/ Language: România / Genre:antique

Cei trei muschetari

Alexandre Dumas


Cei trei muşchetari

Alexandre Dumas

PARTEA I

Capitolul I

CELE TREI DARURI ALE DOMNULUI D'ARTAGNAN-TATĂL

În cea dintîi luni a lui aprilie 1626, tîrgul Meung, unde s-a născut autorul Romanului Trandafirului{1}, părea a fi în toiul unei fierberi atît de cumplite, ca şi cînd hughenoţii ar fi izbutit să-l schimbe într-o a doua La Rochelle{2}. Văzînd cum fug femeile spre uliţa mare şi auzind ţipete de copii în pragul uşilor, o seamă de tîrgoveţi îşi puneau repede platoşa şi, apucînd o flintă sau un baltag, ca să se simtă mai tari, se îndreptau spre hanul "La Morarul voios", în faţa căruia o gloată gălăgioasă şi nespus de curioasă se îmbulzea, crescînd cu fiece clipă.

Pe vremea aceea se stîrneau mereu spaime, şi rare erau zilele cînd un oraş sau altul nu-şi trecea în hrisoave asemenea pacoste. Nobilii se luau la harţă între ei; regele se războaia cu cardinalul; spaniolul se războia cu regele. Pe lîngă aceste lupte mocnite sau obşteşti, tainice sau făţişe, mai erau pe deasupra hoţii, cerşetorii, hughenoţii, lupii şi valeţii care se năpusteau asupra tuturor. Târgoveţii erau veşnic înarmaţi împotriva hoţilor, a lupilor şi a valeţilor, adesea împotriva nobililor şi hughenoţilor, cîteodată împotriva regelui, dar niciodată împotriva cardinalului sau a spaniolului. Ca urmare a acestor năravuri înrădăcinate, în amintita zi de luni a lui aprilie 1626, tîrgoveţii, auzind larmă şi nezărind nici steagul galben cu roşu, şi nici uniformele ducelui de Richelieu, se repeziră cu toţii înspre hanul "La Morarul voios". Odată acolo, fiecare îşi putu da seama de pricina acestei fierberi.

Un tînăr... să-i schiţăm portretul dintr-o singură trăsătură de condei: închipuiţi-vă pe Don Quijote la optsprezece ani; Don Quijote fără armură, nici pe piept, nici pe coapse, un Don Quijote îmbrăcat într-o haină scurtă de lînă, a cărei culoare albastră se schimbase cu vremea, bătînd nedesluşit cînd în vişiniu, cînd într-un azuriu ca cerul. Faţa prelungă şi oacheşă, umerii obrajilor ieşiţi în afară ― semn de viclenie: muşchii fălcilor vînjoşi ― alt semn, după care deosebeşti fără greş pe un gascon, chiar cînd nu poartă beretă: tînărul nostru purta însă o beretă împodobită cu un soi de pană; privirea deschisă şi ageră, nasul vulturesc, dar bine făcut; prea înalt pentru un băieţandru, prea scund pentru un bărbat împlinit; un ochi mai puţin încercat l-ar fi luat drept fiul unui fermier, plecat în călătorie, dacă nu i-ar fi văzut spada lungă care atîrnată la cureaua de pe piept, se lovea de coapsa stăpînului, cînd acesta umbla pe jos, sau le părul zbîrlit al calului, cînd umbla călare.

Căci tînărul nostru avea un cal, şi calul acesta era atît de bătător la ochi, încît nu putuse trece neluat în seamă. Era un căluţ din Bearn, să fi avut între doisprezece şi paisprezece ani, cu părul galben, cu coada retezată, dar cu ariceală la picioare, şi care deşi înainta cu capul mai jos de genunchi, făcînd de prisos folosirea căpăstrului, era totuşi în stare să străbată opt leghe pe zi. Din nefericire, însuşirile acestui cal erau atît de bine ascunse sub părul fistichiu şi înfăţişarea lui năstruşnică, încît într-o vreme în care toată lumea se pricepea la cai, ivirea sus-pomenitului căluţ la Meung, unde intrase abia de un sfert de ceas pe poarta Beaugency, stîrni o uluială, care se răsfrînse chiar asupra călăreţului.

Şi aceasta îl îndurerase cu atît mai mult pe tînarul d'Artagnan (căci aşa se numea acest Don Quijote al acestei noi Rossinante{3}, cu cît îşi dădea seama că oricît de bun călăreţ ar fi fost, tot l-ar fi făcut de ocară asemenea mîrţoagă. De aceea şi primise cu inima grea darul tatălui său. Ştia că asemenea dobitoc preţuia pe puţin douăzeci de livre{4}. E drept că vorbele care însoţiseră darul erau de nepreţuit:

― Fiule, ― îi spusese gentilomul gascon în acel curat dialect bearnez de care Henric al IV-lea nu se putuse dezbăra niciodată, ― fiule, ca mîine vor fi treisprezece ani de cînd calul ăsta s-a născut în casa tatălui tău, pe care n-a părăsit-o niciodată; e un lucru care ar trebui să te îndemne să-l iubeşti. Nu cumva să-l vinzi. Lasă-l să moară liniştit, cum se cuvine, de bătrîneţe, şi dacă pleci cu el la război, cruţă-l, aşa cum ai cruţa un slujitor bătrîn. Dacă vei avea cinstea să fii primit la curte, ― urmă bătrînul d'Artagnan, ― cinste la care de altfel îţi dă dreptul obîrşia ta de viţă veche, apără-ţi cu demnitate, pentru tine şi pentru ai tăi, titlul de gentilom, pe care moş-strămoşii noştri l-au purtat cu fruntea sus mai bine de cinci sute de ani. Prin ai tăi, înţeleg pe părinţi şi pe prieteni. Nu ierta niciodată nimănui nimic, decît cardinalului şi regelui. Prin bărbăţia lui ― ia bine seama ― numai prin bărbăţia lui, un gentilom îşi croieşte azi drum în viaţă. Cine şovăie o clipă, acela scapă poate norocul pe care soarta i-l întindea tocmai atuncea. Eşti tînăr şi trebuie să fii viteaz din două pricini: întîia, pentru că eşti gascon, şi a doua, pentru că eşti fiul meu. Nu ocoli împrejurările neaşteptate, ba chiar aleargă după năzdrăvănii. Te-am pus să înveţi mînuirea spadei; ai un genunchi de fier şi încheietura mîinii de oţel. Bate-te de zor, bate-te cu atît mai mult cu cît duelurile sînt oprite; a te bate înseamnă deci a avea o îndoită cutezanţă. Nu-ţi pot dărui, fiul meu, decît cincisprezece scuzi{5}, calul meu şi poveţele pe care le-ai auzit. La toate astea, mama ta va adăuga o reţetă ce-o ştie de la o ţigancă, a unui balsam care lecuieşte ca prin minune orice rană, dacă n-a atins inima. Trage folos din orice şi trăieşte fericit viaţă îndelungată.

Mai vreau să adaug cîteva cuvinte, ca să-ţi pot da o pildă, nu din viaţa mea, căci eu n-am fost niciodată la curte, şi n-am luat parte decît la războaiele religioase, de bună voie: vreau să-ţi vorbesc despre domnul de Tréville, care a fost pe vremuri vecinul meu şi care a avut cinstea de a se juca, în copilărie, cu regele nostru. Ludovic al XlII-lea, Cel-de-Sus să-l aibă în pază! Uneori, din joacă, ajungeau la bătaie, iar în aceste bătăi nu regele ieşea totdeauna biruitor. Loviturile primite au fost izvorul preţuirii şi prieteniei sale pentru domnul de Tréville. Mai tîrziu, domnul de Tréville s-a mai bătut şi cu alţii: de cinci ori pe vremea întîiei sale călătorii la Paris, de şapte ori de cînd a închis ochii răposatul rege pînă la majoratul celui tînăr, fără a mai pune la socoteală atîtea războaie şi asedii; iar de atunci şi pînă azi, poate încă de o sută de ori! Aşa că, în ciuda legilor, a poruncilor scrise şi a zilelor de închisoare, iată-l azi căpitan al muşchetarilor{6}, adică iată-l căpetenia unei legiuni de cezari pe care regele pune mare preţ şi de care chiar cardinalul se teme, el care ― după cum se ştie ― nu prea cunoaşte ce-i aceea frică. Mai mult, domnul de Tréville cîştigă zece mii de scuzi pe an; asta înseamnă că e nobil cu mare faimă. A început la fel ca şi tine; du-te la el cu această scrisoare şi urmează-i pilda ca să ajungi şi tu ca el.

Spunînd acestea, bătrînul domn d'Artagnan înmînă fiului o scrisoare dinainte pregătită, apoi îl încinse cu propria lui spadă şi, sărutîndu-l duios pe amîndoi obrajii, îl binecuvîntă.

Cînd ieşea din camera părintească, tînărul dădu peste maică-sa; îl aştepta cu faimoasa reţeta de care în urma sfaturilor primite, avea să se folosească adeseori. De data asta, rămasul bun a ţinut mai multă vreme şi a fost cu mult mai duios nu doar din pricină că domnul d'Artagnan nu şi-ar fi iubit fiul, singura lui odraslă, dar domnul d'Artagnan era bărbat şi ar fi socotit nepotrivit din partea unui bărbat să se lase copleşit de emoţie, pe cînd doamna d'Artagnan era femeie şi mai mult decît atît, era mamă.

Ea plînse amarnic şi, trebuie s-o spunem spre lauda tînărului d'Artagnan, în pofida sforţărilor lui de a rămîne netulburat, aşa cum i-ar fi stat bine unui viitor muşchetar, firea îl învinse şi dădu drumul şuvoiului de lacrimi din care abia izbuti să ascundă jumătate.

În aceeaşi zi, tînărul o porni la drum cu cele trei daruri părinteşti, alcătuite, după cum am mai spus din cincisprezece scuzi, din căluţul pomenit şi din scrisoarea către domnul de Tréville; se-nţelege de la sine că sfaturile date nu intrau în socoteală.

Cu un astfel de vade mecum{7}, d'Artagnan era, prin starea sa sufletească şi trupească, o copie credincioasă a eroului lui Cervantes, cu care l-am asemuit în chip atît de fericit, atunci cînd îndatorirea noastră de istoric ne-a silit să-i schiţăm portretul. Don Quijote lua morile de vînt drept uriaşi, şi oile drept oşti: d'Artagnan lua orice surîs drept o jignire şi fiece privire drept aţîţare. Ca urmare, îşi ţinu pumnul încleştat de-a lungul drumului între Tarbes şi Meung. Înşfăcîndu-şi mînerul spadei una peste alta, de zece ori pe zi; totuşi pumnul nu se abătu asupra nici unei fălci, şi spada nu-şi părăsi teaca. Nu doar că înfăţişarea bietului căluţ galben n-ar fi stîrnit destule zîmbete pe faţa trecătorilor, dar cum pe deasupra mîrţoagei zăngănea o namilă de spadă şi cum pe deasupra acestei spade sclipea o căutătură mai mult cruntă decît trufaşă, trecătorii îşi înfrînau rîsul sau, dacă rîsul le biruia prevederea, atunci se sileau să nu rîdâ, decît cu un colţ al gurii ca măştile din vechime. D'Artagnan îşi păstră deci ţinuta mândră şi amorul propriu neştirbit pînă la prăpăditul acela de orăşel Meung.

Dar ajuns acolo, în vreme ce descăleca în faţa porţii Morarului voios, fără ca nici hangiul, nici vreun slujitor sau vreun grăjdar să-i ţină calul de dîrlogi, d'Artagnan zări la parter, în dreptul unei ferestre întredeschise, un gentilom de statură înaltă şi semeaţă, cam mohorît la obraz, care stătea de vorbă cu doi inşi ce păreau a-l asculta cu multă luare-aminte. D'Artagnan crezu fireşte, ca de obicei, că era vorba despre el şi începu să asculte. De data asta se înşelase doar pe jumătate: nu despre el era vorba, ci despre, calul lui.

Gentilomul părea că înşiră ascultătorilor însuşirile animalului şi deci, cum am mai spus, ascultătorii arătau un deosebit respect povestitorului. Cei doi izbucneau mereu în rîs, dar ca să-şi iasă din sărite, tînărului nostru îi ajungea o umbră de surîs; se înţelege atunci scrîşnetul lui la auzul acelor hohote gălăgioase.

D'Artagnan vru totuşi să-şi dea mai întîi seama de mutra neruşinatului care-şi bătea joc de el. Îşi aţinti privirea mîndră asupra străinului şi văzu că era un bărbat între patruzeci şi patruzeci şi cinci de ani, cu ochii negri şi sfredelitori, cu faţa gălbejită, cu nasul gros şi cu mustaţa neagră, meşteşugit tunsă; purta pantaloni pînă la genunchi şi un pieptar de culoare liliachie, cu găitane tot liliachii, fără altă podoabă decît obişnuitele despicături prin care se vedea cămaşa. Deşi noi, hainele-i erau mototolite, ca orice îmbrăcăminte de călătorie, închisă îndelung într-un cufăr. D'Artagnan făcu la repezeală toate aceste constatări cu priceperea celui mai migălos cercetător şi, fără îndoială, dintr-o pornire lăuntrică ce-i spunea că acest necunoscut va avea în viitor o mare înrîurire asupra vieţii lui.

Cum însă, în clipa în care d'Artagnan îşi pironea privirea asupra gentilomului cu straie liliachii., acesta îşi dezvolta tocmai una din cele mai amănunţiie şi mai temeinice expuneri asupra gloabei bearneze, cei doi ascultători se porniră pe rîs, în vreme ce el însuşi lăsă să rătăcească, împotriva obiceiului, o fluturare de surîs pe faţă. De data aceasta nu mai încăpea nici o îndoială d'Artagnan se simţise într-adevăr jignit. Pe deplin încredinţat de jignire, îşi înfundă bereta pe ochi şi, încercînd să maimuţărească unele fandoseli de la curte, pe care le surprinsese în Gasconia la cîţiva nobili care se aflau în călătorie, înaintă, cu o palmă pe mînerul spadei şi cu cealaltă în şold. Din nefericire, pe măsură ce înainta, mînia îl orbea tot mai tare, şi în locul frazelor impunătoare şi demne, pregătite pentru a-şi rosti provocarea, nu mai găsi pe vîrful limbii decît răbufniri grosolane, pe care le însoţi de strîmbături furioase.

― Ei, domnule, ― începu să strige, ― dumneata care te ascunzi după oblon! Da, da, chiar dumneata! Spune-mi şi mie de ce rîzi, măcar să rîdem împreună.

Gentilomul îşi plimbă încet privirea de la cal la călăreţ, ca şi cînd i-ar fi trebuit oarecare răgaz pentru a înţelege că spre el se îndreptau acele mustrări ciudate: apoi, cînd nu-i mai rămase nici o îndoială, îşi încruntă uşor sprîncenele şi, după o lungă tăcere, îi răspunse lui d'Artagnan cu glas obraznic şi batjocoritor, cu neputinţă de descris :

― N-am vorbit cu dumneata, domnule!

― În schimb vorbesc eu cu dumneata! se răsti tînărul scos din sărite de amestecul acela de obrăznicie şi bună creştere, de cuviinţă şi dispreţ.

Necunoscutul îl mai privi o clipă cu aceeaşi fluturare de zîmbet pe buze, apoi, plecînd de la fereastră, ieşi agale din han şi se înfipse în faţa calului, la doi paşi de d'Artagnan. Ţinuta liniştită şi căutătura lui batjocoritoare îndoiră veselia celor cu care stătea de vorbă şi care nu se îndepărtaseră de la fereastră.

Văzîndu-l atît de aproape, d'Artagnan scoase cam de vreo jumătate de cot spada din teacă.

― Calul ăsta trebuie să fie, sau mai curînd trebuie să fi fost, în tinereţea lui, floricică galbenă de untişor, spuse necunoscutul, urmîndu-şi cercetările începute şi întorcîndu-se spre ascultătorii lui de la fereastră, ca şi cînd nici n-ar fi băgat de seamă că mînia lui d'Artagnan se ridica zid între el şi ceilalţi. E o culoare foarte cunoscută în botanică, dar pînă acum foarte rar întîlnită la cai.

― Rîzi de cal cînd nu-ţi dă mîna să rîzi de stăpîn! răcni furios concurentul lui Tréville.

― Eu nu rîd des, domnul meu, ― urmă necunoscutul, n-ai decît să mă priveşti şi să te convingi, dar ţin cu tot dinadinsul să-mi iau îngăduinţa de a rîde cînd am chef.

― Iar mie, ― strigă d'Artagnan, ― nu-mi place să se rîdă cînd n-am eu chef!

― Adevărat, domnul meu? urmă necunoscutul mai liniştit ca oricînd. Foarte bine! Aşa şi e! Apoi, îndepărtîndu-se, se pregătea să intre iarăşi în han prin poarta cea mare sub care d'Artagnan văzuse la sosire un cal gata înşăuat.

Dar nu era în firea lui d'Artagnan să dea drumul aceluia care avea neobrăzarea să-şi bată joc de el. Trase deci spada cu totul din teacă şi începu să-l urmărească, răcnind:

― Întoarce-te, hei, întoarce-te, domnule zeflemea. Întoarce-te, că acum te lovesc pe la spate!

― Să mă loveşti pe mine! rînji celălalt, răsucindu-se pe călcîie şi privindu-l pe tînăr cu uimire şi dispreţ. Haida de! dragul meu, eşti cam nebun! apoi, cu glasul scăzut, ca şi cînd ar fi vorbit cu el însuşi: Păcat! Ce mai descoperire pentru maiestatea sa, care caută năzdrăvani peste tot, ca să şi-i facă muşchetari! Pe ăsta ar fi trebuit să-l cunoască!

Nu sfîrşi bine şi d'Artagnan îi şi trase o lovitură zdravănă cu vîrful spadei, încît dacă celălalt n-ar fi sărit cu un pas înapoi, ar fi glumit de bună seamă pentru cea din urmă oară. Văzînd că s-a îngroşat gluma, necunoscutul trase şi el spada din teacă şi, după ce-şi salută potrivnicul, se puse în gardă, cu toată seriozitatea. Dar în aceeaşi clipă, cei doi ascultători, însoţiţi de hangiu, tăbărîră asupra lui d'Artagnan, arzîndu-l care cu ciomagul, care cu lopata şi cu vătraiele de la sobă. Era o schimbare de atac atît de fulgerătoare şi de neaşteptată, încît potrivnicul lui d'Artagnan, în vreme ce acesta se întorcea ca să facă faţă grindinei de lovituri, îşi băgă din nou spada în teacă, la fel de sigur precum şi-o scosese şi, din actorul care era cît p-aci să fie, ajunse iarăşi spectator al bătăliei, rol pe care-l îndeplini cu nepăsarea-i obişnuită, mormăind totuşi printre dinţi:

― La naiba cu toţi gasconii ăştia! Suiţi-l iar pe calul lui portocaliu şi ducă-se pe pustii.

― Nu înainte de a te fi răpus, mişelule! strigă d'Artagnan, apărîndu-se din răsputeri, şi fără să dea îndărăt din faţa celor trei duşmani care-l ciomăgeau de zor.

― Ce de ifose pe el! mormăi gentilomul. Pe cinstea mea, gasconii ăştia nu-şi mai bagă minţile-n cap. Trage-ţi-i, dacă ţine morţiş. Cînd o obosi, o să spună el singur că s-a săturat.

De bună seamă, necunoscutul tot nu ştia cu ce soi de catîr avea de furcă. D'Artagnan nu era omul care să se dea bătut cu una cu două. Lupta mai ţinu deci cîteva clipe, pînă cînd istovit, tînărul scăpă din mînă spada, frîntă în două de o lovitură de ciomag. În sfîrşit, altă lovitură îl nimeri în frunte, doborîndu-l totodată la pămînt, plin de sînge şi aproape în nesimţire.

Tocmai atunci începea să se strîngă de pretutindeni lume la locul cu pricina. Temîndu-se de prea mare vîlvă, hangiul, ajutat de oamenii lui, duse rănitul în bucătărie unde-i dădu unele îngrijiri.

În vremea aceasta, gentilomul îşi luase iarăşi locul la fereastră şi privea cu oarecare nelinişte spre mulţimea aceea încremenită, care-l stingherea din cale afară.

― Ia spune, ce mai face turbatul? se întoarse el spre uşa care se deschidea zgomotos: hangiul tocmai venea să-l întrebe de sănătate.

― Excelenţa voastră a scăpat teafăr? se interesă hangiul.

― După cum vezi, întreg şi teafăr, scumpe hangiule, - dar eu pe dumneata te întreb cum îi mai merge tânărului nostru?

― Îi merge mai bine, ― răspunse celălalt ― acum a leşinat de tot.

― Adevărat? făcu gentilomul.

― Da, dar înainte de a leşina şi-a mai adunat bruma de puteri, ca să vă strige şi să vă înfrunte, răcnind.

― E dracul gol! se minună necunoscutul.

― Da de unde, excelenţă, nu-i nici un drac, ― urmă hangiul strîmbînd din nas, ― pe cînd zăcea lat, l-am scotocit peste tot şi n-am găsit în boarfele lui decît o cămaşă, iar în pungă numai unsprezece scuzi; asta nu l-a împiedicat însă să spună, pe cînd leşina, că dacă aşa ceva i s-ar fi întîmplat la Paris, v-aţi fi căit pe loc. Dar aici, n-o să vă căiţi decît puţin mai tîrziu.

― Te pomeneşti c-o fi vreun prinţ de sînge, care umblă deghizat, zise necunoscutul cu nepăsare.

― V-am spus toate astea, nobilul meu domn, ― adăugă hangiul, ― pentru ca să vă puteţi feri din vreme.

― În furia lui n-a scăpat nici un nume?

― Ba da, se lovea mereu cu mîna peste buzunar, şi mormăia: Lasă că vedem noi ce o să spună domnul de Tréville, cînd o afla cum a fost terfelit ocrotitul său.

― Domnul de Tréville? ― întrebă necunoscutul, din ce în ce mai atent, ― zici că rostea numele domnului de Tréville şi se lovea cu mîna peste buzunar?... Hai spune drept, dragă hangiule, în vreme ce tînărul dumitale era leşinat, sigur că nu te-a răbdat inima să nu scotoceşti şi prin buzunarul cu pricina. Ai dat peste ceva?

― O scrisoare pentru domnul de Tréville, căpitanul muşchetarilor.

― Adevărat?

― Chiar aşa cum am cinstea să vă spun, excelenţă.

Hangiul, care nu era înzestrat cu prea mult dar de pătrundere, nu-şi dădu seama de căutătura schimbată a necunoscutului, cînd îi auzise vorbele. Părăsind pervazul ferestrei de care îşi ţinea rezemate coatele, acesta încruntă din sprîncene ca orice om îngrijorat.

― Drace, ― mormăi el printre dinţi, ― să-mi fi trimis oare Tréville pe gasconul ăsta? Prea-i de tot tînăr! Dar la urma urmei, o lovitură de spadă e o lovitură de spadă, oricare ar fi vîrsta celui ce ţi-o dă, şi te fereşti mai puţin de un mucos decît de oricare altul; buturuga mică răstoarnă carul mare.

Şi vreme de cîteva minute necunoscutul rămase pe gînduri.

― Ei, hangiule, ― îi spuse, ― n-ai de gînd să mă descotoroseşti de apucatul ăsta? Nu-mi vine să-l omor chiar aşa, şi totuşi ― adăugă el pe un ton rece şi ameninţător, ― totuşi mă stinghereşte. Unde e acum?

― În odaia nevesti-mi, i se dau îngrijiri, la catul întîi.

― Boarfele şi săculeţul le are cu el? Şi-a scos haina?

― Nu, toate sînt jos în bucătărie. Dar, dacă tînărul ăsta zurliu vă stinghereşte...

― Cred şi eu. Stîrneşte în hanul dumitale un tărăboi cu care oamenii cumsecade nu se pot împăca. Urcă acum la dumneata, fă-mi socoteala şi dă de ştire valetului meu.

― Cum, domnul ne şi părăseşte?

― Nu-i nici o noutate, fiindcă îţi poruncisem să pui şaua pe cal. Nu mi s-a împlinit porunca?

― Ba da, şi după cum aţi putut să vă încredinţaţi singur, calul domniei-voastre se află sub poarta cea mare, gata de plecare.

― Bine, atunci fă cum ţi-am spus!

"Drace, ― îşi zise în sinea lui hangiul, ― să-i fie oare frică de mucosul ăsta?"

Dar o privire poruncitoare a necunoscutului îi reteză gîndul. Se înclină adînc şi ieşi.

― N-ar fi nimerit s-o zărească zăpăcitul ăsta pe Milady, ― îşi mai zise străinul, ― trebuie să treacă din clipă în clipă; chiar a întîrziat. Mai bine să încalec şi să-i ies în întîmpinare... Măcar dacă aş putea şti ce-i cu scrisoarea aceea adresată lui Tréville!

Şi bodogănind într-una, necunoscutul se îndreptă spre bucătărie.

În vremea asta, încredinţat că numai prezenţa tînărului îi alungase pe necunoscut, hangiul se urcase în camera soţiei lui, unde-l găsi pe d'Artagnan care-şi venise în sfîrşit în fire. Dîndu-i să înţeleagă că ar putea avea încurcături cu poliţia, deoarece căutase gîlceavă unui mare senior, căci după părerea lui necunoscutul nu putea fi de-cît un mare senior, hangiul îl făcu să se scoale din pat, în pofida slăbiciunii, şi să-şi urmeze drumul. Pe jumătate năuc, în cămaşă, cu capul înfăşurat în cîrpe, d'Artagnan se ridică şi, împins de hangiu, începu să coboare; dar, în drum spre bucătărie, îşi zări deodată provocatorul, care stătea liniştit de vorbă cu o doamnă, lîngă scara unei frumoase caleşti, înhămată cu doi cai mari, normanzi.

Aceea cu care stătea de vorbă, şi al cărei cap apărea ca înrămat în portiera caleştii, era o femeie între douăzeci şi douăzeci şi doi de ani. Am mai spus cît de fulgerător izbutea d'Artagnan să prindă cele mai mici amănunte din înfăţişarea cuiva. De la prima aruncătură de ochi, văzu, aşadar, că femeia era tînără şi frumoasă. Frumuseţea ei îl izbi cu atît mai mult cu cît părea străină ţinuturilor meridionale în care el trăise pînă atunci. Era o făptură blondă şi palidă, cu plete lungi, unduindu-i pe umeri, ochi mari albaştri, visători, cu buze trandafirii şi mîini de alabastru; vorbea aprins cu necunoscutul.

― Aşadar, eminenţa sa îmi porunceşte... spunea doamna.

― Să vă întoarceţi numaidecît în Anglia şi să-i daţi de veste dacă ducele părăseşte Londra.

― Şi-n ce priveşte celelalte instrucţiuni? întrebă frumoasa călătoare.

― Se găsesc toate în caseta aceasta, pe care n-o veţi deschide decît pe celălalt mal al Mînecii.

― Bine, foarte bine... şi dumneavoastră?

― Eu mă înapoiez la Paris.

― Fără să-l învăţaţi minte pe neobrăzatul acela de ţînc?... mai întrebă doamna.

Necunoscutul se pregătea să răspundă, dar chiar în clipa cînd deschidea gura, d'Artagnan, care auzise totul, se repezi în pragul porţii, strigînd:

― Neobrăzatul de ţînc o să înveţe el minte pe alţii, cred că de data asta cel pe care trebui să-l înveţe minte nu-i va mai scăpa ca întîia oară.

― Nu-i va scăpa? repetă necunoscutul, încruntîndu-se.

― Socot că-n faţa unei femei nu vei îndrăzni să fugi.

― Luaţi seama, ― strigă Milady, văzînd că gentilomul duce mîna la spadă, ― luaţi seama, cea mai mică întîrziere poate nărui totul.

― Aveţi dreptate, ― îi răspunse gentilomul, ― vedeţi-vă de drum, eu voi face la fel.

Şi, salutînd doamna cu o uşoară înclinare a capului, sări în şa, în vreme ce vizitiul ardea la bice cailor. Necunoscutul şi doamna porniră aşadar în goană, fiecare de cealaltă parte a drumului.

― Ei, socoteala! ţipa hangiul, a cărui preţuire se schimba într-un adînc dispreţ, văzînd că se depărtează fără să-şi plătească socoteala.

― Plăteşte tu, marţafoiule, strigă acesta, din goana mare, valetului, care după ce aruncă la picioarele hangiului două sau trei monede de argint, porni şi el în galop după stăpîn.

― Stai, mişelule! Stai, ticălosule! Gentilom de paie! strigă d'Artagnan, alergînd la rîndul lui după valet.

Dar rănitul era prea slăbit pentru a putea îndura asemenea zdruncin. Abia făcu zece paşi şi urechile începură să-i vîjîie, ameţeala îl cuprinse, un nor sîngeriu îi trecu pe dinaintea ochilor şi se prăbuşi în mijlocul străzii, strigînd mereu:

― Mişelule! Mişelule! Mişelule!

― Aşa-i, mare mişel, mormăi hangiul, apropiindu-se de d'Artagnan şi încercînd prin această linguşire să se împace cu sărmanul tînăr, întocmai cum făcuse şi bîtlanul din fabula cu melcul.

― Da, e un mare mişel, ― şopti şi d'Artagnan, ― dar ea, ea tare mai e frumoasă!

― Care ea? întrebă hangiul.

― Milady, îngăimă d'Artagnan. Şi îşi pierdu cunoştinţa a doua oară.

― Totuna, ― zise hangiul, ― mi-au scăpat doi, dar rni-a rămas ăsta. Şi pe ăsta nu-l mai las din mîini cîteva zile. Nici unsprezece scuzi nu-s de lepădat.

Se ştie că unsprezece scuzi era tocmai suma ce se mai găsea în punga lui d'Artagnan.

După cum se vede, hangiul socotise unsprezece zile de boală a cîte un scud pe zi; numai că el socotise astfel fără să ţină seama de călător. A doua zi, pe la cinci dimineaţa, d'Artagnan se sculă din pat, coborî în bucătărie, fără să-l ajute nimeni, ceru în afară de alte meremeturi, a căror listă n-a ajuns pînă la noi, vin, untdelemn, rozmarin şi, ţinînd reţeta mamei sale în mînă, îşi pregăti un balsam cu care-şi unse numeroasele-i răni, schimbîndu-şi singur oblojelile şi nevrînd să primească ajutorul vreunui medic. Datorită fără îndoială balsamului de Boemia şi datorită poate şi lipsei oricărui medic, d'Artagnan fu pe picioare chiar în seara acea şi aproape înzdrăvenit a doua zi.

Dar, în clipa în care vru să plătească rozmarinul, untdelemnul şi vinul, singura cheltuială a stăpînului care nu mîncase aproape nimic, în vreme ce calul galben mîncase, cel puţin, după spusele hangiului, de trei ori mai mult decît s-ar fi cuvenit pe potriva staturii lui, d'Artagnan nu mai găsi în buzunar decît punguţa de catifea roasă şi cei unsprezece scuzi care se aflau înăuntru; cît priveşte scrisoarea către domnul de Tréville, nu era nicăieri.

Tînărul începu atunci să caute scrisoarea, cu multă răbdare, întorcîndu-şi buzunarele şi buzunăraşele pe faţă şi pe dos, scotocind şi răscotocind săculeţul, deschizînd şi închizînd la loc punga. Dar cînd îşi dădu seama că nu mai are unde căuta, valul de mînie, care-l cuprinse a treia oară, era gata-gata să-i dea prilejul unei noi comenzi de vin şi untedelemn de leac; căci văzînd pe tînărul zurbagiu înfierbîntîndu-se şi ameninţînd să facă ţăndări tot hanul, dacă nu găseşte scrisoarea, hangiul şi pusese mîna pe o ţapină, nevastă-sa pe coada unei mături şi slujitorii pe aceleaşi bîte, pe care le mai folosiseră cu două zile înainte.

― Scrisoarea mea de recomandaţie ― răcnea d'Artagnan, ― scrisoarea mea de recomandaţie, sau, mii de draci! vă pun în frigare ca pe nişte orătănii!

Din nefericire, o anumită împrejurare îl oprea pe tînăr să-şi poată duce la îndeplinire ameninţarea. După cum am mai spus, cu prilejul primei sale încăierări, spada îi fusese frîntă în două, lucru de care uitase cu totul. Drept urmare, cînd d'Artagnan vru într-adevăr să tragă spada din teacă, se trezi în mînă cu un ciot cam de vreo opt sau zece degete, ciot pe care hangiul prevăzător îl pusese la loc în teacă. Restul tăişului, bucătarul îl dosise dibaci, cu gînd să-l facă frigăruie.

Totuşi, poate că această dezamăgire nu l-ar fi împiedicat pe aprigul nostru tînăr de a trece la fapte, dacă hangiul n-ar fi chibzuit că plîngerea călătorului era pe deplin îndreptăţită.

"Dar, la urma urmei, ― gîndi el, lăsînd în jos ţapina ― unde o fi scrisoarea aceea?"

― Da, da, unde-i scrisoarea? strigă d'Artagnan. Din capul locului ţin să vă spun că scrisoarea era pentru domnul de Tréville, şi că trebuie găsită; dacă nu va fi găsită, atunci o s-o scoată el şi din pămînt!

Această ameninţare băgă în sperieţi pe hangiu. După rege şi domnul cardinal, domnul de Tréville era omul al cărui nume, militarii şi chiar tîrgoveţii îl aveau mai des pe buze. E drept că mai era şi părintele Iosif, dar numele lui se rostea numai în şoaptă, atît de cumplită era groaza ce-o trezea eminenţa cenuşie, cum i se spunea acestui prieten de încredere al cardinalului.

Aşa că, aruncînd cît colo ţapina şi poruncind soţiei şi servitorilor săi să facă la fel cu coada de mătură şi cu bîtele, hangiul dădu cel dintîi pildă, începînd să caute scrisoarea pierdută.

― Era în scrisoare ceva de preţ? întrebă hangiul după cîteva cercetări zadarnice.

― La naiba! Cred şi eu ― se răsti gasconul, care se bizuia pe acea scrisoare spre a-şi croi drum la curte. Înăuntru era toată averea mea.

― Titluri de rentă spaniole? întrebă hangiul, îngrijorat.

― Titluri ale tezaurului personal al maiestăţii sale, răspunse d'Artagnan, care sperînd să intre în slujba regelui mulţumită acelor recomandaţii, credea că poate da, fără să mintă ,acest răspuns cam îndrăzneţ.

― Ei drace! se tîngui hangiu, deznădăjduit.

― Dar ce-are a face, ― urmă d'Artagnan cu îndrăzneala obişnuită gasconilor, ― banii sînt un fleac, scrisoarea era totul. Mai bine pierdeam o mie de pistoli{8} decît să pierd scrisoarea.

Ar fi putut spune la fel de uşor douăzeci de mii, dar o umbră de sfială tinerească îl oprise.

Şi deodată se făcu parcă lumină în mintea hangiului, care se blestema, fiindcă nu dădea de nimic.

― Scrisoarea nu s-a pierdut! strigă el hotârît.

― Ah! făcu d'Artagnan.

― Nu, scrisoarea v-a fost luată.

― Luată! Şi de cine?

― De gentilomul de ieri. A coborît în bucătărie, unde era haina dumneavoastră şi a rămas acolo singur. Pot să pun prinsoare că el v-a furat-o.

― Crezi? răspunse d'Artagnan cam neîncrezător, căci el ştia mai bine ca oricine importanţa cu totul personală a scrisorii şi nu vedea cum de-ar fi putut trezi ispita cuiva. Fără îndoială că niciunul din servitori, niciunul din călătorii de acolo n-ar fi cîştigat nimic, dac-ar fi avut la ei acea hîrtie.

― Va să zică dumneata îl bănuieşti pe neruşinatul acela de gentilom?

― Cum vă văd şi mă vedeţi, ― urmă hangiul, ― cînd i-am dat de ştire că înălţimea voastră sînteţi ocrotit do demnul de Tréville şi că aveţi chiar o scrisoare pentru vestitul gentilom, el a părut grozav de tulburat, m-a întrebat unde e scrisoarea, apoi a coborît iute în bucătărie, unde ştia că se află pieptarul dumneavoastră.

― Atunci, am găsit hoţul, ― răspunse d'Artagnan, ― mă voi plînge domnului de Tréville, iar domnul de Tréville se va plînge regelui. Apoi, scoţînd cu gest simandicos din buzunar doi scuzi, îi dete hangiului, care-l petrecu pînă la poartă, cu pălăria în mînă; încălecă după aceea pe calul său galben şi ajunse fără altă păţanie pînă la poarta Saint-Antoine, la Paris, unde se hotărî să-şi vîndă calul pe trei scuzi, preţ foarte bun, ţinînd seama că în vremea din urmă călăreţul îşi sleise de puteri mîrţoaga. De altfel, geambaşul care l-a cumpărat pe suma mai sus pomenită, nu s-a ferit să-i mărturisească tînărului că dădea atît de mulţi bani numai din pricina acelei culori, atît de neobişnuite.

D'Artagnan îşi făcu deci intrarea în Paris pe jos, cu bocceluţa sub braţ; merse aşa pînă ce găsi o cameră de închiriat, potrivită cu strîmtoratele sale mijloace băneşti. Această cameră era un fel de mansardă în strada Groparilor, lîngă Luxemburg.

După ce plăti arvuna, stăpîn pe locuinţă, d'Artagnan îşi petrecu ziua cusîndu-şi la haină şi la pantaloni tot felul de ceaprazuri pe care maică-sa i le dăduse pe furiş, după ce le scosese de la o haină aproape nouă a bătrînului. Merse apoi pe cheiul Fiarelor vechi, pentru a-şi pune alt tăiş la spadă; se întoarse după aceea la Luvru şi întrebă pe primul muşchetar, care-i ieşi în cale, de palatul domnului de Tréville. Acest palat se găsea în strada Vieux Colombier, adică tocmai în vecinătatea camerei pe care d'Artagnan o închinase, împrejurare ce i se păru a fi o bună vestire pentru izbînda călătoriei lui.

Şi, pe deplin mulţumit de felul cum se purtase la Meung, fără nici o remuşcare pentru trecut, încrezător în ziua pe care o trăia şi plin de speranţe în viitor, se culcă şi dormi buştean.

Somnul acesta, încă destul de provincial, ţinu pînă a doua zi dimineaţa la ora nouă, cînd se sculă spre a se duce la acel vestit domn de Tréville, al treilea mare om în tot regatul, după preţuirea părintească.

Capitolul II

ANTICAMERA DOMNULUI DE TREVILLE

Domnul de Troisville, cum se mai numea încă familia acestuia în Gasconia sau domnul de Tréville cum sfîrşise prin a-şi spune singur la Paris, o începuse ca şi d'Artagnan, adică fără para chioară, dar cu acel fond de îndrăzneală, de isteţime şi de înţelegere, datorită căruia cel mai sărac nobil gascon primeşte ca moştenire părintească, mai mult decît primeşte adesea în realitate cel mai bogat gentilom din Perigord sau din Berry. Vitejia sfidătoare, norocul său şi mai sfidător încă, într-o vreme cînd necazurile cădeau ca grindina, îl ridicaseră în vîrful acelei scări anevoioase, care se numeşte favoarea curţii şi ale cărei trepte le urcase cîte patru o dată.

Era prietenul regelui care, după cum se ştie, păstra în mare cinste amintirea părintelui său, Henric al IV-lea. Tatăl domnului de Tréville îl slujise pe acesta din urmă, cu atîta credinţă în războaiele împotriva Ligii, încît din lipsă de bani ― lipsă care silise toată viaţa pe Bearnez să-şi plătească datoriile doar cu vorbe de duh, duhul fiind singurul bun pe care nu-l luase niciodată cu împrumut, din lipsă de bani deci, îi îngăduise bătrînului Tréville, să-şi ia ca blazon, după capitularea Parisului, un leu de aur pe fond purpuriu, avînd ca deviză: Fidelis et fortis. Pentru o dreaptă cinstire aceasta însemna mult, pentru bunul lui trai era însă cam puţin. Astfel fiind, cînd vestitul tovarăş de arme al marelui Henric se stinse, el lăsă fiului său ca moştenire doar spada şi deviza sa. Mulţumită acestui îndoit dar şi numelui nepătat care-l însoţea, domnul de Tréville a fost primit în casa tânărului prinţ, unde sluji atît de frumos prin spada sa şi rămase atît de credincios devizei sale, încît Ludovic al XlII-lea, unul din cei mai de seamă mînuitori de spadă ai regatului, obişnuia să spună că dac-ar avea vreun prieten care s-ar bate în duel, l-ar sfătui să-şi ia ca second{9} în primul rînd pe el, apoi pe Tréville, ― ba poate chiar pe acesta înaintea lui.

Toate astea făceau ca Ludovic al XlII-lea să aibă multă prietenie pentru Tréville; prietenie regească, prietenie egoistă, e drept, şi totuşi prietenie. Căci în acele vremuri nefericite, bărbaţii de teapa lui Tréville aveau mare căutare. Mulţi ar fi putut lua ca deviză epitetul de puternic, ce alcătuia partea a doua a inscripţiei din blazonul lui Tréville; puţini erau însă gentilomii care puteau rîvni la la epitetul de credincios din prima parte a devizei. Tréville se număra printre aceştia din urmă; era una din acele firi înzestrate cu isteţimea ascultătoare a dulăului gata să sară orbeşte, cu privirea ca fulgerul, cu pornirea aprigă; ochiul îi fusese dat doar pentru a descoperi dacă regele era nemulţumit de cineva, iar mîna ― pentru a lovi pe acel supărător cineva, pe un Besme, un Poltrot Mere sau un Vitry{10}.

În sfîrşit, lui Tréville nu-i lipsise pînă atunci decît prilejul; dar stătea la pîndă hotărât să-l şi înhaţe, dacă i-ar fi ieşit în cale. Astfel fiind, Ludovic al XlII-lea îl numise pe Tréville căpetenia muşchetarilor care, prin credinţă sau mai bine zis printr-un fanatism crunt, trebuiau să fie pentru rege ceea ce fuseseră cei patruzeci şi cinci pentru Henric al III-lea, sau ceea ce fusese garda scoţiană pentru Ludovic al Xl-lea.

Cît despre cardinal., nu rămăsese nici el, în privinţa aceasta, mai prejos decît regele. Cînd văzuse ce minunaţi aleşi înconjurau pe Ludovic al XlII-lea, acest al doilea, sau mai curînd acest întîi rege al Franţei, a vrut şi el să-şi aibă garda lui. Şi-a avut şi el deci muşchetarii, după cum Ludovic al XlII-lea şi-i avea pe ai lui; în văzul lumii, aceste două puteri rivale îşi alegeau, pentru folosinţa lor, pe cei mai vestiţi mînuitori ai spadei din toate colţurile Franţei şi chiar din ţările străine. De multe ori seara, la obişnuita partidă de şah, Richelieu şi Ludovic al XIII-lea se ciorovăiau în privinţa faimei slujitorilor lor. Fiecare lăuda ţinuta şi vitejia oamenilor săi şi în vreme ce ponegreau făţiş duelul şi încăierările, pe ascuns îi asmuţeau ca să se bată, simţind o adîncă mîhnire sau o nemăsurată bucurie la vestea unei înfrîngeri sau a unei biruinţe de-a lor. Cel puţin aşa stă scris în memoriile unui om care a luat parte la unele din aceste înfrîngeri şi la multe din aceste biruinţe.

Tréville ştiuse să-i cînte stăpînului în strună şi mulţumită acestei dibăcii a putut cîştiga îndelungata şi neclintita bunăvoinţă a unui rege, care n-a lăsat în urma lui faima unei prea mari statornicii în prietenie. Îi punea pe muşchetari să defileze în faţa cardinalului Armand Duplessis, luînd totodată un aer batjocoritor care zbîrlea de mînie mustaţa căruntă a eminenţei sale. Tréville înţelegea minunat rostul războiului din acea vreme, în care, dacă nu trăiai pe socoteala duşmanului, trăiai pe seama celor de un neam cu tine; soldaţii săi alcătuiau o legiune de draci împieliţaţi, care nu ştiau decît de frica lui.

Dezmăţaţi, chercheliţi, plini de răni, muşchetarii regelui, sau mai bine-zis ai domnului de Tréville, foiau prin cîrciumi, prin locurile de plimbare, prin cele de petrecere, lipind, răsucindu-şi ţanţoş mustaţa, zăngănindu-şi săbiile, năpustindu-se încîntaţi asupra gărzilor domnului cardinal, cînd îi întîlneau în cale; sau scoţîndu-şi spadele în plină stradă, cu mii de şoltecării; ucişi uneori, dar atunci încredinţaţi că vor fi plînşi şi răzbunaţi; ucigînd de multe ori, dar ştiind bine că tot nu vor putrezi în închisoare, fiindcă domnul de Tréville era totdeauna gata să-i scape. Se înţelege că domnul de Tréville era preamărit pe toate tonurile de aceşti oameni care-l adorau şi care, deşi vrednici de spînzurătoare, tremurau în faţa lui, ca nişte şcolari în faţa profesorului, ascultîndu-i cel mai neînsemnat cuvînt şi gata să-şi dea viaţa pentru a spăla ruşinea celei mai mici mustrări.

Domnul de Tréville folosise această puternică pîrghie, mai întîi pentru rege şi prietenii regelui, apoi chiar pentru el şi prietenii lui. De altfel, în nici un volum de Memorii de pe acea vreme, care a lăsat totuşi atîtea Memorii, nu se vede că acest cinstit gentilom a fost vreodată învinuit, nici chiar de duşmanii lui ― şi avea la fel de mulţi şi printre literaţi, ca şi printre oşteni ― nicăieri nu se vede, că acest cinstit gentilom a fost vreodată învinuit de a fi cerut cuiva plată în schimbul îngăduinţei de a folosi fanaticii lui soldaţi. Deşi înzestrat cu un deosebit dar al intrigii, pe potriva celor mai grozavi intriganţi, domnul de Tréville a rămas un om cinstit. Ba mai mult, în ciuda puternicelor lovituri din vîrful spadei care deşală şi a exerciţiilor anevoioase care istovesc, el ajunsese unul din cei mai rafinaţi îndrăgostiţi şi unul din iscusiţii cîntăreţi de fraze întortocheate şi sforăitoare ai vremii sale; se vorbea despre isprăvile amoroase ale lui Tréville, aşa cum se vorbise, cu douăzeci de ani înainte, de ale lui Bassompierre, şi aceasta nu însemna tocmai puţin. Căpitanul muşchetarilor era aşadar proslăvit, temut şi iubit, ajungînd astfel culmea fericirilor lumeşti.

Ludovic al XlV-lea întuneca toţi micii aştri de la curte prin orbitoarea lui strălucire; tatăl său însă, acel soare pluribus impar, lăsa fiecăruia dintre favoriţi splendoarea lui personală şi fiecăruia dintre curteni valoarea lui individuală. De aceea, în afară de audienţele acordate dimineaţa de către rege şi cardinal, cînd se trezeau din somn, mai erau la Paris, pe atunci, peste două sute de asemenea audienţe, cu destulă cătare. Printre acestea, cele încuviinţate de domnul de Tréville erau din cele mai căutate.

Curtea palatului său din strada Vieux Colombier semăna cu o tabără, începînd de la ora şase dimineaţa vara şi de la opt dimineaţa iarna. Cincizeci pînă la şaizeci de muşchetari, care păreau că fac cu schimbul pentru a fi mereu în număr bătător la ochi, se plimbau neîncetat, înarmaţi ca pentru război şi gata de orice. De-a lungul uneia din acele scări mari, pe locul căreia civilizaţia noastră ar clădi o casă întreagă, urcau şi coborau solicitatorii din Paris, alergînd după un hatîr oarecare, gentilomii din provincie, arzînd de dorinţa de a fi înrolaţi, ca şi valeţii înzorzonaţi în toate culorile, care aduceau domnului de Tréville veşti din partea stăpînilor lor. În anticameră, pe banchete lungi, aşezate în cerc, aşteptau aleşii, adică acei care fuseseră chemaţi. De dimineaţă pînă seara nu contenea acolo zumzetul glasurilor, în vreme ce în cabinetul său, învecinat cu această anticameră, domnul de Tréville primea vizitele, asculta plîngerile, dădea porunci şi, asemeni regelui în balconul său de la Luvru, n-ar fi vrut decît să stea la geam ca să primească defilarea oamenilor şi a armelor.

În ziua cînd d'Artagnan se înfăţişă în audienţă, numărul celor de acolo era impunător, mai ales pentru un provincial, sosit proaspăt de acasă; e drept însă că acest provincial era gascon şi, mai ales pe vremea aceea, compatrioţii lui d'Artagnan aveau faima de a nu da îndărăt cu una cu două. Într-adevăr, cum treceai poarta masivă, ferecată în cuie lungi cu floare dreptunghiulară, te trezeai în mijlocul unei cete de militari care foiau de colo-colo prin curte, strigîndu-se, certîndu-se sau jucînd tot felul de jocuri. Ca să-ţi croieşti drum printre aceste valuri învolburate trebuia să fii sau ofiţer, sau mare nobil, sau femeie frumoasă.

Aşadar, prin mijlocul acestei cete şi al acestui tărăboi, îşi făcea loc tînărul nostru cu inima gata să-i iasă din piept, lipindu-şi spada lungă de coapsele-i subţiri şi ţinînd în mînă marginea pălăriei de pîslă, în vreme ce pe buze îi flutura zîmbetul sfios al provincialului tulburat, care vrea să pară stăpîn pe el. Cum trecea de un grup, răsuflă uşurat, totuşi, bănuind că unii din ei se întorceau să-l privească, d'Artagnan, care pînă atunci avusese o părere destul de bună despre el, se simţi caraghios întîia oară în viaţă.

În dreptul scării, era mai rău încă: pe cele dintîi trepte, patru muşchetari. În vreme ce zece sau doisprezece camarazi de-ai lor aşteptau pe palier să le vină rîndul la joc. Îşi treceau vremea în felul următor:

Unul dintre ei, stînd cu spada în mînă pe treapta cea mai de sus, împiedica ― sau cel puţin se străduia să împiedice ― pe ceilalţi trei, care voiau să urce scara.

Aceştia trei îi împotriveau la rîndul lor spada uimitor de sprintenă. D`Artagnan crezu la început că sînt florete de scrimă, butonate în vîrf, dar curînd îşi dădu seama, după unele zgîrieturi, că, dimpotrivă, toate ascuţişurile erau minunat şlefuite; de cîte ori unul din ei era împuns, nu numai spectatorii, dar chiar şi actorii făceau un haz nespus.

Cel care se afla în clipa aceea pe treapta mai de sus îşi ţinea minunat adversarii pe loc. Se făcuse roată în jurul lor. Regula cerea ca la fiecare lovitură, cel atins să părăsească partida, pierzînd rîndul la audienţă în folosul celui care-l atinsese cu spada. În cinci minute, trei dintrei ei fură atinşi uşor, unul la încheietura mîinii, altul la bărbie şi al treilea la ureche, de către apărătorul treptei, care niciodată nu se lăsase atins; dibăcia lui îi cîştigă dreptul de a intra în audienţă înaintea celorlalţi trei.

Oricît de greu ar fi fost nu să-l uimeşti pe tânărul nostru, dar să se lase uimit, acest fel de petrecere izbuti să-l uluiască: văzuse în provincia lui ― meleaguri unde capetele se înfierbîntă atît de repede ― că duelurile urmau unor anumite întîmplări premergătoare; fanfaronada acestor patru jucători i se păru cea mai straşnică din cîte auzise pînă atunci chiar în Gasconia. Crezu că se găseşte în acea faimoasă ţară a uriaşilor, unde Gulliver odată descins s-a înspăimîntat atît de rău; şi totuşi, nu era la capătul uimirilor: mai rămîneau palierul scării şi anticamera.

Pe palier nu se mai bătea nimeni, se povesteau însă isprăvi cu femei, iar în anticameră isprăvi de la curte. Pe palier d'Artagnan roşi; în anticameră îl trecură fiori. Închipuirea sa înaripată şi hoinară care, în Gasconia, îl cea să fie temut de tinerele cameriste şi uneori chiar de tinerele lor stăpîne, nu întrezărise niciodată, chiar cînd bătea cîmpii, nici pe jumătate din acele minunăţii ale iubirii şi nici pe sfert din acele năzdrăvănii amoroase, luminate de strălucirea unor nume dintre cele mai cunoscute şi cu amănunte dintre cele mai puţin voalate. Dar dacă pe palier el se simţi jignit în preţuirea lui pentru bunele moravuri, în anticameră se simţi revoltat, din respect faţă de cardinal. Acolo, spre marea sa uimire, d'Artagnan auzea forfecîndu-se în gura mare politica de care tremura întreaga Europă şi viaţa intimă a cardinalului, pentru care atîtia mari şi puternici nobili ispăşiseră din greu, atunci cînd încercaseră să aibă părerea lor. Acest vestit bărbat, slăvit de bătrînul d'Artagnan, ajunsese zeflemeaua muşchetarilor domnului de Tréville, care-şi băteau joc de picioarele strîmbe şi de spatele lui cocîrjat; unii dintre ei fredonau cuplete cu numele doamnei d'Aiguillon, iubita lui, sau al nepoatei, doamna de Combalet, în vreme ce alţii puneau la cale tot felul de năzbîtii împotriva pajilor şi a gărzilor cardinalului-duce, ceea ce i se părea lui d'Artagnan o adevărată monstruozitate.

Totuşi, cînd numele regelui se rostea pe neaşteptate în mijlocul acestor grosolănii pe socoteala cardinalului, un soi de căluş astupa pentru o clipă toate acele guri spurcate; fiecare privea şovăielnic în jurul lui, ca şi cum s-ar fi temut să nu-l trădeze peretele subţire care despărţea anticamera de cabinetul domnului de Tréville; dar, foarte curînd, un cuvînt cu tîlc amintea iarăşi de eminenţa sa şi atunci hohotele izbucneau şi mai dezlănţuite, nici una din faptele cardinalului nefiind cruţată de pîrjolul criticii.

"Nici vorbă că toţi de aici vor fi zvîrliţi la închisoare şi spînzuraţi, ― gîndi cu groază d'Artagnan, ― şi eu, fără îndoială, împreună cu ei, căci de vreme ce i-am auzit şi i-am ascultat o să fiu socotit drept părtaşul lor. Ce-ar zice oare tata, care m-a sfătuit atît de călduros să-l respect pe cardinal, dacă m-ar şti cot la cot cu aceşti păgîni?

E lesne de închipuit, fără s-o mai spunem că d'Artagnan nu îndrăznea să ia parte la convorbire. Era însă numai ochi şi urechi, încerca să-şi încordeze cît putea cele cinci simţuri ca să nu piardă o iotă; în pofida încrederii nedezminţite în sfaturile părinteşti, se simţea îndemnat lăuntric şi îmboldit de instinctul lui, să laude mai curînd decît să hulească lucrurile nemaipomenite ce se petreceau acolo.

Fiind însă cu desăvîrşire străin de ceata curtenilor domnului de Tréville, şi fiind zărit pentru întîia oară în locul acela, d'Artagnan a fost întrebat ce doreşte. La această întrebare îşi spuse numele foarte umil, se sprijini pe titlul de compatriot şi rugă pe cameristul care venise să-i pună întrebarea, să-i aducă la cunoştinţă domnului de Tréville cererea unei scurte audienţe, cerere pe care cameristul îi făgădui cu glas ocrotitor să o transmită la timpul şi locul cuvenit.

D'Artagnan, care-şi mai venise în fire din uimirea de la început, avu deci răgazul să cerceteze veşmintele şi chipurile celor de faţă.

În mijlocul celui mai însufleţit grup se găsea un muşchetar înalt, cu ţinută semeaţă şi o ciudăţenie de îmbrăcăminte ce sărea în ochii tuturor. Nu purta uniforma pe care, de altminteri, nici nu era dator s-o poarte mereu, într-o vreme cînd domnea ceva mai puţină libertate, dar mai multă hotărîre, ci era îmbrăcat într-o haină strîmtă pînă la genunchi, de culoare azurie, puţin cam ieşită de soare, şi cam ponosită, dar pe deasupra ei avea o minunată eşarfă din broderie de aur, ce strălucea ca solzii pe faţa apelor, în lumina vie a soarelui. O pelerină lungă de catifea cărămizie îi cădea graţios pe umeri, lăsînd să se vadă doar neasemuita eşarfă de care atîrna o spadă uriaşă.

Acest muşchetar încetase tocmai de a fi de gardă; se tînguia că are guturai şi din cînd în cînd, tuşea silit. Din pricina asta îşi luase pelerina, spunea el celor din jur; în vreme ce vorbea, privind de sus şi răsucindu-şi ţanţoş mustaţa, ceilalţi nu-şi puteau lua ochii de la eşarfa brodată şi. bineînţeles, d'Artagnan mai mult ca oricare altul.

― Ce vreţi, ― spunea muşchetarul, ― e la modă. Ştiu că-i o sminteală, dar n-ai încotro, asta-i moda! De altfel, trebuie să faci ceva şi cu punga babacilor!

― Mai las-o, Porthos! ― se repezi unul din cei de faţă, ― vrei să ne faci să credem că ai eşarfa din mărinimia părintească: ţi-o fi dat-o doamna voalată cu care te-am întîlnit duminica trecută lîngă poarta Saint-Honore.

― Nu, pe cuvîntul şi cinstea mea de gentilom, am cumpărat-o chiar eu din banii mei, răspunse acela care fusese numit Porthos.

― Da, la fel cum mi-am cumpărat şi eu punga asta nouă cu ce mi-a pus iubita în punga mea veche, adăugă alt muşchetar.

― Adevărat , întări Porthos, ― şi ca dovadă, uite, am dat pe ea doisprezece pistoli.

Admiraţia spori, deşi îndoiala mai stăruia încă.

― Nu-i aşa, Aramis? întrebă Porthos, întorcîndu-se spre alt muşchetar.

Înfăţişarea acestuia din urmă se bătea cap în cap cu a muşchetarului care-i pusese întrebarea, numindu-l Aramis: era un tînăr de cel mult douăzeci şi doi sau douăzeci şi trei de ani, cu o căutătură copilărească şi dulceagă, cu ochii negri şi blajini, cu obrajii trandafirii şi catifelaţi ca o piersică de toamnă, mustaţa-i subţire desena deasupra buzei de sus o linie fără cusur; s-ar fi zis că mîinile lui se codeau să se aplece, de teamă să nu li se umfle vinele; cînd şi cînd îşi ciupea sfîrcul urechilor, ca să-l păstreze îmbujorat şi străveziu. De obicei vorbea puţin şi încet, saluta în dreapta şi-n stînga, rîdea potolit, arătîndu-şi frumoşii dinţi care păreau foarte îngrijiţi, ca de altfel întreaga sa fiinţă. Răspunse la întrebarea prietenului, încuviinţînd doar din cap.

Această încuviinţare păru a înlătura toate îndoielile privitoare la eşarfă; toţi rămăseseră cu ochii la ea, dar fără s-o mai pomenească; apoi printr-unul din acele surprinzătoare salturi ale gîndirii, convorbirea se îndreptă deodată asupra altui subiect.

― Ce ziceţi despre ce istoriseşte scutierul lui Chalais? întrebă unul din muşchetari, fără a se întoarce spre cineva, ci dimpotrivă, punînd întrebarea tuturor de acolo.

― Şi ce spune? întrebă Porthos cu glas trufaş.

― Spune c-a întîlnit la Bruxelles pe Rochefort, duhul rău al cardinalului, travestit în capuţin. Blestematul de Rochefort, cu anteriul lui de călugăr, l-a tras pe sfoară pe domnul de Laigues, de nerod ce e.

― Încă ce mai nerod, ― întări Porthos, ― dar aşa o fi oare?

― Aşa mi-a spus Aramis, răspunse muşchetarul.

― Adevărat?

― Ei, parcă dumneata nu ştii, Porthos, ― zise Aramis, ― nu ţi le-am spus eu toate ieri? Hai să vorbim de altceva.

― Cum? Să vorbim de altceva? Asta-i părerea dumitale, ― stărui Porthos, ― foarte frumos, să vorbim de altceva! La naiba! Că repede mai închei dumneata! Adică cum? Cardinalul pune pe un trădător, pe un tîlhar, pe un nemernic să spioneze un gentilom, îl pune să-i şterpelească scrisorile, apoi, cu ajutorul spionului şi datorită scrisorilor, pune să i se taie capul lui Chalais sub învinuirea tîmpită că ar fi vrut să-l omoare pe rege şi să-l însoare pe fratele regelui cu regina! Nimeni n-avea habar de toată urzeala asta, ne-o destăinuieşti dumneata ieri, spre marea noastră uimire, şi acum, cînd nici măcar nu ne-am dezmeticit, vii să ne spui: hai să vorbim de altceva!

― N-avem decît să vorbim şi d-asta dacă ţii atât de mult, răspunse netulburat Aramis.

― Dac-aş fi fost scutierul bietului Chalais, ― strigă Porthos, ― Rochefort ar fi păţit-o rău de tot cu mine.

― Iar dumneata, ai fi păţit-o şi mai rău cu ducele Roşu{11}, îi atrase atenţia Aramis.

― Cum? Ducele Roşu? Bravo, bravo, ducele Roşu! întări Porthos, aplaudînd şi încuviinţînd din cap. Ducele Roşu, asta-i minunat! Am să răspîndesc porecla, dragul meu, fii pe pace. Dar ştiu că are duh, Aramis al nostru! Ce păcat că n-ai putut să-ţi urmezi chemarea, scumpul meu, ce drăgălaş popă ai fi fost!

― Nu-i decît o întîrziere trecătoare, lămuri Aramis. Într-o zi, tot o să fiu preot; ştii şi dumneata Porthos, că tocmai de aceea nu mă las de teologie.

― O să facă aşa cum spune, întări Porthos. Mai curînd sau mai tîrziu, tot o s-o facă.

― Mai curînd, zise Aramis.

― N-aşteaptă decît ceva ca să se hotărască de-a binelea şi să îmbrace iar anteriul pe care-l ţine atîrnat în cui, dedesubtul uniformei, adăugă un muşchetar.

― Şi ce anume aşteaptă? întrebă altul.

― Aşteaptă ca regina să dăruiască Franţei un moştenitor.

― Să încetăm cu astfel de glume, domnilor, ― spuse Porthos, ― slavă domnului, regina e încă la vîrsta cînd poate să-l mai dăruiască.

― Se zice că domnul de Buckingham se află în Franţa, adăugă Aramis, cu rîsul lui de pişicher, dînd acestei fraze, în aparenţă atît de nevinovate, un înţeles destul de uşuratic.

― De data asta n-ai brodit-o, prietene Aramis, ― îi curmă vorba Porthos, ― şi-n slăbiciunea dumitale de a face haz de orice, treci mereu peste margini îngăduite: dacă te-ar auzi vorbind astfel domnul de Tréville, cred că nu i-ai face de loc plăcere.

― Ai de gînd să-mi dai o lecţie, Porthos? îl întrebă Aramis, în a cărui privire blajină se văzu scăpărînd un fulger.

― Dragul meu, fii muşchetar sau preot, fii una sau alta, dar nu şi una şi alta, îl sfătui Porthos. Uite, Athos, ţi-a spus-o şi zilele trecute: slujeşti la prea mulţi stăpîni deodată! Te rog, te rog, ar fi de prisos să ne supărăm, adu-ţi aminte cum ne-am înţeles între noi, dumneata, Athos şi cu mine. Te duci la doamna d'Aiguillon şi-i faci curte; te duci la doamna de Bois-Tracy; vara doamnei de Chevreuse, şi-ţi merge vestea că ai ajuns departe de tot în binevoitoarea preţuire a acestei doamne. Dumnezeule, nimeni nu-ţi cere să-ţi destăinuîeşti fericirea, nici să-ţi dai pe faţă tainele inimii, îţi cunoaştem cavalerismul. Dar dacă ai virtutea asta, atunci la naiba, foloseşte-o şi faţă de maiestatea sa. Lasă să trăncănească cine vrea şi orice-o vrea despre rege şi despre cardinal; dar regina e sfîntă şi dacă cineva vorbeşte de ea, apoi atunci să vorbească numai de bine!

― Porthos, eşti la fel de înfumurat ca şi Narcis, răspunse Aramis. Ştii că nu pot suferi dojenile ― afară doar dacă m-ar dojeni Athos. În ceea ce te priveşte pe dumneata, dragul meu, ai o eşarfă prea frumoasă ca să mai faci pe sfătosul. O să fiu preot cînd voi socoti de cuviinţă, deocamdată sînt muşchetar şi ca muşchetar spun ce-mi place, iar în clipa de faţă îmi place să-ţi spun că ai început să mă scoţi din răbdări.

― Aramis!

― Porthos!

― Ei, domnilor! Domnilor! se auziră strigăte în jurul lor.

― Domnul de Tréville îl aşteaptă pe domnul d'Artagnan, curmă discuţia cameristul, deschizînd uşa.

La auzul acestor cuvinte în timpul cărora uşa rămăsese deschisă, se făcu linişte; în mijlocul tăcerii atotcuprinzătoare, tînărul gascon străbătu o parte din lungimea anticamerei şi intră la căpitanul muşchetarilor; totodată, se simţea nespus de bucuros că fusese scutit la vreme de sfîrşitul acelei ciudate gîlcevi.

Capitolul III

AUDIENŢA

Domnul de Tréville nu era tocmai în apele lui: totuşi răspunse politicos tînărului care se înclinase pînă la pămînt şi zîmbi ascultînd cuvîntul de salut, rostit cu accentul bearnez, care-i amintea tinereţea şi pămîntul lui de baştină, două aduceri aminte ce fac pe un om să zîmbească la orice vîrstă. Apoi, îndreptîndu-se spre anticameră şi făcîndu-i lui d'Artagnan semn cu mîna, ca şi cînd i-ar fi cerut îngăduinţa să sfîrşească cu ceilalţi înainte de a începe cu el, strigă de trei ori, cu glasul îngroşat de fiecare dată, astfel încît să străbată toate treptele cuprinse. Între tonul poruncitor şi cel mînios:

― Athos! Porthos! Aramis!

Cei doi muşchetari cu care am mai făcut cunoştinţă şi care purtau ultimele două din numele de mai sus, părăsiră iute grupul, unde se găseau, şi înaintară înspre camera a cărei uşă se şi închise îndată ce trecură pragul. Ţinuta lor, deşi nu tocmai liniştită, stîrni totuşi, prin aerul nepăsător, plin totodată de demnitate şi supunere, admiraţia lui d'Artagnan care vedea în aceşti oameni nişte semizei, iar în căpetenia lor, un Jupiter olimpian, înarmat cu toate trăsnetele cerului.

După ce amîndoi muşchetarii intrară în odaie, după ce uşa se închise în urma lor, după ce zumzetul din anticameră începu să se audă iarăşi, însufleţit de ultimele chemări, după ce, în sfîrşit, domnul de Tréville, tăcut şi încruntat, străbătu de trei sau de patru ori încăperea de-a lungul ei, trecînd de fiecare dată pe dinaintea lui Porthos şi a lui Aramis, care stăteau smirnă ca la o paradă, el se opri deodată şi, măsurîndu-i din cap pînă în picioare, se răsti cu o căutătură mînioasă:

― Ştiţi dumneavoastră ce mi-a spus regele, chiar aseară? Ştiţi sau nu, domnilor?

― Nu, răspunseră după o clipă de tăcere cei doi muşchetari. Nu, domnule, nu ştim.

― Dar nădăjduiesc că ne veţi face cinstea să ne spuneţi şi nouă, adăugă Aramis cu tonul cel mai cuviincios şi eu cea mai curtenitoare plecăciune.

― Mi-a spus că în viitor îşi va alege muşchetarii din rîndurile gărzii domnului cardinal.

― Din garda domnului cardinal? Şi de ce oare? întrebă cu aprindere Porthos.

― De ce? Fiindcă îşi dă seama că trebuie să-şi împrospăteze poşirca lui şi cu vin ceva mai bun.

Cei doi muşchetari roşiră pînă în albul ochilor. D'Artagnan nu mai ştia pe ce lume se află şi ar fi dorit să i se scufunde pămîntul sub picioare.

― Da, da, ― urmă domnul de Tréville, înflăcărîndu-se, ― da, maiestatea sa are dreptate, căci, pe cinstea mea, e drept că muşchetarii nu sînt la locul lor la curte. Ieri, domnul cardinal povestea la masa de joc a regelui, cu un aer de compătimire care nu mi-a plăcut de loc, că alaltăieri, blestemaţii de muşchetari, dracii împieliţaţi ― şi apăsa pe cuvinte cu un ton batjocoritor care mă scotea şi mai mult din sărite ― spintecătorii ăştia ― adăuga, privindu-mă cu ochii lui de pisică sălbatică ― s-au încurcat peste noapte într-o speluncă din strada Férou şi că o patrulă a gărzii lui ― credeam c-o să-mi pufnească de rîs în nas ― se văzuse silită să-i aresteze pe zurbagii. Mii de draci! Voi trebuie să ştiţi ceva de treaba asta! Auzi, muşchetari arestaţi!... Eraţi şi voi acolo, degeaba vă ascundeţi după degete, aţi fost recunoscuţi, cardinalul v-a pomenit numele. Fără îndoială că-i vina mea, numai vina mea, fiindcă eu singur mi-aleg oamenii. Dumneata, de pildă, Aramis, de ce dracu mi-ai mai cerut tunică de muşchetar, cînd ţi-ar fi stat mai bine un anteriu popesc? Şi dumitale, Porthos, îţi trebuia mîndreţea asta de eşarfă aurită, ca să-ţi atîrni o sabie de papură? Dar Athos? Nu-l văd pe Athos. Unde e?

― Domnule, ― răspunse trist Aramis, ― e bolnav, foarte bolnav.

― Bolnav, foarte bolnav, spui? Şi de care boală, mă rog?

― Sînt temeri că ar fi vărsat de vînt, domnule, ― răspunse Porthos, vrînd să se bage şi el în vorbă, ― şi ar fi grozav de neplăcut, fiindcă i-ar strica fără doar şi poate obrazul.

― Vărsat de vînt! Porthos, iar îndrugi bazaconii de ale dumitale! Vărsat de vînt la vîrsta lui? Ce tot îmi spuneţi!... Sigur că e rănit, te pomeneşti c-a şi murit. Ah! Dac-aş şti... Mii de draci, domnilor muşchetari, nu vreau să umpleţi localurile deocheate, nici să vă luaţi la harţă pe stradă, nici să vă jucaţi de-a spada pe la răscruci. Nu vreau, în sfîrşit, să vă faceţi de rîs în faţa gărzilor domnului cardinal, care sînt oameni cumsecade, liniştiţi, descurcăreţi, oameni care nu se pun în împrejurarea de a fi arestaţi şi care, spre deosebire de alţii, nici nu s-ar lăsa arestaţi ― sînt sigur de asta. Mai degrabă ar muri acolo, pe loc, decît să dea un singur pas înapoi. S-o şteargă, s-o ia la sănătoasa; să dea bir cu fugiţii, toate astea-s bune doar pentru muşchetarii regelui!

