ALEXANDRE DUMAS

VICONTELE DE BRAGELONNE

Sau

ZECE ANI MAI TÂRZIU

I

SCRISOAREA

Către mijlocul lunii lui mai, în anul 1660, într-o dimineaţă pe la ceasurile nouă, când razele soarelui, destul de fierbinţi, sorbeau rouă de pe micsandrele din parcul castelului de la Blois, un mic grup de călăreţi, format din trei bărbaţi şi doi paji, trecea peste podul de la intrarea în oraş, fără să producă altă tulburare în rândurile celor ce se plimbau pe chei, decât, în primul rând, o mişcare a mâinii spre pălărie, în semn de salut, apoi o mişcare o limbii pentru a rosti aceste cuvinte în cea mai curată franţuzească ce se poate vorbi în Franţa:

— Iată-l pe DOMNUL, care se reîntoarce de la vânătoare. Atâta tot.

Dar în timp ce caii urcau gâfâind panta care ducea de la râu către poarta castelului, o ceată de băieţi de prăvălie se luă după cel din urmă cal, care ducea, atârnate la oblâncul şeii, câteva păsări legate cioc lângă cioc.

Văzând aceasta, privitorii îşi dădură coate, exprimându-şi, cu ghiduşia lor ţărănească, dispreţul faţă de o pradă atât de neînsemnată, şi, după ce-şi împărtăşiră părerile asupra neajunsurilor vânatului cu şoimi domesticiţi, se reîntoarseră la îndeletnicirile lor. Numai unul dintre ei, un flăcău bucălat şi totdeauna pus pe şagă, întrebă de ce oare DOMNUL, care ar putea să-şi petreacă vremea într-un chip mult mai plăcut, datorita averii lui, se mulţumea cu o distracţie atât de măruntă şi de sărăcăcioasă.

— Eh, tu nu ştii – îi răspunse unul de-ai lui – că DOMNUL atunci petrece mai bine, când i se urăşte?

Flăcăul cel şăgalnic dădu din umeri, cu un gest care voia să spună cât se poate de limpede: "Dacă-i aşa, atunci mai bine să rămân ţăran, decât să ajung prinţ".

Şi fiecare îşi văzu de treburile lui.

În acest timp, DOMNUL îşi continua drumul cu un aer atât de abătut şi de marţial totodată, încât ar fi stârnit fără îndoială admiraţia spectatorilor, dacă ar fi fost cineva care să-l privească; însă burghezii din Blois nu-i puteau ierta DOMNULUI că şi-a ales tocmai acest orăşel atât de vesel în care să se plictisească după voia lui şi, de fiecare dată când îl zăreau pe augustul plictisit, întorceau feţele căscând lung, sau îşi trăgeau repede capetele pe ferestre, spre a scăpa de toropeala molipsitoare a acestui chip prelung şi gălbejit, cu ochi obosiţi şi cu o privire veşnic întristată. În aşa fel că vrednicul Prinţ putea fi aproape sigur că va găsi totdeauna străzile pustii ori de câte ori s-ar fi abătut prin mijlocul lor.

Aceasta era, însă, din partea locuitorilor din Blois, o condamnabilă lipsă de respect, dat fiind că DOMNUL trecea, după rege, şi poate chiar înaintea regelui, drept cel mai mare senior al regatului. Într-adevăr, Dumnezeu, care îi hărăzise lui Ludovic al XIV-lea, acum pe tron, fericirea de a fi urmaşul lui Ludovic al XIII-lea, îi hărăzise DOMNULUI onoarea de a fi urmaşul lui Henric al IV-lea. Nu era, aşadar, sau în tot cazul nu putea fi un motiv prea mărunt de mândrie pentru oraşul Blois faptul că aici îşi alesese reşedinţa Gaston de Orléans, care îşi avea curtea în vechiul castel al Statelor. Dar îi fusese scris acestui mare Prinţ să nu atragă niciodată atenţia poporului sau admiraţia lui, oriunde s-ar fi întâlnit cu el. DOMNUL se obişnuise însă cu asta şi se resemnase.

De aici pornea pesemne acea netulburată plictiseală ce se citea totdeauna pe chipul său. DOMNUL fusese un om foarte ocupat în viaţa lui. Nu poţi privi cum li se taie capetele la mai bine de zece dintre cei mai buni prieteni ai tăi fără ca asta să nu-ţi stârnească o anumită indignare. Dar cum după instalarea domnului de Mazarin în fruntea treburilor ţării nu s-a mai tăiat capul nimănui, DOMNUL nu mai avea nici o preocupare, şi lucrul acesta se răsfrângea adânc asupra moralului său.

Viaţa sărmanului Prinţ era, aşadar, cât se poate de tristă. După scurta vânătoare de dimineaţă pe malul râului Beuvron sau în pădurile de la Cheverny, DOMNUL trecea Loara, se ducea să ia prânzul la Chambord, fie că avea sau nu poftă de mâncare, apoi oraşul Blois nu mai auzea vorbindu-se, până la următoarea vânătoare, despre stăpânul şi seniorul său.

Aceasta în ceea ce priveşte plictiseala lui extra muros; cât despre plictiseala din interiorul zidurilor, asupra ei îl vom lămuri pe cititor, dacă va avea bunăvoinţa să urmeze împreună cu noi grupul de călăreţi şi să urce până la impunătoarea poartă a măreţului castel al Statelor.

DOMNUL călărea pe un cal mărunţel, împodobit cu o şa lată, de catifea roşie de Flandra, cu scări în formă de conduri; calul era roib; tunica DOMNULUI, de catifea cărămizie, avea aproape aceeaşi culoare ca şi pelerina sa şi ca şi echipamentul calului, şi numai după această revărsare de stacojiu îl puteai recunoaşte pe Prinţ între cei doi însoţitori ai săi, unul înveşmântat în violet, celălalt în verde. Cel din stânga, îmbrăcat în violet, era scutierul; cel din dreapta, îmbrăcat în verde, era maestrul de vânătoare.

Unul dintre paji ducea doi şoimi cocoţaţi pe o prăjină, celălalt avea un corn de vânătoare, din care începu să sune alene când se apropiară la vreo douăzeci de paşi de castel. Toţi cei ce-l slujeau pe acest Prinţ nepăsător îşi îndeplineau îndatoririle lor cu aceeaşi suverană nepăsare.

La sunetul cornului, opt paznici, care se plimbau în soare prin curtea pătrată, alergară să-şi ia halebardele, şi DOMNUL îşi făcu astfel intrarea solemnă în castel. După ce pătrunse sub bolta adâncă a porticului, vreo trei-patru pierde-vară, strecuraţi pe aleea castelului în urma călăreţilor, îşi arătară unul altuia păsările agăţate de oblânc, apoi se împrăştiară, făcând comentarii cu privire la cele văzute; pe urmă, după ce plecară şi aceştia, aleea, terasa de la intrare şi curtea rămaseră pustii.

DOMNUL coborî din şa fără să scoată o vorbă şi trecu în apartamentul său, unde valetul de cameră îi schimbă îmbrăcămintea; apoi, fiindcă DOAMNA nu trimisese încă să întrebe ce dispoziţii avea să dea pentru micul dejun, DOMNUL se întinse într-un jilţ alungit şi adormi numaidecât, ca şi cum ar fi fost ceasurile unsprezece seara.

Cei opt paznici, care ştiau că nu mai aveau nimic de făcut în ziua aceea, se tolăniră şi ei pe băncile de piatră, la soare; rândaşii dispărură cu caii în grajduri şi, dacă n-ar fi fost cele câteva păsărele sprinţare ce se fugăreau unele pe altele, cu ciripituri ascuţite, prin tufele de micsandre, ai fi zis că totul în castel dormea, întocmai ca şi DOMNUL.

Deodată însă, în mijlocul acestei tăceri atât de îmbietoare, răsună un hohot de râs puternic şi cristalin, care-i făcu pe halebardierii adânciţi în somnul lor să deschidă repede câte un ochi. Hohotul pornise de la o fereastră a castelului, însorită în clipa aceea şi care se afla deasupra colţului pe care-l forma în curte, în preajma amiezii, umbra hornurilor de pe acoperiş. În micul balcon de fier cizelat, din faţa acelei ferestre, surâdea o glastră cu micşunele roşii, o alta cu zambile şi una cu un trandafir timpuriu, ale cărui frunze, de un verde încântător, învăluiau mai mulţi boboci purpurii ce vesteau ivirea rozelor.

În odaia pe care o lumina această fereastră se vedea o masă pătrată, acoperită cu o veche ţesătură de Harlem, împodobită cu flori mari; în mijlocul acestei mese se afla un vas de smalţ cu gâtul lung, în care tânjeau mai multe firişoare de stânjenei şi de lăcrămioare; la două din capetele mesei şedea câte o tânără fată.

Felul cum şedeau aceste două copile era cu totul ciudat: ai fi zis că sunt două şcolăriţe abia scăpate din mănăstire. Una, cu amândouă coatele sprijinite pe masă, cu o pană în mână, aşternea slove pe o elegantă foaie de hârtie de Olanda; cealaltă, stând în genunchi pe scaun, cu pieptul şi capul aplecate peste spătar şi întinse până spre mijlocul mesei, se uita la prietena ei cum scrie. Prilej de chicoteli, de glume şi hohote de râs, dintre care unul, mai puternic decât celelalte, speriase păsărelele din tufele de micsandre şi tulburase somnul paznicilor din curtea castelului.

Şi pentru ca prezentarea să fie completă, ni se va ierta, sperăm, descrierea mai pe larg a acestor două personaje.

Aceea care stătea aplecată peste spătarul scaunului, adică cea mai veselă şi mai gălăgioasă, era o frumoasă fată de nouăsprezece sau douăzeci de ani, oacheşă, cu părul negru, fermecătoare, cu ochi scânteietori sub sprâncenele puternic arcuite şi, mai ales, cu dinţi care străluceau ca nişte perle între buzele roşii ca mărgeanul însângerat. Fiecare gest al ei părea o frântură dintr-un joc bine studiat; părea nu că trăieşte, ci că freamătă la fiecare mişcare.

Cealaltă, aceea care scria, o privea pe zburdalnica ei prietenă cu nişte ochi albaştri, limpezi şi senini cum era cerul din ziua aceea. Părul ei, de un blond cenuşiu, răsucit cu un gust ales, îi cădea în bucle mătăsoase pe obrajii ca sideful; îşi plimba pe deasupra hârtiei o mână gingaşă, a cărei subţirime trăda frageda ei tinereţe. La fiecare chicot al prietenei sale, îşi înălţa, necăjită parcă, umerii albi, de o formă poetică şi suavă, dar cărora le lipsea acel adaos de vigoare şi împlinire pe care ai fi dorit să-l aibă şi braţele şi mâinile ei.

— Montalais, Montalais – zise în cele din urmă, cu o voce dulce şi mângâietoare ca un cântec – râzi prea tare, ca un bărbat; şi nu numai că atragi atenţia domnilor paznici, dar n-ai să auzi nici clopoţelul DOAMNEI, atunci când DOAMNA va suna.

Tânăra care răspundea la numele de Montalais, fără a-şi potoli râsul şi zburdălnicia, în ciuda acestei mustrări, răspunse:

— Louise, tu nu dai glas gândurilor tale, draga mea. Ştii foarte bine ca domnii paznici, cum le spui tu, abia au pus capul jos şi nu i-ai mai trezi nici cu tunul; ştii de asemenea că clopoţelul DOAMNEI se aude tocmai de pe podul din Blois şi, prin urmare, am să-l aud şi eu atunci când DOAMNA mă va chema la dânsa. Ceea ce te supără însă este că râd în timp ce tu scrii, iar ceea ce te sperie este ca nu cumva doamna de Saint-Rémy, mama ta, să vină aici, aşa cum face uneori când ne aude râzând prea tare; ţi-e teamă să nu dea peste noi şi să nu vadă această enormă foaie de hârtie, pe care, de un sfert de ceas, n-ai scris decât două cuvinte: Domnule Raoul. Şi ai dreptate, draga mea Louise, deoarece după aceste două vorbe, Domnule Raoul, pot să urmeze şi altele, mai grăitoare şi mai primejdioase, pe care doamna de Saint-Rémy, scumpa ta mamă, ar fi îndreptăţită să le arunce în flăcări. Nu-i aşa? Spune!

Montalais îşi înteţi râsetele şi glumele ironice.

Blonda fecioară se încruntă deodată; rupse foaia albă pe care, într-adevăr, erau aşternute, cu un scris foarte frumos, cuvintele Domnule Raoul şi, mototolind hârtia între degetele-i tremurânde, o aruncă pe fereastră.

— Oh – făcu domnişoara Montalais – iată că mica noastră mieluşea, îngeraşul nostru, porumbiţa noastră s-a supărat!... Dar nu-ţi fie teamă, Louise, doamna de Saint-Rémy n-are să vină, şi chiar dacă ar veni, tu ştii că am auzul bun. De altfel, ce poate fi mai nevinovat decât să-i scrii unui vechi prieten, pe care-l cunoşti de doisprezece ani, mai cu seamă când scrisoarea începe prin cuvintele: Domnule Raoul?

— Foarte bine, n-o să-i mai scriu de loc! se supără tânăra fată.

— Ah, na, iat-o pe Montalais pedepsită! strigă zburdalnica brunetă, râzând şi mai tare. Haide, haide, ia altă foaie de hârtie şi să încheiem mai repede corespondenţa noastră... Poftim, tocmai acum sună şi clopoţelul! Cu atât mai rău! DOAMNA va trebui să aştepte, sau poate că în dimineaţa asta sa va lipsi de prima ei domnişoară de onoare!

Într-adevăr, clopoţelul suna; asta însemna că DOAMNA terminase cu îmbrăcatul şi îl aştepta pe DOMNUL, spre a-i da braţul şi a trece împreună în sala de mese. După această formalitate, îndeplinită cu mare ceremonie, cei doi soţi luau micul dejun, apoi se despărţeau până la masa de prânz, invariabil fixată la ceasurile două precis.

La sunetul clopoţelului, uşa dinspre bucătărie, ce se afla în partea stângă a curţii, se deschise, şi numaidecât apărură doi meşteri bucătari, urmaţi de opt ajutoare care purtau o targă încărcată cu mâncăruri acoperite cu clopote de argint. Unul din cei doi bucătari, acela care părea să fie cel mai mare în grad, atinse uşor cu bastonul pe unul din paznici, ce sforăia pe-o bancă; merse chiar cu bunătatea până acolo, că puse în mâinile acestuia halebarda rezemată de zid, alături de el, după care soldatul, buimăcit de somn, fără să scoată o vorbă, escortă hrana DOMNULUI până în pragul sălii de mese, precedat de un paj şi de meşterii bucătari.

Pe oriunde trecea hrana, străjile prezentau armele.

Domnişoara de Montalais şi prietena ei urmăreau de la fereastra lor fiecare amănunt al acestui ceremonial, cu care ar fi trebuit totuşi să fie obişnuite. De altminteri, ele priveau toate acestea ca multă luare-aminte numai pentru a se încredinţa şi mai bine că n-aveau să fie stingherite de cineva. Ca atare, după ce ajutoarele, paznicii, pajii şi meşterii bucătari trecură, ele se întoarseră la masa lor, şi soarele, care luminase o clipă în cadrul ferestrei aceste două fermecătoare chipuri, nu mai încălzea acum decât micşunelele, zambilele şi trandafirul timpuriu.

— Aşa! zise Montalais, reluându-şi locul. DOAMNA va dejuna foarte bine şi fără prezenţa mea.

— Ah, Montalais, ai să fii pedepsită – răspunse cealaltă fată, aşezându-se uşor pe scaunul ei.

— Pedepsită? Ah, da, adică nu mi se va mai îngădui să merg la plimbare; dar chiar asta şi vreau, să fiu pedepsită! Să ieşi în caleaşca aceea uriaşă, cocoţată pe o banchetă; s-o iei la stânga, să coteşti la dreapta pe drumuri pline de hârtoape şi să nu poţi înainta decât o leghe în două ceasuri; apoi să te reîntorci la castel pe lângă aripa unde se găseşte fereastra Mariei de Medicis, astfel ca DOAMNA să poată spune iarăşi, ca de fiecare dată: "Când te gândeşti că regina Maria a putut să fugă pe aici!... De la o înălţime de patruzeci şi şapte de picioare!... Mama, cu cei doi prinţişori şi cu cele trei prinţese!" Dacă asta mai este o plăcere, Louise, atunci aş vrea sa fiu pedepsită în fiecare zi, mai ales când pedeapsa aceasta mă obligă să rămân alături de tine şi să aşternem pe hârtie răvaşe atât de frumoase, ca acelea pe care le scriem noi.

— Montalais! Montalais! Mai sunt şi îndatoriri de împlinit.

— Îţi vine uşor să vorbeşti, draga mea, căci pe tine te lasă toţi în pace în mijlocul acestui castel. Eşti singura fiinţă de aici care te bucuri de toate foloasele, fără să tragi niciodată ponoasele, care eşti mai mult decât mine domnişoară de onoare a DOAMNEI, deoarece DOAMNA face ca dragostea ei pentru tatăl tău vitreg să se răsfrângă şi asupră-ţi; astfel că tu pătrunzi în acest trist lăcaş ca păsările în turnul de sus, sorbind aerul din zbor, ciugulind florile, pigulind grăunţele, fără să ai nici cea mai mică treabă de făcut şi fără să înduri nici cea mai mică plictiseală. Şi tocmai tu vorbeşti de îndatoriri ce trebuie împlinite? În definitiv, frumoasa mea visătoare, care sunt îndatoririle tale, dacă nu aceea de a-i scrie acestui chipeş Raoul? Dar uite că nu i-ai scris încă nimic, şi asta înseamnă, dacă nu mă înşel, că îţi neglijezi îndatoririle.

Louise luă un aer serios, îşi sprijini bărbia în palmă şi zise pe un ton plin de candoare:

— Aşadar, mă dojeneşti că o duc prea bine! Dar cum poţi să faci una ca asta? Tu ai un viitor; eşti de la curte; regele, dacă se însoară, îl va chema pe DOMNUL lângă sine; atunci vei lua parte la serbări minunate, îl vei vedea de aproape pe rege, despre care se spune că e atât de frumos şi de fermecător.

— Şi, pe deasupra, îl voi vedea pe Raoul, care stă mereu în preajma domnului de Condé – adăugă răutăcioasă Montalais.

— Bietul Raoul! suspină Louise.

— E vremea să-i scriem, frumoasa mea. Hai s-o luăm de la capăt, cu acel faimos Domnule Raoul care strălucea în fruntea hârtiei pe care ai rupt-o adineauri.

Îi întinse pana, apoi, cu un surâs încântător, îi îndemnă mâna, care aşternu repede pe hârtie cele două cuvinte mai sus amintite.

— Şi acum? întrebă cea mai tânără dintre domnişoare.

— Acum scrie ceea ce gândeşti, Louise – răspunse Montalais.

— Eşti sigură că mă gândesc la ceva?

— Te gândeşti la cineva, ceea ce este acelaşi lucru, ba, mai bine zis, ceva mai mult.

— Crezi, Montalais?

— Louise, Louise, ochii tăi albaştri sunt adânci ca marea pe care am văzut-o anul trecut la Boulogne. Nu, greşesc, marea e înşelătoare; ochii tăi sunt adânci ca azurul acesta de deasupra capetelor noastre.

— Ei bine, dacă citeşti atât de uşor în ochii mei, spune-mi atunci ce gândesc, Montalais.

— Mai întâi, nu gândeşti Domnule Raoul; gândeşti Scumpul meu Raoul.

— Oh!

— Nu roşi pentru atâta lucru. Scumpul meu Raoul, să zicem, mă rogi să-ţi scriu la Paris, unde te reţine serviciul pe lângă domnul prinţ de Condé. Cât de mult trebuie să te plictiseşti acolo, într-adevăr, de vreme ce cauţi să-ţi alungi urâtul amintindu-ţi de o provinciala...

Louise sări repede în picioare.

— Nu, Montalais – zise ca surâzând – nimic din cele ce spui nu mi-a trecut prin minte. Altceva gândesc eu. Iată!

Şi, apucând pana cu îndrăzneală, aşternu pe hârtie, cu o mână hotărâtă, cuvintele care urmează:

M-aş fi simţit tare nenorocită dacă stăruinţele dumitale de a-mi cere ceva care să-ţi amintească de mine ar fi fost mai puţin înflăcărate. Totul aici îmi vorbeşte despre anii copilăriei noastre, care au trecut atât de repede, care s-au scurs atât de iute, încât nimic nu va putea înlocui farmecul lor în inima mea.

Montalais, care privea cum aleargă pana pe hârtie şi care citea de-a-ndoaselea pe măsură ce prietena ei scria, o întrerupse printr-o bătaie vie din palme.

— Dă-i înainte! zise ea. Admirabilă sinceritate, admirabilă inimă, admirabil stil! Arată-le acestor parizieni, draga mea, că Blois este oraşul vorbirii frumoase.

— El ştie – răspunse tânăra fată – că Blois a fost pentru mine paradisul.

— Asta voiam să spun şi eu, vorbeşti ca un înger.

— Acum voi încheia, Montalais.

Şi tânăra fată continuă să scrie:

Spui că te gândeşti la mine, domnule Raoul. Îţi mulţumesc, şi asta nu poate să mă surprindă, căci ştiu de câte ori inimile noastre au bătut una lângă alta!

— Ei, ei! făcu Montalais. Fii cu băgare de seamă, mieluşică dragă, îţi împrăştii lâna pe drum, şi acolo sunt lupi!

Louise tocmai voia să răspundă, când sub porticul castelului răsună tropotul unui cal.

— Ce să fie asta? zise Montalais, apropiindu-se de fereastră. Frumos călăreţ, zău aşa!

— Oh! Raoul! exclamă Louise, care făcuse aceeaşi mişcare ca şi prietena ei şi care, îngălbenindu-se la faţă, căzu tremurând alături de scrisoarea sa neterminată.

— Iată un îndrăgostit norocos, n-am ce zice – rosti Montalais – şi care soseşte tocmai la timp!

— Fugi, fugi de la fereastră, te rog! murmură Louise.

— Dar nici nu mă cunoaşte. Lasă-mă să văd măcar pentru ce a venit aici.

II

MESAGERUL

Domnişoara de Montalais avea dreptate: cavalerul merita să fie văzut.

Era un tânăr de douăzeci şi patru sau douăzeci şi cinci de ani, voinic, zvelt, purtând cu graţie pe umerii săi minunatul veşmânt militar al epocii. Cizmele-i înalte, în formă de pâlnie, înfăşurau un picior de care domnişoara de Montalais nu s-ar fi ruşinat câtuşi de puţin dacă s-ar fi travestit în bărbat. Cu o mână fină şi nervoasă, îşi struni calul în mijlocul curţii, iar cu cealaltă îşi scoase pălăria cu pene lungi, care-i umbrea chipul totodată grav şi naiv.

Străjile, auzind tropotul calului, se treziră din somn şi săriră numaidecât în picioare. Tânărul lăsă pe unul dintre ei să se apropie de cal şi, înclinându-se în şa, îi spuse cu o voce limpede şi gravă, care fu auzită destul de bine de la fereastra unde se ascundeau cele două domnişoare:

— Un mesager pentru alteţa sa regală.

— A, a! exclamă straja. Domnule ofiţer, un mesager!

Dar bravul soldat ştia foarte bine că nu se va ivi nici un ofiţer, dat fiind că singurul care ar fi putut să vină se afla tocmai în fundul castelului, într-un mic apartament a cărui fereastră da spre grădină. De aceea se grăbi să adauge:

— Domnule gentilom, ofiţerul e de rond, dar în lipsa lui va fi anunţat domnul de Saint-Rémy, majordomul castelului.

— Domnul de Saint-Rémy? rosti cavalerul, roşindu-se la faţă.

— Îl cunoaşteţi?

— Da... Anunţă-l, te rog, că vreau să fiu prezentat cât mai repede cu putinţă alteţei sale.

— Pare-se că-i ceva urgent! zise straja ca pentru sine, dar cu dorinţa vădită de a i se răspunde.

Mesagerul dădu din cap, afirmativ.

— Dacă-i aşa – urmă straja – mă duc să-l caut eu însumi pe majordom.

Tânărul descălecă, şi în timp ce toţi ceilalţi soldaţi priveau cu mult interes fiecare mişcare a frumosului armăsar ce-l adusese pe acest mesager, soldatul se întoarse din drum, zicând:

— Vă rog să mă iertaţi, domnule, dar fiţi bun şi spuneţi-mi numele dumneavoastră.

— Vicontele de Bragelonne, din partea alteţei sale domnul prinţ de Condé!

Soldatul făcu o plecăciune adâncă, apoi, ca şi cum numele învingătorului de la Rocroi şi Lens i-ar fi dat aripi, urcă în goană treptele de la intrare şi dispăru în anticameră.

Nici n-apucă domnul de Bragelonne să lege calul de grilajul de fier din capul treptelor, că domnul de Saint-Rémy apăru într-un suflet, susţinându-şi cu o mână pântecul uriaş, în timp ce cu cealaltă mână spinteca aerul, întocmai ca un pescar care taie valurile cu vâsla.

— Ah, domnule viconte, dumneavoastră la Blois! strigă el. Dar asta e o adevărată încântare! Bună ziua, domnule Raoul, bună ziua!

— Respectele mele, domnule de Saint-Rémy.

— Cât de fericită se va simţi doamna de La Vall... vreau să zic doamna de Saint-Rémy, să vă vadă! Dar poftiţi. Alteţa sa regală dejunează; s-o întrerup oare? Pricina e atât de gravă?

— Da şi nu, domnule de Saint-Rémy. Totuşi, orice clipă de zăbavă poate să aducă neplăceri alteţei sale regale.

— Dacă aşa stau lucrurile, să trecem peste consemn, domnule viconte. Veniţi cu mine. De altminteri, DOMNUL e într-o stare de spirit foarte bună astăzi. Şi apoi, ne aduceţi veşti, nu-i aşa?

— Mari, domnule de Saint-Rémy.

— Şi bune, presupun!

— Excelente.

— Atunci veniţi, veniţi repede! strigă bonomul personaj, potrivindu-şi ţinuta în timp ce străbătea cu paşi mari anticamera.

Raoul îl urma cu pălăria în mână, puţin speriat de zornăitul solemn pe care-l făceau pintenii săi pe pardoseala sălilor imense.

De îndată ce el pătrunse în interiorul palatului, fereastra din curte se însufleţi din nou şi un şuşotit vioi trădă emoţia celor două tinere fete; dar curând după aceea se pare că ele luară o hotărâre bruscă, deoarece unul dintre chipuri dispăru de la fereastră – era cel al brunetei; cealaltă rămase mai departe în dosul balconului, pitită printre flori şi cercetând cu ochi mari, prin încrengătura ramurilor, scările pe care domnul de Bragelonne îşi făcuse intrarea în palat.

În acest timp, ţinta curiozităţii celor două fete îşi continua drumul, mergând semeţ în urma majordomului. Un zgomot de paşi grăbiţi, un miros de vin şi de fripturi, un clinchet de pahare şi de farfurii îi dădură de veste că se apropie de locul unde trebuia să ajungă.

Pajii, valeţii şi ofiţerii, strânşi în încăperea ce preceda sala de mese, îl întâmpinară pe noul venit cu o bunăvoinţă obişnuită prin partea locului; unii dintre ei îl cunoşteau personal şi aproape toţi ştiau că vine de la Paris. S-ar putea spune că sosirea lui întrerupse pentru o clipă desfăşurarea serviciului. Fapt e că un paj care turna de băut alteţei sale, auzind zornăitul de pinteni în încăperea alăturată, întoarse cu nevinovăţie capul, ca un copil, fără să bage de seamă că vinul pe care-l turna curgea nu în paharul Prinţului, ci pe faţa de masă.

DOAMNA, care era mai puţin roaba mâncării decât ilustrul ei soţ, observă neatenţia pajului şi zise:

— Ce este?!

— Ce este – repetă DOMNUL – ce s-a întâmplat?

Domnul de Saint-Rémy profită de acest moment şi îşi vârî capul pe uşă.

— Pentru ce sunt deranjat? zise Gaston, trăgând spre el o bucată groasă din cel mai straşnic somn ce a suit vreodată apele Loarei spre a fi pescuit între Paimboeuf şi Saint-Nazaire.

— A sosit un mesager de la Paris. O, dar după ce monseniorul va termina masa; avem destul timp.

— De la Paris?! exclamă Prinţul, scăpând furculiţa din mână. Un mesager de la Paris ai spus? Şi din partea cui vine acest mesager?

— Din partea domnului prinţ – se grăbi să răspundă majordomul.

Se ştie că aşa era numit domnul de Condé.

— Un mesager din partea domnului prinţ de Condé? rosti Gaston cu o tulburare ce nu scăpă nici unuia dintre cei de faţă şi care, prin urmare, spori şi mai mult curiozitatea tuturor.

Poate că DOMNUL se crezu o clipă reîntors în vremea acelor fericite conspiraţii când zgomotul uşilor îi producea emoţii, când orice scrisoare putea să conţină un secret de stat, când orice mesaj slujea o intrigă pe cît de obscură, pe atât de încâlcită. Poate tocmai din această pricină numele domnului de Condé căpătă acum, sub bolţile castelului de la Blois, proporţiile unei fantome.

DOMNUL împinse cu mâna farfuria din faţa lui.

— Să-i spun trimisului să aştepte? întrebă domnul de Saint-Rémy.

O privire a DOAMNEI îl încurajă pe Gaston, care hotărî:

— Nu, dimpotrivă, spune-i să intre numaidecât. Dar cine este?

— Un gentilom de prin părţile noastre, domnul viconte de Bragelonne.

— A, da, foarte bine!... Pofteşte-l, Saint-Rémy, pofteşte-l!

Şi în timp ce lăsă să-i scape aceste cuvinte, rostite cu gravitatea sa obişnuită, DOMNUL aruncă o privire ascuţită către oamenii din serviciul său, şi aceştia toţi – paji, ofiţeri, scutieri – lăsând fiecare de o parte un şervet, un cuţit, un pocal, se retraseră spre odaia alăturată, cu o grabă pe cât de pripită, pe atât de zgomotoasă.

Această mică armată se îndepărta pe două rânduri în acelaşi timp în care Raoul de Bragelonne, condus de domnul de Saint-Rémy, intra în sala de mese.

Scurtul moment de singurătate în care această retragere îl lăsase îi îngădui monseniorului să ia o atitudine diplomatică. Nu întoarse capul, ci aşteptă până când majordomul îl aduse în faţa lui pe mesager.

Raoul se opri la capătul mesei, aşa fel ca să se afle între DOMNUL şi DOAMNA. Din acel loc făcu o plecăciune adâncă în faţa DOMNULUI, pe urmă o alta foarte smerită în faţa DOAMNEI, apoi rămase neclintit şi aşteptă ca DOMNUL să-i adreseze primul cuvântul.

Prinţul, la rândul său, aşteptă până când toate uşile fură închise bine; nu voia să întoarcă faţa spre a se încredinţa de aceasta, căci n-ar fi fost demn din partea lui, dar asculta cu auzul încordat zgomotul zăvoarelor şi asta îi făcea să creadă că va avea, cel puţin în aparenţă, posibilitatea să discute în taină. Ultima uşă închisă, DOMNUL îşi ridică ochii spre vicontele de Bragelonne şi-l întrebă:

— Se pare că vii de la Paris, domnule!

— Chiar acum am sosit, monseniore.

— Ce face regele?

— Maiestatea sa e în deplină sănătate, monseniore.

— Dar cumnata mea?

— Maiestatea sa regina-mamă suferă necontenit de piept. Dar de o luna se simte mai bine.

— Am fost înştiinţat că ai venit din partea domnului prinţ. E o greşeală, de bună seamă.

— Nu, monseniore. Domnul prinţ de Condé m-a însărcinat să înmânez alteţei voastre regale această scrisoare, la care aştept răspunsul.

Raoul fusese puţin tulburat de primirea rece şi bănuitoare ce i se făcuse; glasul lui coborâse pe nesimţite la diapazonul vocii joase a interlocutorului său.

Prinţul uita că el însuşi era pricina acestui mister şi fu cuprins din nou de teamă. Luă cu o căutătură iscoditoare scrisoarea prinţului de Condé, o desfăcu aşa cum ar fi desfăcut un pachet primejdios şi, pentru ca nimeni să nu observe tulburarea de pe faţa lui în timp ce o citea, se răsuci într-o parte.

DOAMNA urmărea cu o nelinişte aproape egală cu aceea a Prinţului fiecare mişcare a augustului ei soţ.

Raoul, liniştit, scăpând oarecum de sub privirile cercetătoare ale gazdelor, se uita, fără să se mişte de la locul său, pe fereastra deschisă din faţa lui, admirând straturile de flori din grădină şi statuile din mijlocul lor.

— Ah! strigă deodată DOMNUL, cu un zâmbet voios şi înseninat. Este o veste cât se poate de plăcută şi o minunată scrisoare din partea domnului prinţ de Condé. Citeşte, doamnă.

Masa era prea largă pentru ca braţul Prinţului să poată ajunge până la cel al Prinţesei; Raoul se grăbi să le vină în ajutor, şi o făcu într-un chip atât de graţios, încât Prinţesa fu încântată şi îl răsplăti pe viconte cu un zâmbet măgulitor.

— Dumneata cunoşti, fără îndoială, conţinutul acestei scrisori! i se adresă Gaston lui Raoul.

— Da, monseniore. Domnul prinţ de Condé îmi încredinţase mesajul mai întâi verbal; apoi alteţa sa a chibzuit şi s-a hotărât să folosească pana.

— E un scris foarte frumos – zise DOAMNA – dar nu pot să citesc.

— Fii bun şi citeşte DOAMNEI, domnule de Bragelonne – zise ducele.

— Da, citeşte te rog, domnule.

Raoul începu să citească; DOMNUL asculta încordat, cu toată luarea-aminte. Scrisoarea avea următorul cuprins:

Monseniore,

Regele se pregăteşte să plece spre graniţă; vei fi aflat poate că maiestatea sa e pe cale de a se căsători. Regele mi-a făcut cinstea să mă numească maestru de ceremonii pe timpul acestei călătorii, şi fiindcă ştiu câtă bucurie i-ar face maiestăţii sale să petreacă o zi la Blois, îmi iau îndrăzneala să cer alteţei voastre regale îngăduinţa de a însemna pe tăbliţa mea şi castelul pe care-l locuiţi. Dacă însă neprevăzutul acestei cereri ar putea să pricinuiască alteţei voastre regale o cât de mică neplăcere, o rog să-mi comunice acest lucru prin trimisul meu, un gentilom de încredere, domnul viconte de Bragelonne. Itinerarul pe care-l voi întocmi atârnă de hotărârea alteţei voastre regale, şi dacă nu vom porni spre Blois, atunci voi alege Vendôme sau Romorantin. Îndrăznesc să sper că alteţa voastră regală va primi cu bunăvoinţă cererea mea, ea fiind expresia devotamentului meu fără margini şi a dorinţei mele de a vă fi cu adevărat plăcut,

— Nimic nu-i mai măgulitor pentru noi – zise DOAMNA, care se consultase de mai multe ori, în timpul acestei lecturi, din priviri, cu soţul ei. Regele aici! exclamă ea poate puţin mai tare decât s-ar fi cuvenit pentru ca taina să nu se dea în vileag.

— Domnule – zise la rându-i alteţa sa, luând cuvântul – te rog să-i mulţumeşti domnului prinţ de Condé şi să-i exprimi toată recunoştinţa mea pentru plăcerea pe care mi-o face.

Raoul se înclină.

— În ce zi soseşte maiestatea sa? mai întrebă Prinţul.

— Regele, monseniore, va sosi chiar astă-seară, după toate probabilităţile.

— Atunci cum s-ar fi cunoscut răspunsul meu, în cazul că el ar fi fost negativ?

— Am însărcinarea, monseniore, ca, în cazul când răspunsul e negativ, să mă întorc în cea mai mare grabă la Beaugency şi să dau acest răspuns curierului, care-l va duce apoi cu aceeaşi grabă domnului prinţ de Condé.

— Aşadar, maiestatea sa e la Orléans?

— Mai aproape încă, monseniore: în acest moment, maiestatea sa trebuie să fi ajuns la Meung.

— Curtea îl însoţeşte?

— Da, monseniore.

— Ah, uitasem să-ţi cer veşti despre domnul cardinal.

— Eminenţa sa pare să se bucure de cea mai deplină sănătate, monseniore.

— Nepoatele sale vin împreună cu dânsul, nu-i aşa?

— Nu, monseniore. Eminenţa sa a dat dispoziţii ca domnişoarele de Mancini să se îndrepte spre Brouage. Dumnealor vor porni pe malul stâng al Loarei, în timp ce curtea vine pe malul drept.

— Cum aşa? Domnişoara Maria de Mancini nu însoţeşte curtea? întrebă DOMNUL, al cărui aer de gravitate începea să cedeze.

— Domnişoara Maria de Mancini mai ales – răspunse Raoul, încet.

Un zâmbet fugar, rămăşiţă abia simţită a vechiului său spirit de intrigi ţesute cândva, lumină obrajii palizi ai Prinţului.

— Mulţumesc, domnule de Bragelonne – zise atunci DOMNUL. Poate că dumneata nu ai vrea să duci domnului prinţ de Condé însărcinarea pe care aş dori să ţi-o încredinţez, şi anume aceea de a-i arăta că mesagerul său mi-a făcut multă plăcere, dar am să i-o spun eu însumi. Raoul se înclină spre a mulţumi DOMNULUI pentru cinstea ce i-o arăta. DOMNUL făcu un semn DOAMNEI, care lovi într-un talger aşezat ia dreapta sa. Domnul de Saint-Rémy intră îndată şi numaidecât încăperea se umplu iarăşi de slujitori.

— Domnilor – glăsui Prinţul – maiestatea sa îmi face onoarea de a veni să petreacă o zi la Blois; vreau să cred că regelui, nepotul meu, nu-i va părea rău pentru cinstea arătată casei mele.

— Trăiască regele! strigară cu un entuziasm plin de însufleţire ofiţerii de serviciu, în frunte cu domnul de Saint-Rémy.

Gaston îşi lăsă faţa în jos, umbrită de o undă de tristeţe; toată viaţa lui fusese nevoit să audă, sau mai degrabă să îndure acest strigăt: "Trăiască regele!" ce răsuna mereu în jurul lui. Fiindcă nu-l mai auzise de multă vreme, îşi liniştise urechea, dar iată că acum o regalitate mai tânără, mai energică, mai strălucitoare încă se înălţa în faţa lui ca o nouă şi parcă mai dureroasă înfruntare.

DOAMNA înţelese amărăciunile acestei inimi sfioase şi împovărate; ea se ridică de la masă, urmată imediat, cu un gest maşinal, de către DOMNUL, şi toţi slujitorii, cu un zumzet asemănător bâzâitului unui stup, îl înconjurară pe Raoul, cerându-i lămuriri. DOAMNA, observând acest freamăt, îl chemă pe domnul de Saint-Rémy.

— Nu-i momentul acum de trăncănit, ci de muncit – zise ea cu tonul unei gospodine îmbufnate.

Domnul de Saint-Rémy se grăbi să rupă cercul format de ofiţeri în jurul lui Raoul, astfel că acesta putu să treacă în anticameră.

— Veţi avea, sper, grijă de acest gentilom – adăugă DOAMNA, adresându-se domnului de Saint-Rémy.

Majordomul alergă numaidecât după Raoul.

— DOAMNA a dispus să vă găzduim aici – zise el. Vă aşteaptă un apartament în castel.

— Mulţumesc, domnule de Saint-Rémy – răspunse Bragelonne – dar ştii cât de nerăbdător sunt să-mi pot exprima îndatoririle faţă de domnul conte, tatăl meu.

— Adevărat, adevărat, domnule Raoul; prezentaţi-i, vă rog, cu acest prilej încredinţarea respectului meu profund.

Raoul scăpă astfel şi de bătrânul gentilom şi se îndreptă spre ieşire. Dar, în timp ce trecea pe sub portic, ţinând calul de frâu, auzi o voce subţire strigându-l de pe un coridor întunecos:

— Domnule Raoul!

Tânărul întoarse mirat capul şi văzu o fetişcană brunetă, care, cu un deget la buze, îi întindea mâna.

Această tânără fată îi era necunoscută.

III

ÎNTÂLNIREA

Raoul făcu un pas către fata care-l strigase din umbră.

— Dar calul meu, doamnă? zise el.

— Iată-vă în încurcătură! Ieşiţi; în prima curte se află un şopron; legaţi acolo calul şi întoarceţi-vă repede.

— Mă supun, doamnă.

Lui Raoul nu-i trebuiră decât patru minute ca să facă ceea ce i se spusese; când se întoarse la capătul coridorului întunecos, o revăzu, în umbră, pe misterioasa necunoscută care-l aştepta pe prima treaptă a unei scări în spirală.

— Sunteţi atât de curajos ca să mă urmaţi, domnule cavaler rătăcitor? întrebă tânăra fata, râzând în momentul când îl văzu pe Raoul şovăind.

Drept răspuns, acesta porni după ea pe scara cufundată în întuneric. Urcară astfel trei caturi, el în urma ei, atingând cu mâinile, de câte ori dibuia balustrada, o rochie de mătase ce foşnea pe lângă cei doi pereţi. La fiecare mişcare greşită făcută de Raoul, însoţitoarea lui îi şoptea un ssst! autoritar şi-i întindea o mână catifelată şi parfumată.

— Am putea urca aşa până în vârful turnului, fără să ne dăm seama de oboseală – zise Raoul într-un târziu.

— Asta înseamnă, domnule, că sunteţi foarte nedumerit, foarte obosit şi foarte îngrijorat; dar liniştiţi-vă, am ajuns.

Tânăra fată împinse o uşă prin care năvăli dintr-o dată un şuvoi de lumină ce învălui capătul scării unde Raoul, în picioare, stătea rezemat de rampă. Fata porni mai departe, iar el o urmă; pătrunse într-o odaie, şi Raoul intră după ea.

Tocmai când îşi spunea că a căzut în vreo capcană, auzi un strigăt ascuţit, se întoarse şi zări la doi paşi de el, cu mâinile împreunate, cu genele lăsate, pe frumoasa blondă cu ochi albaştri, cu umeri albi, care-l recunoscuse mai înainte şi-l strigase pe nume. Când o văzu, citi atâta dragoste, atâta fericire în strălucirea ochilor ei, încât se lăsă să cadă în genunchi în mijlocul odăii, murmurând la rândul său numele Louisei.

— Ah, Montalais, Montalais – suspină aceasta – faci mare păcat înşelându-mă astfel!

— Eu, să te înşel?!

— Da, mi-ai spus că te duci jos să vezi ce este, şi te-ai întors aici cu domnul.

— Trebuia s-o fac. Altfel cum ar fi primit scrisoarea pe care i-ai scris-o?

Şi arătă cu degetul scrisoarea ce se afla încă pe masă. Raoul făcu un pas ca s-o ia, dar Louise, mai iute, cu toate că în gestul ei se observa o şovăială bine prefăcută, întinse braţul să-l oprească. Raoul întâlni astfel mâna ei, caldă şi tremurătoare; o apucă într-ale sale şi o duse atât de respectuos la buze, încât depuse pe ea mai mult o suflare, decât un sărut. Între timp; domnişoara de Montalais luase scrisoarea. o împăturise cu grijă în trei, aşa cum fac toate femeile, şi o vârâse în sân.

— Nu-ţi fie teamă, Louise – zise apoi – domnul nu va încerca să o ia de aici, aşa după cum nici răposatul rege Ludovic al XIII-lea nu smulgea răvaşele din corsajul domnişoarei de Hautefort.

Raoul se înroşi tot, văzând surâsurile celor două fete, şi uită că mâna Louisei rămăsese într-ale lui.

— Aşa! zise Montalais. M-ai iertat, deci, Louise, că l-am adus aici pe domnul; iar dumneata, domnule, n-o să mai fii supărat pe mine că te-am făcut să mă urmezi pentru a o vedea pe domnişoara. Aşadar, acum, că am încheiat pacea, să vorbim ca vechi prieteni. Prezintă-mă, Louise, domnului de Bragelonne.

— Domnule viconte – zise Louise cu o seriozitate plină de graţie şi cu cel mai candid zâmbet – am plăcerea să-ţi prezint pe domnişoara Aure de Montalais, domnişoară de onoare a alteţei sale regale DOAMNA şi, pe deasupra, cea mai bună prietenă a mea.

Raoul se înclină foarte ceremonios.

— Dar pe mine, Louise – zise el – nu mă prezinţi domnişoarei?

— O, ea te cunoaşte! Ştie totul!

Aceste două cuvinte din urmă o făcură să râdă pe Montalais, iar lui Raoul îi smulseră un suspin de fericire, căci el le dădu următorul înţeles: ştie totul despre dragostea noastră.

— Acum ne cunoaştem, domnule viconte – zise Montalais. Poftim un fotoliu şi spune-ne repede ce veste ne-ai adus cu atâta grabă?

— Domnişoară, nu mai este o taină. Regele, în drum spre Poitiers, se va opri la Blois pentru a vizita pe alteţa sa regală.

— Regele aici! exclamă Montalais bătând cu bucurie din palme. Vom avea prilejul să vedem curtea! Îţi imaginezi, Louise? Adevărata curte de la Paris! O, Doamne! Şi când asta, domnule?

— Poate chiar astă-seară, domnişoară; în mod mai sigur, mâine.

Montalais făcu un gest de mare mâhnire.

— Nu mai e timp să ne pregătim! Nu mai e timp să ne facem rochii! Suntem în întârziere ca nişte poloneze! Vom semăna cu portretele de pe vremea lui Henric al IV-lea... Ah, domnule, rea veste ne mai aduci!

— Domnişoarelor, dumneavoastră veţi fi întotdeauna frumoase.

— Ce folos!... Vom fi întotdeauna frumoase, fiindcă natura ne-a făcut drăguţe; dar vom fi caraghioase, fiindcă nu vom fi în pas cu moda... Caraghioase, da!... N-o să se uite oare la mine ca la o caraghioasă?

— Cine anume? o întrebă cu naivitate Louise.

— Cum cine? Dar eşti ciudată, draga mea... Ce întrebare e asta? E vorba de toată lumea, de curteni, de seniori, de rege.

— Iartă-mă, buna mea prietenă, dar cum aici toată lumea s-a obişnuit să ne vadă aşa cum suntem...

— De acord; numai că de data asta va fi altfel, iar noi vom fi caraghioase chiar şi pentru Blois, căci în jurul nostru va fi admirată moda Parisului, şi se va vedea cât de colo că noi am rămas la moda de la Blois! E îngrozitor!

— Nu vă faceţi inimă rea, domnişoară.

— Ah, da! În fond, cu atât mai rău pentru cei ce nu mă vor găsi pe gustul lor! zise cu un aer filozofic Montalais.

— Asta ar însemna că asemenea oameni n-au gust! zise Raoul, credincios obiceiului său de a fi totdeauna galant.

— Mulţumesc, domnule viconte. Aşadar, spuneai că regele vine la Blois?

— Împreună cu întreaga curte.

— Domnişoarele de Mancini vor veni şi ele?

— Tocmai că nu.

— Dar, după cum se vorbeşte, s-ar părea că regele nu se poate lipsi de domnişoara Maria?

— Regele va fi nevoit să se lipsească, deoarece domnul cardinal vrea aceasta. Îşi surghiuneşte nepoatele la Brouage.

— El?! Făţarnicul!

— Taci! făcu speriată Louise, ducând un deget la buzele sale trandafirii.

— Pff! Nimeni nu mă poate auzi aici. Vă spun că bătrânul Mazarino Mazarini e un făţarnic, care arde de dorinţa de a o face pe nepoata sa regină a Franţei.

— Nu, domnişoară, dimpotrivă, domnul cardinal îl însoară pe maiestatea sa cu infanta Maria-Teresa.

Montalais se uită în ochii lui Raoul şi-i spuse:

— Dumneavoastră, parizienii, credeţi în asemenea poveşti? Atunci înseamnă că noi, aici la Blois, ştim mai multe.

— Domnişoară, de vreme ce regele trece de Poitiers şi se îndreaptă spre Spania, de vreme ce actele de căsătorie au fost încheiate între don Luis de Haro şi eminenţa sa, înţelegeţi prea bine că nu mai e vorba de nişte jocuri capricioase.

— Aşa, va să zică! Dar presupun că regele e totuşi rege!

— Fără îndoială, domnişoară; însă cardinalul e cardinal.

— Cu alte cuvinte, regele nu este şi el om? N-o iubeşte pe Maria de Mancini?

— O adoră.

— Atunci se va însura eu ea. Asta înseamnă că vom avea război cu Spania; domnul Mazarin va cheltui câteva din milioanele pe care le are puse deoparte; gentilomii noştri îşi vor arăta vitejia în faţa mândrilor castilieni, şi mulţi se vor întoarce încununaţi cu lauri, iar noi îi vom încununa cu mirt. Iată cum înţeleg eu politica.

— Montalais, eşti o zănatică – zise Louise – şi orice exagerare te atrage, aşa cum lumina atrage fluturii.

— Louise, tu eşti atât de înţeleaptă, încât nu vei iubi niciodată.

— Oh – făcu Louise, cu o blândă dojană – dar nu înţelegi, Montalais? Regina-mamă doreşte să-şi însoare fiul cu infanta; vrei ca regele să n-o asculte pe mamă? Tocmai un suflet regesc, ca al său, să dea o pildă rea? Când părinţii iau apărarea iubirii, s-a terminat cu dragostea!

Aici Louise oftă adânc; Raoul îşi lăsă ochii în jos, cu un aer stânjenit. Montalais începu să râdă.

— Bine că n-am părinţi – murmură ea.

— Ai, desigur, veşti despre sănătatea domnului de La Fère – întrebă Louise, înăbuşindu-şi suspinul care dezvăluise atâtea amărăciuni cu adâncimea lui plină de înţelesuri.

— Nu, domnişoară – răspunse Raoul – nu l-am văzut încă pe tatăl meu; mă îndreptam chiar spre locuinţa lui, când domnişoara de Montalais a binevoit să mă oprească; sper însă că domnul conte e sănătos. N-aţi auzit nimic rău în legătură cu el, nu-i aşa?

— Nimic, domnule Raoul; slavă Domnului, nimic!

Se făcu o tăcere în cursul căreia două inimi care urmau firul aceluiaşi gând se înţelegeau de minune între ele, fără să aibă nevoie nici măcar de sprijinul unei singure priviri.

— Ah, Doamne! strigă deodată Montalais. Urcă cineva!...

— Cine poate să fie? tresări Louise, ridicându-se în picioare.

— Stimate domnişoare, v-am stingherit prea mult; am comis o indiscreţie, fără îndoială, venind aici – se bâlbâi Raoul, cu totul fâstâcit.

— E un pas greu – zise Louise.

— De va fi cumva domnul Malicorne – adăugă Montalais – n-avem de ce să ne temem.

Louise şi Raoul schimbară câte o privire, întrebându-se cine putea să fie acest domn Malicorne.

— Fiţi liniştiţi – continuă Montalais – nu e gelos,

— Dar, domnişoară... – murmură Raoul.

— Ştiu ce vrei să spui... Ei bine, e tot atât de discret ca şi mine.

— Dumnezeule – şuieră Louise, care-şi lipise urechea de uşa întredeschisă – recunosc pasul mamei!

— Madame de Saint-Rémy! Unde să mă ascund? zise Raoul, apucând-o nerăbdător de rochie pe Montalais, care şi ea părea că-şi pierduse puţin capul.

— Da – întări aceasta – da, recunosc şi eu pantofii care lipăie. E buna noastră mamă!... Domnule viconte, regret că fereastra care dă în curte e la cincizeci de picioare înălţime...

Raoul privi spre balcon cu un aer rătăcit, dar Louise îl apucă de braţ şi-l opri să sară pe fereastră.

— Ah, ce proastă sunt! zise Montalais. Parcă n-aş avea dulapul cu rochiile de ceremonie! Pare a fi făcut anume pentru aşa ceva!

Se grăbiră, căci doamna de Saint-Rémy urca mai repede ca de obicei; ea ajunse în capul scării chiar în clipa când Montalais, ca în scenele de mare încurcătură, închidea dulapul, împingând uşa cu spatele.

— Ah – strigă doamna de Saint-Rémy – eşti aici, Louise?

— Da, doamnă – răspunse fata, mai palidă decât dacă s-ar fi ştiut autoarea unei mari nelegiuiri.

— Bine, bine!

— Şedeţi, doamnă – zise Montalais, oferind un fotoliu doamnei de Saint-Rémy şi aşezând-o în aşa fel, încât să fie cu spatele către dulap.

— Mulţumesc, domnişoara Aure, mulţumesc! Haide repede, copila mea, să mergem!

— Unde să mergem, doamnă?

— Acasă. Trebuie să-ţi pregătim toaleta.

— Cum? făcu Montalais, grăbindu-se să joace rolul surprinsei, de teamă ca nu cumva Louise să comită vreo greşeală.

— N-aţi auzit vestea cea mare? zise doamna de Saint-Rémy.

— Ce veste vreţi să audă, doamnă, două fete închise în acest porumbar?

— Cum?... N-aţi văzut pe nimeni?

— Doamnă, vorbiţi în enigme şi ne faceţi să murim de curiozitate! strigă Montalais, care, îngrozită că o vedea pe Louise din ce în ce mai palidă, nu mai ştia cărui sfânt să i se roage.

În cele din urmă, surprinse la prietena ei o privire grăitoare, una din acele priviri care ar face şi un zid să înţeleagă. Louise îi arăta pălăria, pârdalnica de pălărie a lui Raoul, care stătea mândră pe masă. Montalais se repezi înainte, o înşfăcă iute cu mâna stângă, o duse la spate, trecând-o în dreapta, şi o ascunse astfel, în timp ce continua să vorbească fără întrerupere.

— Ei bine – zise doamna de Saint-Rémy – a venit un curier aducând vestea despre apropiata sosire aici a regelui. Asta înseamnă, domnişoarelor, că trebuie să fiţi frumoase!

— Repede! Repede! strigă Montalais. Urmează pe doamna, mama dumitale, Louise, şi lasă-mă să-mi pregătesc rochia de ceremonie.

Louise se ridică, iar mama ei o luă de mână şi o trase spre scară.

— Haide – zise ea. Apoi îi şopti: Când ţi-am interzis să vii la Montalais, de ce-ai venit?

— Doamnă, e prietena mea. De altminteri, abia am venit.

— N-a ascuns pe nimeni aici, înaintea ta?

— Doamnă!

— Am văzut o pălărie de bărbat; trebuie să fie a caraghiosului, a ticălosului acela!

— Doamnă! strigă iar Louise.

— A neisprăvitului de Malicorne! O domnişoară de onoare făcând asemenea lucruri... Hm!

Şi cele două glasuri se pierdură în adâncimea scării înguste.

Montalais auzise toate aceste cuvinte, al căror ecou ajungea până la ea ca printr-o pâlnie. Înălţă din umeri, dar tocmai atunci îl văzu pe Raoul care ieşea din ascunzătoarea lui, unde auzise şi el totul.

— Sărmană Montalais – oftă ea – victimă a prieteniei!... Şi tu, biet Malicorne, victimă a dragostei!

Se întrerupse, observând expresia tragi-comică a lui Raoul, care nu-şi putea ierta că într-o singură zi descoperise atât de multe taine.

— Oh, domnişoară – grăi el – cum să-ţi mulţumesc pentru atâta bunătate?

— O să ne socotim altă dată – răspunse ea. Acum fugi cât mai repede, domnule de Bragelonne, deoarece doamna de Saint-Rémy nu e îngăduitoare şi o singură vorbă din partea ei ar putea provoca aici o vizită domiciliară cu urmări neplăcute pentru toţi. Adio...

— Dar Louise... cum am putea să aflăm?...

— Du-te, du-te! Regele Ludovic al X-lea ştia el bine ce făcea atunci când a născocit poşta.

— Vai! suspină Raoul.

— Şi apoi, mai sunt aici şi eu, care preţuiesc cât toate poştele regatului! Repede, pe cal! Dacă doamna de Saint-Rémy se va întoarce să-mi facă morală, cel puţin să nu te mai găsească aici!

— Are să-i spună tatălui meu, aşa-i? murmura Raoul.

— Şi o să fii certat! Vai, viconte, se vede că vii de la curte: eşti fricos ca regele. Eh! Aici, la Blois, noi nu prea ne sinchisim de consimţământul lui papa. Întreabă-l pe Malicorne.

Cu acestea, nebunatica fată îl scoase pe Raoul pe uşa de la intrare, împingându-l de umeri. Tânărul se strecură de-a lungul porticului, îşi luă calul, sări în şa şi porni la vale în galop, ca şi cum cei opt paznici ai DOMNULUI s-ar fi repezit cu toţii pe urmele lui.

IV

TATĂL ŞI FIUL

Raoul apucă pe drumul atât de cunoscut, atât de drag inimii lui, care ducea de la Blois la reşedinţa contelui de La Fère.

Cititorul ne va scuti de o nouă descriere a acestei locuinţe; el a pătruns acolo, împreună cu noi, în alte vremuri, aşa că o cunoaşte destul de bine. Atât doar că, de la ultima călătorie pe care am făcut-o aici, zidurile au căpătat o culoare mai cenuşie, iar olanele, tonuri arămii ceva mai armonioase; copacii s-au înălţat, şi aceiaşi care odinioară îşi alungeau braţele subţiri pe deasupra tufişurilor, acum, împliniţi, stufoşi, încărcaţi de verdeaţă, îşi aruncau până departe umbra deasă a ramurilor lor pline de sevă, de flori şi de roade, spre desfătarea călătorului.

Raoul zări de departe acoperişul ascuţit, cele doua turnuleţe, porumbarul ascuns între ulmi şi stolurile de porumbei ce se roteau necontenit în jurul conului cărămiziu, fără să se depărteze de el niciodată, asemenea dulcilor amintiri ce flutură în jurul unui suflet senin. Când se apropie şi mai mult, auzi scrâşnetul scripeţilor care scârţâiau sub greutatea găleţilor mari, şi i se păru că aude plânsul melancolic al apei care cade iarăşi în fântână cu un susur trist, funebru, solemn, încântând urechea copilului şi a poetului, amândoi visători; susur căruia englezul îi spune splash, poeţii arabi gasgaşau, şi pe care noi, francezii, în dorinţa noastră de a fi poeţi, nu-l putem traduce decât printr-o perifrază: Susurul apei picurând în apă.

Trecuse mai bine de an an de când Raoul nu mai venise să-l vadă pe tatăl său. În toată această vreme, stătuse pe lângă domnul prinţ de Condé.

Într-adevăr, după toate tulburările Frondei, a cărei primă perioadă noi am încercat să o zugrăvim în altă parte, Louis de Condé încheiase cu curtea o împăcare publică, solemnă şi sinceră. În răstimpul cât a dăinuit ruptura dintre el şi rege, domnul de Condé, care prinsese mai de mult simpatie pentru Bragelonne, îi oferise în zadar toate avantajele ce-ar fi putut să uluiască pe oricare tânăr. Contele de La Fère, rămas credincios principiilor sale de lealitate şi regalitate, împărtăşite cândva fiului său în beciurile din Saint-Denis, contele de La Fère deci, în numele fiului său, refuzase orice momeală. Ceva mai mult încă: în loc să-l urmeze pe domnul de Condé în răzvrătirea sa, vicontele îl urmase pe domnul de Turenne, luptând pentru rege. Apoi, atunci când domnul de Turenne părea să părăsească, la rândul său, cauza regală, se despărţi şi de domnul de Turenne, aşa cum făcuse şi cu domnul de Condé. Din această linie dreaptă de conduită rezultă că, dacă Turenne şi Condé nu triumfaseră unul faţă de celălalt decât sub drapelele regelui, Raoul, oricât de tânăr ar fi fost, avea zece victorii înscrise pe statele sale de serviciu şi nici o înfrângere de care vitejia şi conştiinţa lui să se poată mustra.

Aşadar, Raoul, urmând îndemnul tatălui său, slujise, fără abatere şi cu credinţă, steaua regelui Ludovic al XIV-lea, în pofida tuturor schimbărilor de opinii care erau molipsitoare şi, s-ar putea spune, de neînlăturat în vremurile acelea.

Domnul de Condé, reintrat în graţii, folosise totul, şi în primul rând privilegiul amnistiei, pentru a cere din nou multe din ceea ce-i fuseseră acordate şi, între altele, pe Raoul. Cu bunul lui simţ de totdeauna, contele de La Fère îl şi trimisese fără zăbavă pe Raoul prinţului de Condé.

Se scursese prin urmare un an de la ultima despărţire dintre tată şi fiu; cele câteva scrisori schimbate între ei îndulciseră, dar nu vindecaseră durerile acestei despărţiri. Am văzut că Raoul avea acum la Blois şi o altă iubire, în afară de iubirea filială. Să fim însă drepţi şi să recunoaştem că, fără intervenţia hazardului, precum şi a domnişoarei de Montalais, după predarea mesajului ar fi pornit îndată spre reşedinţa tatălui său, întorcând de bună seamă capul, dar fără a se opri o singură clipă din drum, chiar dacă ar fi văzut-o pe Louise că-i face semn cu mâna.

Astfel, în prima parte a drumului, Raoul se gândea cu mâhnire la ceea ce lăsase atât de repede în urmă, adică la iubită; în cealaltă jumătate, se gândea la prietenul către care i se părea că se îndreaptă prea încet, în comparaţie cu nerăbdarea de a-l vedea.

Raoul găsi poarta grădinii deschisă şi dădu pinteni calului pe alee, fără să ia în seamă gesturile pline de mânie pe care i le făcea un bătrân îmbrăcat într-o flanea albăstruie de lână şi cu o tichie roasă, de catifea, pe cap. Acest bătrân, care plivea un strat de trandafiri pitici şi de margarete, era tare furios văzând un cal ce alerga pe aleile sale aşternute cu nisip şi abia netezite. Aruncă chiar un bei! repezit, care-l făcu pe Raoul să întoarcă faţa. Şi numaidecât scena luă altă înfăţişare; căci îndată ce văzu chipul lui Raoul, bătrânul se ridică şi începu să alerge înspre casă, scoţând nişte strigăte bolborosite ce păreau să fie la el semnul unei fericiri nemaipomenite. Raoul se opri la grajd, dădu calul în grija unui mic lacheu şi urcă scările, sărind câte trei trepte deodată, cu o însufleţire ce l-ar fi bucurat adânc pe tatăl său. Străbătu anticamera, sala de mese şi salonul, fără să întâlnească pe nimeni în cale; ajunse apoi în faţa uşii contelui de La Fère, bătu în ea cu nerăbdare şi păşi înăuntru aproape fără să audă cuvântul: Intră! rostit de o voce gravă, dar totodată blândă.

Contele stătea la o masă încărcată de cărţi şi hârtii; rămăsese acelaşi nobil şi chipeş gentilom de altădată, numai că anii dăduseră nobleţei şi frumuseţii lui o înfăţişare mai solemnă şi mai distinsă. O frunte albă şi netedă, încununată de un păr lung, mai mult nins decât negru, o privire caldă şi pătrunzătoare între genele încă tinereşti, mustaţa subţire şi abia încărunţită, umbrind buzele cu un contur plăcut şi frumos arcuite, ca şi cum n-ar fi fost niciodată bântuite de patimi mistuitoare, o statură dreaptă şi mlădioasă, o mână sigură, dar mai slăbită, iată cum arăta încă ilustrul gentilom căruia atâtea glasuri ilustre îi făcuseră elogiul sub numele de Athos. În clipa aceea se îndeletnicea cu însemnarea unor îndreptări pe filele unui caiet, umplut în întregime cu un scris aşternut cu migală de propria sa mână.

Raoul îl cuprinse pe tatăl său de umeri, de gât, la repezeală, şi îl sărută cu atâta dragoste, cu atâta înflăcărare, încât contele nu avu nici puterea, nici timpul să facă vreo mişcare, sau să-şi stăpânească emoţia.

— Tu aici! Tu aici, Raoul! exclamă el. E oare cu putinţă?

— Ah, domnule, domnule, cât de fericit sunt că te revăd!

— Dar nu mi-ai răspuns, viconte. Ai un concediu, că te afli la Blois, ori s-a întâmplat vreo nenorocire la Paris?

— Slavă Domnului – răspunse Raoul, potolindu-se încetul cu încetul – nu s-au întâmplat decât lucruri îmbucurătoare: regele se însoară, aşa cum am avut cinstea să-ţi fac cunoscut în ultima mea scrisoare, şi pleacă în Spania. În drum, maiestatea sa va trece prin Blois.

— Ca să-i facă o vizită DOMNULUI?

— Da, domnule conte. De aceea, temându-se să nu-l găsească neprevenit, sau poate dorind să-i facă o plăcere deosebită, domnul prinţ de Condé m-a trimis înainte, ca să dau de veste spre a se pregăti găzduirea.

— Şi l-ai văzut pe DOMNUL? întrebă contele cu vioiciune.

— Am avut această onoare.

— La castel?

— Da, domnule – răspunse Raoul, coborându-şi ochii, deoarece, în întrebările contelui, simţise ceva ce părea să treacă dincolo de marginile unei simple curiozităţi.

— Ah, adevărat, viconte?... Atunci te felicit.

Raoul înclină uşor din cap.

— Şi ai mai văzut pe cineva la Blois, spune?

— Am văzut-o pe alteţa sa regală DOAMNA.

— Prea bine. Dar nu despre DOAMNA vorbesc eu.

Raoul se înroşi până în vârful urechilor şi nu răspunse.

— După câte se pare, nu mă înţelegi, domnule viconte! stărui domnul de La Fère, fără să accentueze prea tare întrebarea, însă ascuţindu-şi în mod vădit privirea pătrunzătoare.

— Te înţeleg foarte bine, domnule – i-o întoarse Raoul – şi dacă îmi pregătesc răspunsul, asta nu înseamnă ca voi rosti o minciună, o ştii, de buna seamă.

— Ştiu că nu obişnuieşti să minţi. Tocmai de aceea mă miră că îţi trebuie atât de mult timp ca să-mi răspunzi da sau nu.

— Nu-ţi pot răspunde decât înţelegându-te bine, şi dacă am priceput cum trebuie, mi se pare ca n-o să te bucure răspunsul meu. Nu-ţi tace plăcere, desigur, că am văzut-o pe...

— Domnişoara de La Vallière, nu mă îndoiesc.

— Despre ea vrei să-mi vorbeşti, ştiu foarte bine, domnule conte – zise Raoul cu o neaşteptată blândeţe în glas,

— Şi te întreb dacă ai văzut-o.

— Domnule, nu ştiam câtuşi de puţin, când am intrat la castel, că domnişoara de La Vallière se găsea acolo; abia când am ieşit ca să plec, după ce mi-am îndeplinit însărcinarea ce-o avusesem, întâmplarea a făcut să ne trezim faţă în faţă. Am avut cinstea, să-i prezint omagiile mele.

— Cum se numeşte întâmplarea care te-a dus la domnişoara de La Vallière?

— Domnişoara de Montalais, domnule.

— Cine-i această domnişoară de Montalais?

— O tânără persoană pe care n-o cunoşteam, pe care n-o mai văzusem niciodată. E domnişoară de onoare a DOAMNEI.

— Domnule viconte, nu voi merge mai departe cu interogatoriul meu, pe care îmi parc rău că l-am lungit şi atâta. Te povăţuisem însă s-o ocoleşti pe domnişoara de La Vallière şi să n-o vezi decât cu încuviinţarea mea. O, ştiu că mi-ai spus adevărul şi că n-ai căutat cu tot dinadinsul sa te apropii de dânsa. Întâmplarea mi-a fost împotrivă; n-am de ce să te condamn. Mă voi mulţumi deci să-ţi repet ceea ce ţi-am mai spus şi altă dată cu privire la această domnişoară. N-o învinuiesc cu nimic, martor mi-e Dumnezeu, dar nu intră în vederile mele să o vizitezi. Te rog încă o dată, scumpul meu Raoul, să rămânem înţeleşi asupra acestei chestiuni.

Se vedea cât se poate de bine că privirea atât de limpede şi de curată a lui Raoul se tulbură la aceste cuvinte.

— Şi acum, prietene dragă – urmă contele, cu zâmbetul lui cald şi cu vocea sa obişnuită – să vorbim de altceva. Te reîntorci cumva la datoriile dumitale?

— Nu, domnule. Astăzi voi rămâne aici, alături de domnia ta, toată ziua. Domnul de Condé nu mi-a dat, din fericire, altă însărcinare în afară de aceea pe care am îndeplinit-o şi care se potrivea atât de bine cu dorinţele mele.

— Regele e sănătos?

— Tun.

— Şi domnul de Condé ce face?

— Ca întotdeauna, domnule.

Contele uitase să întrebe şi de Mazarin: era un vechi nărav al lui.

— Ei bine, Raoul, fiindcă acum eşti numai al meu, îţi voi consacra şi eu, la rându-mi, toată ziua de azi. Îmbrăţişează-mă... Încă... Încă... Eşti la tine acasă, viconte... Ah, iată pe bătrânul nostru Grimaud!... Vino, Grimaud, domnul viconte vrea să te îmbrăţişeze.

Vajnicul bătrân nu aşteptă să fie rugat a doua oară, ci alergă cu braţele deschise spre Raoul, care-i ieşi în cale spre a-l cruţa de prea multe eforturi.

— Acum vrei să mergem în grădină, Raoul? Am să-ţi arăt noul pavilion pe care ţi l-am pregătit pentru vacanţele pe care ţi le vei petrece aici şi, în timp ce vei privi răsadurile din iarna asta şi cei doi cai pe care i-am adus de curând, îmi vei da veşti despre bunii noştri prieteni de la Paris.

Contele închise manuscrisul, îl luă pe tânăr de braţ şi ieşiră împreună în grădină.

Grimaud se uită cu duioşie în urma lui Raoul, care era să atingă cu creştetul capului pragul de sus al uşii, şi, mângâindu-şi barba împărătească, lăsă să-i scape aceste cuvinte pline de un înţeles adânc:

— Tare a mai crescut!

V

UNDE VA II VORBA DE CROPOLI,

DE CROPOLE ŞI DE UN MARE

PICTOR NECUNOSCUT

În vreme ce contele de La Fère îi va arăta lui Raoul micile clădiri pe care le-a ridicat şi caii pe care i-a mai. cumpărat, cititorii ne vor îngădui să ne întoarcem împreună cu ei la Blois şi să luăm parte la agitaţia neobişnuită ce vânzolea tot oraşul.

Vestea cea nouă adusă de Raoul se făcu simţită mai ales în casele şi locuinţele de vază. Căci, într-adevăr, regele şi curtea la Blois – adică o sută de cavaleri, zece trăsuri, două sute de cai şi tot atâţia valeţi câţi stăpâni – unde se va îngrămădi toată această omenire, unde vor fi găzduiţi toţi acei gentilomi de prin apropiere, care vor începe să sosească aici nu mai târziu decât peste două sau trei ceasuri, de îndată ce vestea se va răspândi pas cu pas de jur împrejur, aidoma cercurilor crescânde pe care le face căderea unei pietre în apa liniştită a unui lac?

Blois, precum am văzut, potolit în cursul dimineţii ca lacul cel mai paşnic din lume, la vestea despre vizita regală se umplu deodată de freamăt şi de vuiet. Toţi slujitorii de la castel umblau forfota prin oraş, sub supravegherea ofiţerilor, să strângă provizii, iar zece călăreţi goneau în galop spre crângurile de la Chambord să caute vânat, la pescăriile din Beuvron pentru peşte, la serele din Cheverny pentru flori şi pentru fructe. Erau scoase din dulapuri ţesăturile cele mai preţioase şi lămpile cu lungi braţe aurite; o armată de săraci măturau curţile şi spălau faţadele de piatră ale clădirilor, în timp ce nevestele lor băteau pajiştile de dincolo de Loara, ca să strângă ramuri înverzite şi să culeagă flori de câmp. Întregul oraş, spre a nu rămâne mai prejos de curăţenia de la castel, îşi făcea toaleta cu mari zvâcniri de bidinele, de mături şi de apă. Pârâiaşele din partea de sus a oraşului, umflate de aceste spălături grabnice, se transformau în adevărate fluvii în partea de jos, iar caldarâmul, adesea năpădit de noroi, trebuie s-o spunem, era curăţat acum şi strălucea ca oglinda în bătaia razelor prietenoase ale soarelui. În fine, se pregăteau muzici, iar rafturile se goleau în toate prăvăliile: lumânările, panglicile şi şnururile pentru săbii erau smulse din mâinile negustorilor, în timp ce gospodinele se îngrijeau de pâine, de carne şi de mirodenii. Un mare număr de burghezi, ale căror case erau încărcate de provizii ca şi cum ar fi fost ameninţaţi de un asediu, nemaiavând grijă de nimic, îşi şi îmbrăcaseră hainele de sărbătoare şi se îndreptau spre poarta oraşului, pentru a fi cei dintâi care să vestească sau să vadă cortegiul. Ei ştiau prea bine că regele n-avea să vină decât la noapte, sau poate chiar mâine dimineaţă. Dar ce altceva este aşteptarea decât un fel de nebunie, şi ce altceva este nebunia, dacă nu un exces de speranţă?

În oraşul de jos, la nu mai mult de o sută de paşi de castelul Statelor, între aleea înconjurătoare şi castel, pe o stradă destul de frumoasă, care se numea pe atunci Strada Veche şi care trebuie să fi fost într-adevăr destul de veche, se ridica o venerabilă clădire scundă şi largă, cu acoperişul ţuguiat, înzestrată cu trei ferestre spre stradă la catul de jos, cu alte două la cel de deasupra, iar la catul al treilea – cu o singură fereastră rotundă. Lipit de faţada triunghiulară, se construise de curând un adaus în formă de paralelogram, destul de larg, care se întindea mult în stradă, conform planurilor edilitare obişnuite pe atunci. Strada se îngustase astfel cu mai bine de un sfert, în schimb casa se lărgise cu aproape jumătate din cât era mai înainte, aşa că, la drept vorbind, nimic nu se irosise fără folos.

Tradiţia spunea că în această casă cu acoperişul ţuguiat a locuit, pe vremea lui Henric al III-lea, un consilier de stat, la care a venit odată regina Caterina, după unii, să-l viziteze, după alţii, să-l sugrume. Oricum ar fi fost, este de presupus că nobila doamnă a trebuit să păşească cu mare băgare de seamă peste pragul acestei vechi locuinţe. După ce consilierul a răposat prin strangulare sau de moarte bună, cine mai ştie, casa a fost vândută, pe urmă părăsită, şi în fine izolată de celelalte clădiri de pe stradă. Abia către mijlocul domniei lui Ludovic al XIII-lea, un italian, pe nume Cropoli, scăpat din bucătăriile mareşalului d'Ancre, a venit şi s-a stabilit aici. El a deschis în această casă o mică ospătărie unde se preparau nişte macaroane atât de gustoase, că lumea dădea năvală de la câteva leghe să cumpere sau să le mănânce chiar acolo. Faima casei se datora faptului că regina Maria de Medicis, pe când era captivă, după cum se ştie, în castelul Statelor, trimisese o dată să i se aducă asemenea macaroane. Asta se întâmplase exact în ziua când ca a evadat prin fereastra rămasă celebră. Tava cu macaroane a fost găsită pe masă, aproape neatinsă de gura regală.

Datorită acestui dublu renume de care se bucura casa cu faţada triunghiulară, al unei sugrumări şi al macaroanelor, numitului Cropoli îi dădu în cap să pună la hanul său o firmă cât mai pompoasă. Dar calitatea lui de italian nu era pe atunci un titlu cu care puteai să te lauzi, iar, pe de altă parte, puţina lui avere, chivernisită cu grijă, îl împiedica să se ridice în ochii lumii.

Când se văzu pe patul morţii, lucru ce se întâmplă în anul 1643, după săvârşirea din viaţă a regelui Ludovic al XIII-lea, Cropoli îl chemă pe fiul său, tânăr bucătar în care îşi punea cele mai mari speranţe, şi, cu lacrimi în ochi, îl povăţui să păstreze secretul preparării macaroanelor, să-şi franţuzească numele, să se însoare cu o franceză şi, în sfârşit, când orizontul politic va fi curăţat de norii care îl acopereau – se folosea încă de pe atunci această figură de stil foarte des auzită în zilele noastre în cercurile înalte ale Parisului şi la Cameră – să-şi facă la făurarul de alături o firmă frumoasă, pe care un pictor cunoscut, al cărui nume i-l şi spuse, să zugrăvească două portrete ale reginei, cu aceste cuvinte drept legendă: "LA MEDICIS". La aceste recomandări, jupânul Cropoli abia mai avu putere să arate tânărului său urmaş căminul sub vatra căruia îngropase o mie de ludovici de câte zece franci, şi îşi dădu duhul.

Cropoli fiul, ca om cu inima tare, îndură pierderea cu resemnare şi primi fără înfumurare moştenirea. El începu să-şi obişnuiască muşteriii cu pronunţarea tot mai ştearsă a lui i din coada numelui său, aşa fel că de la o vreme lumea nu-i mai spunea decât domnul Cropole, un nume curat franţuzesc. După aceea se însură cu o franţuzoaică mărunţică ce lucra la dânsul şi pe care pusese ochii mai demult, iar părinţilor fetei le smulse o zestre frumuşică, arătându-le comoara scoasă de sub vatra căminului. Aceste două prime porunci împlinite, porni în căutarea pictorului ce trebuia să-i facă firma; şi el fu găsit foarte curând.

Acesta era un bătrân italian, care se considera emulul lui Rafael şi al lui Carraccio, dar un emul nenorocos. Îi plăcea să spună că aparţinea şcolii veneţiene, de bună seamă fiindcă iubea foarte mult culoarea. Pânzele lui, din care nu vânduse nici măcar una singură, băteau la ochi de la o sută de paşi, dar nu erau de loc pe placul burghezilor, aşa că până la urmă sfârşi prin a se lăsa de artă. Se lăuda însă că pictase o sală de baie pentru doamna mareşal d'Ancre şi se plângea în acelaşi timp că această sală ar fi ars o dată cu dezastrul mareşalului.

Cropoli, în calitatea sa de compatriot, fu îngăduitor cu Pittrino – aşa se numea artistul; pesemne că el văzuse faimoasele zugrăveli din sala de baie. Fapt este că-i purtă atâta stimă, ba chiar se simţi atât de măgulit cu prietenia lui Pittrino, încât îl luă să locuiască la dânsul.

Pittrino, fire recunoscătoare şi hrănit cu macaroane, începu să răspândească faima acestei mâncări naţionale şi, încă de pe timpul fondatorului ei, aduse, cu limbuţia lui neobosită, mari foloase casei Cropoli. La bătrâneţe, el se arătă tot atât de devotat fiului, precum fusese faţă de tată, şi încet-încet ajunse un fel de supraveghetor al unei întreprinderi unde cinstea lui nepătată, cumpătarea sa recunoscută, neprihănirea sa pilduitoare şi o mie de alte virtuţi, pe care socotim de prisos să le mai înşirăm aici, îi asigurară un loc de vază în familie, având dreptul de a supraveghea şi controla toate slugile din casă. Pe deasupra, el era acela care gusta macaroanele, pentru a le păstra calitatea bună a tradiţiei casei; şi trebuie spus că nu îngăduia nici un bob de piper mai mult decât era necesar şi nici o fărâmă de parmezan mai puţin. Bucuria lui fu cu adevărat mare în ziua când, chemat să împărtăşească taina lui Cropole fiul, i se dădu însărcinarea să picteze firma cu pricina.

Se porni să scotocească plin de nerăbdare într-o lădiţă veche, unde regăsi pensulele puţin roase de şoareci, dar încă destul de bune, culorile în tuburile aproape uscate, uleiul de in dintr-o sticluţă şi o paletă care aparţinuse cândva lui Bronzino, acel "diou de la pittoure" -, cum spunea, în entuziasmul lui veşnic tineresc, artistul de dincolo de munţi. Pittrino îşi recăpătă astfel dintr-o dată întregul avânt de pe vremuri.

