbate în bani sunători. Henric face pe îndrăgostitul şi pe descreieratul şi, în timp ce toată lumea e convinsă că-şi pierde vremea cu amorurile lui, regele îşi petrece nopţile lucrând cu Mornay, care nu doarme niciodată şi nici nu ştie ce înseamnă dragostea. Ceea ce trebuia să văd, va să zică, am văzut. Regina Margareta are amanţi, şi asta cu ştirea regelui, care îi cunoaşte şi-i trece cu vederea pentru că are nevoie de ei sau de dânsa, ori şi de ei, şi de dânsa totodată. Nefiind priceput în meşteşugul armelor, este obligat să se înconjoare de căpitani şi, cum nu este prea bogat, vrând-nevrând, trebuie să-i lase să-şi ia singuri plata pe care o doresc. Henric de Valois îmi spunea că nu poate să doarmă. Să mă ia dracu! Bine face că nu doarme. Ce noroc totuşi că vicleanul ăsta de Henric este un gentilom paşnic, pe care Dumnezeu l-a înzestrat cu iscusinţa uneltirilor politice, dar a uitat, în schimb, să-l înzestreze şi cu energia trebuincioasă pentru a pune la cale ceva. Henric, după câte am auzit, se teme de bubuiturile muschetelor, iar când l-au luat, încă nevârstnic, în armată, toată lumea vorbeşte că nu era în stare să stea mai mult de un sfert de oră în şa. Mare noroc! repetă Chicot. Pentru că în vremurile de azi, dacă omul acesta, atât de priceput să tragă sforile, ar fi avut şi braţul de fier, ar fi ajuns stăpânul lumii. Mai e şi ducele de Guise, fireşte, care are amândouă aceste însuşiri: braţul de fier, ca şi iscusinţa uneltirilor; numai că, spre nefericirea lui, i-a mers vestea de om viteaz şi dibaci, pe când nimeni nu l-ar bănui pe Bearnez. Cred că sunt singurul care l-am dibuit".
Chicot îşi frecă mâinile.
"Ei, şi acum că i-am dat de căpătâi – continuă el – nu mai am ce căuta aici; aşadar, în timp ce regele lucrează sau doarme, am să ies tacticos şi pe tăcute din oraş. Nu cred să fie mulţi ambasadori pe lumea asta care să se poată lăuda că şi-au împlinit pe de-a-ntregul misiunea într-o singură zi, aşa cum am făcut eu. Prin urmare, am să ies din Nérac şi, în clipa când o să mă văd afară din oraş, am s-o pornesc la galop şi am s-o ţin tot aşa până în Franţa."
Se apucă deci să-şi pună pintenii, pe care avusese grijă să-i scoată înainte de a se înfăţişa suveranului.
LII
DESPRE MIRAREA CARE PUSE STAPÂNIRE PE CHICOT
VĂZÂND CÂT ERA DE POPULAR ÎN ORAŞUL NÉRAC
Acum că-şi pusese în gând cu tot dinadinsul să părăsească incognito curtea regelui Navarei, Chicot începu să-şi strângă cele câteva mărunţişuri ce alcătuiau calabalâcul său, pregătindu-se de drum. Căută să-şi ia cât mai puţine buclucuri, potrivit principiului său, care spunea că omul, cu cât cântăreşte mai puţin, cu atât e mai iute de picior.
Partea cea mai împovărătoare din bagajele pe care voia să le ia cu sine o constituia cu siguranţă spada lui.
"Ia să vedem – se socoti Chicot, înnodându-şi bocceaua – cât timp mi-ar trebui ca să-i dau regelui de ştire lucrurile pe care le-am văzut şi, prin urmare, şi cele de care mă tem? Două zile până să ajung într-un oraş al cărui guvernator, dacă e om cumsecade, ar putea să trimită în goana cailor nişte ştafete. Şi oraşul acesta ar putea fi Cahors, bunăoară, Cahors despre care mi-a vorbit atâta regele Navarei şi din pricina căruia, şi pe bună dreptate, îşi munceşte atâta mintea. Ajungând acolo, aş avea, în sfârşit, răgaz să mă odihnesc, fiindcă, oricum, puterile omului sunt şi ele măsurate. Am să mă odihnesc deci la Cahors, şi în locul meu vor alerga mai departe poştalionii. Hai, dragul meu Chicot, ia-ţi picioarele la spinare şi caută să fii sprinten şi să-ţi păstrezi sângele rece. Credeai că ţi-ai împlinit misiunea, nătărăule, şi când colo de-abia eşti la jumătatea drumului, ba poate nici chiar atât."
Cu aceste cuvinte, Chicot stinse lumânarea, deschise binişor uşa şi ieşi din odaie pe bâjbâite.
Chicot era un iscusit strateg; în timp ce-l urma pe d'Aubiac, avusese grijă să arunce o privire în dreapta, o privire în stânga, o privire înainte şi una îndărăt, făcând o recunoaştere amănunţită a terenului.
O anticameră, un coridor, o scară, iar la picioarele scării, curtea.
Nu apucase să facă însă nici patru paşi pe coridor, şi se poticni de ceva care zvâcni deodată de jos. Acel ceva era un paj care se culcase pe un preş în dreptul camerei sale şi care, trezindu-se din somn, îl întâmpină cu cuvintele:
— Bună seara, domnule Chicot, bună seara!
Chicot recunoscu glasul lui d'Aubiac.
— A, bună seara, domnule d'Aubiac – răspunse el. Eşti atât de bun să te dai puţin la o parte? Mi-a venit chef să mă plimb.
— Da? Numai că, vedeţi, nimeni n-are voie să colinde noaptea prin castel, domnule Chicot.
— Şi de ce, mă rog, domnule d'Aubiac?
— Pentru că regele se teme de hoţi şi regina de curtezani.
— Ei, drăcie!
— Şi, pasămite, cine umblă creanga în toiul nopţii în loc să doarmă, decât hoţii şi îndrăgostiţii?
— Cu toate astea, scumpe domnule d'Aubiac – spuse Chicot cu cel mai fermecător surâs – eu nu sunt nici hoţ, nici îndrăgostit, ci doar un biet ambasador, şi încă un ambasador frânt de oboseală, după ce a vorbit latineşte cu regina şi după ce a stat la masă cu regele; căci regina este o latinistă de mâna întâi, iar regele un băutor neîntrecut. Lasă-mă deci să trec, drăguţă, căci tare bine mi-ar face să mă plimb.
— Prin oraş, domnule Chicot?
— O, nu, prin grădină.
— Drace! Prin grădină nu e voie mai abitir decât prin oraş.
— Drăguţă – spuse Chicot – vigilenţa de care dai dovadă la vârsta dumitale e, într-adevăr, de mirare şi merită toate laudele. Spune-mi te rog, n-ai altceva mai bun de făcut ca să-ţi omori timpul?
— Nu.
— Nu-ţi plac jocurile de noroc, nici nu eşti îndrăgostit?
— Ca să joci, trebuie să ai bani, domnule Chicot; iar ca să fii îndrăgostit, trebuie să ai o ibovnică.
— Nici vorbă – încuviinţă Chicot.
Şi începu a scotoci în buzunar.
Pajul se uita să vadă ce face.
— Caută bine în minte, scumpule – îl povăţui el – şi mă prind că ai să găseşti vreo femeiuşcă nurlie căreia te rog să-i cumperi un maldăr de panglicuţe şi să-i cânţi serenade peste serenade cu asta.
Chicot strecură în mâna pajului zece pistoli, care nu erau piliţi ca galbenii bearnezului.
— Ce-i drept e drept, domnule Chicot – îl linguşi pajul – se vede cât de colo că veniţi de la curtea Franţei. Când un om este atât de manierat ca domnia voastră, cum ar putea cineva să i se împotrivească? Puteţi ieşi din cameră, numai să aveţi grijă să nu faceţi cumva zgomot.
Chicot nu mai aşteptă să-l poftească a doua oară şi se strecură ca o nălucă pe coridor, iar de pe coridor pe scară; dar, ajungând jos, în peristil, dădu peste un ofiţer el palatului care dormea pe un scaun.
Omul stătea proptit cu toată greutatea corpului în uşa pe care o ţinea astfel baricadată; ca să încerce să iasă pe acolo ar fi fost o nebunie.
"Ah, puşlama mică – bombăni Chicot, ocărându-l pa paj. Ai ştiut treaba asta şi n-ai suflat un cuvânt."
Colac peste pupăză, ofiţerul părea doar aţipit şi tresărea mereu în somn mişcându-şi ba o mână, ba un picior; la un moment dat chiar întinse braţul, ca şi când ar fi fost gata să se trezească.
Chicot se uită jur împrejur, căutând vreo ieşire oarecare pe unde, mulţumită picioarelor sale de o poştă şi mâinilor lui vânjoase, ar fi putut s-o şteargă fără a mai fi nevoit să deschidă uşa.
În cele din urmă descoperi ceea ce căuta.
Era o ferestruică boltită, un aşa-numit impost, care fusese lăsată vraişte, cu geamurile sparte, fie pentru aerisire, fie pentru că regele Navarei, care era un proprietar prea puţin grijuliu, nu socotise de cuviinţă să pună alte geamuri.
Chicot făcu recunoaşterea peretelui pe pipăite: măsură cu buricele degetelor fiecare distanţă cuprinsă între ornamentele ieşite în afară şi se sluji de ele pentru a-şi sprijini piciorul, urcându-se ca pe nişte trepte. În sfârşit, reuşi să se caţăre până sus – cititorii noştri ştiu cât era de îndemânatic şi de uşor – fără să facă mai mult zgomot decât ar fi făcut o frunză uscată ce ar fi atins în treacăt peretele, purtată de vântul toamnei.
Fereastra însă avea o curbură atât de adâncă, încât elipsa pe care o forma deschizătura ei nu putea cuprinde nici pântecele şi nici umerii lui Chicot, cu toate că pântecele era ca şi inexistent, iar umerii, tot atât de flexibili ca şi coapsele unei pisici, păreau gata să se desprindă din încheieturi şi să se facă una cu trupul pentru a ocupa cât mai puţin loc.
Aşa stând lucrurile, în momentul în care Chicot îşi petrecu capul şi unul din umeri prin deschizătură, desprinzând totodată piciorul de pe ciubucul peretelui, se pomeni suspendat între cer şi pământ, fără să se poată mişca nici înainte, nici înapoi.
Încercă atunci să se opintească şi să se smucească în fel şi chip, dar până una alta nu reuşi decât să-şi rupă vesta cu mâneci bufante şi să-şi jupoaie pielea.
Ceea ce îi îngreuna şi mai mult situaţia era faptul că spada nu voia cu nici un preţ să treacă dincolo din pricina mânerului, care stătea ca un crampon înăuntru, aşa încât bietul Chicot rămăsese înţepenit în cerceveaua ferestrei.
Chicot îşi adună toate puterile, toată răbdarea şi toată iscusinţa pentru a desface catarama centironului. Din păcate, catarama se afla chiar sub pieptul său, care o apăsa cu toată greutatea; se văzu deci nevoit să schimbe tactica; de bine de rău, izbuti să-şi prelingă braţul pe lângă corp, ducându-l la spate, şi să scoată spada din teacă, iar din moment ce reuşi s-o tragă afară, îi veni mult mai uşor să găsească, datorită trupului său colţuros, un gol prin care să strecoare mânerul; spada căzu deci mai înainte pe lespezi, după care Chicot, lunecând ca un ţipar prin deschizătură, îşi dădu la rândul său drumul jos, proptindu-se în palme ca să nu sufere prea tare de pe urma căzăturii.
Lupta asta crâncenă a lui Chicot împotriva cercevelelor de fier ale ferestrei nu se putea înfăptui fără să stârnească oarecare zgomot; aşa încât, în clipa când se ridica de jos, fugarul se pomeni faţă-n faţă cu un ostaş.
— Doamne, Maica Domnului, n-aţi păţit ceva, domnule Chicot? îl întrebă ostaşul, întinzând spre el capătul halebardei ca să aibă de ce să se prindă.
"Încă unul!" se zbârli în sinea lui Chicot.
Pe urmă, gândindu-se la interesul pe care i-l arătase bietul om, îl linişti:
— Nu, dragul meu, n-am păţit nimic.
— Mare noroc aţi avut – spuse soldatul. Aş vrea să văd şi eu pe cineva care să poată face asemenea scamatorie fără să-şi spargă capul. Într-adevăr, numai dumneavoastră sunteţi în stare de aşa ceva, domnule Chicot.
— Dar de unde naiba ştii cum mă cheamă?! se miră Chicot, dând să plece mai departe.
— Ştiu fiindcă v-am văzut azi la palat şi am întrebat: "Cine-i gentilomul acela atât de falnic, care stă de vorbă cu regele?" "E domnul Chicot", mi-a spus cineva. Şi uite aşa am aflat.
— Foarte drăguţ din partea dumitale – spuse Chicot – dar, cum sunt din cale afară de grăbit, o să-mi îngădui, prietene...
— Ce anume, domnule Chicot?
— Să te părăsesc şi să mă duc la treaba mea.
— Dar nimeni n-are voie să iasă noaptea din palat; am ordin.
— Vezi bine totuşi că se poate ieşi, de vreme ce am ieşit.
— E într-adevăr o dovadă, ştiu, dar...
— Dar?
— O să vă-ntoarceţi înapoi şi gata, domnule Chicot.
— A, nu!
— Cum nu?
— În orice caz, nu pe aici: e un drum destul de păcătos.
— Dacă aş fi fost ofiţer, în loc să fiu soldat prost, v-aş fi întrebat pentru ce aţi ieşit pe-acolo; dar asta nu-i treaba mea; treaba mea este să vă întoarceţi înapoi. Intraţi, vă rog, înăuntru, domnule Chicot!
Soldatul îi făcuse această rugăminte cu un ton atât de convingător, încât Chicot se simţi mişcat. Drept care scotoci din nou în buzunar şi scoase zece pistoli.
— Eşti un om prea chibzuit, prietene – îi spuse el – ca să nu-ţi dai seama că, de vreme ce mi-am rupt hainele într-un hal fără hal ieşind pe fereastră, aş păţi-o şi mai rău dacă aş încerca să mă întorc înapoi tot pe-acolo; ar însemna atunci să le fac ferfeniţă şi să umblu gol, ceea ce, cred, ar fi cât se poate de necuviincios când te gândeşti că aici, la curte, sunt atâtea femei tinere şi frumoase, începând cu regina. Dă-mi voie deci să ies, dragul meu, ca să caut un croitor.
Şi-i puse în palmă cei zece pistoli.
— Atunci ieşiţi repede, domnule Chicot, repede, vă rog.
Şi vârî banii în buzunar.
Chicot se strecură afară în stradă şi încercă să se dumerească încotro s-o apuce: ca să ajungă la palat, străbătuse tot oraşul; însemna deci că trebuie să pornească în direcţia opusă ca să poată ieşi din oraş pe poarta opusă celei pe care intrase. Nimic mai uşor.
Noaptea, senină şi luminoasă, nu era câtuşi de puţin prielnică unei evadări. Chicot se gândea cu părere de rău la binecuvântatele nopţi neguroase ale Franţei, mulţumită cărora, la ora aceea, pe oricare stradă din Paris doi oameni puteau trece unul pe lângă altul la o distanţă de cî-ţiva paşi fără să se vadă; pe de altă parte, pe uliţele pardosite cu pietre de râu ale oraşului, ghetele lui potcovite răsunau ca nişte copite de cal.
Ambasadorul, căruia totul părea să-i meargă pe dos în seara aceea, nici nu apucă bine să dea colţul străzii şi se întâlni cu o patrulă. Se opri deci locului de bună voie, gândindu-se că ar putea să trezească bănuieli dacă ar încerca să se ascundă sau să treacă mai departe valvârtej.
— A, bună seara, domnule Chicot! îl întâmpină comandantul, dându-i onorul cu spada. Nu vreţi să vă conducem la palat? Pare-mi-se că v-aţi rătăcit şi căutaţi drumul.
— Ei, fir-ar să fie, oare toată lumea mă cunoaşte aici? mormăi Chicot printre dinţi. Doamne păzeşte! Mi se pare foarte curios. Apoi cu glas tare, silindu-se să se arate cât mai degajat cu putinţă: Nu, cornet – spuse el – te înşeli, nu mă duceam la palat.
— Rău faceţi, domnule Chicot – răspunse grav ofiţerul.
— Şi de ce, domnule?
— Pentru că există un decret care opreşte cu cea mai mare străşnicie pe locuitorii oraşului Nérac să iasă noaptea pe stradă, fără o învoire specială şi fără felinar decât doar dacă e ceva urgent.
— Să avem iertare, domnule – îi ţinu piept Chicot – dar decretul acesta nu mă priveşte pe mine.
— De ce?
— Pentru că eu nu sunt din Nérac.
— Da, dar sunteţi în Nérac... A fi locuitor nu înseamnă să fii din... ci să locuieşti în cutare oraş. N-o să pretindeţi acum că nu locuiţi în Nérac de vreme ce v-am întâlnit pe o stradă din Nérac.
— E foarte logic ce spuneţi, domnule; din păcate însă sunt grăbit. Ce-ar fi dacă aţi călca măcar o singură dată ordinul? Faceţi-mi, vă rog, hatârul acesta şi lăsaţi-mă să trec.
— O să vă rătăciţi, domnule Chicot: Nérac este un oraş întortocheat, s-ar putea să cădeţi în cine ştie ce groapă urât mirositoare, trebuie deci să vă călăuzească cineva; îngăduiţi-mi să vă dau trei oameni ca să vă însoţească până la palat.
— Dar nu ţi-am spus că nu mă duc la palat?
— Atunci unde vă duceţi?
— Nu pot să dorm noaptea şi de aceea am ieşit să mă plimb. Nérac este un oraş încântător şi plin de surprize, pe cât am putut să-mi dau seama: vreau să-l cunosc, să-l cercetez.
— Oamenii mei au să vă conducă oriunde poftiţi, domnule Chicot. Hei! Să vină trei oameni.
— Vă rog din suflet, domnule, lăsaţi-mă să mă bucur în voie de farmecul acestei plimbări; îmi place să umblu singur.
— Să nu vă iasă în cale hoţii şi să vă omoare.
— Am luat spada cu mine.
— Adevărat, n-am văzut-o până acum; atunci s-ar putea să vă aresteze prefectul pentru că umblaţi înarmat.
Chicot îşi dădu seama că nu era chip s-o scoată la capăt cu fineţuri: îl luă deci pe ofiţer deoparte:
— Uite ce e, domnule, eşti băiat tânăr şi chipeş şi ştii ce înseamnă dragostea: e cel mai neînduplecat tiran.
— Fără îndoială, domnule Chicot, fără îndoială.
— Ei bine, sunt îndrăgostit lulea, cornet, îmi ard călcâiele. Vreau neapărat să dau ochii cu o anumită doamnă.
— Unde stă?
— Într-un anumit cartier.
— Tânără?
— Douăzeci şi trei de ani.
— Nostimă?
— Ca un amoraş.
— Felicitările mele, domnule Chicot!
— Muţumesc. Îmi dai voie atunci să trec?
— De, ştiu eu? Pare-mi-se că-i urgent!
— Urgent, ăsta-i cuvântul, domnule.
— Puteţi trece, în cazul acesta.
— Dar singur, nu-i aşa? Îţi dai seama că nu pot să compromit?...
— Mai încape vorbă... Treceţi, domnule Chicot, treceţi.
— Eşti un băiat de zahăr, cornet.
— Îmi pare rău, domnule.
— Ba nu, să mor dacă te mint! E un gest frumos. Dar ia spune-mi, de unde mă cunoşti?
— V-am văzut cu regele, la palat.
"Ca să vezi ce înseamnă un oraş mic – chibzui în sinea lui Chicot. Să fi fost atât de cunoscut la Paris, de câte ori n-aş fi avut pielea ciuruită, în loc să scap doar cu câteva rupturi la haine!"
Şi strânse mâna ofiţerului.
— O clipă – spuse acesta. Încotro mergeţi?
— Spre poarta Agen.
— Aveţi grijă să nu vă rătăciţi.
— Nu-i ăsta drumul?
— Ba da: mergeţi înainte şi să dea Dumnezeu să nu vă întâlniţi cu cine nu trebuie; asta-i tot ce vă urez.
— Mulţumesc.
Chicot plecă mai sprinten şi mai voios ca oricând.
Nici nu apucase să facă însă o sută de paşi, că se şi întâlni nas în nas cu straja.
"Măi, să fie al dracului! Straşnic mai e păzit oraşul ăsta!" îşi spuse Chicot.
— Stai! strigă prefăcut o voce tunătoare.
— Totuşi, domnule – se împotrivi Chicot – aş vrea să... să...
— Ah! Domnul Chicot! Dumneavoastră eraţi? De ce umblaţi prin oraş pe o vreme atât de friguroasă? întrebă ofiţerul magistrat.
"Hotărât lucru, s-au înţeles între ei" se gândi Chicot, cât se poate de neliniştit.
Îl salută pe ofiţer şi dădu să treacă mai departe.
— Luaţi seama, domnule Chicot – îi atrase atenţia prefectul.
— La ce să iau seama, domnule magistrat?
— Aţi luat-o pe un drum greşit: pe aici ajungeţi la porţile oraşului.
— Păi asta şi vreau.
— Atunci nu vă dau voie să treceţi, domnule Chicot.
— Nici să nu vă gândiţi, domnule prefect. Ce dracu! Frumoasă boroboaţă aţi face!
— Totuşi...
— Veniţi mai încoace, domnule magistrat, să nu audă soldaţii ce vorbim.
Prefectul se apropie.
— Vă ascult – spuse el.
— Regele mi-a încredinţat o ştafetă pentru locotenentul de la poarta dinspre Agen.
— Aşa! rosti prefectul, cu o mutră nedumerită.
— Vă miră treaba asta?
— Da.
— Totuşi n-ar trebui să vă miraţi, de vreme ce ştiţi cine sunt.
— Ştiu pentru că v-am văzut cu regele la palat.
Chicot bătu din picior; începuse să-şi piardă răbdarea:
— Cred că nu mai e nevoie de altă dovadă ca să vă daţi seama că mă bucur de încrederea maiestăţii sale.
— Fireşte, fireşte! Duceţi-vă să duceţi ştafeta regelui, domnule Chicot. Nu vă mai opresc.
"E curios, zău, dar, în acelaşi timp e foarte plăcut – se gândi Chicot. Mereu mă poticnesc în drum şi totuşi picioarele mă duc mai departe. Să fiu al dracului: uite o poartă, trebuie să fie cea dinspre Agen; în cinci minute am ieşit din oraş."
Într-adevăr, puţin mai apoi se afla în faţa porţii păzite de o santinelă care se plimba de colo până colo, cu muscheta pe umăr.
— Dacă nu te superi, prietene – îi spuse Chicot – fii atât de bun, te rog, şi da ordin să mi se deschidă poarta.
— N-am dreptul să dau ordine, domnule Chicot, de vreme ce, după cum vedeţi, nu sunt decât soldat prost.
— Cum, şi tu mă cunoşti? exclamă Chicot, scos din sărite.
— Am această cinste, domnule Chicot; eram de gardă azi-dimineaţă la palat şi v-am văzut stând de vorbă cu regele.
— Foarte bine! Atunci, prietene, fiindcă mă cunoşti, trebuie să ştii un lucru.
— Ce anume?
— Că regele mi-a încredinţat o ştafetă, care trebuie să ajungă cât mai grabnic la Agen; deschide-mi măcar poarta secretă.
— Cu dragă inimă v-aş deschide, domnule Chicot, numai că, din păcate, nu ţin eu cheile.
— Dar cine le ţine?
— Ofiţerul de serviciu.
Chicot suspină.
— Şi unde este ofiţerul de serviciu? întrebă el.
— O, nu trebuie să vă osteniţi domnia voastră.
Ostaşul trase de şnurul unui clopoţel al cărui clinchet îl trezi pe ofiţerul ce adormise în post.
— Ce este? întrebă acesta, scoţând capul pe ferestruică.
— Don' locotenent, e un domn care vrea să-i deschidem poarta ca să iasă din oraş.
— A, domnul Chicot! strigă ofiţerul. Vă cer iertare, îmi pare nespus de rău că v-am făcut să aşteptaţi. O clipă numai şi sunt al dumneavoastră, cobor numaidecât.
Chicot îşi rodea unghiile, simţind că turbează.
"Ce-o mai fi şi asta, nu întâlnesc un singur om care să nu mă cunoască? Oraşul ăsta, zău, e ca un felinar, iar eu sunt lumânarea aprinsă înăuntru!"
Ofiţerul se arătă în pragul uşii.
— Vă rog să mă iertaţi, domnule Chicot, – spuse el, ieşindu-i grăbit în întâmpinare – dar m-a furat somnul.
— Mai încape vorbă, domnule! protestă Chicot. Doar pentru ce-i făcută noaptea, dacă nu pentru dormit! Eşti bun, te rog, să spui să-mi deschidă poarta? Din păcate, eu nu pot să dorm. Regele, cred că ştii şi dumneata, nu-i aşa, că regele mă cunoaşte?
— V-am văzut stând de vorbă cu maiestatea sa azi, la palat.
— Nici nu se putea altfel – mormăi printre dinţi Chicot. Fie cum zici, dar dacă m-ai văzut stând de vorbă cu regele, de auzit în orice caz nu m-ai auzit.
— Nu, domnule Chicot, eu nu spun decât ce este adevărat.
— Şi eu tot aşa. Aşadar, stând de vorbă cu mine, regele mi-a cerut să mă duc în noaptea asta la Agen, cu o misiune; asta e poarta care dă spre Agen, nu-i aşa?
— Da, domnule Chicot.
— E închisă?
— Precum vedeţi.
— Fii atât de bun să spui atunci, te rog, să mi-o deschidă.
— Bineînţeles, domnule Chicot, mai încape vorbă! Anthenas, Anthenas, deschide-i poarta domnului Chicot! Hai, repede repede!
Chicot făcu nişte ochi mari şi răsuflă adânc, întocmai ca un înotător care iese la suprafaţă după ce-a sărit în apă şi a stat cufundat cinci minute.
Poarta scârţii din balamale: o adevărată poartă a raiului pentru bietul Chicot, care întrezărea de partea cealaltă a ei toate bucuriile libertăţii.
Îl salută cu căldură pe ofiţer şi se pregăti să intre sub boltă.
— Rămas bun – spuse el – mulţumesc mult!
— Mergeţi sănătos, domnule Chicot, drum bun!
Chicot făcu încă un pas spre poartă.
— O clipă numai! strigă ofiţerul, alergând după Chicot şi apucându-l de mânecă. Zăpăcit mai sunt! Era să uit, stimate domnule Chicot, să vă cer biletul de voie.
— Cum? Ce bilet de voie?
— Bineînţeles; sunteţi militar, domnule Chicot, şi ştiţi, cred, nu-i aşa, ce este un bilet de voie? Nimeni nu poate ieşi, vă daţi seama, dintr-un oraş ca Nérac, mai ales că în oraşul acesta se află curtea domnească, fără învoirea regelui.
— Şi de cine trebuie să fie semnat biletul acesta de voie?
— Chiar de suveran, cu mâna sa. De vreme ce chiar maiestatea sa v-a trimis în misiune afară de oraş, fireşte că n-a uitat să vă semneze un bilet de voie.
— Ei, asta-i bună! Nu cumva te îndoieşti că m-a trimis regele? spuse Chicot, cu o privire scăpărătoare, căci îşi dădea seama că e pe cale să se înece la mal şi mânia făcuse să-i încolţească în minte gândul amarnic de a ucide atât pe ofiţer cât şi pe portar şi de a o rupe la fugă pe poartă cu orice risc, chiar dacă ar şti că s-ar trage după el o sută de focuri de archebuză.
— Nu mă îndoiesc de nimic, domnule Chicot, mai cu seamă de lucrurile pe care mi-aţi făcut cinstea să mi le destăinuiţi, dar, gândiţi-vă şi dumneavoastră că, de vreme ce regele v-a încredinţat această misiune...
— Chiar maiestatea sa în carne şi oase, domnule, în carne şi oase!
— Cu atât mai mult. Maiestatea sa ştia deci că trebuie să ieşiţi pe poartă.
— Drăcia dracului! izbucni Chicot. Cred şi eu că ştia.
— Atunci înseamnă c-o să-i pot preda mâine dimineaţă domnului guvernator al oraşului biletul de voie.
— Şi guvernatorul oraşului cine e? se interesă Chicot.
— Domnul de Mornay, care nu glumeşte cu ordinele, domnule Chicot, aşa cum bine ştiţi, şi care ar porunci să fiu executat dacă aş nesocoti ordinul pe care l-am primit.
Chicot începuse tocmai să alinte cu palma mânerul spadei, când, întorcând capul, văzu că poarta era străjuită pe dinafară de o patrulă ce fusese pusă anume acolo ca să-l împiedice pe Chicot să iasă, chiar dacă i-ar fi făcut de petrecanie şi locotenentului, şi santinelei, şi portarului.
"S-a isprăvit – îşi spuse Chicot, oftând – mi-au jucat un renghi de toată frumuseţea! Sunt un dobitoc, nu mai e nimic de făcut!"
Şi se răsuci pe călcâie.
— Vreţi să vă conducem, domnule Chicot? întrebă ofiţerul.
— Mulţumesc, nu-i nevoie! răspunse Chicot.
Se întoarse deci înapoi la palat, dar pătimirile lui, din păcate, nu se încheiaseră.
Pe drum se întâlni din nou cu prefectul, care-l luă în primire:
— A, ia te uită! Domnul Chicot! Cum aşa, v-aţi şi îndeplinit misiunea? Halal! Numai un om iute ca domnia voastră putea să facă aşa ceva!
Ceva mai încolo, la colţul străzii, cornetul îl întâmpină strigându-i:
— Bună seara, domnule Chicot! Ei, cum a rămas cu cuconiţa aceea, ştiţi?... Vă place aici la noi, la Nérac, domnule Chicot?
În sfârşit, ostaşul din peristilul palatului, care stătea încă de strajă la postul lui, îl luă la rândul său în focuri:
— Bată-l nevoia de croitor, domnule Chicot, că tare prost v-a mai cârpit hainele, să mă ierte Dumnezeu, dar sunteţi mai jerpelit acum decât la plecare.
Chicot nu se mai încumetă să se strecoare înăuntru pe ferestruica îngustă ca o filieră, de teamă să nu rămână jupuit ca un iepure, şi se mulţumi să se culce pe jos, în faţa uşii, prefăcându-se că doarme. Din întâmplare sau poate mai curând de milă, uşa se deschise, în sfârşit, şi putu să intre astfel, copleşit de ruşine şi cu coada între picioare, în palat.
Mutra lui înspăimântată avu darul să-l înduioşeze pe pajul care nu se clintise din locul unde-l lăsase.
— Dragă domnule Chicot – îi spuse el – vreţi să vă dau cheia tuturor acestor dandanale?
— Dă-mi-o, năpârcă, dă-mi-o! bolborosi Chicot.
— Ei bine, regele vă îndrăgeşte atât de mult, încât a ţinut neapărat să vă păstreze.
— Ştiai va să zică, pungaşule, şi nu mi-ai spus nimic!
— Cum puteam să vă spun, domnule Chicot, când era un secret de stat!
— Totuşi te-am mituit, ticălosule!
— Ei, da, dar secretul făcea mai mult decât zece pistoli, dragă domnule Chicot, cred că recunoaşteţi şi dumneavoastră.
Chicot intră la el în cameră şi adormi de necaz.
LIII
MAESTRUL DE VÂNATOARE AL REGELUI NAVAREI
Părăsindu-l pe rege, Margareta se îndreptase, fără să stea o clipă în cumpănă, spre apartamentul domnişoarelor de onoare.
În treacăt îl luase cu dânsa şi pe medicul său Chirac, care era găzduit la palat, şi intrase împreună cu el în odaia bietei Fosseuse, care, palidă şi înconjurată de priviri pline de curiozitate, se plângea de dureri la stomac, fără a se Învrednici, atât erau de cumplite durerile ce o chinuiau, să răspundă la vreo întrebare, nici să primească vreo îngrijire ce i le-ar fi putut uşura.
Fosseuse avea pe vremea aceea între douăzeci şi douăzeci şi unu de ani; era o făptură frumoasă şi înaltă, cu ochi albaştri şi părul blond, cu trupul zvelt şi plin de nuri şi cu o înfăţişare distinsă; numai că de vreo trei luni nu mai ieşea de loc din casă şi se plângea de o slăbiciune ce nu-i îngăduia să se ridice în picioare; de aceea stătea mai tot timpul întinsă pe o canapea, pentru ca, în cele din urmă, să treacă de pe canapea în patul său.
Chirac începu prin a le spune celor de faţă să iasă din încăpere, după care se aşeză la căpătâiul bolnavei, rămânând singur cu ea şi cu regina.
Înfricoşată de aceste preparative, cărora cele două chipuri din preajma sa, al lui Chirac şi al reginei, unul cu desăvârşire nepăsător, iar celălalt ca un sloi de gheaţă, îi dădeau o anumită solemnitate, Fosseuse se ridică ceva mai sus pe pernă şi îngăimă o mulţumire pentru cinstea pe care i-o făcea stăpâna sa, regina.
Margareta era şi mai palidă la obraz decât Fosseuse, ceea ce arată că suferinţele mândriei rănite sunt mai mistuitoare decât cele pe care le poate pricinui cruzimea sau boala.
Chirac cercetă pulsul tinerei fete, mai mult fără voia ei.
— Ce vă supără? întrebă el, după ce-i ţinu mâna câteva clipe.
— Mă doare stomacul, domnule – răspunse biata copilă. N-ar fi nimic însă, vă rog să mă credeţi, dacă cel puţin aş avea parte de linişte.
— Ce fel de linişte, domnişoară? întrebă regina.
Fosseuse izbucni în plâns.
— Nu trebuie să-ţi faci sânge rău, domnişoară – continuă Margareta – maiestatea sa m-a rugat să vin să te văd ca să te îmbărbătez.
— Oh, câtă bunătate, doamnă!
Chirac lăsă jos mâna bolnavei.
— Ştiu acum – spuse el – de ce boală suferiţi.
— Ştiţi? bolborosi Fosseuse, cutremurându-se.
— Da, ştim cât trebuie să suferi – adăugă regina.
Fosseuse stătea cu inima pierită de spaimă, văzându-se astfel la cheremul celor două chipuri împietrite, cel al ştiinţei şi cel al geloziei.
Margareta îi făcu semn lui Chirac, care ieşi numaidecât din încăpere. Fosseuse începu să tremure toată, îngrozită, şi puţin lipsi ca să nu-şi piardă cunoştinţa.
— Domnişoară – rosti atunci Margareta – cu toate că de o bucată de vreme te porţi cu mine ca şi când aş fi o străină, şi cu toate că în fiecare zi îmi ajung la ureche proastele servicii pe care mi le faci faţă de soţul meu...
— Eu, doamnă?
— Nu mă întrerupe, te rog. Cu toate că, în sfârşit, ai năzuit să dobândeşti o mărire cu mult mai presus de ambiţiile pe care s-ar cuveni să le ai, prietenia pe care ţi-o purtam şi pe care am hărăzit-o tuturor domnişoarelor de onoare din suita mea, suită din care şi dumneata faci parte, mă îndeamnă să-ţi întind o mână de ajutor în restriştea în care te afli în momentul de faţă.
— Doamnă, vă jur că...
— Nu tăgădui, şi aşa sunt destul de mâhnită. Caută deci şi nu pângări onoarea dumitale, în primul rând, şi, o dată cu ea, şi pe a mea de vreme ce faci parte din suita mea şi deci am tot interesul, la fel ca şi dumneata, ca onoarea dumitale să rămână nepătată. Domnişoară, mărturiseşte-mi tot, şi atunci îţi voi purta de grijă ca o mamă.
— Vai, doamnă! Puteţi crede oare ce spun gurile rele?
— Fă bine şi nu mă mai întrerupe, domnişoară, căci mă tem că nu avem timp de pierdut. Vreau să spun că în momentul acesta domnul Chirac, care cunoaşte boala dumitale – ţii minte ce zicea adineauri – domnul Chirac s-a oprit în anticameră, unde toată lumea va afla din gura lui că molima despre care se vorbeşte în ţară a pătruns în palat şi că s-ar putea să te fi molipsit şi dumneata. Totuşi am de gând, dacă mai e încă vreme, să te iau cu mine la Mas-d'Agenois, un conac care se află destul de departe de soţul meu, regele; acolo vom fi singure sau aproape singure; la rândul său, monarhul pleacă împreună cu suita sa la vânătoare, şi cum, după spusele sale, această vânătoare o să ţină câteva zile, în tot acest timp o să fie plecat; aşa că vom rămâne la Mas-d'Agenois până ce vei fi născut.
— Doamnă, doamnă! se tângui sărmana Fosseuse, împurpurată de ruşine şi de suferinţă. Dacă, într-adevăr, credeţi ceea ce se vorbeşte pe socoteala mea, lăsaţi-mă atunci să mor ca un câine.
— Văd că nu ştii să preţuieşti cum se cuvine generozitatea mea, domnişoară şi, în acelaşi timp, te bizui prea mult pe prietenia regelui, care m-a rugat să nu te părăsesc.
— Regele!... Să fi spus regele oare...?
— Pui la îndoială cuvintele mele, domnişoară? Dacă n-aş vedea mărturiile adevăratei dumitale boli, dacă nu mi-aş da seama după zvârcolirile dumitale că se apropie deznodământul, poate că aş fi înclinată să cred în tăgăduielile dumitale.
În momentul acela, ca şi când ar fi vrut să confirme spusele reginei, biata fată, răpusă de nişte dureri înfiorătoare, se prăbuşi în aşternut, vânătă la faţă şi gâfâind.
Margareta o privi câteva clipe fără duşmănie, dar şi fără milă.
— Mai pot oare să pun vreun temei pe tăgăduielile dumitale, domnişoară? o întrebă ea când, în cele din urmă, nefericita reuşi să se ridice în capul oaselor, cu faţa scăldată în lacrimi şi atât de răvăşită, încât ar fi înmuiat chiar şi inima Caterinei de Medicis.
În aceeaşi clipă, ca şi când Dumnezeu ar fi vrut să vină în ajutorul sărmanei copile, uşa se deschise şi regele intră precipitat înăuntru.
Henric, care, spre deosebire de Chicot, nu avea nici un motiv să doarmă, nu închisese ochii toată noaptea.
După ce lucrase un ceas întreg cu Mornay, în care timp pusese la cale toate pregătirile trebuincioase în vederea vânătorii anunţate cu atâta fală lui Chicot, se îndreptase grăbit spre pavilionul domnişoarelor de onoare.
— Ce-am auzit! spuse el, intrând în odaie. Fosseuse e tot bolnăvioară, draga de ea!
— Vedeţi, doamnă! exclamă tânăra fată, dând cu ochii de iubitul ei şi simţind că prinde viaţă, datorită sprijinului ce-i sosise. Vedeţi că regele n-a spus nimic şi că am făcut bine să tăgăduiesc?
— Domnule – îi tăie cuvântul regina, întorcându-se către Henric – fii bun te rog şi pune capăt odată acestei discuţii umilitoare. Mi s-a părut că înţeleg adineauri că maiestatea voastră mi-a făcut cinstea de a-mi acorda încrederea sa, dezvăluindu-mi starea în care se află domnişoara. Atrage-i atenţia deci că ştiu tot, ca să nu-şi mai îngăduie de aci înainte să pună la îndoială cuvintele mele.
— Fetiţo – întrebă Henric cu o duioşie pe care nici nu încercă măcar s-o ascundă – de ce te încăpăţânezi să tăgăduieşti?
— E o taină care nu-mi aparţine, sire – răspunse copila, care se dovedise atât de vitează până atunci – şi câtă vreme nu am primit din partea maiestăţii voastre încuviinţarea de a mărturisi...
— Fosseuse, draga de ea, are o inimă vitează, doamnă – spuse Henric. Te rog din suflet s-o ierţi, iar dumneata, fetiţo, poţi avea toată încrederea în bunăvoinţa reginei dumitale. Recunoştinţa rămâne în seama mea şi voi avea grijă s-o dovedesc.
Şi luând mâna Margaretei, Henric i-o strânse cu însufleţire.
În momentul acela, tânăra fată fu cuprinsă de o nouă răbufnire de dureri năprasnice; pentru a doua oară, biruită de iureşul vijelios, Fosseuse se frânse în două ca lujerul unui crin, lăsându-şi capul în piept, cu un geamăt înăbuşit şi sfâşietor.
Văzând fruntea ei palidă, ochii înlăcrimaţi, părul jilav şi răvăşit, văzând tâmplele şi buzele bietei fete îmbrobonate de sudorile spaimei ce păreau să prevestească agonia, Henric se simţi cutremurat până în adâncul sufletului. Se repezi atunci ca scos din minţi spre ea, cu braţele deschise:
— Fosseuse, draga mea Fosseuse! murmură el, căzând în genunchi lângă pat.
Încruntată şi cu buzele încleştate, Margareta se duse la fereastră şi-şi lipi fruntea încinsă de geam.
Fosseuse mai găsi încă destulă putere în ea ca să-şi ridice braţele şi să şi le încolăcească pe după grumazul iubitului său, apoi îşi apăsă buzele pe gura lui, crezând că-i sunase ceasul şi că prin acest ultim şi suprem sărut îi dăruia lui Henric sufletul său, luându-şi totodată rămas bun de la el.
Pe urmă căzu pe pat în nesimţire.
Henric, la fel de palid, de mut şi de neînsufleţit ca şi ea, îşi lăsă capul să cadă peste aşternutul patului său de suferinţă ce părea gata să se preschimbe într-un linţoliu. Margareta se apropie de cei doi îndrăgostiţi, în atitudinea cărora durerea fizică se îngemăna cu suferinţa morală.
— Ridică-te, domnule, şi dă-mi voie să-mi îndeplinesc datoria pe care m-ai obligat s-o iau asupra mea – îi spuse ea cu o fermitate plină de măreţie. Şi cum Henric părea neliniştit de această mărturisire şi se ridicase pe jumătate, lăsând numai un genunchi în pământ, regina îl linişti: O, n-avea nici o teamă, domnule, atunci când mândria mea este rănită, mă simt stăpână pe mine; dacă ar fi fost inima mea în joc, poate că n-aş mai fi avut atâta sânge rece; din fericire însă, inima mea n-are nici un amestec aici.
Henric înălţă capul.
— Doamnă? rosti el.
— Nici un cuvânt mai mult, domnule – spuse Margareta, întinzându-i mâna – altminteri aş putea să cred că îngăduinţa dumitale are un tâlc. Suntem frate şi soră, ne vom înţelege deci.
Henric o conduse lângă patul sărmanei Fosseuse şi, luând mâna îngheţată a bolnavei, o puse în mâna fierbinte a Margaretei.
— Şi-acum pleacă, sire, du-te la vânătoare – spuse Margareta. În momentul de faţă, cu cât vei lua mai mulţi oameni cu domnia ta, cu atât vor rămâne mai puţini curioşi în jurul patului... domnişoarei.
— Totuşi n-am văzut pe nimeni în anticameră! se miră Henric.
— Nu, sire – răspunse Margareta, zâmbind – toate lumea crede c-ar fi vorba de ciumă. Grăbeşte-te deci şi caută-ţi alte plăceri.
— Doamnă – spuse Henric – mă pregăteam tocmai de plecare; mă duc să vânez pentru noi amândoi.
Învălui într-o ultimă privire plină de duioşie pe Fosseuse, care încă nu-şi venise în simţiri, şi ieşi repede pe uşă.
În clipa când ajunse în anticameră, îşi scutură capul ca şi cum ar fi vrut să alunge o umbră de îngrijorare ce mai stăruia încă pe fruntea lui, apoi, cu o figură senină, luminată de surâsul acela viclean atât de caracteristic, se urcă la Chicot, care, precum am spus, dormea cu pumnii strânşi.
Regele ceru să i se deschidă uşa şi se apucă să-l zgâlţâie pe somnorosul ce lenevea în pat.
— Hei, vere, deşteptarea! îl luă el la zor. Sus, vere, sus, e ora două!
— Doamne păzeşte! spuse Chicot. Mă văzui acum şi vărul maiestăţii voastre, sire! Nu cumva mă asemuiţi cu ducele de Guise?
Într-adevăr, de câte ori venea vorba despre ducele de Guise, Hernie îl numea vărul său.
— Nu te asemuiesc cu nimeni. Nu eşti tu prietenul meu?
— De aceea mă ţineţi aici zălog, pe mine, ditai ambasadorul! Sire, nesocotiţi drepturile neamului omenesc.
Henric începu să râdă; Chicot, care mai presus de orice era un om de duh, nu se putu opri să nu-i ţină tovărăşie.
— Zău dacă nu eşti nebun! Ce dracu te-a apucat de-ai vrut s-o ştergi de aici? Nu ne-am purtat oare destul de bine cu tine?
— Prea bine chiar, să nu-mi fie de deochi, mult prea bine! Parcă aş fi o gâscă pe care o ţineţi la îngrăşat în poiată. Toată lumea mă răsfaţă: "Ce drăguţ e Chicot, mititelul de el!", în schimb, mi s-au tăiat aripile şi nu pot să ies din casă fiindcă uşa-i încuiată.
— Chicot, băiatule, fii pe pace – îl linişti Henric, clătinând din cap – nu eşti destul de gras pentru ospeţele mele.
— Ei, dar ce s-a întâmplat, sire – spuse Chicot, ridicându-se în capul oaselor – de sunteţi aşa de bine dispus în dimineaţa asta? Veşti bune cumva?
— Ştii de ce? Pentru că plec la vânătoare şi, vezi tu, de câte ori mă duc să vânez, parcă toată lumea-i a mea. Hai, scoală-te, vere, scoală-te!
— Cum? Mă luaţi şi pe mine, sire?
— Vei fi istoriograful meu. Chicot.
— Adică ce să fac: să însemn pe răboj împuşcăturile trase?
— Întocmai.
Chicot clătină din cap.
— Ei, ce e? întrebă regele.
— Ce să fie, sire – răspunse Chicot – totdeauna am simţit o strângere de inimă când am văzut pe cineva vesel din cale afară.
— Nu mai spune!
— Da, e la fel ca atunci când soarele...
— Ei, ce se întâmplă?
— Păi, de, sire, înseamnă că ploaia, fulgerele şi trăsnetele sunt pe-aproape.
Henric îşi mângâie barba surâzând şi răspunse:
— Nu-i nimic, Chicot, dacă vine vreo furtună, pelerina mea este destul de largă ca să te acopere şi pe tine. Pe urmă, ieşind în anticameră, în timp ce Chicot se îmbrăca bombănind, porunci: Aduceţi-mi calul şi spuneţi-i domnului de Mornay că sunt gata.
— Aha! Va să zică domnul de Mornay este azi maestrul de vânătoare? întrebă Chicot.
— Domnul de Mornay este tot ce vrei aici, Chicot – răspunse Henric. Fiind atât de sărac, regele Navarei nu are destule mijloace pentru a împărţi dregătoriile sale la mai mulţi. Eu n-am decât un singur om, Chicot.
— Da, dar unul şi bun! oftă Chicot.
LIV
CUM SE VÂNAU LUPII ÎN NAVARA
Aruncând o privire asupra pregătirilor de plecare, Chicot nu se putu stăpâni să nu constate cu jumătate de gură că vânătorile regelui Henric de Navara erau mai puţin fastuoase decât cele ale regelui Henric al Franţei.
Suita maiestăţii sale era alcătuită doar din doisprezece sau cincisprezece gentilomi, printre care îl recunoscu pe domnul viconte de Turenne, pricina unor anumite neînţelegeri matrimoniale.
În afară de asta, cum toţi aceşti domni nu erau bogaţi decât doar de ochii lumii şi cum nu aveau venituri destul de mari pentru a-şi îngădui să azvârle banii pe lucruri prisoselnice, ba chiar uneori pe lucruri de folos, mai toţi aproape, în loc să fie îmbrăcaţi în costume de vânătoare, aşa cum cerea moda timpului, purtau coifuri şi platoşe, ceea ce îl făcu pe Chicot să întrebe dacă nu cumva lupii din pădurile Gasconiei aveau la îndemână muschete şi artilerie.
Auzind întrebarea, cu toate că nu-i fusese adresată lui, Henric se apropie de Chicot şi-l bătu pe umăr.
— Nu, fiule – îi răspunse el – lupii din Gasconia nu au nici muschete, nici artilerie, în schimb sunt nişte lighioane aprige, înzestrate cu colţi şi gheare puternice, şi care îi poartă pe vânători prin nişte hăţişuri atât de dese, întât ar putea să-şi agaţe îmbrăcămintea în spini şi să şi-o sfâşie; şi dacă o haină de mătase sau de catifea sau chiar o tunică de postav ori din piele de bivol poate fi sfâşiată destul de lesne, o platoşă ar fi cam greu să se rupă.
— Este şi asta o explicaţie – mormăi Chicot – deşi nu-i prea grozavă.
— Ce să-ţi fac, alta n-am – spuse Henric.
— Trebuie deci să mă mulţumesc cu ea?
— Altceva mai bun n-ai de făcut, fătul meu.
— Fie şi aşa!
— Iată un fie ce lasă să se întrevadă o intenţie critică – zise Henric, râzând. Eşti supărat pe mine pentru că ţi-am stricat tabietul ca să te iau la vânătoare?
— Ca să spun drept, da.
— Şi cârteşti?
— Nu e voie?
— Dimpotrivă, dragul meu, dimpotrivă, cârteala este pe toate buzele în Gasconia.
— Ei, Doamne, trebuie să mă înţelegeţi, sire; vedeţi, eu nu sunt vânător – răspunse Chicot şi, oricum, trebuie să fac şi eu ceva, sărmanul de mine, care stau ca un trântor şi tai frunză la câini, în timp ce domniile voastre vă lingeţi mustăţile, adulmecând urma îmbietoare a bieţilor lupi pe care îi veţi încolţi toţi doisprezece sau cincisprezece câţi sunteţi aci.
— Aşa, bravo! spuse regele, zâmbind de aluziile ironice ale lui Chicot. Întâi te-ai legat de îmbrăcăminte şi acum de numărul nostru. Ia-ne la vale, Chicot, ia-ne la vale, scumpule, nu te sfii!
— Îmi pare rău, sire!
— Vreau totuşi să-ţi atrag atenţia că nu eşti de loc îngăduitor, fiule: Béarn nu este o ţară chiar atât de mare ca Franţa. Acolo regele este de obicei însoţit de câte două sute de vânători, pe când eu, precum vezi, trebuie să mă mulţumesc numai cu doisprezece.
— Da, sire.
— Dar – continuă Henric – poate c-o să crezi că mă laud ca orice gascon, trebuie să ştii că uneori, ceea ce presupun că nu se întâmplă pe acolo, uneori, zic, aflând că am plecat la vânătoare, unii gentilomi de la ţară îşi părăsesc castelele sau conacele şi vin de se alătură vânătorilor mei, aşa că mă trezesc câteodată cu o suită destul de frumoasă.
— Mă prind, sire, că nu voi avea parte să văd o asemenea minunăţie – spuse Chicot. Aşa sunt eu, sire, totdeauna am ghinion.
— Cine ştie? răspunse Henric, cu râsul lui zeflemitor.
Trecuse o bucată de vreme de când ieşiseră pe poarta oraşului, depărtându-se de Nérac, şi cum mergeau aşa, pe câmp, în pasul cailor, de aproape o jumătate de oră, Henric îi spuse lui Chicot, ducându-şi mâna streaşină la ochi:
— Ia uite, ia uite, cred că nu mă înşel.
— Ce s-a întâmplat? întrebă Chicot.
— Priveşte acolo, spre marginea oraşului Moiras: nu se zăresc cumva nişte călăreţi?
Chicot se ridică în scări.
— Ba parcă da, sire, aşa mi se pare – spuse el.
— Mie nu mi se pare, ci sunt convins.
— Da, într-adevăr, nişte călăreţi – adăugă Chicot, uitându-se mai atent – dar nu vânători.
— De unde ştii că nu sunt vânători?
— Pentru că sunt împlătoşaţi mai dihai decât Roland şi decât Amadis – răspunse Chicot.
— N-are nici o importanţă îmbrăcămintea, dragă Chicot, ai avut doar prilejul să-ţi dai seama, văzându-ne pe noi, că nu haina face pe vânător.
— Dar, sire – exclamă Chicot – cred că sunt pe puţin vreo două sute de oameni acolo!
— Şi ce dovedeşte asta, fiule? Că Moiras este o moşie care-mi aduce venituri frumoase.
Chicot îşi simţea curiozitatea tot mai mult aţâţată.
Trupa al cărei efectiv Chicot îl apreciase cu zgârcenie, deoarece era alcătuită din două sute cincizeci de călăreţi, se alătură în tăcere alaiului domnesc; fiecare din oamenii ce făceau parte din ea era bine echipat, avea un cal voinic şi cu toţii se aflau sub comanda unui bărbat chipeş, care se apropie de Henric spre a-i săruta mâna, curtenitor şi cu devotament.
Trecură râul Gers prin vad; între Gers şi Garonne, într-o vâlcea, întâlniră o altă ceată de vreo sută de oameni; căpitanul ei ieşi înaintea lui Henric şi, după felul cum îi vorbi, părea că-şi cere iertare că nu-i adusese mai mulţi vânători. Henric se arătă convins de cuvintele lui şi-i întinse mâna.
Merseră mai departe până ce le tăie drumul fluviul Garonne. Aşa cum trecuseră râul Gers prin vad, trecură şi peste Garonne; numai că Garonne, fiind mai adâncă decât Gers, cam la o treime din lăţimea albiei, caii nu mai atinseră fundul cu picioarele şi îşi urmară calea înotând pe o distanţă de vreo treizeci-patruzeci de paşi; totuşi, împotriva tuturor aşteptărilor, ajunseră pe malul celălalt fără să fi păţit nimeni nimic.
— Sfinte Sisoe! se minună Chicot. Ce sunt scamatoriile astea, sire? Când aveţi la îndemână poduri, şi mai sus, şi mai jos de Agen, pentru ce trebuie să intraţi cu platoşele în apă?
— Dragă Chicot – îl lămuri Henric – noi, ăştia de pe aici, vezi tu, suntem nişte sălbatici, aşa că trebuie să ne treci cu vederea unele lucruri. Răposatul meu frate Carol, dacă ţii minte, spunea că sunt mistreţul lui, iar mistreţul (dar tu nu eşti vânător şi deci n-ai de unde să ştii treaba asta) mistreţul, zic, niciodată nu se abate din drum: se duce glonţ înainte; mi-am însuşit şi eu obiceiurile lui, de vreme ce amândoi purtăm acelaşi nume: îmi place să nu mă abat din drum. Dacă se întâmplă să-mi iasă un fluviu în cale, intru în apă şi-l trec, iar dacă se înalţă o cetate în faţa mea – pe toţi dracii! – o înghit dintr-o îmbucătură ca pe plăcintă.
Cuvintele mucalite ale Bearnezului fură întâmpinate de cei din preajmă cu nestăvilite hohote de râs.
Numai domnul de Mornay, care nu se dezlipea o clipă de lângă monarh, nu catadicsi a râde cu poftă, mulţumindu-se doar să strângă din buze, ceea ce, din partea lui, era semnul unei veselii nemaipomenite.
— Mornay este în toane foarte bune azi – îi şopti la ureche Bearnezul, încântat, lui Chicot. L-ai văzut cum a râs de ghiduşiile mele?
Chicot se întreba de care din cei doi se cuvenea să râdă mai întâi: de stăpânul, care părea atât de fericit că reuşise să-şi înveselească slujitorul, sau de slujitorul, căruia nimic pe lume nu era în stare să-i descreţească fruntea. Mai presus de orice însă, în adâncul gândurilor lui Chicot stăruia nedumerirea.
După ce trecură pe malul celălalt al fluviului, la vreo jumătate de leghe de Garonne, Chicot văzu ieşind la iveală o ceată de trei sute de călăreţi ce stătuseră până atunci ascunşi într-o pădure de pini.
— O, Doamne, monseniore! îi suflă el lui Henric. Nu cumva oamenii ăştia or fi nişte cârcotaşi care, auzind că aţi plecat la vânătoare, de necaz, au venit acum să vă pună beţe în roate?
— Da' de unde! îl linişti Henric. Te înşeli şi de astă dată, fiule; oamenii aceştia sunt nişte prieteni care vin de la Puymirol ca să ne însoţească, nişte prieteni în lege.
— Maică Precistă! Până la urmă, sire, vor fi mai mulţi oameni în alaiul maiestăţii voastre decât copaci în pădure!
— Chicot, puiule, să mă ierte Dumnezeu, dar îmi vine să cred că probabil ţi-a mers vestea în toată ţara că ai sosit şi acum toată lumea aleargă de pretutindeni spre a cinsti pe regele Franţei, în numele căruia ai venit aici.
Chicot era prea isteţ ca să nu-şi dea seama că, de o bucată de vreme, regele îl lua peste picior. Fără să se supere câtuşi de puţin, deveni totuşi mai bănuitor.
Ziua se încheie la Monroy, unde gentilomii din partea locului, care se strânseseră să-i întâmpine ca şi când ar fi fost înştiinţaţi mai dinainte că regele Navarei urma să treacă pe acolo, dădură în cinstea lor un ospăţ de toată frumuseţea, la care Chicot luă parte cu cea mai mare însufleţire, dat fiind că însoţitorii săi nu socotiseră de cuviinţă să facă un scurt popas pentru o bagatelă fără nici o importanţă cum este mâncarea şi că, în consecinţă, nimeni nu pusese nimic în gură de când plecaseră din Nérac.
Henric fu găzduit în cea mai frumoasă casă din localitate, anume pregătită pentru el; jumătate din trupă se culcă pe jos, de-a lungul străzii pe care poposise regele, iar cealaltă jumătate la marginea oraşului.
— Dar când începe vânătoarea? îl întrebă Chicot pe Henric, care tocmai pusese un slujitor să-i tragă cizmele.
— N-am ajuns încă pe meleagurile lupilor, dragă Chicot – îi răspunse Henric.
— Şi când o să ajungem, sire?
— Eşti curios?
— Nu prea, sire, dar, vă daţi seama, orice om vrea să ştie unde se duce.
— Lasă c-ai să afli mâine, fiule. Deocamdată, culcă-te acolo, pe perne, în stânga mea: uite că Mornay a şi început să sforăie în dreapta mea.
— Să nu-i fie de deochi – spuse Chicot e mai guraliv când doarme decât atunci când e treaz.
— Într-adevăr – recunoscu Henric – nu este prea vorbăreţ de felul lui: trebuie să-l vezi însă la vânătoare, şi o să ai prilejul să-l vezi.
Abia începuse să se lumineze de ziuă când Chicot şi regele Navarei deschiseră ochii, treziţi din somn de un tropot puternic de cai.
Un bătrân gentilom, care ţinuse să-l servească pe rege cu mâna lui, îi adusese lui Henric pâine unsă cu miere şi vin dres cu mirodenii pentru a-şi întrema inima de dimineaţă.