Porthos şi Aramis clocoteau de mînie. Bucuros l-ar fi strîns de gît pe domnul de Tréville, dacă n-ar fi simţit că vorbele lui erau pornite dirrtr-o adîncă dragoste pentru ei. Băteau podeaua cu piciorul, îşi muşcau buzele pînă la sînge şi-şi încleştau mîna pe mînerul spadei. După cum am mai spus, cei de afară auziseră cînd Athos, Porthos şi Aramis fuseseră chemaţi şi, după glasul domnului de Tréville, ghiciseră că acesta era furios nevoie mare. Zece capete nerăbdătoare stăteau aplecate peste perdea şi păleau de mînie, căci cu urechea lipită de uşă nu pierdeau nici o iotă, în vreme ce gurile lor repetau la şir vorbele de ocară ale căpitanului, ca să le audă toţi din anticameră.

Într-o clipă, toata locuinţa, începînd de la uşa cabinetului şi pînă la poarta din stradă, era în fierbere.

― Auzi, muşchetarii regelui arestaţi de oştenii domnului cardinal! urmă domnul de Tréville, tot atît de mînios în adîncul sufletului ca şi soldaţii lui, dar vorbind răspicat şi împlîntînd, ca să zicem aşa, cuvintele în inimile ascultătorilor, unul cîte unul, ca nişte lovituri de pumnal. Auzi, şase soldaţi din garda eminenţei sale arestează şase muşchetari ai maiestăţii sale! La naiba, m-am şi hotărît! Mă duc chiar acum la Luvru, îmi dau demisia din căpitan al muşchetarilor regali şi cer o locotenenţă în garda cardinalului: dacă nu mă primeşte, ducă-se dracului, mă fac popă!

La auzul acestor cuvinte, zumzetul de afară se schimbă într-o cumplită vijelie: pretutindeni scăpărau numai ocări si blesteme. La dracu! Mii de draci! Toţi sfinţii şi dumnezeii! se încrucişau în văzduh. D'Artagnan căuta o perdea îndărătul căreia să se ascundă şi abia se ţinea să nu se vîre sub masă.

― Dacă-i aşa, căpitane, ― îi curmă vorba Porthos, scos din sărite, ― e adevărat că eram şase împotriva şase, dar am fost surprinşi mişeleşte şi, înainte să fi putut trage spadele din teacă, doi dintre noi căzuseră ucişi, iar Athos, grav rănit, era ca şi mort. Îl ştiţi pe Athos. Ei bine, căpitane, a încercat de două ori să se ridice şi de două ori a căzut la pămînt. Totuşi, nu ne-am predat, nu, am fost tîrîţi cu sila. Pe drum am izbutit să fugim. Cît priveşte pe Athos, s-a crezut că e mort şi l-au lăsat în pace, pe cîmpul de bătaie, socotind că nu face să-l mai ridice de acolo. Aşa a fost povestea. Ce dracu' căpitane, nu poţi cîştiga chiar toate bătăliile! Şi marele Pompei a pierdut-o pe cea de la Pharsale, şi regele Francis I, care nu era mai prejos ca alţii, a pierdut pe cea de la Pavia.

― Iar eu, ― adăugă Aramis, ― am cinstea să vă asigur că am ucis pe unul din ei cu propria lui spadă, căci spada mea se frînsese de la prima împotrivire; ucis sau înjunghiat, după cum doriţi, domnule.

― Nu ştiam toate astea, reluă domnul de Tréville pe un ton ceva mai domol. După cîte văd, domnul cardinal le-a cam înflorit.

― Dar, vă rugăm, domnule. ― urmă Aramis care, văzîndu-l pe căpitan mai potolit, încerca să-l înduplece, ― vă rugăm domnule, nu spuneţi că Athos e rănit. Ar fi nemîngîiat să ştie că păţania lui ajunge la urechile regelui, şi cum rana e periculoasă, căci spada nu i-a străpuns numai umărul, ci i-a pătruns şi în piept, ne e teamă să nu... În aceeaşi clipă, perdeaua se dădu la o parte şi de sub ciucuri se ivi un chip nobil şi frumos, dar înspăimântător de străveziu.

― Athos! strigară cei doi muşchetari.

― Athos! făcu şi domnul de Tréville.

― Aţi poruncit să mă prezint, domnule, ― spuse Athos domnului de Tréville, cu o voce slabă, dar foarte liniştită, ― camarazii mei mi-au dat de ştire că m-aţi chemat şi iată-mă la ordinele domniei-voastre. Spuneţi, domnule, ce doriţi de la mine?

La aceste cuvinte, muşchetarul, într-o ţinută fără cusur şi încins ca de obicei, intră cu pas hotărît în cabinet. Mişcat pînă în adîncul inimii de această dovadă de bărbăţie, domnul de Tréville se repezi înaintea lui.

― Le spuneam tocmai acestor domni, ― zise el, ― că opresc pe muşchetarii mei să-şi pună în primejdie viaţa cînd nu e nevoie, căci bărbaţii viteji îi sînt scumpi regelui, şi regele ştie că muşchetarii săi sînt oamenii cei mai viteji din lume. Dă-mi mîna, Athos.

Fără să mai aştepte răspunsul noului venit la această dovadă de dragoste, domnul de Tréville îi apucă mîna dreaptă şi i-o strînse cu toată puterea, fără să bage de seamă că Athos, oricît s-ar fi stăpînit, se încrunta, fără voie, de durere şi că pălea şi mai grozav, deşi s-ar fi zis că aşa ceva era cu neputinţă.

Uşa rămăsese întredeschisă, atît de grozav uimea pe toţi sosirea lui Athos, căci în pofida tainei păstrate, toata lumea aflase de rănirea lui. Un vuiet de murmure bucuroase întîmpină cele din urmă cuvinte ale căpitanului şi două sau trei capete se iviră în focul entuziasmului, printre faldurile perdelei de la uşă. Fără îndoială că domnul de Tréville se pregătea să înfiereze prin cuvinte aspre această încălcare a obişnuitei bune-cuviinţe, dacă n-ar fi simţit deodată mîna lui Athos stîrcindu-se într-a lui; ridicîndu-şi privirea asupra acestuia, îl văzu că era gata să leşine. În aceeaşi clipă, muşchetarul care se străduia din răsputeri să lupte împotriva durerii, se prăbuşi, biruit, pe parchet, ca şi cînd şi-ar fi dat sufletul.

― Un doctor! răcni domnul de Tréville. Doctorul meu, al regelui, cel mai bun! Un chirurg! Sau, mii de draci! Viteazul meu Athos se sfîrşeşte!

Auzind aceste strigăte, toată lumea dădu buzna în cameră şi se îngrămădiră în jurul rănitului, fără ca domnului de Tréville să-i mai treacă prin gînd să închidă vreunuia uşa. Dar toată această zarvă n-ar fi folosit la nimic, dacă doctorul cerut nu s-ar fi găsit chiar în palat; răzbind prin mulţime, el se apropie de Athos, care nu-şi venise încă în fire şi, deoarece zgomotul şi toată forfoteala aceea îl stinghereau, cel dintîi şi cel mai grabnic lucru cerut a fost ducerea muşchetarului într-o odaie învecinată. Domnul de Tréville deschise îndată o uşă, arătînd drumul lui Porthos şi Aramis, care îşi ridicară camaradul de braţe. Îndărătul lor păşea doctorul, iar îndărătul doctorului uşa se închise.

În felul acesta, cabinetul domnului de Tréville, această încăpere de obicei atît de respectată, ajunse pentru cîteva clipe o prelungire a anticamerei. Fiecare îşi dădea părerea, se înflăcăra, vorbea în gura mare. Înjurînd, blestemînd şi trimiţînd la toţi dracii pe cardinal cu gărzile lui cu tot.

Curînd după aceea, Porthos şi Aramis se întoarseră; lîngă rănit rămăseseră nurnai doctorul şi domnul de Tréville.

În sfîrşit, domnul de Tréville se întoarse şi el. Rănitul îşi venise în fire, iar chirurgul încredinţa lumea că starea muşchetarului nu trebuia să stîrnească îngrijorări prietenilor, slăbiciunea fiind pricinuită doar de pierderea sîngelui.

Domnul de Tréville făcu apoi un semn cu mîna, şi toţi cei de faţă se îndepărtară afară de d'Artagnan, care nu uitase că avea audienţă şi care, îndrăzneţ ca toţi gasconii, rămăsese în tot acest răstimp, neclintit locului.

După ce ieşiră cu toţii şi după ce uşa se închise în urma lor, domnul de Tréville se întoarse şi se trezi singur cu tînărul gascon. Cele întîmplate îl făcuseră să-şi cam piardă firul gîndirii. Îl întrebă deci pe încăpăţînatul solicitator ce doreşte de la el. D'Artagnan îşi spuse iarăşi numele şi domnul de Tréville, aducîndu-şi aminte dintr-o dată ce se petrecea atunci şi ce se petrecuse înainte, îşi dete seama de împrejurări.

― Iartă-mă, ― îi spuse el zîmbind, ― iartă-mă, dragul meu, compatriot, dar le-am uitat cu desăvîrşire. Ce vrei?! Un căpitan nu-i decît un tată de familie, dar împovărat cu o şi mai mare răspundere decît orice tată de familie. Soldaţii sînt nişte copii mari, fiindcă ţin însă ca poruncile regelui şi, îndeosebi, ale domnului cardinal să fie aduse la îndeplinire...

D'Artagnan nu-şi putu înfrîna un zîmbet. După acest zîmbet, domnul de Tréville înţelese că n-avea în faţa lui un prost şi, schimbînd vorba, îl întrebă de-a dreptul:

― Mi-a fost nespus de drag tatăl dumitale, ce pot face pentru fiul lui? Grăbeşte-te, căci am foarte puţină vreme pentru mine.

― Domnule, ― zise d'Artagnan, ― cînd am plecat din Tarbes ca să vin aici, mi-am propus să vă cer, în amintirea prieteniei pe care nu aţi uitat-o, o tunică de muşchetar; dar, după tot ce văd de două ceasuri, înţeleg că asemenea favoare ar fi nepotrivit de mare şi mi-e teamă că n-o merit.

― Ar fi, într-adevăr, o mare favoare, tinere, ― răspunse domnul de Tréville, ― dar poate că ea nu te depăşeşte chiar atît de mult pe cît crezi sau pe cît ai aerul să crezi. Totuşi, o hotărîre a maiestăţii sale a prevăzut această împrejurare şi, cu părere de rău, te înştiinţez că nimeni nu e primit ca muşchetar înainte de a fi trecut prin încercări premergătoare: fie luînd parte la cîteva campanii militare, sau la unele fapte strălucite, fie slujind vreme de doi ani într-unul din regimentele mai puţin oblăduite ca al nostru.

D'Artagnan se înclină fără a răspunde un singur cuvînt. De cînd aflase că sînt atîtea greutăţi spre a căpăta tunica de muşchetar, dorinţa lui de a îmbrăca această uniformă era şi mai vie încă.

― Dar, ― urmă Tréville, aţintind asupra compatriotului său o privire atît de pătrunzătoare, încît s-ar fi zis că vrea să citească pînă în fundul inimii, ― de hatîrul tatălui dumitale, fostul meu tovarăş de arme, ţin, cum ţi-am mai spus, să fac ceva pentru dumneata. Tinerii noştri gentilomi din Bearn, care se înrolează în armată, nu sînt bogaţi de obicei şi mă îndoiesc că lucrurile s-au schimbat prea mult de la plecarea mea de acolo. Nu cred deci că banii pe care i-ai adus de acasă o să-ţi ajungă prea multă vreme ca să trăieşti.

D'Artagnan îşi ridică semeţ capul, în semn că nu cerea pomană nimănui.

― Bine, tinere, bine, ― urmă Tréville, ― cunosc ifosele astea, şi eu am descins la Paris cu patru scuzi în buzunar şi m-aş fi bătut cu oricine mi-ar fi spus că nu-s în stare să cumpăr Luvrul.

D'Artagnan îşi înălţă capul din ce în ce mai semeţ; mulţumită vînzării calului, îşi începea cariera cu patru scuzi mai mult decît avusese domnul de Tréville cînd şi-o începuse pe-a lui.

― Spuneam deci că ar trebui să păstrezi ceea ce ai acum, oricît de mare ar fi această sumă; dar în acelaşi timp, trebuie să-ţi desăvîrşeşti cunoştinţele trebuincioase unui gentilom. Voi scrie chiar azi o scrisoare directorului Academiei Regale si mîine vei fi primit fără nici o plată. Nu refuza acest mic hatîr. Gentilomii noştri cei mai bogaţi şi cu obîrşia cea mai nobilă îl cer stăruitor cîteodată, fără să-l poată căpăta. Vei învăţa să dresezi cai, vei învăţa scrima şi dansul, vei cunoaşte acolo lume bună şi, din cînd în cînd, vei veni să mă vezi ca să-mi spui ce-ai făcut şi dacă la rîndul meu pot face ceva pentru dumneata.

Oricît de străin era încă de obiceiurile curţii, d'Artagnan îşi dădu seama de răceala acestei primiri.

― Vai, domnule ― zise el, văd acum ce mult îmi lipseşte scrisoarea de recomandaţie pe care tatăl meu mi-a dat-o pentru dumneavoastră.

― Într-adevăr, ― răspunse domnul de Tréville ― mă miră chiar că te-ai avîntat într-o călătorie atît de lungă fără această azimă de neînlocuit, singurul nostru sprijin, al celor din Bearn.

― O aveam, domnule, şi. slavă domnului, aşa cum se cădea să fie, dar mi-a fost şterpelită în chip perfid.

Şi d'Artagnan povesti întreaga păţanie de la Meung, descrise pe necunoscutul gentilom în cele mai mici amănunte, cu un foc şi o sinceritate care-l fermecară pe domnul de Tréville.

― Da, cam ciudat ― spuse acesta din urmă, gînditor, ― aşadar, ai vorbit despre mine în gura mare?

― Am vorbit, domnule, mărturisesc, am avut această uşurinţă. Ce vreţi, un nume ca al dumneavoastră trebuia să-mi slujească drept scut pe drum. Puteţi să vă închipuiţi ce des m-am pus la adăpostul lui!

Linguşirea era foarte la modă pe acea vreme şi domnul de Tréville iubea tămîierile, la fel ca un rege sau ca un cardinal. Nu-şi putu deci înfrîna un zîmbet de vădită mulţumire; dar acest zîmbet se şterse iute şi cu gîndul la păţania din Meung, urmă:

― Spune-mi, te rog, gentilomul acela n-avea o uşoară cicatrice pe obraz?

― Ba da, parcă l-ar fi atins în trecere un glonte.

― Era un bărbat frumos?

― Da.

― Înalt de statură?

― Da.

― Palid la faţă şi cu părul negru?

― Da, da, chiar aşa. Cum de-l cunoaşteţi, domnule, pe omul ăsta? Ah, dacă vreodată dau de el... dar vă jur, fie şi-n iad, tot o să dau eu de el...

― Aştepta o femeie? urmă Tréville.

― A şi plecat după ce a schimbat cîteva vorbe cu aceea pe care o aştepta..

― Dar nu ştii despre ce au vorbit?

― I-a dat o cutie, şi i-a spus că înăuntru o să găsească instrucţiunile lui, dar să n-o deschidă decît după ce va ajunge la Londra.

― Femeia aceea era englezoaică?

― El îi spunea Milady.

― El e, ― murmură Tréville, ― el e! Credeam că tot mai e la Bruxelles.

― Ah, domnule, dacă îl ştiţi pe omul ăsta, ― se repezi d'Artagnan, ― spuneţi-mi, vă rog, cine e şi de unde e; sînt în stare să vă scutesc de orice, chiar şi de făgăduiala de a mă primi în rîndul muşchetarilor, căci înainte de toate, trebuie să mă răzbun, trebuie, numaidecît!

― Fereşte-te de el ca de foc, tinere, ― îi curmă vorba Tréville, ― dimpotrivă, dacă-l vezi venind pe de o parte a străzii treci pe partea cealaltă; nu te izbi de asemenea stîncă, te-ar sfărîma ca pe un ciob de sticlă.

― Degeaba, ― mormăi d'Artagnan, ― numai să-l întîlnesc...

― Pînă una-alta, ― urmă Tréville, ― nu pot să-ţi dau decît un sfat: ocoleşte-l.

Deodată, Tréville se opri, încolţit de o bănuială fulgerătoare. Ura înverşunată pe care tînărul călător o arăta atît de deschis, împotriva unui om care ― lucru destul de îndoielnic ― îi luase scrisoarea lui taică-său, această ură nu ascundea vreo mişelie? Tînărul acela nu era trimis cumva de eminenţa sa? Nu venise oare pentru a-i întinde vreo cursă? Acest aşa zis d'Artagnan n-o fi oare vreun slujitor tainic al cardinalului, care încerca să se strecoare în casa lui, pentru a-i cîştiga încrederea şi, mai tîrziu pentru a-l nimici, mijloc folosit de atîtea ori pînă atunci? Îl privi de data asta pe d'Artagnan mai sfredelitor decît îl privise întîia oară. Chipul acela, oglindind o sclipitoare isteţime şi o umilinţă prefăcută, n-avu darul să-l liniştească pe deplin.

"Vezi bine că e gascon, ― gîndi el, ― dar poate fi tot atît de gascon şi cu cardinalul, ca şi cu mine. Hai să-l punem la încercare."

― Prietene, ― începu el încet, ― doresc, aşa cum se cuvine fiului unui vechi prieten ― căci o iau drept adevărată povestea cu scrisoarea şterpelită ― doresc, zic, să-ţi dezvălui tainele politicii noastre, tocmai pentru a îndulci răceala cu care ţi-ai dat seama că te-am primit. Regele şi cardinalul sînt cei mai buni prieteni din lume; neînţelegerile lor în faţa celorlalţi nu pot înşela decît pe proşti. Nu vreau ca un compatriot, un tînăr atît de chipeş, un băiat curajos, menit să înainteze, să ajungă prada acestor prefăcătorii, să cadă în capcană ca un neghiob, aşa cum au căzut şi s-au nenorocit atîţia înaintea dumitale. Să vorbim limpede: sînt la fel de credincios acestor doi stăpîni atotputernici şi niciodată faptele mele de căpetenie nu vor avea alt scop decît să slujească pe rege şi pe cardinal, care este unul din cele mai glorioase genii pe care le-a dat Franţa. Acum, tinere, ţine seama de cele ce ţi-am spus şi dacă ai, fie din familie, fie de pe la cunoştinţe, fie chiar ca pornire, vreo duşmănie împotriva cardinalului, aşa cum vedem că izbucneşte la gentilomii noştri, ia-ţi mai bine rămas bun şi să ne despărţim. Te voi ajuta de cîte ori mi-o vei cere, dar fără să rămîi alături de mine. Nădăjduiesc totuşi, că sinceritatea mea îmi va atrage prietenia dumitale, căci pînă acum eşti singurul tînăr căruia i-am vorbit aşa cum îţi vorbesc.

Tréville îşi spunea în sinea lui: "Dacă pe puiul ăsta de vulpe mi l-a trimis chiar cardinalul, fără îndoială că, ştiind cît îl urăsc, trebuie să-i fi spus iscoadei că cel mai bun mijloc pentru a-mi intra pe sub piele e să mi-l ponegrească în tot felul: şi atunci, cu toate împotrivirile mele, vicleanul cumătru o să-mi răspundă că nu poate suferi pe eminenţa sa".

Lucrurile se petrecură însă cu totul altfel decît s-aştepta Tréville. D'Artagnan răspunse în chipul cel mai firesc:

― Domnule, am sosit la Paris cu aceleaşi gînduri. Tatăl meu mi-a spus răspicat să nu rabd nimic de la nimeni, afară doar de la rege, de la cardinal şi de la dumneavoastră, adică de la cei dintîi trei bărbaţi ai Franţei...

După cum se vede d'Artagnan îl adăugase pe domnul de Tréville celorlalţi doi, socotind că acest lucru n-ar fi avut cum să-i strice.

― ...Am deci cea mai deosebită veneraţie pentru domnul cardinal şi cel mai adînc respect pentru faptele sale, urmă el. Cu atît mai bine, domnule, dacă-mi vorbiţi, după cum spuneţi, cu sinceritate, căci atunci îmi veţi face cinstea de a preţui cum se cuvine această asemănare de gusturi; dimpotrivă, dacă aţi fi avut o oarecare neîncredere, foarte firească de altminteri, simt că spunînd adevărul mă nimicesc eu singur; dar fie ce-o fi, poate că tot nu voi pierde preţuirea dumneavoastră şi la această preţuire eu ţin mai mult ca la orice pe lume.

Domnul de Tréville rămase din cale afară de uimit. Atîta pătrundere, atîta sinceritate îi stîrneau admiraţia, fără a-i îndepărta totuşi pe deplin bănuielile. Cu cît acest tînăr se dovedea a fi superior celorlalţi tineri, cu atît ar fi fost mai de temut ― dacă s-ar fi întîmplat să se înşele asupra lui. Totuşi strînse mîna lui d'Artagnan, zicîndu-i:

― Eşti un tînăr cinstit, dar în clipa de faţă nu pot face pentru dumneata mai mult decît ţi-am spus adineauri. Palatul meu îţi va fi întotdeauna deschis. Mai tîrziu, cînd vei putea cere să mă vezi la orice oră, şi să foloseşti orice prilej prielnic, vei obţine, cred, ceea ce doreşti.

― Aşadar, domnule, ― întări d'Artagnan. ― mă veţi aştepta pînă să ajung demn de cererea mea. Ei bine, fiţi liniştit, ― adăugă el, cu familiaritatea caracteristică gasconilor, ― nu veţi avea prea mult de aşteptat.

Şi, vrînd să se retragă, salută ca şi cînd tot ce ar mai fi putut urma, îl privea numai pe el.

― Aşteaptă puţin, ― îl opri domnul de Tréville, ― ţi-am făgăduit o scrisoare pentru directorul Academiei. Eşti atît de mîndru, încît te codeşti să primeşti, tinere gentilom?

― Nu, domnule, ― răspunse d'Artagnan, ― şi vă încredinţez că această scrisoare nu va avea soarta celeilalte. O voi păstra atît de straşnic, încît va ajunge fără doar şi poate unde trebuie, v-o jur! Şi vai de acela care s-ar încumeta să mi-o ia!

Domnul de Tréville surîse la auzul acestor ifose şi lăsînd pe tînărul său compatriot lîngă fereastră unde se aflau şi unde stătuseră de vorbă, se duse şi se aşeză la o masă, ca să scrie scrisoarea făgăduită. În vremea asta, d'Artagnan care n-avea ceva mai bun de făcut, începu a bate în geam tactul unui marş, cu ochii după muşchetarii care plecînd încolonaţi, rînduri-rînduri, se făceau nevăzuţi după colţul străzii.

Cînd sfîrşi de scris scrisoarea, domnul de Tréville îi puse sigiliul şi, ridicîndu-se de pe scaun, se apropie de d'Artagnan ca să i-o dea, dar, chiar în clipa în care d'Artagnan întindea mîna, domnul de Tréville rămase uluit văzînd pe ocrotitul său tresărind, schimbînd feţe-feţe de mînie şi năpustindu-se afară din cabinet:

― Ah! Mii de draci, ― urlă el, ― de data asta n-o să-mi mai scape!

― Cine să nu-ţi scape? întrebă domnul de Tréville.

― El, hoţul! răspunse grăbit d'Artagnan .Trădătorul!

Şi se făcu nevăzut.

― Curat nebun! murmură domnul de Tréville. De n-ar fi cumva vreo şmecherie, ca s-o şteargă, cînd a văzut că a dat greş.

Capitolul IV

UMĂRUL LUI ATHOS, EŞARFA LUI PORTHOS ŞI BATISTA LUI ARAMIS

Furios, d'Artagnan străbătuse anticamera din trei sărituri şi se repezise spre scară, cu gînd să coboare treptele cîte patru odată, cînd din fugă mare era să dea orbeşte peste un muşchetar, care tocmai ieşea de la domnul de Tréville pe o uşă dosnică şi pe care, izbindu-l cu fruntea în umăr, îl făcu să scoată un răcnet, sau mai bine zis un urlet.

― Iartă-mă, te rog, ― zvîrli d'Artagnan, gata s-o ia din nou la fugă, ― iartă-mă, sînt grăbit.

Dar abia coborîse prima treaptă cînd o mînă de fier îl înşfăcă de eşarfă, pironindu-l pe loc.

― Eşti grăbit, ― îi strigă muşchetarul, alb la faţă ca un linţoliu ― şi atunci te izbeşti de mine? Îmi spui: "Iartă-mă" şi crezi că ajunge? Nu-i tocmai aşa, tinere. Nu cumva pentru că l-ai auzit pe domnul de Tréville vorbindu-ne azi puţin cam liber, îţi închipui că întîiul venit poate să se poarte cu noi aşa cum ne-a vorbit el? Desmeticeşte-te, tinere, dumneata nu eşti domnul de Tréville!

― Pe legea mea, ― răspunse d'Artagnan, dîndu-şi seama că era tocmai Athos care, în urma îngrijirilor doctorului, se întorcea acasă, ― pe legea mea, n-am făcut-o dinadins, şi pentru că n-am făcut-o dinadins am spus: "Iartă-mă". Mi se pare că e destul. Dar îţi mai spun încă o dată şi poate chiar e prea mult: sînt grăbit, pe cuvîntul meu, sînt foarte grăbit. Te rog deci dă-mi drumul şi lasă-mă să-mi văd de treabă.

― Domnule, urmă Athos, dîndu-i drumul, ― nu ştii ce-i buna-cuviinţă. Se vede că vii de departe.

D'Artagnan, care şi coborîse dintr-o dată trei sau patru trepte, se opri în loc.

― I-a mai las-o, domnule ― îi curmă el vorba, ― oricît de departe aş veni, nu dumneata o să-mi dai mie lecţii de bună-cuviinţă. Ca să ştii!

― Poate, zise Athos.

― Ah, dacă n-aş fi atît de grăbit, ― adăugă d'Artagnan, ― şi n-aş alerga după cineva...

― Ascultă, domnule grăbit, pe mine poţi să mă găseşti şi fără să fugi, auzi?

― Şi unde, mă rog?

― Lîngă mînăstirea Carmes-Deschaux.

― La ce oră?

― La amiază.

― Bine, la amiază voi fi acolo.

 ― Nu mă face să aştept prea mult; la douăsprezece şi un sfert să ştii că mă iau după dumneata şi-ţi retez urechile din fugă.

― Bine, ― îi strigă d'Artagnan, ― voi fi acolo la douăsprezece fără zece minute.

Şi o luă iarăşi la goană, parcă l-ar fi apucat strechea, cu gîndul să-l ajungă pe necunoscut, al cărui pas molcom nu-l putuse duce prea departe. În poarta dinspre stradă, Porthos stătea de vorbă cu un soldat din gardă. Între ei era loc doar cît să treacă un om. Socotind că se poate strecura, d'Artagnan se repezi ca o săgeată printre ei, dar în socotelile lui nu ţinuse seamă de bătaia vîntului. Tocmai cînd era să treacă, o pală de vînt umflă pelerina lungă a lui Porthos şi d'Artagnan se pomeni deodată ca sub o aripă. Porthos, desigur, ţinea morţiş la această parte însemnată a îmbrăcăminţii lui, căci, în loc să dea drumul pulpanei ce-o ţinea cu mîna o trase înspre el, astfel încît d'Artagnan se înfăşură de la sine în catifea, printr-o mişcare auzindu-l pe muşchetar cum suduie, şi dînd să iasă de sub pelerina care-l orbea, d'Artagnan îşi căută drum printre falduri. Se temea mai ales să nu întineze prospeţimea minunatei eşarfe pe care o cunoaştem, cînd deschizînd sfios ochii, se trezi cu nasul între umerii lui Porthos, adică tocmai lipit de eşarfă.

Vai şi amar! Ca cele mai multe lucruri de pe această lume, care-ţi iau la început vederea, eşarfa era doar în faţă de aur, iar în spate din piele de bivol. Neputînd avea o eşarfă cu totul de aur, Porthos, ca un adevărat viteaz ce era, se mulţumise s-o aibă doar pe jumătate; e deci lesne de înţeles tîlcul guturaiului şi nevoia grabnică a pelerinei.

― Pe toţi dracii! ― izbucni Porthos, silindu-se să scape de d'Artagnan care i se zbătea în spate, ― ai căpiat de dai buzna peste oameni?

― Iartă-mă, ― îngînă d'Artagnan ieşind de sub pelerina uriaşului, ― dar sînt foarte grăbit, alerg după cineva şi...

― Şi unde-ţi laşi ochii cînd alergi? se răsti Porthos.

― Nicăieri, ― răspunse d'Artagnan, înţepat, ― nicăieri, ba mulţumită ochilor mei, văd chiar unele lucruri pe care alţii nu le văd..

Fie că înţelesese sau nu ce voia să spună d'Artagnan, Porthos îşi ieşi din sărite:

― Dumneata, domnule, n-o să scapi de scărmăneală, dacă te tot vîri aşa în muşchetari. Ia seama!

― Scărmăneală, domnule, ― se miră d'Artagnan, ― cuvîntul e cam tare.

― O fi dar se potriveşte cu omul obişnuit să-şi privească în faţă potrivnicii.

― La naiba! Cred şi eu că dumneata nu întorci spatele potrivnicilor dumitale!

Şi, încîntat de pozna lui, tînărul se îndepărtă rîzînd în hohote.

Porthos spumega de mînie şi dădu să se repeadă după d'Artagnan.

― Mai tîrziu, mai tîrziu, ―îi strigă acesta, ― cînd n-o să mai porţi pelerina.

― Atuncea la unu, îndărătul Luxemburgului.

― Foarte bine, la unu, răspunse d'Artagnan, cotind după colţul străzii.

Dar nici pe strada pe care o străbătuse, nici pe cea care i se desăşura acum înaintea ochilor, nu zări pe nimeni. Oricît de încet ar fi mers necunoscutul, de bună seamă tot ajunsese departe, sau poate că intrase în vreo casă. D'Artagnan îi întrebă pe toţi trecătorii care-i ieşiră în cale, dacă nu cumva îl văzuseră, apoi coborî pînă la ponton, o apucă în sus, pe strada Senei şi pe strada Crucii Roşii, dar zadarnic: necunoscutul intrase parcă în pămînt. Totuşi, alergătura i-a fost de mare folos, căci cu cît sudoarea îi scălda mai tare fruntea, cu atît inima i se răcorea.

Începu atunci să cugete asupra întîmplărilor petrecute: erau multe şi nefericite; ceasornicul arăta numai unsprezece şi în dimineaţa aceea avusese vreme să-şi atragă reauavoinţă a domnului de Tréville, care fără îndoială trebuie să fi găsit foarte puţin cuviincios felul acela de a fi părăsit.

Îi căzuseră apoi pe cap două dueluri cu doi dintre bărbaţii în stare să ucidă fiecare cîte trei d'Artagnan; amîndoi erau muşchetari, adică două fiinţe dintre cele pe care le preţuia atît de mult, încît le aşeza în mintea şi la inima lui mai presus decît pe toţi ceilalţi muritori.

Cumplită împrejurare! Fiind încredinţat că va fi ucis de Athos, se înţelege de la sine că Porthos nu-l mai îngrijora prea mult. Totuşi, deoarece speranţa e cea din urma scînteie care se stinge în orice inimă, începu din nou să spere că ar putea supravieţui acestor două dueluri, cu răni groaznice bineînţeles; în caz de supravieţuire, îşi făcu sieşi următoarele dojeni: "Mă port ca un bezmetic şi ca un mojic! Viteazul şi nefericitul de Athos era rănit tocmai la umărul de care m-am izbit cu capul ca un berbec, Singurul lucru care mă uimeşte e că nu m-a căsăpit pe loc; ar fi avut tot dreptul: durerea pe care i-am pricinuit-o trebuie să fi fost îngrozitoare. Cît priveşte pe Porthos, ah, cît priveşte pe Porthos, pe legea mea, e ceva mai hazliu!"

Şi fără să vrea, tînărul începu să rîdă privind totuşi împrejur spre a-şi da seama dacă nu cumva rîsul lui de unul singur, şi din senin pentru cei care-l vedeau rîzînd, n-ar fi putut jigni vreun trecător.

"...Cît priveşte pe Porthos, păţania e mult mai hazlie, dar asta nu înseamnă că nu sînt un mare zăpăuc. Se poate să dai aşa, orbeşte, peste oameni? Şi să te bagi aşa sub hainele lor ca să vezi ce au şi ce n-au prin partea locului! Fără doar şi poate că m-ar fi iertat, dacă nu m-aş fi apucat să-i pomenesc de afurisita de eşarfă, în vorbe cu perdea, e drept, dar cu ce perdea subţire! Ah, gascon afurisit ce sînt, mi-ar arde de trăsnăi şi-n somn! Hai, dragă d'Artagnan, ― urmă el vorbindu-şi cu toată blîndeţea ce credea că i se cuvine, ― dacă se întîmplă să scapi teafăr, ceea ce nu pot să-mi închipui, va trebui să te porţi în viitor cît mai cuviincios. De azi înainte, va trebui să fii admirat, să fii dat drept pildă. A fi curtenitor şi cuviincios nu înseamnă a fi mişel. Uită-te la Aramis: Aramis e duioşia, e farmecul întruchipat! A îndrăznit oare cineva, vreodată, să spună că Aramis e un mişel? Nu, fără îndoială că nu! Ei bine, pe viitor eu vreau să-i urmez pilda, în toate! Ah, dar uite-l colo!"

Tot mergînd şi vorbind de unul singur, ajunsese la cîţiva paşi de palatul d'Aiguillon; în faţa acestui palat, d'Artagnan îl zărise pe Aramis pălăvrăgind voios cu trei gentilomi din garda regelui. La rîndul lui şi Aramis îl zărise pe d'Artagnan; dar cum nu uita că în aceeaşi dimineaţă domnul de Tréville îşi ieşise din fire chiar înaintea tînărului, şi cum un martor al mustrărilor primite nu putea face plăcere, Aramis se făcu că nu-l vede. D'Artagnan, dimpotrivă, credincios năzuinţelor lui de împăcare şi de curtenie, se apropie de cei patru tineri, cu un salut adînc însoţit de cel mai fermecător zîmbet. Aramis înclină uşor capul, dar fără să zîmbească. De altminteri, toţi patru îşi curmară îndată convorbirea.

D'Artagnan nu era atît de neghiob, încît să nu bage de seamă că n-avea ce căuta acolo; dar nefiind încă deprins cu obiceiurile societăţii înalte, nu ştia cum să iasă pe nesimţite dintr-o împrejurare neplăcută ca aceea în care se află cineva, atunci cînd se amestecă printre oameni pe care abia îi cunoaşte şi într-o convorbire care nu-l priveşte. Chibzuia deci în sinea lui cum să facă pentru a se retrage în chipul cel mai firesc cu putinţă, cînd văzu deodată că Aramis lăsase să-i cadă batista şi că, fără îndoială, pusese din nebăgare de seamă piciorul pe deasupra; socotind că sosise clipa să-şi îndrepte stîngăciile, se aplecă şi, cu aerul cel mai curtenitor de care era în stare, trase batista de sub piciorul muşchetarului, în ciuda sforţărilor pe care acesta le făcea ca să nu-i dea drumul: apoi, înmînindu-i-o îi spuse:

― Iată, domnule, o batistă pe care sigur că v-ar părea rău s-o pierdeţi.

Batista era într-adevăr toată în broderii fine şi avea o coroană cu blazon într-un colţ. Aramis roşi pînă în vîrful urechilor şi mai mult smulse decît luă batista din inimile gasconului.

― Ah! Ah! ― se repezi unul din ceilalţi, ― o să mai spui acum, tăcutule Aramis, că nu te ai bine cu doamna de Bois-Tracy, cînd această fermecătoare doamnă are bunătatea să-ţi împrumute batistele ei?

Aramis aruncă lui d'Artagnan una din acele priviri care dau cuiva să înţeleagă că şi-a făcut un duşman de moarte; apoi, cu căutătura lui mieroasă, răspunse:

― Vă înşelaţi, domnilor, batista nu-i a mea şi nu ştiu pentru ce domnul a găsit cu cale să mi-o dea mie, mai curînd decît unuia dintre dumneavoastră; ca dovadă, iată: batista mea e la mine în buzunar.

Spunînd aceste cuvinte, îşi scoase batista lui, de asemenea foarte elegantă, din cea mai fină pînză de in, deşi pînza de in era scumpă în acea vreme ― dar fără broderii şi fără blazon, ci împodobită doar cu iniţialele stăpînului ei.

De data asta d'Artagnan nu mai scoase nici un cuvînt. Îşi dădea seama că făcuse altă boroboaţă. Prietenii lui Aramis nu se lăsară însă convinşi de tăgada lui, şi unul dintre ei spuse tânărului muşchetar, silindu-se să se arate cît mai serios:

― Dacă ar fi aşa cum spui tu, m-aş vedea nevoit, dragul meu Aramis, să ţi-o cer înapoi, căci, după cum ştii, Bois-Tracy e unul din prietenii mei apropiaţi şi nu vreau ca cineva să facă pe grozavul cu lucruri de-ale soţiei lui.

― N-o ceri cum se cuvine, ― îi răspunse Aramis, ― şi deşi recunosc temeiul de netăgăduit al cererii tale, totuşi m-aş împotrivi din pricina felului în care ai făcut-o.

― De fapt, ― încercă să spună sfios d'Artagnan,― eu n-am văzut batista căzînd din buzunarul domnului Aramis, domnia-sa ţinea doar piciorul pe deasupra ― atîta tot ― şi atunci m-am gîndit că dacă-şi ţine piciorul pe ea, batista e a lui.

― Şi te-ai înşelat, domnul meu, răspunse Aramis, nepăsător la încercările lui d'Artagnan de a-şi îndrepta greşeala. Apoi, adăugă, întorcîndu-se către oşteanul din garda care spusese că e prietenul lui Bois-Tracy: De altminteri, mă gîndesc, scumpe prietene al lui Bois-Tracy, că şi eu îi sînt prieten tot atît de apropiat cum îi poţi fi şi tu, aşa că la urma urmelor, batista ar fi putut să cadă tot atît de bine din buzunarul tău, ca şi dintr-al meu.

― Nu, pe cinstea mea, se împotrivi oşteanul din garda maiestăţii sale.

― Tu o să juri pe cinstea ta, iar eu îmi voi da cuvîntul şi atunci, fireşte, unul din noi doi trebuie să mintă. Haide mai bine, Montaran, să luăm fiecare cîte o jumătate.

― Din batistă?

― Da.

― Minunat, ― strigară ceilalţi doi oşteni din gardă, ― judecata regelui Solomon. Hotărît lucru, Aramis, eşti o comoară de înţelepciune.

Tinerii izbucniră în rîs şi, cum e lesne de închipuit, întîmplarea n-a avut alte urmări. După cîteva clipe, convorbirea încetă şi după ce-şi strânseră călduros mîna, tustrei oştenii se despărţiră de muşchetar; cei dintîi îşi văzură de drumul lor şi Aramis de al lui.

"Iată clipa nimerită ca să fac pace cu acest om de lume", îşi zise d'Artagnan, care spre sfîrşitul convorbirii se ţinuse puţin mai la o parte; sub îndemnul acestui frumos simţămînt, vru să se apropie de Aramis, care se îndepărta fără să-l mai ia în seamă.

― Domnul meu, ― începu el, ― sper că mă vei ierta.

― Ah! domnule, ― i-o reteză Aramis, ― îngăduie-mi să-ţi spun că nu te-ai purtat adineauri aşa cum trebuie să se poarte un om de lume.

― Cum, domnule, ― se răsti d'Artagnan, ― îţi închipui că...

― Îmi închipui, domnule, că nu eşti atît de prost şi că deşi abia ai sosit din Gasconia, totuşi ştii că nimeni nu calcă aşa, nitam-nisam, peste o batistă. Ce naiba! Caldarîmul Parisului nu e din pînză de batiste!

― Domnule, cred că greşeşti încercînd să mă umileşti, răspunse d'Artagnan, a cărui fire certăreaţă o şi luase înaintea hotărîrilor sale paşnice. E adevărat să sînt din Gasconia şi fiindcă o ştii, nu mai e nevoie să-ţi spun că gasconii nu sînt prea răbdători; dacă şi-au cerut o dată iertare, fie chiar pentru o nerozie, ei rămîn încredinţaţi că au făcut mai mult de jumătate din ce trebuie să facă.

― Domnule, eu îţi spun toate astea, ― răspunse Aramis, ― nu ca să-ţi caut gîlceavă. Slavă Domnului! Nu sînt un spadasin şi, nefiind muşchetar decît în chip trecător, nu mă bat decît cînd mă văd nevoit, şi totdeauna în silă. Dar de data asta e mult mai grav, căci din pricina dumitale a fost atinsă cinstea unei doamne.

― Vrei să zici, din pricina noastră! i-o tăia d'Artagnan.

― De ce ai avut stîngăcia să-mi înapoiezi batista?

― De ce ai avut stîngăcia s-o laşi să cadă?

― Am spus şi mai spun, domnule, batista n-a căzut din buzunarul meu.

― Atunci ai minţit de două ori, domnule, fiindcă eu am văzut cînd a căzut, am văzut cu ochii mei.

― Aşa? O iei pe tonul ăsta, domnule gascon? Ei bine! Las că te învăţ eu cum să te porţi!

― Şi eu o să te trimit înapoi la liturghia dumitale, domnule popă! Scoate, te rog, spada din teacă, acum, pe loc.

― Nu, drăguţule, nu aici. Nu vezi că sîntem în faţa palatului d'Aiguillon care geme de oamenii cardinalului? Cine-mi spune că nu te-a împuternicit chiar eminenţa sa să-i aduci capul meu? Şi eu ţin grozav de mult la capul meu, care mi se pare că-mi vine destul de bine pe umeri. De aceea eu nu mă dau în lături să te ucid, dar fii pe pace, vreau să te ucid frumuşel, într-un loc închis, şi acoperit, unde să nu te poţi grozăvi cu moartea dumitale.

― N-am nimic împotrivă, dar nu te încrede prea mult şi adu cu dumneata şi batista, fie că-i a dumitale sau nu; o să ai poate prilejul s-o foloseşti.

― Domnul este gascon? întrebă Aramis.

― Da, dar sper că domnul nu amînă o întîlnire din prea mare prevedere.

― Prevederea, domnule, este o virtute destul de fără rost pentru muşchetari, ştiu şi eu asta, în schimb slujitorii bisericii nu se pot lipsi de ea, şi deoarece nu-s muşchetar decît în chip trecător, ţin să rămîn prevăzător. La ora două voi avea cinstea să te aştept în palatul domnului de Tréville. Acolo îţi voi arăta locurile cele mai nimerite.

Cei doi tineri se salutară, apoi Aramis se depărta, apucînd în sus pe strada care duce la Luxemburg, în vreme ce d'Artagnan, văzînd că e destul de tîrziu, se îndreptă spre Carmes-Deschaux, spunîndu-şi în sine: "Hotărît lucru, nu mai pot da înapoi, dar dacă o fi să mă omoare, măcar mă omoară un muşchetar".

Capitolul V

MUŞCHETARII REGELUI ŞI GĂRZILE DOMNULUI CARDINAL

D`Artagnan nu cunoştea pe nimeni la Paris. Se duse deci la întîlnirea cu Athos fără să-şi fi luat un martor, hotărît să se mulţumească doar cu acei pe care îi va fi ales adversarul. De altminteri, îşi pusese în gînd să ceară viteazului muşchetar iertăciunea cuvenită, fără a arăta însă slăbiciune, căci se temea ca duelul să nu aibă urmările neplăcute pe care le au de obicei întîlniri de felul acestora, cînd un bărbat tînăr şi voinic se bate cu un adversar rănit şi sleit de puteri: învins, îndoieşte fără voie izbînda potrivnicului; învingător, se vede învinuit de nelegiuire şi îndrăzneală ieftină.

De altfel, sau noi n-am înfăţişat bine caracterul vînătorului nostru de isprăvi năzdrăvane, sau cititorul a trebuit să-şi dea pînă acum seama că d'Artagnan nu era un om oarecare. De aceea, deşi îşi spunea mereu că îl pîndeşte moartea, nu putea totuşi primi să moară fără să crîcnească, aşa cum ar fi făcut un altul mai puţin cutezător şi mai puţin cumpătat. Cugetînd asupra diferitelor firi ale celor cu care urma să se bată, începu să vadă mai limpede înaintea lui. Nădăjduia ca prin cuvintele de iertare, dinainte pregătite, să cîştige prietenia lui Athos, a cărui ţinută de mare nobil şi a cărui înfăţişare simplă îi plăceau nespus de mult. Se mai mîngîia cu gîndul că lui Porthos îi va fi teamă, în urma păţaniei cu eşarfa, ca nu cumva, dacă d'Artagnan n-ar fi fost omorît pe loc, să înceapă a povesti tuturor o descoperire care, spusă cu duhul cuvenit, l-ar fi făcut de rîs. Iar în privinţa şmecherului de Aramis, nu prea avea de ce să-i fie teamă; chiar dacă ar fi izbutit să dea piept cu el, îşi lua sarcina să-i facă de petrecanie sau, cel puţin, nimerindu-l în obraz, cu una din loviturile pe care Cezar le recomanda împotriva soldaţilor lui Pompei, să-i pocească pe vecie chipul cu care se fălea atîta.

Apoi, mai era în d'Artagnan acel substrat neclintit de dîrzenie, pe care i-l sădiseră în inimă sfaturile tatălui său, sfaturi al căror cuprins era: "nu răbda de la nimeni nimic, afară doar de la rege, de la cardinal şi de la domnul de Tréville". Astfel fiind, se trezi mai mult zburînd decît mergînd spre mînăstirea Carmeliţilor desculţi, sau Carmes-Deschaux, cum i se spunea pe vremea aceea; era un soi de clădire fără ferestre, împresurată de plaiuri sterpe, o filială a lui Pré-aux-Clercs{12} care slujea îndeobşte ca loc de întîlnire celor ce n-aveau vreme de pierdut.

Cînd d'Artagnan ajunse în faţa micului loc viran, de la poalele mînăstirii, Athos aştepta doar de cinci minute, iar orologiul vestea miezul zilei. Era deci punctual ca Samariteanca şi nici cel mai chiţibuşar judecător în materie de dueluri n-ar fi găsit nimic de spus.

Athos, care suferea cumplit de pe urma loviturii, deşi rana îi fusese proaspăt oblojită de chirurgul domnului de Tréville, şedea pe o piatră şi îşi aştepta liniştit potrivnicul, cu acea ţinută demnă care nu-l părăsea niciodată. Cînd îl văzu pe d'Artagnan, se ridică şi făcu plin de cuviinţă, cîţiva paşi în întîmpinarea lui. La rîndul său, acesta din urmă se îndreptă spre el, ţinîndu-şi pălăria în mînă atît de jos, încît pana i se tîra de pămînt.

― Domnule, ― zise Athos, ― am încunoştiinţat pe doi din prietenii mei care-mi vor sluji de martori, dar aceşti doi prieteni n-au sosit încă. Mă miră că sînt în întîrziere, nu-i obiceiul lor.

― Eu n-am martori, domnule, ― răspunse d'Artagnan, ― abia am sosit ieri la Paris şi nu cunosc încă pe nimeni, afară de domnul de Tréville, căruia tatăl meu m-a recomandat, căci are cinstea de a se număra oarecum printre prietenii lui.

Athos rămase o clipă pe gînduri.

― Nu cunoşti decît pe domnul de Tréville? întrebă el.

― Da, domnule, nu-l cunosc decît pe el.

― Atunci, ― urmă Athos, jumătate pentru el, jumătate pentru d'Artagnan, ― atunci dacă te omor, aş fi un fel de mîncător de copii!

― Nu chiar aşa, ―răspunse d'Artagnan, cu un salut ce nu era lipsit de demnitate, ― nu chiar aşa, căci îmi faceţi cinstea de a vă bate cu mine, cu o rană care cred că vă supără destul.

― Ba mă supără rău de tot şi, pe cuvîntul meu, îţi mărturisesc că m-ai lovit al dracului, dar mă voi sluji de mîna stîngă, aşa cum obişnuiesc în asemenea împrejurări; să nu crezi că-ţi fac o favoare, mînuiesc spada destul de bine şi cu o mînă, şi cu alta şi, n-o să-ţi vină tocmai uşor: un stîngaci îşi încurcă adversarii care n-au prins încă de veste. Îmi pare rău că nu ţi-am spus-o mai din vreme ca să ştii.

― Sînteţi atît de curtenitor, domnul meu, încît vă sînt cum nu se poate mai recunoscător, spuse d'Artagnan, înclinîndu-se iarăşi.

― Iar eu mă simt copleşit, ― răspunse Athos pe un ton plin de nobleţe, ― să vorbim deci despre altceva, afară doar dacă asta te-ar supăra. Ah, fir-ar să fie, că rău m-ai lovit! Mă arde umărul.

― Dacă mi-aţi da voie... începu d'Artagnan sfios.

― Ce anume?

― Am un balsam pentru răni, un balsam pe care mi l-a dat mama şi pe care l-am încercat pe pielea mea.

― Aşa?

― Chiar aşa! Sînt sigur că în mai puţin de trei zile, balsamul meu v-ar vindeca şi, peste trei zile, cînd veţi fi vindecat, va fi pentru mine, domnule, şi atunci o mare cinste să stau la dispoziţia dumneavoastră.

D'Artagnan rosti aceste cuvinte cu o simplitate care făcea cinste bunei sale creşteri, fără să aducă nici o ştirbire curajului său.

― Mii de draci, domnule, ― zise Athos, ― iată o propunere care-mi place! Asta nu înseamnă că o primesc, dar se simte de la o leghe că vine de la un gentilom. Aşa vorbeau şi se purtau vitejii din timpul lui Carol cel Mare, pe care orice cavaler ar trebui să-i ia drept pildă. Din nefericire, nu mai trăim vremurile marelui împărat. Trăim în timpul domnului cardinal, aşa că oricît am vrea noi să păstrăm taina, în cele trei zile se va afla că trebuie să ne batem şi ni se vor pune beţe în roate. Dar de ce n-or mai fi venind odată haimanalele alea?

― Dacă sînteţi grăbit, domnule, ― îi spuse d'Artagnan lui Athos cu aceeaşi simplitate cu care-i propusese să amîne duelul peste trei zile, ― dacă sînteţi grăbit şi dacă doriţi să mă trimiteţi mai iute pe lumea cealaltă, vă rog nu vă sfiiţi.

― Iată alt cuvînt care-mi place, ― mărturisi Athos, încuviinţînd graţios din cap, ― nu vine de la un om fără minte şi fără îndoială vine de la un om curajos. Domnule, îmi plac bărbaţii de felul dumitale şi-mi dau seama că dacă nu ne-am ucide unul pe altul, mai tîrziu îmi va face o deosebită plăcere să stau de vorbă cu dumneata. Să-i aşteptăm pe aceşti domni, te rog, am destulă vreme şi va fi mai nimerit. Uite! Mi se pare că văd pe unul din ei.

Într-adevăr, la capătul străzii Vaugirard, se ivea uriaşa făptură a lui Porthos.

― Cum, ― făcu d'Artagnan, ― întîiul dumitale martor este domnul Porthos?

― Da. Ai ceva împotrivă?

― Nu, de loc.

― Iată şi pe cel de al doilea.

Întorcîndu-se spre partea unde arăta Athos, d'Artagnan îl recunoscu pe Aramis.

― Cum, ― făcu el şi mai uimit decît întîia oară, ― cel de al doilea martor al dumitale e domnul Aramis?

― Chiar aşa, nu ştiai că nimeni nu ne vede pe unul fără celălalt şi că printre muşchetari, printre ostaşi, la curte şi în oraş, ni se spune: Athos, Porthos şi Aramis sau cei trei nedespărţiţi? Dar dumneata vii tocmai de la Dax, sau de la Pau, aşa că...

― De la Tarbes, îl îndreptă d'Artagnan.

― Ţi-e îngăduit să nu cunoşti acest amănunt, urmă Athos.

― Pe legea mea, ― răspunse d'Artagnan, ― numele vă şade bine, domnilor, şi dacă păţania mea va stîrni gălăgie, ea va dovedi cel puţin că prietenia dumneavoastră nu se bizuie pe contraste.

În vremea asta, Porthos se apropiase, şi făcuse un semn de salut lui Athos; întorcîndu-se apoi spre d'Artagnan, rămăsese foarte mirat.

În treacăt fie zis, Porthos îşi schimbase eşarfa şi nu mai purta pelerină.

― Ei poftim, ― făcu el, ce înseamnă asta?

― Domnul este cel cu care mă bat, răspunse Athos, arătîndu-l pe d'Artagnan cu mîna şi salutînd tot astfel.

― Şi eu tot cu el mă bat, adăugă Porthos.

― Dar abia la ora unu, lămuri d'Artagnan.

― Şi eu tot cu domnul mă bat, spuse şi Aramis apropiindu-se de ei.

― Da, dar abia la ora două, se amestecă d'Artagnan, cu acelaşi glas liniştit.

― Şi pentru că veni vorba, de ce te baţi, Athos? întrebă Aramis.

― Pe legea mea, nu prea ştiu nici eu; m-a lovit la umăr, dar tu, Porthos?

― Pe legea mea dacă ştiu, mă bat pentru că mă bat, răspunse Porthos roşind.

Athos, căruia nu-i scăpa nimic, văzu fluturînd un zîmbet pe buzele gasconului.

― Am avut o neînţelegere în privinţa îmbrăcăminţii, zise tînărul.

― Şi tu, Aramis? ― întrebă Athos.

― Eu mă bat pentru o chestiune de teologie, răspunse Aramis, făcîndu-i totodată semn lui d'Artagnan, că-l roagă să nu dea în vileag adevărata pricină a duelului lor.

Athos văzu fluturînd alt zîmbet pe buzele lui d'Artagnan.

― Adevărat? întrebă Athos.

― Da, o teză din sfîntul Augustin, asupra căruia nu sîntem de aceeaşi părere, zise gasconul.

― Hotărît lucru, ― mormăi Athos, ― e un om de duh.

― Şi acum, fiindcă v-aţi strîns toţi laolaltă, ― începu d'Artagnan, ― îngăduiţi-mi, domnilor, să vă cer mai întîi iertare.

La auzul cuvîntului "iertare"', un nor trecu pe fruntea lui Athos, un surîs semeţ juca pe buzele lui Porthos şi un semn de împotrivire fu răspunsul lui Aramis.

― Nu mă înţelegeţi domnilor, ― urmă d'Artagnan ridicîndu-şi capul luminat în clipa aceea de soarele ce-i aurea trăsăturile fine şi îndrăzneţe, ― vă cer iertare dacă s-ar întîmpla să nu-mi pot plăti datoria faţă de toţi trei, căci domnul Athos are dreptul să mă ucidă cel dintîi, ceea ce răpeşte din valoarea poliţei dumitale, domnule Porthos, şi ceea ce-o face aproape egală cu zero, pe-a dumitale, domnule Aramis. De aceea, domnilor, vă cer încă o dată, iertare, dar numai pentru asta, şi acum, în gardă!

Rostind aceste cuvinte, d'Artagnan îşi trase spada cu cel mai cavaleresc gest cu putinţă.

I se urcase sîngele la cap şi în clipa aceea ar fi tras spada din teacă împotriva tuturor muşchetarilor regatului, la fel ca împotriva lui Athos, Porthos şi Aramis.

Era douăsprezece şi un sfert, soarele strălucea la zenit, şi locul ales pentru a fi teatru de luptă se găsea în plină arşiţă.

― E foarte cald ― zise Athos trăgînd la rîndul lui spada din teacă, ― dar nu pot să-mi scot haina, căci am simţit adineauri cum îmi sîngerează rana şi mi-ar fi teamă să-mi stingheresc adversarul, arătîndu-i sînge străin de tăişul spadei lui.

― E adevărat, domnule, ― răspunse d'Artagnan, ― dar fie că e sau nu străin de tăişul spadei mele, vă încredinţez că-mi pare rău să văd sîngele unui atît de viteaz gentilom; mă voi bate deci eu în haină, ca şi dumneata.

― Haide, haide, ― se amestecă Porthos, ― ajunge cu atîtea temenele, gîndiţi-vă că ne aşteptăm şi noi rîndul.

― Vorbeşte în numele dumitale, Porthos, de cîte ori vrei să spui asemenea necuviinţe, îi curmă vorba Aramis. În ceea ce mă priveşte, găsesc că toate cîte şi le spun aceşti domni, sînt potrivit spuse şi demne de doi gentilomi.

― Poţi începe cînd vrei, domnule, zise Athos, punîndu-se în gardă.

― Aşteptam ordinele dumitale, îi răspunse d'Artagnan, încrucişînd spada.

Dar, cele două spade abia zăngăniseră la prima lor atingere, cînd o patrulă din gărzile eminenţei sale, comandată de domnul de Jussac, se ivi de după colţul mînăstirii.

― Garda cardinalului! strigară dintr-o dată Porthos şi Aramis. Spada în teaca, domnilor, spada în teacă!

Era însă prea tîrziu; cei doi luptători fuseseră văzuţi într-o poziţie care nu lăsa nici o îndoială asupra gîndului lor.

― Opriţi! strigă Jussac, înaintînd şi făcînd semn oamenilor lui să-l urmeze: Opriţi! Ce facem oare aici, muşchetari, ne batem? Şi cu edictele cum rămîne?

― Sînteţi prea mărinimoşi, domnii mei, răspunse Athos înciudat, căci Jussac era unul din cei care se năpustiseră pe ei cu două seri înainte. Dac-am fi în locul dumneavoastră, vă încredinţez că noi nu ne-am amesteca. Lăsa-ţi-ne deci în pace şi veţi lua parte la o petrecere fără nici o osteneală.

― Domnilor, ― urmă Jussac ― cu mare părere de rău trebuie să vă declar că acest lucru nu e cu putinţă. Datoria înainte de toate. Vă rog deci, băgaţi spadele în teacă, şi urmaţi-ne.

― Domnule ― zise Aramis, maimuţărindu-l pe Jussac, ― cu cea mai mare plăcere am da ascultare binevoitoarei dumitale invitaţii, dacă ar atîrna numai de noi, dar e cu neputinţă, nu ne dă voie domnul de Tréville. Vedeţi-vă de drum, e tot ce aveţi mai bun de făcut.

Simţind zeflemeaua, Jussac îşi ieşi din sărite.

― Dacă nu vă supuneţi, vă vom lua pe sus.

― Ei sînt cinci ― spuse Athos în şoaptă ― iar noi sîntem doar trei, vom fi iarăşi bătuţi şi va trebui să murim aici; să ştiţi că eu nu mă mai arăt învins în faţa căpitanului.

Într-o clipă, Athos, Porthos şi Aramis se apropiară unul de celălalt, în vreme ce Jussac îşi alinia soldaţii.

Acea singură clipă îi ajunse lui d'Artagnan ca să ia o hotârîre. Era una din acele întîmplări de care atîrnă viaţa unui om: trebuia să aleagă între rege şi cardinal, şi odată alegerea făcută trebuia să meargă înainte. A se bate însemna a călca legea, însemna a-şi pune viaţa în primejdie, însemna a şi-l face dintr-o dată duşman pe un ministru mai puternic decît însuşi regele, iată ce întrezări tânărul , totuşi, s-o spunem spre lauda lui, nu şovăi nici o singură clipă, întorcîndu-se spre Athos şi prietenii lui, le şopti:

― Domnilor, îngăduiţi-mi să îndrept ceva în cuvintele dumneavoastră. Aţi spus adineauri că nu sînteţi decît trei, mie mi se pare însă că sîntem patru.

― Dar dumneata nu eşti de-ai noştri, răspunse Porthos.

― E adevărat, ― stărui d'Artagnan. ― nu am haina, dar am sufletul dumneavoastră; inima mea e de muşchetar, aşa simt eu, domnule, şi asta-i un imbold pentru mine.

― Dă-te la o parte, tinere, strigă Jussac lui d'Artagnan. După gesturi şi căutătură, îi înţelesese gîndul. Poţi să te retragi, îţi dau voie. Scapă-ţi pielea. Hai, mai repede!

D'Artagnan nu se mişca din loc.

― Hotărît lucru, eşti un băiat de inimă, şopti Athos, strîngînd mîna tînărului.

― Haide, haide, hotărîţi-vă odată, se răsti Jussac.

― Trebuie să facem într-un fel, şoptiră Porthos şi Aramis.

― Domnul e plin de mărinimie, rosti Athos.

Toţi trei se gîndeau însă la tinereţea lui d'Artagnan şi la lipsa lui de experienţă.

― N-am fi decît trei, dintre care un rănit, plus un copil, ― socoti Athos, ― şi se va spune totuşi că am fost patru bărbaţi.

― Dar şi să dăm îndărăt! adăugă Porthos.

― Cam greu, încuviinţă Athos.

D'Artagnan le pricepu nehotărîrea:

― Domnilor, puneţi-mă la încercare, şi vă jur pe cinstea mea că nu plec de aici dacă sîntem învinşi.

― Cum te numeşti, viteazule? întrebă Athos.

― D'Artagnan, domnule.

― Ei bine! Athos, Porthos. Aramis şi d'Artagnan înainte! strigă Athos.

― Ce faceţi, domnilor? Nu vă hotarîţi care să vă hotărîţi? strigă a treia oară Jussac.

― S-a făcut, domnule, zise Athos.

― Şi ce hotărîre aţi luat? întrebă Jussac.

― Vom avea cinstea să şarjăm, răspunse Aramis, scoţîndu-şi pălăria cu o mînă şi spada cu cealaltă.

― Va să zică vă împotriviţi, răcni Jussac.

― Mii de draci! Asta vă miră? strigă şi Porthos.

Cei nouă luptători se năpustiră unii asupra celorlalţi cu o furie care nu înlătura însă oarecare metodă.

Athos luă în primire pe un oarecare Cahusac, favoritul cardinalului; Porthos, pe unul Bicarat, iar Aramis se văzu în faţa a doi adversari.

Cît priveşte pe d'Artagnan, se trezi luptînd cu însuşi Jussac.

Inima tînărului gascon bătea de parcă ar fi vrut să-i iasă din piept, nu de frică, ferească sfîntul, căci nu-i era cîtuşi de puţin frică, ci din dorinţa de a fi la înălţimea celorlalţi; se bătea ca un tigru înfuriat, învîrtindu-se de zece ori în jurul adversarului, schimbîndu-şi de douăzeci de ori poziţia şi locul. Jussac era ― cum se spunea atunci ― îndrăgostit de spadă şi o mînuise adesea, totuşi îi venea grozav de greu să se apere împotriva unui adversar care, uşor şi săltăreţ, se îndepărta în fiece clipă de la regulile obişnuite atacînd din toate părţile şi ferindu-se totodată, ca unul ce păstrează cel mai mare respect pielei sale.

În cele din urmă, această luptă îl scoase pe Jussac din răbdări. Furios de a fi ţinut pe loc de acela pe care-l socotea drept un copil, se înfierbîntă şi începu să facă greşeli. D'Artagnan, care în lipsă de experienţă avea temeinice cunoştinţe teoretice, îşi îndoi iuţeala. Jussac vru să sfîrşească odată, se năpusti cu o lovitură groaznică împotriva adversarului, atacînd în plin; d'Artagnan pară însă lovitura, şi în vreme ce Jussac îşi lua din nou poziţia iniţială, strecurîndu-se ca un şarpe sub spada lui d'Artagnan, i-o înfipse în corp. Jussac se prăbuşi grămadă la pămînt.

D'Artagnan aruncă atunci la repezeală o privire îngrijorată asupra cîmpului de luptă.

Aramis omorîse pe unul din cei doi potrivnici ai lui, dar celălalt nu-i dădea răgaz o clipă. Totuşi, era într-o situaţie bună şi putea să se apere încă.

Bicarat şi Porthos îşi dăduseră unul altuia lovituri. Porthos primise o lovitură în braţ şi Bicarat una în coapsă. Dar nici una din răni nu era gravă, aşa că se băteau mai departe, şi mai înverşunat.

Rănit a doua oară de Cahusac, Athos pălea văzînd cu ochii, dar nu dădea înapoi un singur pas: schimbase doar spada dintr-o mînă în alta şi se bătea cu mîna stîngă.

Potrivit legilor duelului în acea vreme, d'Artagnan putea să vină în ajutorul unuia dintre luptători; în vreme ce căuta cu ochii care dintre camarazi avea nevoie de ajutorul lui, surprinse o privire a lui Athos. Această privire era mai mult decît grăitoare. Athos ar fi murit mai curînd decît să cheme în ajutor; totuşi, îi era îngăduit să privească şi cu privirea să ceară un sprijin. D'Artagnan îl înţelese, făcu o săritură grozavă şi îi căzu în coastă lui Cahusac, strigînd:

― Spre mine, domnule, că te omor!

Cahusac se întoarse; tocmai la vreme. Athos, pe care numai curajul lui neasemuit îl susţinea, căzu într-un genunchi.

― La naiba! ― îi strigă lui d'Artagnan ― nu-l ucide, te rog! Am eu ceva de împărţit cu el, cînd m-oi vindeca şi-oi fi sănătos. Presează-l, dezarmează-l. Aşa. Bine! Foarte bine!

Strigătele acestea i le smulsese spada lui Cahusac, care sărise la douăzeci de paşi de el. D'Artagnan şi Cahusac se repeziră amîndoi într-un suflet, unul ca s-o ţie, celălalt ca s-o ridice; dar d'Artagnan, mai sprinten, sosi cel dintîi şi puse piciorul pe deasupra.

Cahusac alergă spre cel pe care-l ucisese Aramis, îi înşfăcă sabia şi vru să se reîntoarcă la d'Artagnan; dar în drum, îl întîlni pe Athos care, în răgazul de o clipă pe care-l înlesnise d'Artagnan, se mai înviorase; de teamă ca d'Artagnan să nu-i ucidă duşmanul, Athos voia să înceapă iarăşi lupta. D'Artagnan înţelese că ar fi însemnat să-l supere pe Athos dacă s-ar fi împotrivit. Într-adevăr, curînd după aceea, Cahusac căzu la pămînt cu gîtlejul străpuns de o lovitură de spadă.

În aceeaşi clipă, Aramis îşi sprijinea vîrful spadei de pieptul adversarului prăbuşit, silindu-l să se dea învins.

Mai rămîneau Porthos şi Bicarat. În timp ce se bătea, Porthos îndruga mii de năzbîtii, îl întreba pe Bicarat cam cît putea fi ceasul, şi-l felicita pentru numirea fratelui său în fruntea unei companii într-un regiment din Navara; dar, din toate astea, nu se alegea decît cu gluma. Bicarat făcea parte din oamenii de fier care nu cad decît morţi.

Totuşi, trebuia să se sfîrşească odată. Straja putea să sosească dintr-o clipă în alta şi să-i ridice pe toţi luptătorii, răniţi sau teferi, partizani ai regelui sau ai cardinalului. Athos, Aramis şi d'Artagnan îl înconjurară pe Bicarat, poftindu-l să se predea. Deşi singur împotriva tuturor şi deşi o lovitură de spadă îi străpunsese coapsa, Bicarat voia să ţină piept cu tot dinadinsul dar Jussac, ridicat într-un cot, îi strigă să se predea. Bicarat era gascon ca şi d'Artagnan; făcu pe surdul şi se mulţumi să rîdă, găsind timp între două mişcări de apărare să arate cu vîrful spadei un loc undeva pe pămînt:

― Aici, ― parodia el un verset din biblie, ― aici va muri Bicarat, singur între cei care sînt cu el.

― Dar ei sînt patru, patru împotriva ta; isprăveşte odată, îţi poruncesc!

― Ah, dacă-mi porunceşti, e cu totul altceva, ― răspunse Bicarat, ― eşti caporalul meu, sînt dator să te ascult.

Şi, făcînd o săritură îndărăt, frînse spada pe genunchi pentru a nu fi silit s-o predea, aruncă bucăţile peste zidul mînăstirii, şi-şi încrucişă braţele, fluierînd o arie închinată cardinalului.

Voinicia este totdeauna respectată, chiar la un duşman. Muşchetarii îl salutară pe Bicarat cu spadele şi apoi le vîrîră în teacă. D'Artagnan făcu şi el la fel; apoi, ajutat de Bicarat, singurul care se mai ţinea pe picioare, duse sub porticul mînăstirii pe Jussac, pe Cahusac şi pe acela dintre adversarii lui Aramis care fusese doar rănit. Cei de al patrulea, cum am mai spus, murise. Apoi sunară clopotul şi, luînd cu ei patru dintre cele cinci spade, se îndreptară, beţi de bucurie, spre palatul domnului de Tréville.

Se ţineau lanţ unul de altul, cît era strada de largă; opreau pe toţi muşchetarii care le ieşeau în cale, aşa încît pînă la urmă, mersul lor se schimbă într-un marş triumfal. Inima lui d'Artagnan se topea de fericire; mergea între Athos şi Porţhos, strîngîndu-i duios de braţ.

― Dacă nu sînt încă muşchetar, ― spuse el noilor săi prieteni, intrînd pe poarta palatului domnului de Tréville, ― iată-mă cel puţin ucenic, nu-i aşa?

Capitolul VI

MAIESTATEA SA REGELE LUDOVIC AL XIII-LEA

Întîmplarea stîrni mare vîlvă: domnul de Tréville îşi înfieră în gura mare muşchetarii, şi-i felicită în şoaptă, dar cum trebuia să-l înştiinţeze neîntîrziat pe rege, porni într-un suflet la Luvru. Era totuşi prea tîrziu: regele se încuiase cu cardinalul; i se spuse deci domnului de Tréville că suveranul lucrează şi că nu poate primi pe nimeni. Seara, domnul de Tréville veni la partida de joc a regelui. Maiestatea sa cîştiga şi cum era din fire grozav de avar, se găsea în toane cît se poate de bune; îndată ce-l zări pe Tréville. Îi strigă de departe:

― Vino aici, domnule căpitan, vino să te cert: ştii că eminenţa sa a venit să mi se plîngă de muşchetarii dumitale, şi cu atîta foc, încît astă seară eminenţa sa e ca şi bolnavă! Ah, muşchetarii ăştia ai dumitale, ce mai pramatii, buni de spînzurat!

― Nu, sire, ― răspunse Tréville, care-şi dădu repede seama de întorsătura lucrurilor ― nu, dimpotrivă, sînt nişte tineri foarte cumsecade, blînzi ca nişte mieluşei şi care, pun eu chezăşie, n-au decît o singură dorinţă: să nu-şi scoată spada din teacă decît pentru a sluji pe maiestatea voastră. Dar, ce vreţi, gărzile domnului cardinal le caută mereu gîlceavă, şi pentru postea însăşi a Corpului de muşchetari, sînt nevoiţi, sărmanii, să se apere.

― Ascultaţi-l pe domnul de Tréville, ― zise regele; ― vă rog, ascultaţi-l. Nu s-ar zice că vorbeşte despre o comunitate religioasă? Într-adevăr, dragul meu căpitan, tare aş avea poftă să-ţi ridic brevetul de căpitan şi să-l dau domnişoarei de Chemerault, căreia i-am făgăduit o mînăstire. Dar să nu-ţi închipui c-o să te cred pe cuvînt cu una cu două. Mi se spune, domnule de Tréville, Ludovic cel Drept şi o să vedem noi, uite acum, uite acum.

