/ Language: România / Genre:antique

Dupa 20 ani

Alexandre Dumas


Alexandre Dumas

După douăzeci de ani

PARTEA ÎNTÎIA

I

FANTOMA LUI RICHELIEU

Într-o încăpere a Palatului Cardinal, pe care o cunoaştem, la o masă cu colţurile ferecate în argint aurit, încărcată de hîrtii şi de cărţi, şedea un om cu capul sprijinit în mîini.

Îndărătul lui se afla un cămin impunător, împurpurat de răsfrîngerile jăraticului şi în care tăciunii aprinşi se mistuiau printre mari grătare aurii. Licărirea căminului învăluia din spate veşmîntul măreţ al acestui visător, pe care îl lumina din faţă un candelabru plin de lumînări.

Văzînd mantia aceasta roşie şi bogatele-i dantele, fruntea aceasta palidă şi plecată sub povara gîndurilor, însingurarea ce domnea aici în încăpere, muţenia anticamerelor şi pasul măsurat al străjilor pe coridor, ai fi crezut că umbra cardinalului Richelieu se afla şi acum în cabinetul său.

Vai, era, într-adevăr, numai umbra marelui era! Franţa slăbită, autoritatea regelui nesocotită, nobilii deveniţi iarăşi puternici şi nesupuşi, duşmanul încălcînd hotarele – totul stătea mărturie ca Richelieu nu mai era.

Dar ceea ce dovedea şi mai grăitor că mantia cea roşie nu-l înveşmînta pe bătrînul cardinal era tocmai această însingurare ce părea – aşa cum am spus – mai degrabă a unei năluci, decît a unui om viu; erau coridoarele pustii de curteni şi curţile ticsite de străji: era batjocura ce urca din stradă şi năvălea pe ferestrele acestei încăperi zguduite de răsuflarea unui întreg oraş coalizat împotriva ministrului; era, în sfîrşit, zgomotul depărtat şi mereu reînnoit al împuşcăturilor, din fericire slobozite aiurea, numai ca să dea a înţelege gărzilor, elveţienilor, muşchetarilor şi ostaşilor de veghe în jurul Palatului Regal – întrucît însuşi Palatul Cardinal îşi schimbase numele – că şi poporul avea arme.

Această fantomă a lui Richelieu era Mazarin.

Şi Mazarin era singur şi se simţea slab.

— Venetic! murmură el. Italian! Uite ce-mi tot aruncă în obraz! Cu vorba asta l-au ucis, l-au spînzurat şi l-au sfîşiat pe Concini şi, dacă i-aş lăsa, m-ar ucide, m-ar spînzura şi m-ar sfîşia şi pe mine la fel, cu toate că nu le-am făcut nicicînd alt rău, decît doar că i-am stors niţeluş. Nerozii! Nu pricep că duşmanul lor nu-i acest italian care vorbeşte prost franţuzeşte, ci mai curînd aceia care au darul să le îndruge cuvinte frumoase cu un atît de curat şi cuceritor accent parizian.

Da, da, urmă ministrul cu surîsul fin, care de astă dată părea ciudat pe buzele-i pale, da, larma voastră îmi spune că soarta favoriţilor e nesigură; dar, dacă ştiţi asta, ar trebui să ştiţi deopotrivă că eu nu sînt un favorit oarecare! Contele de Essex avea un minunat inel împodobit cu diamante, pe care i-l dăruise regeasca lui amantă; eu am doar un simplu inel cu două iniţiale şi o anume zi gravate pe el, însă inelul acesta a fost binecuvîntat în capela Palatului Regal; de aceea pe mine n-au să mă doboare, aşa cum ar pofti. Tot urlînd: „Jos cu Mazarin!", nu-şi dau seama ca eu îi fac să strige cînd trăiască Beaufort, cînd trăiască Prinţul, cînd trăiască Parlamentul! Ei bine, domnul de Beaufort e închis la Vincennes, Prinţul îi va călca pe urme dintr-o zi în alta, iar Parlamentul...

Aici surîsul cardinalului căpătă o expresie de ură, de care chipu-i blajin nu părea în stare.

— Ei bine! Parlamentul... vedem noi ce facem şi cu Parlamentul; acum îi avem pe Orléans şi pe Montargis. Ah, am să las timpul să lucreze! Toţi cîţi au început să strige "Jos cu Mazarin" vor sfîrşi prin a-i huli pe fiecare dintre ei, rînd pe rînd. Richelieu, pe care îl urau atunci cînd trăia şi de care vorbesc mereu de cînd a murit, a fost încă şi mai înjosit decît mine; căci el s-a văzut alungat de cîteva ori şi s-a temut de şi mai multe ori de asta. Pe mine însă regina nu mă va alunga niciodată şi, dacă voi fi silit să mă plec voinţei poporului, ea va fi alături de mine; dacă fug eu, va fugi şi ea, şi-o sa vedem noi atunci ce fac răzvrătiţii fără regină şi fără rege. Ah, barem de n-aş fi străin, de-aş fi barem francez, barem gentilom!

Şi căzu din nou în visare.

Într-adevăr, situaţia era critică şi ziua care abia se sfîrşise o complicase şi mai mult. Mazarin, veşnic îmboldit de respingătoarea-i lăcomie de bani, strivise poporul sub povara impozitelor, şi poporul, căruia nu-i mai rămăsese decît sufletul – după vorba procurorului general Talon – cum nu-şi putea pune sufletul la mezat, poporul, pe care încercau să-l facă să-şi păstreze răbdarea cu larma stîrnită în jurul unor victorii, dar care găsea că gloria nu-i carne să-ţi potoleşti foamea cu ea, poporul începuse să murmure cam de multişor.

Dar asta nu era tot; fiindcă, atunci cînd doar poporul murmură, curtea, ţinută departe de către burghezie şi gentilomi, nu-l aude; Mazarin avusese însă nesocotinţa sa se atingă de magistraţi! El vînduse douăsprezece titluri de raportor în Consiliul de Stat şi, cum magistraţii plăteau bani grei pentru slujba lor, iar numirea acestor noi doisprezece urma să le micşoreze procopseala, cei vechi ţinuseră sfat şi juraseră pe Evanghelie să nu îngăduie una ca asta şi să se împotrivească din răsputeri persecuţiilor curţii, făgăduindu-şi totodată că, dacă din pricina acestei răzvrătiri vreunul dintre ei şi-ar pierde slujba, să pună toţi mînă de la mînă ca să-l despăgubească.

Şi iată ce se întîmplase din aceste două motive:

În ziua de 7 ianuarie, şapte-opt sute de negustori din Paris se strînseseră laolaltă şi, revoltaţi de o nouă dare plănuită pentru proprietarii de case, trimiseră pe zece dintre ei să vorbească ducelui de Orléans, care, potrivit vechiului său obicei, căuta să cîştige simpatia mulţimii. Ducele de Orléans îi primise, şi ei declarară răspicat că sînt hotărîţi să nu plătească nici o lăscaie din darea cea nouă, chiar de-ar fi să se apere cu arma în mînă de oamenii regelui veniţi să o perceapă. Ducele de Orléans îi ascultase cu mare bunăvoinţă, le dăduse nădejdea unei oarecare îndulciri, le făgăduise să înfăţişeze reginei păsul lor şi-i concediase cu vorba dintotdeauna a maimarilor: „Vom vedea."

La rîndul lor, în ziua de 9, magistraţii veniseră la cardinal, şi unul dintre ei, împuternicitul celorlalţi, îi vorbise cu atîta hotărîre şi îndrăzneală, încît cardinalul rămăsese uluit; şi scăpase de ei la fel ca şi ducele de Orléans, zicînd că are să vadă ce e de făcut.

Şi atunci, ca să vadă ce e de făcut, convocase consiliul şi trimisese după ministrul de finanţe d'Emery.

Acest d'Emery era foarte urît de popor, mai întîi fiindcă era ministru de finanţe şi orice ministru de finanţe trebuie să fie urît; apoi, se cuvine să adăugăm că o şi merita niţel.

Era fiul unui bancher din Lyon, pe care îl chema Particelli şi care, dînd faliment, îşi schimbase numele în d'Emery. Cardinalul Richelieu, recunoscînd într-însul un cap financiar, îl prezentase regelui Ludovic al XII-lea drept domnul d'Emery şi, dornic să-i obţină numirea ca inspector general de finanţe, găsise numai cuvinte de laudă pentru el.

— Minunat! a rostit regele. Mă bucur că îmi vorbeşti despre domnul d'Emery pentru această funcţie care cere un om cinstit. Auzisem că ai vrea să-l numeşti pe ticălosul de Particelli şi mă temeam că ai să mă sileşti să-l accept.

— Sire, răspunse cardinalul, majestatea-voastră să fie liniştit: Particelli de care aţi pomenit a fost spînzurat.

— A, cu atît mai bine! exclamă regele. Nu degeaba mi se spune mie Ludovic cel drept.

Şi semnă numirea lui d'Emery.

Era acelaşi d'Emery care devenise între timp ministru de finanţe.

Aşadar, i s-a trimis vorbă că e chemat de către cardinal şi el s-a ivit în grabă, palid şi înspăimîntat, îngăimînd că fiul său era cît pe ce să fie ucis chiar în acea zi în faţa Palatului: mulţimea îl oprise şi-i ceruse socoteală pentru luxul neveste-si, care se lăfăia într-o casă tapisată în catifele roşii împodobite cu ciucuri de aur. Ea era fiica lui Nicolas de Camus, ministru în 1617, cel care venise la Paris cu douăzeci de franci în pungă şi care, după ce-şi asigurase o rentă de patruzeci de mii de franci, împărţise de curînd nouă milioane odraslelor sale.

Fiul lui d'Emery era cît pe ce să fie strivit din pricina unuia dintre răzvrătiţi, care striga că trebuie stors pînă va da îndărăt tot aurul pe care-l înghiţise. În acea zi, consiliul nu a luat nici o hotărîre, ministrul fiind prea copleşit de cele petrecute ca să se mai poată gîndi şi la altceva.

A doua zi, primul preşedinte, Mathieu Molé, al cărui curaj în toate aceste împrejurări – zice cardinalul de Retz – nu s-a dovedit cu nimic mai prejos de cel al ducelui de Beaufort şi al prinţului de Condé, adică a doi bărbaţi socotiţi cei mai neînfricaţi din Franţa – a doua zi, primul preşedinte a fost şi el atacat; mulţimea ameninţa să-i ceară lui socoteala pentru toate relele ce se puneau la cale pe spinarea ei; dar primul preşedinte, fără să se tulbure şi fără să se arate descumpănit, a răspuns cu liniştea sa dintotdeauna că, dacă răzvrătiţii nu vor da ascultare poruncilor regelui, va pune să se ridice spînzurători în pieţe şi cei mai îndărătnici vor atîrna pe dată în ştreang. La aceasta, mulţimea a urlat că nu aşteaptă decît să vadă ridicate spînzurătorile şi că ele vor sluji doar pentru judecătorii necinstiţi, care cumpără favoarea curţii cu preţul mizeriei poporului.

Şi asta nu-i tot: în ziua de 11, ducîndu-se la slujbă la Notre-Dame, cum făcea de obicei în fiecare sîmbătă, regina fusese urmată tot drumul de peste două sute de femei, care se tînguiau, cerînd dreptate. Ele nu aveau, de altfel, nici un gînd rău, voiau doar să-i cadă în genunchi şi să o înduioşeze, dar ostaşii din gardă nu le-au lăsat să se apropie şi regina a trecut mai departe, semeaţă şi neînduplecată, fără să le asculte plîngerile.

După-amiază consiliul s-a întrunit din nou şi de astădată s-a hotărît să se menţină autoritatea regelui: drept urmare, s-a convocat Parlamentul pentru a doua zi – în 12.

În această zi, în seara căreia începea această nouă povestire, regele, pe atunci în vîrstă de zece ani şi care abia avusese vărsat de vînt, sub cuvînt că merge la Notre-Dame să mulţumească cerului pentru însănătoşirea sa, îşi pusese pe picioare garda, elveţienii şi muşchetarii, înşiruindu-i în jurul Palatului Regal, pe cheiuri şi pe Pont-Neuf, iar după slujba religioasă se abătuse pe la Parlament, unde, într-o şedinţă ţinută în grabă, nu numai ca menţinuse edictele de mai înainte, dar dăduse şi altele noi, vreo cinci sau şase la număr, şi toate – spune cardinalul de Retz – unul mai ruinător decît altul. Astfel încît primul preşedinte care, după cum s-a văzut, era deunăzi de partea curţii, se ridicase acum cu toată îndrăzneala împotriva acestui chip de a-l aduce pe rege în Parlament, pentru ca prin neaşteptata-i prezenţă să constrîngă libertatea voturilor.

Dar cei care protestară cu tărie contra noilor dări fură mai cu seamă preşedintele Blancmesnil şi consilierul Broussel.

După promulgarea edictelor, regele porni spre Palat. O mare mulţime de oameni stătea înşiruită în calea sa; însă cum se ştia că regele vine de la Parlament şi cum nimeni nu aflase dacă a fost acolo pentru a face dreptate poporului, ori pentru a-l împila încă şi mai vîrtos, nici un strigăt de bucurie nu răsună la trecerea alaiului spre a-i saluta însănătoşirea. Dimpotrivă, feţele erau posomorîte şi neliniştite, ba unele de-a dreptul ameninţătoare.

În ciuda reîntoarceri sale, trupele rămaseră pe loc: exista teama să nu izbucnească vreo răscoală atunci cînd se vor cunoaşte hotărîrile Parlamentului; şi, într-adevăr, abia se lăţi zvonul ca regele a sporit dările în loc să le uşureze, că pe străzi se formară grupuri-grupuri şi se stîrni un tumult de strigăte: „Jos cu Mazarin! Trăiască Broussel! Trăiască Blancmesnil!", deoarece poporul aflase că Broussel şi Blancmesnil i-au ţinut partea; şi cu toate că strădania lor fusese zadarnică, mulţimea nu contenea să-şi arate recunoştinţa.

S-a încercat să se împrăştie aceste grupuri, s-a încercat să se pună capăt acestor strigăte, dar, aşa cum se întîmplă în asemenea împrejurări, grupurile se îngroşară şi mai mult, iar larma spori încă o dată pe atît. Tocmai se dăduse poruncă gărzilor regelui şi gărzilor elveţiene nu numai să le ţină piept, dar să şi patruleze pe străzile Saint-Denis şi Saint-Germain, unde grupurile păreau mai mari şi mai întărîtate, cînd se înfăţişă la palat starostele negustorilor.

Fu lăsat să intre numaidecît: el venea să spună că, dacă nu se pune capăt acestor măsuri duşmănoase, în două ceasuri se va răscula întreg Parisul.

Pe cînd chibzuiau ce e de făcut, apăru locotenentul de gardă Comminges, cu hainele sfîşiate şi cu faţa însîngerată. Zărindu-l, regina scoase un ţipăt de uimire şi-l întrebă ce s-a întîmplat.

La vederea gărzilor, aşa cum prevăzuse starostele negustorilor, mulţimea îşi ieşise cu totul din fire. Năvălise la clopote şi dăduse alarma. Comminges nu-şi pierduse cumpătul, arestase pe unul care părea să fie dintre capii răzmeriţei şi, drept pildă pentru cei din jur, poruncise să fie spînzurat de crucea de la Trahoir. Ostaşii l-au luat îndată ca să îndeplinească ordinul. Dar, în dreptul halelor, s-au pomenit atacaţi cu pietre şi cu halebarde; răzvrătitul se folosise de această clipă ca să scape şi, ajungînd în strada Lombards, se făcuse nevăzut într-o casă ale cărei uşi au fost sparte numaidecît de către urmăritori.

Violenţă zadarnică: vinovatul pierise fără urmă. Comminges lăsase un post de pază în stradă şi, cu restul ostaşilor, se întorsese la palat spre a raporta reginei ce se petrecea. Tot drumul fusese urmărit de strigăte şi de ameninţări, cîţiva dintre oamenii săi fuseseră răniţi cu suliţele şi cu halebardele, ba pînă şi pe el îl nimerise o piatră, zdrelindu-i sprînceana.

Povestirea lui Comminges întărea cuvîntul starostelui negustorilor şi toţi ştiau bine că nu sînt în stare să ţină piept unei răscoale în lege; atunci, cardinalul porunci să se răspîndească zvonul că trupele au fost înşiruite pe cheiuri şi pe Pont-Neuf numai în vederea ceremoniei şi că vor fi retrase fără zăbavă. Într-adevăr, către ceasurile patru după-amiază, ele porniră rînd pe rînd spre Palatul Regal; fu lăsat doar un post de pază la bariera Sergents, un altul la Quinze-Vingts şi, în sfîrşit, un al treilea pe colina Saint-Roche. Curţile interioare şi încăperile de la catul de jos al palatului fură înţesate cu elveţieni şi muşchetari, şi toată lumea rămase în aşteptare.

Iată dar cum stăteau lucrurile în clipa cînd l-am introdus pe cititor în cabinetul cardinalului Mazarin – odinioară cabinetul cardinalului Richelieu. Am văzut în ce stare de spirit asculta Mazarin murmurul mulţimii şi ecoul împuşcăturilor care răzbăteau pînă aici, în încăpere.

Deodată, cardinalul ridică fruntea, cu sprîncenele uşor încruntate, ca un om care a luat o hotărîre, îşi aţinti ochii pe cadranul unei pendule uriaşe gata să bată orele zece şi, luînd un fluier de argint aurit, aflat pe masă, la îndemînă, suflă într-însul de două ori.

O uşă tăinuită în perete se deschise fără zgomot şi un om înveşmîntat în negru înaintă în tăcere, rămînînd în picioare în spatele jilţului.

— Bernouin, zise cardinalul, fără măcar să se întoarcă, ştiind că numai valetul său putea să intre la cele două semnale de fluier, ce muşchetari fac de gardă la palat?

— Muşchetarii negri, monseniore.

— Ce companie?

— Compania Tréville.

— E vreun ofiţer din companie în anticameră?

— Locotenentul d'Artagnan.

— Un om de nădejde, nu?

— Întocmai, monseniore.

— Adu-mi o uniformă de muşchetar şi ajută-mă să mă îmbrac.

Valetul ieşi la fel de neauzit cum intrase şi se întoarse după o clipă cu uniforma cerută.

Cardinalul, tăcut şi gînditor, îşi scoase veşmîntul de ceremonie, îmbrăcat pentru şedinţa Parlamentului, punîndu-şi în schimb uniforma ostăşească, pe care o purta cu oarecare eleganţă, mulţumită campaniilor sale de odinioară din Italia; în clipa cînd fu gata, spuse:

— Du-te şi cheamă pe domnul d'Artagnan.

De astă dată, valetul ieşi pe uşa din mijloc, păşind tot atît de tăcut şi de neauzit ca şi mai înainte. Ai fi zis că e o umbră.

Rămas singur, cardinalul se privi cu oarecare mulţumire într-o oglindă; era încă tînăr, căci abia împlinise patruzeci şi şase de ani, zvelt, de statură aproape mijlocie, cu faţa chipeşă şi plină de vioiciune, cu privirea focoasă, cu nasul mare însă destul de bine proporţionat, cu fruntea largă şi maiestuoasă, părul castaniu, uşor ondulat, barba mai neagră decît părul şi adusă niţel în sus cu fierul de frizat, ceea ce îi dădea o înfăţişare plăcută.

Petrecîndu-şi aninătoarea spadei pe după umăr, îşi privi cu încîntare mîinile foarte frumoase şi pe care şi le îngrijea cu cea mai mare migală; pe urmă azvîrli mănuşile mari de antilopă ale uniformei şi-şi puse nişte mănuşi de mătase.

În clipa aceea uşa se deschise.

— Domnul d'Artagnan, anunţă valetul.

Un ofiţer trecu pragul încăperii.

Era un bărbat de vreo treizeci şi nouă-patruzeci de ani, scund dar bine legat, subţirel, cu ochii vii şi scăpărînd de inteligenţă, cu barba neagră şi părul încărunţit, aşa cum se întîmplă întotdeauna cînd socoteşti viaţa prea bună sau prea rea şi, mai cu seamă, cînd eşti tare oacheş.

D'Artagnan făcu patru paşi în cabinetul care nu-i era necunoscut, întrucît mai fusese o dată aici, pe vremea cardinalului Richelieu, şi cum nu văzu pe nimeni, afară doar de un muşchetar din compania sa, îşi aţinti privirea asupră-i, recunoscîndu-l din capul locului pe cardinal.

Rămase în picioare, într-o atitudine respectuoasă, dar demnă, aşa cum se cuvine unui om de ispravă, căruia viaţa i-a dat adeseori prilejul să se afle în faţa unor nobili de seamă.

Cardinalul îl aţinti cu ochiul său mai degrabă fin decît pătrunzător, cercetîndu-l cu luare-aminte şi, după cîteva momente de tăcere, spuse:

— Dumneata eşti domnul d'Artagnan?

— Chiar eu, monseniore, răspunse ofiţerul.

Cardinalul mai scrută o clipa chipul acesta inteligent, a cărui deosebită expresivitate fusese încătuşată de ani şi de încercările vieţii; d'Artagnan îi susţinu bărbăteşte privirea, ca unul care înfruntase altădată nişte ochi mult mai pătrunzători decît cei care îl cercetau acum.

— Domnule, rosti cardinalul, vei merge cu mine, sau mai curînd voi merge eu cu dumneata.

— La ordinele dumneavoastră, monseniore! zise d'Artagnan.

— Aş vrea să inspectez eu însumi posturile de pază din jurul Palatului Regal. Socoteşti că e vreo primejdie?

— Primejdie, monseniore?! făcu d'Artagnan cu un aer mirat. Care?

— Se spune că s-a răsculat poporul.

— Uniforma muşchetarilor regali e foarte respectată, monseniore, şi, chiar de n-ar fi aşa, cu alţi trei ca mine mă simt în stare să pun pe fugă şi o sută de neisprăviţi din ăştia.

— Totuşi, ai văzut ce-a păţit Comminges?

— Domnul Comminges face parte din gardă şi nu dintre muşchetari, răspunse d'Artagnan.

— Asta înseamnă oare că muşchetarii sînt ostaşi mai vrednici decît cei din gardă? zîmbi cardinalul.

— Fiecare are mîndria uniformei pe care o poartă, monseniore.

— Afară de mine, domnule, urmă cardinalul cu acelaşi surîs, deoarece vezi bine că am lăsat haina mea ca să îmbrac uniforma dumitale.

— Asta-i modestie, monseniore! glăsui d'Artagnan. Eu, unul, spun deschis că, de-aş purta haina Eminenţei-Voastre, m-aş mulţumi cu ea şi, la nevoie, m-aş lega chiar sa n-o schimb niciodată pentru alta.

— Da, numai că astă-seară n-ai fi prea în siguranţă îmbrăcat astfel. Bernouin, pălăria.

Valetul se întoarse aducînd o pălărie de uniformă cu borurile largi. Cardinalul şi-o potrivi semeţ pe cap şi se întoarse către d'Artagnan:

— Ai cai gata înşeuaţi în grajd, nu-i aşa?

— Da, monseniore.

— Ei, atunci, haidem!

— Cîţi oameni doriţi să vă însoţească, monseniore?

— Ai spus adineauri că, dacă sînteţi patru, te simţi în stare să pui pe fuga o sută de inşi; cum s-ar putea să întîlnim două sute, la opt.

— Voi face întocmai, monseniore.

— Sînt gata să te urmez, nu adăugă cardinalul, pe aici mai degrabă. Bernouin, luminează-ne calea.

Valetul luă o lumînare; cardinalul, cu o cheie micuţă aflată pe masa de lucru, deschise o uşă ce dădea spre o scară secretă şi, după cîteva clipe, ajunse în curtea Palatului Regal.

II

UN ROND DE NOAPTE

După zece minute, mica trupă ieşea în strada Bons-Enfants, în spatele sălii de spectacole, clădită de cardinalul Richelieu pentru reprezentarea piesei Mirame, şi unde cardinalul Mazarin, mai iubitor de muzica decît de literatură, hotărîse să găzduiască cele dintîi opere reprezentate în Franţa.

Înfăţişarea oraşului vădea toate semnele unei mari agitaţii; cete numeroase colindau străzile şi, orice ar fi spus d'Artagnan, se opreau în loc cu un aer de batjocură ameninţătoare, uitîndu-se cum trec ostaşii, ceea ce arăta limpede că oamenii s-au descotorosit pentru moment de obişnuita lor supuşenie, fiind stăpîniţi de gînduri mai bătăioase. Din cînd în cînd se auzea vuiet de glasuri dinspre cartierul Halelor. Împuşcături izbucneau în partea dinspre strada Saint-Denis şi uneori cîte un clopot se pornea să sune pe neaşteptate şi fără de pricină, zgîlţîit de toanele mulţimii.

D'Artagnan îşi urma calea cu nepăsarea celui care nici nu se sinchiseşte de asemenea neghiobii. Cînd vreo ceată se oprea în mijlocul străzii, el îşi îndemna calul înainte fără o vorbă şi astfel, răzvrătiţi ori nu, ca şi cum ar fi ştiut cu cine au de-a face, toţi se trăgeau în lături, lăsînd patrula să treacă. Cardinalul pizmuia această siguranţă de sine, pe care o punea pe seama obişnuinţei cu primejdia; dar asta nu-i ştirbea cu nimic preţuirea faţă de ofiţerul sub comanda căruia se afla acum, căci însăşi buna prevedere preţuieşte curajul.

Cînd se apropiară de postul de la bariera Sergents, santinela strigă: „Care eşti?" D'Artagnan îşi spuse numele şi, cerînd cardinalului parola, o rosti îndată; parola era Ludovic şi Rocrov.

O dată schimbate aceste semne de recunoaştere, d'Artagnan întrebă dacă nu cumva domnul de Comminges este comandantul postului.

Santinela îi arătă un ofiţer care stătea de vorbă cu un călăreţ, ţinînd o mînă pe grumazul calului. Era tocmai omul de care întrebase d'Artagnan.

— Iată-l pe domnul de Comminges, zise muşchetarul, întorcîndu-se lîngă cardinal.

Cardinalul îşi îndemnă calul într-acolo, în vreme ce d'Artagnan rămase ceva mai în urmă, ca să nu-l stingherească; totuşi, după felul cum ofiţerul de jos şi cel din şa îşi scoseseră pălăriile, înţelese că amîndoi au recunoscut pe Eminenţa-Sa.

— Bravo, Guitaut! vorbi cardinalul, adresîndu-se ofiţerului călare. În ciuda celor şaizeci şi patru de ani ai tăi, văd că eşti veşnic acelaşi, sprinten şi devotat. Ce-i spuneai acestui tînăr?

— Monseniore, răspunse Guitaut, îi spuneam că trăim vremuri ciudate şi că ziua de azi seamănă grozav cu zilele cînd fiinţa Liga, de care am auzit povestindu-se atîtea în tinereţea mea. Aflaţi că, azi, pe străzile Saint-Denis şi Saint-Martin erau cît pe ce să ridice baricade – nici mai mult, nici mai puţin.

— Şi ce-ţi spunea Comminges, dragul meu Guitaut?

— Monseniore, rosti Comminges la rîndul său, ziceam că pentru a înjgheba o ligă, nu le lipsea decît ceva ce-mi pare că înseamnă aproape tot, adică un duce de Guise; de altfel, aceeaşi poveste nu se întîmplă de două ori.

— Nu, în schimb au să facă o Frondă, după cum spun ei, îşi urmă vorba Guitaut.

— Frondă? Ce înseamnă asta? întrebă Mazarin.

— Aşa numesc ei partidul lor, monseniore.

— De unde pînă unde?

— Se pare ca acum vreo cîteva zile consilierul Bachaumont a spus în Parlament că toţi cei porniţi pe răzmeriţe sînt asemenea şcolarilor care trag cu praştia pe maidanele Parisului, şi se risipesc de îndată ce văd un poliţai, ca sa se adune iarăşi atunci cînd a trecut mai departe. Aşa cum au făcut şi calicii la Bruxelles, au prins vorba din zbor şi şi-au zis fronderi. Ieri şi azi, Fronda a fost la modă, toate şi-au luat numele de la ea: pîinea, pălăriile, mănuşile, manşoanele, evantaiele; iată, ascultaţi!

Într-adevăr, în clipa aceea se deschide o fereastră; un om se rezemă de pervaz şi începu să cînte:

Vîntul Frondei azi în zori

Se stîrni ca din senin

Şi mi-l umple de fiori

Pe cumătrul Mazarin.

Vîntul Frondei azi în zori

Se stîrni ca din senin!

— Neruşinatul! mormăi Guitaut.

— Monseniore, izbucni Comminges, pe care rana îl făcuse posac şi care nu aştepta decît să se răzbune cu vîrf şi îndesat. Vreţi să-i trimit tontului ăsta un glonţ în cap, să se înveţe minte, şi alta dată să nu mai cînte atît de fals?

Şi duse mîna la coburii de la şaua unchiului său.

— Nu, nu! strigă Mazarin. Diavolo! Aşa strici totul, dragă prietene; dimpotrivă, lucrurile merg de minune! Îi ştiu eu pe francezii voştri, de parcă i-aş fi plămădit cu mîna mea de la primul pînă la ultimul: ei cîntă, ei vor plăti. Pe vremea Ligii, de care a pomenit adineauri Guitaut, nu se cînta decît slujba la biserică şi toate mergeau cum nu se poate mai rău. Haidem, Guitaut, vino să vedem dacă paza la Quinze-Vingts e tot atît de vrednică pe cît este aici, la bariera Sergents.

Şi, dînd din mînă spre Comminges în chip de salut, se întoarse la d'Artagnan, care porni în fruntea grupului de călăreţi, urmat la cîţiva paşi de Guitaut şi de cardinal, care erau urmaţi la rîndul lor de restul ostaşilor.

— Mda, adevărat, murmură Comminges, privind cum se depărtează Mazarin. Uitasem că numai banul preţuieşte în ochii lui.

Apucară pe strada Saint-Honoré, lăsînd mereu în urmă cete de oameni; decretele promulgate peste zi erau în gura tuturor; toţi deplîngeau pe tînărul rege care îşi aducea poporul fără să ştie la sapă de lemn şi aruncau întreaga vină asupra lui Mazarin; oamenii plănuiau să-şi spună păsul ducelui de Orléans şi Prinţului, şi-i ridicau în slăvi pe Blancmesnil şi pe Broussel.

D'Artagnan trecea fără grijă prin mijlocul cetelor, ca şi cum el şi calul lui ar fi fost de fier; Mazarin şi Guitaut vorbeau în şoaptă; muşchetarii, care sfîrşiseră prin a-l recunoaşte pe cardinal, îl urmau în tăcere.

Ajunseră în strada Saint-Thomas-du-Louvre, unde se afla postul Quinze-Vingts; Guitaut chemă la raport un ofiţer în subordine, care se înfăţişă numaidecît.

— Ei? întrebă Guitaut.

— Oh, domnule căpitan, vorbi ofiţerul. Toate bune pe aici pe la noi, dar mi se pare ca se petrece ceva în casa de acolo.

Şi arătă cu mîna o clădire măreaţă, aflată chiar pe locul unde s-a ridicat mai tîrziu Vaudeville.

— Acolo? rosti Guitaut. Păi ăla e palatul Rambouillet!

— Eu nu ştiu dacă-i palatul Rambouillet, continuă ofiţerul, dar ştiu c-am văzut dispărînd înăuntru o mulţime de mutre dubioase.

— Ei, aşi! pufni în rîs Guitaut. Ăia sînt poeţi.

— Ascultă, Guitaut, interveni Mazarin, n-ai vrea să nu vorbeşti cu atît dispreţ despre aceşti domni? Află că şi eu am fost poet în tinereţe şi că scriam versuri cam aşa cum scrie domnul de Benserade!

— Dumneavoastră, monseniore?

— Da, eu. Vrei să-ţi spun o poezie?

— Mi-e totuna, monseniore! Nu pricep boabă italieneşte.

— Da, dar pricepi franţuzeşte, nu-i aşa, bunul şi bravul meu Guitaut? continuă Mazarin, punîndu-i prieteneşte mîna pe umăr. Şi orice poruncă ţi s-ar da în graiul tău, vei şti să o duci la îndeplinire, nu-i aşa?

— Fără îndoială, monseniore, aşa cum am făcut şi pînă acum, numai să-mi poruncească regina.

— A, da! încuviinţă Mazarin, muşcîndu-şi buzele. Ştiu că-i eşti devotat din adîncul sufletului.

— Sînt căpitanul gărzilor reginei de peste douăzeci de ani.

— La drum, domnule d'Artagnan! hotărî cardinalul. Toate-s bune pe-aici.

D'Artagnan porni în fruntea coloanei fără să scoată o vorbă, cu acea supunere deplină, intrată în firea unui vechi soldat.

Străbătură strada Richelieu şi strada Villedo, îndreptîndu-se către colina Saint-Roche, unde se afla cel de al treilea post de pază. Era postul cel mai singuratic dintre toate, căci se găsea în vecinătatea zidurilor oraşului şi casele erau rare pe aici.

— Cine comandă postul acesta? întrebă cardinalul.

— Villequier, răspunse Guitaut.

— Drace! făcu Mazarin. Stai dumneata de vorbă cu el; ştii doar că noi doi nu ne avem prea bine de pe vremea cînd ai primit ordin să-l arestezi pe ducele de Beaufort; pretindea că lui i s-ar fi cuvenit această cinste, fiind căpitan al gărzilor regelui.

— Ştiu foarte bine şi i-am spus de o sută de ori că n-are dreptate. Pe atunci regele avea patru ani, aşa că nu putea să-i dea ordin.

— Da, însă puteam să i-l dau eu, Guitaut, iar eu te-am ales pe dumneata.

Guitaut, fără să răspundă, îşi struni calul şi, după ce fu recunoscut de santinelă, trimise după Villequier.

Acesta se arătă îndată.

— A, tu eşti, Guitaut! vorbi el cu posomoreala-i dintotdeauna. Ce naiba te-aduce încoace?

— Am venit să te întreb dacă e ceva nou pe la tine.

— Ce vrei să fie? Lumea strigă ba „Trăiască regele!", ba „Jos cu Mazarin!", şi nu-i nimic nou în asta, că de o vreme încoace ne-am tot obişnuit cu asemenea strigăte.

— Şi tu le ţii isonul? rîse Guitaut.

— Pe legea mea, găsesc că au multă dreptate, Guitaut, şi uneori îmi vine o poftă grozavă s-o fac! Mi-aş da bucuros solda pe cinci ani, tot nu văd eu nici o lăscaie din ea, numai ca regele să aibă cinci ani mai mult.

— Zău? Şi ce s-ar întîmpla dacă regele ar fi cu cinci ani mai mare?

— În clipa cînd regele ar fi major, ar porunci el însuşi, şi e mai plăcut să asculţi de nepotul lui Henric al IV-lea, decît de feciorul lui Pietro Mazarini. Pentru rege, pe toţi dracii! mi-aş da şi viaţa cu dragă inimă; dar dacă ar fi să cad răpus pentru Mazarin, cum era să păţească nepotu-tău astăzi, şi de-aş ajunge în raiul raiurilor, tot mi-ar părea rău.

— Bine, bine, domnule Villequier, zise Mazarin. Fii liniştit, voi vorbi regelui despre devotamentul dumitale.

Apoi se întoarse către ostaşii care îl însoţeau:

— Să mergem, domnilor. Totul e în ordine.

— Ia te uită! se minună Villequier. Mazarin era aici! Cu atît mai bine: de mult ţineam să-i spun în faţă ce gîndesc. Tu mi-ai dat prilejul ăsta, Guitaut; şi cu toate că intenţia ta n-a fost poate dintre cele mai bune, eu unul îţi mulţumesc.

Şi, răsucindu-se pe călcîie, intră în corpul de gardă, fluierînd un cîntec de-al Frondei.

În răstimp, Mazarin căzuse iarăşi pe gînduri; ceea ce auzise rînd pe rînd de la Comminges, Guitaut şi Villequier îi întărea convingerea ca, în cazul unor evenimente grave, nimeni n-ar mai rămîne alături de el, afară doar de regină, dar regina îşi părăsise de multe ori prietenii, astfel că sprijinul ei i se părea cîteodată ministrului, în ciuda măsurilor sale de prevedere, destul de nesigur şi destul de şubred.

Toată vremea cît ţinuse drumul acesta prin noapte, adică aproape un ceas, privirea cercetătoare a cardinalului, rînd pe rînd aţintită asupra lui Comminges, Guitaut şi Villequier, zăbovise stăruitor asupra unui singur om. Omul acesta, care rămăsese nepăsător la ameninţarea mulţimii, fără să clipească nici la glumele lui Mazarin, nici la cele făcute pe seama lui Mazarin, omul acesta i se părea un bărbat deosebit, călit pentru împrejurări de felul acelora în care se găsea acum şi, mai ales, al acelora care se vesteau de aici înainte.

De altfel, numele d'Artagnan nu-i era pe de-a-ntregul necunoscut, şi cu toate că el, Mazarin, venise în Franţa abia pe la 1634 ori 1635, adică la şapte sau opt ani după întîmplările pe care le-am înfăţişat cititorului într-o povestire anterioară, cardinalul parcă auzise rostindu-se acest nume ca fiind al unui bărbat care, într-o împrejurare nu prea lămurită astăzi în mintea sa, se făcuse remarcat, trecînd drept o pildă de curaj, isteţime şi devotament.

Gîndul acesta îl stăpînea cu atîta putere, încît se hotărî să limpezească lucrurile fără zăbavă: numai că desluşirile pe care le dorea asupra lui d'Artagnan nu putea să i le ceară chiar lui. Puţinele cuvinte rostite de către locotenentul de muşchetari îl făcuseră pe cardinal să-şi dea seama de obîrşia gasconă; iar italienii şi gasconii se cunoşteau prea bine şi semănau prea mult unii cu alţii ca să se bizuie pe ce spuneau ei despre ei înşişi. Drept care, ajungînd la zidul ce înconjura grădina Palatului Regal, cardinalul bătu în portiţă, aflată cam pe focul unde s-a clădit mai tîrziu cafeneaua „Foy", şi, după ce mulţumi lui d'Artagnan şi-l pofti să aştepte în curtea palatului, făcu semn lui Guitaut să-l urmeze. Descălecară amîndoi, dînd frîul lacheului care deschise poarta, şi dispărură în grădină.

— Dragul meu Guitaut, începu cardinalul, sprijinindu-se pe braţul bătrînului căpitan de gardă. Mi-ai spus adineauri că sînt aproape douăzeci de ani de cînd te afli în slujba reginei, nu-i aşa?

— Da, e adevărat, răspunse Guitaut.

— Or, dragul meu Guitaut, urmă cardinalul, în afară de curajul dumitale, care nu poate fi pus la îndoială, şi de credinţa pe care ai dovedit-o cu prisosinţă, am remarcat că eşti dăruit cu o minunată memorie.

— Aţi remarcat asta, monseniore? îngăimă căpitanul. Drace, cu atît mai rău pentru mine!

— Cum aşa?

— Fără îndoială, fiindcă una dintre cele mai de seamă însuşiri ale unui curtean e să ştie să uite.

— Dar dumneata nu eşti un curtean, dumneata, Guitaut, eşti un viteaz, unul dintre acei puţini căpitani care ne-au rămas de pe vremea lui Henric al IV-lea şi cum, din nefericire, n-o să mai avem curînd.

— Eh, monseniore! M-aţi adus încoace ca să-mi preziceţi viitorul?

— Nu, zise Mazarin, rîzînd. Voiam să te întreb dacă l-ai remarcat pe locotenentul nostru de muşchetari.

— Domnul d'Artagnan?

— Da.

— Nici nu era nevoie monseniore, doar îl cunosc de multă vreme.

— Ce fel de om este?

— Hm! făcu Guitaut, surprins de întrebare. E un gascon.

— Da, ştiu. Voiam să aflu dacă e un om în care poţi avea încredere.

— Domnul de Tréville îl preţuieşte mult, şi domnul de Tréville, ştiţi, se numără printre prietenii cei mai de nădejde ai reginei.

— Aş dori sa ştiu dacă a dat dovadă de calităţile sale.

— Dacă-i vorba de vitejia lui de ostaş, nu pot spune decît da. La asediul oraşului La Rochelle, la trecătoarea Suze, la Perpignan, am auzit că şi-a făcut mai mult decît datoria.

— Dar tu, Guitaut, ştii bine că noi, bieţi miniştri, avem adesea nevoie şi de alt fel de oameni decît de viteji. Avem nevoie de oameni plini de isteţime. Domnul d'Artagnan n-a fost cumva amestecat, pe vremea cardinalului, într-o intrigă oarecare, din care s-a descurcat, după cum vorbeşte lumea, cu mare dibăcie?

— Monseniore, rosti Guitaut, dîndu-şi seama că e tras de limbă, în privinţa asta sînt silit să vă mărturisesc că nu ştiu mai mult decît a ajuns la urechea Eminenţei-Voastre. Eu, unul, n-am fost niciodată amestecat în vreo intrigă, şi, dacă vreodată mi s-au destăinuit unele lucruri despre intrigile urzite de alţii, cum secretul nu-mi aparţine, monseniorul va încuviinţa să rămînă al celor ce mi l-au încredinţat.

Mazarin clătină din cap.

— Ah! exclamă el, pe legea mea, există şi miniştri fericiţi, care ştiu tot ce vor să ştie.

— Asta, monseniore, pentru că ei nu-i pun pe toţi pe acelaşi talger al balanţei şi pentru că ştiu să se adreseze soldaţilor atunci cînd e vorba de război şi intriganţilor atunci cînd e vorba de intrigi. Adresaţi-vă unui intrigant din acea vreme şi veţi afla tot ceea ce doriţi, plătind, bineînţeles.

— Eh, la naiba! bombăni Mazarin, cu o strîmbătură pe care nu şi-o putea stăpîni ori de cîte ori i se pomenea de bani, aşa cum făcuse Guitaut. O să plătesc, dacă nu se poate altfel.

— Oare monseniorul vrea, într-adevăr, să numesc pe cineva care a fost amestecat în toate urzelile din acea vreme?

Per Bacco! zise Mazarin, care începea să-şi piardă răbdarea. E un ceas de cînd nu-ţi cer altceva, îndărătnicule!

— Ştiu pe cineva în măsură să vă dea toate lămuririle, numai să vrea să vorbească.

— Asta mă priveşte.

— Hm, monseniore! Nu-i prea uşor să faci să vorbească pe cei care nu vor.

— Ei, aşi! Cu răbdare, izbuteşti. Aşadar, omul acesta este...

— Contele de Rochefort.

— Contele de Rochefort!

— Din nenorocire, a dispărut de vreo patru-cinci ani şi nu mai ştiu ce-i cu el.

— În schimb ştiu eu, Guitaut, glăsui Mazarin.

— Atunci de ce se plîngea adineauri Eminenţa-Voastră că nu ştie nimic?

— Ei, îşi urmă gîndul Mazarin, şi crezi că Rochefort...

— Era sufletul blestemat al cardinalului, monseniore. Dar, vă previn, o să vă coste scump... cardinalul nu se uita la bani cînd era vorba de oamenii săi.

— Da, da, Guitaut, încuviinţă Mazarin, era un om mare, numai că avea acest cusur. Îţi mulţumesc, Guitaut, îţi voi urma sfatul, şi chiar astă-seară.

Şi, cum tocmai ajunseseră în curtea Palatului Regal, cardinalul schiţă un gest de salut către Guitaut. Apoi, zărind un ofiţer care se plimba încoace şi încolo, se apropie de el.

Era d'Artagnan, care aştepta întoarcerea cardinalului, aşa cum i se poruncise.

— Vino, domnule d'Artagnan, îl pofti Mazarin, cu vocea-i cea mai dulce. Am o însărcinare pentru dumneata.

D'Artagnan se înclină, îl urmă pe scara secretă şi, după cîteva clipe, se afla iarăşi în încăperea de unde plecase. Cardinalul se aşeză la masa de lucru şi luă o foaie de hîrtie pe care aşternu cîteva rînduri.

D'Artagnan, în picioare, nepăsător, aştepta fără să-şi piardă răbdarea şi fără pic de curiozitate: devenise un fel de robot în haină ostăşească, acţionînd, sau mai degrabă supunîndu-se orbeşte.

Cardinalul îndoi hîrtia şi puse pecetea.

— Domnule d'Artagnan, spuse el, vei duce această misivă la Bastilia şi te vei întoarce cu omul în cauză; vei lua o trăsură, o escortă şi vei veghea cu cea mai mare grijă asupra întemniţatului.

D'Artagnan luă scrisoarea, salută cu mîna la borul pălăriei, se răsuci pe călcîie ca cel mai straşnic sergent-instructor, ieşi pe uşă şi numaidecît se auzi cum dă cîteva ordine scurte, cu o voce monotonă:

— Patru oameni de escortă, o trăsură, calul meu!

Cinci minute mai tîrziu, roţile trăsurii huruiau şi potcoavele cailor răsunau pe lespezile curţii.

III

DOI VECHI DUŞMANI

D'Artagnan ajunse la Bastilia în clipa cînd suna de opt şi jumătate.

Se anunţă guvernatorului, care, auzind că vine din partea şi cu un ordin al ministrului, ieşi să-l întîmpine pînă în capul peronului.

Guvernatorul Bastiliei era pe atunci domnul de Tremblay, fratele faimosului călugăr capucin Joseph, acel cumplit favorit al lui Richelieu, poreclit Eminenţa cenuşie.

Pe vremea cînd mareşalul Bassompierre se afla închis la Bastilia, unde a rămas doisprezece ani încheiaţi, iar tovarăşii săi, în visurile lor de libertate, îşi spuneau unii altora: „Eu voi ieşi de aici în cutare zi; şi eu în cutare zi", Bassompierre răspundea: „Eu, domnilor, voi pleca în ziua cînd va pleca domnul de Tremblay". Asta voia să însemne că, la moartea cardinalului, de Tremblay urma să-şi piardă locul de la Bastilia, iar Bassompierre să şi-l reia pe al săi la curte.

Într-adevăr, prezicerea lui fu cît pe ce să se îndeplinească, dar într-un chip la care Bassompierre nu se gîndise, căci, după moartea cardinalului, împotriva tuturor aşteptărilor, lucrurile rămaseră neschimbate: de Tremblay nu plecă, iar Bassompierre nici atît.

Domnul de Tremblay era deci încă guvernator la Bastilia atunci cînd d'Artagnan i se înfăţişă pentru a duce la îndeplinire ordinul ministrului: guvernatorul îl primi cu cea mai mare politeţe şi, cum tocmai voia să se aşeze la masă, îl pofti să mănînce împreună.

— Aş primi cu dragă inimă, zise d'Artagnan, dar, dacă nu mă înşel, pe plic stă scris foarte urgent.

— Adevărat, încuviinţă domnul de Tremblay. Hei, temnicer, adu-l jos pe numărul 256.

Intrînd în Bastilia, încetai să mai fii om, deveneai un simplu număr.

D'Artagnan se înfioră auzind zgomotul cheilor; rămase în şa, fără să coboare, privind la drugii de fier, la ferestrele zăbrelite şi la zidurile acelea uriaşe pe care le văzuse întotdeauna numai de cealaltă parte a şanţurilor înconjurătoare şi de care se temuse atîta cu vreo douăzeci de ani în urma.

Răsună o bătaie de clopot.

— Eu vă părăsesc, spuse domnul de Tremblay. Sînt chemat să semnez de ieşirea întemniţatului. Pe curînd, domnule d'Artagnan.

— Să mă ia dracu dacă am poftă de aşa ceva! murmură d'Artagnan, însoţindu-şi afurisenia cu zîmbetul cel mai încîntător. Dacă mai rămîn cinci minute în curtea asta, mă îmbolnăvesc. Haide-haide, mai degrabă mor pe o mînă de paie, cum are să se şi întîmple pesemne, decît să am zece mii de livre pe an ca guvernator al Bastiliei.

Nici nu isprăvi bine aceste cuvinte, că apăru întemniţatul. Văzîndu-l, d'Artagnan tresări, dar se stăpîni îndată. Întemniţatul se urcă în trăsură, fără să pară că l-a recunoscut.

— Domnilor, vorbi d'Artagnan către cei patru muşchetari din escortă, mi s-a cerut să veghem cu cea mai mare grija asupra întemniţatului. Şi pentru că portierele nu au încuietori, voi urca în trăsura. Domnule de Lillebonne, binevoieşte să-mi duci calul de frîu.

— Bucuros, domnule locotenent! răspunse cel căruia i se adresase.

D'Artagnan descălecă, încredinţă frîul muşchetarului, se urcă în trăsură alături de întemniţat şi spuse cu o voce în care era cu neputinţă să desluşeşti cea mai mica tulburare:

— La Palatul Regal, repede!

Trăsura porni numaidecît, şi d'Artagnan, folosindu-se de întunericul de sub bolta pe sub care treceau, se aruncă de gîtul întemniţatului:

— Rochefort! exclamă el. Tu eşti, chiar tu! Nu mă înşel!

— D'Artagnan! făcu la rîndul său Rochefort, cuprins de mirare.

— O, bietul meu prieten! urmă d'Artagnan. Nu te-am văzut de vreo patru-cinci ani, te credeam mort.

— Pe legea mea, mi se pare că nu-i prea mare deosebire între un mort şi un îngropat de viu. Şi eu sînt îngropat de viu, sau mult nu mai lipseşte.

— Şi pentru ce crimă te afli la Bastilia?

— Vrei să-ţi spun adevărul?

— Fireşte.

— Ei bine, habar n-am!

— Te îndoieşti de mine, Rochefort?

— Nu, pe cinstea mea de gentilom. Dar e cu neputinţă să fiu întemniţat pentru vina care mi se pune în seamă.

— Care?

— Hoţ de noapte.

— Tu, hoţ de noapte?! Rochefort, glumeşti?

— Înţeleg. Asta cere o lămurire, nu-i aşa?

— Mărturisesc că da.

— Bine, uite ce s-a întîmplat: într-o seară, după un chef straşnic la Reinard, la Tuileries, în tovărăşia ducelui de Harcourt, a lui Fontrailles, de Rieux şi alţii, ducelui de Harcourt îi trăsneşte să mergem la şterpelit pelerine pe Pont-Neuf, distracţie foarte la modă pe-atunci, scornită de ducele de Orléans.

— Erai nebun, Rochefort! La vîrsta ta?

— Nu, eram beat. Şi totuşi, fiindcă ideea asta nu mi se părea prea de soi, i-am propus cavalerului de Rieux să fim spectatori în loc de actori şi să ne cocoţăm pe calul de bronz, ca să vedem totul din lojă ca la teatru. Zis şi făcut. Mulţumită pintenilor călăreţului, de care ne-am folosit ca de nişte trepte, într-o clipă am fost pe cal. Şedeam cum nu se poate mai bine şi vedeam minunat. Vreo patru-cinci pelerine fuseseră şterpelite cu o nemaipomenită îndemînare, fără ca păgubaşii să crîcnească măcar, cînd nu ştiu ce nătărău mai puţin răbdător decît ceilalţi se porneşte să strige: „Săriţi!" şi ne aduce pe cap o patrulă de arcaşi. Ducele de Harcourt, Fontrailles şi încă vreo cîţiva o iau la fugă şi scapă, de Rieux vrea să facă la fel. Eu caut să-l ţin lîngă mine, spunîndu-i că n-au să ne descopere acolo sus. El, nu, să coboare, pune piciorul pe un pinten al statuii, pintenul se sfărîmă, de Rieux cade, îşi rupe un picior şi, în loc să tacă, începe să ţipe ca din gură de şarpe. Dau să sar şi eu jos, dar era prea tîrziu: am picat drept în braţele arcaşilor, care m-au dus la Châtelet, la închisoare, unde am dormit dus, fără să-mi pese, încredinţat că a doua zi scap. Trece o zi, trec două, trec opt zile; îi scriu cardinalului. În aceeaşi zi au venit după mine şi m-au dus la Bastilia; şi iată, sînt cinci ani de cînd zac acolo. Crezi că m-au întemniţat pentru crima de a mă fi cocoţat în spatele lui Henric al IV-lea, pe calul lui de bronz?

— Nu, ai dreptate, dragul meu Rochefort, nu poate să fie asta, dar pesemne că o să afli motivul.

— A, da, căci am uitat să te întreb: unde mă duci?

— La cardinal.

— Ce vrea de la mine?

— Nu ştiu. Şi apoi habar n-aveam că tocmai pe tine trebuia să te duc.

— Cu neputinţă. Tu, un favorit?

— Eu, favorit! izbucni d'Artagnan. O, bietul meu conte! Mă simt şi mai vîrtos cadet gascon decît în ziua cînd te-am întîlnit la Meung, ţi-aduci aminte, sînt aproape douăzeci şi doi de ani de atunci, ehei!

Şi oftă din adîncul inimii.

— Totuşi, cardinalul ţi-a încredinţat un ordin, nu-i aşa?

— Asta fiindcă mă găseam din întîmplare în anticameră şi mi s-a adresat mie, cum ar fi făcut cu oricare altul. Dar am rămas acelaşi locotenent de muşchetari şi, de nu mă înşel, sînt aproape douăzeci şi unu de ani de cînd port gradul ăsta.

— În sfîrşit, nu ţi s-a întîmplat nici o nenorocire, asta-i mare lucru.

— Păi ce nenorocire ai fi vrut să mi se întîmple? Un vers latinesc pe care l-am uitat, ori mai degrabă nu l-am ştiut niciodată ca lumea, spune: „Trăsnetul nu cade peste văi"; şi eu sînt o vale, dragul meu Rochefort, ba încă dintre cele mai joase.

— Şi Mazarin e acelaşi Mazarin?

— Mai mult ca oricînd, dragul meu. Se zice că s-ar fi însurat cu regina.

— Însurat?!

— Dacă nu-i bărbatul ei, atunci îi este amant, nici vorbă.

— Să rezişti unui Buckingham şi să cedezi unui Mazarin!

— Astea-s femeile! cugetă ca un filozof d'Artagnan.

— Femeile, mai înţeleg, dar reginele?

— Ei, Doamne, în privinţa asta reginele sînt de două ori femei.

— Spune-mi, Beaufort tot închis e?

— Tot. De ce?

— Eh, fiindcă m-a ajutat întotdeauna şi-ar fi putut să mă scape şi-acum.

— Cred că tu eşti mult mai aproape de libertate decît el. Aşa că tu ai să-l scapi pe el.

— Şi războiul...

— O să-l avem.

— Cu spaniolii?

— Nu, cu Parisul.

— Ce vrei să spui?

— N-auzi împuşcăturile?

— Ba da. Ei, şi?

— Sînt burghezii care-şi fac de lucru pînă una-alta.

— Crezi că s-ar putea ajunge undeva cu burghezii?

— Cum nu? ăştia promit, şi dacă s-ar găsi cineva să strîngă laolaltă toate cetele lor...

— Mare nenorocire să nu fii liber.

— Ei, Doamne, nu-ţi pierde nădejdea. Dacă Mazarin s-a gîndit să te caute, înseamnă ca are nevoie de tine; şi dacă are nevoie de tine, ce mai încolo şi încoace, te fericesc! Sînt ani de zile de cînd nimeni nu mai are nevoie de mine; uite unde-am ajuns.

— Te sfătuiesc să te plîngi.

— Ascultă, Rochefort. O înţelegere...

— Care?

— Ştii că sîntem prieteni buni.

— La naiba! Păstrez şi azi semnele acestei prietenii: trei împunsături de spadă!

— Ei bine, dacă ajungi iar în graţii, să nu mă uiţi.

— Onoarea lui Rochefort stă chezăşie, cu condiţia să faci şi tu la fel.

— Ne-am înţeles: bate palma.

— Prin urmare, prima oară cînd ai prilejul să vorbeşti de mine...

— Voi vorbi, dar tu?

— Voi face la fel.

— Ascultă, trebuie să vorbesc şi de prietenii tăi?

— Care prieteni?

— Athos, Porthos şi Aramis, i-ai uitat?

— Aproape.

— Ce mai e cu ei?

— Habar n-am.

— Adevărat?

— Da, Dumnezeu mi-e martor! Ne-am despărţit, aşa cum ştii. Trăiesc, asta-i tot ce pot să-ţi spun; din cînd în cînd mai aflu cîte ceva despre ei, dar de pe la alţii. Să mă ia naiba dacă ştiu prin ce colţ de lume or fi. Nu, pe legea mea, numai pe tine te mai am prieten, Rochefort.

— Şi faimosul... cum îi spunea flăcăului pe care l-am făcut sergent în regimentul piemontez?

— Planchet?

— Da, el. Şi cu faimosul Planchet ce mai e?

— S-a însurat, a luat fata unui cofetar de pe strada Lombards, doar se dădea în vînt după dulciuri; se cheamă că-i şi el în rîndul burghezilor parizieni şi, nici vorbă, în clipa asta s-a alăturat răzvrătiţilor. O să-l vezi pe păcătosul ăsta magistrat municipal, înainte să ajung eu căpitan.

— Haide, dragul meu d'Artagnan, puţin curaj! Roata se-nvîrteşte: de jos, te aduce sus. Astă-seară se schimbă poate şi soarta ta.

Amin! rosti d'Artagnan, oprind trăsura.

— Ce faci? întrebă Rochefort.

— Am ajuns şi nu ţin să fiu văzut coborînd din trăsură; noi doi nu ne cunoaştem.

— Ai dreptate. Adio!

— Pe curînd, şi nu-ţi uita făgăduiala!

D'Artagnan încălecă şi porni din nou în fruntea escortei.

După cinci minute intrau în curtea Palatului Regal.

D'Artagnan urcă împreună cu întemniţatul pe scara cea mare, după care străbătură anticamera şi coridorul. Cînd ajunse la uşa cabinetului lui Mazarin şi se pregătea să-şi anunţe sosirea, Rochefort îi puse mîna pe umăr.

— D'Artagnan, zise el surîzînd, vrei să-ţi mărturisesc un lucru la care m-am gîndit tot drumul, văzînd grupurile de cetăţeni care ne ieşeau în cale şi care se uitau cu ochi arzători la tine şi la cei patru oameni ai tăi?

— Spune, rosti d'Artagnan.

— N-aveam decît să strig după ajutor, şi tu cu oamenii tăi aţi fi fost sfîşiaţi, iar eu aş fi fost liber.

— De ce n-ai făcut-o? întrebă d'Artagnan.

— Haida-de! i-o întoarse Rochefort. Ne-am legat prieteni! Ei, de-ar fi fost altcineva cu escorta, nu zic nu...

D'Artagnan îşi plecă fruntea.

„Oare Rochefort să fi devenit mai bun decît mine?" cugetă el.

Şi ceru să fie anunţat ministrului.

— Să intre domnul de Rochefort, sună vocea nerăbdătoare a lui Mazarin, de îndată ce auzi rostindu-se cele două nume. Şi rugaţi pe domnul d'Artagnan să aştepte: nu am isprăvit încă cu el.

Aceste cuvinte îl umplură de bucurie pe d'Artagnan. Aşa cum spusese, nimeni nu mai avea nevoie de el de multă vreme şi stăruinţa lui Mazarin în privinţa sa i se părea un semn bun. Cît despre Rochefort, stăruinţa aceasta a cardinalului avu darul să-l pună şi mai mult în gardă. Trecu pragul încăperii şi-l găsi pe Mazarin aşezat la masa de lucru, în veşmîntul său obişnuit, adică acela de monsenior; ceea ce era, la urma urmei, veşmîntul abaţilor din acea vreme, cu deosebirea că el purta ciorapi şi mantie violetă.

Uşile se închiseră, Rochefort trase cu coada ochiului spre Mazarin şi privirile li se încrucişară.

Ministrul nu se schimbase cîtuşi de puţin, era bine pieptănat, bine frizat, bine parfumat şi, mulţumită acestei cochetării, părea mai tînăr. Cît despre Rochefort, cu el era altă poveste: cei cinci ani de temniţă îl îmbătrîniseră grozav pe acest vrednic prieten al domnului de Richelieu; părul negru îi albise cu totul şi arămiul feţei lăsase locul unei palori adînci, de om vlăguit. Zărindu-l, Mazarin clătină uşor şi aproape nevăzut din cap, ca şi cum ar fi vrut să spună: „Iată un om care nu mi se mai pare bun de mare lucru."

După o tăcere destul de lungă, într-adevăr, dar care lui Rochefort i se păru o veşnicie, Mazarin scoase la iveală o scrisoare deschisă dintr-un vraf de hîrtii şi o arătă gentilomului:

— Am găsit aici o scrisoare prin care îţi ceri libertatea, domnule Rochefort. Prin urmare te afli în temniţă?

La această întrebare, Rochefort tresări.

— Dar mi se pare că Eminenţa-Voastră o ştie mai bine ca oricine, spuse el.

— Eu? Nicidecum! La Bastilia mai sînt o mulţime de oameni închişi încă de pe vremea domnului de Richelieu, cărora nu le cunosc nici măcar numele.

— O, cu mine însă e altceva, monseniore! Numele meu nu vă era necunoscut, deoarece din ordinul Eminenţei-Voastre am fost dus de la Châtelet la Bastilia.

— Crezi?

— Sînt sigur.

— Da, într-adevăr, parcă mi-aduc aminte; n-ai refuzat dumneata cîndva să faci o călătorie pentru regină la Bruxelles?

— Aha! făcu Rochefort. Va să zică ăsta-i adevăratul motiv? Sînt cinci ani de zile de cînd îl tot caut. Şi nici nu-mi trecea prin minte, prostul de mine!

— Dar eu n-am spus că acesta e motivul arestării dumitale. Să ne înţelegem, îţi pun doar o întrebare, atîta tot: n-ai refuzat dumneata să pleci la Bruxelles, în serviciul reginei, în vreme ce-ai acceptat să pleci în serviciul răposatului cardinal?

— Tocmai pentru că am fost acolo în serviciul cardinalului, nu mă puteam întoarce spre a o sluji pe regină. Am fost la Bruxelles într-o împrejurare cumplită. Era pe vremea conspiraţiei lui Chalais. Mă dusesem acolo ca să surprind corespondenţa lui Chalais cu arhiducele, şi, încă în acele zile fiind recunoscut, era cît pe ce să fiu sfîşiat. Cum aţi fi vrut să mă reîntorc?! Aş fi pierdut-o pe regină, în loc să o slujesc.

— Ei bine, pricepi, iată cum gîndurile cele mai bune sînt rău înţelese, dragul meu domn de Rochefort. Regina nu a văzut în refuzul dumitale decît un refuz, pur şi simplu; avusese multe motive să se plîngă de dumneata pe vremea răposatului cardinal!

Rochefort rîse dispreţuitor.

— Tocmai pentru că l-am slujit cu credinţă pe cardinalul Richelieu împotriva reginei, după moartea sa trebuia să înţelegeţi, monseniore, că v-aş sluji cu aceeaşi credinţă împotriva oricui.

— Eu, domnule de Rochefort, rosti Mazarin, eu nu sînt domnul de Richelieu, care ţinea să devină atotputernic; eu sînt un simplu ministru care nu are nevoie de slujitori, fiind el însuşi slujitorul reginei. Or, maiestatea-sa este foarte susceptibilă; pesemne că a aflat de refuzul dumitale, pesemne că l-a socotit drept o declaraţie de război şi, ştiind cît preţuieşti şi, în consecinţă, socotindu-te primejdios, dragul meu domn de Rochefort, pesemne că mi-a poruncit să mă asigur în privinţa dumitale. Iată pentru ce te găseşti la Bastilia.

— Ei bine, monseniore, zise Rochefort, mi se pare că dacă numai dintr-o greşeală mă găsesc la Bastilia...

— Da, da, continuă Mazarin, totul se poate îndrepta. Desigur, dumneata eşti în măsură să înţelegi anumite lucruri şi, o dată ce le înţelegi, să duci aceste lucruri la bun sfîrşit.

— Aceasta era şi părerea cardinalului Richelieu, şi admiraţia mea pentru acest mare om creşte şi mai mult, de vreme ce aveţi bunăvoinţa să-mi spuneţi că şi dumneavoastră o împărtăşiţi.

— E adevărat, încuviinţă Mazarin. Cardinalul se dovedea foarte iscusit, lucru ce-l făcea mult superior mie, care sînt un om simplu şi fără ascunzişuri. Eu am o francheţe prea franţuzească şi asta îmi dăunează.

Rochefort îşi muşcă buzele ca să nu zîmbească.

— Aşadar, merg de-a dreptul la ţintă. Am nevoie de prieteni de nădejde, de slujitori credincioşi. Şi cînd spun: am nevoie, înţeleg: regina are nevoie. Nu fac nimic fără ordinul reginei, pricepi? Eu nu sînt ca domnul cardinal de Richelieu, care făcea totul după bunul său plac. De aceea nu voi fi niciodată un om mare ca el, în schimb sînt un om bun, domnule de Rochefort, şi sper să ţi-o pot dovedi.

Rochefort cunoştea această voce catifelată în care se strecura din cînd în cînd cîte un şuierat ca de viperă.

— Sînt gata să vă cred, monseniore, glăsui el, cu toate că, în ce mă priveşte, am avut puţine dovezi de bunătatea despre care vorbeşte Eminenţa-Voastră. Nu uitaţi, monseniore, continuă Rochefort, văzînd tresărirea pe care ministrul încercase să şi-o stăpînească – nu uitaţi că de cinci ani mă aflu la Bastilia şi că nimic nu te face să vezi mai strîmb lucrurile decît faptul că le priveşti de după gratii.

— O, domnule de Rochefort, ţi-am mai spus doar, eu nu sînt cu nimic vinovat de întemniţarea dumitale. Regina... (mînie de femeie şi de prinţesă, ce vrei! Dar lucrurile astea trec aşa cum au venit, şi pe urma omul nici nu se gîndeşte la ce-a fost...)

— Înţeleg, monseniore, că nu se mai gîndeşte ea, care a petrecut cinci ani la Palatul Regal, în mijlocul serbărilor şi al curtenilor; dar eu, care am stat aceşti ani la Bastilia...

— Ei, Doamne, dragul meu domn de Rochefort, crezi oare că Palatul Regal e un lăcaş prea vesel? Nu, nici gînd. Am avut şi noi mari necazuri, te asigur. Dar uite, să nu mai vorbim de toate acestea. Eu joc cu cărţile pe masă, ca de obicei. Spune, eşti de-ai noştri, domnule de Rochefort?

— Trebuie să înţelegeţi, monseniore, că doar atît aştept dar nu mai ştiu nimic din ce se petrece pe lumea asta. La Bastilia nu se discută politică decît cu soldaţii şi cu temnicerii, şi nici nu vă închipuiţi, monseniore, cît de puţin ştiu oamenii aceştia din tot ce se petrece. În privinţa asta eu am rămas încă la domnul Bassompierre... Oare se numără şi astăzi printre cei şaptesprezece seniori?

— A murit, domnule, şi asta e o mare pierdere. Era un om devotat reginei şi asemenea oameni sînt rari.

— La naiba, cred şi eu! zise Rochefort. Atunci cînd îi aveţi, îi trimiteţi la Bastilia.

— Dar cum dovedeşti devotamentul? întrebă Mazarin.

— Prin acţiune, răspunse Rochefort.

— A, da, acţiune! făcu ministrul, gînditor. Dar unde găseşti oameni de acţiune?

Rochefort clătină din cap:

— Ei nu lipsesc niciodată, monseniore, numai că dumneavoastră nu ştiţi să-i căutaţi.