Mornay şi cu Chicot fură serviţi, la rândul lor, de slujitorii bătrânului gentilom.
După ce îşi puseră burta la cale, se sună înşeuarea.
— Să mergem! spuse Henric. Avem de făcut o bucată bună de drum pe ziua de azi. Pe cai, domnilor, pe cai!
Spre mirarea lui, Chicot văzu că în timpul nopţii alaiul sporise cu încă cinci sute de călăreţi.
— Măi să fie! Bine, dar asta nu mai e o escortă, sire, nici chiar o trapă, ci o armată în toată puterea cuvântului.
Henric se mărgini să-i răspundă numai atât:
— Răbdare, încă un pic de răbdare!
La Lauzerte, şase sute de pedestraşi se încolonară în urma trupei de călăreţi.
— Infanteria! exclamă Chicot. Tălpaşii!
— Hăitaşii – i-o reteză scunt regele – nimic altceva decât hăitaşi!
Chicot se întunecă la faţă şi, din momentul acela, nu mai scoase un cuvânt.
De douăzeci de ori privirile lui făcură ocolul câmpiei, adică de douăzeci de ori îi fulgeră prin minte s-o facă la stânga împrejur. Din păcate însă, Chicot avea şi el garda lui de onoare, probabil în calitatea sa de purtător de cuvânt al regelui Franţei. Fapt este că Chicot fusese atât de stăruitor încredinţat respectivei gărzi, ca un obraz ales, cu foarte mare vază, încât nu putea să facă un singur gest fără ca gestul acesta să nu fie repetat de zece oameni deodată. Şi cum treaba asta nu părea să fie de loc pe placul lui, i se plânse monarhului.
— De, ce să-ţi fac? îi răspunse Henric. Tu singur eşti de vină, băieţaş: ai vrut s-o ştergi din Nérac şi mă tem să nu ţi se năzare cumva s-o ştergi şi de astă dată.
— Sire – îi făgădui Chicot – vă dau cuvântul meu de gentilom că nici n-am să încerc măcar.
— Ei, bravo, aşa îmi placi!
— De altfel, aş face o prostie.
— Ai face o prostie?
— Da; fiindcă, rămânând, cred că-mi va fi dat să văd unele lucruri ciudate.
— Îmi pare bine că ai ajuns la părerea asta, dragă Chicot, căci şi eu tot aşa cred.
Cum în momentul acela tocmai străbăteau oraşul Montcuq, patru tunuri de calibru mic veniră să-şi ia locul în rândurile oştirii.
— Am avut dreptate să spun mai înainte, sire – constată Chicot – că lupii de pe aceste meleaguri sunt nişte lupi de soi, tot unul şi unul, căci, după cum văd, se bucură de o atenţie deosebită de care nu prea au parte lupii de rând; îi vânaţi cu artileria, sire?
— Ah, ai băgat de seamă! spuse Hernie. Vezi tu, locuitorii din Montcuq au o manie: de când le-am dat, ca să facă exerciţii cu ele, aceste patru tunuri cumpărate de mine din Spania şi trecute pe furiş peste graniţă, ori de câte ori se duc undeva, le cară cu ei.
— În sfârşit – bombăni Chicot – ajungem oare azi, sire?
— Nu, de-abia mâine.
— Mâine dimineaţă sau mâine seară?
— Mâine dimineaţă.
— Atunci – îşi dădu cu părerea Chicot – înseamnă c-o să vânăm la Cahors, nu-i aşa, sire?
— Prin partea locului – răspunse regele.
— Dar cum se face, sire, că, având infanterie, cavalerie, artilerie şi tot ce mai trebuie pentru o vânătoare de lupi, cum se face că aţi uitat totuşi să luaţi şi stindardul regal? Atunci, într-adevăr, se putea spune că aceste onorabile lighioane se bucură de toată cinstea cuvenită.
— Să nu-ţi închipui cumva că l-am uitat, Chicot. Pe toţi dracii, se putea să-l uităm?! Numai că-l ţinem înfăşurat ca să nu se murdărească. Dar dacă vrei cu tot dinadinsul un stindard, băieţaş, ca să ştii sub ce drapel te afli, o să-ţi arătăm unul de toată frumuseţea. Scoateţi drapelul din învelitoarea lui! porunci regele. Domnul Chicot doreşte să ştie cum arată stema Navarei.
— Nu, nu-i nevoie, n-are rost acum – protestă Chicot. Mai încolo, lăsaţi-l să stea unde e, că stă bine.
— De altminteri, fii pe pace – îl linişti regele – fiindică o să-l vezi la locul şi la vremea potrivită.
Noaptea următoare o petrecură la Catus, cam tot aşa cum o petrecuseră şi pe cea dintâi; din clipa în care Chicot îşi dăduse cuvântul de onoare că nu va încerea să-şi ia tălpăşiţa, nimeni nu se mai sinchisea de el.
Dădu deci o raită prin sat, continuându-şi drumul până la avanposturi. Din toate părţile, stoluri de câte o sută, o sută cincizeci sau două sute de oameni veneau să se alăture oştirii. În noaptea aceea părea să aibă loc o adunare a infanteriştilor.
"Bine că nu ne ducem la Paris – îşi spuse Chicot. Dacă lucrurile merg tot aşa, am ajunge acolo cu o sută de mii de oameni."
A doua zi, la orele opt dimineaţa, se aflau în faţa oraşului Cahors, cu o mie de pedestraşi şi două mii de călăreţi. Cetatea era pregătită pentru apărare; nişte iscoade dăduseră sfoară în tot ţinutul şi domnul de Vesin se grăbise să ia măsurile cuvenite.
— Aşa! spuse regele când Mornay îi aduse la cunoştinţă faptul acesta. Au prins de veste, va să zică! Plicticoasă treabă!
— Trebuie să facem un asediu în toată regula, sire – îşi dădu cu părerea Mornay. Aşteptăm să ne mai vină încă două mii de oameni, adică tocmai bine pentru ca sorţii de izbândă să fie cel puţin egali.
— Să întrunim consiliul – se amestecă domnul de Turenne – şi să începem a săpa tranşeele.
Chicot privea şi asculta îngrozit tot ceea ce-i era dat să vadă şi să audă în preajma sa.
Figura îngândurată, ba chiar plouată, a regelui Navarei îi întărea bănuiala că Henric nu era de nici o ispravă pe câmpul de luptă, şi convingerea aceasta avea darul să-l mai liniştească întrucâtva.
Henric lăsase toată lumea să spună ce crede şi, în timp ce unul sau altul îşi arăta punctul de vedere, tăcuse ca un peşte. Pe urmă, trezindu-se brusc din visarea sa, înălţă capul şi, cu tonul unui comandant de oşti, rosti:
— Domnilor, uite ce trebuie să facem: avem trei mii de oameni şi mai urmează să vină încă două mii, pe care ziceai că-i aştepţi, Mornay?
— Da, sire.
— Aşadar, cinci mii cu totul. Într-un asediu în toată puterea cuvântului, probabil că, în două luni de zile, o mie sau o mie cinci sute din oamenii noştri vor fi ucişi; moartea acestora îi va face pe ceilalţi să-şi piardă curajul; vom fi nevoiţi atunci să ridicăm asediul şi să batem în retragere; retrăgându-ne, vom pierde încă o mie de ostaşi, ceea ce înseamnă că forţele noastre vor fi înjumătăţite. În cazul acesta mă gândesc că-i mai bine să jertfim de la bun început cinci sute de oameni şi să cucerim oraşul.
— Şi cum crede maiestatea voastră că s-ar putea face asta, sire? întrebă Moroay.
— Dragul meu, vom porni drept înainte spre poarta cea mai apropiată. În drum vom da cu siguranţă peste un şanţ, pe care îl vom umple cu faşine. Vom lăsa două sute de oameni jos, la poalele zidurilor, iar noi vom porni mai departe spre poartă.
— Şi pe urmă, sire?
— Pe urmă, când ajungem la poartă, o aruncăm în aer cu petarde şi pătrundem înăuntru. Cred că nu e cine ştie ce filozofie.
Chicot îl privea îngrozit pe Henric.
"Sigur că da – bodogăni el – se teme şi de umbra lui şi-i lăudăros nevoie mare, gascon sadea, din creştet până-n tălpi! Nu cumva o să te duci chiar tu să pui cu mâna ta petarda sub poartă?"
În aceeaşi clipă, ca şi când ar fi auzii bombănelile lui, Henric adăugă:
— Să nu pierdem vremea, domnilor, trebuie să batem fierul cât e cald. Înainte deci, şi cine mă iubeşte să mă urmeze!
Chicot se apropie de Mornay, cu care nu avusese prilejul să schimbe un singur cuvânt tot drumul.
— Spuneţi-mi, vă rog, domnule conte – îi suflă el la ureche – aveţi cumva poftă să vă sfârtece pe toţi?
— Domnule Chicot, avem nevoie de asta ca să ne punem pe roate – îi răspunse liniştit Mornay.
— Bine, dar s-ar putea să-l omoare pe rege?!
– Da' de unde! Maiestatea sa are o platoşă solidă.
— De altminteri – spuse Chicot – sper că n-o fi chiar atât de nebun ca să intre în foc?
Mornay se mulţumi să dea din umeri şi-i întoarse spatele.
"Zău dacă nu-i mai simpatic când doarme – socoti în sinea lui Chicot – decât atunci când o treaz, când sforăie, decât când vorbeşte: cel puţin atunci e mai politicos.
LV
ÎN CE FEL ÎNFRUNTĂ HENRIC DE NAVARA BOTEZUL FOCULUI
Mica oştire înaintă până la o distanţă de două bătăi de tun de oraş; acolo poposi ca să prânzească. După-masă, atât ofiţerilor cât şi soldaţilor li se lăsă un răgaz de două ore spre a se odihni.
Era ora trei după-amiază, deci numai cu două ceasuri înainte de a coborî amurgul, când regele trimise vorbă ofiţerilor să se adune la el în cort.
Henric era galben ca ceara la faţă şi, de câte ori făcea câte un gest, îi tremurau atât de tare mâinile, încât degetele atârnau vlăguite, ca nişte mănuşi puse la zvântat.
— Domnilor – luă cuvântul regele – am venit aici ca să ocupăm oraşul Cahors: nu ne rămâne deci decât să-l ocupăm, de vreme ce pentru asta am venit; dar trebuie să-l ocupăm cu forţa, mă înţelegeţi? Adică deschizându-ne drum cu securea, cu patul muschetelor, cu pumnul.
"Nu-i rău de loc – îşi spuse Chicot, care asculta cu gândul de a-i găsi nod în papură, şi dacă gesturile n-ar dezminţi, din păcate, cuvintele, mai mult decât atât nu i-am putea pretinde nici chiar domnului de Crillon.
— Domnul mareşal de Biron – continuă Henric – domnul mareşal de Biron, care a jurat să atârne în ştreang toţi hughenoţii până la unul, şi-a aşezat tabăra în câmp, la patruzeci şi cinci de leghe de aici. La ora asta, probabil, domnul de Vesin i-a şi trimis o ştafetă să-i dea de ştire. Aşa că peste patru-cinci zile ne va cădea în spate cu o armată de zece mii de oameni, deci vom fi prinşi ca într-un cleşte între zidurile oraşului şi oastea lui. Să cucerim deci cetatea înainte de sosirea sa şi atunci îl vom întâmpina aşa cum se pregăteşte să ne întâmpine domnul de Vesin, dar, sper, cu mai mult noroc. Iar dacă împrejurările ne vor fi potrivnice, atunci, cel puţin, va avea la îndemână grinzi catolice destul de zdravene ca să-i spânzure pe hughenoţi; oricum, îi datorăm şi noi această satisfacţie. Înainte deci, domnilor, înainte, în frunte cu mine, şi să curgă loviturile, pe toţi dracii, să curgă ca grindina!
Cuvântarea monarhului se mărgini doar la aceste câteva fraze; părea să fi fost însă îndeajuns de convingătoare, deoarece fu întâmpinată cu un murmur plin de însufleţire de către soldaţi şi cu urale furtunoase de către ofiţeri.
"Bun de gură, ca orice gascon – îşi spuse în sinea lui Chicot. Ferice de el că oamenii nu obişnuiesc să vorbească, de felul lor, cu mâinile: păcatele mele, ce s-ar fi bâlbâit atunci Bearnezul! De altminteri, vom vedea ce ispravă o să facă."
Mica oştire plecă sub comanda lui Mornay ca să-şi ocupe poziţiile. În clipa când oastea pornea în marş, regele se apropie de Chicot şi-i spuse:
— Prietene Chicot, te rog să mă ierţi fiindcă te-am tot purtat cu vorba şi te-am amăgit cu lupii şi cu vânătoarea sau mai ştiu eu cu ce baliverne, dar n-aveam încotro, trebuia să fac pasul ăsta; de altfel, şi tu erai de aceeaşi părere, mi-ai spus-o doar răspicat. Un lucru e sigur: că regele Henric nu vrea să-i dea zestrea cuvenită surorii sale Margot, iar biata Margot ţipă şi plânge că vrea neapărat să aibă scumpul şi iubitul ei Cahors. Îţi dai şi tu seama, ca să poţi avea pace în căsnicie, trebuie să faci pe placul nevestei; aşa că voi încerca să cuceresc oraşul, dragă Chicot.
— Putea foarte bine atunci să vă ceară şi luna, sire, de vreme ce sunteţi un soţ atât de îndatoritor – îi răspunse Chicot, zgândărit de ghiduşiile regelui.
— Aş fi făcut-o şi pe-asta, Chicot, – răspunse Bearnezul. Nici nu ştii ce mult ţin la Margot, draga de ea!
— O, deocamdată cred că aveţi de ajuns de furcă, sire, cu Cahors. Să vedem cum o să vă descurcaţi.
— Ah, tocmai despre asta vroiam să-ţi vorbesc Ascultă, prietene Chicot: încercarea de faţă e hotărâtoare şi, ca să-ţi spun drept, cât se poate de neplăcută pentru mine. Nu vreau să-mi dau ifose faţă de tine; nu sunt viteaz de felul meu şi se încrâncenă carnea pe mine la fiecare salvă de archebuză. Chicot, iubitule, fii milostiv şi nu-ţi bate joc prea tare de bietul Bearnez, prietenul şi compatriotul tău. Dacă s-ar întâmpla să-mi fie frică şi bagi cumva de seamă, te rog nu mai spune la nimeni.
— Vă este frică, aţi spus?
— Da.
— Vi-e frică să nu vă fie frică?
— Chiar aşa.
— Păi atunci să-mi sară ochii dacă mai înţeleg ceva! De vreme ce sunteţi făcut aşa din născare, cine naiba vă pune să vă băgaţi în asemenea dandanale?
— De, ce să fac! Dacă trebuie...
— Domnul de Vesin este omul dracului!
— Ştiu, păcatele mele, ştiu!
— Şi n-o să cruţe pe nimeni.
— Aşa crezi tu, Chicot?
— În privinţa asta, pun capul. Oricine i-ar ieşi în faţă, fie el cu pană roşie sau albă în frunte, o să strige tunarilor: "Foc!", fără să ţină seama de nimic.
— Te-ai gândit la panaşul meu alb, Chicot?
— Întocmai, sire, şi cum sunteţi singurul care purtaţi panaş de culoarea asta...
— Spune, ce este?
— V-aş sfătui să-l scoateţi, sire.
— Păi bine, dragul meu, doar de aceea l-am pus: ca lumea să mă recunoască. Dacă l-aş scoate...
— Atunci?
— Atunci înseamnă să nu-mi ating scopul, Chicot.
— Aşadar, sire, vreţi neapărat să-l păstraţi, cu toate că eu cred că nu faceţi bine?
— Da, ţin să-l păstrez cu orice preţ.
Şi, rostind aceste cuvinte ce mărturiseau o hotărâre nestrămutată, Henric tremura şi mai tare decât atunci când luase cuvântul în faţa ofiţerilor săi.
— Nu se poate, sire – spuse Chicot, care nu mai înţelegea nimic din purtarea atât de contradictorie a monarhului, cuvintele lui potrivindu-se ca nuca-n perete cu gesturile. Nu se poate, sire, mai e încă vreme să vă răzgândiţi, nu trebuie să faceţi asemenea nesăbuinţă. În halul în care sunteţi, n-o să vă puteţi ţine în şa.
— Sunt chiar atât de palid, Chicot?
— Palid ca un mort, sire.
— Bine! spuse monarhul.
— Cum, bine?
— Da, am vrut să zic.
În momentul acela se auzi bubuitul tunului din cetate, însoţit de răpăiala înverşunată a muschetelor; domnul de Vesin răspundea la somaţia lui Duplessis-Mornay, care-i pusese în vedere să se predea.
— Ei! exclamă Chicot. Vă place muzica asta, sire?
— Îmi place al dracului! Simt că-mi îngheaţă şi măduva din oase – răspunse Henric. Hai, aduceţi-mi calul, unde mi-e calul? strigă el cu un glas sacadat ce părea gata să se frângă ca arcul unui ceasornic.
Chicot îl privea şi-l asculta fără să poată găsi nici o explicaţie pentru fenomenul acela atât de ciudat ce se petrecea sub ochii săi.
De bine de rău, Henric se urcă în şa, după ce încercă de vreo două ori.
— Hai, Chicot – îl îmbie monarhul – încalecă şi tu! Nici tu, pare-mi-se, nu eşti prea războinic din fire, nu-i aşa?
— Nu, sire.
— Atunci, vino cu mine, Chicot, cel puţin să tremurăm împreună de frică, vino să vezi bătălia, dragul meu! Hai, vino! Un cal voinic pentru domnul Chicot!
Chicot dădu din umeri şi, cu cel mai desăvârşit sânge rece, încălecă pe un cal spaniol de toată frumuseţea, pe care slujitorii i-l aduseră la porunca regelui. Henric dădu pinteni gonaciului, pornind în galop; Chicot se ţinu după el. Sosind pe linia de bătaie a micii sale oştiri, Henric ridică viziera coifului.
— Scoateţi drapelul! Scoateţi drapelul cel nou! strigă monarhul cu voce tremurată.
Soldaţii se grăbiră să scoată din învelitoare drapelul nou-nouţ, împodobit cu blazonul casei de Navara şi cel al casei de Bourbon, ce se desfăşură falnic în văzduh; alb ca neaua, stindardul purta, pe o parte, lanţurile de aur pe fond azuriu, iar pe cealaltă, florile de crin aurii cu o bandă transversală, zimţată, în mijloc.
"Tare mi-e teamă – îşi mărturisi Chicot în sinea lui – că drapelul ăsta o să aibă o soartă tristă, de bine ce i-au făcut safteaua."
În aceeaşi clipă, ca şi cum ar fi vrut să confirme temerile lui Chicot, tunul din cetate deschise focul, secerând un şir întreg de infanterişti, la zece paşi de monarh.
— Pe toţi dracii! exclamă acesta. Ai văzut, Chicot? Pare-mi-se că se îngroaşă gluma, nu-i aşa?
Şi-i clănţăneau dinţii în gură.
"Parcă-l văd c-o să leşine" – se gândi Chicot.
— Aşa! bombăni Henric. Aşa! Ţi-e frică, stârv ticălos, tremuri, te zgribuleşti! Stai tu, să vezi, stai tu, dacă-i vorba să tremuri, cel puţin să ai pentru ce!
Şi, înfigând amândoi pintenii în pântecele calului bălan pe care încălecase, o luă înaintea cavaleriei, pedestrimii şi artileriei şi ajunse la o sută de paşi de fortăreaţa dogorită de focul bateriilor ce bubuiau de sus, de pe metereze, ca în toiul celei mai aprige vijelii, răsfrângându-şi văpaia în luciul armurii sale, ce părea luminată de razele soarelui în asfinţit.
Ajungând acolo, se opri locului timp de zece minute, strunindu-şi calul şi strigând în gura mare:
— Faşinele, pe toţi sfinţii! Aduceţi faşinele!
Mornay se luase după el, cu viziera ridicată, ţinând spada în mână.
La rândul său, Chicot porni după Mornay; se lăsase îmbrăcat cu platoşa, dar se feri să scoată sabia din teacă.
Însufleţiţi de exemplul lor, tinerii gentilomi hughenoţi se repeziră pe urmele celor trei, răcnind şi urlând:
— Trăiască Navara!
În fruntea tuturor se afla vicontele de Turenne, cu o faşină pe grumazul calului.
Fiecare din ei se apropie şi aruncă jos mănunchiul de nuiele cu care venise; în câteva clipe, şanţul de sub podul mobil al cetăţii se umplu până sus.
Artileriştii porniră în goana mare spre şanţ; în sfârşit, după ce, din patruzeci câţi fuseseră la început, nu mai rămaseră decât zece, reuşiră să aşeze petardele sub poartă.
Mitraliile şi gloanţele şuierau ca un vârtej năprasnic de foc în jurul lui Henric; într-o clipă, douăzeci de oameni se prăbuşiră sub ochii lui.
— Înainte! Înainte! strigă regele.
Şi îşi mână calul în mijlocul artileriştilor. Ajunse la marginea şanţului chiar în momentul când detuna prima petardă.
Poarta crăpase în două locuri.
Ostaşii aprinseră şi a doua petardă. Blănile de lemn plesniră din nou; numaidecât însă prin cele trei crăpături se strecurară ţevile a douăzeci de archebuze, împroşcându-i cu plumbi pe soldaţi şi pe ofiţeri.
Oamenii cădeau seceraţi ca spicele jur împrejurul monarhului.
— Sire – îl ruga Chicot, fără să se mai gândească la el – sire, pentru numele lui Dumnezeu, duceţi-vă înapoi!
Mornay nu spunea nimic, dar se vedea că era mândru de ucenicul său; doar din când în când căuta să-l apere, aşezându-se în faţa lui; regele însă îl dădea la o parte cu un gest nervos.
Deodată Henric simţi cum i se îmbrobonează fruntea de sudoare şi cum i se lasă o perdea peste ochi.
— Ah, firea asta păcătoasă! se zbârli el. Stai tu, că nu mă dau bătut chiar aşa, cu una cu două! Pe urmă, sărind jos de pe cal, strigă: O secure, daţi-mi o secure!
Şi, cu un braţ vajnic, făcu să zboare ţevi de archebuză, aşchii de stejar şi piroane de bronz.
În sfârşit, se prăbuşi o bârnă, pe urmă unul din canaturile porţii şi o bucată de zid şi, în aceeaşi clipă, o sută de oameni se năpustiră înăuntru prin spărtura făcută, zbierând:
— Navara! Navara! Cahors e al nostru! Trăiască Navara!
Chicot se ţinuse pas cu pas după rege; se afla lângă ei sub bolta porţii, deoarece Henric intrase printre cei dintâi în oraş; la fiecare salvă de archebuze, însă, îl vedea tresărind şi vârându-şi capul între umeri.
— Pe toţi dracii! se oţărî Henric, furios. Ai văzut un om mai fricos ca mine, Chicot?
— Nu sire – îi răspunse Chicot – nu mi-a fost dat să văd până acum un fricos ca maiestatea voastră. Mi sa face părul măciucă, zău aşa!
În momentul acela, ostaşii domnului de Vesin încercară să-l împingă înapoi pe Henric împreună cu avangarda sa, care pusese slăpânire pe poartă şi pătrunsese în casele din vecinătate.
Henric îi întâmpină cu spada în mână. Apărătorii cetăţii asediate se dovediră însă mai tari, izbutind să respingă pe Henric şi pe oamenii săi până dincolo de şanţ.
— Pe toţi dracii! strigă regele. Văd că drapelul meu a început să dea îndărăt. Dacă-i aşa, am să-l port eu însumi, cu mâna mea.
Şi într-un elan plin de măreţie, smulgând steagul din mâinile celui care-l ducea, îl înălţă în văzduh şi intră pe poarta cetăţii, înfăşurat pe jumătate în faldurile lui ce fluturau în vânt.
— Să vedem, tot mai ţi-e frică? se dojeni el. Nu mai tremuri acum, mişelule?
Gloanţele şuierau, strivindu-se de armura lui cu un pocnet strident şi ciuruind pânza drapelului cu un foşnet scurt şi înăbuşit.
Domnul de Turenne, Mornay, împreună cu alţi o mie, năvăliră pe poarta deschisă, urmându-l pe monarh.
Tunul încetase să mai bată sub zidurile cetăţii: lupta se dădea acum piept la piept şi corp la corp.
Biruind zungănitul armelor, împuşcăturile muschetelor şi hârşâitul spadelor încrucişate, glasul domnului de Vesin trâmbiţa:
— Ridicaţi baricade pe străzi! Săpaţi şanţuri! Faceţi metereze în fiecare casă!
— Asediul oraşului s-a isprăvit, Vesin, vai de tine! îi spuse domnul de Turenne, care era destul de aproape de el pentru ca Vesin să-l audă.
Şi ca şi cum ar fi vrut să-şi întărească spusele, trase asupra lui un foc de pistol, rănindu-l la braţ.
— Te înşeli, Turenne, te înşeli – îi răspunse domnul de Vesin. Cahors nu poate fi cucerit decât cu preţul a douăzeci de asedii; deci, dacă unul s-a încheiat, mai rămân încă nouăsprezece de făcut.
Timp de cinci zile şi cinci nopţi în şir, domnul de Vesin se strădui să apere oraşul stradă cu stradă şi casă cu casă.
Spre norocul lui Henric de Navara, căruia soarta începea să-i fie prielnică, comandantul cetăţii se bizuise prea mult pe tăria zidurilor şi a garnizoanei din Cahors, aşa încât pierduse din vedere să-l înştiinţeze pe domnul de Biron.
Timp de cinci zile şi cinci nopţi în şir, Henric comandă ca un căpitan de oaste şi luptă ca un ostaş. Timp de cinci zile şi cinci nopţi dormi cu o piatră drept căpătâi şi se trezi cu mâna pe secure.
În fiecare zi cucereau câte o stradă, câte o piaţă, câte o răspântie, în fiecare noapte garnizoana oraşului încerca să recâştige poziţiile pierdute peste zi.
În sfârşit, în noaptea celei de-a patra spre cea de-a cincea zi, inamicul, răpus de oboseală, părea să fi lăsat un pic de răgaz oştirii protestante. De astă dată, Henric porni la atac, luând cu asalt un post întărit, cu care prilej şapte sute de oameni îşi pierdură viaţa; cei mai destoinici ofiţeri fură mai toţi răniţi; domnul de Turenne fusese atins la umăr de un glonţ de archebuză, iar Mornay, lovit cu un vas de gresie în cap, văzuse moartea cu ochii.
Dintre toţi, regele era singurul care nu păţise nimic; după spaima pe care o încercase la început şi pe care o biruise cu atâta vitejie, fusese cuprins de un neastâmpăr înfrigurat, dovedind o cutezanţă aproape smintită; toate legăturile armurii sale erau sfărâmate fie din pricina sforţărilor sale, fie datorită loviturilor pe care le primise în toiul încăierărilor. Izbea cu atâta sete, încât niciodată nu-şi rănea adversarul, ci îl omora pe loc.
După ce şi ultimul post fu cucerit, regele intră în fortăreaţă, însoţit de nelipsitul Chicot, care, tăcut şi posomorât, de cinci zile încoace, spre marea lui disperare, vedea crescând lângă el spectrul înfricoşător al unei monarhii menite să strivească suveranitatea casei de Valois.
— Ei, ce mai zici acum, Chicot? întrebă monarhul, ridicând viziera coifului, ca şi cum ar fi vrut să citească în sufletul bietului ambasador.
— Ce să zic, sire! bolborosi Chicot, abătut. Zic că sunteţi un rege în toată puterea cuvântului.
— Şi eu, sire – se repezi Mornay – spun că sunteţi imprudent! Se poate una ca asta?! Fără mănuşi în mână şi cu viziera ridicată, când vedeţi doar că din toate părţile se trage asupra maiestăţii voastre, şi... poftim, încă un glonţ!
Într-adevăr, în momentul acela un glonţ retezase şuierând una din penele ce împodobeau coiful lui Henric.
În aceeaşi clipă, ca o dovadă că temerile lui Mornay erau întru totul îndreptăţite, regele fu împresurat de vreo doisprezece archebuzieri din garda personală a guvernatorului.
Ostaşii, care fuseseră anume puşi acolo la pândă de domnul de Vesin, trăgeau în linie dreaptă, fără să greşească niciodată ţinta.
Calul monarhului fu omorât, iar cel încălecat de Mornay se alese cu un picior frânt. Regele căzu jos şi, cât ai clipi, zece spade se ridicară, gata să se abată asupra lui.
Chicot era singurul care rămăsese călare: descălecând numaidecât, sări să-l apere pe rege şi începu să învârtească spada prin aer atât de năprasnic, încât reuşi să-i îndepărteze pe cei ce se apropiaseră mai mult. Se aplecă apoi să-l ridice pe Henric, care îşi încurcase picioarele în harnaşamentul calului, şi încredinţându-i bidiviul său, îi spuse:
— Sire, veţi fi martor faţă de regele Franţei că, dacă am tras spada împotriva ostaşilor săi, cel puţin n-am lovit pe nimeni.
Henric îl trase lângă el pe Chicot şi-l îmbrăţişă cu lacrimi în ochi.
— Pe toţi dracii! rosti el. Rămâi cu mine, Chicot: ai să trăieşti şi ai să mori o dată cu mine, fătul meu! Ai să vezi, stăpânirea mea e tot atât de blândă ca şi inima.
— Sire – îi răspunse Chicot – n-am decât un stăpân, pe care înţeleg să-l urmez pe lumea asta, şi acela este suveranul meu. Din păcate, vai, strălucirea lui a început să scadă, dar îi voi rămâne credincios în restrişte, dacă până acum am dispreţuit bucuriile pe care i le-a hărăzit soarta. Lăsaţi-mă deci să-l slujesc şi să-l iubesc pe regele meu atâta timp cât va trăi, sire. În curând voi rămâne singur cu dânsul, nu căutaţi să-i răpiţi şi ultimul slujitor.
— Să ştii că n-am să uit promisiunea dumitale, Chicot! îi răspunse Henric. Ai auzit? Eşti o fiinţă dragă şi sfântă pentru mine şi, după Henric al Franţei, ţine minte ce-ţi spun, te vei putea bizui pe prietenia lui Henric de Navara.
— Da, sire! se mulţumi să răspundă Chicot, sărutând respectuos mâna regelui.
— Şi acuma, dragul meu, precum vezi – continuă monarhul – Cahors se află în mâinile noastre. Domnul de Vesin este în stare să-şi jertfească toţi oamenii, dar, decât să dau înapoi, şi eu aş fi în stare mai degrabă să-i jertfesc pe-ai mei.
Ameninţarea era de prisos şi Henric nu avu nevoie să se înverşuneze prea mult. Trupele sale, comandate de domnul de Turenne, capturaseră toată garnizoana; domnul de Vesin fusese făcut prizonier. Cetatea se predase.
Henric îl luă de mână pe Chicot şi intră cu el într-o casă care mai ardea încă, ciuruită de gloanţe, şi în care se afla cartierul său general. Acolo îi dictă domnului de Mornay o scrisoare, pe care Chicot trebuia s-o ducă regelui Franţei. Scrisoarea era ticluită într-o latinească scâlciată şi se sfârşea cu aceste cuvinte:
"Quod mihi dixisti profuit multum. Cognosco meos devotos, nosce tuos. Chicotus caetera expediet".
Adică, într-o tălmăcire aproximativă:
"Ceea ce mi-ai spus, mi-a fost de mare folos. Îmi cunosc slujitorii credincioşi, caută să-i cunoşti pe ai domniei tale. Chicot îţi va lămuri celelalte lucruri."
— Şi acum, prietene Chicot – spuse Henric – îmbrăţişează-mă, numai să ai grijă să nu te murdăreşti, căci, Dumnezeu să mă ierte, sunt plin de sânge ca un măcelar. Cu dragă inimă te-aş pofti să iei o parte din pradă, dacă aş şti că primeşti dar văd în ochii dumitale că nu te-aş putea îndupleca. Totuşi ţine inelul meu, ia-l, te rog, aşa vreau eu. Drum bun, Chicot, nu te mai opresc! Întoarce-te în Franţa; o să faci vâlvă mare la curte când ai să povesteşti ce-ai văzut.
Chicot primi inelul şi porni la drum. Trei zile în şir, până în momentul când ajunse în faţa casei, sub ferestrele căreia domnul de Joyeuse cânta serenade, căuta să se convingă cu tot dinadinsul că, într-adevăr, nu visase şi că nu se trezise chiar atunci din somn.
LVI
CE SE PETRECEA LA LUVRU ÎN PREAJMA ZILEI
ÎN CARE CHICOT INTRASE ÎN ORAŞUL NÉRAC
Datorită împrejurărilor care ne-au obligat să-l însoţim pe Chicot până la capătul misiunii sale, a trebuit să ne îndepărtăm pentru un timp, cam îndelungat, ce-i drept, de palatul Luvru, lucru pentru care îi rugăm stăruitor pe cititorii noştri să ne ierte.
Ar fi totuşi nedrept să mai întârziem, dând prea multă vreme uitării relatarea amănunţită a întâmplărilor ce au urmat uneltirii de la Vincennes, ca şi pe cel care a fost ţinta acestei uneltiri.
După ce întâmpinase cu o inimă atât de vitează primejdia, regele fusese cuprins de un fel de emoţie retrospectivă, emoţie pe care o încearcă şi oamenii cei mai curajoşi, după ce pericolul a trecut: se înapoiase deci la palat fără să scoată un cuvânt, îşi făcuse apoi rugăciunile, zăbovind mai mult ca de obicei, şi de vreme ce îşi încredinţase sufletul lui Dumnezeu cu atâta osârdie, uitase să mai mulţumească ofiţerilor, care se dovediseră atât de vigilenţi, şi gărzilor sale credincioase, care îl ajutaseră să scape cu faţa curată din acest impas.
Pe urmă se urcă în pat, uimindu-i pe camerierii săi prin graba cu care se pregăti de culcare; s-ar fi zis că era nerăbdător să pună capul jos şi să doarmă pentru ca să se scoale a doua zi cu mintea înviorată şi limpede.
De aceea d'Épernon, care rămăsese ultimul în iatacul regelui, tot aşteptând să audă un cuvânt de mulţumire, ieşi din odaie îmbufnat din cale afară, văzând că până la urmă cuvântul aşteptat nu sosise.
La rândul său, Loignac, care rămăsese în picioare lângă draperia de catifea, văzând că domnul d'Épernon trece pe lângă el fără să-i spună nimic, se întoarse brusc spre cei Patruzeci şi Cinci ca să-i înştiinţeze:
— Regele nu mai are nevoie de dumneavoastră, domnilor, duceţi-vă la culcare!
La orele două din noapte, toată lumea dormea în palat.
Taina acestei peripeţii fusese păstrată cu sfinţenie şi nimeni nu prinsese de veste. Bravii burghezi din Paris sforăiau deci sârguincioşi, fără să aibă habar că nu lipsise decât foarte puţin pentru ca să se urce pe tron o nouă dinastie.
Domnul d'Épernon pusese un slujitor să-i tragă cizmele şi, în loc să colinde oraşul, precum îi stătea în obicei, împreună cu alţi treizeci de călăreţi, se grăbi să urmeze exemplul ilustrului său stăpân şi se urcase în pat fără să schimbe o vorbă cu nimeni.
Numai Loignac, pe care nimic nu l-ar fi putut împiedica, întocmai ca pe omul justum et tenacem despre care vorbeşte Horaţiu, să-şi facă datoria, chiar dacă ar fi ştiut că vine sfârşitul lumii, numai Loignac porni să dea o raită pe la posturile elveţienilor şi ale gărzilor franceze, care îşi îndeplineau conştiincios slujba, dar fără să dea dovadă de un zel prea înfocat.
Trei încălcări destul de uşoare ale disciplinei fură pedepsite cu străşnicie în noaptea aceea ca nişte greşeli de neiertat.
A doua zi dimineaţa, Henric, pe care atâţia oameni îl aşteptau nerăbdători să se scoale, ca să afle mai curând în ce ape se scaldă, a doua zi de dimineaţă deci, Henric, după ce se ospătă în pat cu patru porţii de supă în loc de două, ca de obicei, trimise vorbă domnului d'O şi domnului Villequier să vină să lucreze la el în cabinet la întocmirea unui nou decret financiar.
Regina fu încunoştiinţată să ia masa singură, şi cum se arăta puţin neliniştită de starea sănătăţii monarhului, maiestatea sa binevoi a-i răspunde gentilomului care-i împărtăşise îngrijorarea reginei că în seara aceea va primi pe luminatele doamne şi le va oferi o gustare la el în cabinet.
Acelaşi răspuns îl căpătă şi un gentilom venit din partea reginei-mame, care, deşi de doi ani încoace trăia retrasă la palatul său din Soissons, nu uita să trimită zilnic pe câte cineva ca să se intereseze ce mai face feciorul său.
Domnii secretari de stat schimbară o privire temătoare. În dimineaţa aceea suveranul era atât de distrat, încât abuzurile nemăsurate săvârşite în încasarea impozitelor nu reuşiră să-i smulgă nici măcar un surâs maiestăţii sale.
Faptul că un rege este cu gândurile împrăştiate nu poate fi decât îngrijorător pentru nişte secretari de stat.
În schimb, Henric, jucându-se cu master Love, de fiecare dată când căţeluşul îşi înfigea dinţisorii albi în degetele sale subţiratice, îl dojenea:
— Aşa, va să zică, răzvrătitule! Şi tu vrei să mă muşti, şi tu? Javră mică, şi tu te ridici împotriva regelui tău? Cum văd, toată lumea are astăzi ceva împotriva lui! Apoi Henric, luându-se la trântă cu el, chipurile, cu preţul unor strădanii aproape tot atât de uriaşe ca şi cele depuse de Hercule, fiul Alcmenei, pentru a veni de hac leului din Nemeea, reuşea să supună fioroasa dihanie, nu mai mare decât pumnul, spunându-i cu o negrăită încântare: Te-am răpus, master Love, te-am răpus, ticălosule, împreună cu toţi mişeii tăi din Ligă, te-am răpus, răpus, răpus!
Erau singurele cuvinte pe care izbutiră să le prindă din zbor domnii d'O şi de Villequier, cei doi mari diplomaţi care credeau că nici o taină omenească nu poate să rămână nedezlegată pentru domniile lor. Cu excepţia acestor imputări adresate lui master Love, Henric fusese tot timpul cât se poate de tăcut.
Semnă tot ce avu de semnat şi ascultă tot ce avu de ascultat, închizând ochii cu un aer atât de firesc, încât nu puteai şti dacă asculta cu adevărat sau dacă aţipise.
În fine, ornicul bătu orele trei după-amiază.
Regele porunci să fie chemat domnul d'Épernon.
I se răspunse că ducele trecea în revistă trupele de cavalerie uşoară.
Ceru atunci să vină Loignac.
Loignac, i se spuse, încerca nişte cai de Limoges.
Era de aşteptat ca monarhul să dea semne de nemulţumire în faţa piedicilor de care dorinţele lui se izbiseră de două ori la rând. Nicidecum: împotriva tuturor aşteptărilor, regele, cu aerul cel mai nepăsător din lume, începu să fluiere o arie, imitând chemarea cornului de vânătoare, distracţie cu care se îndeletnicea de obicei când era pe deplin satisfăcut de sine.
Se vedea lămurit că, de unde toată dimineaţa regele nu se învrednicise să deschidă gura, începuse să aibă mâncărime la limbă.
În cele din urmă, mâncărimea aceasta se preschimbă într-o nevoie nestăvilită; dar cum nu avea pe nimeni la îndemână, suveranul se mulţumi să vorbească singur.
Ceru apoi să i se servească gustarea şi, în timp ce mânca, pofti să asculte o lectură menită să-i îndrepte cugetul spre gânduri cucernice.
— Cine a scris viaţa lui Sylla? întrebă el la un moment dat, silindu-l pe lector să se întrerupă. Plutarh, nu-i aşa?
Lectorul, care-i citea dintr-o carte cuvioasă, în faţa acestei întrebări profane, se uită nedumerit la monarh.
Regele repetă întrebarea.
— Da, sire – răspunse lectorul.
— Îţi mai aduci aminte de pagina aceea în care istoricul povesteşte cum a izbutit dictatorul să scape de la moarte?
Lectorul părea încurcat.
— Nu prea bine, sire – mărturisi el – nu l-am mai citit demult pe Plutarh.
În clipa aceea, eminenţa sa, cardinalul de Joyeuse, îşi anunţă sosirea.
— Ei, bravo! se bucură suveranul. Prietenul nostru, care este un om învăţat, cred că o să-mi poată răspunde fără nici o şovăială.
— Sire – spuse cardinalul – să fi fost oare chiar atât de norocos, încât prezenţa mea să fie bine venită? E, într-adevăr, un lucru rar pe lumea asta.
— Ba chiar aşa şi este. Ai auzit ce-am întrebat adineauri?
— Maiestatea voastră, dacă nu mă înşel, voia să ştie cum şi în ce împrejurări dictatorul Sylla a scăpat de la moarte.
— Întocmai. Poţi să-mi răspunzi, cardinale?
— Nimic mai uşor, sire.
— Cu atât mai bine.
— Viaţa lui Sylla, din pricina căruia au fost ucişi atâţi oameni, n-a fost niciodată ameninţată decât în bătălii: maiestatea voastră se referea desigur la o bătălie?
— Da; şi cu prilejul uneia dintre luptele pe care le-a purtat, pare-mi-se, dacă ţin bine minte, a văzut moartea cu ochii. Deschide, te rog, un Plutarh, cardinale, trebuie să fie unul pe-acolo, tradus de iscusitul nostru Amyot, şi citeşte pagina aceea din viaţa ilustrului, unde se arată cum a reuşit să scape de suliţele vrăjmaşilor săi mulţumită calului său, care era iute de picior.
— Sire, nu e nevoie să deschid un Plutarh ca să vă spun; lucrul acesta s-a petrecut în bătălia pe care a dat-o împotriva lui Telesinus Samnitul şi a lui Lamponius Lucanianul.
— Domnia ta trebuie să ştii mai bine ca oricine treaba asta, dragă cardinale, fiindcă eşti atât de învăţat!
— Maiestatea voastră este prea îngăduitoare cu mine – răspunse cardinalul, înclinându-se.
— Şi acum – spuse regele, după o tăcere de câteva clipe – vrei să mă lămureşti cum se face că leul roman, care se ştie cât a fost de crud, n-a avut nici o supărare din partea duşmanilor săi?
— Sire, am să răspund maiestăţii voastre tot cu un citat din Plutarh.
— Prea bine, Joyeuse, răspunde-mi.
— Carbon, vrăjmaşul lui Sylla, obişnuia să spună: "În sufletul lui Sylla sălăşluiesc laolaltă un leu şi o vulpe şi trebuie să lupt cu amândoi deodată; dar cel mai mult îmi dă de furcă vulpea".
— Ce vorbeşti! răspunse Henric, pe gânduri. Cu vulpea?
— Aşa spune Plutarh, sire.
— Şi are dreptate, cardinale, are dreptate. Dar, fiindcă veni vorba de bătălii, ai mai primit veşti de la fratele dumitale?
— De la care dintre ei, sire? Maiestatea voastră îşi aminteşte, cred, că am patru fraţi.
— De la ducele d'Arques, prietenul meu.
— Nu încă, sire.
— Numai dacă domnul duce de Anjou, care până acum a ştiut să fie o vulpe atât de dibace, ar şti de aci înainte să facă un pic şi pe leul.
Cardinalul nu mai răspunse nimic, deoarece, de astă dată, Plutarh nu-i mai putea fi de nici un ajutor; ca un abil curtezan ce era, se temea ca nu cumva, spunând un lucru agreabil despre ducele de Anjou, să nu fie dezagreabil monarhului.
De vreme ce cardinalul nu mai spunea nimic, Henric începu să se hârjonească iarăşi cu master Love; apoi, făcându-i semn prelatului să nu plece, se ridică şi, după ce se îmbrăcă somptuos, trecu în camera sa de lucru, unde îl aştepta curtea.
Nicăieri ca la o curte regală, oamenii nu-şi dau atât de bine seama, datorită unui instinct neîndoielnic pe care nu-l întâlneşti decât la locuitorii plaiurilor de munte, nicăieri deci ca la o curte regală oamenii nu simt atât de lămurit apropierea sau sfârşitul furtunilor: fără ca nimeni să fi scăpat vreun cuvânt, fără să fi dat cineva ochii cu regele, toată lumea se afla într-o stare sufletească pe deplin potrivită cu împrejurările.
Amândouă reginele erau vădit îngrijorate.
Palidă la faţă şi neliniştită, Caterina saluta în stânga şi-n dreapta şi vorbea puţin şi scurt, făcând pauze lungi între cuvinte.
Louise de Vaudemont nu privea pe nimeni şi nu asculta nimic.
Erau chiar momente când a fi putut crede că biata femeie este pe cale să-şi piardă minţile.
Suveranul intră, în sfârşit.
Avea o privire scânteietoare şi era rumen în obraji: judecând după figură, părea să fie în toane bune, ceea ce produse asupra chipurilor posomorâte din jur, care abia aşteptau să-l vadă la faţă pe monarh, efectul pricinuit de razele soarelui când se revarsă peste frunzişurile îngălbenite de toamnă.
Totul se polei, totul se îmbujoră ca prin farmec; într-o frântură de clipă, totul prinse a străluci.
Henric sărută mâna mamei şi aceea a soţiei sale cu o desăvârşită galanterie, ca şi când ar fi fost încă duce de Anjou. Se arătă cât se poate de curtenitor, spunându-le tot felul de cuvinte măgulitoare doamnelor, care de mult nu mai erau obişnuite cu asemenea atenţii, ba mai mult, chiar binevoi să le ofere şi bomboane.
— Eram îngrijoraţi de sănătatea domniei tale, fiule – spuse Caterina, cercetând chipul monarhului cu o stăruinţă deosebită, ca şi cum ar fi vrut să se încredinţeze că obrajii lui nu erau rumeniţi cu sulimanuri şi că voioşia sa nu era doar o mască.
— Nu aveaţi nici un motiv, doamnă – răspunse regele – fiindcă în viaţa mea nu m-am simţit mai sănătos decât acum.
Şi îşi însoţi cuvintele cu un surâs ce se răsfrânse pe buzele tuturor.
— Şi cărei împrejurări norocoase, fiule – întrebă Caterina cu o nelinişte pe care nu reuşea s-o ascundă îndeajuns – se datorează îmbunătăţirea sănătăţii domniei tale?
— Am râs cu poftă, doamnă, asta e singura explicaţie – răspunse monarhul.
Toţi cei de faţă se priviră cu o adâncă mirare, ca şi când regele ar fi spus un lucru nemaiauzit.
— Ai râs cu poftă?! Domnia ta este în stare să râdă cu poftă, fiule? întrebă Caterina cu o figură, ca de obicei, neînduplecată. Atunci înseamnă că eşti fericit.
— Şi chiar şi sunt într-adevăr, doamnă!
— Şi cu ce prilej te-ai lăsat copleşit de o asemenea veselie nestăvilită?
— Trebuie să-ţi spun mai întâi, mamă, că ieri seară am fost în pădurea Vincennes.
— Ştiam.
— Aşa! Ai ştiut va să zică?
— Da, fiule; mă interesează tot ce este în legătură cu domnia ta. Cred că nu-ţi spun nici o noutate.
— Bineînţeles! Ieri seară deci am făcut o plimbare până la pădurea Vincennes, când, la întoarcere, iscoadele mele mi-au dat de ştire că drumul e tăiat de o armată duşmană ale cărei muschete se şi vedeau lucind de departe.
— O armată duşmană pe drumul dinspre Vincennes?
— Da, mamă.
— Şi unde anume?
— În dreptul heleşteului iacobinilor, lângă casa iubitei noastre verişoare.
— Lângă casa doamnei de Montpensier?! exclamă Louise de Vaudemont.
— Întocmai! Da, doamnă, lângă Bel-Esbat. M-am apropiat vitejeşte, gata să înfrunt bătălia, când am observat deodată...
— Dumnezeule! Spune, sire, ce-ai observat? rosti regina, frământându-se toată.
— O, linişteşte-te, doamnă!
Caterina aştepta cu sufletul la gură; nici un cuvânt însă şi nici un gest nu lăsa să se vadă ce se petrecea în sufletul ei.
— Am observat – urmă regele – nişte cuvioşi călugări, o mânăstire întreagă, care prezentau armele în cinstea mea, în mijlocul unor urale pline de avânt războinic.
Cardinalul de Joyeuse începu să râdă; toţi curtenii îşi însuşiră veselia sa, străduindu-se care mai de care să râdă mai zgomotos.
— Da, da – spuse regele – râdeţi, râdeţi, aveţi toată dreptatea, fiindcă multă vreme o să se vorbească despre istoria asta! Şi cum am în Franţa vreo zece mii de călugări şi mai bine, aş putea, la nevoie, să fac din ei zece mii de muşchetari şi, cu ocazia aceasta, aş înfiinţa o nouă dregătorie, şi anume aceea de mare maestru al cuvioşilor muşchetari ai maiestăţii sale preacreştine, dregătorie pe care mă gândesc s-o încredinţez domniei tale, cardinale.
— Sire, primesc! Orice slujbă este binevenită pentru mine, dacă ştiu că poate fi pe placul maiestăţii voastre.
În timp ce regele stătea de vorbă cu cardinalul, doamnele se ridicaseră, după cum cerea eticheta vremii, şi părăseau încăperea, după ce se duceau mai întâi, rând pe rând, să facă o reverenţă în faţa monarhului; regina le urmă împreună cu doamnele sale de onoare.
Regina-mamă era singura femeie care mai rămăsese în cameră; veselia atât de neobişnuită a suveranului ascundea totuşi o taină pe care ţinea s-o cerceteze mai îndeaproape.
— O clipă numai, cardinale! se adresă regele prelatului, care văzând că regina-mamă rămăsese în urmă şi bănuind că avea probabil ceva de vorbit cu feciorul său, fie pregătea tocmai să plece. Am uitat să te întreb ce face du Bouchage, fratele domniei tale?
— Îmi pare rău, sire, dar nu ştiu.
— Cum, nu ştii ce face?
— Nu. Îl văd rar sau, mai bine zis, nu-l mai văd deloc.
O voce gravă şi tristă se auzi atunci în fundul încăperii.
— Sunt aici, sire – rosti vocea.
— Ia te uită! E aici! se bucură Henric. Vino mai aproape, conte, vino mai aproape!
Tânărul se supuse.
— Sfinte Dumnezeule! spuse regele, privindu-l cu mirare. Pe cuvântul meu de gentilom, ăsta nu mai este om în carne şi oase, ci o umbră pe două picioare!
— Munceşte mult, sire – bolborosi cardinalul, uimit el însuşi de schimbarea pe care ultima săptămână o adusese în felul de a fi şi în înfăţişarea fratelui său.
Într-adevăr, du Bouchage era palid ca o statuie de ceară şi, sub mătăsurile şi broderiile ce-i înveşmântau trupul, era cu drept cuvânt ţeapăn şi şui ca o umbră.
— Vino încoace, tinere! îl îmbie monarhul. Vino încoace! Îţi mulţumesc, cardinale, pentru citatul din Plutarh; ori de câte ori se va ivi o împrejurare de felul acesta, îţi făgăduiesc că am să cer ajutorul domniei tale.
Cardinalul înţelese că regele dorea să rămână singur cu Henri şi se strecură tiptil pe uşă.
Monarhul se uită după el cu coada ochiului, apoi îşi întoarse privirea spre mama sa, care nu voia cu nici un chip să se clintească din loc.
Nu mai rămăseseră în încăpere decât regina-mamă, domnul d'Épernon, care nu mai ştia cum să-i fie pe plac şi cum s-o măgulească, şi du Bouchage.
Jumătate curtean, jumătate ostaş, Loignac stătea la uşă, mai mult pentru a-şi îndeplini îndatoririle decât pentru plăcerea lui.
Monarhul se aşeză şi-i făcu semn lui du Bouchage să se apropie.
— De ce stăteai ascuns în spatele doamnelor, conte? îl dojeni el. Nu ştii că-mi face plăcere să te văd?
— Cuvintele pline de bunăvoinţă ale maiestăţii voastre nu pot decât să mă onoreze, sire – răspunse tânărul, înclinându-se cu cel mai adânc respect.
— Spune-mi, conte, cum se face că de la o vreme nu te mai arăţi la palat?
— Nu mă mai arăt la palat, sire?
— Nu, într-adevăr, şi chiar mă plângeam adineauri fratelui dumitale, cardinalul, care pot să-ţi spun că este şi mai învăţat decât mi-aş fi închipuit.
— Dacă maiestatea voastră nu m-a văzut – răspunse Henri – înseamnă că n-a binevoit să arunce o privire în colţul acestui cabinet: în fiecare zi sunt aici la ora când apare suveranul, şi tot aşa sunt zilnic de faţă la deşteptarea maiestăţii sale, şi mă închin, de asemenea, cu tot respectul înaintea sa când iese de la consiliu. Niciodată nu s-a întâmplat să lipsesc şi nici n-o să se întâmple vreodată, atâta timp cât voi putea umbla; este o datorie sfântă pentru mine.
— Şi de aceea eşti aşa trist?
— O, sper că maiestatea voastră nu poate să creadă aşa ceva.
— Nu, sunt convins să fratele tău şi cu tine mă iubiţi.
— Sire!
— De altfel, şi eu vă iubesc. Tocmai voiam să te întreb: ştii că Anne, bietul băiat, mi-a scris de la Dieppe?
— Nu ştiam, sire.
— Da, dar în schimb ştii, nu-i aşa, cât l-a amărât plecarea aceasta.
— Mi-a mărturisit că-i pare rău că trebuie să părăsească Parisul.
— Da, dar ştii ce mi-a spus? Că există un om care s-ar fi despărţit şi mai greu de Paris decât el şi că, dacă ai fost în locul lui şi ţi-aş fi încredinţat misiunea aceasta, ai fi murit de inimă rea.
— Se prea poate, sire.
— Mi-a spus chiar mai mult decât atât, fiindcă fratele tău este foarte limbut atunci când nu stă îmbufnat; mi-a spus că, în cazul când ai fi primit tu ordinul de plecare, ai fi fost în stare să nu te supui. E adevărat?
— Sire, maiestatea voastră are dreptate să pună moartea înaintea nesupunerii mele.
— Dar, în sfârşit, ce s-ar fi întâmplat dacă n-ai fi murit de inimă rea atunci când ai fi primit ordinul?
— Sire, pentru mine, gândul că am înfruntat ordinul maiestăţii voastre ar fi fost o suferinţă mult mai cumplită decât moartea; şi totuşi – mărturisi tânărul, plecându-şi fruntea palidă spre a-şi ascunde încurcătura – nu m-aş fi supus.
Regele îşi încrucişă braţele pe piept şi îl măsură din ochi pe Joyeuse.
— Frumos! spuse el. Pare-mi-se că nu eşti în toate minţile, sărmane!
Tânărul zâmbi cu tristeţe.
— Sunt chiar nebun de-a binelea, sire, din păcate – mărturisi el. Maiestatea voastră nu trebuie să-şi cântărească vorbele ca să mă cruţe.
— Atunci este într-adevăr ceva serios, dragul meu. Joyeuse îşi înăbuşi un oftat.
— Hai, povesteşte-mi. Să vedem despre ce-i vorba.
Tânărul îşi adună tot curajul pentru a surâde:
— Un rege luminat ca maiestatea voastră, sire, nu se poate coborî să asculte asemenea spovedanii.
— Ba da, Henri, ba da – stărui monarhul. Vorbeşte, spune-mi tot, asta o să mă mai distreze.
— Sire – răspunse tânărul cu semeţie – maiestatea voastră se înşală; trebuie să vă spun de la început că mâhnirea ma nu este câtuşi de puţin făcută să distreze un suflet ales.
Suveranul apucă mâna tânărului.
— Haide, haide, du Bouchage – căută el să-l îmbuneze – nu trebuie să te superi, ştii doar că regele tău a pătimit cândva din pricina unei dragoste nefericite.
— Da, sire, ştiu, mai demult...
— Sunt în măsură deci să înţeleg suferinţele tale.
— Prea multă bunătate din partea unui monarh.
— Nicidecum. Vezi tu, cum nu exista nimic mai presus de mine decât puterea cerească, atunci când am trecut prin aceleaşi încercări ca şi tine, în clipa aceea nu m am putut sprijini pe nimeni, în timp ce tu, fiule, te poţi sprijini pe mine.
— Sire!
— Şi, drept urmare – continuă Henric cu o duioasă tristeţe – sper să văd spulberându-se necazurile tale.
Tânărul clătină capul, neîncrezător.
— Du Bouchage – îi făgădui suveranul – vei fi fericit, sau atunci nu mai sunt vrednic să mă numesc regele Franţei!
— Eu, fericit! Vai, sire, nu este cu putinţă – spuse tânărul, cu un zâmbet plin de o negrăită amărăciune.
— Şi pentru ce?
— Pentru că nu mi-e hărăzit să am parte de fericire pe lumea asta.
— Henri – stărui regele – fratele tău, la plecare, mi te-a dat în grijă ca unui prieten. Doresc deci, fiindcă n-ai vrut să te laşi călăuzit spre a şti ce ai de făcut, nici de înţelepciunea tatălui dumitale, nici de mintea luminată a fratelui dumitale, cardinalul, doresc deci să fiu pentru dumneata ca un frate mai mare. De aceea trebuie să ai încredere în mine. Hai spune-mi ce te-apasă şi te-asigur, du Bouchage, că puterea mea şi dragostea pe care ţi-o port vor izbuti să găsească un leac pentru orice, bineînţeles afară de moarte.
— Sire – răspunse, tânărul, căzând în genunchi în faţa regelui – sire, mă simt covârşit de toate aceste mărturii de bunătate pe care nu ştiu cum aş putea să le răsplătesc. Suferinţa mea este fără leac, de vreme ce această suferinţă este singura mea bucurie.
— Du Bouchage, eşti nebun de legat şi mi-e teamă că-ţi pierzi viaţa pentru nişte năluciri! Ascultă-mă ce-ţi spun.
— Ştiu prea bine, sire – răspunse liniştit tânărul.
— Dar, la urma urmei, ce vrei? izbucni regele, care începuse să-şi piardă răbdarea. Vrei cumva să te însori sau vrei să te ridici în ochii cuiva?
— Sire, vreau să câştig dragostea cuiva. Vedeţi doar că nimeni pe lume nu-mi poate mijloci această fericire: trebuie s-o dobândesc eu însumi şi numai pentru mine!
— Atunci nu văd pentru ce eşti atât de disperat ?
— Pentru că îmi dau seama că n-am s-o câştig niciodată, sire.
— Încearcă, încearcă, băiete! Eşti bogat, eşti tânăr! Care femeie ar putea să rămână nepăsătoare în faţa acestei întreite ispite: a frumuseţii, a dragostei şi a tinereţii? Nici una, du Bouchage, nici una.