Făcu aşa cum făcuse Rafael: îşi schimbă maniera şi pictă în genul lui Albani, mai degrabă două zeiţe, în loc de două regine. Aceste ilustre doamne erau atât de graţioase pe firmă, ofereau privirilor uimite o asemenea îmbinare de crini şi trandafiri – rezultat încântător al schimbării de manieră la Pittrino – şi dezvăluiau atitudini de sirene atât de anacreontice, încât primul magistrat municipal, când fu chemat să vadă această importantă lucrare în casa lui Cropole, declară numaidecât că doamnele zugrăvite acolo erau prea frumoase şi de un farmec prea însufleţit ca să poată figura pe o firmă, în văzul lumii.

— Alteţa sa regală DOMNUL, care trece adesea prin oraşul nostru – i-a spus el pictorului – n-ar fi prea mulţumii s-o vadă pe doamna ilustra lui mamă atât de despuiată şi te-ar trimite fără îndoială în temniţa statului, căci inima acestui glorios Prinţ nu este prea îngăduitoare. Şterge deci cele două sirene, sau legenda aceea, altfel nu voi permite să atârni firma afară. Asta spre binele dumitale, jupân Cropole, şi al dumitale, meştere Pittrino.

Ce i se putea răspunde la toate acestea? Trebuia să i se mulţumească magistratului pentru bunăvoinţa lui – lucru pe care Cropole îl şi făcu.

Pittrino rămase însă abătut şi posomorât; pasămite, ştia el ce avea să urmeze după asta.

Într-adevăr, nici nu plecă bine edilul, că jupân Cropole îşi încrucişă braţele la piept şi-i spuse:

— Ei bine, meştere, ce facem?

— Să ştergem legenda – răspunse cu amărăciune Pittrino. Am aici un lac negru foarte bun; dintr-o trăsătură, acoperim firma, şi punem, în loc de "La Medicis", un nume nou, "La două Nimfe" sau "La două Sirene", după cum îţi va fi plăcerea.

— Nu – zise Cropole – ar însemna ca voinţa tatălui meu să nu fie împlinită. Tatăl meu ţinea ca...

— Ţinea la figuri – se grăbi să rostească Pittrino.

— Ţinea la legendă – zise Cropole.

— Dovada că ţinea mai mult la figuri e că, atunci când le-a comandat, voia ca ele să fie asemănătoare, aşa precum şi sunt – replică Pittrino.

— Dar, chiar aşa fiind, cine le-ar mai cunoaşte fără legendă? Astăzi chiar, când în mintea locuitorilor din Blois amintirea acestor persoane celebre e destul de înnegurată, cine le-ar mai recunoaşte pe Caterina şi Maria, dacă n-ar fi dedesubt cuvintele "La Medicis"?

— Şi atunci ce facem cu portretele mele? zise Pittrino deznădăjduit, simţind că tânărul Cropole avea dreptate. Nu vreau să pierd acest rod al strădaniilor mele.

— Nici eu nu vreau ca dumneata să ajungi la închisoare, iar eu la ocnă.

— Să ştergem cuvântul Medicis – zise rugător Pittrino.

— Nu – răspunse cu hotărâre Cropole. Mi-a venit o idee, o idee grozavă... Firma va fi tot pictată de dumneata, cu aceeaşi legendă... Medici nu înseamnă în italiană, medic?

— Da, la plural.

— Vei comanda, prin urmare, o altă tablă la făurarul de alături, vei zugrăvi pe ea şase medici şi vei scrie dedesubt "La Medicis"... Va fi un joc de cuvinte minunat!

— Şase medici? Cu neputinţă! Dar compoziţia? strigă Pittrino.

— Asta te priveşte. Dar trebuie să fie aşa, vreau eu, altfel se termină cu macaroanele mele.

Acest argument fu hotărâtor; Pittrino a trebuit să se supună. Zugrăvi pe pânză cei şase medici, dimpreună cu legenda respectivă; magistratul se declară mulţumit şi încuviinţă acum lucrarea.

Firma avu în oraş un succes nebun. Ceea ce dovedea încă o dată că poezia nu era făcută pentru burghezi, cum spunea Pittrino.

Cropole, ca să-l despăgubească pe zugrav, atârnă în odaia sa de culcare nimfele de pe vechea firmă, ceea ce o făcea pe doamna Cropole să roşească de câte ori le privea, seara, în timp ce se dezbrăca.

Iată dar cum a ajuns să aibă o firmă clădirea cu acoperiş ţuguiat; iată dar cum, afacerile mergându-i bine, hanul "Medicis" a trebuit să se întindă în faţă, aşa după cum am arătat; şi iată dar cum se face că la Blois exista un han cu numele acesta, având ca proprietar pe jupânul Cropole, iar ca pictor de casă pe meşterul Pittrino.

VI

NECUNOSCUTUL

Înjghebat în felul acesta şi devenit cunoscut prin firma sa, hanul jupânului Cropole se îndrepta cu paşi repezi către o propăşire temeinică. Stăpânul lui nu se gândea numai să facă o mare avere, dar el trăgea nădejde să-şi dubleze cei o mie de ludovici de aur moşteniţi de la tatăl său, să mai câştige încă o mie de ludovici din vânzarea casei şi a materialelor, pentru ca apoi, în sfârşit despovărat de orice griji, să trăiască fericit şi fără nici o bătaie de cap, ca orice burghez din Blois.

Cropole fiind lacom la câştig, primi cu o nespusă bucurie vestea sosirii regelui Ludovic al XIV-lea în oraş. El, nevasta lui, Pittrino şi doi bucătari dădură numaidecât iama prin toate orătăniile din ogradă, din pătule şi din coteţe, astfel că în curtea hanului "Medicis" se stârni o asemenea larmă de cârâituri şi de ţipete, cum nu se mai auzise nicicând acolo.

În han nu se afla în momentul acela decât un singur călător. Era un bărbat de vreo treizeci de ani, chipeş, înalt, ursuz, sau mai degrabă cu gesturi şi priviri melancolice. Era îmbrăcat într-un surtuc de catifea neagră cu găitane de mărgele; un guler alb, simplu, ca al celor mai convinşi puritani, îi scotea la iveală pielea curată şi fină a gâtului tineresc; o mustăcioară subţire, blondă, abia dacă-i umbrea buza plină de freamăt şi puţin dispreţuitoare. Când vorbea cu oamenii, îi privea în faţă, fără prefăcătorie, e drept, dar şi fără şovăială, în aşa fel că lucirea ochilor săi albaştri silea adesea privirea celor asupra cărora se îndrepta să se plece în jos, ca o spadă prea slabă în vălmăşagul unei lupte aprige.

Pe vremea aceea, când oamenii, croiţi cu toţii egali în faţa lui Dumnezeu, se împărţeau, din pricina prejudecăţilor, în două caste distincte, gentilomii şi muritorii de rând, pe vremea aceea, spuneam, bărbatul al cărui portret l-am evocat mai sus nu se putea să nu fie luat drept un gentilom, şi încă de cea mai bună rasă. Ca să-ţi dai seama de asta, era destul să-i priveşti mâinile, lungi, fine şi albe, ai căror muşchi şi vinişoare se conturau, sub pielea subţire, la cea mai mică mişcare şi ale căror degete se înroşeau la cea mai uşoară strângere a pumnului.

Acest gentilom venise singur la hanul lui Cropole. Se instalase, fără a mai sta pe gânduri, şi chiar fără a întreba de preţ, în apartamentul cel mai arătos, în care îl condusese Cropole, mânat de lăcomia sa de bani foarte condamnabilă, după unii, foarte lăudabilă, după alţii, dacă se are în vedere că hangiul era un bun fizionomist şi ştia să cântărească oamenii de la cea dintâi privire. Acest apartament era compus din toată partea care se adăugase mai târziu la vechea casă cu faţada în formă de triunghi: un mare salon luminat de două ferestre la catul întâi, o mică odăiţă într-o parte şi încă una deasupra.

Dar, de când sosise aici, gentilomul acesta abia dacă se atinsese de mâncarea ce i se aducea în camera lui. Proprietarului nu-i adresase decât vreo două vorbe, şi acelea numai pentru a-l preveni că-l va căuta un călător cu numele de Parry, pe care va trebui să-l lase să urce în apartamentul său. După aceea căzuse într-o muţenie atât de adâncă, încât Cropole se simţi aproape jignit, el căruia îi plăceau cu deosebire oamenii vorbăreţi şi amabili.

În sfârşit, gentilomul se sculase foarte de dimineaţă în ziua când începe această povestire şi se aşezase la fereastra salonului, aplecat în afară, cu coatele rezemate de balustrada balconului, privind cu tristeţe şi cu luare-aminte în susul şi în josul străzii, fără îndoială spre a pândi sosirea călătorului despre care-i vorbise hangiului. În felul acesta, el avusese prilejul să vadă micul cortegiu al DOMNULUI ce se întorcea de la vânătoare, ca apoi să se lase din nou în voia liniştii netulburate a oraşului, adâncit în aşteptarea sa. Deodată, hărmălaia săracilor ce alergau în goană spre livezi şi ogoare, a călăreţilor care porneau în toate părţile, a spălătorilor străzii, a îngrijitorilor casei regale, a băieţilor de prăvălie zăpăciţi şi guralivi, a căruţelor ce treceau cu zgomot, a bărbierilor chemaţi în grabă şi a pajilor trimişi cu treburi, tot acest tărăboi şi toată această vânzoleală îl surprinse şi-l uimi, fără să-i ştirbească însă cu nimic măreţia neclintită şi supremă, asemenea vulturului şi leului care privesc cu seninătate şi dispreţ în jurul lor, fără să se sinchisească de strigătele şi tropăiturile vânătorilor şi gonacilor. Puţin după aceea, ţipetele orătăniilor sacrificate în ogradă, paşii pripiţi ai doamnei Cropole pe mica scară de lemn, atât de îngustă şi atât de sonoră, ţopăitul neobişnuit al lui Pittrino, care, nu mai demult decât azi-dimineaţă, stătea în prag şi trăgea din pipă cu nepăsarea unui olandez, toate acestea stârniră în călătorul nostru un început de nedumerire şi de tulburare. Pe când tocmai se ridica pentru a se duce să ceară lămuriri, uşa odăii sale se deschise încet. Crezând că a sosit şi a urcat la el musafirul aşteptat cu o nerăbdare atât de mare, făcu, cu un fel de grabă nestăpânită, trei paşi spre uşa ce se deschise larg dinaintea lui. Dar, în loc de înfăţişarea pe care spera să o vadă, în faţa lui se trezi cu mutra jupânului Cropole, iar la spatele acestuia, în penumbra scării, zări chipul destul de drăguţ, însă acum urâţit din pricina curiozităţii, al doamnei Cropole, care aruncă o privire fugară chipeşului gentilom, apoi dispăru repede pe coridor.

Cropole înainta cu un aer zâmbitor, cu tichia în mână, mai mult îndoit decât înclinat. Străinul îl interogă cu un gest scurt, fără să rostească nici un cuvânt.

— Domnule – începu Cropole – tocmai veneam să vă întreb dacă... nu ştiu cum să vă spun: înălţimea voastră, domnule conte, sau domnule marchiz?...

— Zi domnule şi spune repede ce vrei – răspunse străinul cu un accent tăios, ce nu îngăduia nici vorbă lungă, nici replică.

— Tocmai veneam să întreb cum aţi petrecut noaptea şi dacă domnul are de gând să mai rămână în acest apartament.

— Voi mai rămâne.

— Dar, domnule, a intervenit o întâmplare la care noi nu ne-am aşteptat.

— Ce întâmplare?

— Maiestatea sa Ludovic al XIV-lea soseşte astăzi în oraşul nostru şi se va odihni aici o zi, poate două.

O adâncă uimire se zugrăvi pe chipul necunoscutului.

— Regele Franţei vine la Blois?

— E pe drum, domnule.

— Atunci, un motiv în plus ca să rămân – zise necunoscutul.

— Foarte bine, domnule, veţi păstra însă întregul apartament?

— Nu te înţeleg. Pentru ce astăzi aş avea nevoie de mai puţin decât ieri?

— Fiindcă, domnule, înălţimea voastră îmi va îngădui să i-o spun, ieri, când v-aţi ales apartamentul, n-am socotit de cuviinţă să fixez un preţ care ar fi făcut pe înălţimea voastră să creadă că cer mai mult decât v-ar îngădui punga... pe cătă vreme astăzi...

Necunoscutul se înroşi brusc. Îşi spuse în sinea lui că omul acesta îl consideră sărac şi că-l jigneşte.

— Pe cătă vreme azi ceri mai mult? adăugă el cu răceală în glas.

— Domnule, eu sunt un om înţelegător, slavă Domnului. Şi, cu toate că nu par decât un biet hangiu, am în mine sânge de gentilom: tatăl meu a fost slujitor şi ofiţer al domnului d'Ancre, Dumnezeu să-i aibă în pază sufletul!...

— Nu neg că este aşa, domnul meu; dar vreau să ştiu, şi dacă se poate cât mai repede, unde vrei să ajungi cu întrebările astea ale dumitale.

— Domnule, dumneavoastră sunteţi prea înţelept pentru a nu vă da seama ca oraşul nostru este mic, iar curtea îl va năpădi; casele vor fi ticsite de oaspeţi şi, prin urmare, chiriile vor creşte foarte mult.

Necunoscutul roşi încă o dată.

— Spune ce pretenţie ai, domnule – zise el.

— Am sa vă spun fără înconjur, domnule, fiindcă vreau să câştig un bau pe cale cinstită şi să fac o afacere fără să fiu nepoliticos sau grosolan... Dar apartamentul pe care-l ocupaţi este mare, şi dumneavoastră sunteţi singur...

— Asta mă priveşte.

— Oh, bineînţeles; de aceea nici nu-l alung pe domnul.

Necunoscutul se aprinse din nou la faţă; el aruncă asupra bietului Cropole, scoborâtor dintr-un ofiţer al domnului mareşal d'Ancre, o privire care l-ar fi făcut să intre sub lespedea de pe faimoasa vatră a căminului, dacă n-ar fi fost ţintuit locului de marea problemă a intereselor sale.

— Vrei să plec? zise el. Vorbeşte limpede şi mai repede.

— Domnule, domnule, nu m-aţi înţeles. E foarte delicat ceea ce fac, dar m-am exprimat rău, sau poate, fiindcă domnul este străin, căci se vede asta după accent...

Într-adevăr, necunoscutul vorbea puţin cam hârâit, din gâtlej, cu acea accentuare caracteristică englezilor, chiar şi atunci când vorbesc foarte corect franţuzeşte.

— Fiindcă domnul e străin, după cum spun, este posibil să nu fi înţeles toate întorsăturile vorbirii mele. Vreau sa spun că domnul ar putea să renunţe la una sau două din cele trei încăperi pe care le ocupă, ceea ce ar face ca chiria sa să scadă mult, iar eu să mă simt cu conştiinţa împăcată; căci nu e uşor lucru să ridici fără noimă preţul camerelor, atunci când ai onoarea să le închiriezi la un preţ omenesc.

— Care este chiria de ieri?

— Domnule, un ludovic, cu hrana şi îngrijirea calului.

— Bine. Şi cea de astăzi?

— Ah, tocmai aici e greutatea. Astăzi e ziua când soseşte regele; dacă vine curtea şi petrece aici o noapte, atunci preţul chiriei sporeşte. Asta înseamnă că trei camere a câte doi ludovici fac şase ludovici. Doi ludovici, domnule, nu e mare lucru, dar şase ludovici e o sumă.

Necunoscutul, din roşu ca ardeiul, se făcu deodată alb ca varul. El scoase din buzunar, cu o hotărâre eroică, o pungă pe care era brodat un blazon şi pe care o ţinea ascunsă cu grijă în podul palmei. Această pungă era de o subţirime, de o moliciune şi de o puţinătate ce nu scăpară ochiului ager al lui Cropole. Necunoscutul răsturnă conţinutul pungii în mână. Din ea apărură trei ludovici mari, care valorau cât şase ludovici obişnuiţi, adică atâta cât ceruse hangiul. Dar Cropole pretinsese să i se plătească şapte ludovici. Se uită deci la necunoscut, ca şi cum i-ar fi spus: Şi restul?

— Mai rămâne un ludovic, nu-i aşa, jupâne hangiu?

— Da, domnule, însă...

Necunoscutul se mai scotoci în buzunarul de la pantaloni şi scoase tot ce găsi acolo: un portofel mic, o cheie de aur şi câteva monede de argint. Din aceste monede încropi încă un ludovic.

— Mulţumesc, domnule – zise Cropole. Acum aş vrea să mai ştiu dacă domnul are de gând să rămână şi mâine în apartament, şi în acest caz îl voi păstra; pe când, dacă domnul nu va mai rămâne aici, îl voi închiria oamenilor maiestăţii sale care vor veni să-l ceară.

— Ai dreptate – făcu necunoscutul după un răstimp de gândire – dar întrucât nu mai am bani, aşa precum singur ai putut să vezi, şi cum, cu toate acestea, vreau să păstrez apartamentul, va fi nevoie să vinzi dumneata în oraş acest diamant, sau să-l păstrezi ca amanet.

Cropole cercetă îndelung diamantul, ceea ce-l făcu pe necunoscut să adauge:

— Aş fi mai bucuros să-l vinzi, domnule; preţuieşte trei sute de pistoli. Un zaraf – se găseşte vreunul în Blois – îţi va da pe el două sute, fie şi o sută cincizeci; ia oricât îţi va da, chiar de ţi-ar oferi numai atât cât face preţul locuinţei.

— Oh, domnule! exclamă Cropole, ruşinat de inferioritatea în care-l punea dintr-o dată necunoscutul prin această renunţare atât de nobilă şi de dezinteresată, ca şi prin răbdarea lui netulburată în faţa atâtor pretenţii şi bănuieli. Oh, domnule, sper să nu fim jecmăniţi la Blois, aşa cum păreţi a crede, şi dacă diamantul preţuieşte atât cât spuneţi...

Necunoscutul îl fulgeră încă o dată pe Cropole cu privirea lui cenuşie.

— Nu mă pricep, domnule, credeţi-mă – bâigui hangiul.

— Dar argintarii se pricep, întreabă-i pe ei – zise necunoscutul. Şi acum vreau să cred că socotelile noastre sunt încheiate, nu-i aşa, domnule hangiu?

— Da, domnule, şi spre adânca mea mâhnire, căci mi-e teamă să nu-l fi jignit cumva pe domnul...

— Fii pe pace – răspunse necunoscutul cu acea maiestate pe care o dă atotputernicia.

— Sau să fi lăsat a se crede că am vrut să-l storc pe un nobil călător... Gândiţi-vă, domnule, la împrejurări...

— Să nu mai vorbim despre asta, rogu-te. Şi acum binevoieşte de mă lasă singur.

Cropole se ploconi până la pământ şi ieşi cu un aer fâstâcit ce dovedea totuşi că avea o inimă bună şi că era frământat de adevărate remuşcări.

Necunoscutul închise uşa în urma lui şi, după ce rămase singur, se uită în fundul pungii, de unde scosese săculeţul de mătase în care era înfăşurat diamantul, unica lui avere. Îşi cercetă de asemeni buzunarele goale, privi hârtiile din portofel şi se încredinţă pe deplin de marea strâmtoare în care se găsea. Atunci îşi ridică ochii spre cer cu un gest sublim de implorare şi deznădejde, îşi şterse cu mâna tremurândă cele câteva broboane de sudoare ce-i brăzdau nobila frunte, apoi îşi îndreptă spre pământ privirea încununată altădată de o blândeţe divină. Furtuna trecuse acum departe de el, de parcă cerul i-ar fi ascultat rugile izvorâte din adâncul sufletului său. Se îndreptă spre fereastră, îşi reluă locul pe pervaz şi rămase acolo, nemişcat, surd, mut, până în clipa când văzduhul începu să se întunece, iar primele făclii prinseră a luci pe strada înmiresmată, dând de veste că e timpul să se aprindă luminile la toate ferestrele oraşului.

VII

PARRY

În timp ce necunoscutul privea cu multă atenţie spre aceste lumini şi îşi aţintea urechea la orice zgomot din jur, jupânul Cropole intră în odaie, urmat de două slugi care aşezară masa. Dar necunoscutul aproape că nici nu-i băgă în seamă. Atunci Cropole, apropiindu-se de oaspetele său, îi şopti la ureche, cu adânc respect:

— Domnule, diamantul a fost preţuit.

— A! tresări călătorul. Cât anume?

— Argintarul alteţei sale regale dă pe el doua sute optzeci de pistoli.

— Îi ai?

— Am crezut de datoria mea să-i iau, domnule; totuşi, în condiţiile vânzării am pus-o şi pe aceea că, dacă domnul doreşte să păstreze diamantul, atunci când va primi fonduri... diamantul îi va fi restituit.

— Nici nu mă gândesc. Ţi-am spus să-l vinzi.

— În cazul acesta m-am supus, sau aproape, întrucât, fără să-l fi vândut cu adevărat, am şi luat banii pe el.

— Opreşte ce ţi se cuvine – adăugă necunoscutul.

— Domnule, o voi face pentru că o cereţi.

Un zâmbet trist flutură pe buzele gentilomului.

— Pune banii pe dulapul acela – zise el, întorcând numaidecât spatele, după ce arătă cu un gest scurt mobila.

Cropole lăsă pe dulap o pungă destul de mare, din care îşi oprise suma cuvenită pentru chirie.

— Acum – rosti el după aceea – domnul îmi va face plăcerea de a binevoi să ia masa... Ştiu că aţi refuzat prânzul, ceea ce este o jignire pentru casa "Medicis". Poftim, domnule, cina e gata şi îndrăznesc chiar să adaug că nu e de dispreţuit.

Necunoscutul ceru un pahar de vin, rupse un coltuc de pâine şi începu să mănânce şi să bea fără să se depărteze de la fereastră.

Deodată se auzi un mare zvon de fanfare şi de trâmbiţe; în depărtare ţâşniră strigăte ascuţite, un zumzet nedesluşit umplu partea de jos a oraşului şi cel dintâi zgomot limpede ce lovi urechea străinului fu tropotul cailor ce se apropiau.

— Regele! Regele! striga mulţimea care dăduse buzna pe stradă.

— Regele! repetă Cropole, părăsindu-şi oaspetele şi uitând de bucatele sale, pentru a se duce să-şi astâmpere curiozitatea.

O dată cu el se repeziră pe scară, val-vârtej, doamna Cropole, Pittrino, ajutoarele şi slugile de la bucătărie.

Cortegiul înainta încet, sub lumina miilor de făclii, aprinse fie pe stradă, fie la ferestrele caselor.

După o companie de muşchetari şi un corp de gentilomi, în rânduri înţesate, venea litiera domnului cardinal de Mazarin, trasă, ca o trăsură, de patru cai negri. Pajii şi oamenii din serviciul cardinalului păşeau în urma ei. Venea apoi trăsura reginei-mame, cu domnişoarele de onoare la portiere şi cu gentilomii săi călări, de o parte şi de alta. Pe urmă se ivi regele, călare pe un frumos armăsar de rasă saxonă, cu o coamă bogată. Tânărul Prinţ îşi arăta, salutând ferestrele de unde porneau aclamaţiile cele mai însufleţite, chipul său nobil şi fermecător, luminat de faclele pajilor. De o parte şi de alta a regelui, dar la doi paşi mai înapoi, prinţul de Condé, domnul Dangeau şi douăzeci de alţi curteni, dimpreună cu oamenii şi cu lucrurile lor, încheiau acest cortegiu cu adevărat măreţ. Alaiul înainta într-o ordine militărească.

Numai o parte dintre curteni, îndeosebi cei bătrâni, purtau veşmântul de călătorie; aproape toţi erau îmbrăcaţi în ţinută do război. Mulţi aveau la gît platoşa de metal şi pieptarul de piele, ca pe vremea lui Henric al IV-lea sau a lui Ludovic al XIII-lea.

Când regele trecu prin dreptul lui, necunoscutul, care se aplecase peste balcon ca să vadă mai bine şi care îşi ascunsese faţa acoperind-o cu braţul, îşi simţi pieptul năpădit de un mare şi amar năduf. Sunetul trâmbiţelor îl zăpăcea cu totul, aclamaţiile poporului îl asurzeau; o clipă, se lăsă ameţit de valul acesta de lumini, de freamătul şi de imaginile strălucitoare de acolo.

— El e rege! murmură cu un accent atât de adânc de deznădejde şi durere, încât geamătul glasului său trebuie să se fi ridicat până la picioarele tronului ceresc.

Apoi, înainte de a se fi trezit din mohorâta lui visare, toată larma şi toată strălucirea de jos se risipiră. La colţul străzii, sub balconul unde stătea străinul, nu se mai auzeau decât câteva glasuri răzleţe şi răguşite ce strigau din timp în timp: "Trăiască regele!" Nu se mai vedeau, de asemeni, decât şase lumânări, pe care le ţineau în mână cei de la hanul "Medicis", adică: două Cropole, două Pittrino şi câte una fiecare din cei doi slujitori de la bucătărie. Cropole nu se mai putea opri să nu repete:

— Cât e de chipeş regele, şi cât de bine seamănă ca răposatul, ilustrul său părinte!

— Ba chiar mai frumos – zicea Pittrino.

— Şi ce înfăţişare mândră are! adăuga doamna Cropole, care-şi începuse sporovăială cu vecinii şi vecinele sale.

Cropole întărea această vorbărie cu observaţiile lui personale, fără să bage de seamă că un bătrân, care mergea pe jos, trăgând de căpăstru un căluţ irlandez, încerca să răzbată printre bărbaţii şi femeile ce se opriseră în drum, în faţa hanului "Medicis". Tocmai în acel moment, glasul străinului răsună la fereastră:

— Fă-i loc, domnule hangiu, ca să poată ajunge până la poarta dumitale.

Cropole întoarse capul şi, văzându-l abia acum pe bătrân, îi făcu loc să treacă. Fereastra se închise. Pittrino îi arătă calea noului venit, care intră în curte fără să fi scos o vorbă.

Străinul îl aştepta sus, în capul scării; întinse braţul spre bătrân şi-i arătă un scaun, dar acesta se împotrivi să stea:

— Oh, nu, nu, milord – zise e!. Să m-aşez în faţa dumneavoastră? Niciodată!

— Parry – exclamă gentilomul – te rog... Dumneata care vii din Anglia, de la o depărtare atât de mare! Ah, la vârsta dumitale s-ar cuveni să fii cruţat de oboseli ca acelea la care eşti supus slujindu-mă pe mine. Odihneşte-te...

— Înainte de toate, v-am adus un răspuns, milord.

— Parry, te implor, nu-mi spune nimic... căci, dacă vestea ar fi bună, n-ai începe în felul acesta. Vorbeşti pe ocolite, ceea ce înseamnă că vestea e proastă.

— Milord – zise bătrânul – nu vă tulburaţi înainte de vreme. Totul nu este pierdut, nădăjduiesc. E nevoie de voinţă, de stăruinţă şi mai cu seamă de resemnare.

— Parry – răspunse tânărul – am venit aici, singur, înfruntând mii de curse şi mii de primejdii: asta nu înseamnă voinţă? M-am gândit la această călătorie timp de zece ani, fără să ţiu seamă de nici un sfat şi de nici o piedică: asta nu înseamnă stăruinţă? Astă-seară am vândut cel din urmă diamant al tatălui meu, fiindcă nu mai aveam cu ce plăti adăpostul, şi hangiul voia să mă alunge.

Parry făcu un gest de indignare, la care tânărul răspunse printr-o apăsare a mâinii şi printr-un surâs.

— Mai am încă două sute şaptezeci şi patru de pistoli, şi mă socotesc bogat. Nu deznădăjduiesc, Parry; asta nu. Înseamnă resemnare?

Bătrânul îşi ridică spre cer braţele sale tremurătoare.

— Haide – zise tânărul – nu-mi ascunde nimic: ce s-a întâmplat?

— Povestea mea va fi scurtă, milord; dar, în numele cerului, nu tremuraţi aşa.

— Tremur de nerăbdare, Parry. S-auzim, ce ţi-a spus generalul?

— Mai întâi, generalul n-a voit să mă primească.

— Te lua drept o iscoadă.

— Da, milord, însă i-am trimis o scrisoare.

— Şi?

— A primit-o şi a citit-o, milord.

— Scrisoarea aceea lămurea totul, starea mea, năzuinţele mele?

— Oh, da – zise Parry, cu un zâmbet trist... – ea exprima întocmai gândurile dumneavoastră.

— Atunci, Parry?...

— Atunci generalul mi-a trimis înapoi scrisoarea printr-un aghiotant, făcându-mi cunoscut că dacă a doua zi mă voi mai afla încă în raza comandamentului său, va pune să fiu arestat.

— Arestat! murmură tânărul. Arestat, tu cel mai credincios slujitor al meu!

— Da, milord.

— Şi semnaseşi cu numele întreg, Parry, desigur!

— Foarte desluşit, milord; iar aghiotantul mă cunoştea de la Saint-James şi de la White-Hall – adăugă bătrânul cu un suspin.

Tânărul lăsă capul în jos, îngândurat şi posomorât.

— Asta a făcut-o de faţă cu oamenii lui – zise el, încercând să dea alt înţeles lucrurilor... Dar pe ascuns... Între voi doi... ce s-a întâmplat? Spune!

— Ah, milord! A trimis patru călăreţi care mi-au dat calul pe care m-aţi văzut întorcându-mă. Aceşti călăreţi m-au condus în mare grabă până în micul port Tenby, m-au aruncat, mai mult decât m-au îmbarcat, într-un vas pescăresc ce tocmai pornea spre Bretania, şi iată-mă aici.

— Oh! oftă tânărul, strângându-şi cu mâna încordată bărbia, spre a-şi înăbuşi un hohot de plâns... Parry, asta-i tot? Asta-i tot?

— Da, milord, asta e tot!

După acel scurt răspuns al lui Parry, urmă un lung răstimp de tăcere; nu se auzea decât călcâiul nervos al tânărului, ce bătea duşumeaua cu furie.

Bătrânul încercă să schimbe vorba, deoarece convorbirea aceasta răscolea gânduri prea negre.

— Milord – zise el – ce era cu toată hărmălaia aceea dinaintea sosirii mele? Cine sunt oamenii aceştia care strigă: "Trăiască regele?" De care rege e vorba şi pentru ce sunt atâtea lumini aprinse?

— Ah, Parry, tu nu ştii încă! răspunse cu ironie tânărul. E regele Franţei, care vizitează bunul lui oraş Blois; toate aceste trâmbiţe sunt ale lui, toate aceste podoabe scoase la ferestre sunt pentru el, toţi aceşti gentilomi poartă spade care-i aparţin lui. Mama lui a trecut înainte, într-o trăsură încrustată cu aur şi argint! Fericită mamă! Ministrul său îi agoniseşte milioanele şi-l conduce la o logodnică bogată. De aceea, poporul se bucură, îşi iubeşte regele şi-l mângâie cu aclamaţii, strigând: "Trăiască regele! Trăiască regele!"

— Bine, bine, milord! zise Parry, pe care această nouă convorbire îl îndureră şi mai mult decât cea de mai înainte.

— Tu ştii – reluă necunoscutul – că în timp ce toate acestea se petrec în cinstea regelui Ludovic al XIV-lea, mama mea şi sora mea nu mai au nici un ban şi nu au ce mânca; tu ştii că eu însumi voi fi un nenorocit şi un izgonit, peste cincisprezece zile, când toată Europa va afla cele ce mi-ai povestit acum!... Parry... sunt cazuri când un om în situaţia mea...

— Milord, în numele cerului!

— Ai dreptate, Parry, sunt un laş, şi dacă eu însumi nu fac nimic pentru mine, atunci ce-ar putea face Dumnezeu? Nu, nu, am două braţe, Parry, am o spadă...

Şi îşi lovi cu putere braţul cu palma, apoi îşi smulse spada agăţată în cui.

— Ce vreţi să faceţi, milord?

— Ce vreau să fac, Parry? Ceea ce fac toţi în familia mea: mama trăieşte din mila altora, sora mea cerşeşte pentru mama; am pe undeva fraţi care cerşesc şi ei. Eu, cel mai mare dintre toţi, voi face la fel ca ei: mă duc să cer de pomană!

Şi, după aceste cuvinte, curmate brusc de un râs nervos ce dădea fiori, tânărul îşi încinse spada, îşi luă pălăria de pe dulap, îşi aruncă pe umeri o mantie neagră, pe care o purtase tot timpul drumului, şi, strângând mâinile bătrânului care-l privea cu nelinişte, zise:

— Bunul meu Parry, pune să-ţi facă focul, bea, mănâncă, dormi, fii liniştit! Să fim amândoi fericiţi, prietenul meu credincios, singurul meu prieten, căci suntem bogaţi ca nişte regi!

Izbi cu pumnul în sacul cu pistoli, care căzu greu pe podea, şi începu să râdă iar cu rânjetul acela îngrozitor care-l speriase pe Parry. Apoi, în timp ce toată casa ţipa, cânta şi se pregătea să primească şi să găzduiască noii călători ce-şi trimiteau valeţii înainte, el străbătu sala cea mare şi ieşi în stradă, unde bătrânul, care se dusese la fereastră, îl pierdu din ochi după câteva clipe.

VIII

CUM ARĂTA MAIESTATEA SA

LUDOVIC AL XIV-LEA LA VÂRSTA

DE DOUĂZECI ŞI DOI DE ANI

S-a văzut, în descrierea pe care am încercat să o facem, că intrarea regelui Ludovic al XIV-lea în oraşul Blois a fost pe cât de zgomotoasă, pe atât de strălucitoare, astfel încât tânărul monarh părea să fi fost întru totul mulţumit.

Ajungând sub porticul castelului, regele găsi acolo, înconjurat de gărzile şi de gentilomii săi, pe alteţa sa regală ducele Gaston de Orléans, a cărui înfăţişare, şi aşa plină de măreţie, împrumutase pentru împrejurarea solemnă la care lua parte o nouă strălucire şi o nouă demnitate.

La rândul ei, DOAMNA, gătită în cele mai frumoase veşminte de ceremonie, aştepta într-un balcon dinăuntru intrarea nepotului său. Toate ferestrele vechiului castel, atât de pustiu şi de mohorât în zilele obişnuite, scânteiau acum de mulţimea femeilor şi a făcliilor.

Aşadar, în sunetul tobelor, al trâmbiţelor şi al uralelor, tânărul rege păşi pragul acestui castel, în care Henric al III-lea, cu şaptezeci de ani în urmă, chemase în sprijinul său asasinatul şi trădarea, spre a-şi păstra pe cap şi în casă o coroană ce începuse să-i alunece de pe frunte pentru a cădea în mâinile altei familii.

Toate privirile, după ce-l admiraseră pe tânărul rege, atât de frumos, atât de fermecător, atât de nobil, se întoarseră către celălalt rege al Franţei – rege, se înţelege, în alt fel decât cel dintâi – atât de bătrân, atât de palid, atât de încovoiat, care se numea cardinalul Mazarin.

Ludovic era înzestrat atunci cu toate acele daruri ale firii care îl pot face desăvârşit pe un gentilom: avea o privire blândă şi scânteietoare, de un albastru senin, sclipitor; dar cei mai pricepuţi fizionomişti, aceşti exploratori ai sufletelor, aţintindu-şi ochii asupra lui, dacă i-ar fi fost îngăduit unui supus să înfrunte privirea regelui, cei mai pricepuţi fizionomişti, spunem, n-ar fi putut să pătrundă niciodată în străfundurile acestei genuni de blândeţe, deoarece ochii regelui aveau ceva ce se asemăna cu adâncimea nesfârşită a văzduhului albastru, sau cu aceea, mai îngrozitoare, dar aproape tot atât de sublimă, pe care Mediterana o dezvăluie în faţa corăbiilor într-o frumoasă zi de vară, ca o uriaşă oglindă în care cerul îşi răsfrânge când stelele, când furtunile lui.

Regele era scurt de statură, abia dacă avea cinci picioare şi două şchioape; dar tinereţea lui făcea să se treacă peste acest cusur, răsplătit de altminteri printr-o mare nobleţe a mişcărilor şi printr-o anumită iscusinţă ce se observa în toate gesturile sale.

Era, fără îndoială, încă de pe acum un rege, şi era mare lucru să fii rege într-o vreme când respectul şi supunerea intraseră în tradiţie; dar, cum până atunci fusese rareori şi numai în fugă arătat poporului, iar cum cei care aveau prilejul să-l admire o vedeau alături de el pe mama sa, o femeie înaltă, şi pe domnul cardinal, un bărbat foarte impunător, mulţi îl găseau prea puţin rege şi puteau să spună: "Regele e mai mic decât domnul cardinal".

În pofida acestor observaţii ce se făceau pe seama înfăţişării sale, mai ales în capitală, tânărul Prinţ fu primit ca un zeu de către locuitorii din Blois, şi aproape ca un rege de către unchiul şi mătuşa lui, DOMNUL şi DOAMNA, locuitorii castelului. Totuşi, se cuvine să o spunem, când ajunse în sala de primire şi văzu jilţuri de aceeaşi mărime pentru el, pentru mama lui, pentru cardinal, pentru mătuşa şi unchiul său, amănunt bine ascuns datorită aşezării lor într-o formă pe jumătate circulară, Ludovic al XIV se făcu stacojiu de mânie şi îşi roti ochii în jurul său spre a se încredinţa, după feţele celor prezenţi, dacă această umilire îi fusese pregătită dinadins; dar cum nu văzu nimic pe chipul nepăsător al cardinalului, nimic pe acela al mamei sale şi nici pe ale celorlalte persoane prezente, se resemnă şi se aşeză, având însă grijă să se aşeze în jilţ înaintea tuturor.

Gentilomii şi doamnele de onoare fură prezentaţi maiestăţilor lor şi domnului cardinal. Regele observă că atât el, cât şi mama lui, cunoşteau mai rar numele celor ce le erau prezentaţi, pe câtă vreme cardinalul, dimpotrivă, nu pierdea nici un prilej de a vorbi fiecăruia – cu o ţinere de minte şi o prezenţă de spirit uimitoare – despre pământurile, despre strămoşii sau despre copiii respectivului, ale căror nume le şi pomenea adesea, lucru ce-i încânta pe aceşti nobili de provincie şi-i întărea în credinţa lor că numai acela este cu adevărat rege care îşi cunoaşte bine supuşii, aşa cum nici soarele nu are pereche, fiindcă numai el poate să încălzească şi să lumineze.

Studiul tânărului rege, început încă din primele clipe, fără ca cineva să prindă de veste, continua deci, şi acum el privea cu luare-aminte acele chipuri care mai întâi i se păruseră lipsite de însemnătate şi prea puţin demne de a fi cercetate, încercând să desluşească ceva în trăsăturile lor.

Se servi o gustare. Regele, fără a îndrăzni să ceară aceasta de la ospitalitatea unchiului său, o aştepta însă cu multă nerăbdare. Acum cel puţin se vor da toate onorurile cuvenite, dacă nu rangului său, măcar poftei sale de mâncare.

Cât despre cardinal, el se mulţumi să atingă cu buzele-i veştejite o supă servită într-o ceaşcă de aur. Ministrul atotputernic, care răpise mamei regenţa, regelui regalitatea, nu putuse să smulgă naturii un stomac mai teafăr. Ana de Austria, suferindă de un cancer care şase sau opt ani mai târziu avea să-i aducă moartea, nu mânca nici ea mai mult decât cardinalul.

În ceea ce-l priveşte pe DOMNUL, buimăcit încă din pricina marelui eveniment ce se petrecea în viaţa lui provincială, nu mânca nici atât. Singură DOAMNA, ca o adevărată lorenă, îi ţinea piept maiestăţii sale, în aşa fel că Ludovic al XIV-lea, care, fără partener, ar fi mâncat aproape singur, îi fu recunoscător mătuşii lui, mai întâi, pe urmă domnului de Saint-Rémy, majordomul ei, care se remarcase în toată puterea cuvântului.

Gustarea odată sfârşită, la un semn de încuviinţare al domnului de Mazarin, regele se ridică şi, la invitaţia mătuşii sale, trecu prin faţa rândurilor de oaspeţi. Doamnele observară atunci – sunt anumite lucruri care nu le scapă niciodată femeilor, la Blois ca şi la Paris – doamnele observară atunci că Ludovic al XIV-lea avea privirea sigură şi îndrăzneaţă, ceea ce însemna pentru frumuseţile de soi că aveau de-a face cu un cunoscător distins. Bărbaţii, la rândul lor, băgară de seamă că Prinţul era mândru şi semeţ şi că-i plăcea să vadă cum cei care-l priveau prea lung sau prea direct îşi lasă ochii în jos în faţa lui, lucru ce părea să prevestească un adevărat stăpân.

Ludovic al XIV-lea făcuse cam o treime din această trecere în revistă, când în urechi îi răsună un cuvânt rostit de eminenţa sa, care se întreţinea cu DOMNUL. Acest cuvânt era un nume de femeie.

Cum auzi acest cuvânt, Ludovic al XIV-lea nu mai pricepu, sau mai degrabă nu mai ascultă nimic altceva, şi, neglijând arcul cercului care aştepta vizita sa, n-avu altă grijă decât să ajungă mai repede la capătul şirului de invitaţi.

DOMNUL, ca un adevărat curtean, îl întreba pe eminenţa sa despre sănătatea nepoatelor lui. Într-adevăr, cu cinci sau şase ani în urmă, cardinalului îi sosiseră din Italia trei nepoate: Hortensia, Olimpia şi Maria de Mancini. DOMNUL se interesa deci de sănătatea nepoatelor cardinalului; îi părea rău, spunea el, că nu are fericirea de a le primi în casa lui, o dată cu unchiul lor; se făcuseră desigur mai frumoase şi mai graţioase, aşa cum şi făgăduiau de altfel să fie atunci când DOMNUL le văzuse întâia oară.

Ceea ce-l surprinse la început pe rege era un anumit contrast în glasurile celor doi vorbitori. Vocea DOMNULUI era potolită şi firească atunci când punea aceste întrebări, pe câtă vreme aceea a domnului de Mazarin sărea cu un ton şi jumătate mai sus, ca să-i răspundă, deasupra sunetului obişnuit al vorbirii sale. S-ar fi zis cp prin această voce cardinalul voia să atingă cu tot dinadinsul, la capătul celălalt al sălii, o ureche ce se depărtase prea mult de el.

— Monseniore – răspunse el – domnişoarele de Mancini mai au încă să-şi desăvârşească educaţia, să-şi împlinească îndatoririle, să-şi facă un rost în viaţă. Şederea la o curte tânără şi strălucitoare le poate dăuna întrucâtva.

La cea de a doua frază, Ludovic zâmbi cu tristeţe. Curtea era tânără, nimic de zis, dar zgârcenia cardinalului avusese grijă ca ea să nu fie şi strălucitoare.

— Dar n-aveţi desigur intenţia – zise DOMNUL – să le închideţi în mănăstire sau să le faceţi burgheze.

— Câtuşi de puţin – răspunse cardinalul, accentuând pronunţia sa italiană în aşa fel că, din dulce şi catifelată cum era, deveni aspră şi tremurătoare. Câtuşi de puţin. M-am gândit şi sunt hotărât să le mărit, şi cât mai bine cu putinţă.

— Partidele bune nu vor lipsi, domnule cardinal – adăugă DOMNUL cu bunăvoinţa unui neguţător care-şi felicită confratele.

— Aşa nădăjduiesc şi eu, monseniore, cu atât mai mult cu cât Dumnezeu le-a înzestrat deopotrivă cu graţie, înţelepciune şi frumuseţe.

În timpul acestei convorbiri, Ludovic al XIV-lea, însoţit de DOAMNA, încheia, după cum am spus, cercul prezentărilor.

— Domnişoara Arnoux – spunea Prinţesa, prezentând maiestăţii sale o blondă grasă, de douăzeci şi doi de ani, care la o serbare câmpenească ar fi fost luată drept o ţărancă gătită ca de duminică – domnişoara Arnoux, fiica profesoarei mele de muzică.

Regele zâmbi: DOAMNA nu izbutise niciodată să scoată patru note cumsecade din lăută sau din clavecin.

— Domnişoara Aure de Montalais – continuă DOAMNA – fată foarte bună şi foarte îndatoritoare.

De astă dată nu mai era regele acela care surâdea, ci tânăra fată prezentată, deoarece, pentru prima oară în viaţa ei, o auzea pe DOAMNA, care de obicei n-o răsfăţa de loc, atribuindu-i însuşiri atât de lăudabile. Şi Montalais, vechea noastră cunoştinţă, făcu o plecăciune adâncă în faţa maiestăţii sale, dar asta nu numai din respect, ci şi de nevoie, căci trebuia să-şi ascundă o anumită strângere a buzelor gata sa înceapă a râde, lucru căruia regele ar fi putut să-i dea alt înţeles decât cel adevărat.

Şi exact în această clipă regele auzi cuvântul care-l făcu să tresară.

— Iar cea de a treia se numeşte? întreba DOMNUL.

— Maria, monseniore – răspunse cardinalul.

Era, fără îndoială, în acest cuvânt un fel de putere magică, deoarece, după cum am spus, regele tresări auzindu-l şi, trăgând-o pe DOAMNA spre mijlocul cercului, ca şi cum - ar fi vrut s-o întrebe ceva în şoaptă, dar în realitate ca să se apropie de cardinal:

— Doamnă – zise el râzând şi cu jumătate de glas – preceptorul meu de geografie nu mi-a arătat niciodată că Blois se află la o depărtare atât de mare de Paris.

— Ce vrei să spui, nepoate? întrebă DOAMNA.

— Că, pe cât se pare, modei i-ar trebui, într-adevăr, câţiva ani ca să străbată această depărtare. Priveşte aceste domnişoare!

— Ei bine, le cunosc.

— Unele sunt frumoase de tot.

— Nu spune asta prea tare, domnule, sa nu le tulburi cumva minţile.

— Aşteaptă, aşteaptă, scumpă mătuşă – zise regele zâmbind – partea a doua a frazei mele e menită să o îndrepte pe cea dintâi. Ei bine, scumpă mătuşă, unele par bătrâne, iar altele urâte, din pricina modei lor rămase în urmă cu zece ani.

— Dar, sire, Blois e cu toate acestea numai la cinci zile de Paris.

— Întocmai – zise regele – doi ani de întârziere pentru fiecare zi.

— Ah, găseşti, într-adevăr? E ciudat, eu n-am băgat de seamă.

— Uite, mătuşă – urmă Ludovic al XIV-lea, apropiindu-se tot mai mult de Mazarin, sub motiv că încearcă să privească mai bine – uite, alături de aceste zorzoane învechite şi de aceste pieptănături pretenţioase, priveşte rochia aceea albă, atât de simplă. E una din domnişoarele de onoare ale mamei, bănuiesc, deşi n-o cunosc. Iată ce ţinută modestă, ce înfăţişare graţioasă! Minunat! Asta e o femeie, pe câtă vreme toate celelalte nu-s decât îmbrăcăminte.

— Dragul meu nepot – replică DOAMNA râzând – îngăduie-mi să-ţi spun că, de data asta, ştiinţa dumitale de ghicitor a dat greş. Persoana pe care o lauzi nu e pariziană, ci e de aici, din Blois.

— Ah, mătuşă! făcu regele cu un aer de îndoială.

— Apropie-te, Louise – zise DOAMNA.

Şi tânăra fată, pe care noi am cunoscut-o mai înainte sub acest nume, se apropie sfioasă, îmbujorată şi aproape încovoiată sub privirea regală.

— Domnişoara Louise-Françoise de la Baume Le Blanc, fiica marchizului de La Vallière – rosti DOAMNA ceremonios, către rege.

Tânăra fată se înclină cu atâta farmec sub povara sfiiciunii fără margini pe care i-o pricinuia prezenţa regelui, încât acestuia, privind-o, îi scăpară câteva cuvinte din convorbirea dintre cardinal şi DOMNUL.

— Fiica vitregă – urmă DOAMNA – a domnului de Saint-Rémy, majordomul meu, care a supravegheat pregătirea acelei gustoase fripturi împănate ce i-a plăcut atât de mult maiestăţii voastre.

Nu există farmec, frumuseţe sau tinereţe care să fi putut rămâne nepăsătoare la astfel de cuvinte. Regele surise. Fie că DOAMNA făcuse o glumă sau spusese numai o naivitate, vorbele ei distruseră deodată în chip nemilos tot ceea ce Ludovic găsea încântător şi poetic la tânăra fată. Domnişoara de La Vallière nu mai era acum, pentru DOAMNA şi, vai!, şi pentru rege, decât o fată vitregă a unui om înzestrat cu marea pricepere de a pregăti o friptură de curcan.

Dar aşa sunt făcuţi prinţii. Tot aşa erau şi zeii în Olimp. Diana şi Venera le înjoseau probabil la fel pe frumoasa Alcmena şi pe biata Io, atunci când, între ambrozie şi nectar, aduceau vorba despre frumuseţile muritoare la masa lui Iupiter.

Noroc că Louise era înclinată atât de adânc, încât nu auzi cuvintele DOAMNEI şi nu văzu nici zâmbetul regelui. Într-adevăr, dacă nevinovata copilă, care avea atâta gust, încât ea singură, dintre toate prietenele ci, se gândise să se îmbrace în alb, dacă această porumbiţă, gata să simtă adierea celei mai mici dureri, ar fi fost atinsă de crudele cuvinte ale DOAMNEI sau de zâmbetul egoist şi rece al regelui, ar fi murit pe loc. Şi nici însăşi Montalais, fata cu cele mai năstruşnice idei, n-ar fi încercat s-o mai readucă la viaţă, întrucât ridicolul ucide totul, chiar şi frumuseţea.

Din fericire însă, după cum am spus, Louise, în ale cărei urechi vuia un zumzet neînţeles şi a cărei privire era înceţoşată ca într-un văl, Louise nu văzu nimic, iar regele, care stătea tot timpul cu urechea aţintită la convorbirea dintre cardinal şi unchiul său, se grăbi să se întoarcă din nou alături de ei. Ajunse tocmai în clipa când Mazarin încheia, zicând:

— Maria, dimpreună cu surorile ei, pleacă în acest moment la Brouage. Am hotărât să urmeze ţărmul celălalt al Loarei, spre deosebire de acela pe care am venit noi, şi dacă fac bine socoteala, după ordinele pe care le-am dat, mâine ele trebuie să fie cam în dreptul oraşului Blois.

Aceste cuvinte fură rostite cu acel tact, cu acea măsură şi cu acea stăpânire în ton, în intenţii şi dorinţe, care făcea din signor Giulio Mazarini cel mai mare comedian al lumii. Drept rezultat, ele se îndreptară direct către inima lui Ludovic al XIV-lea, în aşa fel încât cardinalul, întorcând capul la auzul paşilor maiestăţii sale, care se apropia, citi numaidecât efectul pe faţa elevului său, efect pe care o uşoară îmbujorare îl trădă în ochii eminenţei sale. De altminteri, cum putea să nu observe această mică taină cel a cărui şiretenie se jucase timp de douăzeci de ani cu toţi diplomaţii Europei?

De aceea, îndată ce aceste cuvinte din urmă fură rostite, s-ar fi zis că tânărul rege a fost străpuns de o săgeată înveninată drept în inimă. Nu-şi mai găsea liniştea, îşi plimba mereu privirea rătăcită, ursuză, stinsă, asupra întregii adunări. O întrebă din ochi, de douăzeci de ori, pe regina-mamă, dar aceasta, bucuroasă că putea să stea de vorbă cu cumnata sa, şi reţinută mai mult de căutătura poruncitoare a lui Mazarin, nu părea să înţeleagă rugăminţile înăbuşite din privirile fiului ei.

Din clipa aceea, muzică, flori, lumini, frumuseţe, totul deveni nesuferit şi searbăd pentru Ludovic al XIV-lea. După ce îşi muşcă de o sută de ori buzele, frământându-şi braţele şi picioarele ca un copil binecrescut care, neîndrăznind să caşte, foloseşte toate mijloacele spre a-şi mărturisi plictiseala, nu fără a-şi implora încă o dată, în zadar, mama şi ministrul, îşi îndreptă o privire deznădăjduită către uşă, adică spre libertate.

În acea uşă, încadrat de pervazul de care stătea rezemat, el văzu o figură bărbătească, mândră şi puternică, un chip oacheş, cu un nas coroiat, cu privirea aspră, dar scânteietoare, cu părul lung şi uşor încărunţit, cu mustaţa neagră, adevărată pildă de frumuseţe ostăşească, în al cărui pieptar, mai strălucitor ca oglinda, se frângeau toate razele de lumină ce se loveau în el, pentru a se risipi apoi în mii de sclipiri. Acest ofiţer purta pe cap o pălărie cenuşie, cu pană roşie, dovadă că fusese adus acolo de serviciul său, iar nicidecum de propria lui plăcere. Dacă ar fi fost adus de plăcerea sa, dacă ar fi fost curtean în loc să fie soldat, cum plăcerea se plăteşte totdeauna cu un preţ oarecare, el şi-ar fi ţinut acum pălăria în mână. Ceea ce dovedea însă şi mai mult că acest ofiţer era de serviciu şi îşi îndeplinea o sarcina care îi era obişnuită e că supraveghea, cu braţele încrucişate, cu o nepăsare bătătoare la ochi şi cu o mare plictiseală, bucuriile şi mâhnirile acestei serbări. Se părea totuşi că, asemenea unui filozof – şi toţi soldaţii bătrâni sunt nişte filozofi în felul lor – se părea totuşi că el înţelege mult mai bine mâhnirile decât bucuriile; din unele ştia să culeagă însă foloase, ferindu-se pe cât putea de celelalte.

Stătea, aşadar, acolo, rezemat, după cum am spus, de pervazul sculptat al uşii, când privirea tristă şi obosită a regelui o întâlni din întâmplare pe a sa. Nu era întâia oară, pe cât se pare, când ochii ofiţerului îi întâlneau pe ai regelui, înţelegând bine şi lumina şi îngândurarea lor; căci, de îndată ce-şi opri privirea asupra feţei lui Ludovic al XIV-lea, ca şi cum ar fi citit în trăsăturile acestui chip tot ce se petrecea în sufletul său, adică toată mâhnirea care-l apăsa, precum şi dorinţa şovăitoare de a pleca, dorinţă ce clocotea în adâncul inimii lui, ofiţerul îşi dădu seama că avea datoria să vină în sprijinul regelui, chiar dacă el nu i-ar fi cerut acest lucru, să-l slujească aproape fără voia lui, şi, plin de cutezanţă, ca şi cum ar fi comandat cavaleria într-o zi de bătălie, strigi cu o voce răsunătoare:

— Muşchetari ai maiestăţii sale, la rege!

La aceste cuvinte, care avură efectul unei rostogoliri de tunete, acoperind orchestra, cântecele, zumzetele şi forfota de acolo, cardinalul şi regina-mamă îşi aţintiră deodată ochii către maiestatea sa.

Ludovic al XIV-lea, palid dar hotărât, susţinut de intenţia propriului său gând, pe care îl regăsise în privirea ofiţerului de muşchetari şi care se manifestase prin ordinul dat, se ridică din jilţul său şi făcu un pas spre uşă.

— Pleci, fiul meu? zise regina, în timp ce Mazarin se mulţumea să pună aceeaşi întrebare numai cu privirea sa, care ar fi putut să pară blândă, dacă n-ar fi fost atât de pătrunzătoare.

— Da, doamnă – răspunse regele – mă simt obosit şi, afară de asta, am de scris în astă-seară.

Un zâmbet flutură pe buzele ministrului, care, cu un semn din cap, părea a-l încuviinţa pe rege să plece.

DOMNUL şi DOAMNA se grăbiră atunci să dea ordinul de rigoare ofiţerilor ce se prezentaseră. Regele salută, străbătu sala şi ajunse la uşă. Aici, un şir de douăzeci de muşchetari aştepta pe maiestatea sa. La capătul acestui şir se afla ofiţerul, nemişcat şi cu spada trasă din teacă. Regele trecu pragul şi întreaga mulţime se ridică în vârful picioarelor, ca să-l mai vadă o dată înainte de a se îndepărta.

Zece muşchetari, dând lumea la o parte, în anticamere şi pe trepte, făceau loc de trecere. Ceilalţi zece încercuiau pe rege şi pe DOMNUL, care ţinuse să-l însoţească pe maiestatea sa. Oamenii de serviciu veneau în urmă.

Acest mic cortegiu îl escortă pe rege până la apartamentul ce-i fusese rezervat. Apartamentul era acelaşi pe care-l ocupase regele Henric al III-lea când asistase la adunarea Statelor de la Blois.

DOMNUL dădu câteva ordine scurte. Muşchetarii, în frunte cu ofiţerul lor, porniră de-a lungul îngustului coridor ce făcea legătura între o aripă şi alta a castelului. Acest coridor începea mai întâi cu o mică anticameră pătrată şi mereu întunecoasă, chiar în zilele cu soare.

DOMNUL îl opri pe Ludovic al XIV-lea.

— Treceţi, sire – îi spuse el – chiar prin locul unde ducele de Guise a primit cea dintâi împunsătură de pumnal.

Regele, foarte neştiutor în ale istoriei, auzise de această întâmplare, dar nu cunoştea nici locurile unde se petrecuse, nici alte amănunte.

— Ah! făcu el, tresărind.

Şi se opri. Toată lumea, înaintea şi în urma lui, se opri.

— Ducele, sire – continuă Gaston – se afla cam în locul unde sunt eu acum; mergea în direcţia în care merge maiestatea voastră. Domnul de Loignes se afla în colţul unde se găseşte în acest moment locotenentul de muşchetari; domnul de Sainte-Maline şi oamenii de serviciu ai maiestăţii sale erau în spatele şi în jurul lui. Aici a fost lovit.

Regele privi către ofiţerul său şi i se păru că un nor subţire umbrea chipul marţial şi cutezător al acestuia.

— Da, pe la spate – murmură locotenentul cu un gest de suprem dispreţ.

Şi încercă să-şi urmeze drumul, ca şi cum nu s-ar fi simţit în apele lui între aceste ziduri unde sălăşluise cândva trădarea. Dar regele, care părea dornic să afle şi alte amănunte, ar li vrut parcă să-şi mai arunce o clipă privirea asupra acestui colţ funebru. Gaston înţelese dorinţa nepotului său.

— Iată, sire – zise el, luând o făclie din mâna domnului de Saint-Rémy – locul unde a căzut. Se afla aici un pat, a cărui draperie a rupt-o, încercând să se ţină de ea.

— Dar pentru ce podeaua pare crestată în acest loc? întrebă Ludovic.

— Fiindcă chiar în acest loc a curs sângele – răspunse Gaston – iar sângele pătrunzând în scândura de stejar, numai răzuind-o adânc a putut fi ştearsă orice urmă. Dar chiar şi aşa – adăugă Gaston, apropiind făclia de locul cu pricina – chiar şi aşa pata aceea roşcată s-a păstrat încă, în pofida tuturor încercărilor ce s-au făcut pentru a fi înlăturată.

Ludovic al XIV-lea îşi încreţi fruntea. Poate că se gândea la pata de sânge care-i fusese arătată într-o zi la Luvru şi care, întocmai ca şi aceea de la Blois, se datora tatălui său, regele, ce vărsase sângele lui Concini.

— Să mergem! zise el.

Toată lumea se puse din nou în mişcare, întrucât tulburarea făcuse de bună seamă ca glasul tânărului Prinţ să sune ca o comandă, deşi, în ceea ce-l privea, acest lucru nu-i stătea de loc în fire.

Când ajunseră la apartamentul rezervat regelui, care avea legătură nu numai cu îngustul coridor prin care trecuseră, ci şi cu o scară largă ce dădea în curte, Gaston zise:

— Maiestatea voastră să îngăduie a primi acest apartament, fără îndoială mai prejos de cinstea ce i se acordă.

— Unchiule – răspunse tânărul Prinţ – îţi mulţumesc mult pentru binevoitoarea domniei tale găzduire.

Gaston făcu o plecăciune în faţa nepotului, care-l îmbrăţişa, apoi ieşi.

Dintre cei douăzeci de muşchetari care-l însoţiseră pe rege, zece îl urmară pe DOMNUL înapoi, până la sala de primire, care nu se golise de loc, cu toate că maiestatea sa plecase. Ceilalţi zece fură înşiraţi să facă de pază, de către ofiţer, care, în cinci minute, cercetă el însuşi cu de-amănuntul toate împrejurimile, furişându-şi în fiecare colţişor acea privire sigură şi rece care nu se datoreşte totdeauna obişnuinţei, dat fiind că o asemenea privire constituie adesea o însuşire genială. Apoi, după ce îşi aşeză toţi oamenii la locul lor, îşi alese pentru cartierul lui general anticamera, unde găsi un jilţ adânc, o lampă cu feştilă, vin, apă şi pâine. Mări flacăra lămpii, sorbi o jumătate de cană cu vin, îşi supse buzele cu un zâmbet plin de înţeles, se tolăni în jilţul lui adânc şi luă toate măsurile ca să poată dormi în linişte.

IX

UNDE SE VEDE CINE ESTE NECUNOSCUTUL

DE LA HANUL "MEDICIS"

Acest ofiţer, care dormea sau se pregătea să adoarmă, avea pe umerii lui, cu toate că voia să pară nepăsător, o mare răspundere. Locotenent al muşchetarilor regelui, el comanda întreaga companie care venise de la Paris, şi această companie era formată din o sută douăzeci de oameni; dar, în afară de cei douăzeci de care am vorbit, ceilalţi o sută erau însărcinaţi să facă de gardă pe lângă regina-mamă şi mai ales pe lângă domnul cardinal.

Domnul Giulio Mazarini căuta să reducă cheltuielile de călătorie, neluându-şi paznicii săi; ca atare, el se folosea de aceia ai regelui, şi încă din plin, căci îşi oprise cincizeci numai pentru dânsul, amănunt ce-ar fi putut să pară neobişnuit oricărui om care nu cunoştea regulile de la această curte. Ceea ce i s-ar fi părut, de asemenea, dacă nu neobişnuit, dar cel puţin nemaipomenit unui astfel de străin era faptul că partea castelului rezervată domnului cardinal strălucea de lumini, de viaţă şi de mişcare. Muşchetarii făceau de strajă în faţa fiecărei uşi şi nu lăsau pe nimeni să intre, în afară de curieri, care, chiar şi în călătorie, îl urmau pe cardinal, pentru a-l ţine în legătură cu treburile politice.

Douăzeci de oameni erau de serviciu pe lângă regină, iar treizeci se odihneau pentru a-i înlocui pe tovarăşii lor a doua zi.

În partea unde era găzduit regele, dimpotrivă, domnea liniştea, întunericul şi singurătatea. Odată uşile închise, nu se mai simţea acolo nici un semn de regalitate. Toţi oamenii de serviciu se retrăseseră unul câte unul. Domnul Prinţ trimisese să întrebe pe maiestatea sa dacă îi mai putea fi de folos cu ceva, şi la simplul nu al locotenentului de muşchetari, deprins cu asemenea întrebări şi care avea totdeauna răspunsul pregătit, totul începu să se cufunde în somn, întocmai ca în casa unui burghez oarecare.

Şi totuşi, din aripa locuită de tânărul rege se puteau auzi încă destul de bine muzicile serbării şi se vedeau ferestrele luminate din belşug ale sălii celei mari.

La zece minute după retragerea în apartamentul său, Ludovic al XIV-lea putu recunoaşte, după un anumit freamăt mult mai pronunţat decât acela de la plecarea sa, plecarea cardinalului, care, la rândul lui, se ducea spre patul său condus de o mare suită de gentilomi şi doamne. De altminteri, pentru a urmări toată vâlva asta, regele nu avu decât să se uite pe fereastră, ale cărei obloane nu fuseseră încă închise.

Eminenţa sa străbătu curtea, însoţit de DOMNUL în persoană, care-i lumina calea cu o făclie în mână; după ei venea regina-mamă, pe care DOAMNA o ţinea familiar de braţ; amândouă mergeau încet şi şuşotind ca două vechi prietene. În urma acestor două perechi defilau ceilalţi curteni, marile doamne, pajii, ofiţerii; lumina făcliilor se răspândea de-a lungul zidurilor ca nişte flăcări jucăuşe de incendiu; apoi zgomotul paşilor şi al glasurilor se pierdu pe scările ce duceau la caturile de sus.

În momentele acelea, nimeni nu se mai gândea la rege, care stătea sprijinit în coate la fereastra sa, de unde urmărise cu tristeţe toată această risipă de lumini şi ascultase cum se îndepărtau încet zgomotele de jos; nimeni, în afară de necunoscutul de la hanul "Medicis", pe care l-am văzut pornind pe stradă înfăşurat în mantia lui neagră. Urcase panta de-a dreptul la castel şi iscodise, cu înfăţişarea lui posomorâtă, prin împrejurimile palatului, înconjurat încă de mulţime, apoi, văzând că nimeni nu păzea nici poarta cea mare, nici porticul, întrucât soldaţii DOMNULUI fraternizau cu soldaţii regelui, adică dădeau de duşcă cupe cu vin de Beaugency, pe care-l aveau la discreţie sau, mai bine zis, la indiscreţie, necunoscutul se furişă printre oameni, intră în curte şi se îndreptă spre uşa unde se afla scara ce urca la cardinal. Ceea ce-l determinase să pornească într-acolo era, după toate probabilităţile, lumina făcliilor şi forfota pajilor şi a oamenilor de serviciu. Dar fu oprit scurt printr-o rotire a muschetei, însoţită de strigătul santinelei:

— Încotro, prietene? îl întrebă straja.

— La rege – răspunse netulburat şi cu semeţie necunoscutul.

Soldatul chemă pe unul din ofiţerii eminenţei sale, iar acesta, cu tonul unui aprod care îndrumează un cetăţean pe culoarele unei instituţii, lăsă să-i cadă aceste cuvinte:

— Pe scara cealaltă, din faţă.

Şi, fără să se mai sinchisească de necunoscut, ofiţerul reluă convorbirea întreruptă. Necunoscutul, la rândul lui, fără să mai întrebe nimic, se îndreptă spre scara arătată.

În partea aceasta, nici un zgomot, nici o lumină. Nimic, decât întunericul prin care se zărea o santinelă mişcându-se încet ca o umbră. În tăcerea de acolo putea să audă bine paşii soldatului, însoţiţi de zornăitul pintenilor pe lespezile de marmură.

Această strajă era unul din cei douăzeci de muşchetari însărcinaţi cu paza regelui şi care îşi făcea datoria cu neclintirea unei statui.

— Cine-i acolo? strigă paznicul.

— Prieten – răspunse necunoscutul.

— Ce vrei?

— Să-i vorbesc regelui.

— O, o, iubite domn, aşa ceva nu se prea poate.

— Şi de ce, mă rog?

— Fiindcă regele doarme.

— S-a şi culcat?

— Da.

— N-are a face, trebuie să-i vorbesc neapărat.

— Iar eu îţi spun că e cu neputinţă.

— Totuşi...

— Afară!

— Ăsta e consemnul?

— N-am să-ţi dau socoteală dumitale. Afară!

Şi straja îşi însoţi de astă dată vorba cu o mişcare ameninţătoare; dar necunoscutul nu se urni din loc, ca şi cum picioarele lui ar fi prins rădăcini.

— Domnule muşchetar – zise el – eşti gentilom?

— Am această cinste.

— Ei bine, şi eu sunt, şi între gentilomi trebuie să existe o anumită consideraţie reciprocă.

Straja coborî muscheta, învins de demnitatea cu care fuseseră rostite aceste cuvinte.

— Vorbeşte, domnul meu – zise el – şi dacă îmi vei cere ceva care îmi stă în putinţă...

— Mulţumesc. Dumneata ai aici un ofiţer, nu-i aşa?

— Da, domnule. Locotenentul nostru.

— Ei bine, vreau să vorbesc cu locotenentul.

— A, asta e altceva. Urcă, domnule.

Necunoscutul salută straja cu multă demnitate şi porni pe scară, în timp ce strigătul: "Locotenent, o vizită!", transmis din santinelă în santinelă, alerga înaintea lui, menit să tulbure primul somn al ofiţerului.

Trăgându-şi cizmele, frecându-se la ochi şi încheindu-şi tunica, ofiţerul făcu trei paşi spre necunoscut.

— Cu ce vă putem fi de folos, domnule? întrebă el.

— Dumneata eşti ofiţerul de gardă, locotenentul de muşchetari?

— Am această cinste – răspunse ofiţerul.

— Domnule, este absolut necesar să-i vorbesc regelui.

Locotenentul îl privi cu luare-aminte pe necunoscut, şi cu această privire, oricât de fugară ar fi fost ea, văzu tot ceea ce voia să vadă, adică o mare distincţie sub o îmbrăcăminte de rând.

— Nu vreau să cred că eşti un nebun – răspunse el – totuşi îmi pari un om care ar trebui să ştie, domnule, că nu se intră aşa uşor la un rege, fără consimţământul lui.

— Îşi va da consimţământul, domnule.

— Dă-mi voie să mă îndoiesc, domnul meu. Regele s-a retras acum un sfert de ceas, şi în clipa de faţă cred că a început să se dezbrace. De altfel, consemnul a fost dat.

— Când va afla cine sunt – răspunse necunoscutul, ridicând fruntea – va înlătura consemnul.

Ofiţerul era din ce în ce mai surprins, din ce în ce mai şovăitor.

— Dacă aş consimţi să vă anunţ, pot măcar să ştiu pe cine trebuie să anunţ, domnule?

— Pe maiestatea sa Carol al II-lea, regele Angliei, Scoţiei şi Irlandei!

Ofiţerul scăpă un strigăt de uimire, se retrase un pas, şi pe faţa lui palidă se putu citi una dintre cele mai puternice tulburări pe care un bărbat energic a încercat vreodată să şi-o înăbuşe în adâncul inimii sale.

— Oh, da, sire; într-adevăr, ar fi trebuit să vă recunosc.

— Mi-ai văzut portretul undeva?

— Nu, sire.

— Sau poate m-ai văzut cândva la curte, înainte de a fi fost izgonit din Franţa?

— Nu, sire, nici asta.

— Atunci, cum m-ai fi putut recunoaşte, dacă nu mi-ai zărit portretul şi nu m-ai văzut nici pe mine, niciodată?

— Sire, l-am văzut pe maiestatea sa regele, părintele vostru, într-o împrejurare cumplită.

— În ziua când...

— Da.

O umbră întunecată se abătu pe fruntea prinţului; apoi, îndepărtând-o cu mâna, spuse:

— Acum te mai opreşte vreo piedică spre a mă anunţa?

— Sire, iertaţi-mă – răspunse ofiţerul – dar nu puteam bănui un rege, într-o îmbrăcăminte atât de simplă; şi totuşi, după cum am avut onoarea să spun adineauri maiestăţii voastre, l-am văzut pe regele Carol I... Dar, o clipă, alerg să-l vestesc pe rege. Apoi, întorcându-se din drum, întrebă: Maiestatea voastră doreşte cumva să păstreze taina cu privire la această întrevedere?

— Nu o cer neapărat, dar dacă se poate păstra...

— Se poate, sire, deoarece eu nu sunt obligat să-l mai previn pe întâiul gentilom de serviciu; pentru asta însă este nevoie ca maiestatea voastră să binevoiască a-mi da spada.

— Ai dreptate. Uitasem că nimeni nu poate intra înarmat la regele Franţei.

— Maiestatea voastră poate face excepţie, dacă doreşte, dar atunci eu mă voi pune la adăpost de orice răspundere, vestind serviciul regelui.

— Iată spada mea, domnule. Eşti bun, acum, să mă anunţi maiestăţii sale?

— Îndată, sire.

Şi ofiţerul se duse numaidecât şi bătu în uşa de legătură, pe care valetul de cameră i-o deschise.

— Maiestatea sa regele Angliei! zise ofiţerul.

— Maiestatea sa regele Angliei! repetă valetul de cameră.

La aceste cuvinte, un gentilom deschise larg uşa ce dădea la rege, şi Ludovic al XIV-lea putu fi văzut cu capul gol şi fără spadă, cu tunica descheiată, înaintând sub povara unei mari surprinderi.

— Dumneata, frate! Dumneata, la Blois! exclamă Ludovic al XIV-lea, făcând semn cu mâna către gentilom şi către valetul de cameră să treacă într-o odaie învecinată.

— Sire – răspunse Carol al II-lea – mă îndreptam spre Paris, cu speranţa de a vedea acolo pe maiestatea ta, când vâlva de aici mi-a dat de veste despre apropiata ta sosire în acest oraş. Atunci mi-am prelungit popasul, având să-ţi comunic ceva deosebit de important.

— Cabinetul acesta îţi convine, frate?

— Minunat, sire, întrucât cred că aici nu ne poate auzi nimeni.

— Am spus gentilomului şi paznicului meu să plece; ei sunt în camera alăturată. În partea cealaltă, dincolo de acest perete, e o încăpere în care nu stă nimeni, ce dă în anticameră, iar în anticameră n-ai văzut decât un ofiţer, nu-i aşa?

— Da, sire.

— Ei bine, atunci vorbeşte, frate, te ascult.

— Sire, încep prin a o ruga pe maiestatea ta să-şi plece urechea la nenorocirile care s-au abătut asupra casei noastre.

Regele Franţei roşi, apoi îşi apropie fotoliul de acela al regelui Angliei.

— Sire – continuă Carol al II-lea – nu mai e nevoie să întreb pe maiestatea ta dacă a aflat în amănunţime despre dureroasa mea poveste.

Ludovic al XIV-lea roşi mai tare ca întâia oară, apoi, întinzând mâna peste aceea a regelui Angliei, zise:

— Frate, e ruşinos s-o spun, dar cardinalul vorbeşte rareori despre politică în faţa mea. Mai mult încă: altădată îl puneam pe Laporte, valetul meu de cameră, să-mi facă lecturi din cărţile de istorie, dar a cerut să curm aceste lecturi şi mi l-a luat pe Laporte, astfel că îl rog pe fratele meu Carol să-mi povestească totul, ca unui om care nu ştie nimic.

— Ei bine, sire, povestind lucrurile de la începutul lor, voi avea mai mult noroc să ating şi mai adânc inima maiestăţii talc.

— Spune, frate, spune!

— Ştii, sire, că fiind chemat în 1650 la Edinburgh, în timpul expediţiei lui Cromwell în Irlanda, am fost încoronat la Stone. Un an după aceea, rănit într-una din provinciile pe care le uzurpase, Cromwell s-a întors la noi. Scopul meu era să-l întâlnesc, dorinţa mea era să părăsesc Scoţia.

— Cu toate astea – îl întrerupse tânărul rege – Scoţia e oarecum ţara dumitale de baştină.

— E adevărat; dar scoţienii erau pentru mine nişte compatrioţi prea cruzi! Sire, m-au silit să reneg credinţa părinţilor mei; apoi l-au spânzurat pe lordul Montrose, slujitorul meu cel mai credincios, pentru motivul că nu era covenantar, şi când bietul martir, căruia i se îngăduise să-şi exprime o ultimă dorinţă înainte de a muri, a cerut ca trupul lui să fie tăiat în atâtea bucăţi câte oraşe sunt în Scoţia, pentru ca pretutindeni să se găsească o mărturie a credinţei sale, eu nu mai puteam să ies dintr-un oraş sau să pătrund într-altul, fără să calc pe fâşii din acest trup care trăise, luptase şi se jertfise pentru mine.

Am trecut deci, într-un marş cutezător, printre rândurile armatei lui Cromwell şi am intrat în Anglia. Protectorul porni pe urmele ciudatei fugi care avea drept ţintă o coroană. Dacă aş fi putut să ajung la Londra înaintea lui, răsplata acestei goane ar fi fost, fără îndoială, de partea mea, dar el m-a ajuns din urmă la Worcester.

Puterea Angliei nu ne mai aparţine nouă, ci lui, sire. La 3 septembrie 1651, ziua aniversării celeilalte bătălii, de la Dunbar, atât de nefericită pentru scoţieni, am fost înfrânt. Două mii de oameni au căzut în preajma mea, fără a mă gândi o singură clipă să dau înapoi. În cele din urmă a trebuit să fug.

Din momentul acela, povestea mea a devenit un roman. Urmărit cu înverşunare, mi-am tăiat părul, m-am prefăcut în pădurar. O zi petrecută între ramurile unui stejar a dat acestui arbore numele de tufan regal, pe care-l poartă încă. Peripeţiile mele din comitatul Stafford, de unde am scăpat ducând-o, la spate, pe cal, pe fiica gazdei mele, sunt povestite la toate şezătorile şi vor face cândva subiectul unei balade. Într-o zi voi aşterne toate astea pe hârtie, sire, ca să le afle toţi fraţii mei regi.

Voi spune cum, ajungând la domnul Norton, am întâlnit un capelan de la curte care privea un joc de popice şi un bătrân slujitor care îmi rosti numele cu lacrimi în ochi şi care era gata să-mi răpună viaţa cu devotamentul lui, aşa cum altul ar fi făcut-o prin trădare. În sfârşit, voi spune prin câte spaime am trecut; da, sire, spaime, mai ales atunci când, la colonelul Windham, un intendent, care se îngrijea de caii noştri, avea să ne anunţe că au fost mânaţi spre nord.

— Ciudat – murmură Ludovic al XIV-lea – nu ştiam nimic despre toate acestea. Nu fusesem înştiinţat decât despre îmbarcarea dumitale la Brighelmsted şi debarcarea în Normandia.

— Vai, Doamne – exclamă Carol al II-lea – dacă îngădui ca regii să nu-şi cunoască vieţile între ei, atunci cum poţi cere să se mai ajute unii pe alţii!

— Dar, spune-mi, frate – reluă Ludovic al XIV-lea – cum se face că, după ce ai fost primit atât de aspru în Anglia, îţi mai pui încă nădejde în această nenorocită ţară şi în poporul acela răsculat?

— O, sire, fiindcă, după bătălia de la Worcester, multe s-au schimbat acolo! Cromwell a murit, după ce a încheiat cu Franţa un tratat pe care şi-a pus semnătura deasupra numelui maiestăţii tale. A murit în ziua de 3 septembrie 1658, altă aniversare a bătăliilor de la Worcester şi Dunbar.

— Şi-a lăsat urmaş pe fiul său.

— Numai că unii oameni, sire, au o familie, dar nu şi moştenitori. Moştenirea lui Oliver era o povară prea grea pentru Richard. Pentru Richard, care nu era nici republican, nici regalist, pentru Richard, care îşi lăsa paznicii să-i mănânce prânzul şi pe generali să guverneze republica; Richard a abdicat de la protectorat în ziua de 22 aprilie 1659; acum mai bine de un an, sire. De atunci, Anglia nu mai e decât un local de joc, unde fiecare dă cu zarurile pentru a câştiga coroana tatălui meu. Jucătorii cei mai înverşunaţi sunt Lambert şi Monck. Ei bine, sire, la rându-mi, vreau să mă amestec în această partidă, în care e pusă la mezat hlamida mea regală. Sire, un milion pentru a cumpăra pe unul din aceşti jucători şi a-mi face din el un aliat, sau două sute de gentilomi ai maiestăţii tale spre a-i izgoni din palatul meu de la White-Hall, aşa cum Isus i-a alungat pe zarafi din templu.

— Prin urmare – adăugă Ludovic al XIV-lea – ai venit să-mi ceri...

— Sprijinul; adică nu numai ceea ce regii îşi datorează între ei, dar ceea ce simplii creştini îşi datorează unii altora; sprijinul tău, sire, fie în bani, fie în oameni; sprijinul tău, sire, şi într-o lună, fie că-l voi ridica pe Lambert împotriva lui Monck, sau pe Monck împotriva lui Lambert, voi redobândi moştenirea părintească, fără să fi cerut o singura guinee ţării mele, o singură picătură de sânge supuşilor mei; sprijinul tău, sire, şi voi datora mai mult maiestăţii tale decât tatălui meu. Sărman părinte, care a plătit atât de scump prăbuşirea casei noastre! Vezi, sire, cât sunt de nenorocit, cât sunt de deznădăjduit, de vreme ce-am ajuns să-mi învinovăţesc până şi părintele!

Şi sângele năvăli în obrazul livid al lui Carol al II-lea, care rămase o clipă cu fruntea în palme, ca orbit de propriul său sânge, ce părea că se răzvrăteşte la blestemul acesta filial.

Tânărul rege nu era mai puţin nenorocit decât fratele său mai vârstnic; se frământa în jilţ şi nu găsea nici un cuvânt ca să răspundă. În cele din urmă, Carol al II-lea, căruia cei zece ani pe care-i avea mai mult îi dădeau tăria de a-şi stăpâni tulburările, rupse din nou tăcerea.