― Tocmai pentru că mă bizui pe această dreptate, sire, voi aştepta liniştit şi cu răbdare, ca maiestatea voastră să hotărască după bunul său plac.

― Aşteaptă, domnule, aşteaptă, ― zise regele, ― nu te voi lăsa să aştepţi multă vreme.

Într-adevăr, norocul părea să se schimbe şi cum regele începea să piardă din cîştig, nu-i părea rău să găsească o pricină pentru a-şi curma jocul, păstrînd cîştigul. După cîteva clipe, regele se ridică şi punînd în buzunar banii ce se găseau dinaintea lui, şi pe care în cea mai mare parte îi câştigase, zise:

― La Vieuville, ia-mi locul; am de vorbit cu domnul de Tréville într-o chestiune importantă. Uite... Aveam pe masă în faţa mea optzeci de ludovici. Pune aceeaşi sumă pentru ca să nu aibă de ce se plînge cei care pierd. Dreptatea înainte de toate.

Apoi, întorcîndu-se spre domnul de Tréville, şi pornind cu el spre o fereastră, urmă:

― Va să zică, spui că gărzile eminenţei sale i-au stîrnit pe muşchetarii dumitale?

― Da, sire, ca totdeauna.

― Ia spune, cum s-au petrecut lucrurile? Căci ştii, dragul meu căpitan, un judecător trebuie să asculte amîndouă părţile.

― Dumnezeule! Dar toate s-au petrecut în chipul cel mai simplu şi mai firesc! Trei dintre soldaţii mei, cei mai destoinici, pe care maiestatea voastră îi cunoaşte după nume, soldaţi a căror credinţă maiestatea voastră a preţuit-o în atîtea rînduri şi care, îmi încredinţez regele, ţin la slujbă ca la ochii din cap, zic trei dintre soldaţii mei cei mai destoinici, domnii Athos, Porthos şi Aramis, îşi puseseră în gînd să facă o partidă de scrimă cu un tînăr gentilom din Gasconia; chiar eu le recomandasem pe tînărul acesta, în dimineaţa aceea. Partida trebuia să aibă loc, cred, la Saint-Germain şi ei îşi dăduseră întîlnire la Carmes Deschaux, cînd deodată se pomeniră pe cap cu domnii de Jussac, Cahusac, Bicarat şi alţi doi soldaţi din gardă, care n-ar fi venit acolo în număr atît de mare fără anumite gînduri rele împotriva edictelor.

― Da, da! Uite că-mi deschizi ochii ― zise regele, ― să ştii că veneau acolo ca să se bată, chiar dumnealor.

― Eu nu-i învinuiesc, sire, dar las pe maiestatea voastră să judece singur ce puteau să caute cinci oameni înarmaţi, în locuri atît de pustii, cum sînt împrejurimile mănăstirii carmeliţilor?

― Da, ai dreptate, Tréville, ai dreptate.

― Cînd au dat de muşchetarii mei, s-au răzgîndit şi în locul urii personale a izbucnit ura dintre tagmele lor, căci maiestatea voastră ştie foarte bine că muşchetarii, care sînt ai regelui şi numai ai regelui, sînt de la sine duşmanii gărzilor domnului cardinal.

― Da, Tréville, da, ― şopti regele abătut, ― şi e nespus de trist, crede-mă, să vezi astfel două partide în Franţa, să vezi în fruntea regatului două capete; dar toate acestea se vor sfîrşi, Tréville, se vor sfîrşi într-o zi. Va să zică spui că ceilalţi s-au năpustit pe muşchetari?

― Spun că de bună seamă aşa trebuie să fi fost, dar nu pot să jur, sire, ştiţi cît e de greu să afli adevărul, afară doar dacă cineva e înzestrat cu acel neasemuit instinct, mulţumită căruia Ludovic al XlII-lea e numit cel Drept...

― Ai dreptate, Tréville, dar muşchetarii dumitale nu erau singuri: era cu ei şi un copil.

― Da, sire, şi unul rănit, aşa că trei muşchetari ai regelui, dintre care unul rănit, împreună cu copilul, nu numai că au ţinut piept la cinci dintre cei mai grozavi soldaţi din garda domnului cardinal, dar au şi culcat patru la pămînt.

― Asta zic şi eu victorie, ― strigă regele. Încîntat, ― victorie desăvîrşită!

― Da, sire, tot atît de desăvîrşită ca şi cea de la podul de peste Cé.

― Va să zică patru oameni, printre care un rănit şi un copil?

― Un băieţandru, care s-a purtat însă în împrejurarea asta atît de frumos, încît îmi voi îngădui să-l recomand maiestăţii sale.

― Cum îl cheamă?

― D'Artagnan, sire. E fiul unuia dintre cei mai vechi prieteni ai mei; fiul unui om care a făcut, alături de gloriosul rege, tatăl maiestăţii voastre, războiul de partizani.

― Şi spui că tînărul s-a purtat frumos? Istoriseşte-mi tot, tot, Tréville, ştii ce mult îmi plac povestirile cu războaie şi cu dueluri.

Şi sprijinindu-se într-un şold, regele Ludovic al XIII-lea îşi răsuci mîndru mustaţa.

― Sire, ― începu Tréville, ― după cum v-am mai spus, domnul d'Artagnan e aproape un copil şi cum n-are cinstea să fie muşchetar, purta haine civile; dîndu-şi seama cît e de tînăr şi mai mult, că nu face parte din Corpul muşchetarilor, soldaţii domnului cardinal l-au poftit să se retragă, înainte de a ataca.

― Ceea ce înseamnă, Tréville, ― îi curmă vorba regele, ― că ei sînt aceia care au atacat.

― Aşa este, sire, nu mai încape nici o îndoială; l-au somat deci să se retragă, dar el le-a răspuns că e muşchetar cu sufletul credincios maiestăţii sale şi ca urmare va rămîne alături de domnii muşchetari.

― Ce mai voinic! murmură regele.

― Şi într-adevăr, a rămas cu ei, iar maiestatea voastră a dobîndit un mînuitor de spadă, fără seamăn, căci el i-a dat lui Jussac acea grozavă lovitură, care-l scoate din sărite pe domnul cardinal.

― El l-a rănit pe Jussac? ― se minună regele, ― el, copilul? Tréville, nu se poate!

― Totuşi este aşa cum am cinstea să spun maiestăţii voastre.

― Jussac, una dintre cele mai straşnice spade ale regalului!

― Da, sire, şi-a găsit naşul!

― Vreau să-l văd pe tînărul acesta, Tréville, vreau să-l văd, şi dacă se poate face ceva pentru el, să vedem ce-i de făcut.

― Cînd va binevoi maiestatea voastră să-l primească?

― Mîine, la amiază, Tréville.

― Să-l aduc numai pe el?

― Nu, adu-mi-i pe toţi patru deodată; vreau să le mulţumesc tuturora împreună: oamenii credincioşi sînt rari, Tréville, şi credinţa trebuie răsplătită.

― Cînd va bate douăsprezece, sire, vom fi la Luvru.

― Dar pe scara mică, Tréville, pe scara mică. Aşa ca să nu afle cardinalul...

― Da, sire.

― Înţelegi, Tréville, un edict e totuşi un edict; la urma urmei, duelul e oprit.

― Dar această ciocnire, sire, iese din marginile obişnuite ale unui duel, e o adevărată încăierare şi ca dovadă, erau cinci oameni ai cardinalului împotriva celor trei muşchetari ai mei şi a domnului d'Artagnan.

― Aşa e, stărui regele, totuşi, Tréville, veniţi mai bine pe scara mică.

Tréville zîmbi: dobîndise destul de mult făcînd ca acest copil să se răzvrătească împotriva stăpînului; îşi salută respectuos suveranul şi ceru îngăduinţa să plece.

În aceeaşi seară, li s-a adus la cunoştinţă celor trei muşchetari cinstea ce li se făcea. Dar cum îl cunoşteau de multă vreme pe rege, nu s-au prea înflăcărat. D'Artagnan însă, cu închipuirea lui gasconă, îşi plăsmui fericirea care-l aştepta în viitor şi-şi trecu toată noaptea visînd minunăţii, cu ochii deschişi. Nerăbdător, la opt dimineaţa era acasă la Athos.

Îl găsi pe muşchetar îmbrăcat şi gata de plecare. Cum întîlnirea la rege era hotărîtă abia pentru amiază, Athos se înţelesese cu Porthos şi Aramis să joace o partidă de "paume"{13} într-o speluncă din preajma grajdurilor Luxemburgului. Athos îl pofti pe d'Artagnan să-i însoţească, şi cu toate că n-avea habar de acest joc, pe care nu-l jucase încă, primi totuşi, neştiind ce să facă în răstimpul de la nouă dimineaţa, cît era atunci, şi pînă la douăsprezece.

Cei doi muşchetari sosiseră acolo dinainte şi îşi zvîrleau mingea. Athos, care era foarte iscusit în jocuri de tot felul, trecu împreună cu d'Artagnan de partea cealaltă şi partida începu. Dar, de la prima lovitură, deşi juca cu mîna stîngă, îşi dădu seama că rana lui era prea proaspătă pentru a-şi putea îngădui asemenea sforţare. D'Artagnan rămase aşadar singur, recunoscînd că e prea neîndemînatic pentru a face faţă unei partide serioase; jucătorii îşi aruncară mai departe mingea, fără să mai ţină vreo socoteală.

Dar una din mingi, aruncată de palma herculeană a lui Porthos, trecu atît de aproape de obrazul lui d'Artagnan, încît îl puse pe gînduri: dacă, în loc să treacă pe lîngă obraz, mingea l-ar fi lovit în plin, audienţa lui s-ar fi dus de rîpă, căci de bună seamă nu s-ar mai fi putut înfăţişa la rege. Şi cum în închipuirea lui gasconă, de această audienţă atîrna tot viitorul, d'Artagnan salută cuviincios pe Porthos şi pe Aramis, spunînd că nu va mai juca cu ei decît atunci cînd va fi în stare să le ţină piept; se duse deci să ia loc lîngă funia despărţitoare, printre ceilalţi privitori.

Din nefericire pentru d'Artagnan, printre cei de faţă se găsea un ostaş al cardinalului care, fierbînd încă de mînie după înfrîngerea suferită în ajun de către tovarăşii lui, se hotărîse să folosească întîiul prilej pentru a-i răzbuna. Socotind deci că prilejul se ivise, se întoarse către vecinul lui, grăind:

― Nu-i de mirare că tînărul s-a temut de o minge; fără îndoială, e un ucenic muşchetar.

D'Artagnan se răsuci ca muşcat de şarpe, şi-l pironi cu privirea pe soldatul din gardă, care rostise cuvintele de ocară.

― Pe toţi dumnezeii, ― urmă acesta, răsucindu-şi ţanţoş mustaţa, ― uită-te la mine pînă n-oi mai putea, domnişorule, am spus ce-am spus şi gata.

― Şi fiincă ce ai spus e prea limpede ca să mai fie nevoie de vreo tălmăcire, ― îi şopti d'Artagnan, ― te-aş ruga să mă urmezi.

― Şi cînd mă rog? întrebă ostaşul, la fel de batjocoritor.

― Chiar acum, dacă binevoieşti.

― Cred că trebuie să ştii cine sînt!

― Eu? Habar n-am şi puţin îmi pasă.

― Foarte rău, dacă mi-ai cunoaşte numele, poate c-ai fi mai puţin pripit.

― Cum te cheamă?

― Bernajoux, sluga dumitale.

― Foarte bine, domnule Bernajoux, ― spuse liniştit d'Artagnan, ― te voi aştepta la ieşire!

― Poftim, domnule, te urmez.

― Mai încetişor, domnul meu, să nu ne vadă cineva că ieşim împreună; îţi dai doar seama că pentru ceea ce ne-am pus noi în gînd prea multă lume ne-ar stingheri.

― Fie, răspunse ostaşul, mirat că numele lui nu-l dăduse încă gata pe tînăr.

Într-adevăr numele lui Bernajoux era cunoscut de toată lumea, afară poate de d'Artagnan. căci era unul dintre cele ce se întîlneau mereu în încăierările zilnice pe care toate edictele regelui şi ale cardinalului nu izbutiseră să le stăvilească.

Porthos şi Aramis erau atît de prinşi de jocul lor şi Athos îi urmărea cu atîta luare aminte, încît nici unul din ei nu văzură ieşind pe tînărul lor tovarăş care, aşa cum îi spusese ostaşului din garda eminenţei sale, se oprise în poartă; peste cîteva clipe celălalt coborî la rîndul lui. Cum n-avea vreme de pierdut din pricina audienţei la rege, d'Artagnan aruncă o privire împrejur şi văzînd că strada e pustie, spuse potrivnicului:

― Zău, mare noroc pe dumneata, deşi te numeşti Bernajoux, că n-ai de-a face decît cu un ucenic muşchetar; totuşi, fii pe pace, îmi voi da toată silinţa. În gardă!

― Dar, ― grăi cel pe care d'Artagnan îl întărită astfel, ― cred că locul e prost ales şi că ne-ar fi mai la îndemînă îndărătul, mînăstirii Saint-Germain sau pe Pré-aux-Clercs.

― E foarte drept ceea ce spui, ― îi răspunse d'Artagnan, ― din nefericire n-am decît puţină vreme de pierdut; cînd o bate douăsprezece trebuie să fiu la o întîlnire. În gardă, deci, domnule, în gardă!

Bernajoux nu era omul care să primească de două ori un astfel de îndemn. În aceeaşi clipă, spada îi străluci în mînă şi se năpusti asupra potrivnicului său, nădăjduind să-l înfricoşeze, de tînăr ce era.

D'Artagnan îşi făcuse însă în ajun ucenicia şi proaspăt ieşit din vălurile victoriei, umflîndu-se în pene la gîndul norocului care-l aştepta, era hotărît să nu dea nici un pas îndărăt; cele două spade se încrucişară din plin şi cum d'Artagnan nu se clintea din loc, adversarul a fost silit să se retragă el cu un pas. Prinzînd momentul în care, datorită acestei mişcări, spada lui Bernajoux se abătuse de la linia cuvenită, d'Artagnan degajă, fandă şi lovi adversarul în umăr. Îndată după aceea, d'Artagnan dădu la rîndul lui cu un pas înapoi, înălţîndu-şi spada; dar Bernajoux îi strigă că nu e nimic şi, fandînd orbeşte, se înfipse singur în tăişul spadei lui d'Artagnan. Totuşi, se mai ţinea încă pe picioare, şi fără să se dea învins, se tîra înspre palatul domnului de la Trémouille, printre slujitorii căruia se afla o rudă de-a lui. Nedîndu-şi seama de gravitatea ultimei lovituri, pe care i-o dăduse potrivnicului, d'Artagnan nu-l slăbea o clipă şi se pregătea să-l răpună cu o a treia lovitură. Dar, la auzul zgomotului ce se ridica din stradă şi ajungea pînă la jucători, doi prieteni ai lui Bernajoux, care-l auziseră vorbind cu d'Artagnan şi-i văzuseră ieşind împreună, se repeziră afară cu spada în mînă, tăbărînd asupra învingătorului. Numaidecît însă, Athos, Porthos şi Aramis se iviră ca din pămînt şi în clipa cînd cei doi ostaşi ai cardinalului se năpusteau asupra tînărului lor prieten, ceilalţi îi siliră, să se întoarcă spre ei. Tot atunci se prăbuşi şi Bernajoux; cum erau însă numai doi împotriva a patru muşchetari, ostaşii începură să strige: "Ajutor, palatul Trémouille! Ajutor!" La auzul acestor strigăte, cei din palat dădură buzna afară, tăbărînd asupra muşchetarilor care, la rîndul lor, începuseră şi ei să strige: "Ajutor, muşchetari, ajutor!"

De obicei, strigătul acesta nu răsuna în deşert, căci muşchetarii erau cunoscuţi drept duşmani ai cardinalului şi iubiţi tocmai pentru ura lor împotriva acestuia. De aceea, ostaşii celorlalte companii de gardă, diferite de ale ducelui Roşu, cum îi spusese Aramis, luau îndeobşte partea muşchetarilor regelui, în astfel de încăierări. Din cei trei ostaşi ai gărzii domnului des Essarts care tocmai treceau pe acolo, doi săriră în ajutorul celor patru tovarăşi de arme, în vreme ce al treilea alerga la palatul domnului de Tréville, strigînd: "Ajutor, muşchetari, ajutor!" Ca de obicei, palatul domnului de Tréville era înţesat cu soldaţi făcînd parte din aceeaşi trupă; aceştia se repeziră în ajutorul tovarăşilor lor; încăierarea se întinse, muşchetarii fiind însă cei mai tari; ostaşii cardinalului şi slujitorii domnului de La Trémouille se retraseră în palat şi ferecaseră porţile tocmai la vreme, împiedicînd astfel pe duşmani să dea buzna înăuntru o dată cu ei. Cît priveşte rănitul, el fusese dus de la început în palat, şi după, cum am mai spus, într-o stare destul de gravă.

Tulburarea muşchetarilor şi a aliaţilor lor atinsese culmea; începuseră chiar să chibzuiască dacă n-ar fi trebuit să dea foc palatului, pentru a pedepsi neobrăzarea slujitorilor domnului de La Trémouille, care tăbărîseră pe muşchetarii regelui. Propunerea fusese rostită şi primită cu înflăcărare, cînd, din fericire, se auziră unsprezece bătăi ale ornicului; d'Artagnan şi tovarăşii lui îşi amintiră de audienţă şi cum le-ar fi părut rău să nu ia parte la asemenea minunată ispravă, ei izbutiră să potolească oamenii. Se mulţumiră deci să arunce cîţiva bolovani din caldarîm în porţile palatului, dar porţile nu se clintiră; începea să fie plicticos. De altminteri, cei care trebuiau să fie priviţi drept capii acestei isprăvi, părăsiseră de cîteva clipe pe ceilalţi şi se îndreptau spre palatul domnului de Tréville, care, înştiinţat de această nouă pacoste, îi aştepta nerăbdător.

― Repede la Luvru ― le spuse el, ― la Luvru fără să pierdem nici un moment; să încercăm să-l vedem pe rege înainte să-i fi spus ceva cardinalul; îi vom înfăţişa lucrurile ca o urmare a afacerii de ieri şi amîndouă vor trece odată.

Însoţit de cei patru tineri, domnul de Tréville se îndreptă deci spre Luvru, dar, care nu fu mirarea căpeteniei muşchetarilor, cînd i se vesti că regele era plecat la o vînătoare de cerbi în pădurea Saint-Germain. Domnul de Tréville ceru să audă de două ori această ştire şi de fiecare dată tovarăşii lui îl văzură cum păleşte.

― Maiestatea sa, ― întrebă el, ― avea de gînd încă de ieri să meargă la această vînătoare?

― Nu, excelenţă, ― îi răspunse cameristul regelui, ― azi dimineaţă maestrul de vînătoare al palatului a venit să dea de ştire că peste noapte un cerb fusese ademenit înadins pentru maiestatea sa. Regele a răspuns întîi că nu se va duce; pe urmă nu s-a putut împotrivi plăcerii acestei vînători şi după ce a luat masa, a plecat.

― Regele l-a văzut pe cardinal? mai întrebă domnul de Tréville.

― Pe cît se pare, cred că da, ― răspunse cameristul, ― am văzut azi dimineaţă caii înhămaţi la caleaşca eminenţei sale; am întrebat unde pleacă şi mi s-a răspuns: la Saint-Germain.

― Ne-au luat-o alţii înainte, grăi domnul de Tréville. Domnilor, îl voi vedea diseară pe rege; dar în ceea ce vă priveşte, eu nu vă sfătuiesc să mai stăruiţi.

Sfatul era prea cîntărit şi îndeosebi venea de la un om care-l cunoştea prea bine pe rege, pentru ca cei patru tineri să încerce o împotrivire. Domnul de Tréville îi pofti deci să se ducă fiecare acasă şi să aştepte veştile lui.

Întors în palatul său, domnul de Tréville se gîndi că va trebui să-şi facă toate însemnările, ca să înainteze cel dintîi, plîngerea. Trimise pe un slujitor la domnul de La Trémouille cu o scrisoare prin care-l ruga să izgonească de la el pe soldatul din garda domnului cardinal şi să-şi dojenească oamenii pentru îndrăzneala de a fi tăbărît asupra muşchetarilor. Dar domnul de La Trémouille, întărîtat de scutierul său, rudă după cum se ştie cu Bernajoux, puse să i se răspundă că nici domnul de Tréville, nici muşchetarii lui nu erau îndreptăţiţi să se plîngă, ci dimpotrivă, el ar fi avut dreptul s-o facă, deoarece muşchetarii au fost cei care s-au năpustit, au rănit pe oamenii lui şi au mai vrut să dea foc şi palatului. Neînţelegerea dintre cei doi nobili s-ar fi putut prelungi timp îndelungat, fiecare trebuind fireşte să ţină morţiş la părerea lui, dar domnul de Tréville se opri asupra unui mijloc menit a pune capăt neînţelegerii: să meargă, el însuşi, la domnul de La Trémouille.

Se duse deci fără întîrziere la palatul acestuia din urmă şi ceru să fie anunţat.

Cei doi nobili se salutară cu multă cuviinţă, căci dacă între ei nu se legase prietenie, în schimb se preţuiau unul pe altul. Amîndoi erau bărbaţi inimoşi, de cuvînt şi deoarece domnul de La Trémouille, protestant şi arareori văzut la curtea regală, nu făcea parte din nici o tagmă, el nu aducea în cercul cunoştinţelor sale nici o prejudecată. De data aceasta totuşi, primirea, deşi cuviincioasă, a fost mai rece ca de obicei.

― Domnule, ― începu de Tréville, ― fiecare din noi crede că avem a ne plînge unul de celălalt. Şi atunci am venit chiar eu ca să limpezim împreună această neînţelegere.

― Bucuros, ― răspunse domnul de la Trémouille, ― dar vă spun dinainte că am fost bine informat şi că întreaga vină o poartă muşchetarii dumneavoastră.

― Sînteţi un om drept şi cu prea multă judecată, domnule, ― urmă de Tréville, ― pentru ca să nu primiţi propunerea pe care aş vrea să v-o fac.

― Poftim, domnule, vă ascult.

― Cum se simte domnul Bernajoux, ruda scutierului dumneavoastră?

― Foarte rău, domnule. Afară de lovitura care i-a nimerit braţul, şi care nu-i prea periculoasă, a mai primit alta care i-a străpuns plămînul, aşa că medicul nu trage mare nădejde.

― Dar rănitul nu şi-a pierdut cunoştinţa?

― Nu, de loc.

― Vorbeşte?

― Greu, dar vorbeşte.

― Ei bine, domnule, să ne ducem la căpătîiul lui. Să-l rugăm stăruitor, să mărturisească adevărul în numele Celui-de-Sus, în faţa căruia poate că va fi chemat. Îl iau pe el judecător al propriei lui pricini şi voi da crezare celor ce va spune.

Domnul de La Trémouille chibzui o clipă; deoarece ar fi fost greu de făcut o propunere mai înţeleaptă, se hotărî să primească.

Amîndoi coborîră în odaia în care zăcea rănitul. Văzîndu-i pe cei doi simandicoşi bărbaţi care intrau la el, Bernajoux încercă să se ridice în capul oaselor, dar era prea slab; istovit de sforţarea ce-o făcuse, căzu la loc, aproape în nesimţire.

Domnul de La Trémouille se apropie de el şi-i dădu să miroasă săruri care-l înviorară. Domnul de Tréville, nevrînd să i se aducă vina de a fi înrîurit bolnavul, îl rugă pe domnul de la Trémouille să-i pună chiar el întrebările.

Ceea ce bănuise domnul de Tréville se petrecu întocmai, în pragul morţii, aşa cum se simţea Bernajoux, nici prin gînd nu i-ar fi trecut să tăinuiască măcar o clipă adevărul; povesti deci celor doi nobili lucrurile întocmai cum se petrecuseră.

Era ceea ce voise şi domnul de Tréville; după ce-i ură lui Bernajoux grabnică însănătoşire. Îşi luă rămas bun de la domnul de La Trémouille, se întoarse acasă şi trimise vorbă celor patru prieteni că-i aşteaptă la masă.

Domnul de Tréville primea lumea cea mai alesă, de altminteri numai anticardinalişti. Se înţelege deci că în tot timpul mesei n-a fost vorba decît de cele două înfrîngeri suferite de soldaţii eminenţei sale. Şi, cum d'Artagnan fusese eroul acestor două zile împlinite, asupra lui se îngrămădiră toate laudele, pe care Athos, Porthos şi Aramis i le lăsară pe seamă nu numai ca buni prieteni, ci şi ca oameni care-şi avuseseră destul de des partea lor, pentru ca să-l lase să-i vină şi lui rîndul.

Către ora şase după-amiază, domnule de Tréville îi înştiinţa că va trebui să plece la Luvru; dar, cum ora audienţei la maiestatea sa trecuse, în loc să caute a intra pe scara mică, el luă loc împreună cu cei patru tineri în anticameră. Regele nu se întorsese încă de la vînătoare. Tinerii noştri aşteptau cam de vreo jumătate de ceas, amestecaţi printre ceata curtenilor, cînd deodată toate uşile se deschiseră şi un glas vesti sosirea maiestăţii sale. Auzind că regele soseşte, d'Artagnan simţi trecîndu-i fiori din creştet pînă în tălpi. În clipele următoare trebuia, după cum i se părea lui, să i se hotărască soarta. Îşi pironi îngrijorat ochii asupra uşii pe care trebuia să intre suveranul.

Ludovic al XlII-lea se ivi în fruntea celorlalţi; purta haine vînătoreşti, cizme înalte, era plin încă de colb şi ţinea în mînă o biciuşcă. De la prima aruncătură de ochi, d'Artagnan îşi dădu seama că regelui îi tună şi-i fulgeră.

Aceste toane, oricît de oglindite ar fi fost pe faţa maiestăţii sale, nu-i împiedicară pe curteni să se înşire în calea lui: în anticamerele regale tot mai bine e să fii privit cu ochi mînioşi decît să nu fii privit de fel. Fără să şovăie deci o clipă, cei trei muşchetari făcură un pas înainte, în vreme ce d'Artagnan, dimpotrivă, stătea pitit îndărătul lor; dar deşi cunoştea personal pe Athos, Porthos şi Aramis, regele trecu prin faţa lor fără să se uite la ei sau să le spună vreun cuvînt, ca şi cum nu i-ar fi văzut niciodată pînă atunci. Cît despre domnul de Tréville, cînd privirea regelui se opri o clipă asupra lui, el o înfruntă atît de stăruitor, încît regele a fost acela care şi-a întors ochii în altă parte; după aceea, mormăind de zor, maiestatea sa intră în apartamentul său.

― Lucrurile merg prost, ― şopti Athos zîmbind, ― ne-am ars şi de data asta: nu vom fi făcuţi cavaleri ai ordinului.

― Aşteptaţi aici zece minute, ― îi sfătui domnul de Tréville, ― dacă după zece minute nu mă vedeţi ieşind, întoarceţi-vă la mine acasă căci degeaba aţi aştepta mai mult.

Cei patru tineri aşteptară zece minute, un sfert de oră, douăzeci de minute şi văzînd că domnul de Tréville nu se mai întoarce, plecară, foarte îngrijoraţi de ce putea să se întîmple.

Domnul de Tréville intrase în cabinetul regelui, unde găsise pe maiestatea sa şezînd într-un fotoliu şi lovindu-şi cizmele cu mînerul biciuştei, ceea ce nu l-a împiedicat pe căpitanul muşchetarilor să-l întrebe cu cel mai netulburat sînge rece cum îi mai merge cu sănătatea.

― Prost, domnule, prost, ― răspunse regele, ― mor de plictiseală!

Era într-adevăr cea mai grea boală de care suferea Ludovic al XlII-lea, căruia i se întîmpla să cheme adesea lîngă el pe unul dintre curteni şi luîndu-l la fereastră, să-i spună: "Domnule cutare, hai să ne plictisim împreună".

― Cum, maiestatea voastră se plictiseşte? se miră domnul de Tréville. N-a petrecut bine azi, la vînătoare?

― Frumoasă petrecere, domnule! Toate se duc de rîpă, pe sufletul meu dacă mai ştiu: sau vînatul nu mai lasă dîră, sau cîinii nu mai au nas. Stîrnim un cerb de zece ani, îl gonim şase ceasuri în şir şi cînd să-l încolţim, cînd să pună Saint-Simon goarna la gură, ca să vestească isprava, tranc, toată haita o apucă razna pe urmele unui cerbuşor de nimic! Ai să vezi că voi fi silit să mă las de vînătoarea cu cîini, după cum m-am lăsat şi de vînătoarea de şoimi. Ah, domnule de Tréville, sînt un rege fără noroc! Mai aveam doar un singur şoim şi mi-a murit şi el alaltăieri.

― Într-adevăr, sire, vă înţeleg disperarea şi e mare nenorocire dar, pe cît îmi pare, tot v-au mai rămas o groază de şoimari, de ulii şi de şoimi.

― Dar nici un singur om care să-i înveţe; şoimarii dispar, n-am mai rămas decît eu care să cunosc arta vînatului. După mine n-o să mai fie nimic, o să se vîneze numai cu laţuri şi cu tot soiul de capcane! Măcar de-aş avea vreme să învăţ eu pe alţii! Dar, uite că domnul cardinal nu vrea să mă slăbească nici o clipă, ţine să-mi vorbească ba de Spania, ba de Austria, ba de Anglia. Şi pentru că veni vorba de domnul cardinal, trebuie să-ţi spun, domnule de Tréville, că sînt foarte nemulţumit de dumneata.

Domnul de Tréville aştepta ca regele să-şi dea drumul. Îl cunoştea pe rege de multă vreme; înţelesese că toate văicărelile nu erau decît o pregătire, un soi de îndemn în scop de a se îmbărbăta singur, şi că acolo unde ajunsese în cele din urmă, era tocmai unde voia să ajungă.

― Şi prin ce am păcătuit, nefericitul de mine, ca să nu mai fiu pe placul maiestăţii voastre? întrebă domnul de Tréville, făcîndu-se că e cum nu se poate mai mirat.

― Aşa îţi îndeplineşti sarcinile dumitale, domnule? urmă regele, fără a răspunde făţiş la întrebarea domnului de Tréville; pentru asta te-am numit eu căpitanul muşchetarilor mei? Pentru ca să asasineze un om, să ridice în sus o mahala întreagă şi să dea foc Parisului, fără ca dumneata să scapi un singur cuvînt? De altminteri, ― adăugă regele, ― fără îndoială că mă grăbesc să dau vina pe dumneata, fără îndoială că zurbagiii stau la închisoare şi că ai venit să-mi dai de ştire că s-a făcut dreptate.

― Sire, ― răspunse liniştit domnul de Tréville, ― dimpotrivă, eu vin cu rugămintea să faceţi dreptate.

― Împotriva cui? întrebă regele.

― Împotriva defăimătorilor, răspunse domnul de Tréville.

― Ah, iată în sfîrşit ceva cu totul nou, se miră regele. N-o să-mi spui că cei trei blestemaţi de muşchetari ai dumitale, Athos, Porthos şi Aramis, împreună cu tinerelul dumitale din Bearn, n-au tăbărît ca nişte bezmetici asupra bietului Bernajoux şi nu l-au chinuit în aşa hal, încît poate că pe cînd noi vorbim, el îşi dă sufletul? N-o să-mi spui că pe urmă n-au luat cu asalt palatul ducelui de La Trémouille şi că n-au vrut să-i dea foc! Ceea ce în vreme de război n-ar fi prea mare nenorocire, dat fiind că acolo-i cuib de hughenoţi, dar pe vreme de pace asta poate fi pildă nepotrivită. Ia spune, cred că n-o să negi toate astea!

― Şi cine v-a povestit atare frumuseţi, sire? întrebă netulburat domnul de Tréville.

― Cine mi-a povestit atare frumuseţi, domnule? Cine altul decît cel ce veghează cînd eu dorm, care lucrează cînd eu mă distrez, care cîrmuieşte înăuntrul şi în afara regelui, în Franţa ca şi în toată Europa?

― Maiestatea voastră vrea să vorbească fără îndoială de Dumnezeu, ― spuse domnul de Tréville, ― căci nu ştiu decît pe Dumnezeu care să fie atît de sus, deasupra maiestăţii sale.

― Nu, domnule, vreau să vorbesc de stîlpul statului, de singurul meu slujitor, de singurul meu prieten, de domnul cardinal.

― Eminenţa sa nu este sfinţia sa papa.

― Ce vrei să spui, domnule?

― Că numai papa nu poate greşi niciodată şi aceasta virtute n-o au şi cardinalii.

― Vrei să spui că mă înşeală, vrei să spui că mă trădează? Va să zică dai vina pe el? Haide, spune, mărturiseşte sincer că dai vina pe el.

― Nu, sire, spun numai că se înşală; spun că n-a fost bine informat; spun că s-a grăbit să învinuiască pe muşchetarii maiestăţii sale faţă de care este nedrept şi că ştirile nu le-a luat din izvoarele cele mai nimerite.

― Învinuirea o aduce chiar domnul de La Trémouille, ducele însuşi. Poftim, mai poţi răspunde ceva?

― Aş putea să răspund, sire, că e prea legat de toată chestiunea asta pentru a fi un martor, cu totul nepărtinitor; dar departe de mine, sire, asemenea gînd; îl cunosc pe duce drept un gentilom de cuvînt şi-i voi primi mărturia; cu o condiţie însă...

― Care anume?

― Ca maiestatea voastră să-l cheme şi să-i pună întrebări, dar numai maiestatea voastră, între patru ochi, fără martori, iar pe urmă să mă primească din nou pe mine, îndată ce-l va fi văzut pe duce.

― Bucuros, ― zise regele, ― şi vei pune temei pe spusele domnului de La Trémouille?

― Da, sire.

― Vei primi hotărîrea lui?

― O voi primi.

― Şi te vei învoi să-i dai despăgubirile ce va cere?

― Fără îndoială.

― La Chesnaye! ― strigă regele, ― La Chesnaye!

Cameristul de încredere al lui Ludovic al XIII-lea, care stătea de veghe tot timpul la uşă, intră.

― La Chesnaye! ― porunci regele, ― să se ducă cineva să-l cheme numaidecît pe domnul de La Trémouille; vreau să-i vorbesc chiar în seara asta.

― Maiestatea sa îmi dă cuvîntul că nu va vedea pe nimeni între domnul de La Trémouille şi mine?

― Pe nimeni, cuvîntul meu de gentilom.

― Pe mîine atunci, sire.

― Pe mîine.

― La ce oră binevoieşte a hotărî maiestatea voastră?

― La orice oră doreşti.

― Dar dacă vin prea devreme mi-e teamă să nu trezesc din somn pe maiestatea voastră.

― Să mă trezeşti? Crezi că eu dorm? Nu mai dorm, domnule, visez uneori, atîta tot. Vino deci, cît de dimineaţă vrei, la şapte; dar vai de dumneata, dacă muşchetarii dumitale-s vinovaţi!

― Dacă muşchetarii mei sînt vinovaţi, sire, vinovaţii vor fi daţi pe mîna maiestăţii voastre, care va porunci în privinţa lor după bunul său plac. Mai doreşte altceva majestatea voastră? Să spună, sînt gata să mă supun,

― Nu, domnul meu, nu, şi află că nu zadarnic mi se spune Ludovic cel Drept. Pe mîine, deci, domnule, pe mîine.

― Pînă atunci, Dumnezeu să vă aibă în paza lui, sire!

Oricît de puţin a dormit regele peste noapte, domnul de Tréville a dormit şi mai puţin; trimisese veste chiar în seara aceea celor trei muşchetari şi tovarăşului lor, să fie la el a doua zi dimineaţa, la şase şi jumătate. Îi luă cu el, fără a le destăinui nimic, neascunzînd însă că norocul lor şi chiar al lui, atîrnă de o aruncătură de zar.

Ajunşi la poalele scării mici, îi lăsă să aştepte acolo; dacă regele ar mai fi fost supărat, atunci ei s-ar fi putut îndepărta fără a fi văzuţi; dacă regele binevoia să-i primească, era uşor să trimită şi să-i cheme.

Cînd a intrat în anticamera particulară a regelui, domnul de Tréville a dat peste La Chesnaye care-i aduse la cunoştinţă că ducele de La Trémouille nu fusese găsit acasă, în ajun, că se întorsese prea tîrziu spre a se putea înfăţişa la Luvru, că sosise tocmai atunci şi că în clipa aceea se găsea la rege.

Întîmplarea aceasta îl bucură nespus de mult pe domnul Tréville, încredinţat astfel că nici un amestec străin nu se mai putea strecura între mărturia domnului de la Trémouille şi el.

Într-adevăr, abia trecură zece minute şi uşa cabinetului regal se deschise; domnul de Tréville văzu ieşind pe ducele de La Trémouille care, venind spre el, îi spuse:

― Domnule de Tréville, maiestatea sa a trimis să mă caute ca să ştie cum s-au petrecut lucrurile la palatul meu, ieri dimineaţa. I-am spus adevărul, adică i-am spus că vina este a oamenilor mei şi că sînt gata să vă cer scuze. Fiindcă v-am întîlnit, vă rog să le primiţi şi să mă socotiţi printre prietenii de totdeauna ai domniei-voastre.

― Domnule duce, ― răspunse domnul de Tréville. ― aveam atîta încredere în lealitatea domniei-voastre, încît n-am vrut alt apărător în faţa maiestăţii sale decît pe domnia-voastră. Văd că nu m-am înşelat şi vă mulţumesc pentru faptul că se mai găseşte în Franţa un om despre care se poate spune, fără a da greş, ceea ce am spus eu despre domnia-voastră.

― Aşa-i, aşa-i, ― zise regele, care ascultase între cele două uşi aceste cuvinte curtenitoare, ― dar spune-i, Tréville, dacă el se socoteşte printre prietenii dumitale, atunci şi eu aş vrea să mă număr printre ai lui, dar mă neglijează ― iată, se împlinesc în curînd trei ani de cînd nu l-am văzut ― şi că nu-l văd decît cînd trimit eu să-l cheme. Spune-i toate astea din partea mea, căci sînt lu-cruri pe care un rege nu le poate spune chiar el.

― Mulţumesc, sire, mulţumesc, ― zise ducele, ― dar maiestatea voastră să fie încredinţată că nu aceia pe care-i vede la orice ceas din zi ― bineînţeles nu spun asta pentru domnul de Tréville ― nu aceia îi sînt cei mai credincioşi.

― Ah, ai auzit ce am spus, cu atît mai bine, duce, cu atît mai bine, urmă regele, înaintînd pînă în prag. Ah, dumneata eşti, Tréville! Dar unde-ţi sînt muşchetarii? Nu ţi-am spus alaltăieri să vii cu ei la mine? Ce mai aştepţi?

― Sînt jos, sire, şi dacă îngăduiţi. La Chesnaye le va spune să urce.

― Da, da, să vină numaidecît, în curînd o să sune opt şi la nouă aştept pe cineva. Cu bine, domnule duce, şi, mai cu seamă, să mai vii. Intră, Tréville.

Ducele salută şi ieşi. În clipa în care deschidea uşa, cei trei muşchetari şi d'Artagnan, însoţiţi de La Chesnaye, se iveau în capul scării.

― Veniţi, vitejii mei, ― le spuse regele, ― veniţi, vreau să vă dojenesc.

Muşchetarii se apropiară, înclinîndu-se, d'Artagnan se dădea după ei.

― ...Cum dracu, ― urmă regele, ― voi patru şi ei şapte ostaşi ai gărzii eminenţei sale, scoşi din luptă numai în două zile? E prea mult, domnilor, prea mult. Dacă lucrurile or merge tot aşa, eminenţa sa va fi silită să-şi împrospăteze compania peste trei săptămîni, iar eu să poruncesc aplicarea edictelor cu toată străşnicia. Unul, din întâmplare, nu zic, fie, dar şapte în două zile, vă spun, e prea de tot!

― De aceea, sire, îi vedeţi atît de îndureraţi şi de pocăiţi. Vin să ceară iertare maiestăţii voastre.

― Îndureraţi şi pocăiţi! Hm ― făcu regele ― nu prea mă bizui pe chipurile lor ipocrite; mai ales e acolo un cap de gascon. Vino încoa`, domnule!

D'Artagnan, care înţelese că el era cel poftit, se apropie, luîndu-şi o mutră din cele mai disperate.

― Ia uite! Ce-mi spuneai dumneata că-i tînăr? E un copil, domnule de Tréville, un adevărat copil! Adică el i-a dat lui Jussac lovitura aceea straşnică de spadă?

― Şi celelalte două frumoase lovituri lui Bernajoux.

― Adevărat?

― Fără a mai pune la socoteală, ― zise Athos, ― că dacă nu mă scotea din mîinile lui Cahusac, n-aş mai avea acum cinstea să fac înaintea maiestăţii voastre prea umila mea plecăciune.

― Dar e dracul pe pămînt bearnezul ăsta! La naiba, domnule de Tréville, cum ar fi zis regele, răposatul meu tată: "În meseria asta trebuie să-ţi găureşti o groază de haine şi să-ţi frîngi o groază de spade!" Şi gasconii au rămas oameni săraci, nu-i aşa?

― Sire, să mărturisim că nu s-au descoperit încă zăcăminte de aur în munţii lor, deşi Cel-de-Sus le cam datora minunea asta, drept răsplată pentru felul cum au sprijinit drepturile răposatului rege, tatăl maiestăţii voastre.

― Ceea ce înseamnă că şi pe mine tot gasconii m-au făcut rege, deoarece sînt fiul tatălui meu, nu-i aşa, Tréville? Ei bine, aşa e, nu zic nu! La Chesnaye, du-te şi vezi dacă scotocind prin buzunarele mele găseşti patruzeci de pistoli, dacă-i găseşti adu-mi-i aici. Şi acum, haide, tinere, cu mîna pe conştiinţă, spune-mi cum s-au petrecut toate.

D'Artagnan povesti pînă în cele mai mici amănunte păţania din ajun; cum, neputînd să doarmă de bucurie că va vedea pe maiestatea sa, venise la prietenii lui cu trei ceasuri înaintea orei pentru audienţă; cum se duseseră împreună la localul de joc şi cum, mărturisindu-şi teama de a fi lovit în obraz de o minge, fusese luat în zeflemea de Bernajoux, care era cît p-aci să-şi plătească zeflemeaua cu viaţa, iar domnul de La Trémouille cu palatul, deşi n-avea nici o vină.

― Da, da, aşa e, ― murmură regele, ― ducele mi-a povestit şi el tot aşa. Bietul cardinal! Şapte oameni în două zile, şi dintre cei mai scumpi lui; dar, acum ajunge, domnilor, cred că mă înţelegeţi, ajunge! V-aţi răzbunat pentru păţania din strada Férou şi încă cu vîrf şi îndesat; acum trebuie să vă socotiţi mulţumiţi.

― Dacă maiestatea voastră este, atunci sîntem şi noi.

― Da, sînt, adăugă regele, luînd un pumn de aur din mîna lui La Chesnaye şi punîndu-l în a lui d'Artagnan. Iată, ― spuse el ― o dovadă a mulţumirii mele.

În acea vreme, vederile asupra mîndriei, care şi-au croit drum în zilele noastre, nu erau încă la modă. Un gentilom primea bani chiar din mîna regelui şi nu se simţea de loc umilit. D'Artagnan puse deci cei patruzeci de pistoli în buzunar, fără nici un fel de mofturi, ci dimpotrivă, mulţumind călduros maiestăţii sale.

― Haide, ― urmă regele, privind ornicul ― haide, acum că-i opt şi jumătate, plecaţi! După cum v-am spus, aştept pe cineva la ora nouă. Vă mulţumesc pentru credinţa dumneavoastră, domnilor! Mă pot bizui pe ea, nu-i aşa?

― O, sire, ― exclamară în cor cei patru prieteni, ― ne-am lăsa tăiaţi în bucăţi pentru maiestatea voastră.

― Bine, bine, dar rămîneţi întregi, e mai bine aşa şi o să-mi fiţi şi mie mai folositori. Tréville, ― adăugă regele în şoaptă în vreme ce ceilalţi se retrăgeau, ― cum nu ai loc în Corpul muşchetarilor, şi fiindcă am hotarît că trebuie un stagiu pentru a fi primit, trece-l pe tînărul acesta în gărzile domnului des Essarts, cumnatul dumitale. La naiba, Tréville, mă bucur cînd mă gîndesc la mutra cardinalului; o să facă spume, dar mi-e totuna; sînt în dreptul meu.

Şi regele îl salută cu mîna pe Tréville, care ieşi şi se duse să-şi întîlnească muşchetarii; îi găsi împărţind cu d'Artagnan cei patruzeci de pistoli.

Iar cardinalul, după cum bănuise şi maiestatea sa, s-a mîniat cumplit, atît de cumplit, încît vreme de opt zile nu s-a mai arătat la partidele regale, ceea ce nu-l împiedica pe rege să-l întîmpine cu cea mai fermecătoare căutătură să-l întrebe, de cîte ori îl întîlnea, cu cel mai mieros glas:

― Spune-mi, domnule cardinal, cum o mai duc bieţii Bernajoux şi Jussac, credincioşii eminenţei voastre?

Capitolul VII

ACASĂ LA MUŞCHETARI

Cînd a ieşit din palatul Luvru, d'Artagnan şi-a întrebat prietenii ce întrebuinţare să dea părţii lui de bani din cei patruzeci de pistoli; Athos îl sfătui să poruncească un ospăţ gustos la Pomme-de-Pin, Porthos ― să-şi ia un valet, iar Aramis ― să-şi găsească o amantă potrivită.

Ospăţul a avut loc chiar în ziua aceea şi valetul a servit la masă. Mîncărurile au fost poruncite de Athos, iar de valet i-a făcut rost Porthos. Era de baştină din Picardia; destoinicul muşchetar îl tocmise cu acest scop, în aceeaşi zi, pe podul de la Tournelle unde-i găsise scuipînd în apă, ca să stîrnească rotocoale.

Porthos fusese de părere că această îndeletnicire era dovada unei firi aşezate şi visătoare şi-l luase cu el fără altă recomandaţie. Înfăţişarea deosebită a gentilomului, în slujba căruia crezuse că va fi, îl cucerise pe Planchet ― astfel se numea picardul. Simţi o uşoară dezamăgire cînd îşi dădu seama că locul acesta era luat de un confrate, cu numele Mousqueton, şi cînd Porthos înştiinţîndu-l că în gospodăria lui, deşi înstărită, nu era loc pentru doi valeţi, îi spuse că va trebui să intre în slujba lui d'Artagnan. Totuşi, cînd văzuse prînzul dat de stăpânul lui şi pe acesta scoţînd din buzunar un pumn de aur, pentru a plăti socoteala, Planchet crezu că dăduse norocul peste el şi mulţumi proniei cereşti că nimerise un asemenea Cresus{14}. Stărui în această părere pînă după ospăţ, din al cărui belşug s-a putut despăgubi şi el de lungile lui ajunări.

Dar seara, cînd să facă patul stăpînului, visele deşarte ale lui Planchet se spulberară nemilos. În întregul apartament, alcătuit dintr-un vestibul şi un dormitor, nu se găsea decît un singur pat. Planchet se culcă în vestibul pe o pătură scoasă din patul lui d'Artagnan şi de care d'Artagnan s-a lipsit în urmă.

La rîndul lui, Athos avea un valet pe care-l muştruluise într-un chip cu totul deosebit şi care se numea Grimaud. Era groaznic de tăcut acest gentilom. Vorbim bineînţeles de Athos. În cei cinci sau şase ani de cînd trăia în cea mai strînsă prietenie cu Porthos şi Aramis, aceştia îl văzuseră deseori zîmbind, dar niciodată nu-l auziseră rîzînd. Frazele lui erau scurte şi expresive, spunînd totdeauna ceea ce voiau să spună şi nimic mai mult, nici o şlefuială, nici o înfloritură, nici un fel de ocol. Conversaţia lui ţinea la fapt, înlăturînd episodul.

Deşi Athos nu împlinise încă treizeci de ani, deşi avea trupul şi mintea deopotrivă de frumoase, nimeni nu-i ştiuse vreodată vreo iubită. Niciodată nu aducea vorba despre femei. Dar nici nu împiedica pe alţii să vorbească de ele în faţa lui, deşi se putea vedea uşor că acest soi de convorbire, la care el lua parte doar prin vorbe amare şi cugetări sumbre, nu-i făcea nici o plăcere. Cumpătarea, viaţa de schimnic şi muţenia lui făceau din el aproape un bătrîn; pentru a nu-şi ieşi din deprinderi, îl învăţase pe Grimaud să-l înţeleagă numai din semne sau din mişcarea buzelor. Nu-i vorbea decît în împrejurări hotărîtoare.

Grimaud se temea de stăpînu-său ca de foc, deşi se simţea strîns legat de el şi-i venera smerit înţelepciunea. Grimaud îşi închipuia uneori că i-a ghicit dorinţele, se repezea atunci să i le împlinească şi făcea tocmai pe dos. Ca urmare Athos ridica din umeri şi fără a se mînia, îl cam buşea pe Grimaud. În zilele acelea, mai scotea cîte o vorbă.

După cum s-a putut vedea, Porthos nu se potrivea ca fire cu Athos; nu numai că vorbea mult, dar vorbea şi tare; de altminteri, trebuie să recunoaştem, ce e drept: puţin îi păsa dacă îl asculta sau nu cineva; vorbea de dragul vorbei şi de dragul de a se auzi vorbind; vorbea despre orice, afară de ştiinţe, mărturisindu-şi, pentru a se dezvinovăţi, ura nepotolită pe care o nutrea faţă de cărturari, încă din copilărie. Nu avea ţinuta nobilă a lui Athos şi simţămîntul acestei inferiorităţi îl îmboldise la începutul legăturii lor de prietenie, să fie deseori nedrept cu acest gentilom, pe care se străduia din răsputeri să-l întreacă măcar prin mîndreţea veşmintelor. Dar aşa îmbrăcat cum era, doar cu tunica de muşchetar şi prin nimic altceva decît prin felul de a-şi da capul pe spate şi de a păşi, Athos îşi lua îndată locul ce i se cuvenea, făcînd pe prea-gătitul Porthos să rămînă mult mai în umbră. Porthos se mîngîia umplînd anticamera domnului de Tréville cu răsunetul unor isprăvi, despre care Athos nu pomenea niciodată; iar acum, după ce trecuse de la înalta magistratură la nobleţea ostăşească, de la nevesticele judecătorilor la ale baronilor, Porthos se fălea nici mai mult nici mai puţin cu o prinţesă străină, care se prăpădea după el.

O veche zicală spune: "Cum e sacul şi peticul". Să trecem deci de la stăpîn la valet.

Mousqueton era un normand căruia stăpînu-său îi schimbase paşnicul nume de Boniface în cel cu mult mai răsunător de Mousqueton. Intrase în slujbă la Porthos, cerînd doar îmbrăcăminte şi locuinţă, dar nu de mîntuială, ci boiereşti; mai ceru două ore libere pe zi pentru a le folosi într-o îndeletnicire cu care să facă faţă celorlalte nevoi. Porthos căzuse la învoială, tîrgul îi mergea la inimă. Din hainele vechi şi din pelerinele lui de schimb dădea să facă tunici pentru Mousqueton; mulţumită unui croitor iscusit, care-i întorcea boarfele pe dos, făcîndu-le ca noi, şi a cărui soţie era bănuită de a vrea să-l coboare pe Porthos din fumurile lui aristocratice, Mousqueton arăta foarte bine cînd mergea în urma stăpînului.

Cît despre Aramis, al cărui caracter socotim a-l fi descris destul de amănunţit, caracter care de altminteri va putea fi urmărit în desfăşurarea lui la fel ca al celorlalţi prieteni, Aramis avea un valet cu numele Bazin. Pentru că stăpînul lui nutrea speranţa de a sluji într-o zi biserica, el umbla veşnic îmbrăcat în negru, aşa cum trebuie să se poarte slujitorul unui om al bisericii. Băştinaş din Berry, avea între treizeci şi cinci şi patruzeci de ani, era blînd, liniştit, durduliu, citea cărţi cucernice în răgazul îngăduit de stăpîn şi cînd n-avea încotro, pregătea, pentru ei doi, o cină cu puţine feluri de bucate, dar straşnic de gustoasă. Altfel, mut, orb, surd şi credincios pe viaţă şi moarte.

Şi acum, cînd cunoaştem, măcar pe deasupra, stăpînii şi valeţii, să trecem la locuinţa fiecăruia dintre ei.

Athos locuia în strada Férou, la doi paşi de Luxemburg; apartamentul lui, alcătuit din două odăi mici, cu mobilă curăţică, se afla într-o clădire cu apartamente mobilate; gazda, tînără încă şi frumoasă ca o Sînziană, îi făcea zadarnic ochi dulci. Cîteva rămăşiţe ale unei falnice splendori apuse străluceau ici-colo pe pereţii acestei modeste locuinţe: astfel, de pildă, o spadă bogat încrustată în aur şi argint care, după înfăţişare, data de pe vremea lui Francisc I şi la care numai mînerul, bătut în nestemate, făcea cel puţin două sute de pistoli, spadă pe care totuşi, în clipe de cumplită strîmtoare, Athos nu vrusese nici s-o pună zălog, nici s-o vîndă. Multă vreme, Porthos rîvnise la spada aceasta. Ar fi dat zece ani din viaţă, numai s-o aibă.

Într-o zi, cînd avea întîlnire cu o ducesă, încercă să-i ceara lui Athos spada cu împrumut. Fără să-i spună vreun cuvînt, Athos îşi goli buzunarele, îşi strînse toate bijuteriile, portofelele, eghiletele, lanţurile de aur şi i le oferi lui Porthos. Cît priveşte însă spada, îi spuse Athos, ea rămînea pironită la locul pe care nu trebuia să-l părăsească decît numai cînd stăpînul ar fi părăsit şi el locuinţa. În afară de spadă, se mai afla un portret al unui senior de pe vremea lui Henric al IlI-lea, în veşminte de o neasemuită eleganţă şi purtînd pe piept ordinul sfîntului duh; portretul care aducea în liniile lui mari cu Athos, amintind acelaşi aer de familie, mărturisea că acel senior de mare vază, cavaler al ordinelor regelui, era strămoşul lui.

În sfîrşit, un cufăraş, minunat încrustat în aur şi argint, purtînd acelaşi blazon ca cel de pe spadă şi de pe portret, alcătuia o podoabă a căminului, podoabă grozav de nepotrivită cu celelalte lucruri. Athos purta totdeauna la el cheia acestui cufăraş. Într-o zi, cînd îl deschise în faţa lui Porthos, acesta putu să vadă că înăuntru erau numai scrisori şi documente; fără îndoială, scrisori de dragoste şi documente de familie.

Porthos locuia într-un apartament foarte spaţios, cu o faţadă pompoasă în strada Vieux Colombier. De cîte ori trecea cu vreun prieten, prin faţa ferestrelor lui ― la una din ele Mousqueton stătea mereu în mare ţinută ― Porthos îşi înălţa capul, ridica mîna şi spunea: "Aici locuiesc eu!" Dar niciodată nu-l găsea cineva acasă; niciodată nu poftea pe nimeni să urce la el aşa că nimeni nu putea bănui, cît de cît, ce fel de bogăţii se ascundeau îndărătul acelei strălucite faţade.

Aramis locuia un mic apartament, alcătuit dintr-un salonaş, o sufragerie şi un dormitor; această din urmă încăpere ce se afla, ca întreg apartamentul, la parter, dădea într-o grădiniţă răcoroasă, verde, umbrită, în care privirea vecinilor nu putea pătrunde.

Cît priveşte pe d'Artagnan ştim în ce chip locuia şi am făcut cunoştinţă şi cu valetul său, pe nume Planchet.

D'Artagnan, care era foarte curios din fire, cum sînt de altminteri toţi cei înzestraţi cu geniul intrigii, se strădui din răsputeri să afle cine erau numiţii Athos, Porthos şi Aramis; căci sub aceste porecle fiecare îşi ascundea numele lui de gentilom, mai ales Athos, pe care-l simţeai de la o poştă a fi mare senior. Îl întrebă deci pe Porthos, ca să afle ce era cu Athos, şi cu Aramis, iar pe Aramis, ca să afle ce era cu Porthos.

Din nefericire, nici Porthos nu ştia din viaţa tăcutului său camarad decît ceea ce-i ajunsese la ureche. Se spunea că ar fi îndurat mari suferinţe pe urma unei legături de dragoste şi că o trădare groaznică ar fi otrăvit pentru totdeauna viaţa acestuia. Dar despre ce trădare era vorba? Nimeni n-avea habar.

Dimpotrivă, viaţa lui Porthos, o puteai ghici ca-n palmă; afară doar de numele adevărat, pe care numai domnul de Tréville îl ştia, cum de altfel le ştia şi pe ale celorlalţi doi prieteni. Trufaş şi flecar, Porthos era străveziu ca un cristal. Un cercetător nu s-ar fi putut înşela asupra lui decît dacă ar fi luat drept bun tot binele ce spunea el singur despre el.

Cît priveşte pe Aramis, deşi părea că n-are nimic de ascuns, era totuşi burduf de taine, răspundea anevoie la întrebările ce i se puneau asupra altora şi înlătura de la sine pe cele privitoare la el însuşi. Într-o zi, după ce-l descususe cu întrebări asupra lui Porthos şi după ce aflase de zvonul privitor la legătura acestuia cu o prinţesă, d'Artagnan, vru de asemenea să prindă ceva şi despre isprăvile de inimă albastră ale celui cu care vorbea.

― Dar dumneata, scumpul meu camarad, ― îi spuse el, ― dumneata care vorbeşti despre baroanele, contesele şi prinţesele altora?

― Să-mi fie cu iertare, ― îi curmă vorba Aramis, ― eu am vorbit fiindcă Porthos vorbeşte chiar el; toate minunăţiile astea le-a povestit în gura mare, în faţa mea. Dar, crede-mă, scumpul meu domn d'Artagnan, dacă le-aş fi aflat de la altcineva, sau dacă Porthos mi le-ar fi încredinţat numai mie, n-ar fi fost duhovnic mai mut ca mine.

― Nu mă îndoiesc, ― spuse d'Artagnan, ― totuşi, îmi vine să cred că şi dumneata te ai destul de bine cu blazoanele, dovadă o anumită batistă brodată căreia îi datorez cinstea de a te fi cunoscut.

De data aceasta, Aramis nu se supără, ci cu un aer nespus de modest, îi răspunse prieteneşte:

― Dragul meu, nu uita că eu vreau să îmbrac haina bisericească şi că fug de ispitiri lumeşti. Batista pe care ai văzut-o nu mi-a fost încredinţată mie, ci a uitat-o la mine un prieten. A trebuit s-o iau ca să nu-l dea de gol nici pe el şi nici pe doamna care-i e dragă. În ceea ce mă priveşte, eu n-am şi nici nu vreau să am vre-o iubită; urmez astfel pilda prea înţeleaptă a lui Athos, care nici el n-are nici una.

― La naiba, cum să fii popă, cînd eşti muşchetar?

― Muşchetar provizoriu, cum spune cardinalul, muşchetar vrînd-nevrînd, dar în suflet om al bisericii, crede-mă. Athos şi Porthos m-au făcut muşchetar, ca să fac şi eu ceva; tocmai cînd trebuia să fiu hirotonisit, o mică încurcătură cu... dar asta nu te interesează şi eu îţi răpesc un timp preţios.

― Ba, mă interesează foarte mult! se împotrivi d'Artagnan, şi deocamdată n-am nimic de făcut.

― Da, dar eu am, ― îi răspunse Aramis, ― trebuia să-mi spun rugăciunile, pe urmă trebuie să compun cîteva versuri pe care mi le-a cerut doamna d'Aiguillon, după aceea trebuie să trec pe strada Saint-Honoré ca să cumpăr dresuri roşii pentru doamna de Chevreuse. Aşa că vezi, dragul meu prieten, dacă dumneata nu eşti, în schimb eu sînt tare grăbit.

Şi întinzînd prieteneşte mîna tînărului său camarad, Aramis se despărţi de el.

În pofida oricăror strădanii, d'Artagnan nu putu să afle mai mult despre noii săi prieteni. Se mulţumi deci să creadă tot ce se spunea despre trecutul lor, sperînd că viitorul să-i aducă destăinuiri mult mai temeinice şi mai întregi. Pînă atunci, Athos era pentru el un Achille, Porthos, era un Ajax şi Aramis un Iosif.

Altminteri, cei patru tineri duceau o viaţă veselă. Athos juca, dar totdeauna în sec. Totuşi, nu împrumuta niciodată nici un gologan de la prietenii lui, deşi îşi ţinea mereu punga la cheremul lor; cînd i se întîmpla să joace pe cuvînt, a doua zi dimineaţa, la şase, trimitea să fie sculat din somn creditorul ca să-i achite datoria din ajun.

Pe Porthos îl apucau fierbinţelile, dacă se întîmpla să cîştige, era ţanţoş şi falnic; dacă pierdea, se făcea nevăzut cîteva zile în şir, şi după aceea se întorcea, gălbejit, supt la faţă, dar cu bani în buzunar.

Aramis nu juca însă niciodată. Era, de bună seamă, cel mai tont muşchetar şi cel mai nesuferit oaspete cu putinţă. Una-două, el trebuia să lucreze. Cîteodată, în toiul unui ospăţ, cînd fiecare, încălzit de vin şi de vorbă, credea că o să mai stea la masă încă două-trei ore, Aramis se uita la ceasornic, se ridica şi cu cel mai graţios surîs îşi lua rămas bun ca să se ducă, spunea el, şi să consulte un luminat teolog cu care avea întîlnire; alteori se întorcea acasă, ca să scrie o lucrare şi ruga pe prietenii lui să nu-l tulbure.

În acele clipe, Athos îşi flutura acel fermecător zîmbet melancolic, atît de potrivit cu nobilul său chip, iar Porthos trăgea duşcă după duşcă, jurînd că Aramis nu va ajunge niciodată decît un biet popă de ţară.

Şi acum, după această scurtă privire asupra celor patru prieteni, să înnodăm firul povestirii noastre.

Planchet, valetul lui d'Artagnan, şi-a îndurat la început soarta cu mărinimie; primea un franc şi jumătate pe zi şi vreme de o lună se întorcea acasă voios ca un piţigoi şi plin de bună-voinţă, pentru stăpîn. Cînd însă vîntul restriştii se abătu peste gospodăria din strada Groparilor, adică atunci cînd cei zece pistoli ai regelui Ludovic al XlII-lea au fost mîncaţi sau aproape mîncaţi, Planchet dădu drumul unor văicăreli, pe care Athos le găsea dezgustătoare, Porthos ― neobrăzate, iar Aramis ― caraghioase. Athos îl sfătui deci pe d'Artagnan să-l izgonească pe netrebnic; Porthos ţinea cu tot dinadinsul să i se tragă mai întîi o sfîntă de bătaie, iar Aramis era de părere că un stăpîn trebuie să dea ascultare numai laudelor care i se aduc.

― Vă vine uşor să vorbiţi aşa, ― făcu d'Artagnan, ― dumitale, Athos, care nu scoţi o vorbă cu Grimaud, care nu-i dai voie să menească, şi atunci n-ai cum să te ciorovăieşti cu el; dumitale, Porthos, care trăieşti pe picior mare şi eşti un zeu pentru Mousqueton; dumitale, în sfîrşit, Aramis, care prins de mrejile studiilor preoţeşti te bucuri de adîncul respect al lui Bazin, slugă blîndă şi smerită; dar eu, eu care n-am nici o slujbă şi nici mijloace de trai, eu care nu sînt muşchetar şi nici măcar oştean în vreo gardă, ce pot face eu ca să-i sădesc în sufletul lui Planchet simpatie, teamă sau respect?

― Nu e glumă, ― răspunseră tustrei prietenii, ― cu valeţii merge ca şi cu femeile: trebuie să ştii să-i pui de la început la locul lor. Aşa că, gîndeşte-te bine!

D'Artagnan se gîndi bine, şi, deocamdată, luă hotărîrea să-i tragă o mamă de bătaie lui Planchet, fapt adus repede la îndeplinire cu însufleţirea ce-o punea în toate. După ce-l părui zdravăn, îl opri să-şi părăsească slujba fără învoirea stăpînului căci, adăugă d'Artagnan, nu se poate ca ziua de mîine să nu-mi surîdă; aştept iute-iute vremuri mai bune. Tu ţi-ai şi găsit norocul dacă rămîi lîngă mine şi sînt prea bun stăpîn ca să te las să-i dai cu piciorul, alungîndu-te, aşa cum vrei tu.

Felul acesta de a se purta stîrni în muşchetari un adînc respect pentru înalta diplomaţie a lui d'Artagnan. Planchet se simţi şi el copleşit de admiraţie şi nu mai pomeni de plecare.

Cei patru tineri îşi duceau viaţa laolaltă; d'Artagnan împrumută repede deprinderile prietenilor, căci n-avusese încă vreme să le aibă pe ale lui; abia sosit din provincie, căzuse în mijlocul unei lumi cu desăvîrşire nouă pentru el.

Se sculau iarna pe la opt dimineaţa şi vara pe la şase şi se duceau la domnul de Tréville, ca să ia parola şi să vadă cum mai merg treburile. Deşi nu era muşchetar, d'Artagnan făcea totuşi slujba de muşchetar cu o punctualitate uimitoare; era veşnic de gardă, căci ţinea mereu tovărăşie celui dintre cei trei prieteni care făcea de gardă. La palatul muşchetarilor, toţi îl cunoşteau şi-l priveau ca pe un bun camarad. Domnul de Tréville, care-l preţuise de cum îl văzuse şi căruia îi era foarte drag, nu înceta să-l laude în faţa regelui.

La rîndul lor, tustrei muşchetarii îl iubeau mult pe tînărul lor camarad. Prietenia care-i lega pe aceşti patru bărbaţi şi nevoia ce-o simţeau de a se vedea de trei sau de patru ori pe zi, fie pentru dueluri, fie pentru treburi, fie pentru petreceri, îi făceau să alerge unul după altul, ca nişte umbre; dădeai mereu peste nedespărţiţi, căutîndu-se, de la Luxemburg pînă în piaţa Saint-Sulpice sau din strada Vieux Colombier pînă la Luxemburg.

În vremea asta, făgăduielile domnului de Tréville îşi urmau drumul. Într-o bună zi, regele porunci domnului cavaler des Essarts să-l primească pe d'Artagnan cadet în compania sa de gardă. D'Artagnan îmbrăcă, oftînd, uniforma pe care bucuros ar fi schimbat-o cu o tunică de muşchetar, chiar cu preţul a zece ani din viaţă. Dar domnul de Tréville îi făgădui această favoare după stagiu de doi ani, stagiu care putea fi scurtat, dacă d'Artagnan ar fi avut prilejul de a-i aduce regelui cine ştie ce serviciu sau de a făptui cine ştie ce strălucită ispravă. În urma acestei făgăduieli, d'Artagnan se retrase şi chiar de a doua zi îşi începu slujba.

Venise deci rîndul lui Athos, Porthos şi Aramis de a rămîne lîngă d'Artagnan, cînd acesta făcea de gardă. Compania gărzilor domnului cavaler des Essarts primi în felul acesta patru oameni în loc de unu, în ziua cînd d'Artagnan intră în rîndurile ei.

Capitolul VIII

O INTRIGĂ LA CURTE

În vremea asta, cei patruzeci de pistoli ai regelui Ludovic al XlII-lea, după ce avuseseră un început, au avut şi un sfîrşit, ca orice lucru din lume; în urma acestui sfîrşit cei patru tineri ai noştri s-au văzut ajunşi la mare strîmtoare. Athos sprijinise cîtva timp tovărăşia cu proprii lui bani. Porthos îi luase locul şi datorită uneia din acele dispariţii cu care se obişnuiseră, putu împlini nevoile tuturor încă vreo două săptămîni; în sfîrşit, venise şi rîndul lui Aramis, care primise cu multă bunăvoinţă şi care izbutise, spunea el, să facă rost de cîţiva pistoli, din vînzarea cărţilor lui de teologie.

Vrînd, nevrînd, trebuiră să ceară, ca de obicei, domnului de Tréville, care le plăti înainte de vreme o parte din soldă; dar aceste sume nu puteau acoperi mult timp nevoile celor trei muşchetari, care mai aveau în spinare o groază de datorii şi ale unui soldat din gardă, care n-avu-sese încă vreme să le facă.

În cele din urmă, dîndu-şi seama că se îngroaşe gluma, au strîns cu mari strădanii opt sau zece pistoli, pe care Porthos i-a jucat. Din nefericire, îl urmărea ghinionul: pierdu tot ce avea şi alţi douăzeci şi cinci de pistoli pe cuvînt de onoare.

Lipsa se schimbă atunci în sărăcie; urmaţi de valeţii lor, flămînzi, colindau cheiurile şi corpurile de gardă, doar-doar or nimeri vreun prieten din afară, care să-i poftească la masă, căci, aşa cum susţinea Aramis, la vreme de belşug e bine să semeni ospeţe în dreapta şi stînga, pentru ca, în nenorocire, să poţi culege şi tu cîteva.

Athos a fost poftit de patru ori la masă şi de fiecare dată şi-a luat cu el prietenii, împreună cu valeţii lor. Porthos a putut face rost de şase invitaţii de care s-au bucurat şi camarazii lui. Aramis de opt; după cum am putut vedea şi pînă acum, Aramis era omul care tăcea şi făcea.

Cît priveşte pe d'Artagnan, care nu cunoştea pe nimeni în capitală, a dibuit doar un mic prînz cu ciocolată, la un preot de pe meleagurile lui şi o cină la un port-stindard din gardă. Îşi aduse însă ceata întreagă atît la preot, căruia îi dădură gata proviziile pe două luni, cît şi la celălalt, care se arăta la înălţime; dar, cum spunea Planchet, nu mănînci decît o dată oricît de mult ai mînca.

D'Artagnan se simţi destul de umilit fiindcă nu putuse face rost decît de un prînz şi jumătate, căci gustarea de la preot nu putea fi socotită decît ca o jumătate de prînz ― faţă de ospeţele pe care Athos, Porthos şi Aramis izbutiseră să le descopere. Se socotea deci a fi povară pentru ei toţi, uitînd în tinereasca sa bună-credinţă, că hrănise întreaga tovărăşie vreme de o lună; mintea lui iscoditoare începu să se frămînte. Chibzui adînc şi înţelese pentru întîia oară că această strînsă înţelegere între patru tineri, viteji, cutezători şi neobosiţi, ar fi trebuit să aibă cu totul alt ţel decît plimbări pe deşălate, lecţii de scrimă şi şolticării, cu mai mult sau mai puţin duh.