— Câţi alţii în locul meu n-ar binecuvânta pe maiestatea voastră pentru nemăsurata sa îndurare şi pentru bunăvoinţa cu care mă copleşeşte. A fi iubit de un rege ca maiestatea voastră înseamnă tot atât de mult aproape ca şi a fi iubit de Dumnezeu.
— Aşadar, primeşti? Foarte bine. Nu-mi spune nimic dacă ţii neapărat să fii discret; voi căuta să mă interesez şi voi avea grijă să pun lucrurile la cale. Ştii, nu-i aşa, ce-am făcut pentru fratele tău? Sunt gata să fac tot atâta şi pentru tine: o sută de mii de scuzi nu pot fi o piedică pentru mine.
Du Bouchage luă mâna regelui şi se aplecă s-o sărute.
— Dacă maiestatea voastră mi-ar cere într-o bună zi să-mi jertfesc sângele, mi l-aş jertfi până la ultima picătură ca să-i dovedesc cât îi sunt de recunoscător pentru sprijinul său, pe care îmi pare rău că nu pot să-l primesc.
Henric al III-lea îi întoarse spatele supărat.
— Într-adevăr – spuse el – băieţii ăştia din familia Joyeuse sunt nişte încăpăţânaţi fără pereche, mai încăpăţânaţi chiar decât cei din familia Valois. Parcă-l văd c-o să-mi iasă acum în fiecare zi înainte cu mutra asta plouată şi cu cearcăne la ochi! O să-mi facă o plăcere grozavă! Ca şi când şi aşa ar fi prea multe figuri vesele la curte!
— O, sire, puteţi fi fără grijă! protesta cu însufleţire tânărul. Voi lăsa focul ce mă mistuie să-mi îmbujoreze obrajii ca un suliman, aşternându-mi pe faţă culorile bucuriei, aşa încât, văzându-mă cu zâmbetul pe buze, toată lumea să fie convinsă că sunt omul cel mai fericit de pe pământ.
— Da, dar eu, eu am să ştiu că nu-i adevărat, încăpăţânatule, vai de tine, şi gândul acesta mă va întrista.
— Maiestatea voastră îmi îngăduie să mă retrag? întrebă du Bouchage.
— Da, fiule, du-te şi caută să fii bărbat.
Tânărul sărută mâna regelui, se duse apoi şi făcu o plecăciune în faţa reginei şi, trecând ţanţoş pe lângă d'Épernon, care nu obişnuia să-l salute, părăsi încăperea.
— Închide, Nambu! strigă monarhul îndată ce du Bouchage ieşi pe uşă.
O clipă mai apoi, şambelanul care primise această poruncă anunţă un glas tare celor din anticameră că monarhul nu mai primeşte pe nimeni.
Henric se apropie de ducele d'Épernon şi, bătându-l pe umăr, îi zise:
— La Valette, ai grijă, te rog, să li se împartă nişte bani băieţilor tăi din garda celor Patruzeci şi Cinci şi dă-le o învoire de douăzeci şi patru de ore, adică noaptea asta şi ziua următoare. Vreau să se bucure şi ei. Pe sfânta liturghie, m-au salvat, puşlamalele, aşa cum l-a salvat pe Sylla calul său bălan!
— Salvat? rosti Caterina, mirată.
— Da, mamă.
— Salvat de la ce?
— Aici i-aici! întreabă-l pe d'Épernon.
— Şi de ce nu te-aş întreba pe domnia ta? Cred că-i mai firesc.
— Ei bine, doamnă, află că scumpa noastră verişoară, sora domnului de Guise, bunul prieten al domniei tale... O, nu protesta, ştiu bine doar că este bunul prieten al domniei tale.
Caterina zâmbi, ca şi când ar fi spus: "Niciodată n-o să înţeleagă".
Monarhul văzu surâsul ei şi continuă, strângând din buze:
— Sora bunului dumitale prieten de Guise a încercat ieri să-mi întindă o cursă.
— O cursă?
— Da, doamnă! Puţin a lipsit ieri ca să fiu arestat, ba poate chiar ucis mişeleşte...
— De domnule de Guise?! exclamă Caterina.
— Nu-ţi vine să crezi, nu-i aşa?
— Nu, drept să-ţi spun – mărturisi Caterina.
— Pentru numele lui Dumnezeu, d'Épernon, fii atât de bun, dragul meu, şi povesteşte-i maiestăţii sale regi-nei-mame toată întâmplarea de-a fir-a-păr. Dacă i-aş istorisi eu şi aş vedea-o dând din umeri aşa cum dă acum, ar însemna să-mi fac sânge rău, şi zău dacă are vreun rost, fiindcă, oricum, trebuie să-mi cruţ sănătatea. Apoi întorcându-se către Caterina, adăugă: Rămâi cu bine, doamnă! N-ai decât să-l îndrăgeşti pe domnul de Guise, după pofta inimii domniei tale; n-a trecut mult de când am poruncit să fie executat domnul de Salcède, cred că-ţi aminteşti, nu-i aşa?
— Bineînţeles.
— Domnii de Guise să facă bine deci şi să nu uite nici ei lucrul acesta.
Rostind cuvintele de mai sus, monarhul ridică din umeri ceva mai ostentativ decât regina-mamă şi se retrase în apartamentul său, urmat de master Love, care alerga de zor ca să se poată ţine după el.
LVII
PANA ROŞIE ŞI PANA ALBĂ
După ce am vorbit despre oameni, să vorbim acum un pic şi despre lucruri.
Era pe la ceasurile opt seara şi casa lui Robert Briquet, singură-singurică şi peste măsură de tristă, fără nici o licărire de lumină, se profila ca o umbră triunghiuiară pe cerul acoperit de nori, care, după cum se vedea, părea să anunţe mai curând o vreme ploioasă decât o noapte cu lună.
Biata casă oropsită, al cărei suflet se simţea că-şi luase zborul, era o pereche tocmai potrivită pentru clădirea misterioasă ce se înălţa peste drum de ea şi pe care am avut cinstea s-o înfăţişăm ceva mai înainte cititorilor noştri. Văzându-le cum şedeau aşa faţă-n faţă, filozofii, care pretind îndeobşte că nimic pe lume nu trăieşte, nu vorbeşte şi nu simte cu atâta intensitate ca lucrurile neînsufleţite, ar fi spus că amândouă căscau de plictiseală.
Puţin mai încolo se auzea un zdrăngănit puternic de arămuri amestecat cu o larmă de glasuri învălmăşite, cu un freamăt nedesluşit şi cu ţipete ascuţite ca nişte chelălăituri, ca şi când preoţii Cibelei ar fi oficiat într-o grotă misterele preamilostivei zeiţe.
Poate de aceea se tot plimba pe acolo şi chipeşul cavaler, un tânăr cu tocă violetă, cu pană roşie şi cu o mantie cenuşie, care, atras de toată zarva aceasta, se oprea locului câteva minute ca să asculte hărmălaia, ca după aceea să se întoarcă agale, cu capul în piept, îngândurat, spre casa jupânului Robert Briquet.
De fapt, această simfonie de arămuri ciocnite nu era nimic altceva decât un zăngănit de vase de bucătărie; freamătul nedesluşit era al oalelor ce clocoteau pe jeratic şi al frigărilor ce se răsuceau în crăcane; strigătele, ale lui jupân Fournichon, patronul Mândrului Cavaler, care purta de grijă cuptoarelor, iar chelălăiturile, ale coanei Fournichon, care pusese să se pregătească iatacurile din cele două foişoare.
După ce tânărul cu tocă violetă privea pe îndelete, adulmeca din plin boarea păsărilor fripte şi cerceta stăruitor perdelele de la ferestre, făcea stânga-mprejur, ca puţin mai apoi să se oprească iar locului pentru a iscodi.
Oricât de nestânjenită părea să fie, la prima vedere, plimbarea aceasta, exista totuşi o graniţă peste care tânărul nu se învrednicea niciodată să treacă: un fel de şanţ ce brăzda uliţa în curmeziş, din faţa casei lui Robert Briquet şi până în dreptul clădirii misterioase.
Se cuvine totuşi să spunem că, de fiecare dată când tânărul nostru ajungea la graniţa aceasta, găsea stând de strajă acolo, ca o vajnică santinelă, un alt cavaler cam de aceeaşi vârstă, cu tocă neagră şi pană albă şi cu pelerină violetă, care, cu privirea pironită asupra lui, încruntat şi cu mâna pe spadă, părea să-i dea de ştire, aidoma uriaşului Adamastor:
"Un singur pas dacă mai faci, vei avea de înfruntat vijelia".
Cavalerul cu pană roşie, adică cel pe care l-am adus în scenă cel dintâi, era atât de adâncit în gândurile sale, încât se plimbă de vreo douăzeci de ori încolo şi încoace fără să bage de seamă nimic. Bineînţeles, nu se putea să nu fi observat că mai era încă cineva care măsura ca şi el, de colo până colo, strada; omul acela însă era prea bine îmbrăcat ca să poată fi un răufăcător şi, de altfel, în momentul acela nici că i-ar fi păsat de nimic altceva decât doar de ceea ce se întâmpla în lăcaşul Mândrului Cavaler.
Celălalt, în schimb, de câte ori pana roşie se întorcea înapoi, din mohorât cum era, se făcea negru la faţă; în cele din urmă, fluidul ostil pe care-l emana pana albă deveni atât de puternic, încât reuşi să destrame gândurile penei roşii, atrăgându-i luarea-aminte. Drept care, pana roşie înălţă capul şi desluşi pe chipul celui aflat în faţa sa pornirea vrăjmaşă ce părea s-o aibă împotrivă-i.
Faptul acesta îl făcu să se gândească, fireşte, că prezenţa lui îl stingherea probabil pe celălalt cavaler; pe urmă gândul acesta trezi în el dorinţa de a şti în ce fel anume îl stingherea.
Se apucă, prin urmare, să cerceteze cu atenţie casa lui Robert Briquet. De la casa aceasta trecu apoi la perechea ei de peste drum.
În sfârşit, după ce se uită pe îndelete şi la una, şi la cealaltă, fără să se neliniştească sau, cel puţin, fără să se arate neliniştit de felul în care îl măsura cu privirea tânărul cu pană albă, îi întoarse spatele şi se apropie din nou de pâlpâirile învăpăiate ale cuptoarelor jupânului Fourni-chon.
Tânărul cu pană albă, fericit că-şi biruise adversarul, punându-l pe goană, căci pentru el mişcarea de întoarcerea la stânga-mprejur pe care acesta o executase era cea mai bună dovadă că fusese înfrânt, tânărul cu pană albă, zic, continuă să se plimbe ca mai înainte, mergând adică de la est spre vest, în timp ce vecinul său se îndrepta în direcţie opusă, adică de la vest spre est.
În momentul când însă fiecare dintre ei ajunse în punctul pe care şi-l alesese în sinea lui, de la bun început, drept ţel al plimbării sale, amândoi se răsuciră pe călcâie şi porniră unul spre celălalt în linie dreaptă, o linie atât de dreaptă, încât, dacă n-ar fi fost între ei şanţul ca un nou Rubicon peste care ar fi fost nevoiţi să treacă, probabil că s-ar fi lovit nas în nas, atât de straşnic se feriseră şi unul, şi altul să se abată cât de cât de la linia dreaptă.
Pana albă îşi răsuci mustăcioara, dând semne vădite de nerăbdare.
Pana roşie făcu o mutră mirată şi aruncă din nou o privire spre casa misterioasă.
Pana albă înaintă atunci cu încă un pas, pregătindu-se să treacă Rubiconul. dar, până una alta, pana roşie se şi îndepărtase: îşi continuă deci plimbarea, pornind în direcţie opusă.
Timp de cinci minute s-ar fi putut crede că nu le va mai fi dat să se întâlnească decât la antipozi; dar peste puţin, călăuziţi de acelaşi instinct şi cu aceeaşi exactitate ca şi prima oară, amândoi se întoarseră din drum în aceeaşi clipă.
Ca doi nori care, mânaţi de vânturi potrivnice, străbat aceeaşi zonă a cerului, îndreptându-se unul spre altul şi desfăşurându-şi cu prudenţă întunecaţii vălătuci în chip de avangărzi, cei doi pietoni ajunseră de astă dată unul în faţa celuilalt, ferm hotărâţi să se calce mai curând pe picioare decât să dea înapoi fie şi cu un pas.
Mai nerăbdător, de bună seamă, decât cel ce venea în întâmpinarea lui, tânărul cu pană albă, în loc să rămână, aşa cum făcuse până atunci, la marginea şanţului, trecu peste numitul şanţ, silindu-l să dea înapoi pe adversarul său, care, fiind luat pe nepregătite, deoarece nu se aştepta la o asemenea încălcare, şi având amândouă braţele încurcate în faldurile mantiei, fu cât pe ce să-şi piardă echilibrul.
— Ce înseamnă asta, domnule? protestă cel de-al doilea cavaler. Eşti nebun sau ai făcut-o dinadins ca să mă înfrunţi?
— Am făcut-o dinadins, domnule, ca să înţelegi că prezenţa dumitale mă stinghereşte din cale afară. La un moment dat mi s-a părut că ţi-ai dat singur seama de asta, fără a mai fi nevoie să ţi-o spun.
— Câtuşi de puţin, domnule, căci din principiu nu văd niciodată ceea ce nu vreau să văd.
— Există totuşi anumite lucruri care sper că ar putea să-ţi atragă atenţia în clipa când le-ai vedea strălucind sub ochii domniei tale.
Şi însoţind vorba cu fapta, tânărul cu pană albă îşi lepădă pelerina de pe umeri şi scoase din teacă spada, făcând-o să scânteieze în bătaia unei raze de lună care chiar atunci se strecurase printre nori.
Cavalerul cu pana roşie rămase locului neclintit.
— S-ar zice, domnule – îi răspunse el, dând din umeri – că în viaţa dumitale n-ai tras o sabie din teacă, judecând după graba cu care vrei să te foloseşti de ea împotriva unui om care, vezi bine, nu încearcă deloc să se apere.
— Da, dar care sper totuşi că se va apăra.
Pana roşie zâmbi cu o seninătate care avu darul să sporească şi mai mult enervarea potrivnicului său.
— Şi pentru ce, mă rog? Cu ce drept mă opreşti dumneata să mă plimb pe stradă?
— Pentru ce trebuie să te plimbi tocmai pe strada asta?
— Ei. drăcie, nostimă întrebare! Fiindcă aşa îmi place.
— Aha! Îţi place va să zică.
— Bineînţeles! Dumneata cum te plimbi? Sau poate dumneata ai o învoire specială pentru a bate singur pavelele străzii Bussy?
— Dacă am sau nu învoire, asta nu te priveşte pe dumneata.
— Te înşeli; dimpotrivă, mă priveşte şi chiar foarte mult; sunt un supus credincios al maiestăţii sale şi n-aş vrea să trec peste voinţa sa.
— Aşa! Pare-mi-se că mă cam iei peste picior!
— Şi dacă ar fi aşa? Dumneata nu mă ameninţi?
— Pe toţi sfinţii din cer! Înţelege odată, domnule, că mă stinghereşti, şi dacă nu vrei să pleci de bună voie, voi şti eu să te fac, vrând-nevrând, să-ţi iei tălpăşiţa.
— Ce vorbeşti, domnule!! Asta rămâne de văzut.
— Ei, drăcia dracului, păi eu ce-ţi tot îndrug de un ceas întreg: hai să vedem!
— Am anumite interese, domnule, în cartierul acesta. Asta ca să ştii. Şi acum, dacă ţii neapărat, cu dragă inimă sunt gata să încrucişez spada cu dumneata, dar de plecat tot nu plec.
— Domnule – spuse tânărul cu pană albă, făcând să şuiere spada prin aer şi lipind călcâiele ca şi când s-ar fi pregătit să se pună în gardă – sunt contele Henri du Bouchage, fratele domnului duce de Joyeuse. Te-ntreb pentru ultima oară: vrei ori nu să-mi dai întâietate şi să te retragi?
— Domnule – îi răspunse cavalerul cu pană roşie – sunt vicontele Ernauton de Carmainges. Presenţa dumitale nu mă stinghereşte câtuşi de puţin şi n-aş avea de ce să mă supăr dacă ai rămâne mai departe aici.
Du Bouchage stătu o clipă în cumpănă, apoi îşi vârî din nou spada în teacă.
— Te rog să mă ierţi, domnule, dar, ca orice om îndrăgostit, nu sunt în toate minţile.
— Şi cu sunt îndrăgostit – răspunse Ernauton – însă în nici un caz nu cred că mi-am pierdut minţile din pricina asta.
Henri păli:
— Eşti îndrăgostit?
— Da, domnule.
— Şi mi-o spui aşa, deschis?
— De când este o crimă oare să iubeşti?
— Îndrăgostit de cineva care şade pe strada asta?
— Da, deocamdată.
— Pentru numele lui Dumnezeu, domnule, spune-mi pe cine iubeşti?
— Îmi pare rău, domnule du Bouchage, dar cred că nu te-ai gândit bine când mi-ai pus această întrebare; doar ştii că un gentilom nu poate dezvălui un secret care nu-i aparţine decât pe jumătate.
— Ai dreptate! Îţi cer iertare, domnule de Carmainges, dar te rog să mă crezi pe cuvânt, nu există om mai nefericit ca mine pe faţa pământului.
Era o suferinţă atât de sinceră şi o deznădejde atât de zguduitoare în aceste cuvinte rostite de tânărul îndrăgostit, încât Ernauton se simţi mişcat până în adâncul sufletului.
— O, Doamne, acum înţeleg! exclamă el. Ţi-e teamă să nu fim cumva rivali.
— Mi-e teamă, într-adevăr.
— Hm! făcu Ernauton. Uite ce e, domnule, am să-ţi vorbesc atunci deschis.
Joyeuse se îngălbeni şi-şi trecu palma peste frunte.
— Eu – continuă Ernauton – sunt chemat la o întâlnire.
— Eşti chemat la o întâlnire?
— Da, o întâlnire în toată puterea cuvântului
— Pe strada asta?
— Pe strada asta.
— Chemat în scris?
— Întocmai, şi aş putea să spun chiar cu un scris foarte frumos.
— De femeie?
— Nu, de bărbat.
— De bărbat? Ce vrei să spui?
— Nimic altceva decât ce-am spus. Am fost chemat la o întâlnire cu o femeie, dar prin mijlocirea unui bărbat cu un scris foarte îngrijit; n-o fi poate de ajuns de misterios, dar în orice caz e mai elegant: se pare că avem şi un secretar.
— Ah! şopti Henri. Vorbeşte odată, Dumnezeule mare, spune-mi tot.
— Mi-o ceri în aşa fel, domnule, încât nu m-ar lăsa inima să nu-ţi îndeplinesc rugămintea. Am să-ţi împărtăşesc deci cuprinsul biletului.
— Te-ascult.
— Ai să vezi dacă-i la fel cu al dumitale.
— Destul, domnule, cruţă-mă, te rog; mie nu mi-a dat nimeni întâlnire şi n-am primit nici un bilet.
Ernauton scoase o fiţuică din pungă.
— Acesta-i biletul, domnule – îi arătă el. Mi-ar fi greu să ţi-l citesc pe întunericul ăsta, dar cum nu cuprinde decât două-trei rânduri, pot să ţi-l spun pe dinafară; sper că ai încredere în mine că nu te amăgesc?
— O, toată încrederea!
— Aşadar, iată, cuvânt cu cuvânt, cum e ticluită:
Domnule Ernauton, secretarul meu este împuternicit să-ţi spună din partea mea că doresc foarte mult să stăm de vorbă împreună un ceas: îţi mărturisesc că am fost impresionată de meritele domniei tale.
— Chiar aşa scrie?
— Pe cinstea mea, domnule, mai mult chiar, toată fraza asta este subliniată. Fraza următoare o trec sub tăcere, fiind mult prea măgulitoare, după părerea mea.
— Va să zică eşti aşteptat?
— Mai bine zis aştept, precum se vede.
— Trebuie să vină cineva atunci să-ţi deschidă poarta?
— Nu, o să mă fluiere de trei ori pe fereastră.
Tremurând tot, Henri puse o mână pe braţul lui Ernauton şi, arătându-i cu cealaltă, casa misterioasă, îl întrebă:
— De acolo?
— Da' de unde – răspunse Ernauton, arătându-i foişoarele Mândrului Cavaler. De acolo!
Henri scoase un strigăt de bucurie.
— Va să zică nu te duci aici? stărui el.
— O, nu! Biletul spune lămurit: hanul La Mândrul Cavaler.
— Dumnezeu să-ţi dea sănătate, domnule! suspină tânărul îndrăgostit, strângându-i mâna. Iartă-mă, te rog, c-am fost atât de nepoliticos şi de zevzec. Dar, vai, pentru cel ce iubeşte cu adevărat nu există decât o singură femeie pe lume, precum ştii şi dumneata, şi văzând că tot dai târcoale casei, m-am temut că s-ar putea să fii aşteptat chiar de femeia aceasta.
— N-am de ce să te iert, domnule – răspunse Ernauton, zâmbind, căci, la un moment dat, ca să-ţi spun drept, şi mie mi-a trecut prin gând că s-ar putea ca şi dumneata să fi venit aici pentru acelaşi lucru ca şi mine.
— Şi ai avut această nemărginită răbdare, domnule, de a sta atâta timp fără să mă întrebi nimic?! Înseamnă că dumneata nu iubeşti cu adevărat, zău, nu iubeşti!
— Cinstit vorbind, deocamdată nu am cine ştie ce drepturi. Aşteptam deci să mă lămuresc într-un fel oarecare înainte de a mă supăra. Cucoanele astea mari au tot felul de nazuri ciudate şi e atât de nostim să joci cuiva o festă!
— Lasă, lasă, domnule de Carmainges, orice s-ar spune, nu iubeşti ca mine, şi totuşi...
— Şi totuşi? repetă Ernauton.
— Şi totuşi eşti mai fericit.
— Aşa! Va să zică în casa aceasta se află o inimă împietrită?
— Domnule de Carmainges – spuse Joyeuse – s-au împlinit trei luni de când m-am îndrăgostit ca un nebun de femeia care locuieşte aici şi nici până în ziua de azi n-am avut încă fericirea să-i aud glasul.
— Ei, drăcie! Cum s-ar zice, ai călcat cu stângul. Dar ia stai puţin!
— Ce s-a întâmplat?
— Parc-a fluierat cineva?
— Într-adevăr, şi mie mi se pare c-am auzit.
Tinerii se opriră să asculte şi, în momentul acela, se auzi pentru a doua oară un fluierat din direcţia Mândrului Cavaler.
— Domnule conte – se scuză Ernauton – te rog să mă ierţi că nu-ţi pot ţine de urât, dar cred că acesta-i semnalul pe care-l aşteptam.
Chemarea se repetă pentru a treia oară.
— Du-te, domnule, du-te – îl îndemnă Henri – şi noroc!
Ernauton o luă sprinten la picior; interlocutorul său îl văzu afundându-se în bezna ce învăluia strada pentru a ieşi ceva mai apoi la iveală în lumina ce se revărsa pe ferestrele Mândrului Cavaler, ca până la urmă să dispară de tot.
În ceea ce-l priveşte, Henri se simţea şi mai abătut, căci răfuiala – sau aşa-zisa răfuială – pe care o avusese mai înainte îl făcuse să iasă pentru un timp din letargie.
— Şi acum – spuse el – să ne facem meseria noastră cea de toate zilele şi să batem ca de obicei la poarta blestemată, care niciodată nu vrea să se deschidă."
Şi rostind aceste cuvinte, se îndreptă cu un pas şovăielnic spre poarta casei misterioase.
LVIII
POARTA SE DESCHIDE
Ajungând însă în faţa porţii casei misterioase, bietul Henri îşi pierdu cumpătul ca de obicei.
"Curaj! încercă el să se îmbărbăteze. Să ciocănim!"
Şi făcu încă un pas. Dar, înainte de a bate la poartă, mai aruncă o privire în urmă şi văzu luminile strălucitoare ale hanului aşternându-se în curmezişul drumului.
"Acolo – se gândi el – sunt oameni care intră ca să se bucure de plăcerile dragostei şi să se veselească, oameni care au fost chemaţi, fără să fi dorit măcar acest lucru. De ce nu mi-e dat oare şi mie să fiu cu inima împăcată şi să zâmbesc nepăsător? Poate că atunci mi-aş îndrepta şi eu paşii într-acolo, în loc să mă străduiesc în zadar să pătrund aici?"
În clipa aceea se auzi tremurând în văzduh glasul melancolic al clopotului de la Saint-Germain-des-Prés.
— Hai odată, uite a bătut de zece! şopti Henri. Puse piciorul pe prag şi apucă ciocanul atârnat la intrare. Ce viaţă îngrozitoare – murmură el – o viaţă de om bătrân! O, Doamne, când oare voi putea şi eu să spun: "Frumoasă, zâmbitoare moarte, şi tu, duios mormânt, bun venit!"
Ciocanul lovi pentru a doua oară poarta.
"Aşa – continuă el, trăgând cu urechea – se aude scârţâind uşa, pe urmă treptele trosnind şi zgomotul paşilor ce se apropie: în fiecare zi la fel, mereu acelaşi lucru."
Pentru a treia oară ciocanul căzu, izbind poarta.
— Şi cu asta am terminat – spuse el. Aşa: slujitorul păşeşte acum în vârful picioarelor, se uită printre zăbrele, zăreşte ca de obicei chipul meu palid, fioros, nesuferit şi intră apoi în casă fără să-mi deschidă niciodată!
Faptul că orice zgomot încetase părea să adeverească prezicerile nefericitului tânăr.
— Rămas bun, neîndurat lăcaş! Rămas bun până mâine! murmură el.
Şi, aplecându-se atât de mult, încât ajunse cu fruntea în dreptul pragului de piatră, îşi lipi buzele de el, sărutându-l cu toată râvna sufletului său, în aşa fel că făcu să se înfioare granitul încremenit, mai puţin încremenit însă decât inimile celor ce locuiau în această casă... Pe urmă, aşa cum se întâmplase şi în ajun şi cum era convins că avea să se întâmple şi în ziua următoare, se întoarse să plece.
Nici nu apucase bine să facă doi paşi şi, spre adânca sa uimire, auzi zăvorul scrâşnind în veriga de fier; poarta se deschise şi slujitorul se înclină până la pământ. Era acelaşi slujitor al cărui portret l-am schiţat mai înainte, cu prilejul întâlnirii sale cu Robert Briquet.
— Bună seara, domnule! îl întâmpină el cu o voce răguşită, dar care i se păru nespus de dulce lui du Bouchage, mai dulce decât cele mai suave cântece ale heruvimilor pe care ţi-e dat să le auzi în visurile copilăriei, când cerurile încă ţi se mai arată uneori în vis.
Tremurând tot, năuc de fericire, Henri, care apucase între timp să se depărteze vreo zece paşi de poartă, se grăbi să se apropie iar, plin de însufleţire, împreunându-şi mâinile, dar o clipă mai apoi se clătină atât de tare, încât slujitorul se repezi să-l sprijine ca să nu se prăbuşească peste prag, gest pe care, de altfel, îl îndeplini cu un simţământ de compătimire amestecat cu respect, aşa cum se putea citi desluşit pe chipul său.
— Sunt aici, domnule – rosti el – am venit. Spuneţi-mi, vă rog, ce doriţi.
— Am iubit cu atâta patimă – răspunse tânărul – încât nu-mi dau seama acum dacă mai iubesc. Inima mea a bătut cu atâta înfocare, încât n-aş putea să spun dacă mai bate încă.
— Sunteţi bun, domnule – îl pofti respectuos slujitorul – să luaţi loc aici, lângă mine, şi să stăm de vorbă amândoi?
— O, sigur că da.
Slujitorul îi făcu un semn cu mâna.
Henri se grăbi să se supună, aşa cum ar fi dat ascultare unui gest al regelui Franţei sau al împăratului roman.
— Deschideţi-vă sufletul, domnule – îl îmbie slujitorul, după ce se aşezară unul lângă altul – şi spuneţi-mi care sunt dorinţele domniei voastre.
— Prietene – îi răspunse du Bouchage – nu e prima oară că vorbim împreună şi că stăm atât de aproape unul de altul. Adesea, precum ştii, te-am aşteptat şi ţi-am ieşit în cale la cotitura vreunei străzi; cu galbenii pe care am vrut atunci să ţi-i dau ca să te ispitesc, ai fi putut să te îmbogăţeşti, chiar de-ai fi fost cel mai nesăţios dintre oameni; alteori am încercat să te înfricoşez; niciodată însă nu te-ai înduplecat să mă asculţi şi, cu toate că vedeai cât sufeream, niciodată n-ai fost înduioşat sau, cel puţin, nu te-ai arătat înduioşat de suferinţele mele. Azi îmi spui să-ţi vorbesc deschis şi mă pofteşti să-ţi mărturisesc dorinţele mele: ce s-a întâmplat oare, Doamne Dumnezeule?! Ce nouă nenorocire îmi ascunde bunăvoinţa dumitale?
Slujitorul oftă din adânc. Fără doar şi poate, sub înfăţişarea-i neîndurătoare se afla tăinuită o inimă milostivă.
Henri îl auzi suspinând şi se simţi încurajat.
— Ştii foarte bine – continuă el – că iubesc şi cât de mult iubesc; m-ai văzut urmărind pas cu pas o femeie pe care, cu toate încercările sale de a se ascunde şi de a fugi de mine, am reuşit de fiece dată s-o găsesc; nicicând însă, oricât de cumplite au fost suferinţele prin care am trecut, nu mi-a ieşit din gură un singur cuvânt amar, nicicând n-am căutat să dau urmare imboldurilor năprasnice pe care disperarea le face să încolţească în sufletul unui om, nici sfaturilor pe care ni le şopteşte la ureche clocotitoarea tinereţe cu sângele ei arzător.
— E adevărat, domnule – mărturisi slujitorul – şi pot să vă spun că stăpâna mea şi cu mine recunoaştem pe deplin lucrul acesta.
— Bunăoară, nu-i aşa – continuă Henri, strângând în mâinile sale mâinile vajnicului străjer – bunăoară, într-una din serile acestea când nu voiai cu nici un chip să-mi dai voie să intru înăuntru, n-aş fi putut oare să sparg pur şi simplu poarta, aşa cum ar face îndeobşte şi cel mai becisnic învăţăcel beat sau îndrăgostit? Şi atunci aş fi putut vedea la faţă, fie chiar numai pentru o clipă, pe femeia aceasta atât de neînduplecată şi aş fi putut să-i vorbesc.
— Şi asta e adevărat.
— În sfârşit – urmă tânărul conte cu o negrăită tristeţe şi dulceaţă în glas – sunt şi eu cineva pe lumea aceasta, port un nume strălucitor, am o avere destul de frumoasă şi mă bucur de multă trecere; însuşi regele, da, regele m-a luat sub oblăduirea lui; adineauri chiar, suveranul mă povăţuia să-i mărturisesc necazurile mele şi mă îndemna să cer ajutorul său, oferindu-se să mă sprijine.
— Aşa! rosti slujitorul, vădit îngrijorat.
— Dar n-am primit – se grăbi să-l liniştească tânărul cavaler. Nu, nu, am refuzat orice ajutor, am refuzat tot, tot, pentru a veni aici, ca să mă rog în genunchi să se deschidă poarta aceasta care, ştiu bine, rămâne pururea ferecată.
— Domnule conte, sunteţi într-adevăr un suflet cinstit şi vrednic de toată dragostea.
— Şi atunci – îi tăie cuvântul Henri cu o dureroasă strângere de inima – pentru ce omul acesta cu un suflet atât de cinstit şi vrednic de iubire, aşa cum spui chiar dumneata, trebuie să fie pedepsit atât de crâncen? În fiecare dimineaţă pajul meu aduce o scrisoare, care nici măcar nu este primită; în fiecare seară vin eu însumi să bat la poartă şi în fiecare seară sunt respins; în sfârşit, sunt lăsat să mă chinuiesc, să mă mistui de supărare, să-mi dau duhul aici, în mijlocul străzii, fără să se milostivească nimeni de mine, nici măcar atâta cât s-ar milostivi de un biet câine care scheaună. Ah, dragul meu, ascultă-mă pe mine, femeia asta nu are o inimă de femeie; e adevărat că nu poţi iubi pe cineva numai pentru că este nefericit. O, Doamne, ştiu, nu poţi porunci inimii să iubească, tot aşa cum nu-i poţi cere să nu mai iubească, dar cel puţin te înduri de suferinţele unui năpăstuit care pătimeşte şi-i spui măcar un cuvânt de mângâiere; cel puţin căinezi un biet om necăjit care a căzut şi-i întinzi mâna ca să se ridice de jos; dar, nu, ei îi place să mă vadă canonindu-mă; nu, femeia asta nu are inimă, nu, nu are, căci, dacă ar fi avut inimă, mai curând m-ar fi ucis spunându-mi cu gura ei că nu mă poate iubi sau ar fi pus pe cineva să mă spintece cu cuţitul ori să mă înjunghie cu o lovitură de pumnal; mort, cel puţin n-aş mai suferi.
— Domnule conte – răspunse slujitorul, după ce ascultase până la capăt, cu luare-aminte, cuvintele tânărului îndrăgostit – doamna pe care dumneavoastră o judecaţi cu atâta asprime, vă rog să mă credeţi, nu are câtuşi de puţin o inimă atât de nesimţitoare şi, mai cu seamă, atât de crudă precum spuneţi; dimpotrivă, suferă mai mult decât domnia voastră, căci v-a văzut de câteva ori şi a putut să-şi dea seama cât de mult pătimiţi şi are pentru dumneavoastră o netăgăduită simpatie.
— O, i-e milă de mine, atâta tot, i-e milă de mine! exclamă tânărul, ştergând broboanele reci de sudoare ce-i năpădiseră tâmplele. O, dea Domnul să vină ziua când inima sa, pe care dumneata o preamăreşti, va ajunge să cunoască dragostea, dragostea aşa cum o simt eu; şi dacă atunci s-ar întâmpla ca în schimbul dragostei sale să nu i se ofere decât milă, aş fi într-adevăr răzbunat.
— Domnule conte, domnule conte, a nu împărtăşi dragostea cuiva nu înseamnă a nu fi iubit niciodată. Poate că femeia aceasta a fost robită de o pasiune mult mai puternică decât tot ceea ce veţi putea simţi vreodată dumneavoastră, poate că femeia aceasta a iubit aşa cum nu veţi iubi niciodată dumneavoastră.
Henri ridică mâinile la cer:
— Când cineva a iubit cu atâta patimă, iubirea sa nu se poate istovi niciodată! ripostă el.
— V-am spus oare că nu mai iubeşte, domnule conte? întrebă slujitorul.
Henri scoase un strigăt îndurerat şi-şi lăsă capul în piept, ca şi cum ar fi primit o lovitură ucigătoare.
— Da, iubeşte, dar nu trebuie să fiţi gelos pe bărbatul iubit de dânsa, domnule conte, pentru că a părăsit lumea aceasta. Stăpâna mea este văduvă – adăugă milostiv slujitorul, nădăjduind că va reuşi să aline astfel durerea tânărului îndrăgostit.
Într-adevăr, cuvintele acestea îl însufleţiră ca prin farmec, trezindu-i speranţele şi aducându-l din nou la viaţă.
— Pentru numele lui Dumnezeu – spuse el – te rog, nu mă părăsi! E văduvă, zici, înseamnă deci că nu poate fi văduvă decât de puţin timp, înseamnă că va veni şi ziua când izvorul lacrimilor ei se va fi istovit. E văduvă! O, dragul meu, atunci înseamnă că nu iubeşte pe nimeni de vreme ce iubeşte un trup neînsufleţit, o umbră, un nume. Moartea trage mai puţin în cumpănă decât o despărţire vremelnică; a-mi spune că iubeşte un mort, e ca şi când mi-ai spune că va iubi încă... O, Doamne, cele mai copleşitoare dureri s-au alinat cu timpul. În ziua când văduva lui Mausol, care jurase la mormântul soţului ei să rămână în veci nemângâiată, în ziua când văduva lui Mausol şi-a simţit ochii secătuiţi de lacrimi, a fost vindecată. Regretele sunt ca şi o boală: cel ce n-a fost răpus în toiul ei se simte mai în putere şi mai plin de viaţă ca înainte, după ce a trecut criza.
Slujitorul clătină din cap.
— Stăpâna mea, domnule conte – îi răspunse el – la fel ca şi văduva regelui Mausol, a jurat credinţă veşnică răposatului, dar, aşa cum o cunosc eu, sunt convins că va şti să-şi ţină legământul mai bine decât şi l-a ţinut femeia aceasta uitucă despre care vorbeaţi adineauri.
— Am să aştept, sunt în stare să aştept şi zece ani dacă e nevoie! exclamă Henri. Dumnezeu n-a lăsat-o să moară de inimă rea şi nici să-şi pună singură capăt zilelor. Vezi bine, dar, că, de vreme ce n-a murit, înseamnă că totuşi vrea să trăiască şi, din moment ce trăieşte, mai pot încă să nădăjduiesc.
— Ei, tinere, tinere domn! îl dojeni slujitorul cu un glas lugubru. Să nu credeţi că veţi putea înfrunta atât de uşor cerinţele morţilor, nici gândurile negre ale celor vii. Că a mai trăit încă, spuneţi dumneavoastră? Într-adevăr, a trăit! Şi nu o zi, nu o lună şi nici un an; a trăit şapte ani încheiaţi!
Joyeuse tresări.
— Dar ştiţi pentru ce, în ce scop a trăit, ce hotărâre anume a ţinut să îndeplinească ea ca să rămână în viaţă până acum? În cele din urmă totuşi se va mângâia, speraţi dumneavoastră? Niciodată, domnule conte, niciodată! V-o spun eu, pot să şi jur dacă vreţi, eu v-o spun, eu care n-am fost decât preaumilul slujitor al răposatului, eu care, atâta timp cât a trăit, eram un suflet credincios, înflăcărat şi plin de speranţă şi care, de când stăpânul meu a închis ochii, am ajuns ca o stană de piatră; ei bine, eu, eu care nu i-am fost decât slujitor, n-am să mă pot împăca niciodată cu gândul că l-am pierdut.
— Şi omul acesta atât de mult regretat – îl întrerupse Henri – mortul acesta preafericit, soţul...
— Nu era soţul, ci iubitul, domnule conte, şi o femeie cum este aceea, pe care, din nefericire, o iubiţi, nu are decât un singur iubit toată viaţa.
— Prietene, prietene! stărui tânărul cavaler, înspăimântat de sălbatica măreţie a slujitorului înzestrat cu un suflet atât de nobil, dar care, îmbrăcat cum era ca un om de rând, nu părea să aibă nimic deosebit. Prietene, te rog din toată inima, vorbeşte-i în numele meu.
— Eu? se cutremură slujitorul. Eu? Aflaţi atunci, domnule conte, că, dacă v-aş fi crezut în stare să săvârşiţi vreo violenţă împotriva stăpânei mele, v-aş fi ucis, da, v-aş fi ucis cu mâna asta. Şi scoase la iveală de sub pelerină un braţ nervos şi puternic ce părea al unui bărbat de cel mult douăzeci şi cinci de ani, deşi părul cărunt şi spinarea încovoiată îl arătau a fi un om de şaizeci de ani. Dacă, dimpotrivă – urmă el – aş fi fost încredinţat că stăpâna mea vă iubeşte, i-ar fi fost ei sorocit să moară. Şi acum, domnule conte, am spus tot ce aveam de spus, nu încercaţi să-mi smulgeţi alte mărturisiri, căci, pe cuvântul meu de cinste – şi cu toate că nu sunt gentilom, vă rog să mă credeţi că şi cuvântul meu preţuieşte ceva – căci, pe cuvântul meu de cinste, v-am spus tot ce vă puteam destăinui.
Henri se ridică în picioare, cu moartea în suflet.
— Îţi mulţumesc – spuse el – că te-ai milostivit de suferinţele mele. Acum ştiu ce am de făcut.
— Sper deci că veţi fi mai cuminte pe viitor, domnule conte, sper că vă veţi îndepărta de noi, lăsându-ne să ne împlinim soarta, care, credeţi-mă, e mult mai amară decât a domniei voastre.
— Fii pe pace, am să plec, într-adevăr, o dată pentru totdeauna – îl încredinţă tânărul îndrăgostit.
— Dacă am înţeles bine, vreţi să vă faceţi seama.
— De ce m-aş ascunde? Nu pot să trăiesc fără dânsa şi, din moment ce nu poate să fie a mea, nu-mi rămâne altceva decât să mor.
— Domnule conte, am vorbit adeseori despre moarte cu stăpâna mea. Credeţi-mă, zău, nu poate fi moarte mai ticăloasă decât să-ţi ridici singur zilele cu mâna ta.
— De aceea nici n-am de gând să mor în felul acesta; există pentru un tânăr de vârsta şi cu situaţia mea o altă moarte care, din cele mai vechi timpuri, a fost socotită o moarte frumoasă: moartea pe care o întâmpini luptând pentru regele şi ţara ta.
— Dacă suferinţa domniei voastre este atât de cumplită încât n-o mai puteţi îndura, dacă nu vă simţiţi cu nimic îndatorat faţă de cei ce vă slujesc, dacă aveţi prilejul să întâmpinaţi moartea pe câmpul de bătălie, nu pregetaţi, domnule conte, duceţi-vă în calea ei! De mult aş fi fost şi eu în mormânt, dacă nu eram osândit să trăiesc.
— Rămâi cu bine şi-ţi mulţumesc! răspunse Joyeuse, întinzând necunoscutului mâna.
Şi se grăbi să plece, aruncând mai înainte la picioarele slujitorului înduioşat de durerea lui copleşitoare o pungă doldora de galbeni.
Ornicul bisericii Saint-Germain-des-Prés bătea miezul nopţii.
LIX
CUM ÎNŢELEGEA SĂ IUBEASCĂ O DOAMNĂ
DIN LUMEA MARE ÎN ANUL DE GRAŢIE 1586
Cele trei şuierături ce străbătuseră în răstiinpuri egale strada erau într-adevăr semnalul pe carc-l pândea preafericitul Ernauton.
Aşa încât, în clipa când tânărul ajunse în dreptul hanului, o găsi pe coana Fournichon stând în prag şi aşteptându-şi muşteriii, cu chipul luminat de un zâmbet ce o făcea să semene cu o zeiţă mitologică zugrăvită de un pictor flamand.
Coana Fournichon mai învârtea încă în mâinile ei mari şi albe un scud de aur pe care, în treacăt, o altă mână tot atât de albă, dar ceva mai gingaşă decât a ei, i-l strecurase în palmă.
Hangiţa se uită la Ernauton şi, punându-şi mâinile în şolduri, astupă tot cadrul uşii, aşa încât nimeni nu mai putea să se strecoare pe-acolo.
Ernauton, la rândul său, se opri locului, ca şi cum ar fi vrut să intre înăuntru.
— Ce doriţi, domnule? întrebă ea. Pe cine căutaţi?
— N-a fluierat cineva de trei ori adineauri de la fereastra acestui foişor, stimată doamnă?
— Ba da.
— Ei bine, aceste trei fluierături erau pentru mine.
— Pentru dumneavoastră?
— Da, pentru mine.
— Atunci se schimbă socoteala, dacă-mi daţi însă cuvântul dumneavoastră de onoare.
— Pe cinstea mea de gentilom, scumpă doamnă Fournichon.
— Vă cred pe cuvânt. Poftim înăuntru, frumosule, poftim, cavalere, poftim!
Şi, încântată că avea parte în sfârşit, de muşteriii de soi pe care şi-i dorise cu atâta însufleţire pentru nefericitul Trandafir al Dragostei detronat de către Mândrul Cavaler, patroana îl îndrumă pe Ernauton spre scara în melc, ce urca în cel mai dichisit şi mai discret dintre foişoarele hanului.
O uşă mică, zugrăvită în culori cam ţipătoare, răspundea într-un fel de anticameră de unde se trecea direct în odaia din foişor, mobilată. Împodobită şi tapetată ceva mai somptuos decât ar fi fost de aşteptat într-o casă de la marginea Parisului; dar se cuvine să spunem că doamna Fournichon dăduse dovadă de oarecare gust în felul cum căutase să înfrumuseţeze foişorul acesta, pentru care avea o mărturisită preferinţă şi, precum se ştie, când faci un lucru cu dragoste, nu se poate să nu reuşeşti.
Doamna Fournichon reuşise deci în măsura în care o imaginaţie destul de vulgară putea să reuşească într-o îndeletnicire ca asta.
În clipa în care tânărul intră în anticameră simţi un miros puternic de smirnă şi de aloe: era o jertfă adusă, probabil, de către o persoană cu un nas prea sensibil care în aşteptarea lui Ernauton, încerca să alunge cu ajutorul miresmelor vegetale aburii încărcaţi cu arome culinare pe care-i răspândeau cratiţele şi frigarea.
Coana Fournichon se ţinea pas cu pas după tânărul cavaler; de pe scară îl împinse în anticameră, iar din anticameră în încăperea din foişor, mijind ochii şi clipind cu subînţelesuri anacreontice, apoi se retrase.
Ernauton rămase cu mâna dreaptă agăţată de draperie, cu cea stângă pe clanţa uşii, pe jumătate îndoit din şale, în chip de plecăciune.
Zărise în penumbra ce domnea în încăperea luminată de o singură lumânare de ceară trandafirie una dintre acele siluete feminine ce au îndeobşte darul de a trezi, dacă nu dragostea, cel puţin atenţia, atunci când nu se întâmplă să stârnească dorinţele.
Tolănită pe nişte perne şi înveşmântată în mătăsuri şi catifele, respectiva doamnă, al cărui picioruş micuţ spânzura la marginea divanului, îşi făcea de lucru cu o crenguţă de aloe sau, mai bine zis, cu ceea ce mai rămăsese din ea, arzând-o la flacăra lumânării; când şi când apropia crenguţa de obraz pentru a trage în piept fumul pe care-l lăsa să se prefire printre cutele capişonului şi prin părul său, ca şi cum ar fi vrut să se pătrundă de parfumul lui îmbătător.
După gestul cu care azvârli restul crenguţei în foc, grăbindu-se să-şi tragă rochia peste picior şi capişonul peste faţa acoperită cu o mască, Ernauton îşi dădu seama că ea îl auzise intrând şi ştia că-i acolo, aproape de dânsa. Cu toate acestea nu întoarse capul spre uşă, Ernauton aşteptă un moment; doamna însă tot nu se îndupleca să se întoarcă.
— Doamnă – rosti tânărul cu un glas, pe care căuta din răsputeri să şi-l îndulcească spre a-şi mărturisi recunoştinţa – doamnă... aţi binevoit să chemaţi pe umilul dumneavoastră slujitor: iată-l, a sosit!
— A, foarte bine – spuse dânsa. Ia loc, te rog, domnule Ernauton!
— Să-mi fie cu iertare, doamnă, dar, mai înainte de toate, trebuie să vă mulţumesc pentru cinstea pe care mi-aţi făcut-o.
— Aşa e, ai dreptate, domnule de Carmainges, să respectăm etichea, şi totuşi presupun că deocamdată încă nu ştii cui îi mulţumeşti?
— Doamnă – răspunse tânărul, apropiindu-se încetul cu încetul – chipul dumneavoastră e ascuns după o mască, iar mâinile înmănuşate. Adineauri, în clipa când am intrat, v-aţi grăbit să feriţi de privirea mea un picior care cu siguranţă m-ar fi scos din minţi, lăsându-mă să întrezăresc cât de fermecătoare este făptura dumneavoastră. Nu văd cum aş putea să vă recunosc, aşa încât nu-mi rămâne decât să ghicesc.
— Şi ghiceşti cine sunt?
— Aceea pe care inima mea o doreşte şi pe care închipuirea mi-o arată tânără, frumoasă, puternică şi bogată, mult prea puternică şi prea bogată chiar, pentru ca să pot crede că ceea ce se întâmplă cu mine este adevărat şi că în momentul de faţă nu visez.
— Ai avut de întâmpinat cumva greutăţi ca să pătrunzi aici? întrebă doamna, fără să răspundă direct la puhoiul de cuvinte ce se revărsa din inima prea plină a lui Ernauton.
— Dimpotrivă, doamnă, am intrat mult uşor decât mi-aş fi închipuit.
— Pentru un bărbat totul e uşor, într-adevăr; din păcate însă, nu tot aşa e şi pentru o femeie.
— Îmi pare rău, doamnă, de osteneala pe care v-aţi dat-o şi în schimbul căreia nu vă pot oferi decât umilele mele mulţumiri.
Doamna însă părea să se gândească la altceva.
— Ce spuneai adineauri, domnule? întrebă ea într-o doară, scoţându-şi mănuşa pentru a da la iveală o mână încântătoare durdulie şi prelungă totodată.
— Ziceam, doamnă, că, fără să fi văzut chipul dumneavoastră, ştiu cine sunteţi şi pot să vă spun că vă iubesc, fără nici o teamă că m-aş putea înşela.
— Crezi că ai putea garanta oare că sunt, într-adevăr, aceea ce te aşteptai s-o întâlneşti aici?
— Dacă privirea nu-mi spune nimic, mi-o spune inima.
— Aşadar, mă cunoşti?
— Da, vă cunosc.
— Ba nu, zău, dumneata, un provincial abia sosit în oraş ai şi ajuns să cunoşti toate femeile din Paris?
— Dintre toate femeile din Paris, doamnă, nu cunosc deocamdată decât una singură.
— Şi aceea sunt eu?
— Sunt convins.
— Şi după ce mă recunoşti?
— După vocea dumneavoastră, după farmecul şi frumuseţea dumneavoastră.
— După voce, înţeleg, fiindcă nu pot să mi-o prefac; după farmec, aş putea s-o iau drept un compliment; dar după frumuseţe, nu pot admite răspunsul dumitale decât ca o ipoteză.
— Şi pentru ce, doamnă?
— Foarte simplu; zici că mă recunoşti după frumuseţe, când în clipa de faţă frumuseţea mea este ascunsă.
— Era mai puţin ascunsă, doamnă, în ziua când v-am ajutat să intraţi în Paris şi când v-am ţinut lângă mine atât de aproape, încât îmi atingeaţi umerii cu pieptul şi simţeam răsuflarea dumneavoastră dogorindu-mi grumazul.
— Aşa că atunci când ai primit scrisoarea, ai ghicit că era vorba de mine.
— O, nu, nu, doamnă, să nu vă închipuiţi aşa ceva. Nici un moment nu mi-a trecut prin gând că ar putea fi vorba de dumneavoastră. Am crezut că vrea să-mi joace cineva vreo festă sau că trebuie să fie o neînţelegere la mijloc; m-am gândit, de asemenea, că s-ar putea să fiu ameninţat de una din acele catastrofe ce se cheamă, chipurile, noroc în dragoste, şi doar de câteva minute încoace, văzându-vă cu ochii mei şi încredinţându-mă cu mâna mea...
Şi Ernauton dădu să-i cuprindă mâna ce se trase înapoi, ferindu-se de mâna lui.
— Destul! zise doamna. Adevărul este că am săvârşit o nebunie fără seamăn.
— Şi în ce fel, doamnă? Vreţi să-mi spuneţi şi mie?
— În ce fel? Zici că mă cunoşti şi mă mai întrebi în ce fel am săvârşit o nebunie?
— O, aveţi dreptate, doamnă! Sunt atât de mic şi de neînsemnat pe lângă alteţa voastră!
— Pentru Dumnezeu, domnule, fii atât de bun, te rog, şi taci! Nu cumva ţi-ai pierdut minţile?
— Dar ce-am făcut, doamnă, ce-am făcut, sfinte Dumnezeule? întrebă Ernauton, înspăimântat.
— Cum se poate?! Vezi doar că am o mască pe faţă...
— Şi?
— Din moment ce port o mască, înseamnă că mi-am pus-o ca să nu fiu recunoscută. Şi dumneata îmi spui alteţă? De ce nu deschizi mai bine fereastra să-mi strigi numele în gura mare ca să audă toată strada!
— Oh, iertare, vă rog, iertare – imploră Ernauton, căzând în genunchi – dar credeam că zidurile n-au urechi.
— Am impresia că eşti prea încrezător de felul dumitale!
— Vai, doamnă, sunt îndrăgostit!
— Şi eşti convins că, din capul locului, împărtăşesc dragostea dumitale cu aceeaşi înflăcărare?
Ernauton se ridică de jos înţepat.
— Nicidecum, doamnă – răspunse el.
— Şi atunci ce-ţi închipui?
— Îmi închipui că aţi avut să-mi spuneţi ceva important, că n-aţi vrut să mă primiţi la palatul Guise şi nici acasă la dumneavoastră, la Bel-Esbat, şi că aţi preferat să vă întâlniţi cu mine pe ascuns pentru a sta de vorbă într-un loc mai ferit.
— Aşa ţi-ai închipuit, într-adevăr?
— Da.
— Şi despre ce anume crezi că aş putea să-ţi vorbesc? Hai spune! Aş vrea să văd cât eşti de ager.
Sub aparenta ei indiferenţă, fără să vrea, doamna lăsa să se întrevadă un fel de îngrijorare.
— Ştiu eu?! răspunse într-o doară Ernauton. Despre ceva în legătură cu domnul de Mayenne, bunăoară.
— Crezi oare că n-am şi eu ştafetele mele, domnule, care mâine seară mi-ar spune mai mult decât aş putea afla din gura dumitale, de vreme ce domnia ta mi-ai dezvăluit tot ce ştiai în privinţa asta?
— Poate că veţi fi vrând atunci să mă în
— Ah, ce întâmplare, nu înţeleg, despre ce vorbeşti? întrebă doamna, căreia se vedea bine că-i bătea inima.
– Vreau să zic despre panica prin care a trecut domnul d'Épernon şi despre arestarea gentilomilor loreni.
— Cum, au fost arestaţi nişte gentilomi loreni?
— Vreo douăzeci de gentilomi care au răsărit pe neaşteptate pe drumul spre Vincennes.
— Care duce totodată şi spre Soissons, oraşul unde, dacă nu mă înşel, se află garnizoana domnului de Guise. La urma urmei, dumneata, domnule Ernauton, care eşti de la palat, ai putea să-mi spui de ce au fost arestaţi aceşti gentilomi?
— Eu, de la palat?
— Bineînţeles.
— De unde ştiţi, doamnă?
— Ei, asta-i bună! Ca să aflu adresa dumitale, a trebuit, nu-i aşa, să mă interesez, să culeg informaţii. Dar sfârşeşte odată ceea ce ai început să spui, pentru numele lui Dumnezeu! Ai un obicei cât se poate de supărător: acela de a schimba mereu vorba. Ce s-a întâmplat după încăierarea asta?
— Absolut nimic, doamnă, cel puţin după câte ştiu.
— Şi-atunci cum de ţi-a trecut prin minte că aş putea să-ţi vorbesc despre un lucru care n-a avut nici o urmare?
— Am greşit şi de astă dată, doamnă, şi nu-mi rămâne decât să-mi recunosc greşeala.
— Cum se poate, domnule! Dar de unde eşti dumneata?
— Din Agen.
— Nu mai spune, domnule! Eşti gascon va să zică? Fiindcă Agen e în Gasconia, pare-mi-se.
— Cam aşa ceva.
— Şi, cu toate că eşti gascon, n-ai nici măcar atâta trufie ca să-ţi fi închipuit pur şi simplu că. văzându-te în ziua când a fost executat Salcède, la poarta Saint-Antoine, am găsit că eşti un bărbat seducător?
Ernauton se îmbujoră tot şi se fâstâci, în timp ce doamna continua, fără să se arate câtuşi de puţin încurcată:
— Că te-am întâlnit după aceea pe stradă şi am găsit că eşti frumos?
Ernauton se făcu roşu ca sfecla.
— Că, în sfârşit, ai venit mai apoi să-mi aduci o scrisoare din partea fratelui meu Mayenne şi că te-am găsit întru totul pe gustul meu?
— Doamnă, doamnă, cum aş putea să-mi închipui una ca asta? Ferească sfântul!
— Rău faci – îi răspunse doamna, întorcându-se pentru prima oară către Ernauton şi aţintindu-şi în ochii săi doi ochi ce scăpărau sub mască, în timp ce desfăşura sub privirea înfrigurată a tânărului cavaler nurii unei talii zvelte ale cărei rotunjimi se profilau voluptos pe catifeaua pernelor.
Ernauton împreună mâinile.
— Doamnă, doamnă! exclamă el. Nu cumva râdeţi de mine?
— Zău, nu! îl asigură ea cu aceeaşi dezinvoltură. Îţi spun că mi-ai plăcut, e adevărul adevărat.
— Sfinte Dumnezeule!
— Dar dumneata n-ai îndrăznit adineauri să-mi declari că mă iubeşti?
— Numai că atunci când v-am făcut această declaraţie nu ştiam încă cine sunteţi, doamnă; acum că ştiu însă, vă cer cu umilinţă iertare.
— Ei, bravo, uite-l c-a început acum să bată câmpii! murmură cucoana, nerăbdătoare. Rămâi, te rog, aşa cum eşti, domnule, şi spune ceea ce gândeşti cu adevărat, altminteri mă faci să regret că am venit.
Ernauton căzu în genunchi.
— Vorbiţi, doamnă – o rugă el – vorbiţi, ca să mă conving că tot ce se întâmplă nu este o glumă şi poate că atunci mă voi încumeta, în sfârşit, să vă răspund.
— Bine. Iată deci planurile mele în legătură cu domnia ta – spuse doamna, dându-l la o parte pe Ernauton, în timp ce îşi aşeza cu grijă cutele rochiei. Îmi placi, într-adevăr, dar n-am avut încă răgazul să te cunosc. De fapt, nu-mi stă în fire să mă împotrivesc fanteziilor mele, dar niciodată n-o să am nesăbuinţa de a săvârşi o greşeală. Dacă am fi fost egali, te-aş fi primit la mine acasă şi te-aş fi observat pe îndelete înainte de a fi bănuit dumneata ce anume doresc. Îţi dai seama însă că era cu neputinţă; a trebuit deci să aleg altă cale şi să grăbesc întrevederea aceasta. Şi acum ştii ce ai de aşteptat din partea mea. Caută să fii vrednic de mine, e tot ceea ce îţi cer.
Ernauton îi făcu tot felul de jurăminte.
— O, mai puţină înflăcărare, te rog, domnule de Carmainges! spuse doamna cu nepăsare. Crede-mă, nu-i nevoie. Poate că ceea ce m-a surprins prima oară când ne-am întâlnit şi mi-a plăcut a fost doar numele dumitale. La urma urmei, dacă mă gândesc bine, cred că nu e vorba decât de un simplu capriciu din partea mea şi care cu timpul o să treacă. Totuşi n-aş vrea să-ţi închipui că eşti prea departe de a fi un om perfect şi să te laşi copleşit de disperare. Nu pot suferi oamenii perfecţi. În schimb, pot să-ţi spun că-mi sunt nespus de dragi oamenii devotaţi, bunăoară. Ţine minte asta, îţi dau voie, mândre cavaler!