— Sire – zise el – aştept răspunsul tău, aşa cum un osândit îşi aşteaptă sentinţa. Trebuie oare să mor?

— Iubitul meu frate – răspunse Prinţul francez – îmi ceri un milion mie! Dar eu n-am avut niciodată nici măcar un sfert din această sumă! Nu dispun de nimic! Sunt tot atât de puţin rege al Franţei, precum eşti tu al Angliei. Nu sunt decât un nume, o cifră înveşmântată în catifea brodată cu flori de crin, iată totul. Mă aflu pe un tron care se vede, iată singura deosebire faţă de maiestatea ta. Dar n-am nimic, nu pot nimic.

— Să fie adevărat?! exclamă Carol al II-lea.

— Dragă frate – zise Ludovic al XIV-lea, coborându-şi vocea – am îndurat necazuri pe care nu le-au îndurat nici cei mai umili gentilomi ai mei. Dacă sărmanul Laporte ar fi aici, ţi-ar spune că am dormit în aşternuturi rupte, prin ale căror găuri îmi ieşeau picioarele afară; ţi-ar spune apoi că, mai târziu, când am cerut trăsura mea, mi s-a adus o caleaşcă pe jumătate roasă de şoarecii din hambare; ţi-ar mai spune că, atunci când ceream să mi se pregătească masa, se duceau să întrebe la bucătăriile cardinalului dacă se găseşte ceva de mâncare şi pentru rege. Şi uite, astăzi chiar, astăzi când am douăzeci şi doi de ani, astăzi când am ajuns la vârsta majoratului regal, astăzi când ar trebui să ţin în mâinile mele cheia vistieriei, conducerea politică, supremaţia păcii şi a războiului, aruncă-ţi ochii în jurul meu şi vezi ce mi s-a lăsat: priveşte câtă părăsire, cât dispreţ, câtă tăcere, în timp ce acolo jos, uite, priveşte ce însufleţire, ce lumini, ce osanale! Acolo, vezi, acolo este adevăratul rege al Franţei, iubite frate.

— La cardinal?

— La cardinal, da.

— Atunci sunt pierdut, sire.

Ludovic al XIV-lea nu răspunse nimic.

— Pierdut, acesta este cuvântul, deoarece nu voi face niciodată apel la acela care le-ar fi lăsat să moară de foame şi frig pe mama şi pe sora mea, adică fiica şi nepoata lui Henric al IV-lea, dacă domnul de Retz şi parlamentul nu le-ar fi trimis pâine şi lemne.

— Să moară! murmură Ludovic al XIV-lea.

— Ei bine – continuă regele Angliei – sărmanul Carol al II-lea, nepotul lui Henric al IV-lea ca şi tine, sire, neavând nici parlament şi nici un cardinal de Retz, va muri de foame, aşa cum erau să moară sora şi mama lui.

Ludovic îşi încruntă sprâncenele şi strânse cu nervozitate dantelele de la mâneci. Această tăcere, această încremenire, sub care se ascundea o tulburare atât de vădită, îl uimiră pe regele Carol, care întinse braţul şi luă mâna tânărului într-a sa.

— Îţi mulţumesc, iubite frate – zise el. Mă plângi, şi asta e tot ceea te aş putea cere de la tine, în starea în care te găseşti.

— Sire – rosti deodată Ludovic al XIV-lea, înălţând capul – zici că ai nevoie de un milion, sau de două sute de gentilomi?

— Sire, un milion mi-ar fi de ajuns.

— E puţin.

— Oferit unui singur om, e mult. Uneori convingerile s-au cumpărat cu sume şi mai mici; eu voi avea de-a face doar cu corupţia.

— Două sute de gentilomi, gândeşte-te, abia e ceva mai mult decât o companie.

— Sire, în familia noastră e o tradiţie, aceea că patru oameni, patru gentilomi francezi, devotaţi tatălui meu, au fost cât pe-aci să-l salveze pe părintele meu, judecat de un parlament, păzit de-o armată.

— Aşadar, dacă ţi-aş putea da un milion, sau doua sute de gentilomi, ai fi mulţumit şi m-ai socoti un frate bun?

— Te voi socoti salvatorul meu şi, dacă mă voi urca din nou pe tronul tatălui meu, Anglia va fi, cel puţin atât timp cât voi domni eu, o soră a Franţei, aşa cum maiestatea ta va fi fost un frate pentru mine.

— Ei bine, frate drag – zise Ludovic, ridicându-se în picioare – ceea ce tu şovăi să ceri, voi cere eu însumi! Ceea ce n-am vrut să fac niciodată pentru mine, o voi face pentru tine. Am să mă duc la regele Franţei, la celalalt, la bogatul, la puternicul, şi-i voi spune, eu, să-mi dea un milion, sau două sute de gentilomi, şi vom vedea!

— Oh – exclamă Carol – eşti cu adevărat un prieten nobil, sire, o inimă largă şi bună! Mă salvezi de la pieire, frate, şi dacă se va întâmpla vreodată să ai nevoie de viaţa pe care mi-o dai acum, cere-mi-o!

— Tăcere, dragă frate, tăcere! zise încet de tot Ludovic. Ia seama să nu fim auziţi! N-am ajuns încă la capăt. A-i cere bani lui Mazarin e mai mult decât a trece printr-o pădure vrăjită, unde în fiecare copac se ascunde un diavol; e mai mult decât a porni să cucereşti o lume!

— Totuşi, sire, când ceri...

— Ţi-am spus că n-am cerut niciodată nimic – răspunse Ludovic cu o mândrie care-l făcu să pălească pe regele Angliei. Şi fiindcă acesta, asemenea unui om rănit, dădea a înţelege că vrea să bată în retragere, adăugă: Iartă-mă, scumpe frate, dar eu nu am o mamă şi o soră care trec prin nenorociri; tronul meu e tare şi gol, dar mă aflu pe el. Iartă-mă, frate, nu mă mustra pentru această frază: e a unui egoist; de aceea o voi răscumpăra printr-un sacrificiu. Mă duc la cardinal. Aşteaptă-mă, te rog. Mă întorc îndată.

X

SOCOTELILE DOMNULUI DE MAZARIN

În timp ce regele se îndrepta cu paşi zoriţi spre aripa castelului ocupată de cardinal, însoţit numai de valetul său de cameră, ofiţerul de muşchetari, respirând ca un om care a fost silit să-şi oprească mult timp răsuflarea, ieşea din mica încăpere de care a fost vorba şi pe care regele o credea goală. Această încăpere făcuse parte cândva din camera de dormit; nu era despărţită de ea decât de un perete subţire. Asta însemna că despărţitura, făcută doar de ochii lumii, îngăduia urechii celei mai puţin indiscrete să audă tot ceea ce se petrecea în camera cea mare. Nu putea fi deci îndoială că locotenentul de muşchetari auzise tot ce se vorbise în apartamentul maiestăţii sale.

La auzul ultimelor cuvinte ale tânărului rege, el ieşi deci în grabă, pentru a-i da salutul când trecu şi a-l însoţi din ochi până ce dispăru pe culoar. Apoi, după ce monarhul nu se mai văzu, clătină din cap într-un chip cum numai el o făcea şi, cu o voce căreia patruzeci de ani petrecuţi departe de Gasconia nu-i putuseră schimba accentul gascon, zise:

— Tristă slujbă, trist stăpân!

Şi, rostind aceste cuvinte, locotenentul se lăsă din nou în jilţul său, întinse picioarele şi închise ochii ca un om care doarme sau care stă îndelung pe gânduri.

In timpul acestui scurt monolog, urmat de scena de mai sus, pe când regele, străbătând lungile coridoare ale vechiului castel, se îndrepta spre domnul de Mazarin, o scenă cu totul deosebită se petrecea la cardinal.

Mazarin se urcase în pat, puţin chinuit de gută, dar cum era un om ordonat, şi nu renunţa la aceasta nici măcar în momentele de durere, căuta să facă din starea sa de veghe un tot atât de bun prilej de a-şi continua lucrul. Ca atare îi spusese lui Bernouin, valetul său de cameră, să-i aducă un mic pupitru de voiaj, ca să poată scrie şezând în pat.

Dar guta nu este un vrăjmaş ce se lasă învins atât de uşor, şi cum, la fiecare mişcare pe care o făcea, din surdă, durerea devenea ascuţită, cardinalul îl întrebă pe Bernouin:

— Brienne nu-i aici?

— Nu, monseniore – răspunse valetul de cameră. Domnul de Brienne, cu îngăduinţa voastră, s-a dus să se culce, dar dacă eminenţa voastră o doreşte, poate fi sculat şi chemat să vină aici.

— Nu, nu face să-l trezim. Ia să vedem, totuşi. Blestemate cifre!

Şi cardinalul se cufundă în gânduri, începând să numere pe degete.

— Oh! Cifrele! zise Bernouin. Dacă eminenţa voastră se apucă de socoteli, îi prevăd pentru mâine cea mai straşnică migrenă! Şi unde mai pui că domnul Guénaud nici nu-i aici!

— Ai dreptate, Bernouin. Ei bine, în cazul acesta ai să-l înlocuieşti pe Brienne, prietene. Într-adevăr, ar fi trebuit să-l iau cu mine pe domnul de Colbert. Acest tânăr lucrează bine, Bernouin, foarte bine. Un băiat de treabă!

— Eu nu ştiu cum este – zise valetul de cameră – dar mie, unuia, nu-mi prea place mutra acestui băiat de treabă.

— Bine, bine, Bernouin. Nu e nevoie de părerea dumitale. Aşază-te aici, ia pana şi scrie.

— Sunt gata, monseniore. Ce trebuie să scriu?

— Aici, fii atent, sub cele două rânduri scrise.

— Sunt gata.

— Scrie: şapte sute şaizeci de mii de livre.

— Am scris.

— De la Lyon...

Cardinalul părea că şovăie.

— De la Lyon – repetă Bernouin.

— Trei milioane nouă sute de mii de livre.

— Gata, monseniore.

— De la Bordeaux, şapte milioane.

— Şapte – repetă Bernouin.

— Ei da, şapte – rosti cardinalul cu năduf. Apoi, reculegându-se: Îţi dai seama, Bernouin – adăugă el – ca ăştia sunt bani ce vor fi cheltuiţi?

— De, monseniore, ori că vor fi cheltuiţi, ori că vor fi încasaţi, asta nu mă priveşte, întrucât toate aceste milioane nu sunt ale mele.

— Aceste milioane sunt ale regelui; fac socoteala banilor regelui. Dar să mergem mai departe; unde eram?... Tu mă întrerupi mereu.

— Şapte milioane de la Bordeaux.

— Aşa-i, ai dreptate. De la Madrid, patru. Ţi-am spus ai cui sunt banii ăştia, Bernouin, fiindcă toată lumea face prostia să mă socotească milionar. Iar eu resping asemenea prostie. De altminteri, un ministru n-are nimic al lui. Haide, scrie mai repede. Încasări generale, şapte milioane. Proprietăţi, nouă. Ai scris, Bernouin?

— Da, monseniore.

— Bursă, şase sute de mii de livre; valori diverse, două milioane. Ah, uitam: mobilierul diferitelor castele...

— Să fac semnul coroanei? întrebă Bernouin.

— Nu, nu, e de prisos; se înţelege de la sine. Ai scris, Bernouin?

— Da, monseniore.

— Şi cifrele?

— Sunt înşirate unele sub altele.

— Adună, Bernouin.

— Treizeci şi nouă de milioane două sute şaizeci de mii de livre, monseniore.

— Ah – oftă cardinalul cu o expresie de regret – nu sunt nici măcar patruzeci de milioane!

Bernouin mai făcu o dată adunarea.

— Nu, monseniore, mai lipsesc şapte sute patruzeci de mii de livre.

Mazarin ceru socoteala şi o cercetă el însuşi cu multă atenţie.

— Oricum – zise Bernouin – treizeci şi nouă de milioane două sute şaizeci de mii de livre sunt o avere!

— Ah, Bernouin, iată ce-aş vrea să-l fac pe rege să vadă!

— Păi eminenţa voastră spunea că aceşti bani sunt ai maiestăţii sale.

— Fără îndoială. Însă ce folos! Aceste treizeci şi nouă de milioane sunt ca şi cheltuite, dacă nu şi mai mult!

Bernouin zâmbi în felul său, adică asemenea cuiva care nu crede decât ceea ce vrea el să creadă, în timp ce pregătea băutura de noapte a cardinalului şi-i aşeza perna la cap.

— Vai – murmură Mazarin după ce valetul de cameră ieşi – nu sunt nici patruzeci de milioane. Trebuie totuşi să ating cifra de patruzeci şi cinci de milioane, la care m-am hotărât. Dar cine ştie dacă voi avea timp! Îmbătrânesc, mă duc, nu voi mai ajunge până acolo. Dar poate că voi găsi încă două-trei milioane în buzunarele bunilor noştri prieteni spanioli. Oamenii ăştia au descoperit Peru, şi, ce naiba! trebuie să le mai fi rămas ceva.

În vreme ce vorbea astfel, adâncit în cifrele lui şi uitând de gută, învinsă momentan de o preocupare care, pentru cardinal, era cea mai importantă dintre toate, Bernouin dădu buzna deodată în cameră, cu un aer îngrozit.

— Ei bine – se miră cardinalul – ce s-a întâmplat?

— Regele, monseniore, regele!

— Cum regele! făcu Mazarin, ascunzând repede hârtia cu socotelile. Regele aici? La ora asta? Îl credeam culcat de mult. Ce să se fi întâmplat oare?

Ludovic al XIV-lea, care tocmai în acel moment intră în odaie, auzi cuvintele din urmă şi văzu mişcarea buimacă a cardinalului, care dădea să se ridice în capul oaselor.

— Nu e nimic, sau cel puţin nimic care să te poată îngrijora, domnule cardinal. E o comunicare de mare însemnătate pe care trebuie să o fac chiar în astă-seară eminenţei voastre, iată totul.

Mazarin se gândi numaidecât la atenţia deosebită pe care regele o dăduse cuvintelor lui în legătură cu domnişoara de Mancini şi îşi spuse că această comunicare nu putea să pornească decât de aici. Se însenină deci din nou la faţă şi îşi luă aerul cel mai binevoitor cu putinţă, schimbându-şi dintr-o dată înfăţişarea, spre marea bucurie a regelui. Apoi, după ce Ludovic se aşeză, cardinalul zise:

— Sire, s-ar cuveni de bună seamă să ascult pe maiestatea voastră în picioare, dar furia durerilor mele...

— Nu poate fi vorba de etichetă între noi, scumpe domnule cardinal – îl întrerupse Ludovic cu multă afecţiune în glas. Eu sunt elevul domniei tale şi nu regele, o ştii prea bine, mai ales în astă-seară, când vin la domnia ta ca un om care vrea să te roage ceva şi încă chiar ca unul foarte umil şi foarte doritor să fie bine primit.

Mazarin, văzând roşeaţa din obrajii regelui, se întări în credinţa lui de la început, anume că sub toate aceste vorbe măgulitoare se ascundea o pornire de dragoste. De data asta însă, vicleanul politician, oricât era el de şiret, se înşela: roşeaţa nu era pricinuită de nevinovatele îndemnuri ale unei pasiuni tinereşti, ci numai de dureroasa constrângere la care era supus orgoliul regal.

În calitatea sa de unchi, Mazarin căută să uşureze mărturisirea.

— Vorbiţi, sire – zise el – şi fiindcă maiestatea voastră vrea să uite pentru o clipă că eu îi sunt supus şi să mă considere îndrumătorul şi preceptorul său, exprim încă o dată maiestăţii voastre toate sentimentele mele de devotament şi afecţiune.

— Mulţumesc, domnule cardinal – răspunse regele. Ceea ce vreau să cer eminenţei voastre are de altfel puţină însemnătate pentru domnia ta.

— Cu atât mai rău – spuse cardinalul – cu atât mai rău, sire. Aş vrea ca maiestatea voastră să-mi ceară un lucru important şi chiar un sacrificiu... Dar, orice mi-aţi cere, sunt gata să vă împac sufletul şi să vă îndeplinesc dorinţa, scumpul meu sire.

— Ei bine, iată despre ce este vorba – zise regele, a cărui inimă zvâcnea aşa de tare, încât bătăile ei nu se puteau asemui decât cu bătăile inimii cardinalului – am primit vizita fratelui meu, regele Angliei.

Mazarin sări ca ars în patul său, de parc-ar fi fost pus în contact cu o butelie de Leyda sau cu pila lui Volta, în timp ce surprinderea, sau mai bine zis dezamăgirea, îi lumină chipul cu o asemenea lucire de mânie, încât Ludovic al XIV-lea, oricât de puţin diplomat ar fi fost, putu să vadă că ministrul nădăjduise să audă cu totul altceva din gura sa.

— Carol al II-lea! strigă Mazarin cu o voce aspră şi cu o dispreţuitoare strâmbătură a buzelor. Aţi primit vizita lui Carol al II-lea?

— A regelui Carol al II-lea – adăugă Ludovic, acordând pe un ton apăsat nepotului lui Henric al IV-lea titlul pe care Mazarin uita să i-l dea. Da, domnule cardinal, acest nefericit prinţ mi-a mişcat inima povestindu-mi nenorocirile sale. Trece printr-o mare încercare, domnule cardinal, şi mi se pare de neîngăduit, mie, care am văzut cum alţii se certau pentru tronul meu şi care am fost nevoit, în zilele de tulburări, să-mi părăsesc capitala, mie, în sfârşit, care cunosc nenorocirea, să las fără sprijin un frate gonit din drepturile lui şi pus pe fugă.

— Eh – rosti cu dispreţ cardinalul – de ce nu are şi el, ca maiestatea voastră, sire, un Jules Mazarin în preajma sa! Coroana i-ar fi rămas neatinsă.

— Ştiu tot ceea ce casa mea datorează eminenţei voastre – reluă regele cu mândrie – şi crede-mă că, în ce mă priveşte, n-am să uit niciodată acest lucru. Dar tocmai pentru că fratele meu, regele Angliei, nu are în preajma lui geniul puternic care pe mine m-a salvat, tocmai de aceea, spun, aş vrea să-i acord sprijinul aceluiaşi geniu, şi rog braţul domniei tale să se întindă deasupra capului său, fiind încredinţat, domnule cardinal, că mâna domniei tale, numai atingându-l, va şti să pună din nou pe fruntea lui coroana căzută la picioarele eşafodului tatălui său.

— Sire – replică Mazarin – vă mulţumesc pentru buna părere ce-o aveţi despre mine, dar noi nu putem face nimic acolo: e o ţară de nebuni, care se leapădă de Dumnezeu şi taie capetele regilor lor. Sunt primejdioşi, sire, şi ţi-e şi silă să te uiţi la ei, de când s-au tăvălit în sânge regesc şi în cloaca covenantară. O astfel de politică nu mi-a plăcut niciodată şi mă feresc de ea.

— Atunci ne poţi ajuta s-o înlocuim cu alta.

— Care?

— Cea a lui Carol al II-lea, bunăoară, restaurându-l.

— Eh, Doamne! exclamă Mazarin. Nu cumva sărmanul rege se mângâie cu această himeră?

— Ba da – răspunse Ludovic numaidecât, îngrozit de greutăţile pe care ochiul atât de priceput al ministrului său părea că le întrezăreşte în acest plan. Nu ne cere pentru asta decât un milion.

— Atâta tot! Un biet milion, nu-i aşa? făcu în bătaie de joc cardinalul, îngroşând accentul său italian. Un biet milion, dacă te lasă inima, scumpe frate... Familie de cerşetori, ce vrei!

— Cardinale – rosti Ludovic al XIV-lea, înălţând fruntea – această familie de cerşetori e o ramură a familiei mele!

— Sunteţi atât de bogat ca să daţi milioane altora, sire? Aveţi milioane de dat?

— O – replică Ludovic al XIV-lea cu o nespusă durere, pe care se străduia totuşi, din răsputeri, să nu şi-o trădeze pe chip – o, da, domnule cardinal, ştiu că sunt sărac, dar, la nevoie, coroana Franţei preţuieşte cât un milion şi, pentru a săvârşi o faptă bună, îmi voi pune chezăşie, dacă trebuie, coroana. Voi găsi eu câţiva bancheri care să-mi împrumute un milion.

— Aşadar, sire, spuneţi că aveţi nevoie de un milion? întrebă Mazarin.

— Da, domnule, asta am spus.

— Vă înşelaţi mult, sire, întrucât aveţi nevoie de o sumă mult mai mare. Bernouin! Veţi vedea îndată, sire, de cât anume aveţi nevoie în realitate... Bernouin!

— Cum, cardinale – făcu regele – ai de gând să ceri sfatul unui lacheu, în legătură cu treburile mele?

— Bernouin – strigă încă o dată cardinalul, prefăcându-se că nu observă jignirea tânărului Prinţ. Vino aici şi spune-mi cifra, despre care vorbeam adineauri, prietene.

— Cardinale, n-ai auzit ce-am spus? rosti din nou Ludovic, pălind de indignare,

— Sire, nu vă supăraţi; eu fac socoteala avutului maiestăţii voastre pe faţă. Toată lumea în Franţa ştie asta, registrele mele sunt deschise. Ce te-am pus eu să faci adineauri, Bernouin?

— Eminenţa voastră m-a pus să fac o adunare.

— Şi ai făcut-o, nu-i aşa?

— Da, monseniore.

— Pentru a vedea suma de care maiestatea sa are nevoie în momentul de faţă. Ţi-am spus eu asta sau nu? Fii sincer, prietene.

— Eminenţa voastră mi-a spus-o.

— Ei bine, despre ce sumă era vorba?

— Patruzeci şi cinci de milioane, cred.

— Şi la ce sumă ajunsesem, adunând laolaltă toate veniturile?

— Treizeci şi nouă de milioane două sute şaizeci de mii de franci.

— Prea bine, Bernouin, asta e tot ce voiam să ştiu; acum lasă-ne – zise cardinalul, aţintindu-şi privirea strălucitoare asupra tânărului rege, încremenit de uimire,

— Şi totuşi... – îngăimă regele.

— Vă îndoiţi încă, sire? zise cardinalul. Ei bine, priviţi atunci dovada celor ce v-am spus.

Şi Mazarin trase de sub pernă hârtia acoperită cu cifre şi o arătă regelui; acesta îşi întoarse privirea ca să n-o vadă, într-atât de mare îi era durerea.

— Aşadar, întrucât maiestatea voastră doreşte un milion, şi cum acest milion nu e trecut aici, înseamnă că suma de care aveţi nevoie se ridică la patruzeci şi şase de milioane, sire. Ei bine, nu cred să existe bancher pe lume care să împrumute o asemenea sumă, chiar primind ca chezăşie coroana Franţei.

Regele, strângând pumnii sub dantelele de la mâneci, împinse fotoliul la o parte.

— Bine – zise el – fratele meu, regele Angliei, va muri atunci de foame.

— Sire – răspunse pe aceiaşi ton Mazarin – amintiţi-vă o vorbă pe care v-o spun aci drept cel mai sănătos precept politic: "Bucură-te că eşti sărac, când aproapele tău e şi el sărac".

Ludovic stătu câteva momente pe gânduri, aruncând o privire nu lipsită de curiozitate spre hârtia vârâtă pe jumătate la loc, sub pernă.

— Prin urmare – zise el – e cu neputinţă să mi se împlinească cererea aceasta de bani, domnule cardinal?

— Absolut, sire.

— Gândeşte-te că asta îmi va crea un duşman mai târziu, dacă el se va urca din nou pe tron fără sprijinul meu.

— Dacă maiestatea voastră nu se teme decât de asta, poate să fie liniştit – rosti cu vioiciune cardinalul.

— Foarte bine, nu mai stărui – zise Ludovic al XIV-lea.

— V-am convins cel puţin, sire? întrebă cardinalul, punându-şi palma pe mâna regelui.

— Întru totul.

— Cereţi-mi orice altceva, sire, şi voi fi fericit să vă ajut, după ce v-am refuzat lucrul acesta.

— Orice altceva?

— Ei bine, da, căci nu sunt eu cu trup şi suflet în slujba maiestăţii voastre? Hei, Bernouin, făclii şi paznici pentru maiestatea sa! Maiestatea sa se reîntoarce în apartamentele sale.

— Nu încă, domnule, şi fiindcă te arăţi atât de binevoitor cu mine, voi căuta să trag foloase.

— Pentru maiestatea voastră, sire? întrebă cardinalul, sperând că măcar de data aceasta va fi vorba de nepoata sa.

— Nu, domnule, nu pentru mine – răspunse Ludovic – ci tot pentru fratele meu Carol.

Chipul lui Mazarin se întunecă deodată şi cardinalul bolborosi câteva cuvinte pe care regele nu le putu auzi.

XI

POLITICA DOMNULUI DE MAZARIN

În locul şovăielii ce-l stăpânea cu un sfert de ceas mai înainte, când pornise spre cardinal, acum în ochii tânărului rege se putea citi acea voinţă împotriva căreia poţi lupta, pe care o poţi chiar răpune prin propria ei neputinţă, dar care va păstra, ca o rană în adâncul inimii, măcar amintirea înfrângerii sale.

— De data asta, domnule cardinal, e vorba de un lucru mult mai uşor de găsit decât un milion.

— Credeţi oare, sire? zise Mazarin, privindu-l pe rege cu ochiul acela şiret care ştia să pătrundă până în străfundul inimilor.

— Da, aşa cred, şi atunci când vei cunoaşte obiectul cererii mele...

— Şi vă închipuiţi că nu-l cunosc, sire?

— Atunci ştii ce-mi mai rămâne să-ţi mai spun?

— Ascultaţi-mă, sire, vă voi reproduce propriile cuvinte ale regelui Carol...

— O, s-auzim!

— Ascultaţi: Dacă acest zgârcit, dacă acest ticălos de italian, a spus el...

— Domnule cardinal!

— Acesta e înţelesul, dacă nu chiar şi cuvintele. Dar, Doamne, nu sunt supărat pe dânsul pentru atâta lucru, sire; fiecare vede lumea prin prisma patimilor lui. Prin urmare, a zis: Dacă acest ticălos de italian nu-ţi dă milionul pe care i-l cerem, dacă suntem siliţi, din lipsă de bani, să renunţăm la diplomaţie, ei bine, atunci îi vom cere cinci sute de gentilomi.

Regele tresări, întrucât cardinalul nu se înşelase decât asupra numărului.

— Nu-i aşa, sire, că asta a spus? strigă ministrul cu un accent triumfător. Apoi a trecut la vorbe frumoase, a zis: Am prieteni dincolo de strâmtoare; acestor prieteni le lipseşte doar un conducător şi un steag. De îndată ce mă vor vedea, de îndată ce vor vedea steagul Franţei, mă vor urma, căci vor înţelege că am sprijinul vostru. Culorile uniformelor franceze vor face în jurul meu cât milionul pe care domnul de Mazarin n-a vrut să mi-l dea. (Deoarece ştia prea bine că nu-i voi da acest milion.) Voi învinge cu aceşti cinci sute de gentilomi, sire, şi întreaga glorie va fi a voastră. Aşa a vorbit, sau aproape aşa, nu, sire? înfăşurându-şi cuvintele în metafore strălucitoare, în imagini pompoase, căci toţi din familia lor sunt buni de gură. Tatăl său a vorbit până pe eşafod!

Sudoarea ruşinii se scurgea pe fruntea lui Ludovic. Simţea că nu era de demnitatea lui să audă asemenea ocări la adresa fratelui său, dar încă nu ştia cum să-şi arate supărarea, mai ales faţă de cel înaintea căruia văzuse cum se pleacă totul, chiar şi mama lui. Făcu, în sfârşit, o sforţare şi zise:

— Dar, domnule cardinal, nu e vorba de cinci sute de oameni, ci de două sute.

— Vedeţi deci că am ghicit ceea ce ne cere?

— N-am tăgăduit niciodată, domnule, că ai un ochi pătrunzător, şi tocmai de aceea m-am gândit că nu vei refuza fratelui meu Carol un lucru atât de simplu şi atât de uşor de îndeplinit, cum e cel pe care-l cer în numele lui, domnule cardinal, sau, mai bine zis, în numele meu.

— Sire – răspunse Mazarin – sunt treizeci de ani de când fac întruna politică. Am făcut-o mai întâi cu domnul cardinal de Richelieu, pe urmă singur. Poate că n-a fost întotdeauna prea cinstită această politică, trebuie s-o recunosc; dar ea n-a fost niciodată nechibzuită. Or, aceea care i se propune în momentul de faţă maiestăţii voastre e şi necinstită şi nechibzuită.

— Necinstită, domnule?

— Sire, aţi încheiat un tratat cu domnul Cromwell.

— Da, şi în acest tratat domnul Cromwell şi-a pus semnătura deasupra numelui meu.

— Pentru ce aţi semnat atât de jos, sire? Domnul Cromwell a găsit un loc mai bun şi l-a ocupat; aşa era obiceiul lui. Dar să mă întorc la domnul Cromwell. Aţi încheiat un tratat cu el, adică cu Anglia, pentru că, atunci când aţi semnat acel tratat, domnul Cromwell era Anglia.

— Domnul Cromwell e mort.

— Credeţi asta, sire?

— Fără nici o îndoială, deoarece fiul său Richard i-a urmat la guvernare şi chiar a abdicat.

— Ei da, chiar aşa! Richard a rămas moştenitor după moartea lui Cromwell, iar Anglia, după abdicarea lui Richard. Tratatul face şi el parte din moştenire, fie că s-ar afla în mâinile lui Richard, fie într-ale Angliei. Tratatul a rămas deci acelaşi, mai valabil ca oricând. Pentru ce l-aţi călca, oare, sire? S-a schimbat, oare, ceva? Carol al II-lea vrea astăzi ceea ce noi n-am vrut acum zece ani; dar asta era de prevăzut. Maiestatea voastră e aliatul Angliei, sire, nu al lui Carol al II-lea. E necinstit, fără îndoială, din punctul de vedere al familiei, de a semna un tratat cu un om care a pus să i se taie capul cumnatului tatălui vostru, regele, şi de a fi încheiat o alianţă cu un parlament căruia acolo i se spune "Coadă"; e necinstit, recunosc, dar n-a fost o greşeală din punct de vedere politic, întrucât, datorită acestui tratat, am cruţat pe maiestatea voastră, pe atunci minor încă, de neajunsurile unui război în afară, pe care Fronda... – vă mai aduceţi aminte de Frondă, sire (tânărul rege înclină capul) – pe care Fronda l-ar fi complicat şi mai mult. Aşa că iată de ce vreau să-i explic maiestăţii voastre că a schimba drumul astăzi, fără a-i înştiinţa pe aliaţii noştri, ar fi în acelaşi timp şi necinstit şi nechibzuit. Am porni un război, după care am trage toate ponoasele; l-am porni, mândri că l-am început, dar cu aerul că ne temem de el, deşi noi înşine l-am pus la cale, deoarece o intervenţie de cinci sute de oameni, de două sute, de cincizeci, chiar numai de zece oameni, e totuşi o intervenţie. Un francez înseamnă naţiunea; o uniformă înseamnă armata. Să presupunem, bunăoară, sire, că aţi fi în război cu Olanda, ceea ce mai curând sau mai târziu se va întâmpla neîndoios, sau cu Spania, lucru ce s-ar putea întâmpla dacă însurătoarea voastră nu se face (Mazarin se uită adânc în ochii regelui) – şi sunt mii de motive care pot pune beţe în roate acestei căsătorii – ei bine, aţi încuviinţa oare atunci ca Anglia să trimită în Provinciile Unite sau în sprijinul Infantei un regiment, o companie, o escadră chiar de gentilomi englezi? Şi aţi mai găsi, în acest caz, că s-a ţinut, în mod cinstit, de litera tratatului ei de alianţă?

Ludovic asculta; i se părea ciudat ca Mazarin făcea paradă de bună credinţa, tocmai el, autorul atâtor şiretlicuri politice cărora toată lumea le spunea mazarinade.

— Oricum – zise regele, fără prea multă convingere – eu nu-i voi împiedica pe gentilomii statului meu să treacă în Anglia, dacă aceasta este dorinţa lor.

— Va trebui să-i constrângeţi să se întoarcă, sire, sau cel puţin să protestaţi împotriva prezenţei lor ca duşmani într-o ţară aliată.

— Atunci, să vedem, domnule cardinal, dumneata, un geniu atât de pătrunzător, n-ai putea găsi, sau n-am putea găsi împreună un mijloc de a-l ajuta pe acest biet rege năpăstuit, fără ca noi să ne pătăm cu nimic?

— Iată tocmai ceea ce nu vreau eu, scumpul meu sire – răspunse Mazarin. Anglia se va călăuzi după dorinţele mele şi va juca aşa cum îi cânt eu; voi îndruma de aici politica Angliei, pe care n-o voi îndruma în alt scop. Cârmuită aşa cum este cârmuită, Anglia e pentru Europa un veşnic cuib de zâzanii. Olanda îl ocroteşte pe Carol ai II-lea; să lăsăm Olanda să facă acest lucru; cele două ţări se vor învrăjbi, se vor bate; sunt singurele două puteri maritime; să le lăsăm să-şi distrugă una alteia flotele; iar noi o vom construi pe-a noastră din sfărâmăturile vaselor lor, mai ales când vom avea destui bani ca să cumpărăm cuie.

— O, cât de lipsit de fantezie şi cât de josnic este tot ceea ce-mi spui, domnule cardinal.

— Da, dar cât de adevărat, sire, mărturisiţi-o. Mai mult încă: admit un moment că maiestatea voastră ar avea putinţa să-şi calce cuvântul şi să nesocotească tratatul – aşa ceva se întâmplă adesea, ca un cuvânt să fie călcat şi un tratat nesocotit, dar numai atunci când cineva are un mare interes să facă aceasta, sau numai atunci când se vede stingherit de contractul încheiat; ei bine, să zicem că veţi încuviinţa sprijinul care vi se cere; Franţa, drapelul ei, ceea ce-i totuna, va trece strâmtoarea şi se va bate; dar Franţa va fi învinsă.

— Cum asta?

— Pentru că, pe legea mea, frumoasă garanţie: un general dibaci, ca maiestatea sa Carol al II-lea, şi Worcesterul!

— Dar nu va mai avea a face cu un Cromwell, domnule cardinal.

— Da, însă va avea a face cu Monck, care e primejdios în alt chip. Acel iscusit neguţător de bare de care aţi pomenit era un iluminat, avea clipe de exaltare, de împăunare, de umflare, în timpul cărora se spărgea ca un butoi prea plin; şi atunci, prin acele spărturi, se prelingeau câteva picături din gândirea sa, iar după aceste câteva picături putea fi recunoscută întreaga lui gândire. În felul acesta, Cromwell ne-a lăsat, de mai mult de zece ori, să pătrundem în sufletul său, despre care se credea că e ferecat în trei platoşe de aramă – cum zice Horaţiu. Pe când Monck! Ah, sire, să vă ferească Dumnezeu să faceţi politică vreodată cu domnul Monck! Numai lui îi datorez perii albi ce mi-au ieşit de un an de zile încoace. Monck nu e un iluminat, e, din nefericire, un om politic; el nu se sparge, ci se strânge. De zece ani şi-a îndreptat ochii către o ţintă, dar nimeni n-a putut încă să ghicească în ce constă ea. În fiecare dimineaţă face aşa cum sfătuia Ludovic al XI-lea: îşi arde boneta ţinută pe cap în timpul nopţii. Astfel, în ziua când planul lui, copt în ascuns şi cu răbdare, va răbufni, va răbufni cu toţi sorţii de izbândă ce însoţesc îndeobşte neprevăzutul. Acesta este Monck, sire, despre care n-aţi auzit poate niciodată vorbindu-se, al cărui nume poate că nici nu-l cunoşteaţi înainte de a fi fost rostit în faţa voastră de fratele vostru, Carol al II-lea, care ştie cine este el, adică o împletire de adâncime şi îndărătnicie, singurele două însuşiri înaintea cărora înţelepciunea şi înflăcărarea n-au nici o putere. Sire, am avut şi eu înflăcărare pe când eram tânăr, iar înţelept am fost întotdeauna. Pot chiar să mă laud cu asta, fiindcă e ceea ce nu mi se iartă. Mi-am croit un drum frumos în viaţă cu aceste două însuşiri, deoarece, din fiul unui biet pescar din Piscina, am devenit primul ministru al regelui Franţei şi, în această calitate, maiestatea voastră binevoieşte s-o recunoască, am adus unele servicii tronului maiestăţii voastre. Ei bine, sire, dacă în drumul meu l-aş fi întâlnit pe Monck, în locul domnului de Beaufort, al domnului de Retz sau al domnului de Condé, ei bine, sire, am fi fost pierduţi. Feriţi-vă de a întreprinde ceva cu uşurinţă, sire, căci altfel veţi cădea în ghearele acestui soldat politic. Casca lui Monck, sire, este o ladă de fier în fundul căreia sunt lăcătuite gândurile lui şi a cărei cheie n-o are nimeni. De aceea, în preajma lui, sau mai bine zis în faţa lui, îmi înclin capul, sire, eu care nu port pe creştet decât o tichie de catifea.

— Şi ce crezi că urmăreşte acest Monck?

— Ah, dacă aş şti, sire, nu v-aş mai spune să vă feriţi de el, căci atunci aş fi mai tare ca el; dar cu unul ca dânsul mi-e şi teamă să ghicesc. Să ghicesc! Înţelegeţi cuvântul acesta? Căci, în clipa când aş crede că am ghicit, m-aş opri la o idee şi, fără să vreau, aş urma acea idee. De când acest om stăpâneşte acolo, eu mă simt ca unul din acei osândiţi ai lui Dante cărora Satan le-a răsucit gâtul, astfel că merg înainte, dar se uită înapoi: mă îndrept spre Madrid, dar nu scap din ochi Londra. Cu acest drac de om, a spune că ai ghicit ce vrea înseamnă a te înşela, iar a te înşela înseamnă a te pierde. Să mă ferească Dumnezeu de a încerca să ghicesc vreodată ce râvneşte el; mă mărginesc, şi e destul atât, să iscodesc ce face. Şi cred – înţelegeţi oare însemnătatea cuvântului cred? Cred, când e vorba de Monck, nu te leagă cu nimic – cred că nu are altă dorinţă decât să-i urmeze lui Cromwell. Carol al II-lea i-a şi făcut propuneri prin zece persoane; iar el s-a mulţumit să-i alunge pe cei zece mijlocitori, fără a le spune altceva decât: "Plecaţi, sau pun să vă spânzure!" E un mormânt acest om! În momentul de faţă, Monck face declaraţii de credinţă Parlamentului "Coadă"; dar aceste declaraţii de credinţă pe mine nu mă înşeală: Monck nu vrea să fie asasinat. Un asasinat l-ar opri la mijlocul drumului, şi el vrea ca opera lui să fie înfăptuită. De aceea, eu cred – dar să nu credeţi ceea ce cred eu, sire; spun cred din obişnuinţă – eu cred că Monck se poartă cu mănuşi faţă de parlament, până în ziua când îl va zdrobi. Vi se cer spade, dar ca să lupte împotriva lui Monck! Ferească-ne sfântul să ne luptăm cu Monck, sire, căci Monck ne va înfrânge, şi, înfrânt de Monck, asta nu mi-aş ierta-o toată viaţa! Mi-aş spune că această biruinţă o pregătea Monck de zece ani. Pentru Dumnezeu, sire, din prietenie pentru maiestatea voastră, dacă nu din bunăvoinţă, Carol al II-lea să stea liniştit. Maiestatea voastră îi va face aici un mic venit, îi va da unul din castelele sale. Eh, dar stai! Eram să uit tratatul, acel faimos tratat despre care vorbeam adineauri. În virtutea lui, maiestatea voastră nu are nici măcar dreptul să-i dea un castel!

— Cum asta?

— Da, da, maiestatea sa şi-a luat obligaţia să nu dea găzduire regelui Carol, şi chiar să-l trimită în afara graniţelor. Tocmai pentru asta l-am şi trimis peste graniţă, dar iată că el s-a întors iarăşi aici. Sire, vreau să sper că-i veţi da a înţelege fratelui vostru că nu poate rămâne la noi, că asta e cu neputinţă, că prezenţa lui ne dăunează, sau eu însumi...

— Destul, Domnule! zise regele, ridicându-se în picioare. Că îmi refuzi un milion, e dreptul dumitale: milioanele îţi aparţin; că îmi refuzi două sute de gentilomi, ai de asemenea acest drept: eşti prim-ministru şi răspunzi, în ochii Franţei, de soarta păcii şi a războiului; dar a pretinde să mă împiedici, pe mine, regele, de a-i acorda ospitalitate nepotului lui Henric al IV-lea, vărului meu primar, martorului copilăriei mele, aici se opreşte puterea domniei tale, de aici începe voinţa mea.

— Sire – zise Mazarin, încântat de a fi scăpat atât de uşor şi care, de altminteri, nu se împotrivise cu atâta însufleţire decât ca să ajungă, aici – sire, mă voi pleca totdeauna în faţa voinţei regelui meu; fie deci ca regele meu să-l ţină lângă sine sau într-unul din castelele sale pe regele Angliei; asta însă s-o ştie Mazarin, dar să n-o ştie ministrul.

— Noapte bună, domnule – zise Ludovic al XIV-lea – plec deznădăjduit.

— Dar convins, şi asta e tot ce-mi trebuie, sire – replică Mazarin.

Regele nu mai răspunse nimic şi se retrase îngândurat, convins nu de toate cele ce-i spusese Mazarin, ci de un lucru pe care, dimpotrivă, el se ferise să i-l spună: anume că era nevoie să se ocupe în modul cel mai serios de treburile sale şi de acelea ale Europei, căci le vedea grele şi foarte încâlcite.

Ludovic îl regăsi pe regele Angliei stând în acelaşi loc unde-l lăsase. Când îl zări, prinţul englez se ridică în picioare, dar de la cea dintâi privire văzu descurajarea întipărită cu slove întunecate pe fruntea vărului său. Atunci, deschizând primul vorba, ca spre a-i da lui Ludovic putinţa să-i mărturisească mai uşor amarul răspuns pe care-l aducea, zise:

— Orice ar fi, nu voi uita niciodată bunătatea şi prietenia de care ai dat dovadă faţă de mine.

— Vai – murmură Ludovic al XIV-lea – o bunăvoinţă stearpă, frate.

Carol al II-lea se făcu alb ca varul, îşi trecu mâna rece peste frunte şi luptă câteva clipe cu un fel de ameţeală ce-l clătină tot.

— Înţeleg – zise în cele din urmă – nici o speranţă!

Ludovic îl apucă de mână.

— Aşteaptă, frate – rosti el – să nu ne grăbim, lucrurile se pot schimba; numai hotărârile pripite strică totul. Adaugă, te rog eu, încă un an de încercări la aceia pe care i-ai îndurat până acum. Nu văd nici calea, nici prilejul spre a te putea îndemna, acum mai mult ca altă dată, să acţionezi. Rămâi cu mine, frate, îţi voi da una din reşedinţele mele, una în care vei voi şi în care îţi va plăcea să stai; vom urmări amândoi evenimentele îndeaproape şi vom pregăti împreună totul. Haide, curaj, frate!

Carol al II-lea îşi desprinse mâna dintr-a regelui şi, dându-se un pas înapoi, ca să-l salute cu mai multă ceremonie, răspunse:

— Îţi mulţumesc din tot sufletul, sire, dar am apelat fără rezultat la cel mai mare rege de pe pământ; acum nu-mi mai rămâne decât să cer o minune de la Dumnezeu.

Şi ieşi, fără a voi să mai audă nimic, cu fruntea sus, cu braţul tremurând, cu o dureroasă încruntare pe nobilul său chip şi cu acea întunecime adâncă a privirii care, nemaigăsind nici o nădejde în lumea oamenilor, pare a se duce să o ceară pe alte lumi, necunoscute.

Ofiţerul de muşchetari, văzându-l trecând atât de palid, îi căzu aproape în genunchi, vrând să-l salute. Luă apoi o faclă, chemă doi muşchetari şi coborî împreună cu nefericitul rege pe scara pustie, ţinându-şi în mâna stângă pălăria a cărei pană se târa pe trepte. Când ajunse la uşă, îl întrebă pe rege în care parte se îndreaptă, pentru a trimite muşchetarii să-l însoţească.

— Domnule – răspunse Carol al II-lea cu jumătate de glas – dumneata, care l-ai cunoscut pe tatăl meu, spune-mi, te-ai rugat cumva pentru el vreodată? Dacă ai făcut-o, nu mă uita nici pe mine în rugile dumitale. Acum mă duc singur, şi te rog să nu mă însoţeşti, nici să pui pe cineva să mă însoţească mai departe de aici.

Ofiţerul se înclină şi făcu semn muşchetarilor să se întoarcă în interiorul palatului. El mai rămase însă o clipă sub bolta porţii, spre a-l privi pe Carol al II-lea cum se îndepărtează şi se pierde în întunecimea de la cotitura străzii.

— Acestuia, ca şi altădată tatălui său – murmură el – Athos, dacă ar fi aci, i-ar spune, pe bună dreptate: Salut, maiestate înfrântă! Apoi, urcând scara: Ah, păcătoasă slujbă mai fac acum – rostea el la fiecare treaptă. Ah, nevolnic stăpân! Asemenea viaţă nu mai e de trăit şi e timpul, în sfârşit, să plec de aici!... Nu mai e generozitate, nu mai e putere! adăugă el. Dascălul a izbutit: învăţăcelul a amorţit pentru totdeauna. La naiba! N-am să o mai pot duce mult aşa. Hei, voi de-acolo – strigă apoi intrând în anticameră – ce-aţi rămas cu ochii holbaţi la mine? Stingeţi făcliile şi întoarceţi-vă la posturile voastre! A, mă păziţi pe mine? Da, da, vegheaţi asupră-mi, nu-i aşa, oameni buni? Bravi neghiobi! Dar eu nu sunt ducele de Guise, plecaţi de aici, că n-o să mă înjunghie nimeni pe coridorul ăsta strâmt. De altminteri – continuă el în şoaptă – asta ar însemna o hotărâre, şi nu mai ia nimeni hotărâri de când domnul cardinal de Richelieu a trecut în lumea celor veşnici. Ei da, într-adevăr, acela era un bărbat! Am zis, de mâine încolo îmi arunc tunica în urzici! Apoi, răzgândindu-se: Dar nu, nu încă! adăugă. Mai am de îndeplinit o faptă măreaţă, şi-o voi îndeplini; dar asta, jur, va fi cea din urmă!

Nu apucă să termine bine fraza, când un glas se auzi strigându-l din camera regelui:

— Domnule locotenent!

— Iată-mă – răspunse el.

— Regele vrea să-ţi vorbească.

— Ia să vedem – îşi spuse locotenentul – te pomeneşti că e vorba tocmai de fapta la care mă gândeam eu.

Şi intră la rege.

XII

REGELE ŞI LOCOTENENTUL

În clipa când regele îl văzu pe ofiţer lângă el, făcu semn valetului de cameră şi gentilomului să iasă.

— Cine e de serviciu mâine, domnule? întrebă apoi.

Locotenentul îşi înclină capul cu o supunere ostăşească şi răspunse:

— Eu, sire.

— Cum, tot dumneata?

— Eu, totdeauna.

— Dar cum se face asta, domnule?

— Sire, muşchetarii, în călătorie, fac de pază la toate posturile casei maiestăţii voastre, adică pe lângă domnia ta, pe lângă regina-mamă şi pe lângă domnul cardinal, care împrumută de la rege cea mai bună parte, sau mai degrabă cea mai numeroasă parte din garda regală.

— Dar înlocuitorii?

— Nu sunt înlocuitori, sire, decât pentru douăzeci sau treizeci de oameni care se odihnesc, din cei o sută douăzeci. La Luvru, e cu totul altceva, şi dacă aş fi la Luvru, m-aş odihni, căci acolo mi-ar ţine locul brigadierul meu; la drum însă, sire, nu ştim niciodată ce se poate întâmpla, şi îmi place să-mi fac datoria singur.

— Aşadar, dumneata eşti de gardă în fiecare zi?

— Şi în fiecare noapte, sire.

— Domnule, nu pot îngădui aceasta, şi vreau ca dumneata să te odihneşti.

— E foarte bine, sire, dar eu nu o doresc.

— Cum? făcu regele, care nu înţelese din primul moment sensul acestui răspuns.

— Am spus, sire, că nu vreau să cad în vreo greşeală. Dacă diavolul ar vrea să-mi joace un renghi, înţelegeţi, sire, şi cum el îşi cunoaşte bine omul, n-ar aştepta decât prilejui să mă vadă că lipsesc de la datorie. Slujba înainte de toate, şi conştiinţa împăcată.

— Dar cu acest fel de a-ţi face datoria, domnule, ai să ajungi în mormânt.

— Îndeplinesc această slujbă de treizeci şi cinci de ani, sire, şi sunt omul din Franţa şi din Navarra care se ţine cel mai bine. De aceea, sire, vă rog să nu vă îngrijiţi de mine; asta mi s-ar părea tare ciudat, dat fiind că n-am fost obişnuit cu aşa ceva.

Regele schimbă dintr-o dată firul convorbirii printr-o întrebare nouă:

— Mâine dimineaţă vei fi aici, prin urmare?

— Ca şi în clipa de faţă, sire.

Regele făcu atunci câţiva paşi prin cameră; era destul de vădit că ardea de nerăbdare de a vorbi, dar parcă o teamă ascunsă îl reţinea încă.

Locotenentul, în picioare, neclintit, cu pălăria în mână, cu pumnul strâns la şold, îl privea cum se plimbă prin odaie şi, privindu-l astfel, îşi spunea în sinea lui, muşcându-şi mustaţa: "Nu e hotărât nici cât o jumătate de pistol, pe cinstea mea! Pun rămăşag că nu va scoate o vorbă".

Regele continua să umble în sus şi în jos, aruncând din timp în timp câte o privire furişă spre locotenent.

"Îi seamănă leit părintelui său – îşi urma celălalt monologul său tainic: e în acelaşi timp şi mândru, şi zgârcit, şi sfios. Pe legea mea, nu-mi place asemenea stăpân!"

Ludovic se opri în loc.

— Locotenente – zise el.

— La ordin, sire.

— De ce ai strigat astă-seară, acolo jos, în sală: "Muşchetari ai maiestăţii sale, la rege!"

— Pentru că mi-aţi dat acest ordin, sire.

— Eu?

— Chiar maiestatea voastră.

— Dar eu nu ţi-am spus un singur cuvânt, domnule.

— Sire, un ordin se dă printr-un semn, printr-o mişcare, printr-o clipire, tot aşa de bine, tot aşa de limpede ca şi prin cuvinte. Un slujitor care n-ar avea decât urechi, n-ar fi decât pe jumătate un bun slujitor.

— Atunci înseamnă că ai ochi pătrunzători, domnule.

— Ce vă face să credeţi, sire?

— Faptul că văd şi ceea ce nu este.

— Am ochi buni, e adevărat, sire, cu toate că îşi slujesc de mult şi cu credinţă stăpânul; de aceea, de câte ori au de văzut ceva, nu scapă prilejul. Or, astă-seară ei au văzut că maiestatea voastră se roşise la faţă din pricină că voia să caşte, că maiestatea voastră privea cu o rugăminte grăitoare în ochi, mai întâi spre eminenţa sa, pe urmă spre regina-mamă, şi în fine către uşa de la ieşire; şi au observat atât de bine tot ceea ce vă spun, încât au văzut buzele maiestăţii voastre gata să şoptească aceste cuvinte: "Cine oare mă va scoate de aici?"

— Domnule!

— Sau cel puţin acestea, sire: "Muşchetarii mei!" Atunci n-am mai şovăit. Privirea vă era îndreptată spre mine, cuvintele mi se adresau mie; am strigat numaidecât: "Muşchetari ai maiestăţii sale, la rege!" De altminteri, era aşa de adevărat, sire, încât maiestatea voastră nu numai că nu m-a dezminţit, dar mi-a dat dreptate, ridicându-se şi plecând imediat.

Regele îşi întoarse capul şi zâmbi; apoi, după câteva clipe, îşi îndreptă privirea limpede asupra acestui chip atât de ager, atât de îndrăzneţ şi atât de hotărât, încât s-ar fi zis că are profilul energic şi semeţ al unui vultur în bătaia soarelui.

— Foarte bine – zise apoi, după un scurt răstimp, în care se străduia, fără a izbuti, să-l facă pe ofiţer să-şi plece ochii în jos.

Dar, văzând că regele nu mai spune nimic, acesta se răsuci pe călcâie şi făcu trei paşi spre uşă, murmurând în sinea lui: "N-o să vorbească. La dracu! N-o să vorbească!"

— Mulţumesc, domnule – zise atunci regele.

"Într-adevăr – urmă locotenentul în sinea lui – n-ar mai fi lipsit decât asta, să fiu mustrat că am fost mai puţin prost decât altul." Şi se îndreptă spre uşă, sunându-şi pintenii milităreşte. Dar când ajunse în prag, simţi că dorinţa regelui era să-l cheme înapoi şi se întoarse.

— Maiestatea voastră mai are să-mi spună ceva? întrebă el pe un ton ce nu poate fi redat prin cuvinte şi care, fără să pară că voia să câştige încrederea regală, ascundea atâta convingătoare sinceritate, încât regele răspunse în aceeaşi clipă:

— Da, domnule, apropie-te.

"În sfârşit – gândi ofiţerul – s-a hotărât să vorbească."

— Ascultă-mă.

— Nu pierd un singur cuvânt, sire.

— Vei încăleca pe cal, domnule, mâine dimineaţă, la ceasurile patru, şi vei lua un cal înşeuat şi pentru mine.

— Din grajdurile maiestăţii voastre?

— Nu, unul de-ai muşchetarilor dumitale.

— Foarte bine, sire. Atâta tot?

— Şi mă vei însoţi.

— Singur?

— Singur.

— Voi veni aici să iau pe maiestatea voastră sau voi aştepta?

— Mă vei aştepta.

— Unde, sire?

— La poarta cea mică din parc.

Locotenentul se înclină, înţelegând că regele i-a spus tot ceea ce avea să-i spună. Într-adevăr, regele îi făcu un semn prietenesc cu mâna, că poate să se retragă.

Ofiţerul ieşi din camera regelui şi se duse să se aşeze, cu un aer de filozof, în jilţul său, unde, departe de a se pregăti să adoarmă, aşa cum s-ar putea crede, dat fiind ceasul înaintat al nopţii, începu să-şi răscolească gândurile mai avan decât o făcuse vreodată până atunci. Rezultatul acestor meditări nu fu însă la fel de trist precum fuseseră gândurile lui de mai înainte.

— Prea bine, şi-a dat drumul – îşi zise el. Dragostea îl împinge din urmă, nu-l mai lasă în pace. Regele nu face doi bani, dar omul va mai preţui poate ceva. De altfel, o să vedem noi mâine dimineaţă... O, o – strigă deodată, ridicându-se – iată, în sfârşit, o idee grozavă! Mii de draci, poate că norocul meu atârnă tocmai de această idee!

După această exclamaţie, ofiţerul se ridică şi începu să măsoare de la un capăt la altul, cu mâinile în buzunarele tunicii sale, imensa anticameră care-i slujea de apartament.

Lămpiţa ardea cu furie, sub suflarea unui vântişor rece care, pătrunzând prin ochiurile uşii şi prin crăpăturile ferestrelor, tăia de-a curmezişul sala. Împrăştia o lumină roşiatică, pâlpâitoare, aci vioaie, aci slabă de tot, şi pe perete se vedea alergând umbra uriaşă a locotenentului, ca o figură din desenele lui Callot, cu spada agăţată la brâu şi cu panaş la pălărie.

— Hotărât lucru – murmură el – sau eu mă înşel amar, sau Mazarin îi întinde o cursă tânărului îndrăgostit. Cardinalul a dat astă-seară o întâlnire şi o adresă, cu acea bunăvoinţă pe care o arată numai domnul Dangeau însuşi. Am auzit bine şi cunosc însemnătatea cuvintelor: "Mâine dimineaţă – a spus – ele se vor afla în dreptul podului de la Blois". La dracu, e limpede ca lumina zilei – mai cu seama pentru un îndrăgostit. De aici stânjeneala aceea, de aici şovăiala aceea şi ordinul pe care mi l-a dat: "Domnule locotenent al muşchetarilor mei, mâine dimineaţă, la ceasurile patru, pe cal!" E tot aşa de limpede ca şi cum mi-ar fi spus: "Domnule locotenent al muşchetarilor mei, mâine dimineaţă, la ceasurile patru, la podul din Blois, ai înţeles?" Iată dar un secret de stat pe care la ora de faţă numai eu, păcătosul, îl ştiu. Fiindcă am ochi buni, cum îi spuneam adineauri maiestăţii sale. Asta înseamnă c-o iubeşte la nebunie pe păpuşica aceea de italiancă! Şi că a căzut în genunchi înaintea mamei sale, cerându-i să-l însoare! Şi că regina s-a dus să caute lămuriri la curtea Romei, pentru a şti dacă o asemenea căsătorie, făcută împotriva voinţei ei, poate să fie îngăduită! Ah, de-aş mai avea o dată douăzeci şi cinci de ani! Şi dacă i-aş şti aci, alături de mine, pe cei care nu-i mai am! Dacă n-aş dispreţui adânc toată această lume, l-aş învrăjbi pe domnul Mazarin cu regina-mamă, Franţa cu Spania, şi aş pune pe tron o regină după gustul meu. Dar, păcat... Şi locotenentul îşi pocni degetele în semn de mare ciudă. Acest nemernic de italian, acest ticălos, această lepră verde, care n-a vrut să-i dea un milion regelui Angliei, poate că mie nu mi-ar da nici o mie de pistoli pentru vestea pe care i-aş aduce-o. O, la dracu, iată c-am început să cad în mintea copiilor! M-am scrântit de tot! Mazarin să dea ceva. Ha, ha, ha! Şi ofiţerul începu să râdă cu hohote, de unul singur. Să ne culcăm – zise el – să ne culcăm, şi cât mai repede. Mi-e capul ameţit după toate câte s-au întâmplat în seara asta; mâine trebuie să fim cu mintea mai limpede.

Şi cu această povaţă dată lui însuşi, trase mantaua peste cap, uitând de regescul său vecin. Cinci minute mai târziu, dormea cu pumnii strânşi, cu buzele întredeschise, lăsând să-i scape, nu taina sa, ci un sforăit puternic, ce răsuna şi mai tare sub bolta măreaţă a anticamerei.

XIII

MARIA DE MANCINI

Soarele de-abia începuse să lumineze cu primele sale raze creştetul copacilor din parc şi giruetele din vârful turnurilor castelului, când tânărul rege, treaz de mai bine de două ceasuri, cu somnul spulberat din pricina dragostei, deschise el însuşi oblonul şi aruncă o privire cercetătoare în curţile palatului încă adormit. Văzu că era ora la care se înţelesese: orologiul cel mare din curte arăta chiar ceasurile patru şi un sfert. Nu-şi sculă din somn valetul de cameră, care dormea adânc, în apropiere; se îmbrăcă singur, şi când valetul veni fuga, buimăcit, crezând că lipsise de la datoria lui, Ludovic îl trimise din nou în camera sa, cerându-i cea mai deplină linişte. Apoi coborî scara cea mică, ieşi pe o uşă laterală şi zări, lângă zidul parcului, un călăreţ care ţinea un cal de frâu. Acest călăreţ nu putea fi recunoscut de nimeni sub mantaua lui neagră şi cu pălăria trasă peste ochi. Cât despre cal, înşeuat ca al oricărui burghez cu stare, nu dădea nimic de bănuit nici celei mai ascuţite priviri.

Ludovic se apropie şi apucă frâul calului; ofiţerul îi ţinu scara, fără să fi descălecat de pe calul său, şi întrebă cu glas încet ce poruncă îi dă maiestatea sa.

— Urmează-mă – răspunse Ludovic al XIV-lea.

Ofiţerul îşi struni calul şi porni la trap după cel al stăpânului său, coborând astfel înspre pod.

Când ajunseră pe malul celălalt al Loarei, regele zise:

— Domnule, îmi vei face plăcerea să mergi drept înainte, până când vei zări o trăsură; atunci te vei întoarce să-mi dai de veste; eu rămân aici.

— Maiestatea sa binevoieşte să-mi dea câteva amănunte asupra trăsurii pe care sunt însărcinat s-o descopăr?

— O trăsură în care ai să vezi două doamne, şi probabil pe însoţitoarele lor.

— Sire, nu vreau să fac nici o greşeală: mai e vreun alt semn după care aş putea să recunosc această trăsură?

— Va avea, pe cât cred, însemnele domnului cardinal.

— Prea bine, sire – răspunse ofiţerul, pe deplin lămurit asupra obiectului cercetărilor sale.

Porni în trap întins şi se îndreptă în direcţia arătată de rege. Dar nu făcu decât vreo cinci sute de paşi, că zări patru catâri, apoi o trăsură urcând panta unei ridicături. In urma acesteia venea o a doua trăsură. Nu avu nevoie decât de o aruncătură de ochi, pentru a se încredinţa că acestea erau echipajele pe care pornise să le caute. Dădu pinteni calului şi, întorcându-se la rege, îi spuse:

— Sire, iată trăsurile! În cea dintâi, într-adevăr, sunt două doamne, cu însoţitoarele lor; într-a doua sunt câţiva valeţi, provizii şi lucrurile de trebuinţă.

— Bine, bine – răspunse regele cu o voce tulburată. Acum du-te, te rog, şi spune-le acestor doamne că un cavaler de la curte doreşte să le prezinte omagii, dar numai lor singure.

Ofiţerul porni în galop.

"La naiba – îşi spunea el săltând în şa – iată o îndeletnicire nouă şi onorabilă, sper! Mă plângeam că nu sunt nimic, şi iată-mă confidentul regelui. Pe oricare muşchetar, asta l-ar face să crape de mândrie!"

Se apropie de trăsură şi-şi îndeplini misiunea în chip de mesager galant şi spiritual.

În trăsură se aflau, într-adevăr, două doamne: una de o neasemuită frumuseţe, deşi puţin cam slabă; cealaltă mai puţin înzestrată de natură, dar vioaie, plăcută şi întrunind în cutele subţiri ale frunţii sale toate semnele unei mari voinţe. Îndeosebi ochii ei vii şi pătrunzători vorbeau mai limpede decât toate frazele de dragoste obişnuite pe vremea aceea de galanterie. Acesteia i se adresă, fără să se înşele, d'Artagnan, cu toate că, după cum am spus, cealaltă era poate mai frumoasă.

— Doamnelor – zise el – sunt locotenent de muşchetari şi vreau să vă spun că se află în drum un cavaler care vă aşteaptă şi care doreşte să vă prezinte omagiile sale.

La aceste cuvinte, al căror efect el îl urmărea cu multă curiozitate, doamna cu ochi negri scoase un ţipăt de bucurie, se plecă peste uşa trăsurii şi, văzându-l pe cavaler apropiindu-se în goană, întinse braţele strigând:

— Ah, scumpul meu sire!

Şi lacrimile îi podidiră numaidecât ochii.

Vizitiul trase de hăţuri, însoţitoarele din fundul trăsurii se ridicară nedumerite, iar cea de a doua doamnă făcu o plecăciune încheiată prin cel mai ironic surâs pe care gelozia l-a aşternut vreodată pe buzele unei femei.

— Maria! Scumpă Maria! exclamă regele, luând în mâinile sale mâna doamnei cu ochi negri.

Şi, deschizând el însuşi uşa grea a trăsurii, o smulse dinăuntru cu atâta însufleţire, încât ea se trezi în braţele lui mai înainte de a fi atins cu picioarele pământul.

Locotenentul, oprit în partea cealaltă a trăsurii, vedea şi auzea totul, fără să fie băgat în seamă.

Regele dădu braţul domnişoarei de Mancini şi le făcu semn vizitiilor şi lacheilor să-şi urmeze calea.

Se făcuseră aproape ceasurile şase; drumul era răcoros şi nespus de plăcut; copacii înalţi, cu frunzişul încă învăluit în borangic de aur, îşi prelingeau roua dimineţii depusă ca nişte diamante lichide pe ramurile lor tremurătoare; iarba se veştejea la rădăcina tufelor de mărăcini; rândunicile, întoarse doar de câteva zile, descriau, cu zborul lor graţios, curbe largi între cer şi apă; o adiere de vânt, încărcată de miresmele crângului înflorit, alerga de-a lungul drumului şi încreţea pânza de apă a fluviului; toate aceste frumuseţi ale dimineţii, toate aceste miresme ale câmpului, toate aceste înălţări ale pământului către cer îi îmbătau pe cei doi îndrăgostiţi, care mergeau alături, sprijiniţi unul de altul, ochi în ochi, mână în mână, şi care, mistuiţi de aceleaşi dorinţe, nu îndrăzneau parcă să vorbească, într-atât de multe aveau să-şi spună.

Ofiţerul observă că armăsarul părăsit trăgea încoace şi încolo, ceea ce o neliniştea pe domnişoara de Mancini. Se folosi de acest prilej ca să se apropie şi să apuce frâul calului, apoi, mergând pe jos între cei doi cai pe care-i ţinea acum de zăbale, nu-i scăpă nici un cuvânt, nici un gest al celor doi îndrăgostiţi.

Cea dintâi care vorbi fu domnişoara de Mancini.

— Ah, scumpul meu sire – zise ea – aşadar nu mă vei părăsi, da?

— Nu te părăsesc, Maria, vezi bine – răspunse regele.

— Mi s-a spus de atâtea ori totuşi că, de îndată ce ne vom despărţi, n-ai să te mai gândeşti la mine.

— Scumpă Maria, oare abia astăzi ai ajuns să înţelegi că suntem înconjuraţi de oameni care au interesul să ne amăgească?

— Dar, sire, această călătorie, aceasta alianţă cu Spania? Vor să te însoare!

Ludovic lăsă capul în jos.

În clipa aceea, ofiţerul putu să vadă lucind în soare privirea Mariei de Mancini, care scânteia ca un pumnal ţâşnind din teacă.

— Şi n-ai făcut nimic pentru dragostea noastră? întrebă tânăra fată, după un moment de tăcere.

— Ah, domnişoară, dar cum poţi să crezi una ca asta! Am căzut la picioarele mamei mele; am rugat-o, am implorat-o; i-am spus că fericirea mea eşti numai dumneata; am ameninţat...

— Şi? întrebă cu însufleţire Maria.

— Ei bine, regina-mamă a scris la curtea din Roma şi i s-a răspuns că o căsătorie între noi nu va avea nici o valoare şi că nu va fi recunoscută de Sfântul Părinte. Văzând, în sfârşit, că nu mai e nici o nădejde pentru noi, am cerut să se amâne cel puţin căsătoria mea cu Infanta.

— Ceea ce n-a împiedicat să te afli acum în drum spre ea.

— Ce vrei! La rugăminţile mele, la implorările şi lacrimile mele, au răspuns prin raţiuni de stat.

— Şi atunci?

— Ei bine, ce vrei să fac, domnişoară, când atâtea voinţe s-au coalizat împotriva mea?

Acum fu rândul Mariei să lase capul în jos.

— În cazul acesta, va trebui să-ţi spun adio pentru totdeauna – zise ea. Ştii oare că mă trimit în surghiun, ca vor să mă înmormânteze? Ştii că vor să facă şi mai mult încă, ştii că şi-au pus în gând să mă mărite şi pe mine?

Ludovic se îngălbeni şi îşi duse mâna la inimă.

— Dacă ar fi fost vorba numai de viaţa mea, întrucât am fost atât de chinuită, aş fi cedat, dar socoteam că e vorba de viaţa ta, scumpul meu sire, şi m-am luptat din răsputeri ca să-ţi fie păstrată fericirea.

— Oh, da, fericirea mea, comoara mea! murmură regele, mai mult din galanterie, poate, decât din pasiune.

— Cardinalul s-ar fi înduplecat – zise Maria – dacă ai fi stat de vorbă cu el, dacă ai fi stăruit. Să-l ştie pe regele Franţei nepot al lui! Gândeşte-te, sire! Ar fi făcut orice pentru asta, chiar şi război. Cardinalul, având încredinţarea că guvernează singur, sub îndoitul pretext că l-a crescut pe rege şi că i-a dat apoi pe nepoata sa, cardinalul ar fi înfrânt toate voinţele, ar fi trecut peste toate piedicile, Oh, sire, sire, te asigur de asta! Eu sunt femeie şi văd limpede în tot ce priveşte dragostea.

Aceste cuvinte produseră asupra regelui o impresie cu totul neobişnuită. S-ar fi zis că în loc să-i aprindă patima, dimpotrivă, i-o stinseră. Încetini pasul şi spuse dintr-o dată:

— Ce vrei, domnişoară! Totul s-a prăbuşit.

— În afară de voinţa ta, nu-i aşa, scumpul meu sire?

— Vai! făcu regele, roşind. Dar am eu oare vreo voinţă?

— Oh – lăsă să-i scape îndurerată domnişoara de Mancini, rănită de acest răspuns.

— Regele n-are altă voinţă decât aceea pe care i-o dictează politica, în afară de aceea pe care i-o impune raţiunea de stat.

— Oh, asta înseamnă că nu mă iubeşti! strigă Maria. Dacă m-ai iubi, sire, ai avea o voinţă.

Rostind aceste cuvinte, Maria îşi ridică ochii spre iubitul ei, pe care-l văzu mai palid şi mai abătut decât un surghiunit ce-şi părăseşte pentru totdeauna pământul unde s-a născut.

— Învinuieşte-mă de orice – murmură regele – dar nu-mi spune că nu te iubesc,

O lungă tăcere urmă după aceste cuvinte, pe care tânărul rege le pronunţase cu un simţământ pe cât de adevărat, pe atât de adânc.

— Nu pot să mă gândesc, sire – reluă Maria, făcând o ultimă încercare – că mâine sau poimâine n-am să te mai văd; nu pot să mă gândesc că îmi voi încheia tristele zile departe de Paris, că buzele unui bătrân, ale unui necunoscut vor atinge aceasta mână pe care o ţii acum într-ale tale; nu, cu adevărat, nu pot să mă gândesc la toate acestea, sire, fără ca biata mea inimă să nu fie zdrobită de deznădejde.

Şi, în aceeaşi clipă, Maria de Mancini izbucni în plâns.

Regele, la rândul lui, adânc mişcat, îşi duse batista la gură şi îşi înăbuşi un suspin.

— Uite – zise ea – trăsurile s-au oprit; sora mea mă aşteaptă; a sosit clipa hotărâtoare; ceea ce vei hotărî acum va fi hotărât pentru toată viaţa. Vai, sire, vrei oare să te pierd? Vrei oare ca aceea căreia i-ai spus "te iubesc" să fie a altuia, şi nu a regelui ei, a stăpânului ei, a iubitului ei? Oh, curaj, Ludovic! Un singur cuvânt. Spune: Vreau! şi întreaga mea viaţă va fi legată de a ta, şi inima mea îţi va aparţine pentru totdeauna.

Regele nu răspunse nimic.

Maria îl privi atunci aşa cum Didona îl privise pe Eneas în Câmpurile-Elizeene, cu înverşunare şi dispreţ.

— Adio – zise ea. Adio viaţă, adio dragoste, adio cer!

Şi făcu un pas să se depărteze. Regele o opri, îi luă mâna, o duse la buzele sale şi, deznădejdea fiind mai puternică decât hotărârea pe care se părea că o luase înlăuntrul său, lăsă să cadă pe această frumoasă mână o lacrimă arzătoare de părere de rău, care o făcu pe Maria să tresară, ca şi cum această lacrimă o arsese cu adevărat. Văzu ochii umezi ai regelui, fruntea lui pală, buzele îndurerate, şi strigă cu un accent pe care nimic nu l-ar putea reda:

— Vai, sire, eşti rege, plângi, şi eu plec!

Regele, în loc de orice răspuns, îşi ascunse faţa în batistă.

Ofiţerul scoase un fel de răcnet care sperie cei doi cai.

Domnişoara de Mancini, mânioasă, îl părăsi pe rege şi se urcă numaidecât în trăsură, strigând către vizitiu:

— Porneşte, porneşte repede!

Vizitiul se supuse, dădu bice cailor, şi trăsura grea se urni scârţâind din osiile sale, în timp ce regele Franţei, singur, abătut, doborât, nu îndrăznea să se mai uite nici înainte, nici înapoia lui.

XIV

UNDE REGELE ŞI LOCOTENENTUL DAU DOVADĂ CĂ AU ŢINERE DE MINTE

După ce regele, ca toţi îndrăgostiţii din lume, privi îndelung şi cu încordare orizontul unde dispărea trăsura ce-o conducea pe iubita lui, după ce se întoarse şi se reîntoarse de o sută de ori cu faţa în aceeaşi direcţie şi după ce izbuti, în cele din urmă, să-şi potolească întrucâtva vârtejul ce-i răvăşea inima şi gândurile, îşi aduse, în sfârşit, aminte că nu era singur.

Ofiţerul ţinea, alături, calul de frâu, şi nu pierduse cu totul nădejdea de a-l vedea pe rege schimbându-şi hotărârea. "Mai are încă timp să se arunce în şa şi să alerge după trăsură; cele câteva clipe de zăbavă nu înseamnă nimic."

Dar imaginaţia locotenentului de muşchetari era prea vie şi prea bogată; o întrecea pe aceea a regelui, care se ferea să meargă cu gândul atât de departe. Se mulţumi să se apropie de ofiţer şi să spună cu glas îndurerat:

— S-a sfârşit... Pe cai!

Ofiţerul, năpădit parcă el însuşi de aceeaşi durere şi de aceeaşi tristeţe, încălecă pe cai cu mişcări încete, foarte posomorât. Regele porni înainte, locotenentul după el.

La pod, Ludovic întoarse capul pentru ultima oară. Ofiţerul, răbdător ca un zeu ce-ar avea eternitatea înaintea şi în urma lui, mai spera încă într-o răzgândire. Dar în zadar; nimic nu se întâmplă. Regele apucă pe aleea care ducea la castel şi intră pe poartă în clipa când orologiul suna ceasurile şapte.

După ce regele ajunse în curtea castelului şi după ce muşchetarul, căruia nu-i scăpa nimic, văzuse cum un colţ de perdea se ridicase la fereastra cardinalului, Ludovic scoase un oftat adânc, asemenea unui om dezlegat de cele mai apăsătoare griji, şi zise cu jumătate de glas:

— Deocamdată, domnule ofiţer, cred că am terminat!

Regele îşi chemă gentilomul, căruia îi spuse:

— Pînă la ceasurile două, nu voi primi pe nimeni; m-ai auzit, domnule?

— Sire – răspunse gentilomul – e însă cineva care doreşte să intre.

— Cine?

— Locotenentul de muşchetari.

— Cel care m-a însoţit?

— Da, sire!

— Ah! făcu regele. Ei bine, să intre.

Ofiţerul se ivi în prag. Regele făcu un semn, gentilomul şi valetul de cameră ieşiră. Ludovic îi urmări cu privirea până când închiseră uşa, apoi, după ce draperiile grele căzură la loc în urma lor, vorbi:

— Dumneata, venind aici, mi-ai adus aminte, domnule, că uitasem să-ţi cer un lucru: nimeni nu trebuie să afle nimic despre cele ce s-au întâmplat.

— Oh, sire, nu e nevoie ca maiestatea voastră să-şi dea osteneala de a-mi porunci aceasta. Se vede că nu mă cunoaşte.

— Da, domnule, e adevărat; ştiu că eşti discret, dar cum nu luasem nici o măsură.

Ofiţerul se înclină.

— Maiestatea voastră nu are să-mi spună nimic? întrebă el.

— Nimic, domnule, poţi să te retragi.

— Aş putea obţine îngăduinţa de a nu o face înainte de a-i fi vorbit regelui, sire?

— Ce ai să-mi spui? Explică-te, domnule.

— Sire, un lucru fără însemnătate pentru maiestatea voastră, dar care mă preocupă foarte mult pe mine. Rog să fiu iertat deci că vă răpesc din timp. Dacă n-ar fi grabnic, dacă n-ar fi absolut necesar să vă vorbesc, n-aş fi cutezat să vin aici, şi m-aş fi făcut dispărut, mut şi supus, cum am fost totdeauna.

— Cum dispărut! Nu te înţeleg.

— Sire, într-un cuvânt, am venit să cer maiestăţii voastre să fiu eliberat din slujbă.

Regele făcu o mişcare de surprindere, dar ofiţerul rămase neclintit ca o statuie.

— Să fii eliberat din slujbă, domnule? Şi pentru câtă vreme, te rog?

— Pentru totdeauna, sire.

— Cum aşa, vei înceta de a mă mai servi, domnule? zise Ludovic, cu o expresie ce trăda mai mult decât surpriza.

— Sire, spre marea mea părere de rău.

— Cu neputinţă.

— Ba da, sire. Am îmbătrânit; sunt treizeci şi patru sau treizeci şi cinci de ani de când port armura; bieţii mei umeri sunt obosiţi; simt că trebuie să las locul celor tineri. Eu nu sunt din veacul cel nou, am rămas cu un picior în cel vechi! Îmi dau seama de asta, întrucât totul pare ciudat în ochii mei, totul mă uimeşte, totul mă zăpăceşte. Pe scurt, am onoarea să cer maiestăţii voastre de a mă elibera din slujbă.

— Domnule – zise regele privind spre ofiţerul care purta uniforma cu o uşurinţă ce-ar fi fost pizmuită de oricare tânăr – dar dumneata eşti mai puternic şi mai vânjos decât mine.

— Oh, sire – răspunse ofiţerul cu un zâmbet de prefăcută modestie – maiestatea voastră îmi spune asta fiindcă am încă ochiul bun şi piciorul sigur, fiindcă nu mă clatin încă în şa şi fiindcă mustaţa mi-e încă neagră. Dar, sire, toate astea-s deşertăciunea deşertăciunilor; visuri, închipuire, fum, sire! Par încă tânăr, e adevărat, dar sunt bătrân de tot, şi în şase luni de aici încolo, nu e nici o îndoială, mă vor năpădi junghiurile, guta, neputinţa. Aşadar, sire...

— Domnule – îl întrerupse regele – adu-ţi aminte cuvintele de aseară; stăteai în acelaşi loc unde te afli acum şi îmi spuneai că eşti înzestrat cu cea mai straşnică sănătate din Franţa, ca nu cunoşti oboseala, că nu-ţi pasă dacă ţi se va cere să faci zile şi nopţi de strajă. Mi-ai spus oare toate acestea, da sau nu? Cată să-ţi reaminteşti, domnule.

Ofiţerul scoase un suspin uşor.

— Sire – zise el – bătrâneţea e plină de vanitate, şi trebuie să li se ierte bătrânilor că se laudă, atunci când nimeni nu-i mai laudă. Am spus acele fraze, tot ce se poate; dar adevărul este, sire, că sunt foarte obosit şi că cer să fiu trecut la pensie.

— Domnule – spuse regele înaintând spre ofiţer cu o mişcare plină de eleganţă şi de maiestate – dumneata nu-mi arăţi adevărata cauză; vrei să părăseşti serviciul meu, e drept, dar îmi ascunzi motivul care te îndeamnă să faci aceasta.

— Sire, vă rog să credeţi că...

— Cred ceea ce văd, domnule; văd un bărbat în putere, energic, plin de prezenţă de spirit, cel mai bun soldat al Franţei, poate, şi un asemenea personaj nu mă poate încredinţa pentru nimic în lume că dumneata ai avea nevoie de odihnă.

— Ah, sire – rosti locotenentul cu amărăciune – câte măguliri! Maiestatea voastră mă ia drept altcineva, fără îndoială. Energic, viguros, înţelept, viteaz, cel mai bun soldat al armatei! Dar, sire, maiestatea voastră exagerează micile mele merite în aşa măsură, că, oricât de bună părere aş avea despre mine, ajung să nu mă mai recunosc, zău! Dacă aş fi atât de înfumurat încât să cred numai pe jumătate cuvintele maiestăţii voastre, m-aş socoti un om de preţ, absolut necesar; aş spune că un slujitor care întruneşte atât de multe şi atât de strălucite însuşiri e o comoară nepreţuită. Dar, sire, eu toată viaţa mea, în afară de azi, mă simt dator s-o spun, am fost, după părerea mea, preţuit mult mai prejos decât meritam. De aceea, repet, maiestatea voastră exagerează.

Regele îşi încruntă sprâncenele, deoarece în cuvintele acestea ale ofiţerului vedea surâzând amar o ironie.