— Nu ştiu să-i caut?! Ce vrei să spui, dragă domnule Rochefort? Învaţă-mă dumneata. Dumneata trebuie să fi învăţat multe în intimitatea răposatului cardinal. A, era un om atît de mare!

— Monseniorul nu se va supăra dacă îl voi mustra?

— Eu, niciodată! Ştii bine că mi se poate spune orice. Mă străduiesc să mă fac iubit şi nu temut.

— Ei bine, monseniore, în celula mea e un proverb zgîriat pe zid cu vîrful unui cui.

— Şi cum sună acest proverb? întrebă Mazarin.

— Iată-l, monseniore: „Cum e stăpînul.."

— Îl ştiu: „... aşa e şi sluga".

— „... aşa e şi slujitorul". O mică schimbare pe care oamenii devotaţi de care v-am vorbit adineauri au făcut-o pentru mulţumirea lor personală.

— Ei, şi ce vrea să spună proverbul?

— Vrea să spună că domnul de Richelieu a ştiut să găsească slujitori devotaţi cu zecile.

— El, ţinta tuturor pumnalelor? El, care şi-a petrecut viaţa apărîndu-se de atîtea lovituri?

— Dar a izbutit să se apere pînă la urmă, cu toate că erau lovituri cumplite. Pentru că, dacă avea duşmani fără de pereche, avea şi prieteni fără de pereche.

— E tocmai ceea ce vreau şi eu!

— Am cunoscut oameni, continuă Rochefort, socotind că a sosit clipa să-şi ţină făgăduiala faţă de d'Artagnan – am cunoscut oameni care prin iscusinţa lor au înşelat de sute de ori agerimea cardinalului; cu vitejia lor i-au doborît gărzile şi spionii; oameni care, fără bani, fără sprijin, fără înlesniri, au ajutat unui cap încoronat să-şi păstreze coroana şi l-au făcut pe cardinal să ceară pace.

— Numai că oamenii de care vorbeşti, zise Mazarin, surîzînd tainic, văzînd că Rochefort ajunge singur acolo unde voia el să-l aducă – oamenii aceştia nu erau devotaţi cardinalului, de vreme ce luptau împotriva lui.

— Nu, cu toate că ar fi fost mai bine răsplătiţi. Dar ei au avut nenorocul să rămînă devotaţi aceleiaşi regine pentru care adineauri căutaţi slujitori.

— Cum de ştii dumneata toate aceste lucruri?

— Le ştiu pentru că oamenii aceştia erau pe atunci duşmanii mei, pentru că au luptat împotriva mea, pentru că le-am făcut tot răul de care am fost în stare, iar ei mi l-au întors cum s-au priceput mai bine, pentru că unul dintre ei, cu care am avut cel mai mult de-a face, mi-a dat o lovitură de spadă – sînt aproape şapte ani din ziua aceea: era a treia oară cînd mă lovea aceeaşi mîna... sfîrşitul unei vechi răfuieli.

— Ah! exclamă Mazarin cu o admirabilă naivitate. De-aş cunoaşte şi eu asemenea oameni!

— Eh, monseniore, aveţi unul la uşă de mai bine de şase ani, şi timp de şase ani şi mai bine nu l-aţi socotit bun de nimic.

— Cine este?

— Domnul d'Artagnan.

— Gasconul acela?! făcu Mazarin cu o mirare desăvîrşit jucată.

— Gasconul acesta a salvat o regină şi l-a silit pe domnul de Richelieu să recunoască deschis că, în ce priveşte îndemînarea, iscusinţa şi politica, nu era decît un învăţăcel.

— Adevărat?

— Întocmai aşa cum am cinstea să spun excelenţei-voastre.

— Povesteşte-mi şi mie, dragă domnule de Rochefort.

— Asta-i cam greu, monseniore, spuse gentilomul surîzînd.

— Atunci o să-mi povestească el însuşi.

— Nu cred, monseniore.

— Şi de ce n-ar face-o?

— Pentru că secretul nu-i aparţine, ci, aşa cum v-am spus, e secretul unei mari regine.

— Şi s-a încumetat de unul singur să ducă la bun sfîrşit o asemenea ispravă?

— Nu, monseniore, avea trei prieteni, trei viteji care îl ajutau, vitejii care vi-i doreaţi dumneavoastră adineauri.

— Şi spui că aceşti patru oameni erau uniţi?

— Ca şi cînd tuspatru n-ar fi fost decît un singur om, ca şi cînd aceste patru inimi ar fi bătut în acelaşi piept; şi, într-adevăr, cîte n-au făcut ei împreună!

— Dragă domnule de Rochefort, zău, nici nu-ţi pot spune cum mi-ai stîrnit curiozitatea. N-ai vrea să-mi istoriseşti şi mie această întîmplare?

— Nu pot, în schimb am să vă spun o poveste, un adevărat basm, vă asigur, monseniore.

— O, te ascult, domnule de Rochefort; îmi plac foarte mult poveştile.

— Adevărat, monseniore? întrebă Rochefort, străduindu-se să citească ceva pe această faţă fină şi vicleană.

— Da.

— Fie, atunci ascultaţi! A fost odată o regină... o regină, puternică, regina unuia dintre cele mai mari regate ale lumii, căreia un mare ministru îi voia mult rău, pentru că îi dorise cîndva prea mult bine. Nu vă căzniţi să ghiciţi cine este, monseniore, căci vă căzniţi în zadar! Toate acestea s-au petrecut cu mult înainte să fi venit dumneavoastră în regatul unde domnea această regină. Şi iată că soseşte la curte un ambasador viteaz, atît de bogat şi atît de chipeş, încît toate femeile erau nebune după el şi însăşi regina, drept mulţumire, fără îndoială pentru felul cum ştiuse să rezolve problemele de stat, are nesocotinţa să-i dăruiască o anume podoabă atît de însemnată, că nu se putea găsi o alta care să o înlocuiască. Cum această podoabă era un dar primit din partea regelui, ministrul l-a sfătuit pe rege să-i ceară reginei s-o poarte la viitorul bal. E de prisos să vă spun, monseniore: ministrul ştia prea bine că podoaba plecase o dată cu ambasadorul şi ambasadorul se găsea acum foarte departe, dincolo de mări. Marea regină era pierdută! Pierdută ca şi cea mai umilă dintre supusele ei, fiindcă ea se prăbuşea de la înălţimea măririi ei.

— Adevărat! făcu Mazarin.

— Ei bine, monseniore, patru oameni hotărîră să o salveze. Aceşti patru oameni nu erau nici prinţi, nici duci, nici dintre puternicii vremii şi nici măcar bogaţi; erau patru soldaţi inimoşi, cu braţul oţelit şi cu spada gata oricînd de luptă. Şi au plecat. Ministrul ştia de plecarea lor şi le-a înşiruit în cale o mulţime de oameni, vrînd să-i împiedice să-şi atingă ţinta: Trei au fost scoşi din luptă de către aceşti nenumăraţi duşmani; unul singur a ajuns la ţărmul mării, omorînd sau rănind pe cei care-i stăteau în cale, a trecut marea şi s-a întors aducînd măreţei regine acea podoabă pe care ea şi-a putut-o prinde la umăr în ziua balului; puţin a lipsit să nu-l dea pierzării pe ministru. Ce spuneţi de isprava asta, monseniore?

— Magnific! murmură Mazarin, visător.

— Aflaţi că ştiu încă vreo zece la fel.

Mazarin nu mai scotea o vorbă, se gîndea. Trecură aşa cinci sau şase minute.

— Nu vreţi să mă întrebaţi nimic, monseniore? zise Rochefort.

— Ba da: spui că domnul d'Artagnan era unul din aceşti patru oameni?

— El a dus la bun sfîrşit totul.

— Şi ceilalţi cine erau?

— Monseniore, îngăduiţi-mi să las în grija domnului d'Artagnan să vi-i numească. Erau prietenii lui, nu ai mei. El singur ar avea oarecare înrîurire asupră-le, şi-apoi eu nici nu-i cunosc sub adevăratul lor nume.

— Nu ai încredere în mine, domnule de Rochefort. Bine, voi vorbi deschis pînă la capăt: am nevoie de dumneata, de el, de toţi!

— Să începem cu mine, monseniore, de vreme ce aţi trimis să mă aducă încoace şi mă aflu aici, pe urmă veţi trece şi la ceilalţi. Curiozitatea mea sa nu vă mire: cînd ai stat cinci ani în temniţă, nu te supără cîtuşi de puţin să ştii unde vei fi trimis.

— Dumneata, dragă domnule de Rochefort, vei avea un post de încredere: te vei duce la Vincennes, unde se află închis domnul de Beaufort şi nu-l vei scăpa din ochi. Bine, dar ce-i cu dumneata?

— Îmi propuneţi ceva imposibil, rosti Rochefort, clătinînd dezamăgit din cap.

— Cum adică imposibil? Şi de ce ţi se pare imposibil?

— Pentru că domnul de Beaufort este unul dintre prietenii mei, sau, mai curînd, eu sînt unul dintre prietenii lui; aţi uitat oare, monseniore, că mi-a fost chezaş în faţa reginei?

— Domnul de Beaufort a devenit de atunci duşmanul statului.

— Da, se prea poate, monseniore; cum eu însă nu sînt nici rege, nici regină, nici ministru, nu-l socotesc duşman şi nu pot primi ceea ce îmi propuneţi.

— Asta numeşti dumneata devotament? Te felicit! Devotamentul dumitale nu te angajează prea mult, domnule de Rochefort.

— Şi apoi, monseniore, continuă Rochefort, veţi înţelege că a ieşi de la Bastilia ca să intri la Vincennes nu înseamnă decît să schimbi temniţa.

— Spune mai degrabă că eşti din tabăra domnului de Beaufort, ar fi mai cinstit din partea dumitale.

— Monseniore, stau închis de atîta vreme, încît nu mai ţin cu nimeni: ţin doar cu cerul liber. Găsiţi orice altceva pentru mine, trimiteţi-mă în misiune, daţi-mi oricîte însărcinări, dar să călătoresc, dacă e cu putinţă!

— Dragă domnule de Rochefort, spuse Mazarin cu o undă de zeflemea în glas, te depăşeşte zelul. Te socoteşti încă tînăr, fiindcă îţi simţi inima tînără, dar puterile te-ar trăda. Crede-mă: ceea ce îţi trebuie în clipa de faţă este odihna. Hei, să vină cineva!

— Aşadar, nu hotărîţi nimic în privinţa mea, monseniore?

— Dimpotrivă, am hotărît.

Bernouin intră în încăpere.

— Cheamă un ofiţer, rosti Mazarin, apoi adăugă în şoaptă: Şi rămîi lîngă mine.

Ofiţerul se arătă numaidecît. Cardinalul aşternu cîteva cuvinte pe o foaie de hîrtie, pe care o întinse ofiţerului şi dădu din cap în chip de salut.

— Adio, domnule de Rochefort!

Rochefort se înclină respectuos.

— Văd, monseniore, că voi fi dus iarăşi la Bastilia.

— Eşti inteligent.

— Mă întorc acolo, monseniore, dar vă repet, nu ştiţi să vă slujiţi de mine şi rău faceţi.

— De dumneata, prietenul duşmanilor mei!

— Ce vreţi! Trebuia să mă faceţi duşmanul duşmanilor dumneavoastră.

— Îţi închipui cumva că numai dumneata singur exişti pe lume, domnule de Rochefort? Crede-mă, voi găsi oameni mai buni decît dumneata.

— V-o doresc, monseniore.

— Destul. Acum, du-te! A, să nu uit: ar fi de prisos să-mi mai scrii, domnule de Rochefort, scrisorile dumitale ar fi ca şi pierdute.

— Am scos castanele din foc pentru altul, murmură Rochefort, retrăgîndu-se spre uşă. Şi dacă d'Artagnan nu va fi mulţumit cînd am să-i povestesc cum l-am lăudat, înseamnă că-i un cusurgiu. Dar pe unde naiba mă duc?

Într-adevăr, îl duceau spre scara cea mică, în loc să iasă prin anticameră, unde aştepta d'Artagnan. În curte se aflau trăsura şi cei patru din escortă care îl aduseseră încoace; zadarnic se uită însă după prietenul său.

„A-a! îşi zise Rochefort în sinea lui. Asta schimbă grozav lucrurile! Şi dacă e tot atîta puhoi de oameni pe străzi, mda! voi încerca să-i arăt lui Mazarin că, slavă Domnului! mai sînt bun şi la altceva decît să păzesc un întemniţat."

Şi sări în trăsură cu sprinteneala unuia de douăzeci şi cinci de ani.

IV

ANNA DE AUSTRIA LA PATRUZECI ŞI ŞASE DE ANI

Rămas singur cu Bernouin, Mazarin stătu un timp pe gînduri; ştia multe şi totuşi nu ştia încă destul. Mazarin trişa – e un amănunt pe care ni l-a păstrat Brienne: el numea asta a profita de situaţie. Hotărî deci să nu înceapă partida cu d'Artagnan pînă nu va cunoaşte toate cărţile adversarului.

— Monseniorul nu mai are nimic de poruncit? întrebă Bernouin.

— Ba da, răspunse Mazarin. Luminează-mi calea, mă duc la regină.

Bernouin luă o lumînare şi o apucă înainte.

O trecere tainică ducea de la apartamentele şi cabinetul de lucru al lui Mazarin la apartamentele reginei: de acest coridor se folosea cardinalul ca să ajungă oricînd la Anna de Austria.

Intrînd în dormitorul aflat la capătul coridorului, Bernouin o întîlni pe doamna Beauvais. Doamna Beauvais şi Bernouin erau martorii apropiaţi ai acestei iubiri tîrzii, şi doamna Beauvais se oferi să-l anunţe pe cardinal Annei de Austria, care se găsea în camera de rugăciune, împreună cu micuţul Ludovic al XIV-lea.

Anna de Austria, aşezată într-un fotoliu încăpător, cu cotul sprijinit de masă şi cu fruntea în palmă, se uita la regescul vlăstar care stătea tolănit pe covor şi răsfoia o carte groasa despre războaie. Era o regina care ştia de minune să se plictisească cu măreţie; rămînea cîteodată ceasuri întregi închisă în odaia ei sau în camera de rugăciune, fără să citească, nici să se roage.

Cît despre cartea cu care îşi trecea vremea regele era un Quintus Curtius împodobit cu gravuri ce înfăţişau faptele de vitejie ale lui Alexandru.

Doamna Beauvais se ivi în pragul camerei de rugăciune şi-l anunţă pe cardinalul Mazarin.

Copilul se ridică în genunchi, cu sprîncenele încruntate, şi se uită întrebător la maică-sa:

— De ce intră aşa, fără se ceară audienţă?

Anna roşi uşor.

— Este important, spuse ea, în timpurile pe care le trăim, ca primul ministru să poată veni oricînd să încunoştiinţeze regina de ceea ce se petrece, fără a stîrni curiozitatea sau comentariile întregii curţi.

— Mi se pare însă că domnul de Richelieu nu intra aşa, răspunse copilul, îndărătnic.

— Cum de-ţi aduci aminte ce făcea domnul de Richelieu? Nu poţi şti acest lucru, erai prea mic pe-atunci.

— Eu nu-mi aduc aminte; am întrebat şi mi s-a spus.

— Şi cine ţi-a spus? urmă Anna de Austria, cu un gest de supărare greu stăpînită.

— Ştiu că nu trebuie să numesc niciodată pe cei care răspund la întrebările mele, rosti copilul, fiindcă altfel nu voi mai afla nimic.

În clipa aceea intră Mazarin. Regele se ridică îndată, luă cartea de jos, o închise şi o puse pe masă, rămînînd în picioare, ca să-l silească şi pe Mazarin să stea în picioare.

Mazarin urmărea cu ochiul sau inteligent toată această scenă, vrînd parcă să ghicească ceea ce se petrecuse mai înainte.

Se înclină respectuos în faţa reginei şi făcu o adîncă plecăciune în faţa regelui, care îi răspunse cu o semeaţă aplecare a capului, dar o privire a mamei sale îl mustră că se lasă pradă urii, pe care Ludovic al XIV-lea o nutrea încă de mic faţă de cardinal, şi atunci el primi cu surîsul pe buze salutul ministrului.

Anna de Austria căuta să citească pe faţa lui Mazarin motivul acestei vizite neaşteptate, căci cardinalul venea la ea de obicei atunci cînd toată lumea se retrăsese.

Ministrul făcu un semn aproape nevăzut din cap şi regina se adresă doamnei Beauvais:

— E timpul ca regele să se culce. Cheamă-l pe Laporte.

Regina îi spusese de două sau de trei ori micuţului Ludovic să meargă la culcare şi de fiece dată copilul stăruise cu drăgălăşenie să mai rămînă. De astă dată însă nu scoase o vorbă – păli doar şi-şi muşcă buzele.

În clipa următoare intră Laporte. Copilul păşi ţeapăn spre el, fără să-şi îmbrăţişeze mama.

— Vai, Ludovic! exclamă regina. Nu mă săruţi?

— Credeam că sînteţi supărată pe mine, doamnă, de vreme ce mă alungaţi!

— Nu te alung: ai fost bolnav de vărsat, eşti încă slăbit şi mă tem să nu te obosească veghea prea tîrzie.

— În schimb astăzi, cînd m-aţi trimis în Parlament ca să dau acele decrete nedrepte care au făcut poporul să murmure, nu v-aţi temut cîtuşi de puţin.

— Sire, interveni Laporte, vrînd să schimbe vorba, cui doreşte maiestatea-voastră să dea sfeşnicul?

— Cui vrei tu, Laporte, răspunse copilul, şi adăugă îndată apăsat: Numai lui Mancini, nu.

Mancini era un nepot al cardinalului, un copil pe care Mazarin îl aciuase pe lîngă rege şi asupra căruia Ludovic al XIV-lea revărsa o parte din ura pe care o nutrea faţă de ministru.

Şi regele plecă fără să-şi îmbrăţişeze mama şi fără să-l salute pe cardinal.

— Minunat! făcu Mazarin. Îmi place să văd că maiestatea-sa e crescut în silă faţă de prefăcătorie.

— Cum adică?! întrebă regina cu un aer aproape sfios.

— Mi se pare că ieşirea regelui nu are nevoie de comentarii; de altfel, maiestatea-sa nici nu-şi dă osteneala să ascundă cît de puţină afecţiune îmi poartă; asta însă nu mă împiedică să-i fiu cu totul devotat, cum îi sînt şi maiestăţii-voastre.

— Îţi cer iertare pentru el, cardinale, murmură regina. E un copil care nu poate încă să-şi dea seama de tot ce-ţi datorează.

Cardinalul zîmbi.

— Ai venit, fără îndoială, pentru o chestiune importantă, continuă regina. Despre ce e vorba?

Mazarin se aşeză, ori mai curînd se tolăni într-un jilţ şi rosti melancolic:

— Ei, după cît se pare, vom fi siliţi să ne despărţim, şi asta cît de curînd, afară numai dacă vei duce devotamentul domniei-tale faţă de mine atît de departe, încît să mă urmezi în Italia.

— Şi pentru ce toate acestea?

— Pentru că, reluă Mazarin, aşa cum glăsuieşte opera Thisbé:

Urzeşte lumea toată iubirea să ne sfarme.

— Glumeşti, domnule! zise regina, încercînd să-şi recapete ceva din vechea-i demnitate.

— Vai, nu, doamnă! replică Mazarin. Nu glumesc deloc. Mai degrabă aş plînge, te rog să mă crezi, şi aş avea de ce, căci ia aminte la cuvintele mele:

Urzeşte lumea toată iubirea să ne sfarme.

Or, cum faci parte din această lume, vreau să spun că şi domnia-ta mă părăseşte.

— Cardinale!

— Eh, Doamne, nu te-am văzut surîzînd ieri atît de binevoitor ducelui de Orléans, ori mai curînd la ceea ce-ţi spunea!

— Şi ce anume îmi spunea?

— „Acest Mazarin e toată piedica; să plece şi totul va fi bine." Iată ce-ţi spunea, doamnă.

— Şi ce-ai fi vrut să fac?

— O, doamnă, eşti regină, aşa mi se pare!

— Frumoasă domnie la bunul plac al oricărui mîzgălitor de hîrtie din Palatul Regal şi al oricărui biet gentilom din ţară.

— Cu toate acestea, eşti destul de puternică pentru a-i îndepărta pe cei care-ţi displac.

— Adică pe cei care îţi displac dumitale! răspunse regina.

— Mie?!

— Fără îndoială. Cine a alungat-o pe doamna de Chevreuse, care a fost persecutată doisprezece ani sub cealaltă domnie?

— O intrigantă care voia să continue împotriva mea uneltirile începute împotriva domnului de Richelieu!

— Cine a alungat-o pe doamna de Hautefort, această prietenă desăvîrşită, încît a refuzat favorurile regelui ca să-mi rămînă credincioasă?

— O mironosiţă ce-ţi spunea seară de seară, în timp ce-ţi scotea rochia, că-ţi pierzi sufletul iubind un preot, ca şi cînd trebuie să fii preot dacă eşti cardinal!

— Cine a dispus arestarea domnului de Beaufort?

— Un zăbăuc care nu vorbea decît de asasinarea mea, nici mai mult, nici mai puţin!

— Vezi bine, cardinale, urmă regina. Duşmanii dumitale sînt şi ai mei.

— Nu e destul, doamnă, ar trebui ca prietenii domniei-tale să fie şi ai mei.

— Prietenii mei, domnule!... (Regina clătină din cap) Vai! Eu nu am prieteni!

— Cum de nu mai ai prieteni la bine, atunci cînd i-ai avut la rău?

— Pentru că la bine i-am dat uitării, domnule: am făcut ca regina Maria de Medicis, care, după întoarcerea din primul exil, a arătat numai dispreţ faţă de toţi cîţi suferiseră pentru ea, şi care, surghiunită a doua oară, a murit la Colonia, părăsită de toată lumea, ba pînă şi de fiul ei, fiindcă la rîndu-i toată lumea o dispreţuia.

— Tocmai, să vedem, murmură Mazarin. N-ar fi timpul să îndreptăm greşeala? Caută printre prietenii domniei-tale pe cei mai vechi.

— Ce vrei să spui, domnule?

— Nimic altceva decît ceea ce am spus: caută.

— Vai, eu nu am influenţă asupra nimănui, oricît aş privi în jurul meu. Domnul, ca de obicei, se lasă condus de un favorit: ieri era Choisy, astăzi este La Rivière, mîine va fi altul. Prinţul este condus de vicar, condus la rîndul său de către doamna de Guéménée.

— De aceea, doamnă, nu ţi-am spus să cauţi printre prietenii de astăzi, ci printre cei de odinioară.

— Printre prietenii mei de odinioară? făcu regina.

— Da, printre prietenii de odinioară, printre cei care te-au ajutat să lupţi împotriva ducelui de Richelieu şi chiar să-l învingi.

— Oare unde vrea să ajungă, murmură regina, uitîndu-se cu nelinişte la cardinal.

— Da, urmă acesta. În unele împrejurări, maiestatea-ta a ştiut, cu inteligenţa vie şi subtilă care o caracterizează şi cu ajutorul prietenilor, să respingă atacurile acestui duşman.

— Eu..., îngînă regina. Eu am suferit, atîta tot.

— Da, încuviinţă Mazarin, aşa cum suferă femeile, adică răzbunîndu-se. Hai să spunem lucrurilor pe nume! Îl cunoşti pe domnul de Rochefort?

— Domnul de Rochefort nu se număra printre prietenii mei, răspunse regina. Dimpotrivă, printre duşmanii cei mai înverşunaţi, unul dintre cei mai credincioşi oameni ai cardinalului. Credeam că ştii asta.

— O ştiu atît de bine, rosti Mazarin, încît l-am trimis la Bastilia.

— Şi nu mai e acolo? întrebă regina.

— Ba da, linişteşte-te, e tot acolo; de altfel, n-am pomenit de el decît ca să ajung la altcineva. Îl cunoşti pe domnul d'Artagnan? continuă Mazarin, privind-o în faţă pe regină.

Anna de Austria primi lovitura drept în inimă. „Să fi fost oare gasconul indiscret? se întrebă ea. Şi urmă cu glas tare:

— D'Artagnan! Stai puţin. Da, desigur, numele mi-e cunoscut. D'Artagnan, un muşchetar care iubea pe una dintre slujitoarele mele, o biată copilă care a murit otrăvită din pricina mea.

— Asta-i tot? întrebă Mazarin.

Regina îl privi cu mirare.

— Dar, domnule, zise ea, mi se pare că mă supui unui interogatoriu?

— La care, în orice caz, rosti Mazarin cu veşnicul său surîs şi cu vorba-i blîndă dintotdeauna, vei răspunde după bunul plac.

— Spune lămurit ceea ce doreşti, domnule, şi eu voi răspunde la fel de lămurit, i-o întoarse regina, cu o umbră ce nerăbdare în glas.

— Iată, doamnă, începu Mazarin, înclinîndu-se. Doresc să împarţi cu mine prietenia acestor oameni, aşa cum şi eu am împărţit cu domnia-ta puţina iscusinţă şi puţinul talent pe care cerul mi le-a dăruit. Situaţia e gravă şi va trebui să luăm măsuri energice.

— Iarăşi?! făcu regina. Credeam că am pus capăt la toate acestea o dată cu domnul de Beaufort.

— Hm, domnia-ta n-ai văzut decît şuvoiul pornit să răstoarne totul în calea sa şi nu ai luat aminte la apele liniştite. Dar există în Franţa un proverb despre apele acestea liniştite.

— Continuă, spuse regina.

— Ei bine, urmă Mazarin, în fiece zi îndur afronturile prinţilor şi valeţilor plini de titluri ai domniei-tale, nişte marionete, care nu văd că eu ţin sforile şi nu ghicesc, sub masca sobră a răbdării mele, rîsul omului scos din fire care şi-a jurat sieşi să fie într-o zi cel mai tare. L-am arestat pe domnul de Beaufort, e adevărat, dar el era cel mai puţin primejdios dintre toţi: a mai rămas prinţul...

— Învingătorul de la Rocroy! Te-ai gîndit la asta?

— Da, doamnă, şi încă foarte des; dar pazienza, cum spuneam noi, italienii. Apoi, după domnul de Condé, e ducele de Orléans.

— Ce tot vorbeşti? Întîiul prinţ de sînge regesc, unchiul regelui?

— Nu întîiul prinţ de sînge regesc, nu unchiul regelui, ci conspiratorul laş, care, sub cealaltă domnie, împins de firea-i schimbătoare şi plină de toane, ros de păcate ascunse, sfîşiat de o jalnică ambiţie, invidios pe tot ce-l întrecea în cinste şi curaj, mînios de a nu fi nimic din pricina nulităţii lui, s-a făcut ecoul tuturor clevetirilor, s-a făcut sufletul tuturor urzelilor, stîrnindu-i pe toţi acei oameni de treabă care au avut nerozia să se încreadă în cuvîntul unuia cu sînge regesc în vine şi de care el s-a lepădat atunci cînd i-a văzut că urcă pe eşafod! Nu întîiul prinţ de sînge regesc, nu unchiul regelui, o repet, ci ucigaşul lui Chalais, al lui Montmorency şi al lui Cinq-Mars, care încearcă să facă astăzi acelaşi joc şi care îşi închipuie că va cîştiga partida fiindcă a schimbat adversarul şi fiindcă, în loc să aibă în faţă un om care ameninţă, are unul care zîmbeşte. Dar se înşală, n-a cîştigat nimic urzind pierzania domnului de Richelieu; şi eu n-am interesul să las în preajma reginei acest grăunte de discordie, cu care răposatul cardinal i-a făcut sînge rău regelui douăzeci de ani în şir.

Anna se împurpură şi îşi ascunse faţa în palme.

— Nu vreau cîtuşi de puţin să umilesc pe maiestatea-ta, continuă Mazarin, ceva mai calm, dar în acelaşi timp cu o ciudată siguranţă în glas. Vreau ca regina să fie respectată şi respectat ministrul ei, căci în ochii tuturor eu nu sînt decît atît. Maiestatea-ta ştie că eu nu sînt o marionetă venită aici din Italia, aşa cum spun atîţia; şi vreau ca toată lumea să ştie asta, deopotrivă cu maiestatea-ta.

— Bine, şi eu ce trebuie să fac? zise Anna de Austria copleşită de acest glas dominator.

— Trebuie să cauţi să-ţi aminteşti numele acelor oameni credincioşi şi devotaţi, care au trecut marea, în ciuda domnului de Richelieu, presărînd tot drumul cu sîngele lor pentru a-ţi aduce o anumită podoabă pe care maiestatea-ta o dăruise domnului de Buckingham.

Anna se ridică măreaţă şi plină de mînie, ca împinsă de un arc de oţel, şi, privindu-l pe cardinal cu acea semeţie şi demnitate care o făcea atît de temută în tinereţe, spuse:

— Mă jigneşti, domnule!

— Vreau, în sfîrşit, rosti Mazarin, urmîndu-şi gîndul curmat la jumătate de intervenţia reginei – vreau să faci astăzi pentru soţul tău, ceea ce ai făcut odinioară pentru amantul tău.

— Iarăşi această calomnie! strigă regina. O credeam moartă şi îngropată de mult, căci nu mi-ai pomenit de ea pînă astăzi; şi iată că, la rîndul dumitale, îmi vorbeşti de ea. Cu atît mai bine! De astă dată vom limpezi lucrurile între noi şi totul se va sfîrşi, mă înţelegi?

— Dar, doamnă, replică Mazarin, uimit de această nouă izbucnire, eu nu-ţi cer să-mi spui totul.

— Vreau eu să-ţi spun totul, i-o întoarse Anna de Austria. Aşadar, ascultă. Vreau să-ţi spun că, într-adevăr, s-au găsit în acea vreme patru inimi devotate, patru suflete cinstite, patru spade credincioase care mi-au salvat mai mult decît viaţa, domnule, mi-au salvat onoarea.

— A, recunoşti! făcu Mazarin.

— Oare numai onoarea celor vinovaţi poate să fie pusă în joc, domnule, oare nu poate să fie dezonorat cineva, o femeie mai cu seamă, numai pe baza unor simple aparenţe? Da, aparenţele erau împotriva mea şi mă pîndea dezonoarea, totuşi, jur, nu eram vinovată. Jur...

Regina căută un lucru sfînt pe care să poată jura şi, scoţînd dintr-un scrin ascuns într-un perete o caseta micuţă din lemn de trandafir încrustat cu argint, o puse pe altarul din încăpere:

— Jur pe aceste sfinte relicve, rosti ea. L-am iubit pe domnul de Buckingham, dar domnul de Buckingham n-a fost amantul meu!

— Şi ce relicve sînt astea pe care juri, doamnă? surîse Mazarin. Căci, te previn, ca fiu al Romei, nu mă arăt prea încrezător: există relicve şi relicve.

Regina scoase o cheiţă de aur pe care o purta atîrnată la gît şi o întinse cardinalului:

— Deschide, domnule, şi vezi singur.

Mazarin, uimit, luă cheia şi deschise caseta în care nu găsi decît un pumnal mîncat de rugină şi două scrisori, dintre care una pătată de sînge.

— Ce sînt toate acestea?

— Vrei să ştii ce sînt, domnule? făcu Anna de Austria, întinzînd cu un gest de regină asupra casetei braţul ei de aceeaşi desăvîrşită frumuseţe, în ciuda trecerii anilor. Îţi spun îndată. Aceste două scrisori sînt singurele pe care i le-am scris vreodată. Iar acesta este pumnalul cu care l-a lovit Felton. Citeşte scrisorile, domnule, şi vei vedea dacă am minţit.

Cu toată îngăduinţa acordată, Mazarin, dintr-un imbold firesc, în loc să citească scrisorile, luă în mînă pumnalul pe care Buckingham şi-l smulsese din rană în clipa morţii, trimiţindu-l, prin Laporte, reginei. Lama era mîncată toată, căci sîngele se prefăcuse în rugină; după o scurtă cercetare, în care timp regina se făcuse tot atît de albă ca şi pînza de pe iconostasul de care se sprijinea, cardinalul puse pumnalul în casetă înfiorîndu-se fără voia lui.

— Bine, doamnă, rosti el. Mă încred în jurămîntul domniei-tale.

— Nu, nu, citeşte! stărui regina, încruntîndu-se. Citeşte, vreau asta, ţi-o poruncesc, astfel că, după cum am hotărît, totul să se sfîrşească de astă dată şi să nu mai vorbim nicicînd despre aceste lucruri. Crezi oare, adăugă ea cu un zîmbet cumplit, că sînt dornică să deschid această casetă ori de cîte ori mă vei mai învinui în viitor?

Mazarin, covîrşit de atîta tărie sufletească, se supuse aproape fără voie şi citi amîndouă scrisorile. Într-una, regina cerea lui Buckingham să-i înapoieze bijuteria: era scrisoarea dusă de către d'Artagnan şi care ajunsese la vreme. Cealaltă era scrisoarea dusă ducelui de către Laporte, în care regina îl prevenea că va fi asasinat şi care ajunsese prea tîrziu.

— Într-adevar, doamnă, glăsui Mazarin, găsesc că nu mai e nimic de spus.

— Ba da, domnule, zise regina, închizînd caseta şi apăsînd capacul cu palma. Da, mai e ceva de spus, şi anume ca întotdeauna am fost nerecunoscătoare faţă de aceşti oameni care m-au salvat pe mine şi care au făcut tot ce le-a stat în putinţă ca să-l salveze şi pe duce; pe acest brav d'Artagnan, de care mi-ai vorbit adineauri, l-am răsplătit lăsîndu-l doar să-mi sărute mîna şi dăruindu-i acest diamant.

Regina întinse frumoasa ei mînă spre cardinal şi-i arătă o minunată nestemată ce-i scînteia în deget.

— L-a vîndut, continuă ea, pare-se că într-un moment de strîmtorare. L-a vîndut, ca să mă salveze pentru a doua oară, fiindcă trebuia să trimită un om care să-l prevină pe duce că va fi asasinat.

— D'Artagnan ştia?

— El ştia totul. Cum? Nu-mi dau seama. Dar, în sfîrşit, a vîndut diamantul domnului des Essarts, în degetul căruia l-am văzut şi de la care l-am răscumpărat. Numai că acest diamant îi aparţine, domnule; înapoiază-i-l din partea mea şi, de vreme ce ţi-e dat să ai lîngă dumneata un asemenea om, caută-l şi foloseşte-l.

— Mulţumesc, doamnă, spuse Mazarin. Voi ţine seama de acest sfat.

— Şi acum, murmură regina, zdrobită de emoţie, mai ai ceva să-mi ceri?

— Nimic, doamnă! răspunse cardinalul cu glasul cel mai mîngîietor. Decît să te rog să mă ierţi pentru nedreptele-mi bănuieli; dar te iubesc atît de mult, încît nu-i de mirare să fiu gelos şi pe trecut.

Un zîmbet nelămurit flutură pe buzele reginei.

— Atunci, domnule, şopti ea, dacă nu mai ai nimic să-mi ceri, lasă-mă. Trebuie să înţelegi că, după toate cîte s-au petrecut, simt nevoia să rămîn singură.

Mazarin se înclină:

— Eu mă retrag, doamnă. Mi-e îngăduit să mai revin?

— Da, dar mîine, pînă atunci abia am răgaz să mă liniştesc.

Cardinalul luă mîna reginei, o sărută plin de galanterie şi se retrase.

Îndată după plecarea lui, regina trecu în apartamentul fiului ei şi-l întrebă pe Laporte dacă regele s-a culcat. Laporte îi arăta cu mîna copilul care dormea.

Anna de Austria urcă treptele pe care stătea înălţat patul şi îşi apropie buzele de fruntea încruntată a fiului ei, într-o dulce sărutare; apoi plecă la fel de tăcută cum venise, mulţumindu-se să-i spună valetului:

— Caută, dragul meu Laporte, ca regele să se poarte mai prietenos faţă de cardinal, căruia şi el şi eu îi datorăm atît de mult.

V

GASCON ŞI ITALIAN

În acest timp, cardinalul se întoarse în cabinetul său, la uşa căruia veghea Bernouin, pe care îl întrebă dacă nu s-a petrecut nimic nou şi dacă nu a sosit vreo veste. La răspunsul negativ al acestuia, îi făcu semn că poate să plece.

Rămas singur, se duse şi deschise uşa dinspre coridor, apoi pe cea care dădea în anticameră; d'Artagnan, obosit, dormea pe o banchetă.

— Domnule d'Artagnan! murmură cardinalul cu o voce blîndă.

D'Artagnan nici nu se clinti.

— Domnule d'Artagnan! spuse el ceva mai tare.

D'Artagnan dormea dus. Cardinalul se apropie şi-i atinse umărul cu vîrful degetului.

De astă dată, d'Artagnan tresări, se deşteptă şi, dezmeticindu-se, sări în picioare, ca un adevărat soldat în campanie.

— Iată-mă! spuse el. Cine mă strigă?

— Eu, zise Mazarin, cu chipul numai zîmbet.

— Cer iertare Eminenţei-Voastre, murmură d'Artagnan, dar eram frînt de oboseală...

— Nu-mi cere iertare, domnule, rosti Mazarin. Ai obosit îndeplinind poruncile mele.

D'Artagnan se minună de bunăvoinţa întipărită pe faţa ministrului.

— Măi să fie! rosti el printre dinţi. Oare-i adevărată zicala că norocul te ajunge în somn?

— Vino cu mine, domnule! glăsui Mazarin.

— Haide-haide..., îngînă d'Artagnan pentru sine. Rochefort s-a ţinut de cuvînt; numai că pe unde dracu o fi ieşit?

Şi scrută cu privirea cele mai mici unghere ale încăperii, dar nici urmă de Rochefort.

— Domnule d'Artagnan, începu Mazarin, după ce se aşeză şi îşi găsi locul în fotoliul său. Mi-ai părut întotdeauna un om viteaz şi inimos.

„Se prea poate, cugetă d'Artagnan, dar i-a trebuit cam mult timp să mi-o spună."

Ceea ce nu-l împiedică să facă o adîncă plecăciune, drept răspuns la vorba măgulitoare a lui Mazarin.

— Ei bine, urmă cardinalul, a venit clipa cînd însuşirile şi vrednicia dumitale trebuiesc folosite!

Un fulger de bucurie se aprinse în ochii ofiţerului, dar se stinse numaidecît, căci nu ştia unde vrea să ajungă Mazarin.

— Porunciţi, monseniore! zise el. Sînt gata să mă supun poruncii voastre.

— Domnule d'Artagnan, continuă Mazarin, sub trecuta domnie ai săvîrşit unele fapte mari...

— Eminenţa-Voastră este prea bună aducîndu-şi aminte... E adevărat, mi-am cîştigat oarecare faimă în război.

— Nu mă gîndesc acum la faptele dumitale de arme, zise Mazarin. Cu toate că au făcut vîlvă, au fost lăsate în umbră de altele.

D'Artagnan se arătă mirat.

— Cum, n-ai nimic de spus? întrebă Mazarin.

— Aştept ca monseniorul să mă lămurească despre ce fapte e vorba, răspunse d'Artagnan.

— E vorba de acea întîmplare... Ei, ştii prea bine ce vreau să spun.

— Vai, nu ştiu, monseniore! făcu d'Artagnan, pe de-a-ntregul nedumerit.

— Eşti discret, cu atît mai bine. E vorba de o anumită întîmplare cu regina, de o anume podoabă, de o călătorie pe care ai făcut-o împreună cu trei prieteni ai dumitale.

„He, he! chicoti gasconul în sinea sa. Asta-i o capcană. Să mă ţin bine!"

Şi făcu o mutră atît de mirată, încît şi Mondori sau Bellerose, cei doi comedieni de frunte ai vremii, l-ar fi pizmuit pentru ea.

— Prea bine! cuvîntă Mazarin, rîzînd. Bravo! Mi s-a spus că eşti omul care-mi trebuie, şi pe bună dreptate. Ia să vedem, ce-ai putea face pentru mine?

— Tot ceea ce Eminenţa-Voastră îmi va porunci să fac, spuse d'Artagnan.

— Ai face oare pentru mine ceea ce ai făcut cîndva pentru o regină?

„Ce mai încolo şi încoace, cugetă d'Artagnan, ăsta vrea să mă tragă de limbă. Să-l văd unde bate. Ce naiba, doar nu-i mai şiret ca Richelieu!..."

— Pentru o regină, monseniore? Nu înţeleg.

— Nu înţelegi că am nevoie de dumneata şi de cei trei prieteni ai dumitale?

— De care prieteni, monseniore?

— De cei trei prieteni ai dumitale de odinioară.

— Odinioară, monseniore, răspunse d'Artagnan, n-aveam trei prieteni, aveam cincizeci. La douăzeci de ani te crezi prieten cu toată lumea.

— Bine, bine, domnule ofiţer, murmură Mazarin. Discreţia e un lucru frumos; dar astăzi ar putea să-ţi pară rău că ai fost prea discret într-o vreme.

— Monseniore, Pitagora îşi punea discipolii să nu scoată o vorbă cinci ani de zile, anume ca să-i înveţe sa tacă.

— Şi dumneata n-ai scos o vorbă timp de douăzeci de ani, domnule. Cu cincisprezece ani mai mult decît un filozof pitagorician, ceea ce mi se pare destul de cuminte. Vorbeşte, dar, astăzi, căci regina însăşi te dezleagă de jurămînt.

— Regina! exclamă d'Artagnan, de astă dată cu o uimire cîtuşi de puţin prefăcută.

— Da, regina! Şi drept dovadă că-ţi vorbesc în numele ei, mi-a cerut să-ţi arat acest diamant pe care spune că-l cunoşti şi pe care l-a răscumpărat de la domnul des Essarts.

Mazarin întinse mîna şi ofiţerul oftă, recunoscînd inelul pe care regina i-l dăruise în seara balului de la Primărie.

— E adevărat, zise d'Artagnan. Cunosc diamantul, era al reginei.

— Vezi bine deci că îţi vorbesc în numele ei. De aceea, răspunde-mi deschis, nu are rost să te mai prefaci. Ţi-am spus şi îţi repet: ţi-e norocul în joc.

— Pe legea mea că am mare nevoie de el, monseniore! Eminenţa-Voastră m-a dat uitării atîta vreme!

— Ne trebuie doar opt zile ca să îndreptăm lucrurile. Dumneata eşti aici, dar unde-ţi sînt prietenii?

— Habar n-am, monseniore.

— Cum adică, habar n-ai?

— Foarte simplu. Ne-am despărţit de-o veşnicie, fiindcă toţi trei s-au lăsat de armată.

— Şi unde ai să-i regăseşti?

— Oriunde ar fi. Asta mă priveşte.

— Bine! De ce ai nevoie?

— Am nevoie de bani, monseniore, atîţia cîţi o să trebuiască pentru treburile noastre. Mi-aduc bine aminte de cîte ori am fost ţintuiţi în loc din pricina banilor, şi fără să vînd diamantul ăsta, pe care m-am văzut silit să-l vînd, am fi rămas în drum.

— Drace! Bani, şi încă mulţi bani! bombăni Mazarin. Văd că nu te încurci, domnule ofiţer! Dar dumneata ştii că vistieria regelui e goală?

— Atunci, faceţi ca mine, monseniore: vindeţi diamantele coroanei. Zău, n-are rost să ne tînguim, obrazul subţire cu cheltuială se ţine.

— Ei bine, consimţi Mazarin, vom încerca să-ţi facem pe voie.

„Richelieu, îşi zise d'Artagnan în sinea lui, mi-ar fi pus numaidecît în mînă cinci sute de pistoli, şi asta doar pentru început."

— Prin urmare, vei fi omul meu?

— Da, numai să se învoiască şi prietenii mei.

— Şi dacă ei nu se învoiesc, m-aş putea bizui pe dumneata?

— De unul singur n-am făcut niciodată nimic, răspunse d'Artagnan, clătinînd din cap.

— Atunci du-te şi caută-i.

— Ce să le spun ca să-i hotărăsc să slujească pe Eminenţa-Voastră?

— Dumneata îi cunoşti mai bine decît mine. Firea fiecăruia îţi va spune ce să făgăduieşti.

— Şi ce să făgăduiesc?

— Să mă slujească aşa cum au slujit-o pe regină şi eu voi şti să-i răsplătesc ca nimeni altul.

— Ce aşteptaţi de la noi?

— Totul, de vreme ce se pare că totul vă stă în putinţă.

— Monseniore, atunci cînd ai încredere în oameni şi vrei să aibă şi ei încredere în tine, se cuvine să le dai lămuriri mai amănunţite decît binevoieşte să facă Eminenţa-Voastră.

— Fii liniştit, rosti Mazarin. În clipa cînd vom purcede la fapte, vei afla tot ce gîndesc.

— Şi pînă atunci?

— Răbdare, şi caută-ţi prietenii.

— Monseniore, poate ca nici nu se află în Paris, ba asta-i aproape sigur, aşa că va trebui s-o pornesc la drum. Nu sînt decît un prea sărac locotenent de muşchetari şi, ca să călătoresc, îţi trebuiesc bani mulţi.

— Intenţia mea, spuse Mazarin, nu este să baţi la ochi zvîrlind banii în dreapta şi-n stînga. Planurile mele cer ca totul să se petreacă în taina; orice zarvă le-ar dăuna.

— Totuşi, monseniore, mi-e cu neputinţă să mă avînt la drum cu solda mea, mai ales că de trei luni încoace n-am văzut lăscaie din soldă; şi cu economiile mele, nici atît, fiindcă de douăzeci de ani de cînd port haina ostăşească, nu mă ştiu să fi pus ceva deoparte; n-am agonisit decît datorii.

Mazarin ramase pe gînduri cîteva clipe, ca şi cînd o luptă cumplită s-ar fi dat într-însul; pe urmă se apropie de un scrin ferecat cu o triplă încuietoare şi scoase la iveală o pungă, pe care o cîntări de două-trei ori în palmă înainte să o dea lui d'Artagnan.

— Ţine, spuse el cu un oftat. Să ai de drum.

„Dacă-s dubloni spanioli sau chair scuzi de aur, chibzui d'Artagnan în sinea lui, o să facem treabă bună împreună şi de-acum înainte."

Şi, înclinîndu-se, îşi afundă punga în buzunaru-i încăpător.

— Va să zică ne-am înţeles, încheie cardinalul. Porneşti la drum...

— Da, monseniore.

— Ai grijă şi scrie-mi în fiecare zi, ca să am veşti despre ce faci.

— N-am să uit, monseniore.

— Foarte bine. A, nu-mi spui numele prietenilor dumitale?

— Numele prietenilor mei? repetă d'Artagnan cu o fărîmă de nelinişte.

— Fireşte. Dumneata pleci să-i cauţi şi, în acest timp, întreb şi eu de ei, poate că aflu ceva.

— Contele de la Fère, zis şi Athos; domnul du Vallon, zis şi Porthos, şi cavalerul d'Herblay, astăzi abatele d'Herblay, zis şi Aramis.

Cardinalul surîse.

— Nişte cadeţi care au intrat în rîndul muşchetarilor sub nume de împrumut, vrînd să nu-şi compromită numele de familie. Spadă lungă şi pungă uşoară; cunoaştem asta.

— Dacă Dumnezeu vrea ca aceste spade să treacă în slujba EminenţeiVoastre, îndrăznesc să mărturisesc o dorinţă, anume ca punga monseniorului să se uşureze de astă dată, şi a lor să prindă cheag; căci cu aceşti trei bărbaţi şi cu mine, Eminenţa-Voastră poate să zguduie toată Franţa şi chiar toată Europa, dacă asta-i va fi pe plac.

— Gasconii aceştia sînt aproape tot atît de lăudăroşi ca şi italienii, rîse Mazarin.

— Oricum, îi întrec în mînuirea spadei, replică d'Artagnan cu un surîs asemănător.

Şi plecă după ce ceru o permisie, pe care Mazarin i-o dădu pe loc, semnînd el însuşi hîrtia.

Abia ajuns afară, se apropie de un felinar ce lumina în curte şi se uită cu grabă în pungă.

— Scuzi de argint! exclamă el, plin de dispreţ. Eram sigur. Oh, Mazarin, Mazarin, văd că n-ai încredere în mine! Cu atît mai rău! Asta o să-ţi poarte ghinion!

În acest timp, cardinalul îşi freca mîinile.

— O sută de pistoli! murmură el. Numai o sută de pistoli! Pentru o sută de pistoli am aflat un secret pe care Richelieu l-ar fi plătit cu douăzeci de mii de scuzi. Fără să mai pun la socoteală diamantul – şi cardinalul se uită drăgăstos la inelul pe care îl păstrase pentru sine, în loc să i-l dea lui d'Artagnan. Fără să mai pun la socoteală diamantul, care face pe puţin zece mii de livre.

Şi se întoarse în odaia lui, încîntat peste măsură de această seara care îi adusese un atît de frumos cîştig; puse inelul într-o casetă plină cu fel de fel de briliante, căci cardinalului îi plăceau pietrele scumpe, apoi îl chemă pe Bernouin să-l dezbrace; fără să mai ia în seamă larma care răbufnea din cînd în cînd pînă la el şi împuşcăturile ce mai răsunau în cuprinsul Parisului, deşi era aproape de miezul nopţii.

În vremea asta, d'Artagnan se îndrepta spre strada Tiquetonne, spre hanul „La Căpriţa", unde locuia.

Să povestim pe scurt cum a ajuns d'Artagnan să-şi aleagă această locuinţă.

VI

D'ARTAGNAN LA PATRUZECI DE ANI

Vai! din vremea cînd, în romanul nostru Cei trei muşchetari, l-am părăsit pe d'Artagnan, în strada Fossoyeurs, 12, s-au petrecut o groază de lucruri şi, mai cu seamă, s-au scurs o groază de ani.

D'Artagnan se arătase la înălţimea împrejurărilor, dar împrejurările nu-l ajutaseră pe d'Artagnan. Cît timp fusese înconjurat de prietenii săi, d'Artagnan rămăsese plin de tinereţe şi poezie; era una din acele firi pătrunzătoare şi iscusite care îşi însuşesc cu uşurinţă calităţile celor din jur. Athos îi dădea din măreţia sa, Porthos din vioiciune, Aramis din eleganţă. Dacă ar fi trăit mai departe în tovărăşia lor, d'Artagnan ar fi ajuns un om superior. Athos îl părăsi cel dintîi pentru a se retrage la o moşioară, moştenită în apropiere de Blois; Porthos, al doilea, pentru a se căsători cu văduva avocatului, în sfîrşit; Aramis, al treilea, pentru a îmbrăca haina monahală şi a deveni abate. Din această clipă, d'Artagnan, care părea să-şi fi legat soarta de soarta celor trei prieteni ai săi, se văzu singur şi slab, fără curaj să se avînte pe drumul unei cariere în care simţea că nu va putea ajunge departe decît dacă prietenii săi i-ar fi dăruit, ca să spunem aşa, cîte o fărîmă din harul pe care cerul îl hărăzise fiecăruia.

Şi astfel, deşi devenise locotenent de muşchetari, d'Artagnan se simţea şi mai singur; nu era de neam atît de mare ca Athos, pentru ca uşile nobilimii să se deschidă în faţa lui; nu era atît de vanitos ca Porthos, pentru ca să-şi dea aere că e primit în înalta societate; nu era atît de gentilom ca Aramis, pentru ca să-şi păstreze o eleganţă înnăscută, izvorînd din însăşi fiinţa lui. O bucată de vreme, amintirea încîntătoare a doamnei Bonacieux sădi un dram de poezie în cugetul tînărului locotenent; dar, ca toate lucrurile de pe lumea asta, amintirea-i trecătoare se şterse încet-încet din mintea lui; viaţa de garnizoană se vădeşte neîndurătoare, chiar şi cu sufletele cele mai alese. Dintre cele două firi opuse ce împlineau personalitatea lui d'Artagnan, treptat latura materială învinse şi, pe nesimţite, fără să-şi dea nici el singur seama, trăind veşnic viaţa de garnizoană, veşnic în lupte, veşnic pe cal, d'Artagnan ajunse (nu ştiu cum se spunea asta pe atunci) ceea ce numim astăzi un adevărat soldăţoi.

Nu că şi-ar fi pierdut iscusinţa-i înnăscută – nici pomeneală. Dimpotrivă, ea sporise, sau cel puţin părea cu atît mai de mirare, sub înfăţişarea-i niţel cam grosolană; numai că d'Artagnan îşi folosea iscusinţa în lucrurile mici ale vieţii şi nu în cele mari; o folosea pentru bunul trai, aşa cum îl înţeleg îndeobşte soldaţii, adică să ai culcuş bun, masă bună, gazdă bună.

Şi, de şase ani încheiaţi, d'Artagnan găsise toate astea în strada Tiquetonne, la hanul „La Căpriţa".

Chiar de la începutul şederii sale aici, stăpîna casei, o tînără şi frumoasă flamandă de vreo douăzeci şi cinci sau douăzeci şi şase de ani, se îndrăgostise lulea de el; şi după ce se văzură tare stînjeniţi un timp în dragostea lor de către un soţ care nu înţelegea să închidă ochii şi pe care d'Artagnan se prefăcu de zece ori că e gata să-l străpungă cu spada, într-o bună dimineaţă soţul se făcu nevăzut, luîndu-şi lumea în cap, după ce vînduse pe ascuns vreo cîteva butoaie cu vin şi adunase banii şi bijuteriile din casă. L-au crezut mort; mai cu seamă nevastă-sa, care se mîngîia la gîndul dulce al văduviei, susţinea sus şi tare că a dat ortul popii. Într-un tîrziu, la vreo trei ani de cînd dura legătura lor, pe care d'Artagnan se feri să o rupă, găsind an de an casa şi iubita mai îmbietoare, fiindcă una-l păsuia de alta, ibovnica avu nemaipomenita pretenţie de a deveni soţie şi-i ceru să o ia de nevastă.

— Ce-ţi veni?! mormăi d'Artagnan. Asta-i bigamie, puicuţo! Nici să nu-ţi treacă prin minte.

— Păi el a murit, sînt sigură.

— Era un ăla tare sucit şi-o să vină îndărăt ca să ne atîrne în ştreang.

— Lasă, dacă vine, îl omori; tu eşti atît de viteaz şi de îndemînatic!

— La naiba, sufleţelule, se cheamă că tot ştreangul mă paşte!

— Va să zică, nu vrei?

— Şi încă cum! Nici în ruptul capului!

Frumoasa hangiţă rămase zdrobită. Ar fi fost bucuroasă să facă din d'Artagnan nu numai soţul, ci şi Dumnezeul ei: era un bărbat atît de chipeş şi avea o mustaţă atît de falnică!

Către cel de al patrulea an al legăturii lor, veni expediţia din Franche-Comté. D'Artagnan fu vestit că va lua parte la luptă şi se pregăti de plecare. Acasă, jale mare, şiroaie nesfîrşite de lacrimi, jurăminte de a rămîne credincioasă; şi totul din partea gazdei, bineînţeles. D'Artagnan era prea nobil din fire ca să făgăduiască ceva; de aceea nu făgădui decît că va face tot ce-i va sta în putinţă ca să sporească gloria numelui său.

În privinţa asta, cunoaştem curajul lui d'Artagnan; el înfruntă primejdia ca nimeni altul şi, avîntîndu-se în fruntea companiei sale, primi un glonţ în piept, care-l culcă, cît era de lung, pe cîmpul de bătaie. Fu văzut căzînd de pe cal, dar nimeni nu-l văzu ridicîndu-se; fu crezut mort, şi toţi cei care rîvneau să-i ia gradul aruncară la întîmplare o vorba, cum că într-adevăr a fost răpus. Crezi lesne ceea ce doreşti cu tot dinadinsul; or, în oştire, de la generalii de divizie, care doresc moartea generalului de armată şi pînă la soldaţi, care doresc moartea caporalilor, fiecare în parte doreşte moartea cuiva.

Numai că d'Artagnan nu era omul care să-şi dea duhul cu una cu două. După ce zăcu fără cunoştinţă pe cîmpul de bătaie sub arşiţa zilei, răcoarea nopţii îl ajută să-şi vină în fire; ajunse într-un saţ, bătu la poarta celei mai frumoase case, fu primit cum sînt primiţi întotdeauna şi peste tot francezii, chiar atunci cînd sînt răniţi, fu îngrijit, răsfăţat, pus pe picioare şi, într-o bună zi, mai zdravăn ca oricînd, luă drumul Franţei şi, odată în Franţa, luă drumul Parisului, şi, odată la Paris, apuca spre strada Tiquetonne.

D'Artagnan găsi însă la el în odaie un cuier ticsit cu haine bărbăteşti, care ocupa tot peretele; numai spada lipsea.

— Uite că s-a întors, zise el. Cu atît mai rău şi cu atît mai bine.

Nici vorbă că d'Artagnan se gîndea tot la bărbatul hangiţei. Căută să afle noutăţi; alt băiat de alergătură, altă slujnică. Stăpîna casei era plecată la plimbare.

— Singură? întrebă d'Artagnan.

— Cu domnu'!

— Va să zică, domnu' s-a întors.

— Fireşte că s-a întors, răspunse naiv slujnica.

„Dacă aş avea bani, cugetă d'Artagnan, mi-aş vedea de drum; dar cum n-am lăscaie, trebuie să rămîn pe loc şi să urmez poveţele gazdei mele, spulberînd planurile conjugale ale acestei năluci nepoftite."

Abia isprăvi acest sfat cu sine, ceea ce dovedeşte că în împrejurările însemnate ale vieţii nimic nu este mai firesc decît a vorbi cu tine însuţi, cînd slujnica, rămasă la pîndă lîngă uşă, strigă deodată:

— Uite, tocmai vine şi doamna cu domnu'!

D'Artagnan aruncă o privire în lungul străzii şi văzu într-adevăr ivindu-se de după colţul străzii Montmartre pe hangiţă, atîrnată de braţul unui coşcogeamitea elveţian, care călca legănîndu-se cu nişte aere care-i amintea cu farmec de Porthos, vechiul său prieten.

„Ăsta-i domnul? îşi zise d'Artagnan. Oho, îmi pare că a crescut, nu glumă!"

Şi se aşeză în încăpere, undeva la vedere.

De cum trecu pragul, hangiţa îl văzu şi dădu un mic ţipăt.

Socotind că a fost recunoscut, d'Artagnan se ridică, se repezi la ea şi o sărută cu dragoste.

Elveţianul holba ochii buimăcit la hangiţă, care se făcu albă ca varul la faţă.

— Oh, dumneata eşti, domnule! Ce vrei de la mine? îngăimă ea, pradă unei tulburări fără de seamăn.

— Domnul e vărul tău? Fratele tău? întrebă d'Artagnan, jucîndu-şi rolul cu o linişte nemaiînchipuită.

Şi fără să aştepte răspunsul, se aruncă în braţele elveţianului, care rămase ca un sloi de gheaţă.

— Cine-i omul ăsta? întrebă el.

Hangiţa nu-i răspunse decît prin hohote de plîns.

— Cine-i elveţianul ăsta? stărui d'Artagnan.

— Domnul vrea să mă ia de nevastă, îngăimă hangiţa printre sughiţuri.

— În sfîrşit, va să zică ţi-a murit bărbatul, ai?

— Ce pasă la tine? sări cu gura elveţianul.

— Pasă grozav la mine, i-o întoarse d'Artagnan. Asta fiindcă nu poţi s-o iei pe doamna de nevastă fără consimţămîntul meu şi...

— Şi? făcu elveţianul.

— Şi... eu nu-mi dau consimţămîntul, spuse muşchetarul.

Elveţianul se făcu roşu ca sfecla la faţă; purta o frumoasă uniformă cu fireturi aurite, în timp ce d'Artagnan avea pe umeri un fel de pelerină cenuşie; elveţianul era un lungan de vreo şase picioare, d'Artagnan dacă avea cinci; elveţianul se credea la el acasă şi d'Artagnan i se părea un nepoftit.

— Frei tu bleci de-aici? se răţoi elveţianul, bătînd furios din picior, ca unul care îşi iese de-a binelea din fire.

— Eu? Nici gînd! replică d'Artagnan.

— Să trimitem după ajutor, altfel nu-i chip, se trezi vorbind un băiat, care nu putea să priceapă cum de cutează omuleţul acesta să înfrunte un asemenea găligan.

— Tu?! izbucni d'Artagnan, căruia începuse să i se zburlească părul în cap de furie, apucînd băiatul de urechi. Tu să faci bine şi să stai locului, auzi, că de nu, îţi rup urechile. Cît despre mătăluţă, măreţ urmaş al lui Wilhelm Tell, du-te şi strînge-ţi boarfele de la mine din odaie, fiindcă mă stingheresc, şi şterge-o la iuţeală de-ţi caută alt han.

Elveţianul pufni într-un rîs zgomotos.

— Eu să pleci! făcu el. Şi bentru ce?

— Aha, aşa! bombăni d'Artagnan. Văd că înţelegi franţuzeşte. Haide, vino sa ne plimbăm niţel împreună, că te lămuresc eu.

Hangiţa, care îl ştia pe d'Artagnan o spadă fără pereche, puse pe boceală şi începu să-şi smulgă părul din cap.

D'Artagnan se întoarse către frumoasa cu faţa scăldată în lacrimi.

— Ei, atunci dă-l afară, cucoană! spuse el.

— Pah! exclamă elveţianul, care avusese nevoie de un răgaz ca să-şi dea seama ce vor să însemne cuvintele lui d'Artagnan. Pah! Mai întîi cine este tumneata de spune la mine să blimb cu tumneata?

— Sînt locotenent al muşchetarilor maiestăţii-sale, rosti d'Artagnan. Adică superiorul tău în toate. Dar cum aici nu-i vorba de grad, ci de un loc de şedere, ştii obiceiul. Haide să ţi-l dobîndeşti pe al tău! cine se întoarce primul ia în stăpînire şi odaia.

Cu toate văicărelile hangiţei, d'Artagnan îl trase afară pe elveţian; ea îşi simţea inima cumpănind către vechea-i dragoste, deşi nu s-ar fi supărat să-i dea o lecţie acestui înfumurat de muşchetar, care o jignise refuzîndu-i mîna.

Cei doi potrivnici apucară spre maidanele din apropiere de Montmartre. Tocmai se lăsa întunericul cînd ajunseră acolo; d'Artagnan îl rugă cu frumosul pe elveţian să-i lase lui camera şi să nu se mai întoarcă la han; dar acesta dădu din cap în semn ca nu se învoieşte şi îşi trase spada.

— Atunci o să te culci aici, spuse d'Artagnan. Cam păcătos culcuşul, dar nu-i vina mea, tu ţi l-ai ales.

Şi la aceste cuvinte, trase şi el spada, încrucişînd-o cu a celuilalt.

Avea de-a face cu un braţ vînjos, numai că iscusinţa sa era mai presus de orice forţă. Spada neamţului nu ajungea s-o întîlnească pe a muşchetarului; elveţianul primi două lovituri, dar din pricina frigului nici nu apucă să-şi dea seama, în schimb, pierderea de sînge şi slăbiciunea ce-l cuprinse îl siliră să se aşeze.

— Aha! strigă d'Artagnan. Nu ţi-am spus? Ei, ce ispravă ai făcut, îndărătnicule! Noroc că povestea asta n-o să te sîcîie decît cincisprezece zile. Rămîi aici, o să-ţi trimit hainele prin băiatul de la han. La revedere! A, să nu uit: du-te să stai „La Mîţa care toarce", pe strada Montorgueil; acolo ai mîncare pe cinste, dacă-i tot hangiţa dinainte. Adio!

Şi cu asta, se întoarse voios nevoie mare acasă; se ţinu de vorbă şi trimise boarfele elveţianului, pe care băiatul îl găsi stînd în acelaşi loc unde îl lăsase d'Artagnan, buimac încă de îndrăzneala potrivnicului său.

Băiatul de corvoadă, hangiţa şi toată casa arătară faţă de d'Artagnan aceeaşi grijă pe care ar fi arătat-o faţă de Hercule, dacă acesta s-ar fi întors pe pămînt, ca să-şi ia de la capăt cele douăsprezece munci ale sale.

Dar cînd rămase între patru ochi cu hangiţa, muşchetarul îi spuse:

— Acum, frumoasă Magdalenă, ştii ce distanţă e între un elveţian şi un muşchetar; cît despre tine, tu te-ai purtat ca o crîşmăriţă. Cu atît mai rău pentru tine, fiindcă din pricina asta pierzi şi preţuirea, şi prezenţa mea. L-am alungat pe elveţian ca să te umilesc, dar de rămas nu mai rămîn aici, nu stau într-o casă pe care o dispreţuiesc. Hei, băiete! Vezi să-mi duci lucrurile la „Baraca dragostei", pe strada Bourdonnais. Rămîi cu bine, doamnă!

Se pare că d'Artagnan rosti aceste cuvinte pe cît de semeţ, pe atît de înduioşător. Hangiţa se aruncă la picioare, cerîndu-i iertare şi căutînd să-l oprească, cu o dulce străşnicie. Ce să spunem mai mult? Frigarea se învîrtea, focul trosnea în sobă, frumoasa Magdalena plîngea; foamea, frigul şi dragostea îl năpădiră pe d'Artagnan toate deodată; şi el iertă; iar după ce iertă, nu se mai gîndi la plecare.

Iată cum a ajuns d'Artagnan să şadă la hanul „La Căpriţa", pe strada Tiquetonne.

VII

D'ARTAGNAN SE AFLĂ ÎN ÎNCURCĂTURĂ, DAR UNA DINTRE VECHILE NOASTRE CUNOŞTINŢE ÎI VINE ÎN AJUTOR

D'Artagnan păşea îngîndurat spre casă, simţind cu încîntare în buzunar punga cardinalului Mazarin şi cugetînd la minunatul diamant care fusese cîndva al lui şi pe care îl văzuse o clipă scînteind în degetul primului ministru.

„Dacă diamantul ăsta îmi pică iar într-o zi în mînă – îşi zicea el – îl fac bani numaidecît, îmi cumpăr vreo cîteva proprietăţi în jurul castelului, care-i o clădire de toată frumuseţea dar care n-are decît o grădină abia cît cimitirul Inocenţilor, şi-aştept acolo, plin de măreţie, ca vreo bogată moştenitoare, cucerita de chipoşenia mea, să vină să mă ia de bărbat; pe urmă o să am trei feciori; din primul fac un mare senior ca Athos; dintr-al doilea – un soldat falnic ca Porthos; dintr-al treilea – un abate graţios ca Aramis. Zău, atunci o să fie de o sută de ori mai bine decît azi, cu viaţa pe care o duc; numai că, din nenorocire, Mazarin ăsta e un netrebnic şi nu se lipseşte el de diamant pentru mine."

Ce-ar fi spus oare d'Artagnan dacă ar fi ştiut că Mazarin primise diamantul de la regină anume ca să i-l înapoieze?

Ajungînd în strada Tiquetonne se pomeni martor la o mare foială şi zarvă; în apropiere de casa lui era o îmbulzeală grozavă.

— Oho! exclamă el. Să fi luat foc hanul „La Căpriţa", ori bărbatul frumoasei Magdalena s-a întors cu adevărat?

Nu era nici una, nici alta; apropiindu-se, d'Artagnan băgă de seamă că mulţimea nu se adunase în faţa hanului, ci a casei vecine. Unii strigau, alţii alergau cu făclii în mînă, la a căror lumină d'Artagnan zări uniforme.

Întrebă ce s-a întîmplat.