Într-adevăr, patru bărbaţi ca ei, patru bărbaţi credincioşi unul altuia cu trup şi suflet, patru bărbaţi gata să se sprijine oricînd, fără să dea nici un pas îndărăt, îndeplinind, de unul singur sau împreună, hotărîrile luate laolaltă, patru braţe ameninţînd cele patru puncte cardinale sau îndreptate spre aceeaşi zare trebuiau negreşit, fie pe ascuns, fie la lumina zilei, fie pe sub pămînt, fie prin şanţuri, fie prin viclenie, fie prin forţă, să-şi croiască drum spre ţelul către care năzuiau, oricît ar fi fost de bine păzit sau de îndepărtat. Singurul lucru care-l mira pe d'Artagnan era că pe nici unul din prietenii lui nu-l frămîntaseră asemenea gînduri.

În schimb, se gîndea el pentru ei, şi se gîndea temeinic, chinuindu-şi mintea încotro să îndrepte această forţă unică de patru ori întărită, cu ajutorul căreia nu se îndoia că ar fi putut răsturna lumea, la fel ca şi pîrghia pe care căuta Arhimede; cînd auzi deodată bătăi în uşă, d'Artagnan îl trezi pe Planchet şi-i porunci să deschidă.

Din cuvintele: "d'Artagnan îl trezi pe Planchet", cititorul să nu-şi închipuie că era miez de noapte sau că nu se luminase încă de ziuă. Nicidecum! Tocmai bătuse patru după-amiază; cu două ceasuri mai devreme, Planchet îi ceruse stăpînului de mîncare, dar acesta îi răspunse prin zicala: "Somnul ţine loc de masă". Planchet prînzea deci, dormind adînc.

Un bărbat cu o mutră de rînd şi aducînd a burghez intră în odaie.

Drept desert, Planchet ar fi vrut grozav să asculte convorbirea; dar burghezul îi spuse lui d'Artagnan că avînd de gînd a-i face destăinuiri de seamă, dorea să rămînă între patru ochi cu el.

D'Artagnan îl îndepărtă deci pe Planchet şi îşi pofti oaspetele să ia loc.

A urmat o clipă de tăcere, în timpul căreia cei doi bărbaţi se priviră, vrînd parcă mai întîi să se cunoască; d'Artagnan se înclină apoi, în semn că e gata să asculte.

― Am auzit vorbindu-se despre domnul d'Artagnan, ca de un tînăr îndrăzneţ, ― începu burghezul, ― şi faima asta de care se bucură pe bună dreptate, m-a îndemnat să vin ca să-i încredinţez o taină.

― Vorbeşte, domnule, vorbeşte, îl pofti d'Artagnan, al cărui nas de copoi adulmeca un prilej norocos.

Burghezul se opri iarăşi, apoi urmă:

― Am o nevastă care vede de rufăria reginei, domnule, nu-i lipsită nici de cuminţenie, nici de frumuseţe! M-au făcut să mă însor cu ea, sînt trei ani de atunci, deşi avea doar o brumă de avere, pentru că domnul de La Porte, ofiţerul care poartă mantia reginei, e naşul ei şi o ocroteşte...

― Pe urmă? întrebă d'Artagnan.

― Pe urmă, ― reluă burghezul, ― uite, domnule, nevastă-mea a fost răpită ieri în zori, pe cînd ieşea din odaia ei de lucru.

― Şi cine ţi-a răpit nevasta?

― N-aş putea să spun nimic sigur, domnule, dar bănuiesc eu pe cineva.

― Şi pe cine bănuieşti dumneata?

― Un bărbat, care o urmărea de mai multă vreme.

― Ei, drăcie!

― Dar dacă vrei să ştii, domnule, ― urmă burghezul, ― eu sînt convins că nu-i atîta dragoste, cît politică în toată chestia asta.

― Nu-i atîta dragoste cît politică? ― întrebă d'Artagnan, tot mai atent, ― şi cam ce bănuieşti dumneata?

― Nu ştiu dacă ar trebui să spun ce bănuiesc eu...

― Domnule, ţin să-ţi amintesc că eu nu ţi-am cerut nimic. Dumneata singur ai venit la mine, dumneata singur mi-ai spus că vrei să-mi încredinţezi o taină, fă aşa cum crezi de cuviinţă, ai vreme să te răzgîndeşti.

― Nu, domnule, nu, după cum te văd, eşti un tînăr de treabă şi mă voi încrede în dumneata. Socot, aşadar, că nu din pricina amorezului ei, nevastă-mea a fost răpită, ci din a alteia, mai suspusă.

― Ah, ah, o fi vorba de vreo dragoste a doamnei de Bois-Tracy? întrebă d'Artagnan, vrînd să arate burghezului că ştie şi el ce se petrece la curte.

― Mai sus, domnule, mai sus.

― A doamnei d'Aiguillon?

― Şi mai sus.

― A doamnei de Chevreuse?

― Mai sus, mult, mult mai sus!...

― Nu cumva a...

D'Artagnan se opri.

― Da, domnule, şopti atît de încet burghezul înspăimîntat, încît abia i se ghiciră vorbele.

― Şi cu cine?

― Cu cine altul, dacă nu cu ducele de...

― Ducele de...

― Da, domnule, făcu burghezul şi mai în şoaptă.

― Dar de unde ştii dumneata toate acestea?

― De unde le ştiu?

― Da, de unde le ştii? Fără destăinuiri pe jumătate, sau... Înţelegi...

― Le ştiu de la nevastă-mea, domnule, chiar de la nevastă-mea.

― Şi ea le ştia... de la cine?

― De la domnul de La Porte. Nu ţi-am spus că e fina domnului de La Porte, omul de încredere al reginei? Domnul de La Porte a pus-o lîngă maiestatea sa, ca să aibă şi biata noastră regină pe cineva de încredere, părăsită ca vai de capul ei de rege, iscodită de cardinal şi trădată cum e de toţi.

― A! A! Încep să ghicesc! spuse d'Artagnan.

― Nevastă-mea a venit acasă acum patru zile, domnule. Una din condiţii fusese ca să poată veni să mă vadă de două ori pe săptămînă, căci, aşa cum avusei cinstea să-ţi spun, nevastă-mea mă iubeşte foarte mult; şi zic nevastă-mea a venit şi mi-a spus mie că regina trece acum prin mare spaimă.

― Adevărat?

― Da. Se pare că domnul cardinal îi ia urma şi o prigoneşte acum mai rău ca oricînd. Nu poate să-i ierte chestia cu sarabanda. Ştii chestia cu sarabanda?

― Cum naiba să n-o ştiu! răspunse d'Artagnan care n-avea habar, dar care voia să pară că le ştie pe toate.

― Aşa că, acum nici nu mai poate fi vorba de ură, de-a dreptul de răzbunare.

― Aşa?

― Şi regina crede...

― Ce crede regina?

― Crede că i s-a scris domnului duce de Buckingham, în numele ei.

― În numele reginei?

― Da, ca să-l facă să vină la Paris şi odată ajuns la Paris, să-l prindă în capcană.

― Drace, dar soţia dumitale, ce amestec are în toate astea, scumpul meu domn?

― Ştiu cu toţii că e crednicioasă reginei şi vor sau s-o îndepărteze de lîngă stăpîna ei sau s-o bage în sperieţi, ca să afle secretele maiestăţii sale, s-o ademenească şi să facă din ea o spioană.

― Se poate, ― încuviinţă d'Artagnan, ― dar pe bărbatul care a răpit-o, îl ştii?

― Ţi-am mai spus, mi se pare că-l ştiu.

― Cum îl cheamă?

― Asta nu ştiu. Ce ştiu e că e omul cardinalului şi spiriduşul lui blestemat.

― L-ai văzut vreodată?

― Da, mi l-a arătat nevastă-mea într-o zi.

― Are ceva semne după care ar putea fi recunoscut?

― Da, are: e un nobil, arată falnic, părul cum e smoala, oacheş la faţă, privirea te sfredeleşte, dinţii albi şi o tăietură la tîmplă.

― O tăietură la tîmplă? ― strigă d'Artagnan, ― şi pe deasupra dinţi albi, privire sfredelitoare, faţă oacheşe, păr negru şi înfăţişare falnică; e omul meu din Meung.

― Omul dumitale?

― Da, da, dar asta n-are nici o legătură cu păţania dumitale. Ba mă înşel, dimpotrivă, asta o uşurează. Dacă omul dumitale e şi omul meu, atunci cu o singură lovitură ochesc două răzbunări; asta-i tot. Dar unde să dau de omul ăsta?

― Nu ştiu.

― N-ai aflat cam pe unde stă?

― Da de unde! Într-o zi, cînd o însoţeam pe soţia mea la Luvru, el ieşea de acolo tocmai cînd ea trebuia să intre şi atunci mi l-a arătat.

― Drace! Drace! mormăi d'Artagnan. Prin cine ai aflat de răpirea soţiei dumitale?

― Prin domnul de La Porte.

― Ţi-a dat şi ceva amănunte?

― Nu ştia nimic nici el.

― N-ai mai aflat ceva pe alte căi?

― Ba da; am primit...

― Ce?

― Dar nu ştiu dacă nu fac o mare greşeală?

― Iar începi! Acum însă îţi atrag atenţia că e cam tîrziu ca să mai dai înapoi.

― La naiba! Nici nu dau înapoi, strigă burghezul, suduind ca să-i mai vină inima la loc. De altfel, pe cinstea mea de Bonacieux...

― Te numeşti Bonacieux? îi curmă vorba d'Artagnan.

― Da, aşa mă cheamă.

― Spuneai deci: pe cinstea mea de Bonacieux... Iartă-mă că ţi-am tăiat vorba, dar mi se părea că numele ăsta nu mi-e necunoscut.

― Se poate, domnule: sînt chiar gazda dumitale.

― A! A! făcu d'Artagnan, ridicîndu-se pe jumătate şi salutînd. Va să zică dumneata eşti chiar gazda mea?

― Da, domnule, da. Şi cum de trei luni de cînd locuieşti la mine, prins mereu de înaltele dumitale îndeletniciri, ai uitat să-mi plăteşti chiria, cum zic, nu te-am tulburat nici o singură dată în răstimpul ăsta, m-am gîndit că vei lua în seamă bunăvoinţa mea.

― Vai, se poate altfel, scumpul meu domn Bonacieux, ― îi răspunse d'Artagnan, ― crede-mă că-ţi sînt recunoscător pentru purtarea dumitale, şi cum ţi-am mai spus, dacă pot să-ţi fiu de vreun folos...

― Te cred, domnule, te cred, şi eu voiam tocmai să-ţi spun, pe cinstea mea de Bonacieux, că am încredere în dumneata.

― Atunci spune-mi tot ce ai pe inimă.

Burghezul scoase din buzunar o hîrtie şi o întinse lui d'Artagnan.

― O scrisoare! făcu tînărul.

― Am primit-o azi dimineaţă.

D'Artagnan o deschise şi cum începea să se însereze, se apropie de fereastră. Burghezul îl urmă.

"Nu-ţi căuta soţia, ― citi d'Artagnan, ― îţi va fi înapoiată cînd nu va mai fi nevoie de ea. Dacă încerci o singură mişcare ca s-o găseşti, eşti pierdut."

― Iată ceva sigur, ― urmă d'Artagnan, - dar, la urma-urmei, nu-i decît o ameninţare.

― Da, dar pe mine, domnule, ameninţarea asta mă dă gata; eu nu ştiu să ţin sabia în mînă şi, pe lîngă asta, tremur de frica Bastiliei.

― Hm! ― făcu d'Artagnan, ― şi eu am tot atîta chef de Bastilia ca şi dumneata. Dac-ar fi fost vorba doar de o lovitură de spadă, treacă-meargă...

― Totuşi, domnule, eu m-am bizuit mult pe dumneata în toată povestea asta.

― Da?

― Cînd te vedeam mereu înconjurat de muşchetari atît de făloşi şi cînd mi-am dat seama că aceşti muşchetari sînt ai domnului de Tréville, va să zică duşmanii cardinalului, m-am gîndit că atît dumneata, cît şi prietenii dumitale, în vreme ce-aţi face dreptate bietei noastre regine, aţi fi poate încîntaţi să-i jucaţi şi un renghi grozav eminenţei sale.

― Fără îndoială.

― Apoi, m-am mai gîndit că şi chiria ceea pe trei luni neplătită despre care nici nu ţi-am pomenit pînă acum...

― Da, da, mi-ai mai dat o dată argumentul ăsta, pe care-l găsesc foarte potrivit.

― Şi mai mult încă, socotind că nu ţi-aş mai fi pomenit niciodată despre chiria dumitale, cîtă vreme mi-ai face cinstea să locuieşti la mine.

― Foarte bine, foarte bine...

― Mai adaugă la toate astea că, dacă e nevoie, m-aş fi gîndit să-ţi dau pe deasupra şi vreo cincizeci de pistoli dacă s-ar întîmpla să duci acum lipsă de bani, deşi nu prea pare să fie cu putinţă aşa ceva...

― Minunat, dar dumneata eşti un om bogat, scumpul meu domn Bonacieux?!

― Am un pic de stare, asta-i tot; am strîns cam vreo două pînă la trei mii de scuzi venit anual, din comerţul de mărunţişuri şi mai cu seamă plasînd ceva capital în ultima călătorie a vestitului navigator Jean Mocquet; aşa că, mă înţelegi, domnule... A! dar... strigă deodată burghezul.

― Ce? întrebă d'Artagnan.

― Ce văd acolo?

― Unde?

― Pe stradă, în faţa ferestrelor dumitale, în dreptul uşii de colo: un bărbat înfăşurat într-o pelerină.

― El e! strigară într-un glas d'Artagnan şi burghezul căci fiecare din ei îşi recunoscuse omul.

― Ah, de data asta, ― strigă d'Artagnan, înşfăcînd dintr-o săritură spada, ― de data asta nu-mi mai scapă!

Şi trăgînd spada din teacă, se repezi afară.

Pe scară se întîlni piept în piept cu Athos şi Porthos care veneau la el. Amîndoi se dădură în lături; d'Artagnan trecu printre ei ca o săgeată.

― Ia te uită! Dar unde fugi aşa? îl întrebară într-un glas cei doi muşchetari.

― Omul din Meung! strigă d'Artagnan.

Şi se făcu nevăzut.

D'Artagnan le povestise în mai multe rînduri prietenilor păţania lui cu necunoscutul, şi sosirea frumoasei călătoare căreia bărbatul acela îi încredinţase o misiune atît de însemnată.

Părerea lui Athos fusese că d'Artagnan pierduse scrisoarea lui în încăierare. Nu-şi putea închipui că un gentilom ― şi după portretul pe care d'Artagnan îl făcuse necunoscutului, nu putea fi vorba decît de un gentilom ― ar fi fost în stare de atîta josnicie încît să fure o scrisoare.

Porthos nu văzuse în toate astea decît o întîlnire de dragoste, dată de o doamnă unui cavaler sau de un cavaler unei doamne, întîlnire pe care d'Artagnan îndrăznise s-o tulbure cu calul lui portocaliu.

Aramis la rîndul lui spusese că lucrurile fiind prea misterioase, era mai cuminte să fie lăsate baltă.

Înţelegînd din cele cîteva cuvinte aruncate de d'Artagnan despre ce era vorba şi gîndind că după ce va fi dat de necunoscut sau după ce-i va fi pierdut urma, d'Artagnan va sfîrşi prin a se întoarce acasă, ei îşi urmară drumul.

Cînd au intrat în cameră la d'Artagnan, nu mai era nimeni. Temîndu-se de urmările întîlnirii care, fără îndoială, avea să aibă loc între tînăr şi necunoscut, Bonacieux socotise ― potrivit caracterului pe care de altfel şi-l descrisese singur ― că era mai sănătos s-o şteargă cît mai repede de acolo.

Capitolul IX

D'ARTAGNAN ÎN LUMINĂ

Aşa cum bănuiseră Athos şi Porthos, d'Artagnan se întoarse după o jumătate de oră. Necunoscutul îi scăpase şi de data aceasta, pierind ca prin farmec. După ce cutreierase cu spada în mînă toate străzile învecinate, fără a întîlni pe cineva care să semene celui pe care-l căuta, d'Artagnan se hotărî în cele din urmă să facă ceea ce ar fi trebuit să încerce de la început şi anume: să bată la uşa de care se rezemase necunoscutul. Dar zadarnic, lovise de zece, douăzeci de ori în şir cu ciocănaşul de afară, nimeni nu răspunsese; cîţiva vecini care, la auzul zgomotului, ieşiseră în prag sau îşi scoseseră capul pe geam, îl încredinţară că de şase luni casa aceea, ale cărui ieşiri erau de altminteri toate ferecate, rămăsese pustie.

În vreme ce d'Artagnan cutreiera străzile şi bătea pe la uşi, Aramis ajunse din urmă pe ceilalţi doi prieteni; întors acasă, d'Artagnan îi găsi pe toţi strînşi laolaltă.

― Ei, ce-ai făcut? întrebară într-un glas cei trei muşchetari, văzîndu-l pe d'Artagnan intrînd cu fruntea îmbrobonată de sudoare şi cu faţa răscolită de mînie.

― Ce să fac! ― izbucni acesta aruncîndu-şi spada pe sat, ― omul ăsta-i dracu gol, nu altceva; a pierit ca o arătare, ca o umbră, ca o nălucă.

― Crezi în stafii? îl întrebă Athos pe Porthos.

― Eu nu cred decît ce am văzut cu ochii şi cum n-am văzut niciodată stafii, nu cred în ele.

― Biblia, ― grăi Aramis, ― ne porunceşte să credem: duhul lui Samuel s-a arătat lui Saul şi m-ar mîhni, Porthos, ca această chestiune de credinţă să fie pusă la îndoială.

― Orice ar fi, om sau încornorat, fiinţă sau umbră, închipuire sau adevăr, bărbatul ăsta s-a născut ca să mă chinuiască pe mine: uite că o dată cu fuga lui noi pierdem un prilej strălucit, un prilej de pe urma căruia am fi putut cîştiga o sută de pistoli, ba poate şi mai mult!

― Cum aşa? se repeziră Porthos şi Aramis.

Cît priveşte pe Athos, credincios veşnicei sale muţenii, se mulţumi să-l întrebe pe d'Artagnan numai din ochi.

― Planchet, ― spuse d'Artagnan slugii sale care tocmai îşi băga capul prin uşa întredeschisă, încercînd să prindă crîmpeie din convorbire, ― coboară la gazda mea, domnul Bonacieux şi spune-i să ne trimită o jumătate duzină de sticle cu vin Beaugency; e vinul care-mi place mie.

― Ia te uită! Ai cumva credit deschis la gazda dumitale? întrebă Porthos.

― Da, ― răspunse d'Artagnan, ― cu începere de azi şi fiţi pe pace, dacă vinul lui e prost, trimitem să ne aducă altul.

― Cînd cineva îţi dă un deget, nu-i lua toată mîna, îl sfătui Aramis.

― Am spus totdeauna că d'Artagnan e cel mai deştept dintre noi toţi patru, zise Athos. După ce-şi dădu părerea, la care d'Artagnan răspunse printr-o plecăciune, Athos se închise iarăşi în muţenia lui obişnuită.

― Şi la urma urmei, despre ce e mă rog vorba? întrebă Porthos.

― Aşa e, ― încuviinţă Aramis, ― împărtăşeşte-ne taina, scumpe prietene, afară doar dacă cinstea vreunei doamne ar suferi de pe urma destăinuirii dumitale; în cazul acesta e mai bine să păstrezi tăcere.

― Fii liniştit, ― răspunse d'Artagnan, ― cinstea nimănui nu va avea de suferit din spusele mele.

Şi începu să povestească prietenilor de-a fir-a-păr, cele petrecute între el şi gazdă şi cum cel care răpise soţia prea cinstitei sale gazde era unul şi acelaşi cu bărbatul care-i dăduse de furcă la hanul Morarul voios.

― Cred c-ar fi o trebuşoară bună, ― spuse Athos, după ce sorbi din vin, ca un cunoscător, dînd din cap în semn că-i place, ― s-ar putea scoate de la acest om cumsecade cincizeci pînă la şaizeci de pistoli. Rămîne acum de văzut dacă pentru cincizeci sau şaizeci de pistoli face să punem în primejdie patru capete.

― Dar, gîndiţi-vă, ― se înflăcără d'Artagnan, ― în povestea asta e vorba de o femeie, de o femeie răpită, o femeie ameninţată fără îndoială, poate chiar şi schingiuită şi toate astea numai pentru că rămîne credincioasă stăpîne-si!

― Ia seama, d'Artagnan, ia seama, ― îl potolea Aramis, ― nu se pare că prea te înfierbînţi cînd vorbeşti de soarta doamnei Bonacieux! Femeia a fost zămislită întru pierzania noastră şi de la ea ni se trag toate belelele.

La auzul acestei cugetări, Athos încruntă din sprîncene şi-şi muşcă buzele.

― Nu de doamna Bonacieux sînt eu îngrijorat, ― urmă d'Artagnan, ― ci de regină, care-i părăsită de rege, prigonită de cardinal şi care vede cum cad capetele tuturor prietenilor ei, unul după altul.

― De ce s-apucă şi ea să iubească tot ce urîm noi mai mult în lume: pe spanioli şi pe englezi?

― Spania e patria ei, ― răspunse d'Artagnan, ― şi e firesc să iubească pe spanioli, adică pe copiii aceluiaşi pămînt. Cît priveşte a doua vină pe care i-o aduci, am auzit că iubeşte nu pe englezi, ci un englez.

― Pe legea mea! ― grăi Athos, ― trebuie să recunoaştem că englezul ăsta are de ce să fie iubit; n-am văzut în viaţa mea nobleţe mai falnică.

― Fără să pui la socoteală că se îmbracă cu gust, ca nimeni altul, adăugă Porthos. Eram la Luvru tocmai în ziua cînd şi-a risipit pe jos mărgăritarele; am strîns şi eu două şi le-am vîndut cu zece pistoli bucata. Aramis, dumneata îl cunoşi?

― La fel de bine ca şi dumneavoastră, domnilor, căci am făcut parte dintre cei care l-au arestat pe cînd se afla în parcul din Amiens, unde mă dusese scutierul reginii, domnul de Putange. Eram la seminar pe vremea aceea şi toată povestea mis-a părut îngrozitoare pentru rege.

― Eu nu m-aş codi, ― mărturisi d'Artagnan, ― dacă s-ar întîmpla să ştiu unde se află acum ducele de Buckingham, să-l iau de mînă şi să-l duc de-a dreptul la regină, uite aşa, numai ca să-l fac pe cardinal să turbeze; căci adevăratul nostru duşman, singurul duşman şi de fiecare clipă e cardinalul; dacă am găsi mijlocul să-i jucăm vreo festă grozavă, mi-aş pune bucuros capul în joc.

― Şi, ― întrebă Athos pe d'Artagnan, ― negustorul ăsta de mărunţişuri ţi-a spus că, după părerea reginii, Buckingham a fost chemat aici printr-o înştiinţare ticluită?

― Asta-i teama ei.

― Stai puţin, se amestecă Aramis.

― Ce e? întrebă Porthos.

― Istoriseşte mai departe, caut să-mi amintesc unele împrejurări.

― Acum, nu mă îndoiesc, ― urmă d'Artagnan, ― că răpirea acestei femei a reginei, se leagă de întîmplările despre care vorbim şi poate chiar de prezenţa domnului de Buckingham la Paris.

― Gasconul ăsta e grozav de deştept, se minună Porthos.

― Şi mie îmi place să-l ascult, ― adăugă Athos, ― mă prăpădesc după dialectul lui.

― Domnilor, ― începu Aramis, ― ascultaţi ce vreau să vă spun.

― Să-l ascultăm pe Aramis, glăsuiră tustrei prietenii.

― Ieri am aflat la un doctor în teologie, un învăţat, pe care-l consult uneori pentru studiile mele...

Athos surîse.

― Locuieşte într-un cartier singuratic, ― urmă Aramis ― aşa-i place lui, aşa-i cere meseria. Şi tocmai cînd ieşeam de la el...

Deodată, Aramis se opri.

― Hai, spune! ― îl îndemnară cei de faţă, ― tocmai cînd ieşeai de la el?...

S-ar fi zis că Aramis lupta împotriva lui, ca cineva care în toiul minciunilor se poticneşte de o piedică neaşteptată; dar ochii celor trei prieteni rămăseseră pironiţi asupra lui; erau toţi numai urechi şi n-ar mai fi putut da înapoi.

― Doctorul ăsta are o nepoată, urmă Aramis.

― Aha, are o nepoată! îi curmă vorba Porthos.

― Femeie foarte cumsecade, urmă Aramis.

Cei trei prieteni izbucniră în rîs.

― Dacă rîdeţi sau dacă-mi pune-ţi la îndoială vorbele, să ştiţi că n-o să mai aflaţi nimic.

― Uite, o să credem ca mahomedanii şi o să fim muţi ca mormintele, îl încredinţă Athos.

― Atunci ascultaţi, urmă Aramis. Nepoata asta vine uneori să-l vadă pe unchi-său; ieri din întîmplare, era şi ea acolo, o dată cu mine, aşa că am fost nevoit s-o duc pînă la cupeu.

― Ah, nepoata doctorului are un cupeu? ― sări Porthos, al cărui cusur, printre altele, era o nestăpînită limbuţie, ― grozavă cunoştinţă ai, prietene!

― Porthos, ― îl opri Aramis, ― ţi-am spus de atîtea ori că prea te vîri în toate şi că asta îţi dăunează pe lîngă femei.

― Domnilor! domnilor! ― îi linişti d'Artagnan care întrezărea dedesubtul acestei întîmplări, ― luaţi seama, e ceva serios. Să lăsăm gluma deoparte, dacă se poate. Haide, Aramis, spune!

― Deodată, un bărbat înalt, oacheş, părea un gentilom... aşa cam ca necunoscutul dumitale, d'Artagnan.

― O fi fost chiar el, spuse acesta.

― Poate, ― urmă Aramis ― ...se apropie de mine, însoţit de cinci sau şase inşi care îl urmau la vreo zece paşi depărtare şi pe tonul cel mai cuviincios din lume, îmi spune: "Domnule duce", apoi întorcîndu-se spre doamna care mă ţinea de braţ: "şi dumneavoastră, doamnă"...

― Cui îi spunea aşa, nepoatei doctorului?

― Mai taci odată, Porthos, ― îl opri Athos, ― eşti nesuferit.

― "Vă rog, urcaţi-vă în această caleaşca, şi fără nici un fel de împotrivire sau de plîngere."

― Te-a luat drept Buckingham! zise d'Artagnan.

― Aşa cred şi eu, adăugă Aramis.

― Şi pe doamnă? întrebă Porthos.

― A luat-o drept regina! răspunse d'Artagnan.

― Întocmai! încuviinţă Aramis.

― Gasconul ăsta e dracul gol! ― se minună Athos, ― nimic nu-i scapă.

― E drept, ― îi curmă vorba Porthos, ― Aramis are statura şi ceva din linia frumosului duce; totuşi, eu cred că haina de muşchetar...

― Purtam o pelerină mare de tot, lămuri Aramis.

― În luna iulie? Drace! ― se miră Porthos, ― adică doctorului îi era teamă să nu te recunoască cineva?

― Eu înţeleg, ― se amestecă Athos, ― că pe spion l-a putut înşela statura, dar faţa...

― Aveam şi o pălărie mare, adăugă Aramis.

― Dumnezeule! ― strigă Porthos, ― ce de fereli, ca să studiezi teologia!

― Domnilor, domnitor, să nu ne pierdem vremea cu trăncăneli; mai bine să ne risipim care încotro şi s-o căutăm pe nevasta negustorului; aici e cheia misterului.

― O femeie dintr-o lume atît de inferioară! Nu crezi, d'Artagnan? mormăi Porthos, lungindu-şi buzele în semn de dispreţ.

― E fina lui de La Porte, omul de încredere al reginei. Nu v-am mai spus-o? Şi, pe urmă poate că de data asta maiestatea sa şi-a căutat dinadins un reazim atît de jos. Cei sus-puşi se văd prea de departe, şi cardinalul are vedere ageră.

― Bine! ― zise Porthos, ― dar înainte de orice, hotărăşte preţul cu negustorul şi vezi nu lăsa ieftin.

― Totuna, ― zise d'Artagnan, ― dacă nu ne-o plăti el, cred că o să ne plătească destul de bine alţii.

În clipa aceea, o năvală de paşi repezi răsună pe scară, uşa se deschise zgomotos şi nefericitul negustor de mărunţişuri dădu buzna în încăperea, unde se ţinea sfat.

― Domnilor, ― le strigă el, ― scăpaţi-mă. În numele cerului, scăpaţi-mă! Au venit patru oameni ca să mă aresteze, scăpaţi-mă! Scăpaţi-mă!

Porthos şi Aramis se ridicară în picioare.

― Staţi! ― îi opri d'Artagnan, făcîndu-le semn să bage în teacă spadele scoase pe jumătate, ― staţi, deocamdată nu-i vorba de vitejie, ci de prudenţă.

― Totuşi, ― rosti Porthos, ― n-o să lăsăm...

― Lăsaţi pe d'Artagnan să facă aşa cum crede, ― îi sfătui Athos, ― v-am mai spus, e mintea cea mai isteaţă dintre noi toţi şi, în ceea ce mă priveşte, eu mă supun hotărîrii lui. Fă cum crezi de cuviinţă, d'Artagnan.

În clipa aceea, patru soldaţi din gardă se iviră în pragul uşii; văzînd patru muşchetari în picioare şi cu spada la şold, se codiră să înainteze.

― Intraţi, domnilor, intraţi, ― îi pofti d'Artagnan, ― vă aflaţi aici la mine acasă şi cu toţi sîntem slujitorii credincioşi ai regelui şi ai domnului cardinal.

― Atuncea, domnilor, n-o să vă împotriviţi ca să aducem la îndeplinire ordinele pe care le-am primit? întrebă acela care părea să fie căpetenia patrulei.

― Dimpotrivă, domnilor, şi la nevoie vă vom da chiar sprijinul nostru.

― Ce tot spune acolo? bodogăni Porthos.

― Taci, nu fi neghiob! îi şopti Athos.

― Dar, mi-aţi făgăduit... mormăi bietul negustor.

― Nu putem să te scăpăm decît dacă sîntem liberi, ― îi şopti la repezeală d'Artagnan, ― dac-am arăta că vrem să te apărăm, ne-ar aresta o dată cu dumneata.

― Totuşi...

― Intraţi, domnilor, intraţi, ― rosti cu glas tare d'Artagnan, ― n-am de ce să-l apăr pe dumnealui. L-am văzut azi pentru întîia oară şi cu ce prilej, să v-o spună chiar el: a venit să-mi ceară chiria. E adevărat, domnule Bonacieux? Răspunde!

― E adevărul adevărat, ― mărturisi negustorul, ― dar domnul nu vă spune că...

― Nici un cuvînt despre mine, nici un cuvînt despre prietenii mei, şi mai ales nici un cuvînt despre regină, altfel ne pierzi pe toţi, fără să-ţi scapi pielea. Haide, haide, domnilor, luaţi-l odată de aici!

Şi d'Artagnan îl împinse pe negustorul uluit în mîinile gărzilor, ocărîndu-l:

― Eşti un ticălos, scumpule, vii, adică să-mi ceri bani, mie, unui muşchetar? La închisoare cu el! Domnilor, încă o dată, bagăţi-l la închisoare şi ţineţi-l acolo cît veţi putea mai mult, ca să am şi eu răgaz să-i plătesc.

Zbirii îşi ridicară prada, fără a şti cum să mai mulţumească.

Cînd să coboare scara, d'Artagnan lovi uşor căpetenia pe umăr:

― Nu vrei să beau în sănătatea dumitale şi dumneata în sănătatea mea? îl îmbiă el, umplînd două pahare cu vinul de Beaugency, pe care-l avea mulţumită dărniciei domnului Bonacieux.

― E o mare cinste pentru mine, ― zise mai-marele zbirilor, ― şi primesc bucuros.

― Deci, în sănătatea dumitale, domnule... Cum te numeşti?

― Boisrenard.

― Domnule Boisrenard!

― Şi în a dumitale, domnul meu, la rîndul dumitale, cum te numeşti?

― D'Artagnan,

― În sănătatea dumitale, domnule d'Artagnan!

― Şi mai presus de toate, ― strigă d'Artagnan, cuprins de înflăcărare, ― în sănătatea regelui şi a cardinalului.

Căpetenia zbirilor ar fi putut pune la îndoială sinceritatea lui d'Artagnan, dacă vinul ar fi fost prost; dar cum vinul era bun, n-avea de ce şovăi.

― Ce fel de măgărie ţi s-a mai năzărit? întrebă Porthos, cînd căpetenia plecase după tovarăşii lui şi cînd cei patru prietenii rămaseră din nou singuri. La naiba, patru muşchetari lasă să se aresteze un nenorocit care zbiară după ajutor! Un gentilom să ciocnească paharul cu un călău.

― Phortos, ― rosti Aramis, ― Athos ţi-a mai spus eă eşti un nerod; sînt şi eu de aceeaşi părere. D'Artagnan, eşti un om mare, cînd vei lua locul domnului de Tréville, te rog să mă ai în vedere cu o mînăstire.

― Asta-i bună! Nu mai înţeleg nimic! ― urmă Porthos, ― cum adică? încuviinţezi ce a făcut d'Artagnan?

― Drace, cred şi eu, ― răspunse Athos, ― nu numai că încuviinţez ce a făcut, dar îl şi felicit!

― Şi acum, domnilor, ― urmă d'Artagnan, fără a se mai osteni să-şi lămurească purtarea în faţa lui Porthos, ― toţi pentru unul şi unul pentru toţi; ăsta-i legămîntul nostru. Aşa-i?

― Să vedem, se codi Porthos.

― Întinde mîna şi jură, îl îmbiară laolaltă Athos şi Aramis.

Cîştigat de pilda celorlalţi, bombănind printre dinţi, Porthos întinse mîna şi tuspatru prieteni rostiră într-un glas după d'Artagnan: "Toţi pentru unul, şi unul pentru toţi".

― Bine, şi acum fiecare să se ducă frumuşel acasă la el! le spuse d'Artagnan, ca şi cum toată viaţa n-ar fi făcut altceva decît să poruncească altora; şi luaţi bine seama, căci începînd din clipa asta, sîntem în luptă cu cardinalul.

Capitolul X

O CAPCANĂ ÎN VEACUL AL ŞAPTESPREZECELEA

Capcanele n-au fost născocite în zilele noastre; îndată ce societăţile înjghebate au născocit o poliţie oarecare, această poliţie la rîndul ei a născocit capcana.

Cum cititorii noştri nu sînt poate deprinşi cu vocabularul străzii Ierusalim şi sînt cam vreo cincisprezece ani de atunci ― folosim acest cuvînt, cu acest înţeles, să lămurim ce înseamnă o capcană.

Închipuiţi-vă că într-o casă, de orice fel, a fost arestat un ins bănuit de o crimă oarecare; se ţine în taină arestarea; patru sau cinci oameni stau la pîndă în prima încăpere; se deschide uşa tuturor celor care bat; cînd uşa se închide în urma lor, ei sînt gata arestaţi; în chipul acesta, după două sau trei zile, s-a pus mîna pe aproape toţi obişnuiţii casei.

Asta este aşa-zisa capcană.

Apartamentul cumătrului Bonacieux a fost schimbat, aşadar, într-o capcană; care cum se ivea acolo, era prins şi cercetat de oamenii domnului cardinal. Se înţelege de la sine că mulţumită drumului ce ducea numai la catul întîi, unde locuia d'Artagnan, cei care veneau la el erau scutiţi de aceste cercetări.

De altminteri, nici nu veneau la el decît cei trei muşchetari. Îşi începuseră iscoadele, fiecare în altă parte, dar nici unul nu găsise, nici nu descoperise nimic. Athos mersese chiar pînă acolo, încît îi pusese cîteva întrebări domnului de Tréville, ceea ce, avînd în vedere muţenia prea cinstitului muşchetar, îl miră grozav pe căpitan. Domnul de Tréville nu ştia nimic, afară doar că ultima dată cînd văzuse pe cardinal, pe rege şi pe regină, cardinalul era grozav de încruntat, regele grozav de tulburat, iar ochii roşii ai reginei mărturiseau că maiestatea sa nu dormise peste noapte sau că plînsese. Dar această din urmă împrejurare nu-l mirase îndeosebi, deoarece regina de cînd se măritase veghea şi plîngea necontenit.

Domnul de Tréville îl îndemnă totuşi pe Athos să fie gata oricînd pentru a sluji pe rege şi, mai cu seamă, pe regină, rugîndu-l să treacă acest îndemn şi camarazilor săi.

Cît priveşte pe d'Artagnan, el nu se mai mişca de acasă. Îşi schimbase camera în observator. De la ferestre îi vedea sosind pe cei care odată intraţi, nu mai ieşeau. Apoi, cum scosese bucăţi de pardoseală şi găurise parchetul, astfel încît numai tavanul îl mai despărţea de încăperea de jos, unde se luau interogatoriile, el auzea tot ce se petrecea între zbiri şi împricinaţi.

După o migăloasă percheziţie săvîrşită chiar asupra celui arestat, interogatoriile erau mai întotdeauna astfel alcătuite:

― V-a înmînat ceva doamna Bonacieux pentru soţul ei sau pentru altcineva?

― V-a înmînat ceva domnul Bonacieux pentru soţia sa sau pentru altcineva?

― V-a făcut vreunul din ei vreo mărturisire prin viu grai?

"Dacă s-ar şti ceva, nu s-ar pune astfel de întrebări, îşi spuse în sinea lui d'Artagnan. Şi ce-or fi vrînd acum să ştie? Dacă ducele de Buckingham e sau nu la Paris şi dacă n-a avut, sau n-o să aibă vreo întrevedere cu regina?"

D'Artagnan se opri asupra acestei bănuieli care, după tot ce auzise, nu părea lipsită de temei.

În vremea asta, capcana nu slăbea o clipă, dar nici veghea lui d'Artagnan nu se lăsa mai prejos.

A doua seară, după arestarea bietului Bonacieux, pe cînd Athos abia despărţit de d'Artagnan se ducea la domnul de Tréville, pe cînd ornicul bătea nouă şi pe cînd Planchet, care nu făcuse încă patul, voia să se apuce de treabă, se auziră bătăi în uşa din stradă. Îndată după aceea uşa se deschise şi se închise la loc: căzuse iarăşi cineva în capcană.

Repezindu-se spre locul destupat, d'Artagnan se trînti cu burta la pămînt şi ascultă.

Curînd îi ajunseră la urechi ţipete, apoi gemete pe care alţii încercau să le înăbuşe. Nici pomeneală de interogator.

"Drace, ― îşi zise d'Artagnan, ― parc-ar fi o femeie! O socotesc, ea le ţine piept ― o siluiesc ― ticăloşii!"

Deşi prevăzător din fire, d'Artagnan abia se ţinea să nu se amestece şi el în ce se petrecea dedesubt.

― Dar vă spun că sînt stăpîna casei, domnilor; vă spun că sînt doamna Bonacieux; vă spun că sînt în slujba reginei! striga nefericita femeie.

― Doamna Bonacieux, ― murmură d'Artagnan, ― să fi dat oare norocul peste mine încît să găsesc eu ceea ce caută toată lumea?

― Pe dumneata te aşteptam şi noi! lămureau anchetatorii.

Glasul era din ce în ce mai înăbuşit; zarva dezlănţuită făcea să răsune toată lemnăria. Victima se împotrivea atît cît se poate împotrivi o femeie în luptă cu patru bărbaţi.

― Vă rog, domnilor, vă... murmura vocea, care nu mai scotea decît sunete răzleţe.

"Îi pun căluş în gură, vor s-o ridice cu sila," îşi zise d'Artagnan, sărind ca împins de un arc.

― Spada! Bun, aici, lîngă mine. Planchet!

― Domnule?

― Aleargă după Athos, Porthos şi Aramis. Unul din ei trebuie să fie acasă, poate că s-au întors toţi trei. Să-şi ia arme, să vină, să alerge aici. Ah! mi-am adus aminte, Athos e la domnul de Tréville.

― Dar, unde vă duceţi, domnule, unde vă duceţi?

― Eu săr pe fereastră ca să ajung mai repede, tu, pune la loc pardoseala, mătură pe jos, ieşi pe uşă şi aleargă unde ţi-am spus.

― Oh, domnule, domnule, au să vă omoare! se tîngui Planchet.

― Taci din gură, nerodule! îl mustră d'Artagnan, şi, agăţîndu-se cu mîna de marginea ferestrei, îşi dete drumul fără măcar să se zgîrie, căci din fericire, catul nu era înalt.

Apoi alergă să bată la uşă, bodogănind:

― Mă prindeţi voi pe mine în capcană, dar vai de pisicile care sar la asemenea şoarece.

Abia răsunase ciocănaşul sub mîna tînărului şi zarva se potoli; cîţiva paşi se apropiară, uşa se deschise şi d'Artagnan, cu spada în mînă, se repezi în apartamentul cumătrului Bonacieux, a cărui uşă se şi închise în urma lui, împinsă fără îndoială de un arc.

Şi deodată cei care mai locuiau în nefericita casă a lui Bonacieux, ca şi vecinii mai apropiaţi, auziră zbierete groaznice, tropăituri, zăngănit de spade şi mobile aruncate de colo-colo. Apoi, după cîteva clipe, cei ieşiţi pe la ferestre ca să afle pricina gălăgiei, putură vedea cum prin uşa deschisă iarăşi, patru bărbaţi îmbrăcaţi în negru, nu numai că se depărtau, ci zburau ca nişte corbi speriaţi, vînturîndu-şi pe jos şi pe la colţurile caselor, penele aripilor, adică bucăţi de pulpane şi fîşii de pelerine.

Trebuie să mărturisim că d'Artagnan ieşise învingător, fără mare greutate, căci numai unul din zbiri era înarmat şi nici acela nu se apărase decît de formă. E drept că ceilalţi trei vruseseră să-l doboare cu tot felul de scaune, scăunaşe, oale şi ulcele, dar două sau trei nimerite împunsături ale spadei gasconului îi înspăimîntaseră. Fuseseră de ajuns zece minute ca toţi s-o ia la sănătoasă, iar d'Artagnan să rămînă stăpîn pe cîmpul de luptă.

Vecinii care deschiseseră ferestrele cu obişnuitul sînge rece al locuitorilor din Paris, pe acea vreme de răscoale şi de veşnice încăierări, le închiseră la loc, îndată ce-i văzură fugind pe cei patru oameni în negru: bănuiau de la sine că deocamdată totul se sfîrşise.

De altminteri era tîrziu şi, atunci ca şi azi, în cartierul Luxemburg lumea se culca devreme.

Rămas singur cu doamna Bonacieux, d'Artagnan se întoarse spre ea; sărmana femeie zăcea într-un fotoliu, pe jumătate leşinată. D'Artagnan o cercetă dintr-o ochire fugară.

Era o femeie încîntătoare, între douăzeci şi cinci şi douăzeci şi şase de ani, brună, cu ochi albaştri, cu nasul puţin în sus, cu dinţi minunaţi, cu pielea obrazului ca opalul, bătînd în trandafiriu. Totuşi, aici se opreau semnalmentele după care putea fi luată drept o doamnă din lumea aleasă. Mîinile erau albe, dar lipsite de fineţe; picioarele nu vesteau o boieroaică. Din fericire, d'Artagnan nu era încă în prada unor asemenea amănunte.

În vreme ce o cerceta pe doamna Bonacieux şi, după cum am spus ajunsese cu privirea la picioare, d'Artagnan zări pe jos o batistă fină şi, potrivit obiceiului său, se aplecă s-o ridice; pe pînză, la un colţ, el recunoscu monograma de pe batista din pricina căreia fusese cît p-aci să se înjunghie cu Aramis.

De atunci, se cam ferea de batiste cu blazon; puse deci cea pe care o ridicase de jos în buzunarul doamnei Bonacieux, fără să spună vreun cuvînt.

În clipa aceea, doamna Bonacieux tocmai îşi venea în fire. Deschise ochii, privi cu groază împrejur şi văzu că în odaie nu erau decît ea şi eliberatorul ei. Îi întinse repede mîinile zîmbind. Doamna Bonacieux avea cel mai fermecător zîmbet din lume.

― Ah, domnule, ― îi şopti ea, ― dumneata eşti salvatorul meu; dă-mi voie, să-ţi mulţumesc!

― Doamnă, ― îi răspunse d'Artagnan, ― eu n-am făcut decît ce ar fi făcut orice gentilom în locul meu; nu-mi datoraţi nici o mulţumire.

― Ba da, domnule, ba da, şi sper să-ţi pot dovedi că n-ai îndatorat o fiinţă nerecunoscătoare. Dar, ce voiau de la mine oamenii aceia pe care eu i-am luat la început drept hoţi şi de ce oare domnul Bonacieux nu e aici?

― Doamnă, oamenii aceia erau mult mai primejdioşi decît pot fi nişte hoţi, căci sînt uneltele domnului cardinal; cît despre soţul dumitale, el nu e aici fiindcă ieri au venit să-l ridice şi l-au dus la Bastilia.

― Soţul meu la Bastilia! se tîngui doamna Bonacieux, Vai, doamne! dar ce-a făcut? Sărăcuţul! Tocmai el, întruchiparea nevinovăţiei!

Şi o umbră de zîmbet flutură pe chipul încă înspăimîntat al tinerei femei.

― Ce-a făcut? întrebă d'Artagnan. Cred că singura lui crimă e că a avut fericirea şi totodată nefericirea de a fi soţul domniei-voastre.

― Va să zică, dumneata ştii că...

― Ştiu că aţi fost răpită, doamnă.

― Şi cine? Ştii de cine? Dacă ştii, spune-mi şi mie, te rog.

― De un bărbat între patruzeci şi. patruzeci şi cinci de ani, cu părul negru, oacheş la faţă şi cu o tăietură la tîmpla stîngă.

― Da, da, aşa-i; dar cum îl cheamă?

― A, numele lui! Vedeţi, asta nu ştiu nici eu.

― Soţul meu ştia că am fost răpită?

― A fost înştiinţat printr-o scrisoare scrisă chiar de mîna celui care v-a răpit.

― O fi bănuind oare pricina răpirii? întrebă îngrijorată doamna Bonacieux.

― Cred că o pune pe seama unei chestiuni politice.

― La început aveam îndoieli, dar acum şi eu cred ca el. Va să zică, dragul de Bonacieux nu m-a bănuit nici o clipă?

― Ah, departe de el asemenea gînd, doamnă; era atît de mîndru de cuminţenia şi mai cu seamă de dragostea dumneavoastră!

A doua fluturare de zîmbet jucă la fel de uşor pe buzele trandafirii ale frumoasei femei.

― Dar, ― urmă d'Artagnan, ― cum de aţi putut fugi?

― M-au lăsat cîteva clipe singură şi cum ştiam de azi dimineaţă ce e cu răpirea mea, am sărit pe fereastră cu ajutorul cearşafurilor mele; credeam că-mi găsesc bărbatul aici şi am alergat într-un suflet.

― Ca să vă puneţi sub protecţia lui.

― Oh! Nu, sărăcuţul de el, ştiam eu că nu-i în stare să mă apere; dar ar fi putut să ne mai facă ceva înlesniri şi voiam să-i spun...

― Ce anume?

― Oo, asta nu-i taina mea, nu pot spune mai mult!

― De altfel, ― adăugă d'Artagnan, ― să-mi fie iertat, doamnă, că deşi numai soldat din gardă, eu vă spun: luaţi seama! De altfel, cred că nu ne găsim într-un loc tocmai potrivit pentru destăinuiri. Zbirii pe care i-am fugărit se vor întoarce cu ajutoare; dacă ne găsesc aici, sîntem pierduţi. Am dat de ştire la trei din prietenii mei, dar nu ştiu dacă i-a găsit acasă.

― Da, da, ai dreptate, ― încuviinţă doamna Bonacieux înspăimîntată, ― să fugim, să scăpăm de aici.

Spunînd aceste cuvinte îşi trecu braţul pe sub braţul lui d'Artagnan şi-l trase repede după ea.

― Dar unde să fugim? Unde să ne ducem?

― Să plecăm întîi din casa asta, pe urmă vedem noi.

Şi fără să-şi mai dea osteneala să închidă uşile după ei, tînăra cu tînărul coborîră pe strada Groparilor, o apucară apoi pe strada Fossés-Monsieur le Prince şi nu se opriră decît în piaţa Saint-Sulpice.

― Ce facem acum? întrebă d'Artagnan. Unde vreţi să vă duc?

― Nu ştiu nici eu ce să vă răspund, mărturisi doamna Bonacieux; aş fi vrut să-i dau de ştire domnului La Porte prin soţul meu, pentru ca domnul La Porte să ne spună ce s-a petrecut la Luvru în ultimele trei zile şi dacă nu-i vreo primejdie pentru mine să mă întorc acolo.

― Dar mă pot duce eu să vorbesc cu domnul La Porte.

― Fără îndoială; dar vezi că tot e o piedică: pe domnul Bonacieux îl cunoaşte la Luvru şi l-ar fi lăsat să treacă, în vreme ce pe dumneata nu te cunoaşte şi n-o să te lase să intri.

― Ei aş! ― făcu d'Artagnan, ― trebuie să aveţi la una din intrările Luvrului vreun portar care vă este devotat şi care, datorită unui consemn...

Doamna Bonacieux îl privi ţintă:

― Şi, dacă ţi-aş încredinţa acest consemn, o să-l uiţi după ce te vei folosi de el?

― Cuvîntul şi cinstea mea de gentilom, spuse d'Artagnan cu un glas a cărui sinceritate nu s-ar fi putut pune la îndoială.

― Bine, te cred; pari un tînăr cumsecade. De altminteri, norocul dumitale poate că atîrnă tocmai de credinţa de care vei da dovadă.

― Voi face, fără nici un fel de făgăduieli şi numai din conştiinţă, tot ce-mi va fi cu putinţă pentru a sluji pe rege şi a fi pe placul reginei, spuse d'Artagnan. Folosiţi-vă deci de mine cum v-aţi folosi de un prieten.

― Dar pe mine unde mă laşi în vremea asta?

― N-aveţi nici o prietenă, de unde domnul La Porte ar putea veni să vă ia?

― Nu, nu vreau să mă încred în nimeni.

― Staţi o clipă, ― zise d'Artagnan, ― sîntem aproape de locuinţa lui Athos. Da, aşa e.

― Cine-i acest Athos?

― E unul din prietenii mei.

― Dar dacă e acasă şi mă vede?

― Nu e acasă şi voi lua cu mine cheia după ce veţi intra la el în apartament.

― Dar dacă se întoarce?

― Nu se va întoarce; de altfel i se va spune că am adus cu mine o femeie şi că acea femeie se află la el.

― Dar dacă vom da de bănuit?

― Şi ce vă pasă! Nu se ştie cine sînteţi, apoi ne găsim într-o împrejurare care ne poate îngădui să trecem peste o anumită cuviinţă.

― Atunci să mergem la prietenul dumitale. Unde stă?

― La doi paşi de aici, în strada Férou.

― Să mergem.

Amîndoi îşi urmară drumul. Aşa cum îşi închipuise d'Artagnan, Athos nu era acasă. Luă cheia care i se încredinţa de obicei ca unui prieten al casei, urcă scara şi o duse pe doamna Bonacieux în apartamentul pe care l-am descris.

― Sînteţi aici ca la dumneavoastră acasă, ― îi spuse el; aşteptaţi puţin, închideţi uşa pe dinăuntru şi nu deschideţi decît cînd veţi auzi în uşă trei lovituri, uitaţi-vă, astfel: şi bătu de trei ori: două lovituri destul de tari şi apropiate una de cealaltă şi o lovitură mai îndepărtată şi mai uşoară.

― Bine, ― se învoi doamna Bonacieux, ― acum e rîndul meu să-ţi dau lămuriri.

― Ascult.

― Te duci la poarta Luvrului dinspre strada Echelle şi întrebi de Germain.

― Am înţeles. Pe urmă?

― O să te întrebe ce doreşti şi atunci răspunde-i prin două cuvinte: Tours şi Bruxelles. Va face îndată tot ce vei cere.

― Şi ce trebuie să-i cer?

― Să se ducă să-l caute pe domnul La Porte, aghiotantul reginei.

― Şi după ce se va fi dus să-l caute şi domnul La Porte va fi venit?

― Îl vei trimite la mine.

― Bine, dar unde şi cînd vă mai pot vedea?

― Ţii mult să mă mai vezi?

― Fără îndoială.

― Atunci lasă grija asta în seama mea şi nu-ţi pierde răbdarea.

― Am cuvîntul dumneavoastră?

― Îl ai.

D'Artagnan salută pe doamna Bonacieux, aruncînd asupra fermecătoarei şi gingaşei făpturi cea mai înflăcărată privire de care se simţea în stare. Şi, în vreme ce cobora scara, auzi închizîndu-se uşa de două ori. Din cîteva sărituri ajunse la Luvru; în clipa cînd intra pe poarta dinspre strada Echelle, se auzea bătînd ora zece. Întîmplările pe care le-am povestit se perindaseră într-o jumătate de ceas.

Apoi, totul se petrecu aşa cum socotise doamna Bonacieux. Cînd auzi consemnul, Germain se înclină adînc; după zece minute, La Porte se afla în camera portarului; în cîteva cuvinte d'Artagnan îi spuse cele întîmplate, destăinuindu-i şi locul unde se găsea doamna Bonacieux. După ce întrebă de două ori adresa ca să nu dea greş, La Porte plecă în fugă. Dar abia făcuse zece paşi şi se întoarse.

― Tinere, ― îi spuse lui d'Artagnan, ― îţi dau un sfat!

― Care anume?

― S-ar putea să ai neplăceri după toate astea.

― Credeţi?

― Da, ai vreun prieten a cărui pendulă rămîne în urmă?

― Pentru ce?

― Du-te la el, ca să poată pune mărturie că te găseai acolo la nouă şi jumătate. În justiţie, asta se numeşte un alibi.

D'Artagnan găsi că sfatul e înţelept, îşi luă picioarele la spinare şi se duse întins la domnul de Tréville; dar în loc să treacă în salon unde se afla toată lumea, ceru să intre în cabinetul lui. Cum d'Artagnan era umil din obişnuiţii casei, cererea nu întîmpină nici o piedică; i se dădu de ştire domnului de Tréville că tînărul său compatriot avînd a-i spune ceva însemnat, cerea o audienţă particulară. Cinci minute mai tîrziu, domnul de Tréville îl întreba pe d'Artagnan cu ce-i putea fi de folos şi cărui fapt se datora vizita lui la oră atît de tîrzie.

― Vă cer iertare, domnule, ― zise d'Artagnan care, în timpul cînd rămăsese singur, dăduse pendula cu trei sferturi de ceas în urmă, ― dar m-am gîndit că nu e decît nouă şi douăzeci şi cinci de minute, şi-mi pot îngădui să mai viu la dumneavoastră.

― Nouă şi douăzeci şi cinci de minute, ― se miră domnul de Tréville, privind pendula, ― dar e cu neputinţă!

― Vedeţi, domnule, ― stărui d'Artagnan, ― dovada cea mai bună!

― Aşa e, ― recunoscu domnul de Tréville, ― aş fi jurat că-i mai tîrziu. Spune-mi te rog ce doreşti de la mine?

D'Artagnan începu să-i istorească domnului de Tréville o poveste lungă în jurul reginei; îi împărtăşi temerile ce nutrea în privinţa maiestăţii sale; îi povesti ce auzise spunîndu-se despre uneltirile cardinalului împotriva lui Buckingham şi totul cu o linişte şi o siguranţă ce-l prinseră pe domnul de Tréville cu atît mai uşor, cu cît el însuşi după cum am mai spus, îşi dăduse seamă că se petrece ceva neobişnuit între cardinal, rege şi regină.

Cînd ceasornicul arătă ora zece, d'Artagnan îl părăsi pe domnul de Tréville care, după ce mulţumi pentru ştirile aduse şi-l îndemnă să slujească pe rege şi pe regină cu tragere de inimă, se întoarse în salon. Ajuns la capătul de jos al scării, d'Artagnan îşi aminti că-şi uitase uitase bastonul; urcă iarăşi în grabă, intră în cabinet, mută cu degetul minutarul la ora care trebuia pentru ca să nu se poată observa a doua zi că cineva umblase la pendul şi, încredinţat că la nevoie va avea un martor pentru a-şi dovedi alibiul, coborî din nou scara şi se trezi în stradă.

Capitolul XI

INTRIGA SE ÎNNOADĂ

După ce fusese la domnul de Tréville, d'Artagnan plecă gînditor spre casă, pe drumul cel mai lung.

La ce gîndea oare d'Artagnan pe cînd se depărta de calea lui obişnuită, cu ochii la stelele de pe cer, aci oftînd, aci zîmbind?

Se gîndea la doamna Bonacieux. Pentru un ucenic muşchetar, tînăra femeie întruchipa aproape idealul în dragoste. Frumoasă, misterioasă, cunoscînd o mulţime de taine ale curţii, taine ce împrumutau trăsăturilor ei graţioase o încîntătoare seriozitate, ea putea fi bănuită de a nu avea inima rece, farmec ce prinde şi mai grozav în mreje pe tinerii îndrăgostiţi; mai mult, d'Artagnan o scăpase din ghearele diavolilor care voiau s-o iscodească şi s-o schingiuie; ajutorul lui neaşteptat fusese izvorul uneia din acele adînci recunoştinţe ce pot lua atît de uşor o coloratură mai gingaşă.

Şi fiindcă visele zboară pe aripile închipuirii, d'Artagnan se şi vedea oprit în drum de un trimis care-i înmîna din partea tinerei femei sau un răvaş, pentru o întîlnire, sau un lanţ de aur sau un diamant. Am arătat mai sus că tinerii cavaleri primeau fără a se ruşina daruri de la rege; adăugăm că în acele vremuri uşuratice, ei nu aveau prea multă sfiiciune nici faţă de iubitele lor de la care primeau mai totdeauna amintiri scumpe şi trainice, ca şi cînd acestea ar fi încercat să răscumpere nestatornicia sentimentelor, prin trăinicia darurilor lor.

Pe vremea aceea îţi croiai drum cu ajutorul femeilor, fără să roşeşti. Acele care nu erau decît frumoase, îşi dăruiau frumuseţea şi de acolo vine fără îndoială zicala: Cea mai frumoasă fată din lume nu poate da decît ce are. Femeile bogate dăruiau pe deasupra o parte din avutul lor şi s-ar putea cita mulţime de eroi ale acelor zile galante care nu şi-ar fi cîştigat nici vaza şi nici bătăliile, fără punga, mai mult sau mai puţin căptuşită, pe care iubitele o atîrnau de oblîncul şeii lor.

D'Artagnan n-avea nici o avere; şovăiala provinciacialului ― spoială uşoară, floarea fragedă, puf de piersică ― se spulberase la adierea sfaturilor puţin pravoslavnice pe care cei trei muşchetari nu încetau să le dea prietenului lor. Potrivit ciudatelor vederi din acea vreme, d'Artagnan se socotea la Paris ca pe cîmpul de luptă şi nici mai mult nici mai puţin, ca pe meleagurile Flandrei: acolo, spaniolul, aici, femeia. Peste tot un duşman de învins, peste tot daune de cerut.

Dar trebuie s-o spunem: deocamdată, d'Artagnan era însufleţit de un simţămînt mai nobil şi mai generos. Negustorul de mărunţişuri îi vorbise de averea lui; tînărul putuse ghici că alături de un nerod ca domnul Bonacieux, femeia ţinea fără îndoială cheia banilor. Dar, toate astea nu avuseseră nici o înrîurire asupra simţămîntului său pentru doamna Bonacieux, şi orice interes rămăsese aproape străin de mugurii timpurii ai iubirii. Am spus aproape, căci gîndul că o femeie tînără, frumoasă, încîntătoare, spirituală, e totodată şi bogată, nu ştirbeşte întru nimic un început de dragoste, ci dimpotrivă, îl întăreşte.

Belşugul înlesneşte o sumedenie de mici griji şi de pofte boiereşti care se împacă minunat cu frumuseţea. Un ciorap subţire şi alb, o rochie de mătase, un plastroraş de dantelă, un pantof frumos în picior, o panglică nouă în păr, nu pot schimba o femeie urîtă în una drăguţă, dar pot schimba pe o femeie drăguţă într-una frumoasă, fără să mai pomenim de mîini care cîştigă din toate astea; mîinile, mai cu seamă la femei, trebuie să fie trîndave, ca să rămînă frumoase.

Apoi, d'Artagnan nu era milionar; o ştie prea bine şi cititorul căruia nu i-am ascuns starea lui bănească; fără îndoială nădăjduia să ajungă bogat într-o zi, dar răstimpul ce şi-l hotărîse singur pentru această fericită schimbare era destul de îndepărtat. Pînă atunci, ce deznădejde să-ţi vezi iubita dorind acele mii de nimicuri din care femeile îşi făuresc fericirea, şi să nu i le poţi oferi. Cel puţin cînd femeia e bogată, iar iubitul nu e, îşi poate dărui singură ceea ce el nu-i poate da, şi deşi în chip obişnuit îşi face aceste plăceri cu banii soţului ei, rareori tot el are parte de recunoştinţă.

Gata să se schimbe în cel mai duios iubit, d'Artagnan era deocamdată un prieten credincios. În toiul celor mai înflăcărate vise cu soţia negustorului, tot nu-şi putea uita de chibzuielile lui. Frumoasa doamnă Bonacieux era tocmai femeia cu care să te plimbi pe plaiul Saint-Denis sau prin bîlciul Saint-Germain, în tovărăşia lui Athos, Porthos şi Aramis, cărora d'Artagnan ar fi fost mîndru să le arate atare cucerire. Apoi, cînd umbli mult ţi se face şi foame: chiar îşi simţea de cîtva timp stomacul gol. Se vor pune deci la cale acele mici prînzuri încîntătoare în timpul cărora atingi într-o parte mîna unui prieten, iar într-alta piciorul unei iubite. În sfîrşit, în clipe grele, în împrejurări hotărîtoare, d'Artagnan ar fi fost salvatorul prietenilor lui.

Dar cum rămîne cu domnul Bonacieux pe care d'Artagnan îl împinsese în ghearele zbirilor, lepădîndu-se de el în gura mare, dar făgădumdu-i în şoaptă că-l va scăpa? Trebuie să mărturisim cititorilor noştri că d'Artagnan nu se gîndea în nici un fel la Bonacieux sau chiar dacă se gîndea, era pentru a-şi spune eă negustorul e foarte bine acolo unde e, oriunde ar fi fost. Dragostea este cea mai egoistă dintre toate patimile.

Totuşi, cititorii noştri să fie liniştiţi: dacă d'Artagnan a uitat de Bonacieux sau se face că a uitat, sub cuvînt că nu ştie unde a fost dus, în schimb noi nu-l uităm, ba mai mult, chiar ştim unde se află. Dar deocamdată să facem la fel ca gasconul nostru îndrăgostit. Cît priveşte pe cinstitul negustor de mărunţişuri, îl vom pomeni mai tîrziu.

Tot gîndindu-se la viitoarea lui iubire, tot vorbind cu bezna nopţii şi tot surîzînd stelelor, d'Artagnan ajunse pe strada Cherche-Midi sau Chasse-Midi, cum i se spunea pe atunci. Fiindcă se găsea în cartierul unde locuia Aramis, îi veni în gînd să treacă să-l vadă ca să-i lămurească pentru ce trimisese la el pe Planchet, cu rugămintea să dea o fugă pînă la capcana cu pricina. Dacă din întîmplare Planchet îl găsise acasă, fără îndoială că Aramis alergase în strada Groparilor şi negăsind pe nimeni acolo, afară poate de cei doi prieteni, nici lui, nici celorlalţi nu le-ar fi putut trece prin minte ce însemnau toate astea. Pentru atîta osteneală i se cuvenea o lămurire; iată ce-şi spunea cu glas tare d'Artagnan.

În sinea lui se mai gîndea că va avea astfel şi prilejul să vorbească despre frumoasa doamnă Bonacieux, stăpîna gîndurilor, dacă nu şi a inimii lui. Nu celei dintîi iubiri poţi cere păstrarea unei taine. Întîia iubire se învăluie într-o bucurie atît de cuprinzătoare, încît ea trebuie să se reverse, altfel te-ar înăbuşi.

De două ceasuri Parisul era întunecat şi începea să se golească. Toate orologiile cartierului Saint-Germain vesteau ora unsprezece; vremea era plăcută. D'Artagnan mergea pe o ulicioară, cam pe unde se află astăzi strada d'Assas, adulmecînd boarea îmbălsămată a vîntului ce bătea dinspre strada Vaugirard, peste grădinile răcorite de rouă serii şi de suflarea nopţii. În depărtare, răsunau înăbuşite sub obloane grele chiotele chefliilor de prin cine ştie ce spelunci pierdute în cîmpie. Ajuns la capătul ulicioarei, d'Artagnan coti la stînga. Casa unde locuia Aramis se afla între strada Cassette şi strada Servandoni.

D'Artagnan trecuse de strada Cassette şi zărea poarta casei prietenului, pitită în desişul de sicomore şi clematite, ce se învălmăşeau pe deasupra porţii, cînd zări ceva ca o umbră ieşind din strada Servandoni. Acest ceva se înfăşurase într-o pelerină şi d'Artagnan crezu la început că era un bărbat; dar după statura scundă, după mersul şovăitor şi după pasul nehotărît recunoscu îndată că era o femeie. Mai mult decît atîta, părînd a nu fi sigură de casa pe care o caută, femeia aceasta îşi ridica mereu privirea ca să-şi dea seama unde se află, apoi se oprea, se întorcea din drum şi o pornea iarăşi. D'Artagnan era foc de curios.

"Ce-ar fi s-o întreb dacă-i pot fi de ajutor! gîndi el. După mers se vede că e tînără; o fi poate şi frumoasă. O fi! Dar o femeie care iese din casă la ora asta, bate străzile doar ca să-şi întîlnească iubitul. La naiba, dacă-i tulbur întîlnirea, înseamnă că n-o brodesc tocmai bine cu cunoştinţa."

În vremea asta, tînăra femeie mergea de zor, numărînd casele şi ferestrele, ceea ce de altfel nu era nici greu şi nici nu cerea mult timp. Nu se găseau decît trei case mari pe bucata aceea de drum şi numai două ferestre ce dădeau spre stradă; una, la o căsuţă într-o grădină, paralel cu căsuţa în care locuia Aramis, cealaltă era chiar ferestra lui Aramis.

"Mii de draci, ― gîndi d'Artagnan, care-şi adusese aminte de nepoata teologului, ― mii de draci, ar avea haz ca porumbiţa asta întîrziată să caute tocmai casa prietenului nostru. Pe legea mea, să ştii că-i chiar aşa. Ah! scumpul meu Aramis, de data asta vreau să am sufletul împăcat."

Şi, subţiindu-se cît putea mai tare, d'Artagnan se ascunse în colţul cel mai întunecos al străzii, lîngă o bancă de piatră, în fundul unei firide.

Tînăra femeie înainta mereu, căci în afară de mersul ei mlădios, care o trădase, dădu drumul unei uşoare tuse, mărturie a unui glas neasemuit de proaspăt. D'Artagnan gîndi că această tuse era un semnal.

Atunci, fie că se răspunsese dinăuntru la această tuse printr-un semnal asemănător, semnal care înlăturase şovăielile noptaticei drumeţe, fie că, fără sprijinul nimănui, îşi dăduse singură seama că ajunsese acolo unde trebuia, ea se apropie cu paşi hotărîţi de oblonul ferestrei lui Aramis, şi bătu la răstimpuri egale, cu degetul îndoit.

― E chiar la Aramis, mormăi d'Artagnan. Ah, făţărniciile, uite că te-am prins cum faci dumneata teologie!

Abia răsunară cel trei bătăi că geamul dinăuntru se deschise şi o lumină jucă printre despicăturile oblonului.

― Aşa, aşa, ― mormăi cel care trăgea cu urechea, nu la uşi, ci la ferestre, ― va să zică i se aştepta venirea! Haide, acum oblonul se va deschide şi doamna va sări înăuntru. Foarte bine!

Dar spre marea uimire a lui d'Artagnan, oblonul rămase închis: mai mult încă, lumina care strălucise o clipă se stinse şi totul se cufundă iarăşi în beznă.

Cu gîndul că nu putea să ţină aşa multă vreme d'Artagnan aştepta încordat: era numai ochi şi urechi.

Avea dreptate: după cîteva clipe, două lovituri scurte răsunară înăuntru.

Tînăra din stradă răspunse printr-o singură lovitură; oblonul se întredeschise.

E lesne de închipuit cît de nesăţios privea şi asculta d'Artagnan.

Din nefericire lumina fusese mutată în altă încăpere. Dar ochii tînărului se obişnuiseră cu întunericul. De altminteri, după cît se spune, ochii gasconilor, ca şi ai pisicilor, au însuşirea de a vedea în timpul nopţii.

D'Artagnan văzu deci pe tînăra femeie scoţînd din buzunar ceva alb pe care-l desfăşură repede şi care luă înfăţişarea unei batiste. Apoi o mai văzu arătîndu-i celui cu care vorbea un colţ al aşa-zisei batiste.

Lui d'Artagnan îi veni în minte batista căzută la picioarele doamnei Bonacieux, batistă care la rîndul ei îi amintise de cea găsită la picioarele lui Aramis.

Ce naiba putea să fie cu batista aceea?

Din locul unde se găsea, d'Artagnan nu putea să vadă faţa lui Aramis, spunem a lui Aramis, căci tînărul nostru nu punea la îndoială că cel care vorbea dinăuntru cu doamna de afară era chiar prietenul lui; dorinţa de a afla, birui cuminţenia şi, cum cele două persoane aduse în scenă păreau absorbite de vederea batistei, ieşi tiptil şi el din ascunzătoare şi, iute ca fulgerul, dar înăbuşindu-şi paşii, se lipi de colţul zidului, de unde privirea lui putea pătrunde adînc, în odaia lui Aramis.

Ajuns acolo, d'Artagnan abia se stăpîni să nu strige de uimire: fiinţa care vorbea cu noptateca musafiră nu era Aramis, ci o femeie. Numai că d'Artagnan vedea destul de bine pentru a-şi da seama de îmbrăcăminte, dar nu pentru a deosebi şi trăsăturile feţei.

În aceeaşi clipă, femeia din cameră scoase a doua batistă din buzunar şi o înlocui cu cea care-i fusese arătată. Apoi cele două femei schimbară între ele cîteva cuvinte; în sfîrşit, oblonul se închise la loc, femeia care se găsea în stradă se întoarse şi trecu la patru paşi de d'Artagnan, acoperindu-şi faţa cu gluga pelerinei; dar această măsură de prevedere fusese luată prea tîrziu, d'Artagnan o recunoscuse pe doamna Bonacieux.

Doamna Bonacieux! Bănuiala că era ea, îi străbătuse mintea în clipa cînd o văzuse scoţînd batista din buzunar; dar nu-i venea să creadă că doamna Bonacieux, care trimisese după domnul de La Porte ca s-o însoţească pînă la Luvru, cutreiera singură pe străzile Parisului, în toiul nopţii, înfruntînd primejdia de a fi răpită a doua oară.