— Uite ce e, domnule – zise el – să vorbim pe faţă de astă dată. Nu-ţi place să te afli în serviciul meu? Spune! Haide, răspunde deschis, fără ocol, cu îndrăzneală, aşa vreau!

Ofiţerul, care de câteva clipe îşi învârtea pălăria în mâini, cu un aer încurcat, la auzul acestor cuvinte îşi ridică deodată fruntea.

— Oh, sire – răspunse el – iată ceea ce-mi uşurează mult stânjeneala. La o întrebare pusă atât de deschis, voi răspunde şi eu la fel de deschis. A spune adevărul e un lucru bun, atât pentru plăcerea pe care o încerci de a-ţi uşura inima, cât şi pentru raritatea faptului. Voi spune deci întregul adevăr în faţa regelui meu, rugându-l totuşi să-i ierte sinceritatea unui bătrân ostaş.

Ludovic privi spre ofiţer cu o vie nelinişte, ce se manifesta prin neastâmpărul gestului.

— Ei bine, vorbeşte – zise el – căci sunt nerăbdător să aud adevărurile pe care vrei să mi le spui.

Ofiţerul îşi aruncă pălăria pe o masă, apoi chipul său, şi aşa plin de inteligenţă şi de demnitate, luă deodată un aer ciudat de măreţie şi solemnitate.

— Sire – rosti el – părăsesc serviciul regelui, fiindcă sunt nemulţumit. În timpurile de azi, sluga se poate apropia cu respect de stăpânul său, aşa cum fac eu acum, punându-i la picioare roadele muncii lui, înapoindu-i uneltele, dându-i socoteală de fondurile ce i-au fost încredinţate, spunând: "Stăpâne, ziua mea de muncă s-a încheiat, plăteşte-mă, te rog, şi să ne despărţim".

— Domnule! Domnule! strigă regele, roşu la faţă de mânie.

— Ah, sire – răspunse ofiţerul, îndoindu-şi o clipă genunchiul – niciodată un servitor n-a fost mai respectuos decât sunt eu în faţa maiestăţii voastre; dar mi-aţi poruncit să spun adevărul. Şi acum, când am început să-l spun, el va trebui să izbucnească, chiar dacă îmi veţi ordona să tac.

Era atâta hotărâre întipărită în trăsăturile încordate de pe chipul ofiţerului, încât Ludovic al XIV-lea nu avu nevoie să-i mai spună să continue; el vorbi deci mai departe, în vreme ce regele îl privea cu o curiozitate amestecată cu admiraţie.

— Sire, în curând se împlinesc treizeci şi cinci de ani, după cum spuneam, de când slujesc coroana Franţei; puţini oameni au tocit atâtea spade ca mine în această slujbă, şi spadele de care vorbesc erau dintre cele mai bune, sire. Eram un copilandru, care nu cunoştea nimic pe lume, în afară de curaj, când regele, părintele vostru, a bănuit în mine un om. Eram un om, sire, când cardinalul de Richelieu, care se pricepea, a ghicit în mine un vrăjmaş. Sire, povestea acestei duşmănii dintre furnică şi leu aţi putea să o citiţi de la primul până la ultimul rând în arhivele secrete ale familiei voastre. Dacă vă vine pofta vreodată să o faceţi, sire, nu staţi nici o clipă în cumpănă: povestea merită această osteneală, v-o spun eu. Veţi citi acolo că leul, obosit, istovit, gâfâind, ceru, în sfârşit, iertare, şi trebuie recunoscut un lucru: că a iertat şi el. Ah, frumoase vremuri erau acelea, sire, încărcate de bătălii, ca o epopee de Tasso sau de Ariosto! Măreţia acelor timpuri, pe care al nostru nu poate să şi-o închipuie, a fost pentru noi ceva obişnuit. Timp de cinci ani, am fost erou în fiecare zi, cel puţin după câte mi-au spus unele personaje cu merite; şi nu-i puţin lucru, credeţi-mă, sire, un eroism de cinci ani în şir! Totuşi, eu cred cele ce mi-au spus acei domni cu merite, deoarece ştiau să cântărească lucrurile: ei se numeau domnul de Richelieu, domnul de Buckingham, domnul de Beaufort, domnul de Retz – acesta din urmă, un geniu aspru, şi el, în războiul străzilor! – în sfârşit, regele Ludovic al XIII-lea, şi chiar regina, augusta voastră mamă, care a avut bunăvoinţa să-mi spună într-o zi: Mulţumesc! Nu mai ştiu ce serviciu avusesem fericirea să-i aduc. Iertaţi-mă, sire, că vorbesc cu atâta îndrăzneală; dar ceea ce vă povestesc acum, am avut cinstea să o mai spun maiestăţii voastre, face parte din istorie.

Regele îşi muşcă buzele şi se trânti cu zgomot într-un fotoliu.

— Plictisesc pe maiestatea voastră – zise locotenentul. Eh, sire, iată ce înseamnă adevărul! E un tovarăş necruţător, îmbrăcat în ţepi de fier: îl răneşte pe cel care-l atinge, ba uneori chiar şi pe cel care-l rosteşte.

— Nu, domnule – răspunse regele – te-am poftit să vorbeşti, vorbeşte deci!

— După ce i-am slujit pe rege şi pe cardinal, am slujit apoi regenţa, sire. M-am bătut de asemeni cumplit în Frondă, dar nu chiar ca prima dată. Oamenii începeau să scadă în înălţime. Asta însă nu m-a împiedicat să comand pe muşchetarii maiestăţii voastre în câteva încăierări primejdioase, care au rămas pe lista de izbânzi a companiei. Mă bucuram pe vremea aceea de un renume straşnic! Eram omul de încredere al domnului de Mazarin: Locotenente colo, locotenente dincolo! Locotenente în dreapta, locotenente în stânga! Nu se dădea un singur ghiont în Franţa, fără ca preaplecata slugă a maiestăţii voastre să nu fie însărcinată cu executarea lui! Dar curând, domnul cardinal nu se mulţumi numai cu Franţa: mă trimise în Anglia, pe seama domnului Cromwell. Încă un domn care nu era de loc blând, vă asigur, sire. Am avut cinstea de a-l cunoaşte şi am putut să-l cântăresc bine. Mi s-a făgăduit mult în contul acestei misiuni; şi, întrucât am făcut acolo cu totul altceva decât ceea ce mi se recomandase să fac, am fost răsplătit din belşug, căci m-au numit în cele din urmă căpitan de muşchetari, adică mi s-a dat sarcina cea mai râvnită de la curte, aceea care deschide calea mareşalilor Franţei, şi pe bună dreptate, căci cine zice căpitan de muşchetari, zice floarea armatei şi regele vitejilor!

— Căpitan, domnule? replică regele. Greşeşti, vrei poate să spui locotenent.

— Nu, sire, eu nu greşesc niciodată. Maiestatea voastră poate cere lămuriri asupra acestui punct: domnul de Mazarin mi-a dat brevetul.

— Ei bine?

— Dar domnul de Mazarin, maiestatea voastră o ştie mai bine ca oricine, nu dă prea deseori ceva, ba uneori chiar ia înapoi ceea ce dă: după ce s-a încheiat pacea şi n-a mai avut nevoie de mine, mi-a retras brevetul. Fără îndoială, nu eram vrednic să-l înlocuiesc pe domnul de Tréville, această ilustră figură; dar, în sfârşit, mi se făgăduise, mi se dăduse, deci trebuia să rămână aşa.

— Aceasta este ceea ce te nemulţumeşte, domnule? Ei bine, voi cere lămuriri. Iubesc dreptatea, şi plângerea dumitale, cu toate că e făcută soldăţeşte, nu-mi displace.

— Oh, sire – protestă ofiţerul – maiestatea voastră nu m-a înţeles: eu nu mai cer nimic acum.

— Din prea multă modestie, domnule; dar eu vreau să îndrept lucrurile, şi mai târziu...

— Oh, sire, ce vorbă! Mai târziu! Iată treizeci de ani de când trăiesc cu acest cuvânt plin de intenţii bune, care a fost rostit de atâtea mari personaje şi pe care-l rosteşte, la rându-i, gura maiestăţii voastre. Mai târziu! Aşa am primit douăzeci de răni şi am ajuns la cincizeci şi patru de ani, fără să fi avut vreodată un ludovic în pungă şi fără să fi găsit vreodată un sprijinitor în calea mea, eu care am sprijinit atâţia oameni! De aceea, acum schimb vorba, sire, şi când mi se spune: Mai târziu, eu răspund: Numaidecât. Nu cer altceva decât odihnă, sire. Îmi poate fi acordată: nu va costa pe nimeni nimic.

— Nu mă aşteptam la felul acesta de a vorbi, domnule, mai ales din partea unui om care a trăit în preajma celor mari. Uiţi că vorbeşti regelui, unui gentilom care se trage dintr-o casă tot atât de bună ca şi a dumitale, presupun, şi când eu spun mai târziu, e un lucru sigur.

— Nu mă îndoiesc, sire; dar iată sfârşitul acestui teribil adevăr pe care aveam să vi-l spun: când voi vedea pe această masă bastonul de mareşal, spada de conetabil sau coroana Poloniei, în loc de mai târziu, vă jur, sire, că voi spune tot numaidecât. Ah, iertaţi-mă, sire, sunt din ţinutul bunicului vostru, Henric al IV-lea: nu vorbesc prea des, dar când deschid gura spun totul.

— Viitorul domniei mele te ispiteşte prea puţin, după cât se pare, domnule! rosti Ludovic cu trufie.

— Uitare, uitare peste tot! strigă ofiţerul, ridicând fruntea sus. Stăpânul şi-a uitat de slugă, şi iată că sluga a ajuns să-şi uite de stăpân. Trăiesc într-o vreme nenorocită, sire! Văd o tinereţe descurajată şi plină de temeri, sfioasă şi despuiată, când ar trebui să fie puternică şi bogată. Deschid aseară, de pildă, uşa regelui Franţei pentru un rege al Angliei, pe al cărui părinte, eu, păcătosul, am fost cât pe-aci să-l scap de la moarte, dacă Dumnezeu nu mi-ar fi stat împotrivă, ocrotindu-l pe alesul său, Cromwell! Deschid, zic, această uşă, adică palatul unui frate pentru alt frate, şi văd – ah, sire, asta îmi strânge inima! – şi văd cum ministrul acestui rege îl alungă pe proscris şi-şi umileşte stăpânul, osândind la mizerie pe un alt rege, semenul său; în sfârşit, îl văd pe Prinţul meu, care e tânăr, frumos, viteaz, care are curajul în inimă şi fulgerul în privire, îl văd tremurând în faţa unui preot care îşi râde de el în dosul perdelelor de la odaia de culcare, unde socoteşte în patul său tot aurul Franţei, pe care-l înfundă apoi în cufere necunoscute de nimeni. Da, vă înţeleg privirea, sire. Am dus îndrăzneala până la nebunie, dar ce vreţi? Sunt un bătrân şi spun maiestăţii voastre, regele meu, cuvinte pe care i le-aş vârî înapoi pe gât celui ce-ar îndrăzni să le rostească în faţa mea. Dar mi-aţi poruncit să-mi descarc inima înaintea voastră, sire, şi las să se scurgă la picioarele maiestăţii voastre veninul pe care l-am adunat în suflet timp de treizeci de ani, cum aş lăsa să mi se scurgă tot sângele, dacă maiestatea voastră mi-ar cere-o.

Regele, fără să spună un cuvânt, îşi şterse cu batista sudoarea rece ce-i năpădise fruntea şi tâmplele. Clipa de tăcere care urmă după această înfocată mărturisire fu pentru cel care vorbise, ca şi pentru cel care ascultase, ca un veac de suferinţă.

— Domnule – rosti în cele din urmă regele – dumneata ai pronunţat cuvântul uitare, şi eu n-am auzit decât acest cuvânt; îi voi răspunde deci lui singur. Alţii au putut să uite, eu însă nu, şi, ca dovadă, îmi aduc aminte că într-o zi de răscoală, într-o zi când poporul furios, furios şi mugind ca marea, năvălise în Palatul Regal, într-o zi, în sfârşit, când mă prefăceam că dorm în patul meu, un singur om, cu spada trasă, ascuns la căpătâiul meu, veghea asupra vieţii mele, gata să şi-o primejduiască pe a sa pentru mine, aşa cum şi-o primejduise de douăzeci de ori pentru cei din familia mea. Acest gentilom, căruia i-am cerut atunci să-şi spună numele, nu se numea cumva domnul d'Artagnan? Spune, domnule!

— Maiestatea voastră are o memorie bună – răspunse cu răceală ofiţerul.

— Atunci, domnule – continuă regele – dacă păstrez asemenea amintiri din vremea copilăriei, îţi poţi da seama cât de bine le voi ţine minte pe cele de la maturitate.

— Maiestatea voastră a fost cu dărnicie înzestrată de Dumnezeu – zise ofiţerul pe acelaşi ton.

— Ia să vedem, domnule d'Artagnan – reluă regele cu multă nelinişte – dumneata nu poţi avea oare răbdarea pe care o am eu? Dumneata nu poţi face, oare, ceea ce fac eu? Ia să vedem!

— Şi ce face maiestatea voastră, sire?

— Aştept.

— Maiestatea voastră poate să aştepte, fiindcă e tânăr; eu însă, sire, eu n-am timp să aştept: bătrâneţea e în pragul casei mele, şi pe urmele ei calcă moartea, care îşi vâră ochii prin toate ungherele. Maiestatea voastră e la începutul vieţii şi are în faţă un viitor plin de speranţe şi de belşug; pe când eu, sire, eu mă aflu la celălalt capăt al orizontului, şi suntem atât de departe unul de altul, încât nu voi mai avea timp să aştept ca maiestatea voastră să vină până la mine.

Ludovic făcu un înconjur al camerei, ştergându-şi mereu sudoarea aceea care i-ar fi îngrozit pe medici, dacă medicii ar fi putut să-l vadă pe rege într-o astfel de stare.

— Bine, domnule – spuse apoi Ludovic al XIV-lea pe un ton scurt. Vrei să te retragi la pensie? Ţi se va îngădui acest lucru. Îmi înaintezi atunci demisia din gradul de locotenent de muşchetari?

— O depun cu toată umilinţa la picioarele maiestăţii voastre, sire.

— De ajuns. Voi pune să ţi se ordonanţeze pensia.

— Voi rămâne pentru totdeauna recunoscător maiestăţii voastre,

— Domnule – mai rosti regele, străduindu-se din răsputeri să se stăpânească – cred că pierzi un stăpân bun.

— Şi cu cred asta, sire.

— Vei mai găsi, oare, vreunul la fel?

— Oh, sire, ştiu că maiestatea voastră nu are pereche în lumea întreagă, de aceea, de aici înainte nu voi mai sluji nici un rege de pe pământ şi nu voi mai avea alt stăpân decât pe mine însumi.

— Ai să te ţii de cuvânt?

— O jur în faţa maiestăţii voastre.

— N-am să uit această declaraţie, domnule.

D'Artagnan se înclină.

— Şi ştii că am o memorie bună – adăugă regele.

— Da, sire; aş dori însă ca această memorie să trădeze pe maiestatea voastră în clipa de faţă, pentru a uita necazurile pe care am fost silit să le dezvălui cu atâta îndrăzneală ochilor săi. Maiestatea voastră e mai presus de săraci şi de umili, încât sper...

— Maiestatea mea, domnule, va face întocmai ca soarele, care vede totul, şi pe mari şi pe mici, şi pe bogaţi şi pe săraci, dând strălucire unora, căldură altora, şi tuturor viaţă. Adio, domnule d'Artagnan, adio, eşti liber!

Şi, cu un oftat adânc, înăbuşit în coşul pieptului, regele trecu repede în camera de-alături.

D'Artagnan îşi luă pălăria de pe masa unde o aruncase şi ieşi.

XV

PROSCRISUL

D'Artagnan nu ajunsese încă Ia capătul de jos al scării, când regele îşi strigă gentilomul.

— Am să-ţi dau o însărcinare, domnule – zise el.

— Sunt la ordinele maiestăţii voastre.

— Aşteaptă puţin.

Şi tânărul rege se aşeză să aştearnă pe hârtie scrisoarea următoare, care-l costă mai mult de un suspin, cu toate că în acelaşi timp ceva asemănător cu un simţământ de biruinţă strălucea în ochii lui;

Domnule cardinal,

Mulţumită bunelor dumitale sfaturi şi mai cu deosebire mulţumită hotărârii domniei tale, am ştiut să înfrâng şi să stăpânesc o slăbiciune nevrednică de un rege. Mi-ai orânduit cu multă îndemânare soarta, pentru ca recunoştinţa să nu mă oprească în clipa când eram gata să-ţi zădărnicesc opera. Am înţeles că mă înşelam voind să-mi îndrept viaţa pe o altă cale decât aceea pe care i-o hărăziseşi. Fără îndoială, ar fi fost rău pentru Franţa şi rău pentru familia mea dacă neînţelegerea ar fi încolţit între mine şi ministrul meu. Ceea ce s-ar fi întâmplat, de bună scamă, dacă mi-aş fi făcut soţie pe nepoata domniei tale. Înţeleg foarte bine acest lucru, şi de aici înainte nu mă voi mai împotrivi cu nimic la împlinirea destinului meu. Sunt deci gata să mă însor cu Infanta Maria-Tereza. Poţi chiar fixa, din clipa de faţă, deschiderea convorbirilor.

Al dumitale,

Ludovic

După ce reciti scrisoarea, regele o pecetlui el însuşi.

— Du această scrisoare domnului cardinal – zise apoi.

Gentilomul plecă. La piciorul scării care ducea la apartamentul lui Mazarin, îl întâlni pe Bernouin, care aştepta acolo cu înfrigurare.

— Ce este? întrebă valetul de cameră al ministrului.

— Domnule – răspunse gentilomul – am o scrisoare pentru eminenţa sa.

— O scrisoare! Ah, ne aşteptam la asta, după mica plimbare de azi-dimineaţă.

— A, ştiaţi că maiestatea sa...

— În calitate de prim-ministru, e de datoria noastră să ştim totul. Iar maiestatea sa se roagă, bănuiesc, imploră?

— Nu ştiu, dar a oftat de multe ori, scriind-o.

— Da, da, da, ştim ce înseamnă asta. Oftezi de fericire, întocmai ca şi de durere, domnule.

— Totuşi, regele nu părea să fie prea fericit la întoarcere.

— Poate că n-ai văzut bine. De altminteri, domnia ta n-ai văzut pe maiestatea sa decât atunci când a intrat în castel, însoţit doar de locotenentul său de gardă. Eu însă aveam telescopul eminenţei sale şi priveam prin el când eminenţa sa se simţea obosit. Amândoi plângeau, pot fi sigur.

— Ei da, şi plângeau cumva de fericire?

— Nu, din dragoste. Şi îşi făceau mii de juruinţe, pe care regele nu doreşte decât să le ţină. Or, această scrisoare e o primă dovadă.

— Şi ce crede eminenţa sa despre această iubire, care, de altminteri, nu e pentru nimeni o taină?

Bernouin îl luă de braţ pe mesagerul regelui şi, urcând scara împreună cu el, îi explică, vorbind încet:

— Îţi spun numai dumitale: eminenţa sa are credinţa că lucrurile au să se termine bine. Ştiu, vom avea război cu Spania; un război însă care va da satisfacţie nobililor. Domnul cardinal, pe deasupra, o va înzestra regeşte, şi chiar mai mult decât regeşte, pe nepoata sa. Vor fi bani, serbări, cântece; toată lumea va fi mulţumită.

— Ei bine – răspunse gentilomul dând din cap – mie mi se pare că scrisoarea pe care o aduc e prea uşurică pentru a cuprinde toate acestea.

— Prietene – răspunse Bernouin – eu sunt sigur de ceea ce îţi spun: domnul d'Artagnan mi-a povestit totul.

— Şi ce ţi-a spus? S-auzim!

— I-am ieşit în cale pentru a-i cere veşti în numele cardinalului, fără a dezvălui, se înţelege, planurile noastre, întrucât domnul d'Artagnan e un copoi foarte şiret. "Dragă domnule Bernouin – mi-a răspuns el – regele e îndrăgostit nebuneşte de domnişoara de Mancini. Iată tot ce pot să-ţi spun." "Ei – l-am întrebat eu – şi îl crezi în stare să treacă peste planurile eminenţei sale?" "Ah, nu mă întreba asta; îl cred pe rege în stare de orice. Are un cap de fier, şi când îşi pune în gând ceva, nu se mai lasă. Dacă i-a intrat în minte să se însoare cu domnişoara de Mancini, se va însura." După aceea, m-a lăsat singur şi s-a dus la grajduri, a scos un cal, i-a pus el însuşi şaua, a încălecat în grabă şi a pornit în goană ca şi cum l-ar fi mânat din urmă diavolul.

— Şi dumneata crezi toate astea?...

— Cred că domnul locotenent de gardă ştia mai multe decât a voit să spună.

— Aşa că, după părerea dumitale, domnul d'Artagnan...

— Aleargă acum, fără nici o îndoială, după cele două exilate, pentru a face toate demersurile necesare spre a sluji dragostea regelui.

Vorbind astfel, cei doi confidenţi ajunseră la uşa cabinetului eminenţei sale. Cardinalul nu mai suferea din pricina gutei, ci se plimba neliniştit prin cameră, trăgând cu urechea spre uşă şi privind mereu spre fereastră.

Bernouin intră, urmat de gentilomul regelui, care avea ordin să predea scrisoarea chiar în mâinile eminenţei sale. Mazarin luă scrisoarea, dar mai înainte de a o deschide îşi compuse un surâs potrivit cu această împrejurare, în aşa fel încât să-şi poată ascunde cu uşurinţă tulburarea, de orice natură ar fi fost ea. Şi, într-adevăr, oricare ar fi fost impresia ce i-o produse scrisoarea, nici un reflex al acestei impresii nu i se trădă pe faţă.

— Ei bine – rosti el după ce citi şi reciti scrisoarea – minunat, domnule! Vesteşte-l pe rege că-i mulţumesc pentru supunerea pe care o arată dorinţelor reginei-mame şi că voi face totul spre a-i îndeplini voinţa.

Gentilomul ieşi. Dar abia se închise uşa în urma lui, şi cardinalul, care nu purta mască în faţa lui Bernouin, o smulse pe aceea pe care şi-o pusese pentru un moment şi, cu o expresie întunecată pe chip, zise:

— Cheamă-l pe domnul de Brienne.

Secretarul intră după numai cinci minute.

— Domnule – îi spuse Mazarin – am făcut acum un mare serviciu monarhiei, poate cel mai mare din câte i-am. făcut vreodată. Vei duce această scrisoare, care e o dovadă a celor ce-am spus, maiestăţii sale regina-mamă, iar după ce ţi-o va înapoia, o vei pune în cartonul B, care e plin de documente şi de acte în legătură cu slujba mea.

Brienne plecă şi, cum această scrisoare atât de importantă era desfăcută, nu se feri să o citească pe drum. E de la sine înţeles că Bernouin, care stătea bine cu toată lumea, se apropie din mers de secretar şi îşi aruncă ochii pe deasupra umărului acestuia, citind şi el. Vestea se răspândi în castel cu atâta iuţeală, încât Mazarin se temu o clipă ca ea să nu ajungă la urechile reginei înainte ca domnul de Brienne să-i fi transmis scrisoarea lui Ludovic al XIV-lea.

Îndată ce ordinele de plecare fură date, domnul de Condé se duse să-l salute pe rege la ceasul pretinsei deşteptări, şi înscrise pe tăbliţa sa oraşul Poitiers ca loc de popas şi de odihnă pentru maiestăţile lor.

Astfel se rezolva, în câteva clipe, o intrigă ce dăduse atâta bătaie de cap diplomaţiilor europene. Ea n-avea însă ca rezultat imediat, limpede şi precis, decât că-l făcuse pe un biet locotenent de muşchetari să-şi piardă slujba şi venitul. E adevărat însă că, în schimb, îşi câştiga libertatea.

Vom afla în curând cum s-a folosit de ea domnul d'Artagnan. Deocamdată, cu îngăduinţa cititorilor, ne vom reîntoarce la hanul "Medicis", unde, exact în clipa când la castel se dădeau ordine pentru plecarea regelui, o fereastră se deschidea spre stradă.

Această fereastră care se deschidea era de la una din odăile ocupate de Carol. Nefericitul prinţ îşi petrecuse noaptea stând pe gânduri, cu capul în mâini şi cu coatele pe o masă, în timp ce Parry, infirm şi bătrân, adormise într-un colţ, obosit cu trupul şi cu spiritul. Cumplită soartă avea această credincioasă slugă, care vedea cum reîncepe, pentru a doua generaţie, îngrozitorul şir de nenorociri ce apăsaseră pe umerii celei dintâi! După ce Carol al II-lea se gândi îndelung la noua înfrângere pe care o încerca, după ce îşi dădu seama de singurătatea deplină în care căzuse, văzând cum i se spulberă şi ultima nădejde, fu cuprins, în cele din urmă, de un fel de ameţeală şi se prăbuşi pe spate în largul jilţ pe braţul căruia se aşezase. Atunci lui Dumnezeu i se făcu milă de nefericitul prinţ şi îi trimise în ajutor somnul, frate nevinovat al morţii. Şi nu se trezi decât la şase ceasuri şi jumătate, adică atunci când soarele îşi arunca strălucirea în odaia sa, iar Parry, nemişcat, de teamă să nu-i tulbure odihna, privea cu o adâncă durere ochii lui tineri arşi de nesomn şi obrajii lui palizi de suferinţe şi lipsuri.

În sfârşit, huruitul câtorva căruţe încărcate ce coborau spre Loara îl deşteptă pe Carol. Se ridică, privi în jurul lui ca un om care a uitat totul, îl zări pe Parry, îi strânse mâna şi-i spuse să încheie socotelile cu domnul Crapole. Jupân Cropole, nevoit să întocmească lista cheltuielilor cu Parry, se purtă, trebuie să o spunem, ca un om cinstit; el făcu doar remarca sa obişnuită, anume că cei doi călători nu mâncaseră mai nimic, ceea ce prezenta îndoitul neajuns că era umilitor pentru bucătăria sa şi că îl silea să ceară plata pentru bucatele neatinse, dar totuşi servite. Parry nu avu ce sa spună la aceasta şi plăti.

— Nădăjduiesc – zise regele – că nu s-a întâmplat acelaşi lucru şi cu caii. N-am văzut dacă le-ai dat să mănânce ceva, şi ar fi trist pentru nişte călători, care, ca noi, au de făcut un drum lung, să-şi vadă caii slăbiţi.

La acest semn de îndoială, Cropole îşi luă aerul său măreţ şi răspunse că ieslea de la "Medicis" nu e mai puţin îmbietoare ca sala de mese din interiorul hanului.

Regele urcă deci în şa, bătrânul lui slujitor făcu la fel, şi amândoi porniră pe drumul ce ducea la Paris, fără să fi întâlnit aproape pe nimeni în calea lor, pe străzile şi în cartierele oraşului.

Pentru prinţ, totul era acum şi mai dureros, dat fiind că pornea într-un nou surghiun. Nenorociţii se agaţă de cele mai mici speranţe, întocmai ca fericiţii de cele mai mari bucurii, şi atunci când trebuie să părăsească locul unde această nădejde le-a mângâiat inima, ei încearcă ucigătoarea mâhnire pe care o simte proscrisul în clipa când păşeşte pe vasul ce trebuie să-l ducă în surghiun. Aceasta deoarece se pare că inima lovită de atâtea răni suferă la cea mai mică atingere; deoarece ea priveşte ca o mulţumire absenţa de o clipă a răului, care nu e însă decât absenţa durerii; deoarece, în sfârşit, în cele mai cumplite încercări, Dumnezeu a lăsat omului nădejdea, asemenea picăturii de apă pe care bogatul cel ham i-o cerea lui Lazăr în iad.

O clipă chiar, speranţa lui Carol al II-lea fusese mai mult decât o simplă bucurie trecătoare. Aceasta se întâmplase atunci când se văzuse primit atât de bine de fratele său Ludovic. În clipa aceea, speranţa lui căpătase o întrupare şi devenise realitate; apoi, dintr-o dată, refuzul lui Mazarin coborâse falsa realitate la starea de vis. Făgăduiala lui Ludovic al XIV-lea, atât de repede înăbuşită, nu fusese decât o batjocură. O batjocură, întocmai ca şi coroana sa, ca şi sceptrul său, ca şi prietenii săi, ca tot ceea ce-i înconjurase copilăria regală şi-i părăsise tinereţea de proscris.

Batjocură. Totul era batjocură pentru Carol al II-lea, în afară de odihna rece şi întunecată pe care i-o făgăduia moartea.

Acestea erau gândurile care-l chinuiau pe nefericitul prinţ, în timp ce, încovoiat pe calul său, al cărui frâu îl lăsase liber, mergea sub soarele dulce şi cald al lunii de mai, în care sumbra mizantropie a proscrisului vedea parcă o ultimă jignire adusă durerii sale.

XVI

REMEMBER!

Un călăreţ ce venea grăbit pe drumul care urca spre Blois, de unde abia plecase de vreo jumătate de ceas, se încrucişa cu cei doi călători şi, oricât de grăbit părea să fie el, îşi ridică totuşi pălăria în momentul când trecu prin dreptul lor. Regele aproape că nici nu-l luă în seamă pe tânăr, căci călăreţul acela care-i întâlni pe drum era un tânăr de douăzeci şi patru sau douăzeci şi cinci de ani; pe măsură ce se depărta, el întorcea din când în când capul şi-i făcea cu mâna unui om care stătea în picioare lângă poarta de fier a unei case frumoase, cu pereţii albi şi roşii, fiind zidită din cărămizi şi din bucăţi de piatră, cu acoperişul de ţiglă, aşezată în partea stângă a drumului pe care îl urma prinţul.

Bărbatul acesta, un bătrân înalt şi slab, cu părul alb – vorbim de cel care stătea în picioare lângă poartă – bărbatul acesta răspundea semnelor pe care i le făcea tânărul cu alte semne de despărţire, la fel de duioase, ca ale unui părinte. Tânărul dispăru la cea dintâi cotitură a drumului mărginit de copaci falnici, şi bătrânul se pregătea să intre în curte, când cei doi călători, ajunşi în dreptul porţii, îi atraseră luarea-aminte.

Regele mergea, după cum am spus, cu capul aplecat, cu braţele căzute, lăsându-se purtat de pasul şi aproape de voia calului; la rândul său, Parry, ca să se poată bucura şi mai mult de căldura plăcută a soarelui, îşi scosese pălăria şi îşi plimba privirea când la dreapta, când la stânga drumului. Ochii lui îi întâlniră pe ai bătrânului din mijlocul porţii, care, ca şi cum ar fi avut o vedenie, lăsă să-i scape un strigăt şi făcu un pas spre cei doi călători. De la Parry, ochii lui se îndreptară numaidecât spre rege, asupra căruia se opriră o clipă cu stăruinţă. Această cercetare, oricât de fugară ar fi fost, se oglindi în aceeaşi clipă, în chipul cel mai vădit, pe faţa uriaşului bătrân; căci de îndată ce-l recunoscu pe cel mai tânăr dintre călători – şi spunem recunoscu, deoarece numai o recunoaştere cu adevărat putea să dea naştere unui asemenea gest – de îndată ce-l recunoscu, aşadar, pe col mai tânăr dintre călători, îşi împreună mai întâi mâinile cu o respectuoasă surprindere, apoi, ridicându-şi pălăria de pe cap, salută atât de adânc, încât se lăsă chiar să cadă în genunchi.

Oricât de abătut, sau mai bine zis oricât de cufundat era regele în gândurile lui, această manifestare a bătrânului îi atrase numaidecât luarea-aminte. Carol îşi opri calul şi, întorcându-se către Parry, întrebă:

— Doamne, Parry, cine să fie oare omul acesta care mă salută astfel? Mă cunoaşte cumva?

Parry, tulburat, palid, îşi îndemnă calul şi se apropie de poarta de fier.

— Ah, sire – zise el, oprindu-se deodată la cinci sau şase paşi de bătrânul ce continua să stea îngenuncheat – sire, mă vedeţi cuprins de uimire, deoarece mi se pare că-l recunosc pe acest brav bărbat. Ei, da, e chiar el. Maiestatea voastră îmi îngăduie să-i vorbesc?

— De bună seamă.

— Dumneata eşti oare, domnule Grimaud? întrebă Parry.

— Da, eu – răspunse uriaşul bătrân, ridicându-se în picioare, însă fără a pierde nimic din respectuoasa lui atitudine.

— Sire – strigă atunci Parry – nu m-au înşelat ochii! Omul acesta este slujitorul contelui de La Fère, iar contele de La Fère, dacă vă mai aduceţi aminte, e acel vrednic gentilom despre care i-am vorbit atât de deseori maiestăţii voastre, încât amintirea lui trebuie să fi rămas, nu numai în gândul, dar şi în inima voastră.

— Acela care a fost de faţă la cele din urmă clipe ale părintelui meu, regele? întrebă Carol, tresărind din toată fiinţa lui la această amintire.

— Chiar acela, sire.

— Vai! exclamă prinţul. Apoi, adresându-se lui Grimaud, a cărui privire înţelegătoare şi vie părea a căuta să-i ghicească gândurile, îl întrebă: Prietene, stăpânul dumitale, domnul conte de La Fère, locuieşte cumva prin împrejurimi?

— Aici – răspunse Grimaud, arătând cu braţul întins în urmă poarta de fier a casei cu pereţii albi şi roşii.

— Domnul conte de La Fère e acasă în clipa de faţă?

— În fund, sub castani...

— Parry – spuse regele – nu vreau să pierd acest prilej, atât de preţios pentru mine, de a-i mulţumi gentilomului căruia familia noastră îi datorează o atât de frumoasă pildă de credinţă şi generozitate. Ţine-mi calul, te rog, prietene.

Şi, aruncând frâul în mâinile lui Grimaud, regele intră singur la Athos, ca un egal la egalul său. Carol fusese îndrumat de explicaţia atât de scurtă a lui Grimaud – "în fund, sub castani" – astfel că lăsă casa în stânga şi porni drept înainte spre aleea arătată. Locul era uşor de, găsit: creasta acestor copaci înalţi, încărcaţi de frunze şi de flori proaspete, întrecea pe a tuturor celorlalţi arbori din împrejurimi.

Când ajunse sub coroanele ce împestriţau cărarea cu pete de lumină sau de umbră, după capriciul bolţilor lor mai mult sau mai puţin înfrunzite, tânărul prinţ zări un gentilom care se plimba cu mâinile la spate şi părea adâncit într-o senină visare. De bună seamă, Carol al II-lea se va fi întrebat adeseori cum arăta la chip acest gentilom, căci acum păşi fără nici o şovăială drept spre el. La auzul mersului său, contele de La Fère ridică faţa şi, văzând un necunoscut cu înfăţişare elegantă şi nobilă îndreptându-se spre el, îşi scoase pălăria de pe cap şi se opri. La câţiva paşi numai, Carol al II-lea îşi scoase şi el pălăria; apoi, ca şi cum ar fi răspuns la întrebarea mută a contelui, zise:

— Domnule conte, am venit să-mi îndeplinesc o datorie faţă de dumneata. Ţineam de multă vreme să-ţi exprim recunoştinţa mea adâncă. Sunt Carol al II-lea, fiul lui Carol Stuart, care a domnit în Anglia şi a murit pe eşafod.

La acest nume ilustru, Athos simţi că-i trece un fior prin vine; dar văzându-l pe tânărul prinţ în picioare, cu capul descoperit în faţa lui şi întinzându-i mâna, două lacrimi îi tulburară o clipă azurul limpede al ochilor lui frumoşi.

Se înclină cu mult respect, însă prinţul îl luă de braţ şi-i spuse:

— Vezi cât sunt de nenorocit, domnule conte? A trebuit ca numai întâmplarea să mă aducă la dumneata! Vai, nu mi-e dat să am pe lângă mine oamenii care îmi sunt dragi şi pe care îi preţuiesc, căci mă aflu în starea când nu pot decât să le păstrez recunoştinţa în inimă şi numele în amintire. Fără servitorul dumitale, care l-a recunoscut pe al meu, aş fi trecut prin faţa casei dumitale ca pe lângă a unui străin.

— E adevărat – zise Athos, răspunzând prin cuvinte la prima parte a frazei rostite de prinţ şi printr-un salut la cea de a doua – e adevărat, maiestatea voastră a avut parte de zile grele.

— Dar cele mai grele, vai – răspunse Carol – vor veni poate abia de acum încolo!

— Sire, să nu ne pierdem nădejdea.

— Conte, conte – urmă Carol clătinând din cap – am tras nădejde până ieri seară şi, ţi-o jur, ca un bun creştin.

Athos privi spre rege cu luare-aminte, ca şi cum i-ar fi pus o întrebare.

— Oh, povestea mea e uşor de spus – răspunse Carol. Proscris, jefuit, dispreţuit, m-am hotărât, călcându-mi poate pe inimă, să bat pentru cea din urmă oară la poarta norocului. Nu e scris oare, acolo sus, că pentru familia noastră, atât fericirea cât şi nenorocirea să vină numai din partea Franţei? Dumneata ştii mai bine, domnule, dumneata care eşti unul dintre francezii pe care nenorocitul meu părinte i-a văzut la picioarele eşafodului său în ziua morţii, după ce îi avusese la dreapta lui în zilele de bătălii.

— Sire – murmură cu modestie Athos – n-am fost singur, iar eu şi cu tovarăşii mei ne-am făcut în acea împrejurare datoria de gentilomi, atâta tot. Dar maiestatea voastră voia să-mi facă cinstea de a-mi povesti...

— Aşa e. Mă bucuram de ocrotirea – iartă-mi şovăiala, conte, dar pentru un Stuart, dumneata înţelegi asta, dumneata care înţelegi orice, cuvântul e greu de rostit – mă bucuram, zic, de ocrotirea vărului meu, stathuderul Olandei; dar, fără intervenţia, sau măcar fără încuviinţarea Franţei, stathuderul nu putea să ia nici o hotărâre. Venisem deci să cer această încuviinţare regelui Franţei, care mi-a refuzat-o.

— Regele v-a refuzat, sire?

— Oh, nu el; tânărul meu frate Ludovic nu are nici o vină, ci domnul de Mazarin.

Athos îşi muşcă buzele.

— Gândeşti poate că ar fi trebuit sa mă aştept la acest refuz – zise regele, care observase gestul celuilalt.

— Într-adevăr, la asta mă gândeam, sire – răspunse foarte cuviincios contele. Îl cunosc pe acest italian de multă vreme.

— Atunci m-am hotărât să împing lucrurile până la capăt şi să aflu cât mai repede cu putinţă ultimul, cuvânt al soartei mele. I-am spus fratelui meu Ludovic că, pentru a nu compromite nici Franţa, nici Olanda, îmi voi încerca singur norocul, aşa cum am mai făcut, cu două sute de gentilomi, dacă ar vrea să mi-i dea, sau cu un milion, dacă ar vrea să mi-l împrumute.

— Ei bine, sire?

— Ei bine, domnule, în clipa de faţă simt în mine ceva ciudat – mulţumirea deznădejdii. Unele suflete – şi am început să-mi dau seama că şi al meu se numără printre acestea – încearcă o adevărată mulţumire ajungând la convingerea că totul este pierdut pentru ele şi că a sosit, în sfârşit, ceasul cel de pe urmă.

— Oh, nădăjduiesc – rosti Athos – că maiestatea voastră n-a ajuns chiar până acolo.

— Ca să-mi spui asta, domnule conte, ca să încerci să-mi reaprinzi în inimă speranţa, înseamnă că n-ai înţeles bine ceea ce ţi-am spus. Am venit la Blois, conte, pentru a cere fratelui meu Ludovic pomana unui milion, cu ajutorul căruia speram să-mi recâştig drepturile, şi fratele meu Ludovic m-a refuzat. Vezi dar că totul e pierdut!

— Maiestatea voastră îmi va îngădui să spun că sunt de altă părere?

— Cum aşa, conte, mă iei oare drept un spirit vulgar în asemenea măsură încât să nu-mi dau seama de starea în care mă găsesc?

— Sire, am văzut mai totdeauna că în împrejurările cele mai nenorocite răbufnesc deodată marile întorsături ale norocului.

— Mulţumesc, conte; e frumos să întâlneşti inimi ca a dumitale, adică atât de încrezătoare în Dumnezeu şi în monarhie, încât să nu deznădăjduiască niciodată pentru o soartă regală, oricât de jos ar fi căzut ea. Din nefericire, cuvintele dumitale, dragă conte, sunt ca acele leacuri socotite desăvârşite şi care, totuşi, neputând vindeca decât rănile uşoare, n-au nici o putere asupra morţii. Îţi mulţumesc pentru stăruinţa de a mă mângâia, conte; îţi mulţumesc pentru amintirea dumitale plină de devotament, dar eu ştiu ce mă aşteaptă. Nimic nu mă mai poate salva acum. Şi iată, prietene, sunt atât de încredinţat de acest lucru, încât am pornit pe drumul surghiunului, împreună cu bătrânul meu Parry; mă întorc să-mi îndur cumplitele chinuri în mica sihăstrie ce mi se hărăzeşte în Olanda. Acolo, crede-mă, conte, totul va sfârşi curând şi moartea va veni degrabă; e chemată cu stăruinţă de acest trup pe care îl roade sufletul şi de acest suflet care năzuieşte spre odihna cerească!

— Maiestatea voastră are o mamă, o soră, fraţi; maiestatea voastră e capul unei familii, de aceea trebuie să-i ceară lui Dumnezeu o viaţă lungă, iar nu o moarte grabnică. Maiestatea voastră e proscrisă, fugărită, dar îşi are drepturile sale; trebuie deci să năzuiască spre lupte, spre înfruntări, spre tron, şi nu spre odihna cerească.

— Conte – zise Carol al II-lea, cu un zâmbet de o indescriptibilă tristeţe – ai auzit spunându-se vreodată că un rege şi-a recucerit regatul cu un servitor de vârsta lui Parry şi cu trei sute de scuzi pe care acest servitor îi are în pungă?

— Nu, sire; dar am auzit spunându-se, şi nu numai o dată, că un rege detronat şi-a recâştigat tronul printr-o voinţă dârză, prin stăruinţă, prin sprijinul prietenilor, şi cu un milion de franci folosiţi aşa cum trebuie.

— Dar nu m-ai înţeles oare? Acest milion, pe care l-am cerut fratelui meu Ludovic, mi-a fost refuzat.

— Sire – zise atunci Athos – maiestatea voastră binevoieşte să-mi mai îngăduie câteva clipe, ascultând cu atenţie cele ce-mi mai rămân să-i spun?

Carol al II-lea privi cu încordare spre Athos.

— Bucuros, domnule – zise el.

— Atunci am să rog pe maiestatea voastră să vină cu mine – adăugă contele, îndreptându-se spre casă.

Şi îl conduse pe rege în cabinetul său, unde îl pofti să şadă.

— Sire – reluă el – maiestatea voastră mi-a spus adineauri că, după cum stau lucrurile în Anglia, un milion i-ar fi de ajuns ca să-şi recapete tronul?

— Ca să încerc, cel puţin, şi ca să mor ca un rege, în cazul când n-aş izbuti.

— Ei bine, sire, rog pe maiestatea voastră să binevoiască a asculta, aşa cum mi-a făgăduit, ceea ce îmi rămâne să-i spun.

Carol făcu un semn de încuviinţare din cap. Athos se îndreptă spre uşă şi trase zăvorul, după ce se încredinţă că nu asculta nimeni prin apropiere, apoi se întoarse.

— Sire – vorbi el – maiestatea voastră a avut bunăvoinţa să-şi aducă aminte că am însoţit pe nobilul şi preanefericitul Carol I, atunci când călăii l-au dus de la Saint-James la White-Hall.

— Da, fireşte, mi-am adus aminte şi-mi voi aduce totdeauna.

— Sire, întâmplarea e prea lugubră ca s-o asculte un fiu, căruia de bună seamă i-a fost povestită de alţii mai înainte, totuşi trebuie să-i mai vorbesc o dată despre ea maiestăţii voastre, fără să las la o parte nici un amănunt.

— Vorbeşte, domnule.

— În ziua când regele, tatăl vostru, urca pe eşafod, sau mai bine zis trecea din camera sa spre eşafodul ridicat dincolo de fereastră, totul fusese pregătit pentru fuga lui. Călăul fusese îndepărtat, o gaură fusese făcută sub podeaua apartamentului său, în sfârşit, eu însumi mă aflam sub bolta funebră pe care am auzit-o trosnind deodată sub paşii săi.

— Parry mi-a povestit aceste groaznice amănunte, domnule.

Athos făcu o .plecăciune şi continuă:

— Iată însă ce nu v-a putut povesti el, sire, întrucât cele ce urmează s-au petrecut între Dumnezeu, părintele vostru şi mine, şi niciodată n-am vorbit despre ele nimănui, nici chiar celor mai buni prieteni ai mei. "Îndepărtează-te numai pentru câteva clipe – a rostit augustul martir către călăul mascat. Ştiu că nu voi putea să scap, dar te rog să nu loveşti decât la un semn al meu. Vreau să-mi fac în voie rugăciunea."

— Iartă-mă – zise Carol al II-lea pălind – dar dumneata, conte, care cunoşti atâtea amănunte în legătură cu această tristă întâmplare, amănunte care, după cum spuneai adineauri, n-au fost dezvăluite nimănui, ştii cumva şi numele acelui călău infernal, al acestui laş care şi-a ascuns faţa ca să ucidă fără milă un rege?

Athos se schimbă uşor la faţă.

— Numele lui? zise el. Da, îl cunosc, dar nu pot să-l spun.

— Şi ce-a devenit?... Căci nimeni în Anglia nu ştie ce s-a întâmplat cu el.

— A murit.

— Dar nu în patul său, nu de moarte liniştită şi blândă, nu de moartea oamenilor cumsecade?

— A murit într-un chip năprasnic, într-o noapte cumplită, răpus de mânia oamenilor şi trăsnetele lui Dumnezeu. Trupul lui, străpuns de o lovitură de pumnal, s-a rostogolit în adâncimile oceanului. Dumnezeu să-l ierte pe cel ce l-a ucis!

— Să trecem mai departe – zise Carol al II-lea, văzând că La Fère nu vrea să spună mai mult.

— Regele Angliei, după ce-i vorbi, aşa cum am spus, călăului acela mascat, a adăugat: "Să nu loveşti, mă auzi, decât atunci când voi ridica braţul şi voi rosti: REMEMBER!"

— Într-adevăr – zise Carol cu glas surd – ştiu că acesta a fost ultimul cuvânt rostit de nefericitul meu părinte. Dar în ce scop, pentru cine l-a rostit?

— Pentru gentilomul francez ascuns sub eşafodul său.

— Adică pentru dumneata, domnule?

— Da, sire, şi fiecare din cuvintele pe care le-a spus acolo, deasupra scândurilor acoperite de un postav negru, îmi răsună şi astăzi în urechi. Regele s-a lăsat deci într-un genunchi. "Conte de La Fère – a întrebat el – eşti aici?" "Da, sire" – am răspuns. Atunci regele s-a aplecat şi mai mult.

Carol al II-lea, el însuşi nerăbdător să audă urmarea, chinuit de durere, se aplecase spre Athos pentru a culege una câte una vorbele pe care le rostea contele. Capul său îl atingea aproape pe al lui Athos.

— Aşadar – reluă contele – regele se plecă şi mai mult. "Conte de La Fère – zise – n-am putut să fiu salvat de tine. N-a fost scris să fiu salvat. Dar, chiar de-aş săvârşi o nelegiuire, îţi voi spune: da, le-am vorbit oamenilor; da, i-am vorbit lui Dumnezeu, şi acum îţi vorbesc ţie, cel din urmă. Pentru a susţine o cauză pe care am socotit-o sfântă, am pierdut tronul părinţilor mei şi am irosit moştenirea copiilor mei".

Carol al II-lea îşi ascunse faţa în palme şi o lacrimă sfâşietoare îi alunecă printre degetele albe şi slăbite.

— "Mi-a mai rămas un milion în aur – mi-a spus mai departe regele. L-am îngropat în hruba castelului Newcastle, în clipa când am părăsit acest oraş."

Carol îşi înălţă faţa cu o expresie de dureroasă bucurie, care ar fi smuls gemete din pieptul celor ce cunoşteau această nemărginită suferinţă.

— Un milion! murmură el. Oh, conte!

— "Aceşti bani, numai tu singur ştii că există; foloseşte-i atunci când vei crede că e momentul să vii în sprijinul fiului meu cel mai în vârstă. Şi acum, conte de La Fère, spune-mi adio!" "Adio! Adio, sire!" am strigat.

Carol al II-lea se ridică şi îşi lipi fruntea înfierbântată fereastră.

— Atunci - reluă Athos – regele rosti cuvântul REMEMBER!, pe care mi-l adresa mie. Şi iată, sire, că îmi aduc aminte!

Regele nu-şi putu stăpâni tulburarea. Athos îi văzu tremurarea umerilor zguduiţi de plâns şi auzi suspinele ce-i spărgeau pieptul la fiecare răsuflare. Tăcu, doborât el însuşi de talazul de amintiri amare pe care-l aruncase peste capul acesta regesc.

Carol al II-lea, zdrobit de durere, părăsi fereastra, îşi potoli lacrimile şi se reîntoarse să se aşeze alături de Athos.

— Sire – vorbi contele – până astăzi am socotit că n-a sosit încă ceasul pentru a folosi acest ultim aur, dar, cu ochii aţintiţi asupra Angliei, simţeam că ceasul acela se apropie. Mâine aveam de gând să caut să aflu în ce parte din lume se găseşte maiestatea voastră şi să mă duc să o întâlnesc. Dar a venit ea la mine; asta înseamnă că Dumnezeu e de partea noastră.

— Domnule – zise Carol cu glasul sugrumat de tulburare – eşti pentru mine un înger trimis de Dumnezeu; eşti salvatorul meu, ridicat din mormânt de către tatăl meu însuşi; dar, crede-mă, de zece ani războaiele civile au trecut fără întrerupere peste ţara mea, învălmăşind oamenii şi răscolind pământul; e de presupus că în măruntaiele gliei n-a mai rămas nici atâta aur câtă dragoste în inimile supuşilor mei.

— Sire, locul unde maiestatea sa a îngropat milionul e bine cunoscut de mine, şi nimeni, sunt încredinţat de asta, n-a putut să-l descopere. De altminteri, castelul Newcastle e dărâmat oare până în temelii? L-a dat oare cineva la o parte, piatră cu piatră, şi l-a smuls din rădăcini până la ultima bucăţică?

— Nu, e încă în picioare, dar în clipa de faţă îl ocupă generalul Monck, care îşi are acolo tabăra. Singurul colţ unde mă aşteaptă un sprijin, unde am o avere, e, după cum vezi, cotropit de vrăjmaşii mei.

— Generalul Monck, sire, nu se poate să fi descoperit comoara despre care v-am vorbit.

— Da, dar trebuie oare să mă predau lui Monck, pentru a descoperi această comoară? Ah, vezi, prin urmare, conte, trebuie să închei cu destinul, fiindcă mă îngenunche de fiecare dată când încerc să mă ridic. Ce să fac, atâta vreme cât n-am decât un singur slujitor, pe Parry, pe acest Parry pe care Monck l-a mai alungat o dată? Nu, nu, conte, să primim cea de pe urmă lovitură.

— Ceea ce nu poate face maiestatea voastră, ceea ce Parry nu mai poate încerca, credeţi, sire, că aş putea să izbutesc eu?

— Dumneata? Dumneata, conte, să te duci acolo?

— Dacă maiestatea voastră o doreşte, da, sire, mă voi duce – zise Athos, plecându-se în faţa regelui.

— Dumneata, atât de fericit aici, conte?

— Nu pot să fiu fericit, sire, câtă vreme am de îndeplinit o datorie, şi încă o datorie supremă, pe care mi-a încredinţat-o regele, părintele vostru: aceea de a veghea asupra soartei voastre şi de a folosi banii lăsaţi de el, pentru redobândirea tronului. Aşa că maiestatea voastră să-mi facă numai un semn, şi sunt gata să pornim la drum, sire.

— Ah, domnule – exclama regele, uitând de orice etichetă regală şi aruncându-se de gâtul lui Athos – dumneata îmi dovedeşti că există un Dumnezeu în cer şi că acest Dumnezeu îşi trimite uneori vestitorii săi la nenorociţii care gem pe acest pământ.

Athos, mişcat de pornirea tânărului, îi mulţumi cu un adânc respect şi, apropiindu-se de fereastră, strigă:

— Grimaud, caii!

— Cum! Aşa, dintr-o dată? rosti regele. Ah, domnule, eşti, cu adevărat, un om minunat!

— Sire – zise Athos – nu cunosc nimic mai grabnic decât a sluji pe maiestatea voastră. De altminteri – adăugă el zâmbind – e un obicei al meu pe care l-am deprins de mult, slujind-o pe regina, mătuşa voastră, şi pe regele, părintele vostru. Cum aş putea să-l pierd tocmai în ceasul când e vorba sa slujesc pe maiestatea voastră?

— Ce om! murmură regele. Apoi, după o clipă de gândire: Dar nu, conte, nu pot să-ţi cer atâta sacrificiu. Nu am nimic spre a-ţi răsplăti asemenea servicii.

— Hm! făcu Athos râzând. Maiestatea voastră glumeşte, căci are un milion. Ah, de ce nu am eu măcar o jumătate din această sumă: aş fi pus pe picioare un regiment până acum! Dar, slavă Domnului, mi-au mai rămas aici câteva fişicuri de aur şi câteva diamante ale familiei. Maiestatea voastră va binevoi, sper, să le împartă cu un slujitor devotat.

— Cu un prieten. Da, conte, dar cu o condiţie: ca, la rândul meu, acest prieten să împartă cu mine mai târziu.

— Sire – zise Athos, deschizând o cutie din care scoase aur şi giuvaericale – iată că suntem destul de bogaţi. Noroc ca suntem patru, ca să ne apărăm de hoţi.

Bucuria făcu să zvâcnească sângele în obrajii palizi ai lui Carol al II-lea. Văzu apropiindu-se de scară cei doi cai ai lui Athos, aduşi de Grimaud, care se şi încălţase cu cizme pentru drum.

— Blaisois, să dai această scrisoare vicontelui de Bragelonne. Pentru toată lumea, sunt plecat la Paris. Îţi las în seamă casa, Blaisois!

Blaisois făcu o plecăciune, îl îmbrăţişa pe Grimaud şi închise poarta grea de fier.

XVII

UNDE ESTE CĂUTAT ARAMIS,

DAR UNDE NU-L AFLĂM DECÂT PE BAZIN

Nu trecuseră nici două ceasuri de când plecase stăpânul casei, care, spre a-i amăgi pe Blaisois, apucase pe drumul către Paris, şi un călăreţ cu un frumos cal breaz se opri în faţa porţii. Cu un "Hei!" răsunător, el strigă la grăjdarii ce stăteau încă roată, dimpreună cu grădinarii, în jurul lui Blaisois, povestitorul din toate zilele al slugărimii de la castel. Acest "Hei!", pe care jupânul Blaisois îl cunoştea fără îndoială, îl făcu să întoarcă faţa şi să exclame tare:

— Domnul d'Artagnan!... Daţi fuga, măi, şi-i deschideţi poarta!

O ceată de opt vlăjgani se repezi la poarta de fier, care fu deschisă într-o clipă, ca şi cum ar fi fost un fulg. Şi toţi se întreceau cu ploconelile, căci era cunoscută primirea aleasă, pe care stăpânul avea obiceiul să o facă acestui prieten, şi, apoi, în asemenea împrejurări, era destul să tragi cu ochiul la felul cum se purta valetul.

— Ah – rosti cu un zâmbet plin de mulţumire d'Artagnan, legănându-se în scară înainte de a coborî din şa – dar unde este scumpul nostru conte?

— Eh, să vedeţi, domnule – răspunse Blaisois – mâhnirea domnului conte, stăpânul nostru, nu va fi mai mică decât a dumneavoastră, când va afla că i-aţi călcat pragul! Soarta a făcut ca domnul conte să plece nu mai demult decât acum două ceasuri.

D'Artagnan însă nu se mâhni pentru un lucru atât de mărunt.

— Bun – zise el – văd că vorbeşti cea mai curată franţuzească din lume; îmi vei da o lecţie de gramatică şi de vorbire frumoasă, în timp ce voi aştepta întoarcerea stăpânului tău.

— Numai că asta e cu neputinţă, domnule – răspunse Blaisois. O să aşteptaţi prea mult.

— Nu se întoarce astăzi?

— Nici mâine, domnule, nici poimâine. Domnul conte a plecat într-o călătorie lungă.

— Călătorie?!... se miră d'Artagnan. Nu cumva îmi îndrugi palavre?

— Domnule, este curatul adevăr. Domnul mi-a făcut cinstea să-mi lase în seamă casa, şi a adăugat cu glasul lui atât de poruncitor şi atât de blând... care pentru mine e tot una: "Vei spune că am plecat la Paris".

— Ei bine – strigă d'Artagnan – dacă s-a îndreptat către Paris, e tot ce voiam să ştiu; trebuia să-mi fi spus asta de la început, nătărăule... A plecat de două ceasuri, zici?

— Da, domnule.

— Îl voi ajunge repede din urmă. E singur?

— Nu, domnule.

— Dar cine îl însoţeşte?

— Un gentilom pe care nu-l cunosc, un bătrân şi domnul Grimaud.

— Va să zică, nu vor merge aşa de iute ca mine... Am şi plecat...

— Domnul vrea să mă asculte o clipă? zise Blaisois, apucând uşor dârlogii calului.

— Da, însă fără vorbe multe, sau spune-le mai repede!

— Ei bine, domnule, mie mi se pare că vorba asta cu Parisul e numai o momeală.

— O, o! făcu d'Artagnan îngrijorat. O momeală?

— Da, domnule; domnul conte nu se duce la Paris, aş putea să jur.

— Ce te face să crezi?

— Iată ce: domnul Grimaud ştie totdeauna unde se duce stăpânul nostru, şi mi-a făgăduit că, prima dată când se va duce la Paris, îmi va lua şi mie cei câţiva gologani pe care vreau să-i trimit nevestei mele.

— A, eşti însurat?

— Am fost; nevasta mea era de pe aici, dar stăpânul găsea că e prea guralivă şi am trimis-o la Paris; îi duc lipsa uneori, dar alteori parcă e mai bine.

— Pricep, dar termină cu astea; aşadar, nu crezi că domnul conte a plecat la Paris?

— Nu, domnule, căci atunci Grimaud nu şi-ar mai fi ţinut făgăduiala, adică şi-ar fi călcat cuvântul, şi asta nu e cu putinţă.

— Asta nu e cu putinţă – repetă d'Artagnan, căzând dintr-o dată pe gânduri, fiindcă se lămurise pe dată. Bine, bravul meu Blaisois, mulţumesc.

Blaisois făcu o plecăciune.

— Uite ce e, tu ştii că nu sunt un om curios din fire... Am însă mare nevoie de stăpânul tău... N-ai putea... cu un cuvinţel... tu, care vorbeşti totdeauna cu miez, să-mi dai a înţelege... O silabă numai... şi voi ghici singur restul.

— Pe cinstea mea, domnule, n-aş putea face nimic... Habar n-am încotro a apucat stăpânul meu... Cât despre... să ascult la uşi, asta nu intră în obiceiurile mele şi, de altminteri, nici nu e îngăduit aici, la noi.

— Dragul meu – zise d'Artagnan – iată un început rău pentru mine. Dar nu-i nimic. Ştii cel puţin cam când se va întoarce contele?

— Tot atât de puţin, domnule, cât ştiu şi despre ţinta călătoriei sale.

— Haide, Blaisois, haide, ia gândeşte-te!

— Domnul se îndoieşte de sinceritatea mea? Ah, domnul mă mâhneşte peste măsură!

— Să-i ia dracul limba lui aurită! bolborosi d'Artagnan. Un bădăran face mai mult când îţi spune o singură vorbă... Adio!

— Domnule, primiţi, vă rog, plecăciunile mele.

"Secătură! murmură d'Artagnan în sinea lui. Caraghiosul ăsta e de nesuferit."

Îşi mai aruncă o dată privirea spre casă, întoarse calul şi ieşi pe poartă cu aerul unui om pe care nu l-a supărat nimeni şi căruia nu-i pasă de nimic. Dar după ce coti zidul şi când nu-l mai putea zări nimeni, îşi zise, răsuflând adânc:

— Ia să vedem! Athos să fi fost oare acasă?... Nu. Toţi trândavii ăştia care stăteau cu braţele încrucişate în ogradă ar fi fost plini de năduşeală dacă stăpânul lor ar fi stat cu ochii pe ei. Athos în călătorie?... E de neînţeles. Oricum, ăsta e misterios al naibii... Şi-apoi nu, nu e omul care îmi trebuie mie. Eu am nevoie de un spirit şiret, răbdător. Treaba mea e la Melun, într-o anumită mănăstire, pe câte ştiu. Patruzeci şi cinci de leghe; adică patru zile şi jumătate. Haide, vremea e frumoasă şi eu sunt liber. Să pornim la drum!

Şi dădu pinteni calului, apucând înspre Paris. În a patra zi ajunse la Melun, aşa după cum dorise.

D'Artagnan avea obiceiul să nu întrebe niciodată unde duce drumul pe care apuca sau să ceară vreun sfat de prisos cuiva. Pentru asemenea amănunte, el se încredea în dibăcia lui, care nu-l înşela niciodată, într-o experienţă de treizeci de ani şi într-o mare uşurinţă de a citi pe feţele caselor întocmai ca pe acelea ale oamenilor.

La, Melun, găsi numaidecât mănăstirea, o clădire îmbietoare, cu tencuială de ghips peste cărămizile roşii, cu viţă sălbatică atârnând de-a lungul streşinilor şi cu o cruce de piatră, sculptată, ce se ridica mai sus de coama acoperişului. Din sala de jos a acestei clădiri se desprindea un zumzet, sau mai degrabă un zvon de glasuri, asemenea ciripitului unor puişori când cuibul prinde viaţă sub piuitul lor vioi. Unul din aceste glasuri silabisea rând pe rând literele alfabetului. O voce groasă şi melodioasă în acelaşi timp îi certa pe cei flecari şi îndrepta greşelile celui care citea.

D'Artagnan recunoscu această voce, şi cum fereastra de la sala de jos era deschisă, se aplecă în şa, printre lăstarii şi frunzele roşii de viţă, şi strigă:

— Bazin, scumpul meu Bazin, bună ziua!

Un om îndesat, gros, cu fruntea teşită, cu capul împodobit cu o coroană de păr argintiu, tăiat scurt, imitând tunsoarea canonicilor, şi acoperit cu o veche tichie de catifea neagră, se ridică numaidecât în picioare când auzi glasul lui d'Artagnan. De fapt, nu se ridică ar trebui să spunem, ci sări. Bazin sări într-adevăr şi răsturnă scaunul scund, pe care câţiva copii se repeziră să i-l aşeze din nou, războindu-se între ei mai abitir decât o făceau grecii când voiau să smulgă din mâinile troienilor trupul lui Patrocle, Şi Bazin nu numai că sări din loc, dar scăpă jos alfabetarul şi varga pe care o ţinea într-o mână.

— Dumneavoastră! strigă el. Dumneavoastră, domnule d'Artagnan!

— Da, eu. Unde e Aramis... adică nu, domnul cavaler d'Herblay... ba nu, iar m-am încurcat, domnul vicar general?

— Ah, domnule – răspunse Bazin cu un aer important – monseniorul a plecat la dioceza sa.

— Cum ai spus? făcu d'Artagnan.

Bazin repetă fraza.

— Asta-i bună! Aramis are o dioceză?

— Da, domnule. De ce nu?

— Aşadar e episcop?

— Dar de pe ce lume veniţi, domnule – răspunse Bazin oarecum înţepat – că n-aţi aflat încă acest lucru?

— Dragul meu Bazin, noi, păgânii, noi, ăştia care mânuim spada, noi ştim că un bărbat poate fi colonel, sau general de armată, sau mareşal al Franţei; dar c-ar putea ii episcop, arhiepiscop sau papă... dracul să mă ia dacă o veste ca asta ajunge la urechile noastre înainte de a fi făcut pe trei sferturi înconjurul pământului.

— Sst! Sst! ţistui Bazin, holbând ochii la el. Să n-audă copiii aceştia, cărora mă străduiesc să le bag în cap numai principii frumoase.

Copiii făcuseră, într-adevăr, cerc în jurul lui d'Artagnan, admirând calul său, spada lungă, pintenii şi înfăţişarea lui impunătoare. Îi admirau îndeosebi glasul gros, în aşa fel că atunci când el slobozi ocara aceea, toată şcoala strigă: "Dracul să mă ia!" cu un vuiet nemaipomenit de râsete, de strigăte şi tropăituri care-l umpleau de mândrie pe muşchetar şi-l făceau să-şi piardă firea pe bătrânul pedagog.

— Hei – strigă el – tăceţi odată, gălăgioşilor!... Hei... Poftim, abia aţi sosit, domnule d'Artagnan, şi toate principiile mele frumoase s-au dus de râpă... Dar ce vreţi, dumneavoastră, ca întotdeauna, stârniţi zarvă peste tot pe unde treceţi... Parc-ar fi turnul Babei aici!... Ah, Doamne Dumnezeule! Ah, neastâmpăraţii!

Şi domnul Bazin se porni să împartă la ghionţi, cu osârdie, în dreapta şi-n stânga, ceea ce spori şi mai mult tărăboiul făcut de şcolarii săi, care slobozeau acum altfel de ţipete.

— Noroc, cel puţin, că aici n-aveţi cu cine să vă mai ţineţi de tărăşenii – zise apoi Bazin.

— Crezi? rosti d'Artagnan cu un surâs ce-l făcu pe pedagog să simtă că-l trece un fior prin spate.

"E în stare" – îşi zise el în sinea lui.

— Şi unde se află dioceza stăpânului tău?

— Monseniorul René este episcop la Vannes.

— Cine l-a numit?

— Domnul intendent superior, vecinul nostru.

— Cum, domnul Fouquet?

— Fără îndoială că dânsul.

— Aramis se are deci bine cu el?

— Monseniorul slujea în fiecare duminică la domnul intendent superior, la Vaux; apoi vânau împreună.

— Ah!

— Afară de asta, monseniorul îşi pregătea uneori citaniile... nu, vreau să zic predicile sale, cu domnul intendent superior.

— Hm! Te pomeneşti că predică în versuri acest vrednic episcop?

— Domnule, nu luaţi în derâdere cele sfinte, pentru numele lui Dumnezeu!

— Bine, Bazin, bine! Aşadar, Aramis e la Vannes?

— La Vannes, în Bretania.

— Eşti un prefăcut, Bazin; nu-i adevărat ceea ce-mi spui.

— Domnule, veniţi sa vedeţi, apartamentele presbiteriului sunt goale.

— Are dreptate – murmură d'Artagnan, aruncându-şi ochii spre clădirea a cărei înfăţişare da impresia de singurătate.

— Dar monseniorul cred că v-a scris despre numirea sa.

— Când s-a făcut ea?

— Acum o lună.

— O, atunci nu-i încă timpul pierdut. Înseamnă că Aramis n-a avut până acum nevoie de mine. Dar, ia spune, Bazin, tu pentru ce nu-l urmezi pe pastorul tău?

— Domnule, nu pot, am îndatoriri aici.

— Alfabetul?

— Şi pocăiţii mei.

— Cum, spovedeşti? Eşti preot?

— Aproape. Mă simt chemat pentru asta!

— Dar ordinele?

— O – răspunse Bazin cu înfumurare – acum, că monseniorul e episcop, voi căpăta cu uşurinţă ordinele, sau cel puţin anumite scutiri.

Şi îşi frecă mâinile bucuros.

— Hotărât – îşi zise d'Artagnan – pe oamenii ăştia nu-i mai poţi smulge de la ale lor. Dă-mi ceva să mănânc, Bazin!

— Numaidecât, domnule.

— Un pui, o supă şi o sticlă de vin.

— Azi e sâmbătă, zi de post – zise Bazin.

— Am scutire – făcu d'Artagnan.

Bazin îl privi cu un aer răutăcios.

— Aha, jupâne vulpoi, drept cine mă iei? zise d'Artagnan. Dacă tu, care eşti slugă, tragi nădejde să capeţi scutire pentru a săvârşi nelegiuiri, eu, prietenul stăpânului tău, nu pot avea o scutire ca să mănânc de dulce într-o zi de post, după pofta stomacului meu? Bazin, fii binevoitor cu mine, sau, pe viul Dumnezeu, mă voi plânge regelui, şi atunci nu vei mai spovedi niciodată! Ştii doar că pe episcopi îi numeşte regele, şi acolo eu sunt cel mai tare!

Bazin surâse cu şiretenie.

— Oh, îl avem şi noi pe domnul intendent superior – zise el.

— Şi vrei să zici că nu-ţi pasă de rege?

Bazin nu răspunse nimic la aceasta; zâmbetul lui spunea însă totul.

— Mâncare – zise d'Artagnan – iată că se apropie de şapte ceasuri.

Bazin se întoarse şi-l trimise pe cel mai în vârstă dintre şcolarii lui să-i dea de veste bucătarului. Între timp, d'Artagnan cerceta presbiteriul.

— Pff! făcu el cu dispreţ. Monseniorul stătea destul de prost aici, asta nu-i o locuinţă pentru înălţimea sa.

— Avem castelul de la Vaux – zise Bazin.

— Care face poate cât Luvrul? replică în glumă d'Artagnan.

— Mai mult chiar – i-o întoarse Bazin cu cel mai deplin sânge rece.

— A! făcu d'Artagnan.

Poate că ar mai fi lungit vorba şi ar fi susţinut cu tărie supremaţia Luvrului, dar locotenentul îşi aduse aminte că frumosul lui cal rămăsese legat de un belciug la poartă.

— Drace! zise el. Trimite pe cineva să se îngrijească de calul, meu. Stăpânul tău, episcopul, n-are unul la fel în grajdurile sale!

Bazin privi pieziş spre cal şi răspunse:

— Domnul intendent superior i-a dăruit patru cai din grajdurile sale, şi unul singur din cei patru face cât patru ca al dumneavoastră.

Lui d'Artagnan îi năvăli sângele în obraji. Îl mânca palma şi căuta în creştetul lui Bazin locul unde avea să-i cadă pumnul. Dar se stăpâni. Mânia îi trecu şi se mulţumi să-i spună:

— Drace! Drace! Bine am făcut că am părăsit serviciul regelui. Spune-mi, nobile Bazin, câţi muşchetari are domnul intendent superior?

— Cu banii lui, îi va avea pe toţi ai regatului – răspunse Bazin închizând cartea şi dând drumul copiilor cu lovituri de vargă.

— Drace! Drace! mai rosti o dată d'Artagnan.

Şi întrucât i se dădu de veste că ospăţul era gata, porni în urma bucătăresei, care-l pofti în sala de mâncare, unde cina îl aştepta întinsă pe masă, D'Artagnan se aşeză şi atacă vitejeşte puiul,

— Mi se pare – zise el, muşcând cu poftă din friptura ce-i fusese servită şi care se vedea cât de colo că nu fusese dată prin untură – mi se pare că am făcut o mare greşeală atunci când nu m-am grăbit să intru în slujba unui astfel de stăpân. E un senior puternic, după cât s-ar spune, acest intendent superior. Într-adevăr, noi, ăştia de la curte, nu ştim nimic, căci razele soarelui ne împiedică să vedem stelele cele mari, care sunt şi ele tot nişte sori, dar ceva mai depărtate de pământul nostru, atâta tot.

Cum lui d'Artagnan îi plăcea mult, fie pentru a face haz, fie pentru a-i trage de limbă, să pună oamenii să vorbească despre lucrurile ce-l interesau pe el, acum se aruncă asupra jupânului Bazin; dar îşi pierdu vremea degeaba. În afară de laudele cam umflate şi obositoare la adresa domnului intendent superior, Bazin, care, la rândul său, se ţinea în gardă, nu dezvălui nimic în faţa curiozităţii lui d'Artagnan, decât nişte fapte lipsite de însemnătate, ceea ce-l nemulţumi pe muşchetar, care, de îndată ce termină masa, ceru să i se pregătească de culcare.

D'Artagnan fu condus de Bazin într-o odaie sărăcăcioasă, unde găsi un pat destul de prost; noroc însă că oaspetele nu era pretenţios. I se spuse că Aramis luase toate cheile de la apartamentul lui particular, şi cum d'Artagnan ştia că Aramis era un bărbat ordonat şi avea de obicei multe lucruri de ascuns în apartamentul său, asta nu-l miră câtuşi de puţin. Aşa că se trânti în pat, cu aceeaşi vitejească pornire ca şi atunci când atacase puiul, deşi comparativ patul era ceva mai tare, şi cum îi era tot aşa de somn pe cât îi fusese de foame, nu-i trebui mai mult timp până să adoarmă decât îi trebuise ca să ronţăie până şi ultimul oscior al fripturii.

De când nu mai era în slujba nimănui, d'Artagnan îşi făgădui să doarmă cu atât mai adânc, pe cât de uşor dormise mai înainte. Dar, oricât de solemnă ar fi fost această făgăduiala, şi cu toată hotărârea lui de a şi-o îndeplini cu sfinţenie, d'Artagnan fu deşteptat din somn în puterea nopţii de un huruit de trăsuri şi de gălăgia lacheilor călări. O mare luminaţie se revărsă deodată peste pereţii odăii lui; sări din pat în cămaşa de noapte şi alergă la fereastră.

"Nu cumva s-o fi întors regele?" îi trecu prin gând, în timp ce se freca la ochi, căci, într-adevăr, era o suită care nu putea să fie decât a unei persoane regale.

— Trăiască domnul intendent superior! strigă, sau mai degrabă chiui, la o fereastră de la catul de jos, o voce în care o recunoscu pe a lui Bazin; acesta, în timp ce striga astfel, flutura într-o mână o batistă, iar în cealaltă ţinea un sfeşnic aprins.

D'Artagnan văzu atunci ceva, în formă de faţă omenească, luminată de sfeşnic, aplecându-se spre uşa celei dintâi trăsuri; în acelaşi timp, prelungi hohote de râs, care porneau din trăsură, stârnite pesemne de ciudata înfăţişare a lui Bazin, formară ca o dâră de bucurie în urma cortegiului care trecea în grabă.

— Ar fi trebuit să-mi dau seama – murmură d'Artagnan – că nu era regele: nu se râde cu atâta poftă atunci când trece regele. Hei, Bazin – strigă apoi către vecinul său, care se aplecase pe trei sferturi peste fereastră, ca să urmărească din ochi cât mai mult trăsura – ia spune, ce-a fost acolo?

— A trecut domnul Fouquet – răspunse Bazin, cu un aer protector.

— Şi toţi aceşti oameni?

— Curtea domnului Fouquet.

— Oh, oh! făcu d'Artagnan. Ce-ar zice domnul de Mazarin dacă ar auzi una ca asta?

Şi se culcă din nou, îngândurat, întrebându-se cum se face că Aramis e totdeauna sprijinit de omul cel mai puternic din regat? "Să fie oare din pricină că are mai mult noroc decât mine, sau fiindcă eu sunt mai nătărău decât el? Ei şi?!" Era expresia finală prin care d'Artagnan, devenit înţelept, îşi încheia în prezent fiecare gând şi fiecare frază. Altădată spunea: La dracu!, ceea ce suna ca o împunsătură de pinten, dar acum îmbătrânise şi murmura acest: Ei şi?! oarecum filozofic, ce ţinea loc de frâu în domolirea pornirilor sale mai mari sau mai mici.

XVIII

AICI D'ARTAGNAN ÎL CAUTĂ PE PORTHOS

ŞI DĂ DE MOUSQUETON

Când d'Artagnan se încredinţa pe deplin că lipsa domnului vicar d'Herblay era un fapt real şi că prietenul său nu putea fi găsit nici la Melun, nici în împrejurimi, se despărţi de Bazin fără părere de rău, aruncă o privire piezişă spre măreţul castel din Vaux, care începuse să îmbrace acea splendoare ce avea să-l ducă la ruină, şi, încreţindu-şi buzele ca orice om descurajat şi neîncrezător, îşi îmboldi calul breaz, zicând:

— Haide, haide, tot la Pierrefonds am să găsesc cel mai bun om şi cea mai bună ladă cu bani. Şi nu am nevoie decât de aşa ceva, fiindcă de rest mă îngrijesc eu!

Îi vom cruţa pe cititori de a le mai povesti întâmplările prozaice ale călătoriei lui d'Artagnan, care se apropia de Pierrefonds în dimineaţa zilei a treia. Venea dinspre Nanteuil-le-Haudouin şi Crécy. De departe, zări castelul lui Ludovic de Orléans, care, devenit domeniu al coroanei, era lăsat în seama unui paznic bătrân. Era una din acele minunate clădiri din veacul de mijloc, cu ziduri groase de douăzeci de picioare şi cu turnuri înalte de o sută.

D'Artagnan o luă pe lângă ziduri, măsură turnurile din ochi şi coborî în vale. De departe văzu castelul lui Porthos, aşezat pe marginea unui heleşteu larg şi având în jurul lui o pădure întinsă. Acelaşi pe care am avut cinstea de a-l descrie cititorilor noştri, astfel că ne vom mulţumi de astă dată numai să-l reamintim. Primul lucru pe care-l zări d'Artagnan, după ce admiră copacii stufoşi, după ce se bucură de soarele de mai ce învăluia într-o pânză de aur colinele înverzite, după ce privi crângurile înflorite ce se întindeau până aproape de Compiègne, fu o mare cutie pe roate, împinsă de doi lachei şi trasă de alţi doi. În această cutie se afla ceva uriaş, verde şi auriu, care străbătea, la fiecare tragere sau împingere, cărările zâmbitoare ale parcului. Acest ceva, de departe nu putea fi definit şi nu amintea absolut nimic; mai de aproape părea a fi un butoi acoperit cu postav verde galonat; mai de aproape aducea a om, sau mai degrabă semăna cu o mogâldeaţă a cărei parte de jos, lăbărţându-se în cutie, o umplea pe de-a-ntregul; şi mai de aproape încă, se vedea că omul acesta era Mousqueton, Mousqueton cu părul lui alb şi cu faţa roşie, ca o paiaţă.

— Ei, mii de draci! strigă d'Artagnan. Iată-l pe scumpul nostru domn Mousqueton!

— A!... gâjâi burtosul. A, ce bucurie! Ce fericire! Domnul d'Artagnan!... Opriţi, trântorilor!

Aceste cuvinte din urmă erau adresate lacheilor care îl trăgeau şi-l împingeau pe cărare. Cutia se opri şi cei patru lachei, ca la o comandă militară, îşi ridicară toţi odată pălăriile galonate şi se înşiruiră la spatele cutiei.

— Ah, domnul d'Artagnan – zise Mousqueton – de ce nu pot să vă îmbrăţişez genunchii! Dar am devenit neputincios, după cum vedeţi.

— Maică Precistă, scumpul meu Mousqueton, vârsta!

— Nu, domnule, nu e vârsta, ci beteşugurile, supărările.

— Supărări, la dumneata, Mousqueton? zise d'Artagnan, făcând ocolul cutiei. Eşti într-o doagă, scumpul meu prieten! Slavă Domnului, pari mai tare ca un stejar de trei sute de ani.

— Ah, picioarele, domnule, picioarele! rosti credincioasa slugă.

— Cum, picioarele?

— Da, nu vor să mă mai poarte.

— Nerecunoscătoarele! Totuşi, le hrăneşti bine, Mousqueton, după cât se pare.

— Vai, da, n-au de ce să se plângă în această privinţă – zise Mousqueton cu un oftat. Totdeauna am făcut ce-am putut pentru trupul meu; nu sunt egoist.

Şi Mousqueton oftă din nou.

"Nu cumva Mousqueton vrea să fie şi el baron, de oftează aşa?" se întrebă d'Artagnan.

— Doamne – zise Mousqueton, smulgându-se din gândurile lui triste – Doamne, ce fericit are să fie monseniorul că v-aţi adus aminte de el!

— Bunul Porthos! strigă d'Artagnan. De-abia aştept să-l îmbrăţişez.

— Oh – făcu Mousqueton înduioşat – am să-i scriu despre asta, domnule.