Ernauton nu mai ştia pe ce lume se află. Cuvintele acestea semeţe, gesturile pline de moliciune şi de voluptate, măreţia orgolioasă, în sfârşit, uitarea de sine de care dădea dovadă faţă de el o persoană cu un nume atât de strălucit, toate îl făceau să se topească de plăcere şi, în acelaşi timp, îl cufundau în cea mai adâncă spaimă.
Tânărul se aşeză lângă frumoasa şi trufaşa sa iubită, care nu protestă câtuşi de puţin, apoi încercă să-şi petreacă braţul pe după pernele de care şedea rezemată.
— Am impresia, domnule – rosti ea – că, deşi ai auzit foarte bine ce ţi-am spus, nu m-ai înţeles totuşi. Fără familiarităţi, te rog: să rămânem fiecare la locul său! Cu siguranţă că într-o bună zi îţi voi da dreptul să spui că sunt a dumitale, dar, deocamdată, nu ai încă nici un drept.
Ernauton se ridică în picioare, palid şi înciudat.
— Vă rog să mă iertaţi, doamnă – se scuză el. Cum văd, eu nu fac decât gafe peste gafe. E şi firesc: n-am reuşit încă să mă deprind cu obiceiurile pariziene. La noi, în provincie, ce-i drept la două sute de leghe de aici, o femeie când spune "iubesc", iubeşte şi nu mai are nici un fel de împotrivire. În orice caz, pentru ea cuvântul acesta nu este un simplu pretext pentru a umili un bărbat care se află la picioarele sale. E felul dumneavoastră de a fi ca pariziană şi dreptul dumneavoastră ca prinţesă. Îmi dau seama şi înţeleg. Dar, ce vreţi, nu sunt încă obişnuit; cu timpul însă sper că am să mă obişnuiesc.
Doamna îl ascultă fără să spună nimic. Se vedea lămurit că îl observa cu cea mai mare atenţie pe Ernauton, ca şi când ar fi vrut să vadă dacă necazul de care era stăpânit se va preschimba în mânie adevărată.
– Ah, am impresia că te-ai supărat! îl înfruntă ea, semeaţă.
— Sunt supărat, într-adevăr, doamnă, dar pe mine sunt supărat, căci ceea ce simt pentru dumneavoastră nu este numai un capriciu trecător, ci dragoste, o dragoste cât se poate de adevărată şi de curată. Nu râvnesc făptura dumneavoastră, căci, dacă ar fi aşa, m-aş simţi însufleţit de dorinţă. V-o spun cinstit: eu vreau doar să vă câştig inima. Aşa încât nu mi-aş putea ierta în veci, doamnă, faptul de a fi nesocotit, prin obrăzniciile mele, respectul pe care vi-l datorez, respect pe care nu mă voi încumeta să-l preschimb în iubire, doamnă, decât atunci când veţi porunci. Îngăduiţi-mi deci, doamnă, ca de azi înainte să aştept porunca dumneavoastră.
— Haide, haide! căută să-l apuce cucoana. Să nu exagerăm, domnule Carmainges! Frumos îţi şade să fii ca un sloi de gheaţă, după ce ai fost numai foc şi văpaie.
— Mi se pare totuşi, doamnă...
— Uite ce e, domnule, să nu-i spui niciodată unei femei c-o vei iubi aşa cum vrei dumneata; este o greşeală; arată-i că înţelegi s-o iubeşti aşa cum doreşte dânsa, e tot ce poate fi mai minunat!
— Aşa am şi spus, doamnă.
— Da, dar fără s-o şi gândeşti.
— Mă închin în faţa prestigiului dumneavoastră, doamnă.
— Destul cu atâtea amabilităţi, m-aş simţi prost să fac aici pe regina. Poftim, uite mâna mea, ia-o, e mâna unei simple muritoare: numai că este mai fierbinte şi mai însufleţită decât a dumitale.
Ernauton apucă plin de respect mâna frumoasă întinsă spre el.
— Ei, ce faci? spuse ducesa.
— Ce să fac?
— N-o săruţi? Eşti nebun? Sau ţi-ai pus în gând cu tot dinadinsul să mă scoţi din sărite?
— Bine, dar adineauri...
— Adineauri mi-am retras-o, în timp ce acum...
— Acum?
— Acum ţi-o dau.
Ernauton îi sărută mâna cu atâta smerenie, încât ducesa şi-o retrase numaidecât.
— Vedeţi – spuse tânărul gentilom – mi-aţi dat încă o lecţie!
— Şi am greşit?
— Fireşte! Mă siliţi să trec de la o extremă la alta; în cele din urmă teama o să ucidă dragostea. Ce-i drept, vă voi adora ca şi până acum, în genunchi, dar nu voi mai simţi nici iubirea, nici încrederea pe care ar trebui s-o am faţă de domnia voastră.
— Oh, să nu faci una ca asta – spuse doamna pe un ton ştrengăresc – ar însemna să fii un iubit mult prea trist şi trebuie să ştii de la bun început că nu-mi plac asemenea iubiţi. Nu, rămâi aşa cum eşti, fii dumneata, fii domnul Ernauton de Carmainges şi nimic altceva. Am şi eu capriciile mele. O, Doamne, nu mi-ai spus chiar dumneata că sunt frumoasă? Orice femeie frumoasă are capriciile ei: caută pe cât se poate să le respecţi, treci peste unele dintre ele şi, mai cu seamă, nu te lăsa intimidat, iar când îi voi spune prea înflăcăratului Ernauton: "Fii cuminte!", să se uite în ochii mei ca să ştie ce are de făcut, niciodată să nu-mi asculte glasul.
Şi cu aceste cuvinte, se ridică de pe divan.
Era şi timpul: tânărul, care îşi pierduse din nou capul, o cuprinsese în braţe şi masca ducesei atinse o clipă buzele lui Ernauton; cu prilejul acesta însă se dovedi cât erau de adevărate cuvintele sale, căci, de sub masca aşezată pe obraz, din ochii ei ţâşni un fulger tot atât de orbitor şi de rece ca şi înfricoşatul vestitor al furtunilor. Privirea aceasta îl intimidă atât de mult pe Carmainges, încât tânărul îşi lăsă braţele în jos şi toată ardoarea de care se simţea cuprins se stinse pe loc.
— Lasă – spuse ducesa – o să ne mai întâlnim. Hotărât lucru, îmi placi, domnule Carmainges!
Ernauton se înclină.
— Când eşti liber? întrebă ea într-o doară.
— Destul de rar, din păcate, doamnă – răspunse Ernauton.
— Într-adevăr, îmi dau seama, e o slujbă istovitoare, nu-i aşa?
— Ce slujbă?
— Slujba pe care o îndeplineşti pe lângă monarh. Nu faci parte din garda maiestăţii sale?
— Mai bine zis, doamnă, fac parte dintr-un corp de gentilomi.
— Asta am vrut şi eu să spun; şi gentilomii aceştia sunt gasconi, pare-mi-se?
— Da, doamnă, toţi.
— Câţi sunteţi? Mi s-a spus, dar am uitat.
— Patruzeci şi cinci.
— Curios număr.
— Aşa s-a întâmplat.
— Poate că-i vreo socoteală la mijloc?
— N-aş crede: sau, să zicem aşa, e o socoteală pe care a făcut-o întâmplarea.
— Şi aceşti patruzeci şi cinci de gentilomi ziceai că nu se dezlipesc nici o clipă de lângă monarh?
— N-am spus că nu ne dezlipim nici o clipă de lângă maiestatea sa, doamnă.
— Ah, iartă-mă, aşa mi s-a părut. În orice caz, ai spus că nu ai prea multă libertate.
— Într-adevăr, am prea puţin răgaz, doamnă, deoarece ziua suntem de serviciu ori de câte ori maiestatea să părăseşte palatul sau pleacă la vânătoare, iar seara suntem consemnaţi la palat.
— Seara?
— Da.
— În fiecare seară?
— Aproape.
— Şi atunci îţi dai seama ce s-ar fi întâmplat dacă astă-seară, de pildă, din pricina acestui consemn, ai fi fost nevoit să rămâi la palat?! De vreme ce te aşteptam, necunoscând motivele care te împiedicau să vii, aş fi putut, nu-i aşa, să-mi închipui că avansurile mele sunt dispreţuite.
— Doamnă, de azi înainte, vă jur, am să trec peste orice numai ca să vă pot vedea.
— La ce bun? N-ar avea nici un rost, să nu faci una ca asta.
— Şi atunci?
— Vezi-ţi de slujba durnitale; rămâne să potrivesc eu lucrurile cum e mai bine, deoarece sunt stăpână pe viaţa mea şi pot fi deci liberă oricând vreau.
— O, nu ştiu cum să vă mulţumesc pentru atâta bunătate, doamnă!
— Totuşi nu m-am lămurit încă – adăugă ducesa cu zâmbetul ei insinuant. Cum se face că eşti liber astă-seară şi ce s-a întâmplat de-ai putut să vii?
— Astă-seară, doamnă, mă gândeam tocmai să cer o permisie domnului de Loignac, căpitanul nostru, care este cât se poate de binevoitor cu mine, când a venit ordinul ca toţi cei Patruzeci şi Cinci să fie învoiţi toată noaptea în oraş.
— Aşa! A venit ordin va să zică!
— Da.
— Şi cum se explică norocul acesta neaşteptat?
— Cred că-i răsplata unei misiuni destul de obositoare, doamnă, pe care am avut-o de îndeplinit ieri la Vincennes.
— Bravo, foarte frumos! exclamă ducesa.
— Iată deci împrejurările cărora le datorez, doamnă, fericirea de a vă putea vedea în largul meu astă-seară.
— Şi acum ascultă, Carmainges – spuse ducesa, cu o îmbietoare familiaritate care făcu să tresalte de bucurie inima tânărului îndrăgostit – uite ce trebuie să faci dumneata; ori de câte ori vei socoti cu ai putea fi liber, trimite-i un bilet hangiţei, ca să-i dai de ştire; în fiecare zi, unul din oamenii mei va trece pe aici.
— Sfinte Dumnezeule, mă simt copleşit de atâta bunătate, doamnă!
Ducesa puse mâna pe braţul lui Ernauton.
— Ia stai puţin – zise ea.
— Ce s-a întâmplat, doamnă?
— De unde vine zgomotul acesta?
Într-adevăr, o zarvă de glasuri, de pinteni, de uşi trântite, de strigăte vesele răzbea din sala de jos, ca vaietul îndepărtat al unei năvăliri armate.
Ernauton scoase capul pe uşa ce dădea în anticameră.
— Sunt camarazii mei – spuse el – care au venit aici să-şi petreacă permisia acordată de către domnul de Loignac.
— Dar cum se face c-au venit tocmai la hanul în care ne aflăm noi?
— Pentru că aici, la Mândrul Cavaler, doamnă, ni s-a trimis vorbă să ne strângem cu toţii la sosire; şi pentru că, din ziua preafericită în care au pus piciorul în capitală, camarazii mei au îndrăgit vinul şi plăcintele jupânului Fournichon, iar unii dintre ei chiar şi foişoarele doamnei.
— O, cum văd eu – spuse ducesa cu un zâmbet maliţios – vorbeşti ca un om cu experienţă despre foişoareie acestea.
— Vă dau cuvântul meu, doamnă, că azi am intrat pentru prima oară aici. Dar dumneavoastră, dumneavoastră care le-aţi ales?
— Am ţinut să aleg, şi ai să-ţi dai seama numaidecât pentru ce-am făcut-o, cartierul cel mai puţin umblat din Paris, undeva la marginea apei, în apropiere de fortificaţii, un loc unde nimeni n-ar putea să mă recunoască şi nu i-ar trece nimănui prin gând că ar putea să mă întâlnească. Vai de mine, dar ce gălăgioşi sunt camarazii dumitale! adăugă ducesa.
Într-adevăr, hărmălaia stârnită la sosire se înteţise, preschimbându-se într-un chiloman drăcesc: vâlva iscată de isprăvile din ajun, fanfaronadele, zornăitul scuzilor de aur şi clinchetul cupelor prevesteau o vijelie în toată puterea cuvântului.
Deodată se auzi un zgomot de paşi pe scăriţa ce urca în foişor, apoi vocea coanei Fournichon strigând de jos:
— Domnule de Sainte-Maline! Domnule de Sainte-Maline!
— Ce este? răspunse glasul tânărului gentilom.
— Nu vă duceţi sus, domnule de Sainte-Maline, vă rog din tot sufletul.
— Ce vorbeşti! Şi pentru ce, mă rog, scumpă doamnă Fournichon? După câte ştiu doar, toată casa-i a noastră astă-seară?
— Toată casa, dacă vrei dumneata, dar nu şi foişoarele.
— Ei, asta-i bună? Foişoarele sunt şi ele ale casei! strigară alte cinci-şase glasuri, printre care Ernauton îl recunoscu pe cel al lui Perducas de Pincorney şi pe acela al lui Eustache de Miraudoux.
— Ba nu, foişoarele nu! stăruia coana Fournichon. Cu ele-i altă socoteală, foişoarele sunt ale mele; lăsaţi-mi în pace chiriaşii!
— Şi eu sunt chiriaşul dumitale, doamnă Fournichon – întâmpină Sainte-Maline – aşa că fă bine şi lasă-mă şi dumneata în pace.
— Sainte-Maline! şopti Ernauton, îngrijorat, deoarece cunoştea proastele năravuri şi cutezanţa acestui om.
— Dar, vă rog, vă rog frumos! repeta într-una coana Fournichon.
— E miezul nopţii, doamnă Fournichon – spuse Sainte-Maline. Cum bine ştii, la orele nouă, toate focurile trebuie să fie stinse, iar sus, la dumneata în foişor, văd că mai arde încă focul; numai nişte slujitori necredincioşi ai monarhului sunt în stare să nesocotească poruncile suveranului. Vreau să ştiu cine sunt aceşti slujitori necredincioşi.
Şi Sainte-Maline urcă mai departe treptele, urmat de mai mulţi gasconi, care se ţineau pas cu pas după el.
— Doamne Sfinte! se nelinişti ducesa. Dumnezeule! Domnule de Carmainges, crezi că oamenii aceştia ar îndrăzni cumva să intre înăuntru?
— În orice caz, doamnă, să fiţi fără grijă.
— Vai de mine, uite că sparg uşile, domnule!
Într-adevăr, Sainte-Maline, care împinsese prea departe lucrurile ca să mai poată da înapoi acum, bătea atât de năpraznic, încât uşa crăpă în două: era făcută din blăni de brad a căror tărie coana Fournichon nu socotise cu cale s-o încerce, cu tot respectul aproape fanatic pe care-l dovedea pentru iubirile altora.
LX
CUM A REUŞIT SAINTE-MALINE SĂ PĂTRUNDĂ ÎN
FOIŞOR ŞI CE S-A MAI ÎNTÂMPLAT DUPĂ ACEEA
Primul lucru pe care-l făcu Ernauton în clipa când auzi trosnind uşa anticamerei sub loviturile lui Sainte-Maline, fu să stingă făclia ce lumina odaia din foişor.
Această precauţie, care putea fi binevenită, dar care era doar o măsură de moment, nu reuşi totuşi s-o liniştească pe ducesă, când deodată coana Fournichon, care, după ce folosise toate mijloacele ce-i stăteau la îndemână, se hotărî să joace şi ultima carte, începu să strige:
— Domnule de Sainte-Maline, să ştiţi că persoanele a căror odihnă vreţi s-o tulburaţi sunt nişte prieteni de-ai dumneavoastră! N-am încotro, dumneavoastră m-aţi silit să mărturisesc.
— Cu atât mai mult atunci, se cuvine să le prezentăm omagiile noastre – îşi dădu cu părerea Perducas de Pincorney cu limba împleticită de băutură, poticnindu-se pe scară în urma lui Sainte-Maline în timp ce punea piciorul pe ultima treaptă.
— Ia să vedem, cine sunt aceşti prieteni? zise Sainte-Maline.
— Da, da, să-i vedem şi noi, să-i vedem! strigă Eustache de Miraudoux.
Biata hangiţă, sperând că va reuşi totuşi să preîntâmpine o ciocnire care, sporind faima Mândrului Cavaler, ar fi pricinuit pe de altă parte cele mai mari neajunsuri Trandafirului Dragostei, urcă treptele, strecurându-se printre gentilomii îmbulziţi pe scară şi şopti numele lui Ernauton la urechea cotropitorului.
— Ernauton! rosti în gura mare Sainte-Maline, asupra căruia această destăinuire avu acelaşi efect ca şi uleiul turnat peste foc. Ernauton! Nu se poate!
— Şi de ce nu? întrebă coana Fournichon.
— Da, de ce nu? repetară mai mulţi după ea.
— Ei, Doamne – spuse Sainte-Maline – pentru că Ernauton este castitatea întruchipată, un model de cumpătare, un om plămădit din toate virtuţile. Nu, nu, te-nşeli, coană Fournichon, nu-mi vine să cred că cel ce stă încuiat înăuntru e domnul de Carmainges.
Şi se apropie de cea de-a doua uşă, vrând să facă acelaşi lucru pe care-l făcuse şi cu cea dintâi, când uşa se deschise fără veste şi Ernauton răsări în prag, cu o figură ce nu lăsa câtuşi de puţin să se vadă că răbdarea ar fi una dintre virtuţile pe care, după spusele lui Sainte-Maline, le respecta cu atâta sfinţenie.
— Cu ce drept şi-a îngăduit domnul de Sainte-Maline să spargă uşa de la intrare? întrebă el. Şi cu ce drept, după ce-a spart-o, vrea s-o doboare şi pe-asta?
— Ia te uită! E într-adevăr Ernauton – se minună Sainte-Maline. Îl recunosc după voce; cât priveşte persoana domniei sale, e atât de întuneric aici, încât să fiu al dracului dacă pot să spun cum arată!
— Nu mi-ai răspuns la întrebare, domnule – stărui Ernauton.
Sainte-Maline izbucni într-un râs zgomotos, ceea ce avu darul să-i liniştească pe cei Patruzeci şi Cinci, care, auzind glasul atât de ameninţător ce răsunase o clipă mai înainte, socotiseră c-ar fi mai cuminte în tot cazul să coboare două trepte mai jos.
— Cu dumneata vorbesc, domnule de Sainte-Maline, nu mă auzi? strigă Ernauton.
— Ba da, domnule, te-aud foarte bine – răspunse celălalt.
— Şi-atunci, ce-ai de spus?
— Nimic altceva, camarade dragă, decât că eram curioşi să ştim dacă într-adevăr dumneata locuieşti în acest cuib al dragostei.
— Foarte bine, şi acum, domnule, după ce te-ai convins că sunt într-adevăr eu, deoarece îţi vorbesc şi, dacă e nevoie, aş putea să pun şi mâna pe dumneata, lasă-mă te rog să mă odihnesc.
— Măi, să fie al dracului! exclamă Sainte-Maline. Cred că nu te-ai călugărit încă şi că nu stai singur ca un huhurez aici?
— În privinţa asta, domnule, îmi vei da voie să nu-ţi spulber îndoielile, dacă te îndoieşti cumva.
— Fugi de aici! spuse Sainte-Maline, încercând să pătrundă în odaia din foişor. Se poate oare să fii singur? Aha, văd că stai pe întuneric, bravo!
— Destul, domnilor! rosti Ernauton cu semeţie în glas. Îmi dau seama că aţi băut mai mult decât trebuie şi vă iert; dar, oricât de răbdător ai fi cu nişte oameni care şi-au pierdut bunul simţ şi răbdarea are o margine; s-a isprăvit cu gluma, nu-i aşa? Vă rog deci să-mi faceţi plăcerea să vă retrageţi.
Din păcate, Sainte-Maline în momentul acela era înveninat de invidie şi răutate.
— Nu mă înnebuni! Să ne retragem, va să zică – rosti el. Cu ce ton ne spui asta, domnule Ernauton!
— V-am spus-o în aşa fel ca nu cumva să înţelegeţi greşit dorinţa mea, domnule de Sainte-Maline, şi, dacă-i nevoie, pot s-o repet: vă rog să vă retrageţi, domnilor!
— În orice caz, numai după ce ne vei fi îngăduit cinstea de a saluta persoana pentru care ne-ai părăsit.
În faţa stăruinţelor lui Saintc-Maline, grupul gentilomilor ce era gata să se destrame se strânse din nou în jurul lui.
— Domnule de Montcrabeau – rosti Sainte-Maline. poruncitor – coboară te rog şi adu încoace o lumânare!
— Domnule de Montcrabeau – strigă Ernauton – dacă faci una ca asta, ţine minte că am s-o iau drept o insultă personală.
Glasul tânărului cavaler era atât de ameninţător, încât Montcrabeau se codi.
— Ei, asta e! răspunse Sainte-Maline. Doar am făcut un legământ, şi domnul de Carmainges, pentru care disciplina e sfântă, nu cred că ar dori să-l calce: nu avem voie să încrucişăm spadele între noi; aşa că, adu lumina, Montcrabeau, adu lumina!
Montcrabeau coborî treptele şi, după cinci minute, se întoarse cu o lumânare pe care voi să i-o încredinţeze lui Sainte-Maline.
— Ba nu, ba nu – se împotrivi acesta – ţine-o dumneata, s-ar putea să am nevoie de amândouă mâinile.
Şi Sainte-Maline făcu un pas înainte, ca şi când ar fi vrut să intre în odaie.
— Vă iau martori pe toţi câţi sunteţi aici – spuse Ernauton – că am fost insultat în chipul cel mai mârşav şi bruscat fără nici un motiv şi, prin urmare (Ernauton trase sabia din teacă), prin urmare, voi împlânta spada aceasta în pieptul celui dintâi care va îndrăzni să facă un singur pas.
Furios, Sainte-Maline, se grăbi la rândul său să pună mâna pe spadă, dar abia apucase s-o scoată jumătate din teacă şi văzu scânteind în dreptul pieptului său vârful spadei lui Ernauton.
Cum însă chiar în momentul acela se pregătea să treacă pragul, fără ca domnul de Carmainges să fi fost nevoit să fandeze sau să întindă braţul, Sainte-Maline simţi răceala tăişului şi se trase îndărăt spumegând de mânie, ca un taur rănit.
Ernauton făcu atunci un pas înainte egal cu pasul pe care Sainte-Maline îl făcuse înapoi şi spada se propti din nou, ameninţătoare, în pieptul celui din urmă.
Sainte-Maline se îngălbeni; dacă Ernauton ar fi fandat, l-ar fi pironit în perete. Împinse deci la loc, încet, spada în teacă.
— Ai merita să te ucid ca pe un câine, domnule, pentru obrăznicia dumitale – spuse Ernauton – dar jurământul de care vorbeai adineauri îmi leagă mâinile, aşa că nu mă voi atinge de dumneata. Fă-mi loc să trec! Şi se dădu înapoi ca să vadă dacă va fi ascultat. Apoi, cu un gest măreţ ce ar fi făcut cinste şi unui monarh, porunci: La o parte, domnilor! Puteţi ieşi, doamnă, pe răspunderea mea.
O clipă mai apoi, în pragul odăii din foişor se ivi o femeie cu o bonetă în cap şi cu obrazul acoperit cu un văl, care, tremurând toată, îl luă de braţ pe Ernauton.
Tânărul cavaler vârî sabia în teacă şi, ca şi cum ar fi fost convins că nu mai are nici un motiv să se teamă, străbătu ţanţoş anticamera ticsită de camarazii săi, neliniştiţi şi curioşi totodată.
Sainte-Maline, căruia lama spadei îi atinsese în treacăt pieptul, se dăduse între timp înapoi, ieşind afară pe palier, sugrumat de mânie din pricina înfruntării pe care o suferise în faţa camarazilor săi şi a necunoscutei.
Îşi dădea seama că toţi aveau să se alieze împotriva lui, atât zeflemiştii cât şi oamenii serioşi, dacă lucrurile petrecute între el şi Ernauton ar fi rămas aşa cum erau, şi gândul acesta îl îndemnă să săvârşească o faptă necugetată.
În momentul când Carmainges trecea pe lângă el, scoase pumnalul. Avea intenţia să-l lovească pe Carmainges? Sau nu voia să facă nimic altceva decât ceea ce şi făcu de altminteri? În privinţa aceasta ne-ar fi cu neputinţă să dăm vreo lămurire, fără să fi cercetat cugetul său neguros, ale cărui gânduri el însuşi nu putea să le desluşească atunci când era cotropit de mânie.
Fapt este că braţul său se abătu asupra perechii de îndrăgostiţi şi că lama pumnalului, în loc să pătrundă în pieptul lui Ernauton, sfâşie boneta de mătase a ducesei şi reteză una din băierile măştii.
Masca se desprinse şi căzu pe jos.
Gestul lui Sainte-Maline fusese atât prompt încât, pe întuneric, nimeni nu apucase să prindă de veste, nici nu putuse să-l stăvilească.
Ducesa dădu un ţipăt. Masca i se dezlipise de pe obraz şi, în aceeaşi clipă simţise lunecându-i de-a lungul gâtului muchia teşită a cuţitului, care totuşi nu-i făcuse nici o zgîrietură.
Sainte-Maline avu deci tot răgazul, în timp ce Ernauton se întorcea îngrijorat de ţipătul ducesei, să culeagă masca de pe jos şi să i-o dea înapoi, în aşa fel încât, la lumina sfeşnicului din mâna lui Montcrabeau, putu să vadă chipul tinerei femei ce rămăsese descoperit.
— Ia te uită! se miră el, ironic şi insolent. Ca de obicei, doamna cea frumoasă din litieră! Felicitările mele, Ernauton, văd că eşti foarte răzbătător!
Ernauton se opri locului şi se pregătea tocmai să scoată sabia, pe care acum se căia c-o băgase în teacă, dar ducesa îl trase după ea pe scări în jos, şoptindu-i:
— Vino, domnule de Carmainges, te rog din suflet, vino!
— Ne mai vedem noi, domnule de Sainte-Maline – spuse Ernauton, coborând treptele. Fii pe pace c-ai să-mi plăteşti mişelia asta împreună cu celelalte!
— Bine, bine! răspunse Sainte-Maline. Fă-ţi socotelile aşa cum mi le fac şi eu; o să vină şi ziua când ne vom răfui împreună!
Carmainges îl auzi, dar nu mai catadicsi să se întoarcă, singura lui grijă fiind s-o ocrotească pe ducesă.
În momentul când ajunse jos, nimeni nu se mai gândi să-i aţină calea; gentilomii care nu găsiseră de cuviinţă să se urce în foişor osândeau, desigur, în sinea lor grosolănia celorlaţi camarazi din garda celor Patruzeci şi Cinci.
Ernauton o însoţi pe ducesă până la litiera sa ce rămăsese în paza a doi slujitori.
Simţindu-se, în sfârşit, în siguranţă, ducesa îi strânse mâna lui Carmainges:
— Domnule Ernauton – îi spuse ea – după cele ce s-au întâmplat adineauri, după jignirea suferită de care, cu tot curajul dumitale, n-ai putut să mă fereşti şi care s-ar putea foarte bine să se repete, îţi dai seama că nu mai poate fi vorba să ne întâlnim aici; caută, te rog, undeva în împrejurimi, o casă de vânzare sau care ar putea fi închiriată în întregime; şi să n-ai nici o grijă, că foarte curând am să-ţi dau un semn de viaţă.
— Doriţi să mă retrag, doamnă? întrebă Ernauton, înclinându-se în semn de supunere deplină faţă de poruncile pe care le primise şi care erau mult prea măgulitoare pentru amorul său propriu pentru a mai avea ceva de obiectat.
— Încă nu, domnule de Carmainges, încă nu. Mergi în urma litierei mele până la podul cel nou, ca nu cumva nemernicul acesta, care şi-a amintit de mine fiindcă m-a văzut atunci în litieră, dar care, cu toate că m-a recunoscut, nu ştie încă cine sunt, să nu se ţină cumva după noi şi să afle unde locuiesc.
Ernauton făcu aşa cum i se ceruse, deşi nu se zărea nici o iscoadă pe urmele lor.
Sosind la Pont-Neuf, care pe vremea accesa îşi merita pe deplin numele, deoarece abia se împliniseră şapte ani de când arhitectul Ducerceau îl construise peste Sena, sosind, aşadar, la Pont-Neuf, ducesa întinse mâna spre buzele lui Ernauton, spunându-i:
— Acum poţi pleca, domnule!
— Îmi daţi voie să vă intreb, doamnă, când am să vă mai pot vedea?
— Depinde numai de sârguinţa cu care îmi vei îndeplini rugămintea şi care îmi va dovedi cât de mult sau cât de puţin doreşti să mă vezi.
— O, doamnă, dacă-i aşa, lăsaţi pe mine!
— Foarte bine, du-te acum, dragul meu cavaler.
Şi ducesa îi întinse din nou mâna să i-o sărute, apoi plecă.
"Oricum, e ceva curios – îşi spuse tânărul, întorcându-se înapoi – fără doar şi poate, femeia aceasta are o slăbiciune pentru mine şi totuşi gândul că s-ar putea să fiu omorât de zurbagiul ăsta de Sainte-Maline nu pare s-o îngrijoreze câtuşi de puţin."
Gestul pe care-l schiţă Emauton, dând uşor din umeri, dovedea că tânărul îndrăgostit ştia să apreciere cum se cuvine asemenea nepăsare.
Puţin după aceea, părăsind această părere, care nu era câtuşi de puţin măgulitoare pentru amorul său propriu, continuă în gând: "Ce vrei? La urma urmei, biata femeie era atât de tulburată, că nu mai ştia ce-i cu ea, şi-apoi teama de a nu se compromite, mai cu seamă când e vorba de o prinţesă, poate îi uneori mai puternică decât orice alt sentiment. Fiindcă – adăugă el, surâzând în sinea lui – e, într-adevăr, o prinţesă".
Şi cum ultima părere era mult mai măgulitoare pentru dânsul, ultima părere izbuti s-o înlăture pe cea dintâi.
Concluzia aceasta nu reuşi totuşi să şteargă din sufletul lui Carmainges amintirea jignirii pe care o suferise; se grăbi deci să se întoarcă la ospătărie, ca să nu dea nimănui prilejul să-şi închipuie cumva că s-ar fi temut de urmările acestui incident.
Era cu tot dinadinsul hotărât să treacă peste orice consemn şi peste orice fel de legăminte şi să sfârşească o dată pentru totdeauna cu Sainte-Maline, la primul cuvânt pe care l-ar rosti sau la primul gest pe care ar îndrăzni să-l facă.
Rănit în dragostea lui ca şi în amorul său propriu, Ernauton se simţea însufleţit de o vitejie atât de năprasnică, încât, înfierbântat cum era în momentul acela, cu siguranţă că ar fi fost în stare să dea piept cu zece oameni deodată.
În ochii săi scânteia o hotărâre nestrămutată în clipa când ajunse în dreptul ospătăriei Mândrului Cavaler.
Coana Fournichon, care-l aştepta cu inima cât un purice să se întoarcă, stătea afară în prag, tremurând toată.
Văzându-l pe Ernauton, îşi şterse ochii ca şi cum ar fi vărsat un potop de lacrimi până atunci şi, aruncându-se de gâtul tânărului cavaler, îl rugă s-o ierte, cu toate stăruinţele soţului său, care susţinea că, de vreme ce nu era cu nimic vinovată, nevastă-sa nu avea pentru ce să-şi ceară iertare.
Şi cum biata hangiţă nu era nici pe departe o femeie urâcioasă, pentru ca să-i ţină neapărat supărarea, chiar dacă ar fi avut motive să se plângă de ea, Carmainges căută s-o împace pe coana Fournichon, încredinţând-o că nu-i purta câtuşi de puţină pică şi că singurul vinovat era vinul casei.
Soţul părea să împărtăşească şi el această opinie, pentru care îi mulţumi lui Ernauton, făcându-i un semn cu capul.
În timp ce afară, la uşă, se petreceau cele arătate mai sus, înăuntru toată lumea se aşezase la masă şi discuta cu aprindere despre evenimentele ce constituiau, fără doar şi poate, punctul culminant al petrecerii din seara aceea.
Mulţi îl socoteau vinovat pe Sainte-Maline, lucru pe care-l mărturiseau fără nici un fel de ocolişuri, sinceritatea fiind trăsătura cea mai caracteristică a gasconilor atunci când discută între ei.
Câţiva însă, văzându-l pe camaradul lor cum şedea încruntat şi cu buzele strânse, ca omul căzut pe gânduri, se fereau să-şi spună părerea.
De altminteri, asta nu-i împiedica pe oaspeţi să se înfrupte cu tragere de inimă din bucatele jupânului Fournichon, numai că, înfruptându-se, toţi filozofau cu glas tare.
— În ce mă priveşte – spunea în gura mare domnul Hector de Biran – eu ştiu că domnul de Sainte-Maline e vinovat, şi să fi fost eu o singură clipă numai în locul lui Ernauton de Carmainges, domnul de Sainte-Maline în momentul de faţă n-ar mai fi stat cu noi la masă, ci dedesubtul ei, lungit pe podele.
Sainte-Maline înălţă capul şi se uită la Hector de Biran.
— Ştiu ce vorbesc – răspunse acesta – şi, ca să vă convingeţi, uite, acolo, în pragul uşii, e cineva care cred că împărtăşeşte părerea mea.
Toate privirile se întoarseră în direcţia arătată de tânărul gentilom, desluşind chipul palid al lui Carmainges, care şedea în picioare în cadrul uşii.
Dând cu ochii de el, toţi cei de faţă simţiră un fior străbătându-i din creştet până în tălpi, de parcă ar fi văzut o stafie.
Ernauton coborî treapta de la intrare, la fel ca statuia comandorului în clipa când coborâse de pe soclu, şi se duse întins la Sainte-Maline, fără să arate că avea intenţia să-l provoace, dar cu o dârzenie care făcu să bată inimile multora dintre meseni.
De aceea, care mai de care se grăbiră să-l cheme pe domnul de Carmainges:
— Vino aici, Ernauton. Vino încoace, Carmainges, e un loc lângă mine.
— Mulţumesc – răspunse tânărul – vreau să stau lângă domnul de Sainte-Maline.
Sainte-Maline se ridică în picioare; toată lumea era cu ochii la el. În momentul când se ridică însă, chipul lui îşi schimbă cu totul expresia.
— Sunt gata să-ţi fac loc, aşa cum doreşti, domnule – spuse el fără nici un pic de mânie – şi, cu prilejul acesta, ţin să-ţi cer scuze din toată inima şi cu toată sinceritatea pentru grosolănia stupidă de adineauri; eram beat, aşa cum ai spus chiar dumneata; te rog să mă ierţi.
Mărturisirea aceasta făcută în mijlocul tăcerii adânci ce se lăsase nu păru totuşi să-l mulţumească pe Ernauton, deşi nu mai încăpea nici o îndoială că cei patruzeci şi cinci de oaspeţi, care aşteptau cu suflarea tăiată să vadă cum se va termina incidentul, nu scăpaseră nici o silabă măcar din cele rostite de dânsul.
Strigătele de bucurie ce întâmpinară ultimele cuvinte ale lui Sainte-Maline îi dovediră lui Ernauton că trebuia totuşi să se arate mulţumit şi că era pe deplin răzbunat.
Bunul său simţ îl sili deci să tacă.
În acelaşi timp însă, privirea pe care o aruncă asupra lui Sainte-Maline îl făcu să-şi dea seama că trebuie să se ferească de el mai mult ca oricând.
"Nemernicul ăsta este totuşi viteaz – îşi zise în sinea lui Ernauton – şi dacă se dă bătut în momentul de faţă, înseamnă că a pus la cale cine ştie ce urzeală mârşavă ce îl încântă mai mult."
Paharul lui Sainte-Maline era plin; se grăbi deci să-l umple şi pe al lui Ernauton.
— Haide, haide! Pace, pace! strigară cu toţii într-un glas. Să închinăm pentru împăcarea lui Carmainges cu Sainte-Maline!
Carmainges se folosi de zgomotul pe care îl stârnise clinchetul paharelor amestecat cu larma glasurilor învălmăşite şi, aplecându-se spre Sainte-Maline, cu zâmbetul pe buze pentru ca nimeni să nu ghicească tâlcul cuvintelor pe care le rostea, îi spuse:
— Domnule de Sainte-Maline, pentru a doua oară m-ai insultat fără să-mi dai satisfacţie. Bagă de seamă, la cea de-a treia jignire, am să te ucid ca pe un câine.
— N-ai decât, domnule, dacă reuşeşti să dai de urma iubitei dumitale – îi răspunse Sainte-Maline. Căci, pe cuvântul meu de gentilom, şi eu tot aşa aş face dacă aş fi în locul dumitale.
Şi cei doi duşmani de moarte ciocniră paharele ca doi prieteni nedespărţiţi.
LXI
CE SE MAI PETRECEA ÎN CASA MISTERIOASĂ
În vreme ce ospătăria Mândrului Cavaler – care, cu uşile ferecate, dar cu chepengurile pivniţelor larg deschise, părea să fie lăcaşul celei mai desăvârşite armonii – lăsa să se strecoare prin crăpăturile obloanelor sale lumina făcliilor şi veselia mesenilor, o agitaţie neobişnuită însufleţea casa mistorioasă pe care cititorii noştri n-au avut încă prilejul s-o vadă decât pe dinafară în paginile acestei povestiri.
Slujitorul cel pleşuv se foia de colo până colo, ducând dintr-o cameră într-alta nişte lucruri împachetate pe care le aşeza într-un cufăr de călătorie.
După ce termină cu primele pregătiri de drum, încărcă un pistol şi luă în mână un pumnal cu lamă lată, pe care-l juca în toaca lui de catifea; pe urmă îi agăţă, cu ajutorul unei verigi, de lanţul cu care îşi încingea mijlocul şi de care atârnă apoi pistolul, o legătură de chei şi o carte de rugăciuni legată în piele neagră, şagrinată.
În timp ce el se îndeletnicea cu treburile astea, un pas uşor ca o umbră se prelingea pe podelele încăperilor de la etaj, alunecând apoi de-a lungul treptelor.
Puţin mai apoi, o femeie palidă ce părea o fantomă, aşa cum era înfăşurată în faldurile unui văl alb, se ivi deodată în uşă şi un glas, dulce şi trist ca viersul unei păsări în inima codrului, se auzi.
— Eşti gata, Remy? întrebă ea.
— Da, doamnă, acum nu mai aştept decât să cobor sipetul dumneavoastră aici, lângă al meu.
— Şi cuferele astea crezi că vor putea fi chiar atât de lesne încărcate pe cai?
— Lăsaţi pe mine, doamnă: de altminteri, dacă sunteţi cumva îngrijorată din pricina aceasta, putem foarte bine să lăsăm acasă cufărul meu: n-o să găsesc oare acolo tot ce-mi trebuie?
— Nu, Remy, nu, cu nici un chip n-aş vrea să duci lipsă de ceva ce ţi-ar putea fi de trebuinţă pe drum; şi pe urmă, când vom fi acolo, gândeşte-te că bietul bătrân e bolnav şi că servitorii trebuie să aibă tot timpul grijă de el. O, Remy, abia aştept să ajung la tata; îmi spune inima că s-a întâmplat ceva rău şi mi se pare că au trecut secole de când nu l-am mai văzut.
— Totuşi, doamnă – zise Remy – nu sunt decât trei luni de când v-aţi despărţit de dânsul şi nu cred să fi lăsat să treacă de la ultima dumneavoastră călătorie şi până acum un răstimp mai îndelungat decât între celelalte călătorii.
— Remy, nu mi-ai spus chiar dumneata, care eşti un medic atât de priceput, ultima oară când am plecat de-acolo, că tata nu mai are mult de trăit?
— Aşa e, aveţi dreptate, dar ceea ce v-am spus nu era decât o temere mărturisită şi nicidecum o prorocire; câteodată bătrânii sunt uitaţi de Dumnezeu şi trăiesc – pare ciudat, dar aşa e – numai în virtutea obişnuinţei; mai mult chiar, uneori bătrânul e ca un copil: dacă se întâm-plă să fie bolnav într-o zi, a doua zi se trezeşte voios.
— Dar tot ca un copil, Remy, bătrânul care astăzi e voios, a doua zi, din păcate, poate să închidă ochii pe veci.
Remy nu mai răspunse nimic de astă dată, căci, într-adevăr, nici un răspuns liniştitor nu mai putea să-i iasă din gură, şi după convorbirea înfăţişată mai înainte, timp ce câteva minute stărui o tăcere lugubră.
Cei doi interlocutori rămaseră şi unul şi celălat adânciţi în gânduri şi posomorâţi.
— La ce oră ai poruncit să vină caii, Remy? întrebă într-un târziu doamna cea misterioasă.
— La orele două după miezul nopţii.
— A bătut de unu adineauri.
— Da, doamnă.
— Nu pândeşte nimeni pe afară, Remy?
— Nimeni.
— Nici chiar tânărul acela nefericit?
— Nici chiar dânsul.
Remy oftă.
— Cu ce aer ciudat îmi spui asta, Remy.
— Fiindcă şi el a luat o hotărâre.
— Ce hotărâre? întrebă doamna, tresărind.
— Să nu ne mai vadă niciodată sau, cel puţin, să nu mai încerce să ne vadă.
— Şi unde are de gând să se ducă?
— Acolo unde ne ducem cu toţii: la odihnă.
— Dea Domnul să aibă parte de odihnă în veci! rosti doamna, cu o voce gravă şi îngheţată ca sunetul unui clopot de înmormântare. Şi totuşi...
Îşi lăsă însă vorba neterminată.
— Totuşi?... stărui Remy.
— Nu avea nimic mai bun de făcut pe lumea asta?
— I-ar fi plăcut să iubească, dacă ar fi fost iubit.
— La vârsta lui, un om de rangul său şi cu numele pe care-l poartă ar trebui să aibă încredere în viitor.
— Dar dumneavoastră, doamnă, care ca vârstă, rang şi nume nu sunteţi cu nimic mai prejos decât dânsul, aveţi oare mai multă încredere în viitor?
În ochii doamnei scăpără o licărire sinistră:
— Da, Remy, am încredere, de vreme ce trăiesc; dar stai puţin... Şi ascultă cu atenţie: Parcă s-ar auzi un tropot de cal?
— Da, aşa mi se pare.
— Să fi sosit cumva poştalionul nostru?
— S-ar putea; înseamnă c-a venit atunci cu un ceas mai devreme decât ne-am înţeles.
— S-a oprit la poartă, Remy.
— Într-adevăr.
Remy coborî treptele în grabă şi, în momentul în care ajunse la picioarele scării, se auziră afară trei bocănituri repezi în uşă.
— Cine-i acolo? întrebă Remy.
— Eu – răspunse o voce spartă şi tremurătoare – eu, Grandchamp, feciorul baronului.
— Sfinte Dumnezeule! Dumneata, Grandchamp, dumneata la Paris! Stai că-ţi deschid acum, dar vorbeşte încet. Şi-i deschise uşa. De unde vii? întrebă Remy în şoaptă.
— De la Méridor.
— De la Méridor?
— Da, dragă domnule Remy... Din păcate!
— Intră înăuntru, hai repede! Doamne Dumnezeule!
— Ce este, Remy? răsună în capul scării glasul doamnei. Au sosit caii?
— Nu, nu, doamnă, nu încă. Apoi, adresându-se din nou bătrânului: Ce s-a întâmplat, Grandchamp dragă?
— Nu bănuiţi? răspunse servitorul.
— Ba da, bănuiesc, din păcate; dar, pentru numele lui Dumnezeu, nu-i spune chiar aşa, dintr-o dată. Ce-o să zică, biata coniţă!
— Remy, Remy – se auzi iarăşi glasul – am impresia că vorbeşti cu cineva?
— Da, doamnă, da.
— Cu cineva a cărui voce mi-e cunoscută.
— Întocmai, doamnă... Cum să facem ca s-o cruţăm, Grandchamp?... Ah, uite-o!
Doamna, care coborâse între timp de la primul etaj la parter, aşa cum coborâse mai înainte de la etajul al doilea la primul, se ivi în capătul coridorului.
— Cine-i acolo? întrebă ea. Pare-ar fi Grandchamp...
— Da, doamnă, eu sunt – rosti cu umilinţă şi cu tristeţe în glas unchiaşul, descoperindu-şi capul cărunt.
— Tu eşti, Grandchmp?! O, doamne, presimţirile mele nu m-au înşelat deci: a murit tata!
— Într-adevăr, doamnă – mărturisi Grandchamp, uitând toate poveţele lui Remy – într-adevăr, Méridor-ul a rămas fără stăpân.
Palidă, îngheţată, dar neclintită şi dârză, doamna primi lovitura fără să clipească. Văzând-o atât de resemnată şi de mohorâtă, Remy se apropie de ea şi-i luă cu gingăşie mâna.
— Cum a murit? întrebă doamna. Spune-mi, te rog.
— Domnul baron, care în ultima vreme nu se mai ridica din fotoliu, acum opt zile, doamnă, a avut pentru a treia oară un atac. A mai apucat doar să bolborosească numele dumneavoastră, pe urmă i-a pierit graiul şi peste noapte s-a prăpădit.
Diane îi mulţumi printr-un gest bătrânului slujitor şi, fără să mai spună nimic, se urcă la ea în cameră.
— În sfârşit, acum e liberă – murmură Remy, care era şi mai palid, şi mai întunecat la faţă decât dânsa. Vino încoace, Grandchamp, vino cu mine.
Iatacul doamnei se afla chiar la primul etaj, în spatele unei încăperi ale cărei ferestre dădeau spre stradă, în timp ce camera propriu-zisă nu era luminată decât de o ferestruică ce răspundea într-o curte.
Mobilierul încăperii era posomorât, dar bogat; tapiseriile de Arras, cele mai frumoase pe vremea acera, ce acopereau pereţii, înfăţişau ultimele etape ale Patimilor Mântuitorului.
Un scaun de rugăciune din stejar sculptat, o statuetă din acelaşi material şi cu aceeaşi lucrătură, un pat cu polog, cu stâlpii în torsadă şi cu draperii aidoma tapiseriilor de pe pereţi, în sfârşit, un covor de Bruges erau singurele lucruri ce împodobeau camera.
Nici o floare, nici o sculă de preţ, nici o poleială; o ramă neagră de lemn încadra portretul unui bărbat, aşezat într-o firidă din perete, în dreptul ferestrei, care, precum se vedea, fusese făcută anume acolo spre a-l lumina.
Spre portretul acesta se îndreptară paşii doamnei, care îngenunche în faţa lui, cu inima plină de lacrimi, dar cu ochii uscaţi. Se uită îndelung la icoana neînsufleţită, cu o privire plină de o nemăsurată dragoste, ca şi când nobila întruchipare ar fi fost pe cale să se trezească la viaţă spre a-i da un răspuns.
Nobilă întruchipare, cu drept cuvânt, şi epitetul acesta părea făcut anume pentru ea.
Pictorul zugrăvise un tânăr de vreo douăzeci şi opt sau treizeci de ani, ce zăcea pe jumătate dezbrăcat pe o canapea; din pieptul său străpuns mai picurau câţiva stropi de sânge, una din mâinile sale, cea dreaptă, atârna sfârtecată, ţinând degetele încleştate pe un ciot de spadă. Ochii săi erau pe jumătate închişi ca ochii unui om care trage să moară; paloarea şi suferinţa îi transfigurau trăsăturile împrumutându-le o frumuseţe cerească, pe care chipul omenesc nu ajunge s-o aibă decât în clipa când se desparte de viaţă pentru a intra în veşnicie.
Singura legendă, singura deviză ce se putea citi erau aceste cuvinte scrise cu litere roşii ca sângele dedesubtul portretului:
Aut Caesar aut nihil
Doamna întinse braţele spre portret şi, adresându-i cuvântul aşa cum s-ar fi spovedit lui Dumnezeu, spuse:
— Te-am implorat să mai aştepţi, deşi sufletul tău mânios era, de bună seamă, însetat de răzbunare; şi cum morţii văd tot ce se întâmplă, dragostea mea, ai putut să-ţi dai seama că nu m-am înduplecat să trăiesc decât pentru a nu săvârşi un păcat de moarte împotriva părintelui meu; căci, în ziua în care ai închis ochii, ar fi trebuit să te urmez în mormânt; murind însă, ar fi însemnat să scurtez şi viaţa tatălui meu. Şi pe urmă, după cum bine ştii, deasupra trupului tău scăldat în sânge am făcut un legământ, am jurat să răzbun moartea prin moarte, sângele prin vărsare de sânge: în felul acesta însă aş fi împovărat cu o crimă capul încărunţit al preacinstitului bătrân ce mă alinta numindu-mă odorul său nevinovat.
Ai aşteptat şi-ţi mulţumesc, iubitule, că m-ai îngăduit, şi iată că sunt liberă acum; ultima legătură ce mă ţinea înlănţuită de lumea pământească a fost, în sfârşit, sfărâmată de bunul Dumnezeu, fie numele lui în veci lăudat! De azi înainte sunt numai a ta: nu mai e nevoie să umblu nici cu ascunzişuri, nici cu vicleşuguri, pot înfăptui la lumina zilei ceea ce am de făcut, căci acum nu mai rămâne nimeni pe lume în urma mea şi deci pot, în fine, s-o părăsesc.
Se ridică pe jumătate, sprijinindu-se numai într-un genunchi, şi sărută mâna ce părea să atârne afară din cadru:
— Iartă-mă, iubitul meu, că nu pot vărsa nici o lacrimă; de atâta cât au plâns pe mormântul tău, ochii mei, ochii aceştia pe care-i priveai cu atâta drag, sunt secătuiţi acum. Peste câteva luni voi veni după tine şi atunci vei putea, în sfârşit, să-mi răspunzi, umbră scumpă căreia de atâtea ori i-am vorbit fără să am parte măcar o singură dată de un răspuns.
Rostind aceste cuvinte, Diane se sculă de jos cu smerenie, ca şi când şi-ar fi încheiat mărturisirea pe care o avea de făcut Celui de Sus şi se duse de se aşeză în jilţul de stejar.
— Bietul tata! murmură ea fără nici o înfiorare în glas şi cu o expresie ce nu avea nimic omenesc.
Căzu apoi pe gânduri, cufundându-se într-o sumbră meditaţie care o făcu să uite, sau cel puţin aşa se părea, de necazul de faţă ca şi de cele trecute. Deodată se ridică în picioare, ţinând mâna rezemată pe braţul jilţului.
— Într-adevăr – spuse ca – e lucrul cel mai bun pe care-l avem de făcut. Remy!
Se vede însă că preacredinciosul slujitor asculta la uşă, deoarece se înfiinţă într-o clipă.
— Sunt aici, doamnă – răspunse el.
— Scumpul meu prieten, fratele meu drag – îl întâmpină Diane – singura fiinţă de pe lume care ştie totul despre mine, trebuie să ne luăm rămas bun.
— Pentru ce, doamnă?
— Pentru că a venit vremea să ne despărţim, Remy.
— Să ne despărţim?! exclamă tânărul, cu un ton ce o făcu să tresară pe tovarăşa sa. Ce vreţi să spuneţi, doamnă?
— Da, Remy. Răzbunarea pe care am pus-o la cale mi se părea o faptă nobilă şi curată atâta timp cât exista o stavilă între mine şi ea, atâta timp cât nu o întrezăream decât în depărtare; aşa se întâmplă cu toate lucrurile de pe lumea asta: de departe ni se par măreţe şi frumoase. Acum însă când sunt gata să-mi aduc gândul la îndeplinire, acum când nu mai există nici o oprelişte, nimic nu mă poate face să dau înapoi, Remy; dar nu vreau să târăsc după mine, pe făgaşul nelegiuirii, un suflet mărinimos şi neprihănit; aşa încât trebuie să mă părăseşti, dragul meu. Toată viaţa asta petrecută în lacrimi îmi va fi poate socotită ca o ispăşire pentru păcatele săvârşite faţă de Dumnezeu şi faţă de dumneata şi sper că tot aşa îţi va fi socotită şi dumitale; şi cum n-ai făcut şi nu vei face niciodată vreo faptă rea, vei avea astfel o îndoită chezăşie că vei intra în împărăţia cerurilor.
Remy ascultase cuvintele doamnei de Monsoreau cu un aer mohorât şi aproape dispreţuitor.
— Doamnă – răspunse el – nu cumva vă închipuiţi că staţi de vorbă cu un moşneag fricos şi istovit de o viaţă de necumpătate plăceri? Am douăzeci şi şase de ani, doamnă, adică toată vlaga tinereţii, ce pare secătuită în mine. Stârv smuls din ghearele morţii, dacă mai am încă puterea să trăiesc, este pentru a săvârşi o faptă cutremurătoare, este pentru a îndeplini cu mâna mea hotărârile înţelepciunii divine. Nu încercaţi deci a despărţi năzuinţele mele de ale dumneavoastră, doamnă, dat fiind că aceste cumplite năzuinţe au sălăşluit atâta amar de vreme sub acelaşi acoperiş: oriunde veţi merge, voi fi alături de domnia voastră; orice veţi face, vă voi da o mână de ajutor; altminteri, doamnă, dacă veţi stărui, cu toate rugăminţile mele, în hotărârea dumneavoastră de a mă izgoni...
— O! murmură tânăra femeie. Să te izgonesc?! Ce vorbă-i asta, Remy?
— Dacă veţi stărui totuşi în această hotărâre – urmă tânărul, fără a lua în seamă cuvintele ei – ştiu ce am de făcut, şi toate străduinţele noastre, care în momentul acesta nu mai au nici un rost, se vor încheia pentru mine prin două lovituri de pumnal: unul împlântat în inima celui pe care-l ştiţi, celălalt în inima mea.
— Remy, Remy! strigă Diane, făcând un pas spre tânărul slujitor şi întinzând, cu un gest autoritar, mâna deasupra capului său. Să nu spui una ca asta, Remy. Nu dumneata, ci eu sunt stăpână pe viaţa celui pe care-l ameninţi: am plătit-o destul de scump pentru a fi îndreptăţită să i-o ridic atunci când i se va împlini sorocul şi va trebui să se despartă de ea. Ştii doar ce s-a întâmplat, Remy, şi să nu crezi cumva că am avut o vedenie, îţi jur că nu, în ziua când am îngenuncheat lângă trupul neînsufleţit al celui de aici... Şi-i arătă portretul: în ziua aceea, zic, mi-am apropiat gura de buzele rănii pe care o vezi acolo sângerând şi buzele ei s-au înfiorat şi au şoptit: "Răzbună-mă, Diane, răzbună-mă!"
— Doamnă!
— Remy, îţi spun încă o dată, nu era o nălucire, nici un freamăt pe care l-aş fi auzit în delir: rana a vorbit. Îţi spun că a vorbit, îmi sună încă şi acum în ureche şoapta ei: "Răzbună-mă, Diane, răzbună-mă!"
Slujitorul lăsă capul în pământ.
— Răzbunarea trebuie deci să rămână în seama mea şi nu a dumitale – continuă Diane. De altfel, pentru cine şi din pricina cui a murit? Pentru mine şi din cauza mea.
— Trebuie să vă dau ascultare, doamnă – răspunse Remy – căci şi eu eram tot atât de neînsufleţit ca şi dânsul. Cine a pus să fiu ridicat din mijlocul leşurilor ce zăceau claie peste grămadă acolo, în cameră? Dumneavoastră. Cine mi-a îngrijit rănile şi m-a lecuit? Dumneavoastră. Cine m-a ascuns? Dumneavoastră, numai dumneavoastră, adică un suflet îngemănat cu sufletul celui pentru care mi-am dat viaţa cu atâta bucurie; porunciţi deci şi mă voi supune, numai să nu-mi porunciţi să vă părăsesc.
— Bine, Remy, vei împărtăşi atunci soarta mea. Ai dreptate, nimic nu trebuie să ne mai despartă.
Remy îi arătă, la rândul sau, portretul.
— Şi acum doamnă – rosti el cu hotărâre – de vreme ce a fost răpus prin trădare, tot prin trădare se cade să fie răzbunat. Dumneavoastră însă nu ştiţi un lucru şi cu drept cuvânt aţi spus adineauri că mâna lui Dumnezeu se află deasupra noastră; nu ştiţi că în noaptea asta am descoperit secretul faimoasei aqua tofana, otrava familiei Medici, otrava lui René Florentinul.
— Nu mai spune! Adevărat?
— Veniţi să vedeţi, doamnă, veniţi să vedeţi.
— Bine, dar ne aşteaptă Grandchamp; ce-o să zică omul când o să vadă că nu ne mai întoarcem şi n-o să ne mai audă prin casă? Fiindcă vrei să coborâm jos, nu-i aşa?
— Bietul bătrân a străbătut şaizeci de leghe călare, doamnă; l-a răpus oboseala şi adineauri a adormit pe patul meu. Veniţi cu mine.
Diane porni în urma lui Remy.
LXII
LABORATORUL
Remy o conduse pe Diane în camera de alături, unde apăsând pe un resort ascuns sub o scândurică din parchet, puse în mişcare o trapă ce alunecă până la perete, descoperind o deschizătură croită de-a curmezişul încăperii.
Deschizându-se, trapa lăsă să se vadă o scară întunecoasă, îngustă şi dreaptă. Remy puse piciorul pe prima treaptă şi întinse apoi pumnul, de care Diane se sprijini pentru a coborî la rândul său. Cele douăzeci de trepte sau, mai bine zis, cei douăzeci de fuscei ai scării duceau într-o criptă circulară, întunecată şi umedă, în care se afla un cuptor cu o vatră uriaşă, o masă pătrată, două scaune de răchită şi o sumedenie de flacoane şi vase de metal.
Singurii locatari ai criptei erau o capră care nu behăia şi nişte păsări fără glas, semănând, în adâncul tainiţei neguroase săpate în pământ, mai degrabă cu fantomele unor animale a căror înfăţişare o împrumutaseră decât cu nişte făpturi vii.
Focul mai pâlpâia încă în cuptor, gata să se stingă, în timp ce un fum gros se scurgea în tăcere prin hornul ce străpungea zidul.
Un alambic aşezat în vatră lăsa să se prelingă încet, picătură cu picătură, un lichid galben ca aurul.
Picăturile se adunau într-un flacon de sticlă, groasă de două degete, dar în acelaşi timp de o limpezime desăvârşită, astupat la gură de tubul alambicului al cărui capăt pătrundea în flacon.
Diane coborî treptele şi se opri în mijlocul acestor obiecte a căror destinaţie şi ale căror forme păreau atât de ciudate, fără să se mire şi fără să se arate înspăimântată: s-ar fi zis că nici una din împrejurările obişnuite ale vieţii nu mai puteau să aibă vreo înrâurire asupra acestei femei, care se desprinsese de viaţă, trăind în afara ei. Remy îi făcu semn să se oprească la picioarele scării şi Diane rămase locului, acolo unde îi arătase el.
Tânărul se duse să aprindă o lampă, care aruncă o lumină ceţoasă peste lucrurile descrise în amănunţime mai înainte şi care, până atunci, zăceau toropite ori se foiau în întuneric.
Se îndreptă apoi spre un puţ săpat în fundul criptei, lângă perete, şi care nu avea nici colac, nici ghizduri, legă de toarta unei găleţi o funie lungă, lăsând-o să alunece, fără a se folosi de vreun scripete, în apa ce dormita sinistră în adâncul pâlniei scobite în pământ şi care se înfioră, clipocind înăbuşit; pe urmă trase găleata plină cu apă rece ca gheaţa şi limpede cum e cleştarul.