Fără îndoială că trebuie să fi fost ceva foarte de seamă! Şi ce poate fi foarte de seamă pentru o femeie de douăzeci şi cinci de ani? Dragostea.

Dar înfrunta ea oare asemenea primejdie pentru folosul ei sau al altcuiva? Iată ce se întreba în sinea lui tînărul pe care şarpele geloziei îl muşca de inimă, ca şi cînd ar fi fost, nici mai mult nici mai puţin, decît iubitul ei.

Ar fi avut, de altfel, un mijloc simplu ca să afle unde mergea doamna Bonacieux ― putea s-o urmărească. Acest mijloc părea atît de firesc, încît d'Artagnan îl şi folosi numaidecît, pe negîndite.

Dar, la vederea tînărului care se desprindea din zid ca o statuie dintr-o firidă şi la zgomotul paşilor îndărătul ei, doamna Bonacieux dădu un ţipăt şi o luă la fugă.

D'Artagnan se repezi după ea. Pentru el nu era prea greu să ajungă din urmă o femeie care se tot împiedica în pelerină. O ajunse deci după ce străbătu o treime din strada pe care o apucase. Nefericita era la capătul puterilor, nu de oboseală, ci de groază şi cînd d'Artagnan îi puse mîna pe umeri, ea se prăvăli în genunchi stri-gînd înăbuşit:

― Omoară-mă, dar nu vei afla nimic!

D'Artagnan o ridică trecîndu-i braţul în jurul mijlocului; dar simţind-o după cum se lăsa de greu că era gata să leşine, se grăbi s-o liniştească, încredinţînd-o că nu-i voia decît binele. Aceste mărturisiri nu însemnau nimic pentru doamna Bonacieux, căci asemenea mărturisiri pot fi făcute cu cele mai necinstite gînduri din lume; în schimb, glasul era totul. Tînăra femeie crezu că recunoaşte sunetul acelui glas; deschise ochii, aruncă o privire asupra bărbatului care o speriase atît de cumplit şi recunoscîndu-l pe d'Artagnan, scoase un strigăt de bucurie.

― Dumneata eşti, dumneata! ― făcu ea, ― mulţumescu-ţi ţie, doamne!

― Da, eu sînt, d'Artagnan; Dumnezeu m-a trimis să veghez asupra dumitale.

― Prin urmare, cu gîndul ăsta mă urmăreai? întrebă surîzînd tînăra femeie, a cărei fire şăgalnică ieşea iarăşi la iveală şi la care teama se spulberase din clipa cînd recunoscuse un prieten în cel pe care-l luase drept duşman.

― Nu, ― stărui d'Artagnan, ― nu, mărturisesc că numai întîmplarea m-a scos în calea dumitale; am văzut o femeie bătînd la fereastra unuia dintre prietenii mei...

― A unuia dintre prietenii dumitale? îi taie vorba doamna Bonacieux.

― Fără îndoială, Aramis este unul din bunii mei prieteni.

― Aramis? Cine-i Aramis?

― Alta acum! N-ai să-mi spui că nu-l cunoşti pe Aramis?

― Aud pentru întîia oară numele ăsta.

― Aşadar pentru întîia oară vii la casa asta?

― Desigur.

― Şi nu ştiai că în casa asta stă un tînăr?

― Nu.

― Un muşchetar?

― Nu. De loc.

― Prin urmare, nu pe el îl căutai?

― Nici prin gînd nu mi-a trecut. De altfel ai văzut singur că persoana cu care am vorbit era o femeie.

― Aşa e; dar femeia asta e o prietenă de-a lui Aramis.

― Habar n-am de aşa ceva.

― Păi dacă locuieşte la el!

― Asta nu mă priveşte.

― Dar ea cine e?

― A, e o taină care nu-i a mea!

― Dragă doamnă Bonacieux, eşti încîntătoare; dar în acelaşi timp şi cea mai misterioasă femeie...

― Nu cumva îmi strică?

― Ba dimpotrivă, eşti dulce de tot.

― Atuncea, dă-mi braţul.

― Cu mare plăcere; şi acum?

― Acum, însoţeşte-mă.

― Unde?

― Acolo unde mă duc.

― Şi unde te duci?

― Ai să vezi, fiindcă ai să mă laşi la poartă.

― Pe urmă să te aştept?

― Ar fi de prisos.

― O să te întorci singură?

― Poate că da, poate că nu.

― Dar persoana care te va însoţi după aceea, va fi bărbat sau femeie?

― Deocamdată nu ştiu nimic.

― Ba eu o să ştiu!

― O să aştept pînă te-oi vedea ieşind.

― Dacă-i aşa, adio!

― Cum vine asta?

― Mă lipsesc de dumneata.

― Dar dumneata singură ai cerut...

― Sprijinul unui gentilom, dar nu pînda unui spion.

― Eo vorbă cam tare!

― Ce se spune despre oamenii care se ţin de alţii cu de-a sila?

― Că-şi bagă nasul unde nu trebuie.

― Asta-i cam prea blînd.

― Fie, doamnă, văd că n-am încotro cu dumneata; trebuie să fac ce vrei.

― Atunci de ce nu te-ai arătat vrednic s-o faci de la început?

― N-aş putea oare să mă arăt vrednic de pocăinţă?

― Adică să te căieşti cu adevărat?

― Nu prea ştiu nici eu. Dar ştiu că-ţi făgăduiesc să fac tot ce doreşti, dacă mă laşi să te duc pînă acolo.

― Şi pe urmă pleci?

― Da.

― Fără să mă pîndeşti la ieşire?

― Fără.

― Pe cuvîntul dumitale?

― Cinstea mea de gentilom!

― Atunci dă-mi braţul şi s-o pornim.

D'Artagnan oferi braţul doamnei Bonacieux care se sprijini de el, mai cu teamă, mai în glumă şi amîndoi o luară aşa pînă la capătul străzii La Harpe. Odată acolo, tînăra femeie înainta la fel de şovăitor ca pe strada Vaugirard. Totuşi, după anumite semne, păru că recunoaşte o uşă; apropiindu-se de această uşă, spuse:

― Şi acum, domnul meu, aici am treabă; mii de mulţumiri pentru cinstita dumitale tovărăşie; m-ai scăpat de primejdiile ce m-ar fi ameninţat dacă aş fi fost singură; dar a venit vremea să-ţi ţii cuvîntul. Am ajuns unde trebuia.

― Şi la întoarcere n-o să-ţi mai fie teamă de nimic?

― Doar de hoţi.

― Crezi că asta-i fleac?

― Ce-o să-mi ia? N-am para chioară la mine.

― Uiţi batista frumoasă, cu blazon.

― Ce batistă?

― Care am găsit-o la picioarele dumitale şi ţi-am pus-o înapoi în buzunar.

― Taci, taci, pentru Dumnezeu! strigă tînăra femeie. Vrei să mă nenoroceşti?

― Va să zică tot mai eşti în primejdie, dacă tremuri la un singur cuvînt şi dacă mărturiseşti că de l-ar auzi cineva ai fi pierdută. Doamnă, scumpă doamnă, ― urmă d'Artagnan, luîndu-i mîna şi învăluind-o toată în privirea lui înflăcărată, ― fii încrezătoare, spune-mi ce ai pe suflet: n-ai citit oare în ochii mei că inima mi-e toată numai dragoste şi supunere?

― Ba da, ― răspunse doamna Bonacieux, ― şi de aceea cere-mi tainele mele şi ţi le spun, dar nu te lega de ale altora.

― Bine, ― se încăpăţînă d'Artagnan, ― atunci o să le descopăr eu singur; dacă tainele astea pot avea o înrîurire asupra vieţii dumitale, înseamnă că tainele astea trebuie să fie şi ale mele.

― Ba nici prin gînd să-ţi treacă! se răsti tînăra femeie atît de tăios, încît fără să vrea, pe d'Artagnan îl trecură fiori. Te rog nu te amesteca în treburile mele, nu căuta să mă ajuţi în nici un fel, îţi cer asta în numele simţămîntului pe care spui că-l ai pentru mine, în numele binelui pe care mi l-ai făcut şi pe care nu-l voi uita toată viaţa. Ascultă ce-ţi spun. Nu te mai ocupa de mine, vreau să-ţi pier din amintire, ca şi cînd nu m-ai văzut niciodată.

― Dar Aramis, să facă şi el la fel ca mine, doamnă? întrebă d'Artagnan ţîfnos.

― E a doua sau a treia oară că rosteşti numele ăsta, domnul meu, deşi ţi-am spus că nu ştiu cine e.

― Nu ştii cine-i omul la geamul căruia te-ai dus de ai bătut? Te rog, doamnă, prea mă socoteşti credul pe lîngă alte toate!

― Mărturiseşte că vrei să mă tragi de limbă şi atunci născoceşti o poveste întreagă şi scorneşti pe cine ştie cine.

― Doamnă, eu nu născocesc şi nu scornesc nimic, spun adevărul adevărat.

― Şi spui că unul dintre prietenii dumitale locuieşte acolo în casă?

― O spun şi o tot spun pentru a treia oară: în casa aceea locuieşte prietenul meu şi acest prieten este Aramis.

― Toate astea se vor lămuri mai tîrziu, ― murmură tînăra femeie, ― deocamdată, domnule, te rog, tăcere.

― Dacă-ai putea privi în inima mea ca într-o carte deschisă, ai citi atîta sete de a afla totul, încît ţi-ar fi milă de mine şi atîta dragoste, încît pe loc mi-ai face destăinuiri. Nu trebuie să ne temem de cei care ne iubesc.

― Vorbeşti cam repede de dragoste, domnul meu, i-o reteză tînăra femeie, clătinînd din cap.

― Pentru că m-a năpădit dragostea întîia oară în viaţă şi pentru că n-am nici douăzeci de ani.

Doamna Bonacieux îl privi pe furiş.

― Ascultă, cred că am prins firul, stărui d'Artagnan. Acum trei luni era să mă bat în duel cu Aramis pentru o batistă la fel cu aceea pe care ai arătat-o femeii de la el de acasă, o batistă care, sînt sigur, avea aceleiaşi iniţiale.

― Domnule, ― zise tînăra femeie, ― jur că mă oboseşti de nu mai pot, cu toate iscodirile astea.

― Dar dumneata, doamnă, care eşti atît de prevăzătoare, ia gîndeşte-te, dac-ai fi arestată şi ţi s-ar găsi această batistă asupra dumitale, nu e aşa că n-ai scăpa de bănuieli?

― De ce? Nu sînt iniţialele mele: C. B.: Constanţa Bonacieux?

― Sau Camelia de Bois-Tracy.

― Taci, domnule, înţelege odată să taci! Dacă primejdiile care mă ameninţă nu te opresc să vorbeşti, cel puţin gîndeşte-te la cele care te ameninţă pe dumneata.

― Pe mine?

― Da, pe dumneata. Îl paşte închisoarea, îşi primejduieşte viaţa, cel care mă cunoaşte.

― Atunci nu te mai părăsesc.

― Domnule, ― se rugă tînăra femeie, împreunîndu-şi mîinile, ― domnule, în numele cerului, în numele cinstei de militar, în numele cuviinţei de gentilom, du-te, du-te, pentru Dumnezeu; iată, sună miezul nopţii; e ora cînd sînt aşteptată.

― Doamnă, ― răspunse el înclinîndu-se, ― nu mă mai pot împotrivi cuiva care mă roagă ca dumneata: fii liniştită, plec!

― Şi n-ai să mă urmăreşti, n-ai să mă pîndeştî?

― Mă întorc acasă chiar acum.

― Ah, ştiam eu că eşti un tînăr cumescade! strigă doamna Bonacieux, întinzîndu-i o mînă şi apucînd cu cealaltă ciocănaşul unei uşi mici, intrată în zid.

D'Artagnan apucă mîna ce i se întindea şi o sărută înfocat.

― Ah! Mai bine nu te-aş fi întîlnit niciodată, strigă el, cu acea asprime naivă pe care femeile o preferă adesea mofturilor curtenitoare, fiindcă ea dezvăluie adîncurile gîndirii şi arată că un simţămînt poate fi mai tare decît judecata.

― Ei bine! ― murmură doamna Bonacieux cu glasul aproape mîngîietor şi strîngînd mîna lui d'Artagnan care tot i-o mai păstra pe a ei, ― ei bine, eu nu spun ca dumneata; ce e pierdut pentru ziua de azi nu e pierdut şi pentru cea de mîine. Cine ştie dacă, dezlegată de taină, într-o bună zi, n-o să-ţi fac pe plac?

― Aceeaşi făgăduială şi iubirii mele? se repezi d'Artagnan în culmea bucuriei.

― Oh! În privinţa asta nu vreau să mă leg cu nimic; atîrnă de ceea ce vei şti să trezeşti în inima mea.

― Aşadar, azi doamnă...

― Azi, domnule rămîn doar la recunoştinţă.

― Ah, eşti prea încîntătoare, ― spuse d'Artagnan cu tristeţe, ― şi te joci cu dragostea mea!

― Nu, mă folosesc de mărinimia dumitale, asta-i tot. Dar crede-mă, sînt anumite fiinţe care pot nădăjdui orice.

― Mă faci cel mai fericit om pe lume. Ţine minte seara asta, ţine minte făgăduială dată!

― Fii liniştit, la timpul şi locul cuvenit îmi voi aduce aminte de toate. Dar pleacă acum, pentru numele lui Dumnezeu, pleacă! Eram aşteptată la miezul nopţii şi sînt în întîrziere.

― Cu cinci minute.

― Da, dar în unele împrejurări cinci minute pot fi cinci veacuri.

― Cînd iubeşti.

― Şi de unde ştii că nu trebuie să mă întîlnesc cu un îndrăgostit?

― Va să zică, te aşteaptă un bărbat! ― se răzgîndi dArtagnan, ― un bărbat!

― Poftim, o luăm iar de la capăt, spuse doamna Bonacieux, cu un zîmbet oarecum nerăbdător.

― Nu, nu, mă duc, plec; cred în dumneata, vreau să fiu vrednic de încrederea mea oarbă, chiar dacă această încredere ar fi prostie curată. La revedere, doamnă, la revedere!

Şi, neputîndu-se parcă dezlipi decît printr-o smucitură de mîna ce o ţinea în mîna lui, d'Artagnan se îndepărtă fugind, în vreme ce doamna Bonacieux bătea, la fel ca şi în oblon, trei lovituri încete şi bine chibzuite; apoi, ajuns în colţul străzii el îşi întoarse capul: uşa se deschisese şi se închisese la loc, frumoasa lui nu mai era acolo.

D'Artagnan îşi cătă de drum; cum îşi dăduse cuvîntul că n-o va pîndi pe doamna Bonacieux, chiar dacă viaţa lui ar fi atîrnat de locul unde ea trebuia să se ducă sau de persoana pe care trebuia s-o însoţească, şi tot s-ar fi întors acasă, fiindcă aşa făgăduise. Cinci minute mai tîrzîu, era pe strada Groparilor.

― Bietul Athos, ― gîndea el ― n-o să priceapă nimic din toate astea. O fi moţăind aşteptîndu-mă sau s-o fi întors acasă şi o fi aflat că, în lipsa lui, venise o femeie. O femeie la Athos! La urma urmelor, mai era una şi la Ararnis. Ce strunii sînt toate astea, grozav aş vrea să ştiu cum au să se sfîrşească.

― Prost, domnule, prost, răspunse o voce pe care tînărul o recunoscu a fi a lui Planchet, căci tot vorbind tare de unul singur, ca mai toţi duşii pe gînduri, o apucase pe aleea la capătul căreia urca scara ce ducea la camera lui.

― Cum prost? Ce vrei să spui, nerodule? Ce s-a mai întîmplat?

― Tot soiul de pacoste.

― Ce anume?

― Mai întîi, domnul Athos a fost arestat.

― Arestat? Athos, arestat! De ce?

― L-au găsit la dumneavoastră şi l-au luat drept dumneavoastră.

― Şi cine l-a arestat?

― Soldaţii din gardă aduşi aici de oamenii negri pe care i-aţi pus pe fugă.

― De ce nu şi-a spus numele? De ce n-a spus că n-are habar de toată chestiunea asta?

― Ferit-a sfîntul, domnule; ba s-a apropiat de mine şi mi-a şoptit: "Stăpîn-tu, el are nevoie de libertate şi nu eu, fiindcă el ştie tot, iar eu nu ştiu nimic. O să creadă că l-au arestat pe el şi aşa o să cîştige timp; peste trei zile spun cine sînt şi atunci o să trebuiască să-mi dea drumul!"

― Bravo, Athos! Ce inimă nobilă! murmură d'Artagnan. Nici n-ar fi putut face altfel. Şi ce-au făcut zbirii?

― Patru l-au dus cu ei, n-aş putea să vă spun unde, la Bastilia sauia Fort-l'IDueque; doi au rămas aici cu oamenii negri care au scotocit peste tot, şi-au luat toate hîrtiile. În sfîrşit, ultimii doi au stat de strajă la poartă, în timpul isprăvii; pe urmă, cînd au sfîrşit, au plecat cu toţii lăsînd casa goală şi toate vraişte.

― Dar Porthos şi Aramis?

― Nu i-am găsit; n-au venit.

― Dar pot să sosească dintr-o clipă în alta; le-ai lăsat vorbă că-i aştept, nu-i aşa?

― Da, domnule.

― Ascultă! Nu te mişca de aici; dacă sosesc, spune-le ce mi s-a întîmplat şi să mă aştepte la cîrciuma Pomme-de-Pin; aici ar fi primejdios, casa poate fi spionată. Alerg la domnul de Tréville să-i dau de ştire toate astea şi pe urmă mă duc să-i întîlnesc acolo.

― Bine, domnule, spuse Planchet.

― Dar tu nu te mişca de aici, şi vezi, să nu-ţi fie frică! îl îmbărbătă d'Artagnan, întorcîndu-se de la uşă.

― N-aveţi nici o grijă, domnule, ― răspunse Planchet, ― nu mă cunoaşteţi încă ; eu sînt curajos nevoie mare cînd îmi pun în cap să fiu, numai că e greu pînă mă hotărăsc; de altfel sînt din Picardia.

― Atunci ne-am înţeles, ― urmă d'Artagnan, ― mai bine mori decît să-ţi părăseşti postul.

― Da, domnule, şi fac orice numai ca să vă dovedesc ce mult ţin la dumneavoastră!

"Bine, ― îşi spuse în sinea lui d'Artagnan. ― s-ar zice că metoda pe care am folosit-o cu băiatul ăsta e cea bună; nu-i rău de ştiut la nevoie."

Şi repede cît îl puteau duce picioarele, care erau totuşi cam obosite după alergătura de peste zi, d'Artagnan se îndreptă spre strada Colombier.

Domnul de Tréville nu era acasă. Compania sa făcea de gardă la Luvru; era şi el la Luvru cu oamenii lui.

Trebuia numaidecît să ajungă pînă la domnul de Tréville; nu se putea să nu i se aducă la cunoştinţă cele ce se petreceau. D'Artagnan hotărî deci să încerce a intra la Luvru. Uniforma de soldat din compania domnului des Essarts trebuia să-i înlesnească trecerea.

Coborî pe strada Petits-Augustins şi o luă de-a lungul cheiului, îndreptîndu-se spre Podul Nou. Se gîndise o clipă să treacă Sena cu pontonul, dar, ajungînd pe malul apei, îşi vîrî pe negîndite mîna în buzunar şi văzu că n-are cu ce să plătească taxa de trecere.

Cînd ajunse în dreptul străzii Dauphine văzu deodată venind dintr-acolo o pereche alcătuită din două persoane, a căror înfăţişare îl izbi.

Cele două persoane care alcătuiau această pereche, erau: una un bărbat, cealaltă o femeie.

Femeia aducea cu doamna Bonacieux, iar bărbatul semăna, ca două picături de apă, cu Aramis.

Pe lîngă asta, femeia avea acea mantilă neagră, pe care d'Artagnan o mai vedea încă profilîndu-se pe oblonul din strada Vaugirard şi pe uşa din strada La Harpe.

Mai mult, bărbatul purta uniforma de muşchetar.

Gluga femeii era trasă peste ochi; bărbatul îşi ascundea obrazul cu batista; această îndoită măsură de prevedere arăta neîndoios că nici unul nu ţinea să fie recunoscut.

Trecură podul; era acelaşi drum ca şi al lui d'Artagnan, căci d'Artagnan se ducea la Luvru; se luă deci după ei.

Nu făcuse nici douăzeci de paşi şi d'Artagnan ajunse la convingerea că femeia nu era alta decît doamna Bonacieux, iar bărbatul, Aramis.

Simţi deodată toate chinurile geloziei sfîrtecîndu-i inima.

Era de două ori înşelat: de prietenul lui şi de aceea pe care o îndrăgea de pe acum ca pe o iubită. Doamna Bonacieux se jurase pe toţii sfinţii că nu-l cunoaşte ps Aramis şi cu un sfert de oră mai tîrziu o întîlnea la braţul lui Aramis.

Lui d'Artagnan nici nu-i trecea prin minte că o cunoştea pe frumoasa negustoreasă abia de trei ceasuri, că ea nu-i datora decît o brumă de recunoştinţă pentru că o scăpase din mîinile oamenilor negri care voiau s-o răpească, şi că la urma-urmelor nici nu-i făgăduise nimic. Se socotea un iubit batjocorit, trădat, umilit; de mînie, sîngele îi năvăli în obraz şi hotărî să lămurească totul.

Simţind că sînt urmăriţi, cei doi tineri grăbiră pasul. D'Artagnan o luă la fugă, trecu înaintea lor, apoi se întoarse şi le ieşi în cale tocmai cînd erau în dreptul Samaritencei, scăldată în lumina unui felinar ce-şi trimitea razele slabe pe partea aceea a podului.

D'Artagnan se opri în faţa lor, iar ei se opriră în faţa lui.

― Ce doreşti, domnule? întrebă muşchetarul, dînd îndărăt un pas şi cu un accent străin care-i dovedea lui d'Artagnan că unele din bănuielile lui cam dădeau greş.

― Nu-i Aramis! strigă el.

― Nu, domnule, nu sînt Aramis, şi după uimirea dumitale, văd că m-ai luat drept altcineva, aşa că te iert.

― Mă ierţi! izbucni d'Artagnan.

― Da, răspunse necunoscutul. Lasă-mă deci să trec, dacă nu cu mine ai dumneata treabă.

― Ai dreptate, domnule, ― întări d'Artagnan, ― nu cu dumneata am eu treabă, ci cu doamna.

― Cu doamna? Dar dumneata nici n-o cunoşti, urmă străinul.

― Te înşeli, domnule, o cunosc.

― Vezi! ― începu doamna Bonacieux cu dojană, în glas, ― vezi, domnule, mi-ai dat cuvîntul dumitale de oştean şi de gentilom: credeam că mă pot bizui pe dumneata,

― Şi mie, doamnă, ― răspunse d'Artagnan fîstîcit, mi-aţi făgăduit...

― Luaţi-mi braţul, doamnă, ― îi curmă vorba străinul, ― şi să ne vedem de drum.

Năuc, încremenit şi zdrobit de toate prin cîte trecuse, d'Artagnan rămăsese cu braţele încrucişate în faţa muşchetarului şi a doamnei Bonacieux.

Muşchetarul făcu doi paşi înainte şi cu mîna îl dădu pe d'Artagnan la o parte.

Acesta făcu o săritură îndărăt şi scoase spada din teacă.

În aceeaşi clipă şi cu iuţeala fulgerului, necunoscutul o trase şi el pe a lui.

― Pentru dumnezeu, milord! strigă doamna Bonacieux aruncîndu-se între cei doi luptători şi apucînd spadele cu amîndouă mîinile.

― Milord! ― strigă d'Artagnan, căruia totul i se luminase parcă dintr-o dată, ― milord! Iertaţi-mă, domnule, nu cumva dumneavoastră sînteţi...

― Milord, duce de Buckingham ― spuse doamna Bonacieux, cu vocea scăzută ― şi acum, poţi să ne pierzi pe toţi.

― Milord, doamnă, vă cer iertare, de o sută de ori iertare; dar o iubesc, milord, şi eram gelos; dumneavoastră ştiţi, milord, ce înseamnă să iubeşti; iertaţi-mă, şi spuneţi-mi cum aş putea să-mi dau viaţa pentru înălţimea voastră.

― Eşti un tînăr cumsecade ― spuse Buckingham, întinzîndu-i lui d'Artagnan mîna pe care acesta o strînse respectuos ― îmi oferi ajutorul dumitale, îl primesc; ţine-te după noi pînă la Luvru, cu douăzeci de paşi în urmă şi dacă cineva ne pîndeşte, ucide-l!

D'Artagnan îşi strînse spada scoasă sub braţ, lăsă pe doamna Bonacieux şi pe duce să înainteze cu douăzeci de paşi, şi-i urmă, gata să îndeplinească aidoma instrucţiunile nobilului şi elegantului ministru al lui Carol I.

Din fericire, tînărul nostru fanatic nu găsi nici un prilej ca să dea ducelui dovada credinţei sale, astfel că tînăra femeie, însoţită de frumosul muşchetar, intră în palatul Luvru prin poarta Echelle, fără a fi fost supăraţi de cineva.

Iar d'Artagnan, o porni de îndată la cîrciuma Pomme-de-Pin, unde-i găsi pe Porthos şi pe Aramis, care-l aşteptau.

Fără să le dea vreo desluşire pentru osteneala ce le-o pricinuise, le spuse doar că a dus singur la capăt treaba pentru care crezuse la început ca va avea nevoie de sprijinul lor.

Şi acum, să înnodâm firul povestirii noastre, să-i lăsăm pe cei trei prieteni să se întoarcă fiecare la el acasă şi să urmărim prin gangurile întortochiate ale Luvrului pe ducele de Buckingham şi pe călăuza lui.

Capitolul XII

GEORGE VILLIERS, DUCE DE BUCKINGHAM

Doamna Bonacieux şi ducele au intrat în palatul Luvru fără greutate; doamna Bonacieux era cunoscută ca fiind în slujba reginei, iar ducele purta uniforma muşchetarilor domnului de Tréville care, după cum am mai spus, erau de gardă în noaptea aceea. De altfel, portarul Germain era de partea reginei şi dacă s-ar fi întîmplat ceva, doamna Bonacieux ar fi fost învinuită că şi-a adus iubitul în Luvru şi atîta tot; îşi lua asupra ei această nelegiuire; s-ar fi ales cu numele pătat, dar ce însemnătate putea avea în lume cinstea unei mici negustorese?

Odată intraţi înăuntrul curţii, ducele şi tînăra femeie o luară de-a lungul zidului cam vreo douăzeci şi cinci de paşi; după aceea, doamna Bonacieux împinse o portiţă de serviciu care stătea deschisă peste zi, dar care era de obicei închisă noaptea; portiţa se deschise; amîndoi intrară şi se treziră deodată în întuneric, dar doamna Bonacieux cunoştea toate colţurile şi răscolţurile acestei aripi a palatului, destinată celor ce alcătuiau suita. Închise uşile în urma ei. Îl luă pe duce de mînă, făcu cîţiva paşi bîjbîind, se prinse cu o mînă de parmalîcul unei scări, pipăi o treaptă cu piciorul şi începu să urce scara; ducele numără două caturi. Pe urmă o apucă la dreapta, urmă o sală lungă, coborî un cat, mai făcu vreo cîţiva paşi, potrivi o cheie într-o broască, deschise o uşă şi-l împinse uşor pe duce într-o încăpere luminată numai de o lampă de noapte, şoptindu-i: "Rămîneţi aici, milord duce, o să vină cineva". Apoi ieşi prin aceeaşi uşă şi o închise cu cheia. Încît ducele se văzu deodată prins ca un ostatec.

Trebuie să recunoaştem însă că aşa singur cum era, ducele de Buckingham nu simţi nici o clipă fiorul vreunei temeri; una din laturile cele mai izbitoare ale firei sale era goana după aventuri şi visări romantice. Cutezător, neînfricat, întreprinzător, nu era întîia oară că îşi primejduia viaţa în asemenea încercări; aflase că aşa-zisa veste din partea Anei de Austria, pe al cărei temei venise la Paris, era doar o capcană şi în loc să se întoarcă în Anglia, trimisese ştire reginei, folosindu-se de împrejurarea în care fusese pus, că nu va pleca pînă ce nu o va fi văzut. Regina se împotrivise la început, apoi temîndu-se ca ducele scos din minţi să nu facă cine ştie ce nebunie, luase hotărîrea să-l primească şi să-l implore să plece neîntîrziat: dar chiar în seara aceea, doamna Bonacieux, căreia i se încredinţase sarcina de a se duce şi de a-l aduce la Luvru, fusese răpită. Două zile nu s-a ştiut nimic de soarta ei, încît toate rămăseseră baltă. Odată liberă însă şi o dată ce putuse vedea pe La Porte, lucrurile îşi urmaseră cursul; astfel fiind adusese tocmai la îndeplinire primejdioasa îndatorire pe care, dacă n-ar fi fost arestată, ar fi înfăptuit-o cu trei zile mai de vreme.

Rămas singur în cameră, Buckingham se apropie de o oglindă. Straiele acelea de muşchetar îi şedeau de minune. La treizeci şi cinci de ani, cît avea pe atunci, se bucura pe bună dreptate de faima de a fi cel mai chipeş gentilom şi cel mai elegant cavaler din toată Franţa şi toată Anglia. Răsfăţatul a doi regi, stăpînul unei averi de milioane, atotputernic într-un regat pe care-l tulbura după cum i se năzărea şi-l liniştea după cum avea chef, George Villiers, duce de Buckingham, trăia una din acele vieţi ca în basme, vieţi ce stîrnesc uimirea posterităţii, veacuri după veacuri.

De aceea, stăpîn pe el, cunoscîndu-şi puterea, încredinţat că legile care cîrmuiesc pe ceilalţi muritori nu pot să-l atingă, el mergea drept spre ţelul hotărât, fie că acest ţel strălucit şi ameţitor de înalt ar fi fost pentru altul curată nebunie, chiar în închipuire. Iată cum ajunsese el să se apropie de mai multe ori şi să se facă iubit de frumoasa şi mîndra Ana de Austria, prin uluitoarea lui făptură.

George de Villiers se aşeză deci, după cum am mai spus, în faţa unei oglinzi, îşi potrivi unduirile frumosului său păr bălai pe care greutatea pălăriei le stricase, îşi răsuci mustaţa şi cu inima copleşită de bucurie, fericit şi mîndru de a trăi în sfîrşit clipa pe care o dorea de atîta vreme, îşi zîmbi sieşi semeţ şi plin de speranţă.

În acea clipă o uşă ascunsă în perete se deschise ,o femeie se ivi. Buckingham o văzu prin oglindă; îşi înăbuşi un strigăt, era regina!

Ana de Austria avea pe atunci douăzeci şi şase sau douăzeci şi şapte de ani, adică era în plină strălucire a frumuseţii ei. Avea un mers de regină sau de zeiţă; ochii cu luciri de smarald de o frumuseţe neasemuită, cu o căutătură blajină, dar şi maiestuoasă. Gura îi era mică şi rumenă; deşi buza de jos trecea puţin peste cea de sus ca la toţi principii casei de Austria, această gură ştia să întruchipeze graţia atunci cînd surîdea, dar şi dezgustul neîndurător atunci cînd dispreţuia. Se vorbea de pielea fină şi catifelată a reginei, mîinile şi braţele-i erau de o frumuseţe uimitoare şi toţi poeţii vremii le cîntau ca fără seamăn pe lume. În sfîrşit, părul, din blond cum fusese în frageda tinereţe, acum era castaniu; îl purta foarte pudrat, în bucle ce-i încadrau faţa pe care cel mai straşnic critic ar fi dorit-o poate cu ceva mai puţine dresuri, iar cel mai pretenţios sculptor, cu un nas ceva mai fin.

Buckingham rămase o clipă înmărmurit; niciodată, la nici o serbare, la nici un carusel, Ana de Austria nu-i apăruse atît de frumoasă ca atunci, în rochia aceea simplă de atlas alb şi însoţită de dona Estefana, singura dintre doamnele de onoare spaniole care nu fusese izgonită de gelozia regelui şi de prigoana lui Richelieu.

Ana de Austria făcu doi paşi înainte; Buckingham se aruncă la picioarele ei şi înainte ca regina să-l fi putut opri, îi sărută poalele rochiei.

― Duce, cred că ştiţi: nu eu am pus să vi se scrie.

― Da! Da, doamnă, da, maiestatea voastră, ― răspunse ducele, ― ştiu că am fost un nebun, un smintit cînd am crezut că zăpada s-ar însufleţi şi că marmora s-ar încălzi; dar ce vreţi, cînd iubeşti crezi lesne în iubire; dealtminteri n-a fost cu totul zadarnică această călătorie de vreme ce am izbutit să vă văd.

― Da, ― răspunse Ana, ― dar ştiţi şi pentru ce şi cum vă văd, milord. Vă văd pentru că, nepăsător faţă de toate amărăciunile mele, v-aţi încăpăţînat să rămîneţi într-un oraş unde, rămînînd, vă puneţi în primejdie dumneavoastră viaţa şi mie onoarea; vă văd spre a vă spune că totul ne desparte: adîncurile mării, duşmănia regatelor, sfinţenia jurămintelor. E un sacrilegiu, milord, să lupţi împotriva atîtor lucruri. Vă văd, în sfîrşit pentru ca să vă spun că nu trebuie să ne mai vedem.

― Vorbiţi, doamnă, vorbiţi, regină, ― zise Buckingham, ― dulceaţa glasului acoperă asprimea cuvintelor pe care mi le spuneţi. Vorbiţi de sacrilegiu! Dar sacrilegiu este despărţirea a două inimi pe care Dumnezeu le făcuse una pentru alta.

― Milord! ― strigă regina, ― uitaţi că nu v-am spus niciodată că vă iubesc.

― Dar nu mi-aţi spus nici că nu mă iubiţi şi, într-adevăr, a-mi spune asemenea cuvinte ar fi din partea maiestăţii voastre prea mare nerecunoştinţă. Căci, spune-ţi-mi, unde aţi mai putea găsi iubire ca a mea, iubire pe care nici vremea, nici depărtarea, nici disperarea să ni le poată stinge; o iubire care se mulţumeşte cu o panglică uitată, cu o privire pe furiş, cu un cuvînt aruncat la întîmplare? Sînt trei ani, doamnă, de cînd v-am văzut întîia oară şi trei ani de cînd vă iubesc astfel. Vreţi să vă spun cum eraţi îmbrăcată cînd v-am văzut atunci? Vreţi să vă descriu cu de-amănuntul fiecare podoabă a rochiei voastre? Iată, vă mai am încă înaintea ochilor; stăteaţi pe perne, aşa cum se obişnuieşte în Spania; purtaţi o rochie de atlas verde cu broderii de aur şi argint, cu mîneci largi, prinse în diamante mari de frumoasele voastre braţe, a acestor minuni de braţe; aveaţi în jurul gîtului un guler plisat şi pe cap o bonetă mică, de culoarea rochiei, iar la bonetă o pană de bîtlan.

Oh, iată, închid ochii şi vă văd aşa cum eraţi atunci; şi-i deschid şi vă văd aşa cum sînteţi acum, de o sută de ori mai frumoasă încă!

― Ce nebunie! ― murmură Ana de Austria care nu se încumeta să poarte pică ducelui pentru că-i păstrase atît de bine imaginea în inima lui, ― ce nebunie să-ţi hrăneşti o patimă deşartă cu asemenea amintiri!

― Şi cu ce aş putea oare să-mi hrănesc viaţa? Eu nu am decît amintiri. De cîte ori vă văd mai închid încă un diamant în tainiţa inimii mele. Acesta este cel de al patrulea pe care îl lăsaţi să cadă şi pe care eu îl ridic, căci, în trei ani, doamnă, nu v-am văzut decît de patru ori: întîia oară, v-am amintit-o adineauri; a doua oară, la doamna de Chevreuse; a treia în parcul din Amiens...

― Duce, ― îl întrerupse regina îmbujorîndu-se, ― nu-mi amintiţi vă rog de seara aceea.

― Dimpotrivă, doamnă, să ne-o amintim, de ce să nu ne-o amintim? E seara fericită şi strălucitoare a vieţii mele. Mai ţineţi minte ce noapte minunată era? Adierea dulce şi înmiresmată a văzduhului, cerul de cobalt smălţat cu stele! Putusem în sfîrşit rămîne singuri, eraţi gata să-mi spuneţi tot, singurătatea vieţii voastre, suferinţele inimii voastre. Vă sprijineaţi de braţul meu, iată, de acesta. Cînd îmi plecam capul, simţeam frumosul vostru păr atingîndu-mi uşor faţa şi de cîte ori mi-o atingea, mă treceau fiori din cap pînă în picioare. Oh! Regină! Regină! Nu ştiţi ce fericiri cereşti şi ce bucurii fără moarte sînt zăvorite într-o asemenea clipă. Aş da tot ce am, avere, glorie, zilele care-mi rămîn de trăit, pentru încă o clipă ca aceea, pentru o noapte ca atunci; căci în noaptea aceea, doamnă, în noaptea aceea mă iubeaţi, v-o jur.

― Milord! Se poate, da; locul unde mă aflam, farmecul acelei neasemuite nopţi, vraja privirii dumneavoastră, în sfîrşit, se poate ca toate miile de împrejurări care se strîng uneori ca să piardă pe o femeie, să se fi strîns în jurul meu în seara aeeea fatală; dar aţi văzut, milord, regina a venit în ajutorul femeii care şovăia: la cel dintîi, cuvînt pe care aţi îndrăznit să mi-l spuneţi, la cel dintîi gest cutezător la care a trebuit să răspund, am strigat.

― Da, da, da, aceasta e adevărat şi orice alta dragoste decît a mea s-ar fi spulberat la asemenea grea încercare; dar dragostea mea a supravieţuit mai înflăcărată şi mai nepieritoare. Aţi crezut că fugiţi de mine dacă plecaţi la Paris, aţi crezut că nu voi îndrăzni să părăsesc comoara asupra căreia stăpînul meu m-a pus să veghez. Dar ce-mi pasă mie de toate comorile lumii şi de toţi regii pămîntului! După opt zile eram înapoi, doamnă. De data asta n-aţi putut să-mi mai spuneţi nimic; îmi pusesem in primejdie rangul, viaţa, pentru ca să vă văd doar o clipă; nici măcar mîna nu v-am atins-o şi, văzîndu-mă atît de supus şi de pocăit, m-aţi iertat.

― Da, dar calomnia a prins în ghearele ei toate aceste nebunii de care eu nu eram cu nimic vinovată, ştiţi prea bine, milord. Regele, aţîţat de domnul cardinal, a făcut o gălăgie groaznică; doamna de Vernet a fost izgonită, Pulange, surghiunit; doamna de Chevreuse a căzut în dizgraţie şi cînd aţi vrut să vă întoarceţi în Franţa ca ambasador, regele însuşi, aduceţi-vă aminte, milord, regele însuşi s-a împotrivit.

― Da, şi Franţa va plăti cu un război împotrivirea regelui ei. Dacă nu pot să vă mai văd, doamnă, ei bine, doresc s-auziţi în fiecare zi vorbindu-se de mine!

Ce scop credeţi c-a avut expediţia de la Ré şi liga cu protestanţii din La Rochelle pe care o plănuiesc? Plăcerea de a vă vedea, doamnă.

Ştiu bine, că nu voi putea pătrunde cu armata pînă ta Paris, dar acest război va aduce după sine o pace; pentru această pace va fi nevoie de un negociator şi acela voi fi eu. Nimeni nu va mai îndrăzni atunci să se mai împotrivească şi mă voi întoarce la Paris, vă voi vedea şi voi fi fericit cîteva clipe! E drept, mii de oameni vor plăti cu viaţa lor fericirea mea, dar asta nu mă priveşte de vreme ce vă voi vedea. Totul e poate curată nebunie, curată sminteală; dar, spuneţi-mi, care femeie a avut vreodată un iubit mai îndrăgostit ca mine, care regină a avut slugă mai înflăcărată?

― Milord! Milord, aduceţi în apărarea dumneavoastră lucruri care vă învinovăţesc şi mai grozav; milord, toate aceste dovezi de dragoste pe care vreţi să mi le daţi sînt aproape tot atîtea crime.

― Îmi vorbiţi astfel pentru că nu mă iubiţi, doamnă; căci dacă m-aţi iubi le-aţi vedea toate cu totul altfel; dacă m-aţi iubi oh, dacă m-aţi iubi, ar fi prea mare fericire pentru mine şi aş înnebuni! Doamna de Chevreuse despre care vorbeaţi adineauri, doamna de Chevreuse a fost mai puţin crudă ca dumneavoastră. Holland a iubit-o; şi ea a răspuns dragostei lui.

― Doamna de Chevreuse nu era însă regină, murmură Ana de Austria, cucerită fără voia ei de mărturisirea înflăcărată a unei dragoste atît de adînci.

― M-aţi iubi deci, doamnă, dacă n-aţi fi regină, spuneţi-mi, m-aţi iubi? Aş putea crede că numai înălţimea rangului vă face să fiţi crudă cu mine? Aş putea deci, crede că dac-aţi fi fost doamna de Chevreuse, sărmanul Buckingham ar fi avut dreptul să spere? Mulţumesc pentru aceste dulci cuvinte, frumoasa mea maiestate, de o sută de ori mulţumesc!

― Ah, milord, aţi auzit rău, aţi înţeles rău; n-am vrut să spun!...

― Vă rog, nu mai spuneţi nici un cuvînt! Nici unul! ― o rugă ducele, ― dacă datorez fericirea mea unei greşeli, nu fiţi atît de crudă, încît să mi-o răpiţi. Aţi spus-o singură, am fost ademenit într-o capcană; s-ar putea ca această capcană să mă coste viaţa căci, iată, se întîmplă ceva straniu, de cîtăva vreme am presimţiri că voi muri. Şi pe faţa ducelui flutură un surîs trist şi, totodată plin de farmec.

― Vai, Doamne, Dumnezeule! strigă Ana de Austria cu o spaimă care mărturisea că grija ce-o purta ducelui era mai mare decît voia să arate.

― Nu vă spun toate astea, doamnă, pentru a vă înspăimînta; e chiar caraghios ce vă spun şi credeţi-mă nu mă îngrijorează asemenea visuri. Dar cuvîntul pe care l-aţi rostit adineauri, speranţa pe care aproape mi-aţi dat-o, va fi plătit tot chinul şi chiar viaţa mea.

― Ei bine! ― zise Ana de Austria, ― şi eu, duce, şi eu am presimţiri, şi pe mine mă chinuiesc vise groaznice.

Am visat că vă vedeam zăcînd însîngerat, străpuns de o lovitură.

― În partea stîngă, nu-i aşa, de o lovitură de cuţit? întrerupse Buckingham.

― Da, aşa e, milord, aşa e, în partea stîngă, de o lovitură de cuţit. Dar cine v-a putut spune visul meu? L-am încredinţat numai lui dumnezeu şi numai în rugăciunile mele.

― Nici nu doresc mai mult; mă iubiţi, doamnă, e atît de bine!

― Vă iubesc? Eu?

― Da, dumneavoastră. V-ar trimite oare dumnezeu aceleaşi vise ca mie, dacă nu m-aţi iubi? Am avea noi oare aceleaşi presimţiri dacă vieţile amîndurora nu s-ar răsfrînge în inima fiecăruia? Mă iubiţi, regină, şi o să mă plîngeţi!

― Oh, Doamne, Dumnezeule! ― murmură Ana de Austria, ― e peste puterile mele. Vă rog, duce, în numele cerului, plecaţi, retrageţi-vă; nu ştiu dacă vă iubesc sau nu vă iubesc, dar ceea ce ştiu e că nu-mi voi călca jurămîntul! Aveţi deci milă de mine şi plecaţi. Oh, dacă s-ar întîmpla să fiţi lovit în Franţa, dac-aţi muri în Franţa, dac-aş bănui că dragostea dumneavoastră pentru mine v-a pricinuit moartea, nu m-aş mîngîia niciodată: aş înnebuni! Plecaţi deci, plecaţi, vă implor!

― Oh, cît de frumoasă sînteţi acum! Cît vă iubesc! şopti Buckingham.

― Plecaţi! Plecaţi! Vă implor şi întoarceţi-vă mai tîrziu; veniţi ca ambasador, veniţi ministru, veniţi înconjurat de gărzi care să vă apere, de slujitori care să vegheze asupra dumneavoastră şi atunci ― atunci n-o să mă mai tem pentru viaţa dumneavoastră şi voi fi fericită să vă văd.

― E adevărat ce-mi spuneţi?

― Da...

― Atunci daţi-mi o dovadă că m-aţi iertat, daţi-mi un obiect care să mă încredinţeze că n-am fost prada unui vis; ceva ce-aţi purtat şi ce-aş putea purta şi eu la rîndul meu, un inel, un colier, un lanţ.

― Şi veţi pleca, veţi pleca, dacă vă dau ce-mi cereţi?

― Da.

― Numaidecît?

― Da.

― Veţi părăsi Franţa şi vă veţi întoarce în. Anglia?

― Da, v-o jur.

― Aşteptaţi, atunci, aşteptaţi.

Şi Ana de Austria se duse în apartamentul ei, de unde ieşi aproape îndată ţinînd în mînă o cutie din lemn de trandafir, cu iniţialele ei încrustrate în aur.

― Luaţi, milord, luaţi această casetă şi păstraţi-o în amintirea mea.

Buckingham luă cutia şi căzu în genunchi a doua oară.

― Mi-aţi făgăduit că veţi pleca, îi spuse regina.

― Şi-mi ţin cuvîntul. Daţi-mi mîna dumneavoastră, mîna dumneavoastră, doamnă, şi plec.

Ana de Austria îi întinse mîna, închise ochii şi se sprijini cu cealaltă mînă de Estefana simţind că puterile o părăsesc.

Buckingham sărută pătimaş această mînă frumoasă, apoi ridicîndu-se, spuse:

― Nu vor trece nici şase luni, şi dacă nu mor, vă voi vedea, doamnă, vă voi vedea chiar dac-ar fi să răstorn întreaga lume.

Şi credincios făgăduielii făcute, ieşi în fugă din cameră.

Pe coridor o întîlni pe doamna Bonacieux care-l aştepta şi care, la fel de prevăzătoare şi de norocoasă. Îl însoţi pînă afară din palat.

Capitolul XIII

DOMNUL BONACIEUX

Cititorul şi-a putut da seama că de-a lungul celor povestite a întîînit un personaj care, pus în împrejurări grele, a stîrnit destul de puţin îngrijorarea noastră. Acesta era domnul Bonacieux, prea cinstitul mucenic al intrigilor politice şi amoroase care se împleteau minunat unele cu altele în acea vreme atît de cavalerească şi de romantică.

Din fericire, fie că cititorul îşi mai aduce sau nu aminte de el, din fericire, ne ţinem de făgăduiala să nu-l pierdem din vedere.

Zbirii care-l arestaseră l-au dus de-a dreptul la Bastilia unde, tremurînd ca varga, a trecut prin faţa unui pluton de soldaţi care-şi încărcau flintele.

Împins apoi într-o galerie pe jumătate îngropată în pămînt, a fost împroşcat cu sudălmi grosolane şi lovituri sălbatice, de către cei care-l duseseră acolo. Văzînd că n-au de-a face cu un gentilom, zbirii îl terfeleau ca pe un calic de rînd.

După vreo jumătate de oră, un grefier puse capăt chinurilor, dar nu şi îngrijorării sale, dînd ordin ca domnul Bonacieux să fie dus în camera interogatoriilor. De obicei, arestaţii erau cercetaţi la ei acasă; dar în privinţa domnului Bonacieux, cine se mai gîndea la asemenea formalităţi?

Doi soldaţi din gardă îl înşfăcară pe negustor, îl trecură de-a curmezişul unei curţi, îl băgară într-un gang unde se aflau trei paznici, deschiseră o uşă şi-l îmbrînciră într-o încăpere joasă, unde, nu se găsea alt mobilier decît o masă, un scaun şi un comisar. Comisarul şedea pe scaun şi scria la masă.

Cei doi soldaţi din gardă aduseră pe arestat în faţa mesei, apoi, la un semn al comisarului, se îndepărtară aşa ca să nu poată auzi glasurile.

Comisarul care pînă atunci îşi ţinuse capul înfundat în hîrtii, şi-l ridică să vadă cu cine are de-a face. Avea un chip respingător acest comisar, cu nasul ascuţit, cu umerii obrajilor gălbejiţi şi ieşiţi în afară, cu ochii mici, dar sfredelitori şi ageri, a căror căutătură era cînd de vulpe, cînd de viezure. Capul, sprijinit pe un gît lung şi jucăuş, îi ieşea din roba neagră şi largă, bălăbănindu-se cu o mişcare aproape la fel cu a broaştei ţestoase cînd îşi scoate capul din carapace.

Începu prin a-l întreba pe domnul Bonacieux numele, prenumele, vîrsta, îndeletnicirea şi domiciliul.

Învinuitul răspunse că se numeşte Jacques-Michel Bonacieux, că are cincizeci şi unu de ani, că a fost negustor de mărunţişuri şi că locuieşte în strada Groparilor, nr. 11.

După aceea, în loc să-i mai pună întrebări, comisarul îi ţinu o lungă cuvîntare despre primejdia ce-l ameninţă pe orice burghez de rînd, atunci cînd se amestecă în treburile publice.

Adăugă la această introducere o amplă cuvîntare în care stărui asupra puterii şi asupra înfăptuirilor domnului cardinal, acest ministru fără seamăn pe lume, acest biruitor al miniştrilor din vremi trecute, această pildă pentru miniştrii ce vor să vină: înfăptuiri şi putere cărora nimeni nu li s-ar fi putut împotrivi fără a-şi primi cuvenita pedeapsă.

După partea a doua a cuvîntării, comisarul îşi aţinti privirea de uliu asupra sărmanului Bonacieux, poftindu-l să cîntărească bine împrejurarea covîrşitoare în care se afla.

Părerile negustorului erau gata cîntărite; el blestema clipa cînd domnului de La Porte i se năzărise să-l însoare cu fina lui şi mai ales cînd această fină fusese primită îngrijitoare a rufăriei reginei.

În firea jupînului Bonacieux se îmbina cea mai sfruntată iubire de sine, cu o zgîrcenie scîrnavă, la care se adăuga şi o mişelie fără margini. Pentru soţia lui nu avea decît o uşoară slăbiciune ce nu putea lupta cu simţămintele de căpetenie mai sus înşirate.

Bonacieux cugeta adînc asupra cuvintelor auzite.

― Dar, domnule comisar, ― spuse el nedumerit, ― credeţi-mă că eu cunosc şi preţuiesc mai mult ca oricare altul însuşirile acestui înalt prelat, fără seamăn pe lume şi care avem cinstea să ne cîrmuiască.

― Aşa? Chiar aşa? ― întrebă comisarul, cam cu îndoială, ― dar dacă e aşa, atunci cum de te afli la Bastilia?

― Cum de mă aflu aici, sau mai bine zis pentru ce, ― urmă Bonacieux, ― n-aş putea să vă spun, dat fiind că nu m-am dumirit nici eu, dar cu siguranţă nu pentru a fi pricinuit vreo neplăcere domnului cardinal, cu voia mea cel puţin.

― Ai făcut totuşi o nelegiuire de vreme ce eşti învinuit de înaltă trădare.

― De înaltă trădare! ― bîigui Bonacieux îngrozit, ― de înaltă trădare! Dar cum se poate ca un biet negustor de mărunţişuri, care nu-i suferă pe hughenoţi şi-i urăşte de moarte pe spanioli, să fie învinuit de înaltă trădare? Gîndiţi-vă bine, domnule comisar, e ceva care nu poate fi cu putinţă.

― Domnule Bonacieux, ― rosti comisarul privindu-l pe acuzat, ca şi cum ochii lui mici s-ar fi priceput să citească pînă în adîncul inimilor, ― domnule Bonacieux, dumneata ai o soţie, nu-i aşa?

― Da, domnule, ― răspunse negustorul dîrdîind de teamă, căci presimţea că lucrurile începeau să se încurce ― mai bine zis, aveam una.

― Cum! Aveai una! Dar ce-ai făcut cu ea, dacă n-o mai ai?

― Mi-a fost răpită, domnule.

― Ţi-a fost răpită? Aşa?

Bonacieux simţea după acest "aşa" că treburile se încurcau din ce în ce mai rău.

― Va să zică ţi-a fost răpită? ― urmă comisarul, ― şi nu cumva ştii cine ţi-a răpit-o?

― Mi se pare că-! cunosc.

― Cine-i?

― Ţin să vă spun, domnule comisar, că nu ştiu nimic sigur, bănuiesc numai.

― Şi pe cine bănuieşti? Haide, vorbeşte deschis. Domnul Bonacieux era în mare încurcătură; trebuia să tăgăduiască totul, sau să mărturisească totul? Tăgăduind, ar fi dat poate de bănuit că ştie prea multe şi că se fereşte să vorbească; spunînd tot ce ştia, dădea măcar dovadă de bunăvoinţă. Se hotărî deci să mărturisească.

― Bănuiesc, ― începu el, ― pe un bărbat înalt, oacheş, semeţ, ai zice că-i un mare senior; după cît mi se pare, ne-a urmărit de mai multe ori cînd mă duceam s-o aştept pe nevastă-mea în faţa porţii Luvrului, ca s-o duc acasă.

Comisarul păru cuprins de oarecare nelinişte.

― Şi cum îl cheamă? întrebă el.

― Oh, în privinţa numelui nu pot să vă spun nimic; dar dacă l-aş mai întîlni vreodată, fiţi pe pace, l-aş recunoaşte şi dintr-o mie !

Faţa comisarului se încruntă.

― Zici că l-ai recunoaşte dintr-o mie? urmă el.

― Adică, ― se răzgîndi Bonacieux, văzînd că o scrîntise, ― adică vreau să spun...

― Ai spus că l-ai recunoaşte, ― întări comisarul, ― bine, pentru azi e destul. Înainte de a continua interogatoriul trebuie să dau de ştire cuiva că dumneata îl cunoşti pe acela care ţi-a răpit soţia.

― Dar n-am spus că-l cunosc, strigă Bonacieux deznădăjduit. V-am spus dimpotrivă...

― Luaţi-l de aici, porunci comisarul celor doi paznici.

― Şi unde să-l ducem? întrebă grefierul.

― Într-o celulă...

― În care anume?

― În care! În prima care s-o nimeri, numai să se închidă bine, răspunse comisarul cu nepăsare care-l îngrozi pe sărmanul Bonacieux.

― Vai de capul meu! îşi zise el. A dat năpasta peste mine. Cine ştie ce crimă groaznică o fi făcut nevastă-mea. Aici se crede că sîntem înţeleşi şi o să mă pedepsească o dată cu ea; or fi tras-o de limbă, şi ea o fi mărturisit că mi-a spus toate ale ei: femeia-i slabă din fire! Auzi, celulă! Prima care s-o nimeri! Aşa a spus! O noapte trece numaidecît; şi mîine, la roată, la spînzurătoare! Oh, Doamne, Dumnezeule! Ai milă de mine!

Fără să se sinchisească de văicărerile jupînului Bonacieux, văicăreli cu care, de altfel, trebuie să fi fost deprinşi, cei doi paznici îl apucară pe arestat, fiecare de un braţ şi-l duseră cu ei în vreme ce comisarul scria în grabă o scrisoare pe care grefierul o aştepta.

Bonacieux nu închise ochii toată noaptea, şi nu din pricină că celula ar fi fost prea nesuferită, dar grijile lui erau din cale afară de mari. Rămase toată noaptea pe un scăunel de lemn, tresărind la cel mai mic zgomot şi cînd primele raze ale dimneţii se furişară în celulă, i se păru că zorile lunecau în valuri cernite.

Auzind că se trăgea zăvorul, tresări deodată înspăimîntat. Credea că vine cineva să-l ridice şi să-l ducă să-i taie capul; de aceea cînd în locul călăului, pe care-l aştepta îi văzu doar pe comisarul şi grefierul din ajun, era cît p-aci să le sară de gît.

― Chestiunea dumitale s-a încurcat şi mai rău de aseară, stimabile, ― îi spuse comisarul, ― şi te sfătuiesc să mărturiseşti tot, tot, căci numai o căinţă adevărată te-ar mai putea scuti de mînia cardinalului.

― Dar sînt gata să spun tot, ― se tîngui Bonacieux. ― adică tot ce ştiu. Vă rog întrebaţi-mă.

― În primul rînd, spune-mi unde e soţia dumitale.

― V-am mai spus că a fost răpită.

― Da, dar datorită dumitale, ieri la cinci după-amiaza, a fugit.

― Soţia mea a fugit! se miră Bonacieux. Vai, nenorocita! Domnule, dacă a fugit, apoi nu-i din vina mea, v-o jur.

― Atunci ce-ai căutat la domnul d'Artagnan, vecinul dumitale, cu care ai avut o lungă consfătuire în timpul zilei?

― Aşa e, domnule comisar, da, aşa e şi uite, mărturisesc că am greşit. Da, am fost la domnul d'Artagnan.

― Şi în ce scop te-ai dus la el?

― Vream să-l rog să-mi dea o mînă de ajutor, ca să-mi găsesc soţia. Credeam că aveam dreptul s-o caut; pe cît se pare însă, m-am înşelat şi vă rog să mă iertaţi.

― Şi ce-a răspuns domnul d'Artagnan?

― Domnul d'Artagnan mi-a făgăduit sprijinul său; dar foarte curînd mi-am dat seama că-mi trage chiulul.

― Umbli să înşeli justiţia! Domnul d'Artagnan a încheiat o înţelegere cu dumneata şi pe temeiul acestei înţelegeri a pus pe fugă oamenii poliţiei care o arestaseră pe soţia dumitale şi a sustras-o urmăritorilor.

― Cum? Domnul d'Artagnan a răpit-o pe soţia mea! Ei, asta-i mai bună ca toate!

― Din fericire, domnul d'Artagnan se află în mîinile noastre şi veţi fi puşi faţă în faţă.

― Pe legea mea, cu atît mai bine! ― se bucură Bonacieux, ― nu-mi pare rău să dau şi eu cu ochii de un cunoscut.

― Aduceţi aici pe domnul d'Artagnan, porunci comisarul celor doi paznici.

Aceştia veniră împreună cu Athos.

― Domnule d'Artagnan, ― îi spuse comisarul lui Athos, ― spune tot ce s-a petrecut între dumneata şi domnul acesta.

― Dar, ― sări Bonacieux, ― domnia-sa nu-i domnul d'Artagnan!

― Cum! Nu e domnul d'Artagnan? întrebă comisarul.

― Nici pomeneală, răspunse Bonacieux.

― Atunci cum îl cheamă pe domnul? mai întrebă comisarul.

― N-am cum să vă spun, că nu-l cunosc.

― Cum? Nu-l cunoşti?

― Nu.

― Nu l-ai văzut niciodată?

― Ba da; dar nu ştiu cum îl cheamă.

― Numele dumitale? întrebă comisarul.

― Athos, răspunse muşchetarul.

― Bine, dar ăsta nu-i un nume de om; e nume de munte! se răsti bietul comisar, care începea să-şi piardă capul.

― E numele meu, răspunse liniştit Athos.

― Totuşi ai supus că te numeşti d'Artagnan.

― Eu?

― Da, dumneata.

― Adică mie mi-au spus alţii: Dumneata eşti domnul d'Artagnan. Am răspuns: Aşa credeţi? Soldaţii care m-au ridicat strigau că ei ştiu mai bine ca mine. N-am vrut să-i contrazic. Dealtminteri, aş fi putut să mă înşel.

― Domnule, îţi baţi joc de înalta autoritate a justiţiei?

― Ba de loc, spuse liniştit Athos.

― Dumneata eşti domnul d'Artagnan.

― Vedeţi că mi-o spuneţi din nou.

― Ascultaţi-mă pe mine, domnule comisar, ― se amestecă la rîndul lui Bonacieux, ― nu mai încape nici o îndoială în privinţa asta. Domnul d'Artagnan e chiriaşul meu, aşa că, deşi nu-şi plăteşte chiria, sau poate tocmai din pricina asta, e firesc să-l cunosc. Domnul d'Artagnan e un tî-năr abia de vreo noăsprezece sau douăzeci de ani, pe cîtă vreme dumnealui are cel puţin treizeci de ani. Domnul d'Artagnan face parte din gărzile domnului des Essarts, pe cînd domnia-sa e din compania muşchetarilor domnului Tréville. Priviţi uniforma, domnule comisar, priviţi uniforma.

― Aşa e, ― mormăi comisarul, ― ducă-se naibii, aşa e!

Tocmai atunci uşa se dădu de perete şi un curier, însoţit de unul din paznicii de la intrarea Bastiliei, înmînă comisarului o scrisoare.

― Vai de capul ei! izbucni comisarul.

― Cum? Ce e? De cine vorbiţi? Cred că nu de nevastă-mea!

― Ba, tocmai de ea! Uite că ţi s-a înfundat acum!

― Cum asta! ― strigă negustorul, scos din minţi, ― vă rog spuneţi-mi şi mie pentru ce să mi se pună în spinare ce face nevastă-mea, cîtă vreme eu sînt la închisoare.

― Pentru că ce face acum e urmarea unei urzeli pe care aţi ticluit-o împreună, a unei urzeli drăceşti!

― Vă jur, domnule comisar, că greşiţi amarnic; vă jur că n-am habar de ce trebuia să facă nevastă-mea, că sînt cu totul străin de tot ce a făcut, iar dac-a făcut prostii, mă lepăd de ea, o fac de ocară, o afurisesc.

― Uf! Ce om! ― spuse Athos comisarului, ― dacă nu mai aveţi nevoie de mine, atunci trimiteţi-mă d-aici. Prea e plicticos domnul Bonacieux al dumneavoastră!

― Duceţi-i îndărăt pe arestaţi în celulele lor, ― porunci comisarul arătînd cu aceeaşi mişcare pe Athos şi Bonacieux ― şi păziţi-i mai straşnic ca oricînd.

― Totuşi, ― spuse Athos, liniştit ca de obicei ― dacă aveţi treabă cu domnul d'Artagnan, nu prea văd cum aş putea să-i ţin eu locul.

― Faceţi ce-am spus! ― răcni comisarul, ― şi taina cea mai grozavă! Aţi înţeles?

Athos îşi urmă paznicii, ridicînd din umeri, iar celălalt văicărindu-se atît de jalnic, încît ar fi muiat şi inima unui tigru.

Bonacieux a fost dus în aceeaşi celulă în care-şi petrecuse noaptea şi lăsat acolo toată ziulica. Aşa că toată ziulica negustorul de mărunţişuri s-a bocit, ca unul ce nu era în stare să ţină spada în mînă, după cum ne-a spus-o chiar el.

Seara, cam pe la nouă, cînd se hotărîse tocmai să se urce în pat, auzi paşi prin gang. Paşii se apropiau de celula lui, uşa se deschise şi paznicii se iviră în prag.

― Urmează-mă, îi porunci un ofiţer de poliţie care intrase în urma paznicilor.

― Să vă urmez! ― strigă Bonacieux, ― să vă urmez la ora asta! şi unde anume, Doamne, Dumnezeule?

― Acolo unde avem poruncă să te ducem.

― Dar ăsta nu-i un răspuns.

― E totuşi singurul pe care putem să ţi-l dăm.

― Of, Doamne! Dumnezeule! ― se jelui bietul negustor, ― de data asta s-a sfîrşit cu mine!

Şi fără nici o împotrivire urmă în chip mecanic pe ostaşii sosiţi ca să-l ridice.

Străbătu acelaşi gang pe unde venise, trecu întîi printr-o curte, apoi printr-un al doilea corp de clădiri; în sfîrşit, la poartă zări o trăsură înconjurată de patru ostaşi călări. Îl urcară în trăsură; ofiţerul de poliţie se aşeză lîngă el, uşa trăsurii fu încuiată cu cheia şi amîndoi se treziră într-un soi de închisoare pe roate.

Trăsura se urni din loc; încet-încet, ca un dric. Printre gratiile zăvorîte arestatul zărea casele şi caldarîmul, atîta tot; dar ca un adevărat parizian, Bonacieux recunoştea fiecare stradă după stîlp, după firme, după felinare. Cînd să ajungă în dreptul Sfîntutui Paul, locul unde ispăşeau condamnaţii Bastiliei, se simţi gata să leşine şi îşi făcu de două ori semnul crucii. Crezuse că trăsura se opreşte acolo. Dar, trăsura trecu mai departe.

Ceva mai încolo, începu iarăşi să dîrdîie de groază, cînd o apucară de-a lungul cimitirului Sfîntului Ion, unde erau înmormîntaţi criminalii împotriva statului. Un singur lucru îl mai liniştea: înainte de a fi îngropaţi, condamnaţilor li se taie de obicei capul. Dar capul lui mai era încă pe umeri. Cînd văzu însă că trăsura ia calea spre Place de Greve, cînd zări acoperişurile ţuguiate ale primăriei, cînd îşi dădu seama că trăsura trece sub arcadă, îşi închipui că se şi sfîrşise cu el; vru să se spovedească ofiţerului de politie şi întîmpinînd împotrivire, scoase nişte urlete atît de cumplite, încît acesta îl ameninţă că de va mai răcni aşa, îi va pune un căluş în gură.

Această ameninţare îl mai linişti pe Bonacieux; dacă ar fi fost executat în Place de Greve ar fi fost de prisos să i se mai puie căluş, căci ajunseseră în preajma locului de execuţie. Într-adevăr, trăsura trecu de piaţa blestemată fără a se opri. Mai rămînea de temut doar acea Croix du Trahoir şi trăsura o luase tocmai într-acolo.

De data asta nu mai încăpea nici o îndoială: în piaţa Croix du Trahoir ispăşeau criminalii de rînd; Bonacieux se mîngîiase cu gîndul că lui i s-ar cuveni sau piaţa Sfîntului Paul sau Place de Greve. Aşadar, aici în piaţa Croix du Trahoir se va sfîrşi cu călătoria şi cu soarta lui! Nu putea zări încă nefericita aceea de cruce, dar parcă o simţea ieşindu-i în întâmpinare. La vreo douăzeci de paşi de locul execuţiei, auzi larmă şi trăsura se opri. Era mai mult decît putea îndura bietul Bonacieux; zdrobit de nesfârşitele zguduiri prin care trecuse, scoase un geamăt uşor care putea fi lesne luat drept ultimul oftat al unui muribund, şi îşi pierdu cunoştinţa.

Capitolul XIV

OMUL DIN MEUNG

Mulţimea se strînse acolo nu pentru a aştepta pe un om care trebuia să fie spînzurat, ci pentru a se zgîi la unul care fusese spînzurat.

După ce se opri o clipă, trăsura o porni din nou, străbătu gloata, îşi urmă drumul, o apucă pe strada Saint-Honore, cîrmi pe strada Bons-Enfants şi se opri în faţa unei porţi joase.

Poarta se deschise; doi paznici îl primiră în braţe pe Bonacieux, sprijinit de ofiţerul de poliţie; îl împinseră pe o alee, îl puseră să urce o scară şi îl lăsară într-o anticameră.

Făcuse toate mişcările în chip mecanic.

Umblase aşa cum se umblă în vis; zărise toate lucrurile ca prin negură; urechile lui prinseseră sunete fără însă a le înţelege; ar fi putut să-l execute în clipa aceea şi n-ar fi făcut o singură mişcare ca să se apere, n-ar fi scos un singur strigăt ca să ceară îndurare.

Rămase astfel pe banchetă, cu spinarea rezemată de zid şi cu braţele atîrnate, în locul unde-l puseseră paznicii.

Totuşi, privind în jurul lui, nu zări nici un obiect ameninţător, nimic nu arăta că l-ar paşte vreo primejdie adevărată: bancheta era destul de moale, pereţii acoperiţi cu o frumoasă piele de Cordova, perdelele mari din damasc roşu fîlfîiau în faţa ferestrei, strînse în şnururi de aur; începu să priceapă încet-încet, că spaima lui era fără rost şi încercă să-şi mişte capul la dreapta şi la stînga, în jos şi în sus. Văzînd că nimeni nu se împotriveşte acestor mişcări, îşi simţi inima venindu-i la loc şi îndrăzni să-şi îndrepte un picior, apoi celălalt; în sfîrşit, sprijinindu-se cu amîndouă mîinile, se ridică de pe banchetă şi văzu că poate sta în sus.

Tocmai atunci, un ofiţer, cu chipul blînd, deschise o uşă, în vreme ce schimba şi cîteva cuvinte cu cineva din camera alăturată; se întoarse apoi către arestat:

― Dumneata eşti numitul Bonacieux? întrebă el.

― Da domnule ofiţer, ― îngăimă negustorul de mărunţişuri, mai mult mort decît viu, ― sluga dumneavoastră.

― Intră, zise ofiţerul.

Şi se dădu în lături, ca celălalt să poate trece. Negustorul se supuse fără a crîcni şi intră în camera unde părea a fi aşteptat.

Era un cabinet mare cu pereţii numai arme de atac şi de apărare, cu ferestrele închise, cu aerul înăbuşitor şi în care se făcuse foc, deşi nu trecuse încă luna septembrie. O masă pătrată, acoperită cu cărţi şi hîrtii, peste care fusese întins un plan uriaş al oraşului la Rochelle, ocupa mijlocul încăperii.

În picioare, în faţa căminului, stătea un bărbat de talie mijlocie cu ţinută mîndră şi aleasă, cu ochii pătrunzători, cu fruntea largă, cu faţa uscăţivă, prelungită încă printr-un cioc ascuţit pe care-l întregea o pereche de mustăţi. Cu toate că bărbatul n-avea decît treizeci şi şase sau treizeci şi şapte de ani, părul, mustaţa şi ciocul erau cărunte. Chiar fără spadă, avea înfăţişare de războinic, iar cizmele-i din piele de bivol, uşor prăfuite, arătau că în ziua aceea călărise.

Acest bărbat era Armand-Jean Duplessis, cardinal de Richelieu, dar nu aşa cum ne este înfăţişat de obicei, cocîrjat ca un moşneag, suferind ca un mucenic, cu trupul istovit, cu vocea stinsă, îngropat într-un fotoliu uriaş ca într-un mormînt deschis de cu vreme, nemaitrăind decît prin puterea geniului său şi înfruntînd Europa doar prin vlaga veşnică a gîndirii sale; ci era cardinalul aşa cum arăta într-adevăr pe vremea aceea, adică un cavaler dibaci şi curtenitor, firav la trup, e drept, dar tare prin acea putere lăuntrică, datorită căreia a putut fi unul din cei mai aleşi bărbaţi care au trăit vreodată; pregătindu-se, în sfîrşit ― după ce-l sprijinise pe ducele de Nevers în ducatul său din Mantua şi după ce cucerise Nîmes, Castres şi Uzes ― pregătindu-se să-i alunge pe englezi din insula Ré şi să înceapă asediul oraşului La Rochelle.

La prima vedere, aşadar, nimic din înfăţişare nu-l trăda pe cardinal şi ar fi fost cu neputinţă acelora care nu-l văzuseră la faţă să ghicească înaintea cui se aflau.

Bietul negustor rămăsese în picioare la uşă, în vreme ce ochii înaltului dregător, mai sus-zugrăviţi, se pironeau asupra lui, de parcă ar fi vrut să-i pătrundă în adîncurile trecutului.