— Cum, ai să-i scrii? strigă d'Artagnan.

— Chiar astăzi, fără întârziere.

— Aşadar, nu-i aici?

— Nu, domnule.

— Dar e pe-aproape? E departe?

— Eh, ce pot să ştiu eu, domnule, ce pot să ştiu eu? se scuză Mousqueton.

— La dracu! strigă muşchetarul, bătând cu piciorul în pământ. Mă urmăreşte ghinionul! Porthos, căruia îi place să stea mai mult acasă.

— Domnule, nu există om mai legat de casa ca monseniorul... dar...

— Dar ce?

— Când un prieten te cheamă...

— Un prieten?

— Eh, fireşte: vrednicul domn d'Herblay.

— Aramis l-a chemat pe Porthos?

— Iată cum s-au petrecut lucrurile, domnule d'Artagnan. Domnul d'Herblay i-a scris monseniorului...

— Adevărat?

— O scrisoare, domnule, o scrisoare prin care-l chema atât de grabnic, că a întors toată casa pe dos.

— Povesteşte-mi totul, prietene – zise d'Artagnan – dar mai întâi spune-le oamenilor ăstora să plece puţin de-aici.

Mousqueton scoase un: "Căraţi-vă, momâilor!" din nişte plămâni atât de puternici, încât ar fi fost de ajuns numai suflul fără a mai rosti cuvintele, pentru ca cele patru slugi să se topească în văzduh. D'Artagnan se aşeză pe huluba cutiei şi îşi ascuţi auzul.

— Domnule – începu Mousqueton – monseniorul a primit o scrisoare de la domnul vicar general d'Herblay acum opt sau nouă zile; era în ziua bucuriilor... câmpeneşti; da, într-o miercuri, îmi aduc bine aminte.

— Cum adică, în ziua bucuriilor câmpeneşti? întrebă d'Artagnan.

— Da, domnule. Castelul acesta plăcut, de ţară, ne îmbie cu atâtea bucurii, încât ne simţim copleşiţi; de aceea, ne-am văzut siliţi să punem rânduială în stăpânirea lor.

— Veşnica patimă pentru rânduială a lui Porthos! Mie nu mi-ar fi trecut nicicând prin cap aşa ceva. E drept, însă, că eu nu prea sunt copleşit de bucurii!

— Noi, ce să zic, suntem – spuse Mousqueton.

— Şi cum aţi făcut rânduială asta, ia să vedem? întrebă d'Artagnan.

— Povestea e cam lungă, domnule.

— Nu-i nimic, avem timp destul, şi apoi tu vorbeşti atât de frumos, dragul meu Mousqueton, că e o adevărată plăcere să te asculte cineva.

— E drept – zise Mousqueton cu un fel de mulţumire ce pornea, fără îndoială, din faptul că i se recunoştea această însuşire – e drept că am făcut progrese mari de când trăiesc pe lângă monseniorul.

— Aştept povestea cu rânduiala bucuriilor, Mousqueton, şi sunt chiar nerăbdător s-o aud; vreau să ştiu dacă am sosit aici într-o zi bună.

— Oh, domnule d'Artagnan – zise Mousqueton cu tristeţe – de când a plecat monseniorul, toate bucuriile şi-au luat zborul de la noi!

— Ei bine, dragul meu Mousqueton, atunci cheamă-ţi amintirile.

— Cu ce zi doriţi să începem?

— Ei asta-i, începe cu duminica; e ziua Domnului.

— Cu duminica, domnule?

— Da.

— Duminică, bucurie religioasă: monseniorul se duce la liturghie, ia anafură, ascultă predicile şi poveţele duhovnicului său obişnuit. Nu prea e plăcut, dar aşteptăm un călugăr carmelit de la Paris care va sluji în parohia noastră şi care vorbeşte foarte frumos, după câte am auzit; asta ne va mai dezmorţi, căci duhovnicul de acum ne face totdeauna să adormim. Aşadar, duminica, bucurii religioase. Luni, bucurii lumeşti.

— Stai, stai – zise d'Artagnan – ce înţelegi tu prin asta, Mousqueton? Să ne oprim puţin la bucuriile lumeşti.

— Domnule, luni ieşim în lume: primim vizite, facem vizite; se cântă din lăută, se dansează, se spun stihuri, în sfârşit se arde puţină tămâie în cinstea doamnelor.

— Drace! Asta e o adevărată galanterie – îl întrerupse muşchetarul, care simţea nevoia să cheme în ajutor toată puterea muşchilor mastoizi ca să-şi stăpânească un enorm imbold de a pufni în râs.

— Marţi, bucurii savante.

— A, bun – zise d'Artagnan. Cam ce anume? Înşiră-le mai cu de-amănuntul, dragul meu Mousqueton.

— Monseniorul a cumpărat o sferă, pe care am să v-o arăt îndată; ea umple întregul perimetru al turnului cel mare, mai puţin o galerie pe care a făcut-o deasupra sferei; sunt acolo diverse sfori şi fire de alamă de care sunt agăţate soarele şi luna. Totul se învârteşte şi e tare frumos. Monseniorul îmi arată mările şi pământurile îndepărtate, unde ne făgăduim că nu ne vom duce niciodată. E foarte instructiv.

— Foarte instructiv, cred şi eu – adăugă d'Artagnan. Şi miercuri?

— Bucurii câmpeneşti, după cum am avut cinstea să v-o spun, domnule cavaler: privim berbecii şi caprele monseniorului, le punem pe păstoriţe să joace după fluiere şi cimpoaie, aşa cum scrie într-o carte pe care monseniorul o păstrează în biblioteca sa şi care se numeşte Pastorale. Autorul ei a murit de-abia acum o lună.

— Domnul Racan, poate? întrebă d'Artagnan.

— Chiar el, domnul Racan. Dar asta nu e totul. Pescuim pe rând cu undiţa în canalul cel mic; după aceea ne ospătăm, încununaţi cu flori. Asta-i miercurea.

— Drace! exclamă d'Artagnan. Ştiu că petreceţi bine miercurea. Dar joia? Ce mai rămâne şi pentru această biată joi?

— Nu e nici ea de plâns, domnule – zise Mousqueton zâmbind. Joia, bucurii olimpice. Ah, domnule, e minunat! Chemăm pe toţi tinerii vasali ai monseniorului şi-i punem să arunce discul, să lupte, să alerge. Monseniorul aruncă discul ca nimeni altul. Şi când dă cuiva un pumn, ah, e nenorocire!

— Cum, de ce nenorocire?

— Da, domnule, a fost nevoie să se lase la o parte acest joc. Spărgea capetele, rupea fălcile, zdrobea piepturile. E un joc foarte plăcut, dar nimeni n-a mai vrut să se joace cu el.

— Adică, pumnul...

— Da, domnule, mai zdravăn ca oricând. Monseniorului i-au cam slăbit puţin picioarele, asta o mărturiseşte el însuşi; în schimb, puterea i s-a îngrămădit în braţe, în aşa fel că...

— Doboară şi un taur, ca pe vremuri!

— Domnule, mai mult decât atât, dărâmă zidurile. Ultima oară, după ce s-a ospătat la un arendaş de-al său – ştiţi cât de bun şi de popular e monseniorul – după ce s-a ospătat deci, a făcut gluma să dea cu pumnul într-un perete; ei bine, zidul s-a năruit, acoperişul s-a prăbuşit, căzând peste trei bărbaţi şi o femeie bătrână.

— Doamne, Mousqueton, şi stăpânul tău?

— Oh, domnule, s-a ales cu o zgârietură la cap. I-am spălat rana cu nişte apă sfinţită pe care ne-o dau călugăriţele. La pumn n-a avut însă nimic.

— Nimic?

— Nimic, domnule.

— Dă-le încolo de bucurii olimpice! Trebuie să coste prea scump, căci de buna seamă văduvele şi orfanii...

— Li se fac pensii, domnule; a zecea parte din veniturile monseniorului e folosită în acest scop.

— Să trecem la ziua de vineri – zise d'Artagnan.

— Vinerea, bucurii nobile şi războinice. Vânăm, încercăm armele, dresăm şoimii, învăţăm caii la călărie. În sfârşit, sâmbăta e ziua bucuriilor spirituale: ne mobilăm minţile, privim tablourile şi statuile monseniorului, scriem chiar şi întocmim planuri; pe urmă tragem cu tunurile monseniorului.

— Întocmiţi planuri, trageţi cu tunurile...?

— Da, domnule.

— Prietene – zise d'Artagnan – domnul du Vallon are, într-adevăr, mintea cea mai adâncă şi mai înţeleaptă din câte cunosc; mai e însă un soi de bucurii pe care le-aţi uitat, bag de seamă.

— Care, domnule? întrebă Mousqueton cu nerăbdare.

— Bucuriile materiale.

Mousqueton se înroşi.

— Ce înţelegeţi prin asta, domnule? zise el, lăsându-şi ochii în jos.

— Înţeleg o masă, un vin bun, o seară petrecută în jurul unei sticle.

— O, domnule, asemenea bucurii noi nu le punem la socoteală, pentru că le gustăm în fiecare zi.

— Bravul meu Mousqueton – reluă d'Artagnan – iartă-mă, dar mi-a plăcut atât de mult povestirea ta plină de farmec, încât am uitat principalul punct al convorbirii noastre, acela de a şti ce a putut să-i scrie stăpânului tău domnul vicar general d'Herblay.

— Aveţi dreptate, domnule – încuviinţă Mousqueton – pomenind despre bucuriile noastre, ne-am luat cu vorba. Ei bine, domnule, am să vă spun totul de la început până la sfârşit.

— Ascult, dragul meu Mousqueton.

— Miercuri...

— Zi de bucurii câmpeneşti...

— Da. Soseşte o scrisoare; o primeşte chiar din mâinile mele. Recunoscusem slova.

— Ei bine?

— Monseniorul o citeşte şi strigă: "Repede caii şi armele!"

— Ah, Doamne – exclamă d'Artagnan – era iar vorba de vreun duel?

— Nu, domnule, scrisoarea cuprindea doar atât: "Dragă Porthos, la drum, dacă vrei să ajungi înaintea echinoxului. Te aştept".

— La dracu! făcu d'Artagnan îngândurat. Era tare grăbit, după cât se vede.

— Asta cred şi eu. În aşa măsură – continuă Mousqueton – că monseniorul a plecat în aceeaşi zi, împreună cu secretarul său, ca să poată ajunge la timp.

— Şi va fi ajuns oare la timp?

— Nădăjduiesc. Monseniorul, care se aprinde repede, precum ştiţi, repeta într-una: "Mii de trăsnete, iar cu echinoxul? Oricum, ar trebui ca păcătosul acela să aibă un cal straşnic pentru a ajunge înaintea mea".

— Şi tu crezi că Porthos va fi ajuns cel dintâi? întrebă d'Artagnan.

— N-am nici o îndoială. Acest Echinox, oricât de bogat ar fi, n-are nici pe departe caii monseniorului.

D'Artagnan îşi stăpâni încă o dată pofta de a pufni în râs, deoarece scurtimea scrisorii lui Aramis îi dădea mult de gândit. Îl urmă pe Mousqueton sau, mai bine zis, carul lui Mousqueton, până la castel; se aşeză la o masă îmbelşugată, fu ospătat şi cinstit ca un rege, dar nu putu să afle nimic mai mult de la Mousqueton: credincioasa slugă plângea la tot pasul şi atâta tot.

D'Artagnan, după o noapte petrecută într-un pat foarte bun, se strădui îndelung să ghicească înţelesul din scrisoarea lui Aramis, gândindu-se cu nelinişte la legătura ce putea să existe între echinox şi afacerile lui Porthos, apoi, nepricepând nimic, decât că la mijloc era pesemne vorba de vreo dragoste a episcopului, pentru care era nevoie ca zilele să fie egale cu nopţile, muşchetarul plecă şi din Pierrefonds, aşa cum plecase şi de la Melun, aşa cum plecase şi de la castelul contelui de La Fère. Nu însă fără o anumită mâhnire, care putea prea bine să fie socotită drept una dintre cele mai posomorâte stări ale lui d'Artagnan. Cu capul înclinat, cu privirea nemişcată, lăsa să-i atârne picioarele de o parte şi de alta a calului şi îşi spunea, în acea visare înceţoşată care poate să ajungă uneori până la cea mai adâncă filozofie:

— Nici prieteni, nici viitor, nici nimic. Puterile îmi sunt sleite, ca şi flăcările prieteniilor trecute. Oh, se apropie bătrâneţea, rece, necruţătoare; ea învăluie în zăbranic de doliu tot ce-a fost strălucire, tot ce-a fost mireasmă în tinereţea mea, apoi îşi aruncă această dulce povară pe umeri şi o duce, împreună cu ce-a mai rămas, în prăpastia fără fund a morţii.

Un fior strânse inima gasconului, atât de dârză şi atât de tare în faţa tuturor nenorocirilor vieţii, şi timp de câteva clipe norii i se părură negri, iar pământul moale şi alunecos ca într-un cimitir.

— Încotro mă îndrept?... se întrebă el. Ce am să fac?... Singur, cu desăvârşire singur, fără cămin, fără prieteni... Ei şi?! exclamă apoi deodată.

Şi dădu pinteni calului, care, negăsind nici un prilej de amărăciune în ieslea plină cu ovăz de la Pierrefonds, se folosi de îndemnul stăpânului său spre a-şi arăta voioşia printr-un galop care ţinu două leghe.

"La Paris!" îşi zise d'Artagnan.

Şi a doua zi descălecă în Paris.

l-au trebuit zece zile ca să facă această întreagă călătorie.

XIX

CE AVEA DE FĂCUT D'ARTAGNAN LA PARIS

Locotenentul sări din şa în faţa unei prăvălii de pe strada Lombarzilor, cu firma "Drugul de Aur". Un bărbat plesnind de sănătate, care purta un şorţ alb şi îşi netezea mustaţa căruntă cu o mână grăsulie, scoase un strigăt de bucurie de îndată ce văzu calul breaz în faţa casei lui.

— Domnul cavaler! zise el. Ah, dumneavoastră!

— Bun găsit, Planchet! răspunse d'Artagnan, plecându-se din spate ca să poată intra în prăvălie.

— Repede – strigă Planchet – unul la calul domnului d'Artagnan, unul să-i pregătească odaia, unul să-i aducă masa!

— Mulţumesc, Planchet! Bună ziua, copii! zise d'Artagnan către băieţii de prăvălie ce alergau să îndeplinească ordinele stăpânului lor.

— Îmi îngăduiţi numai o clipă, să trimit această cafea, acest sirop şi aceste stafide? se scuză Planchet. Sunt pentru casa domnului intendent superior.

— Trimite, trimite.

— Termin îndată, şi după aceea vom sta la masă.

— Fă în aşa fel ca să mâncăm singuri – zise d'Artagnan. Trebuie să-ţi vorbesc.

Planchet se uită la fostul lui stăpân cu un aer bănuitor.

— O, fii liniştit, e vorba de lucruri plăcute – îi spuse d'Artagnan.

— Cu atât mai bine! Cu atât mai bine!...

Şi Planchet răsuflă uşurat, în timp ce d'Artagnan se aşeză foarte simplu pe un sac cu dopuri, rotindu-şi ochii, din curiozitate, de jur împrejur. Prăvălia era plină cu de toate; se simţea mirosul de ghimber, de cuişoare şi de piper pisat, care-l făcu pe d'Artagnan să strănute.

Băieţii de prăvălie, fericiţi că se aflau în preajma unui războinic atât de vestit, a unui locotenent de muşchetari ce putea să-l vadă la faţă pe rege, se porniră să trebăluiască încoace şi încolo cu o însufleţire ce ţinea aproape de delir şi să-i servească pe muşterii cu o iuţeală dispreţuitoare, pe care nu numai unul o băgă de seamă.

Planchet încasa banii şi făcea socoteala, întreruptă din când în când de câte o vorbă cuviincioasă aruncată fostului său stăpân. Faţă de clienţi era zgârcit cu vorbele şi arăta acea îndatorire plină de mândrie a negustorului bogat, care serveşte pe toată lumea şi nu aşteaptă nimic de la nimeni. D'Artagnan observă această purtare cu o plăcere al cărei tâlc îl vom analiza mai târziu.

Şi astfel, încetul cu încetul, se făcu seară. Planchet îl pofti, în cele din urmă, într-o odaie de la catul întâi, unde, printre saci şi baloturi, o masă întinsă şi foarte curată aştepta doi oaspeţi.

D'Artagnan se folosi de un moment de răgaz spre a cerceta îndeaproape chipul lui Planchet, pe care nu-l mai văzuse de un an de zile. Înţeleptul Planchet făcuse burtă, dar faţa nu i se buhăise. Privirea lui scânteietoare sclipea şi acum cu uşurinţă în orbitele adânci, iar grăsimea, care netezeşte toate trăsăturile caracteristice de pe obrazul omenesc, nu atinsese încă nici pomeţii lui ieşiţi în relief, semn de şiretenie şi lăcomie, nici bărbia ascuţită, semn de isteţime şi dârzenie. Planchet era la fel de impunător în sala de mâncare, ca şi în prăvălia sa. Îi servi stăpânului său o cină simplă, dar cu totul pariziană: friptură rumenită în cuptorul brutarului, cu legume, salată şi desert aduse proaspete din prăvălie.

D'Artagnan fu însă cu deosebire mulţumit când băcanul destupă în cinstea sa o sticlă cu cel mai bun vin de Anjou, care, toată viaţa lui, fusese vinul său preferat.

— Altădată, domnule – zise Planchet cu un zâmbet plin de bunătate – eu beam vinul dumneavoastră; acum am fericirea ca dumneavoastră să-l beţi pe al meu.

— Şi, slavă Domnului, prietene Planchet, trag nădejde să-l mai beau încă multă vreme de aici încolo, căci, iată-mă, în sfârşit, liber.

— Liber! Aveţi un concediu, domnule?

— Nelimitat!

— Aţi părăsit serviciul? întrebă Planchet cu mirare.

— Da, mă odihnesc.

— Şi regele? strigă Planchet, care nu îndrăznea să-şi închipuie că regele s-ar putea lipsi de serviciile unui om ca d'Artagnan.

— Regele îşi va căuta norocul în altă parte... Dar ne-am ospătat din belşug, văd că ai chef de vorbă şi mă aţâţi să-ţi fac anumite mărturisiri, aşa că destupă-ţi urechile.

— Destup îndată.

Şi Planchet, cu un râs mai mult sincer decât glumeţ, destupă o sticlă de vin alb.

— Numai, lasă-mă cu mintea limpede.

— O, când o fi să vă pierdeţi dumneavoastră capul, domnule...!

— Deocamdată, capul e al meu şi vreau să-l păstrez teafăr mai mult ca oricând. Mai întâi, să vorbim despre afaceri... Cum merg banii noştri?

— Minunat, domnule. Cele douăzeci de mii de livre pe care le-am primit de la dumneavoastră le-am băgat în negustoria mea şi aduc un venit de nouă la sută; dându-vă şapte, câştig deci şi de la dumneavoastră.

— Şi eşti mulţumit?

— Încântat. Mi-aţi mai adus alţi bani?

— Ceva mai bun chiar... Dar mai ai nevoie de bani?

— O, cum să nu! Acum fiecare ar dori să-mi dea. Îmi măresc afacerile.

— Acesta era planul tău.

— Fac un fel de joc de bancă... Cumpăr mărfurile colegilor mei strâmtoraţi, dau bani cu împrumut celor care sunt strânşi cu uşa de termene...

— Fără camătă?

— O, domnule, săptămâna trecută am avut două întâlniri în dosul bulevardului pentru vorba pe care aţi rostit-o acum.

— Cum aşa?

— Veţi înţelege îndată: era vorba de un împrumut... Împrumutătorul îmi da în garanţie nişte zahăr, cu învoiala că pot să-l vând dacă nu voi primi banii înapoi la termenul hotărât. Îi împrumut o mie de livre. Nu-mi înapoiază banii, eu vând zahărul cu o mie trei sute de livre, iar el află şi pretinde să-i dau o sută de scuzi. Doamne fereşte, nici nu mă gândeam... spunându-i că puteam să-l vând doar cu nouă sute de livre. Mi-a spus atunci că fac camătă. L-am rugat să-mi repete această vorbă în dosul bulevardului. E un fost ostaş din gardă, şi a venit. I-am trecut spada dumneavoastră prin şoldul stâng.

— Drace! Frumoasă bancă, nimic de zis! zise d'Artagnan.

— La peste treisprezece la sută mă bat – i-o întoarse Planchet. Asta mi-e firea!

— Nu lua decât doisprezece – zise d'Artagnan – şi numeşte restul răsplată pentru samsarlâc.

— Aveţi dreptate, domnule. Dar afacerile dumneavoastră?

— Ah, Planchet, e mult şi greu de povestit.

— Spuneţi, totuşi.

D'Artagnan îşi scărpină mustaţa ca un om care şovăie să facă o mărturisire şi nu se prea încrede în acel care-l ascultă.

— E vorba de un plasament? întrebă Planchet.

— Da.

— Cu venit bun?

— Bunicel: patru sute la sută, Planchet.

Negustorul dădu cu pumnul în masă aşa de tare, că sticlele săriră în sus, ca şi cum ar fi fost cuprinse de spaimă.

— Să fie oare cu putinţă?

— Eu cred că va aduce mai mult – spuse cu răceală d'Artagnan – dar îmi place să socotesc mai puţin.

— Ah, drace! făcu Planchet, apropiindu-şi scaunul... Dar, domnule, e ceva formidabil!... Se pot învesti mulţi bani?

— Douăzeci de mii de livre fiecare, Planchet.

— Toată averea dumneavoastră, domnule. Pentru cât timp?

— Pentru o lună.

— Şi ne va aduce cât?

— Cincizeci de mii de livre fiecăruia; socoate.

— Uluitor!... Şi va trebui să ne batem pentru un joc ca ăsta?

— Mi se pare că da, şi încă din răsputeri – zise d'Artagnan cu aceeaşi linişte; dar de astă dată, Planchet, suntem doi, şi loviturile le voi lua numai asupra mea.

— Domnule, nu vă îngădui...

— Planchet, n-o să ai încotro, ar trebui să-ţi părăseşti negoţul.

— Afacerea nu se încheie la Paris?

— Nu.

— A, în străinătate?

— În Anglia.

— Ţară cu samsarlâcuri, ştiu – zise Planchet. Ţară pe care o cunosc destul de bine... Şi ce fel de afacere, domnule, dacă nu-s prea curios?

— Planchet, e vorba de o restauraţie.

— De monumente?

— Da, de monumente; vom restaura White-Hall-ul.

— Frumos... Şi credeţi că... Într-o lună de zile...?

— Sarcina asta mi-o iau eu.

— Ştiţi dumneavoastră ce ştiţi, şi de vreme ce vă băgaţi...

— Da, ştiu ce-am de făcut... Sunt foarte lămurit... Totuşi, îţi voi cere sfatul cu dragă inimă.

— Îmi faceţi prea mare cinste... Însă nu mă prea pricep la arhitectură.

— Planchet, te înşeli; tu eşti un arhitect iscusit, tot atât de bun ca şi mine pentru treaba de care e vorba.

— Mulţumesc.

— Aveam de gând, îţi mărturisesc, să le propun afacerea asta domnilor acelora, dar nu l-am găsit pe nici unul acasă... Îmi pare rău, fiindcă nu cunosc alţii mai îndrăzneţi şi mai îndemânatici ca ei.

— Aha, cum s-ar zice, va fi concurenţă şi antrepriza va fi pusă la bătaie?

— Oh, da, Planchet, da...

— Ard de nerăbdare să cunosc amănuntele, domnule.

— Ţi le voi spune, Planchet; închide bine toate uşile.

— Da, domnule.

Şi Planchet trase toate zăvoarele la uşi.

— Bun! Acum apropie-te de mine.

Planchet se supuse.

— Şi deschide fereastra, pentru ca zgomotul trecătorilor şi al căruţelor să-i împiedice să audă ceva pe cei care ar fi ispitiţi să tragă cu urechea.

Planchet deschise fereastra, după cum i se spusese, şi de afară năvăli deodată în odaie o zarvă de strigăte, huruituri, lătrături şi tropote de paşi, asurzindu-l pe d'Artagnan însuşi, aşa precum îi fusese voia. Abia atunci muşchetarul sorbi un pahar de vin alb şi începu cu aceste vorbe:

— Planchet, am o idee.

— Ah, domnule, acum vă recunosc pe deplin! răspunse băcanul tresăltând de bucurie.

XX

DESPRE ASOCIAŢIA ÎNTEMEIATĂ

ÎN STRADA LOMBARZILOR,

LA FIRMA "DRUGUL DE AUR",

PENTRU EXPLOATAREA IDEII

DOMNULUI D'ARTAGNAN

După o clipă de tăcere, în timpul căreia d'Artagnan părea că îşi adună în gând nu o idee, ci toate ideile lui, zise:

— Nu încape îndoială, dragul meu Planchet, că tu trebuie să fi auzit vorbindu-se de maiestatea sa Carol I, regele Angliei!

— Vai, cum să nu, domnule, când dumneavoastră aţi părăsit Franţa ca să-i veniţi în ajutor; dar, în pofida acestui ajutor, el tot a fost răsturnat şi era să vă tragă şi pe dumneavoastră în căderea lui.

— Întocmai; văd că ai memorie bună, Planchet.

— Pe dracu, domnule! De mirare ar fi fost dac-aş fi pierdut-o, oricât de proastă ar fi fost ea. Cine l-a auzit pe Grimaud, care, ştiţi bine, nu vorbeşte prea mult, povestind cum a căzut capul regelui Carol, cum aţi călătorit o jumătate de noapte într-o corabie încărcată cu pulbere de puşcă şi cum l-aţi văzut plutind la suprafaţa apei pe bunul domn Mordaunt, având un pumnal cu mânerul de aur înfipt în piept, nu poate să uite uşor aceste lucruri.

— Totuşi, sunt oameni care le uită, Planchet.

— Da, aceia care n-au văzut sau care nu l-au auzit pe Grimaud povestind.

— Ei bine, fiindcă îţi aduci aminte de toate acestea, atunci nu mai e nevoie să-ţi reamintesc decât un lucru, anume că regele Carol I avea un fiu.

— Avea chiar doi, domnule, dacă nu vă supăraţi – zise Planchet – căci l-am văzut eu însumi pe cel de-al doilea, domnul duce de York, la Paris, într-o zi când se ducea la Palatul Regal, şi mi s-a spus că era fiul mai mic al regelui Carol I. Cât despre cel mai mare, am avut cinstea să-l cunosc după nume, dar nu şi din vedere.

— Tocmai aici voiam să ajungem, Planchet: la fiul acesta mai mare, care se numea altădată prinţul de Galles, iar astăzi se numeşte Carol al II-lea, regele Angliei.

— Rege fără regat! răspunse sentenţios Planchet.

— Da, Planchet, şi ai putea să adaugi: prinţ nenorocit, mai nenorocit decât un om din popor pierdut în cel mai mizerabil cartier al Parisului.

Planchet făcu un gest plin de acea compătimire arătată îndeobşte faţă de străinii cu care nu te gândeşti că ai putea să te întâlneşti vreodată. De altminteri, el nu vedea încolţind de loc, în această socoteală politico-sentimentală, ideea aceea negustorească a domnului d'Artagnan, şi gândul lui era numai la asta. D'Artagnan, care avea deprinderea de a înţelege de la început oamenii şi lucrurile, ghici ce se petrecea în capul lui Planchet.

— Am ajuns la chestiune – zise el. Acest tânăr prinţ de Galles, rege fără regat, cum foarte bine ai zis, Planchet, mi-a stârnit interesul cel mai viu, mie, d'Artagnan. L-am văzut cerşind sprijinul lui Mazarin, care e un zgârie-brânză, şi ajutorul regelui Ludovic, care e un copil, şi mi s-a părut, mie, care mă pricep la aşa ceva, că în privirea înţeleaptă a regelui detronat, în nobleţea întregii lui fiinţe, nobleţe ce a rămas neatinsă în pofida tuturor mizeriilor, mi s-a părut, zic, că văd stofa unui om de inimă şi a unui rege.

Planchet încuviinţă în tăcere; toate astea, în ochii lui cel puţin, nu izbuteau încă să aducă la lumină ideea lui d'Artagnan. Acesta continuă:

— Şi iată ce judecată am făcut eu în gândul meu. Ascultă bine, Planchet, căci ne apropiem de concluzii.

— Ascult.

— Regii nu sunt semănaţi atât de des pe pământ. Or, acest rege fără regat e, după părerea mea, un grăunte pus de-o parte, menit să înflorească la timpul său, dacă o mână dibace, cumpătată şi puternică îl va semăna cu pricepere, alegând pământul, lumina şi timpul potrivit.

Planchet dădea mereu din cap a încuviinţare, ceea ce dovedea că nu pricepea încă nimic.

— Nefericit grăunte regal, mi-am zis eu, şi m-am pomenit înduioşat cu adevărat, Planchet, lucru ce mă făcea să cred că m-am scrântit la cap. Iată pentru ce am voit să-ţi cer sfatul, prietene.

Planchet se înroşi de plăcere şi mândrie.

— Nefericit grăunte regal! Am să te culeg eu şi am să te sădesc într-un pământ roditor!

— Ah, Doamne! făcu Planchet, uitându-se lung la fostul lui stăpân, ca şi cum s-ar fi îndoit că acesta era în toate minţile.

— Ei bine, ce-i? îl întrebă d'Artagnan. Ce te doare?

— Pe mine? Nimic, domnule.

— Dar te-ai văitat: "Ah, Doamne!"

— Credeţi?

— Te-am auzit doar. Ai priceput cumva totul?

— Mărturisesc, domnule d'Artagnan, că mi-e teamă...

— Să pricepi?

— Da.

— Să pricepi că vreau să-l urc din nou pe tron pe regele Carol al II-lea, care nu mai are tron? Asta e?

Planchet sări deodată pe scaunul său.

— Aha, aha! făcu el uluit. Asta numiţi dumneavoastră o restauraţie?

— Da, Planchet! Nu se cheamă aşa ceea ce vreau să fac?

— Fără îndoială, fără îndoială. Dar v-aţi gândit bine?

— La ce?

— La ce e pe-acolo?

— Unde?

— În Anglia.

— Şi ce-i pe-acolo, ia s-auzim, Planchet?

— Întâi şi întâi, vă cer iertare, domnule, că mă amestec în astfel de lucruri, care n-au nici o legătură cu negustoria mea, dar fiindcă e vorba de o afacere pe care mi-o propuneţi... căci îmi propuneţi o afacere, nu-i aşa?

— Grozavă, Planchet!

— Dar fiindcă îmi propuneţi o afacere, am dreptul să îmi dau cu părerea asupra ei.

— Dă-ţi-o, Planchet; din părere în părere se naşte lumina.

— Ei bine, întrucât domnul îmi îngăduie să-mi exprim părerea, îi voi spune că acolo sunt mai întâi parlamentele.

— Da, şi apoi?

— Apoi, armata.

— Bine. Mai vezi şi altceva?

— Mai e apoi naţiunea.

— Asta e tot?

— Naţiunea care a aprobat răsturnarea şi moartea fostului rege, tatăl acestuia, şi care nu va voi să dea îndărăt.

— Planchet, prietene – zise d'Artagnan – tu judeci ca un boţ de brânză. Naţiunea... naţiunea e obosită să tot cânte versete religioase. Şi dacă-i vorba de cântări, am băgat de seamă că naţiunilor le place mai mult să cânte stihuri deocheate. Adu-ţi aminte de Frondă; ştiu că s-a cântat pe vremea aceea! Eh, frumoase timpuri, nu?

— Nu prea, nu prea; era cât pe-aci să fiu spânzurat în acele zile.

— Era; dar ai fost, sau n-ai fost?

— N-am fost.

— Şi ai început, sau nu, să faci avere în mijlocul cântecelor acelea?

— E adevărat, da.

— Prin urmare, nu mai zici nimic?

— Ba da: să ne întoarcem la armată şi la parlamente.

— Eu spun că am douăzeci de mii de livre date cu împrumut domnului Planchet şi că mai am alte douăzeci de mii puse deoparte; cu aceste patruzeci de mii de livre ridic o armată.

Planchet îşi împreună mâinile; îl vedea pe d'Artagnan că vorbeşte serios şi rămase încredinţat că stăpânul său şi-a pierdut cu adevărat minţile.

— O armată!... Ah, domnule! făcu el, cu cel mai îngăduitor zâmbet, de teamă să nu-l aţâţe pe nebun şi să nu-l înfurie. O armată... mare?

— De patruzeci de oameni – răspunse d'Artagnan.

— Patruzeci, împotriva a patruzeci de mii, nu-i destul. Dumneavoastră faceţi, singur, cât o mie de oameni, ştiu asta; dar unde veţi găsi încă treizeci şi nouă de bărbaţi pe măsura dumneavoastră? Sau, găsindu-i, cine va va da bani ca să-i plătiţi?

— Nu-i rău, Planchet... Zău ca da, vorbeşti ca un curtean.

— Nu, domnule, spun şi eu ce gândesc, şi iată de ce îmi dau cu părerea că la cea dintâi luptă făţişă pe care o veţi duce cu cei patruzeci de oameni, mi-e teamă că...

— Tocmai de aceea nu voi da nici o luptă făţişă, dragă Planchet – zise gasconul râzând. Avem în antichitate pilde foarte frumoase de retrageri şi înaintări iscusite, care ne învaţă să ne ferim de duşman, iar nu să ne încăierăm cu el. Tu trebuie să ştii asta, Planchet, tu care ai luat comanda parizienilor în ziua când trebuiau să se bată cu muşchetarii şi care ai socotit atât de bine atacurile şi contraatacurile, încât n-ai părăsit nici o clipă Piaţa Regală.

Planchet începu să râdă.

— Dacă cei patruzeci de oameni ai dumneavoastră – răspunse el – se vor ascunde mereu şi vor fi dibaci, atunci pot trage nădejde că nu vor fi bătuţi; dar, mă rog, aveţi în vedere o ţintă anumită?

— Fără nici o îndoială. Iată deci, după părerea mea, tactica cea mai bună de urmat spre a-l reaşeza cât mai repede pe tron pe maiestatea sa Carol al II-lea.

— Bun! strigă Planchet cu şi mai multă luare-aminte. Să admitem că tactica e buna. Dar, mai înainte de asta, mi se pare că am uitat ceva.

— Ce anume?

— Am lăsat deoparte naţiunea, căreia îi place să cânte mai mult măscări decât psalmi, şi armata, cu care nu ne vom bate; mai sunt însă parlamentele, care nu cântă de loc.

— Şi care se vor bate şi mai puţin. Cum, Planchet, cu, care eşti un om deştept, te nelinişteşti din pricina unei adunături de zbierători cărora li se spune cozi şi costelivi! Parlamentele nu mă îngrijorează câtuşi de puţin, Planchet.

— De vreme ce nu vă îngrijorează pe dumneavoastră, să trecem mai departe.

— Da, şi ajungem la încheiere. Îţi reaminteşti de Cromwell, Planchet?

— Am auzit vorbindu-se mult de el, domnule.

— Era un războinic încercat.

— Şi un mare mâncău, mai cu seamă.

— Cum adică?

— Da, dintr-o singură îmbucătură a înghiţit toată Anglia.

— Dar ce-ai zice, Planchet, dacă a doua zi după ce el a înghiţit Anglia, s-ar fi găsit unul care să-l înghită pe domnul Cromwell?

— O, domnule, în matematică asta e una dintre cele dintâi reguli, că acela ce e cuprinzător trebuie să fie mai mare decât cuprinsul.

— Foarte bine!... Asta-i şi problema noastră, Planchet.

— Numai că domnul Cromwell e mort, şi cuprinzătorul său e acum mormântul.

— Dragul meu Planchet, văd cu multă plăcere că ai devenit nu numai matematician, ci şi filozof.

— Domnule, în negoţul meu de băcănie întrebuinţez multă hârtie trecută prin tipar; asta mă instruieşte.

— Bravo! În cazul acesta ştii, de bună seamă... căci n-ai învăţat matematicile şi filozofia fără puţină istorie... că după Cromwell, cel atât de mare, a urmat unul mic de tot.

— Da; acela se numea Richard, şi a făcut întocmai ca dumneavoastră, domnule d'Artagnan: şi-a dat demisia.

— Bine, foarte bine! După cel mare, care a murit, după cel mic, care şi-a dat demisia, a venit un al treilea. Acesta se numeşte domnul Monck. E un general foarte isteţ, fiindcă nu s-a bătut niciodată; e un diplomat foarte bun, fiindcă nu vorbeşte niciodată, iar înainte de a spune bună ziua cuiva, se gândeşte douăsprezece ceasuri şi sfârşeşte prin a spune bună seara; ceea ce întrece orice măsură e însă că orice spusă a lui cade totdeauna bine.

— E cineva, într-adevăr – zise Planchet – dar eu cunosc un alt om politic care se aseamănă mult cu acesta.

— Domnul de Mazarin, nu-i aşa?

— El însuşi.

— Ai dreptate, Planchet; numai că domnul de Mazarin nu năzuieşte la tronul Franţei; asta schimbă totul, vezi tu. Ei bine, acest domn Monck, care are Anglia gata servită pe farfurie şi care a şi căscat gura ca s-o înghită, acest domn Monck, care le spune oamenilor lui Carol al II-lea şi lui Carol al II-lea însuşi: Nescio vos...

— Nu ştiu englezeşte – zise Planchet.

— Da, dar eu ştiu – răspunse d'Artagnan. Nescio vos înseamnă: Nu vă cunosc. Acest domn Monck, omul cel mai important al Angliei, după ce o va fi înghiţit...

— Ei bine? întrebă Planchet.

— Ei bine, prietene, mă duc acolo şi, cu cei patruzeci de oameni ai mei, pun mâna pe el, îl leg cobză şi-l aduc în Franţa, unde două afaceri grozave se deschid în faţa ochilor mei uluiţi.

— Şi alor mei! strigă Planchet, îmbătat de entuziasm. Îl vom închide într-o cuşcă şi-l vom arăta lumii, contra cost.

— Ei bine, Planchet, asta este a treia afacere, la care eu nu mă gândisem şi pe care ai descoperit-o tu.

— O credeţi bună?

— Da, fără îndoială; ale mele sunt însă mai bune.

— Să le auzim!

— Primo: o să-l pun la răscumpărat.

— Pentru ce sumă?

— Drace! Un voinic ca el face o sută de mii de scuzi.

— O, da!

— Prin urmare: primo, cer o răscumpărare de o sută de mii de scuzi.

— Sau...?

— Sau, ceea ce e şi mai bine, îl dau regelui Carol, care, nemaiavând nici generalul de care să se teamă, nici diplomatul care să-i încurce socotelile, se va restaura el însuşi şi, odată restaurat, îmi va pune în palmă cei o sută de mii de scuzi. Iată ideea mea, Planchet; ce zici, e bună?

— Măreaţă, domnule! strigă Planchet, tremurând de fericire. Dar cum v-a venit în minte o idee ca asta?

— Mi-a venit într-o dimineaţă, stând pe malul Loarei, în timp ce regele Ludovic al XIV-lea, preaiubitul nostru rege, lăcrăma sărutându-i mâna domnişoarei de Mancini.

— Domnule, vă garantez că ideea e sublimă, dar...

— Ah, mai e un dar!

— Daţi-mi voie! Ideea e frumoasă, dar se aseamănă cu povestirea despre pielea ursului din pădure, o ştiţi, pe care, ca s-o vinzi, trebuie mai întâi să prinzi ursul. Or, pentru a-l prinde pe domnul Monck, va fi o bătălie în regulă.

— Fără îndoială, doar d-aia îmi înjgheb o armată.

— Aha, acum pricep! Drace! O lovitură prin surprindere. O, domnule, dacă-i aşa, atunci veţi învinge, căci nimeni nu vă poate ţine piept în astfel de întâlniri.

— Am avut asemenea noroc, nimic de zis – spuse d'Artagnan cu orgolioasă modestie. Înţelegi însă că, dacă pentru asta i-aş avea lângă mine pe dragul meu Athos, pe viteazul meu Porthos şi pe şiretul meu Aramis, treaba ar fi ca şi făcută. Dar pe ei i-am pierdut şi nimeni nu ştie unde i-aş putea regăsi. De aceea, mă voi lupta singur. Acum, nu găseşti că afacerea e bună şi plasamentul avantajos?

— Prea! Prea!

— Ce vrei să spui?

— Planurile mari nu ajung niciodată la ţintă.

— Cu acesta nu vom da greş, Planchet, şi dovada e că intru eu însumi în acţiune. Pentru tine va fi un câştig frumuşel, iar pentru mine o lovitură straşnică. Se va spune: "Iată care a fost bătrâneţea domnului d'Artagnan" şi voi avea locul meu în istorisiri, ba chiar şi în istorie, Planchet. Sunt flămând de faimă!

— Domnule – zise Planchet – când mă gândesc că planul acesta măreţ se făureşte aici, la mine, printre sacii cu zahăr, cu prune uscate şi cu mirodenii, îmi vine să cred că prăvălia mea e un adevărat palat.

— Ia seama, ia seama, Planchet! Dacă se află cel mai mic lucru, ne paşte Bastilia pe amândoi. Ia seama, prietene, căci ceea ce facem noi aici e un complot, şi domnul Monck este aliatul domnului de Mazarin. Ia seama!

— Domnule, cine a avut cinstea să stea alături de dumneavoastră nu se teme, şi cine are norocul să facă afaceri cu dumneavoastră ştie să tacă.

— Foarte bine; asta te priveşte mai mult pe tine decât pe mine, ţinând seama că în opt zile eu voi fi în Anglia.

— Plecaţi, domnule, plecaţi! Cu cât mai devreme, cu atât mai bine.

— Atunci, banii sunt gata?

— Mâine vor fi, îi veţi primi din mâna mea. Doriţi aur sau argint?

— Aur, e mai lesne de purtat. Dar cum ne vom învoi? Ia să vedem!

— O, Doamne, în chipul cel mai simplu: îmi veţi da o chitanţă, asta e tot.

— Nu, nu – zise repede d'Artagnan – trebuie ordine în toate.

— Asta e şi părerea mea... Dar cu dumneavoastră...

— Şi dacă mor acolo, dacă voi fi ucis de un glonţ de flintă, dacă voi crăpa din pricină că am băut bere?

— Domnule, vă rog să credeţi că, într-un asemenea caz, aş fi atât de îndurerat de moartea dumneavoastră, că nu m-aş mai gândi la bani.

— Mulţumesc. Planchet, dar asta-i altceva. Vom întocmi, ca doi slujbaşi de judecătorie, o învoială între noi, un fel de act pe care-l vom putea numi act de tovărăşie.

— Bucuros, domnule.

— Ştiu că e greu de întocmit, dar vom încerca.

— Să încercăm.

Planchet se duse să caute o pană, cerneală şi hârtie.

D'Artagnan luă pana, o înmuie în cerneală şi scrise:

Între domnul d'Artagnan, fost locotenent de muşchetari al regelui, în prezent cu locuinţa în strada Tiquetonne, la hanul "Căprioara"

Şi domnul Planchet, băcan, cu locuinţa în strada Lombarzilor, la firma "Drugul de Aur"

S-a convenit ceea ce urmează:

O asociaţie cu un capital de patruzeci de mii de livre s-a format în scopul de a duce la îndeplinire o idee aparţinând domnului d'Artagnan.

Domnul Planchet, care cunoaşte această idee şi o încuviinţează în toate punctele, va vărsa douăzeci de mii de livre în mâinile domnului d'Artagnan. El nu va cere nici înapoierea sumei, nici dobândă, înainte de întoarcerea dintr-o călătorie pe care domnul d'Artagnan o va face în Anglia.

La rândul său, domnul d'Artagnan se leagă să verse douăzeci de mii de livre, pe care le va adăuga la cele douăzeci de mii vărsate de domnul Planchet. El va folosi amintita sumă de patruzeci de mii de livre după cum va crede de cuviinţă, luându-şi însă sarcina să respecte o înţelegere scrisă mai jos:

În ziua când domnul d'Artagnan îl va reaşeza, printr-un mijloc oarecare, pe maiestatea sa regele Carol al II-lea pe tronul Angliei, va vărsa în mâinile domnului Planchet suma de...

— Suma de o sută cincizeci de mii de livre – rosti cu nevinovăţie Planchet, văzând că d'Artagnan se oprise din scris.

— Ei, la naiba, nu! zise d'Artagnan. Împărţeala nu se poate face pe din două, n-ar fi drept.

— Totuşi, domnule, fiecare punem câte o jumătate – se împotrivi cu sfială Planchet.

— Da, dar ascultă învoiala, dragul meu Planchet, şi dacă n-o găseşti dreaptă în toate punctele atunci când va fi scrisă, ei bine, o vom şterge.

Şi d'Artagnan scrise:

Însă, întrucât domnul d'Artagnan pune în această asociaţie, în afară de capitalul de douăzeci de mii de livre, timpul, Ideea, dibăcia şi pielea sa, lucruri la care ţine mult, mai ales la cel din urmă, domnul d'Artagnan va lua din cele trei sute de mii de livre două sute de mii de livre partea sa, adică două treimi din suma întreagă.

— Foarte bine – zise Planchet.

— E drept aşa? întrebă d'Artagnan,

— Foarte drept, domnule.

— Şi vei fi mulţumit cu o sută de mii de livre?

— Cum dracu! Cred şi eu! O sută de mii de livre pentru douăzeci de mii?

— Şi numai într-o lună, fă socoteala,

— Cum, într-o lună?

— Da, nu-ţi cer decât o lună răgaz.

— Domnule – făcu Planchet cu dărnicie – vă dau şi şase săptămâni.

— Mulţumesc – răspunse cu bunăvoinţă muşchetarul.

După care, cei doi asociaţi recitiră actul de la început până la sfârşit.

— E desăvârşit, domnule – zise Planchet – nici răposatul domn Coquenard, primul bărbat al doamnei baroane du Vallon, n-ar fi făcut unul mai bun.

— Găseşti? Ei bine, atunci să semnăm.

Şi amândoi îşi puseră parafa pe hârtie.

— În chipul acesta – zise d'Artagnan – nu-i voi rămâne nimănui dator.

— Eu însă voi rămâne îndatorat faţă de dumneavoastră – zise Planchet.

— Nu, căci oricât de mult aş ţine la planul meu, Planchet, s-ar putea să-mi las pielea pe acolo, şi atunci vei pierde totul. Dar, drace, fiindcă veni vorba, am uitat un lucru foarte important în învoiala noastră. Să-l scriem:

În cazul când domnul d'Artagnan va răposa în timpul acţiunii sale, prezenta învoială va cădea, şi domnul Planchet dă de pe acum adeverinţă umbrei domnului d'Artagnan că nu va mai ridica pretenţii asupra celor douăzeci de mii de livre vărsate de către dânsul în casa numitei asociaţii.

Această din urmă clauză îl făcu pe Planchet să-şi încreţească fruntea; dar când zări privirea atât de scânteietoare, mâna atât de puternică, spatele atât de zdravăn şi atât de robust al asociatului său, prinse din nou curaj şi, fără a mai sta pe gânduri, mai trase o coadă la iscălitura sa. D'Artagnan făcu şi el la fel. Astfel fu întocmit primul act cunoscut în istorie despre o asociaţie; atât doar că de atunci s-a abuzat poate întrucâtva şi de forma şi de fondul său.

— Acum – zise Planchet, turnându-i un ultim pahar de vin de Anjou lui d'Artagnan – acum duceţi-vă la culcare, scumpul meu stăpân.

— Nu încă – răspunse d'Artagnan – căci greul abia de-aici încolo vine, şi vreau să mă gândesc la cele ce am de făcut.

— Eh – murmură Planchet – am o încredere atât de mare în dumneavoastră, domnule d'Artagnan, că n-aş da eu cele o sută de mii de livre nici pentru nouăzeci de mii plătite imediat.

— Dracul să mă ia – zise d'Artagnan – cred că tu ai dreptate, Planchet.

Şi, cu acestea, luă un sfeşnic, se urcă în odaia lui şi se culcă.

XXI

D'ARTAGNAN SE PREGĂTEŞTE DE

CĂLĂTORIE PENTRU CASA PLANCHET & Co.

D'Artagnan se gândi atât de mult întreaga noapte, încât a doua zi dimineaţa planul său era pe deplin întocmit.

— Asta e! zise el, ridicându-se în capul oaselor în mijlocul patului, cu cotul sprijinit pe genunchi şi cu bărbia în palmă. Asta e! Voi căuta patruzeci de bărbaţi zdraveni şi de ispravă, recrutaţi dintre oamenii cei mai deocheaţi, însă obişnuiţi cu disciplina. Le voi făgădui câte cinci sute de livre pe lună, dacă se întorc; nimic, dacă nu se mai întorc, sau jumătate pentru urmaşi. Cât despre hrană şi locuinţă, astea cad în sarcina englezilor, care au boi la păşune, slănină la putină, găini în coteţe şi grâu în hambare. Mă voi înfăţişa la generalul Monck cu această mică trupă. El mă va primi cu onoruri. Îi voi câştiga încrederea şi mă voi folosi de asta cât mai repede cu putinţă.

Dar, fără să meargă mai departe, d'Artagnan clătină din cap şi se întrerupse.

— Nu – îşi spuse el – nu voi avea îndrăzneala să-i povestesc toate astea lui Athos; mijlocul nu e totuşi tocmai cinstit. Va trebui folosită forţa. Apoi continuă: Da, va trebui folosită neapărat forţa, fără să-mi pun câtuşi de puţin în joc însă demnitatea. Cu cei patruzeci de oameni, voi străbate ţara ca partizan. Da, dar dacă mă întâlnesc nu cu patruzeci de mii de englezi, cum spune Planchet, ci chiar numai cu patru sute? Voi fi bătut, ţinând seama că printre cei patruzeci de războinici ai mei se vor găsi cel puţin zece fricoşi, adică zece care îşi vor da pielea din prostie. Nu, într-adevăr, e cu neputinţă să ai patruzeci de inşi pe care să te poţi bizui; asta nu se întâmplă. Trebuie să ştii să te mulţumeşti cu treizeci. Cu zece mai puţini, voi avea tot dreptul să ocolesc o încăierare, dat fiind numărul mic al oamenilor mei, iar dacă încăierarea are totuşi loc, atunci voi putea conduce mai bine în luptă treizeci, decât patruzeci de subalterni. Afară de asta, economisesc cinci mii de franci, adică a opta parte din capitalul meu, ceea ce merită osteneala. Am zis, voi avea aşadar treizeci de oameni. Îi voi împrăştia în trei cete, vom apuca drumuri diferite, cu înţelegerea de a ne reîntâlni la un moment dat; în felul acesta, câte zece, câte zece, nu vom da de bănuit nimănui şi vom trece nebăgaţi în seama. Da, da, treizeci e numărul cel mai potrivit. Vor fi trei de zece; trei e un număr sfânt. Şi apoi, tinde mai pui, o companie de treizeci de oameni, când se va strânge laolaltă, va avea ceva impunător... Ah, nenorocit ce sunt – reflectă mai departe d'Artagnan – îmi trebuiesc şi treizeci de cai; asta înseamnă ruină. Unde naiba mi-a fost capul, că am uitat de cai? Nici gând, fireşte, să porneşti la o treabă ca asta fără cai! Ei bine, fie, vom face şi această jertfă, chiar de va trebui să luăm caii chiar acolo; care nu sunt răi, de altminteri... Dar, drace, am uitat că sunt trei cete, deci e nevoie de trei comandanţi. Aici e greutatea. Dintre cei trei comandanţi, pe unul îl am, sunt eu însumi. Da, numai că ceilalţi doi mă vor costa ei singuri aproape tot atâţia bani cât întreaga trupă la un loc. Nu, hotărât lucru, mă voi mulţumi cu un singur locotenent. Atunci însă va trebui să-mi micşorez trupa la douăzeci de oameni. Ştiu că sunt puţini douăzeci, dar cum şi aşa pornisem cu gândul să ocolesc orice încăierare cu treizeci de oameni, cu atât voi fi mai îndreptăţit să o fac cu douăzeci. Douăzeci e o cifră rotundă; totodată va scădea şi numărul cailor cu zece, ceea ce înseamnă ceva; şi atunci, cu un locotenent bun... Doamne sfinte, ce va să zică răbdarea şi socoteala bună! Era să mă îmbarc cu patruzeci de oameni şi iată acum că am ajuns la douăzeci, pentru aceeaşi treabă. Zece mii de livre economisite dintr-o dată, şi mai multă siguranţă, asta e mare lucru! Şi acum să vedem: mai e vorba să găsim un locotenent; să-l căutăm, deci, şi pe urmă... Dar asta nu-i tocmai uşor, am nevoie de un locotenent viteaz şi priceput, unul ca mine. Da, însă un locotenent îmi va cunoaşte taina, şi cum această taină valorează un milion, iar eu nu voi plăti omul meu decât cu o mie de livre, o mie cinci sute cel mult, acesta îmi va vinde taina lui Monck. Fără locotenent, ducă-se dracului! La urma urmei, chiar dacă el ar fi mut ca un discipol al lui Pitagora, tot va avea în trupă un soldat de încredere pe care-l va face sergentul său; sergentul va afla taina locotenentului, presupunând că acesta va fi cumsecade şi nu va voi să o vândă, şi atunci sergentul, mai puţin cinstit şi mai puţin ambiţios, va da totul pentru cincizeci de mii de livre. Hai, hai, nici asta nu se poate! Nu mai încape vorbă, locotenentul trebuie lăsat la o parte. Dar atunci trupa va rămâne întreagă, n-o voi mai putea împărţi în două şi nu voi mai putea să dau lupta din două părţi în acelaşi timp, fără un altul la fel ca mine care... Dar la ce bun să dau lupta din două părţi, de vreme ce n-avem de prins decât un singur om? La ce bun să slăbesc trupa, punându-i pe unii la dreapta, pe alţii la stânga? Un singur corp, la dracu! Unul singur, şi comandat de d'Artagnan; foarte bine! Dar douăzeci de oameni, umblând într-o singură ceată, devin bătători la ochi pentru toată lumea. Nu trebuiesc văzuţi douăzeci de călăreţi mergând împreună, căci atunci li s-ar pune pe urme o companie care le-ar cere cuvântul de ordine, şi fiindcă nu l-ar putea da la repezeală, ar fi împuşcaţi ca nişte iepuri, în frunte cu domnul d'Artagnan. O să mă mulţumesc deci cu zece oameni; aşa voi lucra mai uşor şi cu mai multă unitate, voi fi silit să fiu prevăzător, ceea ce, într-o treabă ca aceea la care pornesc eu, înseamnă pe jumătate izbândă; un număr prea mare de oameni m-ar putea târî în cine ştie ce nesăbuinţă, Zece cai nu sunt, apoi, greu de cumpărat sau de luat. O, minunată idee, şi ce linişte desăvârşită îmi toarnă ea prin vine! Nici bănuieli, nici cuvinte de ordine, nici primejdii. Zece oameni sunt ca nişte valeţi sau ca nişte cărăuşi. Zece oameni călări pe zece cai încărcaţi cu felurite mărfuri sunt lăsaţi în pace şi sunt primiţi cu voie bună oriunde. Zece oameni care călătoresc pe seama casei Planchet & Co., din Franţa. Nu e nimic rău în asta. Aceşti zece oameni, îmbrăcaţi ca nişte negustori, pot avea câte un bun cuţit de vânătoare, câte o flintă atârnată la şaua calului şi câte un pistol la cingătoare. Nu se sperie de oricine, fiindcă n-au gânduri ascunse. Sunt poate oleacă contrabandişti, dar ce mare lucru e asta? Contrabanda nu e pedepsită, ca poligamia, cu spânzurătoarea. Tot ce mi se poate întâmpla mai rău e să ni se ia marfa. Ni s-a luat marfa, si cu asta basta! Ei da, ăsta e un plan minunat! Zece oameni numai, zece oameni luaţi în serviciul meu, dar zece oameni hotărâţi cât patruzeci şi care mă vor costa cât patru, faţă de care, spre mai multă siguranţă, nu voi scăpa o iotă din planul meu, şi cărora le voi spune doar atât: "Prieteni, avem de dat o lovitură". În acest chip, Satan ar trebui să fie prea dibaci ca să-mi mai joace vreun renghi. Cincisprezece mii de livre economisite! E splendid, când te gândeşti că am pornit de la douăzeci de mii!

Astfel, încântat de rodnicele lui socoteli, d'Artagnan se opri la acest plan, hotărât să nu mai schimbe nimic din litera lui. Îşi şi întocmi în minte, cu memoria sa fără cusur, o listă de zece oameni vestiţi printre căutătorii de aventuri, printre cei nedreptăţiţi de soartă sau certaţi cu justiţia. Cu acestea, d'Artagnan se sculă şi porni fără zăbavă la lucru, spunându-i lui Planchet să nu-l aştepte cu masa la prânz, ba că s-ar putea să nu vie nici la cină.

O zi şi jumătate de alergături prin anumite colţuri ale Parisului îi fură de ajuns ca să-şi găsească oamenii şi, fără a-i pune în legătură unii cu alţii, alese, strânse şi formă, în mai puţin de treizeci de ceasuri, o frumoasă colecţie de chipuri, unele mai hidoase decât altele şi vorbind o franţuzească mai puţin corectă chiar şi decât englezeasca de care aveau să se folosească de acum înainte. În cea mai mare parte erau foşti oameni din gardă ale căror merite d'Artagnan avusese prilejul să le cunoască în diferite împrejurări, şi pe care beţia, loviturile de spadă, pierderile la joc sau reformele economice ale domnului de Mazarin îi siliseră să caute singurătatea şi umbra, aceste două mari consolatoare ale sufletelor neînţelese şi rănite. Purtau în fizionomia şi în veşmintele lor urmele suferinţelor şi durerilor prin care trecuseră. Unii aveau faţa brăzdată de vechi zgârieturi; toţi erau îmbrăcaţi în zdrenţe. D'Artagnan uşură cea mai apăsătoare dintre aceste mizerii fraterne printr-o înţeleaptă împărţire a scuzilor din fondul asociaţiei; apoi, veghind ca aceşti scuzi să fie folosiţi pentru înfrumuseţarea fizică a trupei, le dădu recruţilor săi întâlnire undeva în nordul Franţei, între Berghes şi Saint-Omer. Le lăsă un răgaz de şase zile până la întâlnire, şi d'Artagnan cunoştea îndeajuns bunăvoinţa, voioşia şi cinstea după toane a acestor faimoşi angajaţi, pentru a fi încredinţat că nici unul dintre ei nu va fi lipsă la apel.

După ce dădu ordinele cuvenite şi după ce fixă locul de întâlnire, se duse să-şi ia rămas bun de la Planchet, care îi ceru amănunte în legătură cu armata sa. D'Artagnan nu se gândi nici o clipă să-i pomenească ceva despre reducerea pe care o făcuse în ceea ce priveşte personalul: se temea să nu zdruncine, prin această mărturisire, încrederea asociatului său. Planchet se bucură nespus aflând că armata era gata înjghebată şi că ei, Planchet, se putea socoti un fel de rege prin jumătate din suma vărsată în acest scop, fiind îndreptăţit astfel să-şi spună că, de la tejgheaua lui, ce-i ţinea loc de tron, a alcătuit un corp de trupe sortit să se războiască împotriva perfidului Albion.

Planchet îi numără deci lui d'Artagnan douăzeci de mii de livre, în ludovici mari, nou-nouţi, partea sa, a lui Planchet, şi alte douăzeci de mii de livre, tot în ludovici mari de aur, partea lui d'Artagnan. Muşchetarul vârî cele două sume în doi săculeţi deosebiţi şi, ţinând fiecare săculeţ în câte o mână, îi cântărea, spunând:

— E destul de greu bănetul ăsta, dragul meu Planchet; Ştii că trebuie să cântărească peste treizeci de livre?

— Nu-i nimic, calul dumneavoastră va duce totul ca pe un fulg.

D'Artagnan clătină din cap.

— Nu vorbi aşa, Planchet; un cal împovărat cu treizeci de livre greutate, pe lângă călăreţ şi calabalâcul lui, nu mai poate trece cu uşurinţă un râu, nu mai sare cu sprinteneală un zid sau o groapă, şi dacă nu e cal, vai de călăreţ! E adevărat însă că tu nu ştii asta, Planchet, tu care ai servit toată viaţa ta în infanterie.

— Atunci, domnule, cum să facem? zise Planchet, pe drept cuvânt încurcat.

— Ascultă – răspunse d'Artagnan – îmi voi plăti armata la reîntoarcerea acasă. Păstrează partea mea de douăzeci de mii de livre, pe care vei avea grijă să le înmulţeşti între timp.

— Şi jumătatea mea? făcu Planchet.

— O iau cu mine.

— Încrederea dumneavoastră mă cinsteşte – zise Planchet – dar dacă nu vă mai întoarceţi?

— Tot ce se poate, deşi aşa ceva mi se pare puţin probabil. Atunci, Planchet, pentru cazul că nu m-aş mai întoarce, dă-mi o pană ca să-mi scriu testamentul.

D'Artagnan luă pana, hârtia şi aşternu pe foaia albă următoarele:

Eu, d'Artagnan, am avere suma de douăzeci de mii de livre, strânse para cu para timp de treizeci şi trei de ani, cât am fost în serviciul maiestăţii sale regelui Franţei. Din acestea dau cinci mii lui Athos, cinci mii lui Porthos, cinci mii lui Aramis, pentru ca ei să le dea, în numele meu şi al lor, tânărului meu prieten Raoul, viconte de Bragelonne. Cele din urmă cinci mii le dăruiesc lui Planchet, pentru ca să le împartă cu mai puţină strângere de inimă pe celelalte cincisprezece mii prietenilor mei. Drept care am semnat cele de faţă.

D'Artagnan

Planchet părea foarte nerăbdător să afle ce scrisese acolo d'Artagnan.

— Poftim, citeşte – îi spuse muşchetarul.

La ultimele rânduri, ochii lui Planchet se umplură de lacrimi.

— Credeţi că altfel n-aş fi dat banii celorlalţi? Dacă-i aşa, nu mai primesc cele cinci mii de livre ale dumneavoastră.

D'Artagnan zâmbi.

— Primeşte-le, Planchet, primeşte-le, şi în felul acesta nu vei pierde decât cincisprezece mii de franci, în loc de douăzeci de mii, şi nu vei fi ispitit să calci semnătura stăpânului şi prietenului tău, căutând să nu pierzi nimic.

Cât de bine cunoştea inimile oamenilor şi ale băcanilor acest simpatic domn d'Artagnan!

Cei care l-au socotit nebun pe Don Quijote, fiindcă se ducea să cucerească un imperiu însoţit doar de Sancho, scutierul său, şi cei care l-au socotit nebun pe Sancho, fiindcă se ducea cu stăpânul lui să cucerească zisul imperiu, fără îndoială că aceia nu i-ar fi judecat altfel pe d'Artagnan şi pe Planchet. Cu toate acestea, cel dintâi trecea drept un om cu mintea ageră printre oamenii cei mai pătrunzători de la curtea Franţei; cât despre cel de-al doilea, el îşi cucerise pe bună dreptate faima unuia din cele mai înţelepte creiere printre negustorii băcani din strada Lombarzilor, adică din Paris, şi, prin urmare, din Franţa.

Dar, judecându-i pe aceşti doi oameni numai din punctul de vedere al celorlalţi oameni, şi mijloacele cu ajutorul cărora ei voiau să reaşeze un rege pe tronul său numai prin comparaţie cu alte mijloace, până şi cel mai îngust cap din ţara cu cele mai înguste capete s-ar fi revoltat împotriva cutezanţei locotenentului şi a neroziei asociatului sau.

Din fericire, d'Artagnan nu era omul care să asculte palavrele ce se rosteau în jurul său, nici comentariile ce se făceau pe seama lui. El îşi însuşise deviza: Fă treaba bine şi lasă-i pe alţii să vorbească. Planchet, la rândul său, o avea şi el pe-a lui: Lasă-i pe alţii să facă, şi tu taci din gură. Din asta rezulta că, după exemplul tuturor marilor genii, cei doi oameni se mândreau intra pectus de a avea dreptate, în pofida tuturor celor care spuneau că sunt doi bieţi nebuni.

Drept început, d'Artagnan porni la drum pe cea mai frumoasă vreme din lume, fără nori pe cer, fără nori în sufletul său, vesel şi puternic, liniştit şi decis, neclintit în hotărârea lui şi, prin urmare, ducând cu el o doză înzecită din acel fluid nestăvilit pe care zguduirile sufleteşti îl fac să ţâşnească din împletitura nervilor şi care împrumută maşinii omeneşti o forţă şi un avânt de care veacurile viitoare îşi vor da seama, după toate probabilităţile, într-un chip mult mai matematic decât o putem face noi astăzi. Apucă din nou, ca pe vremurile de altădată, drumul bogat în aventuri care îl dusese cândva la Boulogne şi pe care-l străbătea acum pentru a patra oară. Aproape că recunoştea, din trapul calului, urmele paşilor lui pe caldarâm şi acelea ale pumnului său în toate porţile hanurilor; şi memoria lui, încă vie şi sprintenă, reînvia astfel acea vajnică tinereţe care, după treizeci de ani, nu-i dezminţea nici inima largă, nici pumnul de oţel.

Ce fire înzestrată din plin de natură, firea acestui om! Avea toate pasiunile, toate cusururile, toate slăbiciunile, dar spiritul de contrazicere, propriu inteligenţei lui, schimba toate aceste scăderi în merite corespunzătoare. D'Artagnan, graţie imaginaţiei lui pururi iscoditoare, se temea până şi de o umbră, dar, ruşinat că îi e teamă, se îndrepta fără şovăire către acea umbră, şi atunci devenea, într-adevăr, neobişnuit de curajos, dacă primejdia era reală; de asemenea, totul în el era emoţie şi, deci, bucurie. Îi plăcea mult tovărăşia altora, dar niciodată nu i se ura cu a sa, şi de multe ori, dacă ai fi putut să-l observi îndeaproape atunci când era singur, l-ai fi văzut râzând de fleacurile pe care şi le povestea lui însuşi sau de glumeţele închipuiri pe care şi le făurea numai cu cinci minute înainte de clipa când avea să-l cuprindă mâhnirea cea mai adâncă.

Totuşi, de data aceasta, d'Artagnan nu era, poate, tocmai atât de vesel pe cât ar fi fost dacă ar fi ştiut că la Calais îl aşteaptă câţiva prieteni buni, în loc de a întâlni acolo şleahta aceea de zece secături; cu toate acestea, melancolia nu-l vizită mai mult decât o dată pe zi, şi primi în totul cam vreo cinci vizite ale acestei zeiţe, înainte de a zări marea la Boulogne, fără a mai adăuga că aceste vizite erau de scurtă durata.

Dar, odată ajuns acolo, d'Artagnan se simţi mai aproape de acţiune, şi orice alt simţământ, în afară de acela al încrederii în sine, dispăru, pentru a nu se mai întoarce niciodată. De la Boulogne, o luă de-a lungul coastei până la Calais.

Calais era locul de întâlnire cu ceilalţi, şi în Calais dăduse fiecăruia din înrolaţii lui adresa hanului "La Marele Monarh". Acolo traiul nu era prea scump, acolo marinarii trăgeau totdeauna bucuroşi, acolo oamenii de spadă, cu platoşă de piele, bineînţeles, găseau pat, masă, bere, în sfârşit, toate plăcerile vieţii, pentru treizeci de băncuţe pe zi.

D'Artagnan îşi propunea să-şi surprindă oamenii în plină viaţă de vagabondaj, pentru a-şi da seama de la prima ochire dacă se poate bizui pe ei ca pe nişte tovarăşi de isprava.

Ajunse la Calais spre seară, pe la ceasurile patru şi jumătate.

XXII

D'ARTAGNAN CĂLĂTOREŞTE

PENTRU CASA PLANCHET & Co.

Hanul "La Marele Monarh" se afla într-o străduţă paralelă cu portul, fără ca totuşi să dea în port; câteva ulicioare tăiau, aşa cum treptele taie cele două margini ale unei scări, cele două mari linii drepte, a portului şi a străzii. Prin aceste ulicioare nimereai pe neaşteptate din port în strada şi din stradă în port.

D'Artagnan ajunse la port, apucă pe una din aceste ulicioare şi căzu pe neaşteptate în faţa hanului "La Marele Monarh". Momentul fusese bine ales şi-i amintea lui d'Artagnan de începuturile lui la hanul "Morarul Francez", la Meung. Câţiva marinari care jucau zaruri se luaseră la ceartă şi se ameninţau unii pe alţii cu toată furia. Hangiul, hangiţa şi doi băieţi de serviciu supravegheau cu nelinişte cercul acestor jucători înrăiţi, în mijlocul cărora încăierarea era gata să se producă dintr-o clipă în alta, prin mânuirea cuţitelor şi a satârelor. Totuşi, jocul continua.

Pe o laviţă de piatră stăteau doi vlăjgani ce se părea că aşteptau pe cineva, cu ochii aţintiţi la uşă; patru mese rânduite în fundul încăperii comune erau ocupate de alţi opt indivizi. Nici cei de pe laviţă, nici cei de la mese nu dădeau semne că vor să se amestece în zâzania sau în jocul celorlalţi.

D'Artagnan recunoscu în aceşti spectatori atât de reci şi de nepăsători pe cei zece oameni ai lui.

Zâzania creştea din clipă în clipă. Orice patimă îşi are, întocmai ca marea, fluxul şi refluxul ei, care urcă şi coboară. Ajuns în culmea furiei, un marinar răsturnă masa, dimpreună cu banii ce se aflau pe ea. Masa căzu, banii se rostogoliră pe jos. În aceeaşi clipă, întregul personal al hanului se repezi să culeagă banii; dar un mare număr de piese albe fură înhăţate de alţi indivizi ce se făcură numaidecât nevăzuţi, în timp ce marinarii se sfâşiau între ei.

Singuri, cei doi oameni de pe laviţă şi ceilalţi opt de la mesele din fund, cu toate că păreau absolut străini unii de alţii, singuri, spunem, aceşti zece oameni parcă se înţeleseseră între ei să rămână nemişcaţi în mijlocul acestor ţipete de furie şi al acelui zornăit de bani. Numai doi se mulţumiră doar să-i îmbrâncească pe bătăuşii ce se rostogoliseră până sub masa lor.

Alţi doi, mai pe urmă, văzând tot acest tărăboi din jurul lor, îşi scoaseră încet mâinile din buzunare; alţi doi, în sfârşit, se urcară pe masa din faţa lor, aşa cum fac, spre a nu fi udaţi, cei care văd un şuvoi de apă îndreptându-se spre ei.

"Aşa, aşa – îşi zise d'Artagnan, căruia nu-i scăpase nici unul din amănuntele arătate mai sus – iată o frumoasă colecţie: prevăzători, potoliţi, obişnuiţi cu tărăboiul, pregătiţi pentru lovitură. Drace, s-ar zice că am avut mână bună!"

Deodată, atenţia îi fu atrasă spre un ungher al încăperii. Cei doi oameni care îi îmbrânciseră cu piciorul pe bătăuşi se pomeniră luaţi la înjurături de marinarii ce se împăcaseră acum între ei. Unul dintre aceştia, ameţit de furie, dar mai ales de bere, veni cu un pas ameninţător să-l întrebe pe cel mai scund dintre aceşti doi înţelepţi cu ce drept a îndrăznit să dea cu piciorul în nişte făpturi ale bunului Dumnezeu care nu erau câini. Şi, făcând această întrebare, îşi vârî, ca să se arate şi mai dârz, pumnul mare sub nasul recrutului domnului d'Artagnan. Omul păli, fără să se observe dacă pălise de teamă sau de mânie; văzând asta, matelotul trase concluzia că pălise de teamă şi ridică pumnul cu gândul făţiş de a-l lăsa să cadă drept în creştetul străinului. Dar, fără ca cel ameninţat să fi făcut vreo mişcare, îi repezi marinarului o directă atât de puternică în burtă, încât acesta se rostogoli până în celălalt capăt al încăperii, ţipând îngrozitor. In. aceeaşi clipa, însufleţiţi de simţământul legăturii comune, toţi camarazii învinsului se năpustiră asupra învingătorului. Acesta din urmă, cu acelaşi sânge rece de care dăduse dovada mai înainte, fără să facă nechibzuinţa de a se folosi de arme, înşfacă o stacană de bere cu capacul de cositor şi-i pocni pe vreo doi-trei dintre atacanţi; apoi, fiindcă ar fi fost doborât de numărul atacanţilor, ceilalţi şapte inşi potoliţi din fundul sălii, care nu se mişcaseră de la locurile lor până atunci, dându-şi seama că era pusă în joc onoarea lor, săriră în ajutorul lui. În acelaşi timp, cei doi nepăsători de lângă uşă îşi întoarseră capetele cu o încruntare a sprâncenelor ce arăta hotărârea lor vădită de a se năpusti în spinarea vrăjmaşilor, dacă vrăjmaşii nu se vor astâmpăra.

Hangiul, băieţii de serviciu şi doi paznici de noapte ce treceau pe acolo şi care, din curiozitate, intraseră să vadă ce se petrece în han, fură târâţi în învălmăşeală şi doborâţi în pumni.

Parizienii loveau ca nişte ciclopi, toţi deodată şi cu o dibăcie ce-ţi făcea plăcere s-o priveşti. În cele din urmă, siliţi să bată în retragere faţă de numărul prea mare al celorlalţi, se strânseră toţi în partea cealaltă a mesei celei mari, pe care patru o ridicară de jos cât ai bate din palme, în timp ce alţi doi puseră mâna fiecare pe câte o bancă de scânduri în aşa fel că, slujindu-se de ele ca de nişte uriaşe ciomege, trântiră la pământ dintr-o singură lovitură opt marinari, peste care aruncară apoi strivitoarea lor catapultă.

Duşumeaua era deci presărată cu răniţi, iar sala plină de ţipete şi de praf, când d'Artagnan, mulţumit de această probă a oamenilor lui, înainta cu spada în mână şi, lovind cu măciulia orice ţeastă care-i ieşea în cale, scoase un puternic "Destul!" care puse într-o clipită capăt încăierării. Toţi începură să se retragă de-a-ndaratelea, de la mijloc spre margini, în aşa fel că d'Artagnan se pomeni singur în mijlocul încăperii.

— Ce înseamnă asta? se adresă el apoi adunării, cu tonul impunător al lui Neptun rostind Quos ego...

În aceeaşi clipă şi la cel dintâi sunet al glasului său, ca să continuăm metafora virgiliană, recruţii domnului d'Artagnan, recunoscându-l, fiecare în parte, pe stăpânul şi suveranul său, îşi stăviliră dintr-o dată şi furia, şi avântul scândurilor, şi loviturile cu picioarele de masă.

La rândul lor, marinarii, văzând această lungă spadă trasă din teacă, această înfăţişare plină de măreţie şi acest braţ ager care venea în ajutorul duşmanilor lor, în persoana unui om ce părea obişnuit să poruncească, marinarii, la rândul lor, se mulţumiră să-şi ridice răniţii în tăcere şi să-şi culeagă de pe jos stacanele de bere.

Parizienii îşi şterseră frunţile şi făcură plecăciuni înaintea şefului. D'Artagnan fu copleşit cu mulţumiri de către hangiul de la "Marele Monarh". Le primi ca un om care ştie că nu i se dă nimic de prisos, apoi declară că până la pregătirea cinei se duce să facă o plimbare prin port. Numaidecât, fiecare din angajaţii lui, înţelegând că sunt chemaţi, îşi luă pălăria, îşi aruncă pe umeri haina şi-l urmă pe d'Artagnan.

Dar muşchetarul, plimbându-se într-una fără o ţintă precisă, cercetând fiecare lucru întâlnit în cale, n-avea de gând să se oprească aşa repede; el se îndreptă spre dune, şi cei zece oameni, speriaţi că se pomenesc urmărindu-se astfel unii pe alţii, neliniştiţi că vedeau la dreapta, la stânga şi în spatele lor tovarăşi la care nici nu se gândiseră până atunci, se ţineau după el, aruncându-şi unii altora priviri duşmănoase.

Abia când ajunse în cea mai adâncă vâlcea a celei mai mari dune, d'Artagnan, zâmbind că-i vedea atât de răzleţiţi, se întoarse cu faţa către ei şi, făcându-le un semn împăciuitor cu mâna, le spuse:

— Hei, domnii mei, fără vrăjmăşie! Sunteţi meniţi să trăiţi laolaltă, să vă înţelegeţi în toate privinţele, iar nu să vă sfâşiaţi unii pe alţii.

Atunci, orice şovăială se spulberă dintr-o dată; oamenii răsuflară uşuraţi, ca şi cum ar fi fost scoşi dintr-un sicriu, şi se priviră cu bunăvoinţă unii pe alţii. După această cântărire, îşi îndreptară ochii către şeful lor, care, cunoscând de multă vreme marea artă de a vorbi oamenilor de teapa lor, le ţinu acest mic discurs, înfiripat pe loc şi rostit cu o vioiciune întru totul gasconă:

— Domnii mei, ştiţi cu toţii cine sunt. V-am angajat, cunoscându-vă viteji şi vrând să vă fac părtaşi la o expediţie glorioasă. Închipuiţi-vă că, lucrând alături de mine, lucraţi pentru rege. Vă previn numai că de veţi scăpa o singură vorbă despre aceasta, mă voi vedea silit să vă zdrobesc imediat capetele în chipul ce mi se va părea cel mai la-ndemână. Ştiţi cu toţii, domnilor, că secretele de stat sunt ca o otravă ucigătoare; atâta vreme cât această otravă stă în cutia ei şi cutia e bine închisă, nu face rău nimănui; scoasă din cutie, omoară. Acum, apropiaţi-vă de mine, şi veţi afla despre acest secret ceea ce îmi stă în putinţă să vă spun.

Toţi se strânseră în juru-i cu un freamăt plin de curiozitate.

— Apropiaţi-vă – continuă d'Artagnan – şi pasărea care trece pe deasupra capetelor noastre, iepurele care se joacă prin buruienile nisipurilor, peştele care sare din apă să nu ne audă. E vorba să aflăm şi să-i raportăm domnului intendent superior al finanţelor în ce măsură contrabanda engleză dăunează mărfurilor franceze. Vom pătrunde pretutindeni şi vom vedea totul. Vom fi nişte bieţi pescari picarzi, aruncaţi pe coastă de o furtună cumplită. Se înţelege de la sine că vom vinde peştele nici mai bine, nici mai rău decât orice pescar. Dar s-ar putea să se afle cine suntem şi să fim tulburaţi în treburile noastre; este deci nevoie să fim oricând în stare să ne apărăm. Iată pentru ce v-am ales, socotindu-vă oameni înţelepţi şi de curaj. Vom duce un trai bun laolaltă şi nu ne vor pândi mari primejdii, dat fiind că avem la spatele nostru un ocrotitor puternic, mulţumită căruia nu ne vom lovi de nici o încurcătură în cale. Un singur lucru mă îngrijorează, dar nădăjduiesc că, după o scurtă discuţie, mă veţi scoate şi din această încurcătură. Lucrul care mă îngrijorează e să nu duc cu mine un echipaj de pescari nevolnici, care echipaj ne-ar stingheri peste măsură, pe câtă vreme dacă, din întâmplare, se găsesc printre domniile voastre oameni care să fi văzut marea...

— O, cât despre asta, să nu-ţi pese! strigă unul din recruţii lui d'Artagnan. Eu am fost prizonier la piraţii din Tunis timp de trei ani şi ştiu cum se conduce o navă tot aşa de bine ca un amiral.

— Vedeţi – zise d'Artagnan – straşnic lucru e întâmplarea!

Rosti aceste cuvinte cu un nedesluşit accent de prefăcută naivitate, deoarece el ştia prea bine că această victimă a piraţilor era un vechi corsar şi îl angajase în cunoştinţă de cauza. Dar d'Artagnan nu spunea niciodată mai mult decât trebuia să spună, tocmai ca să-şi lase auditorul pe gânduri. Fu scutit deci de orice explicaţie, şi culese efectul fără a da să se înţeleagă că l-ar preocupa cauza.

— Iar eu – strigă un al doilea – am un unchi care e paznic la schelele din portul La Rochelle. De mic copil m-am jucat pe punţile corăbiilor; mă pricep să mânuiesc cârma şi pânzele mai bine ca un marinar venit de pe ocean.