— Apropiaţi-vă, doamnă – spuse Remy.
Diane se apropie.
Slujitorul picură un singur strop din licoarea strânsă în flaconul de sticlă în apa care umplea găleata până în margini şi care, în aceeaşi clipă, căpătă o culoare galbenă; pe urmă culoarea începu să pălească pentru a dispare cu desăvârşire şi, după zece minute apa era tot atât de limpede ca la început. Privirea încremenită a Dianei era singura mărturie a atenţiei încordate cu care urmărea această operaţie. Remy se uită la ea.
— Ei, şi? întrebă Diane.
— Şi acum – răspunse Remy – înmuiaţi în apa aceasta fără culoare şi fără gust, înmuiaţi, zic, o floare, o mănuşă sau o batistă; preparaţi cu ea nişte săpunuri parfumate, umpleţi cu ea ibricul din care cineva îşi toarnă ca să se spele pe dinţi, pe mâini şi pe obraz, şi veţi vedea, aşa cum s-a putut vedea odinioară la curtea regelui Carol al IX-lea, floarea curmând răsuflarea celui ce i-a sorbit mireasma, mănuşa otrăvindu-l pe cel ce s-a atins de ea, săpunul devenind ucigător în momentul în care a pătruns în pori. Lăsaţi să pice un strop, numai unul, din licoarea aceasta curată pe feştila unei lumânări sau a unei lămpi, aşa încât să îmbibe o bucată ca de un deget din fitilul de bumbac, şi, în răstimp de o oră, lampa sau lumânarea va răspândi în jurul ei un duh de moarte, pentru ca după aceea să ardă mai departe tot atât de nevinovată ca orice altă lampă sau lumânare.
— Eşti într-adevăr, convins de ceea ce-mi spui, Remy? întrebă doamna.
— Toate aceste experienţe le-am făcut eu însumi, cu mâna mea, doamnă. Priviţi păsările astea care nu mai pot să doarmă şi nu mai vor să mănânce nimic: toate au băut o picătură de apă aidoma cu licoarea pe care o vedeţi aici. Uitaţi-vă la capra aceasta care a păscut iarbă stropită cu aceeaşi licoare: a început să năpârlească şi stă gata să dea ochii peste cap; chiar dacă i-am dat drumul acum afară, la lumina zilei, în mijlocul naturii, este osândită să piară, afară numai dacă natura, în sânul căreia o vom lăsa să se întoarcă, nu-i va trezi instinctul, descoperindu-i unul din acele antidoturi pe care animalele se pricep să le dibuiască singure şi despre care oamenii habar n-au.
— Pot să văd şi eu flaconul, Remy? întrebă Diane.
— Da, doamnă, fiindcă în momentul de faţă tot lichidul s-a condensat; numai o clipă.
Remy luă cu o nemăsurată grijă flaconul de sub tubul alambicului, îl astupă cu un dop de ceară moale pe care îl apăsă cu degetele ca să pecetluiască bine gura şi, după ce înfăşură gâtul într-un petic de lână, întinse flaconul însoţitoarei sale.
Diane îl primi fără să se arate câtuşi de puţin tulburată, îl ridică în dreptul lămpii şi, după ce privi câtva timp licoarea groasă dinăuntru, zise:
— Cred că ajunge. Rămâne să alegem, la timpul potrivit, fie buchetul de flori, fie mănuşile, lampa, săpunul sau ibricul. Licoarea poate fi păstrată într-un vas de metal?
— Nu, fiindcă-l roade.
— Atunci înseamnă că şi flaconul acesta o să se spargă până la urmă.
— N-aş crede; uitaţi-vă numai ce gros este cristalul; de altfel, n-avem decât să-l punem în ceva ori să-l îmbrăcăm cu o ferecătură de aur.
— Va să zică – adăugă doamna – eşti mulţumit, Remy, nu-i aşa?
Şi ceva ca o părere de surâs flutură pe buzele Dianei, dându-le acea licărire de viaţă pe care o rază de lună o aşterne peste lucrurile neînsufleţite.
— Atât de mulţumit cum n-am fost niciodată, doamnă – răspunse slujitorul. A fi în măsură să-i pedepseşti pe mişei înseamnă a te bucura de drepturile sfinte ale Atotputernicului.
— Ia taci, Remy, taci puţin.
Diane trase cu urechea.
— Aţi auzit ceva?
— Mi se pare că se aude un tropot de cai în stradă: au sosit gonacii noştri, Remy.
— Tot ce se poate, doamnă, fiindcă se apropie ceasul când trebuiau să vină; acum însă am să-i trimit înapoi.
— Pentru ce?
— Credeţi că mai au vreun rost?
— În loc să mergem la Méridor, Remy, plecăm în Flandra; păstrează caii.
— Aha! Înţeleg.
Şi ochii slujitorului scăpărară la rândul lor, însufleţiţi de o licărire de bucurie ce nu se putea asemui decât cu surâsul Dianei.
— Dar ce facem cu Grandchamp? adăugă el.
— Grandchamp, ţi-am spus, are nevoie să se odihnească. Va rămâne la Paris şi va căuta să vândă casa, fiindcă nu mai avem ce face cu ea acum. Ai grijă numai să le dai drumul bietelor făpturi nevinovate, pe care împrejurările ne-au silit să le chinuim. Poate că Dumnezeu, aşa cum spuneai adineauri, se va îndura de ele şi le va ajuta să scape.
— Dar cuptorul, dar retortele, dar alambicul şi toate câte mai sunt aici?
— De vreme ce se aflau aici atunci când am cumpărat casa, ce are-a face dacă o să dea peste ele cineva după plecarea noastră!
— Dar prafurile astea, dar acizii, dar esenţele?
— Pe foc, Remy, pe foc!
— Daţi-vă la o parte, atunci.
— Eu?
— Da, sau cel puţin puneţi-vă masca asta de sticlă.
Remy îi întinse o mască, pe care Diane şi-o potrivi pe obraz; pe urmă, astupându-şi, la rândul său, gura şi nasul cu un tampon mare de lână, slujitorul trase de şnurul foalelor, înteţi flacăra tăciunilor din vatră şi când focul se încinse cum trebuie, turnă peste el prafurile care răbufniră în pârâituri vesele, unele făcând să ţâşnească limbi verzi, altele risipindu-se într-o puzderie de scântei galbene ca pucioasa; apoi turnă esenţele, care, în loc să stingă focul, se învolburară înălţându-se ca nişte şerpi de văpaie spre gura hornului, cu un bubuit ca de tunet îndepărtat. În sfârşit, după ce totul fu mistuit, Remy zise:
— Aveţi dreptate, doamnă. Dacă cineva descoperă acum secretul acestei hrube, acel cineva o să-şi închipuie, de bună seamă, c-a locuit aici un alchimist; în zilele noastre, chiar dacă vrăjitorii mai sunt încă arşi pe rug, alchimiştii, în schimb, sunt respectaţi.
— De altfel – răspunde Diane – chiar de s-ar întâmpla să murim arşi pe rug, mi se pare c-ar fi pe bună dreptate, Remy: căci ce suntem decât nişte otrăvitori? Şi nu văd de ce moartea asta m-ar înspăimânta mai mult decât oricare alta, dacă în ziua în care mă voi urca pe rug îmi voi fi împlinit menirea. Gândeşte-te că cei mai mulţi dintre mucenicii din vechime au avut parte de acelaşi sfârşit.
Remy făcu un gest de încuviinţare şi, luând flaconul din mâinile stăpânei sale, îl înfăşură cu băgare de seamă. În momentul acela cineva bocăni la uşa de la intrare.
— Într-adevăr, sunt oamenii dumneavoastră, doamnă, nu v-aţi înşelat. Urcaţi-vă repede sus şi vorbiţi cu ei, în timp ce eu am să închid la loc trapa.
Diane se supuse. Şi unul, şi celălalt erau în asemenea măsură însufleţiţi de aceleaşi gânduri, încât ar fi fost greu de spus care din ei îl ţinea pe celălalt sub stăpânirea sa.
Remy urcă scara în urma ei şi apăsă pe resort; cripta se închise. Diane îl găsi pe Grandchamp la poartă; trezit din somn de ciocănituri, slujitorul se grăbise să deschidă. Bătrânul se arătă nespus de mirat auzind de plecarea apropiată a stăpânei sale, care-i aduse la cunoştinţă lucrul acesta fără să-i spună însă unde anume se duce.
— Grandchamp, dragul meu – îi mărturisi Diane – eu şi cu Remy vrem să plecăm într-un pelerinaj pe care ne-am legat mai de mult să-l facem: să nu vorbeşti cu nimeni despre asta şi nici să nu dezvălui numele meu nimănui, oricine ar fi.
— Fiţi fără grijă, doamnă, vă jur pe ce am mai sfânt! o încredinţă bătrânul servitor. Totuşi o să vă mai vedem, nu-i aşa?
— Bineînţeles, Grandchamp, bineînţeles: odată şi odată, oamenii tot trebuie să se întâlnească, dacă nu pe lumea asta, măcar în viaţa de apoi, nu? Dar, fiindcă mi-am adus aminte, Grandchamp, casa asta nu ne mai este acum de nici un folos. Diane scoase dintr-un dulap un teanc de hârţoage: Uite aici actele de proprietate, caută să închiriezi sau să vinzi casa. Dacă până într-o lună nu vei fi găsit nici un chiriaş şi nici un cumpărător, las-o în voia soartei şi întoarce-te la Méridor.
— Şi dacă se găseşte vreun cumpărător, doamnă, cu cât trebuie s-o vând?
— Cu cât vrei dumneata.
— Şi banii îi aduc pe urmă la Méridor?
— Ba nu, Grandchamp, îi ţii pentru dumneata, bătrâne.
— Cum se poate, doamnă, atâta bănet?
— Fireşte. Nici măcar atâta nu-mi dai voie să fac, după ce m-ai slujit cu toată credinţa, Grandchamp? Şi pe urmă, afară de datoriile mele faţă de dumneata, nu mai am de plătit oare şi pe cele ale tatălui meu?
— Numai că, vedeţi, doamnă, fără contract, fără o procură, nu pot face nimic.
— Are dreptate – spuse Remy.
— Poate găsiţi vreun mijloc – zise Diane.
— Nimic mai simplu. Casa a fost cumpărată pe numele meu; nu mă opreşte nimeni s-o revând lui Granchamp, care, la rândul său, n-are decât s-o vândă cui va pofti.
— Scrie atunci.
Remy luă o pană şi întocmi actul de donaţie în josul contractului de vânzare.
— Şi acum, rămâi cu bine – îi spuse doamna de Monsoreau lui Grandchamp, care se simţea nespus de tulburat, văzând că-l lăsau singur în toată casa. Rămâi sănătos, Grandchamp! Spune să mâne caii încoace până ce isprăvesc de făcut bagajele.
Diane se urcă apoi la ea în cameră, tăie jur împrejur cu un pumnal pânza portretului, o făcu sul şi, după ce-o înfăşură într-o bucată de mătase, puse sulul în cufăr. Văduvită de portret, rama ce se căsca în firida goală părea să mărturisească şi mai elocvent ca înainte toate suferinţele pe care îi fusese dat să le asculte. Altminteri, camera, după ce pictura fusese luată de pe perete, nu mai avea nimic deosebit: era o cameră ca oricare alta.
După ce legă cele două cufere cu chingi, Remy mai cercetă o dată din ochi strada pentru a se încredinţa că în afară de călăuză nu se mai afla nimeni de faţă; pe urmă, ajutând-o pe palida sa stăpână să se urce în şa, spuse în şoaptă:
— Cred că asta-i ultima casă, doamnă, în care vom fi locuit un timp mai îndelungat.
— Penultima, Remy – răspunse doamna, cu vocea sa gravă şi monotonă.
— Care o să fie atunci ultima?
— Mormântul, Remy.
LXIII
CE FĂCEA ÎN FLANDRA MONSENIORUL FRANÇOIS AL FRANŢEI,
DUCE DE ANJOU ŞI DE BRABANT ŞI CONTE DE FLANDRA
Şi acum trebuie să cerem cititorilor noştri îngăduinţa de a-l părăsi pe regele Franţei în palatul Luvru, pe Henric de Navara la Cahors, pe Chicot pe drumul mare şi pe doamna de Monsoreau în mijlocul străzii, pentru a pleca în Flandra, unde îl vom afla pe monseniorul duce de Anjou, numit de curând duce de Brabant, în ajutorul căruia plecase, aşa cum am văzut mai înainte, marele amiral al Franţei, Anne Daigues, duce de Joyeuse.
La optzeci de leghe de Paris, spre nord, un freamăt de glasuri ce vorbeau limba franceză şi drapelul Franţei fluturau deasupra unei tabere franceze statornicite pe malurile fluviului Escaut.
Era noapte: focurile răsfirate într-un cerc uriaş străjuiau fluviul, care în dreptul oraşului Anvers este foarte larg, oglindindu-se în apele sale adânci. Singurătatea ce dăinuie îndeobşte asupra polderelor acoperite de o verdeaţă mohorâtă era tulburată de nechezatul cailor francezi.
De sus, de pe meterezele cetăţii, străjile vedeau strălucind în bătaia focurilor de tabără muschetele santinelelor franceze, ca nişte îndepărtate fulgerări de o clipă, care, dat fiind distanţa considerabilă dintre malurile fluviului aşezat ca o stavilă între armata respectivă şi oraş, erau tot atât de puţin primejdioase ca şi fulgerele ce scapără în zare în serile senine de vară, după o zi de zăduf. Armata aceasta era a ducelui de Anjou. În ce scop venise acolo – iată un lucru pe care se cuvine să-l istorisim cititorilor noştri. N-o să fie poate chiar atât de distractiv, dar sperăm că vom fi iertaţi, de vreme ce i-am avertizat: atâţia oameni sunt plicticoşi fără a socoti de cuviinţă să-ţi atragă atenţia dinainte!
Unii dintre cititorii noştri care au binevoit să-şi piardă vremea frunzărind romanele Regina Margot şi Doamna de Monsoreau au avut prilejul de a face cunoştinţă cu domnul duce de Anjou, un vlăstar domnesc egoist, invidios, ros de ambiţii şi nerăbdător, care, deşi născut în preajma tronului, nu fusese în stare să aştepte resemnat până ce moartea i-ar fi deschis drumul spre domnie, cu atât mai mult cu cât fiecare nou eveniment părea să-l apropie de ea. Aşa, bunăoară, l-am văzut mai înainte sub Carol al IX-lea râvnind tronul Navarei, pe urmă, pe acela al lui Carol al IX-lea însuşi, în sfârşit, pe acela al Franţei, ocupat deocamdată de fratele său Henric, ex-rege al Poloniei, căruia îi fusese dat să poarte două coroane, în pofida frăţiorului său, care nu izbutise să facă rost măcar de una singură.
Îşi îndreptase atunci privirile o clipă spre Anglia, la cârma căreia se afla o femeie şi, pentru a dobândi tronul, se gândise să-i ceară mâna, cu toate că respectiva femeie se numea Elisabeta şi avea douăzeci de ani mai mult decât el.
În momentul acela norocul începuse să-i zâmbească, dacă se poate totuşi socoti un noroc faptul de a lua de nevastă pe trufaşa fiică a lui Henric al VIII-lea. Cel care toată viaţa lui, mânat cum era de dorinţe pripite, nu reuşise nici măcar să-şi apere libertatea; care avusese parte să-i vadă ucişi – dacă nu cumva moartea li se trăgea chiar de la el – pe favoriţii săi La Mole şi Coconnas, şi care-l jertfise ca un mişel pe Bussy, cel mai viteaz dintre gentilomii săi: toate acestea fără nici un folos pentru râvna sa de mărire şi în dauna gloriei sale, care n-a avut decât de pierdut; omul acesta năpăstuit de soartă se vedea dintr-o dată copleşit de favorurile unei strălucite suverane spre care, până atunci, nici un muritor nu se încumetase să-şi ridice ochii şi, în acelaşi timp, ridicat de un popor întreg la cel mai înalt rang pe care poporul acela putea să-l acorde cuiva. Flandra îl îmbia cu o coroană, iar Elisabeta îi dăduse inelul său.
Nu avem câtuşi de puţin pretenţia de a fi istorici; dar dacă totuşi ne luăm câteodată această sarcină, o facem numai atunci când istoria coboară întâmplător la nivelul romanului sau, mai bine zis, când romanul se ridică la înălţimea istoriei; numai datorită acestor împrejurări ne îngăduim să strecurăm o privire curioasă în existenţa princiară a ducelui de Anjou, care, desfăşurându-se în mod consecvent paralel cu strălucita cale a regalităţii, este presărată cu tot felul de evenimente, unele sumbre, altele scăldate într-o lumină scânteietoare, evenimente care, de obicei, nu se întâlnesc decât în viaţa capetelor încoronate.
Să schiţăm, aşadar, în câteva cuvinte povestea acestei vieţi. Văzându-l pe fratele său Henric al III-lea împotmolit în răfuielile lui cu familia Guise, ducele de Anjou căutase că se alieze cu domnii de Guise; după câtva timp însă, apucase să-şi dea seama că aceştia nu urmăreau în realitate decât să ia locul familiei Valois pe tronul Franţei. Drept care se grăbise s-o rupă cu ei; dar, precum am avut prilejul să vedem, o asemenea ruptură nu se putea înfăptui fără unele riscuri, şi faptul că Salcède fusese sfârtecat în piaţa Grève dovedise importanţa pe care domnii de Lorena, susceptibili cum erau din fire, o acordau prieteniei domnului de Anjou. Pe de altă parte, de o bucată de vreme, Henric al III-lea deschisese bine ochii şi, cu un an înainte de răstimpul în care începe această istorisire, ducele de Anjou, surghiunit, sau ca şi cum ar fi fost surghiunit, se retrăsese la Amboise.
În momentul acela, flamanzii se îndreptaseră către el cu braţele întinse. Istoviţi de stăpânirea spaniolă, decimaţi de proconsulatul ducelui de Alba, înşelaţi de pacea făţarnică oferită de don Juan de Austria, care se folosise de această pace pentru a pune din nou mâna pe cetăţile Namur şi Charlemont, flamanzii îl chemaseră pe Wilhelm de Nassau, prinţ de Orania, pe care-l investiseră guvernator general al Brabantului.
Şi acum câteva cuvinte despre acest personaj, care a jucat un rolul de însemnat în istorie, dar care nu va apărea decât în treacăt în povestirea noastră.
Wilhelm de Nassau, prinţ de Orania, avea pe vremea aceea cincizeci sau cincizeci şi unu de ani; vlăstar al lui Wilhelm de Nassau, supranumit şi Bătrânul, şi al Iulianei de Stolberg, şi văr al lui René de Nassau, ucis la asediul oraşului Saint-Dizier, de la care moştenise titlul de prinţ de Orania, Wilhelm îşi dăduse seama încă din fragedă tinereţe, crescut cum fusese în spiritul celor mai severe principii ale reformei, îşi dăduse, aşadar, seama, cum spuneam, încă din fragedă tinereţe de propria sa valoare şi de măreţia chemării sale. Această chemare, pe care o socotea pogorâtă în sufletul său din ceruri căreia până la sfârşitul zilelor sale i-ar fi fost credincios şi pentru care şi-a dat viaţa ca un mucenic, era să întemeieze republica olandeză, pe care, de altfel, a şi întemeiat-o în realitate. De tânăr încă fusese chemat de Carol Quintul la curtea sa. Carol Quintul se pricepea la oameni; îl cântărise în sinea sa pe Wilhelm şi adeseori bătrânul împărat, care ţinea pe atunci sceptrul cel mai împovărător pe care-l va fi ţinut vreodată o mână împărătească, se sfătuise cu băiatul în cele mai gingaşe probleme legate de politica Ţărilor de Jos. Mai mult încă, tânărul Wilhelm abia împlinise douăzeci şi patru de ani în momentul în care Carol Quintul îi încredinţase, în lipsa vestitului Philibert-Emmanuel de Savoia, comanda armatei din Flandra, şi Wilhelm se dovedise vrednic de această înaltă preţuire, ţinându-i în şah pe ducele de Nevers şi pe Coligny, doi dintre cei mai străluciţi conducători de oşti ai vremii, şi întărind sub ochii lor fortificaţiile oraşelor Philippeville şi Charlemont; de umărul lui Wilhelm de Nassau se sprijini Carol Quintul pentru a coborî treptele tronului în ziua în care abdică, şi tot lui îi încredinţă misiunea de a duce lui Ferdinand coroana imperială, la care Carol Quintul renunţase de bună voie. Atunci în locul lui se ridicase Filip al II-lea şi, în pofida sfaturilor pe care Carol Quintul le dăduse fiului său, îndemnându-l să-l privească pe Wilhelm ca pe un frate bun, acesta din urmă în scurtă vreme se dumeri că Filip al II-lea era unul dintre acei monarhi care nu ţin de fel să aibă rubedenii. Şi tot atunci prinsese temeinic rădăcini în cugetul său ideea măreaţă a eliberării Olandei şi a neatârnării ţărilor flamande, idee pe care ar fi păstrat-o pe veci ferecată în sufletul său dacă bătrânului împărat, prietenul şi părintele lui, nu i-ar fi căşunat gândul năstruşnic de a lepăda mantia regală pentru a o înlocui cu rasa călugărească. Atunci, la propunerea lui Wilhelm, Ţările de Jos ceruseră retragerea trupelor străine; atunci începuse strădania înverşunată a Spaniei pentru a nu scăpa cumva prada ce încerca să se smulgă din ghearele ei: şi tot atunci acest popor cu o soartă atât de vitregă, căruia îi era dat să fie mereu strivit între Franţa şi Imperiul germanic, trebuise să îndure povara viceregalităţii Margaretei de Austria şi a sângerosului proconsulat al ducelui de Alba; atunci fusese pusă la cale lupta, în egală măsură politică şi religioasă, căreia protestul întocmit la palatul Culembourg, prin care se cerea abolirea inchiziţiei în Ţările de Jos, îi slujea drept pretext; atunci se urnise procesiunea celor patru sute de gentilomi, îmbrăcaţi cu veşminte cât se poate de simple, care, încolonaţi doi câte doi, se duceau să depună la picioarele tronului viceguvernatoarei mărturia dorinţelor obşteşti cuprinse în acest protest; şi tot atunci, la vederea acelor oameni atât de solemni şi atât de modest îmbrăcaţi, Barlaimont, unul dintre sfetnicii ducesei, rostise cuvântul calici, pe care gentilomii flamanzi şi-l întipăriseră în minte însuşindu-şi-l pentru a desemna partidul patriotic din Ţările de Jos, care până în ziua aceea nu purtase încă nici un nume.
Din momentul acela, Wilhelm începuse să joace rolul datorită căruia avea să ajungă unul dintre cei mai mari actori politici din câţi vor fi fost pe lume. Mereu înfrânt în lupta pe care o purta împotriva strivitoarei puteri a lui Filip al II-lea, Wilhelm se punea din nou pe picioare, şi mai vajnic parcă după fiecare înfrângere suferită; ridicând de fiecare dată o nouă oştire pentru a înlocui armata risipită sau pusă pe fugă sau nimicită, ieşea iar la iveală, şi mai viguros parcă decât înainte de a fi pierdut bătălia, întâmpinat de fiecare dată ca un izbăvitor.
În mijlocul acestor fluctuaţii în care triumfurile morale alternau cu înfrângerile fizice, dacă se poate spune aşa, Wilhelm, care se afla întâmplător la Mons, auzi despre masacrul din noaptea Sfântului Bartolomeu.
Era o lovitură cumplită ce răzbea aproape până în inima Ţărilor de Jos: sângele celor mai vrednici dintre aliaţii fireşti ai Olandei, ca şi ai ţinuturilor flamande ce împărtăşeau credinţa calvină, sângele hughenoţilor din Franţa se risipea gâlgâind prin această rană deschisă.
La auzul acestei veşti, Wilhelm socotise cu cale deocamdată să bată în retragere, după cum obişnuia să facă în asemenea împrejurări şi, de la Mons, unde se afla în momentul acela, se retrăsese până la Rin, unde rămăsese să aştepte desfăşurarea evenimentelor.
Iar evenimentele rareori se lasă aşteptate atunci când e vorba de o cauză nobilă.
O ştire la care nimeni nu s-ar fi gândit se răspândi deodată. O mână de calici de mare – deoarece existau calici de mare aşa cum existau şi calici de uscat – mânaţi fără veste de un vânt potrivnic spre portul Brille, văzând că nu aveau nici un mijloc la îndemână spre a ieşi din nou în largul mării, lăsaseră corabia să plutească în derivă şi, împinşi de disperare, luaseră cu asalt oraşul, care şi pregătise spânzurătorile pentru ei. După cucerirea oraşului, se grăbiseră să alunge garnizoanele spaniole din împrejurimi şi, dându-şi seama că nici unul dintre ei nu era de ajuns de destoinic pentru a face să rodească biruinţa dobândită numai printr-o întâmplare, îl chemaseră în mijlocul lor pe prinţul de Orania; Wilhelm nu întârzie să se înfăţişeze: venise timpul să dea o lovitură hotărâtoare; trebuia ca, discreditând întreaga Olandă, să zădărnicească pe veci orice posibilitate de împăcare cu Spania.
Wilhelm puse să se dea o ordonanţă prin care cultul catolic era proscris în Olanda, la fel cum religia protestantă era proscrisă în Franţa.
În urma acestei declaraţii, războiul se încinse iar: ducele de Alba trimise împotriva răzvrătiţilor pe propriul său fiu, Frederic de Toledo, care le smulse oraşele Zutphen, Nardem şi Harlem; dar această pierdere, în loc să-i descurajeze pe olandezi, părea să le fi reîmprospătat forţele; toată suflarea se răsculă; toţi, cu mic, cu mare, puseră mâna pe arme, pe tot cuprinsul dintre Zuidersee şi Escaut. Cuprinsă de teamă pentru moment, Spania îl chemă înapoi pe ducele de Alba pentru a trimite în locul său pe don Luis de Requesens, unul dintre învingătorii de la Lepante.
Atunci se abătuse din nou asupra lui Wilhelm o serie întreagă de nenorociri: Ludovic şi Henric de Nassau, care veneau să-i aducă ajutoare prinţului de Orania, fuseseră atacaţi pe negândite de unul dintre locotenenţii lui don Luis, înfrânţi şi ucişi; spaniolii pătrunseseră în Olanda, împresuraseră Leyda şi prădaseră oraşul Anvers. Situaţia era disperată, când cerul venise pentru a doua oară în sprijinul republicii care abia prindea să se înfiripe: Requesens murise la Bruxelles.
Atunci toate provinciile, reunite pe temeiul aceluiaşi interes, întocmiseră de comun acord şi semnaseră în ziua de 8 noiembrie 1576, adică după patru zile de la prădarea oraşului Anvers, tratatul cunoscut sub numele de Pacea de la Gand, prin care se obligau să se ajute reciproc pentru a elibera ţara de dominaţia spaniolilor şi a celorlalţi venetici.
Don Juan ieşise din nou la iveală şi, o dată cu el, necazurile hărăzite Ţărilor de Tos. În mai puţin de două luni, Namur şi Charlemont căzuseră în mâinile duşmanului.
În urma acestor două înfrângeri, flamanzii se gândiseră să riposteze, numindu-l pe prinţul de Orania guvernator general al Brabantului.
Don Juan îşi dăduse, la rândul său, obştescul sfârşit. Hotărât, Dumnezeu se arăta prielnic descătuşării Ţărilor de Jos. Succesorul lui don Juan fu Alessandro Farnese.
Era un prinţ iscusit, fermecător prin felul său de a fi, blajin şi energic totodată, politician destoinic şi priceput conducător de oşti. Flandra tresărise auzind pentru prima oară glasul acela cu accent italienesc numind-o mieros prietenă în loc de a o bruftului ca pe o răzvrătită.
Wilhelm îşi dăduse seama că Farnese va sluji mai bine cauza Spaniei prin făgăduielile sale decât ducele de Alba prin schingiuirile lui.
Din îndemnul său, provinciile semnaseră în ziua de 29 ianuarie 1579 actul uniunii de la Utrcht care avea să devină fundamentul dreptului public al Olandei. În momentul acela, temându-se că nu va putea să aducă la îndeplinire planul de eliberare pe care se străduia de cincisprezece ani să-l înfăptuiască, tot din îndemnul său i se oferise ducelui de Anjou suveranitatea Ţărilor de Jos, cu condiţia să respecte privilegiile olandezilor şi flamanzilor, precum şi libertatea lor de gândire.
Era o grea lovitură dată lui Filip al II-lea, la care acesta nu găsise alt mijloc să răspundă decât punând un premiu de douăzeci şi cinci de mii de scuzi pe capul lui Wilhelm.
Adunarea reprezentanţilor întruniţi la Haga îl declarară pe Filip decăzut din drepturile sale suverane asupra Ţărilor de Jos şi hotărâse ca pe viitor jurământul de credinţă să fie depus faţă de susnumita adunare, şi nu ca până atunci faţă de regele Spaniei.
În momentul acela, ducele de Anjou descălecase în Belgia, fiind primit de flamanzi cu neîncrederea pe care o păstrau îndeobşte faţă de străini. Sprijinul Franţei, pe care li-l făgăduise prinţul francez, avea însă prea mare preţ în faţa lor pentru ca să nu-i facă, măcar de ochii lumii, o primire caldă şi respectuoasă.
Cu toate astea, promisiunea lui Filip al II-lea nu se putea să nu aibă ecou. În toiul festivităţilor prilejuite de sosirea înaltei feţe, un foc de pistol detunase în apropierea prinţului de Orania; Wilhelm se clătinase pe picioare: toată lumea crezuse că fusese răpus; dar Olanda mai avea încă nevoie de dânsul.
Glonţul ucigaşului nu făcuse decât să-i străpungă amândoi obrajii. Cel care trăsese asupra lui se numea Jean Jaureguy, precursorul lui Balthazar Gérard, aşa cum Jean Châtel avea să fie precursorul lui Ravaillac.
Toate aceste întâmplări aşternuseră pe chipul lui Wilhelm o mohorâtă tristeţe, pe care rareori o lumina un zâmbet îngândurat. Flamanzii şi olandezii însă înţelegeau să-l respecte pe acest visător cu aceeaşi smerenie ca pe un Dumnezeu, simţind că pe umerii lui şi numai pe umerii lui se rezema tot viitorul lor, şi când îl vedeau apropiindu-se, înfăşurat în mantia-i largă, cu fruntea adumbrită de borurile pălăriei, cu bărbia sprijinită în palma dreaptă şi cotul în mâna stângă, oamenii se dădeau la o parte spre a-i face loc, iar mamele îl arătau copiilor, spunându-le cu un fel de sfială evlavioasă:
— Uite, puiul mamei, ăsta-i Taciturnul.
La propunerea lui Wilhelm, aşadar, François de Valois, duce de Barbant, fusese ales de flamanzi conte de Flandra, adică suveranul ţării. Ceea ce n-o împiedicase pe Elisabeta – ba aş putea spune chiar dimpotrivă – să-i dea speranţe că-i va acorda mâna ei. Regina vedea în această căsătorie un mijloc de a strânge laolaltă pe calviniştii din Anglia, ca şi pe cei din Flandra şi din Franţa; cu mintea ei atât de chibzuită, Elisabeta se gândea poate la o întreită coroană.
Prinţul de Orania căuta să-l sprijine în aparenţă pe ducele de Anjou, luându-l deocamdată sub aripa propriei sale popularităţi, chit că mai târziu avea să-şi retragă această aripă, atunci când va socoti că a sosit momentul să se descotorosească de stăpânirea franceză, aşa cum se descotorosise de tirania spaniolă.
Acest aliat făţarnic era însă mult mai primejdios decât un duşman pentru ducele de Anjou, zădărnicind înfăptuirea oricărui plan care i-ar fi întărit prea mult puterea şi i-ar fi sporit prea mult prestigiul în ţările flamande.
Văzând că un prinţ francez reuşise să pătrundă în Bruxelles, Filip al II-lea îl somase pe ducele de Guise să-i vină în ajutor, considerându-se îndreptăţit să-i solicite acest ajutor în virtutea unui tratat încheiat cândva între don Juan de Austria şi Henri de Guise.
Cei doi tineri viteji, care erau cam de-o vârstă, simţiseră că sunt din aceeaşi plămadă şi, întâlnindu-se şi îngemănându-şi ambiţiile, se legaseră să cucerească, fiecare pe socoteala sa, câte un regat.
În momentul în care, după moartea temutului său frate, descoperise prin hârtiile tânărului prinţ tratatul semnat de Henri de Guise, Filip al II-lea nu se arătase câtuşi de puţin îngrijorat. De altminteri, ce rost ar fi avut să-şi facă sânge rău din pricina ambiţiilor unui mort? Mormântul nu ţinea oare zăvorâtă spada ce ar fi putut da suflet şi viaţă documentului?
Numai că un rege de talia lui Filip al II-lea, care, pe de altă parte, îşi dădea seama ce importanţă politică pot avea două-trei rânduri scrise de o anumită mână, nu s-ar fi îndurat să lase să zacă, într-o colecţie de manuscrise şi autografe menită să îmbie curiozitatea vizitatorilor palatului Escurial, semnătura lui Henri de Guise, semnătură ce începuse să se bucure de un credit atât de mare printre traficanţii de monarhii, fie că era vorba de familia de Orania, de casa de Valois, de Habsburgi sau de familia Tudor.
Ca atare, Filip al II-lea îi propusese ducelui de Guise să menţină cu el tratatul încheiat odinioară cu don Juan, tratat prin care lorenul se îndatora să-l sprijine pe spaniol pentru a pune stăpânire asupra ţărilor flamande, iar spaniolul îşi lua, la rândul său, obligaţia de a-l ajuta pe loren să ducă la îndeplinire povaţa strămoşească pe care cardinalul încercase s-o pună în aplicare în sânul familiei sale. Povaţa aceasta îi cerea, nici mai mult nici mai puţin, decât să nu întrerupă o singură clipă neistovitele străduinţe cu ajutorul cărora truditorii aveau să poată uzurpa cândva tronul Franţei.
Guise consimţise; de altfel, nici nu avea încotro; Filip al II-lea îl ameninţa că-i va trimite lui Henric al Franţei o copie după documentul respectiv, şi atunci spaniolul împreună cu lorenul îl asmuţiseră împotriva ducelui de Anjou, cuceritorul şi monarhul ţăiilor flamande, pe un spaniol, anume Salcède, aflat în slujba casei de Lorena, îndemnându-l să-l răpună. Într-adevăr, un omor ar fi încheiat toate socotelile spre mulţumirea amândurora, a spaniolului ca şi a lorenului.
Din clipa în care ducele de Anjou ar fi fost suprimat, nu mai exista nici un pretendent la tronul Flandrei, nici un moştenitor pentru coroana Franţei.
Mai rămânea, ce-i drept, prinţul de Orania; dar, precum ştim, Filip al II-lea avea la indemână un al doilea Salcède, care se numea Jean Jaureguy.
Salcède fusese prins şi sfârtecat în piaţa Grève înainte de a fi reuşit să-şi aducă planul la îndeplinire.
Jean Jaureguy, în schimb, îl rănise grav pe prinţul de Orania, dar, la urma urmei, nu reuşise decât să-l rănească.
Ducele de Anjou şi Taciturnul rămăseseră, aşadar, mai departe în fiinţă, cei mai buni prieteni de ochii lumii, în realitate însă adversari mai neîmpăcaţi chiar decât cei ce unelteau să le curme viaţa.
Aşa cum am spus mai înainte, ducele de Anjou fusese întâmpinat cu încredere. Oraşul Bruxelles îl primise, într-adevăr, cu porţile deschise, dar Bruxelles nu era nici Flandra, nici Brabantul; ducele începuse deci fie cu duhul blândeţii, fie cu forţa, să înainteze pe teritoriul Ţărilor de Jos, cucerind, oraş cu oraş, bucată cu bucată, regatul său atât de rebel; şi, dând urmare sfaturilor prinţului de Orania, care ştia cât de ţâfnoşi sunt flamanzii, să mănânce foaie cu foaie, cum ar fi zis Cezar Borgia, gustoasa anghinare a Flandrei.
Flamanzii, la rândul lor, nu se împotriveau cu prea multă îndârjire; îşi dădeau seama totuşi că ducele de Anjou îi apăra cu deplin succes de spanioli şi se grăbeau, deşi cu încetineală, să-şi primească izbăvitorul, dar până la urmă îl primeau totuşi.
François îşi ieşea din sărite şi bătea din picior văzând că nu reuşea să înainteze decât pas cu pas.
— Popoarele astea sunt ticăite şi sperioase – le spunea el prietenilor săi apropiaţi – trebuie să aveţi răbdare.
— Popoarele astea sunt viclene şi schimbătoare – îi spunea prinţului Taciturnul. Tăbărâţi peste ele!
Ca atare, ducele, pe care amorul sau propriu îl făcea să exagereze încetineala flamanzilor, privind-o ca pe o înfrângere, pornise să ia cu asalt oraşele care nu binevoiau să se predea atât de prompt pe cât ar fi dorit el.
Asta şi aşteptau, priveghindu-se unul pe altul, atât aliatul său, prinţul de Orania, Taciturnul, cât şi cel mai crâncen duşman al său, Filip al II-lea.
După câteva victorii, ducele de Anjou îşi aşezase tabăra în faţa oraşului Anvers, cu gândul de a lua cu asalt cetatea pe care ducele de Alba, Requesens, don Juan şi ducele de Parma o ţinuseră rând pe rând încovoiată sub tirania lor, fără a reuşi să-i înfrângă cerbicia şi fără s-o poată face o singură clipă să se supună robiei.
Oraşul Anvers îl chemase în ajutor pe ducele de Anjou împotriva lui Alessandro Farnese; când însă ducele de Anjou încercase să pătrundă, la rândul sau, în Anvers, cetatea îşi întorsese tunurile împotriva lui.
Iată deci situaţia în care se afla prinţul François al Franţei, în momentul în care îl întâlnim în desfăşurarea acestei povestiri, adică a treia zi după ce Joyeuse sosise cu flota sa pentru a i se alătura.
LXIV
PREGĂTIRI DE LUPTĂ
Tabăra noului duce de Brabant se afla aşezată pe amândouă malurile fluviului Escaut; armata, deşi bine muştruluită, era totuşi tulburată de o frământare lesne de înţeles.
Într-adevăr, un mare număr de calvinişti veniseră în sprijinul ducelui de Anjou, dar nu din simpatie faţă de susnumitul duce, ci pentru a căşuna cât mai multe necazuri Spaniei şi catolicilor din Franţa şi din Anglia; luptau deci mai degrabă din amor-propriu decât din convingere ori din devotament şi nu era greu să-ţi dai seama că, în ziua în care campania va fi luat sfârşit, îl vor părăsi pe comandant sau vor căuta să-i impună anumite condiţii.
De altminteri, ducele de Anjou lăsa să se înţeleagă că, la momentul potrivit, va căuta să îndeplinească de la sine aceste condiţii. "Henric de Navara n-a pregetat să treacă la catolicism – obişnuia el să spună. Nu văd de ce atunci Francise al Franţei n-ar deveni hughenot?"
În schimb, în tabăra cealaltă, adică în rândurile inamicilor, în opoziţie cu aceste disidenţe morale şi politice, existau principii bine definite, o cauză pe deplin statornicită, totul neîntinat nici de ambiţie, nici de învrăjbiri.
Oraşul Anvers avusese de gând la început să se predea, dar în anumite condiţii şi numai atunci când va socoti el de cuviinţă; nu ţinea neapărat să se împotrivească ducelui de Anjou, dar prefera să mai aştepte un timp, bizuindu-se pe aşezarea sa, ca şi pe vitejia şi experienţa războinică a locuitorilor săi; ştia, de altfel, c-ar fi de ajuns să întindă braţul pentru a găsi în apropiere nu numai pe ducele de Guise, care stătea în expectativă în Lorena, dar şi pe Alessandro Farnese, care se afla în Luxembourg. Pentru ce, la o adică, s-ar fi codit să primească sprijinul Spaniei împotriva ducelui de Anjou, aşa cum mai înainte solicitase ajutorul ducelui de Anjou împotriva Spaniei?
Chit că, mai apoi, va căuta să ţină piept Spaniei, după ce Spania îl va fi ajutat să-l respingă pe ducele de Anjou.
Republicanii aceştia anoşti aveau de partea lor tăria nezdruncinată a bunului simţ.
La un moment dat însă văzură apărând o flotă la gurile fluviului Escaut şi aflară că această flotă sosea împreună cu marele amiral al Franţei şi că marele amiral al Franţei aducea ajutoare inamicului lor.
De când venise să asedieze oraşul Anvers, ducele era privit, bineînţeles, ca un inamic de către cetăţenii respectivului oraş.
Zărind flota şi auzind despre sosirea lui Joyeuse, calviniştii ducelui de Anjou făcură o mutră tot atât de acră ca şi flamanzii. Calviniştii erau oameni foarte viteji, dar în acelaşi timp şi foarte invidioşi; şi dacă erau în stare să treacă peste socotelile băneşti cu multă uşurinţă, nu puteau suferi nicidecum să împartă cu cineva laurii biruinţei, ştiind mai ales că spadele noilor veniţi făcuseră să curgă sângele atâtor hughenoţi în noaptea Sfântului Bartolomeu.
Asta a fost de ajuns pentru a isca nenumărate gâlcevi, ce se stârniră chiar din seara zilei în care sosise Joyeuse şi care continuară cu mare tămbălău a doua şi a treia zi după aceea.
De sus, de pe meterezele lor, cetăţenii oraşului se puteau bucura în fiecare zi de priveliştea a cel puţin zece sau douăsprezece dueluri între catolici şi hughenoţi. Polderele erau folosite drept arenă pentru aceste turnire, şi numărul morţilor aruncaţi în apele fluviului depăşea cu mult pierderile omeneşti cu care s-ar fi soldat pentru francezi o bătălie în câmp deschis. Dacă asediul oraşului Anvers ar fi durat tot atât cât cel al Troiei, adică nouă ani, asediaţii n-ar fi avut nimic altceva de făcut decât să privească răfuielile dintre asediatori: cu siguranţă că până la urmă aceştia s-ar fi măcelărit între ei.
În toate aceste zavistii, François era nevoit să joace rolul de meditator, rol pe care nu şi-l putea îndeplini decât cu mari greutăţi; avea anumite îndatoriri pe care şi le asumase faţă de hughenoţii francezi: jignindu-i pe aceştia, ar fi însemnat să piardă sprijinul hughenoţilor flamanzi, care i-ar fi putut fi de folos în Anvers.
Pe de altă parte, ca să-i ia la refec pe catolicii trimişi de rege spre a-şi jertfi viaţa în slujba lui, ar fi fost o treaba nu numai nepolitică, dar şi compromiţătoare pentru ducele de Anjou.
Sosirea întăririlor, la care nici chiar ducele de Anjou nu se aştepta, îi tulburase peste măsură pe spanioli, iar lorenii, la rândul lor, crăpau de necaz.
Faptul că avea parte de această îndoită satisfacţie însemna totuşi mult pentru ducele de Anjou. Ducele însă nu se putea purta cu toate partidele deopotrivă fără ca disciplina oştirii pe care o comanda să nu aibă de suferit.
Joyeuse, căruia misiunea ce i se încredinţase, dacă vă amintiţi, nu-i zâmbise câtuşi de puţin, nu prea se simţea în apele sale în mijlocul acestei gloate de oameni cu sentimente atât de diferite; instinctul său îi spunea că vremea biruinţelor trecuse. Ceva ca presimţirea unui eşec zdrobitor plutea în aer, şi cu indolenţa lui de curtean ca şi cu amorul său propriu de comandant de oşti, avea toate motivele să regrete că făcuse un drum atât de lung ca să ia parte la o înfrângere.
De aceea socotea în sinea lui şi nu se sfia să spună chiar cu glas tare că ducele de Anjou săvârşise o mare greşeală împresurând oraşul Anvers. Prinţul de Orania, care îl sfătuise cu perfidie să procedeze aşa, se făcuse nevăzut din momentul în care sfatul său fusese urmat şi nimeni nu ştia ce se întâmplase cu el. Oastea sa îşi avea garnizoana în Anvers şi prinţul îi făgăduise ducelui de Anjou sprijinul puterii sale armate; cu toate acestea, nimeni nu auzise spunându-se c-ar fi existat cumva vreo dezbinare între soldaţii lui Wilhelm şi cetăţenii oraşului şi, de când îşi aşezaseră tabăra sub zidurile fortăreţei, asediatorii nu avuseseră niciodată prilejul să se bucure aflând c-ar fi avut loc măcar un singur duel între asediaţi.
Argumentul pe care Joyeuse căuta îndeosebi să-l scoată în vileag pentru a întemeia opoziţia sa la asedierea cetăţii era faptul că un oraş atât de important ca Anvers putea fi considerat cu drept cuvânt ca şi o capitală: să stăpâneşti, aşadar, un oraş de seamă cu consimţământul respectivului oraş era, într-adevăr, un noroc; dar să pui stăpânire cu forţa pe cea de-a doua capitală a viitorului tău stat însemna să rişti a pierde simpatia flamanzilor, şi Joyeuse îi cunoştea prea bine pe flamanzi pentru a putea nădăjdui, admiţând că până la urmă ducele de Anjou ar fi reuşit să cucerească oraşul, că cetăţenii acestuia nu vor căuta să se răzbune mai curând sau mai târziu pentru pierderea suferită, ba chiar cu vârf şi îndesat.
Părerea aceasta, Joyeuse tocmai şi-o mărturisea prin viu grai în cortul ducelui, în noaptea când ne-am strecurat împreună cu cititorii noştrii în tabăra franceză.
În timp ce căpeteniile oştirii sale ţineau sfat între ei, ducele şedea sau, mai bine zis, era tolănit într-un fotoliu adânc în care, la nevoie, se putea odihni ca pe o dormeză şi asculta, dar nu părerile marelui amiral al Franţei, ci balivernele pe care i le şoptea Aurilly, cântăreţul său din lăută.
Aurilly, prin slugărniciile lui ticăloase, prin linguşelile sale josnice, prin stăruinţa cu care căuta mereu să-i intre pe sub piele, reuşise să câştige pe deplin bunăvoinţa prinţului; niciodată însă nu-l slujise, aşa cum făcuseră ceilalţi prieteni ai săi, adică în dauna fie a regelui, fie a unor atotputernice personaje, astfel că ştiuse să ocolească stânca de care se izbise un La Mole, un Coconnas, un Bussy, precum şi atâţia alţii, plătindu-şi greşelile cu viaţa.
Cu lăuta lui, cu ştafetele sale amoroase, cu tot felul de informaţii amănunţite asupra tuturor persoanelor şi intrigilor de la curte, prin tertipurile de care se folosea cu dibăcie spre a face să cadă în capcanele ducelui prada rivnită de el, oricare ar fi fost această pradă, Aurilly agonisise într-ascuns o avere destul de frumoasă, pe care o chivernisise cu iscusinţă pentru zile de restrişte; aşa încât rămăsese pentru toată lumea sărmanul Aurilly, un pârlit de muzicant, căruia îi crăpa buza după un scud şi care cânta ca greierul atunci când îl răzbea foamea.
Influenţa acestui om era cu atât mai covârşitoare, cu cât era secretă.
Văzându-l că se amesteca nepoftit la demonstraţiile sale strategice şi căuta să abată atenţia ducelui, Joyeuse se dădu înapoi curmând brusc firul cuvântării sale. François, care avea aerul că era cu gândul aiurea, de fapt asculta cu atenţie, aşa că nu scăpă din vedere gestul contrariat al lui Joyeuse şi se grăbi să intervină:
— Ce s-a întâmplat, domnule amiral? întrebă el.
— Nimic, monseniore; aşteptam doar ca alteţa voastră să aibă răgaz să mă asculte.
— Dar te-ascult, domnule de Joyeuse, te-ascult – răspunse ducele cu însufleţire. Ah, voi ăştia, parizienii, credeţi probabil că războiul din Flandra mi-a îngreunat mintea dacă vă închipuiţi că nu sunt în stare să ascult două persoane care vorbesc în acelaşi timp, când Cezar putea foarte bine să dicteze şapte scrisori deodată!
— Monseniore – spuse Joyeuse, fulgerându-l pe bietul muzicant cu o privire care-l făcu să-şi plece capul, smerit ca întotdeauna – eu nu sunt cântăreţ ca să am nevoie să mă acompanieze cineva când vorbesc.
— Bine, bine, duce. Taci, Aurilly! Aurilly se înclină. Va să zică – rosti François în continuare – nu eşti de acord cu lovitura pusă la cale împotriva oraşului Anvers, domnule de Joyeuse?
— Nu, monseniore.
— Totuşi e un plan pe care l-am adoptat în urma unei consfătuiri.
— De aceea, monseniore, nici nu mi-am îngăduit să iau cuvântul după atâţia căpitani încercaţi, decât cu toată sfiala.
Şi Joyeuse, ca un curtean desăvârşit, făcu o plecăciune, adresată tuturor celor de faţă. Câţiva dintre ei se grăbiră să declare că împărtăşesc părerea amiralului. Alţii se mulţumiră doar să facă un semn de încuviinţare, fără să spună nimic.
— Conte de Saint-Aignan – spuse prinţul, întorcându-se către unul dintre cei mai destoinici colonei ai săi – pare-mi-se că domnia ta nu eşti de aceeaşi părere cu domnul de Joyeuse?
— Ba da, monseniore – răspunse domnul de Saint-Aignan.
— Aşa? Te-am văzut strâmbând din nas adineauri şi credeam...
Toţi începură să râdă. Joyeuse se îngălbeni la faţă, iar contele se îmbujoră.
— Dacă domnul conte de Saint-Aignan – rosti Joyeuse – obişnuieşte să-şi mărturisească părerea în felul acesta, înseamnă că nu este un sfetnic prea politicos şi atâta tot.
— Domnule de Joyeuse – ripostă prompt Saint-Aignan – alteţa sa nu are dreptate să-mi ia în nume de rău un beteşug pe care l-am căpătat în slujba domniei sale; la asediul oraşului Cateau-Cambrésis, am primit o lovitură de lance în cap şi de atunci am rămas cu nişte ticuri nervoase, de unde şi strâmbăturile de care se plânge alteţa sa... V-am spus asta, nu ca să mă scuz, domnule de Joyeuse, ci am vrut numai să vă dau o explicaţie – rosti cu semeţie contele, întorcându-se spre el.
— Nu, domnule – spuse Joyeuse, întinzându-i mâna – mai curând e un reproş şi cred că pe bună dreptate.
Ducelui François i se urcă tot sângele în obraji.
— Un reproş? La adresa cui, mă rog? întrebă el.
— A mea, probabil, monseniore.
— Ce ar putea să-ţi reproşeze Saint-Aignan dumitale, domnule de Joyeuse, când nici nu te cunoaşte măcar?
— Faptul că am putut să cred o singură clipă că domnul de Saint-Aignan ţine atât de puţin la alteţa voastră, încât a fost în stare să-l povăţuiască să asedieze oraşul Anvers.
— Oricum – izbucni prinţul – trebuie totuşi să se lămurească odată situaţia mea aici în ţară! Deocamdată sunt duce de Brabant şi conte de Flandra numai cu numele, ar trebui să fiu şi în realitate. Taciturnul, care nu ştiu pe unde s-o fi ascunzând acum, mi-a vorbit de o monarhie. Unde se află monarhia asta? În Anvers. Dar dumnealui? Tot în Anvers, pe cât se pare. Prin urmare, trebuie să cucerim oraşul Anvers şi, după ce-l vom fi cucerit, vom şti cum stau lucrurile.
— O, monseniore, cred că ştiţi de pe acum, pe legea mea! Sau atunci ar însemna că nu sunteţi un om politic chiar atât de iscusit pe cât se spune. Cine v-a sfătuit să luaţi cu asalt oraşul Anvers? Domnul prinţ de Orania, care a intrat în pământ în momentul când trebuia să înceapă bătălia; domnul prinţ de Orania, care, lăsând pe alteţa voastră să fie duce de Brabant, a păstrat pentru domnia sa locotenenţa generală a ducatului; prinţul de Orania, care urmăreşte să-i piardă pe spanioli cu ajutorul alteţei voastre, iar pe alteţa voastră prin mijlocirea spaniolilor; domnul prinţ de Orania, care va căuta să vă înlocuiască sau să se ridice în locul alteţei voastre, dacă nu cumva e pe cale în momentul acesta să devină succesorul alteţei voastre sau v-a şi găsit înlocuitorul; prinţul de Orania... În sfârşit, monseniore, până în clipa de faţă, lăsându-vă călăuzit de sfaturile prinţului de Orania, n-aţi reuşit decât să-i nemulţumiţi pe flamanzi. Ar fi de ajuns să daţi greş o singură dată, pentru ca toţi cei ce acum se încumetă să vă privească în faţă să se repeadă asupra domniei voastre ca nişte câini furioşi, care nu se încumetă să-i fugărească decât pe fugari.
— Ce, nu cumva îţi închipui că aş putea fi învins de nişte negustori de lână, de nişte băutori de bere?
— Negustorii de lână şi băutorii aceştia de bere i-au dat de furcă regelui Filip de Valois, împăratului Carol al V-lea şi regelui Filip al II-lea, trei monarhi de viţă destul de aleasă, monseniore, pentru ca asemuirea să nu fie prea neplăcută pentru alteţa voastră.
— Aşadar, crezi că s-ar putea să fim înfrânţi?
— Mă tem că da, monseniore.
— Înseamnă deci că n-o să fii atunci de faţă, domnule de Joyeuse?
— De ce să nu fiu?
— Fiindcă m-aş mira să te îndoieşti chiar atât de mult de propriul dumitale curaj, încât să te şi vezi de pe acum dând bir cu fugiţii de spaima flamanzilor; în orice caz, poţi fi liniştit; prudenţi cum sunt din fire când merg la război, negustorii aceştia obişnuiesc să se împopoţoneze cu nişte armuri mult prea grele ca să poată pune mâna pe domnia ta, chiar dacă ar fugi din răsputeri.
— Monseniore, nu mă îndoiesc câtuşi de puţin de curajul meu. Monseniore, voi lupta în primele rânduri, dar voi fi răpus tot în primele rânduri în timp ce alţii vor fi în ultimele, asta-i tot.
— Bine, dar felul dumitale de a vedea lucrurile nu are nici o logică, domnule de Joyeuse: eşti de acord, după câte am înţeles, cu faptul că am pus stăpânire pe orăşelele mici.
— Sunt de acord să puneţi stăpânire pe orice oraş care nu se apără.
— Ei bine, după ce am cucerit oraşele mici care nu se apărau, aşa cum spui dumneata, nu înţeleg să dau înapoi din faţa unei cetăţi mari numai pentru că se apără sau, mai degrabă, pentru că e pe punctul de a se apăra.
— Şi cred că alteţa voastră se înşală: mai bine să te retragi, ştiind că ai în spate un teren bătătorit, decât să te poticneşti şi să cazi într-un şanţ, vrând cu orice preţ să înaintezi.
— Prea bine, am să mă poticnesc, dar, de retras, tot nu mă retrag.
— Alteţa voastră va face aşa cum socoteşte de cuviinţă – spuse Joyeuse, înclinându-se – iar noi, la rândul nostru, vom face aşa cum va dori alteţa voastră; suntem aici pentru a-i da ascultare.
— Ăsta nu-i un răspuns, duce.
— E singurul răspuns pe care-l pot da alteţei voastre.
— Stai puţin, dovedeşte-mi că mă înşel; sunt gata să recunosc că dreptatea e de partea dumitale.
— Monseniore, gândiţi-vă la armata prinţului de Orania, care era şi a domniei voastre, nu-i aşa? Ei bine, în loc să-şi aşeze tabăra, ca alteţa voastră, sub zidurile oraşului, se află în clipa de faţă în Anvers, ceea ce este cu totul altceva; gândiţi-vă la Taciturnul, aşa cum îi spuneţi chiar domnia voastră: era prietenul şi sfetnicul alteţei voastre, şi acum, nu numai că nu ştiţi ce s-a întâmplat cu sftenicul dumneavoastră, dar sunteţi aproape sigur că prietenul s-a schimbat, din prieten devenind duşman; gândiţi-vă la flamanzi: când eraţi în Flandra, se grăbeau să împodobească corăbiile şi zidurile cetăţilor ca de sărbătoare în momentul când vă vedeau venind, iar acum se grăbesc să închidă porţile de cum vă zăresc şi îndreaptă asupra dumneavoastră gurile tunurilor ca nu cumva să vă apropiaţi, ca şi când aţi fi ducele de Alba în persoană. Ascultaţi-mă pe mine: flamanzii ca şi olandezii, Anvers ca şi Orania nu aşteaptă decât un prilej potrivit pentru a se uni împotriva alteţei voastre, şi prilejul acesta va sosi atunci când veţi ordona "Foc!"' comandantului artileriei dumneavoastră.
— Prea bine – răspunse ducele de Anjou – înseamnă deci că vom înfrânge în acelaşi timp oraşul Anvers şi pe prinţul de Orania, pe flamanzi ca şi pe olandezi.
— Nu, monseniore, pentru că oamenii pe care-i avem ne ajung tocmai bine spre a da asaltul asupra oraşului, admiţând că nu vom avea de luptat decât cu cetăţenii Anversului, şi pentru că în timp ce noi vom porni la asalt, Taciturnul se va năpusti asupra noastră pe negândite cu veşnicii săi opt sau zece mii de oameni – pururea în floare, deşi mereu sunt seceraţi, răsar a doua zi ca din pământ – cu ajutorul cărora de vreo zece sau doisprezece ani ţine în şah pe ducele de Alba, pe don Luis Requesens şi pe ducele de Parma.
— Prin urmare, îţi menţii părerea?
— Care părere!?
— Că vom fi biruiţi?
— Fără doar şi poate.
— Nu face nimic, e un neajuns pe care, cel puţin, dumneata, domnule de Joyeuse, poţi să-l ocoleşti cu uşurinţă – adăugă prinţul cu amărăciune. Fratele meu te-a trimis aici ca să mă sprijini; din momentul în care ţi-aş îngădui să pleci, spunându-ţi că nu cred să am nevoie de ajutorul domniei tale, ai fi însă scutit de orice răspundere.
— Alteţa voastră poate să-mi îngăduie să plec – răspunse Joyeuse – dar, în ajunul unei bătălii, ar fi ruşinos pentru mine să primesc.
Un murmur stăruitor de încuviinţare întâmpină cuvintele lui Joyeuse; prinţul îşi dădu seama că împinsese lucrurile prea departe.