Cineva îi răspunse ca un burghez, cu o ceată de vreo douăzeci de prieteni de-ai lui, a atacat o trăsură escortată de gărzile domnului cardinal, dar că ostaşii au primit întăriri şi burghezii au fost puşi pe fugă. Căpetenia lor s-a făcut nevăzută în casa vecină cu hanul şi acum ostaşii cercetau casa.

În tinereţe, d'Artagnan ar fi alergat oriunde vedea uniforme, gata să dea ajutor ostaşilor împotriva burghezilor, dar acum nu se mai înflăcăra cu uşurinţa de altădată; de altfel, avea în buzunar suta de pistoli a cardinalului şi nu-i ardea să se amestece într-o asemenea vînzoleală.

Din pricina asta intră în han fără să mai întrebe nimic.

Altădată, d'Artagnan ţinea să ştie totul, în orice împrejurare; acum socotea întotdeauna că ştie destul.

Frumoasa Magdalena nu-l aştepta, crezînd că-şi va petrece noaptea la Luvru, aşa cum îi spusese; şi se bucură nespus de întoarcerea-i neprevăzută, cu atît mai mult cu cît murea de frică din pricina celor ce se petreceau în stradă şi nu avea în preajmă-i nici un elveţian care să o apere.

Ea ar fi vrut să stea la taifas împreună şi să-i istorisească totul de-a fir a păr; dar d'Artagnan îi spuse să-i trimită masa în odaie şi să adauge şi o sticlă de Bourgogne din cel vechi.

Frumoasa Magdalena era învăţată să se supună milităreşte, adică la un semn. De astă dată, d'Artagnan catadicsise să-i vorbească, aşa că i se făcu pe voie cu îndoită grabă.

D'Artagnan luă cheia şi lumînarea şi se urcă în odaie la el. Ca să nu dăuneze treburilor hanului, se mulţumise cu o odaie la al patrulea cat. Respectul pe care îl purtăm adevărului ne sileşte să spunem că încăperea cu pricina se afla chiar sub streaşină şi chiar sub acoperiş.

Aici era cortul lui Ahile. D'Artagnan se închidea aici, în odaie, atunci cînd voia, prin absenţa lui, să o pedepsească pe frumoasa Magdalena.

Cea dintîi grijă fu să închidă într-un vechi scrin, cu încuietoare nouă, punga cu banii pe care nu mai avea nevoie să-i numere ca să-şi dea seama cîţi sînt; apoi, cum după o clipă i se aduse mîncarea şi sticla cu vin, spuse băiatului să plece, închise uşa şi se aşeză la masă.

Asta nu ca să cugete, aşa cum s-ar putea crede, căci d'Artagnan socotea că fiece lucru trebuie făcut la vremea lui dacă vrei să-l faci ca lumea.

Îi era foame; mîncă şi, după ce mîncă, se culcă. D'Artagnan nu era nici dintre cei ce cred că noaptea e un sfetnic bun; noaptea d'Artagnan dormea. În schimb, dimineaţa, vioi şi cu mintea limpede, îi veneau cele mai grozave idei. De multă vreme nu mai avusese prilejul să se gîndească dimineaţa, dar dormise întotdeauna peste noapte.

Se deşteptă în zorii zilei, sări din aşternut, plin de o hotărîre cu adevărat ostăşească, şi începu să se plimbe preocupat în jurul odăii.

— În '43, zise el, cu vreo şase luni înainte de moartea răposatului cardinal, am primit o scrisoare de la Athos. Unde a fost asta? Să vedem... Aha, la asediul de la Besançon, mi-aduc aminte... era în tranşee. Ce-mi scria? Că trăieşte la o moşioară, da, întocmai aşa, la o moşioară; dar unde? Tocmai asta citeam cînd o rafală de vînt mi-a smuls scrisoarea din mînă. Altădată m-aş fi năpustit s-o caut, cu toate că vîntul o purtase într-un loc descoperit ca-n palmă. Dar tinereţea e un mare cusur... atunci cînd nu mai eşti tînăr. Şi-am lăsat scrisoarea să le ducă plocon spaniolilor adresa lui Athos, cu care ei n-aveau ce face şi pe care ar fi trebuit să mi-o trimită îndărăt. Aşa că să nu mă mai gîndesc la Athos. Ia să vedem... Porthos.

...Am primit o scrisoare de la el: mă poftea la o mare vînătoare pe moşia lui, hotărîtă pentru luna septembrie 1646. Din nenorocire, cam în vremea aia eram la Béarn, fiindcă murise tata, şi mi-au trimis scrisoarea acolo: numai c-a ajuns după plecarea mea. Şi a pornit-o pe urma mea, ajungînd la Montmedy la vreo cîteva zile după ce eu părăsisem oraşul. Într-un tîrziu, în aprilie, m-a găsit: dar cum m-a găsit abia în aprilie 1647 şi invitaţia era pentru septembrie '46, m-am lăsat păgubaş. Ei, să căutăm scrisoarea asta, trebuie să fie printre actele mele de proprietate.

D'Artagnan deschise o veche casetă care zăcea într-un colţ al încăperii, plină cu pergamente privitoare la pămînturile familiei d'Artagnan, înstrăinate cu toatele de vreo două sute de ani, şi scoase un strigăt de bucurie: recunoscu îndată scrisul mare al lui Porthos şi, ceva mai jos, cîteva rînduri mîzgălite de mîna uscată a demnei sale consoarte.

Nu-şi mai pierdu vremea să citească scrisoarea: îi cunoştea cuprinsul; căută degrabă adresa.

Adresa era: castelul du Vallon.

Porthos uitase să mai adauge vreo lămurire. În mîndria sa, credea că toată lumea trebuie să ştie unde se află castelul căruia el îi dăduse numele.

— Să-l ia naiba de înfumurat! izbucni d'Artagnan. A rămas neschimbat. Cu toate astea, mi-ar fi convenit de minune să-ncep cu el, dat fiind că n-are nevoie de parale, el care a moştenit opt sute de mii de livre de la jupîn Coquenard. Va să zică aşa, pe cel mai bun dintre ei ia-l de unde nu-i! Athos s-o fi prostit din pricina băuturii. Cît despre Aramis, ăsta trebuie că s-a cufundat în rugăciune.

D'Artagnan îşi aruncă încă o dată ochii pe scrisoarea lui Porthos. Avea un post-scriptum, şi acest post-scriptum glăsuia:

„Scriu cu aceeaşi poftă vrednicului nostru prieten Aramis, la el, la mînăstire."

— „La el la mînăstire"! Da, dar care mînăstire? Sînt două sute de mînăstiri în Paris şi vreo trei mii în Franţa. Şi-apoi, poate că-n clipa cînd a intrat la mînăstire şi-a schimbat pentru a treia oară numele. Ah, dacă n-aş fi un ageamiu într-ale teologiei şi mi-aş aminti barem de subiectul tezei despre care vorbea cu atîta pricepere la Crèvecoeur cu preotul din Montdidier şi cu superiorul iezuiţilor, aş şti ce doctrină îndrăgeşte şi mi-aş da seama cărui sfînt a putut să-şi închine viaţa. Hm, dar dacă m-aş duce la cardinal şi i-aş cere o hîrtie la mîna ca să intru în orice mînăstire, chiar şi-n alea de călugăriţe? Ar fi o idee şi poate că aşa l-aş găsi pe undeva precum Ahile... Da, numai că asta ar însemna să-mi recunosc de la început neputinţa şi-aş pierde pe loc încrederea cardinalului. Cei mari nu sînt recunoscători decît dacă faci imposibilul pentru ei. „Dacă asta era cu putinţă, spun ei, aş fi făcut-o singur." Şi cei mari au dreptate. Ia stai puţin, să vedem. Am primit o scrisoare şi de la el, dragul meu prieten, dovadă că-mi cerea chiar un mic serviciu, pe care i l-am şi făcut. Ah, da! Dar unde-oi fi pus scrisoarea? D'Artagnan se gîndi puţin, apoi se duse spre cuier, unde-i atîrnau hainele vechi; căută vestonul pe care îi purtase în 1648 şi, cum era ordonat din fire, îl găsi la locul ştiut. Scotoci prin buzunare şi scoase la iveală o foaie de hîrtie: era tocmai scrisoarea lui Aramis.

„Domnule d'Artagnan – scria el – află că am avut o ceartă cu un oarecare gentilom, care mi-a dat întîlnire astă-seară, în Piaţa legală; cum sînt om al bisericii şi întîlnirea ar putea să-mi dăuneze, dacă aş destăinui-o altuia decît unui prieten atît de sigur ca dumneata, îţi scriu ca să mă însoţeşti.

Voi intra prin strada Neuve-Sainte-Catherine; sub al doilea felinar, pe dreapta, îţi vei găsi adversarul. Eu, cu al meu, voi fi sub al treilea.

Al dumitale,

ARAMIS"

De astădată – nici un cuvînt de rămas bun. D'Artagnan încercă să-şi adune amintirile; se dusese la întîlnire, îşi întîlnise adversarul, al cărui nume nu l-a aflat niciodată, îi străpunse braţul cu o straşnică lovitură de spadă şi apoi se apropiase de Aramis, care isprăvise lupta şi venea spre el.

— Gata! i-a spus Aramis. Cred că l-am ucis, neobrăzatul. Dar, dragă prietene, dacă ai nevoie de mine, ştii că-ţi sînt devotat trup şi suflet.

Şi Aramis i-a strîns mîna şi s-a pierdut pe sub arcade.

Prin urmare nu ştia despre Aramis mai multe decît ştia despre Athos şi Porthos, şi treaba asta începea să-l supere, cînd i se păru că aude un zgomot de geam spart la el în odaie. Se gîndi numaidecît la punga cu bani închisă în scrin şi se repezi într-acolo. Nu se înşelase; în clipa cînd el intra pe uşă, un om intra pe fereastră.

— Aha, ticălosule! strigă d'Artagnan, crezînd că are de-a face cu un borfaş, şi puse mîna pe spadă.

— Domnule, se tîngui omul, în numele cerului, vîrîţi sabia în teacă, nu mă omorîţi fără să mă ascultaţi. Nu sînt hoţ, păcatele mele! Sînt un cetăţean cinstit şi cu stare, ba încă şi proprietar. Mă numesc... Ei, dar dacă nu mă înşel, dumneavoastră sînteţi domnul d'Artagnan!

— Şi tu Planchet! izbucni locotenentul.

— Gata să vă slujesc, domnule! spuse Planchet în culmea fericirii. Dacă mai sînt în stare de asta.

— Poate că da, rosti d'Artagnan. Dar cine dracu te pune să goneşti pe acoperişuri la şapte dimineaţa, în toiul lui ianuarie?

— Domnule, glăsui Planchet, trebuie să ştiţi... De fapt, poate c-ar fi bine să nu ştiţi...

— Să vedem despre ce-i vorba, i-o întoarse d'Artagnan. Mai întîi însă pune un ştergar în geam şi trage perdeaua.

Planchet se supuse îndată.

— Ei? făcu d'Artagnan cînd acesta isprăvi.

— Domnule, începu Planchet, prevăzător. Înainte de toate, vă rog să-mi spuneţi cum vă aveţi cu domnul de Rochefort?

— Cum nu se poate mai bine. Grozav! Ştii doar că Rochefort este astăzi unul dintre cei mai buni prieteni ai mei.

— Ah, straşnic!

— Dar ce amestec are Rochefort cu felul ăsta de a pătrunde la mine în odaie?

— Păi, tocmai asta e, domnule! Trebuie să vă spun din prima clipă că domnul de Rochefort este...

Planchet şovăi.

— La naiba! bombăni d'Artagnan. Ştiu bine, la Bastilia.

— Adică era acolo, îl îndreptă Planchet.

— Cum, era?! exclamă d'Artagnan. A avut cumva norocul să scape?

— Ah, domnule, se însufleţi la rîndu-i Planchet. Dacă dumneavoastră spuneţi că ăsta-i noroc, atunci e bine; trebuie să mai ştiţi că ieri, după cum se pare, s-a trimis la Bastilia după domnul de Rochefort.

— Ei, la naiba, cum să nu ştiu, doar eu însumi am fost să-l aduc!

— Din fericire pentru el, altcineva l-a dus îndărăt, nu dumneavoastră; căci, dacă v-aş fi recunoscut în escortă, credeţi-mă, domnule, cum vă port un mare respect...

— Mai departe, dobitocule! Haide, spune, ce s-a întîmplat?

— Să vedeţi: pe la jumătatea străzii Ferronnerie, trăsura cu domnul de Rochefort a trecut prin mijlocul unei mulţimi de oameni, şi ostaşii din escortă s-au apucat să-i îmbrîncească pe cetăţeni, din care pricină s-au stîrnit murmure; întemniţatul, gîndind că i s-a ivit un prilej tare prielnic, a strigat cine este şi a cerut ajutor. Eu eram acolo, am auzit desluşit numele contelui de Rochefort, mi-am adus aminte că el m-a făcut sergent în regimentul piemontez şi atunci am strigat în gura mare că-n trăsura se află un întemniţat, prieten al ducelui de Beaufort. Cît ai clipi, răzmeriţa a fost gata, caii opriţi, escorta pusă pe fugă. În vremea asta, am deschis uşa trăsurii, domnul de Rochefort a sărit jos şi s-a pierdut în mulţime. Ghinionul a făcut ca tocmai atunci să apară o patrulă, care s-a unit cu escorta şi s-a năpustit asupra noastră. M-am strecurat pe după colţul străzii Tiquetonne şi, cum urmăritorii erau aproape, m-am ascuns în casa de alături; ostaşii au încercuit casa şi au scotocit peste tot, dar degeaba, căci eu găsisem la catul al cincilea o fiinţă miloasă care m-a ascuns sub nişte saltele. Am stat tot timpul acolo în ascunzătoare, sau, mai bine zis, aproape tot timpul pînă la ziuă şi, cugetînd că, de aştept să se însereze, ăia ar putea sa vină şi să înceapă iar cu scotoceala, mi-am luat inima-n dinţi şi m-am furişat pe sub streşini, căutînd mai întîi o intrare şi apoi o ieşire, adică o casă nepăzită. Iată povestea mea, domnule, şi pe cuvînt de cinste, aş fi deznădăjduit dacă nu v-ar fi pe plac.

— Cîtuşi de puţin, zise d'Artagnan. Dimpotrivă, sînt grozav de mulţumit, pe legea mea, să-l ştiu pe Rochefort liber. Dar să ştii că dacă oamenii regelui pun mîna pe tine, te spînzură fără pic de milă.

— Cum naiba să nu ştiu! suspină Planchet. Tocmai de-asta mi-e frică, şi tocmai de asta sînt atît de bucuros că am dat iar peste dumneavoastră, fiindcă nimeni nu poate să mă ascundă mai bine ca dumneavoastră, numai să vreţi.

— Vreau, rosti d'Artagnan. Cu dragă inimă, deşi, dacă se află că am adăpostit un răzvrătit, îmi pierd gradul. Nici mai mult, nici mai puţin.

— O, domnule, ştiţi bine că mi-aş pune în joc şi viaţa pentru dumneavoastră.

— Ai putea să adaugi că ţi-ai pus-o în joc într-o vreme, Planchet. Eu nu uit decît lucrurile pe care trebuie să le uit, dar despre asta vreau să-mi amintesc. Stai colo pe scaun şi mănîncă liniştit, căci bag de seamă ce ochi faci la bucatele rămase pe masă de-a-seară.

— Da, domnule, fiindcă dulapul vecinei era tare sărac în lucruri mai acătării, şi de ieri de la amiază n-am pus în gură decît o felie de pîine unsă cu dulceaţă. Nu vorbesc eu de rău dulciurile, dacă vin la locul lor şi la timpul potrivit, dar cina din ajun mi s-a părut un fleac, zău aşa!

— Bietul băiat! îl căină d'Artagnan. Haide, potoleşte-ţi foamea!

— Ah, domnule, îmi salvaţi pentru a doua oară viaţa, murmură Planchet.

Şi, aşezîndu-se la masă, începu să înfulece ca în frumoasele zile de pe strada Fossoyeurs.

D'Artagnan continuă să se plimbe în lung şi în lat; cîntărea în minte ce foloase putea trage din întîlnirea cu Planchet, în aceste împrejurări. Între timp, Planchet mînca de zor, vrînd să-şi scoată pîrleala ceasurilor cît răbdase de foame. Într-un tîrziu scoase un oftat plin de mulţumire, mărturie că, după o asemenea arvună straşnică, va face un mic popas.

— Ei, glăsui d'Artagnan, socotind că a venit clipa să treacă la întrebări. Să le luăm pe toate la rînd. Ştii unde se află Athos?

— Nu, domnule, răspunse Planchet.

— Drace! ştii unde se află Porthos?

— Cu atît mai puţin.

— Ei, drăcia dracului!

— Dar Aramis?

— Nici atît.

— Pe toţi dracii!

— Să vedeţi, mormăi Planchet cu aerul lui pişicher. Ştiu unde-i Bazin.

— Cum, ştii unde-i Bazin?

— Da, domnule.

— Şi unde este?

— La Notre-Dame.

— Păi ce face el la Notre-Dame?

— E paracliser.

— Bazin, paracliser la Notre-Dame?! Eşti sigur?

— Foarte sigur; doar l-am văzut şi-am stat de vorbă cu el.

— El trebuie să ştie unde-i stăpînu-său.

— Fără nici o îndoială.

D'Artagnan rămase puţin pe gînduri, apoi îşi luă mantia şi spada şi dădu să plece.

— Domnule, se tîngui Planchet. Mă lăsaţi aşa în voia soartei? Gîndiţi-vă că-n dumneavoastră mi-am pus toata nădejdea!

— Că doar n-au să vină să te caute aici, pufni d'Artagnan.

— Şi dacă vine cineva? scînci prevăzătorul Planchet. Gîndiţi-vă că pentru toţi ai casei, care nu m-au văzut intrînd, nu-s decît un hoţ.

— Ai dreptate, încuviinţă d'Artagnan. Ia spune, ştii vreun dialect de pe la noi?

— Ba ceva mai mult decît atîta, domnule, răspunse Planchet. Ştiu o limbă străină, vorbesc flamanda.

— Şi unde dracu ai învăţat-o?

— În Artois, unde-am făcut războiul timp de doi ani. Ascultaţi. Goeden morgen, mynheer! Itk ben begeeray te weeten the ge sond hects omstand.

— Ce vrea să zică asta?

— Bună ziua, domnule! Mă grăbesc să vă-ntreb cum o duceţi cu sănătatea.

— Şi-aşa ceva se cheamă la ei limbă de vorbit! Dar n-are a face, pentru noi asta pică de minune, hotărî d'Artagnan.

D Artagnan se duse la uşă, strigă un băiat şi-i porunci să-i dea de veste frumoasei Magdalena să urce pînă la el.

— Ce faceţi, domnule? se îngrozi Planchet. Vreţi să încredinţaţi taina noastră unei femei?!

— Fii pe pace, asta n-o să sufle o vorbă.

În clipa aceea se arătă şi hangiţa. Venise într-un suflet, zîmbitoare, aşteptîndu-se să-l găsească pe d'Artagnan singur; dar cînd dădu cu ochii de Planchet, se trase înapoi, uimită.

— Scumpa mea gazdă, zise d'Artagnan, îţi prezint pe fratele dumitale care vine din Flandra şi pe care îl iau în slujba mea pentru cîteva zile.

— Fratele meu?! făcu hangiţa din ce în ce mai mirată.

— Spune bun găsit sorii dumitale, master Peter.

Vilkom, zuster! zise Planchet.

Goeden day, broer! răspunse hangiţa, buimăcită.

— Uite cum stă treaba, rosti d'Artagnan. Domnul este fratele tău, pe care poate că nu-l cunoşti; în schimb, îl cunosc eu: a picat de la Amsterdam. Cît lipsesc, da-i ceva haine să se îmbrace; cînd mă întorc, adică peste un ceas, vii şi mi-l prezinţi şi, ascultînd de vorba ta, fiindcă el nu ştie o boaba franţuzeşte, cum nu pot să-ţi refuz nimic, îl iau în slujba mea, ai priceput?

— Aş putea spune că ghicesc ce vrei de la mine şi asta mi-e destul, murmură Magdalena.

— Eşti o femeie de nepreţuit, frumoasa mea gazdă, şi mă bizui pe tine.

După care, făcînd un semn plin de înţeles lui Planchet, d'Artagnan ieşi pe uşă şi se îndreptă spre Notre-Dame.

VIII

DESPRE FELURITELE ÎNRÎURIRI PE CARE POATE SĂ LE AIBĂ O JUMĂTATE DE PISTOL ASUPRA UNUI PARACLISER ŞI ASUPRA UNUI COPIL DIN COR

D'Artagnan apucă pe Pont-Neuf, felicitîndu-se că l-a regăsit pe Plancher, căci deşi avea aerul de a-i fi dat o mînă de ajutor acestui flăcău cumsecade în realitate, el, Planchet, îi dădea o mînă de ajutor lui d'Artagnan. Într-adevăr, în clipa de faţă nimic nu putea să-i prindă mai bine decît un slujitor curajos şi ager la minte. Ce-i drept, după toate probabilităţile, Planchet n-avea să rămînă prea multă vreme în serviciul lui; dar, reluîndu-şi starea socială din strada Lombards, Planchet îi rămînea recunoscător lui d'Artagnan, care, ascunzîndu-l, îi salvase viaţa cum s-ar zice, şi pe d'Artagnan nu-l stingherea să aibă legături cu burghezia, într-un moment cînd ea se pregătea să lupte împotriva curţii. Se chema că are pe cineva în tabăra duşmană, şi, pentru un om de isteţimea lui d'Artagnan, cele mai neîsemnate fleacuri puteau aduce lucruri mari.

În această stare sufletească, destul de mulţumit de norocul avut şi de el însuşi, d'Artagnan ajunse la Notre-Dame. Urcă treptele, intră în biserică şi, adresîndu-se unui îngrijitor al lăcaşului, care mătura într-o capelă, întrebă dacă nu-l cunoaşte pe domnul Bazin.

— Domnul Bazin, paracliserul? spuse îngrijitorul.

— Chiar el.

— Uite-l colo, la slujbă, în capela Sfintei Fecioare.

D'Artagnan tresări de bucurie, căci, orice i-ar fi înşirat Planchet, i se părea că niciodată nu o să-l găsească pe Bazin; acum însă, cînd ţinea în mînă un capăt al firului, voia cu orice chip să-l apuce şi pe celălalt.

Se duse şi îngenunche în faţa capelei, vrînd să nu-şi scape omul din ochi. Din fericire, toată slujba era doar o citanie şi trebuia să se isprăvească îndată. D'Artagnan, care nu mai ştia să se roage şi nici nu se gîndise să-şi ia o carte de rugăciuni, se folosi de acest răgaz ca să-l cerceteze pe Bazin.

Bazin îşi purta veşmîntul cu egală măreţie şi încîntare. Pricepeai lesne că a ajuns, ori mai avea puţin pînă să ajungă pe culmea ambiţiilor lui şi că mucarniţa împodobită cu argint pe care o ţinea în mînă i se părea tot atît de vrednică de cinste ca şi bastonul de comandant pe care Condé l-a azvîrlit sau nu l-a azvîrlit în liniile duşmanului, în bătălia de la Friburg. Înfăţişarea lui suferise o schimbare, care se potrivea de minune, ca să zicem aşa, cu veşmîntul ce-l purta. Trupul i se rotunjise, supunîndu-se parcă şi el cerinţelor tagmei bisericeşti. Cît despre mutră, părţile ascuţite ale obrazului se neteziseră. Nasul era acelaşi de odinioară, dar obrajii, împlinindu-se, trăgeau nările dintr-o parte şi din alta; bărbia-i era o guşă revărsată; asta nu era grăsime, ci buhăială, care îi închidea pînă şi ochii; părul retezat cuvioşeşte îi acoperea fruntea pînă aproape de sprîncene. La drept vorbind, fruntea lui Bazin nu era mai lată de un deget şi jumătate nici pe vremea cînd o purta descoperită.

Preotul isprăvi slujba tocmai cînd isprăvi şi d'Artagnan să-l cerceteze pe Bazin; rosti cuvintele sfinte de încheiere şi, spre uimirea lui d'Artagnan, se retrase dîndu-şi binecuvîntarea, pe care toţi o primeau în genunchi. Dar uimirea lui d'Artagnan se stinse în clipa cînd recunoscu într-însul pe însuşi vicarul, adică pe vestitul Jean-François de Gondy, care, în acea vreme, presimţind rolul ce avea să joace, începea, mulţumită daniilor sale, să devină foarte popular. Tocmai în scopul de a-şi spori această popularitate, oficia din cînd în cînd slujba de dimineaţă, slujbă la care de obicei numai oamenii din popor luau parte.

D'Artagnan îngenunche, ca toţi cei din jur, primi şi el binecuvîntarea şi îşi făcu semnul crucii; dar în clipa cînd Bazin trecu pe lîngă el, cu ochii ridicaţi spre cer, păşind umil cel din urmă, d'Artagnan îl apucă de poala anteriului: Bazin îşi pogorî privirile şi făcu un salt îndărăt, ca şi cum ar fi văzut un şarpe.

— Domnul d'Artagnan! îngăimă el. Vade retro, Satanas!...

— Eh, dragul meu Bazin, spuse ofiţerul rîzînd, uite cum ştii tu să primeşti un vechi prieten!

— Domnule, i-o întoarse Bazin, adevăraţii prieteni ai unui creştin sînt cei care-l ajută să-şi afle mîntuirea, şi nu cei care-l abat de la calea cea dreaptă.

— Nu te pricep, Bazin, spuse d'Artagnan. Şi nu văd cum aş putea fi o piedică în calea mîntuirii tale.

— Aţi uitat, domnule, răspunse Bazin, că era cît pe ce să spulberaţi pentru totdeauna putinţa de mîntuire a bietului meu stăpîn, şi că, de-ar fi fost după dumneavoastră, s-ar fi dat pierzaniei, ră-mînînd muşchetar, atunci cînd chemarea sa îl îmboldea cu atîta înfocare către biserică.

— Dragul meu Bazin, continuă d'Artagnan, văzîndu-mă aici ar trebui să înţelegi că m-am schimbat mult în toate privinţele: vîrsta aduce înţelepciune. Şi cum n-am nici o îndoială ca stăpînul tău e pe cale să-şi afle mîntuirea, am venit să-mi spui unde se găseşte, ca să mă ajute cu povaţa lui să fac la fel.

— Spuneţi mai degrabă că vreji să-l tîrîţi iarăşi cu dumneavoastră spre cele lumeşti. Din fericire, adăugă Bazin, habar n-am pe unde o fi, căci, cum sîntem într-un sfînt lăcaş, n-aş îndrăzni să mint.

— Cum! izbucni d'Artagnan, dezamăgit la culme. Nu ştii unde se află Aramis?

— Mai întîi, spuse Bazin, Aramis era un nume de pierzanie, în Aramis stă pitulat Simara, care-i nume de diavol şi, spre norocul său, stăpînul meu s-a lepădat pentru totdeauna de numele ăsta.

— Aşa e, încuviinţă d'Artagnan, hotărît să aibă răbdare pînă la capăt. Nu pe Aramis, ci pe abatele d'Herblay îl căutam. Haide, dragul meu Bazin, spune-mi unde se află.

— N-aţi auzit, domnule d'Artagnan, cînd v-am spus că habar n-am?

— Am auzit, cum nu, dar îţi răspund că aşa ceva e cu neputinţă.

— Şi totuşi ăsta-i adevărul, adevărul curat. Sfîntul adevăr.

D'Artagnan se lămuri că nu va scoate nimic de la Bazin; era vădit că Bazin minţea; dar minţea cu atîta convingere şi îndîrjire, încît ghiceai cu uşurinţă că nu-şi va lua vorba îndărăt.

— Prea bine, Bazin! rosti d'Artagnan. Dacă nu ştii unde-ţi este stăpînul, să nu mai vorbim de asta şi să ne despărţim ca nişte buni prieteni. Uite, ţine de la mine o jumătate de pistol, să bei în sănătatea mea.

— Eu nu beau, domnule, zise Bazin, împingînd cu un aer măreţ într-o parte mîna ofiţerului. Băutura-i doar pentru cei străini de biserică.

— Incoruptibil! murmură d'Artagnan. Se ţine ghinionul scai de capul meu, zău aşa.

Şi cum d'Artagnan, furat de gînduri, lăsase din mînă poala anteriului, Bazin se folosi îndată de libertate şi se smuci iute spre altar, unde nu se simţi în siguranţă decît după ce trase uşa după el.

D'Artagnan rămase nemişcat, adîncit în gînduri, cu ochii aţintiţi asupra uşii care pusese o stavilă între el şi Bazin, cînd deodată, simţi cum cineva din spate îl împunge cu degetul în umăr.

Se întoarse numaidecit şi era cît pe ce sa scoată un strigăt de mirare, dar cel care îl împunsese în umăr cu degetul, duse acest deget la buze, în semn de tăcere.

— Tu aici, dragul meu Rochefort?! şopti el.

— Ssst! făcu Rochefort. Ştiai că sînt liber?

— Am aflat-o de la cel mai îndreptăţit să mi-o spună.

— De la cine?

— De la Planchet.

— Cum, de la Planchet?

— Fireşte. El te-a salvat.

— Planchet!... Într-adevăr, mi s-a părut că-l recunosc. Asta dovedeşte, dragul meu, că binele e întotdeauna răsplătit.

— Şi ce te-aduce aici?

— Am venit să mulţumesc Domnului pentru norocul de a mă vedea iarăşi liber, zise Rochefort.

— Şi altceva nimic? Fiindcă bănuiesc că asta nu-i totul.

— Să primesc poruncile vicarului, să vedem dacă nu putem pune ceva la cale, sa turbe Mazarin.

— Nesăbuitule! O s-ajungi din nou la Bastilia.

— Oh! Cît despre asta, am eu grijă să mă păzesc, te-asigur! E minunat să te ştii sub cerul liber! De aceea, urmă Rochefort, trăgînd aerul, cu nesaţ în piept – plec să fac o plimbare la ţară, dau o raită prin provincie.

— Ia te uită! se miră d'Artagnan. Şi eu la fel!

— Şi, dacă nu-s prea curios, aş putea să te întreb unde te duci?

— Mă duc să-mi caut prietenii.

— Care prieteni?

— Cei despre care m-ai întrebat ieri.

— Athos, Porthos şi Aramis? Pe ei îi cauţi?

— Da.

— Pe cuvînt de onoare?

— Ce-i de mirare în asta?

— Nimic. E ciudat. Şi din partea cui îi cauţi?

— Îţi dai seama din partea cui.

— Da, desigur.

— Din nenorocire, nu ştiu pe unde sînt.

— Şi nu ai nici un mijloc sa afli ceva despre ei? Aşteaptă opt zile şi-ţi dau eu veşti.

— Opt zile e prea mult; trebuie să-i găsesc în trei zile.

— Trei zile e prea puţin, răspunse Rochefort. Franţa e mare.

— N-are a face, cunoşti cuvîntul trebuie; cu ajutorul lui poţi face multe.

— Şi cînd porneşti în căutarea lor?

— Am şi pornit.

— Noroc!

— Şi ţie, drum bun!

— Poate că ne mai întîlnim pe undeva.

— Nu prea cred.

— Cine ştie! Întîmplarea e plină de toane.

— Adio!

— La revedere! A, să nu uit: dacă Mazarin îţi vorbeşte de mine, spune-i că ţi-am cerut să-i dai de ştire cum că în curînd o să vadă dacă sînt prea bătrîn pentru a mai fi bun de ceva, aşa cum socoteşte el.

Şi Rochefort se depărtă cu unul din acele zîmbete drăceşti, care odinioară îl făcuseră pe d'Artagnan să simtă de atîtea ori că-l trec fiorii; dar de astă dată, d'Artagnan îl privi fără teamă şi, zîmbindu-i la rîndul său cu un aer melancolic, pe care numai aceste amintiri puteau să-l aştearnă pe chipul său, spuse:

— Du-te, diavole, şi fă tot ce vrei, puţin îmi pasă: o a doua Constanţă nu mai există pe lume!

Întorcîndu-se, d'Artagnan îl văzu pe Bazin, care-şi scosese veşmintele bisericeşti şi stătea de vorbă cu îngrijitorul căruia el, d'Artagnan, îi ceruse lămuriri intrînd în sfîntul lăcaş. Bazin părea stăpînit de o mare însufleţire şi îşi tot vîntura prin aer braţele-i scurte şi groase. D'Artagnan pricepu că Bazin îi cerea, după toate probabilităţile, să tacă mîlc în ce-l privea.

Folosindu-se de neatenţia celor doi slujitori ai bisericii, d'Artagnan se strecură afară din catedrală şi se ascunse după colţul străzii Canettes. Bazin nu putea să plece fără să fie văzut din locul unde stătea d'Artagnan.

După vreo cinci minute de aşteptare, Bazin se ivi în uşa bisericii; se uită în toate părţile să vadă dacă nu e pîndit, dar nu avea cum să-l zărească pe ofiţerul nostru, care doar scotea capul de după colţul unei case, aflată la vreo cincizeci de paşi mai încolo. Liniştit, se încumetă să o pornească spre strada Notre-Dame. D'Artagnan se grăbi să iasă din ascunzătoare şi ajunse la vreme ca să-l vadă dînd colţul străzii Juiverie şi intrînd pe strada Calandre, într-o casă curăţică. De aceea ofiţerul nostru nu se îndoi nici o clipă că numai în casa asta putea sa locuiască vrednicul paracliser.

D'Artagnan se feri să întrebe pe cineva din casă; portarul, dacă era un portar, fusese prevenit dinainte, iar dacă nu era portar, cu cine să vorbească?

Trecu pragul unei cîrciumioare, aflată la încrucişarea străzii Saint-Eloi cu strada Calandre şi ceru o cană cu hipocras. Băutura asta se pregătea cam într-o jumătate de ceas: d'Artagnan avea timp berechet să iscodească pe cineva despre Bazin, fără să dea de bănuit.

Zări în încăpere un ştrengar de vreo doisprezece, cel mult cincisprezece ani, cu un aer dezgheţat, pe care parcă îl mai văzuse cu douăzeci de minute înainte, îmbrăcat în stihar, în chip de copil de cor. Intră în vorbă cu el şi, cum ucenicul într-ale preoţiei nu avea nimic de ascuns, d'Artagnan află că, de la şase la nouă dimineaţa, era copil de cor de biserică, iar de la noua pînă la miezul nopţii, băiat de prăvălie.

Pe cînd vorbea cu puştiul, cineva aduse un cal la poarta casei lui Bazin. Calul era cu şaua şi cu frîul pe el. După o clipă se arătă şi Bazin.

— Ia te uită, zise copilul, paracliserul nostru o porneşte la drum.

— Şi unde se duce? întrebă d'Artagnan.

— Păi de, habar n-am.

— Îţi dau o jumătate de pistol dacă afli, făgădui d'Artagnan.

— Mie? izbucni copilul, cu ochii strălucind de bucurie. Dacă aflu unde a pornit-o Bazin?! Nu-i mare greutate. Nu cumva rîdeţi de mine?

— Nu, pe cinstea mea de ofiţer. Uite-l colea. Şi-i arătă banul ademenitor, însă fără să i-l dea.

— Mă duc să-l întreb.

— Aşa chiar că nu afli nimic, îl opri d'Artagnan. Aşteaptă să plece, şi pe urmă, gata! întreabă, iscodeşte, află. Te priveşte cum faci, ăsta e al tău – şi vîrî banul în buzunar.

— Aha, pricep! se dumiri puştiul, cu acel zîmbet şiret pe care nu-l vezi decît la ştrengarii Parisului. Ei, atunci s-aşţeptăm.

Nu aşteptară prea mult. După cinci minute, Bazin o porni în trap mărunt, zorindu-şi calul, cu umbrela.

Bazin obişnuia totdeauna să poarte umbrela, pe care o folosea şi în chip de cravaşă.

Abia dădu colţul străzii Juiverie, că puştiul ţîşni ca un copoi pe urmele lui.

D'Artagnan se întoarse la masa unde se aşezase, încredinţat că nu vor trece zece minute şi el va şti tot ce voieşte să ştie.

Într-adevăr, nici nu se scurseră zece minute şi puştiul era înapoi.

— Ei? făcu întrebător d'Artagnan.

— Gata! îi dădu puştiul de veste. Ştiu totul.

— Unde-a plecat?

— Banul e tot al meu?

— Fireşte! Hai, zi.

— Vreau să văd banul. Daţi-mi-l niţel, să văd dacă nu cumva e fals.

— Uite-l.

— Hei, jupîne! vorbi puştiul. Domnul vrea mărunţiş.

Cîrciumarul era la tejghea. Luă jumătatea de pistol şi-i dădu în schimb bani mărunţi.

Copilul se grăbi sa pună banii în buzunar.

— Şi-acum spune, unde-a plecat? întrebă d'Artagnan, care-l urmărise rîzînd cu cîtă pricepere ştie să învîrtă o asemenea trebuşoară.

— A plecat la Noisy.

— Cum de-ai aflat?

— Ei, ce naiba, a fost floare la ureche! Am recunoscut calul pe care măcelarul îl închiriază din cînd în cînd domnului Bazin. Şi mi-am zis că măcelarul nu i-ar închiria calul fără să-l întrebe unde se duce, cu toate că eu, unul, nu-l cred în stare pe domnul Bazin să obosească un cal.

— Şi măcelarul ţi-a spus că domnul Bazin...

— A plecat la Noisy. De altfel se pare că se duce acolo mereu de două-trei ori pe săptămînă.

— Tu ai fost la Noisy?

— Cum nu, de acolo-i doica mea.

— E vreo mînăstire la Noisy?

— Şi încă una grozavă, mînăstirea iezuiţilor.

— Bun, făcu d'Artagnan. Nu mai am nici o îndoială!

— Sînteţi mulţumit de mine?

— Da. Cum te cheamă?

— Friquet.

D'Artagnan scoase la iveală un caieţel, în care însemnă numele băiatului şi adresa cîrciumii.

— Spuneţi-mi, domnule ofiţer, întrebă puştiul. Mai e rost de cîştigat şi alţi bani?

— Poate că da, răspunse d'Artagnan.

Şi cum aflase ceea ce voia, plăti băutura de care nici măcar nu se atinsese şi o porni zorit spre strada Tiquetonne.

IX

CUM D'ARTAGNAN, CĂUTÎNDU-L HĂT-DEPARTE PE ARAMIS, ÎL VEDE

COCOŢAT PE CAL, ÎN SPATELE LUI PLANCHET

Ajuns acasă, d'Artagnan văzu un om aşezat lîngă foc: era Planchet, dar un Planchet atît de schimbat în straiele ponosite rămase de la fugarul bărbat al hanghiţei, încît aproape nu-l mai recunoşteai. Magdalena i-l prezentă de faţă cu toţi băieţii de corvoadă. Planchet spuse cîteva cuvinte într-o flamandă fără cusur, ofiţerul răspunse ceva într-o păsărească pricepută numai de el, şi învoiala era gata. Fratele Magdalenei intra în slujba lui d'Artagnan.

Planul lui d'Artagnan fusese bine chibzuit: nu voia să ajungă la Noisy pe lumină, de teamă să nu fie recunoscut. Avea deci timp berechet înainte, fiindcă Noisy se afla la trei-patru leghe de Paris, pe drumul spre Meaux. Mai întîi prînzi vîrtos, ceea ce poate să fie un prost început atunci cînd vrei să-ţi pui capul la treabă, dar se dovedeşte o prevedere straşnică atunci cînd e vorba să-ţi osteneşti trupul; apoi îşi schimbă îmbrăcămintea, cugetînd că tunica lui de locotenent de muşchetari ar putea să dea naştere la bănuieli; apoi lua cea mai aprigă şi mai solidă spadă dintre cele trei cîte avea, pe care nu o purta decît la zile mari: apoi, către ora două, porunci să se pună şaua pe cei doi cai şi, urmat de Planchet, ieşi din oraş pe la bariera Vilette. În casa învecinată cu hanul, Planchet era căutat de zor şi acum. La vreo leghe şi jumătate de Paris, dîndu-şi seama că, în nerăbdarea lui, a pornit-o prea devreme la drum, d'Artagnan se opri niţel la un han, lăsînd caii să mai răsufle: hanul era ticsit de nişte mutre cam deocheate, care aveau aerul că pun la cale cine ştie ce pentru noaptea aceea. Un bărbat înfăşurat într-o pelerină se ivi în uşă, dar cînd dădu cu ochii de un străin, făcu un semn cu mîna şi doi dintre indivizii care beau la o masă ieşiră îndată ca să vorbească cu el.

Cît despre d'Artagnan, el se apropie nepăsător de hangiţă, se apucă să-i laude vinul, care nu era decît o jalnică poşircă de Montreuil, aduse vorba despre Noisy şi află că în sat nu se găseau decît două case mai arătoase: una era a monseniorului arhiepiscop al Parisului, şi în ea locuia în clipa de faţă nepoata acestuia, doamna ducesă de Longueville: cealaltă era o mînastire de iezuiţi şi, ca de obicei, găzduia pe aceşti cuvioşi părinţi. Acum nu mai avea nici o îndoială.

Pe la ceasurile patru, d'Artagnan o porni mai departe, în pasul calului, ţinînd să ajungă în sat doar la căderea nopţii. Or, atunci cînd mergi în pasul calului, într-o zi de iarnă, sub un cer monorît ce veghează o privelişte monotonă, n-ai altceva mai bun de făcut, cum spune La Fontaine, decît ce face iepurele în vizuina lui: să te gîndeşti; deci, d'Artagnan se gîndea, şi Planchet la fel. Numai că, precum vom vedea, fiecare îşi avea gîndurile lui.

O anume vorbă a hangiţei îndrumase gîndurile lui d'Artagnan pe un făgaş anume; vorba asta era numele doamnei de Longueville.

Într-adevăr, doamna de Longueville merita să-ţi fure gîndurile: era una dintre cele mai de seamă doamne ale regatului, era una dintre cele mai frumoase femei de la curte. Căsătorită cu bătrînul duce de Longueville, pe care nu-l iubea, trecuse mai întîi drept amanta lui Coligny, ucis din pricina ei de către ducele de Guise, într-un duel în Piaţa Regală; apoi se vorbise de o prietenie cam prea afectuoasă pe care ar fi avut-o pentru prinţul de Condé, fratele ei, şi care ar fi scandalizat spiritele timorate de la curte; în sfîrşit, se mai spunea că o ură adîncă şi adevărată urmase acestei prietenii şi, tot după cum se spunea, ducesa de Longueville avea în clipa de faţă o legătură politică cu prinţul de Marciliac, fiul cel mai mare al bătrînului duce de La Rochefoucauld din care era pe cale să facă un duşman ducelui de Condé, fratele ei.

D'Artagnan se gîndea la toate aceste lucruri. Se gîndea că pe cînd era la Luvru o văzuse adesea pe frumoasa doamnă de Longueville trecînd veselă şi strălucitoare prin faţa lui. Se gîndea la Aramis, care, fără să însemne mai mult decît el, se bucurase cîndva de iubirea doamnei de Chevreuse, cea care fusese ieri la curte ceea ce doamna de Longueville era astăzi. Şi se întreba pentru ce există pe lume oameni care ajung la tot ce năzuiesc, unii la mărire, unii la dragoste, în vreme ce alţii, fie din pricina intîmplării, fie din pricina unei soarţe vitrege, ne din pricina firii cu care i-a înzestrat natura, rămîn la jumătatea drumului cu nădejdile lor.

Se văzu nevoit să-şi mărturisească deschis că, cu toată isteţimea, cu toată îndemînarea lui, era şi va rămîne pesemne printre aceştia din urmă, cînd Planchet se apropie şi-i spuse:

— Pun prinsoare, domnule, că va gîndiţi la acelaşi lucru la care mă gîndesc şi eu.

— Mă îndoiesc, Planchet, zîmbi d'Artagnan. Dar tu la ce te gîndeşti?

— Mă gîndesc, domnule, la mutrele alea deocheate care şedeau adineauri la băutură la han.

— Tot prevăzător ai rămas, Planchet.

— Instinctul, domnule.

— Ei bine, hai să vedem ce-ţi spune instinctul într-o asemenea împrejurare?

— Instinctul îmi spune, domnule, că oamenii ăia s-au adunat cu gînduri rele la han şi tocmai cugetam la cele ce-mi spunea, ascuns în cel mai întunecos ungher al grajdului, cînd văd că intră în grajd un om înfăşurat într-o pelerina, urmat de alţi doi.

— Aha! exclamă d'Artagnan, căci povestirea lui Planchet se potrivea cu lucrurile pe care le băgase şi el de seamă. Şi pe urmă?

— Unul dintre ei spunea; „E sigur la Noisy, ori vine astă-seară, fiindcă i-am recunoscut servitorul". „Eşti sigur?" a întrebat bătrînul în pelerină. „Da, prinţe."

— Prinţe? îl întrerupse d'Artagnan,

— Întocmai aşa: prinţe. Dar ascultaţi mai departe: „Şi dacă-i acolo, atunci să ne hotărîm: ce facem cu el?" a spus celălalt băutor. „Ce facem cu el?" a repetat prinţul. „Da. Nu-i omul care să se dea prins cu una cu două, ştie sa mînuiască spada." „Atunci, urmaţi-i şi voi pilda, numai căutaţi să-l prindeţi viu. Aveţi frînghie să-l legaţi şi un căluş să i-l puneţi în gură?" „Avem de toate." „Băgaţi de seamă, bănuiesc că va fi travestit în haine de cavaler." „Da, da, fiţi pe pace, monseniore." „De altfel, voi fi şi eu acolo şi vă voi îndruma." „Vă luaţi răspunderea că justiţia..." „Iau asupra mea toată răspunderea", a spus prinţul. „Atunci e bine. Cît despre noi, o să ne dăm toată osteneala," Şi au ieşit din grajd.

— Ei, şi ce ne priveşte asta pe noi? făcu d'Artagnan. Asemenea isprăvi se petrec mai în fiecare zi.

— Sînteţi sigur că nu unelteau împotriva noastră?

— Împotriva noastră?! Şi pentru ce?

— Păi de, ia gîndiţi-vă ce-au spus: „I-am recunoscut servitorul, a zis unul, şi-aici s-ar putea să fie vorba de mine.

— Şi-apoi?

— „E sigur la Noisy, ori vine astă-seară", a zis altul, şi-aici s-ar putea sa fie vorba de dumneavoastră.

— Şi-apoi?

— Şi-apoi prinţul a spus: „Băgaţi de seamă, bănuiesc că va fi travestit în haine de cavaler", şi aici mi se pare că nu mai încape nici o îndoială, fiindcă nu purtaţi uniforma de ofiţer de muşchetari, ci straie de cavaler. Ei, ce ziceţi de asta?

— Vai, dragul meu Planchet! oftă d'Artagnan. Din nefericire s-au dus vremurile cînd prinţii voiau să mă omoare. Ah, frumoase vremuri! N-ai grijă, ăia de la han nu unelteau împotriva noastră.

— Domnul e sigur?

— Iau totul asupra mea.

— Atunci e bine. Să nu mai vorbim de asta.

Şi Planchet îşi luă locul în urma lui d'Artagnan, cu acea sublima încredere pe care o avusese întotdeauna în stăpînul său şi pe care cei cincisprezece ani de despărţire nu o ştirbiseră cîtuşi de puţin.

Merseră aşa aproape o leghe.

Deodată, Planchet se apropie iarăşi de d'Artagnan.

— Domnule..., începu el.

— Ce e?

— Ia uitaţi-vă, domnule, uitaţi-vă în partea asta, nu vi se pare că se strecoară nişte umbre prin noapte? Ascultaţi, parcă aud şi tropot de cai.

— Cu neputinţă, spuse d'Artagnan. Pămîntul e muiat de ploi. Totuşi, vorba ta, parca zăresc şi eu ceva.

Şi se opri în loc ca să scruteze întunericul Şi să asculte.

— Dacă nu s-aude tropot de cai, s-aude cel puţin cum nechează; ia ascultă!

Şi într-adevăr, străbătînd văzduhul şi înserarea, un nechezat de cal ajunse la urechea lui d'Artagnan.

— Sînt oamenii noştri care-au pornit la treabă, rosti el. Dar asta nu ne priveşte pe noi, aşa că sa ne vedem de drum.

Şi porniră mai departe.

După vreo jumătate de ceas, pe la opt şi jumătate ori nouă seara, ajunseră în dreptul celor dintîi case din Noisy.

Aşa cum e obiceiul la ţară, toată lumea dormea şi nu vedeai o geană de lumină în tot satul.

D'Artagnan şi Planchet îşi urmară calea.

În dreapta şi în stînga drumului, pe fundalul cenuşiu-întunecat al cerului se desprindea din noapte dantela şi mai întunecată a acoperişurilor: în răstimpuri, cîte un cîine se trezea lătrînd prin ogrăzi, cîte o mîţă speriată ţîşnea din mijlocul drumului ca să se ascundă într-un morman de vreascuri, unde-i vedeai ochii înspămîntaţi scînteind ca doi cărbuni aprinşi. Erau singurele fiinţe care păreau că trăiesc în sat.

Aproape în inima tîrgului, dominînd împrejurimea, se ridicau nişte ziduri sumbre, cuprinse între două uliţe; în faţa lor, cîţiva tei uriaşi îşi întindeau braţele golaşe. D'Artagnan cercetă cu luare-aminte clădirea.

— Trebuie să fie castelul arhiepiscopului, unde şade frumoasa doamnă de Longueville, zise el către Planchet. Mînăstirea unde o fi?

— Mînăstirea e-n capătul satului, răspunse Planchet. O ştiu eu.

— Ei, zise d'Artagnan, cît strîng eu chinga calului, tu dă o fugă pînă acolo, Planchet, şi întoarce-te de-mi spune dacă e vreo fereastră luminată la iezuiţi.

Planchet se depărtă în noapte, în vreme ce d'Artagnan sări la pămînt să strîngă chinga, precum spusese.

După cinci minute, Planchet era înapoi.

— Domnule, glăsui el, se vede o singură fereastră luminată, în partea dinspre cîmp.

— Hm! mormăi d'Artagnan. Dacă aş fi de-al Frondei, aş bate aici la castel şi sînt sigur c-aş găsi un culcuş pe cinste; dacă aş fi călugăr, aş bate dincolo la mînăstire, şi sînt sigur că m-aş ospăta straşnic. Între castel şi mînăstire, se prea poate să dormim afară, murind de foame şi de sete.

— Da, adăugă Planchet, ca vestitul măgar al lui Buridan. Pînă atunci, nu vreţi să bat în poartă?

— Ssst! îl opri d'Artagnan. Singura fereastră luminată s-a întunecat.

— N-auziţi nimic, domnule?

— Ba da, ce să fie?

Un vuiet ca de uragan se apropia din ce în ce: în aceeaşi clipă, două cete de călăreţi, numărînd fiecare vreo zece oameni, se năpustiră din cele două uliţe care mărgineau casa şi-i înconjurară închizînd orice trecere.

— Drace! exclamă d'Artagnan, trăgînd spada şi adăpostindu-se după cal, în vreme ce Planchet făcea la fel. Să fi avut tu dreptate? Ăştia cu noi aveau ce aveau?

— Uite-l, pe el! strigară călăreţii şi se aruncară asupra lui d'Artagnan, cu spadele în mînă.

— Să nu vă scape! răsună o voce mîndră.

— Nici o grijă, monseniore!

D'Artagnan socoti că este momentul să se amestece şi el în vorbă.

— Hei, domnilor! întrebă el cu accentu-i gascon. Ce poftiţi, ce doriţi??

— Afli tu îndată! urlară în cor călăreţii.

— Staţi! Staţi, strigă cel căruia i se spusese monseniore. Staţi, mintoşilor, asta nu-i vocea lui.

— Oho, domnilor! bombăni d'Artagnan. Nu cumva umblă turbarea prin Noisy? Băgaţi de seamă, vă previn, primul care se-ncumetă să se apropie de spada mea, şi spada mea e lungă, îl spintec.

Cel de care ascultau călăreţii veni mai aproape.

— Ce faci aici? întrebă el, trufaş, după obiceiul celor învăţaţi să poruncească.

— Dar dumneata? i-o întoarse d'Artagnan.

— Vorbeşte cuviincios, că mănînci o scărmăneală de-o să ţii minte. Chiar dacă nu-mi spun numele, vreau să fiu respectat după rangul meu.

— Nu vrei să-ţi spui numele fiindcă eşti cel care a pus la cale această cursă, rosti d'Artagnan. Dar eu, care călătoream liniştit cu slujitorul meu, n-am de ce să mi-l ascund.

— Destul, destul! Numele dumitale?

— Îţi spun numele meu ca să ştii unde să mă găseşti, domnule, monseniore sau prinţe, cum îţi place mai mult să ţi se spună, zise gasconul nostru, care nu voia să pară înfricoşat. Îl cunoşti pe domnul d'Artagnan?

— Locotenent al muşchetarilor regelui? întrebă vocea.

— Chiar el.

— Îl cunosc, fireşte.

— Ei bine, urmă gasconul, atunci trebuie să fi auzit că are un braţ puternic şi o spadă neîntrecută?

— Dumneata eşti domnul d'Artagnan?

— Eu însumi

— Atunci ai venit aici ca să-l aperi?

— Să-l apăr?... Pe cine?...

— Pe cel pe care-l căutăm noi.

— Se pare că venind la Noisy, am intrat, fără să ştiu, în împărăţia enigmelor continuă d'Artagnan.

— Haide, răspunde! porunci aceeaşi voce semeaţă. Îl aşteptai aici, sub ferestrele astea? Ai venit la Noisy ca să-l aperi?

— N-aştept pe nimeni, pufni d'Artagnan, care începea să-şi piardă răbdarea. Şi nu vreau să apăr pe nimeni altul decît pe mine, dar vă previn că mă voi apăra cu străşnicie.

— Bine! replică vocea. Atunci pleacă de-aici şi lasă-ne în pace.

— Să plec?! murmură d'Artagnan, căruia această poruncă îi cam încurca socotelile. Asta nu-i uşor, căci şi eu, şi calul sîntem frînţi de oboseală; afară numai dacă dumneata binevoieşti să mă pofteşti la un praznic şi să-mi oferi un culcuş undeva prin apropiere...

— Neisprăvitule!

— Ei, domnule! izbucni d'Artagnan. Măsoară-ţi cuvintele, te tog, fiincă dacă mai spui o singură vorbă ca asta, marchiz, prinţ sau rege, orice-ai fi, să ştii că ţi-o bag pe gît, auzi?

— Lasă, lasă, spuse cel care poruncea. Asta nu-i omul nostru, se vede cît de colo că vorbeşte ca un gascon, nu-i chip să te înşeli. Am dat greş astă-seară, să ne retragem. O să ne mai întîlnim noi, jupîn d'Artagnan, adăugă el, cu glas tare.

— Da, dar niciodată în condiţiile astea, cuvîntă gasconul, batjocoritor. Fiindcă atunci cînd o să ne-ntîlnim, s-ar putea să fii singur şi să fie ziuă afară.

— Bine, bine! făcu vocea. La drum, domnilor!

Şi ceata călăreţilor, murmurînd şi bombănind, pieri în noapte, îndreptîndu-se spre Paris.

D'Artagnan şi Planchet mai vegheară cîtva timp, gata să se apere, dar tropotul cailor se depărta mereu, aşa că vîrîră spada în teacă.

— Ai văzut, nătărăule, zise liniştit d'Artagnan către Planchet. Nu cu noi avea treabă.

— Păi atunci cu cine? întrebă Planchet.

— Pe legea mea, habar n-am şi prea puţin îmi pasă. Tot ce vreau e să intru în mînăstirea iezuiţilor. Hai, sus pe cai! Să mergem să batem în poartă la călugări. Fie ce-o fi, doar n-au să ne mănînce!

Şi d'Artagnan se aruncă în şa.

Planchet abia apucă să-i urmeze pilda, cînd ceva greu căzu pe neaşteptate dindărătul lui, pe cal, care se smuci în lături.

— Hei, domnule! striga Planchet. Am pe unul pe cal!

D'Artagnan se întoarse şi văzu într-adevăr doua mogîldeţe pe calul lui Planchet.

— Pesemne că dracu se ţine scai de noi! izbucni el, trăgînd spada, gata să se năpustească asupra nepoftitului.

— Nu, dragul meu d'Artagnan, zise acesta. Nici pomeneală de dracu, sînt eu, Aramis. Haide, Planchet, porneşte-o în galop şi, în marginea satului, apuc-o la stînga.

Planchet, cu Aramis la spate, porni, urmat de d'Artagnan care începea să creadă că trăieşte frînturi dintr-un vis fantastic şi fără şir.

X

ABATELE D'HERBLAY

La capătul satului, Planchet o apucă la stînga, aşa cum îi poruncise Aramis, şi se opri sub fereastra luminată de la mînăstire. Aramis sări de pe cal şi bătu de trei ori din palme. Fereastra se deschise îndată şi o scară de frînghie lunecă în jos.

— Dragul meu, zise Aramis. Dacă vrei să urci, voi fi încîntat să te am oaspete.

— Păi cum?! se minună d'Artagnan. Aşa se intră la tine?

— La naiba, după nouă seara, n-ai încotro! mormăi Aramis, consemnul mînăstiri e dintre cele mai severe.

— Iartă-mă, dragă prietene, zise d'Artagnan. Mi se pare c-ai pomenit de naiba.

— Crezi? rîse Aramis. Se prea poate. Nici nu-ţi închipui, dragul meu, cîte deprinderi rele capeţi în afurisitele astea de mînăstiri şi ce urît se poartă toţi oamenii bisericii, cu care sînt silit să trăiesc. Dar nu urci?

— Ia-o tu înainte, te urmez.

— Cum zicea răposatul cardinal răposatului rege: „Ca să vă arăt drumul, sire".

Aramis se căţără sprinten pe scară şi, după o clipă, ajunse la fereastră.

D'Artagnan se căţără în urma lui, dar mult mai încet: se vedea cît de colo că era mai puţin obişnuit cu asta decît prietenul său.

— Iartă-mă, murmură Aramis, observîndu-i stîngăcia. Dacă aş fi ştiut că voi avea cinstea să mă vizitezi, m-aş fi îngrijit să am la îndemînă scara grădinarului. Cît despre mine, eu mă mulţumesc şi cu scara asta de frînghie.

— Domnule, zise Planchet cînd văzu că d'Artagnan e gata să ajungă sus. Povestea cu scara merge pentru domnul Aramis, merge şi pentru dumneavoastră şi, la nevoie, o să meargă şi pentru mine, dar caii ăştia doi nu pot să se caţăre pe ea.

— Du-i sub şopronul de colo, prietene, îl povăţui Aramis, arătîndu-i o hardughie ce se ridica în plin cîmp. Găseşti acolo şi fîn şi ovăz pentru ei.

— Şi pentru mine? se tîngui Planchet.

— Tu te întorci aici, sub fereastră, baţi de trei ori din palme şi-ţi dăm noi şi ţie ceva de-ale gurii. Fii pe pace, la naiba! Nu moare nimeni de foame aici. Hai, du-te.

Şi Aramis, trăgînd scara sus, închise fereastra.

În acest timp, d'Artagnan cercetă odaia.

Niciodată nu avusese prilejul să vadă încăpere mai războinică şi mai elegantă în acelaşi timp. În colţuri stăteau îngrămădite arme, îmbiind ochiul şi mîna cu spade de tot felul, iar patru tablouri mari înfăţişau pe cardinalul de Lorraine, cardinalul de Richelieu, cardinalul de Lavalette şi episcopul de Bordeaux în ţinută de campanie. Ce-i drept, nimic nu arata că te afli în locuinţa unui abate: tapetul era de damasc, covoarele de Alençon, iar patul părea mai curînd culcuşul unei femeiuşti, cu garnitura lui de dantelă şi cuvertură scumpă aşternută pe el, decît al unui om care s-a legat să dobîndească Împărăţia cerurilor prin post şi renunţare la cele pămînteşti.

— Văd că-mi priveşti bîrlogul, spuse Aramis. Oh, dragul meu, iartă-mă. Ce vrei, stau ca un călugăr. Dar după ce te uiţi?

— Mă uit să văd cine ţi-a aruncat scara. Nu văd pe nimeni şi totuşi scara n-a picat din cer.

— Nu, ăsta-i Bazin.

— Aha! exclamă d'Artagnan.

— Numai că jupîn Bazin, urmă Aramis, e bine dresat şi, pricepînd că nu m-am întors singur, s-a retras discret. Stai jos, dragul meu, să schimbăm şi noi o vorbă.

Şi Aramis împinse spre d'Artagnan un fotoliu încăpător, în care acesta se tolăni, rezemîndu-şi braţele.

— Mai întîi aş zice să mîncăm, nu? întrebă Aramis.

— Da, dacă vrei, încuviinţă d'Artagnan, cu mare plăcere. Eu, unul, îţi mărturisesc că abia aştept să îmbuc ceva: drumul mi-a făcut o foame de lup.

— Ah, dragul meu prieten! se căină Aramis. La mine nu găseşti cine ştie ce bucate, deoarece nu te aşteptam.

— Asta înseamnă că mă ameninţi cu omletele şi cu iarba de Crèvecoeur? Parcă aşa porecleai tu spanacul odinioară, nu?

— Vai! zise Aramis. Cu ajutorul lui Dumnezeu şi al lui Bazin să nădăjduim că vom găsi lucruri ceva mai acătării în cămară la cucernicii părinţi iezuiţi. Bazin, prietene, strigă încetişor Aramis. Bazin, vino încoace!

Uşa se deschise şi Bazin se ivi în prag; dar cînd dădu cu ochii de d'Artagnan scăpă o exclamaţie care răsună ca un strigăt de disperare.

— Dragul meu Bazin, rosti d'Artagnan, sînt bucuros să văd că, pînă şi-n biserică, minţi de-ngheaţă apele.

— Domnule, răspunse Bazin, am învăţat de la cucernicii părinţi iezuiţi că-ţi este îngăduit să minţi, dacă o faci cu un gînd bun.

— Bine, bine, Bazin, d'Artagnan moare de foame şi eu la fel, aşa că adu-ne de mîncare ce ai tu mai de soi şi, mai cu seamă, vin bun.

Bazin se înclină în semn de supunere oftă din adîncul rărunchilor şi ieşi pe uşă.

— Acum, că am rămas singuri, dragul meu Aramis, începu d'Artagnan, mutîndu-şi privirea la stăpînul casei şi sfîrşind prin a-i cerceta hainele, după toate celelalte lucruri din jur, spune-mi, de unde dracu ai picat pe cai, îndărătul lui Planchet?

— Ei, la naiba! exclamă Aramis. Din cer, vezi bine!

— Din cer! repetă d'Artagnan, clătinînd din cap. Nu prea ai aerul că vii de-acolo şi nici c-ai s-ajungi vreodată în împărăţia lui.

— Dragul meu, vorbi Aramis cu o înfumurare pe care d'Artagnan nu o mai văzuse la el de pe vremea cînd era muşchetar. Dacă nu veneam din cer, cel puţin mă întorceam din rai, ceea ce e aproape totuna.

— Atunci, iată că s-au dumirit şi învăţaţii, reluă d'Artagnan. Pînă azi nu se ştia mai nimic ce şi cum e cu raiul: unii ziceau că se află pe muntele Ararat; alţii, între Tigru şi Eufrat: se pare însă că toţi îl căutau hăt-departe, cînd el era colea, aproape. Raiul se află Ia Noisy-le-Sec, pe locul unde-i castelul arhiepiscopului de Paris. Nu se iese pe poartă, ci pe fereastră; nu cobori pe treptele de marmură ale unui peristii, ci printre crengile unui tei, iar îngerul cu spada de foc care-l păzeşte îmi pare că şi-a schimbat numele ceresc de Gabriel în acela mai pămîntesc al prinţului de Marcillac.

Aramis izbucni în rîs.

— Ai rămas acelaşi tovarăş voios, dragul meu, şi spiritul gascon nu te-a părăsit de fel. Mda, e ceva în tot ceea ce mi-ai spus: numai nu cumva să crezi că aş fi îndrăgostit de doamna de Longueville.

— Drace, o să mă feresc cu grijă de asta! protestă d'Artagnan. După ce ai fost îndrăgostit atît de amar de vreme de doamna de Chevreuse, nu era să-ţi dăruieşti inima celei mai înverşunate duşmance a ei.

— Da, adevărat, rosti Aramis cu un aer nepăsător. Da, am iubit-o mult odinioară pe această sărmană ducesă şi trebuie să recunosc că ne-a fost de mare ajutor; dar, ce vrei! el a silit-o să plece din Franţa. Era un potrivnic atît de cumplit acest blestemat de cardinal! continuă Aramis, aruncîndu-şi privirea spre portretul fostului ministru. A poruncit să fie arestată şi dusă la castelul din Loches; şi, pe legea mea, nu s-ar fi dat în lături să-i taie capul, aşa cum a făcut cu Chalais, cu Montmorency şi cu Cinq-Mars, dar ea s-a salvat travestită în haine bărbăteşti, împreună cu camerista ei, biata Kety; ba, după cum am auzit, a trăit şi o ciudată aventură în nu ştiu ce sat, cu un nu ştiu ce preot căruia i-a cerut adăpost şi care, avînd doar o singura odaie şi luînd-o drept un cavaler, s-a arătat gata să o împartă cu ea. Asta din pricină că purta neînchipuit de firesc haina bărbătească, această scumpă Marie. N-am cunoscut decît o singură femeie care să poarte haina bărbătească la fel ca ea: de aceea i s-a făcut şi un cîntec:

Laboissère, să-mi spui îndată...

Îl ştii?

— Nu. Cîntă-l, dragul meu.

Şi Aramis începu ca un mîndru cavaler:

Laboissère, să-mi spui îndată,

Mă prinde bine straiul bărbătesc?

Goneşti pe cal ca o săgeată,

Ne-ntreci pe toţi, mărturisesc.

Ea pare,

Printre halebarde,

În regimentul încercatei garde,

Cadet din cap pînă-n picioare.

— Bravo! izbucni d'Artagnan. Cînţi tot atît de frumos şi azi, dragul meu Aramis, şi văd că liturghia nu ţi-a stricat vocea.

— Dragul meu, murmură Aramis, înţelegi... pe vremea cînd eram muşchetar, căutam să fac de gardă cît mai rar; azi cînd sînt abate, caut să slujesc cît mai rar cu putinţă. Dar să ne întoarcem la sărmana ducesă.

— Care? Ducesa de Chevreuse, ori ducesa de Longueville?

— Dragul meu, ţi-am spus că n-a fost nimic între mine şi ducesa de Longueville; cochetării, poate, atîta tot. Nu, vorbeam de ducesa de Chevreuse. Ai văzut-o cumva cînd s-a întors de la Bruxelles, după moartea regelui?

— Da, fireşte, şi era încă foarte frumoasă.

— Aşa e, încuviinţă Aramis. Deci m-am întîlnit de vreo cîteva ori cu ea; i-am dat cele mai înţelepte sfaturi, de care ea nu s-a folosit nici un pic; mi s-a urît să-i tot spun că Mazarin e amantul reginei, n-a vrut să mă creadă, zicînd că o cunoaşte pe Anna de Austria şi că o ştie prea mîndră ca să iubească o asemenea secătură. Apoi, aşteptînd o schimbare, s-a aruncat în urzeala ducelui de Beaufort, iar secătura a poruncit arestarea ducelui de Beaufort şi a exilat-o pe doamna de Chevreuse.

— Ştii că a obţinut permisiunea să se întoarcă în ţară? spuse d'Artagnan.