― E Bonacieux cel cu pricina? întrebă el după o clipă de tăcere.

― Da, monseniore, răspunse ofiţerul.

― Bine, dă-mi hîrtiile de colo şi lasă-ne singuri.

Ofiţerul luă de pe masă hîrtiile arătate, le înmînă celui care i le ceruse, se înclină pînă la pămînt şi ieşi.

Bonacieux îşi dădu seama că acele hîrtii erau interogatoriile ce-i fuseseră luate la Bastilia. Cînd şi cînd bărbatul din faţa căminului îşi ridica ochii de pe hîrtii şi-i împlînta, ca două pumnale, pînă în străfundul inimii sărmanului negustor.

După zece minute de citit şi zece secunde de cercetare, cardinalul era lămurit.

― Căpăţîna asta n-a urzit în viaţa ei, ― murmură el, ― totuşi, să mai vedem.

― Eşti învinuit de înaltă trădare, începu cardinalul răspicat.

― Mi s-a mai spus asta, monseniore, ― se tîngui Bonacieux, dîndu-i şi el anchetatorului titlul pe care i-l dăduse ofiţerul, ― dar vă jur că n-am habar de aşa ceva.

Cardinalul îşi opri un zîmbet.

― Ai uneltit împreună cu soţia dumitale, cu doamna de Chevreuse şi cu milord, duce de Buckingham.

― Adevărat, monseniore, am auzit în gura ei numele astea.

― Şi cu ce prilej?

― Zicea că domnul cardinal de Richelieu l-a ademenit pe ducele de Buckingham să vină la Paris, ca să-l dea gata şi o dată cu el s-o dea gata şi pe regină.

― Spunea ea aşa? se răsti cardinalul scos din sărite.

― Da, monseniore, dar eu i-am spus că nu face bine că vorbeşte asemenea lucruri şi că eminenţa sa nu-i în stare să...

― Gura, nătărăule! îi tăie vorba cardinalul.

― Aşa mi-a răspuns şi nevastă-mea, monseniore.

― Ştii cine ţi-a răpit soţia?

― Nu ştiu, monseniore.

― Şi nici nu bănuieşti?

― Ba da, monseniore, dar mi se pare că bănuielile mele l-au cam necăjit pe domnul comisar, aşa că nu le mai am.

― Soţia dumitale a fugit; ştiai asta?

― Nu, monseniore, am aflat abia în închisoare şi tot prin domnul comisar, care e un om foarte cumsecade.

Cardinalul îşi stăpîni un zîmbet.

― Va să zică nu mai ştii nimic despre soţia dumitale, după ce a fugit?

― Nu mai ştiu nimic, monseniore, dar eu zic că s-o fi întors la Luvru.

― Azi noapte la unu, nu se întorsese încă.

― Ah! Dumnezeule! Dar ce-o mai fi cu ea?

― Aflăm noi, fii pe pace; nimic nu i se poate ascunde cardinalului; cardinalul ştie tot.

― În cazul ăsta, monseniore, credeţi că domnul cardinal ar binevoi să-mi spună şi mie ce-o mai fi cu nevastă-mea?

― Poate că da, mai întîi însă trebuie să mărturiseşti tot ce ştii în privinţa legăturilor dintre soţia dumitale şi doamna de Chevreuse.

― Dar, monseniore, n-am habar, n-am văzut-o niciodată.

― Cînd te duceai după soţia dumitale Ia Luvru, ea se întorcea de-a dreptul acasă?

― Aproape niciodată, avea treabă cu nişte negustori de pînzeturi şi o duceam la ei.

― Şi cîţi negustori de pînzeturi erau?

― Doi, monseniore.

― Unde locuiesc?

― Unul pe strada Vaugirard, celălalt pe strada La Harpe.

― Intrai şi dumneata cu dînsa la ei?

― Niciodată, monseniore, o aşteptam la uşă.

― Şi ce scornea ca s-o laşi să intre aşa, singură?

― Nu scornea nimic; îmi spunea s-o aştept şi eu o aşteptam.

― Eşti un soţ îndatoritor, scumpul meu domn Bonacieux, zise cardinalul.

"Mi-am spus «scumpul meu domn», gîndi în sinea lui gustorul; drace, lucrurile merg strună!"

― Ai recunoaşte uşile acelea?

― Da.

― Ştii numerele caselor?

― Da.

― Care anume?

― Nr. 25 din strada Vaugirard; nr, 75 în strada La Harpe.

― Bine, încuviinţă cardinalul.

Spunînd acest cuvînt, luă un clopoţel de argint şi sună; ofiţerul intră din nou.

― Du-te şi caută-l pe Rochefort, ― îi şopti el, ― şi dacă s-a întors, să vină îndată la mine.

― Contele e aici, ― vesti ofiţerul, ― şi cere stăruitor să vorbească eminenţei voastre.

― Să vină atunci, să vină! porunci nerăbdător Richelieu.

Ofiţerul se repezi afară cu graba pe care slujitorii cardinalului o puneau care mai de care, ca să-i îndeplinească poruncile.

― Eminenţa voastră! mormăi Bonacieux, holbîndu-şi năucit ochii.

Abia plecase ofiţerul şi uşa se deschise iarăşi, lăsînd să pătrundă în cameră un nou oaspete.

― El e! strigă Bonacieux.

― Care el? întrebă cardinalul.

― Care mi-a răpit nevasta.

Cardinalul sună iarăşi. Ofiţerul se ivi în prag.

― Daţi-l în primire celor doi paznici şi să aştepte acolo pînă ce-l voi chema iarăşi.

― Nu, monseniore, nu, nu e el! ― se repezi Bonacieux, ― m-am înşelat, e cu totul altul; nici nu-i seamănă; dumnealui e om cumsecade.

― Luaţi-l de aici pe nătărăul ăsta! porunci cardinalul.

Ofiţerul îl apucă pe Bonacieux de subsoară şi-l duse pînă în anticameră, unde-l dădu iarăşi celor doi paznici.

Noul sosit îl urmări nerăbdător cu privirea pe Bonacieux pînă cînd ieşi din cameră şi, îndată ce uşa se închise în urma lui; se apropie de cardinal şi-i spuse:

― S-au văzut.

― Cine? întrebă eminenţa sa.

― Ea şi el.

― Regina şi ducele? întrebă Richeliu.

― Da.

― Unde asta?

― La Luvru.

― Eşti sigur?

― Cît se poate de sigur.

― De unde ştii?

― De la doamna de Lannoy care, după cum ştiţi, este întru totul credincioasă eminenţei voastre.

― Şi de ce n-a spus numaidecît?

― Fie din întîmplare, fie din temere, regina a trimis pe doamna de Surgis să doarmă în camera ei şi a păzit-o toată ziua.

― Bine, sîntem învinşi. Dar lasă că ne mai răfuim noi!

― Vă voi ajuta din toată inima, monseniore, fiţi pe pace!

― Cum s-au petrecut lucrurile?

― La douăsprezece şi jumătate noaptea regina era cu însoţitoarele ei.

― Unde?

― În dormitor.

― Bine.

― Cînd, iată că i se aduce o batistă din partea femeii cu rufăria...

― Pe urmă?

― Deodată regina, a părut foarte tulburată şi cu tot fardul care-i acoperea faţa, a pălit.

― Pe urmă, pe urmă!

― S-a ridicat în picioare şi cu vocea schimbată a spus: "Doamnelor, aşteptaţi-mă zece minute, şi mă întorc". A deschis apoi uşa iatacului şi a ieşit.

― De ce n-a venit doamna de Lannoy chiar atunci ca să te înştiinţeze?

― Nu era încă nimic sigur; de altfel, regina spusese: "Doamnelor, aşteptaţi-mă", şi n-ar fi îndrăznit să iasă din cuvîntul reginei.

― Cît timp a lipsit regina din cameră?

― Trei sferturi de oră.

― Nici una din doamnele de onoare n-o însoţea?

― Numai dona Estefana.

― După aceea s-a întors?

― Da, dar ca să ia o casetă de lemn de trandafir cu iniţialele ei şi ca să plece iarăşi.

― Cînd s-a întors, a adus înapoi caseta?

― Nu.

― Doamna de Lannoy ştie ce se află în caseta aceea?

― Da, eghileţii{15} în diamante pe care maiestatea sa i-a dăruit reginei.

― Va să zică s-a întors fără casetă?

― Da.

― Şi doamna de Lannoy crede că regina i-a dat lui Buckingham!

― E chiar convinsă.

― Cum aşa?

― În cursul zilei, doamna de Lannoy, în calitatea ei de doamna care are în grijă îmbrăcămintea reginei, a căutat caseta şi, negăsind-o, a făcut pe îngrijorata şi în cele din urmă a întrebat-o pe regină dacă nu ştie unde e caseta.

― Şi atunci regina...

― Regina s-a făcut roşie ca focul şi a răspuns că-şi stricase în ajun unul din ciucuri şi l-a trimis giuvaergiului să-l dreagă.

― Să treacă cineva pe acolo ca să ne încredinţăm dacă e sau nu adevărat.

― Am trecut eu.

― Ce zice giuvaergiul?

― Giuvaergiul n-are habar.

― Bine! Bine! Rochefort, totul nu-i încă pierdut; ba poate... poate că e chiar mai bine aşa!

― Şi ceea ce nu pun la îndoială e că geniul eminenţei voastre...

― Va şti să îndrepte gugumăniile slujitorului său, nu-i aşa?

― E tocmai ceea ce aş fi spus şi eu dacă eminenţa voastră m-ar fi lăsat să sfîrşesc.

― Acum ştii unde se ascundeau ducesa de Chevreuse şi ducele de Buckingham?

― Nu, monseniore, în privinţa asta oamenii mei n-au putut să-mi spună nimic sigur.

― Uite că eu ştiu.

― Dumneavoastră, monseniore?

― Da, sau măcar bănuiesc. Unul stătea pe strada Vaugirard nr. 25, iar celălalt pe strada La Harpe nr. 75.

― Doreşte eminenţa voastră să trimit să-i aresteze pe amîndoi?

― Ar fi prea tîrziu, trebuie să fi plecat.

― Totuşi, am putea cerceta.

― Ia zece oameni din garda mea şi să scotocească amîndouă casele.

― Alerg, monseniore.

Rochefort ieşi ca un vîrtej.

Rămas singur, cardinalul stătu o clipă pe gânduri apoi sună a treia oară.

Acelaşi ofiţer se ivi iarăşi.

― Să intre arestatul, porunci cardinalul.

Jupîn Bonacieux fu adus din nou şi la un semn al cardinalului ofiţerul se retrase.

― M-ai înşelat, spuse cu asprime cardinalul.

― Eu? ― strigă Bonacieux, ― eu să înşel pe eminenţa voastră!

― Soţia dumitale cînd se ducea în strada Vaugirard şi în strada La Harpe, nu se ducea la negustori de pînzeturi.

― Dar atunci, la cine se ducea, Doamne sfinte?

― Se ducea la ducesa de Chevreuse şi la ducele de Buckingham.

― Aşa e, ― zise Bonacieux, ― căutînd să-şi adune amintirile; da, chiar aşa. Eminenţa voastră are dreptate. Eu i-am spus de multe ori nevesti-mi că-i de mirare ca nişte negustori de pînză să stea în asemenea case, în case fără firme, şi de fiecare dată ea se pornea pe rîs. Vai, monseniore, ― urmă Bonacieux, aruncîndu-se la picioarele eminenţei, ― vai, cum se vede că sînteţi cardinalul, marele cardinal, omul de geniu pe care toată lumea îl ridică în slăvi!

Oricît de ieftină era această izbîndă asupra unui om de rînd ca Bonacieux, totuşi cardinalul se bucură o clipă; şi numaidecît, la un nou gînd ce-i răsări în minte, pe buze îi flutură un surîs; întinse negustorului mîna, spunîndu-i:

― Ridică-te, prietene, eşti un om de treabă!

― Cardinalul mi-a întins mîna, am atins mîna marelui om! ― strigă Bonacieux, ― înălţimea sa mi-a spus "prietene"'!

― Da, prietene, da, ― urmă cardinalul, cu acel glas părintesc pe care şi-l potrivea uneori, dar care nu putea păcăli decît pe cei care nu-l cunoşteau, ― şi fiindcă ai fost bănuit pe nedrept, uite, ţi se cuvine o despăgubire. Ia punga asta cu o sută de pistoli, şi iartă-mă.

― Să vă iert eu, monseniore! zise Bonacieux, codindu-se să ia punga, de teamă că aşa-zisul dar să nu fie decît o glumă. Aveţi tot dreptul să porunciţi arestarea mea, aveţi dreptul să puneţi să mă schinguiască, aveţi dreptul să mă trimiteţi la spînzurătoare: sînteţi stăpînul şi nici n-aş fi putut crîcni măcar. Să vă iert eu pe dumneavoastră, monseniore! Vai, dar cum vă puteţi gîndi la aşa ceva!

― Ah! dragă domnule Bonacieux, ştii să fii mărinimos, îmi dau seama şi-ţi mulţumesc. Atunci vei lua punga şi vei pleca nu prea nemulţumit de aici, nu-i aşa?

― Plec fericit, monseniore!

― Adio deci, sau mai curînd, la revedere, căci sper să ne mai vedem.

― De cîte ori veţi dori, monseniore, sînt la ordinele eminenţei voastre.

― O să fie destul de des, fii pe pace; m-a încîntat nespus convorbirea cu dumneata.

― Vai monseniore!

― La revedere, domnule Bonacieux, la revedere.

Cardinalul îi făcu un semn cu mîna, la care Bonacieux răspunse cu o plecăciune pînă la pămînt; apoi ieşi de-a-ndăratelea şi cînd ajunse în anticameră, cardinalul îl auzi ţipînd cît îl ţinea gura: Trăiască monseniorul! Trăiască eminenţa sa! Trăiască marele cardinal! Prelatul ascultă zîmbind această gălăgioasă trîmbiţare a unor simţăminte înflăcărate, apoi cînd strigătele lui Bonacieux se pierdură în depărtare, murmură:

― Bine, iată un om care de aci încolo îşi va da viaţa pentru mine.

Şi cardinalul începu să cerceteze cu mare încordare harta oraşului La Rochelle, care, după cum am mai spus, se afla întinsă pe biroul lui; însemna cu un creion linia pe unde trebuia să treacă peste optsprezece luni faimosul dig ce avea să închidă portul cetăţii asediate.

În vreme ce stătea adîncit în planurile lui strategice, uşa se deschise şi intră Rochefort.

― Ei, cum e? întrebă repede cardinalul, ridicîndu-se cu o grabă ce dovedea cît de însemnată era pentru el însărcinarea încredinţată contelui.

― Iată cum e, ― răspunse acesta, ― în casele amintite de eminenţa voastră, au locuit într-adevăr o tînără de douăzeci şi şase, douăzeci şi şapte de ani şi un bărbat de treizeci şi cinci-patruzeci de ani, cea dintîi patru zile şi al doilea cinci zile, dar femeia a plecat astă-noapte, iar bărbatul azi de-dimineaţă.

― Ei erau! ― strigă cardinalul privind pendula, ― acum însă, e prea tîrziu să trimitem după ei; ducesa e la Tours, şi ducele la Boulogne. O să le luăm urma la Londra.

― Care e porunca eminenţei voastre?

― Nici un cuvînt despre ce s-a petrecut; regina să rămînă la adăpost de orice, să n-aibă habar că-i cunoaştem taina; să creadă că sîntem pe urmele unei uneltiri oarecare. Trimite-mi pe ministrul justiţiei, pe Séguier.

― Şi cu omul acela ce-a făcut eminenţa voastră?

― Cu care om? întrebă cardinalul.

― Cu acel Bonacieux?

― Am făcut din el tot ce se putea face. De azi înainte îşi va iscodi soţia.

Contele de Rochefort se înclină în semn de admiraţie pentru neîntrecuta înţelepciune a stăpînului şi se retrase.

Rămas singur, cardinalul se aşeză iarăşi, scrise o scrisoare pe care o pecetlui cu sigilul său personal; apoi sună. Ofiţerul pătrunse în cameră, pentru a patra oară.

― Să vină Vitray, ― porunci el, ― şi spune-i să se pregătească de drum.

Peste cîteva clipe, bărbatul care fusese chemat se şi înfăţişă, gata de călătorie, cu cizme şi pinteni.

― Vitray, ― îi spuse cardinalul, ― vei pleca numaidecît la Londra. Nu te vei opri deloc în drum; scrisoarea asta e pentru Milady, şi i-o vei da în mînă. Uite un bon de două sute de pistoli; treci pe la vistiernicul meu şi încasează-l. Vei mai primi tot pe atîta dacă te întorci în şase zile şi-ţi duci la bun sfîrşit însărcinarea.

Trimisul cardinalului se înclină fără a scoate o vorbă, luă scrisoarea, bonul de două sute de pistoli şi ieşi.

Iată cuprinsul scrisorii;

"Milady,

Luaţi parte la primul bal la care va fi de faţă ducele de Buckingham. El va purta la haină doisprezece eghileţi în diamante; apropiaţi-vă de el şi tăiaţi doi eghileţi.

De îndată ce aceste giuvaiere vor fi în stăpînirea dumneavoastră, daţi-mi de ştire".

Capitolul XV

MAGISTRAŢI ŞI MILITARI

A doua zi după aceste întîmplări, văzînd că Athos nu e nicăieri, d'Artagnan şi Porthos îi aduseră la cunoştinţă domnului de Tréville dispariţia prietenului.

Cît priveşte pe Aramis, el ceruse o învoire de cinci zile şi mergea zvonul că se află la Rouen, pentru treburi familiare.

Domnul de Tréville era părintele ostaşilor lui. Cel mai neînsemnat şi mai necunoscut dintre ei, dacă purta uniforma de muşchetar, putea fi sigur de ajutorul şi de sprijinul căpitanului, ca şi cum ar fi fost propriul său frate.

Se duse deci, numaidecît, la procurorul general. Chemat în grabă, ofiţerul care comanda corpul de gardă de la Croix-Rouge lămuri că deocamdată Athos se afla găzduit la închisoarea de la Fort-l'Evêque.

Athos trecuse prin toate încercările la care am văzut că fusese supus şi Bonacieux.

Cunoaştem scena confruntării dintre cei doi deţinuţi. Athos, care pînă atunci tăcuse chitic, de teamă ca d'Artagnan, hărţuit la rîndul lui, să nu fi avut răgazul trebuincios, mărturisi din clipa aceea că numele lui e Athos şi nu d'Artagnan.

Adăugă că nu cunoaşte nici pe domnul, nici pe doamna Bonacieux, că nu vorbise niciodată nici cu unul, nici cu celălalt; că venise cam pe la zece seara la prietenul lui domnul d'Artagnan, şi că pînă atunci fusese la domnul de Tréville, unde luase masa de seară; douăzeci de oaspeţi, adăugă el, pot să aducă mărturie, şi dădu numele mai multor gentilomi de seamă, printre care domnul duce de La Tremouille.

Al doilea comisar rămase tot atît de uluit ca şi primul faţă de declaraţia simplă şi hotărîtă a acestui muşchetar, pe care ar fi fost bucuros să se răzbune aşa cum le place atît de mult magistraţilor de cîte ori le cad în mînă militari; dar numele domnului de Tréville şi al domnului duce de La Trémouille îndemnau la chibzuială.

Athos a fost trimis de asemenea acasă, la cardinal, dar, din nefericire, cardinalul se afla la palatul Luvru, la suveran.

Tocmai atunci domnul de Tréville, care părăsise pe procurorul general şi pe comandantul închisorii Fort-l'Evêque fără să-i fi putut găsi pe Athos, sosi şi el ia maiestatea sa.

Fiind căpitan al muşchetarilor, domnul de Tréville putea intra la rege oricînd.

Se ştie ce bănuieli avea regele împotriva reginei, bănuieli pe care cardinalul le ţinea mereu treze; cînd era vorba de intrigă, acesta se ferea mai mult de femei decît de bărbaţi. Una din pricinile de seamă ale acestor bănuieli era mai ales prietenia Anei de Austria pentru doamna de Chevreuse. Aceste două femei îl nelinişteau mai mult decît războaiele cu spaniolii, mai mult decît neînţelegerile cu Anglia sau greutăţile financiare prin care trecea Franţa la ochii şi în sufletul lui, doamna de Chevreuse slujea pe regină nu numai în ticluielile politice, dar, şi aceasta îl chinuia mai mult încă, şi în cele de dragoste.

La primele cuvinte rostite de cardinal despre doamna de Chevreuse, pe care toţi o credeau la Tours, în surghiun, dar care venise la Paris şi vreme de cinci zile cît rămăsese în oraş, poliţia îi pierduse urma, regele îşi ieşi din fire. Plin de toane şi necredincios, regele ţinea să fie poreclit Ludovic cel Drept şi Ludovic cel Cast. Posteritatea va înţelege cu greu această fire, pe care istoria o tălmăceşte numai prin fapte şi niciodată prin înlănţuiri de judecată.

Cînd cardinalul adăugă că nu numai doamna de Chevreuse venise la Paris, dar că regina avea iarăşi legături cu ea printr-una din acele întocmiri misterioase care pe atunci se numea o cabală, cînd destăinui regelui că el, cardinalul, era tocmai gata să descurce iţele încîlcite ale urzelilor, dar din nefericire tocmai cînd trimisa reginei pe lîngă surghiunită putea fi prinsă asupra faptului, împreună cu toate dovezile, un muşchetar îndrăznise să curme cursul justiţiei, năpustindu-se cu spada în mînă asupra unor vrednici slujitori ai legii, care primiseră sarcina să cerceteze nepărtinitor toată chestiunea numai pentru a o aduce regelui la cunoştinţă, Ludovic al XlII-lea nu se mai putu stăpîni; făcu un pas înspre apartamentul reginei, pradă acele cumplite mînii mute care, cînd îl năpădea, împingea acest suveran la cea mai crîncenă cruzime.

Şi totuşi cardinalul nu pomenise încă nici un cuvînt despre ducele de Buckingham.

Tocmai atunci intră şi domnul de Tréville, rece, cuviincios, într-o ţinută fără cusur.

Prezenţa cardinalului şi chipul tulburat al regelui îl făcură pe domnul de Tréville să bănuiască ceea ce se petrecuse. Şi se simţi deodată la fel de tare ca Samson în faţa Filistenilor.

Ludovic al XlII-lea pusese tocmai mîna pe clanţa uşii; la zgomotul ce-l făcuse domnul de Tréville intrînd, se întoarse.

― Vii la vreme, domnule, ― îi spuse regele, care nu se putea preface atunci cînd îşi ieşea din fire, ― frumoase lucruri aflu despre muşchetarii dumitale.

― Şi eu, ― răspunse cu răceală domnul de Tréville, ― am venit să destăinuiesc maiestăţii voastre lucruri frumoase despre magistraţii săi.

― Poftim? întrebă regele dispreţuitor.

― Am cinstea să aduc la cunoştinţă maiestăţii voastre,― urmă Tréville pe acelaşi ton, ― că o liotă de procurori, de comisari şi de poliţişti, oameni poate vrednici de stimă, dar pe cît se pare grozav de înverşunaţi împotriva uniformei militare, şi-au îngăduit să aresteze într-o casă, apoi să tîrască în plină stradă şi să arunce în închisoarea de la Fort-l'Eveque, şi toate astea pe temeiul unui ordin pe care n-au vrut să mi-l arate, pe unul dintre muşchetarii mei, sau mai curînd ai voştri, sire, cu o purtare fără de pată, şi o reputaţie aproape ilustră şi pe care maiestatea voastră chiar îl preţuieşte: e domnul Athos!

― Athos, ― zise regele mecanic, ― da, într-adevăr, cunosc numele ăsta.

― Să binevoiască maiestatea voastră să şi-l amintească: domnul Athos este muşchetarul care în duelul acela de pomină a avut nenorocirea să rănească greu pe domnul de Cahusac. Şi pentru că veni vorba, monseniore,― urmă de Tréville, întorcîndu-se spre cardinal, ― domnul de Cahusac e pe deplin însănătoşit, nu-i aşa?

― Mulţumesc, răspunse cardinalul, muşcîndu-şi buzele de mînie.

― Domnul Athos se dusese deci să vadă pe unul din prietenii lui, care lipsea atunci de acasă, ― urmă domnul de Tréville, ― un tînăjr bearnez, cadet în compania domnului des Essarts din gărzile maiestăţii sale; dar abia apucase să intre în camera prietenului şi să ia o carte ca să-l

 aştepte, că un cîrd întreg de zbiri şi de soldaţi, amestecaţi de-a valma, au luat casa cu asalt şi au spart mai multe uşi...

Cardinalul făcu regelui un semn cu mîna vrînd să-i spună: "Ştiţi, era pentru chestiunea despre care v-am vorbit".

― Cunoaştem toate astea, ― răspunse regele, ― au fost făcute în folosul nostru.

― Atunci, ― urmă Tréville, ― tot în folosul majestăţii voastre au arestat pe unul dintre muşchetarii mei, nevinovat, l-au pus între două străji ca pe-un tîlhar şi l-au plimbat prin mijlocul unei gloate obraznice pe acest bărbat care şi-a vărsat sîngele pentru maiestatea voastră şi care este gata să şi-l mai verse şi de azi înainte?

― Cum se poate! ― murmură regele mişcat, ― lucrurile s-au petrecut aşa cum spui?

― Domnul de Tréville nu spune, ― adăugă cardinalul cu cel mai deplin sînge rece, ― că acest nevinovat, acest bărbat atît de ales îşi înfipsese spada cu un ceas mai devreme în patru comisari instructori, delegaţi de mine să ancheteze o chestiune de cea mai mare însemnătate.

― Desfid pe eminenţa voastră să-şi dovedească spusele, ― se împotrivi domnul de Tréville, cu o sinceritate de gascon neaoş şi cu o asprime de militar, ― căci, cu un ceas mai devreme domnul Athos care, trebuie să destăinuiesc maiestăţii voastre, e de neam mare, îmi făcea cinstea să discute în salonul locuinţei mele cu ducele de la Trémouille si cu contele de Châlus, care luaseră masa la mine.

Regele îl privi pe cardinal.

― Un proces-verbal stă mărturie, ― răspunse cu glas tare cardinalul, la întrebarea mută a regelui, ― nenorociţii aceia au întocmit unul pe care mi-am luat îngăduinţa să-l înmînez maiestăţii voastre.

― Un proces-verbal al magistraţilor face mai mult de-cît cuvîntul de cinste al unor militari? întrebă mîndru Tréville.

― Haide, haide, Tréville, încetează odată, îi spuse regele.

― Dacă eminenţa sa are unele bănuieli cu privire la vreunul din muşchetarii mei, ― urmă Tréville, ― justiţia domnului cardinal este destul de cunoscută ca să cer chiar eu o anchetă.

― În casa unde a avut loc această descindere a justiţiei, ― urmă cardinalul cu acelaşi sînge rece, ― locuieşte, mi se pare, un bearnez, prieten cu muşchetarul.

― Eminenţa voastră doreşte să vorbeaescă de domnul d'Artagnan.

― Vreau să vorbesc despre un tînăr pe care-l ocrotiţi, domnule de Tréville.

― Da, emineţa voastră, aşa şi este.

― Nu-l bănuieşti oare pe acest tînăr de a fi dat sfaturi rele...

― Domnului Athos? unui om care are de două ori vîrsta lui? ― întrerupse domnul de Tréville, ― nu monseniore, de altfel, domnul d'Artagnan a petrecut seara la mine acasă.

― Ciudat lucru, se miră cardinalul, toată lumea a petrecut seara la dumneata?

― Oare eminenţa sa pune la îndoială cuvîntul meu? întrebă Tréville, stacojiu de mînie pînă în vîrful urechilor.

― Nu, ferească sfîntul!― zise cardinalul, ― o întrebare numai: la ce oră a fost la dumneata?

― Pot să răspund lămurit eminenţei voastre, că atunci cînd a intrat la mine, am văzut că pendula arăta nouă şi jumătate, deşi aş fi crezut că era mai tîrziu.

― Şi la ce oră a plecat de la dumneata?

― La zece şi jumătate, cu un ceas după cele întîmplate.

― Totuşi, ― răspunse cardinalul care nu punea o clipă la îndoială buna credinţă a lui Tréville, dar care simţea că victoria îi scapă din mîini, ― totuşi, domnul Athos a fost găsit în casa aceea de pe strada Groparilor.

― Şi de cînd un prieten nu are voie să se ducă la prietenul lui? Adică un muşchetar din compania mea n-are voie să aibă legături frăţeşti cu un ostaş din compania domnului des Essarts?

― Nu atunci cînd casa unde se înfrăţeşte cu acest prieten dă de bănuit.

― Aşa e, Tréville, casa aceea e cam deocheată, ― încuviinţă regele, ― poate că nu ştiai?

― Într-adevăr, sire, nu ştiam aşa ceva. La urma urmelor, casa poate da de bănuit de sus pînă jos, dar tăgăduiesc că ar avea ceva necurat în partea locuită de domnul d'Artagnan; căci pot să spun cu tărie, sire, că, aşa cum l-am auzit vorbind, nu se află pe lume slujitor mai credincios maiestăţii sale şi admirator mai înflăcărat al domnului cardinal, ca el.

― Nu e vorba de acel d'Artagnan care l-a rănit într-o zi pe Jussac în întîlnirea aceea nefericită din preajma mînăstirii Carmes-Déchausses? întrebă regele uitîndu-se la cardinal care se înroşi de ciudă.

― Şi a doua zi pe Bernajoux. Da, sire, da, chiar aşa, maiestatea voastră ţine bine minte.

― Atunci ce hotărîm? întrebă regele.

― Aceasta priveşte pe maiestatea voastră mai mult decît pe mine, răspunse cardinalul. Eu aş stărui asupra vinovăţiei.

― Şi eu o tăgăduiesc, se împotrivi Tréville. Dar maiestatea sa are judecători şi aceşti judecători vor hotărî.

― Aşa e, ― încuviinţă regele, ― să dăm pricina pe mîna judecătorilor, treaba lor e să judece şi vor judeca.

― Numai că, ― adăugă Tréville, ― e păcat ca în vremile noastre nefericite, viaţa cea mai curată, virtutea cea mai netăgăduită, să nu-l scutească pe un om de ocară şi de prigoană. Şi vă pot încredinţa că armata nu va fi prea mulţumită, să ştie că poate oricînd pătimi de pe urma unor urzeli de-ale poliţiei.

Cuvîntul era nechibzuit, dar Tréville îi dăduse drumul cu bună ştiinţă. Aştepta o explozie, căci odată aprins fitilul, focul luminează.

― Urzeli de-ale poliţiei! ― strigă regele, agăţîndu-se de cuvintele domnului de Tréville, ― urzeli de-ale poliţiei! Dar ce ştii dumneata în privinţa asta, domnule? Vezi de muşchetarii dumitale şi nu mai îmi bate mie capul. Cine te-ar auzi ar crede că dacă, Doamne fereşte, e arestat un muşchetar, atunci toată Franţa e în primejdie. Ce atîta larmă pentru un muşchetar! O să pun să aresteze zece nu unul, ei drăcia Dracului! O sută chiar toată compania... şi nu vreau să crîcnească nimeni.

― Dacă muşchetarii sînt bănuiţi de maiestatea voastră, ― începu Tréville, ― muşchetarii sînt vinovaţi; de aceea, sire, sînt gata să vă înapoiez spada mea, căci după ce i-a învinuit pe ostaşii mei, nu mă îndoiesc că domnul cardinal va sfîrşi prin a mă învinui şi pe mine; aşa că e mai bine să mă predau, pentru a fi alături de domnul Athos, care se află arestat şi de domnul d'Artagnan, care desigur, va fi şi el arestat în curînd.

― Cap de gascon, n-o sfîrşeşti odată? îl opri regele.

― Sire, ― răspunse Tréville fără să-şi domolească glasul, ― porunciţi să-mi fie dat îndărăt muşchetarul sau să fie judecat.

― Va fi judecat, întări cardinalul.

― Cu atît mai bine, căci atunci voi cere maiestăţii sale îngăduinţa să-i fiu chiar eu apărător.

Regele se temu de o izbucnire.

― Dacă eminenţa sa, ― spuse el, ― nu are nimic împotrivă...

Cardinalul pricepu ce urmărea regele şi i-o luă înainte:

― Iertaţi-mă, ― spuse el, ― dar dacă maiestatea voastră crede că judec părtinitor, atunci eu, mă retrag.

― Ascultă, ― zise regele, ― poţi să juri pe amintirea tatălui meu că domnul Athos se afla la dumneata în timpul isprăvii şi că n-a avut nici un amestec?

― Jur pe gloriosul vostru tată şi jur pe voi, sire, care sînteţi tot ce iubesc şi slăvesc mai mult pe lume!

― Gîndiţi-vă bine, sire, ― interveni cardinalul, ― dacă-i dăm drumul arestatului, nu mai putem descoperi adevărul.

― Domnul Athos va fi gata să răspundă ori de cîte ori magistraţii vor găsi de cuviinţă să-l cerceteze, ― stărui domnul de Tréville, ― nu va dezerta, domnule cardinal, fiţi pe pace, răspund eu pentru el.

― Aşa e, nu va dezerta, întări regele. O să-l găsească oricînd, după cum spune şi domnul de Tréville. De altfel, ― adăugă el, cu glas scăzut şi privind rugător spre eminenţa sa, ― să nu le răpim încrederea; e o politică bună.

Această politică a lui Ludovic al XIII-lea îl făcu pe Richelieu să zîmbească.

― Porunciţi, sire, ― încuviinţă cardinalul, ― aveţi dreptul de a graţia.

― Dreptul de graţiere nu priveşte decît pe vinovaţi, ― lămuri Tréville, care nu voia să se dea învins, ― iar muşchetarul meu e nevinovat, aşa că nu de iertare e vorba, sire, ci numai de dreptate.

― Şi spui că e la Fort-l'Evêque? întrebă regele.

― Da, sire, ţinut la secret, într-o celulă, ca un criminal de rînd.

― Drace! Drace! murmură regele, ce-i de făcut?

― Iscăliţi ordinul de punere în libertate şi va fi de ajuns, ― spuse cardinalul, ― eu cred, la fel ca maiestatea voastră, că ne putem bizui din plin pe cuvîntul domnului de Tréville.

Acesta se înclină respectuos, cu o bucurie în care intra şi oarecare teamă; i-ar fi plăcut mai mult o împotrivire îndîrjită din partea cardinalului decît acea neaşteptată încuviinţare.

Regele iscăli ordinul de punere în libertate, iar Tréville îl luă fără a mai pierde vremea.

Cînd să iasă, cardinalul îi surîse prietenos şi spuse regelui:

― Ce deplină înţelegere domneşte, sire, între căpetenii şi soldaţi, în rîndurile muşchetarilor regali! Iată ceva care foloseşte în slujbă şi face cinste tuturor.

"Cine ştie ce festă vrea să îmi mai joace, ― îşi spunea Tréville, ― nu scapi cu una cu două din gheara unui om ca el. Dar să ne grăbim, căci regele poate oricînd să se răzgîndească şi, la urma urmelor, e mai greu să bagi iar la Bastilia sau la Fort-l'Evêque pe cineva care a scăpat de acolo decît să ţii închis pe unul care n-a ieşi încă."

Domnul de Tréville pătrunse biruitor la Fort-l'Evêque, unde slobozi pe muşchetarul rămas la fel de liniştit şi de nepăsător ca totdeauna.

Cum îl văzuse pe d'Artagnan, îi spuse:

― Ai scăpat ieftin de tot; asta-i plata pentru lovitura de spadă a lui Jussac. Mai rămîne a lui Bernajoux, dar nu te culca pe-o ureche.

De altminteri, domnul de Tréville avea dreptate să se ferească de cardinal, la gîndul că socoteala nu era încă încheiată, căci îndată ce căpitanul muşchetarilor închisese uşa, eminenţa sa îi strecură regelui:

― Şi acum, cînd am rămas doar noi doi, o să putem vorbi cum se cuvine, dacă maiestatea voastră îngăduie. Sire, domnul de Buckingham a fost vreme de cinci zile la Paris şi n-a plecat decît azi dimineaţă.

Capitolul XVI

DOMNUL SEGUIER, MINISTRUL JUSTIŢIEI{16}, CAUTĂ DE ZOR CLOPOŢELUL, DORIND SĂ SUNE CA ODINIOARĂ

Este cu neputinţă să-şi închipuie cineva tulburarea lui Ludovic al XIII-lea la auzul acestor cuvinte. Cînd îl văz schimbînd feţe-feţe, cardinalul îşi dădu seama că dintr-o singură lovitură cîştigase din nou terenul pe care-l pierduse.

― Domnul de Buckingham la Paris? ― se răsti el, ― şi ce să facă aici?

― Fără doar şi poate să uneltească cu duşmanii maiestăţii voastre, hughenoţii şi spaniolii.

― Nu, mii de draci! Nu! A venit să uneltească împotriva onoarei mele împreună cu doamna de Chevreuse, cu doamna de Longueville şi cu tot neamul Conde!

― Vai, sire! Se poate! Regina este prea înţeleaptă şi mai ales iubeşte prea mult pe maiestatea voastră.

― Femeia e slabă din fire, domnule cardinal, ― spuse regele, ― şi cît priveşte marea ei dragoste pentru mine, ştiu eu ce ştiu despre dragostea asta!

― Eu stăruiesc totuşi să cred, ― urmă cardinalul ― că ducele de Buckingham a venit la Paris numai cu scop politic.

― În schimb eu sînt încredinţat, domnule cardinal, că a venit pentru altceva; iar dacă regina e vinovată, vai şi amar de ea!

― De altfel, ― adăugă cardinalul, ― oricît mi-ar fi de silă să-mi opresc mintea asupra unei astfel de mişelii, maiestatea voastră mă pune pe gînduri; doamna de Lannoy cu care, din porunca maiestăţii voastre, am stat adesea de vorbă, mi-a spus azi dimineaţă că ieri noapte maiestatea sa a vegheat pînă tîrziu, că toată dimineaţa a plîns, şi că peste zi a scris toată vremea.

― Vezi, ― făcu regele, ― sigur că lui i-a scris. Cardinale, ţin să am hîrtiile reginei.

― Dar cum să le luăm, sire? Socot că nici eu nici maiestatea voastră nu ne putem încumeta la aşa ceva.

― Dar cum s-a făcut cu soţia mareşalului d'Ancre? ― se răsti regele în culmea mîniei, ― i-au scotocit sertarele şi la urmă au căutat-o şi pe ea.

― Mareşala d'Ancre nu era decît mareşala d'Ancre, o aventurieră din Florenţa, sire, şi nimic mai mult; pe cîtă vreme augusta voastră soţie este Ana de Austria, regina Franţei, adică una din cele mai slăvite crăiese ale lumii.

― Cu atît mai vinovată e, domnule duce! Cu atît şi-a nesocotit mai tare înaltul rang ce-l poartă, cu atît a coborît mai jos. Dealtminteri, de multă vreme m-am hotărît eu să curm odată pentru totdeauna dedesubturile astea politice şi amoroase. Mai are lîngă ea şi pe unul. La Porte...

― Pe care eu îl socotesc tartorul în toate astea, da, o mărturisesc. Întări cardinalul.

― Va să zică, bănuieşti ca şi mine, că mă înşeală? întrebă regele.

― Cred şi spun încă odată maiestăţii voastre, că regina unelteşte împotriva puterii regelui său, dar n-am spus şi împotriva cinstei sale.

― Şi eu îţi spun că unelteşte împotriva amîndurora: îţi spun că nu mă iubeşte, şi că iubeşte pe altul; îţi spun eu că-l iubeşte pe acel nemernic de Buckingham! De ce n-ai pus să-l aresteze pe cînd era la Paris?

― Să-l aresteze pe duce! Să-l aresteze pe primul ministrul al regelui Carol I! Vă gîndiţi ce-ar însemna asta, sire? Ce vîlvă! Chiar dacă bănuielile maiestăţii voastre ar avea oarecare temei, lucru de care eu tot mă îndoiesc, dar ce trăsnet ar fi, ce zarvă îngrozitoare!

― De vreme ce-şi primejduia viaţa ca un derbedeu şi ca un pungaş, trebuia...

Ludovic al XlII-lea se opri deodată, înspăimîntat de ce era să scape, în vreme ce Richelieu, lungindu-şi gîtul, aştepta în zadar cuvîntul încremenit pe buzele regelui.

― Trebuia?

― Nimic, ― îngăimă regele, ― nimic. Dar cît a stat la Paris, cred că nu l-aţi pierdut din ochi.

― Nu, sire.

― Şi unde locuia?

― În strada La Harpe nr. 75.

― Unde vine asta?

― Înspre Luxemburg.

― Eşti sigur că regina şi ducele nu s-au văzut?

― O cred pe regină prea credincioasă îndatoririlor ei, sire.

― Dar şi-au scris; lui i-a scris regina ieri, toată ziua; domnule duce, vreau să am neapărat scrisorile!

― Sire, totuşi...

― Le vreau, domnule duce, cu orice preţ!

― Îmi îngădui să atrag atenţia maiestăţii voastre...

― Nu cumva mă trădezi şi dumneata, domnule cardinal, de te împotriveşti mereu voinţei mele! Te-ai înţeles şi dumneata cu spaniolul, cu englezul, cu doamna de Chevreuse şi cu regina?

― Sire, ― răspunse oftînd cardinalul, ― mă credeam la adăpost de atare bănuială.

― M-ai auzit, domnule cardinal: vreau scrisorile!

― N-ar fi decît un singur mijloc.

― Care?

― Să se încredinţeze această sarcină domnului Séguier, ministrul justiţiei. Chestiunea se potriveşte întru totul cu îndatoririle slujbei lui.

― Atunci să se ducă numaidecît să-l cheme.

― Trebuie să fie acasă la mine, sire, îl poftisem tocmai să vină, şi cînd am plecat spre Luvru i-am lăsat vorbă să mă aştepte.

― Să-l cheme chiar acum.

― Poruncile maiestăţii voastre vor fi îndeplinite; dar...

― Dar ce?

― Poate că regina nu se va supune.

― Poruncilor mele?

― Da, dacă nu ştie că aceste porunci vin de la rege.

― Bine! Ca să nu se mai îndoiască, mă duc s-o înştiinţez chiar eu.

― Maiestatea voastră să nu uite că eu am făcut tot ce am putut ca să înlătur o vrajbă.

― Da, duce, ştiu că eşti foarte îngăduitor cu regina, poate chiar prea îngăduitor şi te înştiinţez că o să stăm de vorbă în privinţa asta.

― Oricînd va pofti maiestatea voastră; dar, voi fi totdeauna fericit şi mîndru, sire, să mă jertfesc pentru buna înţelegere pe care doresc s-o văd domnind între maiestatea voastră şi regina Franţei.

― Bine, cardinale, bine, dar pînă atunci, trimite după ministrul justiţiei; eu mă duc să vorbesc reginei..

Şi deschizînd o uşă, Ludovic al XIII-lea o luă de-a lungul unei săli ce ducea spre apartamentele Anei de Austria.

Regina se afla în mijlocul însoţitoarelor ei, doamna de Guitaut, doamna de Sabie, doamna de Montbazon şi doamna de Guémenée. Într-un ungher stătea camerista spaniolă, dona Estefana, cu care venise de la Madrid. Doamna de Guémennée citea o carte şi toată lumea asculta cu luare-aminte, afară de regina care ceruse dinadins această lectură, tocmai pentru a-şi putea urmări firul gîndurilor prefăcîndu-se că ascultă.

Aceste gînduri, oricît de poleite erau de ultimele licăriri ale iubirii, se dovedeau triste. Lipsită de încrederea soţului ei, urmărită de urgia cardinalului care nu-i putea ierta că nesocotise un simţămînt mai gingaş, Ana de Austria avea în faţa ochilor pilda reginei mame, hărţuită toată viaţa de aceeaşi ură, deşi Maria de Medicis ― dac-ar fi să dăm crezare cronicilor vremii ― începuse prin a dărui cardinalului dragostea pe care Ana de Austria a ocolit-o mereu; Ana de Austria văzuse căzînd în juru-i pe slujitorii ei cei mai credincioşi, pe prietenii cei mai dragi. Aidoma nefericiţilor sortiţi să fie piază-rea celor din preajmă, ea stîrnea nenorocul; prietenia ei era aducătoare de prigoană şi de urgie: doamna de Chevreuse şi doamna de Vernet erau surghiunite, iar La Porte nu ascundea stăpînei sale că se aştepta să fie ridicat în fiece clipă.

Pe cînd stătea astfel adîncită în gînduri grele şi întunecate, uşa camerei se deschise şi intră regele.

Doamna care citea, lăsă deodată cartea, celelalte doamne se ridicară în picioare şi se aşternu tăcere adîncă .

Cu aerul că nici nu le vede, regele se opri doar în faţa reginei şi-i spuse cu vocea schimbată:

― Domnul cancelar va veni să vă vadă, doamnă, şi să vă aducă la cunoştinţă unele hotărîri ale mele.

Nefericita regină, care era mereu ameninţată cu despărţirea, cu surghiunul şi chiar cu judecata, păli în ciuda sulimanului şi nu se putut împiedica să întrebe:

― Dar de ce să vină, sire? Ce lucruri să-mi spună domnul cancelar, pe care nu poate să le spună chiar maiestatea voastră?

Regele îşi întoarse spatele, fără a răspunde, şi aproape în aceeaşi clipă, domnul de Guitaut, căpitanul gărzilor, vesti sosirea cancelarului.

Cînd acesta se ivi în prag, regele ieşi printr-o altă uşă.

Cancelarul intră pe jumătate zîmbind, pe jumătate stingherit. Deoarece s-ar putea să-l mai întîlnim de-a lungul acestei povestiri, socotim că nu e rău ca cititorii nostru să-l cunoască mai îndeaproape.

Cancelarul acesta era hazliu din fire. Des Roches le Masle, canonic la Nôtre Dame, şi pe vremuri camerist al cardinalului, îl sprijinise pe lîngă eminenţa sa, ca fiind un om de încredere. Cardinalul urmă sfatul canonicului şi se nimeri bine.

Se povesteau, pe seama lui, tot felul de năzdrăvănii, printre care şi următoarea:

După o tinereţe furtunoasă, se aciuase într-o mînăstire pentru a-şi ispăşi măcar o bucată de vreme nebuniile vîrstei sale fragede.

Dar, trecînd pragul sfîntului lăcaş, sărmanul pocăit nu putuse închide atît de grabnic uşa încît patimile, de care fugea, să nu intre o dată cu el. Şi cum îi dădeau de furcă, stareţul mînăstirii căruia îi destăinuise năpasta, vrînd să-l izbăvească, atît cît îi stătea în putere, îl sfătuise să tragă de funia clopotului şi să sune pînă la cer, ca să alunge ispita Necuratului. Auzind larma vestitoare, călugării ar fi aflat că pe un frate îl încolţeau poftele şi cu toţii s-ar fi pus pe rugăciuni.

Viitorul cancelar socoti sfatul destul de nimerit. Căută deci izbăvirea prin nenumăratele rugăciuni făcute de călugări, dar Ucigă-l-toaca nu părăseşte uşor vizuina unde s-a cuibărit; cu cît se înmulţeau afuriseniile, cu atît se înteţeau şi ispitele, aşa că clopotul bălăngănea ziua şi noaptea, vestind apriga dorinţă de mîntuire a pocăitului. Călugării nu mai pridideau. Cît era ziulica de mare urcau şi coborau treptele care duceau la capelă. Noaptea, în afară de vecernie şi utrenie, mai erau siliţi să sară de vreo douăzeci de ori din pat, ca să bată mătănii pe lespezile chiliilor.

Nu se ştie dacă, pînă în cele din urmă, Necuratul a fost cel care s-a lăsat păgubaş sau călugării au obosit; dar neîndoielnic este că peste trei luni, pocăitul s-a întors la viaţa de mirean cu faima că de cînd e lumea lume, nu se pomenise făptură mai spurcată ca el.

Cînd a ieşit din mînăstire a intrat în magistratură; a fost numit preşedinte de secţie în locul unchiului său, s-a dat de partea cardinalului, dovadă că era ager la minte, a ajuns cancelar, a slujit cu rîvnă pe eminenţa sa în duşmănia lui împotriva reginei mame şi în setea de răzbunare împotriva Anei de Austria, a aţîţat pe judecători în afacerea Chalais, a sprijinit încercările domnului de Laffemas, mare maistru de vînătoare al Franţei, şi, în sfîrşit, împuternicit cu întreaga încredere a cardinalului, încredere atît de aprig cucerită, a ajuns să primească şi ciudata însărcinare în vederea căreia se înfăţişa acum reginei.

Cînd a intrat, regina mai era încă în picioare; dar cum îl zări, se şi aşeză în fotoliu, făcînd semn doamnelor de onoare să se aşeze şi ele pe perne şi pe scăunaşe. Apoi, Ana de Austria îl întrebă cu nespusă trufie:

― Ce doreşti, domnule, şi cu ce scop vii aici?

― Ce să fac, doamnă, în numele regelui şi cu tot respectul pe care am cinstea să vi-l port, o cercetare amănunţită în toate hîrtiile maiestăţii voastre.

― Cum! Domnule, să cercetezi hîrtiile mele... ale mele! Asta-i curată nemernicie!

― Vă rog să mă iertaţi, doamnă, dar în această împrejurare eu nu sînt decît o unealtă în slujba regelui. N-a fost chiar acum maiestatea sa aici şi nu v-a poftit să vă pregătiţi pentru venirea mea?

― Scotoceşte atunci, domnule; pe cît se pare, sînt o nelegiuită. Estefana, dă cheile de la mesele şi dulapurile mele.

Cancelarul căută pe deasupra prin sertare; ştia, fireşte, că nu acolo a ascuns regina scrisoarea însemnată ce scrisese peste zi.

După ce deschise şi închise la loc vreo douăzeci de ori dulapurile, cancelarul, nemaiavînd încotro, oricît de şovăielnic se simţea, nemaiavînd încotro, zicem, a trebuit să ajungă la ceea ce trebuia să facă, adică s-o caute chiar pe regină. Se îndreptă deci spre Ana de Austria şi încurcat, cu glasul în doi peri, îi spuse:

― Şi acum, mai rămîne de făcut cercetarea de căpetenie.

― Care? întrebă regina, nepricepînd sau mai curînd nevrînd să priceapă.

― Maiestatea sa e încredinţat că peste zi aţi scris o scrisoare; regele ştie că n-a fost încă trimisă. Această scrisoare nu se află nici în masa de scris, nici în scrinul dumneavoastră şi totuşi această scrisoare trebuie să fie undeva.

― Ai îndrăzni oare să atingi pe regina dumitale? întrebă Ana de Austria, ridicîndu-se cît era de înaltă şi pironind asupra cancelarului o privire aproape duşmănoasă.

― Sînt un supus credincios al regelui, doamnă, şi voi îndeplini toate poruncile maiestăţii sale.

― Aşa e! Adevărat, ― rosti Ana de Austria, ― spionii domnului cardinal l-au slujit cît se poate de bine; am scris azi o scrisoare, această scrisoare n-a plecat; e aici.

Şi regina duse în dreptul sînului, prea frumoasa-i mînă.

― Daţi-mi atunci scrisoarea, doamnă, stărui cancelarul.

― N-o voi da decît regelui, domnule, răspunse Ana.

― Dacă regele ar fi vrut să i-o înmînaţi, doamnă, v-ar fi cerut-o chiar el. Dar, vă spun încă o dată, mie mi-a încredinţat sarcina s-o cer şi dacă nu mi-o daţi...

― Atunci?

― Tot mie mi-a încredinţat sarcina s-o şi iau.

― Cum! Ce vrei să spui?

― Că ordinele primite îmi dau puteri nemărginite, doamnă, şi sînt îndreptăţit să caut hîrtia cu pricina chiar asupra persoanei maiestăţii voastre.

― Ce grozăvie! strigă regina.

― Vă rog, deci, doamnă, să-mi înlesniţi cercetarea,

― Purtarea asta e o constrîngere josnică; îţi dai seama, domnule?

― Regele porunceşte, doamnă, eu vă rog frumos să mă iertaţi.

― Nu voi îngădui aşa ceva, nu, nu, mai bine mor! strigă regina al cărei sînge trufaş de spaniolă şi de austriacă îi clocotea în vine.

Cancelarul se înclină pînă la pămînt apoi, cu hotărîrea neclintită de a nu da un singur pas îndărăt de la îndeplinirea sarcinii ce-i fusese încredinţată, şi la fel cum ar fi făcut, ajutorul unui călău în camera de tortură, el se apropie de regină, care izbucni deodată într-un plîns mînios.

După cum am mai spus, Ana de Austria era de o neasemuită frumuseţe. Misiunea lui Séguier se adeverea a fi oarecum gingaşă, dar în gelozia lui oarbă împotriva lui Buckingham, regele ajunsese să nu mai fie gelos pe nimeni altul.

Fără îndoială, în clipa aceea cancelarul şi-a holbat ochii după frînghia clopotului de pomină, dar negăsind-o, se hotărî şi întinse mîna spre locul unde regina mărturisise că se găsea scrisoarea.

Ana de Austria făcu un pas îndărăt; era atît de albă la faţă, de s-ar fi zis că se sfîrşeşte; ca să nu cadă, se sprijini cu mîna stîngă de o masă din spatele ei, iar cu dreapta scoase din sîn o hîrtie pe care i-o întinse ministrului de justiţiei.

― Poftim, domnule, ţine scrisoarea!. Îi spuse regina cu glasul întretăiat şi tremurător, ia-o şi scuteşte-mă de dezgustătoarea dumitale prezanţă.

Cancelarul, care la rîndul lui tremura şi el, din pricina unei tulburări lesne de închipuit, luă scrisoarea şi ieşi, cu ploconeli pînă la pămînt.

Abia se închisese uşa în urma lui şi regina se prăbuşi aproape fără cunoştinţă, în braţele însoţitoarelor ei.

Cancelarul aduse scrisoarea regelui fără să citească măcar un rînd. Regele o luă cu mîna tremurîndă. Căută adresa care lipsea şi, alb la faţă ca varul, desfăcu încet hîrtia; apoi, înţelegînd din primele cuvinte că este scrisă către regele Spaniei, o citi într-un suflet.

Era vorba de un întreg plan de luptă împotriva cardinalului. Regina îşi îndemna fratele ca, împreună cu împăratul Austriei, să se prefacă a porni cu război împotriva Franţei, ca urmare a jignirilor pricinuite de politica lui Richelieu, a cărui veşnică dorinţă era înjosirea casei de Austria; apoi de a cere în schimbul încheierii păcii, alungarea cardinalului; dar despre dragoste în toată scrisoarea nici un cuvînt.

Nespus de bucuros, regele întrebă dacă ducele mai era încă la Luvru. I se răspunse că eminenţa sa aşteaptă în camera de lucru ordinele maiestăţii sale.

Regele o şi porni într-acolo.

― Aşa e, duce ― îi spuse cardinalului, ― dumneata aveai dreptate, iar eu m-am înşelat; toată intriga e doar politică şi nici pomeneală de dragoste; poftim scrisoarea: în schimb, grozav te pomeneşte pe dumneata.

Cardinalul desfăcu scrisoarea şi o citi cu luare-aminte; apoi cînd ajunse la sfîrşit, o mai luă o dată de la început.

― Iată, maiestate, pînă unde ajung duşmanii mei; vă ameninţă cu două războaie dacă nu mă goniţi. În locul vostru, sire, m-aş lăsa înduplecat în faţa unor atît de puternice stăruinţe, iar în ceea ce mă priveşte, ar fi o adevărată fericire să pot părăsi treburile obşteşti.

― Ce tot spui acolo, duce?

― Spun, sire, că sănătatea mi se iroseşte în aceste lupte nesfîrşite şi în această muncă fără preget. Spun că cine ştie dacă aş mai putea îndura oboselile asediului cetăţii La Rochelle şi că ar fi mai bine să numiţi în locul meu pe domnul de Condé, sau pe domnul de Bassompierre sau, în sfîrşit, pe orice alt viteaz în stare să ducă un război şi nu pe mine, slujitor al bisericii, care mă văd mereu îndepărtat de la chemarea mea, pentru treburi în afara priceperii mele. Veţi fi, sire, mai fericit înlăuntrul ţării şi nu mă îndoiesc; mai glorios peste hotare.

― Domnule duce, ― răspunse regele, ― am înţeles, fii fără grijă! Toţi care sînt numiţi în această scrisoare îşi vor primi pedeapsa cuvenită, chiar şi regina.

― Nu vorbiţi astfel, sire! Ferească Dumnezeu ca din pricina mea regina să aibă cea mai mică neplăcere; totdeauna m-a socotit drept duşmanul ei, deşi puteţi fi martor că în toate împrejurările i-am luat călduros partea, chiar împotriva maiestăţii voastre. O! dacă ar întina cinstea maiestăţii voastre, atunci ar fi cu totul altceva; eu, cel dintîi, v-aş spune: "Nici o milostivire, sire, nici o milostivire pentru păcătoasă!" Slavă Domnului, nu poate fi vorba de aşa ceva; maiestatea voastră a dobîndit acum o nouă dovadă.

― Aşa e, domnule cardinal, ― răspunse regele, ― şi ai avut dreptate, ca totdeauna; i se cuvine totuşi reginei să îndure mînia mea!

― Dimpotrivă, maiestatea voastră aţi înfruntat-o; şi dacă într-adevăr v-ar lua-o în nume de rău, eu aş înţelege-o şi i-aş da dreptate. Maiestatea voastră s-a purtat cu o asprime...

― Aşa mă voi purta totdeauna cu duşmanii mei şi cu ai dumitale, duce, oricît de înalt le-ar fi rangul, şi oricare ar fi primejdia care m-ar ameninţa de pe urma purtării mele aspre.

― Regina mi-e duşmană mie, nu şi maiestăţii voastre; dimpotrivă, este o soţie credincioasă, supusă, fără cusur; îngăduiţi-mi, deci, sire, să cer pentru ea îndurare.

― Atunci n-are decît să se umilească şi să vină ea spre mine.

― Dimpotrivă, sire, slujiţi-i drept pildă: aţi greşit cel dintîi, fiindcă aţi bănuit-o pe nedrept.

― Eu să mă duc- întîi spre ea?! ― spuse regele, ― niciodată!

― Sire, vă rog din suflet.

― De altfel, cum m-aş putea duce spre ea?

― Făcînd un lucru care ştiţi că ar bucura-o.

― Şi ce anume?

― Daţi un bal; ştiţi ce mult îi place dansul reginei; vă încredinţez că supărarea ei nu va putea dăinui faţă de asemenea atenţie din partea maiestăţii voastre.

― Domnule cardinal, ştii că nu-mi plac petrecerile mondene.

― Cu atît mai recunoscătoare va fi regina cu cît şi ea ştie că nu vă plac petrecerile de soiul acestora; de altminteri, va avea astfel prilej, să-şi pună podoabele din diamante pe care i le-aţi dăruit de ziua ei şi pe care nu a avut cînd să le poarte.

― Să vedem, domnule cardinal, să vedem ― spuse regele, bucuros că descoperise vinovăţia reginei într-o nelegiuire de care nu se sinchisea şi nevinovăţia ei într-o greşeală de care se înfiora; el era gata să se împace cu ea. Să vedem, domnule cardinal, dar, pe legea mea, eşti din cale afară de îngăduitor.

― Sire, ― răspunse cardinalul, ― lăsaţi asprimea pe seama miniştrilor; îngăduinţa e virtute regească; folosiţi-o şi vă prinde bine.

Şi auzind că bate ora unsprezece, cardinalul se înclină adînc, cerînd voie regelui să se retragă şi rugîndu-l totodată stăruitor să se împace cu regina.

Ana de Austria, care după ce i se luase scrisoarea se aştepta la cine ştie ce mustrări, s-a mirat nespus văzînd că regele încearcă a doua zi să se apropie de ea. Întîia ei mişcare a fost de împotrivire; mîndria de femeie şi demnitatea ei de regină, atît de crunt jignite, o împiedicau să treacă prea uşor cu vederea; dar, cucerită de sfaturile însoţitoarelor ei, păru că începe să uite. Regele se folosi de acest început de schimbare pentru a-i spune că are de gînd să dea curînd de tot o serbare.

Pentru biata Ana de Austria o serbare era ceva atît de neaşteptat, încît la auzul acestei veşti, după cum bănuise de altminteri şi cardinalul, i se şterse şi cea din brumă de supărare dacă nu din inimă, cel puţin de pe faţă. Cînd îl întrebă cînd va avea loc serbarea, regele îi răspunse că aşteaptă să ia înţelegere cu eminenţa sa.

Într-adevăr, în fiecare zi regele îl întreba pe cardinal cînd va avea loc serbarea şi în fiecare zi, sub un cuvînt oarecare, cardinalul amîna să hotărască data.

Se scurseră astfel zece zile.

A opta după întîmplarea povestită, cardinalul primi o scrisoare purtînd ştampila Londrei şi care cuprindea doar aceste rînduri:

"Le-am luat; dar nu pot părăsi Londra din lipsă de bani; trimiteţi-mi cinci sute de pistoli şi în patru sau cinci zile de la primire, voi fi la Paris".

În ziua în care cardinalul primi această scrisoare, regele îi puse obişnuita întrebare.

Richelieu numără pe degete, spunîndu-şi în şoaptă:

"Va sosi, după cum spune, în patru sau cinci zile de la primirea banilor. Trebuiesc patru sau cinci zile pînă să ajungă banii acolo, alte patru sau cinci zile pînă să să ajungă ea aici, în total deci zece zile; mai punem la socoteală vînturi neprielnice, întîmplări neprevăzute, slăbiciuni femeieşti, toate la un loc ar face cam douăsprezece zile".

― Ei, domnule duce, ― îl întrebă regele, ― cum stai cu socoteala?

― Bine, sire, azi sîntem în douăzeci septembrie; consilierii municipali ai capitalei dau o serbare la trei octombrie. Se potriveşte de minune, căci n-o să se creadă că vreţi să faceţi un hatîr reginei.

Apoi cardinalul adăugă:

― Şi pentru că veni vorba, sire, nu uitaţi să spuneţi maiestăţii sale, în ajunul serbării, că aţi dori s-o vedeţi gătită cu eghileţii în diamante.

Capitolul XVII

CĂSNICIA BONACIEUX

Era a doua oară cînd cardinalul îi pomenea regelui de eghileţii in diamante. Izbit de această stăruinţă, Ludovic al XlII-lea se gîndi că îndărătul acelor cuvinte se ascundea o taină.

Nu o dată regele se simţea umilit văzînd că eminenţa sa, a cărui poliţie, fără a fi ajuns încă la desăvîrşirea poliţiei moderne, era totuşi minunată ― cunoştea mai bine decît el însuşi tot ce se petrecea în propria-i căsnicie. Nădăjduia deci ca dintr-o convorbire cu Ana de Austria să scoată ceva la iveală, şi să se poată apoi întoarce la cardinal, stăpîn pe o taină care, fie că eminenţa sa o ştia sau nu, ar fi avut totuşi darul să-l ridice nemăsurat de mult în ochii ministrului său.

Se duse deci la regină şi, potrivit vechiului obicei, o întîmpină cu noi ameninţări împotriva celor din preajma ei. Ana de Austria îşi plecă fruntea, lăsă să treacă vijelia fără să răspundă, în nădejdea că, în cele din urmă, se va potoli de la sine dar nu aceasta era dorinţa lui Ludovic al XIII-lea; Ludovic al XIII-lea dorea o ceartă din care să ţîşnească o cît de slabă rază de lumină, încredinţat fiind că domnul cardinal nutrea un gînd ascuns şi-i ticluia una din neaşteptatele trăsnăi în care eminenţa sa nu-şi avea seamăn. Şi tot învinuind mereu, ajunse drept la ţintă.

― Dar, ― începu Ana de Austria, obosită de toate aceste învinuiri în doi peri, ― dar, sire, nu-mi spuneţi tot ce aveţi pe inimă. Ce-am mai făcut? Ce crimă am mai săvîrşit? Nu e cu putinţă ca maiestatea voastră să facă atîta gălăgie pentru o scrisoare către fratele meu.

Atacat la rîndul lui în chip atît de făţiş, regele nu ştiu ce să răspundă; gîndi că venise vremea să dea drumul înaltei dorinţe, pe care trebuia să şi-o arate numai în ajunul serbării.

― Doamnă, ― zise el cu ton regesc, ― curînd va avea loc un bal la primărie; pentru a cinsti cum se cuvine pe destoinicii noştri consilieri municipali, doresc să luaţi parte în rochie de gală şi împodobită mai ales cu diamantele pe care vi le-am dăruit de ziua dumneavoastră. Acesta este răspunsul meu.

Răspunsul era îngrozitor. Ana de Austria crezu că Ludovic al XlII-lea ştie tot, dar că ministrul îi ceruse să păstreze taina şapte sau opt zile, ceea ce de altminteri era în firea lui. Se făcu albă la faţă, îşi sprijini de o măsuţă mîna-i neasemuit de frumoasă, mînă care în clipa aceea era ca de ceară şi, privindu-l pe rege cu ochi înspăimîntaţi, nu răspunse nici un cuvînt.

― Aţi auzit, doamnă, ― stărui regele, care se bucura de tulburarea adîncă a reginei, fără să-i ghicească totuşi pricina, ― aţi auzit?

― Da, sire, ― îngăimă regina, ― am auzit.

― Veţi veni la bal?

― Da.

― Cu podoabele?

― Da.

Deşi ar fi părut cu neputinţă, regina păli mai mult încă; regele băgă de seamă şi se bucură în sinea lui cu acea cruzime de gheaţă care era una din laturile urîte ale firei sale.

― Atunci ne-am înţeles, ― vru să încheie regele, ― e tot ce am avut de spus.

― Dar în ce zi va avea loc balul? întrebă Ana de Austria.

Ludovic al XlII-lea simţi de la sine că nu trebuie să răspundă la această întrebare, pe care regina i-o pusese cu glas aproape stins.

― Foarte curînd, doamnă, ― zise el, ― nu mai ţin minte ziua; o să-l întreb pe cardinal.

― Prin urmare, cardinalul v-a adus la cunoştinţă această serbare? stărui regina.

― Da, doamnă ― răspunse regele mirat, ― dar pentru ce această întrebare?

― El e acela care v-a îndemnat să mă poftiţi la bal astfel împodobită?

― Adică, doamnă...

― El e, sire, el e!

― Ei şi, are vreo însemnătate dacă e el sau eu? Vedeţi vreo crimă în această invitaţie?

― Nu, sire.

― Atunci, veţi veni?

― Da, sire.

― Bine, ― rosti regele plecînd, ― bine, rămîne deci hotărît.

Regina se înclină mai puţin din cuviinţă, decît din pricină că i se muiaseră genunchii.

Regele se îndreptă încîntat.

― Sînt pierdută, ― murmură regina, ― pierdută; cardinalul ştie tot, el îl împinge pe rege, care nu ştie încă nimic, dar care în curînd va afla totul. Sînt pierdută! Doamne! Dumnezeule! Dumnezeule!

Căzu în genunchi pe o pernă şi se rugă cu fruntea sprijinită pe braţele-i tremurînde.

Împrejurările erau cu adevărat groaznice. Buckingham se întorsese la Londra, doamna de Chevreuse era la Tours. Supravegheată mai mult ca oricînd, regina simţea că una dintre însoţitoarele ei o trădează, dar nu ştia care anume. La Porte nu putea părăsi Luvrul; nu dăinuia suflet pe lume, căruia să i se încredinţeze.

În faţa nenorocirii ce o pîndea, şi dîndu-şi seama cît era de părăsită, regina izbucni în hohote de plîns.

― N-aş putea oare să fiu de folos maiestăţii voastre? întrebă deodată un glas dulce şi plin de milă.

Regina se întoarse repede, căci nimeni nu s-ar fi putut înşela auzind glasul acela: numai o prietenă putea grăi astfel.

Într-adevăr, la una din uşile care dădeau în camera reginei, se ivise frumoasa doamnă Bonacieux; în clipa cînd regele intrase, ea se îndeletnicea tocmai cu aşezarea rochiilor şi rufăriei reginei într-o încăpere învecinată; nu mai putuse ieşi de acolo şi astfel auzise totul.

Văzîndu-se surprinsă, regina scoase un ţipăt ascuţit, căci în tulburarea ei nu recunoscuse de la început pe femeia tînără adusă de domnul La Porte.

― Oh! nu vă fie teamă, doamnă, ― începu ea, împreunîndu-şi mîinile şi izbucnind în lacrimi în faţa frămîntărilor reginei, ― sînt cu trup şi suflet credincioasă maiestăţii voastre şi oricît de departe aş fi de maiestatea voastră, oricît de umilă ar fi starea mea, eu cred că am găsit un mijloc să vă scap din necazuri.

― Dumneata! O, cerule! Dumneata! ― se tîngui regina ― te rog, uită-te în ochii mei. În jurul meu sînt numai trădători; pot să mă încred în dumneata?

― Doamnă, ― strigă tînăra femeie căzînd în genunchi, ― pe sufletul meu, sînt gata să-mi dau viaţa pentru maiestatea voastră!

Strigătul pornise din adîncul inimii ei şi, la fel ca şi prima izbucnire, n-ar fi putut înşela pe nimeni.

― Da, ― urmă doamna Bonacieux, ― da, sînt trădători aici, dar, pe sfîntul nume al Fecioarei, vă jur că nimeni nu este credincios ca mine maiestăţii voastre. Aceste giuvaiere din diamante, pe care le cere regele, aşa e că le-aţi dat ducelui de Buckingham? Erau într-o cutie mică din lemn de trandafir, pe care o ţinea sub braţ. Mă înşel oare? Nu e aşa cum spun?

― Oh! Doamne! Dumnezeule! murmură regina, ai cărei dinţi clănţăneau de spaimă.

― Ei bine! ― urmă doamna Bonacieux, ― aceste giuvaiere trebuie să le luaţi îndărăt.

― Da, fără îndoială, aşa e! ― se frămînta regina, ― dar cum să facem ca să le luăm?

― Să trimitem pe cineva la duce.

― Dar pe cine?... pe cine?... În cine să mă încred?

― Aveţi încredere în mine, doamnă; faceţi-mi această cinste, regina mea, şi o să găsesc eu pe cine să trimit.

― Dar va trebui să scriu o scrisoare!

― Da! Trebuie! Două cuvinte din partea maiestăţii voastre şi sigiliul vostru personal.

― Dar aceste două cuvinte pot fi osînda mea, divorţul, surghiunul!

― Da, dacă ar cădea în mîini haine! Dar vă încredinţez că aceste două cuvinte vor ajunge la adresa lor.

― Dumnezeule! Trebuie atunci să-mi pun viaţa, cinstea mea, în mîinile dumitale?

― Da, da, doamnă, trebuie, şi eu o să le scot la liman!

― Dar cum? Cel puţin, spune-mi cum?

― Soţul meu a fost pus în libertate de vreo două sau trei zile; n-am avut încă vreme să mă duc să-l văd. E un om cumsecade şi cinstit, care nici nu urăşte şi nici nu iubeşte pe nimeni. O să facă tot ce-i cer: o să plece dacă-i poruncesc eu să plece, fără să ştie ce duce şi o să dea scrisoarea acolo unde trebuie, fără să ştie măcar că e din partea majestăţii voastre.