Nici acesta nu minţea, la fel ca şi celălalt: vâslise şase ani pe galerele maiestăţii sale, în La Ciotat.

Alţi doi fură mai sinceri: ei mărturisiră fără înconjur că slujiseră pe un vas ca soldaţi, pedepsiţi să tragă la galere; şi nu roşiră spunând asta. D'Artagnan se pomeni deci şeful a şase războinici şi patru marinari, având în acelaşi timp o armată şi de uscat, şi de apă, ceea ce l-ar fi umplut de mândrie pe Planchet, dacă băcanul ar fi cunoscut acest amănunt.

Acum nu mai era vorba decât de ordinul general, şi d'Artagnan îl dădu cu toată precizia. Le spuse oamenilor săi să fie gata de plecare spre Haga, urmând, unii, ţărmul mării, până la Breskens, ceilalţi, drumul care duce la Anvers. Îşi dădură întâlnire peste cincisprezece zile, socotind că vor merge întins în fiecare zi, în piaţa cea mare din Haga.

D'Artagnan îşi povăţui apoi oamenii să pornească la drum doi câte doi, formând perechile aşa cum vor socoti de cuviinţă, după simpatii. El însuşi îşi alese dintre mutrele mai puţin fioroase doi oameni din gardă, pe care-i cunoscuse cândva şi ale căror singure cusururi erau că jucau zaruri şi se îmbătau. Aceştia nu-şi pierduseră cu totul ideea de civilizaţie şi, sub o îmbrăcăminte curată, inimile lor ar fi început să bată din nou omeneşte. D'Artagnan, pentru a nu stârni pizma printre ceilalţi, îi îndemnă să pornească înainte. El îi păstră pe cei doi aleşi, îi îmbrăcă în vechiturile lui personale şi plecă împreună cu ei. Acestora, cărora le lăsă impresia că-i onorează cu o încredere deplină, d'Artagnan le făcu o falsă mărturisire, menită să garanteze sorţii de izbândă ai expediţiei. Le spuse că era vorba nu să vadă în ce măsură contrabanda engleză putea să dăuneze negoţului francez, ci, dimpotrivă, în ce măsură contrabanda franceză putea să stingherească negoţul englez. Oamenii păreau a crede că acesta e adevărul; şi chiar aşa credeau. D'Artagnan era încredinţat că la cel dintâi dezmăţ, atunci când aveau să fie beţi turtă, unul din ei va împărtăşi restului bandei această taină de căpetenie a lor. Planul lui i se păru deci foarte bun.

La cincisprezece zile după cele ce am văzut că se petrecuseră la Calais, întreaga trupă se găsea reunită la Haga. D'Artagnan constată că toţi oamenii lui, cu o înţelepciune demnă de luat în seamă, se travestiseră în mateloţi mai mult sau mai puţin încercaţi de asprimile mării. Îi duse şi-i lăsă să doarmă într-o magazie de pe Newkerke-street, iar el se instala, în toată regula, într-o locuinţă bună de pe marele canal.

Aici află că regele Angliei se întorsese la aliatul său, Wilhelm al II-lea de Nassau, stathuderul Olandei. Mai află apoi că refuzul regelui Ludovic al XIV-lea răcise întrucâtva ocrotirea ce-i fusese dată până atunci şi că, din această pricină, fusese nevoit să se retragă într-o căsuţă din satul Scheveningen, aşezat printre nisipuri, la marginea mării, cam la o leghe de Haga.

Acolo, se spunea, nenorocitul izgonit se mângâia în surghiunul lui, privind, cu acea tristeţe caracteristică prinţilor din neamul său, marea nemărginită a Nordului, care-l despărţea de Anglia lui, aşa cum o despărţise altădată pe Maria Stuart de Franţa. Acolo, în spatele câtorva copaci ai frumoasei păduri de la Scheveningen, pe nisipul mărunt în care cresc buruienile aurii de dună, Carol al II-lea lâncezea ca şi ele, dar mai nenorocit decât ele, căci trăia în lumea gândurilor, nădăjduind şi deznădăjduind rând pe rând.

D'Artagnan se repezi într-o zi până la Scheveningen, pentru a se încredinţa despre cele ce se vorbeau pe seama prinţului. Îl văzu, într-adevăr, pe Carol al II-lea ieşind singur şi îngândurat pe o portiţă ce da înspre pădure şi plimbându-se pe marginea mării, la apusul soarelui, fără sa atragă măcar luarea-aminte a pescarilor, care, întorcându-se seara din larg, ca vechii oameni ai mării din Arhipelag, îşi trăgeau bărcile pe prundişul de la ţărm.

Muşchetarul îl recunoscu pe rege. Îl văzu aţintindu-şi privirea întunecată peste întinderea nesfârşită a apelor, în timp ce pe obrazul lui palid se răsfrângeau razele roşiatice ale soarelui ce atingea dunga fumurie a orizontului. Apoi Carol al II-lea intră din nou în căsuţa retrasă, tot singur, mişcându-se încet şi trist, ascultând cum scârţâia sub paşii lui nisipul mărunt şi mişcător.

În aceeaşi seară, d'Artagnan închirie pentru o mie de livre un barcaz de pescar, care costa patru mii. Plăti această mie de livre bani gheaţă şi depuse celelalte trei mii în păstrarea burgmesterului. După aceea îşi îmbarcă, în timpul nopţii, şi fără să-i fi văzut cineva, pe cei şase oameni care alcătuiau armata lui de uscat, iar în clipa când marea începu să se retragă, la ceasurile trei dinspre ziuă, porni în larg, manevrând velele barcazului cot la cot cu ceilalţi patru şi bizuindu-se pe priceperea fostului osândit la galere, ca şi cum ar fi avut de-a face cu primul pilot din port.

XXIII

ÎN CARE AUTORUL SE VEDE SILIT,

FĂRĂ VOIA LUI, SĂ FACĂ PUŢINĂ ISTORIE

În timp ce regii şi oamenii îşi băteau astfel capul cu Anglia, care se guverna singură şi care, trebuie să o spunem, nu fusese niciodată atât de prost guvernată, un om asupra căruia Dumnezeu îşi oprise privirea şi îşi pusese mâna pe creştetul său, un om sortit de ursitoare să-şi scrie numele cu slove de foc în cartea istoriei îşi urma, în văzul lumii, opera plină de mister şi îndrăzneală. Mergea înainte, dar nimeni nu ştia unde voia să ajungă, cu toate că nu numai Anglia, dar şi Franţa, dar şi Europa îl priveau îndeaproape cum se îndreaptă spre ţinta lui cu pasul hotărât, cu fruntea sus. Tot ceea ce se ştia despre acest om o vom spune în cele ce urmează.

Monck se declarase pentru libertatea faimosului Rump Parliament, sau, dacă vă place mai mult, Parlamentul "Coadă", cum era poreclit, parlament pe care generalul Lambert, urmând pilda lui Cromwell, al cărui locotenent fusese, îl blocase atât de strâns, spre a-şi impune voinţa în sânul lui, încât nici un membru, în timpul acestei blocări, nu putuse să mai iasă de acolo şi numai unul singur, Pierre Wentworth, putuse să intre.

Lambert şi Monck, totul se reducea la aceşti doi oameni, cel dintâi reprezentând despotismul militar, al doilea, republicanismul pur. Aceşti doi oameni erau singurii doi reprezentanţi politici ai acelei revoluţii în care Carol I îşi pierduse mai întâi coroana şi apoi capul.

Lambert, de altfel, nu-şi ascundea planurile; el căuta să instaureze un guvern militar şi să devină şeful acestui guvern.

Monck, republican îndârjit, spuneau unii, voia să menţină Rump Parliament-ul, această reprezentantă vădită, deşi degenerată, a republicii. Monck, ambiţios dibaci, spuneau alţii, voia să facă din acest parlament, pe care lăsa a se crede că-l ocrotea, o treaptă puternică spre a se putea urca până la tronul pe care Cromwell îl făcuse să rămână gol.

Astfel, Lambert, asuprind parlamentul, şi Monck, arătându-se de partea lui, se declaraseră pe faţă duşmani între ei. De aceea, atât Monck, cât şi Lambert se gândiseră de la bun început să-şi alcătuiască fiecare câte o armată: Monck în Scoţia, unde erau presbiterienii şi regaliştii, adică nemulţumiţii; Lambert la Londra, unde se afla ca totdeauna cea mai puternică opoziţie împotriva puterii pe care o avea sub ochii ei.

Monck pacificase Scoţia, îşi formase acolo o armată şi îşi găsise un adăpost: prima îl păzea pe celalalt. Monck ştia că nu sosise încă ziua, dată de Dumnezeu, pentru o mare schimbare; de aceea părea că spada îi e încă lipită de teacă. De neînvins in sălbatica şi muntoasa lui Scoţie, general în toata puterea cuvântului, rege al unei armate de unsprezece mii de ostaşi încercaţi, pe care-i condusese, nu o dată, la izbândă, tot atât de bine, dacă nu chiar mai bine informat asupra treburilor de la Londra decât Lambert, care îşi avea garnizoana în City, iată care era poziţia lui Monck când, la o sută de leghe depărtare de Londra, se declară pentru parlament. Lambert, din contră, după cum am spus, locuia în capitală. Aici se afla centrul tuturor operaţiunilor sale şi aici izbutise el să adune în jurul său nu numai prietenii, dar şi pătura de jos a poporului.

Aşadar, în Londra află Lambert despre sprijinul pe care Monck îl dădea parlamentului, tocmai de pe coastele Scoţiei. Socoti că nu mai era timp de pierdut şi că Tweed-ul nu e chiar atât de departe de Tamisa încât o armată să nu poată ajunge repede de la un râu la celălalt, mai ales dacă e bine comandată. El ştia, de asemeni, că, pe măsură ce vor pătrunde în Anglia, soldaţii lui Monck vor forma pe drum acel bulgăre de zăpadă, ca o emblemă a globului norocului, care nu e pentru un ambiţios decât o treaptă ce urcă necontenit spre ţelul său. Îşi adună deci armata, puternică în acelaşi timp prin alcătuirea ca şi prin numărul ei, şi ieşi înaintea lui Monck, care, în ce-l privea, asemenea unui navigator prudent plutind printre stânci, înainta cu multă băgare de seamă şi adulmeca în bătaia vântului orice Zgomot şi orice zvon ce venea dinspre Londra.

Cele două armate se zăriră una pe alta în dreptul oraşului Newcastle; Lambert, ajuns cel dintâi, poposi chiar în oraş. Monck, prevăzător, se opri acolo unde se găsea şi-şi stabili cartierul generai la Coldstream, pe malul râului Tweed.

Ivirea lui Lambert stârni voioşie în armata lui Monck, pe când, dimpotrivă, ivirea lui Monck produse zăpăceală în armata lui Lambert. S-ar fi putut crede că aceşti soldaţi bătăioşi, care făcuseră atâta vâlvă pe străzile Londrei, porniseră la drum cu speranţa că nu vor întâlni pe nimeni, iar acum, văzând că au întâlnit o armată şi că această armată flutura în faţa lor nu numai un steag, dar o cauză şi un principiu, s-ar fi putut crede, spunem, că aceşti soldaţi bătăioşi începuseră să-şi dea seama că erau mai puţin buni republicani decât ostaşii lui Monck, întrucât aceştia susţineau parlamentul, câtă vreme Lambert nu susţinea nimic, nici măcar pe el însuşi.

Cât despre Monck, dacă ar fi stat să judece bine, sau dacă a şi făcut acest lucru, trebuie să fi fost tare trist, căci istoria povesteşte – şi această pudică doamnă, se ştie, nu minte niciodată – căci istoria povesteşte că, în ziua sosirii sale la Coldstream, oamenii lui căutară zadarnic, dar nu găsiră nici măcar o singură oaie în tot oraşul. Dacă Monck ar fi comandat o armată engleză, ar fi avut destule motive să-şi vadă întreaga oştire dând bir cu fugiţii. Dar cu scoţienii nu se întâmplă ceea ce se întâmplă cu englezii, pentru care această carne moale, îmbibată de sânge, este o necesitate de care nu se pot lipsi; scoţienii însă, neam sărac şi cumpătat, trăiesc cu o mână de orz măcinat între două pietre, muiat în apa de la fântână şi copt pe o vatră înroşită.

Scoţienii deci, primindu-şi raţia lor de orz, nu se mai neliniştiră daca era sau nu era carne în Coldstream. Lui Monck însă, neobişnuit cu turtele de orz, îi era foame, şi statul său major, cel puţin tot atât de flămând ca şi el, privea cu nerăbdare în dreapta şi în stânga, ca să vadă ce se pregătea de mâncare.

Monck trimise cercetaşi, să culeagă informaţii; dar oamenii lui, sosind, au găsit oraşul pustiu şi toate prăvăliile golite; nici nu mai putea fi vorba de măcelari sau de brutari Ia Coldstream. Nu se găsi nici măcar o coajă de pâine pentru masa de seară a generalului.

Pe măsură ce veştile se înmulţeau, unele mai puţin încurajatoare decât altele, Monck, văzând spaima şi deznădejdea zugrăvite pe toate feţele, declară că lui nu-i este foame şi că, de altminteri, toată lumea avea să mănânce a doua zi, întrucât Lambert se afla acolo pesemne cu gândul să înceapă lupta şi, prin urmare, pregătit să cedeze toate proviziile sale, dacă ar fi gonit din Newcastle, sau să libereze pentru vecie pe soldaţii lui Monck de chinurile foamei, dacă ar fi învingător. Această consolare nu-şi găsi ecou însă decât la un număr mic de subalterni, dar puţin îi păsa de asta lui Monck, deoarece, sub aparenţa unei depline blajinătăţi, el era un om foarte hotărât.

Fiecare fu deci silit să se considere sătul, sau cel puţin să pară că este. Monck, tot aşa de înfometat ca şi oamenii lui, dar prefăcându-se că nici nu se gândeşte la berbecul pe care-l căutaseră în zadar, tăie o bucăţică de tutun, nu mai mare ca buricul unui deget, din calupul unui sergent care făcea parte din suita sa, şi începu să mestece în gură această bucăţică de tabac, asigurându-i pe locotenenţii lui că foamea e o himeră şi că ea îţi piere cu totul atunci când ai ceva de mestecat între dinţi. Această glumă îi înmuie pe încă vreo câţiva dintre cei care nu se lăsaseră convinşi de prima deducţie pe care Monck o trăsese din faptul că se aflau în vecinătatea lui Lambert; numărul nemulţumiţilor scăzu deci simţitor; garda îşi luă postul în primire, patrulările începură şi generalul îşi continuă sărăcăciosul lui ospăţ sub cortul deschis.

Între lagărul lui şi cel al duşmanului său se înălţa o veche mănăstire, din care azi abia au mai rămas câteva ruine, dar care pe atunci era întreagă şi se numea mănăstirea din Newcastle. Era clădită pe un teren larg, ce nu ţinea nici de câmpie; nici de râu, fiind aproape o mlaştină unde musteau izvoarele şi unde se strângea apa ploilor. Totuşi, în mijlocul acestor băltoace acoperite de ierburi înalte, de trestie şi de rogoz, se zăreau diferite limbi de pământ uscat – unde fuseseră cândva grădinile de zarzavat, parcul, locul de plimbare sau care avuseseră alta întrebuinţare în cadrul mănăstirii – semănând cu unul din acei uriaşi păianjeni de mare, al căror trup e rotund, în timp ce picioarele se desfac în toate părţile, pornind din mijlocul acestei circumferinţe.

Grădina de zarzavat, unul din cele mai lungi picioare de acest fel ale mănăstirii, se întindea până în apropierea taberei lui Monck. Din nefericire, era, după cum am arătat, abia pe la începutul lui iunie, şi grădina, părăsită de altminteri, era săracă în roade.

Monck păstra acest loc ca fiind cel mai potrivit pentru un atac prin surprindere. Dincolo de zidurile mănăstirii se zăreau focurile din tabăra generalului rival; dar între aceste focuri şi mănăstire se întindea râul Tweed, care îşi rostogolea solzii luminoşi pe sub umbra deasă a câtorva stejari înfrunziţi.

Monck cunoştea foarte bine această poziţie, deoarece Newcastle şi împrejurimile sale îi slujiseră, în mai multe rânduri, de cartier general. Ei ştia că duşmanul său putea trimite, în cursul zilei, iscoadele până la aceste ruine, căutând astfel o pricină de hărţuială, dar că în timpul nopţii nu va îndrăzni să se apropie. Era deci în siguranţă. Astfel că soldaţii lui putură să-l vadă, după ce termină ceea ce el numea sărbătorescul său ospăţ, adică după ce încetă mestecatul despre care am vorbit mai sus, putură deci să-l vadă dormind, aşa cum mai târziu avea să facă Napoleon în ajunul bătăliei de la Austerlitz, aşezat în jilţul său de răchită, jumătate sub lumina opaiţului, jumătate sub razele lunii care începea să se urce pe cer. Ceea ce însemna că erau aproape nouă ceasuri şi jumătate seara.

Deodată Monck fu smuls din această toropeală, prefăcută poate, de o ceată de soldaţi care, alergând cu strigăte voioase, începură să dea cu picioarele în stâlpii ce susţineau cortul generalului, făcând înadins gălăgie, ca să-l trezească. Dar nu era nevoie de atâta tărăboi. Monck deschise numaidecât ochii,

— Ei, băieţi, ce s-a întâmplat acolo? întrebă el.

— Generale – răspunseră mai multe glasuri deodată – generale, veţi avea un ospăţ pe cinste!

— Dar am mâncat, domnii mei – zise el cât se poate de liniştit – şi tocmai mă odihneam în tihnă, precum vedeţi, după masă. Dar hai, intraţi şi spuneţi-mi ce vă aduce aici.

— Generale, o veste bună.

— Oare?! Lambert ne-a vestit cumva că se bate mâine?

— Nu, dar am pus mâna pe o barcă de pescari ce ducea peşte celor din tabăra din Newcastle.

— Rău aţi făcut, prieteni. Aceşti domni din Londra sunt foarte delicaţi, ei ţin mult la primul fel de mâncare; acum desigur că i-aţi înfuriat peste măsură; în noaptea asta şi mâine vor fi necruţători. Ar fi mai înţelept, credeţi-mă, să-i daţi înapoi lui Lambert peştele şi pescarii lui; altfel... Generalul stătu o clipă pe gânduri. Ia spuneţi-mi – urmă el – cine sunt aceşti pescari, dacă nu vă supăraţi?

— Marinari care pescuiesc în ocean, pe coastele Franţei sau ale Olandei, şi care au fost aruncaţi de furtună pe ale noastre.

— Vorbeşte vreunul dintre ei limba noastră?

— Şeful lor ne-a spus câteva vorbe în englezeşte.

Bănuiala generalului se trezea tot mai mult, pe măsură ce primea mai multe lămuriri.

— Prea bine – zise el. Vreau să-i văd pe aceşti oameni, aduceţi-mi-i aici!

Un ofiţer se desprinse numaidecât din grup, ducându-se să-i caute.

— Câţi sunt? mai întrebă Monck. Şi ce fel de barcă au?

— Sunt zece sau doisprezece, generale, şi pescuiesc într-un fel de pescador, cum îi spun ei, de construcţie olandeză, după cât mi s-a părut.

— Şi ziceţi că duceau peşte în lagărul domnului Lambert?

— Da, generale. Şi se pare că aveau o încărcătură destul de bună de peşte.

— Bine, o să vedem noi – zise Monck.

Într-adevăr, chiar în aceeaşi clipă, ofiţerul se întoarse aducându-l pe şeful acestor pescari, un bărbat cam de cincizeci, până la cincizeci şi cinci de ani, dar care se ţinea încă bine. Era potrivit de statură şi purta o haină de lână groasă şi o căciuliţă trasă până peste ochi; un fel de satâr îi atârna la cingătoare şi umbla cu mersul acela şovăielnic al marinarilor care, neştiind niciodată, din pricina balansării vasului, dacă vor călca pe punte sau în gol, dau fiecărui pas al lor o călcătură atât de sigură, ca şi cum ar fi vorba să înfigă un par în apă.

Monck, cu o privire fină, dar pătrunzătoare, îl cercetă îndelung pe pescarul care-i zâmbea cu acel surâs pe jumătate şiret, pe jumătate naiv, caracteristic ţăranilor noştri.

— Vorbeşti englezeşte? îl întrebă Monck într-o franţuzească desăvârşită.

— Ah, destul de prost, milord – răspunse pescarul. Acest răspuns fu rostit mai degrabă cu accentul vioi şi

puţin repezit al locuitorilor de dincolo de Loara, decât cu accentul oarecum tărăgănat de prin părţile de apus şi miazănoapte ale Franţei.

— Dar, oricum, văd că vorbeşti – stărui Monck, spre a-i auzi încă o dată accentul.

— Eh, noi, oamenii de pe mări – răspunse pescarul – ne înţelegem câte puţin în toate limbile.

— Aşadar, eşti pescar de mare?

— Pe ziua de azi, milord, sunt pescar, şi încă un pescar norocos. Am prins un bar care cântăreşte pe puţin treizeci de livre, şi peste cincizeci de roşioare; mai am, de asemenea, câţiva merlani mărunţi, care vor fi foarte gustoşi fripţi pe cărbuni încinşi.

— Mă taci să cred că ai pescuit mai mult în golful Gasconiei, decât în Canalul Mânecii – spuse Monck, zâmbind.

— E adevărat, sunt din miazăzi; asta mă împiedică oare să fiu un pescar bun, milord?

— O, nu, şi îţi voi cumpăra tot peştele; dar, spune-mi cinstit, pentru cine îl pregătiseşi?

— Milord, nu vă voi ascunde că mă duceam la Newcastle, plutind de-a lungul coastei, când un grup de călăreţi care mergeau pe ţărm în sens opus au făcut semne bărcii mele să ne îndreptăm spre lagărul cinstitei voastre feţe, sub ameninţarea că altfel ne vor lua la ochi cu flintele. Şi cum eu nu eram înarmat pentru luptă – adăugă pescarul zâmbind – a trebuit să mă supun.

— Şi de ce te duceai la Lambert şi nu veneai ia mine?

— Milord, voi vorbi deschis; înălţimea voastră îmi îngăduie?

— Da, şi, dacă trebuie, îţi poruncesc chiar.

— Ei bine, milord, mă duceam la domnul Lambert fiindcă domnii de la oraş plătesc bine, pe câtă vreme dumneavoastră, scoţienii, puritani, presbiterieni, covenantari, cum vreţi să vă numiţi, dumneavoastră mâncaţi puţin şi nu plătiţi de loc.

Monck ridică din umeri, fără a-şi putea ascunde totuşi un zâmbet.

— Şi, dacă eşti din miazăzi, de ce-ai venit să pescuieşti pe coastele noastre?

— Fiindcă am făcut prostia să mă însor în Picardia.

— Mă rog; totuşi Picardia nu e Anglia.

— Milord, omul îşi împinge barca spre largul mării, însă Dumnezeu şi vântul fac restul şi duc barca acolo undele place.

— Aşadar, n-aveai de gând să tragi la ţărmul nostru?

— Nicidecum.

— Şi ce linie urmai?

— Ne întorceam de la Ostenda, unde vânduse nişte scrumbii, când un vânt puternic dinspre miazăzi ne-a împins în larg; atunci, văzând că era zadarnic să ne luptăm cu el, ne-am lăsat în voia lui. A trebuit astfel, ca să nu pierdem peştele, care era foarte bun, să ne oprim şi să vindem în cel mai apropiat port al Angliei; şi acest port s-a întâmplat să fie Newcastle. Prilejul era tocmai bun, ni. s-a spus, întrucât se îngrămădiseră acolo o mulţime de oameni, din oraş şi din lagărul militar; şi unul şi altui erau înţesate de gentilomi foarte bogaţi şi foarte flămânzi. ni s-a mai spus, astfel că m-am îndreptat spre Newcastle.

— Şi tovarăşii tăi unde sunt?

— O, tovarăşii mei au rămas la barcă; sunt nişte marinari neinstruiţi, fără nici un fel de cunoştinţe.

— Pe câtă vreme tu?... făcu Monck.

— Oh – răspunse şeful râzând – eu am umblat mult cu tatăl meu, şi ştiu cum se spune în toate limbile Europei un scud, un taler, un pistol, un ludovic şi un ludovic mare de aceea şi echipajul mă ascultă ca pe un pastor şi mi se supune ca unui amiral.

— Atunci, tu însuţi l-ai ales pe Lambert drept cel mai bun cumpărător?

— Da, fără îndoială. Şi, să fim drepţi, milord, m-am înşelat?

— Asta ai s-o vezi mai târziu.

— Oricum, milord, dacă e vreo greşeală, vinovatul sunt numai eu, şi pentru asta nu trebuiesc pedepsiţi tovarăşii mei.

"Iată de bună seamă un caraghios cu duh" – gândi în sinea lui Monck.

Apoi, după câteva momente de tăcere, în care timp îl cerceta îndeaproape pe pescar, generalul întrebă:

— Şi zici că vii din Ostenda?

— Da, milord, în linie dreaptă.

— Atunci ai auzit vorbindu-se pe acolo despre chestiunile la zi, întrucât bănuiesc că mulţi se ocupă de ele în Franţa şi în Olanda. Ce face acela care îşi spune regele Angliei?

— Oh, milord – strigă pescarul cu o sinceritate zgomotoasă şi plină de însufleţire – iată o întrebare fericită, şi n-aţi fi găsit pe altul care să vă răspundă mai bine decât mine, căci, într-adevăr, eu vă pot spune lucruri deosebite în această privinţă. Închipuiţi-vă, milord, că, făcând un popas la Ostenda ca să vindem puţinele scrumbii pe care le pescuisem acolo, l-am văzut pe fostul rege plimbându-se pe ţărmul mării, în aşteptarea cailor care trebuiau să-l ducă la Haga: e un bărbat înalt, palid, cu părul negru şi cu faţa puţin cam aspră. De altminteri, nu pare să o ducă prea bine acolo şi cred că aerul Olandei nu-i prieşte.

Monck urmărea cu multă încordare relatarea grăbită, colorată şi cam lungă a pescarului, într-o limbă care nu era a lui, dar pe care, din fericire, o vorbea, după cum am mai spus, cu o mare uşurinţă. Pescarul, la rândul său, folosea când un cuvânt franţuzesc, când unul englez, când, în sfârşit, o vorbă ce părea că nu face parte din nici o limbă şi care era totuşi o vorbă gasconă. Noroc, însă, că ochii lui vorbeau mai mult decât limba sa, şi cu atâta limpezime, că puteai să pierzi un cuvânt ieşit din gura lui, dar nici un gând din privirea sa.

Generalul se arăta din ce în ce mai mulţumit de cercetările lui.

— Ai auzit cumva spunându-se că acest fost rege, cum îl numeşti, se îndrepta spre Haga într-un scop oarecare?

— O, da, de bună seamă – răspunse pescarul – am auzit vorbindu-se aşa ceva.

— Şi în ce scop anume?

— Acelaşi dintotdeauna – zise pescarul. Căci nu i-a intrat oare în cap să se întoarcă în Anglia?

— Aşa! rosti Monck îngândurat.

— Fără să mai ţinem seama – continuă pescarul – că stathuderul... ştiţi, milord, Wilhelm al II-lea...

— Ei, ce-i cu el?

— Îl va sprijini din toată puterea.

— Ah, ai auzit tu asta?

— Nu, dar aşa cred.

— Te pricepi la politică, pe cât se pare – zise Monck.

— Oh, nouă, marinarilor, milord, care ne-am deprins să cercetăm apa şi aerul, adică cele două lucruri pururi nestatornice de pe lume, rareori ni se întâmplă să ne înşelăm asupra celorlalte.

— Prea bine – zise Monck, schimbând vorba. Mi s-a spus că ne-ai adus hrană din belşug.

— Fac şi eu ce pot, milord.

— Cu cât ne vinzi peştele, mai înainte de toate?

— Nu-s aşa de prost să vă cer un preţ, milord.

— Pentru ce asta?

— Fiindcă peştele meu e al dumneavoastră.

— În virtutea cărui drept?

— Al celui mai tare.

— Dar eu am de gând să ţi-l plătesc.

— Sunteţi prea generos, milord.

— Şi chiar atât cât face.

— Nu vă cer atâta.

— Atunci, cât ceri?

— Cer doar să mă lăsaţi să plec.

— Unde? La generalul Lambert?

— Eu? strigă pescarul. Dar ce-aş mai căuta la Newcastle, de vreme ce nu mai am peşte?

— Oricum, ascultă-mă.

— Ascult.

— Îţi voi da o povaţă.

— Cum! Milord vrea să-mi plătească peştele şi, pe deasupra, să-mi mai dea şi un sfat bun? Dar milord mă copleşeşte!

Monck îl măsură mai atent ca oricând pe pescar, asupra căruia părea să-şi păstreze încă o anumită bănuială.

— Da, vreau să-ţi plătesc şi să-ţi dau şi un sfat, căci amândouă se leagă între ele. Aşadar, dacă te vei duce la generalul Lambert...

Pescarul făcu din cap şi din umeri o mişcare ce voia să spună: "Dacă ţine atât de mult, să-l lăsăm să vorbească".

— Să nu treci prin mlaştină – continuă Monck; vei avea la tine bani, şi în smârcuri sunt câteva posturi de pândă scoţiene, puse acolo de mine. Sunt oameni cam urâcioşi, care nu înţeleg limba pe care o vorbeşti tu, cu toate că ea mi se pare alcătuită din trei limbi diferite, şi care te-ar putea jefui de tot ce-ai primit de la mine, astfel încât, întorcându-te în ţara ta, vei fi ispitit să spui că generalul Monck are două mâini, una scoţiană şi una engleză, şi că ţi-a luat cu mâna scoţiană ceea ce ţi-a dat cu mâna engleză.

— Oh, generale, voi face aşa cum doriţi, fiţi pe pace – zise pescarul cu o teamă prea pronunţată ca să nu fie exagerată. Nu cer decât să rămân aici, dacă doriţi să rămân.

— Te cred – răspunse Monck, cu un surâs foarte fin. Din păcate, însă, nu te pot adăposti sub cortul meu.

— Nu am această pretenţie, milord, şi nu doresc decât ca înălţimea voastră să-mi spună unde aş putea sta. Nu trebuie să vă simţiţi îndatorat, noaptea se va scurge repede, aşa că voi sta oriunde.

— Atunci vei fi condus la barca ta.

— Cum va hotărî înălţimea voastră. Atâta doar, dacă înălţimea voastră va binevoi să-mi dea călăuză un dulgher, îi voi rămâne cât se poate de recunoscător.

— Pentru ce asta?

— Pentru că domnii aceia din armata dumneavoastră, trăgând barca în susul râului, cu frânghia legată de pieptul cailor, au izbit-o de colţurile stâncilor, în. aşa fel că acum se află în ea pe puţin două picioare de apă, milord.

— Motiv în plus ca să-ţi petreci noaptea la barcă, pe cât mi se pare.

— Milord, sunt la ordinele dumneavoastră – zise pescarul. Voi descărca peştele acolo unde veţi dori, apoi îmi veţi plăti, dacă asta vă face plăcere, şi pe urma mă veţi lăsa să plec, dacă o să hotărâţi aşa. Vedeţi dar că sunt un om de înţeles, milord.

— Bine, bine, eşti un drac şi jumătate! făcu Monck, a cărui privire cercetătoare nu izbutise să surprindă o cât de mică umbră în ochii limpezi ai pescarului. Hei, Digby!

Un aghiotant apăru îndată.

— Vei conduce pe acest vrednic pescar, dimpreună cu tovarăşii lui, la micile corturi ale popotelor, de lângă mlaştini; acolo vor fi alături de barca lor, şi în acelaşi timp nu vor fi siliţi să-şi petreacă noaptea asta în apă. Ce s-a întâmplat, Spithead?

Spithead era sergentul de la care Monck împrumutase o bucăţică de tutun ca s-o mestece în loc de orice altă mâncare. Intrând în cortul generalului fără să fie chemat, sergentul motivă astfel, răspunzând şi la întrebarea lui Monck:

— Milord, un gentilom francez s-a prezentat la avanposturile noastre şi cere să vorbească onoratului nostru comandant.

Toate acestea, bineînţeles, în englezeşte. Dar cu toate că discuţia avusese loc în englezeşte, pescarul avu o uşoară tresărire, pe care Monck, întors către sergentul său, n-o observă.

— Şi cine e acest gentilom? întrebă Monck.

— Milord – răspunse Spithead – mi-a spus cine e, dar blestematele astea de nume franţuzeşti sunt atât de greu de pronunţat pentru un gâtlej scoţian, încât nu i l-am putut reţine. Afară de asta, gentilomul este, după cum mi-au spus santinelele, acelaşi care s-a înfăţişat ieri, în timpul popasului, şi pe care onoratul nostru comandant n-a voit să-l primească.

— E adevărat, ţineam sfat cu ofiţerii.

— Milord hotărăşte ceva în legătură cu acest gentilom?

— Da, să fie adus aici.

— Trebuiesc luate măsuri de prevedere?

— In ce sens?

— Să fie legat la ochi, de pildă?

— La ce bun? Nu va vedea decât ceea ce vreau eu să vadă, adică cei unsprezece mii de viteji pe care îi am în jurul meu şi care sunt gata să-şi dea viaţa pentru parlament, pentru Scoţia şi pentru Anglia.

— Dar acest om, milord? făcu Spithead, arătând spre pescar, care în timpul acestei convorbiri rămăsese în picioare, nemişcat, ca unul care vede, dar nu pricepe nimic.

— Ah, aşa-i – rosti Monck. Apoi, întorcându-se către negustorul de peşte: La revedere, domnul meu – zise el. Ţi-am ales un adăpost bun. Digby, du-l acolo. Nu-ţi fie teamă, vei primi îndată şi banii.

— Mulţumesc, milord – zise pescarul.

Şi după ce făcu o plecăciune, plecă însoţit de Digby.

La o sută de paşi de cort, îşi regăsi tovarăşii, care şuşoteau între ei cu o sporovăială ce nu părea străină de o anumită teamă, dar el le făcu un semn care îi linişti pe dată.

— Hei, prieteni – strigă şeful – veniţi încoace. Înălţimea sa generalul Monck are dărnicia să ne plătească peştele şi bunătatea să ne găzduiască în noaptea asta aici.

Pescarii se strânseră în jurul şefului lor şi, condusă de Digby, mica trupă se îndreptă către popote, loc care, ne amintim, îi fusese hărăzit.

Pe drum, pescarii trecură, prin întuneric, pe lângă santinela care-l ducea pe gentilomul francez la generalul Monck. Acest gentilom era călare şi înfăşurat într-o mantie largă, astfel că şeful nu putu să-l vadă la faţă, deşi ardea de curiozitate să ştie cine este. Cât despre gentilom, nebănuind nici pe departe că se întâlnea cu nişte compatrioţi, trecu pe lângă ei fără să-i bage în seamă.

Aghiotantul îi aşeză pe oaspeţi într-un cort destul de curat, de unde fu scoasă o cantinieră irlandeză, care se duse să-şi caute alt culcuş pentru ea şi cei şase copii ai săi. Un foc mare ardea în faţa cortului şi îşi arunca lumina purpurie peste smârcurile mlaştinii, a cărei apă era încreţită uşor de un vântuleţ rece. Apoi, după ce-i văzu cuibăriţi acolo, aghiotantul le ură noapte bună marinarilor, amintindu-le că din uşa cortului se vedeau catargele bărcii ce se legăna pe râul Tweed, dovadă că nu se dusese încă la fund. Această veste păru că-l bucură nespus de mult pe şeful pescarilor.

XXIV

COMOARA

Gentilomul francez pe care Spithead îl anunţase la Monck şi care trecuse învăluit în mantia lui pe lângă pescarul ce ieşise din cortul generalului cu cinci minute înainte ca el să intre, gentilomul acesta străbătu mai multe puncte de pază fără măcar să-şi arunce ochii în jurul lui, de teamă să nu dea de bănuit însoţitorilor săi. Aşa după cum suna ordinul, era condus drept la cortul generalului. Acolo fu lăsat singur în anticamera de la intrarea în cort şi îl aşteptă pe Monck, care nu întârzie decât atât cât fu nevoit ca să asculte raportul oamenilor lui şi să cerceteze prin gaura făcută în pânză chipul celui care cerea o întrevedere.

Fără îndoială, din spusele celor care-l însoţiseră pe gentilomul francez reieşea că acesta se purta în aşa fel, încât să nu stârnească nici o bănuială, căci prima impresie pe care i-o făcu străinului primirea generalului fu mai bună decât s-ar fi putut aştepta el într-o asemenea împrejurare şi din partea unui om atât de bănuitor. Totuşi, după cum îi stătea in obicei, când străinul se găsi în faţa lui, Monck îl măsură cu privirea sa pătrunzătoare, pe care, la rândul său, străinul o înfruntă fără să se arate nici încurcat, nici îngrijorat. După câteva secunde, generalul făcu un gest cu mâna şi din cap, semn că aştepta să-l audă pe celălalt vorbind.

— Milord – începu gentilomul într-o engleză desăvârşită – am cerut o întrevedere cu domnia voastră într-o afacere de mare însemnătate.

— Domnule – răspunse Monck în franţuzeşte – văd că vorbiţi limba noastră foarte bine pentru un fiu al continentului. Vă cer iertare, întrucât întrebarea mea poate că nu-şi are rostul: vorbiţi tot aşa de bine şi franţuzeşte?

— Nu e nimic de mirare, milord, în faptul că vorbesc engleza cu atâta uşurinţă: în tinereţea mea am locuit în Anglia, iar mai târziu am făcut aici două călătorii.

Aceste cuvinte tură rostite în limba franceză, şi încă într-o franţuzească atât de frumoasă, încât arătau nu numai un francez, dar chiar un francez din împrejurimile oraşului Tours.

— Şi în care parte din Anglia aţi locuit, domnule?

— În tinereţe, la Londra, milord; pe urmă, prin 1635, am făcut o călătorie de plăcere în Scoţia; în sfârşit, în 1648, am stat câtva timp la Newcastle, şi anume în mănăstirea ale cărei grădini sunt acum ocupate de armata dumneavoastră.

— Iertaţi-mă, domnule, dar – înţelegeţi, nu-i aşa? – am nevoie de aceste lămuriri, de aceste întrebări.

— M-aş fi mirat, milord, dacă nu mi-ar fi fost puse.

— Acum, domnule, cu ce vă pot fi de folos, ce doriţi de la mine?

— Iată despre ce e vorba, milord... dar, mai înainte, suntem singuri?

— Absolut singuri, domnule, în afară de garda care ne păzeşte.

Spunând acestea, Monck dădu la o parte, cu mâna, pânza cortului şi-i arătă gentilomului că ostaşul se afla la o depărtare de zece paşi cel mult şi că la prima chemare putea sări în ajutor într-o secundă.

— În cazul acesta, milord – zise gentilomul, pe un ton atât de liniştit, încât s-ar fi putut crede că era prieten de când lumea cu omul din faţa lui – sunt foarte hotărât să vorbesc domniei voastre, fiindcă vă ştiu un om cinstit. De altminteri, cele ce am să vă spun vă vor dovedi stima de care vă bucuraţi în ochii mei.

Monck, surprins de acest fel de a vorbi, care stabilea între el şi gentilomul francez egalitatea cel puţin, îşi aţinti privirea pătrunzătoare asupra străinului şi, cu o ironie ce nu se simţea decât în mlădierea glasului său, căci nici un muşchi de pe faţa lui nu se mişcă, zise:

— Vă mulţumesc, domnule, dar mai întâi spuneţi-mi, vă rog, cine sunteţi dumneavoastră?

— I-am spus numele meu sergentului dumneavoastră, milord.

— Iertaţi-l, domnule; e scoţian şi i-a fost greu să-l reţină.

— Mă numesc contele de La Fère, domnule – zise Athos înclinându-se.

— Contele de La Fère? repetă Monck, încercând să-şi amintească. Cer iertare, domnule, dar mi se pare că e prima dată când aud acest nume. Aveţi cumva vreo funcţiune la curtea Franţei?

— Nici una. Sunt un simplu gentilom.

— Vreo distincţie?

— Regele Carol I m-a făcut cavaler al Ordinului Jartierei, iar regina Ana de Austria mi-a dat cordonul Sfântului-Spirit. Iată singurele mele distincţiuni, domnule.

— Jartiera! Sfântul-Spirit! Sunteţi cavaler al acestor două ordine, domnule?

— Da.

— Şi cu ce prilej v-au fost acordate asemenea favoruri?

— Pentru servicii aduse maiestăţilor lor.

Monck îl privi cu uimire pe acest bărbat care i se părea atât de simplu şi în acelaşi timp atât de mare; apoi, ca şi cum ar fi renunţat să mai pătrundă taina acestei simplicităţi şi măreţii, asupra căreia străinul nu părea dispus să-i dea alte desluşiri în afară de cele pe care le primise, întrebă:

— Nu cumva dumneavoastră sunteţi cel care v-aţi prezentat ieri la avanposturi?

— Şi care n-a fost primit; da, milord.

— Mulţi ofiţeri, domnule, nu lasă pe nimeni să pătrundă în tabăra lor, mai ales în preajma unei bătălii aşteptate; eu însă mă deosebesc de camarazii mei, căci nu-mi place să ocolesc nimic. Orice părere o primesc drept bună; orice primejdie îmi e trimisă de Dumnezeu o cântăresc în mână cu tăria de care m-a învrednicit el. Nu v-am putut primi ieri din pricină că ţineam sfat cu ofiţerii mei. Astăzi însă sunt liber, vorbiţi!

— Milord, aţi făcut cu atât mai bine primindu-mă, cu cât nu e vorba aici de bătălia pe care o veţi da cu generalul Lambert, nici de lagărul dumneavoastră, şi dovada este că mi-am înclinat capul ca să nu văd oamenii şi am închis ochii ca să nu pot număra corturile pe lângă care treceam. Nu, am venit să vă vorbesc, milord, pentru mine.

— Vorbiţi, domnule – zise Monck.

— Adineauri – continuă Athos – am avut cinstea de a spune excelenţei voastre că am locuit multă vreme la Newcastle: era pe vremea regelui Carol I, atunci când fostul rege a fost dat pe mâna domnului Cromwell de către scoţieni.

— Ştiu – rosti cu răceală Monck.

— Aveam în zilele acelea o mare sumă de bani în aur, şi în ajunul bătăliei, presimţind pesemne chipul cum aveau să se desfăşoare lucrurile a doua zi, am ascuns aceşti bani în hruba cea mare a mănăstirii Newcastle, sub turnul al cărui vârf îl vedeţi de aici argintat de lună. Comoara mea a fost deci îngropată acolo, şi am venit să rog pe domnia voastră să-mi îngăduie s-o dezgrop mai înainte ca, fie bătălia care se va desfăşura, poate, chiar în locul acela, fie o mină sau alt proiectil de război să distrugă clădirea şi să-mi împrăştie aurul, sau să-l scoată la iveală în aşa fel încât soldaţii să pună mâna pe el.

Monck se pricepea la oameni; el vedea pe fizionomia acestuia toată hotărârea, toată înţelepciunea, toată prevederea ce puteau fi zugrăvite pe faţa unui om; nu putea deci decât să pună pe seama unei nemărginite încrederi mărturisirea gentilomului francez, şi lucrul acesta îl mişcă adânc.

— Domnule – zise el – aţi făcut în adevăr bine că mi-aţi spus toate acestea. Dar suma aceea merită oare să vă puneţi viaţa în primejdie pentru ea? Credeţi oare că se mai află acolo unde aţi lăsat-o cândva?

— E tot acolo, domnule, nu vă îndoiţi de asta.

— E răspunsul la o întrebare; dar la cealaltă?... V-am întrebat dacă suma era atât de mare, încât să vă primejduiţi viaţa pentru ea.

— E mare, da, milord, căci e vorba de un milion pe care l-am închis în două butoiaşe.

— Un milion! exclamă Monck, pe care, de astă dată, Athos era cel care îl privea ţintă şi îndelung.

Monck băgă de seamă asta şi deveni iarăşi bănuitor. "Iată – îşi zise el – un om care îmi întinde o cursă"...

— Aşadar, domnule – spuse cu glas tare – vreţi, după câte am înţeles, să vă luaţi înapoi această sumă.

— Cu îngăduinţa dumneavoastră, milord.

— Astăzi?

— Chiar în noaptea aceasta, din pricina împrejurărilor despre care v-am pomenit.

— Dar, domnule – obiectă Monck – generalul Lambert e tot atât de aproape ca şi mine de mănăstirea unde aveţi treabă, de ce nu v-aţi adresat lui?

— Fiindcă, milord, când te afli în împrejurări cu adevărat serioase, ceri înainte de toate sfatul instinctului. Ei bine, generalul Lambert nu-mi inspiră încrederea pe care mi-o inspiraţi dumneavoastră.

— Fie, domnule, vă voi ajuta să vă găsiţi banii, dacă ei vor mai fi acolo, căci s-ar putea prea bine să nu mai fie acolo. Din 1648 şi până acum au trecut doisprezece ani şi multe evenimente s-au întâmplat de-atunci.

Monck stăruia asupra acestui punct pentru a vedea dacă gentilomul francez se va agăţa de ieşirea ce-i era oferită; dar Athos nu dădu nici un semn de şovăială.

— Vă încredinţez, milord – spuse el cu hotărâre – că am convingerea neclintită că cele două butoiaşe nu şi-au schimbat încă nici locul, nici stăpânul.

Acest răspuns îi smulse o bănuială lui Monck, din care îi încolţi numaidecât alta.

Fără îndoială, franţuzul acesta era iscoada cuiva, trimisă să-l încurce pe ocrotitorul parlamentului; aurul nu era decât o amăgeală; fără îndoială, iarăşi, că această amăgeală nu urmărea decât să aţâţe lăcomia generalului. Acest aur nu era decât o scornire. Monck trebuia, prin urmare, să facă în aşa fel, încât să-l prindă cu minciuna şi cu şiretlicul pe gentilomul francez, şi apoi să tragă, din chiar cursa pe care i-o întindeau duşmanii lui, un folos care-i va spori faima. Odată hotărât asupra celor ce avea de făcut, generalul i se adresă lui Athos:

— Domnule, sper că-mi veţi face cinstea de a cina astă-seară cu mine.

— Da, milord – răspunse Athos înclinându-se – căci îmi faceţi o onoare de care mă simt vrednic prin încrederea ce mă apropie de dumneavoastră.

— E cu atât mai măgulitor din partea dumneavoastră că primiţi cu o asemenea bunăvoinţă, cu cât bucătarii mei sunt foarte puţini şi nu prea pricepuţi, iar oamenii care se ocupă cu aprovizionarea s-au întors astă-seară cu mâinile goale; în aşa fel că, fără un pescar din ţara dumneavoastră, care a nimerit în lagărul meu, generalul Monck s-ar fi culcat astă-seară flămând. Am deci peşte proaspăt, după câte mi-a spus vânzătorul.

— Milord, lucrul principal este că voi avea cinstea să mai petrec câteva clipe în preajma dumneavoastră.

După acest schimb de vorbe curtenitoare, în cursul cărora Monck nu-şi slăbi cu nimic bănuielile sale, cina, sau ceea ce putea să fie aşa ceva, fu servită pe o masă de lemn de brad. Monck îi făcu semn contelui de La Fère să ia loc la această masă şi se aşeză şi el în faţa lui. O singură farfurie, plină cu peşte fiert, oferită celor doi iluştri meseni, făgăduia mai mult stomacurilor lor flămânde, decât cel mai bogat ospăţ dintr-un castel cu mari pretenţii.

În timp ce se ospătau, adică mâncau acest peşte, stropit cu o proastă bere englezească, Monck ceru să i se povestească despre ultimele zvârcoliri ale Frondei, despre împăcarea domnului de Condé cu regele şi apropiata căsătorie a maiestăţii sale cu Infanta Maria-Tereza; dar ocolea, după cum ocolea şi Athos însuşi, orice discuţie despre interesele politice care legau, sau mai degrabă dezbinau, în momentul acela, Anglia, Franţa şi Olanda.

În cursul acestei convorbiri, Monck se încredinţa de un lucru pe care-l recunoscuse de altfel de la primele cuvinte schimbate, şi anume că avea de-a face cu un om de o înaltă distincţie, care nu putea să fie un ucigaş; iar lui Monck i se părea nefiresc gândul că ar putea fi o iscoadă; dar era atâta blândeţe şi totodată atâta dârzenie în Athos, încât Monck sfârşi prin a crede că recunoaşte în el un conspirator.

După ce se ridicară de la masă, îl întrebă:

— Aşadar, tot mai credeţi în comoara dumneavoastră, domnule?

— Da, milord.

— În mod serios?

— Foarte serios.

— Şi credeţi că veţi mai recunoaşte locul unde a fost îngropată?

— De la prima cercetare.

— Ei bine, domnule – zise Monck – din curiozitate, am să vă însoţesc. Şi trebuie cu atât mai mult să vă însoţesc, cu cât aţi întîmpina cele mai mari greutăţi să străbateţi lagărul fără mine, sau fără vreunul din locotenenţii mei.

— Generale, n-aş îngădui să vă daţi atâta osteneală, dacă n-aş avea, în adevăr, nevoie de prezenţa dumneavoastră; şi cum recunosc că această prezenţă îmi face nu numai cinste, dar îmi este necesară, primesc să mă însoţiţi.

— Doriţi să mai luăm şi alţi oameni cu noi? întrebă Monck.

— Cred că e de prisos, generale, dacă dumneavoastră înşivă n-aveţi altă părere. Doi oameni şi un cal vor fi de ajuns pentru a transporta cele două butoiaşe la corabia care m-a adus aici.

— Dar va fi nevoie de răscolit, de săpat, de dat pământul la o parte, de înlăturat pietre, şi doar nu vă gândiţi să faceţi dumneavoastră singur toate astea, nu-i aşa?

— Generale, nu e nevoie nici de săpat, nici de răscolit. Comoara e vârâtă în bolta cu oseminte a mănăstirii; sub o lespede de piatră, de care e prins un belciug gros de fier, se deschide o mică scară cu patru trepte. Cele două butoiaşe sunt acolo, cap la cap, acoperite cu un înveliş de ghips având forma unui sicriu. Afară de asta, mai e şi o inscripţie care mă va ajuta să recunosc piatra; şi fiindcă nu vreau, într-o chestiune de bunăvoinţă şi încredere, să păstrez vreo taină faţă de domnia voastră, iată cum suna această inscripţie:

Hic jacet venerabilii Petrus Wilhehmus Scott, Canon, Honorab. Conventus Novi Castelli. Obiit quarta et decima die Feb. ann. Dorn. MCCVIII.

Rcquiescat in pace.

"Aici zace venerabilul Petru Wilhelm Scott, canonic al mănăstirii Newcastle, decedat la 24 februarie 1208. Odihnească-se în pace"

Monck nu scăpă nici un cuvânt. Se minuna, fie de straşnica duplicitate a acestui om şi de felul deosebit de priceput în care îşi juca rolul, fie de buna credinţă leală prin care îşi exprima cererea sa, într-o situaţie în care era vorba de un milion aflat la cheremul unei lovituri de pumnal, în mijlocul unei armate care ar fi privit luarea banilor ca un drept al ei.

— Bine – zise el – vă însoţesc, şi aventura mi se pare atât de ispititoare, că vreau să port eu însumi facla.

Rostind aceste cuvinte, îşi încinse o spadă scurtă, îşi vârî un pistol la brâu, lăsând să se vadă, prin această mişcare ce-i desfăcu tunica, împletitura migăloasă a unei cămăşi de zale menită să-l apere împotriva primei lovituri de pumnal a unui ucigaş. După aceea, îşi trecu un dirk{1} scoţian în mâna stângă şi, întorcându-se către Athos, îi spuse:

— Sunteţi gata, domnule? Eu sunt.

Athos, spre deosebire de Monck, îşi scoase pumnalul, pe care-l puse pe masă, îşi desfăcu centura de care era legată spada şi o întinse alături de pumnal, apoi, fără nici un fel de prefăcătorie, deschizând copcile tunicii lui, ca şi cum ar fi căutat o batistă, îşi arăta sub cămaşa subţire de mătase pieptul gol, fără nici o armă de atac sau de apărare.

"Tată, într-adevăr, un om ciudat – îşi spuse Monck; n-are nici o armă la el. Să fie oare vreo cursă ce mi se întinde acolo?"

— Generale – zise Athos ca şi cum ar fi ghicit gândul lui Monck – aţi hotărât să fim singuri; e foarte bine asta, însă un mare căpitan nu trebuie să-şi pună niciodată viaţa în primejdie cu atâta îndrăzneală: e noapte, trecerea prin mlaştină poate să fie nesigură – luaţi pe cineva să vă însoţească.

— Aveţi dreptate – zise Monck. Şi strigă: Digby!

Aghiotantul se ivi numaidecât.

— Cincizeci de oameni cu spade şi flinte! ordonă generalul.

Şi se uită întrebător spre Athos.

— Sunt puţini – răspunse Athos – dacă va fi vreo primejdie; prea mulţi, dacă nu va fi nimic.

— Atunci voi merge singur – zise Monck. Digby, n-am nevoie de nimeni. Haide, domnule.

XXV

MLAŞTINA

Athos şi Monck străbătură, mergând dinspre lagăr spre râul Tweed, acea limbă de pământ pe care o străbătuse Digby cu pescarii, venind dinspre Tweed către lagăr. Priveliştea locului, schimbările pe care le aduseseră aici oamenii erau de natură să producă cel mai mare efect asupra unei imaginaţii delicate şi vii cum era aceea a lui Athos. El însă nu privea decât pământurile acestea sterpe; Monck nu se uita decât la Athos, la Athos care, cu ochii când spre cer, când în pământ, căuta, gândea, ofta.

Digby, pe care ultima hotărâre a generalului, şi mai ales accentul cu care o rostise, îl tulburase la început, îi urmă pe cei doi plimbăreţi nocturni vreo douăzeci de paşi; dar când generalul întoarse capul, ca şi cum s-ar fi mirat că nu i se respectă ordinul, aghiotantul înţelese că se amestecă într-o treabă care nu-l privea şi intră în cortul său. Presupunea că generalul voia să facă pe ascuns în lagărul său una din acele inspecţii pe care orice căpitan destoinic nu uită niciodată să o facă în ajunul unei bătălii hotărâtoare; şi îşi explica, în acest caz, prezenţa lui Athos aşa cum un inferior îşi explică tot ceea ce i se pare misterios în purtările şefului său. Athos putea să fie, şi în ochii lui Digby trebuia chiar să fie, o iscoadă ale cărui lămuriri îl vor lumina pesemne pe general.

După zece minute de mers aproape numai printre corturi şi străji, care erau mai dese în preajma cartierului general, Monck o apucă pe un drumeag care se desfăcea în trei cărări. Cea din stânga ducea la râu, cea din mijloc la mănăstirea Newcastle de pe mlaştină, iar cea din dreapta străbătea primele linii ale lagărului lui Monck, adică liniile cele mai apropiate de armata lui Lambert. Dincolo de râu se afla un post înaintat al armatei lui Monck şi care observa îndeaproape orice mişcare din tabăra inamicului; acest post era format din o sută cincizeci de scoţieni. Trecuseră înot râul Tweed, dând alarma; dar cum nu se vedea nici un pod în partea aceea, şi cum soldaţii lui Lambert nu erau tot aşa de grăbiţi să se arunce în apă ca soldaţii lui Monck, acesta nu părea să fie prea îngrijorat în această privinţă.

Dincoace de râu, cam la vreo cinci sute de paşi de vechea mănăstire, îşi aveau bârlogul lor pescarii, în mijlocul unui furnicar de cortuleţe ridicate de către soldaţii din clanurile învecinate, care îşi aduseseră cu ei nevestele şi copiii. Tot acest amestec oferea sub razele lunii o privelişte atrăgătoare; penumbra înnobila fiecare amănunt, iar lumina, această linguşitoare care nu se opreşte decât asupra părţilor netede ale lucrurilor, căuta pe fiecare flintă ruginită punctul rămas încă lucios, pe fiecare foaie de cort partea cea mai albă şi mai puţin murdară.

Monck, străbătând deci, împreună cu Athos, această privelişte cufundată în noapte şi luminată de o îndoită lucire, aceea argintie a lunii şi aceea roşiatică a focurilor ce stăteau să se stingă, ajunse la răscrucea celor trei cărări. Acolo se opri şi îl întrebă pe însoţitorul său:

— Domnule, recunoaşteţi drumul?

— Generale, dacă nu mă înşel, cărarea de la mijloc duce drept la mănăstire.

— E chiar aşa; vom avea însă nevoie de lumină ca să ne călăuzim în subterană.

Monck întoarse capul.

— Ah! zise el. Digby s-a ţinut după noi, pe cât se pare; cu atât mai bine, ne va aduce tot ce ne trebuie.

— Da, generale, într-adevăr, se zăreşte acolo un om care de câtva timp se ţine după noi.

— Digby! strigă Monck. Digby, vino, te rog!

Dar, în loc să se supună, umbra făcu o mişcare de surprindere şi, dându-se înapoi în loc să păşească înainte, se ghemui şi dispăru de-a lungul prundişului din stânga, îndreptându-se spre cortul unde erau găzduiţi pescarii.

— Mi se pare că n-a fost Digby – zise Monck.

Amândoi urmăriseră din ochi umbra ce se făcuse nevăzută; dar nu e de loc neobişnuit ca un om să umble razna, la unsprezece ceasuri din noapte, printr-un lagăr în care dorm zece până la douăsprezece mii de ostaşi, astfel că Athos şi Monck nu se neliniştiră din această pricină.

— Până una alta – zise Monck – fiindcă ne trebuie un opaiţ, un fanai sau o torţă ca să luminăm calea pentru a vedea unde călcăm, hai să căutăm aşa ceva.

— Generale, primul soldat ce se va ivi ne va lumina drumul.

— Nu – zise Monck cu dorinţa de a vedea dacă există vreo înţelegere între contele de La Fère şi pescari – nu, aş vrea mai bine să chemăm pe unul din acei marinari francezi care mi-au vândut astă-seară peşte. Ei pleacă mâine şi vor şti să păstreze taina. Pe câtă vreme dacă se răspândeşte zvonul în armata scoţiană că în zidurile mănăstirii Newcastle se află o comoară, highlanderii mei vor crede că sub fiecare lespede e ascuns un milion şi nu vor mai lăsa piatră peste piatră din toată clădirea.

— Faceţi cum doriţi, generale – răspunse Athos pe un ton atât de firesc, încât era limpede că, soldaţi sau pescari, pentru el erau totuna şi n-avea nici un fel de preferinţă.

Monck se apropie de cărarea de-a lungul căreia dispăruse cel pe care adineauri îl luase drept Digby şi întâlni o patrulă, care, făcând înconjurul corturilor, se îndrepta spre cartierul general; Monck fu oprit împreună cu însoţitorul său, şi numai după ce dădu cuvântul de trecere putu să-şi urmeze drumul.

Un soldat, trezit de zgomot, se ridică sub pătură să vadă ce se petrece.

— Întrebaţi-l – îi spuse Monck lui Athos – unde sunt pescarii; dacă i-aş pune eu această întrebare m-ar recunoaşte.

Athos se apropie de soldat, şi acesta îi arătă cortul; Monck şi Athos porniră numaidecât într-acolo.

Generalului i se păru că, în timp ce se apropiau, o umbră, asemănătoare cu aceea pe care o văzuse, se strecura în cort; dar când se apropie de tot, îşi spuse că trebuie să se fi înşelat, deoarece înăuntru toţi dormeau claie peste grămadă şi nu se vedeau decât picioare şi braţe aruncate unele peste altele.

Athos, de teamă să nu fie bănuit cumva că ar avea vreo legătură cu vreunul din compatrioţii lui, rămase afară, în faţa cortului.

— Hei! Ia treziţi-vă! strigă Monck în franţuzeşte.

Vreo doi-trei dintre cei care dormeau ridicară capetele.

— Am nevoie de un om care să-mi lumineze calea – adăugă Monck.

Toată lumea se foi în cort, unii ridicând feţele, alţii sculându-se în picioare. Şeful sărise cel dintâi de la locul lui.

— Înălţimea voastră se poate bizui pe noi – zise el cu o voce care îl făcu pe Athos să tresară. Unde trebuie să mergem?

— O să vedeţi. O faclă! Haide, repede!

— Îndată, preacinstite. Înălţimea voastră doreşte cumva să-l însoţesc eu?

— Tu sau altul, puţin îmi pasă, numai să vină cineva.

"Ciudat – gândi Athos – parcă aş recunoaşte vocea acestui pescar!"

— Foc, băieţi! strigă pescarul. Hai, mişcaţi-vă! Apoi, adresându-se unuia din tovarăşii lui, care se afla mai aproape de el, îi spuse în şoaptă: Du-te şi luminează tu, Menneville, şi, vezi, fii cu ochii în patru!

Unul dintre pescari făcu să ţâşnească scântei dintr-un amnar, aprinse o bucată de iască şi, cu ajutorul unui beţigaş, dădu flacără unui fanai. Lumina se împrăştie îndată în tot cortul.

— Sunteţi gata, domnule? îl întrebă Monck pe Athos, care se întoarse cu spatele, ca să nu-şi arate faţa la lumină.

— Da, generale – răspunse el.

— Ah, gentilomul francez! murmură în şoaptă şeful pescarilor. Drace, bună idee am avut trimiţându-te pe tine, Menneville, căci pe mine m-ar fi recunoscut. Hai, du-te şi luminează!

Aceste cuvinte fură rostite în fundul cortului, şi atât de încet, încât Monck nu auzi o singură silabă; de altminteri, tocmai atunci el vorbea cu Athos.

— Gata? întrebă generalul.

— Iată-mă, domnule general – răspunse pescarul.

Monck, Athos şi pescarul părăsiră cortul.

"Cu neputinţă – îşi spuse în sinea lui Athos. Ce nălucire poate să-mi treacă prin cap!"

— Porneşte înainte, apucă pe cărarea din mijloc şi întinde pasul! îi ordonă Monck pescarului.

Nu făcură însă nici douăzeci de paşi, că aceeaşi umbră care se păruse că intrase în cort ieşi acum afară, se furişă până la ţăruşii din mlaştină, apoi, pitulându-se în dosul zăgazului înălţat de-a lungul drumului, urmări îndeaproape mersul generalului.

Cei trei se pierdură în ceaţă, îndreptându-se către Newcastle, ale cărei pietre albe se zăreau de departe ca nişte morminte.

După ce se opriră câteva clipe sub bolta de la intrare, păşiră înăuntru. Poarta era spartă cu lovituri de topor. Un post de strajă de patru oameni dormeau fără nici o grijă într-o adâncitură a zidului, într-atât erau de încredinţaţi că atacul nu putea să înceapă pe aici.

— Oamenii aceştia nu vă stânjenesc cu nimic? îl întrebă Monck pe Athos.

— Dimpotrivă, domnule, ei ne vor ajuta să rostogolim butoaiele, dacă excelenţa voastră o va îngădui.

— Aveţi dreptate.

Străjile, oricât de adânc ar fi dormit, se treziră totuşi la cei dintâi paşi pe care vizitatorii îi făcură printre mărăcinii şi buruienile ce năpădiseră tinda. Monck rosti cuvântul de trecere şi pătrunse în interiorul mănăstirii, în urma celui care purta felinarul. Mergea după Athos, supraveghind fiecare mişcare a acestuia, cu dirk-ul său în mână şi gata să-l împlânte în grumazul gentilomului la cel dintâi gest suspect. Dar Athos, cu pasul hotărât şi sigur, străbătu în linişte sălile şi gangurile mănăstirii.

Nu mai exista nici o uşă, nici o fereastră în toată clădirea. Uşile fuseseră arse, unele fără a fi scoase din ţâţâni, şi se vedea cum fuseseră muşcate de focul ce se stinsese singur, neputând să mistuie până la capăt aceste scânduri groase, de stejar, prinse solid între ele cu piroane de fier. Cât despre ferestre, toate geamurile fuseseră sparte, şi păsările de noapte zburau prin deschizături, speriate de lumina fanalului. În acelaşi timp, lilieci uriaşi începură să se rotească în jurul vizitatorilor nepoftiţi, cu fâlfâitul lor mut, răsfrângându-şi umbrele tremurătoare pe pereţii mari, de piatră, la fiecare licărire a luminii. Toate acestea erau liniştitoare pentru cei care abia veniseră aici. Monck trase concluzia că în mănăstire nu se afla nici ţipenie de om, căci toate sălbăticiunile acestea zburau în voie şi aproape că dădeau buzna peste ei.

După ce păşi peste dărâmături şi smulse mai multe joarde de iederă ce-i atârnau în cale ca nişte paznici ai singurătăţii, Athos ajunse la hrubele de sub sala cea mare, dar a căror intrare era prin capelă. Acolo se opri.

— Am ajuns, generale – zise el.

— Asta e lespedea?

— Da.

— Într-adevăr, recunosc belciugul; dar e încleştat în piatră.

— Ne-ar trebui o pârghie.

— E uşor de făcut.

Rotindu-şi privirea în jurul lor, Athos şi Monck zăriră o ramură de frasin groasă de vreo trei degete, crescută în zid şi înălţându-se până în dreptul ferestrei, pe care o acoperea cu frunzele sale.

— Ai un cuţit? îl întrebă Monck pe pescar.

— Da, domnule.

— Taie lemnul acela.

Pescarul făcu ceea ce i se spusese, dar lemnul era tare şi cuţitaşul lui se ştirbi. După ce frasinul fu, în sfârşit, tăiat şi cioplit în chip de pârghie, cei trei oameni pătrunseră în subterană.

— Tu opreşte-te aici – îi spuse Monck pescarului, arătându-i un colţ al hrubei; avem de dezgropat nişte praf de puşcă, şi felinarul tău să nu ne facă vreo poznă.

Omul se dădu înapoi cu un fel de teamă şi rămase nemişcat în locul ce i se arătase, în vreme ce Monck şi Athos păşeau pe lângă un stâlp la piciorul căruia pătrundea, printr-o răsuflătoare în formă de ferestruică, o rază de lună ce cădea tocmai peste piatra pe care contele de La Fère venise, de la o depărtare atât de mare, ca s-o caute aici.

— Am găsit-o – zise Athos arătând generalului inscripţia în latineşte.

— Da – răspunse Monck.

Apoi, vrând încă să-i lase francezului un mijloc de a-şi manifesta şovăiala, adăugă:

— Nu vi se pare că a mai intrat cineva în acest cavou şi că mai multe statui au fost chiar sfărâmate?

— Milord, aţi auzit de bună seamă spunându-se că, din respect religios, scoţienii dumneavoastră lasă în paza statuilor ridicate în slava celor morţi lucrurile mai de preţ pe care aceştia le-au avut în timpul vieţii lor. Ca atare, soldaţii se vor fi gândit poate că sub soclurile statuilor care împodobesc cea mai mare parte dintre mormintele de aici trebuie să fie îngropată vreo comoară; şi au sfărâmat şi soclurile şi statuile. Dar mormântul venerabilului canonic care ne interesează pe noi nu se remarcă prin nici un fel de monumente; e simplu şi a fost ocrotit de teama superstiţioasă, pe care au avut-o totdeauna puritanii dumneavoastră, de a săvârşi un sacrilegiu; nici o fărâmă din acest mormânt n-a fost atinsă nici măcar de o zgârietură.

— Asta aşa este – zise Monck.

Athos apucă pârghia.

— Vreţi să vă ajut? făcu Monck.

— Mulţumesc, milord, nu vreau ca excelenţa voastră să pună mâna la o treabă cu a cărei răspundere n-ar vrea să se împovăreze, presupunând că i-ar cunoaşte urmările.

Monck îşi înălţă capul.

— Ce vreţi să spuneţi, domnule? întrebă el.

— Vreau să spun... Dar omul acela...

— Aşteptaţi – zise Monck – înţeleg ce vă nelinişteşte şi am să fac o încercare.

Generalul se întoarse către pescarul al cărui chip se vedea luminat de sus până jos de felinar.

— Come here, friend! strigă el pe tonul unei comenzi.

Pescarul nu se clinti.

— Foarte bine – adăugă Monck – înseamnă că nu ştie englezeşte. Vorbiţi-mi deci în engleză, domnule, dacă voiţi.

— Milord – stărui Athos – am avut adesea prilejul să văd oameni care, în anumite împrejurări, dovedeau atâta stăpânire de sine, încât nu răspundeau la o chemare ce li se

făcea într-o limbă pe care o înţelegeau altminteri foarte bine. Pescarul acesta poate că este mai deştept decât îl credem noi. Fiţi bun şi spuneţi-i să plece, milord, vă rog eu. "Hotărât – gândi Monck – vrea să rămân singur cu el în cavou. Prea bine, să mergem până la capăt, şi-o să vedem noi care pe care..."

— Prietene – îi spuse apoi pescarului – urcă scara pe care am coborât împreună şi veghează ca nimeni să nu vie să ne tulbure aici.

Pescarul făcu o mişcare de supunere.

— Lasă fanalul aici – zise Monck – te va da de gol şi s-ar putea să te alegi cu vreun glonţ în cap.

Pescarul păru a preţui sfatul, aşa că lăsă fanalul jos şi dispăru sub bolta scării. Monck se duse şi luă fanalul, pe care-l aşeză în dreptul stâlpului.

— Să vedem – zise el – or fi cu adevărat bani ascunşi în mormântul acesta?

— Sunt, milord, şi peste cinci minute n-o să vă mai îndoiţi de asta.

În acelaşi timp, Athos izbi cu putere stratul de ghips, care se crăpă. Athos vârî lemnul în această spărtură şi numaidecât bucăţi întregi de ghips se desprinseră şi căzură ca o tencuială stricată. Atunci contele de La Fère apucă pietrele şi le îndepărtă, cu mişcări pe care n-ai fi putut crede că sunt în stare să le facă nişte mâini atât de delicate ca ale lui.

— Milord – zise el – iată învelişul de care am vorbit excelenţei voastre.

— Da, însă nu văd încă butoiaşele – răspunse Monck.

— Dacă aş avea un pumnal – zise Athos căutând în jurul lui – le-aţi vedea îndată, domnule. Din păcate, l-am uitat pe-al meu în cortul excelenţei voastre.

— Vi l-aş da pe-al meu – zise Monck – dar are lama prea subţire ca să vă puteţi folosi de el într-o treabă ca asta.

Athos părea că cercetează în jurul lui pentru a găsi un obiect ce-ar putea înlocui arma de care avea nevoie. Lui Monck nu-i scăpă nici o mişcare a mâinilor, nici o expresie a ochilor lui.

— De ce nu cereţi cuţitul pescarului? spuse Monck. Avea parcă un cuţit.

— Ah, aşa e! făcu Athos. A tăiat doar creanga aceea cu el. Şi se îndreptă spre scară. Prietene – strigă el către pescar – aruncă-mi, rogu-te, cuţitaşul acela al tău, am nevoie de el.

Zgomotul stârnit de aruncarea cuţitaşului răsună până sub scară.

— Iată-l – zise Monck – e o unealtă bună, pe cât am văzut, şi o mână dibace poate face treabă cu ea.

Athos păru a nu da acestor cuvinte ale lui Monck decât înţelesul simplu şi firesc sub care se cuvenea să fie auzite şi tălmăcite. El nu observă, de asemeni, sau cel puţin nu păru să observe că, atunci când se apropie de Monck, acesta se dădu un pas îndărăt, punând mâna stângă pe mânerul pistolului, în timp ce cu dreapta strângea şi mai tare dirk-ul său. Începu deci să-şi vadă de treabă, întorcându-se cu spatele la Monck, care avea astfel toată înlesnirea să-i ia viaţa, fără ca Athos să se poată apăra în vreun fel. Ciocăni de câteva ori, cu atâta pricepere şi cu atâta siguranţă, în învelişul de ghips, încât acesta se desfăcu în două şi Monck putu să vadă atunci două butoiaşe aşezate cap la cap, care stăteau nemişcate, după ce fu înlăturată carapacea fărâmicioasă.

— Milord – zise Athos – vedeţi că presimţirile nu m-au înşelat câtuşi de puţin?

— Da, domnule – răspunse Monck – şi am toate motivele să cred că sunteţi mulţumit, nu-i aşa?

— Fără îndoială; pierderea acestor bani m-ar fi durut foarte mult; dar eram încredinţat că Dumnezeu, care ocroteşte cauzele drepte, n-ar fi îngăduit să se irosească acest aur menit să slujească o cauză dreaptă.

— Sunteţi, pe onoarea mea, domnule, tot atât de misterios prin cele ce spuneţi, ca şi prin ceea ce faceţi – zise Monck. Mai adineauri, nu v-am înţeles prea bine când mi-aţi spus că nu voiţi să aruncaţi asupra mea răspunderea celor ce facem împreună aici.

— Aveam dreptate să spun asta, milord.

— Si iată că acum îmi vorbiţi de o cauză dreaptă. Ce înţelegeţi dumneavoastră prin aceste cuvinte: cauză dreaptă? Noi apărăm în clipa de faţă în Anglia cinci sau şase cauze, ceea ce nu împiedică pe nimeni să o creadă pe a sa nu numai cea bună, dar chiar cea mai bună. Care e a dumneavoastră, domnule? Vorbiţi deschis, să vedem dacă asupra acestui punct, căruia păreţi a-i da o mare însemnătate, suntem de aceeaşi părere.

Athos îi aruncă lui Monck una din acele priviri pătrunzătoare care par a-l desfide pe cel asupra căruia se îndreaptă să-şi ascundă cel mai mărunt gând din mintea sa; apoi, ridicându-şi pălăria, începu să vorbească, cu un glas solemn, în timp ce ascultătorul său, cu o mână dusă la obraz, lăsa această mână lungă şi nervoasă să-i frământe mustaţa şi barba, pe când ochiul lui, nehotărât şi învăluit de o umbră de tristeţe, rătăcea în adâncimile subteranei.

XXVI

INIMA ŞI SPIRITUL

— Milord – vorbi contele de La Fère – sunteţi uri nobil englez, sunteţi un om sincer, şi aveţi în faţă un francez nobil, un om de inimă. Acest aur, ascuns în cele două butoiaşe pe care le vedeţi aci, v-am spus că e al meu, dar cer iertare: e cel dintâi neadevăr pe care-l rostesc în viaţa mea, o minciună de o clipă, recunosc; acest aur aparţine regelui Carol al II-lea, izgonit din patria lui, alungat din palatul său, orfan în acelaşi timp şi de părinte şi de tron şi lipsit de tot, chiar de trista fericire de a săruta în genunchi piatra pe care mâna ucigaşilor a scris acest scurt epitaf ce pururea va chema asupră-le răzbunarea: "Aici zace regele Carol I".

Monck păli uşor şi un tremur ascuns îi încreţi obrazul, zbârlindu-i mustaţa căruntă.

— Eu – continuă Athos – eu, contele de La Fère, singurul, ultimul credincios ce i-a mai rămas bietului prinţ, i-am făgăduit că voi veni să caut omul de care atârnă astăzi soarta regalităţii în Anglia, şi am venit, şi m-am înfăţişat dinaintea acestui om, şi m-am lăsat în mâinile lui gol şi dezarmat, spunându-i: "Milord, aceasta este ultima avuţie a unui prinţ pe care Dumnezeu l-a hărăzit stăpân, care prin naşterea sa vă este rege; de domnia voastră, numai de domnia voastră atârnă viaţa şi viitorul său. Vreţi să folosiţi aceşti bani pentru ca să-l ajutaţi sau, dacă nu să-l ajutaţi, cel puţin să-l lăsaţi pe Carol al II-lea să facă ceea ce are de gând? Sunteţi stăpânul, sunteţi regele, stăpân şi rege atotputernic, căci întâmplarea schimbă uneori opera timpului şi a lui Dumnezeu. Vă stau în faţă singur, milord; dacă vă înspăimântă ideea să împărtăşiţi izbânda, dacă prezenţa mea ca părtaş vă stinghereşte, sunteţi înarmat, milord, şi iată aci un mormânt gata săpat! Dacă, dimpotrivă, înflăcărarea pentru cauza pe care o slujiţi vă îndeamnă, dacă sunteţi ceea ce păreţi a fi, dacă mâna domniei voastre, în ceea ce întreprinde, se supune spiritului, iar spiritul inimii, iată prilejul de a zădărnici pentru totdeauna cauza vrăjmaşului vostru Carol Stuartul; ucideţi omul pe care-l aveţi înaintea ochilor, căci acest om nu se va întoarce niciodată la cel ce l-a trimis, fără a-i aduce comoara pe care i-a încredinţat-o Carol întâiul, părintele său, şi păstraţi aurul care poate sluji la întreţinerea războiului civil. Vai, milord, aceasta e condiţia fatală a nefericitului prinţ. Trebuie să cumpere sau să ucidă, din pricină că totul îi stă împotrivă, totul îl înfruntă, totul îi este duşmănos; şi totuşi el este însemnat cu pecetea divină, de aceea, pentru a nu-şi întina sângele, e nevoie ori să se urce pe tron, ori să moară pe pământul sfânt al patriei. Milord, aţi avut bunăvoinţa să mă ascultaţi. Oricui altuia, în locul omului ilustru care mă aude, i-aş fi spus: milord, sunteţi sărac; regele vă oferă acest milion ca arvună pentru o învoială de uriaşă însemnătate; luaţi-l şi slujiţi-l pe Carol al II-lea, aşa cum eu l-am slujit pe Carol întâiul, şi sunt încredinţat că Dumnezeu, care ne ascultă, care ne vede, care singur citeşte în inima voastră închisă oricărui ochi omenesc, sunt încredinţat că Dumnezeu vă va dărui o viaţă veşnică fericită, după o preafericită moarte. Dar generalului Monck, omului ilustru a cărui bărbăţie am putut să o cântăresc îndeajuns, îi spun: milord, vă este rezervat în istoria popoarelor şi a regilor un loc plin de strălucire, o glorie nepieritoare, ce nu va fi întunecată niciodată dacă, fără a urmări alt ţel decât binele patriei voastre şi triumful dreptăţii, veţi deveni sprijinul şi apărătorul regelui vostru. Mulţi alţii şi-au cucerit faima ca uzurpatori sau cuceritori. Domnia voastră, milord, vă veţi mulţumi să fiţi cel mai virtuos, cel mai cinstit şi cel mai demn dintre oameni. V-a fost dat să ţineţi în mână o coroană, dar în loc s-o aşezaţi pe fruntea voastră, o veţi pune pe capul aceluia pentru care a fost făurită. Oh, milord, faceţi astfel, şi veţi lăsa posterităţii cel mai râvnit nume pe care o făptură omenească s-ar putea mândri vreodată că-l poartă".

Athos se opri. În tot timpul cât nobilul gentilom vorbise, Monck nu făcuse nici un semn de aprobare sau dezaprobare; abia dacă, în cursul acestei înfocate cuvântări, ochii lui se aprinseră de acea văpaie ce trădează înţelepciunea. Contele de La Fère îl privi cu tristeţe şi, văzând chipul lui posomorit, simţi că descurajarea îi cuprinde încetul cu încetul inima. În cele din urmă, Monck păru că se însufleţeşte şi, rupând tăcerea, zise cu un glas blând şi adânc:

— Domnule, ca să vă răspund, am să mă folosesc de propriile dumneavoastră cuvinte. Oricui altuia în locul dumneavoastră i-aş fi răspuns prin expulzare, prin temniţă sau poate şi mai rău. Căci mă ispitiţi şi totodată încercaţi să-mi forţaţi mâna. Dar sunteţi unul din acei oameni, domnule, căruia nu i se poate refuza atenţia şi respectul pe care-l merită; sunteţi un vrednic gentilom, domnul meu, şi spun asta ca unul care mă pricep la oameni. Adineauri mi-aţi vorbit de un tezaur pe care fostul rege l-a lăsat anume fiului său; nu cumva sunteţi unul din acei francezi care, după câte am auzit, au încercat să-l răpească pe Carol de la White-Hall?

— Da, milord, eu sunt cel ce mă aflam sub eşafod în ceasul execuţiei; eu sunt cel care, neputându-l salva, am primit pe fruntea mea sângele regelui martir; totodată, am primit şi cel din urmă cuvânt al lui Carol I: căci pentru mine a rostit el atunci: REMEMBER! Şi spunându-mi: Adu-ţi aminte! se referea la aceşti bani pe care-i aveţi acum la picioare, milord.