— Da, ştiu, şi chiar s-a întors... Acum o să facă iar vreo prostie.

— De astă dată poate că-ţi urmează sfaturile.

— De astă dată, interveni Aramis, n-am mai văzut-o. S-a schimbat mult.

— Nu ca tine, dragul meu Aramis, care eşti mereu acelaşi: acelaşi păr negru şi frumos, aceeaşi talie elegantă, aceleaşi mîini de femeie, care au devenit nişte minunate mîini de prelat.

— Da, încuviinţă Aramis, e adevărat, mă îngrijesc mult. Ştii dragul meu, îmbătrînesc: în curînd împlinesc treizeci şi şase de ani.

— Ascultă, dragul meu, surîse d'Artagnan. De vreme ce ne-am regăsit, să ne învoim asupra unui lucru: asupra vîrstei pe care o vom avea de acum înainte.

— Cum adică? se miră Aramis.

— Da, urmă d'Artagnan. Pe vremuri eram mai mic cu doi sau trei ani decît tine şi, dacă nu mă înşel, azi am patruzeci de ani bătuţi pe muchie.

— Zău?! făcu Aramis. Atunci eu sînt cel care mă înşel, dragul meu, căci tu ai fost întotdeauna neîntrecut într-ale cifrelor. Aşadar, după socotelile tale, aş avea patruzeci şi trei de ani! Pe toţi dracii, dragul meu, să nu cumva s-o spui la palatul Rambouillet, asta mi-ar aduce numai neajunsuri.

— Fii liniştit, îl asigură d'Artagnan. Eu nici nu calc pe acolo.

— Ei! se răsti Aramis. Ce-o moşmondi atîta dobitocul de Bazin? Bazin, grăbeşte-te, haide o dată, ticălosule! noi, aici, murim de foame şi de sete!

Bazin, care tocmai intra pe uşă, ridică spre tavan amîndouă mîinile în care ţinea cîte o butelcă.

— În sfîrşit! se îmbună Aramis. Haide, eşti gata?

— Da, domnule, îndată, spuse Bazin. Mi-a trebuit timp pînă s-aduc sus tot ce...

— Asta fiindcă te crezi mereu cu anteriul de paracliser pe tine, i-o reteză Aramis, şi fiindcă stai mereu cu nasul în cartea de rugăciuni. Dar te previn că dacă tot lustruind boclucurile de prin capele, ai să uiţi să-mi lustruieşti spada, fac un foc zdravăn cu toate icoanele tale şi te pun în frigare.

Bazin, revoltat la culme, îşi făcu semnul crucii cu butelca pe care o ţinea în mînă. Iar d'Artagnan, mai uimit ca oricînd de vorba şi de purtarea abatelui d'Herblay, care se deosebea ca şi cerul de pămînt de vorba şi purtarea muşchetarului Aramis, rămase cu ochii holbaţi la prietenul său.

Bazin aşternu într-o clipită o faţă de damasc şi rîndui pe masă atîtea tacîmuri aurite, atîtea bucate aromitoare şi îmbietoare, încît d'Artagnan rămase de-a dreptul buimăcit.

— Aşteptai pe cineva? întrebă ofiţerul.

— Ei! făcu Aramis. Am cîte ceva pentru orice împrejurare: şi-apoi, ştiam că mă căutai.

— De la cine?

— De la jupîn Bazin, care te-a luat drept dracul pe pămînt, dragul meu, şi care a dat fuga încoace să mă prevină de primejdia ce-mi pîndeşte sufletul, dacă mă voi înhăita iarăşi cu un ofiţer de muşchetari ca tine.

— Vai, domnule! se tîngui Bazin, cu mîinile împreunate şi cu un aer spăşit.

— Haide, lasă făţărnicia! Ştii doar că n-o pot suferi. Ai face mult mai bine dacă ai deschide fereastra şi ai trimite jos o pîine, un pui şi o sticlă cu vin prietenului tău Planchet, care a ostenit de un ceas de cînd tot bate din palme.

Într-adevăr, după ce dăduse fîn şi ovăz la cai, Planchet se întorsese sub fereastră şi repetase de două sau de trei ori semnalul stabilit.

Bazin, ascultător, atîrnă de capătul unei funii pîinea, puiul şi sticla de vin şi le lăsă jos, lui Planchet, care nici nu cerea mai mult şi care se întoarse degrabă sub şopron.

— Şi-acum să mîncăm, spuse Aramis.

Cei doi prieteni se aşezară la masă, iar Aramis se apucă să taie şuncă, să spintece pui şi prepeliţe cu îndemînarea unui mîncău fără de pereche.

— La naiba! mormăi d'Artagnan. Văd că te hrăneşti, nu glumă.

— Mda, binişor! Pentru zilele de post am dezlegarea Romei, mulţumită domnului vicar, din pricină că nu mă prea laud cu sănătatea; şi-apoi, l-am luat ca bucătar pe fostul bucătar al lui Lafollone, îl ştii? Vechiul prieten al cardinalului, acest mîncăcios căruia i s-a dus vestea şi care spunea în chip de rugăciune după masă: „Doamne, ajută-mă să mistui ca lumea ce-am mîncat cu atîta poftă".

— Ceea ce nu l-a împiedicat să moară din pricina unei indigestii, rîse d'Artagnan.

— Ce vrei! urmă Aramis, cu un aer resemnat. Asta-i soarta, nu poţi fugi de ea.

— Iartă-mă, dragul meu, vreau să te întreb ceva, zise d'Artagnan.

— Cum nu, întreabă-mă, ştii bine doar că între noi nu poate fi vorba de indiscreţie.

— Nu cumva ai devenit bogat?

— Oh, Dumnezeule, nu! Am un venit de douăsprezece mii de livre pe an, fără să mai pun la socoteală un mic beneficiu de o mie de scuzi, pe care îl datorez bunăvoinţei prinţului.

— Şi din ce scoţi tu aceste douăsprezece mii de livre? întrebă d'Artagnan. Din poemele tale?

— Nu, m-am lăsat de poezie şi doar din cînd în cînd mai aştern pe hîrtie cîte un cîntec de pahar, cîte un sonet galant sau cîte o epigramă nevinovată; în schimb, scriu predici, dragul meu.

— Cum, predici?

— O, şi nişte predici minunate, ştii! Cei puţin aşa s-ar părea.

— Ca să le rosteşti din amvon?

— Nu, ca să le vînd.

— Cui anume?

— Celor din tagma mea, care ţin să fie mari oratori!

— Zău? Şi pe tine gloria asta nu te-a ispitit?

— Ba da, dragul meu, numai că natura a fost mai tare. Cînd sînt în amvon şi mi se întîmplă să mă privească o femeie frumoasă, o privesc şi eu; dacă zîmbeşte, zîmbesc şi eu. Pe urmă o iau razna în loc să vorbesc de chinurile iadului, vorbesc despre încîmările raiului. Şi uite, am păţit asta într-o zi, în biserica Saint-Louis au Marais... Un cavaler mi-a rîs în nas, iar eu mi-am întrerupt predica şi i-am spus că e un prost. Mulţimea credincioşilor a ieşit afară ca să adune pietre; dar în răstimp i-am întors pe toţi cum m-am priceput mai bine, încît au azvîrlit în el cu pietre. Ce-i drept, a doua zi a venit la mine, crezînd că are de-a face cu un abate ca oricare altul.

— Şi ce-a ieşit din vizita asta? întrebă d'Artagnan, prăpădindu-se de rîs.

— Ne-am dat întîlnire a doua zi seara, în Piaţa Regală. La naiba, ştii şi tu ceva despre cel cu pricina.

— N-a fost oare obrăznicătura împotriva căruia ţi-am slujit de martor? spuse d'Artagnan.

— Întocmai. Ai văzut cum l-am învăţat minte.

— L-ai omorît?

— Habar n-am. În orice caz, i-am dat iertarea în articulo mortis. Ajunge să răpui trupul, nu trebuie să răpui şi sufletul.

Bazin făcu un semn disperat, care voia să spună că împărtăşeşte poate această morală, dar că e cu desăvîrşire împotriva tonului cu care era rostită.

— Bazin, prietene, dă-ţi seama că te văd prin oglindă, doar ţi-am interzis o dată pentru totdeauna orice semn de aprobare sau dezaprobare. Fă-mi plăcerea şi adu-ne vinul de Spania, apoi du-te în odaie la tine. De altfel, prietenul meu d'Artagnan are să-mi spună ceva între patru ochi. Nu-i aşa, d'Artagnan?

D'Artagnan încuviinţă din cap, iar Bazin se retrase, după ce puse sticla pe masă.

Rămaşi singuri, cei doi prieteni stătură o vreme tăcuţi unul în faţa celuilalt. Aramis părea că e în aşteptarea unui tihnit răgaz de mistuire a bucatelor. D'Artagnan chibzuia cum să înceapă. Şi fiecare, atunci cînd nu era privit, se uita cu coada ochiului la celălalt.

Aramis rupse cel dintîi tăcerea.

XI

CEI DOI ŞIREŢI

— La ce te gîndeşti, d'Artagnan, începu el, şi ce te face să zîmbeşti?

— Mă gîndesc, dragul meu, că pe vremea cînd erai muşchetar năzuiai fără încetare să devii abate, şi azi, cînd eşti abate, tare mai tragi a muşchetar.

— Adevărat, încuviinţă Aramis, rîzînd. Omul, tu ştii, dragul meu d'Artagnan, e o dihanie ciudată, alcătuită din contraste. De cînd sînt abate, nu visez decît la bătălii.

— Asta se vede după casă: ai aici spade de toate felurile şi pentru gusturile cele mai anevoie de mulţumit. Spune-mi, mînuieşti spada cu aceeaşi iscusinţă?

— Aşa cum o mînuiai tu odinioară, ba poate şi mai bine. Nu fac decît asta toată ziua.

— Cu cine?

— Cu un excelent maestru de arme pe care-l avem aici.

— Cum, aici?

— Da, aici în mînăstire, dragul meu. Într-o mînăstire de iezuiţi găseşti orice pofteşti.

— Păi atunci l-ai fi omorît pe domnul de Marcillac, dacă te-ar fi atacat singur, şi nu cu o ceată de douăzeci de inşi.

— Desigur, conveni Aramis. Ba i-aş fi ţinut piept chiar şi-n fruntea celor douăzeci de oameni ai lui, dacă puteam trage spada fără să fiu recunoscut.

— Dumnezeu să mă ierte, şopti d'Artagnan, abia auzit. Cred că Aramis a devenit mai gascon decît mine. Şi urmă cu glas tare: Ei dragul meu Aramis, nu mă întrebi pentru ce te caut?

— Nu, nu te întreb, zise Aramis, cu aeru-i şiret. Aştept să mi-o spui singur.

— Ei bine, te căutam să-ţi ofer un prilej fără de pereche ca să-l răpui pe domnul de Marcillac oricînd pofteşti, aşa prinţ cum e.

— Măi să fie! exclamă Aramis. Straşnică treabă!

— Şi te rog să nu scapi prilejul ăsta. dragul meu. Ia zi, cu cei o mie de scuzi pe care îi ai de pe urma mînăstirii şi cu cele douăsprezece mii de livre încropite din vînzarea predicilor, eşti bogat? Răspunde-mi deschis.

— Eu?! Sînt sărac ca Iov. Dacă scotoceşti prin toate buzunarele şi cuferele mele, nu cred să găseşti o sută de pistoli.

— La naiba, o sută de pistoli! mormăi d'Artagnan. Şi după el asta se cheamă să fii sărac ca Iov! Păi dacă eu aş avea întotdeauna atîta bănet, m-aş socoti bogat cum era Cresus. Şi-l întrebă: Eşti ambiţios?

— Ca Encelade.

— Ei bine, prietene, eu îţi aduc totul ca să fii bogat, puternic şi liber să faci orice pofteşti.

O umbră de nor lunecă peste fruntea lui Aramis, la fel de iute ca şi aceea ce pluteşte în august pe deasupra lanurilor; dar oricît de iute ar fi lunecat, lui d'Artagnan nu-i scăpă.

— Vorbeşte, spuse Aramis.

— Mai întîi, încă o întrebare. Faci politică?

Un fulger trecu prin ochii lui Aramis, cu aceeaşi repeziciune ca şi umbra ce-i lunecase peste frunte, însă nu, într-atît de iute încît d'Artagnan să nu-l vadă.

— Nu, răspunse Aramis.

— Atunci, de vreme ce deocamdată n-ai alt stăpîn decît pe Dumnezeu, o să-ţi convină orice propunere, rîse gasconul.

— Se prea poate.

— Te-ai gîndit vreodată, dragul meu Aramis, la frumoasele zile ale tinereţii noastre, pe care le petreceam, veselindu-ne, golind paharele ori bătîndu-ne?

— Da, fireşte, şi nu o singură dată le-am dus dorul. Fericite vremuri, delectabile tempus.

— Ei bine, dragul meu, aceste frumoase zile pot să renască, aceste vremuri fericite pot să se reîntoarcă! Am primit misiunea să-mi găsesc tovarăşii şi am vrut să încep cu tine, care erai sufletul înfrăţirii noastre.

Aramis se înclină mai mult politicos decît mişcat.

— Să mă amestec iar în politică! murmură el, răsturnîndu-se în fotoliu. Ah, scumpul meu d'Artagnan, vezi ce viaţă tihnită şi plăcută trăiesc. Noi am cunoscut pe pielea noastră nerecunoştinţa celor mari, ştii doar.

— Adevărat, încuviinţă d'Artagnan. Dar celor mari poate le pare rău c-au fost nerecunoscători.

— Dacă-i aşa, atunci e altceva, spuse Aramis. Orice păcat trebuie iertat. Şi de altfel, ai dreptate într-o anumită privinţă: dacă ne-ar bate gîndul să ne amestecăm iarăşi în treburile statului, cred că acum ar fi momentul potrivit.

— Cum de ştii asta tu, care spui că n-ai nici în clin nici în mînecă cu politica?

— Ei, Doamne, pe mine unul mă interesează prea puţin, dar trăiesc într-o lume în care toţi fac politică. Trecîndu-mi vremea doar cu poezia şi cu ale dragostei m-am împrietenit cu domnul Sarazin, care-i din tabăra domnului de Conti, cu domnul Voiture, care-i din tabăra vicarului, şi cu domnul Bois-Robert, care, de cînd nu-l mai slujeşte pe cardinalul Richelieu, nu mai e cu nimeni, sau e cu oricine, cum vrei să spui; aşa că nu mi-e cu totul necunoscut ceea ce se petrece în politică.

— Bănuiam eu, zise d'Artagnan.

— De altfel, dragul meu, sa iei tot ce-am să-ţi spun doar ca vorba unui călugăr, a unui om care nu-i decît un ecou şi repetă pur şi simplu ceea ce aude în jurul lui, continuă Aramis. Am auzit că în clipa de faţă cardinalul Mazarin e tare neliniştit de felul cum merg lucrurile. Pare-se că poruncile lui nu se bucură de acea ascultare deplină cu care erau primite odinioară poruncile răposatului cardinal, vechea noastră sperietoare, al cărui portret îl vezi aici, la mine, fiindcă, orice s-ar spune, trebuie să recunoşti, dragul meu, a fost un om mare.

— În privinţa asta n-am să zic ba, dragul meu Aramis. Doar el m-a făcut locotenent!

— La început am fost pe de-a-ntregul de partea cardinalului: îmi spuneam ca un ministru nu-i niciodată iubit, dar că, mulţumită geniului ce i se atribuie, va sfîrşi prin a triumfa asupra duşmanilor şi a se face temut, ceea ce, dupa mine unul, preţuieşte mai mult decît a te face iubit.

D'Artagnan dădu din cap, în semn că încuviinţează pe deplin această cugetare îndoielnică.

— Iată, dar, părerea mea de la început, urmă Aramis. Dar cum sînt tare nepriceput în asemenea treburi şi cum umilinţa din care mi-am făcut o lege mă sileşte să nu mă mulţumesc cu propria-mi judecată, am întrebat şi pe alţii. Ei bine, dragul meu prieten...

— Ei bine, ce? întrebă d'Artagnan.

— Află, reluă Aramis, că trebuie să las deoparte orice mîndrie şi să mărturisesc că m-am înşelat.

— Zău?

— Chiar aşa. Am întrebat şi pe alţii, cum îţi spuneam, şi iată ce mi-au răspuns cîteva persoane cu totul deosebite în ce priveşte gusturile şi ambiţiile: domnul de Mazarin nu e cîtuşi de puţin un om de geniu, aşa cum credeam eu.

— Eh! făcu d'Artagnan.

— Nu. E un om de nimic, fost servitor al cardinalului Bentivoglio, care a răzbit mulţumită intrigilor; un parvenit, un om de rînd, care va izbuti în Franţa doar prin clica lui. Are să strîngă o mulţime de bănet, are să-şi vîre mîinile pînă la coate în veniturile regelui, are să-şi însuşească toate pensiile pe care răposatul cardinal Richelieu înţelegea să le plătească la toţi, dar nu va cîrmui niciodată după legea celui mai puternic, a celui mai nobil, sau a celui mai respectat. S-ar părea de altfel, că pe acest ministru nu-l arată gentilom nici firea, nici purtările, şi ca nu-i decît un soi de bufon, un Pulcinello, un Pantalone. Tu îl cunoşti? Eu, nu.

— Hm! mîrîi d'Artagnan. E un pic de adevăr în ceea ce spui.

— Să ştii că mă umpli de mîndrie, dragul meu, dacă am fost în stare, cu modesta putere de pătrundere ce-mi este dăruită, să ajung la aceeaşi părere cu unul ca tine, care trăieşte la curte.

— Numai că mi-ai vorbit de el ca om, şi nu de tabăra lui şi de mijloacele ce-i stau la îndemînă.

— Adevărat. Are de partea lui pe regină.

— Mi se pare că asta înseamnă ceva.

— Dar nu-l are pe rege.

— Un copil.

— Un copil care va fi major peste patru ani.

— Azi aşa stau lucrurile.

— Da, însă nu şi în viitor; nici măcar acum nu are de partea lui nici Parlamentul, nici poporul, adică banul; şi nu are de partea lui nici nobilimea, nici prinţii, adică spada.

D'Artagnan se scărpină după ureche, silit să recunoască în sinea lui vederile largi şi întemeiate ale lui Aramis.

— Iată, bietul meu prieten, poţi să-ţi dai seama acum dacă mi-am păstrat agerimea obişnuită; s-ar putea să fac rău vorbindu-ţi astfel, cu inima deschisă, fiindcă tu mi se pare că înclini către Mazarin.

— Eu?! izbucni d'Artagnan. Eu?! Pentru nimic în lume!

— Vorbeai de o misiune.

— Am vorbit eu de asta? Atunci, am greşit. Nu, mi-am spus şi eu ca tine: „Uite, lucrurile se încurcă. Ei bine, să aruncăm pana în vînt şi să pornim încotro are s-o ducă, să începem iarăşi viaţa de aventuri. Eram patru cavaleri neînfricaţi, patru inimi strîns unite; să ne unim din nou, nu inimile, căci ele n-au fost despărţite nici o clipă, ci soarta şi curajul. Prilejul e straşnic şi putem cîştiga ceva mai de preţ decît un diamant".

— Ai dreptate, d'Artagnan, tu ai întotdeauna dreptate, continuă Aramis. Dovada că şi pe mine m-a ispitit acelaşi gînd; numai că gîndul ăsta mi l-au dat alţii, fiindcă eu nu am imaginaţia ta bogată şi plină de neastîmpăr. Astăzi toată lumea are nevoie de ajutoare; mi s-au făcut propuneri; s-a auzit cîte ceva despre faimoasele noastre isprăvi de odinioară şi-ţi mărturisesc deschis că însuşi vicarul m-a tras de limbă.

— Domnul de Gondy, duşmanul cardinalului! strigă d'Artagnan.

— Nu, prietenul regelui, rosti Aramis. Prietenul regelui, auzi! Ei bine, era vorba de a-l sluji pe rege, ceea ce e de datoria oricărui gentilom.

— Dar regele-i de partea lui Mazarin, dragul meu.

— În fapt, dar nu din voinţa sa; în aparenţă, dar fără imboldul inimii, şi tocmai aici stă capcana pe care duşmanii regelui o întind bietului copil.

— Haida-de, păi ce-mi propui tu înseamnă pur şi simplu război civil, dragul meu Aramis.

— Război pentru rege.

— Dar regele are să stea în fruntea armatei în care va fi Mazarin.

— Cu inima va fi însă în rândurile armatei pe care o va comanda domnul de Beaufort.

— Domnul de Beaufort? E închis la Vincennes.

— Am spus domnul de Beaufort? făcu Aramis. Domnul de Beaufort sau altul, domnul de Beaufort sau Prinţul.

— Dar Prinţul va fi căpetenia armatei, el este pe de-a-ntregul de partea cardinalului.

— He, he! chicoti Aramis. Stau amîndoi la tocmeală chiar în clipa asta. Şi apoi, dacă nu-i prinţul, atunci domnul de Gondy...

— Domnul de Gondy va fi cardinal, se cere pentru el pălăria de cardinal.

— Oare nu există şi cardinali foarte războinici? zise Aramis. Priveşte în jur: iată patru care în fruntea armatei preţuiau mai mult decît domnul de Guébriant şi domnul de Gassion.

— Oricum, un general cocoşat!

— Sub platoşă n-o să i se vadă cocoaşa. De ajtfel, adu-ţi aminte că Alexandru şchiopăta şi că Hanibal era chior.

— Şi vezi foloase mari în tabăra asta? întrebă d'Artagnan.

— Ocrotirea principilor celor puternici.

— Cu izgonirea guvernului.

— Înlăturat de Parlament şi de răzvrătiţi.

— Toate acestea s-ar putea întîmpla, aşa cum spui, dacă s-ar izbuti ca regele să fie despărţit de mamă- sa.

— Poate că se va ajunge şi aici.

— Niciodată! strigă d'Artagnan, redobîndindu-şi încrederea în părerile sale. Te întreb pe tine, Aramis, pe tine care o cunoşti pe Anna de Austria tot atît de bine ca şi mine. Îţi închipui că ar putea să uite vreodată că fiul ei este siguranţa ei, pavăza ei, chezăşia respectului celor din jur, a norocului şi a vieţii ei? Ar trebui să treacă împreună cu el de partea principilor, părăsindu-l pe Mazarin, dar tu ştii mai bine decît oricine că are motive puternice să nu-l părăsească niciodată.

— Poate că ai dreptate, murmură Aramis, visător. Deci eu nu voi intra în horă.

— Alături de ei, completă d'Artagnan. Dar alături de mine?

— Alături de nimeni. Sînt preot, ce am eu de-a face cu politica? Nu citesc nici o carte de rugăciuni. Am o mică clientelă de duhovnici pungaşi şi de femei încîntătoare. Cu cît se vor încurca mai mult lucrurile, cu atît mai puţină vîlvă vor face escapadele mele. Va să zică, totul merge de minune fără ca eu să mă amestec. Şi, hotărît, dragă prietene, nu mă voi amesteca.

— Ei bine, dragul meu, spuse d'Artagnan, află că mă cîştigi cu filozofia asta a ta, zău, şi că habar n-am ce ambiţie m-a apucat. Am o slujbă din care pot să trăiesc; la moartea bietului domn de Tréville, care-i tot mai bătrîn, aş putea ajunge căpitan: e un prea frumos baston de mareşal pentru un cadet gascon ca mine şi simţ că o să mă las ispitit de tihna unui trai modest, dar fără grija zilei de mîine. În loc să alerg după aventuri, da, voi primi invitaţiile repetate ale lui Porthos şi ma voi duce să vînez pe moşia lui. Ştii că Porthos are o moşie?

— Cum să nu ştiu. Zece leghe de pădure, iazuri şi văi. E stăpînul muntelui şi al cîmpiei şi s-a luat la harţă pentru drepturile lui feudale cu episcopul de Noyon.

— Bun! mormăi d'Artagnan pentru sine. Uite ce voiam să ştiu. Porthos se află în Picardia.

Şi urmă cu glas tare:

— Şi şi-a reluat vechiul nume, du Vallon?

— La care a adăugat un altul, de Bracieux, o moşie fostă cîndva a unui baron, pe legea mea!

— Aşa că o să-l vedem pe Porthos şi baron.

— N-am nici o îndoială. Mai cu seamă doamna baroană Porthos e o femeie minunată.

Cei doi prieteni izbucniră în rîs.

— Va sa zică, îşi reluă vorba d'Artagnan, nu vrei să treci de partea lui Mazarin?

— Nici tu de partea principilor?

— Nu. Atunci să nu ne alăturăm nimănui şi să rămînem prieteni. Să nu fim nici oamenii cardinalului, nici ai Frondei.

— Da, încuviinţă Aramis. Să fim muşchetari.

— Chiar şi în sutană, i-o întoarse d'Artagnan.

— Mai ales în sutană! exclamă Aramis. Aici e tot farmecul.

— Atunci te las cu bine, spuse d'Artagnan.

— Nu te mai reţin, dragul meu, răspunse Aramis. Vezi că nici n-aş şti unde să te culc şi n-ar fi cuviincios din partea mea să-ţi ofer jumătate din şopronul lui Planchet.

— De altfel, sînt doar la trei leghe de Paris, caii s-au odihnit şi, în mai puţin de un ceas, am ajuns îndărăt.

Şi d'Artagnan îşi umplu pentru ultima oară paharul.

— Pentru vremurile noastre de altădată! închină el.

— Da, rosti Aramis. Dar, din nenorocire, vremurile astea s-au dus... fugit irreparabile tempus...

— Aşi! făcu d'Artagnan. Poate că au să se întoarcă. Oricum, dacă ai nevoie de mine, mă găseşti la hanul „La Căpriţa", pe strada Tiquetonne.

— Şi pe mine la mînăstirea iezuiţilor: de la şase dimineaţa pînă la opt seara intri pe uşă; de la opt seara pînă la şase dimineaţa intri pe fereastră.

— Rămîi cu bine, dragul meu!

— Oh! N-o să mă despart aşa de tine, lasă-mă să te însoţesc.

Şi îşi luă spada şi mantia.

„Vrea să se încredinţeze că plec" – cugetă d'Artagnan în sinea sa.

Aramis fluieră după Bazin, dar Bazin dormea dus în odăiţa de alături, lîngă bucatele rămase de la masă, şi Aramis fu silit să-l scuture de ureche ca să se trezească.

Bazin întinse braţele, se frecă la ochi şi dădu să pună iar capul jos.

— Haide, haide, somnorosule, adu repede scara.

— Păi a rămas la fereastră, îngăimă Bazin, căscînd de-i trosneau fălcile.

— Cealaltă, scara grădinarului, nu asta. D'Artagnan abia s-a urcat şi o să-i fie şi mai greu să coboare, n-ai văzut?

D Artagnan tocmai se pregătea să-l încredinţeze că pentru el e floare la ureche să coboare, cînd îl fulgeră un gînd. Şi gîndul acesta îl făcu să tacă.

Bazin oftă cu năduf şi se duse să caute scara. După cîteva clipe, o scară zdravănă de lemn stătea rezemată de pervazul ferestrei.

— Tii! se minună d'Artagnan. Uite ce va să zică un mijloc de legătură; o femeie ar urca şi ea pe o scară ca asta.

Aramis aruncă o privire pătrunzătoare, dornic să-şi scruteze prietenul pînă în adîncul sufletului, numai că d'Artagnan îi susţinu privirea cu o mutră cum nu se poate mai nevinovată.

De altfel, în clipa aceea tocmai punea piciorul pe prima treaptă a scării şi începea să coboare.

Într-o clipă se şi văzu jos. Cît despre Bazin, el rămase la fereastră.

— Aşteaptă aici, zise Aramis. Mă-ntorc.

Amîndoi o porniră spre şopron: Planchet, simţindu-i, ieşi îndată afară, ţinînd de frîu cei doi cai.

— Straşnic! exclamă Aramis. Uite un servitor harnic şi treaz în orice clipă; nu ca puturosul de Bazin, care nu mai e bun de nimic de cînd a ajuns slujitor al bisericii. Vino după noi, Planchet, noi mai schimbăm o vorbă pînă ieşim în capul satului.

Într-adevăr, cei doi prieteni străbătură întreg satul, flecărind despre vrute şi nevrute. În dreptul ultimelor case, Aramis spuse:

— Haide, dragă prietene, urmează-ţi calea, norocul îţi surîde, nu-l lăsa să-ţi scape. Norocul e ca o curtezană, să nu uiţi, deci poartă-te cu el aşa cum se cuvine. Cît despre mine, eu rămîn mai departe în umilinţa şi lenea mea. Cu bine!

— Va să zică, lucrurile-s hotărîte, vorbi d'Artagnan. Propunerea mea nu te ispiteşte?

— Dimpotrivă, m-ar ispiti grozav, dacă aş fi un om ca oricare altul, răspunse Aramis. Dar îţi repet că sînt o împerechere de contraste, crede-mă: ceea ce urăsc astăzi, iubesc cu înfocare mîine, şi viceversa. Vezi bine că nu pot să mă angajez, aşa cum faci tu de pildă, care eşti atît de hotărît în planurile tale.

„Minţi, prefăcutule! cugetă pentru sine d'Artagnan. Dimpotrivă, tu eşti singurul care ştii să-ţi alegi un scop şi încă să-l atingi pe nesimţite."

— Cu bine, dar, dragul meu! urmă Aramis. Îţi mulţumesc pentru gîndurile tale bune şi mai ales pentru frumoasele amintiri pe care prezenţa ta le-a trezit în sufletul meu.

Se îmbrăţişară. Planchet şi încălecase. D'Artagnan încălecă şi el, apoi strînse încă o dată mîna lui Aramis. Călăreţii dădură pinteni cailor şi se îndreptară spre Paris.

Aramis rămase drept şi nemişcat în mijlocul drumului pînă îi pierdu din ochi.

Dar abia făcură vreo două sute de paşi, şi d'Artagnan opri calul dintr-o smucitură, sări jos, azvîrli frîul lui Planchet şi, trăgînd pistoalele din coburi, şi le vîrî la cingătoare.

— Ce-aveţi de gînd, domnule? se sperie Planchet.

— Păi dacă-i vorba ne aşa, zise d'Artagnan, să nu-şi închipuie cumva că m-a tras pe sfoară. Rămîi aici, să nu te mişti. Caută să stai pe lîngă drum şi aşteaptă-mă.

D'Artagnan sări peste şanţul din marginea şoselei şi o luă peste cîmp, vrînd să dea ocol satului. Băgase de seamă că între casa unde stătea doamna de Longueville şi mînăstirea iezuiţilor se află un loc descoperit, închis doar de un gard de mărăcini.

Poate că mai înainte de un ceas i-ar fi fost greu să dibuie gardul de mărăcini, dar luna tocmai se ridica pe cer şi, în ciuda norilor ce-o ascundeau din cînd în cînd, se vedea destul de bine, astfel încît nu puteai rătăci drumul.

D'Artagnan ajunse la gardul de mărăcini şi se pitulă în spatele lui. Trecînd pe dinaintea casei unde s-a petrecut scena povestită mai sus, băgase de seamă că fereastra cu pricina se luminase din nou, şi era încredinţat că Aramis nu s-a întors acasă, iar cînd se va întoarce, nu se va întoarce singur.

Într-adevăr, curînd auzi un zgomot de paşi, precum şi o şuşoteală nedesluşită.

La capătul gardului de mărăcini, paşii se opriră.

D'Artagnan se lăsă într-un genunchi, pitulîndu-se unde era mărăcinişul mai des.

În clipa aceea se iviră doi oameni, spre adînca nedumerire a lui d'Artagnan; dar nedumerirea i se risipi numaidecît, cînd auzi sunînd un glas dulce şi melodios: unul dintre cei doi oameni era o femeie îmbrăcată în haine de cavaler.

— Fii liniştit, dragul meu René, spunea glasul cel dulce. Povestea asta n-are să se întîmple: am descoperit un fel de trecere subterană, aşa că nu va trebui decît să ridicăm o lespede de piatră din faţa uşii şi vei avea la îndemînă o ieşire.

— Oh! se auzi o altă voce în care d'Artagnan recunoscu vocea lui Aramis. Îţi jur, prinţesă, că dacă onoarea noastră n-ar fi legată de toate aceste precauţii şi dacă nu mi-aş primejdui decît viaţa mea...

— Da, da, ştiu că eşti viteaz şi gata de aventură, pe cît eşti şi om de lume; dar nu eşti numai al meu, ci al întregii noastre tabere. Fii deci prudent, fii înţelept.

— Mă supun întotdeauna, doamnă, rosti Aramis, cînd e vorba să-mi poruncească o voce atît de fermecătoare.

Şi-i sărută tandru mîna.

— Ah! exclamă cavalerul cu glas dulce.

— Ce este? întrebă Aramis.

— Vîntul mi-a smuls pălăria, nu vezi?

Şi Aramis alergă după pălăria dusă de-a rostogolul de vînt. D'Artagnan se folosi de această împrejurare ca să caute un locşor în mărăciniş, de unde să poată arunca nestingherit o privire către îndoielnicul cavaler. Chiar în acea clipă, luna, curioasa poate şi ea precum era ofiţerul, ieşea de după un nor şi, sub raza-i indiscretă, d'Artagnan recunoscu ochii mari, albaştri, părul de aur şi chipul nobil al ducesei de Longueville.

Aramis se întoarse rîzînd, cu o pălărie pe cap şi cu alta în mînă, şi amîndoi îşi continuară drumul spre mînăstirea iezuiţilor.

— Bun! zise d'Artagnan, ridicindu-se şi ştergîndu-şi genunchiul murdar de pămînt. Acum te am la mîna, eşti partizan al Frondei şi amantul doamnei de Longueville.

XII

DOMNUL PORTHOS DU VALLON DE BRACIEUX DE PIERREFONDS

Mulţumită celor spuse de Aramis, d'Artagnan, care ştia dinainte că Porthos, după numele de familie, era un du Vallon, aflase acum că, după moşia pe care o stăpînea, se numea de Bracieux şi că din pricina acestei moşii Bracieux se judeca cu episcopul de Noyon.

Aşadar, în împrejurimile oraşului Noyon trebuia să caute această moşie, adică pe linia despărţitoare dintre Ile-de-France şi Picardia.

Într-o clipită se şi hotărî pe unde să apuce: are să meargă pînă la Dammartin, unde se încrucişează două drumuri, unul ducînd la Soissons, celălalt la Compiègne; acolo are să întrebe de moşia Bracieux şi, potrivit răspunsului, are să ţină calea drept înainte, ori are să facă la stînga.

Planchet, care stătea cu frica-n sîn de cînd cu păţania lui, susţinu sus şi tare că îl va urma pe d'Artagnan pînă la capătul lumii, fie că ar apuca drept înainte, fie că ar apuca la stînga. Numai că îl rugă pe vechiul său stăpîn să pornească la drum pe înserate, căci întunericul te fereşte de multe. Atunci d'Artagnan îl sfătui să-i dea măcar de veste nevesti-si, ca să fie liniştită, dar Planchet răspunse cu multă înţelepciune cum că nevastă-sa n-o să moară de grija lui, mai mult ca sigur, pe cîtă vreme el, cunoscînd-o cît e de limbută, ar muri de teamă dacă ea ar şti ceva.

Temeiurile unei asemenea judecăţi i se părură atît de cuminţi lui d'Artagnan, încît nu stărui şi, pe la opt seara, cînd pîcla începea să se îndesească pe străzi, o porni de la hanul „La Căpriţa", şi urmat de Planchet, ieşi din oraş prin poarta Saint-Dents.

La miezul nopţii, cei doi călători ajungeau la Dammartin.

Era prea tîrziu ca să mai ceară vreo lămurire. Hangiul de la „Lebăda crucii" se culcase. D'Artagnan amînă treaba pentru a doua zi.

A doua zi dimineaţă chemă hangiul. Era unul dintre acei normanzi şireţi care nu spun nici da, nici ba, şi care socotesc întotdeauna că s-ar face de ruşine dacă-ar răspunde de-a dreptul la vreo întrebare; pricepînd totuşi cu chiu cu vai că trebuie să ţină calea înainte, d Artagnan o porni mai departe, luînd de bună o asemenea desluşire destul de îndoielnică. Pe la opt dimineaţa ajunseră la Nanteuil, unde se opriră să prînzească.

De astă dată, hangiul era un picard blajin şi deschis care, recunoscînd în Planchet pe unul de prin părţile lui, le dădu bucuros toate lămuririle. Moşia Bracieux se afla la vreo cîteva leghe de Villers-Cotterêts.

D'Artagnan cunoştea Villers-Cotterêts, unde însoţise curtea în două sau trei rînduri, căci în acea vreme Villers-Cotterêts era o reşedinţă regală. Porni deci spre oraş şi trase la hanul unde trăgea el de obicei, adică „La Delfinul de aur".

Aici, lămuririle primite fură dintre cele mai mulţumitoare. D'Artagnan află că moşia Bracieux se găsea la vreo patru leghe de oraş, dar că nu trebuia să se obosească să-l caute acolo pe Porthos. Acesta fusese într-adevăr în harţă cu episcopul de Noyon, din pricina moşiei Pierrefonds, care se mărginea cu a sa, şi, urîndu-i-se să tot umble prin judecăţi, din care el nu pricepea o iotă, ca să le pună capăt o dată, cumpărase moşia Pierrefonds, adăugînd acest nou nume la cele vechi ale sale. Acum se numea du Vallon de Bracieux de Pierrefonds şi îşi avea reşedinţa pe proaspăta-i proprietate. În lipsa unei alte măriri, Porthos năzuia în chip vădit la cea a marchizului de Carabas.

Caii goniseră zece leghe peste zi şi erau frînţi, aşa că d'Artagnan trebuia să aştepte pînă dimineaţă. Ar fi putut să găsească alţi cai, e adevărat, dar aveau de străbătut o pădure întinsă şi lui Planchet, oricine îşi aduce aminte, nu-i plăcea să treacă noaptea printr-o pădure.

Şi mai era ceva ce nu-i plăcea lui Planchet, anume că o să pornească la drum cu burta goală: drept care, atunci cînd se trezi, d'Artagnan găsi bucatele gata pregătite. Nu avea motiv să se plîngă de o asemenea grijă. Aşa că se aşeză la masă; nu mai încape vorbă că Planchet, reluîndu-şi vechile sale îndeletniciri, se întorsese la supuşenia de odinioară şi nu se simţea cîtuşi de puţin ruşinat să manînce ceea ce rămînea de la masa lui d'Artagnan, cum nu se ruşinau nici doamna de Motteville şi doamna de Fargis să mănînce ceea ce rămînea de la masa Annei de Austria.

Abia pe la ceasurile opt putură să plece. N-aveau cum să se rătăcească, trebuiau să urmeze drumul care ducea de la Villers-Cotterêts la Compiègne şi, o dată ieşiţi din pădure, să apuce la dreapta.

Era o dimineaţă frumoasă de primăvară, păsărelele cîntau prin frunzişul copacilor înalţi, razele bogate ale soarelui străbăteau pieziş prin luminişuri, ca nişte perdele de văl auriu.

Ici-colo, lumina abia pătrundea prin bolta frunzişului des, şi trunchiurile bătrînilor stejari, pe care la vederea călătorilor veveriţe sprintene se căţărau cu repeziciune, stăteau cufundate în umbră. Ierburile, florile, frunzele dăruiau dimineţii o mireasmă ce-ţi umplea inima de bucurie. D'Artagnan, sătul de mirosul stătut al Parisului, cugeta în sinea sa că, atunci cînd porţi trei nume legate de tot atîtea moşii, trebuie să te simţi fericit cum nu se mai poate într-un asemenea rai; apoi clătină din cap, zicîndu-şi: „Dacă aş fi Porthos şi dacă d'Artagnan ar veni să-mi propună ceea ce vreau eu să-i propun lui Portnos, ştiu bine ce i-aş răspunde lui d'Artagnan."

Cît despre Planchet, el nu se gîndea la nimic: mistuia ceea ce înfulecase.

La marginea pădurii, d'Artagnan zări drumul de care i se vorbise şi, la capătul drumului, turnurile unui uriaş castel feudal.

— Oho! murmură el. Castelul ăsta aparţine mi se pare vechii familii de Orléans; oare Porthos a stat de vorbă cu ducele de Longueville ca să-l cumpere?

— Pe legea mea, domnule, deschise gura Planchet, pămîntul ăsta zic şi eu că e muncit cu grijă; şi dacă-l stăpîneşte cumva domnul Porthos, halal de el!

— Drace! făcu d'Artagnan. Să nu-i spui cumva Porthos, nici chiar du Vallon; spune-i de Bracieux sau de Pierrefonds. Altfel îmi încurci toate socotelile.

Pe măsură ce se apropia de castelul ce-i atrăsese din prima clipă privirea, d'Artagnan îşi dădea seama că prietenul lui nu putea să locuiască acolo: turnurile, în ciuda faptului că arătau atît de falnic încît păreau clădite abia ieri, erau parcă ciopîrţite. Ai fi zis că un uriaş s-a năpustit asupra lor cu toporul.

Ajuns la capătul drumului, d'Artagnan se pomeni deasupra unei văi minunate, în fundul căreia se vedea dormitînd un mic şi fermecător lac, la poalele cîtorva căsuţe risipite ici-colo, acoperite unele cu ţiglă, altele cu stuf, şi care, în modestia lor, păreau să recunoască drept nobil stăpîn un frumos castel clădit către începutul domniei fui Henric al IV-lea, cu giruetele-i senioriale spin-tecînd văzduhul.

De astă dată, d'Artagnan era încredinţat că are înaintea ochilor reşedinţa lui Porthos.

Drumul ducea drept la castelul cel mîndru, care era, faţă de strămoşul său de pe culme, ceea ce era un filfizon din ceaţa ducelui d'Enghien faţă de un cavaler în armură de pe vremea lui Carol al Vll-lea. D'Artagnan îşi struni calul şi porni înainte la trap, iar Planchet potrivi pasul fugarului său dupa cel al stăpînului.

Zece minute mai tîrziu, d'Artagnan ajunse în capul unei alei mărginite de plopi, care ducea la o poartă de grilaj, cu suliţele din vîrf şi cu brîiele transversale aurite. În mijlocul aleii, călare pe o matahală de cal, stătea un fel de senior în nişte straie verzi şi aurii, întocmai cum era vopsită şi poarta. În dreapta şi în stînga avea doi valeţi, acoperiţi de sus pînă jos de galoane; o mulţime de oameni adunaţi acolo se ploconeau adînc în faţa lui.

„A! îşi zise d'Artagnan. Să fie oare seniorul du Vallon de Bracieux de Pierrefonds? Ei, Doamne, ce s-a mai pipernicit de cînd nu-l mai cheamă Porthos!"

— Nu se poate să fie el, rosti Planchet, parcă ghicindu-i gîndurile. Domnul Porthos era înalt de aproape şase picioare şi ăsta nici măcar cinci nu are.

— Totuşi, urmă d'Artagnan. Ia te uită ce de mai plecăciuni i se fac.

Zicînd acestea, porni în goană către matahala de cal, către omul acela de vază şi cei doi valeţi. Pe măsură ce se apropia, i se părea că-i recunoaşte trăsăturile.

— Sfinte Iisuse! Domnule! exclamă Planchet, care la rîndu-i credea de asemenea că-l recunoaşte. S-ar putea oare să fie dînsul?

Auzindu-i vorba plină de mirare, omul de pe cal se întoarse încet şi cu un aer grozav de măreţ, iar cei doi drumeţi putură să vadă, în toată strălucirea lor, ochii mari, mutra rumenă şi zîmbetul cel atît de grăitor al lui Mousqueton.

Într-adevăr, era Mousqueton, un Mousqueton gras ca un porc, plesnind de sănătate, buhăit de trai bun, şi care, recunoscîndu-l pe d'Artagnan, spre deosebire de prefăcutul de Bazin, se lăsă să lunece de pe matahala lui de cal şi se apropie cu pălăria în mînă de ofiţer; aşa că plecăciunile cetei adunate acolo se întoarseră şi ele către acest nou soare ce-l umbrea pe cel vechi.

— Domnul d'Artagnan, domnul d'Artagnan! repeta Mousqueton, năduşit de atîta sforţare, mişcîndu-şi fălcile uriaşe. Domnul d'Artagnan! O, ce bucurie pentru monseniorul şi stăpînul meu du Vallon de Bracieux de Pierrefonds!

— Mousqueton, dragul meu! Va să zică stăpînul tău e aici?

— Vă aflaţi pe moşia sa.

— Ce chipeş te-ai făcut, cum te-ai mai îngrăşat, cum ai mai înflorit! continua d'Artagnan să înşire neobosit schimbările pe care îndestularea le adusese înfometatului de odinioară.

— Ei, da, mulţumesc lui Dumnezeu, domnule, zise Mousqueton. O da, destul de bine.

— Şi prietenului tău Planchet nu-i spui nimic?

— Prietenului meu Planchet?! Planchet, oare să fii chiar tu? strigă Mousqueton, cu braţele deschise şi cu ochii plini de lacrimi.

— Chiar eu, rosti Planchet, prevăzător ca întotdeauna. Numai că voiam să mă conving dacă n-ai devenit cumva vreun ingîmfat.

— Îngîmfat faţă de un vechi prieten?! Niciodată, Planchet! N-ai gîndit una ca asta despre mine, ori atunci nu l-ai cunoscut pe Mousqueton.

— Aşa mai zic şi eu! se învoi Planchet, sărind din şa şi întinzînd braţele la rîndul lui spre Mousqueton. Tu nu eşti ca ticălosul de Bazin, care m-a lăsat două ceasuri într-un şopron, prefăcîndu-se că nici nu mă cunoaşte.

Planchet şi Mousqueton se îmbrăţişară cu o bucurie care mişcă adînc pe cei de faţă, făcîndu-i să creadă că Planchet este un senior deghizat, într-atît de mult preţuiau rangul lui Mousqueton.

— Şi acum, domnule, zise Mousqueton, desprinzîndu-se de Planchet, care încercase zadarnic să-l cuprindă cu braţele, acum domnule, îngăduiţi-mi să vă părăsesc, căci nu vreau ca stăpînul meu să afle de sosirea dumneavoastră decît de la mine. Nu mi-ar ierta-o dacă-mi ia altul înainte.

— Scump prieten! făcu d'Artagnan, ferindu-se să rostească vechiul sau noul nume al lui Porthos. Va să zică nu ne-a uitat!

— Să vă uite?! EI?! strigă Mousqueton. Păi cum adică, domnule, doar nu era zi să nu aşteptăm vestea că aţi fost numit mareşal, fie în locul domnului de Gassion, fie în locul domnului de Bassompierre.

D'Artagnan lăsă să-i fluture pe buze unul din aceie rare zîmbete melancolice, care supravieţuiseră, în cea mai adîncă tainiţă a inimii sale, dezamăgirii încercate în tinereţe.

— Iar voi, ţopîrlanilor, urmă Mousqueton, rămîneţi în preajma domnului conte d'Artagnan şi străduiţi-vă să-l cinstiţi cum vă pricepeţi mai bine, cît mă reped eu să vestesc seniorului sosirea sa.

Şi, urcîndu-se pe calu-i voinic cu ajutorul a două suflete miloase, în vreme ce Planchet, mai sprinten, făcu asta singur, Mousqueton porni pe iarba aleii în trap măsurat, ceea ce era mai degrabă o mărturie întru lauda trupeşeniei calului decît a iuţelii copitelor sale.

— Ei, uite, semne bune! zise d'Artagnan. Nici tu mistere, nici tu pelerină, nici tu politică pe aici; omul rîde din inimă şi plînge de bucurie, şi apoi nu văd decît mutre sătule. Zău, mi se pare că natura însăşi e-n sărbătoare, iar pomii, în loc de frunze şi de flori, sînt gătiţi cu panglicuţe verzi şi trandafirii.

— Cît despre mine, prinse glas Planchet, mi se pare că adulmec de aici cel mai îmbietor miros de frigare şi că văd o mulţime de ajutori de bucătari rînduindu-se-n şir ca să ne întîmpine. Oh! domnule, şi ce bucătar trebuie să aibă domnul de Pierrefonds, el, care se dădea în vînt după bucatele de soi şi din belşug încă de pe vremea cînd se numea numai domnul Porthos!

— Tacă-ţi gura! i-o reteză d'Artagnan. Mă sperii. Dacă realitatea e pe măsura aparenţelor, sînt pierdut. Un om atît de fericit nu-şi va părăsi niciodată tihna, aşa ca o să dau greş cu el, cum am dat greş şi cu Aramis.

XIII

CUM D'ARTAGNAN ÎŞI DĂ SEAMA, REGĂSINDU-L PE PORTHOS, CĂ BOGĂŢIA NU ADUCE FERICIRE

D'Artagnan împinse poarta de fier şi se văzu în faţa castelului; în clipa cînd descălecă, un soi de uriaş se ivi pe treptele de la intrare. Să fim drepţi cu d'Artagnan, căci, străin de orice pornire egoistă, inima lui zvîcni plină de bucurie înaintea bărbatului falnic şi cu chipul impunător, care îi amintea de un om blajin şi viteaz.

Alergă îndată spre Porthos şi i se aruncă în braţe: toată servitorimea, înşiruită în cerc la o depărtare respectuoasă, îi privea cu o umilă curiozitate. Mousqueton, în rîndul din faţă, îşi ştergea ochii: bietul de el, din clipa cînd îi recunoscuse pe d'Artagnan şi Planchet, plîngea întruna de bucurie.

Porthos îl luă de braţ pe prietenul său.

— Ah, ce fericire să te revăd, scumpe d'Artagnan! exclamă el cu o voce care trecuse de la bariton la bas. Va să zică nu m-ai uitat?

— Să te uit?! Pe tine?! Ah, scumpe du Vallon, se pot uita oare cele mai frumoase zile ale tinereţii, prietenii credincioşi, primejdiile înfruntate împreună?! Aş spune că, revăzîndu-te acum, nu există o singură clipă din vechea noastră prietenie care să nu-mi reînvie în minte.

— Da, da, murmură Porthos, încercînd să răsucească sfîrcul cochet pe care mustaţa lui şi-l pierduse în singurătate. Da, am făcut destule în vremea noastră şi i-am dat mult de furcă bietului cardinal.

Şi oftă. D'Artagnan îl scrută cu privirea.

— Oricum, urmă Porthos cu o voce stinsă, fii binevenit, dragă prietene, tu mă vei ajuta să-mi regăsesc voioşia. Mîine gonim iepuri pe cîmpurile mele, care-s o încîntare: am patru ogari socotiţi cei mai iuţi din tot ţinutul şi o haită care n-are pereche la douăzeci de leghe în jur.

Şi Porthos scoase un al doilea oftat.

— Oh, oh! murmură pentru sine d'Artagnan. Prietenul meu să fie mai puţin fericit decît pare?

Appi spuse cu glas tare:

— Înainte de toate aş dori să mă prezinţi doamnei du Vallon, căci mi-aduc aminte de îndatoritoarea invitaţie ce mi-ai făcut-o într-o scrisoare, la sfîrşitul căreia a avut şi dînsa bunătatea să aştearnă cîteva rînduri.

Porthos oftă pentru a treia oară.

— Sînt doi ani de cînd am pierdut-o pe doamna du Vallon, zise el. Şi iată, mă găseşti la fel de îndurerat. Din pricina asta am părăsit castelul du Vallon, din apropiere de Corbeil, ca să mă stabilesc pe moşia de Bracieux, schimbare ce m-a şi hotărît să cumpăr moşia asta. Biata doamnă du Vallon, continua Porthos şi obrazul i se încreţi de durere. Nu era o femeie prea domoală din fire, totuşi, pînă la urmă, se învăţase cu ciudăţeniile mele şi-mi trecea cu vederea micile slăbiciuni.

— Aşadar, eşti bogat şi liber? întrebă d'Artagnan.

— Vai! suspină Porthos. Sînt văduv şi am patruzeci de mii de livre venit pe an. Haidem la masă, vrei?

— Abia aştept, mărturisi d'Artagnan. Aerul dimineţii mi-a făcut o foame de lup.

— Da, zise Porthos, aici la mine e un aer minunat.

Intrară în castel. De sus pînă jos numai aurărie: cornişe aurite, ciubuce aurite, fotolii cu lemnul aurit.

O masă încărcată aştepta.

— Uite, rosti Porţhos, aşa trăiesc eu.

— Drace, mormăi d'Artagnan, te fericesc: nici regele nu trăieşte ca tine.

— Mda, conveni Porthos, am auzit că Mazarin îl hrăneşte ca vai de lume. Gustă din costiţa asta, dragul meu d'Artagnan. E de la berbecii mei.

— Te felicit, îl măguli d'Artagnan. Carnea e foarte fragedă.

— Da, pasc pe păşunile mele, care sînt minunate.

— Mai vreau.

— Nu, mai de grabă ia din iepurele ăsta pe care l-am vînat ieri din pădurile mele.

— Drace! E straşnic! exclamă d'Artagnan. Tii, că doar nu-ţi hrăneşti iepurii numai cu cimbrişor?

— Şi de vinul meu, ce zici? întrebă Porthos. Bun, nu?

— Grozav.

— Totuşi e un vin din partea locului.

— Zău?!

— Da, o costişă spre miazăzi, la poală de munte, îmi dă vreo patru sute de vedre pe an.

— Păi asta-i podgorie în lege.

Porthos oftă pentru a cincea oară. D'Artagnan îi ţinea socoteala suspinelor.

— Ei, făcu el, curios să pătrundă lucrurile, s-ar zice că te-apasă ceva, dragă prietene. Ai vreo durere? Ori poate sănătatea...

— Sînt sănătos tun, dragul meu, mai sănătos ca oricînd. Dobor un bou dintr-un pumn.

— Atunci, niscaiva necazuri de familie...

— Familie! Din fericire, am rămas singur pe lume.

— Păi dacă-i aşa, ce te face să oftezi?

— Dragul meu, mărturisi Porthos, cu tine am să fiu deschis: nu sînt fericit.

— Tu nu eşti fericit, Porthos?! Tu, care ai un castel, păşuni, munţi, păduri; tu, care ai un venit de patruzeci de mii de livre pe an, în sfîrşit, tu nu eşti fericit?

— Dragul meu, am toate astea, e adevărat, dar sînt singur în mijlocul lor.

— Aha, pricep: eşti înconjurat de nişte calici, pe care nu poţi să-i vezi fără să te simţi umilit.

Porthos păli un pic şi goli o stacană uriaşă din vinişorul lui de pe costişă.

— Nicidecum, zise el. Ba dimpotrivă. Închipuieşte-ţi că toţi sînt nobili de ţară care au cîte un titlu oarecare şi pretind că se trag din Pharamond, din Carol cel Mare, ori cel puţin din alde Hugo Capet. La început, cum eram ultimul venit, a trebuit să fac avansuri şi le-am făcut. Dar tu ştii, dragul meu, doamna du Vallon...

Zicînd acestea, Porthos parcă înghiţi cu greutate în sec.

— Doamna du Vallon, urmă el, era de o nobleţe îndoielnică. Prima oară (şi cred, d'Artagnan, că nu-ţi spun o noutate) a fost măritată cu un avocat. Ei au găsit asta scîrbos. Au spus ca e ceva scîrbos. Înţelegi, cuvântul te poate face să omori treizeci de mii de oameni. Eu am omorît doi. Asta le-a închis gura celorlalţi, dar nu m-a ajutat să le devin prieten. Aşa că sînt izolat, trăiesc singur, mă plictisesc, şi starea asta mă macină pe dinăuntru.

D'Artagnan surîse: găsise punctul slab şi se pregătea să lovească.

— Dar, în sfîrşit, rosti el, eşti ce eşti prin tine însuţi şi nevasta nu-ţi poate înjosi numele.

— Da, însă, înţelegi, nefiind de viţă nobilă ca vlăstarele unor Coucy, care se mulţumeau să fie seniori, ori ale unor Rohani, care nu voiau să devină duci, toţi ăştia de-aici, cum sînt viconţi ori conţi, trec înaintea mea şi la biserică, şi la ceremonii, peste tot, şi eu nu pot să spun nimic. Ah, de-aş fi măcar...

— Baron, nu-i aşa? zise d'Artagnan, sfîrşind vorba prietenului său.

— Ah! strigă Porthos, luminat la faţă. Ah! De-aş fi baron!

„Bun! cugetă d'Artagnan. Aici voi izbuti."

Apoi, cu glas tare:

— Ei bine! dragă prietene, titlul ăsta, pe care îl doreai tu, am venit eu să ţi-l aduc astăzi.

Porthos sări în sus, de se cutremură toată încăperea; două sau trei sticle se clătinară şi căzură pe jos, prefăcîndu-se în cioburi. Mousqueton, auzind zgomot, alergă numaidecît şi, prin uşa deschisă, îl văzu pe Planchet, cu gura plină şi cu şervetul în mînă.

— Monseniorul m-a chemat? întreba Mousqueton.

Porthos îi arătă cu mîna să strîngă cioburile.

— Bag de seamă cu plăcere că ţii pe lîngă tine acelaşi flăcău vrednic, spuse d'Artagnan.

— E intendentul meu, îl încunoştinţă Porthos.

Apoi ridică glasul:

— S-a pricopsit, neisprăvitul, se vede cît de colo – şi adăugă şoptit: Dar mi-e credincios trup şi suflet, nu m-ar părăsi pentru nimic în lume.

„Şi-i zice stăpînului său monseniore" – se gîndi d'Artagnan.

— Du-te, Mouston! porunci Porthos.

— Ai spus Mouston? Aha, da! I-ai scurtat numele: Mousqueton era prea lung.

— Întocmai, încuviinţă Porthos. Şi-apoi, duhnea de la o poştă a sergent de cavalerie. Dar noi discutam ceva cînd a dat buzna neisprăvitul ăsta.

— Da, zise d'Artagnan. Totuşi să amînăm convorbirea pe mai tîrziu, fiindcă oamenii tăi s-ar putea să intre la bănuieli. Poate că iscoadele mişună şi prin partea locului. Ghiceşte, Porthos, că e vorba de lucruri serioase.

— La naiba! mormăi Porthos. Ei bine, acum, după-masă, cade bine să ne plimbăm prin parc.

— Bucuros.

Şi cum amîndoi mîncaseră pe săturate, porniră să facă înconjurul unei minunate grădini. Alei de castani şi tei acopereau cel puţin treizeci de pogoane; prin crîngul bogat şi printre arbuştii din capătul fiecăreia se zăreau iepuri pierind în alunişuri şi zbenguindu-se prin iarba înaltă.

— Pe legea mea, cuvîntă d'Artagnan, parcul se dovedeşte pe măsura tuturor celor de aici; şi dacă heleşteul e la fel de bogat în peşte cum e desişul în iepuri, atunci socoteşte-te un om fericit, dragă Porthos, de vreme ce ai păstrat patima vînătoarei, la care s-a adăugat şi aceea a pescuitului.

— Prietene, răspunse Porthos, las pescuitul în seama lui Mousqueton. Asta-i o desfătare de rînd. În schimb, mai vînez cîteodată, adică atunci cînd mă prinde urîtul, vin şi m-aşez pe una din băncile astea de marmură, trimit să mi se aducă puşca, strig după Gredinet, cîinele meu favorit, şi m-apuc să trag în iepuri.

— Păi asta-i grozav de plăcut! exclama d'Artagnan.

— Da, încuviinţă Porthos, cu un nou oftat. Grozav de plăcut!

D'Artagnan însa nu le mai ţinea socoteală.

— Pe urmă, adăugă Porthos, Gredinet aleargă să caute vînatul şi-l duce singur la bucătărie: l-am dresat anume.

— Tii, drăguţă dihanie! se minună d'Artagnan.

— Ei, relua Porthos, să-l lăsăm pe Gredinet. Sînt gata să ţi-l dăruiesc dacă vrei, căci am început să mă cam satur de el. Să ne întoarcem la ale noastre.

— Bucuros, se învoi d'Artagnan. Dar te previn, dragă prietene, ca nu cumva să spui c-am avut ascunzişuri faţă de tine: ar trebui negreşit să-ţi schimbi felul de viaţă.

— Cum adică?

— Va trebui să îmbraci iarăşi zalele, să încingi spada, să înfrunţi aventura, să-ţi verşi ca şi odinioară sîngele de-a lungul drumurilor. În sfîrşit, ştii cum făceam pe vremuri.

— Oh, drace! mormăi Porthos.

— Da, pricep, te-ai moleşit, dragă prietene. Ai făcut burtă şi braţul tău nu mai are îndemînarea ce-a dat atîta de furcă gărzilor cardinalului.

— O, braţul mi-e încă zdravăn, ţi-o jur, mărturisi Porthos, şi întinse înainte un braţ gros cît o pulpă de berbec.

— Cu atît mai bine.

— Aşadar, trebuie să ne avîntăm în luptă?

— Ei, Doamne, da!

— Şi împotriva cui?

— Ai urmărit ce se petrece în politică, prietene?

— Eu? Nicidecum.

— Atunci, eşti de partea lui Mazarin, sau de partea prinţilor?

— Eu nu sînt de partea nimănui.

— Adică, eşti de-al nostru. Cu atît mai bine, Porthos, asta-i înţelept şi aşa poţi să-ţi atingi ţelul. Ei bine, dragul meu, află că vin la tine din partea cardinalului.

Cuvântul acesta îl tulbură pe Porthos, ca şi cum s-ar fi aflat tot în 1640 şi ar fi fost vorba de adevăratul cardinal.

— Oho! făcu el. Şi ce vrea de la mine Eminenţa-Sa?

— Eminenţa-Sa vrea să te aibă în slujbă.

— Şi cine i-a vorbit de mine?

— Rochefort. Ţi-aduci aminte de el?

— Da' cum nu! Cel care ne-a pus atîtea beţe în roate pe vremuri şi care ne-a silit să batem atîta drumurile, cel pe care l-ai împuns în trei rînduri cu spada, cum şi merita, de altfel.

— Ştii că a devenit prietenul nostru? replică d'Artagnan.

— Nu, nu ştiam. Şi nu ne mai poartă pică?

— Te înşeli, Porthos, spuse d'Artagnan la rîndul său. Eu sînt cel care nu-i port pică.

Porthos nu pricepu prea bine; dar să ne amintim că nu era dăruit cu o prea mare putere de înţelegere.

— Prin urmare, continuă el, spui că tocmai contele de Rochefort i-a vorbit de mine cardinalului?

— Da, şi după aceea regina.

— Cum? Regina?!

— Pentru a ne căpăta încrederea i-a dăruit chiar faimosul diamant, ştii, diamantul pe care l-am vîndut domnului des Essarts, şi care, habar n-am în ce chip, a ajuns iarăşi în mîna reginei.

— Totuşi, ar fi făcut poate bine să ţi-l dăruiască ţie, mormăi Porthos, cu bunu-i simţ dintotdeauna.

— Asta-i şi părerea mea, i se alătură d'Artagnan. Dar, ce vrei? regii şi reginele au toane ciudate cîteodată. La urma urmelor, ei ţin în mîna lor bogăţiile şi onorurile, ei împart averile şi titlurile, lor să le fii devotat.

— Da, lor să le fii devotat! repetă Porthos. Deci, în clipa de faţă, tu eşti devotat...

— Regelui, reginei şi cardinalului, ba mai mult, i-am încredinţat şi de devotamentul tău.

— Şi spui că ai stabilit şi oarecari condiţii în ce mă priveşte?

— Minunate, dragul meu, minunate! înainte de toate, tu ai bani, nu? Patruzeci de mii de livre pe an, aşa mi-ai spus.

Porthos deveni bănuitor.

— Eh, prietene, zise el, niciodată n-ai bani destui. Doamna du Vallon a lăsat o moştenire cam încurcată. Nu sînt un om prea învăţat, aşa că trăiesc întrucîtva de azi pe mîine.

„Se teme să nu fi venit cumva să-i cer bani cu împrumut", cugetă d'Artagnan, şi urmă cu glas tare:

— Ah, prietene, cu atît mai bine dacă te afli la strîmtoare.

— Mai bine? Cum adică? întrebă Porthos.

— Da, fiindcă Eminenţa-Sa ne va dărui tot ce vrem: moşii, bani şi titluri!

— Oho! exclamă Porthos, holbînd ochii la ultimele cuvinte.

— Sub celălalt cardinal, continuă d'Artagnan, n-am ştiut să ne preţuim norocul, şi l-am avut în mînă. Nu spun asta pentru tine, cu venitul tău de patruzeci de mii de livre pe an, căci tu îmi pari omul cel mai fericit de pe lume.

Porthos oftă.

— Totuşi, îşi urmă vorba d'Artagnan, în ciuda celor patruzeci de mii de livre ale tale şi poate tocmai din pricina lor, socot că o coroană, una mică, n-ar sta rău pe uşa trăsurii tale, nu?

— Fireşte, încuviinţă Porthos.

— Ei bine, dragul meu, n-ai decît s-o dobîndeşti: coroana asta stă în vîrful spadei tale. Noi nu ne vom face rău unul altuia. Ţelul tău este un titlu; ţelul meu sînt banii. Să cîştig bani destui ca să reclădesc castelul d'Artagnan, pe care strămoşii mei, sărăciţi în urma cruciadelor, l-au lăsat în părăsire de-a ajuns o ruină, şi să cumpăr vreo treizeci de pogoane de pămînt în jur. Asta-i tot ce-mi trebuie. Pe urmă mă retrag acolo şi mor liniştit.

— Eu, spuse Porthos, vreau să fiu baron.

— Ai să fii.

— Dar la ceilalţi prieteni ai noştri nu te-ai gîndit? întrebă Porthos.

— Ba da, l-am văzut pe Aramis.

— Şi el ce doreşte? Să ajungă episcop?

— Aramis... făcu d'Artagnan, care nu voia să-l dezamăgească pe Porthos. Închipuieşte-ţi, dragul meu, că Aramis a devenit călugăr şi iezuit şi ca trăieşte ca un urs: s-a lepădat de toate şi nu se gîndeşte decît la mîntuirea sufletului. Propunerea mea n-a putut să-l abată de la ale sale.

— Cu atît mai rău! zise Porthos. Îl ştiam înţelept. Şi Athos?

— Cu el nu m-am văzut încă, dar mă voi auce cum plec de la tine. Nu ştii unde-l găsesc?

— În apropiere de Blois, pe o moşioară, o moştenire de la nu ştiu ce rubedenie.

— Cum îi spune?

— Bragelonne. Înţelegi, dragul meu. Athos, care era nobil ca un împărat, moşteneşte o moşioară cu blazon de conte! Cum o să se descurce între atîtea titluri? Domeniul contelui de la Fère, domeniul contelui de Bragelonne?

— Unde mai pui că n-are nici copii, zise d'Artagnan.

— Hm! făcu Porthos. Am auzit ca a înfiat un tînar care-i seamănă leit.

— Athos, Athos al nostru cel virtuos ca Scipio? L-ai revăzut?

— Nu.

— Ei bine, mîine voi pleca să-i duc veşti despre tine. Între noi fie vorba, mă tem să nu fi îmbătrînit şi decăzut din pricina patimii lui pentru vin.

— Da, adevărat, întări Porthos. Bea mult.

— Şi-apoi, era cel mai vîrstnic dintr noi, adăugă d'Artagnan.

— Numai cu cîţiva ani, zise Porthos. Aerul lui grav îl făcea să pară mai vîrstnic.

— Da, aşa e. Deci, dacă Athos ni se alătură, cu atît mai bine. Dacă nu, atunci ne lipsim de el. Noi doi facem cît doisprezece.