Regina strînse din toată inima mîinile tinerei femei, o privi de parcă ar fi vrut să-i citească pînă în adîncul sufletului, şi văzînd numai sinceritate în frumoşii ei ochi, o îmbrăţişă călduros.

― Fă lucrul ăsta ― izbucni ea, ― şi atunci îmi vei scăpa onoarea!

― Oh, grija pe care am fericirea să v-o port nu e atît de însemnată; nu poate fi vorba de a scăpa ceva. Maiestatea voastră a căzut doar pradă unor uneltiri viclene.

― Aşa e, aşa e, copila mea, ― şopti regina, ― ai dreptate.

― Doamnă, daţi-mi scrisoarea; nu e vreme de pierdut. Regina se duse repede la o măsuţă pe care se găseau cerneală, hîrtie şi pene de scris; după ce umplu două rînduri, sigilă răvaşul cu sigiliul ei, şi i-l încredinţă doamnei Bonacieux.

― Şi acum, ― adăugă regina, ― uitam ceva foarte însemnat.

― Ce anume?

― Banii.

Doamna Bonacieux se îmbujoră la faţă.

― Da, e adevărat ― răspunse ea, ― şi mărturisesc maiestăţii voastre că soţul meu...

― Vrei să spui că soţul tău n-are bani.

― Ba are, dar e grozav de zgîrcit, ăsta-i cusurul lui cel mare. Totuşi, maiestatea voastră să nu fie îngrijorată, o să ne descurcăm noi...

― Vezi că nici eu nu am, mărturisi regina, ― cei ce vor citi Memoriile doamnei de Motteville nu se vor mira de acest răspuns ― dar aşteaptă.

Ana de Austria alergă la cutia cu giuvaiere.

― Iată, ― zise ea, ― un inel de mare preţ, după cum mi s-a spus; îl am în dar de la fratele meu, regele Spaniei, e deci al meu şi pot face cu el ce vreau. Ia inelul, schimbă-l în bani, pentru ca soţul tău să plece cît mai iute.

― Într-un ceas vi se va împlini porunca.

― Ia seama la adresă, adăugă regina, vorbind atît de încet, încît abia se auzea ce spune; Pentru milord, duce de Buckingham, Londra.

― Scrisoarea îi va fi dată în mînă.

― Inimoasă copilă! se minună Ana de Austria.

Doamna Bonacieux sărută mîinile reginei, ascunse scrisoarea în sîn şi se făcu nevăzută, uşoară ca o păsărea.

Peste zece minute era acasă; după cum îi spusese reginei, nu-şi mai văzuse soţul de la eliberarea lui; nu cunoştea deci schimbarea simtămintelor acestuia faţă de cardinal, schimbare la care se mai adăugaseră cele două sau trei vizite ale contelui de Rochefort, ajuns în vremea din urmă cel mai bun prieten al lui Bonacieux. Nu-i fusese greu lui Rochefort să-l facă pe Bonacieux să creadă că răpirea soţiei lui nu se datora vreunei încercări vinovate, ci era numai o măsură de prevedere politică.

Doamna Bonacieux îşi găsi soţul singur: bietul om se străduia să facă rînduială în casa pe care o găsise vraişte, cu mobila aproape toată ţăndări şi cu sertarele aproape goale, justiţia nefiind unul dintre cele trei lucruri despre care regele Solomon spunea că nu lasă nici o urmă în trecerea lor. Cît despre servitoare, o luase la sănătoasa cînd stăpînul fusese ridicat. Sărmana fată rămăsese atît de îngrozită, încît de la Paris pînă în Burgundia ― pămîntul ei de baştină ― umblase fără să se mai oprească.

Îndată după sosirea lui acasă, vrednicul negustor de mărunţişuri o înştiinţase pe nevastă-sa de fericita lui întoarcere, iar ea îi răspunse felicitîndu-l şi trimiţîndu-i vorbă că va alerga să-l vadă în cea dintîi clipă de răgaz.

Această clipă se lăsă însă aşteptată vreme de cinci zile, ceea ce în alte împrejurări i s-ar fi părut lui Bonacieux cam mult; dar vizita pe care i-o făcuse el cardinalului, precum şi vizitele pe care i le făcea Rochefort lui, îl puneau pe gînduri şi, după cum bine ştie fiecare, niciodată vremea nu trece atît de repede ca atunci cînd te fură gîndurile.

Cu atît mai mult cu cît aceste gînduri ale lui Bonacieux erau toate trandafirii. Rochefort îl numea prietenul său sau scumpul său Bonacieux şi-i spunea mereu că eminenţa sa îl preţuieşte nespus de mult. Negustorul se şi vedea pornit pe drumul măririlor şi al bogăţiei.

La rîndul ei, doamna Bonacieux se lăsase şi ea pradă gîndurilor, dar, trebuie să mărturisesc, unor gînduri lipsite de orice rîvnă; fără voia ei, mintea îi luneca mereu spre tînărul frumos şi cutezător, care părea atît de îndrăgostit. Căsătorită la optsprezece ani cu domnul Bonacieux, şi trăind în mijlocul prietenilbr soţului ei, care cu greu ar fi putut trezi vreun sentiment unei tinere femei, a cărei inimă ţintea mai sus decît starea sa socială, doamna Bonacieux rămăsese nepăsătoare în faţa ispitelor de rînd. Dar, în vremea aceea mai ales, titlul de gentilom avea mare înrîurire asupra burgheziei şi d'Artagnan, după cum ştim, era gentilom; mai mult încă, el purta uniforma ostaşilor din gardă care, după uniforma muşchetarilor, era cea mai preţuită de femei. Era, deci, frumos, tînăr şi dornic de aventuri; vorbea despre dragoste ca un bărbat care iubeşte şi căruia îi e sete să fie iubit. Avea, adică, mai multe daruri decît ar fi trebuit pentru a ameţi un căpu-şor de douăzeci şi trei de ani, iar doamna Bonacieux ajunsese tocmai la această fericită vîrstă a vieţii.

Deşi nu se văzuseră de mai bine de opt zile, cei doi soţi se întîmpinară oarecum îngrijoraţi din pricina atîtor necazuri ce dăduseră peste ei în răstimpul acelei săptămâni; totuşi, domnul Bonacieux, cuprins de o adevărată bucurie, înaintă spre soţia lui cu braţele deschise.

Doamna Bonacieux îi întinse fruntea.

― Să stăm puţin de vorbă, începu ea.

― Cum? făcu Bonacieux uimit.

― Da, vreau să-ţi spun ceva grozav de însemnat.

― La drept vorbind, şi eu vreau să-ţi pun cîteva întrebări pe neocolite. Dumireşte-mă, te rog, ce-i eu răpirea dumitale?

― Deocamdată, nu-i vorba de asta, răspunse doamna Bonacieux.

― Dar despre ce e vorba? Despre arestarea mea?

― Am aflat-o chiar în ziua aceea; dar cum nu erai vinovat de nici o crimă, cum nu erai vinovat de nici o uneltire şi, în sfîrşit, cum nu ştiai nimic care să te poată pune în primejdie nici pe dumneata, nici pe nimeni altul, n-aveam pentru ce să mă prăpădesc cu firea.

― Îţi dă mîna să vorbeşti aşa, doamnă! ― răspunse Bonacieux jignit de puţina grijă ce i-o purta nevastă-sa, ― ştii oare că m-au ţinut închis într-o celulă la Bastilia o zi şi o noapte întreagă?

― O zi şi o noapte trec numaidecît; hai să lăsăm închisul dumitale şi să venim la ceea ce mă aduce aici.

― Cum? Ce te aduce aici? Nu dorinţa de a-ţi vedea soţul de care ai fost despărţită opt zile? întrebă negustorul adînc jignit.

― Ba în primul rînd asta e, dar pe urmă mai e şi altceva.

― Vorbeşte!

― Ceva de cea mai mare însemnătate şi de care atîrnă poate soarta noastră de mîine.

― Soarta noastră s-a schimbat cam tare la faţă de cînd nu te-am mai văzut, doamnă Bonacieux, şi nu m-ar mira dacă peste cîteva luni, n-o să mai doarmă mulţi de necaz.

― Da, mai ales dacă o să te ţii de îndrumările pe care o să ţi le dau.

― Mie?

― Da, dumitale. Ai de făcut o faptă bună şi sfîntă, domnule, şi ai de cîştigat totodată o mulţime de bani.

Doamna Bonacieux ştia că vorbindu-i soţului ei despre bani, atingea marea lui slăbiciune.

Dar orice om, fie el chiar negustor de mărunţişuri, cînd a stat de vorbă zece minute cu candinalul de Richelieu, n-a mai rămas acelaşi om.

― Bani mulţi de cîştigat? spuse Bonacieux, ţuguindu-şi buzele.

― Da, mulţi.

― Cam cît?

― O mie de pistoli, poate.

― Prin urmare ceea ce vrei să-mi ceri e ceva foarte de seamă, nu-i aşa?

― Da.

― Şi ce ar trebui să fac?

― Să pleci numaidecît , îţi voi da o scrisoare pe care s-o păstrezi ca ochii din cap, ca s-o dai chiar în mîinile cui trebuie.

― Şi încotro să plec?

― La Londra.

― Eu! La Londra! Vrei să-ţi baţi joc de mine; eu n-am nici o treabă la Londra.

― Dar alţii au nevoie ca să pleci acolo.

― Şi mă rog, care alţii? Te înştiinţez că de azi înainte nu mai fac nimic orbeşte şi că vreau să ştiu nu numai ce primejdie înfrunt, dar şi pentru cine o înfrunt.

― Cineva de mare vază te trimite şi altcineva tot de mare vază te aşteaptă: răsplata o să-ţi întreacă aşteptările, asta-i tot ce-ţi pot făgădui.

― Iarăşi urzeli, mereu numai urzeli; mulţumesc, am început să mă feresc acum; domnul cardinal mi-a deschis capul.

― Cardinalul! ― strigă doamna Bonacieux, ― l-ai văzut pe cardinal?

― M-a poftit la el, răspunse mîndru negustorul de mărunţişuri,

― Şi dacă te-a poftit, te-ai şi dus, nesocotit ce eşti!

― La drept vorbind, nici nu puteam alege dacă să mă duc sau să nu mă duc, fiindcă eram între doi soldaţi; şi la fel de adevărat e că, necunoscînd încă pe eminenţa sa, aş fi fost încîntat să mă las păgubaş de vizita asta,

― Şi te-a ocărit? Te-a şi ameninţat?

― Ba mi-a întins mîna şi mi-a spus: prietene. Prietenul lui! Auzi, doamnă, sînt prietenul marelui cardinal!

― Al marelui cardinal!

― Nu cumva i-ai tăgădui titlul ăsta, doamnă?

― Nu-i tăgăduiesc nimic; dar îţi spun că bunăvoinţa unui ministru e ceva trecător şi că trebuie să fii nebun ca să-ţi legi soarta de un ministru; sînt puteri mai mari decît ale lui, care nu atîrnă de toanele unui om sau de felul cum sfîrşeşte o întîmplare oarecare; cu puterile astea trebuie să te iei bine.

― Îmi pare rău, doamnă, dar nu cunosc altă putere afară de a marelui om pe care am cinstea să-l slujesc.

― Cum, dumneata eşti în slujba cardinalului?

― Da, doamnă, şi fiindcă sînt în slujba lui, nu-ţi dau voie să te bagi în urzeli împotriva siguranţei statului şi să dai apă la moară uneltirilor unei femei care nici nu e franţuzoaică şi a cărei inimă bate pentru Spania. Din fericire, marele cardinal stă de veghe, privirea lui e mereu trează şi pătrunde pînă în adîncul inimilor.

Bonacieux nu făcea decît să spună vorbă cu vorbă, o frază pe care o auzise rostită de Rochefort; dar sărmana femeie, care se bizuise pe soţul ei şi care, cu nădejdea aceasta, vorbise de el reginei, se cutremură la gîndul primejdiei ce-ar fi putut-o aştepta, cît şi la gîndul neputinţei în care se zbătea. Cunoscînd însă slăbiciunea şi îndeosebi lăcomia de avere a lui Bonacieux, tot mai spera să-l cîştige de partea ei.

― Aşa! Prin urmare eşti cardinalist, domnul meu! Slujeşti tagma nemernicilor care-ţi schingiuiesc soţia şi o ponegresc pe regina dumitale!

― Interesele particulare nu înseamnă nimic în faţa intereselor obşteşti. Eu sînt de partea celor care salvează statul, spuse ţanţoş Bonacieux.

Era tot o frază a contelui de Rochefort, pe care Bonacieux şi-o întipărise în minte şi pe care găsise prilejul s-o rostească.

― Ştii măcar ce este statul de care vorbeşti? întrebă doamna Bonacieux, ridicînd din umeri. Mulţumeşte-te să rămîi burghez necioplit şi dă-te de partea cui îţi dă mai mult.

― Ei! Ei! făcu Bonacieux, lovind cu mîna peste o pungă dolofană din care se desprinse un sunet metalic. Ce mai spui acum, doamnă predicatoare?

― De unde ai banii ăştia?

― Nu ghiceşti?

― De la cardinal?

― De la el şi de la prietenul meu, contele de Rochefort.

― Contele de Rochefort? Păi el m-a răpit!

― Se poate, doamnă.

― Şi primeşti bani de la el?

― Nu mi-ai spus chiar dumneata că această răpire a fost doar un ce politic?

― Da, dar scopul răpirii mele era să mă facă să-mi trădez stăpîna, să-mi smulgă prin chinuri mărturisiri care să primejduiască onoarea şi poate chiar viaţa augustei mele stăpîne.

― Doamnă, ― îi curmă vorba Bonacieux, ― stăpîna dumitale este o spaniolă perfidă şi tot ce face marele cardinal, face bine.

― Domnule, ― izbucni tînăra femeie, ― te ştiam fricos, zgîrcit şi dobitoc; dar nu te ştiam şi mişel!

― Doamnă, ― bîigui Bonacieux, care nu-şi văzuse niciodată soţia furioasă şi care dădea îndărăt în faţa mîniei conjugale, ce tot îndrugi acolo, doamnă?

 ― Spun că eşti un mizerabil! urmă doamna Bonacieux simţind că are din nou putere asupra soţului ei. Va să zică faci politică, dumneata! Şi încă de cea cardinalistă! Aşa! Te vinzi necuratului cu trup şi suflet pentru o mînă de bani!

― Ba cardinalului.

― E totuna, ― strigă tînăra femeie, cine spune Richelieu, spune Ucigă-l-toaca!

― Taci, doamnă, taci s-ar putea să te audă cineva.

― Da, ai dreptate şi m-aş ruşina de mişelia dumitale!

― Dar, la urma urmei, ce ceri dumneata de la mine?

― Ţi-am mai spus: să pleci chiar acum, domnule; să-ţi îndeplineşti în chip cinstit sarcina pe care binevoiesc să ţi-o încredinţez şi, numai aşa, sînt gata să uit tot, să iert tot; ba mai mult, sînt gata să-ţi dăruiesc din nou prietenia mea, sfîrşi ea, întinzîndu-i mîna.

Bonacieux era fricos şi zgîrcit, dar îşi iubea soţia; se simţi mişcat. Un bărbat de cincizeci de ani nu poartă multă vreme pică unei soţii de douăzeci şi trei. Doamna Bonacieux văzu că începe să şovăie.

― Haide, te-ai hotărît? îl întrebă ea.

― Dar, scumpa mea, gîndeşte-te puţin la ce-mi ceri. Londra e departe de Paris, foarte departe şi se poate ca sarcina de care-mi vorbeşti să nu fie lipsită de primejdii.

― Ei şi? Dacă ştii să le ocoleşti!

― Nu, doamnă Bonacieux. nu, hotărît lucru, nu vreau; mă tem de urzeli. Eu am văzut Bastilia cu ochii mei. Brr! E îngrozitor! Bastilia! Numai cînd mă gîndesc şi mi se zbîrleşte părul pe cap. M-au ameninţat că mă schingiuie. Ştii dumneata ce-s schingiuirile? Îţi vîră cioturi de lemn în pulpe pînă-ţi trosnesc oasele! Nu, hotărît lucru, nu mă duc. Ba zău, de ce nu te-oi fi ducînd chiar dumneata? Căci, într-adevăr, eu m-am înşelat în privinţa dumitale: eşti bărbat în toată legea şi încă din cei mai îndrăciţi!

― Şi dumneata, dumneata eşti o muiere, o biată muiere nătîngă şi îndobitocită. Ah! dîrdîi de frică! Ei, lasă! Dacă nu pleci chiar acum, pun să te ridice din porunca reginei şi să te închidă în Bastilia aia de care te cutremuri.

Bonacieux căzu pe gînduri. Cîntări serios în mintea lui cele două mînii care-l ameninţau: a cardinalului şi a reginei. Mînia cardinalului i se păru a fi cu mult mai primejdioasă.

― Pune să mă ridice din porunca reginei, ― răspunse el, ― şi eu voi cere ajutor eminenţei sale.

Deodată, doamna Bonacieux îşi dădu seama că mersese prea departe şi se înspăimîntă văzînd unde ajunsese. Privi înfricoşată o clipă mutra neroadă ce oglindea o hotărîre de neînvins, la fel cu a oricărui prost cînd îi e frică.

― Bine! Fie! ― zise ea, ― la urma urmelor, poate că ai dreptate; un bărbat se pricepe în politică mai bine decît o femeie, şi mai ales dumneata, domnule Bonacieux, care ai stat de vorbă cu cardinalul. Totuşi, e dureros, ― adăugă ea, ― ca soţul meu, un om pe dragostea căruia credeam că mă pot bizui, să se poarte atît de urît cu mine şi să nu vrea să-mi facă şi mie un chef.

― Fiindcă chefurile dumitale pot duce prea departe, ― răspunse Bonacieux biruitor, ― de aceea mă şi feresc.

― Atunci mă las păgubaşă, ― spuse tînăra femeie oftînd, ― bine, să nu mai vorbim de asta.

― Măcar să-mi fi spus ce anume trebuia să fac la Londra, stărui Bonacieux, care-şi amintea destul de tîrziu că Rochefort îi pusese în vedere să-şi iscodească soţia.

― Degeaba ai şti, ― îi răspunse tînăra femeie, pe care o neîncredere lăuntrică o împingea acum îndărăt, ― era vorba de un fleac, aşa cum li se năzare uneori femeilor; adică de o cumpărătură la care se putea cîştiga bani mulţi.

Dar, cu cît nevasta lui dădea mai mult înapoi, cu atît Bonacieux era mai încredinţat că taina pe care nu voia s-o dezvăluie, era mai însemnată. Se hotărî deci să alerge într-un suflet la contele Rochefort şi să-i spună că regina e în căutarea unui trimis care să plece la Londra.

― Iartă-mă că te părăsesc, scumpă doamnă Bonacieux, ― începu el, ― dar, cum nu ştiam că vei veni să mă vezi, mi-am dat întîlnire cu unul din prietenii mei; mă întorc îndată şi dacă vrei, aşteaptă-mă cîteva clipe; cum isprăvesc cu prietenul meu, vin să te iau şi, fiindcă e tîrziu, te voi însoţi pînă la Luvru.

― Mulţumesc, domnule, ― răspunse doamna Bonacieux, ― nu eşti destul de curajos ca să-mi poţi fi de vreun ajutor; pot să mă întorc la Luvru şi singură.

― Cum doreşti, doamnă Bonacieux, urmă fostul negustor. Crezi că te voi vedea în curînd?

― Fără îndoială; săptămîna viitoare nădăjduiesc să am mai mult răgaz şi atunci o să vin ca să fac rînduială în lucrurile noastre; trebuie să fie într-un hal fără hal.

― Bine! Te voi aştepta. Nu mai eşti supărată pe mine, nu-i aşa?

― Eu? De loc!

― Atunci, pe curînd!

― Pe curînd.

Bonacieux sărută mîna soţiei şi se îndepărtă în grabă.

― Ia te uită! ― murmură doamna Bonacieux după ce soţul ei închisese uşa din stradă şi cînd se văzu singură în cameră, ― ce-i lipsea nerodului ăsta, decît să fie cardinalist? Şi eu care vorbisem de el reginei, eu care făgăduisem bietei mele stăpîne... Ah! doamne, dumnezeule! O să mă ia şi pe mine drept o nemernică din cele care mişună prin palat şi care au fost puse acolo ca să iscodească. Ah, domnule Bonacieux, niciodată nu m-am prăpădit după dumneata, dar acum ia seama! Te urăsc şi, pe legea mea, ai să mi-o plăteşti!

În clipa cînd rostea aceste cuvinte, o lovitură o faci să-şi ridice capul şi un glas îi strigă prin tavan:

― Scumpă doamnă Bonacieux, deschide-mi portiţa din alee, ca sa pot coborî la dumneata.

Capitolul XVIII

IUBITUL ŞI SOŢUL

― Ah! doamnă, ― începu d'Artagnan intrînd prin portiţa pe care i-o deschidea tînăra femeie, ― dă-mi voie să-ţi spun că ai un soţ groaznic de nesuferit.

― Cum? Ai auzit cearta noastră? întrebă repede doamna Bonacieux, privindu-l tulburată.

― De la început pînă la sfîrşit.

― Dar cum asta? Doamne, Dumnezeule!

― Printr-un mijloc cunoscut numai mie şi datorită căruia am auzit şi convorbirea aceea însufleţită pe care ai avut-o cu zbirii cardinalului.

― Şi ce-ai înţeles din ce spuneam?

― O mie de lucruri: în primul rînd că soţul dumitale e din fericire un căscat şi un prost; apoi, că erai în încurcătură, ceea ce m-a bucurat grozav, căci îmi dă prilejul să te slujesc de aci înainte şi, Dumnezeu mi-e martor, sînt gata să mă arunc în foc pentru dumneata; în sfîrşit, că regina are nevoie de un om îndrăzneţ, deştept şi credincios, care să plece pentru ea într-o călătorie la Londra. Am cel puţin două din cele trei însuşiri de care aveţi nevoie şi, iată, am sosit.

Doamna Bonacieux nu răspunse, dar inima îi sălta de bucurie şi o tainică nădejde îi lumină privirea.

― Şi ce chezăşie poţi să-mi dai, ― întrebă ea, ― dacă primesc să-ţi încredinţez această misiune?

― Dragostea mea pentru dumneata. Dar, spune odată, porunceşte: ce trebuie să fac?

― Dumnezeule! Dumnezeule! ― se codea tînăra femeie, ― pot eu oare să-ţi încredinţez asemenea taină, domnule? Eşti aproape un copil?

― Bine, văd că e nevoie să răspundă cineva pentru mine.

― Mărturisesc, aş fi mult mai liniştită.

― Îl cunoşti pe Athos?

― Nu.

― Dar pe Porthos?

― Nu.

― Nici pe Aramis?

― Nu. Cine sînt domnii ăştia?

― Muşchetari de-ai regelui. Dar pe domnul de Tréville, căpitanul lor, îl cunoşti?

― Ah! Da, pe acesta îl cunosc, nu personal, dar am auzit deseori vorbindu-se de el reginei, ca de un bărbat cutezător, un gentilom cinstit şi sincer.

― De el nu ţi-e teamă c-o să te trădeze cardinalului, nu-i aşa?

― Oh! Nu, desigur!

― Atunci, dezvăluie-i taina dumitale şi întreabă-l dacă poţi să mi-o încredinţezi şi mie, oricît ar fi ea de însemnată, de preţioasă sau de cumplită.

― Dar această taină nu e a mea, aşa că nu pot s-o destănuiesc nimănui.

― În schimb era cît p-aci să i-o încredinţezi domnului Bonacieux, răspunse d'Artagnan cu ciudă.

― Aşa cum se încredinţează o scrisoare scorburei unui copac, aripei unui porumbel sau zgărzii unui cîine.

― Şi totuşi, uite, eu te iubesc,

― Aşa spui dumneata.

― Sînt om de onoare!

― Cred.

― Sînt şi cutezător.

― Despre asta nu mă îndoiesc.

― Atunci, pune-mă la încercare.

Doamna Bonacieux îl privi pe tînăr, stăpînită încă de neîncredere. Dar în ochii lui era atîta înflăcărare, în grai atîta stăruinţă, încît se simţi îndemnată să i se destăinuiască. De altminteri, se găsea într-una din împrejurările în care te vezi silit să încerci orice. Regina era la fel de pierdută, şi printr-o prea mare neîncredere ca şi prin prea mare încredere. Apoi, trebuie să mărturisim, simţămîntul ce-l avea fără voia ei pentru acest tînăr ocrotitor, o hotărî să vorbească.

― Ascultă, ― începu ea, ― mă dau bătută în faţa spuselor şi încredinţărilor dumitale. Dar îţi jur înaintea lui Dumnezeu care ne aude, că dacă mă trădezi, chiar dacă duşmanii mei mă iartă, eu tot mă voi omorî şi vei fi vinovat de moartea mea.

― Şi eu îţi jur, doamnă, înaintea lui Dumnezeu, că dacă sînt prins împlinindu-ţi poruncile, voi muri mai curînd decît să scap o vorbă sau să fac ceva care ar putea primejdui pe oricine ar fi.

Tînăra femeie îi încredinţă atunci grozava taină pe care întâmplarea i-o dezvăluise şi lui în parte, în faţa Samaritencei. Astfel şi-au mărturisit unul altuia dragostea lor.

D'Artagnan strălucea de fericire şi mîndrie. Taina ce-i fusese încredinţată, femeia aceea pe care o iubea, încrederea şi dragostea făceau din el un uriaş.

― Plec, ― zise el, ― plec îndată.

― Cum! Pleci! ― îl potoli doamna Bonacieux, ― dar regimentul! Dar căpitanul?

― Pe legea mea, m-ai făcut să uit de toate astea, scumpa mea Constance; da, ai dreptate, trebuie să-mi fac rost de un concediu.

― Încă o piedică! şopti doamna Bonacieux îndurerată.

― Oh, peste asta, ― îi spuse d'Artagnan după o clipă de gîndire, ― peste asta trec eu, n-avea grijă!

― În ce fel?

― Mă duc chiar astă seară la domnul de Tréville şi-l rog să-i ceară cumnatului său, domnul des Essarts, un concediu pentru mine.

― Şi acum, altceva.

― Ce anume? întrebă d'Artagnan, văzînd că doamna Bonacieux se codeşte să-şi sfîrşească gîndul.

― Poate că n-ai bani.

― "Poate", e de prisos, zise d'Artagnan surîzînd.

― Atunci, ― urmă doamna Bonacieux deschizînd un sertar şi scoţînd punga pe care soţul ei. cu o jumătate de oră mai înainte, o mîngîiase atît de drăgăstos, ― atunci ia punga asta.

― A cardinalului! strigă izbucnind în rîs d'Artagnan care, după cum îşi aminteşte cititorul, datorită duşumelelor scoase, nu pierduse nici un cuvînt din convorbirea dintre negustor şi soţia lui.

― Da, a cardinalului, ― răspunse doamna Bonacieux, ― după cum vezi, e destul de durdulie.

― Mii de draci! ― adăugă d'Artagnan, ― va fi de două ori mai plăcut pentru mine să scot la liman pe regină cu banii eminenţei sale!

― Eşti un tînăr tare drăguţ! zise doamna Bonacieux. Să ştii că maiestatea sa nu-ţi va fi nerecunoscătoare.

― Dar sînt răsplătit din plin! o încredinţă d'Artagnan. Te iubesc şi-mi dai voie să ţi-o spun; sînt mai fericit decît aş fi îndrăznit vreodată să sper!

― Tăcere! şopti doamna Bonacieux tresărind.

― Ce e?

― Vorbeşte cineva în stradă.

― E vocea...

― Soţului meu. Da, el e!

D'Artagnan se repezi la uşă şi împinse zăvorul.

― Să nu intre cît timp sînt eu aici, ― sfătui el, ― după ce voi pleca deschide-i dumneata.

― Dar nici pe mine nu trebuie să mă găsească aici. Ce să-i spun de lipsa banilor, dacă rămîn?

― Ai dreptate, să ieşim de aici.

― Să ieşim, dar cum? O să ne vadă.

― Urcăm sus la mine.

― Ah! ― se codi ea, ― mi-o spui cu un glas care mă sperie.

Doamna Bonacieux rosti aceste cuvinte, cu ochii înlăcrămaţi. Zărindu-i lacrimile d'Artagnan se aruncă înduioşat, la picioarele ei.

― În casa mea, ― îi spuse, ― vei fi la adăpost ca într-un templu; îţi dau cuvîntul meu de gentilom.

― Haidem, ― se hotărî ea, ― am încredere în dumneata, prietene.

D'Artagnan trase cu băgare de seamă zăvorul şi deschise uşa; apoi, uşori ca umbrele, amîndoi se strecurară nevăzuţi în alee, urcară tiptil scara şi intrară în camera lui d'Artagnan.

Odată ajunşi, tânărul propti uşa pentru mai multă siguranţă; apoi se apropiară amîndoi de fereastră şi, printr-o crăpătură a oblonului, văzură pe domnul Bonacieux stînd de vorbă cu un bărbat care purta o pelerină.

La vederea bărbatului cu pelerină, d'Artagnan sări ca ars şi trăgînd pe jumătate spada, se repezi la uşă.

Era omul din Meung.

― Ce vrei să faci? ― se repezi doamna Bonacieux, ― o să ne pierzi.

― Am jurat să-l ucid pe omul ăsta şi nu mă las! îi răspunse d'Artagnan.

― Ţi-ai închinat altcuiva viaţa, nu mai e a dumitale. În numele reginei, te opresc să înfrunţi alte primejdii decît în misiunea dumitale.

― Şi în numele dumitale, nu-mi porunceşti nimic?

― În numele meu, ― şopti doamna Bonacieux adînc mişcată, ― în numele meu, te rog. Dar ia ascultă, mi se pare că se vorbeşte de mine..

D'Artagnan se apropie de fereastră şi ciuli urechea.

Domnul Bonacieux deschisese uşa apartamentului său şi văzînd că nu era nimeni înăuntru, se întorsese către omul cu pelerină pe care-l lăsase o clipă singur.

― A plecat, ― lămuri el, ― trebuie să se fi întors la Luvru.

― Eşti sigur, ― întrebă străinul, că n-a bănuit scopul cu care ai plecat de acasă?

― Nu, ― răspunse Bonacieux îngîmfat, ― prea e uşuratică.

― Dar cadetul din gardă o fi acasă?

― Nu cred; după cum vedeţi, oblonul e închis şi printre crăpături nu se vede nici o lumină.

― Totuna; ar trebui să ne asigurăm.

― Dar cum?

― Bătînd la uşa lui.

― Să-l întreb atunci pe valet.

― Bine, du-te.

Bonacieux intră iarăşi la el, prin aceeaşi uşă prin care, cu cîteva minute mai înainte, se strecuraseră cei doi fugari, urcă pînă la catul unde locuia d'Artagnan şi bătu.

Nu răspunse nimeni. Ca să facă pe grozavul, Porthos îl ceruse cu împrumut în seara aceea pe Planchet, iar lui d'Artagnan nici prin gînd nu-i putea trece să dea vreun semn de viaţă.

În clipa în care Bonacieux bătu la uşă, cei doi tineri îşi simţiră inima sărind din loc.

― Nu e nimeni acasă, spuse Bonacieux.

― Oricum, hai să intrăm la dumneata; vom fi mai ia adăpost decît în pragul uşii.

― Ce păcat, ― murmură doamna Bonacieux, ― nu vom mai auzi nimic!

― Dimpotrivă, ― o asigură el, ― o să auzim şi mai bine.

D'Artagnan dădu la o parte cele trei sau patru bucăţi din parchet, care făceau din camera lui o a doua ureche a lui Dionysios{17}, întinse un covor pe jos, se aşeză în genunchi şi făcu semn doamnei Bonacieux să se aplece tot astfel, spre deschizătură.

― Eşti sigur că nu e nimeni acolo? întrebă necunoscutul.

― Nici o grijă, îi răspunse Bonacieux.

― Atunci crezi că soţia dumitale...

― S-a întors la Luvru.

― Şi n-a vorbit decît cu dumneata?

― Fără nici o îndoială.

― E lucru de căpetenie, înţelegi?

― Aşadar, ştirea pe care v-am adus-o e preţioasă...

― Grozav de preţioasă, scumpul meu Bonacieux, nu ţi-o ascund.

― Atunci, cardinalul va fi mulţumit de mine?

― Mai încape vorbă!

― Marele cardinal!

― Eşti sigur că pe cînd vorbea cu dumneata, soţia dumitale n-a spus nume proprii?

― Nu cred.

― N-a pomenit de doamna de Chevreuse, sau de domnul de Buckingham, sau de doamna de Vernet?

― Nu, mi-a spus doar că vrea să mă trimită la Londra pentru nevoile unei persoane de vază mare.

― Trădătorul! murmură doamna Bonacieux.

― Tăcere! şopti d'Artagnan, luîndu-i mîna pe care, fără voia ei, o lăsă într-a lui.

― Oricum, tot prost ai fost, ― urmă omul cu pelerina, ― trebuia să te prefaci că primeşti însărcinarea şi ai fi pus mîna pe scrisoare; statul care se află în primejdie putea fi salvat, iar dumneata...

― Iar eu?...

― Ei, cardinalul, ţi-ar fi oferit un titlu de nobleţe!

― V-a spus-o el?

― Da. Ştiu că-ţi pregătea bucuria asta.

― Fiţi pe pace, ― îl încredinţă Bonacieux, ― soţia mea mă iubeşte la nebunie şi mai e încă vreme.

― Neghiobul! murmură doamna Bonacieux.

― Tăcere! îi şopti d'Artagnan, strîngîndu-i ceva mai tare mîna.

― Cum, mai e încă vreme?! întrebă omul cu pelerina.

― Mă duc la Luvru, cer să vorbesc cu doamna Bonacieux. Îi spun că m-am răzgîndit, înnod iarăşi firul chestiunei, pun mîna pe scrisoare şi alerg la cardinal.

― Atunci, nu mai pierde vreme; eu o să mă întorc repede ca să văd ce ai izbutit să faci.

Necunoscutul plecă.

― Mişelul! murmură iarăşi doamna Bonacieux, neputîndu-şi lua gîndul de la soţul ei.

― Tăcere! stărui d'Artagnan, strîngîndu-i mîna mai tare încă.

Un urlet îngrozitor curmă deodată şirul de cugetări al celor doi îndrăgostiţi. Era soţul doamnei Bonacieux care, băgînd de seamă lipsa pungii, striga cît putea: "Săriţi, hoţii!"

― Vai, Doamne! ― şopti speriată doamna Bonacieux, ― o să scoale toată mahalaua.

Bonacieux n-a încetat să strige timp îndelungat, dar asemenea ţipete prea des auzite nu mai stârneau pe nimeni în strada Groparilor, unde casa negustorului de mărunţişuri era de la o vreme destul de deocheată; văzînd că nimeni nu-i sare în ajutor, Bonacieux ieşi din casă, urlînd cît îl lua gura; strigătele lui se îndepărtau din ce în ce înspre strada Bacului.

― Şi-acum, că a plecat, e rîndul dumitale s-o ştergi de aici, spuse doamna Bonacieux. Curaj, dar mai ales, multă băgare de seamă; nu uita că te-ai dăruit reginei!

― Reginei şi dumitale! întregi d'Artagnan. Fii liniştită, frumoasă Constance, mă voi întoarce vrednic de recunoştinţa ei: dar întoarce-mă-voi oare vrednic şi de dragostea dumitale?

În loc de răspuns obrajii tinerei femei se rumeniră. Cîteva clipe mai tîrziu, d'Artagnan ieşea la rîndul lui din casă, înfăşurat şi el, ca şi necunoscutul, într-o pelerină uriaşă din care se vedea ieşind doar teaca unei spade nesfîrşite.

Doamna Bonacieux îl urmări din ochi cu acea îndelungă privire drăgăstoasă, cu care femeia însoţeşte pe bărbatul pe care simte că-l iubeşte; dar îndată ce-l văzu pierind după colţul străzii, se prăbuşi în genunchi şi împreunîndu-şi mîinile, şopti rugîndu-se:

― Doamne, fie-ţi milă de regină! Doamne, fie-ţi milă şi de mine!

Capitolul XIX

PLAN DE LUPTA

D' Artagnan se duse de-a dreptul la domnul de Tréville, socotind că peste cîteva minute cardinalul va afla totul de la acel afurisit necunoscut care părea a fi unealta lui, îşi zise pe bună dreptate că nu avea nici o clipă de pierdut.

Tînărul îşi simţea inima fremătînd de bucurie. Un prilej menit să-i aducă faimă şi bănet se ivea pe neaşteptate şi, vrînd parcă să-l îmbrăţişeze, îl apropiase de femeia pe care o iubea la nebunie. Întîmplarea îi dăruia deci dintr-o dată mai mult decît s-ar fi încumetat să ceară soartei.

Domnul de Tréville se afla în salon, în mijlocul obişnuitului său cerc de gentilomi. Fiind cunoscut de toţi ca om al casei, d'Artagnan se îndreptă spre cabinetul căpitanului şi-i trimise vorbă că îl aşteaptă pentru treburi de căpetenie.

Era acolo doar de vreo cinci minute cînd domnul de Tréville intră. Dintr-o singură privire şi după bucuria zugrăvită pe chipul celălalt, vrednicul căpitan înţelese că se petrecea într-adevăr ceva deosebit.

Tot lungul drumului d'Artagnan îşi frămîntase mintea dacă trebuie să i se destăinuiască domnului de Tréville, sau să-i ceară doar mînă liberă într-o chestiune secretă. Dar domnul de Tréville se purtase totdeauna atît de frumos cu el, era atît de credincios regelui şi reginei, ura atît de aprig pe cardinal, încît d'Artagnan se hotărî să-i spună totul.

― Ai trimis să mă cheme, tînărul meu prieten? întrebă domnul de Tréville.

― Da, domnule, ― răspunse d'Artagnan, ― şi sper că atunci cînd veţi afla despre ce lucru de seamă este vorba, mă veţi ierta dacă vă stingheresc.

― Vorbeşte, te ascult.

― E vorba nici mai mult nici mai puţin, ― urmă d'Artagnan coborînd vocea, ― de onoarea şi poate chiar de viaţa reginei.

― Ce spui? murmură domnul de Tréville, privind împrejur ca să vadă dacă într-adevăr erau singuri, apoi întorcîndu-şi ochii întrebător spre d'Artagnan.

― Spun, domnule, că din întîmplare sînt părtaşul unei taine...

― Pe care sper că o vei păstra, tinere, cît vei trăi.

― Dar pe care trebuie să v-o destăinuiesc dumneavoastră, domnule, căci numai dumneavoastră puteţi să mă ajutaţi în îndeplinirea misiunii pe care am primit-o de la maiestatea sa.

― Taina aceasta e a dumitale?

― Nu, domnule, e a reginei.

― Te-a împuternicit maiestatea sa să mi-o încredinţezi?

― Nu, domnule, dimpotrivă, mi s-a pus în vedere să nu scap o vorbă.

― Atunci, pentru ce vrei să mi-o împărtăşeşti mie?

― Pentru că fără dumneavoastră nu pot face nimic, şi pentru că mi-e teamă să nu-mi respingeţi cererea pe care vreau să v-o fac dacă nu ştiţi în ce scop o fac.

― Păstrează-ţi taina şi spune-mi ce doreşti.

― Doresc să capăt din partea domnului des Essarts un concediu de cincisprezece zile.

― Cînd asta?

― Chiar la noapte.

― Părăseşti Parisul?

― Plec în misiune.

― Poţi să-mi spui unde?

― La Londra.

― Ţine cineva cu tot dinadinsul să nu-ţi ajungi scopul?

― Cardinalul, cred că ar da orice pe lume, ca să nu izbutesc.

― Şi pleci singur?

― Plec singur.

― Atunci nu vei trece de Bondy{18}; ţi-o spune Tréville, pe cuvîntul lui.

― De ce?

― Te vor ucide.

― Voi muri făcîndu-mi datoria.

― Da, dar misiunea dumitale va rămîne baltă.

― E adevărat, murmură d'Artagnan.

― Crede-mă, ― urmă Tréville, ― în astfel de isprăvi trebuie să plece patru, ca să ajungă unul.

― Aveţi dreptate, domnule, ― recunoscu d'Artagnan, ― îi cunoaşteţi pe Athos, Porthos şi Aramis, şi ştiţi dacă mă pot bizui pe ei.

― Fără să le dezvălui taina pe care eu n-am vrut s-o cunosc?

― Am făcut între noi legămînt de încredere oarbă şi de frăţie pe viaţă şi pe moarte; dealtminteri, puteţi să le spuneţi că aveţi încredere în mine şi nu se vor arăta nici ei mai şovăielnici.

― Tot ce pot face e să dau fiecăruia un concediu de cincisprezece zile: lui Athos, a cărui rană tot îl mai supără, ca să se ducă la băi, la Forges; lui Porthos şi Aramis ca să-şi însoţească prietenul pe care nu-l pot părăsi la atare nevoie. Încuviinţarea concediilor va fi o dovadă că nu mă împotrivesc la aceasta călătorie.

― Vă mulţumesc, domnule, sînteţi cum nu se poate mai bun.

― Du-te de-i vezi chiar acum şi pregătiţi tot ce trebuie în noaptea asta. Ia stai! Mai întîi scrie-ţi cererea către domnul des Essarts. Poate că te-a urmărit vreun spion şi atunci vizita dumitale pe care cardinalul sigur că a şi aflat-o, va fi îndreptăţită.

D'Artagnan întocmi cererea; luînd-o în mîini, domnul de Tréville îl asigură că înainte de ora două noaptea cele patru învoiri vor fi la locuinţa fiecărui călător.

― Aveţi bunătatea s-o trimiteţi pe-a mea la Athos, îl rugă d'Artagnan. Mi-e teamă că întorcîndu-mă acasă să nu dau de cine ştie ce bucluc.

― Bine. Pleacă sănătos şi călătorie bună! Dar ascultă, îl chemă îndărăt domnul Tréville.

D'Artagnan se întoarse.

― Ai bani?

D'Artagnan îşi sună banii din punga ce o avea în buzunar.

― Destui? întrebă domnul de Tréville.

― Trei sute de pistoli.

― E bine, cu atîta ajungi pînă la capătul pămîntului; va să zică, poţi pleca.

D'Artagnan salută pe domnul de Tréville, iar acesta îi întinse mîna; tînărul i-o strînse cu un respect în care intra şi recunoştinţă. De cînd sosise la Paris, în orice prilej, acest minunat bărbat se arătase totdeauna vrednic, leal şi mare.

Cel dintîi la care s-a dus a fost Aramis; nu mai fusese pe la el din seara de pomină, cînd o urmărise pe doamna Bonacieux. Mai mult încă: de cum îl văzu, ca şi de fiecare dată cînd îl mai văzuse, lui d'Artagnan i se păru că faţa tânărului muşchetar oglindea o tristeţe adîncă.

În seara acea, Aramis veghea la fel de posomorît şi visător; d'Artagnan încercă să afle prin întrebări pentru ce era atît de abătut, dar Aramis dădu vina pe un comentar asupra capitolului al optsprezecelea din sfîntul Augustih, pe care trebuia să-l scrie în latineşte pentru săptămîna următoare, şi la care se gîndea zi şi noapte.

Cei doi prieteni vorbeau abia de cîteva minute cînd un lacheu al domnului de Tréville intră aducînd un plic sigilat.

― Ce-i asta? întrebă Aramis.

― Concediul pe care l-aţi cerut dumneavoastră, răspunse lacheul.

― Eu? N-am cerut nici un concediu.

― Taci şi ia-l, îi şopti d'Artagnan. Iar dumneata, prietene, ţine moneda asta pentru osteneală; să-i spui domnului de Tréville că domnul Aramis îi mulţumeşte din toată inima. Poţi pleca.

Lacheul salută pînă la pămînt şi ieşi.

― Ce înseamnă toate astea? întrebă Aramis.

― Ia-ţi ce-ţi trebuie pentru o călătorie de cincisprezece zile şi vino cu mine.

― Dar eu nu pot părăsi aşa Parisul fără să ştiu...

Aramis se opri.

― Ce s-a făcut cu Ea, aşa e? adăugă d'Artagnan.

― Cine, ea? întrebă Aramis.

― Femeia care a fost aici, femeia cu batista brodată.

― Cine ţi-a spus că a fost o femeie aici? răspunse Aramis, galben la faţă ca un mort.

― Am văzut-o.

― Şi ştii cine e?

― Cred că bănuiesc.

― Ascultă, ― îi spuse Aramis, ― dacă ştii atîtea lucruri, poate ştii ce s-a întîmplat şi cu femeia aceea?

― Trebuie să se fi întors la Tours.

― La Tours? Da, aşa e; văd c-o cunoşti. Dar cum de s-a întors la Tours fără să-mi spună o vorbă?

― I-a fost teamă să nu fie arestată.

― Cum de nu mi-a scris?

― I-a fost teamă să nu te compromită.

― D'Artagnan, mă scapi de la moarte, izbucni Aramis. Mă credeam dispreţuit, înşelat. Eram atît de fericit s-o pot vedea! Nu-mi venea să cred că-şi primejduia libertatea pentru mine şi totuşi în ce scop ar fi venit la Paris?

― Tot în scopul pentru care noi plecăm în Anglia.

― Şi care anume? întrebă Aramis.

― O să-l ştii într-o zi, Aramis, dar, deocamdată, iau pildă şi tac la fel ca nepoata teologului.

Aramis zîmbi, amintindu-şi de povestea pe care o îndrugase într-o seară prietenilor lui.

― Foarte bine! Dacă a părăsit Parisul şi dumneata, d'Artagnan, eşti sigur că e aşa, atunci nimic nu mă mai ţine aici, sînt gata să te urmez. Spuneai că mergem la...

― La Athos, deocamdată, şi dacă vrei să vii, te poftesc să te grăbeşti căci am pierdut destulă vreme. Dar fiindcă veni vorba, vesteşte-l şi pe Bazin.

― Vine şi Bazin cu noi? întrebă Aramis.

― Poate. În orice caz, deocamdată e bine să ne urmeze la Athos.

Aramis îl chemă pe Bazin şi-i porunci să vină să-i întîlnească la Athos.

― Hai să plecăm, spuse după aceea, luîndu-şi pelerina, spada, tustrele pistoalele şi scotocind zadarnic trei patru sertare ca să vadă dacă nu dă din întîmplare de vreun ban rătăcit. Apoi, încredinţat că era de prisos să mai caute, îl urmă pe d'Artagnan, întrebîndu-se cum se făcea că tînărul cadet din gardă ştia la fel de bine ca şi el cine era femeia pe care o găzduise şi chiar mai bine ca el ce se întîmplase cu ea.

După ce ieşiră din casă. Aramis îl luă pe d'Artagnan de braţ şi, cu ochii în ochii lui îl întrebă:

― N-ai vorbit cu nimeni de ea?

― Cu nimeni.

― Nici chiar cu Athos sau cu Porthos?

― N-am suflat nimănui nici o vorbă.

― Atunci e bine.

Încredinţat că poate fi liniştit asupra acestui lucru de căpetenie, Aramis îşi urmă drumul cu d'Artagnan şi amîndoi ajunseră curînd la Athos.

Îl găsiră cu încuviinţarea de concediu într-o mînă şi cu scrisoarea domnului de Tréville în cealaltă.

― Puteţi să mă dumiriţi şi pe mine ce e cu concediul şi cu scrisarea pe care le-am primit chiar acum? întrebă Athos uluit.

"Dragul meu Athos, îţi îngăduiesc să te odihneşti cincisprezece zile, fiindcă sănătatea dumitale o cere neapărat. Aşa că du-te la bai la Forges sau unde crezi de cuviinţă şi fă-te cît mai repede sănătos.

Al dumitale,

Tréville."

― Să-ţi spun eu: concediul şi scrisoarea asta înseamnă că trebuie să mă urmezi, Athos.

― La băi la Forges?

― Acolo sau în altă parte.

― În slujba regelui?

― A regelui sau a reginei: nu sîntem noi slujitorii maiestăţilor lor?

Tocmai atunci intră şi Porthos.

― La naiba, ― începu el, ― iată ceva ciudat: de cînd oare se dau muşchetarilor concedii fără ca ei să le fi cerut?

― De cînd au prieteni care le cer pentru ei, răspunse d'Artagnan.

― Ah! ah! ― făcu Porthos, ― miroase a noutăţi pe aici!

― Aşa e, plecăm, încuviinţă Aramis.

― Încotro? întrebă Porthos.

― Pe legea mea dacă ştiu, ― se amestecă Athos, ― întreabă-l pe d'Artagnan.

― La Londra, domnilor, răspunse d'Artagnan.

― La Londra! ― se miră Porthos, ― şi ce să facem noi la Londra?

― Iată un lucru pe care nu pot să vi-l spun, domnilor; trebuie să aveţi încredere în mine.

― Dar ca să plec la Londra, ― adăugă Porthos, ― e nevoie de bani şi eu n-am bani.

― Nici eu, adăugă Aramis.

― Nici eu, încheiă Athos.

― În schimb am eu, îi linişti d'Artagnan, scoţîndu-şi comoara din buzunar şi punînd-o pe masă. În punga asta sînt trei sute de pistoli; vom lua fiecare cîte şaptezeci şi cinci; e tocmai cît trebuie, ca să te duci la Londra şi să vii înapoi. De altminteri, fiţi liniştiţi, nu vom ajunge cu toţii la Londra.

― Şi de ce nu?

― Fiindcă, după cum se arată, cîţiva dintre noi or să cam rămînă de căruţă.

― Nu cumva ne ducem la vreo luptă?

― Şi dintre cele mai primejdioase, v-o spun dinainte.

― Apoi, dacă e vorba să ne punem viaţa în primejdie, ― spuse Porthos, ― aş vrea măcar să ştiu şi eu pentru ce.

― Şi la ce ţi-ar folosi? îl întrebă Athos.

― Totuşi, ― adăugă Aramis, ― sînt de părerea lui Porthos.

― Obişnuieşte regele să vă dea socoteală? Nu, el vă spune atît: Domnilor, e război în Gasconia sau în Flandra, duceţi-vă şi vă bateţi; iar voi vă duceţi. Cu ce scop? Ce vă pasă!

― D'Artagnan are dreptate, ― luă cuvîntul Athos, ― iată-ne cu trei concedii venite din partea domnului de Tréville şi cu trei sute de pistoli veniţi nu ştiu de unde. Să ne lăsăm deci pielea acolo unde ni se spune să mergem. Face oare să-ţi baţi atîta capul în viaţă? D'Artagnan, eu sînt gata să te urmez.

― Şi eu, se repezi Aramis. Pe urmă, nici nu-mi pare rău că plec din Paris. Am nevoie să mai petrec.

― Ei bine! Cît despre petreceri, fiţi pe pace domnilor, petreceri o să aveţi berechet, îi asigură d'Artagnan.

― Şi atunci, cînd plecăm? întrebă Athos.

― Chiar acum, ― răspunse d'Artagnan, ― n-avem nici o clipa de pierdut.

― Hei! Grimaud, Planchet, Mousqueton, Bazin! începură să strige toţi patru tineri chemîndu-şi valeţii; ungeţi-ne cizmele şi aduceţi caii de la palat.

Într-adevăr, fiecare muşchetar îşi lăsa ea la cazarmă calul lui şi al valetului în grajdurile palatului Tréville.

Planchet, Grimaud, Mousqueton şi Bazin o porniră într-un suflet.

― Şi acum, să întocmim planul de luptă, îi pofti Porthos. Unde mergem întîi?

― La Calais, ― răspunse d'Artagnan, ― e drumul cel mai scurt ca să ajungi la Londra.

― Staţi! ― îi curmă vorba Porthos, ― să vă spun părerea mea!

― Spune-o.

― Patru oameni călătorind împreună ar da de bănuit; d'Artagnan ne va da fiecăruia lămuriri. Eu voi pleca înainte spre Boulogne, ca să cercetez terenul; Athos va pleca după două ceasuri pe drumul spre Amiens; Aramis ne va urma pe cel care duce la Noyon; cît priveşte pe d'Artagnan, să-şi aleagă calea care o va găsi de cuviinţă, dar îmbrăcat cu hainele lui Planchet, în vreme ce Planchet, ar trebui să ne urmeze în uniforma gărzilor, ca şi cînd ar fi d'Artagnan.

― Domnilor, ― începu Athos, ― sînt de părere că nu e bine să băgăm pe valeţi într-o chestiune de felul acesta; o taină poate fi trădată întîmpiător de un gentilom: dar e aproape totdeauna vîndută de un valet.

― Planul lui Porthos, ― răspunse d'Artagnan, ― mi se pare cu neputinţă de urmat, căci n-aş şti eu singur ce îndrumări să vă dau. Sînt purtătorul unei scrisori, asta-i tot. Nu am şi nu pot face trei copii de pe scrisoarea asta, deoarece e sigilată; după părerea mea, trebuie să călătorim laolaltă. Scrisoarea e aici, în buzunar. Şi arătă buzunarul unde pusese scrisoarea. Dacă sînt ucis, unul din voi o va lua şi veţi merge mai departe; dacă şi el e ucis, altul va trece la rînd şi tot aşa; să ajungă doar unul; e tot ce trebuie.

― Bravo, d'Artagnan! asta e şi părerea mea, încuviinţă Athos. De altminteri trebuie să ştii ce vrei; mă duc să fac băi, voi mă însoţiţi; în loc de băi la Forges, mă duc la mare; asta e treaba mea. Dacă sîntem arestaţi, eu arăt scrisoarea domnului de Tréville, iar voi foile voastre de concediu; se leagă de noi, ne apărăm; ne dau în judecată, o ţinem morţiş că n-avem alt gînd decît să ne scăldăm de cîteva ori în mare; vii repede de hac la patru oameni răzleţi, pe cînd patru oameni strînşi laolaltă sînt o ceată. Vom înarma pe cei patru valeţi cu pistoale şi flinte; dacă se trimite împotriva noastră o armată, atunci ne vom lupta şi supravieţuitorul, cum a spus d'Artagnan, va duce scrisoarea acolo unde trebuie.

― Bine zis! ― strigă Aramis, ― nu vorbeşti des, Athos, dar cînd vorbeşti, parc-ai fi sfîntul Ioan Gură de Aur. Primesc planul lui Athos. Şi tu, Porthos?

― Şi eu, ― răspunse Porthos, ― dacă d'Artagnan îl încuviinţează; d'Artagnan, purtătorul scrisorii, e fireşte căpetenia acestei isprăvi; să hotărască el şi noi îi vom da ascultare.

― Ei bine ― spuse d'Artagnan, ― eu hotărăsc să urmăm planul lui Athos şi să pornim peste o jumătate de oră.

― S-a făcut! strigară într-un glas cei trei muşchetari.

Şi, întinzînd mîna înspre punga cu bani, fiecare îşi luă cîte şaptezeci şi cinci de pistoli; apoi se apucară de făcut pregătirile trebuincioase ca să poată pleca la ceasul hotărît.

Capitolul XX

CĂLĂTORIA

La două noaptea, cei patru viteji ieşiră din Paris prin bariera Saint-Denis. Pînă în zori nu-şi descleştaseră gura; vrînd-nevrînd bezna îi copleşea şi pretutindeni vedeau numai capcane.

Cu cele dintîi raze, li se dezlegară limbile; o dată cu soarele, veni şi veselia; parc-ar fi fost în ajunul unei bătălii: inima bătea, ochii rîdeau, simţeau că viaţa, care poate îi va părăsi, era, la urma urmelor, un lucru bun.

Dealtminteri, desfăşurarea convoiului era dintre cele mai impunătoare: caii negri ai muşchetarilor, ţinuta lor războinică, acea deprindere militară care-i face pe aceşti nobili tovarăşi ai soldatului să meargă toţi în rînd, ar fi dat în vileag şi cel mai straşnic incognito.

Valeţii călăreau în urmă, înarmaţi pînă în dinţi.

Totul merse bine pînă la Chantilly, unde sosiră pe la opt dimineaţa. Trebuiau să mănînce. Descălecară în faţa unui han a cărui firmă bătătoare la ochi înfăţişa pe sfîntul Martin dăruindu-şi jumătate din hrană unui sărac. Valeţii primiră poruncă să nu deşele caii şi să fie mereu gata de drum.

Intrară în sala comună şi se aşezară la masă.

Un gentilom care tocmai sosise pe drum dinspre Damartin şedea la aceeaşi masă şi mînca. Deschise vorba despre ploaie şi vreme frumoasă; călătorii îi răspunseră; bău în sănătatea lor; din bună-cuviinţă, aceştia băură şi ei în sănătatea lui.

Dar în clipa cînd Mousqueton veni să spună că toţi caii erau gata de plecare şi cînd cei patru se ridicară de la masă, străinul îl îmbiă pe Porthos să ciocnească în sănătatea cardinalului. Porthos îi răspunse că o va face bucuros dacă şi străinul, la rîndul lui, primeşte să bea în sănătatea regelui. Străinul se răsti că el nu cunoaşte alt rege decît pe eminenţa sa. Porthos îl făcu beţiv; străinul scoase spada din teacă.

― Ai făcut o prostie, ― îi şopti Athos, ― dar gata, acum nu mai poţi da îndărăt; ucide-l şi vezi să ne ajungi cît vei putea de repede.

Tustrei încălecară şi-şi urmară drumul, în goana mare, în vreme ce Porthos îi făgăduia potrivnicului să-l străpungă cu toate loviturile cunoscute în scrimă.

― Unul pînă acum! spuse Athos, după cinci sute de paşi.

― Dar de ce oare omul acela s-a legat de Porthos, mai curînd decît de altul? îl întrebă Aramis.

― Fiindcă Porthos a vorbit mai tare ca noi toţi şi l-a luat drept căpetenia noastră, răspunse d'Artagnan.

― Am spus totdeauna că tînărul ăsta din Gasconia e un izvor de înţelepciune, murmură Athos.

Şi călătorii îşi văzură mai departe de drum.

Făcură un popas de două ore la Beauvais, ca să dea răgaz cailor să răsufle şi să-l aştepte pe Porthos. După cele două ore, cum Porthos nu mai venea şi nu trimitea nici o ştire, călătorii porniră iarăşi la drum.

La o leghe de Beauvais, într-un loc unde drumul se îngusta între două povîrnişuri, întîlniră opt sau zece oameni care păreau că lucrează pe o bucată de şosea desfundată, săpînd gropi şi făgaşuri noroioase.

De teamă că-şi murdăreşte cizmele în smîrcul săpăturilor, Aramis se răsti la ei. Athos vru să-l oprească, dar era prea tîrziu. Lucrătorii începură să-şi bată joc de călători şi prin obrăznicia lor scoaseră din sărite pînă şi pe netulburatul Athos, care-şi împinse calul peste unul din ei.

Atunci, dînd îndărăt pînă la şanţ, fiecare din oameni apucară o flintă pitită acolo; ca urmare, cei şapte călători ai noştri au fost împroşcaţi de sus pînă jos cu gloanţe. Pe Aramis îl nimeri un glonte care-i străbătu umărul şi pe Mousqueton altul, care i se opri în părţile cărnoase, de sub şale. Totuşi, numai Mousqueton se rostogoli de pe cal şi nu fiindcă ar fi fost rănit de moarte, dar cum nu putea să-şi vadă rana, se crezu fără îndoială mult mai greu rănit decît era.

― E o capcană! ― strigă deodată d'Artagnan, ― să nu tragem nici un foc; înainte, la drum!

Aşa rănit cum era, Aramis se înfipse în coama calului care-l duse cu ceilalţi. Calul lui Mousqueton îi ajunse din urmă şi gonea singur, păstrîndu-şi locul.

― O să avem un cal de schimb, spuse Athos.

― Aş fi mai bucuros de o pălărie, ― îi răspunse d'Artagnan, ― a mea a zburat-o un glonte. Mare noroc, zău, că nu era scrisoarea înăuntru.

― Să ştii c-o să-l omoare pe bietul Porthos, cînd o trece pe acolo, spuse Aramis.

― Dacă era teafăr Porthos ne-ar fi ajuns pînă acum, spuse şi Athos. Te pomeneşti că pe teren beţivul s-o fi dezmeticit.

Au mai gonit tot aşa vreme de două ceasuri, deşi caii erau atît de istoviţi. Încît s-ar fi putut să-şi lase călăreţii în drum.

Convoiul tăiase drumul cu nădejdea să mai scape de hărţuieli; dar la Crèvecoeur Aramis le mărturisi că nu putea merge mai departe. Într-adevăr, ca să ajungă pînă acolo, îi trebuise nemaipomenite sforţări pe care le ascundea sub ţinuta lui elegantă şi atît de cuviincioasă. Dar se făcea tot mereu alb la faţă şi trebuia sa fie sprijinit în şa; îl coborîră aşadar la uşa unei cîrciumi, lăsîndu-l şi pe Bazin care, de altminteri mai mult ar fi încurcat într-o încăierare, decît ar fi folosit; ceilalţi porniră mai departe, nădăjduind să înnopteze la Amiens.

― La naiba! bodogăni Athos, cînd văzu că la drum rămăseseră doar doi stăpîni, urmaţi de doi valeţi. La naiba, nu mă mai păcălesc ei pe mine, să ştiu de bine că nu-mi mai descleştez dinţii, şi nu-mi trag spada din teacă, de aici pînă la Calais. Jur!

― Să nu jurăm! ― răspunse d'Artagnan, ― hai să gonim dac-or fi şi caii de aceeaşi părere.

Călătorii îşi înfipseră pintenii în coastele cailor care, sub acest simţit îndemn, mai recăpătară din puteri. Ajunseră astfel la Amiens la miezul nopţii şi descinseră la hanul Crinul de Aur.

Hangiul arăta a fi cel mai de treabă om din lume; îi primi pe călători cu un sfeşnic într-o mînă şi cu scufia lui de bumbac în cealaltă: vru să găzduiască pe fiecare din cei doi călători în cîte o cameră încîntătoare; din nefericire, fiecare din aceste camere se găsea la alt capăt al hanului. D'Artagnan şi Athos se împotriviră; hangiul răspunse că nu are altele pe potriva excelenţelor lor; călătorii îi spuseră că vor dormi pe cîte o saltea pusă pe jos, în sala comună; hangiul stărui, ceilalţi se încăpăţânară şi ei; pînă la sfirşit, hangiul trebui să le împlinească voia.

Îşi făcuseră tocmai patul şi proptiseră uşa pe dinăuntru, cînd auziră bătăi în oblonul ferestrei ce dădea în curte; întrebară cine este şi, recunoscînd vocea valeţilor, îl deschiseră.

Într-adevăr, erau Planchet şi Grimaud.

― Grimaud poate să păzească singur caii, ― spuse Planchet, ― dacă domnii mă lasă, eu mă voi culca de-a curmezişul uşii; în felul acesta vor fi siguri că nimeni nu va ajunge pînă la ei.

― Şi pe ce vei dormi? întrebă d'Artagnan.

― Iată patul meu, răspunse Planchet. arătînd un maldăr de paie.

― Atunci, vino, ― primi d'Artagnan, ― ai dreptate; mutra hangiului nu-mi place de loc, prea-i drăgălaşă.

― Nici mie nu-mi place, adăugă Athos.

Planchet intră pe fereastră şi se culcă de-a curmezişul uşii, în vreme ce Grimaud se închise în grajd, asigurînd că la cinci dimineaţa el şi cei patru cai vor fi gata de drum.

Noaptea trecu destul de liniştită; e drept că pe la două dimineaţa cineva încercă să deschidă uşa, dar Planchet se trezi strigînd: Cine-i acolo? I se răspunse de afară că era o greşeală şi paşii se îndepărtară.

La patru dimineaţa se auzi zgomot mare în grajd. Grimaud voise să-i trezească pe rîndaşi, dar rîndaşii se năpustiseră cu ciomegele asupra lui. Cînd ceilalţi deschiseră fereastra, îl zăriră pe bietul Grimaud la pămînt fără cunoştinţă, cu capul spart de coada unei furci.

Planchet coborî în curte ca să pună şeile, dar caii erau istoviţi. Singurul în stare să mai pornească la drum era al lui Mousqueton, care gonise în ajun vreme de cinci sau şase ore fără călăreţ, dar dintr-o greşeală de neînchipuit, veterinarul, chemat pentru calul hangiului, luase sînge calului lui Mousqueton.

Toate începeau să fie din ce în ce mai ciudate; năpastele, unele după altele, erau poate simple întîmplări, dar tot atît de bine puteau fi şi rodul unor uneltiri. Athos şi d'Artagnan ieşiră din cameră în vreme ce Planchet se ducea să cerceteze dacă prin împrejurimi nu se găseau trei cai de vînzare. În faţa porţii hanului aşteptau doi cai gata înşeuaţi, voinici şi odihniţi. Era tocmai ce trebuia. Între-bînd unde sînt stăpînii cailor, i se răspunse că aceştia dormiseră noaptea în han şi că tocmai plăteau hangiului socoteala.

Athos coborî să plătească, în vreme ce d'Artagnan şi Planchet stăteau în faţa porţii; hangiul se afla într-o încăpere joasă din fundul hanului. Îl rugară pe Athos să se ducă la el.

Athos intră încrezător înăuntru şi scoase doi pistoli pentru plată. Hangiul era singur, la tejgheaua, cu un sertar întredeschis. Luă banii daţi de Athos, îi întoarse pe o faţă şi pe alta, apoi strigînd deodată că monedele nu sînt bune, îl ameninţă pe Athos că va pune să-l aresteze pe el şi pe tovarăşul lui, ca măsluitori de bani.

― Caraghiosule, ― se repezi Athos la el, ― acum îţi retez urechile!

În aceaşi clipă, patru vlăjgani înarmaţi pînă în dinţi se iviră prin uşile lăturalnice, năpustindu-se asupra lui Athos.

― M-au prins, ― răcni Athos din răsputeri, ― fugi d'Artagnan, iute, iute! Şi slobozi două focuri.

Fără să mai aştepte altă pofteală d'Artagnan şi Planchet dezlegară caii care aşteptau în faţa porţii, săriră în şa, le înfipseră pintenii în coaste şi porniră în goană nebună.

― Tu ştii ce s-o fi întîmplat cu Athos? îl intrebă d'Artagnan pe Planchet, în vreme ce alergau.

― Ah! domnule, ― îi răspunse Planchet, ― am văzut cum a doborît doi cu două focuri şi mi s-a părut, prin geamurile uşii, că încrucişa spada cu ceilalţi.

― Viteazul de Athos! ― murmură d'Artagnan, ― şi cînd te gîndeşti că trebuie să-l părăsim! De altminteri, poate că tot asta ne aşteaptă şi pe noi la cîţiva paşi de aici. Înainte, Planchet, înainte! Eşti un băiat cu suflet.

― Eu v-am spus, domnule, ― răspunse Planchet, ― pe picarzi îi dibui numai cînd îi pui la treabă; de altfel, aici sînt pe meleagurile mele şi asta-mi dă un ghes grozav.

Gonind tot mai vîrtos, amîndoi sosiră la Saint-Omer într-un suflet. Acolo îşi mai lăsară caii să se odihnească, cu frîul trecut pe după braţ, de teama vreunei pacoste, iar ei îmbucară ceva la repezeală, în picioare, la marginea drumului. Apoi o porniră mai departe.

La o sută de paşi de porţile oraşului Calais, calul lui d'Artagnan se prăbuşi la pămînt. N-a fost chip să-l mai ridice: îi ţîşnea sîngele pe nări şi prin ochi; le rămînea calul lui Planchet, dar şi el se oprise, fără să-l mai poată urni din loc.

Din fericire, după cum am mai spus, călătorii mai aveau doar ca o sută de paşi pînă în oraş; îşi lăsară amîndoi caii în mijlocul drumului şi alergară spre port. Planchet îi arătă stăpînului, la numai cincizeci de paşi înaintea lor, pe un gentilom care sosea cu valetul lui.

Se apropiară repede de acest gentilom care părea şi el foarte grăbit. Avea cizmele pline de colb şi întrebă dacă nu putea trece numaidecît în Anglia.

― Nimic mai uşor, ― îi răspunse stăpînul unui vas gata să-şi întindă pînzele, ― dar a sosit azi dimineaţă poruncă să nu părăsească nimeni portul fără hîrtie de voie din partea domnului cardinal.

― Eu am această învoire, spuse gentilomul scoţînd hîrtia din buzunar. Iat-o.

― Vizaţi-o atunci la comandantul portului, ― îl sfătui stăpînul vasului, ― şi pe urmă alegeţi-mă pe mine.

― Unde-l pot găsi pe comandant?

― La el, la ţară.

― Şi unde vine asta?

― La un sfert de leghe de oraş; iată, puteţi să vedeţi de aici, la poalele colinei de colo, acoperişul acela din ţiglă.

― Foarte bine, răspunse gentilomul.

Urmat de valetul său, necunoscutul se îndreptă spre locuinţa de ţară a comandantului.

D'Artagnan şi Planchet se luară după el la vreo cinci sute de paşi depărtare.

Odată afară din oraş, d'Artagnan iuţi pasul şi-l ajunse din urmă pe gentilom tocmai cînd acesta intra într-o pădurice.

― Domnule, ― începu d'Artagnan, ― mi se pare că sînteţi foarte grăbit.

― Nici nu se poate mai grăbit, domnule.

― Îmi pare foarte rău, ― urmă d'Artagnan, ― dar findcă şi eu sînt tare grăbit, voiam să vă rog să-mi faceţi o înlesnire.

― Ce anume?

― Să mă lăsaţi să trec eu mai întîi.

― Cu neputinţă, îi răspunse gentilomul. Am străbătut şaizeci de leghe în patruzeci şi patru de ore şi mîine la prînz trebuie să fiu la Londra.

― Şi eu am făcut acelaşi drum în patruzeci de ore şi mîine dimineaţă la zece trebuie să fiu la Londra.

― Îmi pare rău, domnule, dar am sosit înaintea dumitale şi nu voi trece după dumneata.

― Îmi pare rău, domnule, dar am sosit după dumneata şi voi trece înaintea dumitale.

― Din porunca regelui! spuse gentilomul.

― Din porunca mea! spuse d'Artagnan.

― Dar, după cum văd, dumneata cauţi gîlceavă cu lumînarea.

― La dracu, dar ce vrei să caut?

― Şi ce doreşti dumneata?

― Vrei să ştii?

― Vezi bine.

― Iată: doresc ordinul pe care-l ai la dumneata, căci eu nu am şi-mi trebuie şi mie.

― Cred că glumeşti.

― Nu glumesc niciodată.

― Lasă-mă să trec.

― Nu vei trece.

― Tinerelule viteaz, o să-ţi sfărîm ţeasta. Hei! Lubin, pistoalele!

― Planchet! strigă d'Artagnan, ― îngrijeşte de valet că de stăpîn am eu grijă.

Îmbărbătat de prima sa ispravă, Planchet sări asupra lui Lubin şi cum era puternic şi plin de vlagă, îl trînti cu spinarea la pămînt şi-i puse genunchiul în piept.