— Am auzit mult vorbindu-se despre dumneavoastră, domnule – zise Monck – dar sunt fericit de a vă fi preţuit, din capul locului, după propriile mele gânduri, iar nu după ceea ce mi s-a spus. Vă voi face prin urmare destăinuiri pe care nu le-am făcut nimănui, şi vă veţi da seama câtă deosebire fac între dumneavoastră şi persoanele care mi-au mai fost trimise până acum.

Athos se înclină uşor, pregătindu-se să asculte cu nerăbdare cuvintele ce cădeau unul câte unul de pe buzele lui Monck, cuvinte la fel de rare şi preţioase ca şi stropii de rouă în deşert.

— Îmi vorbeaţi – zise Monck – despre regele Carol al II-lea; dar vă rog să-mi spuneţi, domnule, întrucât mă priveşte pe mine această fantomă a unui rege? Am îmbătrânit în războaie şi în politică, ambele atât de strâns legate astăzi una de alta, încât orice om de spadă e dator să lupte, în virtutea dreptului sau a ambiţiei lui, în numele unui interes personal, iar nu orbeşte, în urma unui ofiţer, ca în războaiele obişnuite. Eu nu doresc nimic poate, însă am multe temeri. În război rezidă astăzi libertatea Angliei, şi poate chiar a fiecărui englez. Pentru ce vreţi dar ca, liber în poziţia în care mă aflu, să-mi vâr mâna în cătuşele unui străin? Carol nu e decât un străin pentru mine. A dat aici bătălii pe care le-a pierdut, e deci un prost comandant; n-a izbutit în nici o negociere, e deci un prost diplomat; şi-a trâmbiţat nenorocirea la toate curţile din Europa, e deci o inimă slabă şi nevolnică. Nimic nobil, nimic măreţ, nimic puternic nu s-a arătat încă din acest monarh care năzuieşte să cârmuiască unul dintre cele mai mari regate ale pământului. Aşadar, nu-l cunosc pe acest Carol decât sub lumini ce nu-i fac cinste, şi dumneavoastră vreţi ca eu, om cu mintea întreagă, să mă fac de bună-voie robul unei făpturi care e mai prejos decât mine în arta militară, în politică şi chiar ca demnitate? Nu, domnul meu! Când o mare şi nobilă faptă mă va face să-l preţuiesc pe Carol, atunci îi voi recunoaşte poate dreptul la tronul de pe care noi l-am răsturnat pe părinte, fiindcă era lipsit de însuşirile ce până acum îi lipsesc şi fiului; dar deocamdată, în materie de drepturi, nu le recunosc decât pe ale mele; revoluţia m-a făcut general, spada mă va face Protector, dacă voi vrea. Carol să se arate, să vină aici, să se supună regulilor ce i se impun unui monarh, şi mai ales să-şi aducă aminte că face parte dintr-un neam căruia i se va cere mai mult decât oricăruia altul. Aşa că, domnule, să nu mai vorbim despre asta; nici nu primesc, nici nu refuz: nu-mi spun cuvântul, aştept.

Athos vedea că Monck era prea bine lămurit asupra a tot ceea ce avea legătură cu Carol al II-lea, ca să ducă mai departe convorbirea. Nu era nici momentul, nici locul potrivit s-o facă.

— Milord – zise el – nu-mi mai rămâne dar decât să vă mulţumesc.

— Pentru ce anume, domnule? Pentru că v-aţi făcut o dreaptă judecată despre mine, iar eu m-am purtat conform judecăţii dumneavoastră? Oh, într-adevăr, merită oare osteneala? Acest aur, pe care îl veţi duce regelui Carol, îmi va sluji ca mijloc de a-l cunoaşte mai bine: văzând în ce chip îl va folosi, îmi voi face, fără îndoială, despre el o părere pe care n-o am încă.

— Excelenţa voastră nu se teme însă că va fi în pierdere lăsând din mână o sumă importantă ce va sluji oştirilor duşmanului vostru?

— Duşmanului meu spuneţi? Ei, domnule, eu nu am duşmani. Eu sunt în serviciul parlamentului, care îmi porunceşte să lupt împotriva generalului Lambert şi a regelui Carol, duşmanii lui, iar nu ai mei; şi lupt deci. Dacă parlamentul mi-ar ordona, dimpotrivă, să pun steaguri în portul Londrei, să înşir soldaţii pe cheiuri, să-l primesc pe regele Carol al II-lea...

— V-aţi supune? întrebă Athos cu o privire de bucurie.

— Iertaţi-mă – răspunse Monck zâmbind – era cât pe-aci, eu, omul cu părul cărunt – ...zău aşa, unde mi-a fost mintea? – era cât pe-aci să rostesc o neghiobie de om tânăr.

— Atunci, nu v-aţi supune? stărui Athos.

— Nu spun nici asta, domnule. Înainte de toate, mântuirea ţării mele. Dumnezeu, care a binevoit să-mi dea tărie, a voit fără îndoială să folosesc această forţă spre binele tuturor şi mi-a dat în acelaşi timp putinţa să aleg. Dacă parlamentul mi-ar ordona un asemenea lucru, aş sta şi aş chibzui.

Athos se posomorî la faţă.

— Aşadar – îngână el – văd bine: excelenţa voastră nu se gândeşte câtuşi de puţin să vie în sprijinul regelui Carol al II-lea.

— Îmi puneţi mereu întrebări, domnule conte; acum e rândul meu s-o fac, dacă îmi îngăduiţi aceasta.

— Cu plăcere, domnule, şi facă Dumnezeu să-mi răspundeţi tot aşa de deschis, precum vă voi răspunde eu!

— Când veţi fi ajuns cu acest milion la prinţul dumneavoastră, ce sfat îi veţi da acolo?

Athos îşi aţinti asupra lui Monck o privire plină de demnitate şi de hotărâre.

— Milord – răspunse el – cu acest milion pe care alţii l-ar folosi poate ca să ducă tratative, eu vreau să-l povăţuiesc pe rege să alcătuiască două regimente, să intre în Scoţia, pe care aţi pacificat-o, şi să dăruiască poporului scutirea de biruri pe care revoluţia i-a făgăduit-o, dar nu i-a acordat-o. Îl voi mai povăţui să ia el însuşi comanda acestei mici armate, care va spori, vă rog să mă credeţi, şi să moară cu drapelul în mână şi cu spada la brâu, strigând: "Englezi, iată al treilea rege din neamul meu pe care-l ucideţi: luaţi aminte la răzbunarea lui Dumnezeu!"

Monck înclină capul şi rămase o clipă pe gânduri.

— Iar dacă va izbândi – întrebă el – ceea ce este de necrezut, dar nu cu neputinţă, căci orice se poate întâmpla pe lumea asta, atunci ce l-aţi povăţui?

— Să se gândească – răspunse Athos – că prin vrerea lui Dumnezeu şi-a pierdut coroana, dar că prin bunăvoinţa oamenilor şi-a recăpătat-o.

Un zâmbet ironic pluti pe buzele lui Monck.

— Din păcate, domniile – zise el – regii nu ştiu să urmeze poveţele înţelepte.

— Ah, milord, Carol al II-lea nu e un rege – replică Athos, zâmbind la rândul lui, dar cu totul în alt chip decât o făcuse Monck.

— Prea bine, să sfârşim, domnule conte... căci asta vă e dorinţa, nu-i aşa?

Athos se înclină.

— Voi da poruncă să fie duse aceste două butoiaşe acolo unde doriţi dumneavoastră. Unde sunteţi găzduiţi, domnule?

— Într-un mic sat de la gurile râului, excelenţă.

— A, cunosc acest sat, se compune din vreo cinci sau şase case, nu?

— Întocmai. Ei bine, eu stau în prima casă; împreună cu mine mai locuiesc acolo doi împletitori de năvoade; cu barca lor am ajuns la ţărm.

— Dar corabia dumneavoastră, domnule?

— Corabia mea e ancorată la un sfert de milă în largul mării şi mă aşteaptă.

— Şi n-aveţi de gând să plecaţi imediat?

— Milord, voi mai încerca o dată să conving pe excelenţa voastră.

— Nu veţi reuşi – îi replică Monck. Va trebui totuşi să părăsiţi Newcastle, fără să lăsaţi cea mai mică urmă despre trecerea dumneavoastră pe aici, căci ar putea sa vă dăuneze şi dumneavoastră şi mie. Ofiţerii mei cred că mâine Lambert mă va ataca. Eu, dimpotrivă, le garantez că nici nu se va mişca; după părerea mea e cu neputinţă s-o facă. Lambert comandă o armată în care sălăşluiesc tot felul de principii, şi pe o astfel de armată nu te poţi bizui. Eu mi-am instruit soldaţii să pună, mai presus de autoritatea mea, o altă autoritate mai înaltă, ceea ce înseamnă că dincolo de mine, în jurul meu, sub mine, ei pot să mai ţintească spre altceva. Din asta rezultă că, dacă aş muri eu, ceea ce se poate întâmpla oricând, armata mea nu se va destrăma uşor; tot astfel, dacă am chef să lipsesc, bunăoară, câtva timp, ceea ce şi fac uneori, în lagărul meu nu se va produce nici cea mai mică umbră de nelinişte sau neorânduială. Eu sunt magnetul, forţa de atracţie a englezilor. Toate aceste arme răspândite acolo, de vor fi trimise împotriva mea, le voi atrage spre mine. Lambert comandă în clipa de faţă optsprezece mii de dezertori; dar n-am suflat despre asta o singură vorbă ofiţerilor mei, înţelegeţi, desigur, de ce. Nimic nu e mai de ajutor pentru o armată decât simţământul unei bătălii apropiate: toţi oamenii rămân treji, toţi caută să fie gata de a se apăra. Vă spun asta dumneavoastră, ca să n-aveţi nici o teamă. Nu vă grăbiţi deci să plecaţi pe mare; în opt zile de aici încolo va fi ceva cu totul nou, ori bătălie, ori împăcare. Atunci, fiindcă m-aţi socotit un om cinstit şi mi-aţi încredinţat taina dumneavoastră, şi trebuie să vă mulţumesc pentru această încredere, vă voi face o vizită, sau vă voi chema din nou la mine. Vă invit deci încă o dată să nu plecaţi înainte de a v-o spune eu.

— Vă făgăduiesc, generale – strigă Athos, cuprins de o bucurie atât de mare că, în pofida voinţei lui, nu-şi putu ascunde o scânteiere ce-i ţâşni din ochi.

Monck zări această scânteiere şi o stinse îndată printr-unul din acele surâsuri mute care le tăia, celor cu care stătea de vorbă, credinţa că erau pe cale de a pătrunde în taina gândurilor sale.

— Aşadar, milord – zise Athos – îmi daţi un răgaz de opt zile?

— Opt zile, da, domnule.

— Şi în aceste opt zile ce-mi rămâne de făcut?

— Dacă se va dezlănţui lupta, staţi cât mai departe, vă rog. Ştiu că francezii sunt curioşi să privească astfel de distracţii; veţi fi ispitit să vedeţi cum ne batem noi, şi s-ar putea să vă nimerească vreun glonte rătăcit; scoţienii noştri trag foarte prost, şi nu vreau ca un nobil gentilom ca dumneavoastră să ajungă rănit pe pământul Franţei. Nu vreau, de asemeni, să mă văd silit a-i trimite eu însumi prinţului dumneavoastră milionul pe care l-aţi lăsa aici; căci atunci s-ar putea spune, şi nu fără îndreptăţire, că-l plătesc pe pretendentul la coroană ca să lupte împotriva parlamentului. Puteţi pleca, domnule, şi totul să rămână cum ne-am înţeles.

— Ah, milord – zise Athos – ar fi o mare bucurie pentru mine să ştiu că am pătruns măcar un pic în nobila inimă ce bate sub această mantie!

— Credeţi dar că mai am încă taine? răspunse Monck fără să-şi schimbe expresia, pe jumătate veselă, de pe faţă. Ah, domnule, ce taină vreţi să se mai afle în mintea seacă a unui soldat? Dar e târziu şi iată că fanalul se stinge; să-l chemăm pe omul nostru. Hei, pescar! strigă Monck în franţuzeşte, apropiindu-se de scară.

Pescarul, amorţit de răcoarea nopţii, răspunse cu un glas răguşit, întrebând ce voiau de la el.

— Du-te până la postul de străji – zise Monck – şi dă poruncă sergentului, din partea generalului Monck, să vină numaidecât aici.

Era o însărcinare lesne de îndeplinit, întrucât sergentul, neputându-şi explica ce putea să caute generalul în această mănăstire pustie, se apropiase puţin câte puţin, şi acum nu se afla decât la câţiva paşi de pescar. Ordinul generalului ajunse deci până la urechile lui, astfel că se înfăţişă în cea mai mare grabă.

— Ia un cal şi doi oameni – îi spuse Monck.

— Un cal şi doi oameni? repetă sergentul,

— Da – întări Monck. Poţi găsi un cal cu samar sau cu două coşuri?

— Foarte uşor, la o sută de paşi de aici, în lagărul scoţienilor.

— Bine.

— Şi ce să fac cu calul, generale?

— Vino încoace.

Sergentul coborî cele trei-patru trepte ce-l despărţeau de Monck şi păşi sub boltă.

— Uită-te acolo unde se află acest gentilom! îi spuse Monck.

— Da, domnule general.

— Vezi cele două butoiaşe?

— Le văd foarte bine.

— Sunt două butoiaşe încărcate unul cu pulbere, altul cu gloanţe; aş vrea ca aceste butoiaşe să fie duse în sătucul de pe malul râului, pe care am de gând să-l ocup mâine cu două sute de puşcaşi. Ia seama, treaba asta trebuie făcută în mare taină, căci e o mişcare ce poate hotărî sorţii bătăliei.

— O, domnule general – murmură sergentul.

— Bine. Pune să se lege aceste două butoiaşe pe cal şi duceţi-le, tu şi cu doi soldaţi, până la casa unde locuieşte acest gentilom, care este prietenul meu. Dar, ia aminte, nimeni nu trebuie să afle nimic!

— Aş trece prin mlaştină, dacă aş cunoaşte drumul – rosti sergentul.

— Cunosc eu unul – zise Athos. Nu e prea larg, dar e trainic, căci e făcut din bârne. Mergând cu băgare de seamă, vom ajunge.

— Faceţi aşa cum vă va porunci acest cavaler – zise Monck.

— O, o, butoiaşele sunt grele! gemu sergentul, încercând să ridice unul din ele.

— Cântăreşte patru sute de livre fiecare, dacă are înăuntru ceea ce trebuie să aibă, nu-i aşa, domnule?

— Aproape – răspunse Athos.

Sergentul se duse să caute calul şi oamenii. Monck, rămas singur cu Athos, se prefăcea că nu-i vorbeşte acestuia decât despre lucruri fără însemnătate, cercetând cu un aer distrat cavoul. Apoi, auzind tropăitul calului, zise:

— Acum vă las cu oamenii dumneavoastră, domnule; eu mă întorc în tabără. Sunteţi în siguranţă.

— Vă voi mai revedea deci, milord? întrebă Athos.

— Aşa cum am spus, domnule, cu mare plăcere.

Monck îi întinse mâna lui Athos.

— Ah, milord, dacă aţi voi! murmură Athos.

— Sst, domnule – făcu Monck – ne-am înţeles să nu mai vorbim despre chestiunea aceea.

Şi, salutându-l pe Athos, urcă treptele, încrucişându-se la mijlocul scării cu oamenii care tocmai coborau. Nu făcu nici douăzeci de paşi după ce ieşi din mănăstire, că un şuierat uşor şi prelung se auzi în depărtare. Monck aţinti urechea; dar, nevăzând nimic, îşi urmă drumul. Atunci îşi aduse aminte de pescar şi-l căută din ochi; dar pescarul nu se zărea nicăieri. Dacă însă ar fi privit cu mai multă atenţie, ar fi văzut că omul acela, îndoit din spate, se strecura ca un şarpe printre pietre şi se pierdea în ceaţă, mergând pe marginea mlaştinii; ar mai fi văzut în acelaşi timp, dacă ar fi scrutat ceaţa, o scenă ce i-ar fi atras luarea-aminte: era catargul bărcii pescarilor, care îşi schimbase locul şi se afla acum mult mai aproape de malul râului.

Dar Monck nu văzu nimic şi, spunându-şi că n-are de ce să se teamă, apucă pe drumeagul pustiu ce ducea spre tabăra sa. Abia atunci îi trecu prin gând că dispariţia pescarului nu era tocmai firească şi o bănuială adevărată începu să-i încolţească în minte. Lăsase la ordinele lui Athos singura strajă ce putea să-i vie în ajutor la nevoie. Şi avea de mers mai bine de o milă până la tabăra sa. Iar negura se lăsa atât de deasă, că abia se putea zări la zece paşi în faţă.

Lui Monck i se păru într-un timp că aude o vâslă ce răscolea, cu un plescăit înfundat, apa mlaştinii, la dreapta sa.

— Cine-i acolo? strigă el.

Dar nimeni nu-i răspunse. Atunci îşi încărcă pistolul, îşi trase spada din teacă şi grăbi pasul, fără ca totuşi să fi chemat pe cineva în ajutor. Ca să cheme pe cineva, de care deocamdată nici nu avea nevoie, i se părea nedemn de rangul său.

XXVII

A DOUA ZI

Era şapte ceasuri ide dimineaţă; cele dintâi raze de lumină ale zilei se revărsau peste mlaştina în care soarele se oglindea ca o ghiulea înroşită, când Athos, trezindu-se din somn şi deschizând fereastra odăii ce dădea spre malurile râului, zări, la o depărtare de aproape cincisprezece paşi, sergentul şi oamenii care-l însoţiseră în timpul nopţii şi care, după ce lăsaseră butoiaşele în casă, se întorseseră în lagăr pe drumul bătătorit din dreapta.

Pentru ce oare, după ce plecaseră în lagărul lor, oamenii aceştia veniseră iarăşi aici? Iată întrebarea care se ivi numaidecât în mintea lui Athos.

Sergentul, cu faţa ridicată, părea că pândeşte clipa când gentilomul se va arăta la fereastră, ca să-i arunce prima vorbă. Athos, surprins că-i găseşte aici pe cei pe care-i văzuse în ajun îndepărtându-se, nu se putu stăpâni să nu le mărturisească mirarea sa.

— Asta să nu vă mire, domnule – zise sergentul – deoarece generalul mi-a dat ieri-seară ordin să veghez ca să nu vi se întâmple ceva, şi a trebuit să îndeplinesc porunca.

— Generalul e în lagăr? întrebă Athos.

— De bună seamă, domnule, de vreme ce ieri seară, când v-aţi despărţit de el, se ducea acolo.

— Ei bine, aşteaptă-mă; voi merge să-i vorbesc despre credinţa cu care ţi-ai făcut datoria şi să-mi iau spada pe care am uitat-o ieri pe masă, acolo.

— Asta cade cum nu se poate mai bine – zise sergentul – căci tocmai voiam să vă rugăm să mergeţi cu noi.

Athos crezu ca observă pe faţa sergentului un anumit aer de bunăvoinţă şi de îndoială; dar cum întâmplarea din subterană se prea poate să fi stârnit curiozitatea acestui om, nu era de mirare ca el să lase a i se citi pe faţă o parte din simţămintele ce-i frământau sufletul.

Athos închise toate uşile cu grijă şi dădu cheile lui Grimaud, care îşi făcuse culcuşul chiar sub şopronul ce ducea la beciul unde fuseseră închise butoiaşele.

Sergentul îl însoţi pe contele de La Fère până în tabără. Acolo, o altă gardă aştepta şi înlocui pe cei patru oameni care îl conduseseră pe Athos. Această nouă gardă era comandată de aghiotantul Digby, care, pe drum, arunca asupra lui Athos priviri atât de puţin încurajatoare, încât francezul se întrebă care putea fi cauza acestei măsuri de supraveghere şi a acestei asprimi îndreptate asupra lui, cinci în ajun fusese lăsat cu desăvârşire liber. Dar îşi continue drumul mai departe, spre cartierul general, închizând în sinea lui gândurile pe care oamenii şi lucrurile i le stârneau acum în minte.

În cortul generalului, unde fusese introdus în ajun, găsi trei ofiţeri superiori: era locotenentul lui Monck şi doi colonei. Athos recunoscu spada sa: se afla tot pe masa generalului, acolo unde o lăsase în ajun.

Nici unul dintre aceşti ofiţeri nu-l mai văzuse pe Athos, aşa că ei nu-l cunoşteau. Locotenentul lui Monck, ţinând seama de ţinuta lui Athos, întrebă dacă este acelaşi gentilom cu care ieşise generalul ieri-seară din cort.

— Da, excelenţa voastră – răspunse sergentul – e dânsul în persoană.

— Dar – interveni Athos cu un ton ridicat – eu n-am negat asta, aşa mi se pare! Şi acum, domnilor, îngăduiţi-mi ca, la rândul meu, să vă întreb ce rost au toate aceste măsuri şi îndeosebi să mă lămuriţi asupra tonului pe care-l folosiţi punând asemenea întrebări.

— Domnule – răspunse locotenentul – dacă îţi punem aceste întrebări este pentru că avem dreptul să o facem, iar dacă o facem cu acest ton este pentru că acest ton se potriveşte, crede-mă, cu situaţia.

— Domnilor – replică Athos – dumneavoastră nu ştiţi cine sunt, dar ceea ce trebuie să vă spun este că eu nu recunosc aici ca egal cu mine decât pe generalul Monck. Unde e? Vreau să fiu condus la dânsul, şi dacă are el să-mi pună vreo întrebare, îi voi răspunde lui şi, nădăjduiesc, spre mulţumirea sa deplină. Aşadar, repet, domnii mei, unde este generalul?

— Eh, drace! Dumneata ştii mai bine ca noi unde e? rosti locotenentul.

— Eu?

— Desigur, dumneata.

— Domnule – zise Athos – nu te înţeleg câtuşi de puţin.

— Ai să mă înţelegi îndată, dar, deocamdată, până una alta, vorbeşte, rogu-te, mai încet. Ce ţi-a spus aseară generalul?

Athos zâmbi cu un aer dispreţuitor.

— Nu e cazul să zâmbeşti! strigă mânios unul dintre colonei. Te-am chemat să ne răspunzi.

— Iar eu, domnilor, vă declar că nu vă voi răspunde nimic, până nu mă voi afla în faţa generalului.

— Dar – spuse acelaşi colonel care vorbise şi mai înainte – dumneata ştii prea bine că ceri un lucru cu neputinţă de îndeplinit.

— Iată dându-mi-se pentru a doua oară un răspuns ciudat la dorinţa exprimată de mine – adăugă Athos. Generalul nu-i aici, într-adevăr?

Întrebarea lui Athos fu pusă cu atâta bună-credinţă şi gentilomul avea un aer atât de nevinovat şi de surprins, încât cei trei ofiţeri se priviră cu nedumerire. Locotenentul i se adresă lui Athos, după un fel de înţelegere tacită cu ceilalţi doi ofiţeri.

— Domnule – zise el – generalul te-a părăsit ieri seară în pragul mănăstirii?

— Da, domnule.

— Şi dumneata ai plecat către...?

— Nu eu sunt cel care trebuie să vă răspundă, ci aceia care m-au însoţit. Adică soldaţii dumneavoastră; întrebaţi-i!

— Dar dacă nouă ne place să te întrebăm pe dumneata?

— Atunci, şi mie îmi face plăcere să vă răspund, domnilor, că nu dau socoteală nimănui aici, că nu-l cunosc aici decât pe general şi că nu-i voi răspunde decât lui.

— Fie, domnule, dar cum noi suntem stăpânii, ne vom institui în consiliu de război, şi când te vei trezi în faţa judecătorilor, atunci va trebui să răspunzi.

Chipul lui Athos nu exprima decât uimire şi dispreţ, în locul spaimei pe care ofiţerii se aşteptau să o citească la rostirea acestei ameninţări.

— Judecători scoţieni sau englezi, pentru mine, supus al regelui Franţei! Pentru mine, care mă aflu sub ocrotirea demnităţii britanice! Sunteţi nebuni, domnilor! strigă Athos, ridicând din umeri.

Ofiţerii se priviră din nou unii pe alţii.

— Va să zică, domnule – glăsuiră ei – dumneata pretinzi că nu ştii unde se află generalul?

— La asta v-am mai răspuns o dată.

— Da, însă ne-ai dat un răspuns căruia nu i se poate da crezare.

— Şi totuşi e curatul adevăr, domnilor. Oamenii de rangul meu nu mint niciodată. Sunt gentilom, v-am spus, şi când port la şold spada pe care, din prea multă încredere, am lăsat-o ieri pe această masă, unde ea se găseşte şi astăzi, nimeni, vă rog să mă credeţi, nu rosteşte în faţa mea cuvinte pe care nu vreau să le aud. Astăzi sunt dezarmat; dacă dumneavoastră vă socotiţi judecătorii mei, judecaţi-mă; dacă nu sunteţi decât călăii mei, ucideţi-mă.

— Dar, domnule... – bâigui cu o voce mai curtenitoare locotenentul, surprins de mândria şi sângele rece al lui Athos.

— Domnule, venisem să vorbesc între patru ochi cu generalul dumneavoastră despre afaceri de mare însemnătate. Primirea pe care mi-a făcut-o nu este dintre cele mai obişnuite. Mărturiile soldaţilor dumneavoastră pot să vă încredinţeze de asta. Deci, dacă m-a primit astfel, generalul ştia care sunt titlurile şi misiunea mea. Acum n-o sa vă aşteptaţi, presupun, să vă dezvălui tainele mele, şi cu atât mai puţin pe ale sale.

— Dar, mă rog, butoiaşele acelea cu ce sunt pline?

— Nu i-aţi întrebat despre asta pe soldaţii dumneavoastră? Ce v-au răspuns ei?

— Că sunt încărcate cu pulbere şi plumbi.

— De la cine ştiaţi ei asta? Poate că v-au spus.

— De la general; dar noi nu ne lăsăm duşi de nas.

— Ia seama, domnule, nu pe mine mă dezminţi, ci pe şeful dumitale.

Ofiţerii se priviră încă o dată unul pe altul. Athos urmă:

— De faţă cu soldaţii dumneavoastrăv generalul mi-a spus să aştept opt zile, căci în răstimp de opt zile îmi va da răspunsul pe care venisem să-l iau. Am fugit? Nu: aştept.

— Ţi-a spus el să aştepţi opt zile? strigă locotenentul.

— Mi-a spus-o atât de limpede, domnule, încât eu, care am un sloop ancorat la gurile râului, aş fi putut foarte bine să mă duc ieri acolo şi să mă îmbarc spre a-mi vedea de drum. Dar, dacă am rămas, este numai pentru a nu trece peste dorinţa generalului, mai ales că excelenţa sa a stăruit să nu plec înainte de a fi avut o ultimă convorbire pe care el însuşi a fixat-o peste opt zile. De aceea, vă repet, aştept.

Locotenentul se întoarse către ceilalţi doi ofiţeri, cărora le spuse în şoaptă:

— Dacă acest gentilom spune adevărul, mai putem încă nădăjdui. Generalul pesemne că are de dus unele tratative atât de tainice, încât va fi socotit că nu e bine să ni le împărtăşească nici chiar nouă, ofiţerilor lui. Deci, răstimpul cât va lipsi este de opt zile. Apoi, întorcându-se către Athos: Domnule, declaraţia domniei tale este de cea mai mare însemnătate; vrei să o repeţi sub prestare de jurământ?

— Domnule – răspunse Athos – am trăit totdeauna într-o lume unde simplul meu cuvânt a fost privit drept cel mai sfânt dintre jurăminte.

— De astă dată însă, domnule, împrejurarea este mult mai gravă decât toate celelalte prin care vei fi trecut până acum. Este vorba de soarta unei întregi armate. Gândeşte-te bine la cele ce îţi spun: generalul a dispărut şi suntem în căutarea lui. E o dispariţie oarecare? S-a săvârşit cumva o crimă? Trebuie să ducem cercetările până în pânzele albe? Trebuie să aşteptăm cu răbdare? În clipa de faţă, totul, domnule, atârnă de cuvântul pe care-l vei rosti aici.

— Aşa stând lucrurile, domnule, nu mai pot şovăi – răspunse Athos. Da, venisem să vorbesc între patru ochi cu generalul Monck şi să-i cer un răspuns în legătură cu anumite chestiuni; da, generalul, neputându-se, desigur, pronunţa înainte de lupta care este aşteptată, m-a rugat să rămân încă opt zile în casa unde mă aflu, făgăduindu-mi că peste opt zile îl voi vedea din nou. Da, tot ce vă spun e adevărat, şi jur că aşa e, în faţa lui Dumnezeu, care e stăpânul absolut al vieţii mele şi alor dumneavoastră.

Athos rosti aceste cuvinte cu atâta demnitate şi într-un chip atât de solemn, încât cei trei ofiţeri fură aproape convinşi. Totuşi unul dintre colonei mai făcu o încercare:

— Domnule – zise el – cu toate că suntem acum încredinţaţi de adevărul spuselor dumitale, stăruie totuşi în această afacere un mister ciudat. Generalul e un om prea chibzuit ca să-şi fi putut părăsi pe neaşteptate armata, în ajunul unei bătălii, fără să-l fi prevenit măcar pe unul dintre noi. Eu, unul, nu pot crede, mărturisesc, că o anumită întâmplare ciudată poate să fie străină de adevărata pricină a dispariţiei lui. Ieri, nişte pescari necunoscuţi au venit să-şi vândă peştele aici; au fost adăpostiţi într-un cort, la scoţieni, adică pe drumul urmat de general când s-a dus ia mănăstire împreună cu domnia ta şi când s-a reîntors. Unul dintre acei pescari l-a însoţit pe general cu un fanai aprins. Iar azi-dimineaţă, barca şi pescarii s-au făcut nevăzuţi, luaţi peste noapte de valurile mării.

— Mie – zise locotenentul – asta mi se pare firesc, întrucât, la drept vorbind, oamenii aceia nu erau prizonieri.

— Nu-i aşa; căci, repet, unul dintre ei a luminat calea generalului şi a domnului în cavoul mănăstirii, iar Digby ne-a declarat că generalul avea unele bănuieli cu privire la acei oameni. Şi atunci, cine poate spune că pescarii aceia nu erau înţeleşi cu domnul şi că, după răpire, domnul, care are mult curaj, de bună seamă, n-a rămas aici ca să ne liniştească prin prezenţa lui, împiedicându-ne să ne îndreptăm cercetările pe calea cea bună?

Această cuvântare făcu oarecare impresie asupra celorlalţi doi ofiţeri.

— Domnule – interveni Athos – dă-mi voie să-ţi spun că judecata dumitale, foarte bună în aparenţă, este cu totul lipsită de temei în ceea ce mă priveşte. Am rămas aici, spui, ca să abat bănuielile? Ei bine, dimpotrivă, iată că intru şi eu la bănuieli, ca şi dumneavoastră, şi vă spun: e cu neputinţă, domnilor, ca generalul să fi plecat în ajunul unei bătălii, fără să fi lăsat o vorbă cuiva. Da, e o întâmplare ciudată la mijloc; da, în loc să staţi nepăsători şi să aşteptaţi, trebuie să luaţi toate măsurile, trebuie să faceţi tot ce se poate face. Eu sunt prizonierul dumneavoastră, domnilor, pe cuvânt sau altfel. Demnitatea mea cere să se ştie ce s-a întâmplat cu generalul Monck în aşa măsură, încât dacă îmi veţi spune: pleacă! eu voi răspunde: nu, rămân! Şi dacă mi-aţi cere părerea, aş adăuga: da, generalul a căzut pradă vreunei conspiraţii, deoarece, dacă ar fi părăsit lagărul, mi-ar fi spus-o. Căutaţi deci, cercetaţi deci, răscoliţi pământul, răscoliţi marea; generalul n-a plecat sau, în orice caz, n-a plecat din propria lui voinţă.

Locotenentul făcu un semn către ceilalţi ofiţeri.

— Nu, domnule – răspunse el – nu; dumneata mergi cu gândul prea departe. Generalul nu poate să cadă pradă întâmplărilor, căci, după cum se ştie, el este acela care le conduce. Ceea ce Monck face astăzi a mai făcut-o adesea. Prin urmare, nu trebuie să ne îngrijorăm; lipsa lui va fi scurtă, fără doar şi poate. Ca atare, să ne ferim ca, dintr-o slăbiciune pe care generalul ar socoti-o crimă, să facem vâlvă în legătură cu absenţa lui, căci asta ar putea să demoralizeze armata. Generalul dă dovadă de o încredere nemărginită în noi, să ne arătăm vrednici de ea. Domnilor, cea mai adâncă tăcere trebuie să învăluie toată întâmplarea asta, pe care nimic să n-o dea în vileag; domnul va rămâne printre noi, nu fiindcă l-am bănui cumva de vreo nelegiuire, ci pentru a ne păstra şi mai bine taina asupra dispariţiei generalului; de aceea, până la un nou ordin, domnul va locui la cartierul general.

— Domnilor – protestă Athos – uitaţi că azi-noapte generalul mi-a încredinţat o încărcătură asupra căreia am datoria să veghez? Puneţi-mă sub orice pază doriţi, încătuşaţi-mă, dacă vreţi, dar lăsaţi-mi casa în care locuiesc drept orice temniţă. Generalul, la reîntoarcerea sa, vă va mustra, v-o jur pe cinstea mea de gentilom, că nu i-aţi respectat această hotărâre.

Ofiţerii se sfătuiră câteva clipe; apoi, după ce1 ajunseră la o înţelegere, locotenentul spuse:

— Fie, domnule; te poţi reîntoarce acasă la dumneata.

Şi-i dădură lui Athos o gardă de cincizeci de oameni, care-l închiseră în locuinţa lui, fără a-l slăbi însă o singură clipă din ochi.

Taina fu astfel păstrată, dar ceasurile, dar zilele se scurseră unele după altele, fără ca generalul să se reîntoarcă Şi fără ca cineva să fi primit vreo veste de la el.

XXVIII

MARFĂ DE CONTRABANDĂ

La două zile după întâmplările pe care le-am povestit şi în timp ce generalul Monck era aşteptat să apară în fiecare clipă în lagărul său, fără ca el să se ivească, o barcă de pescari olandeză, în care se aflau zece oameni, aruncă ancora în dreptul coastei de la Scheveningen, cam la o bătaie de tun de uscat. Era noapte adâncă, întunericul de nepătruns, şi marea creştea în această obscuritate: timpul cel mai prielnic pentru debarcarea călătorilor şi a mărfurilor.

Portul Scheveningen formează o seceră largă; apa e puţin adâncă şi mai ales nesigură, astfel că nu trag aici decât marile lotci flamande, sau bărcile acelea olandeze pe care pescarii le împing peste nisip pe tăvăluguri, aşa cum făceau cei vechi, după spusele lui Virgiliu. Atunci când marea creşte, se umflă şi dă să se reverse spre ţărm, nu e prea înţelept să vii cu încărcătura prea aproape de coastă, căci dacă vântul e tare, prorele se îngroapă în nisip, şi nisipul de pe această coastă e înşelător: te afunzi uşor în el, dar numai cu greu te mai desprinzi. Fără îndoială, din această pricină o barcă mică se dezlipi de vasul pescăresc de îndată ce ancora fu aruncată şi se îndreptă spre ţărm cu opt dintre marinarii ei, în mijlocul cărora se desluşea un obiect de formă alungită, un fel de coş sau de pachet mare.

Ţărmul era pustiu; cei câţiva pescari ce locuiau prin părţile acelea se culcaseră devreme. Unica strajă ce păzea coasta (coastă foarte puţin păzită, dat fiind că debarcarea unei corăbii mai mari era cu neputinţă aici), fără să fi urmat întru totul pilda pescarilor care se duseseră la culcare, făcuse totuşi ca ei, în sensul că dormea în fundul gheretei sale tot aşa de adânc precum ceilalţi dormeau în paturile lor. Singurul zgomot care se auzea era deci şuieratul vântului de noapte printre bălăriile de pe dună. Dar oamenii care se apropiau erau nişte fiinţe bănuitoare, de bună seamă, căci liniştea asta firească şi pustietatea ce părea să dăinuiască aici nu-i făcură să fie mai puţin prevăzători; astfel, barca lor, care abia se zărea ca un punct negru pe apa oceanului, alunecă în cea mai adâncă tăcere, fără a se trage din vâsle de teamă să nu li se audă plescăitul, şi în curând atinse pământul cu botul.

De îndată ce simţiră ţărmul tare dedesubt, un singur om sări din luntre, după ce rostise un ordin scurt, cu un glas ce arăta că era deprins să dea comenzi. Ca urmare la acest ordin, mai multe muschete sclipiră deodată în slabele luciri ale mării, această oglindă a cerului, şi pachetul de formă alungită despre care am vorbit şi în care pesemne că se afla vreun obiect de contrabandă fu dus la ţărm cu cea mai mare băgare de seamă. Numaidecât după aceea, omul care sărise din barcă cel dintâi porni în grabă, de-a curmezişul, către satul Scheveningen, îndreptându-se spre punctul cel mai înaintat al pădurii. Acolo, căută casa pe care noi am mai întrezărit-o printre copaci şi pe care am arătat-o ca fiind locuinţa vremelnică, o locuinţă destul de sărăcăcioasă, a celui care, din curtenie, era numit regele Angliei.

Totul dormea aici, ca pretutindeni în jur; doar un câine mare, din rasa acelor pe care pescarii din Scheveningen îi înhamă la micile lor cărucioare spre a-şi duce peştele la Haga, se porni să latre cu furie, de cum auzi paşii străinului sub ferestrele casei. Dar această straşnică pază, în loc să-l sperie pe proaspătul debarcat, păru, dimpotrivă, să-i stârnească o mare bucurie, deoarece glasul lui ar fi fost poate prea slab ca să-i trezească pe ai casei, pe când cu un ajutor de atare însemnătate vocea sa era aproape de prisos. Străinul aşteptă deci ca lătratul răsunător şi neîncetat să producă, precum era de prevăzut, efectul dorit, şi numai după aceea scoase un strigăt. La glasul lui, câinele începu să urle cu atâta înverşunare, că numaidecât din casă se auzi un alt glas, ce potoli lătratul zăvodului. Apoi, după ce câinele se linişti cu totul, glasul dinăuntru, în acelaşi timp slab, dogit şi binevoitor, întrebă:

— Cine e acolo?

— Caut pe maiestatea sa Carol al II-lea – răspunse străinul.

— Ce-ai cu el?

— Vreau să-i vorbesc.

— Cine eşti dumneata?

— La naiba, prea mă întrebi multe, şi nu-mi place să stau de vorbă prin gaura cheii!

— Spune-ţi măcar numele.

— Nu-mi place nici să-mi rostesc numele sub cerul liber! De altminteri, fii pe pace, nu-ţi voi mânca dulăul, şi rog pe Dumnezeu ca nici el să nu-mi pună vreun asemenea gând rău.

— Aduci vreo veste, nu-i aşa, domnule? se auzi iar vocea dinăuntru, potolită şi iscoditoare ca a oricărui bătrân.

— Îţi răspund că aduc veşti, ba chiar din acelea ce nu-s aşteptate încă. Hai, deschide, ce naiba!

— Domnule – mai întrebă moşneagul – pe sufletul şi pe cugetul dumitale, crezi oare că veştile pe care le aduci merită să-l trezesc din somn pe rege?

— Pentru numele lui Dumnezeu, scumpe domn, trage odată zăvoarele; n-o să-ţi pară rău, îţi jur, de osteneala pe care ţi-o dai. Sunt om de încredere, pe cinstea mea!

— Domnule, nu pot totuşi să-ţi deschid până nu-mi spui numele dumitale.

— Trebuie neapărat?

— E porunca stăpânului meu, domnule.

— Ei bine, iată-mi numele... Dar mai înainte vreau să te previn că numele meu nu-ţi va spune absolut nimic.

— Lasă, spune-l!

— Ei bine, sunt cavalerul d'Artagnan.

Glasul dinăuntru scăpă un strigăt.

— Ah, Doamne! rosti bătrânul de dincolo de uşă. Domnul d'Artagnan! Ce fericire! Tocmai îmi spuneam eu că parcă aş cunoaşte vocea asta.

— Poftim! făcu d'Artagnan. Mi se cunoaşte vocea aici! Asta mă măguleşte.

— O, da, e o voce cunoscută, şi iată dovada – zise bătrânul, trăgând zăvorul.

Cu acestea, îl pofti înăuntru pe d'Artagnan, care, la lumina felinarului ce-l ţinea în mână, îl recunoscu pe îndărătnicul lui interlocutor.

— Ah, drace! exclamă el. Parry! Nu mi-aş fi închipuit!

— Parry, da, scumpe domnule d'Artagnan, eu sunt. Câtă bucurie să vă revăd!

— Bine ai spus: câtă bucurie! zise d'Artagnan, strângând mâna bătrânului. Da! Şi-acum cred că îi vei da de veste regelui, nu-i aşa?

— Dar regele doarme, scumpul meu domn.

— La dracu! Trezeşte-l, şi nu te va certa că i-ai stricat somnul, ţi-o spun eu!

— Veniţi din partea contelui, nu-i aşa?

— Care conte?

— Contele de La Fère.

— Din partea lui Athos? Drace, nu; vin din partea mea însămi. Haide, Parry, repede, la rege! Am nevoie de rege!

Parry nu socoti de cuviinţă să mai stea pe gânduri; îl cunoştea pe d'Artagnan destul de bine, ştia că, deşi gascon, vorbele lui nu făgăduiau niciodată mult mult decât puteau să spună. Străbătu o curte şi o mică grădină, domoli câinele, care voia cu tot dinadinsul să guste din muşchetar, şi se duse să bată în oblonul de la fereastra unei camere din partea de jos a unui mic pavilion.

Numaidecât, un căţeluş ce păzea acea cameră răspunse cu lătrături subţiri la hămăitul gros al dulăului care păzea curtea.

— Bietul rege! îşi spuse d'Artagnan. Iată toată garda lui! E adevărat însă că asta nu înseamnă c-ar fi mai rău păzit.

— Cine bate acolo? întrebă regele din fundul odăii.

— Sire, a venit domnul cavaler d'Artagnan, care aduce veşti.

Din odaie se auzi îndată un fâşâit, apoi o uşă se deschise şi un şuvoi de lumină năvăli pe coridor şi în grădină.

Regele lucra la flacăra unei luminări. Pe biroul său erau împrăştiate mai multe bucăţi de hârtie şi, începută, ciorna unei scrisori care, prin numeroasele ei ştersături, dovedea că slovele erau aşternute cu mare greutate pe coala aibă.

— Intră, domnule cavaler – zise el, întorcând faţa spre vizitator. Apoi, zărindu-l pe pescar: Dar ce-mi spuneai tu, Parry? Unde este domnul cavaler d'Artagnan? întrebă Carol.

— E în faţa voastră, sire – răspunse d'Artagnan.

— În veşmântul ăsta?

— Da. Priviţi-mă bine, sire. Nu mă recunoaşteţi? M-aţi văzut la Blois, în anticamera regelui Ludovic al XIV-lea.

— Într-adevăr, domnule, ba chiar îmi amintesc că te-ai arătat foarte îndatoritor faţă de mine.

D'Artagnan se înclină uşor.

— Era o datorie din partea mea să fac ceea ce am făcut, de îndată ce aflasem că e vorba de maiestatea voastră.

— Îmi aduci veşti, zici?

— Da, sire.

— Din partea regelui Franţei, fără îndoială?

— Din păcate, nu, sire – răspunse d'Artagnan. Maiestatea voastră a putut să vadă atunci acolo că regele Franţei nu se ocupă decât de persoana maiestăţii sale.

Carol ridică ochii la cer.

— Nu – continuă d'Artagnan – nu, sire. Vă aduc veşti legate numai de străduinţele mele personale. Vreau să cred, totuşi, că maiestatea voastră le va asculta, aceste veşti şi străduinţe, cu o anume îngăduinţă.

— Vorbeşte, domnule.

— Dacă nu mă înşel, sire, maiestatea voastră a vorbit la Blois despre impasul în care se află treburile sale din Anglia.

Carol se înroşi.

— Domnule – zise el – nu i-am povestit decât regelui Franţei...

— Oh, maiestatea voastră mă înţelege greşit – rosti cu răceală muşchetarul. Eu ştiu să le vorbesc regilor la nenorocire, cu toate că ei nu mi se adresează decât atunci când sunt în impas; de îndată ce se simt fericiţi, nici nu se mai uită la mine. Pentru maiestatea voastră am însă nu numai cel mai mare respect, dar şi cel mai desăvârşit devotament, şi la mine asta, vă rog să credeţi, sire, înseamnă ceva. Aşadar, auzind că maiestatea voastră se plânge împotriva sorţii, mi-am spus că sunteţi un om nobil, generos şi că aţi căzut pradă nenorocirii.

— Într-adevăr – rosti Carol cu mirare – nu ştiu ce trebuie să preţuiesc mai mult, îndrăzneala dumitale sau respectul dumitale.

— Veţi face alegerea îndată, sire – răspunse d'Artagnan. Deci, maiestatea voastră se plângea fratelui său Ludovic al XIV-lea despre greutăţile pe care le întâmpină de a se întoarce în Anglia şi de a se urca din nou pe tron, fără bani şi fără oameni.

Carol lăsă să-i scape o mişcare de nemulţumire.

— Şi cea mai mare piedică ce-i stătea în cale – continuă d'Artagnan – era un oarecare general ce comanda armatele parlamentului şi care juca acolo rolul unui al doilea Cromwell. Maiestatea voastră n-a spus oare toate astea?

— Da; însă repet, domnule, aceste cuvinte erau spuse numai pentru urechile regelui.

— Veţi vedea totuşi, sire, că a fost foarte bine că ele au ajuns şi la acelea ale locotenentului său de muşchetari. Acest om, atât de stânjenitor pentru maiestatea voastră, era generalul Monck, pre cât cred. I-am auzit bine numele, sire?

— Da, domnule. Dar, încă o dată, la ce bun toate întrebările acestea?

— Ah, o ştiu prea bine, sire, eticheta nu îngăduie niciodată să li se pună regilor întrebări. Sper însă ca maiestatea voastră îmi va ierta imediat această lipsă de etichetă. Maiestatea voastră mai adăuga atunci că dacă, totuşi, l-ar putea vedea, dacă ar sta de vorbă cu el, dacă l-ar avea în faţă, ar triumfa, fie prin forţă, fie prin convingere asupra acestui obstacol, singurul serios, singurul greu de învins, singurul real pe care l-a întâlnit în cale.

— Toate acestea sunt adevărate, domnule: soarta mea, viitorul meu, prăbuşirea sau gloria mea atârnă de acest om; dar ce concluzie vrei să tragi dumneata de aici?

— Una singură: că dacă acest general Monck vă stinghereşte în măsura în care spuneţi, lucrul cel mai bun este ca maiestatea voastră să fie scăpată de el, sau el să fie silit a deveni un aliat.

— Domnule, un rege care nu are nici bani, nici armată, pentru că ai ascultat convorbirea mea cu fratele meu, nu poate face nimic împotriva unui om ca Monck.

— Da, sire, asta era părerea voastră, ştiu; din fericire pentru domnia voastră, nu a fost şi a mea.

— Ce vrei să spui?

— Că, fără armată şi fără un milion, eu am făcut ceea ce maiestatea voastră credea că nu poate face decât cu o armată şi cu un milion.

— Cum? Ce-ai spus, domnule? Şi ce-ai făcut?

— Ce-am făcut? Ei bine, sire, m-am dus să pun mâna pe acest om atât de stânjenitor pentru maiestatea voastră.

— În Anglia?

— Chiar acolo, sire.

— Te-ai dus să-l prinzi pe Monck în Anglia?

— Am făcut rău cumva?

— Într-adevăr, dumneata eşti nebun, domnule!

— Câtuşi de puţin, sire.

— L-ai răpit pe Monck?

— Da, sire.

— Şi de unde anume?

— Din mijlocul lagărului său.

Regele tresări iritat şi ridică din umeri.

— Şi după ce l-am răpit de pe şoseaua ce duce la Newcastle – spuse cu nepăsare d'Artagnan – îl aduc acum maiestăţii voastre.

— Mi-l aduci mie!? strigă regele aproape indignat de ceea ce credea că nu poate fi decât o măsluire.

— Da, maiestate – răspunse d'Artagnan pe acelaşi ton de mai înainte – vi-l aduc; e aici, la ţărmul mării, într-o ladă mare, prevăzută cu găurele, ca să poată răsufla.

— Doamne Dumnezeule!

— Oh, fiţi liniştit, sire, nu i s-a întâmplat nimic rău! A ajuns aici în bună stare şi foarte îngrijit. Maiestatea voastră doreşte să-l vadă, să stea de vorbă cu el, sau dă poruncă să fie aruncat în mare?

— O, Dumnezeule! repetă Carol. O, Dumnezeul meu! Domnule, vorbeşti adevărat? Nu-ţi baţi cumva joc de mine prin vreo glumă nedemnă? Ai săvârşit dumneata o asemenea nemaiauzită faptă de îndrăzneală şi putere? De necrezut!

— Maiestatea voastră îmi îngăduie să deschid fereastra? zise d'Artagnan, grăbindu-se să deschidă geamul.

Regele nici nu mai apucă să spună da. D'Artagnan scoase un fluierat ascuţit şi prelung, pe care-l repetă de trei ori în liniştea adâncă a nopţii.

— Aşa! făcu el apoi. Acum va fi adus îndată la maiestatea voastră.

XXIX

ÎN CARE D'ARTAGNAN ÎNCEPE SĂ SE TEAMĂ

CĂ ŞI-A BĂGAT BANII SĂI ŞI PE AI LUI PLANCHET

ÎNTR-O AFACERE PIERDUTĂ

Regele nu-şi mai putea stăpâni uimirea şi privea rând pe rând când spre chipul zâmbitor al muşchetarului, când spre fereastra întunecată, deschisă în noapte. Dar, mai înainte de a-şi fi adunat toate gândurile, opt oameni ai lui d'Artagnan, căci doi rămăseseră să păzească barca, aduseră în faţa casei şi lăsară la picioarele lui Parry obiectul acela de formă alungită în care era închisă, până una alta, soarta Angliei.

Înainte de a pleca din Calais, d'Artagnan pusese să i se lucreze în acest scop un fel de sicriu, destul de larg şi destul de adânc pentru ca un om să se poată răsuci în el cu uşurinţă. Fundul şi marginile, căptuşite cu îngrijire, formau un pat îndeajuns de moale, încât clătinările corabiei să nu transforme acest soi de cuşcă într-o unealtă de ucidere. Mica deschizătură zăbrelită despre care d'Artagnan îi vorbise regelui se afla, asemenea vizierei unei căşti, chiar în dreptul feţei omului dinăuntru. Ea era tăiată în aşa fel, încât, la cel mai mic strigăt, o apăsare cu mâna putea să înăbuşe acel strigăt, sau, la nevoie, pe cel care ar fi strigat.

D'Artagnan îşi cunoştea tot atât de bine şi echipajul şi prizonierul, încât, în tot timpul drumului, se temuse de două lucruri: sau că generalul va alege moartea în locul acestei ciudate închisori, încercând să vorbească pentru a fi înăbuşit; sau că oamenii lui se vor lăsa ispitiţi de făgăduielile prizonierului şi-l vor băga pe el, pe d'Artagnan, în cuşcă, în locul lui Monck. De aceea, d'Artagnan petrecuse două zile şi două nopţi stând lângă ladă, singur cu generalul, dându-i vin şi de-ale mâncării, pe care însă acesta le refuzase, şi încercând mereu să-l liniştească în privinţa soartei ce-l aştepta în urma acestei neobişnuite captivităţi. Două pistoale puse alături şi spada trasă din teacă îi stăteau la îndemnă pentru cazul că cineva ar fi încercat să se amestece mai mult decât trebuia.

Odată ajuns la Scheveningen, nu se mai temu de nimic. Oamenii lui se fereau ca de foc să aibă de-a face cu seniorii de pe uscat. Afară de asta, îl atrăsese în cauză pe cel care-i slujea, mai mult cu titlul, de locotenent şi care am văzut că răspundea la numele de Menneville. Acesta, nefiind un om cu totul de rând, avea mai mult de pierdut decât ceilalţi, întrucât avea ceva mai multa conştiinţă. Credea că îşi va putea făuri un viitor în serviciul lui d'Artagnan şi, drept urmare, mai curând s-ar fi lăsat să fie tăiat în bucăţi, decât să calce consemnul dat de şeful său. Ca atare, după debarcare, d'Artagnan îi încredinţase lui paza lăzii şi grija de a supraveghea răsuflarea generalului. De asemeni, tot lui îi dăduse sarcina să care lada, împreună cu ceilalţi şapte oameni, atunci când va auzi cele trei fluierături ale sale. Şi, după cum se vede, locotenentul acesta i se supuse întru totul.

Lada, odată adusă în casa regelui, d'Artagnan dădu drumul oamenilor săi, spunându-le cu un zâmbet prietenos:

— Domnilor, aţi făcut un mare serviciu maiestăţii sale regelui Carol al II-lea, care, în şase săptămâni de aici încolo, va fi regele Angliei. Răsplata vă va fi îndoită; întoarceţi-vă şi aşteptaţi-mă la corabie.

După care plecară toţi cu chiuituri de bucurie atât de mari, că speriară până şi dulăul din curte.

D'Artagnan pusese să se aducă lada chiar în anticamera regelui. Închise cu cea mai mare grijă uşile acestei anticamere, apoi deschise capacul şi-i spuse generalului:

— Domnule general, vă rog de o mie de ori să mă iertaţi; purtarea mea n-a fost demnă de un om ca dumneavoastră, ştiu asta, dar aveam nevoie ca să mă luaţi drept stăpânul unei bărci oarecare. Şi apoi, Anglia e o ţară foarte neprielnică pentru transporturi. Sper deci că veţi ţine seama de toate acestea. Dar aici, domnule general – continuă d'Artagnan – sunteţi liber să vă ridicaţi şi să umblaţi pe propriile dumneavoastră picioare.

Spunând acestea, tăie legăturile care stânjeneau braţele şi mâinile generalului. Acesta se ridică, apoi se aşeză pe un scaun cu resemnarea unui om care îşi aşteaptă moartea.

D'Artagnan deschise uşa de la odaia de lucru a lui Carol şi spuse:

— Sire, iată-l pe duşmanul vostru, domnul Monck; îmi făgăduisem să fac aceasta pentru a vă sluji. Îndeplinindu-mi sarcina, acum porunciţi. Domnule Monck – adăugă apoi, întorcându-se către prizonier – vă aflaţi în faţa maiestăţii sale regelui Carol al II-lea, suveranul Marei Britanii.

Monck îşi ridică spre tânărul prinţ privirea umbrită de un rece stoicism şi răspunse:

— Nu cunosc nici un rege al Marei Britanii şi nu cunosc pe nimeni aici care să fie vrednic de a purta numele de gentilom, căci, în numele regelui Carol al II-lea, un emisar, pe care l-am luat drept un om cinstit, mi-a întins o cursă mârşavă. Am căzut în această cursă, şi cu atât mai rău pentru mine. Acum, dumneata, ademenitorul – se adresă el regelui – şi dumneata, făptuitorul – se adresă el lui d'Artagnan – luaţi seama la cele ce vă spun: aveţi trupul meu, puteţi să-l ucideţi, vă dau mână liberă, dar nu veţi avea niciodată sufletul şi voinţa mea. Şi acum, să nu-mi mai adresaţi un singur cuvânt, căci, începând din această clipă, nu voi mai deschide gura nici măcar ca să ţip. Am zis..

Rosti aceste vorbe cu hotărârea sălbatică şi de neînfrânt a celui mai înverşunat puritan. D'Artagnan se uită la prizonierul său cu ochiul omului care cunoaşte preţul fiecărui cuvânt şi care cântăreşte acest preţ după accentul cu care a fost rostit.

— Adevărul e – îi spuse el încet regelui – că generalul e un om neînduplecat: timp de două zile n-a voit să primească nici o firimitură de pâine şi nici o înghiţitură de vin. Dar întrucât, începând din acest moment, cade în sarcina maiestăţii voastre să hotărască soarta lui, eu mă spăl pe mâini, cum zicea Pilat.

Monck, în picioare, palid şi resemnat, aştepta cu privirea nemişcată şi cu braţele încrucişate.

D'Artagnan se întoarse către el.

— Înţelegeţi foarte bine – îi spuse – că fraza pe care aţi rostit-o adineauri, altminteri foarte frumoasă, nu poate fi spre folosul nimănui, şi cu atât mai puţin al dumneavoastră. Maiestatea sa voia să vă vorbească de mult, dar respingeaţi orice întrevedere. Pentru ce acum, când vă aflaţi faţă în faţă, când vă găsiţi aici datorită unei împrejurări străine de voinţa dumneavoastră, pentru ce ne siliţi să folosim asprimi pe care eu le socotesc nelalocul lor şi de prisos? Vorbiţi, ce naiba, spuneţi măcar nu!

Monck nu-şi descleştă buzele, nu făcu nici o mişcare din ochi, ci îşi netezea doar mustaţa cu un aer grijuliu ce voia să spună că îşi pierd vremea degeaba cu el.

În acest timp, Carol al II-lea căzuse într-o meditare adâncă. Pentru întâia oară se afla în faţa lui Monck, adică a acestui om pe care dorise atât de mult să-l vadă, şi, cu acea privire pătrunzătoare, pe care Dumnezeu a dat-o numai vulturilor, scrută până în străfunduri abisul inimii lui. Şi-l văzu pe Monck hotărât cu adevărat ca mai bine să moară decât să vorbească, ceea ce nu era de neaşteptat din partea unui om atât de important şi a cărui rană trebuia să fi fost în momentul acela cât se poate de crudă. Carol al II-lea luă numaidecât una din acele deciziuni în care un muritor de rând îşi pune în joc viaţa, un general soarta, un rege regatul.

— Domnule – i se adresă el lui Monck – dumneata ai întru totul dreptate din anumite puncte de vedere. De aceea, nu-ţi cer să-mi răspunzi, ci numai să mă asculţi.

Urmă o clipă de tăcere, în răstimpul căreia regele îl privi îndeaproape; dar Monck rămase nemişcat.

— Mi-ai aruncat adineauri o dureroasă învinuire, domnule – continuă regele. Ai spus că unul din emisarii mei s-a dus la Newcastle ca să-ţi întindă o cursă, şi acest lucru, fie-mi îngăduit s-o spun, poate scăpa înţelegerii domnului d'Artagnan, aci de faţă, căruia, înainte de orice, trebuie să-i aduc mulţumirile mele sincere pentru generosul, pentru eroicul lui devotament.

D'Artagnan salută cu respect. Monck nici nu clipi măcar.

— Căci domnul d'Artagnan, şi te rog să ţii seama, domnule Monck, că nu spun asta ca o scuză – continuă regele – domnul d'Artagnan s-a dus în Anglia din propriul său imbold, fără un scop personal, fără un ordin, fără nădejde, ca un adevărat gentilom ce este, pentru a ajuta un rege nenorocit şi pentru a adăuga o nouă faptă frumoasă la atâtea vestite isprăvi de care e plină viaţa dumnealui.

D'Artagnan roşi uşor şi tuşi măgulit. Monck stătea ca ţintuit locului.

— Nu crezi cele ce îţi spun, domnule Monck? reluă regele. Înţeleg prea bine: asemenea dovezi de credinţă sunt aşa de rare, încât oricine s-ar putea îndoi de realitatea lor.

— Domnul ar face foarte rău dacă nu m-ar crede, sire – interveni d'Artagnan – întrucât cele spuse de maiestatea voastră sunt deplinul adevăr, un adevăr atât de exact, încât s-ar părea că eu, ducându-mă să-l caut pe general, am făcut ceva ce strică totul. Şi m-aş simţi deznădăjduit dacă lucrurile ar fi înţelese în felul acesta.

— Domnule d'Artagnan – se grăbi să adauge regele, apucând braţul muşchetarului – dumneata m-ai îndatorat mai mult, crede-mă, decât dacă ai fi făcut să triumfe cauza mea, căci mi-ai dezvăluit un prieten necunoscut, căruia îi voi rămâne totdeauna recunoscător şi pe care-l voi iubi de-a pururi... Regele îi strânse mâna cu căldură. Apoi, întorcându-se către Monck, îşi termină fraza, adăugind: Şi un duşman pe care-l voi stima de aici înainte după meritele sale.

Ochii englezului sclipiră o clipă, dar numai o clipă, şi faţa lui, luminată în fugă de această sclipire, îşi reluă posomorita ei împietrire.

— Deci, domnule d'Artagnan – urmă Carol – iată ceea ce trebuia să se întâmple: domnul conte de La Fère, pe care-l cunoşti, bănuiesc, plecase spre Newcastle...

— Athos?! strigă d'Artagnan.

— Da, acesta e, cred, numele lui de războinic. Contele de La Fère se dusese la Newcastle cu gândul de a-l îndupleca pe general să stea de vorbă cu mine sau cu cei din partida mea, şi poate că ar fi izbutit, dar ai intervenit dumneata, într-un chip cam violent, pe cât se pare, în desfăşurarea tratativelor.

— Drace! exclamă d'Artagnan. El era de bună seamă acela care intra în tabără în aceeaşi seară când eu ajunsesem acolo cu pescarii mei...

O uşoară încruntare a sprâncenelor lui Monck îi dădu a înţelege lui d'Artagnan că nu se înşela asupra acestui lucru.

— Da, da – murmură el – mi s-a părut că-l recunosc după statură, mi s-a părut că-i aud glasul. Blestematul de mine!... Oh, sire, iertaţi-mă, dar eu credeam că mi-am condus bine barca.

— Nu e nimic rău în asta, domnule – zise regele – decât că generalul mă învinuieşte de a-i fi întins o capcană, ceea ce nu e adevărat. Nu, generale, nu acestea sunt armele de care aveam de gând să mă folosesc faţă de domnia ta; ai să te convingi de asta în curând. Deocamdată, când îţi dau cuvântul meu de gentilom, te rog să crezi în el, domnule, să crezi, da. Şi acum, o întrebare, domnule d'Artagnan.

— Vă ascult în genunchi, sire.

— Eşti cu totul al meu, nu-i aşa?

— Maiestatea voastră a putut să vadă. Cu totul!

— Bine. Din partea unui om ca dumneata, două vorbe sunt de ajuns. De altminteri, pe lângă vorbe, mai sunt şi faptele. Generale, fii bun şi urmează-mă. Vino şi dumneata, domnule d'Artagnan.

Muşchetarul, oarecum nedumerit, se pregătea să se supună. Carol al II-lea ieşi, Monck îl urmă, iar d'Artagnan porni după Monck. Carol apucă pe cărarea pe care venise d'Artagnan la dânsul. Peste puţin, suflarea rece a mării izbi feţele celor trei plimbăreţi nocturni şi, la cincizeci de paşi de portiţa pe care o deschise Carol, se pomeniră pe nisip, la marginea oceanului, care, domolindu-şi fluxul, se odihnea la ţărm ca un monstru istovit. Carol al II-lea mergea îngândurat, cu capul în jos şi cu mâna vârâtă sub manta. Monck îl urma, cu braţele libere şi cu privirea neliniştită. D'Artagnan venea după ei, cu pumnul strâns pe minerul spadei.

 – Unde este vasul care v-a adus aici, domnilor? zise Carol, adresându-se muşchetarului.

— Acolo, sire. Am şapte oameni şi un ofiţer care mă aşteaptă în barca luminată de o flăcăruie.

— A, da, barca e trasă pe nisip şi o văd; însă nu-mi pot închipui că aţi venit de la Newcastle cu o bărcuţă ca asta!

— Nu, sire, am închiriat pe socoteala mea o corăbioară care e ancorată la o bătaie de tun de la ţărm. Cu această corăbioară am străbătut marea.

— Domnule – zise regele către Monck – eşti liber.

Monck, în ciuda muţeniei în care se închisese, nu-şi putu stăpâni o exclamaţie. Regele făcu un semn de încuviinţare din cap şi adăugă:

— Vom trezi un pescar din sat, care îşi va împinge barca în apă, chiar în noaptea asta, şi te va duce acolo unde îi vei spune dumneata. Domnul d'Artagnan, aci de faţă, va escorta pe excelenţa ta. Îl pun pe domnul d'Artagnan sub scutul loialităţii domniei tale, domnule Monck.

Monck lăsă să-i scape un murmur de uimire, iar d'Artagnan un suspin adânc. Regele, fără să pară că băgase de seamă ceva, bătu în peretele de scânduri al primei colibe de pescar pe care o întâlni în cale.

— Hei, Keyser – strigă el – trezeşte-te!

— Cine mă cheamă? întrebă pescarul.

— Eu, Carol, regele.

— Ah, milord – rosti Keyser, ridicându-se, îmbrăcat, din năvodul atârnat în care dormea ca într-un hamac – cu ce vă pot fi de folos?

— Jupâne Keyser – zise Carol – vei porni la drum numaidecât. Iată un călător care îţi închiriază barca, şi vei fi plătit bine; serveşte-l cum se cuvine.

Şi regele se retrase câţiva paşi mai în urmă, spre a-l lăsa pe Monck să se înţeleagă nestingherit cu pescarul asupra plecării.

— Vreau să trec în Anglia – zise Monck, care vorbea olandeza atât cât era nevoie ca să se poată face înţeles.

— Îndată – răspunse stăpânul bărcii – chiar acum, dacă doriţi.

— Va ţine mult pregătirea? întrebă Monck.

— Nici o jumătate de ceas, excelenţă. Fiul meu mai mare tocmai întinde pânzele, întrucât urma să plecăm la pescuit la trei ceasuri din noapte.

— Ei, v-aţi înţeles? întrebă Carol, apropiindu-se.

— În afară de preţ, sire – răspunse pescarul.

— Asta rămâne pe seama mea – zise Carol – domnul mi-e prieten.

Monck, la auzul acestor vorbe, tresări şi se uită mirat spre Carol.

— Prea bine, milord – răspunse pescarul.

În clipa aceea se auzi cum fiul mai mare al lui Keyser suna dintr-un corn de bou, la marginea apei.

— Şi acum, domnilor, plecaţi – zise regele.

— Sire – vorbi d'Artagnan – binevoiască maiestatea voastră să-mi îngăduie numai câteva minute. Am angajaţi oamenii, plec fără ei, trebuie să-i previn.

— Fluieră-le – zise Carol surâzând.

D'Artagnan fluieră într-adevăr, în timp ce barcagiul Keyser îi răspundea fiului său, şi patru oameni, conduşi de Menneville, alergară îndată.

— Iată aici un avans – zise d'Artagnan, arătându-le o pungă în care se aflau două mii cinci sute de livre de aur. Duceţi-vă şi mă aşteptaţi la Calais, în locul ştiut.

Şi d'Artagnan, cu un oftat adânc, puse punga în mâinile lui Menneville.

— Cum adică, ne părăseşti? strigară oamenii.

— Pentru puţină vreme – răspunse d'Artagnan – sau pentru mai multă, cine poate să ştie? Dar cu aceste două mii cinci sute de livre şi cu cele două mii cinci sute pe care le-aţi primit mai înainte, sunteţi plătiţi după cum ne-am învoit. Aşa că să ne luăm rămas bun, băieţi.

— Dar corabia?

— Nu-i purtaţi voi de grijă.

— Toate lucrurile noastre sunt pe puntea ei.

— Vă veţi duce să le luaţi şi veţi porni fără zăbavă la drum.

— Bine, stăpâne.

D'Artagnan se întoarse la Monck, spunându-i:

— Domnule, aştept ordinele dumneavoastră, căci vom pleca împreună, afară dacă nu cumva tovărăşia mea nu vă este pe plac.

— Dimpotrivă, domnule – zise Monck.

— Gata, domnilor, îmbarcarea! strigă fiul lui Keyser.

Carol îl salută cu demnitate şi nobleţe pe general, zicându-i:

— Îmi vei ierta pierderea de timp şi neajunsurile îndurate, atunci când te vei încredinţa că ele n-au pornit de la mine.

Monck se plecă adânc, fără să răspundă. La rândul lui, Carol arătă că n-ar dori să-i spună nici o vorbă în ascuns lui d'Artagnan, adresându-i-se cu glas tare:

— Îţi mulţumesc încă o dată, domnule cavaler, pentru serviciile dumitale. Ele îţi vor fi răsplătite de către bunul Dumnezeu, care, să sperăm, îmi hărăzeşte numai mie încercările şi durerile.

Monck îi urmă pe Keyser şi pe fiul său şi se îmbarcă împreună cu ei. D'Artagnan venea în urma lor, mormăind:

— Ah, bietul meu Planchet, tare mă tem că de data asta am făcut o afacere proastă!

XXX

ACŢIUNILE ASOCIAŢIEI PLANCHET & CO.

ÎNCEP SĂ CREASCĂ DIN NOU

În tot timpul cât au străbătut marea, Monck nu-i vorbi lui d'Artagnan decât în cazurile de absolută nevoie. Bunăoară, atunci când francezul zăbovea să vină la cină, o cină săracă, alcătuită din peşte sărat, pesmeţi şi rachiu de ienupăr, Monck îl striga, zicându-i:

— La masă, domnule!

Asta era tot. D'Artagnan, care şi el, în marile împrejurări, era foarte scurt la vorbă, trase din acest fapt concluzii de loc favorabile îndeplinirii misiunii lui. Şi cum avea destulă vreme de gândit, îşi frământa într-una mintea, căutând să se lămurească de unde şi până unde ajunsese Athos la Carol al II-lea, de unde şi până unde puseseră amândoi la cale călătoria în Anglia şi, în sfârşit, cum de intrase el în tabăra lui Monck; şi bietul locotenent de muşchetari îşi smulgea câte un fir din mustaţă de fiecare dată când se gândea că Athos fusese, fără îndoială, cavalerul care-l însoţise pe Monck în faimoasa noapte a răpirii.

În sfârşit, după două nopţi şi două zile de plutire, barcagiul Keyser atinse pământul chiar în locul unde Monck, care în timpul călătoriei dăduse toate ordinele necesare, poruncise să se facă debarcarea. Era tocmai la gura acelui mic râu în apropierea căruia Athos îşi alesese sălaşul.

Ziua era pe sfârşite; un soare uriaş, asemenea unui scut de oţel înroşit, atingea cu marginea de jos a discului său dunga albastră a mării. Barca tăia mereu valurile, urcând în susul râului, destul de larg în partea aceea; dar Monck, stăpânit de nerăbdare, porunci să tragă la ţărm, şi Keyser îl debarcă, în tovărăşia lui d'Artagnan, pe malul noroios al râului, în mijlocul unui stufăriş.

D'Artagnan, resemnându-se să se supună, îl urma pe Monck întocmai cum ursul legat în lanţuri îl urmează pe stăpânul sau; dar de data aceasta era rândul lui să se simtă umilit şi bombănea încet, în sinea sa, că serviciile la regi sunt atât de amare şi că nici cel mai bun dintre ele nu valorează nimic.

Monck mergea cu paşi mari. S-ar fi zis că nu-i venea încă să creadă că se afla pe pământ englez, deşi acum se zăreau limpede cele câteva case de marinari şi de pescari împrăştiate pe micul ţărm al acestui sătuc sărman.

Deodată, d'Artagnan strigă:

— Hei, dar, Dumnezeu să mă ierte, iată o casă care arde!

Monck îşi ridică privirea. Într-adevăr, focul începea să mistuie o casă. Pornise de la un mic şopron sprijinit de casa aceea, căruia flăcările îi muşcau acum acoperişul. Vântul rece al înserării dădea şi mai multă putere vâlvătăilor.

Cei doi călători grăbiră pasul, auziră strigăte puternice şi, când se apropiară, văzură nişte soldaţi care ameninţau cu armele şi-şi agitau pumnii spre casa cuprinsă de flăcări. De bună seamă, datorită acestor strigăte şi ameninţări scăpaseră ei din vedere că o barcă se apropiase de ţărm.

Monck se opri o clipă din mers şi, pentru întâia oară, dădu glas gândurilor sale.

— Eh – zise el – ăştia parcă n-ar fi soldaţii mei, ci ai lui Lambert.

Aceste vorbe cuprindeau în acelaşi timp o durere, o teamă şi o mustrare pe care d'Artagnan le înţelese foarte bine. Într-adevăr, în lipsa generalului, Lambert ar fi putut să înceapă lupta, să învingă, să izgonească trupele parlamentare şi, cu armata lui, să ia locul armatei lui Monck, rămasă fără sprijinul ei cel mai temeinic. La această presupunere, care trecu din capul lui Monck într-al său, d'Artagnan făcu următoarea legătură de idei: "Din două lucruri se va întâmpla unul – sau Monck arc dreptate, şi atunci în ţară nu mai sunt decât lambertişti, adică duşmani care mă vor primi cu braţele deschise, fiindcă mie îmi datoresc victoria lor; sau nu s-a schimbat nimic, şi atunci Monck, copleşit de bucurie că şi-a găsit lagărul în acelaşi loc, nu se va arăta prea aspru faţă de mine".

Gândind astfel, cei doi călători mergeau înainte, până când se pomeniră în mijlocul unui mic grup de marinari care priveau cu durere cum ardea casa, dar care nu îndrăzneau să zică nimic, speriaţi de ameninţările soldaţilor. Monck îl întrebă pe unul din aceşti marinari:

— Ce s-a întâmplat aici?

— Domnule – răspunse omul, fără să-l recunoască pe generalul Monck sub mantaua groasă ce-l învăluia – să vedeţi, în casa asta stătea un străin şi, cum necum, străinul acela le-a dat de bănuit soldaţilor. Atunci ei au vrut să intre peste el în casă, sub cuvânt că vor să-l ducă la tabără, unde era, cică, chemat; dar el, fără să se sperie de numărul lor, a ameninţat cu moartea pe cel dintâi care va încerca să-i treacă pragul; şi cum s-a găsit unul care a vrut să se arate mai viteaz, francezul l-a trântit la pământ cu un foc de pistol.

— Ah, e un francez? zise d'Artagnan, frecându-şi manile. Bun!

— Cum bun? făcu pescarul.

— Nu, voiam să zic... cum a fost după... Dar mi s-a încurcat limba în gură.

— Ce s-a întâmplat după aceea? Ceilalţi s-au înfuriat ca nişte lei; au tras mai mult de o sută de gloanţe asupra casei; dar francezul se afla la adăpost în dosul zidului şi de câte ori vreunul dădea să intre pe uşă, sluga lui îl primea cu un foc de pistol, şi ochea bine, zău, sluga aceea! De câte ori vreun altul se repezea la fereastră, acolo îl întâmpina stăpânul. Număraţi, sunt vreo şapte inşi întinşi la pământ.

— Ah, bravul meu compatriot! strigă d'Artagnan. Aşteaptă, aşteaptă, îţi viu într-ajutor, şi le vom face de petrecanie acestor derbedei!

— O clipă, domnule – îl opri Monck – stai puţin.

— O să am mult de aşteptat?

— Nu, atât doar cât să pun o întrebare. Şi, întorcându-se către marinar: Prietene – îl întrebă cu o tulburare pe care, în ciuda puterii lui de a se stăpâni, de data aceasta nu şi-o putu ascunde – ai cui sunt soldaţii ăştia, rogu-te?

— Eh, ai cui vrei să fie, dacă nu ai turbatului ăluia de Monck?

— Şi nu s-a dat nici o bătălie pe aici?

— Ah, ba da! Dar ce folos! Armata lui Lambert se topeşte ca zăpada în april. Toţi trec de partea lui Monck, şi soldaţi, şi ofiţeri. În opt zile, Lambert nu va mai rămâne nici cu cincizeci de oameni.

Pescarul fu întrerupt de detunătura unei noi salve de focuri trase asupra casei şi de o nouă descărcare de pistol ce răspunse dinăuntru, doborând la pământ pe cel mai cutezător dintre atacanţi. Furia soldaţilor nu mai cunoştea acum margini.

Focul se înteţea neîncetat şi o pălălaie de flăcări şi fum se învârtejea în vârful casei. D'Artagnan nu se mai putu stăpâni.

— La dracu! strigă el către Monck, privindu-l chiorâş. Sunteţi general şi lăsaţi soldaţii să ardă casele şi să omoare oamenii aşa! Ba încă priviţi totul în linişte şi vă încălziţi mâinile la un pârjol ca ăsta! La dracu, parcă n-aţi fi om!

— Răbdare, domnule, răbdare – răspunse Monck surâzând.

— Răbdare, răbdare, până când gentilomul acela atât de viteaz va fi fript de viu, nu-i aşa?

Şi d'Artagnan dădu să se repeadă înainte.

— Stai pe loc, domnule! se răsti Monck poruncitor.

Apoi se îndreptă spre casă. Tocmai atunci un ofiţer se apropie şi el de casă şi strigă, ca să-l audă cel dinăuntru:

— Casa arde, într-un ceas vei fi făcut scrum! Mai ai încă timp; hai, spune-ne ce ştii despre generalul Monck, şi te vom scăpa cu viaţă. Răspunde sau, dacă nu, pe sfântul Patrick!...

Asediatul nu răspunse; fără îndoială, îşi încărca din nou pistolul.

— S-a trimis după întărituri – strigă iar ofiţerul. Peste un sfert de ceas, o sută de oameni vor încercui casa!

— Dacă vreţi să răspund – se auzi glasul francezului – să se retragă toată lumea de lângă casă; vreau să ies liber, să mă duc singur la tabără, altfel am să mor aici!

— Mii de trăsnete! strigă d'Artagnan. Dar ăsta e glasul lui Athos! Ah, nemernicilor!

Şi spada îi scăpără ca fulgerul, trăgând-o din teacă. Monck îl opri, oprindu-se şi el; apoi strigă cu glas răsunător:

— Hei, ce se petrece aici? Digby, ce înseamnă focul ăsta? Pentru ce atâta tărăboi aici?

— Generalul! strigă Digby, lăsând să-i cadă spada din mână.

— Generalul! repetară soldaţii.

— Ei bine, ce-i de mirare în asta? zise Monck cu o voce potolită. Apoi, după ce se făcu linişte, întrebă: Spuneţi-mi, cine a pus foc casei?

Soldaţii lăsară capetele în jos.

— Cum! Eu întreb şi nimeni nu-mi răspunde? strigă Monck. Cum! Eu vă iau din scurt şi nimeni nu sare să stingă focul ăsta, care continuă să ardă?

Ca la un semn, cei douăzeci de oameni se repeziră după găleţi, ulcioare, butoaie şi stinseră, în sfârşit, pârjolul cu aceeaşi pornire cu care, doar cu o clipă mai înainte, îl înteţeau. Dar, mişcându-se mai repede decât toţi ceilalţi, d'Artagnan, în fruntea tuturor, sprijini o scară de perete şi strigă:

— Athos, sunt eu, eu, d'Artagnan! Nu mă ucide, scumpe prieten!

Câteva minute după aceea, muşchetarul îl strângea pe conte în braţele sale.

În acest timp, Grimaud, păstrându-şi sângele rece dintotdeauna, dădu la o parte întăriturile de la parter şi, după ce deschise uşa, se opri liniştit în prag, cu braţele încrucişate. Doar la auzul vocii lui d'Artagnan scosese un strigăt de surprindere.

Focul odată stins, soldaţii se înfăţişară ruşinaţi la general, cu Digby în frunte.

— Generale – vorbi acesta – iertaţi-ne. Tot ceea ce am făcut este numai din dragoste pentru înălţimea voastră, căci vă credeam pierdut.

— Sunteţi nebuni, domnilor. Pierdut! Oare un om ca mine poate să se piardă? Au nu-mi este îngăduit şi mie să lipsesc din când în când, fără să dau de veste? Nu cumva mă luaţi drept un burghez din City? Şi trebuie ca un gentilom, prietenul meu, oaspetele meu, să fie înconjurat, hăituit, ameninţat cu moartea, fiindcă a căzut o bănuială asupra lui? Dar ce înseamnă vorba asta, bănuială? Să mă bată Dumnezeu dacă nu voi pune să fie împuşcaţi toţi cei pe care acest brav gentilom i-a mai lăsat în viaţă aici.

— Generale – rosti cu umilinţă Digby – erau douăzeci şi opt şi iată că opt zac la pământ.

— Îl autorizez pe domnul conte de La Fère să-i trimită şi pe ceilalţi douăzeci alături de aceştia opt – zise Monck.

Şi-i întinse mâna lui Athos.