— Da, surîse Porthos la amintirea vechilor sale isprăvi. Numai că tuspatru laolaltă am fi făcut cît treizeci şi şase. Mai cu seamă că, după cum spui, ne-aşteaptă o treabă grea.

— Grea pentru novici, nu pentru de-alde noi.

— Şi o să ţină mult timp?

— De! Poate trei-patru ani.

— Şi-o s-avem mult de furcă?

— Nădăjduiesc că da.

— Cu atît mai bine! La urma urmei, cu atît mai bine! se însufleţi Porthos. Nici nu-ţi închipui, dragul meu, cum mi-au mai ruginit oasele de cînd mă aflu aici! Cîteodată, duminica, ieşind de la biserică, dau o goană călare pe cîmpurile şi pe ogoarele vecinilor, doar-doar o să iasă vreo ceartă, fiindcă simt că am nevoie de asta. Degeaba, dragul meu. Fie că sînt respectat, fie că sînt temut, şi mai degrabă aici stă adevărul, toţi mă lasă să le culc lucerna la pămînt cu cîinii mei, să fac orice stricăciune, şi mă-ntorc acasă şi mai plictisit, asta-i tot. Spune-mi, la Paris, barem, poţi să tragi spada mai lesne?

— În privinţa asta, dragul meu, acolo-i minunat: nici tu oprelişti, nici tu gărzile cardinalului, nici tu Jussac, nici alţi copoi. Ei, Doamne, oriunde! Sub un felinar, într-un han, peste tot. Eşti partizan de-al Frondei, tragi spada, şi gata. Domnul de Guise l-a ucis pe domnul de Coligny în plină Piaţă Regală şi n-a păţit nimic.

— Ah, straşnic! se bucură Porthos.

— Şi curînd, continuă d'Artagnan, o să avem lupte în lege, împuşcături, incendii, mă rog, n-o să te plictiseşti!

— Atunci, m-am hotarît.

— Aşadar, am cuvîntul tău?

— Da, vorba-i vorbă. Voi trage spada şi voi lovi în dreapta şi în stînga pentru Mazarin. Numai că...

— Ce este?

— Mă va face baron?

— Eh! Ce naiba! bombăni d'Artagnan. Asta s-a hotărît dinainte. Ţi-am spus şi îţi repet: răspund de titlul tău de baron.

La această fagăduială, Porthos, care nu pusese nicicînd la îndoială cuvîntul prietenului său, porni împreună cu el înapoi spre castel.

XIV

UNDE SE DOVEDEŞTE CĂ DACĂ PORTHOS ERA NEMULŢUMIT DE STAREA LUI, MOUSQUETON ERA FOARTE MULŢUMIT DE A SA

Pe cînd se întorceau la castel şi în vreme ce Porthos plutea în visurile baroniei, d'Artagnan cugeta la slăbiciunile bietei firi omeneşti, întotdeauna nemulţumită de ceea ce are, întotdeauna rîvnind la ceea ce nu are. În locul lui Porthos, d'Artagnan s-ar fi socotit cel mai fericit om de pe pămînt, dar ca Porthos să fie fericit, îi lipsea – ce? Cinci litere să le aşeze înaintea celorlalte nume ale sale şi o coroană mititică să o zugrăvească pe uşile trăsurii.

„Mă tem, îşi zicea d'Artagnan în sinea lui, că-mi voi petrece toată viaţa, uitîndu-mă în dreapta şi-n stînga, fară să văd vreodată chipul unui om pe deplin fericit."

În timp ce făcea această cugetare filozofică, providenţa păru că vrea să-i dea o dezminţire. În clipa în care Porthos îl părăsi ca să dea nişte porunci bucătarului, d'Artagnan îl văzu pe Mousqueton apropiindu-se. Chipul acestui flăcău de treabă, afară de o uşoară tulburare care, aidoma unui nor de vară, aşternea mai curînd un abur decît o umbră, peste trăsăturile sale, era chipul unui om pe deplin fericit.

„Uite ce căutam, îşi zise d'Artagnari. Dar, vai, bietul băiat habar n-are de ce am venit aici!"

Mousqueton se ţinea la distanţă. D'Artagnan se aşeză pe o bancă şi îi făcu semn să se apropie.

— Domnule, începu Mousqueton, folosindu-se de această îngăduinţă. Am o rugăminte.

— Vorbeşte prietene, îl îndemnă d'Artagnan.

— Nu îndrăznesc, mi-e teamă să nu credeţi că mi-am pierdut capul de atîta bine.

— Va să zică eşti fericit, prietene? întrebă d'Artagnan.

— Fericit la culme şi totuşi dumneavoastră mă puteţi face şi mai fericit.

— Ei bine, vorbeşte! Şi dacă depinde de mine, dorinţa ta e ca şi îndeplinită.

— Oh, domnule, nu depinde decît de dumneavoastră.

— Te-ascult.

— Domnule, ceea ce vreau să vă rog este să nu-mi mai spuneţi Mousqueton, ci Mouston. De cînd am cinstea să fiu intendentul monseniorului, mi-am luat acest nume, care e mai demn şi mă face respectat de inferiorii mei. Ştiţi, domnule, cît de folositor e să te faci ascultat de subordonaţii tăi.

D'Artagnan zîmbi: în vreme ce Porthos îşi tot lungea numele, Mousqueton şi-l scurta.

— Ei bine, domnule? întrebă Mousqueton, cu inima cît un purice.

— Ei bine, da, dragul meu Mouston, îi îndeplini voia d'Artagnan. Fii liniştit, n-am să uit rugămintea ta şi, dacă îţi face plăcere, nici n-am sa te mai tutuiesc.

— Oh! izbucni Mousqueton, roşu la faţă de fericire. De mi-aţi face o asemenea cinste, domnule, vă voi rămîne recunoscător toată viaţa. Dar nu cumva cer prea mult?

„Vai! îşi zise d'Artagnan. Asta-i prea puţin faţă de supărările neaşteptate ce le aduc acestui biet băiat care m-a primit atît de bine."

— Şi domnul rămîne mai mult printre noi? întrebă Mousqueton, al cărui chip, regăsindu-şi vechea seninătate, înflorise ca un bujor.

— Plec mîine, prietene, spuse d'Artagnan.

— Ah, domnule! făcu Mousqueton. Aţi venit încoace numai ca să ne pricinuiţi păreri de rău?

— Iată de ce mă tem şi eu, murmură d'Artagnan, atît de încet, încît Mousqueton, care se retrăgea cu plecăciuni, nu putu să-l audă.

O remuşcare îşi croia drum în cugetul lui d'Artagnan, cu toate că inima i se împietrise în piept.

Nu-i părea rău că-l împinge pe Porthos pe o cale la capătul căreia viaţa şi averea lui puteau să fie compromise, căci Porthos risca bucuros totul pentru titlul de baron, la care jinduia de cincisprezece ani; dar pe Mousqueton, care nu dorea nimic altceva decît să i se spună Mouston, nu era o cruzime să-l smulgi din viaţa asta de dulce huzur? Iată ce-l frămînta în clipa cînd se întoarse Porthos.

— La masă! zise el.

— Cum la masă?! se miră d'Artagnan. Păi cît e ceasul?

— Ei, dragul meu, e trecut de unu.

— Casa ta e un rai, Porthos: aici nici nu ştii cum trece timpul. Haidem, dar mie nu mi-e foame.

— Vino, căci dacă n-ai întotdeauna poftă de mîncare, un pahar te ispiteşte întotdeauna. Asta-i una din cugetările bietului Athos, de a cărei temeinicie m-am convins şi eu de cînd mă lupt cu plictiseala.

D'Artagnan, pe care firea-i gasconă îl îndemna veşnic la cumpătare, părea mai puţin încredinţat decît prietenul său de temeinicia cugetării lui Athos. Totuşi, se strădui să fie la înălţimea gazdei.

În acest timp uitîndu-se cum mănîncă Porthos şi bînd şi el cît putea mai bine, gîndul la Mousqueton îi venea mereu în minte, şi asta cu atît mai vîrtos cu cît Mousqueton, fără să servească bucatele, ceea ce ar fi fost o înjosire pentru noul său rang, se ivea din cînd în cînd în uşă, arătîndu-şi recunoştinţa faţă de d'Artagnan prin vechimea şi buchetul vinurilor scoase din pivniţă.

Din pricina asta, către sfîrşitul mesei, cînd, la un semn al lui d'Artagnan, Porthos spuse servitorilor să plece şi cei doi prieteni rămaseră singuri, d'Artagnan întrebă:

— Porthos, cine te va însoţi de astă dată?

— Cred că Mouston, răspunse Porthos cu aerul cel mai firesc.

Fu o lovitură pentru d'Artagnan, care văzu dintr-o dată zîmbetul prietenos al intendentului schimbîndu-se într-o strîmbătură de durere.

— Numai că Mouston nu mai e tînăr, dragul meu, observă el. Mai mult, s-a îngrăşat grozav şi poate că a pierdut deprinderea de odinioară.

— Ştiu, recunoscu Porthos, dar m-am obişnuit cu el; şi de altfel, nici nu s-ar învoi să mă părăsească, ţine prea mult la mine.

 „Oh, orbire a amorului-propriu!" gîndi d'Artagnan în sinea sa.

— Pe urmă, chiar tu, continuă Porthos. Nu ţi-ai păstrat oare acelaşi slujitor: pe vrednicul, pe viteazul, pe isteţul... cum spui că-l cheamă?

— Planchet. Da, l-am regăsit, dar nu se mai află în slujba mea. Cu cele o mie şase sute de livre – ştii, cele o mie şase sute de livre pe care le-a cîştigat la asediul de la Rochelle, ducînd scrisoarea aceea lordului de Winter – a deschis o prăvălie pe strada Lombards: s-a făcut cofetar.

— Aha, are o cofetărie în strada Lombards! Şi atunci cum de-i în slujba ta?

— A făcut vreo cîteva boacăne şi se teme să nu dea de dracu, răspunse d'Artagnan.

Şi muşchetarul povesti prietenului său cum l-a regăsit pe Planchet.

— Ei, murmură Porthos după ce ascultă totul. Dacă ţi-ar fi spus cineva, dragul meu, că într-o zi Planchet va salva viata lui Rochefort şi că tu îl vei ascunde pentru isprava asta, oare ai fi crezut?

— Nu, în ruptul capului. Dar, ce vrei, întîmplările îi schimbă pe oameni.

— Nimic mai adevărat, întări Porthos. Ceea ce nu se schimbă, ori se schimbă doar ca să devină şi mai bun, e vinul. Gustă din astă viţă spaniolă, aflată la mare cinste în ochii prietenului nostru Athos; vin de Xeres.

În clipa aceea intră intendentul şi-şi întrebă stăpînul ce bucate doreşte pentru a doua zi şi despre vînatoarea pe care o plănuise.

— Spune-mi, Mouston, întrebă Porthos, armele mele se află în bună stare?

D'Artagnan începu să bată cu degetele în masă, ca să-şi ascundă încurcătura.

— Armele dumneavoastră, monseniore? făcu Mousqueton. Care arme?

— Ei, drăcie, zalele mele!

— Care zale?

— Zalele pe care le port în luptă.

— Cum nu, monseniore. Cel puţin aşa cred.

— Mîine te încredinţezi de asta şi, dacă e nevoie, te îngrijeşti să-şi recapete şi luciul. Care-i calul cel mai iute?

— Vulcan.

— Şi cel mai bun de povară?

— Bayard.

— Ţie ce cal îţi place?

— Îmi place Rustaud, monseniore: e ascultător şi mă împac de minune cu el.

— E voinic, nu?

— Soi normand încrucişat cu Mecklembourg. Ţine zi şi noapte la drum.

— Uite ce e: te îngrijeşti de tustrei, să mănînce bine şi să se odihnească, cureţi sau porunceşti să mi se cureţe armele, iar tu faci rost de nişte pistoale şi un cuţit de vânătoare.

— Asta înseamnă că pornim la drum, monseniore? îngînă Mousqueton, neliniştit.

D'Artagnan, care pînă acum bătea cu degetele în masă la voia întîmplării, făcu să se audă o cadenţă de marş.

— Mai mult decît atît, Mouston, spuse Porthos.

— Pornim într-o expediţie, domnule? bîigui intendentul, ai cărui obraji roşii începeau să pălească.

— Ne întoarcem sub arme, Mouston! îl înştiinţă Porthos, răsucindu-şi fără încetare mustaţa şi străduindu-se să-i redea aerul falnic de odinioară.

Abia rosti aceste cuvinte, că pe Mousqueton îl zgîlţîi un fior care făcu să-i tremure obrajii plini şi stacojii; cătă spre d`Artagnan cu o mustrare de negrăit în ochii lui plini de supunere, încît ofiţerul nu putu să-i susţină privirea fără să se simtă mişcat; apoi îngăimă cu o voce tremurîndă şi sugrumată:

— Sub arme! În armata regelui?

— Da şi nu. Pornim să ne batem iarăşi, să căutăm tot soiul de aventuri; pe scurt, ne reluăm viaţa din trecut.

Cuvîntul din urmă căzu ca un trăsnet asupra lui Mousqueton. Acest trecut atît de cumplit, care făcea prezentul atît de dulce.

— Oh, Dumnezeule, ce-mi aud urechile? scînci Mousqueton spre d'Artagnan, şi mai rugător decît prima oară.

— Ce vreţi, bietul meu Mouston? glăsui d'Artagnan. Soarta...

În ciuda grijii lui d'Artagnan de a nu-l tutui şi de a-i rosti numele cu toată pompa pe care acesta o rîvnea, Mousqueton primi lovitura în plin, şi lovitura fu atît de îngrozitoare pentru el, încît ieşi buimăcit, uitînd să închidă uşa.

— Bravul Mousqueton şi-a pierdut capul de bucurie! zise Porthos, cu aerul cu care Don Quijote trebuie să-l fi încurajat pe Sancho să strîngă chinga pe catîrul său pentru o ultimă bătălie.

Rămaşi singuri, cei doi prieteni începură să vorbească de viitor şi să clădească mii de castele în Spania. Vinul cel straşnic al lui Mousqueton îl făcea pe d'Artagnan să vadă perspectiva strălucitoare de a se umple de bănet, pe Porthos – panglica albastră şi mantia de duce. Adevărul este că dormeau amîndoi cu capul pe masă atunci cînd veniră să-i poftească la culcare.

Totuşi, chiar de a doua zi, Mousqueton se mai linişti, mulţumită lui d'Artagnan, care îi dădu de ştire că lupta s-ar putea să se poarte tot timpul în inima Parisului şi la porţile castelului du Vanon, aflat în apropiere de Corbeil; la Bracieux, care se afla în apropiere de Melun, şi la Pierrefonds, care era între Compiègne şi Villers-Cotterêts.

— Mi se pare însă că odinioară... murmură cu sfială Mousqueton.

— Oh! zise d'Artagnan. Lupta nu se mai poartă azi aşa ca odinioară. Azi, toate-s treburi diplomatice, întreabă-l pe Planchet.

Mousqueton se duse să ceară desluşiri vechiului său prieten, care adeveri pe de-a-ntregul spusele lui d'Artagnan. „Numai că adăugă el – cei care cad prinşi în lupta asta sînt în primejdie să fie spînzuraţi".

— La naiba! bombăni Mousqueton. Dacă-i vorba pe-aşa, îmi place mai mult asediul oraşului La Rochelle.

Cît despre Porthos, după ce porunci să se înjunghie o căprioară în cinstea oaspetelui, după ce îl purtă din pădure la munte şi de la munte la heleşteiele sale, după ce îl duse să-i vadă cîinii de vînătoare, haita în cap cu Gredinet – într-un cuvînt toată avuţia sa – şi după ce îl mai aşeză la alte trei mese din cele mai îmbelşugate, ceru lui d'Artagnan să-i spună ce hotărăşte, dat fiind că era nevoit să-l părăsească şi să-şi continue drumul.

— Iată, dragă prietene, cuvîntă trimisul cardinalului. Îmi trebuie patru zile să ajung la Blois, o zi ca să rămîn acolo, trei sau patru zile ca să mă reîntorc la Paris. Pleacă deci cam într-o săptămînă. Tragi la hanul „La Căpriţa", pe strada Tiquetonne, şi mă aştepţi acolo.

— Ne-am înţeles, spuse Porthos.

— Eu vreau să mă abat pe la Athos, deşi n-am nici o nădejde, continuă d'Artagnan. Nu-l mai cred bun de nimic, dar trebuie să te porţi cum se cuvine cu prietenii, aşa că sînt dator să încerc.

— Dacă te-aş însoţi, poate că asta m-ar înviora niţel, zise Porthos.

— Nici vorbă, încuviinţă d'Artagnan, şi pe mine la fel. Dar aşa nu-ţi mai rămîne timp să te pregăteşti de plecare.

— Ai dreptate, recunoscu Porthos. Atunci, porneşte singur, şi noroc! Eu, unul, sînt plin de însufleţire.

— Minunat! exclamă d'Artagnan.

Se despărţiră la hotarul moşiei Pierrefonds, pînă unde Porthos ţinuse să-şi petreacă prietenul.

„Cel puţin, îşi spunea d'Artagnan, apucînd pe drumul spre Villers-Cotterêts, cel puţin nu voi fi singur. Diavolul ăsta de Porthos e şi azi voinic ca un taur. Dacă Athos ni se alătură, ei bine, vom fi trei ca să ne batem joc de Aramis, de acest călugăraş cu trecere la femei."

La Villers-Cotterêts scrise cardinalului:

„Monseniore, pe unul îl am de pe acum în slujba Eminenţei-Voastre, şi el preţuieşte cît douăzeci .Plec la Blois, contele de La Fère locuind la castelul Bragelonne, în împrejurimile acestui oraş."

Şi după aceea porni spre Blois, flecărind cu Planchet, ceea ce îi mai alunga urîtul în această lungă călătorie.

XV

DOUĂ CHIPURI DE ÎNGER

Era cale lungă de mers, dar d'Artagnan nu-şi făcea griji: ştia caii odihniţi şi sătui după acest popas în grajdurile îmbelşugate ale seniorului de Bracieux. Aşa că porni încrezător să calce cele patru-cinci zile de drum, urmat de credinciosul Planchet.

Precum am mai spus, ca să nu-i mai cuprindă urîtul, mergeau amîndoi alături şi sporovăiau împreună.

Treptat-treptat, d'Artagnan lepădă aerul stăpînului, iar Planchet ieşi cu totul din pielea servitorului. Era un pişicher fără de pereche, unul care, ajungînd să-şi încropească o stare mai acătării, cătase adesea după chilipirurile de odinioară, ca şi după vorbirea şi tovărăşia strălucitoare a gentilomilor, şi care, ştiind că are meritele sale, suferea să ruginească printre cei cu vederi înguste.

Se ridică deci numaidecît la rangul de confident al celui căruia îi mai spunea încă stăpîn. D'Artagnan nu-şi mai deschisese inima de ani şi ani de zile. Astfel, regăsindu-se, aceşti doi oameni se înţelegeau de minune.

De altfel, Planchet nu era un oarecare tovarăş de aventuri: se dovedea un bun sfetnic; nu căuta primejdia, dar nici nu dădea înapoi în faţa ei, şi d'Artagnan avusese de multe ori prilejul să se convingă de asta; în sfîrşit, fusese soldat şi armele înnobilează. Apoi, mai presus de toate, dacă Planchet avea nevoie de d'Artagnan, şi d'Artagnan avea nevoie de Planchet. Aşa că ajunseră la Blaisois aproape buni prieteni.

Pe drum, clătinînd din cap şi întorcîndu-se la gîndul ce-l frămînta fără încetare, d'Artagnan zise:

— Ştiu bine că stăruinţa mea pe lîngă Athos nu are rost şi e zadarnică, dar sînt dator să mă port astfel cu vechiul meu prieten, un om cu darurile celui mai nobil şi mai generos dintre oameni.

— Oh, domnul Athos era un gentilom fără de pereche! întări Planchet.

— Nu-i aşa? întrebă d'Artagnan.

— Zvîrlea banii cum pică grindina din cer, continuă Planchet, şi mînuia spada ca un rege. Vi-l mai aduceţi aminte, domnule, în duelul cu englezii din curtea de la Carmes? Tii, tare măreţ şi chipeş mai era domnul Athos în ziua aceea, cînd şi-a prevenit potrivnicul: „Mi-ai cerut să-ţi spun numele meu, domnule; cu atît mai rău pentru dumneata, căci voi fi silit să te ucid!" Eram în preajmă şi l-am auzit. Sînt întocmai cuvintele sale. Şi cum l-a fulgerat cu privirea, domnule, în clipa cînd l-a străpuns, precum spusese, şi cînd bietul om s-a prăbuşit la pămînt fără să zică nici pîs! Oh, domnule, vă repet, era un gentilom fără de pereche!

— Da, recunoscu d'Artagnan. Totul e adevărat ca şi cuvântul Evangheliei, numai că-şi va fi pierdut toate aceste însuşiri din pricina unui singur cusur.

— Mi-aduc aminte, glăsui Planchet. Îi plăcea să bea, ori, mai degrabă, bea dar nu era un băutor ca alţii. Ochii lui nu spuneau nimic atunci cînd ducea paharul la gură. Într-adevăr, niciodată nu s-a pomenit tăcere atît de grăitoare. Cît despre mine, mi se tot părea că-l aud murmurînd: „Haide, licoare, vino şi scapă-mă de necazuri!" Şi cum se pricepea să sfărîme piciorul unui pahar ori gîtul unei sticle! Nimeni nu se putea măsura cu dînsul în privinţa asta.

— Eh, continuă d'Artagnan, iată ce tristă privelişte ne aşteaptă astăzi! Acest nobil gentilom cu ochiul ager, acest chipeş cavaler atît de strălucitor sub arme, de care te mirai întotdeauna că ţine în mînă doar o simplă spadă, în loc de un baston de comandant, eh, pesemne că a devenit un bătrîn gîrbov, cu nasul roşu şi cu ochii lăcrimoşi. O să-l găsim tolănit undeva în iarbă, şi el o să ne cerceteze cu privire stinsă, ba poate că nici n-o să ne recunoască. Dumnezeu mi-e martor, Planchet, rosti d'Artagnan, aş da bir cu fugiţii numai să nu văd această întristătoare privelişte, dacă n-aş ţine să-mi dovedesc respectul faţă de umbra măreaţă a gloriosului conte de la Fère, care ne-a fost atît de drag.

Planchet clătină din cap, fără să scoată o vorbă: se vedea limpede că împărtăşeşte temerile stăpînului său.

— Şi-apoi, reluă d'Artagnan, decăderea, fiindcă Athos e bătrîn astăzi; poate şi mizeria, căci prea puţin i-a păsat de bruma lui de avere; şi păcătosul de Grimaud, mai mult ca oricînd şi mai beţiv decît stăpînu-său... uite, Planchet, toate astea îmi sfîşie inima.

— Mi se pare c-am şi ajuns, că-i şi aud vorba îngălată şi că-l văd clătinîndu-se pe picioare, zise Planchet cu milă.

— Singura-mi teamă, mărturisesc, e ca Athos să nu primească propunerile mele într-o clipă de înflăcărare războinică, zise d'Artagnan. Pentru Porthos şi mine ar fi o mare nenorocire şi, mai ales, o cumplită încurcătură. Numai că, de îndată ce-o va lua razna, o să-l lăsăm singur, asta-i tot. Cînd îşi va veni în fire, o să înţeleagă.

— Oricum, domnule, zise Planchet, o să ne lămurim curînd, căci cred că zidurile înalte de colo, împurpurate de asfinţit, sînt zidurile oraşului Blois.

— Tot ce se poate, încuviinţă d'Artagnan. Iar turnuleţele ascuţite şi sculptate ce se zăresc colo jos, în stînga, în pădure, aduc la înfăţişare cu ceea ce am auzit despre Chambord.

— Intrăm în oraş? întrebă Planchet.

— Fireşte, ca să cerem lămuriri.

— Domnule, dacă intrăm în oraş, vă sfătuiesc să gustăm din smîntîna cea atît de lăudată, care din nenorocire, nu se aduce la Paris şi o găseşti numai aici.

— Ei bine, fii liniştit, o s-o facem şi pe asta! făgădui d'Artagnan.

În clipa aceea, o haraba greoaie, trasă de boi, din cele care transporta lemnul tăiat în mîndrele păduri ale ţinutului pînă în porturile Loirei, ieşi dintr-un drumeag vrîstat de urme de roţi, pe drumul pe care mergeau cei doi cavaleri. Un om păşea pe lîngă car, ţinînd în mînă o strămurare cu un cui în capăt, cu care mai zorea pasul domol al boilor.

— Hei, prietene! îi strigă Planchet.

— Cu ce vă pot fi de folos, domnilor? răspunse ţăranul în graiul curat, propriu oamenilor de prin partea locului, şi care ar fi dat de ruşine pe puriştii din Piaţa Sorbonei şi de pe strada Universităţii.

— Căutăm casa contelui de La Fère, zise d'Artagnan. N-ai auzit acest nume printre numele seniorilor de pe aici?

Ţăranul se descoperi pe dată şi răspunse:

— Domnilor, lemnele astea sînt ale dumnealui; le-am tăiat în pădurea dumnealui şi acum le duc la castel.

D'Artagnan nu vru să întrebe mai mult: îl îngrozea să audă poate de la altul ceea ce el însuşi îi spusese lui Planchet.

„Castelul! mormăi el în sinea sa. Castelul! A, înţeleg. Athos nu ştia multe: i-a silit pe ţărani, ca şi Porthos, să-i spună monseniore şi să-i numească bordeiul castel. Are pumnul greu, dragul de Athos, mai cu seamă după ce bea."

Boii mergeau agale. D'Artagnan şi Planchet veneau în urma carului. Încetineala asta îi scotea din răbdări.

— Ei, ia zi, ăsta-i drumul? întrebă d'Artagnan, adresîndu-se ţăranului. Putem să apucăm înainte fără teamă că ne rătăcim?

— Oh, cum nu, adeveri omul, cum nu, domnule, chiar aşa să faceţi, în loc să vă omorîţi vremea după vitele astea moşcăite. Mergeţi doar o juma' de leghe şi-o să zăriţi un castel în dreapta; de aici nu se vede, stă pitulat după un şir de plopi. Dar nu-i castelul Bragelonne, ci La Vallière: dumneavoastră mergeţi mai departe. Cam la vreo trei bătăi de puşcă de acolo se află o casă mare, albă, acoperită cu ţiglă, clădită pe un deluşor umbrit de nişte sicomori uriaşi: castelul domnului conte de La Fère.

— Şi jumătatea asta de leghe e lungă? întrebă d'Artagnan. Căci nici leghea nu-i peste tot la fel în frumoasa noastră Franţă.

— Cale de zece minute, domnule, pentru fugarii dumneavoastră.

D'Artagnan mulţumi ţăranului şi dădu pinteni calului; apoi, tulburat fără voie la gîndul că va revedea pe acest om ciudat, care îl îndrăgise atîta şi care contribuise atîta cu sfaturile şi cu propria-i pildă la educaţia lui de gentilom, încetini goana treptat-treptat şi îşi urmă drumul cu capul în piept, ca un visător.

Planchet găsise şi el în întîlnirea cu ţăranul şi în purtarea acestuia un prilej de adîncă îngîndurare. Niciodată, nici în Normandia, nici în Franche-Comté, nici în Artois, nici în Picardia, tot locuri pe unde îl purtase viaţa, nu întîlniseja ţărani atîta cumsecădenie, atîta bunăvoinţă, graiul acesta curat. Îi venea să creadă mai degrabă că i-a ieşit în cale un gentilom, partizan al Frondei ca şi el, care, dinţr-o anume pricină politică, era nevoit să umble travestit, întocmai ca şi el.

La cotul drumului, potrivit spuselor ţăranului, castelul La Vaillère se ivi în ochii călăreţilor; apoi, un sfert de leghe mai încolo, casa cea albă, încadrată de sicomori, se desenă pe fondul unui desiş de copaci pe care primăvara presărase o ninsoare de flori.

La această privelişte, d'Artagnan, care de obicei nu se prea emoţiona, simţi o tulburare ciudată săgetîndu-l pînă în adîncul inimii, într-atît de puternice rămîn pentru toată viaţa amintirile tinereţii. Planchet, care nu avea aceleaşi temeiuri să se simtă mişcat, era tare nedumerit să-şi vadă stăpînul atît de tulburat şi se uita cînd la d'Artagnan, cînd la casa cea albă.

Muşchetarul mai merse puţin şi se găsi înaintea unui gard de fier, lucrat cu priceperea meşterilor din acea vreme.

Printre zăbrelele gardului se vedeau straturi de zarzavat bine îngrijite, o curte destul de mare, în care tropăiau cai de călărie purtaţi de frîu de către slujitori în felurite livrele, şi o trăsură la care erau înhămaţi doi cai.

— Ori ne înşelăm noi, ori ne-a înşelat ţăranul ăla, zise d'Artagnan. Athos nu poate să şadă aici. Dumnezeule! Oare să fi murit, şi un altul cu aceiaşi nume să stăpînească proprietatea asta? Descalecă, Planchet, şi du-te de întreabă. Mărturisesc că eu n-am curajul s-o fac.

Planchet sări din şa.

— Vei spune, urmă d'Artagnan, că un gentilom aflat în trecere pe aici doreşte să aibă cinstea de a saluta pe contele de La Fère şi, dacă socoti mulţumitoare desluşirile ce ţi se dau, ei bine! atunci poţi să-mi rosteşti numele.

Planchet, purtîndu-şi calul de frîu, se apropie de poartă şi trase clopotul. Un slujitor cu părul alb şi cu spinarea dreaptă, în ciuda, anilor săi, se ivi îndată.

— Aici locuieşte contele de La Fère? întrebă Planchet.

— Da, domnule, aici, răspunse slujitorul, care nu purta livrea.

— Un senior care a slujit în armată?

— Întocmai.

— Şi care avea un slujitor numit Grimaud, continuă Planchet, prevăzător ca totdeauna, socotind că n-a căpătat încă destule desluşiri.

— Domnul Grimaud nu-i acum la castel, zise bătrînul, oarecum nedumerit de aceste întrebări, măsurîndu-l pe Planchet din cap pînă în picioare.

— Ei! exclamă Planchet cu faţa strălucind de bucurie. Chiar pe contele de La Fère îl căutăm. Deschide-mi te rog, aş dori să vestesc domnului conte că stăpînul meu, un gentilom, unul dintre prietenii săi, se află aici şi ar vrea să-l salute.

— De ce n-ai spus de la început?! mormăi bătrînul, deschizînd poarta. Dar stăpînul tău unde-i?

— În urmă, vine îndată.

Bătrînul deschise poarta şi apucă înaintea lui Planchet. Acesta îi făcu semn lui d'Artagnan care, cu inima bătînd, intră călare în curte.

Cînd ajunse în faţa intrării, Planchet auzi un glas dintr-o încăpere de la catul de jos:

— Ei bine, unde-i acest gentilom şi pentru ce nu l-ai condus încoace?

Glasul ajunse pînă la d'Artagnan, trezindu-i în inimă mii de simţăminte, mii de amintiri uitate. Descăleca iute, în timp ce Planchet, cu zîmbetul pe buze, păşi către stăpînul casei.

— Păi eu îl cunosc pe flăcăul ăsta, rosti Athos, arătîndu-se în prag.

— Da, domnule conte, mă cunoaşteţi şi eu vă cunosc la fel de bine. Eu sînt Planchet, domnule conte, Planchet, ştiţi...

Devotatul slujitor al lui d'Artagnan nu fu în stare să mai scoată o vorbă, căci rămase înmărmurit de înfăţişarea neaşteptată a gentilomului.

— Cum?! Planchet?! strigă Athos. Asta înseamnă că d'Artagnan e aici?

— Iată-mă prietene, iată-mă scumpul meu Athos! îngînă d'Artagnan, aproape împleticindu-se.

La aceste cuvinte o vădită emoţie se zugrăvi pe faţa chipeşă şi calmă a lui Athos. Se avîntă către d'Artagnan fără să-l piardă din ochi şi îl strînse cu drag în braţe. D'Artagnan, venindu-şi puţin în fire, îl îmbrăţişă şi el cu o bucurie care îi umplu ochii de lacrimi...

Athos îi luă mîna, strîngîndu-i-o în mîinile sale şi îl duse în salon, unde erau adunate mai multe persoane. Toată lumea se ridică în picioare.

— Vă prezint pe cavalerul d'Artagnan, locotenent de muşchetari ai majestăţii-sale, rosti Athos, un prieten devotat şi unul dintre cei mai viteji şi mai inimoşi gentilomi din cîţi am cunoscut vreodată.

Potrivit obiceiului, d'Artagnan primi salutul binevoitor al celor de faţă şi se strădui să răspundă la fel, apoi luă loc şi, în timp ce convorbirea întreruptă pentru scurtă vreme redeveni generală, se apucă să-l cerceteze pe Athos.

Ciudat! Athos aproape că nu îmbătrînise. Ochii lui frumoşi, lipsiţi de cearcănele pe care le aştern nopţile de petrecere, păreau mai mari şi mai luminoşi ca nicicînd; chipul, puţin alungit, cîştigase în măreţie, pe cît pierduse din neastîmparul înfrigurat de altădată; mîna-i minunat de albă şi nervoasă ca întotdeauna, deşi mai moale acum, ieşea la iveală de sub manşeta de dantelă ca o mînă zugrăvită de penelul lui Tizian, ori Van Dyck; era mai zvelt decît în trecut, iar umerii largi şi bine proporţionaţi mărturiseau o forţă puţin obişnuită; pletele-i negre, presărate doar ici şi colo de cîteva fire cărunte, îi cădeau în valuri pe umeri; glasul îi suna plin de tinereţe, ca şi cînd n-ar fi avut decît douăzeci şi cinci de ani, iar dinţii minunaţi şi fără vreo ştirbire, care-şi păstraseră întreaga albeaţă de odinioară, dădeau un farmec de nespus zîmbetului său.

Oaspeţii contelui, dîndu-şi seama totuşi din răceala abia simţită a discuţiei că cei doi prieteni ard de dorinţa să rămînă singuri, se folosiră de toată arta şi politeţea de pe vremuri ca să-şi pregătească pe încetul plecarea – lucru de o deosebită însemnătate în lumea mare, atunci cînd e vorba într-adevăr de oameni din lumea mare; deodată răsunară în curte nişte lătrături de cîini şi cîţiva dintre oaspeţi spuseră într-un glas:

— Ah, s-a întors Raoul!

Athos se uită la d'Artagnan, de parcă ar fi pîndit curiozitatea pe care acest nume trebuia să i-o stîrnească. Numai că d'Artagnan nu pricepea încă nimic, întrucît nu-şi revenise încă din uimire. De aceea se întoarse aproape maşinal în clipa cînd un tînăr chipeş, de vreo cincisprezece ani, îmbrăcat simplu, dar cu un gust desavîrşit, apăru în uşa salonului, scoţîndu-şi cu graţie pălăria împodobită cu lungi pene roşii.

Apariţia acestui nou personaj, cu totul neaşteptat, îl surprinse. O întreaga lume de gînduri i se înfiripă în minte, lămurindu-i, prin mijlocirea pătrunderii sale, schimbarea lui Athos, care pînă atunci i se păruse de neînţeles. O ciudată asemănare între gentilom şi tînărul cu pricina îi lumină taina acestei vieţi regenerate. Şi era numai ochi şi urechi.

— Te-ai întors, Raoul? întrebă contele.

— Da, domnule, răspunse respectuos tînărul. Şi am dus la bun sfîrşit însărcinarea ce mi-aţi încredinţat.

— Dar ce ai, Raoul? zise Athos cu căldură. Eşti palid şi-mi pari îngrijorat.

— Micuţei noastre vecine i s-a întîmplat o nenorocire, răspunse tînărul.

— Domnişoarei de La Vallière? făcu îngrijorat Athos.

— Ce s-a întîmplat? întrebară cîteva glasuri.

— Se plimba cu Marceline, bona ei, prin curte, unde tăietorii de lemne spărgeau butucii, cînd eu tocmai treceam pe acolo călare. Am zărit-o şi m-am oprit. La rîndu-i, m-a zărit şi ea şi, vrînd să sară din vîrful unei grămezi de lemne, pe care tocmai se urcase, biata copila a călcat în gol şi n-a mai putut să se ridice. Cred că şi-a scrîntit piciorul.

— Oh, Dunnezeule! exclamă Athos. Şi mamei ei, doamnei de Saint-Remy, i s-a dat de ştire?

— Nu, domnule, doamna de Saint-Remy se află la Blois, unde ţine tovărăşie doamnei ducese d'Orléans. M-am temut că primele îngrijiri ce i s-au dat n-au fost prea dibace şi am alergat încoace, domnule, să vă cer sfatul.

— Trimite repede pe cineva la Blois, Raoul! Sau mai bine, ia-ţi calul şi du-te chiar tu.

Raoul se înclină.

— Şi Louise, unde e? continuă contele.

— Am adus-o cu mine aici, domnule, şi am lăsat-o la nevasta lui Chariot, care, pînă una-alta, a pus-o să ţină piciorul în apă rece.

După această lămurire care le dăduse prilejul să se ridice, oaspeţii lui Athos cerură îngăduinţa să plece; singur bătrînul duce de Barbé, îngrijorat ca un părinte, în virtutea unei prietenii de douăzeci de ani cu casa de La Vallière, rămase să o vadă pe micuţa Louise, care plîngea şi care, zărindu-l pe Raoul, îşi şterse îndată ochii ei frumoşi şi zîmbi.

Ducele propuse să o ducă pe micuţa Louise la Blois, cu trăsura lui.

— Ai dreptate, domnule, rosti Athos. Aşa se va afla mai curînd alături de mama sa; cît despre tine, Raoul, sînt convins că te-ai purtat cu nesăbuinţă şi că totul s-a întîmplat din vina ta.

— Oh, nu, domnule, nu, vă jur! strigă fata în timp ce tînărul păli la gîndul că el a pricinuit, poate, această nenorocire.

— Oh, domnule, vă asigur... – murmură Raoul.

— Asta însă nu te împiedică să te duci la Blois, continuă contele cu bunătate, să prezinţi scuzele tale şi ale mele doamnei de Saint-Remy, şi după aceea să te întorci.

Chipul tînărului se îmbujoră. Ceru din ochi îngăduinţa contelui, apoi luă în braţele-i puternice de pe acum pe micuţa copilă, al cărei obraz îndurerat şi zîmbitor i se lăsă pe umăr, şi o aşeză încetişor în trăsură. Pe urmă sări în şa cu eleganţa şi uşurinţa unui călăreţ încercat, îi salută pe Athos şi pe d'Artagnan şi se depărtă zorit, ţinîndu-se tot lîngă uşa trăsurii şi privind ţintă înăuntru.

XVI

CASTELUL BRAGELONNE

În tot acest timp, d'Artagnan privea în jur speriat şi cu gura aproape căscată, buimac de uimire, într-atît de puţin se adevereau prevederile sale.

Athos îl luă de braţ şi îl duse în grădină.

— Pînă e gata masa, spuse el, zîmbind, n-ai să te superi, prietene, dacă luminăm un pic misterul care te-a făcut să cazi pe gînduri?

— E adevărat, domnule conte, mărturisi d'Artagnan, simţind cum Athos redobîndeşte treptat asupra lui nemărginita-i superioritate dintotdeauna.

Athos îl privi cu zîmbetu-i blînd.

— Mai întîi, dragul meu d'Artagnan, rosti el, acest „domnule conte" nu are ce căuta aici. Dacă eu te-am numit cavaler, a fost pentru a te prezenta oaspeţilor, ca să ştie cine eşti; dar pentru tine, d'Artagnan, sper să rămîn mereu Athos, tovarăşul tău, prietenul tău. Ori preferi vorbirea ceremonioasă fiindcă mă iubeşti mai puţin?

— Oh, să mă ferească Dumnezeu! exclamă gasconul, cu una din acele sincere izbucniri tinereşti, care se întîlnesc atît de rar la un om în puterea vîrstei.

— Atunci, să ne întoarcem la obiceiurile noastre şi, drept început, să vorbim deschis. Totul te uimeşte aici, nu?

— În chipul cel mai adînc.

— Dar ceea ce te uimeşte mai mult, zîmbi Athos, sînt eu însumi, mărturiseşte.

— Mărturisesc.

— Par încă tînăr, nu-i aşa, şi, în ciuda celor patruzeci şi nouă de ani ai mei, mă recunoşti, nu?

— Dimpotrivă, făcu d'Artagnan, gata să împingă la culme sinceritatea pe care i-o ceruse Athos. Eşti de nerecunoscut.

— A, înţeleg! murmură Athos cu o uşoară împurpurare în obraji. Dar totul are un sfîrşit, d'Artagnan, nebunia, ca şi orice altceva.

— Şi-apoi mi se pare că s-a petrecut o schimbare şi în starea ta. Văd că stai minunat; casa asta este a ta, bănuiesc.

— Da; e bruma de moştenire de care ţi-am vorbit, ştii prietene, atunci cînd am părăsit oştirea.

— Ai parc, cai, echipaje.

Athos zîmbi.

— Parcul are douăzeci de pogoane, prietene, zise el. Douăzeci de pogoane care cuprind grădina de zarzavat şi toate celelalte. N-am decît doi cai; bineînţeles că nu pun la socoteală şi gloaba valetului meu. Echipajele mele se reduc la patru dulăi, doi ogari şi un prepelicar. De altfel, toată haita asta făloasă, adăugă Athos, îndoindu-şi zîmbetul, nu-i pentru mine.

— Mda, pricep, zise d'Artagnan. E pentru tînărul de adineauri, pentru Raoul.

Şi se uită la Athos fără să-şi poată stăpîni un zîmbet.

— Ai ghicit, prietene, încuviinţă Athos.

— Şi acest tînăr stă împreună cu tine; ţi-este fin, rudă, poate? Oh, cum te-ai schimbat, dragul meu Athos!

— Tînărul acesta, rosti Athos plin de linişte, tînărul acesta, d'Artagnan, e un orfan părăsit de mamă-sa în casa unui sărman preot de la ţară. Eu i-am purtat de grijă, l-am crescut.

— Trebuie că e foarte legat de tine.

— Cred că mă iubeşte ca şi cînd i-aş fi tată.

— Şi mai cu seamă foarte recunoscător, nu?

— Oh, cît despre recunoştinţă, e reciprocă, zise Athos: îi datorez tot atîta cît îmi datorează şi el. Lui nu i-am spus, dar îţi spun ţie, d'Artagnan, că-i sînt încă îndatorat.

— Cum asta? făcu muşchetarul nedumerit.

— Ei, Doamne, da! El e pricina schimbării pe care o vezi la mine. Mă uscam ca un biet arbore singuratic, desprins cu totul de pămînt, şi numai o profundă afecţiune putea să mă ajute să prind iarăşi rădăcini în viaţă. O amantă? Eram prea bătrîn. Prieteni? Voi nu mai eraţi lîngă mine. Ei bine, acest copil m-a făcut să regăsesc tot ceea ce pierdusem; nu mai aveam curajul să trăiesc pentru mine, am trăit pentru el. Învăţătura înseamnă mult pentru un copil, pilda însă preţuieşte şi mai mult. Şi eu i-am fost pildă, d'Artagnan. M-am dezbărat de metehnele pe care le aveam, m-am prefăcut dăruit cu virtuţile pe care nu le aveam. Nu cred să mă amăgesc singur, d'Artagnan, dar Raoul e sortit să devină un gentilom desăvîrşit, aşa cum la vîrsta noastră împuţinată mai putem creşte.

D'Artagnan se uita la Athos cu admiraţie crescîndă. Se plimbau pe o alee umbrită şi înmiresmată, prin frunzişul căreia străbătea pieziş cîte o rază a soarelui în asfinţit. Una din razele aurii lumina chipul lui Athos şi ochii lui răspîndeau parcă şi ei în jur lumina molcomă şi blîndă a înserării ce se aşternea.

Pe neaşteptate, d'Artagnan se gîndi la milady.

— Şi eşti fericit? întrebă el.

Ochiul scrutător al lui Athos îl pătrunse pînă în fundul sufletului şi păru să-i citească gîndurile.

— Atît cît e îngăduit unei făpturi de-a lui Dumnezeu aici, pe pămînt. Dar spune-ţi gîndul pînă la capăt, d'Artagnan, căci mi l-ai spus doar pe jumătate.

— Eşti teribil, Athos, nimic nu ţi se poate ascunde, murmură d'Artagnan. Ei bine, da, aş fi vrut să te întreb dacă nu trăieşti cîteodată clipe neaşteptate de groază, semănînd a...

— A remuşcari? continuă Athos. Să-ţi sfîrşesc eu vorba, prietene. Da şi nu: n-am remuşcari, fiindcă femeia aceea cred că merita pedeapsa pe care a primit-o; n-am remuşcări, fiindcă dacă i-am fi cruţat viaţa, ea şi-ar fi dus mai departe opera-i distrugătoare; dar asta nu înseamnă, prietene, că sînt convins că aveam dreptul să facem ce-am făcut. Poate că orice vărsare de sînge cere o ispăşire. Ea a ispăşit; şi e cu putinţă să ne vină şi nouă rîndul să ispăşim.

— De vreo cîteva ori am gîndit şi eu la fel ca tine, Athos, rosti d'Artagnan.

— Femeia asta avea un fiu?

— Da.

— Ai auzit vorbindu-se vreodată de el?

— Niciodată.

— Trebuie să aibă douăzeci şi trei de ani, murmură Athos. Mă gîndesc adesea la acest tînăr, d'Artagnan.

— Ciudat! Eu am uitat cu totul de el!

Athos zîmbi melancolic.

— Dar despre lordul de Winter mai ştii ceva?

— Ştiu că se bucură de mare trecere pe lîngă Carol I.

— Pesemne că i-a împărtăşit soarta care e nedreaptă cu el în clipa de faţă. Ascultă, d'Artagnan, continuă Athos, asta întăreşte ce ţi-am spus adineauri. El a vărsat sîngele lui Straffort; sîngele cere sînge. Şi regina?

— Care regină?

— Doamna Henriette a Angliei, fiica lui Henric al IV-lea.

— E la Luvru, precum ştii.

— Da, unde n-are aproape nimic din ce-i trebuie, nu-i aşa? Pe gerurile cumplite de astă-iarnă, am auzit că fata ei, care era bolnavă, a fost nevoită să stea toată vremea în pat, din pricina lipsei de lemne. Pricepi una ca asta? făcu Athos, ridicînd din umeri. Fiica lui Henric al IV-lea să tremure de frig, fără o surcică! De ce n-a venit să ceară găzduire oricăruia dintre noi, în loc să-i ceară găzduire lui Mazarin?! N-ar fi dus lipsă de nimic.

— O cunoşti, Athos?

— Nu, dar mama mea a văzut-o pe cînd era copilă. Ţi-am spus vreodată că mama a fost doamnă de onoare a Mariei de Medicis?

— Niciodată. Tu nu obişnuieşti să vorbeşti despre lucruri de-astea, Athos.

— An, Doamne, aşa e, vezi, trebuie să se ivească un prilej ca să o faci.

— Porthos nu l-ar fi aşteptat cu atîta răbdare, surîse d'Artagnan.

— Fiecare cu firea lui, dragul meu d'Artagnan. În ciuda unui grăunte de vanitate, Porthos are minunate însuşiri. L-ai mai văzut cumva?

— M-am despărţit de ei acum cinci zile, răspunse d'Artagnan. Şi povesti, cu verva şi hazu-i gascon, toată măreţia de care se înconjura Porthos în castelul Pierrefonds; şi, luîndu-şi peste picior prietenul, nu uită nici de bunul domn Mouston.

— Eu, unul, glăsui Athos, surîzînd de această voioşie care îi amintea de zilele lor bune, mă minunez că întîmplarea ne-a adunat laolaltă odinioară şi că am rămas tot atît de legaţi unul de altul, chiar după douăzeci de ani de despărţire. Prietenia îşi înfige adînc rădăcinile în inimile cinstite, d'Artagnan; crede-mă, numai oamenii răi tăgăduiesc prietenia, pentru că ei nu o înţeleg. Şi Aramis?

— M-am văzut şi cu el, spuse d'Artagnan, dar mi s-a părut rece.

— Ah, te-ai văzut cu Aramis! exclamă Athos, privindu-l cu ochiul lui pătrunzător. Dar ăsta e un adevărat pelerinaj la templul Prieteniei, dragul meu, cum ar spune poeţii.

— Mda... mormăi d'Artagnan, încurcat.

— Aramis, ştii, e rece din fire, urmă Athos, şi-apoi a fost mereu amestecat în intrigile femeilor.

— Cred că în clipa de faţă e amestecat într-una tare complicată, completă d'Artagnan.

Athos tăcu. „Nu-i curios!" cugetă d'Artagnan în sinea sa. Athos nu numai că tăcu, dar se grăbi să schimbe vorba.

— Vezi, rosti el, atrăgînd lui d'Artagnan luarea-aminte că au ajuns iarăşi la castel. Ne-am plimbat un ceas şi aproape că am înconjurat întreg domeniul meu.

— Totul te farmecă şi, mai ales, peste tot se simte gentilomul care stăpîneşte aici, răspunse d'Artagnan.

În clipa aceea se auzi un tropot de cal.

— E Raoul, care se întoarce, zise Athos. Curînd vom avea veşti despre sărmana copilă.

Într-adevăr, tînărul apăru în poartă şi intră în curte, colbuit din cap pînă-n picioare, sări de pe cal, îl lăsă în grija unui soi de rîndaş şi se grăbi să se apropie să-i salute pe conte şi pe d'Artagnan.

— Domnul, zise Athos, punînd mîna pe umărul luid'Artagnan, domnul este cavalerul d'Artagnan, despre care m-ai auzit vorbind adesea, Raoul.

— Domnule, spuse tînărul, înclinîndu-se pentru a doua oară, de astă dată şi mai adînc, domnul conte v-a rostit numele în faţa mea ori de cîte ori a vrut să dea o pildă de gentilom cutezător şi generos.

Acest mic compliment avu darul să-l mişte pe d'Artagnan pînă în fundul sufletului. Întinse mîna lui Raoul şi-i spuse:

— Tînărul meu prieten, toate cuvintele de laudă auzite despre mine trebuiesc întoarse domnului conte, pe care îl vezi aici: dînsul m-a educat în toate privinţele şi nu-i vina sa dacă elevul s-a dovedit atît de neîndemînatic. Dar va fi răsplătit prin tine, sînt încredinţat, îmi place felul cum te porţi, Raoul, şi politeţea ta m-a mişcat.

Athos rămase mai încîntat decît s-ar putea spune: se uită cu recunoştinţă la d'Artagnan, apoi cătă spre Raoul cu unul dintre acele zîmbete ciudate de care copiii sînt mîndri atunci cînd le pătrund înţelesul.

„Acum, cugetă d'Artagnan, căruia nu-i scăpase jocul mut de pe chipul prietenului său, nu mai am nici o îndoială."

— Ei bine, zise Athos, sper că accidentul n-a avut urmări?

— Nu se ştie încă nimic, domnule; din pricina umflăturii, doctorul nu s-a putut pronunţa, dar se teme să nu fie atins vreun nerv.

— De ce n-ai mai rămas în preajma doamnei de Saint-Remy?

— M-am temut că nu voi putea fi devreme la cină, domnule, răspunse Raoul, şi vă voi face să mă aşteptaţi.

În clipa, aceea un băieţaş îmbrăcat pe jumătate ţărăneşte, pe jumătate ca un lacheu veni să-i poftească la masă.

Athos îşi conduse oaspetele într-o încăpere nespus de simplă, ale cărei ferestre dădeau într-o parte spre grădină, iar în cealaltă spre o seră, unde creşteau flori neînchipuit de frumoase.

D'Artagnan aruncă o privire asupra serviciului: tacîmurile erau minunate – vechea argintărie a familiei, se vedea cît de colo. Pe o policioară se afla un superb vas de argint şi d'Artagnan se opri să-l privească.

— Ah, e lucrat dumnezeieşte! exclamă el.

— Da, întări Athos. O capodoperă a unui mare artist florentin, numit Benvenuto Cellini.

— Şi bătălia înfăţişată aici?

— E bătălia de la Marignan. E momentul cînd unul dintre strămoşii mei întinde propria-i spadă lui Francise I, care şi-o frînsese pe a sa. Cu acest prilej, Enguerrand de La Fère, bunicul meu, a primit titlul de cavaler de Saint-Michel. Afară de asta, după cincisprezece ani, regele, care nu uitase că a luptat trei ceasuri în şir cu spada prietenului său Enguerrand, fără ca ea să se frîngă, i-a dăruit acest vas, precum şi o spadă, pe care poate ai văzut-o odinioară la mine, lucrată şi ea tot cu atîta măiestrie. Era vremea unor uriaşi, rosti Athos. Noi sîntem nişte pitici pe lîngă cei de atunci. Dar să ne aşezăm la masă, d'Artagnan. Ei, tu, se întoarse Athos către micul lacheu care tocmai servea supa. Cheamă-l încoace pe Charlot.

Copilul ieşi şi, după o clipă, slujitorul cu care cei doi călători vorbiseră la sosire se ivi în prag.

— Dragul meu Charlot, îi spuse Athos, ţi-l dau în grijă în chip deosebit pe Planchet, lacheul domnului d`Artagnan, pentru tot timpul cît va rămîne aici. Îi place vinul bun: tu ai cheia de la pivniţă. Multă vreme n-a ştiut ce-i un culcuş ca lumea, aşa că va preţui un pat moale. Îngrijeşte-te şi de asta, te rog.

Charlot se înclină şi ieşi.

— Charlot e şi el un om de treabă, urmă contele. Iată, sînt optesprezece ani de cînd mă slujeşte.

— Te gîndeşti la toate, zise d`Artagnan, şi îţi mulţumesc pentru Planchet, dragul meu Athos.

Tînărul făcu ochii mari auzind acest nume şi se uită să vadă dacă d'Artagnan vorbea într-adevăr cu contele.

— Ţi se pare ciudat acest nume, nu-i aşa Raoul? surîse Athos. E numele pe care mi-l luasem cînd domnul d'Artagnan, împreună cu alţi doi viteji prieteni şi cu mine am săvârşit faptele noastre de arme la asediul oraşului La Rochelle, sub răposatul cardinal şi sub domnul de Bassompierre, care a murit şi el mai tîrziu. Domnul are bunătatea să-mi dea şi azi acest nume şi de fiece dată cînd îl aud inima îmi tresare de bucurie.

— Acest nume a fost înconjurat de faimă, zise d'Artagnan, şi într-o anume zi a avut parte de o cinstire triumfală.

— Ce vreţi să spuneţi, domnule? întrebă Raoul cu tinereasca-i curiozitate.

— Pe lege mea, nu ştiu nimic despre asta, mormăi Athos.

— Ai uitat de bastionul Saint-Gervais, Athos, şi de ştergarul din care trei gloanţe au făcut un drapel. Memoria mea e mai bună decît a ta, eu mi-aduc aminte totul şi am să-ţi povestesc şi dumitale, tinere.

Şi îi povesti lui Raoul de-a fir-a-păr cele petrecute la bastion, aşa cum Athos povestise despre bunicul său.

Ascultîndu-l, tînărul vedea parcă aievea desfăşurîndu-se înaintea ochilor una dintre acele fapte de arme istorisite de Tasso ori Ariosto, din vremile de faimă ale cavalerilor.

— Dar ceea ce uită să-ţi spună d'Artagnan, dragă Raoul, vorbi Athos la rîndul său, este că spada lui trecea printre cele mai temute din timpul său: braţ de fier, pumn de oţel, ochi ager, privire scînteietoare – iată cu ce-şi întîmpina el duşmanul. Avea optsprezece ani, abia trei ani mai mult ca tine, Raoul, cînd l-am văzut luptînd pentru prima oară, şi încă împotriva unor oameni încercaţi.

— Şi domnul d'Artagnan a ieşit învingător? izbucni tînărul, ai cărui ochi se aprinseseră în timpul convorbirii şi părea că imploră amănunte.

— Cred că am doborît unul, spuse d'Artagnan, cătînd întrebător spre Athos. Cît despre celălalt, l-am dezarmat ori l-am rănit, nu-mi aduc aminte.

— Da, l-ai rănit. Erai un voinic şi jumătate!

— Eh, şi nu m-am prea schimbat, făcu d'Artagnan cu rîsul lui de gascon, plin de mulţumire de sine. Nu de mult...

Uitătura lui Athos îl făcu să amuţească.

— Aş vrea să ştii, Raoul, zise Athos, tu care te socoteşti priceput în mînuitul spadei şi a cărui mîndrie ar putea să sufere într-o zi o crudă dezamăgire, aş vrea să ştii cît de primejdios e omul care uneşte într-însul sîngele rece şi iuţeala, fiindcă niciodată n-aş avea la îndemînă pentru tine o pildă mai grăitoare: roagă-l mîine pe domnul d'Artagnan, dacă nu-i prea obosit, să aibă bunătatea să-ţi arate cum se luptă!

— La naiba, dragul meu Athos, şi tu eşti un bun profesor, mai cu seamă în privinţa însuşirilor pe care le lauzi la mine. Uite, Planchet mi-a pomenit chiar azi de acel frumos duel din curtea de la Carmes, cu lordul de Winter şi cu tovarăşii lui. Ah, tinere! continuă d'Artagnan. Trebuie să se afle pe undeva pe aici o spadă despre care am spus adeseori că e cea dintîi din regat.

— Eh, mi-aş fi stricat braţul cu copilul ăsta! zise Athos.

— Există oameni al căror braţ nu se strică niciodată, dragul meu Athos, rosti d'Artagnan, dar care strică pe al multora.

Tînărul ar fi vrut să prelungească această convorbire toată noaptea; dar Athos îi atrase luarea-aminte că oaspetele trebuie să fie obosit şi are nevoie de odihnă. D'Artagnan, politicos, se împotrivi, însă Athos stărui să se retragă în odaia ce i se pregătise. Raoul îl conduse în chip de gazdă; şi cum Athos cugeta că va căuta să rămînă cît mai mult cu putinţă în preajma lui d'Artagnan pentru a-l face să povestescă toate vitejiile lor din tinereţe, veni el însuşi o clipă mai tîrziu să-l caute şi pecetlui acesta seară plăcută cu o strîngere prietenească de mîna şi cu o urare de noapte bună adresată muşchetarului.

XVII

DIPLOMAŢIA LUI ATHOS

D'Artagnan se cuibări în aşternut nu atît ca să doarmă, cît să rămînă singur cu sine şi să cugete în voie la tot ce văzuse şi auzise în seara aceea.

Cum era bun din fire şi-l îndrăgise din capul locului pe Athos, simţămînt care se preschimbase în cele din urmă într-o sinceră prietenie, fu încîntat să găsească un om de o inteligenţă sclipitoare şi plin de vlagă, în locul beţivului îndobitocit pe care se aştepta să-l vadă zăcînd mahmur în cine ştie ce cloacă; recunoscu fără vreo împotrivire acea superioritate dintotdeauna pe care Athos o avea asupra lui şi, în loc să se lase pradă gîndurilor pizmaşe ori mîhnirii ce-ar fi întunecat o fire mai puţin generoasă, o bucurie sinceră şi cinstită îi umplu sufletul, dîndu-i cele mai bune nădejdi în planurile sale.

Totuşi i se păru că nu-l mai găseşte pe Athos atît de sincer şi clar în toate privinţele. Cine era tînărul pe care spunea că l-a adoptat şi care îi seamănă leit? Ce înseamnă această întoarcere la viaţa de lume şi această cumpătare exagerată pe care o băgase de seamă la masă? Un lucru cu totul neînsemnat în aparenţă, absenţa lui Grimaud de care Athos nu se putea lipsi odinioară şi al cărui nume nici măcar nu fusese rostit, în ciuda încercărilor de a aduce vorba despre el – toate acestea îl nelinişteau pe d'Artagnan. Nu se mai bucura deci de încrederea prietenului sau, ori poate Athos era o verigă dintr-un lanţ nevăzut, ori poate mai degrabă fusese vestit dinainte de vizita lui.

Nu se putu opri să nu se gîndească la Rochefort, la ceea ce îi spusese acesta în biserica Notre-Dame. Oare să fi fost Rochefort înaintea lui d'Artagnan la Athos?

D'Aratgnan nu avea însă timp de pierdut cu gîndurile. Drept care se hotărî să lămurească lucrurile chiar de a doua zi. Modesta bunăstare a lui Athos, ascunsă cu atîta pricepere, mărturisea dorinţa de a părea avut şi trăda o ambiţie lesne de zgîndărit.

Agerimea minţii şi limpezimea ideilor lui Athos făceau din el un om gata să se pună în mişcare mai iute decît oricare altul. El s-ar fi alăturat planului ministrului cu atît mai bucuros cu cît l-ar fi împins şi nevoia, nu numai fireasca-i pornire.

În ciuda oboselii, gîndurile acestea îl ţineau treaz pe d'Artagnan; îşi făurea în minte planurile de atac şi, cu toate că ştia în Athos un potrivnic de temut, stabili să pornească lupta a doua zi, după masa de prînz.

Pe de altă parte, îşi zise că pe un teren atît de necunoscut trebuia să înainteze cu băgare de seamă, să cerceteze cîteva zile relaţiile lui Athos, să-i urmărească noile obiceiuri şi să ţină seamă de ele, să încerce a trage de limbă pe tînărul cel naiv, fie încrucişînd spada cu el, fie gonind împreuna după vînat, astfel încît să afle amănuntele care îi lipseau pentru a-l regăsi pe Athos cel de odinioară în Athos cel de astăzi; şi treaba asta era floare la urerche, căci profesorul trebuie că înrîurise mult inima şi cugetul elevului său. Dar d'Artagnan însuşi, cu mintea-i isteaţă, înţelesese numaidecît ce neajunsuri l-ar pîndi în cazul cînd vreo indiscreţie ori vreo stîngăcie ar lăsa ochiul încercat a lui Athos să-i descopere şiretlicurile.

Apoi, trebuie să mai spunem că, dacă era gata să se folosească de mijloace viclene împotriva agerimii lui Aramis, ori a vanităţii lui Porthos, d'Artagnan se ruşina să umble pe căi ocolite faţă de Athos, omul sincer şi cu inima deschisă. I se părea că, recunoscîndu-i măiestria în ale diplomaţiei, Aramis şi Porthos ar avea şi mai mult respect pentru el, pe cîtă vreme Athos, dimpotrivă, l-ar stima mai puţin.

„Oh, de ce Grimaud, tăcutul Grimaud, nu-i aici? se întreba d'Artagnan. În muţenia lui aş dibui o mulţime de lucruri, doar Grimaud tăcea într-un chip atît de grăitor!

În răstimp zgomotele se stinseseră rînd pe rînd în toată casa; d'Artagnan auzise cum se închid uşile şi obloanele; mai apoi, după ce se puseră să latre unii la alţii afară, în timp, cîinii amuţiseră şi ei; într-un tîrziu, o privighetoare pierdută în frunzişul des al copacilor făcuse să răsune o bucată de vreme în pacea nopţii trilurile-i melodioase şi adormise şi ea; în tot castelul nu se mai auzea decît zgomotul unui pas măsurat şi monoton, chiar sub odaia sa: bănui ca acolo era odaia lui Athos.

„Se plimbă şi se gîndeşte, chibzui d'Artagnan. Dar la ce anume? Asta-i cu neputunţă de ştiut. Poţi ghici altele, asta însă nu."

În cele din urmă, Athos se urcă în pat, fără îndoială, fiindcă şi acest ultim zgomot se stinse.

Tăcerea şi oboseala se uniră şi-l dăduseră gata pe d'Artagnan: închise ochii şi el şi somnul îl fură numaidecît.

D'Artagnan nu era însă somnoros de felul lui. Zorile abia auriră perdelele odăii, că el sări din pat şi deschise ferestrele. În clipa aceea i se păru că zăreşte prin crăpătura oblonului pe cineva strecurîndu-se tiptil prin curte. Potrivit obiceiului său de a nu lăsa nimic să trecă fără să se încredinţeze ce se petrece, d'Artagnan se feri să facă zgomot, privi cu atenţie şi recunoscu haina roşiatică şi chica neagră a lui Raoul.

Tînărul, fiindcă el era, deschise uşa grajdului, scoase afară murgul pe care încălecase şi în ajun, puse şaua şi frîul cu o repeziciune -şi o îndemînare vrednice doar de cel mai încercat călăreţ, duse calul pe aleea dreaptă din grădina de zarzavat, deschise o portiţă lăturalnică ce dădea spre o potecă, îl scoase din curte, închise portiţa după el, şi d'Artagnan îl zări peste creasta zidului gonind ca o săgeată şi aplecîndu-se sub crengile joase şi înflorite ale arţarilor şi salcîmilor.

În ajun, d'Artagnan băgase de seamă că poteca aceea trebuia să ducă la Blois.

— Hm, hm! făcu gasconul. Uite un flăcău care s-a şi apucat de ştrengării şi care nu-mi pare că împărtăşeşte deloc duşmănia lui Athos faţă de sexul frumos: nu se duce la vînătoare fiindcă nu are cu el nici arme, nici cîini; nici nu îndeplineşte vreo însărcinare, fiindcă se ascunde. Oare de cine se ascunde?... De mine sau de tată-său? Căci acum sînt încredinţat: contele e tatăl băiatului... La naiba! Cît despre asta, o să mă lămuresc eu, fiindcă am să vorbesc fără nici un înconjur cu Athos.

Se lumina de-a binelea de ziuă; toate zgomotele pe care d'Artagnan le auzise în ajun stingîndu-se rînd pe rînd, se înfiripau iarăşi, unul după altul: păsărelele în frunzişul copacilor, cîinele în cuşcă, oile pe cîmp, bărcile legate la malul Loirei păreau că se însufleţesc şi ele, depărtîndu-se un pic şi lăsîndu-se legănate pe apă. D'Artagnan rămase mai departe la fereastră, ca să nu trezească pe nimeni, iar apoi, cînd auzi uşile şi obloanele deschizîndu-se, îşi mai netezi o dată părul, îşi mai răsuci o dată mustaţa, îşi şterse borul pălăriei cu mîneca, aşa cum avea obiceiul, şi coborî din odaie. Abia ajuns pe ultima treaptă a scării de la intrare, îl zări pe Athos, aplecat la pămînt, de parcă ar fi căutat un ban în nisip.

— Ei, bună dimineaţa, scumpă gazdă! zise d'Artagnan.

— Bună dimineaţa, dragă prietene! Ai dormit bine?

— Minunat, Athos. Totul a fost la înălţime: şi culcuşul, şi cina menită să mă tragă la somn, şi chipul cum m-ai întîmpinat. Dar la ce te uiţi cu atîta luare-aminte? Nu cumva au început să-ţi placă lalelele?

— Pentru asta n-ar trebui să ţi baţi joc de mine, dragă prietene. La ţară gusturile se schimbă mult şi ajungi să îndrăgeşti, fără să-ţi dai seama, toate aceste frumuseţi pe care ochiul lui Dumnezeu le face să se ivească din adîncul pămîntului şi care-s atît de dispreţuite la oraş. Mă uitam pur şi simplu la stînjeneii pe care i-am sădit aici, lîngă havuz, şi care au fost striviţi acum de dimineaţă. Grădinarii ăştia sînt oamenii cei mai neîndemînatici din lume. Pesemne că, ducînd înapoi calul, după ce l-au pus să scoată apă, l-au lăsat să calce peste răzoare.