— Dragul meu amiral – spuse el, ridicându-se şi strângându-l în braţe pe tânărul ofiţer – văd că nu vrei deloc să mă înţelegi. Mi se pare totuşi că am dreptate sau, mai bine zis, că în situaţia în care mă aflu nu pot mărturisi în gura mare că am greşit; îmi reproşezi nesăbuinţele săvârşite, le cunosc foarte bine: am ţinut prea mult să sporesc strălucirea numelui meu; am dorit cu prea multă ardoare să dovedesc tuturor că armele franceze sunt neîntrecute, deci sunt vinovat. Dar acum nu mai e nimic de făcut, greşeala e înfăptută, de ce vrei să săvârşeşti dumneata o greşeală şi mai mare? Suntem în faţa unor oameni înarmaţi, adică a unor oameni care sunt gata să se războiască pentru ceea ce ei înşişi mi-au oferit. Vrei oare să mă las păgubaş? În cazul acesta, mâine ar căuta să-mi ia înapoi, oraş cu oraş, tot ce am cucerit; nu, acum că am tras spada din teacă trebuie să lovim, altminteri vom fi noi loviţi; asta-i impresia mea.
— Din moment ce alteţa voastră vede aşa lucrurile, mă voi feri să mai adaug un singur cuvânt. Sunt aici ca să mă supun ordinelor alteţei voastre, monseniore, şi cu dragă inimă, vă rog să mă credeţi, fie că mă trimiteţi la moarte, fie că mă veţi duce la biruinţă; totuşi... ba nu, monseniore...
— Ce este?
— Nu, prefer să tac. E mai bine.
— Nu, pentru numele lui Dumnezeu! Spune ce este, amirale, spune, îţi poruncesc!
— Atunci, între patru ochi, monseniore.
— Între patru ochi?
— Da, dacă alteţa voastră binevoieşte.
Toţi cei de faţă se ridicară şi se retraseră spre marginile cortului încăpător al lui François.
— Spune! îl îmbie acesta.
— Monseniorul poate privi cu sânge rece o lovitură pe care ar primi-o din partea Spaniei sau o înfrângere care le-ar da prilejul să se mândrească băutorilor de bere sau acestui taler cu două feţe care se numeşte prinţul de Orania; dar tot atât de uşor s-ar împăca oare cu gândul că i-a dat ocazia domnului duce de Guise să facă haz pe socoteala sa?
François încruntă din sprâncene.
— Domnul de Guise?! se miră el. Ei, asta-i bună! Ce amestec are domnul de Guise în toate astea?
— Domnul de Guise – continuă Joyeuse – se pare c-ar fi încercat, aşa cel puţin vorbeşte lumea, să-l omoare pe monseniorul; dacă Salcède n-a mărturisit lucrul acesta pe eşafod, l-a dat în vileag, în schimb, atunci când a fost supus la cazne. Vă daţi seama ce neasemuită bucurie ar fi pentru loren, care joacă un rol important în toate astea – dacă nu cumva mă înşel eu din cale afară – în cazul când am mânca bătaie sub zidurile Anversului şi l-am ajuta – cine ştie? – să-şi împlinească dorinţa, fără să dezlege băierile pungii, prilejuind moartea unui vlăstar al Franţei, pentru care-i promisese o mulţime de bani lui Salcède. Citiţi istoria Flandrei, monseniore, şi veţi vedea că flamanzii obişnuiesc să-şi îngraşe ogoarele cu sângele celor mai străluciţi principi ai Franţei şi al celor mai viteji cavaleri francezi.
Ducele clătină din cap.
— Foarte bine, Joyeuse – spuse el – dacă nu se poate altfel, am să-i ofer blestematului de loren bucuria de a mă vedea răpus, cu nici un preţ însă n-aş vrea să-i prilejuiesc fericirea a mă vedea fugind. Sunt însetat de glorie, Joyeuse; căci, nemaifiind nimeni altul pe lume care să poarte numele meu, mai am încă de câştigat destule bătălii.
— Aţi uitat Cateau-Cambrésis, monseniore. E adevărat că sunteţi singurul pe lume cu numele acesta.
— Gândeşte-te, Joyeuse, ce înseamnă o încăierare fără însemnătate pe lângă Jarnac şi Moncontour şi fă socoteala datoriilor pe care le am de plătit preaiubitului meu frăţior Henric. Nu, nu – adăugă el – eu nu sunt un crăişor de duzină ca regele Navarei; eu sunt din sângele familiei regale franceze. Apoi, întorcându-se către seniorii, care, la cuvintele lui Joyeuse, se îndepărtaseră, continuă: Domnilor, asaltul va avea loc aşa cum s-a hotărât; ploaia a încetat, terenul e prielnic, aşa că la noapte vom porni atacul.
Joyeuse se înclină.
— Monseniorul va binevoi să ne spună în amănunţime ce avem de făcut – spuse el. Aşteptăm ordinele sale.
— Ai sub comanda dumitale opt corăbii, dacă punem la socoteală şi galera-amiral, nu-i aşa, domnule de Joyeuse?
— Da, monseniore.
— Vei străpunge atunci linia de apărare, ceea ce cred că nu e chiar atât de greu, de vreme ce locuitorii Anversului nu au în port decât vase de negoţ; pe urmă vei ancora vasele dumitale de-a lungul cheiului. În cazul când cheiul e apărat, vei bombarda oraşul, încercând în acelaşi timp să debarci cu cei o mie cinci sute de oameni ai dumitale. La rândul meu, voi alcătui două coloane din restul oştirii, una comandată de domnul conte de Saint-Aignan, iar cealaltă de mine. Amândouă vor căuta să escaladeze zidurile pe neaşteptate, în momentul în care tunurile vor începe să tragă. Cavaleria va rămâne în rezervă pentru a acoperi retragerea coloanei respinse, dacă s-ar întâmpla cumva să dăm greş. Dintre aceste trei asalturi nu se poate ca măcar unul să nu reuşească. Îndată ce primul corp de oaste va pune stăpânire pe fortificaţii, va lansa un semnal luminos pentru a da de ştire celorlalte unităţi să-l urmeze.
— Trebuie să ne gândim însă la toate dinainte, monseniore – spuse Joyeuse. Să zicem, bunăoară, că s-ar întâmpla totuşi ceea ce dumneavoastră nu credeţi c-ar fi cu putinţă, să zicem, aşadar, că aceste trei coloane de atac ar fi câteşitrele respinse.
— Atunci ne vom îmbarca iarăşi pe vase, fiind acoperiţi de focul bateriilor noastre, şi ne vom răspândi prin poldere, unde cetăţenii Anversului nu cred că s-ar încumeta să ne caute. Cei de faţă se înclinară în semn de încuviinţare. Şi acum, domnilor – spuse ducele – aveţi grijă ca totul să fie făcut în tăcere. Ostaşii să fie treziţi din somn şi îmbarcaţi în ordine; nici o licărire de foc, nici o pocnitură de muschetă să nu dea în vileag planul nostru. În felul acesta vei intra în port, amirale, înainte ca locuitorii Anversului să prindă de veste că te-ai pus în mişcare. La rândul nostru vom trece fluviul şi vom ţine apoi malul stâng, aşa încât mă bizui că vom ajunge la ţintă o dată cu dumneavoastră. Duceţi-vă, domnilor, şi curaj! Norocul, care ne-a însoţit până aici, nu va şovăi, cred, să străbată fluviul Escaut împreună cu noi.
Căpitanii părăsiră cortul prinţului şi dădură ordinele necesare, luând toate măsurile de precauţie arătate.
În scurtă vreme o rumoare nedesluşită se răspândi în tot cuprinsul acestui furnicar de oameni; s-ar fi putut crede însă că era freamătul vântului ce zburda prin desişul trestiilor uriaşe şi prin ierburile stufoase ce acopereau polderele.
Amiralul se înapoie pe bord.
LXV
MONSENIORUL
În vremea asta, cetăţenii Anversului nu puteau să privească, bineînţeles, cu inima împăcată pregătirile războinice ale domnului duce de Anjou, şi Joyeuse nu greşise socotindu-i însufleţiţi de cele mai vrăjmaşe gânduri.
Oraşul Anvers era ca un stup când se lasă seara: calm şi pustiu pe dinafară, împânzit de zumzet şi forfotă pe dinăuntru.
Flamanzii, înarmaţi, patrulau pe străzi, îşi baricadau casele, întăreau cordoanele de apărare şi fraternizau cu batalioanele prinţului de Orania, dintre care o parte se afla mai dinainte în garnizoană la Anvers, iar cealaltă parte se strecura înăuntru pâlcuri-pâlcuri, pentru ca de îndată ce soldaţii intrau pe porţi, să se răspândească în tot oraşul.
După ce se făcură toate pregătirile în vederea unei apărări temeinice, într-o noapte neguroasă şi fără lună, prinţul de Orania intră la rândul său în oraş, fără nici un fel de pompă, dar cu sângele rece şi dârzenia cu care obişnuia să-şi aducă la îndeplinire hotărârile sale ori de câte ori punea la cale un lucru.
Prinţul trase la primărie, unde oamenii săi de încredere avuseseră grijă să-i pregătească toate cele de trebuinţă centru a poposi acolo.
Primi apoi în audienţă pe comandanţii diferitelor posturi din cetate şi pe sutaşii burghezimii, trecu în revistă ofiţerii trupelor de simbriaşi, în sfârşit, primi pe cei mai de seamă comandanţi militari, cărora le împărtăşi planurile sale.
Dintre aceste planuri, cel mai nestrămutat era acela de a profita de atitudinea duşmănoasă pe care ducele de Anjou o dovedea faţă de cetate pentru a rupe orice legături cu el. Ducele de Anjou căzuse deci în capcana pe care i-o întinsese Taciturnul, spre bucuria acestuia, care avea astfel prilejul să vadă că şi acest nou concurent atât de ahtiat să pună mâna pe frâiele puterii era pe cale să-şi frângă gâtul ca şi ceilalţi.
În seara în care ducele de Anjou se pregătea, aşa cum am văzut, de atac, prinţul de Orania, care se afla de două zile în oraş, ţinea sfat cu starostele cetăţii, ca reprezentant al burghezimii locale.
La fiece întâmpinare pe care starostele o făcea împotriva planului de atac al prinţului de Orania, dacă această întâmpinare era în măsură să întârzie înfăptuirea planurilor sale, prinţul de Orania clătina din cap, contrariat de atâta neîncredere.
De fiecare dată însă când îl vedea clătinând din cap, cârmuitorul cetăţii se mulţumea să-i răspundă:
— Alteţă, ştiţi foarte bine că, după cum ne-am înţeles, monseniorul trebuie să sosească: să aşteptăm deci să vină monseniorul.
La auzul acestui cuvânt fermecat, Taciturnul se încrunta. Dar cu toate că şedea posomorât şi-şi rodea unghiile de nerăbdare, nu-i rămânea altceva de făcut decât să aştepte.
Toate privirile se aţinteau atunci asupra unui orologiu impunător ce măsura greoi clipele, ca şi când ar fi cerut pendulului să grăbească sosirea persoanei aşteptate cu atâta nerăbdare.
Ornicul bătu orele nouă: nesiguranţa se preschimbase într-o nelinişte chinuitoare; câteva santinele pretindeau c-ar fi observat oarecare agitaţie în tabăra franceză.
O bărcuţă cu fundul plat ca talgerul unei balanţe fu, în sfârşit, trimisă pe Escaut; cetăţenii Anversului, care erau mai puţin îngrijoraţi de ceea ce se întâmpla pe uscat, decât de ceea ce se petrecea pe mare, ţinuseră să aibă informaţii cât mai lămurite asupra flotei franceze: bărcuţa însă nu se mai înapoie.
Prinţul de Orania se ridică şi, muşcându-şi de ciudă mănuşile de piele, atrase atenţia burghezilor din Anvers:
— Tot aşteptând aşa să vină monseniorul, domnilor, mi-e teamă că, în momentul când va sosi, oraşul Anvers va fi fost de mult cucerit şi trecut prin foc: abia atunci locuitorii vor putea să-şi dea seama de deosebirea ce există în privinţa aceasta între francezi şi spanioli.
Cuvintele acestea nu erau câtuşi de puţin făcute să liniştească temerile domnilor ofiţeri civili, care se uitară unii la alţii, nespus de tulburaţi. În momentul acela, o iscoadă ce fusese trimisă pe drumul spre Malines şi care se dusese în goana calului până la Saint-Nicolas veni să să le spună că nu apucase să vadă sau să audă nici cel mai mic semn ori zvon ce ar fi anunţat sosirea persoanei mult aşteptate.
— Domnilor – izbucni Taciturnul la auzul acestei veşti – după cum vedeţi, aşteptăm de prisos; nu ne rămâne decât să facem singuri ce avem de făcut; nu putem pierde vremea în zadar şi terenul din preajma cetăţii nu este câtuşi de puţin apărat. E bine să ai încredere în destoinicia unui om mai priceput, dar, după cum se dovedeşte, în primul rând trebuie să te bizui pe propriile tale mijloace. Să punem deci lucrurile la cale, domnilor.
Nici nu terminase bine de vorbit şi draperia ce acoperea uşa sălii de consiliu se ridică şi un lacheu se înfăţişă pentru a rosti un singur cuvânt, unul singur, dar care în momentul acela părea să tragă mai greu în cumpănă decât o mie de alte cuvinte:
— Monseniorul!
În tonul cu care-l rostise, în bucuria pe care omul acesta nu se putuse stăpâni de a o da în vileag îndeplinindu-şi îndatoririle de aprod, se desluşeau înflăcărarea şi nemărginita încredere pe care poporul o avea în cel ce purta numele prestigios, deşi atât de vag, de "monseniorul".
În clipa în care sunetul glasului înfiorat de emoţie se stinse, un bărbat înalt şi impunător, purtând cu nespusă eleganţă mantia ce-l înfăşura în întregime, intră în sala de consiliu salutându-i curtenitor pe toţi cei de faţă.
De la prima ochire însă, privirea sa mândră şi pătrunzătoare îl descoperi pe prinţ în mijlocul ofiţerilor. Se îndreptă numaidecât spre el şi-i întinse mâna. Prinţul îi strânse mâna cu căldură, aproape cu respect. Schimbară apoi câteva cuvine, numindu-se unul pe altul "monseniore". După acest schimb de politeţuri, necunoscutul îşi lepădă mantia de pe umeri.
Era îmbrăcat într-o vestă cu mâneci bufante din piele de bivol, cu pantaloni de postav şi avea în picioare cizme cu carâmb înalt.
Afară de spada lungă ce părea să facă parte, nu din echipamentul său, ci din însăşi făptura sa, atât de firesc se mişca la şodul lui, purta un pumnal mic în trei muchii petrecut prin centiron, lângă o pungă ticsită cu hârtii.
În clipa în care îşi scoase mantia ieşiră la iveală cizmele cu carâmb înalt, despre care am pomenit mai sus, pline de noroi şi colbuite. Pintenii, înroşiţi de sângele bidiviului său, zornăiau sinistru la fiecare pas pe care-l făcea pe dale.
În sfârşit, luă loc la masa consiliului.
— Şi acum, ia să vedem, cum stăm, monseniore? întrebă el.
— Venind încoace, aţi observat, probabil, monseniore – spuse Taciturnul – că străzile erau baricadate.
— Am observat.
— Şi casele crenelate – adăugă un ofiţer.
— Asta n-am mai putut vedea; în orice caz, este o măsură înţeleaptă.
— Şi cordoanele întărite – spuse altul.
— Minunat – răspunse necunoscutul, ca şi când prea puţin i-ar fi păsat de toate astea.
— Monseniorul nu socoteşte că aceste pregătiri de apărare sunt binevenite? întrebă un glas ce mărturisea o vădită dezamăgire şi îngrijorare.
— Ba da – spuse necunoscutul – deşi nu cred că, în împrejurările de faţă, sunt chiar atât de folositoare; nu numai că-i obosesc pe soldaţi, dar în acelaşi timp sunt făcute să neliniştească locuitorii. Presupun că aţi întocmit un plan de atac şi unul de apărare, nu-i aşa?
— Aşteptam să sosească monseniorul pentru a i-l împărtăşi – răspunse starostele cetăţii.
— Spuneţi, domnilor, spuneţi.
— Monseniorul a sosit cu oarecare întârziere – adăugă prinţul – şi, în aşteptarea domniei sale, a trebuit să mă apuc de lucru.
— Şi foarte bine aţi făcut, monseniore. De altminteri, se ştie că atunci când domnia voastră se apucă de un lucru, nu se poate să nu iasă bine. Nici eu, vă rog să mă credeţi, nu mi-am pierdut vremea pe drum.
Apoi, cum tocmai se întorsese către reprezentanţii burghezimii, starostele spuse:
— Am aflat prin iscoadele noastre că francezii au început să se pună în mişcare; probabil se pregătesc să atace; cum însă nu putem şti dincotro va porni atacul, am aşezat artileria în aşa fel, încât tunurile să fie deopotrivă răspândite pe tot întinsul meterezelor.
— E un lucru foarte cuminte – răspunse necunoscutul cu un zâmbet uşor, uitându-se cu coada ochiului la Taciturnul, care, deşi războinic încercat, se mulţumea să tacă, lăsându-i să vorbească despre război pe nişte burghezi.
— La fel am făcut şi cu garda civică – urmă starostele – pe care am răspândit-o jur împrejurul zidurilor întărind posturile de pază şi care a primit ordin să fie în orice clipă gata să alerge în locul unde s-ar da un asalt.
Necunoscutul nu răspunse nimic; părea să aştepte ca prinţul de Orania să-şi spună, la rândul său, cuvântul.
— Cu toate astea – adăugă starostele – cei mai mulţi dintre membrii sfatului nostru sunt de părere că francezii nu urmăresc nimic altceva decât să ne joace un renghi.
— Şi ce rost ar avea să ne joace un renghi?
— Ca să ne înfricoşeze, silindu-ne să cădem la o înţelegere prin care oraşul ar încăpea în mâna francezilor.
Necunoscutul se uită din nou la prinţul de Orania: s-ar fi zis că era cu desăvârşire străin de tot ceea ce se întâmpla lângă el, judecând după nepăsarea cu care asculta toate aceste păreri, o nepăsare vecină cu dispreţul.
— Totuşi – se auzi o voce îngrijorată – se pare că astă-seară s-ar fi observat unele pregătiri de luptă în tabăra lor.
— Simple bănuieli lipsite de orice temei – tăgădui starostele. Am cercetat eu însumi tabăra cu un ochean de cea mai bună calitate adus de la Strasbourg: tunurile păreau înţepenite în pământ, oamenii se pregăteau de culcare fără să dea nici cel mai mic semn de nelinişte, iar domnul duce de Anjou avea oaspeţi la masă în cort.
Necunoscutul aruncă din nou o privire asupra prinţului de Orania. De astă dată i se păru că un surâs uşor răsfrângea buzele Taciturnului, surâs pe care umerii săi îl subliniară cu un gest dispreţuitor, aproape imperceptibil.
— Vă înşelaţi, domnilor – spuse necunoscutul – vă înşelaţi amarnic; nu e nicidecum vorba de un atac pe care francezii îl pregătesc pe furiş împotriva domniilor voastre, ci de un asalt în toată puterea cuvântului pe care-l veţi avea de înfruntat.
— Adevărat?
— Planurile acestea, oricât de fireşti vi s-ar părea domniilor voastre, mai au încă unele lipsuri.
— Cu toate astea, monseniore... – îngăimară burghezii, umiliţi de faptul că putea să pună cineva la îndoială cunoştinţele lor strategice.
— Mai au încă lipsuri – continuă necunoscutul – şi am să vă spun de ce: dumneavoastră vă aşteptaţi la un atac şi aţi luat toate măsurile de cuviinţă în vederea acestei împrejurări.
— Bineînţeles.
— Ei bine, domnilor, atacul acesta, dacă vreţi să mă credeţi...
— Spuneţi, monseniore.
— În loc să-l aşteptaţi, ar fi mai cuminte să pornească din partea dumneavoastră.
— Bravo! exclamă prinţul de Orania. Aţi rostit o vorbă înţeleaptă.
— În momentul acesta – continuă necunoscutul, dându-şi seama că de aici în colo se va putea bizui pe sprijinul prinţului – corăbiile domnului de Joyeuse au ridicat ancora.
— De unde ştiţi, monseniore? rostiră într-un glas starostele şi ceilalţi membri ai sfatului.
— Ştiu – întări necunoscutul.
Un freamăt de îndoială trecu ca o adiere peste întreaga adunare, dar, oricât de uşoară ar fi fost această adiere, nu se putea să nu atingă din zbor urechea iscusitului războinic care îşi făcuse cu puţin mai înainte intrarea în scenă pentru a juca, pe cât se pare, rolul principal.
— Vă îndoiţi cumva? întrebă el cu cel mai desăvârşit sânge rece, ca un om deprins să înfrunte toate temerile, toate fumurile şi toate prejudecăţile burghezimii.
— Nu mai poate încăpea nici o îndoială, de vreme ce ne încredinţaţi dumneavoastră, monseniore. Să ne îngăduie totuşi alteţa voastră să-i spunem că...
— Spuneţi.
— Că dacă ar fi fost aşa...
— Ce s-ar fi întâmplat?
— Am fi aflat şi noi lucrul acesta.
— Prin cine?
— Prin iscoada noastră care a plecat cu barca.
În momentul acela un om împins de la spate de lachei intră greoi în sală şi făcu smerit câţiva paşi pe dalele lustruite, oprindu-se la o egală distanţă de starostele cetăţii şi de prinţul de Orania.
— Aha! făcu starostele. Va să zică tu erai, flăcăule?
— Eu, domnule staroste – răspunse noul venit.
— Monseniore – spuse starostele – e omul pe care l-am trimis în recunoaştere.
La cuvântul "monseniore", care de astă dată nu mai era adresat prinţului de Orania, iscoada avu o tresărire de bucurie şi de uimire totodată şi se grăbi să se apropie ca să poată vedea mai bine pe cel căruia îi era hărăzit acest titlu.
După înfăţişare, noul venit părea să fie un marinar flamand, lucru de care îţi puteai da seama numaidecât, datorită anumitor trăsături caracteristice: capul pătrat, ochii albaştri, gâtul scurt şi umerii largi; omul frământa în mâinile-i mari boneta jilavă de lână şi, în clipa când ajunse înaintea ofiţerilor, cei de faţă observară că în urma lui se aşternuse pe dale o dâră lată de apă.
Într-adevăr, hainele lui groase erau leoarcă de apă şi aveau un aspect respingător.
— Ei, ia te uită! Voinicul ăsta s-a întors înotând la mal – spuse necunoscutul, privindu-l pe marinar ca un om obişnuit să comande şi a cărui autoritate reuşeşte să insufle respect din primul moment atât ostaşilor cât şi slujitorilor, deoarece prin felul său de a fi ştie să îmbine asprimea unei porunci cu dulceaţa unei alintări.
— Chiar aşa, monseniore, chiar aşa – întări cu însufleţire marinarul – şi Escaut nu este numai o apă mare, monseniore, dar şi foarte repede.
— Vorbeşte Goes, vorbeşte – îl îmbie necunoscutul, ştiind foarte bine cât preţuieşte în ochii unui marinar de rând favoarea pe care binevoia să i-o facă spunându-i pe nume.
Aşa că din clipa aceea, nimeni altul afară de necunoscut nu mai păru să existe pentru Goes, care i se adresă tot timpul numai lui, deşi, fiind trimis în recunoaştere de către altcineva, s-ar fi cuvenit probabil să-i dea aceluia raportul asupra felului în care îşi îndeplinise misiunea.
— Monseniore – începu el – am plecat cu cea mai mică bărcuţă pe care o aveam; am dat parola ca să pot trece prin barajul pe care l-am făcut pe Escaut cu vasele noastre şi am mers aşa mai departe până am ajuns în preajma afurisiţilor de franţuji. Ah! Vă rog să mă iertaţi, monseniore!...
Goes amuţi.
— Lasă, nu-i nimic – spuse necunoscutul, surâzând – nu sunt decât pe jumătate francez şi, prin urmare, mă consider numai pe jumătate afurisit.
— Cum ziceam deci, monseniore, de vreme ce luminăţia voastră binevoieşte să-mi ierte necuviinţa...
Necunoscutul făcu un semn din cap.
— În timp ce vâsleam aşa pe întuneric – continuă Goes – cu lopeţile înfăşurate în cârpe, am auzit un glas tunând:
"Stai! Încotro cu barca?" Am crezut la început că pe mine mă ia la refec şi mă pregăteam tocmai să răspund ceva la întâmplare, când aud pe cineva strigând în gura mare în spatele meu: "Galera-amiral!"
Necunoscutul se uită la ofiţerii din jurul său, clătinând din cap cu înţeles, ca şi când ar fi vrut să le atragă atenţia: "Nu v-am spus eu?"
— În aceeaşi clipă – povesti în continuare Goes – tocmai când voiam să cârmesc, am simţit o izbitură cumplită; luntrea a început să ia apă; valurile mi-au trecut peste cap şi m-am prăbuşit într-un hău fără fund; numai că Escaut şi cu mine suntem vechi cunoştinţe şi vâltorile fluviului şi-au dat numaidecât seama cu cine au de-a face, aşa că până la urmă am apucat să văd iarăşi cerul. Mă ciocnisem, nici mai mult nici mai puţin, cu galera-amiral care-l ducea pe domnul de Joyeuse la bord şi care trecuse de-a tăvălugul peste mine. Numai bunul Dumnezeu ştie cum de n-am fost strivit sau înnecat şi cum de mai sunt teafăr la ora asta.
— Să trăieşti, Goes, să trăieşti, flăcăule! îl lăudă prinţul de Orania, fericit că bănuielile sale se adeveriseră. Du-te şi ai grijă să-ţi ţii gura.
Şi întinzând braţul spre el, îi puse în palmă o pungă cu bani. Marinarul părea totuşi să mai aştepte ceva: încuviinţarea necunoscutului ca să poată pleca.
În sfârşit, acesta îi făcu un semn binevoitor cu mâna şi abia atunci Goes se îndură să se rupă din loc, mult mai încântat, fără doar şi poate, de gestul necunoscutului decât de darul pe care-l primise din partea prinţului de Orania.
— Ei – zise necunoscutul, adresându-se starostelui cetăţii – ce părere ai despre toate astea? Te mai îndoieşti oare că francezii se pregătesc să ridice pânzele, sau poate-ţi închipui cumva că domnul de Joyeuse a părăsit tabăra şi s-a îmbarcat pe galera-amiral numai ca să petreacă noaptea pe bord?
— Aveţi cumva darul prorocirii, monseniore?! se minunară burghezii.
— Nu mai mult decât monseniorul prinţ de Orania, care, sunt convins, este în toate privinţele de aceeaşi părere eu mine. Dar, ca şi alteţa sa, sunt foarte bine informat şi, mai cu seamă, îi cunosc pe cei ce se află de partea cealaltă. Şi arată cu mâna în direcţia polderelor. Aşa încât – urmă el – aş fi nespus de mirat să nu-i văd atacând în noaptea asta. Fiţi gata deci, domnilor, căci, dacă le lăsaţi prea mult răgaz, sunt în stare să atace cu tot dinadinsul.
— Sper că domniile lor vor binevoi a recunoaşte că înainte de sosirea dumneavoastră le-am spus aceleaşi lucruri pe care le arătaţi domnia voastră acum.
— Dar – întrebă starostele – cam în ce fel îşi dă cu părerea monseniorul că se va desfăşura atacul francezilor?
— Iată cam ce cred eu c-o să se întâmple: infanteria este catolică, va lupta pe seama ei; cavaleria fiind calvinistă, va lupta, de asemenea, pe socoteala ei. Vom fi deci atacaţi din două părţi. Marina este a domnului de Joyeuse, care a sosit de la Paris; toată curtea ştie în ce scop a plecat şi deci e de la sine înţeles că va dori să intre şi el în foc şi să culeagă laurii biruinţei. Prin urmare, vom fi ameninţaţi din trei părţi.
— Atunci să facem trei corpuri de armată – îşi dădu cu părerea starostele.
— Nu faceţi decât unul, domnilor, unul singur, cu cei mai destoinici ostaşi pe care-i aveţi, iar pe ceilalţi, de care vă îndoiţi c-ar putea înfrunta o luptă în câmp deschis, lăsaţi-i să păzească meterezele. Apoi, cu pâlcul acesta de ostaşi daţi buzna pe porţile cetăţii într-un moment în care francezilor nici prind gând nu le-ar trece aşa ceva. Îşi închipuie că ei sunt cei care atacă: luaţi-le-o înainte şi atacaţi-i chiar dumneavoastră; dacă-i aşteptaţi să ia cu asalt cetatea sunteţi fără doar şi poate pierduţi, căci atunci când e vorba că de-a un asalt, francezii sunt fără pereche în lume, aşa cum nimeni nu se poate măsura cu dumneavoastră, domnilor, atunci când luptaţi în câmp deschis, apărând împrejurimile oraşelor dumneavoastră.
Chipurile flamanzilor deveniră strălucitoare de bucurie.
— Ce vă spuneam eu, domnilor? rosti Taciturnul.
— E o mare cinste pentru mine – zise necunoscutul – faptul că, fără să ştiu, am fost întru totul de aceeaşi părere cu cel mai de seamă conducător de oşti al vremurilor noastre.
Amândoi se înclinară curtenitor unul în faţa celuilalt.
— Aşadar – continuă necunoscutul – precum v-am spus, veţi ieşi năprasnic din cetate, năvălind asupra infanteriei şi cavaleriei. Sper că ofiţerii domniilor voastre vor şti să comande această manevră în aşa fel încât să-i respingă pe cotropitori.
— Dar vasele lor, vasele – întâmpină starostele – vor străpunge barajul făcut de noi; şi cum vântul bate dinspre nord-vest, în două ceasuri vor fi în inima cetăţii.
— Aveţi, dacă nu mă înşel, şase corăbii vechi şi treizeci de bărci la Sainte-Marie, adică la o leghe de aici, nu-i aşa? Asta ar fi, cum s-ar zice, baricada dumneavoastră maritimă, cordonul menit să închidă gura fluviului Escaut.
— Întocmai, monseniore. Dar de unde ştiţi domnia voastră toate amănuntele acestea?
Necunoscutul zâmbi.
— Le ştiu, precum vedeţi – se mulţumi el să răspundă. Acolo e cumpăna de care atârnă sorţii bătăliei.
— Atunci trebuie să trimitem întăriri vrednicilor noştri marinari – spuse starostele.
— Dimpotrivă, veţi putea dispune de încă patru sute de ostaşi din echipajele acestor vase; douăzeci de oameni ageri la minte, viteji şi devotaţi ajung.
Cetăţenii Anversului făcură ochii mari.
— Vreţi să distrugeţi – spuse necunoscutul – flota franceză până la ultimul vas, jertfind şase corăbii vechi şi treizeci de bărci prăpădite?
— Hm! făcură cetăţenii Anversului, schimbând priviri între ei. Corăbiile noastre n-ar fi chiar atât de vechi şi nici bărcile atât de prăpădite.
— Foarte bine, socotiţi atunci cam cât credeţi c-ar face – le propuse necunoscutul – şi vi se va plăti costul lor.
— Ăştia sunt oamenii cu care am de luptat în fiecare zi – îi spuse Taciturnul în şoaptă necunoscutului. Oh! De-ar fi trebuit să dau piept numai cu evenimentele, de mult le-aş fi biruit.
— Haideţi, domnilor – îi zori necunoscutul, ducând mâna la punga de la brâu, care, aşa cum am arătat, era burduşită – faceţi socoteala, vă rog , dar faceţi-o mai repede. Veţi fi despăgubiţi prin poliţe trase pe numele domniilor voastre; sper că le veţi privi cu toată încrederea.
— Monseniore – luă cuvântul starostele, după ce se sfătui câteva clipe cu comandanţii oştilor cetăţii, împărţiţi pe cartiere, pe străzi şi pe stoluri de câte o sută de soldaţi – noi suntem de felul nostru negustori şi nicidecum seniori subţiri, aşa că vă rugăm să ne treceţi cu vederea unele şovăieli; căci la noi, pasămite, sufletul nu sălăşluieşte în trupurile, ci în tejghelele noastre. Sunt împrejurări în care înţelegem totuşi să facem şi oarecare sacrificii, având în vedere binele obştesc. Folosiţi-vă deci de barajele noastre aşa cum veţi găsi de cuviinţă.
— Zău, monseniore – se minună Taciturnul – numai dumneavoastră puteţi săvârşi o minune ca asta. Eu ar fi trebuit să mă străduiesc şase luni încheiate ca să obţin ceea ce domnia voastră aţi dobândit în zece minute.
— Mă voi sluji, aşadar, de barajul dumneavoastră, domnilor; dar iată cum: francezii, în frunte cu galera-amiral, vor încerca să-l străpungă. De aceea voi întări cordoanele de apărare, lăsând o distanţă destul de mare între vase, pentru ca flota lor să poată pătrunde printre bărcile şi corăbiile dumneavoastră. În momentul acela, cei douăzeci de voinici pe care-i voi fi lăsat pe bordul corăbiilor şi ambarcaţiilor dumneavoastră vor arunca nişte căngi şi, de îndată ce căngile vor fi fost aruncate, o şterg cu toţii într-o barcă spre mal, după ce mai întâi vor fi dat foc vaselor încărcate cu materiale inflamabile.
— Şi atunci, vă daţi seama – interveni Taciturnul – flota franceză va cădea toata pradă flăcărilor.
— Da, toată – întări necunoscutul. Ca atare, orice retragere este tăiată, atât pe mare cât şi pe uscat, peste poldere, deoarece veţi avea grijă să deschideţi stăvilarele de la Malines, de la Berchem, de la Lierre, Duffel şi Anvers. Respinşi mai întâi de oştile dumneavoastră, hăituiţi de puhoaiele ce se vor năpusti prin îndiguirile sparte, împresuraţi din toate părţile de această revărsare neaşteptată a mării, care, umflându-se clipă de clipă, va cotropi totul ca un flux fără sfârşit, fără să-şi mai retragă apele, francezii vor fi cu toţii înghiţiţi de valuri, înecaţi, nimiciţi.
Strigăte de bucurie izbucniră din rândurile ofiţerilor.
— Nu există însă decât un singur neajuns – spuse prinţul.
— Care anume, monseniore? întrebă necunoscutul.
— Faptul că ne-ar trebui o zi întreagă pentru a trimite ştafete în diferite oraşe şi că noi n-avem decât o oră de răgaz.
— O oră ajunge – răspunse cel căruia i se spunea "monseniore".
— Dar cine o să dea de ştire flotilei?
— A şi fost înştiinţată.
— De cine?
— De mine. Dacă domniile lor ar fi pregetat s-o lase pe mâna mea, le-aş fi cumpărat-o.
— Dar Malines, Lierre, Duffel?
— Venind încoace, am trecut prin Malines şi Lierre şi am trimis un om de încredere la Duffel. La orele unsprezece, francezii vor fi înfrânţi, la miezul nopţii flota va pieri mistuită de flăcări, la ora unu francezii vor fi în plină retragere, la două oraşul Malines îşi va sfărâma digurile, Lierre va deschide stăvilarele, Duffel va face să se reverse canalurile: atunci tot cuprinsul va tălăzui, preschimbat într-un ocean vijelios care va cotropi totul, înecând de-a valma case, ogoare, păduri, sate, dar care în acelaşi timp îi va înghiţi şi pe francezi, aşa încât să nu se mai întoarcă nici unul din ei în Franţa.
O tăcere ce părea să mărturisească o admiraţie îngemănată cu spaima întâmpină cuvintele sale; pe urmă, deodată, flamanzii izbucniră în aplauze furtunoase. Prinţul de Orania făcu doi paşi spre oaspetele necunoscut şi-i întinse mâna.
— Prin urmare, monseniore – spuse el – în tabăra noastră totul e gata?
— Totul – adeveri necunoscutul – şi, uite, cred că şi francezii s-au pregătit la rândul lor.
Şi-i arătă cu degetul un ofiţer care tocmai ridica draperia de la uşă.
— Monseniorilor şi domnilor – zise ofiţerul – am primit vestea că francezii s-au pus în mişcare şi se îndreaptă spre oraş.
— La arme! strigă starostele cetăţii.
— La arme! repetară cei de faţă.
— O clipă, domnilor! îi întrerupse necunoscutul cu vocea lui vajnică şi poruncitoare. Îmi veţi îngădui să vă dau o ultimă îndrumare pe care o socotesc mai însemnată decât toate celelalte.
— Spuneţi! Spuneţi! strigară cu toţii într-un glas.
— Francezii vor fi atacaţi pe nepregătite, prin urmare nu mai poate fi vorba nici de o luptă, nici de o retragere, ci de o fugărire; dar ca să-i puteţi hăitui, trebuie să fiţi sprinteni. Jos platoşele, naiba să le ia! Din pricina platoşelor, care vă stingheresc orice mişcare, aţi pierdut atâtea bătălii până acum. Jos platoşele, domnilor, jos platoşele! Şi necunoscutul le arătă pieptul său ocrotit doar de o piele de bivol. Ne vom reîntâlni la locul bătăliei, domnilor căpitani – continuă necunoscutul – până atunci, duceţi-vă în piaţa primăriei, unde veţi găsi pe oamenii dumneavoastră gata de luptă. Venim şi noi îndată.
— Vă mulţumesc, monseniore – spuse prinţul, adresându-se oaspetelui. Datorită domniei voastre, şi Belgia, şi Olanda au fost salvate.
— Mă copleşiţi, prinţe! răspunse necunoscutul.
— Alteţa voastră se va îndupleca care să tragă spada împotriva francezilor? întrebă prinţul.
— Am să fac în aşa fel, ca să dau piept numai cu hughenoţii – răspunse necunoscutul, înclinându-se cu un surâs pe care încruntatul său tovarăş de arme ar fi avut tot dreptul să-l râvnească şi al cărui tâlc numai singur Dumnezeu îl înţelese.
LXVI
FRANCEZI ŞI FLAMANZI
În momentul în care întreg sfatul oraşului părăsea primăria, iar ofiţerii se pregăteau să ia comanda trupelor ca să aducă la îndeplinire ordinele generalului necunoscut, pe care cerul însuşi părea să-l fi trimis în ajutorul flamanzilor, un freamăt stăruitor făcu înconjurul cetăţii şi, cuprinzând toată aşezarea, se înălţă în văzduh ca un singur strigăt clocotitor.
În acelaşi timp se auzi bubuitul artileriei.
Focurile de artilerie îi surprinseră pe francezi în toiul marşului lor de noapte, tocmai când erau mai convinşi că vor lua cu asalt pe nepusă masă cetatea cufundată în somn. În loc să le întârzie înaintarea însă, îi făcu să întindă mai vârtos pasul.
Dacă oraşul nu putea fi cucerit fără veste pe căţărate, cum se spunea pe vremea aceea, le rămânea în schimb mijlocul, pe care am văzut că-l folosise regele Navarei la Cahors, le rămânea în schimb, zic, mijlocul de a astupa şanţurile cu faşine şi de a face să sară în aer porţile cu petarde.
Tunurile aşezate pe metereze trăgeau deci fără întrerupere: dar, în puterea nopţii, loviturile lor nu aveau aproape nici un efect; după ce întâmpinară cu o răbufnire de strigăte răcnetele scoase de adversarii lor, francezii continuară să înainteze în tăcere spre parapete cu acea dârzenie înfocată de care dau îndeobşte dovadă ori de câte ori pornesc la atac.
Deodată însă, porţile mari ale cetăţii ca şi cele secrete se deschiseră pe neaşteptate şi din toate părţile se năpustiră oameni înarmaţi; numai că oamenii aceştia nu erau însufleţiţi de nesstăvilita înflăcărare a francezilor, ci de un fel de beţie greoaie care, fără a stingheri câtuşi de puţin acţiunile războului, îi dă o tărie de nezdruncinat preschimbându-l într-o redută mişcătoare.
Erau flamanzii, care înaintau cot la cot, în batalioane înţesate, în stoluri compacte, pe deasupra cărora artileria bătea de zor, mai mult gălăgioasă decât cu adevărat înfricoşătoare.
Bătălia începea să se înfiripe pas cu pas, spada şi jungherul se ciocneau, suliţa şi lama de oţel scrâşneau încrucişându-se, focurile de pistol, explozia archebuzelor luminau chipurile învâlvorate.
Nu se auzea însă nici un strigăt, nici un murmur, nici un geamăt; flamandul lupta cu înverşunare, francezul cu ciudă. Flamandul era întărâtat de faptul că trebuia să lupte, căci războiul nu avea nimic de-a face cu îndeletnicirile sale şi nici nu-i plăcea. La rândul său, francezul era furios pentru că fusese atacat tocmai când se pregătea să atace.
În momentul în care oştile se loviră piept în piept, înfruntându-se cu o îndârjire pe care în zadar ne-am strădui s-o zugrăvim, nişte bubuituri izbucniră dinspre Sainte-Marie, ţinându-se lanţ, şi o lumină se înălţă deasupra cetăţii ca un panaş de flăcări. Era Joyeuse, care pornise la atac şi care încerca să facă o diversiune, străpungând barajul ce apăra gurile fluviului Escaut pentru a pătrunde cu flota sa până în inima oraşului.
Aşa cel puţin sperau francezii.
Numai că speranţele lor aveau să fie înşelate.
Îmbiat de vântul ce bătea dinspre vest, adică din direcţia cea mai prielnică pentru o asemenea operaţie, Joyeuse ridicase ancora şi, cu galera-amiral în frunte, se lăsase purtat de briza ce-l mâna împotriva curentului. Totul era gata de luptă: marinarii săi, înarmaţi cu săbiile de abordaj, se aflau la pupa; tunarii aşteptau, cu fitilul aprins, în dreptul obuzierelor; gabierii, cu grenade în mână, pe gabii; în sfârşit, cei mai destoinici dintre mateloţi, înarmaţi cu bărzi, stăteau gata să sară pe punţile corăbiilor şi bărcilor vrăjmaşe şi să reteze lanţurile şi parâmele, spărgând barajul pentru a deschide drum flotei.
Înaintau în tăcere. Cele şapte bastimente ale lui Joyeuse, aşezate în unghi ascuţit, cu galera-amiral în frunte, păreau o ceată de uriaşe fantome ce lunecau la suprafaţa apei. Tânărul care făcea de cart nu avusese răbdare să şadă pironit la postul său. Îmbrăcat cu o falnică armură, luase locul secundului pe galeră şi, aplecat peste bompres, părea că vrea să străpungă cu privirea aburii ce stăruiau deasupra fluviului şi adâncurilor nopţii.
În scurtă vreme, prin bezna îngroşată de pâcle, zări ieşind la iveală digul întunecat ce brăzda în curmeziş apa; părea cu desăvârşire pustiu şi părăsit; numai că într-o ţară ca asta, împânzită de capcane, paragina şi singurătatea digului aveau ceva înfricoşător.
Continuau totuşi să înainteze; ajunseseră în dreptul barajului, la o distanţă de numai doi kilometri, şi, cu fiecare clipă, se apropiau tot mai mult, fără ca o singură dată somaţia Stai! Cine-i? să fi izbit încă urechea francezilor.
Marinarii nu vedeau în tăcerea înconjurătoare decât mărturia unui tembelism de care nu puteau decât să se bucure; tânărul amiral, mai prevăzător, bănuia însă că trebuie să fie la mijloc vreun vicleşug, din care pricină şedea cu inima strânsă.
În sfârşit, galera-amiral pătrunse printre greementele a două bastimente ce se aflau în centrul barajului şi, împingându-le din spate, făcu să se îndoaie la mijloc digul acesta flexibil alcătuit din mai multe compartimente legate între ele prin lanţuri şi care, lăsându-se clintite din loc fără să se rupă, se lipiră de bordurile vaselor franceze, respectând formaţia în unghi a respectivelor vase.
Deodată, chiar în momentul când marinarii înarmaţi cu bărzi primeau ordinul de a sări peste bord pentru a sparge barajul, o mulţime de căngi, aruncate de nişte mâini nevăzute, zburară prin aer, agăţându-se cu nădejde de arborada corăbiilor franceze.
Flamanzii le-o luaseră înainte, executând manevra pe care francezii o puseseră la cale.
Joyeuse îşi închipui că inamicul se pregătea să dea o luptă înverşunată şi se grăbi a-i face faţă. Căngile aruncate de ostaşii săi legară cu noduri de fier bastimentele vrăjmaşe de ale sale. Atunci, apucând o bardă din mâinile unui matelot, sări cel dintâi pe puntea unui vas ancorat de corabia lui, strigând:
— Abordaţi! Abordaţi!
Întregul echipaj porni după el, atât ofiţerii cât şi mateloţii, scoţând acelaşi strigăt de luptă; strigătele lor însă nu primiră nici un răspuns şi atacul nu întâmpină nici o împotrivire.
Atâta doar că în momentul acela zăriră trei bărci încărcate cu oameni lunecând în tăcere pe undele fluviului, ca trei păsări de mare întârziate. Bărcile se îndepărtau în bătaia grăbită a vâslelor, păsările îşi luau zborul, fâlfâindu-şi zorite aripile.
Agresorii rămaseră locului, încremeniţi pe bastimentele cucerite fără nici o luptă.
Situaţia era aceeaşi pe tot frontul.
Deodată Joyeuse auzi un vuiet înăbuşit sub picioarele sale în timp ce un miros de pucioasă se răspândea în aer. Un gând îi fulgeră prin minte: alergă la un tambuchi şi deschise chepengul: măruntaiele vasului ardeau.
În aceeaşi clipă, un singur strigăt răsună pe tot frontul:
— Îmbarcarea! Îmbarcarea!
Toată lumea se urcă pe bord, mai grabnic decât coborâse; Joyeuse, care părăsise primul corabia, se înapoie ultimul.
În momentul în care încăleca parapetul galeriei sale, flăcările făceau să trosnească puntea vasului pe care-l părăsise.
Şi tot atunci, pretutindeni, vâlvătăile ţâşniră ca şi cum ar fi erupt douăzeci de vulcani; fiecare barcă, fiecare felucă, fiecare corabie se preschimbase într-un crater; flota franceză, ale cărei nave aveau o capacitate cu mult superioară, părea să domine un noian de foc.
Se dăduse ordin să se taie parâmele, să se rupă lanţurile, să se sfărâme căngile; mateloţii se căţăraseră pe sarturi cu iuţeala unor oameni care ştiu că de această iuţeală atârnă scăparea lor.
Operaţia pe care o aveau de făcut însă era covârşitoare; chiar dacă ar fi reuşit să se desprindă din strânsoarea căngilor aruncate de duşmani asupra flotei franceze, mai rămâneau cele aruncate de flota franceză asupra vaselor inamice.
Douăzeci de bubuituri răbufniră deodată; corăbiile franceze se cutremurară din toate încheieturile, făcând să geamă adâncurile lor.
Tunurile ce apărau digul şi pe care locuitorii Anversului le părăsiseră încărcate până la gură se descărcau acum singure pe măsură ce erau cuprinse de flăcări, distrugând fără nici o noimă tot ce se afla în bătaia lor, dar pricinuind totuşi pagube.
Flăcările se înălţau ca nişte şerpi uriaşi de-a lungul catargelor, se încolăceau în jurul vergilor şi, cu limbile lor ascuţite, lingeau bordurile căptuşite cu foi de aramă ale navelor franceze.
Joyeuse, care, îmbrăcat cu falnica sa armură înflorată cu aur, împărţea ordine în stânga şi-n dreapta, liniştit şi cu o voce autoritară, în mijlocul vâlvătăilor, semăna cu una din acele salamandre fantastice, acoperite cu milioane de solzi care, la fiece mişcare, împroşcau în jur o ploaie de scântei.
Curând însă bubuiturile începură să se înteţească din ce în ce mai năprasnice, mai asurzitoare; de astă dată nu mai erau tunurile care se descărcaţi, ci magaziile de muniţii care luau foc, bastimentele însuşi care detunau spulberate de puterea exploziilor.
Atâta timp cât nădăjduise să poată rupe legăturile ucigătoare ce-l ţineau agăţat de vrăjmaşii săi, Joyeuse încercase să lupte; acum însă nu mai avea nici un rost să spere c-ar putea izbândi; flăcările începuseră a cuprinde corăbiile franceze şi, de fiecare dată când sărea în aer câte un vas inamic, o ploaie de foc, ca un mănunchi de artificii, cădea pe puntea galerei.
Numai că, în împrejurarea de faţă, focul iscat de o substanţă incendiară era neîndurător, unul din acele focuri pe care nimic nu este în măsură să-l stingă şi care, dimpotrivă, se înteţeşte cu atât mai vârtos, cu cât oamenii îşi dau osteneala să-l înăbuşe, mistuindu-şi prada până în fundul apei.
Sărind în aer, navele cetăţenilor din Anvers sfărâmaseră digurile; corăbiile franceze însă, în loc să-şi urmeze drumul, mergeau în derivă, cotropite la rândul lor de flăcări, târând după ele crâmpeie din puhoiul de foc mistuitor ce le înlănţuise cu braţele-i învânvorate.
Joyeuse înţelese că nu mai era chip să se împotrivească; drept care ordonă să se coboare bărcile pe apă şi să debarce cu toţii pe malul stâng al fluviului.
Ordinul fu împărtăşit şi celorlalte nave cu ajutorul portavocelor; chiar şi cei care nu-l auziră însă se gândiră simultan la aceeaşi scăpare.
Joyeuse nu se înduplecă să părăsească puntea galerei sale decât după ce fu îmbarcat tot echipajul, până la ultimul om.
Sângele rece de care dădea dovadă îi făcuse pe toţi să-şi recapete stăpânirea de sine; fiecare dintre marinarii săi ţinea în mână barda ori spada de abordaj.
Bărcile nici nu apucaseră încă să tragă la mal când galera-amiral sări în aer, luminând, pe de o parte, zidurile oraşului ce se conturau în zare, pe de alta, vastele întinderi ale fluviului, care, lărgindu-şi tot mai mult albia, îşi vărsa apele în mare.
Între timp, artileria de pe metereze încetase să mai tragă: dar nu pentru că înverşunarea bătăliei s-ar mai fi potolit, ci fiindcă flamanzii şi francezii luptau acum corp la corp şi, prin urmare, bătând într-unii, ar fi însemnat să lovească şi în ceilalţi.
Cavaleria calvinistă şarjase, la rândul ei, săvârşind adevărate minuni: călăreţii îşi croiau drum printre rânduri cu spadele, în timp ce caii călcau în picioare tot ce le ieşea înainte; flamanzii răniţi însă spintecau burţile armăsarilor cu jungherele lor puternice.
În pofida strălucitei şarje de cavalerie, se iscă oarecare învălmăşeală în grosul armatei franceze, care nu făcea decât să frământe pământul pe loc, fără să înainteze de fel, în vreme ce pe porţile cetăţii ieşeau mereu alte batalioane care se năpusteau asupra oştilor ducelui de Anjou.
Deodată un freamăt clocotitor tălăzui până sub zidurile cetăţii. Strigătele "Anjou! Anjou! Franţa! Franţa" răsunară de la un capăt la altul al frontului ce apăra oraşul Anvers şi o izbitură năprasnică făcu să se zguduie toată gloata aceea de oameni atât de ticsită din pricina celor care o împingeau mereu din spate, în aşa fel încât ostaşii din primele linii, vrând-nevrând, trebuiau să dea dovadă de vitejie.
Iureşul acela era pricinuit de Joyeuse; strigătele ţâşniseră din piepturile mateloţilor săi: o mie cinci sute de oameni înarmaţi cu bărzi şi junghere şi comandaţi de Joyeuse, căruia i se adusese un cal rămas de izbelişte, tăbărâseră fără veste asupra flamanzilor, dornici să răzbune flota incendiată şi două sute dintre tovarăşii lor de arme care pieriseră în flăcări sau înecaţi.
Noii veniţi nu zăboviseră să-şi aleagă frontul de luptă, ci dăduseră iama în cel dintâi stol de ostaşi pe care îi recunoscuseră după grai şi după uniformă drept vrăjmaşi.
Nimeni nu mânuia cu mai multă iscusinţă decât Joyeuse vajnica spadă de război; mâna i se răsucea din încheietură ca o morişcă de oţel, şi la fiecare lovitură cu tăişul, crăpa o ţeastă, la fiecare lovitură cu vârful spadei străpungea un om.
Stolul de flamanzi asupra căruia tăbărâse Joyeuse se irosi, nimicit ca un bob de grâu de o legiune de furnici.
Îmbătaţi de această primă izbândă, marinarii îşi croiră drum mai departe. În timp ce ei câştigau mereu teren, cavaleria calvinistă, împresurată de sodomul acela de oameni, bătea în retragere; infanteria contelui de Saint-Aignan, în schimb, continua să lupte corp la corp cu flamanzii.
Prinţul văzuse pârjolul ce nimicea flota ca o vâlvoare îndepărtată; fără să bănuiască nimic, auzise bubuiturile tunurilor şi exploziile ce spulberaseră corăbiile, încredinţat fiind că prin partea locului se dădea o bătălie înverşunată care nu se putea încheia decât prin biruinţa lui Joyeuse. Cum şi-ar fi putut închipui că o mână de vase flamande ar fi fost în măsură să înfrunte o flotă franceză!
Se aştepta deci, din clipă în clipă, la o diversiune din partea lui Joyeuse, când se pomeni deodată cu vestea că flota fusese distrusă şi că Joyeuse împreună cu marinarii săi dăduseră iureş în mijlocul oştilor flamande.
Din momentul acela prinţul începu să fie cuprins de o nemăsurată îngrijorare: flota însemna o posibilitate de retragere şi, prin urmare, chezăşia cea mai temeinică a armatei sale.
Ducele trimise o ştafetă cavaleriei calviniste, ordonându-i să încerce o nouă şarjă, şi călăreţii, tot atât de istoviţi ca şi caii, se regrupară pentru a năvăli din nou asupra flamanzilor.
În toiul încăierării, glasul lui Joyeuse se auzi strigând:
— Ţine-te bine, domnule de Saint-Aignan! Trăiască Franţa!
Şi întocmai ca un secerător în mijlocul unui lan do grâu, spada lui se învârtejea şi, săgetând aerul, culca la picioarele sale o brazdă de trupuri omeneşti; favoritul nevolnic, plăpândul sibarit părea să fi împrumutat, din clipa în care îşi pusese platoşa, puterea nemaipomenita a lui Hercule Nemeeanul.
Pedestrimea, auzind glasul acela detunător ce acoperea zarva bătăliei şi văzând spada ce licărea în întunericul nopţii, se simţea îmbărbătată şi, adunându-şi puterile, se avânta din nou în luptă.
Dar tocmai atunci omul căruia toată lumea îi spunea "monseniore" ieşi din cetate, călare pe un mândru armăsar negru. Purta o armură neagră, adică platoşa; casca, brăţarele şi pulparele sale erau de oţel brumat; în urma lui venea un stol de cinci sute de călăreţi, încălecaţi pe cai falnici, pe care prinţul de Orania îi pusese sub comanda sa.
La rândul său, Wilhelm Taciturnul ieşea pe cea de-a doua poartă a cetăţii, însoţit de infanteriştii lui de elită, care nu dăduseră încă piept cu duşmanul.
Călăreţul în armură neagră se grăbi să intervină acolo unde socotea că prezenţa lui era mai necesară, adică spre aripa pe care o atacase Joyeuse împreună cu marinarii săi.
Recunoscându-l, flamanzii se dădeau la o parte ca să-l lase să treacă şi-l întâmpinau cu strigăte de bucurie:
— Monseniorul! Monseniorul!
Joyeuse împreună cu marinarii săi simţiră la un moment dat slăbind rezistenţa duşmanilor; auziră apoi strigătele acelea bucuroase şi se pomeniră dintr-o dată în faţă cu o nouă pânză de oaste ce răsărea ca din pământ.
Joyeuse dădu pinteni calului, mânându-l asupra cavalerului negru, şi amândoi se ciocniră cu o amarnică înverşunare. Prima încrucişare de spade făcu să scapere o ploaie de scântei.
Bizuindu-se pe tăria armurii sale şi pe iscusinţa sa de încercat duelist, Joyeuse îşi atacă adversarul, dându-i câteva lovituri aprige, pe care acesta le pară cu îndemânare. În acelaşi timp potrivnicul său îl izbi drept în piept şi, alunecând pe luciul platoşei, spada se strecură prin încheieturile armurii şi-i crestă umărul, din care se prelinseră câţiva stropi de sânge.
— Aha! exclamă tânărul amiral, simţind săgetătura spadei. Omul ăsta trebuie să fie francez, ba mai mult chiar, aş putea să jur c-a învăţat meşteşugul armelor cu acelaşi dascăl ca şi mine.
La auzul acestor cuvinte, necunoscutul dădu să se întoarcă spre a-şi încerca norocul într-altă parte.
— Dacă eşti într-adevăr francez – îl înfruntă Joyeuse – înseamnă că eşti un trădător, fiindcă lupţi împotriva regelui tău, împotriva ţării tale şi a steagului tău.
Drept răspuns, necunoscutul făcu cale întoarsă şi se năpusti furios asupra lui Joyeuse.
De astă dată însă, ştiind cât de iscusită era spada cu care avea de-a face, Joyeuse îşi luase toate măsurile. Pară deci rând pe rând trei sau patru lovituri date cu o dibăcie ce nu se putea măsura decât cu îndârjirea lui, cu o forţă ce nu-şi avea perechea decât în mânia de care era însufleţit.
La rândul său, necunoscutul făcu o mişcare ca şi cum ar fi vrut să bată în retragere.
— Ai văzut! îi strigă tânărul cavaler. Iată ce înseamnă să te baţi pentru ţara ta: o inimă curată şi un braţ credincios sunt de ajuns ca să ocrotească o frunte fără cască şi fără vizieră!
Şi smulgind curelele coifului său, îl azvârli cât colo, descoperindu-şi chipul nobil şi frumos ai cărui ochi scânteiau plini de mândrie, de forţă şi de tinereţe.
În loc să-i răspundă în gura mare ori să-i urmeze exemplul, călăreţul în armură neagră scoase un muget înfundat şi ridică spada pregătindu-se să trăsnească fără cruţare creştetul descoperit.
— Aşa, va să zică! exclamă Joyeuse, grăbindu-se să pareze lovitura. Aveam dreptate să spun că nu eşti decât un trădător şi tot ca un trădător vei pieri. Şi fără a-i lăsa o clipă de răgaz, îi dădu cu vârful spadei câteva lovituri în şir, dintre care una pătrunse prin deschizătura vizierii coifului său. Am să te răpun – îl ameninţă tânărul amiral – am să-ţi smulg casca, care-ţi ocroteşte şi-ţi ascunde atât de bine faţa, şi am să te spânzur de primul copac ce mi-o ieşi în cale.
Necunoscutul se pregătea tocmai să riposteze când un călăreţ care se apropiase de el se aplecă să-i sufle la ureche:
— Monseniore, lăsaţi răfuielile! E nevoie de dumneavoastră acolo.
Necunoscutul se uită în direcţia spre care ora îndreptată mâna interlocutorului său şi-i văzu pe flamanzi şovăind, încolţiţi de cavaleria calvinistă.
— Ai dreptate – spuse el cu o voce posomorâtă. Acolo sunt cei pe care-i căutam.
În momentul acela o droaie de călăreţi năvăli asupra marinarilor lui Joyeuse, care, vlăguiţi de loviturile date fără încetare cu armele lor de giganţi, începură să bată în retragere.