— Toată lumea în tabără! ordonă apoi Monck. Domnule Digby, vei sta o lună la închisoare.

— Generale...

— Asta te va învăţa, domnule, să nu mai faci altă dată nimic, fără ordinele melc.

— Primisem ordinul locotenentului, generale.

— Locotenentul n-a fost însărcinat să vă dea un asemenea ordin, iar dacă el v-a poruncit într-adevăr să daţi foc acestui gentilom, atunci va sta la închisoare în locul dumitale.

— Nu ne-a poruncit asta, generale; ne-a poruncit să-l aducem în tabără; dar domnul conte n-a vrut să ne urmeze.

— N-am vrut să intre nimeni în casa mea, ca s-o jefuiască – spuse Athos, aruncându-i lui Monck o privire cu subînţeles.

— Şi aţi făcut foarte bine. În tabără, v-am spus!

Soldaţii se îndepărtară cu capetele plecate.

— Acum, ca am rămas singuri – îl întrebă Monck pe Athos – spuneţi-mi, vă rog, domnule, pentru ce v-aţi încăpăţînat să rămâneţi aici, când aveaţi la îndemână corabia...

— Vă aşteptam, generale – răspunse Athos. Excelenţa voastră nu mi-a dat oare întâlnire peste opt zile?

O privire cât se poate de grăitoare a lui d'Artagnan îl făcu pe Monck să vadă că aceşti doi oameni atât de curajoşi şi atât de cinstiţi nu fuseseră câtuşi de puţin înţeleşi asupra răpirii sale. De altfel, generalul ştia asta mai dinainte.

— Domnule – i se adresă el lui d'Artagnan – ai avut perfectă dreptate. Fii bun şi lasă-mă să stau o clipă de vorbă cu domnul conte de La Fère.

D'Artagnan se folosi atunci de acest prilej pentru a se duce să-i spună bună ziua lui Grimaud.

Monck îl rugă pe Athos să-l ducă în odaia unde locuia el. Această cameră era încă plină de fum şi dărâmături. Mai mult de cincizeci de gloanţe intraseră pe fereastră şi scrijeliseră pereţii. Înăuntru găsi o masă, o călimară şi tot ce trebuie pentru scris. Monck luă o pană şi scrise un singur rând, semnă, îndoi hârtia, pecetlui scrisoarea cu pecetea de la inelul său şi o dădu lui Athos, spunându-i:

— Domnule, înmânaţi, vă rog, această scrisoare regelui Carol al II-lea şi plecaţi chiar în această clipă, dacă nimic nu vă mai reţine aici.

— Dar butoiaşele? zise Athos.

— Pescarii care m-au adus pe mine vă vor ajuta să le transportaţi la vas. Plecaţi, dacă se poate, într-un ceas.

— Da, generale – zise Athos.

— Domnule d'Artagnan! strigă Monck pe fereastră.

D'Artagnan veni în grabă.

— Îmbrăţişează-ţi prietenul, domnule, şi ia-ţi rămas bun de la el, căci se întoarce în Olanda.

— În Olanda! exclamă d'Artagnan. Şi eu?

— Eşti liber să-l urmezi, domnule; dar eu te rog să rămâi – zise Monck. Ai să mă refuzi, oare?

— O, nu, generale, sunt la ordinele dumneavoastră.

D'Artagnan îl îmbrăţişă pe Athos şi abia avu timp să-şi ia rămas bun de la el. Monck îi cerceta, pe amândoi cu privirea. Apoi se îngriji el însuşi de pregătirile pentru plecare, de transportul butoiaşelor la vas, de îmbarcarea lui Athos; pe urmă, luându-l la braţ pe d'Artagnan, care era cu totul uluit şi emoţionat, se îndreptară împreună spre Newcastle.

În timp ce mergeau astfel pe drum, d'Artagnan, la braţul lui Monck, îşi spunea în sinea lui: "Bravo, bravo, iată că acţiunile casei Planchet şi Compania încep, mi se pare, să crească din nou!"

XXXI

MONCK TRECE LA FAPTE

Cu toate că se bucura să vadă un asemenea sfârşit norocos, d'Artagnan nu pricepea totuşi prea bine pe ce lume se afla. Pentru el, această călătorie a lui Athos în Anglia, înţelegerea regelui cu Athos şi ciudata legătură dintre planul lui propriu şi acela al contelui de la Fère erau subiecte ce-i dădeau mult şi îndelung de gândit. Dar cel mai bun lucru era să nu se mai întrebe nimic şi să meargă înainte. Făcuse un act nesăbuit şi, cu toate că izbândise, aşa cum îşi făgăduise, nu se alegea cu nimic de pe urma acestei izbânzi. Aşa că, întrucât totul era pierdut, nu mai avea ce să rişte acum. D'Artagnan îl urmă deci pe Monck în mijlocul lagărului său.

Întoarcerea generalului stârni o bucurie nemaipomenită, căci toţi de acolo îl credeau pierdut. Dar Monck, cu chipul său aspru şi cu purtarea lui rece, părea că-i întreabă pe locotenenţii săi fâstâciţi şi pe soldaţii înveseliţi care este cauza acestei voioşii. Astfel, locotenentului care-i ieşise înainte şi-i mărturisise neliniştea pe care o încercaseră de la plecarea lui, îi spuse:

— Pentru ce toate astea? Sunt oare dator să vă dau socoteală?

— Dar, excelenţă, oile fără păstor încep să se teamă.

— Să se teamă? făcu Monck cu vocea lui potolită, dar puternică. Ah, domnule, ce vorbă!... Dumnezeu să mă ierte, dar dacă oile mele n-au gheare şi dinţi, mă lipsesc bucuros de a fi păstorul lor. Aşadar, dumneata te-ai temut, domnule!

— Pentru dumneavoastră, generale.

— Vezi-ţi de treburile dumitale, şi dacă eu n-am mintea pe care Dumnezeu i-a dat-o lui Oliver Cromwell, o am pe aceea pe care mi-a dat-o mie; mă mulţumesc cu ea, oricât de îngustă ar fi.

Ofiţerul tăcu mâlc, şi Monck, impunând astfel tuturor oamenilor săi tăcerea, îi făcu pe toţi să creadă fie că săvârşise un lucru de mare însemnătate, fie că îi pusese numai la încercare. Era într-adevăr greu să cunoşti firea acestui comandant scrupulos şi răbdător. Dacă însă Monck era tot atât de credincios ca aliaţii săi, puritanii, apoi se cuvenea să mulţumească din toată inima sfântului care-l scosese din cuşca lui d'Artagnan.

În timp ce în lagărul lui Monck se petreceau toate acestea, muşchetarul nostru nu înceta să-şi spună: "Doamne, fă ca domnul Monck să nu aibă atâta amor propriu cât am eu, unul; căci, o spun limpede, dacă cineva m-ar fi închis într-o ladă cu grătarul ăla în dreptul gurii, ca să răsuflu, şi m-ar fi purtat astfel, ca pe un viţel legat fedeleş, de la un ţărm la altul al mării, aş păstra o amintire atât de urâtă despre nenorocita mea înfăţişare din acea ladă şi o ură atât de crudă împotriva celui care m-ar fi închis, m-aş teme atât de mult să nu văd fluturând pe faţa celui ce m-ar fi batjocorit astfel un zâmbet răutăcios sau în purtarea lui vreun semn că vrea să-mi amintească de poziţia mea caraghioasă din ladă, încât, la dracu!... i-aş înfige un pumnal în beregată, ca să-i mulţumesc pentru răsuflătoare, şi l-aş ţintui într-un coşciug adevărat, în semn de amintire pentru acea raclă în care aş fi putrezit două zile la rând!"

Şi d'Artagnan era cu adevărat sincer când vorbea astfel, ştiut fiind că nu se afla pe lume epidermă mai simţitoare ca aceea a gasconului nostru. Din fericire însă, Monck nutrea cu totul alte gânduri. El nu deschise gura să aducă vorba despre trecut faţă de sfiosul lui învingător, ci îl ţinea pe acesta foarte aproape de dânsul în toate treburile sale, ba îl lua chiar în unele recunoaşteri, fără îndoială cu scopul de a ajunge la ceea ce dorea atât de mult, şi anume să se spele de ruşinea suferită şi să se înalţe în ochii lui d'Artagnan. Acesta, la rândul lui, se purta ca un linguşitor fără pereche, ce nu mai contenea cu laudele: admira tactica lui Monck, rânduiala ce domnea în lagărul său, şi făcea mare haz pe socoteala întăriturilor lui Lambert, care, spunea el, degeaba s-a străduit să îngrădească o tabără pentru douăzeci de mii de oameni, când un pogon de pământ i-ar fi fost de ajuns pentru un caporal şi cei cincizeci de paznici ce i-or mai fi rămas, să zicem, credincioşi.

Monck, îndată după sosire, primi propunerea unei întrevederi făcută în ajun de Lambert şi pe care locotenenţii săi o respinseseră sub cuvânt că generalul era bolnav. Această întrevedere nu fu nici lungă, nici interesantă. Lambert îi cerea o mărturisire de credinţă rivalului său. Acesta declară că n-avea altă convingere, decât aceea a majorităţii. Lambert întrebă dacă n-ar fi mai înţelept să pună capăt zâzaniei printr-o alianţă, decât printr-o lupta. La care Monck ceru un răgaz de opt zile, ca să se gândească. Şi Lambert nu-i putu refuza acest răgaz, cu toate ca el, Lambert, venise aici ameninţând că va nimici toată armata lui Monck. Astfel că, în urma întrevederii, pe care oamenii lui Lambert o aşteptau cu nerăbdare şi care se sfârşi fără să se hotărască nimic, nici tratat, nici luptă, armata răzvrătită începu, aşa precum prevăzuse domnul d'Artagnan, să prefere cauza bună în locul celei rele, şi parlamentul, oricât era el de coadă, în locul neantului pompos al planurilor generalului Lambert. Afară de asta, toţi îşi aminteau de gustoasele ospăţuri de la Londra şi de risipa de bere şi rachiu cu care burghezii din cetate îi plăteau pe prietenii lor, soldaţii; se uitau apoi cu groază la pâinea neagră a războiului, la apa tulbure a râului Tweed, prea sărată ca s-o bei cu paharul şi prea puţină ca s-o fierbi în oală, şi îşi spuneau: "Nu ne va fi oare mai bine de partea cealaltă? Oare friptura ce se pregăteşte la Londra nu e cumva pentru Monck?"

Din clipa aceea, în armata lui Lambert nu se mai vorbea decât de dezertări. Soldaţii se lăsau atraşi de tăria principiilor, care, întocmai ca şi disciplina, sunt legătura de bază a oricărui corp constituit într-un scop oarecare. Monck apăra parlamentul, Lambert îl ataca. Monck nu ţinea, mai mult ca Lambert, să susţină parlamentul, dar apucase să scrie pe steagurile lui acest lucru, în aşa fel că toţi cei din partida potrivnică erau siliţi să scrie pe ale lor: "Răzvrătire", ceea ce suna urât în urechile puritane. Treceau astfel de la Lambert la Monck, aşa cum păcătoşii din scripturi se lepădau de Baal şi veneau la Dumnezeu.

Monck îşi făcuse şi socoteala: la o mie de dezertori pe zi, Lambert mai avea în faţă douăzeci de zile; numai că în iureşul lucrurilor care se năruiesc se produce o asemenea creştere de greutate şi iuţeală, amândouă combinându-se, încât, dacă în prima zi vor fugi o sută, în a doua zi îi vor urma cinci sute, iar în a treia o mie. Monck se oprise la o cifră mijlocie. Dar de la o mie, dezertările trecură repede la două mii, apoi la patru mii, şi după opt zile Lambert, dându-şi seama că nu mai avea putinţă să primească lupta, dacă i s-ar fi oferit, luă înţeleaptă hotărâre de a spăla putina într-o noapte şi de a se întoarce la Londra, prevenindu-l pe Monck că îşi va alcătui o nouă putere cu sfărâmăturile partidei militare.

Monck însă, liber şi fără griji, mărşălui spre Londra ca învingător, sporindu-şi armata cu toate grupurile răzleţe pe care ie întâlnea în cale. Se opri la Barnet, adică la patru leghe, îndrăgit de parlament, care credea că vede în el un ocrotitor, şi aşteptat de popor, care voia să-l vadă trecând la fapte, ca să-l poată judeca. D'Artagnan însuşi nu putuse face nici o judecată asupra tacticii lui. Se mulţumea să-l observe şi să-l admire. Monck nu putea să intre în Londra în numele unei anumite idei fără să nu dezlănţuie acolo războiul civil. De aceea, el mai zăbovi câtva timp.

Pe negândite, tocmai când nimeni nu se aştepta, Monck alungă din Londra partida militară şi se instala în cetate, în mijlocul burghezilor, din ordinul parlamentului; apoi, în clipa când burghezia începu să strige împotriva lui Monck, în clipa când soldaţii înşişi cârteau împotriva comandantului lor, Monck, bizuindu-se pe majoritate, se adresă Parlamentului "coadă", cerându-i să abdice, să ridice asediul şi să lase locul unui guvern care să nu fie numai o glumă. Monck rosti toate acestea sprijinit de cincizeci de mii de spade, cărora li se alăturară, în aceeaşi seară, cu strigăte delirante de bucurie, cinci sute de mii de locuitori ai vajnicului oraş al Londrei.

În sfârşit, în momentele când poporul, după triumful şi ospeţele lui gălăgioase de pe străzi, căuta din ochi un stăpân în seama căruia să se lase, se răspândi vestea că o corabie plecase din Haga, aducându-l pe Carol al II-lea, cu toată averea lui.

— Domnilor – zise Monck către ofiţerii săi – eu mă duc să-l întâmpin pe regele legitim. Cine mă iubeşte, mă urmează!

Aclamaţii asurzitoare însoţiră aceste cuvinte, pe care d'Artagnan le auzi nu fără un adânc fior de plăcere.

— La dracu! făcu el către Monck. Dar asta e o cutezanţă, domnule!

— Mă însoţeşti, nu-i aşa? îl întrebă Monck.

— Naiba să mă ia, generale! Dar spune-mi, rogu-te, ce i-ai scris prin Athos... vreau să spun prin contele de La Fère... ştii... în ziua sosirii noastre?

— Faţă de dumneata nu mai am taine – răspunse Monck. I-am scris aceste cuvinte: "Sire, aştept pe maiestatea voastră peste şase săptămâni la Dover".

— Ah – făcu d'Artagnan – atunci nu mai spun că e o cutezanţă; spun că totul a fost bine judecat. Straşnică lovitură!

— Te pricepi şi dumneata la aşa ceva! replică Monck.

A fost singura aluzie pe care generalul a făcut-o la călătoria lui în Olanda.

XXXII

ÎN CE ÎMPREJURARE, ATHOS ŞI D'ARTAGNAN

SE ÎNTÂLNESC ÎNCĂ O DATĂ

LA HANUL "CORNUL DE CERB"

Regele Angliei îşi făcu intrarea cu mare alai, mai întâi la Dover, apoi la Londra. Ceruse să fie aduşi fraţii lui; el venise cu mama şi sora sa. Anglia se afla de atâta vreme pradă frământărilor interne, încât această reîntoarcere a regelui Carol al II-lea – despre care englezii nu ştiau altceva decât că era fiul unui om căruia ei îi tăiaseră capul – fu un prilej de mulţumire pentru cele trei regate. Astfel că, toate acele ovaţii şi toate aclamaţiile ce salutau sosirea lui îl tulburară aşa de tare pe tânărul rege, încât se aplecă la urechea lui Jack de York, fratele său mai mic, şi-i spuse:

— Într-adevăr, Jack, mi se pare că numai noi suntem vinovaţi de a fi lipsit atât de mult timp dintr-o ţară unde suntem atât de iubiţi.

Cortegiul fu măreţ. O vreme minunată făcea şi mai frumoasă solemnitatea. Carol îşi regăsise toată tinereţea, toată voioşia de odinioară; părea alt om. Inimile îi surâdeau ca soarele însuşi.

În mulţimea aceea gălăgioasă de curteni şi de admiratori, ce nu părea să-şi mai aducă aminte că tot ei fuseseră aceia care-l conduseseră la eşafodul din White-Hall pe tatăl noului rege, un om, în costum de locotenent de muşchetari, privea, cu zâmbetul aninat în colţul buzelor sale subţiri şi pline de duh, când spre poporul ce-şi striga din răsputeri bucuria, când spre regele ce-şi înfrâna tulburarea şi saluta în dreapta şi în stânga, mai ales femeile, ale căror buchete de flori cădeau sub picioarele calului său.

"Frumoasă îndeletnicire să fii rege – îşi spunea acest om, adâncit în contemplarea sa şi atât de cufundat în meditare, încât se oprise în mijlocul drumului, lăsând să defileze pe dinaintea lui cortegiul. Iată într-adevăr un prinţ înveşmântat în aur şi în diamante, ca un Solomon, şi smălţat în flori ca o pajişte primăvara; o să-şi vâre mâinile până la coate în uriaşele lăzi în care supuşii lui, foarte credincioşi astăzi, dar foarte necredincioşi ieri, au strâns pentru el vreo două căruţe cu bulgări de aur. I se aruncă atâtea flori în cale, că e gata să fie îngropat în ele, dar numai cu două luni în urmă, dacă s-ar fi înfăţişat aici, ar fi fost primit cu gloanţe şi ghiulele, aşa precum astăzi este primit cu flori."

Alaiul înainta mereu şi aclamaţiile începeau să se depărteze, împreună cu regele, în direcţia palatului, ceea ce nu însemna însă că ofiţerul nostru era mai puţin împins şi îmbrâncit de mulţime.

«La dracu! îşi spunea mai departe visătorul. Iată nişte oameni care mă calcă pe picioare şi care mă privesc ca pe un oarecare, ba chiar ca pe un nimic, din simplul motiv că ei sunt englezi, iar eu sunt francez. Dacă cineva i-ar întreba pe oamenii aceştia: "Cine este domnul d'Artagnan?" ei ar răspunde: Nescio vos. Dar e de ajuns să le spui: "Iată-l pe rege, iată-l pe domnul Monck", şi vor începe numaidecât să urle: "Trăiască regele! Trăiască domnul Monck!" până când îşi vor sparge bojocii. Totuşi – urmă el privind gloata cu acea căutătură atât de fină şi uneori atât de mândră – totuşi, staţi puţin, oameni buni, şi gândiţi-vă: ce-a făcut regele Carol al vostru, ce-a făcut domnul Monck? Apoi socotiţi şi ce-a făcut acest biet necunoscut, pe numele lui – d'Artagnan. E drept că nu ştiţi nimic despre el, fiindcă nu-l cunoaşteţi, ceea ce vă îndreptăţeşte poate ca nici să ou vă gândiţi la el. Ei, şi ce? Asta nu-l împiedică pe regele Carol al II-lea de a fi un mare rege, cu toate că a stat în surghiun doisprezece ani, şi pe domnul Monck de a fi un mare căpitan, cu toate că a făcut călătoria în Olanda închis într-o ladă. Prin urmare, întrucât e recunoscut că e un mare rege, iar celălalt un mare căpitan: Hurrah for the King Charles II! Hurrah for the capitain Monck!»

Şi glasul lui se alătură celor ale miilor de spectatori, pe care le şi întrecu o clipă; iar pentru a face şi mai bine pe omul credincios, îşi ridică pălăria de pe cap şi o flutură cu putere în aer. Dar tocmai în toiul acestei însufleţite manifestări de loialism (aşa se numea atunci, în 1660, aceea ce astăzi se numeşte regalism), cineva îl apucă de braţ.

— Athos! strigă d'Artagnan. Tu aici?

Şi cei doi prieteni se îmbrăţişară.

— Tu aici! Şi de vreme ce eşti aici – continuă muşchetarul – cum se face că nu te afli în mijlocul tuturor acelor curteni, scumpul meu conte? Cum, tu, eroul acestei sărbători, nu mergi pe cal la stânga maiestăţii sale restaurate, aşa cum domnul Monck se ţine la dreapta sa? Pe legea mea, nu mai înţeleg nimic din purtarea ta, şi nici din aceea a prinţului care îţi datorează atâta.

— Veşnic batjocoritor, dragul meu d'Artagnan – zise Athos. N-ai de gând să te dezbari odată de acest urât nărav?

— Lasă asta; văd că nu faci parte din suită.

— Nu fac parte din suită, deoarece n-am vrut eu să fac.

— Şi pentru ce n-ai vrut tu?

— Fiindcă nu sunt nici trimis, nici ambasador, nici reprezentant al regelui Franţei, şi n-ar avea rost să mă arăt astfel alături de un rege pe care Dumnezeu nu mi l-a hărăzit stăpân.

— La dracu! Dar te arătai totuşi alături de celălalt rege, tatăl acestuia.

— Asta e altceva, prietene; acela era condamnat să moară.

— Şi totuşi, ceea ce ai făcut pentru cel de azi...

— Am făcut fiindcă trebuia să fac. Dar, tu ştii foarte bine, mi mi-a plăcut niciodată să ies în primele rânduri. Iar regelui Carol al II-lea, care nu mai are nevoie de mine, tot ce-i cer acum este să mă lase în tihna şi în umbra mea.

D'Artagnan scoase un oftat adânc.

— Ce ai? îl întrebă Athos. S-ar spune că această fericită reîntoarcere a regelui la Londra te întristează, prietene, pe tine, care totuşi ai făcut pentru maiestatea sa cel puţin tot atât cât am făcut şi eu.

— Nu-i aşa – zise d'Artagnan, însoţindu-şi vorbele cu râsul lui gascon – ca am făcut şi eu destul pentru maiestatea sa şi că acest lucru nu poate fi pus la îndoială?

— O, fireşte – zise Athos. Iar regele o ştie prea bine, prietene.

— O ştie? zâmbi muşchetarul cu amărăciune. Pe legea mea, nu bănuiam asta, şi tocmai încercam, chiar în acest moment, să uit.

— El însă, prietene, nu va uita nimic, te încredinţez.

— Spui asta ca să mă mai mângâi puţin, Athos.

— Şi pentru ce?

— La dracu! Pentru toate cheltuielile pe care le-am făcut. M-am ruinat, prietene dragă, m-am ruinat pentru restaurarea acestui tânăr prinţ care a trecut adineauri pe lângă mine, săltând fericit pe calul său şarg.

— Regele nu ştie că te-ai ruinat, dragul meu, dar ştie că-ţi datorează mult.

— Mă despăgubeşte asta cu ceva, Athos, spune? Căci. mă rog, îţi dau dreptate, tu ai lucrat într-un chip nobil. Nu uita însă că eu, care, s-ar (părea, era să răstorn planurile tale, eu sunt acela ce, de fapt, le-am făcut să izbândească. Ia stai şi urmăreşte puţin calculul meu: tu poate că n-ai fi reuşit, prin vorbă bună şi blândeţe, să-l îndupleci pe generalul Monck, în timp ce eu l-am luat aşa de repede pe acest drăguţ general, încât i-am dat prinţului tău prilejul să se arate generos; această generozitate i-a fost inspirată de năstruşnica mea boroboaţă, cu urmări atât de fericite. Iar Carol şi-o vede acum răsplătită prin restaurarea pe care i-a acordat-o Monck.

— Toate astea, dragă prietene, sunt cel mai curat adevăr – zise Athos.

— Ei bine, oricât de curat ar fi acest adevăr, nu e mai puţin adevărat, prietene, că eu mă voi reîntoarce acasă foarte iubit de domnul Monck, care nu mă mai scoate din my dear capitain, cu toate că nu-i sunt nici drag, nici căpitan, şi foarte preţuit de rege, care a şi uitat numele meu; nu e mai puţin adevărat, îţi spun, că mă voi reîntoarce în frumoasa mea patrie blestemat de ostaşii pe care i-am stârnit în speranţa unei mari solde, blestemat de bravul Planchet, de la care am împrumutat o parte din agoniseala lui.

— Cum aşa? Ce dracu caută Planchet în toate treburile astea?

— Ei da, dragul meu: pe acest rege atât de spilcuit, atât de zâmbitor, atât de adorat, domnul Monck îşi închipuie că el l-a rechemat, tu îţi închipui că tu l-ai susţinut, eu îmi închipui că eu l-am adus, el însuşi îşi închipuie că a fost restaurat datorită propriilor sale tratative; şi, totuşi, nimic din toate acestea nu e adevărat: Carol al II-lea, regele Angliei, Scoţiei şi Irlandei, a fost reînălţat pe tronul său de un băcan francez, care îşi are prăvălia în strada Lombarzilor şi se numeşte Planchet. Iată ce înseamnă măreţia. "Deşertăciunea, deşertăciunilor – glăsuieşte scriptura – totul e deşertăciune!"

Athos nu se putu stăpâni să nu râdă la această vorbă glumeaţă a prietenului său.

— Dragă d'Artagnan— zise el, strângându-i mâna călduros – nu poţi fi oare mai filozof? Nu eşti oare mulţumit ca mi-ai salvat viaţa, aşa cum ai făcut-o, sosind în chip atât de fericit, împreună cu Monck, tocmai în momentul când blestemaţii aceia de parlamentari voiau să mă ardă de viu?

— Lasă, lasă – i-o întoarse d'Artagnan – meritai să fii ars puţin, dragul meu conte.

— De ce? Fiindcă am salvat milionul regelui Carol?

— Care milion?

— Ah, aşa-i, tu n-ai ştiut nimic despre asta, prietene drag; dar să nu te superi pe mine, nu era o taină a mea. Cuvântul acela Remember, pe care regele Carol l-a rostit pe eşafod...

— Şi care înseamnă adu-ţi aminte?

— Întocmai. Cuvântul acela voia să spună: "Adu-ţi aminte că în hrubele de la Newcastle se află îngropat un milion şi că acest milion este al fiului meu".

— A, foarte bine, înţeleg. Dar ceea ce înţeleg iarăşi şi mi se pare groaznic este că de câte ori maiestatea sa Carol al II-lea se va gândi la mine, îşi va spune: "Iată un om care era cât pe-aci să mă facă să-mi pierd coroana. Noroc însă că eu am fost generos, mare, plin de prezenţă de spirit". Aşa va gândi despre mine şi despre el acest tânăr gentilom cu surtucul negru, jerpelit ca vai de lume, care a venit la castelul din Blois, cu pălăria în mână, să mă întrebe dacă vreau să-l las să intre la regele Franţei.

— D'Artagnan, d'Artagnan – rosti Athos, punându-şi mâna pe umărul muşchetarului – eşti nedrept!

— Am şi de ce.

— Nu, căci nu ştii ce poate aduce viitorul.

D'Artagnan îşi privi prietenul în ochi şi începu să râdă.

— Într-adevăr, scumpul meu Athos – zise el – tu rosteşti nişte cuvinte minunate, pe care nu le-am auzit decât la tine şi la domnul cardinal Mazarin.

Athos făcu o mişcare de nemulţumire.

— Iartă-mă – adăugă d'Artagnan zâmbind – iartă-mă dacă te jignesc cumva. Viitorul! Eh, frumoase vorbe, vorbele care făgăduiesc mult, şi ce bine îţi umplu ele gura în lipsă de altceva! La dracu! Am întâlnit atâţia care făgăduiesc, dar când voi găsi oare şi unul care să dea? Ei, să lăsăm asta – încheie el. Ce faci tu aici, scumpul meu Athos? Eşti vistiernic al regelui?

— Cum, vistiernic al regelui?

— Da, căci de vreme ce regele are un milion, îi trebuie şi un vistiernic. Regele Franţei, care n-are o para chioară, are în schimb un intendent superior, pe domnul Fouquet. E adevărat însă că domnul Fouquet îşi are milioanele sale.

— Oh, milionul nostru a fost cheltuit de mult – zise Athos, zâmbind la rândul lui.

— Pricep, s-a prefăcut în mătase, în pietre scumpe, în catifea şi în pene de toate soiurile şi de toate culorile. Toţi aceşti prinţi şi toate aceste prinţese aveau mare nevoie de croitori şi de cusătorese... Eh, Athos, ţi-aduci aminte cât am cheltuit noi, noi înşine, pentru îmbrăcăminte, în timpul campaniei din La Rochelle, ca să ne facem intrarea călări? Două sau trei mii de livre, pe cinstea mea! O hlamidă de rege e însă mai lungă, îţi trebuie un milion numai ca să cumperi stofa. Dar spune-mi, Athos, dacă nu eşti vistiernic, eşti măcar bine văzut la curte?

— Pe cinstea mea de gentilom, habar n-am – răspunse cu modestie Athos.

— Haide, haide, cum habar n-ai?

— Nu l-am mai văzut pe rege de la Dover.

— Atunci, la dracu, te-a uitat şi pe tine! Plăcută treabă, nimic de zis I

— Maiestatea sa are atâtea pe cap!

— O – strigă d'Artagnan cu una din acele strâmbături pline de haz pe care numai el ştia să le facă – iată, pe legea mea, că-mi vine să mă îndrăgostesc iar de monsignor Giulio Mazarini. Cum, dragul meu Athos, regele nu te-a mai revăzut?

— Nu.

— Şi mi eşti furios?

— Eu? Pentru ce? Îţi închipui cumva, scumpul meu d'Artagnan, că pentru rege am făcut eu ceea ce am făcut? Nici nu-l cunosc pe acest străin. L-am apărat pe tatăl său, deoarece însemna un principiu sfânt pentru mine, şi m-am lăsat împins către fiu de dragul aceluiaşi principiu. De altminteri, tatăl era un vrednic cavaler, o nobilă fiinţă, îţi mai aduci aminte?

— E adevărat, a fost un brav şi minunat om, care a avut o viaţă tristă, dar o moarte frumoasă.

— Ei bine, scumpul meu d'Artagnan, vreau să înţelegi un lucru: acestui rege, acestui om de inimă, acestui prieten din gândul meu, dacă mi-e îngăduit să spun astfel, i-am jurat în clipa supremă să păstrez cu credinţă taina unei averi ce trebuia transmisă fiului său pentru a se folosi de ea la timpul potrivit; acest tânăr a venit să mă caute, mi-a povestit nenorocirea lui, fără să ştie că aş putea fi altceva pentru dânsul decât o amintire vie în legătură cu tatăl său; am îndeplinit faţă de Carol al II-lea ceea ce-i făgăduisem lui Carol Întâiul, asta e tot. Ce-mi pasă acum dacă el va fi sau nu va fi recunoscător? În primul rând mie mi-am făcut un bine, despovărându-mă de această răspundere, şi nicidecum lui.

— Nu degeaba spuneam eu întotdeauna – zise d'Artagnan, cu un suspin – că dezinteresarea este cel mai frumos lucru de pe lume.

— La urma urmei, ce vrei, dragă prietene – reluă Athos – nu eşti şi tu oare în aceeaşi situaţie ca mine? Dacă ţi-am înţeles bine cuvintele, şi tu ai fost înduioşat de nenorocirea acestui tânăr; iar din partea ta asta este cu mult mai frumos decât dintr-a mea, întrucât eu aveam de îndeplinit o datorie, pe câtă vreme tu nu datorai absolut nimic acestui fiu al martirului. Tu n-aveai să-i plăteşti preţul acelei scumpe picături de sânge care a căzut pe fruntea mea de pe scândura eşafodului. Ceea ce te-a îndemnat pe tine să-i sari în ajutor este numai inima, inima aceea nobilă şi bună pe care o ai sub pretinsa ta neîncredere în Oameni, sub ironia ta şfichiuitoare; ai pus în joc agoniseala unui servitor, poate şi pe a ta însuţi. – te bănuiesc, zgârcit binefăcător! – dar sacrificiul tău nu-i cunoscut. Nu-i nimic! Vrei să-i dai banii înapoi lui Planchet? Te înţeleg, prietene, căci nu stă în demnitatea unui gentilom să se împrumute la inferiorul lui, fără a-i restitui capitalul cu dobânzi. Ei bine, am să vând castelul La Fère, dacă e nevoie, sau, dacă nu, vreuna din fermele mai mici. Te vei achita faţă de Planchet şi vor mai rămâne, fii pe pace, încă destule grăunţe în hambarele mele pentru noi amândoi şi pentru Raoul. În felul acesta, prietene, nu te vei simţi obligat decât faţă de tine însuţi şi, dacă te cunosc bine, nu mică îţi va fi mulţumirea să-ţi poţi spune: "Am făcut un rege". Am dreptate?

— Athos, Athos – murmură d'Artagnan visător – ţi-am spus eu odată că în ziua când vei începe să ţii predici, voi veni să te ascult; în ziua când tu îmi vei spune că există un iad, la dracu! voi începe să mă tem de frigare şi de furci. Tu eşti mai bun decât mine, ba poate mai bun decât toţi, şi eu nu-mi recunosc decât un merit, acela de a nu fi gelos. În afară de acest cusur, Dumnezeu să mă pedepsească, cum spun englezii, le am pe toate celelalte.

— Eu nu cunosc pe nimeni care să aibă mai multe merite ca d'Artagnan – îi răspunse Athos. Dar iată-ne ajunşi, încet-încet, la casa unde locuiesc. Vrei să intri puţin la mine, prietene?

— Ei, dar asta-i taverna "Cornul de Cerb", dacă nu mă înşel – zise d'Artagnan.

— Îţi mărturisesc, prietene, că în bună măsură am ales-o anume. Îmi plac vechile cunoştinţe, îmi place să mă aşez în acelaşi loc unde căzusem istovit de oboseală, răpus de deznădejde, când ai venit tu, în seara de 31 ianuarie.

— După ce descoperisem locuinţa călăului mascat? Da, a fost o zi grozavă!

— Atunci, haide înăuntru – zise Athos, întrerupându-l.

Intrară în sala pe care o ştiau altădată comună. Taverna în general şi această sală în special suferiseră mari schimbări; vechea gazdă a muşchetarilor, devenind destul de bogată ca să mai fie hangiu, închisese prăvălia şi făcuse din această sală, de care vorbim, un depozit de mărfuri de băcănie. Cât despre restul casei, îl închiria străinilor sub formă de camere mobilate.

Cu o nespusă tulburare, d'Artagnan recunoscu toate mobilele din această cameră de la catul întâi, lemnăria, tapiseriile, până şi acea hartă geografică pe care Porthos o cerceta cu atâta plăcere în ceasurile lui de răgaz.

— Sunt unsprezece ani de atunci! murmură d'Artagnan. La dracu! Mi se pare că a trecut un veac.

— Iar mie, doar o zi! făcu Athos. Dac-ai şti, prietene, ce bucurie mă încearcă la gândul că te am aici, că-ţi strâng mâna, că pot să arunc la o parte spada şi pumnalul, că pot să sorb fără teamă din acest pahar cu xeres. Oh, dar această bucurie n-ar putea să fie într-adevăr deplină decât dacă ceilalţi doi prieteni ai noştri ar fi aici, la celelalte două colţuri ale acestei mese, şi dacă Raoul, scumpul meu Raoul, ar sta în prag şi ne-ar privi cu ochii lui mari, atât de scânteietori şi atât de blânzi!

— Da, da – zise d'Artagnan foarte mişcat – ai dreptate. Reţin mai ales prima parte a gândurilor tale: e plăcut să zâmbeşti într-un loc unde am tremurat cândva atât de mult şi cu atâta temei, aşteptând ca domnul Mordaunt să apară în prag dintr-o clipă în alta.

În acea clipă, uşa se deschise şi d'Artagnan, oricât de curajos era el de fel, nu-şi putu ascunde o uşoară tresărire de spaimă. Athos observă aceasta şi-i spuse zâmbind:

— E gazda noastră, care îmi aduce vreo scrisoare.

— Da, milord – făcu omul – aduc într-adevăr o scrisoare pentru înălţimea voastră.

— Mulţumesc – zise Athos, luând scrisoarea fără să se uite la ea. Ia spune-mi, dragă domnule, îl recunoşti pe dumnealui?

Bătrânul ridică faţa şi se uită cu atenţie la d'Artagnan.

— Nu – răspunse el.

— Este unul din prietenii aceia de care ţi-am vorbit – îi explică Athos – şi care a locuit aici, cu mine, acum unsprezece ani.

— Oh – făcu bătrânul – au locuit atâţia străini la mine!

— Dar noi am stat aici la 30 ianuarie 1641 – adăugă Athos, crezând că prin această precizare dezmorţeşte memoria înceată a gazdei.

— Se poate – răspunse acesta zâmbind – dar e mult de-atunci!

Apoi salută şi ieşi.

— Mulţumesc de aşa soartă! reflectă d'Artagnan. Poţi să faci isprăvi nemaipomenite, să dezlănţui revoluţii, să-ţi sapi numele în piatră sau în aramă cu lovituri de spadă – ei bine, e ceva mai îndărătnic, mai tare şi mai uituc decât fierul, arama sau piatra, şi anume ţeasta îmbătrânită a primului hangiu îmbogăţit de pe urma negoţului său! Poftim, nu mă cunoaşte! Eu însă l-aş fi recunoscut pe el.

Athos, zâmbind, desfăcu scrisoarea.

— Ah – exclamă el – o scrisoare de la Parry!

— O, o – făcu d'Artagnan – citeşte-o, prietene, citeşte-o, fără îndoială că aduce o veste nouă.

Athos îşi înălţă fruntea şi citi:

Domnule conte,

Regele şi-a arătat părerea de rău că nu v-a văzut astăzi alături de el, la intrarea sa în oraş. Maiestatea sa mă însărcinează să vă spun acest lucru spre a vi-l întipări în amintire. Maiestatea sa aşteaptă pe excelenţa voastră chiar în astă-seară, la palatul Saint-James, între nouă şi unsprezece ceasuri.

Sunt, cu tot respectul, domnule conte, a excelenţei voastre preaumilă şi preaplecată slugă,

Parry.

— Vezi, dragul meu d'Artagnan – zise Athos – nu trebuie să-ţi pierzi cu totul nădejdea în inimile regilor.

— Să nu ţi-o pierzi, da, ai dreptate! răspunse d'Artagnan.

— Oh, scumpul, dragul meu prieten – adăugă Athos, căruia nu-i scăpă uşoara amărăciune din vorbele lui d'Artagnan – iartă-mă. Am rănit oare, fără să vreau, pe cel mai bun camarad al meu?

— Eşti nebun, Athos, şi, ca dovadă, am să merg cu tine până la castel; până la poartă, se-nţelege. Voi face o plimbare.

— Ba ai să intri împreună cu mine, prietene. Vreau să-i spun maiestăţii sale...

— Nici să n-aud! ripostă d'Artagnan cu o mândrie adevărată, străină de orice prefăcătorie. Dacă e ceva mai groaznic decât să cerşeşti singur este să cerşeşti prin alţii. Hai să mergem, prietene, plimbarea va fi minunată. În trecere, vreau să-ţi arăt casa domnului Monck, care m-a oprit la el: o casă frumoasă, pe cinstea mea! A fi general în Anglia înseamnă, ca venit, mai mult decât a fi mareşal în Franţa, ştii asta?

266

Athos se lăsă scos din casă, întristat de voioşia pe care căuta să şi-o impună cu tot dinadinsul d'Artagnan.

Oraşul era plin de veselie; cei doi prieteni se loveau la tot pasul de entuziaşti care, în beţia lor, îi îndemnau să strige: "Trăiască bunul rege Carol!" D'Artagnan răspundea printr-un mormăit, iar Athos printr-un surâs. Ajunseră astfel până la casa lui Monck, prin faţa căreia trebuiau să treacă, precum am spus, pentru a se duce la palatul Saint-James.

Athos şi d'Artagnan vorbiră foarte puţin pe drum, tocmai din pricină că ar fi avut prea multe să-şi spună, dacă ar fi vorbit. Athos se gândea că, vorbind, ar fi părut că-şi manifestă bucuria, iar această bucurie ar putea să-l rănească pe d'Artagnan. Acesta, la rândul lui, se temea ca, vorbind, să nu-şi dea pe faţă o acreală ce l-ar putea stingheri pe Athos. Era o ciudată întrecere în a tăcea a mulţumirii de sine şi a proastei dispoziţii. D'Artagnan cedă cel dintâi acelei mâncărimi pe care o simţea de obicei pe limbă.

— Îţi aminteşti, Athos – vorbi el – de bucata aceea din Amintirile lui d'Aubigné, unde acest credincios slujitor, gascon ca şi mine, sărac ca şi mine, şi era gata să spun viteaz ca şi mine, povesteşte despre zgârceniile lui Henric al IV-lea? Tatăl meu îmi spunea totdeauna, ţiu minte şi acum, că domnul d'Aubigné era un mincinos. Dar, dacă stai şi te gândeşti, toţi: prinţii coborâtori din marele Henric nu sunt mai breji!

— Haida, haida, d'Artagnan – zise Athos – vrei să spui că regii Franţei sunt zgârciţi? Eşti nebun, dragă prietene.

— Ei, tu nu vrei să bagi niciodată în seamă cusururile altora, tu care eşti un om desăvârşit. În realitate, însă, Henric al IV-lea era zgârcit, Ludovic al XIII-lea, fiul său, la fel – şi noi doi ştim ceva în această privinţă, nu-i aşa? Gaston ducea acest nărav până la exagerare, încât ajunsese să fie hulit de toţi cei care-l înconjurau. Henriettei – biata femeie! – i-a prins bine zgârcenia, ea care n-a mâncat în fiecare zi şi nu s-a încălzit în fiecare an, căci asta a fost o pildă pentru fiul ei, Carol al II-lea, nepotul marelui Henric al IV-lea, zgârcit ca maică-sa şi ca bunicul său. Ei, ia spune, am făcut bine genealogia zgârciţilor?

— D'Artagnan, prietene – strigă Athos – eşti prea aspru cu această rasă de vulturi care se numesc Burboni.

— Şi îl uitam pe cel mai cu moţ... pe celălalt nepot al lui Béarnais, Ludovic al XIV-lea, fostul meu stăpân. Cred însă că şi acesta e un zgârcit, el care n-a vrut să-i împrumute un milion fratelui său Carol! Bun, bag de seamă că te superi. Din fericire, iată-ne lângă casa mea, sau mai bine zis lângă casa prietenului meu, domnul Monck.

— Scumpe d'Artagnan, nu mă superi de loc, dar mă întristezi; e dureros, într-adevăr, să vezi un om cu însuşirile tale alături de poziţia pe care serviciile lui ar fi trebuit să i-o aducă; mi se pare că numele tău, dragă prietene, e tot atât de strălucit ca şi cele mai frumoase nume de războinici şi de diplomaţi. Spune-mi dacă cei care poartă nume ca Luynes, Bellegarde sau Bassompierre au meritat mai mult decât noi averea şi faima lor. Ai dreptate, de o mie de ori ai dreptate, prietene!

D'Artagnan oftă, apoi, luând-o înaintea prietenului său, păşi sub gangul casei lui Monck, din inima cetăţii.

— Dă-mi voie să-mi las punga acasă – îi spuse lui Athos – căci dacă, la înghesuială, aceşti dibaci pungaşi ai Londrei, cărora le merge vestea chiar şi la Paris, mi-ar şterpeli şi ultimii mei sărmani bănuţi, nu m-aş mai putea reîntoarce în Franţa. Or, pe cât de mulţumit eram când am plecat din Franţa, pe atât de bucuros sunt acum să mă reîntorc acolo, întrucât toată pica mea de altădată împotriva Angliei m-a cuprins iarăşi, ba chiar mai tare ca oricând.

Athos nu răspunse nimic.

— Aşadar, dragă prietene – îi spuse d'Artagnan – aşteaptă numai o secundă, şi apoi te urmez. Ştiu că te grăbeşti să ajungi mai repede la palat, spre a-ţi primi răsplata; dar, crede-mă, nici eu nu sunt mai puţin grăbit să mă bucur de bucuria ta, cu toate că de departe... Aşteaptă-mă.

Şi d'Artagnan pătrunse în vestibul, când un om, pe jumătate valet, pe jumătate ostaş, care îndeplinea în locuinţa lui Monck sarcina de portar şi de paznic, îl opri pe muşchetarul nostru, spunându-i, în englezeşte:

— O clipă, milord d'Artagnan.

— Ei, drace! ripostă acesta. Ce, oare şi generalul mă alungă?... Nu-mi mai rămâne decât să fiu izgonit şi de el!

Aceste vorbe, rostite în franceză, nu-l impresionară cu nimic pe cel căruia îi erau adresate şi care nu vorbea decât o engleză amestecată cu scoţiană cea mai aspră. Dar Athos se zbârli, căci începea să vadă că d'Artagnan părea să aibă dreptate.

Englezul îi întinse o scrisoare lui d'Artagnan.

— From the general – zise el.

— Bine, asta e: alungarea mea – mormăi gasconul. S-o mai citim, Athos?

— Sau tu te înşeli – zise Athos – sau eu- nu mai cunosc alţi oameni cinstiţi afară de tine şi de mine.

D'Artagnan înălţă din umeri şi desfăcu scrisoarea, în timp ce englezul, netulburat, apropia de el un mare sfeşnic, a cărui lumină îl ajuta să citească mai uşor.

— Ei bine, ce ai? întrebă Athos, văzând o schimbare adâncă pe faţa celui care citea.

— Poftim, citeşte şi tu – zise muşchetarul.

Athos luă hârtia şi citi:

Domnule d'Artagnan, regelui i-a părut nespus de rău că nu ai fost la Saint-Paul în suita sa. Maiestatea sa spune că i-ai lipsit, aşa cum îmi lipseşti şi mie, scumpe căpitane. Nu e decât un mijloc ca să îndreptam totul. Maiestatea sa mă aşteaptă la nouă ceasuri la castelul Saint-James; vrei să te afli acolo în acelaşi timp cu mine? Înalta bunăvoinţă a maiestăţii sale şi-a rezervat această oră pentru audienţa pe care ţi-o acordă!

Scrisoarea era semnată de Monck.

XXXIII

AUDIENŢA

— Ei bine? zise Athos cu o blândă expresie de mustrare, după ce d'Artagnan citi scrisoarea ce-i fusese trimisă de Monck.

— Ei bine – răspunse d'Artagnan, îmbujorându-se de plăcere, dar şi de niţică ruşine că se grăbise să-i învinuiască pe rege şi pe Monck – e un semn de bunăvoinţă... care nu obligă la nimic, e adevărat... Însă, oricum, o bunăvoinţă.

— Mi-ar fi fost greu să-l cred pe prinţ un ingrat – fu de părere Athos.

— Fapt este că prezentul său e încă destul de aproape de trecutul lui – replică d'Artagnan. Dar, în sfârşit, până la acest caz, totul îmi dădea dreptate.

— Asta aşa este, dragi prietene, recunosc şi eu. Ah, dar iată că ţi s-a înseninat din nou privirea. Nu-ţi poţi închipui cât de mult mă bucură asta.

— Aşadar, precum vezi – reluă d'Artagnan – Carol al II-lea îl primeşte pe domnul Monck la ceasurile nouă; pe mine mă va primi la ceasurile zece; e o mare audienţă, una din acelea pe care noi le numeam, la Luvru, aghiazmă la curte. Hai să ne apropiem şi noi de aghiazmatar. Haide, dragă prietene!

Athos nu-i mai răspunse nimic şi amândoi se îndreptară, grăbind pasul, spre palatul Saint-James, în faţa căruia se afla încă o mulţime de lume, ce se înghesuia ca să vadă la ferestre umbrele curtenilor şi sclipirile răsfrânte de chipul regal. Băteau opt ceasuri când cei doi prieteni luară loc în galeria plină de curteni şi de oameni care aveau ceva de cerut. Toţi de acolo îşi întorceau privirile spre veşmintele lor simple şi de croială străină, ca şi spre cele două capete atât de nobile şi atât de pline de demnitate şi de importanţă. La rândul lor, Athos şi d'Artagnan, după ce măsurară din două aruncături de ochi întreaga adunare, începură să vorbească din nou amândoi.

Deodată, o mare zarvă se stârni la capătul galeriei: era generatul Monck, care tocmai intra, urmat de mai bine de douăzeci de ofiţeri, cerşindu-i fiecare un zâmbet, întrucât, în ajun chiar, omul acesta era încă stăpânul Angliei, iar acum i se prevedea un viitor strălucit, ca restaurator al familiei Stuarţilor.

— Domnilor – le vorbi Monck, întorcând faţa către ei – de azi înainte, va rog să ţineţi seama că eu nu mai sunt nimic. Altădată am comandat cea mai bună armată a republicii; astăzi această armată e a regelui, în mâinile căruia am venit să depun, din ordinul său, puterea mea de ieri.

O adâncă surprindere se zugrăvi pe toate chipurile, şi cercul de adulatori şi de solicitatori care-l înconjura pe Monck cu o clipă mai înainte se lărgea acum încetul cu încetul, până când se pierdu în marile unduiri ale mulţimii. Monck avea să facă anticameră ca toată lumea. D'Artagnan nu se putu împiedica de a face această remarcă faţă de contele de La Fère, care îşi încruntă sprâncenele. Pe neaşteptate, uşa de la cabinetul lui Carol se deschise şi tânărul rege apăru în cadrul ei, precedat de doi ofiţeri ai casei regale.

— Bună seara, domnilor – grăi el. Generalul Monck e aici?

— Iată-mă, sire – răspunse bătrânul general.

Carol se îndreptă cu paşi repezi spre el şi-i strânse mâinile cu multă prietenie.

— Generale – rosti cu glas tare regele – ţi-am semnat brevetul: eşti duce de Albemarle, şi dorinţa mea este ca nimeni să nu te întreacă în putere şi bogăţie în acest regat, unde, în afară de nobilul Montrose, nimeni nu-ţi poate sta alături în ce priveşte loialitatea, curajul şi dibăcia. Domnilor, ducele este comandantul general al armatelor noastre de pe uscat şi de pe mare; omagiaţi-l, vă rog, în această calitate.

În vreme ce toţi se înghesuiau spre general, care primea aceste omagii fără să renunţe o singură clipă la atitudinea lui obişnuită de nepăsare, d'Artagnan îi şopti lui Athos:

— Când te gândeşti că acest ducat, acest comandament al armatelor de pe uscat şi de pe mare, într-un cuvânt, toate aceste măriri au stat închise într-o ladă lungă de şase picioare şi largă de trei!

— Prietene – replică Athos – măriri mult mai impunătoare încă pot sta în lăzi şi mai mici decât aceea; şi rămân închise acolo pentru totdeauna!...

Deodată, Monck îi zări pe cei doi gentilomi, care stăteau mai la o parte, aşteptând să se potolească vânzoleala. Îşi făcu loc prin mulţime şi se îndreptă spre ei, în aşa fel că-i surprinse tocmai la mijlocul reflecţiilor lor filozofice.

— Vorbeaţi despre mine, desigur – zise el zâmbitor.

— Milord – răspunse Athos – vorbeam şi despre Dumnezeu.

Monck stătu o clipă pe gânduri, apoi dădu replica pe un ton voios:

— Domnilor, să vorbim puţin şi despre rege, dacă vă face plăcere; căci aveţi, după câte ştiu, audienţă la maiestatea sa.

— La ceasul nouă – zise Athos.

— La zece – adăugă d'Artagnan.

— Să intrăm chiar acum în cabinet – îi îndemnă Monck, făcându-le semn să o ia înaintea lui, ceea ce şi unul şi celălalt se codeau să facă.

Regele, în timpul acestei convorbiri în franţuzeşte, se întorsese în mijlocul galeriei.

— O, francezii mei! rosti el cu tonul plin de voioşie pe care, în ciuda atâtor amărăciuni şi încercări, nu şi-l pierduse încă. Francezii, mângâierea mea!

Athos şi d'Artagnan se înclinară.

— Duce, condu pe aceşti domni în sala mea de studii. Sunt al dumneavoastră, domnii mei – adăugă el în franţuzeşte.

Şi căută să isprăvească cât mai în grabă cu cei de la curte, pentru a se întoarce la francezii săi, cum singur îi numea.

— Domnule d'Artagnan – rosti regele intrând în cabinetul său – sunt mulţumit că te revăd.

— Sire, bucuria mea nu are margini salutând pe maiestatea voastră în palatul de la Saint-James.

— Domnule, ai avut bunăvoinţa să-mi faci un mare serviciu şi îţi datorez recunoştinţă. Dacă nu m-aş teme că încalc drepturile comandantului nostru general, ţi-aş oferi un post vrednic de domnia ta, aproape de persoana noastră.

— Sire – răspunse d'Artagnan – am părăsit serviciul regelui Franţei făcându-i prinţului meu făgăduiala de a nu mai sluji nici un rege.

— Vai – exclamă Carol – asta mă mâhneşte peste măsură; aş fi vrut să fac mult pentru domnia ta, căci îmi placi.

— Sire...

— Să vedem – zise Carol cu un surâs – nu te-aş putea îndupleca să treci peste cuvântul dumitale? Duce, ajută-mă, te rog. Dacă ţi s-ar oferi, vreau să spun dacă eu ţi-aş oferi comandamentul general al muşchetarilor mei?

D'Artagnan se înclină mai adânc decât o făcuse prima oară.

— Aş avea întristarea să nu pot primi ceea ce maiestatea voastră îmi oferă cu atâta dărnicie – răspunse el. Un gentilom n-are altceva decât cuvântul său, şi acest cuvânt, am avut cinstea de a o spune maiestăţii voastre, e dat regelui Franţei.

— Atunci să nu mai vorbim despre asta – zise regele, întorcându-se către Athos.

Şi îl lăsă pe d'Artagnan pradă celei mai vii şi amare dezamăgiri.

"Ah, bine-am zis eu – gândea în sinea lui muşchetarul – vorbe! Aghiazmă la curte! Regii au minunata însuşire de a no oferi totdeauna ceea ce ştiu că noi nu vom putea primi, arătându-se astfel generoşi, fără să rişte nimic. Neghiob!... De trei ori neghiob am fost, punându-mi pentru o clipă nădejdea în el!"

În acest timp, Carol luase mâna lui Athos.

— Conte – îi spuse el – ai fost pentru mine un al doilea părinte; binele pe care mi l-ai făcut nu se poate răsplăti. M-am gândit totuşi să te răsplătesc. Părintele meu te-a făcut cavaler al Jartierei – e un ordin pe care nu mulţi regi din Europa pot să-l poarte; din partea reginei regente ai primit cordonul de cavaler al Sfântului-Spirit, care este un ordin nu mai puţin strălucit. La acestea, eu adaug acest cordon al Lânei de Aur, pe care mi l-a trimis regele Franţei, căruia regele Spaniei, socrul său, i-a dăruit două la fel cu prilejul căsătoriei lui. Dar, în schimb, vreau să-ţi cer un serviciu.

— Sire – bâigui Athos încurcat – Lâna de Aur mie, când regele Franţei este singurul din ţara mea care se bucură de această distincţie!

— Vreau să fii, în ţara dumitale şi pretutindeni în lume, egal cu toţi aceia pe care suveranii îi vor fi cinstit cu încrederea lor – răspunse Carol, scoţându-şi panglica de la gât – şi sunt încredinţat, conte, că părintele meu îmi surâde din adâncul mormântului său.

"E cel puţin ciudat – îşi zise d'Artagnan, în timp ce prietenul lui primea în genunchi înaltul ordin pe care i-l conferea regele – e de necrezut, oricum, că totdeauna mi-a fost dat sa văd cum cade ploaia de măriri pe capetele celor ce mă înconjoară, fără ca măcar o singură picătură să mă atingă şi pe mine! Ar însemna să-ţi smulgi părul din cap, pe cinstea mea, dacă ai fi gelos!"

Athos se ridică din nou în picioare; Carol îl îmbrăţişă cu multă dragoste.

— Generale – se adresă apoi regele lui Monck. Dar, întrerupându-se, adăugă cu un zâmbet: Iartă-mă, voiam să spun: duce. Vezi, dacă mă ia gura pe dinainte uneori e fiindcă acest cuvânt duce e încă prea scurt pentru mine... Caut totdeauna un titlu care să-l lungească... Aş vrea să te ştiu atât de aproape de tronul meu, încât să-ţi pot spune, ca lui Ludovic al XIV-lea: frate al meu. Oh, am găsit: vei fi aproape ca un frate al meu, căci te fac vicerege al Irlandei şi al Scoţiei, scumpul meu duce... În felul acesta, de acum încolo n-are să mă mai ia gura pe dinainte.

Ducele strânse mâna regelui, dar fără însufleţire, fără bucurie, aşa cum făcea el orice lucru. Totuşi, în adâncul inimii lui se simţi tulburat de această înaltă favoare din urmă. Carol, manevrându-şi cu dibăcie generozitatea, lăsase ducelui timpul necesar ca să dorească... deşi el n-ar fi putut râvni niciodată atât de mult cât i se dăduse acum.

— La dracu! mormăi d'Artagnan. Iată că începe din nou să plouă cu măriri. Să înnebuneşti, nu alta!

Şi se întoarse cu un aer atât de cătrănit şi aproape comic de chinuit, că regele nu-şi putu stăpâni un zâmbet.

Monck se pregătea să părăsească încăperea şi să-şi ia rămas bun de la Carol.

— Ei bine, preacredinciosul meu, ce, vrei să pleci? îl întrebă regele pe duce.

— Cu îngăduinţa maiestăţii voastre, căci, într-adevăr, mă simt tare obosit... Emoţiile acestei zile m-au istovit: am nevoie de odihnă.

— Dar – zise regele – nu vei pleca, sper, fără domnul d'Artagnan.

— Pentru ce, sire? întrebă bătrânul războinic.

— Sper – adăugă regele – că dumneata ştii mai bine pentru ce.

Monck îl privi pe Carol cu nedumerire.

— Cer iertare maiestăţii voastre – murmură el – dar nu ştiu... la ce vă gândiţi.

— O, tot ce e cu putinţă, dar dacă dumneata uiţi, domnul d'Artagnan nu poate să uite.

Nedumerirea se zugrăvi acum şi pe chipul muşchetarului.

— Ascultă-mă, duce – zise regele – nu locuieşti împreună cu domnul d'Artagnan?

— Într-adevăr, sire, am cinstea de a-l găzdui la mine pe domnul d'Artagnan.

— Această idee ţi-a venit singură şi a fost numai a dumitale?

— Singură şi numai a mea, da, sire.

— Ei bine, dar nici n-ar fi putut să se întâmple altfel... prizonierul se află totdeauna în tabăra învingătorului său.

Monck se înroşi uşor.

— Ah, e adevărat, sunt prizonierul domnului d'Artagnan.

— Fără îndoială, Monck, deoarece dumneata nu te-ai răscumpărat încă; dar nu te nelinişti pentru asta: eu sunt cel care te-am smuls din mâinile domnului d'Artagnan, eu îţi voi plăti deci răscumpărarea.

Ochii lui d'Artagnan prinseră a-şi recăpăta voioşia şi strălucirea lor obişnuită; gasconul începea să înţeleagă. Carol se apropie de el.

— Generalul – îi spuse – nu e un om bogat şi n-ar putea să-ţi plătească tot ce se cuvine. Eu sunt ceva mai bogat, de bună seamă; dar acum, când e duce, şi dacă nu e rege e aproape ca şi rege, datorează o sumă pe care eu n-aş fi poate în stare s-o plătesc. De aceea, domnule d'Artagnan, fii îngăduitor cu mine: cât îţi datorez?

D'Artagnan, încântat de întorsătura pe care o luau lucrurile, dar stăpânindu-se pe deplin, răspunse:

— Sire, maiestatea voastră nu trebuie să se îngrijoreze. Atunci când am avut fericirea de a răpi pe excelenţa sa, domnul Monck nu era decât general; prin urmare, nu mi se datorează decât o răscumpărare de general. Dacă însă generalul îmi va dărui spada sa, mă voi considera răsplătit, căci nimic pe lume nu preţuieşte atât cât preţuieşte un general, în afară de spada lui.

— Odds-fish – cum spunea tatăl meu! exclamă Carol al II-lea. Iată un cuvânt galant, rostit de un om galant, nu-i aşa, duce?

— Pe cinstea mea – răspunse ducele – da, sire. Şi îşi smulse spada de la cingătoare. Domnule – i se adresă el lui d'Artagnan – iată ceea ce aţi cerut. Mulţi au mânuit spade mai bune; dar, oricât de modestă ar fi a mea, n-am plecat-o niciodată în faţa nimănui.

D'Artagnan luă cu multă mândrie această spadă care făcuse ca un rege să se urce pe tronul său.

— Oh, oh! strigă Carol al II-lea. Cum adică, o spadă care mi-a redat tronul să iasă din regatul meu şi să nu figureze într-o zi printre nestematele coroanei mele? Nu, pe sufletul meu! Asta nu se va întâmpla! Căpitane d'Artagnan, plătesc două sute de mii de livre pentru această spadă; dacă e prea puţin, spune-mi-o.

— E prea puţin, sire – răspunse d'Artagnan cu un aer de o nespusă seriozitate. Şi, înainte de toate, nu vreau s-o vând; dar dacă maiestatea voastră doreşte, acesta este un ordin pentru mine. Mă supun deci. Însă respectul pe care-l păstrez ilustrului războinic, care mă aude, îmi porunceşte să preţuiesc cu încă o treime răsplata triumfului meu. Cer, aşadar, trei sute de mii de livre pe sabie sau, dacă nu, o dăruiesc degeaba maiestăţii voastre.

Şi, apucând-o de vârf, i-o întinse regelui. Carol începu să râdă cu hohote.

— Curtenitor bărbat şi voios prieten! Odds-fish, nu-i aşa, duce? Nu-i aşa, conte? Îmi place şi mi-e drag. Uite, cavalere d'Artagnan – zise el – primeşte asta.

Şi, ducându-se la o masă, luă o pană şi scrise un bon de trei sute de mii de livre pentru vistiernicul său. D'Artagnan luă bonul şi, întorcându-se cu gravitate spre Monck, îi spuse:

— Şi încă am cerut prea puţin, ştiu; dar, credeţi-mă, domnule duce, mai bine aş muri decât să mă las călăuzit de avariţie.

Regele se porni din nou să râdă, asemenea celui mai fericit cokney din regatul său.

— Vei veni să mă vezi înainte de a ne părăsi, cavalere – zise el. Voi avea nevoie de o provizie de voioşie, acum când francezii mei se pregătesc să plece.

— Ah, sire, cu voioşia nu mă voi târgui aşa cum m-am târguit cu spada ducelui, şi o voi dărui maiestăţii voastre fără să cer nimic în schimb – răspunse d'Artagnan, ale cărui tălpi ardeau de nerăbdare s-o ia din loc.

— Iar dumneata, conte – adăugă regele, întorcându-se către Athos – revino de asemeni, am să-ţi încredinţez un mesaj important. Mâna dumitale, duce.

Monck strânse mâna regelui.

— Adio, domnilor – rosti regele întinzând câte o mână către cei doi francezi, care le sărutară cu vârful buzelor.

— Ei bine – zise Athos – când ajunseră afară, acum eşti mulţumit?

— Ai răbdare – făcu d'Artagnan, abia stăpânindu-şi bucuria – nu m-am întors de la vistiernic... S-ar putea să-mi mai cadă încă aghiazmatarul în cap!

XXXIV

BELELELE BOGĂŢIEI

D'Artagnan nu pierdu timpul şi, de îndată ce se ivi prilejul, îi făcu o vizită seniorului vistiernic al maiestăţii sale. Avu atunci mulţumirea să schimbe un petic de hârtie, acoperit cu o foarte urâtă scriere, pe o cantitate uriaşă de scuzi bătuţi de curând şi purtând efigia preagraţioasei sale maiestăţi regele Carol al II-lea. D'Artagnan îşi strunea cu uşurinţă stăpânirea de sine; totuşi, în această împrejurare, nu se putu împiedica să-şi manifeste o bucurie pe care cititorul o va înţelege poate, dacă binevoieşte să fie puţin îngăduitor cu un om care, de la naşterea lui, nu văzuse încă un număr atât de mare de piese şi mai ales de fişicuri răsucite şi întocmite într-o ordine nespus de plăcută ochiului. Vistiernicul vârî toate aceste fişicuri în săculeţe şi închise fiecare săculeţ la gură, pecetluindu-l cu armele Angliei, favoare pe care n-o arăta faţă de oricine. Apoi, cu un aer nepăsător, dar totodată binevoitor, aşa cum se cuvenea să fie faţă de un om învestit cu prietenia regelui, îi spuse lui d'Artagnan:

— Poftiţi banii dumneavoastră, domnule.

Banii dumneavoastră! Aceste cuvinte făcură să vibreze mii de coarde pe care d'Artagnan nu le mai simţise niciodată în inima lui. Încărcă săculeţele într-un cărucior şi porni spre casă pradă noianului de gânduri. Un om care stăpâneşte trei sute de mii de livre nu mai poate avea fruntea netedă; totuşi, o cută pentru fiecare sută de mii de livre nu e o povară prea mare!

D'Artagnan se zăvori în casă, nu mâncă nimic, nu primi pe nimeni şi, cu lampa aprinsă, cu pistolul încărcat pe masă, veghe toată noaptea, gândindu-se la mijlocul de a înlătura primejdia ca această frumuseţe de bănet, care trecuse din cufărul regelui în cufăraşele lui, să nu treacă acum din cufăraşele sale în buzunarele vreunui hoţoman oarecare. Cel mai bun mijloc pe care-l găsi gasconul fu să-şi încuie deocamdată comoara sub nişte lacăte atât de tari, încât nimeni să nu le poată sfărâma cu pumnul, şi atât de meşteşugite, încât nici o cheie obişnuită să nu le poată deschide.

D'Artagnan îşi aduse aminte că englezii treceau drept meşteri neîntrecuţi în mecanică şi în producerea de obiecte pentru păstrarea valorilor; se hotărî deci să pornească chiar de a doua zi dimineaţa în căutarea unui astfel de mecanic, de la care să cumpere o ladă de fier pentru banii săi.

N-a trebuit să se depărteze prea mult de casă. Jupânul Will Jobson, cu prăvălia în Picadilly, îi ascultă nevoile, îi înţelese necazurile şi-i făgădui să-i lucreze o broască de siguranţă, care îl va scăpa de orice temere pentru viitor.

— Am să vă dau – zise el – un mecanism cu totul nou. La cea dintâi încercare mai serioasă făcută asupra acestei broaşte, o plăcuţă nevăzută se va deschide dintr-o dată şi a mică ţeavă, de asemeni nevăzută, va descărca o mică găluşcă de aramă în greutate de opt uncii, care-l va doborî la pământ pe spărgător, nu fără a stârni un zgomot puternic. Ce ziceţi de asta?

— Zic că e cu adevărat ceva bine gândit! strigă d'Artagnan. Îndeosebi mica găluşcă de aramă îmi place nespus de mult. Şi acum, domnule mecanic, condiţiile!

— Cincisprezece zile pentru lucru şi cincisprezece mii de livre plătite la predare – răspunse meşterul.

D'Artagnan încreţi din sprâncene. Cincisprezece zile erau un răstimp destul de lung pentru ca toţi pungaşii din Londra să facă să dispară pentru el nevoia unei asemenea case de fier. Cât despre cost, cincisprezece mii de livre era un preţ prea mare pentru ceea ce puţină vigilenţă i-ar aduce fără nici un ban.

— Să mă mai gândesc – rosti el. Mulţumesc, domnule.

Şi se întoarse galop acasă; nimeni nu se apropiase încă de comoara lui.

În aceeaşi zi, Athos veni să-i facă o vizită prietenului său şi îl găsi aşa de îngrijorat, încât nu se putu stăpâni să nu-i arate surprinderea sa.

— Cum, iată-te bogat – zise el – şi nu eşti vesel, tu care ai dorit atât de mult bogăţia...?

— Dragul meu, bucuriile cu care nu eşti obişnuit stânjenesc mai mult decât necazurile cu care te-ai deprins în viaţă. Dă-mi un sfat, dacă vrei. Ţie pot să ţi-l cer, căci tu ai avut totdeauna bani: spune-mi, când ai bani mulţi, ce faci cu ei?

— Asta atârnă de multe.

— Ce-ai făcut tu cu banii tăi, pentru ca să nu devii de pe urma lor nici zgârcit, nici risipitor? Căci zgârcenia usucă inima, în timp ce risipa o îneacă... nu-i aşa?

— Nici Fabricius n-ar fi vorbit cu mai multă înţelepciune. Dar, drept să-ţi spun, pe mine banii nu m-au stingherit niciodată.

— Să vedem, i-ai plasat cumva în pământuri?

— Nu; ştii că am o casă destul de frumoasă şi că această casă formează avuţia mea cea mai mare.

— Ştiu asta.

— Astfel că şi tu ai putea să fii tot atât de bogat ca şi mine, ba chiar mai bogat dacă vrei, folosind acelaşi mijloc.

— Dar venituri mai încasezi?

— Nu.

— Ce zici de-o ascunzătoare într-un zid gros?

— N-am folosit niciodată aşa ceva.

— Atunci înseamnă că ai vreun om de încredere, vreun om de afaceri pe care te bizui şi care îţi plăteşte o dobândă mulţumitoare.

— Câtuşi de puţin.

— Doamne, dar ce faci atunci?

— Cheltuiesc tot ce am, şi nu am decât ceea ce cheltuiesc, dragul meu d'Artagnan.

— Ah, asta-i! Dar tu eşti oleacă prinţ, aşa încât cincisprezece sau şaisprezece mii de livre venit ţi se topesc printre degete; afară de asta, tu ai îndatoriri, cheltuieli de reprezentare.

— Nu văd însă de ce-ai fi tu mai puţin senior decât mine, dragă prietene; banii ăştia îţi vor ajunge foarte bine.

— Trei sute de mii de livre! Pentru aşa ceva, două treimi sunt chiar de prisos.

— Iartă-mă, dar mi se pare că mi-ai. spus... sau parcă am auzit, în sfârşit... Îmi închipuiam că mai ai un asociat...

— Ah, drace, aşa e – strigă d'Artagnan înroşindu-se – mai e şi Planchet! Uitasem de el, pe viaţa mea!... Ei bine, iată o sută de mii de livre trase la o parte... Păcat, cifra era rotundă şi suna bine. E adevărat, Athos, nu mai sunt bogat. Ce memorie bună ai tu!

— Destul de bună, da, mulţumesc lui Dumnezeu.

— Isteţul de Planchet – bombăni d'Artagnan – n-a avut o idee rea. Ce speculă, la dracu! Dar, în sfârşit, vorba e vorbă!

— Cât ai de gând să-i dai lui?

— O – făcu d'Artagnan – nu e băiat rău, o să ne-nţelegem noi; eu, vezi tu, am avut multă bătaie de cap, am făcut cheltuieli, toate astea trebuie să intre la socoteală, nu?

— Dragul meu, am încredere în tine – spuse liniştit Athos – şi nu mă tem pentru acest cumsecade Planchet; banii lui sunt mai siguri în mâinile tale, decât într-ale lui; dar, deocamdată, fiindcă nu mai ai nimic de făcut aici, e mai bine să plecăm, dacă vrei să mă asculţi. Te vei duce să-i mulţumeşti maiestăţii sale, să întrebi ce ordine are să-ţi dea, şi peste şase zile vom putea privi turnurile de la Notre-Dame.

— Prietene, ard într-adevăr de dorinţa să plec, şi cu aceeaşi grabă mă duc să prezint respectele mele regelui.

— Eu – zise Athos – mă duc să-mi iau rămas bun de la câţiva cunoscuţi din oraş, şi pe urmă sunt al tău.

— Vrei să mi-l împrumuţi pe Grimaud?

— Din toată inima... Ce-ai de gând să faci cu el?

— Ceva foarte simplu şi care nu-l va obosi de loc: am să-l rog să-mi păzească pistoalele care sunt pe masă, alături de cufăraşele pe care le vezi.

— Foarte bine – răspunse cu nepăsare Athos.

— Şi sper că nu se va clinti de aici, nu-i aşa?

— Cu nimic mai mult decât pistoalele însele.

— Atunci mă duc la maiestatea sa. La revedere.

D'Artagnan ajunse într-adevăr la palatul Saint-James, unde Carol al II-lea, care îşi scria corespondenţa, îl făcu să aştepte în anticameră vreme de un ceas întreg. În timp ce se plimba prin galerie, de la uşi la ferestre şi de la ferestre la uşi, d'Artagnan crezu că vede o mantie asemănătoare cu a lui Athos străbătând vestibulul; dar tocmai când voia să se încredinţeze dacă nu s-a înşelat cumva, uşierul îl chemă să intre la maiestatea sa. Carol al II-lea îşi freca mâinile fericit şi mulţumit, primind semnele de recunoştinţă ale amicului nostru.

— Cavalere – zise el – greşeşti dacă-mi eşti recunoscător; nu te-am răsplătit nici pe sfert pentru ceea ce merită povestea cu lada în care l-ai închis pe acest viteaz general... vreau să spun pe acest excelent duce de Albemarle.

Şi regele râse cu mare poftă.

D'Artagnan socoti că nu trebuie să întrerupă pe maiestatea sa şi îşi vârî capul între umeri cu toată modestia.

— Fiindcă veni vorba, spune-mi – întrebă Carol – te-a iertat cu adevărat scumpul nostru Monck?

— Dacă m-a iertat? Nădăjduiesc că da, sire.

— Mde!... Păţania a fost cam crudă... Odds-fish! Să-l îndeşi într-o cutie, ca pe un hering, pe însuşi capul revoluţiei engleze! În locul dumitale, nu m-aş simţi liniştit crezând că m-a iertat, cavalere!

— Dar, sire...

— Ştiu că Monck te numeşte prietenul lui... Numai că are un ochi prea ascuţit ca să n-aibă şi memorie, şi sprâncenele prea arcuite ca să nu fie şi foarte mândru; ştii, grande supercilium 1.

"Va trebui să învăţ latineasca, de buna seamă" – îşi zise în sinea lui d'Artagnan.

— Uite ce – propuse regele încântat – vreau să mijlocesc împăcarea dumneavoastră; voi căuta să fac în aşa fel ca...

D'Artagnan îşi muşcă mustaţa amarnic.

— Maiestatea voastră îmi îngăduie să-i spun adevărul?

— Spune, cavalere, spune!

— Ei bine, sire, îmi faceţi o spaimă cumplită... Dacă maiestatea voastră pune la cale un asemenea lucru, aşa cum pare a dori să facă, sunt un om pierdut: ducele va pune să fiu ucis.

Regele izbucni într-un nou hohot de râs, care schimbă în groază spaima lui d'Artagnan.

— Sire, fiţi îndurător, făgăduiţi-mi că mă veţi lăsa să tratez singur această chestiune; şi dacă nu mai aveţi nevoie de serviciile mele...

— Nu, cavalere. Vrei să pleci? zise regele cu o veselie din ce în ce mai neliniştitoare.

— Dacă maiestatea voastră nu mai are nimic să-mi ceară.

Carol redeveni aproape serios.

— Un singur lucru: să mergi şi s-o vezi pe sora mea, lady Henriette. Te cunoaşte?

— Nu, sire; însă... un bătrân soldat ca mine nu poate fi ceva prea plăcut pentru o prinţesă tânără şi zburdalnică.

— Vreau, îţi spun, ca sora mea să te cunoască; vreau ca, la nevoie, să se bizuie pe dumneata.

— Sire, tot ceea ce-i este drag maiestăţii voastre va fi pentru mine sfânt.

— Bine... Parry! Vino, bunul meu Parry.

O uşă lăturalnică se deschise şi Parry intră, cu faţa luminată de bucurie de îndată ce-l zări pe cavaler.

— Ce face Rochester? întrebă regele.

— E pe canal cu doamnele – răspunse Parry.

— Dar Buckingham?

— De asemenea.

— Nici nu se putea mai bine. Vei conduce pe cavaler ia Villiers... e ducele de Buckingham, cavalere... şi îl vei ruga pe duce să-i prezinte pe domnul d'Artagnan lady-ei Henriette.

Parry se înclină şi-i zâmbi lui d'Artagnan.

— Cavalere – continuă regele – aceasta este audienţa dumitale de rămas bun; pe urmă, vei putea porni la drum oricând vei voi.

— Sire, mulţumesc!

— Dar caută să te împaci cu Monck.

— O, sire...

— Ştii că ţi-am pus la dispoziţie una din corăbiile mele?

— Dar, sire, mă copleşiţi, şi nu voi primi niciodată ca ofiţerii maiestăţii voastre să se obosească pentru mine.

Regele îl bătu uşor pe umăr.

— Nimeni nu se oboseşte pentru dumneata, cavalere, ci pentru un ambasador pe care îl trimit în Franţa şi căruia îi vei fi, sper, un bun tovarăş de drum, căci îl cunoşti.

D'Artagnan privi înaintea lui mirat.

— E un anume conte de La Fère... acela pe care dumneata îl numeşti Athos – adăugă regele, încheind convorbirea aşa precum o începuse, printr-un hohot voios de râs. Adio, cavalere, adio! Iubeşte-mă, aşa cum te iubesc şi eu!

Şi cu acestea, făcându-i un semn lui Parry spre a-l întreba dacă nu aşteaptă cineva în cabinetul alăturat, regele dispăru în acel cabinet, lăsându-l locului pe cavalerul ce nu-şi mai putea stăpâni uimirea în urma acestei audienţe neobişnuite. Bătrânul îl apucă prietenos de braţ şi îl conduse spre grădinile palatului.

XXXV

PE CANAL

Pe canalul cu apele de un verde închis, mărginit de ghizduri de marmură, pe care timpul îşi pusese peceţile sale negre, şi de smocuri de iarbă moale, plutea cu toată măreţia o barcă lungă şi scundă, împodobită cu armele Angliei şi având deasupra un baldachin, iar pe fund frumoase stofe înflorate ce-şi târau ciucurii subţiri prin apă. Opt vâslaşi, plecându-se domol peste lopeţi, o făceau să alunece pe canal cu încetineala plină de graţie a lebedelor, care, tulburate în împărăţia lor de trecerea bărcii, priveau de departe splendoarea ce se legăna pe apă şi răspândea în jurul ei un zgomot ciudat. Spunem zgomot, deoarece în barcă se aflau patru muzicanţi cu chitare şi lăute, doi cântăreţi din gură şi mai mulţi curteni înveşmântaţi în aur şi pietre scumpe, care îşi arătau dinţii lor albi înadins, spre a fi pe placul lady-ei Stuart, nepoata lui Henric al IV-lea, fiica lui Carol I, sora lui Carol al II-lea, care ocupa, sub baldachinul acestei bărci, locul de onoare.

Noi o cunoaştem pe această tânără prinţesă; am văzut-o la Luvru împreună cu mama ei, lipsită de foc, lipsită de hrană, trăind din mila bisericii şi a parlamentelor. Avusese deci, ca şi fraţii ei, parte de o tinereţe aspră; apoi, deodată, se trezise, din acest lung şi chinuitor vis, aşezată pe treptele unui tron, înconjurată de curteni şi de linguşitori. Asemenea Mariei Stuart la ieşirea din temniţă, năzuia către viaţă şi libertate, ba, mai mult chiar, către putere şi bogăţie.

Lady Henriette, crescând, devenise una din acele frumuseţi ce se întâlnesc rar în lume şi pe care restauraţia, ce se înfăptuise atunci, o făcuse celebră. Nenorocirea îi smulsese strălucirea mândriei, dar prosperitatea i-o redase întocmai. Răspundea în jurul ei numai bucurie şi voie bună, asemenea acelor flori de seră care, uitate noaptea sub cea dintâi brumă a toamnei, îşi lasă fruntea în jos, dar care, a doua zi, reîncălzite de atmosfera în care s-au născut, se înalţă din nou, mai frumoase ca oricând.

Lordul Villiers de Buckingham, fiul aceluia care a jucat un rol atât de cunoscut în primele părţi ale povestirii noastre, lordul Villiers de Buckingham, cavaler chipeş, melancolic cu femeile, vesel cu bărbaţii, şi Vilmot de Rochester, vesel cu amândouă sexele, stăteau în acest moment în picioare, în faţa lady-ei Henriette, şi căutau să-i smulgă fiecare privilegiul unui surâs. Cât despre această tânără şi frumoasă prinţesă, rezemată pe o pernă de catifea brodată în aur, cu mâinile lăsate să atârne molatic în apă, ea asculta cufundată într-o dulce visare muzicanţii care cântau, fără să-i audă, şi-i auzea pe cei doi curtezani, fără a avea aerul că-i ascultă. Şi asta deoarece lady Henriette, această făptură plină de farmec, această femeie care întrunea in fiinţa ei graţiile Franţei îmbinate cu cele ale Angliei, nefiind încă niciodată îndrăgostită, era crudă în cochetăria sa. Astfel, surâsul, acest nevinovat favor al tinerelor fete