D'Artagnan începu să zîmbească.

— O! exclamă el. Crezi?

Şi îşi duse prietenul în lungul aleii pe care se vedeau întipărite o mulţime de urme la fel.

— Îmi pare că văd şi aici aceleaşi urme. Uite, Athos, vorbi el, nepăsător.

— Da, da şi încă proaspete!

— Foarte proaspete, întări d'Artagnan.

— Cine oare a trecut pe aici, de dimineaţă? se întrebă Athos neliniştit. Să fi scăpat vreun cal din grajd?

— Nu prea cred, fiindcă paşii sînt egali şi arată un mers agale, zise d'Artagnan.

— Unde-i Raoul? strigă Athos. Cum se face că nu l-am văzut încă?

— Sst! murmură d'Artagnan cu un zîmbet ducînd degetul la buze.

— Ce e? întrebă Athos.

D'Artagnan povesti tot ce văzuse, trăgînd cu coada ochiului la chipul gazdei.

— A, acum ghicesc totul, rosti Athos, ridicînd uşor din umeri. Bietul băiat s-a dus la Blois.

— De ce?

— Ei, Doamne! Ca să afle noutăţi despre micuţa La Vallière. Ştii, fetiţa care şi-a scrîntit ieri piciorul.

— Crezi? făcu d'Artagnan.

— Mai mult decît atît, sînt sigur, răspunse Athos. N-ai observat că Raoul e îndrăgostit?

— Bine! Dar de cine? De fetiţa asta de şapte ani?

— Dragul meu, la vîrsta lui Raoul, inima e atît de plină, că trebuie negreşit să se reverse într-un fel, fie asupra închipuirii, fie asupra realităţii. Ei bine, dragostea lui e pe jumătate închipuire, pe jumătate realitate.

— Glumeşti! Cum, fetiţa aceea?!

— N-ai văzut-o? E cea mai frumoasă copilă de pe lume: părul bălai argintat, ochii albaştrii, visători şi în acelaşi timp şăgalnici.

— Şi tu ce spui despre dragostea asta?

— Nu spun nimic, rîd şi-l necăjesc pe Raoul. Dar aceste imbolduri dintîi ale inimii sînt atît de puternice, această revărsare de dor la cei tineri e atît de dulce şi amară în acelaşi timp, încît totul pare adeseori o adevărată pasiune. La vîrsta lui Raoul, mi-aduc aminte că eu mă îndrăgostisem de o statuie greacă, pe care bunul rege Henric al IV-lea o dăruise tatălui meu, şi am crezut că înnebunesc de durere cînd mi s-a spus că povestea lui Pygmalion nu-i decît o simplă născocire.

— Asta-i din pricina lipsei de activitate. Nu-l ocupi îndeajuns pe Raoul şi atunci caută singur să-şi găsească ceva de făcut.

— Întocmai. De aceea mă gîndesc să-l trimit departe de aici.

— Şi bine faci.

— Fără îndoială: dar asta are să-i zdrobească inima şi are să sufere ca pentru o adevărată iubire. De vreo trei-patru ani, şi pe atunci el însuşi era un copil, s-a obişnuit să ridice în slavă şi să admire acest mic idol, pe care va sfîrşi să-l adore într-o bună zi, dacă va rămîne aici. Aceşti copii visează împreună zi de zi şi vorbesc despre o mulţime de lucruri serioase, ca nişte adevăraţi îndrăgostiţi de douăzeci de ani. Pe scurt, povestea asta i-a făcut mult timp să zîmbească pe părinţii micuţei de La Vallière, dar cred că acum cam încep să încrunte din sprîncene.

— Copilării! Raoul însă are nevoie să schimbe viaţa: trimite-l cît mai iute de aici sau, la naiba, n-ai să faci niciodată om din el.

— Cred că am să-l trimit la Paris, zise Athos.

— Oh! exclamă d'Artagnan.

Şi cugetă în sinea sa că a sosit clipa.

— Dacă vrei, putem să-i facem acolo o situaţie, rosti el.

— Oh! exclamă Athos la rîndul său.

— Chiar vreau să-ţi cer sfatul asupra unui lucru la care m-am gîndit.

— Vorbeşte.

— Nu socoteşti că ar fi timpul să ne facem datoria sub arme?

— Dar tu nu ţi-o faci şi acum, d'Artagnan?

— Ascultă-mă: să intrăm cu adevărat sub arme. Viaţa de altădată nu te mai ispiteşte cu nimic, dar dacă te-ar aştepta mai multe foloase, n-ai fi oare bucuros să te avînţi iarăşi în tovărăşia mea şi a lui Porthos, pe calea isprăvilor noastre din tinereţe?

— Atunci, se cheamă ca-mi faci o propunere, spuse Athos.

— Directă şi clară.

— Ca să intrăm din nou în luptă?

— Da.

— Din partea cui şi împotriva cui? întrebă deodată Athos, aţintindu-ţi privirea limpede şi binevoitoare asupra gasconului.

— Ei drace, grăbit mai eşti!

— Şi, mai cu seamă, clar. Ascultă-mă, d'Artagnan. Nu există decît o singură persoană, sau mai curînd o singură cauză căreia un om ca mine ar putea să-i fie folositor: cauza regelui.

— Tocmai, rosti muşchetarul.

— Da. Să ne înţelegem însă, continuă Athos cu seriozitate. În cazul cînd cauza regelui înseamnă pentru tine cauza lui Mazarin, atunci degeaba mai stăm de vorbă.

— Nu susţin asta, răspunse gasconul încurcat.

— Haide, d'Artagnan, zise Athos. Să nu ne păcălim unul pe altul: şovăirile şi ocolişurile tale mi-arată lămurit din partea cui vii. Într-adevăr, aşa ceva nu se poate striga în gura mare; şi atunci cînd vrei să mai cîştigi şi pe altul pentru o asemenea cauză, eşti cam plouat şi cam stingherit.

— Ei, dragul meu Athos! mormăi d'Artagnan.

— Ştii bine, urmă Athos, că nu vorbesc pentru tine, care nu ai pereche între bărbaţii viteji şi îndrăzneţi, îţi vorbesc despre acest italian meschin şi intrigant, despre acest bădăran care jinduieşte la o coroană pe care a şterpelit-o de sub o pernă, despre această secătură care susţine că tabăra lui e tabăra regelui şi care îndrăzneşte să arunce prinţi de sînge regal în temniţă, dar nu îndrăzneşte să-i omoare, aşa cum făcea cardinalul nostru, marele cardinal; un cămătar care îşi cîntăreşte scuzii de aur şi pune dobînzile deoparte, de teamă să nu le piardă în învîrtelile de a doua zi, cu toate că trişează; în sfîrşit, un ticălos care o chinuie pe regină, după cum spune lumea: de altfel, cu atît mai rău pentru ea! Şi care de azi în trei luni o să ne ducă la război civil, numai ca să-şi păstreze veniturile. Acesta-i stăpînul pe care mi-l propui, d'Artagnan? Foarte mulţumesc!

— Să mă ierte Dumnezeu, eşti mai iute decît erai odinioară! o întoarse d'Artagnan. Anii ţi-au înfierbîntat sîngele, în loc să-l domolească. Cine îţi spune că el este stăpînul meu, pe care vreau să ţi-l impun şi ţie?

„Drace! şopti gasconul în sinea sa. Să nu ne dăm pe faţă taina faţă de un om atît de pornit."

— Atunci, lămureşte-mă, dragă prietene. Ce vrei să spui?

— Ei, Doamne, nimic mai simplu: trăieşti pe moşia ta şi ţi se pare că eşti fericit în această aurită mediocritate. Porthos are un venit de cincizeci ori poate şaizeci de mii de livre pe an; Aramis are întotdeauna cincisprezece ducese care se luptă să cîştige pentru ele inima prelatului, aşa cum luptau altădată să cîştige pe cea a muşchetarului: soarta îl răsfaţă şi astăzi; dar eu ce fac pe lumea asta? Port zale şi centiron de douăzeci de ani, mă ţin scai de un grad care nu-mi răsplăteşte meritele, fără să merg nici înainte, nici înapoi, fără să trăiesc. Într-un cuvînt, sînt ca şi mort! Ei bine, cînd e vorba să mă întorc la viaţă cît de cît, voi toţi îmi spuneţi: „Ăsta-i un bădăran, un ticălos nemernic, o secătură, un cărpănos". La naiba! Sînt de aceeaşi părere, dar găsiţi-mi voi alt stăpîn mai bun, sau ajutaţi-mă să mă căpătuiesc şi eu.

Athos rămase pe gînduri cîteva clipe şi în acest timp pricepu viclenia lui d'Artagnan, care, după ce mersese prea departe, acum da înapoi, vrînd să-şi ascundă jocul. Îşi dădea seama că propunerile pe care i le făcuse erau reale şi că ar fi căpătat lămuriri depline, dacă el ar fi vrut să le ia cît de cît în seama.

„Bun! îşi zise el. D'Artagnan e omul lui Mazarin."

Din acest moment deveni extrem de prevăzător.

La rîndul său, d'Artagnan jucă şi el mai strîns ca oricînd.

— Dar, în sfîrşit, te-ai gîndit la ceva? continuă Athos.

— Fără îndoială. Voiam să vă cer la toţi sfatul şi părerea cum şi ce anume să fac, fiindcă unii fără alţii sîntem fără cap şi fără picioare.

— Ai dreptate. Mi-ai spus de Porthos: l-ai hotărît cumva să-şi caute norocul? Doar el şi l-a găsit.

— Şi l-a găsit, fără doar şi poate; numai că aşa e omul, mereu năzuieşte către altceva.

— Şi ce doreşte Porthos?

— Să ajungă baron.

— A, adevărat, uitasem, rîse Athos.

„Adevărat? gîndi d'Artagnan în sinea sa. Dar de unde a aflat? Să fie oare în corespondenţa cu Aramis? O, de-aş şti asta, aş şti totul!"

Aici convorbirea luă sfîrşit, căci tocmai în clipa aceea intră Raoul. Athos vru să-l mustre cu blîndeţe, dar tînărul era aşa de mîhnit, încît nu se încumetă să o mai facă şi se grăbi să-l întrebe ce are.

— Nu cumva starea micuţei noastre vecine s-a mai înrăutăţit? se interesă d'Artagnan.

— Oh, domnule! îngăimă Raoul, aproape sugrumat de durere. Căzătura se dovedeşte gravă; cu toate ca nu se vede nimic la picior, doctorul se teme să nu şchiopăteze toată viaţa.

— Ar fi îngrozitor! zise Athos.

D'Artagnan avea o glumă pe buze, dar, văzînd tulburarea lui Athos faţă de această nenorocire, se stăpîni.

— Oh, domnule, continuă Raoul, mai cu seama gîndul că eu sînt pricina acestei nenorociri îmi sfîşie sufletul.

— Cum, tu, Raoul? întrebă Athos.

— Fără îndoială, n-a sărit de pe stiva de lemne ca să-mi alerge înainte?

— Nu-ţi rămîne decît un singur lucru de făcut, dragul meu Raoul, şi anume, să-ţi răscumperi greşeala luînd-o de soţie, rosti d'Artagnan.

— Oh, domnule, murmură Raoul, dumneavoastră luaţi în glumă o asemenea nenorocire: asta nu-i frumos!

Şi Raoul, care simţea nevoia să fie singur ca să plîngă în voie, se duse la el în odaie, de unde nu ieşi decît la ceasul prînzului.

Voia bună a celor doi prieteni nu fusese cîtuşi de puţin umbrită de sîcîielile dimineţii; aşa că prînziră cu mare poftă, uitîndu-se din cînd în cînd la Raoul, care, cu ochii umezi şi cu inima grea, abia se atingea de bucate.

Cînd să isprăvească prînzul sosiră două scrisori, pe care Athos le citi cu nespusă luare-aminte şi, fără să se poată stăpîni, tresări de cîteva ori. D'Artagnan, din capul celălalt al mesei, urmărea totul cu privirea-i pătrunzătoare şi jură în sinea lui că recunoaşte scrisul mărunt al lui Aramis. Cea de a doua scrisoare era aşternută cu un scris de femeie, mare şi cam încurcat.

— Ei, se adresă d'Artagnan lui Raoul, văzînd că Athos dorea să rămînă singur, fie ca să răspundă la scrisori, fie ca să cugete asupra lor – haide să dăm o raită prin sala de arme, asta are sa te ajute să-ţi mai uiţi amărăciunea.

Tînărul cătă din ochi spre Athos, care răspunse printr-un semn de încuviinţare.

Trecură amîndoi printr-o încăpere scundă, pe ai cărei pereţi atîrnau florete, măşti, mănuşi, pieptare şi toate cele trebuincioase pentru scrimă.

— Ei bine? zise întrebător Athos, un sfert de ceas mai tîrziu, ivindu-se în prag.

— Are de pe acum braţul tău, dragul meu Athos, şi dacă ar dobîndi şi sîngele rece cu care eşti tu dăruit, nu i-aş aduce decît laude...

Tînărul era puţin ruşinat. O dată sau de două ori îl atinsese pe d'Artagnan, fie în braţ, fie în şold, dar acesta îl nimerise în plin de douăzeci de ori.

În clipa aceea intră pe uşă Chariot, cu o scrisoare foarte urgentă pentru d'Artagnan, sosită printr-un curier.

De astă dată fu rîndul lui Athos să-l cerceteze pe furiş.

D'Artagnan citi scrisoarea fără să se arate cîtuşi de puţin tulburat şi apoi, clătinînd uşurel din cap, spuse:

— Uite, iubite prieten, ce înseamnă să slujeşti în oştire. Şi pe legea mea, ai toată dreptatea să nu te întorci sub arme: domnul de Tréville s-a îmbolnăvit şi compania lui îmi simte lipsa, aşa că s-a zis cu concediul meu.

— Te înapoiezi la Paris? întrebă Athos cu aprindere.

— Ei, da! adeveri d'Artagnan. Tu nu te gîndeşti să vii?

Athos rosti uşor:

— Dacă voi veni, voi fi tare fericit să te văd.

— Ei, Planchet! strigă d'Artagnan din uşă. În zece minute plecăm: dă ovăz la cai.

După aceea se întoarse spre Athos:

— Mi se pare că-mi lipseşte ceva aici şi-mi pare foarte rău că trebuie să te părăsesc aşa fără să-l fi văzut pe vrednicul Grimaud.

— Grimaud! făcu Athos. Adevărat? Mă şi miram să nu întrebi de el. L-am trimis pentru un timp să slujească pe un prieten.

— Oare o să-i înţeleagă semnele? zise d'Artagnan.

— Nădăjduiesc, răspunse Athos.

Cei doi prieteni se îmbrăţişară călduros. D'Artagnan strînse mîna lui Raoul, smulse lui Athos făgăduiala că-l va vizita dacă va veni la Paris, ori îi va scrie în cazul ca nu va veni, şi încălecă. Planchet, veşnic la datorie, se şi afla în şa.

— Nu vrei să mergi cu mine? îl întrebă muşchetarul, rîzînd, pe Raoul. Trec pe la Blois.

Raoul se întoarse spre Athos, care îl reţinu cu un semn abia schiţat.

— Nu, domnule, răspunse tînărul. Rămîn cu domnul conte.

— Atunci, rămîneţi amîndoi cu bine, bunii mei prieteni! spuse d'Artagnan, strîngîndu-le pentru ultima oară mîna. Şi Domnul să vă aibă în pază! Cu vorba asta ne despărţeam întotdeauna pe vremea răposatului cardinal.

Athos îi făcu un semn cu mîna, Raoul o plecăciune şi d'Artagnan cu Planchet porniră la drum.

Contele îi urmări cu privirea, sprijinindu-şi mîna pe umărul tînărului, care crescuse aproape cît el; dar de îndată ce călăreţii se făcură nevăzuţi după zidurile castelului, spuse:

— Raoul, astă-seară plecăm la Paris.

— Cum?! murmură tînărul pălind.

— Te poţi duce să saluţi din partea mea pe doamna de Saint-Remy şi să-ţi iei şi tu rămas bun. La ora şapte te aştept aici.

Tînărul se înclină cu o expresie de durere şi recunoştinţă întipărită pe faţă, apoi se depărtă să pună şaua pe cal.

Cît despre d'Artagnan, abia scăpat de sub ochii gazdei, scoase scrisoarea din buzunar şi o citi din nou:

„Întoarce-te numaidecît la Paris.

J. M. "

— Cam seacă scrisoare! murmură d'Artagnan. Şi dacă n-ar fi avut un post-scriptum, poate că n-aş fi priceput nimic, dar, din fericire, are un post-scriptum.

Şi citi faimosul post-scriptum, care îl făcea să dea uitării tonul sec al scrisorii:

„P. S. La Blois treci pe la vistiernicul regelui: spune-i numele şi arată-i această scrisoare: vei primi două sute de pistoli "

— Hotărît, glăsui d'Artagnan pentru sine, îmi place proza asta şi cardinalul scrie mai frumos decît aş fi crezut. Haidem, Planchet, să-i facem o vizită domnului vistiernic al regelui şi pe urmă, la drum!

— Spre Paris, domnule?

— Spre Paris.

Şi amîndoi se avîntară înainte în goana cailor.

XVIII

DOMNUL DE BEAUFORT

Iată ce se petrecuse între timp şi motivele care impuneau întoarcere lui d'Artagnan la Paris.

Într-o seară, la ceasul cînd toată lumea se retrăsese, pe cînd Mazarin se ducea la regină, aşa cum făcea de obicei, trecînd pe lîngă încăperea corpului de gardă, care avea o uşă ce dădea spre anticamerele sale, auzise larmă de glasuri şi, vrînd să afle ce vorbesc ostaşii, se apropiase cu paşi de lup, după obiceiul său, crăpase uşa şi vîrîse capul înăuntru.

Ostaşii stăteau la taifas.

— Şi eu îţi spun, zicea unul, că dacă Coysel a prezis asta, lucrul e la fel de sigur, ca şi cînd s-ar fi întîmplat. Nu-l cunosc, da' am auzit că nu-i numai astrolog, ci şi vrăjitor.

— La naiba, mă, dacă ţi-e prieten cumva, bagă de seamă să nu-l vîri într-un bocluc.

— Păi cum asta?

— Fiindcă s-ar putea să ajungă la judecată.

— Atîta rău! Azi nu se mai ard vrăjitorii pe rug.

— Nu! Cu toate astea mi se pare că nu-i prea mult de cînd răposatul cardinal l-a pus pe rug pe Urbain Grandier. Ştiu eu cum a fost. Făceam de strajă la rug şi l-am văzut cum se pîrjolea.

— Urbain Grandier, măi frate, nu era vrăjitor, era un învăţat, şi asta-i altă căciulă. Urbain Grandier nu prezicea viitorul. El cunoştea trecutul, ceea ce cîteodată era şi mai rău.

Mazarin clătină din cap a încuviinţare; dar, vrînd să afle prezicerea despre care era vorba, nu se urni din loc.

— Eu nu spun că Coysel n-ar fi vrăjitor, i-o întoarse celălalt. Spun doar că, dacă ar da pe faţă dinainte o prezicere de-a lui, atunci nu s-ar mai împlini cît lumea.

— De ce?

— Fără îndoială. Dacă noi doi ne batem în duel şi eu îţi spun: „Acum îţi dau o lovitură în cutare ori în cutare loc", tu ai să te aperi, fireşte. Ei bine, dacă Coysel spune destul de tare ca să-l audă cardinalul: „În ajunul cutărei zile, cutare întemniţat va scăpa", cardinalul, asta-i la mintea oricui, va lua măsuri ca întemniţatul să nu scape.

—Ei, Doamne! mormăi un altul, care părea că doarme lungit pe o bancă, dar care în realitate asculta fără să piardă o vorbă. Ei, Doamne, credeţi voi că omul poate scăpa de ce-i sortit? Dacă sus, în cer, stă scris că prinţul de Beaufort trebuie să scape, atunci prinţul de Beaufort are să scape; toate măsurile cardinalului nu fac nici cît o ceapă degerată.

Mazarin tresări. Era italian, adică superstiţios; înaintă iute pînă în mijlocul ostaşilor, care, văzîndu-l, amuţiră.

— Ce spuneţi, domnilor? întrebă el cu aeru-i blajin. Că domnul de Beaufort a evadat, am auzit bine?

— Oh, nu, monseniore, glăsui ostaşul cel neîncrezător. În clipa de faţă nici nu-i în stare de aşa ceva. Ziceam doar că trebuie să scape.

— Şi cine spune asta?

— Hai, acuma ia-ţi povestea de la capăt, Saint-Laurent, se întoarse întîiul ostaş spre cel cu care tăifăsuise.

— Monseniore, zise acesta, pur şi simplu le istoriseam ce vorbeşte lumea despre prezicerea unui anume Coysel, care susţine că, oricît ar fi de păzit, domnul de Beaufort va scăpa pînă-n ajun de Rusalii.

— Acest Coysel e vreun visător, vreun nebun? urmă cardinalul la fel de zîmbitor.

— Nicidecum, răspunse ostaşul, îndărătnic în convingerea-i naivă. A prezis multe lucruri care s-au împlinit întocmai, de pildă că regina va naşte un băiat, că domnul de Coligny va fi răpus în duelul cu ducele de Guise, în sfîrşit, că vicarul va fi numit cardinal. Ei bine, regina a născut un băiat şi nu numai atît, dar după doi ani a mai născut unul, iar domnul de Coligny a fost ucis.

— Da, rosti Mazarin, dar vicarul nu este încă cardinal.

— Nu, monseniore, încuviinţă ostaşul, dar o să fie.

Mazarin făcu o strîmbătură, care voia să spună: „Nu poartă încă pălăria roşie de cardinal". Apoi adăugă:

— Prin urmare, după părerea ta, prietene, domnul de Beaufort trebuie să scape.

— Sînt atît de pătruns de adevărul acestor spuse, monseniore, zise ostaşul, încît, dacă Eminenţa-Voastră mi-ar oferi în clipa de faţă locul domnului de Chavigny, adică locul de guvernator la Vincennes, n-aş primi în ruptul capului. A, a doua zi după Rusalii ar fi altceva.

Nimic nu convinge mai mult ca o neclintită convingere: ea are înrîurire chiar şi asupra acelor neîncrezători: şi Mazarin, departe de a fi neîncrezător, am spus că era superstiţios. Drept urmare, plecă tare îngîndurat.

— Cărpănosul! mormăi un ostaş rezemat de perete. Măi Saint-Laurent, ăsta se preface că nu crede în vrăjitorul tău, numai ca să nu-ţi dea nimic drept răsplată; da' nici n-o să ajungă bine în cabinet la el, şi-o să se grăbească să tragă foloase de pe urma spuselor tale.

Într-adevăr, în loc să-şi continue calea spre camera reginei, Mazarin se întoarse în cabinetul lui şi, chemîndu-l pe Bernouin, îi porunci ca a doua zi în zori să trimită după ofiţerul care îl supraveghea pe domnul de Beaufort şi să fie trezit de îndată ce acesta va sosi.

Nu mai încăpea nici o îndoială, ostaşul cu pricina pusese degetul pe rana cea mai dureroasă a cardinalului. De cinci ani încheiaţi de cînd domnul de Beaufort se afla în temniţă, nu era zi în care Mazarin să nu cugete că dintr-o clipă în alta are să scape de acolo. Era cu neputinţa să ţii închis toata viaţa pe un nepot al lui Henric al IV-lea, mai ales cînd acest nepot al lui Henric al IV-lea avea abia treizeci de ani. Dar, în orice chip ar fi scăpat din temniţă, cîtă ură trebuie să fi strîns el în captivitate împotriva celui căruia i-o datora; care îl azvîrlise în temniţă pe cînd era bogat, viteaz, plin de glorie, iubit de femei şi temut de cei din jur, răpindu-i cei mai frumoşi ani din viaţă, căci a trăi după gratii nu înseamnă să trăieşti! În acest timp, Mazarin îndoi paza asupra domnului de Beaufort. Numai că era asemenea avarului din poveste, care nu putea să închidă ochii lîngă comoara lui. Adesea, noaptea, tresărea de groază, visînd că domnul de Beaufort a scăpat. Atunci cerea veşti despre el şi de fiece dată auzea cu durere ca întemniţatul joacă, bea, cîntă, ceea ce era minunat; dar că în timp ce juca, bea şi cînta, se întrerupea mereu să jure că Mazarin are să-i plătească scump pentru toată această viaţă de petrecere pe care îl silea să şi-o încropească la Vincennes.

Gîndul acesta nu-i dădu pace ministrului nici în somn, astfel că, la şapte dimineaţa, cînd Bernouin intră să-l trezească, cea dintîi vorbă a lui fu:

— Ei, ce e? Domnul de Beaufort a scăpat cumva de la Vincennes?

— Nu cred, monseniore, rosti Bernouin, al cărui calm oficial nu se dezminţea niciodată. Oricum, veţi avea veşti îndată, căci ofiţerul La Ramée, după care am trimis de dimineaţă la Vincennes, se află aici şi aşteaptă ordinele Eminenţei-Voastre.

— Deschide şi adu-l aici, zise Mazarin potrivindu-şi astfel pernele încît să-l poată primi stînd în pat.

Ofiţerul intră. Era un vlăjgan voinic, cu faţa bucălată şi prietenoasă. Avea un aer liniştit, care îl îngrijoră pe Mazarin.

— Caraghiosul ăsta mi se pare un nătărău, murmură el pentru sine.

La Ramée aştepta tăcut, în picioare, lîngă uşă.

— Apropie-te, domnule, zise Mazarin.

Ofiţerul se supuse.

— Ştii ce se vorbeşte pe aici? continuă cardinalul.

— Nu, monseniore.

— Ei bine, se vorbeşte că domnul de Beaufort va scăpa de la Vincennes, dacă n-a şi scăpat cumva.

Pe chipul ofiţerului se întipări cea mai adîncă uimire. În aceeaşi clipă îşi holbă ochii lui mici şi căscă o gură cît o şură ca să guste mai bine gluma pe care Eminenţa-Sa îi făcea cinstea să i-o adreseze ; apoi, nemaifiind în stare să rămînă serios faţă de o asemenea presupunere, izbucni în rîs, un rîs care îl făcea sa se scuture tot, ca de friguri.

Mazarin, încîntat de această ieşire cam nelalocul ei, îşi păstra totuşi aerul grav.

După ce La Ramée se sătură de rîs şi se şterse la ochi, socoti că e timpul să vorbească şi să-şi ceară iertare pentru veselia lui lipsită de bunăcuviinţă.

— Să scape, monseniore?! zise el. Să scape?! Dar Eminenţa-Voastră nu ştie unde se află închis domnul de Beaufort?

— Ba da, domnule, în turnul de la Vincennes, ştiu.

— Întocmai, monseniore, într-o încăpere cu zidurile groase de şapte picioare şi cu gratii în cruce la ferestre, groase cît braţul.

— Domnule, rosti Mazarin, cu răbdare străpungi orice ziduri şi cu un arc de ceasornic tai orice fel de gratii.

— Asta înseamnă că monseniorul uita că-l păzesc opt oameni, patru la uşă, patru chiar cu el în odaie, şi că oamenii aceştia nu-l părăsesc nici o clipă.

— Dar iese din odaie, bate mingea!

— Monseniore, astea-s lucruri îngăduite întemniţaţilor. Totuşi, dacă Eminenţa-Voastră doreşte, va fi lipsit de ele.

— Nu, nicidecum, zise Mazarin, temîndu-se că, dacă l-ar lipsi de aceste plăceri şi dacă ar scăpa vreodată de la Vincennes, prizonierul ar fi şi mai pornit împotrivă-i. Vreau să ştiu doar cine îi ţine tovărăşie la joc?

— Ofiţerul de gardă, monseniore, ori chiar eu însumi, ori alţi întemniţaţi.

— Dar în timpul jocului nu se apropie cumva de ziduri?

— Monseniore, oare Eminenţa-Voastră nu cunoaşte aceste ziduri? Zidurile au şaizeci de picioare înălţime şi mă îndoiesc ca domnul de Beaufort să fie atît de sătul de viaţă încît să vrea să-şi rupă gîtul sărind de la o asemenea înălţime.

— Hm! făcu cardinalul, care începea să se liniştească. Aşadar, ce crezi dumneata, dragă domnule La Ramée?...

— Că dacă domnul de Beaufort nu găseşte un mijloc să se preschimbe în pasăre, răspund de el.

— Ia aminte, mergi prea departe, îl preveni Mazarin. Domnul de Beaufort a spus ostaşilor care l-au dus la Vincennes că s-a gîndit adesea la cazul cînd va fi întemniţat şi că, în acest caz, are la îndemînă patruzeci de mijloace de evadare.

— Monseniore, răspunse La Ramée, dacă între aceste patruzeci ar fi fost măcar unul bun, ar fi scăpat de mult.

„Haide-haide, nu-i atît de nătărău cum credeam" – murmură Mazarin.

— De altfel, monseniorul uită că domnul de Chavigny e guvernator la Vincennes, continuă La Ramée, şi că domnul de Chavigny nu se numără printre prietenii domnului de Beaufort.

— Da, dar domnul de Chavigny lipseşte uneori.

— Atunci cînd lipseşte, sînt eu acolo.

— Dar cînd lipseşti şi dumneata?

— Oh, cînd lipsesc eu, las în loc un flăcău care vrea să ajungă ofiţer al maiestăţii-sale şi care, vă asigur, îşi face datoria aşa cum trebuie. De trei săptămîni de cînd l-am luat pe lîngă mine, doar pentru un singur lucru l-aş putea mustra, anume că se poartă prea aspru cu întemniţatul.

— Şi cine este acest cerber? întrebă Mazarin.

— Un oarecare Grimaud, monseniore.

— Ce făcea înainte să-l iei la Vincennes?

— Trăia pe undeva în provincie, după cîte mi-a spus cel care mi l-a recomandat; a făcut pe acolo o boacănă din pricina necugetării lui şi cred că n-are de ce să fie supărat ştiindu-se la adăpost sub uniforma regelui.

— Şi cine ţi l-a recomandat?

— Intendentul ducelui de Grammont.

— Atunci, socoteşti că putem avea încredere în el?

— Ca în mine însumi, monseniore.

— Nu-i unul căruia îi place să trăncănească?

— Doamne Iisuse! Multă vreme l-am crezut mut, monseniore, fiindcă vorbeşte doar prin semne. Se pare că fostul stăpîn l-a strunit aşa.

— Ei, bine, rosti cardinalul, spune-i, scumpe domnule La Ramée, că dacă se dovedeşte un paznic credincios şi de nădejde, o să închidem ochii asupra poveştii aceleia din provincie, o să-i dăm o uniformă care îl va face respectat, iar în buzunarele acestei uniforme va găsi şi vreo cîţiva pistoli ca să bea în sănătatea regelui.

Mazarin se arăta foarte darnic în făgăduieli, era tocmai opusul acelui vrednic Grimaud, pe care îl lăuda La Ramée, căci el vorbea puţin şi urzea multe.

Cardinalul îi mai puse lui La Ramée o mulţime de întrebări asupra întemniţatului, vrînd să afle cum e hrănit, cum trăieşte şi cum doarme, iar răspunsurile acestuia fură atît de mulţumitoare, încît era aproape liniştit cînd îi spuse că poate să plece.

Apoi, pentru că era nouă dimineaţa, se sculă, se parfumă, se îmbrăcă şi se duse la regină, ca să-i împărtăşească motivele pentru care nu a trecut să o vadă. Regina, care se temea tot atît de domnul de Beaufort, cel temut de însuşi cardinalul, şi care era aproape tot atît de superstiţioasă ca şi el, îl puse să repete cuvînt cu cuvînt toate făgăduielile făcute de La Ramée şi toate laudele privitoare la ajutorul său. Şi după ce cardinalul sfîrşi, murmură:

— Vai, domnule! De ce nu avem cîte un Grimaud pe lîngă fiecare prinţ!

— Răbdare, rosti Mazarin, cu zîmbetu-i de italian. Poate că o să ajungem şi la asta într-o zi; dar pînă atunci...

— Ei bine, pînă atunci?

— Voi lua măsurile de prevedere.

Şi scrisese pe loc lui d'Artagnan să se înapoieze în mare grabă.

XIX

CUM ÎŞI PETRECEA VREMEA PRINŢUL DE BEAUFORT ÎN TURNUL DE LA VINCENNES

Întemniţatul ce-l speria pînă într-atît pe cardinal şi ale cărui mijloace de evadare tulburau liniştea întregii curţi, nu bănuia cîtuşi de puţin spaima care cuprinsese Palatul Regal din pricina lui.

Se vedea păzit cu atîta străşnicie, încît îşi dăduse seama de zădărnicia oricărei încercări de evadare; toată răzbunarea lui se mărginea la cît mai multe blesteme şi ocări la adresa lui Mazarin. Se apucase să alcătuiască şi unele cuplete, dar se lăsase repede păgubaş. Într-adevăr, domnul de Beaufort, pe lîngă faptul că nu-l înzestrase cerul cu darul versurilor, se exprima de obicei şi în proză cu mare caznă. Din pricina asta, Blot, un cupletist al vremii, zicea despre el:

În luptă fulgeră şi tună

De vîră spaima în duşman,

Dar cînd grăieşte, nu-i a bună.

Ai şi văzut că-i gogoman.

Gaston la vorbă-i meşter mare

De parcă-i pică tot din cer.

De ce Beaufort ăst dar nu-l are?

De ce Gaston nu-i braţ de fier?

După această desluşire înţelege oricine de ce întemniţatul se mărginea la ocări şi la blesteme.

Ducele de Beaufort era nepot al lui Henric al IV-lea şi al Gabrielei d'Estrées, tot atît de bun, de viteaz, de mîndru şi, mai ales, tot atît de gascon ca şi bunicul său, dar mult mai puţin învăţat. După ce fusese o bucată de vreme, la moartea regelui Ludovic al XIII-lea, favoritul, omul de încredere, într-un cuvînt primul la curte, într-o bună zi trebuise să cedeze locul lui Mazarin şi se văzuse al doilea; şi a doua zi, avînd nesăbuinţa să se supere de această schimbare şi neprevederea să şi spună acest lucru, regina porunci să fie arestat şi dus la Vincennes, de către acelaşi Guitaut pe care l-am cunoscut la începutul povestirii de faţă şi pe care vom avea prilejul să-l mai întîlnim. Bineînţeles, cine spune regina, spune Mazarin. În felul acesta, pe lîngă faptul că scăpaseră de prezenţa şi de pretenţiile lui, nu trebuiau nici să mai ţină seama de el, oricît îl îndrăgea poporul, şi astfel, de cinci ani îşi ducea viaţa într-o încăpere foarte puţin regală, în turnul de la Vincennes.

Acest răstimp, care ar fi cuminţit pe oricine în felul de a judeca lucrurile, afară de domnul de Beaufort, trecuse fără să săvîrşească nici o schimbare în mintea sa. Un altul s-ar fi gîndit, într-adevăr, că, dacă n-ar fi ajuns să-l înfrunte pe cardinal, să dispreţuiască prinţii şi să purceadă singur la drum, fără alţi acoliţi, ca şi acei visători pe chipul cărora citeşti că-şi fac iluzii deşarte – după cum spune cardinalul de Retz – şi-ar fi cîştigat, de cinci ani încoace, fie libertatea sa, fie prieteni care să-l apere. Asemenea păreri nu-şi făcură loc pesemne nici de leac în cugetul prinţului, căruia lunga-i şedere dinapoia gratiilor îi sporise şi mai mult îndărătnicia, şi cardinalul primea în fiece zi despre el veşti cum nu se poate mai neplăcute pentru Eminenţa-Sa.

Dupa ce dăduse greş cu poezia, domnul de Beaufort se apucase de pictură. Desena cu cărbune mutra cardinalului şi, cum talentu-i destul de mediocru în această artă nu-i îngăduia să ajungă la o prea mare asemănare, vrînd să împrăştie orice îndoială asupra chipului zugrăvit, scria dedesubt: „Ritratto deli illustrissimo facchino Mazarini". Prevenit, domnul de Chavigny făcu o vizită ducelui şi-l rugă să-şi găsească un alt fel de a-şi petrece timpul, ori cel puţin să deseneze, fără să mai adauge şi explicaţii. A doua zi, pereţii erau plini de chipuri şi de explicaţii. Domnul de Beaufort, ca toţi întemniţaţii de altfel, semăna grozav cu copii, care se încăpăţînează să facă numai ce n-au voie.

Domnul de Chavigny fu prevenit şi despre această puzderie de chipuri în profil. Domnul de Beaufort, care nu se simţea prea sigur de sine ca să încerce a desena un chip văzut din faţă, îşi transformase odaia într-o adevărată sală de expoziţie. De astă dată, guvernatorul nu spuse nimic; dar într-una din zile, cînd domnul de Beaufort juca mingea, porunci să se şteargă cu buretele toate desenele şi să se văruiască pereţii.

Domnul de Beaufort mulţumi domnului de Chavigny pentru bunătatea de a-i oferi iarăşi putinţa să deseneze pe „pînze noi"; de astă dată împărţi pereţii odăii, sortind fiecare cadru cîte unei împrejurări din viaţa lui Mazarin.

Cel dintîi trebuia să înfăţişeze pe preailustra secătură Mazarin primind o bătaie zdravănă de la cardinalul Bentivoglio, în casa căruia fusese servitor.

În cel de-al doilea, preailustra secătură Mazarin juca rolul lui Ignaţiu de Loyola, în tragedia cu acelaşi nume.

În cel de-al treilea, preailustra secătură Mazarin fura locul de prim-ministru domnului de Chavigny, care era încredinţat că şi l-a dobîndit pentru sine.

În sfîrşit, în cel de-al patrulea, preailustra secătură Mazarin nu voia să-i dea cearşafuri curate lui Laporte, valetul lui Ludovic al XIV-lea, zicînd că, pentru un rege al Franţei, e destul dacă i se schimbă aşternutul odată la trei luni.

Erau compoziţii vaste, care întreceau în chip neîndoielnic talentul întemniţatului; din pricina asta se mulţumise doar să tragă cadrul şi să scrie sub fiecare cîteva cuvinte lămuritoare.

Dar cadrele, şi inscripţiile sale izbutiră să trezească nemulţumirea domnului de Chavigny, care îl preveni pe domnul de Beaufort că, dacă nu va renunţa la tablourile plănuite, nu-i va lăsa nimic la îndemînă ca să le poată duce la bun sfîrşit. Domnul de Beaufort răspunse că, de vreme ce i se răpea posibilitatea să-şi facă un nume în oştire, el voia să-şi facă unul în pictură, şi cum nu putea să fie un Bayard sau un Trivulce, ţinea să devină un Michelangelo sau un Rafael.

Într-una din zile, pe cînd domnul de Beaufort se plimba prin curtea închisorii, i se luă focul din vatră, tăciunii o dată cu focul, cenuşa odată cu tăciunii, astfel că la întoarcere nu mai găsi nimic care să-i poată sluji drept creion.

Domnul de Beaufort înjură, făcu o gălăgie nemaipomenită, urlă cît îl ţinu gura, zicînd ca voiau să-l lase să moară de frig şi de umezeală, aşa cum muriseră Puylaurens, mareşalul d'Ornano şi marele stareţ al Vendômei, la care domnul de Chavigny răspunse că n-avea decît să-şi dea cuvîntul de cinste că va renunţa să mai deseneze, ori măcar să făgăduiască că nu va mai zugrăvi tablouri istorice, şi numaidecît va primi lemne şi tot ce trebuie pentru foc. Domnul de Beaufort nu vroi să-şi dea cuvîntul şi rămase fără căldură tot restul iernii.

Mai mult, în timpul uneia din plimbările sale, se răzuiră inscripţiile de pe pereţi şi odaia deveni iarăşi curată, fără urmă de mîzgălitură.

Atunci, domnul de Beaufort cumpără de la un paznic un cîine numit Pistache; cum nimic nu se împotrivea ca întemniţaţii să aibă un cîine, domnul de Chavigny încuviinţă ca Pistache să-şi schimbe stăpînul. Domnul de Beaufort rămînea uneori ceasuri întregi închis cu cîinele în odaie. Era lesne de bănuit că întemniţatul folosea acest timp ca să-l dreseze pe Pistache, dar nimeni nu ştia cam ce anume ţinea să-l înveţe. Într-o bună zi, Pistache se dovedi îndeajuns de bine dresat. Domnul de Beaufort pofti pe domnul de Chavigny şi pe ofiţerii de la Vincennes la o mare reprezentaţie în camera sa. Invitaţii sosiră; încăperea era luminată de lumînări, atîtea cîte putuse procura domnul de Beaufort. Cîinele urma să arate ce ştie.

Întemniţatul, cu o bucată de tencuială desprinsă din zid, trăsese pe jos, în mijlocul odăii, o linie lungă, albă, ca o coardă întinsă. La cea dintîi poruncă a stăpînului, Pistache se aşeza pe această linie, se ridică pe labele dinapoi şi ţinînd între labele dinainte o nuia de scuturat haine, păşi în lungul liniei, cumpănindu-se în fel şi chip, aidoma unui dansator pe sîrmă; apoi, după ce merse de două-trei ori de la un capăt la altul al liniei, înainte şi înapoi, aduse nuiaua domnului de Beaufort şi luă totul de la început, de astă dată fără nuiaua ce-i slujea de cumpănă.

Aplauzele copleşiră pe inteligentul Pistache.

Spectacolul era alcătuit din trei părţi: prima parte luînd sfîrşit, se trecu la cea de a doua.

Mai întîi, cîinele trebui să spună cît e ceasul.

Domnul de Chavigny scoase ceasornicul şi îl arătă lui Pistache: era şase şi jumătate.

Pistache ridică şi lăsă laba de şase ori la rînd, iar a şaptea oară rămase cu laba în aer. Cu neputinţă un răspuns mai lămurit, nici un cadran solar n-ar fi răspuns mai bine: cum ştie oricine, cadranul sola are cusurul că nu arată ora decît atîta vreme cît nu se ascunde soarele.

Apoi, trebuia să recunoască în faţa tuturor pe temnicerul cel mai bun din toate închisorile Franţei.

Cîinele înconjură de trei ori adunarea şi după aceea se culcă în chipul cel mai cuviincios la picioarele domnului de Chavigny.

Domnul de Chavigny se strădui să se arate încîntat de această glumă şi rîse cam acru. După cîteva clipe îşi muşcă buzele şi încruntă din sprîncene.

În sfîrşit, domnul de Beaufort îi puse lui Pistache o întrebare foarte greu de dezlegat, şi anume: cine era cel mai mare tîlhar din lume?

De astă dată, Pistache făcu înconjurul odăii, fără să se oprească însă în faţa nimănui şi, ducîndu-se la uşă, se apucă să schelălăie şi să rîcîie cu ghearele.

— Iată, domnilor, rosti prinţul, acest cîine vrednic nu găseşte aici ceea ce i-am cerut şi vrea să caute afară. Dar fiţi liniştiţi, asta nu o să vă lipsească de răspunsul lui. Pistache, prietene, continuă prinţul. Vino încoace! Cîinele se supuse, şi prinţul urmă: Cel mai mare tîlhar din lume e oare Le Camus, secretarul regelui, care a venit la Paris cu douăzeci de livre şi astăzi are zece milioane?

Cîinele clătină din cap în semn că nu.

— Atunci, zise prinţul, e oare ministrul de finanţe, d'Emery, care, atunci cînd şi-a însurat fiul, pe domnul Thoré, i-a dăruit un venit de trei mii de livre pe an şi un palat pe lîngă care palatul Tuileries pare un bordei, iar Luvrul o cocioabă?

Cîinele dădu din cap a împotrivire.

— Nici el nu este, reluă prinţul. Ei, să ne gîndim bine; n-o fi cumva l'illustrisimo facchino Mazarini di Piscina, ia spune?

Cîinele dădu din cap cu disperare de vreo opt-zece ori la rînd în semn de încuviinţare.

— Domnilor, vedeţi singuri, zise domnul de Beaufort către cei de faţă, care de astă dată nu se încumetaseră nici măcar să zîmbească. L'illustrissimo facchino Mazarini di Piscina e cel mai mare tîlhar din lume; cel puţin aşa spune Pistache. Să trecem acum la altceva. Domnilor, glăsui prinţul de Beaufort, folosindu-se de tăcerea deplină aşternută pentru a începe cea de a treia parte a programului. Vă aduceţi aminte că ducele de Guise învăţase toţi cîinii din Paris să facă tumbe pentru domnişoara de Pons, pe care o proclamase frumoasa frumoaselor! Ei bine, domnilor, asta nu înseamnă nimic, fiindcă aceşti cîini se supuneau maşinal, habar n-aveau să facă vreo disidenţa (Domnul de Beaufort voia să spună: diferenţă) între cei care meritau şi cei care nu meritau osteneala lor. Pistache vă va arăta, dumneavoastră ca şi domnului guvernator, că e cu mult deasupra semenilor săi. Domnule de Chavigny, fiţi bun şi daţi-mi bastonul dumneavoastră.

Domnul de Chavigny îi întinse domnului de Beaufort bastonul.

Acesta îl ţinu orizontal, cam la un picior deasupra podelei.

— Pistache, prietene, vorbi el, fă-mi plăcerea şi sari pentru doamna de Montbazon.

Toată lumea pufni în rîs: se ştia că în clipa arestării, domnul de Beaufort era amantul recunoscut al doamnei de Montbazon. Pistache, fără să facă nazuri, sări bucuros peste baston.

— Hm! mormăi domnul de Chavigny. Mi se pare că Pistache nu se deosebeşte cu nimic de semenii săi, atunci cînd săreau pentru domnişoara de Pons.

— Răbdare, spuse prinţul. Pistache, prietene, sări pentru regină.

Şi săltă bastonul cu o şchioapă mai sus.

Cîinele sări îndată, plin de bună-cuviinţă.

— Pistache, prietene, urmă prinţul, ridicînd bastonul cu vreo două şchioape, sări pentru rege.

Cîinele îşi făcu vînt şi, în ciuda înălţimii, trecu cu aceeaşi uşurinţă pe deasupra bastonului.

— Şi acum, luaţi aminte, îi preveni domnul de Beaufort, lăsînd bastonul pînă aproape de podea. Pistache, prietene sări pentru l'illustrissimo facchino Mazarini di Piscina.

Cîinele se întoarse cu coada la baston.

— Ei, ce-i cu asta? făcu domnul de Beaufort, descriind cu bastonul o jumătate de cerc şi purtîndu-l de la coadă la botul cîinelui, astfel ca să-l vadă din nou. Sări odată, domnule Pistache!

Numai că Pistache se întoarse cu coada la baston, ca şi întîia oară.

Domnul de Beaufort repetă mişcarea şi îndemnul de adineauri, dar acum Pistache ajunsese la capătul răbdării, căci se aruncă plin de furie asupra bastonului şi, smulgîndu-l din mîinile prinţului, îl sfărîmă între dinţi.

Domnul de Beaufort îi luă amîndouă bucăţile din gură şi le întinse domnului de Chavigny cu cea mai mare seriozitate, cerîndu-i stăruitor iertare şi adăugînd că petrecerea din acea seară a luat sfîrşit; dar, dacă are bunăvoinţă, să-l viziteze din nou peste trei luni, căci Pistache va învăţa pînă atunci şi alte lucruri.

După trei zile Pistache fu otrăvit.

Căutară vinovatul; numai că, după cum lesne se poate ghici, vinovatul rămase necunoscut. Domnul de Beaufort se îngriji să fie aşezat într-un mormînt pe piatra căruia stătea scris:

"Aici zace Pistache, unul dintre cei mai inteligenţi cîini din cîţi au fost vreodată."

Nimeni nu putea să spună nimic faţă de aceste cuvinte de laudă; şi domnul de Chavigny nu avu motiv să-l împiedice.

În schimb, prinţul începu atunci să strige în gura mare ca au încercat pe seama cîinelui otrava de care plănuiau să se slujească împotriva lui şi, într-o zi, după masa de seară, se trînti în pat, plîngîndu-se de dureri în pîntece şi susţinînd că Mazarin a poruncit să fie otrăvit.

Această nouă năzbîtie ajunse la urechile cardinalului şi-l îngrozi. Turnul de la Vincennes era socotit ca foarte dăunător sănătăţii: doamna de Rambouillet spusese că odaia în care s-au sfîrşit Puylaurens, mareşalul d'Ornano şi marele stareţ al Vendômei e otravă curată, şi vorba ajunsese de pomină. Din pricina asta porunci ca întemniţatul să nu pună nimic în gură pînă nu i se gustă vinul şi mîncarea. Şi atunci încredinţară lui La Ramée sarcina asta.

Totuşi, domnul de Chavigny nu-i ierta prinţului necuviinţele pe care nevinovatul Pistache le şi ispăşise. Domnul de Chavigny era unul dintre oamenii răposatului cardinal, se zicea chiar ca e fiul său; aşa că se pricepea un pic la tiranie: căută să-i dea prilej de ceartă domnului de Beaufort, îi luă cuţitele de fier şi furculiţele de argint pe care i le lăsase pînă atunci, dîndu-i în schimb cuţite de argint şi furculiţe de lemn. Domnul de Beaufort nu întîrzie să se plîngă; domnul de Chavigny îi trimise vorbă că, după cum a aflat, cardinalul spusese doamnei de Vendôme că fiul ei va rămîne toată viaţa în turnul de la Vincennes, şi s-a temut să nu-i treacă prin minte să se omoare la auzul cumplitei veşti. Cincisprezece zile mai tîrziu, domnul de Beaufort găsi două şiruri de copăcei cît degetul sădiţi pe marginea drumului care ducea la locul unde se juca cu mingea; întrebă ce era cu ei şi i se răspunse că au fost sădiţi pentru el, ca să aibă umbră într-o bună zi. În sfîrşit, într-o dimineaţă, grădinarul veni să-l caute, şi, cu aerul că ţine să-i facă o plăcere, îl vesti că se duce să semene pentru el cîteva brazde de sparanghel. Or, toată lumea ştie, sparanghelul semănat astăzi se culege abia după patru ani, iar pe atunci, cînd grădinăritul era abia la început, poate şi după cinci ani. Atîta grijă îl scoase din fire pe domnul de Beaufort.

Drept urmare, cugetă că ar fi timpul să recurgă la unul din cele patruzeci de mijloace de evadare ce-i stăteau la îndemînă, şi încercă întîi pe cel mai simplu, adică să-l cumpere pe La Ramée; dar acesta plătise o mie cinci sute de scuzi pentru slujba sa şi ţinea la ea ca la ochii din cap. De aceea, în loc să primească propunerile întemniţatului, alergă să-l prevină pe domnul de Chavigny; domnul de Chavigny postă numaidecît opt oameni în odaia prinţului, îndoi numărul santinelelor şi întrei numărul posturilor de pază. Din acea clipă, prinţul nu se mai putu mişca decît ca regii, la teatru, pe scenă, cu patru oameni în faţă şi patru în spate, fără să-i mai punem la socoteală pe cei care închideau alaiul.

La început, domnul de Beaufort făcu mare haz de aceste măsuri severe, care îi mai alungau plictiseala. Şi repetă pînă îl duru gura: „Asta îmi place, mă înveliseşte". (Domnul de Beaufort voia să spună: mă înveseleşte, dar ştim că adeseori se exprima anapoda.) Apoi adăugă: „De altfel, dacă aş vrea să scap de cinstea pe care mi-o faceţi, mai am încă treizeci şi nouă de mijloace de evadare la îndemînă".

Curînd totul ajunse să-l sîcîie grozav. Din fanfaronadă, se ţinu tare şase luni, dar după aceea, văzînd mereu opt oameni aşezîndu-se atunci cînd se aşeza el, şi ridicîndu-se odată cu el, începu să încrunte din sprîncene şi să ţină socoteala zilelor.

Această nouă persecuţie avu darul să stîrnească o nouă pornire de ură împotriva lui Mazarin. Prinţul înjura de dimineaţă pînă seara, spunînd mereu că o să facă tocană de urechi mazarineşti.

Şi-l băgă în sperieţi: cardinalul, care ştia tot ce se petrece la Vincennes, îşi înfunda fără voie pălăria-i roşie pe cap, de-i ajungea pînă la bărbie.

Într-una din zile, domnul de Beaufort adună ostaşii ce-l păzeau şi, în ciuda caznei cu care se exprima şi care devenise proverbială, le ţinu următoarea cuvîntare, ce-i drept, dinainte pregătită:

— Domnilor, începu el, veţi îngădui ca un nepot al vrednicului rege Henric al IV-lea să fie supus la ocări şi silinţe (el voia să spună: umilinţe). Pe toţi dracii, vorba lui bunicu-meu, eu aproape c-am domnit în Paris! Am vegheat cîndva asupra regelui şi a unchiului său, Prinţul. Regina ma răsfăţa pe atunci şi mă numea cel mai de vază om din regat. Domnilor, scoateţi-mă de aici: mă duc la Luvru şi-l strîng de gît pe Mazarin; voi veţi fi garda mea, am să vă fac pe toţi ofiţeri şi-am să vă umplu de bani. Pe toţi dracii, ce mai staţi !

Dar, oricît de mişcătoare ar fi fost, cuvîntarea nepotului lui Henric al IV-lea nu înduioşă aceste inimi de piatră. Nimeni nu se clinti din loc; şi domnul de Beaufort, văzînd asta, le spuse că sînt cu toţii nişte ticăloşi, făcîndu-şi-i astfel duşmani aprigi.

Cîteodată, cînd domnul de Chavigny venea să-l vadă, ceea ce îşi amintea de două-trei ori pe săptămînă, prinţul se folosea de acest prilej ca să-l ameninţe.

— Ce-ai face dumneata, domnule, îi spunea el, dacă într-o bună zi ai vedea apărînd o armată de parizieni, înarmaţi pînă în dinţi, care ar veni să mă scape?

— Monseniore, răspunse domnul de Chavigny, înclinîndu-se adînc în faţa prinţului, sus, pe metereze, am douăzeci de tunuri şi, în întărituri, am pulbere pentru treizeci de mii de lovituri. Aş pune tunurile pe ei.

— Da, dar după aceste treizeci de mii de lovituri, ei ar cuceri turnul, şi turnul odată cucerit, aş fi silit să-i las să te spînzure, ceea ce, desigur, m-ar mîhni nespus.

Şi, la rîndul său, prinţul se înclină în faţa domnului de Chavigny cu cea mai mare politeţe.

— În schimb, monseniore, urmă domnul de Chavigny, cînd cel dintîi neisprăvit dintr-ăştia ar trece pragul temniţei, ori ar pune piciorul pe întărituri, eu aş fi silit, spre marea mea părere de rău, să vă răpun cu mîna mea, întrucît mi-aţi fost dat în seamă trebuie să vă predau mort sau viu.

Şi făcu o nouă plecăciune alteţei-sale.

— Da, replică domnul de Beaufort, dar cum e neîndoios că aceşti oameni de ispravă n-au să vină aici decît abia după ce l-au spînzurat pe domnul Giulio Mazarini, te-ai feri ca de foc să ridici mîna asupra mea şi m-ai lăsa în viaţă, de teamă ca parizienii să nu te lege de cozile a patru cai, lucru mult mai neplăcut decît spînzurătoarea, nici vorbă.

Aceste glume dulci-acrişoare continuau astfel zece minute, un sfert de ceas, douăzeci de minute cel mult, dar de fiece dată sfîrşeau în chipul următor: domnul de Chavigny, întorcîndu-se spre uşă, strigă :

— Hei, La Ramée!

Acesta intra îndată.

— La Ramée, zicea domnul de Chavigny, ţi-l dau în seamă în chip deosebit pe domnul de Beaufort: poartă-te faţă de dînsul cu tot respectul cuvenit rangului şi numelui său şi, în acest scop, nu-l pierde o clipă din ochi.

Apoi pleca, salutîndu-l pe domnul de Beaufort cu o politeţe plină de ironie, care îl făcea să turbeze de furie.

La Ramée devenise astfel comeseanul ducelui, un paznic veşnic prezent, umbra lui: dar, trebuie spus, tovărăşia lui La Ramée, om de viaţă, băutor vestit, mare jucător de minge şi băiat bun, la urma urmei, căruia domnul de Beaufort nu-i găsea decît un singur cusur, anume că nu se lăsa cumpărat, se dovedi pentru duce mai curînd un prilej de petrecere decît de plictiseală.

Din nefericire, nu tot astfel stăteau lucrurile şi pentru jupîn La Ramée; şi cu toate că preţuia oarecum cinstea de a fi închis împreună cu un om atît de însemnat, plăcerea de a vieţui în preajma nepotului lui Henric al IV-lea nu se asemuia cu aceea pe care ar fi simţit-o ducîndu-se din cînd în cînd să-şi vadă familia.

Poţi fi un straşnic slujitor al regelui şi în acelaşi timp un bun soţ şi părinte. Or, jupîn La Ramée îşi iubea nespus nevasta şi copiii, pe care se mulţumea să-i zărească de pe culmea meterezelor, atunci cînd veneau să se plimbe de cealaltă parte a şanţurilor, anume ca să-i dăruiască această mîngîiere părintească şi conjugală; hotărît, asta însemna prea puţin pentru el, şi La Ramée simţea că voioşia-i obişnuită, pe care o socotise drept cauză a sănătăţii sale, fără să cugete că, dimpotrivă, nu era poate decît urmarea firească a acesteia, n-are să ţină piept prea multă vreme unor asemenea condiţii de viaţă. Această convingere nu făcu decît să se întărească în mintea sa, cînd, treptat-treptat, relaţiile dintre domnul de Beaufort şi domnul de Chavigny înăsprindu-se din ce în ce mai mult, cei doi încetară să se mai vadă. La Ramée simţi atunci că răspunderea apasă şi mai greu pe capul lui, şi cum, pe bună dreptate, potrivit motivelor arătate, căută o uşurare, primi foarte bucuros propunerea prietenului său, intendentul mareşalului de Grammont, de a-i da un ajutor; vorbise numaidecît despre asta cu domnul de Chavigny, care spusese că nu are nimic împotrivă, cu condiţia ca omul să-i fie pe plac.

Socotim cu totul de prisos să facem cititorului portretul fizic şi moral al lui Grimaud: dacă, aşa cum nădăjduim, n-a uitat cu desăvîrşire partea întîi a povestirii de faţă, trebuie să fi păstrat o amintire îndeajuns de limpede despre acest vrednic personaj, a cărui singură schimbare era că avea douăzeci de ani mai mult: fapt ce-l făcuse şi mai posomorît, şi mai tăcut, deşi Athos, de cînd el însuşi se schimbase, îi îngăduia să vorbească.

Dar în această perioadă de vreme se împlineau doisprezece sau cincisprezece ani de cînd Grimaud tăcea, şi o deprindere veche de doisprezece sau cincisprezece ani devine o a doua natură.

XX

GRIMAUD INTRĂ ÎN SLUJBĂ

Aşadar, Grimaud se înfăţişă, cu mutra lui vrednică de încredere, în turnul de la Vincennes. Domnul de Chavigny se mîndrea cu faptul că ochiul nu-l înşală niciodată; ceea ce putea să te facă să-l crezi într-adevăr fiul cardinalului de Richelieu, care avusese şi el această pretenţie o viaţă întreagă. Îl cercetă cu luare-aminte şi ajunse la părerea că sprîncenele împreunate, buzele subţiri, nasul coroiat şi pomeţii ieşiţi în afară ai lui Grimaud erau indicii pe deplin convingătoare. Nu-i spuse decît douăsprezece cuvinte, iar Grimaud, drept răspuns, rosti doar patru.

— Uite un băiat de ispravă, l-am cîntărit eu din capul locului! glăsui domnul de Chavigny. Du-te să te vadă şi domnul La Ramée şi spune-i că, în ce mă priveşte, n-am nimic de zis.

Grimaud se răsuci pe călcîie şi plecă să înfrunte cercetarea mult mai amănunţită a lui La Ramée. Asta din pricina că domnul de Chavigny ştia că poate să se bizuie pe La Ramée, iar acesta voia să se poată bizui pe Grimaud.

Grimaud avea tocmai însuşirile menite să cîştige încrederea unui paznic dornic de ajutor; şi, după o mie de întrebări, la care abia deschise gura să răspundă, La Ramée, fascinat de această zgîrcenie de vorbă, îl şi primi în slujbă.

— Consemnul? întrebă Grimaud.

— Iată-l: să nu laşi niciodată întemniţatul singur, să-i iei orice obiect ascuţit ori tăios, să-l împiedici să facă semne cuiva dinafară şi să vorbească prea mult cu paznicii.

— Asta-i tot? întrebă Grimaud.

— Deocamdată, răspunse La Ramée. Orice schimbare, în cazul cînd s-ar ivi, va aduce cu sine un nou consemn.

— Bine, zise Grimaud.

Şi intră la domnul de Beaufort.

Acesta tocmai se pregătea să-şi pieptene barba pe care şi-o lăsase să crească mare, ca şi părul, vrînd să-l zădărească pe Mazarin cu mizeria în care trăieşte şi cu halul în care a ajuns să arate. Dar întrucît cu vreo cîteva zile mai înainte crezuse că zăreşte de sus, de la fereastra turnului, în fundul unei trăsuri, pe frumoasa doamnă de Montbazon, a cărei amintire îi era şi acum scumpă, nu ţinea să arate pentru ea aşa cum voia să arate pentru Mazarin; şi în nădejdea ca o va revedea, ceruse şi căpătase un pieptăne de plumb.

Domnul de Beaufort ceruse un pieptene de plumb, deoarece, ca toţi bărbaţii blonzi, avea barba roşcată şi, mulţumită pieptenului, o făcea ceva mai închisă la culoare.

În clipa cînd trecu pragul încăperii, Grimaud văzu pieptenul, pe care prinţul tocmai îl pusese pe masă, şi-i înşfăcă îndată cu plecăciune.

Prinţul se uită uimit la această arătare ciudată.

Arătarea vîrî pieptenul în buzunar.

— Hei, ce mai e şi asta? izbucni ducele. Şi cine-i ticălosul ăsta? Grimaud nu scoase o vorbă, ci doar făcu o nouă plecăciune.

— Eşti mut? strigă ducele.

Grimaud făcu semn că nu.

— Atunci cine eşti? Răspunde, îţi poruncesc! pufni ducele.

— Paznic, zise Grimaud.

— Paznic?! ţipă ducele. Doar mutra asta fioroasă îmi mai lipsea din colecţie! Hei! La Ramée! Să vină cineva!

La Ramée se arătă numaidecît; spre ghinionul prinţului, bizuindu-se pe Grimaud, era pe cale sa plece la Paris. Tocmai coborîse în curte şi urcă supărat în turn.

— Ce doriţi, monseniore? întrebă el.

— Cine e acest netrebnic, care îmi ia pieptenul şi şi-l înfundă în buzunar? izbucni domnul de Beaufort.

— Unul dintre paznicii dumneavoastră, monseniore, un flăcău de ispravă, pe care îl veţi preţui ca şi domnul de Chavigny sau ca mine, vă asigur.

— De ce mi-a luat pieptenul?

— Într-adevăr, se miră La Ramée. De ce ai luat pieptenul monseniorului?

Grimaud scoase pieptenul din buzunar, îşi trecu degetul peste dinţii mari şi arătîndu-i, se mulţumi să rostească un singur cuvînt:

— Ascuţit.

— Chiar aşa, încuviinţă La Ramée.

— Ce spune dobitocul ăsta? întrebă ducele.

— Că orice obiect ascuţit e interzis monseniorului de către rege.

— Aha! se înfurie ducele. Eşti nebun, La Ramée. Doar tu singur mi-ai dat pieptenul.

— Şi-am săvîrşit o mare greşeală, monseniore, căci în felul acesta am călcat consemnul.

Ducele se uită furios la Grimaud, care dăduse pieptenul lui La Ramée.

— Prevăd că netotul ăsta are să mă sîcîie grozav, murmură ducele.

Într-adevăr, în temniţă nu se poate să o scalzi. Totul – oameni şi lucruri deopotrivă – îţi e sau prieten sau duşman; îndrăgeşti sau urăşti, cîteodată cu îndreptăţire, dar de cele mai multe ori din instinct. Or, acest motiv nespus de simplu, anume că Grimaud plăcuse din prima clipă domnului de Chavigny şi lui La Ramée, preschimba ceea ce guvernatorul şi ofiţerul socoteau drept calităţi în tot atîtea cusururi în ochii întemniţatului, făcîndu-l nesuferit de la bun început domnului de Beaufort.

Totuşi, Grimaud nu ţinu să se ia în beţe cu întemniţatul chiar din prima zi; el avea nevoie ca acesta să-l privească nu cu o silă întîmplătoare, ci cu o ură aprigă şi neîmpăcată. De aceea se retrase, lăsînd în loc patru ostaşi, care tocmai isprăviseră cu masa, aşa că puteau să reia veghea în preajma prinţului. La rîndul său, prinţul plănuia o nouă şotie, la care ţinea mult: ceruse raci pentru masa de a doua zi şi cugetă să-şi petreacă vremea întocmind o spînzurătoare, pentru a spînzura în mijlocul odăii pe cel mai frumos. Culoarea roşie pe care urma să o capete racul la fiert ar fi risipit orice îndoială asupra tîlcului lucrurilor, şi astfel ar fi avut plăcerea să-l spînzure pe cardinal în acest chip, aşteptînd să fie spînzurat în realitate, fără ca nimeni să poată spune că a spînzurat altceva decît un rac.

Ziua se scurse cu pregătirile. În temniţă se întîmplă să dai în mintea copiilor, şi domnul de Beaufort, cu firea lui, era înclinat să ajungă aici mai repede ca oricare altul. Se duse să se plimbe ca de obicei, rupse doua sau trei crenguţe, ce urmau să aibă rolul lor în ceea ce punea la cale, şi, după o îndelungă căutare, găsi un ciob de sticlă, lucru ce păru să-l bucure peste măsură. După ce se întoarse în odaie, îşi rupse batista fîşii-fîşii.

Nici unul din aceste amănunte nu scapă ochiului scrutător al lui Grimaud.

A doua zi de dimineaţa, spînzurătoarea era gata şi, spre a o fixa în mijlocul încăperii, domnul de Beaufort se apucă să-i ascută piciorul cu ciobul de sticlă. La Ramée îl urmărea plin de curiozitate, ca un tată care nădăjduieşte că va descoperi poate o jucărie nouă pentru copiii săi; cei patru ostaşi îl priveau cu un aer posac care, atunci ca şi acum, e trăsătura principală a fizionomiei ostaşului. Grimaud intră pe uşă tocmai cînd prinţul lăsa din mînă ciobul de sticlă, deşi nu terminase încă să ascută piciorul spînzurătorii, vrînd să lege funia de cîrpă la celălalt capăt.

Aruncă spre Grimaud o uitătură în care tot se mai citea o fărîmă din supărarea din ajun, dar cum era mai dinainte grozav de mulţumit de rezultatul neîndoios al noii sale născociri, nu catadicsi să-l mai bage în seamă. Numai că, după ce meşteri un nod marinăresc la un capăt al funiei de cîrpă şi un laţ la celălalt capăt, şi după ce cătă spre castronul cu raci, alegîndu-l din ochi pe cel mai arătos, se întoarse să ia ciobul de sticla. Ciobul dispăruse.

— Cine mi-a luat ciobul? întrebă prinţul, încruntînd sprînceana.

Grimaud făcu semn că el.

— Cum? Tot tu?! Şi de ce, mă rog?

— Da, interveni La Ramée. De ce ai luat alteţii-sale ciobul de sticlă?