Călăreţul negru se folosi de această întorsătură ca să se mistuie în învălmăşeală şi-n negura nopţii.
Un sfert de oră mai târziu, francezii se repliau pe tot frontul, încercând să se retragă fără să dea bir eu fugiţii.
Domnul de Saint-Aignan lua toate măsurile pentru ca retragerea oştilor sale să se îndeplinească în bună rânduială.
O ultimă pânză de oaste alcătuită din cinci sute de călăreţi şi din două mii de pedestraşi care nu apucaseră încă să intre în luptă ieşi din cetate, năpustindu-se asupra armatei franceze frânte de oboseală şi care mergea acum de-a-ndăratelea.
Erau vechile hoarde ale prinţului de Orania care luptaseră rând pe rând împotriva ducelui de Alba, a lui don Juan, a lui Requesens şi a lui Alessandro Farnese.
Francezii se hotărâră să părăsească, în sfârşit, câmpul de bătălie şi să se retragă pe uscat, de vreme ce flota, pe care se bizuiau într-o asemenea împrejurare, fusese nimicită.
Cu tot sângele rece al comandanţilor, cu toată vitejia celor mai mulţi dintre ostaşi, se iscă o harababură cumplită.
Tocmai atunci necunoscutul, însoţit de cavaleria care abia intrase în foc, găsi de cuviinţă să tabere asupra fugarilor şi dădu şi de astă dată peste Joyeuse, care acoperea în ariergardă retragerea trupelor, împreună cu marinarii săi, dintre care două treimi rămăseseră pe timpul de luptă.
Tânărul amiral încălecase pe cel de-al treilea cal, după ce alţi doi fuseseră ucişi sub el. Şi fiindcă spada lui se frânsese, luase din mâinile unui matelot rănit o bardă de abordaj, care, deşi foarte grea, se învârtea deasupra capului său cu tot atâta uşurinţă ca şi o praştie în mâinile unui prăştiaş.
Când şi când se răsucea în loc spre a înfrunta inamicul, întocmai ca un mistreţ care, neîndurându-se s-o rupă la fugă, se întoarce mereu din urmă, năpustindu-se cu disperare asupra vânătorului.
La rândul lor, flamanzii, care, ascultând sfatul aşa-numitului monsenior, luptaseră tot timpul fără platoşe, o luaseră sprinteni la picior pe urmele armatei ducelui de Anjou, hărţuind-o fără a-i lăsa o clipă de răgaz.
În faţa acestui dezastru cumplit, necunoscutul simţi ceva ca o remuşcare sau cel puţin ca o îndoială strecurându-i-se în suflet.
— Destul, domnilor, destul! le spuse în franţuzeşte oamenilor săi. I-am alungat astă-seară din Anvers, iar peste o săptămână vor fi izgoniţi şi din Flandra; nu trebuie să cerem mai mult slăvitului Dumnezeu, care ocroteşte armatele.
— Aha, te-am dibăcit eu, trădătorule, eşti francez, va să zică, eşti francez! exclamă Joyeuse. Fii blestemat, trădătorule, dea Domnul să mori ca un câine!
Blestemul rostit cu atâta patimă păru să surpe dintr-o dată curajul acestui om pe care o mie de spade ridicate împotriva lui nu reuşiseră să-l clintească; făcând cale întoarsă, deşi învingător, dădu bir cu fugiţii tot atât de grabnic ca şi învinşii.
Retragerea unui singur om însă nu putea să schimbe cu nimic situaţia; frica, fiind molipsitoare, pusese stăpânire asupra întregii armate şi, cuprinşi de o panică nesăbuită, soldaţii o rupeau la fugă ca scoşi din minţi.
În ciuda oboselii, caii începură să se învioreze, ca şi când spaima ostaşilor se răsfrânsese şi asupra lor; oamenii se risipeau în căutarea unui adăpost, aşa încât după câteva ore armata franceză nu mai semăna câtuşi de puţin cu o armată.
În momentul acela, aducând la îndeplinire ordinele monseniorului, locuitorii porniră să spargă îndiguirile şi să deschidă zăgazurile. De la Lierre până la Termonde, de la Haesdonck până la Malines, fiecare râuleţ umflat de undele afluenţilor săi, fiecare canal revărsat peste maluri îşi aducea prinosul, sporind noianul de ape clocotitoare ce cotropea întinsurile.
Aşadar, în momentul în care fugarii francezi, prinzând de veste că duşmanul era obosit de atâta hăituială, începeau să încetinească pasul, în momentul în care îi văzură pe locuitorii Anversului înapoindu-se în oraş, urmaţi de soldaţii prinţului de Orania, în momentul în care cei ce scăpaseră vii şi nevătămaţi din măcelul de peste noapte socotiră că, în sfârşit, erau salvaţi şi se opriră o clipă să-şi tragă suflarea, unii murmurând o rugăciune, alţii înjurând de cele sfinte, în momentul acela un nou duşman, necruţător şi orb, se năpusti asupra lor cu iuţeala vântului şi cu furia nestăvilită a valurilor mării; totuşi, în pofida pericolului ce-i ameninţa din toate părţile, fugarii habar n-aveau de nimic.
Joyeuse poruncise marinarilor săi să facă un popas: nu mai rămăseseră teferi decât opt sute de oameni, care, spre deosebire de ceilalţi ostaşi, reuşiseră să păstreze oarecare disciplină în mijlocul acestei învălmăşeli nemaipomenite.
Gâfâind, contele de Saint-Aignan, căruia îi pierise glasul şi care nu mai vorbea decât cu mâinile, făcând gesturi ameninţătoare, contele de Saint-Aignan încerca să-şi regrupeze infanteriştii, risipiţi care-ncotro.
Ducele de Anjou, care mergea în fruntea fugarilor, călare pe un cal de soi şi însoţit de un slujitor care ducea un al doilea cal de căpăstru, îşi vedea de drum mai departe, ca şi cum nu s-ar fi sinchisit de nimic.
— N-are nici un pic de inimă, ticălosul! îl judecau unii.
— Omul ăsta e tare de înger – spuneau alţii. E într-adevăr o cruce de voinic.
După ce se odihniră câteva ceasuri, de la două până la şase dimineaţa, pedestraşii se simţiră destul de întremaţi ca să-şi continue retragerea. Din păcate însă duceau lipsă de merinde.
Caii, în schimb, păreau şi mai istoviţi decât oamenii şi abia îşi mai târau picioarele, deoarece nu mai mâncaseră nimic din ajun. De aceea rămăseseră în coada trupelor.
Nădăjduiau să ajungă la Bruxelles, oraş care se afla în stăpânirea ducelui şi unde acesta părea să aibă numeroşi partizani; cu toate astea îi încercau unele îndoieli în privinţa bunăvoinţei sale; la un moment dat fuseseră convinşi că se pot bizui pe Anvers, tot aşa cum erau convinşi acum că se pot bizui pe Bruxelles.
La Bruxelles, adică la o distanţă de numai opt leghe de punctul în care se aflau, puteau să strângă iar provizii pentru armată şi să-şi aşeze tabăra într-un loc prielnic pentru a reîncepe la momentul potrivit campania pe care fuseseră siliţi s-o întrerupă deocamdată.
Resturile oştirii cu care se înapoiau urmau să fie temeiul unei noi armate.
Fapt este că, deocamdată, nimeni nu putea să prevadă clipa îngrozitoare când pământul se va scufunda sub picioarele sărmanilor soldaţi şi munţi întregi de apă se vor prăbuşi clocotind peste capetele lor şi când trupurile neînsufleţite ale atâtor oameni de ispravă se vor rostogoli, târâte de puhoaiele nămoloase, până la marginea mării sau se vor opri în cale spre a îngrăşa câmpiile Brabantului.
Domnul duce de Anjou porunci să i se servească masa în coliba unui ţăran, între Heboken şi Heckhout.
Coliba era goală, fiind părăsită încă de cu seară de locuitorii ei, care porniseră în pribegie; focul aprins în ajun mai ardea încă în vatră.
Soldaţii şi ofiţerii urmară pilda comandantului lor şi se răspândiră în cele două burguri pomenite mai sus: dar care nu le fu mirarea şi spaima când văzură că toate casele erau pustii şi că locuitorii luaseră cu ei aproape tot ce aveau de mâncare.
Contele de Saint-Aignan îşi încercă şi el norocul; nepăsarea de care dădea dovadă ducele de Anjou în timp ce atâţia oameni destoinici îşi jertfeau viaţa pentru el îl scârbea până în adâncul sufletului şi de aceea se grăbise să plece de lângă el. Contele era dintre cei ce spuneau: "N-are nici un pic de inimă, ticălosul!"
Intră, la rândul său, în vreo două-trei case în care nu găsi ţipenie de om; în timp ce bătea la uşa celei de-a patra însă, cineva îl înştiinţă că pe o distanţă de două leghe jur împrejur, adică în cuprinsul ţinutului care se afla sub ocupaţia lor, toate casele fuseseră lăsate de izbelişte.
La auzul acestei veşti, domnul de Saint-Aignan încruntă din sprâncene şi făcu o strâmbătură potrivit obiceiului său.
— Haidem, domnilor, să mergem! le spuse el ofiţerilor.
— Bine, dar suntem frânţi de oboseală şi lihniţi de foame, generale – răspunseră aceştia.
— Da, dar sunteţi în viaţă şi, dacă mai rămâneţi aici încă un ceas, vă pândeşte moartea! Mă întreb chiar dacă nu e prea târziu.
Domnul de Saint-Aignan nu putea să le spună nimic precis, dar bănuia că pustietatea aceea ascundea o primejdie înfricoşătoare. Ridicară deci tabăra.
Ducele de Anjou porni în frunte, domnul de Saint-Aignan rămase la mijloc, iar Joyeuse îşi luă sarcina de a apăra spatele trupelor.
Alte două sau trei mii de oameni se desprinseră din grupuri şi, fie vlăguiţi de rănile căpătate, fie sleiţi de oboseală, se întinseră în iarbă sau la rădăcina copacilor, oropsiţi, descurajaţi şi cuprinşi de o cumplită presimţire.
După ei se răzleţiră călăreţii care-şi pierduseră caii sau ai căror gonaci nu mai puteau să se urnească ori se răniseră pe drum.
Până la urmă nu mai rămăseseră în jurul ducelui de Anjou decât cel mult trei mii de oameni teferi, în stare să mai lupte.
LXVII
CĂLĂTORII
În timp ce se desfăşura această tragedie, premergătoare a unei tragedii şi mai mari, doi călători călări pe nişte cai voinici din Perche ieşeau pe poarta oraşului Bruxelles, într-o noapte răcoroasă, îndreptându-se spre Malines.
Mergeau alături, cu mantiile făcute sul şi atârnate de ciochină, fără să poarte nici o armă asupra lor, cel puţin la vedere, afară numai de un pumnal flamand cu lama lată, al cărui mâner de aramă strălucea la cingătoarea unuia dintre ei.
Călătorii îşi urmau drumul unul lângă altul, depănând fiecare gândurile sale sau poate chiar aceleaşi gânduri, fără să schimbe un singur cuvânt.
Judecând după port şi după înfăţişare, păreau a fi nişte negustori ambulanţi din Picardia, care întreţineau pe atunci un comerţ sârguincios, făcând schimb de mărfuri între regatul francez şi ţările flamande, un fel de comis-voiajori, precursori naivi ai celor de azi, şi care, pe vremea aceea, îndeplineau atribuţiile funcţionarilor comerciali din zilele noastre, fără să aibă habar că îndeletnicirea lor avea o înrudire atât de strânsă cu branşa propagandei comerciale în stil mare.
Oricine i-ar fi văzut călărind atât de paşnic pe drumul luminat de lună ar fi zis că erau nişte oameni cumsecade care se grăbeau să se întindă în pat, după ce-şi mântuiseră în chip mulţumitor treburile din ziua aceea.
Ar fi fost însă de ajuns să audă cineva câteva fraze răzleţe smulse de vânt din convorbirile lor, atunci când se înfiripa vreo convorbire, pentru ca părerea greşită pe care şi-o făcuse despre dânşii la prima vedere să se spulbere numaidecât.
De la bun început chiar, cel mai ciudat dintre cuvintele schimbate între ei fu primul cuvânt rostit în momentul când ajunseră la o distanţă de aproape o jumătate de leghe de Bruxelles.
— Doamnă – spuse cel mai spătos dintre cei doi tovarăşi de drum, adresându-se celui mai zvelt – aţi avut într-adevăr dreptate când v-aţi hotărât să plecaţi în noaptea asta; pornind la drum acum, câştigăm şapte leghe şi sosim la Malines în momentul în care, probabil, se va afla cum s-a încheiat atacul împotriva oraşului Anvers. Vom ajunge acolo în plină beţie a triumfului. Peste două zile, mergând tacticos, fiindcă aveţi nevoie să faceţi cât mai dese popasuri ca să vă odihniţi, peste două zile, deci, mergând tacticos, vom intra în oraşul Anvers; numai bine până atunci prinţul va fi apucat să se dezmeticească, după o bucurie atât de mare, şi se va învrednici să privească în jos, după ce în aste două zile va fi plutit într-al şaptelea cer.
Tovarăşul de drum căruia îi spusese "doamnă" şi care nu părea de fel indignat că-l numise aşa, cu toate că purta haine bărbăteşti, răspunse cu o voce molcomă, gravă şi blajină totodată:
— Dragul meu, ascultă-mă pe mine, până la urmă Dumnezeu nu va mai răbda mişeliile acestui prinţ şi, luându-şi mâna de pe el, îl va pedepsi fără cruţare; să ne grăbim deci a îndeplini ceea ce am pus împreună la cale, căci eu nu sunt dintre cei care cred în ursită, dimpotrivă, sunt convinsă că toţi oamenii sunt pe deplin stăpâni pe voinţa şi pe faptele lor. Dacă am sta cu mâinile în sân, lăsând în seama Celui de Sus să facă ceea ce ar fi trebuit să facem noi, n-avea nici un rost să trăim o viaţă atât de zbuciumată până în ziua de azi.
În momentul acela o pală îngheţată de vânt trecu şuierând dinspre nord-vest.
— V-a luat cu frig, doamnă – spuse cel mai vârstnic dintre călători. Puneţi-vă pelerina pe umeri.
— Nu, Remy, mulţumesc; ştii doar că nu mai sunt în stare să simt nimic: nici suferinţele trupeşti, nici chinurile sufleteşti nu mai au nici o putere asupra mea.
Remy ridică ochii la cer şi se cufundă într-o tăcere posomorâtă.
Când şi când însă îşi strunea calul şi, ridicându-se în scări, întorcea capul să se uite înapoi, în timp ce tovarăşa sa îşi continua drumul, tăcută ca o statuie ecvestră.
După unul din aceste popasuri, în momentul când tovarăşul său de drum o ajunse din urmă, ea întrebă:
— Nu se mai vede nimeni în spatele nostru?
— Nu, doamnă, nimeni.
— Nici călăreţul acela cu care ne-am întâlnit într-o noapte la Valenciennes şi care, după ce ne-a măsurat îndelung cu privirea, mirat, a căutat să afle ce-i cu noi?
— L-am pierdut din vedere.
— Mi se pare totuşi că l-am zărit înainte de a intra în Mons.
— Şi eu am impresia că l-am zărit, doamnă, înainte de a intra în Bruxelles.
— În Bruxelles, zici?
— Da, dar probabil c-a rămas în oraş.
— Remy – spuse doamna, apropiindu-se de însoţitorul său, ca şi când s-ar fi temut c-ar putea s-o audă cineva, deşi nu era ţipenie de om pe drum – Remy, nu ţi s-a părut că seamănă...?
— Cu cine, doamnă?
— Ca statură, cel puţin, fiindcă n-am apucat să-i văd chipul, cu tânărul acela nefericit?
— O, nu, doamnă, nu – se grăbi să tăgăduiască Remy – nici pe departe; de altminteri, de unde putea să ştie c-am părăsit Parisul şi încotro am plecat?
— Aşa cum ştia unde ne-am mutat, Remy, ori de câte ori am schimbat locuinţa la Paris.
— Nu, nu, doamnă – stărui Remy – sunt convins că nu s-a ţinut după noi şi nici n-a pus pe cineva să ne urmărească. Aşa cum v-am mai spus atunci, acasă, am toate motivele să cred c-a luat o hotărâre disperată, dar care-l priveşte numai pe dânsul.
— O, Doamne! Remy, fiecare îşi poartă crucea în lumea asta. Fie ca bunul Dumnezeu să uşureze suferinţele bietului băiat!
Remy se mulţumi să ofteze drept răspuns la oftatul stăpânei sale şi amândoi îşi urmară drumul în tăcere, singurul zgomot care se mai auzea fiind tropotul cailor pe pământul bătătorit ce răsuna sub copitele lor.
Trecură astfel două ceasuri.
În momentul în care călătorii noştri se pregăteau să intre în Vilvorde, Remy întoarse iarăşi capul. Auzise un cal alergând în galop la cotitura drumului. Se opri locului, trase cu urechea, dar nu zări nimic. Privirea lui încerca în zadar să răzbată în adâncurile neguroase; cum însă nici un zvon nu tulbura tăcerea solemnă a nopţii, se hotărî să intre în oraş împreună cu însoţitoarea sa.
— Doamnă – o povăţui el – curând o să se lumineze de ziuă şi, dacă vreţi să mă ascultaţi, ar fi mai bine, cred, să poposim aici; caii sunt obosiţi şi ar trebui să vă odihniţi şi dumneavoastră.
— Degeaba vrei să te-ascunzi de mine, Remy – spuse doamna. Te simt că eşti îngrijorat, Remy.
— Da, doamnă, de sănătatea dumneavoastră; vă rog să mă credeţi, o femeie nu poate suporta un drum atât de obositor şi vă spun drept că şi eu abia dacă...
— Fă cum crezi dumneata, Remy – răspunse Diane.
— Prea bine, atunci luaţi-o pe ulicioara asta, la capătul căreia se zăreşte pâlpâind un felinar gata să se stingă; înseamnă că acolo se află un han; dar, vă rog, grăbiţi-vă.
— Ai auzit ceva?
— Da, mi s-a părut că aud tropotul unui cal. La drept vorbind, nu sunt sigur dacă nu cumva m-am înşelat; în orice caz am să rămân câteva clipe în urmă ca să-mi dau seama dacă bănuielile mele sunt sau nu îndreptăţite.
Fără să-i răspundă nimic şi fără să încerce a strămuta hotărârea lui Remy, Diane dădu pinteni calului, care o apucă pe o ulicioară lungă şi întortocheată.
Remy o lăsă să treacă înainte, apoi descălecă şi dădu frâu slobod gonaciului, care porni de la sine după calul însoţitoarei sale. Cât despre el, se ascunse îndărătul unei borne uriaşe şi rămase în aşteptare.
Diane se opri în pragul hanului şi bătu în uşa îndărătul căreia, după datina ţărilor flamande, binecunoscute prin ospitalitatea lor, veghea sau, mai bine zis, dormea o slujnică spătoasă şi cu braţe vânjoase.
Fata auzise un ţăcănit de copite pe pavelele ulicioarei şi, trezindu-se din somn, fără să se arate câtuşi de puţin îmbufnată, se grăbi să descuie uşa şi să întâmpine cu braţele deschise pe călător sau, mai degrabă, pe călătoare. Pe urmă se duse să dea drumul celor doi cai ce se repeziră pe poarta largă, boltită, simţind că înăuntru se află un grajd.
— Îngăduie-mi să stau lângă foc – spuse Diane – aştept pe tovarăşul meu de drum; nu vreau să mă culc până nu vine şi dânsul.
Slujnica azvârli un braţ de paie gonacilor, închise poarta grajdului, se înapoie în bucătărie, trase un scăunel lângă foc, rupse cu degetele mucul unei lumânări groase şi adormi la loc.
Între timp, Remy, care se aşezase la pândă, aştepta să treacă, în sfârşit, călătorul pe care-l auzise venind în goana calului.
Îl văzu intrând în oraş, lăsând calul la pas şi trăgând cu urechea; pe urmă, în clipa când ajunse în dreptul ulicioarei, zărind felinarul, călăreţul păru a sta în cumpănă dacă să plece mai departe ori să se îndrepte într-acolo. În fine, se opri la doi paşi de Remy, care simţi pe umăr suflarea calului.
"El e, într-adevăr – murmură Remy, luând în mână pumnalul – mereu după noi, pas cu pas, nici aici chiar nu ne dă pace! Ce-o mai fi vrând de la noi?"
Călătorul îşi încrucişă braţele la piept, în timp ce bidiviul sufla din greu, lungind gâtul. Nu spunea nimic, dar, judecând după privirile sale scăpărătoare îndreptate când înainte, când înapoi, când spre ulicioară, nu era greu de ghicit că se întreba dacă-i mai bine să se întoarcă din drum, să-şi urmeze calea ori să cotească spre han.
— Au plecat mai departe – murmură el cu jumătate de glas. Să mergem deci!
Şi slobozind frâul bidiviului, îşi continuă drumul.
— Mâine – chibzui Remy – o s-o apucăm printr-altă parte.
Şi se grăbi să se întoarcă lângă tovarăşa sa de călătorie, care-l aştepta nerăbdătoare.
— Ce e? îl întrebă ea în şoaptă. Ne urmăreşte cineva?
— Nimeni, mi s-a părut doar. În afară de noi, nu e picior de om pe tot drumul, puteţi dormi liniştită.
— O, ştii foarte bine. Remy, că nu se lipeşte somnul de mine.
— Cel puţin o să mâncaţi ceva, doamnă, fiindcă nici ieri n-aţi pus nimic în gură.
— Asta da, Remy, cu dragă inimă.
O treziră din somn pe biata servitoare, care se sculă tot atât de voioasă ca şi prima oară şi, aflând ce doresc, scoase din bufet o halcă de carne de porc sărată, friptură rece de iepure şi nişte zaharicale; pe urmă aduse o ulcea cu bere de Louvain ce se prelingea spumegând peste marginea vasului.
Remy se aşeză la masă lângă stăpâna sa.
Diane îşi umplu pe jumătate cu bere căniţa ei, în care îşi înmuie buzele, rupse o bucată de pâine din care ciuguli câteva firimituri, pe urmă se rezemă de spătarul scaunului, dând la o parte cana cu bere şi pâinea.
— Cum aşa? Nu mai mâncaţi nimic, domnişorule? întrebă slujnica.
— Nu, am terminat, mulţumesc.
Slujnica se uită atunci la Remy, care luase bucata de pâine ruptă de stăpâna sa şi o mânca tacticos, udând-o cu un pahar de bere.
— Dar carnea – spuse ea – de ce nu mâncaţi şi carne, domnule?
— Nu, fetiţo, nu mănânc, mulţumesc.
— Poate că nu vă place?
— Sunt convins că trebuie să fie grozavă, dar nu mi-e foame.
Slujnica împreună mâinile, mărturisindu-şi uimirea de care era cuprinsă în faţa acestei nemaipomenite cumpătări: compatrioţii săi nu prea obişnuiau să-şi astâmpere astfel foamea când plecau la drum.
Dându-şi seama că gestul rugător al slujnicei ascundea un pic de ciudă, Remy aruncă pe masă o monedă de argint.
— Păcatele mele! exclamă slujnica. Decât să vă dau restul, mai bine păstraţi-vă banul: tot ce-aţi mâncat amândoi nu face mai mult de şase gologănaşi.
— Ţine banul, drăguţă – spuse călătoarea – fratele meu şi cu mine suntem, ce-i drept, cumpătaţi, dar nu vrem ca din pricina noastră să rămâi dumneata în pagubă.
Slujnica se îmbujoră toată de bucurie şi, în acelaşi timp, o undă de compătimire făcu să i se umezească ochii, atât de sfâşietoare era tristeţea cu care fuseseră rostite aceste cuvinte.
— Spune-mi, te rog, fetiţo – întrebă Remy – există cumva un drum mai scurt spre Malines?
— Da, domnule, numai că e tare păcătos; în schimb... poate că domnul nu ştie, dar drumul mare e neted ca-n palmă, numai de drag să mergi pe el.
— Ba da, fetiţo, ştiu foarte bine. Dar vreau totuşi să scurtez drumul.
— Păi de! V-am spus ca să luaţi aminte, fiindcă, după cum se vede, tovarăşul dumneavoastră e o femeie şi nu numai că drumul e păcătos, dar mai ales pentru dânsa nu face să meargă pe-acolo.
— Şi de ce, drăguţă?
— Pentru că în noaptea asta o să treacă pe acolo sumedenie de ţărani care se duc la Bruxelles.
— La Bruxelles?
— Da, pleacă în pribegie pentru o bucată de vreme.
— Şi pentru ce pleacă?
— Ce ştiu eu! Aşa-i ordinul.
— Ordinul cui? Al prinţului de Orania?
— Nu, al monseniorului.
— Cine mai e şi monseniorul ăsta?
— Păi de unde să ştiu eu? Îmi cereţi prea mult, domnule. Ce-o fi şi cum o fi, vorba-i că de aseară oamenii s-au pornit de acasă.
— Şi cine sunt băjenarii ăştia?
— Lumea de la ţară, de prin satele şi oraşele care nu mai au acum nici diguri şi nici parapete.
— Curios! se miră Remy.
— De altfel, şi noi e vorba să plecăm când s-o crăpa de ziuă – urmă fata – ca toată suflarea de aici din oraş. Ieri pe la unsprezece toate vitele au fost mânate spre Bruxelles, fie pe scurtătură, fie pe canal; de-aia, zic, pe drumul de care v-am pomenit adineauri trebuie să fie la vremea asta sumedenie de oameni, de cai şi de căruţe.
— Şi de ce nu pe drumul mare? V-ar fi mai la îndemână, de bună seamă, să părăsiţi oraşul pe drumul mare.
— Ce ştiu eu! Aşa-i ordinul.
Remy şi însoţitoarea lui schimbară o privire.
— Dar noi, care mergem la Malines, o să putem pleca mai departe, nu-i aşa?
— Cred că da, doar dată nu socotiţi c-ar fi mai bine să faceţi şi dumneavoastră ca toată lumea, adică să vă duceţi la Bruxelles.
Remy se uită la însoţitoarea sa.
— Nu, nu, plecăm chiar acum la Malines – se grăbi să spună Diane, ridicându-se de pe scaun. Fii bună, te rog, drăguţă, şi deschide poarta grajdului.
Remy se ridică la rândul său, mormăind în barbă:
"Dacă-i vorba de primejdie, prefer s-o înfrunt pe aceea pe care o cunosc; de altfel, cred că tânărul e departe acum... iar dacă s-a oprit cumva să ne-aştepte, ei bine, vom vedea atunci ce-i de făcut."
Şi cum gonacii nu fuseseră încă deşeuaţi, îi ţinu scara tovarăşei sale, ajutând-o să se salte în şa, după care încălecă şi el şi, în zorii zilei, se aflau amândoi pe malul râului Dyle.
LXVIII
EXPLICAŢIA
Primejdia pe care se gândea s-o înfrunte Remy era o primejdie adevărată, deoarece călătorul întâlnit peste noapte, după ce ieşise din burg şi străbătuse un sfert de leghe în goana calului, văzând că nu era ţipenie de om pe drum, se dumeri, în sfârşit, că cei pe care-i urmărea poposiseră în târg.
Nu voia să facă totuşi calea întoarsă, probabil pentru ca urmărirea lui să bată cât mai puţin la ochi; de aceea se mulţumi să se întindă pe jos într-un lan de trifoi, după ce avusese grijă mai întâi să-şi mâne calul într-unul din şanţurile acele adânci ce mărginesc de obicei ogoarele ţăranilor în Flandra.
Datorită acestei stratageme, tânărul putea să vadă tot ce se întâmplă, fără să fie văzut.
Tânărul acesta, cred că v-aţi dat seama, aşa cum Remy prinsese de veste la rândul său şi cum bănuise şi Diane, tânărul acesta nu era nimeni altul decât Henri du Bouchage, şi printr-o ciudată coincidenţă soarta îl scosese din nou în calea femeii pe care jurase s-o ocolească.
După ce stătuse îndelung de vorbă cu Remy în pragul casei misterioase, adică după ce toate speranţele lui fuseseră spulberate, Henri se înapoiase la palatul Joyeuse, ferm hotărât, aşa cum el însuşi mărturisise, să pună capăt unei vieţi care i se părea atât de urgisită înainte de a fi apucat s-o trăiască; şi, ca un gentilom inimos, ca un vrednic fiu, căci se cuvenea să păstreze numele părintelui său neîntinat, se gândise s-o curme în chip glorios, jertfind-o pe câmpul de luptă.
De altfel, chiar în momentul acela se dădeau lupte în Flandra; ducele de Joyeuse, fratele său, avea sub comanda sa o armată şi putea să-i ofere prilejul de a-şi sfârşi cu cinste viaţa. Henri nu stătu în cumpănă nici o clipă şi a doua zi pe înserat, adică mult mai târziu decât Remy, care plecase cu douăzeci de ore mai înainte din oraş împreună cu însoţitoarea lui părăsi palatul.
Scrisori sosite din Flandra vesteau o lovitură hotărâtoare pusă la cale împotriva cetăţii Anvers. Henri se bizuia că va reuşi să ajungă la timp. Şi se mângâia cu gândul că va muri cel puţin cu spada în mână, în braţele fratelui său, sub drapelul francez; că moartea sa va face vâlvă mare şi că această vâlvă va izbuti să răzbată prin negura în care trăia învăluită femeia din casa misterioasă.
Nobile şi nesăbuite închipuiri! Măreţe şi sinistre visuri! Patru zile încheiate Henri se hrăni cu propria sa suferinţă şi, mai ales, cu speranţa că în curând chinurile sale vor înceta.
Cum mergea aşa cufundat în gândurile-i negre, zări la un moment dat turnul ascuţit al clopotniţei din Valenciennes şi auzi ornicul bătând orele opt, ceea ce însemna că peste câteva clipe porţile oraşului aveau să fie închise; dădu pinteni calului şi, trecând în fugă peste puntea mobilă, puţin a lipsit să răstoarne un om care tocmai îşi închinga bidiviul.
Henri nu făcea parte dintre nobilii aceia care obişnuiesc să calce în picioare cu insolenţă tot ce nu poartă un blazon. Nu pregetă deci să-i ceară iertare în treacăt omului, care, auzindu-i glasul, ridică ochii spre el, pentru ca o clipă mai apoi să-şi întoarcă repede capul.
Purtat în goană de calul său, pe care se căznea în zadar să-l strunească, Henri tresări ca şi când ar fi văzut ceva ce nu s-ar fi aşteptat să vadă.
"Pesemne c-am înnebunit – îşi spuse în sinea lui. Ce să caute Remy la Valenciennes? Remy, de care m-am despărţit acum patru zile în strada Bussy! Remy, fără stăpâna lui, căci, pe cât mi se pare, era însoţit de un tânăr! Într-adevăr, durerea mi-a zăpăcit minţile şi mi-a înceţoşat vederea în aşa hal, încât tot ce mă înconjoară începe să ia chipul şi asemănarea gândurilor ce-mi umblă necontenit prin cap."
Şi văzându-şi mai departe de drum, intră în oraş, fără ca bănuiala ce-i încolţise o clipă în minte să prindă rădăcini mai adânci.
Trase la primul han ce-i ieşi în cale şi, aruncând hăţurile în mâinile unui rândaş, se aşeză pe o bancă în faţa porţii în timp ce i se pregătea camera şi ceva de îmbucat. Dar cum şedea aşa, gânditor, pe bancă, îi zări venind pe cei doi călători care mergeau călări unul lângă altul şi observă că cel pe care-l luase drept Remy întorcea mereu capul.
Celălalt avea figura umbrită de o pălărie cu boruri mari.
Trecând prin dreptul hanului, Remy îl văzu pe Henri stând pe bancă şi întoarse iarăşi capul; faptul că se ferea îl dădu însă de gol.
"Ei, de astă dată – murmură Henri – cred că nu mă mai înşel; mi-am redobândit sângele rece, privirea mi-e limpede şi mintea mi s-a înviorat; dacă prima oară am avut o nălucire, acum m-am dezmeticit şi sunt pe deplin stăpân pe simţurile mele. Şi cu toate astea văd că se repetă ciudăţenia, mi se pare că recunosc într-unul din aceşti călători pe Remy, adică pe slujitorul din casa aceea de la marginea Parisului. Nu – adăugă el – nu pot să rămân cu inima îndoită, trebuie neapărat să-mi lămuresc bănuielile şi cât mai repede cu putinţă.
Hotărându-se, în sfârşit, Henri se ridică de pe bancă şi o porni pe strada mare, pe urmele celor doi călători; dar, fie că aceştia apucaseră să intre undeva, într-o casă, fie c-o luaseră pe alt drum, Henri nu-i mai zări nicăieri.
Dădu o raită până la porţile oraşului: erau ferecate.
Aşadar, călătorii nu avuseseră cum să iasă din cetate.
Henri intră în toate ospătăriile, întrebă pe unul şi pe altul, căută peste tot şi reuşi în cele din urmă să afle că cei doi călători fuseseră văzuţi îndreptându-se spre un han nu prea arătos de pe strada Clopotniţei.
Hangiul tocmai se pregătea să închidă în momentul în care du Bouchage intră în local.
În timp ce patronul, îmbiat de înfăţişarea falnică a tânărului călător, îi oferea găzduire şi se arăta gata să-i fie de folos, Henri scotocea cu ochii sala de la intrare şi, din locul unde se găsea, mai apucă să-l zăreaseă pe Remy urcând ultimele trepte ale scării, petrecut de o servitoare care ţinea în mână un felinar ca să-i lumineze drumul. În schimb, nu-l văzu nicăieri pe însoţitorul său, care probabil o luase înainte, ieşind din raza privirii sale.
În capul scărilor, Remy se opri. Încredinţându-se, în sfârşit, că era într-adevăr el, contele scăpă un strigăt, la auzul căruia Remy întoarse capul.
Obrazul acela brăzdat de o cicatrice care sărea numaidecât în ochi, privirea lui neliniştită avură darul de a risipi pe loc îndoielile lui Henri, care, prea tulburat pentru a se dumeri ce să facă deocamdată, se grăbi să plece, întrebându-se cu o dureroasă strângere de inimă pentru ce Remy îşi părăsise stăpâna şi ce se întâmplase de călătorea singur în aceeaşi direcţie ca şi el.
Am spus singur, deoarece la început Henri aproape că nici nu-l băgase în seamă pe cel de-al doilea călăreţ.
Gândurile lui rătăceau, izbindu-se la tot pasul de cele mai nepătrunse mistere.
A doua zi însă, la ora când se deschideau porţile şi când era convins că se va întâlni faţă-n faţă cu cei doi călători, rămase cu gura căscată aflind că peste noapte, şi unul, şi celălalt dobândiseră din partea starostelui încuviinţarea de a ieşi din oraş şi că, împotriva obiceiului, porţile fuseseră deschise anume pentru ei.
Aşadar, cum plecaseră pe la ora unu noaptea, aveau un avans de şase ceasuri asupra lui Henri. Trebuia să recâştige cele şase ceasuri pierdute. Henri îşi mână calul în goana mare şi-i ajunse din urmă pe călători la Mons, trecând pe lângă ei, ca să le-o ia înainte.
Îl văzu din nou pe Remy, dar de astă dată Remy ar fi trebuit să fie vrăjitor ca să-l poată recunoaşte: Henri îşi pusese o tunică ostăşească şi îşi cumpărase alt cal.
Totuşi privirea bănuitoare a credinciosului slujitor reuşi să zădărnicească în bună măsură acest vicleşug şi, pentru orice eventualitate, însoţitorul lui Remy, căruia acesta îi suflase ceva, avu răgazul să-şi întoarcă faţa, aşa încât nici de astă dată Henri nu izbuti să vadă cum arată.
Tânărul totuşi nu se descurajă; se interesă la cel dintâi han care le dădu găzduire celor doi călători, şi cum întrebările sale erau însoţite de un argument căruia cu greu i s-ar fi împotrivit cineva, reuşi să afle că tovarăşul de drum al lui Remy era un tânăr pe cât de chipeş, pe atât de trist, de cumpătat, de răbdător şi care nu se plângea niciodată de oboseală.
Henri avu o tresărire şi, în aceeaşi clipă, o fulgerare îi trecu prin minte.
— N-o fi cumva o femeie? îşi dădu el cu părerea.
— S-ar putea – răspunse hangiul. În ziua de azi multe femei îşi schimbă portul ca să poată răzbate până la iubiţii lor care luptă în armata din Flandra şi cum, ca orice om care ţine un han, meseria mea îmi cere să închid ochii, îi închid şi nu văd nimic.
Explicaţia aceasta avu darul să frângă inima bietului Henri. Într-adevăr, nu s-ar fi putut oare ca tânărul călăreţ însoţit de Remy să fie chiar stăpâna acestuia, îmbrăcată în veşminte bărbăteşti?
Dacă aşa stăteau lucrurile, tot ce putea să înţeleagă Henri din această întâmplare era menit să-l umple de amărăciune. De bună seamă, doamna necunoscută, aşa cum spunea hangiul, plecase după iubitul ei în Flandra.
Înseamnă deci că Remy încercase să-l îmbrobodească atunci când îi vorbise despre nu ştiu ce tristeţi nemângâiate; basmul acela cu o iubire apusă ce o îndoliase în veci pe stăpâna sa fusese anume născocit ca să se poată descotorosi de o iscoadă nepoftită.
"Dacă-i aşa – îşi spuse Henri, mai îndurerat de speranţa proaspăt încolţită decât fusese vreodată de deznădejdea lui – cu atât mai bine, dacă-i aşa! Odată şi odată va veni şi clipa în care mă voi putea apropia de femeia aceasta pentru a-i arunca în faţă toate tertipurile de care s-a folosit şi care o vor coborî în ochii mei pe aceeaşi treaptă cu cele mai vulgare fiinţe, după ce am ridicat-o atât de sus în gândul şi în inima mea; şi atunci, atunci eu însumi, care am trăit tot timpul cu iluzia unei făpturi aproape divine, văzând de aproape masca fermecătoare ce ascunde un suflet de rând, poate că mă voi prăbuşi la rândul meu din slava amăgirilor mele, de pe culmile dragostei pe care i-o purtam."
Şi tânărul cavaler îşi smulgea părul din cap şi îşi zgâria pieptul cu unghiile la gândul că s-ar putea ca într-o bună zi să piardă şi dragostea, şi iluziile ce-i mistuiau viaţa, într-atât este de adevărat că o inimă rănită de moarte preţuieşte de o mie de ori mai mult decât o inimă pustie.
Aşadar, precum spuneam, Henri îi ajunsese din urmă pe drum şi-i depăşise, întrebându-se necontenit care putea fi pricina ce le mânase spre Flandra, o dată cu dânsul, pe aceste două persoane, de care existenţa lui nu se mai putea lipsi, când puţin mai apoi îi văzu intrând în Bruxelles.
Ştim ce i s-a mai întâmplat după aceea şi cum a continuat să-i urmărească.
La Bruxelles, Henri culesese ştiri temeinice despre campania pusă la cale de domnul duce de Anjou.
Flamanzii erau mult prea îndârjiţi împotriva ducelui de Anjou pentru a primi cu braţele deschise un francez de soi; şi erau şi prea mândri totodată de izbânda pe care o câştigase cauza naţională, căci, orice s-ar spune, faptul că oraşul Anvers se încumetase să-i închidă porţile în nas monarhului pe care ţările flamande îl chemaseră să domnească asupra lor era cu drept cuvânt o izbândă; flamanzii deci, cum ziceam, erau prea mândri de această izbândă pentru a nu căuta să umilească un pic pe tânărul gentilom venit de pe meleagurile Franţei şi care le punea tot felul de întrebări cu cel mai curat accent parizian, accent care întotdeauna i s-a părut atât de ridicol poporului belgian.
Henri începuse să fie serios îngrijorat de sorţii acestei expediţii care, în mare parte, se rezema şi pe umerii fratelui său; se hotărî, prin urmare, să nu mai piardă vremea şi să caute să ajungă cât mai degrabă la Anvers.
Care nu-i fu însă mirarea văzând că Remy împreună cu însoţitoarea lui, oricât se feriseră să nu fie recunoscuţi, se încăpăţânau să urmeze acelaşi drum ca şi el.
Asta însemna că şi ei, ca şi dânsul, se îndreptau spre acelaşi ţel.
La ieşirea din burg, aşa cum şedea ascuns în lanul de trifoi în care l-am părăsit ceva mai înainte, Henri era încredinţat că de astă dată va reuşi să-l vadă la faţă pe tânărul care-l întovărăşea pe Remy.
Şi atunci toate îndoielile sale se vor limpezi, luând sfârşit o dată pentru totdeauna.
Acestea erau împrejurările în care, aşa cum am arătat mai sus, Henri îşi sfâşia pieptul cu unghiile, cuprins de disperare la gândul că s-ar putea să se destrame nălucirea care-l mistuia, dar care în acelaşi timp îl făcea să trăiască o viaţă atât de bogată înainte de a-i răpune zilele.
În momentul în care cei doi călători trecură prin dreptul tânărului cavaler, fără să aibă habar că era pitulat la doi paşi de ei, doamna tocmai îşi netezea părul, pe care nu îndrăznise să şi-l împletească la han.
Henri o văzu, şi recunoscând-o, puţin a lipsit să nu-şi piardă simţirea şi să se rostogolească în şanţul în care gonaciul său păştea tacticos.
Călătorii îşi văzură mai departe de drum.
O! Ce mânie turbată îl încinse atunci pe Henri, care se dovedise atât de blând şi de răbdător câtă vreme fusese convins că locatarii casei misterioase erau tot atât de sinceri, pe cât înţelegea el să fie faţă de dânşii.
Dar după toate asigurările lui Remy, toate făţarnicele cuvinte de mângâiere ale doamnei, călătoria sau, mai bine zis, dispariţia aceasta însemna un fel de trădare faţă de omul care zile de-a rândul bătuse la poarta lor cu atâta stăruinţă, dar totodată atât de respectuos.
Când, în sfârşit, Henri îşi mai veni în fire după lovitura năprasnică ce se abătuse asupra lui, tânărul cavaler îşi scutură minunatele-i plete blonde, îşi şterse fruntea scăldată de sudoare, încălecă din nou pe cal, ferm hotărât de astă dată să nu mai umble cu mănuşi, aşa cum făcuse până atunci, îndemnat de o umbră de respect ce mai stăruia încă în sufletul său, şi porni făţiş pe urmele călătorilor, renunţând la orice ascunzişuri.
Fără mantie, fără glugă, fără nici o şovăială în mers, doar avea şi el dreptul ca oricare om să cutreiere drumul: purcese, aşadar, liniştit mai departe, potrivind pasul bidiviului după pasul celor doi cai ce o apucaseră înaintea lui.
Îşi puse în gând să nu caute a intra în vorbă nici cu Remy, nici cu însoţitoarea lui, mulţumindu-se numai să le dea de ştire că se află în preajma lor.
"Da, da – chibzuia în sinea lui – dacă le-a mai rămas numai o fărâmă de inimă, întâlnirea aceasta, deşi datorita numai întâmplării, va fi fără îndoială o crâncenă mustrare pentru nişte oameni fără cuvânt care îmi sfâşie inima în zadar."
Nu apucase să facă nici cinci sute de paşi pe urmele celor doi călători şi Remy îl zări. Văzându-l cum înainta spre ei cu fruntea sus şi capul descoperit, anume parcă pentru a fi recunoscut, slujitorul începu să se neliniştească.
Diane observă că se schimbase la faţă şi întoarse capul.
— Ah! exclamă ea. Parc-ar fi tânărul acela, Remy?
Slujitorul încercă şi de asta dată să-i risipească îngrijorarea, spunându-i o minciună.
— N-aş crede, doamnă – răspunse el. Atât cât pot să-mi dau seama, judecând după îmbrăcăminte, pare să fie un tânăr soldat valon, care probabil se duce la Amsterdam şi care s-a gândit să dea o raită pe câmpul de bătălie spre a-şi încerca norocul în luptă.
— Orice ar fi, sunt totuşi neliniştită, Remy.
— Fiţi fără grijă, doamnă: dacă tânărul acesta ar fi fost contele du Bouchage, cu siguranţă că până acum ar fi încercat să intre în vorbă cu noi; ştiţi doar cât era de stăruitor.
— Mai ştiu însă că în acelaşi timp era şi respectuos, Remy, căci, dacă n-ar fi fost la locul lui, m-aş fi mulţumit să-ţi spun: "Izgoneşte-l, Remy" şi nici nu m-aş mai fi sinchisit de el după aceea.
— În cazul acesta, doamnă, dacă era atât de respectuos, înseamnă că şi de aici înainte va fi tot aşa şi, prin urmare, n-are rost să vă temeţi c-ar putea să vă facă vreun rău, admiţând c-ar fi într-adevăr dânsul, pe drumul de la Bruxelles la Anvers, mai mult decât v-aţi temut la Paris, în strada Bussy.
— N-are-a face – continuă Diane, aruncând iar o privire în urmă. Uite c-am sosit la Malines; să schimbăm caii, dacă-i nevoie, ca să putem iuţi pasul, dar să ne grăbim, Remy, s-ajungem odată la Anvers, să ne grăbim!
— Dacă-i aşa, uitaţi ce cred eu c-ar trebui să facem, doamnă; să nu mai intrăm în Malines şi, de vreme ce caii noştri ţin la drum, să mergem mai departe, spre burgul care se zăreşte acolo, în stânga, şi care, dacă nu mă înşel, se numeşte Villebrock; în felul acesta, nemaifiind nevoiţi să intrăm în oraş şi să tragem la han, vom scăpa de întrebări şi de curioşi şi totodată ne va fi mai la îndemână să schimbăm caii sau veşmintele, dacă ar trebui cumva să facem lucrul acesta.
— Să mergem atunci, Remy: drept înainte spre burg.
O apucară la stânga pe o cărăruie puţin umblată, dar care, pe cât se părea, o tăia de-a dreptul spre Villebrock.
Henri părăsi şoseaua în acelaşi punct ca şi ei, luând-o pe aceeaşi potecă, şi se ţinu mai departe după dânşii, dar căutând să rămână tot timpul la oarecare distanţă în urmă.
Remy era totuşi stăpânit de o îngrijorare, după cum se putea vedea din privirile sale piezişe, din faptul că n-avea astâmpăr o clipă şi, mai cu seamă, din gestul pe care-l făcea atât de des, încât aproape devenise un tic, sucindu-şi mereu gâtul ca să se uite ameninţător înapoi şi dând pinteni brusc bidiviului.
E lesne de înţeles că toate aceste mărturii nu puteau să-i scape tovarăşei sale de drum.
Sosiră, în sfârşit, la Villebrock.
Din cele două sute de case pe care le cuprindea aşezarea, nici una nu era locuită; câţiva câini lăsaţi de izbelişte, câteva pisici rătăcite erau singurele vietăţi ce cutreierau înspăimântate burgul pustiu, unii chemându-şi stăpânii cu urlete prelungi, celelalte fugind sprintene pentru a se opri puţin mai apoi, când se socoteau la adăpost, scoţând numai botul şi adulmecând pe sub stinghia unei porţi sau prin răsuflătoarea unei pivniţe.
Remy bătu la vreo douăzeci de case, dar nimeni nu-l auzi şi nici el nu apucă să vadă nimic.
La rândul său, Henri, ce se ţinea pas cu pas ca o umbră după călători, la rândul său, Henri se oprise în dreptul primei case din burg şi bătuse în poartă, dar fără nici un folos, la fel ca şi cei ce mergeau înaintea sa: bănuind că burgul fusese lăsat în voia soartei din pricina războiului, aşteptă pentru a pleca mai departe până ce călătorii se vor fi hotărât într-un fel.
Aşa şi făcură, de altminteri, după ce caii se ospătară cu grăunţele pe care slujitorul le descoperise în lădoiul unui han părăsit.
— Doamnă – spuse atunci Remy – în clipa de faţă nu ne mai aflăm într-o ţară paşnică şi nici în împrejurări obişnuite; nu se cuvine deci să ne jucăm cu viaţă noastră ca nişte copii. Oricând s-ar putea să cădem în mâinile unei şleahte de francezi ori de flamanzi, fără să mai vorbim de spanioli, căci în situaţia atât de ciudată în care se află ţările flamande, pretutindeni pesemne mişună haite de soldaţi pleşcaşi şi tot soiul de vântură-ţară; dacă aţi fi bărbat, aş vorbi altfel cu dumneavoastră, dar sunteţi femeie, sunteţi tânără şi frumoasă, aşa încât nu numai viaţa, dar şi cinstea dumneavoastră sunt în primejdie.
— Oh, viaţa mea, viaţa mea nu înseamnă nimic – suspină Diane.
— Dimpotrivă, doamnă – răspunse Remy – viaţa poate să însemne foarte mult când are un scop.
— Şi atunci ce crezi c-ar trebui să facem? Te las pe dumneata să gândeşti şi să hotărăşti în locul meu. Ştii doar că gândurile mele sunt departe de lumea aceasta.
— În cazul acesta, doamnă – răspunse slujitorul – dacă vreţi să ascultaţi sfatul meu, ar fi mai bine să rămânem aici; văd o mulţime de case în care am putea afla un adăpost sigur; sunt înarmat şi ne vom apăra, dacă voi socoti că suntem în măsură s-o facem, sau ne vom ascunde, dacă-mi voi da seama că suntem prea slabi.
— Nu, Remy, nu, trebuie să merg mai departe, nici o piedică nu mă poate opri – răspunse Diane, clătinând din cap. Nu m-aş teme decât pentru dumneata, dacă aş fi în stare să mă tem de ceva.
— Atunci, să plecăm – spuse Remy.
Şi dădu pinteni calului fără să mai rostească un singur cuvânt.
Diane se ţinu după el, iar Henri du Bouchage, care poposise o dată cu ei, porni la drum în urma lor.
LXIX
APA
Pe măsură ce călătorii înaintau, priveliştea meleagurilor pe care le străbăteau era din ce în ce mai curioasă.
Câmpurile păreau lăsate în părăsire, la fel ca şi burgurile şi satele.
Într-adevăr, nicăieri nu se vedeau vaci păscând pe izlazuri, nicăieri vreo capră căţărându-se pe coasta muntelui sau ridicându-se în două picioare de-a lungul gardurilor vii ca să apuce cu gura mugurii proaspeţi ai mărăcinilor şi lăstarii viţei sălbatice, nicăieri vreo turmă însoţită de păstorul ei, nicăieri vreun plugar mergând în urma plugului, nici un negustor ambulant colindând satele cu bocceaua la spate, nici un căruţaş hăulind cu un glas răguşit un cântec de pe plaiurile nordice şi păşind legănat lângă căruţa lui îngreunată de povară, în mână cu un bici din care trosneşte când şi când.
Cât puteai cuprinde cu ochiul, pe câmpiile îmbelşugate, pe colinele scunde, în fineţe, sub poala pădurilor, nu se zărea nici un chip omenesc, nu se auzea nici un glas. Întreaga fire părea să fie în ajunul zilei în care omul şi vietăţile necuvântătoare fuseseră plăsmuite.
Amurgea. Cuprins de uimire şi împărtăşind simţămintele călătorilor care mergeau înaintea lui, Henri cerceta văzduhul, copacii, zările îndepărtate, ba chiar şi norii, căutând explicaţia acestui fenomen neliniştitor.
Singurele făpturi care însufleţeau această mohorâtă singurătate, profilându-se pe cerul împurpurat de soarele ce asfinţea, erau Remy şi tovarăşa sa de drum, aplecaţi în şa ca şi cum ar fi tras cu urechea, pândind un cât de mic zvon ce ar fi putut răzbate până la ei; pe urmă, în spatele lor, la vreo sută de paşi, silueta lui Henri, păstrând mereu aceeaşi distanţă şi aceeaşi ţintă.
Noaptea se lăsă neguroasă şi rece, vântul dinspre nord-est prinse a şuiera prin văzduh, împânzind pustietăţile cu vaietul său, şi mai ameninţător decât tăcerea.
Remy opri calul însoţitoarei sale, apucându-l de frâu.
— Doamnă – îi spuse el – ştiţi foarte bine că nu cunosc frica, după cum ştiţi, de asemenea, că n-aş fi în stare să dau înapoi nici măcar cu un pas numai ca să-mi cruţ viaţa; şi totuşi nu mă dumiresc ce se întâmplă cu mine astă-seară, dar simt cum o toropeală neaşteptată îmi încătuşează toate puterile, îmi taie mâinile şi picioarele, împiedicându-mă să mai fac vreun pas. Poate că asta se cheamă spaimă, ori sfială, ori panică, spuneti-i cum vreţi, doamnă, dar vă mărturisesc că pentru prima oară în viaţa mea... mi-e frică...
Diane se întoarse; poate că semnele astea ameninţătoare îi scăpaseră din vedere, poate că nu observase nimic.
— Tot se mai ţine după noi? întrebă ea.
— O, nu mai e vorba de dânsul acum – îi răspunse Remy. Nu vă mai gândiţi la el, vă rog; e singur şi mă pot oricând măsura cu un om singur. Nu, primejdia de care mă tem sau, mai degrabă, pe care o simt, pe care o bănuiesc, mai mult din instinct decât cu ajutorul gândirii, primejdia aceasta care se apropie şi ne ameninţă, care, poate, ne împresoară acum pare să fie de alt soi; este o primejdie necunoscută, tocmai de aceea e o primejdie în ochii mei.
Diane clătină din cap.
— Ştiţi ce, doamnă – spuse Remy – vedeţi acolo nişte sălcii cu crengile aplecate ce înnegresc în zare?
— Da.
— Lângă copacii aceştia se zăreşte o căsuţă; vă rog din suflet să mergem acolo; dacă e cumva locuită, cu atât mai bine, fiindcă vom putea cere găzduire, iar dacă nu e, n-avem decât să intrăm înăuntru şi să punem stăpânire pe ea, doamnă. Vă rog din toată inima să nu vă împotriviţi.
Emoţia de care era cuprins Remy, glasul lui tremurător, stăruinţa convingătoare a cuvintelor sale o înduplecară pe tovarăşa sa de drum să-i facă pe plac.
Îşi îndreptă, aşadar, calul în direcţia arătată de Remy.
După câteva minute, călătorii băteau la poarta casei, umbrită într-adevăr, de un pâlc de sălcii.
Un pârâu, afluent al râului Nèthe care curgea de la o depărtare de un sfert de leghe, un pârâu zic, tivit pe margini cu stufăriş şi cu malurile acoperite de iarbă deasă ca un covor, scălda, clipocind, cu undele sale rădăcinile sălciilor; în spatele casei cu ziduri de cărămidă şi acoperită cu olane se întindea o grădiniţă împrejmuită cu gard viu.
Totul era pustiu, părăsit şi trist.
Nimeni nu răspunse la bătăile înteţite ale călătorilor.
Remy nu stătu mult pe gânduri: scoase pumnalul din teacă, reteză o creangă de salcie, pe care o vârî între toc şi broasca uşii, apoi se opinti pentru a forţa încuietoarea. Uşa se deschise.
Remy intră buzna în casă. Fiecare lucru pe care-l făcea de un ceas încoace era săvârşit cu nerăbdarea unui om mistuit de friguri. Broasca destul de primitivă, meşterită în atelierul unui fierar din vecinătate, sărise din locaşul ei aproape fără nici o împotrivire.
Remy o împinse grăbit înăuntru pe însoţitoarea sa, închise uşa după el, o înţepeni cu un zăvor gros şi, simţindu-se, în sfârşit, ferecat ca într-o fortăreaţă, răsuflă adânc de parcă ar fi scăpat de la moarte.
Nu se mulţumi totuşi cu faptul că reuşise s-o pună la adăpost pe stăpâna lui, ci căută să-i facă rost de un culcuş în unica încăpere de la etaj, unde găsi pe bâjbâite un pat, un scaun şi o masă.
Pe urmă, simţindu-se ceva mai liniştit, în privinţa ei, coborî în odăile de jos şi se aşeză la pândă în dreptul unei ferestre apărate de gratii, urmărind prin oblonul întredeschis mişcările contelui, care, în clipa în care îi văzuse intrând înăuntru, se grăbise să se apropie de casă.
Henri era muncit de aceleaşi gânduri negre ca şi Remy.
"Nu mai încape nici o îndoială – îşi spunea în sinea lui – o primejdie pe care noi nici n-o putem bănui, dar pe care locuitorii de prin părţile astea o cunosc foarte bine, pluteşte asupra acestor meleaguri; războiul bântuie ţinutul, francezii au cucerit oraşul Anvers ori sunt pe cale să-l cucerească: de aceea ţăranii, înfricoşaţi, şi-au luat lumea-n cap, căutându-şi adăpost prin oraşe."
Deşi explicaţia era menită să-l liniştească, tânărul nu se simţi totuşi cu sufletul împăcat. De altminteri, avusese darul să-i îndrepte gândurile spre cu totul alte preocupări.
"Ce-or fi căutând prin părţile astea Remy şi stăpâna sa? se întrebă el. Ce nevoie neînduplecată îi îndeamnă să înfrunte o primejdie atât de cumplită? Oh! De astă dată trebuie să aflu, fiindcă a sosit momentul să stau de vorbă cu femeia aceasta şi să pun capăt o dată pentru totdeauna îndoielilor ce mă frământă. Nicăieri încă nu mi-a ieşit în cale un prilej atât de fericit."
Şi porni spre casă.
După câţiva paşi însă se opri brusc.
"Nu, nu – îşi spuse el, pironit de una din acele neaşteptate şovăieli de care sunt adeseori cuprinse inimile îndrăgostiţilor – nu, am să-mi port crucea până la capăt. De altfel, nu e liberă oare să facă ce pofteşte şi, la urma urmei, poate că nu ştie nimic despre bazaconiile pe care le-a scornit pe seama ei nemernicul ăsta de Remy? O, el şi numai el e capul răutăţilor, el, care căuta să mă încredinţeze că stăpâna sa nu iubeşte pe nimeni! Dar, de ce să nu fim drepţi, omul ăsta putea oare de dragul meu, adică de dragul unui necunoscut, să dea în vileag secretele stăpânei sale? Nu, nu! Orice s-ar fi întâmplat, tot nefericit aş fi fost, şi lucrul cel mai groaznic în nenorocirea ce m-a lovit este că sunt singurul vinovat şi că nu pot trage la răspundere pe nimeni altcineva. Şi pentru ca nenorocirea mea să fie deplină, nu mai lipseşte decât să descopăr adevărul în întregime; nu mai lipseşte decât s-o văd pe femeia aceasta, în clipa când va ajunge în tabără, sărind de gâtul unui gentilom şi spunându-i: "Uite prin câte am trecut, acum poţi să-ţi dai seama, în sfârşit, cât de mult te iubesc!" Ei bine, am să mă ţin după dânsa pas cu pas până acolo; am să văd cu ochii mei ceea ce mă cutremur numai când mă gândesc c-am să văd şi voi muri răpus de această privelişte: în felul acesta, tunul sau muschetele voi fi scutite de o lovitură. O, Doamne sfinte – adăugă Henri, însufleţit de unul dintr-acele imbolduri înaripate ce uneori îşi luau zborul din adâncul inimii sale pline de evlavie şi de iubire – ştii bine că n-am căutat această ultimă şi covârşitoare suferinţă: mă duceam să întâmpin de bună voie, zâmbitor, o moarte liniştită şi încununată de glorie, doream să cad pe câmpul de luptă cu numele tău, Atotputernicule, pe buze şi cu un alt nume, cu numele ei, în inimă! Tu însă n-ai vrut aşa, mi-ai hărăzit un sfârşit disperat, plin de amărăciune şi de zbucium. Facă-se voia ta, fie numele tău binecuvântat!" Pe urmă, amintindu-şi de zilele de aşteptare şi de nopţile chinuite pe care le petrecuse în faţa necruţătoarei case, îşi spuse că, în definitiv, în afara îndoielilor ce-l mistuiau, soarta era mult mai puţin vitregă cu el acum decât la Paris, de vreme ce avea parte măcar s-o vadă când şi când şi să-i audă glasul pe care nu-l auzise niciodată şi, în timp ce mergea în urma ei, mireasma stăruitoare pe care o răspândeşte făptura femeii iubite venea în răstimpuri să-i dezmierde obrazul.