― Vedeţi-vă de treabă, domnule, ― strigă Planchet, ― eu am sfîrşit cu a mea.

Văzînd acestea, gentilomul îşi trase spada din teacă şi se repezi la d'Artagnan, dar se izbi de un potrivnic puternic.

În trei secunde, d'Artagnan îi dete trei lovituri de spadă, rostind la fiecare lovitură:

― Una pentru Athos, una pentru Porthos şi una pentru Aramis.

La cea de a treia lovitură, gentilomul se prăbuşi grămadă la pămînt.

Crezîndu-l mort sau măcar leşinat, d'Artagnan se apropie de el să-i ia ordinul, dar în clipa cînd întindea mîna cu gînd să-l scotocească, rănitul care nu lăsase spada din mînă, îi înfipse ascuţişul în piept, zicînd:

― Şi una pentru dumneata!

― Şi una pentru mine, urma alege! răcni mîniat d'Artagnan, ţintuindu-l la pămînt cu a patra lovitură în pîntece.

De data asta gentilomul închise ochii, pierzîndu-şi cunoştinţa.

D'Artagnan scotoci în buzunarul unde-l văzuse punîndu-şi ordinul de trecere şi-l luă. Era pe numele contelui de Wardes.

Aruncînd apoi o ultimă ochire asupra frumosului tînăr care să tot fi avut douăzeci şi cinci de ani şi pe care-l lăsa acolo zăcînd în nesimţire sau poate chiar mort, d'Artagnan oftă, cugetînd la soarta ciudată care împinge pe oameni să se nimicească unii pe alţii, în folosul unor fiinţe străine lor şi care, adesea nici nu au habar că ceilalţi trăiesc pe lume.

În curînd însă, Lubin îl trezi din aceste gînduri prin dezlănţuirea unor urlete şi răcnete asurzitoare după ajutor.

Planchet îi băgă mîna în beregată şi-l strînse din răsputeri.

― Domnule, ― se adresă el lui d'Artagnan, ― cît timp îl voi ţine aşa, nu va ţipa; dar cum îi voi da drumul, o să înceapă iar să ţipe. Pasămite, e normand şi normanzii sînt foc de încăpăţînaţi.

Într-adevăr, aşa înăbuşit cum era, Lubin tot mai slobozea cîte un scîncet.

― Aşteaptă! zise d'Artagnan.

Şi scoţîndu-şi bastista, i-o puse căluş.

― Acum, făcu Planchet, ― să-l legăm de un copac.

Făcură aceasta cu multă luare-aminte, apoi traseră pe contele de Wardes lîngă servitorul lui; cum începea să se înnopteze şi cum rănitul şi cel legat cobză erau la cîţiva paşi înăuntrul păduricii, nu încăpea îndoială că amîndoi aveau să rămînă acolo pînă a doua zi.

― Şi acum, ― spuse d'Artagnan, ― repede la comandantul portului.

― Dar mi se pare că sînteţi rănit, îi arătă Planchet.

― Nu-i nimic; să îngrijim întîi de ceea ce e mai grabnic, pe urmă vedem noi şi de rana mea care, de altminteri, nu cred că-i periculoasă.

Şi amîndoi se îndreptară cu paşi mari spre locuinţa de la ţară a vrednicului funcţionar.

Un glas vesti pe domnul conte de Wardes.

D'Artagnan intră.

― Aveţi un ordin semnat de cardinal? îl întrebă comandantul.

― Da, domnule, ― răspunse d'Artagnan, ― iată-l.

― Aşa, aşa! e cum trebuie şi cu bune recomandări.

― De altfel, e şi firesc, îi întoarse vorba d'Artagnan, ― sînt unul dintre prea credincioşii lui.

― Se pare că eminenţa sa vrea să împiedice pe cineva să ajungă în Anglia?

― Da, pe un oarecare d'Artagnan, un gentilom bearnez care a plecat din Paris, însoţit de trei prieteni, cu gînd să ajungă la Londra.

― Îl cunoaşteţi personal? întrebă comandantul.

― Pe cine?

― Pe acest d'Artagnan.

― Cît se poate de bine.

― Daţi-mi semnalmentele lui.

― Nimic mai uşor.

Şi d'Artagnan îi dădu, trăsătură cu trăsătură, semnalmentele contelui de Wardes.

― Îl însoţeşte cineva? întrebă comandantul.

― Da, un valet pe care-l cheamă Lubin.

― Vom veghea asupra lor şi dacă punem mîna pe ei, cardinalul poate fi liniştit, vor fi trimişi la Paris, sub pază.

― Pentru astfel de măsuri, domnule comandant, cardinalul vă va rămîne îndatorat, îl asigură d'Artagnan.

― Veţi vedea pe eminenţa sa la întoarcerea dumneavoastră, domnule conte?

― Fără îndoială.

― Spuneţi-i, vă rog, că-i sînt un slujitor supus.

― Vă asigur că n-o să uit.

Bucuros de această încredinţare, comandantul portului viză biletul de liberă trecere şi-l dădu îndărăt lui d'Artagnan.

Fără să-şi mai piardă vremea cu dulcegării de prisos, d'Artagnan îl salută, îi mulţumi şi plecă.

Odată afară, el şi Planchet o luară la geană şi, făcînd un lung ocol ca să nu treacă prin pădure, intrară în oraş pe altă poartă.

Corabia era gata de plecare. Stăpînul ei aştepta în port.

― Ei? făcu el văzîndu-l pe d'Artagnan.

― Iată ordinul meu vizat, spuse acesta.

― Şi celălalt gentilom?

― Nu mai pleacă azi, ― îi răspunse d'Artagnan, ― dar fii liniştit, îţi voi plăti trecerea pentru amîndoi.

― Să plecăm atunci, hotărî stăpînul corabiei.

― Să plecăm, se învoi şi d'Artagnan.

Sări împreună cu Planchet în luntre; peste cinci minute se aflau pe puntea corbăiei.

Tocmai la timp, căci după o jumătate de leghe în larg, d'Artagnan văzu strălucind o lumină şi auzi o detunătură. Era lovitura de tun care vestea închiderea portului.

Venise în sfîrşit vremea ca d'Artagnan să vadă şi de rana lui; din fericire, aşa cum gîndise la început, nu era dintre cele mai primejdioase; vîrful spadei întîlnise o coastă şi lunecase de-a lungul osului; ceva mai mult, cămaşa lipindu-se îndată de rană, nu picuraseră decît cîţiva stropi de sînge.

Frînt de oboseală, d'Artagnan se aruncă pe o saltea întinsă pe jos şi adormi.

A doua zi dimineaţa, în revărsatul zorilor, vasul se afla doar la trei sau patru leghe de coastele Angliei; vîntul bătuse slab peste noapte aşa că nu înaintaseră prea mult.

La zece dimineaţa, corabia arunca ancora în portul Douvres.

Pe la zece şi jumătate d'Artagnan punea piciorul pe pămîntul Angliei, răsuflînd:

― În sfîrşit, am ajuns!

Dar nu era numai atît. Trebuia să ajungă şi la Londra, în Anglia, călătoria cu caii de poştă era bine întocmită. d'Artagnan şi Planchet luară cîte un căluţ; un călăreţ înaintaş le deschidea drumul; după patru ceasuri, erau la porţile capitalei.

Necunoscînd Londra şi neştiind boabă englezeşte, d'Artagnan scrise numele lui Buckingham pe o hîrtie şi trecătorii îl îndrumară spre palatul ducelui.

Ducele era la vînătoare la Windsor, cu regele.

D'Artagnan întrebă de cameristul de încredere al ducelui; acesta cunoştea bine limba franceză, deoarece îl însoţise pe duce în toate călătoriile sale; îi destăinui că sosea de la Paris pentru o chestiune de viaţă şi moarte şi că trebuia să-i vorbească numaidecât stăpînului său.

Încrederea cu care vorbea d'Artagnan îl înduplecă pe Patrice, aşa îl chema pe acest ministru al ministrului. Porunci să se pună şaua pe doi cai şi-l însoţi chiar el pe tînărul ostaş din gardă. Cît priveşte pe Planchet, fusese coborît de pe cal ţeapăn ca o scîndură. Sărmanul de el era la capătul puterilor; numai d'Artagnan era ca de fier.

Sosiră la castel; acolo i se spuse că regele şi Buckingham vînau cu şoimi în mlaştini, la o depărtare de două sau trei leghe.

Peste douăzeci de minute erau acolo. Nu trecu mult şi cameristul auzi vocea stăpînului care îşi chema şoimul.

― Pe cine să vestesc milordului duce? întrebă el.

― Tînărul care într-o seară i-a căutat gîlceavă pe Podul Nou în faţa Samaritencei.

― Ciudată recomandaţie.

― Vei vedea că e la fel de bună ca oricare alta.

Patrice dădu frîu slobod calului, ajunse la duce şi-l încunoştiinţă, în cuvintele de mai sus că-l aşteaptă un trimis.

Dîndu-şi îndată seama că era vorba de d'Artagnan şi bănuind că i se trimitea ştire despre ceva ce se petrecea în Franţa, Buckingham întrebă repede unde era trimisul; şi, recunoscînd de departe uniforma gărzilor, o porni în goană drept spre d'Artagnan. Cameristul se ţinea deoparte, din cuviinţă.

― I s-a întîmplat reginei vreo nenorocire? se repezi Buckingham, punîndu-şi tot dorul şi toată dragostea în întrebarea lui.

― Nu cred, ― răspunde gasconul, ― bănuiesc totuşi că trece printr-o grea primejdie din care numai excelenţa voastră poate s-o scape.

― Eu? strigă Buckingham. Să fiu eu oare atît de fericit încît să-i pot fi de folos? Vorbeşte! Vorbeşte!

― Luaţi această scrisoare, îi spuse d'Artagnan.

― O scrisoare? Şi cine mi-o trimite?

― După cîte ştiu, maiestatea sa.

― Maiestatea sa! murmură Buckingham, îngălbenindu-se atît de cumplit, încît d'Artagnan crezu că o să-i vină rău. Desfăcu sigiliul.

― Dar ce-i cu ruptura asta? întrebă ducele, arătîndu-i lui d'Artagnan o gaură în hîrtie.

― Ah! ― făcu d'Artagnan, ― n-am băgat de seamă; spada contelui de Wardes o fi făcut isprava, cînd mi-a străpuns pieptul.

― Eşti rănit? întrebă Buckingham, pe cînd desfăcea sigiliul.

― Nimica toată, ― răspunse d'Artagnan, ― o zgîrietură.

― Doamne, Dumnezeule! Ce-am citit! strigă ducele. Patrice, rămîi aici sau mai bine, du-te de-l caută pe rege oriunde o fi şi spune-i maiestăţii sale că-l rog umil să mă ierte, dar o chestiune nespus de grabnică mă cheamă la Londra. Vino, domnule, vino.

Şi amîndoi o porniră în goană spre capitală.

Capitolul XXI

CONTESA DE WINTER

De-a lungul drumului, ducele îi ceru lui d'Artagnan să-i istorisească cu de-amănuntul nu tot ce se petrecuse, dar tot ce ştia el. Întregind spusele tînărului cu propriile lui amintiri, izbuti să se dumirească în de ajuns asupra primejdiei ce se oglindea de altfel şi în rîndurile atît de sumare şi de nelămurite ale reginei. Dar ceea ce îl uimea îndeosebi, era că Richelieu, deşi ţinea cu tot dinadinsul ca acest tînăr să nu calce pe pămîntul Angliei, nu reuşise totuşi să-l oprească din calea lui. Cînd ducele îşi arătă uimirea, d'Artagnan începu să-i înşire toate măsurile luate şi cum, datorită ajutorului neasemuit al celor trei prieteni, rămaşi însîngeraţi de-a lungul drumului, izbutise să se aleagă doar cu lovitura de spadă care atinsese scrisoarea reginei şi pe care i-o plătise domnului de Wardes cu vîrf şi îndesat. În vreme ce-i asculta povestirea în cuvinte atît de fireşti, ducele îi arunca mirat cînd şi cînd o privire, neputînd pricepe cum se împăca atîta chibzuială, atîta cutezanţă şi atîta credinţă cu un chip care nu arăta nici măcar douăzeci de ani.

Caii zburau ca vîntul şi în cîteva minute ajunseră la porţile Londrei. D'Artagnan crezuse că pe străzile oraşului, ducele va frîna avîntul calului său, dar nici gînd: îşi urmă drumul în goană nebună, fără să-i pese de trecătorii iviţi în calea lui. Într-adevăr, pe cînd străbăteau oraşul, pricinui chiar vreo două trei accidente; dar Buckingham nu-şi întoarse nici măcar, capul ca să vadă ce se întîmplase cu cei trîntiţi la pămînt. D'Artagnan îl urma printre strigăte ce aduceau grozav a blesteme.

Intrînd în curtea palatului, Buckingham sări jos de pe şa şi, fără să-i pese de ce va face calul, îi aruncă hamul pe grumaz, iar el se repezi spre scară. D'Artagnan făcu şi el la fel, totuşi cu mai multă grijă pentru acele mîndre animale ale căror însuşiri le putuse preţui; dar spre mîngîierea lui trei sau patru rîndaşi se şi repeziră din bucătării şi din grajduri ca să ia în primire cei doi cai.

Ducele mergea atît de repede, încît d'Artagnan se ţinea anevoie după el. Străbătu mai multe saloane în şir, a căror eleganţă nu şi-ar fi putut-o închipui nici cei mai de seamă nobili din Franţa şi, în sfîrşit, ajunse într-un dormitor care era totodată minune de gust subţire şi de bogăţie. În alcovul acestei încăperi se găsea o uşă, una cu peretele; ducele o deschise cu o cheiţă de aur pe care o purta atîrnată la gît cu un lanţ tot de aur. Din cuviinţă, d'Artagnan rămăsese mai în urmă; dar în clipa cînd trecea pragul acestei uşi, Buckingham se întoarse şi văzînd că tînărul şovăie, îi spuse:

― Vino, te rog, şi-dacă într-o zi vei avea fericirea să te afli în faţa maiestăţii sale, povesteşte-i ce-ai văzut.

Văzîndu-se astfel poftit, d'Artagnan îl urmă pe duce care închise uşa după el.

Amîndoi se aflară atunci într-o capelă mică, îmbrăcată toată în mătase persană şi brocart de aur, luminată puternic de sumedenie de lumînări. Deasupra unui soi de altar, şi sub un baldachin de catifea albastră, încununat cu pene albe şi roşii, era portretul în mărime naturală al Anei de Austria, portret atît de asemănător, încît zărindu-l d'Artagnan scoase un strigăt de uimire: ai fi zis că regina vrea să vorbească.

Dedesubtul portretului, pe altar se găsea caseta în care erau eghileţii în diamante.

Ducele se apropie de altar, îngenunchie aşa cum ar fi îngenunchiat un preot în faţa lui Isus, apoi deschise caseta.

― Poftim! ― îi zise el, scoţînd din casetă un nod mare de panglică albastră strălucind în diamante, ― poftim, iată preţioasele giuvaiere cu care jurasem să fiu înmormîntat. Regina mi le-a dat, regina mi le ia; facă-se în toate voia ei, ca şi voia celui-de-sus.

Apoi începu să sărute una după alta, podoabele de care avea să se despartă. Deodată, scoase un strigăt înspăimîntător.

― Ce e? ― întrebă tulburat d'Artagnan, ce vi s-a întîmplat, milord?

― Totul e pierdut! strigă Buckingham, galben la faţă ca un mort, ― lipsesc două din ele, nu mai sînt decît zece.

― Le-aţi pierdut, milord, sau credeţi că vi s-au furat?

― Mi s-au furat, ― murmură ducele, ― şi sînt sigur că-i mîna cardinalului. Uite, priveşte, panglicile de care erau prinse au fost tăiate cu foarfecă.

― Dacă milord ar putea bănui cine a săvîrşit furtul... Poate că persoana aceea le mai are încă.

― Stai, stai, se gîndi ducele. Singura dată cînd am pus giuvaierele a fost cu prilejul balului dat de rege la Windsor acum opt zile. La bal, contesa de Winter, cu care eram certat, s-a apropiat de mine. Împăcarea n-a fost decît răzbunarea unei femei geloase. De atunci n-am mai văzut-o. Femeia asta e o iscoadă a cardinalului.

― Adică are iscoade în lumea întreagă? izbucni d'Artagnan.

― Da, da, ― răspunse Buckingham scrîşnind din dinţi, ― da, e un luptător grozav. Totuşi, ia spune, cînd trebuie să aibă loc balul acela?

― Lunea viitoare.

― Lunea viitoare! Mai sînt deci cinci zile pînă atunci. Avem mai multă vreme decît ne trebuie. Patrice, chemă ducele, deschizînd uşa capelei: Patrice!

Cameristul de încredere sosi.

― Giuvaergiul şi secretarul meu!

Valetul pieri într-o clipă, fără a scoate o vorbă, ceea ce dovdea obişnuinţa lui de a asculta orbeşte şi de a nu crîcni.

Dar deşi bijutierul fusese chemat în primul rînd, secretarul sosi cel dintîi. De altfel era şi firesc, fiindcă locuia chiar în palat. Îl găsi pe Buckingham în dormitor, scriind la o masă cîteva ordine speciale.

― Domnule Jackson, ― îi porunci el ― te vei duce chiar acum la lordul cancelar şi-i vei spune că-i dau în grijă îndeplinirea acestor ordine. Doresc să fie executate numaidecît.

― Dar dacă lordul cancelar mă întreabă din ce pricină excelenţa voastră ia o măsură atît de neobişnuită, ce trebuie să-i răspund?

― Că aşa e bunul meu plac şi că n-am de dat nimănui socoteală de hotărîrile mele.

― Tot acesta să fie şi răspunsul pe care l-ar da maiestăţii sale, dacă din întîmplare regele ar dori să ştie pentru ce nici o corabie nu poate părăsi porturile Marei Britanii? adăugă zîmbind secretarul.

― Ai dreptate, domnule. ― răspunse Buckingham, ― să spună maiestăţii sale că am hotărît starea de război şi că măsura luată este începutul ostilităţilor împotriva Franţei.

Secretarul se înclină şi ieşi.

― Iată-ne liniştiţi în privinţa asta, urmă Buckingham întorcîndu-se spre d'Artagnan. Dacă diamantele n-au luat încă drumul Franţei, atunci vor sosi acolo după dumneata.

― Cum aşa?

― Am dat poruncă să fie oprite toate vasele care se găsesc acum în porturile maiestăţii sale, aşa că fără hîrtie specială, nici unul nu va îndrăzni să ridice ancora.

D'Artagnan privi uluit la bărbatul care-şi punea nemărginita-i putere cu care-l înzestrase încrederea unui rege, în slujba iubirii lui. Buckingham ghici după căutătura tînărului gîndurile ce-i frămîntau mintea şi surîse.

― Da, ― stărui el, ― da, căci Ana de Austria e adevărata mea regină; la un cuvînt de al ei mi-aş trăda ţara ,mi-aş trăda suveranul, mi-aş trăda Dumnezeul. Mi-a cerut să nu trimit protestanţilor din La Rochelle ajutorul pe care îl făgăduisem, şi nu l-am trimis. Îmi călcam astfel cuvîntul, dar nu e nimic: îi împlineam dorinţa; şi nu mi-a fost oare răsplătită cu prisosinţă supunerea mea, cînd tocmai acestei supuneri datorez portretul ei, spune?

D'Artagnan se minună de firele şubrede şi neştiute de care atîrnă uneori destinul unui neam şi viaţa omenească.

Stătea adîncit în gînduri, cînd intră giuvaergiul. Era un irlandez dintre cei mai iscusiţi în meşteşugul lui şi mărturisea singur că pe urma ducelui cîştiga o sută de mii de livre pe an.

― Domnule O'Reilly, ― începu ducele intrînd cu el în capelă, ― priveşte aceste podoabe în diamante şi spune-mi cît valorează fiecare.

Dintr-o aruncătură de ochi, giuvaergiul îşi dădu seama de măiestria cu care erau lucrate, socoti una peste alta, valoarea diamantelor şi spuse fără să şovăie:

― O mie cinci sute de pistoli bucata.

― Cîte zile ţi-ar trebui ca să faci două ca acestea? Vezi că lipsesc două.

― Opt zile, milord.

― Voi plăti trei mii de pistoli pentru fiecare, dacă mi le faci pînă poimîine.

― Le veţi avea, milord.

― Eşti un om preţios, domnule O'Reilly, dar n-am sfîrşit încă: aceste podoabe nu pot fi încredinţate nimănui, trebuiesc lucrate aici, în palatul meu.

― Cu neputinţă, milord, numai eu pot să le fac în aşa fel, ca cele noi să nu se deosebească de cele vechi.

― De aceea, dragul meu domn O'Reilly, eşti prizonierul meu şi chiar dac-ai vrea n-ai mai putea părăsi acum palatul; împacă-te cu gîndul ăsta. Spune-mi de care ucenici ai nevoie şi ce unelte trebuie să ţi se aducă.

Giuvaergiul îl cunoştea pe duce şi ştia că orice împotrivire ar fi fost de prisos, de aceea nici nu mai stărui.

― Îmi va fi îngăduit să-mi înştiinţez soţia? întrebă el.

― Oh! ai voie chiar s-o şi vezi, dragul meu domn O'Reilly; surghiunul dumitale va fi blînd, fii liniştit, şi cum orice osteneală cere o despăgubire, în afară de preţul celor două giuvaere iată un bon de o mie de pistoli, ca să uiţi de necazul ce-ţi pricinuiesc.

D'Artagnan nu-şi putea veni în fire văzînd cum marele dregător învîrtea oamenii şi milioanele după placul lui.

În vremea asta, giuvaergiul îi scria nevesti-si, trimiţîn-du-i darul ducelui, cu rugămintea să-i trimită în schimb o dată cu cel mai îndemînatic ucenic, o seamă de diamante, de anumite mărimi şi număr de carate, precum şi mai multe unelte trebuincioase.

Buckingham îl duse pe O'Reilly în camera unde urma să lucreze; după o jumătate de oră, încăperea se schimbase în atelier. Puse apoi cîte un paznic la fiecare uşă, cu poruncă să nu intre nimeni afară de cameristul Patrice. De prisos să mai adăugăm că giuvaergiul O'Reilly sau ajutorul lui nu aveau voie să iasă din cameră, oricare ar fi fost îndreptăţirea.

După ce sfîrşi cu toate astea, ducele se întoarse spre d'Artagnan.

― Acum, tinere prieten, ― îi spuse el, ― Anglia e a noastră, a amîndurora; spune-mi ce vrei? Ce doreşti?

― Un pat, ― răspunse d'Artagnan, ― deocamdată e singurul lucru de care am nevoie.

Buckingham dădu lui d'Artagnan o cameră vecină cu a lui. Voia să-l păstreze pe tînăr la îndemînă nu fiindcă n-ar fi avut încredere în el, ci fiindcă dorea să aibă pe cineva cu care să vorbească într-una de regină.

Peste un ceas, la Londra ieşea ordonanţa oprind plecarea din porturi a oricărui vas încărcat pentru Franţa, chiar a corăbiei poştale. În ochii tuturor aceasta însemna izbucnirea războiului între cele două regate.

A treia zi, la zece dimineaţa, cele două giuvaiere în diamante erau gata şi atît de măiestrit meşterite, atît de asemuitoare celorlalte, încît Buckingham nu putu deosebi pe cele noi de cele vechi; chiar cei mai iscusiţi cunoscători în această ramură s-ar fi înşelat, aşa cum se înşelase şi el.

Ducele îl chemă îndată pe d'Artagnan.

― Poftim, ― îi spuse, ― iată eghileţii după care ai veni şi martor eşti că am făcut tot ceea ce omeneşte se putea face.

― Fiţi liniştit, milord, voi spune tot ce am văzut; dar înălţimea voastră îmi dă giuvaerele fără cutie?

― Cutia te-ar stingheri. De altminteri, îmi va fi cu atît mai preţioasă cu cît e singurul lucru ce-mi mai. rămîne. Vei spune c-am păstrat-o.

― Îmi voi îndeplini sarcina, vorbă cu vorbă, milord.

― Şi acum, ― îl întrebă Buckingham, privindu-l drept în ochi, ― cum aş putea eu să te răsplătesc vreodată pentru tot ce ai făcut?

D'Artagnan roşi pînă în albul ochilor. Îşi dădea seama că ducele căuta mijlocul să-i ofere o răsplată şi gîndul că sîngele prietenilor cît şi sîngele lui ar putea fi plătit cu aur englezesc, îl răscoli ciudat.

― Să ne înţelegem, milord, ― răspunse d'Avtagnan, ― şi înainte de toate să cîntărim bine faptele ca să nu ne înşelăm. Sînt în slujba regelui şi a reginei Franţei şi fac parte din compania de gardă a domnului des Essarts, care, la fel ca şi cumnatul său, domnul de Tréville, este îndeosebi credincios maiestăţilor lor. Mai mult încă, poate n-aş fi făcut nimic din toate astea, dacă n-aş fi ţinut să fiu pe placul cuiva care e doamna inimii mele după cum regina e a inimii dumneavoastră.

― Da, ― răspunse ducele surîzînd, ― şi mi se pare că o şi cunosc, este...

― Milord, eu nu i-am rostit numele, îi curmă vorba tînărul.

― E drept, ― prin urmare, acestei persoane trebuie să-i rămîn recunoscător pentru devotamentul dumitale.

― Întocmai cum spuneţi, milord, căci în ceasul acesta, cînd e vorba de război, mărturisesc că nu văd în înălţimea voastră decît un englez, adică un duşman, pe care aş fi mai bucuros să-l întîlnesc pe cîmpul de bătălie decît în parcul de la Windsor sau pe sălile Luvrului; aceasta, bineînţeles, nu mă va împiedica să-mi îndeplinesc pas cu pas misiunea şi la nevoie să-mi dau chiar viaţa, ca s-o duc la bun sfîrşit; dar ţin să vă spun din nou că nu trebuie să-mi fiţi mai recunoscător de ceea ce fac doar pentru mine în aceasta a doua întîlnire a noastră, decît de ceea ce am făcut pentru excelenţa voastră cu prilejul primei noastre intîlniri.

― Noi, englezii, spunem: "Mîndru ca un scoţian", murmură Buckingham.

― Şi noi, francezii, spunem: "Mîndru ca un gascon", răspunse d'Artagnan. Gasconii sînt scoţienii Franţei.

D'Artagnan îl salută pe duce, gata de plecare.

― Stai! Cum pleci aşa? Pe unde? Cum?

― Da, aşa e!

― Să fiu al naibii! Francezii ăştia sînt cu capul în nori!

― Uitasem că Anglia este o insulă şi că sînteţi regele ei.

― Du-te în port. Întreabă de bricul Sund, dă-i căpitanului scrisoarea asta; o să te ducă într-un mic port, unde de bună seamă nu te aşteaptă nimeni şi unde nu trag la ţărm decît corăbii pescăreşti.

― Cum se numeşte portul?

―Saint-Valery; dar stai puţin: ajuns acolo, vei intra într-un han prăpădit fără nume, nici firmă, un fel de cîrciumă cu marinari; n-ai cum să te înşeli, căci nu mai e altul.

― După aceea?

― Vei întreba de hangiu şi-i vei spune: Forward.

― Asta înseamnă?

― Înainte: este parola. O să-ţi dea un cal gata înşeuat şi o să-ţi arate drumul pe unde s-o iei; pe urmă, o să mai dai de patru staţii cu cai de schimb. Dacă vrei, lasă la fiecare adresa dumitale din Paris şi cei patru cai te vor urma; pe doi dintre ei îi ştii şi mi s-a părut că-i preţuieşti ca un bun cunoscător: sînt cei pe care i-am călărit împreună, poţi să te bizui pe mine. Ceilalţi doi n-o să fie mai prejos. Toţi patru sînt echipaţi pentru război. Oricît de mîndru ai fi, sper că nu te vei împotrivi să primeşti unul în dar şi că vei stărui pe lîngă tovarăşii dumitale să primească pe ceilalţi trei; nu de altceva, dar ca să vă bateţi cu noi. Scopul scuză mijloacele, cum spuneţi voi, francezii, nu-i aşa?

― Da, milord, primesc, ― răspunse d`Artagnan, ― şi dacă vrea dumnezeu, vom şti să folosim darurile dumneavoastră.

― Şi acum, dă-mi mîna, tinere, poate ne vom întîlni în curînd pe cîmpul de luptă; pînă atunci cred că ne despărţim ca doi buni prieteni, nu-i aşa?

― Da, milord, dar cu speranţa că vom fi în curînd duşmani.

― Fii liniştit, ţi-o făgăduiesc.

― Mă bizui pe cuvîntul dumneavoastră, milord.

D'Artagnan salută pe duce şi o porni într-un suflet spre port.

În faţa turnului Londrei găsi vasul amintit, dădu scrisoarea căpitanului, care o viză la comandantul portului; şi pe dată părăsi portul.

Cincizeci de vase cu pînzele întinse adăstau gata de plecare.

Cînd trecea pe lîngă puntea unuia dintre ele, lui d'Artagnan i se păru că zăreşte pe femeia din Meung, căreia gentilomul necunoscut îi spusese Milady, şi pe care el, d'Artagnan, o găsise atît de fermecătoare; dar din pricina curentului apelor şi al vîntului prielnic, corabia lui luneca atît de repede, încît după cîteva clipe o pierdu din ochi.

A doua zi dimineaţa, către ora nouă, corabia ancoră la Saint-Valery.

Fără a pierde vreme, d'Artagnan se şi îndreptă sprie hanul cu pricina şi-l recunoscu după larma dinăuntru; se vorbea de războiul între Anglia şi Franţa ca despre ceva apropiat şi neîndoielnic; voioşi, marinarii se puseseră pe chef.

D'Artagnan îşi croi drum prin învălmăşeală, se repezi spre hangiu şi rosti cuvîntul forward. Îndată hangiul îi şi făcu semn să-l urmeze, ieşi cu el printr-o uşă care dădea într-o curte. Îl duse în grajd, unde aştepta un.cal gata înşăuat, şi-l întrebă dacă mai avea nevoie de ceva.

― Aş vrea să ştiu pe ce drum s-o apuc, răspunse d'Artagnan.

― Duceţi-vă de aici la Blangy şi de la Blangy la Neufchâtel. La Neufchâtel trageţi la hanul ,,Grapa de aur", spuneţi-i hangiului parola şi veţi găsi, ca aici, un cal gata înşăuat.

― Datorez ceva? întrebă d'Artagnan.

― Totul e plătit ― răspunse hangiul ― cu prisosinţă. Mergeţi cu bine. Dumnezeu să vă călăuzească!

― Amin! răspunse tînărul, plecînd în goană.

După patru ore, intra în Neufchâtel.

Urmă pas cu pas instrucţiunile primite: la Neufchâtel, ca şi la Saint-Valery, găsi un cal gata înşăuat care-l aştepta; vru să ia pistoalele de la şaua de pe care cobora, ca să le pună la şaua pe care se suia; coburii acesteia aveau însă pistoale de acelaşi fel.

― Adresa dumneavoastră de la Paris?

― Palatul Gărzii, compania des Essarts.

― Bine, răspunse acesta.

― Pe ce drum s-o iau? întrebă la rîndul lui d'Artagnan.

― Drumul spre Rouen; dar veţi lăsa oraşul la dreapta dumneavoastră. În micul sat Ecouis vă veţi opri. Acolo nu e decît un singur han ,,La Scutul Franţei"'. Nu-l judecaţi după înfăţişare; în grajd veţi găsi un cal la fel de bun ca şi acesta.

― Aceeaşi parolă?

― Aceeaşi.

― Rămîi cu bine, hangiule.

― Drum bun, domnul meu. Aveţi nevoie de ceva?

D'Artagnan făcu semn din cap că n-are nevoie de nimic şi porni într-un suflet mai departe. La Ecouis, aceeaşi poveste: a găsit un hangiu tot atît de îndatoritor, un cal proaspăt şi odihnit, a lăsat adresa cum făcuse şi pînă atunci şi a pornit tot în goană spre Pontoise. Aici, schimbă pentru cea din urmă oară calul şi la ora nouă trecea în fuga mare pe poarta palatului domnului de Tréville.

Făcuse aproape şaizeci de leghe în douăsprezece ore.

Domnul de Tréville îl primi parcă l-ar mai fi văzut chiar în dimineaţa aceea; totuşi, îi strînse mîna ceva mai tare ca de obicei, aducîndu-i la cunoştinţă că la Luvru era de gardă compania domnului des Essarts şi că se putea duce şi el să-şi facă datoria.

Capitolul XXII

BALETUL MERLAISON

A doua zi, în tot Parisul nu se vorbea decît de serbarea pe care domnii consilieri municipali o dădeau în cinstea regelui şi a reginei şi la care maiestăţile lor aveau să danseze vestitul balet Merlaison, dansul favorit al regelui.

Într-adevăr, de opt zile se făceau la primăria din Paris tot felul de pregătiri pentru această seară de gală. Dulgherul oraşului înălţase estrade, unde aveau să ia loc doamnele poftite; băcanul oraşului împodobise sălile cu două sute de făclii de ceară albă, risipă nemaipomenită pe acele vremuri; în sfîrşit, douăzeci de viorişti primiseră cuvenita înştiinţare cum că plata ce li se hotărîse era îndoitul plăţii obişnuite, deoarece, spun însemnările de atunci, ei trebuiau să cînte toată noaptea.

La ora zece dimineaţa, domnul de La Coste, ofiţerul stegar al gărzilor regale, urmat de doi ofiţeri şi de mai mulţi arcaşi ai corpului de gardă, veni să-i ceară grefierului oraşului, un anume Clement, cheile porţilor şi ale uşilor de la toate încăperile din palatul primăriei. Cheile i-au fost predate numaidecît; de fiecare atîrna o fiţuică pentru a i se putea da de rost, şi din clipa aceea, de La Coste îşi luă asupra sa paza tuturor porţilor şi a tuturor căilor de trecere.

La ora unsprezece, sosi Duhallier, căpitanul gărzii, aducînd cu el cincizeci de arcaşi care se şi împărţiră în cuprinsul clădirii, pe la uşile orînduite de cu vreme.

La trei după-amiază sosiră două companii de gardă, una franceză, alta elveţiană. Compania franceză era alcătuită jumătate din ostaşii domnului Duhallier, jumătate din ai domnului des Essarts.

La şase seara, oaspeţii începură să se perinde. Pe măsură ce soseau, erau poftiţi în sala cea mare, pe estradele ridicate în cinstea lor.

La ora nouă sosi soţia primului preşedinte: fiind cea mai de vază doamnă a serbării, după regină, ea a fost primită de mai marii oraşului şi poftită în loja din faţa lojei reginei.

La ora zece dimineaţa, în sala cea mică dinspre biserica Sfîntului Ion, se pregăti gustarea de dulceţi pentru rege, în faţa bufetului de argint al primăriei, păzit de patru arcaşi.

La miezul nopţii se auziră strigăte puternice şi vii urale: era regele care se îndrepta de la Luvru spre primărie, pe străzile luminate cu lampioane colorate.

De îndată, domnii sfetnici ai primăriei, îmbrăcaţi în robele lor de postav, împreună cu şase lefegii ce le deschideau drumul, ţinînd fiecare în mînă o torţă, ieşiră întru întîmpinarea regelui pe treptele palatului, unde starostele negustorilor îi ură bun venit. Maiestatea sa răspunse cerîndu-şi iertare de marea întîrziere şi aruncînd vina asupra cardinalului, care-l reţinuse pînă la orele unsprezece, pentru a pune la cale treburi obşteşti.

Maiestatea sa, în veşmînt de gală, era însoţit de alteţa sa regala, fratele mai tînăr, de contele de Soissons, de Cavalerul de Malta, stareţul mînâstirilor, de ducele de Long-Tieville, de ducele d'Elbeuf, de contele d'Harcourt, de contele de La Roche-Guyon, de domnul de Liancourt, de domnul de Baradas, de contele de Cramail şi de cavalerul de Souveray.

Fiecare băgă de seamă că regele era abătut şi îngîndurat.

O încăpere mică fusese pregătită pentru rege şi alta pentru alteţa sa regală. În fiecare din aceste încăperi se aflau costume de carnaval. Se luaseră aceleaşi măsuri pentru regină şi pentru soţia primului preşedinte. Nobilii şi doamnele din suita maiestăţii lor urmau să se îmbrace doi cîte doi în camerele de asemenea pregătite în acest scop.

Înainte de a intra în camera sa, regele ceru să fie încunoşiinţat îndată ce va sosi cardinalul.

O jumătate de oră după sosirea regelui, izbucniră noi urale care vesteau sosirea reginei; aşa cum făcuseră şi la sosirea suveranului, sfetnicii primăriei, împreună cu lefegiii ce le deschideau drumul, ieşiră în întâmpinarea prea-măritei lor musafire.

Regina intră în sală; toţi îşi dădură seama că, la fel ca şi regele, era abătută şi mai ales obosită.

În clipa cînd intra, perdeaua unei mici tribune, care pînă atunci rămăsese coborîtă, se dădu la o parte, lăsînd să se ivească faţa gălbejită a cardinalului, îmbrăcat în straie de cavaler spaniol. Ochii săi se pironiră pe ai reginei şi un rînjet de o nespusă bucurie îi flutură pe buze: regina nu purta faimoasele diamante.

Suverana rămase cîtăva vreme locului, pentru a primi închinarea de bun sosit a domnilor sfetnici şi pentru a răspunde la salutul doamnelor.

Dintr-o dată, regele şi cardinalul se iviră în pragul uneia din uşile sălii. În vreme ce eminenţa sa îi vorbea pe şoptite, Ludovic al XlII-lea era pămîntiu la faţă.

Fără mască şi cu panglicile hainei abia înnodate, suveranul îşi făcu drum printre mulţime şi apropiindu-se de regină, o întrebă cu vocea schimbată:

― Doamnă, pentru ce nu v-aţi pus eghileţii în diamante, cînd ştiaţi că mi-ar fi făcut o deosebită plăcere să-i văd?

Regina îşi roti privirea împrejur şi zări în spatele ei pe Richelieu care zîmbea cu un zîmbet drăcesc.

― Sire, ― răspunse regina tulburată, ― nu i-am pus, fiindcă m-am temut să nu-i prăpădesc în mijlocul acestei învălmăşeli.

― Foarte rău, doamnă, dacă v-am făcut acest dar era tocmai ca să vă gătiţi. Vă spun încă o dată, aţi făcut foarte rău.

Glasul regelui tremura de mînie. Toţi priveau şi ascultau miraţi, fără să înţeleagă ceea ce se petrece.

― Sire, ― adăugă regina, ― pot trimite să mi-i aducă de la Luvru şi astfel dorinţa maiestăţii voastre va fi împlinită.

― Trimiteţi, doamnă, trimiteţi, şi cît mai curînd; peste un ceas începe baletul.

Regina se înclină în semn de supunere şi urmă doamnele care trebuiau s-o ducă în camera ei.

La rîndul său, regele se îndreptă înspre ai lui.

În sală se stîrnise pentru o clipă, freamăt şi nedumerire.

Era bătător la ochi că se petrecuse ceva între rege şi regină. Dar amîndoi vorbiseră atît de încet, încît, din respect, fiecare se îndepărtase cu cîţiva paşi şi nimeni nu putuse auzi nimic. Viorile răsunau cît puteau de tare, dar lumea nu le lua în seamă.

Cel care se ivi întîi a fost regele, în veşmînt de vînătoare de o neasemuită frumuseţe; alteţa sa şi ceilalţi nobili erau îmbrăcaţi la fel ca el. Veşmîntul acesta îi şedea suveranului mai bine ca oricare altul şi astfel îmbrăcat, părea, într-adevăr, întîiul gentilom al regatului său.

Cardinalul se apropie de rege şi-i dădu o cutie. Regele o deschise şi găsi înăuntru două din podoabele în diamante.

― Ce înseamnă asta? îl întrebă pe cardinal.

― Nimic, ― răspunse cardinalul, ― dar dacă regina poartă eghileţii, lucru de care mă îndoiesc, număraţi-i, sire, şi dacă nu sînt decît zece, întrebaţi pe maiestatea sa cine a putut să-i fure cei doi care sînt aici.

Regele îl privi pe cardinal, parc-ar fi vrut să-l întrebe ceva, dar n-apucă să deschidă gura: un strigăt de admiraţie izbucni din toate piepturile. Dacă regele părea a fi cel dintîi gentilom al regatului, regina era, fără îndoială, cea mai frumoasă femeie din Franţa.

E drept că şi straiele vînătoreşti îi veneau de minune: purta o pălărie de fetru cu pene albastre, o jachetă de catifea de culoarea mărgăritarului, prinsă cu catarame în diamante şi o fustă de atlas albastru, brodată toată cu fir de argint. Pe umărul stîng îi străluceau giuvaerele prinse într-un nod de panglică tot albastră.

Regele tresări de bucurie şi cardinalul de necaz: cum erau însă departe de regină, nu puteau număra eghileţii; regina îi avea; erau însă numai zece, sau îi avea pe toţi doisprezece?

Tocmai atunci, viorile dădură semnalul începerii baletului. Maiestatea sa se îndreptă spre doamna preşedintă cu care trebuia să danseze, iar alteţa sa, spre regină. Fiecare îşi luă locul şi baletul începu.

Regele dansa faţă în faţă cu regina şi de cîte ori trecea pe lîngă ea, sorbea din ochi giuvaerele pe care însă nu le putea număra. O sudoare rece acoperea fruntea cardinalului.

Baletul ţinu un ceas, avea şaisprezece intrări.

Cînd se sfîrşi, în mijlocul aplauzelor întregii săli, fiecare îşi duse doamna, cu care dansase, la locul ei; dar folosindu-se de îngăduinţa de a-şi părăsi doamna acolo unde era, regele se îndreptă repede spre regină.

― Vă mulţumesc, doamnă, ― îi spuse, ― pentru bunăvoinţa pe care aţi arătat-o dorinţelor mele; dar cred că vă lipsesc doi ciucuri şi iată-i, vi i-am adus.

Spunînd aceste cuvinte, îi întinse reginei cele două giuvaiere pe care i le dăduse cardinalul.

― Cum sire, ― se minună regina, părînd grozav de uimită, ― îmi mai dăruiţi doi? Dar atunci voi avea paisprezece.

Regele numără: cei doisprezece eghileţi erau într-adevăr pe umărul augustei sale soţii.

Îl cheamă atunci pe cardinal şi-l întrebă răspicat:

― Ce înseamnă asta, domnule cardinal?

― Asta înseamnă, sire, ― răspunse cardinalul, ― că doream ca maiestatea sa să primească cele două giuvaere şi, neîndrăznind să i le ofer chiar eu, m-am folosit de acest mijloc.

― Şi sînt cu atît mai recunoscător eminenţei voastre, ― răspunse Ana de Austria cu un surîs care dovedea că nu se înşeală asupra acelei iscusite mărinimii, ― cu cît sînt încredinţată că cei doi eghileţi vă costă tot atît de scump cît l-au costat pe maiestatea sa ceilalţi doisprezece.

Salutînd apoi pe rege şi pe cardinal, regina se îndreptă din nou spre camera unde se îmbrăcase şi unde trebuia să-şi dezbrace veşmintele vînătoreşti.

Grija scriitoricească ce am fost siliţi să avem pentru măritele feţe din cuprinsul acestui capitol, ne-a îndepărtat o clipă de tînărul căruia Ana de Austria îi datora izbînda ei nemaipomenită asupra cardinalului şi care, buimac, neluat în seamă, pierdut în gloata bulucită la una din uşi, privea această scenă pe care numai patru fiinţe puteau s-o priceapă: regele, regina, cardinalul şi el.

Regina intrase tocmai în camera ei şi d'Artagnan se pregătea să plece cînd simţi că cineva îl atinge uşor pe umâr; se întoarse şi văzu pe o tînără femeie care-i făcea semn s-o urmeze. Avea faţa acoperită cu o mască de catifea neagră, dar în pofida acestei măsuri de prevedere, care de altminteri fusese luată mai mult împotriva altora decît a lui, d'Artagnan recunoscu numaidecît pe obişnuita lui călăuză, zglobia şi isteaţa doamnă Bonacieux.

În ajun abia se văzuseră la paznicul Germain, unde el o chemase. Tînăra femeie fusese atît de grăbită să vestească reginei norocoasa întoarcere a trimisului ei, încît cei doi îndrăgostiţi abia avuseseră vreme să schimbe cîteva cuvinte. D'Artagnan o urmă deci pe doamna Bonacieux, mînat de un îndoit simţămînt de dragoste şi curiozitate. Pe drum, cu cît sălile erau mai pustii, cu atît d'Artagnan voia s-o oprească, s-o tragă spre el, s-o admire, fie doar cîteva clipe; dar, neastîmpărată ca o păsărică, ea îi scăpa mereu din mîini; de cîte ori încerca să vorbească, degetul ei, pus pe buze în semn de mică poruncă plină de farmec, îi amintea că se găsea în voia unei puteri căreia trebuia să i se supună orbeşte şi care nu-i îngăduia nici cea mai nevinovată împotrivire. În sfîrşit, după un minut sau două de cotituri şi de răscotituri, doamna Bonacieux deschise o uşă şi-l băgă într-o mică încăpere întunecată. Acolo îi făcu din nou semn să tacă, şi deschizînd a doua uşă ascunsă sub perdele, prin ale căror falduri străbătu deodată o lumină vie, se făcu nevăzută.

D'Artagnan rămase o clipă încremenit, întrebîndu-se unde era; dar în curînd raza de lumină care se strecura din camera alăturată, aerul cald şi parfumat din jurul lui, vorbirea curtenitoare şi aleasă a două sau trei femei, cuvîntul "maiestate" rostit de mai multe ori, îi arătară lămurit că se afla într-o încăpere învecinată cu camera reginei.

Tînărul stătu în întuneric şi aşteptă.

Regina era voioasă şi fericită, ceea ce părea să stârnească uimire în jurul ei, căci, dimpotrivă, toţi erau deprinşi s-o vadă aproape mereu îngîndurată. Regina punea această voioşie pe seama frumuseţii serbării şi a bucuriei ce i-o făcuse baletul, şi cum nu e îngăduit să contrazici o regină, fie că zîmbeşte, fie că plînge, se întreceau care mai de care să aducă laude curteniei sfetnicilor municipali ai oraşului Paris.

Deşi n-o cunoştea pe regină, d'Artagnan deosebi numaidecît vocea ei de celelalte voci, în primul rînd după uşorul accent străin, apoi după acel timbru de atotputernicie ce răsună în chip firesc din toate cuvintele suveranilor. O auzea apropiindu-se şi îndepărtîndu-se de uşa deschisă şi zări de două sau chiar de trei ori umbra unui trup oprind lumina.

În sfîrşit, un braţ marmorean, fără seamăn ca linie şi albeaţă, apăru deodată printre falduri: d'Artagnan înţelese că era răsplata lui; se aruncă în genunchi, apucă mîna care i se întindea şi îşi lipi respectuos buzele; mîna se trase apoi uşor, lăsînd să cadă într-a lui un obiect; era un inel; aproape în aceeaşi clipă, uşa se închise şi d'Artagnan rămase în cea mai cumplită beznă.

Îşi puse inelul în deget şi aşteptă din nou; era vădit că trebuia să mai urmeze ceva. După răsplata credinţei trebuia să vină şi răsplata dragostei lui. Dealtminteri, baletul se sfîrşise, dar petrecerea abia începea; ospăţul era hotărît pentru ora trei şi orologiul bisericii Sfîntului Ion bătuse de cîtăva vreme două şi trei sferturi.

Îhr-adevăr, în camera vecină zumzetul glasurilor scădea încet-încet, apoi se îndepărtă; uşa încăperii unde era d'Artagnan se deschise iarăşi şi doamna Bonacieux intră grăbită.

― În sfîrşit, dumneata! izbucni d'Artagnan.

― Sst! ― făcu tînăra femeie, punîndu-şi degetul pe buzele lui, ― taci şi pleacă pe unde ai venit.

― Dar unde şi cînd pot să te văd? o întrebă d'Artagnan.

― Un răvaş pe care-l vei găsi acasă îţi va răspunde. Hai pleacă! Pleacă!

Spunînd aceste cuvinte, doamna Bonacieux deschise uşa dinspre sală şi-l împinse pe d'Artagnan afară.

El se supuse ca un copil, fără nici o împotrivire şi fără să încerce a crîcni, dovadă vie că era îndrăgostit de-a binelea.

Capitolul XXIII

ÎNTÎLNIREA

D'Artagnan se întoarse acasă într-un suflet şi cu toate că era mai tîrziu de trei dimineaţa şi că trebuise să străbată cele mai deocheate mahalale ale Parisului, nu i se întîmplă nimic neplăcut. Se ştie doar că beţivii şi îndrăgostiţii au un Dumnezeu al lor.

Găsi uşa gangului întredeschisă. Urcă scara şi bătu uşurel şi într-un chip anumit, aşa că să înţeleagă valetul Planchet, pe care-l trimisese acasă de la primărie cu două ceasuri mai devreme, cu poruncă să-l aştepte, veni să-i deschidă.

― A adus cineva vreo scrisoare pentru mine? întrebă repede d'Artagnan.

― N-a adus nimeni nici o scrisoare, domnule, ― punse Planchet, ― dar e una care a venit singură.

― Ce vrei să spui, nătărăule?

― Vreau să spun că, ajuns acasă, cu toate că aveam în buzunar cheia locuinţei şi că nu m-am despărţit deloc de cheia asta, am găsit o scrisoare pe învelitoarea verde de pe masa din camera dumneavoastră.

― Şi unde-i scrisoarea?

― Am lăsat-o acolo unde era, domnule, Nu-i lucru curat cu scrisorile astea care intră aşa, în casa oamenilor. Dacă fereastra ar fi fost deschisă sau măcar crăpată, treacă-meargă; dar de unde, totul era ferecat. Băgaţi bine de seamă, domnule, să nu fie la mijloc niscai farmece.

În vremea asta, tînărul alerga în camera lai şi deschidea scrisoarea: era de la doamna Bonacieux şi avea următorul cuprins:

"Cineva doreşte să-ţi aducă viile sale mulţumiri şi ale altcuiva. Fii diseară la zece la Saint-Cloud, în faţa casei de lîngă colţul locuinţei domnului d'Estrées.

C. B."

Pe cinci citea aceste rînduri, d'Artagnan simţea inima crescîndu-i şi strîngîndu-i-se totodată pradă acelor dulci zvîcniri care chinuiesc, dar şi alintă dorul îndrăgostiţilor.

Era întîiul răvaş pe care-l primea, era întîia întîlnire ce i se dădea. Inima lui, ca îmbătată de fericire, părea că-şi pierde suflarea în pragul acelui rai pămîntesc, cu numele iubire.

― Spuneţi, domnule, ― începu Planchet, cu ochii la stăpînul care schimba feţe-feţe, ― spuneţi vă rog: nu-i aşa c-am avut dreptate, şi că nu-i lucru curat?

― Te înşeli, Planchet, ― răspunse d'Artagnan, ― şi ca dovadă, uite ţine un taler şi bea în sănătatea mea.

― Mulţumesc pentru darul pe care mi-l faceţi şi vă făgăduiesc să nu vă ies din vorbă; dar, eu tot ştiu una şi bună: scrisorile care intră aşa, într-o casă ferecată...

― Cad din cer, prietene, cad din cer.

― Va să zică, domnul e mulţumit? întrebă Planchet.

― Dragul meu Planchet, sînt cel mai fericit om din lume.

― Pot să trag şi eu folos din fericirea asta, şi să mă duc la culcare?

― Bine, du-te.

― Cerul să vă hărăzească toate bucuriile, dar eu tot zic că scrisoarea...

Planchet se îndepărtă, clătinînd din cap a îndoială, căci darul stăpînului nu izbutise să i-o spulbere cu totul.

Rămas singur, d'Artagnan mai citi şi răsciti răvaşul; după aceea sărută iarăşi şi iarăşi, de douăzeci de ori, slovele scrise de mîna frumoasei lui iubite. În sfîrşit se culcă, adormi şi visă cele mai minunate vise.

La şapte dimineaţa, se deşteptă din somn şi-l chemă pe Planchet, care la a doua chemare deschise uşa, cu faţa răvăşită încă de neliniştea din ajun.

― Planchet, ― începu d'Artagnan, ― s-ar putea să lipsesc toată ziua de acasă; eşti liber pînă diseară la şapte, dar la şapte să fii gata de drum, cu doi cai.

― Asta mai lipsea, ― mormăi Planchet, ― te pomeneşti că iar ne găurim pielea în vreo cîteva locuri.

― Ia-ţi flinta şi pistoalele.

― Ce spuneam eu? izbucni Planchet. Eram sigur: afurisita aia de scrisoare!

― Linişteşte-te, neroduie, e vorba de o plimbare de plăcere.

― Da, ca şi călătoriile de plăcere de deunăzi, cînd ploua cu gloanţe şi răsăreau capcane la tot pasul.

― De altfel, dacă vă e teamă, domnule Planchet, ― urmă d'Artagnan, ― mă voi duce şi fără dumneavoastră; mai bine singur la drum decît cu un tovarăş care dîrdîie de frică.

― Domnul mă jigneşte, ― răspunse el, ― credeam că totuşi m-a văzut la treabă.

― Da, dar îmi ziceam că poate ţi-ai cheltuit tot curajul dintr-o dată.

― O să vedeţi că la nevoie mai am încă; dar, rogu-vă, nu mă puneţi să-l irosesc dacă vreţi să-mi mai rămîie multă vreme.

― Dar pentru astă seară crezi că mai ai?

― Aşa sper.

― Bine! Atunci mă bizui pe tine.

― La ora hotărîtă voi fi gata de plecare; credeam însă că domnul nu are decît un singur cal în grajdul gărzii.

― Se poate ca în clipa de faţă să nu fie decît unul singur, dar diseară vor fi patru.

― S-ar zice că scopul călătoriei noastre a fost să aducem cai.

― Întocmai, încuviinţă d'Artagnan.

Şi dîndu-i lui Planchet cele din urmă îndrumări, plecă.

Domnul Bonacieux se afla în pragul uşii. Gîndul lui d'Artagnan fusese să treacă mai departe, fără să-i vorbească vrednicului negustor de mărunţişuri; dar acesta îl salută atît de blajin şi de dulceag, încît chiriaşul, de voie, de nevoie, nu numai că-i răspunse la fel, dar şi intră în vorbă cu el.

Apoi, cum să nu arăţi o brumă de bunăvoinţă soţului unei femei care ţi-a dat chiar în aceeaşi seară întîlnire la Saint-Cloud, în faţa pavilionului domnului d'Estrées? D'Artagnan se apropie de el cu aerul cel mai blajin de care putea fi în stare.

Convorbirea se opri fireşte, asupra întemniţării bietului negustor. Domnul Bonacieux, care nu bănuia că d'Artagnan ştie tot ce vorbise el cu necunoscutul din Meung, istorisi tînărului chiriaş cum îl prigonea căpcăunul acela de Laffemas, pe care-l numi tot timpul călăul cardinalului şi se întinse cu amănunte asupra Bastiliei, asupra zăvoarelor, asupra zăbrelelor, asupra beciurilor cu răsuflători a gratiilor, şi a uneltelor de schingiuire.

D'Artagnan îl ascultă cu o bunăvoinţă fără seamăn, apoi cînd Bonacieux sfîrşi de povestit, întrebă şi el la urmă:

― Dar pe doamna Bonacieux ştii cine a răpit-o? Ţin-minte că tocmai acestei întîmplări neplăcute datorez fericirea de a te cunoaşte.

― Dar de unde! răspunse domnul Bonacieux, s-au ferit să scape ceva, iar soţia mea s-a jurat pe toţi Dumnezei că nu ştie nici ea. Dar dumneata, ― urmă el, cu cel mai nevinovat glas, ― ia spune, ce-ai mai făcut zilele astea? Nu te-am mai zărit nici pe dumneata, nici pe prietenii dumitale, şi nu cred că praful care ţi-l scutura ieri de pe cizme Planchet l-ai strîns pe caldarîmul Parisului?

― Aşa şi e, scumpe domnule Bonacieux, am făcut împreună cu prietenii mei o călătorie, dar nu grozavă.

― Departe?

― Nu. nu prea departe; la vreo patruzeci de leghe de aici; l-am însoţit pe domnul Athos la băi, la Forges, unde ceilalţi au şi rămas.

― Iar dumneata a trebuit să te întorci, nu-i aşa? urmă domnul Bonacieux, cu o căutătură din cele mai şirete. Unui băiat frumos ca dumneata, iubita nu-i dă răgazuri prea lungi; eram aşteptaţi cu nerăbdare la Paris, aşa e?

― Chiar aşa, pe legea mea, ― încuviinţă rîzînd tînărul ― şi-ţi mărturisesc cu atît mai mult cu cît văd că nu ţi se poate ascunde nimic: da, eram aşteptat, ba încă cu ce nerăbdare!

Un nor uşurel lunecă peste fruntea lui Bonacieux, dar atît de uşurel, încît d'Artagnan nici nu-l băgă de seamă.

― Şi vom fi răsplătiţi pentru graba noastră! urmă negustorul de mărunţişuri, cu un tremur în glas, pe care d'Artagnan nu-l luă în seamă, după cum nu luase în seamă nici norul uşurel care cu o clipă mai devreme întunecase faţa cinstitului bărbat.

― Vrei să mă tragi de limbă! zise rîzînd d'Artagnan.

― Nu, ce-ţi spun e doar ca să ştiu dacă diseară o să te întorci acasă tîrziu.

― Şi pentru ce această întrebare, scumpă gazdă? ― stărui d'Artagnan, ― ai de gînd oare să m-aştepţi?

― Nu, dar de cînd cu arestarea şi de cînd cu tîlhăria aceea la mine, mă sperii de cîte ori aud că se deschide o uşă, mai cu seamă noaptea. Ce vrei! Eu nu sînt ostaş.

― Ştii ceva? Nu te speria dacă mă întorc la unu, la două sau chiar la trei dimineaţa; şi dacă nu mă întorc deloc, nici atunci să nu te sperii.

De data asta, Bonacieux păli atît de tare, încît n-at mai fi fost cu putinţă ca d'Artagnan să nu-i bage de seamă tulburarea, şi-l întrebă ce are.

― Nimic, ― răspunse el, ― nimic. Dar de cînd s-au abătut nenorocirile pe capul meu, mă apucă un fel de slăbiciuni şi acum am simţit un fior prin tot corpul. Dar ce să te gîndeşti la asta, dumneata, care n-ai altă treabă decît să-ţi vezi de fericire.

― Atunci să ştii că am treabă multă, fiindcă sînt fericit.

― Stai puţin; mai aşteaptă, ai spus că e pe diseară.

― O să vină ea şi seara asta! Mulţumesc lui dumnezeu! Poate c-o aştepţi şi dumneata la fel de nerăbdător ca şi mine; poate că în seara asta doamna Bonacieux o să vină şi ea, pe acasă.

― Doamna Bonacieux nu e liberă astă-seară ― lămuri încruntat soţul, ― rămîne la Luvru să-şi vadă de treburi.

― Cu atît mai rău pentru dumneata, dragul meu, cu atît mai rău; cînd eu sînt fericit, aşa vrea să fie şi ceilalţi, dar pare-mi-se, asta nu prea se poate.

Şi tînărul se îndepărtă, rîzînd în hohote de gluma pe care credea că numai el putea s-o înţeleagă.

― Petrecere frumoasă! îi ură Bonacieux cu glas ca ieşit din mormînt.

D'Artagnan era prea departe încă ca să-l mai poată auzi şi chiar de l-ar fi auzit, în starea sa sufletească nici nu l-ar fi luat în seamă.

Se îndreptă spre palatul domnului de Tréville. Vizita pe care i-o făcute în ajun fusese, după cum ne amintim cu toţii, foarte scurtă şi fără prea multe lămuriri.

Îl găsi pe domnul de Tréville în al noulea cer. Regele şi regina fuseseră încîntători cu el la serbare. E drept, cardinalul arătase în schimb cum nu se poate mai prost. La ora unu după miezul nopţii părăsise balul sub cuvînt că nu se simte bine. Cît priveşte pe maiestăţile lor, nu se întorseseră la Luvru decît la şase dimineaţa.

― Acum, ― rosti domnul de Tréville coborînd vocea şi cercetînd cu privirea toate ungherele încăperii pentru a vedea dacă într-adevăr erau singuri, ― acum să vorbim despre dumneata, tinere prietene; căci nu încape îndoială că fericita dumitale întoarcere nu-i străină nici de bucuria regelui, nici de triumful reginei şi nici de umilirea eminenţei sale. Să ştii că de aci înainte trebuie să te ţii bine.

― De ce m-aş putea teme, ― răspunse d'Artagnan, ― cîtă vreme voi avea fericirea să mă bucur de bunăvoinţa maiestăţilor lor?

― De toate, crede-mă. Cardinalul nu e omul care să uite că a fost tras pe sfoară pînă nu se răfuieşte cu poznaşul; şi după cum bănuiesc, poznaşul pare a fi un oarecare gascon, pe care-l cam cunoaştem noi.

― Credeţi oare că eminenţa sa ştie ca dumneavoastră tot ce s-a întîmplat şi că eu am fost la Londra?

― Drace! Ai fost la Londra! De la Londra ai adus diamantul ăsta frumos care străluceşte pe degetul dumitale? Ia seama, dragul meu d'Artagnan, darul pe care ţi-l face un duşman nu miroase a bine. Mi se pare că în privinţa asta e şi o zicală latinească... Stai puţin...

― Da, fără îndoială, ― îngînă d'Artagnan, care nu fusese niciodată în stare să-şi vîre în cap cea mai elementară regulă de gramatică latină şi care, cu neştiinţa lui, îşi scosese din minţi profesorul, ― da, fără îndoială, trebuie să fie aşa ceva pe undeva.

― Vezi bine că e, ― stărui domnul de Tréville, ― care se pricepea şi în ale literaturii, ― deunăzi mi-l cita domnul de Besserade... aşteaptă puţin... ah! da... mi-aduc aminte:

...Timeo Danaos et dona ferentes.

Ceea ce înseamnă: "Fereşte-te de duşmanul care-ţi face daruri''.

― Diamantul acesta, domnule, nu-l am de la un duşman, ― răspunse d'Artagnan, ― mi l-a dăruit regina.

― Regina!Oh! Oh! făcu domnul de Tréville. Într-adevăr, e un giuvaer regal care face ca nimic o mie de pistoli. Prin cine ţi l-a trimis regina?

― Mi l-a dat chiar ea.

― Unde?

― În cabinetul de lîngă camera, unde şi-a schimbat rochia la bal.

― Cum asta?

― Cînd mi-a întins mîna să i-o sărut.

― Ai sărutat mîna reginei! se minună domnul de Tréville, cu ochii la d'Artagnan.

― Maiestatea sa a binevoit să-mi îngăduie această neasemuită cinste.

― În faţa unor martori? Nesocotita! De trei ori nesocotită!

― Nu, domnule, fiţi liniştit, nimeni n-a văzut-o, adăugă d'Artagnan. Şi poveşti domnului de Tréville cum se petrecuseră lucrurile.

― Oh! Femeile! Femeile! strigă bătrînul ostaş, cum o să se lase ele de visările lor romantice?! Tot ce aduce a taină le încîntă. Aşadar, i-ai văzut doar braţul, atîta tot; dacă ai întîlni-o însă pe regină, n-ai recunoaşte-o şi dacă ea te-ar întîlni n-ar şti nici ea cine eşti!

― Nu, dar datorită acestui diamant... stărui tînărul.

― Ascultă, ― îi curmă vorba domnul de Tréville, ― vrei să-ţi dau eu un sfat, un sfat înţelept, un sfat prietenesc?

― M-aţi îndatora mult, domnule, răspunse d'Artagnan.

― Iată: du-te la cel dintîi bijutier ce-ţi iese în cale şi vinde-i diamantul pe orice preţ o vrea; oricît ar fi de cămătar, tot o să-ţi dea opt sute de pistoli. Pistolii n-au miros, tinere, pe cîtă vreme inelul ăsta are, şi încă unul îngrozitor, care-l poate trăda pe cine-l poartă.

― Să vînd inelul acesta? Un inel de la regina mea! Niciodată! se împotrivi d'Artagnan.

― Atunci întoarce piatra cu faţa înăuntru, smintitule, căci oricine ştie că un gascon nu găseşte giuvaere din astea în scrinul maică-si.

― Credeţi, aşadar, că mă paşte vreo primejdie? întrebă d'Artagnan.

― Vreau să spun, tinere, că cel care doarme pe o mînă cu fitilul aprins, trebuie să se socotească la adăpost faţă de dumneata.

― Drace! ― mormăi d'Artagnan. pe care tonul hotărît al domnului de Tréville începea să-l neliniştească, ― Drace! Şi ce-i de făcut?

― Să fii cu ochii în patru, mereu şi înainte de toate. Cardinalul are cumplită ţinere de minte şi mînă cu gheare; ia seama să nu-ţi joace cine ştie ce renghi păcătos.

― Dar cum?

― De unde să ştiu eu cum? Are la îndemîna lui toate vicleniile Satanei! Cel mai neînsemnat lucru ce ţi se poate întîmpla e să te ridice.

― Cum! va îndrăzni cineva să aresteze pe un om în slujba majestăţii sale?

― Ei aş! ai văzut cum s-au sinchisit de Athos; în orice caz, tinere, ascultă pe un om care de treizeci de ani e la curte: dacă te culci pe o ureche şi te crezi la adăpost, atunci eşti pierdut. Ba dimpotrivă, ― şi să mă asculţi pe mine ― trebuie să vezi pretutindeni numai duşmani. Dacă cineva îţi caută gîlceavă, fereşte-te de el ca de foc, chiar de-ar fi un copil de zece ani; dacă te atacă ziua sau noaptea, ia-o la sănătoasa fără nici o ruşine; dacă treci pe un pod încearcă întîi scîndurile, nu cumva să-ţi fugă una de sub picioare; dacă treci prin faţa unei case care se clădeşte, uită-te în sus să nu-ţi cadă o cărămidă în cap; dacă te întorci acasă tîrziu, pune-l pe valet să te urmeze şi valetul să fie înarmat, bineînţeles dacă ai încredere în el; fereşte-te de oricine: de prietenii dumitale, de fratele dumitale, de iubita dumitale, şi mai cu seamă de iubita dumitale.

D'Artagnan roşi.

― De iubita mea, spuse şi el mecanic; şi de ce de ea mai curînd decît de altcineva?

― Fiindcă iubita e unul din mijloacele care-i plac îndeosebi cardinalului; n-are altul atît de la îndemînă; o femeie te vinde pentru zece pistoli şi ca dovadă, Dalila. Cunoşti Sfînta scriptură, nu-i aşa?

D'Artagnan se gîndi la întîlnirea pe care o avea chiar în seara acea cu doamna Bonacieux, dar, s-o spunem spre lauda eroului nostru, părerea proastă a domnului de Tréville asupra femeilor nu trezi nici umbră de bănuială cu privire la frumoasa lui gazdă.

― Dar pentru că veni vorba, urmă domnul de Tréville, ce s-a întîmplat cu cei trei tovarăşi ai dumitale?

― Tocmai voiam să vă întreb, dacă n-aţi primit nici o ştire de la ei?

― Nici una, domnule.

― I-am lăsat pe toţi în drum. Pe Porthos, la Chantilly, cu un duel în spinare; pe Aramis la Crèvecoeur, cu un glonte în umăr şi pe Athos la Amiens , învinuit că măsluieşte bani.

― Ia te uită! se miră domnul de Tréville; dar dumneata cum de ai scăpat?

― Ca prin minune, domnule, dar trebuie s-o spun, cu o lovitură de spadă în piept şi ţintuind la rîndul meu pe contele de Wardes. În marginea drumului spre Calais, ca pe un biet fluturaş.

― Asta mai lipsea! De Wardes, omul cardinalului, vărul lui Rochefort; stai, dragă prietene, uite ce-mi trece prin minte.

― Spuneţi domnule.

― În locul dumitale aş face altceva.

― Ce anume?

― În vreme ce emineţa sa ar pune să mă caute la Paris, eu aş lua frumuşel drumul spre Picardia, fără să ştie nimeni şi m-aş duce să văd ce e cu prietenii mei. La dracu! Li se cuvine şi lor atîta atenţie din partea dumitale!

― Sfatul e bun, domnule, şi voi pleca chiar mîine.

― Mîine? De ce nu astă-seară?

― Astă-seară trebuie să fiu la Paris pentru o chestiune fără amînare.

― Ah! tinere! tinere! vreo drăguţă, nu-i aşa? Fii cu ochii în patru, eu ţi-o spun mereu: numai femeia ne-a pierdut pe toţi, cîţi sîntem şi tot ea o să ne piardă pe toţi cîţi vom mai fi şi de aci înainte. Ascultă-mă pe mine; pleacă diseară.

― Cu neputinţă, domnule.

― Ţi-ai dat cuvîntul?

― Da, domnule.

― Atunci se schimbă; dar făgăduieşte-mi că dacă în noaptea asta scapi cu viaţă, vei pleca mîine.

― Vă făgăduiesc.

― Ai nevoie de bani?

― Mai am încă cincizeci de pistoli. Nădăjduiesc să-mi ajungă.

― Dar tovarăşii dumitale?

― Nu cred să ducă lipsă. Cînd am plecat din Paris, aveam fiecare la noi cîte şaptezeci şi cinci de pistoli.

― O să te mai văd înainte de plecare?

― Nu cred, domnule; afară doar dacă s-ar întîmpla ceva nou.

― Atunci, călătorie bună!

― Mulţumesc, domnule.

Şi d'Artagnan îşi luă rămas bun de la domnul de Tréville, mişcat mai mult ca oricînd de grija-i cu adevărat părintească pentru muşchetarii lui.

Trecu rînd pe rînd pe la Athos, pe la Porthos şi Aramis. Nici unul din ei nu se întorsese. Nu-i găsi nici pe valeţii lor. Nimeni nu primise nici o ştire nici de la unii, nici de la ceilalţi.

Ar fi întrebat de ei pe iubitele lor, dar n-o cunoştea nici pe a lui Porthos, nici pe a lui Aramis, cît priveşte pe Athos, el n-avea nici una.

Trecînd prin faţa palatului gărzii, d'Artagnan aruncă o privire în grajd; trei din cei patru cai se şi aflau acolo. Neputîndu-şi crede ochilor, Planchet tocmai îi ţesăla şi abia sfîrşise cu doi din ei.

― Ah! domnule, se repezi Planchet, zărindu-l pe d'Artagnan. Ce bucuros sînt ca vă văd!

― Şi de ce, Planchet? întrebă tînărul.

― Aveţi oare încredere în gazda noastră, domnul Bonacieux?

― Eu? Cîtuşi de puţin.

― Vai, domnule, ce bine faceţi!

― Dar ce-ţi vine să mă întrebi?

― Păi în vreme ce vorbeaţi cu el, eu vă priveam pe amîndoi, fără să aud ce spuneţi; domnule, ştiţi că s-a schimbat la faţă de două trei ori?

― Ei, aş?

― Domnul n-o fi băgat de seamă, cu gîndul la scrisoarea pe c