Grimaud, care ţinea ciobul în mînă, îşi trecu degetul peste muchia-i ascuţită şi zise:

— Tăios.

— Adevărat, monseniore, încuviinţă La Ramée. Eh, la naiba! Am găsit un flăcău de nepreţuit!

— Domnule Grimaud, glăsui prinţul, în interesul dumitale, te conjur, ai grijă şi ţine-te cît mai departe de mine.

Grimaud făcu o plecăciune şi se retrase în fundul odăii.

— Liniştiţi-vă, liniştiţi-vă, monseniore, interveni La Ramée. Am să ascut piciorul spînzurătorii cu briceagul meu.

— Dumneata? rîse prinţul.

— Da, eu. Nu aceasta va e dorinţa?

— Fără îndoială.

— Poftim! zise domnul de Beaufort. Aşa, va fi ceva şi mai şi. Poftim, dragul meu La Ramée!

La Ramée, care nu pricepuse nimic din exclamaţia prinţului, se apucă şi ascuţ piciorul spînzurătorii cu cea mai mare sîrguinţă.

— Acum, spuse prinţul, fă-mi o scobitură aici, în pardoseală; eu aduc osînditul.

La Ramée se lăsă într-un genunchi şi făcu o scobitură în pardoseală. În acest timp, prinţul atîrnă degrabă racul în laţ.

După aceea înfipse spînzurătoarea în mijlocul încăperii şi se porni sa rîdă cu hohote.

La Ramée rîse cu poftă şi el, deşi habar nu avea de ce rîde, iar ostaşii îi ţinură isonul.

Singur Grimaud nu rîse.

Apropiindu-se de La Ramée şi arătînd spre racul ce se legăna în laţ, Grimaud spuse:

— Cardinalul!

— Spînzurat de alteţa-sa prinţul de Beaufort! adăugă prinţul, rîzînd mai încîntat ca oricînd. Şi de jupîn Jacques-Chrysostome La Ramée, slujitor al regelui.

La Ramée scoase un strigăt de groază, se repezi şi smulse spînzurătoarea, o făcu pe loc fărîme şi aruncă totul pe fereastră. Era gata să facă la fel şi cu racul, pînă într-atît se pierduse cu firea, dar Grimaud i-l luă din mînă.

— Bun de mîncat, zise el.

Şi puse racul în buzunar.

De astă dată prinţul se bucură atîta de această scenă, încît aproape că-l iertă pe Grimaud pentru rolul pe care îl jucase. Dar mai tîrziu, peste zi, cugetă la intenţia paznicului şi, găsind că ea ascundea în fond numai răutatea, simţi o şi mai aprigă ură faţă de el.

Spre disperarea fără de margini a lui La Ramée, povestea cu racul făcu vîlvă în temniţă, ba chiar şi dincolo de zidurile ei. Domnul de Chavigny, care în adîncul inimii sale nu-l suferea deloc pe cardinal, avu grijă să povestească întîmplarea la doi-trei prieteni bine intenţionaţi şi aceştia o răspîndiră cît ai bate din palme.

Asta dădu temei domnului de Beaufort să se simtă minunat vreo două-trei zile.

În răstimpul acesta, prinţul băgase de seamă că printre ostaşii de gardă se află unul cu o mutră cumsecade, şi căută cu atît mai mult să-l cîştige de partea sa, cu cît Grimaud îi era tot mai nesuferit. Într-o dimineaţă, cînd îl prinse singur şi ajunse să-i vorbească între patru ochi, Grimaud se arătă în prag, văzu ce se petrece şi apoi, apropiindu-se respectuos apucă ostaşul de braţ.

— Ce mai vrei de la mine? se răsti domnul de Beaufort.

Grimaud îl duse pe ostaş patru paşi mai încolo şi-i arătă uşa.

— Pleacă! zise el.

Ostaşul se supuse.

— Ei, dar ma scoţi din sărite! izbucni prinţul. Am să te învăţ eu minte!

Grimaud făcu o adîncă plecăciune.

— Am să-ţi rup oasele, iscoadă! strigă prinţul, ieşindu-şi cu totul din fire.

Grimaud se înclină şi se dădu cîţiva paşi înapoi.

— Am să te strîng de gît cu mîinile mele, iscoadă! urmă prinţul.

Grimaud se înclină, trăgîndu-se îndărăt încă cîţiva paşi.

— Şi asta, zise prinţul, cugetînd că e mai bine să nu se mai amîne lucrurile, acum numaidecît.

Întinse mîinile crispate spre Grimaud, care se mulţumi să-l împingă pe ostaş afară şi să trîntească uşa după el.

În aceeaşi clipă simţi mîinile prinţului lăsîndu-i-se pe umeri ca nişte cleşti de fier; în loc să se apere sau să strige, el se mărgini să ducă încetişor degetul la buze şi, cu un fermecător zîmbet pe faţă, rosti doar atît:

— Stt!

Un asemenea gest, un asemenea zîmbet, un asemenea cuvînt era ceva atît de neobişnuit din partea lui Grimaud încît alteţa sa se opri dintr-o dată, în culmea uimirii. Grimaud se folosi de această clipă spre a scoate din căptuşeala hainei o fermecătoare scrisoare, cu pecete aristocratică, căreia îndelungata şedere într-un asemenea loc nu-i putuse răpi cu desăvîrşire parfumul şi i-o întinse prinţului fără o vorbă.

Acesta, din ce în ce mai uimit, îl lăsă pe Grimaud, luă plicul şi, recunoscînd scrisul, strigă:

— De la doamna de Montbazon?

Grimaud dădu din cap a încuviinţare. Ducele rupse plicul într-o clipită, îşi trecu mîna peste ochi, într-atît era de tulburat şi citi cele ce urmează:

„Scumpul meu prinţ,

Poţi avea deplină încredere în viteazul ce-ţi va înmîna această scrisoare, căci este valetul unui gentilom devotat nouă, care ne-a garantat pentru el, întrucît l-a slujit cu credinţă douăzeci de ani. S-a învoit să devină ajutorul paznicului dumitale şi să stea închis împreună cu dumneata la Vincennes pentru a-ţi pregăti şi înlesni fuga, pe care noi o punem la cale.

Clipa eliberării se apropie; ai răbdare şi curaj, gîndeşte-te că în ciuda timpului şi absenţei dintre noi, toţi prietenii ţi-am păstrat aceleaşi sentimente de odinioară.

A dumitale veşnic iubitoare,

MARIE DE MONTBAZON"

„P. S. Semnez cu numele întreg, căci aş da dovadă de prea multă vanitate, închipuindu-mi că, după cinci ani, m-ai mai recunoaşte după iniţiale."

Ducele rămase buimac o clipă. Ceea ce căuta zadarnic de cinci ani încheiaţi, adică un om care să-l slujească, un ajutor, un prieten, îi pica din cer în momentul cînd se aştepta mai puţin. Se uită cu uimire la Grimaud, apoi îşi întoarse ochii asupra scrisorii, pe care o citi din nou de la un cap la altul.

— Oh! Scumpă Marie! murmură el, după ce sfîrşi de citit. Va să zică pe ea am zărit-o în fundul trăsurii! Cum, se mai gîndeşte încă la mine, după cinci ani de despărţire? Drace, iată o credinţă cum nu ţi-e dat să găseşti decît în Astrrea.

Apoi se întoarse spre Grimaud.

— Şi tu, bravul meu, adăugă prinţul, te învoieşti să ne ajuţi?

Grimaud făcu semn că da.

— Pentru asta ai venit aici?

Grimaud repetă acelaşi semn.

— Şi eu care voiam să te strîng de gît! exclamă domnul de Beaufort.

Grimaud începu să zîmbească.

— Stai puţin, zise prinţul.

Şi se apucă să se scotocească prin buzunare.

— Aşteaptă, urmă el, luînd de la început scotoceala care se dovedise zadarnică. Nu trebuie să se spună că un asemenea devotament faţă de un nepot al lui Henric al IV-lea a rămas nerăsplătit.

Stăruinţa domnului de Beaufort dovedea cele mai bune intenţii din lume. Numai că una din măsurile de prevedere ce se luau la Vincennes era să nu se lase bani asupra întemniţaţilor.

Drept care, văzînd dezamăgirea prinţului, Grimaud scoase din buzunar şi-i întinse o pungă plină cu aur.

— Iată ce căutaţi, zise el.

Prinţul deschise punga, pe care vru s-o golească în mîinile lui Grimaud, dar acesta clătină din cap.

— Vă mulţumesc, monseniore, şopti el, dîndu-se înapoi. Am fost răsplătit.

Domnul de Beaufort trecea din surpriză în surpriză.

Atunci îi întinse mîna, şi Grimaud se apropie şi i-o sărută, plin de respect. Purtarea aleasă a lui Athos avusese o vădită înrîurire asupra lui Grimaud.

— Şi acum, ce trebuie să fac? întrebă prinţul.

— E unsprezece dimineaţa, rosti Grimaud. La două după-amiază monseniorul să ceară să joace o partidă în curte cu La Ramée şi, în timpul jocului, să trimită două-trei mingi peste zid.

— Bine, şi după aceea?

— După aceea... Monseniorul se va apropia de zid şi va striga la omul care curăţă şanţul să-i arunce mingile înapoi.

— Înţeleg, zise prinţul.

Chipul lui Grimaud păru să oglindească o vie mulţumire: zgîrcenia cu care vorbea de obicei ar fi preschimbat aceasta convorbire într-o adevărată caznă pentru el.

Făcu o mişcare, ca şi cum ar fi vrut să plece.

— Prin urmare, nu vrei să primeşti nimic de la mine? întrebă prinţul.

— Aş dori ca monseniorul să-mi făgăduiască ceva.

— Ce anume? Vorbeşte.

— Vedeţi, cînd vom scăpa de aici, eu voi fi mereu şi peste tot cel mai ameninţat; căci dacă monseniorul va fi prins, cel mai mare rău ce-l aşteaptă e să fie adus înapoi, dar dacă mă prind pe mine, în cel mai bun caz au să mă spînzure.

— Foarte adevărat, încuviinţă prinţul. Totul trebuie făcut întocmai aşa cum ceri, pe cinstea mea de gentilom.

— Deocamdată, zise Grimaud, n-am decît un singur lucru de cerut monseniorului: anume, să-mi facă cinstea să mă urască aşa cum mă ura şi mai înainte.

— Îmi voi da toată osteneala, făgădui prinţul.

Cineva ciocăni la uşă.

Prinţul puse scrisoarea şi punga în buzunar şi se aruncă în pat. Toată lumea ştia că în asemenea momente era copleşit de plictiseală. Grimaud se duse să deschidă: era La Ramée, care venea de la cardinal, unde se petrecuse scena pe care am povestit-o.

La Ramée se uita cercetător de jur-împrejur şi, văzînd că întemniţatul şi paznicul dînd semne că nutresc aceeaşi ură unul faţă de altul, surîse plin de mulţumire.

Apoi, întorcîndu-se spre Grimaud, îi spuse:

— Bine, prietene, bine. S-a vorbit despre tine undeva sus şi sper să ai cît de curînd noutăţi care au să-ţi fie pe plac.

Grimaud salută, străduindu-se să pară cît mai prietenos, şi plecă, aşa cum făcea de obicei atunci cînd intra superiorul său.

— Ei bine, monseniore, zise La Ramée, cu rîsul lui deschis. Tot mai sînteţi supărat pe bietul băiat?

— A, dumneata eşti, La Ramée! exclamă domnul de Beaufort. Pe cinstea mea, era şi timpul să te-arăţi. M-am aruncat pe pat şi m-am întors cu faţa la perete ca să nu fiu ispitit să-mi ţin făgăduiala şi să-l strîng de gît pe nemernicul de Grimaud.

— Mă îndoiesc totuşi că ar fi putut să spună ceva neplăcut alteţei-voastre, rosti La Ramée, făcînd o spirituală aluzie la muţenia ajutorului său.

— Ăsta-i un mut din Orient, la naiba! Era timpul să te văd, La Ramée, abia aşteptam.

— Monseniorul e prea bun cu mine, zise La Ramée măgulit.

— Da, urmă prinţul. Într-adevăr, azi mă simt atît de neîndemînatic, c-o să-ţi facă plăcere.

— Facem o partida cu mingea? întrebă La Ramée, maşinal.

— Dacă vrei.

— Sînt la ordinele monseniorului.

— Adică, dragul meu La Ramée, vorbi ducele, vrei să spui că eşti un om minunat şi că mi-aş dori să rămîn mereu la Vincennes, ca să am fericirea să-mi petrec viaţa în tovărăşia dumitale.

— Monseniore, zise La Ramée, cred că nu depinde de cardinal să vi se îndeplinească dorinţa.

— Cum asta? L-ai văzut de curînd?

— A trimis după mine azi-dimineaţă.

— Zău?! Ca să-ţi vorbească de mine?

— De cine altul vreţi să-mi vorbească? într-adevăr, monseniore, sînteţi groaza cardinalului.

Prinţul rîse cu amărăciune.

— Ah, La Ramée! oftă el. De-ai primi propunerile mele!

— Haide, monseniore, iar începem cu povestea asta. Vă daţi bine seama că nu sînteţi om de înţeles.

— La Ramée, ţi-am mai spus şi îţi repet, te-aş face bogat.

— Cu ce? În clipa cînd veţi ieşi de la închisoare, bunurile voastre vor fi confiscate.

— În clipa cînd voi ieşi din închisoare voi fi stăpînul Parisului.

— Stt! Stt! Ei bine... e oare cu putinţă să aud asemenea lucruri? Frumoasă convorbire pentru un ofiţer al regelui! Bag de seamă, monseniore, că ar trebui să mai caut un Grimaud.

— Haide, să nu mai vorbim despre asta. Va să zică ai discutat cu cardinalul despre mine? La Ramée, într-o zi cînd te va chema din nou la el, ar trebui să mă laşi să-ţi îmbrac uniforma; aş pleca în locul tău şi l-aş strînge de gît chiar dacă ar trebui să mă întorc din nou la închisoare, pe cinstea mea de gentilom.

— Văd, monseniore, că trebuie să-l chem pe Grimaud.

— Am greşit. Şi ce ţi-a spus acest animal?

— Nu mă supară cuvîntul, monseniore, mărturisi La Ramée cu un aer fin. Rimează cu cardinal. Ce mi-a spus? Mi-a spus să vă supraveghez.

— Şi pentru ce să mă supraveghezi? întrebă prinţul neliniştit.

— Pentru că un astrolog a prezis că veţi evada.

— Ah, a prezis asta un astrolog? rosti domul de Beaufort, tresărind fără să vrea.

— Oh, Doamne, da. Nătărăii ăştia de vrăjitori nu mai ştiu ce să născocească, pe cinstea mea, ca să-i scoată din minţi pe oamenii cumsecade.

— Şi ce i-ai răspuns ilustrisimei Eminenţe?

— Că dacă astrologul cu pricina ar întocmi vreun almanah, n-aş sfătui-o să-l cumpere.

— De ce?

— Fiindcă, pentru a scăpa de aici, ar trebui să vă prefaceţi în cintezoi sau sfredeluş.

— Şi, din nenorocire, ai dreptate. Haide să facem o partidă, La Ramée.

— Monseniore, cer iertare alteţei-voastre, dar trebuie să-mi acordaţi jumătate de ceas răgaz.

— Fiindcă monseniorul Mazarin se ţine mai mîndru decît dumneavoastră, cu toate că nu-i chiar de viţă nobilă, şi a uitat să mă poftească la masă.

— Ei bine, nu vrei să poruncesc să-ţi aducă să mănînci aici?

— Nu, monseniore. Trebuie să vă spun că plăcintarul de peste drum de noi, căruia i se zicea jupîn Marteau...

— Ei bine?

— Ei bine, de opt zile şi-a vîndut prăvălia unui cofetar din Paris, pe care se pare că doctorii l-au sfătuit să trăiască în aerul curat de la ţară.

— Şi ce mă priveşte asta pe mine?

— Răbdare, monseniore. Acest afurisit de plăcintar are în faţa prăvăliei o tarabă cu tot felul de bunătăţi, care te fac să-ţi lase gura apă.

— Mîncăciosule!

— Eh, Doamne, monseniore, urmă La Ramée, nu eşti mîncăcios dacă îţi place să mănînci bine. E în firea omului să caute lucrul cel mai de soi, şi atunci cînd e vorba de plăcintă, şi atunci cînd e vorba de altele. Şi păcătosul ăsta de plăcintar, trebuie să vă spun, monseniore, văzînd că mă opresc în fata tarabei lui, s-a apropiat de mine cu vorbe dulci: „Domnule La Ramée, să mă ajuţi să-i capăt de clienţi pe întemniţaţii din turn. Am luat prăvălia asta pentru că fostul stăpîn m-a încredinţat că tot castelul cumpără de la el, şi, pe cinstea mea, domnule La Ramée, de opt zile de cînd am venit aici, domnul de Chavigny nu mi-a dat prilejul să vînd măcar o prăjitură". „Eh, i-am spus, pesemne că domnul de Chavigny se teme că n-ai lucruri prea de soi." „Eu să n-am lucruri de soi?! Ei bine, domnule La Ramée, vreau să judecaţi singur, şi asta chiar acum, pe loc." „Nu pot, i-am răspuns, trebuie neapărat să mă întorc la castel." „Fie, zice, duceţi-vă, şi vă vedeţi de treburi, dacă sînteţi grăbit, dar într-o jumătate de ceas vă întoarceţi?" „Într-o jumătate de ceas?" „Da. Aţi stat la masă?" „Nu, pe cinstea mea". „Ei bine, vă aşteaptă o plăcintă şi o sticlă cu vin de Burgundia din cel vechi"... Şi înţelegeţi, monseniore, cum sînt flămînd, aş vrea, cu îngăduinţa alteţei-voastre...

Şi La Ramée se înclină.

— Du-te, dobitocule, zise prinţul. Dar ia aminte, numai jumătate de ceas.

— Monseniore, pot să-i făgăduiesc urmaşului lui jupîn Marteau că veţi tîrgui de la el?

— Da, numai să nu pună ciuperci în plăcintă; ştii doar, adăugă prinţul, ciupercile din pădurea Vincennes sînt aducătoare de moarte în familia mea.

La Ramée ieşi fără să ia în seamă aluzia prinţului şi, după cinci minute, ofiţerul de gardă trecu pragul încăperii, sub pretext că-i face prinţului cinstea să-i ţină tovărăşie, dar în realitate pentru a îndeplini ordinele cardinalului, care, precum am mai spus, să nu fie scăpat din ochi. Numai că, în aceste cinci minute cît rămăsese singur, domnul de Beaufort avusese răgaz să citească din nou scrisoarea doamnei de Montbazon, care dovedea că prietenii săi nu l-au uitat şi că sînt pe cale să-l scape din temniţă. În ce fel, nu ştia încă, dar îşi făgăduia să învingă muţenia lui Grimaud şi să-l facă să vorbească; avea cu atît mai mare încredere în el, cu cît acum îşi dădea seama de toată purtarea lui şi pricepea că toate neplăcerile pe care i le pricinuise nu urmăreau decît să scoată din capul paznicilor orice bănuială că el ar putea să cadă la înţelegere cu întemniţatul.

Acest şiretlic îl făcu să aibă o înaltă părere despre isteţimea lui Grimaud şi hotărî să se încreadă pe de-a-ntregul în el.

XXI

CE CONŢINEA PLĂCINTA URMAŞULUI LUI JUPÎN MARTEAU

După o jumătate de ceas, La Ramée se întoarse vesel şi plin de voiciune, ca un om care a mîncat bine şi, mai ales, a băut bine. Plăcinta fusese gustoasă şi vinul minunat. Vremea era frumoasă şi îngăduia partida plănuită. Jocul cu mingea la Vincennes cerea să arunci mingea cu nădejde, din care pricină se juca afară, în aer liber; nimic mai uşor pentru prinţ decît să urmeze povaţa lui Grimaud, adică să trimită mingea în şanţul ce înconjura închisoarea. Totuşi, cîtă vreme nu bătură orele două, ducele nu se arătă prea stîngaci, căci acesta era momentul hotărît. În schimb, pierdu fiecare partidă, ceea ce-l îndreptăţi să se înfurie şi, aşa cum se întîmplă de obicei în asemenea împrejurări, să facă la greşeli una după alta.

Aşa că, îndată ce bătu de două, mingile începură să zboare în şanţ, spre marea bucurie a lui La Ramée, care cîştiga cîte cincisprezece puncte de fiece dată cînd prinţul arunca mingea afară.

Treaba asta se repetă de atîtea ori, încît, ducă puţină vreme rămaseră fără mingi. La Ramée propuse să trimită pe cineva să le caute în şanţ, dar prinţul, pe bună dreptate, găsi că asta ar fi pierdere de timp şi, apropiindu-se de zid, care aici avea cel puţin cincizeci de picioare înălţime, aşa cum spusese ofiţerul, zări un om care trudea pe un petic de grădină, cum erau atîtea pe acolo, rostuite de ţărani de cealaltă parte a şanţului.

— Hei, prietene! strigă prinţul.

Omul ridică pe dată capul, şi domnul de Beaufort fu cît pe ce să scoată un ţipăt de uimire. Omul acesta, ţăranul acesta, grădinarul acesta era Rochefort, pe care prinţul îl credea la Bastilia.

— Ei, ce e? întrebă el.

— Ai bunătatea şi aruncă-ne mingile, spuse prinţul.

Grădinarul dădu din cap şi se apucă să azvîrle mingile, pe care La Ramée împreună cu cîţiva ostaşi se şi grăbiră să le adune. O minge căzu chiar la picioarele ducelui şi, cum era vădit că omul i-o aruncase lui anume, o vîrî iute în buzunar.

Apoi făcu spre grădinar un semn de mulţumire şi se întoarse la joc.

Hotărît lucru însă, prinţul avea ghinion în ziua aceea, căci mingile o apucau razna: în loc să nu iasă din spaţiul îngăduit pentru joc, două sau trei zburară îndărăt în şanţ; şi cum grădinarul nu mai era acolo ca să le azvîrle sus, rămaseră bune pierdute. Curînd, prinţul spuse că i s-a urît de atîta neîndemînare şi că nu mai are poftă să joace.

La Ramée era încîntat că a învins în chip atît de zdrobitor pe un prinţ de sînge regesc.

Prinţul se întoarse la el în odaie şi se culcă, aşa cum îşi petrecea aproape toată ziua de cînd i se luaseră cărţile.

La Ramée veni să-i ia hainele, pe motiv că sînt pline de praf şi că vrea să le scuture, dar în realitate ca să fie sigur că prinţul nu se mai duce nicăieri. Tare prevăzător om şi La Ramée!

Din fericire, prinţul avusese timp să ascundă mingea sub pernă.

De îndată ce uşa se închise, rupse învelişul mingii cu dinţii, fiindcă nu i se lăsase nici un obiect tăios, iar la masă se slujea de nişte cuţite de argint cu lama moale şi care nu tăiau nici de frică.

În minge găsi următoarea scrisoare:

„Monseniore, prietenii dumneavoastră veghează şi clipa eliberării se apropie: cereţi poimîine să mîncaţi o plăcintă făcută de noul plăcintar care ţine prăvălia în locul celui dinainte şi care nu e altul decît Noirmont, bucătarul dumneavoastră; nu tăiaţi plăcinta decît atunci cînd veţi fi singur, şi sper să rămîneţi mulţumit de ceea ce veţi găsi înăuntru.

Slujitorul veşnic credincios alteţei-voastre, la Bastilia şi pretutindeni,

CONTELE DE ROCHEFORT"

„P. S. Alteţa-voastră poate avea încredere în orice privinţă în Grimaud; e un flăcău foarte isteţ şi ne e devotat cu trup şi suflet. "

Domnul de Beaufort, care de cînd se lăsase de pictură avea iarăşi foc în odaie, arse scrisoarea, aşa cum făcuse cu multă părere de rău şi cu aceea a doamnei de Montbazon, şi se pregătea să ardă şi mingea, dar se gîndi că ar putea să-i fie de folos pentru a-i trimite un răspuns lui Rochefort.

Se oprise la timp, căci tocmai atunci intră La Ramée.

— Monseniorul are nevoie de ceva? întrebă el.

— Mi-era frig, răspunse prinţul, şi-am mai aţîţat focul. Ştie toată lumea, dragul meu, cît sînt de friguroase încăperile din turnul Vincennes. Aici ai putea să păstrezi gheaţă ori sa aduni silitră de pe pereţi. Cele în care s-au sfîrşit Puylaurens, mareşalul d'Ornano şi marele stareţ, unchiul meu, erau, vorba doamnei de Rambouillet, otravă curată.

Şi prinţul se trînti iar în pat, vîrînd mingea sub pernă. La Ramée zîmbi din vîrful buzelor. La urma urmelor, era un om cumsecade, care ajunsese să nutrească o mare afecţiune pentru ilustrul întemniţat aflat în seama sa şi ar fi fost zdrobit să i se întîmple vreo nenorocire. Or, nenorocirile ce se abătuseră pe rînd asupra celor trei bărbaţi pomeniţi de către duce nu puteau fi în nici un chip tăgăduite.

— Monseniore, zise el, n-ar trebui să vă lăsaţi pradă unor astfel de gînduri. Gîndurile astea omoară, nu silitra!

— Eh, dragul meu, replică prinţul, eşti încîntător. De-aş putea să mă duc şi eu să mănînc plăcintă şi să beau o sticlă cu vin de Burgundia la urmaşul lui jupîn Marteau, mi-ar rîde şi mie inima.

— Într-adevăr, monseniore, întări La Ramée. Are nişte plăcinte grozave şi un vin fără de pereche.

— Oricum, urmă ducele, nu-i prea greu ca vinul şi bucatele lui să treacă înaintea celor ale domnului de Chavigny.

— Ei bine, monseniore, propuse La Ramée, căzînd în capcană. Ce vă împiedică să încercaţi? De altfel, i-am făgăduit că veţi cumpăra de la el.

— Ai dreptate, spuse domnul de Beaufort. Dacă trebuie să rămîn pe vecie aici, aşa cum preasfinţia-sa Mazarin a avut bunătatea să-mi dea de înţeles, atunci trebuie să-mi creez o distracţie pentru zilele bătrîneţii, să mă fac un mîncăcios.

— Monseniore, rosti La Ramée, ascultaţi-mi sfatul: nu aşteptaţi bătrîneţea pentru asta.

„Bine, îşi zise în sinea sa ducele de Beaufort, orice om, ca să-şi piardă inima şi sufletul, trebuie să fi primit în dar de la cel de sus unul din cele şapte păcate de căpetenie dacă nu chiar două; al lui jupîn La Ramée, mi se pare că e lăcomia. Fie, să ne folosim de asta." Şi adăugă cu glas tare:

— Ei bine, dragul meu La Ramée, poimîine e sărbătoare?

— Da, monseniore, sînt Rusaliile.

— Vrei să-mi dai o lecţie poimîine?

— Ce fel de lecţie?

— De lăcomie.

— Bucuros, monseniore.

— Dar o lecţie între patru ochi. Trimitem ostaşii să mănînce la popota domnului de Chavigny şi facem aici o masă, asupra căreia te las să hotărăşti în totul.

— Hm! mormăi La Ramée.

Propunerea era ispititoare, dar La Ramée, orice ar fi gîndit cardinalul de rău despre el, era un motan bătrîn, care ştia toate capcanele în care putea să-l atragă un întemniţat. „Domnul de Beaufort, cugeta el, are la îndemînă patruzeci de mijloace de evadare. Oare masa asta nu ascundea vreo capcană?"

Rămase pe gînduri o clipă. Rezultatul chibzuielilor sale fu că avea să poruncească singur bucatele şi vinul – prin urmare, nici un praf nu va fi presărat în bucate şi nici o licoare turnată în vin.

Nici pomeneală să-i dea prin minte prinţului să-l îmbete, şi el pufni în rîs numai cît se gîndi la asta. Apoi îi veni o idee care împăcă totul. Ducele urmărise cu destulă nelinişte monologul lăuntric al lui La Ramée, în măsura în care putuse să i-l citească pe faţă; în cele din urmă, chipul paznicului se lumină.

— Ei bine, întrebă domnul de Beaufort, primeşti?

— Da, monseniore, cu o condiţie.

— Care?

— Grimaud să ne servească la masă.

Nimic nu putea să pricinuiască o mai mare mulţumire prinţului. Totuşi avu tăria să ia un aer din cale-afară de posomorît.

— La dracu cu Grimaud ăsta al tău! exclamă el. O să-mi strice tot cheful.

— Am să-i poruncesc să stea toată vremea în spatele alteţei-voastre şi, cum nu scoate o vorbă, alteţa-voastră n-are să-l vadă, nici n-are să-l închipuie că se află la o sută de leghe.

— Dragul meu, spuse ducele, văd cum nu se poate mai limpede, ştii ce? Că nu ai încredere în mine.

— Monseniore, poimîine sînt Rusaliile.

— Ei, şi! Ce am eu cu Rusaliile? Te temi cumva să nu coboare sfîntul duh, în chip de limbă de foc, şi să-mi deschidă uşile temniţei?

— Nu, monseniore, dar v-am povestit ce-a prezis afurisitul acela de vrăjitor.

— Şi ce-a prezis?

— Că n-are să treacă ziua de Rusalii, fără ca alteţa-voastră să nu scape de la Vincennes.

— Prin urmare, crezi în vrăjitori? Nătărăule!

— Mie, nici atîtica nu-mi pasă! zise La Ramée, şi îşi trosnea degetele. Dar monseniorului Giulio îi pasă! Ca italian, e superstiţios.

Ducele ridică din umeri.

— Ei bine, fie! se învoi el, cu o bunătate desăvîrşit jucată. Îl accept pe Grimaud, fiindcă altfel îmi dau seama că n-am mai isprăvi niciodată; dar nu mai vreau pe nimeni afară de Grimaud. Tu te îngrijeşti de toate. Porunceşti pentru masă orice pofteşti; singurul lucru pe care îl doresc eu e o plăcintă ca aceea de care mi-ai vorbit. Plăcinta asta o comanzi anume pentru mine, ca urmaşul lui moş Marteau să se întreacă pe sine; totodată făgăduieşte-i că voi cumpăra de la el nu numai pe timpul cît voi sta în temniţă, dar mai cu seamă din clipa cînd voi scăpa de aici.

— Credeţi deci ca veţi scăpa? întrebă La Ramée.

— De, ar trebui! izbucni prinţul drept răspuns. Chiar dacă asta n-o să se întîmple decît la moartea lui Mazarin; tot sînt mai tînăr cu cincisprezece ani decît el. Adevărat, adăugă apoi, surîzînd. La Vincennes viaţa se trece mai iute.

— Monseniore! rosti La Ramée. Monseniore!

— Sau mori mai devreme, îşi întregi vorba domnul de Beaufort, ceea ce e totuna.

— Monseniore, zise La Ramée, mă duc să mă îngrijesc de pregătirea bucatelor pentru masă.

— Şi crezi că scoţi ceva dintr-un elev ca mine?

— Nădăjduiesc, monseniore, răspunse La Ramée.

— Dacă am să-ţi las timp, murmură prinţul.

— Ce spune monseniorul?

— Monseniorul spune să nu cruţi punga cardinalului, care a avut bunătatea să ia în seama sa grija de a vedea de hrana noastră.

La Ramée se opri la uşă.

— Pe cine doreşte monseniorul să-l trimit încoace?

— Pe oricine, afară de Grimaud.

— Atunci, pe ofiţerul de gardă?

— Cu jocul de şah.

— Bine.

Şi La Ramée plecă.

După cinci minute intră ofiţerul de gardă, şi prinţul de Beaufort părea adîncit cu desăvîrşire în sublimele combinaţii ale unui şah-mat.

De neînchipuit cîte gînduri, cîtă tulburare aduce un semn, un cuvînt, o nădejde în asemenea împrejurări. Prinţul se afla de cinci ani încheiaţi în temniţă, şi o privire aruncată îndărăt făcea să i se pară aceşti cinci ani, deşi se scurseseră cu încetineală de melc, mai puţin lungi decît cele două zile, decît cele patruzeci şi opt de ore care îl mai despărţeau de clipa hotărîtă pentru evadare.

Apoi, mai era ceva care îl frămînta cumplit: anume, felul cum se vor petrece lucrurile. I se dăduseră nădejdi de izbîndă, dar i se ascunseseră amănuntele, nu ştia ce avea să conţină misterioasa plăcintă. Ce prieteni îl aşteptau? Aşadar, după cinci ani de temniţă mai avea încă prieteni? În acest caz era un prinţ tare norocos.

Uita că, în afară de prieteni, o femeie îşi amintise de el, ceea ce era cu mult mai rar; adevărat, poate că nu-i rămăsese credincioasă în totul, dar nu-l da uitării, ceea ce înseamnă mult.

Erau atîtea motive care dădeau temei frămîntărilor prinţului; din pricina asta se petrecu şi la şah ceea ce se petrecuse la jocul cu mingea: domnul de Beaufort făcu boacăne peste boacăne, şi ofiţerul îl învinse la rîndul său, acum, seara, aşa cum La Ramée îl învinsese de dimineaţă.

Aceste repetate înfrîngeri se dovediră însă de folos: mulţumită lor, prinţul se pomeni că s-a făcut opt seara, ceea ce însemna trei ceasuri cîştigate. Venea noaptea şi odată cu ea, somnul.

Astfel, prinţul mai scăpa de gînduri: dar somnul e o divinitate plină de toane, şi tocmai atunci cînd îl chemi, se lasă aşteptat. Domnul de Beaufort se perpeli pînă la miezul nopţii în aşternut, ca sfîntul Laurent pe grătar. Abia tîrziu adormi.

Se deşteptă de cum se crăpă de ziuă. Avusese nişte vise fantastice: se făcea că i-au crescut aripi şi în chipul cel mai firesc a vrut să zboare; la început, aripile l-au susţinut de minune, dar cînd a ajuns la oarecare înălţime, acest ciudat sprijin l-a părăsit dintr-o dată, aripile s-au frînt şi el s-a rostogolit într-un abis fără de fund. Se trezise cu fruntea brobonită de sudoare, zdrobit ca şi cum într-adevăr s-ar fi prăbuşit din înaltul văzduhului.

Apoi îl fură somnul, ca să se rătăcească din nou într-un vălmăşag de vise, unele mai prăpăstioase decît altele. Abia închise ochii, şi cugetul său, năzuind spre o singură ţintă – evadarea – se avîntă din nou spre această evadare. Acum i se năzări altceva: descoperise un tunel prin care putea să iasă de la Vincennes şi pornise prin acel tunel. Grimaud mergea înaintea lui cu o făclie în mînă; treptat-treptat, trecerea se îngusta, totuşi îşi continua calea; în cele din urmă, tunelul deveni atît de strîmt, încît fugarul încercă zadarnic să înainteze: zidurile se apropiau şi-l strîngeau între ele, el făcea nişte sforţări nemaipomenite să meargă înainte, dar lucrul se dovedea cu neputinţă, şi totuşi îl vedea în depărtare pe Grimaud, mergînd cu făclia în mînă; voia să-l strige ca să-l ajute să scape din strîmtoare, însă nu era în stare să scoată o vorbă. Atunci, în celălalt capăt al tunelului, acela de unde venise, auzi paşii urmăritorilor, şi paşii se apropiau fără încetare, era descoperit şi nu-i mai rămînea nici o nădejde să fugă. Zidurile păreau înţelese cu duşmanii lui şi-l strîngeau tot mai aprig, cu cît mai aprig voia el să fugă; în cele din urma, auzi vocea lui La Ramée, apoi îl şi zări. La Ramée întinse mîna, îi puse această mînă pe umăr şi începu să rîdă în hohote; fu prins şi dus în încăperea scundă şi boltită unde pieriseră mareşalul d'Ornano, Puylarens şi unchiul său; cele trei morminte erau acolo, ca trei gheburi, şi a patra groapă gata săpată nu aştepta decît un cadavru.

Aşa că, atunci cînd se trezi, prinţul făcu cel puţin atîtea sforţări să rămînă treaz cîte făcuse ca să adoarmă; şi cînd La Ramée intră pe uşă, îl găsi atît de palid şi de istovit, încît îl întrebă dacă nu cumva e bolnav.

— Într-adevăr, glăsui unul dintre ostaşii care dormiseră în odaie şi care nu putuse să închidă ochii, chinuit de o durere de dinţi căpătată din pricina umezelii. Monseniorul a avut o noapte zbuciumată şi de două-trei ori a strigat în somn după ajutor.

— Ce aveţi, monseniore? întrebă La Ramée.

— Ah, tu eşti, nătărăule?! zise prinţul. Tu, care mi-ai împuiat capul ieri cu gogomăniile tale despre fuga din închisoare, încît am visat că am evadat de aici şi, evadînd, mi-am frînt gîtul.

La Ramée rîse din toată inima.

— Vedeţi, monseniore, rosti el. Ăsta e un semn ceresc. Nădăjduiesc că monseniorul nu va săvîrşi niciodată asemenea nesăbuinţe decît în vis.

— Şi ai dreptate, dragul meu La Ramée, încuviinţă prinţul, ştergîndu-şi sudoarea care încă îi mai şiroia pe frunte, deşi se deşteptase de atîta vreme. Nu vreau să mă mai gîndesc decît la mîncare şi la băutură.

— Stt! făcu La Ramée.

Şi, sub un pretext oarecare, trimise ostaşii afară, unul după altul.

— Ei bine? întrebă prinţul, atunci cînd rămaseră singuri.

— Ei bine, am poruncit totul pentru masă! spuse La Ramée.

— Oho! exclamă prinţul. Şi ce bucate o să avem? Ia să vedem, domnule majordom.

— Monseniorul a făgăduit să aibă încredere în mine.

— Dar plăcintă vom avea?

— Se înţelege! Una cît roata carului.

— Făcută de urmaşul lui moş Marteau?

— Întocmai.

— Şi i-ai spus că e pentru mine?

— I-am spus.

— Şi el ce-a zis?

— Că-şi va da toată osteneala ca să mulţumească pe alteţa-voastră.

— Straşnic! exclamă prinţul, frecîndu-şi mîinile.

— Tii, monseniore! se miră La Ramée. Ce mîncăcios v-aţi făcut! În cinci ani, nu v-am văzut niciodată atît de fericit ca-n clipa asta.

Prinţul îşi dădu seama că şi-a cam pierdut stăpînirea de sine: dar tocmai atunci, ca şi acum ar fi ascultat la uşă şi-ar fi înţeles că gîndurile lui La Ramée trebuie neîntîrziat abătute în altă parte, Grimaud se arătă în prag şi îi făcu semn ofiţerului că are să-i spună ceva.

La Ramée se apropie de Grimaud, care îi vorbi în şoaptă. În acest timp, prinţul îşi veni în fire.

— I-am spus acestui om că nu are voie să intre aici fără încuviinţarea mea, rosti el.

— Monseniore, interveni La Ramée, trebuie să-l iertaţi, eu l-am chemat.

— Şi de ce l-ai chemat, de vreme ce ştii că nu pot să-l sufăr?

— Monseniorul să-şi amintească de înţelegerea noastră, spuse La Ramée. Grimaud urmează să ne servească masa aceea grozavă. Monseniorul a uitat de paznicul nostru?

— Nicidecum. Am uitat doar de Grimaud.

— Monseniorul ştie că fără el nu se poate.

— Bine, fă aşa cum vrei.

— Vino încoace, băiatule, începu La Ramée, şi ascultă ce-ţi spun.

Grimaud se aproprie cu o mutră din cale-afară de posomorîtă. La Ramée continuă:

— Monseniorul îmi face cinstea să mă invite să luăm mîine seară masa împreună, numai eu cu dînsul.

Grimaud făcu un semn, care voia să spună că nu pricepe în ce măsură îl priveşte asta pe el.

— Ba da, ba da, stărui La Ramée. Dimpotrivă, te priveşte, fiindcă o să ai cinstea să ne serveşti chiar tu, fără să mai socotesc că, dacă cu toată pofta de mîncare şi cu toată setea noastră, va rămîne ceva prin talere, ori pe fundul sticlelor, asta ţi se cuvine ţie.

Grimaud se înclină în semn de mulţumire.

— Şi acum, monseniore, încheie La Ramée, cer iertare alteţei voastre: se pare că domnul de Chavigny va lipsi pentru cîteva zile şi m-a prevenit că vrea să-mi dea unele ordine înainte de plecare.

Prinţul încercă să schimbe o privire cu Grimaud, dar el parcă nici nu-l vedea.

— Du-te, zise prinţul către La Ramée şi întoarce-te cît mai curînd.

— Monseniorul vrea cumva să-şi ia revanşa la partida de ieri? Grimaud dădu foarte uşor din cap, de sus în jos.

— Da, zise prinţul. Dar ia aminte, dragul meu La Ramée, zilele trec, nu seamănă una cu alta, aşa că azi sînt hotărît să te bat măr.

La Rainée ieşi: Grimaud îl urmări cu privirea fără să se clintească din loc şi, cînd văzu că uşa s-a închis, scoase la iveală din buzunar un creion şi o bucată de hîrtie.

— Scrieţi, monseniore, spuse el.

— Ce trebuie să scriu?

Grimaud ridică un deget şi îi dictă:

Totul e pregătit pentru mîine seară, fiţi la post între ceasurile şapte şi nouă, aduceţi doi cai gata înşeuaţi, noi vom coborî prin prima fereastră a galeriei".

— Mai departe? zise ducele

— Mai departe, monseniore? făcu Grimaud cu mirare. Semnaţi.

— Şi asta-i tot?

— Ce vreţi mai mult, monseniore? întrebă Grimaud, căruia nu-i plăcea de fel polologhia.

Prinţul semnă.

— Acum spuneţi-mi, monseniore, urmă Grimaud, aţi pierdut cumva mingea?

— Care minge?

— Cea cu scrisoarea.

— Nu, m-am gîndit că s-ar putea să ne fie de folos. Iat-o.

Şi prinţul scoase mingea de sub pernă şi i-o întinse.

Grimaud zîmbi cu cel mai plăcut zîmbet de care era el în stare.

— Ei bine? întrebă prinţul.

— Ei bine, monseniore, răspunse Grimaud, eu ascund biletul în minge, o cos la loc şi dumneavoastră, în timpul jocului, trimiteţi-o în şanţ.

— Şi dacă se pierde?

— Stă cineva acolo ca să o vadă şi să o ia.

— Un grădinar? întrebă ducele.

Grimaud făcu un semn de încuviinţare.

— Acelaşi grădinar de ieri?

Grimaud repetă semnul.

— Aşadar, contele de Rochefort?

Grimaud repetă semnul pentru a treia oară.

— Haide, glăsui prinţul, dă-mi cel puţin cîteva amănunte despre fuga noastră.

— N-am dezlegare s-o fac înainte de-a sosi clipa.

— Cine sînt cei care mă vor aştepta de cealaltă parte a şanţului?

— Nu ştiu nimic, monseniore.

— Spune-mi măcar ce-o să conţină acea faimoasă plăcintă, dacă nu vrei să-mi ies din minţi.

— Monseniore, vorbi Grimaud, în plăcintă vor fi două pumnale, o scară de frînghie şi o pară-căluş.

— Bun, înţeleg.

— Monseniorul îşi dă seama că avem la îndemînă tot ce ne trebuie.

— Noi vom lua pumnalele şi scara, zise domnul de Beaufort.

— Iar pe La Ramée îl silim să mănînce para, răspunse Grimaud.

— Dragul meu Grimaud, rosti prinţul, eşti cam zgîrcit la vorbă, dar ce-i al tău e al tău: cînd vorbeşti, ţi-e gura aurită.

XXII

O AVENTURĂ A MARIEI MICHON

Cam în aceeaşi perioadă de vreme în care prinţul de Beaufort şi Grimaud urzeau aceste planuri de evadare, doi călăreţi, urmaţi la cîţiva paşi de un slujitor, intrau în Paris pe o stradă a suburbiei Saint-Marcel. Aceşti doi călăreţi erau contele de La Fère şi vicontele de Bragelonne.

Tînărul venea pentru prima oară la Paris, şi Athos nu se dovedea prea îngăduitor faţă de capitală, vechea sa prietenă, arătîndu-i tocmai această parte a oraşului. Hotărît lucru, ultimul sătuc din provincia Touraine era mai plăcut la vedere decît era Parisul înspre Blois. Şi, spre ruşinea acestui oraş atît de lăudat, trebuie spus că nu-l mişcă decît prea puţin pe tînărul călător.

Athos îşi păstra aerul său senin şi nepăsător de totdeauna.

Ajunşi la Saint-Médard, Athos, care slujea de călăuză în acest nesfîrşit labirint tovarăşului său de drum, apucă pe strada Postes, apoi pe Estrapade, apoi pe Fossés-Saint-Michel şi apoi pe strada Vaugirard. Ieşind în strada Férou, drumeţii porniră în lungul ei.

Cam pe la jumătatea străzii, Athos ridică ochii surîzînd şi arătă tînărului o casă cu înfăţişare liniştită.

— Uite, Raoul, zise el, în casa asta am petrecut şapte din cei mai dulci şi mai cruzi ani ai vieţii mele.

Tînărul surîse şi el şi salută casa. Iubirea lui Raoul faţă de ocrotitorul său se manifesta în orice împrejurare.

În ce-l priveşte pe Athos, am mai spus, afară doar de vechile-i amintiri ostăşeşti, Raoul era nu numai tot ce îndrăgea el pe lume, ci şi singura ţintă a simţămintelor sale, aşa că înţelegem cît de duios şi de adînc putea să iubească de astă dată inima lui Athos.

Cei doi călători se opriră în strada Vieux-Colombier, la hanul „La Vulpea Verde". Athos cunoştea hanul de multă vreme, venise aici cu prietenii de sute de ori, dar în douăzeci de ani se petrecuseră mari schimbări, începînd cu schimbarea stăpînilor.

Drumeţii încredinţară caii slugilor şi, cum erau cai de soi, cerură să fie îngrijiţi cu cea mai mare băgare de seamă, să nu li se dea decît paie şi ovăz, şi să li se spele pieptul şi picioarele cu vin călduţ. Făcuseră douăzeci de leghe peste zi. Se îngrijiră mai întîi de cai, cum se cuvine să facă nişte adevăraţi cavaleri, apoi cerură două odăi pentru ei.

— Du-te şi puneţi în orînduială hainele, Raoul, zise Athos. Vreau să te prezint cuiva.

— Astăzi, domnule? întrebă tînărul.

— Într-o jumătate de ceas.

Tînărul salută. Poate că, mai puţin deprins cu oboseala decît Athos, care părea de fier, i-ar fi plăcut să se scalde în Sena, despre care auzise vorbindu-se atît, ţinînd cu tot dinadinsul să se încredinţeze că nu se asemuieşte nici pe departe cu Loire, şi apoi să se culce; dar contele de La Fère îi ceruse un anume lucru şi nu-i rămînea decît să se supună.

— Să nu uit, Raoul, zise Athos. Caută să arăţi cît mai chipeş.

— Nădăjduiesc, domnule, că nu e vorba de însurătoare, surîse tînărul. Ştiţi făgăduiala ce mă leagă de Louise.

Athos surîse şi el.

— Nu, fii liniştit, cu toate că tocmai unei femei vreau să te prezint.

— Unei femei? întrebă Raoul.

— Da, şi chiar doresc să o îndrăgeşti.

Tînărul îl privi cu nelinişte, dar zîmbetul lui Athos îl linişti pe dată.

— Cîţi ani are? întrebă vicontele de Bragelonne.

— Dragul meu Raoul, rosti Athos, asta nu se întreabă niciodată, învaţă o dată pentru totdeauna. Cînd poţi să citeşti vîrsta unei femei pe chipul ei, nu are rost să întrebi; iar cînd nu poţi, este indiscret.

— E frumoasă?

— Acum şaisprezece ani era socotită nu numai cea mai frumoasă, dar şi cea mai graţioasă femeie din Franţa.

Acest răspuns îl linişti pe deplin pe viconte. Athos nu putea să plănuiască nimic între el şi o femeie socotită drept cea mai frumoasă şi cea mai graţioasă femeie din Franţa, cu un an înainte de a fi venit el pe lume.

Se retrase deci în odaia sa şi, cu acea cochetărie care prinde atît de bine pe cei tineri, căută să împlinească cerinţele lui Athos, adică să arate cît mai chipeş cu putinţă. Lucru lesne, căci natura fuse darnică cu el.

Cînd se întoarse, Athos îl întîmpină cu acel zîmbet părintesc cu care îl întîmpina odinioară pe d'Artagnan, dar care vădea şi mai adîncă iubire pentru Raoul. Athos îi cercetă cu privirea picioarele, mîinile şi părul – aceste trei semne ale obîrşiei sale. Părul negru era pieptănat cu cărare la mijloc, cum se purta pe acea vreme, şi cădea în inele pe umeri, încadrîndu-i faţa smeadă; mănuşile de căprioară, cenuşii ca şi pălăria, desenau o mînă fină şi elegantă, în timp ce cizmele, de aceeaşi culoare ca mănuşile şi pălăria, strîngeau un picior care părea al unui copil de zece ani.

— Haidem! murmură Athos. Şi dacă nu va fi mîndră de el, înseamnă că e din cale-afară de pretenţioasă.

Era trei după-amiază, adică tocmai vremea potrivită pentru vizite. Cei doi călători porniră pe strada Grenelle, apucară apoi pe strada Rosiers, ieşiră în strada Saint-Dominique, şi se opriră în faţa unui castel măreţ, aflat peste drum de Jacobins, cu blazonul familiei Luynes deasupra intrării.

— Am ajuns, zise Athos.

Intră cu pas hotărît şi îndrăzneţ, ceea ce dovedi elveţianului de pază că oaspetele care intra are dreptul să se poarte astfel. Urcă treptele peronului şi, adresîndu-se unui lacheu într-o livrea scumpă, întrebă dacă doamna ducesă de Chevreuse poate fi văzută şi dacă poate să primească pe contele de La Fère.

După o clipă, lacheul se întoarse şi spuse că, deşi doamna ducesă de Chevreuse nu avea cinstea sa cunoască pe domnul conte de La Fère, îl ruga să poftească.

Athos porni în urma lacheului, care îl făcu să străbată un lung şir de încăperi şi, în sfîrşit, se opri în faţa unei uşi închise. Erau într-un salon. Athos făcu semn vicontelui de Bragelonne să rămînă pe loc.

Lacheul deschise uşa

Doamna de Chevreuse, de care am vorbit atît de des în povestirea celor Trei Muşchetari, fără să fi găsit însă prilejul să o aducem în scenă, trecea drept încă o femeie foarte frumoasă. Într-adevăr, cu toate că în acea vreme avea patruzeci şi patru sau patruzeci şi cinci de ani, abia părea de treizeci şi opt treizeci şi nouă; îşi păstrase minunatul păr bălai, ochii mari, vii şi inteligenţi, pe care intriga îi deschisese şi dragostea îi închisese de atîtea ori, mijlocul de nimfă, încît, dacă o vedeai din spate, părea şi acum fetişcana care sărea cu Anna de Austria şanţul de la Tuileries, lipsind astfel, în 1683, coroana Franţei de un moştenitor.

În rest, era aceeaşi făptură zvăpăiată, care pusese iubirilor ei o pecete originală, încît acestea deveniseră aproape reprezentative pentru familia sa.

Se afla într-un mic alcov, a cărui fereastră dădea spre grădină. Alcovul, după moda statornicită de doamna de Rambouillet cînd îşi clădise palatul, era tapetat cu un fel de damasc albastru, cu flori trandafirii şi frunze de aur. Era o mare cochetărie pentru o femeie de vîrsta doamnei de Chevreuse să primească într-un asemenea alcov, şi mai cu seamă aşa cum se afla ea în acea clipă, adică întinsă pe o canapea şi cu capul rezemat de tapet.

Ţinea în mînă o carte întredeschisă, sprijinindu-şi braţul pe o pernă.

La vestirea lacheului se ridică puţin şi întinse curioasă capul.

Athos se arătă în prag.

Purta veşminte de catifea violetă, cu ceaprazuri la fel; găitanele de argint luceau, nici o broderie de aur nu-i împodobea mantia şi o simplă pană viorie stătea prinsă la pălăria-i neagră.

În picioare avea cizme din piele neagră, iar de cingătoarea-i strălucitoare atîrna acea spadă cu mîner superb, pe care Porthos o admirase odinioară de atîtea ori în strada Férou şi pe care Athos nu se îndurase să i-o împrumute nici măcar o singură dată. Gulerul răsfrînt al cămăşii era dintr-o superbă dantelă; alta la fel cădea peste carîmbii cizmelor.

Cel care se anunţase astfel, sub un nume cu desăvîrşire necunoscut doamnei de Chevreuse, părea de viţă nobilă, încît ea se ridică pe jumătate şi cu un gest plin de graţie îl pofti să ia loc lîngă dînsa.

Athos se înclină şi se supuse. Lacheul tocmai voia să iasă, dar Athos îi făcu semn sa rămînă.

— Doamnă, spuse el către ducesă. Am cutezat să mă înfăţişez la palatul vostru, fără a vă fi cunoscut; şi am izbutit, căci aţi avut bunăvoinţa să mă primiţi. Cutez acum să vă rog a-mi acorda o întrevedere de jumătate de ceas.

— Dorinţa vă e îndeplinită, domnule, răspunse doamna de Chevreuse cu cel mai încîntător surîs.

— Numai că asta nu e totul, doamnă! O, sînt un mare ambiţios, ştiu, dar întrevederea ce vă cer e o întrevedere între patru ochi, şi aş avea cea mai vie dorinţă să nu fiu tulburat.

— Nu sînt acasă pentru nimeni, rosti ducesa de Chevreuse către lacheu. Poţi pleca.

Lacheul ieşi. Urmă un răstimp de tăcere în care aceşti doi oameni, care îşi dădură seama din prima clipă că sînt egali, se cercetară cu privirea fără pic de stinghereală, nici dintr-o parte, nici din cealaltă.

Ducesa de Chevreuse rupse cea dintîi tăcerea.

— Ei bine, domnule, surîse ea, nu vedeţi că aştept cu nerăbdare?

— Iar eu, doamnă, vă privesc cu admiraţie, răspunse Athos.

— Domnule, spuse doamna de Chevreuse, trebuie să mă iertaţi, dar aş vrea să ştiu cu cine vorbesc. Sînteţi un om de la curte, fără nici o îndoială, şi totuşi nu v-am văzut niciodată la curte. Aţi ieşit cumva de la Bastilia?

— Nu, doamnă, răspunse Athos cu un zîmbet. Dar poate sînt pe cale să ajung acolo.

— Ah, în acest caz spuneţi-mi repede cine sînteţi şi plecaţi, glumi ducesa cu acel aer poznaş care o prindea atît de bine. Şi aşa, sînt destul de compromisă.

— Cine sînt, doamnă? Vi s-a spus numele meu, contele de La Fère. Numele acesta nu l-aţi auzit niciodată. Odinioară purtam un alt nume, pe care l-aţi auzit poate, dar pe care l-aţi uitat, cu siguranţă.

— Spuneţi-l, domnule.

— Odinioară, rosti contele de La Fère, mă numeam Athos.

Doamna de Chevreuse deschise ochii mari, plini de uimire. Era vădit, cum bănuise şi contele, că acest nume nu i se ştersese cu totul din minte, deşi era pierdut printre vechi amintiri.

— Athos?! repetă ea. Staţi puţin...

Şi îşi cuprinse fruntea în palme, ca pentru a sili miile de gînduri ce i se perindau prin minte să se oprească o clipă în loc, spre a vedea lămurit în şuvoiul lor strălucitor şi pestriţ.

— Vreţi să vă ajut, doamnă? zise Athos, zîmbind.

— Desigur, încuviinţă ducesa care şi obosise căutînd. Cu plăcere.

— Acest Athos era prieten cu trei tineri muşchetari, anume d'Artagnan, Porthos şi...

Athos tăcu.

— Şi Aramis! spuse cu însufleţire ducesa.

— Şi Aramis, întocmai, continuă Athos. Aşadar, n-aţi dat uitării cu totul acest nume?

— Nu, răspunse ea. Bietul Aramis! Era un fermecător gentilom, elegant, discret şi scria versuri minunate. Cred că a sfîrşit rău, adăugă ea.

— Cît se poate de rău: s-a făcut abate.

— Ah, ce nenorocire! exclamă doamna de Chevreuse, jucîndu-se nepăsătoare cu evantaiul. Vă mulţumesc, domnule.

— Pentru ce, doamnă?

— Mi-aţi reînviat în suflet una dintre cele mai plăcute amintiri din tinereţe.

— Mi-aţi îngădui, atunci, să vă mai amintesc ceva? întrebă Athos.

— Ceva în legătură cu asta?

— Da şi nu.

— Fie, încuviinţă doamna de Chevreuse, continuaţi. Din partea unui om ca dumneavoastră sînt gata să primesc orice.

Athos se înclină.

— Aramis, urmă el, era prieten cu o tînără croitoreasă din Tours.

— O tînără croitoreasă din Tours? murmură doamna de Chevreuse.

— Da, o verişoară de-a lui, numită Marie Michon.

— Ah, o cunosc! exclamă doamna de Chevreuse. Verişoară căreia i-a scris pe cînd se găsea la asediul oraşului La Rochelle, ca să o prevină de complotul ce se urzea împotriva bietului Buckingham.

— Întocmai, întări Athos. Vreţi să-mi îngăduiţi a vă vorbi de ea?

Doamna de Chevreuse se uită la Athos.

— Da, numai să nu o vorbiţi de rău.

— Aş fi un ingrat, zise Athos, şi în ochii mei nerecunoştinţa nu apare ca un cusur sau ca o crimă, ci ca un viciu, ceea ce e mult mai rău.

— Dumneavoastră, ingrat faţă de Marie Michon, domnule? se miră doamna de Chevreuse, încercînd să citească în ochii lui Athos. Dar cum s-ar putea una ca asta? Dumneavoastră n-aţi cunoscut-o niciodată.

— Ei, doamnă, cine ştie! făcu Athos. Există o zicală în popor, cum că munte cu munte se întîlneşte, darămite om cu om, şi zicalele poporului sînt uneori neînchipuit de adevărate.

— Oh, continuaţi, domnule, continuaţi! îl îndemnă cu însufleţire doamna de Chevreuse. Nici nu ştiţi cît de plăcută e pentru mine această convorbire.

— Mă încurajaţi, mărturisi Athos. Aşadar, să-mi urmez povestea. Această verişoară a lui Aramis, această Marie Michon, această tînără croitoreasa, în sfîrşit, în ciuda faptului că nu era de o obîrşie înaltă, avea cele mai straşnice relaţii cu lumea mare; vorbea despre cele mai nobile doamne de la curte numindu-le prietenele ei, şi însăşi regina, atît de mîndră cum e, prin îndoita-i obîrşie austriacă şi spaniolă, nu pregeta să-i spună sora ei.

— Vai! suspina doamna de Chevreuse, cu o umbră de zîmbet şi o uşoară încruntare a sprîncenelor, aşa cum numai ea ştia să se încrunte. Lucrurile s-au schimbat mult de atunci.

— Şi regina avea dreptate, continuă Athos, fiindcă fiinţa aceasta îi era nespus de devotată, devotată pînă la a-i sluji drept intermediară cu fratele său, regele Spaniei.

— Ceea ce i se pune astăzi în seamă ca o mare crimă, rosti ducesa.

— Încît cardinalul, reluă Athos, adevăratul, celălalt cardinal, hotărî într-o bună dimineaţă să o aresteze pe biata Marie Michon şi să o ducă sub pază la castelul Loches. Din fericire, lucrurile nu se putură face atît de tainic, încît să nu prindă nimeni de veste; împrejurarea era apoi prevăzută: dacă pe Marie Michon o ameninţa vreo primejdie, regina trebuia să trimită o carte de rugăciuni legată în catifea verde.

— Întocmai, domnule! Ştiţi totul.

— Şi într-o dimineaţă se pomeni cu cartea cea verde, adusă de prinţul de Marcillac. Nu avea timp de pierdut. Pe Marie Michon şi o fată de ajutor a ei anume Ketty, le prindea de minune straiul bărbătesc. Prinţul găsi pentru ea un costum de cavaler, iar pentru Ketty unul de lacheu, le făcu rost de doi cai straşnici şi cele două fugare plecară în grabă din Tours, îndreptîndu-se spre Spania; tremurau la cel mai mic zgomot, apucau numai pe drumuri lăturalnice, fiindcă pe cele mari nu îndrăzneau să se arate şi să ceară găzduire, atunci cînd nu întîlneau în cale vreun han.

— Într-adevăr, chiar aşa a fost! exclamă doamna de Chevreuse, bătînd din palme uimită. Pe drept cuvînt ar fi ciudat dacă...

Şi tăcu.

— Dacă aş merge pe urmele celor două fugare pînă la capătul călătoriei lor? întrebă Athos. Nu, doamnă, nu vă voi răpi timpul cu asta; le vom însoţi doar pînă într-un sătuc din provincia Limousin, aflat între Tulle şi Angoulême, un sătuc numit Roche-l'Abeille.

Doamna de Chevreuse scoase un strigăt de surpriză şi se uită la Athos cu o uimire care îl făcu să zîmbească pe muşchetarul de odinioară.

— Aşteptaţi, doamnă, urmă Athos. Ceea ce mi-a rămas să vă spun e şi mai ciudat decît ceea ce v-am spus pînă acum.

— Domnule, murmură doamna de Chevreuse, vă socotesc un vrăjitor şi mă aştept la orice; dar într-adevăr... ce-are a face, vă ascult.

— De astă dată, ziua fusese lungă şi obositoare; se lăsase frig; era 11 octombrie; satul nu avea han şi nici castel, casele ţăranilor erau sărăcăcioase şi murdare, iar Marie Michon era o persoană foarte aleasă; ca şi regina, sora ei, era deprinsă cu rufărie fină şi curăţenie; hotărî deci să ceară găzduire preotului.

Athos făcu o pauză.

— Ah, continuaţi! zise ducesa. V-am prevenit doar că mă aştept la orice.

Cele două călătoare bătură la poartă; era tîrziu, preotul, care se culcase, le strigă să intre şi ele intrară, căci poarta nu era zăvorîtă. Prin sate, lumea era foarte încrezătoare. O lampă ardea în odaia unde se află preotul. Marie Michon, care avea înfăţişarea celui mai chipeş cavaler din lume, crăpă uşa, vîrî capul înăuntru şi ceru găzduire. „Bucuros, tinere cavaler, zise preotul, dacă te mulţumeşti cu ce-a mai rămas de la masă şi cu jumătate din odaia mea". Cele două călătoare se sfătuiră o clipă; preotul le auzi pufnind în rîs şi apoi, stăpînul, ori mai degrabă stăpîna, spuse: „Mulţumesc, părinte, primesc". „Atunci, luaţi de mîncaţi şi căutaţi să faceţi cît mai puţin zgomot, răspunse preotul. Am alergat şi eu toata ziua şi nu m-aş supăra deloc dacă aş dormi în noaptea asta." Doamna de Chevreuse trecea în mod vădit de la mirare la uimire, şi, după ce o copleşi uimirea, rămase înmărmurită; chipul ei, cu ochii aţintiţi asupra lui Athos, căpătase un aer cu neputinţă de zugrăvit în cuvinte; se vedea că ar fi vrut să spună ceva şi totuşi tăcea, să nu piardă o vorbă din povestirea oaspetelui.

— Şi apoi? întrebă ea.

— Apoi? făcu Athos. Ah, tocmai aici vine partea cea mai grea.

— Spuneţi, spuneţi odată! Sînt gata să ascult orice. Şi de altfel asta nici nu mă priveşte pe mine, doar dacă e vorba de domnişoara Marie Michon.

— Ah, adevărat! recunoscu Athos. Ei bine, aşadar, Marie Michon mîncă împreună cu însoţitoarea ei şi, după ce sfîrşiră masa, potrivit îngăduinţei primite, intră în odaia unde se odihnea gazda, în vreme ce Ketty se culcă într-un fotoliu în prima încăpere, adică unde mîncaseră.

— Într-adevăr, domnule, întări doamna de Chevreuse. Dacă nu sînteţi cumva însuşi diavolul, nu pricep cum de cunoaşteţi toate aceste amănunte.

— Încîntătoare această Marie Michon! continuă Athos. Una dintre acele fiinţe zvăpăiate, cărora le trec prin minte cele mai ciudate gînduri, una dintre acele fiinţe născute ca să ne aducă pe toţi în ispită. Şi, gîndindu-se că are drept gazdă un preot, cocheta din ea îşi zise ca ar fi o plăcută amintire pentru zilele bătrîneţii, în mijlocul atîtor alte amintiri plăcute pe care le avea, să ducă în ispită şi o faţă bisericească.

— Conte, mărturisi ducesa, mă înspăimîntaţi, pe cuvînt de cinste!

— Vai, reluă Athos. Bietul preot nu era sfîntul Ambrozie şi apoi, repet, Marie Michon era o făptură încîntătoare.

— Domnule! exclamă ducesa, prinzîndu-l pe Athos de mîini. Spuneţi-mi numaidecît cum de cunoaşteţi toate aceste amănunte, ori, dacă nu, chem un călugăr de la mînăstirea Vieux-Augustins, să vă scape din puterea necuratului.

Athos începu să rîdă.

— Nimic mai uşor, doamnă. Un cavaler, el însuşi aflat într-o misiune importantă, venise cu un ceas mai devreme decît dumneavoastră să ceară găzduire preotului, şi asta tocmai în clipa cînd preotul, chemat la căpătîiul unui muribund, era nevoit să plece pentru toată noaptea, nu numai de acasă, dar şi din sat. Atunci, slujitorul bisericii, plin de încredere în oaspetele său, care de altfel era gentilom, îi lăsă în grijă casa, bucatele pregătite pentru masă şi odaia sa. Aşadar, la oaspetele bunului preot, şi nu la preot a venit Marie Michon să ceară găzduire.

— Şi acest cavaler, acest oaspete, acest gentilom sosit acolo înaintea ei...?

— Eram eu, contele de La Fère, rosti Athos, ridicîndu-se şi înclinîndu-se respectuos în faţa ducesei de Chevreuse.

Ducesa rămase înmărmurită pentru o clipă şi apoi, deodată, izbucni în rîs.

— Ah, Doamne! exclamă ea. E tare amuzant! Şi zvăpăiata de Marie Michon a nimerit mai bine decît s-ar fi aşteptat. Luaţi loc, scumpe conte, şi continuaţi-vă povestirea.

— Acum îmi rămîne să mă învinuiesc, doamnă. V-am spus, eu însumi călătoream într-o misiune grabnică; în zorii zilei am ieşit fără zgomot din odaie şi am lăsat-o dormind pe fermecătoarea mea tovarăşă. Într-un fotoliu din prima încăpere dormea însoţitoarea, cu capul dat pe spate şi întru totul vrednică de stăpîna ei. Chipul ei frumos îmi atrase luarea-aminte; m-am apropiat şi am recunoscut-o pe micuţa Ketty, căreia prietenul nostru Aramis se îngrijise să-i găsească această slujbă. Şi astfel mi-am dat seama că acea frumoasă călătoare era...

— Marie Michon! zise iute doamna de Chevreuse.

— Marie Michon, continuă Athos. Am ieşit din casă şi m-am dus la grajd, unde mi-am găsit calul şi lacheul gata de drum. Apoi am plecat.

— Şi n-aţi mai trecut niciodată prin acest sat? întrebă cu însufleţire doamna de Chevreuse.

— Un an mai tîrziu, doamnă.