"Deocamdată însă – continuă el să-şi depene gândurile, cu ochii aţintiţi asupra lăcaşului în care era ferecată – în aşteptarea sfârşitului ce mi-a fost hărăzit, în timp ce dânsa se odihneşte aici, înăuntru, mă voi aciua, la rândul meu, sub arborii aceştia. Mai am obrazul să mă plâng, când pot să-i aud glasul de câte ori se întâmplă să spună ceva, când pot să-i întrezăresc umbra pe fereastră?! O, nu, nu! N-am de ce să mă plâng. Doamne Dumnezeule, sunt mai fericit decât mi-aş fi putut închipui!"
Şi Henri sa culcă la picioarele sălciilor ce-şi desfăşurau crengile deasupra căsuţei, ascultând cu un simţământ plin de melancolie, pe care cuvintele nu-l pot zugrăvi, susurul apei ce curgea în apropiere.
Deodată tresări; bubuitul tunului ce bătea dinspre miazănoapte îi trecu pe la ureche, purtat de palele vântului.
"Ce mă fac? se nelinişti el. Am s-ajung prea târziu; au pornit atacul asupra oraşului Anvers."
Primul imbold al lui Henri fu să se scoale de jos, să încalece pe cal şi să alerge, călăuzit de bubuituri, pe dmpul de bătălie; în cazul acesta însă ar fi însemnat s-o părăsească pe Diane şi să moară muncit de îndoieli.
Dacă întâmplarea nu i-ar fi scos-o în cale, Henri şi-ar fi văzut de drum, fără să se mai uite înapoi, fără să suspine după trecut, fără nici o părere de rău pentru ceea ce-l aştepta: dar, din clipa în care o întâlnise, îndoiala se strecurase în sufletul său şi, o dată cu îndoiala, şi nehotărârea. Rămase deci acolo unde se afla.
Timp de două ceasuri stătu aşa culcat, trăgând cu urechea la detunăturile ce se ţineau lanţ şi al căror zgomot răbufnea până la el, întrebându-se de unde puteau să vină bubuiturile acelea neregulate şi mult mai puternice care acopereau în răstimpuri clocotul tunurilor.
Nici prin gând nu i-ar fi trecut că răbufnirile acelea erau iscate de navele fratelui său care săreau în aer.
În sfârşit, pe la orele două, zarva se potoli; la două şi jumătate nu se mai auzea nimic.
Zgomotul tunurilor, pe cât se părea, nu pătrunsese înăuntrul casei ori, dacă pătrunsese, oaspeţii ei de o noapte nu se sinchisiseră câtuşi de puţin.
"În momentul acesta – chibzuia Henri – oraşul Anvers a căzut şi fratele meu a ieşit biruitor din luptă; după Anvers însă vine la rând Gand, iar după Gand, Bruges, aşa că voi găsi oricând prilejul de a muri ca un viteaz. Dar înainte de a muri vreau totuşi să ştiu ce caută femeia aceasta în tabăra francezilor."
Şi cum, după toate zguduirile ce făcuseră să se cutremure văzduhul, natura îşi redobândise liniştea ei dintotdeauna, Joyeuse, înfăşurat în pelerină, puse din nou capul jos şi nu se mai clinti din loc.
Aţipise tocmai, cuprins de acea toropeală de care te simţi biruit când noaptea e pe sfârşite şi împotriva căreia voinţa omului nu are nici o putere, când bidiviul său, care păştea la câţiva paşi de el, ciuli urechea şi necheză trist.
Henri deschise ochii.
Dobitocul, stând în picioare, cu capul sucit într-o parte, adulmeca briza, care îşi schimbase direcţia înainte de revărsatul zilei, adiind dinspre sud-est.
— Ce s-a întâmplat, dragul meu şoiman? îl întrebă tânărul, ridicându-se de jos şi mângâind cu palma grumazul animalului. Ai văzut trecând vreo vidră şi te-ai speriat, ori îţi pare rău că nu eşti la adăpost, într-un grajd ca lumea?
Ca şi când ar fi înţeles întrebarea şi ar fi vrut să-i dea un răspuns, cu o mişcare sprintenă şi spontană, dobitocul se întoarse cu capul spre Lierre şi rămase locului ascultând, cu ochii aţintiţi în depărtare şi nările umflate.
— Ia te uită! murmură Henri. Pare-mi-se că-i ceva mai serios decât credeam: nişte haite de lupi care merg pesemne pe urmele armatei spre a se ospăta cu hoiturile celor căzuţi.
Calul necheză iar, lăsând capul în jos, apoi, ţâşnind ca fulgerul din loc, o rupse la fugă spre apus. Alergând însă trecu pe lângă stăpânul său, care întinse mâna şi-l prinse în treacăt de dârlogi, silindu-l să se oprească. Fără a mai pierde vremea să apuce frâul, Henri îşi înfipse degetele în coama lui şi se săltă în şa. Şi cum era un iscusit călăreţ, de îndată ce se văzu călare, reuşi să supună animalul şi să-i strunească.
După câteva clipe însă, Henri auzi la rândul său ceea ce auzise calul puţin mai înainte şi, spre mirarea lui, omul se simţi cotropit de aceeaşi spaimă năprasnică pe care o încercase dobitocul eu instinctul lui primitiv.
Un freamăt neîntrerupt, ce aducea cu vuietul vântului, când şuierător, când profund, se ridica din diferite puncte, de-a lungul unui semicerc ce părea să îmbrăţişeze cuprinsul de la miazăzi spre miazănoapte; în răstimpuri, învăluirile unei adieri răcoroase, încărcată parcă de o burniţă fina, făceau să se audă mai clar freamătul acela ce semăna cu mugetul mării învolburate când se revarsă asupra unor ţărmuri stâncoase.
"Ce-o mai fi şi asta? se întrebă Henri. Să fie oare vuietul vântului? Nu, de vreme ce zgomotul e adus de vânt şi sunt două sunete deosebite pe care le aud desluşit. Ori poate o armată în marş? Ba nu (şi îşi aplecă urechea spre pământ), fiindcă în cazul acesta s-ar auzi tropotul paşilor, zăngănitul armurilor, strigătele ostaşilor. Să fie atunci duduitul unui foc mistuitor? Nici asta, fiindcă nu se zăreşte nici o licărire în zare, ba chiar, dimpotrivă, cerul pare să se întunece."
Zgomotul se înteţi auzindu-se din ce în ce mai lămurit: s-ar fi zis că e huruitul necurmat, năprasnic, clocotitor a o mie de tunuri ce se rostogoleau în depărtare pe caldarâm.
Henri fu încredinţat, în primul moment, că găsise explicaţia tărăboiului, atribuindu-i pricina arătată mai sus, pentru ca o clipă mai apoi să se răzgândească:
"Nu se poate – îşi spuse el – nu există nici o şosea pietruită prin partea locului şi nici armata nu are o mie de tunuri."
Vuietul se apropia tot mai mult.
Henri îşi mână calul la galop şi se urcă pe un dâmb. "Ia te uită!" se minună el, ajungând în vârful colinei.
Calul său văzu însă ceva mai devreme priveliştea ce se desfăşura sub ochii tânărului cavaler, căci nu se înduplecase să meargă in direcţia aceea decât după ce-i sângerase pântecele cu pinteni, iar când ajunse pe culme, se ridică în două picioare, mai-mai să-l răstoarne din şa pe călăreţ. Ceea ce vedeau în momentul acela atât calul cât şi călăreţul era o fâşie albicioasă, atotcuprinzătoare, nesfârşită, aidoma unei cote desenate pe o hartă, ce înainta pe întinsul câmpiei ca un cerc uriaş, îndreptându-se spre mare.
Şi fâşia aceasta se lăţea clipă de clipă sub privirea lui Henri, ca o trâmbă de pânză desfăşurată.
Tânărul privea fenomenul acela atât de ciudat fără a şti ce hotărâre să ia, când întorcând ochii spre locul pe care tocmai îl părăsise, observă că pajiştea începuse să mustească şi că pârâul se revărsase, înecând în undele sale, ce se umflau fără nici o pricină vădită, stufărişul care, cu un sfert de oră mai înainte, acoperea amândouă malurile.
Apa creştea încetul cu încetul în partea dinspre casă.
— Vai de capul tău, zevzecule! exclamă Henri. Cum de nu ţi-ai dat seama?! E apa! Apa! Flamanzii au spart digurile!
Henri se repezi numaidecât spre casă şi începu să bată în uşă ca scos din minţi.
— Deschideţi! Deschideţi! strigă el.
Nimeni nu-i răspunse.
— Deschide, Remy! strigă tânărul, înnebunit de spaimă. Deschide, sunt eu, Henri du Bouchage, deschide odată!
— Nu era nevoie să spuneţi cine sunteţi, domnule conte – îi răspunse Remy din casă – v-am recunoscut de mult. Luaţi seama însă: dacă îndrăzniţi cumva să spargeţi uşa, veţi da peste mine îndărătul ei, cu un pistol în fiecare mână.
— Dar nu înţelegi, nesocotitule – răcni Henri, disperat – vine apa, apa, apa!...
— Nu şade frumos să umblaţi cu scorneli, cu tertipuri şi vicleşuguri, care nu sunt de obrazul dumneavoastră, domnule conte! Vă spun că nu veţi intra înăuntru decât trecând peste trupul meu.
— Prea bine atunci, am să trec dacă n-am încotro – izbucni Henri – dar de intrat tot am să intru! În numele cerului, în numele Atotputernicului Dumnezeu, pentru mântuirea sufletului tău şi al stăpânei tale, vroi să-mi deschizi?
— Nu!
Tânărul se uită împrejur şi dădu cu ochii de coşcogea pietroiul, aidoma pietrelor homerice pe care Ajax Telamon le prăvălea asupra duşmanilor săi; îl luă în braţe, îl ridică deasupra capului şi, apropiindu-se de casă, îl azvârli în uşă.
Uşa zbură în ţăndări. În aceeaşi clipă un glonţ trecu şuierând pe la urechea lui Henri, dar fără să-l atingă. Henri tăbărî, asupra lui Remy. Slujitorul scoase şi cel de-al doilea pistol, dar de astă dată nu se aprinse decât capsa.
— Nu vezi, smintitule, că nu sunt înarmat? strigă Henri. Ce rost are să te aperi împotriva unui om care nu vrea să-ţi facă nici un rău?! Mai bine deschide ochii şi priveşte! Şi-l târî după el până în dreptul geamului, pe care-l sparse cu pumnul: Ei, vezi acum, spune, vezi?
Şi-i arătă cu degetul nesfârşita pânză de apă ce albea în zare şi care înainta făcând să duduie pământul, ca avangarda unei armate uriaşe.
— Apa! murmură Remy.
— Da, apa! Apa! strigă Henri. Ne cotropeşte; priveşte jos, la picioarele noastre: gârla s-a revărsat şi creşte mereu; peste cinci minute n-o să mai putem ieşi de aici.
— Doamnă! răcni slujitorul. Doamnă!
— Fără ţipete, Remy, şi fără panică. Du-te de pregăteşte caii, repede, repede!
"O iubeşte – se gândi Remy – cu siguranţă c-o s-o salveze."
Slujitorul o rupse la fugă spre grajd, iar Henri urcă într-un suflet scara.
Auzind ţipătul lui Remy, Diane deschise uşa. Tânărul o luă în braţe ca pe un copil. Crezând că-i vorba de o trădare sau de o samavolnicie, Diane se zbătea din răsputeri, agăţându-se de tocul uşii.
— Spune-i, omule – strigă Henri – ci spune-i odată că vreau s-o salvez.
Remy, care tocmai se întorcea cu cei doi gonaci, auzi strigătul tânărului.
— Da, da! întări el. Da, aşa e, vrea să vă salveze, doamnă, mai bine zis o să vă salveze de la înec. Veniţi aici, veniţi!
LXX
FUGA
Fără a mai pierde vremea s-o liniştească pe Diane, Henri ieşi cu ea în braţe afară din casă şi vru s-o aşeze în faţa lui, pe cal.
Cu un gest ce mărturisea o nestăpânită repulsie, femeia însă reuşi să scape din veriga aceasta însufleţită, lunecând în braţele lui Remy, care o aşeză în şa pe calul pregătit pentru dânsa.
— Ce faceţi, doamnă? spuse Henri. Atât de greşit înţelegeţi simţămintele mele? Nu m-am gândit nici o clipă, vă rog să mă credeţi, la plăcerea de a vă ţine în braţe şi de a vă strânge bărbăteşte la piept, deşi pentru această fericire fără de seamăn aş fi fost gata să-mi dau şi viaţa. Trebuie însă neapărat să fugim mai repede chiar decât pasărea în zbor. Uitaţi-vă, uitaţi-vă, vedeţi că şi păsările fug?
Într-adevăr, în lumina pâcloasă a zorilor ce abia începeau să mijească, văzduhul era împânzit de o sumedenie de fluierari şi porumbei ce-şi fâlfâiau de zor aripile, înspăimântaţi şi, în noaptea cutreierată de obicei doar de zborul tăcut al liliecilor, fâlfâitul aripilor fremătătoare ce-şi croiau drum ajutate de fioroasa răbufnire a vuitului avea un sunet cobitor pentru ureche şi era o privelişte năucitoare pentru ochi.
Diane nu catadicsi să-i răspundă; şi cum se afla urcată în şa, se mulţumi doar să-şi mâne calul la drum, fără să se mai uite înapoi. Dar cum şi gonaciul ei, şi acela al lui Remy băteau de două zile drumurile fără întrerupere, erau cât se poate de obosiţi.
Henri întorcea mereu capul şi, văzându-i că nu sunt în stare să se ţină după el, zise stăruitor:
— Uitaţi-vă, doamnă, calul meu e mult mai iute decât armăsarii dumneavoastră; oricât mă silesc să-l ţin în frâu, mereu o ia înainte. Vă rog din suflet, doamnă, cât mai e vreme, nu vă mai cer acum să-mi daţi voie să vă ţin în braţe, nu doresc nimic altceva decât să luaţi calul meu şi să mi-l lăsaţi mie pe-al dumneavoastră.
— Mulţumesc, domnule! răspunse călătoarea, liniştită ca de obicei, cu un glas în care nu se simţea nici cea mai mică înfiorare.
— Dar bine, doamnă! exclamă Henri, aruncând în urmă o privire disperată. Vine apa peste noi! I-auziţi! I-auziţi!...
Într-adevăr, o clipă mai târziu un trosnet înfricoşător răsună în văzduh: digul unui sat fusese năpădit de puhoaie; bârnele, bulumacii, terasele se surpaseră, un îndoit şir de pari se frânsese cu o bubuitură ca de tunet, şi apa, prăvălindu-se mugitoare peste ruine, începea să cotropească o pădure de stejari, ale căror coame se vedeau fremătând şi ale căror crengi se auzeau pârâind ca şi cum un stol de diavoli înaripaţi zbura prin frunzişuri.
Arborii dezrădăcinaţi ce se izbeau de părcane, bârnele caselor prăbuşite ce pluteau la suprafaţa apei, nechezatul şi ţipetele îndepărtate ale oamenilor şi ale cailor târiţi de şuvoaie se împleteau într-o îngemănare de sunete atât de ciudate şi de lugubre, încât înfrigurarea de care era cuprins Henri se strecură şi în inima nepăsătoare şi neîmblânzită a Dianei.
Călătoarea dădu pinteni calului, şi dobitocul, ca şi când ar fi simţit la rându-i primejdia ce-i pândea din clipă-n clipă, îşi încordă puterile, silindu-se să scape.
Apa însă înainta necontenit, câştigând tot mai mult teren, şi se vedea cât de colo că, în mai puţin de zece minute, avea să-i ajungă din urmă pe călăreţi.
Henri se oprea mereu ca să-şi aştepte tovarăşii de drum.
— Mai repede, doamnă! striga el. Vă rog din suflet, mai repede! Vine apa, dă peste noi! Uite-o!
Noianul de ape sosea, într-adevăr, învolburat, spumegător, clocotind furios; mătură ca pe un fulg casa în care Remy îşi adăpostise stăpâna; săltă în sus ca pe un pai barca priponită de malul gârlei şi, plin de măreţie, uriaş, rostogolindu-şi vălătucii ca pe nişte şerpi încovrigaţi, ajunse, drept ca un zid, în spatele cailor ce-i purtau pe Remy şi pe Diane.
Henri scăpă un strigăt îngrozit şi se întoarse din drum ca şi cum ar fi vrut să înfrunte puhoiul.
— Dar nu vă daţi seama că viaţa dumneavoastră e în primejdie?! urlă el disperat. Poate că mai e timp încă, doamnă, daţi-vă jos de pe cal şi veniţi cu mine, veniţi aici!
— Nu, domnule! se împotrivi ea.
— Peste un minut va fi prea târziu! Uitaţi-vă, uitaţi-vă numai!...
Diane întoarse capul: apa se afla doar la cincizeci de paşi.
— Aşa mi-a fost scris – spuse ea. Nu mai staţi, domnule, fugiţi, fugiţi!
Calul încălecat de Remy se poticni istovit, îngenunchind cu amândouă picioarele din faţă şi, cu toate sforţările călăreţului său, nu mai fu în stare să se ridice de jos.
— Salvaţi-o! Salvaţi-o! Chiar dacă nu vrea! strigă Remy.
Şi în aceeaşi clipă, tocmai când încerca să-şi scoată picioarele din scări, puhoiul se prăvăli ca un zid uriaş poste capul credinciosului slujitor.
În faţa acestei privelişti, stăpâna sa sări jos de pe cal, hotărâtă să moară împreună cu Remy. Văzând ce voia să facă, Henri sărise din şa o dată cu dânsa; o cuprinse încercuindu-i mijlocul cu braţul drept şi, urcându-se din nou pe cal, porni într-o întinsoare la drum.
— Remy, Remy! striga Diane, întinzând braţele spre el, Remy!
Un ţipăt îi răspunse. Remy ieşise la suprafaţa apei şi, însufleţit de acea neistovită speranţă, deşi lipsită de orice temei, ce stăruie până în ultima clipă în sufletul muribundului, înota, agăţat de o bârnă.
Calul său trecu pe lângă el, bătând apa cu picioarele din faţă, în timp ce valurile împresurau bidiviul stăpânei sale, iar ceva mai încolo, la o distanţă de cel mult douăzeci de paşi de iureşul apelor, Henri împreună cu tovarăşa sa alergau sau mai curând zburau pe cel de-al treilea cal, înnebunit de groază.
Remy nu mai regreta viaţa de care trebuia să se despartă, de vreme ce murea cu speranţa că singura fiinţă pe care o iubea pe lume avea să fie salvată.
— Rămâneţi cu bine, doamnă, rămâneţi cu bine! strigă slujitorul. Mi-a fost dat să plec înainte şi am să-i spun celui care ne-aşteaptă că nu trăiţi decât pentru...
Remy nu mai apucă să sfârşească: un munte de apă se revărsă peste capul său, spărgându-se la picioarele calului încălecat de Henri.
— Remy, Remy! răcni Diane. Remy, vreau să mor cu tine! Domnule, vreau să-l aştept, vreau să cobor. Pentru numele lui Dumnezeu, înţelege odată că vreau!
Ultimele vorbe fură rostite cu atâta hotărâre şi cu o atât de sălbatică dârzenie, încât tânărul îşi slăbi strânsoarea braţelor, lăsând-o să alunece jos.
— Prea bine, doamnă! Dacă-i aşa, o să murim aici câteşitrei. Nu pot decât să vă mulţumesc că-mi prilejuiţi această fericire la care nu m-aş fi gândit niciodată.
Şi cum, spunând aceste cuvinte, îşi strunise calul, puhoiul clocotitor se năpusti asupra lui aşa cum se năpustise mai înainte asupra lui Remy; dar în acelaşi moment, într-un suprem imbold de iubire, Henri o apucă de braţ pe tânăra femeie, care şi coborâse de pe cal.
Valurile îi încercuiră, vârtejul turbat îi târî cu el câteva clipe, laolaltă cu tot felul de hârburi.
Era, într-adevăr, un spectacol de toată frumuseţea să vezi sângele rece de care dădea dovadă omul acesta, atât de tânăr şi atât de devotat, care, cufundat în apă numai până la brâu, părea să stăpânească valurile, în timp ce o sprijinea cu o mână pe însoţitoarea lui, iar pe de altă parte, îndrumând cu ajutorul genunchilor ultimele sforţări ale calului ce sta gata să-şi dea suflarea, căuta să folosească şi cele din urmă zvârcoliri ale agoniei sale.
Timp de câteva clipe avu loc o luptă înfricoşătoare, în care Diane, sprijinită de Henri cu mâna dreaptă, rămase cu capul deasupra apei, în vreme ce, cu stânga, tânărul se silea să îndepărteze bârnele plutitoare şi leşurile care, izbindu-se de calul său, ar fi putut să-l ducă la fund ori să-i zdrobească oasele.
Unul din aceste trupuri ce pluteau la suprafaţa apei, trecând pe lângă ei, strigă sau mai bine zis suspină:
— Rămâneţi cu bine, doamnă, rămâneţi cu bine!
— Sfinte Dumnezeule! exclamă tânărul. E Remy! Stai c-am să te scap şi pe tine!
Şi fără să se gândească la pericolul pe care-l înfăţişa o greutate în plus, îl apucă de mânecă pe Remy şi-l rezemă de coapsa lui stângă, îngăduindu-i astfel să răsufle în voie.
În acelaşi timp însă calul, istovit de această întreită povară se afundă în apă, întâi până la gât, apoi până la ochi şi, în cele din urmă, când nu mai avu putere să se ţină pe picioare, îşi îndoi genunchii şi scăpătă în adânc.
— S-a sfârşit! îngână Henri. Doamne, primeşte în mâinile tale viaţa mea pe care am păstrat-o neprihănită. Iar dumneavoastră, doamnă, vă încredinţez sufletul meu care era cu totul închinat dumneavoastră!
În momentul acela Henri simţi că slujitorul îi scăpase din mână; nu făcu însă nici o sforţare ca să-l reţină: îşi dădea seama că orice împotrivire era de prisos.
Singura lui grijă fu s-o sprijine pe Diane, ajutând-o să se menţină la suprafaţă, pentru ca ea, cel puţin, să moară la urmă, iar el să-şi poate spune în ultima clipă că făcuse tot ce-i stătea în putere pentru a o scăpa de la moarte.
Deodată însă, tocmai când se pregătea să-şi dea obştescul sfârşit, un strigăt de bucurie răsună în apropiere.
Se întoarse şi-l văzu pe Remy, care izbutise să se agaţe de o barcă.
Luntrea făcea parte din acareturile căsuţei şi fusese smulsă de la locul ei de apele revărsate; valurile o târâseră cu ele, şi Remy care între timp, datorită lui Henri, se întremase, Remy, în clipa în care o văzu trecând prin dreptul său, se desprinsese de însoţitorii săi şi, gâfâind şi lovind apa cu braţele, din două mişcări ajunsese lângă ea.
Cele două vâsle erau atârnate de slaiuri, iar o cange se rostogolea la fund.
Întinse cangea spre Henri şi tânărul se agăţă de ea, trăgând-o după dânsul pe Diane, pe care apoi o ridică în braţe şi o trecu peste umerii săi, încredinţând-o lui Remy. Pe urmă, prinzându-se la rândul său de marginea bărcii, se urcă lângă ei.
Primele mijiri ale revărsatului de ziuă scoaseră la iveală câmpiile înecate şi luntrea ce se legăna ca o scamă rătăcită pe faţa oceanului acoperit de tot felul de rămăşiţe.
În stânga lor, la o distanţă de aproape două sute de paşi, se înălţa o colină scundă care, împresurată de valuri, părea o insulă în mijlocul mării.
Henri apucă lopeţile şi începu să vâslească în direcţia colinei, spre care de altfel îi mâna şi curentul apei.
Remy luă în mână cangea şi, proţăpit în picioare la prova bărcii, căuta să îndepărteze bârnele şi dulapii de care luntrea s-ar fi putut izbi.
Datorită puterii lui Henri şi îndemânării lui Remy, ieşiră la liman sau, mai bine zis, se izbiră de colină.
Remy sări pe uscat şi, apucând lanţul bărcii, o trase spre el.
Henri se apropie s-o ridice pe Diane în braţe, dar ea se mulţumi doar să-i întindă mâna şi, sculându-se singură de jos, sări la rândul ei din barcă.
Henri suspină: o clipă îi trecu prin minte să se arunce în vâltoare şi să se înece sub privirile ei, dar un simţământ mai puternic decât voinţa lui îl ţinea legat de viaţă atâta vreme cât o avea înaintea ochilor pe femeia aceasta, în preajma căreia atâta amar de timp râvnise să se afle, fără ca dorinţa lui să se fi împlinit vreodată.
Trase barca pe uscat şi se aşeză la zece paşi de Diane şi de Remy, vânăt la faţă, cu hainele leoarcă de apa ce şiroia din ele, mai întristătoare chiar decât sângele.
Scăpaseră de primejdia cea mai ameninţătoare, adică de înec; apele descătuşate, oricât de năvalnice ar fi fost, nu puteau să crească într-atât, încât să acopere colina.
Puteau deci să contemple în voie mânia năprasnică a valurilor ce clocoteau la picioarele lor, mânie aproape tot atât de cumplită ca şi mânia lui Dumnezeu. Henri privea puhoaiele ce treceau vijelioase pe lângă ei cu un vuiet asurzitor, cărând cu duiumul cadavre de ostaşi francezi, de-a valma cu caii şi cu armele lor.
Remy simţea o durere pătrunzătoare la umăr: o bârnă ce plutea la suprafaţa apei îl lovise în clipa în care bidiviul îngenunchease sub el.
Cât priveşte pe tovarăşa sa de călătorie, în afară de faptul că era rebegită de frig, nu avusese nimic de suferit; Henri o cruţase de tot ceea ce-i stătuse în putere s-o cruţe.
Tânărul conte constată cu mirare că aceste două făpturi scăpate ca prin minune de la moarte nu se gândeau să-i mulţumească decât lui şi nu observase nici cea mai mică mărturie de recunoştinţă din partea lor faţă de bunul Dumnezeu, din îndurarea căruia, în primul rând, avuseseră parte să scape cu viaţă.
Ridicându-se cea dintâi în picioare, tânăra femeie băgă de seamă că departe de tot, în zare, înspre apus, se desluşea ceva ca nişte focuri în ceaţă.
Se înţelege de la sine că focurile ardeau pe o ridicătură pe care apele dezlănţuite nu ajunseseră s-o acopere.
După câte îşi puteau da seama la lumina dimineţii friguroase ce prinsese a miji risipind negura nopţii, focurile se aflau la o distanţă de aproape o leghe.
Remy înaintă pe spinarea colinei ce se prelungea în direcţia focurilor şi, după câtva timp, se întoarse să le spună că la vreo mie de paşi de locul unde debarcaseră începea, cel puţin asta era impresia lui, un val de pământ menit să stăvilească apele şi care mergea în linie dreaptă spre focuri. Ceea ce-l determina pe Remy să creadă c-ar putea fi vorba de o îndiguire sau poate de o şosea erau două şiruri de copaci aliniaţi de o parte şi de alta a ei şi sădiţi la distanţe egale.
Observaţiile pe care le făcu, la rândul său, Henri se potriviră întru totul cu constatările slujitorului; totuşi, în împrejurările in care se aflau, neprevăzutul juca un rol destul de însemnat.
Apele revărsate peste şesul a cărui suprafaţă avea oarecare înclinare îi azvârliseră în stânga drumului pe care-l urmau, silindu-i să facă o derivă considerabil de mare: din pricina acestei derive, la care se mai adăugase goana disperată a cailor, ei nu aveau nici o posibilitate să se orienteze.
E adevărat că începuse să se lumineze de ziuă, dar era pâclă şi cerul înnorat; să fi fost o vreme frumoasă şi senină, ar fi putut zări clopotniţa din Mannes, care se afla probabil la o depărtare de cel mult două leghe.
— Dumneavoastră, domnule conte – întrebă Remy – ce părere aveţi despre focurile astea?
— Să-ţi spun drept, focurile astea, care pe dumneata te fac să crezi c-ai putea afla lângă ele un adăpost primitor, mie mi se par, dimpotrivă, primejdioase şi-mi dau de gândit.
— Pentru ce?
— Remy – spuse Henri, coborând glasul – priveşte cadavrele astea: toate sunt de francezi, nu se vede nici un flamand printre ele; asta înseamnă că s-a întâmplat o nenorocire cumplită; digurile au fost sparte pentru ca armata franceză să fie nimicită până la ultimul om, dacă a fost cumva înfrântă; iar dacă, dimpotrivă, a învins, să nu se poată bucura de roadele biruinţei câştigate. De ce să nu ne gândim că focurile ar putea fi aprinse tot atât de bine de duşmani ca şi de prieteni, sau că e pur şi simplu vorba de un vicleşug menit să-i atragă pe fugari?
— Totuşi nu putem rămâne aici; mi-e teamă că până la urmă frigul şi foamea au s-o răpună pe stăpâna mea.
— Ai dreptate, Remy – recunoscu contele. Rămâi dumneata aici cu doamna; eu am să încerc să ajung până la dig şi am să mă întorc după aceea să vă spun ce-am aflat.
— Nu, domnule – interveni Diane – nu se poate să înfruntaţi singur primejdiile. Împreună am reuşit să scăpăm cu viaţă, şi tot împreună vom muri. Dă-mi braţul, Remy, sunt gata.
Fiecare din cuvintele rostite de fiinţa aceasta atât de ciudată avea un ton atât de poruncitor, încât nimănui nu i-ar fi trecut prin gând o singură clipă să i se împotrivească.
Henri se înclină şi o porni înainte.
Puhoaiele se mai potoliseră; digul, care se sfârşea în dreptul colinei, forma un mic golf unde apele dormeau în bună pace. Se urcară câteşitrei în barcă şi luntrea se desprinse de mal, împinsă din nou în mijlocul cadavrelor şi cioturilor de scânduri ce pluteau la suprafaţă. După un sfert de oră acostau lângă dig.
Priponiră lanţul bărcii de trunchiul unui arbore, coborâră pe uscat şi o porniră de-a lungul valului de pământ. După ce merseră aşa preţ de un ceas, ajunseră în dreptul unor colibe flamande în mijlocul cărora, într-o piaţă plantată cu tei, poposiseră în jurul unui foc mare o ceată de vreo două sau trei sute de ostaşi; un drapel francez flutura deasupra lor.
Santinela care stătea de pază la vreo sută de paşi de tabără aprinse fitilul muschetei, strigând:
— Stai! Cine-i?
— Franţa! răspunse du Bouchage. Apoi, întorcându-se către Diane, zise: Sunteţi salvată, doamnă! Am recunoscut fanionul jandarmilor din Aunis, un corp de elită în care am o mulţime de prieteni.
Auzind somaţia santinelei şi răspunsul contelui, câţiva jandarmi se grăbiră să vină în întâmpinarea noilor sosiţi, care, în mijlocul prăpădului ce se abătuse asupra tuturor, fură primiţi cu o sporită bucurie, în primul rând fiindcă scăpaseră de la înec, şi-apoi pentru că erau compatrioţi de-ai lor.
Henri îşi spuse numele, având grijă să pomenească şi de fratele său. Şi cum tăbărâseră toţi cu întrebările, dornici să afle ce se întâmplase, le povesti minunea prin care scăpase de la moarte împreună cu însoţitorii săi, fără să mai adauge nici o altă lămurire.
Remy şi stăpâna sa se aşezară tăcuţi deoparte; Henri se apropie de ei, poftindu-i să vină lângă foc.
Şi unul, şi celălalt erau uzi leoarcă şi apa încă mai picura din hainele lor.
— Doamnă – spuse contele – puteţi fi sigură că veţi fi respectată aici, ca în propria dumneavoastră casă: mi-am îngăduit să spun că sunteţi o rudă de-a mea, vă rog să nu mi-o luaţi în nume de rău.
Şi fără să le mai dea răgaz celor pe care-i scăpase de la moarte să-i mulţumească, Henri se îndepărtă pentru a se alătura ofiţerilor care-l aşteptau.
Remy şi Diane schimbară o privire, pe care, dacă Henri ar fi putut s-o vadă, s-ar fi simţit pe deplin răsplătit pentru curajul şi grija plină de gingăşie dovedite faţă de ei.
Jandarmii din Aunis, cărora fugarii noştri le ceruseră găzduire, se retrăseseră în bună rânduială după înfrângere şi după ce comandanţii dăduseră bir cu fugiţii potrivit cuvântului de ordine: Să scape cine poate.
Pretutindeni unde oamenii cu aceeaşi poziţie împărtăşesc aceleaşi sentimente şi sunt obişnuiţi să trăiască în comun, de cele mai multe ori gândul şi fapta sunt strâns legate, şi toţi fiind într-un gând, pornesc cu aceeaşi însufleţire la fapte.
E tocmai ceea ce se întâmplase în noaptea aceea cu jandarmii din Aunis.
Văzând că sunt lăsaţi în voia soartei de comandanţii lor şi că celelalte regimente căutau, care cum puteau, să scape cu zile, se uitaseră unul la altul, strânseseră rândurile în loc să le rupă şi, mânându-şi caii la galop, sub comanda unuia dintre corneţii lor pe care-l îndrăgeau cu toţii pentru vitejia lui şi pe care-l respectau deopotrivă pentru obârşia sa, porniseră spre Bruxelles.
Ca toţi actorii acestei înfricoşătoare tragedii, văzuseră revărsarea puhoaielor peste câmpii şi fuseseră hăituiţi de apele dezlănţuite; spre norocul lor însă le ieşise în cale burgul despre care am vorbit mai înainte şi care constituia o poziţie întărită deopotrivă împotriva oamenilor ca şi împotriva stihiilor.
Socotindu-se feriţi de orice primejdie, locuitorii nu-şi părăsiseră casele, mulţumindu-se să trimită doar femeile, bătrânii şi copiii la oraş; aşa că, la sosirea lor, jandarmii din Aunis avuseseră de întâmpinat oarecare împotrivire; dar moartea mugea în spatele lor: se năpustiseră ca nişte oameni cărora le-a ajuns cuţitul la os, reuşind să înlăture toate opreliştile, pierduseră zece oameni în timp ce luau şoseaua cu asalt, însă până la urmă apucaseră să pună stăpânire pe burg, silindu-i pe flamanzi să-şi ia tălpăşiţa. După un ceas, burgul era cu totul împresurat de puhoaie, în afară de partea dinspre şoseaua pe care i-am văzut venind ceva mai înainte pe Henri împreună cu tovarăşii săi de drum. Iată ce reuşi să afle contele du Bouchage din gura jandarmilor din Aunis.
— Şi restul armatei? întrebă Henri.
— Priviţi – îi spuse cornetul – în fiecare clipă trec alte cadavre. Răspunsul îl aveţi sub ochii dumneavoastră!
— Dar... dar fratele meu? abia îndrăzni să îngâne du Bouchage, cu o voce sugrumată.
— Îmi pare rău, domnule conte, dar nu putem să vă spunem nimic precis despre domnia sa; s-a luptat ca un zmeu; de trei ori l-am scos cu de-a sila din foc. Cu siguranţă c-a scăpat teafăr din luptă, dar nu mai ştim ce s-a întâmplat după ce-au năvălit puhoaiele.
Henri lăsă capul în piept, copleşit de gânduri amare, apoi, amintindu-şi deodată, întrebă:
— Dar ducele?
Cornetul se aplecă la urechea lui şi-l spuse cu jumătate de glas:
— Domnule conte, ducele a fugit printre primii. Călărea un cal alb ca spuma laptelui, doar cu o ţintă neagră în frunte. Ei bine, adineauri am văzut calul trecând în mijlocul unui vălmăşag de hârburi; piciorul unui călăreţ era prins în scară şi plutea pe lângă şa la suprafaţa apei.
— Sfinte Dumnezeule! exclamă Henri.
— Sfinte Dumnezeule! murmură Remy, care, la întrebarea contelui "Dar ducele?", se ridicase de jos ca să audă ce se întâmplase, şi în aceeaşi clipă îşi întoarse ochii spre însoţitoarea sa.
— Şi pe urmă? se interesă contele.
— Da, pe urmă?... bâigui Remy.
— Unul din oamenii mei s-a încumetat să coboare în vârtejul pe care-l formau apele la cotul digului, ca să apuce frâul ce plutea pe valuri; în sfârşit, a reuşit să pună mâna pe el şi s-a căznit să tragă pe ţărm dobitocul care murise. Am văzut atunci ieşind la iveală o cizmă albă şi unul din pintenii de aur pe care-i purta ducele. În acelaşi moment însă apele s-au învolburat, ca şi când ar fi fost supărate că vrem să le smulgem prada. Jandarmul meu s-a grăbit să dea drumul frâului din mână spre a nu fi târât de valuri, şi totul s-a mistuit în adânc. Nu vom avea nici măcar mângâierea de a îngropa creştineşte pe bietul nostru prinţ.
— A murit! Şi el a murit! Ce nenorocire! Să moară până şi moştenitorul tronului!
Remy se întoarse lângă însoţitoarea sa.
— A murit, doamnă! rosti el, cu o expresie lesne de închipuit. Aţi văzut?!
— Slavă Domnului! Fie numele Domnului lăudat că m-a scutit de o crimă! răspunse Diane, înălţând mâinile şi ochii spre cer în semn de recunoştinţă.
— Da, dar în schimb acum nu ne mai putem răzbuna – răspunse Remy.
— Dumnezeu are oricând dreptul să-şi amintească. Omul nu se cuvine să se răzbune decât atunci când Cel de Sus se întâmplă să uite.
Contele privea cu un fel de spaimă exaltarea de care păreau cuprinse cele două făpturi scăpate de el de la moarte: le observa de departe, încercând în zadar să tălmăcească gesturile şi expresia întipărită pe feţele lor spre a-şi da seama de dorinţele sau de temerile pe care le simţeau în momentul acela.
Vocea cornetului îl smulse din contemplare.
— Dar dumneavoastră, domnule conte – îl întrebă acesta – ce aveţi de gând să faceţi acum?
Contele tresări:
— Eu?
— Da, dumneavoastră.
— Am să aştept aici până ce am să văd trecând trupul fratelui meu – răspunse tânărul, cu un glas ce mărturisea o crâncenă disperare. Şi-atunci am să caut, la rândul meu, să-l scot la liman ca să-l îngrop creştineşte, dar, te rog să mă crezi, din clipa în care am să-l ţin în braţe, n-am să-l mai părăsesc.
Cuvintele acestea dureroase ajunseră la urechea lui Remy, care se uită la tânărul cavaler cu o privire mustrătoare şi în acelaşi timp plină de duioşie.
Cât despre Diane, din momentul în care cornetul le dezvăluise moartea ducelui de Anjou nu mai auzea nimic: se ruga.
LXXI
SCHIMBAREA LA FAŢĂ
După ce îşi făcu rugăciunea, tovarăşa de drum a lui Remy se ridică în picioare, luminată la faţă şi atât de frumoasă, încât contele scăpă fără să vrea un strigăt de uimire şi admiraţie.
Părea să se fi trezit dintr-un somn lung şi bântuit de visuri ce-i istoviseră mintea şi-i întunecase chipul senin, un somn greu ca de plumb ce face să se întipărească pe fruntea asudată a celui adormit chinurile imaginare de care este muncit în vis.
Sau, mai degrabă, semăna cu fiica lui Iair, sculată din morţi în clipa când trebuia să fie pogorâtă în mormânt şi ridicându-se de pe năsălie, cu sufletul curăţat de păcate, gata să se înalţe la ceruri.
Trezită din letargie, tânăra femeie se uită jur împrejur cu o privire atât de blândă, atât de suavă, plină de atâta bunătate îngerească, încât Henri, încrezător ca toţi îndrăgostiţii, îşi închipui că se înduioşase de suferinţele sale, lăsându-se, în sfârşit, înduplecată de un simţământ, dacă nu de bunăvoinţă, cel puţin de recunoştinţă şi de compătimire.
În timp ce jandarmii, după ce îmbucaseră ceva ca să-şi astâmpere foamea, dormeau risipiţi ici şi colo printre dărâmături; în timp ce Remy, lăsându-se la rândul său toropit de somn, îşi rezemase capul de stinghia unui gard de care era sprijinită banca sa, Henri se apropie de tânăra femeie şi, aşezându-se lângă ea, cu o voce atât de molcomă şi de blajină, încât părea murmurul unei adieri, spuse:
— Doamnă, sunt fericit că trăiţi!... Îngăduiţi-mi să vă împărtăşesc bucuria ce se revarsă din inima mea, acum când vă ştiu aici, la adăpost, după ce v-am văzut cu puţin înainte la un pas de moarte.
— Într-adevăr, domnule – răspunse Diane – dacă mai trăiesc, e numai mulţumită dumneavoastră şi – adăugă ea cu un zâmbet trist – aş vrea din tot sufletul să vă pot spune că vă sunt îndatorată.
— În sfârşit, doamnă – continuă Henri, călcându-şi pe inimă, ca o supremă dovadă de dragoste şi de jertfire de sine vrednică de toată admiraţia. Chiar de-ar fi numai pentru faptul că v-am salvat de la moarte ca să vă puteţi revedea cu cei pe care-i iubiţi!
— Ce vreţi să spuneţi? întrebă Diane.
— Cu cei pe care aţi plecat să-i căutaţi cu preţul atâtor primejdii – adăugă Henri.
— Cei pe care-i iubeam, domnule, au murit, la fel ca şi cei în căutarea cărora am plecat.
— O, doamnă! îngână tânărul, căzând în genunchi. Aplecaţi-vă ochii asupra mea, asupra mea care am suferit atât de cumplit, asupra mea care v-am iubit atât de mult. O, nu vă întoarceţi privirea; sunteţi tânără, sunteţi frumoasă ca un înger din ceruri. Citiţi în adâncul inimii mele, pe care o ţin deschisă înaintea dumneavoastră, şi veţi vedea că în inima asta nu există nici o fărâmă cât de mică din ceea ce numesc dragoste ceilalţi oameni, aşa cum o înţeleg ei. Nu mă credeţi? Gândiţi-vă la orele ce-au trecut, cântăriţi-le rând pe rând: care dintre ele mi-a adus vreo bucurie? Care dintre ele vreo speranţă? Şi totuşi am stăruit. M-aţi făcut să plâng şi mi-am înghiţit lacrimile, m-aţi făcut să sufăr şi mi-am înăbuşit suferinţele, m-aţi trimis la moarte şi am înfruntat-o fără să crâcnesc. Chiar în momentul acesta în care nu mă învredniciţi nici măcar cu o privire şi fiecare din cuvintele mele, oricât de înfocate ar fi, pare un strop de apă rece ca gheaţa ce picură pe inima dumneavoastră, sufletul meu e plin numai de dumneavoastră, şi dacă mă simt în stare să mai trăiesc, e numai pentru că vă ştiu în viaţă. Adineauri nu eram gata să mor lângă dumneavoastră? Ce v-am cerut? Nimic. V-am atins măcar o singură data mâna? Niciodată, decât doar ca să vă scap dintr-o primejdie de moarte. V-am ţinut în braţele mele ca să vă cruţ de furia puhoaielor, aţi simţit oare că v-am strâns la piept? Nu. În mine nu mai dăinuie decât sufletul, şi toată făptura mea s-a curăţat de păcate la focul mistuitor al dragostei mele.
— O, domnule, fie-vă milă, vă rog, şi nu-mi vorbiţi aşa.
— Şi eu vă rog, fie-vă milă şi nu mă osândiţi! Mi s-a spus că nu iubiţi pe nimeni; aş vrea să aud din gura dumneavoastră lucrul acesta ca să mă conving: ciudată plăcere, nu-i aşa? pentru un om care iubeşte, să audă cu urechile lui că, într-adevăr, nu este iubit. Pentru mine însă e mai bine aşa, deoarece, făcându-mi această mărturisire, îmi spuneţi în acelaşi timp că inima dumneavoastră e la fel de împietrită faţă de toţi oamenii. O, doamnă, doamnă, sunteţi singura fiinţă pe care am adorat-o în viaţa mea, înduraţi-vă deci şi răspundeţi-mi.
Cu toate stăruinţele lui Henri, tânăra femeie nu se învrednici să-i răspundă decât printr-un oftat.
— Văd că nu vreţi să-mi spuneţi nimic – urmă contele, Remy, cel puţin, a fost mai milostiv cu mine decât dumneavoastră şi a încercat să-mi aducă o mângâiere! O, acum îmi dau seama, nu-mi răspundeţi pentru că nu vă lasă inima să-mi mărturisiţi că vă duceaţi în Flandra să vă întâlniţi cu cineva mai fericit decât mine, decât mine, care totuşi sunt în floarea vârstei, decât mine, în care fratele meu şi-a pus o bună parte din speranţele sale, decât mine, care mă sting la picioarele dumneavoastră fără să-mi fie dat să vă aud spunându-mi: "Am iubit, dar acum nu mai iubesc" sau măcar "Iubesc, dar poate că n-o să mai iubesc!"
— Domnule conte – îi răspunse, în sfârşit, tânăra femeie, cu o solemnitate plină de măreţie – n-are rost să-mi vorbiţi aşa cum se vorbeşte de obicei cu o femeie: eu nu mai am nimic de-a face cu lumea aceasta, fiinţa mea e în altă lume acum. Dacă nu mi-aş fi dat seama cât de nobil, de bun şi de generos e sufletul dumneavoastră, dacă aş fi descoperit în adâncul inimii mele zâmbetul duios şi blând al unei surori faţă de fratele său, v-aş fi spus: "Ridicaţi-vă, domnule conte, şi cruţaţi, vă rog, urechile mele, care se înfioară înspăimântate la auzul oricărui cuvânt de dragoste". Dar n-am să vă spun aşa ceva, domnule conte, fiindcă mă doare inima când văd cât suferiţi. Mai mult chiar: acum, când am ajuns în sfârşit să vă cunosc, v-aş lua mâna şi, lipind-o de inima mea, cu drag aş vrea să vă spun: "Vedeţi, inima mea nu se mai simte bătând; trăiţi în preajma mea, dacă ţineţi neapărat la lucrul acesta, şi astfel veţi putea vedea zi după zi, cu ochii dumneavoastră, dacă o asemenea privelişte vă poate face plăcere, osânda dureroasă a unui trup în care viaţa se stinge ucisă de chinurile sufletului", dar jertfa asta, pe care sunt convinsă că aţi primi-o ca pe o nemăsurată fericire...
— O, da! exclamă Henri.
— Ei, bine, jertfa asta, eu sunt datoare s-o resping. Începând de azi, ceva s-a schimbat în viaţa mea; nu mai am dreptul să mă sprijin de braţul nici unei făpturi de pe lumea aceasta, nici chiar de braţul acestui prieten inimos, acestei nobile fiinţe pe care o vezi odihnindu-se acolo şi căreia îi este îngăduit să se bucure o clipă de fericirea de a uita! Din păcate, sărmane Remy – continuă ea, lăsând să se simtă în glasul ei primul fior de emoţie pe care-l observase Henri până atunci la ea – sărmane Remy, când mă gândesc ce tristeţe te aşteaptă în clipa în care vei deschide ochii! Nu ştii nimic despre schimbarea ce s-a petrecut în cugetul meu, nu poţi să citeşti în ochii mei şi nici nu bănuieşti că, trezindu-te din somn, îţi vei da seama c-ai rămas singur pe lume, fiindcă sufletul meu e sortit să se înalţe singur la Dumnezeu.
— Ce vorbe sunt astea? se cutremură Henri. Vreţi chiar într-adevăr să muriţi?
Trezit din somn de strigătul îndurerat al tânărului conte, Remy ridică îndată capul şi trase cu urechea.
— Adineauri m-aţi văzut rugându-mă, nu-i aşa? continuă tânăra femeie.
Henri se înclină în semn că da.
— Rugăciunea aceea era făcută spre a-mi lua rămas bun de la lume; bucuria pe care aţi citit-o pe chipul meu, bucuria aceasta neasemuită de care mă simt luminată în clipa de faţă, nu se deosebeşte cu nimic de bucuria de care aş fi însufleţită dacă în momentul acesta îngerul morţii ar veni să-mi spună: "Ridică-te, Diane, şi urmează-mă la picioarele tronului ceresc!"
— Diane! Diane! şopti Henri. În sfârşit, acum ştiu cum vă numiţi... Diane! Nume scump şi drag, mai drag decât orice pe lume!
Şi nefericitul se întinse la picioarele tinerei femei, murmurându-i numele, beat de o nemăsurată fericire.
— O, încetaţi, vă rog! îi porunci Diane, cu glasul ei plin de solemnitate. Uitaţi numele acesta, pe care l-am dat în vileag fără să vreau; nimeni pe lume nu are dreptul să-mi sfâşie inima rostindu-l.
— O, doamnă, doamnă! izbucni Henri. Acum c-am aflat numele dumneavoastră, nu mai spuneţi, vă rog, că vreţi să muriţi.
— N-am spus aşa ceva, domnule – mărturisi tânăra femeie cu vocea ei gravă. Am spus doar că vreau să părăsesc această vale a plângerii, lumea aceasta învolburată de ură, de patimi încrâncenate, de interese josnice şi de dorinţe nevrednice; am spus că nu mai am ce căuta printre făpturile pe care bunul Dumnezeu le-a plăsmuit aidoma cu mine; ochii mei sunt secătuiţi de lacrimi, sângele vlăguit nu mai face să bată inima mea, în mintea mea nu se mai deapănă nici un gând din ziua în care unicul gând ce sălăşluia în ea a murit; nu sunt decât o biată victimă neînsemnată, de vreme ce nu am nimic de jertfit, nici dorinţe, nici speranţe, renunţând la viaţa lumească; dar, în sfârşit, aşa cum sunt, cer Atotputernicului să mă primească: nădăjduiesc că se va milostivi de mine, de vreme ce mi-a hărăzit o atât de cumplită suferinţă şi totuşi n-a vrut să mor istovită sub povara suferinţelor mele.
Remy care ascultase toate aceste cuvinte, se ridică încet de pe bancă şi se apropie de stăpâna sa.
— Vreţi să mă părăsiţi? întrebă el cu o adâncă mâhnire.
— Pentru bunul Dumnezeu – răspunse Diane, înălţând spre cer mâna sa palidă şi slabă ca mâna preacucernicei Magdalena.
— Va să zică e adevărat! murmură Remy, punând capul în piept. E adevărat!
Şi cum Diane tocmai îşi cobora mâna, i-o cuprinse în palme şi o strânse la piept, ca şi când ar fi fost moaştele unei sfinte.
— O, Doamne, ce sunt eu pe lângă aceste două suflete? suspină tânărul, cutremurându-se înfiorat de spaimă.
— Sunteţi singura făptură omenească – îi răspunse Diane – asupra căreia privirile mele s-au oprit de două ori de când mi-am osândit ochii să rămână închişi pe veci.
Henri căzu în genunchi.
— Vă mulţumesc, doamnă – spuse el – în momentul acesta sufletul dumneavoastră mi s-a dezvăluit pe de-a-ntregul. Vă mulţumesc, acum văd limpede viitorul: din clipa asta, nici un cuvânt şoptit de buzele mele, nici un imbold al inimii mele nu vor da în vileag în mine pe cel ce v-a iubit. Viaţa dumneavoastră, doamnă, e de aci înainte închinată Celui de Sus, nu pot fi gelos deci pe Dumnezeu.
Abia apucase să rostească aceste cuvinte, pătruns de vraja pe care o răspândeşte în jurul său orice hotărâre măreaţă şi nestrămutată şi care are darul de a primeni sufletul, când, pe câmpia încă învăluită în pâclele ce începeau să se risipească treptat-treptat, se auziră sunând în depărtare glasuri de trâmbiţe.
Jandarmii se repeziră să pună mâna pe arme şi săriră în şa înainte de a fi primit vreun ordin.
Henri ciulise urechea.
— Domnilor, domnilor! strigă el. Sunt goarnele amiralului, le recunosc, le recunosc. Doamne Dumnezeule! De-ar fi să vestească sosirea fratelui meu!
— Vezi, dar, că tot mai ai ceva de dorit – îi spuse Diane – şi că mai există încă o fiinţă pe care o iubeşti; pentru ce să te laşi copleşit de disperare, copile, ca un om care nu mai are nimic de dorit şi nu mai iubeşte pe nimeni pe lume?
— Un cal! strigă Henri. Daţi-mi, vă rog, un cal...
— Dar cum credeţi c-o să puteţi pleca de aici – întrebă cornetul – atâta timp cât suntem înconjuraţi de apă din toate părţile?
— Vedeţi bine doar că se poate umbla pe câmpie, vedeţi bine doar că ei sunt pe drum, de vreme ce sună din trâmbiţe.
— Duceţi-vă în susul şoselei, domnule conte – îl povăţui cornetul. Vremea începe să se însenineze şi poate că veţi reuşi să vedeţi ceva.
— Mă duc – spuse tânărul.
Henri se îndreptă într-adevăr spre înălţimea pe care l-o arătase cornetul; goarnele continuau să sune în răstimpuri, fără să se apropie şi fără să se depărteze.
Remy se aşeză din nou lângă Diane.
LXXII
CEI DOI FRAŢI
După un sfert de oră, Henri se înapoie; văzuse lămurit, aşa cum oricine putea să vadă; văzuse pe o colină, care până atunci fusese învăluită de negurile nopţii, un detaşament destul de puternic de trupe franceze care poposiseră acolo şi-şi întăriseră poziţia.
Cu excepţia unui şanţ larg ce înconjura burgul ocupat de jandarmii din Aunis, apa începuse să scadă pe întinsul câmpiei, ca într-un iaz pe cale de a fi golit, înclinaţia naturală a terenului făcând să se scurgă puhoaiele în mare, şi în câteva locuri mai ridicate decât altele şesul ieşea încetul cu încetul la iveală, ca după un potop.
Nămolul clisos cărat de apele revărsate acoperise aproape toate cuprinsurile şi era mai mare jalea să vezi, pe măsură ce vântul împrăştia pâclele aşternute peste plaiuri, un pâlc de vreo cincizeci de călăreţi înotând în noroi şi străduindu-se în zadar să ajungă fie până la burg, fie pe colină.
Ostaşii de pe colină auziseră strigătele lor disperate şi de aceea goarnele sunau neîncetat.
În momentul în care vântul izbuti să risipească trâmbele de ceaţă, Henri zări pe colină drapelul francez desfăşurându-se falnic în văzduh.
La rândul lor, jandarmii se grăbiră să înalţe stindardul ţinutului Aunis, şi din amândouă taberele se auziră detunând salve de muschete trase în semn de bucurie.
Pe la orele unsprezece soarele se arătă, în sfârşit, pe cer, luminând această jalnică privelişte, zbicind pe alocuri pământul şi croind o pârtie ce părea să fie un drum de legătură şi pe care se putea, în fine, umbla.
Henri, care coborâse să cerceteze pârtia, îşi dădu seama cel dintâi, după zgomotul pe care-l iscau potcoavele calului, că era vorba de o şosea pietruită ce ducea, făcând un ocol circular, din marginea burgului până la poalele colinei; ajunse deci la concluzia că gonacii vor intra cu picioarele în noroi până deasupra copitei, până la genunchi sau poate chiar până la piept, în nici un caz însă mai mult, deoarece se sprijineau pe un teren consolidat.
Ceru, aşadar, îngăduinţa de a face această încercare, şi cum nimeni nu se gândea să-şi pună viaţa în joc într-o expediţie atât de periculoasă, lăsă în grija cornetului pe Remy şi pe tovarăşa sa de călătorie şi porni să înfrunte singur primejdiile drumului.
În timp ce părăsea burgul, se zări un călăreţ coborând povârnişul colinei şi încercând, la rândul său, să răzbată până la burg urmând acelaşi drum ca şi Henri.
Întreg versantul dinspre burg al colinei era înţesat de ostaşi ce priveau isprava neasăbuitului călăreţ, ridicând braţele la cer ca şi cum s-ar fi străduit să-l înduplece cu rugăminţile lor să se întoarcă din drum.
Amândoi solii celor două crâmpeie ale marii armate franceze îşi urmară calea vitejeşte, pentru ca foarte curând să-şi dea seama şi unul, şi celălalt că lucrul pe care îl aveau de făcut era mult mai puţin dificil decât s-ar fi putut teme în primul moment sau decât se temeau ceilalţi pentru ei.
O vână bogată de apă ce ţâşnea din spărtura unui apeduct izbit de o bârnă mustea de sub stratul gros de noroi, spălând parcă anume şoseaua înnămolită şi lăsând să se vadă prin unda ei limpede făgaşul pietruit pe care caii îl căutau de zor cu copitele. Distanţa dintre cei doi călăreţi nu era mai mare acum de două sute de paşi.
— Franţa! strigă călăreţul ce pornise de pe colină.
Şi-şi scoase pălăria adumbrită de o pană albă.
— Oh, dumneata erai! exclamă Henri, mărturisindu-şi gălăgios bucuria. Dumneata, monseniore?
— Tu, Henri?! Tu, frăţioare?! izbucni celălalt călăreţ.
Şi cu riscul de a pierde drumul de sub picioare, abătându-se fie spre dreapta, fie spre stânga lui, amândoi caii o porniră la galop unul spre altul şi, în scurtă vreme, în uralele înfocate ale privitorilor de pe şosea şi de pe colină, cei doi călăreţi se îmbrăţişară îndelung şi cu duioşie.
Într-o clipă, burgul şi colina rămaseră pustii; jandarmii şi soldaţii din cavaleria uşoară, gentilomii, fie hughenoţi, fie catolici, năvăliră pe drumul deschis de cei doi fraţi.
Curând cele două tabere se înfrăţiră, braţele se deschiseră şi, de unde mai înainte se temuseră să nu dea mâna cu moartea, trei mii de francezi înţesau acum şoseaua, mulţumind proniei cereşti şi strigând "Trăiască Franţa!"
— Domnilor! răsună la un moment dat glasul unui ofiţer hughenot. S-ar cuveni să strigaţi mai degrabă t