— Ei bine?

— Ei bine, voiam să-l revăd pe acel bun preot. L-am găsit foarte preocupat de o întîmplare din care nu pricepea nimic. Cu opt zile mai înainte, primise un leagăn cu un drăgălaş băieţel de trei luni, dimpreună cu o pungă de aur şi un bilet cu aceste trei cuvinte: „11 octombrie 1633"

— Era ziua acestei ciudate aventuri, spuse ducesa.

— Da, numai că el nu înţelegea nimic, decît că a petrecut acea noapte la căpătîiul unui muribund, fiindcă Marie Michon plecase şi ea mai înainte ca preotul să se fi întors acasă.

— Ştiţi, domnule, în 1643, atunci cînd s-a înapoiat în Franţa, Marie Michon a cerut numaidecît veşti despre acest copil, căci, fiind fugară, nu-i putea purta de grijă. În schimb, odată înapoiată la Paris voia ca acest copil să crească în preajma ei.

— Şi ce-a spus preotul? întrebă Athos la rîndul său.

— Că un senior pe care nu-l cunoştea a avut bunătatea să se îngrijească de copil şi de viitorul lui şi că l-a luat cu el.

— E adevărat.

— Ah, acum înţeleg! Acest senior eraţi dumneavoastră, tatăl lui!

— Stt! Nu vorbiţi atît de tare, doamnă. E aici.

— Aici?! strigă doamna de Chevreuse, ridicîndu-se într-o clipită. Aici, fiul meu, fiul Mariei Michon e aici! Vreau să-l văd numaidecît.

— Ţineţi seama, doamnă, că nu-şi cunoaşte nici tatăl, nici mama, o preveni Athos.

— Aţi păstrat secretul şi mi l-aţi adus astfel, gîndind că mă veţi face fericită. Oh, mulţumesc, mulţumesc, domnule! izbucni doamna de Chevreuse, luîndu-i mîna şi încercînd să o ducă la buze. Mulţumesc! Sînteţi o inimă nobilă!

— Vi l-am adus, rosti Athos, retrăgîndu-şi încetişor mîna, ca la rîndul vostru să faceţi şi dumneavoastră ceva pentru el, doamnă. Pînă în clipa de faţă am vegheat asupra educaţiei lui şi cred că am făcut din el un gentilom desăvîrşit. Dar împrejurările mă silesc acum să încep iarăşi viaţa rătăcitoare şi primejdioasă de om devotat unei cauze. De mîine chiar, mă arunc într-o poveste plină de neprevăzut, în care aş putea fi ucis; atunci n-aţi mai rămîne decît dumneavoastră ca să-l îndrumaţi în lumea unde este chemat să-şi afle locul.

— Oh, fiţi liniştit! exclamă ducesa. Din nenorocire, acum nu mă bucur de prea multă trecere, dar pentru el voi face tot ce-mi stă în putinţă. Cît despre avere şi titlu...

— Nici o grijă în această privinţă, doamnă; i-am trecut în stăpînire moşia Bragelonne, pe care am moştenit-o şi care îi dă titlu de viconte, şi o rentă de zece mii de livre.

— Credeţi-mă, domnule, spuse ducesa, sînteţi un adevărat gentilom! Dar abia aştept să-l văd pe tînărul nostru viconte. Unde e?

— Aici în salon. Îl chem îndată, dacă vreţi.

Athos dădu să se îndrepte spre uşă. Doamna de Chevreuse îl opri.

— E frumos? întrebă ea.

Athos zîmbi:

— Seamănă cu mama sa.

În aceeaşi clipă deschise uşa şi făcu un semn tînărului, care se ivi în pag. Doamna de Chevreuse nu-şi putu stăpîni un strigăt de fericire care întrecea toate speranţele plăsmuite de orgoliul ei.

— Apropie-te, viconte, spuse Athos. Doamna ducesă de Chevreuse îţi îngăduie să-i săruţi mîna.

Tînărul se apropie cu fermecătoru-i surîs, cu capul descoperit, puse un genunchi la pămînt şi sărută mîna doamnei de Chevreuse.

— Domnule conte, zise el, întorcîndu-se spre Athos. Nu cumva pentru a-mi cruţa timiditatea mi-aţi spus că doamna este ducesa de Chevreuse, şi nu regina însăşi?

— Nu, viconte, interveni doamna de Chevreuse, luîndu-i mîna la rîndu-i, ca să-l facă să se aşeze alături de ea şi privindu-l cu ochii strălucitori de bucurie. Nu, din nefericire nu sînt regina, căci dacă aş fi, aş face pentru dumneata tot ceea ce meriţi; dar să vedem, şi aşa cum sînt – adăugă ea, abia stăpînindu-se să nu-i sărute fruntea neprihănită – să vedem, ce carieră ai dori să îmbrăţişezi?

Athos, în picioare, se uita la amîndoi cu o expresie de negrăită mulţumire întipărită pe faţă.

— Doamnă, zise tînărul cu vocea sa dulce şi răsunătoare totodată. Doar o singură carieră mi se pare vrednică de un gentilom, şi anume, aceea a armelor. Domnul conte m-a crescut, cred, cu gîndul de a face din mine un ostaş şi m-a lăsat să nădăjduiesc că mă va prezenta cuiva la Paris, care ar binevoi să mă recomande poate chiar Prinţului.

— Da, înţeleg, prinde bine unui tînăr ostaş ca dumneata să slujească sub ordinele unui general ca el; dar să vedem, stai puţin... personal sînt în raporturi destul de proaste cu el, din cauza certurilor dintre doamna de Montbazon, mama mea vitregă, şi doamna de Longueville; în schimb cu ajutorul prinţului de Marcillac... Eh, într-adevăr! Iată, am găsit conte! Prinţul de Marcillac e un vechi prieten de al meu; îl va recomanda pe tînărul nostru prieten doamnei de Longueville, care îi va da o scrisoare pentru fratele ei, Prinţul; acesta o iubeşte prea mult ca să nu-i îndeplinească pe loc orice dorinţă.

— Minunat! zise contele. Numai că aş putea îndrăzni să vă rog a vă îngriji de toate astea cît mai grabnic? Am motive ca vicontele să nu rămînă decît pînă mîine seară la Paris.

— Vreţi să se ştie că dumneavoastră vă interesaţi de el, domnule conte?

— Poate nimic nu l-ar ajuta mai mult în viitor decît dacă s-ar spune că nici nu m-a cunoscut vreodată.

— Oh, domnule! izbucni tînărul.

— Tu ştii, Bragelonne, rosti contele. Eu nu iau nici o hotărîre fără vreun motiv temeinic.

— Da, domnule, răspunse tînărul. Ştiu bine că sînteţi întruchiparea înţelepciunii şi am să vă ascult, ca de obicei.

— Ei bine, conte, acum lăsaţi-l în seama mea, spuse ducesa. Vreau să trimit după prinţul de Marcillac, care din fericire se află în clipa de faţă la Paris şi căruia nu-i voi da pace pînă ce totul nu va fi dus la bun sfîrşit.

— Prea bine, doamnă ducesă, şi mii de mulţumiri. Am şi eu astăzi cîteva drumuri de făcut şi, la întoarcere, adică pe la şase seara, îl voi aştepta pe viconte la han.

— Ce faceţi astă-seară?

— Ne vom duce la abatele Scarron, pentru care am o scrisoare şi unde trebuie să întîlnesc un prieten.

— Bine, zise ducesa de Chevreuse. Voi trece şi eu pe acolo pentru o clipă, deci să nu plecaţi pînă atunci.

Athos se înclină şi se pregăti de plecare.

— Eh, domnule conte, zise ducesa, rîzînd. Oare vechii prieteni se despart cu aer atît de grav?

— Ah! murmură Athos, sărutîndu-i mîna. De-aş fi ştiut mai devreme că Marie Michon era o fiinţă atît de fermecătoare!...

Şi se retrase oftînd.

XXIII

ABATELE SCARRON

Pe strada Tournelles se afla o casă pe care o cunoşteau toţi purtătorii de litiere şi toţi lacheii din Paris, şi totuşi casa cu pricina nu era nici a unui mare senior, nici a unui bancher. Acolo nu se dădeau ospeţe, nu se jucau cărţi şi nu se dansa.

În ciuda acestui lucru, ea era locul de întîlnire al lumii bune şi întreg Parisul venea aici.

Era casa micului Scarron.

Se rîdea atît la acest spiritual abate, se spuneau atîtea noutăţi, aceste noutăţi erau atît de iute comentate, ciopîrţite şi transformate fie în poveşti, fie în epigrame, încît oricine ţinea să petreacă un ceas în tovărăşia micului Scarron, să-l asculte şi să împărtăşească apoi şi altora spusele sale. Mulţi ardeau de dorinţa să-şi facă auzit acolo cuvîntul; şi, cînd cuvîntul lor era plin de duh, ei înşişi erau bineveniţi.

Micul abate Scarron, care, la drept vorbind, nu era abate decît din pricină că avea în seamă o mînăstire, şi nicidecum pentru că făcea parte din clanul feţelor bisericeşti, fusese pe vremuri unul dintre cei mai năstruşnici stăpîni de venituri parohiale din oraşul Mans, unde locuia. Or, într-o zi de carnaval, vrînd să înveselească din cale afară darnicul oraş al cărui suflet era, a poruncit valetului său să-l ungă cu miere din cap pînă în picioare şi apoi, spintecînd o saltea de fulgi, s-a tăvălit prin ea pînă a devenit cea mai caraghioasă zburătoare din cîte s-au văzut vreodată. Înveşmîntat în chipul acesta ciudat, s-a apucat să facă vizite pe la prieteni; la început lumea se ţinea după el uimită, după aceea s-a pornit pe huiduieli, hamalii au început cu ocările, copiii au pus mîna pe pietre, încît, pînă la urmă, s-a văzut nevoit să o ia la sănătoasa, ca să scape nevătămat. Mulţimea însă gonea după el: fugărit, hărţuit, urmărit cu înverşunare din toate părţile, Scarron n-a găsit altă scăpare decît să se arunce în rîu. Înota ca un peşte, dar apa era rece ca gheaţa. Fiind şi năduşit, frigul l-a pătruns pînă la os şi, ieşind pe celălalt mal, a rămas locului ţeapăn.

S-a căutat prin toate mijloacele cunoscute să fie tămăduit, spre a-i reda folosinţa mîinilor şi picioarelor, dar atîta a pătimit de pe urma asta, încît s-a lipsit de toţi doctorii, zicînd că vrea mai degrabă să rămînă beteag; după aceea s-a întors la Paris, unde faima lui de om de spirit era gata statornicită. Aici a poruncit să i se facă un jilţ, născocit de el; şi, într-o zi, ducîndu-se să o vadă pe regină în acest jilţ, Anna de Austria a rămas fermecată de vorba-i plină de duh şi l-a întrebat dacă n-ar dori cumva un titlu.

— Da, maiestate, există unul pe care ţin grozav să-l am, a răspuns Scarron.

— Care anume? a întrebat Anna de Austria.

— Acela de bolnav al majestăţii-voastre, a rostit abatele.

Şi Scarron a dobîndit titlul de bolnav al reginei, cu o pensie anuală de o mie cinci sute de livre. Din acea clipă, lipsit de orice alte griji în ce priveşte viitorul, Scarron a dus o viaţă plină de voioşie, deschizîndu-şi larg băierile pungii. Numai ca, într-una din zile, un trimis al cardinalului i-a dat de înţeles că nu face bine să aibă casa deschisă pentru vicar.

— De ce? a întrebat Scarron. Oare nu-i un om de viţă nobilă?

— Ba da, de bună seamă!

— Cumsecade?

— Fără îndoială.

— Spiritual?

— Din nenorocire are prea mult spirit.

— Ei bine, a răspuns Scarron, atunci pentru ce vreţi să renunţ a mai vedea un asemenea om?

— Fiindcă vorbeşte de rău.

— Adevărat? Şi pe cine?

— Pe cardinal.

— Cum?! a replicat Scarron. Uşa mea e şi azi deschisă domnului Gilles Despréaux, care mă vorbeşte de rău pe mine, şi vreţi să închid uşa vicarului, pentru că vorbeşte de rău pe un altul? Imposibil!

Convorbirea se oprise aici şi Scarron, din spirit de contradicţie, primi şi mai des vizita domnului de Gondy. Or, în dimineaţa acelei zile, care era şi ziua de plată a pensiei cuvenite pe trei luni, Scarron îşi trimisese ca de obicei lacheul cu o chitanţă la casa de pensii, ca sa ia banii, dar acolo i s-a răspuns că:

— Statul nu mai are bani pentru abatele Scarron.

Cînd lacheul îi aduse această veste, Scarron se afla cu ducele de Longueville, care îi oferea o pensie îndoită faţă de aceea pe care Mazarin i-o tăiase; dar vicleanul bolnav se feri să primească. Şi făcu în aşa fel, încît la patru după-amiază întreg oraşul ştia de refuzul cardinalului. Era într-o joi, tocmai în ziua cînd primea abatele: veniră oaspeţi cu duiumul şi tot oraşul vui de proteste împotriva cardinalului.

Athos întîlni în strada Saint-Honoré doi gentilomi pe care nu-i cunoştea, urmaţi de un lacheu, călărind în aceeaşi direcţie ca şi el. Unul dintre ei îl salută scoţîndu-şi pălăria şi-i spuse:

— Ştiţi, domnule, netrebnicul de Mazarin i-a tăiat pensia bietului Scarron!

— Asta-i prea din cale-afară, zise Athos, salutîndu-i la rîndul său pe cei doi cavaleri.

— Se vede că sînteţi un om cinstit, vorbi acelaşi nobil de adineauri, iar Mazarin o adevărată năpastă.

— Vai domnule, mie îmi spuneţi! exclamă Athos.

Şi se despărţiră salutîndu-se cu cea mai aleasă politeţe.

— E bine că mergem acolo tocmai astă-seară, zise Athos către viconte. Vom putea să spunem un cuvînt bun bietului om.

— Dar cine e domnul Scarron, care a pus în mişcare întreg Parisul? întrebă Raoul. Vreun ministru căzut în dizgraţie?

— Oh, nu, viconte, răspunse Athos. Doar un gentilom oarecare, însă un spirit dintre cele mai alese, căzut pesemne în dizgraţia cardinalului din pricina unor catrene îndreptate împotriva-i.

— Oare gentilomii fac versuri? întreba naiv Raoul. Eu socoteam că asta înjoseşte.

— Întocmai, dragul meu viconte, rîse Athos. Dacă versurile sînt proaste; dar dacă sînt frumoase, asta sporeşte preţuirea celor din jur. Aşa, bunăoară, domnul de Rotrou. Totuşi, urmă Athos, cu aerul că rosteşte un sfat salvator – cred că mai bine s-ar lăsa păgubaş.

— Atunci, domnul Scarron e poet? întrebă Raoul.

— Da, viconte, iată-te prevenit. Deci ia aminte cum te porţi în casa lui. Nu vorbi decît prin gesturi, ori mai degrabă ascultă.

— Bine, domnule, făgădui Raoul.

— Ai să mă vezi discutînd multă vreme cu un gentilom, unul dintre prietenii mei: este abatele d'Herblay, de care m-ai auzit adesea vorbind.

— Mi-aduc aminte, domnule.

— Din cînd în cînd să te apropii de noi, ca şi cum ai vrea să ne spui ceva, dar să nu spui nimic şi nici să nu asculţi. Jocul ăsta ne va ajuta să nu fim tulburaţi de nimeni.

— Prea bine, domnule, vă voi îndeplini dorinţa întru totul.

Athos făcu două vizite în oraş. După aceea, pe la şapte seara se îndreptă spre strada Tournelles. Strada era plină de slujitori trimişi după treburi, de cai şi valeţi ce-şi însoţeau stăpînii. Athos îşi croi drum şi intră în casă urmat de tînărul Raoul. Prima persoană pe care o zări fu Aramis, instalat lîngă un fotoliu pe rotile, foarte încăpător, cu un baldachin tapisat, sub care, acoperit cu o cuvertură de brocart, se agita un om cu chipul destul de tineresc, destul de voios, dar în unele clipe acoperit de o paloare bolnăvicioasă, deşi în ochii lui dăinuia neîncetat o expresie vie, plină de spirit ori de bunăvoinţă. Era abatele Scarron, veşnic cu zîmbetul pe buze, zeflemitor, curtenitor, dar suferind şi scărpinîndu-se cu o mică vergea.

În jurul acestui soi de cort mişcător se înghesuiau o mulţime de gentilomi şi de doamne. Încăperea era foarte îngrijită şi mobilată cum se cuvine. Perdele mari, ţesute cu flori, cîndva viu colorate, dar azi niţel cam şterse, cădeau peste ferestrele largi; pereţii erau tapetaţi simplu, dar cu gust. Doi lachei foarte respectuoşi şi bine instruiţi îşi îndeplineau cu distincţie îndatoririle lor.

Zărindu-l pe Athos, Aramis îi ieşi în întîmpinare, îl luă de mînă şi îl prezentă lui Scarron, care îşi mărturisi deopotrivă încîntarea şi respectul faţă de noul oaspete şi făcu un compliment foarte spiritual vicontelui. Raoul rămase descumpănit, căci nu era pregătit să răspundă unor cuvinte atît de alese.

Totuşi, salută cu multă graţie. Athos fu salutat încă de doi-trei seniori, cărora le fu prezentat de către Aramis, după aceea vîlva stîrnită de sosirea lui se potoli treptat-treptat şi conversaţia deveni generală.

La vreo patru-cinci minute, în care Raoul cerceta cu privirea întreaga adunare, uşa se deschise şi lacheul anunţă pe domnişoara Paulet.

Athos atinse cu mîna umărul vicontelui.

— Uită-te la această femeie, Raoul, zise el. E un personaj istoric. La ea se ducea regele Henric al IV-lea cînd a fost asasinat.

Raoul tresări. De cîteva zile parcă în fiece clipă se ridica o cortină pentru el, dezvelindu-i ceva eroic; această femeie care intra, tînără şi frumoasă încă, îl cunoscuse pe Henric al IV-lea, stătuse de vorba cu el.

Oaspeţii se îngrămădiră în jurul noii venite, căci şi astăzi o înconjura admiraţia celor din jur. Era o femeie înaltă, cu mijlocul zvelt şi mlădiu, cu părul bogat, ca de aur, aşa cum îi plăcea lui Rafael şi cum Tizian a zugrăvit toate Magdalenele sale. Această culoare roşcat-arămie, sau poate superioritatea pe care o dobîndise asupra celorlalte femei, făcuse să fie poreclita Leoaica.

Frumoasele noastre doamne de astăzi, care aspiră la acest pompos titlu, ar trebui să ştie că el nu vine din Anglia, aşa cum poate credeau, ci de la domnişoara Paulet, fermecătoarea şi spirituala lor compatrioată.

Domnişoara Paulet păşi drept spre Scarron, în mijlocul murmurului stîrnit de apariţia ei.

— Ei bine, scumpe abate! zise ea cu vocea-i liniştită. Iată-te deci sărac, nu? Am aflat noutatea azi după-amiază, la doamna de Rambouillet; domnul de Grasse ne-a spus-o.

— Da, în schimb, acum statul a devenit mai bogat, rosti Scarron. Trebuie să ştii să te sacrifici pentru ţara ta.

— Cardinalul îşi va cumpăra mai multe pomezi şi parfumuri pe an cu aceste o mie cinci sute de livre, rîse un partizan al Frondei, în care Athos recunoscu pe gentilomul întîlnit pe strada Saint-Honoré.

— Dar muza ce va spune? interveni Aramis cu vocea lui mieroasă. Muza care are nevoie de mediocritatea aurită? Căci, oricum:

Şi Virgilio puer aut tolerabile desit

Hospitium, caderent omnes a crinibus hydri.

— Bun! zise Scarron, întinzînd mîna domnişoarei Paulet. Dacă nu mai am hidra, cel puţin mi-a rămas leoaica.

Tot ce spunea Scarron părea cu totul deosebit astă-seară. E privilegiul pe care ţi-l dă asuprirea. Domnul Ménage sări în sus entuziasmat.

Domnişoara Paulet se îndreptă spre locul ei obişnuit, dar înainte să se aşeze, îşi roti, măreaţă, privirea de regină asupra adunării, şi ochii ei se opriră asupra lui Raoul.

Athos surîse.

— Ai fost remarcat de domnişoara Paulet, viconte: du-te să o saluţi. Arată-te ceea ce eşti, un adevărat provincial; dar nu te sfătuiesc să-i vorbeşti de Henric al IV-lea. Vicontele se apropie de Leoaică cu chipul împurpurat şi se pierdu îndată în mijlocul seniorilor care o înconjurau.

În încăpere se formaseră două grupuri distincte: unul în jurul domnului Ménage, celălalt în jurul domnişoarei Paulet; Scarron trecea de la unul la altul, conducîndu-şi fotoliul lui pe rotile prin mijlocul oaspeţilor cu iscusinţa cu care un cîrmaci încercat şi-ar îndruma barca pe o mare presărată la tot pasul de stînci.

— Noi cînd stăm de vorbă? zise Athos către Aramis.

— Îndată, răspunse acesta. Nu e încă prea multă lume şi-am fi remarcaţi.

În clipa aceea uşa se deschise şi lacheul îl anunţă pe vicar.

Toata lumea se întoarse, căci numele vicarului începea să se acopere de faimă.

Athos făcu la fel. Nu-l cunoştea pe abatele de Gondy decît din auzite.

Văzu intrînd un om scund, negricios, nu prea bine făcut, miop şi tare stîngaci în mişcări, dar nu şi în mînuirea pistolului şi a spadei – încă de la primii paşi se lovi de o măsuţă, cît pe ce să o răstoarne – şi totuşi cu o expresie impunătoare şi mîndră întipărită pe faţă.

Scarron se întoarse şi el şi-i ieşi în întîmpinare în fotoliul sau, în vreme ce domnişoara Paulet îi făcu un semn cu mîna de pe locul unde şedea.

— Ei bine! glăsui vicarul, zărindu-l pe Scarron abia cînd gazda ajunse lîngă el. Ai căzut în dizgraţie, abate?

Era o frază solemnă, rostită a suta oară în timpul serii, şi Scarron, care găsise de o sută de ori la rînd o vorbă de duh drept răspuns, era cît pe ce să se dezmintă, dar o sforţare disperată îl scoase din încurcătură.

— Domnul cardinal Mazarin a binevoit să se gîndească la mine, zise el.

— Uluitor! strigă Ménage.

— Cum vei face ca să ne poţi primi şi de acum înainte? continuă vicarul. Dacă eşti strîmtorat, voi fi nevoit să te numesc canonic la Notre-Dame.

— O, nu, se împotrivi Scarron, v-aş compromite prea mult.

— Atunci, ai cumva venituri pe care noi nu le cunoaştem?

— Voi împrumuta bani de la regină.

— Dar maiestatea-sa nu are lăscaie, interveni Aramis. Nu trăieşte oare sub regimul comunităţii de bunuri? Vicarul se întoarse, zîmbi spre Aramis şi-l salută amical din vîrful degetelor.

— Iartă-mă, scumpe abate, spuse el. Eşti în întîrziere şi trebuie să-ţi fac un dar.

— Ce anume? întrebă Aramis.

— O panglică de pălărie. Toţi se întoarseră spre vicar, care scoase la iveală din buzunar o panglică ciudată de mătase.

— Ah! exclamă Scarron. Pai asta e o praştie.

— Întocmai! încuviinţă vicarul. În toate se vădeşte gustul Frondei. Domnişoară Paulet, am pentru dumneata un evantai după moda Frondei. Te voi trimite la negustorul de unde-mi cumpăr mănuşi, d'Herblay: face mănuşi cum poartă partizanii Frondei; iar pe dumneata, Scarron, la brutarul meu, unde vei avea credit nelimitat: coace o pîine minunată, pe gustul Frondei.

Aramis luă panglica şi şi-o puse la pălărie.

În clipa aceea uşa se deschise şi lacheul strigă răsunător:

— Doamna ducesă de Chevreuse!

La auzul acestui nume, toată lumea se ridică.

Scarron îşi îndreptă în grabă fotoliul spre uşă. Raoul se împurpură la faţă. Athos făcu un semn lui Aramis, care se tupilă lîngă o fereastră.

În mijlocul saluturilor respectuoase care o întîmpinară, ducesa căuta în chip vădit ceva, ori pe cineva. În cele din urmă îl zări pe Raoul şi ochii îi scînteiară ; îl zări pe Athos şi deveni visătoare; îl zări pe Aramis în nişa ferestrei şi îşi ascunse după evantai o uşoară tresărire de surpriză.

— A! făcu ea, ca şi cum ar fi vrut să-şi alunge gîndurile ce o năpădeau fără voie. Cum se simte bietul Voiture? Nu cumva ştii, Scarron?

— Cum? Domnul Voiture e bolnav? întrebă seniorul care îi vorbise lui Athos în strada Saint-Honoré. Ce are?

— S-a aşezat la masa de joc, uitînd să-şi trimită lacheul după cămăşi de schimb, îi informă vicarul. Aşa că a răcit şi se aude c-ar fi pe moarte.

— Şi unde a răcit?

— Ei, Doamne, la mine. Închipuiţi-vă că sărmanul Voiture făcuse jurămînt să nu mai joace. După trei zile n-a putut să ţină piept ispitei şi a luat drumul arhiepiscopiei, ca să-l dezleg de jurămînt. Din nenorocire, în clipa aceea aveam nişte treburi foarte importante cu consilierul Broussel, în odaia cea mai ferită din casa mea, cînd Voiture îl vede pe marchizul de Luynes la o masă, aşteptînd un partener de joc. Marchizul îl strigă şi-l pofteşte să ia loc. Voiture îi răspunse că nu poate să joace, întrucît eu nu i-am dat dezlegare. Luynes făgăduieşte în numele meu să ia păcatul asupră-i, Voiture se aşeză la masă, pierde patru sute de scuzi, răceşte întorcîndu-se acasă şi se urcă în pat ca să nu se mai dea jos.

— Oare starea scumpului Voiture să fie chiar atît de rea? întrebă Aramis, pe jumătate ascuns după perdea.

— Vai! răspunse domnul Ménage. Se simte foarte rău. Şi acest mare om se poate să ne părăsească şi el deseret orbem.

— Ei, asta-i! făcu acru domnişoara Paulet. El să moară! Nici pomeneală! E înconjurat de femei ca un sultan. Doamna Saintot a alergat într-un suflet să-i ducă o supă întăritoare. Doamna La Renaudot se îngrijeşte de cearşafuri, şi nu există nimeni, pînă şi prietena noastră, doamna de Rambouillet, care să nu-i trimită ceaiuri.

— Dumitale nu ţi-e drag! zise Scarron, rîzînd.

— O, cîtă nedreptate, scumpul meu bolnav! Îl urăsc atît de puţin, încît aş pune cu plăcere să se facă slujbe pentru odihna sufletului său.

— Nu degeaba ţi se spune Leoaica, draga mea, interveni doamna Chevreuse de pe locul unde şedea. Ştii să muşti.

— Mi se pare că ponegriţi peste măsură un mare poet, doamnă, îndrăzni Raoul să intervină în discuţie.

— Un mare poet, el?... Haide, se vede că vii din provincie, viconte, şi că n-ai avut niciodată prilejul să-l întîlneşti. El, mare poet! Eh, înalt abia de cinci picioare!

— Bravo! exclamă un bărbat deşirat, uscăţiv şi oacheş, cu mustaţa falnică şi cu o spadă uriaşă la şold. Bravo, frumoasă Paulet! E timpul ca micul Voiture să fie pus, în sfîrşit, la locul său. Declar răspicat că socot a mă pricepe în poezie şi că întotdeauna versurile lui mi s-au părut detestabile.

— Cine e acest căpitan, domnule? îl întreabă Raoul pe Athos.

— Domnul de Scudéry.

— Autorul Cleliei şi al Marelui Cirus?

— Pe care le-a scris împreună cu sora sa, care stă de vorbă în clipa asta cu acea drăgălaşă făptură, acolo, în preajma domnului Scarron.

Raoul se întoarse şi văzu într-adevăr doi oaspeţi abia sosiţi: o copilă fermecătoare, cu chipul nespus de gingaş şi de trist, încadrat de un minunat păr negru, cu nişte ochi catifelaţi, aidoma frumoaselor pansele violete, sub care scînteiază un potir de aur; cealaltă era o femeie ce părea că o are în grijă – un chip rece, uscat şi gălbejit, ca de adevărată guvernantă ori călugăriţă.

Raoul îşi făgădui să nu plece fără să vorbească frumoasei copile cu ochii catifelaţi: printr-un ciudat joc al gîndurilor, deşi nu era nici o asemănare la mijloc, ea îi amintea de biata Louise, pe care o lăsase bolnavă la castelul La Vallière şi pe care o dăduse uitării pentru o clipă în mijlocul societăţii de aici.

În acest timp, Aramis se apropiase de vicar, care îi şopti surîzător ceva la ureche. Aramis, cu toată stăpînirea de sine, nu-şi putu reţine o uşoară tresărire.

— Rîzi, îi spuse domnul de Retz. Sîntem priviţi.

Şi-l părăsi pentru a se duce să stea de vorbă cu doamna în jurul căreia se strînsese o mulţime de lume.

Aramis se sili să rîdă, spre a înşela atenţia celor cîţiva curioşi şi, văzînd că Athos s-a oprit la rîndul său în nişa ferestrei unde stătuse el mai înainte, aruncă vreo cîteva cuvinte în dreapta şi în stînga, iar pe urmă se îndreptă neobservat într-acolo.

De îndată ce se aflară împreună, începură o convorbire însoţită de bogate gesturi.

Raoul se apropie de ei, aşa cum îl sfătuise Athos.

— E un rondel al domnului Voiture, pe care mi l-a recitat abatele şi căruia nu-i găsesc pereche, spuse Athos, răsunător.

Raoul rămase cîteva clipe în preajma lor apoi se pierdu în grupul doamnei de Chevreuse, de care se apropiaseră domnişoara Paulet dintr-o parte şi domnişoara de Scudéry din cealaltă.

— Ei bine, zise vicarul, eu mi-aş îngădui să nu împărtăşesc în totul părerea domnului de Scudéry; dimpotrivă, găsesc că domnul Voiture e un poet, un simplu poet. Ideile politice îi lipsesc cu desăvîrşire.

— Aşadar? întrebă Athos.

— Mîine, murmură Aramis în grabă.

— La ce oră?

— La şase.

— Unde?

— La Saint-Mandé.

— Cine ţi-a spus?

— Contele de Rochefort.

Cineva se apropia de locul unde se aflau.

— Şi cugetările filozofice? Iată ce-i lipsea bietului Voiture. În ce mă priveşte, mă alătur părerii vicarului: un simplu poet.

— Da, desigur, e un poet de valoare, glăsui Ménage. Dar posteritatea, deşi plină de admiraţie, îi va reproşa un lucru, anume, că prea a încărcat versul cu licenţe. A ucis poezia fără să ştie.

— Ucis, acesta-i cuvîntul, întări Scudéry.

— Dar scrisorile lui, ce capodopere! zise doamna de Chevreuse.

— Oh, în această privinţă e neasemuit, i se alătură domnişoara de Scudéry.

— Adevărat, observă Paulet. Dar numai atîta vreme cît glumeşte, fiindcă, dacă devine grav, calcă-n străchini. Cînd nu spune lucrurile pe şleau, trebuie să recunoaşteţi că le spune ca vai de lume.

— Totuşi veţi conveni că, în ceea ce priveşte gluma, nu-şi află pereche.

— Da, desigur, încuviinţă Scudéry, răsucindu-şi mustaţa. Găsesc însă hazul cam silit, iar glumele prea familiare. De pilda, Scrisoarea crapului către ştiucă.

— Fără să mai punem la socoteală că cele mai reuşite îşi au inspiraţia la castelul Rambouilet. De pildă, Zelida şi Alcidaleea.

— Cît despre mine, rosti Aramis, apropiindu-se de grupul strîns aici şi salutînd respectuos pe doamna de Chevreuse, care îi răspunse printr-un zîmbet plin de graţie, cît despre mine, eu îl învinuiesc şi de faptul că şi-a luat o prea mare libertate faţă de cei mari. A fost adeseori necuviincios faţă de prinţesă, de mareşalul d'Albret, de domnul de Schomberg şi chiar faţă de regină.

— Cum, faţă de regină? întreba Scudéry, făcînd un pas înainte, ca şi cînd ar fi vrut să tragă spada. La naiba, n-am ştiut asta! Şi în ce chip s-a arătat necuviincios faţă de majestatea-sa?

— Nu cunoaşteţi poezia lui: Gîndeam?

— Nu, zise doamna de Chevreuse.

— Nu, zise domnişoara de Scudéry.

— Nu, zise domnişoara Paulet.

— Într-adevăr, cred că regina a spus-o la foarte puţini. Eu însă o cunosc dintr-o sursă sigură.

— Şi o ştii?

— Sper să mi-o amintesc.

— S-auzim! strigară toţi într-un glas.

— Iată în ce împrejurare s-a ivit poezia, urmă Aramis. Domnul Voiture era în trăsura reginei, care se plimba singură cu el prin pădurea Fontainebleau; la o vreme, luă un aer îngîndurat pentru ca regina să-l întrebe la ce se gîndeşte, ceea ce se şi întîmplă: „La ce te gîndeşti, domnule Voiture?" întrebă maiestatea-sa. Voiture surîse, se prefăcu adîncit în sine cîteva clipe, încît să lase impresia că improvizează, şi răspunse:

„Gîndeam şi eu că soarta vrea

După atîta nedreptate,

Să încunune fruntea ta

Cu cinste, faimă, nestemate.

Oare vei fi mai fericită,

Precum erai odinioară,

N-aş vrea să spun îndrăgostită!

Păcatul rimei mă doboară "

Scudéry, Ménage şi domnişoara Paulet ridicară din umeri.

— Aşteptaţi, zise Aramis. Poezia are trei strofe.

— Oh, spune mai curînd trei cuplete! preciză domnişoara de Scudéry. E cel mult un cîntec, zău aşa.

„Gîndeam apoi că bietul Amor

Ce armele mereu ţi-a dăruit,

Gonit departe-i de la curte

Fără de arcul lui vrăjit.

Eu, cugetînd în preajma ta,

La ce să mă aştept, Marie,

Cînd tu te-arăţi atît de rea

Cu inimile devotate ţie?"

— Oh, cît despre această ultimă înţepătură, interveni doamna de Chevreuse, nu ştiu dacă are ceva comun cu regulile poetice, dar trebuie să-l iertăm în numele adevărului. Doamna de Hautefort cu doamna de Sennecey i-ar da dreptate, fără să mai vorbesc de domnul de Beaufort.

— Haide-haide, bombăni Scarron. Asta nu mă mai priveşte cîtuşi de puţin: de azi-dimineaţă nu mai sînt bolnavul reginei.

— Şi ultimul cuplet? întrebă domnişoara de Scudéry. Ultimul cuplet? S-auzim!

— Iată-l, spuse Aramis. Acesta are avantajul de a folosi nume proprii, încît e cu neputinţă să te înşeli:

„Şi mă gîndeam – doar noi poeţii

Gîndim adesea mai ciudat -

Ce-ai face în ăst prag al vieţii

De l-ai zări cu-adevărat,

Din depărtări aici sosit,

Pe Buckingham, chipeşul duce,

Şi cine ar fi nepoftit,

El, sau părintele Vincent?"

La această ultimă strofă, un strigăt se stîrni faţă de necuviinţa lui Voiture.

— Din nenorocire, murmură copila cu ochii catifelaţi, eu găsesc minunate aceste versuri.

Era şi părerea lui Raoul, care se apropie de Scarron şi spuse roşind:

— Domnule Scarron, faceţi-mi cinstea, vă rog, şi spuneţi-mi cine este tînăra doamnă care are o părere deosebită faţă de toată această aleasă adunare?

— Ah, tînărul meu viconte, făcu Scarron. Precum văd, arzi de dorinţa să-i propui o alianţă ofensivă şi defensivă, nu?

Raoul se împurpură din nou:

— Mărturisesc, zise el, că versurile mi se par foarte frumoase.

— Şi într-adevăr sînt, încuviinţă Scarron. Dar tăcere! Între poeţi nu se spun asemenea lucruri.

— Eu însă nu am cinstea să fiu poet, zise Raoul, şi vă rugam...

— Aşa e: vrei să ştii cine e aceea tînără doamnă? E frumoasa Indiană.

— Vă cer iertare, domnule, rosti Raoul cu tot sîngele în obraji, dar nu ştiu mai mult decît înainte. Vai, sînt un provincial!

— Ceea ce înseamnă că nu pricepi mare lucru din păsăreasca ciripită pe aici de toată lumea. Cu atît mai bine, tinere, cu atît mai bine! Nici nu te strădui să o pricepi, e pierdere de timp; şi cînd vei ajunge să pricepi graiul acesta, sa sperăm că o să fie dat uitării.

— Atunci mă vei ierta, domnule, glăsui Raoul, şi veţi avea bunăvoinţa să-mi spuneţi cine-i persoana pe care o numiţi frumoasa Indiană?

— Da, desigur: una dintre cele mai fermecătoare fiinţe de pe lume, domnişoara Françoise d'Aubigné.

— Face parte cumva din familia vestitului Agrippa, prietenul regelui Henric al IV-lea?

— E nepoata lui. Tocmai a sosit din Martinica, iată de ce-i spun frumoasa Indiană.

Raoul făcu ochii mari: privirea lui se întîlni cu aceea a tinerei fete, care zîmbi.

Se vorbea mai departe despre Voiture.

— Domnule, spuse domnişoara d'Aubigné, adresîndu-se la rîndul ei lui Scarron, dornică să se alăture discuţiei acestuia cu tînărul viconte. Dumneavoastră nu-i admiraţi pe prietenii bietului Voiture? Ascultaţi cum îl mai scarmănă, lăudîndu-l! Unul îi contestă bunul simţ, altul poezia, altul originalitatea, altul umorul, altul independenţa, altul... Eh, Doamne, dar ce vor să mai lase acestui om de neasemuit, cum l-a numit domnişoara de Scudéry?

Scarron începu să rîdă, Raoul de asemenea. Frumoasa Indiană, mirată de efectul cuvintelor sale, lăsă ochii în pămînt şi îşi reluă aerul naiv de mai înainte.

— Iată o fiinţă plină de spirit, zise Raoul.

Athos, rămas în firida ferestrei, urmărea tot ce se petrecea în jur cu un zîmbet dispreţuitor pe buze.

— Chemaţi-l încoace pe contele de La Fère, îl rugă doamna de Chevreuse pe vicar. Vreau să-i vorbesc.

— Iar eu, răspunse vicarul, vreau să se creadă că nu stau de vorbă cu el. Mi-e drag şi-l admir, căci îi cunosc isprăvile de odinioară, cel puţin pe unele dintre ele, totuşi socot că nu-i bine să-l salut decît începînd de poimîine dimineaţă.

— Şi de ce abia de poimîine dimineaţă? întrebă doamna de Chevreuse.

— Veţi şti asta mîine seară, răspunse vicarul rîzînd.

— Scumpul meu Gondy, vorbeşti ca în Apocalips, zău aşa, i-o întoarse ducesa. Domnule d'Herblay, adăugă ea, întorcîndu-se spre Aramis, eşti bun să-mi faci încă un serviciu astă-seară?

— Cum adică, ducesă? murmură Aramis. Astă-seară, mîine, oricînd, nu trebuie decît să porunciţi.

— Ei bine, du-te şi-l caută pe contele de La Fère. Vreau să-i vorbesc.

Aramis se apropie de Athos şi se întoarse împreună cu el.

— Domnule conte, rosti ducesa, întinzînd o scrisoare lui Athos, iată ceea ce ţi-am făgăduit. Protejatul nostru va fi primit cum se cuvine.

— Doamnă, spuse Athos, e o mare fericire pentru el să vă rămînă îndatorat.

— În privinţa asta, n-ai nici un motiv să-l invidiezi; eu îţi rămîn îndatorata că mi-ai dat prilejul să-l cunosc, răspunse şăgalnic femeia, cu un surîs care aminti lui Aramis şi Athos de Marie Michon.

Zicînd aceasta se ridică şi ceru trăsura. Domnişoara Paulet plecase, domnişoara de Scudéry tocmai pleca.

— Viconte, se adresă Athos lui Raoul, însoţeşte-o pe doamna ducesă de Chevreuse, roag-o să aibă bunătatea să-ţi dea mîna cînd coboară treptele, şi după aceea mulţumeşte-i.

Frumoasa Indiană se apropie de Scarron să-şi ia rămas bun.

— Pleci atît de repede? întrebă el.

— Printre cele din urmă, după cum vedeţi. Dacă aveţi cumva veşti despre domnul Voiture, şi mai cu seamă veşti bune, fiţi amabil şi înştiinţaţi-mă mîine şi pe mine.

— Oh! murmură Scarron. Acum poate să moară.

— Cum asta? întrebă fata cu ochii catifelaţi.

— Fără îndoială, panegiricul lui e gata făcut.

Şi se despărţiră rîzînd, tînăra fată întorcînd ochii cu interes spre sărmanul paralitic, sărmanul paralitic urmărind-o cu o privire iubitoare.

Treptat-treptat, grupurile se răriră. Scarron nu părea să fi văzut că unii dintre oaspeţii săi şuşotiseră misterios, că vreo cîţiva primiseră scrisori şi că întreaga seară părea să aibă un scop tainic, străin de literatura, deşi se făcuse atîta vîlvă în jurul ei.

Cît despre Raoul, el o însoţi într-adevăr pe ducesă pînă la trăsură şi ea, urcînd, îi dădu mîna să i-o sărute; apoi, într-una din acele porniri nestăpînite, care o făceau atît de încîntătoare şi mai ales atît de primejdioasă, îi cuprinse deodată capul în mîini şi îl sărută pe frunte, zicînd:

— Viconte, urările şi sărutul meu să-ţi poarte noroc!

După aceea porunci vizitiului să meargă la castelul Luynes.

Trăsura porni; doamna de Chevreuse făcu tînărului un ultim semn de bun rămas şi Raoul urcă scara cu totul descumpănit.

Athos pricepu ce se întîmplase şi zîmbi.

— Vino, viconte, zise el. E timpul să mergem. Mîine vei pleca sub arme, în oştirea Prinţului; caută deci şi dormi bine în această ultimă noapte pe care o petreci în oraş.

— Aşadar, voi fi ostaş? întrebă tînărul. Oh, domnule, vă mulţumesc din toată inima!

— Cu bine, conte! zise abatele d'Herblay. Mă întorc la mine la mînăstire.

— Cu bine, abate! zise vicarul. Mîine ţin predică şi am douăzeci de lucruri de citit astă-seară.

— Cu bine, domnilor! zise contele. Sînt frînt de oboseală şi mă duc să mă culc, să dorm douăzeci şi patru de ceasuri în şir.

Cei trei se salutară, după ce mai schimbară între dînşii o ultimă privire.

Scarron îi urmărea cu coada ochiului prin fereastra salonului.

— Nici unul nu va face ce-a spus, murmură el, cu zîmbetu-i de maimuţă. Lasă-i să-şi urmeze calea, bravii gentilomi! Cine ştie dacă nu se străduiesc să-mi recapăt pensia. Ei pot să mişte braţele, ceea ce înseamnă mult, pe cînd eu... Vai! Mie nu mi-a rămas decît limba, dar voi căuta să dovedesc că şi asta înseamnă ceva. Ei, Champenois! A bătut de unsprezece. Vino şi-mi împinge căruciorul pînă la pat... Într-adevăr, domnişoara d'Aubigné este o fiinţă fermecătoare!

Zicînd acestea, sărmanul paralitic dispăru în odaia de culcare, uşa se închise în urma lui şi luminile prinseră să se stingă una după alta în salonul din strada Tournelles.

XXIV

SAINT-DENIS

Mijea de ziuă cînd Athos se dădu jos din pat şi se îmbrăcă; după paloarea mai accentuată decît de obicei şi după urmele insomniei zugrăvite pe chipul lui, ghiceai lesne că n-a închis ochii toată noaptea. Împotriva firii sale atît de hotărîte şi neşovăielnice, în dimineaţa aceea simţeai în toată făptura lui o oarecare încetineală şi şovăială.

Asta din pricină că se îngrijea să-l pregătească de plecare pe Raoul şi căuta să cîştige timp. Mai întîi lustrui singur o spadă pe care o scoase dintr-o teacă de piele parfumată, cercetînd la început dacă mînerul e solid şi dacă pana tăişului şi mînerul sînt prinse trainic una de alta.

După aceea aruncă o pungă plină de ludovici pe fundul unui cufăr pe care tînărul urma să-l ia cu sine, îl strigă pe Olivain, lacheul ce-i însoţise de la Blois, şi-i porunci să rînduiască lucrurile în cufăr sub ochii lui, veghind să nu lipsească nimic din cele de trebuinţă unui tînăr ce pleca la oştire.

În cele din urmă, după aproape un ceas petrecut cu aceste îndeletniciri, deschise uşa ce dădea în odaia vicontelui şi întră încetişor.

Soarele, care se şi ridicase pe cer, năvălea în încăpere prin fereastra largă, căci Raoul, întorcîndu-se tîrziu în ajun, uitase să tragă perdelele. Dormea încă, cu capul gingaş rezemat de braţ. Pletele negre acopereau pe jumătate fruntea senină şi umezită de o bură de sudoare, ce luneca în perle pe obrajii lui de copil obosit.

Athos se apropie şi se aplecă asupră-i plin de duioşie şi tristeţe, uitîndu-se îndelung la tînărul surîzător şi cu pleoapele întredeschise, ale cărui vise trebuie că erau dulci şi somnul lin, într-atît de învăluitoare era veghea mută, pătrunsă de grijă şi de iubire a îngerului său păzitor. Treptat-treptat, Athos se lăsă furat de reverie în faţa acestei tinereţi atît de strălucitoare şi neprihănite. Anii de altădată îi înviară în amintire cu suavele lor aduceri aminte, care sînt mai curînd adieri înmiresmate decît gînduri. Între acest trecut şi prezent era o prăpastie. Dar închipuirea zboară ca un înger şi ca fulgerul; ea străbate mările unde am trăit naufragii, întunecimile în care ne-am pierdut iluziile, prăpastia unde ne-am îngropat fericirea. Şi Athos cugetă că prima parte a vieţii sale a fost zdrobită de o femeie; se gîndi cu groază ce înrîurire putea să aibă dragostea asupra unei firi atît de simţitoare şi totodată viguroasă.

Amintindu-şi cîte pătimise, presimţi tot ce putea să pătimească Raoul, şi unda de tandră şi adîncă milă ce-i năpădi inima, se adună în privirea-i umedă aţintită asupra tînărului.

În clipa aceea, Raoul se trezi dintr-un somn tihnit şi senin, aşa cum au îndeobşte fiinţele gingaşe ca păsările cerului. Privirile li se întîlniră şi Raoul înţelese, fără îndoială, tot ce se petrecea în inima acestui om, care îl aştepta să se trezească, aşa cum iubitul aşteaptă să i se trezească iubita, căci o nesfîrşită dragoste i se zugrăvi la rîndu-i în ochi.

— Eraţi aici, domnule? zise el, plin de respect.

— Da, Raoul, aici, răspunse contele.

— Şi nu m-aţi trezit?

— Voiam să te las să mai dormi puţin, dragul meu. Trebuie să te fi obosit mult ziua de ieri, ai stat pînă noaptea tîrziu.

— Oh, domnule, ce bun sînteţi! murmură Raoul.

Athos surîse.

— Cum te simţi? întrebă el.

— Minunat, domnule, voios şi pe deplin odihnit.

— Asta înseamnă că eşti încă în creştere, urmă Athos, cu acea grijă părintească şi înduioşătoare a omului matur faţă de un tînăr. La anii tăi simţi îndoit orice oboseală.

— Oh, domnule, vă cer iertare, zise Raoul, ruşinat de atîta bunăvoinţă. Într-o clipă sînt gata îmbrăcat.

Athos îl strigă pe Olivain şi, într-adevăr, după vreo zece minute, cu acea punctualitate pe care el, deprins cu viaţa de ostaş, i-o transmisese tînărului, Raoul fu gata.

— Acum, glăsui vicontele către Olivain, îngrijeşte-te de cufărul meu.

— Cufărul te-aşteaptă, Raoul, zise Athos. Totul a fost rînduit sub ochii mei şi nimic n-o să-ţi lipsească. Dacă poruncile mele au fost urmate întocmai, cufărul trebuie să fie urcat pe cal, ca şi bagajul lacheului.

— Totul s-a adus la îndeplinire precum a poruncit domnul conte, şi caii aşteaptă, zise Olivain.

— Şi eu care dormeam în timp ce dumneavoastră, domnule, aţi avut bunătatea să vă îngrijiţi de toate! strigă Raoul. Într-adevăr, mă copleşiţi cu atîta bunătate.

— Prin urmare, mă iubeşti un pic, cel puţin aşa sper, vorbi Athos, aproape înduioşat.

— Oh, domnule! izbucni Raoul, gata să se înăbuşe în strădania de a nu-şi arăta tulburarea printr-o pornire drăgăstoasă. Dumnezeu mi-e martor că vă iubesc şi că va venerez.

— Vezi dacă n-ai uitat ceva, zise Athos, aruncîndu-şi ochii în jur, ca şi cum ar fi căutat un anumit lucru, numai ca să-şi ascundă şi el tulburarea.

— N-am uitat nimic, domnule, zise Raoul.

În clipa aceea, lacheul se apropie cu oarecare şovăială şi îi spuse în şoaptă:

— Domnul viconte nu are spadă, fiindcă domnul conte mi-a poruncit să-i iau spada descinsă aseară.

— Bine, murmură Athos. Asta rămîne în grija mea.

Raoul păru că nu bagă în seamă aceste cuvinte. Coborî din odaie, uitîndu-se necontenit la conte, ca să vadă dacă a sosit momentul să-şi ia rămas bun; dar Athos nu dădu nici un semn.

Cînd ajunse în capul treptelor de la intrare, Raoul văzu trei cai.

— Oh, doamne! strigă el, fericit. Aşadar, mă însoţiţi?

— Vreau să te petrec o bucată de drum, zise Athos.

Ochii lui Raoul străluceau de bucurie şi se aruncă sprinten în şa.

Athos încălecă fără grabă pe cal, după ce şoptise ceva lacheului, care, în loc să-i urmeze, se întoarse în casă. Raoul, încîntat să se afle în tovărăşia contelui, nu băgă de seamă nimic, ori avu aerul că nu bagă de seamă.

Cei doi gentilomi apucară pe Pont-Neuf, apoi ţinură cheiul, sau mai degrabă calea numită pe atunci malul Pépin, şi porniră de-a lungul zidurilor lui Grand-Châtelet. Cînd ieşiră în strada Saint-Denis, îi ajunse din urmă şi lacheul.

Mergeau în tăcere. Raoul simţi lămurit clipa despărţirii tot mai aproape; contele dăduse în ajun felurite porunci privind treburile sale de peste zi. De altfel, ochii săi, ca şi puţinele cuvinte ce-i scăpau din cînd în cînd de pe buze, mărturiseau o şi mai mare iubire. În răstimpuri nu se putea stăpîni să nu dea glas cîte unui gînd ori unui sfat, şi spusa lui vădea o grijă neţărmuită.

După ce trecură de poarta Saint-Denis, cînd cei doi cavaleri ajunseră pe culmea dealului Récollets, Athos cercetă cu privirea calul vicontelui.

— Ia aminte, Raoul, rosti el. Ţi-am spus adesea şi n-ar trebui să uiţi; asta fiind un mare cusur pentru un călăreţ: Iată, calul tău a şi obosit; e plin de spume, în vreme ce al meu pare abia scos din grajd. Îi chinui gura cu zăbala, strîngînd frîul şi, din pricina asta, n-ai să-l mai poţi struni cu destulă iuţeală; bagă de seamă, salvarea unui cavaler depinde cîteodată de repeziciunea cu care calul îi dă ascultare. Gîndeşte-te că peste opt zile nu vei mai face exerciţii de călărie într-un manej, ci te vei afla pe cîmpul de luptă.

Şi numaidecât, ca să nu dea prea multă însemnătate acestor lucruri şi să-l mîhnească, adăugă:

— Uite, Raoul, ce minunată cîmpie pentru vînătoarea de potîrnichi!

Tînărul se folosi de sfatul contelui, admirînd totodată prevenitoarea-i delicateţe.

— Am remarcat ieri şi altceva, spuse Athos. Anume, că prea încordezi braţul cînd ţii pistolul în mînă. Încordarea asta face să tragi alături de ţintă. Astfel, din douăsprezece focuri, ai dat greş de trei ori.

— Iar dumneavoastră aţi nimerit de douăsprezece ori la rînd, zîmbi Raoul.

— Fiindcă ţineam braţul îndoit şi mă rezemam în cot. Înţelegi ce vreau să-ţi spun, Raoul?

— Da, domnule. Am tras după aceea singur la ţintă, urmîndu-vă povaţa, şi n-am mai dat greş.

— Ascultă, continuă Athos. E ca şi cînd, încrucişînd spada, te-ai năpusti îndată asupra adversarului. E un cusur al tinereţii, ştiu, dar mişcarea corpului în clipa cînd te avînţi la atac abate întotdeauna direcţia spadei; şi dacă ai avea potrivnic un om cu sînge rece, acesta te-ar opri de la primul pas, parînd printr-un gest, ori chiar printr-o lovitură directă.

— Da, domnule, aşa cum dumneavoastră aţi făcut de atîtea ori. Dar nu oricine are îndemînarea şi curajul dumneavoastră.

— Eh, cam pişcă vîntul ăsta! făcu Athos. O amintire de-a iernii! A, să nu uit, spuneam că dacă vei intra în foc, şi vei intra, căci te vei înfăţişa unui tînăr general care îndrăgeşte grozav mirosul de pulbere, să ţii minte că dacă e să lupţi de unul singur cu cineva, aşa cum se întîmplă adesea, mai cu seamă nouă, celor ce luptăm pe cal, să ţii minte: tu să nu tragi niciodată cel dintîi. Cine trage întîi nimereşte rareori adversarul, întrucît trage cu teama că va rămîne dezarmat în faţa unui duşman înarmat; în plus, cînd îl vezi pe adversar că trage, smuceşte frîul şi ridică-ţi calul în două picioare: mie asta mi-a salvat viaţa în două sau în trei rînduri.

— Am să vă urmez sfatul, nu numai din recunoştinţă.

— Ei! spuse Athos. Nu-s niscaiva braconieri cei pe care i-au prins colo jos?... Da, într-adevăr... Şi încă ceva foarte important Raoul: dacă eşti rănit în luptă, dacă te prăbuşeşti de pe cal şi ţi-a mai rămas un dram de putere, caută şi te abate din calea urmată de regimentul tău; altfel, pot să se întoarcă şi să te strivească sub copitele cailor. Oricum, de-ai să cazi rănit, scrie-mi numaidecît, ori pune pe cineva să-mi scrie: noi, ăştia, ne pricepem la răni, adăugă Athos, zîmbind.

— Mulţumesc, domnule, răspunse tînărul, adînc mişcat.

— Ah, iată-ne la Saint-Denis, murmură Athos.

Într-adevăr, tocmai ajungeau la poarta oraşului, unde stăteau de pază două santinele. Unul dintre ostaşi rosti către celălalt:

— Uite încă un tînăr gentilom care se pare că pleacă la oaste.

Athos se întoarse în şa: tot ce-l privea pe Raoul, fie şi indirect, căpăta numaidecît interes în ochii lui.

— După ce vezi asta? întrebă contele.

— Aşa, după înfăţişare, monseniore, răspunse santinela. De altminteri, şi vîrsta l-arată. E-al doilea pe ziua de azi.

— A mai trecut pe-aici în dimineaţa asta un tînăr ca mine? întrebă Raoul.

— Da, pe cinstea mea, unul tare chipeş şi mîndru. Asta mi-a arătat că trebuie să fie de neam mare.

— Atunci voi avea un tovarăş de drum, domnule, zise Raoul, urmîndu-şi calea. Dar, vai, asta nu mă face să-l uit pe cel de care mă despart.

— Nu cred să-l ajungi, Raoul, fiindcă aş vrea să-ţi vorbesc aici şi asta te va face să zăboveşti destul, încît gentilomul acela să ţi-o ia cu mult înainte.

— Cum doriţi, domnule.

Vorbind astfel, străbătură străzile pline de lume, din pricina sărbătorii din aceea zi, şi ajunseră în faţa unei vechi biserici, unde şi începuse slujba de dimineaţă.

— Să descălecăm, Raoul, zise Athos. Tu, Olivain, ai grijă de cai şi dă-mi spada.

Athos luă spada pe care i-o întinse lacheul, şi cei doi gentilomi intrară în biserică.

Athos îi dădu lui Raoul apă sfinţită. În unele inimi de părinte trăieşte o fărîmă din acea dragoste plină de grijă pe care un iubit o nutreşte pentru iubita sa.

Tînărul îi atinse mîna, aplecă fruntea şi se închină. Athos spuse un cuvînt unuia dintre îngrijitorii bisericii, care se înclină şi porni în direcţia unde se aflau criptele.

— Vino, Raoul, îi spuse Athos. Să mergem după omul acesta.

Îngrijitorul închise uşa de fier ce ducea la criptele regilor şi rămase în capul scării, în timp ce Athos şi Raoul coborau. Undeva, jos, pe ultima treaptă a scării, lumina slab un felinar de argint, şi chiar sub licărirea lui, sub un bogat acoperămînt de catifea violetă presărată cu flori de aur, odihnea un catafalc susţinut de stîlpi de stejar.

Tînărul, pregătit pentru această împrejurare de tristeţea ce-i stăpînea inima, ca şi de măreţia bisericii abia străbătută, coborîse scara cu pasul rar şi solemn, şi acum stătea în picioare, descoperit, dinaintea rămăşiţelor pămînteşti ale ultimului rege, care nu avea să-şi întîlnească strămoşii decît atunci cînd urmaşul său avea să sosească alături de el, şi părea că sălăşluieşte acolo pentru a spune trufiei omeneşti, atît de pornită cîteodată să se preamărească singură, aflîndu-se pe tron:

„Ţărînă omenească, te aştept!"

Domni o clipă de tăcere.

Pe urmă, Athos ridică mîna şi, arătînd spre sicriu, spuse:

— Aici zace un om slab şi lipsit de măreţie, care totuşi a avut o domnie plină de uriaşe evenimente: asta din pricină că deasupra acestui rege veghea spiritul unui alt om, aşa cum felinarul de colo veghează deasupra sicriului şi luminează. Omul acesta era adevăratul rege, Raoul: celălalt nu era decît o umbră, pe care el o însufleţea. Şi totuşi, strălucirea monarhiei e atît de puternică la noi, încît omul acesta n-a avut nici măcar cinstea unui mormînt la picioarele celui pentru a cărui glorie şi-a irosit viaţa, căci omul acesta, Raoul, ţine minte, dacă l-a coborît pe rege, a înălţat regalitatea. Două lucruri stau închise la Luvru: regele, care moare, şi regalitatea, care nu moare. Această domnie a apus, Raoul; acest ministru atît de urît de către stăpînul său a coborît în mormînt, trăgînd după sine şi pe rege, pe care nu voia să-l lase să trăiască singur, de teamă să nu-i distrugă opera, fără îndoială; căci un rege nu zideşte decît atunci cînd Dumnezeu, ori spiritul lui Dumnezeu i se află în preajmă. Şi totuşi, pe vremea aceea toată lumea a privit moartea cardinalului ca pe o mîntuire, şi chiar eu însumi, orbit pînă într-atîta cum sînt îndeobşte contemporanii, m-am amestecat făţiş de cîteva ori în planurile acestui mare om, care ţinea Franţa în mîinile sale şi care, după cum le deschidea, o înăbuşea sau o lăsa să respire la bunul său plac. Dacă nu m-a strivit, pe mine şi pe prietenii mei, în năprasnica-i mînie, a fost fără îndoială ca să-ţi pot spune astăzi: Raoul, caută a deosebi întotdeauna pe rege de regalitate; regele nu-i decît un om, regalitatea e spiritul lui Dumnezeu; cînd te vei afla în cumpăna îndoielii şi nu vei şti pe cine să slujeşti, înlătură aparenţa materială pentru principiul nevăzut, căci principiul nevăzut e totul. Singur Dumnezeu a vrut să facă acest principiu palpabil, întrupîndu-l într-un om. Raoul, îţi întrezăresc viitorul ca printr-o ceaţă. Nădăjduiesc că va fi mai bun decît al nostru. Spre deosebire de noi, care am avut un ministru fără rege, tu vei avea un rege fără ministru. Aşadar, vei putea să slujeşti, să iubeşti şi să-l respecţi pe rege. Chiar dacă acest rege e un tiran, căci întotdeauna atotputernicia are ameţelile ei care o împing la tiranie, slujeşte, iubeşte şi respectă regalitatea, adică lucrul acela nevăzut, adică spiritul lui Dumnezeu pe pămînt, adică acea scînteiere celestă care face ţărîna atît de măreaţă şi atît de sfîntă, încît noi, ceilalţi, nobilii de viţă, însemnăm la fel de puţin înaintea acestui corp întins pe ultima treaptă a scării, pe cît de puţin înseamnă acest trup înseşi înaintea tronului lui Dumnezeu.

— Voi iubi cu dăruire pe Dumnezeu, domnule, rosti Raoul. Voi respecta regalitatea; îl voi sluji pe rege şi voi căuta, dacă e să mor, să mor pentru rege, pentru regalitate sau pentru Dumnezeu. Oare v-am înţeles bine?

Athos zîmbi.

— Eşti o fire nobilă, rosti el. Iată spada ta!

Raoul puse un genunchi în pămînt.

— Ea a fost purtată de tatăl meu, un gentilom cinstit. Am purtat-o şi eu, la rîndul meu, şi m-am arătat vrednic de ea ori de cîte ori îi strîngeam mînerul în mînă şi teaca ei îmi juca la şold. Dacă braţul ţi-e încă slab ca să poţi stăpîni această spadă, cu atît mai bine, Raoul, vei avea vreme să înveţi că nu trebuie să o tragi din teacă decît atunci cînd e neapărat nevoie.

— Domnule, spuse Raoul, primind spada din mîinile contelui. Vă datorez totul, dar această spadă e cel mai preţios dar pe care mi l-aţi făcut. Am să o port plin de recunoştinţă, vă jur.

Şi sărută cu evlavie mînerul spadei.

— Bun! făcu Athos. Ridică-te, viconte. Să ne îmbrăţişăm.

Raoul se ridică şi se aruncă cu nestăvilită iubire în braţele contelui.

— Cu bine, murmură contele, care simţea că i se sfîşie inima. Cu bine, şi gîndeşte-te la mine!

— Oh, întotdeauna, întotdeauna! strigă tînărul. Vă jur, domnule, că dacă mi se va întîmpla vreo nenorocire, numele vostru va fi cel din urmă nume pe care-l voi rosti, iar amintirea voastră ultimul meu gînd.

Athos urcă iute scara, dornic să-şi ascundă tulburarea; dădu un ban de aur îngrijitorului mormintelor, se plecă dinaintea altarului şi se îndreptă cu paşi mari spre tinda bisericii, în faţa căreia Olivain aştepta cu caii.

— Olivain, zise el, arătînd spre cureaua de care atîrna spada lui Raoul. Strînge puţin catarama, spada atîrnă prea jos. Aşa! Acum îl vei însoţi pe viconte pînă vă întîlniţi cu Grimaud; cînd apare el, te întorci. Auzi, Raoul? Grimaud mă slujeşte de mulţi ani, e un om plin de curaj şi de prevedere. El, Grimaud, te va însoţi.

— Da, domnule, spuse Raoul.

— Haide, sus, pe cai, să vă văd plecînd.

Raoul se supuse.

— Cu bine, Raoul! rosti contele. Cu bine, copilul meu scump!

— Cu bine, domnule! zise Raoul. Cu bine iubitul meu ocrotitor!

Athos făcu un semn cu mîna, căci nu mai era în stare să vorbească, în vreme ce Raoul se depărtă, cu capul descoperit.

Rămase nemişcat acolo, urmărindu-i cu privirea pînă dispărură după o cotitură a străzii.

Atunci contele aruncă frîul calului în mîinile unui ţăran, urcă din nou şi fără grabă treptele, intră în biserică, se duse de îngenunche în cel mai întunecat ungher şi începu să se roage.

XXV

UNUL DINTRE CELE PATRUZECI DE MIJLOACE DE EVADARE ALE DOMNULUI DE BEAUFORT

În acest timp, ceasurile se scurgeau pentru întemniţat aşa cum se scurgeau şi pentru cei care îi pregăteau fuga: numai că se scurgeau prea încet. Spre deosebire de alţi oameni, care iau cu însufleţire o hotărîre primejdioasă şi îşi pierd avîntul pe măsură ce se apropie clipa aducerii ei la îndeplinire, domnul de Beaufort, al cărui năprasnic curaj devenise faimos şi care cinci ani în şir fusese în lanţurile inactivităţii, domnul de Beaufort părea să zorească timpul şi chema din tot sufletul clipa acţiunii. În evadarea sa, lăsînd deoparte planurile pe care şi le făurea pentru viitor, planuri încă foarte vagi şi foarte nesigure, era, trebuie să recunoaştem, un început de răzbunare, şi asta făcea să-i crească inima. Mai întîi, fuga lui era o proastă afacere pentru domnul de Chavigny, pe care îl duşmănea din pricina micilor mizerii menite să-l tot sîcîie; apoi, o şi mai proastă afacere pentru Mazarin, pe care îl ura aprig, avînd mari capete de acuzare împotrivă-i. Vedem, dar, păstrată o deplină cumpănire între simţămintele nutrite de către domnul de Beaufort faţă de guvernatorul închisorii şi de ministru, faţă de slugă şi de stăpîn.

În plus, domnul de Beaufort, care cunoştea ca nimeni interiorul Palatului Regal şi care avea ştiinţă de legătura dintre regină şi cardinal, îşi închipuia, de acolo din temniţă, furtuna ce avea să se stîrnească în clipa cînd zvonul va da buzna din cabinetului ministrului în odaia Annei de Austria: domnul de Beaufort a scăpat! Cugetînd la toate acestea în sinea sa, domnul de Beaufort zîmbea încîntat şi se şi vedea scăpat, trăgînd în piept cu nesaţ aerul cîmpiilor şi al pădurilor, strigînd din răsputeri: Sînt liber!

E adevărat că, dezmeticindu-se, se trezea între aceiaşi patru pereţi, îl vedea la zece paşi pe La Ramée, tot învîrtindu-şi degetele mari unul pe lîngă altul şi, în încăperea de la intrare, ostaşii de strajă hlizindu-se ori trăgînd la măsea.

Singurul lucru ce-l făcea să uite de această nesuferită privelişte, într-atît de mare e nestatornicia firii omeneşti, era chipul posomorît al lui Grimaud, chip pe care la început îl urîse şi care între timp ajunsese să întruchipeze toate nădejdile sale. Grimaud i se părea un Antinous.

De prisos să spunem că totul nu era decît jocul închipuirii sale înfrigurate. Grimaud se dovedea mereu acelaşi. Drept care se bucura şi acum de întreaga încredere a lui La Ramée, care ajunsese să se bizuie pe Grimaud mai mult decît pe el însuşi; căci am mai spus, La Ramée păstra în adîncul inimii sale un dram de slăbiciun